[11] <1r> MĂRGĂRITARE, Adecă cuvinte de multe fealiuri a celui întru sfinţi Părintelui nostru Ioan, Arhiepiscopul Ţarigradului, a lui Zlatoust, şi ale altor sfinţi părinţi, de mulţi dascali tălmăcite, den limbă elenească pre limbă grecească, spre cea de obşte a blagocestivilor şi a pravoslavnicilor creştini sufletească folosinţă. Iară, acum, întîiu, cu porunca şi cu toată cheltuiala a prea luminatului şi blagocestivului Domnu şi oblăduitoriu a toată Ţara Rumînească, Ioan Constandin Băsărabă Voevoda, s-au scos de pre limba grecească pre limba rumînească şi s-au dat în tipariu pentru cel de obşte folos sufletescu a tot neamul rumînescu, care, supt oblastia Măriei sale lăcuiaşte, luminînd în pravoslavie. Şi s-au tipărit în vestitul oraş al Măriii sale, în Bucureşti, în sfînta şi dumnezeiasca Mitropolie, purtînd acum cîrma pravoslaviei Prea Sfinţitul Chir Teodosie, Arhiepiscopul şi Mitropolitul a toată Ţara Rumînească. Anii de la Facerea Lumii 7199. (1v) Verşuri politice 8 asupra Stemelor Luminatului şi Înălţatului Domnu, Io Costandin Basarabă Voevod Semnul Domniei Corbul iaste cu cruce / Pren carea de sus tărie, Doamne, îţ aduce. / În scaunul strămoşilor în care acum domneşti, / Al celor ce-s în laudă vechilor Băsărăbeşti. / Putearea, dară, cea de sus, care te-au coronat / Cu [12] domnia aceasta şi vreadnic te-au arătat. / Întărească şi te adaogă cu domnie slăvită / Cu pace şi cu lineşte, cu viaţă norocită. / Mică şi plecată sluga Măriei tale, Radul logofăt. // (2r) Prea luminatului, înălţatului şi slăvitului Io Costandin Basarabă Voevod, den mila lui Dumnezeu domnu şi oblăduitoriu a toată Ţara Rumînească, Domnului Domnului mieu milostiv. Ce lucru mai bun şi mai dumnezeiescu supt soare iaste, Prea luminate şi înălţate Doamne, decît binele şi folosul de opşte? Ce lucru mai slăvit şi mai lăudat în lume iaste decît, den neştiut, a face ştiut şi a cîştiga pre cei ce n-au cu cea ce le lipseaşte? Şi ce lucru mai sfînt şi mai plăcut lui Dumnezău, zicu, iaste decît a povăţui neştine la lumină pre cei ce trăiescu întru întunearecul necunoştinţei şi neştiinţei? Căci cel ce iaste lipsit de cunoştinţa şi ştiinţa lucrului umblă întru întunearecul greşălii aseamenea ca unul ce, noaptea, încă vrînd să meargă la vreo treabăş, neştiind drumul, rătăceaşte şi, aşa, în bezna aceaea înfăşurîndu-se, nu numai că ce umblă nu ştie, ce şi cade mai de multe ori în mari vătămări şi nespuse ale lui pagube. Ierocliu filosoful, în tîlcuirea ce face asupra Stihurilor Pitagorei (celor ce le zicu de aur) zice: „Moartea cuvîntătoriului suflet iaste nedumnezeirea şi necunoştinţa, căriia împrejurul vieţii urmează şi răscoala cea fără de măsură a netocmitelor şi necuvioaselor pofte, căci aflîndu-se, zice în necunoştinţa celor mai bune ce sînt, de nevoie iaste-i a sluji celor ce mai reale sînt.” Cu nemica omul mai aseamenea lui Dumnezău (ales împăraţii, craii, domnii şi alţi stăpînitori) nu iaste fără cu făcutul bine şi folos de opşte, cît prin omeneasca, zicem, putinţă iaste, căci, precum Dumnezău, făcătoriu şi ziditoriu tuturor şi pricina pricinilor iaste, aşa şi pronoitis şi otcîrmuitoriu şi păzitoriu de opşte şi toatei fiinţe de bine făcătoriu iaste. [13] Dirept aceaea, dară, şi tuturor biruitorilor şi stăpînitorilor pămîntului a urma aceaea le iaste, cum şi Agapitos diaconul, la învăţăturile ce face cătră marele Iustinian împărat, zice: „Cinsteaşte, adecăte împărate, mai mult de toţi pre Dumnezău, cel ce decît pre toţi te-au cinstit, căci că, dupre asămănarea cereştii împărăţii, ţ-au dat ţie schiptrul pămînteştii puteri, i proci.” Însă nu numai să asamănă lui Dumnezău cu aceaia, ales biruitorii, cu (2v) bună facerea, zice de opşte, ce încă pren aceaea şi monarhul, adecăte Domnul, singur stăpînitoriu, să osebeaşte den tirani. Zice şi dovedescu toţi politicii şi sfinţii dascali, căci domnul Monarhu binele de opşte caută şi la săvîrşitul, carele iaste folos tuturor, a-l aduce să uită, iar tiranul la al său numai bine priveaşte şi lui-ş numai adaos sileaşte a cîştiga şi, ca să-ş împle voia, singur îş pune şi-ş face legi şi direptăţi poftele lui. Dirept aceaea, dară, iaste şi ticăloasă, şi plină de turburări şi de lacrămi acea politie şi ţară, carea, supt tiran, nu supt domnu, zace şi să află. Dionisie Siracuseanul, tiranul, (carele să văznesiia că iaste judecătoriu dirept, cum şi Iulian Paravat o făcea şi toţi aseamenea lor tirani, că sînt direpţi să laudă şi să arată, ca pre prostul nărod să prilăstească), istoreaşte Ghiorghie Chedrinos, în cartea Istoriilor lui, că, chemînd pre Platon filosoful, între altele, l-au întrebat şi aceaea: „Ce lucru politic iaste mai de folos?„ (părîndu-i acelui Dionisie că-i va zice ceva după poftă-i, cum şi nădejduia). Iară, dumnezeiescul Platon i-au răspuns: „Nimică alta fără cît a face pre toţi buni şi vreadnici.” - „Cu ce dară ?„ - ”Cu învăţături, cu cuvioase pilde, cu obiceaie bune şi cu toate cealea care, mai ştiuţi, mai învăţaţi şi mai buni i-ar putea face, de nu pre toţi, macară pre mai mulţi.” Căci aceaea iaste tot greul, toată greşala şi toată nevoia tuturor a nu avea ştiinţa şi cunoştinţa lucrului. Aceaea iaste mai marea ceaţă şi întunecare minţii şi sufletului şi, decît toate căderile fiinţei omeneşti, mai rea iaste neavearea, ştiinţa şi cunoştinţa adevărului, că, de la [14] aceaea, pogoară şi spînzură toată greşala şi vina tuturor lucrurilor şi lucrărilor. Dirept aceaea, şi acel luceafăr al lumii, stîlpul şi coloana besearecii Răsăritului şi pravoslavnicii credinţi trîmbiţă, Ioan Zlataust, zicea: „Cîştigaţi cărţi, doftorii sufletului, că aceasta iaste pricina tuturor realelor, neştiinţa şi necunoştinţa scripturilor şi adevărului.” Aceastea, dară, şi multe ca aceastea, Prea luminate şi înălţate Doamne, dupre multe doveade şi aiavea fapte, îţ cunoaştem şi ştim că înalta-ţi minte nu iaste alta, nici altele mai mult socoteşti, fără cît cu ce moduri şi mijloace ai putea aduce şi a da folos şi bine de opşte, precum şi adevăraţi sîntem, că, de-ar fi pren putinţă, am auzi şi noi den gura Măriii tale de ticăloasa patria noastră, cel cuvînt ce, oarecînd, Gaie Octavie, chesariu de Roma lui zicea : „De cîrpici o am găsit şi de marmură vă o am lăsat”, Ioan Zonara şi alţii mulţi, în viaţa acelui Avgust istoresc. Însă, iarăş, cît iaste pren putinţă, tăcem, altele a le pomeni de ceastă (3r) dată , care, de nu cu blîndeaţele-ţ, răbdarea-ţ şi alte den fire-ţ multe bunătăţi nu s-ar stîmpăra şi nu s-ar otcîrmui, ales într-aceaste cumplite şi peste tot turburate vremi. Cine ar mai putea sta, cine ar mai putea răsufla sau cine cu ce ar cugeta sau ar şti a să mîngîia, au moşnean, au strein, într-acestu pămînt, acum năpădit cu tot fealiul de lumescu rău şi nevoi, ca şi alte ţări călcate şi pustiite de stricăcioasele oştiri ce vedem şi auzim. Zicem, dară, pren toate aceaste iuţi şi greale vreami, a nu face şi pre alţii părtaşi de bunătate nu laşi, ce, iată, în tot chipul, ca un pururea privighitoriu domnu şi bun stăpîn, la lumina cunoştinţei povăţuieşti şi den cea ce nu ştiu să ştie a-i aduce pre toţi nevoieşti. Şi aceasta, mai aleasă şi mai de folos iaste, că nu numai la ceale politice păminteşti, care, ca umbra şi fumul trec, ce şi la ceale neputrede şi cereşti, unde iaste adevărata moştenirea omenească, a-i trage pren buna faptă te sileşti, aceaea ştiindu-o adevărat, că singură numai adecîte buna faptă iaste nemoartă şi veacinică. [15] Împăratul Vasilie, învăţînd pre fiiu-său, Leon cel Mare împărat, în capetele învăţăturii, acesta, în cel dentîiu, scrie şi zice: „Cîştig şi foarte iscusit folositoriu de viaţă, nu numai împăraţilor, ce şi celoralalţi tuturor iaste învăţătura, căci cel ce cîştigă aceaea, şi trupeaşte şi sufleteaşte, foarte să foloseaşte, i proci.” Şi, iarăşi, mai jos zice: „Că, precum soarele pre pămînt nefiind de faţă, toate întunecate şi neosebind sînt, aşa şi învăţătura, den suflet lipsindu, toate amestecate şi netocmite să află. Dirept aceaea, dară, apucă învăţătura, zice, bunei fapte şi vei dobîndi viaţă iubită de Dumnezău, căci numai fapta bună, den toate alte cîştiguri, iaste nemoartă.” Cătră aceaea, dară, Măria Ta, ca un adevărat şi pre legi domnu, mult silindu-te şi nevoind, ori cu ce mijloc, de a aduce învăţătură şi ştiinţă în sufletele omeneşti, lucru iubit de Dumnezău, şi folos de opşte, mai vîrtos Rodului nostru rumînescu, văzîndu-l atîta scăzut, şi lipsit de multe, şi ales den învăţătură (carea decît toate alte trebuinţe, în firea omenească, aceaea capul iaste), căci iarăşi zic, aceaea lipsind, nici omul desăvîrşit om să poate numi, nici lumina de-ntunearec osebi, nici adevărul den neadevăr să poate cunoaşte şi judeca. Pentru aceaea, dară, ca să poată avea fieştecarele cunoştinţa celora ce ar fi şi ar citi (că a citi neştine şi a nu înţeleage în zadar şi în deşărtăciune iaste), Măria Ta, noao, micilor şi plecatelor slugilor, ai poruncit ca şi aceaste alease cazanii şi sfinte învăţături, cărora şi Mărgăritariuri le zicu ale prea fericitului şi marelui sfînt şi dascal Zlatoust (3v) Ioan, dupre limba grecească într-a noastră rumînească să le întoarcem. Gură şi rostu de aur îi zicem, împreună cu toată lumea, acestui Ioan, nu doară că fălcile, gingiile, dinţii, măsealele, limba-i şi ca aceastea care fac gura, de aur i-au fost sau au putut fi, ce numai căci cuvintele şi graiurile lui mai scumpe şi mai folositoare era şi încă sînt la cei ce le ascultă decît aurul, mărgăritariul şi alte prea scumpe pietri. Şi, căci, den rostul lui, cura învăţăturile mai iubite [16] şi mai dulci, nu numai decît miarea sau zaharul, cum s-ar zice, ce şi decît acea Amvrosia şi Nectar (de care elenii băsnuia, că era mîncarea şi băutura dumnezeilor lor), mai cu dulceaţă şi mai cu dragoste au fostu şi sînt. Plinit-am, dară, dupre puţina noastră ştiinţă, porunca Măriii tale şi, dupre putinţă-ne, am silit, aşa scoţîndu-le, ca să poată fieştecare rumîn, ce şi puţină învăţătură ar avea, să înţeleagă. Şi, măcară dea Dumnezău, toţi cititorii de ar pune acea nevoinţă şi osîrdie ca, citind, cu mintea să poată înţeleage şi ca sufletele ceale însetoşate de spăsenie să să poată adăpa dentr-aceastea, ca den apa izvorului vieţii de veaci, carea Domnul Dumnezău, mîntuitoriul nostru Hristos, zice şi făgăduiaşte Samariteanii şi tuturor credincioşilor creştini. ( Ioan Evanghelist, Cap. 4, stih. 14). Şi, într-acesta chip, sfîrşindu-se şi aceasta, să să tipărească ai poruncit, cum Biblia Sfîntă s-au făcut, carea săvai că de la răpăosatul Şărban Voevod, unchiul Măriii tale, s-au început, iară şi la începutu-i, ca un vel logofăt, ispravnic ce erai, şi pre aceaea, nu numai cu osîrdie ai nevoit a să isprăvi, ce întru fericitele zilele Domniei Măriii tale a o săvîrşi de tot ai făcut. Cartea lui Meletie Sirig împrotiva eresiilor calvineşti şi întrebărilor lui Chiril Lucari, Patriarhului oarecînd Ţarigradului ce au fostu, şi adaosele ce Dositheu, Patriarhul Ierusalimului, iară împotriva acelor calvineşti eresii, de-ici, de colea, au adunat, încă, cu voia-ţi şi bucuros a să tipări greceaşte ai fostu, care toate aceastea, nu cu mici sau cu puţine cheltuiale ale Măriii tale, s-au tipărit şi s-au făcut. Mai sînt încă pre mîinile, acum, de să mai scot de pre greceaşte rumîneaşte, Mărturia pravoslavnică, ce-i zicu de Nectarie al Ierusalimului Patriarh făcută, şi altele care, cu dumnezeiescul ajutoriu, nevoim a le isprăvi, ca şi acealea în tipariu să să bată, şi altele multe bune să să facă, spre folos de opşte, unde vedem, iară zicu, şi cunoaştem că toată nevoinţa şi gîndul Măriii tale iaste, ca în pomenire [17] veacinică, bună faptă să laşi şi nemort nume să-ţ cîştigi. Rugăm, dară, şi den adîncul inimii, rugăm pre Dumnezău cel putearnic şi milostiv, carele, toate cîte sînt, le-au orînduit şi tocmit cu adîncă şi veacinică înţelepciunea sa, pren carea înţelepciune şi împăraţii împărăţesc şi (4r) putearnicii scriu direptatea, prentr-însa marii să mărescu şi domnii biruiescu pămîntul (Solomon, Cap. 8, stih. 15, 16.) şi carele viaţa şi lumina cea adevărată iaste. Pre acela, zicu, rugăm ca să lumineaze şi să întărească pre Măria Ta la toate ceale bune şi folositoare şi, pînă în adîncii ani şi prea cinstite bătrîneaţe, să te trăiască şi fericit să te păzească Patriii, noao şi Rodului nostru, pururea măngîiare, bucurie şi slavă, dîndu-te şi avîndu-te. Ai Măriii Tale, mici plecaţi şi direapte slugi, Şărban al doilea logofăt i Radul logofăt. (4v) Cătră de bine-voitoriul Cititoriu Iată, Cititoare de bine voitoriu, că-ţ întinzu masă, însă nu masă trupească, gătire persiană, cum s-ar zice, adecăte cu mirodii şi alte amestecături ca acealea, care numai ceriului gurii dau pre scurt gust şi plăceare. Şi, iarăş, după aceaea flămînzeşti, însetoşăzi şi, mai de multe ori, peste saţiu mîncînd şi bînd, bolnăveşti şi moarte în cea de apoi îţ pricineşti. Ce masă, zic, duhovnicească, de adevărata dulceaţă şi de toate bunătăţile plină şi bogată şi cu tot fealiul de roadă, în folosul sufletului, împodobită şi gătită, den carea, hrănindu-se, cu cît mai mult ia, atîta mai mare poftă îi dă şi-l însănătoşează şi-l îmbărbătează. Iaste, dară, aceasta scumpele, şi folositoarele de suflet şi de trup învăţături şi dăscălii ale marelui dascăl şi sfînt Ioan Zlataust, unul den cei aleşi stîlp întăritoriu săborniceştii şi apostoleştii a Răsăritului beseareci şi adevăratei [18] pravoslavnice credinţe îndireptătoriu, cari prea dulci învăţături şi alease cazanii (nu den noi-ne, adevărul mărturisim mişcat, ce den porunca prea înălţatului şi prea luminatului Domnului nostru, Ioan Constandin Basarabă Voevod împinşi sîntem), dupre limba grecească pre a noastră, rumînească, le-am întors, precum şi alte cărţi am făcut şi încă facem, la a cărora nevoinţe avut-am îndireptătoriu pe cinstitul, blagorodnicul şi prea înţeleptul dumnealui Costandin Cantacuzino, biv vel stolnic, însă la ceale mai adînci filosofeşti şi bogosloveşti noimata ce s-au aflat, pre dumnealui, ca pre un epistimon şi ştiutoriu, l-am avut lumină şi dezlegare întru toate şi a noastră adevăr osteneala aceasta, iară osîrdia, porunca şi multa cheltuială, la altele toate ce trebuiescu, şi ales la tipariu, a Măriii sale milostiv mai sus pomenit stăpînului nostru iaste. Primeaşte, dară, iubite Cititoare, aceastea, cu întinsă şi drăgăstoasă frunte şi cu inimă curată şi, citindu-le, pune-ţ mintea, ca să înţelegi ce ceteşti, că, de vei înţeleage şi, cu dirept şi creştin suflet, le vei lua, creade cum însuţi vei priceape, că atîta cunoştinţă şi dulceaţă vei simţi, cît saţiu că nu mai au, singur vei mărturisi. Nimică, aşijderea, acest bun şi sfînt părinte şi dascal (Zlatoust zicem) nemişcat şi nezis nu lasă, care şi în firea şi în politia omenească să nu fie. Dirept aceaea, şi cunoştinţa sufletului fieştecăruia, cum iaste, să atinge şi să împunge, unde unii, ce să pricep (5r) într-unele greşiţi şi căzuţi, după frăgizeala omenească, aducîndu-ş aminte, să căiescu şi despre acealea, de li s-ar mai da şi vreame a le face, să sfiesc. Alţii, iarăş, dentr-aceastea să îndireptează şi, ceale ce n-au ştiut bine a face, fac şi traiul lor la cale mai bună şi mai plăcută lui Dumnezău şi oamenilor a-ş pune să învaţă. Toate, dară, aceastea, spre spăsenie şi spre viaţa cea adevărată şi prea fericită să uită şi privescu, ca cătră un săvîrşit şi ţefneclătit şi nemişcat, carea pre fericită şi de veaci viaţă, mîntuitoriul lumii, Isus Hristos, Domnul şi [19] Dumnezeul nostru, pren sîngele său, cu necugetată şi nepricepută de nici o zidire dumnezeiască taină răscumpărîndu-o, o au cîştigat noao, şi o făgăduiaşte, şi o dă tuturor celor cu frica lui Dumnezău creştini, cărora adevărat şi dirept cred şi nădejduiescu într-însul şi prentr-însul, făcîndu-i poruncile, o dobîndescu. Pre care spăsitoriu Domnu rog ca să învrednicească şi să spodobească pre toţi, după milosîrdia sa, a cîştiga aceaea viaţă şi cu dînsul a împărăţi în veacii de veaci, întru cereştile de dînsul gătite lăcaşe, unde ochiul n-au văzut, ureachea n-au auzit, nici în inima omului nu s-au suit, cum şi fericitul Pavel, cătră Corinteani, în cea dentîiu carte, cap 2, stih 9 scrie şi adeverează. Mai mici şi de bine voitori Şărban al doilea logofăt i Radul logofăt. (5v) Scara aceştii cărţi , a celui întru Sfinţi părintele nostru, a lui Ioan Zlataust. Pentru a coconilor creaştere şi învăţătură Cuvînt 1, list 1. Pentru frumuseaţea muierilor Cuvînt 2, list 6. Pentru să nu necinstească nimenea beseareca lui Hristos şi sfintele taine de la cuvîntul Sfîntului Petru şi al lui Ilie. Cuvînt 3, list 8. La cuvîntul lui David, carele zice : „Nu te teame, cînd va îmbogăţi omul.” Cuvînt 4, list 12. Pentru lăcomia. Cuvînt 5, list 20. Pentru necurata mîndrie şi deşarta mărire. Cuvînt 6, list 23. La prorocul cuvînt ce zice : „ Însă în deşărt să clăteaşte tot omul viu şi pentru milostenie. „ Cuvînt 7, list 25. [20] Pentru judecata cea viitoare şi pentru muncă, cum că iaste nesfîrşită celor ce nu cred că iaste muncă. Cuvînt 8, list 27. Pentru pocăinţă şi ispovedanie. Cuvînt 9, list 33. Pentru zavistia şi urîciunea. Cuvînt 10, list 38. Pentru ţinerea mîniei şi a vrăjmăşiei. Cuvînt 11, list 40. Pentru ţinerea de mînie şi pentru nemînie. Cuvînt 12, list 42. Pentru dragostea şi iubirea frăţiei. Cuvînt 13, list 44. Pentru milostenia. Cuvînt 14, list 48. La Sfînta bogoiavlenie, adecă la Bobotează, şi pentru caia ce lasă dumnezeiasca Leturghie nesfîrşită şi ies afară, şi pentru carii să cuminecă cu sfintele taine, nefiindu vreadnici, şi urmează Iudei. Cuvînt 15, list 58. Pentru rugăciunea. Cuvînt 16, list 63. Pentru bunătatea şi răutatea. Cuvînt 17, list 68. Pentru jurămînturi. Cuvînt 18, list 73. Pentru pocaianie, şi pentru cei ce rămîn de săboară, şi pentru sfîntul preastol, şi pentru judecată. Cuvînt 19, list 75. Pentru învăţătura cea nedescoperită. Cuvînt 20, list 77. Pentru moarte şi pentru sfîrşitul lumii. Cuvînt 21, list 82. Pentru smerirea şi direptatea. Cuvînt 22, list 85. (6r) Pentru suflet şi pentru nădeajde. Cuvînt 23, list 88. Pentru veacinica şi fără de sfîrşit muncă, şi pentru înfricoşata şi direapta judecată. Cuvînt 24, list 89. Pentru bogăţia şi sărăcia. Cuvînt 25, list 91. Pentru pronia şi promitia lui Dumnezău, adecă pentru mai’nainte socotinţa lui Dumnezău. Cuvînt 26, list 95. Pentru pocăinţă, şi pentru împăratul David, şi pentru a lui Urie muiare. Cuvînt 27, list 98. [21] Pentru pocăinţa, şi postul, şi pentru prorocul Iona, şi Daniil, şi cei trei coconi. Cuvînt 28, list100. Pentru pocăinţă. Cuvînt 29, list104. Pentru făgăduiala şi rugăciunea den cuvintele carele le-au numit andriandes, adecă stîlpi. Cuvînt 30, list 108. Pentru pocăinţă şi pentru milostenie ce s-au zis la dumineca brînzei. Cuvînt 31, list 112. Pentru boala şi pentru doftori. Cuvînt 32, list 117. La sfînta şi marea zi marţi, pentru ceale zeace fecioare. Cuvînt 33, list 119. A celui întru sfinţi părintelui nostru Anastasie Sinaitul a sfîntului munte Sinaii, cuvînt la cei adormiţi în Hristos fraţi, care să ceteaşte în sîmbăta sufletelor. Cuvînt 34, list 122. Pentru mincinoşii proroci şi cei fără Dumnezeu eretici şi pentru seamnele sfîrşitului veacului acestuia s-au zis, cînd au vrut să să desparţă sufletul de trup.Cuvînt 35, list 126. A Sfîntului Efrem cuvînt mare şi foarte folositoriu sufletului. Cuvînt 1, list 133. Al acestuiaş prea cuviosului Efrem, la cruce, şi pentru pocăinţa, şi pentru a doa venire. Cuvînt 2, list 138. Al Sfîntului Simeon bogoslovului celui nou, pentru că nu să cade a zice că nu să poate acum a ajunge la săvîrşitul bunătăţii cel ce va vrea şi a să asămăna sfinţilor celor de demult, şi cum că tot cel ce învaţă ceale împotrivă, eres nou învaţă pre ceia ce-l ascultă. Cuvînt 3, list 142. A lui Damaschin monahul, al ipodiaconului (6v) şi studitul (tîlc), [22] în limbă proastă, la ceale zeace cuvinte a lui Moisi. Cuvînt 4, list 145. A Sfîntului Semeon al noului bogoslov, pentru să nu nădejduim numai în credinţă, fără de fapte bune. Cuvînt 5, list 150. A lui Teofan, monahul celui prea înţelept şi prea-cuvîntătoriu, cuvînt pre limbă proastă la ceale 12 articule ale credinţei. Cuvînt 6, list 153. A lui Anastasie, monahul den muntele Sinaii, pentru sfînta adunare, adecă la slujba besearecii, şi să nu osîndim, nici să ţinem pizmă. Cuvînt 7, list 155. La aseamenea iaste împărăţia ceriurilor cu un om stăpîn de case. Cuvînt 8, list 160. Dentr-ale stareţului capete oarecarele, de multe fealiuri şi foarte de folos. list 163. Istoria a lui Dionisie iermonahul care au săhăstrit în schitul Lavrii. list 168. Cuvînt pentru vreadnicii şi nevreadnicii preoţi, a sfîntului şi înţeleptului Maxim. Şi are şi ale altor sfinţi cîteva capete. list 171. Cuvînt la pilda celui ce-au căzut în tîlhari. list 176. Sfîrşitul Scării. [23] (1r) A celui întru Svinţi părintele nostru, a lui Ioan Zlatoust. Pentru a fiilor creaştere, cuvînt întîiu. Blagosloveaşte, Părinte. Rogu-vă şi vă poftesc, o, dragii miei fraţi, multă osîrdie şi nevoinţă să faceţi la copiii voştri şi la slugile voastre, să cercaţi pururea mîntuirea sufletului lor şi să vă aduceţ aminte de fericitul Iov, carele făcea jărtve, în toate zilele, pentru fiii lui, căci să temea să nu greşască cu gîndul lor cătră Dumnezău. Urmează lui Avraam, carele au poruncit să păzească strănepoţii lui legile lui Dumnezău. Aşijderea, şi prorocul şi împăratul David, cînd vru să moară, în loc de a lăsa fiului lui moştenire mare, l-au chemat şi i-au poruncit, zicîndu-i: „O, fiul mieu, de vei vrea să trăieşti după legile lui Dumnezău, nu-ţ va veni nici o răutate niciodată, ce toate lucrurile îţ vor veni tocma precum vei tu şi vei dobîndi multă întărire. Dară, de vei cădea dentru acela ajutoriu, nimică nu-ţ va folosi împărăţia şi putearea cea multă aceasta, pentru căci, cînd nu iaste la tot omul direptate şi credinţă bună, pierdu-să şi averile acealea care le are cu nevoie şi cu multă ruşine. Dară, cînd are cineva direptate şi credinţă bună, şi acealea care nu le are le dobîndeaşte.” Deci, să cade să socotească părinţii, şi tatăl şi muma, nu cum să facă pre copiii lor cu bani şi cu avuţie de galbeni, ci cum să poată să-i facă mai avuţi la smerenie, şi la învăţătură, şi la bunătate, şi la înţelepciune mai mult decît toţi. Să nu le trebuiască multe, ca să nu fie daţi la pofte şi la lucrurile [24] ceale lumeşti a tinereaţii, ci să fie plecaţi, să fie învăţaţi, să fie înţelepţi. Cade-să, voi (1v) părinţi, să cercetaţi, adecă să vedeţi ieşirile lor, şi întrările lor, şi umbletele lor pre amăruntul, şi, cu grijă mare, să vedeţi umbletele lor, împreunările lor, cu cine să împreună, pentru căci, cîndu le leneviţi aceastea toate, nu aveţi nici o iertăciune de la Dumnezău, pentru căci, cînd nu avem grija celoralalţi oameni şi nevoinţa, are Dumnezău să ne pedepsească, pentru căci zice Pavel: „Că nimenea să nu cearce numai de dinsul, ce şi pentru fratele lui, creştinul, cu cît mai mult nu ne va pedepsi pre noi, de nu vom avea grija fiilor noştri?” Ce tu, oame, faci ce poţi să agoniseşti fiului tău, au cal bun, au casă bună, au ţarină de multu preţ, şi vie, au avuţie multă, şi lucruri multe, dară cum să facă bunătate bună, şi suflet bun şi curat, şi învăţătură bună şi înţelepţie, nu o pui nicidecum în gîndul tău? Măcară de le şi are, de vor fi şi multe şi cinstite, cînd nu iaste bun şi pedepsit, acela, care le are, să le chivernisească, toate să pierdu şi să strică împreună cu el. Dară, de va fi sufletul lui vreadnicu şi bun, măcară de nu şi are la casa lui nimică, va putea să agonisească toate foarte pre lesne. Aşijderea, şi cei mai mulţi părinţi, ca acesta, rău pătimescu, căci nu vor să bată pre fiii lor, nici să-i cearte, nici să-i dojănească cu cuvîntul, nici să-i mîhnească nimică, care-i trăiesc prost, şi rău, şi fără de leage. De multe ori am văzut eu pre unii carii i-au luat şi la judecată, carii s-au prinsu la niscare ruşini şi greşale şi au tăiat capetele lor, nefiind pedepsiţi de părinţii lor, pentru căci, cînd tu, cel ce eşti tată, nu cerţi copilul tău, nu-l înţelepţeşti, nu-l înveţi, el împreunînd pre sine cu oameni răi şi pîngăriţi şi făcîndu-se părtaş răutăţii şi vicleniei oamenilor celor răi, îl aduc la ceale de obşte legi, adecăte la judecată, şi-l muncescu şi-l pedepsescu, văzîndu-l toţi. Şi, înaintea tuturor, şi împreună cu primejdia şi paguba carea pătimeaşte, i să face şi mai mare ruşine şi părintelui şi fiului. Şi toţi arată pre tatăl cu deagetul, după ce moare copilul moarte rea, au pate alte ruşini şi zic: „Acest tată, necertînd pre fiul lui, au pătimit [25] aceaea, care au pătimit. Şi toţi îl hulescu şi, de ruşinea lui, părintele acela nu mai poate să meargă nici la tîrgu, nici altundeva, pentru căci, cu care ochi poate să vază pre ceia care-l întimpină? După aceaea, de atîta primejdie şi ruşine a copilului lui, ce răotate mai rea poate să fie decît aceasta nebunie a părintelui aceluia? Nu te ruşinezi, nici te ruşăşti, spune-mi, cînd ceartă pre fiul tău judecătoriul, şi să-l facă mai înţălept, şi să aibă îndereptarea judecăţii copilul tău şi nu a ta, carele şade, atîta vreame, cu tine? Nu ţi-e ruşine, care-ţ vine să te ascunzi înlăuntru, în pămînt? Îndrăzneşti nicidecum să te mai numeşti părinte, carele ai vîndut pre fiul tău şi n-ai făcut lui ceaea ce trebuia să-l înveţi, şi să-l cerţi, şi să-l baţi, ci l-ai lăsatu şi s-au stricat de tot, de răutate? Tu, de vei vedea pre altu cineva om (2r) prost, care bate pre copilul tău, îţ pare rău, şi te mîhneşti, şi te scîrbeşti, şi sai în faţa lui aceluia ce-l bate, ca o fiară sălbatecă şi, mai rău, şi pre diavolul, carele-l vezi în toate zilele, carele bate pre fiul tău şi-l aduce la draci, tu dormi şi nu-ţ pare rău, nici te mîhneşti, nici vei să-l răpeşti de la hiara cea rea, diavolul. Şi, care iubire de oameni vei afla lîngă Dumnezeu ? Căci, cum nu iaste fără de cale şi rău? Iară, cînd să pedepseaşte fiul tău de la diavolul şi-l apucă nevoia, să alergi la toţi sfinţii, să izbăvească pre fiul tău den chinul diavolului. Şi, cînd să află întru păcat şi răutate, care păcat iaste mai rău decît fieştece fealiu de chinu diavolescu, care vezi că-l bîntuiaşte în toate zilele, nu pui în mintea ta? Macară bine de să şi bîntuiaşte fiul tău de diavolul să-l apuce să-l arunce josu, nu iaste nemica nicidecum, pentru căci nu poate demonul carele-l apucă să-l bage şi la iadu nicidecum. Mai mult, dintr-aceasta poate să să spăsească şi să să încununeaze cineva, cînd poartă patima aceasta cu îngăduinţă şi cu mulţimită. Dară, acela carele să află înlăuntru, întru păcatu, nu iaste cu putinţă să să izbăvească niciodată, ce i să cuvine cu totul şi aici să fie ocărît şi necinstit şi, deaca va mearge şi acolo la viaţa cea ce va să fie, să să muncească în veaci. Şi ce răspuns vei da lui [26] Dumnezău, tu, care te leneveşti a certa pre fiul tău?” „N-au fost copilul lăcuitoriu împreună cu tine, va să zică Dumnezău cătră tine, cel ce eşti tată? Nu te-am făcut învăţătoriu, şi stăpîn, şi purtătoriu de grijă asupra copilului tău? Nu ţi-am datu toată volnicia în mînile tale? Nu ţ-am poruncit să-l înveţi şi încă să-l prefaci, cînd iaste copilul tinerel?” Deci, ce iertăciune vei să aibi, de vei lăsa pre copilul tău să crească şi să rămîie de întîi neînvăţat? Şi ce vei să zici? Că iaste copilul tău gros la minte şi nu primeaşte cuvîntul? Ce ţi s-au căzut dentîiu, cînd era copilul tău mic, să-l înveţi, şi să-l obiciuieşti la acealea care să cuvinu, şi să cerţi mişcările sufletului lui, să te aibă de frică de micu, cînd iaste pre lesne lucrarea? Atunce să cade, ca un plugariu bunu, să tai mărăcinii, adecă obiceaiele lui ceale reale? Deci, care răspunsu şi ce cuvinte avem să zicem lui Dumnezău, cînd copiii noştri ne hulesc? Dumnezău nu să milostiveaşte nici pre viaţa loru, pentru căci, carele huleaşte pre părintele lui, au pre maica lui, zice leagea să să umoară şi Dumnezău să să batjocurească de copiii noştri. Şi nemică să nu ne paie rău. „Eu, zice Dumnezău, nu lipsescu nici să ucigu pre fiul tău, cînd te huleaşte, şi tu, măcară nici cu cuvîntul nu vei să scîrbeşti pre fiul tău, carele huleaşte legile meale şi le calcă? Şi, cum nădăjduieşti să afli vreo iertăciune de la mine?” Deci, să nu lenim să certăm pre fiii noştri să facă poruncile lui Dumnezău cunoscînd bine, căci, cînd sînt cu Dumnezău bine şi-ntru viaţa loru aceasta să vor face buni şi cinstiţi, pentru că acela, carele iaste bunu şi temătoriu de Dumnezău, toţi îl (2v) cinstescu şi i să pleacă, în ce chip cel rău şi vicleanu toţi îl urăscu şi fug de dînsul, de ar fi şi foarte bogatu. Aceia carii să lenescu să cearte pre fiii lor, de cînd sînt mici, şi să-i procopsească, măcară să fie şi buni la alte faceri ale loru, numai pentru aceasta vor să să muncească foarte de la Dumnezău. Şi, de veţi vrea să o aflaţi aceasta bine şi să o cunoaşteţi, luaţi aminte bine să o priceapeţi. Era oarecarele preot, în vreamea cea veache, la jidovi, mai’nainte de a veni Hristos, şi era acela [27] preut om bunu, şi socotitu, şi iscusit, şi temătoriu de Dumnezău. Numele lui era Ili. Acesta avea doi fii, ce era fără de minte şi, văzîndu-i că făcea reale, şi nu-i certa, şi nu-i ţinea, nici-i opriia, însă de-i şi ţinea şi-i opriia, dară nu o făcea aceasta cu multă învăţătură şi îndemnare, ce numai cu cuvinte îi învăţa şi le zicea şi nu-i bătea, să-i scoaţă din răutatea aceaea carea făcea, şi totdeauna le zicea cuvinte ca aceastea: „Nu, fiii mei, nu faciţi aşa, nu iaste auz bun carele auz pentru voi”, măcară deşi ajungea aceastea cuvinte să ţie pre copii întru bine, de-ar fi fost cu minte bună. Aşijderea, de vreame ce preotul acela n-au arătat şi n-au făcut tot aceaea care să cade să facă să-i cearte bine, făcu pre Dumnezău vrăjmaş tare, şi la dînsul şi la fiii lui. Şi, fiindu-i milă, şi neîndurîndu-să a certa pre fiii lui, au pierdut şi mîntuirea lui şi a fiilor lui, pentru că, făcînd copiii aceia răul şi umblînd afară den poruncile lui Dumnezău, lui Dumnezău i s-au supăratu şi au trimis pre cei striini de fealiu şi i-au omorît. Şi, auzind părintele lor uciderea copiilor lui, au căzut şi el, de acolo de unde şădea, înapoi pre spate, de întristarea lui, şi au murit. Şi aşa, pentru că, necertînd pre fiii lui, s-au lipsit şi de această viaţă şi de cea ce va să fie, şi tătăl şi fiii. Măcară că altceva n-au aflat Dumnezău să-l defaime, numai greşala carea n-au certat pre fiii lui, carii era neînţelepţi şi măcară pre el, de era puţinu păcatele lui, l-au stricatu Dumnezău, într-acesta chipu, cu toată casa lui. Dară pre aceia carii greşăscu mai rău, lăsa-i-va Dumnezeu fără certare? Pentru căci, deşi pre omu carele era bătrîn, care era cinstit, care era judecătoriu şi învăţătoriu la neamul jidovilor 20 de ani, neluînd nimica la judecăţile lui, şi fiind aşa destoinic întru toate, nici una de aceastea n-au putut să-l izbăvească să nu să strice şi să să muncească cu toată casa lui. Nepedepsindu pre fiii lui foarte, precum să cade, care pedeapsă şi muncă va să ne apuce pre noi, care lipsim din bunătatea aceluia foarte şi, nu numai că nu nevoim nicidecum la fiii noştri, nici îi pedepsim la vreo bunătate, ci sîntem mai răi decît fieştecare varvar cătră [28] ei. Pentru căci, în ce chip fieştecare, pentru ale lui păcate şi greşale, nu poate să zică cuvîntu şi să fugă de răspunsu, să găsească iertăciune, într-acesta chip nici părinţii, pentru greşalele fiilor lor, nu au a răspunde să nu-i muncească, de nu-i vor pedepsi. Pentru aceasta, de vor petreace (3r) fiii cu obiceaiuri bune, cu anevoie să vor întoarce la rău, cîndu să vor face de vîrsta legii, pentru căci sufletul fiilor iaste ca pînza cea curată şi albă, care, ori în ce fealiu să va văpsi întîiu, aceaea va păzi şi la săvîrşit. Măcară de vrea cineva să o văpsească într-altă faţă, pururea să arată în văpseala cea dentîi. Aşa şi copiii cei mici, cînd să obiciuiesc la bine, cu anevoie să întorc la rău. Pentru aceasta zice şi apostol Pavel, la cinci capete cea cătră Corinteu, întîia Epistolie, luînd pilda de la poetecul Menandru: ”Strică minţile bune vorbele reale, adecă ceale reale vorbe strică minţile ceale bune ale tinerilor.” Şi să nu ne minunăm cum să fac unii furi, au curvari, au lepădători de credinţa creştinească, pentru căci, neauzind fiii învăţătura de mici, pentru ca, necertîndu-i părinţii cu certare şi cu învăţătura Domnului, să deprind de mici la rău şi, cîndu află puţinea pricină, îndată întorcu la calea cea direaptă. Pentru aceasta, porînceaşte şi apostol Pavel la şase capete, la cea cătră Efes Epistolie şi zice : „Fiilor, ascultaţi părinţilor voştri în Domnul, pentru că acesta iaste direptul. Cinsteaşte pre tatăl tău şi pre maica ta, carea iaste porîncă dentîiu întru făgăduinţă, pentru ca să fie ţie bine şi vei fi îndelungat de ani preste pămîntu.” Iară şi înţeleptul Solomon, la zeace capete ale Pildelor, aşa zice : „Fiul certat înţelept va fi. Şi iară, carele preagetă toiagului uraşte pre fiul lui. Iară cel ce-l iubeaşte cu nevoinţă îl ceartă, adecă care îi e milă de toiagul lui, acela uraşte pre fiul lui, iară, carele iubeaşte pre fiul lui cu toată grija ceartă pre el, pentru căci, de ar fi fost la oameni den fire răutatea carea să nu poată cei răi să facă într-alt chip, fără cît să fie răi şi cei buni să fie buni, cu cuviinţă ar fi avut fieştecare cuvînt să răspunză lui Dumnezău.” Dară, de vreame ce dentru bună voia lui, fieştecarele să face au [29] bun, au rău, ce răspunsu care să aibă socotinţă bună are să zică părintele acela au maica carii lasă pre copiii lor cei foarte iubiţi să să facă răi şi nenorociţi? Nu lăsaţi copiilor voştri avuţie trecătoare, de veţ vrea să le lăsaţi bunătate, pentru că multă şi mare necunoştinţă iaste. Căci, cînd trăiţi voi, părinţii, să nu faceţi stăpîni pre fiii voştri la averile voastre. Şi, cînd muriţi, să le daţi atîta slobozie întru voia tinereaţii lor, să facă voile lor cu averile voastre. Că, de o aţ face aceasta, cînd trăiţi, puteţi să vedeţ fiii voştri cîndu fac răutăţi şi cheltuiescu ceale ci aveţi fără de folos, să-i certaţi şi să-i opriţi. Dară, daca muriţi, şi-i lăsaţi tineri, şi nepedepsiţi, şi cu tinereaţele împreună, şi cu sărăcia carea rămîne de voi le lăsaţi şi aveare, ca să poată şi să afle şi să facă voile lor ceale reale, şi-i surpaţi pre ticăloşii în zeci de mii de surpări? Deci, să nu gîndim cum să lăsăm pre copiii noştri bogaţi, ci cum să-i lăsăm pedepsiţi şi folosiţi, pentru că, de vor avea nădeajdea lor la avu (3v) ţie, n-au grijă să facă altă bunătate ceva, ca cum cu avuţie să acopere faptele lor ceale reale. Dară, daca vor vedea că n-au de la părinţii lor avuţie, ci numai pedepsire şi înţelepciune, să vor nevoi cu firea lor cea bună şi pedepsită şi cu fieştece fealiu de otcîrmuire, să afle mîngîiare, să mîngîie sărăcia lor. Dirept aceaea, să nu pohtim a ne apuca de altu lucru pînă vom îndirepta sufletul fiilor noştri. De vom certa şi noi pre fiii noştri şi alţii pre ai lor şi fieştecare, unul dupre altul, pre ai săi fii şi aşa, din obraz în obrazu şi din neam în neam, toţi să vor afla, pînă la venirea lui Hristos, împreună unii dentr-alţii pedepsiţi, şi buni, şi vor lua şi părinţii şi fiii plata lor de la Domnul nostru Isus Hristos, de vei creaşte pre fiul tău bine şi-l vei face pedepsit şi temătoriu de Dumnezău şi cela iară pre al lui, va veni ca un lanţ calea aceasta şi certare de la unul la altul întru tot neamul tău. Şi vei avea tu mai multă plată, care te-ai făcut ca o rădăcină a tuturor de bunătate, pentru căci părinţii aceia carei să lenevescu de certarea copiilor lor şi nu-i ceartă cu fieştece fealiu de certare, să fie de folos şi buni, sînt ucigaşi fiilor lor. Şi [30] sînt încă şi mai răi ucigaşi decît tălharii, carii aceia ucig trupuri şi aceştia ucig sufletul fiilor lor. Şi, pre cît iaste mai mare sufletul decît trupul, atîta iaste şi uciderea sufletului mai mare decît a trupului. Deci, în ce chip ai vedea un cal ce aleargă la rîpă să să surpe, îi pui frîul în gură, şi-l întorci, şi-l loveşti tare, şi-l aduci la drumul cel direptu, şi aceaea certare care-i faci, măcară bine de-l şi chinuieşti şi-l baţi, ce chinul şi bătaia aceaea iaste pentru bunătatea calului, pentru ca să nu să surpe şi să piaie, aşa fă şi la copiii tăi, cîndu-i vezi că greşăscu, şi umblă fără de ispravă, şi ies din legile lui Dumnezău. Leagă pre copilul tău, adecă ceartă-l cînd greşaşte, pînă vei face pre Dumnezău să să îmblînzească la dînsul şi la tine. Nu-l lăsa dezlegat să facă voile lui, pentru ca să nu să leage mai multu la urgia lui Dumnezău, pentru căci, de vei lega tu, adecă îl vei opri cu multă mînie şi urgie, Dumnezeu nu-l va lega. Iară, de nu-l vei lega tu, îl aşteaptă nedezlegatele aceale legături, şi pre el şi pre tine, adecă veacinica muncă. Şi, de vei zice că au făcut multă vreame legat, ce nu iaste destul de au făcut multă vreame, numai vei să vezi de s-au îndireptatu sufletul lui. Aceasta, dară, arată de s-au umilit şi au luat smerenie, de s-au premenit den mintea lui cea rea, întru carea să afla. Şi aşa va fi deplin, căci, de nu va fi aceasta nemică, nu iaste folos vremii cei multe, pentru căci nu cercăm de s-au legat rana de multe ori, ci de au folosit ceva legătura. Deci, de iaste şi au folosit legătura şi întru puţintea vreame, numai trebuiaşte să o ai preste rană, dară, de n-au făcut nimica folos şi zeace ani aibi-o deasupra, preste rană, legătura. Şi aceasta să fie săvîrşitul dezlegării legăturii, folosinţa şi vin (4r) decarea locului celui legatu. Nu arată altu nemică aceaea care are începătură şi biruinţă, ca cum ar avea dragoste multă la ceia pre carii stăpîneaşte. Şi pre părintele nu-l face părinte naşterea copilului, ci dragostea fiilor care va naşte. Şi, de vreame ce acolo unde iaste firea trebuiaşte dragoste, cu cît mai vîrtos acolo unde iaste darul, adecă, de va trebui să iubească cineva pre cei fireşti ai lui copii, de va vrea să să [31] chiame părinte firescu, cu cît mai multu trebuiaşte să iubească fiii darul lui, adecă pre cei sufleteşti, au pre cei botezaţi să nu să muncească ? Trebuiaşte fieştecare părinte, au tată, au maică, să aibă nevoinţa copiilor, să-i înveaţe cu fieştece fealiu de învăţătură bună, care să fie de folos pentru sufletele lor. Şi, de nu vor face aceasta părinţii, cîte greşale fac copiii de lenevirea părinţilor, ei au să dea cuvîntu lui Dumnezău. Şi, de vor avea ale lor bunătăţi bune părinţii şi pre copiii loru nu-i învaţă, numai ce-i lasă şi-ş petrecu voile lor, nemică nu le folosescu faptele lor ceale bune şi să-i mîntuiască de la munca cea de veaci. Ce şi, tu, o, fiule, slujaşte părinţilor tăi ca o slugă, pentru căci poţi să le răsplăteşti acestora părinţilor tăi, să asamene cu acealea care ţ-au făcut ţie ei, pentru căci nu poţi să-i naşti şi tu, precum te-au născut ei pre tine, nici cealealalte care ţ-au făcut cu atîta osteneale şi trude. Şi, cînd tată-tău suduiaşte şi să scîrbeaşte pre celalaltu frate al tău, scîrbeaşte-te şi tu împreună cu tată-tău. Au şi pentru îndireptarea fratelui tău sau şi pentru dragostea tătîne-tău, ca cum ai face după inima tătîni-tău, pentru căci, de va vedea fratele tău, carele au greşit, cum l-au ţinut de rău tatăl, şi tu l-ai mîngîiat, şi l-ai primit, el să face şi mai rău, şi nu să îndireptează, şi nu te păgubeşti numai de atîta, ci întri în păcate tu, care te faci pricină răutăţii lui. Pentru căci, carele opreaşte să să vindece rana, nu are muncă mai puţină decît acela ci o au făcutu, ci mai multă şi mai mare, pentru că nu iaste aseamene şi potrivă să facă cineva rana şi să oprească să nu să vindece rana, pentru căci oprirea vindecării nici într-un chip naşte moarte, dară rana nu face moarte? Deci, să nu defăimăm pre părinţi, pentru că, de vom defăima pre părinţii noştri şi, temîndu-ne de judecătoriu, nici într-un chip şi fără de voia noastră ne vom face buni. Iară, de vom defăima şi pre judecători, făcînd reale, nu vom putea să scăpăm de certarea vinei noastre, adecă de pedeapsa legii cei fireşti. Şi, de vom necinsti şi o vom defăima şi leagea, cu alt nu ne vom smeri, temîndu-ne de sfatul celor mai mulţi, putem să ne [32] facem mai buni. Iară, de nu ne va fi ruşine nici de cei mulţi, frica legilor, şi fără de voia noastră, poate să ne înţelepţască, pentru căci, în ce chip, cînd să pedepsescu cei răi, să fac mai înţelepţi alţii, aşa şi, cînd fac bunătăţi cineva, vin şi alţii mulţi la cea de aseamene rîvnă. (4v) Pentru aceasta, şi pre copii îi ceartă şi-i bat dascalii înaintea altora, cînd greşăsc, pentru ca să vază ceialalţi, să să facă mai buni şi să ia frică. Şi pre cei buni îi laudă înaintea celoralalţi, să vază şi ceialalţi să facă bine. Şi aceasta o fac dascalii cei buni şi înţelepţi. Pentru aceaea, să cade să căutăm dascali buni la copiii noştri, care să-i înveaţe bine, mai mult decît părinţii lor, pentru căci de la părinţi să face viaţa la copii numai aşa prost, dară de la dascalii lor cei buni face-se a trăi bine. Nu te lăuda, tu, copile, cum ai părinte sfînt şi bun şi tu să fii rău, pentru că aceasta te aduce la urgie mai multă, cînd ai pilda ta, adecă părinte bun şi tu eşti rău. Mare bunătate iaste să aibi nădeajdea mîntuirii tale la isprăvile tale şi nu la streine, pentru căci, la cea ce va să fie viaţă, nici un priaten nu poate să stea să ajute. Laudele părinţilor şi cinstile, cînd şi noi facem acealea bunătăţile care au făcut aceia, atuncea sînt şi ale noastre. Dară, cînd nu facem ca aceia nimică, nu ne folosescu noao, ce mai mult ne osîndescu, de nu vom face ceale aseamene şi cum că iaste aşa, ascultă. Avesalom era fiul lui David, tînăr, dezmierdat şi cu totul dat la răutăţi. Acesta s-au rădicat într-o vreame şi s-au făcutu viclean şi împotrivnic tătîne-său, împăratului David. Şi, căzînd la necredinţă şi rîdicînd cap, au strînsu o samă de oaste, şi au scos pre tată-său, pre David, de la împărăţia lui şi de la moşia lui, şi le-au luat el toate, carele nu să ruşina, nici să pleca, nici de firea, nici de vîrsta tătîni-său, nici precum l-au hrănit, nici de altu nimică de ceale ce au luat mai’nainte. Ce într-aceasta chip era fără omenie şi rău tot, cu totul, şi, mai mult, era hiară decît om, care toate aceastea împiedecări defăimîndu-le, să rîdică înaintea legii cei fireşti cu multă obrăznicire şi le-au turburat toate, pentru căci, daca n-au vrut să să ruşineaze şi să să pleace lui [33] David, ca unui părinte al lui, măcară ca unui bătrîn ce era i să cădea să-l cinstească. Iară, deşi defăima bătrîneaţele lui David, măcară ca de un făcătoriu de bine al lui i să cădea să să ruşineaze de el. Iară, de nici aceasta nu o punea întru ruşine, măcară ca cîndu nu i-ar fi făcut nici o nedireptate David nimica, nicidecum, i să cădea să-i fie ruşine de el, ce dragostea volniciei, carea au vrut să să facă el împărat, l-au făcut, şi au pierdut ruşinea aceasta, şi să făcu în loc de om hiară. Iară fericitul David, tatăl carele au născut pre acesta Avesalom şi l-au crescut, fugiia, şi să rătăciia în pustiiu, şi să pedepsiia la izgonire şi la alte răutăţi a pribegirii. Iară Avesalom, fiul lui, să veseliia la bunătăţile tătîne-său, ce însă, aflîndu-se lucrurile într-acesta chip, şi oastea toată, cu Avesalom, şi toate satele era supuse la tiranul. Iară, (5r) un om oarecare, numele lui Husi şi priaten bun lui David, păziia pururea prieteşugul lui David şi la primenirea vremilor acestora. Şi, văzînd pre David, îndată la pustiiu unde să rătăciia, rupse hainele lui, şi puse în capul lui cenuşă, şi suspină, şi strigă cu amaru şi cu milă. Şi, în vreame ci nu putea să facă nimică, aducea lui David mîngăiare lacrămilor, pentru căci nu era priaten numai cîndu era David la bine şi împărat, ce era priaten al bunătăţii, adecă de bine. Şi pentru aceasta, măcară căci s-au şi premenit împărăţia lui David şi o au luat fiul lui cu sila, iară el nu ş-au premenit prieteşugul carele avea cătră David. După aceaea, văzîndu David că făcea aceastea şi plîngea, zise: „Şi lacrămile semnu de prieteşug sînt, ci nu ne folosescu nimică, ce trebuiaşte să mă sfătuieşti cum să să potolească răutăţile şi să mă izbăvescu de cazne şi de nevoi.” Şi, daca zise David cu cuvintele aceastea cătră Husi, priatenul lui, l-au învăţat sfat ca acesta: „Să mergi cătră fiul mieu, Avesalom, şi, puindu faţă de prieteşug, strică-i sfaturile lui şi fă neîntreg sfatul lui Ahitofel, adecă de nimică.” Aşa au făcutu cel bun şi credincios priaten şi au mersu în ce chip i-au poruncit David şi, cea mai după urmă, au biruit David. Şi să birui fiul lui cel viclean, Avesalom, pentru căci că Dumnezău va ca să să supuie [34] copiii la părinţi şi, de nu să vor supune, rău vor muri. Datori sînt părinţii să crească pre copiii lor bine, dupre putearea lor, şi să-i înveaţe smerenie, şi credinţa bună, şi bunătatea. Şi, de nu o vor face aceasta, nu să cade să să chiame nici părinţi, nici nimică. Şi copiii sîntu datori să asculte şi să să teamă de părinţi şi să nu iasă nimică din cuvîntul lor. Şi, de nu vor face aşa, nu sînt fii, ci sînt vicleani, ca Avesalom cătră tatăl său, David. Şi aşa vor să moară cu moarte rea, în ce chip au murit cu moarte rea şi Avesalom. Dupre aceaea, nu vi să paie, voao, părinţilor, că nu mai vă ajunge să vă chemaţi părinţi, necertîndu pre copiii voştri, şi să-i învăţaţi să ştie ce iaste aceaea carele foloseaşte, trupeaşte şi sufleteaşte. Şi ce iaste aceaea carele iaste stricăciune şi voauă vi să pare şi, mai vîrtos, o aveţ de credinţă, cum le foloseaşte avuţia şi alte lucruri simţitoare? Aceastea, nu numai că nu le folosescu, ce şi stricăciune mare le fac, pentru că sînt lucruri deşarte. Dară ce foloseaşte? Înţelepciunea, învăţătura, bunătatea şi certarea. Iară voi la alt nu îndemnaţi pre copiii voştri, numai la cealea carele sînt de stricăciune, şi sufleteaşte şi trupeaşte. Şi aceasta, pentru căci o faceţi? Căci sîteţi şi voi nepedepsiţ şi, precum sînteţ voi, aşa veţ învăţa şi pre copiii voştri. Încă şi mai rău decît voi îi faceţ., căci răul, cît mearge, la mai rău ajunge şi vă faceţi învăţători răi şi izvod rău copiilor voştri şi lăsaţ pildă rea (5v) după voi oamenilor. Copilul vostru, de va boli vreo boală trupească, aduceţ doftori, faceţ în tot fealiul ca să-l izbăviţ den boala aceaea trupească. Şi, văzîndu-l că are boală sufletească, care iaste mai mare şi mai rea, nu-i aduceţ doftori să-l vindecaţi şi să-l izbăviţ de boala peirii aceştiia. Şi, cînd bolnăveaşte sufletul? Cînd păcătuiaşte, cînd curveaşte pren trup, cînd fură, cînd face răutăţile acealea care opreaşte Dumnezău? Şi neînvăţătura, încă, iaste boală sufletului mare, pentru că, den nepedepsire şi neînvăţătură, să fac toate răutăţile. Dirept aceaea, cade-se copiii noştri să-i pedepsim şi să-i învăţăm înţelepciunea, cu carea pot să cunoască oricîte vor fi şi să cunoască şi [35] pre Dumnezău. Fără de învăţătură nu iaste pre lesne să cunoască cineva pre Dumnezău, numai îl cunoaşte, precum îl cunosc şi ceale fără de cuvînt dobitoace şi aşa nu să osebeaşte nimică de ceale fără de graiuri dobitoace. Şi, de va vrea cineva, cu voia lui, să fie aseamene cu ceale fără de graiu dobitoace, iaste mare becisnicie şi orbire. Trebuie omul cel cuvîntătoriu să fie şi înţelept, în ce chip l-au făcut Dumnezău, pentru că cuvîntul, fără de înţelepciune, asamănă-să ca o piatră de mult preţ să fie în tină. Şi un lucru cinstit să fie înlăuntru, întru necinstire, iaste multe răutate. De vei zice că, şi fără de înţelepciune, poate să petreacă neştine, nu zici adevărul, pentru că, fără de înţelepciune, petrec şi ceale fără de graiuri dobitoace. Iară, în ce chip o corabie fără de cîrmă şi fără de corăbiari nu poate să treacă marea, aşa şi cel neînţelept om, corabia iaste fără de cîrmă şi fără de corăbiari în viaţa aceasta şi nu ştie ce va să facă. Pentru aceaea zicea un înţelept pilduitoriu: „Cel neispitit de carte, văzînd, nu veade, adecă necărturariul şi neînţeleptul om, deşi veade, iară nu veade”. I să pare că veade, iară iaste orb. Că întreabă-l pre omul cel ce nu ştie carte, şi neînţelept, şi nepedepsit, de iaste sufletul lui muritoriu au iaste nemuritoriu, de să mişcă au de nu să mişcă, de stă ceriul au de să mută, de iaste Dumnezău în trei fiinţe, au de nu iaste, de iaste trup au de iaste fără de trup, de iaste înviare au de nu iaste, de iaste să să înviaze toţi au ba, de iaste osebire întru îngeri au ba, ce bine face botezul au ce rău, de nu-l va lua cineva? Ce iaste liturghia, ce iaste preotul, ce iaste episcopul ? Nu ştie de aceastea de niciunele cel ce nu ştie carte şi cel nepedepsit şi altele multe ca aceastea să răspunză nicidecum. Şi, deaca nu ştie ce sînt aceastea, iaste orb la aceastea, întru atîta cît cel nepedepsit şi neînţelept iaste orb la toate. De va şi vedea cu ochii cei trupeşti, iară ochii sufletului orbi sînt, pentru căci ochii celui neînvăţat şi nepedepsit orbi sînt şi mai mult ai sufletului lui, că sufletul şi mintea sînt care văd şi cînd min (6r) tea nu priceape ceale care sînt de treabă, orb iaste de tot. Vedeţ, [36] părinţilor, carii lăsaţ pre copiii voştri nepedepsiţ, ce rău le faceţi? Vedeţ cum îi lăsaţi orbi şi rămîneţ şi voi orbi? Şi povăţuiaşte orb pre orbu şi cădeţ amîndoi în groapă? De ar vedea unul dentru amîndoi, ar povăţui pre celalalt? Dară, cînd veţ fi amîndoi orbi, ce vă veţi face? Sîntem datori mult să certăm pre copiii noştri, dentîiu cînd sînt mici, că, precum să va tipări de cînd va fi mic, aşa va rămînea. Şi, cînd se va face mare, ca şi un copaciu, de-l va îndirepta neştine cînd iaste mlădiţă şi mic, rămîne dirept. De-l va lăsa strîmb, cînd să va întări, nu să îndireptează, ce să frînge. „Luaţi, zice David, învăţătură, ca, nu cînd ai, să să mînie Domnul”. Ascultaţi, părinţilor, că, de nu veţ apuca înţelepciunea şi învăţătura, urgiseaşte-se Domnul. Certaţi încai copiii voştri, căci aşa sînteţ datori şi, de nu veţ face aşa, veţ să vă munciţi, măcară de-aţ avea toate alalte bunătăţi. Învăţaţi pre copiii voştri să cunoască tainele besearecii. Învăţaţi-i direptatea, curăţia, înţelepţia, vitejia sufletului. Învăţaţi-i să cunoască pre sineş şi, daca vor cunoaşte pre sineş, pot să cunoască şi pre Dumnezău. Şi aceasta într-alt chip nu poate să fie, fără numai cu învăţătura. Şi voi, de-i veţ lipsi dentîiu de învăţătură şi-i veţ lăsa nepedepsiţi şi varvari, îi lipsiţi şi de cunoştinţa lui Dumnezău. Şi, deaca nu vor cunoaşte pre Dumnezău, ce altă bunătate au? Nu auziţi unde zice Domnul, la Sfînta Evanghelie, că, de va dobîndi cineva toată lumea şi, după aceaea, va piarde sufletul lui, ce-i foloseaşte atîta dobîndă şi atîta puteare? Deci, pedepsiţi copiii voştri împreună cu voi, pentru ca să mîntuiţ şi pre voi şi pre copiii voştri şi să dobîndiţi împărăţia ceriurilor întru Hristos Isus, Domnului nostru, a căruia e mărirea întru veacii veacilor, amin. Cuvînt al doilea a celui întru Sfinţi părintele nostru, a lui Ioan Zlatoust. Pentru frumuseaţea muierilor. Blagosloveaşte, Părinte. Cela ce va să ia muiare pre leage trebuiaşte întîiu să cinstească pravilile, carele au scris Apostolul Pavel, pentru [37] ca să afle ce i să cade să facă. Căci, cînd să va întîmpla muiarea ce va lua să fie rea, ocărîtoare, şi beţivă, şi plină de fără de minte, şi alte răutăţi să aibă şi, numai o răutate de aceastea de va avea, mai vîrtos, prea curvă să fie, trebuiaşte să o desparţi şi să iai alta, că vei avea multă cheltuială şi nevoi. Dirept aceaea, în tot chipul, (6v) fă ca să iai muiare bună, smerită, şi înţeleaptă, şi ascultătoare, că, de vei vrea să cumperi casă bună au robi, cerci cu nevoinţă pre aceia carii îi vînd şi pre aceia carii i-au avut mai’nainte, însă de ale casii dichise, iară de a robilor sănătate, şi bărbăţie, şi de voia sufletului lorcerci. Cade-se, mai mult, să faci cercetare pentru muieri, că, de vei lua casă rea, poţi să o dai îndărăt. Aşijderea şi pre robi. iară pre muiare nu o poţi să o dai, nicidecum, îndărăt. Şi, iară, de va lua cineva muiare săracă, iaste puţină răutatea, iară de va lua bogată, iaste mare şi îndoită răutatea, că una face stricăciune vieţii, iară alta aduce pre bărbat la supunere şi la nevolnicie. Şi alţii, iară, carii păzescu curvele, nu numai în ceaea lume să muncesc de veaci, ce şi aici, cu rea răutate, au perit. Multe meşteşuguri diavoleşti au răbdat de muierile ceale reale, că acealea multora le-au făcut farmece şi pre ibovnicii lor, pre unii i-au nebunit, iară pre alţii i-au şi omorît. Şi, tu, o, oame, de nu te temi de Dumnezău, nici de munca dracilor, încai de farmecile diavolilor teame-te. Căci, cînd vei vedea pre tine că te-ai făcut pustiiu de cătră ajutoriul lui Dumnezău, pentru curviile şi, despuindu-te de ajutoriul şi darul cel de sus, atuncea, cu multă neteamere, te ia curva, şi chiamă pre draci, şi-ţ scriu baiere, şi te despoaie de mîntuirea ta, şi te face de rîs şi de batjocură în toată cetatea. Deci, vei să aibi puţintea mîngîiare la sufletul tău? Nu mearge la zbor şi la jocuri, numai mergi la grădini, la rîuri, şi la bălţi, şi la livezi, şi la pometuri, de ascultă pre grieri, carii cîntă toată ziua. Pasă la besearecile sfinţi mucenici, carii dau sănătatea sufletului şi a trupului şi nu la alte stricăciuni. Ai robi, ai muiare, ai copii ? Ce iaste depotrivă bucuriei şi veselie aceştiia? Ai casă şi gloată, ai priatini, aceastea sînt [38] veselitoare şi cîştigul mîntuitoriu şi fericit. Ce iaste alt mai fericit şi mai dulce, în toată lumea, ca priatenii cei buni şi iubiţi? Şi ce iaste, iarăş, ca însoţirea ticnită şi înţeleaptă şi ascultătoare? Deci, cînd vezi muiarea frumoasă şi adaogi pohta ta mai mult decît a ei, socoteaşte că pămînt iaste şi cenuşă şi să va potoli turburarea pohtei. Au pune cu gîndul tău cum va premeni frumuseaţea ei bătrîneaţele au boala şi vei vedea cum i să adîncează ochii, cum să zbîrcesc feaţele obrazului şi toată să strică floarea aceaea a frumuseaţii şi a tinereaţii. Lut lauzi, şi ţărînă, şi cenuşă, care nu iaste alt, fără, numai mormînt văruit frumuseaţea trupului. Şi, de ai vedea ceale denlăuntrul trupului, iaste plin de necurăţii şi de putoare multă. Şi, de multe ori, şi fetişoara frumoasă murind, şi, după o zi, doao, s-au aflat groapa ei plină de viermi şi de împuţiciune multă. Vezi, oame, ce frumuseaţe rîvneşti şi săruţi? Dirept aceaea, au oprit Hristos să nu rîvneşti la frumuseaţea cuiva şi zice: „Cel ce caută la fămeaie, întru a o pofti pre ea, iată, au prea curvit pre ea.” Pentru aceas (7r) ta, cînd vei vedea faţa cuiva şi vei păţi vreo stricăciune sufletească, nicidecum de a doua oară să nu o mai vezi şi te vei izbăvi, căci, şi cei ce sînt cu boale de dropica şi de splină, sînt feaţele lor luminoase. Iară, cînd cunoşti dropica, care au în pîntecele lor, îi urîm. Aşa, şi frumuseaţea streină să o urîm, şi fămeaia rea, pentru că să zice, pentru oarecarele elin filosof, cum avea fămeaie rea şi-i zicea toţi: „Pentru care pricină ţii fămeaie limbută şi nu o goneşti ?” Şi el le zicea că: „ Voiu să aibu în casa mea luptare şi pedeapsă, ca să fiu mai blînd la alţii; pentru aceaea, rabdu ocara şi pedeapsa.” Auziţ dragoste dumnezeiască unii păreache cinstită de bărbat cu fămeaie, care au arătat întru dînşii-ş pînă la chinurile morţii! Căci, după ce au sălăşluit Avraam la locul ce să zice al Gherarilor şi cînd l-au întrebat oamenii cetăţii aceea pentru Sara, fămeaia lui, temîndu-se, zise că: „Sor îmi iaste.” Atuncea, au trimis Avimeleh, împăratul, şi au luat pre Sara, căci foarte frumoasă era. Atuncea, direptul Avraam [39] au răbdat îndoită ispita, şi streinătatea, şi luarea fămeii lui, iară Dumnezău au trimis înger în noaptea aceaea la Avimeleh şi-i zise lui: „Iată, vei să mori pentru muiarea a omului celui striin care o ai luat?” Iară împăratul zise: „Că el mi-au zis că iaste lui sor, iară eu n-am întins mîna mea la dînsa nemică şi mă iartă, căci neştiind, am făcut aceasta.” Iară Dumnezău zise: „Ia aminte şi află că unul iaste şi acesta striinul dentru cei aleş priateni ai miei şi-i dă muiarea lui, că proroc iaste şi roagă pentru tine ca să trăieşti mulţi ani. Iară, de nu vei da muiarea lui, vei muri, şi toţi ai tăi, că acesta, temîndu-se de moarte, zise că nu iaste fămeaie lui. Şi să-l dăruieşti prieteneaşte, ca să să roage pentru tine.” Sculîndu-se din somnu Avimeleh, înfricoşatu, îndată aduse pre Avraam cu multă cinste şi zise lui Avraam: „Cum ai făcut aşa, oame, şi ai adus moartea la noi, carii nu ţi-am greşit nemic?” Iară Avraam zise împăratului: „Căci, temîndu-mă de moarte, am zis că soru-m iaste din tată-mieu şi nu din mumă-mea şi o am luat pre ea fămeaie şi sor.” Atuncea, împăratul, temîndu-se de cel dirept şi de blînzirea lui, i-au dat 1000 de galbeni, şi oi, şi boi, şi slugi şi slujnice, şi pre Sara, fămeaia lui. Şi, nu numai atîta, ce şi voie i-au dat, ca, la care loc îi va plăcea, să lăcuiască. De vreame ce au aflat că, pentru rugăciunile aceluia, i s-au dăruit viaţa lui, şi avea pre striinul cel necunoscut ca un mare făcătoriu de bine, aceastea toate de la Dumnezău s-au rînduit, ceale mîhnite spre bucurie. Şi fu, cînd au venit la adîncimea bătrîneaţelor Avraam, unde s-au şi sfătuit, să ia nevastă lui Isaac, de neamul hananeilor şi chiemă pre ispravnicul slugilor, pre cel mai înţelept şi mai credincios, că avea slugi 318 şi-i zise lui: „Să mergi la mijlocul rîurilor, la moşia mea, să iai den neamul mieu fămeaie fiului mieu cel iubit, Isaac.” Vezi, iubite, că în vreamea cea veache nu cerca avuţie, bani, robi, vii, (7v) grădini, nu căuta podoaba cea dinafară şi frumuseaţea, ce frumuseaţea sufletului şi blagorodnicia neamului? Luînd robul blagoslovenia patriarhului, şi cămilele, şi darurile, şi podoabele mireasei, [40] s-au dus la Mesopotamia Siriei, la ţara lui Nahor, carele era frate lui Avraam, şi au stătut afară den sat, aproape de fîntîna satului, şi începu a să ruga, zicînd aşa: „Doamne, Dumnezeul stăpînului mieu, lui Avraam, bine îndireptează pre mine astăzi şi fă voia domnului mieu, Avraam.” Şi, iată, veni Reveca să ia apă şi boiarenul grăi featei întru ispitire de iubirea striinilor şi zise: „Dă-m, fata mea, apă să beau.” Şi, îndată, fata, cu toată bucuria, i-au dat de-au băut. Şi, iară, zise ei: „Adapă, fata mea, şi cămilele meale.” Şi, iară alergă şi scoase apă cu citura din fîntînă şi adăpă toate cămilele lui şi să minună de mintea ceii iubitoare de striini. Atuncea, deaca au priceput boiarenul mintea cea curată a fetişoarei, începu a o întreba a cui fată iaste şi, de va avea tatăl ei loc larg „să mînemu” şi ea zise: „Avem loc bun să mîneţi,” la care loc nici o cămilă nu încape, ce de atunce arăta cum va să fie noru şi fiică acelui iubitoriu de striini Avraam. Şi, iară, o au întrebat a cui fată era şi ea nu spuse numai pre tată-său, ce şi pre tatăl tătîne-său, pre Nahor, şi zise: „Fată sînt a lui Thathuil al lui Melha, pre carele au născut Nahor, carele au fost frate începătoriului de părinţi, Avraam.” După aceaea, iară o au întrebat: „Doară va fi şi hrană pentru cămile?” Şi ea zise: „Şi loc iaste pentru dobitoace şi bucate multe, numai veniţ.” Văzut-ai lărgime şi mărime de multă smerire şi iubire de striini? Aceasta, cîtă bogăţie iaste, cîtă comoară? Aceasta iaste zeastrea cea mare, aceasta aduce întuneareci de bunătăţi! Aceasta iaste visteria ceaea ce nu să sfîrşaşte niciodată! Aceastea au zis sluga şi, minunîndu-să de cea mare şi nemăsurată iubire de streini, să bucură foarte de cea milostivnică minte a fetişoarei, mulţămi Domnului şi zise: „Blagoslovit Dumnezăul domnului mieu, Avraam.” Şi începu şi el a spune featei cine iaste, că şi fratele moşului ei, Nahor, iaste acela, minunatul şi iubitoriul de streini, Avraam, carele l-au trimis acolo. Aceastea auzi fata, şi alergă cu multă [41] bucurie, şi spuse părinţilor ei cuvintele striinului aceluia, şi alergă Lavan afară, cătră om, şi zise lui: „Pentru căci ai stătut atîta vreame afară, de vreame ce eşti slugă omului nostru? Osteneaşte la casa mea, că am gătit loc să te odihneşti, şi tu, şi dobitoacele tale.” Şi, deaca mearse, l-au priimit cu dragoste, şi au dat cămilelor de mîncat, şi lui i-au spălat picioarele, şi, la cîţi era cu el, şi au pus masă să-i ospeteaze. Iară cel trimis zise: „Nu voiu mînca pînă nu vă voiu spune pentru ce m-au trimis stăpînul mieu aici, la voi, şi ascultaţi. Eu sînt un rob den cei 318 robi ai patriarhului Avraam, care l-au blagoslovit Dumnezău, căci îl iubeaş (8r) te foarte şi i-au dat lui oi mulţime nenumărată şi cirezi de boi, aur şi argint nesocotit, şi robi mulţi şi roabe, cămile, şi măgari, şi mîşcoi. Şi născu Sara, fămeia lui, fiu frumos, den făgăduinţă, şi iaste domnu la tot locul hananeilor acelora şi aşa, cu blagoslovenia aceluia, am venit cătră voi şi vedeţ, vrea să-m daţi pre fata voastră mireasă, să o duc lui Isaac, fiului lui, căci aşa mi-au poruncit, de la moşia şi de la neamul lui, să iau nevastă la cel de bun rod fiu al lui.” Atuncea zise tatăl featei că: „De la Dumnezău au venit cuvîntul acesta şi, iată, fata noastră, în mîinile tale iaste, şi o ia, şi te du la stăpînul tău, precum ţ-au poruncit. Şi Dumnezău au ales şi să fie fămeaie fiului domnului tău.” Atuncea, au scos ceale de aur şi de mult preţ veşminte şi podoabe, şi au împodobit pre Reveca. Aşijderea, şi pre părinţii ei i-au îmbrăcat cu veşminte luminoase şi daruri de mult preţ le-au dăruit. Atuncea, mîncară şi băură, precum să cădea. Iară demeneaţa chemară pre fată şi-i ziseră să meargă la logodnicul ei, iară fata zise: „De veţ vrea să-m daţi blagoslovenia voastră, mearge-voi la domnul mieu, cu voia lui Dumnezău.” Atuncea, au blagoslovit şi o au binecuvîntat pre Reveca şi ziseră: „Binecuvîntat Dumnezău, fă-te fiică, cea singură născută a noastră, întru mii de zăci de mii, şi moştenească seminţia ta tuturor vrăjmaşilor voştri.” Şi, sărutînd pre ei, Reveca să sui pre cămile, cu slujnicele ei, şi mearseră cu boiarenul cel trimis. Ca aceastea logodne şi măritări făcea [42] cei vechi boiari şi, cîţi era domni, şi nu ca în vreamea cea de acum, cu mîndrii şi cu bani mulţi. Însă, deaca au apropiat pre fată, zic, pe cum au ieşit Isaac să să primble la cîmp şi întrebă Reveca: „Cine iaste cel voinic, înfrumuseţat ca soarele, carele vine cătră noi?” Şi ziseră cum iaste mirele ei, şi îndată să pogorî, şi mearse, şi i să închină. Şi mearse Isaac la casa maicii lui şi să blagoslovi cu Reveca a-i fi fămeaie, cu blagoslovenia Patriarhului Avraam, tatălui său. Şi făcură în ziua aceaea multă milostenie. Aşa să cade să facă şi ceialalţi oameni mireani, mai vîrtos creştinii, şi nu hore şi jocuri diavoleşti, numai fă milostenie la săraci. Şi atuncea va veni darul lui Hristos, şi va blagoslovi pre tinerii aceia, şi curînd va lua roada milosteniei. Şi cum că aceasta iaste adevărată, află de la fata ceaea ce s-au chemat Tavitha, cea den Ioppa, pentru că şi aceasta, oarecînd moartă zăcînd, au stătut aproape săracii aceia carii să hrăniia de la dînsa şi, plîngînd cu amară lacrămi, o au înviat şi i-au dăruit viaţă întru Domnul nostru, Isus Hristos, a căruia-i mărirea, împreună cu Părintele şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în veacii veacilor, amin. (8v) Cuvînt al treilea a celui întru Sfinţi părintele nostru, a lui Ioan Zlatoust. Pentru să nu necinstească nimeni beseareca lui Hristos şi sfintele taine de la cuvîntul Sfîntului Petru şi al lui Ilie. Blagosloveaşte, Părinte. Astăzi, puţini fraţi au venit la beseareca noastă. Oare care să fie fost pricina de s-au contenit? Şi noi săvîrşim pomenirea mucenicilor şi nimeni n-au venit cătră noi? Ce nu cumva depărtarea căii i-au pus pre dînşii la atîta lenevire şi pregetare? Iară nici aceasta i-au oprit a nu veni, ce căci n-au dragoste călduroasă cătră Dumnezău şi cătră ai lui sfinţi. Că, în ce chip pre cel ce iaste sîrguitoriu şi deşteptat întru voinţă, nici un lucru nu poate să-l oprească, aşa, pre cel lenevos şi pregetătoriu, toate pot să-l oprească. [43] Mucenicii au vărsat sîngele lor pentru adevărul. Şi care iaste adevărul? - Hristos. Şi, tu, puţină cale n-ai putut a nu socoti? Acelora li s-au tăiat capetele pentru Hristos, Hristos pentru tine au murit şi tu, pentru dînsul, preageţi? Pomenirea mucenicilor iaste şi tu te leneveşti şi preageţi. Căzutu-ţi-s-au să vii să vezi biruit pre diavol, şi pre mucenicul biruind, şi pre Dumnezău slăvindu-l, şi beseareca încununată. Dară, ce zice cel fără de minte om? Păcătos sînt şi nu poci să viu la besearecă. Şi, de vreame ce eşti păcătos, vino la besearecă să te faci dirept. Cine şi care den oameni iaste dirept şi fără de păcate? Au nu ştii că tocma şi aceştia ai besearecii carii slujăscu sfîntului jărtăvnic, cu păcate sînt încărcaţi şi, de vreame ce şi ei carne purtînd, şi cu trup de lut împreunaţ fiind, şi noi înşine, cei ce şădem pre scaun arhierescu şi învăţăm pre voi, cu păcate sîntem împleticiţ, iară nu ne deznedejduim de iubirea de oameni a lui Dumnezău, nici neomenie arătăm. Că, pentru aceaea, şi pre acei ce sînt preoţi, a sluji patimilor i-au făcut, ca, dentru cealea ce pat ei, să dea iertăciune celoralalţi, a cîtă necunoştinţă iaste şi muncă, că, de iaste cineva să cînte, au să joace, sau să facă alte jocuri, şi ne-ar chema pre noi toţi, foarte cu degrabă alergăm, ca cînd am avea aripi. Şi cela ce ne-ar chema, mare har îi avem şi toată ziua ne treace numai a auzi şi a privi la acela, iară, la Dumnezău, învăţîndu-ne pren proroci şi pren apostoli, căscăm, şi dormităm, şi la inimă avem vifor, iară la cap întunecare. Iară, cînd meargem să privim la alergăturile de cai, unde nu iaste (9r) nici un acoperămînt de păreate, de s-ar şi întîmpla să ploao cu vreo vijulie, să-i lovească în obraz, ei îngăduiescu, ca nişte îndrăciţi, şi rabdă uneori gerul, alteori zăduful, după cum iaste vreamea, şi depărtarea căii nu-i osteneaşte, şi nu-i opreaşte nici o nevoie. Iară la besearecă, cînd vom să meargem, toate ni să facu sminteală şi ploaia şi calea. Iară, cînd s-ar întreba vreunul dintr-aceia care iaste tatăl prorocului Isaiei, sau a prorocului Avdiu, sau al altui proroc, sau den apostoli, nicidecum nu ştie să-ţ răspunză. [44] Iară, pentru carăle cailor care trec la alergătură, cu multă socoteală răspund de armele ştiutorilor, avucaţilor şi ritorilor. Şi cine să le auză şi să le îngăduiască aceastea, spune-mi? De multe ori v-am învăţat şi v-am certat să nu meargeţi la zboruri şi la alergăturile cailor şi nu mi-aţ ascultat cuvîntul. Nu-ţ fie ruşine, vino iarăş, de auzi. Dară, vei zice „că am auzit şi n-am păzit, acum cum voiu putea să viu să auzu”, adevărat ţi-e ruşine. Iară, încă-ş cuvîntul mieu ai întru inema ta înrădăcinată, zici că, nefiind eu şi de faţă, tot ţi-e ruşine şi te ruşăşti. Şi, dirept aceaea, nimeni mustrîndu-te, tot ai legătura şi frica, că învăţătura mea te curăţează. N-ai păzit? Adevărat, atunce eşti datoriu să vii, ca să auzi iarăş. Şi, de vei pune iarbă şi nu te va curăţi, a doua zi, iarăş, nu o vei pune? O, oame, un tăietoriu de leamne va să taie un copaciu mare şi, de va da cu săcurea o dată şi de nu va cădea copaciul, oare nu va da şi altă dată, şi a patra, şi a cincea, sau şi a zeacea? Aşa fă şi tu! Şi aceastea zicu, nu ca să vă facu mai lenevoş şi mai pregetători, ce ca să vă facu mai nevoitori. O, oame, întrat-ai în besearecă, învrednicitu-te-ai de vorba sfintei scripturi şi, mai vîrtos, a lui Hristos? Păzeaşte-te să nu ieşi mai’nainte de otpustul preotului, pentru că, ca un fugariu slujnic, te vei judeca de Dumnezeu. Toată ziua petreci întru lucrurile ceale trupeşti şi doao ceasuri la ceale duhovniceşti nu poţi îngădui? La zboruri mergi şi, pînă nu să strică jocurile, nu ieşi şi la besearecă vii şi, mai înainte de sfînta leturghie ieşi. Fie-ţi frică de cela ce zice: „Care necinsteaşte svintele taine să va necinsti de Hristos.” A sta înaintea unui împărat, nici să zimbeşti, a rîde nu cutezi, iară înaintea Domnului Hristos şi împăratul tuturor stînd, şi nu stai cu frică şi cu cutremur, ce vorbeşti şi rîzi fără de tocmeală în casa lui Dumnezău. Şi, cu aceasta, îl îndemni pre dînsul de te urgiseaşte şi nu iai iertăciunea păcatelor tale, pentru că Dumnezău, nu atîta pre cei păcătoşi uraşte, ca cum pre cei ce nu facu contenire păcatului. De la unii ca aceştia întoarce Dumnezău faţa şi să depărtează. Ce faci, oame? Stai la besearecă, şi la frumuseaţe striină [45] priveşti, şi nu te cutremuri, şi nu te spăimîntezi, aşa a batjocuri pre Dumnezău înlăuntru întru beseareca sa? Şi curvărie îţ pare că iaste casa lui Dumnezău şi mai cu necinste decît în tîrg, căci la tîrgu ţi-e fri (9v) că şi ţi-e ruşine să te arăţ că priveşti la frumuseaţea cuiva, iară în casa lui Dumnezău, unde te învaţă şi, mai vîrtos, te spăimîntează, pentru păcatele şi nelegiuirile care faci. Şi, mai mult, auzind, atuncea, ca să nu le faci, şi tu faci inima ta prăvălie diavolului şi, cu ochii tăi, lucruri diavoleşti, mai bine ar fi fost ochi ca aceştia să fie orbi decît să privească fără de ruşine şi fără de leage. Socoteaşte, oame, cu gîndul tău, lîngă cine aproape stai, cînd te apropii la sfînta şi înfricoşata liturghie, oare cu cine împreună vei să te rogi lui Dumnezău, cu heruvimii, cu serafimii şi cu cealealalte cereşti puteri, cu angheli şi cu arhangheli? Socoteaşte cu gîndul tău pre carii ai împreună în horă şi împreună cîntăreţi şi aceasta-ţ ajunge întru privegheare şi priceapere. Cînd îţ vei aduce aminte că porţi trup de pămînt şi eşti de avaloma împreună cu sfinţii îngeri, cu toate cereştile puteri, ceale fără de trupuri, şi te-ai învrednicit împreună cu aceia să cînţi şi să lauzi pre stăpînul Hristos şi Dumnezăul tuturor, pentru aceaea, nu fii ca un slăbănog, ce fii gata, cu poftă la cîntarea sfintelor leturghii. Nu avea gînd lumescu la vreamea aceaea, ce, cătră ceriuri tot gîndul tău pune, ca cum ai sta lîngă scaunul slăvii mărirei şi, ca cum ai zbura împreună cu serafimii. Şi, aşa, lui Dumnezău lauda cea pre sfîntă adu-o, că, pentru aceasta, dăm învăţătură să stai bine la vreamea sfintei liturghii, ca să rădicăm gîndurile ceale ce zac jos, că, la vreamea sfintei slujbe, fraţilor, nu numai oamenii strigă acea înfricoşată strigare, ce şi dumnezăieştii angheli cad la Domnul Hristos, şi arhanghelii să roagă, avînd împreună vreame de ajutoriu lor şi, mai vîrtos, sfînta slujbă a cinstitelor taine. Că, precum oamenii ţin şi mişcă ramurile maslinilor înaintea împăratului şi prin odrasla maslinului i-aduc aminte să facă milă şi iubire de oameni la norodul lui, aşa şi sfinţii angheli, atunci, la jărtva Sfintei Liturghii, [46] în loc de stîlpările măslinului, acel prea sfînt şi dumnezăiescu trup îl arată cătră Domnul nostru Isus Hristos şi să rog pentru firea omenească, zicînd cătră mîntuitoriul Hristos că „numai pentru neamul omenescu ne rugăm şi ne umilim ţie, iubitoriule de oameni şi iubitoriule de bunătăţi, Stăpîne, pre carii însuţi nu i-ai lăsat, ci, mult iubindu-i, pînă într-atîta ai primit, cît şi prea svîntul tău suflet ai dat pentru ei. Pentru aceştia, şi noi vărsăm rugăciunile, pentru carii tu însuţi, prea bunule, ai vărsat prea svîntul tău sînge. Pentru aceştia ne rugăm pentru carii cinstitul tău trup ai jărtvuit şi ai înjugat, de ovreaii cei fără de leage.” Pentru aceaea, cade-se fieştecine din noi să chibzuiască cu gîndul său, oare care greşală şi care păcătuire au îmblînzit şi care îndireptare de bunătate au căştigat, care păcat au lăsat sau la ce măsură de bunătate au ajunsu şi de s-au făcut mai bun de cum era? Şi, de va afla şi va cunoaşte că (10r) s-au făcut pre sine mai bun de cum era, cu postirea lui, să să păzească bine, iară, de s-au făcut lenevos la cealealalte bunătăţi şi are numai postirea singură să arate, iară din cealealalte bunătăţi niciuna n-au făcut, afară să rămîie. Şi, după ce toate păcatele va curăţi cum să cade, atunce să vie înlăuntru să să precestuiască sfintelor taini lui Hristos, căci cel ce nu posteaşte, să cuvine să aibă şi iertare, curîndu-să că nu pot, unii de bătrîneaţe, alţii de boala trupului, alţii de altă întîmplare. Iară, cela ce nu grijaşte de mîntuirea păcatelor lui nu poate fi să nu dea samă, pentru că, de va cerceta Dumnezău greşalele, vorbele care să facu pre la beseareci, lenevirile, pregetările de pre la slujbe, atunce ce vom face, cum îi vom răspunde? Să ştii, numai ales, că, de multe ori, însuş Dumnezău, grăind pren proroc cătră noi toţi, iară noi grăim multe şi lungi cuvinte unul cătră altul, care nu ne sînt de treabă, numai în zadar bîrfim. De va lăsa alalte toate şi numai de acest păcat să cearce şi să facă judecată la noi, care nădeajde de mîntuire va fi noao? Nici una. Şi nu te înşale gîndul că iaste puţin păcatul acesta, ci, de vei vrea să vezi şi să cunoşti mărirea multului acestuia păcat [47] şi necinstei cei mari ce faci lui Dumnezău, să cercăm la oamenii aceşti pămînteşti şi atunci vei cunoaşte mărirea lucrului celui fără cale şi fără cuviinţă. Cutează tu la un boiariu mare sau şi priaten, cînd vorbeaşte, înţelepţeaşte cu tine şi tu să laş vorba lui, să te întorci înapoi să vorbeşti cu sluga ta şi, atunce, vei cunoaşte cîtă necinste cutezi de faci cu aceasta lui Dumnezău, pentru că, de ar face cineva aceasta necinste la un domnu mare, la multă pedeapsă l-ar aduce pentru batjocurirea aceaea, sau şi capul i-ar tăia. Iară Dumnezău, cu atîtea şi atîtea mai multe decît aceastea, în toate zilele necinstindu-se, nu numai de unul sau de doi şi trei oameni, ce de mulţi putem zice de noi toţi. Şi Dumnezău rabdă şi îndelungă mînia şi, cînd veţ să potoliţ urgia unui împărat pămîntescu, alergaţi toţi, cu copii, cu muieri şi, dentru urgia împărătească, hrăpiţi pre vinovat. Iară pe cerescul împărat nu vom să-l facem blînd şi iertătoriu şi să răpim den urgia lui, nu unul, sau doi, sau trei, sau o sută, ce pre toţi păcătoşii lumii. Şădeţi afară şi nu alergaţi împreună cu toţii la besearecă, ca, văzînd Dumnezău unirea voastră, pre aceia să-i lase den munca iadului şi noao să ne iarte păcatele, pentru că ce iaste să fie mai putearnică decît beseareca lui Dumnezău? Şi nu-m zice păreţi şi arme, că aceastea toate îndelungarea vremii leneveaşte şi le strică, iară beseareca, niciodată, nu să învecheaşte, nici să îmbătrîneaşte. Besearecii nici vrăjmaşii noştri nu-i pot strica, adecă diavolii. Şi aceastea nu le zicem de laudă, de vreame ce faptele singure mărturisescu. Cîţi împăraţi şi tirani s-au bătut cu beseare (10v) ca lui Hristos? Şi, cîţi s-au bătut cu dinsa, toţi s-au prăpădit şi au perit, iară ea s-au suit mai sus decît ceriurile. Atîta ‘nălţime şi mărire are beseareca lui Hristos, cît, bătîndu-se de alţii, pururea biruiaşte. Viclenindu-se, să adaoge, batjocurindu-se, mai luminat să arată. Cunoscut-aţi, dară, în ziua aceaea, cîte se-au pornit asupra noastră, arme, mînie de ostaşi şi focu mai tare şi noi, pre la curţile împărăteşti, meargem şi ne-am făcut de mirare în toată lumea. Iară, pentru darul lui Dumnezeu, nici una dentru acealea ne-au [48] îngrozit. Pentru ce? Că nici una din răutăţile acestea iaste amară, pentru că ce iaste rău în lume? Nimica, vei să zici moartea, dară nu iaste rea moartea, că curînd meargem la adăpostirea cea fără de iarnă. Dară ce? Răpirea avuţiei? Gol am venit, golu mă voiu duce. Dară ce? Scoaterea din pămîntul lui? Al Domnului iaste pămîntul şi plinirea lui? Dară ce iaste rău? Năpastea? Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă iaste în ceriuri, cînd vor zice tot cuvîntul rău împotriva voastră, pentru că, de mă şi ducea, iară nu era batjocurire aceaea ce să făcea, pentru că o batjocurire iaste numai păcatul, căci, de te va batjocuri toată lumea, iară tu pre sine nu batjocuri şi nu vei fi batjocuritu niciodată, vînzare numai a gîndului iaste pricina, pentru că, de nu vei vinde cu gîndul pre altul, nici altul nu va putea să te vînză pre tine. Mergeam şi vedeam lucrurile şi, mai vîrtos, ceale date ale meale cuvinte, lucruri făcute în tîrgu, şi m-am mirat. Pentru aceaea am vrut să văz unde umblă şi unde să află cei ce nu cinstesc sfînta liturghie, şi vorbescu griji lumeşti, şi sînt lipsiţi den darul lui Dumnezău, pentru că, spune-m, care slugă va face slujba casei lui mai’nainte decît a face slujba domnu-său, cu neputinţă iaste. Cum, dară, nu iaste cu necuviinţă, de vreame ce oamenilor nu putem a nu le zice şi a nu-i chema domni, şi multă cucerire şi ascultare arătăm la dînşii, iară pre adevăratul stăpîn, pre Domnul nostru, Isus Hristos, nu numai al nostru Domnu şi ziditoriu oamenilor, ce şi celor de sus puteri făcătoriu? De ar fi cu putinţă să vă arăt, să vedeţi cu ochii voştri sufletul acelora şi l-aţ vedea bubos şi înruşinat, că, precum la băi, cîte trupuri nu întră să să curăţeaze sînt pline de întinăciune şi de grozăvie multă, aşa şi sufletul care nu aude învăţătura duhovnicească iaste plin de necurăţie şi de împuţiciunea păcatelor, şi aţ vedea de cîte rane şi ghimpi sînt pline sufletele acelora. Că, precum pămîntul, care nu să ară, să înţeleneaşte şi să umple de mărăcini, aşa şi sufletul, care nu aude cuvîntul lui Dumnezău şi învăţătura duhovnicească, răsare tot mărăcini şi ciulini, adecă tot [49] fealiul de păcat să naşte în inima noastră. Că, de vreame ce noi, cei ce în toate zilele auzim citania scripturilor, a prorocilor şi a apostolilor şi, de-a pururea, dumnezăieştile canoane cîntăm (11r) şi abia cu mare nevoie fugim de patimile noastre, abia potolim mînia, abia golim urgia, pizma şi pohta cea rea, abia contenim fiarăle ceale fără ruşine, adecă gîndurile ceale reale ale diavolilor, dară ceia ce nici odinioară n-au dobîndit această vindecare a învăţăturii, care nădeajde a mîntuirii vor avea? Pentru că, precum cela ce iase de la adăpostire pretutindinea rătăceaşte, aşijderea şi cela ce piarde lumina lui în multe locuri să împiadecă şi cade, aşa şi cela ce va cădea întru uitarea teamerii de Dumnezău, griji şi gînduri şi întristări are pururea, căci, cînd iaste Dumnezău cu noi ajutoriu, toate cealea ce sînt spre întristare departe le goneaşte. Într-acesta chip, iarăş depărtîndu-se de noi pentru păcatele noastre, nu-ş aduce aminte de noi nemică şi, atuncea, trupul şi inima să rumpe şi să întristează şi cei ce sînt întristătorii, diavolii şi oamenii să adaog, cît de toţi au bîntuială, ca pentru să să facă mai grijnici cei lenevoşi, să să poată întoarce den cădearea ce-au căzut. Pentru că zice dumnezăiasca Scriptură: „Pedepsi-te-va neascultarea ta şi răutatea ta te va mustra”, atîta cît depărtarea lui Dumnezău iaste chip de grijuire la păcătos, căci, cînd cunoaşte Dumnezău mai’nainte şi grijuiaşte pentru om, lasă pre dînsul puţinel ca să să smerească şi, atuncea, gonindu-se de la dînşii lenevirea, să fac mai nevoitori cei leaneşi. Socotescu că mulţi vor fi carii ne-au lăsat de multă vreame şi s-au dus la zboruri şi la jocurile nelegiuirii şi, astăz, au venit, şi aş vrea să-i văz aieve, ca să-i gonescu de la uşa besearecii, nu ca să fie afară pururea, ce ca să să îndirepteaze şi iară să vie. Ce, de vreame ce şi părinţii, cînd greşescu feciorii lor, îi scot afară din casă şi nu le dau nici pîine să mănînce, nu ca să-i înstreineaze de tot, ce ca să să înţelepţască şi să să facă mai buni şi, atuncea, cu cinstea şi slava cea ce să cuvine, la părinteasca moştenire să vie, într-acestaş chip fac [50] păstorii la oile ceale rîioase, le despart pre eale den oile ceale sănătoase, ca, cînd s-ar tămădui de boală, iarăş, cu socotinţe şi fără de zminteală, să vie la oile ceale sănătoase, iară nu bólnave, ca să nu se umple toată turma de boala acelora. Dirept aceaea, şi noi vrînd să-i ştim pre aceia, măcară că cu ochii nu-i vom vedea, iară cuvîntul nostru pre dînşii, pre toţi, va cunoaşte şi gîndul lor îi va mustra, adecă ce zic: „Acela iaste numai la besearecă care dă vreadnic gîndul petreacerii”. Cela, iarăş, care are viaţa lui stricată şi iaste cu cei mulţi împreunat, deşi iaste trupul lui aici şi gîndul lui afară, folos nu are, pentru că cei ce sînt canonisiţ după dumnezăieştile pravile şi, rămîind afară, adevărat au nădejdi bune, că, de vor îndirepta păcatele lor, pot iarăş să vie cu gînd curat. Iară cei ce au pîngărit pre înşiş şi li s-au poruncit să nu între mai’nainte la uşile sfîntului oltariu, pînă ce să vor curăţi de întinăciunea care s-au făcut den păcate, pre urmă să facu obraznici şi fără de ruşine, şi fac lovitura (11v) rănii mai rea, că atîta de rău iaste a păcătui cît iaste neruşinarea după păcat. Mulţi den oameni să priceştuiescu sfintelor taine lui Hristos, într-un an o dată, alţii, iarăş, să priceştuiescu de multe ori într-un an. Oare pre carii dentru aceştia vom lăuda şi vom ferici? Pre cei ce să priceştuiescu o dată, au pre cei ce să priceştuiescu de multe ori, sau pre cei de puţine ori? Eu zic, nici pre cei ce să priceştuiescu den an în an, nici pre cei ce să priceştuiescu de multe ori, nici de puţine ori, numai pre cei ce să priceştuiescu cu inimă şi cu gînd curat, pre cei ce au viaţă nehulită, cei ce sînt nepomenitori de reale şi nepizmuitori şi carii poftescu pacea. Unii ca aceştia, pururea, la toate praznicele ceale domneşti să să priceştuiască, iară cei ce sînt necunoscători şi necuraţi de tot fealiul de păcate, niciodată într-un an să nu fie vreadnici a să priceştui, că mulţi bólnavi şi slabi moru, priceştuindu-se cu nevrednicie, şi merg la iad. O, oame, mîncat-ai din masa cea duhovnicească, şi cinii cei împărăteşti te-ai învrednicit, şi, iarăş, te ameasteci cu scîrnă? Trupul tău îl ungi cu mir şi iarăş îl împli de [51] putoare şi de scărnăvie. Tot anul te curăţeşti, şi te priceştuieşti, şi o săptămînă n-ai trecut, şi iară faci ceale mai dinainte ale tale fărădelegi? Ia, spune-m, de te veiu sănătoşi în patruzeci de zile, fiind bólnav de multa vreame, şi vei da pre sine, iar la acea boală n-ai pierdut osteneala cea mai dinainte? De vreame ce ceale fireşti le schimbi, cu mult mai vîrtos ceale din voinţă. Şi, de-ţ va puţi gura, nici ceale obiciuite bucate nu poţi să le mănînci, dară cum cutezi a te priceştui, avînd în sufletul tău atîta putoare de păcate? Şi ce iertăciune vei avea? Nici una. Pentru că zice dumnezeiescul apostol: „Cel ce mănîncă şi bea cu nevrednicie vinovat iaste trupului şi sîngelui Domnului nostru, lui Isus Hristos”, adecă cîtă muncă vor lua ovreaii care au răstignit pre Hristos, atîta va lua şi acela. Că, precum acei ucigaş sînt vinovaţi sîngelui, aşa şi cei ce cu nevrednicie să priceştuiesc cu svintele tainele lui Hristos. Ca cum cinevaş ar sparge sau ar întina haina împăratului, pre împăratul batjocureaşte, aşa, şi la svintele taine, ca cînd ar omorî trupul Domnului nostru, Hristos, cei ce-l primesc cu suflet şi cu gînd necurat, atîta cît de sînt multe ale nelegiuirei, iară tocma sînt şi ale batjocurirei. Acest cuvînt a multora inemi arde. Acesta pre mulţi au turburat şi au clătit. Muşcat-au cunoştinţa celor ce aud, iară, mai vîrtos, şi a mea, celui ce grăiesc, mai’nainte decît a voastră, celor ce auziţi. Căci, cînd iaste învăţătura împreună, sînt împreunate şi pedepsele, aşa şi ierburile sînt împreună şi acesta iaste lucru acei dumnezeieşti iubiri de oameni. Dirept aceaea, trebuie, şi cel ce zice, şi cel ce aude, să să supuie acestor pravili şi să aibă această fire. Aşijderea, şi fieştecare greşit iaste şi călcătoriu poruncilor lui Dumnezău. Pentru căci? (12r) Pentru ca să facă cu măsură canonul şi certarea, că trebuie să fie duhovnicul crezătoriu la cei păcătoşi, aducîndu-şi aminte de boala şi slăbiciunea lui, ca să nu canonească pre dînşii greu. Pentru aceaea, de vei vedea pre cineva curvindu şi va vrea să să preceştuiască, aşa nevreadnic, spune preotului, în taină, că cutare om iaste nevreadnec, şi va să să preceştuiască, [52] şi opreaşte pre necuratul. Iară, de vei acoperi potrivă, ai şi tu păcatul împreună cu acela, pentru că n-au zis prorocul că ai curvit, ce, cu curvariul împreună partea ta ai pus. Vai, vai, cît rău iaste să ascunză cineva păcatele altora sau şi ale lui de cel mai mare sau şi de duhovnicul lui, pentru că părtaş zice că eşti muncii şi pedepsii, pentru păcatele aceluia şi cu toată direptatea, că, de dulceaţa păcatului neavînd parte, iară muncii te faci de obşte şi împreună părtaş păcatului aceluia. Pentru că, nu-m zice: ”ceale necunoscute cuvinte care te duc la iad, adecă ce mi-e mie de păcatul altora? Măcară de-aş putea să văz ale meale”, că atuncea mai multe vei grijui de ale tale păcate, cînd tu vei cerca ale tale greşale pentru folosul fratelui tău, precum şi Pavel zicea: „ Nimenea de al său să nu cearce ca să afle ceaea ce iaste a lui.” Căci, cînd veade păcătosul că toţi îl urăscu şi să depărtează de dînsul, ca un rău mare, oare aceaea ce au făcut şi nu o mai face, iară de va vedea că nu le pare rău de ceaea ce-au făcut, să face şi mai rău. Iară, încăş, ştiu că multă supărare iaste la voi aceastea ce zicem. Şi, după ce veţ despărţi de aici, cine va putea auzi şi îngădui mustrările voastre, zicînd?: „Noi, iarăş, viind, şi rău pătimind, şi necăjindu-ne, ne goneşti, Părinte, de la sfînta priceştenie şi de la cina cea tainică?„ Dirept aceaea, m-am îndemnat şi eu a zice aceastea, ca să cunoaşteţi că nu vă gonescu, ce, mai mult, vă adunu şi nu vă oprescu, ce vă chem şi trag pre voi la bine, mai vîrtos, pren mustrări, că frica muncii, precum văpaia topeaşte ceara, aşa să face şi la gîndul celor păcătoşi, topeaşte şi arde păcatele voastre, şi curat face gîndul vostru, şi adaoge mai mult venirea şi îndrăznirea. Precum doftorul cela care cunoaşte, care dă vreunui bólnav ierburi amară, cînd nu poate mistui bucatele ce mănîncă, şi cu acealea ierburi amară scoate veninul, şi curăţază stomahul, şi îndeamnă pohta cea amorţită spre mîncare şi, atuncea, cu pohtă, înceape la obiciuita hrană, într-acestaş chip, dară, iaste şi învăţătura, cînd zice învăţătoriul cuvinte amară, curăţază cugetele ceale reale ale gîndului şi ale inimei, şi [53] să descarcă de greul păcatelor şi, atuncea, cu multă bucurie şi veselie, primeaşte trupul şi sîngele Domnului nostru, Isus Hristos. Pentru aceaea, zice apostolul: „Fraţilor, supuneţi-vă şi ascultaţi de mai marii voştri, pentru că ei ostenescu pentru sufletele voastre, ca cum au a da sama”, că tu, de vei grijui pentru ale tale păcate şi de te vei binenevoi, nu va fi ţie (12v) a da nici o seamă pentru alţii. Iară preotul, de va grijui bine numai de viaţa lui şi pentru a celoralalţi fraţi nu va sta cu nevoinţă, împreună cu oamenii cei răi, la gheena focului va mearge, pentru că, de multe ori, preotul, pentru ale lui greşale, nu să dă la muncă, iară pentru păcatele celor streini să piarde, adecă mearge la iadu. Ce, de vreame ce foarte tare am mustrat pre cei care sînt nevreadneci şi primesc svintele taine, trebuiaşte să zicem şi pentru voi, preoţii şi slujitorii svintei beseareci, că să cade noao, cu multă grijă şi nevoinţă şi smerire, să aşteptăm svintele daruri. Că, de veţi cunoaşte pre cineva întru răutate trăind şi veţ ierta pre el a să priceştui, sîngele lui, din mîinile voastre, să va ceare de la Dumnezeu, măcară de va fi domnu, măcară boiariu mare sau şi însuş împăratul să fie, nu te teame. De va veni nevreadnic să să cuminece, opreaşte-l, că mai multă volnicie ai tu, preote, decît împăratul. Nu îndemna spre urgie pre domnul tău, Hristos, şi-l dai în trup necurat şi împuţit. Nu da la unii ca aceia, în loc de hrană, cuţit, şi, de va veni acela pentru slăbiciunea, ca să să priceştuiască şi, fiind nevreadnec, opreaşte-l, nu te teame. Teame-te de Dumnezeu şi nu de oameni şi, aşa făcînd, vei fi cinstit între oameni şi iubit de Dumnezeu. Iară, de-ţ iaste frică şi nu îndrăzneşti, adu-l la mine şi nu voiu ierta eu să facă aceaste fărădelegi, mai bine poftesc să-m scoaţă sufletul mieu mai’nainte, decît dumnezeiescul trup şi sînge să-l dau nevreadnicilor. Mai bine sîngele mieu să vărsu mai înainte, decît să dau înfricoşat sînge ca acesta, unde nu să cade, şi mai bine să mă lipsesc de viaţă pentru Dumnezeu, au pentru viaţa lui Dumnezeu, căruia să cuvine slava, [54] tăria, cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea, şi-ntru veacii veacilor, amin. Cuvînt al patrulea a celui întru Sfinţi părintele nostru, a lui Ioan Zlatoust. La cuvîntul lui David, carele zice: „Nu te teame, cînd să va îmbogăţi omul.” Blagosloveaşte, Părinte. Dulce lucru iaste la un om plugariu să tragă plugul său, ca să curăţeaze ţarina sa, şi să facă brazdă, şi să dăzrădăcineaze mărăcinii, şi să samene sămînţa, neavînd arătura mărăcini carii strică sămînţa. Iară, cu mult mai dulce iaste la cela care iaste învăţătoriu, cînd aruncă pildele lui întru auzire care iaste neturburată. Pentru aceaea, dară, cu multă bucurie, înceapem învăţătura, că vedem arătura aceasta, adecă auzul vostru curăţit, (13r) căci, măcară că gîndul vostru nu-l vedem, iară văzînd ochii voştri că sînt deşchişi şi auzul vostru că-l aveţ rădicat ca să ascultaţ, aceasta îm dă semn că şi, însă, întru gîndul vostru iaste aşăzat şi gata să auză, pentru că la inima voastră nu pociu să întru să văz, ce văzînd ochii voştri rădicaţ în sus, îm dau glas că nu iaste la gîndul vostru nici o turburare, ce-m zici cu pohtă: „Samănă săminţele. Că îngăduim şi primim orice vei sămăna pentru nădeajdea rodului, pentru că toată grija lumească am gonit den gîndul nostru.” Dirept aceaea, şi eu văzîndu-vă aşa, cu osîrdie, încep tot învăţături şi pilde mai înalte, nădăjduindu-mă întru blagorodnicia ţarinii, adecă a gîndului vostru, că Dumnezeiasca Scriptură, nu numai va să fie învăţătoriul ştiut, ci va să fie şi cel ce ascultă înţelept. Pentru aceaea, eu vă fericesc pre voi şi fericescu şi pre mine, pentru că fericit şi bun, norocit iaste acela care zice învăţătura la urechile celora ce-l ascultă şi fericiţ sînt ceia care le iaste foame şi seate de direptate. Dirept aceaea, dară, la voi, carei aţ venit la besearecă să auziţ cu pohtă, aruncăm şi sămănăm gîndurile Svintei Scripturi, că ceialalţi, [55] acum, la tîrguri şi la grijile lumeşti putrezescu, iară voi, făcîndu-vă mai înalţi de pe pămînt, primiţi gîndurile ceale pricepute. Iară aceia carii n-au venit slujescu pîntecelui, carele iaste lor rob, şi grijăsc pentru trupul lor. Iară voi împodobiţ sufletul vostru cel stăpîn şi blagorodnic şi-l păziţi nerobit, de patemi. Unde umbli, o, oame, acuma? La tîrg? Dară, ce vei să strîngi de acolo? Tină şi lut? Ce, mai bine, vino la besearecă şi ia de la mine mir. Ce strîngi şi aduni? Bani, carii să pierdu? Ce vei cu iubirea de argint carea iaste ca un rău silnic? Ce vei cu volniciile care pier? Ce strîngi multe bucate care astăzi sînt şi mîine nu sînt? Ce culegi numai florile şi laşi rodul? Ce alergi după umbră şi nu ajungi să apuci adevărul? Ce umbli după lucrurile care să pierd şi nu cauţi ceale ce rămîn? Că fieştece om iaste ca iarba cea vearde şi fieştece mărire a omului iaste ca floarea ierbii, iară cuvîntul lui Dumnezău pururea nu să piarde. Ai făcut bani mulţi? Şi, aceasta, ce folos iaste sufletului tău? Te-ai făcut bogat de bani şi sărac de suflet. Eşti împodobit cu frunzele şi lipsit de rod. Ce folos iaste, spune-mi? Ai luat bani care vei să-i laşi iară aici? Ai luat volnicie şi domnie de la carea să naşte vicleşugul la tine. Vino la besearecă şi dobîndeaşte cuvinte bune. Răsipeaşte nelegiuirile tale, curăţă gîndul tău, înalţă mintea ta, fă-te om şi înger, lasă firea cea trupească şi ia pana cea uşoară a vieţii, mîntuiaşte-te pre sine de ceale văzute şi te atîrnă de ceale nevăzute, suie-te la ceriu, joacă împreună cu îngerii, stăi de faţă la judeţul cel de sus, prea ‘nalt, lasă fumul, şi umbra, şi iarba, şi păianjinul, că nu (13v) ştiu ce nume cuvios voiu zice la micşorarea şi prostimea lucrurilor aceştii lumi. Aceastea zicu, dară, şi nu voiu înceta a le zice: „Vino la besearecă şi fii om, ca să nu fie numirea ta mincinoasă, căci te chemi om.” Oare cunoscut-aţi aceasta care am zis? Zice că iaste om. Pentru ce îi zici să vie să să facă om? Adevărat om iaste, de multe ori, cu numele, iară cu socoteala, niciodată nu iaste om, căci, cînd vezi om care trăiaşte viaţa lui ca un dobitoc necuvîntătoriu, cum să-l numeşti pre acela om şi [56] nu bou? Cînd îl vei vedea că răpeaşte, cum să-l numeşti om şi nu lup? Cînd îl vei vedea că curveaşte, cum îi vei zice om şi nu porc? Cînd îl vei vedea că iaste viclean, cum îi vei zice om şi nu şarpe? Cînd îl vei vedea că are otravă, cum îi vei zice om şi nu aspidă? Cînd îl vei vedea că iaste nepriceput, cum îi vei zice om şi nu măgariu? Cînd îl vei vedea că umblă după muieri, cum îi vei zice om şi nu cal, carele umblă după iape? Cînd îl vei vedea că iaste neascultătoriu şi necunoscătoriu, cum îi vei zice om şi nu piatră? Luat-ai, oame, de la Dumnezău blagorodnicia, căci leapezi bunătatea firii care ai luat? Ia, spune-mi, ce faci? Alţi oameni au meşteşug să aducă, cît să poată, dobitoacele ceale necuvîntătoare la blagorodnicia omenească, şi învaţă nişte păsăreale mititeale să grăiască glas omenescu, şi îndeamnă cu meşteşug firea cea necuvîntătoare să să facă cuvîntătoare, dumesnicescu leii şi-i trag pren tîrguri. Leul cel sălbatec îl dumesniceşti, oame, şi pre însuţi te faci mai sălbatec decît lupul? Şi alta mai rea, că fieştecare den dobitoacele ceale necuvîntătoare o greşală are. Lupul are puţină greşală, numai arăpi, şarpele a fi înşălătoriu, aspida a fi otrăvită, iară la omul cel rău şi viclean nu iaste aceasta, că omul cel rău nu are numai o răutate la sine, ce să face şi ca lupul, răpitoriu, şi ca şarpele, înşălătoriu, şi ca aspida, otrăvit, şi răutăţile tuturor dobitoacelor celor necuvîntătoare le are strînse la sufletul lui. Cum, dară, îţ voiu zice şi te voiu numi om, de vreame ce n-ai la tine semnul cel împărătescu, nici cununa împărătească, n-ai haina cea împărătească? Pentru că Dumnezău zice: „Să facem om, să fie după chipul nostru şi după asămănarea noastră”. Şi tu ai lepădat pre sine la micşorarea dobitoacelor celor necuvîntătoare. De vei vedea pre un împărat să-ş leapede haina cea împărătească şi stema lui, să umble împreună cu ostaşii şi să vînză stăpînirea lui, cum vei zice şi vei numi pre unul ca acela împărat? Eşti şi tu om? Nu-m arăta, dară, că ai suflet omenescu, ce arată de eşti om la minte. Eşti stăpînitoriu dobitoacelor celor necuvîntătoare şi, apoi, eşti rob dobitoacelor [57] celor necuvîntătoare şi patimelor tale? Zice-m-va fieştecare den voi: „Cum mă voiu face om?” Atuncea te vei face om, cînd vei birui cu gîndul patimele trupului ceale necuvîntătoare. De ai scos de la tine curvia, de ai scos pohta banilor (14r) cea trecătoare, de ai scos munca cea rea, de ai curăţit ţarina ta, adecă sufletul tău, întrebi cum te vei face om? De vei veni aici, la besearecă, unde să facu oamenii, de te voiu apuca, fiind dobitoc, te voiu face om, de te voiu apuca, fiind lup, te voiu face om, nu să-ţ schimb firea, ce-ţ voiu întoarce voia cea rea şi o voiu schimba, de o voiu face bună. Dară, ce zice fieştecine?: „Eu am copii, voiu să-m chivernisescu casa mea, voiu să grijăscu de fămeaia mea, sînt săracu şi nevoiescu să agonisescu hrana mea cea ce-m trebuiaşte şi nu pociu veni la besearecă să mă fac om, precum îm zici tu”. Aceastea toate nu sînt alte, fără decît ca să te curi, că, de te-ş opri eu aici de tot şi nu te-aş mai lăsa să ieşi nicidecum la trebile ceale de afară, aşa ar fi cum zici. Iară nici atuncea nu s-ar cădea să le zici aceastea, pentru că vreadnic iaste Dumnezăul tău, la carea, aflîndu-te toată ziua, aici, înaintea lui, să adaogă avuturile tale, să le facă mai multe. Iară, încăş eu, nici la aceasta nu te îndemnu, nici îţ zic să vii în toate zilele şi să şăzi aici, la besearecă, fără cît de doao ori într-o săptămînă. Ce greu iaste să vii sau ce sarcină? Şi nici toată ziua îţ zicu să şăzi aici, ce puţinel ceas den zi. Vino, oame, la besearecă, primeaşte gînduri pricepute, ca să nu primeşti rane, ia arme, nu să fărîmi şi să omori pre alţii, ce să faci tîrgul besearecă. Vino, de ia armă ca să te păzască, să nu iai rană de vătămare, stăi la oaste, numai să fii înarmat, stăi la sfîntul loc, numai să aibi ochi curaţi, ieşi de la liman, mai chiverniseaşte corabia ta bine. Aceastea toate, aici, le poţi învăţa şi nu vei, ce ieşi la războiul cel lumesc gol de poruncile lui Dumnezeu. Ia, socoteaşte, cu gîndul tău, cît iaste de bine să ieşi de la besearecă, şi să huleşti toate lucrurile ceale omeneşti, şi să calci toate lucrurile ceale ce aduc întristare, şi să te faci mai înalt decît bunătăţile. Şi, nici la bunătăţi să nu te înalţi cu firea, nici la răutăţi să te [58] scîrbeşti, precum era Iov, carele, nici de sărăcie să scîrbiia, nici de bogăţie să măriia, ci, la răutăţile lucrurilor ce-i veniia, păziia mintea lui dirept. Vino de ia armă de la mine, şi, carea armă? Care ţi să chizăşuiaşte să te mîntuiască. Ieşi vreodată afară şi vezi cîte un om, fiind călare pre cal bun, împodobit cu rafturi, şi vezi şi pre alţii mulţi, stînd pre lîngă dînsul, şi, de altă parte, vezi vreun săracu lepădat şi-ţ vine a pizmui pre bogatul acela. Vine, atuncea, lîngă tine, prorocul David şi stă aproape de tine şi-ţ zice: „Nu te teame cînd să îmbogăţeaşte omul.” Ieşi împreună cu prorocul şi nu te teame. Mergi acolo, unde zic, cu prorocul, cu învăţătoriul, cu toiagul, cu propoveduitoriul şi nu te teame. Nu-ţi fie frică, cînd se va îmbogăţi omul. Dară vei zice că aceasta, care zice prorocul, iaste învăţătură, şi sfat, şi răspunsu celor ce să cad. Ce zi-m, dară, şi-mi arată şi calea cu carea n-am datorie să mă tem de om, cînd să îmbogăţeaşte. Nu să cade (14v) să te temi, că firea bogăţiei samănă ca firea omului. Cum? Eu să-ţ spuiu ce lucru iaste omul. Omul iaste un dobitoc prost care să strică în scurtă vreame. Aşa iaste şi bogăţia, încă nu aşa, ce şi mai slabă iaste bogăţia, că, de multe ori, nu să săvîrşaşte, împreună cu omul, bogăţia, precum ştiţ voi la politia aceasta multe pilde de treacerea bogăţiei, cei fără de vreame, şi le-aţ învăţat. Că un om ce au avut bogăţia, încă trăiaşte, iară avuţia i-au perit, pentru că moartea şi săvîrşirea avuţiei alta nu iaste, fără decît cînd cela ce o are rămîne sărac. Pune, dară, în gîndul tău, cum că bogăţia puţină vreame stă, că cel ce o au avut încă trăiaşte, iară bogăţia au perit şi, macară de ar fi perit singură şi să nu fie stricat împreună cu ea şi pre cel ce o au avut. Nu vei greşi, dară, de vei zice şi de vei numi bogăţia slugă rea, slugă mîncătoare de sînge şi ucigătoare, slugă care dă plată stăpînului ei junghearea şi cea mai rea, că, nu numai cîndu-l lasă pre acel stăpîn al ei bogăţia, îl bagă la nevoie, ce şi mai’nainte decît a-l lăsa, îl ameastecă şi-l turbură, pentru că nu-m căuta pre cela care iaste îmbrăcat cu haină de mătase, şi care iaste unsu [59] cu miroase, şi care iaste pe denafară odihnit. Ia, descopere inima lui, dezgoleaşte gîndul lui, încă bogat fiind, şi vei vedea înlăuntru tînguiri, şi turburări, şi înfricoşări! Cînd veade pre altul că cade la acea cădeare a lui, învaţă pre altul întîmplare şi pagubă, pentru că, ce alt iaste greşit ca lucrurile ceale omeneşti, care, de multe ori, o am zisu că, tocma ca curgerile rîurilor, samănăm. lucrurile ceale omeneşti, împreună cu gîrla să văd, şi cură, şi nu să cunosc că au cursu, împreună le pipăie omul şi eale saru şi să duc. „Nu te teame, cînd îmbogăţeaşte omul”. Acest cuvînt prorocesc apucă acest viersu duhovnicesc. Cînd întră pizma la om, cuvîntul acesta omoară patima pizmei, ca o sabie. „Nu te teame, cînd să va îmbogăţi omul”. Acestor ierburi nu le trebuiescu bani, ce le trebuiescu oameni, că nu vendecă trupu, ce suflet, şi nu numai al vostru suflet, ce şi al mieu, că măcară că sînt învăţătoriu, iară om sînt şi eu, ca şi ceialalţi oameni şi, pentru aceaea, dau învăţătura obştească. „Nu te teame, cînd să va îmbogăţi omul”. Cuprinde stihul acesta ca o rădăcină a bogăţiei şi a norocirei, că nu a să îmbogăţi cineva, ce a nu vrea să să îmbogăţească, aceaea iaste bogăţie. Oare cunoscut-aţi aceasta ce v-am zis? Cela care va să să îmbogăţească îi trebuiesc bani şi, neajungîndu-i să-ş plinească toate poftele, iaste pururea sărac şi lipsit, iară cela ce nu va să să îmbogăţească, pururea iaste la norocire şi bogat. Nu te teame, cînd să va îmbogăţi omul sau cînd să va înmulţi slava casii lui, nu te teame. Pentru ce? Spune-m să nu mă tem, căci, de vreame ce cei bogaţi sînt înfricoşaţi, povăţuiaşte de viaţa lor prorocul, zicînd: „Ce te temi de om, care iaste plinu de frunze numai şi nu de rod? Ce te temi de om care mear (15r) ge la amărăciune? Ce te temi de om care trăiaşte cu frică, pururea? Că sluga ta, cînd lipseaşte, nu-i e frică de tine, iară tu, bogatule, pururea, înlăuntrul tău, ai pre Domnul tău şi ţi-e frică de el, oriunde ai mearge. Dragostea iubirei de argint umblă după tine, bogatul, şi pre cei bogaţi, şi pre slugi, şi pre pizmuitori, şi pre făcători de bine, pre toţi aceştia îi are [60] vrăjmaşi, că mare pizmă rădică la toţi bogatul. Că omul cel săracu petreace nefăcînd strîmbătate nemănui, de vreame ce iaste bogat întru bunătate şi-ntru răbdare, iară bogatul, de vreame ce trăiaşte împreună cu lăcomia, de toţi să uraşte, şi iaste în vorba tuturor, şi i să cuceresc toţi în faţă cu cuvîntul, iară cu gîndul toţi îl urăscu şi cum că aceastea sînt adevărate, cînd vine vîntul şi surpă frunzele, cînd să face schimbare vremilor, atunce să găsesc priatinii cei mincinoşi, atunce să cunoaşte obrazul ciocoilor, atunce să dovedeaşte hora şi mulţimea făţarnicilor şi pricina facerii, atunce să deşchid gurile tuturor şi zic pentru cel bogat pre carele, mai’nainte, îl momia cu cuvintul, spurcatul, răul, vicleanul. Nu ciocodniţi-ai la el pînă ieri şi-l lăudai? Nu-i sărutai mîinele? Acealea toate era mincinoase şi în faţă numai. Venit-au acum vreamea, schimbă obrazul, şi răspunde, şi dovedeaşte cu limba pre cel ce aveai închis în gîndul tău. Pentru ce, dară, te temi de bogatul cela care iaste hulit de atîta mulţime de oameni? Şi, aceasta, iarăş, nu iaste nimică, măcară de nu s-ar huli însuş pre sine bogatul, aceastea le zicu, nu ca să hulescu bogăţia, precum, de multe ori, am zis, ce hulescu pre cei ce le trebuiescu bogăţia nu ca un lucru bun, că banii buni sînt, că lucrurile şi cu faptele care fac buni sînt. Cum sînt buni? Buni sînt, că mîngîie sărăcia, gonesc lipsa. Auzi cum zice Iov : „Eu eram, zice, ca un ochiu orbilor şi picioare şchiopilor, eu eram tată neputincioşilor.” Iaste (sic!) aceasta iaste şi fără de nici un păcat, că, împreună cu bogăţia, iaste şi iubire de săraci. „Casa mea, zice Iov, era deşchisă la fieştecare ce vrea veni”. Aceasta iaste slujba bogăţiei, nu numai să fie cu numele, ce şi cu fapta. Această bogăţie iaste slugă aceii bogăţii, că această bogăţie, care o au oamenii numai pentru dînşii, iaste nume fără de faptă, iară acea bogăţie care o au oamenii şi pentru dînşii şi pentru alţii, cărora le trebuiesc, are şi nume, are şi adevăr, adecă iaste bogăţie adevărat. Şi care iaste aceasta? Iaste bogăţia bunătăţilor şi bogăţia milosteniei. Şi cum iaste aceasta? Eu să o zic: „Iaste bogat care ia banii [61] tuturor şi iaste bogat care dă banii lui săracilor”. Acela îmbogăţeaşte, strîngînd, şi celalalt îmbogăţeaşte, cheltuind. Şi unul ară pre pămînt, iară celalalt ară în ceriu. Cu cît iaste mai bună bogăţia aceasta care să dă la săraci decît ceaea ce o ţine cineva pentru sine? Această bogăţie carea să dă şi la alţii are pre mulţi carele-l iubescu, iară ceaea carea nu să dă la nimeni, are zăci (15v) de mii, carele hulescu şi cea mai de minune, că pre cel răpitoriu şi lacom, nu numai cei care au nedireptate de el, ce şi cei carii n-au păţit nici un rău de la el, îl urăscu, durîndu-i inima de cei ce sînt pătimaşi de el. Iară pre cel milostiv, nu numai cei ce iau milostenia de la el îl iubescu, ce şi cei ce nu iau tot îl iubescu. Mai bună iaste bunătatea decît răutatea. Fraţilor, răutatea şi pre cei ce n-au avut nedireptate nemica îi are împotrivnici, iară milostenia şi pre cei ce n-au avut nici o facere de bine îi are priatini, pentru că zice fieştecine, pentru cel milostiv: „Dumnezău să-i dea bine.” Ce-i mulţemeşti tu, daca nu ţ-au dat nimică? Daca n-ai avut de la dînsul nici o facere de bine? Aşa iaste: „Eu n-am avut nici o facere de bine, ce au avut fratele-mieu, nu eu, ce partea trupului mieu, căci binele care s-au făcut la acel frate al mieu, eu îl socotesc la mine”. Văzut-ai ce lucru iaste bunătatea şi milostenia, cum iaste poftită, cum iaste iubită şi ce lucru bun iaste ? Că omul cel milostiv iaste ca un tată tuturor, ca o cîrjă şi toiag întru carii să razimă cei slabi şi bătrîni. Şi celui milostiv, de i se va întîmpla să paţă vreun rău, toţi să roagă lui Dumnezău pentru dînsul şi zicu: „Dumnezău să-l miluiască, Dumnezău să-i dea bine, Dumnezău să-l aducă iară la binele lui.” Iară, de vei veni să auzi, pentru cel răpitoriu şi lacom, vei auzi unde zicu pentru dînsul: ‘Vrăjmaşul, spurcatul şi răul’. Pentru ce zici tu, care n-ai avut nici o strîmbătate de la dînsul, aceaste răutăţi pentru dînsul? Aşa iaste: ‘Eu n-am avut strîmbătate, iară fratele mieu au avut’. Strigări multe să aud, în toate zilele, asupra răului şi nemilostivului. De se va întîmpla să cază la nevoie, toţi îl mustră, şi-l înjură, şi-l blastămă. Deci, viaţă [62] iaste aceasta? Bogăţie iaste aceasta? Nu iaste mai rău acesta decît un vinovat, că vinovatul piarde trupul său, iară un bogat ca acesta piarde sufletul său. Nu-l vezi cum iaste legat de iubirea argintului bogatul? Pentru ce nu ţi să face milă de el, oame? Pentru aceaea urăscu pre acesta ce iaste legat de a lui iubire de argint, că nu iaste legat de silă, ce iaste legat cu a lui voinţă şi singur ş-au pus asupra lui lanţul acesta. Ce vor răspunde cătră mine bogaţii? Să-m zică: „O, Zlatauste, iară cătră noi, cei bogaţi, ai venit să înveţi şi să zici împotriva noastră?” „Adevărat, cătră voi am venit, ca să zicu împotriva voastră. Voi nu vă săturaţi a muşca pre săraci şi eu nu nu mă satur a vă îndirepta pre voi. Tu, bogate, pururea eşti lipsit deasupra săracului şi pururea îl mănînci, lipseaşte tu de la oile meale, lipseaşte de la turma mea, iară, de strici tu oile meale, pre mine huleşti, care sînt păstoriul. Pentru că ce te gonesc? De vreame ce sînt păstoriu, m-ai huli, cîndu n-aş goni lupul de la turmă, eu sînt păstoriul acestor cuvîntătoare oi şi batu pre lupi, adecă pre cei ce vatămă săracii, nu-i bat cu pietri, (16r) ce cu cuvîntul, şi, mai vîrtos, că eu nu te gonescu, ce te chem. Fă-te, dară, şi tu oaie, fă-te den turma mea, căce îm strici turma, avînd datorie să o adaogi, nu gonesc pre tine, ce gonesc lupul, de nu eşti tu lup, eu nu te gonescu, tu huleaşte pre sineţ, căce te-ai făcut lup şi nu oaie, eu nu sînt împotrivnic bogaţilor, ci sînt ajutoriu bogaţilor, căce, de le şi zic aceastea, iară îţ sînt de ajutoriu aceastea, măcară cît nu le cunoşti. Ce zici: ‘Cum eşti de ajutoriul mieu, de vreame ce mă goneşti, mă huleşti, mă batjocureşti’. Iară ce, cu aceastea te mîntuiescu den păcate, te mîntuiescu den răpire, te fac priaten tuturor, te fac să te pohtească toţ.” Eu îţ zic: „Ppururea, hrăpit-ai, luat-ai mai multu decît ţi s-au căzut. Vino la mine şi te voiu schimba, de te voiu face bun, schimba-voiu vrăjmăşia care îţ sînt toţi vrăjmaşi, şi te voi face priaten tuturor. Schimba-voiu nevoia întru care te afli, ca să nu aibi primejdie şi aceastea ţi le dau aici, în viaţa aceasta care trăieşti, iară în viaţa ceaealaltă, care iaste după moarte, îţi dau împărăţia [63]ceriurilor, ca să nu mergi la muncele ceale greale, ca să iai bunătăţile acealea carele nici ochi de om le-au văzut, nici urechi le-au auzit, nici minte poate să le priceapă”. Aceastea cuvinte de gonitori şi de vrăjmaşi sînt, au de sfătuitoriu bun şi de priaten? O, bogate, dară tu mă urăşti, zicîndu-ţ eu binele tău, iară încăş eu tot te iubescu. Poruncă şi învăţătura am de la vlădica Hristos să iubescu pre vrăjmaşii miei. Derept aceaea, nu lipsescu să te tămăduiescu, măcară de-m eşti şi vrăjmaş. Stăpînul tău, Hristos, să răstigniia şi zicea, pre cruce, cătră Tatăl: „Părinte, iartă lor păcatul acesta care m-au răstignit, pentru că nu ştiu ei ce facu.” Iară ţie îţ pare că te gonescu şi te hulescu? Nu te gonescu pre tine, ce patema care ai a iubirei de argint gonescu. Îţ pare că cu tine mă bat? Nu cu tine, ce cu răutatea ta, iară tu nu mă ai făcătoriu de bine. Nu mă socoteşti că-ţ sînt grijuitoriul tău, nu mă ţii că-ţ sînt ajutoriu ţie mai mult decît toţi. Cine alt va zice ţie aceastea care-ţ zic eu? Aştepţi să-ţ zică cel mai mare care stăpîneaşte. Nu-ţ va zice lucru ca acesta niciodată, numai îţ va zice pentru niscari greşale care facu oamenii sau alte hule ale oamenilor, ca să năpăstuiască. Aceastea îţ va zice domnul cetăţii, iară nu pentru spăsenie. Au aştepţi să ţi le zică aceastea, care ţi le zicu eu, muiarea ta? Nici ea nu-ţ va zice lucru ca acesta, niciodat, numai îţ va zice pentru nescai podoabe, pentru sîrmă, pentru fir şi altele care iubesc muierile. Dară ce aştepţi? Să-ţ zică copilul tău să te spăseşti? Nu-ţ va zice niciodată, numai îţ va zice pentru moştenire, pentru diată. Au doară gîndeşti să te înveaţe sluga ta ca aceastea? Sluga ta îţ va zice pentru slujbe, pentru trebi, pentru slobozirea robilor şi nu pentru spăsenie. Dară cine aştepţi să-ţ zică? Ceia carii mănîncă, şi beau cu tine, (16v) şi rîd de tine? Aceia nu-ţ vor zice alt fără cît numai de ospeaţea, de prînzuri, de cine. Au vei să te înveaţe cineva, acolo, la zboruri, unde mergi, să te primbli? Acolo nu-ţ vor zice alte, fără de nescari rîsuri grozave, de pohte reale şi ca aceastea. Ce doară nădăjduieşti să te înveaţe la judecăţi, pentru unele ca [64] aceastea? Ba, nici acolo, că la judecăţi zicu, pentru moşteniri, pentru diate, pentru slobozire de slugi şi de altele. Unde dară ai nădeajde să le auzi aceastea, fără numai de la mine? Toţi tem de tine, iară eu numai te hulescu, bogatule, şi pînă vei fi într-acesta chip, eu te hulescu. Nu te am de nimică, hulescu patima carea ai. Eu îţ taiu durearea ta şi tu strigi? Dară nu mi-e frică de strigarea ta, numai iubescu mîntuirea ta, pentru că eu sînt doftor, să te tămăduiesc. Oare, de-ai avea o rană şi de-ai chema pre doftor să te tămăduiască şi de l-ai vedea ascuţindu-şi cuţitul, nu i-ai zice?: „Taie-m durearea, macară că mă va durea”. Iară voiu îngădui, aşteptînd vindecarea de la taiarea aceaea.” Dară eu, netăind nimică, pentru ce fugi de mine, că numai cu cuvîntul îţ curăţescu gîndul tău? Macară că şi doftorul, ce face, de multe ori taie şi face rana mai rea, iară eu nu o fac niciodată mai rea, ce mai bună, pentru că, acolo, iaste fire care nu poate şi iaste ajutoriul ierbilor neputincios, iară aicea iaste putearea cuvintelor. Doftorul nu să chizăşuiaşte să te tămăduiască, iară eu mă chizăşuiescu să te spăsescu, că auzi-mă pre mine: „Pentru aceasta s-au pogorît Fiul lui Dumnezău, cel singur născut, ca să ne suie pre noi şi să ne facă mai înalţi decît ceriul. De un lucru numai te teame, de păcat, iară cealealalte toate să piară, ori avuţie, ori sărăcie, au silă, au veri ce alt va fi. Aceastea zic şi nu voiu înceta a le zice, că nu voiu să pierzu nici una den oile meale.” Iaste, dară, cu putinţă să să spăsască omul bogat? Foarte cu putinţă iaste. Iov era bogat, ce văzut-ai bogăţia lui? Vezi şi primirea de streini acestui Iov? Văzut-ai masa lui? Vezi şi priminţa carea făcea la streini? Avraam ce era ? Bogat, să nu cumva să fie avut price cu tine. Bogat era Avraam, adevărat bogat era. Văzut-ai bogăţia? Văzutu-o-am.Vezi şi petreacerea lui, cum au petrecut, că zice Dumnezăiasca Scriptură: „La ceasul de amiază-zi să arătă lui Avraam Domnul, acolo unde şădea, la copaciul Mamvri, şi, într-acel ceas, să arătară trei bărbaţi şi, sculîndu-se, pentru că nu socotiia să fie Dumnezău [65] ( că nu avea cum o socoti), şi să închină, şi zise: ‘De mă veţ primi de vreadnic, să osteniţ să întraţi în casa mea’”. Ia, vezi ce făcea la vreamea den amiază-zi bătrînul Avraam? Nu şădea în casă, ce la oameni striini şi la călători care nu-i ştiia nicidecum de unde au venit, să sculă şi li se închină, cela care era bogat şi de bun neam, care avea atîta avuţie, lăsînd casa lui, muiarea lui, copiii lui, slugile lui, că avea 318 slugi. Lăsîndu-i pre toţi, au ieşit (17r) să vîneaze peaşte. Întins-au mreaja a iubirii de streini, să nu cumva să să afle vreun călătoriu, să nu cumva să treacă vreun strein şi să nu între în casa lui. Vezi ce face bătrînul Avraam? Nu porunceaşte nici unii slugi, macară că avea 318, ca să păzască calea, cine va treace, să-l aducă, pentru că ştiia că fealiul slugilor iaste lenevos spre bine, socotiia să nu doară doarmă sluga, şi va treace striinul, şi va piarde vînatul. Vezi ce au făcut bogatul Avraam? Vei tu sau primeşti, măcară să vezi pre un sărac de cei proşti, au să-i răspunzi, au să-i grăieşti? Ce, de vei şi da vreodată ceva, nu-i dai însuţ cu mîna ta, ce dai la sluga ta să-i dea. Iară direptul Avraam nu era aşa, ce şădea în soare, la vreame de amiază-zi, şi-l ardea soarele, şi avea zăduful, în loc de răcoreală, şi, în loc de umbră, avea pohta iubirei de striini, şădea şi culegea rodul iubirei de striini. Un bogat ca acesta iaste adevărat şi spăsit bogat. Potriveaşte-mu acum şi cearcă pre bogaţii vremii aceştiia, să vezi unde şăd la amiază-zi? Şăd la iadul păcatului, la moartea beţiei. Unde şăd? La tîrgu beaţi, orbi şi întunecaţi la inimă, mai necuvîntători decît dobitoacele ceale fără cuvînt. Ce nu era aşa direptul Avraam. Vei să rîvneşti lui Avraam? Aşa-i rîvneaşte şi fă precum au făcut el, măcară că Hristos ne ceare să facem şi mai multe, pentru că zice: „De nu va prisosi direptatea voastră mai multu decît cărturarii şi fariseii, nu veţi întra la împărăţia ceriului”. Iară, încăş, tu, ajunge pre Avraam. Primitoriu de striini era, şi s-au sculat, şi s-au închinat striinilor celora ce nu-i ştiia care-i sînt cei ce venise acolea, pentru că, de i-ar fi ştiut care-i sînt, n-ar fi fost nici o minune, pentru că lui [66] Dumnezău slujiia. Ce aceasta, de nu ştiia care-i sînt, arată multa pohtă a priminţei striinilor, şi şădea, şi primiia cu toate den destul. Junghiat-au viţel şi chiamă pre muiarea lui, pre Sara, de o face soţie la priminţa oaspeţilor şi nu era ascunsă în celariu, ce sta supt copaciu, pentru că aceaea masă şi acea primire de striini i-au deşchis zgăul ei şi orbirea firei ei o au îndereptat. Junghiat-au viţelul şi au dobîndit pre Isaac, frămîntat-au făină şi au luat sămînţa ei să să adaogă la stealele ceriului şi, ca năsipul mării, ce poate că vezi şi tu. Dă-m şi mie rod ca acesta adevărat, precum au dat lui Avraam şi Sarei! O, sărace şi ticăloase oame, şi smerite lucruri pămînteşti ceri! Eu îţ dau ceriul, locul îngerilor, să joci împreună cu dînşii şi tu ceri moarte stricătoare? Eu îţ dau o viaţă carea n-are sfîrşit. Mare iaste plata, iară mai multă iaste răsplătirea. Ia aminte cu socoteală ceaea care zic eu, ca să vezi schimbare lucrurilor, cînd trebuia să arate Avraam priminţa de striini, ce zicea muierii lui: „Osteneaşte-te şi frămîntă trei măsuri de făină curată, auză şi muierile aceastea ce ziceam, osteneaşte-te (17v) de frămîntă trei măsuri de făină curată, pentru că împreună iaste între noi înţeleagerea şi învăţătura iaste pentru amîndoi. Osteneaşte, îi zice, de frămîntă trei măsuri de făină curată” şi el alergă la cereada boilor, împartu osteneala, ca să împarţă şi cununa. Den doao sînt lucrurile nunţii, să fie, dară, şi bunătatea den doao. „Eu te-am luat muiare, să-m fii de ajutoriu. Fii-m, dară, de ajutoriu şi la lucrurile ceale mai înalte. Osteneaşte-te, osteneaşte-te”, zice şi îndeamnă pre muiare şi, ca să nu aducă pre oaspeţi zăbava la vreo mînie, îi zice : „Osteneaşte-te de frămîntă trei măsuri de făină curată.” Şi nu zise Sara: „Ce iaste aceasta? Pentru aceaste nădejdi m-am măritat eu ca să mă faci să-m macin şi să frămînt, o muiare ca mine, carea am atîta avuţie? Tu ai 318 slugi şi nu ai vrut să porunceşti niciunuia dentru aceştia, ce numai pre mine mă îndemni la slujba aceasta?” N-au zis aşa, ce de vreame ce era muiare lui Avraam, nu cu împreunarea trupească, ce cu însoţirea bunătăţii. Pentru aceaea, îi zice: [67] „Osteneaşte-te.” Şi ea încă asculta de cuvîntul care-i porunciia cu pohtă, pentru că ştia rodul plin cel de iubire de streini. „Nevoiaşte-te de frămîntă”, îi zicea pentru că ştia grija şi pohta muierii. Unde sînt acum muierile vremii aceştiia, să le potrivim cu Sara? Oare primi-vor acum lucruri şi porunci ca aceastea să facă? Slujbe ca aceastea îngăduir-ar să facă? Scoate mîna muierilor vremii aceştiia şi vei vedea că iaste poleită pre denafară şi pre denlăuntru plină de jacuri. A cîtora săraci răpire are mîna ta? Scoate mîna ta de o arată cu ce iaste îmbrăcată? Iaste plină de lăcomie. Scoate şi mîna Sarei să vezi cu ce iaste îmbrăcată şi plină? Iaste plină de priminţă de streini, de milostenie, de dragoste, de iubire de săraci. O, bună mînă direaptă şi cu cît iaste înfrumuseţarea şi asămănarea direaptei mîini! Una iaste şi a uniia şi a alţiia, iară osebirea iaste multă. Acolo sînt fîntîni de lacrămi, iară aici sînt cununi şi bucurii. Aceastea le zicu, ca să nu ceară scule nici muierile de la bărbaţi, nici bărbaţii să îngăduiască pre muieri, cînd le cer lucruri ca aceastea. Ia, vezi pre Sara, pre cea bogată şi direaptă, au frămîntat ea ceale trei măsuri de făină curată, cîtă osteneală iaste? Iară ea n-au simţit osteneala pentru nădeajdea dobîndirii carea avea. „Osteneaşte-te de frămîntă trei măsuri de făină curată”. Ce te împodobeşti, tu, muiare? Cui vei să placi? Bărbatului tău vei să placi? Rea socoteală iaste aceasta. De iaste să placi bărbatului tău într-acesta chip şi de iaste să munceşti pre bărbatul tău, să-i placi într-acesta chip. Dară, cum voiu să plac bărbatului mieu? Ştii cum vei să-i placi? Cu înţelepciunea şi cu curăţia, cu blîndeaţele, cu bunătatea, cu smerirea, cu dragostea, cu unirea şi cu înţeleagerea. Aceastea-ţ (18r) sînt podoaba, aceaste bunătăţi îţ vor face unire, iară cealealalte podoabe nu te vor face ca să placi bărbatului tău, ce te vor face să te urască bărbatul tău. Cînd îi vei zice: „Ia şi-m adu” puţină vreame îi vei plăcea, iară mai pre urmă îţ va fi vrăjmaş şi, ca să ştii că aceasta cum, cînd te împodobeşti, nu o faci ca să placi bărbatului tău, dentru aceastea iaste aieve, căci, cînd şăzi [68] în casă, nu te împodobeşti, ce leapezi podoabele, iară, cînd mergi la besearecă, le îmbraci. De ai fi făcînd ca să placi bărbatului tău în casă, ai purta podoabele, dară nu iaste aşa, ce întri în besearecă şi-ţ sînt mîinile şi gîtul tot aur şi, de va veni şi sveatîi Pavel cel straşnic şi dorit, de care tem cei ce păcătuiescu şi dorit la cei buni credincioşi, ar striga şi ar zice: „Muierile să nu să împodobească cu aur şi cu mărgăritariu şi să vie la besearecă nici cu podoabe de mult preţ.” Şi, de se va întîmpla să între în besearecă un elin sau vreun păgîn să vază muierile împodobite, de sus pînă jos, şi să auză pre Pavel care zice să nu poarte aur, nici să să împodobească, nu va zice că sînt toate minciuni lucrurile ceale creştineşti? Că alta zice învăţătoriul lor, Pavel, şi alta facu ei. Şi ceale creştineşti rămîn adevărate, iară cei care le văd că să fac într-alt chip li să face stricăciune. Aşijderea şi cei carei nu stau la învăţătura sfinţilor apostoli şi necredinciosul acela şi elinul zice: „Întrat-am astăzi în beseareca creştinilor şi am auzit zicînd învăţătoriul lor, Pavel: ‘Să nu între muierile lor în besearecă împodobite cu aur şi cu mărgăritariu şi cu podoabe de mult preţ şi cu împletituri’ şi despre altă parte parte le-am văzut pre eale că facu tot împotriva învăţăturilor lui Pavel.” Ce-ţ foloseaşte aurul, muiare? Îl pui ca să te arăţi frumoasă? Ce, la frumuseaţa sufletului, aceasta nu-ţ foloseaşte nimică, fii la suflet frumoasă şi, atunce, vei fii drăgăstoasă şi la trup, că bunătatea omului luminează faţa lui, nu naşte alt lucru de pohtă ca dragostea. De te va iubi bărbatul tău şi de vei fi şi grozavă, tot îi vei părea pohtită. Şi, iarăş, de te va urî, de vei fi şi frumoasă, tot nu pohteaşte să te vază, că vrăjmăşia şi urîciunea sufletului, pre cea ce nu o iubeaşte, nu lasă să-i placă frumuseaţea obrazului. Căce, cînd vei să-i ceri podoabe şi aur, el încă va să te urască şi să fugă de tine, că de cela ce-l caută în tîrgu poate fugi de el, iară de tine nu poate fugi, fiind înlăuntru, în casă, pururea, şi cerînd lucruri care n-au nici o socoteală. Să nu auză numai ureachea ta cuvintele aceastea: „O, muiare, ce să să [69] schimbe şi gîndul tău”, că aceastea sînt ierburi care muşcă şi dor întru puţină vreame şi apoi veselescu pururea. Doftor sînt şi strîngu ranele ca să nu să vechească şi să să facă mai reale, pentru că eu vindec, dînd sănătatea care să face cu cuvîntul, iară ceialalţi doftori (18v) tămăduiescu trupul care iaste trecătoriu, şi greşit, şi hulit. Ce, iară, să mă întorcu să zicu ceaea ce ziceam pentru Avraam, pentru că nu uitu făgăduinţa. „Osteneaşte-te, zice fămeii sale, frămîntă.” Aceastea fieştecare muiare să le scrie în gîndul ei. Aceastea fieştecare bărbat să le aibă în cugetul său. Ce-m porţi haine de mătase şi încaleci pre cai cu rafturi poleite şi pre catîră împodobite? Catîra stă jos împodobită, aurul îl ţii în casă, caii şi catîrăle poartă rafturi poleite şi să împodobescu şi săracul, topindu-să de foame, şade la uşa ta. Şi Hristos iaste acela care să topeaşte de foame? O, mare ţi-e necunoştinţa, ce seamă şi ce răspunsu vei să dai la ziua judecăţii şi ce iertare vei să aibi, cînd Hristos stă înaintea uşăi tale, în chipul săracului? Zic unii: „Că am dat milostenie”, ce nu da tu cît ceare săracul, ce cît poţi. Ia, spune-mi, ce vei zice atunci cînd vor fi vulvorile neoprite şi cînd vor fi muncile acealea, şi groaza, şi frica, şi puterile şi cînd rîul cel de focu va fiarbe? Cînd va vrea să fie judecata cea înfricoşată şi divanul cel nefăţarnic? Cînd firea cea fără de început va şădea acolo? Cînd va fi pustiire de lucrurile ceale omeneşti? Cînd nici tată, nici mumă, nici vecin, nici împărat îţ va ajuta, ci va sta omul singur, cu faptele lui, şi să va judeca pentru aceale fapte ale lui? Şi de vor fi bune, să va cununa, iară, de vor fi reale, să va munci? Ce vei vrea să zici atuncea? Atuncea vei vrea să-ţ aduci aminte de cuvintele meale. Dară ce folos vei să aibi, măcară de-ţ vei şi aduce aminte? De vreame ce şi bogatul acela ş-au adus aminte şi cerca vreame să să pocăiască ce nu avea nici o folosinţă. Zice cătră Avraam să-i trimiţă pre Lazar să ude vîrful deagetului lui şi să-i răcorească limba, ce Avraam nu trimise pre Lazar. Nu că doară o picătură de apă făcea pagubă acei fîntîni mari a raiului, ce picătura milosteniei [70] nu poate să să împreune cu neomenia, căci, de vreame ce în vreamea căii bunătăţilor nu s-au cinstit Avraam, în vreamea cînd să dau cununile, nici el nu l-au învrednicit nici cu o mîngîiare la cuvintele aceastea, pentru ca să nu plîngă nici săracul, pentru sărăcia lui, nici bogatul să să bucure pentru avuţia lui. Eşti bogat? Dară, de nu vei aduce la mijloc bogăţia ce să cade, iaste pierdută acea bogăţie. „Osteneaşte-te de frămîntă trei măsuri de făină curată.” Aceastea zise Avraam muierii lui şi, după aceaea, el singur alergă la cireada vacilor şi junghe viţelul. Fu sîrguitoriu bătrînul, pentru că spre aceasta nu slăbiia putearea trupului lui, ce, mai vîrtos, să întăriia cugetul bunătăţii lui. Birui osîrdia lui pre fire, cela ce era stăpîn a 318 slugi, ţiind viţelul în spinarea lui, nu-i părea nici cu un greu, ce, cu cugetul şi cu pohta ce avea, îi părea foarte iuşor. O, ce slujbă şi ce cale avu bătrînul şi muiarea! Iarăş, ce osteninţă şi slujbă! Nu numai (19r) cu cinstea banilor şi cu mulţimea oaspeţilor primiră pre oaspeţi, ce încă şi cu osteneală şi cu slujbă multă. Nu lucra cu slugile, ce ei singuri, cu mîinile lor şi cu trupul lor. Şi muiarea lui slujiia, luînd la sine chip de slujnică şi streinii şădea, pre carii nu-i ştia nici cine sînt. Şi acesta cuvînt nu părăsescu a-l zicerea, pentru că aceia să socotiia pre sine că sînt streini, iară ei nu-i socotiia, nici punea în gîndul lor că sîntu unii ca aceia, ce numai cum că au dobîndit oaspeţi. Şi slujiia amîndoi în vreamea aceaea, culegînd strugurii iubirei de oaspeţi cu mintea lor cea bună, cu bunătatea, cu slujba, cu primirea, cu osteneala, cu dragostea, cu chivernisirea şi cu nevoinţa cea scumpă, atîta cît n-au lăsat nimică den cîte trebuia şi sta aproape de copaciu muiarea lui Avraam, avînd copaciul, în loc de cămară, şi, în loc de acoperemînt, frunzele copaciului. Şi nu-i era ruşine, căci arăta cinstea ei şi culegea roada slujbei şi, aceastea făcînd ei, cel ce au venit ce-au făcut? În vreamea aceasta, voiu să viu şi, atunci, Sara, care iaste stearpă, va să aibă cocon parte bărbătească. O, ce roadă odrăsli masa aceaea, în ce chip [71] odrăsli, aşa bună, şi curînd, în vreamea ei, în ce chip fu strugurul, adecă coconul deplin şi în vreame! Pentru că cuvîntul oaspeţului aceluia întră în pîntecele Sarei şi să făcu coconul desăvîrţit, unele ca aceastea au fost roada iubirei de oaspeţi. Ia aminte cuvîntul care voiu să-ţ zicu. După aceastea toate, deaca crescu coconul, cel ce să născu den masa aceaea (den vreame ce să făcu bărbat roada primirii cei de streini), pentru că nu-l născu pre dînsul pîntecele cel stărp, atîta cît îl născu masa primirii de streini şi, mai vîrtos, mai’nainte de toate, îl născu cuvîntul lui Dumnezău, de vreame, dară, ce crescu (coconul, precum am zis), şi să făcu bărbat, şi veni ceasul nunţii (socoteaşte pre amăruntul aceastea care grăiescu), vrea să să săvîrşească bătrînul Avraam, patriarhul acel fericit, şi lăcuia între fămei reale şi în limbă vicleană, chemînd pre sluga lui, îi zise: „Aici, muierile hananeilor sînt reale”. „Deci, ce ţi-e voia, o, Avraame?” „Pasă în ţara unde m-am născut şi adu de acolo muiare fiului mieu.” Minunate şi noao lucruri face Avraam. Voi ştiţ bine şi cunoaşteţ cînd va neştine să ia muiare fiului lui şi părintele său grăiaşte, şi măică-sa, şi la casă streină mergu şi pre unul îl iau cu bine, pre altul cu momeale, pentru ca să să facă logoditori mulţi şi aşa, făcîndu-se logoditori mulţi şi făgăduinţe de bani şi, în tot fealiul de nevoinţă, la părintele şi la maica lui, ca să grăiască ei singuri şi nu le iaste lor ruşine să facă aceasta, nici poruncescu vreunii slugi să o facă, ce, cînd vine vreun strein în casa lor, zic ceasta şi ceaea. „Du-te de-l ad, primeaşte-l şi-l pune să şază.” Iară Avraam nu face aşa, ce face împotriva acestuia lucru, pentru căci, cînd trebuia să facă vreun lucru înalt şi bun, (19v) îl făcea el singur, adecă la iubirea de oaspeţi. Nu zise slugii lui să o facă, ce porunci muierii lui şi lui-ş. Iară, cînd făcură nunta şi vrură să ia muiare feciorului lor, atuncea zise slugii lor: „Du-te tu.” Iară, acum, muierile vremii aceştiia facu împotrivă, cînd vor să grăiască cu zlătariul de vreun lucru, nu să ruşinează, ce ies eale singure şi şăd aproape de zlătariu, ca să nu li se fure cumva sîrma, şi nu le lasă iubirea banilor să nu-ş defăimeaze [72] cinstea lor. Iară Avraam n-au făcut aşa, ce pre oaspeţ îl primiia singur şi slujiia, iară nunta zise slugii lui să o facă. Deci, de vreame ce iaste aşa, ce-ţ aduci aminte de Avraam? Era bogat şi făcea şi aceastea, ce făcea lucruri plăcute lui Dumnezău. Aceaste lucruri ale lui Avraam pune şi tu, bogatule, în mintea ta şi, niciodată, pre nimeni nu vei huli. Ce, de unde ieşiiu ca să zic aceastea? Apucînd pre prorocul David şi toiagul acela: „Nu te teame, cînd să îmbogăţeaşte omul”, că acel stih au născut pre aceastea toate. Şi iată că am aflat o comoară care iaste plină de aur. „Nu te teame, cînd se va îmbogăţi omul.” Apucă toiagul acesta carele poate să scoale trupurile, cînd tremură. Încă, toiagul nu poate atîta să rîdice şi să sprejenească trupurile, cînd tremură, în ce chip poate stihul acesta să întărească trupurile celor tineri şi celor bătrîni, carele sînt căzute întru pohtă trupească şi să rîdice gîndul care iaste îngrozit de păcat. „Nu te teame, cînd se va îmbogăţi omul”. Ce te temi de om care nu iaste om, ce iaste lup? Ce te temi de omul carele iaste plin de necurăţie şi să robeaşte împreună cu aurul? Ce te temi de omul carele dă ale sale pentru strîmbătăţile lui şi înlăuntrul lui ţine pe vrăjmaş? M-aş fi vrut teame şi eu de om, cînd s-ar fi îmbogăţit, ce mi-au adeverit prorocul (zicînd): „Nu te teame, cînd se va îmbogăţi omul.” Ia, spune-mi, în ce chip şi pentru ce să nu mă tem de dînsul? Sau cînd i se va înmulţi slava casei lui? O, cuvînt minunat şi de bună rudă, cum aduse mare bunătate în chip de poveaste şi de învăţătură! Nu te teame, cînd să îmbogăţeaşte omul sau cînd să înmulţeaşte slava casii lui. Nu zise: „sau cînd să va înmulţi slava lui”, adecă a omului, ce „slava şi luminarea casii”, căci, cînd întri în casa bogatului şi vezi stîlpi ‘nalţi şi mari şi capetele lor de aur, şi marmuri băgate prin ziduri, şi fîntîni curînd pren mijlocul curţii, şi alte cursori de ape şi pomi carii să împreună, cînd îi loveaşte vîntul, şi pardoseala curţii plină fiind de împistrituri, şi de zugrăvituri, şi hadîmi îmbrăcaţi în lastre, şi slugi multe, şi covoară aşternute pre jos, şi mease strălucind de aur, şi paturi împodobite, [73] aceastea toate sînt slăvi şi luminarea casii, iară nu slava omului, pentru că slava omului trebuie să fie cucearnică, să fie blîndă şi smerită şi să fie şi milostiv. Aceastea toate sînt slava omului. Ce te temi de bogat? De casa lui, dară, să te temi, pentru că casa lui iaste bogată, iară nu el, care (20r) lăcuiaşte într-însa. Iară va zice neştine: „De aur nu mă tem.” Pentru ce? Pentru că galbenii sînt un lucru fără suflet. Dară de om te temi? Adevărat, de om, zice. Dară, pentru ce te temi şi de dînsul? Au doară avuţia iaste a lui? Adevărat, nu iaste a lui, ce iaste mîndria casei, zidul iaste de marmuri, dară ce folos are cela ce lăcuiaşte înlăuntru? Acoperemîntul iaste de aur, dară de acolea ce folosu e celuia ce-l are? Capetele stîlpilor sînt de aur? Ce, dară, capul bogatului ce foloseaşte de acolo, fiindu-i capul lui îngreoiat cu păcatele? Şi, de iaste faţa curţii curată şi luminată, dară cunoştinţa bogatului şi inima lui iaste necurată, dară bogatul poartă haine de mătase şi, apoi, sufletul lui iaste îmbrăcat în haine vechi? Casa bogatului iaste avută, iară el iaste sărac şi mişăl, cum nu va el, sau cînd să va îmnulţi slava casei lui. Şi, pentru ca să cunoaşteţ că slava iaste a casei, iară nu a omului, den cuvintele voastre vă dovedescu. Întraţi în casă. Unde sînteţi? Într-această casă, dară, ce vedeţi? Marmuri frumoase, nu doară vei zice că ai văzut om frumos, ce stîlpi minunaţi şi ferestri minunate. Nu că doară zici: „minunat iaste acesta ce lăcuiaşte într-această casă”, ce zici: „mult aur iaste pre acoperemînt”. Nu doară zici: „multă milostenie? Ce multe fîntîni şi multă bogăţie”. Nu doară că zici: „multă bogăţie are acesta cu casele? Ce pretutindenea de ziduri de marmuri şi de fîntîni” zici. Aşijderea vezi un cal cu rafturi de aur şi zici: „O, ce rafturi bune!” Iată, dară, că iaste lauda şi cinstea zlătarului frumoasă haină, a ţesătoriului, dară, iaste osteneala de treabă robi celuia ce i-au vîndut, dară, iaste lauda şi aşa rămîne stăpînul acela necununat şi cealea ce sînt împrejurul lui sînt lăudate. Iară, cînd vezi un om bun, zici: „O, bun om, frumos, blînd, minunat, milostiv, cu [74] minte bună, cucearnic, pururea să află în rugăciune, pururea să află în posturi, pururea la beseareci să odihneaşte şi niciodată nu iaste despărţit de învăţături”. Aceastea sînt laudele omului bun. Pentru aceasta, dară, cunoaşte ce iaste bogăţia omului şi ce iaste bogăţia casei, nu te teame! De vei putea învăţa să împarţi avuţia omului şi avuţia casei, de-aci nu te vei mai teame. Vezi bogăţia ce o socotescu de bogăţie şi iaste la tine, care eşti săracu şi mişăl? „Nu te teame, cînd îmbogăţeaşte omul” şi, ca să cunoşti că aşa sînt aceaste lucruri, macară că aici sînt toate, vezi-l pre acesta, în vreamea morţii lui. Au doară ia ceva dentru acealea şi să duce? Muri bogatul acela, zace gol şi ticălos. Cela ce era îmbrăcat în haine de mătase zace în groapă şi slugile lui umblă, şi în sus şi în jos, şi niciunuia nu-i e grijă de dînsul, pentru că nu i-au fost slugi adevărate. Purcease şi, după aceaea, nimică nu mai iaste al lui. El zace şi muiarea lui (20v) să zgîrîie, dezleagă-ş părul şi să despleteaşte, toţi o mîngîie să tacă, iară ea nu ascultă, coconii lui sînt săraci şi muiarea lui văduvă, ca catîrii lui, păharnicii lui, năstrăpile lui, ceia ce mînca şi bea cu dînşii, ceia ce-l răsfăţa şi hadîmii lui stau toţi acolea. Iară el, dentru aceastea toate, nemica nu poate să ia. Dară alt ce fac? Îl rîdică singuri şi-l duc la mormînt, îl laudă. Dară ce-i folosescu laudele? Şi laudele aceastea ce laudă iaste? Iară altă mărire deşartă, ce-l mai laudă? Au doară poate să ia ceva? Nici una dentru aceastea nu poate să-l îndirepteaze şi să-i ajute la ziua judecăţii. Mearge la groapă bogatul carele au apucat toate. Îngroapă-să acolo în trei coţi de pămînt şi alt nemică, şi pre faţa lui aruncă ţărînă, şi pun acoperemîntul deasupra coşciugului, şi muiarea lui să duce de acolea. Unde ţi-e avuţia ta, o, bogatule? Unde-ţi-s slugile? Toţi te-au lăsat, lăsatu-te-au şi muiarea ta, măcară că e fără de voia ei, pentru că o goneaşte putoarea şi mulţimea viermilor. Acesta iaste tot binele bogatului? Adevărat acesta iaste, pentru că să duce bogatul, neavînd nemică, şi, pentru ca să ştii că să duce fără nemică, cunoaşte pre aceasta. Sfinţii mucenici, luîndu-ş [75] binele lor, nu să despart toţi de la mormîntul lor, iară aici, la bogat, nici muiarea lui nu poate suferi. Acolo, la mucenici, singur împăratul îş ia coroana lui şi şade la groapa mucenicului. Pentru acesta lucru să nu te temi, cînd îmbogăţeaşte omul. Acest stih, luîndu-l noi toţi, să înceapem a mări pre Domnul, mulţemindu-i împreună cu Fiul şi cu Duhul Sfînt, că i să cuvine toată cinstea, în veacii veacilor, amin. Cuvînt al cincilea a celui întru Sfinţi părintele nostru, a lui Ioan Zlatoust. Pentru lăcomie. Blagosloveaşte, Părinte. Nu-m spui, frate, pentru care pricină pofteşti să te îmbogăţeşti, din lăcomie şi din hrăpire, au iubeşti să afle alţii argintul şi aurul care l-ai strîns cu strîmbătate? Şi tu, numai să rămîi cu blesteamele şi anathema de la ceia ce le-ai făcut strîmbătate? Dară ceia ce au găsit, fără osteneală mănîncă, şi beau, şi să veselescu, iară tu vei să dai seamă la judecata lui Dumnezeu pentru aceia ce le-ai făcut strîmbătate şi pre nimeni, atunci, nu vei avea într-ajutoriu. Pentru căce, că de au fost şi nevreadnic acela (21r) ce i-ai făcut strîmbătate, dară, de vreame ce lui Dumnezeu nu-i place strîmbătatea, adevărast are pre Dumnezeu ajutoriu. Şi să nu-m zici că cutarele iaste bogat şi petreace bine, că nu-i iaste pînă în săvîrşit, că zice Dumnezeiasca Scriptură: „Nu rîvni celor vicleani, pentru că degrabă să vor usca ca nişte iarbă vearde. Lăcomia iaste un aluat vechiu şi, ori în ce casă va cădea, o face necurată şi pustie.” Şi, măcară cît de puţin de vei strînge cu nedireptate, toată avuţia ta o dospeaşte şi o pearde. Pentru acesta lucru, de multe ori, ceale puţine, strînse cu strîmbul, au pierdut şi au stricat lucrurile ceale bune agonisite. Dară, ce zice lacomul?: „Dară, cum sînt mulţi de să îmbogăţescu den ostenealele striinilor şi nice un rău nu pat?” Măcară că de nu petrec rău acum şi scapă de [76] pedeapsă, iară atunce mult vor să să muncească. Şi nu numai ei, ce şi aceia ce moştenescu acealea, aşa să vor munci, şi aceasta o facu şi judecătorii, că nu spînzură şi înţapă numai pre ceia ce ucig şi fură, ce şi pre ceia ce-i primescu pre ei îi omoară. Iară, de vei cunoaşte pre ceia ce le-ai făcut strîmbătate, plăteaşte-le lor mai multu decît le-ai luat, precum au făcut şi acela Zacheul. Iară de nu-i vei şti pre aceia ce le-ai făcut strîmbătate, împarţi-le săracilor şi tot vei avea ceva mîngîiare, pentru că nici o dobîndă n-avem den milostenia striină. Şi aceasta să o cunoşti de la Zacheu, care au dat celor ce le-au făcut strîmbătate împătrat şi, atunce, au aflat iertare de la Dumnezeu. Dară noi, că luom cu miile şi, daca dăm milostenie cît de puţină dentru acea luare, ni să pare că am îmblînzit pre Dumnezeu. Iară nu iaste aşa, pentru că şi Cain, măcară că au adus cela de al doilea la Dumnezeu, care au fost den osteneala lui, dară nu le-au primit, ce tot l-au pedepsit mult pentru aceaea. Dară şi noi, cînd vom duce lui Dumnezeu prescuri den strîmbătate şi den lăcomie, cum să nu păţim şi noi mai rău decît Cain? Căci ocărăşti pre Dumnezeu şi-i aduci lui daruri necurate şi plocoane? Nu va Hristos să să hrănească den strîmbătate, ce, mai bine va să fie flămînd, şi să să roage pre la uşile săracilor, şi să-l mustre, decît să-l hrănească lacomii. Şi nu-ţ pară că doară numai hrăpitorii să chiamă lacomi, ce şi ceia ce lăcomescu la lucru, adecă la meşteşugul fieştecăruia şi nu fac slavosloviile şi laudele lui Dumnezău în vreamea lor. Mai bine iaste să nu dezbraci pre alţii şi să îmbraci pre alţii. Oare n-ai făcut strîmbătate celor ce i-ai dezbrăcat? Adevărat, strîmbătate le-ai făcut şi, macară de ai şi dat altora cealea ce ai luat de la dînşii, n-ai făcut milostenie, ce nedireptate. Dară, de nu vei da vreo parte, cît de puţin, milostenie, den ceale luate cu strîmbul, ce muncă grea nu vei petreace? De vreame ce şi acela Lazar, carele n-au avut nici o strîmbătate de cătră cel bogat, ce numai căci nu i-au făcut nici un bine, el stătu (21v) tare şi amar pîrîş asupra bogatului aceluia. Dară, ce răspuns vor să dea [77] cei ce nu miluiesc săracii den munca şi osteneala lor, ce încă iau şi ceale streine? Şi, de vreame ce se vor munci cu Satana în focul nestinsu, carii n-au ospătat pre Hristos, cînd au fost flămînd, dară ceia ce-l lasă de moare de foame şi nu-i dau nici den ceale ce iau şi fură, ce, încă, şi pre cel îmbrăcat îl dezbracă şi-l despoaie şi, mai vîrtos, striin fiind, nu numai că nu-l primescu ca pre un strein, ce încă-l şi gonescu şi, bólnav fiind, nu numai n-aţ venit să mă vedeţ, ce încă şi cu batjocurirea voastră m-aţ zdrobit şi, fiind legat în temniţă, nu e destul că nu mergu să-l vază, ce încă, fiind dezlegat, cu vicleşug îl pun în legătură. Unii ca aceştia cîtă muncă şi pedeapsă vor să petreacă? De vreame cel ce iubeaşte pre carii îl iubescu nu să osebeaşte nemică den păgîni, dară cei ce bîntuiescu celor ce nu fac nici o strîmbătate, ce iertăciune vor să aibă? Nici o iertăciune nu vor avea, de vreame ce atîta foc aprinseră în capetele lor ceia ce nu hrăniră pre Hristos, cînd au fost flămînd. Dară, carii strică şi pustiesc casele săracilor şi a văduvelor, oare ce iertăciune vor să afle unii ca aceia? Pentru aceasta, dară, să fugim de păcatele ceale reale, să fugim de strîmbătate şi de lăcomie. Şi, cum nu ne aducem aminte de lacomii şi nedirepţii cei mai denainte, care s-au dus să dea samă la judecătoriu pentru faptele lor, şi avuţia şi ostenealele lor o au dobîndit alţii, iară ei rău să muncesc în iad, nu iaste aceasta mare nebunie şi orbire? Noi să ostenim şi să petreacem rău, în toată viaţa noastră, şi, apoi, după moarte, să ne muncim şi în iad. O, ticăloşii de noi, ce rău ne-aşteaptă, oare ce lucru va fi mai rău în lume decît lacomii, că viaţa lor iaste mai rea decît moartea, că să împuţinează de grijă şi de trude multe, şi toată viaţa lor şi-o petrec fără de somnu şi niciodată n-au nici o bucurie, nici o veselie şi, de să întîmplă a păgubi vreodată, i să pare că au pierdut toate şi, tocma, şi viaţa lui. Aşijderea, şi iubitoriul de bani, macară oameni de casa lui, macară priateni, deaca nu are ceva dobîndă de la dînşii, nici pe unii nu-i iubeaşte, ce cu toţi să învrăjbeaşte. De va zice neştine iubitoriului de argint, fără de omenie şi fără socoteală, [78] dirept îi va zice, carele tocma şi pre sine vinde pentru puţină dobîndă, şi tuturor să face vrăjmaş, şi multă greutate de pămînt, pentru căci nu creaşte aur, în loc de spice, şi măgurile, în loc de pietri, şi făntînile, în loc de apă, tot argint să să facă. Şi pentru sănătatea şi binele altora să mîhneaşte şi să mînie, nici pre un om nu iubeaşte, ce de toţi fuge şi să depărtează. Şi, mai vîrtos, pre săraci şi pre mişăi nici să-i vază necăiurea şi, cînd îi veade venind dirept milostenia, să mînie, şi le caută cu ochi sălbateci, şi-i dojeneaşte, şi-i mustră, zicîndu-le că sînt leaneşi şi răi de lucru, iar pre cei bogaţi îi pizmuiaşte şi-i zavistuiaşte, căci nu are avuţia lor, şi banii lor, şi-i (22r) pare că-i fac toţi strîmbătate, şi are scîrbă multă şi mare omul cel viclean, că cine au fost mai hiclean decît Ahav, împăratul jidovilor? Ce, însă, el pohtind să ia via lui Navuthe, socoteaşte cît amar şi cîtă scîrbă avea, ce cunoştinţa lui îl dojănea. De vreame ce văzu pre Ilie viind ca să-l cearte, să întoarse înapoi posomorît, cu capul plecat la pămînt, şi ochii lui era întunecaţi de multă scîrbă. Veţi să ştiţi, mai ales, că avuţia nu lasă pre oameni să fie oameni, ce hiară şi demoni? Odinioară fu seacetă în Antiohia, însă să rugară toţi iubitoriului de oameni, Dumnezeu, şi aştepta să vie ploaie multă şi, atîta au ploat, cît să împlu şi să sătură tot pămîntul, şi toată lumea mulţămiia lui Dumnezeu, ca cum i-ar fi învis de la uşile morţii, şi toţi să bucura, şi prăznuia. Iară oarecarele dentru bogaţi umbla pren mijlocul cetăţii întristat şi-l întreba mulţi să afle pricina întristării, iară el, junghindu-să de tirănia patimii, zise că avea zeace mii de măsuri de grîu şi, acum, cine-l va cumpăra sau ce voiu să-i facu? Ce zici, omule, îţ pare rău, căci n-au murit oamenii de foame, ca să strîngi argintul pierzării? Dară, cum n-ai auzit pre Solomon, carele zice: „Că cela ce scumpeaşte grîul, de mulţime iaste blestemat”, adecă cela ce strînge grîul şi altă pîine, să-l vînză mai scumpu, iaste blestemat de toţi oamenii, carele să face priaten şi rob diavolului, pentru că să roagă să fie foamete, ca să-ş vînză pîinea lui, să strîngă [79] argintul vîntului. Hiarăle, daca mănîncă şi să satură, eale fug, iară lacomul şi curvariul n-are saţiu, niciodată, nici dragostea lui Dumnezău, nici frica muncii, nici ruşînea şi pedeapsa oamenilor, ce la toate iaste fără de ruşîne şi, mai vîrtos, fără de omenie, şi-i pare că cuvintele lui Dumnezău sînt basne şi nu să teame de judecata cea viitoare, ce va să-l judece pentru strîmbătăţile lui ce face. Cum ar fi o hiară sălbatecă, ce încă, mai vîrtos, nici hiarălor nu să asamănă şi face nedireptate fraţilor lui, celor ce sînt de o credinţă cu dînsul, şi-i mănîncă pre dînşii? Deci, cum vei putea să dai seamă la Dumnezău? Încai, nu vezi pre albină că, daca muşcă pre cineva, ea moare? Învaţă-te şi tu de la dînsa şi nu face pagubă şi scîrbă fratelui tău, pentru că, mai’nainte, va veni moartea la noi şi, mai apoi, va mearge la cei ce le-am făcut strîmbătate. Pentru aceaea, banii să chiamă trebuitori, ca să ne trebuiască la trebile noastre, iară nu să-i ascundem. Că cela ce iubeaşte bani n-are vrajbă numai cu vrăjmaşii lui, ce şi cu priatenii şi, mai mult, pre săraci uraşte, nici are priateni pre nimenea, ce să află tuturor cu greu. Şi nu are numai sufletul lui pierdut, ce şi ticălosul lui trup, de multe griji, îl topeaşte şi-l betejaşte. Cela ce uraşte argintul opreaşte pofta banilor, iară cela ce va să să îmbogăţească, mai multu aprinde focul pohtei în sufletul lui, pentru că, daca dobîndeaşte zeci de mii de lei şi alţii (22v) încă pre atîta, mai pofteaşte. Şi, dacă dobîndeaşte şi aceia, pohteaşte să mai dobîndească de doao ori pre atîta şi, niciodată, nu poate să stingă pohta cea vicleană a lăcomiei. Pentru căci n-ai hrănit pre cel flămînd, te munceaşte Domnul. Dară de ai dezbrăcat pre cel îmbrăcat, cum vei să scapi de înfricoşata judecată? Peste putinţă iaste, pentru că ceia ce le-ai făcut strîmbătate îş cer al lor. Ia, spune-mi, de te-ar duce cineva în ţara Persiei, pentru ca să vezi şi să-ţ poruncească să zideşti casă şi curţi, oare n-ai rîde de nebunia lui, căci nebuneaşte îţ porunceaşte să cheltuieşti fără de nici un folos? Dară, căci osteneşti pre această lume, de vreame ce vei să o părăseşti curînd? Ce zici că: „Voiu să le las copiilor miei”, ce şi copiii, în [80] curîndă vreame, vor să moară şi, de multe ori, mai’nainte decît tine? Ce, numai pentru aceasta lăcomeşti, ca să-ţ poleieşti rafturile calului tău şi stîlpii casii tale? Dară, de cîtă muncă aceastea îţ sînt vreadnice? Că de cîinele tău ai grijă multă, iară săracul, şi mai ales Hristos, moare de foame, pentru care sărac s-au pogorît Hristos den ceriu, şi nici puţină hrană, de care e nevoie, nu dobîndeaşte, ce decît toate lucrurile tale ceale cinstite fu mai necinstit Hristos la tine, cînd dai curvelor şi curvarilor şi pre sărac nu-l vezi. Dară, cînd faci strîmbătate săracilor şi văduvelor, cîte rîuri de foc vor să ajungă să arză acel suflet curvariu şi necurat? Teameţi-vă, ceia ce urgisiţi pre săraci şi le faceţ strîmbătate. Voi, bogaţii, aveţi avuţie şi bani, dară au şi săracii arme, adecă suspinele şi plînsurile; pentru aceastea le vine ajutoriu den ceriuri. Aceastea arme sapă casele celor nedirepţi; cetăţi şi oraşe, den temeaie s-au pustiit şi limbi de tot s-au prăpădit, atîta de mare iaste ajutoriul de la Dumnezău celor supăraţi. Mare armă iaste suspinul săracilor şi năpăstuiţilor, pentru că lui Dumnezău îi e milă de firea lor cea bună şi îngăduitoare, cînd sufere răutăţile şi nu hulescu sau blestemă, ce numai ce suspină, plîngîndu-ş răul lor. Şi să arată Dumnezău blînd celor ce pat strîmbătăţi, iară pre ceia ce-i supără pre dînşii îi pedepseaşte. Deci, pentru aceasta, să fugim, fraţilor, de a facerea strîmbătate, ca să avem pre Dumnezău blînd şi iertătoriu, cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru, Isus Hristos, a căruia e slava şi putearea în veacii veacilor, amin. (23r) Cuvînt al şaselea a celui întru sfinţi părintele nostru, a lui Ioan Zlatoust. Pentru necurata mîndrie şi în deşarta mărire. Blagosloveaşte, Părinte. De ţi-e voia, iubitule, să smereşti pre omul cel mîndru, nu-l învăţa, nici îl certa cu cuvinte multe, ce cu puţine şi înţeleapte. Adu-i aminte numai neputinţa firii omeneşti [81] şi-i zi: „Omule, ce te măreşti în deşărt şi te mîndreşti, fiind şi tu pămînt şi cenuşă ca noi?” Iară, de va zice că, deaca va muri, aşa se va face, să-i zici că şi acum, cînd iaste omul viu, pămînt şi ţărînă iaste. Însă nu cunoaşte că iaste aşa, de vreame ce-ş veade frumuseaţea trupului, veade putearea şi cinstea, veade laudele mincinoşilor şi pre ceia ce stau de slujăscu measei şi spun basne. Această nălucire, dară, a hainelor celor scumpe îl înşală şi face pe fire să o uite, nu mearge niciodată la mormînturi să vază coşciugele pline de împuţiciune şi de putoare, ce numai ce caută spre ceale trecătoare, iară nu spre ceale ce vor să fie. Şi, iară, îi zi lui: „Ce te mîndreşti, omule, care eşti pămînt, şi cenuşă, şi putregiune? Caută de vezi neputinţa şi vreamea cea scurtă a vieţii cei pieritoare! Nu aştepta ziua morţii tale, să te pocăieşti, pentru că moartea vine fără de nădeajde şi nu o ştii cînd vine, că, de iaste omul pămînt şi fum, şi iarăş cutează a zicerea că mă voiu sui la ceriu, să mă fac şi eu Dumnezău.” Şi, de n-ar fi avut, ca un frîu, neputinţa firei lui, ce n-ar zice, unde ar fi căzut cu gîndul lui? Deci, cînd vezi vreun mîndru şi-ş înalţă grumazii lui, ca un taur, şi, fiindu-i sprînceanele rădicate sus, zi cătră dînsul ce să mîndreaşte pămîntul şi pulberea, că viaţa lui să ocărî şi ceale denlăuntrul lui. Aceastea le zi şi împăratului şi nu te teame de coruna lui, nici de-mbrăcămintele lui ceale de aur ce poartă, pentru că zice Sfînta Scriptură: „Toată slava omului, ca floarea ierbii.” Dară tu, oame mîndre, ce te măreşti? Au doară ai făcut ceriul? Pugoară-te de’nălţimea rîpei şi ia aminte neputinţa firii cea trecătoare, că eşti pulbere, şi umbră, şi fum, şi iarbă, şi floarea ierbii, ce gîndeşti lucruri mari şi te măreşte în deşărt. Ce iaste alta mai de rîs decît aceasta? Căce, stăpîneşti oameni? Dară, ce folos ai? Mai bine să te stăpînească decît să stăpîneşti şi să biruieşti? Că ce folos iaste acesta? Căce eşti începătoriu oamenilor şi de patime şi de păcate supus şi robitu, (23v) ca cînd ar fi neştine stăpîn şi putearnec şi, apoi, să-l bată robii lui, şi să-i fie tot trupul lui plin de rane, şi deaca mearge în tîrg să să mărească cu [82] gîndul, cum că stăpîneaşte mulţime de oameni? Mai bine ar fi să stăpîneşti patimile şi să nu fii rob păcatelor. Pentru ce? Că, de vreame ce iaste defăimat cel ce să mîndreaşte în lucrurile ceale adevărate şi bune şi piarde aceale osteneale ale bunătăţii, dară cu cît mai vîrtos să va defăima cela ce să mîndreaşte în lucrurele ceale reale şi, pentru slava cea trecătoare, să înalţă pre sine, unul ca acela cum nu va fi batjocurit şi de rîsul tuturora? Ticăloase şi mişăl om, sufletul tău iaste rău stricat şi muncit de boala păcatelor. Şi tu, cu mărire te slăveşti, că ai atîţia galbeni şi atîţia lei sau că ai atîtea slugi, dară aceastea nu sînt ale tale, ce ale altora. Şi, de nu mă crezi, cunoaşte, cu ispită, din boiarii cei mai dinainte de tine, iară, de nu te vei pedepsi nici den Scriptură, nici dintr-alţi oameni, ce au păţit aceastea, aşteaptă puţină vreame, că vei cunoaşte singur. Cînd? Cînd nu vei avea de avuţia ta nici un folos şi nici un ajutoriu, cînd te vei bate cu moartea şi, atunce, nu vei fi stăpînu unui ceas, nici măcară unii puţineale cirte. Atunce, fără de voia ta, aceastea le vei da şi la ceia carii nu vreai nici să-i vezi, că starea şi procopseala lucrurilor omeneşti nu e alta, fără cît pulbere şi fum, şi umbră. Şi, încă, decît aceastea, mai putred iaste omul, pentru că-ţi pare că eşti mare în vrednicie domnului tău şi porţi haine luminate şi, apoi, mori ca un sărac. Şi aceasta iaste şi în visuri, că, în ce chip să ivesc visurile, ca cum n-ar fi nemic, deaca să face zio, aşa iarăş, deaca vine noaptea, şi aceastea care nu-s adevărate, să ocărăscu şi să defăimează. Făcutu-te-ai viziriu, adecă ispravnic împărăţiei, şi eu m-am făcut în somn voevod, iar el zice: „ Dară că eu am fost boiariu ziua, iară tu ai fost noaptea. Dară, de am fost noaptea, ce iaste? Că tu nu ai alt mai mult, fără decît numele.” Că zicem, cutarele au fostu voivod sau patriarh şi numai cuvîntul are darul şi îndată treace cu vorba. Aşa sînt toate lucrurile lumii, să zicem în trei sau în patru ani. Dară, unde sînt cei ce-au stătut mai’nainte de zeace ani boiari şi stăpîni? Necăiurea nu să văd Dară, apostol Pavel n-au fost aşa? Pentru că şi viu au fostu [83] luminat, şi vestit întru ani mulţi, şi s-au săvîrşit, şi au trecut patru sute de ani şi, încă şi acum, iaste luminat şi vestit mai mult decît cînd era viu pre pămînt. Dară strălucirea ce are în ceriu, ce cuvînt de om poate să o spuie? Nici unul. Însă, în ce chip şi valurile mării, cînd să înalţă uneori, alteori să pogoară, aşa vedem şi pre cei mîndri că să trufescu şi-ş ridică sus sprînceanele lor, pentru carii zice prorocul David: „ Nu te teame, cînd se va îmbogăţi omul sau cînd se va înmulţi slava casei lui.” Bine au zis direptul proroc „nu te teame”, adecă să (24r) nu te turbure, zice, nălucirea şi slava bogăţiei şi a mîndriei, pentru că-l vei vedea, în scurtă vreame, zăcînd mort şi gol, mîncare viermilor şi neputînd lua nemică dentru avuţia lui. Că toate le lăsăm aici, nu mai meargem cu sarcina păcatelor celora ce-am strîns şi îmbrăcaţi cu răutatea. Adevărat, cu cale au numit dascalii cei bătrîni pre mîndrie mărire deşartă, pentru că cela ce să măreaşte în deşărt nu are nici o bunătate înlăuntrul inimii lui, ce, ca şi feaţele ceale zugrăvite să văd luminate, iară înlăuntru sînt seci. Aşa, şi încă mai rău, de aşa iaste slava a mulţi oameni, că nemică alt nu iaste care streinează pre om de la mila lui Dumnezău, ca tirania mîndriei, şi-l dă la pedeapsa focului. Şi cine oare pre dînsa, macară post aibă, macară feciorie, macară rugăciune, măcară milostenie sau ce fealiu de bine am face, toată viaţa noastră-i necurată, că zice sfînta Scriptură: „Necuratu-i tot cela cu inima înaltă.” Şi, atîta iaste de rea trufia, cît nu numai spre răutate şi în rîpa perirei împinge pre ceia ce o au pre dînsa, ce încă păzeaşte pre om şi în bunătăţi făcînd. Şi, cînd nu poate să ne strice într-alt chip în bunătatea ceaea ce facem, ne face multă pagubă şi ne îndeamnă să răbdăm ostenealele, iară de roadă ne lipseaşte. Că nu iaste putinţă să aibă neştine şi bunătatea smereniei şi să aibă şi mîndria. Ce zicu să poftim fericita smerenie, cea cerească, pentru că cine pofteaşte slavă şi laudă de la oameni, orice bine ar face, pierdut iaste, că-ş ia aici plata. Deci, acolo, la judecata lui Dumnezău, nu va lua nici un bine. Pentru [84] căci? Pentru că au cinstit mai mult slava oamenilor decît slava lui Dumnezău. Că cela ce slujaşte şi place lui Dumnezău, atuncea ia de la dînsul plăţi bogate. Cum şi în ce chip ia? Cînd defăimăm slava oamenilor, cînd nu o poftim, că pre ceia ce aleargă la cursoarea cailor mulţi sînt de-i laudă, dară ei nu să întorcu să ia nici o laudă de la aceia, ce numai pre împăratul văd şezînd pre scaun şi, deaca-i încununează, atunci să înalţă cu gîndul şi să bucură, iar nu să bucură în laudele celoralalţi. Deci, ce iaste mai rău şi mai ocărît decît aceia ce fac bunătăţile pentru vedearea oamenilor? Cînd postesc feaţele lor, posomorăsc şi să roagă pre la drumuri şi ostenealele le suferescu, iară de plată să lipsescu. Ce pui mărturie lucrurilor ce faci? Pre unul ai judecătoriu şi pre altul pui de şade să te vază, iar pre împăratul îngerilor, carele veade ostenealele bunătăţii şi a nevoinţii tale, pre acela îl laşi şi alergi la feaţele slugilor ca să te vază. Pentru aceasta, cu aceale osteneale multe şi cu sudorile bunătăţilor, te duci neîncununat şi deşărt de la cel ce cununează. Deci, să învăţăm mintea cea bună a slugii, că, cînd face slujba stăpînu-său, nu va să placă nimănui slujba lui, numai stăpînu-său să placă şi nu alt nimănui. Dară, noi, stăpîn ca acesta avem pre Domnul nostru, Isus Hristos şi Dumnezău, şi um blăm (24v) să ne vază alţii, carii nu pot să nu folosască nemică şi, de piarde osteneala lui toată, cela ce să mîndreaşte în isprăvile lui ceale bune, dară cela ce să măreaşte în păcate, cum să nu fie vreadnic muncii şi pedeapsii? Şi cela ce păcătuiaşte şi să laudă multu, şi aceasta iaste mai rea decît toate şi mare nebunie, pentru că nimică alt nu face pre oameni fără-de-leage şi fără de minte decît cînd iubescu slava şi lauda oamenilor. Şi, iarăş, altă nu face pre oameni sfinţi şi fericiţi, decît cîndu urăscu şi hulescu mărirea cea deşartă a multora. Dară, tu, iubite, ce rîdici nasul tău? Ia, spune-m pentru ce te înalţi în vîrful deagetelor? Ce-ţ înalţi sprînceanele, adease, şi te umfli în piept? Tu nu poţi să faci un păr albu sau negru şi, ca cum ai umbla asupra văzduhului şi de-ai putea, ai face [85] arepi, să nu calci pre pămînt. Acum, cum voiu să te mai laud? Ce-am zis, cenuşă, pulbere, fum, prah, ce, încă n-am zis, toată fiinţa firii omeneşti şi starea icoanei, iară eu zicu că omul mîndru să aseamănă cîlţilor, că aceia, daca să aprindu, să arată numai văpaie, iară alt nimică. Aşijderea, şi băşicele ceale de pre apă, pre lesne să facu şi, iară, pre lesne crapă şi să facu apă. Aşa să facu şi mîndrii şi pre lesne pier. Deci, altu lucru nu iaste mai rău decît mîndria şi mărirea deşartă, pentru că şi diavolul, întîiu, n-au fost aşa, ce, mai’nainte de ce s-au mîndrit era înger, iară, dacă să mîndri, să făcu diavol şi, den lumină, să făcu întunearec. El puse şi pre Adam în nălucire, şi să mîndri să fie Dumnezău, şi pierdu nemurirea ce avea, şi să făcu muritoriu, pentru care lucru şi Dumnezău, mustrînd nebunia lui, cu batjocură îi zise lui: „Iată, şi Adam să făcu ca unul dentru noi”, adecă zise Dumnezău cătră Adam: „Iată, că te făcuş ca unul dentru noi, adecă începătoarei de viaţă troiţei, de vreame ce Fiul mieu, cel fără de-nceput, va să să facă om, ca şi tine, şi se va numi dumnezeirea lui noul Adam şi tu vei să fii, după daru, Dumnezău, precum ai poftit să fii.” Şi, asupra fericitului Iov, puţină voie luo de la Dumnezău diavolul şi, den temeiul pămîntului, răsturnă casa lui, şi trupul lui de tot îl răni, şi de poveaste l-au făcut neiertatul în toată lumea, că avuţia lui o strică şi o prăpădi, şi copiii lui îi omorî, şi-i îngropă, şi trupul lui în găuri cu viermi, pre muiarea lui o pusă să-l hulească, doară îl va face cumva să hulească împotriva lui Dumnezău, şi priatenii lui vrăjmaşi îi făcu. Aşijderea, şi pre slugile casii lui îi îndeamnă să-l mustre. Deci, de nu l-ar opri Dumnezău pre diavol, toate ceale bune ale lumii le-ar strica, şi tocma, şi lumea toată, pentru că vicleană fiară iaste diavolul şi nesăţioasă şi, dirept aceaea, nu i-au dat lui Dumnezău puteare asupra tuturor, ca cum iaste den fire bun şi iubitoriu de oameni, a căruia e slava, în veaci, amin. (25r) Cuvînt al şaptea a celui întru Sfinţi, părintele nostru, a lui Ioan Zlatoust. La prorocescul cuvînt ce zice: „ Însă în deşărt să clăteaşte tot omul viu.” Şi pentru milostenie. Blagosloveaşte, Părinte. [86] Pre vînătoriul de peaşte îl îndeamnă spre lucru unghiul mării, cînd să întîmplă să arunce mrejile şi să cuprinză mulţime multă de peaşte, atîta cît, cu multă osteneală, să poată trage nevodul la uscat. Iară, pre vînătoriul de hiarăle sălbăteci îl îndeamnă desimea şi pădurea, carea hrăneaşte hiarăle ceale sălbateci, cînd umblă munţi şi dealuri multe şi află vreun vîrfu plin de copaci mulţi şi să întoarce acasă cu vînat mult şi frumos. Deci, de vreame ceia ce pohtescu agonisitele ceale trecătoare şi vînătorile, li se pare dulce osteneala care facu pentru dînsele, cu cît mai vîrtos ceia ce vînează în sînurile besearecii, a cărora dobîndă nu iaste pămîntească, nici trecătoare, ce iaste singură împărăţia ceriului. Deci, vino, dară, iubitule, şi dulce să cîntăm şi noi viersul cel cîntăreţu al lăutii lui David şi cu David să ocărîm becisnicia omenească şi să zicem: „Însă în deşărt să turbură tot omul viu, clăteaşte-se şi, pînă în săvîrşit, va peri şi se va stinge, clăteaşte-se şi mai’nainte, pînă a nu să aşăza, se va cufunda.” Ca focul să aprinde şi să înalţă şi ca o trestie arde, ca o volbură de vînt să înalţă şi ca prahul piiare, ca pare focului să înalţă şi ca un fum să topeaşte şi să stinge, ca o floare să împodobeaşte şi ca iarba să usucă, ca un nor să lăţeaşte, şi să măreaşte, şi, ca o picătură de ploaie, să zbiceaşte, ca băşica ce să face pre apă să umflă şi să mîndreaşte şi ca o scînteaie să stinge. Clăteaşte-se şi den lăcomie agoniseaşte împuţiciune. Turbură-se şi să duce şi nu ia nimică den agonisitele turburării. El petreace turburările şi alţii bucuriile. El oastenealele şi alţii avuţiile. El grijile şi alţii veseliile. El scîrbele şi alţii dobînzile. El blestemurile şi alţii vindecările. Ale lui sînt hrăpirile şi ale altora bucuriile. La dînsul suspinile şi la alţii avuţiile ceale multe. La dînsul lacrămile şi la alţii banii. El să munceaşte în iad, iară alţii, de multe ori, mîncînd şi bînd ale lui, să bucură şi cîntă. Ce, dară, în deşărt să clăteaşte tot omul viu. Omul, carele [87] iaste datorie vieţii cea trecătoare, datoria morţii (25v) cea nepărăsită, fiara cea ce, den voia ei, iaste neînduplecată, vicleşugul cel de nimeni învăţat, carele de sine au învăţat vicleşug, cel iscusit spre răutate şi isteţ spre strîmbătate, cel gata spre lăcomia averii şi nesăţios spre lăcomia pîntecelui, ceale isteaţe întru necredinţă, duhul cel mîndru şi îndrăznirea cea cu mărire deşartă, înălţimea cea pre iuşoru rîsîpită şi oborîtă, tina cea obraznică, cenuşa cea turburătoare, prahul cel mărit în deşărt, cenuşa cea semeaţă, scînteaia cea pre lesne stinsă, văpaia cea pre lesne potolită, lumina cea pre lesne stinsă, lemnul cel ce nu putrezeaşte curînd, iarba ceaea ce să usucă curînd, verdeaţa ceaea ce să veştejaşte în grabă, firea carea pre lesne să strică, care astăzi înfricoşază, iară mîine moare, astăzi iaste bogat, iară mîine să pune în groapă. Astăzi, cu stemă, iară mîine în mormîntu. Astăzi, îmbrăcat în porfiră, mîine în putrejune. Astăzi, într-avuţie multă şi mîine în coşciug, adecă în mormînt. Astăzi, cu cei ce-l răsfaţă, iară mîine cu viermii. Omul care, astăzi, iaste, iară mîine nu e, carele, acum, să mîndreaşte, iară, peste puţin, să tînguiaşte, cela ce este rău şi nebiruit în binele lui, iară în sărăcie nemîngîiat, carele pre sine nu să cunoaşte şi cearcă cealea ce sînt peste putinţa lui, carele ceale ce sînt de faţă nu le ştie şi pentru ceale viitoare i să năluceaşte, carele de fire iaste putred, iară cu mintea lui cea înaltă îi pare că va fi veacinic, lăcaşul a toată patima şi zăbava a toată boala, osteneala cea de toate zilele, războiul cel fără de dobîndă al lingorii şi al frigurilor, lăcaşul a tot primitoriu, ce primeaşte toată scîrba. O, cîtă răutate are nevrednicia noastră! O, cît iaste de mult pedeapsa ticăloşiei omeneşti! O, cîte ziş şi niciuna nu aflaiu să fie mai cuvioasă decît glasul cel prorocesc ce zice: „Însă în deşărt să clăteaşte omul viu.” Iară, mai apoi de toate, caută, iubitule, de vezi de nu-ş aseamănă lucrurile omeneşti cu marea, de nu cu valurile ei să împleteaşte viaţa noastră, de nu petreacem mai multă nevoie decît pre mare, fiind pre uscat, de nu cădem unul peste altul mai rău decît vînturile, de nu lovescu banii unul de altul, mai rău decît [88] valurile ceale mari şi furtunurile, de nu ne învîrtim încoace şi încolo, ca şi-ntru întunearecul mării. Unul din noi au luat cutăruia plugul şi altul au hrăpit robii celuialalt, unul să sfădeaşte cu vecinul său pentru apa, iară altul să luptă pentru vînt cu cei ce lăcuiesc cu dînsul, şi unii îmblă pre la judecăţi pentru măsurarea pămîntului, iară unii năcăjăscu pre alţii pentru zidiri şi unul pohteaşte să ia ceaea ce n-au dat, iară altul îmblă la judecăţi să nu dea ce au luat şi unul lăcomeaşte la dobînzi şi la camete, iară altul sileaşte să taie şi din capete. Cesta, fiind sărac, îi pare rău, iar celalalt, fiind bogat, să turbură. Cela ce n-are să mustră, iară cel ce are să vicleneaşte. Cela ce are boierie să zavistuiaşte (26r) şi cel ce are puteare să uraşte şi cel ce iaste putearnic să găteaşte. Războaiele să înmulţesc şi zavistiile prisosesc, nesaţiul biruiaşte şi lăcomia silniceaşte, minciuna să înalţă şi credinţa unuia de cătră altul au fugit, adevărul iaste lipsit de tot de pre pămînt, hotarul prieteşugului iaste numai pînă să treace masa. Deci, nici pămîntul nu poate să sufere atîtea răutăţi, văzduhul să pîngăreaşte pînă în ceriu, stihiile ceale slobode să vînd pre bani, căile să vămuiesc, pămîntul să împarte, apele să stăpînesc, vîntul să cumpără, zeciuitorii şi hărăcearii ţin oraşăle, bogaţii să topescu de grijă multă, datornicii să veştejăscu de grija datoriilor, hrăpitorii turbură lumea, iubitorii de argint adease umblă la judecăţi, neguţătorii negoaţă primejdiile oamenilor, năpăstuitorii vîndu minciunile, minţind unul cătră altul. Sfîrşit-am jurămînturile şi alt nu mai ştim, fără decît a ne jura pre Dumnezău. Deci, văzîndu-i prorocul pre toţi aşa, că s-au abătut spre rău şi defăimîndu viaţa noastră, zicea: „Însă în deşărt să turbură tot omul viu.” Dară, numai omul să clăteaşte, o, proroace? Numai zidirea cea cuvîntătoare să huleaşte? Aşa zice: „N-am aflat niciuna den dobitoace sau den stihii să să turbure. Turbură-se, zice, şi apele ce, iarăş, alinează, clăteaşte-se şi pămîntul ce iar să întăreaşte, umblă şi vînturile ce iară să aşază. Turbură-se toate hiarăle ce, [89] deaca să satură, eale să aşază. Înalţă-se şi para focului ce, deaca arde toată materia ce să află, să stinge.” Iară omul, turburîndu-se pentru bani, nu înceată niciodată, ceasta au luat şi spre ceaea caută, stăpîneaşte una şi spre alta să nevoiaşte. Suta nevoiaşte să o îndoiască şi, peste aceştia, să grămădească alţii. Şi, niciodată, nu părăseaşte de a mai grămădirea, pînă cînd îi vine săvîrşitul şi, de seatea iubirii de argint arzîndu-se, se face mai galben decît aurul, pentru cea multă poftită avuţie. Priatenul cel mincinos şi neadevărat, pofta cea vicleană, batjocurirea cea de mulţi stăpînită, înşălătoriul cel mult îndrăgit, legatul cel zburătoriu, războinicul cel mort, vîntul cel zburătoriu în lume, adecă avuţia carea iaste născătoare a toată fărdeleagea, carea află toată răutatea, care iaste soţ nesaţiului celui stricătoriu de suflet, şi vrăjmaş postirii, şi războinic curăţiei, şi fur tainic a tuturor bunătăţilor. Dară, ce pîrăscu eu avuţia şi am lăsat pre ceia ce o au pre dînsa? Că are strîmbătate şi ea, că o ţin legată cu lanţuri şi-m pare să strige, şi ea cătră dînşii să zică: „O, iubitorilor de bani, pentru ce mă legaţi pre mine, pre avuţie, pentru ce mă strîngeţi cu mii de legături, ca pre un rob fugariu? Pentru ce mă îmbrăţeşaţi şi mă sărutaţi, ca pre un priatin, şi, apoi, mă legaţi, ca pre un făcătoriu de rău?” De veţ să vă odihniţi ceva, cît de puţin, măcară mai pre uşor decît visele, lăsaţi-mă să merg şi la mînile săracilor, ce zici că strîng (26v) avuţie pentru copii, ca să nu rămîie moşneani sărăciei. Şi bine e bogatul, cel mult nălucitoriu, că ceastea ce să văd nu le ştie şi grijaşte de ceale viitoare, de sine nu ştie şi de copii îi e grijă, nu ştie îngropa-se-va au ba şi sfătuiaşte pentru moştenire. O, fără de minte, bogatule, spune-m sfîrşitul tău întîiu şi apoi grijaşte de copiii tăi. Spune-m întîiu ceale de astăzi, de-aci te voi creade şi de ceale de mîine. Ce te rătăceşti pre sine şi după moarte? Pentru ce iubeşti să fii mort şi înşelat? Pentru ce porunceşti tu lui Dumnezău şi-l înveţi ce va să facă? Pentru ce tocmeşti tu pronia lui Dumnezău, în ce chip va chivernisi cealea ce ţi s-au dat ţie? N-ai tu nici o treabă cu [90] cei ce rămîn în urmă, nici biruieşti, nici stăpîneşti nemică de cealea ce rămîn după moartea ta, nu poţi să fii şi mort şi să fii împărţitoriu celor vii şi judecătoriu morţilor, ca să dai fieştecăruia ce i să vine. Dară, ce trudeşti în deşărt, o, bogatule, şi iai fărîmele săracilor şi le grămădeşti peste ale tale? Nu ştii cui strîngi aceastea, pentru căci iai ceale puţine ale săracilor? Căci te mînii, cînd îţ ceru ale lor, ca cînd ai cheltui dentru ale tale? Ale lor ceru, care ai luat dela ei, iară nu ale tale, nu-ţ cer cealea ce s-au născut cu tine, ce dă cealea ce-ai luat. Aibi şi tu omenie de dă, că să le dai ţi s-au poruncit, iară nu tot lua, ajungă-ţ, că pentru sărac îţ tinde Hristos direapta lui şi primeaşte ce dai. Cela ce ploao ceare de la tine vreun mangîr, cela ce tună şi fulgeră îţ zice să miluieşti, cela ce acopere ceriul cu nori ceare de la tine haină veache? Ajunge-ţ, că ţi să roagă săracii ca lui Dumnezeu şi zic: „Dă, fie-ţ milă, miluiaşte.” Aceastea-ţ, zic, ca să te înduri să miluieşti, iară tu nici ochii nu-ţ rîdici să-i vezi, şi te roagă, şi nu ţi să face milă. Dă-le ceale ale lor mai’nainte, pînă a nu să face întrebare şi cercetare de cealea ale lor carele vei să le leapezi în puţină vreame, tatăl săracilor iaste împăratul, dă-le ale lor şi ia de la tatăl lor mîngăiarea. Care? Aceasta. Cît aţ făcut unuia den aceşti fraţi mai mici ai miei, mie aţ făcut, pentru că cela ce miluiaşte săracul şi mişălul, nu rumpe numai zapisul păcatelor lui, ce, încă, ia şi alt zapis de mărturie, carele mărturiseaşte şi zice: „Cel ce miluiaşte pre săracu împrumutează pre Dumnezău.” Să dăm, dară, milostenia lui Dumnezău împrumut, ca să luom de la dînsul răsplătirea cea de iubire de oameni. O, prea înţeleptu cuvîntu, cel ce miluiaşte pre sărac, zice: „Înprumutează pre Dumnezău.” Dară, pentru ce nu zice „că cel ce miluiaşte săracul, dă lui Dumnezău”, ce zice „împrumutează”? Ştiind Scriptura lăcomia noastră, cunoscu că nesaţiul nostru pururea caută spre lăcomie şi ceare adaos, deci pentru aceaea nu zise numai: „Cela ce miluiaşte săracul dă lui Dumnezău, ca să nu socoteşti numai singură darea şi răsplătirea dării”, ce zice: „Cela ce miluiaşte săracul dă lui Dumnezău, ca să nu socoteşti numai singură darea şi răsplătirea dării, ce zice: „Cela ce miluiaşte săracul împrumutează [91] pre Dumnezău”, ca să auză iubitoriul de dobîndă numele împrumutării şi să să pleace pre sine spre milostenie. „Cel ce miluiaşte săracul împrumutează pre Dumnezău.” (27r) Deci, de vreame ce Dumnezău ia împrumut de la noi, iată că ni-e datoriu. Deci, ce pohteşti să aibi pre Dumnezău ? Datornicu au judecătoriu? Datornicul să smereaşte de cel ce l-au împrumutat, iară judecătoriul nu-i iaste ruşîne de cel ce să judecă, însă trebuiaşte, fraţilor, să vedem pentru care pricină zise Dumnezău că „cel ce miluiaşte pre sărac, pre mine mă împrumutează”. Zis-au aşa, pentru că ştiia lăcomia noastră, că tot la adaos caută lăcomia noastră, precum am şi mai zis, şi ştiia că nimenea den ceia ce au bani nu va să-i dea, fără de temeiu şi credinţă bună, că cela ce împrumutează ceare zapis, sau zălog, sau chezaş, şi, cu aceaste trei tocmeale, să încreade şi-ş dă banii, luînd sau chezaş, precum am mai zis, sau zălog sau zapis. Deci, pentru aceasta, de vreame ce ştiia Dumnezău că, fără de aceaste lucruri, nimenea pre nimea nu împrumutează, nici caută la iubirea de oameni, ce numai la dobîndă caută, iară săracul, fiind pustiu de aceastea, de toate, şi nici zălog n-are să dea, pentru că iaste gol de tot, nici are pre niminea să fie chezaş pentru dînsul, pentru că nu-l creade nimenea, pentru multa sărăcie şi lipsă ce are, şi aşa, pentru neomenia celuia ce are bani, puse pre sine Dumnezeu la mijloc şi să făcu săracului chiezaş, iară celuia ce împrumuta, zapis, şi zise cătră dînsul: „Nu crezi pre acesta, pentru căci e sărac, creade-mă pre mine carele sînt prea bogat.” Văzu Dumnezeu pre sărac şi i să făcu milă de dînsul, văzu pre săracu şi nu să făcu anul, vedea să-l treacă şi deade pre sine zălogu pentru cel ce nu avea nemică şi ajută celui lipsit, pentru bunătatea lui cea multă. „Cel ce miluiaşte pre sărac, împrumutează pre Dumnezeu”. Aibi nădeajde, nu te teame că pre mine mă împrumuţi. Dară ce voiu să dobîndesc, deaca te împrumutezu pre tine? Cu sutele îţ dau şi-ţ dau şi viaţa de veaci. Dară, cînd vei să mi le dai tu aceastea? Mai [92] cercetezu tocmeala ce am făcut, vrînd să mai întăresc schimbul. Spune-m vreamea plăţii carea vei să-m plăteşti, arată-m sorocul, cînd voiu să le iau eu aceastea. Ascultă acum şi înţelepciune, cînd şi unde va să-ţ plătească acea datorie acela ce s-au îndatorit pentru săracu. Cînd va şădea Fiul omenesc în scaunul slăvii sale şi va pune de-a direapta oile, iară de-a stînga caprele şi va zice celor din a direapta: „Veniţi, blagosloviţii Părintelui mieu, de moşteniţi împărăţia, carea iaste gătată voao den-ceputul lumii. Pentru ce pricină? Pentru care am fost flămînd şi m-aţ ospătat, însetat am fost şi m-aţi adăpat, gol am fost şi aţ venit cătră mine.” Atuncea, aceia care i-au slujit lui întru aceaea vreame, căutînd la neputinţa lor şi la vrednicia celuia ce să împrumutase, zicu: „Doamne, cînd te-am văzut flămînd şi te-am ospătat? Sau însetat şi te-am adăpat, la carele nădejduiescu ochii tuturor. Sau cînd te-am văzut într-atîta lipse şi nevoie? Sau cînd le-am făcut noi aceastea?” „ Cît aţ făcut, zise unuia den ceşti mai mici, mie aţ făcut.” Au doară nu iaste adevărat acest cu (27v) vînt ? Că cel ce miluiaşte săracul, împrumutează pre Dumnezău, ce, precum dărui celor de-a direapta împărăţia pentru iubirea de oameni (zicînd): „Veniţi, blagosloviţii părintelui mieu, de moşteniţ împărăţia ce iaste gătată voao mai’nainte den-ceputul lumii.” Aşa şi celor den a stînga, pentru nerodirea şi neomenia lor, îi înfricoşă cu munca, şi zise: „Duce-ţi-vă, blestemaţilor, la întunearecul cel den afară, carele iaste gătit diavolului şi îngerilor lui. Pentru ce? Pentru că am fost flămînd şi nu mi-aţ dat să mănîncu.” Nu zise că aţ curvit, aţ făcur pracurvie, că aţ furat sau aţ mărturisit cu nedireptul şi aţ jurat cu strîmbul, macară că adevărat sînt şi aceastea reale şi pierzătoare, iară tot sînt mai jos decît nemilostivirea şi neomenia. Dară, pentru ce? O, Doamne, nu-ţ aduci aminte şi altceva? Pentru căci zici: „Nu judec păcatul, ce nemilostivirea, nu judec pre ceia ce-au păcătuit, ce pre ceia ce nu s-au pocăit, pentru neomenia voastră vă osîndescu, că, avînd voi milostenia, atîta doftorie de mîntuire aţ [93] lăsat şi aţ lepădat atîta bine. Deci, neomenia voastră cert, carea iaste ca un izvoru a toată răutatea şi a toată păgînătatea, iară laud şi iubirea de oameni, ca cum iaste rădăcină tuturor bunătăţilor. Şi pre cei fără omenie şi nemilostivi îi fricoşezu cu focul veacinic şi cu munca cea nesăvîrşită şi celor iubitori de oameni le dăruiescu împărăţia ceriurilor şi viaţa veacinică, întru Isus Hristos, Domnul nostru, a căruia e slava şi putearea, în veacii veacilor, amin. Cuvînt al optulea al celui întru Sfinţi părintele nostru, a lui Ioan Zlatoust. Pentru judecata cea viitoare şi pentru muncă, cum iaste nesfîrşită celor ce nu cred că iaste muncă. Blagosloveaşte, Părinte. Mulţi dentru oameni şi, mai vîrtos, dentru noi, dentru creştini, sînt în ziua de astăzi ca cu nişte piroane prinşi (sic!) cuprinşi şi de tot plecaţi în lucrurile şi în patimele aceştii lumi, şi facu tot fealiul de păcate şi fărădelegi, şi le pare că, după moarte, nu iaste nici judecată, nici plată, nici muncă, nici pedeapsă veacinică, ce să cură de zic: „Dumnezău iaste iubitoriu de oameni şi nu va munci pre oamenii cei răi şi păcătoşi.” Dară, deşi iaste Dumnezău iubitoriu de oameni, precum şi iaste, iară iaste şi judecătoriu dirept. Şi un (28r) om ce au dobîndit de la Dumnezău multe lucruri bune, adecă sănătate, cinste, avuţie şi norocire, în toată viaţa lui, iară, apoi, să fie nemilostiv şi neîndurătoriu, şi să facă strîmbătăţi, şi să facă nedireptate, şi să hrăpească ceale streine, şi să facă tot fealiul de păcate, şi să nu să pocăiască, nici de înfricoşarea scripturilor, nici de binele lui Dumnezeu, unul ca acesta, ia, spune-m, au nu iaste vreadnic muncii şi pedeapsii? Că, de vom cerca judecata cea direaptă a lui Dumnezeu, de multă vreame s-ar fi căzut să ne piarză, după cuvîntul [94] direptului, căci, cînd ocăraşte neştine pre cel ce nu face strîmbătate, alt nu iaste, numai va să dea samă la Dumnezeu. Aşijderea, altul ocăraşte, şi face necinste celuia ce i-au făcut lui bine, şi i-au făcut mii de îndemîne, şi pricina iaste pentru căci i-au făcut lui bine. Dără, ce iertare va să aibă unul ca acela? Nici o iertare nu va avea, cum nu te temi de Dumnezeu, cînd zici „milostiv iaste Dumnezeu”, şi nu pedepseaşte pe nemulţimitori ca aceia. Dară, de nu va pedepsi pre unii ca aceştia, precum zici, nu iaste iubitoriu de oameni? Ai a te cura cu vreo pricină, căci păcătuieşti? Nu ţi le-au spus mai’nainte toate? Nu te-au înfricoşat? Nu ţi-au ajutat la nevoile tale? Şi în scîrbele tale? N-au făcut mii de chivernisiri pentru tine? Nu s-au răstignit pentru mîntuirea ta? Dară, deaca nu să vor munci oamenii cei răi, furii şi tîlharii, nici oamenii cei buni, nici sfinţii nu să vor încununa. Dară, unde iaste iubirea de oameni şi judecata cea direaptă a lui Dumnezău? Pentru aceasta, o, oamenilor, nu vă rătăciţ, ascultîndu pre diavolul, pentru că aceastea toate sînt ale lui meşteşuguri şi vicleşuguri. Că, de vreame ce judecătorii şi legiuitorii pre oamenii cei buni îi iubescu şi-i cinstescu, iară pre cei răi îi muncescu şi-i omoară, dară Dumnezău, cum iaste să nu facă şi el unele ca aceastea? Dară, cînd să vor slobozi şi vor lăsa păcatul oamenii cei răi? Pentru că aşteaptă şi munca veacinică şi tot nu să lasă de păcat şi de strîmbătate. Dară, deaca vor goni şi această frică de la dînşii şi nu numai la muncă să nu între, ce, încă, să dobîndească şi împărăţia ceriului? Dară, cînd să vor părăsi de răutăţile care facu? Auzit-am pre bogaţi, oameni iubitori de păcate, zicînd că numai pentru ca să să înfricoşaze oamenii, au zis Dumnezău că iaste iadu, să să muncească păcătoşii, iară nu munceaşte pre nimenea, că e milostiv. Ia, spuneţi-m voi, mie, ceia ce nu creadeţi să fie muncă? Dară, cine au făcut potopul cel înfricoşat ce au fost în zilele lui Noe şi s-au înecat toată lumea de mînia lui Dumnezău? Cine au trimis fulgerile şi arsurile la pămîntul Sodomului şi al Gomorului şi au arsu de tot şapte cetăţi cu acea împuţită [95] piatră pucioasă şi, împreună, au arsu pre toţi ucigaşii aceia şi pre sudomleani şi au perit toţi după faţa pămîntului? Cine au înecat pre Faraon, cu toată oastea lui, în Marea Roşie? Cine au pierdut pre ceale şase sute (28v) de mii de jidovi în pustiiu? Cine au ars sinagogul aviranilor? Au poruncit pentru Core, şi Aviron, şi Dathan să-ş deşchiză pămîntul gura lui, să-i înghiţă de vii? Cine au ucis, în zilele lui David împărat 70000 de oameni? Cine au omorît, într-o noapte 85000 de oameni, de siriani, în vreamea prorocului Isaiei? Au nu vedem primejdiile ce păţim, în toate zilele, pentru păcatele noastre, ce facem totdeauna? Arsurile, seacetele, smindelele, morţile, robiile şi răzmiriţile limbilor celor războinice? Ce cuvînt ai tu să răspunzi pentru aceastea toate? Şi unii să să muncească, iar alţii să nu să muncească? Că, deşi iaste Dumnezău dirept, precum adevărat iaste, iară ţie tot îţ caută a lua judecată direaptă şi muncă pentru păcate. Şi, de vreame ce iaste Dumnezău milostiv şi nu munceaşte pre nimenea, nici aceştia nu se cade să să muncească, ce, pentru une cuvinte nebune şi fără minte ca aceastea, şi acum munceaşte Dumnezău, că, deaca nu creadeţ cuvintele Sfintei Scripturi, încai să creadeţi cu lucrurile înfricoşata munca şi urgia lui Dumnezău. Ca, adecă, să ne facem să stăm împotriva celor ce zic că nu e muncă şi să zicem că nu iaste basnă cuvîntul muncii, ce iaste adevărat. Nu numai noi le zicem aceastea, ce şi mulţi poetici şi filosofi ai elinilor mult au filosofit pentru munca ce va să fie şi au zis că în iad să muncescu oamenii cei răi şi vicleani, căci că, de n-au nici putut ei să zică şi să vădească adevărul, ca şi noi, iară încă tot au cunoscut că iaste judecată şi răsplătire. Şi, cum au fost auzindu plînsori, şi tînguiri, şi rîuri de foc, şi răceală, şi ghiaţă, şi tartaru şi alte locuri multe de muncă, au zis că sînt supt pămînt. Şi, iarăş, au zis că sînt nişte locuri bune, şi ostroave a blajinilor, şi grădini cu flori înflorite şi cu multe miroseale, şi ceate de sfinţi să află acolo, îmbrăcaţi în veşminte luminate, şi cînta cîntece minunate. Pentru aceasta, să nu ne arătăm [96] necredincioşi, zicînd că nu iaste muncă, ca să nu cădem într-însa. Cela ce nu creade că iaste muncă iaste leaneş, pentru ca să să arate că nu să teame de muncă. Iară noi să creadem, fără de îndoire, şi să o povestim adease, că nu vom greşi niciodată, pentru că moartea şi aducerea-aminte de muncă iaste ca şi o iarbă amară carea curăţeaşte tot fealiul de răutate şi de vicleşug, cînd să dă, adease, sufletului nostru. Că, de eşti scump şi nemilostiv, adu-ţi aminte de ceale zeace feate nebune, a cărora făcliile să stinseră, că, neavînd milostenia ca o zeastre, să scăpară de mire şi, aşa, aducîndu-ţi aminte de acealea, te vei face milostiv. Iară, de eşti nedirept şi hrăpeşti ceale striine, ascultă pre Hristos, zicînd: „Legaţi-l pre dînsul de mîni şi de picioare şi-l aruncaţi la întunearecul cel denafară.” Şi aşa vei goni de la tine această poftă rea. Iară, de eşti beţiv şi la bucate nesăţios, auzi pre bogatul, zicînd cătră Avraam: „Părinte, trimite pre Lazar să-m răcorească limba cu puţintea apă, că mă frigu în para iadului.” (29r) De ai războiu de cătră pofta curviei, adu-ţi aminte de focul muncii şi se va stinge acea poftă vicleană. Dară, ce zicu eu, foc şi muncă, şi alte pedeapse, cînd numai despărţirea lui Dumnezău iaste mai rea decît toate pedeapsele, cînd nu ne vor lăsa să vedem pre Hristos, mai rea muncă decît aceaea care iaste? Nu iaste alta mai rea decît despărţirea de lumina acea dumnezeiască. Dară, ce iubim, să trăim şi să fim în lume? Că, de întră vreun om mare la închisoare, şi zace în putoarea temniţei, şi la întunearec, şi să fie legat într-un loc cu tîlharii şi cu ucigătorii de oameni, îi pare că iaste aceasta mai rea decît toate morţile. Dară, deaca ne vor duce acolo, în temniţa iadului, să ardem într-un loc cu ucigaşii lumii şi nici să vedem pre nimenea, nici să ne vază nimenea, ce întru atîta mulţime de oameni muncindu-se? Şi iarăş ne aflăm singuri şi pustii, fără de mîngîiarea nemănui, pentru că ceia ce să află acolo, de-ntunearec multu ce iaste, nu pot să vază nici pre ceia ce sînt lîngă dînşii sau să-i cunoască, ce numai singuri fieştecarele să munceaşte. Şi, măcar că să chiamă foc şi pară, iară [97] iaste întunecoasă şi numai ce arde, dară nu luminează, nici să veade, nici să stinge. Şi, nu numai atîta, ce şi dureri multe, carele pedepsescu sufletele noastre, că focul acela, pre cari-i cuprinde, îi arde pururea. Pentru aceaea, să chiamă şi focu nestinsu. Şi să îmbracă păcătoşii, nu cu cinste, ce cu pedeapsă să fie pururea în iadu şi să sufere aceale munci amară de acolo, că scăparea bunătăţilor are atîta dureare, şi atîta plînsoare, şi atîta nevoie şi greutate, cît nici o pedeapsă, nici o muncă nu iaste în toată lumea, precum au acolo, în iad, păcătoşii, carii nu să pocăiesc aici, pre lume, pînă sîntu vii. Şi, în ce chip, cînd întră neştine în temniţă şi veade pre unii mîrşavi, pre alţii galbeni, ca cum ar fi morţi, şi pre alţii în fiară şi cu lanţuri în grumazii lor, şi pre alţii cu butuci în picioare şi pre alţii închiş în temniţă împuţicioasă şi întunecată, oare nu ne cutremurăm, şi ne îngrozim, şi facem, în tot chipul, să nu cădem în scîrbă şi în nevoie ca aceaea? Dară, cînd vom mearge noi legaţi în legăturile iadului, ce vom face atuncea? Amar şi vai de noi! Că legăturile acealea nu sînt de hier, ce sînt de foc, carele nu să sting niciodată, iară şi ceia ce ne muncesc pre noi acolo nu sînt oameni să le fie milă unul de altul, precum ne iaste noao, ce sînt îngeri înfricoşaţi şi nemilostivi, carei nu poate nimenea nici să caute asupra lor. Mare şi rea mînie au asupra noastră, pentru căci am hulit pre stăpînul lor cu faptele noastre ceale reale. Şi temniţile acealea nu sînt ca aceastea ale noastre, să ducă la cei den temniţă, cine bani, cine haine, cine bucate, şi alţii cuvinte de mîngîiare, şi-i mîngîie să tîrpească, ce toate legăturile aceii munci sînt nemilostive şi fără mîngîiare Şi, macară şi Noe, de s-ar ruga, sau Iacov, sau Avraam, sau Daniil, pentru oamenii lor, văzîndu-i muncindu-se, nemică nu folosescu şi nu cutează, nici (29v) mînile să-ş tinză să-i scoaţă den muncă, pentru că, în vreamea aceaea, a judecăţii, piare firea cea milostivă şi cu cale iaste, pentru că oamenii cei direpţi, atuncea, au copii păcătoşi. Şi, iarăş, copiii cei sfinţi au părinţi păcătoşi şi nu le iaste milă de dînşii, pentru [98] că sfinţilor aşa să cade să n-aibă nici o scîrbă, de vreame ce să învrednicescu de iau bunătăţile ceale cereşti. Deci, pentru aceasta, zic că să stinge mila, de vreame ce şi ei, împreună cu Domnul nostru, Isus Hristos, sînt scîrbiţ asupra păcătoşilor. Pentru acesta lucru, nimenea să nu nădejduiască că va afla bine, nefăcînd lucruri bune, macară de ar avea şi părinţi direpţi, căci că vreamea, care ni s-au dat, o am petrecut cu lucruri reale. Iară, cînd vom mearge acolo, vom vrea să dăm răspuns pentru vreamea care o am petrecut cu leane şi fără de grija bunătăţilor, ca şi cela ce ia bani împrumut şi-i mănîncă, îi bea şi-i strică, iară, apoi, cela ce l-au împrumutat el îi ceare şi, deaca nu-i dă, îl pune în temniţă. Dară, cela ce-ş strică viaţa lui întru poftele lui ceale reale, dară încă noi, cei ce stricăm darurile lui Dumnezău ca fiul cel curvariu, cu cît mai vîrtos vom să avem cercetare? Adecă am spurcat Sfîntul Botezu şi fecioria am stricatu-o şi o am întinat, că în ce chip noi, oamenii, luom sama slugilor noastre pentru venitul şi cheltuiala banilor, aşa, dară, cercetează şi Dumnezău pre bogaţi şi pre cei săraci, de-am strîns avuţia den osteneală direaptă sau den lăcomie şi den hrăpire am strîns avuţia şi, au la curvie, au la mîncări, la băuturi am cheltuit banii noştri, au la săraci şi la cei ce au avut strîmbătate am ajutat. Pre cel sărac, iarăşi, le cercetează, de sufere vitejeaşte şi mulţămeaşte lui Dumnezău de sărăcie, văzînd pre alţii că sînt norociţ, şi au de tot fealiul de bine, şi nu răpşeaşte la pronia a lui Dumnezău (ce să chiamă cea mai’nainte cunoştinţă). Şi să nu-ţ pară că numai bogaţii şi săracii să cercetează, ce şi judecătorii şi împăraţii foarte pre amăruntul să cercetează, adecă, de judecă dirept, sau de fac făţărie şi voie vegheată, şi strică direptatea sau pentru pizma, de face strîmbătate cuiva, sau de face sfat nedirept pentru rugămintea cuiva şi, mai vîrtos, arhiereii şi patriarşii, că, cu cît iaste omul mai mare în vrednicie şi în cinstea biruinţii şi a stăpînirii, cu atîta se va cerceta mai tare, să dea răspuns lui Dumnezău, că diregătoriile şi stăpînirile aceastea toate nimică nu să [99] osebesc den umbră şi den vise, pentru că, mai’nainte de a ce să face păcatul, să stinge dulceaţa poftei, iară munca lor nu are sfîrşit şi dulceaţa iaste trecătoare, iară amărăciunea iaste veacinică. Pentru aceasta, şi Dumnezău, adesea şi pururea, ne aduce aminte noao de muncă, ca să ne folosim den frica muncii, că, de nu le-ar hi spus mai’nainte de înfricoşata muncă, mulţi ar hi căzut într-însa, că acum, de ni să cutremură sufletele de frică, şi încă tot sînt unii de petrecu fără omenie şi fac păcate, ca cum n-ar hi muncă. (30r) Că, de nu ne-ar învăţa şi de nu ne-ar înfricoşa munca, ce rău n-am face noi? Şi nu ne învaţă pentru altceva, numai pentru iubirea lui Dumnezău cea de oameni, că de n-ar hi înfricoşat Dumnezău pre nineviteani, pren prorocul Iona, nu s-ar hi părăsit de îndărătniciile lor, că de n-ar griji Dumnezeu nici de răutăţile noastre, nici de bunătăţile noastre, ar putea afla cineva prilej de ar zice că nu iaste muncă. Iară, de vreame ce face atîta nevoinţă ca să nu păcătuim, ci să facem bunătăţi, aiave iaste că munceaşte pre cei păcătoşi şi încununează pre cei ce să îndireptează. Socoteşte de vezi că mulţi hulesc pre Dumnezeu, pentru căci rabdă îndelung spre cei necuraţi, spre curvari, spre ucigaşi, spre furi, spre lacomi şi spre eretici. A nu-i pedepsi aici şi, iarăş, acolo, de-i va înfricoşa că vor să-i muncească, mai răi hulitori sînt, însă, de ne va şi lipsi aceasta muncă, ceaialaltă nu ne va treace şi iaste de mirare acest lucru. O, mare nebunie, o, suflet iubitoriu de păcate, că batjocorescu cuvintele ceale înfricoşate, den fapte vor să afle munca, însă niciunul nu va scăpa den iadu şi den muncă, de nu va dezlega, mai’nainte, aicea, păcatele, cu ispovedania şi cu pocăinţa den toată inima, pentru că, în ce chip duc legaţi, la judecăţi, pre oamenii cei făcători de rău, aşa şi pre păcătoş, îi duc dracii în iadu, legaţi cu legăturile păcatelor lor, la judecata cea înfricoşată a lui Dumnezeu. Şi, de ţi să va fi întîmplat să mergi într-o baie prea înferbîntată sau de te-au prinsu vreodată friguri cu căldură mare, atunci să-ţi aduci aminte de para muncii şi, atunci, te vei scula şi vei fugi de păcat. Cela ce are lucruri, şi reale [100] şi bune, tot are şi oarece puţină mîngîiare de muncă, pentru, iată, că-ţi zicu: „Păcătosule, să nu te laş să cazi la nenădăjduire şi să zici ‘lasă să facu toate păcatele, de vreame ce voiu să mergu în iad.’” Eşti curvariu, nu te face şi sodomlean; eşti fur, nu te face şi ucigaş; şi tot vei avea mai puţină muncă. Iară cela ce iaste de tot pustiu de tot fealiul de bunătăţi, nu poate nici să zică cîte reale va să petreacă, deaca să va duce în munca cea fără de moarte, pentru că acolo va să fie mare cercetare lucrurilor ceale reale. Că, încai, deaca nu sînt la un om toate bunătăţile, măcară puţineale de sînt, tot nu sînt nesocotite de direptul judecătoriu. Şi, de vreame ce să cercetează păcatele, şi lucrurile, şi cuvintele, şi gîndurile ceale reale, şi pentru eale vom să ne muncim, dară cu cît mai vîrtos să vor cerceta lucrurile ceale bune, veri mari vor fi, veri mici? Ce să ne părăsim de lucrurile ceale reale şi să facem ceale bune, ca să ne izbăvim de matca focului celui veacinicu. Să ne dăpărtăm, dară, de viclenie şi de păcat şi să facem bine, ca să dobîndim împărăţia ceriurilor. Însă, oamenii au obiceaiu de laudă pre omul cel bun care nu face rău şi, pentru unul ca acela, zice prorocul David: „Şi mustrare n-au luat de la cei de aproapele lui”, adecă n-au tînjit niciodată vecinii lui pentru el şi acesta lucru iaste aievea, (30v) că pre cel ce-l iubescu oamenii, îl iubeaşte şi Dumnezău şi, cîndu e urîtu oamenilor, iaste urîtu şi lui Dumnezău. Iară, pentru cei nemilostivi zice Hristos: „Flămîndu am fost şi nu mi-aţ dat să mănîncu”, pentru că cei ce nu miluiescu pre cei lipsiţi den cealea ce le-au dat lor Dumnezău, nu se lipsescu numai de bunătăţile ceale veacinice, ce, încă, să trimit şi în focul cel de veaci. Iară ceia ce facu bunătăţi vor dobîndi binele cel cerescu, pentru că, de petrec multă pedeapsă şi muncă ceia ce calcă judecăţile boiarilor celor pămînteşti, cu mult mai vîrtos va să să pedepsască cela ce nu bagă în samă poruncile lui Dumnezeu. Ce cunoscu bine că vă pare rău şi vă iaste lucru cu greu să vă aduc aminte de munca iadului şi de judecată şi vă face multă scîrbă, iară, cît să scîrbeaşte [101] cunoştinţa, atîta, mai mult, să foloseaşte mintea celor scîrbiţi, precum zicea de Lazar cel sărăc şi de bogatul acela. Aşa să cade, să plîngem şi să ne tînguim cu lacrămi amară, că, acolo, nu mai avem noi vreame de pocăinţă, ce, de vreame ce sîntem aici, în lume, şi auzim aceastea, cu carele putem să ne pocăim şi să ne spălăm de păcate, şi vom să avem multă cutezare şi îndrăznire cătră Dumnezău, să ne întoarcem de la rău spre bine şi să mulţemim iubitoriului de oameni, Hristos, carele, pren munca celora ce nu s-au pocăit, au folosit leanii noastre, şi ne-au mîntuit, şi ne-am deşteptat den somnul păcatului. Iară, vom să ştim pentru ce pricină şi poveaste pre unii îi munceaşte Dumnezău aici, iară pre alţii îi pedepseaşte acolo, iară nu-i munceaşte pre toţi aici? Pentru ce? Pentru că, de-ar hi fostu acesta lucru, toţi am peri, că sîntem toţi în certarea păcatului. Şi, iarăş, de nu s-ar pedepsi şi aici niciunul, ne-am face mai mulţi den noi leaneş şi mulţi am zice că nu iaste nici o certare de la Dumnezău, că, de vreame ce acum, văzînd mulţi oameni vicleani că să muncescu, şi, iară, hulim, dară de n-ar hi fost să să pedepsască oamenii cei răi, ce fealiu de răutate n-am face? Pentru aceaea, Dumnezău pre unii munceaşte aici, iară pre alţii nu-i munceaşte. Iaste neştine curvariu sau face alt fealiu de păcate, iară Dumnezău îi dă vreo boală grea şi taie acel păcat, şi are acolo pedeapsă mai uşoară, sau să pocăiaşte, şi să spăseaşte şi, pentru munca, să face mai înţelept. Pre alţii, iarăş, nu-i pedepseaşte şi, văzînd ei îndelungă răbdarea lui Dumnezău, să pleacă spre bine şi scapă, şi aicea şi acolo, de muncă. Şi, iarăş, de ne aflăm în păcat şi nu ne pocăim, nici o folosinţă nu vom să avem den mila lui Dumnezău, ce mai multă muncă vom să răbdăm, pentru multă hulă ce facem spre Dumnezău, adecă, cînd păcătuim. De la Dumnezău avem cinste, cum ai zice, ne acopere să nu păţim rău, pentru care fapte s-ar cădea să ne muncim, iară, după binele şi răbdarea lui Dumnezău, deaca ne aflăm, iarăş, în păcate, cine poate să ne izbăvească den muncă? Aşijderea, şi cela ce nu pate nici o [102] pagubă, nici o boală sau altă pedeapsă, pentru păcatele lui, într-acestaş chip, şi cela ce are cinste multă şi odihnă (31r) mare muncă va să aibă acolo. Pentru aceaea, cînd vezi pre cineva îmbogăţindu-se de strîmbătăţi şi de lăcomie, pre acela om nu-l lăuda, ce să-l plîngi, că bogăţia adaoge munca acolo, de vreame ce adună la dînsul urgie şi blestem de la ceia ce le face strîmbătate şi muncile păcatelor sînt de multe fealiuri, după vreame, şi după obraz, şi după vrednicie, şi după cunoştinţă şi necunoştinţă. Că sînt doi oameni vicleani, unul iaste bogat şi altul iaste sărac, şi cel bogat să pedepseaşte mai mult decît cel sărac, dară tu, cînd nu numai pre fratele tău omori, ce, încă, şi pre fratele tău cel sufletescu, ca şi Cain, nu cu cuţitul, ce cu zavistia, şi cu vînzarea, şi cu pagubele, oare putea-vei scăpa, atunci, de muncă? Ba. Dară copiii preotului (a preotului Ili den leagea veache), pentru ce au mersu în iadu, căce mînca prescurile şi jărtvele mai’nainte de slujbă şi de tămîiare? Aşijderea, şi tatăl lor au mersu în iadu, pentru căci nu i-au certat. Dară noi, ce? Oare n-au fost nici un părinte leaneş pentru copiii lui şi s-au făcut copiii lui răi, pentru necertare, şi să duc de să leapădă de leage, şi vor să meargă în muncă, şi feciorii şi părinţii? Ce-ţ pare? Anania şi Sapfira, pentru căci tăgăduiră ale lor den cealea ce făgăduia lui Dumnezău şi, dovedindu-i apostol Petru, ei au căzut şi au murit. Oare puţine facem noi ca aceastea, şi mai reale? Oare, putea-vom face să crezi cum că nu iaste judecată şi plată? Vrearea-ş şi eu să nu fie muncă şi, mai vîrtos decît toţi, singur eu, pentru că fieştecarele den noi să teame pentru sufletul lui să nu meargă în muncă. Iară eu, pentru căci sîntu mai mare turmei aceştiia, voiu să dau samă lui Dumnezău pentru toţi. Dirept aceaea, cu neputinţă iaste să scap den muncă, că Dumnezău, nu numai miluiaşte, ci şi pedepseaşte. Adevărat, Dumnezău bun iaste şi iubitoriu de oameni, şi muncile şi pedeapsele lui mare bine lucrează şi fac oamenilor, de vreame ce şi doftorul, nu numai cînd scoate pre cei bólnavi la grădini şi la răcoare şi, cînd îi duce la baie de-i spală, le face [103] bine, ce şi cînd îi opreaşte de tot fealiul de bucate şi, încă, să şi postească. Şi, iarăş, alte dăţi, taie carnea cea rea şi putredă şi, altă dată, îi adapă cu ierbi, să scoaţă veninul într-acestaş chip, dară, fac şi doftorii cei sufleteşti la păcatele oamenilor. Cînd vei vedea vreun om bun făcînd multe bunătăţi şi îngăduind mii de supărări şi nevoi, să-i rîvneşti lui şi să-l fericeşti, şi să te aseameni bunătăţii lui, că acestora, aici, li să iartă toate păcatele şi, acolo, agonisesc multă plată, fiind gata la răbdare. Însă, unii, aici, să muncesc şi alţii, acolo. Iară alţii, şi aici şi acolo, să pedepsescu. Dentr-aceaste trei ceate, carii să fericesc? Ceia ce petrec aici rău pentru Domnul şi să lasă de păcate, au cu postul şi cu truda, au cu plecarea, cu sărăcia şi cu goliciunea, acolo au pedeapsă mai iuşoară. Iară cela ce face păcatul cu multă nevoinţă, acolo are mare muncă. Însă pentru (31v) care pricină spune Dumnezeu mai înainte cealea ce va să facă, pentru ca să nu facem noi lucrurele ceale reale de carele ne opreaşte? Pentru aceasta ne înfricoşază cu matca focului, ca să nu întrăm într-însa şi ne sparie cu cuvîntul, iar nu ne scîrbeaşte cu fapta. Bune-ţ sînt, o, stăpîne, făgăduinţele, bună-ţ iaste şi împărăţia care o aşteptăm să ne-o dai şi înfricoşarea Gheenii, că împărăţia ceriului îndeamnă pre oameni, iară iadul înfricoşază pre păcătoşi, ca să-i facă buni, pentru că Dumnezău înfricoşază pre păcătoşi, nu ca să-i puie în matca focului, ce ca să-i izbăvească den matcă. Înfricoşază-i cu cuvîntul, ca să nu-i muncească cu fapta, pentru că cela ce nu aşteaptă înviare, nici muncă nu are aici, pentru păcatele lui, că-i pare că numai aici va să vieţuiască, iară nu şi în ceaea lume. Pentru aceaea, nici bine face, nici de păcat nu să lasă, iară nici munca lui sfîrşit nu are. Iară cela ce să teame de muncă şi de înfricoşata judecată, care va să să judece, şi de răspunsul cel groaznic face în tot fealiul să poată scăpa de curvie, de malachie, de viclenie, şi de tot fealiul de păcate, şi să face blînd şi întreg la minte, smerit, milostiv şi iubit de toţi, şi de singur Dumnezău, că cuvîntul nu poate să facă pînă [104] întru atîta, cît face frica, şi aceasta iaste pricina de ne încununăm cu împărăţia lui Dumnezău. Cunosc bine că mulţi dentru noi să tem de munca focului, iară eu mă tem să nu mă scap de împărăţia ceriului, care iaste mai amară decît para focului, pentru că nu ştim fericirea bunătăţii cei veacinice, nici am văzut lipsirea bunătăţilor, numai fericitul Pavel le-au văzut aceastea aieve, cînd au mers în raiu şi au auzit graiuri nespuse. Acesta, numai ce cunoaşte că cela ce să scapă de slava lui Hristos, acela iaste mai muncit decît toţi păcătoşii. Şi, aceasta ce zic acum, atuncea o vom cunoaşte, cînd o vom păţi, cînd ai la noi să nu fie aceasta. O, fiule, unul născut al lui Dumnezău, rugămu-ne Sfinţiii tale, să nu te auzim zicînd : „Nu vă ştiu pre voi”. Nici să ne mustri, că, fiind flămînd, nu te-am văzut, nici te-am hrănit, că mai bine ne iaste să răbdăm mii şi întuneareci de fulgere, decît să nu vedem faţa cea prea sfîntă a lui Hristos, că, de vreame ce noi, vrăjmaş lui fiind, el pentru noi s-au răstignit şi noao să ne fie urît să fugim de dînsul şi să alergăm după diavolul. Domnul nostru, Isus Hristos, au alergat şi s-au ostenit ca să ne întoarcă den surparea diavolului, atîta cît nici de dînsul nu-i fu milă, ce să deade pre sine morţii. Dară, de vreame ce-au păţit el aceastea pentru noi şi noi nici pîine uscată nu-i dăm, cînd îl vedem flămînd, atuncea, la judecată, cu ce ochi vom să-l vedem? Ia, spune-m, de te-ar vedea cineva, bătrîn fiind şi sărac, şi de-ar putea să te facă tînăr, şi tare, şi frumos, şi să-ţ dea împărăţia a toată lumea, şi să vieţuieşti fără de moarte, ce daru sau alt bine ţi-ar mai trebui, fără decît acesta? Nimică alta. Iară Domnul Hristos, nu numai aceastea ne făgăduiaşte, ce şi mai (32r) mult decît aceastea, carele are gătite pentru ceia ce-l iubescu şi fac voile lui. Iară, de vreame ce nu iaste putinţă să vază cineva cu ochi simţitori aceale bunătăţi cereşti, înalţă numai mintea ta, şi stăi deasupra ceriului, şi caută în sus de vezi ceriul cel mai nalt, carele l-au văzut marele Isaia, în lumina cea fără de margine şi necuprinsă, în ceatele anghelilor şi arhanghelilor. Şi, iarăş, pogoară mintea din ceriu şi caută de [105] vezi împăraţii pămîntului, cu darurile lor, oameni îmbrăcaţi cu haine poliite, cai împodobiţi cu rafturi de aur, şi cară cu acoperemînturi frumoase, şi pre îmbrăcămintele lor zugrăviţi bălauri şi aspide. Şi aceastea socoteaşte să cunoşti pre amăruntul şi, apoi, iarăş, îţ înalţă gîndul şi-ţ adu aminte de ziua cea înfricoşată, întru carea va să vie Hristos, cu multă slavă, nu cu 20 sau cu 100 de oşteani cu suliţe, ce cu mii de îngeri şi cu întunearece de arhangheli. Şi atîta frică iaste în oameni, care n-au fost, de cîndu au stătut lumea, şi, de strălucirea slăvei lui, lumina soarelui şi a lunii se va ascunde şi, atunci, va să dea plată fieştecăruia, după faptele lui. Mulţi, fără de minte, grăiescu cuvinte proaste, că, de să vor munci alţii, să mă muncescu şi eu. Ia, socoteaşte tu, carele zici aceastea cu mintea ta, cîţi oameni zacu de podagrii şi au multe şi iuţi dureri şi, de le-ai arăta lor mii de alţi bólnavi să aibă dureri şi mai reale, el nimică nu cunoaşte de-i doare şi mai rău, pentru că, de durearea lui cea multă, nu să poate mîngîia cu durearea altuia. Pentru aceaea, nu să cade să dăm nădejdi reci, ce să ne mîngîiem unul pre altul, căci, cîndu iaste dureare, nici singur sufletul n-are nici o mîngîiare de cătră nimeni, că, de ar mearge neştine în mijlocul a unor boiari mulţi, carei să fie îmbrăcaţi cu haine de lastră sau, măcară lîngă altcineva om mare şi luminat, să aibă pre hainele lui pietri de mult preţ şi mărgăritariu. Aşijderea, să fie aşa şi cununa ce poartă în cap şi, apoi, să-ţ făgăduiască să fii şi tu împreună cu el în lume, şi cu toţi boiarii lui. Oare nu te-ai nevoi să dobîndeşti şi tu vrednicia şi făgăduinţa aceaea? Care nu iaste den lucrurile aceastea, ce să văd, ale pămîntului, ce den bunătăţile ceale nespuse? Carele sînt aceastea? Ale celor cereşti, zicu, şi ale fericitelor puteri, iară, pentru împăratul, nici iaste putinţă a să grăi. Ca să ostenim puţină vreame, să nu ne lipsim de marele şi veacinicile bunătăţi, pentru că, de-am răbda şi mii de morţi şi, tocma şi matca focului, numai să-l vedem viind cu slava lui şi să ne numărăm în ceata îngerilor. Iară mulţi den oamenii cei fără de minte zicu că alt nimică nu ne [106] trebuiaşte, numai să nu meargem în muncă. Iară mie îm iaste mai rea decît munca, deaca nu mă voiu afla la a doua venire a lui Hristos şi cela ce nu să va învrednici slavei Domnului, carea iaste mai groaznică decît toată munca cea amară, adecă zicu, despărţire de Hristos. Pentru aceaea, plîngu şi mă tînguiescu, că, de ar fi om cela ce ne iubeaşte, n-ar fi nimica, (32v) dară el iaste împărat mare şi nu ne iaste ruşine de mulţimea dragostii lui. Dară cum iaste aceasta? Că n-au cinstit alt nimică mai multu decît pre noi, că numai un fiu, unul născut, au avut şi nu-i fu milă de dînsul, ce-l deade de-l omorîră pentru dragostea ce are spre noi, iară noi, nu numai cît nu-l iubim şi nu-i mulţămim, ce, încă, îl şi ocărîm, făcînd lucrurile diavolului, iară nu voia lui Dumnezău. Deci, dară, oare nu ne vom munci pe direptate? Pentru aceasta plîng şi mă tînguiescu, că voiu numai să nu mergi în muncă şi nu voiu plînge, voiu să nu întri în matca focului şi nu mă voiu tîngui, că mai bine iaste să-m fie milă de voi acum decît întru aceaea vreame, a judecăţii, să vă văz în muncă. O, omule, tu, cînd cazi în boală, pohteşti să te mîngîie toţi şi să le fie milă de tine, iară pre ceia ce-i vezi că nu li-e milă, tu îi huleşti, ca pre nişte nemilostivi şi, apoi, sufletul tău îl vezi în muncă şi-m zici să nu plîng? Iară eu nu pociu să nu plîng, că sînt părinte iubitoriu de coconi, că, macară de-aţ putea să vedeţi para dentru inima mea şi, văzîndu-o, aţ cunoaşte duroarea ce am pentru voi şi, ca o văduvă, cînd îş piarde copilul ei, mai multă dureare am eu pentru voi, carii sînteţi norodul şi turma lui Hristos, văzîndu-vă pre toţi în zavistie, şi ocărînd unul pre altul, şi petrecînd toată vreamea voastră în răutate, iară nu în bunătate. Cînd vedeţi pre nescari oameni răi ducîndu-i să-i spînzure, cum le iaste faţa lor perită şi sufletul lor aşijderea, că eu, pre mulţi de aceia care scapă den moarte i-am auzit zicînd că, întru acela ceas, nici pre oameni nu i-au fostu văzînd în chip de oameni, fiindu-le sufletul lor turburat şi afară den minte, deci, de îngrozeaşte pre om atîta de tare moartea această trupească, dară cînd va veni moartea cea [107] veacinică, ce vom să facem atuncea? Cînd vom vedea pămîntul cutremurîndu-se şi ceriul ca o coală de hîrtie strîngîndu-se, cînd vom vedea pre Hristos venind cu mare şi înfricoşată slavă, oare ce frică va avea omul cel păcătos, atuncea? Şi sufletul lui, văzînd pre alţii muncindu-se şi omorîndu-se şi, fiindu-le sufletele lor slăbănoage de frică şi de scîrbă, dară cînd vom cădea noi, fraţilor, atuncea, în mai mare morţi şi munci, ce ne vom face? Creade-ţi-mă, fraţilor, că nu iaste putinţă să să spuie cu cuvîntul, pre amăruntul, aceale patemi reale. Adevărat zici, învăţătoriule? Că Dumnezău iaste mult milostiv şi de oameni iubitoriu, ce dară în deşărt s-au scris cuvintele lui Dumnezău? Ba, ce s-au scris ca să ne teamem şi să ne înţelepţim. Dară, deaca nu ne vom înţelepţi, ce vom petreace tot în păcat, oare scăpa-vom de muncă? Ba, ce deaca iaste aşa, dară nici oamenilor celor buni să nu le plătească Dumnezău osteneala lor? Ba plăti adevărat, că aşa să cade, că ale muncilor nu s-au scris numai pentru înfricoşarea, dară ceale ce ai auzit, de potop, de Sodom, de Gomor, au doară şi acealea numai (33r) de înfricoşare s-au scris? Nu s-au făcut aieve în toată lumea? Aceaste cuvinte, ce le zici tu acum, le zicea şi ei de multe ori. Şi direptul Noe, cîndu făcea corabia într-o 100 de ani, şi striga, şi le zicea să să pocăiască, iară ei, nici unii nu vrea să crează şi, iarăş, le zicea: „Nu vedeţi, încai, hiarăle ceale sălbateci cum fac porunca lui Dumnezău şi au împreunare ceale sălbateci cu ceale dumeastnice, leii cu viţeii, urşii cu oile, lupii cu mieii, şarpele cu porumbul şi, cîndu toca seara, eale veniia toate şi aştepta vreamea cîndu le va băga direptul Noe în corabie. Pentru aceaea, şi noi tocăm în toacă şi ne strîngem în corabia cea noao, adecă în beseareca lui Hristos, şi, în ce chip sau înecat, atunci, cei ce n-au întrat în corabie, aşa vor să paţă şi acum cei ce nu întră în besearecă şi aceştia, ca şi aceia ce să îneca atuncea de apa potopului, care ploase 40 de zile şi 40 de nopţi. Iară hiarăle şi ceale tîrîtoare, căci au întrat în corabie, nu s-au înecat, iară oamenii, cîndu să îneca, atunci credea, şi fără [108] de voia loru, de care ispită să nevoim şi noi să scăpăm, pentru ca să petreacem într-această lume toată viaţa noastră cu sănătate şi cu spăsenie, iară, acolo, să dobîndim bunătăţile ceale viitoare, pentru darul şi iubirea cea de oameni a Domnului nostru, Isus Hristos, a căruia e slava şi putearea, în veacii veacilor, amin. Cuvînt al noaă a celui întru Sfinţi părintele nostru, a lui Ioan Zlatoust. Pentru pocăinţă şi ispovedanie. Blagosloveaşte, Părinte. Întreb pre voi, fraţilor, de-au mers cineva den voi la Palistina, adecă la Ierusalim, şi spre ceale de de cindea părţi ale rîului Iordanului? Mie mi să pare să fiţ mersu. Spuneţi-ne şi noao ce aţ văzut la locurile acealea? Iaste, dară, acolo, loc mult şi rodnic şi, odinioară, era foarte bun. Acum nu iaste bun, că, întîiu, de urgia lui Dumnezeu, acest locu, dar, ce mult roditoriu era şi cetăţile acealea au prisosit la frumuseaţe decît cetăţile şi oraşele toate ale lumii, care ajungea la ieftinătate cu raiul lui Dumnezeu, iară acum iaste mai pustiiu decît toate pustiile şi mai nenorocitu. Însă, şi acum, pînă în ziua de astăzi, stau rodnicii pomi, cu roadele lor, iară roada lor iaste pomenire de urgia lui Dumnezeu, şi să văd rodiei şi merii, şi roada lor e luminoasă la vedeare. Şi cel ce nu ştie poveastea, deaca veade poamele aşa frumoase şi luminoase, (33v) multă bucurie are, iară, deaca ia poama în mîna lui să o taie, rod nu găseaşte înlăuntru, numai fum şi putoare multă. Într-acestaş chip, dară, iaste tot pămîntul acesta, adecă leamnele, pietrile, aerul şi apele toate au parte de urgia lui Dumnezeu, pentru că pămînt iaste, ca să rodească. Aseamene şi pomii, cu roadele, toate-s cenuşă, aer şi apă vezi, iară nu iaste de treabă. Marea aceaea iaste moartă, că n-are nici o tîrîtoare vie într-însa. Şi, în ce chip un trup, cîndu-l arde trăsnetul, chipul trupului stă, tiposul obrazului faţa focului, iară putearea ba, aşa dară şi acealea. Au [109] doară şi aceastea ce am zis sînt aşa? Au nu cumva şi aceastea sunet de glasu sînt? Greale să vădu aceastea fieşcăruia cătră sineş. Nu-s aceastea greale, ci cealea care zici cum că nu iaste iad, nu iaste genunea focului. Tu, fratele mieu, îndemnezi ca să zicu aceastea, că ai necredinţă şi zici „nu iaste iadu”, numai le zici aceastea spre spăimîntare, că, de-ai creade cuvintele lui Hristos, n-aş aduce den lucruri credinţă adevărată. De vreame ce Dumnezău, dentr-un păcat, atîta urgie de mare au dat la aceale Sodoma şi Gomora, trimeţindu focu de iarbă pucioasă şi i-au arsu de tot, şi nici rugăciunea lui Avraam au ascultat, nici a direptului Lot, dară ce iaste să fie de noi? Cum vom scăpa de urgia lui Dumnezău cea viitoare, şi de para focului muncii, pentru multe păcatele noastre care facem? Oare fi-i-va milă de noi? Ba. Şi aceastea rău sînt şi mincinoase, şi rătăcire drăcească, şi basnă? Iară, de vei să afli şi de la cei credincioş carei au făcut poruncile lui Dumnezău, să vezi munciţ pre ceia ce n-au avut viaţă bună, ascultă pe Pavel apostolul, zicîndu: „Nici să curvim, precum oarecarii au curvit şi au murit, într-o zi, doaozeci şi trei de mii de bărbaţi jidovi, căce au curvit featele celor tineri madiniani.” Deci, de au putut curvia la atîta ucidere să facă, ce va face la noi, carei facem multe fealiuri de păcate? Nu numai curvii şi malachii, ce şi ucideri, şi furtişaguri, şi alte întunearice de răutăţi. Iară, deşi acum nu te vei judeca, să iai certare în lumea aceasta, de aceasta nu te mira, că aceia nu ştiia că iaste iadu şi genune. Pentru aceaea ş-au luat munca, şi aicea şi acolo, şi, mai vîrtos, că era elini şi închinători de idoli. Iară, tu, creştine, oricîte păcate ai face, de nu te vei certa aicea, acolo, negreşit, toate acealea vei să le plăteşti. Iară, de vom păcătui şi ca sodomiteanii aceia şi gomoriteanii, mai multu ne vom munci decît aceia. Pentru căci? Că noi multu daru am luat decît aceia. Dară, cînd vom greşi mai mult decît aceia, ce muncă şi caznă mai grea vom pătimi? Că, de greşim şi rămînem necertaţi, nu ca să ne facem mai răi, măcară de-au şi lăsat Dumnezeu munca, ce ca să ne [110] întoarcem, şi aceasta iaste aieve. Că, dirept aceaea, pune Dumnezeu certarea şi nu numai de ceale trecute cearcă judecată, ce ca şi de ceale viitoare (34r) să te îndireptezi. Şi, cum că aceasta iaste adevărată, ascultă ce au zis Dumnezău cătră Moisi: „Lasă-mă să mă mîniiu, să stingu neamul jidovilor.” „Lasă-mă”, zicea, nu că Moisi opriia pe Dumnezău, ce-i da lui pricină, ca să-l roage pentru jidovi. Aceasta s-au făcut şi pentru prorocul Iona, căci zice. Fu cuvîntul Domnului cătră Iona prorocul, zicînd: „Scoală-te şi te du la Ninevi, cetatea cea mare, şi strigă înlăuntru într-însa, că încă trei zile şi Ninevi se va potopi.” Şi, deaca auzi Iona, să pogorî la Iopa, ca să fugă pre mare de cătră faţa lui Dumnezău, să meargă la Tharsis. Unde vei să fugi, oame? De Dumnezăul tău fugi, ia spune-mi? Ce aşteaptă puţinel şi vei cunoaşte, că nici den mînile slugii lui mării nu vei putea să scapi. Şi, numai cum au întrat Iona în corabie, furtună mare să făcu, atîta cît au lepădat toată povara şi unealtele lor în mare. Iară corabia nu să uşura, că povara cea grea era încă înlăuntru, adecă trupul prorocului, de greul păcatului, pentru că nu iaste alt lucru mai greu decît păcatul şi neascultarea. Dirept aceaea iaste să te uiţi ca la o judecată asupra corăbiarilor şi a prorocului, căci că zice că au aruncat sorţi şi au dat soarta pre greşitul şi neascultătoriul Iona. Iară corăbiarii nici atuncea n-au vrut să-l arunce în mare. De unde, dară, era atîta tocmire a lui Dumnezău, de ierta aceastea să fie? Certînd pre prorocul, ca să fie iubitoriu de oameni şi dumeastec şi, ca cînd ar zice cătră el: „Urmează corăbiarilor celor oameni proşti, că ei nici de un suflet nu să îndură, iară ţie nu-ţ fu milă de o cetate întreagă şi de atîtea întunearece de oameni să piară pentru tine?” Şi corăbiarii, aflînd pre cel greşit, n-au vrut să-l osîndească, iară tu, neavînd nici o hulă spre nineviteani, ai potopit pre dînşii şi i-ai pierdut, că mulţi oameni ale lor păcate le iartă, iară ceale streine le hulescu, precum şi putearea s-au dat păgînilor asupra creştinilor, pentru păcatele lor, pentru că păcatul iaste ce face ceale de sus jos. Acesta au adus toate realele în lume [111] şi nu den alte primejdii iaste mulţimea răutăţilor care ne-au pregătit, ori morţi, ori răzmiriţele limbilor, ori alte răutăţi. Păcatul iaste întîia pricină, că macară, deşi singur, Avraam ne-ar stăpîni, au Moisi, au David, cel prea blînd, au Solomon, cel prea înţelept, au cel mai păcătos decît toţi oamenii, şi noi să facem, neosebită avem pricina spre răutăţi, că după inimile norodului dă Dumnezău şi tirani să ne cearte şi să ne stăpînească, că nu iaste alta afară dentru aceasta, că, după politia noastră, ca aceşti stăpîni avem. Şi, de-ar fi stăpînitoriul foarte dirept, să ajungă la bunătate, ca Moisi, nu va putea să acopere ceale multe greşale ale noastre şi, de veţ vrea să vă adeverescu cum că şi păcatul unuia, de multe ori, şi pre cei buni şi cuvioşi în vileag îi osîndeaşte, ascultaţi: „Isus Navi, oarecînd s-au dus să bată cetatea (34v) Ierihonul şi, cu multul războiu ce au făcut, gata, ţinea să cază zidurile cetăţii şi zise cătră oastea lui: „Să ştiţ, tot norodul războiului, că cetatea aceasta iaste dăruită domnului Savaoth şi cîte sînt într-însa.” Dirept aceaea, păziţi-vă să nu luaţ ceva de la acest lucru ce iaste închinat Domnului, că ne va omorî pre noi Dumnezău. Şi, după aceaea, căzură zidurile şi în mînile războinicilor era toate prăzile cetăţii. Deci, tot norodul păziia porunca împăratului, iară neascultarea unuia adaose mînia lui Dumnezău spre toată mulţimea. „Greşit-au, zice, fiii lui Israil greşală mare”, iară unul era care au greşit, anume Ahar. Şi trimise Isus bărbaţi viteaji de la Ierihon, la cetatea ce să chema Ghea, şi uciseră dentr-înşii 36 de voinici, den 3000 de voinici ce era. Vezi, dară, că, pentru un păcat, să făcu rană nemîngîiată? Unul greşi şi-n toată mulţimea căzu moartea şi frica. Pentru ce, dară, aceasta, prea bunule stăpînitoriu, Hristoase? Tu singur eşti dirept şi direaptă iaste judecată ta. Tu ai zis că fieştecare va muri întru păcatul său şi, ca cum ar hi răspuns Domnul, şi zise: „Păcatul iaste ca rîia; dirept aceaea, spre toţi să trimite pentru pedeapsa.” Vezi, dară, că păcatul unuia la tot norodul aduce pedeapsa? Ia, vezi acum şi cea rea şi [112] ocărîtă a lui moarte. Şi aduse Isus Navi pre acest Ahar, şi pre fiii lui, şi pre featele lui, şi boii şi oile, şi înjugătorii lui, şi cortul lui, şi toate cîte au avut, şi tot Israilul îi uciseră pre toţi, cu pietri, la valea lui Ahor. Dirept aceaea, dară, să nu ne nădăjduim şi noi, căci îndelungă Dumnezău mînia, batjocurindu-se de noi, că, pentru aceasta, mai vîrtos ne îndireptăm, căci că la oameni, cînd neştine ar lovi pre altul preste obraz şi acela va întoarce obrazul să-l lovească şi de ceaea parte, mai mult se va pedepsi acela, decît i-ar fi dat cel lovit mii de rane. Aşa fă şi tu, cînd te va sudui cineva, rabdă şi te roagă pentru el şi, atuncea, mai rău l-ai rănit. Dirept aceaea, cînd avem fapte bune puţine şi greşalele sînt multe şi nepătimind nici un rău aicea, aflîndu-ne în norociri şi în patemi bune, iară acolo pustii şi goli vom mearge, pentru că aicea, în lumea aceasta, am dobîndit tot binele nostru, ca bogatul acela care ardea în para focului iadului. Dirept aceaea, Dumnezău, nu pre cei ce pătimescu rău îi pedepseaşte, ce pre cei ce păcătuiescu, că macară de nu ne-ar şi băga Dumnezău pre noi la iad şi de nu ne-ar şi pedepsi, s-ar cădea noi să poftim pedeapsa şi judecata lui Dumnezău au să facem canonul ce ne dă duhovnicul. Cînd ne ispovedim de păcatele noastre, atuncea, mai vîrtos să odihneaşte gîndul, cînd la sineş ceare judecată să să pedepsască rău. Ia, să vedem, dară, pre ceia ce le moru copiii, că, pentru aceaea, să tînguiescu fără de mîngîiare, ca să aibă puţină mîngîiare pedeapsa ce-ş facu loru-ş pentru iubiţii lor, că, cine iubeaşte pre Hristos, precum să cade, nu primeaşte a nu pătimi rău acela pentru (35r) dînsul. Iară cela ce-l mîhneaşte cu lucruri reale şi nu să pocăiaşte, ce pururea rămîne în răutate, mare muncă şi pedeapsă va aştepta, pentru că nu ne-au iubit pre noi, ca cel ce ne-au făcut pre noi, Dumnezău, nici tată, nici mumă, nici priatin, nici alt nimeni, că pentru noi au dat pre Fiul său la moarte, ca să ne mîntuiască pre noi. Şi nu-m zici că am întristăciune, şi trude, şi cealealalte ale vieţii răutăţi, ce pune în gîndul tău cîte şi cîte îi greşim, în toate zilele. Şi, de-am socoti pre amăruntul, numai ale unii zile, [113] greşalele şi păcatele, am cunoaşte de păcate şi multe răutăţi sîntem greşiţi, că, pentru aceaea, ne vin păcatele ceale mai mari şi, cu aceastea, ranele ceale mai mari, că păcatele ceale mici, care le facem, nu le îndireptăm. Dirept aceaea, fără de veaste, ne vin pagubele. Pentru aceasta, ceale nevăzute şi fără de vreame morţi nevin, căci că, de multa a noastră mîndrie care ne înălţăm, ca cînd am ajunge tocma la ceriu şi ca cum niciodată nu vom să murim, aşa hrăpim şi lăcomim. Şi nici cuvintele lui Dumnezău ne domolescu, nici munca iadului ne înţelepţeaşte, nimeni nu goneaşte păminteştile griji, nimeni nu să întoarce să să uite la ceriu, unde vom să ne suim, şi cîtă frică vom să avem de demonii văzduhului şi nu ne îngrozim, ce, ca rîmîtorii carii caută tot jos, la pămînt, şi să tăvălescu în gunoi, aşa şi unii oameni, mai rău decît rîmătorii, să pîngărescu pre sine. Nu o pricep, că mai bine ar hi să să pîngărească cu tină necurată decît cu păcate, că cel ce să pîngăreaşte cu tină, în puţinică vreame, să spală şi să face ca cum au fostu mai’nainte. Iară, cela ce cade în noroiul păcatului multă pîngăriciune ia, care nu să poate curăţi cu apa, ce cu multe hierbinte lacrămi şi tînguiri. Şi, precum un împărat ce-ar purta stemă împărătească, şi ar avea arme tari, şi n-ar avea pre nimeni să-l asculte, nici un folos nu are de ceale ce poartă, ce toţi îl suduiesc şi-l batjocuresc, aşa şi creştinului, nu-i foloseaşte botezul şi credinţa, cînd iaste batjocurit de pofte şi de păcate, şi trăiaşte viaţă putredă, că, nu numai iaste necinstit pentru aceasta, ce, mai vîrtos, iaste de rîsul tuturora. Dirept aceaea, să nu ne ruşinăm viaţa noastră, nici să ne pîngărim trupul cu curvia şi cu necurăţia, de vreame ce iaste besearecă lui Dumezău, precum zice apostolul. Căci că, cum vei putea să întri în besearecă, după ce te voroveşti cu curvele şi curvarii? Cum vei rîdica mîinile la ceriu, să te rogi lui Dumnezău, cu care te-ai împleticit cu curva şi cu curvariul? Cum vei să te rogi cu limba care ai sărutat ibovnicii, cu ce ochi vei vedea pre cei ce te iubescu, cu atîta grozăvie ce faci şi ce zic, pe priateni şi duhovnici, că, [114] măcară de nu te-ar şi vedea nimenea den oameni, iară cunoştinţa ta te mustră, şi-ţ urăşti încă şi trupul, şi ţi-e scîrbă de el, căce, că, de n-ar fi aceasta, n-ar alerga curvarii la băi, pentru că mai necurat să socoteaşte pre sine decît toată putoarea (35v) şi împuţiciunea? Ce aştepţi răspuns de la Dumnezău, fiind într-acestaş chip de păcătos? De vreame ce sufletul tău l-ai pîngărit şi tot trupul tău necurat l-ai făcut, cearcă, dară, şi curăţenie ca aceasta, care să poată să te curăţească, că, de nu vom face aşa, măcară deşi cu toate gîrlele şi fîntînile lumii ne-am spăla, nu ne vom putea curăţi, nici cea mai puţină partea a păcatului. Şi aceasta să aseamănă ca o slugă care ş-ar pune dulămile lui ceale păduchioase în hainele stăpînului. Oare îngăduir-ar aceasta? Ba. Au în vas de auru să bagi mir şi altul să puie acolo necurăţie, nu l-ai sudui şi l-ai pedepsi? Dirept ce, dară, sufletul nostru, decît aceastea toate, să-l socotim mai prost şi mai necinstit? Că într-însul s-au turnat mirul cel duhovnicescu, Sfîntul Botez, şi zic, mai vîrtos de toate, sfînta preceştenie, şi să punem într-acest sfinţit suflet cîntări diavoleşti şi ascultări sătăneşti, ce sînt pline de curvie. Dară, cum va îngădui Dumnezău aceaste răutăţi, ia spune-m? Pentru că, în ce chip ceia ce sînt întunecaţi şi ameţiţi de beţie, umblîndu, să poticnescu, acii şi colea, şi, ori groapă ori rîpă, orice li s-ar întîmpla, neluînd aminte, să surpă şi cad, aşa şi ceia ce fac păcatul, fiindu supuş cu pofta facerii, ca la o beţie rea, nu cunoscu ceaea ce fac. Şi nici această trecătoare ruşinea oamenilor au, nici de ceale viitoare munci nu bagă seamă mai’nainte, căce, că păcatul iaste orb de nu veade. Căce, cînd face omul păcatul, atuncea naşte dureare amară născătoriului suflet, că îndatăş, după păcat, stingîndu-să pofta, amărăciunea căinţii vine boldu şi să face cuţit cu doao ascuţite în inima celui ce păcătuiaşte şi, atunci, stă tare pîrîş cunoştinţa noastră. Obiceaiu ca acesta au păcătoşii, mai vîrtos curvarii şi furii, temu-se de toţi, şi de umbra lor, şi, de vor vedea pre alţii vorbindu pentru alte trebi, ei gîndescu că pentru dînşii vorbescu. Într-acestaş chip, înspăimată [115] răutate iaste păcatul, de nimeni vădindu-se, însuş ei să dovedescu, pentru că vinovat îl face păcatul pre cel păcătos. Aşa, iarăş, direptatea face neteamere şi îndrăznire la cel dirept, că zice Scriptura „că fuge cel necurat, nimeni gonindu-l”, pentru că are într-însul pîrîşul, adecă cunoştinţa carele bate. Pentru aceaea, fuge den tot locul, ca cînd l-ar goni cineva, iară direptul nu iaste aşa, ci stă cu nădeajde şi cu îndrăznire. Aşa era şi prorocul Ilie, cînd au văzut pre împăratul Ahaav viindu cătră dînsul. Şi zise împăratul cătră Ilie: „Dirept ce strici tu şi îndărătniceşti pre norodul izrailtenescu?” Iară prorocul îi zise: „Nu eu stricu, nici îndărătnicescu norodul ovreailor, ce tu şi toată casa tătîne-tău.” Adevărat, direptul ca un leu îndrăzneaşte. Aşa şi prorocul stătu împotriva împăratului. Împăratul, cu arme şi cu slujitori, iară Ilie purta cojoaca cea veache şi era mai cinstită decît (36r) haina cea roşie împărătească, pentru că haina împăratului făcea foametea şi morţile în lume, iară cojoaca lui Ilie au încetat răutăţile toate, foameţile şi morţile. Această cojoacă apa Iordanului o au ruptu şi au trecut aceasta pre Eliseu prorocu, şi al doilea, Ilie l-au făcut. Pre ceia, dară, ce să pîngărescu cu curvie şi să socotescu pre sine necuraţi, îi laudă pre ei şi-i primescu, iară, cînd nu să pocăiescu, ca să să curăţeaze, îi hulescu, pentru că, după curăţenia ispovedaniei, cad şi să tăvălescu întru împuţiciuni, ca cîndu ar surpa ceaea ce au zidit şi iară să o zidească şi să o surpe, dintr-aceasta alt nimică nu dobîndeaşte, fără numai multe trude şi munci, că, de păcătuim în toate zilele, iarăş, în toate zilele, trebuie să ne pocăim, că nu iaste altă răutate mai rea ce duce pre om la iad, ca cînd nu să teame neştine de Dumnezău, pentru că zice: „Începătura înţelepţiei frica Domnului.” Deaca n-are omul frică de Dumnezău, oare ce răutate-i iaste voia a face? Şi, iarăş, alta nu mîntuiaşte pre om, ca cum ar vedea, pururea, pre Dumnezău, cu gîndul lui, că zice dumnezăiasca Scriptură: „Văzut-am mai’nainte pre Domnul, înaintea mea iaste în toată vreamea, că de-a direapta mea iaste pururea, ca să nu mă clătescu.” [116] Pentru că, de vedem om, ne ruşinăm a face păcat, cu cît mai vîrtos, cînd ne-am smeri de Dumnezău înaintea ochilor? Mult bine iaste omului nicidecum a păcătui, iară, de va păcătui, curînd să să pocăiască şi iertare păcatelor să ceară de la Dumnezău. Iară, cîndu neştine să bucură căce face păcatele, aceasta iaste, iarăş, mare nebunie şi neomenie, pentru că cela ce va cădea în păcat, den nesocoteala lui, după aceaea să urască păcatul, precum zice David: „Păcatul am urît şi m-am scîrbit.” Unul ca acela curîndu să va pocăi, iară cela ce laudă păcatul, cîndu-l face, gonit-au de la dînsul lecuirea mîntuirii lui, necăindu-se nicidecum, că nu numai cei ce fac realele mergu la iad, ce şi cei ci-i laudă pre aceia, mai multu să muncescu. Aşa, iarăş, acei ce laudă şi fericescu pre cei buni şi făcători de bine bărbaţi, împreună părtaş sînt a acelora cununi. Iară, de vreame ce nu pricepi durearea şi greul păcatelor tale, suspină şi plînge că nu doară, căce nu ţ-ar părea rău de păcat să faci aceasta, ce, căce îţ iaste sufletul nesimţitoriu şi iubitoriu de păcat, că, de vreame ce cela ce nu-l doare de păcatele altora, iaste vreadnic de pedeapsă. Cum, dară, nu ţi să cade ţie, pentru păcatele tale, mai multu a plînge şi a tîngui? Şi, încă, negrijnic aflîndu-te şi fără de dureare, căriia spăsenie eşti vreadnic? Nici uniia. De vreame ce Pavel, de folosul lui nu grijuia, ca pentru să afle folosul celoralalţi, de cîtă muncă, dară, sîntem vreadnici, că nici de la stricăciunea noastră nu vom să fugim? Dirept aceaea, s-au dat arepi pasărilor, ca să fugă de laţurile vînătorilor, iară oamenilor s-au dat, de la Dumnezău, socoteală, ca să (36v) fugă de păcatele ceale ce întind diavolii, ca nişte lanţuri. Ce vei să zici, cum că nu-ţ cunoşti păcatele tale, dară cum te vom creade? Că, pentru păcatele celoralalţi oameni, scrii pravile, şi porunceşti să să dea pedeapse, şi judecătoriu şi cercetătoriu înfricoşat te face? Ce seamă ai a da de ceale ce tu singur păcătuieşti şi zici că nu ştii ceale ce s-au făcutu? Preacurvit-ai tu, şi cela ce-l judeci au preacurvit. Dirept ce, dară, pre acela pedepseşti şi pre tine te ţii vreadnicu de iertăciune? De cunoşti că [117] iaste lucru rău preacurvia, cade-se nici pre alt preacurvariu să pedepseşti, iară, deacă pre altul cerţi şi pedepseşti, dar tu, ce gîndeşti, să scapi de muncă? În ce chip vei da seamă că şi tu aceastea păcate le-ai făcut? Şi, den judecata şi răspunsul ce faci altuia, va să te judece Dumnezău. Ascultă ce zice Pavel: „Gîndeşti aceasta, o, oame, care judeci pre cei ce fac rău şi tu le faci aceastea? Cum să scapi de judecata lui Dumnezău? De judecata ta n-ai scăpat şi de-a lui Dumnezău vei să scapi? Cum poate fi aceasta?” Iară, de zici: „Că ştiu bine că sînt vreadnic de muncă” şi, pentru îndelungă răbdarea lui Dumnezău, nu bagi samă şi căci nu-ţ dă pedeapsa, îndată te nădejduieşti. Pentru aceasta, dară, de vei fi şi dirept, îngrozeaşte-te şi tremură că nu doară că nu-ţi vei lua plata, ce încă şi mai amară, cînd vei rămînea negrijit. Încă, cela ce face păcat mare întru ascunsu şi pre nimeni nu zminteaşte, mai uşoară muncă are, că, fiind el om prost, şi de nimică nu dă atîta stricăciune la cei mulţi. Dară, cela ce iaste mare şi vestit de bunătăţi şi de învăţătură, şi stă întru înălţimea mîndriei, şi iaste de toţi lăudat, cînd se va poticni şi va cădea la vreun păcat, mare pagubă face şi pre mulţi oameni mai negrijnici îi face. Dirept aceaea, nu te teame de vicleşugul judecătoriului, ce teame-te de vătămarea păcatului, că omul, niciodată, nu-ţ va strica, de nu-ţ vei strica tu singur şi de nu vei greşi, macară mii de săbii să fie, Dumnezău te va izbăvi. Iară, de ai întru tine păcat, macară şi în raiu de vei fi, şi de acolo vei cădea, că şi Adam în raiu au fostu şi au căzut; Iov, încă, au fostu în gunoiu şi s-au încununat prin răbdare. Ce i-au folosit lui Adam raiul? S-au ce i-au stricat lui Iov gunoiul? Pre acela nimeni nu l-au viclenit şi s-au poticnit, iară pre acesta l-au bîntuit diavolul şi s-au încununat. Nu i-au luat toată avuţia şi toate bucatele? Iară, buna credinţa lui ce avea cătră Dumnezău n-au putut diavolul să i-o fure. Nu i-au ucis pre toţi copiii lui? Iară credinţa lui n-au putut să o clătească. Nu i-au spart trupul cu mulţimea viermilor? Iară visteria sufletului lui nu o au aflat. Rogu-vă, dară, păziţ acest [118] cuvînt al mieu şi această pravilă, că eu apuc cinstite picioarele voastre, nu cu mînile, ce cu gîndul, şi lacrămi vărsu. Şi, iarăş, zicu: „Păziţi această pravilă a mea, rogu-vă, şi nimeni nu va putea să vă strice”. Oare văzut-aţi pre prorocul şi împăratul David, bătîndu-se în războiu şi căzînd, (37r) sculîndu-se şi biruind? Văzut-aţi păcatul ce au făcut preacurvie şi ucidere şi i s-au iertat pentru pocăinţa? Ia, vezi-l acum pre el, că, după darul duhului şi după îndrăznirea ce are la Dumnezău, şi după mulţimea bunătăţilor, şi după multele biruinţe ale războaielor, strigă şi zice: „Miluiaşte-mă, Doamne, după mare mila ta.” Zis-ai „mare”; zi, dară, şi cît. „Că mare ştiu, iară a număra nu pociu”. Tinsu-m-am spre adîncimea iubirii cei de oameni a Domnului mieu. Deci, acum, spune-m ce ceri de la dînsul? Auzit-ai, tu, pre prorocul Nathan zicîndu-ţi că Domnul au rîdicat păcatul tău? Ce, dară, mai mult decît aceasta pofteşti? Nu numai aceasta pohtesc, ce frumuseaţea mea cea dentîiu, cinstea şi multa îndrăznire care avea la Dumnezău, zicînd: „Mai vîrtos mă spală de făr’deleagea mea şi mă curăţeaşte de păcatul mieu.” Vezi, dară, ce ceare? Încă, mai multă strălucire şi mai mare curăţire ceare. Dară, ce dai, o, fericite Davide, pentru aceastea care ceri? Ce, dară, zici? Că făr’deleagea mea eu o cunoscu, aceasta dai? Dară, care om iaste, de nu-ş cunoaşte păcatul lui? Adevărat zicu, cîţi sînt de facu păcat şi să laudă, cîţi sînt carii întristează şi amărăscu fraţii lor şi nu plîng, nici să tînguiescu? Iară eu, făr’deleagea mea o cunoscu şi păcatul mieu înaintea mea iaste pururea. O, prea cuvioasă blagorodnicie de suflet, aducearea aminte a păcatului nu o au uitat, ce, încă, şi iertîndu-se păcatul de la Dumnezău, pren mijlocul prorocului Nathan, el, iarăş, l-au scris, ca o icoană, înlăuntru, în inima lui, ca să-ş aducă aminte pururea de dînsul. Şi, ia vezi tu, ce să face, că, de-ţ vei aduce tu aminte de păcatul tău, Dumnezău nu-ş aduce aminte de el, iară de-l vei uita tu, Dumnezău îş aduce aminte de el. Făcut-ai vreun rău? Ţine-l minte, ca Dumnezăul tău să-l [119] uite pre el. Făcut-ai bine? Uită-l, ca să ţi-l zică stăpînul tău, Hristos, cu laude, pentru că tu nu zici aşa faptele tale ceale bune. Dar cum? Ascultă! De vei da săracului milostenie, întrebîndu-te cineva, zici: „Văzut-am pre sărac că era flămînd şi i-am dat de-au mîncat.” Iară Hristos nu zice aşa, ce: „Flămînd m-aţ văzut şi m-aţ hrănit, însetat, şi mi-aţ dat de am băut.” Pentru aceaea, cînd păcătuieşti, nu aştepta să-ţ auzi mustrarea de la altul, ce, pînă a nu te mustra şi a te pîrî, întîiu, tu îţ huleaşte păcatele tale în chip de ispovedanie, iară te te vei mustra de altul, nu să face îndireptarea a ta, ce iaste îndireptarea mustrării celuialalt. Pentru că şi Petru, după ce să lepădă de Hristos, numaidecît căindu-se şi amar plîngînd, vindecă lepădarea, cît şi fruntaş fu iarăş apostolilor şi să deade lui, de la Hristos, puteare a lega şi a dezlega păcatele oamenilor, ca şi celoralalţi apostoli. Această puteare au luat arhiereii şi preoţii a lega şi a dezlega păcatele oamenilor. Mare iaste şi arhiereul şi mai cinstit începătoriu împăratului, pentru că acestu mai mare şi împărătescu cap, (37v) sfintele pravile în mîni purtînd, aceasta au poruncit şi, cînd trebuiaşte să să facă veun lucru bun, împăratul vine cătră arhiereu. Dirept aceaea, n-au trimis Dumnezău îngeri de la ceriu, ca să îndirepteaze păcatele oamenilor, ce au făcut dascali şi învăţători den firea omenească, ca să nu cearte cu greu îngerii pre oameni. Dirept aceaea, au dat învăţători oameni muritori şi preoţi, carii au şi ei slăbiciune, ca şi ceialalţi. Pentru care lucru, dară, ziş aceastea cătră voi? Zisu-le-am, pentru ca să nu ziceţ: „Că tu eşti curat de păcate şi nu-ţ iaste milă de cei ce păcătuiescu”, ce, cu greu şi cu multă volnicie, dai certările şi canoanele păcatelor, ce şi eu, întîiu, cunoscu întristarea şi scîrba celor ce să pocăiescu, că şi eu vinovat sînt de păcate, că toţi sîntem de canoane şi de certări şi nimeni nu poate să să laude că are inimă curată. Dirept aceaea, nu zic de păcatele ceale streine, nici den neomenie le zic aceastea, ce den nevoinţa care mă nevoiescu şi grijescu de dragostea voastră. Şi fac aceaste multe mustrări, că doftorii, cînd doftorescu trupurile, [120] acealea au durearea, iară învăţătoriul, care învaţă şi lecuiaşte sufletele oamenilor, acela are durearea şi întristarea, temîndu-se ca nu cumva să nu cază sămînţa cuvîntului în pămînt bun, ce în spini, şi nu va răsări, să aducă rod sufletescu. Şi, de veţ să ştiţi ce îndireptare iaste a-ş aduce cineva aminte de păcatele sale, adu-ţi aminte ce fac boiarii, cînd îş cheltuiescu banii în trebile lor. Îndată, cum să scoală den somnu, îş chiamă sluga care iaste cheltuitoriu şi-ş ceare socoteală ce-au cheltuit ieri: „Ce-am cheltuit, zice, în zadaru, şi ce la trebile noastre, şi ce ne-au rămas de astăzi?” Aşa trebuie să facem şi noi socoteală faptelor noastre, să cercetăm gîndul nostru, ca pre o slugă, pentru cuvinte, pentru fapte şi pentru cugete, care ne-au fostu de treabă şi care ne-au fostu de stricăciune, care cuvinte reale am grăit, au am ocărît pre cineva, au am clevetit, au cuvinte grozave am grăit şi ne-am zăbovit întru acealea, au am văzut frumuseaţe streină şi ne-am înnodat în dragoste, au pren mîni, au pren limbă am blestemat sau ne-am aflat cu măriri deşarte, au de zavistie şi de rîs, făr’ de vreame, ne-am robit şi, pentru aceaste răutăţi ce-am greşit şi am pătimit vreun păcat, trebuie să fugim de dînsul. Şi, în locul acelora ce s-au cheltuit rău, să agonisim altele bune, adecă, pentru cuvintele ceale reale şi vătămătoare care am vorbit, să facem milostenie, post şi rugăciune. Căci că, de nu ne vom agonisi noao bine pentru ceale reale ce-am făcut, vom ajunge la mare sărăcie duhovnicească şi ne vom trimite la munca cea fără de moarte a focului celui veacinic. Cu cît, dară, iaste mai bine să schimbăm cea trecătoare umilinţă şi plîngerea de ceale făr’ de moarte într-această puţinică şi deşartă lume, cu ceale bune viitoare, a cărora bucurie nu are sfîrşit? Că, de vom dobîndi binele în lumea aceasta, iară în ceaealaltă vom mearge la munca cea făr’ de moarte, pentru (38r) că, de vreame ce Pavel, fiind atîta de mare apostol, care au umblat ş-au încungiurat toată lumea, ca cîndu ar fi avut arepi, învăţînd şi propoveduind Evanghelia lui Hristos şi, pînă la raiu suindu-se, de au auzit mari şi înfricoşate taini, [121] carele nu le-au auzit alt apostol pînă în ziua de astăzi, el, scriind, zicea: „Smerescu-m trupul şi-l robescu, ca nu cumva altora propoveduind, eu voiu fi netreabnic la aceaste lucruri trudite ale apostolului.” Ce vom răspunde noi, cei ce sîntem greu împovăraţi de păcate? Pentru că lupta aceasta a trupului nostru n-are răpaos niciodată, dirept aceaea, sîntem datori, pururea, să ne trudim, şi să bdenuim şi, niciodată, să nu fim fără de grijă, de vreame ce nu iaste vreamea orînduită luptării celuia ce să luptă cu noi. De la Dumnezăul nostru iaste rînduiala, a căruia e slava, în veacii veacilor, amin. Cuvînt al zeacea a celui întru Sfinţi părintele nostru, a lui Ioan Zlatoust. Pentru zavistia şi urîciunea. Blagosloveaşte, Părinte. Nu iaste alt păcat mai rău care desparte pre om de cătră Dumnezău şi de cătră oameni ca zavistia, adecă pizma. Această boală rea iaste, încă, mai rea şi decît iubirea de argint, pentru că iubitoriul de argint, cînd dobîndeaşte bani, atuncea să bucură. Iară zavistnicul, cînd altul păgubeaşte şi-ş piarde munca lui, atuncea să bucură şi facere de bine socoteaşte nenorocirile şi pagubele altora. Dară, ce iaste alta mai rea decît aceasta? Că răutăţile lui nu le cercetează, iară de binele altora să topeaşte şi să lipseaşte pre sine, de nu mearge la raiu, nici în lumea aceasta n-are nici un bine. Că, în ce chip cariul mănîncă pre lemnu şi molia lîna, aşa şi zavistia arde de tot, şi sufletul şi oasele oamenilor celor zavistnici, carii mai răi sînt, încă, decît hiarăle şi decît dracii, că hiarăle au pentru treaba hrănii, au, de noi întărîtîndu-se, să pornescu cu mînie, iară oamenii zavistnici, cînd le face cineva bine, ca cînd le-ar face vreo strîmbătate, aşijderea şi dracii spre noi, oamenii, sînt nemilostivi şi amar vrăjmaş. Iară spre alalţi draci, carei sînt tovarăşii lor, au dragoste, iară zavistnicii fug de adunarea şi de voroava cea firească şi, [122] încă, nici spăsenia lor nu o pohtescu, pentru că zice că zavistia nu ştie a cinsti cea ce e de folos. Unii ca aceştia, pururea, să află plini de turburare şi (38v) de mîhnire şi sufletele lor mergu la iadu, că nu iaste alt păcat mai rău decît zavistia, adecă decît pizma, pentru că prea curvariul să înrodeaşte cu oarece dulceaţă şi apoi, în scurtă vreame, să părăseaşte de păcat, că îmbătrîneaşte sau să bolnăveaşte, şi acealea-l oprescu, şi să pocăiaşte, şi să spăseaşte. Iară zavistnicul, mai’nainte de cel ce să zavistuiaşte, el pre sine să munceaşte, şi să pedepseaşte, şi niciodată să părăseaşte de păcat, ce să face ca porcul, carele să tăvăleaşte în gunoiu şi să asamănă cu diavolul. Că, în ce chip diavolul să bucură de pierzare şi de stricăciunea noastră, aşa şi cel ce zavistuiaşte pre alţii, cîndu să întîmplă la vecinii lui vreo pagubă sau alt rău, atunci să veseleaşte şi să odihneaşte spre primejdiile altora şi binele altora îl are răul lui. Şi, în ce chip rîmele să hrănescu den gunoaie, aşa şi zavistnicii aceştia, cu primejdiile altor oameni să îngraşă şi sîntu împreună cu vrăjmaşi şi luptători firii omeneşti, pentru că alalţi oameni, cînd vădu o vită necuvîntătoare junghindu-se, să întristează şi le pare rău, iară zavistnicii, cînd văd pre cineva că i să face vreun bine, ei să fac hiară sălbateci şi, de răotatea zavistiei lor, le piare firea şi li să îngălbenesc obrazele şi tremură ca Cain. Ce alt mai rău va fi decît această ameţeală şi nebunie? Spune-m, frate, ce tremuri aşa şi te ruşăşti? Ce rău ţi s-au făcut ţie, ticăloase? Căci s-au făcut fratele tău slăvit şi strălucit, ţi s-ar cădea să te bucuri şi să slăveşti pre Dumnezău, căci vezi pre trupul cel aseamenea ţie parte luminoasă şi strălucită. Ce zici, că aş vrea, pren mine, Dumnezeu să să slăvească. Bucură-te, dară, sporindu-se şi îmbogăţindu-se fratele, că să slăveaşte Dumnezeu, iarăş prin tine, că, măcară de-au fost şi împotrivnic şi vrăjmaşu, iară Dumnezeu, printr-însul, s-au slăvit. Cădea-s-ar, pentru aceasta, să faci pre vrăjmaşul priaten, iară tu faci pre priatenul vrăjmaş. De vreame ce Dumnezeu să slăveaşte pentru norocirile aceluia, dară tu, în ce chip arăţi pre [123] Dumnezeu împotrivnic pentru a aceluia facere de bine? Dirept aceaea, zic voauă că, măcară de-ar şi face cineva din noi seamne şi minuni, au curăţenia fecioriei să aibă, au postire, au mînile să-ş tinză spre milostenie, au jos, pre pămînt, să doarmă, cît pentru aceaste bunătăţi să ajungă să fie tocma cu îngerii şi să aibă patima zavistiei, unul ca acela iaste mai păcătos şi mai pîngărit decît toţi păcătoşii. Că, de vreame ce a iubi pre cei ce ne iubesc n-avem mai multă plată decît păgînii, dară cela ce uraşte pre cei ce-l iubesc pre el şi-i zavistuiaşte, unde va sta, ticălosul? Căci că, şi decît cel războinicu, mai rău iaste zavistnicul, pentru că cel ce dă războiu, dezlegîndu-se pricina vrăjbii, au încetat războiul, iară zavistnicul niciodată nu să face priaten nemănuilea. Şi, în ce chip cel ce năpăstuiaşte nu năpăstuiaşte, ce să năpăstuiaşte, aşa şi cela ce mozavireaşte pre vecinul lui, pre sine să dă (39r) şi să ucide. Iară, de vom face şi la toţi bine, noao ne facem binele, pentru că, de vom minţi pentru cineva că iaste rău, nu cum că nu s-au năpăstuit nemic acela, ce, încă, şi multă plată are de la Dumnezeu, pentru că nu cel ce pătimeaşte rău, ci cel ce face răul, acela iaste vreadnec muncii şi pedepsii, deaca nu va da la aceia pricine de hulă, precum să cade. Însă nu iaste cu putinţă niciodată să să zică de toţi rău, de nu-ş va aduce el singur pricinele asupra lui. Dirept aceaea, mulţi dintr-aceştia cadu la nenădăjduire şi la neruşinare. Măcară de-ai şi avut strîmbătate de aceia, dară tu, pentru ce să-ţ faci ţie strîmbătate? Nu ştii că cel ce dă rău pentru rău, la sine-ş înfige cuţitul? Pentru aceaea, de vei vrea să-ţi foloseşti ţie şi aceluia să-i faci bine, zi cătră cela ce ţi-au făcut strîmbătate, într-acestaş chip, că, măcară de vei grăi şi rău, nu te vei creade fiind de vrăjmăşie. Dirept aceaea, nu zice rău pentru altul niciodată, ca să nu te pîngăreşti pre sine şi să-ţ dai sufletul muncii, nici să ameasteci balegă cu tină, să faci cărămizi, ce împleteaşte cununi de garoafe şi de alte flori mirositoare, nici scoate balegă din gura ta, ca gîndacii, că cei ce batjocurescu şi necinstesc pre alţii, întîiu, ei dobîndesc împuţiciunea şi putoarea. [124] Dirept aceaea, pre cel ce iaste batjocuritoriu şi grăitoriu de cuvinte împuţite, toţi îl urăscu, toţi să scîrbesc de el, ca de gîndaci şi ca de nişte lipitori ce să hrănesc în gunoiu. Iară pre omul cel bun care are gură curată, ca pre un mădulariu al lor şi ca pre un frate bun, îl au toţi fraţii, că cine au făcut strîmbătate direptului Avel, fără cît zavistia lui Cain? Nu l-au făcut mai curînd, deşi nevrînd, l-au trimis în mînile lui Dumnezeu şi el avea la sine-ş mii de răutăţi şi au murit moarte rea. Cine au făcut stricăciune lui Iacov? Isav, fratele lui, pizmuindu-l. Dară, apoi, Iacov nu era plin de tot binele? Şi Isav să goni de la moşia lui şi umbla în striinătate, avînd numai pre zavistie şi pre ficleşug soţie. Ce, iarăş, au făcut feciorii lui Iacov la Iosif cel prea frumos, deşi pînă la sînge de moarte au venit? Nu muriia aceia de foame? Şi era cuprinş de toate nevoile, iar Iosif, cel ce să zavistuia, să făcu împărat a tot Eghipetul. Dirept aceaea, şi tu, veri carele vei fi, aceasta să ştii, că, cu cît zavistuieşti, atîta bunătăţi de mari faci celuia ce-l zavistuieşti, iară pre tine te faci vreadnic de mari munci, împreună cu dascalul tău, diavolul, pentru că Dumnezău iaste cunoscătoriu de inimă şi toate faptele noastre aceastea le veade, ori de vor fi bune, ori de vor fi reale. Şi, cînd veade pre cela ce-i facu alţii strîmbătate şi răbdă cu mulţimită, atuncea îl face pre acela mai bun decît ceialalţi, iară pre cei ce facu strîmbătăţi, îi munceaşte, că, de munceaşte pre cei scumpi şi nemilostivi, cu mult mai vîrtos va munci pre cei zavistnici şi năpăstuitori. De iubeşti pre cel ce te iubeaşte, aceasta o fac şi păcătoşii şi mitarnicii. Dară, cînd urăşti pre cel ce te iubeaşte, ce iertăciune vei să aibi de la Dumnezău? (39v) Niciuna. Ce-ţ pare rău, frate, pentru binele ce are fratele tău? Cădea-s-ar să ne pară rău de ceia ce pătimescu rău, iară nu de cei ce sînt la bine, pentru că curvariul are oarece dulceaţă şi, pentru aceaea păcătuiaşte. Aşijderea, şi hoţul are pricină sărăcia. Dară, tu, cel ce zavistuieşti, ce răspunsu ai să zici? Nici un răspuns. Numai pagubă şi răutate mare, că, de vreame ce Hristos ne porunceaşte să iubim pe vrăjmaşii [125] noştri şi noi să urîm pre cei ce ne iubescu pre noi, ce samă vom să dăm la Dumnezău? Diavolul, numai zavistuiaşte pre oameni, iară nu pre diavoli, iară tu, fiind om, zavistuieşti pre oameni? Mare păcat iaste zavistia, fraţilor, şi vai de cela ce-l bîntuiaşte un drac necurat ca acesta şi atîta îl face, ca nici un bine să n-aibă la dînsul, pentru că, zice-se, că zavistia nu ştie a cinsti ceaea ce iaste de folos. Această patimă a zavistiei o avea împăratul Saul asupra prorocului David. şi Saul avea dracu şi, cîndu-l apuca, chema pre David de cetiia psaltirea şi fugiia dracul şi, deaca să tămăduia, iarăş cerca ca să ucigă pre făcătoriul lui de bine. Şi, de veţ vrea ca să vă povestescu cîte şi cîte mii de faceri de bine au făcut David lui Saul şi cîte, iarăş, răutăţi au făcut Saul lui David, ascultă. Jidovii, oarecînd avea războiu tare cu cel strein de fealiu, Amalic, şi avea frică mare şi multă, şi nimeni nu cuteza să între în războiu, ce-ş aştepta fieştecare moartea, în toate zilele. Atuncea, dară, şi David, de la oi, s-au dus la oaste, ca să vază şi el războaiele şi ca să să bată, şi mulţi îl opriia ca să nu meargă, mai vîrtos, fraţii lui, şi tocma şi împăratul Saul, văzînd tinereaţa vîrstei lui, că, încă, de 20 de ani nu era. Iară David, văzînd pre cel barbar războinic Goliad, simeţindu-se în vitejia lui, şi-n uciderile ce făcea, să aprinse inima lui David, să repezi asupra războinicului, deade împăratului îndrăznire multă, mai’nainte, şi de războiu, şi de biruinţă. Şi zise împăratului: „Nu te întrista, domnul mieu, pentru războinicul acesta, că eu voiu mearge de-i voiu tăia capul”, precum l-au şi tăiat. Pentru această biruinţă şi acest bine mare, nu era cu direptul să ia cineva stema den capul lui Saul şi să o puie în capul lui David? Şi, încă, tot nu i-ar fi făcut cinstea cea ce i să cădea. Iară, David, şi viaţa şi împărăţia lui Saul au dăruit. ce să vedem, dară, şi facerile de bine ale lui şi darurile. Că, deaca David tăie capul viteazului şi, luînd biruinţa şi prăzile, să întoarse şi să duse la oile lui care păziia, atuncea au ieşit featele den cetatea Ierusalimului, întru întîmpinarea împăratului, cînd veniia cu oastea lui, şi, jucînd, zicea: [126] „Saul întru mii şi David în zeci de mii”, adecă Saul să aibă mii şi David zeci de mii. Aceaste laude ale lui David, deaca le auzi Saul, pizmui şi foarte să urgisi asupra lui David şi, de atuncea, cerca să-l omoare. Acest fealiu de răutate iaste zavistia, că, de multe ori, face şi ucidere. Nu pofteaşte (40r) să vază cu blîndeaţe binele şi sporiul sau sănătatea vecinilor lui, ce să arde de zavistie, văzînd binele care au alalţi fraţi. Şi ascultă şi altă istorie veache, că împăratul gherarilor petrecu multă vreame zavistuind, căci vedea ţarina şi sămînăturile lui Isaac, fiul lui Avraam, în toate zilele, sporindu-se, şi să temea şi, pururea, îl goniia de pre locul lui. Şi zice Scriptura că au sămănat Isaac în pămîntul acela şi au făcut 100 de povări de orz. Văzut-ai iubire de cinste a lui Dumnezău spre robul lui? Văzut-ai mare facere de bine care au făcut la priatenul lui? Dară, să vedem şi zavistia şi pizma împăratului, cum au fostu. „Du-te, zice, de la noi, ieşi den hotarăle noastre, că te-ai făcut mai tare decît noi.” Şi, adevărat, mai tare era, pentru că avea ajutoriul lui Dumnezău cu el. Unde, dară, goneşti pre cel dirept? Nu ştii că, oriunde va marge, acolo iaste şi Dumnezău cu dînsul? Că şi la pustiu de-l vei goni să meargă, şi acolo, mai strălucit decît tine se va arăta, căci Dumnezău, de multe ori, tocmeaşte pentru împotrivirile împotrivnicilor, a căruia e slava, în veacii veacilor, amin. Cuvînt al 11 a celui întru Sfinţi părintele nostru, a lui Ioan Zlatoust. Pentru ţinerea mîniei şi a vrăjmăşiei. Blagosloveaşte, Părinte. Oricarele va fi acela, fraţilor, care să uraşte de altul sau să năpăstuiaşte, aducă-ş aminte de prorocul David, cîte au răbdat el de cătră Saul; deci se va mîngîia şi acela de întristarea lui. Cum că ţi s-au făcut vrăjmaş fratele tău, numai căci te-au suduit? Dară nu ţ-au făcut vreo strîmbătate, [127] nici de bani sau de altă aveare te-au lipsit, ce, pentru aceasta eşti cu vrăjmăşie asupra lui? Nu face aşa, te rog,. Nu-ţ fie cu greu a tăia legăturile vrăjmăşiei, pentru că leanea naşte mînia şi, de va treace astăzi şi nu te vei împăca, mai mult te ruşinezi. Încă, de vei rămînea şi mîine neîmpăcat, tot mai multă ruşine îţ vine, iară, de şi pînă a treia zi vei rămînea cu vrajba, mai mult te depărtezi de dragoste. Deci, de va mearge cineva la un vrăjmaş al lui ca să să împace cu el, şi au căzut la picioarele lui de l-au îmbrăţeşat, l-au sărutat, au lăcrămat, l-au rugat, acela, de ar fi fostu şi hiară sălbatecă, pentru osîrdia aceluia, adevărat s-ar îmblînzi. Deci, făcînd aşa, pre tine te mîntuieşti de greşale, iară (40v) pre acela îl întorci spre prieteşug, atuncea ai dobîndit şi pre el şi pre tine. Şi, cum zici „că iaste om rău, vrăjmaş şi nu pociu să mă împacu cu dînsul, fiind om nestătătoriu şi fără de lucru”, orice vei zice, tot nu iaste mai rău decît Saul, pre care, şi o dată, şi de doao ori, şi de multe ori, izbăvindu-l David, el, iarăş, de mii de ori, îl vicleniia, ca să-l omoară. Dară, tu, ce vei să zici? Că ţ-au luat arătura şi via, şi alte pagube ţ-au făcut, şi te-au adus la lipsă şi la sărăcie. Dară, încă, sufletul nu ţ-au luat, ca Saul lui David. Ce iaste răul, dară, ce ţ-au făcut vrăjmaşul tău? Furatu-ţ-au banii sau hainele? Ce, pentru hrăpirea averii tale, de vei răbda vitejaşte şi să mulţemeşti lui Dumnezău, atîta vei lua plată de la Dumnezău, ca cum i-ai fi dat milostenie săracilor. Iară, de-ţ va aduce şi moarte, şi aceasta mărturisire ţi-o va socoti Dumnezău, pofteşti, frate, să ştii că cu putinţă iaste, de vom vrea cu fieştece om, sau şi vrăjmaş, să avem pace. Ce hiară mai sălbatecă iaste decît leul? Dară oamenii îl dumesnicescu, şi să face mai dumeastnic decît oaia, şi umblă prin tîrg, şi nimeni nu să teame de el. Ce, dară, hiarăle le dumestnicim şi pre oameni zicem că nu-i putem dumestnici? Ce, dară, atîta de mare greşală ai făcut nepriatenului, de nu primeşti să te împaci cu dînsul? Ţi-au zis, cu vrăjmăşie, preacurvariul şi fur, dară ce iaste spre aceasta? De zice adevărul, îndireptează pre sine, iară de zice minciuni, rîde şi tu de dînsul. Fă-te, dară, de acum înainte, întreg la minte şi bun. [128] Iară, de nu ştii nimic de ceale ce te grăiaşte de rău, nu numai nu băga în seamă ceale zise, ce te şi bucură şi te veseleaşte, după cuvîntul Domnului, care zice: „Cînd vă vor ocărî pre voi şi vă vor zice tot cuvîntul rău, bucuraţi-vă, că, într-aceaea zi, multă e plata voastră în ceriu”. Iară dă te ponosluiaşte cu adevărat, rabdă şi tu, cu smerire, ceale ce ţi să zic şi nu-i sta împotrivă, să-l suduieşti, ce să suspini şi să lăcrămezi cu amar pentru păcatele tale. Şi vei afla iertăciune, pentru că ceaea ce nu fac priatenii, o fac nepriatenii, cu răotate grăind, deşi adevărul grăiesc. Că priatenii, purtîndu-se cu momeale şi nezicînd aceastea în faţă, spre mai mare umflătură rîdică boala, iară, nepriatenii, de vrăjmăşie pornindu-se şi păcatele mustrînd, de nevoie să pun la îndireptare şi să face la noi vrajba poveaste de mare folosinţă. Şi, dirept aceaea, să nu zicem „că cutarele să luptă cu mine şi mă îndeamnă să grăiescu cuvinte grozave şi de ocară”, ci acestora răutăţi sîntem noi vinovaţi în toată vreamea. Că, de vom vrea să ne păzim, nici singur diavolul nu va putea să ne pornească spre urgie şi spre mînie. Şi aceasta cunoaşte-o den istoria lui David şi a lui Saul, că David au aflat odată pre Saul, şi au tăiat o bucată den poala hainei lui, şi au stătut, şi au zis împăratului : „Iată, că am haina ta în mîinele meale şi viaţa ta la voia mea era”. Iară Saul răspunse şi zise: „Tu eşti, fătul mieu, Davide?” O, cît să îmblînzi hiara, fără veaste fu schimbare firii care nu vrea (41r) nici numele să-i auză şi acum îi zice: „Glasul tău iaste acesta, fiule, Davide.” Îndată dezlegă vrajba lui Saul blîndeaţele lui David. Ce iaste mai fericit decît David, că pre ucigaşu îl făcu tată şi pre lup oaie? Dirept aceaea, aceasta numai să luom aminte, nu numai cum să nu pătimim vreun rău de la vrăjmaşii noştri, ce nici noi să nu le facem vreo răsplătire de rău la dînşii, deşi întunearece de răutăţi am pătimit de la dînşii, precum şi David, fugindu de Saul şi gonindu-l şi, pînă la moarte viclenindu-l, nici un rău n-au păţit, ci să făcu mai luminat decît oastea cea multă şi iubit, nu numai de oameni, ce, mai vîrtos, de Dumnezău. Au nu să laudă numele lui pînă astăzi, cu proroceştile lui viersuri, pren [129] Psaltire? Şi luminat fu pre pămîntu, iară mai luminat iaste în ceriu. Ce, dară, ticălosului aceluia îi folosi zavistia? Au nu şi de împărăţie să scăpă şi rea moarte deade, cu feciorul lui dimpreună, şi acum aşteaptă muncile ceale nemuritoare ale iadului? Ce şi tu, cîndu vei vedea pre vrăjmaşul tău sau cîndu îţ vei aduce aminte de dînsul, nu zice „că atîtea şi atîtea mi-au făcut” şi te aprinzi de mînie, ce le uită toate şi zi: „Diavolul strică, iară nu acela.” Şi-ţ adu aminte de-ţ va fi zisu vreodată vreu cuvînt bun şi curînd vei potoli vrajba. Iară, de veţ vrea a vă îndirepta mai’nainte goniţi vrăjmăşia şi, atunce, mustră cu dragoste şi cearcă să te îndireptezi, iară cîndu te va mustra vrăjmaşul tău la vreo greşală, deşi tu o ştii, nu-l ocărî, ce, de vei suspina şi vei plînge cu amar, ca apostolul Petru, şi pre Dumnezău vei ruga să te iarte, îndată te-ai izbăvit den toate greşalele tale. Şi, pentru ca să nu ne socoteaşte că te mîngîiem, să aducem mărturie din Sfînta Scriptură. Era oarecare fareseu şi un vameş. Deci vameşul, ca un vameş ce era, ajunse la mare păcat şi pierzare, iară fariseul, precum făcea toată direptatea a să mîntui, mearseră amîndoi în besearecă să să roage şi fariseul stătu într-un loc înaltu şi, rugîndu-se, zicea aşa: „Doamne, mulţumescu-ţi că nu sînt ca ceialalţi oameni, hrăpitori şi lacomi, au şi ca acest vameş.” Iară vameşul, mai jos, stătu în besearecă şi nu-i răspunse, nici zise cuvînt amaru cătră fariseu, ce, suspinîndu, şi bătîndu-şi pieptul, şi lăcrămînd, zicea: „Dumnezeule, milostiveaşte-te mie, păcătosul”. Şi, aşa, mearse la casa lui îndireptat. Văzuş sîrguială, că primi mustrarea şi spălă păcatele lui? Şi vrăjmaşul, şi nevrînd, să făcu făcătoriu de bine Oarece mai fericit decît aceasta ar fi şi ce mai pre lesne ca să să iarte cuiva păcatele, că, cît ar fi vrut să ostenească vameşul să facă bunătăţi, posturi şi bdenii în mulţi ani, încă să-ş dea şi avearea milostenie, pînă a ierta Dumnezeu păcatele lui, iară el, numai cu un cuvînt plecat, lepădă toată răutatea jos şi cununilor direptăţii îl învrednici Dumnezeu? Dirept aceaea, au poruncit Dumnezeu să ne rugăm pentru vrăjmaşii noştri şi nu numai să laşi datoriile [130] lor şi rău (41v) tăţile ce ţ-au făcut, ce şi mai de cinste priateni să-i aibi decît alţii. Ai făcut nedireptate cuiva şi nu-i dai nedireptatea? Nu vezi bine că rana e vie în sufletul tău? Încă, porunca lui Dumnezău n-ai făcut. Cum vei să afli tu iertăciune, cînd te rogi lui Dumnezău ? Încă, tu nu te-ai făcut iertătoriu pre tine, de vreame ce n-ai iertat pre ceia ce ţ-au făcut rău. Cum va să iarte Dumnezău păcatele tale? Că, de vom şi ierta noi pre ceia ce ne-au făcut strîmbătate şi ne-au ocărît, iară Dumnezău nu lasă direptul să piară. Şi ascultă să-ţ spuiu o istorie. Odinioară, Mariam, sora prorocului Moisi, au mustrat şi au hulit pre Moisi, pentru căci luase muiare pre fata popei lui Iothor, carele fusease mai’nainte elin. Dară, Dumnezău ce-i făcu? Îi deade stricăciune pe tot trupul ei şi necurată o făcu pentru hula aceaea a frăţine-său, iară fericitul Moisi să ruga lui Dumnezău să gonească acea boală de pe trupul ei. Ce Dumnezău nu-l ascultă, ce-i zise: „Blîndeaţele tale şi nerăutatea ta primescu, iară ea lasă să să pedepsască, pînă la săvîrşitul vieţii ei, iară nu şi în viaţa cea de sus.” Pentru aceaea, şi tu adu-ţi aminte de-nfricoşata judecata lui Dumnezău şi socoteaşte cu gîndul tău că sînt acolo toate goale şi descoperite şi, niciodată, nu să ascunde. Dirept aceaea, de vei ierta păcatele fratelui tău, carele vor să să vădească acolo, aici, pier toate păcatele şi, acolo, mergi la judecată slobodă. Deci, iată, că mai multe iai decît dai. Şi ascultă putearea poruncii, că zice Dumnezău că, „de va sta la rugă Moisi şi Samuil, nu iaste sufletul mieu întru aceia” pre carii n-au putut Moisi şi Samuil să-i scoaţă den urgia lui Dumnezău. Numai această poruncă, adecă neţinearea de mînie, poate să apuce să scoaţă pre om den urgia lui Dumnezău. Deci, de vreame ce ni se porunceaşte să iubim pre vrăjmaşii noştri, dară, cînd vom urî pre ceia ce ne iubescu, ce iertăciune vom avea? Nici una. Cel ce nu iubeaşte pre fratele lui, de ş-ar da toată avuţia lui săracilor, sau mucenic să să facă, nimica nu va folosi. Şi cel ce dă războiu cu cel ce nu i-au făcut lui nici o strîmbătate, cîtă muncă şi pedeapsă i să cade? Deci, ce ne învrăjbim în zadaru unul cu alalt ? Şi ne zavistuim, şi facem pre [131] diavolul de să bucură, avînd noi poruncă să iubim şi pre ceia ce ne urăsc? Ce grăieşti, o, omule? Zici că ai om vrăjmaş şi nu-ţ iaste ruşine? Dară nu ne-ajunge că ne iaste diavolul vrăjmaş, de cînd au făcut Dumnezău lumea, care ne-au scos pre noi den rai şi, pururea, ne scoate şi ne duce în iad, pentru vrajba ce avem între noi unul cu alaltul? Că, măcară de n-ar fi fostu vrajba între noi, că nu s-ar bucura diavolul niciodată, au nu ştii cîtă bucurie şi veselie iaste îngerilor, cînd să întoarce şi să pocăiaşte păcătosul? Că elinii nu aştepta să aibă nici un bine după moartea lor şi de multe să nevoia, să aibă pace cu oamenii? Iară, tu, fiind creştin, nădejduieşti să moşteneşti împărăţia ceriului şi ai vrăjmaş? Hristos s-au giunghiat pentru tine, carele tu ai fostu vrăjmaş lui Dumnezău şi ai făcut (42r) voia diavolului, iară nu a lui. Şi, iarăş, de te vei pocăi, cu bucurie te primeaşte, că şi tîlharii au priateni, şi mănîncă, şi beau cu dînşii la o masă, şi-ş schimbă firea, şi să fac mai blînzi decît oile, carii sînt mai sălbateci decît hiarăle, ce masa îi îmblînzeaşte, iară, noi, avînd masă şi hrană ca aceasta, fără moarte. Şi, iarăş, ne luptăm unul cu altul, şi întărim pre vrăjmaşul nostru, diavolul, iară pre noi ne slăbim, luptîndu-ne, în toate zilele, unul cu altul şi, împreună cu diavolul, ne sculăm unii asupra altora şi pe dînsul îl luom agiutoriu şi războinic. Ce lucru iaste mai rău decît diavolul şi mai făr’ de leage? De a căruia oştime să fugim, fraţilor, şi să alergăm cătră iubitoriul de oameni, Dumnezăul şi mîntuitoriul sufletelor noastre, Isus Hristos, Domnul nostru, a căruia e putearea, şi slava, şi închinăciunea, împreună cu Părintele, în veacii veacilor, amin. Cuvînt al 12 a celui întru sfinţi părintele nostru, a lui Ioan Zlatoust. Pentru ţinerea de mînie şi pentru nemînia. Blagosloveaşte, Părinte. Vrînd eu să vorbescu cătră dragostea voastră, fraţilor, pentru blîndeaţea şi nemînia, oare pre care om dirept am aduce la mijloc, în loc de pildă? Noi nu vom aduce pre altul, ce numai pre [132] carele au luat mărturia de sus, de la Dumnezău, de vreame ce de acestu sfînt să minuna Dumnezău şi zicea: „Aflaiu pre David, sluga mea, feciorul lui Iesei, bărbat după inima mea.” Acesta proroc, David, şi împăratul, nu adăpa, numai, şi hrăniia pre vrăjmaşii lui, ce, de multe ori, cînd cădea la nevoi şi la morţi, îi scotea şi-i izbăvea. Pentru că Saul, împăratul jidovilor, îl pizmuia şi avea asupra lui vrajbă şi vrea să-l omoară, pentru căci făcuse David mari şi multe bunătăţi lui Saul, cu acea luminată şi vestită biruinţă a lui Goliad, care biruia şi omorîia, în toate zilele, oastea lui Saul, iară el, pentru binele ce-i făcuse şi pentru mîntuirea şi izbăvirea lui şi a tot norodul jidovesc, el nu-l iubea, ce-l goniia. Şi, odinioară, la un praznic, zicea cătră boiarii lui: „Oare unde va fi feciorul lui Iesei? „ Gîndind că va ocărî strălucirea lui David cu defăimarea neamului, iară vestitul şi lăudatul David au găsit pre vrăjmaşul lui, pre Saul, dormindu într-o peşteră, ce n-au vrut să-l ocărască şi să-i zică feciorul Chisei, că aşa chema pre mumă-sa, Chisa, ce (42v) au zis numele cel cinstit, adecă „nu voiu rădica mîna mea asupra unsului Domnului”, atîta au fostu de curat direptul acesta de mînie şi de vrajbă, zice lui Saul că iaste om bun şi a lui Dumnezău, carele i-au făcut, de multe ori, strîmbătăţi. Şi, cu seate doriia să-i bea sîngele lui, pentru multe bunătăţi ce văzuse la dînsul, pentru care era vreadnic morţii ca unui om nemulţemitoriu, pre carele îl află David în peşteră, ca într-o temniţă. Şi ajutoriul pustietăţii şi greul somnului îi ajuta, iară el nu vru să-ş izbîndească, dară ce zicea: „Nu voiu pune mîna pre cel miruit al Domnului’. „Atîta eşti de blînd şi neţiitoriu de mînie, o, direptule Davide?” „Atîta, zice, pentru că, de nu va petreace rău şi să rabde, nu se chiamă direptu”. Ce eu alta voiu să zic, că nu iaste minune, că nu-ş aducea aminte de răutăţile ce-i făcuse Saul mai’nainte. Ce, nici mai apoi nu să temea de războiul împăratului, pentru că fericitul David mai bine iubiia să petreacă nevoie decît să ucigă vrăjmaşul lui. Şi, [133] ca cum i-ar fi fost făcutu nişte bunătăţi multe, aşa îi era milă de vrăjmaşul cel ce-i făcuse lui atîtea răutăţi. Şi, numai ce luo poala hainei lui şi vasul cel de apă, şi, depărtîndu-se, stătu şi strigă cu glas mare, de-l deşteptă şi-i arătă seamnele ce luase de la dînsul, nu pentru lauda, ce vrînd să-l îmblînzească şi să cunoască că nu-i iaste vrăjmaş, precum socotiia el. Şi, pentru aceaea, pururea să nevoia să-l întoarcă spre pace şi spre prieteşug, iară el tot ceale împotrivă făcea. Ce răutate mai mare vom să zicem den cîte vicleşuguri avea Saul asupra lui David pentru binele ce-i făcuse acelui lipsit de minte şi nebun? Că nu o dată şi de doao ori au aruncat suliţa asupra lui David să-l ucigă şi au lovit în zid. Cum nu va părea rău tuturora pentru aceasta? Iară David, mai bine pohtiia să fugă şi să să înstriineaze de la moşia lui, şi să petreacă rău, şi să fie lipsit şi flămînd şi de mîncare, decît să ucigă pre împăratul şi să fie el pricina morţii lui, ce totdeauna să nevoia să-l izbăvească den patema zavistiei şi a pizmei şi cu această smerenie scoase ochii diavolului. Deci, alt ce lucru va să fie mai bun decît această bunătate sufletească a direptului? Că, pentru dragostea, suferi sărăcia în loc de bogăţie şi, în loc de moşia lui, pustiul, şi osteneale şi nevoi. În loc de desfătare, şi de cinste, şi de mărire, primiia să petreacă rău şi nevoie, numai să izbăvească pre vrăjmaşul lui den vrajba ce avea asupra lui. Iară acela, fiind îndărătnic şi fără de omenie, nimic nu vrea să să întoarcă spre dragoste şi prieteşug, ci totdeauna îl goniia din loc în loc, să-l umoară. Ci nu ştim cum tocmi Dumnezeu şi căzu în mrejile lui David, pentru că zice că au fost acolo, în pustie 2 peştere. Deci, în cea mai dinafară au întrat Saul, iară în cea mai denlăuntru au fostu David cu voinicii lui. Şi, atunce, ziseră voinicii cătră David: „Iată, ziua aceaea ce au zis Domnul „că voiu da pre vrăjmaşul tău în mînile (43r) tale.” Şi mearse David foarte încet şi pe mîlcomiş şi au luat haina cea de auru ce era acoperit cu dinsa, cînd dormiia, iară, apoi, îi păru rău lui David căci luo haina cea împărătească şi zicea cătră soţiile lui: „Să [134] mă iarte Dumnezău pentru acest lucru ce am făcut şi, măcară de-ar şi vrea Dumnezău, iară eu aceasta, niciodată, nu o voiu face, să-m spurc mîna în sîngele domnului împăratului.” Acestuia să-i zică cineva înger nu greşaşte, să-i fie vînatul prinsu în mreji şi pre vînătoriu să-l îndeamne ceialalţi voinici, toţi să-ş văpsească sabia în pieptul vrăjmaşului şi el să nu primească. Caută acum, de vezi răbdarea, biruinţa şi cununa, că mai mare biruinţă au făcut atuncea firii lui, iertînd pre Saul, decît cînd au bătut pre Goliad. Adevărat, mai luminată să făcu această biruinţă decît aceaea şi, fără de sînge şi minunat să săvîrşi! Deci, să sculă Saul den somnu şi ieşi şi David după dînsul, mulţimindu lui Dumnezău că nu purta capul vrăjmaşului lui, ce purta o mînie omorîtă, că, mîntuind pre Saul cu multe cuţite, junghe pre vrăjmaşul diavol. Şi, în ce chip au ieşit cei trei coconi den cuptoriu, nearşi de focu, aşa nici pre David nu-l arse para mîniei şi a urgiei. Deci, ieşind afară, David strigă cătră Saul, zicînd: „Domnul mieu, împărate.” Iară Saul să întoarse, şi văzu pre David, şi îndată căzu David de i să închină, şi zise: „Pentru ce asculţi, domnul mieu, pre vrăjmaşii noştri carei îţ zicu? Iată, David cearcă sufletul tău, iată că astăzi te-au dat Dumnezău în mînile meale şi am zis să nu dea Dumnezău să rîdic mîna mea spre stăpînul mieu şi, cum că ţiu şi haina ta la mine şi nu te-am ucis, iară tu, de multe ori, te-ai ispitit să mă umori, ce să cunoşti, de astăzi ‘nainte, că nu-ţ sîntu vrăjmaş.” Pentru aceaea, şi tu, oricare ai fi, cînd vei prinde pre vrăjmaşul tău, nu-i face rău pentru rău, măcară de-ai fi auzit mii de ocări de la dînsul, sileaşte ca să-l îmblînzeşti, precum au făcut şi David cu vrăjmaşul lui, că nu numai îmblînzit, ce l-au făcut de au şi lăcrămat, de vreame ce-l auzi zicîndu-i: „Domnul mieu, împărate.” Atuncea, Saul zicea cătră David, cu mare mînie: „Tu eşti mai direptu decît mine, că tu mi-ai făcutu multe bunătăţi şi, acum, mi-ai dăruit şi viaţa mea, pentru mii de răutăţi ce ţi-am făcut, şi nu m-ai omorît.” Deci, cine va să fie mai fericit decît prea blîndul [135] David, carele îmblînzi pre vrăjmaşul într-o mică de ceas? Mulţi dentru oameni, nu numai de vorba vrăjmaşilor fug, ci nici să-i auză nu vor. Iară David n-au făcut aşa, ci izbăvi pre vrăjmaşul lui şi-l cinsti şi-i zise „Domnul mieu, împărate,” şi s-au închinat lui. Pentru aceaea, şi Saul, deaca văzu smerenia şi blîndeaţa lui David cea multă, lăcrămă şi zise: „Iată, cunoscuiu fătul mieu, astăzi, că, pentru smerenia ta, va să-ţi dea Dumnezeu împărăţia jidovilor în mîinele tale şi va să stea împărăţia ta preste toţi împăraţii. Numai aceasta te rogu, fătul mieu, pentru numele lui Dumnezeu, să nu răsipeşti, nici să pierzi sămînţa din casa părintelui (43v) mieu, deaca voi muri eu.” Dară David, ce făcu? Au doară să mîndri pentru aceasta? Ba. Ci, îndată primi cuvîntul şi plini rugămintea şi, deaca să săvîrşi Saul, necum să facă vreun rău feciorilor lui, ce încă-i cinsti foarte şi la masa lui cea împărătească îi învrednicea. Încă, şi cînd au auzit că au căzut la războiu Saul, ş-au rupt veşmîntul lui cel împărătescu, şi puse ţărînă în capul lui, şi plîngea cu amar, şi zicea: „Saul, Saul, şi Ioatham, iubiţii miei stăpîni şi împăraţii miei cei prea frumoş.” Dirept aceaea, fieştecarele dentru noi, aşa, acum şi pururea, să ne aducem aminte de vrăjmaşii noştri şi, pînă sînt vii şi, după moartea lor, să ne rugăm pentru dînşii. Şi, de trebuiaşte, încă, să şi plîngem după dînşii şi, încă mai vîrtosu, pentru ceia ce ne-ar fi făcut multă pagubă şi rău, ca să luom, cu multă îndrăzneală, mai mare plată de la Dumnezău, precum vom să vedem şi pre David cu Saul. Dară ce iertăciune vom să avem noi, cînd ne aducem aminte şi pomenim greşalele ceale trecute şi uitate şi să ne mîniem pre cei ce ne-au scîrbit pre noi? Că bine iaste să nu facă cineva strîmbătate altuia, iară lui bine iaste celuia ce pate strîmbătatea, să nu să răsplătească rău pentru rău, că leagea cea veache zicea atuncea: „Ochiu pentru ochiu şi dinte pentru dinte.” Iară David atîta fu de înţelept, cît întrecu şi Leagea cea veache şi cea noao, iară noi, nu numai sîntem datori să nu facem rău pentru rău, ce, încă, să facem şi bine vrăjmaşilor noştri, că zice [136] Hristos: „Rugaţi-vă pentru ceia ce vă supără pre voi şi faceţ bine celora ce nu vă iubesc.” Deci, ce răspuns şi ce iertăciune vom avea noi, carii sîntem mai pre urmă de Hristos, neajungînd noi la măsura sfinţilor celor vechi care au fost mai’nainte de Hristos? Că zice Hristos: „De nu va prisosi direptatea voastră mai mult decît a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţ întra împărăţia ceriurilor.” Pentru căci, ascultă ce zice Petru cătră Hristos: „De cîte ori să-m greşască fratele mieu şi să-l iertu? Oare ajunge-va de şapte ori? Şi părîndu-i că va avea cinste mare şi multă pentru aceasta.” Iară Hristos i-au zis: „Nu-ţ zic pînă în şapte ori, ce pînă de şaptezeci de ori cîte şapte, care să face numărul de 490 de ori, să ierţi pre cel ce ţ-au greşit.” Adecă, arată aceasta, să iertăm totdeauna pre cei ce ne greşescu, că de alt nu să bucură atîta Dumnezău decît cînd nu răsplăteaşte cineva altuia rău pentru rău. Şi va să zică neştine: „Că eu sînt om sărac şi fără de puteare, ce nu pociu să facu nici un rău celui ce mi-au făcut strîmbătate” Dară eu zic: „Cum poţi, cînd te mînii pre dînsul de-l bleastemi, şi-l afuriseşti, şi-l ocărăşti, şi-l grăieşti de rău pururea şi cătră toţi nu iaste aceasta răsplătire? Sau cînd îi zici să dea samă la Dumnezău, pentru că aceastea toate sînt la voia noastră.” Pentru aceaea, cel ce nu face aceastea nu răsplăteaşte rău pentru rău şi acela ia plată de la Dumnezău. Aiavea iaste că (44r) i-au fostu în voia lui să facă rău şi n-au vrut să facă. Pentru aceaea, cînd vezi că-ţ cade vrăjmaşul în mînile tale, nu-ţ pară că iaste vreamea muncii lui, ce iaste vreamea mîntuirii lui, pentru că, atuncea, să-ţ fie mai milă de vrăjmaşul tău, cînd poţi să-i faci mai rău şi nu-i faci. Deci, de vom face aşa vrăjmaşilor noştri şi-i vom ierta de greşalele lor, care lucru iaste mai mare decît toate bunătăţile, ne vom învrednici de vom dobîndi binele cel viitoriu şi veacinic, întru Isus Hristos, Domnul nostru, a căruia e slava şi puterea, împreună cu Părintele şi cu Duhul Sfînt, acum şi pururea şi în veacii veacilor, amin. [137] Cuvînt al 13 a celui întru Sfinţi părintele nostru, a lui Ioan Zlatoust. Pentru dragostea şi iubirea frăţiei. Blagosloveaşte, Părinte. Iubitoriul de oameni, Dumnezeul nostru, fraţilor, ba şi iubeaşte să aibă toţi oamenii dragoste unul cu alalt, şi prieteşug adevărat, şi credinţă nedespărţită, că, pentru aceaea, au pus nevoie ca aceaea întru meşteşugurile şi trebile lumii, ca să trebuiască a ajuta unul altuia la slujba şi binele vecinului său. Pentru că şi sămănătoriul nu samănă grîu, cît să fie numai de treaba lui, ce şi de treaba altora, de vreame ce, socotind că fiind lipse şi neajunsul vremii, va pieri şi el şi ceialalţi. Aşijderea, şi oşteanul nu mearge la războiu şi la primejdii ca să să păzească şi să să mîntuiască numai pre sine, ce pentru ca să facă să stea şi cetăţile şi oraşăle în pace şi neprădate. Aşa face şi neguţătoriul cel ce umblă pre uscat şi pre mare, nu aduce negoţ numai cît e de treaba lui, ce aduce şi alte negoaţe multe, cît trebuie să să ţie şi alţii mulţi, de vreame ce, de-ar fi fostu într-alt chip, adecă a fi oamenii nelipsiţi, n-ar primi să ceară nemica de la vecinul lor. Dirept aceaea, au împreunat Dumnezeu lumea cu dragostea atîta de minunat, pentru că dragostea nu lasă pre om să facă întîiu binele lui, ce altora, că, de n-ar fi fostu această iubire frăţească, n-ar fi fostu putinţă să să mîntuiască nimenea, nici trupeaşte, nici sufleteaşte. Măcară de am face toate bunătăţile şi să nu avem dragoste, nici o îndrăzneală şi nici un prieteşug nu vom să avem la Dumnezeu. Că zice apostol Pavel: „De mi-aş da toată avuţia mea milostenie, şi de-aş da trupul mieu să-l arză pentru numele lui Hristos, şi să mă fac mucenic lui, şi dragoste cu fratele mieu să n-aibu, nici o folosinţă n-am”. (44v) Ascultă, iarăş, ce zicea, cînd vrea să meargă să să judece la judecata păgînilor: „Fericit sînt eu, că vei să mă judeci tu, Fiste.” Nu că doară îl lua cu bine ceva, ce pentru blîndeaţea şi dragostea vrînd să dobîndească pre oarecarii, că, despre o parte biruia şi tocma şi pre judecătoriu îl trase spre el, cel mai’nainte vinovat [138] judecăţii. Iară, apoi, biruind, judecătoriul mărturisiia, cu glas mare, înaintea a tot divanul, zicînd: „În scurtă vreame, Pavle, vei să mă faci să mă fac creştin?” Iară Pavel zise: „Aşa nădejduiescu şi eu, în Hristosul mieu, nu numai tu să te faci creştin, ce şi ceia ce să află aicea toţi să să facă creştini ca şi mine.” Deci, cînd ceare Dumnezău atîta de mult şi noi nici o parte puţină nu dăm, ce iertăciune vom să aflăm? Nici una. Pentru aceasta, nu vă pară că iaste lucru rău a trebui unul altuia, pentru că acest lucru dumnezeiesc, adecă dragostea şi împreunarea oamenilor, s-au făcut cu socoteala şi cu înţelepciunea cea nespusă a lui Dumnezău. Că, de nu trebuim unul altuia, nici treaba cea de nevoie nu ne poate aduce la prieteşug. Dară cu cît mai vîrtos, cînd am avea de ajuns de toate? Şi aceasta iaste aieve, că am fi ca hiarăle ceale sălbateci, de-am mînca unul pre alalt. Pentru aceaea, împăratul păcii, Dumnezău, cu sila şi fără de voia lor, au poruncit tuturor oamenilor să trebuiască şi să să roage unul altuia şi, în toate zilele, să ne închinăm şi să dăm ziua bună unul altuia, întru întimpinarea noastră. Dară, de-ar fi luat şi această legătură a dragostii dentru noi oarecarele şi cine ar vrea pre lesne să iubească pre aproapele lui? Ce, pentru aceaea ne-au dat Dumnezău să avem toţi un lăcaş şi o casă toată lumea? Şi o lumină ne-au aprins tuturor, soarele să ne lumineaze? Şi un acoperemînt au tins, şi ne-au învălit cu ceriul, şi o masă pămîntul, şi n-au dat celui bogat mai mult şi celui sărac mai puţin? Ba, ce tuturor, într-un chip, ca să nu poată zice nimenea: „Că eu n-am priaten, nice rudenie, nici vecin. Într-aceaea, cum voiu să mergu să vorbesc, neavînd nici o împreunare cu dînsul?” Ascultă, să o ştii, că nu să cade numai priaten cătră priaten să arate dragostea şi cunoştinţa, ce, precum să află mădulariu cătră mădulariu. Că, precum nu putem să zicem „că nu-m trebuiaşte mîna sau piciorul”, aşa şi cela ce zice că n-are omul lui, sau priaten, sau vecin. Şi de acest lucru iaste numai să rîză neştine, că, de n-ai măcară şi rudă şi priaten pe cineva, tot iaste om den firea ta. Şi un stăpîn are – pre [139] Dumnezău. Şi în lume s-au născut, că, pentru bani, pre aceia ce nu sînt datori îl lăudăm, iară pentru dragostea, pre ceia ce sînt datori, pururea, îi iubim şi-i lăudăm. Pentru aceaea, să poftim să avem dragoste cătră toţi, iară deşi pofteaşte cineva să să desparţă de tine, tu nu te despărţi, nici să-i zici vreun cuvînt rău, adecă „de mă va iubi el, îl voiu iubi şi eu”. Iară, de nu va vrea el, nicidecum, să te iubească, tu tot să arăţi spre dînsul dragoste, ca să-l întorci ( 45r) cătră tine, că toţi creştinii sînt ale tale mădulare, că mădulariul, cînd va să să desparţă de la trupul omului pentru vreo nevoie sau vreo primejdie, ceva, facem meşteşuguri, în tot chipul, ca să-l aducem la loc. Aşa să cade să facem şi pentru fratele cel ce nu are dragoste, pentru că, atunce, ai plată mai multă de la Dumnezău, cînd îl tragi la dragostea ta, că ne porunceaşte Domnul să chemăm spre prieteşug pre ceia ce nu pot să ni-l răscumpere, ca să să adaogă plata răscumpărării. Cu mult mai vîrtos să cade să facem aceasta, pentru prieteşugul şi dragostea fratelui nostru. De iubeşti pre cineva şi te iubeşte şi el pre tine, iată că-ţ răsplăteaşte datoria prieteşugului. Iară cela ce iubeaşte şi nu-l iubescu, îţ face pre Dumnezău datornic, în locul aceluia, căci, cînd te iubeaşte neştine, atuncea nu trebuiaşte multă nevoinţă. Iară, cînd nu te iubeaşte, atuncea are multă mulţimită pentru binele şi ajutoriul tău. Pentru aceasta, dară, să nu faci leanea pricină nevoinţei, nici să zici că: „De vreame ce s-au răcit dragostea ce avea spre mine, n-am nici o grijă de dînsul,” că rea neputinţă iaste, deaca să răceaşte dragostea. ce, tu, încălzeaşte mădulariul acela ce s-au răcit, pentru că cel ce va să-l iubească alţii trebuie să iubească şi el pre ceia ce-l iubescu, că, deaca nu poţi să aibi priatin şi frate într-alt chip, poţi, cu blîndeaţele, să dobîndeşti. Iară, deaca nu eşti vreadnic să chiverniseşti pre fratele tău, dară pre strein, cînd vei putea să-l aduci spre tine? Şi aceasta, în ce chip se va face? Cînd vei vrea să nu se vestească numele tău de rău. Deci, pentru aceaea, nu grăi nici tu de rău pre altul. Dragu-ţ iaste să te laude alţii. Laudă şi tu pre aceia. [140] Voia-ţ iaste să nu te grăiască de rău. Nu grăi nici tu pre alţii de rău. Vei să-ţ dea alţii milostenie. Fii şi tu milostiv. Voia ţi-i să-ţ iarte greşalele tale. Iartă şi tu pe ceia ce-ţ greşăscu ţie. Vei să nu-ţ facă strîmbătate. Nu lua nici tu ceale streine. Într-acest chip să fim spre vecinii noştri, în ce chip vom să fie şi ei spre noi. Că, în ce chip trupul, fără de suflet, nu să chiamă om, nici sufletul fără de trup, aşa nici dragostea cătră Dumnezău, deaca nu va avea şi dragostea celui de aproape şi de o credinţă cu el. Vei să odihneşti pre cineva. Eu nu te oprescu, numai să nu fie spre păreare rea a altuia. Şi să nu căutăm să ne folosim numai de la învăţăturile dascalilor, ce să ne strîngem toţi la un loc, învăţînd unul pre alalt. Dară, pentru ce să fii tu unul şi singur? Căci nu te nevoieşti să aibi priateni mulţi şi iubiţi? Căci nu eşti şi tu făcătoriu libovului? Căci nu cîştigi priateni şi prietenie, care iaste mare laudă bunătăţii? Pentru că, în ce chip zicem că sînt oamenii răi ceia ce să tocmescu şi să împreună de facu rău, că şi pe Dumnezău mînie, aşijderea, şi celora ce sînt într-o împreunare cu dragostea şi să veseleaşte Dumnezău de dînşii le zicem că sînt oameni buni. Pentru aceaea, şi tu nu te împreuna cu cei mulţi spre rău. Fă priateni şi-i cinsteaşte pre dînşii, (45v) ca pre oamenii tăi. Şi, mai’nainte de toţi, cinsteaşte pă preoţi şi pre mai marii besearecii, că omul cel iubitoriu de pace să chiamă fiul păcii şi, cu multu mai vîrtos, cel ce face priateni. Iară, încă, de să şi împacă cu ceia ce are vrăjbă, nu să cheamă numai fiul păcii, ce, încă, şi fiul lui Dumnezău, pentru că zice: „Fericiţi sîntu făcătorii de pace, că aceia fii lui Dumnezău să vor chema.” Iară cela ce face vrăjmaşi şi nepriateni, niciodată nu iaste vreadnic de laude, că diavolul ne îndeamnă pre noi să ne învrăjbim unii cu alţii, ca să ne ducă în muncă, iară Dumnezău iubeaşte, ca să să mîntuiască toţi oamenii cu lipsa. Diavolul împreună pre oameni cu noroiul bogăţiei şi nu-i lasă, nici noaptea, nici ziua, să să odihnească, iară Dumnezău de acea grijă multă şi fără minte opreaşte pre oameni şi le porunceaşte să strîngă comoară în ceriuri, nu [141] den avuţia strîmbă, ce den osteneale direpte. Iară diavolul, după ostenealele şi nevoile lor ceale multe, nu numai cît nu poate să ajute celora ce au făcut voia lui în iad, unde să muncescu, ce încă aprinde şi para focului, şi arde mai tare pre ceia ce-l asculta pre dînsul, şi strîngea avuţia cea nedireaptă a păcatelor. Iară Hristos ne-au poruncit că, de vom da şi un păhar de apă reace cui lipseaşte, nici acela nu-l va lăsa să piară fără de plată. Dară, cum nu iaste mare nebunie să nu iubim stăpîn şi domnu blînd şi dulce ca acesta? Şi să lăsăm pre acesta care iaste plin de toate bunătăţile şi să slujim tiranului, diavolul cel fără minte, carele, nici aici, nici acolo, nu poate să ajute? Ci nu vă pară rău, fraţilor, de cuvintele ce-am zisu, că şi eu iubesc pre cela ce mă iubeaşte, iară, şi cînd mă huleaşte şi mă mustră pentru îndireptarea vreunii greşale, atuncea mai mult îmi pare că mă iubeaşte, că cela ce laudă pe priatenul său, veri de ar face bine, veri rău, acela nu iaste priaten adevărat, ce iaste înşălătoriu şi făţarnic. Cîndu laudă pre cineva, pre cel ce face lucruri bune, sau îl huleaşte pre cel ce face lucruri reale şi-l mustră în taină, adecă să fie osebi numai amîndoi, atuncea iaste lucru de priatin credincios şi iubit. Şi cînd mă laudă vreun vrăjmaş al mieu, nicicum nu primescu, iară pe priatin, cînd mă ceartă, îl iubescu şi dragi îm sînt ranele lui, precum zice cuvîntul cel filosofescu: „Mai credincioase sînt ranele priatenului decît sărutarea cea de bună voie a vrăjmaşului”, pentru că vrăjmaşul, veri cu direptul, veri cu strîmbul, de ocăraşte şi mustră pre om, nu pentru folosul lui îi face acealea, ce ca să-i facă ruşine. Deci, fraţilor, iată că nu iaste, în toată lumea, mai bună tocmeală decît uniciunea şi dragostea, pentru că unul singur iaste înmulţit, adecă arată pre mulţi pren dragoste, că, de sînt doi într-un suflet şi iubiţi, între zeace nu iaste unul, ce iaste fieştecarele de dînşii înzecit. Şi, cercînd, afli pre cei zeace într-unul şi pre unul în cei zeace, că, de-au şi vreun vrăjmaş de să apropie cătră unul dentr-înşii, ca cînd se-ar lupta cu cei zeace. Că fieştecarele (46r) dentr-aceştia are cîte 20 de mîni, şi cîte 20 de [142] ochi, şi cîte 20 de picioare, iară suflete au zeace. Iară, de-ar fi şi o sută, tot într-acesta chip ar fi. Şi singur cela ce-ar fi la Persia, poate să fie şi în Rîm şi ce nu poate să facă firea omenească, iară dragostea poate să facă. Iară, de va avea neştine 1000 de priateni sau 2000, socoteaşte, cu mintea ta, cît mai mult covîrşescu lucrurile puterii ajutoriului. Şi aceasta iaste mai minunată decît toate, să să facă dentr-unul o mie. Ce, de vreame ce iaste atîta de bună dragostea, pentru ce nu cîştigăm şi noi putearea şi ajutoriul dragostii? Macară de sînt priatenii tăi şi săraci, tot ai mai mult ajutoriu de la aceia decît de la cei bogaţi, pentru că cealea ce vei să zici tu pentru tine le zice priatenul tău. Dirept aceaea, cela ce are dragoste cu toţi niciodată nu pate rău, că-l păzescu atîţia voinici, ca pre un împărat, şi, într-acesta chip, de cei mulţi să facu luminate biruinţele dragostii. Şi, precum strunele alăutei, de sînt şi multe, iară, într-o unire a glasului săvîrşesc viersul cîntecului foarte frumos şi cuvios, aşa sînt şi ceia ce au dragoste între dînşii şi sînt adunaţi într-un gînd cu dragostea, că dragostea, ce nu face priatenul celui adevărat? Cîtă bucurie face priatenul cătră priatenul său? Cîtă folosinţă, cîtă pază? Că, de-ai zice întunearice de avuţii, nemica nu iaste potrivnic priatenului celui adevărat. Şi, în ce chip crinii cei albi şi trandafirii dau frumoasă şi minunată miroseală, în tot locul, cu floarea frumuseaţelor lor, aşa şi priatenii, macară în ce loc ar mearge, dăruiescu darul dragostii. Mai bine iaste să umble omul întru întunearec decît să n-aibă priateni, că nu arde fierbinţeala frigurilor trupurile, precum arde şi aprinde dorul sufletele priatenilor, cîndu să desparte unul de altul, că aşa iaste pohta dragostii cei adevărate, nu numai la cei ce sînt în faţă, ce şi la ceia ce lipsescu dă mai multă pohtă. De multe ori, şi în visuri îi vedem, şi vorbim cu dînşii, şi ne sărutăm cu dragoste, fără de saţiu, şi numai cu pomenirea priatenului să bucură neştine şi are veselie. Dară cela ce iubeşte pre Hristos, pre priatenul şi făcătoriul de bine cel adevărat, care au primit şi ne-au iubit pre noi, şi [143] pururea îl avem în mintea noastră şi în gîndul nostru, unul ca acela nici o nevoie n-are, nici să teame de nimenea? Că, de ne arătăm groazneci spre toţi, cînd avem dragoste despre stăpînii şi oamenii cei mari, cu cît mai vîrtos, de vom avea dragoste cu Dumnezeu, şi de va trebui să dăm şi bani şi trupurile şi, tocma, şi sufletul să-l dăm pentru această dragoste dumnezeiască, să nu ne pară rău. că nu ajunge să arătăm numai cu cuvintele dragostea unul cătră altul, ci să să cunoască dragostea şi prin fapte, că Hristos, încă, nu ne-au învăţat numai cu cuvintele, ce şi cu lucrurile au arătat dragostea lui cătră noi. Pentru aceaea, să ne smerim pre noi, ca să ne aibă Dumnezău de grijă, că ceia ce au grijă numai de dînşii, pre aceia Dumnezău (46v) va să-i smerească. Deci, cine va să ştie cum şi în ce chip va iubi chiar pe priatenul său şi va să cunoască putearea liubovului, să alearge la făcătoriul aceştiia, la fericitul Pavel, să afle, şi el îl va învăţa cîtă nevoie şi cît greu iaste a suferi neştine despărţirea priatenului celui credincios carele trebuie să aibă suflet viteaz. Că acest mare apostol al lui Hristos, carele au învăţat toată lumea şi au gonit den mintea lui tot fealiul de patimă şi, luptîndu-se, au agonisit toată nepatema îngerească şi cealealalte patemi omeneşti pre lesne le-au răbdat, ca un trup striin, adecă legăturile, închisorile, temniţele, lanţurile, stradaniile, bătăile, morţile şi tot fealiul de patimă rea. Iară, despărţindu-se un suflet iubit de la dînsul, foarte tare să întristă şi mult să scîrbi, că aştepta să afle pre iubitul lui apostol, pre Tit, în cetatea Troadei, şi nu-l află, şi îndată ieşi, şi fugi den cetate. O, fericite Pavle, şi de trei ori fericite, ce iaste aceasta ce făcuş? La stîlpu ai fost legat şi în temniţă închis, rane şi bătăi ai luat, şi den tot trupul tău cură sîngele. Deci, acest apostol, Pavel, au venit în vestita cetate, în Troada, şi au aflat pe troaditeani chemaţi şi învăţaţi întru mărturia lui Hristos de apostolul Tit, şi era gata toţi să primească botezul, şi tu lepădaş atîta dobîndă den mînile tale? „Adevărat, zice, că multă scîrbă şi jale m-au cuprins şi toată mintea mea o turbură despărţirea [144] apostolului Tit.” Văzuş cîtă osteneală iaste să poată răbda neştine despărţirea iubitului său priatin? Cîtă vitejie de suflet trebuiaşte? Pentru că nu ajunge să fie dragostea numai în suflet, ce trebuie şi mîngîiare trupească, şi împreunare, şi vorbă cu îndrăznire. O, prieteşug şi dragoste fierbinte, Pavel, cel nebiruit în supărări, stîlpul cel neclătit, carele zicea: „Cine mă va despărţi de dragostea lui Hristos? Nici scîrbe, nici gonire, nici despărţirea vieţii, ce toate le voiu răbda cu bucurie.” Şi, oarecînd, văzînd lacrămile iubiţilor lui priateni pentru despărţirea lui, ce să despărţiia de dînşii, zicea cătră dînşii: „Ce faceţ aceasta, fraţilor, de plîngeţ şi-m sfărîmaţ inima?„ O, minunea mare, ce zici, fericite Pavle? Putură lacrămile priatenilor să zdrobească sufletul cel nebiruit întru supărări? „Adevărat, că mare iaste putearea dragostei şi dragostea aceasta mă stăpîneaşte şi mă biruiaşte, că alte scîrbe, afară den dragoste, toate le voiu îngădui”. Dară cine să nu se mire şi să să ciudească de sufletul cel viteaz şi întocma cu ceriul al lui Pavel? Că, fiind legat şi închis în Rîm, trimitea scrisori la filipiseanii Machedoniei şi, cît iaste de departe de la Machedonia pînă la Roma, ştiu ceia ce-au mers dentr-un loc pînă la altul şi nici o opreală n-au făcut la pomenirea dragostii de ucenicii lui, ce, adeasea, trimitea cărţi pretiutindinea, la besearecele lui Hristos. Atîta iaste puterea dragostii, cîtu nu numai pre ceiace (47r) sînt de faţă şi aproape îi împreună, ce, încă, şi pre ceia ce să află departe îi adună şi-i împreună. Şi aşa să cade neştine să iubească pre cel ce-l iubeaşte, cît să-ş puie tocma şi sufletul pentru priatenul său. Pentru aceaea, nu iaste nemica în lume vreadnic şi tocma priatenului celui credincios, că, de veade pe priatenul său, să bucură, şi să veseleaşte, şi să roagă pentru dînsul, ca şi pentru el. Eu ştiu pre oarecare ce să ruga lui Dumnezău şi sfinţilor să ajute priatenului lui şi, apoi, să ruga pentru sine. Iar ştiu şi pre fericitul Pavel că da sufletul lui cu multă pohtă şi făgăduială, să între în iad, pentru priatenii lui. Pentru aceaea, dară, cel ce iubeaşte, nu trebuiaşte să stăpînească [145] el, ci alţii să-l stăpînească pre dînsul. Cel ce iubeaşte nu trebuiaşte să-l dăruiască pe el, ci el să dăruiască altora, că trebuie să aibă pre priatenul lui datornic, şi să-l stăpînească priatenul lui, şi să o aibă aceasta de mare dar şi facere de bine. Şi nu-ţ pară că-ţ zicu pentru priatenii measelor, că, cine are priaten, precum zic eu, acela cunoaşte ce zicu, că, decît această viaţă trecătoare, mai dulce iaste priatenul, că mulţi oameni, după moartea priatenilor, nu voru d-icii să mai vieţuiască în lumea aceasta, că mai bine au pe priatenul lor decît lumina ochilor lor. Mai bine iaste noao să nu lumineaze soarele decît să ne despărţim de priatenii noştri, că, deaca are omul priateni, nici o voie rea n-are. Iară de ai vreun priaten şi cunoşti vreo vătămare sufletească de la dînsul, părăseaşte-te de priatenul acela, că, deaca ne doare vreun mădulariu, noi îl tăiem şi-l lepădăm, să nu strice şi pre cealealalte. Deci, cu multu mai vîrtos să cade să facem pentru sufeltele noastre, că nu iaste alt lucru mai rău decît împreunarea şi dragostea cea vicleană, pentru că ceale ce nu le poate să le facă nevoia, poate prieteşugul să strice. Cine are pe priatenii împăratului vrăjmaşi nu poate să fie şi priaten împăratului, căci, cînd ne iubim pentru Dumnezău, atunci sîntem datori cinstii lui, iară, cîndu nu ne iubescu alţii, el iaste, atunci, datoriu cinstii noastre. Pentru aceaea, dară, cîţi nu lepădăm banii noştri cei trecători pentru Hristos şi, mai vîrtos, pentru noi, să ne minunăm, aducîndu-ne aminte de dragostea lui Pavel ce au avut pentru Hristos, că nici pe Hristos nu iubiia atîta, cît iubiia ceale ce era pentru Hristos. Ci pentru dînsul iubiia acealea şi numai de una să temea, să nu cumva să cază den dragostea lui; aceasta avea mai groaznică decît munca. Deci, de vreame ce el era bucuros să între în matca focului, să să muncească pentru dragostea lui Hristos şi să fie lipsit de împărăţia ceriurilor, dară noi, carei nici de lumea aceasta nu vom să ne lepădăm, oare nu sîntem vreadnici de osîndă? Şi nici măcar de încălţămintele lui a ne atinge, atîta sîntem departe de mărirea lui. Încă multe [146] avem a zice, dară vreamea au trecut, ce vom lăsa, de vom zice altă dată. Însă numai atîta mai zicem acum, că, în ce chip avem credinţa cea sfîntă şi bună, aşa să avem şi dragoste cătră toţi, şi cătră priateni, şi cătră (47v) vrăjmaş, şi primirea oaspeţilor, şi răbdarea la supărările carele ne vin asupră. Să ascultăm şi să ne plecăm cuvintelor lui Hristos, să păzim sfînta besearecă, care iaste paza şi lumina ochilor noştri, să ne păzim de cugetele ceale reale, să nu ne îmbătăm, să nu ne învrăjbim unul cu alaltu, să nu mîncăm multu, ca dobitoacele şi hiarăle ceale sălbateci, să nu stricăm unul pre altul cu pîrile şi cu vînzările, cum iubeaşte şi va diavolul, vrăjmaşul sufletelor noastre, ce să ne nevoim să plăcem lui Hristos, şi să veselim pre îngeri, şi să iubim unul pre alaltu, ca să dobîndim împărăţia ceriului, în Isus Hristos, Domnul nostru, a căruia e slava, în veaci, amin. Cuvînt al 14 a celui întru Sfinţi părintele nostru, a lui Ioan Zlatoast. Pentru milostenia. Blagosloveaşte, Părinte. Cuvîntul milosteniei, fraţilor, nu să cuvine numai bogaţilor şi boiarilor, ce şi săracilor şi mişăilor iaste foarte de folos şi de mîntuire. Şi, de iaste cineva să să hrănească şi cu cerşutul, şi aceluia să cuvine mai multu acesta cuvîntu, pentru că nici unul nu iaste atîta de sărac şi lipsit, cît să n-aibă măcară numai 2 mangîri, că poate neştine, şi den puţin, să facă puţină milostenie şi să întreacă pre ceia ce dau multă, ca şi văduva aceaea. Că Dumnezău nu numără suma banilor celor ce să dau, ce numără mulţimea milosteniei ceaea ce să dă den bună voie. Şi aceasta trebuie să cunoaştem adevărat, că numai 2 mangîri au dat milostenie văduva aceaea, care numai acei 2 avea, iară nu-i păru rău de dînşii. Pentru aceaea, o lăudă şi Hristos, că nu socoti treaba averii, ce nevoinţa şi pohta. Că, de vom avea osîrdie şi milă spre cei lipsiţi, nimica nu ne va [147] împiedeca sărăcia. Aşijderea, cîndu n-avem osîrdie şi blîndeaţe spre săraci, nici o folosinţă n-avem de binele şi de avuţia noastră. Pentru aceaea, bogaţii cei nemilostivi mai multă muncă vor avea decît săracii, pentru că nici binele avuţiei lor nu i-au îmblînzit, să fie dumeasteci şi îndurători cătră săraci. Şi nu-m zice că unii au dat milostenie multă, că, de-au şi dat, n-au dat precum să cade, precum zice apostolul: „ Cel ce miluiaşte cu blîndeaţe. Pentru aceaea, nu vor putea să scape de muncă.” Deci, de vreame ce iaste aşa, poate vreun bogat să să spăsească? Încă prea poate. Că şi Avraam au fost mai bogat decît // (48r) toţi oamenii. Văzuşi-i avuţia lui? Caută acum de vezi şi agoniseala primirii lui cei de oaspeţi, că i să arătă lui Dumnezeu, în amiază-zi, în chipul a trei bărbaţi călători. Şăzînd el la copaciul Melanului şi, îndată ce-i văzu, alergă de-i timpină pre dînşii şi-i primi cu multă bucurie şi veselie de la toată inema. Şi, iarăş, nu ştia că au fost Dumnezeu cel ce venise la dînsul şi, măcară că nu ştia, iară li să închină şi le zise: „De mă primiţi, stăpînii miei, pre mine, nevreadnecul, osteniţi pînă la sălaşul mieu cel trecătoriu.” Văzuş ce lucru mare făcu cinstitul bătrîn‘ n-amiază-zi ? Neşăzînd supt vreun acoperemînt, ce, ca un striin şi călătoriu cel bogat şi de bună seminţie, marele patriarh Avraam, că-ş lăsă casa, şi muiarea, şi copiii, şi slugile, şi ieşi să vineaze şi tinse mreaja iubirei de oaspeţi, să nu cumva să scape şi să treacă vreun călătoriu sau vreun om striin neospătat de la casa lui. Ce socoteaşte ce face, nu trimise vreo slugă, că avea 318, pentru că ştiia că slugile sînt leaneş şi somnoroş, ce să temea să nu cumva să dormiteaze sluga şi să treacă oaspeţul şi va piarde vînatul, ci să duse el singur şi şădea lîngă drum, în prigoriştea soarelui. Vezi pre Avraam, vezi pre bogatul cel adevărat? Ia spune-m, bogatule, suferi tu, măcară numai să vezi pre cel săracu, sau să-i răspunzi ceva, sau să grăieşti cătră dînsul, sau, de nu-i dai nemic, măcară să-l mîngîi cu cuvîntul? Şi să sculă Avraam şi să închină lor, iară nu [149] cunoştea pre dînşii. Nu fu atîta minune, căci sluji lui Dumezău, ce, căce, cu necunoştinţa lui ceaea ce nu-i cunoştea pre dînşii, mai mult i să arătă osîrdia primirei de oaspeţ. Chemă şi pre muiarea lui, ca să facă ospăţul împreună, că aşa să cade, soţiile şi bărbatul, cu fămeaia, amîndoi, să ospeteaze oaspeţii, sau post de-ar face, sau milostenie, au altă bunătate. Deci, chemîndu-o pre dînsa, îi zise: „Apucă curînd de cearne cu sita şi frămîntă pîine bună, să ospătăm oaspeţii ce ne-au trimis Dumnezău.” Iară iubitoarea de streini, Sara, îndată ascultă cuvîntul lui şi nu-i stătu împotrivă cu cuvîntul, nici-i zise, cum zic bogate fămei den vreamea de-acum: „Ia, caută acum, de vezi ce mă află pre mine de la bărbatul mieu? Au doară sînt eu muiare de morariu sau de pitariu, să-ţ frămînt eu pită? Eu am avuţia mea, şi zeastrea mea, şi atîtea roabe, şi nu zici acelora, ce-m zici mie?” Nu zise aşa cea ce era adevărat jupîneasă, ce, îndată, făcu porunca bărbatului ei. Unde vei să afli muieri ca acealea în ziua de astăzi? Oare sufere să facă porunca bărbatului lor? Ba, numai le vezi mînile lor împodobite tot cu aur, şi tot den lăcomie, şi luare de la săraci. Arată mîna Sarei, de vezi ce poartă şi cu ce iaste îmbrăcată? Cu milostenie, cu iubire de streini, cu dragoste şi iubire de săraci. Zise Avraam ei: „Nevoiaşte-te, curînd, de frămîntă trei măsuri de făină curată, cu sita cea deasă.” Aşa zise, şi el alergă la cireada vacilor. Împărţiră osteneala, ca să împarţă şi cununile de la Dumnezău. Deci, junghe (48v) viţelul îndată. Alergă bătrînul, ca un tînăr, căci că-l întăriia mintea spre dragostea iubirei de streini. Să fii văzut pre un domnu, de avea atîtea slugi, cum aducea viţelul şi nemică nu-l îngreuia, că-l iuşura osîrdia ce avea. Deci, cela ce venise, ce făgădui pentru plata ospăţului lui Avraam? Zise: „Întru aceasta vreame iară voiu să viu şi va să aibă Sara fiu.” Văzuş ce roadă odrăsli iubirea oaspeţilor? Şi masa cum fu grasă? Cum fu de frumoasă? Cum să coapse strugurul mai’nainte de vreame? Într-acest fealiu sînt roadele milosteniei. Pentru aceaea, să nu ne pară noao că să împuţinează avuţia [149] noastră, cînd dăm milostenie, că nu să împuţinează, ce să adaoge şi să înmulţeaşte. Nu să sfîrşaşte avuţia milostivului, ce prisoseaşte, că iaste o neguţătorie cu dobîndă, şi rodul şi sămînţa, şi, mai vîrtos, amîndoao dobîndă, şi agonisita păzită să află. Că, cela ce umblă cu corabia pre mare multă nevoie rabdă. Aşijderea şi plugariul, la sămănătura lui, multă primejdie are, au de seacetă, au de vremi reale şi de ploi asuprite. Iară avuţia ceaea ce să pune în mîna lui Hristos stă neclătită de toate vicleşugurile, că nimenea nu poate să o hrăpească den mînile lui Hristos, ce stă în veacii veacilor, şi ne facu noao multă roadă, că, văzînd Dumnezău că aicea nu rodeaşte, o ţine şi o păzeaşte, ca, după moartea noastră, să o luom cu multă dobîndă . Şi, de vreame ce un om, cînd ia de la altul ceva, nu să arată nemulţemitoriu, ce răsplăteaşte celuia ce i-au dat acel daru, cu mult mai mult va să-i dea Hristos celuia ce i-au dat lui, că, de vreame ce Hristos, şi neluînd nimica, dă, dară cum să ia şi să nu dea? Ascultă ce zice Solomon: „Cel ce miluiaşte săracul împrumutează pre Dumnezău.” Văzuşi împrumutare minunată şi slăvită? Altul iaste cela ce ia împrumuta şi altul să face datornic şi plăteaşte datoria. Pentru aceaea, nu zise înţeleptul „că cel ce miluiaşte săracul dă lui Dumnezău, ce zise că împrumutează pre Dumnezău”, ca să nu-i pară că va fi plata singură şi fără dobîndă, că cunoaşte Dumnezău lăcomia noastră, că nesaţiul nostru pohteaşte, pururea, mult. Pentru aceaea, cela ce are bani nu va să împrumuteaze pre săracu, fără de chezaş, şi fără de zălog, şi fără de zapis. Pentru aceaea, văzînd Dumnezău că nimenea nu împrumutează pre săracu, fără de chezaş, ce caută tot la dobîndă, şi nici unul nu e milostiv şi să fie priatin săracului, iară săracul, de toate de aceastea iaste pustiu şi nemică semnu nu are să puie zălog sau chezaş, pentru aceaea, nimenea nu va să-l împrumuteaze, ce, văzîndu-l pre acesta Dumnezău că are greu den neomenia boiarilor, să puse pre sine la mijloc şi, pentru cel sărac întră chezaş, iară la împrumutătoriu să puse zălog. Pentru aceaea, zise înţeleptul: „ Cel ce miluiaşte [150] săracul împrumutează pre Dumnezău.” Împrumutează, de multe ori, şi bogaţii, însă numai pre ceia ce le dau dobîndă multă, zicînd, adecă, că să ţin de cuvînt, iară pre cei săraci nu-i împrumutează, zicînd că (49r) să plătescu rău. Pre Dumnezău, pre platnicul cel bun care ne dă, pentru una, o sută şi iertare de păcate, pre acesta îl lăsăm, iară pre ceia ce nu ne dau nici capetele, cît le dăm noi, îi împrumutăm pre aceştia cu multă avuţie. Că, ia, spune-m, ce dobîndă ne dă noao pîntecele care lucrăm numai pentru dînsul şi strică toată viaţa noastră în stricăciune şi-n putreciune? Ce cinste avem noi den mărirea deşartă şi den mîndrie? Numai zavistie şi scîrbă. Ce ne dă scumpeatea? Numai griji şi nevoinţă multă. Ce dobîndim den curvie, carea găteaşte matca focului? Viarmele cel neadormit. Dară, pre aceştia să avem noi datornici? Şi nu pre Dumnezău? Pentru aceaea, vom să piardem, nu numai dobînda, ce şi capetele, şi, încă, aşteptăm să dobîndim şi munca de veaci. Pentru ce, dară, frate, nu dai bani împrumut celui ce ţi-i dă toţi, încă şi mai mulţi? Au doară zici că va zăbovi pînă a-ţ plăti? De multe ori dă Domnul şi într-această viaţă, că adevărat iaste cuvîntul care zice: „Ceareţ întîiu împărăţia ceriurilor şi aceaste trecătoare toate vi se vor da voao.” Iară, de va şi zăbovi pînă a-ţ da banii, vei să aibi mai multă dobîndă. Şi aceasta o vedem la ceia ce împrumutează, că le sînt dragi ceia ce zăbovescu cu datoria, pentru că li să adaoge dobînda, iară cela ce dă datoria, de să plăteaşte curînd, el scurtează den dobîndă. Deci, de vreame ce pentru oamenii carii ne sînt datori nu ni să pare cu greu, cînd ne zăbovescu cu banii, căci ne meşteşuguim ca să să adaogă dobînda, dară, pentru Dumnezău, de ce să fim aşa slabi de inimă? Cel ce miluiaşte pre sărac împrumutează pre Dumnezău. O, milostivire mare şi iubire de oameni, că te împrumutezi şi tu, Domnul mieu, de la noi, slugile tale, pentru milostenia săracilor. Dară, în ce vreame vei să ne plăteşti? Întrebi cînd şi unde va să-ţ plătească datoria şi dobînda? Cînd va şedea Fiul omenescu pre scaunul slăvii lui, şi va pune [151] oile den-a direapta şi caprele den-a stînga, şi va zice celor den-a direapta lui: „Veniţ, blagosloviţii Părintelui mieu, de moşteniţi împărăţia ce iaste gătită voao mai’nainte pînă a nu face lumea.” Pentru carii o zice aceasta? Pentru creştinii cei milostivi. ”Că am fostu flămînd şi mi-aţ dat de mîncat, însetat şi m-aţ adăpat, gol am fostu şi m-aţ îmbrăcat.” „Dară, pentru ce, Doamne Hristoase, nu-ţ aduci aminte de alte bunătăţi, ce numai de milostenie?” Iară Domnul zice: „Nu judec eu păcatul, ce neomenia voastră osîndescu. Că, avînd voi o iarbă ca aceasta doftorească, de mult preţ, mîntuinţă sufletului vostru, adecă milostenia, carea spală păcatele voastre şi lăsat atîta bine şi atîta plată, că nu pentru aceasta ţ-au dat Dumnezău avuţie şi bani, ca să-i cheltuieşti în mîncări şi-n băuturi şi-n lucruri fără de leage, ce ca să-i cheltuieşti la milostenii şi la alte lucruri bune, ce plac lui Dumnezău.” Că, doară, nu dai ale tale, ce, den carele ţi s-au încredinţat, de ţi s-au dat să fie de săraci, macară de-ar fi şi den direaptele tale (49v) osteneale şi trude sau den moşenirea părinţilor tăi, pentru căci să nu ţi să fie poruncit cumva, pentru multă mila lui Dumnezu, să dai milostenie dentr-ale tale şi, apoi, tu le socoteşti acealea că sînt ale tale şi faci milostivirea lui Dumnezău pricină necunoştinţei. Că au n-ar putea Dumnezău să le ia de la tine şi să le dea altuia? Ce nu va să o facă aceasta, ce te lasă în voia ta să faci cinste săracilor. Pentru ce, dară, nu dai nimănui milostenie? Au ai necredinţă că nu o vei lua iarăş? Dară aceasta, cum poate să fie? Că, de vreame ce Dumnezău dă şi celuia ce nu dă nimănui, dară, cu cît mai vîrtos să nu dea celuia ce iai de la el? Că, pentru aceaea, au împărţit Dumnezău şi-au dat ţie mai mult decît altora, nu pentru să le cheltuieşti, fără de cale, cu curviile, cu beţiele, cu lăcomiile bucatelor, cu haine scumpe şi cu alte lucruri pietoare, ce ca să împarţi săracilor. Că, de vei ţinea mai mulţi bani decît ţi-ar fi treaba ta şi vei cheltui fără ispravă, să ştii bine că vei să aibi acolo, în iadu, multe şi reale munci. Văzut-am pre mulţi ajungînd pînă la atîta neomenie, că, pentru [152] puţină leane, nu socotesc pre săracul cel flămîndu şi zicu cătră dînsul că: „Sîntu departe de casă, sărace, şi sluga nu-m iaste aici, să-l trimiţu să-ţ dea de mîncat.” O, nemilostivire, şi neomenie, şi leane mare, că, cu cît nu s-ar cădea să să lenevească nimică, măcar de-ar fi şi zeace mile de loc, de vreame ce-ar fi şi plata mai multă, el acolea să leneaşte, căce, că pentru cealea ce dai, numai o plată iai. Iară, cîndu osteneşti şi tu cu dînsul, atunci, şi pentru osteneale, mai iai şi altă plată, că şi pre Avraam, pentru aceasta îl lăudăm mai multu, că avea 318 slugi şi nici pre unul nu-l mînă să meargă la cireadă, ce el singur, măcară că era bătrîn şi slabu, iară îndată alergă la cireada boilor şi apucă viţelul. Pentru aceaea, şi tu, măcară de-ai fi boiariu cît de mare, nu-ţi fie ruşine a sluji săracului, singur, cu mînile tale, că lui Hristos nu-i iaste ruşine a tinde mîna lui să ia milostenia săracului, iară ţie îţi iaste ruşine să-ţ întinzi mîna, să-i dai un banu sau o pîine. Dară nu iaste aceasta mai mare ruşine? Că, de vreame ce dobîndeşti împărăţia ceriului pentru un paharu de apă reace ce dai celui neputincios, dară, cînd îl vei chema şi la casa ta, şi să-l pui la o masă cu tine, şi-l vei odihni, ia, spune-m, cîtă roadă bună vei să dobîndeşti? Pentru aceasta, dară, să nu ne fie ruşine a slujirea şi a mîngîiarea spre săraci, că, făcînd noi aceasta, ni să sfinţesc mîinile noastre şi, atunce, deaca le vom rădica cătră rugă, îndată le veade Dumnezeu, şi să milostiveaşte, şi pofta noastră ne-o dă şi o plineaşte, pentru că banii, cînd să dau, sînt ai tuturor, iară să slujască neştine, cu mînile lui şi cu osîrdie mare, săracilor, aceasta iaste a unui suflet mare şi viteazu. Că, de vezi pre cineva ajutîndu-ţi la lucrurile ceale lumeşti, adecă la judecăţi sau alte nevoi să ostenească pentru tine, oare, cîndu-l vezi altă dată, nu-i ieşi în timpinarea lui şi te bucuri (50r) de el, cu multă dragoste, şi-i dai şi daruri, şi-i eşti ca o slugă a lui cumpărată? Dară, cînd vezi pre Hristos venind, căci te leneveşti a-i ieşirea în timpinare şi a-i slujirea cu toată inema? Că, deaca nu primeşti pre cel striinu, ca pre Hristos, încai nu-l mai primi, că de ia plată [153] cel ce dă un păharu de apă reace, dară cel ce va da bani şi haine, oare nu va avea mai mare plată? Adevărat, nu iaste putinţă să n-aibă, pentru că, unde iaste darea binelui şi milostenie, acolo iaste şi darul lui Dumnezău şi, niciodată, nu să mai împuţinează, nici mai scade. Iară, unde iaste şi dare de haine, şi de bani mulţi, şi de alte bunătăţi, de toate, cîtă plată va să fie de la direptul judecătoriu? Însă, numai cunoscu că aceastea, şi altele ca aceastea, de multe ori, aţ văzut şi aţ învăţat, ca să faceţ măcar cît de puţin bine. Dea Dumnezău să faceţ şi mai multe bunătăţi, că multă nesocoteală şi mare nebunie iaste. Cîndu vom să cumpărăm vii şi ţarine, cercăm, cu multă nevoinţă, să fie pămîntul bun şi roditoriu şi, acum, vedem înaintea noastră, în loc de pămîntu, ceriu. Şi să nu ne cumpărăm acolo sat sau lăcaş şi, de acolo, să aşteptăm roada ostenealelor noastre? Ia, spune-m, de ţ-ar zice cineva că, într-acestu an, va să să răsipească această cetate, oare vreare-ai să zideşti casă într-aceaea cetate ce va să să rumpă şi să cază? Ba. Dară cetatea aceaea a ceriului, nu te temi că se va strica? Pentru aceaea, să nu zidim într-această lume în carea vor să să strice, nu numai cetăţile şi casele, ce toată lumea, ce, încă, ce zic eu, că vor să cază, că, mai’nainte pînă a nu cădea, vom muri. Pentru aceaea, mai bine iaste să zidim case în ceriu, de vreame ce acolo nu ne trebuie ziditori, că, acolo, mînile săracilor, nu numai case ca aceastea zidescu, ce, încă, moştenescu şi împărăţia ceriurilor şi multă îndrăznire ne fac cătră Dumnezău, la atîta înălţime suie pre om milostenia. Şi, în ce chip o împărăteasă, cînd va să între în olatele împărăteşti, nici un portariu nu cutează să întreabe cine iaste sau unde va să meargă, ce toţi boiarii curţii aceiia o primescu cu bucurie, aşa şi pre cei milostivi, fără de nice o oprealeşte, îi duc la scaunul împărătesc, că Dumnezău foarte tare iubeaşte milostenia şi lîngă dînsul să află. Pentru aceasta zice Scriptura: „Stătu împărăteasa de-a direapta ta.” Fata cea întîiu a lui Dumnezău iaste milostenia. Milostenia aceasta plecă pre Dumnezău de să [154] făcu om, ca să mîntuiască pre om. Pentru aceaea, veri ce cearere ar ceare de la Dumnezău şi Părintele pentru ceia ce fac milostenie, îndată primeaşte darul cearerii. Atîta de mare cinste şi îndrăznire are milostenia înaintea lui Dumnezău, că, nu numai păcatele omului celui milostiv le spală, ce, încă, şi moartea o goneaşte. Şi, cine adeverează aceasta, cum că milostenia stăpîneaşte toate şi biruiaşte şi pre moarte? Că noi vedem că mor toţi oamenii şi nici unul nu poate să scape de munca morţii. Nu fii, frate, necredincios, ce află den lucrurile ceale ce s-au făcut dentr-însa şi cîtă puteare (50v) are milostenia, de biruiaşte şi pre moarte. Ascultă. În Iopia era o fată fecioară şi făcea multă milostenie la toţi şi o chema Tavitha, carea avea numai un lucru, neîncetat să facă milostenie, în toate zilele, şi îmbrăca văduvele şi săracii, şi alte mîngîieri şi odihne făcea la toţi săracii. Apoi să bolnăvi fata greu şi muri. Ce făcură, dară, văduvele şi ceialaţi săraci ce avea binele ei? Nu lăsară să o îngroape, ce trimiseră de aduseră pre apostol Petru şi alergară de-l întimpinară văduvele, plîngînd, şi-i arăta lui bunătăţile şi milosteniile, cîte făcea fecioara cu dînsele, şi una arăta îmbrăcămintea ce-i dedease, alta cămaşa, alta măhrama, alta încălţămintele. Atuncea, Petru, văzînd atîta milostenie, şi, mai vîrtos, lacrămile săracilor şi a văduvelor, plecă genuchele sale la pămînt şi făcu rugă pentru văduve, apoi, întorcîndu-se cătră trupul cel mortu, zise: „Tavitha, scoală-te.” Iară ea deşchise ochii ei şi, deaca văzu pre Petru, şezu. Iară Petru o luo de mînă şi o rîdică, după aceaea chemă pre văduve şi pre toţi ceia care sta acolea şi o deade pre dînsa lor vie. Vezi cîtă iaste de multă bunătatea milosteniei şi plata văduvelor, pentru că ce fealiu de daruri deade fecioara aceaea văduvelor? Dară, cu cît mai mult răsplătiră eale aceiia? Că mărirea milosteniei nu să aleage den mulţimea banilor, ce den osîrdia celora ce-o dau pre dînsa. Cu adevărat, în credinţă, zic, mult pot picioarele sfinţilor, cînd întră în casa cuiva, că nu blagoslovescu numai pre oameni, ce şi pămîntul ce-l ce calcă pre el îl sfinţescu, [155] aducînd şi dăruind multe şi mari bunătăţi credincioşilor, că orbiciunea cea de fire o îndireptează, neputinţa şi foamea o dezleagă, şi multă ieftinătate şi avuţie aduc credincioşilor. Pentru aceaea, şi picioarele prorocului Ilie, întrînd în casa văduvei aceiia a căriia îi învise copilul, minunată şi prea slăvită bunătate arătară, că făcură picioarele prorocului casa văduvei arie plină de grîu şi borcanul cel de vin îl făcură corită, care, pururea, era tot plin. Prileju nou să făcu atuncea, deodată, împreună, şi a sămănăturii şi a secerăturii. În ce chip să făcu? Că primi văduva pre direptul cu un pumnu de făină, semănă făină şi seceră făină. Şi vasul cel de unt de lemn izvorîia mulţime de unt-de-lemnu. Nu-i trebuiră părechi de boi, nici plug, să are, nici ploaie, nici vînturi cu suflare bună, nici seacere îi trebui, nici arie să aducă să puie znopii, nici să-i triere, nici vîntu îi trebui să vînture, nici moară să macine, ce, într-o mică de ceas, să aflară aceastea toate în casa văduvei. Într-acesta chip sîntu darurile sfinţilor. Aceastea daruri dăruiescu picioarele sfinţilor şi, încă, mai multu decît aceastea dau. Ce, pentru ca să nu să lungească cuvîntul, atîta pre puţin ţine minte pentru darurile sfinţilor, în ce chip îi cinstim, acest fealiu de daruri ne aduc ei noao. Aşijderea, iarăş, deaca nu-i vom cinsti, mare muncă ne (51r) agonisescu, şi focul cel veacinic mai denafară. Iară, ce zice cel ce să împrotiveaşte cu cuvîntul? Acela au fost Petru şi acela au fost Ilie. Ce grăieşti, o, omule? Dară, de-au fost Petru şi Ilie, au n-au avut şi ei aceasta fire ce avem şi noi? Au nu s-au născut şi ei într-această viaţă, ca şi noi? Nu s-au hrănit şi ei cu acest fealiu de hrană? N-au vieţuit cu lucrurile lumii, ca şi noi? Şi, mai vîrtos, încă, unii din svinţi n-au luat muieri, şi au făcut copii, şi unii au învăţat meşteşuguri lumeşti, şi alţii, iarăş, n-au petrecut într-adîncul şi în fundul răutăţii? Adecă, unii au fost vameş şi alţii gonitori besearecii lui Hristos. Iară, deaca s-au pocăit, mult daru au dobîndit de la Dumnezău, că unii dintr-aceşti apostoli au sculat morţi, ochii orbilor au deşchisu, stricaţii au curăţit, şchiopii i-au îndireptat, dracii [156] den oameni i-au gonit, şi alte vindecări, tămăduiri multe făcea întru bólnavi. (Oare avear-ar vreo cale răspunsul vostru?) Iară, de vei cerca viaţă şi petreacere, şi acum să află la cei ce vor şi părăsire de răutăţi şi primire de ascultare, care sînt aceastea? Că şi Hristos nu dă biruinţele şi cununile, aşa numai, pe’ntreg fiecui, ce celora ce-au ostenit şi-au făcut poruncile lui. Pentru aceaea, zice: „Veniţi, blagosloviţii părintelui mieu, de moşteniţi cea gătită voao împărăţie de’nceputul lumii.” Cum ar zice mai’nainte, pînă a nu face lumea, nu că doară aţ făcut minuni, ce pentru căci am fost flămîndu şi mi-aţ dat de-am mîncat, însetat-am şi m-aţ adăpat, strein şi m-aţ primit în casele voastre”. Deci, de le întăriia acealea darul lui Dumnezău, adecă minunile, iară nici aceastea nu ne sînt de stricăciune, însă nici cuvînt de răspuns nu ceare de la noi, cînd va să ne cerceteaze pentru păcatele ce-am făcut, ce numai cu viaţa cea dumnezeiască şi fără de minuni veţ lua cununile, iară viaţa cea rea şi fără de leage nu va putea să scape de muncă. Pentru aceaea, dară, să facem bunătăţi, nu minuni, care bunătăţi pot să ne folosască şi noao, şi vecinului nostru, adecă milostenia, rugăciunea, postul şi alte bunătăţi toate. Cu aceastea toate are puteare milostenia, căci că, deşi pofteşti fără de milostenie, nu socoteaşte acea osteneală postu, ce, mai rău te face decît lacomul şi beţivul, încît iaste mai rea răutatea şi neomenia desfătăciunii. Încă, ce zicu eu, postire? Că, de va şi avea cineva şi feciorie, denafară va sta de casa mirelui, neavînd milostenie, macară că nu iaste altă bunătate întocma cu fecioria, pentru că fecioria să asamănă îngerilor, la curăţenie, care lucru nici de nevoie nu veniră la leage, de vreame ce covîrşescu preste fire. Deci, de vreame ce să gonescu afară den casa mirelui cei ce au feciorie, pentru căci n-au milostenie, precum să cade, cu bună minte, iată, dară, că, fără milostenie, nu poate nimenea să afle iertăciune păcatelor lui. Iară, nici în ceale lumeşti nu poate neştine să vieţuiască singur, ce şi meşterul, şi războinicul, şi lucrătoriul de pămînt, şi neguţătoriul ostenescu pentru [157] folosinţa a multora (51v) şi, încă, mai vîrtos, pentru vecinul lor. Iară, mai mult decît aceastea, să cade să facem pentru lucrurile ceale sufleteşti, că mai bine iaste să vieţuiască omul într-acesta chip, decît să vieţuiască numai pentru dînsul şi de alţii să nu-i fie aminte, că unul ca acela nu să chiamă om, ce iaste neom, că strînge numai pentru dînsul. Şi unul ca acela asamănă unui şoarece orb ce găureaşte pămîntul, şi în sus şi în jos, şi să asamănă cu lacomul, că-i pare că nu se va mai sătura, de nu va întoarce tot pămîntul. Aşa iaste şi cela ce lăcomeaşte totdeauna, pentru ca să să îmbogăţască, ce, totuş, iaste el, apoi, sărac şi cerşetoriu în toată viaţa lui. Pentru aceasta, veri cine va să să îmbogăţască, să să facă săracu întîiu, pren milostenie şi, apoi, va fi bogat, şi aicea şi acolo, să împarţă săracilor cea ce prisoseaşte preste treaba lui, ca să strîngă bogăţie neputredă şi multă în ceriu. Iară, de-ţ pare aceastea că sînt cu greu şi fără cale, caută la lucrătoriul cel de pămîntu, că nici el nu poate face pîine multă, de nu va sămăna tot cît va avea şi, încă, de multe ori, să şi împrumutează de seamănă şi rîsîpeaşte grîul. Dară tu, frate, pentru căci nu dai celora ce trebuie, să sameni ca să seaceri roadă sufletească multă şi fără de moarte? Iară el zice: „Dară cum să pociu face aceasta, că eu am copii şi pohtescu să-i las în urma mea bogaţi şi boiari.” Dară, pentru ce îi faci şi săraci şi cerşători? Că, de le şi laş loru toată avuţia ta, iarăş la pază slabă şi neîncuiată îi pui de să păzescu. Iară, de-ai lăsa pre Dumnezău ispravnic şi moşnean împreună cu dînşii, le-ai lăsa întunearece de comori? Pentru aceaea, cîndu vei să laşi avuţie multă copiilor tăi, lasă-i în grija şi-n pronia lui Dumnezău, că au doară Dumnezău nu te-au făcut şi pre tine? Adevărat, şi trup şi suflet ţi-au dat, şi te-au zidit, şi viaţă şi sănătate ţi-au dăruit. Deci, cîndu te va vedea şi el că arăţi cătră dînsul atîta cinste şi cătră săraci primire şi dragoste, cum nu va deşchide atunce avuţie multă să dea copiilor tăi? Pre Ilie îl hrăni văduva aceaea, cu puţină făină, şi el, de vreame ce văzu pre acea muiare milostivă că-i fu milă, şi-l cinsti mai mult pre [158] dînsul decît pre copiii ei, şi poftiia mai bine să-i moară copiii ei de foame decît să nu ospeteaze pre striin, îndată arătă casa ei arie plină de grîu şi corita de vin. Deci, socoteaşte, cu mintea ta, cîtă cinste şi bucurie va să-ţ arate ţie stăpînul lui Ilie. De ţi-e voia să laşi copiii tăi bogaţi, lasă-le lor pre Dumnezău datornic, că copiii, de-ţ vor lua banii, nu ştiu în ce chip să-i păzească sau unde îi vor da. Ce, de vei apuca tu mai’nainte şi-i vei da împrumut lui Dumnezău pren săraci, le va rămînea lor comoara avuţiei nefurată şi va fi plata foarte pre iuşor şi, încă-ţ, va şi mulţemi. Datornic să face noao Dumnezău şi mai bine iubeaşte pre ceia ce-i dau împrumut şi le iaste datoriu decît pre ceia ce nu le iaste datoriu. Deci, pentru aceaea, de ţi-e voia să aibi pre Dumnezău priaten, fă-l datornic copiilor tăi, că nu să bucură atîta de mult cel ce împrumutează pre datornicii (52r) lui, cît să bucură Dumnezeu, cînd iaste datoriu. Şi, de oamenii ceia ce nu le iaste datoriu el fuge şi-i sîntu urîţi, iară de ceia ce le iaste datoriu îi iaste grijă de dînşii şi-i iubeaşte. Dară, pentru ce să dai avuţia ta celor bogaţi? Că, iată, Hristos, adecă săracii, stau gata şi aşteaptă să ia banii tăi, să-i păzească şi să-i adaogă şi, cu multă mulţimită, să ţi-i plătească, că, din mîna lui Hristos, nimenea nu poate să-i apuce. Şi nu păzeaşte banii, numai cîţi îi dai, ce, încă, pentru dinşii, te izbăveaşte şi pre tine den nevoile trupeşti şi sufleteşti ce-ţ vin asupră, pentru că oamenii, cei ce iau avuţia, să o păzească, le pare că ne fac bine căci o păzesc. Iară Hristos nu face aşa, că nu-i mulţimeşti tu, ce, încă, el îţi mulţimeaşte şi mărturiseaşte că i-au luat de la tine. Aşijderea, cela ce-ţ păzeaşte avuţia ceare plată de la tine, iară Hristos mai multu îţ plăteaşte ţie, că, pentru aceaea, ţi-au dat Dumnezău banii, ca să-i dai şi tu altui om, ca să-i aibi temeinici, că, pînă îi ţii tu singur, nici ai tăi nu sînt, iară, cîndu dai şi altuia, atunce şi tu iai dentru avuţia ta. Şi, în ce chip dă un tată unui copil al lui bani puţintei şi-i zice să-i păstreaze bine, să nu-i ia cineva, apoi îi dă şi slugă pentru mai multă pază, aşa face şi Dumnezău şi zice: „Dă [159] celui ce-i trebuiaşte, ca să nu ţi-i ia altcineva, au vreun năpăstuitoriu, sau vreun fur, sau diavolul, cum au luat oarecînd şi ai lui Iov, sau singură moartea ţi-i va lua. Că, pînă ţii tu banii, nu-i ţii bine, iară, de mi-i vei da mie, lui Dumnezău, pren săraci, eu ţi-i voiu păstra toţi şi deplin, cu multă pază, că nu-i iau, ca să-i stricu, ce pentru să-i adaog, să-i mai mulţescu şi să-i ţiu, să ţi-i dau în vreamea aceaea a judecăţii, că atunce nu iaste niminea să te împrumuteaze, nici să te miluiască.” O, bogatule, căci osteneşti în deşărt şi ascunzi avuţia ta, să nu o ia săracii? Ce te mînii, cîndu îţ ceru săracii? Au doară cheltuieşti dentr-ale tale? Ale lui Dumnezău şi Părintelui lor cer, iară nu ale tale, că avuţia nu s-au născut împreună cu tine. Ce dă cealea ce ai luat, că nu ţi s-au poruncit numai tot să iai, ce să şi dai, căci dai avuţia ta pămîntului? Dă, zicu-ţi, avuţia ta în mîna mea, au n-ai mai bun credincios pre făcătoriul pămîntului decît pre pămîntul cel fără suflet? Zici că am dat. Adevărat, ai dat, dară n-ai dat cum să cade, pentru că zice apostol, că pre dătătorul cel blînd îl iubeaşte Dumnezău, că atuncea vei să răspunzi, cînd nu vei să aibi, nici poţi să agoniseşti nici un priatin, nici ajutoriu pre nimenea, macară la întunearice de oameni de-ai fi dat, pentru că sînt şi alţii flămînzi şi n-ai a răspunderea nemica. Pentru aceaea, nici bogatul să să înalţe cu firea şi să să mîndrească, căci au dat milostenie multă, nici săracului să-i pară rău căci au dat puţină, că, de multe ori, dă cel sărac mai multă milostenie decît cel bogat, că milostenia cea multă şi cea puţină nu să socoteaşte la măsura dării, ce la buna voinţă şi după putearea avuţiei (52v) şi stăpînirea celor ce dau. Că, tu, bogatule, hrăneşti pre ceia ce te laudă preste măsură, pentru că cheltuieşti ca dentr-o fîntînă ce izvoarşte tare, numai ca să te laude în deşertu, şi tu te bucuri şi te veseleşti. Iară, deaca vezi pre sărac, te temi tare, să nu sărăceşti. Dă, omule, celui ce iaste sărac, iară nu jucătorilor, ca să nu pierzi cu banii tăi, să duci la muncă şi sufletul tău şi al aceluia, pentru că tu, cu cinstea ta cea preste măsură, eşti pricină perirei lui, că, de-ar şti jucătorii [160] că nu-ţ trebuiescu ţie şi iaste meşteşugul lor fără dobîndă, ar lăsa şi ei acel meşteşug drăcescu, ca să nu meargă în muncă pentru tine. Omul cel orb, deaca ia milostenie, el veade, şi trage pre cel ce l-au miluit, şi-l duce împărăţia ceriului. Şi cel ce să împiadecă, acia şi colea, şi cade în gropi, acela-ţ iaste ţie povaţă la suitul ceriului, pentru căci că, deaca nu faci milostenie pentru vedearea oamenilor, macară toată lumea de te-ar vedea, ca şi cînd nu te-ar vedea nimenea, căci n-ai făcut ca să te laude, că n-au zis Hristos: „Nu faceţ milostenia voastră numai înaintea oamenilor”, ce au zis ca să nu vă arătaţi lor cu laudă. O, ce mare vrednicie are sărăcia, că să închipuiaşte Dumnezău în chipul ei şi să ascunde într-însa, că săracul tinde mîna, iară Dumnezău iaste care primeaşte. Cînd ţi se întîmplă vreo pagubă, ceva, sau scîrbă, sau boală, sau furtişag, sau strîmbătate, sau altă primejdie rea, dă milostenie şi mulţemeaşte lui Dumnezău, căci ţi s-au întîmplat supărare ca aceaea şi vei vedea că-ţ va veni îndată mult daru de la Dumnezău, că atîta iaste dobînda cea sufletească, că, macară de iaste şi puţină, iară tot iaste de folos, cît poate să acopere toată paguba trupească, în toată viaţa. Şi, de nu creadeţ, ispitiţi şi veţ cunoaşte slava şi pronia lui Dumnezău. Iară, o, leane mare şi fără de minte şi neomenia noastră, că în toată viaţa noastră, cu păcate şi vicleşuguri petreacem, că, deşi facem cîndva vreun bine, şi acela îl facem ca slugile ceale nemulţemitoare şi fără de minte, cu multă neguţetorie şi precupie! Pentru că cercetăm cu de-adinsul ce plată şi ce dobîndă vom să avem, adecă socotind cu mintea noastră, oare avea-vom ceva plată pentru cealea ce facem? Şi, însă, de nu le-am face pentru nădeajdea plăţii, multă plată am avea, că să cade toate, veri cîte vom face, pentru Hristos să le facem. Şi să nu le facem pentru nădeajdea plăţii, de vreame ce Dumnezău, cînd ne-au făcut pre noi, de-nceput, nici un lucru bun nu avem cu noi, iară el îndată ne-au dăruit atîtea şi atîtea bunătăţi. Dară ceia ce ostenescu şi rabdă multe pentru Dumnezău, oare ce bine nu le va dărui, şi aicea şi [161] acolo? Adecă, întunearice de plăţi le va da. Noi, cu multă nevoie, cheltuim pentru noi puţină avuţie, iară iubitoriul de oameni, Dumnezău, au dat pentru noi, ceşti osîndiţ, şi pre Fiul lui cel singur, unul născut. Iară, însă, şi noi, de multe ori, pentru dragostea priatenilor noştri, păţim nevoie, şi primim pagubă, şi alte patemi reale suferim, iară pentru dragostea lui (53r) Dumnezău nici puţin argint nu dăm. Dară, cum nu iaste aceasta rea neomenie şi necunoştinţă? Că Hristos, şi sufletul lui l-au dat morţii, pentru noi, şi cinstitul lui sînge l-au vărsat pentru noi, nemulţemitorii, iară noi nu vom să vărsăm banii noştri cei putrezi pentru Hristos, ce treacem pre lîngă dînsul şi-l lăsăm gol, striin şi flămînd. Dară, cine va putea să ne scoaţă den munca cea ce va să fie? Alt nimenea, fără numai Dumnezău, ce noi înşine meargem la muncă, că, de ne-am aduce aminte fieştecare de răspunsul şi cuvîntul cel ales al judecăţii, nu ne-am osîndi pre noi să meargem în munca focului. Hristos s-au dat pre dînsul morţii pentru noi şi săracul moare de foame, iară noi ne facem a nu-l vedea şi fugim de dînsul, că necum bani sau argintu de-am avea să dăm, ce mii de suflete de-am avea, să cade să le punem toate pentru Dumnezău? Căce, cînd trag pre cineva dentru noi vinovat şi-l duc să-l spînzure sau să-l înţeape, oare n-ar pohti mai bine să dea toată avuţia, cîtă ar avea, numai să scape de moarte? Şi, încă, i-ar părea că-i iaste în dar? Acum, dară, să cunoaştem că şi pre noi ne trag şi ne ducu pre calea osîndii, să ne ducă în matca focului celui nestinsu, ce să dăm măcar jumătate den avuţia noastră, să ne izbăvim den muncă. Iară noi ţinem, numai fără ispravă, avuţie nedireaptă şi bani, care nici sîntu ale noastre să le dăm? Dară, ce răspunsu vom să avem şi ce iertăciune, şi într-această lume şi în ceaialaltă? Cîndu ne vom lipsi de viaţa cea veacinică? Că, de vreame ce neştine, de multe ori, îş dă toată avuţia lui pentru cinstea şi boieria ceastă lumească şi trecătoare, cîndu va să să scape aici, într-această lume, de acea boierie şi cinste, măcar, că nici aici nu stă multă vreame, că mulţi, [162] pînă a nu muri, îş pierdu cinstea şi boieria. Aşijderea, alţii, pentru această cinste trecătoare, îş pierdu şi viaţa. Ce însă aceastea le-am văzut, şi le-am păţit, şi tot ne nevoim pentru mărirea şi cinstea cea deşartă. Ce, de vreame ce noi, oamenii, pentru aceastea păţim atîtea răutăţi, dară pentru slava cea stătătoare şi veacinică, oare ce lucru vom să avem mai rău, deaca nu vom da nici puţini bani, să o dobîndim? Că nici aceia nu vor fi ai noştri, carei, mai apoi, vrîndu şi nevrînd, vom să-i lăsăm aici şi, fără de voia noastră, de-i vor ţinea alţii şi să voru lăuda cu dînşii. Deci nu sînt aceastea lucruri ale nebuniei şi ale beţiei, care aceastea şi, fără de voia noastră, ni le iau alţii? Dară, pentru ce să nu le dăm săracilor, pînă sîntem vii şi ne sînt ochii deşchiş, ca, după moartea noastră, să-i avem cu noi şi, fără de voia noastră, neclintiţi? Ce noi, numai ce cumpărăm robi, şi cai, şi catîr, şi-i împodobim cu rafturi de aur, iară pe Hristos îl vedem gol, şi flămînd, şi strigă pre la uşile noastre, şi tinde mîna, şi nimenea nu-l miluiaşte şi, nu numai atîta, ce încă, cu groaznică vedeare, îl golim. Dară, ce lucru mai rău va să fie decît această neomenie? Nimic alt. Dumnezău trimite săracii spre (53v) noi şi le zice: „Duceţi-vă să vă dea fraţii voştri den avuţia mea care le-am dat”. Iară noi, necum că nu le dăm nemică, ce, încă, îi batjocurim, şi-i mustrăm, şi-i gonim. Socoteaşte, cu mintea ta, a cîte tunuri şi fulgere sînt vreadnice aceastea ce facem, pentru că, de-ai trimite tu o slugă la altă slugă a ta, să ia de la dînsul banii tăi, iară el, necum să-i dea, ce, încă, să-l şi înjure, oare cîtă răscumpărare i-ai face tu acelui înjurătoriu care l-ai împrumutat? Deci, de suferim cu greu acesta lucru, cînd să întîmplă între noi, oamenii, dară Dumnezău, cu cît mai vîrtos va să să mînie asupra noastră? Deaca nu vei să dai săracului, care-ţ ceare milostenie, încai ce-l mustri şi-i otrăveşti sufletul? Că, de-ar şti el că vei să-l batjocureşti şi să-l mustri, el, săracul, nici ar veni, iară bogatul răspunde şi zice: „Fără de obraz iaste săracul şi umblă, şi încoace şi încolo, şi strigă.” Ce grăieşti, tu, omule? Că, tu, de multe ori, cînd [163] şăzi la masă, porunceşti slugii tale să umble curînd să-ţ aducă bucatele, iară, deaca umblă încet şi zăboveaşte puţinel, tu vei să răstorni locul, de mînie, macară că cunoşti bine că, de te va şi zăbovi, tot nu vei fi lipsit de dulceaţa bucatelor. Iară, tu, pentru nemică, te faci ca o hiară sălbatecă şi nu-ţ zici ţie fără de obraz, ce zici săracului că iaste fără de obraz, care să teame şi tremură de toţi. Dară, cum va să-ş tămăduiască foamea? Au nu iaste aceasta mare obrăznicie şi neomenie? Şi, de-ai vedea o picătură de ploaie în casa ta picînd, îndată aduci meşteri, de direg să nu te pice ploaia. Dară, pre sărac nu-l vezi că zace în gunoaie şi, de multe ori, ud şi întinat? Dară, ce hiară nu s-ar întrista şi s-ar îmblînzi văzîndu-te într-atîta nemilostivire şi neomenie? Aşijderea, altul, nu numai cît nu miluiaşte pre săracul cel ce lăcrămează, ce, încă, îl şi ocăraşte, şi-i zice că e leaneş, şi nu va să lucreaze. Dară, numai tu lucrezi? Că şăzi toată ziua, de mănînci şi beai, afară peste măsură, şi lucrul tău îţ iaste nedireptatea, că iai ostenealele streinilor cu lăcomia şi cu sila. Mai bine ar fi să nu lucrezi nici tu lucru ca acesta, al lăcomiei şi al nedireptăţii. Deci, cînd vezi vreun sărac şi zici că acest sărac iaste tînăr şi sănătos şi nu va să lucreaze, ce va să să hrănească fără osteneală, aceastea le zi şi cătră tine: „Căci pătimescu nevoie, că sînt sănătos şi nu lucrez să facu cealea ce-au poruncit Dumnezău”. Şi tu ocărăşti săracul, că nu lucrează? Ce Dumnezău va să te judece, pentru lucrurile tale ceale vicleane, căci iai cu sila şi strici casele săracilor. Zici că minte prea multe şi să face că iaste sărac. Deci, pentru aceaea, i să cade să-l miluieşti, că, într-atîta nevoie cade săracul, cît îi caută a face şi unele ca aceastea. Iară noi, nu numai că nu-i chivernisim, ce, încă, le zicem şi cuvintele ceale făr’de cale, adecă: „Nu te-am chivernisit o dată sau de doao ori şi ai mîncat?” Dară, căci nu zici şi tu pîntecelui tău: „Că ieri te-am sărutat, dară astăzi ce-m ceri iară alte bucate?” (54r) Ce, tu, pîntecele tău îl saturi paste măsură, atîta cît să bate să crape, iară pre săracul care îţ ceare puţin îl goneşti?” Dară, cum va să te auză [164] Dumnezău pre tine, cînd îl rogi ca să-ţ iarte păcatele tale, daca treci pre cel ce iaste în nevoie şi nu dai den binele cel ce ai de la Dumnezău? Şi cum ceri să iai den cealea ce nu sînt ale tale? Oare aceastea nu sînt vreadnice de hulă? Aşijderea, pre ciocoiu care te laudă cu minciuni îl hrăneşti şi nu socoteşti să-ţ fie lucrul cu pagubă, iară, cînd vezi venind vreun sărac flămînd şi plin de frig şi de toată răutatea, nu numai cît te faci a nu-l vedea, ce, încă, începi a-l ocărî şi-i zici: ”Pentru căci nu vei şi tu să lucrezi, ce vei să te hrăneşti fără de osteneală? Dară, tu, aceastea ce le ai, den osteneala ta le ai? Ba. Dară, de unde? Au den moştenirea părinţilor tăi? Ba, ce sînt den osteneala şi truda mea. Dară, pentru căci sînt den osteneala ta, pentru aceaea mustri pre sărac, care-ţ iaste frate? Ba, nu pentru aceaea, ce căci iaste nelucrătoriu şi leaneş şi să face a ceare. Ce grăieşti, tu, omule? Pentru o bucată de pîine ce vei să-i dai, îl porocleşti şi-l faci leaneş? Ba, nu pentru aceaea, ce pentru căci că, de-i dă neştine haine, el, îndată, să duce de le vinde. Dară, tu poţi să ţii toate lucrurile tale? Pentru căci grăieşti aşa? Toţi cerşătorii sînt nelucrători şi leaneşi? Nu iaste vreunul scăpat den furtuna mării? Nu are vreunul nedireptate de la judecăţile ceale strîmbe? Nu iaste vreunul păgubit de furteşag şi de pradă? Nu iaste cineva scăpat denaintea focului, sau den boală, sau de alte nevoi multe? Ce, noi, cînd vedem vreun sărac gol, plîngînd, şi strigînd, şi căutînd în ceriu, îndată zicem: „Ia, caută-l cum strigă, vicleanul şi mincinosul!” Dară nu-ţ iaste ruşine? Cui zici că iaste leaneş şi să face că iaste sărac? Mai bine iaste să nu dai săracului decît să-l ocărăşt şi să-l înfruntezi. Şi, iarăş, zici: „Acesta are, ce să face că n-are.” Care această ocară nu iaste a lui, ce iaste a ta, pentru că el, săracul, cunoaşte că va să ceară la oameni nemilostivi şi, de va grăi şi vreun cuvînt de umilinţă, pre nimenea nu va putea să întoarcă spre milă şi îndurare, ce, pentru aceaea, să nevoiaşte, macară cu chipul cel smerit să îmblînzască sufletul cel nemilostiv. O, mare nemilostivire şi neomenie, că, de vedem vreun sărac să ne ceară [165] milostenie cu faţă veaselă, noi zicem: „Aceasta iaste adevărat făţarnic, că face acest meşteşug, ca să să arate că iaste de rudă bună.” Şi, iară, de vedem alt sărac gol şi ticălos, ne mîniem pre dînsul. O, mare necunoştinţă şi neomenie! Omule, de vei să-i dai tu, îi dă, iară, de nu vei, nu-i da şi-l goneaşte, nu-l mustra în vedeare. Nu ajunge că nu-l miluieşti tu, ce, încă, opreşti şi pre altul ce va să-l miluiască? Că, deaca te aude altcineva, zicîndu-i că iaste mincinos şi viclean, nici lui îi dă, nici altui sărac, grăind că sîntu toţi ca şi dinsul, dară pentru ce-ş golescu mădularele lor ceale frînte şi beteage? Pentru noi, căce nu sîntem milostivi, că, de-am fi noi milostivi spre ei, nici ei n-ar (54v) face meşteşuguri ca aceastea. De-am vrea noi să creadem că sînt săraci şi asupriţi, n-ar face nici ei atîtea meşteşuguri, dară cine şi care ar vrea să fie atîta de mişăl şi sărac, cît să-i fie drag a să tîngui, cu muiarea şi cu copiii goli, în mijlocul tîrgului, într-atîta norod de oameni. Ce lucru va să fie mai rău decît sărăcia aceasta? Şi, nu numai cît nu-i miluim, ce-i şi ocărîm şi-i facem că sînt fără de omenie. Tu iai ceale striine şi nu eşti obraznic, iară pre dînşii, pentru o fărîmă de pîine căci îţi ceru, îi faci obrazneci? N-ai auzit pre Hristos că zice?: „La tot cela ce-ţ ceare, dă-i.” Şi de cătră cel ce va să să împrumuteaze de la tine, să nu-i întorci, că, cum nu iaste fără de cale, tu să lăcomeşti, să mănînci mult, şi să fii ca unul de altă leage, şi să şăzi pînă la miază-noapte, cu mîncări şi cu băuturi, şi pofteşti să-ţ cînte, şi să-ţ zică zicături, şi să dormi pre aşternuturi moi şi pre perine cusute cu sîrmă, în toată viaţa ta, iară pre sărac să-l vezi gol, şi slab, şi tremurînd, şi flămînd, şi te faci a nu-l vedea? Şi, încă, ce zic eu, golăciune şi tremurare? Că unii din săraci, de nevoie multă şi de sărăcie, ş-au orbit copiii, pentru nemilostivirea şi neomenia noastră, căci nu ne iaste milă de dînşii. Să fim înduraţi şi milostivi, că, de vreame ce văd ei că nici de golătatea lor, nici de vîrsta lor, nu s-au făcut milă nemănui, nici cu alte primejdii ale lor reale n-au putut să aducă pre nemilostivi la îndurare, ca să le fie milă [166] de ei, pentru aceaea au cutezat de-au făcut acest rău mare, adecă de ş-au orbit copiii, pentru ca să-ş poată treace nevoia flămînziei. Şi au gîndit mai bine să fie lipsiţi de lumina lumii decît să moară fără direptate acea moarte rea a foamei. Adevărat, mare om iaste şi cinstit milostivul, cînd face milostenia cu toată inema şi fără de voie rea, precum zice apostolul: „Că pre dătătoriul cel blînd îl miluiaşte Dumnezău”, căci, cînd face milostenie şi socoteaşte că nu dă, ci ia, atuncea iaste multă bogăţie şi fără de răpştire, de vreame ce socoteaşte acea milostenie ca o dobîndă şi ca o facere de bine şi ca cînd n-ar păgubi nemica, că cel ce socoteaşte milostenia pagubă n-are nici un dar. Că cel ce miluiaşte pre altul trebuie să să bucure, iară nu să-ş facă voia rea. Dară cum nu iaste acesta lucru fără cale şi fără tocmeală, cînd vei să potoleşti scîrba altuia a nu-şi face voia rea şi pre tine scîrbeşti? Pentru că, deaca-ţ pare ţie rău, căci izbăveşti pre altul den scîrbă, acesta iaste semnul a unii nemilostiviri mari şi împietrire de inimă, că te arăţi pre tine ce feal de nemilostivire ai cătră săraci, că mai bine ar fi fost să nu-i fi gonit scîrba, decît să-l fii mîntuit. O, omule, căci eşti aşa împuţinat de suflet, au doară te temi că ţi să va împuţina avuţia ta şi banii? Iară, de ai acesta gînd şi această socoteală, adecă, cînd dai milostenie, să-ţ pară rău şi să te scîrbeşti, încai să nu dai. Şi, de-ţ pare că nu să adaoge milostenia în ceriuri, nu da, dară au şi aici, pre pămînt, vei să ceri plată? Lasă milostenia să fie milostenie, (55r) iară nu neguţătorie. Şi aici, pre pămînt, mulţi milostivi au luat plată de la Dumnezău, iară n-au luat aşa, pe-ntreg, ca o lăcomie, că ceia ce cer să ia aici iau mai puţină plată decît acolo. Pentru aceaea, să nu zicem că cutare sărac iaste viclean şi marghiol şi nu să cade să-i facă neştine bine. Şi altul, iarăş, iaste batjocurit şi ocărît, dară tu nu căuta ocara săracului, ce numai ce caută că iaste în nevoie şi-i trebuiaşte mîngîiare, ver cine ar fi. Măcară de-ar fi vreadnic morţii şi l-ai vedea că-l ducu să-l spînzure sau să-l înţeape, de-ţ va ceare milostenie, dăi cu toată osîrdia, pentru că Hristos aşa-ţ socoteaşte [167] plata, ca cînd ar fi luat el singur acea milostenie care ai făcut cu acel osîndit. O, omule, au pentru aceaea iai învăţătură de la Sfînta Scriptură, ca să ocărăşti pre săraci? Nu ţi s-au poruncit să-i ocărăşti, ce să-i miluieşti, nu pentru căci şăd făr’de lucru, nici să le cercetezi leanea lor şi viclenia lor, ce să îndireptezi sărăcia şi lipsa lor, şi să tămăduieşti nevoia lor, şi să-i mîngîi şi, cu mînile tale, să-i rîdici şi să slujăşti celora ce zacu. Ce, cînd vei să faci cu unii ca aceştia milostenie, nu cerca de la dînşii viaţă neocărîtă, nici cerceta să afli la dînşii lucruri bune, că şi aceasta iaste o nebunie mare la noi, că, pentru o fărîmă de pîine ce vom să dăm săracului, cercetăm toată viaţa lui, cum o petreace săracul, că, de iaste şi ucigaş, sau tîlhariu, sau fur, sau alt rău de-ar fi făcut cela ce-ţ ceare hrană, adecă pîine sau bani, nu ţi să pare a fi vreadnicu de aceastea, ca o zidire a lui Dumnezeu ce iaste şi el. Că, stăpînul tău, Hristos, răsare soarele şi pentru dînsul, ca şi pentru tine, iară tu nu-l învredniceşti, nici îi dai hrană care-i trebuie omului peste zi. Dară nu ştii că marele patriarhu Avraam, pentru dragostea oaspeţilor, îş vesti numele lui multu, şi de la Dumnezău şi de la oameni, şi, încă, mai vîrtos, că n-au cunoscut cine era ceia ce veniia la dînsul, carei acei trei bărbaţi au fost Dumnezeu, cel în trei fiinţe, ce numai cum îi văzu, îndată alergă de-i întimpină, şi li să închină, şi zise ca la un obraz: ”Doamne, căci că sfînta troiţă iaste un Dumnezeu, Părintele, Fiul, Duhul Sfînt.” Şi, pentru aceaea, nu-i zise: ”Stăpînilor, de-am aflat har înaintea voastră, nu mă lepădaţi pre mine, sluga voastră.” Pentru aceaea, dară, nici tu nu cerceta multu, că pre striini îi primeşti pentru Hristos. Deci, de vei cerceta totdeauna şi vei umbla cu meşteşug, de multe ori vei treace, şi vei greşi şi pre omul cel bun, şi-ţ va lipsi plata primirii cei de oaspeţi, că nu sîntem noi datori să miluim şi să cinstim numai pre cei ce-s de o credinţă cu noi. Iară pre cei necredincioşi să nu-i socotim, ce, cîndu-i vom vedea şi pre aceştia la nevoie şi păţind rău, nimică alt să nu ne meşteşuguim, numai cum am putea să-i miluim, [168] că aşa vom dobîndi plata milosteniei şi ajutoriului. Ce nu ştiu de unde s-au luat acesta obiceaiu făţarnic, că, de vedem vreun om plecat şi neputincios, (55v) nemică nu ne tindem mîna să-i ajutăm. Iară, de vom vedea vreun călugăr venindu de la pustie, noi nevoim şi silim să-l ospătăm şi să-l cinstim, adecă ca cum ar fi sfîntu. Ce tu, măcar elin de ai vedea, măcară jidov, măcar alt om făr’de leage fiind în nevoie şi-n primejdie, ţi să cade să-i faci bine, pentru că cel ce aleage şi cearcă să facă bine numai călugărilor, mai apoi va să-i cerceteaze şi pre dînşii, şi să-i ocărască, şi, au că nu-s direpţi, va să zică, au că nu fac minuni, şi de vicleşug pre nimeni nu chivernisesc. Deci, iată că lipseaşte ce iaste mai bun al milosteniei, că pre încet-încet va să să taie preste anu şi acea puţinea milostenie, că, de vezi vreun măgariu înecîndu-să, tu alergi de-l scoţi şi nu mai întrebi al cui iaste. Cu mult mai vîrtos, dară, nu să cade să cercetezi pre om, de unde iaste şi al cui iaste, a lui Dumnezeu zidire iaste, măcară elin de iaste, măcară jidov, măcară fără de leage, lui îi trebuiaşte ajutoriu de la tine. Ce tu, cînd vezi pre cineva bogat şi avînd şi ţiindu-se bine, zici: ”Bun iaste acesta, că are minte şi să chiverniseaşte.” Iară, de-l vezi ţiindu-se rău şi sărac, zici: ”Pentru căci iaste rău, pentru aceaea petreace aceaste răutăţi”, care aceasta iaste semnu de mare nebunie şi de mîndrie, de vreame ce, pentru aceaea, să chiamă milostenie, ca să miluim şi pre cei vreadneci şi pre cei nevreadneci. Că, de vom cerceta multu şi vom defăima pre cei nevreadnici, nici pre cei vreadnici şi direpţi nu-i vom putea întoarce să vie cătră noi. Deci, de vom da totdeauna şi la cei nevreadnici, făr’ de nici o sminteală, cu aceştia, cu toţi, vor veni şi cei vreadnici la mînile noastre. Că, de vom vrea să cercăm cinstea şi procopseala slugilor noastre şi-i vom cerceta preste măsură, aceaeaş va vrea să facă şi Dumnezeu cu noi, că vrînd ceia ce sînt slugi ca şi noi să dăm răspuns lui Dumnezeu, atunce noi ne vom scăpa de mila şi de iertarea lui Dumnezău. Că cel ce face milostenie şi primeaşte striinii, nu trebuie să cearce lucrure bune de [169] la sărac, ce numai să ajutorească sărăcia lui şi să plinească datoria flămînziei lui. Pentru aceaea, cînd vezi săracul, nu fugi de dînsul, nici îţ întoarce ochii într-altă parte, ce zi, cu mintea ta, cuvîntul prorocului David, care zice: ”Fericit iaste cel ce socoteaşte săracul şi mişălul în ziua rea. Izbăvi-l-va pre el Domnul”, adecă, ca cum ţ-ar zice: ”Că de-aş fi ca acestu orbu, sau şchiop, sau ca cel ce are strîmbătate, ce-ar fi de mine, ticălosul”, aşa aş ceare şi eu şi m-ar mustra. Adu-ţ aminte că într-un chip iaste şi el, ca şi tine, slobod tocma şi cu împreunarea firii, că toate le-au dat Dumnezău de obşte, veri bogăţie, veri sărăcie. Iară, tu, pre săraci, nici ca pre cîinii tăi nu-i ai, că pre cîini îi saturi, iară săracul, de multe ori, doarme flămînd. Ce, iată că iaste mai fără cinste slobodul decît robii tăi. Ce vei să zici, că aceia facu trebile meale toate? Iară eu să-ţ arăt că săracul îţ face mai multă slujbă decît slugile tale, că va să te puie, în ziua cea groaznică a judecăţii Domnului, fără de osîndă şi va să te izbăvească den pîrîul cel straşnic (56r) de foc? Ce bine ca acesta pot să-ţ facă slugile tale? N-ai auzit că fecioara cea milostivă Tavitha, cînd au murit, nu o au învis slugile ceale ce sta de-i slujiia, ce-o au învis săracii? Iară, tu, pre sluga lui Dumnezău cea slobodă, adecă săracul, nu o primeşti să fie macară întocma cu slugile tale, care sărac, numai cu chipul poate să te facă să-ţ fie milă de dînsul. Dară, tu, cum te rogi lui Dumnezău, să te auză şi să-ţ ajute, cînd îţ vine vreo pagubă sau vreo primejdie? Că, de vreame ce tu te faci a nu vedea pre cela ce nu ţ-au greşit, nici te-au păgubit niciodată, carele are osteneală şi dureare, şi să pedepseaşte de foame şi de goliciune în gerul iernii, dară Dumnezău, căruia îi greşăşti, în toate zilele, cum va să te lase nemuncit şi nepedepsit? De vreame ce zice că cel ce-ş astupă urechile să nu auză rugăciunea săracului, nici Dumnezău nu-l va auzi pre dînsul. Deci, în ce chip vom fi noi spre săraci, ori milostivi, ori nemilostivi, aşa va fi şi Dumnezău spre noi. Însă milostenia, şi rugăciunea, şi postul, şi alte bunătăţi ce face creştinul sînt mare jărtve [170] cătră Dumnezău, numai adevărate să fie den osteneala şi munca lor, şi să fie curate de tot fealiul de lăcomii şi de hrăpiri, pentru că aceastea jărtve primeaşte Dumnezău, iară ceale den strîmbătate le leapădă şi-i sînt urîte, că aceaea jărtvă iaste spurcată şi necurată şi, încă, mai mult, în loc ce-ar să îmblînzească pre Dumnezău, iară ea îl îndeamnă spre mînie. Că, pentru aceaea să chiamă milostenie, ca să miluim, iară nu să facem rău fraţilor noştri celor de o credinţă cu noi. Iară cela ce ia ostenealele unora şi le dă altora, nu numai cît nu-i miluiaşte, ce, încă, îi şi păgubaşte şi le face mare strîmbătate. Cela ce iubeaşte să fie bogat, pururea iaste lipsit de avuţie, iară cel ce nu pofteaşte să să îmbogăţască, pururea petreace bine şi cu veselie, că nu să chiamă bogăţie, cînd va să îmbogăţască cineva, ce, cînd nu va să îmbogăţască, aceaea iaste bogăţie adevărată, adecă voiu să zic cătră libovul dumneavoastră: „Iaste un bogat care totdeauna ia de la strini şi iaste alt bogat carele dă milostenie săracilor den ostenealele lui. Şi cela strînge, iară celalalt risipeaşte şi iaste bogat. Unul samănă în pămînt, iară celalaltu samănă în ceriu, însă, precum iaste mai bun şi mai frumos ceriul decît pămîntul, cu atîta iaste şi roada mai bogată şi mai mare decît cea slabă a pămîntului”. Şi, încă, iaste alta mai minunată, că pre cei lacomi şi hrăpitori nu-i bleastemă şi-i ocărăscu numai ceia ce-au avut strîmbătate de cătră dînşii, ce şi ceia ce n-au avut nici o strîmbătate, încă-i hulescu şi-i urăscu, pentru că au păreare rea de cei ce au strîmbătate. Iară, de se va întîmpla să cază lacomul den stăpînie şi den cinstea ce-au avut, de vreo primejdie ce i s-ar întîmpla, auzi întunearece de glasuri omeneşti strigînd şi zicînd: „Bine au păţit nemilostivul şi spurcatul”. Şi toţi cei mari şi cei mici îl grăiesc de rău pre după dos, ca pre un asupritoriu. Iară creştinului celui milostiv, (56v) nu numai ceia ce au milă de la dînsul îi mulţămescu şi să roagă pentru el, ce, încă, şi ceia ce n-au avut nici o milă îl iubescu şi să roagă pentru dînsul lui Dumnezău să nu paţă vreun rău şi milostenia ce-au făcut [171] la aceia le pare că au făcut lor. Iară, de să tîmplă să paţă vreun lucru fără cale au pagubă, tuturor le pare rău şi să roagă lui Dumnezău pentru dînsul să-i ajute şi să-l izbăvească de toată răutatea. Deci, de vezi că răutatea are vrăjmaşi şi pre ceia ce n-au nici o strîmbătate despre cei făcători de strîmbătate, iară milostenia şi pre cei nemiluiţ îi are priateni, izbăveaşte-te, întîiu, pre tine, omule, de hrăpire şi, apoi, fă milostenie. Opreaşte-ţ mînile tale de lăcomie, părăseaşte-te de-a face strîmbătate şi, atuncea, te apucă de fă milostenie, că, deacă dezbrăcăm săracii cu mînile noastre şi, cu acealea, să îmbrăcăm pre alţii, nici atuncea nu vom să scăpăm de munca cea veacinică, pentru că această poveaste iaste pricina a tot păcatul. Şi, decît să faci milostenie ca aceaea, mai bine să nu o faci, că şi Cain, pentru căci au pus în jărtvă gunoaiele cealea ale pîinii, au îndemnat pre Dumnezăude de l-au urgisit. Aşa, şi cela ce face milostenie den ostenealele streinilor, cum să nu mînie pre Dumnezău, să-l urgisească? Milostenia iaste un meşteşug foarte bun şi ajutoriu celora ce-o facu pre dînsa, pentru că iaste priatenă şi fată cea mai mare şi-ntîiu a lui Dumnezeu, de nu o facem noi cu strîmbătate. Şi atuncea are strîmbătate de la noi, cînd o facem den hrăpire şi nedireptate, pă-ntr-atîta cît de iaste curată den multă îndrăznire celora ce o trimit pre dînsa. Şi Dumnezău le dă lor iertare, că pă-ntr-atîta iaste putearnică. Milostenia aceasta dezleagă legăturile şi goneaşte întunearecul, stinge matca focului şi învredniceaşte pre ceia ce-o fac pre dînsa de să asamănă cu Dumnezeu, pentru că zice Hristos: ”Fiţi îndurători, în ce chip şi Părintele nostru cel cerescu îndurătoriu iaste.” Deci, pentru aceasta, să nu ne dăm neamul cel bun şi mîntuinţa sufletului nostru, că multe chipuri sînt cu care putem să plăcem lui Dumnezeu şi, pînă la moartea noastră, căci că poate să să spăsească omul şi să să folosească şi cu diata sufletului lui, iară nu ca cînd iaste viu, că aceaea, cu diata, să face de nevoie. Iară, cum şi în ce chip? Ascultă! Cîndu scrii, la moartea ta, diata pentru sufletul tău, scrie şi pre Hristos părtaş de [172] moştenire averii tale, de vreame ce, pînă ai fost viu, nu l-ai hrănit. Încai acum, cînd mori şi nu poţi să cheltuieşti avuţia ta, fără de cale, dă den ostenealele tale sau măcară şi den ceale striine, că, de-ai fi dat pînă ai fost viu, ai fi avut şi plată mai multă de la Dumnezeu. Iară, de vreame ce n-ai făcut aceaea, pînă ai fost viu, fă acum, încai la moarte. Iară, de nu vei face nici aşa, să ştii bine că nici Tatăl Dumnezeu nu te va face moşnean lui Hristos şi nici milă, nici iertăciune nu vei să afli, de vreame ce nici cînd ai fost viu nu l-ai hrănit, nici acum, cînd vei să mergi la dînsul sau măcar den banii aceştia, cărora nu eşti stăpîn, (57r) ce alţii vor să-i ia, denaintea ta şi fără de voia ta. Pentru aceaea, dară, dăruiaşte-i lui, cu voia ta, măcară cît de puţin, pentru sufletul tău, şi nu-ţ fie ţie vrăjmaş pînă-ntr-atîta, omule! Cît nu vei să dai nici ceale ce nu-ţi trebuiescu? Nu vezi cîţi oameni n-au apucat să-ş înveaţe, nici să-ş tocmească nimic la moartea lor? Ce-au amuţit, pentru că au venit îngeri groaznici şi i-au hrăpit şi, de frica lor, n-au putut să mai grăiască nimic? Care, pre tine te lăsă Dumnezeu în mintea ta, ca să-ţi îndireptezi ale tale, iară tu nu faci nici un aşăzămîntu, nici sufletului tău, nici trupului tău, nici casei tale? Dară, ce răspunsu vei să dai lui Dumnezeu, care ţi-au dat daru ca acesta? Şi tu nu socoteşti binele lui Dumnezeu şi nici de nevoie nu putuş să fii milostiv săracilor, că mai bine ar fi fost să fi făcut milostenie pînă ai fost viu. Iară, de vreame ce n-ai vrut atunce, încai, acum, la moarte, fă ceva bine pentru sufletul tău, că, de nu vei nici avea vrednicie şi şădeare mai susu şi cinste cu mieii, în oile ceale den-a direapta, iară nu iaste puţin, măcară de-ai fi cu aceia şi să nu stai cu caprele ceale den-a stînga. Iară, deaca nu vei face nici aceasta, ce alt cuvîntu şi ce altă învăţătură poate să te izbăvească? Că, pînă erai viu, ca cum ai fi fost fără de moarte, aşa păziiai avuţia ta, ca să nu să atingă alţii de dînsa, iară acum, de vreame ce ai cunoscut cum că te-ai făcut muritoriu, strică voinţa cea rea ce-ai avut cătră săraci şi, ca un putred ce eşti şi vei să mori, sfătuiaşte-te pentru tine, că cuvîntul ce voiu [173] să zicu iaste foarte greu şi plin de frică şi de cutremuru, însă iaste de treabă să-l zicu: „Numără şi pre Stăpînul Hristos, cu slugile tale, faci pre slugile tale slobode, slobozi şi pre stăpînul tău, den greul foametei şi a goliciunii, den temniţă şi den legături”. Te spăriaş şi de aceastea, deaca le auziş? Iară, nici aceastea nu le vei face, însă, aici, numai cu cuvintele, te-am făcut de te-ai spăriat, iară mai multu vei să te sparii, deaca vei mearge acolo, şi vei auzi altele mai înfricoşate, şi vei vedea muncile ceale groaznice. Atunce, ce-i să răspunzi? Şi cătră cine vei să cazi, ca să te scoaţă? Cui vei să te rogi, să-ţ ajute? Lui Avraam? Dară, nici ce el nu te va asculta, că n-ai fost iubitoriu de oaspeţi, nici milostiv. Dară, pre cine, pre părintele tău, vei să rogi? Nici de la acela n-ai nici un ajutoriu, pentru că, acolo, nimenea nu iaste stăpîn, nici biruitoriu, măcară de-ar fi şi sfîntu cît de mare, nu poate să strice răspunsul cel adevărat şi groaznicu. Iară, de eşti atîta de nemilostiv şi îndărătnicu şi fără de omenie, smereaşte-te, încai, vredniciei celuia ce-ţ ceare, de nu te temi, iarăş, nici îţ iaste ruşine, nici de vrednicie, fie-ţ milă, încai, de primejdia lui. Iară, de nu poate nici primejdia să te aducă la umilinţă pentru iuşurarea cearerii, nici vrednicia, nici nevoia, nici darea cea pre lesne nu poate să te facă milostiv? Încai, să fii milostiv pentru (57v) mărimea bunătăţilor celor făgăduite, iară, de nu vei face nici aşa, nici o iertăciune nu vei să iai de la Dumnezeu, de vreame ce, cu atîtea învăţături, nu vei să cauţi de săraci. Auzi, dară, ceia ce ştiu şi au învăţat taina, că lui Hristos nu-i e milă de carnea lui, cîndu vei să te cumineci, nici sîngele lui nu l-au oprit, cînd vei să te adăpi, iară tu lui nu dai nici un păhar de apă reace. Dară ce iertăciune vei să iai de la Dumnezeu? Tu iai ceale neputrede de la Dumnezeu, cu multă cinste, şi de ceale putrede îţ iaste milă să le dai? Aceastea voiu să faci şi vei să dobîndeşti iertare păcatelor tale, carele să cade, de nevoie, să le faci şi să le paţi, fără de voia ta, pentru mine, stăpînul tău? Că numai aceasta, singură de va fi, ajunge-ne să avem ascultarea. Oare nu sînt [174] aceastea greale? Că Dumnezeu au dat pre Fiul său spre moarte pentru tine, iară tu lui nu-i dai nici o fărîmă de pîine celuia ce s-au vîndut pentru tine, şi s-au junghiat, şi s-au omorît, şi nu i-au fost milă de dînsul, nu numai fiindu-i Fiu adevărat, ce şi singur născut. Iară, tu, pre dînsul îl vezi mort, şi pierind de foame şi de goliciune, şi-ţ ceare să cheltuieşti dentr-ale lui, şi nu-i dai, iară pentru tine le strici şi le răsipeşti rău şi fără de folosinţă. Dară, ce lucru iaste mai rău decît această nemulţimită? Hristos s-au vîndut şi s-au junghiat pentru tine şi umblă, încungiurîndu-te, flămîndu, şi tu, nici dentr-ale lui nu-i dai, ca să-ţ fie folos şi ţie? Ce fuseş mai nesimţitoriu şi decît ceale pietri? Că atîtea şi atîtea învăţături, de multe şi mari, nu putură să te scoaţă dintr-această neomenie şi împietrire de inimă diavolească, că zice că n-au luat nici o răsplătire de la tine, ce, încai, miluiaşte pre sărac, pentru sărăcia lui. Iară, de nu-l miluieşti pentru sărăcie, încai îţ fie milă de boala lui, sau pentru închisoare, sau pentru legătura lui te fă milostiv şi îndurătoriu. Iară, de nu te pot face nici aceastea iubitoriu de oameni , încai pentru cearerea cea puţină, îl miluiaşte, că nu-ţi ceare vreo masă bogată şi plină de bucate, ci numai pită seacă şi uscată, şi acoperemînt, şi cuvînt de mîngîiare. Iară, de rămîi şi de aceastea, de toate, sălbatec, ca o hiară, încai pentru împărăţia ceriului, fii milostiv şi îndurătoriu, iară, de nu pofteşti nici aceaea, fie-ţ milă, încai, de firea omenească. Fie-ţ milă de săracu, cînd îl vezi despuiat, şi-ţ adu aminte de Hristos, că, pentru tine, se-au golit pre cruce. Nu-ţ zicu: „Scoate-mă din sărăcia care am”, nici zicu: „Dăruiaşte-m avuţie”, ce numai pîine, şi îmbrăcăminte, şi mîngîiare şi, de mă aflu şi în temniţă şi în legături, nu zicu să mă dezlegi sau să plăteşti datoria mea, ce numai să vii să mă vezi cum sînt legat pentru tine şi-m ajunge să iau atîta daru de la tine, pentru că zice Dumnezeu că: ”Pociu şi fără de milostenie să te încununez, însă voiu să-ţ fiu şi datoriu, ca să dobîndeşti mai mare plată şi, cu îndrăznire, să fie încununarea ta, că stau la uşile tale, şi tinzu mîna mea, [175] şi-m iaste drag să iau hrană (58r) de la tine. Şi, de aceasta, mă bucur foarte, pentru ca să te mărturisescu de iznoavă înaintea tuturor, cînd să va aduna toată lumea la înfricoşata judecată şi, în vedearea şi-n auzul tuturor celor ce stau la judecată, şi să le zicu: ”Acesta iaste cel ce mă miluia şi mă îmbrăca”. Că voi, cînd vă ospetează şi vă cinsteaşte cineva, vă iaste ruşine să spuneţi cuiva, ce tăgăduiţi. Iară eu, pentru căci vă iubescu tare, deşi tăceţi voi, iară eu vestescu şi mărturisescu mila voastră, cu multă laudă, şi nu-m iaste ruşine a zice: „Că am fost flămîndu şi m-aţ hrănit, sau gol şi m-aţ îmbrăcat, ce-m pare bine pentru aceaste bunătăţi, ca să fiţi moşneani împărăţiei ceriului.” Deci, aceastea, fraţilor, avîndu în mintea voastră, să avem nevoinţă, cu toată putearea, pentru mîntuirea noastră, ca să dobîndim şi binele cel veacinic, întru Isus Hristos, Domnul nostru, a căruia e slava şi putearea, împreună cu Tatăl, şi Fiul, şi cu Duhul Sfînt, acum şi pururea şi în veaci veacilor, amin. Cuvînt al 15 a celui întru Sfinţi părintele nostru, a lui Ioan Zlatoust. La sfînta Bogoiavlenie, adecă la Bobotează. Şi pentru ceia ce lasă sfînta slujbă nesfîrşită, şi ies afară, şi pentru carii să cuminecă cu sfintele taine, nefiind vreadnici, şi urmează Iudei. Blagosloveaşte, Părinte. Astăzi, voi, fraţilor, toţi sînteţ în bucurie, iară numai eu singur mă aflu în scîrbă, pentru că, socotind întru acest luciuş sufletescu, adecă întru milosîrdia lui Dumnezău, şi cunoscînd nemăsurata bogăţie a besearecii lui Hristos, adecă mulţimea dumilor voastre, ce v-aţ strîns astăzi la sfînta besearecă şi apoi, după praznic, văzînd mulţimea aceasta iarăş fugind şi uitînd sfînta besearecă, răneaşte-mi-se şi mi se scîrbeaşte inima, de vreame ce văz că are sfînta besearecă atîţia copii şi nu poate să-i vază în toate zilele, ce numai cînd iaste praznic. [176] O, cîtă bucurie sufletească, o, cîtă veselie, o, cîtă slavă lui Dumnezău şi cît folos sufletescu ar fi, de-am vedea, în toate zilele, beseareca plină de creştini, cu adevărat multă bucurie am avea. Ce socotim pre corăbiari şi pre ceia ce să chivernisescu şi umblă, neguţetorind pre mare, cît să nevoiesc, în tot fealiul, ca să poată treace (58v) locurile ceale cu valuri şi să ajungă la liman. Iară noi, fiind de-a pururea ca-ntr-un luciuş al mării, într-această lume, ne nevoim, fiind purtaţi şi aruncaţi ca de valurile mării, de grijile aceştii lumi şi ne fundăm uneori în neguţetorii, alteori la judecăţi, şi-ntr-alte griji, şi lucruri lumeşti. Sînt mulţi carii, cu nevoie, merg la besearecă, numai de doao ori într-un an, sau o dată, iară mulţi niciodată. Au doară nu ştiţ că, în ce chip au făcut Dumnezău limanul (ce să chiamă adăpostire), aşa, şi la cetăţi şi oraşe, au făcut besearica, ca să năzuim la dînsa, şi să scăpăm de grijile lumeşti, şi să aflăm linişte fără de furtună, pentru că, într-acest sfînt liman al besearecii, nu ne teamem nici de valuri, ce au multe primejdii, nici de robia cursarilor, nici de altă pagubă despre oamenii răi, nici de hiarăle sălbateci, nici de vînturi şi furtuni mari. De vreame ce numai acesta iaste singur limanul cel adevărat şi de toate de acestea cîte am zis slobod, şi nu numai eu, ce, mai vîrtos, dumneavoastră sînteţ mărturii, că de-ar cerceta neştine cunoştinţa inimilor voastre, adevărat, multă lineşte ar afla înlăuntru, pentru că, acum, nici mînia o supără, nici pofta trupească o aprinde, nici zavistia nu o topeaşte, nici mîndria nu o strică, nici deşarta mărire nu o umflă, ce toate aceaste hiară sălbateci s-au smerit, pentru că le-au adormit postirea, ascultarea sfintelor scripturi, carea, pren auz întrînd întru inimile fieştecăruiaş den voi, ca un glas dumnezeiescu, toate patimile trupeşti le-au înfrînat. Deci, pentru aceasta, cîtă nebunie şi nepriceapere şi cîtă osîndă vei să aibi tu, carele nu vei să te apropii adeasea şi să vii la besearecă, carea ne iaste dempreună maică tuturor? Ce primblare mai bună şi mai de folos decît aceasta vei să afli? Ce împreunare cu oamenii vei să afli mai bună? Ce [177] iaste împiedecarea sfintei beseareci? Adevărat, vei să zici că iaste săracia piadecă şi oprealeşte besearecii, ce aceasta pricină, ce ziseş, nu iaste cu cale, pentru că în săptămînă sînt şapte zile, carele le-au împărţit Dumnezău cu noi şi nu doară să fie luate pentru dînsul mai multă parte şi noao să ne fie dat mai puţin, nici întocma nu le-au împărţit, încă nici trei zile n-au luat şi să ne dea noao iară trei. Ce ţie, o, creştine, ţ-au dăruit şase, iară lui ş-au lăsat numai una! Iară tu, nici într-aceaea zi, nu eşti bucuros să fii slobod de grijile lumeşti, ca să-ţ fie auzul slobod şi deşchis, întru ascultarea sfintelor scripturi, ce faci lucrul carele fac toţi furii cei de sfinte, adecă cei ce fură sfintele odoară ale besearecii, de vreame ce îndrăzneşti să hrăpeşti şi această sfîntă zi, carea iaste aleasă şi dăruită întru ascultarea sfintelor scripturi, să o cheltuieşti în grijile şi trebile ceale deşarte. Dară, ce zic eu, de zile întregi? Numai ce-au făcut văduva cu milostenia, fă şi tu în vreamea zilei aceştiia şi, precum au dat ea doi fileari şi multă dragoste au dobîndit de la Dumnezău, (59r) aşa, şi tu, dă împrumut lui Dumnezău doao ceasuri şi el va aduce în casa ta mii de agoniseli bune. Iară, de nu vei să te laşi nimică de lucrurile lumeşti şi să cheltuieşti den zi puţină vreame pentru Dumnezău, păzeaşte-te să nu pierzi toată osteneala şi toată agonisita vieţii tale, pentru că ştie cunoscătoriul de inimi, cînd nu-l băgăm noi în seamă, să răsipească într-o mică de ceas cîte lucruri sînt agonisite de mulţi ani, în ce chip înfricoşa şi pre jidovi, cînd îş bătea joc de beseareca Ierusalimului şi zicea: „Umplutu-v-aţ casele de lucruri alease, ce eu le-am spulberat ca un vînt şi toate s-au prăpădit”, zice Domnul. Dară, o, frăţiorule, ce lucru putem să te învăţăm, mai’nainte den cîte trebuiescu creştinului să facă, de vreame ce numai o dată s-au de doao ori vii aici într-un an, pentru suflet să te învăţăm, pentru trup, pentru împărăţia ceriului, pentru munca cea nesfîrşită, pentru matca focului, pentru îndelungă răbdarea lui Dumnezău, pentru iertare, pentru pocăinţă, pentru botez, pentru iertarea păcatelor, pentru lumea cea de sus şi cea de jos, pentru firea omenească, [178] pentru cea îngerească, pentru răutatea dracilor, pentru meşteşugurile diavolului, pentru vieţuire, pentru porunci, pentru direaptă credinţă, pentru eretici. Căci că aceastea, şi mai multe de atîtea, să cade să le ştie tot creştinul şi să dea răspuns tuturor celora ce-l întreabă pentru aceastea toate. Dară, voi, nici o parte cît de mică nu puteţ să învăţaţ dentru aceastea, pentru că veniţi foarte raru la besearecă şi, încă şi atuncea, cînd veniţi, nu veniţi pentru vreo smerenie sufletească, ce numai pentru obiceaiul praznicului, alţii pentru vorbele şi adunarea priatenilor, iară bogaţii şi pentru mîndria şi trufia. Iară eu zic că, de-ar iubi neştine să ştie toate cîte am zis mai sus, ar trebui să vie mai adeasea la besearecă, să asculte citaniile sfintelor scripturi şi, aşa, adevărat, le-ar şti toate. Aveţ coconi mulţi şi posluşnici şi, cînd veţi să-i daţi la meşteşug să înveaţe, nu-i mai lăsaţ să mai vie acasă nicidecum, ce le trimiteţ şi bucate şi îmbrăcăminte şi alte ce le trebuiaşte, acolo, la casele dascalilor, pentru ca să nu-i împiadece vreo grije de-ale casei de la nevoinţa meşteşugului, ce pururea să să afle cu dascalul, ca să deprinză mai bine şi de folos învăţătura. Iară voi, vrînd să învăţaţi, nu doară vreun meşteşug prostu şi mic, ce tocma carele-i mai mare şi mai de folos decît toate meşteşugurile, adecă, în ce chip aţ plăcea lui Dumnezău şi să dobîndiţi împărăţia ceriului, vă pare că veţ dobîndi acest meşteşug pre lesne, ne nevoindu-vă în toată vreamea. O, mare nebunie, pentru că cum că trebuie omului multă grijă şi mare nevoinţă, ca să dobîndească această dumnezeiască bunătate, ascultă ce zice Domnul la Evanghelie: „Învăţaţi-vă de la mine, că blînd sînt şi smerit cu inima.” Şi, iarăş, pren prorocul: „Veniţ, fiilor, de mă ascultaţi, frica Domnului voiu învăţa pre voi.” Şi, iarăş: „Îndeletniciţi-vă şi cunoaşteţ că eu sînt (59v) Dumnezău.” Deci, iată că trebuie să aibă multă vreame cela ce va să dobîndească această iubitoare de Dumnezău bunătate şi învăţătură. Însă, ca să nu ne cheltuim toată vreamea de astăzi, dojenind pre ceia ce nu vor să vie în toate zilele la besearecă, întoarcem cuvîntul spre [179] poveastea praznicului, că ajunge cîte am zis mai sus, cu care poate să-ş tămăduiască leanea lor cea multă. Şi, de vreame ce mulţi prăznuiescu şi sărbează sărbătorile şi, încă, şi numele sărbătorilor ştiu, iară pricinile pentru care s-au făcut mai toţi nu ştiu, adecă cum că să zice praznicul de astăzi arătare toţi ştiu, iară carea iaste această arătare, şi ce va să zică arătare, şi de iaste numai o arătare, au doao, nici unul nu ştie care lucru iaste vreadnic de mult rău a nu o ştirea, de vreame ce prăznuiescu această sărbătoare, în toţi anii, şi pricina ei nu o ştiu nicidecum. Trebuie, dară, întîiu, să arătăm libovului dumneavoastră, ca să ştiţ că nu iaste numai una şi singură arătarea, ce, mai ales, sînt doao, adecă una iaste aceasta, carea prăznuim astăzi şi-n toţi anii, într-aceastaş zi. Iară a doua iaste cea viitoare, ce va să fie la sfîrşitul lumii, pentru carele amîndoao aceastea, ascultaţi ce zice apostolul Pavel şi, întîiu, zice pentru aceasta ce iaste acum. Arătatu-s-au darul lui Dumnezău cel mîntuitoriu tuturor oamenilor, carele ne învaţă pre noi, ca, lepădînd necurăţia şi poftele ceale lumeşti, cu întreagă minte, şi cu direptate, şi cu bună credinţă, să trăim în veacul cest de-acum. Iară, a doua zice pentru arătarea cea viitoare, aşteptînd fericita nădeajde şi arătarea slăvii a marelui Dumnezeu şi mîntuitoriului nostru, Isus Hristos, pentru carea arătare zice şi prorocul Ioil aşa: „Soarele se va întoarce spre întunearecu şi luna spre sînge, mai’nainte pînă a veni ziua Domnului, cea arătată şi slăvită.” Dară, pentru ce nu să chiamă bogoiavlenia ziua întru carea s-au născut Domnul nostru, ce să zice numai ziua întru carea s-au botezat, pentru că zice că, în ziua carea s-au botezat, au sfinţit şi firea apelor? Deci, pentru aceaea, în ziua praznicului acestuia iau toţi ape den rîu şi le ducu la casele lor, şi le ţin cîte un an, şi doi, şi mai mult, şi nu să strică. De vreame ce să sfinţescu astăzi, dirept ce, dară, să chiamă ziua de astăzi arătare şi nu ceaea în carea s-au născut? Ascultă. De vreame ce, cîndu s-au născut Hristos, atuncea nu s-au arătat la toţi, ce, cîndu s-au botezat, atuncea s-au arătat, că, pînă la ziua aceasta, mai mulţi [180] nu-l cunoştea pre dînsul. Şi, cum că mai mulţi nu-l ştiia, nici îl cunoştea că iaste Fiul lui Dumnezeu, ascultă ce zicea Ioan Botezătoriul: „În mijlocul vostru sta şi nimenea nu-l ştiia pre dînsul.” Dară ce minune iaste de nu-l cunoştea alţii, de vreame ce nici singur Ioan Botezătoriul nu-l cunoştea pînă în ziua aceaea? Şi, iarăş, cum că nu l-au fost cunoscînd Ioan, ascultă că zice: „Eu nu-l cunoşteam pre el, zice, ce cela ce m-au trimis, ca să-l botezu pre dînsul în apă, acela mi-au zisu: „Spre carele vei vedea Duhul Sfînt (60r) pogorîndu-se şi stînd deasupra lui, acesta iaste cela ce să botează în Duhul Sfînt.” Ce iată că astăzi se-au arătat tuturora că iaste Fiul lui Dumnezeu. Deci, iarăş, cum că sînt doao arătările Domnului, arătat-am mai sus, den cuvintele apostolului, adecă una, aceasta ce iaste acum, şi alta, cea viitoare. Iară, acum, trebuiaşte să zicem pentru care pricină vine Hristos la botez?u Şi spre ce botez vine? Pentru că aceasta iaste de treabă să o ştim, ca şi cea mai de sus, carea ni să cade astăzi să o tîlcuim foarte pre amăruntul cătră dumneavoastră, că, dintr-aceasta, veţi cunoaşte mai lesne şi ceaealaltă. Botezu au fost şi botezul jidovescu, carele curăţiia necurăţiile ceale trupeşti, iară nu ceale sufleteşti, adecă a păcatelor, pentru că nici pre cel curvariu, nici pre fur, nici pre cela ce făcea alt păcatu, ceva, nu-l izbăviia de păcatele lui, ce numai pre cela ce să vrea apropiia de trup mort, şi pre cel ce vrea mînca bucate spurcate, şi pre cel ce să împreuna cu cei stricaţi, şi pre alţii ca aceştia. Că zice Dumnezeu, la Cartea leviţilor, ce să chiamă preoţească, pren prorocul Moisi: „Spălaţi trupul lui cu apă curată şi, de va fi acel om necurat pînă în seară, iară, încăş, seara, tot să va curăţi”, pentru că aceastea am zis mai sus, nu e păcat adevărat, nici necurăţie, ce, nefiind acei oameni carele făcea aceastea deplin, îi făcea Dumnezeu desăvîrşit pren botezul jidovescu, adecă pren spălare, pentru păzirea păcatelor celor mai mari. Deci, iată că botezul cel jidovescu nu sloboziia pre om de păcatele ceale sufleteşti, ce numai de-ntinăturile ceale trupeşti. Iară [181] botezul nostru nu iaste aşa, ce cu mult iaste mai mare şi plinu de daru, de vreame ce izbăveaşte pre om de păcate, şi curăţeaşte sufletul, şi-i dă daru duhovnicescu. Şi, iarăş, botezul lui Ioan, decît botezul jidovesc era cu mult mai’nalt, iară decît al nostru cu mult mai jos, carele era în mijloc, ca un nod, şi ajuta oamnilor să treacă de la acela spre al nostru, că nu aducea pre oameni spre paza curăţeniei trupeşti, ca cel jidovescu, ce numai ce-i învăţa, şi-i sfătuiia să-ş schimbe obiceaiele, şi să să întoarcă pre dînşii de la rău spre bine, avînd nădeajdea mîntuinţii lor, în lucrarea faptelor celor bune, iară nu în botezuri multe şi-n curăţiri de ape, de vreame ce Ioan nu zicea: „Spală-ţi hainele tale, şi scaldă trupul tău, şi te vei curăţi”, ce zicea: „Faceţi roduri vreadnice ale pocăinţei.” Deci, pentru aceasta au fost botezul lui Ioan mai’nalt decît cel jidovesc, iară de-al nostru mai jos, de vreame ce botezul lui Ioan nici Duhul Sfînt nu da, nici iertare de păcate nu dăruiia celui ce să boteza, că numai ce porunciia oamenilor să să pocăiască, iară nu curăţiia păcatele, ca Domnul, pentru că zicea: „Eu pre voi vă botezu cu apă spre pocăinţă, iară acela va spăla pre voi cu Duhul Sfînt şi cu foc.” Adu-m aminte de ziua Rusaliilor întru care s-au arătat apostolilor limbile ceale de foc împărţite, care au şăzut asupra fieştecăruia den apostoli şi cum că n-au fost botezul lui Ioan deplin, (60v) nici putearea Duhului avea, nici iertarea păcatelor şi, de aici, iaste aieve, că, în vreamea aceaea, întîmplîndu-se Sfîntului Pavel a timpinarea nişte ucinici ai lui Ioan, îi întrebă pre dînşii: „Au luat-au Duh Sfînt, deaca au crezut?” Iară ei ziseră cătră Pavel: „Nu numai că n-am luat Duh Sfînt, ce n-am nici auzit de iaste Duh Sfînt.” Iară el zise cătră dînşii: „Dară, în ce v-aţ botezat?” Ei ziseră: „În botezul lui Ioan.” Atunce, zise iarăş Pavel cătră dînşii: „Dară Ioan au botezat cu botezul pocăinţii, iară nu al iertăciunii.” Şi pentru care pricină i-au botezat? Ascultaţi. De vreame ce el, cîndu învăţa oamenii, le zicea să crează în cel ce va să vie după dînsul, adecă în Domnul Isus, şi auzindu ei, s-au [182] botezat în numele Domnului nostru, Isus Hristos, şi, atunce, puindu-ş Pavel mînile lui în capetele celor botezaţi, veni Duhul Sfînt asupra lor. Văzuş, dară, că n-au fost desăvîrşit botezul lui Ioan? Că, de-ar fi fost desăvîrşit, nu i-ar fi botezat Pavel, de-al doilea rînd, nici ş-ar fi pus sfintele lui mîni pre capetele lor şi să să roage, să le săvîrşască Duhul Sfînt botezul. Deci, atunce, făcînd aşa, arătă mărirea botezului celui apostolescu şi cum că acela al lui Ioan iaste cu multu mai mic decît acesta. Ce, iată, că cunoscum osebirea botezurilor cu aceaste pilde ce zisem, iară trebuiaşte să zicem şi pentru ce să boteză Hristos şi-n ce botez să boteză, de vreame ce lui Hristos nu-i trebuia nici botezul cel jidovescu, nici cel mai de apoi, al nostru, iară nici iertare de păcate, precum era fără de păcate, nu-i trebuia nici o curăţenie, că zice Scriptura: „Păcat n-au făcut, nici s-au aflat vicleşug în rostul lui.” Şi, iarăş: „Cine dentru voi mă va dojeni pentru păcat”, de vreame ce sfîntul lui trup n-au fostu lipsit de Duhul Sfînt, că, cum ar fi fostu lipsit de Duhul Sfînt, care den Duhul Sfînt s-au întrupat? Pentru aceaea, dară, de vreame ce n-au fostu lipsit acel sfînt trup de Duhul Sfînt, nici păcate n-au avut, dară, pentru care s-au botezat? Întîiu, trebuie să ştim cu ce botez s-au botezat şi, după aceaea, vom cunoaşte şi pricina. Nu s-au botezat, dară, mîntuitoriul nostru nici cu botezul jidovescu, nici cu al nostru, ce s-au botezat cu a lui Ioan. Dară, pentru ce s-au botezat cu al lui Ioan, iară nu cu altul? Pentru ca să cunoaştem noi, pren mijlocul firii botezului acestuia, cum că nu s-au botezat nici pentru iertarea păcatelor, nici ca să ia darul Duhului Sfînt, de vreame ce acest botez al lui Ioan nu avea parte de aceaste daruri de amîndoao, precum am arătat mai sus. Şi, cum că n-au venit Hristos la Iordan nici pentru iertarea păcatelor, nici pentru darul Duhului Sfînt, să cunoaşte den cuvîntul ce-au zis Ioan, că, pentru ca să nu gîndească cineva den cei ce-au fostu atuncea acolo, că mearge Hristos cătră Ioan pentru pocăinţa, cum mergea alţi oameni, ascultă cm o au arătat şi aceasta Ioan, că acestaş [183] Ioan, care zicea oamenilor celoralalţi proşti: „Faceţ roduri vreadnice pocăinţii”, ascultaţi (61r) ce zice lui Hristos: „Eu trebuiaşte să mă botez de la tine şi tu vii cătră mine?” Şi aceasta au zis Ioan, arătînd că n-au mers Hristos cătră dînsul pentru pricina ce mergea ceialalţi oameni, adecă nici pentru pocăinţă, nici pentru iertarea păcatelor, de vreame ce atîta au fost Hristos osebit de păcate, cît tocma şi decît singur Botezătoriul au fostu mai curat, fără de nici o asămănare. Dară, pentru ce s-au botezat, de vreame ce nici pentru pocaianie, nici pentru iertarea păcatelor, nici pentru darul Duhului Sfînt? Dară pentru alte pricini s-au botezat? Adevărat, pentru alte doao pricini s-au botezat, una pentru carea au zis Ioan, iară alta pentru care au zis Hristos cătră Ioan. Dară, care pricină au zis Ioan să fie botezul lui Hristos? Pentru ca să-l cunoască toţi, precum zicea şi Pavel, că Ioan au botezat pre oameni cu botezul pocăinţii, ca să crează în cel ce va să vie după el, adecă în Hristos, şi aceasta au fostu îndireptarea botezului. Că, adevărat, a mearge pre la casele tuturor şi a bate în uşi, strigînd şi zicînd pentru Hristos: „Acesta iaste Fiul lui Dumnezău şi creadeţ întru dînsul”, ar fi băgat oamenilor bănuială să nu crează mărturia lui. Iară, căci au mersu cătră Iordan şi s-au botezat de la Ioan, înaintea a toată mulţimea, cîţi au fostu pre ţărmurile apei, carii au văzut, cu ochii lor, acea taină, cum s-au botezat şi în ce chip s-au pogorît Duhul Sfînt asupra lui, în chip de porumb, şi cum mult îl mărturisiia den ceriu glasul Părintelui, pren venirea Duhului Sfînt, au scos mărturia lui Ioan den toată prepunerea. Pentru aceaea, şi Ioan, singur, au zis: „Că eu nu l-am ştiut pre dînsul”, adecă au zis că nu-l ştiia, făcînd vreadnică mărturia lui, de vreame ce Ioan era rudă cu Hristos, amîndoi trupeaşte. Deci, pentru aceaea, ca să nu să prepuie lucrul că mărturiseaşte Ioan pre Hristos, pentru căci îi iaste rudă, au tocmit darul Duhului Sfînt de-au crescut Ioan în pustie de mic şi, apoi, ca cum l-ar fi cunoscut cu dumnezăirea, aşa îl mărturisiia. Pentru aceaea, zice: „Că eu nu l-am ştiut pre dînsul, adecă nu-l [184] cunoşteam.” „Dară, de vreame ce nu l-ai ştiut, cum l-ai cunoscut?” Iară el zice: „Cel ce m-au trimis să-l botez, acela mi-au spus.” „Ce ţ-au spus?” „Pre carele vei vedea Duhul Sfînt, pogorîndu-se, ca un porumbu, şi şezînd deasupra lui, acela iaste cel ce botează cu Duhul Sfînt şi cu foc.” Deci, vezi că, pentru aceasta, au venit Duhul Sfînt, iară nu să fie venit ca atuncea, întîiu, ce, ca să arate tuturor pre cel mărturisit, zburînd în chip de porumbu? Pentru aceasta, dară, au venit şi pentru altă pricină oarecarea, ce zice el singur, adecă zicînd Ioan: „Mie-m trebuie să mă botez de la tine şi tu vii cătră mine?” El răspunse, zicînd: „Lasă-le toate, pentru că aşa să cade să plinescu toată direptatea.” Vezi, dară, înţelepciunea slugii? Vezi smerenia cea înţeleaptă a stăpînului? Ce va să însemneaze cu acealea cuvinte ce zice să plinească toată direptatea? Direptatea să chiamă săvîrşirea (61v) a tuturor poruncilor, ca cum zice şi aiurilea, adecă era amîndoi direpţi, umblînd întru poruncile Domnului, fără de prihană. Deci, de vreame ce să cădea să plinească toţi oamenii această direptate, nimenea nu s-au aflat să o plinească şi să mulţască această direptate, iară Hristos, venind, o plineaşte. Dară, va să zică cineva, ce direptate iaste să să boteaze Hristos? Adevărat, direptate au fostu să să pleace mărturiei Botezătoriului şi să să boteaze, pentru că, în ce chip s-au tăiat împrejur, şi jărtvă au adus lui Dumnezeu, şi sîmbetele au păzit, şi sărbătorile jidovilor au plinit, aşa şi acest sfînt botez, fiind de treabă, l-au adaos, ascultînd pre Botezătoriul şi prorocul, precum au fostu voia lui Dumnezău, să să boteaze toţi oamenii. Ascultă ce zice Ioan: „Cel ce m-au trimis să botez cu apă.” Şi, iarăş, Hristos zice că vameşii şi norodul au îndireptat pre Dumnezău, botezîndu-se şi ei cu botezul lui Ioan. Iară fariseii şi cărturarii s-au lepădat de voia lui Dumnezău, de vreame ce nu s-au botezat de la dînsul. Deci, de-au fost direptate, să să pleace norodul lui Dumnezău, şi Dumnezău au trimis pre Ioan să-l boteaze, pentru că Hristos, împreună cu cealealalte porunci ale legii, au plinit şi [185] aceasta, cum am zice, să fie toate poruncile legii 200 de galbeni, care s-au căzut ca o datorie, să o plătească neamul omenescu şi nu o au plătit, pentru carea datorie ne ţinea moartea prinşi în legătură, fiind noi vinovaţi cu această greşală. Deci, pentru aceaea, venind Hristos şi aflîndu-ne pre noi în legătură, au plătit datoria şi ne-au slobozit, care nu aveam noi să o plătim acea datorie. Pentru aceaea, n-au zis că să cade să facem iată ce şi iată ce, ce au zis să plinim toată direptatea, adecă zice: „Mie mi să cade, carele sînt stăpîn şi am de tot binele să plătescu pentru ceia ce n-au cu ce plăti.” Aceasta, dară, iaste pricina botezului carea s-au arătat, că au plinit toată leagea, şi aceasta şi ceaea ce s-au zis mai’nainte de aceasta. Pentru aceasta, şi Duhul Sfînt s-au pogorît în chip de porumbu, de vreame ce, unde iaste împăcăciunea şi împrietenirea cu Dumnezău, acolo iaste şi porumbul, că şi-n corabie, în vreamea lui Noe, porumbul au venit, aducînd stîlpare de maslin, în chip de semnu de iubirea de oameni a lui Dumnezău şi de izbăvirea acelui potop mare. Şi, acum, în chip de porumbu, zice, iară nu în trup de porumbu, că să cade să înţeleagem aceaste cuvinte foarte prea amărunt, de vreame ce Duhul Sfînt vine, vestind mila lui Dumnezeu în toată lumea şi, mai vîrtos, arătîndu cu aceasta, că să cade omul cel sufletescu să fie fără de răutate şi prost, fără de nici un vicleşug, precum zice şi Hristos: „De nu vă veţ întoarce să fiţi ca coconii, nu veţ întra întru împărăţia ceriului”. Că corabia aceaea a lui Noe, încetîndu atuncea acea iarnă şi acel potop mare, ea rămase pre pămîntu, iară această firească corabie, adecă Domnul nostru Hristos, deaca s-au stricat vrajba, s-au luat la ceriu şi iaste cu trupul de-a direapta lui Dumnezeu şi Părintelui, cu (62r) acel nevinovat şi-ntru tot curat trupul lui. Iară, de vreame ce ne adusem aminte de trupul cel dumnezeiescu, o, iubiţii miei ascultători, cade-se, cît de puţin, să zicem ceva, şi pentru aceasta, cătră feaţele dumneavoastră şi, aşa, să sfîrşim poveastea, că ştiu foarte bine că mulţi aleargă şi să apropie la dumnezeiasca şi svînta masă, pentru obiceaiul praznicului, [186] adecă la svînta priceştenie, pentru carii, precum de bogate ori am zis şi acum zicu, că nu să cade să păzească numai sărbătorile, cînd vor să să priceştuiască, ci să-ş curăţească cunoştinţa cea dinlăuntru şi, atunce, să să apropie la această sfîntă masă. De vreame ce cel ce e spurcat şi cu inema necurat, nu numai în ceaealaltă vreame, ce nici în ziua praznecului nu iaste vreadnic să dobîndească sfîntul şi înfricoşatul trup al Domnului, aşijderea şi cel curat care, desăvîrşit, ş-au spălat păcatele lui, pren pocăinţa cea adevărată, nu numai în ziua praznecului, ce pururea şi-n toată vreamea iaste vreadnec să dobîndească aceaste dumnezeieşti şi de Dumnezeu dăruite taine. Însă, pentru acestu lucru, nu ştiu ce voiu să zicu şi cum să vor păzi cei mai mulţi, carii sînt plini de răutăţi, adecă, că, deaca văd ziua sărbătorii că vine, ei aleargă toţi, ca cum i-ar îndemna ea, şi să priceştuiesc cu prea curatele taine, carele nici cu ochii lor nu sînt vreadnici să le vază, pentru care şi noi, pre cîţi cunoaştem dentr-acei nevreadnici, îi vom opri, ca să nu să preceştuiască, fiindu nevreadnici. Iară, pre cîţi nu-i vom cunoaşte, îi vom lăsa la mila lui Dumnezeu, carele cunoaşte ceale ascunse ale gîndului a tuturor oamenilor. Dirept aceaea, astăzi, vom să facem, în tot chipul să îndireptăm păcatul cel vădit la tuturor. Den ce vă pare că va să fie acest păcat vădit? Iaste, adecă, că nimenea nu să apropie la ceale dumnezeieşti taine cu frică, ce, încă, mai vîrtos, turburaţi, şi amestecaţi cu firea, şi mînioşi, grăind cuvinte fără de cale, şi clevetind, şi silind pe aproapele vostru, şi alte mii de lucruri fără socoteală faceţi, carele, de multe ori, le-am zis şi acum, încă, nu părăsescu a nu le zice. Nu vă uitaţi la lucrurile ceale de luptări, cînd mearge luptătoriul cel ce biruiaşte pre-n mijlocul tîrgului, avînd în capul lui cunună, şi împodobit cu haină scumpă, şi ţiindu în mîna lui toiag, cîtă tăceare şi cîtă tocmire iaste atuncea în tot norodul, nefiindu altă gîlceavă, fără cît cela ce strigă ca să tacă tot omul? Cum, dară, nu vă pare lucru fără de cale, o, iubitori de priveală creştini? Adecă, acolo, [187] unde să făluiaşte diavolul să fie atîta tăceare şi linişte, iară aici, unde ne chiamă Hristos cătră dînsul, să fie atîta turburare şi gîlceavă? În tîrgu să fie pace şi linişte, iară în besearecă strigare? Pre mare să fie linişte, iară la liman să fie valuri? Ce te gîlceveşti, o, omule? Ia, spune-m! Şi ce cugeţi? De nevoia lucrurilor îţ iaste grijă acum? Socoteaşte ceva, că ai şi lucruri într-acest ceas? Aduci-ţ aminte că încă eşti pre pămînt? Pare-ţi-se că încă mai eşti cu oamenii? Dară, cum? Oare nu (62v) sînt aceastea toate seamne, au nu-i cuget împietrit? Adecă să gîndim, într-acela ceas, cînd meargem la sfînta preceştenie, că stăm pre pămîntu şi să nu gîndim că, într-acela ceas, sîtem în danţ cu îngerii, cu carei, împreună şi viersul cel tainic, am trimis la Dumnezău şi cîntarea cea de bucurie? Pentru aceasta, şi prea dulcele mieu Hristos ne-au numit vulturi, zicînd: „Unde iaste stîrvul, acolo şi vulturii să vor aduna”, pentru ca să ne fie umbletele noastre la ceriuri, ca să zburăm întru înălţime, fiind uşuraţi cu aripile Duhului Sfînt. Iară noi sîntem ca şărpii, ne tîrîm pre pămînt şi pămînt mîncăm. Veţi să vă spuiu de unde să face gîlceava şi turburarea? Că, nefiind nimenea să vă ţie uşile şi să vă oprească, fugiţ şi vă duceţ unde vă iaste voia, pînă a nu să săvîrşi sfînta şi dumnezăiasca leturghie, care şi aceasta iaste un semnu de mare hulă. Ce faci, o, omule? Acum, cînd iaste Hristos de faţă şi îngerii aici, şi înfricoşata masă iaste pusă înainte, şi fraţii tăi, cu multă smerire, zvorescu, iară tu cutezi, şi laşi toate aceastea, şi te duci? Nu socoteşti că, fiind tu, cîndva, chemat la masa vreunui boiariu mare, măcară de te-ai şi sătura mai’nainte de toţi, iară nu poţi să te duci de acolea pînă nu să rîdică şi ceialalţi? Iară, aici, unde să săvîrşescu prea curatele şi înfricoşatele tainele lui Hristos, încă mai’nainte pînă a nu să săvîrşi această dumnezăiască tainuire, cutezi tu de le laşi şi te duci la grijile ceale trupeşti? Dară, oare ce iertăciune vei să iai? Sau ce răspunsu vei să dai? Iaste-vă voia să vă spuiu al cui lucru facu şi cui să asamănă cei ce iesu den besearecă mai’nainte pînă a nu să săvîrşi Sfînta Leturghie, împreună cu [188] rugile ceale de mulţemită? Voiu să vă spuiu şi, măcar că iaste cuvîntu cam greu, iară, încăş, de nevoie iaste să-l zicem pentru leanea a multora. Cînd s-au împreunat Iuda, la cina cea de taină, în vreamea patemei Domnului, ceialalţi ucenici şi apostoli, ei şădea acolo cu linişte, iară numai el singur, sărind, ieşi mai’nainte. Aceluia, dară să asamănă ceia ce fug de aicea mai’naine de săvîrşitul leturghiei, pentru că el, de nu s-ar fi depărtat de Hristos, nici vînzătoriu nu s-ar fi făcut. De nu s-ar fi despărţit de ‘nsoţiirea celoralalţi ucenici, nu ş-ar hi pierdut şi sufletul şi viaţa vrăjmaşului. De nu s-ar fi osebit dentru acea turmă sfîntă, nu l-ar fi aflat lupul cel mîncătoriu de sînge, să-l mănînce. De s-ar fi despărţit de păstoriu, n-ar fi fost mîncat de hiară. Vezi, dară, că rugăciunea cea mai de apoi, ce să face după sfînta liturghie, întru acela chip să face? Pentru acesta lucru să cade şi noao, acum, aceaea să socotim, aceaea să gîndim, temîndu-ne de păcatul şi de osînda aceluia, de vreame ce stăpînul nostru Hristos ţ-au dat sfîntul lui trup, iară tu, numai, nici cu cuvintele nu vei să-i dai plata ce i să cade, nici îi mulţimeşti pentru darul ce-ai luat, ce, săturîndu-te de bucate trupeşti, nu-ţ aduci aminte să te întorci iară la rugăciune, care iaste hrană sufletului, care te face de (63r) eşti părtaş cu toată zidirea, adecă şi cu cea văzută şi cu cea nevăzută, fiind tu om smerit şi de fire proastă. Dară, nu îngăduieşti să mulţemeşti făcătoriului tău de bine, nici cu cuvîntul, nici cu lucrul? Dară, cum vor fi aceastea? Nu vor fi vreadnice muncii? Aceastea le zic, nu numai ca să lăudaţi cuvintele, nici pentru ca să vă turburaţi şi să strigaţi, ce pentru ca să ţineţi minte, multă vreame, cuvintele aceastea şi să arătaţi cea ce să cade tocmeală şi buna orînduiala acestor dumnezăieşti taine, pentru că taine să chiamă şi sînt. De unde sînt taine, să cade să fie şi tăceare şi linişte multă. Dirept aceaea, cu multă tăceare, şi multă tocmeală, şi cu smerenia cea multă ce să cade sfintei priceştenie să ne pricestuim, ca să aducem pre Dumnezău la mai multă dragoste şi sufletul nostru să-l curăţim de toată spurcăciunea, [189] ca să ne învrednicim bunătăţilor celor veacinice, carele toţi, noi, să le dobîndim cu darul şi mila Domnului nostru Isus Hristos, a căruia e slava, şi putearea, şi închinăciunea, şi tăria, în veacii veacilor, amin. Cuvînt al 16 a celui întru Sfinţi părintele nostru, a lui Ioan Zlatoust. Pentru rugăciune. Blagosloveaşte, Părinte. Cum că iaste rugăciunea cap a toată bunătatea, şi folosinţă, şi mîntuire vieţii veacinice, nimenea nu iaste să nu o ştie şi să nu o cunoască. Însă, voiu şi eu, cît mi-ar fi putinţa, să povestescu cîtă puteare are rugăciunea şi cîtă folosinţă dă celora ce să roagă cu inimă curată, pentru ca să facă cuvîntul mieu pre ceia ce sînt învăţaţi a vieţui cu rugăciune şi cu închinăciunea lui Dumnezău să fie mai grijnici şi, cu toată nevoinţa, să le fie mintea la rugăciune. Aşijderea, iarăş, carii au petrecut viaţă cu leane şi le-au fostu sufletul pustiiu de toată rugăciunea, să înţeleagă, şi să cunoască paguba vremii lor cei trecute, şi să nu fie lipsiţi de-o mîntuire ca aceasta, în ceaealaltă vreame a vieţii lor. Pentru aceaea, dară, numaidecît, de-nceput, vom să dovedim acestu lucru, cum că rugăciunea iaste un lucru mare, pentru că fieştecarele ce face rugăciune vorbeaşte cu Dumnezău. Deci, cîtă cinste are acestu lucru a fi cineva om şi să vorbească cu Dumnezău, o cunosc şi o ştiu toţi, iară să dovedească cu cuvîntul cinstea aceaea mulţi nu o pot, căci că aceasta cinste covîrşaşte mare cuviinţa îngerilor, care lucru şi (63v) ei toţi, bine ştiindu-le, să cunoaşte că au fost aducînd rugăciunile prorocilor la Dumnezău, şi laudele şi închinăciunile la stăpîn, cu multă frică, avînd obrazele lor şi picioarele lor acoperite cu multă smerenie, iară cu ceia ce zboară şi nu pot să să aşaze, arată frica ce au. Şi aceasta mi să pare că o facu într-acesta chip, ca să ne înveaţe pre noi, la vreamea rugăciunii, să uităm firea cea omenească şi, cu nevoinţa şi cu frica carea avem [190] atuncea, să nu vedem, nici să ni să nălucească vreun lucru de-ale lumii aceştiia, ce să ni să pară că sîntem în mijlocul îngerilor şi facem închinăciunea ce-o fac ei, că alalte toate ale noastre au multă despărţire, şi firea, şi umblarea, şi înţelepciunea, şi mintea, şi orice alt ar zice cineva, iară rugăciunea iaste un lucru de obşte şi îngerilor şi oamenilor. Şi nu iaste nimic întru dînşii ca să desparţă aceaste doao firi la rugăciune. Această rugăciune te osebeaşte de dobitoacele ceale necuvîntătoare. Rugăciunea aceasta te face soţu cu îngerii. Aceasta poate curînd să te înalţe în viaţa, şi-n petreacerea, şi-n cinstea, şi-n tocmeala, şi-ntru înţelepciunea, şi-nţeleagerea lor cea bună. Şi te face să te nevoieşti, în toată viaţa ta, să fii în rugăciune şi la slujba lui Dumnezeu, pentru că ce lucru iaste atunce mai cinstit la om decît acesta, adecă, să facă vorbă cu Dumnezeu? Ce iaste mai dirept, şi mai înfrumuseţat, şi mai înţelept decît acesta, că, de vreame ce ceia ce vorbescu cu oamenii cei înţelepţi să înţelepţesc curîndu şi ei, ca şi aceia, den vorbă multă şi deasă care o facu? Dară, ce să cade să tăcem pentru aceia ce vorbescu cu Dumnezeu şi să roagă? Cîtă înţelepciune şi cîte fapte de lucruri bune le dă molitva şi rugăciunea? Atîta cît, de va zice cineva că iaste rugăciunea pricina tuturor faptelor celor bune şi a direptăţii, nimică nu va greşi. Că, fără de aceasta, nici o faptă bună nu iaste la om să-l îndirepteaze la buna credinţă, ci iaste ca o cetate ce n-are zidu împrejur şi să ia pre lesne de cei ce o bat, neavînd de nimenea nici o opreală. Într-acesta chip, şi sufletul care nu iaste încunjurat cu rugăciune, pre lesne îl biruiaşte diavolul şi-l face de primeaşte tot păcatul şi toată răutatea, că, întîiaş dată, deaca veade diavolul un suflet că iaste încunjurat cu molitve şi cu rugăciuni, nu cutează a să apropia de dînsul, că să teame de putearea şi de tăria ce are de rugăciuni, că mai mult întăreaşte rugăciunea sufletul decît pîinea trupul. Şi alta, iarăş, ceia ce să nevoiesc cu rugăciunea nu le place să facă altele, afară din cealea ce să roagă, ce, fiindu-le ruşine de Dumnezeu, cu carele, de-a pururea, [191] vorbescu, gonesc şi leapădă de la dînşii toate meşteşugurile şi smintealele vicleanului, că socotescu, cu mintea lor, cît rău iaste, pînă acum, să vorbească cu Dumnezeu şi să i să roage să le dea înţelepciune şi curăţenie şi, apoi, îndată să-ş întoarcă mintea lor cătră diavolul, să primească în sufletele lor pohte reale şi să dea cale diavolului să între în mintea lor, care minte, pînă acum, o acoperiia (64r) Dumnezeu cu rugăciunile. Şi să lase să calce dracii sufletele acealea pre carele le acoperiia darurile Duhului Sfînt şi-ntru carele ş-au arătat Dumnezeu darul lui şi multa a lui iubire de oameni şi pronie, în ce chip iaste acesta lucru, ascultă. Nu iaste putinţă să primească vreun om vorba lui Dumnezeu, fără de darul Duhului Sfînt. Pentru aceaea, dară, să cade, cînd vine acel daru şi ne ajută la nevoinţele şi ostenealele ceale sufleteşti ce facem, să meargem îndată să ne rugăm cu inimă curată şi cu poftă spre Dumnezeu, că a grăirea neştine cu Dumnezeu iaste un lucru cu mult mai mare decît putearea firii omeneşti. Deci, de vreame ce iaste această cinste atîta de mare, cade-să să vie şi darul Duhului Sfînt la noi, să ne întărească cu îndrăznire şi să ne înveaţe mărirea aceştii cinste. Pentru aceaea, dară, cînd vei cunoaşte că ai dobîndit darul Duhului Sfînt şi vei să grăieşti cu Dumnezeu, nu vei mai da loc şi voie diavolului să între în sufletul acela ce se-au sfinţit de Duhul Sfînt. Pentru ce? Că, în ce chip ceia ce să împrietenesc cu împăratul, şi vorbescu cu dînsul, şi au multă cinste de la dînsul, nu primescu nici suflet să grăiască cu oamenii cei mai de jos şi săraci, aşa şi cela ce grăiaşte cu Dumnezeu şi să roagă nu va primi, nici într-un chip, la dînsul vorba acelui necurat şi viclean. Că adevărat, cela ce să robeaşte de pohtele trupeşti şi le face, vorbeaşte şi grăiaşte cu dracii, şi iubeaşte, şi ţine în inema lui nebunia, şi vicleşugul, şi necurăţia lor, ca şi cela ce iubeaşte şi face direptatea şi curăţenia, vorbeaşte şi grăiaşte cu îngerii, şi să nevoiaşte să ajungă mare cuviinţa lor. Pare-mi-se că, de-ar zice neştine, cum că iaste rugăciunea vinele [192] sufletului, nimic n-ar greşi, că socotescu, cu mintea mea, că, în ce chip să ţine trupul cu vinele, şi aleargă, şi stă, şi iaste viu, şi să strînge şi, de nu va tăia neştine vinele, iaste tot cu bună tocmeală înşirat. Iară, deaca va tăia neştine, îndată strică toată tocmirea trupului. Într-acesta chip, şi sufletele, cu sfintele rugăciuni, să tocmesc, şi să ţin, şi aleargă pre calea bunei credinţe foarte cu uşurare, iară, de te vei lăsa pre tine de rugăciune, faci ca şi cînd ai scoate un peaşte den mare, că, în ce chip iaste viu peaştele în apă, aşa şi tu, cu rugăciunea. Şi cum înoată el în apă pre lesne şi mearge unde-i iaste voia, aşa şi tu, cu rugăciunea, vei treace preste ceriuri şi te vei apropia de Dumnezeu. Deci, aceastea, cîte am zis, ca să arătăm putearea sfintei rugăciuni, ar fi fost de-ajuns. Iară, mai bine iaste să venim la sfînta scriptură şi, den răspunsul care face Hristos, să dovedim bogăţia care dăruiescu rugăciunile celora ce voiescu şi iubescu să să afle în toată viaţa lor cu eale, că zice Scriptura, adecă, că le zicea loru şi pildă: „Că să cade pururea să să roage”. Era un judecătoriu într-o cetate şi nici de Dumnezeu nu să temea, nici de oameni nu să ruşina. Şi era şi o văduvă într-aceaea cetate şi mergea la dînsul în toate zilele şi-i zicea: „Mîntuiaşte-mă şi-m fă direptate cu cela (64v) ce-m face strîmbătate.” Iară judecătoriul acela nu vru, în multă vreame, să-i facă judecată şi să o îndirepteaze, iară, dupe aceaea, zise întru sine: „De vreame ce de Dumnezeu nu mă tem şi de oameni nu mă ruşinezu, încai să facu direptate ceştii văduve carea vine de mă supără, să nu mai vie totdeauna la mine.” Iară Domnul zise: „Auziţi ce zice judecătoriul nedireptăţii.” Dară Dumnezău nu va face răsplătire şi direptate oamenilor lui, carei să roagă şi strigă, ziua şi noaptea, şi-i îngăduiaşte cu îndelungul? Zicu voao că va face izbînda lor de sîrgu. O, fraţilor, să învăţăm înţelepciunea carea iaste ascunsă în cuvintele Duhului Sfînt, de nu toată, măcară cît va ajunge putinţa noastră. Pentru că, cîţi oameni să ţin dentr-adîncul mării, adecă ceia ce să afundă în mare şi scot pietri scumpe, pogorîndu-se în fundul cel [193] prea adîncu al mării, scotu pietrile acealea şi le aducu la ceia ce lăcuiescu pre pămînt, aşijderea şi noi, carei istorim luciul sfintelor scripturi, să ne afundăm, cît ne va fi putinţa noastră. Într-această adîncime a înţelepciunii cei sufleteşti, ca să aducem şi să dăruim voao avuţie bună, să înfrumuseţaţi sufletele voastre mai bine decît cu pietrile ceale scumpe. Pietrile acealea împodobescu şi luminează stemele împăraţilor, care le poartă în capetele loru, că frumuseaţele acelora numai într-această viaţă sîntu, iară acolo, în ceriuri, n-au nici o cinste. Iară omul cela ce-ş încununează sufletul lui cu cuvintele Duhului Sfînt şi acum, într-această lume, petreace viaţa lui cu bun temeiu şi, după moartea lui, cu multă îndrăzneală, să apropie cătră judecata lui Hristos, fiind plin de fapte bune şi lipsind de toată răutatea. Deci, ce fel de avuţie vă aducem dentr-adîncul Scripturii? Nu că doară putem să întrăm în tot adîncul filosofiei, ci numai cît putem să cunoaştem, că vrînd Domnul nostru Isus Hristos să tragă pre oameni spre rugăciune şi vrînd să arate folosul ce iau sufletele dentr-însele, aduce la mijloc pre un judecătoriu viclean şi îndărătnic, care au scos de la dînsul toată ruşinea şi-au gonit de la dînsul toată frica lui Dumnezeu. Însă ar fi putut Dumnezeu să aducă la mijloc şi un om dirept şi milostiv şi, cercetînd milostenie celui dirept şi iubirea cea de oameni a lui Dumnezeu, să arate putearea rugăciunei, că, de vreame ce omul cel bun, şi linu, şi blînd, primeaşte şi ascultă pre cei ce i să roagă, dară cu cît mai vîrtos Dumnezău, a căruia atîta iaste de mare iubirea de oameni, cît nu numai mintea noastră cea omenească covîrşaşte, ce şi a îngerilor lui? Deci, precum am zis, ar fi ajuns să aducă la mijloc un obraz de judecătoriu dirept şi să arate poveastea. Iară el nu face aşa, ce aduce la mijloc judecătoriu sălbatec, şi păgîn, şi neiubitoriu de oameni, însă spre ceialalţi toţi căutare sălbatecă, şi rea, şi nemilostivă, iară cătră ceia ce i să roagă lin, şi blînd, şi bun, pentru ca să cunoşti (65r) tu că rugăciunea pre lesne întoarce spre milă şi spre îndurare, tocma şi firea şi mintea cea rea. [194] Şi pentru ce pricină au făcut Hristos aceasta? Pentru ca să nu rămîie nici un om să nu cunoască putearea rugăciunii. Pentru aceasta pricină au adus pre acest judecătoriu mai viclean decît toţi oamenii şi ne-au arătat că rugăciunea văduvei au putut să-l facă, peste fire, iubitoriu de oameni. Şi, den poveastea acestui viclean, întoarce cuvîntul cătră Părintele lui cel bun, şi milosîrd, şi iubitoriu de oameni, carele treace şi nu socoteaşte fărădelegile, şi iartă păcatele ceale multe, cu carele să huleaşte în toate zilele, şi rabdă, carele veade că cinstescu oamenii pre draci, şi sufere, care pre dînsul hulescu, iară pre cel singur născut, Fiul lui, bleastemă cu cuvinte scrise şi nescrise, cu mii şi întunearece de reale. Şi, de vreame ce să huleaşte de noi într-acesta chip, şi rabdă, şi sufere hula, dară cînd ne-ar vedea căzînd la dînsul şi rugîndu-ne cum să cade, cu frică, oare nu s-ar milostivi să ne iarte şi să ne miluiască cum mai de grabă? Că zice. Ascultaţi ce zice judecătoriul strîmbătăţii: „De vreame ce de Dumnezău nu mă tem şi de oameni nu-m iaste ruşine, încai căci vine văduva şi mă supără totdeauna să-i facă judecată.” Ce grăieşti, omule? Lucrul carele nu-l putu să-l facă frica lui Dumnezău, rugăciunea au putut de l-au făcut, înfricoşarea lui Dumnezău, care vrea să pedepsască pre cel bogat, care lucru îl ştiia şi el adevărat, n-au domolit, nici au îmblînzit firea lui? Iară văduva, cu rugăciunea ei, au putut de l-au îmblînzit şi l-au dumestnicit? De vreame, dară, ce iaste aşa, în ce chip să cade să gîndim pentru iubitoriul de oameni, Dumnezău, de vreame ce văduva aceasta, cu rugăciunea ei, într-acesta chip îmblînzi pre cel îndărătnic şi sălbatec? Cît bine, cîtă iubire de oameni va să arate Dumnezău spre noi, carele iubeaşte şi va pururea numai să miluiască? Iară, niciodată, nu va să pedepsască, care, şi munca, şi pedeapsa, o au făcut pentru multa folosinţa noastră şi, cu înfricoşarea muncii, ne-au gătit noao atîtea de multe şi mari bunătăţi şi odihne, pentru ca să ne ajute, şi frica, şi nădeajdea, de doao părţi. Frica să ne împiadece de la lucrurile ceale reale, iară nădeajdea să ne îndeamne [195] să facem fapte bune. Însă, tot nu pociu să-m desparţu gîndul de pomenirea acelui nedirept judecătoriu, văzînd, la blîndeaţea lui cea peste fire, mila lui Dumnezău cea nemăsurată, pentru căci, de vreame ce acela care nu vru niciodată să arate vreun lucru bun, apoi îndată să pocăi şi i să făcu milă de văduva aceaea ce i să ruga. Oare cît ajutoriu vă pare să ne-aducă noao den ceriu rugile şi molitvele? Însă, fieştecare va cunoaşte putearea şi tăria sfintelor rugi, cînd va socoti şi va cunoaşte cîte bunătăţi iau, în toate zilele, ceia ce să roagă lui Dumnezău. Că, cine iaste dentru voi să nu cunoască cum că şi strălucirea soarelui, şi lumina lunii şi a stealelor, şi buna tocmire a văzduhurilor şi de tot fealiul de hrane, (65v) şi bogăţie, şi viaţă, şi întunearece de bunătăţi, toate aceastea le dă Dumnezău tuturor oamenilor într-un chip, şi direpţilor şi nedirepţilor, credincioşilor şi necredincioşilor, pentru cea multă a sa iubire de oameni ce are spre noi? Deci, de vreame ce într-acesta chip miluiaşte şi mîngîie, în toate zilele, pre ceia ce nu i să roagă, nici-i ceru, dară cîte bunătăţi să cade să ia şi să dobîndească ceia ce să află şi tîrpescu, în molitve şi-n rugăciune? Ia, veniţ, dară, să vedem cîţ oameni direpţi, cu rugăciunile lor, au putut de-au mîntuit, şi-au izbăvit cetăţi, şi s-au dat pre sine ca să izbăvească limbile şi toată lumea? Eu să vă-i aduc aminte pre toţi şi, întîiu, să vă aduc aminte pentru Pavel, că iaste vreadnic de aducerea aminte, care, în toată viaţa lui, nu s-au săturat de rugăciune şi de închinăciunea lui Dumnezău, care iaste tată şi strămoş tuturor bunătăţilor lui Hristos. Deci, acel păzitoriu a toată lumea, cu molitva şi cu rugăciunea cea nepărăsită, au mîntuit toate limbile, zicînd cătră noi, pururea, acest cuvînt: „Pentru aceasta plec genuchele meale cătră Părintele Domnului nostru, Isus Hristos, dentru carele toată moştenirea, în ceriu şi pre pămînt, să numeaşte, ca să vă dea voao după bogăţia darului său, să lăcuiţi în omul cel denlăuntru în Hristos, pren credinţă, întru inimile voastre.” Vezi cît poate molitva şi rugăciunea, că face pre oameni casă şi besearecă lui Hristos? [196] Precum şi aurul, şi pietrile ceale frumoase, şi marmurile facu casele împăraţilor, într-acestaş chip face şi rugăciunea pre om casă lui Hristos, să lăcuiască, zice Hristos, întru inimile voastre. Dară, cum şi cu ce poţi să lauzi rugăciunea carea te face pre tine besearecă şi casă lui Dumnezău? Cela ce nu-l poate încăpea ceriurile, vine şi întră în sufletul cel ce petreace cu rugăciuni, pentru că zice: „Ceriul iaste scaunul mieu şi pămîntul razimul picioarelor meale.” „Ce casă veţ face pentru mine?- zice Domnul. Sau ce loc iaste acela care să mă încape pe mine?” Să vedem, dară, în ce chip face Sfîntul Pavel casa în carea va să lăcuiască Dumnezău, adecă cu lucrarea sfintei rugi? Pentru aceaea, şi zice: „Plec genuchele meale cătră Părintele Domnului nostru Isus Hristos, ca să lăcuiască Hristos, pren credinţă, întru inimile voastre.” Însă, şi dentru aceasta, iarăş poate să cunoască neştine putearea rugăciunilor, că Pavel, care alerga pren toată lumea, ca cum ar fi avut aripi, şi-n temniţe au întrat, şi bătăi au primit, şi-n lanţu l-au pus şi mai toată viaţa lui o au petrecut cu nevoi şi cu morţi, iară şi pre draci goniia, şi pre morţi îi scula, şi bólnavii tămăduiia, şi nici la unele de-aceastea nu avea nădeajde de ajutoriul lumii, ce numai cu rugăciunile întemeia pămîntul şi, după ce făcea minunile şi scula morţii, iarăş alerga la rugăciune, ca un luptătoriu ce aleargă de la luptare la încununare, pentru că şi înviarea morţilor şi altele cîte făcea toate cu rugăciunea le săvîrşiia. În ce chip să adapă cu apa copacii şi crescu, într-acest chip şi viaţa sfinţilor să (66r) adapă şi să adaoge cu rugăciunile. Pentru aceaea, şi Sfîntul Pavel, în noaptea aceştii vieţi, adăpîndu-şi sufletul lui cu rugăciunile, cîte întîmplări îi veniia asupră şi răutăţi, toate pre lesne le suferiia şi-ş da trupul lui spre rane şi spre bătăi, ca un turnu neclătit. Cu rugăciunea aceasta au cutremurat temniţa cea den Machedonia, cu aceasta au sfărîmat fiarăle, ca un leu, cu ruga aceasta au scos pre temniceari de la înşălăciune, cu rugăciunea aceasta au stricat şi-au răsipit tirănia dracilor. Însă şi cealea ce scrie în epistoliile [197] lui şi învaţă pre toţi oamenii le ştim, că zice: „Pururea să vă aflaţi în rugăciuni şi cu mulţimită să răbdaţi să îngăduiţi în rugi, şi-ntru aceastea să vă rugaţi şi pentru mine, ca să mi să dea cuvînt şi îndrăznire multă, să grăiescu cu mare îndrăznire taina Sfintei Evanghelii.” (Ce grăieşti?) Atîta cutezare ne dau noao rugăciunile, cît să îndrăznim să ne rugăm lui Dumnezău şi pentru Pavel? Dară, ce oştean iaste acela care poate să îndrăznească să să roage împăratului pentru voivodul lui cel mare? Şi, încă, mai vîrtos, că nici un voivod nu iaste atîta de priaten cu împăratul, cum au fostu Pavel cu Dumnezău. Dirept aceaea, dară, pre noi, întru atîta cinste ne înalţă rugăciunile, cît să cutezem să ne rugăm lui Dumnezău şi pentru Pavel. Deci, de vreame ce atîta bine dau rugăciunile celora ce să roagă, socoteaşte cît rău face cela ce să leneveaşte cu rugăciunea, pentru că şi Petru, mai marele apostolilor, cel mai luminat decît ceriul, cu rugăciunea aceasta scăpă den temniţă. Putea, adevărat, să scape Petru den temniţă, şi pentru faptele lui ceale bune, şi pentru folosinţa ce vrea să ia lumea după aceaea de la dînsul. Iară lucră mai tare rugăciunea besearecii şi să deşchiseră uşile temniţei, că nu scrie Luca în deşărt, zicînd că: „Şi rugăciunea a toată beseareca era întinsă cătră Petru”, ce ca să cunoaştem noi cîtă puteare au rugăciunile în ceriu, atîta cît să poată scoate den nevoie şi pre Petru şi pre Pavel, pre stîlpii besearecii, pre vîrhovnicii apostolilor, pre cei vestiţi în ceriu, carii sînt zidu a toată lumea şi de obşte păzitori a tot pămîntului şi mării. Mai spunem, încă, şi aceasta. Moisi, cum au mîntuit pre jidovi la război? Au nu deade armele şi războiul pre mîna ucinicului lui şi el bătea războiu cu rugile şi, acolo unde nu putea ei să biruiască cu armele, el biruia, şi bătea cu rugile, şi dovediia, şi arăta că rugăciunele mai mult pot decît armele, şi decît caii, şi decît banii, şi decît alte oşti multe, mai mult biruiesc rugăciunile direpţilor? Pentru aceaea, şi întunearece de războinici şi toată oastea, toată nădeajdea mîntuinţii lor [198] era la prorocul, căci că, făcînd Moisi rugăciuni, biruiia şi dobîndiia jidovii, iară, cînd părăsiia de-a să rugarea, atuncea biruiia vrăjmaşii lor. Deci, aşa facem şi noi, cînd ne rugăm, pre lesne biruim pre diavolul şi scăpăm de faptele şi de meşteşugurile lui. Iară, cînd ne lenevim şi nu ne rugăm, atunce îl facem de să îmbărbătează asupra noastră. Iară, şi nărodul (66v) jidovescu, cînd s-au păgînit şi vrea să-i piarză Dumnezeu, prin rugăciune i-au izbăvit Moisi. Aşijderea, şi vederile ceale dumnezeieşti şi alte mii de bunătăţi, numai cu aceasta le-au dobîndit, că rugăciunea aceasta l-au făcut pre dînsul de-au petrecut toată viaţa lui, ca şi ceia ce lăcuiescu în ceriuri. Rugăciunea aceasta au biruit şi-au călcat putearea focului. Rugăciunea aceasta au smerit şi-au îmblînzit leii şi putearea focului au stins cei trei otroci, cînd să ruga în para focului. Iară mînia leilor o au mîngîiat Daniil, cînd să ruga în groapă, prin carii sfinţi bărbaţi ş-au arătat rugăciunea, precum mi să pare mie, putearea ei tuturor oamenilor, că, veri cîţi ar găsi în nevoie, pre lesne îi scoate din răutăţile lor. Rugăciunea iaste pricina şi a mîntuinţii şi a nemuririi sufletului, iaste zidu besearecii, care zidu de nici o puteare nu să poate strica, aceasta iaste mai mare decît toate armeleg Groaznică dracilor, iară creştinilor ajutoriu şi mîntuire. Aceasta au născut pre Sfîntul prorocu Samoil, că, de vreame ce firea să împotriviia maicei lui şi nu o lăsa să nască, iară, deaca să arătă rugăciunea, îndată îndireptă sminteala firii. Acesta feliu de roadă au făcut rugăciunea, pentru aceaea şi Samuil fu vestit în ceriuri, atîta cît nu să află altul pre pămînt ca dînsul, să rîvnească şi să urmeaze viaţa îngerilor, că socotesc, cu mintea mea, că ca acesta să cădea să să arate spicul rugăciunii, şi să covîrşască pre alţii cu bunătatea, şi să-i întreacă cu faptele ceale bune. Şi atîta să să facă mai bun decît sfinţii cei mai de înainte de dînsul, ca şi un spic ce iaste între cealealalte mai grosu şi mai plin de roadă. Iară şi împăratul David, cu rugăciunea aceasta au făcut atîtea războaie şi nu era nădeajdea lui în [199] arme, nici în suliţe, nici în sabie, ce numai nădejduia în putearea rugăciunii şi, cu aceaea, biruiia pre toţi vrăjmaşii lui. Cu rugăciunea aceasta şi Ezechia făcu de fugi îndată oastea cea multă şi fără număr a persilor, că ei făcea meşteşuguri să strice zidurile. Iară el, cu rugăciunea, o zidiia mai bine şi-au biruit războiul, fără de arme, numai cu rugăciunea, că ostaşii şădea cu pace, şi armele sta la locurile lor, şi pămîntul nimic nu s-au cruntat de sînge, şi rugăciunea singură goni pre vrăjmaşii lor. Rugăciunea aceasta izbăvi şi pre nineviteani şi opri mînia ce le veniia lor den ceriu, şi toate răutăţile, cîte făcuse în toată viaţa lor cu vicleşuguri şi cu fapte reale, numai cum întră rugăciunea în cetate, îndată le întoarse toate şi i-au făcut de-au dobîndit şi curăţie, şi direptate, şi prieteşug, şi unire, şi grija săracilor, şi toate bunătăţile le-au adus cu dînsa. Că, în ce chip va să între vreo împărăteasă într-o cetate trebuiaşte să vie cu dinsa toată avuţia ei, într-acesta chip şi rugăciunea, cînd întră în vreun suflet, toate faptele ceale bune urmează după ea. Că, în ce chip iaste temeiul la casă, aşa iaste şi la suflet rugăciunea. Deci, să cade (67r) pre rugăciunea aceasta să o punem în sufletele noastre, ca o rădăcină şi temeiu, şi, apoi, să zidim şi curăţenie, şi bunătate, şi blîndeaţe, şi direptate, şi grijă de săraci, şi toată leagea lui Hristos, pentru că necurăţia şi viaţa cea ce iaste afară den poruncile lui Hristos să chiamă moarte sufletului. Pentru aceaea, dară, închinăciunea lui Dumnezeu şi poruncile lui iaste viaţă sufletului, iară închinăciunea lui Dumnezeu, şi paza poruncilor, şi viaţa cea direaptă tot rugăciunea ni la adună minunat şi le ţintuiaşte în sufletul nostru, căci, de şi iubeaşte cineva fecioria sau curăţenia, să să păzească de nuntă, sau să-ş oprească mînia, sau să vieţuiască cu blîndeaţe, sau să lipsească de zavistii, sau să iubească pacea, sau alt lucru bun să facă. Întîiu, va să înceapă de la rugăciune, că, deaca curăţeaşte şi îndireptează rugăciunea sufletul omului, atuncea pre lesne primeaşte la dînsul calea credinţii şi face după voia lui Dumnezeu. Că nu poate fi într-alt chip la ceia ce cer de [200] la Dumnezeu curăţenie, şi blîndeaţe, şi bunătate, de nu să vor ruga, pentru că zice: „Ceareţi, că vă vor da; cercaţi şi veţi afla; bateţi şi vă vor deşchide, că fieştecare, ce ceare, dobîndeaşte. Şi cel ce cearcă află şi cel ce bate i să deşchide.” Şi, iarăş, zice: „Care iaste acela dentru voi, care să-i ceară coconul lui pîine şi el să nu-i dea, ci să-i dea piatră sau să-i ceară peaşte şi el să-i dea şarpe?” Deci, de vreame ce şi voi, carii sînteţi vicleani şi iarăş cunoaşteţi de daţi coconilor voştri cealea ce le trebuiesc lor şi le sînt de bine, cu mult mai vîrtos Părintele vostru cel cerescu va da Duhul Sfînt celora ce i să roagă lui. Cu acest fealiu de cuvinte şi cu atîtea nădejdi ne îndeamnă şi ne învaţă pre noi, pre toţi, Domnul, să ne rugăm. Deci, trebuie şi noi să ascultăm cuvintele şi învăţăturile lui Dumnezeu, şi pururea să vieţuim, şi să petreacem cu laude şi cu rugăciuni. Şi, mai mult, să ne fie mintea şi trupul nostru spre credinţa şi lauda lui Dumnezău, decît spre alte griji lumeşti. Că, într-acesta chip vieţuind noi, vom vieţui pururea viaţa ceaea ce vor să vieţuiască oamenii, că veri cine iaste acela carele nu să roagă lui Dumnezău, nici doreaşte să vorbească adease cu dînsul, iaste mort şi fără de suflet şi nimică minte nu are, că întîiu mai mare semnu al necunoştinţii iaste a nu cunoaşte neştine mărirea cinstii, nici a nu iubi rugăciunea şi să-i pară, cînd nu să roagă, că iaste mort. Că, în ce chip trupul nostru, fără de suflet, iaste mort şi împuţit, într-acesta chip şi sufletul, ce nu să roagă, iaste mort, şi ticălos, şi împuţit. Iară, în ce chip să cade să socotim sufletul nostru mort, cînd îi lipseaşte rugăciunea, ne învaţă şi zice marele proroc Daniil, carele primi mai bine să moară decît să lipsască trei zile de la rugăciune, că împăratul persilor nu i-au poruncit să facă vreun lucru fără de leage, ce numai să lipsască trei zile de la rugăciunea lui. Ce nu primi prorocul să lipsască rugăciunea de la dînsul, zicînd că, lipsindu rugăciunea, va lipsi şi ajutoriul lui Dumnezău de la dînsul, căci că fără de ajutoriul (67v) lui Dumnezău, nici un bine nu vine în sufletul nostru şi, cîte scîrbe şi cîte supărări vin asupra noastră, Dumnezău iaste [201] carele ne ajută şi ne izbăveaşte dentr-însele, cînd ne veade că iubim rugăciunea, şi pururea ne rugăm lui Dumnezău, şi aşteptăm ca să ne vie tot binele de la dînsul. Deci, pentru aceasta, şi eu, cînd văz pre cineva că nu iubeaşte rugăciunea, nici are multă dragoste spre dînsa, nici îi arde inima lui, ziua şi noaptea, pentru dînsa, îndată îl cunoscu că nu are nici o vitejie, nici o bunătate în sufletul lui. Iară, cînd văz pre cineva că iaste fără de saţiu legat întru închinăciunea lui Dumnezău şi cînd se va întîmpla de nu se va ruga adease, îi pare că are mare pagubă, pre acela, adevărat, îl socotescu că iaste, cu toată adeverinţa, făcătoriu tuturor faptelor celor bune şi iaste besearecă lui Dumnezău. Însă poate cineva den cei grei şi leaneşi, carii nu iubescu, nici să nevoiescu cu rugăciunea, să zică aşa, dară n-au zis Dumnezău?: „Nu tot cela ce-m zice mie Doamne, Doamne va întra la împărăţia ceriurilor, ce cel ce face voia Părintelui mieu care iaste în ceriuri.” Ce, de-aş zice eu cum că numai rugăciunea singură iaste destulă, pentru mîntuinţa oamenilor, unii ca aceia cu cale ar zice aceastea. Iară, de vreame ce eu zicu cum că iaste cap rugăciunea tuturor faptelor celor bune, şi întărire, şi rădăcină, nimenea să nu-şi afle prilej pentru leanea sa cu acesta fealiu de cuvinte, pentru că nici curăţenia singură nu poate să spăsească pre om, fără alte bunătăţi, nici grija de săraci, nici binele care va face omul, nici altă faptă bună, nici una, ce toate trebuie să să adune la rugăciunile noastre. Iară rugăciunea iaste, precum am zis, rădăcină şi întărire celoralalte tuturor. Precum ţine temeiul casa, aşa şi rugăciunea chiverniseaşte toată viaţa noastră şi, fără de rugăciune, nici un lucru bun şi mîntuitoriu nu se va face la noi. Pentru aceaea, şi noi, fraţilor, auzind aceaste cuvinte den Sfintele Scripturi şi înţelegînd că toţi sfinţii, pren rugăciune, s-au spăsit şi-au moştenit împărăţia ceriurilor, să nu ne lenevim de la dumnezăiasca rugăciune şi să cădem în griji lumeşti şi-n valuri deşarte, şi, încă, mai vîrtos, la vreamea cea orînduită a rugăciunii, şi la rînduiala slujbei besearecii, şi să aflăm pricină că avem [202] foarte trebi mari, că pricina aceaea nu ne va folosi, precum n-au folosit nici altora, carii, încă, au avut pricină şi cu cale. Ce ascultă cum zice Domnul, la Sfînta Evanghelie de la Luca: „Un om oarecare făcu cină mare şi chemă pre mulţi şi trimise pre sluga lui, la vreamea cinii, să zică celor chemaţi: ‘Veniţi, că, iată, sînt gata toate.’ Şi începură îndată a să lepăda toţi şi cel dentîiu zise lui: ‘Ţarină am cumpărat şi am treabă să ies să o văzu, rogu-te să mă aibi lepădat.’ Şi altul zise: ‘Cinci părechi de boi am cumpărat şi mergu să le ispitesc, rogu-te să mă aibi lepădat.’ Altul zise: ‘Muiare am luat, pentru aceaea nu pociu să viu.’ Atuncea, mîniindu-se stăpînul casei, zise: ‘Adevărat grăiescu voao, nimenea (68r) den bărbaţii aceia nu vor gusta den cina mea, că mulţi sînt chemaţi, iară puţini sînt aleşi.” Vedeţ, fraţilor, că nici unul dentru acei chemaţi nu s-au învrednicit cinii cei domneşti şi, mai vîrtos, că au avut şi pricini cu cale de s-au curat? Într-acesta chip vor să petreacă ceia ce să lenevescu la rugăciune şi-ş află prilej cu pricini cu cale sau, mai vîrtos, să zicem şi făr’ de cale. ce noi, ca nişte oameni înţelepţi şi chiar slugi adevăratului Hristosului Dumnezău, să ne nevoim, pururea, în molitve şi-n rugăciuni, ca să ne învrednicim să dobîndim cămara cea neputredă, în Isus Hristos, Domnul nostru, a căruia e slava, şi tăria, şi închinăciunea, împreună cu Părintele şi cu Fiul şi cu Duhul Sfînt, acum şi pururea şi-ntru veacii veacilor, amin. Cuvînt al 17 a celui întru Sfinţi părintele nostru, a lui Ioan Zlatoust. Pentru bunătatea şi răutatea. Blagosloveaşte, Părinte. Sînt aici oarecarii fraţi dentre noi, bărbaţi, cu fapte bune, carii grijăscu şi să nevoiescu de mîntuinţa lor. Şi, decît toate faptele ceale bune, cinstescu mai mult despărţirea, numai să să ducă în pustiu, să sihăstrească. Şi, de i-ar întreba cineva pentru ce pricină au fugit den cetate, [203] află o pricină şi zic că: „Am fugit, pentru să nu perim şi noi cu cei mulţi şi să nu ne lenevim de lucrurile faptelor celor bune, pentru aceaea am fugit den valul lumii.” Dară, oare cu cît vei să fii tu mai bun decît ceialalţi, căci şăzi întru ‘nălţimea munţilor şi vezi pre ceialalţi fraţi ai tăi perind? Şi unii ca aceştia să asamănă cu un voivod ce lasă voinicii singuri la războiu, de să ucig şi să omoară de ostaşii cei dempotriva lor, că, de s-ar face şi minuni, acum cine ar creade sau cine ne-ar auzi pre noi, fiind noi toţi daţi în răutate şi-n vicleşug? Iară viaţa cea direaptă şi petreacerea noastră iaste mai mult crezută şi să veade la mulţi, pentru că minunile, la oamenii cei vicleani, sînt cu prepunere rea. Iară viaţa cea curată şi petrecearea cea nehulită poate să astupe tocma şi gura diavolului, cela ce iaste pre pămînt şi-i e voia să nu fie, iaste după voinţă. Şi să cade să nu fie pre acestu pămînt cel ce va să nu fie, ce să ne despărţim pre noi de pre pămînt, ca şi apostol Pavel, să ne suim în ceriu, că poate neştine să întreacă pre toţi oamenii, de va vrea, de vreame ce şi meşteşugurile aşa să tocmescu, atîta cît, de multe ori, pre mulţi întrecem, cu mult mai vîrtos lucrul cela care (68v) nu-i trebuiaşte atîta osteneală. Ia, spune-m, ce lucru iaste mai rău şi mai cu nevoie a-l facerea decît cela ce umblă sus, pre funea cea întinsă, ca pre pămînt, şi să să îmbrace şi să să dezbrace, ca pre un pat? Spune-m, ce iaste mai greu decît să puie în fruntea lui suliţa şi, apoi, să puie un copil preste suliţă? Şi alte multe minuni face ca să veselească pre ceia ce-l privescu, atîta cît te face de te cutremuri numai văzîndu-l. Dară, nu iaste minunat şi înfricoşat la noi acesta lucru ce să veade, atîta cît nu-ş pofteşti să-l vezi ? Iară, decît toate aceastea, mai iuşoară iaste fapta cea bună, de vom vrea să ne suim tocma şi-n ceriu. Şi nu-m zice că: „Voiu, dară nu pociu.” Dară, cum facem de învăţăm meşteşuguri mari şi greale, numai deaca vom vrea? Aşa, cu mult mai vîrtos, deaca vom vrea, ne vom sui şi-n ceriu, deaca ne vom deprinde cu bunătatea cea ce iaste pren faptă. Iară, de vei să cunoşti că nu are atîta osteneală fapta [204] cea bună, nici iaste grea, adu-ţi aminte de fericiţii călugări, cum au fostu şăzînd în munţii cei pustii, de-au fost lăsînd lumea şi ceale den lume, pentru Domnul, şi s-au îmbrăcat cu haine de păr, şi aşternutul lor era ţărînă şi cenuşă, şi purta şi fiară prejur trupul lor, şi lăcaşul lor era de pietri seci, şi să închidea într-însele pentru împărăţia ceriului, ce nu numai atîta, ce şi posturi şi rugăciuni, de-a pururea făcea, cu foame şi cu seate şi, de frigu mult, li să topiia trupul lor cu multă nevoie. Şi, nu-m zice că aceia au putut şi-au făcut, că poţi şi tu, ce nu vei, că şi aceia sînt oameni, ca şi tine, şi, încă, mai vîrtos, că mulţi dentr-înşii sînt şi mai slabi decît tine şi alţii, mai bogaţi şi mai dezmierdaţi, şi-au primit să umble în calea cea strimtă. Ce mare şi înaltă iaste nevoinţa aceaea şi vîrful ei ajunge pînă la ceriu! Deci, de nu poţi să ajungi la acel săvîrşit mare, fă macară puţin, şi acela, cît iaste de puţin, nu-l lăsa. Nu poţi să dai banii tăi săracilor? Încai, nu lua avuţia altora. Nu poţi să posteşti? Încai, nu te da pre tine la mîncări şi la băuturi, preste măsură. De vreame ce şi Hristos, aici, într-această lume strimtă, au petrecut şi pentru noi au murit cu moarte ocărîtă şi necinstită, mai vîrtos încă, fiindu-i noi vrăjmaşi şi neplecaţi, dară cum vom vrea să avem îndrăznire la ziua aceaea, carii nu avem să arătăm, atuncea, nici un lucru bun? Au nu ştiţi că oşteanul, cînd îş arată ranele şi tăieturile, atuncea poate să fie luminat şi slăvit de împăratul, iară, de nu va avea să arate nici un semnu de vitejie, nevreadnic va să fie, întru cei nevreadnici, şi micu, întru cei mici. Vei zice că acum nu iaste vreamea războiului, dară de-ar fi războaie şi goniri, cine dentru noi ar mărturisi pentru Hristos? Cine ar ieşi, cu dragoste, să să lupte? Cine ar alerga, nechemat de nimenea, la război? Niciunul. Că văzu că nu vei să leapezi banii şi slava cea trecătoare pentru dragostea lui Hristos. Dară cum voiu să te crezu eu că vei să rabzi bătăi, şi închisori, şi mustrări, şi să te rogi pentru ceia ce te bîntuiescu (69r) şi te păgubesc, iară tu, de-aceastea, nici una nu rabzi? Şi, încă mai vîrtos, că n-ai nici un războiu, nici [205] o nevoie de nicăirea, ce numai ce zici: ”Să-m petrecu eu dulceaţa aceştii vieţi şi atuncea, deaca voiu îmbătrîni, mă voiu pocăi şi mă voiu nevoi şi pentru sufletul mieu”, care lucru nu poţi să-l faci, că zice marele Vasilie că, la bătrîneaţe, nu iaste curăţenie, ce iaste nestîmpărare de pohtele trupeşti şi grozăvii. Multe osteneale şi nevoi sufere un om ce va să vorbească cu un împărat pemintescu, cu frică şi cu groază, dară eu şi tu, cum vom să vedem pre împăratul cel ceresc, pre Hristos, care, în toată viaţa noastră, facem şi slujim tot voilor trupeşti şi altui stăpîn, adecă diavolului? Acum, dară, cum vei putea să vezi pre Hristos, de vreame ce n-ai slujit lui, precum ai slujit diavolului, care ai luat de la Dumnezeu atîta daru şi atîta bunătate, adecă dumnezeiescul botezu, şi te-ai făcut moşnean lui Dumnezeu şi, împreună, moşnean cu Hristos? Dară, căci vinzi blagorodnicia firii tale? Căci faci aşa, ca un om fără minte? Şi nu cauţi, încai, la ceia ce dumestnicescu pasările şi le fac de grăiesc cu glasu omenesc, adecă papagalele şi gaiţele, alţii învaţă pre lei, şi pre urşi, şi fiarăle ceale sălbateci le îmblînzesc şi le poartă pren tîrgu? Deci, omule, pre leu îl îmblînzeşti, iară pre tine te faci mai sălbatec decît o hiară? Şi, încai, hiarăle toate, numai o greşală rea au, iară omul cel viclean are toate greşalele şi răutăţile a tuturor hiarălor celor sălbateci le strînge în sufletul lui, că are mînia leului. Lupului să asamănă cu hrăpirea, vulpei cu vicleşugul, iară cu vrajba să asamănă cămilei, cu strînsoarea să asamănă gîndacului, iară cu hrana şi cu îngrăşarea să asamănă măgarilor şi alte reale ca aceastea are. Dară, unuia ca acestuia, cum vei să-i zici că are suflet suflet omenescu? Că, de iaste om cu mintea, iaste stăpîn celoralalte patemi şi dobitoacelor celor necuvîntăreaţe. Iară, de eşti slugă pohtelor celor fără cale, cum voiu să te numescu om, de vreame ce n-ai asămănare, nici potrivire cu împărăţia lui Dumnezeu? Ia, gîndeaşte, cu a cui icoană te-ai făcut aseamene? Că zice Dumnezeu: „Să facem om, după închipuirea şi după asămănarea noastră”. Pentru aceaea, [206] dară, nu te pogorî la micşorarea dobitoacelor celor necuvîntăreaţe, că, în ce chip, la zboru, palivanii ceia ce să suie şi să pugoară pre funii, de vor greşi cît de puţinel, îndată cadu josu şi moru, aşa şi ceia ce părăsescu calea cea sufletească, de se vor lenevi cît de puţinel, cad josu, că această cale cerească cu multu iaste mai strimtă şi mai direaptă decît funea aceaea. Şi, încă, iaste şi mai înaltă cu multu, că-i ajunge căpătîiul tocma la ceriu. Pentru aceaea, să cade, foarte cu socoteală şi cu multă frică, cînd ne suim pre dînsa şi, mai vîrtosu, cînd ajungem la poarta ceriului, că acolo iaste frica cea multă, că fac dracii văzduhului cercetare mare pentru păcate şi, mai vîrtosu decît toate, pentru curvie, că ceia ce (69v) stau întru atîta înălţime a multă frică şi cutremur şi numai aceasta să păzescu, să nu să pleace să caute în josu, la pămîntu, că dentr-aceasta li să face multă întunecare. Şi, în ce chip iaste alăuta, de numai o coardă nu poate să facă viersu bun şi, de lipseaşte vreuna, nu face viersul deplinu, aşa sînt şi faptele ceale bune ce să facu pentru suflet, că nu ajunge să facă numai o poruncă a faptelor celor bune, ce toate poruncile lui Dumnezeu să le facem cu multă nevoinţă. Că, ia, spune-m, rogu-te, ce folosu iaste să postească neştine şi să să roage şi, apoi, să nu miluiască pre nimenea? Sau să miluiască cineva şi, apoi, să lăcomească şi să răpească ale altuia? Ce, ver ce lucru face, tot în fala celora ce văd face şi-ş ia plata, iară, cînd miluiaşte, cu toată voia şi cu smerenie, primit iaste la Dumnezeu. Iară, de iaste omul smerit, şi posteaşte, şi să roagă, şi, apoi, hrăneaşte lîngă dînsul pre muma tuturor răutăţilor, adecă pre iubirea de argintu, şi-i iaste gîndul tot la dobînda neguţătoriei, acela om, şi aici, iaste de muncă, în ceastă lume, şi acolo, pentru că zice Hristos: „Nu poate să slujască neştine şi lui Dumnezeu şi lui Mamona, adecă diavolului.” Pentru aceaea, iubitoriul de oameni, Dumnezeu, au tocmit să fie în lume şi oameni buni şi răi, ca celor vicleani să li să taie răutatea, iară celor buni să li să arate bunătatea. Şi aşa să vor folosi şi cei leaneşi, pren împreunarea oamenilor celor [207] nevoitori şi buni, că, în ce chip să învrednicescu cei buni cu îndoită cinste de la Dumnezeu şi nu le strică cei răi nimica, aşa şi cei vicleani şi răi au muncă îndoită, căci ar fi putut să să facă şi ei buni. Şi nu numai nu s-au făcut ei buni, ce au învăţat şi pre alţii răutatea lor, şi pre cei buni toţi îi laudă, şi să miră de bunătăţile lor, tocma şi cei răi şi vicleani, pentru că zice: „Ştie şi vrăjmaşul a lăudarea fapta cea bună.” Aşa şi cei răi nu-s urîţi numai celor buni, ce şi celor răi, mulţi să miră de oamenii cei vicleani, că sînt isteţi a facerea strîmbătate şi a păgubirea pre alţii, ci aceia ce facu strîmbătate altora împotriva loru-ş ascut cuţitul. Şi, cînd să junghe pre sine, îi pare că face strîmbătate altuia, pentru că nu iaste rău, cînd are neştine strîmbătate de la altul, ci, cînd face el strîmbătate altuia. Şi acela ce i să face strîmbătate nu cunoaşte să rabde, căci cîtă strîmbătate avea David şi cîtă strîmbătate îi făcea Saul lui David? Dară, cine dentr-amîndoi fu mai urgisit, şi mai ticălos, şi care mai luminat? Au nu să îneca Saul de scîrbă şi de drac, iară David străluciia mai mult decît soarele, în biruinţele războaielor şi-n prieteşugul lui Dumnezeu? Că Saul muriia de zavistia lui, iară David suferiia toate supărările lui Saul, cu tăcerile, şi pre toţi îi trăgea la dînsul. Şi, de vreame ce Saul, de multe ori, s-au ispitit să umoară pre David, iară David, gonind pre vrăjmaşul lui şi căzîndu-i în mîna lui, l-au ferit, cine dentr-amîndoi (70r) au fostu fără puteare? David, care i să cădea să-l ucigă, au Saul, căci îl zavistuiia? Cela era îmbrăcat cu arme, iară cesta avea armă tare direptatea lui Dumnezeu. Iară, să vezi şi pre acest viteazu, pre David, cum s-au făcut slabu mai apoi, căci au făcut strîmbătate Uriei, că să schimbă tocmeala şi obiceaiul, şi veni slăbiciunea spre cel ce făcu nedireptatea, iară putearea să duse la cela ce avu strîmbătate, că Uriia era mortu şi strica casa celui ce făcuse strîmbătatea. Şi el era împărat, şi viu, şi nu mai putea să stea împotriva ostaşului, ce toate ale împăratului le amestecă şi le strică. Pentru aceaea, şi tu, cînd vezi pre cineva că trăiaşte bine şi direptu, şi pururea caută, şi [208] umblă după pravoslavnica credinţă, de iaste şi în fiară legat, şi la închisoare, sau iaste slugă la oameni nevreadnici, sau iaste sărac, sau izgonit iaste, sau zace de boală vreame multă şi, pre-ncet, i să topeaşte trupul şi rabdă, sau pate alt rău, ceva, pre acela om să-l fericeşti şi să-l lauzi. Iară, cîndu vei vedea pre altu-cineva să fie preacurvariu şi sodomlean rău şi curvariul să ajungă la cinste, şi boierie, şi la vrednicii împărăteşti, sau şi besericeşti, să stăpînească pre mulţi, pre acesta să-l plîngi şi să-l tînguieşti, că nu iaste altul mai ticălosu cu sufletul decît acela, măcară de-ar stăpîni toată lumea. Că, ce folosu iaste să fie bogat trupeaşte, iară sufleteaşte sărac? Căci, cîndu nu vom putea să ne mîntuim nici pre noi, nici pre alţii, ce vom face, cînd va veni moartea? Şi, cînd ne vor duce la judecata lui Dumnezeu, de unde vom avea nădeajde de spăsenie sau ce răspunsu vom da atuncea? De vreame ce-am mîniat pre Dumnezeu, făcîndu-ne Hristos, den oameni îngeri, iară noi ne facem pre noi, den oameni, draci sălbateci, pentru căci slujim pîntecelui celui nesăţios, şi beţiei pohtei cei trupeşti, şi nesaţiului iubirii de argintu, şi ne mîniem, ca şarpele, şi muşcăm şi aruncăm, ca măgariul, acesta lucru nu iaste omenescu, ce iaste al hiarălor şi al dobitoacelor celor necuvîntătoare. Că, în ce chip ne lenevim şi facem lucrurile ceale vicleane pentru care ne muncim, aşa, iarăş, deaca vom vrea să ne nevoim, ne vom face buni şi direpţi şi nimenea nu va putea să ne strice la nevoinţa noastră. Iară, de vei vrea să ştii cum că Dumnezău au pus legile la firea omenească, să aleagă ce rău şi ce bine să face de la noi, întreabă pre singura petreacerea noastră, să cunoşti, că toţi ceia ce fac lucrurile ceale reale fug de ocară şi de numele cel rău, adecă zicem că, de vei zice curvariului curvariu, să mînie şi să ruşinează. Ia, zi, judecătoriului celui strîmbu: „O, judecătoriu mincinos”, să vezi, nu va lua acel nume spre ocară şi spre necinste? Aşijderea, şi de cealealalte păcate den faptele lor să ruşinează. Dară, de vreame ce iaste bine să faci păcatul, căci fugi de ponosul păcatului? Iară, ia zi curatului curat şi [209] vergurului vergur, să vezi nu să bucură de fapta bunătăţii lui? Zi direptului dirept şi milostivului milostiv, că, (70v) cu lucrul să încununează şi cu numirea să luminează, că, de să şi leapădă de lauda numelui pentru smerenia, iară în suflet tot primeaşte lauda şi nici o răutate nu află neştine dovedită de la cel ce o zice, de nu se va schimba acela şi va făţări spre chipul bunătăţii. În ce chip? Ascultă. Mincinosul nu mărturiseaşte minciuna că iaste minciună, ce făţăreaşte, şi să face că grăiaşte adevărat, şi înşală şi pre judecătoriu. Aşijderea, şi vicleanul nu-ş arată viclenia lui, ce să face în arătare cu chip de prieteşug şi-ş îndireptează vicleşugul lui. Aşijderea, şi năpăstuitoriul, cînd mearge la judecată, nu mărturiseaşte ce iaste, ce pune mărturii pre chipul adeverinţii pentru minciună şi arată pre mărturia răutăţii. Ce şi sufletul nostru, deaca să împreună cu răutăţile, numele cel bun să răpeaşte de la el, pentru că mulţi putearnici, de multe ori, la altă nu le mai iaste mintea, numai la lăcomie, şi-l roagă unii să nu facă săracului nedireptate sau să iarte datoria ce are la dînsul, şi să nu-ş izbîndească cu ceia ce l-au scîrbit pre dînsul. Iară, de vine vreun putearnic cineva şi viclean să să roage, nu înceape a spune adevărat ceaea ce iaste, ce adaoge numele bunătăţii şi zice cum că iaste om dirept, şi făcătoriu de bine, şi iaste numit de faptele ceale bune şi de milostenii ce face la mulţi, pentru ca să să biruiască de laudă şi să fugă de vicleşug. Vezi, dară, că răutatea să biruiaşte de lauda faptei cei bune? Pentru aceaea, nici un om rău nu va să auză că iaste rău, că firea, pururea, iubeaşte al său, macară deşi voiaşte voinţa răutatea. Pentru aceaea, să nu zicem că cutarele, din fire, iaste bun şi cutarele, den fire, iaste rău, că, de-ar fi omul den fire bun, niciodată n-ar putea să să facă rău. Aşijderea, iarăş, de-ar fi din fire rău, niciodată n-ar putea să să facă bun, că, de n-am fi la voinţa noastră să să facă cei răi buni, nici iubitoriul de oameni, Dumnezău, nu ne-ar fi făcut volnici pre sine şi am fi toţi răi, împreunîndu-ne cu firea, sau am fi toţi buni şi direpţi, ce noi, cu leanea noastră, ne piardem [210] mîntuirea sufletului nostru şi ne facem pre noi pustii de dragostea cea dumnezăiască. Deci, nici unul să nu-şi arunce prilejul şi pricina spre altul, zicînd că-l opreaşte de ostenealele şi de trudele faptelor celor bune, ce fieştecarele să zică că: „Cu leanea mea am făcut cutare şi cutare păcat.” Şi, ce să mai zicu unele şi altele, cînd nici singur diavolul nu poate să oprească calea celuia ce lucrează fapta cea bună, ce numai ce înşală şi împiadecă pre ceia ce umblă cu leane şi fără de grijă, iară el, nici poate să împiadece, nici să îndeamne pre nimenea, pentru că, vrînd noi să ne păzim, nu poate nimenea să ne strice nemică, nici sufleteaşte, nici trupeaşte. Iară, cînd ne lenevim şi nu ne păzim, fără de nici o socoteală alergăm la răutate. Bună iaste, adevărat, fapta cea bună şi minunată, macară şi singură de iaste, iară, cînd o face neştine, în mijlocul celor ce împiadecă, iaste şi mai minunată şi mai cinstită, (71r) pentru că nu face locul fapta cea bună, ce chipul faptei cei bune luminează pre loc şi, cu o faptă bună, mulţi să folosescu şi gonescu pre cei vicleani. Iară răutatea celor mulţi, de va fi macară numai unul să facă bunătatea în mijlocul multora, nemică nu i să strică. Şi un om să fie bun şi să petreacă după voia lui Dumnezău, poate să scoaţă toată lumea den mînia lui Dumnezău şi den munca cea veacinică. Şi aceasta poţi să o cunoşti de la direptul Noe, că a fostu aşa, că toţi oamenii aceia, mai’nainte de potopu au fost periţi şi pierduţi, iară numai Noe au scăpat şi nu s-au înecat. Şi de la Moisi, încă, să cunoaşte că putu să izbăvească, den mînile lui Faraon, pre toţi jidovii. Însă eu am şi alt cuvînt să zicu, spre dovedirea milii lui Dumnezău, cînd nu are neştine oameni direpţi vii să să roage să iarte pre cei păcătoşi să năzuiască cătră sfinţii cei morţi, precum zice pentru Iezechia proroc: „Sprejenescu şi ajutorescu aceştii cetăţi, Ierusalimului, pentru mine şi pentru feciorul mieu, David, carele iaste, de mulţi ani, mort.” Cunoscuş, acum, cît au fostu bunătatea acelor sfinţi? Că, nu numai cuvintele şi trupurile, ce tocma şi îmbrăcămintele lor au fostu cinstite, că cojocul lui Ilie au [211] despărţit Iordanul, încălţămintele celor trei coconi călcară para focului şi o stinsără, toiagul prorocului lui Ilisei schimbă apele, toiagul lui Moisi despică Marea Roşie şi, în piatră lovindu, izvorî apă şi adăpă norodul cel însetat, îmbrăcămintele lui Pavel goniia boalele oamenilor, umbra lui Petru au gonit moartea, cenuşa de pe moaştele sfinţilor mucenici goniia dracii. Pentru aceaea, făcea toate minunile cu puteare, precum Ilie nu vedea haina cea a lui Ahaav, ce-i vedea sufletul lui golu şi osîndit şi pre dînsul robu patimilor, că ce folos iaste de binele denafară, deaca sînt ceale denlăuntru sărace şi nenorocite? Şi, ce pagubă are neştine de sărăcia denafară, cînd să află înlăuntru atîta avuţie? Acel fealiu de leu au fost sveatîi Pavel, că, deaca strigă, toată temniţa să cutremură şi legăturile le dezlegă numai cu cuvîntul, încă, nu numai ca leii, ce mai tare decît leii, pentru că leul, de multe ori, cade în cursă şi să prinde, iară sfinţii, cînd să leagă, atuncea sînt mai tari. Sfinţii, atîta sînt de înfricoşaţi, cît să tem dracii de dînşii şi, numai glasul lor să-l auză, ei fugu, cum fugu şi de fulgere. Ce, pe glasul lui Pavel şi lucrurile lui, ce limbă va putea să le laude? Nici prorocii, nici patriarşii, nici apostolii, nici mucenicii, pentru că el avea la dînsul nevoinţele şi bunătăţile acestora tuturor şi, nu numai pre oameni au întrecutu, ce şi pre ceatele ceale îngereşti. Iară noi, nici o parte, cît de puţină, den faptele lui ceale bune, nu ne nevoim să facem. Iaste lăudat patriarhul Avraam, cînd au vrut să junghe pre fiu-său, să-l facă jărtvă lui Dumnezeu, adecă leturghie lui Dumnezeu, iară şi pre Isaac îl lau (71v) dă fiii omeneşti pentru nerăutatea ce-au avut, ca şi pre fiul lui Dumnezeu, pre Domnul nostru, Isus Hristos, că nici unul dintr-aceşti fii nici un cuvîntu n-au zis cătră părinţii lor, că Hristos zicea: „Nu socoti păcatul acelora ce m-au răstignit.” Aşijderea, şi Isaac nu zise: „Căci faci, tată, acestu lucru fără de leage? Pre mine, care-ţ sînt unul născut şi foarte iubit, vei să mă junghi, să mă faci jărtvă lui Dumnezeu? Dară, nu junghi toate oile, să faci jărtvă, ci pre mine, pre fiul tău, pre care m-ai iubit?” Nemic [212] de-aceasta nu zise acel fericit şi patrierşăscu suflet, ci răbdă vitejaşte, pînă la moarte, iară şi Iacov, fiul lui, au urmat răbdării părintelui său. Aşijderea, şi David să fericeaşte pentru blîndeaţele lui şi Ilie fu rîvnitoriu pentru numele lui Dumnezeu. Dară, carele şi cine să făcu aseamenea lui Pavel, că toate aceastea le avea strînse la dînsul? De întunearece de ori au jărtvuit sufletul lui, încunjurînd pămîntul, şi marea, şi fiece altă lume, cît pămînt veade soarele. Umbla încunjurînd, ca cînd ar fi avut aripi. Bătut, şi trasu, şi cu pietri ucisu, şi, în toate zilele murind, şi mai multă rîvnă avea decît prorocul Ilie. Iară, de vei vrea să zici pentru sfîntul Ioan preaditeciu, cum mînca muguru şi miare sălbatecă, dară acesta nici hrana cea de treabă nu o avea pentru nevoinţa mărturiei. Atîta cît între îngeri şi-ntre oameni nu iaste multu, de vom vrea şi noi să avem grijă, că ştiu că nu au avut acela altă fire sau alt suflet, nici au lăcuit într-altă lume, iară au întrecut pre toţi oamenii şi cîte scîrbe au păţit, nici de una nu i-au părut rău, ce, încă, să bucura că pătimeaşte pentru numele lui Hristos, şi să făcea ca un mort neclătit, şi aşa smeriia săriturile firii. Căci, în ce chp iaste şi pentru bani, că cela ce cîştigă doi galbeni, el pune mai multă nevoinţă spre zeace şi, strîngînd doaozeci, nu să stîmpără, aşa iaste şi pentru fapta cea bună, cît să nevoiaşte pentru dinsa, atîta sileaşte să facă mai multă osteneală şi trudă. Însă nu iaste putinţă oamenii cei buni să auză de la mulţi zicîndu-le că sînt buni, nici să cade, iarăş, omul cel bun să aibă priateni mulţi, că, deaca îl laudă toţi, să cunoaşte bine că nu va lucra, în multă vreame, fapta cea bună. Dară, apoi, cum să nu să laude de toţi unul ca acela carele izbăveaşte pre cei asupriţi den mînile nedirepţilor sau întoarce şi îndireptează pre cei ce păcătuiescu şi laudă pre ceia ce facu fapte bune? Că nu iaste cu direptul pre unii a lăuda, pre alţii a defăima. Însă, cela ce face fapta cea bună cu nevoinţă, ca numai de la Dumnezeu să primească laudă, iară nu de la oameni, nu iaste cu putinţă să nu să laude de toţi oamenii şi să nu auză bine unul ca acela, că [213] răutatea, pururea, să luptă cu bunătatea şi, nu numai că nu-i poate strica nimica, ce, cu cît îi stă răutatea împotrivă, ea mai tare să face. Atîta iaste de mare putearea bunătăţii, cît şi luptă, avînd de răutate, mai tare să face. (72r) Adu-ţi aminte de Avel, au nu-l ucise frate-său, Cain? Dară Avel iaste viu şi să mărturiseaşte pururea, măcară că să şi ucise de dînsul şi,-ntr-atîta vreame, pomenirea lui nu să veşteji. Iară Cain, carele îl ucise pre el, petrecu viaţă rea, mai rea decît moartea, atîta cît nici pîine în mîinile lui nu putea să ţie, de cutremur, şi, după aceastea toate, de toţi oamenii să mustră şi să huleaşte. Deci, ceia ce păcătuiescu într-acesta chip, unele ca aceastea au într-această viaţă, iară, în veacul cel viitoriu, nu poate cuvînt să o spuie. Iară, ascultă ce zice şi Hristos: ”Asămănatu-s-au împărăţia ceriului aluatului, carele însemnează pre cei direpţi, că fapta lor cea bună schimbă pre cei răi spre sfinţire, ce puţini sînt direpţi, că şi aluatul iaste mitiutel, iară micşorarea lui toată frămîntarea o întoarce spre putearea lui.” Aşa e şi putearea direpţilor, pren darul Duhului Sfînt, 12 au fost apostolii. Ia, socoteaşte cît au fost de mitiutel aluatul? Toată lumea au fost în necredinţă. Văzut-ai cît au fost frămîntarea? Că acei 12 întoarseră toată lumea la dînşii, pentru că şi aluatul şi frămîntătura au fost tot de-o fire şi, de-ţ va fi voia să cunoşti cît biruiaşte putearea direpţilor pre a celoralalţi şi, mai vîrtos, îndrăznirea unui direptu decît putearea şi tirania cea împărătească, ascultă pre Ioan Botezătoriul, ce zise lui Irod, celui fărădeleage: „Nu ţi să cade să ţii pre muiarea frăţini-tău?” Şi Irod avea slujitori, ca un împărat avuţie şi puteare împărătească, iară Ioan sărac, fără de casă, şi fără de sat, şi fără de nimic, şi mînca mugur şi buruiane, ce acesta, carele era mai săracu decît toţi şi lăcuia pustiul, stăpîneaşte, poruncind biruitoriului şi împăratului, zicea cătră dînsul: „Nu ţi să cade ţie să ţii pre muiarea frăţine-tău.” Vezi, dară, că bunătatea biruiaşte pre răutate? Însă, pentru adevărul, s-au pus direptul la închisoare, apoi s-au făcut ospăţul cel amar şi-au întrat [214] fata în mijlocul ospăţului, jucîndu, şi atîta plăcu lui Irod şi celora ce şădea la masă, cît făcu pre Irod de să jură, ca să-i dea ei jumătate de împărăţia lui. Vezi unde lepădă împărăţia, că zice: „Orice-m vei ceare să-ţ dau, şi pînă în jumătate de împărăţie.” Ticăloase şi becisnice Iroade, atîta ţi să orbi mintea şi-ţ peri cunoştinţa? Atîta cinste faci împărăţiei tale? Că numai o dată jucă fata şi-i dedeş jumătate de împărăţia ta, dară, de va juca şi a doară, ce-i vei face? Numai te roagă lui Dumnezeu să nu mai joace iarăş, că-ţ va lua şi ceaealaltă jumătate de împărăţie şi vei rămînea săracu şi cerşătoriu. Văzuş ce făcu horele şi jocurile? Că putură pînă într-atîta, de uciseră pre acest sfînt mare, pre Ioan prediteci şi botezătoriul lui Hristos? Ce iaste alta mai rea decît răutatea şi fără de leagea aceasta? Ceia ce fac unele ca aceastea s-au dat pre dînşii, den voia lor, diavolului, că, de vreame ce cel ce au dat talantul, (72v) adecă darul ce i-au dat Dumnezău deplin, s-au arătat viclean, căci nu l-au îndoit. Dară, cela ce l-au stricat, ce va auzi? Că, de vreame ce pre acela l-au legat de mîni şi de picioare şi l-au aruncat la întunearecul cel denafară, unde iaste plîngerea şi scrîşnirea dinţilor, dară, noi, cei ce-am stricat sfîntul botez şi alte daruri care ne-au dat Dumnezău, ce vom face, atuncea cînd ne vor întreba şi vom vrea să dăm răspuns? Nu vezi, omule, neputinţa, şi nedescoperirea vieţii noastre, şi moartea cea grabnică ce ne vine asupră? Au doară faci lucrurile ceale bune, cu osteneală şi cu trudă, iară răutatea fără de trudă? Ba. Dară, de vreame ce la păcat iaste trudă şi osteneală, căci nu facem bunătatea care are multă dobîndă? Preacurvariul şi furul puţină frică au, că petrec nevoie pînă la moarte. Şi, iarăş, zicem, şi pentru oamenii cei preoţiţi, că, deaca vezi pre vreun preot nevreadnic, nu huli preoţia, ce pre cel ce face răul. De vreame ce şi Iuda să făcu vînzătoriu, pentru aceaea noi nu hulim vrednicia cea apostolească, ce mintea lui cea necurată. Aşijderea, şi doftori mulţi au fostu omorîtori, dînd oamenilor ierbi de moarte, însă noi nu defăimăm meşteşugul doftoriei, ce pre ceia ce lucrează rău [216] meşteşugul doftoriei. Aşijderea, şi corăbiarii, mulţi îneacă multe corabii, dară corăbieria n-are nici o vină, ce mintea cea rea şi pizma corăbiarilor acelora. Însă, „de nevoie iaste să vie smintealele”, zice Hristos, iară, încăş, „amar şi vai de omul acela carele izvodeaşte şi vine sminteala de la el”. Lupul îi iaste a veni la oi, dară trebuie păstoriul să fie deşteptat, să gonească pre lup. Pentru aceaea, au zis că: „Adevărat, vor veni smintealele, că ceia ce să vatămă nu pier de sminteale, ce pier de leane şi de negrija lor”. Şi, de vei vrea, socoteaşte de vezi pre omul cel dentîiu, pre Adam, că, de-au şi făcut puţină vreame în raiu, iară, deaca dobîndi desfătăciunea aceaea, atîta să înălţă, cît vru să să facă Dumnezău, şi făcu mai bun făcătoriu de bine pre înşălătoriul şi vrăjmaşul, diavolul, decît pre Dumnezău, şi nu vru să ţie porunca lui Dumnezău. Dară, de-ar fi vieţuit mai multă vreame în raiu, ce rău n-ar fi făcut? Şi un om ce se va mîntui dentr-o primejdie rea şi nu se va înţelepţi, cu mult mai rău va petreace decît răutăţile ceale mai denainte. Deci, deaca nu ne vom pedepsi noi de unele ca aceastea, cum să nu păţim mai rău, că şi Faraon, de s-ar fi pocăit den rana cea dentîiu ce i-au făcut Moisi, n-ar fi păţit acel potop rău al Mării cei Roşii, cu toată oastea lui. Şi cela ce-au curvit cu maşteha lui l-au dat Pavel apostol Satanii, ca să să mîntuiască cu duhul. Pentru aceaea, să nu zicem că iaste om bun cela ce nu face nici rău, nici bine, că aceasta ce zici tu, că nu face bine, aceasta iaste ceaea ce face răul, că, de vei avea o slugă să nu fie nici fur, nici ocărîtoriu, nici pricealnic, ce va fi numai beţiv, şi va şădea fără de lucru, şi va lucra fapte reale, oare nu-l va bate stăpînul lui şi-l va goni, macară de n-ar face alt rău? Ce să (73r) luom aminte şi pe trupul nostru, adecă mîna să nu lovească capul, nici să taie limba, nici să scoaţă ochii, ce numai să stea fără de lucru şi să nu-ş facă slujba la tot trupul, nu i să cade să să taie? De vreame, dară, ce la aceastea care, nu numai căci nu fac rău, ce căci nici slujba nu-ş facu, iaste nedireptate mare, cu cît mai vîrtos la ceale sufleteşti. Însă, macară de-ar fi cu putinţă să facu eu toate [216] faptele ceale bune şi canoanele greşalelor voastre şi voi să luaţi plata ostenealelor, că, atuncea, nu v-aş mai supăra cu învăţăturile, că, precum muma, cînd veade pre copilul ei prinzîndu-l frigurile tare, zice cătră dînsul, cu lacrămi fierbinţi: „Fătul mieu, de-ar fi putinţă să aibu eu focul frigurilor tale”, aşa zicu şi eu voao, macară de-ar fi cu putinţă să ostenescu pentru voi şi să pliniţi toate faptele ceale bune. Dară aceasta nu să poate. Însă, cela ce poate îndeamne şi pre alţii să facă şi să primească vindecarea, ca să fie deplin cu ceialalţi. Iară cela ce iaste neputincios să fugă de cei leaneşi, ca să nu ia de la dînşii vătămarea sufletului. Şi, aşa vom petreace viaţă bună şi sfîntă, într-această lume, cu socoteală şi cu smerenie, şi vom dobîndi bunătăţile ceale viitoare, cărora să ne învrednicim noi, toţi, cu darul şi mila Domnului nostru, Isus Hristos, a căruia e slava, şi tăria, şi cinstea, şi închinăciunea, în veacii veacilor, amin. Cuvînt al 18 a celui întru Sfinţi părintele nostru, a lui Ioan Zlatoust. Pentru jurămînt. Blagosloveaşte, Părinte. Să nu ne lenevim, fraţilor, a face fapta cea bună a sufletului, că ia, spune-m, ce osteneală iaste să laşi mînia şi urgia celuia ce te-au întristat? Că amară dureare şi întristare iaste a ţinea omul mînie şi vrajbă şi a nu face pace şi dragoste. Ce osteneală iaste să nu grăieşti niciodată, în viaţa ta, cuvînt rău şi vorbă proastă? Ce greu iaste să nu te priceşti şi să nu rîvneşti? De ce nevoie nu iubeşti pre vecinul tău, ce-l ocărăşti? Ce silă iaste a nu te jura totdeauna şi a nu face jurămînt mare? Însă, de multe ori, de mînie şi de urgie, ne pornim de jurăm, nezicînd nimenea nici un cuvînt de scîrbă. După aceaea, stingîndu-se urgia şi potolindu-se mînia, vrînd să ne împăcăm şi ţinuţi fiind de greul jurămînturilor, ne legăm cu legături nedezlegate. Aceasta cunoscînd diavolul, cum [217] că mînia iaste focu şi pre lesne (73v) să stinge şi, deaca să potoleaşte mînia, să faci prieteşug şi dragoste şi, vrînd acesta tatăl zavistiei, diavolul, să stea focul aprins şi nestins, ne leagă cu jurămîntul, ca, de se va şi potoli mînia, iară greul jurămîntului să stea, ca pentru să fie păzită văpaia urgiei şi a vrăjbii. Deci, dentru aceaste doao, una va să fie, au să facem pace şi să călcăm jurămîntul, au să nu facem pace şi să ne facem pre noi vinovaţi de mare canon, pentru pizma, că, fără cuviinţă iaste să avem noi o haină aleasă sau îmbrăcăminte scumpă şi să o păzim cu multă grijă, nepurtîndu-o pururea. Iară numele lui Dumnezău să-l purtăm şi încoace şi încolo, că nu aduce tot păcatul munca, ce şi greşalele ceale mici mai vîrtos ne aduc pe noi la munca iadului, pentru că nici ceia ce jură n-au nici o pricină să răspunză înaintea lui Hristos, ce numai osîndă. Însă, căci vă învăţu adease, vi se pare că vă supăr, iară, încăş, nu voiu înceta, nici mă voiu depărta, ca doară, de obrăznicia mea ruşinîndu-vă, veţ părăsi acest obiceaiu rău al jurămîntului, că şi acel judecătoriu strîmbu al văduvei, ruşinîndu-se de supărarea şi de rugăciunea văduvei, îi făcu judecată. Deci, şi noi, cu mult mai vîrtos să facem aceasta, încă şi mai mult decît acela, că Dumnezău nu să leapădă de a facerea aceasta, pentru că lucrurile noastre ceale bune le socoteaşte, ca cum ar fi ale lui, macară de n-ar fi iad. Şi eu, de-aş fi venit cătră voi, să ceriu aceasta, dară oare mi-o aţ fi dat? Şi nu mi-aţ fi dat mie cearerea în deşărtu, cerşind darul într-acestaş chip şi, oricînd ceare Dumnezău acest dar pentru noi, carii dăm lui Dumnezău, cine ar fi atîta fără de minte şi nemulţumitoriu, căruia să-i ceară Dumnezău daru şi să nu-i dea? Rogu-vă pre voi, fraţilor, luaţi capul lui Ioan Botezătoriul tăiat, den carele încă tot pică sînge fierbinte şi, aşa, vă duceţi la casele voastre şi să gîndiţi că-l vedeţi înaintea ochilor voştri, scoţînd glas şi strigîndu: „Urîţi pre judecătoriul cel pentru jurămîntu”, adecă pe preacurvariul şi necuratul Irod. Căci ceia ce n-au făcut mustrarea sau mînia cea tirănească, nevoia jurămîntului o au făcut şi, atuncea, tăie [218] acel fericit cap. Dară cum nu iaste fără de cale? Că pre stăpînul îngerilor, cu multă batjocură, să zică neştine, adease: „Zău, şi pre Dumnezăul mieu?” Vei să cunoşti cum că iaste putinţă să biruiască neştine această boală rea a jurămîntului? În ce chip iaste putinţă să te izbăveşti tu de acest obiceaiu rău al jurămîntului? Eu să te învăţu şi nu poate fi să nu biruieşti, căci, cînd vei vedea pre tine, sau pre altul, sau den slugile tale, sau din coconii tăi, sau pre altcineva din casa ta că să jură adease, porunceaşte-i să nu mănînce într-aceaea zi. Şi nu numai pre aceia, ce şi pre tine te canoniseaşte cu acestu canonu, de te vei jura şi tu, că limba, pedepsindu-se într-acestaş chipu, de-cii nu va ma jura strîmbu şi, aşa, te va înţelepţi nevoia foamei. Deci, de vom face aşa, altă învăţătură nu ne va mai trebui, (74r) că, în ce chip o slugă ce iaste bătută şi certată adease nu să poate curăţi de rane, aşa şi cela ce jură şi numeaşte numele lui Dumnezău, niciodată nu să mai curăţeaşte de păcate. Pentru aceaea, să fugim de acestu obiceaiu rău a jurămîntului şi să ne facem mai buni după întoarcere şi îndireptare, că, de v-am şi învăţat ieri şi alaltăieri pentru această poveaste, iară nici astăzi nu ne vom depărta, învăţîndu-vă, încă nici mîine, nici poimîne. Aceasta sfătuindu-vă, vă rogu să lipsiţi de jurămînturi şi, ce zic eu, mîine şi poimîne, pînă cînd nu vă voiu vedea îndireptaţi, nu voiu înceta, că, aducînd aminte, adease, pentru aceasta, greşala nu iaste a celuia ce învaţă, ci a celora ce ascultă, cărora le trebuie pururea învăţătură, că mai uşoru iaste să nu jure nimenea, că nu iaste nici osteneală, nici o dureare, ci numai un nărav rău. Şi acela ce va face această faptă bună să dojănească pre ceia ce nu să lasă de jurămînt, ca doară, pentru dojana, mai vîrtos să vor părăsi de a jura. Şi cela ce n-au făcut aceasta să caute celui ce-au făcut şi să silească să-l ajungă pre acela. Şi nu-m zică nimenea: „Dară ce păcat iaste de jură cineva de nevoie?” Dară, de nu va nici creade, ce va fi? Şi, mai vîrtos, cînd să calcă leagea, nu trebuiaşte atunce să-ş aducă aminte de nevoie, că numai o nevoie singură iaste care să nu să facă cineva [219] vrăjmaş cu Dumnezeu. Însă, numai aceaea zicu jurămînturile ceale ce să facu pe-ntreg şi fără de nevoie, ceale ce să fac pren case, pen priateni, pen slugi, pen tîrgu. De vei părăsi acealea pentru cealealalte, n-am grijă, că singură gura să teame a mărturisi şi va fugi de jurămînt, atîta cît de l-ar şi îndemna, de mii de ori, neştine, nu va primi să cază într-acel obiceaiu, că zicea un ritor oarecarele din cei dinafară, că den nişte deprinderi oarecarele îş clătiia umărul lui cel dirept, cînd umbla, ce însă birui acel obiceaiu rău într-acesta chip, că puse cuţite ascuţite, şi de o parte şi de alta, în umerile lui şi aşa înţelepţi frica tăierii pre mădulariul ce să clătiia fără tocmeală. Aşa fă şi tu limbii tale şi, în loc de cuţit, pune frica iadului şi, adevărat, vei birui obiceaiul cel rău al jurămîntului, că nicicum nu iaste putinţă, nevoindu-se omul şi avînd grijă să nu biruiască, că ce iertăciune vom avea, cînd stăm în răutăţile jurămîntului cu atîtea dăscălii şi învăţături? În ce chip ne vom ruga să ne izbăvim de supărările ce vin asupra noastră, o poruncă a lui Dumnezeu numai să nu o păzim? Dară, cum vom să întimpinăm pre Hristos în nori? Cum vom să-l rugăm? Cu ce limbă vom să grăim cătră dînsul, să ne iarte păcatele? Dară, cum? Nu iaste fără de cale, că împăratul cel pămîntescu, cînd porunceaşte, noi ţinem poruncile lui, de-ar fi cît de tari şi de greale. Iară Dumnezeu, poruncindu-ne şi dîndu-ne leage, nu-l băgăm samă, numai atîta ne curăm şi zicem că noi, aşa, am aflat acest obiceaiu al jurămîntului şi jurăm. Iară noi să nu urgisim şi să lepădăm, aşa, fără socoteală, mîntuirea (74v) sufletului nostru, ce să ne teamem de Dumnezeu, precum ne teamem de oameni şi de hiarăle sălbateci. Însă, pentru care pricină Dumnezău, pre cela ce jură, nu numai îl urgiseaşte, ce şi casa îi arde? Pentru că zice prorocul Isaia: „Văzuiu şi, iată, o seacere de focu să pogorîia den ceriu, den mîna lui Dumnezău şi ziş, Doamne, la cine o trimiţi aceasta?” Şi zise: „Asupra jurătorilor mincinoş şi celora ce să jură pre numele lui Dumnezeu.” Dară, pentru căci iaste seacerea de focu? Pentru ca să arză casa lui şi, de ar [220] şi vrea să fugă, nu-l va lăsa seacerea să fugă. Iară, cînd moare jurătoriul mincinos şi, de nevoie, iaste numai să-l îngroape în pămînt şi, de vreame ce nu să îngroapă cu trupul vicleşugul jurămîntului, i-au arsu casa lui şi s-au făcut lut, ca să vază călătorii, cînd trecu să întreabe să ştie a cui jurătoriu au fostu casa aceaea ce s-au rîsîpit şi să fugă de păcat. Aceasta s-au făcut şi la sodomleani, că, de vreame ce să aţîţară în sodomie şi curviia unul pe altul, îi arse pre dînşii Dumnezeu de vii şi rămaseră pildă, de-n neamuri în neamuri, şi singură vedearea şi faţa acelui pămînt strigă şi zice: „O, oamenilor, nu faceţi fărădelegi ca aceastea, ca să nu păţiţi şi voi aseamenea.” Ce faci, omule? Pre svintul preastol al jîrtăvnicului faci jurămînt? Unde iaste Hristos junghiat, acolo junghi şi pre fratele tău? Că tîlharii ucig şi omoară pre oameni în drumuri şi tu, înaintea maicei noastre, besearicii, junghi pre Fiul? Mai fărădeleage moarte faci decît Cain, că acela au ucisu pre fratele lui, în pustiu, cu moartea cea trecătoare. Au doară pentru aceasta s-au făcut beseareca, ca să ne jurăm? Ba, ce numai ca să ne rugăm. Au doară sfîntul preastol, pentru aceasta, s-au pusu ca să facem jurămînt? Ba, nu pentru aceaea, ce ca să dezlegăm păcatele noastre, iară să nu le legăm. Dirept aceaea, cutremură-te şi fugi de jurămîntu, deşchide Sfînta Evanghelie, să vezi ce-ţ zice Hristos: „Eu vă zicu nicicum să nu juraţi, iară tu, pre leagea ceaea ce te opreaşte a nu jura, pre aceaea îţ faci jurămîntul.” O, mare ocară, o, mare nebunie, că ucizi pre făcătoriul de leage! Pre carele opreaşte jurămîntul, tu îl iai ajutoriu spre junghiare. Nu plîngu, nici suspin atîta de multu pentru ceia ce-i ucig tîlharii, cît lăcrămezu şi mă cutremur, deaca văzu pre cineva că vine lîngă sfîntul preastol şi-ş pune mînile pre Evanghelie, să jure. Iară, tu, zi spre cela ce va să jure: „Ce voiu să-ţi facu, că Dumnezeu porunceaşte să nu jurăm. Acela mă opreaşte acum şi nu mă lasă să te puiu să faci jurămînt.” Şi ajunge numai aceasta, întru cinstea făcătoriului de leage, Dumnezău, şi, spre paza ta şi spre frica celuia ce va să jure. Rogu-vă, daţi-m răspuns voi, [221] ceia ce-aţ mersu şi-aţ văzut obiceaiul cel bun ce au în cetatea Antiohiei, care obiceaiu nu-l are altă cetate, că aceia oameni mai bine primesc să li să taie limba decît să iasă jurămînt den gura lor, că, de va cîştiga (75r) cineva numai un om sau doi, atîta plată va lua de la Dumnezău. Iară, de va povăţui toată lumea, cîte faceri de bine va lua de la Dumnezău? Ce, nu ştiu ce vom să facem pentru acest obiceaiu rău ce ne-am învăţat şi zicem şi fără de voia noastră „pre Dumnezăul mieu.” Ce, tu, cînd te porneşti a zicerea acest cuvînt, muşcă-ţi limba tare, pînă te va durea sau şi pînă a nu zice că mai bine iaste acum să cură sînge dentr-însa decît atuncea, muncindu-se să pohtească o picătură de apă şi să nu poată afla nici o mîngîiare. Iară, de-ţ va veni vreo pagubă sau vreo primejdie mare, nu blestăma, că vei cădea într-adîncul cel mare al perirei şi al muncii, că au doară îţ mai uşurezi ceva nevoia, deaca bleastemi? Ce, mai mult adaogi osteneala şi munca, că, pentru aceasta, aduce diavolul bîntuialele asupra omului, ca să bleasteme, să-l bage în iad. Iară, deaca te veade că suferi vitejaşte bîntuiala şi, cu cît să adaoge patima, cu atîta, mai mult, mulţemeşti lui Dumnezău, îndată fuge de la tine, de vreame ce în deşărtu să trudeaşte. Şi, în ce chip un cîine, deaca nu-i dau de la masa ce dvoreaşte, el fuge şi să duce la altă masă, aşa face şi diavolul, ca şi cîinele, aşteaptă şi păzeaşte, cînd i-ar arunca vreun cuvînt hulitoriu. Iară tu, deaca vei suferi cu mulţemită, îl îneci cu foamea şi fuge, ca un cîine rău. Şi ascultaţi, să vă spuiu o istorie veache pentru jurămînt. Mearseră, într-o vreame, jidovii la războiu şi avea mai mare preste oşti pre feciorul lui Saul, pre Ionathan şi, aşa, tăiară pre unii den alofili (adecă den cei streini de neam), iară pre alţii îi luară în goană. Deci, vrînd Saul să facă mai mare războiu, ca să-i prinză vii pre vrăjmaşi, au strigat în toată oastea şi făcură jurămînt cum să nu mănînce nici unul pîine pînă-n sară, pentru ca să biruiască pre vrăjmaşii lui desăvîrşit, ca şi Isus Navin, oarecînd, care lucru, fără de socoteală şi fără de minte, l-au făcut Saul. Atuncea, Ionathan nu ţinu [222] jurămîntul tătîne-său, ce, lovind cu suliţa în miare sălbatecă, mîncă. Vezi ce face jurămîntul, ca să-ş puie viaţa, precum au făcut oarecînd şi împăratul Ieftaie, carele, cu îndemnarea diavolului, au făcut jurămînt şi-au junghiat pre fata lui, pre una născută? Şi ce vom să mai zicem ceale multe? Că porunci Saul împărat să arunce sorţi, ca să să afle cela ce-au călcat jurămîntul şi-au mîncat. Şi zise Saul cătră fiu-său, Ionathan: „Spune-m ce-ai făcut, că, iată, că te vădi soarta?” Şi zise Ioanthan: „Gustat-am miare den vîrful suliţii şi iată că eu, acum, moriu.” Cine ar fi auzit aceale cuvinte şi să nu-i pară rău şi să lăcrămeaze? Aceastea şi altele mai multe facu jurămînturile şi meşteşugurile diavolului. Socoteaşte, cu mintea ta, cîtă dureare au răbdat împăratul. Vezi ucideri de coconi şi de părinţi, şi războaie între dînşii, şi jungheri de sînge, şi întunearece de morţi să facu pentru jurămînt. Văzut-ai în ce adîncime i-au băgat jurămîntul? Iară, şi pre Ierusalim, pentru jurămîntul (75v) cel strîmbu ce s-au făcut atuncea l-au dat Dumnezău în mîna vaviloneanilor şi ajunse de să pustii de tot. Deci, să fugim şi noi de vicleanul obiceaiu al jurămîntului, ca să nu păţim şi noi ca aceia, ca să aducem dragostea lui Dumnezău spre noi, şi să petreacem această viaţă bine, şi să dobîndim bunătăţile ceale viitoare, întru Hristos Isus, Domnul nostru, a căruia e slava, în veacii veacilor, amin. Cuvînt al 19 a celui întru Sfinţi părintele nostru, a lui Ioan Zlatoust. Pentru pocaianie, şi pentru cei ce rămîn de săboară, şi pentru sfîntul preastol, şi pentru judecată. Blagosloveaşte, Părinte. Precum n-au folos sămănătorii, cînd leapădă sămînţa pre cale, aşa, şi noi nu avem nici un folos, căci ne chemăm creştini, de nu vom avea şi lucruri să urmeaze numelui. Şi, de veţ vrea, să vă aduc mărturie bună şi vreadnică pre fratele lui Dumnezău, pre Iacov, zicînd: „Credinţa, fără [223] de fapte, iaste moartă.” Pentru aceaea, dară, pretutindenea trebuiescu lucrurile faptei cei bune, că, deaca lipsescu acealea, nici numele creştinătăţii nu poate să ne folosască nimica. Şi, de aceasta să nu te miri, că, spune-m, ce dobîndă are ostaşul, căci mearge la oaste şi nu iaste vreadnic de oaste să bată războiu pentru împăratul de la carele să hrăneaşte? Că, de iaste şi înfricoşat acest cuvînt, mai bine ar fi fostu să nu fie oştit decît au oştit şi nu s-au nevoit pentru cinstea împăratului. Că, cum nu se va pedepsi cel ce de la împăratul să hrăneaşte şi pentru împăratul nu să nevoiaşte? Şi, încă, ce zicu eu, pentru împăratul, macară de-am putea pentru sufletele noastre să ne nevoim. Ce vei să zici?: „Dară, cum pociu să mă spăsescu, că sînt în lume şi-n valuri?” Ce grăieşti, omule? Eu îţ voiu arăta că nu mîntuiaşte pre om locul, ci fapta şi voia cea direaptă. Adam s-au înecat în limanul raiului, iară Lot în Sodom să mîntui, ca den luciul mării. Iov să îndireptă în gunoiu, iară Saul în curţile ceale împărăteşti căzu, şi den cinstea aceştii lumi, şi den cea viitoare. Nu iaste să te curi cu aceasta, să zici că: „Nu pociu să fiu în lume şi-n valuri şi să mă şi mîntuiescu.” Dară, care iaste împiedecarea, căci nu alergăm adease la rugăciune şi la sfintele adunări? Au nu vedeţi pre ceia ce vor să ia boierii şi cinste de la împăratul cum mergu de des la curte (76r) şi cum pun pre alţii la mijloc să grăiască, ca să dobîndească cearerea lor? Aceastea le zic cătră ceia ce nu aleargă la sfintele şi dumnezăieştile slujbe şi pentru ceia ce vorbescu cuvinte în deşărt în ceasul cel înfricoşat al sfintei leturghii, a measei cei tainice. Au n-ai făgăduit preotului, cînd au zis?: „Sus să avem mintea şi inimile noastre.” Şi ai zis: „Avem cătră Domnul.” Nu te temi, nu te cutremuri, că şi la acestu înfricoşat ceas te afli mincinos? O, mare minune, masa cea de taină iaste gata, mielul lui Dumnezău pentru tine să junghe, focul duhovnicescu izvoraşte den prea sfîntul preastol, heruvimii dvorescu şi serafimii zboară, cei cu şase aripi îş acopăr feaţele. Toate puterile, ceale fără de trupuri să roagă pentru tine cu preotul, focul cel sufletescu [224] să pogoară, sîngele să deşartă în potiriu den prea curata coastă pentru curăţenia ta, iară tu nu te temi, nici te cutremuri. O sută şi 68 de ceasuri sînt în săptămînă şi Dumnezău numai un ceas singur ş-au ales, iară tu şi acesta îl cheltuieşti în lucrurile lumeşti, şi-n vorbe, şi-n rîsuri. Dară, cu ce îndrăznire te apropii de dumnezeieştile taine? Cu ce ştiinţă spurcată? De-ai ţinea în mînile tale tină, oare cutezare-ai să te atingi de haina împăratului? Nicidecum. Ce să nu zi ci că iaste pîine, nici să gîndeşti că iaste vin, pentru că nu mearge în jos, ca cealealalte bucate. Să nu dea Dumnezău să fie aceasta, nici să cugeţi acesta lucru niciodată, ce, precum la ceară, focul nu face nici o prisosală, aşa gîndeaşte şi pentru dumnezeieştile taine, că să împarte în fiinţa trupului. Pentru aceaea, şi cînd te apropii, să nu gîndeşti că te priceştuieşti de la om, ce de la singuri serafimi, cu lingura cea de foc ce-au văzut Isaia. Cugetă că te priceştuieşti cu dumnezeiescul trup şi, în ce chip atingi buzele tale de preacurata coastă, aşa să te priceştuieşti şi cu dumnezeiescul sînge. Întru aceaea, fraţilor, să nu lipsim de la rugăciunile besearecilor, nici să vorbim în besearecă cuvînt în deşărt, ce să stăm cu frică şi cu cutremur, plecînd ochii jos, iară sufletul rădicîndu-l sus, să suspinăm den inimă şi să strigăm fără de glas. Au nu vedeţi pre ceia ce stau înaintea împăratului celui nesimţit, şi putred, şi trecătoriu, şi pămîntescu, cum stau şi nu să clătescu, nici vorbescu, nici caută încoace sau încolo, ce stau trişti, şi mîhniţi, şi cu frică? De la aceştia ia pildă, o, omule! Într-acesta chip vă rog să dvoriţi înaintea lui Dumnezău, ca cînd aţ dvori înaintea împăratului celui pămîntescu. Încă şi mai cu multă frică să cade să stăm înaintea împăratului celui cerescu. Aceastea le voiu zice de multe ori, pînă vă veţ îndirepta. Cînd venim în besearecă, să venim cum place lui Dumnezău, să nu avem pizmă în sufletul nostru, ca nu cumva, rugîndu-ne, ne vom blestema pre noi, zicînd: „Iartă-ne noao, cum şi noi iertăm datornicilor noştri.” Cu adevărat, înfricoşat iaste acest cuvînt şi, ca cum am zice, cela ce zice acest cuvînt, [225] aşa zice cătră (76v) Dumnezău: „O, stăpînule, lăsat-am eu, lasă şi tu. Dezlegat-am, dezleagă. Iertat-am, iartă. Iară, de-am ţinut eu, ţine. De n-am dezlegat greşalele vecinului mieu, nici tu să nu dezlegi ale meale greşale. După măsură, ce-am măsurat, să mi să măsure”. Aceastea gîndiţ şi vă aduceţ aminte de ziua cea înfricoşată şi puneţi în mintea voastră focul acela şi muncile aceale înfricoşate. Să ne întoarcem den calea noastră cea rătăcită, pentru că vine ceasul întru care să strică zborul aceştii lumi şi nu va mai putea afla nimenea vreame să nevoiască, nu va afla, după sfîrşitul vieţii, să neguţătorească. Nu poate, deaca să strică privirea, să să încununeaze. Această vreame iaste a pocăinţii, iară aceaea a judecăţii; aceasta iaste a luptărilor, iară aceaeaa încununărilor; aceasta iaste a osteninţii, iară aceaea a odihnii; aceasta a trudelor, iară aceaea a plăţii. Deşteptaţi-vă, rogu-vă, deşteptaţi-vă, şi, aceastea ce vă zicu, cu drag le ascultaţi: „Vieţuit-am trupeaşte, să vieţuim şi sufleteaşte. Petrecut-am cu desfătăciuni, să petreacem şi cu fapte bune, trăit-am cu leane, să trăim şi cu pocaianie”. Ce să mîndreaşte pămîntul şi cenuşa? Ce te înalţi cu firea, omule, şi te ţii mare? Ce nădejduieşti să dobîndeşti din avuţia şi din slava lumii aceştiia? Ia, să meargem, rogu-vă, la mormînturi, să vedem tainele ceale de acolo, să ne vedem firea noastră răsipită, oase deşarte, trupuri putrede. Şi, de eşti înţeleptu şi ştiut, socoteaşte-te şi-m spune cine iaste împăratul şi cine iaste cel prost? Cine e boiariul şi cine iaste sluga? Cine iaste înţeleptul şi care e neînţeleptul? Unde-i iaste acolo frumuseaţea tinereaţelor? Unde iaste faţa ce veaselă? Unde-s ochii cei frumoşi? Unde iaste nasul cel direptu? Unde-s buzele ceale roşii? Unde iaste frumuseaţea obrazului? Unde iaste fruntea cea luminată? Au nu sînt toate fum, şi prah, şi cenuşă? Nu sînt toate viermi, şi putoare, şi împuţiciune? Aceastea gîndind noi, fraţilor, să ne aducem aminte de ziua cea de-apoi, să ne întoarcem din calea noastră cea rătăcită, pînă avem vreame, de vreame ce ne-am cumpărat cu cinstitul sînge, că, pentru aceasta s-au arătat Dumnezeu pre pămînt, nici [226] avînd unde-ş pleca capul. O, mare minune, judecătoriul vine la judecată, viaţa gustă moarte, ziditoriul să loveaşte cu palma de zidire, cel nevăzut de serafimi să scuipă de slugă, oţet şi fiare gustă, cu suliţa să împunge şi-n groapă să pune! Iară tu, omule, te leneveşti, şi dormi, şi n-ai nici o grijă! Nu cunoşti că, de ţi-ai vărsa şi sîngele tău pentru dînsul, nici atuncea tot nu plăteşti datoria deplin, de vreame ce altul iaste sîngele stăpînului şi altul iaste sîngele slugii. Apucă, mai’nainte de ieşirea sufletului, cu pocăinţa, să nu cumva să vie moartea şi va peri tămăduirea pocăinţii, că, pre pămînt, numai pocăinţa poate să ajutorească, iară în iad aceasta nu iaste. Să cercăm pre Domunl, pînă avem vreame, să facem lucruri bune, ca şi viaţa aceasta, (77r) să dobîndim şi bunătăţile ceale veacinice, întru Hristos Isus, Domnul nostru, a căruia e slava, şi putearea, şi tăria, în veacii veacilor, amin. Cuvînt al 20 a celui întru Sfinţi părintele nostru, a lui Ioan Zlatoust. Pentru învăţătura cea nedescoperită. Blagosloveaşte, Părinte. Şi mai’nainte, fraţilor, am dojănit pre fraţii ceia carei îş lasă rugăciunea şi slujba şi umblă pre denafară de beseareca lui Hristos. Şi, acum, iarăş, voiu să împut celora ce sîntu înlăuntru, în besearecă, şi mintea lor le iaste afară, că aceştia mai rău sînt decît ceia ce nu vinu la besearecă, că aceştia, măcară că sînt în besearecă la vreamea înfricoşatei leturghii, iară, dentru îndemnarea diavolului, vorbescu unul cu altul de lucrurile ceale lumeşti şi putrede. Şi alţii, iarăş, de zavistia lor, ocărăscu pre cei ce citescu citania şi pre cîntăreţi şi cuvintele ceale dumnezeieşti hulescu. Ce faci, omule? Preotul zice: „(...) (adecă sus să avem inimile).” Iară tu vorbeşti şi rîzi în besearecă? Dară, nu te temi că, vorbindu tu şi neavînd grijă, va sări vreun drac, cu mare puteare, şi va întra în sufletul tău cel fără de grijă, aflînd uşa casei tale, adecă [227] nepăzind mintea pre sufletul tău? Ce spre aceasta ni să cade noao, tuturor, să vărsăm izvoară de lacrăme, căci că, după sfînta preceştenie, şi după luarea sfîntului botez, şi după împreunarea cu Hristos, atuncea putu dracul, ca un lupu, să hrăpească pre oameni den turmă, să-i ţie lîngă dînsul. Şi tu vezi primejdia ce-au păţit şi nu lăcrămezi? Dară, ce răspunsu vreadnic iaste împotriva acestora? Ia, spune-m? De-ai vedea o casă a vrunui vecin al tău arzînd, măcară de ţi-ar fi şi vrăjmaş, n-ai alerga să stingi văpaia focului, temîndu-te ca nu cumva să vie focul şi la uşa ta, care aceasta o fac şi dracii? Deci, fă şi tu aşa, cînd vezi pre fraţii tăi că au supărare de draci, pentru că văpaie şi pîrjol mare iaste lucrarea dracilor. Pentru aceaea, să fii cu strajă, să nu cumva să vie şi-n sufletul tău dracul, cînd îl va găsi leaneş şi fără de grijă, ce, cînd vei vedea tu pornirea dracului, fugi şi aleargă cătră stăpînul Hristos, că, văzînd dracul sufletul tău cel deşteptat şi călduros şi gîndul tău întărit, va fugi cu multă ruşîne. Iară, de te va afla cu leane, şi nepăzit de darul lui Dumnezeu, şi de tot pustiu, şi va (77v) întra de sîrgu, ce rău nu-ţ va face? Iară, aflîndu-te deşteptat, şi sculat, şi de ceriuri ţiindu-te, nu să cutează nimic să să înalţe să te vază. Deci, măcară deşi urgiseşti pre fraţii tăi, încai să-ţ fie milă de tine şi închide uşa sufletului tău, să nu între gîndurile ceale vicleane ce le samănă dracii, că alt nimica nu goneaşte pornirea dracilor, ca rugăciunea şi ruga cea ce să face den tot sufletul. Şi, de vei să ştii cît bine iaste ca să poţi, cu mîntuinţa şi cu fapta cea bună, să dobîndeşti şi să mîntuieşti şi pre alt frate, ascultă ce grăiaşte Dumnezeu, pren prorocul, că: „Cela ce scoate pre cel cinstit de la cel nevreadnic, ca rostul mieu va fi.” Cum ar zice, că, cine scoate pre alt frate den răutate, şi din necredinţă, şi den păcat, şi-l aduce spre adevăr, şi spre faptă bună, şi spre înţelepciune, mie, lui Dumnezeu urmează şi să aseamănă. Că, de vreame ce singur Hristos, Dumnezeul nostru, carele iaste din cea nespusă şi nedescoperită fiinţa lui Dumnezeu, au primit de-au luat moarte necinstită pre cruce şi alalte toate ceale omeneşti [228] le-au suferit pentru noi, nemulţimitorii, şi pentru mîntuirea noastră. Dară noi, cum să nu fim iertători şi milostivi cătră ceia ce sînt de o credinţă cu noi, carii sînt mădulările noastre, şi să nu avem dragoste şi nevoinţă spre dînşii, atîta cît şi din gura dracului să-i răpim şi să-i izbăvim pre dînşii? Că, de vreame ce, den bucatele ceale simţitoare şi neputrede ale measii, aleg o parte de ţinu şi pentru priateni, arătînd cu aceasta mare semnu dragostii ce au cătră dînşii, dară cu cît mai vîrtos să cade să facem aceasta la lucrurile ceale sufleteşti? Că mai multă laudă şi mulţimită ne iaste noao, că cela ce învaţă pre vecinul lui nu face atîta bine numai aceluia, ce, încă, şi lui îş agoniseaşte plată de la Dumnezeu, aducîndu-ş aminte de cealea ce-au învăţat el pre vecinul lui, că, de veade neştine vreo icoană care e o asămănare fără suflet a vreunui cocon sau a vreunui priaten al lui, îi pare că veade pre cel mort şi, prin icoana cea fără de suflet, i să pare că veade pre cel dorit al lui. Într-acesta chip, şi noi dobîndim vedearea sfinţilor, citind vieţile şi lucrurile lor ceale bune, nu doară avînd noi icoanele trupurilor lor, ci ale sufletelot lor, că ceale ce-au învăţat ei sînt icoanele sufletelor lor. Precum doftorii nu îndeamnă pre bólnavi să meargă la doftori, ci doftorii mergu la bólnavi de-i tămăduiescu, aşa fă şi tu, cu toată putinţa şi cu toată nevoinţa, pentru sufletele fraţilor, cînd le vezi că sînt bólnave de patimele păcatelor, cunoscînd că iaste puţină vreamea aceasta a vieţii noastre. Şi, de nu vom dobîndi aceaste cîştiguri folositoare de suflet aici, iară acolo nici o mîntuire sufletească nu vom avea, că poate un suflet, deaca să va mîntui, să piarză mii de sarcini de păcate şi va fi în ziua aceaea, a judecăţii, mîntuire în locul altui suflet? Că, de vreame ce fecioara cea cinstită ce o chiema Tavitha, care îmbrăca văduvele (78r) şi săracele şi făcea multă milostenie la săraci, în toate zilele, au murit şi iarăş au învis, această minune cine o au făcut? - Lacrămile celora ce era miluiţi de dînsa. Ce nu vor face lacrămile oamenilor celora ce să vor mîntui de sfatul, şi nevoinţa, şi buna învăţătura ta? Că, în ce chip au [229] stătut şi s-at rugat văduvele acealea şi săracele pentru acea fecioară şi o au învis, fiind moartă, aşa şi pentru tine vor sta atuncea ceia ce le-ai făcut lor bine, şi s-au mîntuit de la tine. Şi te vor face de vei dobîndi multă milă de la direptul judecătoriu şi, nu numai atîta, ce, încă, şi den focul ceal veacinic, te vor scoate. Aşijderea, cu cît face neştine mai multă cheltuială la săraci, cu atîta are şi cununi mai multe de la Dumnezeu; cîtu e cheltuiala, atîta iaste şi plata şi folosinţa sufletului. Multe bunătăţi sînt de la Dumnezeu să să dea noao, ce nimenea la dînsul nu poate să le agonisească, de nu va mîntui şi pre aproapele lui. Pentru aceasta, zice fericitul Pavel: „Nimenea să nu ceară al său folos, ce şi al altuia să ceară fieştecare, că folosul lui iaste a fratelui său”. Că, precum, iarăş, ceia ce facu strîmbătate altora, deaca vor mearge acolo, la judecata lui Dumnezău, şi vor vedea pre ceia ce le-au făcut strîmbătate, se vor ruşina (precum zice dumnezeiasca Scriptură pentru bogatul cel neîndurătoriu şi nemilostiv, carele vedea pre Lazar în braţele lui Avraam), aşa şi, atuncea, aceşti făcători de nedireptate nu vor putea să grăiască cătră cei ce le-au făcut strîmbătate, ce, încă mai vîrtos, cu multă ruşine să vor duce în iad. Aşa, iarăş, ceia ce învaţă şi-i dojenescu pre ei, văzînd pre aceiaş, care-s învăţaţi de dînşii şi mîntuiţi, de multă îndrăznire şi bucurie să vor umplea acolo, împreună cu dînşii. Şi să nu zică cineva: „Că ce ameastec am eu cu acel om, de vreame ce iaste striin?” Dară, de va fi acela creştin credincios, şi se va priceştui cu sfintele taine, şi va veni la besearecă, acela, dară, şi decît fraţii, şi decît rudeniile, şi decît toţi, mai mult iaste al tău. Că, în ce chip să pedepsescu furii şi să omoară cu reale morţii, aşa şi primitorii cei de furi, cu aceaea muncă să pedepsescu. Într-acestaş chip, şi păgînii şi necredincioşii să muncescu, iară şi credincioşii ceia ce pot să-i izbăvească pre vreun om den păgînătate sau den păcate şi nu vor, tot aceaeaş muncă vor păţi. Pentru aceaea, fieştecare den noi iaste datoriu să mîntuiască şi pre alţi fraţi, ca, şi la judecata cea viitoare, să întimpinăm [230] pre Hristos cu multă îndrăznire şi să aducem la dînsul poclon, decît toate mai cinstite sufletele oamenilor celor rătăciţi să meargă la dînsul. Şi, pentru unii ca aceştia, macară de ne-ar bate, macară de ne-ar omorî, tot să răbdăm, numai pre dînşii să-i mîntuim, pentru că şi cei bólnavi şi neputincioşi, de multe ori, înjură şi gonescu pre doftori, iară noi numai una poftim, adecă să vedem sănătatea celuia ce ne înjură. Cum, dară, nu iaste aceasta mare nebunie, că, pentru trupurile oamenilor, să facem (78v) atîta nevoinţă de mare şi multă cheltuială, grijîndu mai’nainte pentru sănătatea lor, iară pentru nevoinţa sufletelor oamenilor şi a fraţilor noştri celor periţi să ne lenevim? Şi nemică să nu gîndim, că petrecu multe răutăţi şi, după toate aceastea, vor să să şi muncească. Ce faci, omule? Pre fratele tău vezi că să surpă, aflîndu-se, în toată viaţa lui, în leane şi-n curvie şi tu nu tinzi mîna ta să-l scoţi den surparea perirei? Pentru căci nu-l dojeneşti şi să-l cerţi? Ce te temi să nu-l sminteşti şi-l cinsteşti mai mult pre dînsul decît mîntuirea sufletului lui? Dară, ce răspuns vei să dai lui Hristos în ziua judecăţii? N-ai auzit ce-au poruncit Dumnezău jidovilor? Că, de vor vedea dobitoacele vrăjmaşilor lor că vor să să surpe, să nu le lasă să piară, iară, de vor cădea într-adîncu, să le scoale. Deci, de vreame ce zice Dumnezău jidovilor să nu lase să piară dobitoacele vrăjmaşilor lor şi, noi, văzînd sufletele fraţilor noştri, în toate zilele, căzute şi surpate de diavolul, să nu le luom aminte? Dară, cum nu iaste aceasta mare neomenie şi fire dobitocească, să nu dăm noi atîta ajutoriu oamenilor, cît da aceia dobitoacelor celor necuvîntătoare, că această neprimire şi negrijire toate bunătăţile le-au stricat? Aceasta au stricat şi-au turburat viaţa oamenilor şi nici nu vom să ne dojănească cineva cînd greşim, nici noi pre alţii, ca să nu ne arătăm grei, dojănind pre dînşii, de vreame ce ne facem ca hiarăle ceale sălbateci şi nu vom nici să ne grăiască nimenea, nici vînt reace să ne atingă nu primim. Dară ce creştini sîntem, de nu suferim unul pre altul? Vei să îndireptezi pre vreun frate leaneş pentru [231] mîntuirea lui? Lăcrămează şi te roagă lui Dumnezău pentru dînsul, ia-l cu tine, deosebi, şi-l îndireptează, şi-l sfătuiaşte, şi-l roagă, precum făcea Pavel: „Nu cînd ai, voiu veni, zice, şi mă va smeri Dumnezău, şi voiu plînge pre mulţi de ceia ce-au păcătuit mai’nainte şi nu s-au pocăit den necurăţia lor şi de curvie.” Aşa, şi tu, arată dragoste cătră cel păcătos. Mîngîie-l pre dînsul, şi-l chiverniseaşte şi trupeaşte, şi nu-l dosădi, căci au păcătuit, ce-i fă metanii pînă la pămînt, apucă-l şi-i sărută picioarele lui, şi mîinile lui, nu-ţ fie ruşine, de vei să-i mîntuieşti sufletul, cum facu şi doftorii cei învăţaţi, cînd văd pre cei bólnavi că nu primescu nici o doftorie, îi roagă şi-i sărută pre ei să primească doftoriile sănătăţii lor. Deci, aşa fă şi tu, macară de ţ-ar fi a osteni pînă la moarte, ca să înţelepţeşti pre fratele tău şi să nu osteneşti niciodată, sfătuindu-l şi îndireptîndu-l, pînă cînd se va întoarce, şi se va pocăi, şi se va lăsa de reale. Şi aceasta ce o faci tu pentru cel păcătos o socoteaşte Dumnezău în loc de mare mucenie, că şi marele Ioan prediteciu, pentru alt nemica n-au mărturisit, de i s-au tăiat sfîntul cap, fără cît numai pentru sfînta leage, căci să ocărîia. Pentru aceaea, şi tu nevoiaşte-te, pînă la moarte, pentru adevara şi Dumnezău îţ va ajuta, pentru (79r) că ajunge un om aprinsu cu rîvnă dumnezeiască să îndirepteaze multă lume. Şi nu-m zică nimenea că eu n-am adunare nici cu un frate, că noi, creştinii, nu avem spre diavolul nici o amestecătură, ce cu oamenii. Şi, încă, cu cei credincioşi multe avem împreună. Au doară nu sîntem tot de o fire? Nu lăcuim toţi pre un pămînt şi cu un fealiu de hrană ne hrănim? Au n-au şi ei un stăpîn, pre Dumnezău? Au n-au primit şi aceia Evanghelia şi leagea lui Dumnezău? Pentru aceaea, să nu zicem aceaste cuvinte reci, ce numai să arătăm la fraţii noştri socotinţa şi chivernisirea carea să cade şi, peste toată dragostea carea iaste cap tuturor bunătăţilor, că, fără de dragoste, nu poate nimenea să să spăsască. Pentru aceaea, frate, nu părăsi niciodată de a învăţarea şi a certarea pre fratele tău, macară de te şi înjură şi te înfricoşază că-ţ va [232] face pagubă. Toate acealea să le suferi, cu multă răbdare, pînă cînd vei dobîndi mîntuinţa sufletului lui, că, de-ţ va fi el ţie vrăjmaş rău şi tare, iară Dumnezău îţ va fi priaten şi ajutoriu, nu numai aici, într-această lume, ci, mai vîrtos, în ziua aceaea a judecăţii, mare daru îţ va dărui. Însă, a face neştine şi milostenie la săraci mare lucru iaste şi de mîntuinţă, iară mai mare iaste a scoate neştine pre altcineva den rătăcirea necredinţii şi a păcatului, pentru că sufletul nu are răscumpărare nici cu toată lumea, atîta cît de-ai da mii de avuţii nu poţi să faci nimică, ca cum ai întoarce un suflet la credinţă. Şi, veri cine va putea să facă aceasta, va fi ca Petru şi ca Pavel, nu să paţă nevoi şi răutăţi multe ca aceia, căci că vreamea aceasta iaste a păcii, ce numai să puie omul nevoinţă şi osîrdie. Încă, ce zic eu, ca Pavel? Rostul lui Hristos iaste, zicu, cela ce va izbăvi un suflet den rătăcirea necredinţii şi a păgînătăţii, pentru că zice: „Tu, cela ce scoţi pre cel cinstit de la cei nevreadnici, ca rostul mieu vei fi.” Iară, încă iaste cu direptul şi să cade să zicem şi pren case cealea ce zice Sfînta Scriptură în besearecă: ”Macară priaten iaste, macară rudenie şi, de nu-l vei pleca astăzi sau mîine, să te asculte, sau măcară niciodată, tu tot ai plata gata de la Dumnezeu. De nu pre toţi, măcară şi puţini den cei mulţi, tot vei mîntui.” Că şi apostolii, de n-au nici plecat pre toţi să crează în Hristos, iară, de vreame ce s-au întrebat cu toţi, de la toţi au dobîndit plată. Aşijderea, şi tu, de nu vei putea să întorci o sută, încai pre cei cinci nu-i lăsa, iară, de nu vei putea nici pre cei cinci, pre unul să nu laşi, că nu dă Dumnezeu cununile spre sfîrşitul faptelor celor bune, ce după firea celora ce săvîrşăscu faptele ceale bune. Pentru aceaea, cînd vei vedea pre cineva rugîndu-se pentru vindecarea sufletească sau trupească, să nu zici la sineţ, căci nu l-au tămăduit? Nu l-au ispovedit cutarele şi cutarele? Sau să zici că: „Eu sînt mirean şi am coconi şi fămeaie, şi aceastea să cade să le facă popii şi călugării.” Ia, spune-m tu, cînd ai găsi o comoară (79v) plină de galbeni, oare zicere-ai întru sineţ căci n-au luat această comoară [233] cutarele şi cutarele, Ioan sau Dimitrie, ce să o iau eu singur? Aceasta nu o ai zice niciodată, ce ai grăbi să o apuci mai’nainte tu, de toţi. Aşa socoteaşte şi fă pentru fraţii cei căzuţi şi să-ţ pară, în mintea ta, că ai aflat comoară pentru nevoinţa acelora. Că ce iaste mai bunu decît aceasta în lume, care, nici postul, nici mătaniile, nici îngenuchiarea, nici alt nimica nu poate să o facă, fără numai mîntuirea carea o faci fratelui tău? Şi nu că doară le zicu eu aceastea, ce însuş Dumnezeu o au zis aceasta, că: „Numai pre unul singur să mîntuieşti, zice, va fi rostul tău, ca rostul mieu.” Pentru aceasta, să cade să înveţi mai’nainte pînă a nu cădea în păcat, să-ş păzească fecioria lor cu alalte fapte bune, că multă mîntuire ne aduce noao aceasta. Însă, după păcat, multă nevoinţă să faci cu dînşii, pînă îi vei aduce la pocăinţă. Şi, pentru aceasta, mai multă plată şi laudă vei lua de la Dumnezeu, pentru că şi doftorii mult învaţă pre cei bólnavi să să păzească de nişte bucate ce sînt de stricăciune, pînă a să însănătoşa. Iară, de nu să vor nevoi să păzească învăţăturile lor şi vor cădea iarăş în boală, tot nu-i lasă să petreacă rău pînă la moarte, ce, încă, atuncea, facu mai multă nevoinţă, ca să-i izbăvească den boală. Pentru aceaea, dară, şi tu fiindu doftor sufletescu, cînd trebui să îndireptezi pre fratele tău, măcară de ţi-ai pune şi sufletul, pînă la moarte nu te părăsi. Domnul nostru, Isus Hristos, au murit pentru noi, iară tu nici cu cuvîntul nu vei să-l mîngîi? Dară, ce răspuns vei să dai înaintea înfricoşatei judecăţi, pentru atîtea suflete ce le laşi de pier? Că, de-ai vedea pre cineva ducîndu-l să-l spînzure cu judecată direaptă şi-ai putea să-l apuci să-l scoţi din mîinile ucigaşilor, oare n-ai face, în tot chipul, să-l mîntuieşti de moarte? Dară, pre fratele tău îl vezi trăgîndu-l, nu ucigaşul, ce diavolul, la rîpa pierzării şi nici sfat măcară nu-i dai, ca să-l scoţi de la acea hiară rea? Dară cum vei afla iertăciune? Iară, de iaste mai tare decît tine, vădeaşte-l la mine, că mai bine-m iaste să-m puiu viaţa mea la moarte decît să-l las să între înaintea uşilor besearecii, că şi aceasta iaste un fealiu de vicleşug, [234] că peirea altora le pare că iaste mîngîiare muncii lui. Spune-m care din voi au mers la vreo casă creştinească şi-au luat vreo carte scrisă să citească Scriptura. Nu poate să zică cineva că am citit şi mult am folosit, ci, prin mai multe case, găseşti cărţi şi mangane de jocu. Iară, de să va afla cineva să aibă carte, el o pune în ladă şi o încuie, de stă pururea, şi nevoinţa lor iaste numai la cîntece şi la jocuri. Alţii, iarăş, de-au cărţi, ei să laudă cu frumuseaţea scrisorii, iară nu cum citescu, să să folosească şi să facă dobîndă sufletului, ce facu arătare de fală şi de avuţie. Spre aceasta iaste nevoinţa lor, atîta le iaste cea mare mîndrie, pentru că (80r) nu auz pre nimenea zicînd că să foloseaşte din ceale scrise, ce numai ci să laudă că are cărţi scrise cu slove de aur. Hadîmul cela ce l-au botezat apostolul Filip, măcară că era varvaru şi necărturariu, şi avea şi multe griji, şi ceale ce le citiia nu le înţelegea. Ce zic, iară, încăş, tot nu părăsiia de a citirea, şăzînd în caru, ci, de vreame ce, pre calea ce mergea, făcea atîta nevoinţă la citanie, dară, cînd va fi fost în casa lui, cîtă nevoinţă va fi făcut? Şi, mai vîrtos, că ceale ce le citiia nu le înţelegea, că, în ce chip, cînd flămînzeaşte cineva, iaste semnu de sănătate trupului, aşa şi nevoinţa ascultării dumnezeieştilor scripturi iaste mare semn sănătăţii sufletului. Pentru care pricină, dară, noi, de multe ori, nu vă spunem dezlegarea întrebărilor celor greale, ca să le înţeleageţi? Aceasta o facem, ca să vă deprindem să nu luaţi şi voi, totdeauna, hrană mestecată, ce şi voi singuri, alte dăţi, să faceţi dezlegarea gîndului, precum facu şi porumbii, că porumbii, pînă le sîntu puii în cuibu, îi hrănescu den gură, iară, deaca zboară den cuibu şi văd că pot zbura cu arepile lor, nu-i mai hrănesc ca mai’nainte, ce aducu grăunţul de grîu în gura lor, şi li-l arată, şi puii vin aproape, iară mumele lor lasă hrana pre pămînt şi-i îndeamnă să ia ei singuri grăunţele ceale de hrană. Aşa facem şi noi, că, luînd hrana cea sufletească în gura noastră şi apoi chemîndu-vă pre voi, vă arătăm dezlegarea cuvîntului, după obiceaiu, iară, deaca vă apropiaţi să luaţi, lăsăm [235] întrebarea cuvintelor nedezlegată, pentru ca să dezlegaţi voi singuri cuvintele Sfintii Scripturi. Şi, în ce chip bólnavilor nu le fac numai un fealiu de bucate să le dea să mănînce, ce trebuie să gătească de multe fealiuri de bucate, ca, de nu va plăcea bólnavului de-un fealiu, să-i placă de altul, de nu de acela, de altul, iară, de nu va primi nici de acela, ce-l va goni, tot va primi de altul şi, den multa nepohtă, biruiescu greul gustului şi, de multele fealiuri de bucate, să tămăduiaşte neplăcearea firii. Deci, aşa iaste şi la mîncările ceale sufleteşti şi aşa să cade să facem, cînd sîntem bólnavi sufleteaşte, den multele citanii şi pilde ale Sfintii Scripturi, să aflăm pre lesne doftoria boalelor celor sufleteşti. Pentru aceasta, mă rog libovului dumneavoastră, ca să nu vă fie cu greu de învăţăturile şi dojănile, iară, de o va părea şi cu greu, mai multu mi să cade mie să mă îngreuiezu, carele zicu de multe ori şi nu sînt auzite de nimeni, iară nu să cade voi să vă îngreuiaţi, carii, pururea, ascultaţi şi nu auziţi. Au nu ştiţi că ceia ce nu bagă în samă ascultarea cea dumnezeiască, pre aceia nu-i numeaşte Scriptura oameni, ce zidiri fără de minte? Că, pentru nebăgarea aceasta de samă, au pierdut blagorodnicia cea omenească? Şi ascultă o istorie veache pentru această poveaste. Acel prea mare glăsuitoriu, prorocul Isaia, să duse în cetatea Iudei, care era fruntea cetăţilor, cea plină de oameni, adecă în Ierusalim, şi, stînd (80v) în mijlocul tîrgului, l-au încungiurat mulţimea oamenilor şi, cu aceasta, vru să arate că cela ce nu ascultă cuvintele dumnezeieşti nu iaste om. Pentru aceaea, striga şi zicea cu glas mare cătră mulţimea oamenilor ce era împrejurul lui: „Bărbaţi, fraţi, venit-am în mijlocul vostru şi nu e nimeni om, strigat-am şi nu iaste nimeni să mă auză.” Pentru aceaea, îş întoarse cuvîntul cătră stihii şi zise: „Ascultă, ceriule, şi auzi, pămîntule. Eu, pentru aceaea, zise, m-am trimis de Dumnezeu la oameni, spre oamenii ceia ce au minte, iară, de vreame ce nici cuvînt, nici simţire n-au, pentru aceaea grăiescu cătră stihiile ceale fără suflet, carele n-au simţire, grăiescu cătră [236] dînsele, pentru ocara oamenilor cărora nu le trebuiaşte cinstea firii cei cuvîntătoare.” Într-aceastaş chip, şi prorocul Ieremia aşa zicea: „Cătră cine voiu să grăiescu?” „Ce grăieşti, o, dumnezeiescule proroace? Atîta mulţime de oameni vezi încungiurîndu-te şi întrebi cătră cine vei grăi?” „Adevăr vă grăiescu, că mulţimea aceasta numai trupuri multe sînt, iară auziri n-au, că urechile lor sînt nesimţite şi surde. Ce, pentru aceaea, nici cela ce are trup şi glas de om să chiamă om, ce cela ce are suflet şi osîrdie omenească, că ştiu că mulţi dentru voi, foarte cu greu, ascultă cuvîntul citaniei şi al învăţăturii. Iară, şi de tăceare, ce folos iaste? Că, de voiu tăcea eu şi nu mă voiu dodei pren cuvinte, peste putinţă iaste, cu tăcearea aceasta, să vă izbăvescu den muncă şi, aşa, să adaog cealea ale muncii şi, nu numai voao, ce şi pre mine mă duce la iad tăcearea aceasta. Că, ce daru au cuvintele, deaca nu ajutorescu lucrului? Ce dobîndă iaste să ne bucurăm de cuvînt şi de lucru să ne întristăm? Să ne îndulcim auzirea şi sufletul să-l băgăm la iad? Pentru aceaea, mai bine iaste să ne scîrbim aici decît să ne dăm acolo muncii cei de veaci. Pentru aceaea, nu să cade să vă pară rău de ceale ce zicu, ce să le primiţi şi să le lăudaţi. Iară, de sînt vreunii slabi la învăţătura Sfintei Scripturi şi nu pot să primească răspunsul nostru, aceasta voiu zice cătră dînşii, că: „Eu ale meale legi nu povestescu voao, ce citescu cărţile ceale pogorîte den ceriuri.” Pentru aceaea, să cade, de nevoie, cela ce s-au încredinţat aceştii slujbe, să înveaţe ceale scrise, cu multă îndrăznire, pentru folosul sufletelor celor ce ascultă. Şi să nu cercaţi, în toate, numai dulceaţa ascultării, ce şi greutatea pedepsii, că şi cel ce zice şi cel ce ascultă mare nevoie au a ascunderea dumnezeieştile legi, pentru că şi dascalii se vor judeca, ca nişte ucigaşi, cînd nu vor învăţa îndireptările lui Dumnezău, fără făţărie şi fără daru. Şi, iarăş, pre Pavel vă aduc mărturie vreadnică de credinţă. Pentru aceaea, şi eu, pururea şi totdeauna, decît toţi, năzuiescu supt sfîntul lui suflet, căci că cuvintele lui sînt prorocii şi legi dumnezeieşti, că nu iaste [237] Pavel cel ce grăiaşte, ce Hristos, care porneaşte limba lui Pavel, că zice: „Dirept aceaea, curat sînt eu de sîngele (81r) tuturor. În ce chip şi pentru ce? Pentru că nu m-am trimis, să nu spuiu voao toată voia lui Dumnezău, că, de n-ar hi spus tot adevărul, ce numai unele, n-ar hi fost curat de sîngele celora ce n-au crezut, ce, ca un ucigaş, s-ar judeca de Dumnezău, şi cu toată direptatea, pentru că ucigaşul numai trupul omului ucide, iară dascalul, carele învaţă în făţărie şi face leaneşu pre ascultătoriu, nu numai trupul, ce şi sufletul le trimite în muncile ceale fără de moarte. Deci, cine ar fi unul ca acela necrezătoriu şi făr’de omenie, ca cînd ocăraşte neştine pre cel ce învaţă şi grăiaşte pururea de mînia lui Dumnezău? Cîtă muncă grea va să ia unul ca acela? Că eu, de voiu tăcea şi voiu ascunde păcatele voastre cu tăcearea, bine şi cu cale iaste să să mînie fieştecarele, tăcînd eu, căci, de vom şi tăcea noi acum, iară acolo nu poate fi să nu să arate păcatele noastre.” Deci, iată că nici un folos nu iaste de tăceare, pentru că cela ce caută spre folosul ascultătorilor, macară de laudă cuvîntul, nu că doară iaste vreadnic de osîndă, ce de cununi, deşi tace şi de să şi defaimă, de vreame ce şi David, de-ar fi tăcut, cînd cu Goliath, nu l-ar fi lăsat să iasă la războiu, nici ar fi făcut acea biruinţă mare şi minunată. Pentru aceasta, de multe ori am grăit cătră voi şi, acum, iarăş, mai’nainte vă zic, şi de-acum nu mai mîngîiu, ce poruncescu şi învăţu. Deci, cine pohteaşte, el să asculte, iară cine nu, el nu pohtească, că, de nu veţ suferi să ascultaţi aceaste dojenitoare zise de mine, nu mă voiu mai arăta voao, nici voiu mai lăsa să mai treaceţi pre calea aceasta, pentru că, de ce treabă să fie atîta mulţime de bólnavi? Ucenicii Domnului au fostu 12, iară ascultă ce zice Hristos cătră dînşii: „Au doară veţ să vă duceţi şi voi?” Că, de vreame ce, macară că voao totdeauna vă grăim bine, dară cînd vă veţ îndirepta? Cînd vă vom folosi? Ce va zice cineva că sînt eresuri multe şi se va schimba întru acealea? Dară reace cuvînt iaste acesta şi fără de folos. Că mai bun iaste un om care va face voia lui [238] Dumnezău decît mii de necredincioşi şi fărădeleage. Ia, spune-mi tu, care ţi să pare mai bună, să aibi slugi multe, să fie furi şi ucigaşi, au să fie numai o slugă şi bună? Ce, care va vrea de unii ca aceştia să fugă, căci nici unul de aceştia mie nu-m trebuie, pentru că aceştia au stricat toate bunătăţile, zicînd că se vor duce la alte eresuri şi se vor schimba într-altă credinţă, pentru că sînt slabi. Şi, iarăş, zice: „Mai slăbeaşte şi tu ceva puţin.” Dară pînă cînd şi pentru ce să las şi să slăbescu, o dată, de doao ori şi de trei ori, iară nu totdeauna? Iată că iară vă învăţ şi mărturisescu înaintea lui Dumnezău, după fericitul Pavel, că, de mă voiu întoarce îndărăt, nu-m va fi milă de voi, căci, cînd vom vrea să ne judecăm, la judecata cea înfricoşată a lui Hristos, şi voi veţ sta departe, mie-m veţ da judecata şi pedeapsele. Pentru aceaea, dară, muşcaţi-vă şi vă mîhniţi, că, pentru ruşinea (81v) cea trecătoare, nu suferiţi amărăciunea cuvintelor, ca să vă izbăviţi den munci. Şi aceasta o cunoscu foarte bine, că toţi sîntem supt canon, că nimenea nu poate să să laude că are inimă curată şi vergură. Şi, iarăş, cunoscu că vă atingu cuvintele. Dară, ce voiu face? Că, deaca nu sînt ierbile amară, ranele nu să tămăduiescu. Şi, iarăş, de voiu vrea să puiu alte ierbi mai amară, nu veţ vrea să le răbdaţi. Dirept aceaea, strimtă mi-e de toate părţile, încă mie-m iaste să-m uşurezu mîna, că destule sînt aceastea, cîte am zis, pentru îndireptarea celor ce vor vrea să asculte. Iară, de veţ rămînea iarăş neîndireptaţi, în mînile judecătoriului Hristos vă veţ da. Şi aceasta toţi o ştiţi, că înfricoşat lucru iaste a cădea neştine în mînile Domnului celui viu. Însă, cela ce înceape numai o poruncă a lui Dumnezău face şi cealealalte şi nu va înceta, pînă nu ajunge la săvîrşitul bunătăţii, ca şi iubitoriul de bani, cu cît strînge bani mulţi, cu atîta pofteaşte să agonisască şi mai mult. Pentru aceasta, vă rog şi poftescu pre libovul dumneavoastră să nu ţineţ minte aceaste cuvinte ale meale numai într-acest ceas, ce şi la casele voastre, şi-n tîrgu şi, veri în ce loc veţ umbla, tot să le spuneţi şi să le povestiţi şi cătră alţii. Că macară de-ar fi cu putinţă, ca să fiu [239] pururea cu voi, iară, de vreame ce aceasta nu să poate, în locul mieu, vă aduceţi aminte de cuvintele meale şi, la masă şăzînd, tot să vă pară că sînt cu voi, şi stau, şi vă învăţ aceastea. Însă acestea ce le grăiescu acum, aduceţi-vă aminte de învăţătura aceasta, pentru dragostea noastră daţi răsplătirea. Şi aceasta încă vă mai zic că, de vor şi defăima vreunii aceaste învăţături ce le învăţăm, astupaţi-vă urechile voastre şi urmaţi prorocului care zice: „Pre cela ce cleveteaşte întru ascuns pre aproapele său, pre acela îl goniiam.” Iară, de vei şi vrea să grăieşti de rău, voiu astupa auzul graiurilor, că nu primescu gunoiu şi împuţiciune, că ce dobîndă iaste să ştii că cutarele iaste rău şi viclean, că, dentru aceasta, mare pagubă şi vătămare ai în sufletul tău, să cercetezi păcatele altora şi de-ale noastre să nu gîndim, că mai bine iaste să nu ştii decît să te înveţi rău. Iară, cunoaşte şi aceasta, că, de vei vedea pre cineva făcînd vase sfinte, sau altă podoabă de besearecă, sau de zidiri şi de pardoseale, nu-i zice: „Vinde-mi-le aceastea”, ca să nu-l conteneşti den osîrdia lui. Adevărat, de te va întreba, pînă a nu le face, să-i zici: „Acea cheltuială să o dea săracilor”, pentru ca să calce dulceaţa şi bucuria aceştii lumi, că aceastea nu sînt pururea, ce sînt trecătoare ca umbra, şi ceale de-ntristare, şi ceale de bucurie. Căci că, precum cei ce sînt în striinătate, pururea dorescusă meargă la moşia lor, aşa şi ceia ce iubescu darurile ceale mari ale cereştii moşii. Şi, precum călcătoriul să nevoiaşte să-ş facă calea lui, aşa să cade şi noao ca să ne nevoim pentru bunătăţile ceale viitoare, cînd vom sosi la eale. Şi, macară de-am vieţui puţini ani, să (82r) ne pară că am vieţuit mult, cu pofta bunătăţilor celor viitoare. Şi aceastea le zic, nu că doară defăimez viaţa aceasta, nici cum să nu fie aceasta, că şi această lume fapta lui Dumnezău iaste, ce vă îndemn spre dragostea raiului, ca să nu iubim lucrurile ceale pămînteşti şi să nu lipim trupurile noastre de dînsele, nici să fim slabi de fire, cum sînt mulţi, carii, macară de-ar vieţui şi mulţi ani, tot zicu că au vieţuit puţinel. Dară, ce va fi mai fără minte şi mai [240] fără de socoteală decît dînşii? De vreame ce cinstescu mai mult lucrurile ceale putrede ale lumii aceştiia decît ceriul cel înfrumuseţat şi cereştile bunătăţi, care, nici ochi de om le-au văzut, nici ureache le-au auzit, şi să tăvălescu în valurile furtunilor iernii cei amară, adecă ale vieţii aceştii amară. Iară, fericitul Pavel nu făcea aşa, ce siliia şi să nevoia pentru mîntuirea oamenilor, ca să nu piarză împărăţia ceriurilor, la care să ne învrednicim noi toţi, cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Isus Hristos, a căruia e slava şi puterea, în veacii veacilor, amin. Cuvînt al 21 a celui întru Sfinţi părintele nostru, a lui Ioan Zlatoust. Pentru moarte şi pentru sfîrşitul lumii. Blagosloveaşte, Părinte. Pururea şi totdeauna, fraţilor, cercetează mintea noastră şi întreabă să ştie pentru sfîrşitul lumii, cînd şi cum va să fie. Vrînd, dirept aceaea, fericitul Pavel să oprească această făr’de cale şi fără-de-cuviinţă cercetare a oamenilor, zice: „Iară, pentru anii şi vremile acealea, nu vă trebuiaşte să vă scriu.” Că, ia, spune-mi, ce dobîndă avem să ştim cînd va fi săvîrşitul şi concenia lumii aceştiia? Oare fi-va după doaozeci de ani, au 30, au 100? Ce folos ne dă noao aceasta? Nemică. Că au doară nu iaste concenia şi sfîrşitul vieţii a tot omul moartea? Ce cercetezi aşa mult, omule, şi te turburi pentru săvîrşitul lumii? Dară, precum şi la altele sîntem nechibzuiţi şi neprocopsiţi, aşa şi la aceasta, să lăsăm folosinţa noastră şi grijim de ceale striine, iară nu de ale noastre, adecă de grija morţii noastre, ce, cînd va fi sfîrşitul şi moartea fieştecăruia. De vreame, dară, ce veţ să ştiţi pentru ce iaste nearătată moartea noastră de la Dumnezeu şi pentru ce vine moartea, ca un fur, fără de veaste, cît mi să pare mie de bine iaste aceasta (82v) la noi, oamenii, adecă, căci nu ştim moartea noastră, că, de-am şti cînd vom muri, nici unul [241] den noi n-am face bine niciodată, ce ş-ar face lui omul mii de reale şi atuncea, la ceasul morţii, ar vrea să să pocăiască. Şi aşa ar muri, negrejit şi nepocăit, pentru că, de vreame ce acum, de nu iaste arătată frica morţii şi, încă, să cutremură sufletele tuturor, dară, cînd ar cunoaşte fieştecare că mîine va să moară, ce rău n-ar face? Să junghe şi să omoară pre cîţi vrăjmaşi ar avea şi, atuncea, să moară şi, într-acesta chip, nici oamenii cei viteaji n-ar avea nici atîta, făcînd răutăţi, că cela ce aşteaptă binele cel viitoriu, nici pre moarte nu o are în loc de moarte. Văzînd mortul înaintea lui zăcînd, nu ascultă cuvintele celor mulţi fără de minte, aducîndu-ş aminte de cununile ceale de la Dumnezeu, ca şi sămănătoriul, cînd samănă grîul, stricîndu-se şi putrezind, după ce-l samănă, nimic nu-i pare rău, ci, mai mult să bucură. Aşa, şi omul cel dirept să bucură, fiind înfrumuseţat cu faptele ceale bune şi, în tot ceasul, aşteaptă împărăţia ceriului şi împărăţia ceriului iaste singur Hristos. Pentru aceaea, nu-i pară rău, nici să cutremură, cînd îi vine moartea, că ştie că moartea iaste mutare şi cale cătră încununare. Pentru aceaea, şi mormînturile oamenilor sînt şi zac înaintea oraşului şi ţarinilor şi, în toate locurile, să află dăscălia smereniei, ca să vedem, adease, mormînturile noastre, să ne aducem aminte de slăbiciunea firii noastre. Să nevoiaşte neştine să meargă la vreo cetate mare, să apuce vreo cinste şi deregătorie preoţească şi, pînă a nu lua, mai’nainte veade mormînturile tuturor morţilor pline de putrejune şi viermi. Şi, nu numai aceasta, ce şi omul cela ce va să ia muiare, întîiu cercetează leagea, apoi scrie tocmeala zestrilor şi, încă, nunta nu s-au făcut şi, împreună, să scriu şi morţile. Şi, încă, pre muiare nu o au văzut, şi grijăscu pentru moarte, şi pentru dinsul, şi pentru dinsa, şi scriu la aceastea că, de va muri bărbatul mai’nainte sau muiarea decît bărbatul, scriu iată ce şi iată ce. Şi, nu numai pentru cei vii scriu, ce şi pentru cei ce nu s-au născut, că, de să va naşte cocon şi va muri, sau dentr-înşii de va muri unul, iară uită acealea ce-au scris, ce alte cuvinte de scîrbă şi de jale [242] aduce, zicînd: „Aceastea nădăjduiam eu să paţ? Aceastea aşteptam să-m vie? Atîta iaste bucuria aceştii lumi pline de lacrămi şi de jale? Să mă desparţ eu de fămeaia mea şi de soţul mieu?” Ce grăieşti, o, omule? Au afară eşti tu den primejdiile şi patemele lumii? Nu cunoşti dezlegarea firei omeneşti cei putrede? Vino-ţ, omule, la sineţ, şi în mintea ta, şi-ţ cercetează ştiinţa ta, şi cunoaşte că, cu puţin mai apoi, şi pre tine te aşteaptă păharul morţii, să ţi să mească. Ce, cel ce moare zice că au fost tînăr şi frumos, iară acum zace, de putrezeaşte în groapă şi să face lut. Dară, ce lucru mare iaste aceasta? Pentru (83r) aceasta, mai vîrtos să te bucuri, iară să nu-ţ faci voia rea, că şi cela ce va să înnoiască vreo casă veache, întîiu scoate pre ceia ce şăd într-însa. Atuncea înceape a strica casa şi a o zidi de-al doilea rînd, mai bine şi mai frumos de cum au fost mai’nainte. Şi celora ce şădea într-însa mai’nainte, nici un rău nu le pare, ce, încă, mai bine le pare şi să bucură. Aşa, dară, face şi Dumnezeu. Scoate, întîiu, sufletul den trup, ca dentr-o casă veache, ca să zidească alta mai luminată sufletului şi, cu mai multă cinste şi laudă, îl bagă în cel mai luminat trup, că şi Adam, cel întîiu zidit, cînd l-au zidit Dumnezeu, el n-au cunoscut că s-au zidit den pămînt, de vreame ce au făcut Dumnezeu sufletul mai pe urmă, după ce au făcut trupul, pentru ca să nu vază Adam fapta lui Dumnezeu. Însă, cînd să va scula la înviare, atuncea va cunoaşte ce-au fost mai’nainte, că şi mortul, de nu să nici veade pre dînsul, iară veade pre cel ce-au murit mai’nainte de dînsul, cum au putrezit şi s-au topit, de s-au făcut ţărînă şi, aşa văzînd, ne pedepsim. N-ai văzut vreodată oameni năprasnici şi mîndri, în ce chip sînt acum morţi, şi foarte smeriţi, şi dosădiţi? Cînd să aude moartea, inimile tuturor să cutremură şi să scîrbescu, atuncea înceapem noi toţi a grăi de moarte. Ia, să căutăm să vedem ce ne facem în gropi. Oase uscate şi împuţite. Iară, deaca ne depărtăm de la gropile mormînturilor, înceapem a filosofi unele şi altele bîrfeale şi uităm smerirea noastră. O, mare nenorocire şi mare nebunie! O, [243] ticăloasa şi becisnica viaţa noastră, nu vedem cum ne înşală diavolul, şi răpim, şi pizmuim, şi alte răutăţi facem? Şi, despre o parte filosofim, despre alta cu fapte împotriva lui Dumnezeu ne aflăm? Însă, iară, să venim la urma cuvîntului. Spune-m, pentru care lucru plîngi atîta de multu pre cel mort? Pentru căci au fost bun şi iscusit? De aceasta trebuie să te bucuri, căci au murit în grab, ca nu răutatea să-i strice bunătatea lui. Dară, că au fost tînăr şi frumos, pentru aceasta mă jăluiescu şi plîngu. Pentru aceasta, dară, trebuie să mulţemeşti lui Dumnezeu, căci l-au luat nepăcătos, să cînte şi să laude pre Dumnezeu cu îngerii. Însă, nu zic să nu vă întristaţi pentru morţii voştri, ce să nu fie preste măsură întristarea, ce numai cum au lăcrămat şi Hristos, pentru priatenul său, Lazar, iară nu cu glasuri şi cu vaiete fără cale, că, de vom cerceta să cunoaştem cum că şi acela muritoriu au fost, Dumnezeu l-au luat la împărăţia sa, ca să să bucure şi să să odihnească, mare mîngîiare vom avea. Om te-ai născut, muritoriu, nu pohti să fii aici nemuritoriu, ce, cînd va Dumnezeu să ia pe vreunul dentru noi, să nu facem ca slugile ceale fără de minte carii fură bucatele stăpînilor lor, căci, cînd va Dumnezeu să ia de la noi au avuţie, au cinste, au slava, au trupul, măcară şi sufletul ale lui l-au luat şi nu ale tale, măcară de ţi-au luat pre fiul (83v) tău, pre al său robu au luat. Şi, de vreame ce noi nu ne stăpînim pre sine, dară cum vom să stăpînim lucrurile lui Dumnezeu? Pentru că, de nu stăpîneşti sufletul tău, de vreame ce nu iaste al tău, ce iaste al lui Dumnezeu, dară avuţia, cum zici că iaste a ta? Şi, de vreame ce nu iaste a ta, dară căci o cheltuieşti în pohtele tale ceale reale? Ce, dară nu zice că: „dentru ale meale cheltuiescu şi nu dentru ale altora”. De vreame ce nu dai milostenie săracilor, pentru aceasta să fac ale tale streine. Nu vezi şi la trupurile noastre, cum mîinile slujăscu, iară gura macină bucatele? Şi, pîntecele, de vreame ce primeaşte bucatele, datoriu iaste, totdeauna, a le ţinea. Şi, iarăş, ochiul, de vreame ce primeaşte toată lumina, au doară pentru aceasta iaste ca să ţie numai [244] pentru dînsul lumina şi să nu lumineaze tot trupul? Aşijderea şi picioarele, de vreame ce singure umblă, oare singure umblă? Ba, ce pre tot trupul poartă şi umblă şi fieştecare den mădulări slujba cea de trebuinţă şi-o face. De vei vrea, omule, să nu dai alt nemănui din avuţia ta sau din meşteşugul tău, nu numai pre alţii îi păgubim, ce şi pre tine te-ai pierdut, că şi săracii, de-ar vrea să fie lacomi, ca bogaţii, curînd i-ar face săraci, ca şi pre dînşii, de n-ar vrea să dea dentr-ale loru săracilor. Iară, ai avut cocon numai unul singur născut şi l-ai pierdut, pre carele îl creşteai cu multă grijă şi aveai bună nădeajde, ca să-l laş moşnean întru avuţia ta? Mulţemeaşte lui Dumnezeu că ţi l-au luat, că, pentru aceasta, vei fi aseamenea cu Avraam, că, precum acela au dat spre jărtvă lui Dumnezeu pre fiu-său, ca să facă porunca lui Dumnezeu, aşa şi tu, cînd ţi-au luat pre fiu-tău, nu te-ai întristat, nici te-ai mîhnit asupra lui Dumnezeu, căci ţi l-au luat, ce-ai mulţemit lui Dumnezeu. Tocma vei avea plată cu Avraam, care ş-au dus pre fiul său să-l junghe jărtvă lui Dumnezeu şi tu, de vei lăsa tînguirile şi plîngerile ceale fără de cale, pre oameni vei face să slăvească pre Dumnezeu, şi pre îngeri să te laude, şi pre Dumnezeu să te cunune, şi daruri îţ va da pentru răbdarea ta, că au doară ţi-au perit copilul? Încă, mai vîrtos, acum îţ iaste cu temeiu că iaste în mîna lui Dumnezeu. Acum nu eşti tată de cocon muritoriu, că gura mai bine va grăi, şi ochii mai bine şi departe vor vedea, şi picioarele lui vor umbla deasupra norilor, şi trupul cel putred va fi îmbrăcat cu nemurirea şi va străluci, ca soarele. Adu-ţ aminte de patriarhul Avraam, carele nu ş-au văzut pre fiu-său mort, ce lui i-au poruncit Dumnezeu să-l junghe şi nu i-au părut rău de porunca lui Dumnezeu, nice au zis: „Pentru aceaea mi-ai dat cocon, ca să fiu ucigaş de coconi? Nu mi-ai făgăduit, Dumnezeul mieu, că dintru acest cocon să va împlea toată lumea, neamuri de neamuri? Dară, cum dai roadă şi rădăcina o tai?” N-au zis fericitul Avraam cuvinte ca aceastea spre Dumnezeu, ce numai ce-au auzit: „Ia pre fiul tău, (84r) pre Isaac cel iubit, şi-l [245] fă jărtvă pentru mine, într-un munte, unde îţ voiu arăta eu.” Şi această taină nu o au spus nimănui, nici muierii lui, nici slugilor lui, numai ce i-au lăsat jos cu catîra şi el s-au suit în munte cu coconul şi, îndată, l-au pus pre leamne, şi-au luat cuţitul, şi era să junghe pre fiul său, cel unul născut. Şi era să vază cineva tată, şi preot, şi jărtvă spre Dumnezeu, fără de sînge, şi arsură fără foc. Însă, nu junghia pre fiul său cu cuţitul, ce-l junghia cu osîrdia, învăţînd pre voi. Nu numai decît coconii, ce şi decît sufletul, mai mult să cinstim poruncile lui Dumnezeu, precum şi Isaac, de vreame ce-au auzit pre Dumnezeu că va vedea oaie spre jărtvă, n-au mai grăit nimic cătră tată-său, pentru că era nu numai înţelept, ce şi ascultătoriu, că era în vîrsta tinereaţelor de 14 ani. Oare nu v-aţ smerit toţi de plecăciunea şi răbdarea coconului? Că şi împiedecîndu-l, nimic nu să turbură, nici mustră pre tată-său, ce toate le suferi cu tăceare, ca un miel blînd, ca şi Hristos, unde zice: „Ca o oaie să aduse spre junghiare şi ca un miel fără răutate înaintea celuia ce-l tunde fără glas.” Şi nu-m zică cineva că nu-i părea rău lui Avraam, dară poate fi aceasta? Că noi vedem pre tîlhari ducîndu-i să-i înţeape şi ne cutremurăm şi, de multe ori, lăcrămăm, dară Avraam să junghe pre iubitul lui fiu, cu mîinele lui, cum să nu-i pară rău? Adevărat, multă scîrbă au răbdat, că, de-ar fi fost şi vrăjmaş sau hiară, tot i-ar fi părut rău. Nu vor ca mai fi aceastea altă dată, nu. Pentru aceasta, ne rugăm, cînd îngropi fiu sau rudă, omule, să nu plîngi, aşa, fără de cale, nici de tot să te tînguieşti şi să te ucizi, ce-ţ adă aminte de Avraam, cum vrea să junghe pre fiul său pentru dragostea lui Dumnezeu, şi nici au suspinat, nici au lăcrămat. Aşijderea şi Iov, de s-au şi întristat, precum s-au căzut, ca un părinte iubitoriu de coconi, iară nu cum facem noi acum, fără socoteală, şi cum nu să cade, precum făcea elinii carii nu avea nădeajde de înviare. Ce zici: ”că nu ştiu unde să află acum.” Dară, pentru ce nu ştii, ia, spune-m? Că, de-au fost bun şi-au vieţuit ca un pravoslavnic creştin sau de-au fost rău, să ştie unde au mersu. Dară, că pentru [246] aceaea, zice : „Plîngu şi mă vaiet, căci au fost păcătos şi n-au ajunsu să să pocăiască şi să să preceştuiască cu preacuratele taine, ce-au murit” Dară, pentru aceasta trebuie să te bucuri, căci i s-au tăiat păcatele şi numai adaoge altele mai reale, ce, de poţi să-i ajuţi, ajută-i cum să cade. Iară să nu-l plîngi, ce să te rogi lui Dumnezeu cu rugăciuni şi cu milostenii, să dai preoţilor să-i facă leturghii, că aşa au poruncit apostolii, să să facă pomeniri pentru cei morţi, măcară direpţi sînt, măcară păcătoşi. De vreame ce pre coconii lui Iov jărtva tătîni-său îi curăţiia, dară tu, căci eşti necredincios şi nu crezi cum că leturghiile sînt mare mîngîiare (84v) celor ce să muncescu în iad? Şi să nu plîngem fieştecum şi fără socoteală pre toţi morţii, ci numai pre ceia să plîngem, carii au murit în avuţie şi n-au făcut nici o milostenie la săraci, să dea pentru sufletele lor dentru avuţia ce-au avut. Pre aceştia să-i plîngem deosebi şi cu toţi fraţii noştri, nu numai o zi sau doao, ci în toată viaţa noastră să le ajutăm, cu cît ne iaste putearea şi, încă, şi altora să ne rugăm, să facă rugăciuni şi leturghii pururea şi, cu aceastea toate, vor avea ceva mîngîiare. Voiu să vă spuiu, cătră libovul dumneavoastră, cum şi pentru ce ne teamem aşa tare de moarte? Pentru că nu să apropie dragostea noastră de Hristos, nici ne iaste grijă de bunătăţile ceale viitoare, că cel ce să teame de munca iadului, de moarte nu să teame şi coconii cei mici, de chipurile ceale zugrăvite, să tem, iară de foc nu să tem. Deci, şi noi, pentru aceaea, ne teamem de moarte, pentru căci nu avem inimă curată, că, de-ar fi cunoştinţa noastră curată, nu ne-am teame, nici de moarte, nici de foame, nici de sărăcie, nici de paguba banilor, nici de altele ca aceastea, nici de una. Socoteaşte, cu mintea ta, omule, că viaţa aceştii lumi iaste ca un vis şi ca o umbră ce treace. Şi vezi casele şi curţile boiarilor cum sînt surpate şi pustii, numai turnurile să văd pustii şi cîntă pasările într-însele. Adu-ţi aminte cîte răutăţi au făcut în viaţa lor şi acum nici numele lor nu se aude. Aşijderea, mulţi tirani şi împăraţi putearnici s-au pus goli în pămînt, [247] iară cei smeriţi s-au făcut împăraţi. Iară, de nici aceastea nu ajung pentru îndireptarea şi pentru învăţătura, gîndeaşte, şi mai’nainte de moarte, că avem frica morţii, căci, cînd dormi, de ce eşti vreadnic? De nimică. Au nu poate să te omoară o jiganie cît de mică? Aceasta îţ adu aminte şi nu lăuda frumuseaţea firii omeneşti şi folosul feaţii, nici pre cela ce-ş rîdică grumazii sus, şi-ş piaptănă părul, şi-ş netezeaşte barba, nici haina cea scumpă şi calul cel cu rafturi împodobit, nici pre cela ce mergu după dînsul mulţi oameni, ce ia aminte la cea de apoi, unde mergu. Aceastea gîndeaşte şi tu şi fugi de slava cea deşartă şi de mîndrie. Şi, iarăş, de lauzi ceale ce sînt în vedeare şi trecătoare, şi aceastea să ţi le spuiu den sufletele Scripturii, ceale ce sînt mai mult luminate decît aceastea. Iară, precum sînt acealea pentru arătarea feaţii, ne mirăm de fiinţa sfîrşitului lor şi vedem în cea de apoi că iaste lut şi prah, mai vîrtos, încă, pînă a nu se topi. Arată acestui iubitoriu de mărire deşartă, cînd îl apucă vreo boală de moarte şi va să-i iasă sufletul, unde iaste mărirea lui cea mare şi deşartă ce o avea, şi mulţimea cea de oameni ce avea după el, şi goniia pre oameni, să treacă pren tîrgu calul boiariului şi singur boiariul? Unde sînt îmbrăcămintele ceale scumpe şi cu moscu? Unde sînt lăudătorii? Unde sînt ospeaţele şi zicăturile? Unde iaste rîsul cel mult? Unde iaste grăsimea trupului şi viaţa cea odihnită? Ce s-au (85r) făcut, dară, trupul acela care au fostu sătul de-atîta cinste şi bunătate? Pasă la groapă, că vei vedea împuţiciune multă, şi mulţime de viermi, şi suspini cu amar şi, macară de-ar fi numai pînă într-atîta paguba, căci s-au făcut putregiune şi împuţiciune. Ce, ia, adu-ţi aminte de viarmele cel fără de sfîrşit, şi de scrîşnirea dinţilor, şi de întunearecul cel mai denafară, de focul cel nestins şi de muncile ceale nesuferite şi veacinice, că aici, pînă sîntem vii, au sfîrşit şi realele şi bunele, iară, acolo, în lumea cea de jos, atîta iaste munca fără mîngîiare, cît nu poate nimenea să o povestească. Ce să făcu, dară, podoaba cea multă? Unde s-au dus, dară, îmbunarea şi [248] lauda cea multă? Şi banii şi cîştigurile ceale multe? Ce vînt rău au suflat şi toate le-au răsipit? Şi ce va să fie bună această cheltuială multă la îngropare, încă mai multă pagubă face, nu numai mortului, ce şi îngropătorilor, că cel mort nu are nici o dobîndă de îmbrăcămintele acealea, că merg săpătorii cei de gropi de-i dezbracă şi fac şi pre aceia de mergu în iad. Cum nu te înţelepţeşti, omule, cînd auzi că Hristos s-au sculat gol den groapă şi cum n-au zis că: „ M-aţ îngropat mort, ce flămînd m-aţi hrănit şi cealealalte, ce numai acoperemînt să aibu, cu mult mai vîrtos după moarte.” Ce răspuns, dară, avem să dăm pentru aceasta? Nici un răspunsu, cînd împodobim trupul cel ce-l mănîncă viermii, iară pre Hristos, umblînd flămînd, şi însetoşat, şi gol, şi strein, nu-l vedem. Şi, nu numai atîta, ce încă şi cînd zace bólnavul în pat şi să luptă cu moartea, zice: „Mortul poartă seamnele avuţiei”, adecă îmbrăcămintele luminate, aşternuturi şi perine cu sîrmă, pentru împodobirea patului, mergînd înainte la îngropare, cu pompă, bogaţi şi săraci şi mulţimea oamenilor batjocurind, iară nu lăudînd. Iară, deaca dăm trupul viermilor, întorcîndu-ne, zicem: „Unde iaste mulţimea norodului? Unde sînt glasurile şi strigarea aceaea? Unde sînt făcliile ceale poliite ale popilor? Unde iaste turburarea muierilor, împreună cu a organelor.” Au doară sînt visuri aceastea ce-am zis? Unde sînt ceia ce-l mîngîia şi-i zicea că nu va muri? Dară, nimea nu iaste fără de moarte. Căutaţi, fraţilor, de vedeţi pre cel mort şi cunoaşteţi această taină mare. Goniţi păcatele. Vedeţi şi vă cutremuraţi. Vedeţi şi vă miraţi. Vedeţi şi nu vă mîndriţi, că, de-ai vedea pre un împărat sau pre un boiariu mort, cunoaşte-l-ai ca pre un împărat? Ba. Şi acesta să cutremură de moarte. Şi acesta să teame, ca şi săracul. De tot să face ticălos, cel ce era groaznic. Într-un ceas să face smerit cel mare şi mîndru, de carele, ieri, să temea toată lumea. Acum să cutremură, să clăti şi toată putearea lui peri. Au văzut îngeri groaznici şi-au uitat stăpînirea şi putearea. Veade oaste groaznică şi groaza lui cea mare, ce avea cătră alţii, să socoti ca un [249] fum. Veade vedeare înfricoşată şi piare (85v) faţa. Aude răspunsul cel de istov sufletului lui şi să cutremură cu totul şi, plîngînd, zice: „Săracul de mine, unde iaste putearea boiarilor? Văz altă orînduială adevărată, altă puteare tare, altă biruinţă mai mare, altă împărăţie nesmintită, alt împărat înfricoşat şi fără moarte, altă oaste ciudată.” Unele ca aceastea şi altele mai groaznice gîndescu cei morţi, de multe ori, şi cînd să luptă cu moartea. Alţii saru den aşternutul lor, vrînd să fugă de moarte, iară alţii scrîşnescu dinţii lor, alţii să bat peste obraz, alţii îş întorc grozav ochii lor, văzînd pre îngeri şi pre diavoli, carii cercetează, carii pîrăscu, carii hulescu sufletul lui. Atuncea, multe rugăciuni îi trebuiescu unuia ca acestuia, multă lacrămi, multe bunătăţi trebuiescu să călătorească împreună cu sufletul lui. Că, de ne trebuiescu aici soţii, cînd vom să meargem pre vreo cale într-alt loc, cu cît mai vîrtos ne vor trebui acolo, într-acea cale înfricoşată, să avem soţii, să ne păzască de furii cei răi, dracii, carii nu cearcă avuţie, ce cearcă suflete, să le ducă în iad, atuncea, întru aceaea vreame, iaste soţie bună milostenia şi dragostea, care pot să izbăvească sufletul. Bune soţii sînt şi săracii, să ne îndirepteaze pre cale la împărăţia ceriului. Ce să ne întoarcem spre Dumnezeu şi să ne facem buni şi direpţi, pren faptele ceale bune, să ne nevoim cu toată putearea noastră, ca să dobîndim şi bunătăţile ceale viitoare, întru Isus Hristos, Domnul nostru, a căruia e slava, şi tăria, şi închinăciunea, şi putearea, cu Părintele, şi cu Fiul, şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în veacii veacilor, amin. Cuvînt al 22 a celui întru Sfinţi părintele nostru, a lui Ioan Zlatoust. Pentru smerirea şi direptatea. Blagosloveaşte, Părinte. Omul cel măreţ, fraţilor, iaste nebun şi, mai vîrtos, fără Dumnezeu şi samănă, nu numai fariseului aceluia, ce [250] tocma diavolului, care, pentru mărirea şi nebunia lui, au vrut să să facă tocma cu Dumnezău. Pentru aceaea, den lumină ce era, s-au făcut întunearec şi, den înger, s-au făcut diavol întunecat. Aceasta face şi cel măreţ, că numai pre sine face bun, înţelept şi cunoscătoriu, iară pre ceialalţi oameni nu-i are de nemică, numai ce-i batjocureaşte şi rîde de ei. Şi, de va cădea în păcat, nu să pocăiaşte, nu să (86r) smereaşte, că nu-l lasă necunoştinţa, ca şi pre diavolul şi, de nu se va pocăi, se va munci împreună cu soţia lui, cu diavolul. Această, dară, pîngărită răutate a mîndriei o au şi alţii mulţi, iară, cîţi sînt scurţi la trup, sînt den fire mîndri şi zavistnici. Iară, omul cel cu mintea plecată, de va şi greşi ceva, lesne treace şi năvăleaşte, cu cunoştinţa şi cu direptatea, cătră Dumnezău. Iară, de va împreuna pre direptate cu smerirea, unde nu va mearge, la cîte şi cîte ceriuri se va sui, tocma şi înaintea scaunului dumnezeiescu va sta, în mijlocul îngerilor, cu îndrăzneală mare. De vreame ce ceia ce mărturisescu păcatele lor cu smerire, atîta cinste căştigă, cu cît mai mult cei ce fac bunătăţile ceale multe şi-ş smerescu sufletele lor, cîte cununi vor lua de la Dumnezău, pentru mintea cea plecată? Pînă într-atîta iaste că, de-ai face mii de bunătăţi, în toată viaţa ta, ori milostenie, ori rugăciuni, ori posturi, ori alte bune fapte, şi nu vei pune smerirea temeiu, numai în deşărt osteneşti. Că nu iaste nici o faptă bună a noastră care să poată sta făr’de smerire, ce veri curăţie vei zice, veri feciorie, şi banii şi avearea vei urî. Ori altă bunătate vei face, toate acealea necurate sînt şi pîngărite şi mai urîte înaintea lui Dumnezău, nefăcîndu-se împreună cu dragostea şi cu smerirea, că, pentru aceaea au făcut Dumnezău pre noi den doao firi, adecă de trup şi de duh, ca, cînd ar cădea omul întru mîndrie şi se va‘nălţa cu mintea, să să smerească pentru micşorarea trupului, atuncea, să zică împreună cu prorocul: „Ce iaste omul? Cu deşărtarea s-au asămănat.” Iară, cînd vei gîndi ceva nevreadnic cinstei ce ţi s-au dat ţie de la Dumnezău, mută-te cătră rîvna cereştilor puteri. Blagorodnicia sufletului iaste mare [251] bunătate să cunoască cineva a sa rudenie şi patrie şi de unde ne-am născut, pentru că şi acea cunoştinţă a firii ne ajunge pre noi la învăţătură şi toate patemele omeneşti poate să le smerească, şi să potolească gîndul, şi să-l înceate. Adu-ţi şi tu, oame, aminte de firea ta, ce iaste, şi aceasta-ţ ajunge ca să te smereşti pururea, cum că eşti pămînt şi ţărînă şi ai şi pre moarte lîngă tine soţie. S-au zidit Adam den pămînt, iară n-au văzut pre Dumnezău cînd l-au zidit, pentru că nu trebuia să fie mărturie lucrurilor celor făcute de Dumnezău, ca pentru să nu să laude împotriva ciudatelor fapte ale lui Dumnezău, să să mărească în deşărt. Pentru că, de iaste îmbrăcat cu atîta smerire, şi iarăş să măreaşte, şi nu cunoaşte pre cel ce l-au făcut, ce-l necinsteaşte, dară, de-ar fi luat şi cel peste fire, cine ar fi îngăduit nesocotita lui mîndrie? Dirept aceaea, Dumnezău, făcînd pre om, şi puteri mari şi smeriri multe au pus la zidirea sa, pentru ca, pren putearea ce are, să să laude darul meşteşuguitoriului Dumnezău, iară, pren smerenie, socoteala omenească să să veştejască. Datu-i-au lui limbă, să grăiască, şi să laude, şi să cînte dumnezeieştile cuvinte, să povestească frumuseaţele (86v) şi măririle lui Dumnezău şi ale zidirii, să vorovească pentru ceriu şi pentru pămînt, să laude şi să slăvească pre marele meşter, Dumnezău. Mică parte iaste limba, nici de doao deagete, nici cît vîrful unghiii, iară acel vîrf mitiutel grăiaşte şi de ceriu şi de pămînt şi, pentru ca să nu gîndească că iaste mare lucru să să înalţe şi să să laude, de multe ori să facu pre dînsa beşici, şi bube, şi rane împrejurul ei o împresoară, ca să cunoască că şi ea muritoare iaste şi grăiaşte pentru nemuritoare lucruri. Pentru aceaea, datoriu iaste să cunoască carea iaste putearea celui ce să propoveduiaşte şi carea iaste slăbiciunea propoveduitoriului. Dat-au lui ochiu, lumina cea mică a ochiului şi, pren dînsa, veade toată zidirea şi, pentru ca să nu să mărească şi să să trufească pentru aceaea şi, de multe ori, să orbeaşte, să umple de urdori, lăcrămează şi alte boale i să nascu, ca, pentru de la dînsul, să-ş cunoască slăbiciunea, iară, de la zidirea lui, să laude şi să făluiască pre ziditoriu. De [252] vreame, dară, ce are omul asupra lui slăbiciune ca aceasta, şi iarăş uită micşorarea lui, şi i să pare că iaste oarece, atîta cît şi împotriva ziditoriului să măreaşte, cînd s-ar mîntui de tot şi de acea slăbiciune, cine şi care i-ar îngădui mîndria lui? Socoteaşte, oame, cu cine te împreuni şi te măreşti şi posluşirea celui striin ţi-e ruşine să o faci? Şi zici: „Oare să fie ceasta şi ceaea?” Pentru că, de iaste cineva de bună rudă, şi luminat, şi va spăla el picioarele streinului, nu iaste cu greu? Nu iaste, ce, mai mult, iaste lucru iuşor şi de cinste. Deşi iaste foarte luminat la blagorodnia neamului, iaste şi împreună slujitoriu celui ce-au slujit. Adu-ţi aminte cine şi care au spălat picioarele ucenicilor? Aiave iaste că Domnul slăvii, Hristos, şi Dumnezeul tuturor. Dirept aceaea, părăseaşte-te, frate, de-a mai zice că „sînt de rudă bună şi fecior de boiariu”, pentru că nu iaste alt lucru mai bun şi mai smeritu decît a nu să lăuda neştine întru avearea lui, şi a nu să mări cu gîndul, şi nu la ceale viitoare, ce, mai vîrtos, la ceale de acum. Pentru că nu iaste alt lucru atîta de pizmuitoriu decît omul ce să îmbogăţeaşte şi, mai vîrtos, cînd să măreaşte cu firea, atuncea îndoită să face surparea lui. Iară, cel ce petreace cu tocmeală şi cu măsură, taie cu plecăciunea lui zavistia cea tirănească şi ceale ce are le are cu temeiu. Într-acestaş chip iaste mărimea aceştii răutăţi a bogăţiei cei putrede, pentru că, nu numai la ceale viitoare nu ne iaste de folos, ce şi la ceale de acum ne dau bîntuiale. Dirept aceaea, să nu ne mărim cu gîndul pentru avuţia noastră, nici de alt niscare lucru, pentru că, de vreame ce cel ce să măreaşte cu gîndul la faptele ceale duhovniceşti să strică şi să munceaşte, cu cît mai mult de ceale trupeşti patemi? Ia, să cunoaştem firea noastră cea peritoare, să ne aducem aminte de păcatele noastre, să socotim cine sîntem, adecă trecători şi (87r) putrezitori şi ajunge numai aceasta spre pildă smereniei. Că, întru aceasta, omul poate cunoaşte pre sine că nu iaste nemic, pentru că nu iaste altu mijloc cu care să facă neştine priaten pre Dumnezeu, ca cum ar socoti pre sine mai mic decît toţi oamenii, pentru că zice Hristos: „Veniţi toţi spre [253] mine şi vă învăţaţi de la mine, că blînd sînt şi plecat cu inima. Eu sînt Fiul lui Dumnezeu, şi Dumnezeu, şi mare împărat ceriului şi pămîntului şi, de n-aş fi fost plecat şi blînd, n-aş fi făcut maică săracă. De n-aş fi fost blînd, n-aş fi venit cătră voi, eu, făcătoriul şi lucrătoriul cei văzute şi nevăzute zidiri. De n-aş fi fost blînd, nu m-aş fi pogorît de la ceriuri, să mă fac om, ca şi voi. De n-aş fi fost blînd şi plecat, nu m-aş fi născut în iaslea dobitoacelor celor necuvîntătoare, avînd în mîna mea toată avuţia lumii şi curţile împăraţilor şi ale domnilor. De n-aş fi fost plecat cu inima şi îngăduitoriu, n-aş fi dat spatele meale spre bătăi şi spre moarte pentru cei robiţi. De n-aş fi fost plecat şi fără de răutate, alţii era datori să pătimească şi n-au pătimit şi eu, nefiind datoriu, am pătimit datoria lor pentru dînşii. Într-acestaş chip sînt, dară, blînd şi plecat, că voi aţ greşit şi eu m-am bătut şi m-am omorît. Aşa sînt plecat şi mă rog slugilor meale să facă bine şi nu mi-e ruşine, ca pentru să nu mă îndemnu spre urgie şi să-i aduc la munca de veaci.” Deci, cînd vei veni la această socoteală, miră-te pentru plecăciunea Domnului nostru, Isus Hristos, şi te pleacă şi tu, oricare vei fi, şi gîndeaşte cum s-au pogorît Domnul tău de la ceriuri la pămînt, şi de la pămînt la iad, şi, atuncea nu te vei lăuda pre sine, ce, mai mult, vei batjocori necunoştinţa ta, căci n-ai făcut, nici odinioară, nici o plecăciune. Iară, de eşti mai plecat decît toţi oamenii, nu te mări pentru aceasta, nici să mustrezi pre alţii, ca să nu-ţ pierzi lauda, şi oasteneala împreună, şi cinstea. Pentru aceaea, te smereaşte, ca să te mîntuieşti de mîndrie, iară, de vei cădea pren mijlocul smerirei la mîndrie, mai bine ar fi fost să nu te fi smerit, că mulţi, de multe ori, să arată cătră noi că sînt buni şi făcători de bine şi ei sînt mai răi şi mai vicleani decît toţi. Iară, încăş, lăsînd pre aceştia, să zicem de cei ce petrec după plăcearea lui Dumnezeu şi carii sînt aceia ce cunoscu ca să facă faptele ceale bune, şi capul bunătăţilor, care iaste smerirea, să să lenevească a o face. Pentru aceaea, i-au lăsat Dumnezeu pre dînşii, ca să cunoască că nu cu a lor puteare au făcut aceale fapte bune, [254] ce cu darul lui Dumnezeu, pentru că blîndeaţele să chiamă, nu cînd neştine ar vrea nedireptate de vreun putearnic şi năpăstuitoriu şi-ar îngădui cu blîndeaţele, ce cînd ar avea nedireptate de oameni mici şi proşti, bîntuindu-se, şi-ar îngădui, pentru că, uită-te la iubirea de oameni a lui Dumnezeu, ce tămăduire şi mîntuire (87v) dă la robii săi. De vreame ce Isaac, cînd să goniia de împăratul gherarilor, fără direptate, de la locurile lui şi niciodată nu s-au întristat, nici au strigat cătră Dumnezeu, nici au zis că: „Nici den fîntînile care am deşchis nu mă lasă să stăpînescu, oare să nu fie voia lui Dumnezeu şi aceasta de am rămas pustiu? Şi m-am lipsit de ajutoriul lui Dumnezeu cel de sus? Sau m-am lipsit de acoperirea stăpînului mieu, Dumnezeu?” N-au zis cuvînt ca acesta cătră Dumnezeu, ce, cu blîndeaţe, toate aceale bîntuiale, cu răbdare au îngăduit direptatea şi, mai mult, au dobîndit ajutoriul cel de sus şi mîngîiare, pentru că s-au arătat Domnul lui Isaac într-o noapte şi i-au zisu: „Eu sînt Dumnezeul lui Avraam, părintelui tău, că eu am slăvit şi l-am făcut lăudat pre tatăl tău în toată lumea. Pentru aceaea, nu te teame, că cu tine sînt şi voiu mulţi seminţia ta pentru Avraam, părintele tău, că multă răsplătire îi sînt datoriu, căci m-au ascultat şi au făcut cuvîntul mieu. Şi tu, încă, să fii blagoslovit, şi înălţat, şi lăudatu, ca şi tată-tău.” Vezi cît dar are putearea smereniei? Pentru că cei ce era mai’nainte varvari au venit la cel direptu şi-au cerut iertăciune de la el, că cunoştea că iaste Dumnezeu cu el. Ia, ni, să vedem că şi Iacov, fiul acestuia, gonindu-să de frate-său Isav, şi, în fuga aceaea, au înnoptat la un locu, ce să chema Haran, şi-au luat piatră, şi-au pus la căpătîiul lui, şi-au adormit. Văzut-ai plecăciune ciudată, văzut-ai în ce chip bărbaţii cei vechi făcea căile loru, precum şi acestu patriarh, Iacov, care era crescut în casă boiarească şi luminată, cum au luat piatră şi-au pus la căpătîiul lui şi josu, la pămînt, s-au culcat? Pentru aceaea, s-au învrednicit de-au văzut taini ale lui Dumnezeu, înfricoşate şi ciudate, adecă scara acea dumnezeiască pre care să suiia şi să pogoriia îngerii lui Dumnezeu şi Dumnezeu o ţinea, [255] care închipuiia prea svînta Născătoare de Dumnezeu Fecioară. Şi zise Dumnezeu lui Iacov: „Eu sînt Dumnezeul lui Avraam şi a lui Isaac, părintelui tău. Pentru aceaea, nu te teame, ce creade că sînt cu tine, ca să te păzescu întru calea carea mergi.” Şi, iarăş, a doară şi a treia oară i-au zis că: „Pre mine ai împreună călătoriu pentru paza ta.” Dirept aceaea, şi tu, frate, de vei vrea să faci lucrurile tale mari, nu socoti, cu gîndul tău, că sînt mari, ci mărturiseaşte cum că darul lui Dumnezeu le-au făcut, ca să aibi pre Dumnezeu datoriu, nu numai lucrurilor tale, ce şi pentru mintea ta cea bună. De vei, dară, să fii plecat, nu numai cu cuvinte şi cu chipuri să arăţi bunătatea ta, ce şi cu cuvinte şi cu fapte să-ţi arăţi bunătatea. Şi, nu numai cătră unul să te arăţi plecat şi cătră altul fiară sălbatecă, ci spre toţi trebuie să fii dulce şi plecat, au priaten îţ va fi, au vrăjmaş, au mare, au micu, pentru că aceasta iaste plecăciune adevărată şi primită la Dumnezeu. Iară, nu, uneori, plecat şi, alteori, iute şi mănios, pentru că cine să va birui de mănie au pierdut toate bunătăţile lui. Dirept (88r) aceaea, şi tu, vericare vei fi şi vei vrea să arăţi lucruri mari, nu te înălţa foarte, că atunce vei fi mare, că de vom socoti că sîntem păcătoşi, atunce ne facem direpţi, precum au făcut mitarnicul. Iară, de vei zice că eşti cunoscătoriu şi făcătoriu de bine, atuncea te-ai făcut fără de nici o bunătate şi fără de nici o cunoştinţă, măcară de eşti şi cunoscătoriu, pentru că celor mîndri ştie Dumnezeu a le sta împotrivă. Şi, într-acestaş chip, dă Dumnezeu daru celor plecaţi, că lui să cade slava, putearea, cinstea şi închinăciunea, în veacii veacilor, amin. Cuvînt al 23 a celui întru Sfinţi părintele nostru, a lui Ioan Zlatoust. Pentru suflet şi pentru nădeajde. Blagosloveaşte, Părinte. Ceia carii au fapte bune şi credinţă la Dumnezău n-au să asamănă ca trupurile ceale moarte, care sînt îmbrăcate cu haine bune şi înfăşurate cu giulgiuri, dară n-au simţirea [256] bunătăţilor. Pentru că, ce folos iaste omului să aibă suflet mort şi nesimţitoriu şi cu faptele ceale bune să fie îmbrăcat? Faptele să facu întru nădeajde de răsplătire a cununilor. Dară, de vreame ce pre poruncitoriul ostenealii nu-l ştii, pentru cine te osteneşti şi te trudeşti? Că, precum la oameni, întîiu grijăscu pentru viaţa lor şi, mai pre urmă, socotescu de hrana lor, într-acesta chip, dară, să cade să avem nădeajdea vieţii la Hristos şi, apoi, să ne hrănim întru bunele fapte, pentru că cel ce nu să hrăneaşte nu poate să trăiască. Aşijderea, şi cel ce nu e viu nu să poate hrăni. Într-acesta chip, cel ce lucrează fără de credinţă şi direptate nu poate să trăiască şi, fără de faptele credinţii, împărăţiei lui Dumnezău nu se va putea învrednici. Iară, tîlhariul, crezînd, s-au îndireptat. Direpta aceaea, nu-m zice că: „N-am luat vreame să mă pocăiescu, că am trăit cu credinţa şi, faptelor celor bune lenevindu-mă, m-am scăpat de spăsenie.” Mărturisitu-s-au şi Cornilie întru milostenii şi rugăciuni, dară pre Hristos nu-l cunoştea, de vreame ce-au văzut pre dînsul ochiul adevărului, adecă marele judecătoriu şi cel ce ştie toate, Hristos, pentru că bune era faptele lui, iară, credinţă neavînd, pentru aceaea era moarte. Iară Domnul trimise înger cătră el, ca să laude întru fapte pre cel ce bine să osteniia şi să-l cunune cu credinţa. Şi zise cătră el îngerul: „Cornilie, rugăciunile tale şi milosteniile tale s-au suit înaintea lui Dumnezău. Ce trimite la Iopi (88v) şi chiamă pre Simon, care să chiamă Petru şi, deaca va veni, îţ va spune cuvinte dumnezeieşti, pentru care cuvinte te vei spăsi tu şi toată casa ta”, pentru că încă nu avea mîntuirea dentru faptele ceale bune, pînă ce-au întrat la mijlocul faptelor credinţa. Şi auzi o istorie a unui filosof elin pre carele l-au chemat un boiariu mare să-l ospeteaze şi, deaca au mersu acolo filosoful, vedea unde străluciia tot palatul acelui boiarin, că şi pre jos, pretutindinea, era cu aur şi, unde era masa, era împodobită cu perine de firu. Atuncea zise filosoful cătră boiarinul acela: „Eu nu te laud întru aceasta, căci ai împodobit casa ta toată, că aici n-ai numai oameni tineri chemaţi, ce ai şi bătrîni şi, cînd vor vrea să scuipe, n-au loc, fără numai vor scuipa în obrazu-ţi, că numai obrazul îţ iaste gol, făr’[257] de aur.” Vezi cum iaste omul acela batjocorit de toţi oamenii, cînd ceale denafară ale trupului împodobeaşte şi sufletul lui nu-l veade, fiind gol şi rănit de multe păcate. Care, dară, muncă şi pedeapsă va primi? Pentru că, de va piarde cineva bani omeneşti, doară va putea iară să cîştige să-i dea? Aşijderea, au casă, au slugi, au alte moşii, de le va piarde, poate să le mai cîştige, iară suflet de va piarde, alt suflet nu va mai putea cîştiga, macară să fii împărat a toată lumea. Şi, de vei da lumea toată, nu vei putea să mai răscumperi sufletul. Pentru aceaea, Dumnezău le-au dat toate părechi firei noastre: doi ochi, doao urechi, doao mîni, doao picioare, ca, de se va beteji o parte, cu ceaealaltă să avem mîngîiare întru trebuinţa noastră. Iară suflet, numai unul ne-au dat şi, deaca-l vom piarde şi pre acela, cu ce vom trăi? Pentru că sufletul, care se va prilesti întru iubirea de argint şi întru iubirea banilor, nu va putea lesne să să izbăvească, că, precum pasărea, care să prinde în vergealele ce pun cu vîscu, nu mai are scăpare, aşa pate şi iubitoriul de argint. Sufletul, odată căzînd la necunoştinţa mîntuirii lui, nicidecum nu mai poate veni den necunoştinţă la cunoştinţă, ce umblă rătăcit pretutindenea, întru pohtele ceale dobitoceşti, pînă ce întru acea rîpă a pierzării va surpa mîntuirea lui. Că, precum rîmătoriul, tăvălindu-să în noroiu, să bucură, aşa şi sufletul, întru rea obiciuire afundîndu-se, niciodată nu cunoaşte mirosul rău şi putoarea păcatelor. Şi, precum pămîntul, neudîndu-se, niciodată nu răsare sămînături, într-acesta chip şi sufletul, care nu iaste luminat de dumnezeieştile scripturi, rod duhovnicescu niciodată nu răsare. Şi, precum pămîntul, de nu să va sămăna într-însul, răsare iarbă nefolositoare, aşa şi sufletul, carele nu socoteaşte moartea, pururea pofteaşte lucruri stricătoare şi reale. Şi, precum herbinţeala aduce seate la trup, aşa usucă pre suflet trufia şi, dentru ‘nălţarea firii, vine la pohte reale. Şi cela ce să leneveaşte a curăţi rana cea mică dobîndeaşte multe rane şi putreciuni şi, pre urmă, moarte. Aseamene iaste şi la suflet, că cei ce nu să (89r) ispoveduiescu de păcatele ceale mici şi să facă contenire să nascu păcatele ceale mai mari. Şi, pentru aceaea, trup pămîntescu au dat noao Dumnezeu [258] aici, ca să-l rădicăm cătră ceriu şi nu pentru trup să pogorîm şi sufletul cel fără trup la pămînt şi, de la pămînt, la iadu. Mare ciudă, cum toţi ne uităm la lucrurile ceale trecătoare şi de ceale viitoare şi veacinice nimini nu gîndim, numai spre dobîndirile ceale trupeşti ne nevoim pururea, iară sufletele noastre le lăsăm de să ard întru mare foamete duhovnicească şi, în toate zilele, mii de răutăţi şi de rane ale păcatelor pătimim, şi primejdii, şi întristări, şi pagube, şi boale, pentru care, în tot chipul, muncim să tămăduim trupul. Iară sufletul nu-l vedem, fiind necurăţit şi întinat, ce, cu trupul cel muritoriu împreună, muncelor celor fără moarte îl dăm. Dirept aceaea, jăluiescu şi plîngu multa necunoştinţă care au sufletele oamenilor, eu aş vrea să găsescu un deal foarte ‘nalt, să mă suiu pre dînsul, să văz toate neamurile oamenilor. După aceaea, aş vrea să aibu un glas foarte mare care să să auză în toată lumea şi să strig cuvîntul lui David, care zice: „O, fiii oamenilor, pînă cînd să fiţi cu inimile îngreuiate? Pentru ce iubiţi deşărtarea şi pohtiţi minciuna? Pentru că cum nu iaste aceasta fără cuviinţă?” Că, la trupurile noastre, cînd să tîmplă de bolnăvescu, aducem doftori, şi bani cheltuim, şi tot fealiul de duroare suferim, pînă vom vrea a să scoate durearea şi scîrba dentru noi, iară ticălosul sufletul nostru, în toate zilele şi-n tot ceasul, bolnav fiind, şi surpat, şi pierdut, şi nici o mîngîiare de la noi n-are, pentru că nu zicem că cela ce are rană de boală va muri, ce cela ce nu să tămăduiaşte, acela va muri. Iară pre cel ce-l taie la rane sau îl ard, acela zicem că mai mult mearge spre sănătate, nu doară că nu simţim durearea tăieturii şi arsurii, ce, de la dureare, ne uităm la sănătate. Aşa, şi pentru suflet, să cade să îngăduim pedeapsa de la cei ce ne bîntuiescu şi ne chinuiescu pre noi, că, cu aceasta, va dobîndi sufletul sănătate. Iară pre cei păcătoşi, care rămîn nemunciţi şi nechinuiţi, să-i plîngem şi să-i jălim, pentru că cela ce are nădejdi bune şi nădăjduind şi grijînd pentru bunătăţile ceale viitoare, de aici, den ceastă lume, au gustat bunătăţile împărăţiei ceriurilor, pentru că nici un bine nu întinereaşte sufletul şi nu-l face aşa de luminat, ca nădeajdea cea bună a celor viitoare bunătăţi. Că cei mai mulţi den oameni, [259] cu toată grija şi nevoinţa lor, la podoaba trupului fîrşăscu avuţia lor, iară pre suflet îl părăsescu, flămînd şi secetos de cuvîntul lui Dumnezeu, şi nici osteneală suferim, nici bani dăm şi, numai de-am vrea să facem îndireptare sufletului, toată îndireptarea o vom face, care aceasta, de nu o vom face, mare pedeapsă şi muncă vom avea la munca cea de vecie. Precum cei ce sînt închişi în legături sînt pururea (89v) trişti, iară mai multă frică au în ziua aceaea ce vor să stea înaintea uşii judecătoriului şi, mai vîrtos, cînd aud glasul judecătoriului, de frică, să îneacă şi să fac ca nişte morţi, aşa teame şi sufletul, cînd va să să desparţă de trup, că, fiindu-i a mearge la judecata cea înfricoşată şi negreşită a lui Hristos, pentru aceaea îi e frică, şi tremură, şi să ispiteaşte să fugă den mînile îngerilor. De vreame ce atuncea, veri ce va fi luat de la cineva, sau au lăcomit, sau cuiva va fi fost vrăjmaş, au dirept, au cu strîmbul, sau alt rău va fi făcut, înaintea lui stau toţi pîrîşii şi cu amar îl pedepsescu, pentru aceaea s-au făcut sufletul nostru nemuritoriu, ca să fie şi trupul nemuritoriu, pentru ca să dobîndim veacinicile bunătăţi. Iară, de eşti la pămînt prinsu, ca cu nişte piroane, şi ceriul iaste gata şi deşchis, ca să te primească, socoteaşte, cu gîndul tău, cîtă batjocorire, cîtă necinste iaste, cînd Dumnezeu dăruiaşte ceale cereşti şi tu nu bagi samă, nici gîndeşti şi alegi pămîntul mai bun decît ceriurile, cărora să ne învrednicim toţi cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru, Isus Hristos, căruia să cade toată mărirea, cinstea şi închinăciunea, în veacii veacilor, amin. Cuvînt al 24 a celui întru Sfinţi părintele nostru, a lui Ioan Zlatoust. Pentru veacinica şi fără sfîrşit muncă. Şi pentru înfricoşata şi direapta judecată. Blagosloveaşte, Părinte. Dragii miei, cîţ lucrurile vieţii ceale deşarte şi pierdute aţ părăsit, socotiţ să nu cumva iarăş inima voastră spre acealea să întoarceţi. Avuţia să treace, mărirea să piarde, [260] frumuseaţea să veştejaşte şi toate să schimbă şi, ca umbra să trec, tinereaţe, deşărtare, toate deşărtare. Pentru aceaea, zice David: „Ca o umbră petreace omul şi în deşărt să mişcă, în zadar să turbură, strînge avuţie, iară, peste puţin, nu poate lua nimic cu dînsul, ce toate lăsîndu-le, goli, precum ne-am născut, spre înfricoşata judecată meargem şi toată avuţia care am strînsu, lăsînd goli, ticăloş, posomorîţi, întunecaţi, spereaţi, trudiţi, despuiaţi, spăimîntaţi, împilaţi, chinuiţi, cu faţa la pămînt. Şi aceasta cu ruşîne acoperindu-o, aşa ne sculăm, şi aşa meargem, şi aşa vom sta înainte la înfricoşata aceaea, şi groaznica, şi nefăţarnica judecată şi muncă, unde îngerii să cutremură, (90r) unde înfricoşatele scaune să pun, unde cărţile faptelor noastre să deşchid, unde iaste rîul focului celui nestinsu, unde iaste sălbatecul viarme, unde iaste tartarul cel neîncălzit, unde iaste neîncetata scrîşnire şi rîjnirea dinţilor, unde iaste plîngerea cea fără mîngîiare, unde sînt lacrămile ceale neîncetate, unde iaste suspinul cel necontenit, unde nu iaste rîdere, ce tînguire, unde nu iaste lumină, ce întunearec, unde nu iaste bucurie, ce suspini, unde nu iaste desfătăciune, ce judecată.” Cu adevărat, înfricoşat iaste a auzi, iară mai înfricoşat iaste a vedea toată zidirea totodată, sculîndu-să şi stînd de faţă şi muncindu-să, dînd sama de lucruri ce-au făcut cu fapta şi cu gîndul, şi pentru ceale ce-am păcătuit în zi şi-n noapte. Mare frică va fi atuncea, fraţilor, mare va fi ceasul nevoii aceiia, cînd trîmbiţe vor trîmbita, stealele vor cădea, soarele să va întuneca, ceriurile să vor strînge, pămîntul să va cutremura, puterile îngerilor vor alerga ‘nainte, serafimii vor striga, heruvimii vor grăbi ceale de sus şi ceale de jos, ceale de pre pămînt şi ceale de supt pămînt să vor turbura, mormînturile să vor deşchide, trupurile vor învia, judecăţile să vor găti, mare frică, nespus cutremur. Nepovestită e nevoia care va fi atuncea, mare va fi iarna aceaea, mare furtună, rea primejdie, neîncetate ţipete. Ia, ni, să auzim pre Daniil care zice: „Vedeam, zice, întru vedenia nopţii, pînă ce scaunele s-au pus, şi cel vechiu de [260] zile au şăzut, scaunul lui, ca para de foc, roatele lui focu arzînd, mii de mii de îngeri au dvorit înaintea lui şi zeci de zeci de mii slujiia lui, divanul s-au aşăzat şi cărţi să deşchiseră, rîu de focu să trăgea pre denaintea lui. Văzuiu eu, Daniil, şi vedearea capului mieu mă turbură.” O, mare minune, prorocul, văzînd judecata care iaste să fie, s-au cutremurat. Dară noi ce vom face, cînd, la aceaste lucruri, ne va fi a mearge? Cînd, de la răsăritul soarelui pînă la apus, vom sta de faţă goli? Şi sarcina păcatelor, deasupra grumazilor arătîndu-o tuturor, atuncea limbile clevetitorilor se vor arde neîncetat şi nu va avea cine să răcorească. Atuncea, dinţii grăitorilor de rău, de îngeri aprinşi se vor zdrobi. Atuncea, gurile mincinoşilor cu focu se vor astupa. Atuncea, mînile iubitorilor de argint, spînzurate, vor tremura şi, zgîrîindu-să, se vor chinui. Atuncea, ochii cei ce facu seamne se vor scoate. Unde-s, atuncea, părinţii? Unde e tatăl care au născut? Unde maica care s-au chinuit? Unde-s fraţii cei iubiţi? Unde-s priatenii? Unde-s vecinii? Unde e putearea împăraţilor păminteşti? Unde e trufia judecătorilor? Unde e slava cea deşartă a boiarilor? Unde-s, atuncea, slugi? Unde-s slujnice? Unde e podoaba hainelor? Unde-s încălţămintele ceale lucii? Unde-s ceale de mătase? Unde-s ceale roşii? Unde e strălucirea aurului? Unde e sunetele argintului? (90v) Unde e podoaba inealelor? Unde-s casele ceale văruite? Unde-s grădinile? Unde-s livezile? Unde-s visteriile ceale păzite? Unde-s ceia ce nu văd săracii? Unde-s ceia ce urăscu dumnezeiasca credinţă? Unde-s ceia ce nu cred că iaste iad şi muncă? Şi, ca cum ar rămînea fără moarte? Unde-s ceia ce rîdu şi zicu: „Dă-m mie astăzi şi ia tu mîine, pentru că aici nu-m trebuieşti şi acolo te aşteptu?” Unde-s ceia carii, cu tîmpene şi cu jocuri, beau vinul? Unde-s ceia ce zicu: „Să mîncăm şi să bem, că mîine vom să murim?” Unde-s ceia ce zicu: „Să dobîndim ceaste de aici şi, pentru ceale de acolo, iară vom vedea?” Unde-s ceia ce zicu că iubitoriu de oameni iaste Dumnezău şi nu munceaşte pre ceia ce păcătuiescu? Cît se vor căi, atuncea, cei ce zicu [262] aceastea? Cît se vor ucide şi nimănui nu va fi milă de ei? Cît vor suspina şi nimeni nu-i va căi? Atuncea vor grăi unii cătră alţii, zicînd: „ O, cum ne-am greşit şi ne-am pierdut pre sine? Ne învăţa alţii şi nu ascultam, nici băgam seamă. Ne învăţa şi noi ne băteam joc. Să mărturisiia noao şi nu credeam. Şi auziiam scripturile şi tot ne rătăciiam.” Direaptă e judecata lui Dumnezău, cu adevărat, pre dirept, pentru ceale ce-am făcut, ne luom plata. Vai, că pentru trecătoare şi necurată dulceaţă ne muncim în veaci! Puţină vreame ne-am lenevit şi veacinicului focu ne cufundăm. Pentru slavă mică şi de nemică, ne-am scăpat den slava cea adevărată. Pentru puţină desfătăciune, ne-am lipsit de desfătăciunea raiului. Pentru bogăţie pierdută, ne-am scăpat de bogăţia împărăţiei cereşti. Noi am avut parte de veacul cel deşărt, iară cei ce n-au avut parte acolo, acum să bucură. Acum, cei ce-au crezut să află în desfătăciune, cei ce-au păzit pre sine cu curăţie, la cereasca veselie, joacă cei ce-au plîns. Acum să veselesc în veaci cei ce-au răsipit a lor bogăţie. Acum seaceră şi strîngu cu bucurie cei ce-au lepădat ceale pămînteşti. Acum au dobîndit ceale cereşti. Numai noi, ticătoşii, cu direptate ne-am dat muncii şi acum strigăm şi nimănui nu să face milă, oftăm şi n-are cine ne mîntui. Dirept aceaea, dară, ca să nu zicem şi noi aceaste cuvinte împreună cu acei fără de minte, la veacul cel ce va să fie, veniţi să ne apucăm, mai’nainte pînă a nu veni acel sfîrşit, să ne apucăm, mai’nainte decît a veni furul sufletelor noastre, să năvălim pînă avem vreame, să suspinăm, să plîngem, să facem milostenie, vă rog să rîdicăm mînile cătră cel ce poate să ne mîntuiască şi să zicem: „Mîntuiaşte pre noi, Doamne, că perim, numai să nevoim, pînă nu apune soarele, pînă a nu să închide uşa, pînă a nu să zborul vieţii aceştiia strica, că, deaca ne va apuca noaptea, nimeni nu va mai lucra, deaca se va sparge zborul bogăţiei, nimeni nu se va cununa, nimeni nu se va osteni, nimeni nu se va trudi.” Dirept aceaea, să alergăm, că treaba căii iaste, fraţilor, şi tare cale avem, ca să sosim, să nu auzim şi noi, cînd vom [263] bate în uşă, că: „Nu ştiu pre (91r) voi.” Să fim mai iuţi la picioare, să ni să facă ruşine de cîte pre Dumnezău necinstim, cît pre făcătoriul de bine întristăm. El ne face bine şi noi îl părăsim, el ne miluiaşte şi noi ne lenevim, el ne hrăneaşte, ne păzeaşte, ne are de grijă şi noi, în toate zilele, poruncile lui călcînd, nu ne ruşinăm. Ce să ne ruşinăm, dară, că vreamea s-au apropiat, şi ziua au sosit, şi vom să dăm lui samă pentru toate cîte am făcut, în toată vreamea vieţii noastre, să încetăm de desfătările mîncărilor şi băuturilor, şi de curvii, şi a grăi de rău, a năpăstui, să încetăm a batjocuri preoţii lui Dumnezeu, ca să nu ne judecăm rău, ca cei ce-au batjocurit pre Hristos. Cu adevărat, să ne lăsăm de toate şi să ne apucăm de rugăciuni, de citanii, de metanii, de postiri, să arătăm viaţă noao premenită şi să ne spoveduim, pentru că vreamea întoarcerii iaste aceasta, pentru că trebuie a ne întoarce dentru această vreame rea care iaste plină de lacrămi şi de pedeapse dumnezeieşti. Să ne aducem aminte de ceasul judecăţii, să ne rugăm aici puţinel, ca să nu plîngem acolo, să ne ostenim în ceastă vreame puţinică, ca să nu ne muncim în veaci. Vreamea e puţină, iară judecata va fi multă, sfîrşitul aproape, şi groaza rea, şi nimenea nu te va slobozi, pentru că va căuta fiecine vreamea, care rău o au cheltuit, şi nu o va găsi. Vai de cel fără credinţă, că se va da la îngeri nemilostivi. Vai de cel ce nu să pocăiaşte, că la adevărat judecătoriu va mearge. Cel ce piarde aurul va găsi altul, iară cel ce piarde vreamea, fiecînd, nu o găseaşte. Dirept aceaea, să nu ne fie milă, fraţilor, de trupurile noastre, ce să le chinuim, că fericiţ sînt cei flămînzi, şi cei secetoşi, şi cei întristaţi, pentru că trupul iaste lut, şi va veni zi şi ceas înfricoşat, şi se va treace, şi va mearge iară în pămînt, şi ţărîna iară ţărînă se va face. Să ne trezvim şi să priveghem, pentru că va veni ceasul, adevărat va veni, şi, iară zicu că va veni, să nu ne amăgim pre înşine, că, de vom petreace întru desfătăciune 50 de ani şi de vom trăi 100 de ani după aceaea, ce? Bătrîneaţe. Şi, după aceaea, ce? Boală. Şi, după boală, slăbiciune şi, [264] apoi, groaznicul acela ceas, care toţi să aşteaptă şi să cutremură de el. Şi noi ne lenevim? Mare frică iaste atuncea, fraţilor, mare cutremur, mare lucru iaste a vedea sufletul despărţindu-se de trup. Mare iaste nevoia ceasului aceluia, cînd glasul să opreaşte şi limba să zică cuvîntul ales nu poate. Apoi întoarcem ochii încoace şi încolea des şi pre cei ce stau aproape, priateni, sau părinţi, sau fraţi, nu-i cunoaştem, sau doară de-i şi cunoaştem, a le grăi ceva nu putem. Plîngerea lor auzim şi a mîngîia pre ei nu putem. Sau pre copiii noştri vedem plîngînd şi tînguind şi cu dorul acesta ne ducem. Ce zicu de copii? La ceasul acela nu iaste nici o grijă, nici de copil, nici de priaten, nici de alte ceva ne aducem aminte, fără cît numai de păcatele noastre. Şi cum vom să întimpinăm pre judecătoriul şi ce samă vom să (91v) dăm? Şi ce iertare vom să luom? Şi ce loc oare va primi pre noi? Apoi, aşa gîndind aceastea, fără veaste vin asupra noastră îngeri nemilostivi, de la Dumnezău trimişi. Atuncea, noi, deaca ne vom afla negrijiţi, cum ne vom cutremura şi cercăm a fugi den patu, iară, neputînd, numai ce căutăm cu ticăloşi ochi şi, bătînd obrazul nostru, ne rugăm, ne cucerim, zicînd: „ Milostiviţi-vă asupra mea, nu mă duceţi necurat şi făr’de rodu la judecătoriul. Nu mă despărţiţi de trup, păcătos fiind. Lăsaţi-mă puţinea vreame să mă pocăiescu, să suspin, să plîngu, să facu milostenie, de vreame ce viaţa mea rău o am cheltuit şi o am petrecut.” Aceastea, de la noi auzind îngerii, zicu cătră noi: „O, suflete proaste, o, suflete ticăloase, toate zilele tale le-ai trăit cu lenevire şi, de acum înainte, vei să te pocăieşti? Soarele tău au apus, sfîrşitul ţ-au venit, Dumnezău te chiamă. Sărace suflete, ieşi şi te desparte şi te osîndeaşte în focul cel veacinic, după faptele tale. Nu va mai fi ţie mîntuire, nu va mai fi ţie de-acum nădeajde, ce veacinică muncă.” Şi aceastea de la mine auzind, care nu-s basne, ce adevărate, să ne nevoim, mai’nainte de ceasul acela, şi să năvălim spre pocaianie. Şi, nu-m zice că am furat, am ucis, am curvit, am preacurvit şi nu mă va primi Dumnezău. Nici una [265] dentru aceastea să nu zici, că Dumnezău primeaşte pre toţi, cum au primit pre tîlhariul, pre curva, pre mitarnicul şi pre curvariul, numai să batem în uşă, pren pocăinţă, zicînd: „Deşchide noao, deşchide, Doamne, celor păcătoşi şi nevreadnici robii tăi, că la tine scăpăm şi ţie slavă şi închinăciune trimitem, Tatălui, Fiului şi Duhului Sfînt, acum şi pururea şi în veacii veacilor, amin.” Cuvînt al 25 a celui întru Sfinţi părintele nostru, a lui Ioan Zlatoust. Pentru bogăţia şi sărăcia. Blagosloveaşte, Părinte. Cînd vei vedea, frate, pre vreun om îmbogăţindu-să şi bine sporindu-i, afară den ce să cuvine, nu-l lăuda pre el, nici rîvni lui. Iară nici pronia lui Dumnezeu să nu o huleşti, nici să zici că aşa, numai în zadar, să fac toate şi, de la dînsele, să fac lucrurile aceastea ale lumii şi nu den voia lui Dumnezeu. Adu-ţi aminte de săracul acela, Lazar, şi de bogatu, cum bogatul acela ajunse la mare norocire a bogăţiii şi al desfătăciunii, iară spre săracul acela s-au făcut nemilostiv şi fără omenie, atîta că s-au făcut mai sălbatec (92r) şi decît cîinii şi fără de milă, pentru că cîinii, făcîndu-li-să milă de săracul acela, veniia şi lingea durerile ranelor trupului său. Iară bogatul, nici den fărămăturile de pîine ce cădea de la masa lui nu-i da şi săracul acela (ce, după adevăr, prea bogat) au ajunsu la sărăcie desăvîrşit şi, nu numai că era sărac, striin şi pustiu, ce şi bólnav, şi avea multă ticăire de foame şi de seate. Ce bogatul avea mai mult decît îi trebuia, iară săracul nici hrana cea ce trebuia nu o avea, iară niciodată nu cîrtiia asupra bogatului aceluia, nici rînduiala lui Dumnezeu huliia. Cum pre cela l-au făcut bogat şi sănătos şi pre el sărac şi bólnav, n-au zis cuvinte ca aceastea cătră Dumnezeu, ce, pururea, mulţemiia lui Dumnezeu. Şi cum nu iaste lucru necuvios şi ciudat cînd săracii aceştia carii petrec atîta patimă rea, de sărăcie, şi, iară, mulţemesc lui [266] Dumnezeu? Iară tu, fiind afară den patima cea rea a sărăciei, şi, mai mult decît aceştia, blastemi pre Dumnezeu, cum îngăduiescu săracii sărăcia şi mulţemescu lui Dumnezeu? Pentru ce, oame, bogăţia îţ iaste atîta de dragă? Nu pentru alt gîndescu, fără numai pentru bucuria ce să face la measele ceale cu tot fealiul de bucate, şi pentru ca să fii groaznic tuturor, şi pentru ca să poţi să dai rău pentru rău celor ce te întristează, pentru că bogăţia pre om nu-l face înţelept, nici curat, nici bun, nici iubitoriu de oameni, nici milosîrd, nici altă bunătate aduce sufletului, ce, de va găsi bunătăţi adunate, le rîsipeaşte, şi le piarde, şi răsădeaşte răutăţile. Şi, pentru aceaea, iubitorii de argint nu vor să auză pentru iubirea de săraci şi pentru milostenie, pentru că sînt daţi toţi întru bucuria bogăţiei şi multe patemi reale hrăneaşte bogăţia cea rea la noi şi pohta ei cea rea face pre oameni să să umfle ca băşîcile ceale ce să fac pre apă, cînd ploao. Aşa, şi bogăţia să umflă şi rîdică la mai multă mîndrie şi neomenie pre ticălosul bogat. Pentru aceaea, să fugim de bogăţia cea multă, pentru că hiară sălbateci şi veninate pun la sufletul nostru şi ne omoară. Precum să sulimănescu curvele ceale den tîrgu, aşa iaste şi bogăţia, că face cinstea necinste, că nu-m zice laudele şi graiurile ceale bune care să fac de frica boiarilor, ce deşchide cugetul lor şi vei găsi între cei ce-i laudă mii de vrăjmaşi împotrivnici şi urîndu-te. Iară, de va veni vreo nenorocire şi vreo primejdie, atuncea să vezi necinste, în loc de cinstea ce aveai odată de la lăudători, carii pohtesc să te vază la mare şi reale primejdii, pentru căci iaste omul dobitoc, de nimic, şi trecătoriu, şi cu scurtă viaţă. Aşa iaste şi bogăţia, încă iaste şi oarbă, precum zice şi un filosof elin, şi, decît omul, mai slabă şi mai de nimic, că, de multe ori, nu trăiaşte bogăţia, cît trăiaşte omul, ce, şi mai‘nainte decît omul, moare. Şi, aceasta care zic, toţi o ştiţi, cu mii de (92v) pilde a bogăţiei cei deşarte ce aţi auzit şi aţi văzut, că cela ce-au căştigat avuţia trăiaşte, iară bogăţia s-au pierdut şi s-au prăpădit, măcară de s-ar piarde bogăţia numai, şi nu şi cela ce o are. [267] Pentru aceaea, nu va greşi cineva, de va zice bogăţiei că iaste slugă nebună, slugă mîncătoare de sînge şi ucigătoare de oameni, slugă care dă junghiare domnului său şi, mai rău, că, nu numai cînd îl lasă, îi dă primejdii, ce şi mai’nainte decît a-l lăsa, turbură pre el. Şi ascultă ce nevoi pătimesc acest feal de bogaţi. Oarecare alt boiarin s-au înălţat mai mult decît Eftropie, ce-au fost ispravnic, adecă viziriu împărăţiei greceşti. N-au întrecut la bogăţie pre toţi bogaţii lumii? Nu s-au suit la toate stăpînirile lumii? Nu tremura şi să temea toţi oamenii de dînsul, iară, acum, iată că s-au făcut, decît cei legaţi şi ucigători de oameni, mai ticălos şi mai sărac, că, în toate zilele, văzînd sabiile ascuţite de armaş, ca să-i taie capul, i s-au întunecat lumina, cît la amiază-zi nu vedea soarele, că i s-au întunecat ochii, atîta cît nu vom putea să arătăm primejdia şi patima care, cu direptate au îngăduit. Şi, cînd îl ducea să-l taie, să vedea faţa lui, ca de om mort, şi lovire să auziia de dinţii lui, şi groază mare avea, şi glasul şi limba lui, ca cînd ar fi tăiată. Deci, cătră acest boiarin au început dumnezeiescul acesta Zlatoust şi-i zicea: „O, omule, nu-ţ ziceam, de-a pururea, că bogăţia iaste slugă rea şi fugare, şi tu nu mă creadeai. Nu-ţ ziceam că bogăţia iaste slugă necunoscătoare şi nemulţemitoare? Iată că acum ai cunoscut că iaste soţie rea bogăţia şi ucigătoare de oameni. Această bogăţie, dară, nu te-au făcut de ţi-e frică şi tremuri? Nu-ţ ziceam eu, totdeauna, să te fereşti de avearea cea fără de direptate şi tu mă înfruntai? Eu îţ ziceam adevărul, că te iubiam mai mult decît cei ce te înşăla frumos, şi-ţ ziceam că mai de credinţă sînt şi mai bune bătăile priatenilor decît sărutările vrăjmaşilor, pentru că, de-ai fi primit certările şi bătăile meale, nu ţi-ar fi adus sărutările acelora moarte amară. Şi, de unde ţi-au venit aceasta? Căci nu-ţi aduceai aminte de premenirile şi nenorocirile oamenilor, iară, de ţi-ai fi adus aminte, n-ai fi venit la atîta nenorocire. Iară, de vreame ce nu te-ai putut folosi, nici de la tine, nici de la cuvintele altora, ce, pentru faptele tale, ai venit la această muncă, dirept aceaea, [268] bogăţia iaste rău vînzătoriu la cei ce rău le trebuiaşte. Ce o ţii pre bogăţie, o, oame, că, de-ţ va veni o nevoie, nu-ţ ajută, pentru că, de-ar avea puteare, n-ar fugi, ce ar sta lîngă tine, de ţi-ar ajuta? Şi, pentru căci zic aceastea, ştiu că că toţi bogaţii mă vor huli, căci îi mustrez, că şi ei mustră şi hulescu pre săraci pururea. Eu, nu numai pre bogaţii care spre rău le trebuie bogăţia hulescu, ce şi pre cel răpitoriu, pentru că alta iaste bogat şi alta răpitoriu. ( 93r) Eşti bogat? Nu te oprescu a fi, iară, de iai de la altul fără direptate, te hulescu, aibi ale tale, nu lua ceale striine, că, pentru adevăr, nu voiu tăcea niciodată. De vei să dai cu pietri în mine, dă. Gata sînt şi sîngele să-m vărsu, numai să nu te las să faci păcat. Eu n-am vrăjmăşie cu nimeni, ce numai ca să să spăsească toţi oamenii pohtescu şi nevoiescu, pentru că, şi săracii, şi bogaţii feciori ai miei sînt, o scăldătură a botezului i-au născut pre toţi. Cine va să mă urască, urască-mă şi mă hiclenească, că avuţie şi cunună îm iaste mie aceaea. Nu mi-e frică de nici un vicleşug, numai de un lucru mi-e frică, de păcat, şi să nu mă mustre cineva că am păcătuit, iară, afară dentr-aceasta, măcară toată lumea să-m fie potrivă, nu mă tem.” (Să venim la cuvîntul ce-am lăsat şi să ascultăm). Acest Eftropie, fraţilor, ce-am zis mai sus, era boiariu mare în vreamea împărăţiei lui Arcadie la Ţarigrad, cînd şi fericitul Ioan Zlatoust era patriarh şi, ajungînd la cinstea isprăvniciei, precum să zice, acum, veziriu, şi avînd multă şi mare volnicie, pre mulţi, fără direptate, îi omoriia şi le lua în silă avearea lor. Pentru aceaea, avea şi mulţi vrăjmaşi şi, vrînd ca să-ş izbîndească pre ei şi ca să-i umoară, au stricat un obiceaiu bun, care să ţinea încă de la marele împărat Costantin, care obiceaiu să ţine şi pînă în ziua de astăzi la Roma cea mare, pentru că cine făcea o greşală mare şi era rînduit spre moarte şi, numai de vrea, apuca să între în besearica Patrierşiei, îşi scăpa viaţa. Iară acest Evtropie au făcut pre împăratul să nu mai fie acestu obiceaiu şi-au poruncit, în tot Ţarigradul şi în toată lumea, cum de să va tîmpla cineva den vinovaţi să fugă să între [269] în besearecă, să-l scoaţă de-n besearecă şi să-l ducă să-l umoară. Şi nu ştiia săracul că, în groapa ce-au săpat, au căzut întîiu el, că n-au trecut puţine zile şi-au greşit greşală mare împăratului, şi-au poruncit să-l umoară, şi el au fugit, şi-au năvălit la besearecă, să scape de moarte. Atunce, patriarhul Zlatoust au zis cătră el: „O, oame, ia vezi, decît bine te-ai lipsit, nu numai tu, ci toată lumea. Acum nu-ţi ajută beseareca care tu o ai necinstit. Iată că armaşii împărăteşti te vor face fărîme.” Văzut-aţi, fraţilor, deşărtarea puterii şi a volniciei, şi neputinţa bogăţiei, şi neomenia, cum dă spre junghiare pre cei ce rău o au pre dînsa? Ce cinsteşti şi slujăşti bogăţiei, ca unui domnu? Care, atuncea, mai vîrtos, te dă spre moarte şi nu poţi să o stăpîneşti niciodată? De vei să o aibi pre bogăţie, nu o îngropa în pămînt, ce o dă pre dînsa în mînile săracilor, că rea fiară iaste bogăţia. De o păzeşti tu, ea fuge, iară, de o vei răsipi, atuncea rămîne. Dirept aceaea, răsipeaşte-o, ca să fie pururea cu tine. Nu o ascunde, ca să nu fugă, că cel ce iaste astăzi bogat mîine să face săracu. Pentru aceaea, şi de multe ori, mi-au venit a rîde, cetind diatele unora care zicea: „Cutare să aibă a stăpîni viile meale (93v) şi cutarele moşiile meale şi casa mea.” Şi toţi de aceasta ne ţinem, iară stăpînirea nimeni nu o are desăvîrşit, că, deaca ne vine moartea, fără de voia noastră, le lăsăm altora şi ne ducem la ceaealaltă viaţă goli şi rămaşi de toate. Numai aceia stăpînescu pre bogăţie, carii aici nu o socotescu, ce o rîsipescu, că cela ce dă avearea lui săracilor, aceluia nu mai i-au trebuit avuţia întru ceale ce să cuvin şi, dobîndind, să duse în calea păcii. Iară cel ce nu face aşa, şi mai’nainte de moartea lui, o piarde pre avuţie, cum ar hi mai rău. Pentru ce, dară, rîvneşti şi lauzi pre cei ce au avuţie? Că, pentru dînsa, cadu la mii de nevoi şi de griji? Dară, ce are mai mult bogatul decît cel săracu? N-au amîndoi un trup care poartă? N-au un pîntece care să hrănescu? Pentru ce, tu, bogate, să aibi slugi multe, că ar trebui numai o slugă să aibi, încă s-ar cădea doi, trei stăpîni să aibă o slugă. Iară, de vă pare cu greu aceasta, [270] uitaţi-vă la cei ce n-au nici o slugă şi mai lesne-ş facu trebile lor, că, pentru aceaea, ne-au dat Dumnezău mîni şi picioare, ca să nu ne trebuiască slugi, că de nici o treabă s-au dat a fi neam de slugi, că nu s-au zidit împreună cu Adam şi slugă, ce aceasta iaste a neascultării certare şi muncă. Iară, de ţi-e cu nevoie fără slugă, aibi una sau doao mult, că ce-ţ sînt buni mulţimea de slugi? Au să gonească oamenii, cînd umbli pren tîrg? Că nu doară umbli cu hiarăle? Şi pre cîţi vei găsi să-i goneşti? Nu te teame atîta, că nimeni nu te va muşca, cîţ se vor apropiia de tine. Poate că o socoteşti batjocurire, căci umbli de-a valoma cu oamenii. Mare nebunie şi rătăcire iaste aceasta, să aibi vita cea necuvîntătoare lîngă tine şi pre omul care e zidit de Dumnezău să-l goneşti departe, ca să aibă loc larg, să treacă dobitocul cel cu patru picioare. Ce iaste mai rea decît această dobitocie? Dumnezău, dară, le-au făcut toate cu orînduială mai de’nainte, că, de iaste cineva şi mai bogat decît toţi oamenii, nu poate fără ajutoriul celui mai micu, că nici săracii pot trăi fără de bogaţi, nici bogaţii, fără de săraci. Şi, pentru ca să cunoşti mai aieve, să facem doao oraşe, şi într-unul să fie tot bogaţi, şi-ntr-altul, săraci şi lipsiţi. Şi să vedem care oraşu, dentr-aceale doao, va putea ajunge toate lucrurile lui să le facă mai pre lesne, pentru că la oraşul celor bogaţi nu iaste nici un meşter, nici lemnariu, nici căldărariu, nici croitoriu, nici plugariu, nici pitariu, nici slugă, nici argat. Cine oare ar fi vrut să lăcuiască la acel oraşu al bogaţilor? Nimeni. Că oraşul acela, cum va putea sta, fiind lipsit de toate bunătăţile, să dea macară case şi de altele, cîte trebuiescu? Dară, nu iaste acesta lucru firescu, numai să cheame acolo pre cei meşteri şi se va strica sfatul cel nebunescu? Iară oraşul săracilor, nicidecum îi trebuiaşte den bogăţia acelora. Dirept aceaea, dară, cînd vei vedea pre cineva că-i lucescu denafară hainele şi umblă cu multă (94r) cinste şi cu gloată, deşchide inima lui şi vei găsi mult prah şi ţărînă. Ce adu-ţi aminte de Pavel şi de Petru, Apostolii Domnului. Adu-ţi aminte de prediteciu Ioan, de prorocul Ilie [271] şi, dentru toţi, de Domnul nostru Isus Hristos, carele nu avea unde pleca capul său, aceluia rîvneaşte, şi ucenicilor lui. Ia, spune-m, de-ar mearge cineva den voi la împărăţie, şi acolo fiind toţi boiarii, să te cinstească, să voroveşti cu împăratul, să mănînci pîine cu dînsul la o masă, n-ai zice că eşti mai fericit decît toţi? Dară, vei să te sui la ceriu să stai lîngă împăratul tuturor, să fii strălucit şi tu, ca şi îngerii, şi să dobîndeşti slava şi bucuria cea nespusă, şi, încă, te leneveşti, şi te îndoieşti? De va trebui să dai bani şi moşii, eu zic că şi viaţa ta să cade să dai cu toată bucuria. Tu, ca pentru să iai vreo diregătorie, au boierie, au stăpînire, care ţi să face pricină de furtişagu (şi nu dobîndă o chem eu aceasta), cîtă avuţie ai, o dai toată şi te împrumutezi şi de la alţii şi, de nu-ţi ajunge, pui muiarea ta şi copiii zălog. Şi, pentru cinstea această trecătoare, nu te leneveşti, ce le dai toate cu bucurie, numai să iai boieria. Iară, pentru împărăţia ceriului, care stă înainte-ne, care nu are sfîrşit, te leneveşti? Şi numai la bani ne uităm? Păcat de necunoştinţa ce avem, că aşteptăm bunătăţi ca aceastea şi, încă, ne mai trudim la ceale trecătoare şi nu cunoaştem răutatea şi înşălăciunea diavolului, că, pentru lucruri mici şi stricate, ne lipseaşte de ceale mari şi veacinice, ne dă lut, ca să ne înstreineaze de ceriu, ne arată umbră, ca să ne scoaţă den adevăr, şi ne năluceaşte pren vise, ca să ne îndemnăm spre păcate. Dirept aceaea, dară, să nu socotim că bogăţia iaste mare bunătate, ce să cîştigăm frica lui Dumnezău, că, de va fi cineva dirept şi de va avea multă îndrăznire la Dumnezău, de va fi şi mai săracu decît toţi, ajunge-i să răsipească amărăciunile ceaste de aici, ajunge-i să tinză numai mînile la ceriu, să să roage lui Dumnezău, că atuncea întunearecul nevoii fuge. Pacea să face, iară aurul zace necinstit şi fără de nici o folosinţă, spre rîsipirea răutăţilor, şi nu numai aceasta, ce şi boală, de va veni, sau şi moarte, sau altceva den nevoi şi primejdii ca aceastea, atuncea să veade putearea banilor. Unde sînt acum cei ce să îmbogăţescu? Carii socotescu dobînda şi, camete peste [272] camete luînd, nu să mai satură? Auzi ce zice apostolul Petru: „Argint şi aur n-am.” Ce iaste mai fericit şi mai bogat decît glasul acesta? Iară alţii să laudă şi zicu: „Am atîtea şi atîtea zeci de mii de galbeni, şi moşii nesocotite, şi case, şi slugi.” Iară Petru şi Ioan, cu sărăcia să împodobescu şi să veselescu. Aşa iaste cel ce nu are, că le are toate, iară cel ce le are toate, n-are nemică, că cel ce nu are nici casă, nici masă, nici altă haină, ce de toate iaste lipsit pentru Dumnezău, şi, cîte are lumea, toate ale lui sînt. Să aducem la mijloc pre apostolul Pavel mărturie credincioasă. Acesta toată (94v) lumea au umblat, cu foame, cu seate, cu golătate, că mergea la păgîni şi la carii credea în idoli, nu la credincioşi şi priateni, iară, încăş, toată lumea l-au primit, ca pre un apostol. Iară Anania şi Sapfira, muiarea lui, oprind puţin lucru dentru dania besearecii, le-au pierdut toate, pînă şi viaţa lor. Lasă ale tale să fie pentru Dumnezău, ca să aibi ceale striine şi ale tale. Deşi porţi haine vechi, şi eşti flămînd şi secetos, şi gol te chinuieşti, mai frumos şi mai veasel eşti decît cei ce mănîncă şi beau neoscotit. Dumnezău, pentru aceaea, ţ-au dat bani, ca să saturi pre cel flămînd. Ce săracu şi ce prost eşti tu, ce laşi pre Dumnezău şi cîştiguri omeneşti cîştigi? Ce laşi pre bogat şi pre săracu bîntuieşti? Ce părăseşti pre cel ce dă şi la cel necunoscătoriu năvăleşti? Dumnezău pofteaşte să-ţ dea şi diavolul să mînie pentru facerea de bine. Dumnezău îţ dă însutite şi viaţa cea veacinică, iară diavolul îţ cîştigă moartea cea veacinică. Acesta, cu batjocurire, iară Dumnezău cu laude. Acesta te zavistuiaşte, iară Dumnezău îţ împleteaşte cununi. Acesta, de-abia numai aici, iară Dumnezău, şi aici, şi acolo. Oare nu iaste aceasta nebunie mare? Să nu cunoaştem harul lui Dumnezău? Pentru aceaea, să zice aveare, ca să o aibă cineva pentru treaba lui? Iară nu să o ţie pentru alţii, că numai sluga păzeaşte banii stăpînu-său, iară cel ce-i stăpîneaşte, acela îi cheltuiaşte, atîta cît nu iaste mai nebunescu lucru decît a să face neştine rob banilor şi să ţine că iaste stăpîn şi el iaste rob. El iaste legat, şi pre alţii [173] va să stăpînească, şi să bucură, şi să veseleaşte, căci s-au făcut rob, pentru că, de vei pofti să te îmbogăţeşti, niciodată nu vei înceta, bătîndu-te şi chinuindu-te, pentru că bogăţia iaste o dragoste fără saţiu, pentru că celor ce li-e seate de herbinţeală, de-ar bea toate fîntînile, mai mult li să face seate. Aşa şi pre bogat, cînd îl vei vedea avînd avuţie multă, nu-l lăuda, ce-l socoteaşte ticălos şi chinuit, pentru că nu atîta pofteaşte săracul ceale ce-i trebuiescu, cît pofteaşte bogatul ceale multe. Bogat te-au făcut Dumnezău, ca să ajuţi pre cei săraci, ca să răsipeşti păcatele tale cu milostenia pentru mîntuirea altora. Datu-ţ-au Dumnezău bani şi aveare, nu ca să-i ascunzi pentru răul tău, ce ca să-i împarţi pentru spăsenia sufletului tău. Cine au fostu mai sărac decît Ilie? Iară biruia pre toţi bogaţii la avuţie, avînd numai cojocul cel vechiu şi aşa huliia toate bunătăţile aceştii lumi şi, ca nişte lut lăpădat, socotiia aurul. Pentru aceaea, şi împăratul ovreailor Ahaav, săracului Ilie îi era ruşine să-i caute asupră şi, cînd s-au suit spre ceriu, nu avea nimică alt să lase ucenicului său, lui Eliseu, fără numai cojocul, şi zicea: „ Cu acest cojoc, adecă cu sărăcia, am biruit pre diavolul.” Vei şi tu să biruieşti pre diavolul, fii săracu, să biruieşti patimile, pentru că Ilie au lăsat cojoc ucenicului său, iară (95r) Hristos, suindu-se la ceriuri, au lăsat noao prea sfîntul lui trup, întru moştenire. Cînd vom piarde bani, să nu ne întristăm, ce să zicem „blagoslovit Dumnezău”, că mai multă bogăţie vom găsi acolo de la Dumnezău, că-i va socoti cei ce-i piardem, ca cînd i-am fi dat săracilor. De vreame ce de Iov nu atît ne mirăm, căci făcea multă milostenie, ca cum ne mirăm de răpirea avuturilor lui, care au îngăduit cu mulţumită, zicînd: „Domnul au dat, Domnul au luat.” Împreună cu Avraam va sta, cu Iacov se va propovedui. Cine va păzi cuvîntul acesta? Deci, cînd ţi se va tîmpla, dentru lucrarea diavolului, să pierzi aurul tău şi avearea ta, au de hoţi, au de altă tîmplare, mulţimeaşte lui Dumnezău şi nu te duce la vrăjitori, că, atuncea, îndoită rană vei da diavolului, căci n-ai grăit rău, şi va fugi de la [274] tine şi nu te va mai bîntui, căci cunoaşte că mulţimita ta şi îngăduiala îţ cîştigă cununi mai luminate de la Dumnezău. Şi aşa Iov, cu îngăduiala îndoită, au luat ceale ce-au pierdut. Iară tu, de vei îngădui, nu numai îndoite vei lua, ce şi însutite, de nu vei cîrti, şi viaţa de veaci, întru împărăţia ceriurilor, căriia să ne învrednicim toţi întru Hristos, Domnul nostru, că a lui iaste slava, în veacii veacilor, amin. Cuvînt al 26 a celui întru Sfinţi părintele nostru, a lui Ioan Zlatoust. Pentru pronia şi promitia lui Dumnezău (adecă pentru mai’nainte socotinţa lui Dumnezău). Blagosloveaşte, Părinte. Pentru care lucru, fraţilor, şi pentru care pricină Dumnezeul nostru, cel mai’nainte cunoscătoriu, n-au pierdut de început pre diavolul, cel ce ne-au înşălat pre noi, şi ne-au scos den viaţă şi ne-au adus spre moarte şi den raiu la pămînt şi, apoi, ticăloşii de noi, în iad şi-n munca cea de veaci? Spre aceasta zicem că, de-ar fi fost să stăpînească diavolul şi de-ar fi scos pre oameni cu sila den raiu, ar avea oarece cale această întrebăciune. Iară, de vreame ce diavolul de această puteare iaste lipsit, ce numai cît sfătuiaşte şi îndeamnă pre om spre rău, iară nu cu vreo stăpînire, la voia noastră au rămas să nu-l ascultăm. Iară noi, de bună voie, ne dăm să ne stăpînească, iară nu cu sila, şi nu-l biruiescu toţi pre dînsul, ce numai cei viteaji, prin voinţă. Iară unii să biruiescu de diavoli şi, pentru leanea lor, merg în iad, că omul cel rău, deşi greşaşte, n-are nici o strîmbătate de (95v) la diavolul, ce din leanea lui. Şi aceasta să cunoaşte den mulţimea celora ce biruiesc (pre diavolul) şi, de vreame ce pentru cei răi sau vicleani vreodată cei nevoitori aceasta iaste, căci n-au unde să-ş arate vitejia lor, aşa, dară, să face şi la tocmeala gurii şi a ochilor, că, prin aceastea, pohtim cealea ce nu să cadu, adecă din vedearea ochilor cadu mulţi la preacurvie. [275] Aşijderea, şi cu gura hulescu pre Dumnezeu, alţii învaţă eresuri. Dară oare pentru aceastea să fie omul fără limbă şi fără de ochi? Sau mîinele şi picioarele noastre să le tăiem? Căci că mînile noastre sînt pline de sînge şi picioarele aleargă spre răutate? Şi, împreună cu aceastea, şi urechile primescu minciuna şi pîngărescu sufletul. De vreame ce, dară, ce şi mîncările aceastea şi băuturile (nu numai omului) , ce tocma şi ceriului şi pămîntului şi mării, soarelui şi lunii, şi a toată mulţimea stealelor nu sînt de folos, dară cum vor fi de treabă, de vreame ce s-au făcut pentru dărîmatul om, aşa, cu ticăloşie şi cu nenorocire? Oare vezi rîsul cel fără de cale, la care cuvîntul să îndeamnă a să întoarce? Diavolul, dară, dentru sine iaste rău, iară nu s-au făcut pentru noi rău, că, de vom vrea noi mult bine, vom dobîndi de la dînsul fără de voia lui. Iară minunea cea mai mare şi mărirea a iubirii de oameni a lui Dumnezeu întru aceasta iaste, că, prentr-însul, să fac oamenii mai buni, muşcă şi pre sine să mîhneaşte şi, cînd ni să căştigă noao aceasta prentr-însul, atuncea nu poate suferi bîntuiala. Şi, spre aceasta zic unii că, de nu s-ar fi depărtat Dumnezeu, n-ar fi înşălat diavolul pre om den’ceput. Ce vom zice noi, dară, spre aceasta? Că, de nu s-ar fi făcut aceasta, n-ar fi cunoscut Adam cît bine avea în raiu (nici ar fi căzut den ceaea ce gîndiia că iaste tocma cu dumnezăirea sau să zică nedumnezăire şi mîndrie). S-ar fi pogorît vreodată, pentru că într-atîta ‘nălţime să înălţase şi să învrednicise pre sine, cît aştepta şi Dumnezeu a fi? Ce, dară, n-ar fi îndrăznit el să facă, de nu s-ar fi înţelepţit cu această cădeare? Însă să zicem că, de n-ar fi sfătuit diavolul nimic pre Adam, oare fir-ar rămas negreşit de surparea neascultării? Aceasta nu iaste să o zicem, pentru că acesta, care aşa de lesne s-au supus de muiare, măcară de n-ar fi şi fost diavolul, curînd, dentru sine, ar fi căzut în neascultarea păcatului. Că, de vreame ce-au primit el aşa lesne înşălăciunea altuia, iată că, şi mai’nainte de înşălăciune, negrijnic au fost, că diavolul n-ar fi putut să aducă atîta răutate, de-ar fi fost sufletul lui [276] deşteptat. Dară, de vreame ce era aceasta să fie aşa, pentru care lucru deade Dumnezeu lui Adam poruncă ca aceasta, cunoscîndu-l pre el mai’nainte că va să cază în păcatul neascultării? Şi pentru căci i-au dat lui această poruncă? Era semnu mai de mai mare grijă decît cînd nu i-ar fi dat poruncă, însă fie Adam avîndu-ş voinţa sa într-aceastaş chip negrijnic, precum s-au arătat mai pre urmă, şi nici o poruncă nu primiia, ci, de-ar fi (96r) rămas mîncînd, şi bînd, şi desfătîndu-să, oare acea leane, den odihna şi desfătarea ei, mai spre bine au mai spre rău l-au dus? Ci, den toate, aiave iaste că la mare răutate au căzut, ca un necunoscătoriu ce a fost, că încă nădeajde nu avea să aibă nemurirea şi aseamenea dumnezeirii, ci această nădeajde fiind încă îndoită şi el înălţîndu-se într-atîta necunoştinţă şi mîndrie, atîta cît nădăjdui să fi Dumnezeu şi, mai vîrtos, că nicicum nu vedea încredinţat pre cela ce-i făgăduiia lui. Ci, de vreame ce adevărat avea nemurirea, unde n-au ajuns mîndria? Cine n-ar fi greşit, cînd ar fi ascultat pre Dumnezeu, că el, după ce i s-au dat porunca, aşa, fără de socoteală, n-au băgat samă pre Dumnezeu care i-au dat lui porunca aceasta? De n-ar fi auzit nicicum de la dînsul, lesne n-ar fi ştiut cum că iaste supus, că, de nu s-ar fi pedepsit pentru faptele ceale reale, nici pentru ceale bune s-ar fi cinstit. Mulţi, dară, nu credea la cuvîntul învierii şi de faptele ceale bune fugiia, ca de pricina răutăţilor, şi făcea răutatea, în locu de bunătăţi. Şi, de vreame ce lua într-această lume vrednicia toată, mare lucru socotiia a fi aceaea şi cuvîntul judecăţii îl făcea mincinos. Ci, ca să n-aveţi această necredinţă, nici norodul cel neînvăţat să ajungă mai rău, nebăgînd seamă direapta judecată a lui Dumnezeu, mulţi din ceia ce greşăscu aicea să muncesc şi la unii, nu pentru răsplătirea faptelor şi pentru căci nu face la toţi aici pedeapsa, încredinţează cuvîntul judecăţii. Iară, deşi mai înainte de judecată pre mulţi pedepseaşte, deşteaptă pre cei ce, cu mult somnu, dormu, pentru că, pedepsindu-se oamenii cei răi, mulţi, de frica pedeapsii, să înţelepţescu, ca să nu paţă [277] şi ei, ca şi aceia. Aşijderea, iarăş, ceia ce nu să pedepsesc aici pentru păcatele lor, are Dumnezeu altă vreame să-i pedepsească, precum şi Cain, carele ucise pre frate-său Avel, şi aici s-au muncit, şi acolo, în veaci, şi să făcu pildă în toată lumea. Însă munceaşte Dumnezeu cîteodată şi pre toţi împreună, precum au făcut cu potopul, în zilele lui Noe, întru înţelepciunea a multora. Pohteaşte şi voiaşte Dumnezeu şi pre oamenii cei ce nu cred în el să crează, ca să-i spăsească, precum zice singur: „Că n-am venit să chiem pre cei direpţi, ci pre cei păcătoşi, la pocăinţă.” Iară, deaca n-au vrut oamenii să să facă mai buni şi să cunoască adevărul, cu atîta nevoinţă şi iertăciune ce-au dobîndit de la Dumnezeu, de vreame ce nici atuncea nu i-au lăsat din mîna lui, iată, dară, că, de bună voie a lor, s-au scăpat de viaţa cea cerească. Dumnezeu, într-această viaţă, dă oamenilor toate bunătăţile lui tuturor, tocma că pre soare îl răsare, şi celor buni şi celor răi, şi ploao, şi celor direpţi şi celor strîmbi, şi altele toate ale aceştii vieţi, după trebuinţă, le dăruiaşte. Deci, de face atîta bine şi chiverniseală vrăjmaşilor lui, dară, cu cît mai vîrtos va căuta spre ceia ce-l cred şi-i slujăscu lui? Iară, pentru căci n-au scos Dumnezeu pre diavolul den mijlocul lumii, cătră aceasta zicem că iaste un luptătoriu şi doi războinici şi vor să iasă la războiu cu (96v) luptătoriul acela? Deci, unul dentru dînşii să să dea mîncărilor şi băuturilor şi, den lăcomia pîntecelui, să să facă moale şi slab, iară altul, nevoindu-se cu luptările, şi cu nemîncarea, şi cu învăţătura, aieve iaste tuturor că va birui? Deci, de vei ucide pre acel luptătoriu, cu carele, dentr-aceşti doi, îl vei asămăna? Oare cu cel leaneş şi lacom? Au cu cel nevoitoriu şi ajunat? Aieve iaste că e aseamene cu cel ce s-au nevoit şi mult au ostenit, pentru că acela are strîmbătate, ucigîndu-se luptătoriul, iară cel leaneş, de-ar fi şi viu luptătoriul, n-ar avea strîmbătate de cel nevoitoriu, ce, dintr-a lui leane, au căzut. Cela, dară, ce iaste slabu cu voinţa şi leaneş, măcară de n-ar fi diavolul, curînd cade şi în mare rîpă a răutăţii şi a păgînătăţii să surpă pre sine, că, de vom cerca pre amăruntul [278] şi mădulările noastre le vom afla că sînt pricina peririi, de nu ne vom păzi, însă, nu den firea lor, ce nepaza noastră. Ia, socoteaşte că ochiul s-au dat omului de la Dumnezeu, ca să vază lumea şi să slăvească pre ziditoriul şi stăpînul lumii, iară, de nu-l vei trebui bine pre ochiu, îţ aduce pricină de curvie. Şi limbă ţi s-au dat, ca să lauzi şi să slăveşti pre Dumnezeu, iară, de nu o vei păzi bine, îţ va fi ţie pricină de hulă şi de cuvinte proaste. Mîni ţi s-au dat, ca să le rîdici pre eale spre rugăciune şi mulţemire, iară, de nu le vei păzi, le vei tinde spre răpiri şi lăcomii. Picioarele ţi s-au dat, ca să alergi spre fapte bune, adecă la bólnavi, la cei închiş, la beseareci şi sărbătorile sfinţilor, iară, de nu le vei păzi, vei face cu eale lucrurile diavolului. Vezi, dară, că celui slab toate îi sînt de stricăciune? Şi tocma şi ierbile ceale bune şi folositoare pre cel slab îl duc la moarte, nu den firea lor, ce den neputinţa celui slab. Pentru aceasta, dară, cînd vedem lucruri netocmite şi turburate, să nu vinuim pre Dumnezeu şi să gîndim că aceastea sînt nesocotite de dînsul, că furtunile, şi turburările, şi netocmealele, unele sînt den vremi, altele den gîndul cel rău, carele, măcară mii de tocmeale bune ar avea întru sine, tot să greşaşte. Ca şi ochiul, cînd are boală, de-ar fi soarele măcară şi în amiază-zi, tot întunearec veade, iară, cîndu e sănătos, şi seara poate să meargă unde va vrea, fără de greşală. Aşa, dară, şi ochiul minţii noastre, pînă încît iaste sănătos, toate ceale bune le veade, iară, cînd iaste gîndul nostru întunecat şi stricat, tocma şi la ceriu de-l vom sui, la ceale de acolo dumnezeieşti previri, multă turburare şi netocmeală i să va părea. Pentru aceasta, dară, nici de la toţi nu ceare Dumnezeu aicea judecată, ca să nu să oceiască de înviare şi să să nădăjduiască de judecată şi, ca cum ş-ar fi dat seama toţi pe această lume, nici pre toţi îi lasă Dumnezeu să să ducă nepedepsiţi, ca nu, iarăş, să gîndească că sînt toate nesocotite mai’nainte. Iară, de nu creade neştine înviarea, să socotească, cu mintea lui, (97r) cîte şi cîte au făcut Dumnezeu, de unde nu era, şi aşa va lua încredinţare [279] şi pentru învierea aceaea a toată lumea. Şi cum că Dumnezeu au luat pămînt, de-au zidit pre om, dară pămînt n-au fost mai’nainte, cum, dară, pămîntul să făcu om? Cum acest pămînt, ce nu era, să văzu? Şi ce fealiu de temeiu are? Şi ce iaste dedesuptul pămîntului? Şi ce, după aceaea, iarăş iaste după pămînt? Şi cum s-au făcut toate den pămîntul acesta? Adecă neamurile ceale multe ale dobitoacelor şi de tot fealiul de sămănături şi de frumuseaţele ceale multe ale copacilor? Iară aceasta iaste mai nepricepută şi nepovestită, taina învierii, că nu iaste aseamene, ca cum ai aprinde făclie şi nicicum să nu fie foc, nici ca să, căzînd, să o înnoieşti, căriia fiinţă să nu să vază. Ceaea ce ni să pare noao mai cu nevoie o au făcut mai’nainte, ca, dintr-aceasta, mai lesne să ne arate, iară, şi din naşterea noastră, au nu iaste întîiu puţină sămînţă şi oarece flegmă şi, fără chip şi neînfrumuseţat, să samănă în zgăul cel ce primeaşte sămînţa? De unde să face atîta tocmire a dobitocului, veri cuvîntătoriu, veri necuvîntătoriu. Dară grîul, nu iaste grăunţu golu? Şi, după ce să seamănă, nu putrezeaşte? Dară, de unde să face spicul, şi paiul, şi rodul? Şi cealealalte toate, ca şi aceastea, de multe ori, cade vo sămînţă de smochină pe pămînt, şi prinde rădăcină, şi să face pomu, şi dă roadă? Aceastea, dară, toate le primeşti şi nu le mai cercetezi, ce numai pre Dumnezeu îl cercetezi şi ispiteşti chivernisirea lui, cum preface şi înviază trupurile noastre? Dară, unde-s aceastea vreadnice de iertăciune? Dară, pentru care pricină au lăsat Dumnezău pre diavolul, un duh ca acela pîngărit şi necurat să ne împiadece şi să ne arunce, de multe ori, în păcate? Lăsatu-l-au pre acesta, ca, de frica vrăjmaşului acestuia şi de vătămarea ce aşteptăm să ne vie de la el, să avem multă şi mare pază şi pururea să ne păzim cu privighearea. Dară, ce te miri căci au lăsat pre diavolul? Aceasta o au făcut, căci grijaşte şi nevoiaşte pentru mîntuinţa noastră şi, deşteptîndu-ne pre noi den somnul leanii, şi gătindu-ne pricină de cununi, pentru aceasta au făcut şi matca focului, adecă iadul, ca teamerea muncilor [280] şi nesuferirea iadului să ne ducă pre noi la împărăţia ceriurilor. Şi, iară, de vei face vreun bine, ceva, şi nu vei lua pentru el plata aici, nu-ţ pară rău, nici te turbura, că, după moarte, în veacul cel viitoriu, te aşteaptă plata, cu multă dobîndă, şi împărăţia lui Dumnezău cea veacinică. Aşijderea, iară, de vei face vreo faptă rea şi vicleană şi nu te vei pedepsi de pravilă şi de părintele tău cel sufletescu, să nu-ţ pară că vei scăpa nepedepsit, căci că, acolo, te aşteaptă munca cea veacinică a iadului, de nu te vei pocăi şi părăsi de păcat pren fapte ceale bune, că zice: „Lase-te de rău şi fă bine.” Iară, de se va întîmpla să-ţ pară rău, căci vezi pre alţii carii vieţuiescu cu vicleşuguri, (97v) şi cu lăcomii, şi au bogăţie, şi cu norociri să desfătează în bunătăţile acestea, şi tu te amărăşti pentru lungă răbdarea lui Dumnezău, adu-ţi aminte cîţi oameni făcători de rău sînt de păzescu căile ceale reale şi ucig pre călători, cîţi sapă ziduri şi mormînturi şi fură, cîţi adapă pre alţii cu otravă, de moru. Dară, cade-se oare, pentru unele ca aceastea, să defăimăm pre judecătoriul Dumnezău? Ba, nu se cade, pentru că, de va vrea pre ei să-i puie de-acum supt judecată şi pre cel ce face rău să-l pedepsacă, iată că singur, tu, ceri pedeapsa şi, mai’nainte, pre tine te osîndeşti. Socoteaşte, cu mintea ta, omule, cîte ai greşit, în toată viaţa ta? Cîte vei afla în judecata morţii, şi vei cunoaşte că în daru îţ iaste ţie îndelungă răbdarea şi blîndeaţele lui Dumnezău, şi de aceasta să te minunezi, că, de-ar vrea Dumnezău să pedepsască pre toţi pentru greşalele lor, cîte facu, n-ar ajunge tot neamul omenescu, ce s-ar fi stinsu. Pentru aceasta, dară, fraţilor, să ne păzim, să nu cădem, că nici noi nu grijim atîta pentru spăsenia noastră, cît grijaşte făcătoriul nostru, Dumnezău, nici ne iaste noao atîta grijă să nu păţim vreun rău, cît iaste lui Dumnezeu, carele ne-au dăruit noao sufletul nostru, că Dumnezău, nici la primejdii nu lasă pre oameni pururea să să bîntuiască, ca să nu să treacă şi să piară de întristare. Nici, iarăş, la norociri şi la patime bune îi lasă, ca să nu să lenevească pentru mîntuinţa lor, ce, cu schimbările [281] aceastea, în multe fealiuri spăsenia lor tocmind, lucrează, pentru că o corabie, de nu va avea cîrmaciu, nu poate să stea, ce, pre lesne, se va îneca. Dară această lume, cum ar fi putut să stea atîţia ani, de n-ar avea cine o chivernisi? Şi, pentru ca să nu mai zic altă, socoteaşte tu această lume ce iaste pre pămînt, cum ar hi o corabie şi ceriul veatrila, corăbiarii oamenii şi luciul mării să fie bezna cea fără de fund. Cum, dară, într-atîţia ani, nu s-au întîmplat niciodată înecare şi perire aceştii corăbii, în toată lumea? Ia, lasă o corabie, într-o zi, fără corăbiari şi fără cîrmaciu, că îndată o vei vedea înecată. Dară această lume are 7000, şi mai mult, de ani şi niciuna ca aceasta n-au păţit. Şi, încă, ce zicu eu, corabie sau luntre, o colibă, de face neştine în via lui şi deaca culeage via şi o lasă pustie, de multe ori, nici doao zile nu stă, ce îndată să strică şi cade. Şi, de vreame ce o colibă nu poate să stea, negrijind nimenea de ea, dară zidirea ceriului şi a pămîntului, fiind atîta de bună şi minunată, cum ar fi putut să stea atîţia ani nestricată, fără de grija şi chivernisala cuiva? Fără putinţă ar fi. Ia, socoteaşte-m, podoaba şi înfrumuseţarea ceriului cîţ ani are şi nu s-au mai ‘negrit? Cunoaşte şi putearea pămîntului, cum nu i-au slăbit pîntecele într-atîţia ani, născînd atîtea fealiuri de sămănături? Aşijderea, şi izvoarăle, şi fîntînile, cum izvorăscu totdeauna şi nu mai sacă? Socoteaşte, (98r) şi marea, cîte rîuri primeaşte, iară peste măsura ei nu mai covîrşaşte? Pentru aceasta, dară, să cade, la fieştecare faptă, den cîte sînt numite şi făcute de Dumnezău, să zicem: „Foarte s-au mărit lucrurile tale, Doamne, că toate, cu înţeleciune, le-ai făcut.” Dară, cum să nu fie fără cale aceasta, cînd vedem pre ziditoriul de case şi pre cioplitoriul de leamne, cioplind şi tăind cu firistreul, şi nu-l mai întrebăm: „ Pentru care lucru le faci aşa?” Aşijderea, şi pre doftor, cînd doftoreaşte pre bólnavi, unora le taie carnea, pre alţii îi arde şi le lasă sînge, iară pre alţii îi închide în locuri întunecoase, şi îi chinuiaşte cu foame şi cu seatea, şi noi aceastea le vedem făcîndu-le, nu ispitim să zicem pentru ce fac ceasta şi [282] ceaea, ce numai ce tăcem. Iară înţelepciunea lui Dumnezău, cea nespusă, o dîrmonim şi o cercetăm? Iară, de va vrea cineva să facă milostenie pentru cei săraci şi cei ce să află în nevoie, cercetăm pre amăruntul şi zicem: „Pentru ce iaste cutarele sărac şi cutarele lipsit? Sau cutarele bogat?” Dară, nu te pleci jos să te cunoşti pre sine ce eşti? Şi să pui legătură limbii tale şi să-ţ opreşti mintea, să nu cercetezi făr’de lucru, ce numai îţ socoteaşte mulţimea păcatelor tale şi, de eşti cercetătoriu, ceare întîiu ţie pedeapsă, pentru cercetarea şi pentru cuvintele ceale reale ce-ai zis, că să cade săte cercetezi pre tine, iară nu pre Dumnezău, de-ţ adaogi spre păcatele tale şi alte păcate mai greale. Dară, cum nu sînt unele ca acestea vreadnice iadului, dentru care milostivul şi îndurătoriul Hristos, Dumnezău izbăvindu-ne pre toţi, să ne învrednicească întru împărăţia lui cea cerească, împreună cu toţi sfinţii, amin? Cuvînt al 27 a celui întru Sfinţi părintele nostru, a lui Ioan Zlatoust. Pentru pocăinţă şi pentru împăratul David şi pentru a lui Urie (muiare). Blagosloveaşte, Părinte. Iată, astăzi, fraţilor, sosi la noi fericitul David şi ni s-au citit dascalul, cîntăreţul veseliei, căci, cînd îş porneaşte lăuta cea den Duhul Sfînt, pren Psalmi, îndulceaşte auzul şi înţelepţeaşte gîndul. Pentru aceasta, au tocmit darul Duhului Sfînt să să cînte, mai în toate zilele, de tot sufletul creştinescu, ca să ne veselim auzul nostru şi să ne folosim sufleteaşte. Mie, de multe ori, îm vine de mă miru şi zicu, cu cugetul mieu, pentru care lucru, den toate (98v) Sfintele Scripturi ale Legii Vechi şi ale ceii Noao, mai mult cartea lui David o iubescu creştinii şi numai aceasta vor să o aibă în gura lor, pururea. Moisi să făcu mare puitoriu de leage şi, faţă cătră faţă, au văzut pre Dumnezău, carele ne arată toată zidirea lui Dumnezău [283] de’nceput şi, pre ziditoriul propoveduindu, zice: „De’nceput făcu Dumnezău Ceriul şi Pămîntul.” Şi-au făcut o carte mare şi plină de toată înţelepciunea şi abia numai o dată o cetim într-un anu la toate besearecile. Ce vei zice că aceaea iaste a Legii ceii Vechi. Dară, spre cetirea dumnezeieştilor Evanghelii, ce vei să zici? Care propoveduiescu minunile venirii lui Hristos, unde moartea s-au zdrobit, şi dracii, numai de poruncă, fug şi stricaţii, cu cuvîntul, să curăţescu şi orbii, din lut, lipsa firii lor dobîndescu şi 5000 de oameni, den 5 pîini, în pustiu, să satură, unde moşteneaşte tîlhariul raiul şi curva să află mai curată decît stealele, unde şi repezişurile Iordanului să sfinţescu, pren sfinţirea sufletelor noastre, şi unul născut, Fiul, de Părintele den ceriu să mărturiseaşte, unde Hristos înnoiaşte viaţa noastră spre mîntuire şi, strigînd, zice: „Fericiţi cei săraci cu Duhul, că a lor iaste împărăţia ceriurilor. Fericiţi cei flămînzi şi însetoşaţi de direptate, că aceştia se vor sătura.” Iară, şi acestea legi numai o dată sau de doao ori le cetim într-o săptămînă. Ce, iară vei zice că cununile ceale împărăteşti nu să cade, în toate zilele, să le vază toţi. Dară, ce vei să zici spre fericitul Pavel, ritorul lui Hristos, vînătoriul a toată lumea, carele, cu patru epistolii, ca cu nişte mreji sufleteşti, toată lumea au vînat, carele s-au răpit pînă la al treilea ceriu şi s-au adus la raiu, carele au aflat tainele împărăţiei lui Dumnezău, ceale ce nu poate om să le grăiască, ce şi pre acesta, de doao ori îl cetim în săptămînă? Şi, iarăş, epistolia lui nu o ţinem în gura noastră? Ce, numai cînd să citeaşte, atuncea ne iaste mintea la dînsa. Ce avem, dară, altă să zicem pentru fericitul David, cum au tocmit darul Duhului Sfînt, să să vestească ziua şi noaptea, că iaste în gurile tuturor, ca nişte miru, de mult preţu, la vdeniile ceale bisericeşti. Şi întîiu, şi la mijloc, şi pre urmă iaste David, la cîntările de utrănii întîiu, şi la mijloc, şi la sfîrşit David, la trupurile morţilor, şi la casele fecioarelor, şi la meşteşuguri, începutul, şi mijlocul, şi sfîrşitul, David. O, minune de lucruri ciudate, că mulţi den ceia ce nu ştiu carte şi începu să înveaţe [284] dentîiu, tot cartea lui David învaţă de rostu şi, nu numai în oraşe şi în beseareci, ce în toată vreamea, şi în tot locul, şi în toată vîrsta, acesta luminează. Aşijderea, şi în cetăţi şi în pustii, cu multă nevoinţă, adună la Dumnezău săboară sfinte pre la mănăstiri, adunare sfîntă de ceate îngereşti, şi-ntîiu, şi la mijlocu, şi la sfîrşit, David. La sihăstriile fecioarelor, mulţime de călugăriţe carele urmează pre Mariam, la pustiităţi, între bărbaţi, carii stau în stîlpi şi, (99r) vorovind cu Dumnezeu şi întîiu, şi pre urmă, şi la mijloc, tot David. Aşijderea, şi toţi oamenii, fiind îngreuiaţi de somnul cel firesc al trupului, noaptea, fără vreame să scoală şi, îndată, David îi întimpină şi tocma pre slugile lui Dumnezeu îi îndeamnă spre cîntări îngereşti, pe pămînt îl face ceriu şi pre oameni îi face îngeri. Şi toată viaţa noastră o înfrumuseţază şi, cu toţi, în toate să află, cu copiii împreună creaşte, pre cei tineri îi cheamă spre cunoştinţă, vergurilor le dăruiaşte curăţie, bătrînilor le dă pază, pre păcătoşi îi chiamă la pocăinţă, zicînd: „Mărturisiţi-vă Domnului, că iaste bun.” Pre cei îndireptaţi prin pocăinţă, întărindu-i, zice: „Păcatele tinereaţelor meale şi ale necunoştinţii meale nu pomeni, Doamne.” Pre ceia ce-au primit faceri de bine, îndemnîndu-i spre mulţemiri, zice: „Ce vom da Domnului pentru toate cealea ce ne-au dat noao?” Pre ceia ce păcătuiescu adease, chemîndu-i la ispovedanie, zice: „De vei căuta fărădelegile, Doamne, Doamne, cine va suferi?” Pre ceia ce pohtesc milă de la Dumnezeu, învăţîndu-i, zice: „Miluiaşte-mă, Dumnezeule, după mare mila ta.” Pre cei chemaţi la preoţie, întărindu-i, zice: „Nu mă lepăda de la faţa ta.” Pre ceia ce-i trag la judecăţi şi învaţă, zicînd: „Izbăveaşte-mă de năpăstuirea oamenilor.” Pre ceia ce să tem de vrăjmaş, învăţîndu-i, zice: „Izbăveaşte-mă de vrăjmaşii miei, Doamne.” Pre cei răbdători şi mulţemitori îi îndeamnă spre mai multă mulţemită, zicînd: „Îngăduind, îngăduiiu Domnul şi-m luo aminte şi ascultă rugăciunii meale.” O, mare şi minunată alăută, carea adună sufletele oamenilor, ca pre nişte strune, şi împreună le loveaşte într-o slăvire a [285] lui Dumnezeu! Dară cum unul ca acesta atîta de minunat, care înfrumuseţează viaţa oamenilor, şi toate cuvintele, cîte să află, le covîrşaşte, carele au tocmit pre pămînt viaţa îngerească şi iaste încununat în ceriu cu lauda îngerilor, cum fu părăsit de căzu, între amîndoao capetele ceale mari ale păcatelor? Că aceastea sînt cap tuturor păcatelor, adecă să nu ucizi, să nu preacurveşti, iară el s-au scăpat şi, întru amîndoao, au căzut. Pentru acest lucru, de multe ori, aflîndu-mă singur şi cugetînd aceastea întru mine, mă spămîntez cu gîndul. Şi, în ce chip iaste o corabie în mijlocul mării fără corăbiariu şi să învîrteaşte într-o parte şi-ntr-alta, avînd nevoie de valuri, aşa şi mintea mea să turbură, de multe ori, de valuri şi, cugetînd, zic: „Cum acest om, fiind împodobit cu atîta bunătăţi, împăratul şi prorocul, sluga şi tatăl lui Hristos, slugă, după fire, şi tată, dupe trup, (că zice cartea naşterii lui Isus Hristos, fiul lui David) cel slăvit în fapte bune, cel împodobit cu stemă şi îmbrăcat în haină împărătească, iară, mai vîrtos, îmbrăcat în smerenie? Şi, zicînd: „Doamne, nu s-au înălţat inima mea, nici s-au rîdicat în sus ( 99v) ochii miei, nici merş întru măriri, nici în minunate mai mult decît mine, de nu mă smeriam, ce înălţaiu sufletul mieu, ca cel înţercat spre maică-sa, carele au păzit hotarăle neînvrăjbirii.” Şi zice: „Doamne, Dumnezeul mieu, de-am fi făcut aceasta, de iaste nedireptate în mînile meale, de-am răsplătit celora ce-m dau mie reale?”, carele numai el fugiia de mîndrie, ce şi pre mîndri îi goniia, zicînd: „N-au lăcuit în casa mea cel ce face mîndrie, grăind strîmbătăţi, nu s-au îndireptat ’naintea ochilor miei?”, carele zicea cu îndrăzniri cătră Dumnezeu: „Lămuritu-m-ai şi nu să află întru mine strîmbătate, dară ce zic multe şi-i adeverim mărturiile lui?” Însă, de multe ori, zic unii că nu iaste de credinţă cela ce mărturiseaşte singur de sine, ce altul să mărturisească faptele lui şi să-i vestească cununile lui, ca să fie mărturia şi mai mult încredinţată. Dară pre cine avem pre alt, fără cît pre Dumnezeu, carele zice: „Aflat-am pre David al lui Iese, [286] bărbatu după inema mea.” Ce mărturie trebuiaşte alta mai adevărată decît aceasta? Ce iaste altu mai vreadnic încredinţării decît glasul acesta? Dară, în ce chip acest împodobit cu atîta fapte bune şi mărturisit după inema lui Dumnezeu fu depărtat, de căzu într-amîndoao păcatele ceale mari? Să nu ucizi, să nu preacurveşti, dară şi ucigaşu şi preacurvariu prorocul lui Dumnezeu? Şi această istorie s-au citit astăzi la noi, nu ca să defaimu pre prorocul, să nu dea Dumnezeu, ci ca să ne păzim pre noi, ca, cînd faci vreo faptă bună, să te păzeşti să nu cazi, că aşa zicea şi apostolul: „Cel ce-i pare că stă să caute să nu cază.” Pentr-aceasta, dară, mai adease zicea şi David: „La sfîrşit, nu strica.” Dirept aceaea, rugîndu-să, zicea: ”Şi, pînă la adîncul bătrîneaţelor, Dumnezeul mieu, nu mă părăsi.” Pentru care pricină, dară, să depărtă şi căzu în păcate ca acestea? Pentru trei lucruri. Dară, carele sînt acealea? Eu să vi le spuiu, numai ce luaţ aminte cu de-adinsul. Întîiu, pentru cei direpţi, ca să să păzască în toată viaţa lor, adecă sihastrii şi pustnicii, şi să nu se laude, să zică: „Mult am ostenit, cu multe fapte bune ne-am împodobit.” Să nu zică: „Postesc, bdenuiesc, fac rugăciune, plîngu, lăcrămez, cu haină de păr m-am îmbrăcat, veştejitu-mi-am trupul cu postul, de acum nu mă mai tem de bîntuialele diavolului, plinitu-s-au, dară, cununile meale.” Nu te înşăla, omule, nu te înălţa cu firea, că n-ai făcut mai mult decît David. Şi ascultă-l pe el ce zice: „Genunchele meale au slăbit de post şi carnea mea s-au schimbat de untu-de-lemnu.” Şi, iarăş, zice: „Iară eu, cînd mă supăra ei, mă îmbrăcam cu sac şi smeriiam, cu postul, sufletul mieu.” Ascultă ce zice şi pentru nedormirea: „În miezul nopţii mă sculam, ca să mă mărturisescu ţie.” Şi, iară: „De şapte ori în zi ţi-am cîntat ţie.” Ascultă-l ce zice şi pentru lacrămi: „Ostenit-am întru suspinarea mea, spăla-voiu, în toate nopţile, (100r) aşternutul mieu, cu lacrămile meale.” Ascultă-l ce zice şi pentru postirea: „Că cenuşa, ca pîinea o mîncam şi băutura mea, cu plînsoare, o amestecam.” Dară, ce mai zic ale prorocului? Ascultă, [287] iarăş, mărturia lui Dumnezeu, ce zice: „Aflat-am pre David al lui Iese, bărbat după inima mea.” Iară, încăş, după atîtea de multe şi ca aceastea bunătăţi, el căzu într-acest fealiu de greşale. Pentru aceaea, dară, niciodată să nu te laşi în nădeajde, ce, în toate zilele, să te întăreşti, aducîndu-ţ aminte de învăţătura apostolului, ce zice: „Cel ce-i pare că stă să caute să nu cază.” Iată întîia pricină. Ascultă acum şi a doa pricină, că, pentru ca să nu să deznădăjduiască păcătoşii, ce să să ispoveduiască pururea, măcară de-ai greşi de mii de ori, de mii de ori să te ispoveduieşti, că nu iaste alt lucru mai rău decît deznădăjduirea, că, deaca cade neştine în deznădăjduirea păcatelor, nu să mai tămăduiaşte. Nu vezi pre doftori? Că, deaca adeverescu pre cineva de moarte, deci nu-l mai doftoresc, ce-i zic: „Orice ne vei da, nu vom mai lua, că, de acum nu mai primeaşte boala vindecare, că au biruit răutatea boalei pre meşteşugul doftoriei”. Aceastea zic şi-l adeveresc morţii. Într-acesta chip iaste şi cela ce cade în deznădăjduire şi zice că nu va mai avea spăsenie, să aruncă pre sine în mai mari răutăţi. Pentru aceaea, şi tu, cine eşti, de vei gîndi că cela ce-au făcut aceale păcate mari, uciderea şi preacurvia, iarăş au aflat vindecare, măcară de mii de ori de vei greşi, tot aleargă la ispovedanie. Şi aceasta o zic, nu că doară dau voie oamenilor să facă păcate, ce căci voiu să trag pre păcătoşi spre pocaianie. De vreame ce Dumnezeu iaste iubitoriu de oameni şi spală păcatele ceale mari ale oamenilor, că cela ce păcătuiaşte să asamănă celuia ce cade, de să fărîmă, însă, deaca să va pocăi, Dumnezeu îl va vindeca, că ce iaste mai mare decît uciderea şi preacurvia? Iară, încăş, ascultă pre prorocul acesta ce-au greşit ce zice: „Ziş că voiu mărturisi întru mine fără-deleagea mea Domnului şi tu lăsaş păgînătatea inimii meale.” Pentru aceasta, şi Hristos au venit şi-au iertat păcatele ceale mari, pre tîlhariul l-au băgat în raiu, pre vameş l-au făcut evanghelist, pre ocărîtoriul şi hulitoriul Pavel l-au făcut apostol în toată lumea. Pentru ca să nu te deznădăjduieşti [288] şi tu, păcătuind, ce să-ţi ispoveduieşti păcatul tău, să-l pierzi şi să dobîndeşti sănătatea, că zice: „Mărturisiţi-vă Domnului, că iaste bun, că în veac e mila lui”. Aceasta iaste a doa pricină. Ascultă şi a treia. Vrut-au mîntuitoriul nostru Isus Hristos să vie pre pămînt, să ia trupul lui şi să petreacă împreună cu oamenii. Iară, de vreame ce era Dumnezeu şi numai singur rămînea fără de păcat, au iertat voinţa direpţilor, după tocmeală, ca să cază în greşale omeneşti, nu că doară el i-au aruncat într-acel păcat, ce numai voinţa lor o au lăsat să umble după voia ei. Că aşa au greşit şi Avraam, (100v) necrezînd, şi, pentru aceaea, i-au dat Dumnezeu canon, de le-au robit neamul lui 500 de ani. Aşijderea şi Moisi, pentru căci n-au slăvit pre Dumnezeu, cînd au izvorît apă den piatră nemulţemitorilor jidovi, şi, pentru aceaea, au zis Dumnezeu cătră Moisi: „Să nu vezi pămîntul făgăduinţii, nici să întri într-însul.” Într-acesta chip să depărtă Dumnezeu şi de David şi-l lăsă de căzu în păcat, ca să să afle numai el singur în trup omenescu, fără de păcat. Pentru aceasta, dară, şi prorocul David, cîndu-ş mărturisiia păcatul lui, aceasta zicea lui Dumnezău: „Ţie unuia greşiiu şi răutatea înaintea ta făcuiu.” Pentru ce? Pentru ca să te îndireptezi în cuvintele tale şi să biruieşti, cînd îţ vei face judecată, cînd va veni ziua aceaea, cînd va să să arate firea mea şăzînd de-a direapta măririi lui Dumnezău, că zice: „Şăzi de-a direapta mea, pînă voiu pune pre vrăjmaşii tăi aşternut picioarelor tale.” Într-aceaea zi se va arăta trupul carele l-au luat den firea noastră, de se va judeca cu oamenii. Şi sus trup, şi jos trup, că zice: „Vedea-vor spre cela ce l-au giunghiat.” Însă cel de jos, adecă trupul nostru, îl vor vedea îngreuiat cu păcate, iară cel de sus, făr’de păcate, numai cercetînd şi judecînd păcatele. Pentru aceasta, zice: „Ca să te îndireptezi în cuvintele tale şi să biruieşti, cînd vei judeca tu.” În ce chip? De vreame ce păcat n-au făcut, nici s-au aflat vicleşug în rostul lui, a căruia e slava şi putearea, acum şi pururea şi în veacii veacilor, amin. [289] Cuvînt al 28 a celui întru Sfinţi părintele nostru, a lui Ioan Zlatoust. Pentru pocăinţa şi postul, şi pentru Prorocul Iona şi Daniil, şi cei trei coconi. Blagosloveaşte, Părinte. Luminată sărbătoare avem astăzi şi adunarea mai luminată decît cea obiciuită. Dară, carea iaste pricina? Eu cunosc că acest lucru iaste al postului, însă nu al acestuia de aici, ce al celuia ce-l aşteptăm. Acela, cu adevărat acela, ne-au adunat spre casa noastră cea părintească. Acela, şi pre cei mai denainte leaneşi, i-au înălţat astăzi spre braţele maicei lor. Deci, de vreame ce ne-au făcut atîta nevoinţă, numai căci-l aşteptăm, dară cînd va veni şi se va arăta, cît va să ne adaogă smerenia? Într-acestaş chip, şi o cetate, cînd va să vie într-însa vreun boiariu groaznic, leapădă de la dînsa toată leanea şi vine la mare nevoinţă. Iară nu vă teameţi, auzind că zicu postu (101r) lui boiariu groaznic, că nu iaste postul groaznicu noao, ce diavolilor. Că, de să îndrăceaşte cineva, arată-i numai chipul postului şi vei vedea că rămîne neclătit şi uscat, ca o piatră, de frica lui, şi încă, mai vîrtos, cînd iaste postul împreunat cu sora lui, cu rugăciunea. Pentru aceasta zice Hristos: „Acestu neam, cu nimica nu iase, ce numai cu ruga şi cu postul.” Deci, cînd gonescu aceastea pre vrăjmaşii mîntuinţii noastre şi sînt groaznice vrăjmaşilor vieţii noastre, cade-se să le poftim şi să le iubim, iară să nu ne teamem de dînsele. Iară, de vom vrea să ne teamem de beţie, şi de mîncările ceale multe să cade să ne teamem, iară nu de postu, că beţia ne leagă cu mînile îndărăt şi ne dă în mînile şi în munca patimilor trupeşti, ca pre nişte robi, unii stăpîne reale. Iară postul, de ne va găsi robiţi şi legaţi, ne dezleagă den legături, şi ne scoate den muncă, şi ne aduce iară în volnicia noastră cea dentîiu. Deci, de vreame ce să luptă cu vrăjmaşii noştri, şi ne izbăveaşte den robie, şi ne aduce întru slobozire, ce altă mai mare dovedeală cerci a prieteşugului ei ce are cătră neamul nostru? Că aceasta iaste dovedeală de mare prieteşug Vei [290] să cunoşti cîtă podoabă iaste la oameni postul şi cîtă pază şi întărire? Ia aminte, rogu-te, la luminata şi fericita ceata călugărească, că aceştia fug den valurile lumii, şi aleargă cătră vîrfurile munţilor, şi-ş facu colibi în lineştea pustiului, ca la un liman cu bună lineşte, şi au pre postul acesta împreună lăcuitoriu şi soţu, în toată viaţa lor. Pentru aceaea, den oameni ce sînt, îi face îngeri şi, nu numai pre aceştia, ce şi la oraşe, pre cîţi află de-l iubescu, îi rîdică tocma întru ‘nălţimea filosofiei. Pentru aceasta, şi Moisi şi Ilie, stîlpii prorocilor legii vechi, macară deşi era luminaţi şi mari, cu alte multe bunătăţi, iară încăş, cînd vrea să să apropie cătră Dumnezău, să grăiască cu el, pre cît iaste putinţa omenească, atuncea cătră post alerga şi, pren mînile ei să-nălţa cătră Dumnezeu. Pentru aceaea, şi Dumnezău, de-nceput, cînd au făcut pre om, îndată îl deade în mînile postului, să-l ţie şi să aibă grijă de mîntuinţa lui, ca o maică drăgăstoasă şi dascal ales, că, zicînd: „Den tot lemnul ce iaste în raiu, cu mîncare să mănînce, iară den lemnul ce-i a cunoaşte binele şi răul, să nu mănînce.” Acesta iaste chipul postului. Deci, de-au fostu postul de treabă în raiu, cu cît mai de treabă iaste afară den raiu? De-au fostu de treabă iarba, mai’nainte de rană, cu cît mai vîrtos, după ce s-au făcut rana? Şi, de-au fostu bună arma aceasta a postului, mai’nainte de războiul poftelor, cu mult iaste mai bună, după atîta războiu ce avem de la poftele trupeşti şi de la diavolul. Iată, dară, că ajutoriul postului foarte iaste de treabă, că, de-ar fi ascultat Adam glasul acest de-ntîiu, n-ar fi auzit al doilea glas: „Că pămînt eşti şi în pămînt vei mearge.” Ce, pentru căci nu ascultă aceasta, întru aceaea dobîndi moarte, şi scîrbe, şi griji, şi viaţă mai rea (101v) decît toată moartea. Pentru aceaea, mărăcini şi ciulini, pentru aceaea, osteneale, şi durori, şi alte reale multe. Văzuşi cum să mănie Dumnezău, cînd nu să bagă în samă postul? Ia, cunoaşte cum să veseleaşte iarăş, cînd postul să cinsteaşte, că, precum, cînd nu s-au băgat în samă postul, au dat moartea certare celuia ce n-au băgat în samă, aşijderea, şi cînd l-au cinstit, [291] au izbăvit den moarte. Pentru aceaea, vrînd Dumnezău să arate putearea acestui lucru, i-au dat volnicie, după răspunsul şi tragerea cătră moarte, să răpească pre ceia ce să trag cătră moarte den mijlocul căii şi să-i aducă spre viaţă, şi nu pe doi, sau trei, sau zeace, sau doaozăci, ce pre tot norodul nineviteanilor. Şi o cetate mare ca aceaea şi minunată aflîndu-se, plecîndu-ş capul într-această prăpastie şi vrea să dobîndească urgia ce-i veniia de sus, îndată, ca cînd ar fi venit o puteare de sus, o au răpit den mînile muncitoriului şi o au adus la viaţă. Şi, de veţ vrea, să ascultăm şi istoria, că zice: „Fu cuvîntul Domnului cătră Iona, zicînd: „Scoală şi te du în Ninevi, cetatea cea mare”. Vru Dumnezău, îndată, să o aducă la iertare de mărimea cetăţii, cunoscîndu-i mai’nainte scăparea cea ce era să fie, însă să auzim şi veastea ce i-au dat: „Încă trei zile şi Ninevi se va prăpădi.” „Dară pentru ce, Doamne, spui mai’nainte nevoia ce vei să faci?” „Pentru ca să nu o facu, pentru aceaea o spuiu mai’nainte.” Pentru aceasta înfricoşază şi cu matca focului, pentru ca să nu o aducă. Zice un înţelept oarecarele: „Lasă să ne înfricoşaze cuvintele, să nu ne scîrbească faptele.” Însă, pentru care lucru şi ocrotirea nineviteanilor, aşa, în scurtă vreame fu? Pentru ca să cunoşti şi bunătatea varvarilor acelora, adecă a nineviteanilor, cum putură, în trei zile, de stricară urgia a multe păcate, şi să te miri şi de iubirea cea de oameni a lui Dumnezău, că primi pocăinţă de trei zile, pentru atîtea păcate. Şi, ca să nu cazi şi tu întru deznădejduire, macară de-ai avea întunearece de păcate, că, în ce chip cel leaneş şi slab de fire, de va petreace şi multă vreame cu pocăinţă, nici un lucru mare nu face, nici întoarce pre Dumnezău cătră dînsul, pentru leanea lui. Aşijderea, iarăş, cel nevoitoriu şi fierbinte cu sufletul, ce să apucă de pocăinţă cu multă nevoinţă, poate, în scurtă vreame, să stingă păcatele de mulţi ani. Au nu s-au lepădat Petru de trei ori? Şi nu s-au lepădat a treia oară cu jurămînt? Nu s-au temut de cuvintele unii slujnice proaste? Dară, ce? Trecut-au multă vreame, pînă a să pocăi? Ba. Ce, într-aceaeaş noapte au [292] căzut şi s-au şi sculat. Şi rană au luat şi s-au şi vindecat. S-au bolnăvit şi s-au şi însănătoşat. Cum şi în ce chip? Plîngînd şi tînguindu-se. Încă nu fiece plîngere, ce cu nevoinţă şi cu multă căldură. Pentru aceaea, şi Evanghelistul nu zice numai că au plînsu, ce au plînsu cu amar. Şi, în ce chip au fost putearea lacrămilor acelora, nu poate cuvîntul să o arate, ce istovul faptelor o au (102r) arătat aieve, că, după acea cădeare rea (căci că, decît lepădarea, altă răutate mai mare nu iaste) şi după atîta răutate, l-au înălţat Hristos iară întru cinstea cea mai denainte, şi i-au datu-i isprăvnicia besearecii a toată lumea, şi ni l-au arătat noao că are mai multă dragoste decît toţi apostolii spre Domnul, că zice: „Petre, iubeşti-mă mai mult decît aceştia?” Cu adevărat, nici o bunătate alta nu iaste aseamene cu aceasta. Şi, ca să nu zici că pre nineviteani cu cale i-au iertat, de vreame ce-au fost oamenii varvari şi fără de minte, că zice: „Sluga carea nu ştie voia stăpînului său şi va face lucruri vreadnice bătăii puţinu se va bate” Ca să nu zici aceasta, pentru aceaea ţ-am adus pre Petru la mijloc, slugă, mai vîrtos, carele foarte ştiia voia stăpînului său. Iară, încăş, şi acesta au făcut greşală care au fostu mai mare şi vezi la cîtă ‘nălţime de îndrăznire au ajunsu? Deci, şi tu nu te deznădejdui pentru păcatele tale, că mai tare răutate decît păcatul iaste a sta cineva în păcat şi mai rea decît cădearea iaste cînd zace căzut. Aceasta plînge şi Pavel şi să tînguiaşte, aceasta iaste vreadnică tînguirii, pentru că zice: „Nu cumva, venind eu cătră voi, mă va smeri Dumnezău şi voiu plînge pre mulţi, nu numai den cei păcătoşi, ce, mai vîrtos, den cei ce s-au pocăit de pîngăriciunea şi necurăţia care au făcut.” Dară spre pocăinţă, care vreame alta ar putea să fie mai de treabă decît vreamea postului? Însă să venim iarăş la istorie. Deci, auzind cuvintele aceastea, prorocul să pogorî în Iopia, să fugă de faţa Domnului la tharseani. Unde fugi, omule? Au n-ai auzit pre celalat proroc, zicînd?: ”Unde mă voiu duce de la Duhul tău şi, de faţa ta, unde voiu scăpa? „ „În pămînt, „Ce al Domnului iaste pămîntul şi [293] plinirea lui.” „Dară în iad?„ „Ce, de mă voiu pogorî, zice, în iad, mă vei afla.” „În ceriu?” „Ce tu acolo eşti.” „În mare?” Ce şi acolo, zice, mă va prinde direapta ta, care lucru l-au păţit şi prorocul acesta.” Ce aşa iaste păcatul, că aruncă sufletele noastre la multă necunoştinţă şi, precum cei beaţi şi întunecaţi de vin umblă cum li să prinde şi, de iaste înaintea lor au groapă, au rîpă, au ce s-ar tîmpla, cad de să fărîmă, fără de nici o pază, aşa şi cei ce să pornescu spre păcat şi sînt ţinuţi de pohta acei fapte. Aşa cade o beţie rea, nu cunoscu ce fac, nu cugetă nici de ceaste de aici, nici de ceale viitoare. Spune-m, dară, prorocule, de stăpîn fugi? Aşteaptă puţinel şi voiu vedea că nici den mînile mării slugii stăpînului îm pare că nu vei putea scăpa. Şi încă el nu apucase să între în corabie, iară marea începu a face valuri şi a să rîdica în mare’nălţime. Şi, în ce chip o slujnică înţeleaptă, cînd află vreo slugă fugită a stăpînu-său să fie furat ceva, nu va să-l lase, ce face multă învăluială celora ce l-au primit pînă a-l prinde, aşa şi marea, atuncea, aflînd pre cea dempreună slugă cu ea şi cunoscîndu-l, multă nevoie făcu (102v) corăbiarilor, să turbura şi striga, trăgîndu-i nu la judecată, ce-i înfricoşa că va să-i îneace cu corabie cu tot, de nu vor da pre sluga soţia ei. Ce făcură, dară, corăbiarii? Deaca văzură aceaste răutăţi, lepădară toată povara corăbiii, ce corabia nu să uşura, căci că povara era încă tot înlăuntru, adecă trupul prorocului era povara cea grea, nu pentru firea trupului, ce pentru greutatea păcatului, că nici un lucru nu iaste aşa de greu ca păcatul şi ca neascultarea. Pentru aceaea, şi prorocul Zaharia, cu plumbu au închipuit păcatele, şi David, scriind firea păcatului, zicea: „Fărădelegile meale covîrşiră capul mieu şi, ca o povară grea, să îngreuiară asupra mea.” Aşijderea, şi Hristos zicea cătră ceia ce petrecea în păcate: „Veniţi cătră mine, cei ce osteniţi şi sînteţi împovăraţi, şi eu voiu odihni pre voi.” Păcatul acesta îngreuia şi corabia, atuncea, şi vrea să o îneace, iară Iona dormiia şi hîrîia, greu era somnul, iară nu cu dulceaţă, ce cu scîrbă şi cu leane, că slugile ceale fără [294] minte curînd îş cunoscu greşala, cum au păţit şi acesta, că, deaca făcu păcatul, atuncea cunoscu răutatea lui, căci că păcatul aşa iaste, deaca să naşte şi să săvîrşaşte, atuncea aţîţă durerile sufletului aceluia ce l-au născut. Şi, într-alt chip de durerile, mai cu asupră decît ale naşterii noastre, că noi, deaca ne naştem, încetăm durorile maicilor, iară el, deaca să naşte, de-cii adaoge gîndurile care l-au născut pre el şi trudele. Deci, ce făcu mai marele corăbiii? Veni la el şi-i zise: „Ce dormi, scoală, de te roagă Dumnezăului tău”, căci cunoscu că nu iaste furtună de ceale obiciuite, ce iaste rană de Dumnezeu lovită şi turburare afară den meşteşugul omenesc, că mînile cîrmaciului nici un ajutoriu nu putea să dea, pentru că trebuia alt chivernisitoriu mai mare la ceale ce să făcea, adecă cela ce chiverniseaşte toată lumea. Pentru aceaea, lăsară şi ei toate, şi opacine, şi veatrile, şi funile, şi numai ce căuta la ceriu şi să ruga lui Dumnezeu. Şi, deaca văzură că nici aşa nu să făcu linişte, aruncară sorţi, zice, şi vădi soarta pre vinovatul, iară ei nici atunci nu-l luară să-l arunce în mare, ce, cu atîtea valuri şi cu atîta furtună, ca cum ar fi avut mare linişte, stătură de făcură judecată în corabie, şi-i deaderă vreame, şi-l ruga să răspunză, şi-l cerceta cu amăruntul de toate, ca nişte judecători. Şi, ascultă ce-i zicea: ”Ce slujbă ai? De unde vii şi unde mergi? Din ce oraş şi din ce neam eşti?” Măcară că marea îi era pîrîş şi soarta îl vădiia şi-l mărturisiia, iară, încăş, nici pentru strigarea mării, nici pentru mărturia soartei, tot nu i să răspundea judecata, ce, ca la o judecată, cînd sînt pîrîşii de faţă şi mărturiile vădesc pre cel vinovat, iară judecătorii tot nu rump judecata mai’nainte pînă nu-ş dovedeaşte singur, vinovatul, greşala, aşa, dară făcură şi corăbiarii aceia, fiind oameni proşti şi neînvăţaţi, (103r) şi urma tocmeala cea bună a judecătorilor. Macară că avea atîta frică, şi atîta nevoie, şi atîta groază ce le veni den undele mării, de nu-i lăsa nicicît să să odihnească, aşa fierbea şi să turbura cu mănie şi cu urlet înălţa mari valuri şi ei îş pierdură toată povara lor pentru dînsul. Oare de unde fu atîta pronie? [295] Den tocmirea lui Dumnezeu, că lăsa să să facă aceastea, ca să să înveaţe prorocul să fie iubitoriu de oameni şi blînd, aieve strigînd cătră dînsul şi zicînd: „O, prorocule, urmează şi tu corăbiarilor, acestor oameni proşti, că ei nici de un suflet nu să îndură, nici de un trup al tău. Iară, tu, o cetate ca aceaea, cu întunearece de oameni o dedeş, după socoteala ta. Aceştia aflară pre cela ce era pricina să paţă atîta nevoie şi nu să porniră sa facă, precum au arătat sorţii, iară tu nimic n-ai a pîrî pre nineviteani, ce eu ţi-am poruncit să-i întorci spre mîntuire cu propoveduirea şi n-ai ascultat. Iară aceştia, neauzind de nimenea, silescu şi să nevoiescu în tot chipul să te scape pre tine, cel vinovat, că şi, după nevoia care păţiră de mare şi după dovedeala sorţilor care le arătară, cînd şi el singur să vădiia pre sine şi mărturisi cum au fugit, nici atuncea nu să porniră spre piarderea prorocului, ce meşteşuguia, şi siliia, şi făcea în tot chipul şi, după dovedirea greşalii lui, să nu-l arunce în mare.” Iară marea nu-i lăsa nici aşa, ce, mai vîrtos, încă, Dumnezău nu-i lăsa, vrînd, precum, pren corăbiari, aşa şi, pren chitosul, să înţelepţască pre proroc, că, deaca auziră corăbiarii zicînd el: „Luaţi-mă şi mă aruncaţi în mare, ca să stea furtuna”, iară ei siliia să iasă la uscat şi nu-i lăsa valurile. Tu, dară, precum auziş de fuga prorocului, ascultă şi mărturisirea lui, care să mărturisiia den pîntecele chitosului, ca să cunoşti că aceaea o au păţit, ca un om, iară aceasta o au arătat, ca un proroc. Deci, luîndu-l marea pre dînsul, îl puse în pîntecele chitului, ca într-o temniţă, păzind pre sluga cea fugită a stăpînului ei, şi nici valurile ceale groaznice îl înecară, nici hiara cea mai sălbatecă decît valurile nu l-au vătămat, ce l-au păzit, pînă l-au adus în cetate, şi ascultă şi marea şi hiara, peste fire, ca să să înveaţe prorocul de toţi. Deci, venind în cetate, ceti porunca lui Dumnezău, ca o carte împărătească, cu groază şi de certare, şi striga, zicînd: „Încă trei zile şi Nenevia să va prăpădi.” Iară cetăţeanii, deaca auziră, nu stătură în necredinţă şi în nebăgare de samă, ce, îndată, să apucară toţi de post, bărbaţi şi muieri, stăpîni şi boiari, tineri şi bătrîni, şi [296] toţi împreună, mari şi mici. Şi nici firea dobitoacelor nu rămasă să-i aibă parte de această slujbă, în toate părţile saci îmbrăcaţi, petutindinea cenuşă, petutindinea plînsuri şi ţipete, că viţel s-au despărţit de la vacă, mielul s-au gonit de la ţîţe, pruncul cel de ţîţă nu să afla în braţele maică-sa şi de la toţi să auziia glasuri obidoase, unele cu altele să striga şi îş răspundea, (103v) coconii, de foame, cerea izvoarăle laptelui, maicele, junghindu-se de durearea cea firescă, cu glasuri de milă striga, coconii şi pruncii, într-acestaş chip flămînzind, cu mare plîngere striga, de patimă rea. Aşijderea, bătrînii plîngea pentru dînşii şi-ş zmulgea cărunteaţele, tinerii şi gingaşii mai vîrtos plîngea, săracii suspina, bogaţii uita desfătările şi suferiia patima rea, ca nişte înţelepţi, şi singur împăratul, slava şi mărirea cea luminată o schimbă spre smerenie, lepădă stema şi puse în capul lui ţărînă, lepădă veşmîntul cel împărătescu şi să îmbrăcă în sacu, lăsă scaunul cel de sus şi înaltu şi zăcea la pămînt cu omilinţă şi, lăsînd stăpînirea cea împărătească şi putearnică, să făcu unul den cei mulţi, şi plîngea împreună cu norodul, şi aşa scoase cetatea den nevoie, şi era să vază neştine lucru prea minunatu, să biruiască sacul veşmîntul cel împărătescu. Ce nu putu să facă veşmîntul împărătescu, putu sacul. Ce nu putu să săvîrşască stema, săvîrşi cenuşa. Vedeţ, dară, că n-am grăit în deşărt, că nu postul, ce beţia şi mîncările ceale multe cutremură cetatea şi vrea să o prăpădească, iară postul, cutremurîndu-se cetatea şi vrînd să să surpe, o au izbăvit. Cu postul acesta şi Daniil, întrînd în groapa cu leii şi şăzînd în mijlocul lor, iarăş au ieşit de acolo, ca de-ntre nişte oi blînde şi, macară deşi fierbea de mănie, şi căuta cu ochi de moarte, şi masa era înaintea lor, şi, macară că-i şi îndemna firea lor, fiind flămînzi, iară nu să atingea. Şi altă hiară nu iaste mai sălbatecă decît aceştia şi decît foamea, că şapte zile era de cînd nu mîncase, însă să stidiia a să apropiia de trupul cel postit al prorocului. Cu postul acesta, şi cei trei coconi, întrînd în cuptoriul cel de foc al Vavilonului şi şăzînd multă vreame [297] în focu, atuncea, deaca ieşiră, mai luminoase să arătară trupurile lor decît focul. Dară, de-au fost focul acela focu, căci nu făcea ale focului? Şi trupurile acealea, de era trupuri, cum nu păţiia ceale trupeşti? În ce chip? Întreabă pre post, că el îţ va răspunde şi-ţ va dezlega pricina, că firea trupurilor să lupta cu firea focului şi biruiia trupurile. Văzuşi războiu minunat? Văzuşi mare biruinţă? Miră-te de postu şi-l primeaşte pre dînsul cu braţele tale desfăcute, că, de vreame ce în cuptoare de focu ajută şi, în groapa leilor, pre oameni păzeaşte, şi pre draci îi goneaşte, şi urgia lui Dumnezău potoleaşte, şi nebunia patimilor o rîsipeaşte, şi pre noi, iarăş, la volnicie ne întoarce, şi multă lineşte în gîndurile noastre face, cum nu iaste mare fărădeleage, cînd ne teamem şi fugim de dînsul, avînd el atîtea bunătăţi şi daruri? Ce poate zice neştine că-ş slăbeaşte putinţa trupului, iară eu încă-ţ zicu că, pre cît să strică omul cel denafară, cu atîta, den zi în zi, să înnoiaşte cel de’nlăuntru. Şi, încă, de vei vrea să cercetezi mai cu amăruntul acestu lucru, vei afla că el iaste şi muma (104r) sănătăţii. Iară, de nu crezi cuvintele meale, întreabă pre ucenicii doftorului şi ei îţ vor spune mai adevărat, carii pre postu îl numescu mumă sănătăţii. Iară podalghiile, şi durorile capului, şi scurtarea vieţii, şi idropica, şi flegmele, şi umflăturile, şi alte răsuflări de multe boale, den desfătări şi den mîncările ceale multe zicu că să nascu, ca nişte izvoară reale, dintr-o fîntînă rea, strică şi sănătatea trupului şi bucuria sufletului. Pentru aceasta, dară, să nu ne teamem de postu, carele ne izbăveaşte de atîtea reale, că nu vă învăţu aşa, în deşărtu, spre aceasta, ce, căci văzu pre mulţi oameni, ca cînd ar vrea să să dea în mînile unii muieri sălbateci şi reale, aşa să lenevescu, şi să scutură, şi să dau, astăzi, în beţii şi în mîncări multe. Pentru aceasta, vă învăţu, ca să nu piardeţ folosinţa ce veţ să luaţi de la viitoriul postu, cu lăcomiile şi cu beţiile, pentru că şi oamenii ceia ce au venin, cînd vor să bea ierbi amară, pentru curăţenie, de vor mînca mai’nainte mult şi se vor sătura şi, apoi, să bea ierbile, amărăciunea ierbii o rabdă, [298] iară de folosinţă să scapă, căci că au făcut grea luptarea ierbii împotriva amărăciunii veninului. Pentru aceaea, învaţă doftorii să nu cineaze, ca să apuce ‘nainte putearea ierbilor, să biruiască prisosealele veninului. Aşa iaste şi cu postul, de te vei sătura astăzi, şi te vei îmbăta, şi mîine vei lua iarbă, o faci făr ‘de treabă şi făr’de folos, că osteneala o suferi şi folosinţa nu o iai, căci că biruiaşte putearea ei beţia cea mai denainte. Deci, să nu întrăm cu beţia în postu, nici iarăş, den postu, să ne răzimăm în beţie, ca să nu să facă iarăş aseamene, ca cum ar avea cineva trup bolnav şi va să să scoale încet, încet, iară altul să-i dea brînci, să cază mai rău. Şi aceasta să face şi la sufletul nostru, cînd şi mai înainte, şi mai pre urmă de post, acoperim cu norul beţiei trezvia cea ce să face den nemîncare. Că, în ce chip ceia ce vor să să lupte cu vreo hiară să înarmează şi să întărescu pre dînşii cu multe arme şi atuncea mergu de să luptă, aşa, şi acum, sînt mulţi oameni, carii, ca cum ar vrea să să lupte cu postul ca cu o hiară, aşa să înarmează cu lăcomia pîntecelui, şi să îngreuiază pre dînşii, şi să omoară şi, cu multă nebunie, aşteaptă pre ochiul cel lin şi blînd al postului. Şi, de voiu întreba pre cineva: „Pentru ce ai mersu astăzi la feredeu?”, zice: „ Pentru ca să primescu postul cu trupul curat.” Aşijderea, de-l voiu întreba: „Pentru ce te-ai îmbrăcat astăzi?”, iară zice: „Căci voiu să întru în postu.” Dară, cum nu iaste fără de cale să-ţ fie trupul curat, iară sufletul necurat şi beat, şi să primeşti postul? Vreare-aş să zicu şi altele multe pentru aceasta, ce la înţelepţi ajungu, şi atîtea spre îndireptare, că-m iaste a face sfîrşit cuvîntului. De vreame ce noi fluierăm, ca copiii păstorilor, cu fluier micu, de trestie, supt vreun stejaru sau plopu, supt umbra acestoru sfinte case, şăzînd, iară acesta, ca un cîntăreţu ales şi mare meşteru, alcătuind glasul, cu lăuta cea (104v) de aur, cu tocmirea strunelor, au făcut mare adunare de priveală. Şi nu numai den tocmirea cuvintelor, ce şi cu faptele, multă şi mare folosinţă face noao. Dascali ca aceştia cearcă şi Hristos, pentru că zice: „Cela ce face şi învaţă, acela mare [299] se va chema întru împărăţia ceriurilor.” Fie, dară, şi noi, pren rugămintele lui şi a tuturor mai marilor, să ne învrednicim împărăţiei ceriurilor, cu darul şi iubirea de oameni a Domnului nostru, Isus Hristos, împreună cu carele şi Părintelui, slavă, cinstea şi putearea, cu bunul şi Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în veacii veacilor, amin. Cuvînt al 29 a celui întru Sfinţi părintele nostru, a lui Ioan Zlatoust. Pentru pocăinţă. Blagosloveaşte, Părinte. Văzut-aţi, în dumineca ce-au trecut, războiu şi biruinţă? Însă războiul- diavolul, iară biruinţa- Hristos. Văzut-aţi cum să lăuda pocaiania şi diavolul nu suferiia rana, ce să temea şi să cutremura? Ce te temi, diavole? Căci să laudă pocaiania? Ce te tînguieşti? Ce te cutremuri? Adevărat, zice: „Cu cale mă tînguiescşi mă necăjăsc şi mă cutremur.” „Dară, pentru ce, spune-m, diavole? Căci zici: ‘Mari vase mi-au răpit pocăinţa aceasta.’” Dară, carele sînt aceastea? Pre curva, şi pre vameş, şi pre hulitoriul Pavel, şi pre tîlhariul şi, cu adevărat, mari vase i-au luatu-i pocăinţa, şi toată putearea lui o au stinsu, şi are rană de moarte de aceştea ce-am zis mai sus. Dară, pentru ce nu alergăm şi noi la toate besearecele, să ne îndulcim de această învăţătură mîntuitoare şi să iubim pocăinţa? De eşti păcătos, aleargă la besearecă şi-ţ spune păcatele, ca să-ţ iai iertăciunea. Iară, de eşti dirept, aleargă şi tu, iarăş, cu smerenie, ca să nu cazi den direptate, că beseareca iaste liman amînduror. Eşti păcătos? Întră înlăuntru îmbrăcat cu pocăinţa. Greşit-ai? Zi cătră Dumnezeu că ai greşit. Ce ostenală iaste aceasta, spune-m? Sau ce cale lungă vei să călătoreşti? Ce nevoie sau greutate iaste? Zi numai un cuvînt că ai greşit, că au doară îţ pare că vei scăpa de judecătoriu, de vei tăgădui păcatul tău? Au doară n-ai pîrîş pre diavolul? Sîrguiaşte, tu, mai’nainte să iai vrednicia lui, că aceaea îi iaste lui vrednicia, să pîrască. Dară, pentru ce să nu apuci, tu, mai’nainte să-ţ mărturiseşti păcatul tău şi să-l speli, deaca ştii că ai pîrîş ca acesta, de nu să ascunde de nimic? Greşit-ai? Vino la besearecă şi [300] zi cătră Dumnezeu (105r) că ai greşit, că alt nimic numai ceare de la tine, numai atîta, că aşa zice Sfînta Scriptură: „Spune-ţ, tu, întîiu, păcatele tale, ca să te îndireptezi.” Spune-ţ păcatul, ca să-ţ strici pîra, că n-are aceasta osteneală, nici cuvinte multe, nici cheltuială, nici alt nimic. Numai ce te înţelepţeaşte şi zi întru tine, ‘că, de voiu spune eu întîiu la Dumnezeu păcatul mieu, întîiu îl voiu şi piarde’, că ai în Sfînta Scriptură şi pre cela ce ş-au spus păcatul şi apoi, iară, s-au osîndit”. Cain au ucis pre frate-său, Avel, şi ce zice Dumnezeu cătră dînsul?: „Unde iaste fratele tău, Avel?” Cela ce le ştie toate, mai’nainte pînă a nu să face, întreabă, nu că doară nu ştiia şi întreba, ce pentru ca să tragă spre pocaianie pre ucigaş. Şi, cum că ştiia şi întreba, o arătă mai’nainte: „Unde iaste fratele tău, Avel?” Iară el zise: „Nu ştiu. Au doară sînt eu păzitoriu frăţine-mieu?” „Bine că nu eşti păzitoriu, dară pentru ce eşti ucigaş? Nu l-ai păzit, dară pentru ce l-ai omorît? Ce, dară mărturisindu-le toate, eşti vinovat şi închisorii.” Deci, ce zice Dumnezeu cătră dînsul?: „Glasul sîngelui frăţine-tău strigă cătră mine.” Îndată îl vădi, că, împreună cu întrebarea, i-au dat şi pedeapsa, nu numai pentru uciderea, ce, mai vîrtos, pentru neomenia, că nu uraşte Dumnezeu atîta pre cel păcătos, cît uraşte pre cel neplecat şi fără de omenie, şi să întoarce de cătră el. Deci, pre urmă, cînd au venit Cain la pocăinţă, nu l-au primit Dumnezeu, de vreame ce nu ş-au spus întîiu păcatul lui, ce, după ce l-au vădit, că zice: „Mai mare mi-e păcatul decît a mi să ierta, adecă, mare mi-i păcatul şi nu mai sînt vreadnic, de acum, să mai fiu viu.” Dară Dumnezeu, iară, ce zice cătră dînsul?: „Suspinînd şi tremurînd, să fii pre pămînt” Şi-i deade lui pedeapsă rea, zicînd: „Nu te voiu omorî, ca să nu să uite pomenirea ta, ce voiu face ca o leage, ca să te citească toţi, ca să fie această primejdie mumă filosofiei.” Şi umbla Cain, ca o leage însufleţată şi ca un stîlp clătindu-se şi tăcînd, şi da glas mai mare decît o trîmbiţă, zicînd să nu facă altul aşa, iară, de ş-ar fi mărturisit el întîiu păcatul, l-ar fi curăţit, ce, căci nu-l [301] mărturisi, să vădi şi să osîndi. Şi, pentru ca să crează că aşa iaste adevărul, ascultă cum altul, ce ş-au spus întîiu păcatul lui, l-au spălat. Şi să venim la împăratul David, carele fu şi sărac şi bogat şi, mai vîrtos, proroc decît împărat, că mai mult mă bucur de prorocia lui decît de împărăţie, că împărăţia lui au fost numai în Palistina, iară prorocia în toate părţile lumii. Şi împărăţia, în scurtă vreame, s-au trecut, iară prorocia are cuvintele nemoarte în lume, că mai pre lesne iaste să să stingă soarele decît să să treacă cuvintele Domnului nostru. Acesta, dară, David au căzut în preacurvie şi în ucidere, căci că au văzut o muiare scăldîndu-se şi o au îndrăgit, apoi, ceaea ce-au pohtit, cu pohta au săvîrşit, (105v) şi cu fapta, şi fu prorocul preacurvariu. Mărgăritariul în scîrnă, nici nu-şi cunoştea păcatul, atîta fiind de întunecat de dulceaţa păcatului, că, deaca să îmbată cărăuşul şi carul umblă strîmb, că, în ce chip iaste cărăuşul cu carul, aşa şi sufletul cu trupul. Deaca să întunecă sufletul şi trupul să tăvăleaşte în tină, că pînă iaste cărăuşul zdravăn şi carul iaste chivernisit bine, iară, deaca slăbeaşte şi nu poate să ţie hăţul cailor, atuncea şi carul umblă rău. Aşa iaste şi la om, pînă iaste sufletul treaz şi stă deşteptat, să află şi trupul curat, iară, deaca să întunecă sufletul, atuncea să tăvăleaşte şi trupul împreună, întru împuţiciunea pohtelor. Ce făcu, dară, David? Făcu preacurvie şi nu o cunoştea, nici alt nimeni nu-l mustra. Dară cînd au păcătuit? La adîncul bătrîneaţelor, ca să te înveţi tu, că, de vei fi leaneş, bătrîneaţile nemic nu-ţ folosescu. Aşijderea, de vei fi nevoitoriu, tinereaţele nu pot nimic să-ţ strice, că fapta nu e după vîrstă, ce după minte, că şi Daniil era de 12 ani şi judeca pre bătrîni, iară bătrînii să ficleniia, şi minciuni mărturisiia, şi nici lor nu le folosiră cărunteaţele, nici lui nu i să stricară tinereaţele, ca să cunoşti tu că faptele înţelepciunii nu razimă în vîrstă, ci în minte. David au fost în cărunteaţe, şi atunce au căzut în ucidere, şi nici au cunoscut că au greşit, căci că chivernisitoriul era beat de nestîmpărare. Deci, Dumnezeu ce face? Trimite la el pre prorocul Nathan şi vine [302] prorocul cătră prorocu, că aşa fac şi doftorii, cînd să bolnăveaşte unul, îi trebuie alt doftoru să-l doftorească. Aşa şi aici, proroc au fost cela ce au greşit, prorocu şi cela ce-au adus ierbile. Deci, veni la el prorocul Nathan şi nu-l vădeaşte îndată, să-i zică: „Om fără de leage, şi necurate, şi preacurvariule, şi ucigaşule, atîta cinste ai luat de la Dumnezeu şi tu călcaş poruncile lui?” Nici unele de aceastea nu-i zise Nathan, ca să nu-l facă şi mai fără ruşine, că, de bogate ori, deaca să vădeaşte păcatul cuiva, apoi cade la neruşinare. Deci, veni Nathan cătră el, şi să făcu că are judecată, şi-i zice: „Împărate, am să-m faci o judecată. Era un om bogat şi altul sărac, şi cel bogat avea cirezi şi turme multe, iară săracul avea numai o mieluşiţă, şi o adăpa den păharul carele bea şi el, şi mînca den pîinea lui, şi dormiia în braţele lui (cu aceastea arăta dragostea bărbatului cătră muiare). Iară un oaspeţ oarecarele veni la bogatul acela (pre pohtă o numeaşte oaspeţ, căci nu să afla în multă vreame la David, ce numai atuncea s-au arătat proaspătă), veni un oaspeţ oarecarele la cel bogat (O, minunat şi ciudat lucru!), veni oaspeţul şi robi pre împăratul, că, venind oaspeţul, să scumpi de ale lui, ceale multe, şi luo mieluşaua săracului şi o junghe.” Deci, ce zise împăratul cătră Nathan? Părîndu-i că altceva zice, groaznic răspunsude (106r) judecată deade, pentru că aşa sînt oamenii, unii cătră alţii, de-a face judecăţile greale şi încumplite. Zise, dirept aceaea, împăratul: „Viu Domnul Dumnezeu, vreadnic iaste morţii acela şi să plătească mieluşiţa împătrită.” Dară, Nathan, ce făcu? Nu pipăi rana de multe ori, ce, fără veaste, sparse umflătura, ca să fure, cu graba, simţirea durerii şi-i zise lui: „Tu eşti acela, împărate.” Iară David, îndată, zise: „Greşit-am Domnului.” Şi nu zise:” Dară, tu, cine eşti, de mă mustri pre mine sau cine te-au trimis, de-mi îndrăzneşti aşa şi cum te-ai cutezat de-ai făcut aceasta?” Nimic de aceastea nu i-au zis, ce, cum îş cunoscu păcatul, zise: „Greşit-am Domnului.” Dară, apoi, ce-i zise Nathan?: „Şi Domnul au lăsat păcatul tău, de vreame ce tu, singur, (zice) te-ai judecat şi [303] eu îţ las vina ta. Tu singur ai mărturisit greşala ta, eu, încă, îndată, iert păcatul tau. Tu singur ţi-ai pohtit muncă pentru vina ta, eu, încă, am stricat răspunsul judecăţii.” Văzuş cum să plini Scriptura? Spune tu, întîiu, păcatul tău, ca să te îndireptezi. Ce osteneală iaste, spune-mi, să-ţ mărturiseşti tu, întîiu, păcatul? Că David nu mai puse nimic pricină, sau să zică pentru ce să scălda muiarea acolo, sau altceva, ce numai atîta: „Greşit-am Domnului.” Însă are Sfînta Scriptură şi altă cale de pocăinţă? Carea? Să plîngă omul pentru păcatul lui. Greşit-ai? Plînge şi-ţ vei dezlega păcatul. Ce osteneală iaste aceasta? Că nimic alta nu-ţ ceare mai multu, fără numai să plîngi de păcatul tău, nici ape mari îţ zic să treci, nici cale lungă să călătoreşti, nici bani să cheltuieşti. Dară, în ce chip? Plîngi de păcatul tău. Ce vei zice: „Dară cum mă voiu adeveri, că, de voiu plînge, voiu spăla păcatul?” Ai şi pentru aceasta dovedeala den Sfînta Scriptură, că era un împărat oarecarele ce-l chema Ahaav şi să mărturiseaşte că, de-nceput, au fost dirept, iară pentru muiarea lui, Iezavel, au făcut apoi multe răutăţi şi, împreună cu lăcomia, au făcut şi moarte, că au iubit via unui izrailtean oarecarele, ce-l chema Navothe, şi i-au poruncit, zicînd: „Dă-m via ta, că o am pohtit, şi-ţ ia preţul ei sau alt loc pentru dînsa.” Iară, el zise: „Să nu dea Domnul să vînz eu moşia tătîni-mieu” Iară Ahaav doriia de acel loc, dară nu vrea să il ia cu sila. Deci, viind Iezavel, muiare fără ruşine, spurcată, necurată, păgînă, zise împăratului: „Ce eşti cu inimă rea şi nu mănînci?” Iară, el îi zise: „Via lui Navothe o am pohtit, şi i-am zis să mi-o vînză, şi n-au vrut.” Iară ea îi zise: „Scoală de mănîncă şi eu te voiu face de vei moşteni via lui Navothe.” Şi scrise o carte ca, de la faţa împăratului cătră vecinii lui Navothe, ca să scoaţă mărturii mincinoase, să mărturisească asupra lui Navothe cum că au hulit pre Dumnezeu şi pre împăratul şi strigară de post, ca să facă moarte. Deci, uciseră cu pietri pre Navothe şi muri şi, deaca auzi Iezevel, zise lui Ahaav: / (106v) „Scoală-te, de moşteneaşte via, că au murit Navothe.” Iară lui îi păru rău deocamdată, [304] dară, apoi, să duse să stăpînească via. Şi trimise Dumnezeu la dînsul pre Ilie prorocul şi-i zise: „Pasă, de zi lui Ahaav”: „Tu ai ucis pre Navothe şi ai vărsat sînge dirept, ca să moşteneşti via lui, iară aşa să să vearse şi sîngele tău, şi să-l lingă cîinii, şi să să scalde curvele în sîngele tău.” Dumnezeiască fu urgia, adeverit fu răspunsul şi plinită osînda. Şi socoteaşte unde-l trimise pre proroc, la vie, căci că, unde s-au făcut păcatul, acolo să să facă şi osînda, unde fu fărădeleagea, acolo şi pedeapsa. Şi, văzînd pre el Ahaav, îi zise: „Aflaşi-mă tu, vrăjmaşul mieu”, de vreame ce Ilie pururea certa pre Ahaav, văzîndu-l că păcătuiaşte. Şi-i zise Ahaav: „Pururea mă certai, iară acum mă prinseş şi n-am cum să mă cur”, căci că, cunoscîndu-l el, Ilie, că făcu păcat mare, îi vădi judecata lui Dumnezeu: „Aceastea grăiaşte Domnul Dumnezeu, pentru căci ai ucis, şi ai moştenit, şi ai vărsat sînge de om. Aşa să va vărsa sîngele tău, şi-l vor linge cîinii, şi să vor scălda într-însul.” Foarte grea îi citi porunca, căci era cu urgie dumnezeiască judecata, care să adeveri asupra lui. Deci, auzind aceastea, Ahaav să întristă şi să mîhni, pentru păcat, că cunoscu nedireptatea, iară, după aceasta, deaca-l văzu Dumnezeu pre dînsul, plîngînd şi trist, strică socoteala ce făcuse asupra lui. Însă, întîiu, răspunde Dumnezău cătră Ilie, ca să nu să arate Ilie ca un mincinos şi să paţă, cum au păţit şi Iona, căci aşa au zis Dumnezeu şi lui Iona: „Mergi şi dă veaste în cetatea Nineviei, în carea lăcuiescu 120000 de bărbaţi, fără de muieri şi copii, că, încă trei zile, şi Ninevi se va prăpădi.” Iară Iona nu vrea să meargă, ştiind cea multă şi nespusă a lui Dumnezău iubire de oameni, ce purcease să fugă, că zicea: „Eu voiu mearge, de le voiu spune, dară tu eşti milostiv şi, deaca să pocăiaşte neştine şi plînge cătră tine, îl ierţi şi pre mine mă vor ucide, ca pre un proroc mincinos.” Şi, pentru aceasta, multă iaste poveastea, însă noi să zicem mai pre scurt. Luo pre dînsul marea şi nu-l ascunse, ce-l scoase iară la uscat şi-l duse în cetatea Nineviei, ca o slujnică, pentru că să pogorî Iona să fugă, şi află o corabie de [305] mergea la Tharsen, şi-ş deade navlonul, şi întră într-însa. „Unde fugi, spune-m, Iona? Într-alt pămîntu vei să te duci? N-ai auzit că al Domnului iaste pămîntul şi plinirea lui? Au în mare vei să mergi? A Domnului iaste marea şi el o au făcut pre dînsa”. Dară în ceriu? N-ai auzit pre David zicînd că: „Văzu ceriurile lucrul deagetelor tale”? Dară, la iadu? Ascultă, iarăş, pre David, zicînd: „De mă voiu pogorî în iadu, acolo eşti. De-m voiu rădica aripile meale de dimineaţă şi să mă sălăşluiesc la marginile mării, acolo mîna ta mă va povăţui şi mă va ţinea direapta ta.” Însă Iona, de frică, fugiia şi nu socotiia că de Dumnezău nu iaste (107r) putinţă să scape cineva. Iară, deaca-l scoase marea, să duse la Ninevi şi mărturisi că, după trei zile, Ninevia va peri. Şi, ca să cunoşti tu că, pentru aceasta, vrea să fugă, că cunoştea că Dumnezău iaste milostiv, şi să întoarce den răutatea ce grăise pentru dînşii, şi vrea să să arate el proroc mincinos, el singur să vădeaşte, că, deaca deade veaste în cetate, el ieşi afară şi aştepta să vază ce va să fie. Iară, deaca trecură trei zile şi nu fu nemică de ceale ce zise, atuncea-ş arătă gîndul lui cel dentîiu şi zise: „Au nu sînt aceastea cuvintele carele ziceam eu în inima mea? Că tu eşti Dumnezău milostiv şi îndelungu răbdătoriu şi nu te potriveşti răutăţilor oamenilor.” Într-aceaea, dară, ca să nu paţă şi Ilie aşa, ca şi Iona, îi spune pricina pentru Ahaav. Şi ce zice Dumnezău cătră Ilie?: „Văzut-ai cum s-au purtat Ahaav, plîngînd şi măhnindu-se înaintea mea? Ce nu voiu face, după răutatea carea am zis.” Stăpînul vorbeaşte cu sluga şi răspunde Dumnezău omului, pren om, zicîndu: „Nu-ţ pară că l-am iertat, numai aşa, în daru, căci că el ş-au îndireptat lucrul şi ş-au schimbat gîndul. Într-aceaea lasu şi eu mănia, iară tu nu te socoti că eşti prorocu mincinos, căci că tu ai spus adevărul, iară el, de nu ş-ar fi schimbat mintea, adevărat ar fi petrecut primejdia judecăţii.” Vezi, dară, că plîngerea spală păcatele? Iară ai şi altă cale, al treilea, a pocăinţii, şi alte căi multe, ca să afli pre lesne mîntuirea ta dentr-aceaste căi multe. Dară, carea iaste aceasta? Smerenia. Fii smerit şi [306] vei dezlega legăturile păcatelor tale. Ai şi această dovedeală den Sfînta Scriptură, carea zice pentru vameşul şi fariseul. Să suiră vameşul şi fariseul în besearecă să să roage, şi fariseul începu a-ş număra faptele lui ceale bune, zicînd: „Nu sînt eu păcătos, ca toată lumea, nici ca acest vameş.” „O ticăloase şi becisnice şi fără de saţiu, lasă că ai defăimat toată lumea, dară, căci mîhniş şi pre cesta care stă lîngă tine? Nu-ţ ajunse toată lumea? Ce şi pre vameşul îl defăimaşi, pre toţi îi pîrîşi şi nici pre un om nu iertaşi, ce zici: ‘Că nu sînt ca toată lumea, nici ca acest vameş. Postescu de doao ori în săptămînă, zeciuiescu den avearea mea şi dau săracilor.’ Pentru ce te mîndreşti, ticălosule, nu te săturaşi de pîra a toată lumea, ce şi pre acesta ce stă lîngă tine îl huleşti?” Dară, vameşul ce făcu? Auzindu aceastea, nu zise cătră fariseu, că: „Cine eşti tu, de-m zici aceastea? Cum ştii tu viaţa mea? Tu n-ai crescut cu mine? Nici am lăcuit împreună multă vreame? Căci te mîndreşti pînă într-atîta? Şi mărturiseşti singur pre tine că ai fapte bune. Ce te lauzi singur? Ce te îndireptezi?” Nemică de aceastea nu zise vameşul, ce numai să plecă, şi să închină, şi zise: „Doamne, milostiveaşte-te mie, păcătosul.” Şi aşa, smerindu-se pre sine, vameşul să făcu dirept. Şi fariseul să sui în besearecă dirept şi să pogorî fără de direptate. Iară vameşul să pogorî, plin de (107v) direptate, şi biruiră chipurile pre lucruri, că fariseul avea faptele direptăţii şi le pierdu, iară vameşul, cu cuvîntul cel smerit, cîştigă direptatea. Şi, încă, nici era aceaea smerenie, că smerenia iaste aceasta, cînd iaste oarecine mare şi să smereaşte, iară a vameşului nu era smerenie, ce grăiia direptu, căci că era păcătos. Că, spune-m, ce iaste alt mai rău decît vameşul, că să face neguţătoriu ostenealelor şi primejdiilor celor streine, şi, întocma părtaş celor striine, şi de osteneală nu să atinge, iară, den dobîndă, împarte de unde n-au ostenit. Deci, mare păcat iaste vămeşia, că vameşul nu iaste alta, fără numai o răpire şi făţişat păcat cu leage şi lăcomie cu bună faţă, ce are ajutoriu o pravilă mai rea decît tîlharii, că tîlhariul să ruşinează, căci fură, iară vameşul nu să ruşinează, [307] cînd ia ceale striine. Spune-m ce iaste mai rău decît vameşul, cînd şade în cale şi culeage ostenealele şi sudorile striine, şi cînd sînt ostenealele, el n-are nici o grijă, iară, deaca vine dobînda, are grijă să nu piarză nemică den ceale ce n-au ostenit pentru eale. Deci, cu adevărat au fost păcătos vameşul şi dirept au zis: „Dumnezăule, milostiveaşte-te mie, păcătosul.” Deci, de vreame ce acela zise adevărul, dobîndi atîta dar, cu cît mai vîrtos cel ce să smereaşte? Vezi, dară, cum cel ce-ş mărturisi păcatele şi-au zis adevărul să făcu dirept? Vei să ştii cine iaste adevărat smearen? Vezi, iarăş, şi alt smerit cu firea? Pre Pavel, dascalul lumii, ritorul cel sufletescu, vasul cel ales, limanul cel fără valuri, turnul cel neclătit, cel ce, numai cu un trup, să lupta cu toată lumea şi, ca cum ar fi fost cu aripi, aşa au răzbit toată lumea. Socoteaşte cum să smereaşte cel prost şi filosof, cel săracu şi bogat. Acestuia să-i zici cu adevărat smerit, carele au făcut mii de osteneale şi-au rîdicat întunearece de biruiri asupra diavolului, cel ce mărturisiia şi zicea: „Nu sînt vreadnic să mă chem apostol.” Carele au răbdat închisori, şi bătăi, şi rane, şi-au vînat lumea toată pren epistoliile lui, cel ce s-au numit glas cerescu, acela să chiamă smerit, că zicea: „Eu sînt mai micul apostolilor.” Socoteşte cine iaste acesta carele grăiaşte aceaste cuvinte, Pavel, carele s-au suit pînă la al treilea ceriu, stîlpul besearecii, îngerul cel pămintescu şi omul cel cerescu. Multă bucurie am a pomenirea numele bărbatului acestuia, privind frumuseaţea faptelor lui celor bune, că nu veseleaşte soarele feaţele, atîta cînd răsare şi dă raze luminoase, ca numele lui Pavel, că soarele luminează numai faţa, iară Pavel ne înalţă tocma şi în faţa ceriurilor. Şi mai înalt lucrează decît soarele şi luna, că, într-acesta chip, iaste putearea bunătăţilor lui, că face den oameni îngeri şi pre suflet îl face de zboară la ceriu. Deci, spre această faptă bună, Pavel ne învaţă. Vezi smerenie peste măsură? Pentru aceaea, şi vameşul s-au îndireptat şi nici bani n-au (108r) dat, nici priaten n-au pus să să roage, ce, numai smerindu-se, [308] să făcu dirept şi moştean împărăţiei ceriurilor, care şi noi toţi să o dobîndim, cu darul şi mila Domnului nostru Isus Hristos, a căruia e slava şi cinstea, în veacii veacilor, amin. Cuvînt al 30 a celui întru Sfinţi părintele nostru, a lui Ioan Zlatoust. Învăţătură pentru făgăduială şi rugăciunea, care sînt tot dentr-ale acestuiaş sfînt cuvinte, ce l-au numit el andriandes, cum s-ar zice stîlpi. Blagosloveaşte, Părinte. Mare şi bun lucru iaste rugăciunea, fraţilor, cînd să face cu mulţimită, şi cu gînd privighetoriu, şi deşteptat. Şi cum ar putea oare neştine să fie mulţimit? Cînd ne vom trudi pre înşine şi, nu numai deaca dobîndim cealea ce cearem de la Dumnezău, ce şi cînd nu putem dobîndi ceale ce cearem, tot să-i mulţimim, căci că Dumnezău uneori dă, iar alteori nu dă. Deci, amîndoao, aceastea sînt bune şi de folos pentru noi, veri de dobîndim cearerea, veri de nu, lui Dumnezău tot să-i mulţimim, că, de multe ori, să întîmplă, cînd nu dobîndim cealea ce poftim, de ne iaste nedobîndirea mai bună şi mai de folos. Pentru aceaea, nu să cade să ne pară rău, căci nu ne-au dat în pripă Dumnezău, că, şi mai’nainte pînă a nu ceare, au n-ar putea Dumnezău să ne dea? Adevărat poate, ce aşteaptă ca să aibă pricină de la noi, ca, rugîndu-ne lui cu direptate, să dobîndim direapta lui chivernisire. Deci, de-am dobîndi, de n-am dobîndi, cade-se să mulţimim, că Dumnezău, cînd nu va să ne dea, mai mult bine face decît cînd ne-ar fi dat, de vreame ce noi folosul nostru nu-l cunoaştem, cum îl cunoaşte el, că Dumnezău pururea va şi iubeaşte să tragă pre om cătră el. Că şi un tată iubitoriu de fii, de multe ori, ceare copilul lui ceva, ce nu-i dă, nu că doară nu va să-i dea, ce, căci iubeaşte cea de-a pururea rugăciunea copilului lui. Deci, ceia ce vor să-i asculte Dumnezău, cînd să roagă, trebuie, întîiu, să fie vreadnici darului aceluia ce-l ceare, iară nu nevreadnici. A doa, să să roage după legile lui Dumnezău. A treia, să să roage [309] pururea şi adease şi, în toată vreamea. A patra, să nu ceară vreun lucru putred şi pămintescu. A cincea, cînd ceare, să nu fie numai pentru folosul lui, ce pentru toţi fraţii, pravoslavnicii creştini şi, deaca să roagă aşa, cu aceaste cinci ceareri, i să ascultă ruga, iară, de ceare într-alt chip, nu i să ascultă, macară de-ar fi şi dirept (108v) cel ce ceare. Că cine au fostu altul mai sfînt şi mai direptu decît Pavel? Iară, căci n-au cerşut ceale de folos, nu l-au ascultat Dumnezău. Pentru aceasta, zice singur: „Pentru aceasta, de trei ori m-am rugat lui Dumnezău şi mi-au zis: ‘Ajunge-ţi darul mieu, adecă ajunge-ţi darul ce ţ-am dat, de eşti tare şi rabzi toate supărările, că putearea mea întru neputinţă să săvîrşaşte.’” Aşijderea, şi pre Moisi, carele era mai dirept decît prorocii, nici pre el nu-l ascultă Dumnezău, cînd să ruga să aducă pre norodul jidovilor în Ierusalim, căci nu era de folos. Aşijderea, nu ascultă Dumnezeu nici pre cela ce stă în păcate şi să roagă să-l asculte. Pentru aceasta, zicea Dumnezău prorocului Ieremiei: „Nu te ruga pentru norodul jidovilor, că nu te voiu asculta.” Şi, iarăş, nu ne ascultă Dumnezău, cînd îl rugăm să facă rău vrăjmaşilor noştri. Atuncea, cu adevărat, nu ne ascultă, ce, încă, să mănie pre noi, căci că-l rugăm ca să fie şi el vrăjmaşu vrăjmaşilor noştri, că rugăciunea iaste o iarbă de vindecare şi de folos, ce, deaca nu ştim unde să cade să o punem, doftoreaşte, nu vindecă boala noastră, atîta iaste de bună nevoinţa rugăciunii, precum cunoaştem de la hananeanca ceaea care să rugară toţi apostolii să-i vindece fata ei şi n-au vrut, ce singură ea, cu răbdarea ei, putu şi luo tămăduirea care poftiia. Că Dumnezău va şi iubeaşte pocăinţa, ca să iarte greşala păcătosului, cînd să roagă el singur, decît să puie pe alţii să să roage. Că oamenii cei săraci, cînd ceru vreun daru, ceva, de la vreun boiariu, ei pun pre alţii de să roagă şi cheltuiesc bani şi, cu multe îmbunări, să roagă şi abia dobîndescu acel daru. Iară, la Dumnezău nu iaste aşa, că nu va Dumnezău să punem pre alţii să să roage pentru noi, ce să ne rugăm noi singuri. Şi, aşijderea, cu bucurie, ne dă darul ce cearem de la el, precum facu şi părinţii cei iubitori [310] de coconi, că şi ei pre coconii lor cei leaneş, pren dare, îi îndeamnă de să facu nevoitori. Deci, pre tine, de te-au ascultat Dumnezău, rugîndu-te să-i mulţimeşti, iară, de nu te-au ascultat, aşteaptă ca să te asculte. Nu-ţ trebuie să pui pre alţii rugători sau altceva ajutoriu, ce, macară de eşti şi striin şi n-ai nici un ajutoriu, tu singur te roagă lui Dumnezeu şi vei dobîndi darul ce pohteşti, că, de greşim vreunui om şi cădem înaintea lui adease, dimineaţa, n’amiază-zi şi sara, făcîndu-i metanii, şi lovindu-ne cu capul de pămînt şi, cu aceasta, abia potolim vrajba. Cu mult mai vîrtos să cade la Dumnezeu să facem aceasta, căci că Dumnezeu n-are obiceaiu să dăruiască, cînd să roagă alţii pentru noi. Auză ceia ce să roagă cu leane şi, măcară de sîntem şi plini de mii de răutăţi şi, de nu ne ascultă Dumnezeu, rugîndu-ne să nu tînjim, căci, cînd îţ voiu zice să te rogi lui Dumnezeu, o dată, de doao ori, şi de trei ori, şi de zeace şi de doaozeci de ori, nu te părăsi, pînă vei lua. Încă, de nici atunci vei lua, tot să nu te laş, ce să aştepţi şi, de nu vei lua, tot ceare ca să iai, iară, cînd vei lua, mulţemeaşte (109r) lui Dumnezeu, căci ţi-au dat. Mulţi, dară, vin la besearecă să să roage şi citesc multe stihuri, iară, deaca ies den besearecă, de i-ar întreba cineva, nu ştiu să răspunză, nici ce evanghelie s-au citit, căci că urechile lor nu ascultă cealea ce să citesc. Şi, de vreame ce tu, care te rogi, sau cînţi, sau citeşti, nu înţelegi ce zici, dară Dumnezeu, cum te va asculta? „Plecat-am, zice, genuchele meale şi-am căzut la Dumnezeu cu rugăminte.” Dară gîndul ţ-au fost afară, trupul iaste în besearecă, iară dragostea banilor socoteşte dobînda. Gura zice rugăciunea, iară gîndul numără ospeaţele priatenilor, că diavolul iaste o hiară vicleană ci ştie că, la ceasul cel de rugăciune şi, mai vîrtos, la sfînta leturghie, avem mare folosinţă sufletească şi, atuncea, vine neiertatul şi ne împiadecă rugăciunea. Şi, iarăş, cînd vom să ne facem canonul, mii de gînduri reale ne aduce, şi ne întunecă rugăciunea noastră, şi nu ştim ce-am zis, ce, cînd păţim aşa, să ne întoarcem să citim de a doară şi de a treia oară. Că, deaca veade şi el aşa, fuge cu ruşine, văzînd că nu [311] foloseaşte nimica cu vicleşugul lui, căci ne rugăm cu grijă şi cu frică şi putem să cunoaştem pre aceasta. Că, de să va întîmpla o nevoie pentru vreun lucru, precum am şi mai zis, să cearem de la vreun boiariu, ne strîngem mintea noastră să ştim cum ne vom ruga şi numai la el căutăm, iară, de şăd şi alţii cu el, nu ne uităm la ei. Cu mult, dară, mai vîrtos, să cade să facem aceasta la Dumnezeu, cînd ne rugăm şi cearem iertare păcatelor noastre, să nu ne umble gîndul încoace şi încolo, că, pentru aceaea, nu luom cealea ce cearem şi, nu numai cît nu luom, ce, încă, ne şi osîndim. Mulţi slujăsc la boiari, ca nişte robi, şi mulţi ani pat rău şi nevoi în slujbele lor, au pentru simbrie, au pentru cinste şi vrednicie, şi, de multe ori, ceaea ce nădăjduiesc să ia, nu o iau. Iară la Dumnezeul şi stăpînul nostru, Hristos, la carele iaste adevărată luarea răsplătirii şi plata mai mare decît ostenealele, noi nu vom să răbdăm cu nevoinţa cea ce să cade. Oare de cîtă pedeapsă sînt vreadnice aceastea? Pentru aceasta, dară, rugăciunea iaste mare bunătate, că, pren ea, vorbim cu Dumnezău, că, de vreame ce, cînd află neştine vreun om bun şi dirept şi, deaca vorbeaşte cu dînsul, are folos mare, dară cela ce să va învrednici să vorbească cu Dumnezeu, pren sfînta a lui Scriptură, cît bine şi cîtă folosinţă îţ pare că va lua de la Dumnezeu? Noi punem slugile noastre, în toată vreamea, de lucrează şi, de să întîmplă să să bolnăvească, să piarză vreo zi să nu lucreaze, foarte ne pare rău, iară noi nu părăsim, măcară cît de puţin, lucrurile să ne lucrăm lui Dumnezeu şi să-i mulţemim. Dară, cum nu iaste acesta lucru fără de cale, o, omule? Tu singur nu cunoşti ce-ţ iaste de folos, că, de multe ori, ceri de la Dumnezeu ceale ce-s de stricăciunea sufletului tău, iară Dumnezeu, care grijaşte mai mult pentru mîntuinţa sufletului tău, nu să uită la cearerea (109v) ta, ce, mai’nainte pînă a nu ceare, tu cunoaşte ce-ţ iaste de folos. Cerşut-au şi apostolii de la Hristos, ce le-au zis că nu ştiu ce cer, de vreame ce cerea să fie mai mari şi să stăpînească pre alţii. Încă, i-au ţinut şi de rău, adecă pre Iacov şi pre Ioan, şi le-au zis că limbile cearcă domnie şi stăpînire. Aseamene fac şi părinţii la [313] copiii lor, că nu le dau cealea ce pohtesc, nu doară că nu primescu cearerea lor, ce căci mai mult grijăscu ei pentru dînşii. Cu mult mai vîrtos, dară, Dumnezeu grijaşte pentru noi, care ne iubeaşte mai mult decît părinţii noştri, iară, cînd osteneşti, rugîndu-te şi cerînd, şi nu te ascultă Dumnezeu, adu-ţ aminte şi tu de cîte ori n-ai auzit pre cel sărac, cînd te ruga să-i ajuţi, şi nici pîine uscată nu i-ai dat, pentru multă nemilostivirea şi neomenia ta. Iară Dumnezeu, pentru iubirea de oameni, te ascultă şi pre tine cel nemilostivul, deaca te faci milostiv. Fericitul David avea multe griji ale împărăţiei şi, iarăş, tot să ruga lui Dumnezeu, de şapte ori în zi, şi, nu numai pentru dînsul, ce pentru toţi ceia ce era supt ascultarea şi supt împărăţia lui. Dară noi ce răspunsu vom să dăm înaintea lui Dumnezeu, căci nu băgăm în samă rugăciunea? Că, pentru aceaea, află diavolul vreame şi ne bagă la multe păcate, iară cela ce să umileaşte adease şi să roagă lui Dumnezeu, cu neputinţă iaste să greşască. Că, în ce chip adapă apa grădinile şi livezile şi le face desfătate şi frumoase, aşa şi sadul rugăciunii, adăpîndu-se cu izvorul lacrămilor, creaşte, şi să adaoge tare, şi să află înaintea lui Dumnezeu şi, orice ceare, să ascultă. Pentru aceaea, cela ce să roagă înaintea lui Dumnezeu, trebuie să-ş strîngă toate ceale den’lăuntrul lui, împreună cu sufletul, precum zice Sfînta Scriptură: „Blagosloveaşte sufletul mieu pre Domnul şi toate ceale denlăuntrul mieu” şi să să osebească de pămînt mintea lui şi gîndul lui. Atuncea ajunge, nu numai la ceriu, ce tocma şi la scaunul lui Dumnezeu, că cel ce să roagă, aşa să cade să să roage, cu suflet duios, iară nu cu cuvinte multe ştiutoare, ce cu puţine şi proaste, şi cu minte deşteptată va Dumnezeu să ne rugăm. Şi aceasta o poţ cunoaşte de la Ana, maica prorocului Samoil, că aşa zicea la rugăciunea ei: „Adonai, Doamne, elui Savaoth”, adecă „Întru tot, putearnice Doamne, de vei căuta să vezi smerenia roabei tale şi vei da roabei tale sămînţă de bărbat, o voiu da înaintea ta daru, să slujască în beseareca ta, în toate zilele vieţii lui”. Şi o ascultă pre dînsa şi-i deade roadă pîntecelui ei pre marele dentru proroci, [313] Samoil. Pentru aceaea, să cade cel ce să roagă să nu grăiască fără de socoteală, precum zice Hristos, ce pururea să să roage şi să zică: „Doamne, Isuse Hristoase, miluiaşte-mă, păcătosul.” Că, de vei grăi multe, află vreame diavolul şi samănă în tine gînduri necurate, fură mintea ta, şi unele grăiaşte gura ta, şi altele mintea ta şi, mai vîrtos, cînd eşti biruit (110r) de mîncări şi de băuturi multe. Pentru aceaea, scărpinîndu-ne şi căscînd la rugăciunea noastră, cu leane ne rugăm, iară Ana, fiind postită şi cu linişte, să ruga lui Dumnezeu şi dobîndi cearerea, că inima zdrobită şi smerită Dumnezeu nu o leapădă. Încă trebuie să suferim şi ocări şi sudalme, că alt lucru nu face inimă curată ca răbdarea scîrbelor, că zice: „Întru scîrbe m-ai lăţit pre mine şi în scîrbe ne-am adus aminte de tine.” De vreame ce, cînd ne vine vreo nevoie sau vreo greutate, atuncea ne aducem aminte de Dumnezeu cu multă pohtă şi, pentru aceaea, ascultă şi Dumnezeu rugăciunea noastră, aşijderea, sîntem datori, cînd meargem la masă să prînzim şi, întîiu şi apoi, să mulţimim lui Dumnezeu, şi nu vom cădea niciodată în beţie şi în lăcomie, ce, cu măsura cea ce să cade, gustînd den toate, să veseleaşte şi trupul şi sufletul. Ca masa ce să înceape den gură şi blagoslovenie şi să sfîrşaşte iară cu rugăciune, niciodată nu să va lipsi de tot binele. Şi să nu-m zică cineva: ”Că eu dvorescu la judecată şi nu pociu să mă rog ziua şi să alerg la besearecă”, că poţi pre lesne, cu puţine cuvinte, să îmblînzeşti pre judecătoriul Dumnezeu şi nu te împiadecă nici locul, nici vreamea, numai mintea să fie curată, că şi Ana, de-n inimă, fără glas, să ruga şi Dumnezeu o au ascultat. Pentru aceaea, să nu aflăm pricină, să zicem că iaste cu greu neştine, fiind cu griji domneşti, sau iaste departe de besearecă, pentru aceaea nu să poate ruga, că locul nu împiadecă, nici vreamea opreaşte, ce, oriunde vei fi, poţi să pui jărtăvnic, măcară de n-ai îngenuchea, nici să te baţi în pieptu, nici mînile spre ceriu să-ţ rîdici. Aceastea toate, măcară de nu le-ai face, numai mintea şi gîndul tău să-l aibi cu osîrdie, plineşti toată rugăciunea, măcară în tîrgu de eşti, sau de umbli singur, sau lucrezi la [314] prăvălie, şi tot alt lucru, toate ce-ai face, poţi să te împreuni cu Hristos, cu gîndul numai rugîndu-te. Încă, şi cela ce slujaşte la bucătărie, şi robul cel cumpărat, carele n-are vreame să meargă la besearecă, poate să facă rugăciune bine plăcutului Dumnezeu, că Dumnezeu deloc nu să scîrbeaşte, ce numai una ceare de la noi: gînd fierbinte, şi întreg, şi suflet curat. Pentru că şi Pavel, nu în besearecă, nici în casă, ce, fiind închis în temniţă, cu mînile şi cu picioarele în gros şi cu faţa în sus zăcînd, aşa făcînd rugăciune, cutremură temniţa den temelie şi pre temniceariu îl legă şi spre cunoştinţă dumnezeiască îl îndireptă. Şi împăratul Ezechia, zăcînd în pat, numai cît să întoarse spre păreate şi să rugă lui Dumnezeu cu lacrămi. Veni în sănătatea cea mai denainte, iară şi tîlhariul, fiind răstignit şi întinsu pre cruce, cu puţine cuvinte, să făcu moşnean împărăţiei ceriurilor. Şi prorocul Ieremia, în groapa cea de scîrne, şi prorocul Iona, în pîntecele chitului, aşijderea, şi prorocul Daniil, în groapa cu leii. Aceştia toţi, rugînd pre Dumnezeu, s-au izbăvit de multe răutăţi, (110v) cu rugăciunea cea fierbinte spre Dumnezeu. Dară ce va zice păcătosul, cînd să roagă? Ceaea ce zicea şi hananeanca. Aceaea zicea: ”Miluiaşte-mă, Doamne, că fata mea rău să îndrăceaşte. Aşa zi şi tu: „Miluiaşte-mă, Doamne, că sufletul mieu rău să îndrăceaşte”, pentru că rău drac iaste păcatul. De cel îndrăcit tuturor le pare rău, iară pre cel păcătos toţi îl urăsc. „Miluiaşte-mă”, zici. Puţin iaste cuvîntul şi umple întunearec de milă, că, unde iaste mila lui Dumnezeu, acolo sînt toate bunătăţile. Pentru aceaea, de eşti şi den besearecă afară, strigă şi zi: „Miluiaşte-mă, Doamne”, măcară de nu ţ-ai mişca nici buzele, ce, cu mintea ta, strigă, că mai bine aude Dumnezeu pre ceia ce tac. Nu trebuiaşte să cercăm loc rugăciunii, ce firii cei bune. Pre Ieremia l-au aruncat jidovii în scîrne şi, rugîndu-se lui Dumnezău, îl ascultă şi să izbăvi de împuţiciune. Şi direptul Iov în gunoiu zăcea şi pre Dumnezeu îl făcu milostiv, Iona în pîntecele peaştelui, şi s-au rugat şi l-au scos Dumnezău şi, în scurt să zicem, oriunde vei fi, macară şi la baie, roagă-te lui [315] Dumnezău, nu aleage loc de rugăciune, că omul iaste besearecă lui Dumnezău. Şi ascultă pentru Moisi, cînd au luat pre jidovi şi fugiia de Faraon şi, înaintea lor era Marea Roşie, iară de-ndărăt îi goniia Faraon cu oastea lui şi, în mijloc era Moisi cu jidovii, cu multă strimtoare, şi făcea rugăciune în taină, iară Dumnezău zicea cătră Moisi: „Ce strigi cătră mine?” Şi tu, dară, cînd îţ vine vreo bîntuială, au de la oameni, au de la draci, la Dumnezău aleargă, pre stăpînul tău chiamă, că Dumnezău pururea cu noi iaste, că zice, pren Scriptură: „Încă grăindu tu, zice-ţ-voiu: ‘Iată-mă-i’, ca cum ţ-ar zice Dumnezeu, că tu, încă nu sfîrşăşti cuvîntul tău, şi iată-mă că sînt lîngă tine şi auz ce-m zici.” Tu, încă, nu-ţ sfîrşăşti rugăciunea ta şi el îţ dă sănătatea sufletului şi trupul tău, că, de-ţ va fi inima şi mintea curată de patimile ceale reale şi de vei fi şi-n tîrgu sau vei dvori la judecată, au pre cale vei mearge, au vei lucra meşteşug, sau, măcară unde vei fi, poţi să te rogi lui Dumnezău şi să dobîndeşti ceale ce pofteşti. Dară ce arată, cînd întindem mînile noastre spre ceriu şi ne rugăm? Căci multe lucruri reale facu mînile, aceastea lăcomescu, şi iau ceale striine, şi bat pre altul, şi fură, şi apucă pre altul, de poftă, sau mădulările lor, şi să pîngărescu, care nu poate fi alt păcat mai rău. Pentru aceasta, zice apostolul: „Tot păcatul iaste afară den trup, iară cel ce curveaşte cu mîna în trupul lui păcătuiaşte.” Şi, iară, zice că ceale ce să fac într-ascunsu, grozav iaste şi a le grăirea. Pentru aceasta, îţ ad-o aminte şi, mai vîrtos, te teame, că cu mînile aceastea vei să aduci lui Dumnezău jărtva cea sufletească. Deci, nu le mai ruşina pren fapte spurcate, ce le curăţeaşte pre dînsele cu milostenie, cu slujba fraţilor celor bólnavi, spre ajutoriul celor lipsiţi şi, atuncea, le rîdică spre rugăciune şi spre umilinţă, (111r) că, de vreame ce, nespălîndu-ţi mînile, nu să cade să faci rugăciune, cu cît mai vîrtos, cînd păcătuieşti şi le pîngăreşti pre eale. Căci cum poţi să le rîdici spre rugăciune? Această necurăţie şi pîngăriciune aduce multă mînia lui Dumnezău asupra celui ce păcătuiaşte. Vei să ştii cîtă iaste putearea rugăciunii ce să face în besearecă? Ascultă. [316] Petru apostol s-au rugat oarecînd, fiind legat, de păgîni, de mîni şi de picioare, cu lanţuri, şi să făcu rugă la besearecă de creştini şi, îndată, acea rugăciune a multora scoase pre Petru den legăturile temniţii. Dară ce poate fi altă mai tare decît ruga aceasta, deaca folosi turnului şi stîlpului besearecii şi pre cei chemaţi spre botezu niciodată nu i-au învăţat, nici le-au poruncit să să roage pentru alţii, ce noao, celor botezaţi ne-au poruncit să ne rugăm pentru toată lumea şi pentru episcopi? Că, de vreame ce la oamenii cei vinovaţi, pre carii îi duc să-i piarză, de se va scula mulţimea norodului, toată, să meargă la împăratul, să ceară pre ucigaşii aceia şi, biruindu-se rugăciunea a multora, îi iartă, cu mult mai vîrtos, împăratul cel cerescu ne va dărui noao iertare păcatelor, pentru rugăciunea a multora creştini, mai vîrtos, încă, rugile preoţilor, că, pentru aceasta, ne-au dat Dumnezău preoţi, să ajute şi să întărească rugăciunile celor slabi, să să suie la ceriu înaintea Domnului Isus Hristos şi Dumnezăul nostru. Că, de vreame ce lui Petru, mai marele apostolilor, i-au folosit rugăciunea besearecii şi l-au scos den legătură, dară tu, cum nu bagi samă rugăciunea celor mulţi şi molitva preoţilor? Spune-m! Că, în ce chip putearea dragostii nu să împiadecă de depărtarea locului, aşa şi lucrarea rugăciunii nu să opreaşte nici de o împiedecare, ce, precum dragostea împreună despărţirea multora, aşa şi rugăciunea celora ce-s departe le foloseaşte. Că şi Moisi, de n-au şi fost cu trupul în războiu cu cei ce să bătea, iară cu mult mai tare au ajutat la războiu, căci ş-au întins mînile încrucişat la ceriu, că zice: „Cînd ţinea Moisi mînile în sus, biruia jidovii, iară, cînd osteniia şi le pogorîia jos, atuncea biruia Amalic cel păgîn.” Pentru aceaea, au pus pe Aaron şi pe Or, de-i ţinea mînile lui, şi atuncea biruia norodul jidovilor. Nu să face niciodată fapta cea bună mare şi tare, de nu va fi şi la alţii folosul, că, macară de te-ai posti şi ai însăta, macară de-ai zăcea jos, pre pămînt, şi să mănînci pămînt, în loc de pîine, şi să-ţ plîngi păcatele, în toată viaţa ta, şi ziua şi noaptea, şi altuia să nu foloseşti, în zadar [317] te osteneşti, că nici un lucru mare nu faci. Că şi Moisi multe şi mari minuni au făcut, dară nici una de-acealea nu l-au făcut mare, precum l-au făcut fericitul acela glas ce-au zis cătră Dumnezău, adecă: „De vei lăsa păcatul lor, lasă-l, iară de nu, ştearge şi numele mieu den cartea ta.” Aşijderea, şi David, aseamene, zicea cătră Dumnezău: „Eu, păstoriul, am greşit, iară turma n-au greşit, întoarce urgia ta asupra mea şi asupra casii tătîne-mieu.” Toate (111v) faptele prorocilor sînt mari şi vreadnice vieţii îngereşti, iară faptele lui Pavel, spre aceastea, mai mult au mila şi dragostea spre toţi, că s-au rugat să cază şi din slava cea viitoare pentru mîntuirea a tuturor oamenilor, adecă să să lipsască el de bunătăţile ceriurilor, numai să să spăsască toată lumea. Iară Iona prorocul, pentru căci îş cerca numai folosul lui, avu primejdie pînă la moarte şi cetatea Ninevia stătu şi nu să cufundă în mare, iară pre Iona l-au înghiţit peaştele cel mare, chitul. Iară milosîrdia fericitului Pavel covîrşaşte pre Moisi, căci că Moisi era bucuros să piară, împreună cu tot neamul jidovescu. Iară Pavel nu vrea să piară cu tot neamul lui, ce să ruga lui Dumnezău toată lumea să să spăsască şi numai el să meargă în iadu. Bine, dară, şi de folos iaste să dobîndească cineva rugăciunea sfinţilor, însă, deaca va fi şi acela înţelept şi curat, iară, de nu va fi aşa, nu-i va folosi ajutoriul altora, ce, cu acea rugăciune, va peri, pentru că ce-au folosit prorocul Ieremia jidovilor? Nimica, că s-au rugat lui Dumnezău de trei ori şi, a treia oară, auzi pre Dumnezău, zicînd: „Nu te ruga pentru acestu neam fărădeleage.” Ce-au folosit lui Saul prorocul Samoil, căci s-au rugat ş-au plînsu pentru el, pînă la moarte? Şi ascultă că ce zice Dumnezău prin prorocul: „De va sta Noe, şi Iov, şi Daniil, nu vor putea să izbăvească den iad pre feciorii lor, şi pre featele lor, de vreame ce s-au întărit răutatea lor.” Ce, dară, nu folosescu rugile sfinţilor? Folosesc foarte, însă, cînd ajutăm şi noi. Şi, de vei să ştii cîţi s-au folosit den rugăciune, adu-ţi aminte de rugăciunea lui Cornilie şi de milostenia ce-au făcut Tavitha. Ascultă şi pre Dumnezău zicînd: „Ajut cetăţii Ierusalimului de la mine [318] şi pentru David feciorul mieu.” Dară, cînd i-au ajutat? Cînd împărăţiia Iezechia cel dirept. Iară nu şi deac-au venit Navohodonosor, au făcut Dumnezău aşa, căci că s-au întărit răutatea şi vicleşugul jidovilor Iară şi noi, creştinii, partea cea iubită a lui Dumnezău, pentru ce ne-am dat unui împărat necurat, şi fără direptate, şi prea viclean? Pentru păcatele noastre. Şi, iarăş, ascultă Dumnezău pre Samuil proroc. Cînd? Cînd făcea şi ei bine. Atuncea au trimis pre îngerul lui şi omorî într-un ceas de noapte 170000 de voinici, den oastea împăratului Sinahirim. Ce vei zice: „Dară, ce-m trebuie mie rugăciunea altora, deaca facu eu voia lui Dumnezău?” Ce zici, omule? Pavel n-au zis: „Ce mi-i bună ruga altora?”, macară că ceia ce să ruga nu era atîta de vreadnici ca el. Petru, încă, n-au zis că nu-i trebuie lui rugăciunea, că ruga neîncetată să făcea de besearecă cătră Dumnezău pentru el şi, îndată, să izbăvi din legătură, iară tu zici că nu-ţ trebuie rugăciunea? Pentru aceasta, mai vîrtos îţ trebuie rugăciune, căci socoteşti că nu-ţ trebuie rugăciunea, că, de-ar cerca Dumnezău leanea şi negrija ce avem la rugăciune şi, încă, mai rău, că stăm înaintea lui, şi ne rugăm să ne iarte păcatele (112r) noastre, şi nu-i facem atîta cinste cîtă facu slugile stăpînilor lor, şi cîtă plecăciune şi ascultare facu slujitorii căpeteniilor lor şi corăbiarii mai marelui lor, sau cîtă dragoste arată priatenii cătră priatenii lor şi, de s-ar întîmpla să vorbeşti cu priatenul tău cel credincios, îi răspunzi cu multă cucernicie, iară la Dumnezău, cînd te rogi să-ţ iarte păcatele, ce leneveşti, şi caşci, şi-ţ schimbi picioarele, unul peste altul, şi mintea ta să duce, cînd la neguţătorie, cînd la dobînda banilor tăi şi la meşteşugul tău, numai gura bîrfeaşte în deşărt. Şi aceasta nu o păţim o dată sau de doao ori, ce de multe ori. Şi, numai aceasta, de o va cerceta Dumnezău, oare avem cuvînt să-i răspundem? Sau, de va cerca vederile ceale ficleane, adecă osebirea feaţelor, pomenirile şi poftele ceale ficleane, şi gîndurile ceale reale şi necurate, carele ne vin dentru înşelăciunea cea nesocotită a ochilor? Aşijderea şi ocărîle şi clevetiturile carele, în toate zilele, grăim rău asupra [319] aproapelui nostru, neavînd nici un lucru, şi ficleşugurile carele meşterşuguim unul cătră altul, acum fiind înaintea noastră priatenul, îl lăudăm şi, cu dulceaţă, vorbim cu el, iară, cînd lipseaşte, îl grăim de rău. Oare, pentru unele ca aceastea, nu ne va pedepsi Dumnezău? Dară, încă, ce vom zice pentru zavistia, cînd pizmuim norocirea fratelui nostru? Aşijderea, iară, cînd are nenorocire, ne pare bine de primejdia lui. Hristos ne porunceaşte să ne rugăm pentru ceia ce ne supără şi pentru ceia ce ne urăscu pre noi. Ce zici, omule? În besearecă vii şi să te rogi să-ţ iarte Dumnezău păcatele şi tu bleastemi pre alţii. Nu ştii că, de nu vei ierta, nu-ţ vor ierta? Şi ce, că, nu numai că nu iertăm greşala fratelui nostru sau nepriatenului nostru, ce, încă, ne rugăm şi lui Dumnezău ca să nu-l iarte sau să-i taie viaţa. Pentru aceaea, dară, nu ni se cade noao, creştinilor, să avem vrăjmaşi şi vrăjmăşii, ce dragoste adevărată. Cînd te rogi lui Dumnezău să-ţ iarte păcatele, nu-ţ aduce aminte de păcatele altora, ca să nu-ş aducă aminte nici Dumnezău de ale tale păcate. Iară, de ne vom ruga pentru vrăjmaşii noştri, să n-avem grijă nici de păcatele noastre, că le iartă Dumnezău, care au zis: „Iartă şi ţi se va ierta.” Pentru aceaea, nu iaste alt suflet mai pîngărit şi limbă mai spurcată decît ceaea ce bleastemă pre fratele. Om eşti? Nu borî otravă, ca aspidele. Eşti om mai cinstit decît toate faptele lui Dumnezău? Nu te face şarpe şi hiară, că, pentru aceaea, ţ-au dat Dumnezău gură, să nu muşci, ca cîinele, ce să îndulceşti pre alţi fraţi cu cuvinte dulci. Adu-ţi aminte ce ţ-au zis Dumnezău, să laşi şi să ierţi pre ceia ce-ţ greşăscu, iară tu şi pre mine, Dumnezăul cel blînd, mă îndemni să fiu şi eu soţie cu tine la sîngele vrăjmaşului tău? Şi să-m stricu poruncile meale? Şi mănînci pre fratele tău, şi-ţ cruntezi limba ta în sîngele lui, ca cei îndrăciţi? Şi faci pre diavolul de să bucură şi rîde de tine, cînd aude rugăciune ca aceasta, de (112v) te rogi lui Dumnezău, şi-l îndemni să să mănie, şi să te urască. Ce, cînd zici aceastea, socoteaşte, cu mintea ta, la cine mergi? La om aseamene ţie, au la Dumnezău mergi? Care zice : „Rugaţi-vă pentru vrăjmaşii voştri.” În [320] ce chip, dară, strigi cătră el? Cum te rogi lui Dumnezău să strice leagea care o au tocmit? Nu iaste acesta chip de slugă, că nimeni nu să roagă ca să piară altul, ce ca să să mîntuiască? Ce porţi chip de slugă şi cuvintele îţ sînt de pîrîş? Şi, cînd vom să ne rugăm lui Dumnezău pentru binele sufletului nostru, ne scărpinăm, şi căscăm, şi cădem întru întunearece de gînduri reale. Iară, cînd blestemăm pre vrăjmaşu, foarte cu nevoinţă şi cu deşteptare o facem, căci că diavolul, cînd cunoaşte că împingem cuţitul asupra noastră, atuncea el nu ne opreaşte nimică, ca să ne strice mai mult, ce zice neştine: „Dară eu am strîmbătate, pentru aceaea plîngu şi mă vaiet.” Blastemă, dară, pre diavolul, care ne face tuturor strîmbătate, că el face vrăjmaşii, el iaste învrăjbitoriul oamenilor, că omul, cîte ar face, tot iaste priaten şi frate. Pentru ce, dară, laşi pre alesul, vrăjmaşul, diavolul, şi-ţ muşci mădulările tale? Aceastea, dară, cunoscîndu-le noi, iubiţilor, ia, să ne nevoim să facem poruncile lui Dumnezău şi, după voia lui, să petreacem, ca şi împăraţii ceriurilor. Să ne învrednicim şi bunătăţile ceale viitoare să dobîndim, întru Isus Hristos, Domnul nostru, a căruia e slava şi tăria, împreună cu Părintele şi cu Duhul cel sfînt, acum şi pururea şi în veacii veacilor, amin. Cuvînt al 31 a celui întru Sfinţi părintele nostru, a lui Ioan Zlatoust. Pentru pocăinţă şi pentru milostenie, ce s-au zis la Dumineca brînzii. Blagosloveaşte, Părinte. Împăratului celui pămîntesc îi gătesc ostaşi de războiu, cînd strigă pristavii, iară împăratului celui ceresc, lui Isus Hristos, îi strînge ostaşi şi-i îndeamnă spre slavoslovie şi frica lui Dumnezeu, citania Dumnezeieştilor scripturi. Însă pre aceia îi strîng la războiu simţitoriu, de vreame ce stau cu războiu împotriva vrăjmaşilor lor, iară pre noi împotriva vrăjmaşilor draci şi războinicilor celor nevăzuţi, precum zice apostolul Pavel: „Că nu iaste războiul vostru [321] spre sînge şi carne, ce cătră începătorii cătră puteri, cătră duhurile ficleşugului, ce sînt în văzduhul ceriului.” Vedeţ, fraţilor, ce vrăjmaş (113r) avem? Vedeţ cu ce războinici ne luptăm? Că adevărat, mult sînt ficleani şi fără de ruşine. Pentru aceasta, şi spre toate păcatele ne îndeamnă să le facem, ca să avem întocma cu ei iadul şi munca şi, de să vor scăpa de acea greşală să nu o facem, vin la alta, iară, de nu nemeresc, nici cu acela spre altul să mută, şi, în scurt, dentr-un păcat într-altul schimbîndu-se, nu să lasă pînă nu fac pre voia lor. Şi, pre unul îndeamnă spre curvie, pre altul la preacurvie, pre altul spre vicleşug, şi pre altul să răpească ale altora, să-ş fure pre vecinul lui sau pre altcineva. Aşijderea, pre altul îndeamnă spre lăcomie şi nesaţiu, pre altul spre pizmă şi zavistie, iară pre altul spre ucidere şi sudalmă, pre altul spre clevetire şi năpăstuire, pre alţii, iarăş, spre nesaţiul pîntecelui şi sodomie, pre alţii spre furtişag de ceale sfinte şi obrăznicie. Şi pre unii îi îndeamnă spre mărire deşartă şi plăcearea oamenilor, pre alţii spre nemilostivire şi neomenie, pre alţii spre jurămînt şi lepădare de leage, şi spre mînie, şi urgie, şi price, şi pre alţii la camăta banilor, iară pre alţii spre necurăţie şi a huli pre Dumnezeu. Şi pre unii îi întăresc să nu facă milostenie la săraci, iară pre alţii să strice hotarul vecinului lor, alţii opresc simbria argaţilor, care lucru iaste mai rău decît toate, alţii dezbracă săracii şi supără pre văduve. Şi pre unii nu-i lasă să între în besearecă, iară pre alţii îi fac de să leapădă şi de Hristos. Şi pre alţii, în mii de patemi îi surpă, care aceastea n-au număr, că de-aş sta să le povestesc, nu mi-ar ajunge toată vreamea vieţii meale. Vedeţi, fraţilor, în cîte răutăţi cădem, în toate zilele, şi nu ne socotim, ticăloşii de noi? Ce voiu să mă fac eu, ticălosul, spuind aceastea? Creadeţi-mă, fraţilor, că, numai scriindu-le aceastea, m-am înfricoşat, şi m-am cutremurat, şi mă mir, şi-m vine a plînge, cînd îm aduc aminte în cîte patimi reale şi drăceşti ne înşălăm şi ne amăgim de diavolul. Dară, căci nu grijim, pentru ce fugim de mîntuirea noastră? Cum nu grijim de moartea noastră? Căci ne lenevim? [322] Ce aşteptăm? Pînă cînd să avem nesaţiu? Pînă cînd să nu căutăm de săraci şi să nu-i miluim? Pînă cînd bani şi aurul? Pînă cînd iubirea de argint, sugrumarea sufletelor? Pînă cînd zavistii, minciuni, clevete, batjocoriri? Pînă cînd pohte reale şi cugete vicleane? Ce ne înşălăm pre noi? Ce aşteptăm? Ce ne trudim în zadar? Ce strîngem avuţie trecătoare? Căci iubim ceale striine? Ia, ni, să ne pocăim încai de acum, să ne deşteptăm den somnul trîndăviei şi al păcatului? Adevărat, fraţilor, vă rog să gonim de la noi somnul cel adînc. Veniţ de ascultaţi şi voi povesti voao, tuturor celor ce vă teameţi de Dumnezeu. Veniţi de ascultaţi cuvinte sufleteşti şi de mîntuinţă. Veniţi de luaţi sfat bun, mîntuitoriu şi de Dumnezeu plăcut. Veniţi să ne mărturisim lui Dumnezeu, mîntuitoriului nostru. Veniţi mai (113v) ‘nainte, pînă nu să sparge zborul vieţii. Veniţi, pînă nu să închid uşile cetăţii. Veniţi, pînă nu vine moartea să ne afle negata. Veniţi, pînă nu apune soarele, pînă nu să întunecă lumina. Veniţi, păminteanilor, şi toţi fiii oamenilor, împreună, bogaţii cu săracii. Veniţi, blagorodnici şi slăviţi, robii şi cei slobozi. Veniţi, tot neamul şi toată vîrsta, bărbaţi şi muieri, mici şi mari, tineri şi bătrîni. Veniţi, preoţii Domnului şi toată plinirea besearecii, cei de la margenile pămîntului, pînă la marginea lumii. Veniţi, împăraţii pămîntului, înţelepţii şi proştii. Veniţi, să cădem înaintea Domnului nostru, cel ce ne-au făcut pre noi. Veniţi, fraţilor, să cunoaştem că nu ne vor putea folosi nici marginile pămîntului. Veniţi, să cunoaştem că goli am venit şi iară goli vom să ne ducem acolo. Veniţi, să ne mărturisim Domnului, cu lacrămi şi cu suspinuri, cu milostenii şi cu îndurări la săraci, şi acesta ne va învăţa pre noi cum ne vom spăsi. Ia, ni, să zicem şi noi cătră dînsul: „Doamne, greşit-am la ceriu şi înaintea ta. Primeaşte întoarcerea şi pocăinţa noastră. Primeaşte noao, păcătoşilor, plîngerea şi tînguirea cea de moarte. Primeaşte-ne pre noi, ticăloşii, carii rău şi grozav am vieţuit. Primeaşte-ne pre noi, iubitoriule de oameni, carii mult te-am mîniat. Primeaşte-ne pre noi, Stăpînule, [323] carii ne-am stricat viaţa noastră în curvii, şi-n necurăţii, şi-ntr-alte multe răutăţi. Primeaşte, Doamne Dumnezeule, pre noi, carii poruncile tale nu le-am ascultat, ce învăţăturilor diavolului am urmat. Primeaşte-ne, Stăpînule, pre noi, nevreadnicii, robii tăi, şi nu ne da noao după faptele noastre. Mărturisim, Stăpînule, că nici a trăi nu sîntem vreadnici, pentru păcatele noastre. Mărturisim, Doamne, că nici soarele acesta nu sîntem vreadnici să-l vedem, căci că nu iaste nici un păcat, nici un fealiu de răutate, carele să nu-l fim făcut noi, nevreadnicii, ce ne primeaşte, Stăpînule, ca pre fiul cel curvariu. Primeaşte-ne ca pre tîlhariul şi ca pre curva. Doamne, caută spre noi şi ne întoarce spre frica ta. Doamne, înţelepţeaşte-ne pre noi şi nu ne urgisi, ce fii milostiv păcatelor noastre, ca şi vameşului, că tu eşti Dumnezeul nostru, fără de tine, pre altul nu ştim. Doamne, izbăveaşte-ne de vrăjmaşii noştri şi să nu întri cu robii tăi la judecată. Doamne, tu eşti Dumnezeu, iară noi nărodul tău, că am greşit şi-am făcut fărădelegi şi nedireptăţi. Şi vicleşugul înaintea ta am făcut, şi-am greşit întru toate, şi de poruncile tale n-am ascultat, şi, pentru aceaea, departe ne-am rătăcit de tine, ce miluiaşte, Stăpînule, pre noi, cei scoşi den raiu, cu înşălăciunea şarpelui. Miluiaşte-ne pre noi şi ne îmbracă în veşmîntul cel de veselie şi în haina cea de mîntuire. Miluiaşte-ne, Doamne, că ne-au dezbrăcat diavolul de ajutoriul tău. Milosîrde, (114r) miluiaşte pre noi, carii te-am părăsit şi vrăjmaşului am slujit. Miluiaşte-ne pre noi, rătăciţii. Miluiaşte-ne pre carii n-am văzut poruncile tale, ce-am posluşit faptelor celor reale ale diavolului. Miluiaşte-ne pre noi, carii ne-am pîngărit cu păcatele. Miluiaşte-ne, milostivule, miluiaşte-ne bunule, miluiaşte-ne îndelung răbdătoriule. Miluiaşte-ne pre cei tirăniţi de diavolul, miluiaşte-ne pre cei întinaţi în curvii, că toată răutatea, şi toată necurăţia, şi lăcomia, şi strîmbătatea, mînile noastre le-au lucrat, că am pîngărit sufletul, care l-ai făcut după chipul tău, ne-am pîngărit şi trupul şi simţirile. Limba noastră iaste sabie ascuţită asupra [324] vecinului nostru, ochii noştri sînt ca de foc, mînile noastre sînt pline de sînge, picioarele noastre sînt iuţi spre răutate, gura noastră s-au spurcat cu ocărîle şi, mai pre scurt să zicem, am pîngărit pămîntul şi văzduhul. Strîmbătăţile noastre să înalţă mai sus decît munţii, răutăţile şi lăcomiile covîrşîră capetele noastre, păcatele noastre sînt neîndireptate, valurile şi primejdiile noastre n-au nici o mîngîiare, scăpătarea noastră iaste neîmbinată şi, iată, pămîntul nu poate suferi răutăţile noastre. Pentru aceaea, Stăpînule, ne trebuiaşte mila ta, că tu ştii neputinţa firii noastre. Miluiaşte, Doamne, pre fapta mînilor tale, pentru aceasta ne rugăm milii tale, nu ne lipsi de ajutoriul tău. Trimite mila ta noao, nevreadnicilor, şi ajutoriul tău dăruiaşte-l noao, păcătoşilor. Arată-ţ faţa ta şi ne vom mîntui.” Aceastea, fraţii miei, zicîndu-le şi făcîndu-le, să fugim de toată răutatea şi de toată necurăţia. Să fugim de strîmbătate şi de lăcomie, să fugim de trufie, şi de beţie, şi de tot nesaţiul, şi de lăcomia bucatelor, care iaste mumă tuturor răutăţilor. Să fugim de iubirea argintului, care iaste începătură şi rădăcină a toată răutatea. Să fugim de sudalma şi de neiubirea fraţilor, să fugim de curvie, şi de preacurvie, şi de toată hula. Să fugim de furtişag, şi de răpire, şi de mărire deşartă, de făţărie şi de price, şi rîvnă, şi de alalte înşălăciuni ale aceştii vieţi trecătoare şi mincinoase, ca nu cumva să vie Domnul nostru, Isus Hristos, să ne afle în leane. Şi ne va osebi cu urîciune, şi ne va rîndui la pedeapsă, zicînd: „Legaţi-i pre dînşii de mîni şi de picioare şi-i aruncaţi întunearecul cel mai denafară, acolo va fi plîngere şi scrîşnire dinţilor.” O, cît vom să plîngem atuncea, fraţilor, şi să ne tînguim, bătîndu-ne şi nimic folosindu-ne. Deci, de ne vom afla, într-acel ceas groaznic, aşa nesocotiţi, mai bine ar fi fost să nu ne fim mai născut. De ne vom afla aşa, nepocăiţi, mai bine ar fi fost să nu fim cunoscut această viaţă. Decît ne vom afla aşa, mai bine ar fi fost să nu fim trăit nici un ceas într-această lume. Ce veniţi, fraţilor, să plîngem aici puţin, ca să nu ne muncim acolo, în veaci, să risipim [325] noi singuri avearea noastră la săraci, ca, după moartea noastră, (114v) să nu mănînce alţii şi să bea ostenealele noastre, cîntînd şi zicînd: „Strînge bogatul şi nu cunoaşte cui strînge.” Şi, iarăş, iată omul carele n-au pus pre Dumnezău ajutoriu lui, ce au nădejduit întru mulţimea bogăţiii lui. Ce să miluim pre alţii, ca să fim miluiţi, să iertăm, ca să ne iarte, că şi noi ce folos avem, fraţilor, deaca ostenim noi şi, den osteneala noastră, au folos alţii? Ce să trimitem acolo înainte, ca să aflăm că, ce samănă omul, aceaea va şi secera, nime să nu afle pricină, zicînd: „Că am coconi şi gloată, pentru aceaea nu pociu să-m răsipescu avuţia şi, deaca voiu muri, apoi să rămîie săraci.” Nu aşa, fraţilor, rogu-vă, nu aşa, să nu grijim de aceasta, că iaste Dumnezău în ceriu, carele chiverniseaşte şi grijaşte cel ce i-au făcut pre dînşii, ce noi pre noi să ne grijim, pre noi să ne gătim, noi să plîngem şi să ne tînguim, să ne gătim, mai’nainte de moarte, să fim întemeiaţi, cînd vom mearge la judecăţile aceale de acolo, că, într-acela ceas, nici coconii, nici sfeatnicii, nici părinte, nici maică, nici frate, nici rudenii, nici singur Avraam, sau Noe, sau Daniil, sau Petru, sau Pavel nu vor putea să ne izbăvească dentr-aceale munci amară, fără numai faptele noastre ceale bune, că vine Domnul nostru, Isus Hristos, den ceriu. Vine să judece viii şi morţii. Vine cel ce cercetează inimile şi rănichii. Vine, dară cine poate să scape den mînile lui? Vine, şăzînd pre scaun de heruvimi şi căutînd fără fundurile. Vine Dumnezăul Dumnezăilor şi Domnul Domnilor. Vine biruitoriul biruitorilor şi judecătoriul judecătorilor. Vine împăratul împăraţilor, cel ce vădeaşte şi arată toată răutatea şi taina cea ascunsă a greşalelor, cela ce vădeaşte poftele şi cuvintele ceale proaste şi cugetele ceale reale ale tuturor. Vine ochiul cel negreşit şi neadormit, judecătoriul cel nefăţarnic şi cercetătoriul cel nemitarnic, care arde toate faptele şi poftele ceale spurcate şi, în matca focului, le trimite. Vine cela ce iubeaşte pacea, şi uraşte tot fealiul de cuvînt viclean, şi toată răpirea şi păcatul, şi pre ceia ce facu smintealele, mai vîrtos, la [326] prăvoslavnica besearecă a Domnului, pre carii îi va munci în veaci. Vine cela ce, de faţa lui, fuge pămîntul, marea seacă, ceriul să învăluiaşte ca o hărtie, stealele cad, văzduhul să cutremură, soarele să întunecă şi luna nu-ş dă lumina ei, puterile ceriurilor să clătescu, heruvimii tremură, serafimii să spăimîntează, îngerii să îngrozescu, arhanghelii să cutremură, ceale de sus şi ceale de jos, toate, să strămută. Vine cel ce nu primeaşte faţă omenească, nici miluiaşte săracul la judecată. Vine cela ce dă tuturor, după faptele lor, cel ce vădeaşte şi arată sfaturile şi mişcările a toată dihania. Vine cel ce miluiaşte pre cei milostivi, cel groaznic, întru sfaturi, pentru fiii oamenilor. Vine cel ce închină tot genuchiul, celor cereşti şi celor păminteşti, şi celor de supt pămînt. Vine, pre direpţi să-i mîntuiască şi să-i slăvească, iară pre păcătoşi să-i muncească şi să-i (115r) pedepsească, al căruia scaun iaste pară de focu şi roatele lui focu arzînd. Vine să fericească pre cei însetoşaţi, iară pre cei sătui să-i necăjască şi să-i mustre. Vine să cinstească pre cei ce s-au nevoit ş-au bdenuit în rugăciune, şi în cîntări, şi în mulţimiri, şi în rugă, şi în răbdare, iară pre cei leaneşi şi negrijlivi să-i trimiţă în munci. Vine, spre cei păcătoşi, groaznic, iară, spre cei direpţi, lin şi blînd. Şi ce grăiaşte cătră ei?: „Veniţi, blagosloviţii Părintelui mieu, de moşteniţi împărăţia, care iaste gătită voao di-nceputul lumii, adecă mai'nainte de ce-am făcut lumea, nu căci aţ făcut aveare multă pre pămînt, sau căci aţ avut bani mulţi, nici căci aţ fostu de neam bun şi slăviţi, sau căci aţ avut slugi şi slujnice multe, nu căci aţ stăpînit moşii multe şi vii, nici căci aţ avut pluguri de boi multe şi turme de oi, nici căci aţ avut jîcniţe, sau căci aţ zidit case frumoase, nici căci v-aţ desfătat cu mease îndestulate şi în cheltuiale nesocotite, nici căci v-aţ îmbrăcat în haine strălucite şi v-aţ uns cu mirosuri, sau căci v-aţ cinstit, şi v-aţ mărit mai mult decît alţii, şi v-aţ înălţat, şi v-aţi slăvit, nici căci aţi postit şi-aţi bdenuit sau aţi păzit curăţia, sau aţi păţit rău, ce, pentru căci am fostu flămînd şi mi-aţ dat de-am mîncat, însetat [327] am fostu şi m-aţ adăpat, striin m-aţ văzut şi m-aţ dus în casele voastre şi mult m-aţ mîngîiat, văzutu-m-aţi gol şi m-aţ îmbrăcat, în boală zăcînd, şi m-aţ căutat, şi de multă tămăduire m-aţ învrednicit, văzutu-m-aţi la închisoare şi, cu multă nevoinţă, aţ venit cătră mine.” Atuncea şi direpţii vor zice lui: „Doamne, cînd te-am văzut flămînd şi te-am hrănit? Sau însetoşat şi te-am adăpat? Sau striin şi te-am sălăşluit, sau gol şi te-am acoperit, sau bólnav şi la închisoare şi ţ-am slujit ţie?” Iară direptul judecătoriu va zice cătră dînşii: „Adevăr, adevăr, grăiescu voao. De vreame ce-aţ făcut unuia dentru aceşti fraţi ai miei mici şi săraci, şi lepădaţi, şi striini, şi flămînzi, şi nesocotiţi, şi ologilor, şi celor den nevoie, şi celor răniţi de boale, oricîte aţ făcut unuia de-aceşti mai mici, mie aţ făcut, pre mine aţ încălzit, mie aţ slujit, sufletul mieu aţ odihnit. Pentru aceasta, veniţi, blagosloviţii Părintelui mieu, de moşteniţi cea gătită voao împărăţia ceriurilor. Veniţi, întîiu, ceia ce-aţ păzit leagea neîntinată, veniţi, ceia ce-aţ sărăcit pentru mine sărăcia cea sufletească. Veniţi, ceia ce-aţ lăcuit pentru mine cu hierile în pustietăţi, şi-n munţi, şi pren găurile pămîntului, şi pren peşteri, pentru numele mieu. Veniţi, ceia ce-aţ tînguit şi-aţ plîns şi ceia ce-aţ flămînzit şi-aţ însetoşat pentru mine. Veniţi, cei ce-aţ fostu goniţi pentru direptate, şi v-aţ ponosluit, şi v-aţ urît pentru numele mieu. Veniţi, cei curaţi cu inima, veniţi cei milostivi şi milosîrzi. Veniţi, cei ce-aţ hrănit săracii şi-aţ primit striinii şi ceia ce-aţ fost ajutoriu văduvelor şi săracilor şi celor neputincioşi. Veniţi, mîngîitorii bólnavilor, (115v) veniţi, platnicii celor datori, veniţi, izbăvitorii celor den robii reale şi celor den izgoniri. Veniţi, ceia ce, pentru mine, aţ petrecut viaţa cea lină şi pacinică. Veniţi, ceia ce v-aţi nevoit cu curăţia, şi cu postul, şi cu viaţă curată, pînă la moarte. Veniţi, ceia ce v-aţi păzit sufletele şi trupurile voastre în curăţie, neîntinate şi nepîngărite. Veniţi, ceia ce-aţ petrecut cu posturi şi cu bdenuiri şi cu cîntări, în toată viaţa voastră. Veniţi, ceia ce n-aţ lipsit de la besearecă, nici ziua, nici noaptea. Veniţi, ceia ce-aţ lepădat [328] ceale păminteşti, de luaţi ceale cereşti. Veniţi, ceia ce, pentru mine, aţ lăsat părinţii, maicele şi muierile, fiii şi featele, casele şi moşiile, rudeniile şi priatenii. Veniţi, de vă desfătaţi în bunătăţile cerescului Ierusalim. Veniţi, de vedeţi slava mea, şi vă bucuraţi, şi vă veseliţi, că plata voastră multă iaste în ceriuri. Veniţi, de vedeţi ale cui slugi aţ fostu, şi vă bucuraţi, şi săltaţi, că a voastră iaste împărăţia ceriurilor. Întraţi întru bucuria Domnului vostru, desfătaţi-vă în bunătăţile acealea carele ochiul nu le-au văzut şi ureachea nu le-au auzit şi, întru inima omului n-au întrat. Întraţi în lăcaşurile Părintelui mieu, unde poftescu îngerii să să pleace, primiţi darurile, şi cununile, şi biruinţele luptărilor voastre, care aţi suferit greul şi arsura zilei şi-aţ dobîndit împărăţia ceriurilor, aţ răbdat foamea, şi seatea, şi mîncarea seacă, zăcînd la pămînt. Desfătaţi-vă, dară, întru slava cea neasămănată şi în bucuria cea nespusă, în curţile raiului, care le-am gătit mai’nainte voao, priatenilor miei. Odihniţi-vă în lăcaşurile ceale luminoase, şi în desfătarea, şi în bucuria ceaea ce n-are sfîrşit. Întraţi în locurile ceale luminoase şi strălucite, şi vă odihniţi de osteneale şi de supărări, şi de ponosluirile voastre, care aţ răbdat pentru mine, Stăpînul vostru. Odihniţi-vă cu sfinţii îngeri, şi cu apostolii, şi prorocii, şi cu toţi sfinţii cei bine plăcuţi den veac. Întraţi în curtea mea, unde nu iaste dureare, nici scîrbă, nici suspinuri, nici lacrămi, ce bucurie veacinică şi viaţă fără moarte. Aceastea daruri dăruiescu eu celora ce păzescu cuvîntul mieu. Aşa cinstescu eu pre ceia ce mă cinstescu pre mine. Aşa mărescu eu pre ceia ce mă mărescu pre mine. Aşa odihnescu pre ceia ce odihnescu mădulările meale, adecă pre săraci şi neputincioşi. Aşa fericescu pre ceia ce să nevoiescu cu besearecele meale. Aşa plătescu eu, cu bogăţie şi însutit, în viaţa cea veacinică. Mi-aţ dat puţină pîine şi uscată, luaţi împărăţia ceriurilor. Datu-mi-aţ un ban, luaţi raiul şi desfătarea lui. Datu-mi-aţ haină veache, iată că îmbrac pre voi cu îmbrăcămîntul luminii ceii neapuse. Datu-mi-aţi un păhar de apă, primiţi [329] apa cea vie a răpaosului. Băgatu-m-aţi supt acoperămîntul casii voastre, iată, vă dăruiescu voao să fiţi cu sfinţii îngeri. Datu-mi-aţi putrede, luaţi ceale neputrede. Datu-mi-aţi ceale trecătoare, luaţ ceale veacinice. Pusu-m-aţi la masa voastră, (116r) luaţi desfătare veacinică. Scosu-m-aţi den lăgătură şi den închisoare, căutatu-m-aţ la boală şi mi-aţ potolit foamea, şi mi-aţ stîmpărat seatea, picioarele mi-aţi spălat şi m-aţi încălzit, cînd mi-au fost frig, iată, vă dăruiescu şi eu voao sînul lui Avraam. Datu-mi-aţi lut şi, iată, vă dau voao mărgăritariu. Datu-mi-aţi iarbă, iată, vă dau voao aur, că toate ale meale sînt cereşti şi neputrede, iară ale voastre toate sînt lut şi iarbă veştejitoare, iară ale meale sînt lumină, viaţă, bucurie şi odihnă. Cunoscu eu toate cîte mi-aţi făcut, ştiu eu cîte aţ scos den gura voastră şi-aţ sărutat sufletul mieu. Ştiu şi nu uit eu cît m-aţi sălăşluit şi, pentru aceastea toate, cîte bunătăţi sînt în ceriu şi cîte pre pămînt, voao, priatenilor miei, le dăruiescu în veacii veacilor.” Vedeţi, fraţilor, dobînda milosteniei, cunoscutu-i-aţ putearea ei? Aflatu-i-aţi folosinţa ei? Să ne nevoim, dară, toţi, pînă avem vreame, într-această viaţă trecătoare şi deşartă. După aceaea, va zice Domnul cătră cei den-a stînga şi nemilostivi, cătră ceia ce ş-au cheltuit viaţa în fapte reale: „Fost-am flămînd şi nu mi-aţi dat să mănînc, însătoşat am fost şi nu m-aţi adăpat, şi cealealalte. De cîte ori am venit la uşa voastră de-am cerşut puţină milostenie şi m-aţi întorsu în deşărt. De cîte ori am venit la casele voastre, şi-am văzut mease pline de tot binele, şi hrăniaţi curvele ceale ce vă juca, şi pe momearnici, şi mie nici o bucată de pîine uscată nu mi-aţi dat, căci au doară dentru ale voastre am cerşut? Nu dentru ale voastre, ce dentru ale meale, carele v-am dat voao, am cerşut şi nu mi-aţi dat să mănînc. De multe ori am venit la casele voastre, în vreame de iarnă tare şi grea, şi-am fost gol şi desculţ şi nici a grăi nu puteam de greul frigului şi a gerului, iară voi m-aţi scos afară, şi m-aţi gonit, şi m-aţi ocărît, şi nici ca pe un cîine nu m-aţi socotit. Pentru aceasta, dară, duceţi-vă [330] de la mine, blestemaţilor, în focul cel den’afară, unde iaste viarmele cel neadormit şi scrîşnirea dinţilor, căci că, nu numai că nu m-aţi miluit voi, ce, încă, aţi oprit şi pre ceia ce, de multe ori, au vrut să mă miluiască, zicîndu-mi că sînt înşălătoriu şi mă fac. Şi ziceaţi că săracii sînt furi, căci îi miluiţi pre ei? Pre cîini îi hrăniiaţi, caii îi îngrăşaţi, dobitoacele grijiiaţi şi vă era aminte de oi, şi de porci, şi de măgari, iară mădulările meale, carii sînt săracii şi bólnavii, nicicum nu i-aţ miluit. Aşa, nici voi nu vă veţi milui. Dară nu cunoaşteţi, ticăloşilor, că tot omul, pentru săraci, dobîndeaşte mîntuirea sufletului lui? N-aţ cunoscut că pre ei fraţii miei i-am chemat? N-aţi auzit Scriptura ce zice?: „Că, cela ce miluiaşte săracul, împrumutează pre Dumnezeu”. N-aţi aflat că judecata iaste nemilostivă celora ce nu miluiescu pre săraci? O, cît striga săracii, fraţii miei, plîngînd şi lăcrămînd, şi suspinînd şi cerea (116v) de la voi milostenie! Şi ce cuvînt striga şi zicea, ca să vă întoarcă inimile voastre ceale nemilostive şi împietrite, ce vă zicea şi ce nu vă zicea?: „Miluiţi-ne pentru dragostea lui Hristos, ajutaţi-ne, daţi-ne, făcătorilor de bine, daţi milostivilor, daţi, priatenii lui Hristos, daţi, îndurătorilor, daţi iertătorilor”. Şi alte mii de cuvinte şi chipuri, meşterşuguind, zicea, cealea ce putea şi pe pietri să le moaie, şi hiarăle ceale sălbatici să le îmblînzească, iară voi v-aţi întărit inima voastră şi, nu numai că nu i-aţi miluit şi nu i-aţi mîngăiat, ce, încă, bătîndu-i, i-aţi gonit dentr-un loc într-altul, atîta cît mulţi au murit de foame şi de seate şi de frig. O, la cîţi săraci aţi făcut strîmbătate? Pre cîte văduve aţi prădat? Pre cîţi slabi aţi năcăjit? Pre cîţi aţi făcut robi şi calici? O, la cîţi argaţi aţi oprit simbria şi, pentru aceastea, în veaci vă veţi munci. Nu v-aţi învăţat de aceale 5 fecioare, că toată fata cea bună, fără milostenie nu iaste nici de un folos? Ca şi bucatele fără de sare? Feciorie, de vei zice, veri postu, veri rugă, veri nedormire, veri mîncare seacă, veri foame, veri seate, veri ce-ai zice, fără milostenie nu iaste nimica. Ce voiu, dară, să zic şi ce voiu să grăiesc neomeniii voastre? Şi voinţii voastre cei [331] reale? Pentru aceasta, dară, cătră toţi păcătoşii zic: ‘Duceţi-vă de la mine, blestemaţilor, în focul cel veacinic, că, în curtea mea, om nemilostiv nu întră, nici să învredniceaşte raiului mieu, nici, în lăcaşăle cereşti, nemilostivul sau vicleanul, vicleanul şi hulitoriul nu întră în cămara mea, curvariul sau preacurvariul, sau sodomleanul nu să va învrednici să şază la masa mea. Scumpul şi neînduratul nu să va sălăşlui în lăcaşurile ceale veacinice. Răpitoriul şi lacomul nu va umbla întru împărăţia mea, furul sau ocărîtoriul nu să va apropia la jărtăvnicul cel de sus, mincinosul sau clevetnicul, sau beţivul nu va întra în casa mea, iubitoriul de argint sau prădătoriul nu să va odihni în catapetasma cea cerească, necuratul şi curvariul, pîngăritul şi spurcatul nu va veni întru odihna cea veacinică, trîndavul şi leaneşul, şi somnorosul, sau ucigaşul nu va veni la cina mea, mîniosul sau răpştitoriul, sau pizmaşul nu să va apropia de cămara mea, bîrfealnicul sau măscăriciul nicicum nu va mînea în lăcaşălele ceale veacinice, cel fără ruşine sau zavisnicul şi alţii, cîţi ca aceastea gîndesc, n-au moştenire cu mine’. Pentru aceasta, dară, nu vă înşălaţi, de vreame ce nici unul de aceştia sau altul ce face strîmbătate nu să va învrednici întru împărăţia ceriurilor, ce cei îndurători şi săraci cu duhul, cei ce plîng, şi blînzii, şi făcătorii de pace vor întra la împărăţia ceriurilor şi să vor bucura, şi să vor veseli, căci că plata lor iaste multă în ceriu. Iară voi, ca nişte nemilostivi şi fără omenie, duceţi-vă în focul cel de veaci, carele e gătit diavolului şi slugilor lui. Precum (117r) n-aţi miluit, aşa nu vă veţi nici milui. Duceţi-vă la întunearecul cel denafară, blestemaţilor şi urîţilor, depărtaţi-vă, dară, de la mine, făcătorilor de fărădelegi, şi meargeţi unde iaste viarmele cel neadormit şi unde focul nu să stinge. Acolo va fi plîngerea şi scrîşnirea dinţilor, şi să vor duce aceştia în munca veacilor, iară direpţii, în viaţa veacilor.” Aceastea, dară, cunoscîndu-le, fraţilor, veniţi să ne întoarcem den calea noastră cea vicleană, să ne pocăim, să suspinăm, să ne batem pieptul, să ne deşteptăm cei adormiţi, leaneşii şi [332] negrijulivii, să ne trezvim, să plîngem şi să lăcrămăm pentru păcatele noastre. Şi, de-am năpăstuit sau de-am răpit cuiva, să întoarcem ce-am luat cu strîmbul, să nu fim osîndiţi de Domnul, să miluim pre alţii, ca să aflăm şi noi milă de la Dumnezeu şi mîntuitoriul nostru, Isus Hristos. Şi, veri ce-am avea asupra cuiva, au sărac, au bogat, toate să le iertăm, cu toată inima noastră, precum ne-au poruncit Hristos, ca să nu ne osîndim în ziua aceaea, a judecăţii, ca cei nemilostivi şi neiubitori de oameni. Să fim unii cătră alţii milostivi, înduraţi şi blînzi, iubitori de bine, răbdători, iubindu-ne unii cu alţii, şi ajutorindu-ne, şi suferindu-ne unii cu alţii, şi să ne iertăm unii cu alţii, să ne îndireptăm şi să ne învăţăm unii pre alţii, ca să scăpăm şi pedeapsa muncilor ce-am zis mai’nainte. Şi, petrecînd această viaţă în iertare de păcate, să dobîndim binele de veaci, cu darul şi mila Domnului nostru, Isus Hristos, a căruia e slava şi cinstea, împreună cu Părintele, şi cu Fiul, şi cu Duhul Sfînt, acum şi pururea şi în veacii veacilor, amin. Cuvînt al 32 a celui întru Sfinţi părintele nostru, a lui Ioan Zlatoust. Pentru boala şi doftoria. Blagosloveaşte, Părinte. Cînd cazi în boală grea, omule, să nu te mînii, nici să blastemi, ce-ţ adu aminte de trupul cel mult pătimit şi sfînt al lui Iov aceluia, de vreame ce, cu adevărat au fostu sfînt şi curat, că nici un om n-au putut să sufere pătimirea şi rană ca aceaea, ca direptul acela Iov, căci că, pe-ncet, pe-ncet, i s-au mîncat trupul tot de viermi, şi-au putrezit, şi s-au împuţit atît cît nu putea să mănînce nici un fealiu de bucate. Pentru aceaea, zicea: „O împuţiciune văz mîncarea mea.” Şi mulţimiia lui Dumnezău, că putea să-l vindece, ce nu (117v) vrea ca să să arate în toată lumea răbdarea lui, ca să o aibă oamenii pildă de mîngîiare la primejdiile ce li să întîmplă. Deci, şi tu, bólnavule, această mîngîiare [333] să o aibi, pentru că, de paţi vreun rău pentru Dumnezău, au de bîntuiala oamenilor, au de vicleşugul diavolului, mulţimeaşte şi nu blestema pre nimenea. Că, în ce chip ceia ce să muncescu pentru Dumnezău, veri cu mucenia, veri cu postul, veri cu curăţia, să încununează de la Dumnezău, aşa şi tu, aceloraş cununi te vei învrednici, de vei răbda supărările ce-ţ vin de la oameni. Şi, de ţi s-ar tîmpla să-ţ vie şi boală sau şi moarte, tu mulţimeaşte celuia ce poate să le oprească şi nu va, pentru că nici poate fi om bun neştine, fără de direptate, că, de iaste neştine dirept şi cade la muncă, sau la boală, sau la pagubă, nu te turbura, ce zi că acest om bun poate fi, că au făcut vreun rău şi acum plineaşte canonul acela, ca să nu meargă la iad. Şi, iarăş, de vezi un om făcînd multe răutăţi şi iaste tot în bine, nu te mira de el, ce zi: „Acest om, ce face atîtea răutăţi şi nu pate nici o nevoie, poate fi că au făcut, oarecînd, vreun bine şi, acum, îş ia plata bunătăţilor aici, ca să n-aibă acolo plata binelui.” Că ce om au fost mai păcătos şi mai nemulţimitoriu şi mai necurat decît vînzătoriul Iuda? Iară, pentru căci s-au căit şi-au zis: „Greşiiu, de vînduiu sînge nevinovat”, pentru acela cuvînt vru Dumnezău de să dejghină copaciul în care s-au spînzurat şi nu muri într-acel ceas, ca doară s-ar pocăi, ce pentru căci căzu ticălosul în deznădăjduire, mearse la iad. Atîta iaste de mare şi rea oceaiania la cel păcătos. Şi, iarăş, să venim la cuvîntul nostru, cum că şi Lazar cel săracu avea şi el, ca un om, vreun păcat. Aşijderea, şi bogatul acela au fostu făcut vreun bine, într-aceasta zice Avraam bogatului: „Fiule, luatu-ţ-ai bunătăţile tale în viaţa ta şi Lazar răutăţile lui, adecă ai făcut vreun bine, ai luat pentru acela aceastea: avuţia, sănătatea, cinstea, desfătarea şi putearea. Deci nu mai ai nici o datorie.” Pentru aceaea, cînd vezi pe direptul muncindu-se şi pedepsindu-se, nu te mira, numai ce zi că Dumnezău va să-l curăţască aicea şi, de să pedepseaşte şi mai mult decît sînt păcatele lui, i să face adaogere direptăţii lui. Şi ascultă bine acestu cuvînt, ce voiu să-ţ spuiu. Iov era om [334] dirept, nevinovat, adeverit, bun credincios şi trupul lui să pedepsi aici, ca să ia plata acolo, în ceriu, că grăiaşte Dumnezău cătră dînsul: „Pentru aceasta te-am lăsat să te pedepseşti, ca să te arăţi dirept în lume pentru răbdarea ta.” Că au doară pedeapsa sau sfatul cel rău al muierii lui au smintit pre sfîntul? Ba, ce, încă, cu mult l-au făcut mai viteaz, atîta cît şi pe muiarea lui o au înfruntat, că mai dragu era să să pedepsască decît să hulească, şi să afle mîntuire de patimile lui. Iară, acum, mulţi den oameni, cînd le vine vreo boală sau pagubă, îndată bleastemă, ce durearea şi amarul acela tot îl au, iară de plata răbdării să lipsescu. Ce faci, omule? Prefăcătoriul (118r) tău de bine, pre Dumnezău bleastemi? Nu vezi că te arunci pre tine întru surpare adîncă şi cazi în mare muncă? Nu ştii că diavolul, pentru aceasta, ne aduce pre noi la răutăţi, ca să ne facă să blestemăm, să meargem în iadu? Şi, deaca te veade că bleastemi, adaoge durearea, de o face mai mare, ca să te mînii. Iară, deaca te veade că rabzi vitejaşte şi mulţimeşti lui Dumnezău, îndată fuge de la tine. O, omule, dară căci huleşti? Au doară îţ mai uşurezi ceva durearea? Ba. Ce, încă, mai rău o adaogi. Nu poţi să dormi, junghindu-te durearea? Mulţimeaşte şi dă laudă lui Dumnezău, că, deaca huleşti, goneşti ajutoriul lui Dumnezău de la tine şi pre diavolul îl faci mai tare asupra ta. Iară, cînd să porneaşte limba ta, fiind obicinuită rău a hulirea, muşcă-o, să să sîngereaze mai bine ea decît vei pohti tu, la ziua judecăţii, o picătură de apă, precum au păţit şi bogatul acela, că mai bine iaste să rabzi aicea puţintea dureare, decît să te munceşti acolo în veaci. Deci, cînd te bolnăveşti greu, iubitule, şi vin la tine priatinii şi cunoscuţii, de te îndeamnă să te vrăjăşti şi să porţi advari, adecă pentru sănătatea ta, foarte să te păzeşti, pentru frica lui Dumnezău. Să nu primeşti sfaturi ca aceastea, diavoleşti, ce rabdă pentru Dumnezău şi-ţ vei cîştiga ţie cununa mucenicilor, că, în ce chip rabdă mucenicul, ca un viteaz, muncile şi pedeapsele şi nu să închină bozilor, aşa vei fi şi tu mucenicu cu primirea răbdării, adecă, deaca vei goni [335] pre vrăjitorii cu ocară de la casa ta, atuncea, ceia ce vor auzi, te vor lăuda, zicînd: „Ferice de cutare om, că s-au bolnavit greu şi n-au suferit să să vrăjască”, ce-au zis: „Mai bine să moriu decît să-m vînzu curăţia credinţii meale.” Deci, de vreame ce atîtea laude are aici omul cel dirept, dară cu cît mai vîrtos va lua cununi cu vrednicie de îngerii lui Dumnezău? Deaca vreame ce nu ş-au lăsat dragostea care au avut cătră Hristos, că, de aduce Hristos la mijloc pre ceia ce-au îmbrăcat pre alţii, şi-au dat pîine, şi-au hrănit pre cei flămînzi, şi-i laudă în toată lumea, dară, cu cît mai vîrtos va lăuda pre ceia ce rabdă multă boală pentru dînsul şi, pentru căci au fostu dureare şi cununa va fi mai luminată? Aceastea să cade şi cei sănătoşi să le zică altora, ca să-ş aducă aminte de boala fericitului apostol Timotheiu, că niciodată nu s-au odihnit, de boală îndelungată. Şi, de vreame ce acel sfînt episcop şi a toată lumea dascal, carele şi morţi înviia şi goniia dracii den oameni, au răbdat multe boale, în toată viaţa lui, şi, încă, fiind foarte bólnav, cu cît şi fericitul Pavel, dascalul lui i-au poruncit să bea puţin vin pentru neputinţa lui, n-au vrut nici o doftorie, numai ce au răbdat ca un viteaz acea boală amară, dară noi, pentru ce să nu răbdăm? Ce răspuns vom da la Dumnezău? Că, de să tîmplă să ne vie vreo boală, ne mîniem, şi răpştim, şi alergăm încoace şi încolo, fără răbdare, şi nu ascultăm Sfînta Scriptură, care grăiaşte că: „Pre cela ce-l iubeaşte Domnul îl pedepseaşte.” Şi, nu numai că nu răbdăm, (118v) ce, încă, facem vrăji şi farmece drăceşti şi pre Dumnezău, carele poate să ne ajute, îl părăsim. Dară, ce iertăciune vom avea? Cum vom răspunde lui Hristos? Cum ne vom ruga la rugăciunile noastre? Cum vom întra în besearecă, să auzim sfînta Evanghelie? Sau cu ce mîini vom apuca procoveţul, să ne priceştuim cu înfricoşatele taine? Încă, nici altul nu va putea să să roage lui Dumnezău pentru tine, de-ar avea îndrăznire cătră Dumnezău, ca şi Moisi. Au nu auzi ce zice Dumnezău prorocului Ieremiei?: „Nu mă ruga pentru jidovi, că nu te voiu asculta.” Mulţi oameni nu să [336] roagă lui Dumnezeu de avuţie, şi puteare, stăpînire şi deregătorii, ce să roagă să dea şi vrăjmaşilor lor să paţă vreun rău, au vreo pagubă mare, sau să moară rău. Iară, pentru ei, să roagă să le fie blînd şi milostiv. Iară vrăjmaşilor lor să fie nemilostiv, carii să asamănă unui om bólnav ce s-ar ruga doftorului să-i dea ierbi, să-i întărească boala lui, iară doftorul nu ascultă pre bólnav, ca, macară de-ar şi plînge şi s-ar văieta, nemică nu-i iaste milă, nu doară că face aceasta pentru neomenia, ce pentru iubirea omenească, ca să nu moară omul. Aceasta fac şi părinţii coconilor celor mici, cînd cer cuţit sau focu, ei nu le dau, căci că pofta lor îi vatămă, nu le foloseaşte. Pre cel direptu, dară, să cade să-l socotim vreadnic iadului, iară nu împărăţiii ceriurilor, deaca va pofti, la boala lui, vrăji, de vreame ce mai bine iaste să murim în boală decît să ne izbăvim de boală şi să cădem în păgînătate, căci că, de ne vom şi vindeca, de acea dată, de vrăjitori, iară, apoi, mai mult ne vom munci. Auzit-ai de Lazar cel săracu, cum s-au luptat, în toată viaţa lui, cu foamea, şi cu seatea, şi cu striinătatea, pînă ce-au murit la poarta bogatului, batjocurit şi necăutat de bogatul, şi zăcea el mîncare cîinilor, şi atîta era de slăbănog de picioare şi de mîni, şi tot trupul lui putred, cît n-au fostu putîndu să gonească cîinii care veniia, de-i lingea ranele lui. Dară n-au poftit niciodată descîntece şi vrăji, nici altă doftorie, să să vindece, ce iubiia mai bine să moară într-aceale boale multe şi amară, decît să leapede dragostea lui Dumnezău. Dară, noi, ce iertăciune vom avea de la Dumnezău? Că acela au răbdat atîta nevoie, iară noi, pentru puţine friguri sau dureare de cap, chemăm descîntătorii în casele noastre, că mulţi să bolnăvescu, ce încai, nu le lipseaşte mîncarea cea ce le trebuie. Aşijderea, alţii sînt săraci, iară au sănătatea. Iară Lazar, de-ar fi fostu în locu pustiu, să n-aibă cine să-l vază, nu i-ar fi părut rău, dară, zăcînd el într-atîţia bogaţi şi de nici unul nu avea căutare, mai mult avea durearea, căci vedea mincinoşii şi ciocoii suindu-se şi pogorîndu-se în casa bogatului. Şi, încă, noi, de ne bolnăvim, [337] avem pre el pildă, spre mîngîiare, dară el nu avea pre nimenea să vază şi, mai vîrtos, că au fostu mai’nainte de Hristos. Dară, încă, acum, că avem atîta cunoştinţă de dumnezăire şi nădejdi bune de înviere, pentru gătite bunătăţi, (119r) noi ne aflăm aşa slabi de fire? Ce să rîvnim lui Lazar, fraţilor, şi răbdării lui, şi bogaţi şi săraci, mireani şi călugări, înţelepţi şi dascali, adecă sărăcia, pustietatea şi boala cea amară, ce-au avut în toată viaţa lui. Că ce iertăciune şi răspuns vom să avem noi? Că şi doftorii cei înţelepţi, cînd vor să taie ceva carne de la om, sau să scoaţă piatră, sau să sloboază udul, sau alte boale şi patime, une boale ca aceastea mari nu le doftorescu la locu ascuns, ce în mijlocul tîrgului, ca să-i vază cei mulţi. Şi nu fac aceasta, pentru ca să-i urască, ce ca să înveaţe pre alţii să grijască mai’nainte de sănătatea lor. Pentru aceasta, dară, cînd vei vedea pre un om bun şi dirept pătimind de boală, şi chinuindu-se, şi murind în grabă, să zici cătră el: „De n-ar fi înviare şi judecată, n-ar fi lăsat Dumnezău pre cel ce-au păţit atîtea de multe răutăţi pentru el să ia aici reale, ca să meargă într-altă viaţă veacinică.” Că ce feal de socoteală iaste, de vreame ce pre cei răi i-au lăsat să aibă multe desfătări într-această viaţă, iară pre cei direpţi i-au lăsat să pătimească cu multe răutăţi. Căci dirept fiind şi chemîndu-se cu direptate, după cinstea şi vrednicia fieştecăruia plăteaşte, precum ştie el singur Domnul, a căruia e slava, în veaci, amin. Cuvînt al 33 a celui întru sfinţi părintele nostru a lui Ioan Zlatoust în sfînta şi marea zi marţi. Pentru ceale zeace fecioare. Blagosloveaşte, Părinte. Cînd socotesc, fraţilor, puţina vreame a vieţii noastre, şi cum petrec anii ca roata, şi petreacerea oamenilor cea cu multe osteneale, şi primejdiile lumii şi ale vieţii aceştiia, şi cum cură şi treace acest veac, şi cum sînt toate ca o umbră, şi cum că mărirea aceştii lumi iaste trecătoare, şi [338] putearea şi stăpînirea pre lesne să strică, şi norocirea şi binele iaste ca o nălucă, şi bogăţia ca un vis, apoi gîndescu şi de ziua cea de apoi, şi de graba aceaea a sfîrşitului, şi de ceasul acela care va să dea samă fieştecarele pentru faptele lui, şi de judecătoriul cel nemomit, şi de groaznica aceaea stare, cum să pugoară judecătoriul de la ceriuri ca fulgerul, cum aleargă puterile ceale cereşti înaintea lui cu turburare mare, cum să găteaşte scaunul cel înfricoşat, cum să învăluiaşte (119v) ceriul ca o hîrtie, cum vor să arză toate stihiile de tot şi să vor topi de frică, cum să va cutremura tot pămîntul aşteptînd venirea judecătoriului, cum vor striga şi vor glăsui trîmbiţele, cum să vor deşchide mormînturile, cum să vor scutura gropile, cum vor sări morţii, ca den somnu, cum lutul cît clipeala ochiului va veni iară în orînduiala lui cea dentîiu, cum să vor întoarce sufletele iară în trupurile lor, cum vor alerga direpţii întru întimpinare, cum va veni mirele la vreame de miază-noapte, cum cei ce vor fi gata vor întra în casa mirelui, cum celor leaneş şi negrijlivi li să va închide uşa mirelui. Cînd le gîndescu aceastea toate, în sufletul mieu fericesc pre fecioarele ceale înţeleapte, pre carele, mai’nainte cu puţin, le-au adus la mijloc cartea cea dumnezeiască a scripturilor, că s-au nevoit şi-au ostenit spre patema somnului, că, pentru căci au socotit nesfîrşitul veacului celui viitoriu, le-au fost aminte şi-au păzit ceasul venirii, că ş-au adus aminte de împreunarea mirelui şi de venirea lui, că, ispitind cu amăruntul întunearecul nopţii, au purtat griji cu nevoinţe de făcliile lor. Însă, nu ne împiadecă nimic a citi şi sfintele acealea cuvinte. „Asămănatu-s-au, zice, împărăţia ceriului cu zeace fecioare, carele, luîndu-şi făcliile lor, au ieşit să întimpine pre mirele”.  Oare cînd au ieşit? Cînd le-au cuprinsu sorocul vieţii au cînd au ajunsu porunca sfîrşitului şi istovul cel de moarte? Cînd au venit îngerii şi le siliia să le ia sufletele lor? Oare atuncea au ieşit întimpinarea Mirelui? Ba, ce atuncea au ieşit, cînd s-au lepădat de învăluialele aceştii vieţi, cînd au început să umble pre [339] calea cea bună, cînd au ales să umble pre calea cea strimtă şi cu nevoie, cînd au iubit, de bună voie, viaţa cea grea, cînd s-au lepădat de legile nunţii şi nu s-au supus lor, cînd au urît dulceţile ceale trupeşti, cînd au ales partea cea bună a neputregiunii şi a fecioriii, cînd au făgăduit să petreacă viaţa lor cu înţelepciune şi cu curăţie, cînd au iubit pre mirele cel bun, cînd au pohtit frumuseaţea şi podoaba împărăţiii, cînd s-au dezbrăcat de toată grija aceştii lumi putrede, atuncea au ieşit întimpinarea mirelui şi-au fost, zice, ceale cinci înţeleapte şi ceale cinci nebune. Şi care iaste cunoaşterea celor înţeleapte? Pentru căci s-au împreunat cu curăţia, adecă cu fecioria şi cu milostenia, împodobit-au fecioria cu faptele ceale bune, cunoscut-au bine că credinţa, fără de fapte, iaste moartă, cunoscut-au că numai o faptă bună nu iaste de ajunsă spre mîntuire, că nu poate niciodată vulturul să zboare, să meargă la înălţime mare numai cu o aripă, ş-au adus aminte de glasul mirelui, care zice: „Milă voiu, iară nu jărtvă şi, iară, aiurilea.” Laudă-să mila judecăţii, adecă milostenia biruiaşte direapta judecată a lui Dumnezeu şi-l face (120r) să miluiască pre păcătoşi. Sfătuindu-se, dară, aceastea toate bine şi cum să cade, înţeleaptele ş-au umplut vasele lor de unt-de-lemnu. Carele sînt vasele? Pîntecele săracilor, sufletele celor flămînzi au făcut pre săraci hotri de nunta cea sufletească, au gătit şi au luat cu eale cheltuialele îndurărilor şi ale milii. Flămînzii să sătura şi să hrăniia, iară făcliile lor să lumina. Săracii mulţemiia, şi mirele să veseliia. Milostenia să semăna, şi casa cea de mire, ce nedejduia să o ia, să gătiia, că şi aceaste înţeleapte fecioare striga, grăind cuvîntul lui David, care zice: „Gătitu-ne-am şi nu ne-am turburat.„ Iară ceale nebune, ţiind făcliile lor, să vedea stînd departe de mire, că li să stingea candelele, căci nu avea unt- de-lemnu, căci socotiia să să nevoiască numai cu o faptă bună, adecă să păzască numai fecioria, iară de milostenie n-au grijit. Vai de dînselele! Cum fecioria şi curăţia trupului au cîştigat, iară mila spre săraci n-au dobîndit! Cum înţelepţia şi fecioria au iubit, iară [340] iubirea de striini o au urît şi au fugit de ea! Ce va fi, dară, pînă în sfîrşit? Zăbovindu-se mirele, au dormitat toate fecioarele, însă ceale înţeleapte, fiindu-le candelele pline de unt-de-lemn, au fost adeverite că nu li să vor stinge candelele lor. Iară ceale nebune aştepta vreamea cea de nevoie, adecă sfîrşitul vieţii lor. Dară, ce nu zic în scurt? Venit-au ceasul, ajuns-au vreamea, început-au sunetele şi a zice trîmbiţele, stihiile tremura, văzduhul să clătiia, ceriul să cutremura, întărirea să strămuta, stealele să stingea şi cădea, puterile să cutremura, îngerii alerga mai’nainte şi fulgerele mergea-nainte. Şi toată lumea avea mare turburare şi cutremur, căci nu vine ziua judecătoriul, ce la miezul nopţii. Deci, după aceaea, fu strigare şi glas mare, chemînd pre toţi spre întimpinare, care glas zicea: „Iată mirele, ieşiţ întru întimpinarea lui.” Deci, ce fu? Să sculară fecioarele, goniră somnul şi-ş luară candilele în mînile lor. Însă candelele celor înţeleapte ardea şi lumina, iară a celor nebune nu să vedea, că candelele celor înţeleapte să adăpa cu untu-de-lemnul milosteniii, iară ale celor nebune să stingea. Lucru de milă era mare şi groaznică nevoie cuprinse pre fămei, că n-avea unde să mai fugă, n-avea primejdia răutăţii aceiia pricină de nici o mîngîiare. Atuncea, dară, veniră cătră ceale înţeleapte, şi cerea de la eale lucrurul carele nu putea să-l ia, şi zicea cătră eale: „Daţi-ne den untul-de-lemnul vostru, că ni să stingu candelele noastre.” Căzutu-s-au mai bine, atuncea, să urmaţi lor şi să nu le rugaţi acum. Căzutu-s-au atuncea, cînd să ruga ceaea ce vindea untul de lemnul, să cumpăraţi. „Daţi-ne, zic, unt-de-lemn.” În zadar osteniţi, rugînd pre ceale cu minte. O, negrijnicelor şi leaneşe, ajuns-au vreamea să să strice zborul vieţii, s-au trecut neguţătoria lumii. Nu mai iaste de acum vreamea (120v) vînzării şi a cumpărării. Cum, den fapte, să cearcă dovedirea, s-au căzut, dentîiu, să socotiţi această nevoinţă. S-au căzut să aveţi grijă şi nevoinţă pentru această întimpinare. S-au căzut să socotiţi că candile, fără de unt-de-lemn nu pot să lumineaze, nu ziceţi să vă dăm de untu-de-lemnul nostru, [341] nu să împodobeaşte neştine niciodată, nici să înfrumuseţează cu lucrure striine. Fieştecine, ce-au sămănat, aceaea seaceră. „Daţi-ne noao voi de untul de lemnul vostru”. Ce ziseră, dară, cătră eale ceale înţeleapte?: „Să nu cumva să nu ne ajungă, şi noao şi voao, ce vă duceţi mai bine la ceia ce vînd şi vă cumpăraţi, măcară de-au rămas şi puţină vreame. Iară, încăş, alergaţi, faceţ osteneală, încă n-au venit mirele, sîrguiţi pînă a nu să închide porţile, duceţi-vă la cei ce vînd şi cumpăraţi”. Dară, o, înţeleaptelor, carii sînt aceia ce-l vînd? Căci eale nu-i ştiu, de vreame ce nu-s obiciuite să facă neguţătorie ca aceasta? Răspunsără ceale înţeleapte şi ziseră: „Ceia ce şăd la uşile besearecilor, săracii şi cerşătorii, rîndurealele ceale cuvîntătoare, carele bine vestesc sufletelor, primăvara cea nevăzută, împăcătoriii cei aleşi şi de cinste cătră stăpînul, ritorii cei nebiruiţi în ziua judecăţii.” Deci, mergînd eale să cumpere, veni mirele. (O, mare primejdie şi dureare nevindecată! O, pagubă nemîngîiată! O, plîngere şi tînguire nemîngîiată!). Mergînd să cumpere unt-de-lemn, veni mirele. Au venit bucuria carea aştepta şi nădejduia. Veni lauda direpţilor. Veni lumina la vreame de miază-noapte, şi ieşiră întimpinare ceale înţeleapte, şi întrară cu mirele în casa nunţii. Înfricoşăzu-mă de această privire ce să făcu, mă cutremur de greşala ce să întîmplă fămeilor şi cu totul mă spămîntez, spuind o primejdie ca aceasta, că doriia să vază casa mirelui cea groaznică, pentru carea s-au lepădat de veseliile lumii, patimile ş-au oprit, cu pohtele s-au luptat şi le-au biruit. Ce, pentru căci n-au avut unt de lemn, au găsit uşile împărăţiii închise şi încuiate, că, deaca au venit, bătea, zicînd: „Doamne, Doamne, deşchide-ne noao.” Iară judecătoriul au răspunsu cu groază, denlăuntru, şi au zis cătră eale: „Adevăr grăiesc voao, nu vă ştiu pre voi.” O, mare primejdie şi nenorocire, că şi acest răspunsu amar şi văierat, nu pren vreun înger, ce el singur au răspunsu cătră eale, ca să-i auză şi glasul lui şi, ispitind, să-i vază faţa lui, să rabde mai multă muncă şi scîrbă. „Adevăr, adevăr, zic voao, nu vă ştiu pre voi.” [342] „Nu ne ştii, stăpînule? Nu ne-am închinat ţie, den naşterea maicii noastre? N-am urmat după tine? N-am păzit den tinereaţele noastre curăţia şi fecioria? Trupul, care ne-ai zidit, nu l-am păzit nestricat şi curat? Mădulările noastre nu le-am dat spre patemi? Noi trăgeam nădeajde să luom cununi de la sfînta şi curata direapta ta, iară acum ne închiseş (121r) uşile şi zici că nu ne ştii? Pentru ce, stăpînule?” „De vreame ce-am flămînzit şi nu mi-aţ dat să mănînc, însătoşat-am şi nu m-aţi adăpat, striin am fost şi m-aţi priimit în casele voastre, bolnav şi în temniţă am fost şi n-aţi venit să mă vedeţi şi să mă mîngîiaţi. Cu Scriptura v-am poruncit şi am zis, că cît n-aţi făcut unuia de aceşti mai micii smeriţi fraţii miei, nici mie n-aţi făcut.” „Deci, Stăpînule, dară în zadar şi în deşărt am răbdat atîtea osteneale şi nevoia trupului? În deşărt ne-am muncit pre noi în toate zilele, cu bdenii, toată noaptea? În deşărt te-am dorit pre tine, pre mirele cel ceresc şi ne-am păzit fecioria noastră nesmintită şi nepîngărită pînă în sfîrşit?” „Aşa iaste, zice. Adevărat fecioare sînteţi, dară zeastre n-aveţi, fecioare sînteţi, ce n-aveţi podoabă de mirease. Adevărat, păzit-aţi curăţia şi fecioria trupului, ce iubirea de oameni o aţi rănit cu neomenia şi cu neîndurarea, trupul vostru iaste neîntinat şi curat, iară chipurile şi faptele voastre sînt nemilostive şi neîndurate. Podoaba mea nu iaste a firii, ce a milostivirii. Cade-să, dară, cealea ce pohtesc şi doresc să să logodească cu mine şi vor să-m fie mie mirease să aibă şi eale podoabă aseamenea cu mine. Nu pociu eu să iau mireasă carea să fie potrivă chipurilor şi faptelor meale, nu voiu pune războiu în casa cea de pace, duciţi-vă, fugiţi de la mine, în zădar şi în deşărt supăraţi uşile, că împărăţia mea milostivilor iaste lăcaş. Acela vine pre lesne cătră mine, carele urmează milostivirea mea la cei lipsiţi şi săraci, cel ce să face sărac cu duhul, cel ce-ş pleacă auzul lui spre cei lipsiţi şi săraci, cela ce socoteaşte primejdiile şi răutăţile vecinului său, ca şi ale lui, cela ce lăcrămează şi-i pare rău de primejdiile şi nevoile striinilor, cela ce satură şi umple sufletele lipsiţilor [343] şi săracilor de tot binele, cela ce au încălzit trupurile celor goli, cela ce au băgat samă glasurile bolnavilor, cela ce au mîngîiat pre cei slabi de inimă şi pre cei întristaţi cu cuvinte mîngîioase, cela ce au priimit striinii supt acoperemîntul casii lui, cela ce au şters şi au pierdut lacrămile văduvelor cu bureatele milosîrdiei, cela ce au iuşurat cu ajutoriul lui greutatea sărăciii. Însă, de aceastea toate nu vă miraţi şi să le lăudaţi numai cu limba, ce le urmaţi şi cu fapta, că adeverinţa şi peceatea limbii iaste mîna, şi aceasta arată întinderea direaptii, adecă, cînd rîvneaşte cuvintele”. Să iubim, dară, pe săraci şi să-i ocrotim, cît putem, pre fieştecarele. Să auzim glasurile Stăpînului, că, cunoscînd frica, vom scăpa de ispită. Să ne fie milă de noi, pren săraci, că featele, căci n-au cinstit iubirea de oameni şi milostenia, pentru aceaea s-au gonit den casa mirelui. Ce nădeajde bună au rămas la păcătoşi? Deaca ocărăscu iubirea de oameni cu neomenia şi, zicînd: „Eu aceastea cătră cei mai slabi, ca să le adeverescu cunoştinţa lor, (121v) nu voiu vătăma nemica pre bărbaţii cei cu minte şi cu fapte bune, ce, încă, îi voiu face mai înfierbintaţi şi mai nevoitori spre buna credinţă şi spre faptele ceale bune.” Deci, dară, ia să vedem şi să socotim, fraţilor, pînă cînd stă zborul aceştii lumi, în ce chip vom neguţători, ca să putem da răspuns bun, atuncea, înaintea înfricoşatului judecătoriu. Ia, ni, să arătăm plînsul mai’nainte pînă a nu să pune scaunele. Ia, ni, să apucăm, înaintea venirii mirelui, să alergăm mai curînd noi decît păcatul, să ajungem şi să apucăm mai’nainte vreamea cea orînduită a judecăţii, să slujim şi să îmblînzim pre judecătoriul, să nu aşteptăm să stăm la înfricoşata aceaea judecată, fără de răspuns, să răsipim acum banii, ca să dezlegăm şi să piardem, atunci, păcatele şi greşalele, să vorbim în taină cu judecătoriul, ca să nu ne osîndească înaintea a toată mulţimea. Ia împăcătoriu cătră milostivirea lui pre cel săracu şi, pren el, dăruiaşte pre judecătoriul. Numai cătră acesta să-ţ îndrăzneşti o taină ca aceasta, pentru el vinde direptatea celor osîndiţi. Săracul [344] ia, iară judecătoriul iscăleaşte iertăciunea. Cu scrisoare ia şi sparge zapisul, pentru că zice: „Cel ce miluiaşte săracul împrumutează pre Dumnezău ”, că, ce vei pune acum în mîna săracului, o vei cunoaşte atunce în palma judecătoriului. Deci, de vom nevoi să scăpăm de judecată, să ne rugăm şi să îmblînzim încă de-aicea pre judecătoriu cu săracii. Şi, cînd faci diată la moartea ta, scrie pre hărtie, împreună cu ale rudelor şi ale priatenilor, şi partea sufletului carele va să să ducă. Dă-i lui macară de puţină cheltuială la vreame de nevoie, scrisoarea diatii să aibă şi numele judecătoriului, să nu să lipsască pomenirea săracilor din scrisoarea diatii tale. Fă moartea pricină de bucurie şi nu de întristare. Socoteaşte să nu ieşi, la înfricoşata judecată, fără de împăcătoriu. Satură pîntecele celora ce vor să-ţ părtinească. Să facem datoriu pre ziditoriul şi judecătoriul nostru, ca să nu ne osîndească. Să cumpărăm cu bani acestu bine mare. „Mai bună mărturie ai pre săracu decît pre dragostea mea, zicu, pentru iubirea de oameni. Ştii bine că iubescu pre săraci, dobitoacelor le răsar iarbă şi tuturor dobitoacelor cuvîntătoare şi necuvîntatoare toate ceale ce le sînt de treabă le dau den destul şi de prisosală. Însă, iarăş, cînd faci tu milostenie, tinzu şi eu mîna cu săracul şi iau banul. Eu sînt îmbrăcat în lumină, ca într-o haină, iară, numai cît vei îmbrăca tu pre un gol, eu îndată simţu căldura şi mă încălzescu. Ştii-mă bine că şăz în ceriu cu Tatăl mieu şi, numai cît vei purceade tu cătră temniţă, ca să vezi pre cei închişi, mă vei afla acolo, şăzînd împreună cu cei lipsiţi şi închişi. Şi, de vei alerga cătră cel bolnav, nu lipsescu de la patul lui, că, în tot locul şi în toată lumea, sînt şi mă aflu, şi ajut celor den nevoi şi den greutăţi. Veri ce vei da săracului, o vei vedea la mine înmulţindu-se. (122r) De vei băga în casa ta pre cel striin şi făr’ de casă, şi pre mine mă vei lua, pren el, împreună, lăcuitoriu, aceaste trei lucruri îţ voiu dărui: şi casa îţ voiu păzi, şi avuţia ţi-o voiu adaoge şi lăcaşu în ceriuri îţ voiu găti”, de care noi toţi să ne învrednicim, cu darul [345] şi mila Domnului nostru Isus Hristos, a căruia e slava şi tăria, în veacii veacilor, amin. Cuvînt al 34 a celui întru sfinţi, părintele nostru, Anastasie Sinaitul, a Sfîntului Munte Sinaii. Cuvînt la cei adormiţi în Hristos fraţi, care să citeaşte în sîmbăta sufletelor. Blagosloveaşte, Părinte. Ce iaste astăzi aceasta, iubiţilor, de ne-am adunat împreună aşa, cu nevoinţă? Căci ne-au chemat pre noi, fraţii cei cătră Hristos, de la noi chemaţi. Pentru aceaea, să ne apropiem cu osîrdie cătră cîntarea lui Hristos, că ne-au sculat pre noi să facem slavoslovie pre pămînt ceia ce facu slavoslovie în ceriuri cu îngerii, şi întind hore, şi masă noao sufletească ne pun, ceia ce-s sătui de desfătarea raiului, ceia ce-s sătui de odihna şi de mîngîiarea cea de-acolo, şi lumini ne aprind ceia ce ş-au luminat inimile lor şi au alergat cătră lumina cea neapusă, pentru că au luat de la noi pre cei preacuvioşi, cei cătră Hristos preacuvioşi. Mutatu-s-au de la noi ceia ce s-au neguţetorit bine cătră Dumnezău. Lăsatu-ne-au pre noi săraci şi s-au dus cătră moşia lor. Lăsat-au putregiunea şi s-au suit cătră neputregiune. Lipsit-au den lume şi cătră Hristos au răsărit. Ieşit-au den colibă şi s-au sălăşluit în Ierusalimul cel de sus. Lăsat-au deşărtarea aceştii vieţi ş-au ajuns în fericirea cea de sus. Lăsat-au turburările ceale deşarte şi au călătorit la locurile ceale cu pace. Ieşit-au den iarna şi den furtuna lumii ş-au tras la limanurile lineştii. Lăsat-au umbra cea deşartă a lumii şi au alergat cătră soarele direptăţii, pentru că, şi cînd au fostu cu noi, ca cum n-ar fi fostu cu noi. Mintea le era pururea cătră Dumnezău şi, fiind pre pămînt, petreacerea le era la ceriuri. Şi, vieţuind în trup, nu era în trup, pentru că nu avea aicea cetate stătătoare, ce Ierusalimul cel de sus. N-au avut aicea aveare trecătoare, ce avearea cea cerească. Striini şi nemearnici au fostu, ca şi toţi părinţii lor, striini de lume şi de toate lucrurile lumii, [346] că sufletul lor pururea îl podobiia ceale de sus, cugetînd ceale de sus, socotind ceale de acolo lăcaşuri, şi case, şi frumuseaţe, poftind ceatele ceale de sus laudele (122v) ceale de sus, praznicele ceale de-acolo, şi bunătăţile ceale veacinice, şi darurile lui Dumnezău cătră acealea cugeta, cătră acealea alerga. Pentru aceaea, le-au şi dobîndit. Au ostenit. Pentru aceaea, au şi întrat în luminatul lăcaş de veselie. Durutu-s-au. Pentru aceaea, să şi veselescu. Nu s-au lenevit. Pentru aceaea, să şi odihnesc. Năzuit-au acolo, pentru că lucrurile lumii au defăimatu. Ieşit-au den lume şi au mersu pre calea cea bună şi plăcută lui Dumnezău. Au ieşit şi s-au dus în oraşul cel sfînt şi veacinic. Ieşit-au fără veaste ş-au zburat, ca nişte rîndureale cu bune glasuri. Zburat-au, ca nişte turtureale pustnice şi preacurate. Despărţitu-s-au de turma noastră, ca nişte miei curaţi. Mutatu-s-au den staol şi suspină oile. Lăsat-au cuibul nostru şi-i strigăm, ca nişte pui ai lor mici. Despărţitu-s-au mădulariul şi să întristează cealealalte mădulări. Lăcrămăm că ne-am despărţit de adunarea voastră. Suspinăm că chipurile voastre nu le vedem. Dorim căci aşa, fără veaste, v-aţ răpit. Tînguim că şi noi, curînd, ne vom duce în tristăciune, aducîndu-ne aminte de faptele voastre ceale bune. Cu ochii noştri, în toate părţile, căutăm şi dragostea voastră necăiuri nu o vedem. Lăcrămăm, căci că şi dobitoacele lăcrămează de despărţirea celor de neamul lor. Tînguimu-ne, că şi boii mugescu, căutînd pre soţiile lor. Şi rîndurealele strigă, căci li să răpescu puii lor. Şi mieii strigă, despărţindu-se de fraţii lor, că voao, de v-au fostu şi de folos moartea, iară noao ne-aţ făcut mare scîrbă. Mărturisirea voastră s-au făcut la voi dorită, iară noao ne-aţ făcut multă inimă rea. Sfîrşitul vostru v-au fostu voao dorit, iară noao ne-au fost tînguire. Cinstită-i înaintea lui Dumnezău moartea cuvioşilor lui, iară moartea păcătoşilor vicleană. Pentru aceaea, şi zicea prorocul: „Dirept ce mă tem în ziua vicleană, fărădeleagea greşalelor meale mă va cuprinde” , că vine ceasul şi ziua, fraţilor, vine şi nu va lipsi, cînd va lăsa omul toate şi pre [347] toţi, şi se va duce singur, singurel, gol şi fără de ajutoriu, fără de soţie şi negata, şi fără de nici o îndrăzneală. De se va afla în leane în ziua carea nu o ştie şi în ceasul care nu-l aşteaptă, în cîtă vreame să veseleaşte şi strînge, încît îi iaste bine şi nu grijaşte de sufletul lui, şi vine fără veaste un ceas şi toate să părăsescu, puţină fierbinteală, şi dureare, şi toate întru nemică să socotescu, o noapte adîncă, şi întunecată, şi cu durori, şi-l duc ca pre un osîndit acolo unde-l iau. Multe osteneale îţ trebuiescu, omule! Mult ajutoriu şi rugăciuni trebuiescu în ceasul acela a despărţirii sufletului tău! Mare e atuncea frica şi cutremurul! Mare iaste taina şi nevoia aceaea! Mare-i treacerea cătră ceaea lume, că, de ne trebuiescu povăţuitori, cînd meargem dentr-un sat într-altul, cu cît mai vîrtos, cînd ne ducem în veacul cel netrecut, de unde nu s-au întorsu nime de-acolo! Mult ajutoriu, zicu, îţ trebuie întracela (123r) ceas. Singur numai ceasul acela, iară nu alt ceas. Numai singur un pod şi altă trecătoare n-are, sfîrşitul tuturor şi aducerea tuturor. Grea e trecătoarea, dară toţi, pren ea, vom să treacem. Strimtă şi necăjită e calea, dară toţi, pren ea vom să meargem. Amar şi rău e păharul, dară toţi acesta vom să bem, iară nu altul. Mare şi nepovestită e taina morţii, şi nimenea nu poate să ni-o spuie, că înfricoşate şi groaznice sînt acealea carele veade atuncea sufletul, dară nimeni den noi aceastea le poate şti, fără cît aceia care să duc mai’nainte. Au nu vezi, spune-mi, cînd şădem aproape de fraţii cei ce să săvîrşăsc şi trag de moarte, ce îngroziri vedem atuncea făcîndu-se? Cum să cutremură şi suspină? Cum asudă, reace şi amar, ca şi secerătorii la ţarină? Cum îş întorc ochii încoace şi încolo? Cum unii scrîşnesc în dinţi şi să cutremură, cum tremură şi-ş zmulg părul? Cum să scoală den pat şi, vrînd să fugă, nu pot? Căci că văd cealea ce niciodată nu le-au văzut, şi aud cealea ce niciodată nu le-au auzit, şi pătimesc cealea ce nici odinioară nu le-au pătimit. Caută pre izbăvitoriul şi nimemea nu e să-i izbăvească, caută soţie şi nimenea nu să află, să roagă şi nimenea nu îndrăzneaşte. Pre carii, văzîndu-i, noi alergăm [348] şi plîngem şi, ţiindu-i de mînile lor, îi sărutăm şi-i udăm cu lacrămi, şi şteargem sudorile feaţii lor, şi le sărutăm ochii, şi limba, fiind aprinsă, o stîmpărăm cu apă, şi ne apropiem urechile noastre să auzim un cuvînt al lor cît de mic, apoi îi întrebăm zicînd: „Cum te simţi pre tine, frate? Nu te teame, că bun iaste Dumnezeu.” Aceastea zicînd cătră ei, ne udăm pieptul cu lacrămi, şi ne arde inima şi, cînd zicem aceastea, nu iaste atuncea la noi pohtă rea, nici grijă de bani şi de mîncări, ce, văzînd marea minune a morţii, tremurăm şi clătim cu capetele şi, lăcrămîndu-ne ochii, ne jălcuim pre noi, zicînd: „Amar, amar, noao.” Cînd de cătră noi îş ia ziua bună cel ce să duce, zicînd: „Fiţi sănătoş, fraţilor miei buni, fiţi sănătoş, şi vă sculaţ într-acest ceas, de vă rugaţi pentru mine, că cale lungă am a face, pre carea niciodată n-am umblat, şi în oraş striin, unde nimenea nu mă cunoaşte, şi în ţară înfricoşată, de unde nimenea nu s-au întors. Rămîneţ sănătoş, dară, iubiţilor fraţi şi priateni, că eu de acum nu mai sînt priaten, ce striin. Rămîneţi sănătoş, soţiile meale, că de acum nu-m mai sînteţi soţii, ce plîngere. Mîntuiţi-vă toţi şi veniţi de ne ajungeţ, că vă aşteptăm acolo să veniţi, că eu de acum n-oi mai veni cătră voi, ce am văzut, am văzut şi, cum am lucrat, am dobîndit. Ducu-mă şi nu cunosc unde merg. Acolo, ce bine am făcut, acela mă va şi întimpina. Ver ce am strîns pre pămînt, aceaea mi-e folosul. De am miluit pre cineva, într-acest ceas mă voiu milui. De am acoperit pre cineva, acum (123v) mă voiu acoperi, că greu şi amar iaste ceasul acesta al despărţirii sufletului mieu, mai mult decît toate ceasurile, că m-am răpit negata. Întunecată îm iaste mie noaptea aceasta, că fără de rod m-am tăiat, greu îm iaste răspunsul, dară n-am. Ce mă rog, lăcrămaţi pentru mine, iertaţi şi vă rugaţi cătră Domnul, ca să aflu acolo puţină răsuflare, ca să iau acolo puţină milă, că mult am greşit. Şi, ce-m aprindeţi lumînări, fraţilor, că eu nu mi-am aprins făclia sufletului mieu! Ce mă îmbrăcaţi cu haine luminoase, că n-am pre mine haină de nuntă! Şi, ce-m spălaţi trupul cu apă, că eu [349] nu m-am spălat pre mine cu apa lacrămilor! Ce mă îngropaţi în mormînturi cu prea cuvioşii, a cărora viaţă şi faptă n-am lucrat! Vai de mine, cum m-am înşălat pre mine şi m-am batjocorit, zicînd: ‘Pînă sînt tînăr, să mă desfătez în veselia lumii, să-m odihnesc trupul şi, pre urmă, mă voiu pocăi, că Dumnezeu, fiind milostiv adevărat, îm va face iertăciune.’ Aceastea gîndind eu, în toate zilele, mi-am cheltuit viaţa în răutate. Auziiam învăţătură şi nu o socoteam, ce le luam spre rîs, auzeam scripturile şi, ca cum nu le auziam, făceam. Auziam pentru judecată şi pentru moarte şi, ca un fără moarte şi veacinic, nu băgam în samă. Şi, iată, acum, negata sînt luat, şi nimenea nu e să-mi ajute. Iată, nepocăit m-au ajunsu, şi nimenea nu e să mă scoaţă. Iată, mă rog, şi nimenea nu mă ascultă. Iată, mă osîndesc, şi n-are cine mă izbăvi. Direaptă e judecata lui Dumnezeu. De cîte ori am făgăduit să mă pocăiesc, şi, iarăş, mai rău am lucrat. De cîte ori m-au miluit, şi eu tot îl mîniam.” Aceastea, de multe ori zicînd cătră noi cel ce să săvîrşaşte, fără veaste i să leagă limba lui, ochii i să schimbă şi-i piare mintea, şi i să opreaşte glasul, cînd vor veni puterile stăpîneşti, cînd vor sosi oştile ceale înfricoşate şi vor chema sufletul den trup. Cînd slugile ceale ce nu ascultă rugăciune vor aduce cu sila la judecată, căutînd la ei ticălosul om, ver împărat ar fi, veri putearnic şi tiran, au putearnic lumii, tot cu totul tremură, ca o frunză, de vînt, cu totul să scutură şi să spăimîntează, văzînd puteri groaznice şi chipuri striine şi tari, văzînd obraze cu groază şi posomorîte, văzînd orînduială carea niciodată n-au văzut. Şi, cugetînd întru sine, zice: „Blagoslovitu e cel singur, fără de moarte, şi veacinic Împărat. Ce iaste cătră aceaste împărăţii? Împărăţia lumii. Ce iaste putearea oamenilor cea deşartă şi fără omenie? Iată, cu adevărat, oştile ceale cereşti. Iată, chipuri înfricoşate ale celui singur înfricoşat. Iată, slugi tari a celui singur tare Dumnezeu.” Şi aceastea văzînd numai cel ce atuncea să duce, spre noi nu mai caută, ce spre puterile ceale ce-l strigă caută şi să spăimîntează. [350] Poate fi şi niscari rugăciuni, şoptind atuncea. Precum îi va putea limba, (124r) să roagă lor, den care cuvinte şi seamne, de multe ori, ceia ce stăm împrejur cunoaştem că veade puterile ceale stăpîneşti şi, pre toţi cuprinzîndu-ne frică, ne spăimîntăm şi, unul spre altul făcînd seamne, zicem: „Aşăzaţi-vă, aşăzaţi-vă, nu turburaţi bolnavul”. Tăceţi şi luaţi aminte, şi nu supăraţi pre acesta ce zace, tăceţi şi nu grăiţi, ca să nu-i faceţi gîlceavă, nu plîngeţi, ca să nu-l smintiţi. Rugaţi-vă, ca să-i iasă sufletul lui cu pace. Rugaţi-vă, ca să meargă în loc de odihnă. Rugaţi-vă, ca să aibă îngeri milostivi, cădeţi cu rugăciune, ca să afle blînd pre Stăpînul, tămîiaţi miros bun, că venirea cea îngerească au văzut. Rugaţi-vă, că la mare trudă să află acum. Luaţi aminte, că şi voi aveţi a păţi aceasta cu toţi. Şi taina aceasta nu o uitaţi, şi vă fie grijă de ceasul acesta, că ce iaste omul? Nimica. Viarme, cenuşă, umbră şi vis. Iată, trecu şi să duse, conteni şi tăcu. Cel mare şi viteaz, cel tiran şi silnic, cel înalt şi spre toţi groaznic zace ca o oaie. Iată, să duse şi să trecu cel ce fu arătat, ca şi un nearătat, cel născut ca şi nenăscut, cel mult decît mulţi să făcu ca nimenea, cel ce lega să legă şi iată că-l duc, într-aceaea zi vor peri toate gîndurile lui. Atuncea, luondu îngerii sufletul, prin văzduh se vor duce, unde stau începăturile şi puterile. Şi biruitorii lumii ai puterilor celor împotrivnici, pîrîşii noştri cei amară, vameşii şi logofeţii cei năprasnici şi purtătorii cei de cuvinte în văzduh, întimpinînd, şi scriind, şi cercetînd, vor aduce păcatele omului şi zapisele ceale den tinereaţe şi den bătrîneaţe, ceale cu voie şi fără voie, ceale prin fapte, şi prin cuvinte, şi prin gînduri. Multă e frica şi cutremurul ticălosului suflet! Nepovestită e nevoia carea o are, atuncea, de mulţimea vrăjmaşilor lui, ţiindu-l, şi năpăstuindu-l, şi oprindu-l, ca să nu să suie cătră ceriuri, ca să nu să sălăşluiască la lumină şi în oraşul celor vii! Însă, sufletul să poartă de sfinţii îngeri, iară noi, trupul cel mort grijindu-l şi scoţindu-l ca pre un striin din casa lui, atuncea, de grabă îl ducem la groapă şi acolo vedem altă taină mare şi groaznică, văzînd pre morţi, pre [351] împăraţi, pe proşti şi pre tirani, şi pre slugi, pre toţi făcuţi lut, ca nişte pulbere şi împuţiciune, ca o putregiune şi ca un viarme. Precum e arapul cel negru, aşa e şi cel frumos. Cum cel tînăr, aşa şi cel bătrîn. Precum cel slăbănog, aşa şi cel tare. Şi toţi praf făcuţi, pentru că pămînt sînt şi în pămînt să duc, pre carii, de multe ori, îi vedem zăcînd în gropi şi-i arătăm unii altora cu deagetul, zicînd: „Ia, vezi, cutare şi cutare, acesta iaste cutare împărat, şi acesta iaste cutare tiranu, şi acesta iaste cutare voevod, acesta e nepotul cutăruia, şi aceasta e fata cutăruia, aceasta e fata cea ce era vestită oarecînd, şi acesta e voinicul cel ce era împodobit oarecînd?” Aceastea, de multe ori, le zicem la mormînturi, (124v) cu suspini, şi lăcrămăm, şi vedem această taină mare, că toată vîrsta acolo să topeaşte, tot ochiul acolo să stinge, toată gura cea cu glas bun acolo să astupă, toată limba cea reapede acolo tace, toată frumuseaţea vîrstii acolo să veştezeaşte, toată stăpînirea diregătorilor acolo încetează, acolo s-au ostoit toată toată osteneala cea deşartă. Şi truda oamenilor grăim şi nime nu e să ia aminte. Pre nume strigăm pre cei adormiţi, zicînd: „Unde v-aţ dus, fraţii noştri, şi cum vă aflaţi? Daţi-ne noao glas, precum grăiaţi odinioară, voi, cei dentru noi carii aţ lăsat lumea! Şezut-au sufletul în locul lui, precum i să cădea, după tocmeala şi învrednicia lui! Deci, pulberea aceasta ce zace în groapă înaintea ochilor noştri, această împuţiciune, şi oasele, şi trupurile sînt ale tinerilor şi ale tinerealelor acelora ce iubeaţi oarecînd? Acesta e trupul carele îl îmbrăţişaţi şi nestîmpărat îl sărutaţi? Împuţiciunea aceasta iaste obrazul acela care, ziua şi noaptea, fără saţiu, îl sărutaţi? Această materie întinată iaste trupul acela care îmbrăţişaţi şi păcătuiaţi? Pentru aceasta căutaţi cu de-adinsul şi credeaţi ceia ce sînteţi în trup şi-ntr-această viaţă deşartă? Aduceţi-vă aminte, cînd lăsaţi muierile voastre în pat şi vă împreunaţi cu curvele, cînd vă tăvăliţi întru împuţiciune, cunoaşteţi că mădulările toate, care sărutaţi, scîrnă şi împuţiciune sărutaţi? Cunoaşteţi că, cînd să aprinde pofta spre aceastea, viarme şi putregiune poftiţi? Nu vă înşelaţi, [352] o, tinerilor şi tinerealelor, carii sînteţi fără minte spre frumuseaţea cea deşartă a tinereaţelor, pentru că, precum vedeţi pre aceştia putrezi şi morţi, şi noi, oarecînd, în lume ne-am trufit, şi ne-am împodobit, şi cu mirosuri ne-am uns, ş-am iubit, şi ne-am bucurat, şi ne-am desfătat, şi, acum, precum vedeţi, au ajuns toate ca nişte tină şi împuţiciune. Pentru aceaea, nu vă rătăciţi, ce vă învăţăţi de la noi, carii am apucat mai’nainte de zăcem în gropi, învăţaţi-vă, şi vă înţelepţiţi, şi creadeţ că iaste în iadu judecată şi muncă nesfîrşită, iaste întunearec neluminat, şi matca focului, şi viarmele cel neadormit, iaste plîngere neîncetată şi scrîşnirea dinţilor neostoită, iaste scîrbă nelecuită şi nefăţarnică judecată, şi sînt slugi fără de milă, şi tînguire amară şi veacinică.” Aceastea, fraţilor, ne învaţă pre noi ceia ce s-au dus acolo mai’nainte, şi nu prin cuvinte, ce pren fapte, precum şi noi, aducîndu-ne aminte, ne era seate, ca de nişte apă amară, să aflăm ceva, sau să auzim, sau să cunoaştem. Oare unde sînt sufletele acelora, sus sau jos? Au oare, acum, vădu-ne ei pre noi, sau oare împreuna-ne-vom acolo cu ei, sau cunoaşte-i-vom? Ce nimeni nu le ştie aceastea, că nimeni nu s-au întorsu de-acolo, să ne spuie pentru acei, de-acolo unde sînt, ce le-au zidit aceastea Dumnezău de cătră noi şi le-au ascuns, pînă cînd vom mearge şi noi şi vom dobîndi aceale de-acolo, cînd se vor scula den morţi toţi, şi vom sta înainte, şi ne vom mărturisi, şi vom da răspuns (125r) la acel mare şi nepovestit divan, cînd va veni judecătoriul cel înfricoşat, den ceriu, să judece toată lumea, de la răsărit pînă la apus, cînd vor zice glasurile aceale groaznice ale trîmbiţelor, cînd toată lumea, de frică şi de groază, se va clăti şi se va cutremura, cînd se vor deşchide mormînturile şi toate trupurile se vor scula despoiate şi goale, cînd se va astupa toată gura şi toată limba se va cerceta, cînd va cura rîul cel de focu pre denaintea judecătoriului, pentru carele zice Daniil: „Vedeam, pînă cînd să puseră scaunele, şi şăzu cel vechiu de zile, scaunul lui pară de focu, roadele lui focu arzînd, rîu de focu cura pe denaintea [353] lui, mii de mii îi slujiia lui şi întunearece de întunearece îi dvoriia lui, judecata şăzu şi cărţile să deşchiseră.” Aceaea iaste ziua şi ceasul pentru carea zice David: „Pentru ce mă tem în ziua cea vicleană, fărădeleagea greşalelor meale mă vor încungiura.” Pre-aceaea zi au blestemai Iov, zicînd: „Să bleasteme pre ea cel ce bleastemă pre ziua aceaea, cel ce va să să lupte cu hiara cea mare, cu diavolul.” Pentru aceaea zi, şi alt proroc zice: „Iată, zi vine, zice Domnul, şi cine va răbda ziua carea va veni, cînd va veni Dumnezău aieve, Dumnezăul nostru, şi nu va tăcea, şi împrejurul lui furtună groaznică, chema-va ceriul de sus şi pămîntul, ca să judece nărodul lui, şi tot trupul la acea înfricoşată judecată, unde nu iaste micu sau mare, slugă şi slobod, unde nu iaste împărat sau supus, ce toţi, într-un chip osîndiţi, toţi legaţi, toţi goli şi despuiaţi, tremurînd, plîngînd, nevoindu-se şi avînd grijă fieştecare ce va zice sau ce va răspunde cătră judecătoriu pentru realele ce-au făcut.” Unde iaste acolo trufia împăraţilor? Unde iaste lauda tiranilor? Unde iaste mîndria celor fără minte? Unde-i răutatea tinereaţelor? Unde-i podoaba hainelor? Unde-s slugile cealea ce aleargă şi dvorescu? Unde e aurul şi argintul? Unde-s caii cei cu rafturi de aur? Unde-s mirosurile şi afumările ceale pierdute? Unde-s ospeaţele ceale ce facu ziua şi noaptea? Unde-s ceia ce beau vinul cu jocuri şi cu tîmpene, iară de Dumnezău şi de săraci nu bagă samă? Nici una de-aceastea nu e acolo, ce amaru vaiet! Nu iaste acolo a să îmbogăţirea, ce a să îngrozi şi a să cutremura. Nu iaste acolo bună petrecanie, ce răspundere. Nu iaste acolo podoabă, ce mare întunecare. Nu e acolo a jucarea, ce a plîngerea. Nu iaste acolo trufia tinereaţelor, ce izgonire la iad. Nu încape acolo, într-acela ceas înfricoşat, rugăciune, ce direaptă şi cu socoteală plată. De-ai făcut aicea săracilor milă, bune mărturii sînt la Hristos şi rugători pentru tine săracii cei miluiţi de tine, lipsiţii şi văduvele, streinii şi orbii, şi neputincioşii, cei din pustie şi de-nchisori, şi den izgoniri. Mari ajutori îţ vor fi aceştia atuncea, arătînd lui Hristos [354] cîte le-ai dat lor, cealea ce i-ai acoperit pre ei, şi i-ai hrănit, şi i-ai odihnit, ca pre nişte fraţi ce sînt a lui Hristos. Că, de vreame ce (125v) un frate de împărat i să poate, de multe ori, să roage pre frate-său, împăratul, cu cît mai vîrtos, cînd se va ruga mulţime de fraţi? Şi, cum că-i numeaşte fraţi Hristos pre săraci, acolo la înfricoşata zi a judecăţii, ascultă pre dînsul, zicînd cătră ceia ce stau acolo de-a direapta lui: „ Încît aţ făcut, acolo, fraţilor miei acestora?”, arătînd cu deagetul pre săracii carii vor şădea acolo la picioarele lui. Oare cine va fi vreadnic şi fericit în ceasul acela, cînd toţi îngerii şi oamenii vor tremura, iară ei să să numească fraţi lui Hristos? De cîte avuţii, de cîte cununi, de cîtă bogăţie iaste mai’nalt un glas ca acesta? Oare carii sînt aceia carii fericim pre ei? Carii, la înfricoşatul acela ceas al judecăţii, vor veni cu îndrăznire şi cu cutezare, făr’ de frică, şi vor cunoaşte pre Hristos, ca pre un părinte adevărat al lor, şi vor şti bine că-i va primi, ca pre nişte fii şi priateni ei lui, căci i-au slujit lui cu credinţă ş-au păzit toate poruncile lui? Cine va fi, oare, acel de trei ori fericit, pre carele, şăzînd Hristos în scaunul lui şi văzîndu-l venind cătră el, îl va primi şi-l va întimpina cu faţă blîndă, şi cu ochi veaseli, şi cu îndrăznire drăgăstoasă, şi, ca pre un fiu şi priaten, ce vine de multă vreame den streini, aşa îl va săruta, şi aceastea va zice cătră el ?: „Priaten bun şi credincios, bine-ai venit, hrănitoriul mieu, primitoriul mieu, acoperitoriul mieu. Mulţumesc voinţii şi îndurării tale. Nu uitu dragostea ta. Ţii minte cît bine mi-ai făcut? Ştii cum m-ai odihnit în casa ta?” Şi, apoi, ţiindu-l Hristos de mînă, înaintea a tot zborul acela, înaintea îngerilor ş-a arhanghelilor, şi a toată începătura şi volnicia prorocilor şi apostolilor, a preacuvioşilor şi a direpţilor, şi, puindu-l pre el în mijloc, îl va mărturisi, zicînd cătră toţi pentru el, arătînd cu deagetul: „Acestu om m-au văzut oarecînd flămînd şi m-au hrănit, însetoşat şi m-au adăpat, friguros şi m-au acoperit, striin şi m-au primit, bolnav m-au văzut şi m-au luat, de m-au dus în casa lui, picioarele şi mînile mi-au spălat, şi, în patul lui, cu tot sufletul m-au odihnit, [355] la nevoie m-au văzut şi m-au izbăvit, în temniţe m-au aflat şi m-au răscumpărat. Pentru aceaea, şi eu îi zic lui: ‘Slugă bună şi credincioasă, de vreame ce fuseşi în puţin credincios, spre julte te voiu pune. Întră în bucuria Domnului tău.Veseleaşte-te în desfătarea raiului mieu. Întră în viaţa cea veacinică’.” Şi, nu numai aceastea va zice Hristos celora ce i-au plăcut lui, ce-i va pune, de vor şi şedea şi, apropiindu-se, le va şi sluji. Deci, dară, ca şi noi să dobîndim o cinste ca aceaea, şi glas şi slavă. Ia, ni, să grăbim să nu rămînem afară. Ia, ni, să sîrguim, iubiţilor, să apucăm înainte, să lăsăm leanea cea deşartă, să lepădăm nădejdile ceale mincinoase, să nu ne mai înşălăm, să ne batjocurească vicleanul. Să nu ne arunce pre noi gîndul cel amăgitoriu, pînă mîine şi poimîne, căci că mulţi, multe sfătuindu-se, n-au ajuns pînă a doua zi, ce s-au răpit (126r) fără veaste, ca o păsăruică de uliu, şi ca mielul de lup, şi ca cel robit de tîlhari, neputînd nici să grăiască nemica, nici să facă ceva diată. Unii, culcîndu-se de cu sară sănătoşi, pînă dimineaţă n-au ajuns, alţii, şezînd la mease, acolea le-au ieşit sufletul, alţii, iară, mergînd pe cale, îndată au murit, alţii, fiind la baie, baia le-au fostu îngroparea, alţii, fiind de nuntă gătiţi, fără veaste s-au răpit. Şi acealeaşi haine le-au fost şi de nuntă şi de moarte, şi le-au fostu cîntăreţii plîngători, şi jucătorii tînguitori. Şi acestea toate le-am văzut şi le-am cunoscut. Şi, încă, mai rea iaste aceasta, că, de bună voia noastră, şi cu mintea păcătuim, şi ne înşălăm. Pentru aceasta nu avem nici o dragoste, nici o iertăciune de la Dumnezău, că nu ne înşălăm pren necunoştinţă, ce pren cunoştinţă, că auzim sfintele scripturi lăudînd cealea ce să facu şi noi nu le facem. Ce vă rog, dară, să nu fim numai ascultători învăţăturii, ce şi făcători, că, de are neştine obiceaiu rău de curvie şi, după ascultarea învăţăturii, îl va părăsi, acela cu adevărat iaste ascultătoriu cuvîntului. Oricine se va omili cuvintelor acestora şi se va face milostiv şi îndurătoriu, acela iaste bun ascultătoriu. Să facem, dară, şi noi aşa, ca să nu ne fie noao învăţătura aceasta de osîndă, căci auzim şi nu facem, [356] pentru că, de nu te poate înţelepţi moartea fratelui tău, niminea nu te va înţelepţi. Deaca nu te vei pocăi cînd vezi mortul, dară cînd te vei întoarce? Şi, de nu te vei umili dentru aceaste învăţături, niciodată nu te vei lăsa de păcate. Aceasta masă, dară, iubiţilor fraţi, den dumnezeieştile cuvinte ne-au pus noao fraţii noştri carii s-au dus mai’nainte cătră Hristos, aceastea bucate făcătoare de viaţă ne-au gătit, acest vin ne-au mescut, această veselie şi mîntuire ne-au dăruit, ca aceastea să cugetăm, şi zioa, şi noaptea, şi în tot ceasul, în besearecă, şi în casă, şi în tîrg, şi întru aşternuturi, şi la baie, şi la închisori, şi la desfătări, şi la adunări, ca să putem scăpa de ficleana leane, şi să ne întoarcem sufletele noastre cătră pocăinţă şi, măcară de acum înainte, să ne părăsim de păcatele noastre şi pre Stăpînul să-l rugăm, şi împărăţia ceriurilor să dobîndim, cu darul şi cu mila Domnului nostru Isus Hristos, că lui să cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în veacii veacilor, amin. (126v) Cuvînt al 35 a celui întru sfinţi Părintele nostru a lui Ioan Zlatoust. Pentru mincinoşii proroci, şi cei fără Dumnezeu eretici, şi de seamnele sfîrşitului veacului acestuia. Blagosloveaşte, Părinte. S-au zis cînd au vrut să să desparţă sufletul de trup. Duios iaste cuvîntul, pentru că, precum mi s-au arătat, iaste şi desăvîrşit. Iară, iaste plin de multă bucurie. Duios iaste, căci că, de acum, nu voiu mai grăi cătră voi. Iară, plin de toată bucuria iaste, căci că mi-au sosit vreamea să mă premenescu den lumea aceasta şi să fiu cu Hristos. Şi, în ce chip au zis Domnul : „Că de acum nu voiu mai grăi cătră voi”, aşa zic şi eu acum, cu duioasă inimă, pentru mincinoşii proroci, şi dascalii cei mincinoşi, şi de cei fără Dumnezeu eretici, pentru carii zicea şi apostolul: „Că oamenii cei vicleani şi vrăjitori vor procopsi spre rău, rătăcind şi rătăcindu-se”, pentru carii şi eu, de multe ori, [357] v-am învăţat şi multe cuvinte am făcut cu darul lui Hristos, precum ştiţi şi voi, o, iubitori de Dumnezeu. Şi, mai în toate vorbele meale vă aduceam aminte pentru aceştia, de veţi fi ţinînd minte cealea ce am zis ieri, iară ştiu că le ţineţ minte şi, mai vîrtos, cîţi sînt iubitori de osteneale, şi iubitori de Hristos, şi le sînt dragi cărţile, că celuia ce-i sînt dragi cărţile, adevărat i să cade să să chiame şi de Hristos iubitoriu, după cuvîntul cel dumnezeiesc ce zice: „Cela ce mă iubeaşte pre mine şi cuvintele meale păzeaşte, iubise-va de Părintele mieu. Cel ce mă iubeaşte pre mine în leagea mea să va nevoi, zioa şi noaptea, adecă în Evanghelie”. Şi, într-alte scripturi, unul ca acela are pururea nepărăsită pomenirea de Dumnezeu în inima lui, aşteptîndu-l pre el den ceriuri, şi pururea păzeaşte ceasul venirii lui, şi ţine pururea în mînile lui sfintele cărţi, şi nu uită niciodată aceale sfinte cărţi şi înfricoşate, întru carele iaste scris, cum că au şăzut la judecată şi cărţile s-au deşchis. Vezi cît folos iaste să cerceteaze neştine scripturile, precum aţi auzit şi de alte multe dăţi? Ce iaste, dară, aceasta ce vă zic? Că nimic ceva n-au lăsat, nici au tăcut de ceale ce-s de folos noao Sfînta Scriptură, ce petutindinea strigă pren proroci şi apostoli, şi pren singurul stăpînitoriul tuturor, dîndu-ne veaste mai’nainte şi păzindu-ne pre toţi, ca o maică duioasă de coconii ei. Mărturiseaşte mai’nainte şi pomeneaşte (127r) şi pentru ceale trecute, şi pentru ceale viitoare, şi nimica trecînd de ceale ce ni-s de folos, precum am mai zis. Şi aceasta nu să le grăiască acoperit ceva sau cu taină, ce strigînd şi glăsuind petutindinea, cu multă trudă, şi pren leage, şi pren proroci, şi pren apostoli, şi pren singur Stăpînul tuturor. Şi, pren Isaia, prorocul zice: „Strigă cu tărie, şi nu cruţa, şi, ca trîmbiţa înalţă glasul tău”. Şi, iarăş, zice: „Pre munte înaltu te suie, cela ce vesteşti de Sion.” Şi, mai’nainte zice: „Înălţaţi şi nu vă teamereţi”. Şi David zice: „Ostenit-am strigînd, uscatu-mi-s-au gîtlejul”. Şi Ioan Bogoslov, la săbornica lui epistolie, zice: „Socotiţi-vă pre voi, ca să nu piardeţi [358] cealea ce aţi lucrat, că mulţi înşălători au ieşit în lume”. Iară Pavel au zis: „Căutaţi cum cu amăruntul umblaţi”. Şi Domnul zice: „Eu făţiş am grăit lumii şi întru ascuns n-am grăit nimica”. Şi, într-alt loc, zice evanghelistul de Domnul că sta Isus şi striga, zicînd: „De însetoşază cineva, vie cătră mine şi să bea”. Vezi cîtă nevoinţă, cîtă osîrdie, cum strigă dumnezeiasca Scriptură şi nimeni nu e să priceapă? Şi, iarăş, fericitul Pavel au zis: „Păziţi-vă de cîini, păziţi-vă de lucrătorii cei răi, păziţi-vă de tăiare (adecă de eresuri). Căutaţi cum umblaţi, că zilele sînt vicleane şi multe ca aceastea sînt în dumnezeieştile scripturi ale Testamentului celui Vechiu şi celui Nou, care strigă şi ne deşteaptă pre noi den leanea noastră, iară noi facem tot împotrivă”, precum zice Domnul, pren Isaia prorocul: „Că, cu urechile lor, greu au auzit şi ochii lor i-au adormit”. O, cîte şi ce fealiuri de scripturi auzim şi nu le punem în mintea noastră! Pentru aceaea, şi fără de răspuns ne vom afla în zioa cercetării, cînd va veni să lumineaze ceale ascunse ale întunearecului, şi să vădească sfaturile inimilor, cînd va şădea judecata şi să vor deşchide cărţile, de carele acum nu băgăm samă, nici le ascultăm, căci că toţi, noi, umblăm pre cale rătăcită şi calea cea direaptă şi adevărată o am lăsat, şi ne-am făcut, ca şi de’nceput, cînd nu ne stăpîniai pre noi, Doamne, precum, zice prorocul. Şi, adevărat, la noi s-au plinit prorocia lui David, ce zice: „Şi s-au amestecat cu limbile şi au învăţat faptele lor”. Pentru aceasta sîntem de tot smeriţi, în tot pămîntul, pentru păcatele noastre, şi la noi au ajuns sfîrşitul veacului, precum scrie: „Făcutu-s-au şi păstorii lupi, şi oile zdrobite, şi foametea la uşi, nu foamete de pîine şi seate de apă, ce foamete de auzirea cuvîntului lui Dumnezeu”. Niciunul, dară, ce nădăjduiaşte spre Domnul, să nu să deznedăjduiască şi nu vă întristaţi, văzînd mai’nainte şi privind pre cela ce au zis: „Că cu voi sînt”. Aveţ, dară, nedeajde că nu va flămînzi Domnul sufletele direpţilor. Pentru această foamete zice Dumnezeu, pren prorocul: „Şi va fi în zilele acealea. Voiu (127v) [359] aduce foamete pre pămînt, nu foamete de pîine şi seate de apă, ce foamete de auzirea cuvîntului lui Dumnezeu şi a grăi făţiş”. Şi, alergînd de la răsărit pînă la apus, vor cerca cuvîntul Domnului şi nu vor afla. Vezi că nu zice pentru foametea pîinii, ce pentru cuvîntul lui Dumnezeu? O, foamete rea şi stricătoare de suflet, şi vătămătoare! O, foamete, pricina muncilor de veaci! Această foamete iaste pricina tuturor faptelor celor reale. Această foamete izvodeaşte toate răutăţile. Pre această foamete, văzîndu-o mai’nainte prorocul David că vine, să ruga lui Dumnezeu zicînd: „Dumnezeul mieu, nu tăcea de cătră mine”. Încă, şi pentru toţi cei nevoitori şi credincioşi au prorocit, zicînd: „Şi-i va hrăni pre ei în foamete”. Şi, într-alt loc, zice: „Şi, în zilele de foamete, să vor sătura”. Şi, iarăş, milostiv şi îndurătoriu iaste Domnul. „Hrană au dat celor ce să tem de el”, aceastea au zis David. Pentru aceaea cercetează scripturile, că nu flămînzesc niciodată. Să cercetăm scripturile, fraţilor, ca să nu flămînzim, cînd va veni foametea cea stricătoare de suflete, să le cercetăm, ca să nu ne înşălăm şi să ne clătească tot vîntul, pentru care zice Domnul cătră cei leaneşi: „Vă înşălaţi, necunoscînd scripturile”. Cearcă, iubitule, sfintele scripturi, că iaste învăţătură şi poruncă stăpînească, cercetează cu osteneală, cercetează şi cearcă, şi vei afla multă şi nenumărată avuţie, şi comoară ascunsă în ţarină. Cunoaşte Dumnezeiasca Scriptură, cearcă şi vei afla, şi, deaca vei afla, vinde toate, cîte ai, şi cumpără ţarina aceaea, adecă cunoştinţa cea bună a dumnezeieştilor scripturi, întru carele iaste ascuns Fiul, şi adevărata înţelepciune a Părintelui, pre carele, deaca îl vei afla, fericit vei fi, precum scrie: „Că fericitu e omul cel ce au aflat înţelepciunea”. Cercetează, iubitule, veri de eşti bogat, veri sărac, veri slugă sau slobod, bărbat sau muiare. Cercetează scripturile, că Dumnezeiasca Scriptură iaste sărătură a toată bunătatea. Ce să venim la urma cuvîntului, că, pentru sfîrşitul şi pentru prorocii mincinoşi iaste cuvîntul nostru, şi pentru dascalii cei mincinoş, şi pentru cei fără Dumnezeu eretici, [360] carii cură ca un lac mare, strîns de multă ploaie, şi au acoperit, şi au rătăcit pre mulţi. Şi, de unde s-au întîmplat aceasta? Aieve iaste că, den necunoştinţa şi den neînvăţătura celor mai mari, că, unde sînt păstorii neînvăţaţi, acolo să strîng şi lupii, şi prăpădesc oile, care, dară, să zici întîiu: „Au pentru sfîrşitul nostru, au pentru cei fără Dumnezeu eretici”. Şi să dovedesc învăţăturile lor ceale pîngărite? De aş avea vreame, cu adevărat le-aş ruşina învăţăturile lor ceale fără Dumnezeu şi faptele ceale fără cale. Ce mare iaste truda şi mult e cuvîntul, pînă a descoperi şi a scoate la iveală necuratele învăţături! Însă, de această dată, trebuiaşte să vădesc, den Sfintele (128r) Scripturi, pre aceştia, ca pre nişte vrăjmaş ai lui Hristos. Pentru aceaea, şi de proroci, cu cale, s-au numit lupi, şi de singur Domnul Hristos, şi de fericiţii apostoli. Şi nu numai lupi s-au numit, ce şi stricători, şi păgîni, şi împrotivnici, şi vrăjmaş, şi vicleani, şi hulitori, şi făţarnici, şi furi, şi tîlhari, şi urîţi, şi proroci mincinoş, şi dascali mincinoş, şi povăţuitori orbi, şi înşălători, şi ficleani, şi anti-hristi, şi învrăjbitori, şi fii celui ficlean, şi osfice, şi fără Dumnezeu, şi luptători de duh, carii au hulit duhul darului, cărora nu li să va ierta nici în veacul de acum, nici în cel viitoriu. Pentru carii să huleaşte calea adevearii, încă spre aceastea şi fiii vicleanului diavol să chiamă, precum au zis cătră ei Domnul: „Că voi sînteţi de la tatăl vostru, diavolul”. Şi, iară, bogoslovul: „Aieve sînt coconii diavolului”. Trebuie, dară, întîiu, pentru aceştia să cercetăm şi, apoi, pentru sfîrşitul veacului, şi să sfîrşim cuvîntul. De vreame, dară, ce au ajunsu la noi sfîrşiturile veacurilor, precum zice apostolul: „Şi s-au început vremile ceale reale şi fără-de-leagea foarte s-au înmulţit, şi dragostea celor mulţi s-au răcit, şi înşălătorii sînt mulţi, şi cei rătăciţi şi mai mulţi”, veniţi acum, să deşchidem sfintele cărţi, în carele, aflînd noi sfintele hotară, pre proroci zic, şi pre apostoli, ca să nu ne înşălăm noi şi să nu ne învăluim de tot vîntul descăliii şi vicleşugului omenesc, spre meşteşugul înşălăciunii, să nu rămînem [361] jos, ce să ne suim cu sfinţii ucenici în fericitul munte şi să auzim de la păstoriul nostru cel bun, zicînd: „Luaţi aminte, să nu vă înşălaţi”. Şi Ioan aceastea îţi zice: „Socotiţi-vă pre voi, să nu piardeţi cealea ce aţi lucrat”. Aşijderea, şi Pavel: „Vedeţi cîinii, vedeţi cum umblaţi”. Şi aceastea, vedeţ, nu iaste alt nimic, fără numai ne zic ca să ne păzim noi de ceia ce ne înşală cu piialea oilor şi dedesupt ascund lupul şi înşală pre cei mai leaneş şi, ca un lucru foarte trebuincios, petutindinea să zice în Dumnezeieştile Scripturi: „Aceastea vedeţi, privegheaţi, şi vă rugaţi, nu numai pre voi, ce de toată turma”. Niciuna de ceale ce-s de folosul nostru n-au tăcut Sfînta Scriptură, iară mie îm vine a lăcrăma, cînd auz pre unii den beseareca noastră zicînd că aceastea nu le zic sfintele scripturi. Şi aceasta, nu numai de la mireani auz, ce şi de la ceia ce să arată a fi păstori şi ţin locurile apostolilor şi ale prorocilor, iară nu faptele cărora iaste cu cale să le zică. Vai de voi, povăţuitori orbi, şi neînvăţaţi, şi neîntăriţi, carii vă înfrumuseţaţi cu hainele şi părăsiţi cuvîntul lui Dumnezeu, şi slujiţi pîntecelui, cărora le iaste Dumnezeu pîntecele şi slava, carii luaţi laptele, şi miarea, şi carnea turmei, şi de oi nu vă e grijă, pentru care aveţi a da samă la zioa judecăţii! În ce chip veţi scăpa, negrijind de atîta spăsenie? Că eu (128v) voiu adaoge încă cuvîntul şi voiu arăta mai multe mărturii den dumnezeieştile scripturi, şi den evanghelii, şi den proroci şi apostoli, cu ajutoriul lui Hristos, ca să să astupe toată gura ce grăiaşte strîmbătate, iară celora ce iubescu cuvîntul să li să lumineaze inima. De unde, dară, să încep? De la cela ce au zis: „Eu sînt începutul şi sfîrşitul”. Ce să-ş strîngă fieştecare mintea lui la el şi să lase toată grija lumească. Zise, dirept aceaea, Domnul: „Vedeţi, nu vă înşălaţi, că mulţi vor veni în numele mieu, zicînd: ‚Că eu sînt Hristos’ şi pre mulţi vor înşăla”. Şi, iară, păziţi-vă pre voi de proroci mincinoşi, carii vor veni cătră voi cu îmbrăcămînt de oaie, iară pe denlăuntru sînt lupi răpitori, ce să-i cusnoaşteţi pre ei den roada lor, adecă den cuvinte, den prorocia cea [362] mincinoasă, den făţărie, den slăvirea cea rea, şi din hula lor să-i priceapeţ, că nu poate pomul cel putred să facă roadă bună, că tot pomul, de pe roada lui, să cunoaşte. Aşa şi voi, pre unii ca aceştia, den roada lor, adecă den cuvintele lor, să-i cunoaşteţi şi, deaca îi veţi cunoaşte, nu-i luaţ pren casele voastre, nici le ziceţi să să bucure, nici să-i întrebaţi, nici să le răspundeţi cuvînt. Nu lepădaţi mărgăritarile voastre înaintea lor, ce vă păziţi de aluatul lor, adecă de eresul lor. Nimeni den voi să nu se mînie pre mine, că Dumnezeu iaste cel ce grăiaşte: „Ascultaţi, păstorilor, glasul păstoriului celui mai mare, ascultaţi, şi pre voi vă socotiţi, şi pre toată turma, vedeţi pre cîini, vedeţi pre furi, că cela ce nu întră pren uşă în staulul oilor, ce să suie preaiurilea, acela fur iaste şi tîlhariu”. Şi, iară, zice pentru ei: „Cela ce nu e cu mine adease împotrivnic îm iaste mie”. Şi, iară, cătră ei zice: „Voi, de la tatăl vostru, Diavolul, sînteţi”. Şi, iară: „Vai de voi, că închideţi împărăţia ceriurilor, că nici voi întraţi, nici pre alţii să vie lăsaţi”. Şi, într-alt loc, iarăş zice: „Voi nu sînteţi den oile meale”. Vezi cum vădeaşte şi ruşinează petiutindinea Domnul pe păgîni şi pre eretici, ca să nu ne rătăcim noi? O, iubire de oameni nespusă! O, milă nepovestită! O, bunătate neasămănată! Ce vom da Domnului pentru aceastea toate? O, voi păstorilor, şi împreună cu noi păstori, iată, puţine den ceale multe am zis, cum că petiutindinea ne porunceaşte Domnul să ne păzim şi strigă pren sfintele evanghelii: „Vedeţi, priveghiaţi, nevoiţi, siliţi!” Şi, nu numai pren evanghelii, ce şi prin purtătorii de Dumnezeu proroci şi pren cuvîntătorii de Dumnezău apostoli aceaste-ş zice, că, întru toţi aceştia, el grăiaşte precum va. Şi-m mărturiseaşte cuvîntul Pavel, zicînd: „Celui ce grăiaşte întru noi, Hristos”. Ia, ni, să aducem, dară, la mijlocu pre bogoslovii apostoli şi să auzim de la ei ce ne învaţă pentru cei fără Dumnezău eretici: „Spune-ne noao, fericite Petre, care te-au fericit Domnul Isus Hristos, spune-ne pentru ceia ce înşală şi vor să amăgească turma lui Hristos, pre carea ţi-o au dat şi ţi-o [363] au încredinţat mai marele păstoriu şi socoti // (129r) toriul sufletelor noastre! Spune, cîte ţ-au dăruit Duhul cel Sfînt şi întăreaşte turma ta asupra lupilor celor ascunşi, ca şi dascalul tău, Hristos, Domnul nostru”. Fericitul Petru zice: „Aceasta cunoaşteţi întîiu, că, în zilele ceale de apoi, vor veni batjocuritori, de vor umbla după poftele lor”. Şi, iară, zice: „Dentru voi să vor face dascali mincinoşi, carii vor scoate eresuri de perire, şi se vor lepăda de Stăpînul care i-au cumpărat pre ei, şi mulţi vor urma înşelăciunii lor, a cărora plata nu va zăbăvi şi perirea lor nu va dormita, fiii blestemului, căci că au lăsat calea cea direaptă şi umblă după înşelăciunea minţii lor!” Aceastea au zis Petru, cel adevărat fericit Petru, piatra credinţii pre carea a zidit Hristos beseareca, Petru, carele ţine cheile împărăţiii ceriului, Petru, carele au îmblat deasupra valurilor mării, iubitoriul cel fierbinte al domnului Hristos, carele au omorît pre Simon fărmecătoriul, la Roma, ca un vîrhovnic apostolilor şi, mai mare, pre tîlhariul şi furul cel mai mare, şi ucenicul diavolului în eresuri. Aşijderea, şi Ioan au zis: „Aieve sînt lucrurile diavolului”. Vezi cum grăiaşte Hristos întru toţi? Pentru că, şi la Evanghelie, aceastea au zis cătră aceia: „Că voi sînteţi de la tatăl vostru, diavolul”. Ştiu pre mulţi că zicu că şi pre aceia Dumnezău i-au zidit, zicînd că, fără de Dumnezău, nu s-au făcut nici un lucru, necunoscînd ce sînt acealea ce grăiescu, nici pentru ceale ce adeverează. Că, însă, cum că Dumnezău i-au zidit, aceasta şi eu o zicu, dară să facă fapte bune, ca să le urmăm lor, şi să ne facem fii lui Dumnezău, prin direapta credinţă. Ce, să ne întoarcem la urma cuvîntului. Ioan au zis: „Şi acum mulţi antihristi s-au făcut”. Şi, iară, zice: „Socotiţi-vă pre voi, ca să nu piiardeţi cealea ce-aţ lucrat, că mulţi înşelători s-au arătat în lume”. Şi, iară: „Iubiţilor, nu creadeţ în tot duhul, adecă în toată învăţătura nu creadeţ, ce ispitiţi duhurile, de sînt de la Dumnezău, că mulţi proroci mincinoşi au venit în lume.” Şi, iară, zice: „De va veni cineva cătră voi şi nu va aduce această învăţătură cu el, să nu-l primiţi în case şi să [364] nu-i ziceţ ‚bine-ai fi’, că, cine îl va cerca de sănătate, să însoţeaşte cu faptele lui ceale vicleane”. Şi, iară, zice: „Tot cela ce calcă şi nu stă la învăţătura lui Hristos n-are Dumnezău”. Aceastea zice Ioan, fiul tunetului, cel iubit mai mult decît toţi sfinţii, cela ce-au întărit beseareca, den marginea lumii pînă în margine, Ioan, carele au astupat gurile ereticilor cu bogoslovia. Iacov n-au zis?: „Oricine va vrea să fie priatin lumii, să face vrăjmaş lui Dumnezău”. Ascultaţi, toţi, carii vă împrieteniţi şi mîncaţi cu ereticii, răspuns de dosedire, că sînteţi vrăjmaşi lui Hristos, că nici cela ce să împrieteneaşte cu vrăjmaşii împăratului nu poate să fie lui priaten, ce, încă, nici a trăi nu e vreadnicu, ce, împreună cu vrăjmaşii, îl vor piarde. Şi Iuda au zis lui Iacov: „Arătatu-s-au oarecarii oameni cei de demult, ce-s scrişi mai’nainte spre acestu păcat păgîn, schimbînd darul lui Dumnezău (129v) spre necurăţie şi de singur Stăpînul şi Domnul Isus Hristos lepădîndu-se. Şi, iară, zice: „În vremile de apoi se vor face batjocuritori şi vor îmbla după poftele lor ceale necurate”. Aşa sînt ceia ce petrec viaţa lor fără frică, cum pot. Nuori fără de apă, pre carii îi poartă fiece vînt. Steale rătăcite cărora ceaţa întunearecului în veaci să păzeaşte. Aceastea şi altele, mai multe, ne învaţă bunul Iuda. Vino, dară, şi tu, Pavle, vasul cel ales. Spune-ne, şi tu, după darul ce ţi s-au dat de la Dumnezău. Spune-ne noao pentru acestu veac. Vădeaşte pre lupii cei ascunşi. Făţişază şi ruşinează pre furii şi tîlharii turmei cei sfinte a lui Hristos, Dumnezeul nostru. Pavel au zis: „Eu ştiu că, după sfîrşitul mieu, vor veni lupi grei la voi, carii nu le va fi milă de turma mea”. Vezi asămănare de cuvinte ale prorocilor împreună şi ale apostolilor? Vezi pre bogoslovi cum să tocmescu în cuvinte petutindinea pentru cei fără de Dumnezău eretici, numindu-i pre ei cîini şi lupi?, precum şi aiurilea Pavel zice: „Vedeţi cîinii, vedeţi lucrătorii cei răi, vedeţi tăiarea, vedeţi să nu fie cineva să vă înşale prin filosofie şi deşartă înşelăciune. Căutaţi cu de-adins cum îmblaţi, că zilele sînt vicleane”. Ce răspuns va da acela ce va auzi aceaste [365] învăţături şi se va lenevi? Şi, într-alt loc, iară zice: „Învăţături de multe fealiuri şi fără treabă nu le prea primireţi”. Şi, iară: „De omul ereticu, după o învăţătură, şi a doa, fugi de la el”. Şi, iară: „Oamenii cei vicleani şi vrăjitori vor procopsi mai spre rău, înşelînd şi înşelîndu-se”. Deci, ascultaţi, iarăş, ceia ce vă împrieteniţi cu ei, că la cei spurcaţi nemica nu iaste curat, ca să scăpaţi de urgia ce vine asupra lor. Dară, cîţ vă pîngăriţ cu ei la desfătări, cum îndrăzniţi de vă priceştuiţi cu dumnezeieştile şi înfricoşatele taine ale lui Hristos? Au n-auziţi pre fericitul Pavel, strigînd: „Că nu puteţi să mîncaţi şi den masa Domnului şi den masa dracilor? Ieşiţi den mijlocul lor, zice prorocul, şi de necurat nu vă atingeţ”. Oare, ascultaţi-ne la aceasta ce zicem? Oare, plecaţi-vă spre aceastea? Au în zadaru ostenim şi grăim cuvînt? Însă, pentru ceia ce vor şi să nevoiescu să auză cuvîntul şi să-l facă nu mă voiu mînia, nici voiu înceta cuvintele lui Pavel, ce aceasteaş, iarăş, zicu şi ascultaţi: „Nu vă faceţ, cumpănindu-vă într-alt chip cu cei necredincioşi, pentru că ce împreunare e luminei cătră întunearec? Unde sînt cei dîrji cu gura şi cei deşărţi răi grăitori ce zicu că nu sînt aceastea den Sfînta Scriptura, cărora le iaste Dumnezău pîntecele şi slava, şi iubesc tot ceale păminteşti?” Aceastea au zis Pavel, rostul besearecii, vasul cel ales, cel mult luptătoriu şi viteazul Pavel, lăuta cea cu viersu dumnezeiescu, propoveduitoriul lui Hristos şi scriitoriul învăţăturilor, trîmbiţa cuvîntului, ritoriul bunei credinţe, mreaja limbilor. Şi, însă, fericiţii şi bogoslovii apostoli aceastea şi altele mai multe au zis pentru cei fără Dumnezău şi (130r) necredincioşi eretici. Iară prorocii, mai’nainte, şi ei aseamenea au zis: „Ce trebuie a-i aduce şi pre dînşii la mijloc”. Că David au zis: „Nu iaste în gura lor adevăr”. Şi, iară, zice: „Doamne, pre ceia ce te urăscu i-am urît şi pentru vrăjmaşii tăi mă topiiam, cu desăvîrşit urîciune îi urîiam pre ei, întru vrăjmaşi mi să făcea mie”. Şi înţeleptul Solomon au zis: „Că cei necuraţi să făţărescu a fi curaţi”. Şi, iară, zice: „Fiule, să nu te înşale bărbaţi necuraţi, [366] nici să mergi în cale cu ei”. Şi prorocul Isaia au zis. Mai vîrtos, încă, Dumnezău grăiaşte prin prorocul: „Fii am născut şi i-am înălţat, iară ei s-au lepădat de mine”. Şi, iară zice: „Nu iaste a te bucura cu necuraţii”, zice Domnul. Oare ajungă aceastea? Au să aducem la mijloc pre toţi prorocii carii zicu aseamenea cu aceastea? Iară ajung şi aceastea cătră ceia ce li-i dragu să le facă, că cela ce nu ascultă de cîte am zis, nici ceale mai multe nu le va asculta. Iară, încăş, ia să mai zăbăvim la cuvintele lui David, să vedem cum arată şi dovedeaşte vicleşugul cel ascuns ce iaste întru ei, şi zice: „Nu iaste în gura lor adevăr, inima lor e deşartă”. Vezi înţeleagerea prorocului, cum dovedeaşte, şi descopere, şi ruşinează pre slăvitorii cei răi, ca să nu ne rătăcim noi? Auziţi, pravoslavnicilor, şi nu vă amestecaţi cu ereticii. Ascultaţi, păstorilor, şi vă cutremuraţi, şi nu tăceţi, ce mărturisiţi vicleşugul păgînătăţii lor. Nu daţi locu diavolului. Nu lăsaţi uşă lupilor. Urmaţi pre fericitul apostol Petru, că, hulind la Rîm acel de trei ori blestemat Simon şi zicînd cum că au fostu el putearea lui Dumnezău, iară Petru nici macară un ceas n-au tăcut, nici au răbdat, ce, văzîndu-l pre el şi mincinos, scoţîndu-l şi tîlhariu şi potrivnic lui Dumnezău, şi surpîndu-l, l-au dat pierzării. Aşijderea, încă, şi pe fiul lui (iară, mai vîrtos, al diavolului) pre spurcatul Mundan şi necuratul şi fără Dumnezău, împreună cu doao preacurve, vădindu-l sfîntul apostol cu multă osîrdie şi dovedindu-l că iaste fără Dumnezău, şi mincinos asupra lui Hristos, şi proroc mincinos, i-ai astupat şi i-au legat pîngărita lui gură întru numele lui Isus Hristos, neputînd mai răbda sau suferi cu îndelungare de vreame hula lui. Aşa faceţ şi voi, o, păstorilor, şi nu vă împreunaţi cu lucrurile ceale nerodnice ale întunearecului, ce, mai vîrtos, încă, să şi vădiţi, precum au făcut şi apostolii, şi tatăl lui Dumnezău, David, carele au făcut pentru aceştia multe trude şi multe nevoinţe, vădind, şi arătînd, şi strigînd cătră Dumnezău asupra lor, [367] şi zicînd: „Pînă cînd păcătoşii, Doamne, se vor lăuda? Răsipeaşte-i pre ei întru putearea ta. Dă-le lor, după faptele lor. Doamne, în cetatea ta, chipul lor să-l batjocureşti, că cealea ce le săvîrşeşti tu, ei le strică”. Şi, iară, să ruga David, făcînd rugi cătră Dumnezău, ca să vie el singur să plinească pofta lor, şi zicea: „Doamne, pleacă ceriurile şi te pogoară. Doamne, nu zăbăvi. De grabă să necuprinză (130v) pre noi mai’nainte îndurările tale, Doamne”. Deci, iubitoriul de oameni, Dumnezău, carele va să mîntuiască toţi oamenii şi să vie la cunoştinţa adevărului, cel ce e aproape tuturor celora ce-l chiamă pre el întru adevăr, n-au trecut cu auzul, nici au lepădat rugăciunea sfinţilor, ce au plecat ceriurile, şi s-au pogorît, şi toate le-au tocmit, spre mîntuirea neamului nostru. Şi toate le-au arătat, făcînd şi învăţînd, apoi, vrînd să arate că, cîţi vor să fie mai mari besearecilor, aşa trebuie să gonească pre eretici. Au făcut biciu de ştreang, şi au întrat, şi au scos pre toţi den besearecă, şi i-au gonit, zicînd: „Casa mea iaste casă de rugă şi voi o aţ făcut casă de tîlhari”. Ascultaţi, mai marii besearecilor, că pentru voi au arătat pildă bună, ca să urmaţi după el, şi să vă păziţi de lupi, de toate părţile, şi să-i goniţi, şi păziţi turma nevătămată. Şi, deaca i-au scos pre toţi afară, adecă pre ceia ce cugeta împotrivă, apoi au spus şi pustiirea lor, şi stingerea ce va să le vie den neam în neam celora ce cugeta ceale împotrivă, zicînd: „Iată, se va lăsa casa voastră pustie”. Vezi cîte cuvinte s-au făcut, că vrajmaşii şi vicleanii besearecii, adecă ereticii, în toate neamurile se dau peririi, după cuvîntul Domnului, ce-au zis: „Că toată sădirea ce nu o au sădit Părintele mieu se va dezrădăcina”, precum au şi fostu, căci că el o au făcut aceasta întîiu şi o au arătat, iară, după înălţarea lui la ceriuri, iară s-au luptat cu ei fericiţii apostoli. Şi, apoi, după aceştia, dumnezeieştile lor învăţături, şi dascalii besearecii, şi ceale după vremi sfinte săboară care s-au făcut, pre aceştia dezrădăcinîndu-i, adecă pre ceia ce nu s-au pocăit, i-au dat spre pierzare, după cum e scris: „Că vei piarde pre toţi ceia ce grăiescu minciuna”. Au n-au perit şi s-au prăpădit toţi, pentru fărădeleagea lor? Căci ce, unde sînt ceia ce să lupta atuncea cu beseareca, împăraţi, [368] şi putearnici, şi înţelepţi? Au nu s-au risipit şi au perit, ca cum n-ar fi fost? Unde iaste înfierbîntarea şi semeţia jidovilor? Unde iaste Simon fărmecătoriul, ereticul cel mai mare, ucenicul diavolului şi al jidovilor, şi înainte-alergătoriului Antihrist? Unde iaste cel rău născut de el, Mundan, nameasnicul hulii, şi necurăţia lui, exarhul răutăţilor, cu ceale doao preacurve, şi altele, cîte se grăiesc ale lor urîte, şi scîrbite, şi necurate fapte carele nu să cade să să arate? Pentru carele zicea şi apostolul Petru că: „Ceale ascunse ce să fac de dînşii, grozav iaste a să şi grăi?” Unde iaste Marchion? Unde e Ualie? Unde e Manind? Unde e Vasilid? Unde e Neron? Unde e Iulian? Unde e Arie? Unde e Nestorie? Unde sînt toţi ceia ce să lupta cu beseareca? Cum zice şi David, : „Încunjuratu-m-au cîini mulţi. Au n-au perit toţi, şi s-au răsipit pentru hula lor, şi s-au izgonit ca nişte lupi?”, pentru că ş-au aflat împotrivnicii şi viteajii războinici şi păstori, pre mai marii besearecilor (131r) carii au fost în vremile acealea, pre fericiţii bărbaţi? Însă multă osebire vedem între păstorii cei de atuncea şi între aceşti de acum. Aceia au fost luptători, iară aceştia fugători, aceia nevoitori, iară aceştia mîncători, aceia înfrumuseţa cărţi şi învăţături, iară aceştia haine şi rîsuri. Iară aceştia, ca nişte năimiţi, lasă oile şi fug, iară aceia ş-au pus sufletul pentru oi şi au urmat păstoriului celui bun, Domnului nostru, Isus Hristos. O, ferice de aceia bărbaţi, a cărora numele s-au scris în cartea vieţii, de carii s-au spămîntat dracii şi s-au cutremurat ereticii, pentru carii s-au astupat toate gurile celor ce grăiesc strîmbătăţi. Îmi vine, dară, să zic şi eu aseamene cu David, carele zicea, plîngînd: „Unde sînt milele ceale de‘nceput, Doamne?” Să zic şi eu, lăcrămînd: „Unde iaste fericita aceaea horă a episcupilor şi a dascalilor carii străluciia în lume, ca nişte lumini, ţinînd cuvîntul vieţii?” Dară, ce ne opreaşte să aducem la mijloc şi pre aceştia den cei mulţi, puţini, de vreame ce pomenirea lor iaste sfinţire sufletului? Unde iaste Evodie, mireazma besearecii, şi nameasnic, şi următoriu sfinţilor apostoli? Unde [369] iaste Ignatie, lăcaşul lui Dumnezeu? Unde iaste Dionisie, pasărea ceriului? Unde e Ipolit, cel prea dulce şi cu bună dragoste? Unde e marele Vasilie, cel cu puţin întocma cu apostolii? Unde e Atanasie, cel lacom de eretici? Unde e Grigorie, al doilea bogoslov, ostaşul lui Hristos, cel nebiruit? Unde e celalalt, tizul lui? Unde e Efrim, mîngîiarea celor întristaţi, povaţa tinerilor, îndireptarea celor pocăiţ, sabia cea cu doao ascuţite asupra ereticilor şi vasul Duhului Sfînt şi al bunătăţilor. Vezi, cîtu e mijlocul şi osebirea fericiţilor şi sfinţilor acelora bărbaţi de aceştia ce sînt ai vremii de acum? Ştiu şi pre alţii purtători de Dumnezeu dascali, ce destul iaste de cîţi am zis. Aceia, precum am zis, ş-au pus sufletul lor pentru oi, iară aceştia lasă oile şi fug. Aceia au fost tari, şi cu cuvîntul şi cu lucrul, iară aceştia la bani, şi la agonisite, şi la cai, şi la catîri, şi moşii, şi cirezi, şi turme, şi bucătari, şi la mease desfătate multă osîrdie pun. Şi multă grijă au pentru aceastea, în toate zilele şi nopţile, iară, pentru turma cea cuvîntătoare, n-au nici o grijă, pentru carea au a darea samă la marea şi înfricoşata zioa judecăţii. Apoi, de-i întreabă cineva pentru cărţi, răspund şi zic: „Sînt sărac şi nu poci să cîştig cărţi”. Şi, apoi să poartă, nu ca săracii, ce cu haine scumpe şi luminate, cu mînicile pînă la deagete şi cu gulere late, şi cu slugi multe, încă, mai vîrtos, cu bucătari, pentru carii grozav lucru iaste a grăi cineva, că, den avuţie multă, cîştigă şi roabe muieri. O, ruşine mare! O, avuţie rea! O, amară iubire de argint! O, nesaţiu de pîntece! Dentru aceastea, dară, să pogoară vrăjbile, şoaptele reale, ponosluirile şi (131v) ocările, şi turburările, apoi, deaca îi cercetează neştine, răspund, de zic: „Cui fac eu strîmbătate? Am puteare, cu ale meale, să fac cum voi vrea” Iară, deaca să iveaşte vreunul den eretici a grăi cu îndărătnicie, nici unul nu să află să stea împotrivă, nici unul nu e luptătoriu, toţi săraci, toţi tăcuţi, toţi fugari. O, mare necunoştinţă! O, rădăcină rea a tuturor răutăţilor, iubire de argint, că, pentru căci sîntem bogaţi, ne pare că ne vom spăsi, ce mai iuşor iaste să treacă funea corăbiii [370] pren urechile acului decît bogatul să între întru împărăţia ceriului. Desfătîndu-vă, şi îmbătîndu-vă, şi înălţîndu-vă, veţi să biruiţi eresurile? Dară că ceia ce să desfătează, şi să îmbată acum, şi să împodobesc cu haine multe, şi cu aur multu, nici pre noi nu ne ascultă. În ce chip veţi putea să arătaţi altora sărăcia cea bună a lui Hristos, celui ce au sărăcit pentru noi, care au învăţat pre ucenicii lui să n-aibă nici aramă la bîrnele lor? Adevărat vă înşălaţi, necunoscînd scripturile. Dară n-auziţi pre Domnul, zicînd?: „Fericiţi sînt cei săraci cu duhul”. Şi nu grămădiţi avuţie pre pămînt, avearea voastră s-au înmulţit şi cuvîntul vostru au perit, hainele voastre le mănîncă moliile, de care aveţi a da samă la mai marele păstoriu, Hristos, şi nu socotiţi că fieştecare va să dea samă la Dumnezeu pentru sine. Şi voi, păstorilor, veţi să daţi samă şi pentru voi, şi pentru oi. Arhiereii, şi preoţii, şi diaconi, fieştecare, precum s-au încredinţat, ce socotiţi să nu uitaţi talanţii, socotiţi-vă pre voi şi toată turma, păziţi-vă să nu lipsască vreo oaie den turmă, că bine să ştiţi că, de va rămînea vreo oaie den turmă, pentru leanea voastră, şi o vor mînca hiarăle, toată viaţa voastră o va piarde, că sîngele ei, den mînile voastre, o va ceare judecătoriul. Ce vă deşteptaţi de acum înainte şi propoveduiţi cuvîntul, lăsaţi toată grija lumii, căutaţi cu amăruntul cum umblaţi, vedeţi pre cîini, vedeţi, zic, şi nu părăsesc zicînd, vedeţi lupii, vedeţi tîlharii, vedeţi furii, vedeţi că mulţi înşălători au ieşit în lume, preveghiaţi şi fiţi treaji, cîţi aţi luat asupra voastră banul Domnului, privegheaţi şi luaţi aminte de înfricoşata zi a venirii lui, cînd va veni să facă socoteală cu voi, la cîţi au dat talantul. Aceastea, dară, avîndu-le în mintea voastră, iubiţilor, paşteţi turma lui Dumnezeu carea vi s-au dat, precum zice apostolul, nu cu îndemnarea cuiva, ce de bună voie, nu cu rea cîştigare, ce cu osîrdie, nici ca cum aţ stăpîni de tot clirosul, ce să fiţi pildă turmii şi, arătîndu-se păstoriul cel mare, să luaţi cununa măririi cea neveaştedă. Iară, aceastea-ş zic: „Ascultaţi, dară, preoţii Domnului, împăraţii pămîntului şi toate năroadele, boiari [371] şi toţi judecătorii pămîntului, tinerii şi fecioarele, cei bătrîni cu cei tineri, băgaţi în urechile voastre toţi (132r) cei ce lăcuiţi în lume, mici şi mari, bărbaţi şi fămei, împreună bogat şi sărac”. Rogu-vă pre toţi, luaţi aminte la ceale ce să grăiesc, că voiu să vă îndestulez şi să dovedesc den sfintele scripturi că nu-s toţi creştini, cîţi să cheamă creştini, ce numai numele au şi să înşeală, că, cu cuvîntul mulţi sînt creştini, iară, cu fapta, foarte puţini, cu chipul sînt ca nişte ucinici ai lui Hristos, iară cu firea sînt vînzători, cu cuvîntul sînt buni credincioşi şi milostivi, iară cu faptele sînt elini, cu numele creştini, şi cu faptele păgîni, precum au zis prorocul: „Că s-au împreunat cu limbile şi au învăţat faptele lor”. Şi, adevărat, la noi s-au plinit prorocia lui, că ce creştini sînt aceia carii păzesc basne jidoveşti, şi elineşti, şi ursitorile, şi vrăjile, şi astrologhiele, şi fărmecătoriile, şi advarele şi obriciri de zile, şi de luni, şi de ani, şi trepepnice, şi cuviruri, şi glasuri de pasări, şi ceia ce aprind lumini la fîntîni şi să scaldă, şi ceia ce păzesc întimpinările, şi ceia ce mănîncă jărtvele bozilor, şi sînge sugrumat, şi mîncat de hiară, şi mortăciune, şi alte ca aceastea multe? Dară, cum pot să fie creştini, carii le fac aceastea? Şi cu ce îndrăznire cutează de să numesc creştini? Şi în ce chip cutează de cuminecă cu sfintele taine carii sînt mai răi decît elinii? Şi, iarăş, ce creştini sînt ceia ce fac chipurile păgînilor, şi-ş schimbă feaţele lor şi glasurile, şi joacă şi bat în palme, sau ceia ce să îmbracă în haine fămeieşti? Cîţi fac şi primesc unele ca aceastea nu le e nici de un folos a să numi creştini, că, în ce chip o fată fecioară, pînă-ş păzeaşte fecioria, cu cale şi cu cinste să chiamă şi iaste fecioară, iară, de să va înşăla de cineva şi să va sminti, de-cii nu mai iaste fecioară, aşa şi cel ce să chiamă creştin, de nu va ţinea tocmealele şi va călca poruncile, şi va face faptele limbilor, nu să cade să să chiame creştin. Cunoaşteţi, dară, toţi, iubiţilor, că, cu aceale puţine cuvinte, ne-am despărţit de aceastea, zicînd: „Lepădu-mă de Satana, şi de toate lucrurile lui.” Zis-ai: „De toate”? Vezi ce ai zis?: „Toate lucrurile lui”. Dară, [372] aceastea ce fac, ale cui sînt? Socoteşte-te, rogu-te, cui făgăduieşti, nu la îngeri, nu la împărat pămintesc, nu la biruitorii veacului acestuia, ce la singur Împăratul Împăraţilor şi biruitoriul biruitorilor. Cu acesta te-ai tocmit, şi ai mărturisit, şi ai făgăduit înaintea a multora mărturii, în mînile lui. Dară, eşti şi tu şi cuvintele tale? Deci, dară, aşteaptă-l să vie den ceriuri, să-ţi aducă foiţa ta şi cuvintele gurii tale, să să citească înaintea îngerilor şi a oamenilor. Socotiţi-vă, dară, fraţilor, şi vă păziţi, încai de acum înainte, de faptele păgîneşti, că auziţi ce zice apostolul: „Aceasta, dară, zic şi mă mărturisesc în Domnul”. Cum, de acum să nu mai umblaţi, precum umblă şi cealealalte limbi, (132v) cu înşălăciunea minţii lor, carii sînt întunecaţi cu gîndul, iară voi n-aţi învăţat aşa de la domnul Hristos. Înţeleageţi, fraţilor, ceale ce să grăiesc şi nu vă amestecaţi cu ceia ce le fac aceastea, că mulţi sînt ucenici pierzării şi încă tot să adaog. Socotiţi că zilele sînt vicleane şi vreamea ajută slugilor ei. Şi nu te mira de să fac păstorii lupi, că şi apostolul Pavel, răspunzînd cătră episcopi şi cătră preoţi, zicea: „Că dentru voi să va scula bărbaţi, de vor grăi îndărătnicii”. Pentru aceasta să nu vă înşale cineva, avînd denafară chip îngeresc, că, pentru aceasta, zicea şi Hristos: „Vedeţi să nu vă înşale cineva”. Şi eu, iarăş, aceasteaş zic: „Să nu vă înşale cineva, nici den cei denlăuntru, nici den cei denafară, nici episcop sau preot, sau diacon, sau cetitoriu, sau boiariu, sau bogat, sau sărac, sau măcară cine ar fi, acela carele grăiaşte îndărătnicii Anatha să fie”. Ceia ce vin cătră voi cu îmbrăcămintea oilor, iară pe denlăuntru sînt lupi răpitori şi au chip de creştinătate, iară de putearea ei sînt lepădaţi. Însă, voi, fraţilor, nu vă rătăcireţi, ce, precum aţi apucat de la Isus Hristos, într-aceaea să umblaţi şi Dumnezeul păcii va fi cu voi. Şi, însă, pentru aceastea pînă aci să sfîrşim şi să încetăm cuvîntul, iară încăş puţine să mai zic pentru sfîrşitul lumii şi apoi să fac coneţ. Iară, cînd încep a grăi pentru sfîrşitul lumii, îm vine frică şi mă cutremur, că toate minunile Domnului sînt mari, şi înfricoşate, şi [373] slăvite. Iară taina sfîrşitului şi a dooa a lui venire covîrşaşte cuvîntul, şi mintea, şi gîndul, şi treace peste toată poveastea, şi spămîntează tot auzul, că şi apostolii mare nevoinţă şi multă pohtă avea să auză de la dascalul lor, pentru seamnele şi pentru sfîrşitul lumii şi, precum, de multe ori aţi auzit evanghelia grăind că, şăzînd Isus în muntele maslinilor, s-au apropiat cătră el ucenicii, fiind singur şi au zis: „Spune-ne noao ce iaste semnul venirii tale şi al sfîrşitului veacului?” Vezi înţelepciunea şi cunoştinţa sfinţilor ucenici? Cînd vrea să întreabe ceva de vreun lucru mare, mergea toţi împreună şi, încă fiind el singur, şi-i ziseră: „Spune-ne noao, Stăpînule, spune-ne noao, bunule, spune-ne noao cel ce cunoşti inimile, spune-ne noao Tu, cela ce ştii şi ceale dentîiu şi ceale de apoi, spune-ne noao, cela ce le ştii toate mai’nainte de facerea lor, spune-ne noao, făcătoriul tuturor, spune-ne noao, Părintele veacului celui viitoriu, spune-ne noao ce iaste semnul venirii tale şi al sfîrşitului veacului? Cînd vei veni să judeci viii şi morţii a toată lumea? Cînd vei surpa toată biruinţa, şi putearea, şi volnicia? Cînd ţi să va închina tot genuchiul celor cereşti, şi a celor păminteşti, şi a celor dedesuptul pămîntului? Spune noao ce e semnul venirii tale?” Iară Domnul zise lor: (133r) „Vedeţi, nu vă amăgiţi, că mulţi vor veni cu numele mieu, zicînd că: „Eu sînt Hristos. Deci, socotiţi-vă să nu vă înşale nimenea, că vreamea iaste aproape”. Aceaea ce au zis atuncea iaste aceasta ce vedem noi, cu ochii noştri. Atuncea au zis: „Că aproape iaste vreamea, iară acum s-au început, precum vedem”. Vezi cîtă e sîrguiala Domnului pentru prorocii mincinoş, şi dascalii mincinoş, şi pentru cei fără Dumnezeu eretici, ca să decopere şi să arate tuturor ficleşugul ce iaste ascuns întru ei? Pentru aceasta, şi mai’nainte i-au scos de la întrebăciunea apostolilor, cînd l-au întrebat pentru seamne, ca pre nişte lupi ai turmii, şi înainte alergători ai lui Antihrist. Şi, atuncea, mai’nainte, au spus ceale ce vor să fie războaie, şi neaşăzări, limbă asupra altii limbi, şi împărăţie pre altă împărăţie să vor rîdica, carele [374] le vedem acum şi nu le cunoaştem, văzînd în multe locuri şi foameţi, frici şi seamne de la ceriu, şi alte cîte au zis şi nu le socotim. Atuncea zice: „Se vor sminti mulţi şi s-or vinde unii pre alţii”. Şi unde nu sînt acum vînzări? Că mai toţi vînzători s-au făcut şi să urăscu unii cu alţii şi aceasta s-au plinit, precum vedem. Au nu să scoală cu războiu unul asupra altuia? Limbă pre limbă? Şi împărat pre împărat? Boiari asupra celor de potriva lor? Şi episcupii asupra episcupilor? Preoţii asupra preoţilor? Şi diaconii asupra diaconilor? Cliricii asupra cliricilor? Mireanii asupra mireanilor? Pentru că, înmulţindu-se fără-de-leagea, să va răci dragostea tuturor. Pentru aceasta, au zis Domnul: „Mai’nainte cercetaţi scripturile şi nu vă veţi înşăla”. Mai zis-au şi alt semn, că să va propovedui Evanghelia aceasta a împărăţiii în toată lumea, întru mărturia tuturor limbilor şi, atuncea, va veni sfîrşitul. Aceluia e slava, în veaci, amin. Sfîrşitul învăţăturilor a celui cu graiul de aur şi lui Dumnezău slavă. (133v) Alte cuvinte ale multora sfinţi şi dascali. A Sfîntului Efrem Cuvînt 1, prea mare şi foarte folositoare sufletului. Blagosloveaşte, Părinte. Veniţi, iubiţilor, veniţi, părinţi şi fraţii miei, turma cea aleasă a Părintelui, cei pecetluiţi a lui Hristos ostaşi. Veniţi, feţilor, de ascultaţi cuvînt de mîntuire sufletelor voastre. Veniţi să neguţătorim, pînă nu să sparge zborul. Veniţi să luom viaţa cea veacinică. Veniţi să cumpărăm mîntuirea sufletelor noastre prin lacrămi şi, îndată, ni se vor deşchide ochii cugetului nostru. Veniţi cu toţii împreună, bogaţii, şi săracii, şi boiarii, şi cei supuşi, bătrînii şi tinerii, fiii şi featele, şi toată vîrsta, cîţi veţi să scăpaţi den munca veacilor şi să fiţi moşteani împărăţiei ceriurilor, să rugăm, împreună cu sfîntul David, pre cel milostiv şi iubitoriu de oameni Dumnezău, zicînd: „Descopere ochii [375] miei şi voiu priceape minunile den leagea ta. Luminează ochii miei, ca nu cînd-ai să adoarmă spre moarte”. Ia, ni să stigăm cum au strigat orbul: „Miluiaşte-mă, Doamne, Fiul lui Dumnezău celui de Sus”. Şi, de ne opreaşte cineva sau ne urgisesc ca să tăcem, iară noi mai tare să strigăm fără mînie, pînă ne va deşchide ochii gîndului nostru dătătoriul cel de lumină, Isus. Apropiaţi-vă de Hristos, apropiaţi-vă spre el şi vă luminaţi, şi obrazele voastre nu se vor ruşina. Să luom aminte bine şi cu poftă pentru împărăţia raiului şi, îndată, lepădaţi lucrurile aceştii lumi. Nevoiţi-vă la ceasul acesta al unsprăzeacelea. Alergaţi, să nu vi să închiză uşa. Seara au sosit şi dătătoriul cel de plată vine cu slavă multă, ca să dea fieştecăruia, după faptele lui. Să ne pocăim, dară, fraţilor, pînă cînd avem vreame. Ascultaţi ce zice Domnul: „Bucurie să face în ceriuri, cînd să pocăiaşte un păcătos. Ce te leneveşti, păcătosule? Ce te deznădejduieşti, de vreame ce să face bucurie în ceriu, pocăindu-te tu? Ce te temi? Îngerii să bucură şi tu te leneveşti? Propoveduitoriul pocăinţii iaste arhanghelul şi tu te temi? Prea curata, şi nedespărţita, şi închinătoarea troiţă te pofteaşte şi tu suspini?” Să nu ne îndulcească grija lumii, ca să nu ne amărască focul cel veacinic şi viarmele cel neadormit, ce să plîngem puţin aici, ca să nu plîngem acolo, în veaci muncindu-ne. Socotiţi-vă, nimeni să nu să lenevească, că, fără veaste, va (134r) fi venirea cea înfricoşată a lui Hristos. Nu vă e frică că fieştecarele, după faptele lui, îş va lua plata în zioa judecăţii. În ceasul acela, fieştecarele sarcina lui îş va purta. Fieştecare, cum au sămănat, aşa va şi săcera, toţi vom sta goli la judecată şi fieştecare, de sine, va da răspuns judecătoriului. În ceasul acela, alt nime nu poate să ajute, nici fratele fratelui, nici părinţii feciorilor, nici feciorii părinţilor, nici priatenii priatenilor, nici bărbatul muierii lui, ce fieştecare va sta cu frică şi va aştepta să auză răspunsul lui Dumnezău. Ce ne lenevim şi nu ne gătim, căci nu grijim? Ce vom răspunde, pînă avem vreame? Pentru ce nu băgăm în samă Sfintele Scripturi şi cuvintele lui Hristos? Au nu ştiţi că cuvintele lui, şi ale [376] sfinţilor apostoli, şi ale prorocilor ne vor osîndi pre noi în zioa aceaea, la înfricoşata judecată, de nu vom păzi şi nu vom face precum ne învaţă ei pre noi? Auziţi ce zice Domnul cătră ucenici: „Cela ce va asculta pre voi pre mine ascultă şi cela ce nu ascultă den voi de mine nu ascultă şi de Părintele mieu”. Şi, într-alt locu, zice iarăş: „Oricine nu mă ascultă şi nu-m prinde cuvintele în samă, eu nu-l voiu judeca, ce are cine să-l judece pre el. Cuvîntul carele l-am grăit, acela îl va judeca la zioa cea înfricoşată”. Aşa strigă sfînta lui Evanghelie şi alalte scripturi ale sfinţilor proroci şi apostolilor. Pentru aceasta, fraţilor, vă rog să nu călcăm sfintele scripturi, că ceriul şi pămîntul se vor clăti, iară cuvintele lui Hristos nu vor minţi. Veniţi, iubiţilor, mai’nainte pînă nu vine zioa cea înfricoşată, să lepădăm grija noastră în adîncul milii lui Dumnezău, că singur Dumnezău ne chiamă pre toţi şi zice: „Veniţi cătră mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voiu odihni”. Pre toţi ne chiamă iubitoriul de oameni şi blîndul Domn, cel milosîrd şi îndelung răbdătoriu, care va să să mîntuiască toţi oamenii. Nu chiamă numai pre ai săi, ce chiamă pre toţi. „Veniţi cătră mine toţi, veri bogat, veri săracu, că pre cela ce vine cătră mine nu-l voiu scoate afară. Dară cine iaste cela ce vine cătră mine? Cela ce are învăţăturile meale şi le face pre eale, cela ce ascultă cuvîntul mieu şi creade pre cela ce m-au trimis pre mine”. Fericitu-i cela ce aude cuvîntul şi-l păzeaşte în inima lui. Şi, iară, ticălos iaste cela ce nu-l ascultă, că cuvîntul acela va să-l judece în zioa cea de-apoi a judecăţii, precum scrie. Groaznic lucru iaste a cădea în mîna Dumnezăului celui viu. Pocăiaşte-te, frate, şi nu te stidi! Pocăiaşte-te, păcătosule! Îndrăzneaşte şi nădejduiaşte la mila cea peste măsură a lui Hristos, care au zis: „N-am venit să chem pre cei direpţi, ce pre cei păcătoşi, la pocăinţă”. Pocăiaşte-te, ca să nu te ruşinezi la înfricoşata judecată, unde stau cu frică mii şi întunearece de îngeri şi de arhangheli! Cînd se vor vădi ceale ascunse, cînd se vor deşchide cărţile, cînd se vor despărţi oile den capre şi unul de altul, adevărat [377] groaznic şi înfricoşat (134v) ceas va fi acela! Cînd va răspunde direptul judecătoriu cu groază, cine nu se va teame? Cine să nu se spăminteaze în ceasul acela? Direptul judecătoriu iaste tare, şi judecata făr’de milă, şi faptele noastre stau înaintea noastră, şi rîul cel de focu pe denaintea judecăţii, şi lauda direpţilor cu a îngerilor netăcută, plîngerea păcătoşilor neoprită, şi lacrămile fără folosinţă. Atuncea, şi avearea se va deşchide, şi direpţii vor lua, şi ferice de cei ce au flămînzit, că acolo se vor sătura. Vai de cei sătui, că acolo vor flămînzi şi vor însetoşa. Ferice de ceia ce-au plîns aicea, că acolo vor rîde şi se vor mîngîia. Şi amaru celora ce rîd acum, că acolo vor plînge neîncetat. Şi ferice de ceia ce-au miluit, că acolo se vor milui. Şi vai de cei ce n-au miluit, că acolo nu se vor milui. Auzit-aţ cum să fericescu cei nevoitori şi cum să tînguiescu cei leaneşi? Aceastea toate le socoteaşte, omule, şi munceaşte să te spăseşti! Nu căuta celora ce să lenevescu, şi mănîncă, şi beau, că se vor usca în degrabă, ca iarba. Nu iubi lumea aceasta, căci că pogoară pre ceia ce o iubescu şi-i bucură în puţină vreame, iară apoi îi trimite goli în lumea cea de sus. Ascultă şi ia aminte Sfintele Scripturi şi nu te vei înşăla, nici te vei poticni de această lume mincinoasă şi vicleană. Ascultă ce zice bogoslovul Ioan: „Nu iubiţi lumea, nici ceale ce-s în lume, că tot ce iaste în lume iaste pofta cea trupească, şi pofta ochilor, şi înşălăciunea lumii, şi lumea treace, şi pofta ei, iară cela ce face voia lui Dumnezău petreace în veaci”. Ascultă ce zice Domnul: „Ce va folosi omul, de va dobîndi lumea toată, şi-ş va păgubi sufletul lui?” Luaţi aminte cu de-adins şi cu frică cuvîntul lui, că cuvîntul, carele l-au grăit şi au învăţat, acela ne va judeca pre noi în zioa cea de-apoi. Au doară mincinos iaste Domnul? Să nu fie, că el iaste adevărul şi cuvintele lui nemincinoase. Ce te leneveşti, ticăloase? Ce aştepţi? Ce gîndeşti? Cine va să răspunză pentru tine? Au nu ştii că fieştecare de sine va da răspuns la Dumnezău şi fieştecare va săcera ceaea ce-au sămănat? Şi fieştecare povara lui va purta? Ce, pînă ai vreame, răsipeaşte sarcina [378] păcatelor tale, că te pofteaşte prea bunul Dumnezău, zicînd: „Veniţ cătră mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi”. Pre toţi îi chiamă. Nimeni, dară, să nu să îndoiască, nimeni să nu cuteaze a zice ‚că n-am greşit’, că unul ca acela iaste orb şi nu ştie unde să află, căci zice evanghelistul Ioan: „De vom zice că nu avem păcate, minţim, şi nu facem adevărul, şi pre noi ne înşălăm, şi pre Dumnezău îl facem mincinos, căci că nimeni nu iaste curat de tină, ce trebuie, dară, lacrămile ca să-m spăl tina şi mai vîrtos decît zăpada să mă albescu”. Şi, iară: „Spăla-voiu în toate nopţile patul mieu, cu lacrămile meale aşternutul mieu voiu uda”. Acela, într-o noapte, au greşit şi, în toate zilele, lăcrăma. Pentru aceasta, fericit s-au arătat, căci că cunoştea mai’nainte (135r) foarte bine prorocul pre cela ce-au zis: „Fericiţi-s ceia ce plîng”. Nimica, dară, de-ale lumii aceştiia să iubeşti. Nu te bucura de dulceţile lumii şi nu pofti bogăţia lumii aceştiia, uraşte hainele ceale moi, uraşte văpsiturile ceale frumoase, aşternuturile ceale grămădite, şi frumuseaţea, şi mîndria, şi ale acestora drăceşti cîntece, lăutele, şi fluierele, şi plesnirea palmelor, şi viersurile ceale fără cale şi netocmite. Au nu ştii, ticăloase, că aceastea toate sînt sămînţa diavolului? Aceastea toate le cearcă limbile lumii, carii n-au nădeajde de mîntuinţă, ce să nu ne asămănăm noi cu limbile, ca nu cumva să ne şi osîndim cu ei. Ascultaţi pre apostolul, care zice: „Aceasta, dară, zicu şi mă mărturisescu în Domnul. De-acum să nu mai umblaţi, precum umblă limbile întru deşărtarea minţii lor, întunecaţi fiind cu gîndul şi, deaca vreame ce am lăsat lucrurile limbilor, să nu ne întoarcem iară înapoi, să facem iarăş acealea”. O dată te-ai lepădat de Satana şi de îngerii lui şi te-ai făgăduit împreunat cu Hristos înainte, pren multe mărturii. Vezi cui te-ai făgăduit şi nu fii nebăgătoriu de samă, ce aceasta să ştii, că, în ceasul acela, ţ-au scris îngerii cuvintele şi făgăduinţele tale, şi stau în ceriuri păzite, pînă la zioa acea înfricoşată a judecăţii. Nu te temi? Nu te cutremuri că, la zioa judecăţii, vor aduce îngerii zapisul tău, cuvintele gurii tale, [379] înaintea înfricoşatului judecătoriu, unde şi îngerii stau cu frică? Acolo vei să auzi glas de plîngere, zicînd că: „Den gura ta te voiu judeca, slugă vicleană”. Cu adevărat, atuncea, vei suspina şi vei lăcrăma cu amar în ceasul acela şi nimic nu vei folosi. Fie-ţi milă de tine şi nu-ţ urî sufletul tău. Deşchide-ţi ochii tăi şi vezi cum să nevoiescu mulţi, cum să silescu spre tot lucrul bun, cum să ferescu de zavistie, de batjocuri, de urîciune, de rîs, de curvie, de desfătare, de vrajbă, şi cum au iubit calea cea strimtă, postind, preveghind, pătimind rău şi plîngînd? Cum ş-au gătit făcliile luminoase? Cum gura lor, pururea, laudă şi slăveaşte pre mirele cel fără de moarte? Ochii lor cugetă la frumuseaţea lui şi sufletul lor să veseleaşte? Socoteaşte şi vezi c-au sosit şi nu va zăbăvi. Vine, ca să bucure pre ceia ce-l iubescu pre el. Vine, ca să mîngîie pre ceia ce-au tînguit ş-au plîns, nu de morţi sau de vreo pagubă trecătoare, ce de păcatul care, pre lesne, l-au făcut, şi de împărăţia carea n-are sfîrşit, şi de fericita desfătare a raiului, de unde am ieşit călcînd porunca lui Dumnezău, unde, iarăş, să să întoarcă ceia ce tînguiescu şi plîng. Vine, ca să încununeaze pre ceia ce pre leage s-au luptat şi calea cea strimtă şi chinuită au iubit. Vine, ca să miluiască pre cei milostivi. Vine, să sature de bunătăţi pre cei ce, pentru el, au flămînzitu ş-au fost setoşi. Vine, ca să lumineaze lumea. Vine, să lumineaze ceale ascunse ale întunearecului şi să vădească sfaturile inimilor. Şi ce nu zic mai pre scurt? (135v) Vine, să dea plată fieştecăruiaş, după faptele lui. Vine, nu de la pămîntu, precum, mai’nainte, au venit, ce den ceriu, cu puteare şi cu slavă multă. Atuncea, trîmbiţele vor trîmbiţa den ceriuri şi puterile să vor clăti, tot pămîntul, ca apa mării, să va cutremura de slava lui. Rîu de foc va cura pe denaintea lui, curăţind pămîntul de fără-de-legi. De-cii va fi strigare fără veste: „Iată, mirele vine, lauda direpţilor, soarele direptăţii. Iată, vine Împăratul Împăraţilor, a căruia împărăţie n-are sfîrşit. Iată, vine judecătoriul cel dirept. Iată, vine, şi ieşiţi întru întimpinarea lui”. Atuncea vor veni cu bucurie ceia [380] ce le sînt candilele luminate, cu multă îndrăznire veselindu-se şi avînd nădeajde, căci candilele lor nu s-au stinsu. Atuncea, tu, văzîndu-te pre tine în multă scîrbă, şi rea scăpare, şi în nevoie nesuferită, şi, văzîndu-ţi candila stinsă, vei zice cu ruşine: „Daţi-m puţin untu-de-lemn, fraţilor, că candila mea s-au stins”. Iară ei, răspunzînd, vor zice: „Nu cumva ne va lipsi, şi noao şi ţie, ce te du la ceia ce vînd şi-ţi cumpără”. Şi veţi mearge întristat şi suspinînd, şi cu amar lăcrămînd, şi nicicum nu vei afla să cumperi, căci că s-au spart zborul vieţii şi toată viaţa lui tremură ca apa mării. Trecut-au şi săracii carii şădea la uşile besearecilor de vindea untu-de-lemnul. Deci, fiind de toate îngreuiat şi lipsit, vei zice, plîngînd şi tînguindu-te: „Duce-mă-voiu, de voiu bate la uşa milostivirii lui Hristos şi cine ştie, dară, de-m va deşchide?” Şi mergînd, vei bate şi-ţ va răspunde denlăuntru mirele: „Adevăr, adevăr grăiesc ţie, nu te ştiu pre tine. Du-te de la mine, lucrătoriul strîmbătăţii şi fără-de-legii. N-ai miluit, nu te vei milui. N-ai auzit glasul săracului? Nici eu nu auz al tău. De ale meale sfinte scripturi îţi băteai joc. Pentru aceaea, nu te voiu primi să întri. N-ai băgat samă de proroci şi de apostoli. Pentru aceaea, cuvîntul carele l-am grăit, acela te va judeca în zioa acea de apoi. Du-te de la mine, nu te primeaşte uşa cea strimtă. Hrănitu-ţi-ai trupul şi sufletul ţi l-ai omorît. Dară cum vei să vii aici, să spurci împărăţia mea? Podoaba trupului tău o ai pîngărit. Gura ta o ai umplut de ocări. Pe vecinul tău l-ai urît. Pohtele diavolului ai făcut şi ale meale le-ai batjocurit. Şi, acum, te rogi să vii aici, unde n-ai trimis mai’nainte nimica? Unde nici gătiri nu ţi-ai făcut, nici lacrămi, nici plîngere, nici post, nici prevegheare, nici răbdare, nici milostenie, nici cîntare, nici curăţenie. Nici una de aceastea n-ai trimis mai’nainte aici. Dară, ce cauţi? Lăcaşul acesta îl lăcuiescu ceia ce au sărăcit pentru mine. Această împăraţie iaste a milostivilor. Această veselie iaste a celora ce au plîns. Această bucurie iaste a celora ce s-au pocăit şi au lăcrămat. Această odihnă iaste a celora ce au [381] privegheat şi au (136r) postit. Această viaţă şi bucurie iaste a văduvelor şi a săracilor. Aici, cei ce au flămînzit şi au fost setoşi să veselescu în veaci, iară tu ţi-ai luat binele tău în viaţa ta. Du-te de la mine în focul cel veacinic. Aceastea auzind tu, vei sta înruşinat şi, stîndu tu acolo, va veni la urechile tale glas de veselie şi de bucurie şi vei cunoaşte glasul fieştecăruia priaten de ai tăi şi, atuncea, vei suspina amar, zicînd: ‚O, vai de mine, ticălosul, cum mă scăpaiu de această slavă şi m-am despărţit de priatenii miei? În toată vreamea vieţii meale am fost cu ei şi acum m-am osebit de ei. Adevărat, direaptă iaste judecata lui Dumnezeu. Adevărat, ne-bună direptate pătimescu, că ei să postiia, iară eu alergam la ospeaţe şi la cini. Ei cînta, eu tăceam. Ei să ruga, eu făceam glume. Ei lăcrăma, eu rîdeam. Pentru aceaea, ei acum să bucură, iară eu mă tînguiesc. Ei să veselesc, iară eu plîngu. Ei împărăţesc cu Hristos, în veaci nesfîrşiţi, iară eu mă trimiţ cu Antihrist în focul cel veacinic. Vai mie, ticălosul, ce mi să întîmplă? De cîte bunătăţi mă scăpaiu, căci făcuiu puţină vreame voia diavolului? Acum cunoscu că fieştecare, după faptele lui, îş ia plata. Acum cunoscuiu că m-au batjocurit şi m-au poticnit această lume deşartă. O, de cîte bunătăţi m-am scăpat şi în cîte răutăţi m-am aruncat.’ Aceastea, şi altele ca aceastea, plîngînd, vei zice şi nimic nu-ţ vei folosi, că nu-ţ iaste nici de un folos a te pocăi atuncea.” Pentru aceasta ne învaţă şi să mărturisesc noao sfintele scripturi ale apostolilor şi ale prorocilor, că bunătăţile le-au gătit Dumnezeu celora ce-l iubesc pre el, carele ochiu nu le-au văzut, şi urechi nu le-au auzit, şi în inimă de om n-au întrat. Auzit-ai, iară, pre Domnul, zicînd: „Nu te teame de ceia ce omoară trupul”. Şi, într-alt loc, iară: „Ferice de cei goniţi pentru mine”. Pentru aceasta zice apostolul: „Nu vă înşălaţi, că Dumnezeu nu să amăgeaşte, că ceaea ce samănă omul, aceaea va şi secera”. Cela ce samănă în trupul lui, den trup va secera putrejune, iară cela ce samănă în duh, den duh va secera viaţa de veaci, că ceia ce samănă cu lacrămi aici, cu bucurie vor [382] secera acolo. Luaţi aminte, fraţii miei, şi ţineţi minte ceale scrise. Ieşit-au sămănătoriul să samene sămînţa lui. Cine e cel ce au ieşit şi au sămănat? - Stăpînul casii cel bun, Domnul nostru Isus Hristos. Dară ce au sămănat? - Cuvîntul Evangheliei, sfintele lui învăţături. Unde au sămănat şi în care pămînt? – În inimile oamenilor, în toate marginile lumii. Dară nu ascultă toţi Evanghelia, nici fac toţi arătură bună, ca, deaca va cădea sămînţa Domnului să facă roadă, ce în pămînt uscat, şi în mărăcini, şi întru înşălăciune fiind, primesc cuvîntul şi, după grijile, şi avearea, şi dulceţile vieţii aceştiia umblînd, să îneacă şi nu rodescu. Iară voi, iubiţilor, îndireptaţi-vă (136v) inimile voastre cătră primirea Evangheliei şi să nu vă îneace mintea grija cea multă a vieţii, de ce ni-e treaba să sîrguim, iară nu pentru desfătări, că, de vă veţi îndestula cu cît aveţi, veţi avea odihnă. Iară, de veţi căuta saţiu şi lăcomie, iaste osteneală multă, şi cale fără de măsură, şi scîrbă nesfîrşită, şi viaţă cu multă grijă. Ce una numai trebuie, fraţilor, precum zice Domnul, şi pentru aceastea ce-s de treaba trupului mai puţin să ostenim, iară pentr-acealea ce-s de mîntuire sufletului să grijim nepărăsit, că nu iaste trupul mai mare decît sufletul. Ce, pentru aceasta (adecă pentru suflet) să grijim, fraţilor, şi să sîrguim, şi să ne gătim în toate zilele, să nu cheltuim toată vreamea vieţii noastre în grija trupului, ce, cînd flămînzeaşte trupul, atuncea ceare hrană. Şi, în ce chip trupul, de nu va mînca pîine, nu poate să trăiască, aşa şi sufletul, de nu va gusta de înţelepciunea cea sufletească, mort iaste. Îndoit iaste omul den suflet şi den trup şi, pentru aceasta, zicea mîntuitoriul: „Că nu numai cu pîinea va trăi omul”. Şi tu, dară, ca un bun ostaş şi chivernisitoriu, dă sufletului bucatele ceale sufleteşti şi ceale trupeşti trupului, nu-ţ hrăni numai trupul şi sufletul îl laş pustiu, de leaşină, nu-ţ lăsa sufletul să moară, ce-l hrăneaşte cu cuvintele lui Dumnezeu, cu psalmi, şi cu laude, şi cu cîntări sufleteşti, cu cetaniile Dumnezeieştilor Scripturi. Aceastea, şi altele aseamenea acestora, sînt hrana şi viaţa sufletului. Socotiţi-vă, [383] fraţilor, să nu să afle cineva fără de roadă, că cela ce va sămăna în trupul lui dulceaţa lumii, adecă desfătări şi ospeaţe, den trup va secera putrejune. Iară cela ce va sămăna în duh rugăciune, post şi privegheare, den duh va secera viaţă veacinică. Socotiţi şi vedeţi că nu să laudă tocma cei ce mînîncă şi beau, nici ceia ce rîd, că aceastea le fac limbile, iară leagea noastră iaste aceasta: „Fericiţi-s cei săraci cu duhul. Fericiţi-s cei ce plîng. Fericiţi sînt cei milostivi. Fericiţi sînt cei goniţi. Fericiţi sînt cei ponosluiţi. Fericiţi-s cei curaţi cu inima. Fericiţi-s cei postiţi. Fericiţi-s ceia ce au păzit curat Sfîntul Botez. Ferice de ceia ce s-au lepădat de această lume pentru Hristos. Ferice de trupurile celor curaţi. Ferice de ceia ce au muieri şi ca cum n-ar avea. Ferice de ceia ce preveghează şi să roagă. Ferice de ceia ce văd mai’nainte pre cela ce vine să judece viii şi morţii. Ferice de ceia ce lăcrămează la rugăciune”. Aceastea sînt dumnezeieştile scripturi ale pravoslavnicilor. Dară, care scriptură laudă pre ceia ce zicu în lăute, în surle şi în fluiere, sau pre ceia ce rîd şi să desfătează, sau pre ceia ce să îmbată şi joacă, sau pre ceia ce iubescu lumea şi ale lumii? Aceastea, leagea noastră nu ni le sfătuiaşte, aceastea Domnul nostru nu ni le-au învăţat, ce, încă, le-au dosădit, zicînd: „Vai celora (137r) ce rîdu acum, că vor plînge şi se vor tîngui! Vai de cei sătui, că vor flămînzi! Vai de voi, bogaţilor, că vă veţ scăpa de mîngîiarea voastră!” Şi, iară, pren prorocul, zice: „Vai de ceia ce rîd şi ceia ce zicu răul bine şi binele rău, ceia ce facu dulcele amaru şi amarul dulce! Vai de ceia ce îndireptează pre cel necurat pentru daruri şi gonescu direptatea! Vai de ceia ce să scoală dimineaţa şi umblă la rachiu, ceia ce şăd noaptea şi beau vinul, că vinul îi va arde pre ei, că beau vinul cu alăute, şi cu fluiere, şi cu tîmpene, iară la faptele lui Dumnezău nu să uită şi faptele mînilor lui nu socotescu!” Aceastea şi altele aseamenea acestora sînt ale acelora ce iubescu lumea şi trupul, iară nu ale celora ce iubescu pe Hristos. Însă, vrea-vei să auzi puţine şi de ale celora ce iubesc pe Hristos? De ale [384] celora ce umblă pre calea cea strimtă? Ascultă pre apostolul, zicînd: „Întru tot întărindu-vă, ca slugile lui Dumnezău, în răbdare multă, în scîrbă, în nevoi, întru închisori, întru neaşăzări, în osteneale, în prevegheri, în posturi şi într-altele”. Şi, iară, Domnul grăiaşte: „Sculaţi-vă, de vă rugaţi, ca să nu cădeţi în dodeială”. Dară, ce trebuie să facem, fraţilor? Iată, aţ auzit cum să fericescu ceia ce călătorescu calea cea strimtă şi cum să dosădescu ceia ce îmblă pre calea cea lată şi largă? Veniţi, dară, să lăsăm calea cea largă, carea duce la pierzare. Ia, ni, să ostenim puţină vreame, ca să împărăţim în veacii nesfîrşiţi, să avem, pururea, înaintea ochilor pre cela ce vine să judece viii şi morţii şi să ne aducem aminte de viaţa cea veacinică, şi de împărăţia cea fără moarte, şi de adunarea îngerilor, şi de petreacerea cu Hristos. Adu-ţi aminte că această viaţă n-are nemică, fără numai lacrămi şi suspinuri, şi ponosluri, scîrbe şi ocări, trîndăviri şi osteneale, boale şi bătrîneaţe, păcate şi moarte, ce să nu iubeşti lumea. Socoteaşte-te să nu te răzvrătească lumea aceasta, să te poticnească, că te va trimite gol în ceaea lume. Adu-ţi aminte de cela ce zice: „Ne-ncetat vă rugaţi”. Nu te bucura de nălucirile aceştii lumi. Psalomul să-ţ fie pururea în gură, că singur Domnul, prin sine, învaţă şi roagă ca să ne gătim pre noi de-aicea şi, veri de ce-am greşit şi am păcătuit, să ne vindecăm pren lacrămi, pînă avem vreame de pocăinţă, că vreamea pocăinţii puţină iaste, iară împărăţia ceriului n-are sfîrşit. Pre sfinţi îi fericim şi cununile lor poftim, iară străduirile lor nu vrem să le urmăm. Nu ştiţi că şi ei, fără osteneale şi fără necazuri, gata nu să încununa, precum vă iaste voao voia? Vei să auzi ce odihnă au avut sfinţii într-această lume? Unii s-au muncit încumplit, alţii au luat ispită de batjocuri, şi de bătăi, şi de legături, şi de închisori, cu pietri s-au ucis, cu firistraie s-au tăiat, s-au ispitit, cu moarte de sabie au murit, au îmblat cu cojoace, cu piei de capre, lipsiţ, necăjiţi, chinuiţi, cărora nu le era vreadnică lumea, în pustiu rătăciţi şi pren munţi, şi pren peşteri, şi în gaurile [385] pămîntului. (137v) Iată, aţ auzit oarece parte den ceale multe a sfinţilor, desfătare şi odihnă ce-au avut într-această viaţă şi le-au suferit aceastea ca o bucurie, de vreame ce vedea mai’nainte bunătăţile ceale gătite în ceriuri, care ochiu nu le-au văzut şi urechile nu le-au auzit, şi la inimă de om n-au întrat, că, Dumnezău numindu-se, izgoneaşte dracii. Macară spre lucru de-ţ porneşti mîna, limba să cînte şi mintea să să roage. De vei să scapi den iad, de nimeni să nu-ţ rîzi. Vai de cel fără-de-leage! Cînd toţi să luminează, el să întunecă şi de cel hulitoriu, că i să leagă limba! Dară, cum va răspunde la înfricoşatul judecătoriu? Vai de cel lacom, că avearea lui fuge şi focul pre dînsul primeaşte! Vai de cel leaneş, că va cerca vreamea carea o au cheltuit rău şi, cercîndu-o, nu o va afla! Vai de iubitoriul de curvie, că întină podoaba şi se va scoate cu ruşine de la nunta cea împărătească! Vai de cel suduitoriu şi, împreună cu el, şi beţivul, că cu ucigaşii se vor orîndui şi cu preacurvarii se vor munci! Vai de cela ce mănîncă şi bea fără măsură, că se va cerca ca o oaie spre jungheare! Vai de cel făţarnic, că păstoriul se va lepăda de el şi lupul îl va răpi! Iară, ferice de cela ce mearge pre calea cea strimtă şi, purtînd cunună, mearge la ceriu! Ferice de cela ce are viaţă înaltă şi firea smerită, că lui Hristos urmează şi, împreună cu el, va şădea! Ferice de cela ce miluiaşte săraci mulţi, că şi ajutoriu va afla la judecata cea viitoare, că cei grabnici vor răpi împărăţia ceriurilor! Ia, ni, să grăbim, dară, pre noi, fraţilor, spre tot lucrul bun să ne mîngîiem, pre înşine să ne învăţăm, să zidim în vecie, precum făceaţi pururea. Măcară în cale de veţ îmbla, pentru judecată să vă fie vorba voastră şi pentru răspunsul vostru. Macară veri ce lucru veţ face, macară în aşternuturile voastre sau altceva de veţ face, pururea pentru judecată şi pentru venirea direptului judecătoriu să grijiţi, şi să vă aduceţi aminte în inimile voastre, şi să ziceţi unii cătră alţii: „Oare în ce chip iaste întunearecul acela cel mai denafară? Oare cum iaste focul cel nestins şi viarmele cel neadormit? Oare cum sînt scrîşnirile dinţilor?” Aceastea vorbiţi unii cătră alţii, [386] pururea, zioa şi noaptea: „Unde cură rîul cel de foc şi curăţeaşte pămîntul de fără-de-legile celor ce să află pre dînsul? Cum se va învălui ceriul, ca o hîrtie? Cum vor cădea stealele, ca frunzele den zmochin? Cum va peri soarele şi luna? Cum se vor desface ceriurile cu porunca Stăpînului? Cum, fulgerînd, se va pogorî judecătoriul den ceriu? Cum vor alerga puterile cereşti, cutremurîndu-se? Cum se va găti scaunul cel înfricoşat? Cum se va cutremura pămîntul, primind pogorîrea judecătoriului? Cum vor zice trîmbiţele, cum să vor deşchide mormînturile? Cum se vor scutura mormînturile? Cum cei den veaci adormiţi se vor scula ca den somnu? Cum se vor întoarce sufletele la trupuri? Cum vor alerga sfinţii întru întimpinare? Cum cei gata se vor învrednici în tării, cum celor leaneşi se va (138r) închide casa mirelui?”. Aceastea a cugeta bine iaste, de aceastea a griji zioa şi noaptea trebuiaşte, că cela ce-ş va aduce aminte pururea de moarte nu va greşi multe. Să nu alergăm, în toată vreamea vieţii noastre, pentru pîntece, nici pentru îmbrăcăminte. Aceastea le fac limbile, carele n-au nădeajde de viaţa cea veacinică. Deci, să nu ne asămănăm lor, ce să ascultăm ce zice Domnul: „Cercaţi întîiu împărăţia lui Dumnezău şi direptatea lui şi aceastea toate se vor adaoge voao”. Ia, ni, să cercăm, fraţilor, împărăţia aceaea carea nu să treace în veacii cei nesfîrşiţi, să ne rugăm, iubiţilor, cu dureare den inimă şi suspini de lacrămi, ca să nu ne scăpăm de fericitul acela glas, să ne părăsim de mîncările ceale multe ale lumii aceştiia, ca să dobîndim acolo saţiul raiului. Să plîngem aici puţin, ca să rîdem acolo. Să flămînzim aici, ca să ne săturăm acolo. Să întrăm prin uşa cea strimtă şi prin calea cea necăjită, ca să călătorim acolo calea cea lată şi largă. Şi, iară, zicu: „Socotiţi, să nu ne împiadece, şi să ne batjocurească această viaţă, şi să ne trimiţă goli şi ticăloşi în veacul acela, că pe mulţi au poticnit, pe mulţi au batjocurit şi i-au orbit rătăcirea lumii aceştiia”. Iară, noi, fraţilor, să ne păzim şi să auzim pre Domnul, zicînd: „Veniţi după mine”. Toate să părăsim şi lui să urmăm, şi [387] să scuipim toată bucuria a lumii aceştiia, căci că-ş rîde de ceia ce o iubescu. Iară noi să silim, viaţa vecinică să dobîndim, ceata cea cu îngeri, petreacerea cea cu Hristos, că a lui e slava şi putearea, cu Părintele şi cu Duhul Sfînt, acum şi pururea şi în veacii veacilor, amin. Cuvînt al 2 al prea cuviosului părintelui nostru Efrim Sirul. La cruce, şi pentru pocăinţă, şi pentru a doa venire. Blagosloveaşte, Părinte. Toată sărbătoarea şi fapta Domnului nostru Isus Hristos iaste mîntuitoare şi lauda noastră, creştinilor. Iară lauda laudelor iaste crucea şi sărbătoare sărbătorilor, cînd Paştile noastre pentru noi s-au junghiat Hristos şi, încă, s-au sculat den morţi mielul lui Dumnezeu, cel ce rîdică păcatul lumii. Şi nu numai aceasta iaste cinstită şi sfîntă den zile, ce şi cealealalte sărbători, toate sînt sfinte şi cinstite, şi să osebescu unele de altele cu mărirea, luminîndu-se cu strălucirea dumnezeirii. Pre aceastea să cade să le cinstească cu vrednicie şi să le sărbeaze cu credinţă cela ce să nevoiaşte cu de-adins pentru poruncile lui Dumnezeu, că cei întinaţi şi pîngăriţi (138v) de păcate nu stau la sărbătoare. Iară sărbătoare bună şi plăcută lui Dumnezeu iaste pocăinţa lacrămilor, părăsirea păcatelor, cunoştinţa lui Dumnezeu şi pohta bunătăţilor celor veacinice. Atuncea, şi în ceriu, să face bucurie. Atuncea şi beseareca să veseleaşte şi chiamă împreună pre toţi direpţii, zicînd: „Bucura- ţi-vă cu mine, că Fiul mieu, acesta, au fost mort cu greşalele şi au învis pren pocăinţă. Sărbătoare bună şi plăcută lui Dumnezeu iaste unde sărbează împreună Hristos, unde să mîngîie săracii, unde să odihnesc văduvele, unde să cinsteaşte Dumnezeu în psalmi şi în cîntări sufleteşti”. Aceştia sînt cei întru numele lui adunaţi. În mijlocul unora ca acestora au făgăduit a să afla Domnul. Fericiţi-s unii ca aceia ce sînt adunaţi întru numele lui, că, avînd pre Stăpînul cu ei, în [388] mijlocul lor, de nimic pre ei nu-i va lipsi. Întru acesta chip, dară, să cinstim sărbătorile Domnului, nu lumeaşte, ce mai presus de lume. Să nu împodobim predvoarele, să nu strîngem hore, să nu înfrumuseţăm uliţele tîrgului, să nu ne dăm auzirile după alăute şi fluiere, să n-avem grija aurului, ca să facem cercei şi ineale de aur. Nu strica lucrul lui Dumnezeu pentru mîncarea, precum învaţă apostolul, nu te păgubi de Sfînta Liturghie, pentru nesaţiul pîntecelui, la magherie zăbovindu-te, ce aceastea să le lăsăm la ceia ce li-e Dumnezeu pîntecele şi slava, iară noi toţi, mici şi mari, bărbaţi şi fămei, creştineaşte să cinstim sărbătorile Domnului, precum ne-am învăţat. Cu psalmi şi cu laude, şi cu cîntări sufleteşti să încununăm predvoarele ca creştinii, iară nu ca elinii, cu dafini şi cu flori, sau cu alte materii, care lucru iaste al elinilor şi al jidovilor, că umbra legii vechi au trecut, iară adevărul au înflorit, precum auzim pre apostolul, zicînd: „Ceale vechi au trecut. Iată, să făcură toate noao”. Rătăcirea idolilor s-au surpat. Iadul s-au prădat, robia cea dentru el, de iznoavă, s-au chemat. Împărăţiile înşălăciunii cei de Dumnezei mulţi s-au zdrobit. Omul s-au izbăvit. Dumnezeu au împărăţit. Lumea să veseleaşte. Crucea să politiceaşte, căriia i să închină toate marginile pămîntului, întru care ne lăudăm cu fericitul Pavel, ce zice: ”Iară mie să nu-m fie a mă lăudarea, fără numai în crucea Domnului”. Pentru aceasta, şi deasupra uşilor, şi în frunte, şi asupra ochilor, şi la gură, şi la pieptu, şi în toate mădulările noastre, cu crucea să ne înfrumuseţăm şi să ne înarmăm, arma cea nebiruită a creştinilor, biruitoriul morţii, nădeajdea creştinilor, lumina tuturor, deşchizătoriul raiului, curăţitoriul eresurilor, tăria proslavnicii credinţe, paza cea mare şi lauda cea mîntuitoare a besearecii. Pre aceasta, creştinule, în toate zilele şi nopţile, nu o părăsi, nici un ceas, nici o cirtă, ce şi dormind, şi deşteptat, şi lucrînd, şi mîncînd, şi bînd, şi călătorind, măcară pre mare vei umbla, măcară apă (139r) vei treace, toate mădulările tale să le pecetluieşti cu cinstita şi de viaţă făcătoarea crucea, şi niciodată nu te vei teame de frica [389] cea de noapte, de săgeata ce zboară zioa, de lucru ce umblă întru întunearec, de întîmplarea şi de diavolul cel de amiază-zi. De o vei lua pe cruce pururea întru ajutoriu ţie, nu să vor apropia de tine reale şi biciu nu să va apropia în sălaşul tău, că, văzîndu-o pre ea, puterile ceale împotrivă să cutremură şi să depărtează. Aceasta au sfinţit lumea şi lumina au adaos şi, adunînd limbile de la răsărit, şi de la apus, şi de la amiază-zi, şi de la ‘miază-noapte, într-o besearecă şi întru botez în dragoste i-au legat. Aceasta iaste păreatele cel nebiruit al pravoslavnicilor! Ce gură sau ce limbă va lăuda cu vrednicie arma cea făcătoare de biruinţă a împăratului Hristos? Crucea iaste nădeajdea creştinilor. Crucea e înviare morţilor. Crucea e şchiopilor cîrjă. Crucea e povaţă orbilor. Crucea e marea cuviinţă împăraţilor. Crucea e îndrăznirea călugărilor. Crucea e acoperimîntul golilor. Aceasta iaste carea s-au înfipt în mijlocul lumii, în locul căpăţinii şi de’ndată au odrăslit strugurul vieţii. Cu această sfîntă armă au spart Hristos pîntecele iadului cel de tot mîncătoriu şi au astupat gura diavolului cea cu multe meşteşuguri. Pre aceasta, văzîndu-o moartea cutremurîndu-se şi înfricoşîndu-se, pre toţi cîţi îi avea de la Adam, cel dentîiu zidit, i-au slobozit. Cu aceasta înarmîndu-se fericiţii apostoli, toată putearea vrăjmaşului au călcat şi, vînînd, toate limbile le-au adunat la închinăciunea aceştiia. Cu aceasta, ca cu o platoşă îmbrăcîndu-se ostaşii şi mucenicii lui Hristos, toate meşteşugurile şi semeţia tiranilor au călcat şi în vileag au mărturisit pre cel răstignit. Pre aceasta, purtîndu-o ceia ce să leapădă de lume, cu multă bucurie lăcuiescu în pustiu şi în munţi, şi în peşteri, şi în gaurile pămîntului. O, nespusă bunătate de iubire de oameni a lui Dumnezeu, şi cîte bunătăţi au dăruit neamului omenescu, slavă iubirii lui de oameni! Auzit-aţi, iubiţilor şi de Hristos iubitori, cîtă iaste putearea crucii? Cîte lucruri şi cîte bunătăţi face, că aceasta, ca un bun cîrmaciu, ocîrmuind viaţa aceasta a noastră şi împăcîndu-o, şi pricină făcînd noao, şi de viaţa cea viitoare! Aceasta, [390] iarăş, şi la a doa venire a Domnului, întîiu va să să arate ca un cinstit, şi închinătoriu, şi sfînt schiptru al împăratului Hristos, după cuvîntul Domnului, care au zis: „Că se va arăta sămnul Fiului omenescu în ceriu”. Aceasta, dară, iaste întîiul îngeru ce luminează tot pămîntul, den margine pînă în margine. Strălucind mai vîrtos decît lumina soarelui, venirea Domnului va vesti. Aceastea să să zică spre aceasta, dară ceale după aceastea descoperire pre urma crucii, care, în ce chip vor fi? Vai de mine, fraţii miei, de Hristos iubitori, aduşu-m aminte de ceasul acela, şi mă cutremuraiu, şi vruiu să părăsescu cuvîntul aici, de frică multă, aducîndu-mi (139v) aminte de cealea ce vor să să descopere în urma crucii, pentru că cine le va povesti pre eale? Ce gură le va vesti? Şi ce fealiu de limbă le va grăi? Ce glas le va arăta? Ce auz va încăpea, acealea să le auză, care aceastea făcîndu-se, puterile ceriurilor se vor strămuta, pentru că cine nu se va teame şi nu se va cutremura în ceasul acela? Cînd Împăratul Împăraţilor se va scula den scaunul slăvii şi, pogorîndu-se să cerceteaze pre toţi ceia ce lăcuiescu în lume şi să-ş întreabe cu ei, va să dea direpţilor bunătăţile, iară celor nevreadnici muncile, ca un judecătoriu dirept. Aceastea, dară, aducîndu-mi aminte, frică mă cuprinde, mădulările mi să slăbesc de toate părţile, ochii îm lăcrămează de frică, glasul îm amurţeaşte, buzele mi să încremenescu, limba mi să îngrozeaşte şi gîndurile meale cugetă a tăcea, frica mă ţine şi mă ceartă să tacu, că multă iaste frica şi peste măsură, că minuni groaznice şi mari ca aceastea nu vor mai fi în toate neamurile. Că şi acum, de multe ori, cînd să face, fără veaste, fulger şi tunet, foarte tare spămintează pre tot omul şi toţi ne plecăm la pămînt. Deci, de vreame ce ne spămintează pre noi aceastea mici, în ce chip vom suferi atuncea cînd vom auzi glasul trîmbiţii, den ceriu, mai mare decît toate tunetele, viind şi deşteptînd pre toţi cei den veaci adormiţi, direpţi şi păcătoşi? Atuncea, cei den iad ai firii omeneşti, auzînd glasul trîmbiţei, vor alerga cu grabă, căutîndu-ş mădulările lor. Atuncea, cînd vom [391] vedea toată firea omenescă în clipala ochiului sculată den locul ei, şi adunîn- du-se de la marginile pămîntului judecată, pentru că va porunci marele împărat, cela ce are puteare spre tot trupul, şi îndată cutremur va da pămîntul pre morţii lui, veri hiară de va fi răpit, veri peaşte de-l va fi mîncat, veri pasere, cît clipala ochiului le vor aduce de faţă. O, cum vom răbda, fraţilor, cînd vom vedea rîul cel de foc, ieşind ca o mare sălbatecă şi va mînca munţii, şi zăpodiile, şi toată luma. Atuncea, iubiţilor, de focul acela, apele vor seca, izvoarăle vor lipsi, marea se va usca, văzduhul se va cutremura, stealele vor cădea, soarele va peri, luna se va schimba în sînge, ceriul se va învălui ca o hîrtie. Cînd vom vedea pe îngeri trimiş, şi alergînd în toate părţile cu grabă, şi strigînd pe slugile lui Dumnezău ceale alease dentru o margine a ceriului pînă în ceaea margine, cînd vom vedea ceriu nou şi pămînt nou, cînd vom vedea sămnul Fiului omenescu arătîndu-se în ceriu şi luminînd toate marginele pămîntului, atuncea toţi, văzînd întru înălţime ivindu-se acestu împărătesc şi groaznic scriptru, va cunoaşte fieştecine că, după el, va să să arate Împăratul. Într-acela ceas, va gîndi fieştecarele în ce chip va ieşi în întimpinarea lui Hristos. De se va şti pre sine vinovat, va sta gol şi mîhnit, aşteptînd să-i iasă răspunsul lui, că-ş va privi faptele sale, stînd înaintea feaţii lui, veri bune, veri reale. Atuncea, ceia ce-au umblat pre calea cea strimtă şi necîrmită, (140r) şi toţi ceia ce chiar s-au pocăit, şi toţi cei milostivi şi primitori de oaspeţi vor sta blînzi, cu multă bucurie, aşteptînd fericita nădeajde şi arătarea slăvii a marelui Dumnezău şi mîntuitoriului Isus Hristos. Vine, ca să veselească pre ceia ce s-au nevoit în privegheri, şi în posturi, în cîntări. Vine, ca să încununeaze pre cei milostivi. Vine să înalţe pre ceia ce-au sărăcit pentru numele lui, pre ceia ce n-au iubit lumea, ce toate părăsîndu-le şi numai lui urmînd. Vine, nu iară de pe pămînt, ce den ceriu, ca un fulger înfricoşat. Atuncea va fi strigare mare, zicînd: „Iată, mirele vine! Iată, judecătoriul soseaşte! Iată, îndireptătoriul să descopere! [392] Iată, Dumnezăul tuturor vine să judece lumea şi să plătească căruiaş, după faptele lui!” Atuncea, iubiţilor miei fraţi, de strigarea aceaea vor geame rărunchii pămîntului, dentr-o margine a lui pînă într-alta, şi marea, şi toate adîncurile. Atuncea va fi frică şi nevoie, şi va cuprinde spaimă pre tot omul de strigarea şi de glasul trîmbiţelor. Atuncea, puterile ceriurilor se vor clăti, atuncea vor alerga înainte ceatele îngerilor, heruvimii şi serafimii, în puteare, strigînd: „Sfînt, Sfînt, Sfînt Domnul, Cel ce iaste şi Cel ce vine, atotţiitoriul”. Atuncea, toată zidirea, în ceriu şi pre pămînt, şi de supt pămînt, în puteare vor striga: „Blagoslovitu-i cel ce vine întru numele Domnului”. Atuncea se vor despica ceriurile şi se va ivi Împăratul şi Domnul Domnilor, ca un fulger groaznic, cu puteare şi cu slavă multă şi nespusă, şi-l va vedea pre el tot ochiul, şi ceia ce l-au împuns pre el şi, bătîndu-se, vor plînge de el toate neamurile pămîntului. Atuncea, ceriul şi pămîntul se vor întoarce spre fugă, precum au arătat mai’nainte Isaia, zicînd: „Văzut-am scaun alb mare şi pre cel ce şădea pre el, de-a căruia faţă au fugit ceriul şi pămîntul”. Atuncea va şădea pre scaunul slăvii lui, precum el au zis: „Şi se vor aduna înaintea lui toate limbile”. Oare ce fealiu de suflet se va afla să rabde, cînd se vor pune scaunele şi va aşăza judecata, şi cărţile se vor deşchide? Atuncea vom vedea nenumăratele puteri a îngerilor şi ale arhanghelilor. Atuncea se va plini prorocia lui Daniil, ce zice: „Eu priveam pînă s-au pus scaunele. Şi cel vechiu de zile au şăzut, haina lui albă ca zăpada, părul capului lui ca lîna cea curată, scaunul lui pară de focu şi roatele lui focu arzînd, rîu de focu să trage pe denaintea lui, mii de mii dvoriia înaintea lui, şi întunearece de mii slujiia lui, judecată s-au aşăzat, şi cărţile s-au deşchis”. Mare frică va fi, fraţilor, într-acela ceas! Atuncea să vor deşchide cărţile ceale înfricoşate, în carele sînt scrise faptele noastre, şi cuvintele noastre, cealea ce-am făcut într-această viaţă şi ne-au părut că vom înşela pre Dumnezău. Pre cela cercetează inimile şi rărunchii, că acolo sînt scrise toate [393] faptele şi gîndurile oamenilor, veri bune, veri reale. O, cîte lacrămi ne trebuiescu, într-acela ceas, şi ne lenevim, că, pren lacrămi (140v) şi prin milostenii poate neştine să stingă greşalele ceale ce sînt scrise în cărţile acealea! Cît vom suspina şi cu jale vom lăcrăma, cînd vom vedea, cu ochii noştri, împărăţia ceriurilor cea nespusă şi vom vedea înfricoşatele munci! Şi, între aceastea toate, toată firea oamenilor, de la Adam cel dentîiu zidit, pînă la cel născut mai pe urma tuturor, atuncea să va plini cuvîntul cel scris: „Viu sînt eu, zice Domnul, că mie mi se va pleca tot genuchiul, a celor cereşti şi a celor pămînteşti, şi a celor de supt pămînt. Şi toată limba va mărturisi, că Domnul Isus Hristos, întru slava lui Dumnezău, Tatălui, amin”. Atuncea, toată omenirea stînd între împărăţie şi între judecăţii, între viaţă şi între moarte, între bucurie şi între nevoie, şi toţi în jos împilîndu-se şi nerîdicîndu-şi capul în sus, vor căuta înaintea lor, stînd înaintea judecăţii şi tare cercetîndu-se. Şi, mai vîrtos, ceia ce-au vieţuit în lenevire şi aceastea văzîndu-le, iară împilîndu-se, îş vor aduce aminte de toate faptele lor şi-ş vor vedea fieştecarele faptele înaintea lui. Şi ceia ce nu s-au pocăit, plîngînd, vor zice: „Vai de noi, ticăloşii, cum ne-am nevoit, ce ne-am cheltuit şi vreamea noastră jucînd, batjocurind şi batjocurindu-ne! Cum n-am străduit, pentru căci n-am miluit pre săraci, pentru căci am urît pre fratele nostru, căci n-am făcut vreun bine? Că aşa ni s-ar fi iertat noao, pînă au fost vreame de pocăinţă, ce ne-am petrecut anii noştri rîzînd, şi desfătîndu-ne, şi glumind. Ce vom face acum, că, iată, ne ajunse ceasul cel înfricoşat de carele auziam, de multe ori, şi rîdeam? Ce vom face, ticăloşii, că cărţile s-au deşchis şi judecă pre toţi? Aceastea gîndind ei, vor auzi glasul judecătoriului: „Arătaţi-vă faptele şi vă luaţi plata”. Într-acela ceas să vor turbura toate ceatele creştineşti, arhiereii, preoţii, diaconii, cetitorii, precum zice apostolul; „Fieştecare să va scula în ceata lui, să dea samă la Dumnezeu”. Atuncea, să vor cutremura de frică împăraţii şi putearnicii, săracii şi bogaţii, [394] că au sosit ceasul, ca să să cunoască fapta a fieştecăruia înaintea îngerilor şi a oamenilor şi cine, ce au sămănat, să seacere. Vai, fraţilor, de Hristos iubitori, că vrînd să spuiu cealea ce vor să fie, după aceastea mă tînguiescu de frică, şi îm mergu lacrămile, şi încremenescu. De vreame ce iaste poveastea înfricoşată, atuncea, iubitorilor de Hristos, să va cerca a fieştecăruia creştin peceatea ce au luat, adecă credinţa să fie curată, peceatea nestricată, haina nepîngărită şi mărturisirea cea bună, carea o am mărturisit înaintea a multe mărturii, zicînd: „Lepădămu-ne de Satana şi de toate lucrurile lui, nu de unul sau doao, sau cinci, ce de toate lucrurile ale diavolului”. Această lepădare, dară, ni să va ceare noao, întru acela ceas, şi fericit va fi cel ce o au păzit, precum s-au tocmit pre-ntr-un cuvînt, ce zice: „(Să leapădă) de tot lucrul rău al diavolului, adecă de preacurvie, de curvie, de năcurăţie, de minciuni, de zavistie, (141r) de furtişag, de ocări, de amărăciune, de mînie, de ţinearea mîniii, de vrajbă, de price, de beţie, de cuvinte deşarte, de mîndrie, de rîsuri, de zicături de alăute, de fluierături, de jocuri, de cîntece drăceşti, de lăcomie, de iubirea argintului şi cea de-apoi, răutatea tuturor răutăţilor, de închinarea idolilor şi de farmece”. De aceastea şi de altele aseamenea acestora să leapădă fiecare credincios, în sfînta scriptoare a botezului. Această lepădare, dară, ni se va ceare în ceasul acela. Iară, în ce chip să vor aleage, voi grăi în dureare şi voiu zice în suspini cu lacrămi, povestind acealea, precum sînt mai pre urmă. Atuncea, iubiţilor de Hristos, după ce să vor afla şi să vor cerceta înaintea îngerilor şi a oamenilor şi după ce să va piarde toată stăpînirea şi putearea, şi toţi vrăjmaşii să vor pune supt picioarele lui, atuncea, dară, precum au zis Domnul: „Despărţi-i-va pre ei unii dentr-alţii, precum aleage păstoriul oile den capre”. Şi va pune pre oi de-a direapta lui, adecă pre ceia ce au roadă bună, cealea ce cunosc pre păstoriul, pre ceia ce au păzit peceatea, cealea ce au urmat păstoriului ce au zis: „Veniţi după mine”. Pre ceia ce n-au pîngărit sfînta credinţă cu ereticii, aceastea [395] oi, zic, le va pune de-a direapta lui. Iară caprele ceale fără roadă, cîte au mîniat pre păstoriul, care s-au păscut cu ereticii şi s-au lepădat de Sfînta Troiţă, carii au sărit fără tocmeală, s-au desfătat, au jucat şi, adunînd (vaietele), au ieşit dentru această viaţă pustii de toată fapta bună şi de tot păcatul plini, pre carii, văzîndu-i Domnul în ceasul acela, îş va întoarce faţa lui şi, atuncea, va zice celor de-a direapta lui: „Veniţi, blagosloviţii Părintelui mieu. Veniţi fiii luminii. Veniţi ceia ce pentru mine aţi sărăcit, şi aţi flămînzit, şi aţi însetat, şi ceia ce n-aţi iubit lumea, nici ceale den lume. Veniţi, ceia ce pentru mine aţi părăsit toată bucuria lumii, rudenii, priateni, părinţi şi coconi. Veniţi ceia ce aţi lăcuit pren pustii şi în munţi, şi-n peştiri, şi-n gaurile pămîntului, cu hiarăle, sălăşluiţi acum cu îngerii miei în ceriu. Veniţi, blagosloviţii Părintelui mieu, de moşteniţi cea gătită voao împărăţie de-nceputul lumii”. Atuncea, va zice şi celor de-a stînga: „Duceţi-vă de la mine, blestemaţilor, şi urîţilor, nemilostivilor urîtori de fraţi şi, mai vîrtos, urîtori de Hristos. N-aţi miluit, nu vă veţi milui. N-aţi ascultat glasul mieu, a preacuratele evanghelii, a fericiţii miei ucinici, nici eu nu voiu asculta plînsul vostru. Desfătatu-v-aţi pre pămînt, luatu-v-aţi bunătăţile în viaţa voastră, eu acolo, în toate zilele, strigam pren sfintele scripturi şi pren proroci, iară voi, auzind, batjocureaţi. Acum, dară, vă zic voao: ’Nu vă ştiu pre voi, duceţi-vă de la mine, blăstămaţilor, la întunearecul cela mai denafară şi în focul cel veacinic, carele e gătit diavolului şi slugilor lui’. Şi se vor duce aceştia în munca de veaci, iară direpţii în viaţa veacinică”. (141v) Însă, în iad, în multe fealiuri să vor munci, după ceale urîte ale lor fapte, de vreame ce, într-un chip, să va munci preacurvariul şi într-alt chip ucigaşul, şi într-alt chip furul şi beţivul. Cîţi s-au spurcat în eresuri vor auzi ceaea ce zice: „Ridice-se necuratul, ca să nu vază slava Domnului, iară ceia ce au avut vrajbă unii cu alţii şi li să va întîmpla a ieşi den viaţă, necontenită osîndă vor afla şi, ca nişte prea urîţi în cel mai denafară să vor trimite, ca cum au [396] urît pre cela ce au zis: ‘Iubiţi-vă unii cu alţii. Vai de cela ce iubeaşte curvia! Vai de preacurvariul! Vai de beţivul! Vai de furul! Vai de ceia ce să vrăjăscu şi vai de fărmecători! Vai de ceia ce s-au pîngărit cu hulitorii ereticilor. Vai de ceia ce batjocurescu sfintele scripturi! Vai de ceia ce să lenevescu şi-ş pierd vreamea carea rău o cheltuiescu, că mult o vor căuta şi nu o vor găsi! Vai de cela ce îndireptează pre cel păgîn pentru mita! Vai de ceia ce răpescu ceale striine! Şi, ca să zic mai pe scurt, vai de toţi ceia ce să vor întîmpla den’a stînga, că să vor întuneca şi să vor cutremura, şi să vor scrîşni cu dinţii, cînd vor auzi!: ‚Duciţi-vă de la mine, blestemaţilor!’” Atuncea, dară, să vor duce cu multă frică de la judecată, dîndu-se pre mîna morţii, ca să-i păstorească pre ei. Atuncea să vor despărţi unii de alţii şi vor purceade călătorie carea nu mai are întoarcere. Atuncea să vor despărţi episcupi de episcupi, şi preoţi de preoţi, şi diaconi de diaconi. Atuncea să vor despărţi împăraţii, ca nişte robi, şi vor plînge, ca pruncii, şi să vor cerceta fără de milă. Atuncea vor suspina domnii şi boiarii, căutînd într-o parte şi-ntr-alta şi nimini nu va fi să le ajute. De vreame ce nici avuţia să va vedea, nici momealnicii li se vor cuceri şi dvori. Atuncea să vor despărţi părinţi de fii, tată de fiu, maică de fiică, priaten de priateni şi rudeniile de rudenii. Atuncea să vor despărţi cu jale bărbaţii de muieri, carii nu ş-au păzit patul nespurcat. Atuncea, gonindu-se şi bătîndu-se de îngeri sălbateci şi fără voie împingîndu-se, să vor duce scrîşnind în dinţi şi mai cu amar să vor întoarce, de vor căuta îndărăt, să vază pre cei direpţi, de carii s-au despărţit şi, văzînd bucuria şi lumina lor, plîngînd cu amar, să vor dosădi, de-acii neputînd să mai vază îndărăt şi, apropiindu-se la acel loc rău, unde să împart la toţi muncile. Atuncea, văzîndu-ş istovul şi cum că nu iaste nimeni să să roage pentru ei, nici vor mai cunoaşte vreun prilej de a se mai întoarce, vor zice, tînguindu-se: „O, cîtă vreame am pierdut în deşărt, cum îş bătu joc de noi deşarta lume, cum nu ne-am nevoit şi noi, [397] văzînd pre alţii nevoindu-se, ce, cînd auziam Sfintele Scripturi, rîdeam, batjocurindu-ne şi pre înşine şi pre cei ce citiia. Acolo grăia Dumnezeu şi noi nu băgam samă. Iată, că aicea şi noi strigăm şi el îş întoarce faţa despre noi. Ce ne-au folosit (142r) lumea? Unde iaste tatăl, cel ce ne-au născut? Unde e maica, cea ce s-au chinuit? Unde-s coconii? Unde-s priatenii? Unde e avuţia? Unde e gîlceava şi ospeaţele? Unde e calea cea multă şi fără vreame? Unde e neamul cel bun şi cunoscuţii? Unde-s împăraţii, şi putearnicii, şi înţelepţii? Cum de nici unele de aceastea nici o folosinţă n-avem, ticăloşii de noi?” Atuncea, văzînd părăsirea cea de săvîrşit şi a lui Dumnezeu, şi a sfinţilor, cu suspinuri şi cu lacrămi vor zice: „Spăsiţi-vă, sfinţii şi direpţii, de carii ne-am despărţit! Spăsiţi-vă, priatenilor şi rudeniilor! Spăsiţi-vă, părinţilor şi maicilor! Spăsiţi-vă, fiilor şi featelor! Spăsiţi-vă, apostolii, şi mucenicii, şi prorocii Domnului! Spăseaşte-te, ceata călugărească! Spăseaşte-te, şi tu, împărăteasă, de Dumnezeu născătoare, carea mult te-ai rugat pentru noi, ce noi n-am vrut să ne pocăim şi să ne spăsim! Spăseaşte şi tu, cinstită şi de viaţă făcătoare de cruce! Spăseaşte-te, raiul desfătării! Spăseaşte-te, Ierusalimul cel de sus, a celor dentîiu născuţi! Spăseaşte-te, împărăţia ceriurilor, carea n-ai sfîrşit! Spăsiţi-vă toţi împreună, că, de acum, nu vom mai vedea pre nimeni den voi, de vreame ce ne ducem la judecata muncilor, carea n-are sfîrşit, nici odihnă! De-cii vom mearge fieştecare la locul lui cel gătit, care şi l-au gătit lor cei ce n-au vrut să să pocăiască, ca să scape de urgia şi de nevoia aceaea. Pînă aicea aţi auzit istovul şi ce pat cei lenevoşi, precum aţi auzit şi pentru înfricoşatul ceasul acela. De aceasta să grijim, fraţilor, că acesta iaste carele cercetează toată viaţa noastră, pentru acest ceas înfricoşat. Sfînta Scriptură, de la Răsărit pînă la Apus, pre beseareci strigă şi zice: „Veniţi toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voiu iuşura pre voi”. Şi, iară, zice: „Eu sînt viaţa şi adevărul”. Această cale şi acest adevăr să iubim, fraţilor, ca să bine plăcem [398] lui Dumnezeu, a căruia e slava şi cinstea, închinăciunea şi marea cuviinţă, cu Părintele, şi cu Fiul, şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea, şi în veacii veacilor, amin. (142v) Cuvînt al 3 dentru ale sfîntului Simeon, Bogoslovului celui Nou. Pentru că nu să cade a zice că nu să poate acum a ajunge la săvîrşitul bunătăţii cel ce va vrea şi a se asămăna sfinţilor celor de demult. Şi cum că tot cel ce învaţă ceale împotrivă eres nou învaţă pre ceia ce-l ascultă pre el. Fraţilor şi părinţilor, mulţi grăiescu, în toate zilele, pre carii şi noi îi auzim, că, de-am fi fost în zilele apostolilor şi să ne fim învrednicit să vedem pre Hristos, ca şi ei, ne-am face şi noi sfinţi, ca şi ei. Nu cunoscu că acel Hristos, ce era atuncea şi învăţa, acela şi acum învaţă şi grăiaşte în toată lumea, că, de n-ar fi fost acela ce au fost atuncea, şi acum aseamene tot într-un chip, Dumnezeu întru toate, şi în fapte şi în lucruri, cum zice aceastea, că Tatăl pururea să arată Fiului şi Fiul Tatălui, pren Duhul Sfînt. Tatăl, pînă acum lucrează, şi eu lucrez, că toate care zice cinevaş, că nu sînt tocma ceaste de acum cu ceale de atuncea, că-l vedea trupeaşte şi-i auziia cuvintele, ce acum, nu numai cu auzul auzi, că învaţă pentru dînsul şi pentru împărăţia lui, care şi eu o zic cu adevărat că nu iaste tocma acum ca atuncea. Ce aceasta de acum cu mult iaste mai mare şi, încă, mai pre lesne aduce acum spre credinţă şi spre adeverinţă decît atuncea cînd îmbla trupeaşte, şi-l vedea, şi-l auziia, căci că atunci să arăta celor fără minte jidovi, ca un om săracu, iară acum să mărturiseaşte la noi Dumnezău adevărat. Atuncea să împreuna trupeaşte şi mînca cu păcătoşii şi cu vameşii, iară acum şade de-a direapta lui Dumnezău şi Părintele, carele, niciodată, nicicum nu s-au despărţit de el şi să creade cum că hrăneaşte toată lumea. Şi zicem, şi creadem că nici un lucru nu să face fără de voia lui. Atuncea, şi [399] decît toţi cei mai săraci nu să băga în samă, că-i zicea: „Nu iaste acesta Fiul Mariei şi al teslariului Iosif?” Iară acum împăraţii şi domnii, ca Fiului adevăratului Dumnezău şi ca unui adevărat Dumnezău i să închină. Şi au slăvit şi slăveaşte pre ceia ce i să închină cu adevărat şi cu tot sufletul. Şi, de-i şi ceartă, de multe ori, pentru păcatele lor, iară încăş i-au făcut întru toate limbile de fier, în loc de lut ce-au fostu. Atuncea să socotiia ca unul den ceialalţi oameni, putrezătoriu şi muritoriu. Şi cu adevărat, mare şi minunat lucru era în trupul omenescu să vază neştine pre cel neînchipuit şi pre cel ce nu să arată să-l vază (143r) închipuit, schimbîndu-se sau prefăcîndu-se den ce-au fostu, văzîndu-se deplin, şi Dumnezău şi om, neavînd nemică mai mult de cealea ce să văd la alalţi oameni, ce mîncînd, şi bînd, şi dormind, şi asudînd, şi ostenind, şi toate ceale omeneşti făcînd, afară den păcat, şi să-l crează pre unul ca acela, şi să-l cunoască că iaste Dumnezău care au făcut ceriul şi pămîntul şi toate cîte sînt întru eale. Dirept aceaea, şi cînd i-au zis Petru: „Că tu eşti Fiul lui Dumnezău celui viu”, l-au fericit Hristos şi i-au zis: „Fericit eşti tu, Simone, fiul lui Iona, că trupul şi sîngele nu ţi le-au arătat aceastea, să mă cunoşti, adecătă şi să-m zici Fiul lui Dumnezău, ce Tatăl mieu, carele iaste în ceriuri”. Deci, dară, cela ce aude acum Sfînta Evanghelie, în toată vreamea strigînd şi voia blagoslovitului Părintelui său arătînd, şi nu o ascultă cu frică şi cu cutremur, nici păzeaşte cealea ce porunceaşte şi învaţă, aieve iaste că, de-ar fi fostu şi atuncea să-l vază şi să-l auză învăţînd, tot n-ar fi crezut. Şi, încă, mă tem că nicidecum crezîndu-l, l-ar fi şi hulit, ca pre un împotrivnic lui Dumnezău şi fără leage. Şi aceastea le zicu ceia ce sînt cu mult mai groşi de minte decît ceialalţi. Dară cei mai înţelepţi decît aceştia ce zicu? „De-am fi fostu, zice, în vreamea sfinţilor Părinţi celor dentîiu, am fi ostenit şi noi, că, văzînd viaţa lor cea bună şi străduirile, le-am fi urmat şi noi. Iară acum, aflîndu-ne şi adunîndu-ne cu leaneşii şi negrijlivii şi, urmîndu-le lor, perim fără voia noastră”. Şi [400] nu cunoscu nici aceia cum iaste adevărat, că, mai vîrtos, noi, acum, ne aflăm în mai multă răsuflare decît aceia atuncea, că în vremile părinţilor noştri acelora, multe eresuri să auziia şi mulţi într-acealea au fostu hristoşi mincinoşi, mulţi cărcimăritori de Hristos, mulţi apostoli mincinoşi, mulţi dascali mincinoşi, carii aieve sămăna neghina vicleanului, şi pre mulţi au rătăcit, ş-au răpit cu cuvintele lor ceale spurcate, şi le-au trimis sufletele lor în perire. Şi aceasta iaste să o afle fiecine adevărat den vieţile Sfinţilor Părinţilor noştri: Evtimie, Antonie, Sava şi a celoralalţi, că scrie acolo cum că marele Antonie, atuncea, s-au îmbrăcat în veşmînt luminat şi s-au suit într-un locu ’nalt, ca să-l vază ereticii, să-l prinză, să-l ucigă, ca să fie mucenicu. De n-ar fi fostu, dară, gonire, n-ar fi făcut aceasta. Aşijderea, şi la naşterea preacuviosului părintelui nostru Eftimie scrie cum că s-au făcut atuncea bucurie şi veselie pre la beseareci, de la Dumnezău, adecă atuncea au încetat eresurile şi gonirea. Iară, şi în viaţa preacuviosului părintelui nostru Sava, la sfîrşit, nu auziţi cîte nevoi au păţit pentru beseareci, şi cîte osteneale au făcut asupra eresurilor, şi cîţi den călugări au urmat atuncea ereticilor? Şi, iarăş, cîte s-au făcut la sfîntul Stefan cel nou, n-au fost gonire grea şi rea? Au nu cunoaşteţi iarna cea rea şi primejdia cea mare a călugărilor? Însă, ce mă ispitescu a le grăi toate preamăruntul? (143v) Că, deaca îm aduc aminte cîte s-au făcut în zilele marelui Vasilie, precum spune marele Grigorie, şi în zilele lui Ioan Zlataust şi a celoralalţi sfinţi părinţi, eu pre mine mă plîng şi pre ceia ce nu le socotescu aceastea foarte îi rîzu, căci ştiu bine şi adevărat că toată vreamea aceaea ce-au trecut mai rea a fostu şi mai aieve plină de neghina vicleanului. Deci, de vreame ce acealea ce-au trecut au fostu reale, iară şi acum mulţi eretici are viaţa, mulţi lupi, şi aspide, şi şărpi, carii umblă împreună cu noi, dară n-au nici o puteare asupra noastră, ce să asamănă unii ca aceştia, ca cînd s-ar afla într-un întunearec adînc al răutăţii lor. Şi, pre cîţi trecu şi întră la întunearecul lor, îi răpescu şi-i mănîncă, iară pre [401] ceia ce umblă în lumina Sfintelor Scripturi şi petrecu întru învăţăturile lui Dumnezău, nici macară să-i întimpine nu cutează, ce, de-i şi văd că vin, fug de faţa lor, ca de focu. Deci, pre carii socotiţi că le zicu eretici? Nu pre cei ce să leapădă de Fiul lui Dumnezău? Sau pre ceia ce hulescu Duhul Sfînt şi zicu că nu iaste Dumnezeu? Sau pre ceia ce zicu că mai mare e Tatăl decît Fiul? Sau pre ceia ce facu pre Sfînta Troiţă una (iară nu în trei ipostasis)? Sau pre ceia ce împart pre Dumnezău în trei Dumnezăi fără socoteală? Sau pre ceia ce zicu lui Hristos că iaste Fiul lui Dumnezău, iară nu cred cum că au luat trup den sfînta Fecioară? Sau pre ceia, iarăş, ce bîrfescu şi zicu că adevărat trup au luat, iară fără suflet? Sau pre ceia ce zicu, că trupul e însufleţat ca un om deplin, iară nu unul după fire Fiu lui Dumnezău şi al Născătoarei de Dumnezău? Şi Dumnezău adevărat a fi zicu, ce în doi fii pre unul Hristos împarte? Iară nici pre ceia ce la Tatăl cel neînceput cuprind începătură? Şi ceia ce-au fostu, zic că n-au fostu? Sau pre alţii, ce zicu că Tatăl e fără început, iară Fiul, ca cum s-au născut den el după vreame mai pre urmă, zicu că are început şi ca unii zidiri, rău şi cugetînd, şi închinîndu-se, că zicu cum că a fostu oarecînd Tatăl de n-au avut pre Fiul? Şi cum iaste putinţă să să numească Părintele cela ce nu are Fiu? Dară au pre ceia ce zicu că altul e cela ce-au pătimit şi s-au răstignit, şi altul e cela ce-au învis? Nici pre unul, dară, de aceşti păgîni şi fără Dumnezău nu vă zic, nici pre unul den ceialalţi eretici vă zicu, carii s-au arătat ca un întunearec, ce-au perit de Sfinţii Părinţi carii străluciia atuncea. Căci, că atîta au luminat darul Duhului Sfînt întru ei şi au gonit întunearecul eresiii lor ce-am zis, cît şi pînă astăzi luminează ceale de Dumnezău suflete scripturile lor, ca razele soarelui, pentru carii nu cutează nimenea să le stea împotrivă. Ce, pentru aceia zicu şi pre aceia numescu eretici, carii zicu că nu iaste niciunul, în vremile aceastea, întru noi care să poată păzi poruncile Evangheliei, ca Sfinţii Părinţii cei vechi, de vreame ce să cade mai’nainte de toate să fie [402] credincios şi slujit, că, den fapte, să arată credinţa, ca şi frumuseaţea (144r) obrazului, cînd o arată oglinda. Apoi trebuie să fie foarte ştiut şi văzătoriu de Dumnezău, adecăte să să lumineaze să ia Duh Sfînt şi, pren Duhul Sfînt, acesta să vază pre Tatăl şi pre Fiul. De vreame, dară, ce zic aceştia că aceasta e peste putinţă a fi, nu numai le zicu că au o parte de eres, ce unii ca aceştia întrec pe toate eresurile, că cela ce o zice aceasta, toate sfintele scripturi le întoarce şi le face neţinute în samă. Ce, în zadar şi fără folos grăiaşte şi în deşărt să ceteaşte Evanghelia şi în zaludul ostenescu şi cetescu scripturile marelui Vasilie şi a celoralalţi sfinţi şi preacuvioşi părinţi. Ce, dară, cîte zice Dumnezău şi toţi sfinţii, de nu le-ar hi făcut întîiu şi apoi să le scrie să le lase spre învăţătura noastră şi noao să ne fie peste putinţă a le face şi a le păzi neclătite? De ce treabă şi atuncea să ostenească să le scrie şi acum să le cetim în besearecă? Pentru aceasta, cîţi zicu acest cuvînt, ne închid ceriul, care ni l-au deşchis Hristos. Şi calea aceaea carea să suie acolo în ceriu, care o au înnoit Hristos, ei o împart, pentru că acel Dumnezău al tuturor stă în poarta ceriului, plecîndu-se, care să veade de cei credincioşi, şi strigă, şi zice prin Evanghelie: „Veniţi cătră mine, toţi cei ce osteniţi şi cei ce sînteţi împovăraţi, şi eu voiu odihni pre voi”. Iară aceşti ce sînt împotrivnici lui Dumnezău, au mai vîrtos să zicem antihristi, ei zicu: „Nu să poate aceasta, nu să poate”, cătră carii cu cale Domnul Hristos zice: „Vai de voi, cărturarilor şi fariseilor! Vai de voi, povăţuitori orbi, orbilor, că voi, întru împărăţie nu veniţ şi pre ceia ce vor să între îi opriţi! Hristos firiceaşte pre ceia ce plîng acum, iară aceştia zic că nu-i putinţă să plîngă şi să tînguiască neştine în toate zilele. O, necunoştinţă şi gură fără frică, carea trimite glasuri pîngărite ca aceastea împotriva celui înalt şi facu pre oile lui Hristos să le mănînce hiarăle, pentru care, singur, cel unul născut Fiul lui Dumnezău ş-au vărsat sîngele lui”. Adevărat, bine prorocind pentru unii ca aceştia, prorocul David zice: „Fiii oamenilor, dinţii lor arme şi săgeţi, şi [403] limba lor sabie ascuţită”. Pentru ce nu e, dară, cu putinţă, spune-mi? Iară, pentru ce alt au strălucit sfinţii pre pămînt şi s-au făcut luminători în lume? De n-ar fi fostu cu putinţă, nici aceia n-ar fi putut să facă unele ca aceastea, că şi aceia au fostu oameni, ca şi noi, şi nimica n-au avut mai mult decît noi, fără cît bună-voinţă, şi nevoinţă, şi răbdare, şi smerire la Dumnezău. Aceastea, dară, cîştigă şi tu, şi sufletul tău, carele iaste acum ca o piatră vîrtoasă, se va face izvor, de vor cura lacrămile. Iară, de vreame ce tu nu vei să te nevoieşti şi să te sileşti, încai nu zice că e lucrul neputincios. De vreame ce cela ce o zice aceasta, să leapădă de curăţănie, căci, fără de lacrămi, nu s-au auzit niciodată să să fie curăţit suflet de întinarea păcatelor, care să să fie pîngărit după botez, căci că, cu Sfîntul Botez au încetat Dumnezău lacrămile de pre faţa pămîntului, vărsîndu-ş Sfîntul lui Duh (144v) cu bogăţie în lume. Iară, precum am auzit den Sfînta Scriptură, şi într-acest dumnezeiescu botez, unii s-au botezat în vîrsta lor şi, den venirea Sfîntului Duh, s-au umilit ş-au lăcrămat, iară nu cu duroare şi cu mîhnire, ce cu lucrarea Duhului Sfînt şi den darul acela mai dulcele decît miiarea, fără osteneală şi prea iuşor le-au vărsat den ochii lor. Deci, cîţi se vor învrednici ca să dobîndească şi să ispitească acestu fealiu de lacrămi, vor mărturisi cum că sînt adevărate aceastea ce-am zis, precum, împreună cu mine, mărturiseaşte bogoslovescul glas, pentru că zice: „Aducă fieştecare, unul ceasta şi altul ceaea”. Şi multe aducea la mijloc, care de care, mai apoi de toate zice: „Toţi lacrămi, toţi curăţenie, toţi suire”. Şi ceaealaltă, care zice: „Cu ceale denainte vă adaogeţi”. Deci, au doară învaţă aceastea pre unii osebi de alţii şi la unii au zis că să poate, iară la alţii că nu să poate? Nu, precum ziceţi voi nebuneaşte şi fără socoteală? Că, cu cale mă întărît asupra voastră să vă zicu, neobrezuiţi cu inimile şi cu urechile, carii v-aţ întîmplat de fire rea şi nu puteţ niciodată să vă omiliţi să plîngeţi. Aceasta au zis şi marele Grigorie: „Nu poate fi să n-aibă firea omului fireaşte lacrămile”. Nici altcineva dentru sfinţi au zis [404] aceasta: „Ce mai vîrtos fireaşte o are (omul) a plînge şi a tîngui”. Şi aceasta să o cunoaşteţi şi de la pruncii cei mici, că, den fire, ne iaste noao dată să plîngem şi să tînguim, că, îndată cum cade (pruncul) den pîntecele maicii sale pre pămînt, plînge şi, după aceasta, cunoscu moaşele şi maicele viaţa pruncului, că, de nu va plînge, nu poate să trăiască. Deci, dentru aceasta cunoaşteţi şi să veade că urmează firii den naştere să plîngă şi să tînguiască. Şi, cum zicea sfîntul părintele nostru Studitul, cu plîngere ca aceasta să cade să trăiască omul această viaţă şi cu aceasta să moară, de-i e voia să să spăsască şi să meargă în viaţa cea fericită, căci că lacrămile naşterii însemnează lacrămile ce vom să le avem într-această viaţă. Că, în ce chip e mîncarea şi băutura de treabă trupului, aşa şi lacrămile sufletului. Deci, cela ce nu plînge în toate zile, că mi-e leane a zice în tot ceasul, ca să nu mă arăt greu la unii, îş strică şi-ş piarde sufletul lui, ca şi trupul de foame. De vreame, dară, ce sînt următoare lacrămile firii, precum am zis, nu poftească neştine să să leapede de binele cel firescu şi nici unul, pentru leanea şi pentru negrija, să să lipsască pre sine de un bine ca acesta, nici nimenea cu răutatea, şi cu mîndria, şi vicleşugul sufletului să să semeţască şi să să facă vîrtos peste fire, ca o piatră, ce cu buna nevoinţă să şi-l trebuiască cătră poruncile lui Dumnezău. Păzască, rogu-mă, acest daru mare, nefurat în inima lui, cu plecăciune şi cu smerire, cu nerăutatea sufletului şi cu prostimea, cu răbdare în supărări, cu cetirea totdeauna a Sfintelor Scripturi, să-ş aducă aminte pururea de păcatele lui şi să să pocăiască. Într-acestaş (145r) chip, dară, să nu-ş lenevească nimeni spăsenia lui. Iară, de stă cineva nenădejduit de mîntuinţa lui şi zace în patul trîndăvirii, încai să nu zică şi celor nevoitori că nu iaste putinţă a plînge, că cela ce o zice aceasta ne închide uşa împărăţiei ceriului. Scoate lacrămile şi vei adaoge curăţirea, că, fără de curăţire, nimeni nu să spăseaşte, nimeni nu se fericeaşte de Domnul, nimeni nu veade pre Dumnezău. Şi, de vreame ce urmează aceastea celora ce [405] nu plîng, după porunca Domnului, spune-mi cum nu iaste acest eres mai rău decît toate eresurile? Că, dară în zadar s-au făcut la noi pogorîrea şi suirea lui Dumnezău, s-au stins propoveduirea apostolilor şi au perit învăţăturile tuturor sfinţilor, carele chiamă pre toţi spre tînguire, toată Sriptura cea dumnezeiască, precum văzu, au rămas nefolositoare la noi, carii cugetăm într-acestaş chip. Precum aspida surdă îş astupă urechile ei, aşa şi noi, precum socotescu eu, numai cu Rasa şi cu Camilafca şi cu Mîndria şi cu barbele ceale frumoase şi cu părul nădejduim că ne vom spăsi? Ce să cunoaşteţi bine că goli şi despuiaţi vom sta la înfricoşata judecată a lui Hristos, macară de n-aţ şi vrea să auziţ Sfînta Scriptură în toate zilele strigînd, ca să-ş ia fieştecarele cîte au lucrat cu trupul, veri bune, veri reale. Deci, de vreame ce la toţi va să fie aceastea, unde să să arate atuncea podoaba cea frumoasă ce acopere şi înfrumuseţază trupurile noastre? Unde-s (atunci) mandiile ceale sclevesite şi arătoase? Unde-s papucii cei frumoşi şi mîndri? Unde-s brînele ceale de curea, ce să asămăna cu brînele fămeieşti? Unde e rătăcirea boiarilor? Unde-s cinstele ceale de frunte şi închinăciunile de sănătate? Unde-s ostenealele a şăderii mai sus? Unde e masa cea cu mult în cheltuială şi frumoasă? Ca să zicu şi aceasta care nevoiaşte să şază mai’nainte şi la bucatele ceale mai frumoase şi mai multe, care sînt întîiu şi cei dempreună cu mine deşărţi robii pîntecelui? Unde e atuncea mîndria şi trufia noastră, carii vom să stăpînim şi să biruim? Unde-s chiliile ceale mari şi împodobite ca nişte cămări luminoase de mirease? Unde e cinstea slugilor şi posluşirile care gîndim că vom întreace pre ceialalţi? Unde e rîsul cel neoprit şi fără vreame? Unde-s cinările ceale de sară şi cu multe cheltuiale? Unde-s measele ceale cu vorbele ceale fără vreame? Unde-s, atuncea, numele ceale mari? Unde e sfinţia carea ne zicu acum şi ni să pare şi noao că o avem? Unde-s momealnicii carii ne zicu acum sfinţi? Unde-s scaunele ceale înalte şi cei ce li să pare dentru aceştia că [406] sînt mai de-a firea decît ceialalţi? Unde e graba şi nevoinţa să să cinstească unul mai bine decît altul sau să ia dregătorie? Unde e pricea cuvintelor, şi neplecarea, şi nu va nime să fie mai mic decît altul? Unde e dragostea rudelor? Unde e mîndria mireanilor şi a boiarilor, întru carii întîiu sînt eu, ticălosul, care mă mîndrescu şi mă arăt cum aş fi mai mare decît (145v) alţii? Unde e mintea şi priceaperea ce au ceia ce ştiu înţelepciunea şi cunoştinţa lumii aceştiia? Unde e înălţarea ce ni să pare că sîntem oarece şi nu sîntem nemică? Unde e atunci limba cea ce să întoarce bine la vorbă şi ritoriile ce cură ca apa dintr-o fîntînă? Unde e atunci şi, mai vîrtos, şi acum, înţelept? Unde e cărturariu? Unde e cercetătoriul veacului acestuia, ca să voiască să vie să şădem împreună, să ne sfătuim pentru înfricoşata zioa aceaea şi ceasul. Şi, mai vîrtos de toate, să alergăm la Sfintele Scripturi şi să cercetăm cu amăruntul, ca să cunoaştem şi să ne învăţăm dentr-însele, ce va fi aceaea care ar putea atunce să ne folosească şi aceaea să o aleagem, den toate, cu multă nevoinţă. Aşa, fraţii miei, iubiţi adevărat, precum strigă toată Scriptura aieve. Mare nevoie, mare frică şi cutremur va apuca în ceasul acela, pre cîţi sînt leaneşi, şi molateci, şi trîndavi, ca şi mine. Iară, fericit iaste acela, fraţilor, carele să află acum dedesuptul a toată zidirea, şi plînge, şi să tînguiaşte noaptea şi zioa înaintea lui Dumnezău, că va sta de-a direapta lui împodobit luminat. Ferice de cela ce aude aceastea, şi nu numai suspinînd, şi să lase, den zi în zi, să-i treacă vreamea vieţii lui fără folos, ce, îndată cum aude pre Domnul zicînd: „Pocăiţi-vă”, îndată să puie începătură lucrului, că unul ca acela se va milui, ca o slugă ascultătoare şi cu bună minte, şi nu se va osîndi cu ceia ce nu vor să asculte. Şi, atunci, cu adevărat, să va izbăvi de toate patimile şi să va face lucrătoriu cunoscut tuturor faptelor celor bune şi, în veacul cel viitoriu, va dobîndi bunătăţile ceale nespuse ale lui Dumnezău, împreună cu toţi, carii, den veaci, i-au bine plăcut, care şi noi toţi să ne învrednicim a le dobîndi, cu darul Domnului nostru Isus [407] Hristos, a căruia e slava şi putearea, acum şi pururea şi în veacii veacilor, amin. Cuvînt al 4 a lui Damaschin, monahul, al Ipodiaconului şi Studitul (tîlc), în limbă proastă, la ceale zeace cuvinte a lui Moisi. Blagosloveaşte, Părinte. Zeace învăţături sînt carele au poruncit Dumnezeu lui Moisei să le spuie în lume şi, cine le va plini, să meargă în raiu, iară cine nu le va băga în samă, să meargă în iad. Şi întîia poruncă şi învăţătură a lui Dumnezeu iaste să nu te închini altui Dumnezeu, fără de Dumezeului celuia ce au făcut ceriul, şi pămîntul, şi toată lumea. A doao poruncă iaste să nu pomeneşti numele lui Dumnezeu la ceale proaste şi la minciuni. A treia poruncă iaste să păzeşti şi să (146r) cinsteşti sărbătorile. A patra poruncă iaste să cinsteşti pre părintele tău şi pre mumă-ta. A cincea poruncă iaste să nu ucizi. A şasea poruncă iaste să nu curveşti. A şaptea poruncă iaste să nu furi niciodată nimica lucru omenescu. A opta poruncă iaste să nu mărturiseşti minciuni. A noa poruncă iaste să nu pohteşti muiarea vecinului tău sau a altui om striin. A zeacea poruncă iaste să nu rîvneşti a nimănui nimica, nici casa lui, nici roaba lui, nici alt lucru ceva. Aceastea sînt ceale zeace învăţături ale lui Dumnezeu ce să zic zeace cuvinte. Aceaste zeace cuvinte le-au scris Dumnezeu şi le-au dat în lume, să le păzeacă oamenii. Deci, blagosloviţi creştini, de ni-e voia să meargem în raiu, să nevoim să le plinim desăvîrşit. Şi înţeleageţi bine ce va să fie întîia poruncă a lui Dumnezeu. Întîia poruncă Întîia şi mai marea poruncă iaste cum să nu crezi într-alt Dumnezeu, afară den Hristos, carele iaste Dumnezeu adevărat. Şi alt Dumnezeu afară de acesta nu e. Acesta au [408] făcut ceriul şi pămîntul. Acesta au poruncit şi s-au făcut îngerii. Acesta au zidit neamul omenescu. Acesta iaste carele ţine toată lumea. Acesta, pentru păcatele noastre, s-au pogorît den ceriuri pre pămînt şi s-au întrupat den Sfînta Fecioară şi Dumnezeu Născătoarea Maria. Şi au umblat pre pămînt treizeci şi trei de ani, şi au mîncat, şi au băut ca un om, apoi s-au răstignit şi au murit de mînile păgînilor jidovi. Şi, nu că doară s-au răstignit dumnezeirea, adecă Dumnezeu, ce omenirea, adecă trupul carele îl purta Hristos, acela s-au răstignit şi au murit. Şi, după trei zile, s-au sculat iară cu trupul şi s-au arătat sfinţilor apostoli, precum au fost şi în lume. Apoi iară s-au suit în ceriuri cu trupul care au avut pre pămînt, că n-au lipsit Hristos, ca un Dumnezeu ce au fost, nici den ceriu, nici de pre pămînt, nici den mare, nici den toată lumea. Iară, ca un om ce au fost, numai pre pămînt au fost, ca şi soarele ce iaste în ceriu şi luminează tot pămîntul cu razele lui. Aceasta iaste întîiu carea trebuie să crează tot creştinul, că cela ce nu creade că Hristos iaste adevărat Dumnezeu şi alt Dumnezeu fără el nu iaste, acela nu iaste creştin, ce iaste ca limbile carele zic că iaste proroc. Pentru aceasta ne chemăm creştini, de vreame ce creadem că Hristos iaste unul Dumnezeu adevărat. Aceasta iaste întîia învăţătură a lui Dumnezeu. Cunoaşteţi, dară, blagosloviţi creştini, veri cine iaste acela care va călca această întîia poruncă a lui Dumnezeu, ori carele creade într-alt Dumnezeu, fără de în Hristos, acela iaste ca elenii carii credea cineş în Dumnezeul lui. Şi, iară, cine creade în visuri, şi în farmece, şi în vrăji, şi în advare, şi în baiere, (146v) şi într-alte lucruri diavoleşti, acela iaste fără leage şi afară den beseareca lui Hristos, că aceastea sînt lucruri diavoleşti şi, cine le creade sau le face, acela mearge cu diavolul în munca cea veacinică. Pentru aceasta, iubiţii miei şi blagosloviţi creştini, niciodată să nu creadeţi în visuri, că diavolul înşală pre om şi va să-l ducă în iad. De multe ori arată păreri în visul omului şi le plineaşte zioa, numai ca să creadem visurile, să meargem în muncă. Pentru aceasta, [409] să ne păzim de lucruri ca aceastea, nici descîntecele să nu le creadeţi, că iaste meşteşugul diavolului descîntecul. Şi, oricine descîntă sau să descîntă, acela n-are parte cu Hristos, ce iaste închinat cu trupul, cu sufletul diavolului, de vreame ce, măcară că auziţi acolo unde descîntă muiarea, că pomeneaşte numele lui Hristos, şi a Preacistii, şi a sfinţilor mucinici, şi ale altor sfinţi nume, ce aceasta iaste înşălăciune diavolească, pentru că, în ce chip şi păscariul, cînd vînează peaşte în mare cu undiţa, nu aruncă undiţa sîngură în apă, că, deaca o văd peştii, fug, ce pune şi în undiţă. Întru acesta chip iaste şi descîntecul, că, de-ar pomeni numele dracilor, nici un om nu s-ar descînta, ce pentru să să înşale creştinii, să meargă în muncă pentru descîntecul. Pentru aceasta pomeneaşte numele sfinţilor, însă, că zic unii: „Dară, căci cînd mă bolnăvescu, deaca mă descînt, mă scol?” Adevărat, diavolul, ca să înşale pre oameni, le dă cîte un ceas puţină boală şi el, deaca-ş descîntă şi să dau diavolului, el ia boala de la ei. Pentru aceasta, blagosloviţilor creştini, nimenea să nu să înşale cu descîntecele şi cu farmecele sau să leage cu vrăji vita lui să nu o mănînce lupul, nici bărbatul cu muiare să nu-i leage, nici baiere să nu faceţi la omul bolnav, nici să creadeţi visurile, nici cînd cîntă corbul sau altceva den ceale trăgătoare pre pămînt, să ziceţi că au cîntat rău, că, cine zice aceasta, face pre Dumnezeu mincinos care au făcut pe corbu. Ce iaste vinovat corbul sau altă pasăre? Nici să ziceţi că cutarele are năroc rău, că toţi oamenii a unui Dumnezeu sînt zidire, nici să ziceţi că cutare zi iaste bună şi cutare iaste rea, că Dumnezeu le-au făcut toate zilele şi toate le-au făcut bune pentru omul. Elenii, carii avea dumnezei şi răi şi buni, zicea că binele iaste al Dumnezeului celui bun şi răul al Dumnezeului celui rău, iară noi, creştinii, carii creadem un Dumnezeu bun, nu să cade să zicem că au făcut Dumnezeu şi bune şi reale. Şi, iarăş, să nu zicem că Dumnezeu au făcut pre unii oameni buni şi pre alţii răi, că Dumnezeu iubeaşte şi va să fie toţi oamenii buni şi sfinţi, [410] iară oamenii, pentru căci îi supără diavolul, să fac den ei şi răi, şi năsîlnici. Deci, pentru aceasta, nu e vina lui Dumnezeu, cînd face omul păcatul, de vreame ce Dumnezeu au lăsat pre tot omul în voia şi în volnicia lui, veri binele să iubească, veri răul, sîngur omul iaste vinovat. (147r) Să nu faceţi, dară, niciodată den cîte v-am zis că sînt reale şi afară den porunca lui Dumnezeu cea dentîiu, căci veri cine va face den cîte am zis că sînt bune, acela iaste fiu şi priaten lui Hristos, adevăratului Dumnezeu. A doa poruncă A doa poruncă iaste ca să nu numeşti numele lui Dumnezeu la lucruri proaste, adecă să te socoteşti niciodată să nu juri pre Sfînta Evanghelie, nici pre besearecă, nici pre alt nimica, căci, măcară de juri şi pre direptul, încă ai mare păcat în sufletul tău. Nici pre numele lui Hristos să nu zici niciodată, nici pre Preacesta, nici pre ceriu, nici pre capul tău, că nu poţi să faci un păr albu sau negru, numai să ziceţi pre aşa şi pe nu, şi pre bogoslovenie. şi atîta numai să juri, că mai multu de atîta iaste muncă în sufletul omului. De ţi se va întîmpla şi în temniţă să întri, numai să nu juri, nici pe adevărat, nici pe minciună. Mai bine să-ţi vinzi tot ce vei avea şi să dai orice ţ-ar ceare decît să juri, mai bine să te munceşti puţină vreame întru această lume decît să te munceşti în ceaea lume, fără de moarte. Mai bine să te omoară aici decît să calci numele lui Hristos, căci, de te vei şi pedepsi aicea pentru numele lui Hristos, iară în ceaea lume vei fi sfînt şi moşnean raiului, căci că şi sfinţii marii mucenici, cum e sfîntul Gheorghie, şi Dimitrie, şi alţi sfinţi, dentr-alt nimic nu s-au sfinţit şi s-au spăsit, numai căci s-au muncit aici, într-această lume, pentru numele lui Hristos. Dirept aceasta, şi voi, blagosloviţi creştini, de veţi să fiţi ca mucenicii, nu fireţi nebăgători în samă de Dumnezeu şi să juraţi pre numele lui cel înfricoşat, nici dirept, nici strîmb. Iară, nici să huliţi pre Dumnezeu, cînd [411] vă vine vreo strîmbătate sau supărare, căci că şi aceasta iaste muncă sufletului omului, ce, veri cîte pătimeaşte omul, totdeauna trebuie să slăvească pre Dumnezeu. Şi veri de sărăceaşte, veri de să bolnăveaşte, veri coconul de-i moare, veri muiarea lui, veri fata lui, veri altcineva a lui, să nu hulească pre Dumnezeu, că Dumnezeu iaste bun şi cunoaşte ce e de folos, ce numai să zică: „Cadi-mi-să şi alte răutăţi să paţu de la Dumnezeu, de vreame ce sînt păcătos şi rău”, căci că Dumnezeu toate răutăţile, cîte le dă omului, toate pentru păcatele noastre le dă, pentru că, văzînd Dumnezeu că nu umblăm dirept cătră el, pentru aceasta să mînie pre noi şi ne pedepseaşte ca părintele pre fiu. Şi, încă, nu ne pedepseaşte cîtu-l mîniem noi cu răutăţile noastre, că, de ar vrea să ne pedepsească cîtu-i greşim, pre toţi ne-ar omorî într-un ceas şi ne-ar arunca în munca veacinică, pentru multe păcatele noastre, ce, ca un bun şi iubitoriu de oameni ce iaste, nu ne pedepseaşte cu toată mînia, ce numai pre puţin ne ceartă, ca să ne pocăim de păcatele (147v) noastre. Pentru aceasta, oricîte ne pedepseaşte Dumnezeu, niciodată să nu-l hulim, ce să lăudăm numele lui cel sfînt şi tot pre noi să ne facem vinovaţi, iară nu pre Dumnezeu, căci el ştie folosul nostru. A treia poruncă A treia poruncă a lui Dumnezeu iaste să păzeşti şi să cinsteşti toate sărbătorile anului şi, cîte sărbători sînt mari, şi în Vinerea cea mare şi în sîmbăta cea mare, lucru să nu faci. Aşijderea, şi în cealealalte sărbători stăpîneşti şi altor sfinţi mari să ţii şi să cinsteşti sărbătorile lor. De vei să-ţi dea Dumnezeu mult bine şi odihnă, şi într-această lume, şi în blagoslovitul acela raiul. Şi, iarăş, cînd sărbezi şi nu lucrezi, să nu beai vin, să te îmbeţi şi să faci alte lucruri diavoleşti, ce să mergi la besearecă, să asculţi vecernia, aşijderea şi utrenia şi Sfînta Leturghie. Şi, atuncea, să mergi la casa ta, să te bucuri şi să lauzi pre Dumnezeu şi, de ai şi bucate multe, să dai şi săracilor să mănînce, [412] să-ţi zică bogdaproste şi atuncea îţi va da ţie Dumnezeu mai mult bine. Şi, cînd vei face praznic sfîntului, sau mease, să nu chemi pre oamenii cei bogaţi şi pre boiari, de la carii n-ai nici o mulţemită, ce chiamă pre săraci, carii nu pot să-ţi plătească, căci că, de vei ospăta pre cei bogaţi, nici un dar n-ai de la Dumnezeu, că bogaţii ţi-l răsplătescu. Şi, iară, să te păzeşti, în toate duminicile peste an şi în sărbătorile tale, să nu faci nici un lucru, nici să neguţătoreşti, nici să joci în horă, nici alte jocuri, că jocurile şi horele sînt aflări şi lucruri ale diavolului. Elenii cei fără Dumnezeu şi rătăciţi, ce nu credea în Dumnezeu, carii nu nedejduia nici înviare, nici judecată, aceia le-au făcut aceastea, şi au fost jucînd, şi au fost bînd, şi s-au fost îmbătînd, şi s-au fost veselind cu jocurile, iară noi, creştinii, nu să cade să facem aşa la praznicile noastre. Numai cînd iaste praznic şi nu lucrezi, şi şăzi fără lucru, adu-ţi aminte ce-ai greşit lui Dumnezeu în zilele ceale trecute, adu-ţi aminte de păcatele tale, adu-ţi aminte de moarte, adu-ţi aminte cum vei să te munceşti pentru păcatele tale, de nu te vei pocăi. Aceastea îţi ad-o aminte, şi suspină, şi plînge, şi lăcrămează, şi te întristează, şi te tînguiaşte, şi te va ierta Dumnezeu. Du-te la omul carele ştie să te înveaţe şi să te îndirepteaze, mergi la cel mai bun decît tine şi mai înţelept, să-ţi arate ce bine vei face, să poţi întra în raiu. Aceastea să faci, cînd eşti îndeleatnic şi nu lucrezi, iară să nu şăzi să faci vorbe deşarte, şi să grăieşti cuvinte proaste cu tinerii cei fără socoteală, nici să te primbli pren oraş sau pren cetate, ca să vezi muierile carele îţi plac, nici să mănînci şi să beai toată zioa ca o hiară, ce şi mîncarea ta, şi (148r) băutura ta să fie pre puţină, căci că, den mîncarea cea multă şi den băutură, niciodată bine nu s-au făcut, numai ce-ţi cheltuieşti şi banii şi-ţi îngreuiezi şi trupul, şi sufletul îţi păgubeşti, şi patimile trupului le turburi, şi strîngi pohte reale în sufletul tău şi în inima ta, şi-ţi pierzi mintea şi gîndul tău în fapte proaste, şi uiţi pre Dumnezeu, şi te faci tot cu totul lăcaş diavolului. Pentru aceasta, să te păzeşti de băutură multă, [413] şi de mîncare multă, şi, mai vîrtos, de beţie, că şi aceasta să numără cu alte păcate şi pre mulţi i-au dus în iad. Pentru aceasta, bunii miei creştini, păziţi-vă de beţie, atîta numai să bem, numai pentru tăria trupului şi pentru sănătatea, iară mai multu iaste a diavolului. Încă şi aceasta să o ţii în sărbătorile tale, cînd şăzi fără lucru şi vorbeşti cu vreun om, niciodată să nu osîndeşti pre nimenea, numai să vorbeşti tot cuvinte bune şi sfinte, că iaste bine pentru sufletul tău şi pentru a celuialalt om, aceaea vorbeaşte şi grăiaşte. Iară pre alt om striin, ce nu iaste între voi, să nu-l osîndiţi, măcară de vă iaste vrăjmaş, că osîndirea iaste mare păcat. Şi ascultaţi ce zice Domnul: „Nu judecaţi, ca să nu vă judecaţi”. Aceasta, blagosloviţilor creştini, iaste învăţătură a lui Dumnezeu ce au zis şi să o păziţi toţi. A patra poruncă A patra poruncă a lui Dumnezeu iaste să iubeşti pre părintele tău şi pre maica ta, şi să-i cinsteşti cît poţi. Niciodată să nu grăieşti cuvînt rău cătră ei, niciodată să nu laşi să flămînzască, sau să înseteaze, sau să petreacă nevoie, şi să te bleasteme, că apoi, de-ai face mii de bunătăţi, nu-ţ vor folosi, ce numai, veri ce-ţ vor zice, să faci cu toată inima ta şi, de vor vrea să te puie şi la închisoare pentru datoria părintelui tău, şi aceaea să o suferi, că părintele iaste coconului al doilea Dumnezeu, într-această lume. Şi, nu numai pre părintele tău şi pre maică-ta să-i cinsteşti, ce şi pre rudele tale , pre vecinii tăi şi pre fratele tău cel mai mare, şi pre toţi cei mai bătrîni decît tine să-i cinsteşti, ca şi pre părintele tău. Şi să te închini, şi să te scoli înaintea lor, şi să te scoli tu, să şază ei, de vei vrea să-ţi dea molitva lor, să procopseşti şi să fii şi tu cinstit, căci, cînd cinsteşti pre mai marele tău, pre Dumnezeu cinsteşti. Nu ocărî niciodată în viaţa ta pre omul bătrîn, nici pre al tău, nici pre striin, sau pre bogat, sau pre sărac, că Dumnezeu nu iubeaşte să să ocărască unul pre altul, de vreame ce avem chipul lui Dumnezeu, [414] căci, cînd ocărăşti pre om, pre Dumnezeu ocărăşti. Niciodată, înaintea celui mai mare de tine, răspunsu să nu dai, ce, cînd vorbescu cei mai mari decît tine, tu ascultă, (148v) să înveţi. Niciodată să nu răpeşti răspunsul den gura celui mai mare decît tine, ce-l lasă să-l spuie cum îl ştie el şi, apoi, de te vor întreba şi pre tine, spune şi tu, precum vei ştii, iară, de nu te vor întreba, tu taci, ca să înveţi. Cînd şăzi cu cel mai mare decît tine la mease, nu te tinde tu întîiu niciodată la bucate, nici să şăzi tu mai sus decît cel mai bătrîn, măcară de iaste şi sărac, ce să şăzi tu mai jos decît toţi. Socoteaşte, dară, şi păzeaşte cuvintele meale, de vei să moştinezi împărăţia ceriurilor. A cincea poruncă A cincea poruncă a lui Dumnezeu iaste să nu ucizi în viaţa ta om, nici creştin, nici păgîn, nici pre altcineva, ce, încă, nici vrajbă să n-aibi, sau pizmă cu vreun creştin, că şi aceasta iaste la om ca şi uciderea, adecă să nu ţii vrajbă, că zice Domnul, la Sfînta Evanghelie, că, de iubeşti pre priatenul tău, nici un har n-ai de la Dumnezeu. Iară, cînd iubeşti pre vrăjmaşul tău, atuncea ai multă plată de la Dumnezeu. Şi, iară, zice să iubiţi şi să miluiţi pre toţi oamenii, de veţi să fiţi fii lui Dumnezeu, că Dumnezeu vrajbă n-are. Şi, pentru căci iaste bun şi dirept, ploao tot într-un chip, şi celor păcătoşi şi celor direpţi, şi răsare soarele într-un chip, şi la cei păcătoşi, şi la cei direpţi. Deci, cine nu ţine vrajbă cu nimeni acela iaste şi fiu lui Dumnezeu. Şi, aşa să ştii că, de vei avea vrajbă cu vreun creştin, au mic, au mare, măcară cîte bunătăţi ai face, toate-s perite şi, de greşăşti vrăjmaşului tău, Dumnezeu nu-l supără. Iară, deaca îl laşi tu şi-l ierţi, atuncea Dumnezeu îl osîndeaşte pre el şi ţie îţi are mare har, căci ai iertat pre vrăjmaşul tău. Pentru aceasta zice şi apostolul Pavel că, de iaste foame vrăjmaşului tău, dă-i să mănînce, şi, de-i iaste seate, adapă-l pre el şi atuncea aprinzi văpaie în capul lui. Şi, iară, zice Domnul, la Sfînta Evanghelie, că, de veţi lăsa voi greşala vrăjmaşului vostru, va lăsa şi [415] Dumnezeu greşala voastră. Iară, de nu veţi lăsa voi greşala vrăjmaşului vostru, nici Dumnezeu nu va lăsa a voastră. Dară, oare Dumnezeu cîte greşale ale noastre le iartă în tot ceasul şi noi să nu iertăm greşala altuia? Dumnezeu porunceaşte să n-avem vrajbă, iară noi nu-l ascultăm? Spuneţi-mi ce osteneală mare iaste a să spăsirea neştine? Că, iată, Hristos zice că, de vom ierta noi pre vrăjmaşul nostru, ne va ierta şi pe noi Dumnezeu. De vom lăsa altuia greşala, va lăsa şi ale noastre Dumnezeu. Pentru aceasta să iertăm noi pre vrăjmaşul nostru, ca să ne iarte şi pre noi Dumnezeu. Şi, iară, niciodată să nu te bucuri de moartea fratelui tău. Aceasta, dară, fraţii miei, iaste a cincea învăţătură a lui Dumnezeu. (149r) A şasea poruncă A şasea poruncă a lui Dumnezeu iaste să nu pofteşti muiarea vecinului tău, nici al altui om striin, că cela ce iubeaşte pre muiarea altuia mai mult decît pe a lui iaste şi curvariu şi preacurvariu. Acela iaste dat tot cu totul diavolului. Pentru aceasta, te păzeaşte de muiarea omului striin, sau de fată, sau de slujnică. Socoteaşte să nu te înşăli, să să înstreineaze mintea ta pre ea. Păzeaşte-te să nu te înşale frumuseaţea muierii. Păzeaşte-ţi ochii tăi şi nu glumi cu ea, nici cerceta frumuseaţea ei. Adu-ţi aminte cîţi s-au stricat den fapte ca aceastea, cîţi s-au ruşinat şi cîţi s-au ucis cu strîmbul. Adu-ţi aminte cîţi ş-au pierdut avuţia lor cu fapte ca aceastea drăceşti şi nemică n-au dobîndit, numai muncă veacinică în sufletele lor. Cînd îţ aduce diavolul acesta gînd, adu-ţi aminte de iadu, adu-ţi aminte de groaznicul ceasul morţii şi nu te birui de păcat. Şi, să nu-ţ puie diavolul în gînd, să-ţ zică: „Fă păcatul şi apoi te vei pocăi”, căci nu-ţ ştii ceasul morţii tale, că ce ştii, dară, de vei muri mîine? Sau ce ştii, cînd îţ va fi moartea ta? Şi, atuncea, ce să va face sufletul tău, cine îţ va ajuta? Cine te va izbăvi den iad? Vai de tine atuncea, căci ţi-ai dat sufletul tău diavolului, pentru un păcat trecătoriu. Pentru aceasta, păzeaşte-te cît poţi, creştinule, [416] de curvie şi cearcă curăţia, ca să te învredniceşti împărăţiei ceriurilor, în Hristos Isus, Domnul nostru, a căruia e slava şi putearea, în veacii veacilor, amin. A şaptea poruncă A şaptea poruncă a lui Dumnezău iaste ca să nu furi nici un lucru omenescu niciodată, ce, de vei afla şi la pămînt pierdut vreun lucru strein şi-l vei ştii al cui iaste, să i-l dai, iară, de nu ştii al cui iaste, să întrebi o săptămînă şi doao, să să afle acela al cui iaste. Iară, deaca nu se va afla al cui iaste, atuncea să fie al tău. Şi, iară, să nu faci strîmbătate, nici unui om să-i iai al lui, nici la aieve, nici pe ascuns, că şi aceasta iaste furtişag, încă şi mai rea. Şi, iară, niciodată, minciună să nu spui la negoţul tău, şi la tîrgul tău, ca să dobîndeşti, că şi aceasta să chiamă furtişag ascuns. Aşijderea, cînd cumperi ceva şi nu-i dat preţul deplin, şi aceaea iaste furtişag. Niciodată, creştine, să nu iubeşti strîmbătatea. Şi, auzi pre prorocul, ce zice: „Că cela ce iubeaşte nedireptatea uraşte sufletul lui”. Pentru aceasta, socoteaşte-te de furtişag şi de strîmbătate, ca să nu te munceşti în veaci. (149v) A opta poruncă A opta poruncă a lui Dumnezău iaste să nu mărturiseşti minciuni, adecă, cînd cunoşti adevărul, în ce chip iaste poveastea şi te vor întreba, să o spui, iară, de nu cunoşti adevărul, socoteaşte-te să nu mărturiseşti să-ţ bagi în muncă sufletul tău. De-ţ vor da şi galbeni, ţine-ţi firea să nu te înşăli, să mărturiseşti pre strîmbul, că-ţ vei piarde sufletul tău, creştinule. A noa poruncă A noa poruncă a lui Dumnezău ce-au învăţat iaste ca să nu curveşti, nici cu muiare, nici cu copil, nici cu vite, că curvia ce să face cu copiii şi cu dobitoacele iaste mai [417] mare decît toate păcatele, numai cu muiarea ta nu iaste păcat. Însă, să te păzeşti să nu dormi cu ea dumineca sau într-altă sărbătoare, că Dumnezău pre muiare o au dat pentru naşterea coconilor, iară nu pentru nestîmpăr. Şi să socotim la dobitoacele ceale necuvîntătoare cum îş păzescu orînduiala lor şi, într-un an, o dată să împreună, ca să ne înţelepţim noi, să nu ne muncim în veaci. A zeacea poruncă A zeacea poruncă a lui Dumnezău iaste ca să nu pofteşti a nemănui nemică, nici ţarină, nici casa, nici roaba lui, nici alt lucru nemica, că pofta naşte pe lăcomie. Pentru aceaea, nu pofti al nemărui nemica, ca să nu te faci lacom, numai ce osteneaşte, ca să dai den osteneala ta şi celuia ce-ţ ceare, să aibi plată de la dătătoriul de plate, de la Hristos, Dumnezăul nostru. Aceaste cuvinte, dară, ce le-am zis, blagosloviţi creştini, sînt ceale zeace porunci mari a lui Dumnezău, carele le-au dat şi le-au lăsat în lume. Şi, veri cine să va afla de le va face, fericit va fi acela, că va mearge în raiu, acolo unde nu iaste niciodată întristare, nici noapte iaste, nici iarnă, nici foame, ce tot bucurie şi veselie. Acolo sînt sfinţii de să bucură şi să veselescu, acolo sînt pomi foarte frumoşi şi cu bun miros, cît nu poate neştine să spuie bună miroseala lor. Aşijderea, veri cine va călca o poruncă a lui Dumnezău de aceastea carele am zis, va mearge în munca veacinică, cu diavolul, de nu se va pocăi. Pentru aceasta, blagosloviţi creştini, să ne păzim de tot păcatul, de curvie, de furtişag, de strîmbătate, de ocară, de farmeci, de descîntece, de vrăji, de legături, de advare, de vrajbă, de pizmă şi de toată răutatea, că cela ce va face numai una de-aceastea, va mearge în iad, de nu se va pocăi. Şi să ne nevoim să facem bine, să avem dragoste cu toţi, să nu avem vrajbă, să facem milostenie, să alergăm la besearecă, să nu grăim de rău unul pre altul. Iară, de ne-au şi smintit (150r) diavolul, de-am căzut în vreun păcat d-aceastea ce-am zis, să nu cădem în deznădejduire, nici să zicem că [418] de-acum spăsenie nu mai avem, ce să cădem la pocăinţă, să ne mărturisim la duhovnici şi să nu ne ruşinăm să spunem la duhovnic păcatele noastre, că mai bine să ne ruşinăm aici de om şi să ne mărturisim decît să ne ruşinăm acolo, la judecata ce va să fie, înaintea a mii şi a întunearece de îngeri şi de oameni. Pentru aceasta să ne pocăim, să ne ispoveduim, pînă avem vreame, că furul şi moartea sînt tot într-un chip, nu ştim cînd va veni moartea. Pentru aceasta, să nu zicem: „Astăzi să facem păcatul, iară mîine ne vom pocăi şi ne vom ispovedui”, că nu ştim ce va veni pînă mîine. Pre mulţi au înşălat diavolul cu gînd ca acesta şi au murit fără veaste. Mulţi au fostu sănătoşi de-cu-sară şi a doa zi n-au ajuns, unii s-au înecat, pre alţii i-au ars fulgerul, altora li s-au legat limba şi n-au putut să să mărturisască. Deci, pentru aceasta, să nu neguţătorim spăsenia noastră şi să înşălăm pre Dumnezău, că ne vom căi. Numai astăzi ai vreame, astăzi te pocăiaşte, şi te ispoveduiaşte, şi te îndireptează. Aceastea, dară, sînt ceale zeace porunci carele le-au trimis Dumnezău pren Moisi în lume. Deci, de le vom păzi, aici vom petreace viaţă cu pace şi acolo, iarăş, ne vom învrednici împărăţiei ceriurilor, care toţi noi să o dobîndim, cu darul şi cu mila Domnului nostru, Isus Hristos, a căruia e slava şi cinstea, împreună cu fără-începutul lui Părinte, şi cu prea sfîntul, şi bunul, şi de viaţă făcătoriul al lui Duh, acum şi pururea şi în veacii veacilor, amin. Cuvînt al 5 al Sfîntului Simeon, Noului Bogoslovu. Pentru să nu nedejduim numai în credinţă, fără de fapte bune. Blagosloveaşte, Părinte. Multă trezvire şi nevoinţă ne trebuie noao, o, suflete, de vom vrea să dobîndim dumnezeiasca împărăţie. Şi să nu ni să socotească noao spre spăsenie numai cît a creade în Dumnezăul celui viu, puind înainte spre răspundere cuvîntul acela a lui Dumnezău, ce zice: „Cel ce va [419] creade şi să va boteza să va spăsi, iară cel ce nu va creade osîndi-se-va”. Ce, cu aceasta, mai vîrtos, să ne nevoim şi să ne trezvim, nu cumva să umblăm cu nevrednicie spre chemarea carea ne-am chemat, ştiind că mai tare vom fi uitaţi, de vom trăi cu leane şi fără grije după chemare. Dirept aceaea, dară, nu ţi se pară a nedejdui numai în credinţă, pentru că credinţa, fără fapte, nemica nu foloseaşte. Şi ascultă pre Domnul, zicînd: „Nu tot cel ce-m zice mie ‚Doamne, Doamne’, va întra în împărăţia ceriurilor, ce cela ce face voia Părintelui (150v) mieu celui den ceriuri”. Aşijderea, şi dumnezeiascul apostol: „Pre Dumnezău mărturisesc a-l şti, iară cu faptele să leapădă, fiind urîţ, şi neplecaţi, şi spre tot lucrul bun neînvăţaţi”. Vezi, ticăloase suflete, că nu iaste a să spăsi nimeni numai cu credinţa, fără de fapte? Pentru că, de s-ar spăsi numai cu credinţa, toţi oamenii s-ar spăsi şi nime den noi n-ar peri, că nu iaste nime care să nu crează că iaste Dumnezău, de vreame ce şi dracii cred că iaste Dumnezău. Şi ascultă-i şi pre ei, ce zicu: „Ştimu-te cine eşti, sfîntul lui Dumnezău”. Şi iară, într-alt locu, zicea pentru apostoli: „Aceşti oameni robii lui Dumnezău celui înalt sînt, carii ne spun noao calea spăseniei”. Vezi că şi dracii cred că iaste Dumnezău? Ce aceştia cred că iaste Dumnezău, iar pentru faptele lor ceale reale, în matca focului s-au osîndit. Bună e, dară, credinţa, deaca are şi fapte, că trupul, fără suflet, iaste neclătit şi nelucrat. Aşa şi credinţa, fără fapte, iaste moartă. Şi ascultă pre dumnezăiescul Iacov, zicînd: „Ce folos, fraţilor, de zice neştine că are credinţă şi fapte să n-aibă?” Au poate credinţa să-l spăsască pe el? Că, de va fi frate sau sor, goli şi lipsiţi, vor fi de hrana cea de zi şi le va zice lor neştine dentru voi: „Meargeţi în pace, de vă încălziţi şi vă săturaţi”. Şi nu le va da ceale de treaba trupului. Ce folos iaste? Aşa şi credinţa, de nu va avea fapte. Arată-mi mie credinţa ta, den faptele tale, şi eu să-ţ arăt ţie credinţa mea, den faptele meale. Aceastea auzindu-le, suflete leaneşe, părăseaşte multa trîndăvie şi te nevoiaşte ca, cu credinţa, să aibi şi fapte, că mai bun iaste cela ce are credinţă [420] împreună cu faptele decît cel ce face seamne, că ce dobîndă iaste de face neştine seamne, iară de-mpărăţia ceriului să face lepădat şi să moştenescă matca focului? Că au doară poate neştine să să spăsască, de va face seamne şi vindecări, iară fapte să n-aibă, carele să-l îndurepteze pre el? Nu poate fi. Şi, ascultă pre Domnul, zicînd: „Mulţi îm vor zice în zioa aceaea: ‚Doamne, Doamne, au nu cu numele tău am prorocit? Şi cu numele tău draci am scos?’ Şi atuncea le voiu mărturisi lor: ‚Niciodată nu v-am cunoscut pre voi, depărtaţi-vă de la mine ceia ce-aţi făcut fărădeleage.’” Vezi, suflete, că şi cei ce facu seamnele şi au prorociile fără de fapte nimică nu-ş folosesc lor? Că cela ce creade nu strînge aveare, că creade că Dumnezău nu părăseaşte pre cei ce cred întru el, ce poartă ’mainte grijă de ei, precum zice: „Că ştie Tatăl nostru cel cerescu că vă trebuiescu aceastea toate. Ce ceareţi întîiu împărăţia lui şi direptatea şi aceastea toate să vor adaoge voao”. Cela ce creade răsipeaşte banii lui la săraci, că creade că-i va lua însutiţi şi viaţa veacinică va moşteni. Şi, ascultă ce zice pentru ceia ce cred cu adevărat: „Pururea ceia ce credea era într-un loc, şi avea toate de obşte, şi averile şi lucrurile lor le vindea, şi le împărţiia tuturor, oricui ce trebuia, căci, cîţi era stăpîni de case şi de holde, (151r) vînzîndu-le, aducea preţul celor vîndute, şi-l punea la picioarele apostolilor, şi să împărţiia fieştecăruia, veri de ce-i trebuia”. Cela ce creade nu să mîndreaşte, ce, urmînd numai Domnului, umblă cu smerenie, ca şi el. Cela ce creade nu rîde, ce plînge. Ceia ce cred nu facu turburări, ce, urmînd Domnului lor, au blîndeaţe, că acesta zice: „Învăţaţi-vă de mine, că blînd sînt şi smearin cu inima, şi veţi afla răpaos sufletelor voastre”. Pentru aceaea, şi fericeaşte pre unii ca aceia, zicînd: „Fericiţi sînt blînzii, că aceia vor moşteni pămîntul”. Cela ce creade uraşte strîmbătatea şi iubeaşte direptatea, de vreame ce şi Dumnezău direptatea au iubit, iară strîmbătatea o au urît, că scrie: „Cela ce iubeaşte strîmbătatea uraşte sufletul lui”. Ceia ce cred nu să învrăjbescu cu nime, ce, încă, pre cei învrăjbiţi îi împacă, urmînd [421] Domnului, că aceasta au făcut şi el, fiind noi vrăjmaşi, ne-au împăcat cu cel de o fiinţă al lui Tată. Cela ce creade rabdă toată supărarea şi nu huleaşte, pentru că creade că va lua neputreda cunună a răbdării, că zice dumnezeiescul Iacov: „Fericitu e omul carele rabdă supărare, că, fiind desăvîrşit, va lua cununa vieţii carea o au făgăduit Domnul celora ce-l iubescu pre el”. Cela ce creade nu să mînie, ce rabdă cu blîndeaţe şi păzeaşte zisa Domnului, adecă întru nemica nu vă mîniaţi. Cela ce creade iaste curat şi nu să pîngăreaşte pre el în curvii, şi în preacurvii, şi într-alte necurăţii, ce curăţia şi fecioria îş păzeaşte, căci creade că ceia ce-ş pîngărescu trupurile lor, nu se vor spăsi, că pre curvari îi va judeca Dumnezău. Cela ce creade nu sminteaşte pe fratele, ce slujaşte tuturor şi nu tînjaşte, ce rămîne întru răbdarea lui Dumnezău, căci creade că mai mare plată va lua, precum şi Domnul zice: „Cine va să fie mare întru voi să fie slugă tuturor şi cela ce va să vă fie voao mai mare să fie tuturor slugă”. Cela ce creade, nu jură strîmb, nici jură în buzele lui numele Domnului, că ascultă de cela ce-au zis: „Iară eu vă zicu voao să nu juraţi nicidecum”. Aşijderea, şi cea de prorocul Moisei zisă: „Să nu iai numele lui Dumnezău în deşărt”. Cela ce creade nu să leneaşte în rugăciuni şi-ntru adunări, ce pururea preveaghe şi neîncetat să roagă. Cela ce creade nu osîndeaşte pre nime, pentru că creade că toţi sîntem supt porunci, şi pre toţi va să-i judece Dumnezău şi, cu ce judecată judecă neştine, cu aceaea să va judeca. Cela ce creade nu mearge pre calea cea lată şi largă carea duce pre ceia ce o călătorescu în perire, ce mearge pre calea cea strimtă şi cu scîrbe, căci creade că puţin să va întrista şi, în veaci, împreună cu Domnul şi cu toţi sfinţii, să va veseli. Cela ce creade nu iubeaşte lumea, nici ceale den lume, nici părinţi, nici fraţi, nici muiare, nici coconi, nici alt nemică, ce iubeaşte numai pre Domnul, şi-ş ia crucea lui, şi-i urmează lui, pentru că creade că o mie de zile, ca o zi, sînt înaintea ochilor Domnului şi ca o picătură în mare. Aşa să vor (151v) număra o mie de zile, iară veacul cel fiitoriu iaste netrecut şi număr nu are. Cela ce creade nu stă nepocăit în greşalele [422] lui, ce, deşi greşaşte, să pocăiaşte şi plînge pentru eale şi nu mai păcătuiaşte. Cela ce creade nu să desfătează, nici să dezmiardă în beţii, şi în ospeaţe, şi în cîntece curvăreşti, ce pururea are pomenire de moarte şi de înfricoşata judecată ce va să fie şi, aducîndu-şi aminte de aceastea, nepărăsit să roagă, pururea posteaşte, de pofte să opreaşte şi-ş găteaşte faptele lui cătră ieşire, în ce chip va întimpina pre Împăratul slăvii. Cela ce creade iubeaşte pre Domnul şi uraşte ceale vicleane. Ceia ce cred nu ţin pizmă, nici dau rău pentru rău, ce iubescu pre ceia ce-i urăscu, facu bine celora ce le facu rău, bine-cuvintează pre ceia ce-i bleastemă pre ei şi să ţin de ceia ce-i gonescu. Fiind huliţi, să roagă, nici un rău nu cugetă, pentru că au dragoste necorcită, carea o au avut şi apostolul, precum zice: „Adevărat zicu în Hristos, nu minţu, mărturisind cu mine şi cunoştinţa mea în Duhul Sfînt, că am mare întristare şi nepărăsită dureare în inima mea, că m-aş ruga eu să fiu despărţit de Hristos pentru fraţii miei şi rudele meale ceale după trupeşti, carea (dragoste) o avea şi prorocul Moisei, că au zis acesta cătră norod: ‚Voi aţ greşit greşală mare şi acum vă voiu sui cătră Dumnezău într-acesta chip, ca să mă rog cătră Dumnezău pentru păcatul vostru’”. Şi să întoarse Moisi cătră Domnul, şi zise: „Rogu-mă, Doamne, greşit-au norodul aceasta greşală mare şi ş-au făcut lor dumnezăi de aur şi, acum, de vei lăsa păcatul lor (bine), iară de nu, ştearge-mă şi pre mine den cartea carea m-ai scris”. Aceasta dragostea avea şi David, pentru aceaea şi zicea: „Cu ceia ce urăscu pacea eram păciuit”. Vezi ce feal de dragoste avea ceia ce credea cu adevărat? Cela ce creade nemică nu lucrează în făţărie, ce toate le lucrează pentru Domnul, că are ochii sufletului său spre acela şi numai de la acela creade că va lua plată. Cela ce creade iubeaşte pre ceia ce cred dirept în Domnul, iară de ceia ce nu sînt aşa să depărtează şi nu să ţine cu ei, ce-i izgoneaşte. Cela ce creade nu iaste neascultătoriu cuvintelor dumnezăieşti, că, ca un credincios, cu nevoinţă plineaşte toate faptele, ca un lucrătoriu a lui Dumnezău. Cela ce creade nu momeaşte, nu face făţărie, ce toate, [423] întru adeverinţă şi întru direptate, grăiaşte şi face, pentru că creade ce iaste zis de prorocul: „Vai de ceia ce zicu lumina întunearec şi întunearecul lumină, ceia ce facu dulcele amaru şi amarul dulce”. Ceia ce cred nu să înalţă în laude şi în momituri, că zice Domnul, pren prorocul: „Norodul mieu, ceia ce vă fericescu pre voi vă înşală pre voi şi călcarea picioarelor voastre o strămută”. Cela ce creade şi să leapădă de viaţă, pentru Domnul, nu să mai învăluiaşte întru ea, că zice apostolul: „Nimeni, fiind ostaşu, nu să înfăşură cu neguţătoriile lumii, ca să placă voivodului, că, de să şi luptă neştine, nu să cunună, de nu se va lupta pre leage. (152r) Cela ce creade nici o răutate nu primeaşte, ce, pentru Hristos şi pentru adevăr, să nevoieşte pînă la moarte şi nu să teame, că, de vreame ce ceia ce văd ceale reale şi fără-de-leage şi le primescu, aseamenea acelora sînt şi vor peri cu eale, cum şi Ili preotul au perit cu fiii lui cei fără-de-leage. Pentru aceaea, şi prorocul i-au numit pre ei cîini fără dinţi, zicînd: „Cela ce creade iubeaşte pre ceia ce cred dirept”, precum zice, iarăş, David: „Au nu pre cei ce te-au urît, Doamne, am urît? Şi pre vrăjmaşii tăi mă topiiam? De plină ură, îi urîiam pre ei şi în loc de vrăjmaşi mi să făcură mie”. Cela ce creade grăiaşte adevăr şi nu iase nici o minciună den gura lui, de vreame ce mincinoşii fără credinţă sînt şi fiii diavolului. Cela ce creade nu lăcomeaşte, ce, mai vîrtos miluiaşte şi să îndură, căci creade că cei milostivi să vor milui, iară casele celor lacomi le va surpa Domnul, şi ei să vor da în matca focului şi viarmelui celui neadormit. Cela ce creade nu să priceştuiaşte cu sfintele şi dumnezeieştile taine, nefiind vreadnic, ce să curăţă pre el de toată întinarea, de lăcomia pîntecelui, de mozavirie, de fapte reale şi de cuvinte grozave, şi de rîsul cel fără cale, şi de gînduri spurcate, şi de toată necurăţia şi fapta rea, şi aşa primeaşte pre împăratul slăvii. De vreame ce cu ceia să preceştuiesc cu preacuratul trup şi sîngele Domnului nefiind vreadnic, într-aceştia sare diavolul şi întră înlăuntrul inimii lor, în ce chip au făcut şi pre Iuda, la priceştuirea cinii, de care lucru zice apostolul: „Ispitească-se pre sine omul şi aşa să bea [424] den potiriu, că cela ce mănîncă şi bea cu nevrednicie, osîndă lui îş mănîncă şi bea. Şi, pentru aceasta, mulţi întru voi sînt neputincioşi, şi bolnavi, şi morţi unii”. Cela ce creade nu năpăstuiaşte, nu ocăraşte pre fraţi, ce, mai vîrtos, laudă, că ceia ce laudă pre alţii, aceştia să vor lăuda de sfinţii îngeri, întru împărăţia ceriurilor. Iară, vai de ceia ce ocărăscu şi celor ce scriu ficleşuguri, că ceia ce scriu ficleşuguri aşa să vor goni de îngerii cei ficleani, ca nişte dobitoace cu patru picioare, la întunearecul cel denafară, acolo va fi plîngerea şi scrîşnirea dinţilor. Cela ce creade mearge dirept pre calea poruncilor lui Dumnezeu şi nu să abate nici în direapta, nici în stînga, nici întoarce pre alţii spre ficleşugul lui, că cela ce întoarce, acela e mai rău decît diavolul. Pentru aceaea, şi zice la Avacum: „Vai de cela ce adapă pre vecinul lui cu întoarcere turbure şi cela ce îmbată pentru ca să vază în lăcaşurile lor saţiu de necinste, den slava ce-au avut”. Bea şi tu, şi te clăteaşte, şi te cutremură, că cela ce creade adevărat nu creade cu gura şi cu limba, ce cu inima. Şi ale acestuia fapte aieve să arată, că nu să poate ascunde cetatea, stînd deasupra muntelui, că cela ce creade cu adevărat şi cu inima, acesta iaste lucrătoriu. Iară cela ce creade cu gura şi nu (152v) cu inima, acesta iaste deşărt de fapte bune, pentru carii şi Domnul, pren prorocul Isaia, zice: „Apropie-să de mine nărodul acesta cu gura lor”. Şi, iară, David: „Cu limba lor au minţit lui”. Deci, fiind tu, suflete, plin de aceaste fapte reale toate şi de bunătăţi lipsit, în ce chip, dară, te voiu numi credincios? Mai vîrtos, încă, precum mi să pare, şi decît cei necredincioşi mai rău eşti, că limbile ceale ce n-au leage, den fire fac ale legii, ce, deaca crezi, dară, suflete, fugi de păcat şi, înălţîndu-ţi glasul, plînge şi te tînguiaşte pre tine, şi părăseaşte faptele ceale reale în carele, pînă acum, ai umblat. Şi te nevoiaşte, ca să te afli cu fapte bune înaintea împăratului slăvii Hristos, la zioa cea groaznică a judecăţii, în carea va să dea fieştecăruia după faptele lor, că zice: „Oricine zideaşte pre temeiul acesta aur, argint şi pietri scumpe, leamne, paie, trestie, a fieştecăruia lucru aieve va fi, pentru că zioa va arăta că cu [425] foc să va descoperi şi al fieştecăruia lucrul cu foc să va lămuri, ori al cui lucru ce au zidit va rămînea, plata îş va lua. Iară, al cui lucru va arde, să va păgubi, iară el va rămînea, însă într-acestaş chip, ca pren foc”. Cugetă-mi-ţi, sufletule ticăloase, înfricoşata şi grijnica taină, şi te cutremură de aceastea, de vreame ce pre toţi va să-i ispitească focul. Tu, dară, unde te vei ivi atunci, sau cum vei cuteza să te apropii de el, care ţi-ai zidit ţie sarcină grea şi cu nevoie purtată, de iarbă, şi de trestie, şi de toată altă materie rea adunată? Vai, sufletule, ce vei face atuncea? Că aceaste ficleane ale tale, ca nişte gătejii, în focul cel nestins să vor arde de tot, iară tu, ca pren foc, vei rămînea, că nu vei arde cu aceastea, ce vei rămînea de-a pururea, deaca vei arde cu focul cel veacinic, pentru faptele tale ceale ficleane şi reale. Aceastea, dară, cugetîndu-le, apucă ‘nainte, şi părăseaşte realele ceale ce ai apucat den pruncie, şi te trezveaşte den greşalele tale ceale multe şi fără număru, şi arată îndireptare vieţii tale, lepădînd adaogerile ceale reale şi pătimitoare, şi trupeştile pohte ceale dulci lepădîndu-le de la tine, cu plinirea dumnezeieştilor porunci, şi cu credinţa ta cea adevărată cătră Dumnezeu, ca şi de la el vreadnic să te încununezi şi să te învredniceşti împărăţiei ceriurilor, carea şi noi toţi să o dobîndim, cu darul şi mila Domnului nostru, Isus Hristos, a căruia e slava şi putearea, acum şi pururea, şi în veacii veacurilor, amin. (153r) Cuvînt al 6 a lui Teofan, monahul celui prea înţelept şi prea cuvîntătoriu. Cuvînt pre limbă proastă la ceale 12 articule ale credinţii. Blagosloveaşte, Părinte. Întîiu, să cade creştinul cel adevărat să crează şi să mărturisească ceale doaosprezeace articule ale credinţii noastre ceii pravoslavnice. A doa, ceale şapte taine ale besearecii noastre şi, a treia, faptele ceale următoare lui Hristos, fără carele nimenea nu poate să să spăsească. [426] Întîiu, dară, să cade să crează într-un Dumnezeu, nenăscut, nezidit, fără trup, fără ani, făcătoriul ceriului şi al pămîntului, al îngerilor şi al tuturor oamenilor. A doa creade că acesta, unul adevărat Dumnezeu, are trei chipuri, ca cum ai zice, trei puteri mari mai alease de cealealalte zidiri sîngure în statul lor, care aceaste trei chipuri le zicem Sfînta Troiţă. Şi Sfînta Troiţă iaste unul sîngur Dumnezeu după fiinţă şi după fire şi trei după ceale trei puteri mari ale lui. Într-aceaste trei obraze ale Sfintei Troiţe ne botezăm şi într-aceastea sîntem datori să murim, adecă în Tatăl, şi în Fiul, şi în Duhul Sfînt. În Tatăl creade nenăscut, neînceput, în Fiul creade împreună fiitoriu, născut de la Tatăl singur şi împreună fiind, şi împreună cinstit, într-o slavă cu Tatăl şi cu Fiul. Iarăş creade în Duhul Sfînt. Aceasta iaste Sfînta Troiţă, care unul să închină şi să slăveaşte Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh, precum zicem şi pre un om, pre Petru, sau pre Ioan, sau pre altcineva oarecarele vei tu. Că şi acesta un om are trei mari puteri, cu carele să asamănă lui Dumnezeu, şi pentru aceasta să chiamă omul chip şi asămănare lui Dumnezeu. Însă, cea una puteare a omului iaste mintea şi să asamănă la Tatăl. Iară a doa puteare a omului iaste cuvîntul şi să să asamănă Fiul. Şi a treia puteare a omului iaste voinţa cea firească carea să asamănă la Duhul Sfînt, şi acest unul om are aceaste trei lucruri. Însă, nu să chiamă trei oameni, ce un om, şi cuvîntul omului să naşte den mintea omului şi voia, den minte, şi are şi mişcare, şi iaste viu omul, şi să clăteaşte în poruncile lui Dumnezeu, den minte şi den cuvînt, şi den duh, sau măcară ca şi soarele, care unul iaste şi el şi să adună den trei, că are cearcănul, are lumina, are şi fierbinteala. Însă zicem că unul e soarele şi nu trei. Într-aceastaş chip, după asămănare, zicem şi pentru dumnezeire, Tatăl, şi Fiul, şi Sfîntul Duh. Însă, nu trei dumnezei, ce un Dumnezău, după fiinţă şi fire, iară trei după (153v) osebiri, adecă după nenaşterea Tatălui, după naşterea Fiului şi după purceaderea Sfîntului Duh, creade că Sfînta Troiţă, unul Dumnezeu, [427] ziditoriu iaste a toată lumea, nici dentr-un lucru zidind, nici dentr-o materie, ceriul, şi ceale den ceriu, pămîntul, şi ceale după pămînt. Creade că cuvîntul Tatălui, cînd au vrut mai pe urmă, după cinci mii şi cinci sute de ani, după ce au căzut Adam, pentru marea a lui bunătate şi iubire de om, s-au zămislit pren îngerul Gavriil, vestind cu glasul, şi s-au întrupat în pîntecele fericitei şi Sfintei Fecioare, şi fu ca un pruncu în pîntecele ei noao luni, după orînduiala firii, şi toate ceale omeneşti, şi fără de prihană patemi le-au suferit şi le-au purtat, afară numai den păcat. Pentru aceasta, şi fără bărbat, s-au zămislit preste fire, ca să strice păcatul, şi Fecioară curată Mariam, doamna cea de Dumnezeu Născătoare au luat (în pîntece) pre Domnul slăvii, fecioară l-au născut şi fecioară au rămas. Şi, cum au auzit numai glasul îngerului, de-ntru auzul acela s-au întrupat Domnul şi aşa, fără dureri, au născut. Iară aceasta s-au făcut tot pentru ca să putem noi, oamenii, să-l vedem şi să-l auzim aieve, cu simţire să creadem într-însul, iară nu în lucrurile diavolului, în idoli şi în ziduri, şi să ne înveaţe ce fapte vom face, ca să ne spăsim, carele dară sînt faptele diavolului, cîte întunecă mintea noastră şi o cufundă întru rătăcirea lumii şi în patemi, adecă în mîncări multe şi în băuturi multe, jocuri, organe, beţii, vorbe deşarte, glume, jurămînturi, cuvinte mincinoase şi grozave prihăni, curvii, preacurvii, camete, ucideri, zavistii, ficleşuguri, sfăzi, vrăjbi, sudălmi, mîndrii, vrăjituri, descîntături şi alalte toate lucruri sătăneşti, de carele să cade să fugim şi de ceia ce le fac şi calcă leagea lui Dumnezeu, precum face diavolul. Şi să facem voile lui Dumnezeu, mulţemind Sfîntului lui nume, ori de ce ni s-ar întîmpla. Faptele şi voinţele lui Dumnezeu sînt aceastea: întîiu, credinţa, să creadem în Dumnezeu adevărat; a doa, să creadem cuvintele Evangheliii, că sînt cuvintele lui Dumnezeu, şi cum că, fără aceastea, nimeni nu poate să să spăsească. Apoi, să ne teamem de el mai mult decît de împăraţi, şi de domni, şi de boiari, şi de părinţi, că frica lui Dumnezeu iaste sfîntă şi iaste temeiu [428] tuturor faptelor celor bune. Să te temi că va veni să te judece, şi cum că te veade în toate zilele ce faci, şi îngerii scriu faptele tale, cugetele tale, şi gîndurile tale, carele toate, ca un judecătoriu groaznic, are a le judeca pre amăruntul. Pentru aceasta să cade să petreacem într-această lume înşălătoare cu multă socotinţă şi trezvire de diavolul, de vreame ce această lume iaste războiu şi cu diavolul ne luptăm zioa şi noaptea. Şi, încă, avem luptă şi de patemi, adecă de pohtă, şi de mănie, şi de mîndrie, şi, (154r) mai vîrtos, de dragostea lumii ne luptăm, ce să nu cumva lăsăm dragostea lui Dumnezeu şi să iubim această lume înşălătoare, ce să ne fie ochii noştri învăţaţi bine, să nu caute la frumuseaţe striină, sau la lucru striin, şi să le pohtească. De vreame ce sînt striine, al nostru alt nimica nu iaste afară de împărăţia ceriului, pre aceia sîntem datori să iubim, aceaea iaste a noastră. Şi, pentru aceaea s-au făcut mare pogorîrea a lui Dumnezeu, ca să moştenim împărăţia lui Dumnezeu şi să ne izbăvim den munca de veaci, să auzim cuvinte bune, laude sfinte ale lui Dumnezeu, iară nu cîntece, cuvinte proaste şi grozave, bîrfeale, cuvinte nebuneşti, hule, să ni să pîngărească auzul noastru şi, den auz, sufletul nostru. Să nu te împreuni cu acest fealiu de oameni ce vorbescu cuvinte ca aceastea, căci că, la ceasul morţii noastre, cuvinte ca aceastea să află piadecă spăseniii noastre şi oprescu pre îngeri să ia sufletul nostru şi să dă sufletul în mîna diavolului, den depărtarea lui Dumnezeu, şi să pune la iad, de vreame ce au fost căutînd faptele dracilor, şi asculta, şi vorbiia. Ce fii milostiv, făcînd în toate zilele milostenie, şi, fie măcară şi puţină, fie-ţi milă de cei bolnavi şi le ajută, şi-i mîngîie, şi cu cuvîntul şi cu fapta, pre cei năpăstuiţi ajută, pre cei închişi cercetează şi, cît poţi, ajută-le, aibi pace cu oamenii casii tale, şi pre cei răi îi învaţă, îi dojăneaşte, îi conteneaşte, iară pre cei buni îi iubeaşte şi-i cinsteaşte, ca pre nişte fraţi ai lui Hristos. Aibi dragoste cu toţi oamenii cei credincioşi şi te roagă niciunul să nu meargă în iad, pre nimeni să n-aibi vrăjmaşi, [429] fără numai pre diavolul şi pre oamenii carii fac faptele diavolulul. Orice-ţi vine, veri supărare, veri boală, veri pîră, veri prihană, nu tînji, nu blestema, ce dă laudă lui Dumnezeu, cu toată inima. De pohteşti de la Dumnezeu vreun daru şi nu te ascultă, pentru pricinile carele le ştie cunăscătoriul celor ce vor să fie, nu te mîhni, ce, de-ţi iaste rugăciunea cerească şi de spăsenie, să nu o laşi, ce pururea te roagă, pînă o vei dobîndi. Iară, de iaste pămintească sau trupească, socoteaşte să nu îngreuiezi pre Dumnezeu. Posteaşte miercurile şi vinerile ceale orînduite peste tot anul, şi nici pentru mitropolitul, nici pentru patriarhul, nici pentru rudenie, nici pentru priaten, nu-ţ strica postul miercurii şi al vinerii. Aşijderea, şi ceale patru posturi, în păreasemi, bucatele fără de unt-de-lemn, fără vinu. Luni, marţi, miercuri, joi, vineri, aceaste cinci zile fă deveati ceas, adecă să mănînci seara o dată într-o zi, tot Postul cel Mare într-un chip, afară de sîmbătă şi de duminecă. O dată să mănînci peaşte în păreasemi, numai la praznicul blagoveşteniilor. Nici la Dumineca Floriilor să nu mănînci, nici peste tot anul, miercuri şi vineri, fără numai în praznicele ceale mari ale Sfintei (154v) Preaciste şi ale sfîntului şi slăvitului proroc prediteciu şi botezătoriul Ioan, la naştere şi în şapte a lui ghenariu. Aşijderea, şi la tăiare, precum am aflat scris la cărţi a multora pravile, şi a sfinţilor slăviţilor şi mai marilor vîrhovnici Petru şi Pavel, şi la peati-deseatniţă, că într-aceastea, cine dezleagă să fie nevinovat şi precum zice marele Atanasie: „Nu vă întărireţi a dezlegarea postul, fără numai de vei fi îngreuiat de boală”, adecă miercurea şi vinerea, că cela ce dezleagă aceastea răstigneaşte pre Hristos, ca şi jidovii, că miercuri l-au vîndut şi vineri l-au răstignit”. Deci, pentru acesta iaste datoriu tot creştinul pravoslavnic să le păzască aceastea. Iară, în cealealalte posturi trei zile păzeaşte, luni, miercuri şi vineri, să nu razdreşăşti vinul şi untul-de-lemn, adecă postul Crăciunului şi al Sfinţilor Apostoli, iară [430] Postul Sîntă-Măriii să-l păzăşti, ca şi Postul cel Mare. La besearecă aleargă cu tot sufletul şi să nu vorbeşti nici un lucru lumescu în besearecă, ce să stai cu plecăciune şi cu frica lui Dumnezău. Creade că, pentru păcatele noastre, Hristos şi Dumnezăul nostru s-au răstignit trupeaşte, ş-au pătimit, şi s-au muncit, şi toate le-au răbdat, ca să ne spăsască, să plătească toată datoria noastră, să ne izbăvească den mînile diavolului. Creade că pe cruce au murit, ca un om, şi s-au despărţit prea sfîntul lui suflet, precum să desparte şi al nostru suflet den trup, în ceasul morţii, şi dumnezăirea, ca o necuprinsă, şi neîncăpută au rămas cu trupul cel mort. Pentru aceasta s-au şi însuliţat prea sfîntul lui trup mort şi au curs doao izvoară, sînge şi apă, ca dentr-un trup dumnezeiesc şi făcătoriu de viaţă, iară nu ca un trup a unui om prostu. Aşijderea, şi singură dumnezăirea, ca o neîncăpută toată au fostu şi jos, în iadu. Şi, în ce chip pre pămînt purtînd trupul, şi Dumnezăul fiind om deplin, apropiindu-se oamenii de trup, să apropiia de Dumnezău, aşa şi în iad, sufletele, apropiindeu-se de sufletul Domnului, să apropiia de dumnezăire. Şi, atuncea, în iad, cîţi au auzit învăţătura lui, şi l-au văzut, şi i s-au închinat, şi l-au crezut, pre aceia i-au învis. Şi atuncea, după treizăci şi trei de ceasuri ce-au făcut Domnul în iad, iară au venit sufletul lui înlăuntru, în prea sfîntul lui trup, şi s-au aflat prea sfîntul trup acela neputred, schimbat den grăsimea cărnii, şi, întrînd sufletul, l-au învis pre el. Toată aceasta dumnezeirea, împreună cu sufletul şi cu trupul, numai trupul s-au schimbat, den putregiune în neputregiune, tot schimbat cu dumnezeiască schimbare, şi au făcut, după înviere, patruzăci de zile cu apostolii şi să arăta lor, de cîte ori vrea. Şi, după înviere, au mîncat şi au băut cu apostolii, ca să adeverează înviarea lui, că acelaş trup carele îl purta, pe acela l-au învis, iară nu pe altul şi s-au arătat la apostoli numai de unspreazeace ori. Şi, după patruzeci de zile, au scos pre apostoli afară den Ierusalim, la muntele maslinilor, şi, (155r) acolo, i-au învăţat, şi i-au întărit, şi i-au trimis în limbi, să [431] înveaţe şi să boteaze. Apoi, blagoslovindu-i pre ei, nuor luminat îl răpi pre el dentre ochii lor şi mulţime fără număr de îngeri şi de arhangheli luminaţi mergea după el, cîntînd, slăvind, mulţimind şi blagoslovind mare pogorîrea a Domnului şi în dumnezăirea firii omeneşti. Şi aşa s-au suit Domnul în cea dentîiu a lui slavă şi în scaunele ceale dumnezăieşti, şi s-au închinat de toată începătoria şi putearea arhanghelilor, şi să închină, şi se va închina în veacii netrecuţi. Şi, iarăş, creade acesta Domnul cu trupul, precum s-au înălţat în slavă, aşa, cu mare slavă, va să să pogoară den ceriu, să judece viii şi morţii şi să dea căruiaş locul lui, după faptele lui. Creade că atuncea va să trîmbiţe îngerul şi să înviaze toată vîrsta oamenilor celor pravoslavnici. Iară pre neamul păgînilor, cîţ n-au crezut pre Hristos ca pre un Dumnezău adevărat, îi va pogorî rîul cel de focu, ca pre nişte paie în veacinica muncă, să nu vază împărăţia Domnului, că singuri creştinii nu mai vor sta la judecată, să dea cercetare pre amăruntul cum ş-au păzit botezul lor, peceatea mirului, sfînta cumenecătură, poruncile lui Hristos şi dragostea lui şi cum au cinstit sîngele lui, carele l-au vărsat pentru noi. Şi ceia ce-au făcut bunătăţi să să desparţă ca oile den capre, den’a direapta parte a lui Hristos. Iară, ceia ce-au făcut reale despre partea cea stîngă a Domnului, ca să ia fieştecare parte, răspunsul ce i să cade, pe încît direpţii să meargă cu Dumnezău în bucurie şi în veselie mare întru împărăţia ceriurilor, iară păcătoşii în munca veacilor. Creade cum că nici împărăţia ceriului are sfîrşit, nici munca celor fără leage şi a păgînilor are sfîrşit, ce şi împărăţia şi munca nesfîrşită iaste, precum grăiaşte Domnul: „Viarmele lor nu se va sfîrşi şi focul lor nu se va stinge”. Aceastea să chiamă capete şi încheieturile credinţii noastre şi iaste datoriu tot creştinul să le ştie şi să le mărturisască, şi cu cuvîntul şi cu lucrul, ca, den mila lui Dumnezău, să ne spăsim. Întîiu, botezul, că învaţă beseareca lui Hristos, cum că, şi părinţii coconului, şi preoţii trebuie să fie nemîncaţi la botegiune şi să fie şi ceasul pururea nainte [432] de leturghie (afară cînd va fi nevoie mare) sau după liturghie, îndată să-l botează cu mare socoteală şi cu frica lui Dumnezău, să cetească preotul molitvele şi otriţaniile botezului şi nemică lucru de vrăji sau altceva de aceastea să nu încapă acolea. A doa, să-l ungă cu mir de cel mare, după sfînta învăţătură a besearecii noastre, iară nu cu alt miru. A treia iaste sfînta priceştenie, înfricoşata taină, care taină, de o vom cinsti cum sîntem datori, groaznici am fi şi spre diavoli şi spre vrăjmaşii credinţii oamenilor. A patra iaste nunta cea dentîiu care sînt, de vreame ce iaste taină să lipsască trîmbiţele, şi beţiile, şi bucatele ceale multe, şi cuvintele deşarte, şi lucrul Satanii, şi să fie slavoslovie şi mulţămită cătră Dumnezău, cu (155v) bucurie şi cu veselie. A cincea taină iaste preoţia şi trebuie să fie curată, îngerească, şi fără de dăruiri. A şasea taină sînt maslele cu şapte preoţi. A şaptea iaste marele şi îngerescul chip care să chiamă pocăinţă, care trebuie să fie curată şi neamestecată în valurile lumii, adecă în vii, în moşii, în case, în avuţii, în bani şi în scule, carele turbură mintea. Şi acesta cinu, de-l va cinsti neştine cum să cade, covîrşaşte şi pre vrednicia îngerească şi, de poate creştinul macară la sfîrşit să să călugărească, căci iaste ca un al doilea botezu. Sînt şi păcate de moarte şapte, carele despart pe suflet de la Dumnezău şi-l dau diavolului. Şi aceastea păcate sînt ca nişte rădăcini şi maici celoralalte păcate. Şi, întîiul păcat iaste lăcomia pîntecelui, şi beţia, şi alte diavoleşti lucruri, cîte urmează lăcomiii pîntecelui şi beţiii. Al doilea păcat iaste curvia, malachia, preacurvia, sodomlenia şi cealealalte toate cîte urmează aceştiia. Al treilea păcat iaste furtişagul, răpirea, strîmbătatea, furtişagul de sfinte. Al patra păcat iaste uciderea. Al cincilea păcat iaste iubirea argintului. Al şaselea, mozaviria, urgia şi mînia. Al şaptelea păcat iaste mîndria, ocara şi altele. Păzeaşte-te de aceastea, ca de focu, creştinule! Sînt şi şapte fapte bune, carele sînt celoralalte fapte bune maici, şi sînt împotriva celor şapte păcate. Întîia faptă iaste ţinerea, adecă părăsirea de toată răutatea, paza ochilor, a auzului, a trupului, [433] aceastea să chiamă ţinerea. A doa faptă bună iaste mintea întreagă, curăţia, fecioria, paza trupului. A treia faptă iaste milostenia la cei robiţi, la săraci, la beseareci. A patra faptă iaste răbdarea pentru Dumnezău şi cea, după cum iubeaşte Hristos, a legii ascultare. A cincea faptă bună iaste urîrea lucrurilor păminteşti şi a bucuriii lumii. A şasea faptă iaste următoarea lui Hristos, smerenia. A şaptea faptă bună iaste dragostea cea dumnezeiască cătră creştini şi pacea. Aceastea, dară, sîntem datori să le păzim pînă la moarte şi să le facem, că cine nu le face mincinos are numele şi să chiamă creştin. Socoteşte-te în besearecă să nu rîzi. De la liturghie să nu lipseşti. La sărbătorile sfinţilor să mergi, unde să laudă Dumnezeu, şi iaste bună tocmeală şi frica lui Dumnezău, şi nu vorbescu, iară, de vorbescu alţii, tu te socoteaşte şi zi întru tine: „Doamne, Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezău, mîntuiaşte-mă, păcătosul”. Cînd te bolnăveşti tu sau alt creştin, aleargă la besearecă, la carea ai mai multă credinţă, şi să-ţ cînte paraclis, şi să-ţ rădice panaghia, şi să facă şi pomăzuire de la moştiile sfinţilor, şi de la sfintele icoane sau şi masle, sau cîntă sveatii besearecii. Fie-ţi aminte şi aceasta să-ţ mărturiseşti păcatele tale la om duhovnicescu vreadnic şi să te priceştuieşti cu sfintele taine, de patru ori într-un an, şi aibi credinţă şi nădeajde adevărată că te vei spăsi, şi Dumnezeu să spăsască şi pe tine, şi pre noi, pre toţi, pentru multă bunătatea lui, amin. (156r) Cuvînt al 7 a lui Anastasie, monahul den muntele Sinaii. Pentru sfînta adunare, adecă slujba besearecii şi pentru să nu osîndim şi să ţinem pizmă. Blagosloveaşte, Părinte. Darul Duhului Sfînt pururea ne îndeamnă şi ne porunceaşte, în toată Sfînta Scriptură, să socotim şi să păzim fără leane şi cu toată nevoinţa sfintele porunci şi învăţăturile lui Dumnezeu. Iară, mai vîrtos, învăţătura [434] şi Cartea a Cîntărilor a prorocului David, carea cetim şi o cîntăm în toate zilele, ne îndeamnă şi ne învaţă mai multu, pentru că această Carte a Cîntărilor ne învaţă pentru credinţă şi îndireptează spre închinarea lui Dumnezeu, adecă cum ne vom închina şi cum vom cinsti pre Dumnezeu. Aceasta ne învaţă cătră curăţie, şi ne îndireptează spre frica lui Dumnezeu, şi ne spune pentru munca, şi frica, şi umilinţa, pentru oprirea pohtelor, pentru pocăinţa şi pentru îndurarea, pentru dragostea lui Dumnezeu, pentru răbdarea, pentru curăţia, adecă fecioria, pentru blîndeaţea, pentru postul, pentru milostenia, că rugăciunea şi cetania sfintelor scripturi, cînd le ceteaşte şi le petreace neştine, cu nevoinţă şi cu socoteală. Aceasta iaste maică tuturor faptelor bune, de vreame ce pren rugăciune dobîndeaşte omul toată cearerea şi darul de la Dumnezeu, că zice aceasta Carte a Cîntărilor, adecă Psaltirea: „În beseareci bine-cuvîntaţi pre Dumnezeu, adecă în beseareci slavosloviţi pre Dumnezeu şi în mijlocul besearecii te voiu lăuda”. Pentru aceasta şi prorocul, ca de la faţa lui Dumnezeu, ne învaţă şi ne porunceaşte să ne umilim şi să ne rugăm lui Dumnezeu pururea cu toată nevoinţa, cu rugăciuni şi cu molitve, şi zice: „Îndeletniciţi-vă şi cunoaşteţi că eu sînt Dumnezeu”. Pentru că, de nu să va îndeletnici neştine şi nu va face multă vreame, în rugăciuni şi în dumnezeieştile cetanii ale scripturilor, nu poate nici cearerile lui să le ia, nici pre Dumnezeu să-l cunoască cu adevărat, că, de vreame ce la meşteşugurile aceaste putrede ale lumii aceştiiia, de nu să va îndeletnici neştine şi să lipsească de la tot fealiul de griji, nu poate să înveaţe nici cît de puţin den meşteşugul ce să apucă. Dară, cu cît mai vîrtos, cela ce va să cunoască pre Dumnezeu, şi va să îngăduiască numele lui cel sfînt, şi să facă sfintele lui învăţături i să cade să să îndeletnicească şi să să roage cătră Dumnezeu cu aprindere şi cu nevoinţă şi, pînă la sfîrşitul vieţii lui, să-ş aibă sufletul lui cătră Dumnezeu zburătoriu? Nu vezi pre (156v) boiari şi pre putearnici, carii iau stăpînirile aceaste trecătoare, în ce chip, cînd află vreame [435] să-ş facă vreo voinţă a lor, să îndeamnă de gîndul ca de focu şi sileaşte careleş dentru ei, şi zice: „Pînă cînd am puteare, pînă iaste în mîna mea, să poruncescu să mă asculte, pînă cînd mi să pleacă toţi, pre lesne să mă îmbogăţescu, să zidescu case, să cîştig moşii, să sădescu vii, să lăţescu şi să adaog toate ale meale, să apuc vreamea, pînă nu să schimbă lucrurile, să nu aşteptu, să nu mă lenescu, căci nu ştiu ce va să fie pînă mîine”. De une gînduri ca aceastea mai mulţi den oameni, îndemnîndu-se de diavoli şi silindu-se, şi să necăjăscu în supărări, şi în griji înecîndu-se, şi nu pot niciodată să sporească sau să facă vreun bine pentru sufletul lor, nici le iaste aminte să gîndească vreodată pentru suflet sau să-ş aducă aminte de moarte, sau de muncă şi de judecată, ce, tot cu totul, nimica nu să cunoscu pre sine, nici ştiu ce fac, ce să înşală şi înşală. Şi, de ar fi numai pînă într-atîta, puţină ar fi răutatea, ce nici ne iubim unul cu altul, ce ocărîm şi viclenim, şi mozavirim, şi osîndim, şi pîrîm, şi nimenea den noi nu-ş socoteaşte, nici îş veade păcatele lui. Nimeni nu grijaşte, nici gîndeaşte pentru sarcinele păcatelor lui, ce numai ale vecinilor noştri păcate le socotim pre amăruntul, pînă la gît sîntem în năroiul păcatului, şi nimic nu punem în mintea noastră pentru aceasta, pînă la bătrîneaţe, pentru alţii nevoim şi grijim, iară pentru noi, nici deaca îmbătrînim, nu cercetăm răutăţile noastre ceale mari şi de moarte, nici le vedem, nici le cugetăm. De greutatea sarcinii păcatelor noastre nu putem nici capul să ne rîdicăm în sus, să vedem ceriul, iară ale vecinului nostru ceale mai mici greşale le cercetăm şi le întrebăm, supt picioarele vrăjmaşului ne călcăm, şi, iară, nu ne ruşinăm, de nimeni nu ni-e milă, nimănui nu ne cucerim, ce pre toţi îi muşcăm, şi pre mici şi pre mari, pre cei vinovaţi şi pre cei nevinovaţi, pe preoţi şi pe dascalii noştri, pre ceia ce ne îndireptează şi ne învaţă, pre ceia ce ne ceartă şi ne întorcu. Şi, pentru aceasta, vine urgia lui Dumnezeu asupra noastră. Şi, pentru aceasta ne pedepsim şi cădem în multe năcazuri şi nevoi, pentru orbiciunea [436] şi necunoştinţa carea ne ţine, pentru că multă iaste orbiciunea noastră, multă iaste leanea şi negrija noastră, şi nici o umilinţă nu iaste la noi, nici frica lui Dumnezeu, nici îndireptare, nici pocăinţă, ce mintea noastră, tot cu totul, iaste la mîncări şi la băuturi, şi la beţii, şi la ficleşuguri, şi petreacem viaţa noastră toată la hore şi la jocuri, şi cu alergături de cai, şi la sărituri, şi la luptări, şi la alte fapte diavoleşti, în cuvinte reale şi în basne, şi în toate lucrurile ale diavolului ne îndeletnicim, şi nu ne lenevim, nici ni să uraşte toată zioa, ce uităm (157r) şi mîncarea şi băutura, şi casa, şi alte trebi de folos, toate pentru aceastea. Iară, la beseareca lui Dumnezeu, şi la rugăciune, şi la cetania sfintelor scripuri, nici un ceas nu vom să stăm cu osîrdie şi cu smerenie, ce silim să fugim den sfînta besearecă a lui Dumnezeu, ca de foc, şi, de se va întîmpla să fie cetenia Evangheliei cam mare, ne îngreuiem şi ne întoarcem adease, şi foarte ne năcăjim. Iară şi preotul carele cîntă slujba, de o va mai lungi ceva şi va zăbovi cît de puţin, ne posomorîm şi ne îngreuiem asupra lui. Iară, cînd aduce cea fără sînge jărtvă, adecă Sfînta Leturghie de va zăbovi ceva, ne lenevim, şi dormităm, şi căscăm, şi nevoim să fugim de la rugăciune, ca de la o judecată, şi ne îndeamnă diavolul să ne ducem la ale noastre fapte reale, şi la curvii, adecă la mîncări şi la băuturi, la curvii şi preacurvii, şi sodomlenii, şi la alte fapte grozave. Multă iaste leanea şi negrija noastră, iubiţii miei fraţi, pentru că, fiind noi datori să stăm la toată rugăciunea, cu mare socoteală şi nevoinţă, şi, mai vîrtos, la Sfînta Liturghie, a sfintelor taine, datori sîntem să şi facem aceasta, să stăm cu frică şi cu cutremur înaintea stăpînului Hristos, în ceasul aceştii dumnezeieşti rugi, iară noi nu o aducem aceasta cu rugăciune curată şi cu inimă zdrobită şi smerită, ce socotealele şi chivernisealele ale lucrurilor celor multe şi deşarte aflăm de le face, în ceasul dumnezeieştii liturghii. Şi unii nu gîndescu, nici grijăscu, cu ce feal de curăţie şi pocăinţă li să cade să să apropie să să priceştuiască, cu preacuratele şi înfricoşatele taine acealea, ce gîndescu cu ce fealiu de haine să vor împodobi. Şi alţii, iarăş, nu vor să stea pînă la sfîrşitul liturghiei în besearecă, ce întreabă pre alţii ce cîntă în besearecă şi, de iaste ceasul priceşteniii, grăbescu îndată, alergînd tot în fugă, şi apucă ca nişte cîini sfînta pîine, adecă sfînta cuminecătură. Şi, aşa, iarăş ies afară, alţii, iarăş, deaca întră în besearecă, nu să aşază nici un ceas, ce vorbindu unii cu alţii, mai multu bîrfescu decît să roagă. Şi alţii, iară, lasă taina ai dumnezeieştii liturghii şi aleargă să să desfăteaze în pohtele şi dulceţile trupului, alţii, iară, nu să părăsescu, nici să odihnescu de faptele lor ceale reale, nici iau aminte întru cunoştinţa lor să-ş înţeleagă şi să-ş cunoască păcatele lor, ca să să pocăiască şi să să curăţească de întinarea şi de pîngăriciunea ce au, ce peste acealea adaog şi alte sarcini şi iau aminte frumuseaţele şi trufiile muierilor, făcînd beseareca lui Dumnezeu curvărie, pren pohta lor cea fără socoteală. Şi alţii, iară, să tocmescu şi să tîrguiescu pentru lucruri şi moşii şi fac beseareca lui Dumnezeu prăvălie şi loc de tîrguire fac pre înfricoşatul acela ceas. Alţii, iară, îş trec vreamea dumnezeieştii liturghii cu mozaviriile unul spre altul, sau pentru preoţi carii fac dumnezeiasca slujbă şi să (157v) află şi muieri multe întru aceaste răutăţi, şi, mai vîrtos, cîte slujăscu diavolului, carele nu mergu la besearecă să să roage, ce pentru să să arate la bărbaţi şi să înşale pre mulţi nebuni. Ce, de veame, dară, ce învăţătura mea defăimează, pe amîndoao părţile, adecă şi pe bărbaţi şi pre muieri, să venim iară la începutul cuvîntului, să plîngu şi să spuiu cîte ne-au făcut leanea şi nebunia noao, cărora ne pare că sîntem creştini, pentru că ce lucru iaste mai rău altul decît aceasta? Cînd facem răpituri, şi ficleşuguri, şi mulţime de păcate avînd la noi, că, spălîndu-ne mînile cu puţină apă, meargem cu îndrăznire şi ne preceştuim cu sfîntul acela trup şi cu cinstitul şi dumnezeiescul sînge, carele s-au vărsat pentru spăsenia lumii, fiind noi necuraţi şi pîngăriţi. Nu vezi că Iuda, pentru căci au luat trupul stăpînului, nefiind vreadnic, s-au osîndit îndată şi au dat loc diavolului, pentru că [438] zice: „Cum au luat pîinea, îndată întră diavolul într-însul”. Nu că doară au batjocurit diavolul pîinea, ce pre cela ce o au luat, că, ia, spune-mi cu ce cunoştinţă te priceştuieşti cu dumnezeieştile taine? Cu ce suflet? Cu ce gînd, de vreame ce cunoştinţa ta, denlăuntrul tău, te pîraşte? Ia, spune-mi, oare de-ai fi ţinut în mînile tale scîrnă, cutezare-ai să te atingi de hainele împăratului? Şi, încă, ce zic, ale împăratului, că nici ale tale haine n-ai vrea să le pipăi, fiindu-ţi mînile pîngărite, ce întîiu le-ai spăla şi le-ai ştearge bine şi, atuncea, ţi-ai lua hainele. Ce, dară, nici ca pe o haină proastă şi de nimica nu cinsteşti pre Hristos? Dară, ce iertare vei avea, ia, spune-mi? Pentru că nu e destul atîta cît să meargă numai neştine la besearecă şi să vază icoanele sfinţilor şi cinstitele cruci, şi să le sărute, nici, de-ş spală neştine mînile cu apă, să curăţeaşte, ce, de să va părăsi şi va fugi de păcate, şi va spăla întinarea lor cu ispovedania şi cu lacrămile, şi cu suflet smerit, să speale şi să şteargă de tot păcatele lui şi, aşa, să să apropie, să să priceştuiască cu prea curatele taine, ce poate c-ar vrea să zică neştine; „Că nu pociu să lăcrămezu şi să mă plîng pe mine”. Pentru ce? Căci nu doreşti, căci nu te simţi, căci nu cugeţi de zioa judecăţii? Iară, încăş, de nu poţi să lăcrămezi, încai suspină de la inimă, încai te posomoreaşte şi te întristează, încai părăseaşte rîsurile şi stă înaintea stăpînului tău cu frică şi, căutînd în pămînt, mărturiseaşte-ţi păcatele tale, cu inimă smerită. Nu vezi pre ceia ce stau înaintea împăratului pămintescu, de multe ori, macară de sînt şi păgîni, cum stau cu multă plecăciune şi frică, căutînd la el? Şi nici vorbesc, nici să clătesc, nici altă posluşanie facu, ce, cu lineşte şi cu frică, merg la ei şi stau înaintea lor? Iară noi, ca cum am fi la un sbor, sau într-o baie, aşa stăm în beseareca lui Dumnezău, rîzînd şi minţind, şi vorbind, şi ne înşălăm (158r) pre noi şi ne pare că stăm în besearecă? Nu ştii că beseareca iaste liman şi doftorie? Ce, deaca eşti în doftorie şi nu te vindeci, cînd te vei mai vindeca? Şi, deaca ai furtună în liman, unde vei mai avea lineşte? Staţi, rogu-vă, fraţilor, cu smerenie şi cu [439] frica lui Dumnezău, în ceasul Sfintei Liturghii, că, veri cu ce fealiu de dragoste şi plecăciune şi cu ce gînd stă fieştecare, într-acela ceas, aşa să aduce şi cătră Stăpînul, că, pentru aceasta, să chiamă Anaforă, căci să aduce cătră Dumnezău cu lineşte şi cu omilinţă. Mărturiseaşte-ţi la Hristos, pren preoţi, păcatele tale. Osîndeaşte-ţi faptele tale şi nu te ruşina, pentru că iaste ruşine carea aduce slavă şi bucurie. Ocăraşte-te pre tine înaintea oamenilor, ca să te îndirepteaze judecătoriul înaintea îngerilor şi a toată lumea. Ceare milă, ceare iertăciune, ceare lăsare de ceale trecute păcate şi izbăvirea a celor fiitoare, pentru ca să vii, cum să cade, să te priceştuieşti cu preacuratele taine, ca să primeşti dumnezăiescul trup şi sîngele, cu inimă curată şi cu bună cunoştinţă, ca să-ţ fie sfînta priceştenie de curăţire, iară nu de osîndire. Ascultă ce zice sfîntul Pavel: „Să cerceteaze fieştecare pre sine, şi aşa să mănînce den sfînta pîine, şi să bea den sfîntul potiriu, că cela ce bea şi mănîncă nevreadnic, întru osîndă lui le mănîncă şi le bea, pentru căci nu aleage trupul Domnului”. Pentru aceasta sînt întru voi mulţi neputincioşi şi bolnavi, şi unii moru fără vreame. Vezi că şi boale şi morţi fără vreame, de multe ori, ne vin pentru căci ne priceştuim cu dumnezăieştile taine, nefiind vreadnici. Ce poate că vei zice: „Dară cine iaste vreadnic?” Aceasta o ştiu şi eu, iară, încăş, numai cît vei vrea, te vei face vreadnic. Cunoaşte-te pre tine, cum că eşti păcătos. Părăseaşte-te de păcate. Lipseaşte de ficleşuguri şi de mînie. Arată fapte de pocăinţă. Apucă-te de curăţie, de blîndeaţe, îndelungă răbdarea. Arată omilinţă, dă milostenie la săraci şi la striini den roada direptăţii şi te vei face vreadnic. Roagă-te lui Dumnezău cu suflet înfrînt şi acela îţ va da toate poftele tale, iară, de nu vei face aşa, în zadaru osteneşti, alergînd la besearecă. Şi nu iaste acesta cuvîntul mieu, ce stăpînescul glas, care zice: „Ce-m ziceţ: ‚Doamne, Doamne’ şi voia mea nu o faceţ?” Pentru că credinţa, fără de de fapte, iaste moartă. Dară cum? „De vreame ce am fapte reale, nu mi să cade să mă rogu? Nu mi să cade să alerg la beseareca [440] lui Dumnezău”? Nu-ţ zicu aceasta, nici aceaea îţ poruncescu, ce te îndemnez să te rogi, precum să cade, ca să stăm la rugăciune, precum să cade să stea neştine înaintea lui Dumnezău, pentru ca să nu zică şi cătră noi Hristos cum au zis şi cătră jidovi: „Casa mea casă de rugăciune să va chema, iară voi aţ făcutu-o peştere tîlharilor”. Ce, de vreame ce pre aceia ce vindea şi cumpăra în beseareca jidovească i-au gonit Domnul, bătîndu-i, dară ceia ce să înjură unul pre altul şi ţin vrajbă şi pizmă, oare în ce osîndă şi muncă (158v) vor mearge? Dară ce vom face şi noi, carii ne-am împreunat cu Hristos şi iară ne plecăm diavolului? Că, de vreame ce iaste preotul împăcătoriu lui Dumnezău şi al oamenilor şi să roagă lui Dumnezău pentru iertarea păcatelor norodului, vezi cum îi învaţă pre toţi şi-i întăreaşte, ca cum ar zice cătră nărod aceastea: „Că, de vreame ce o, bărbaţilor, m-aţ pus împăcătoriu cătră Dumnezău pentru voi la această tainică masă, vă rog să nevoiţi şi voi cu mine, lăsaţi toate gîndurile vieţii şi grijile, pentru că ceasul acesta iaste de rugăciune mare, iară nu de îndeletnicire deşartă”. Ascultaţi ce strigă diaconul şi zice cătră voi: „Să stăm bine, să stăm cu frică, să luom aminte sfînta Anaforă, adecă să stăm bine, să stăm cu frică şi să ne fie aminte la Sfînta Liturghie, să ne plecăm grumazii, să ne plecăm inimile, să ne plecăm limba, să ne înaripăm mintea şi să ne suim în ceriuri, sus, să avem mintea noastră şi inimile. Să ne rădicăm ochii sufletului sus, cătră Dumnezău, şi să treacem ceriul, să treacem pren îngeri, pren arhangheli, să treacem pren heruvimi, să năzuim la singur scaunul Stăpînului şi să ostenim cu inimă curată”. Ce faci, omule? Îngerii facu liturghie, cei cu şase aripi acopăr masa cea de taină. Heruvimii zboară pren ‘prejurul measii şi strigă cu glas luminat cîntarea cea întreită sfîntă. Serafimii să pleacă cu mare cucerinţă. Preotul să omileaşte şi să roagă pentru tine, să mîngîie şi să îmblînzască pre judecătoriul pentru multe păcatele tale. Toate puterile ceriurilor stau cu frică şi cu cutremur, de privescu cum să junghe Mielul lui [441] Dumnezău. Sfîntul Duh vine den ceriuri. Îngerii aleargă împregiurul a tot nărodul nevăzuţi, şi însămnează, şi scriu sufletele credincioşilor şi tu nu te temi? Ce batjocureşti şi săruţi pre fratele tău, ca şi Iuda pre Hristos? Şi, înlăuntrul inimii tale, hrăneşti pizme de mulţi ani şi ascunzi otrava cea de moarte a şarpelui în inima ta. Dară, cum nu te temi şi nu te cutremuri, zicînd cătră Dumnezău carele cunoaşte ceale ascunse ale inimii?: „Lasă-mi mie, precum şi eu am lăsat fratelui mieu”. Cîtă osebire are acest cuvînt de blestem? Iată că zici şi adeverezi tu singur: „De voiu lăsa, lasă-mi. De voiu ierta, iartă-mi. Iară, de voiu ţinea pizmă spre fratele mieu, ţine. De mă voiu mînia, mînie-te. Precum măsur, aşa să mi să măsur. De iert cu făţărie şi nu cu toată inima mea, cu făţărie să mă iert”. Eu singur, Stăpînule, facu judecata asupra mea, căci c-am auzit înfricoşatul tău glas, zicînd: „După măsura carea măsuraţi, să va măsura şi voao. Şi, de nu veţ lăsa oamenilor greşalele ce vă greşăscu, nici Părintele mieu cel cerescu nu va lăsa ale voastre”. Deci, acestor nemincinoase glasuri am ascultat răspunsurile, şi am lăsat, şi am iertat pre ceia ce mi-au greşit. Lasă, dară, Stăpînule, precum şi eu am lăsat slugilor celor aseamenea mie. Aceastea grăim cătră Hristos, în tot ceasul, ce ne rugăm şi, în ceasul acela, înfricoşatul, cînd stăm la Sfînta Liturghie, pre carele (159r) ştiindu-le preotul, deaca sfinţeaşte şi săvîrşaşte jărtva acea fără sînge, înalţă sfînta pîine a vieţii şi o arată tuturor. De-acii strigă diaconul şi zice: „Să luom aminte, care va să zică, luaţi-vă aminte pre voi”. Iată că mai’nainte puţin aţ mărturusit cum că aveţi inimile voastre cătră Domnul. Şi, iarăş, mărturisind curăţia şi nevrajba, aţ zis cătră Dumnezău: „Lasă noao datoriile noastre, precum şi noi lăsăm datornicilor noştri”. Şi, pentru aceasta v-aţ sărutat unul cu altul. Ce, de vreame ce şi eu sînt om şi nu cunosc gîndurile voastre, iată că leapădă păcatul deasupra mea şi vă zicu mai’nainte să nu fie nimenea nevreadnic pricişteniei, ale dumnezeieştilor acestora taine, şi, pentru aceasta, învăţ să vă fie aminte de voi şi să cunoaşteţi la [442] cine dvoriţi. Şi, după aceastea, strigă preotul şi zice: „Sfintele sfinţilor”. Dară, oare ce va să zică acestu cuvînt? Vedeţi, iubiţii miei, în ce chip vă apropiaţi la sfînta priciştenie ale dumnezeieştilor taine, să nu să întîmple şi, venind cineva dentru voi să să priceştuiască, va auzi. Nu te atinge de mine, fugi departe de mine, tu, cela ce faci fărădeleagea, fugi departe de mine, tu, cela ce nu ierţi pre fratele tău. Lasă darul tău înaintea jîrtăvnicului şi mergi de te împacă cu fratele tău şi, atunci, să vii să-ţ apropii darul tău şi să te învredniceşti dumnezeieştii priciştenii, leapădă toată scîrnăvia, adecă tina păcatului, şi atuncea să primeşti cărbunele, adecă cărbunele cel curăţitoriu, şi zi cătră el: „Ştiu, Stăpînule, că sînt datoriu a multor păcate, ce pentru porunca ta am iertat pre fraţii miei de cîte mi-au greşit, ca să mă iert şi eu de tine, Stăpînule”. Aceastea şi altele ca aceastea ne învaţă preotul prin acea mică văzglaşenie. Pentru aceasta, dară, să iertăm pre fraţii noştri şi să lepădăm de la noi toată răutatea şi vicleşugul, cîţi vom şi iubim să îmblăm cu vrednicie întru chemarea ce ne-am chemat, adecă în credinţa lui Hristos. Să nu zici: „Că multe am iertat fratelui mieu, şi iară mi-au greşit”, pentru că aceasteaş vei auzi şi tu de la Stăpînul. Nu zice: „Mari răutăţi mi-au făcut, casa mi-au viclenit, holda mea mi-au luat, pe fiul mieu l-au ucis, şi alte reale m-au făcut, şi în temniţă m-au închis, şi m-au dat spre moarte, şi, pentru aceasta, nu pociu să-l iert, nici să fac pace”. Nu, iubitule, nu zice aşa, rogu-te, căci că, cîte vei lăsa fratelui tău, atîta, şi mai multe, îţ va lăsa ţie Stăpînul. Urmează şi tu întîiului mucenicu Stefan, carele zicea, cînd îl ucidea cu pietri: „Doamne, nu le pune lor păcatul acesta”. Urmează lui Iacov, fratelui lui Dumnezău, pre carele îl pomenescu istoricii cei vechi, cum că s-au fostu rugînd şi au fostu zicînd : „Doamne, nu pune lor păcatul acesta, că nu ştiu ei ca facu”. Urmează Stăpînului Hristos, carele, pentru spăsenia oamenilor, au primit moarte şi, de va vrea fratele tău să te răstignească, strigă cu Hristos şi zi: „Părinte, (159v) lasă lor păcatul acesta”. Caută la cela ce era [443] datoriu cu o mie de talanţi Stăpînului, însă, cînd auzi mii de talanţi, cugetă sarcina păcatelor. Acesta, de vreame ce numai cît căzu la Stăpînul, de vreame ce să pocăi, de vreame ce să rugă, toate acealea i le-au iertat Stăpînul. Iară, deaca ţinu mănie şi nu iertă pre fratele lui, de-acii nu mai află iertare, ce să deade în munca cea veacinică şi putu pizma de-l pierdu mai vîrtos decît toate cealealalte sarcine greale ale păcatelor. Pentru aceasta mă rog să fugim de acest rău şi neiertat păcat şi, de vei să cunoşti cum că, decît tot alt rău, iaste mai rea pizma, ascultă. Tot păcatul, în puţină vreame, să face şi să săvîrşaşte, adecă curveaşte neştine, şi, după păcat, să ocăreaşte spre sine şi cade la pocăinţă. Ucide şi, apoi, deaca socoteaşte acea răutate mare ce-au făcut, să ocăraşte pre sine şi vine la pocăinţă, iară pizma nepărăsit are ţineare de mănie, că, veri de stă, veri de umblă, veri de să roagă, nelipsit şi nepărăsit are veninul în inima lui. Şi, de iaste ţinut neştine de această boală şi iaste robit de ea, nici darul lui Dumnezău nu-l ia, nici a iertării păcatelor să învredniceaşte, că, acolo unde iaste pizma sădită, nemică nu foloseaşte, nici post, nici molitvă, nici lacrămi, nici ispovedanie, nici rugăciune, nici feciorie, nici milostenie, nici altă faptă bună, nici una, pentru că pe toate le strică pizma ce are neştine spre fratele lui. Iară, încăş, să socotim şi aceaea, că n-au zis: „Că, de-ţ vei aduce darul tău la jîrtăvnic şi acolea îţ vei aduce aminte că ai ceva asupra fratelui tău (ce-au zis), de-ţ vei aduce aminte că are fratele tău ceva asupra ta, să mergi să faci pace şi atuncea să vii să-ţi aduci darul tău”. Deci, de vreame ce sîntem datori să vindecăm şi răutatea fratelui nostru, ce iertăciune vom avea noi, carii, nu numai că nu facem aceasta, ce, încă, ţinem mănie şi fraţilor noştri şi ascundem veninul cel rău al şarpelui în inima noastră? Pre mulţi auz, de multe ori, zicînd: „Vai de mine, cum voiu să mă spăsescu? Să postescu nu pociu, să priveghiu nu ştiu, să fiu în curăţie nu pociu, să mă depărtezu den lume nu pociu. În ce chip, dară, pociu să mă spăsescu eu?” În ce chip? Eu să-ţ arăt. [443] Lasă, şi ţi să va lăsa ţie. Iată o cale iuşoară să te spăseşti. Să-ţ arăt şi a doa. Carea? Nu judecaţi şi nu vă veţi judeca. Iată şi altă, fără postu şi fără privegheare şi osteneală. Nu osîndi, dară, pre fratele tău, de-l vei vedea şi cu ochii tăi făcînd păcat, pentru că unul iaste Judecătoriul şi Stăpînul, carele va da căruiaş, după faptele lui. Şi una iaste zioa judecăţii, întru carea vom sta goli şi despuiaţi şi, după faptele noastre, vom lua şi milă de la Dumnezău, pentru că nici Părintele nu va judeca pre nimenea, că toată judecata o au dat Fiului său”. Deci, de judecă neştine ‘mainte de venirea lui Hristos, acela iaste antihrist, căci că răpeaşte învrednicia lui Hristos. Ce să nu judecăm, dară, pre fraţii noştri, rogu-vă, (160r) ca să dobîndim iertare, pentru că poate că-l vei şi vedea greşind, dară nu-l ştii în ce sfîrşit al vieţii lui se va afla. Tîlhariul acela ce s-au răstignit cu Hristos au fost ucigaşu, iară Iuda au fostu ucenicu lui Hristos şi unul den cei 12 şi, în puţină vreame, să făcu schimb, tîlhariul mearse întru împărăţia ceriului, iară ucenicul lui în perire. Însă, lasă să zicem, dară, că iaste păcătos fratele. Dară, cum cunoşti şi cealealalte fapte ale lui? Că mulţi au greşit, de multe ori, la vedeare, ce apoi s-au pocăit tare la ascuns, că şi noi îi vedem pre ei păcătuind, iară pocăinţa şi întoarcerea lor nu o ştim, şi noi îi judecăm pre ei de păcătoşi, iară Dumnezău îi are de direpţi. Pentru aceasta, vă rog să nu pizmuim, nici să osîndim pre nici un om, pînă va veni direptul judecătoriu, să lumineaze ceale ascunse ale întunearecului şi să vădească voinţele inimilor noastre. Iară, mai ales, pe preotul lui Dumnezău să nu-l osîndim, niciodată, pentru păcate ascunse şi neînfăţăşate, ce-am fi auzit pentru el, să nu zici că iaste păcătos preotul şi nevreadnic, şi osîndit, şi nu vine darul Duhului Sfînt la sfintele carele slujaşte. Socoteaşte să nu cugeţ ceva într-acesta chip, că altul iaste judecătoriul celor ascunse. Cunoaşte-te pre tine şi gîndeaşte că eşti păcătos, şi lasă judecata la judecătoriul cel dirept. Numai să nu greşască preotul în poruncile lui Dumnezău, iară la altele nu eşti tu judecătoriu, de nu-ţ vei fi ieşit cumva den minte şi te vei [445] cunoaşte în ce socoteală te afli şi în ce vrednicie. Ce, poate că vei zice: „Dară, cum? Au nu să judecă şi preoţii de canoanele besearecii?” Aşa zic şi eu: „Adevărat. Însă, nu să cercetează de tine, ce de Dumnezău, sau de bogate ori, şi de arhiereul cel mai mare. Dară, tu, oaie, pentru ce judeci pe păstoriu, adecă pe păcurariu? Pentru ce răpeşti, ca fariseii, preoţeasca învrednicie a lui Dumnezău, carea nu ţi s-au dat, nici ţi s-au încredinţat de la Dumnezău”. Pentru aceasta, vă rog să nu judecaţi pre nimenea şi, mai ales, preotul lui Dumnezău, ce să vă rugaţi la sfînta priciştenie cu credinţă, şi cu pocăinţă, şi cu adevărată cunoştinţă, şi adevărat veţ dobîndi sfinţire, că, macară de-ar fi îngerul lui Dumnezău cela ce aduce jîrtva şi tu, fiind nevreadnic, nu te va curăţi de păcatele tale. Şi, aceasta ce-ţ zicu iaste adevărată şi singur Iuda o mărturiseaşte, că el, tocma den singure preacuratele mîni ale Stăpînului, au luat sfînta pîine, iară, pentru căci fu nevreadnic, îndată întră diavolul într-însul. Însă, să vă spuiu o poveaste oarecarea: „Că, cine judecă pre nime să izbăveaşte de păcatele lui. Şi, iară: „Cine judecă îş înmulţeaşte păcatele”. Ce ascultaţi, dară, că mărturie iaste Hristos, că ceia ce-au văzut minune ca aceaea încă sînt vii trupeaşte. Un călugăr au fostu la o mînăstire, carele ş-au trecut viaţa lui cu mare lenevie, iară apoi au căzut într-o boală grea, atîta cît au venit la sfîrşit de moarte, şi nemică nu să temea de moarte, ce, cu toată osîrdia şi cu bucurie, (160v) să despărţiia den trupul lui. Iară, unul den stareţi, ce şedea lîngă el, îl întrebă, zicînd: „Creade-mă, frate, că noi, precum te vedeam, ne părea că ţ-ai petrecut viaţa ta cu multă leane şi negrijă, iară acum, într-acest ceas, nu ştim de unde ţ-au venit atîta bucurie şi veselie”. Răspunsă fratele şi zise: „Adevărat, cinstite părinte, toată viaţa mea o am petrecut cu mare leane şi negrijă şi, acum, au adus sfinţii îngeri a lui Dumnezău catastihul păcatelor meale la mine, într-acest ceas, ş-au cetit păcatele meale, toate cîte am făcut de cînd m-am călugărit, şi mi-au zis: ’Cunoşti-le aceastea?’ Şi eu am zis: ’Cunoscu şi le ştiu bine, ce, de [446] cînd m-am călugărit ş-am venit la mînăstire, nici am osîndit pre vreun om, nici am ţinut mănie, ce mă rog să să ţie în samă şi la mine cuvîntul lui Hristos ce-au zis: ’Nu judecaţi şi nu vă veţ judeca, şi lăsaţi şi să va lăsa voao.’ Şi, cum am zis aceastea cătră îngeri, îndată s-au spart catastihul păcatelor meale. Şi, iată că merg cătră Stăpînul mieu, Hristos, cu toată bucuria şi fără grijă”. Şi, deaca povesti fratele aceastea cătră fraţi, îş deade sufletul lui, cu pace, în mîna lui Dumnezău, şi făcu mare folos între fraţi, şi întărire celora ce sta acolea, carii folosinţă şi întărire să ne învrednicească şi pre noi Dumnezău, pentru căci ne vom păzi pre noi de toată osîndirea şi vrajba, cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului, şi Dumnezăului, şi a Mîntuitoriului nostru, Isus Hristos, a căruia e slava şi cinstea, împreună cu fără-începutul al lui Părinte, şi cu prea sfîntul, şi bunul, şi de viaţă făcătoriul al lui Duh, acum şi pururea şi în veaci veacilor, amin. Cuvînt al 8 lea. Aseamenea iaste împărăţia ceriurilor cu un om stăpîn de case. Blagosloveaşte, Părinte. Lucrătorii aceia de pămînt, iubiţilor miei fraţi, carii păzescu şi lucrează grădinile boiarilor şi domnilor, cînd să deşchid florile ceale frumoase şi trandafirii, în vreamea cea de vară, de multe ori, adună dentr-aceastea toate ceale mai bune, carele mirosescu mai frumos, şi le duc la domnii lor şi la priateni, ca să dobîndească ceva daruri de la ei. Şi boiarii, văzîndu-le aşa frumoase, le iau cu multă bucurie şi cu multă dulceaţă, şi dau multe daruri grădinarilor acelora, carii boiari nici un folos n-au de dînsele, numai privirea, în puţină vreame, şi mirosul ce au. Dară noi, grădinarii ceşti sufleteşti, carii ne-am încredinţat să păzim această grădină, adecă beseareca lui Hristos, carea înfloreaşte şi miroseaşte pururea cu tot fealiul (161r) de flori sufleteşti, cu dumnezeieştile şi sfintele cuvinte, cu cărţile prorocilor şi ale apostolilor, şi cu toată [447] Sfînta Scriptură nu dăm, nici dăruim priatenilor şi celor întru Hristos ai noştri fraţi, creştinilor, flori şi trandafiruri trecătoare carele astăzi să fac, iară mîine să veştejescu, ce le dăruim pururea cuvinte sufleteşti şi dumnezeieşti den cărţile besearecii noastre şi den dumnezeiasca şi Sfînta Evanghelie, carele pot să îndirepteaze şi să folosească pre tot omul ce le va primi şi le va lua cu toată inima. Pentru aceaea, dară, iubiţilor miei fraţi, să ne deşchidem urechile sufletului, să înţeleagem ce ne spune sfîntul Mateiu evanghelistul, că zice aşa: „Zise Domnul pilda aceasta: ’Aseamenea iaste împărăţia ceriurilor unui om stăpîn casii, carele ieşi de dimineaţă să năimească lucrători în via lui.’ Domnul nostru, Isus Hristos, şi adevăratul Dumnezeu, să numeaşte pre sine stăpîn de casă, iară lucrători numeaşte pre ceia ce au mersu la al treilea, şi la al şaselea, şi la al noaolea ceas, adecă pre toţi pravoslavnicii creştini. Şi via numeaşte pre poruncile şi învăţăturile lui, carele au puţină osteneală şi trudă, iară multă dobîndă şi folos. De-cii, tocmindu-se cu lucrătorii cîte o costandă de zi, i-au trimis în via lui. ’Eu sînt, zise Hristos, stăpînul casii, pentru că, în ce chip un domnu, un stăpîn a unii case, precum voiaşte, aşa zideaşte şi face casa’. Aşa şi eu, făcătoriul lumii, toată lumea, precum voiu, aşa o tocmescu. Eu, soarele direptăţii, îmbrăcîndu-mă în firea omenească, m-am pugorît pre pămîntu şi umblu de cercu lucrători la via mea. Nu-m trebuiescu atîta lucrători la vie, căci că am pre îngeri şi pre arhangheli carii fac voinţele meale, ce iubescu să văz pre slugile ceale păminteşti să fie în viile meale şi în grădinile meale. Eu alergu şi umblu în toate părţile, pre carii voiu găsi, pre carii voiu năimi, că nu-m trebuiescu mie ostenealele şi trudele striine, ca să mă îmbogăţescu, ce voiu să fac să îmbogăţescu ceia ce mă iubescu şi mă ascultă, şi ceia ce fac poruncile meale. Eu am strînsu pre apostoli, pre lucrătorii cei buni ai lumii, şi m-am tocmit cu ei cîte o costandă de zi. Le-am ales simbria lor, să-m lucreaze în toată viaţa lor, şi le-am făgăduit, pentru osteneala lor, să le dau raiul. Ce nu ajung [448] aceştia numai singuri să-m sature sufletul, nu pociu să văz lucrători puţintei să lucreaze ţarina mea. Cu greu îm iaste să văz cu ochii miei numai atîţia. Mai însetez şi de alţi lucrători. Iubescu să aibu şi alţii cu simbrie. Largu iaste raiul şi mare şi, pre toţi, pre cîţi au crezut întru mine, îi va încăpea. Cu cît primeaşte pre lucrătorii cei buni şi vreadnici, cu atîta să mai lărgeaşte. Ce să fac, dară? De unde să-m umplu grădinile meale? Unde să aflu lucrători mai mulţi? Să ies iară la încrucişăturile căilor? Să ies la ceia ce rătăcescu cu voia lor? Să ies cătră (161v) cei leaneşi, să mergu cătră cei săraci? Eu, bogatul, să-i fac şi pre aceia bogaţi? Să ies iară, să strîngu şi alţi lucrători, să fac eu ceaea ce să cade? La mine au rămas să le zic şi la dînşii să asculte? Eu trebuie să voiescu să le dau plată şi ei să-ş ia simbria lor? De mă vor asculta, să vor bucura şi ei, şi eu. Iară, de nu mă vor asculta, să vor păgubi numai pre dînşii, că mie nu-m vor lipsi lucrătorii, să taie şi să sape viile meale, nu iaste putinţă să rămîie nesăpate şi fără roadă viile meale. Şi, ieşind în al treilea ceas, văzu pre alţii, fără lucru, în tîrgu, şi le zise şi acelora: ’Duciţi-vă şi voi în via mea. Unde-aţi fost de dimineaţă? Unde-aţi fost în zilele ceale mai denainte? Cum de nu m-aţi cercat pre mine, că eu am venit de v-am cercat pre voi? Cum nu v-aţi mînecat pentru dobînda voastră? Ce fealiu de oameni sînteţi, de nu m-aţi cunoscut? Ce, încai, acum vă deşteptaţi, acum vă pocăiţi, acum vă înţelepţiţi? Meargeţi şi voi în via mea.Vedeţi cum vă iubescu, că nu v-am închis calea, în tot ceasul v-am dăruit pocăinţa, fieştecare ce vine la mine îl cuprinzu în braţe. Măcară coconi mici să vor aduce, bucurîndu-mă, îi primescu, că eu sîntu ziditoriul coconilor, care i-am crescut. Măcară bărbaţi deplin, de vor veni, îi primescu, pre toţi cîţi ar alerga şi ar veni cu credinţă, ca pre nişte fraţi ai miei îi sărut. Meargeţi, dară, şi voi în via mea. Nu socotescu eu paguba celora ceasuri ce au trecut. De voiu vedea că meargeţi cu osîrdie, nu voiu opri partea platii voastre. De veţi sili să vă aflaţi, înlăuntru vă voiu pune. Lăsaţi viile ceale striine carele nu [449] fac altă roadă, ce numai oţet, şi meargeţi într-ale meale şi, ce va fi, cu direptul voiu plăti, căci că nu sînt lacom. Nu sînt nedireptu, să vă fac strîmbătate. Nu sînt nemulţemitoriu la slugile meale ceale bune, voiu plăti osteneala voastră’. Voiu da daruri carele vor covîrşi sudoarea voastră’. Şi, iară, în al şasălea ceas şi în al noălea ceas, au ieşit şi au făcut aseamenea. ’Nu las, zice, nici un ceas să nu vînez pre ceia ce vor. Nu ostenescu a chemarea pre păcătoşi la pocăinţă. Pentru aceasta am ieşit o dată şi, pentru căci am vînat, m-am întorsu. Am ieşit a doa oară şi, căci am păscărit, m-am întorsu îndărăt. Ieşit-am şi a treia oară şi a patra oară şi, luînd pre cîţiva, m-am întorsu, că mi-e voia toţi oamenii să să spăsească şi la cunoştinţa adevearii să vie’. Iară, la al unsprăzeacelea ceas, ieşind, află pre alţii stînd fără lucru. ’Nu părăsescu de-a dezgolirea pre diavolul, pînă cînd va sta această lume. Nu părăsescu de-a nu tragerea la pocăinţă pre ceia ce au căzut. Pentru aceasta, nici pre al unsprăzeacelea ceas nu-l leapăd’. Iară, în al unsprăzeacelea ceas ieşind, află pre alţii fără lucru şi le zise lor: ’Pentru ce staţi aici, fără lucru? N-aveţi besearecă? N-aveţi cărţile prorocilor, nu vedeţi soarele, cum, cu porunca mea, (162r) îş face calea lui neîncetat? Nu vedeţi luna cum slujaşte Domnu-său? Nu vedeţi stihiile cum îş fac careaş lucrul ei. Voi, dară, pentru ce staţi fără lucru? N-aveţi ochi, să vedeţi lumea cum iaste înfrumuseţată şi să slăviţi pre Dumnezeu carele o au făcut? N-aveţi limbă, să o porniţi spre cîntări? N-aveţi mîni, ca să faceţi milostenie? N-aveţi picioare, să alergaţi pre căile ceale folositoare de suflet? Pentru ce staţi aici toată zioa fără lucru?’ Iară ei, răspunzindu, ziseră: ’Că nu ne-au năimit nimenea’. Unii ca aceştia sînt ceia ce să înfruntează cu pricini în păcate. Unii ca aceştia sînt ceia ce zic: ’Lasă să-m fac acum, în tinereaţele meale, pohta mea şi, la bătrîneaţe, mă voiu pocăi’. Unii ca aceştia sînt ceia ce zic: ’Ce dobîndă am, căci mergu la besearecă şi-m piare zioa de la lucrul mieu?’ Unii ca aceştia sînt ceia ce zic: ’Cine ne-au învăţat, cine ne-au certat şi să nu-i fim [450] ascultat cuvintele?’ Iară şi acestora ce le zice întru tot înduratul şi iubitoriul de oameni Dumnezeu, cela ce nu iubeaşte moartea păcătosului: ’Meargeţi şi voi în via mea.’” O, blînd şi milostiv ce iaste Dumnezeu, blagosloviţilor fraţi, căci că, auzindu-i, n-au înfruntat minciunile lor, n-au vădit faptele lor, nu le-au răspunsu, să le zică cu rău: „Ce grăiţi? Nimeni nu v-au cercat? Nimeni nu v-au năimit? Pentru căci grăiţi minciuni? Au nu v-au rugat prorocii? Nu v-au învăţat apostolii? N-am venit eu singur la voi, nu v-am chemat de multe ori şi voi nu m-aţi ascultat? Nu m-aţi văzut că năimiiam şi mă tocmiiam cu alţii? Pentru ce, dară, n-aţi vrut să urmaţi acelora ce s-au apucat, ce aţi rămas fără lucru pînă în sfîrşit şi aţi îmbătrînit?” N-au grăit unele ca aceastea Hristos. Dară, ce?: „Meargeţi şi voi în via mea, primescu şi pre bătrînii carii le iaste drag să să năimească, mă bucur să văz şi bătrîni să să razime şi să ţie şi cruci, duciţi-vă şi voi în grădinile meale. Cînd aţi fost tineri, aţi slujit diavolului. Încai acum, deaca aţi îmbătrînit, slujiţi mie. Pocăiţi-vă den tot sufletul şi inima şi, cîte aţi greşit, îndireptaţi-le mai’nainte pînă nu vă află moartea. Siliţi pînă nu însărează, să vă aflaţi înlăuntrul viii meale, să vă afle apusul soarelui. De iaste şi mai’nainte pînă nu apune soarele, siliţi să vă aflaţi împreună cu lucrătorii miei şi veţi vedea slava mea. Iară, de va apuca moartea afară den curte, nu voiu mai primi de-cii să vă aibu priateni, căci că mortul nu creade, nu să pocăiaşte, nu mărturiseaşte. Meargeţi şi voi în via mea şi, ce va fi, dirept veţi lua. Pocăiţi-vă, numai ce veniţi, numai ce vă împreunaţi cu mine şi nu veţi bănui pre urmă, căci v-am îndemnat. nimenea nu iaste carele să crează şi să nu mulţemească, nici au rămas nimenea sărac de ceia ce mi-au slujit”. Într-acesta chip, Domnul nostru, Isus Hristos, stăpînul casii aceştiia, şi-au umplut de lucrători via lui. Iară, după aceastea, deaca va veni sfîrşitul lumii (162v) şi să vor scula cei den veaci morţi, şi va veni a doao arătare a lui Hristos, care va să judece toată lumea, atuncea va zice stăpînul viii cătră ispravnicul lui: [451] „Chiamă să vie toţi cei dentru Adam. Chiamă pre Avel, care s-au junghiat pentru jîrtva. Chiamă pre Enoh, care bine au plăcut şi s-au mutat. Chiamă pre toţi strămoşii şi prorocii. Chiamă pre apostoli. Chiamă pre mucenici şi pre toţi carii mi-au urmat. Chiamă pre întîiul mucenic, Stefan, carele s-au ucis cu pietri pentru mine. Chiamă pre toţi sihastrii carii au ostenit petru mine şi au lucrat bine viile meale. Chiamă şi le dă plata lor. Deşchide vistiarele meale. Deşchide cămările meale, deşchide şi scoate stemele ceale împărăteşti. Scoate dumnezeieştile daruri. Nu cruţa nimica de ceale de multu preţ ale meale, împodobeaşti-i şi-i încununează pre aceştia, pre toţi, carii au ostenit, precum am vrut eu. Niciunul să nu iasă fără cunună. Nimenea să nu să ducă necinstit. Nimeni să nu fie lipsit de darurile meale. Toţi să să îmbogăţească. Toţi să să bucure, să vază dirept ce lucruri de multu preţ i-am tocmit cu simbrie, să vază de ce lucruri s-au lipsit ceia ce au venit mai pe urmă, pînă cînd vei ajunge la cei dentîiu, pre cei mai de apoi îi bucură întîiu cu darurile, căci că acestora le trebuie mai mult bunătatea mea. Deci, la aceşti mai de apoi să dai întîiu plata şi, după aceaea, vei da şi celor dentîiu”. Şi, venind cei den al unsprăzeacelea ceas, luase cîte o costandă şi, luîndu-o în mînile lor, să bucura şi să veseliia de bine ce i-au aflat, pentru că ştiia că nu li să cade atîta, de vreame ce n-au lucrat toată zioa. Iară, venindu cei dentîiu, le părea că vor lua mai multu, şi luară şi aceştia cîte o costandă. Iară, luînd, cîrtiia asupra Stăpînului, zicînd: „Aceşti mai de apoi, aceştia ce au îmbătrînit şi cu nevoie te-au cunoscut, aceştia ce n-au ostenit, nimica săpînd, aceşti mai tîrzii, carii numai un ceas au făcut şi numai ce au văzut via cu ochii lor, pre aceştia îi făcuşi întocma cu noi, carii am răbdat greutatea şi arşeţa a toată zioa, noi, carii am ostenit, carii am pătimit multe pentru tine, pentru ca să adaogem bucatele tale? Şi, cum dedeş şi acestora plată întocma cu noi? Aceşti mai de apoi carii au făcut numai un ceas? Într-un ceas lîngă tine? Căci au plînsu curva aceaea, şi ş-au despletit părul ei, şi [452] ţi-au sărutat sfintele tale picioare cu buze înţelepţite şi, căci ţ-au adus mir, îi dedeş raiul, într-un ceas, căci ce-au zis tîlhariul, fiind pre cruce?: ’Adu-ţi aminte de mine, Doamne, cînd vei veni întru împărăţia ta’, îi deşchiseş raiul? Căci s-au pocăit un ceas Pavel, gonaciul şi vrăjmaşul credinţii, s-au făcut apostol şi bun vestitoriu?” Însă, auzind Domnul nostru, Isus Hristos, cum că-ş bănuiescu, răspunse şi zise cătră un om dentr-aceia: (163r) „Priatene, nu-ţ fac cu strîmbătate, nemică nu te păgubesc, zice, fratele mieu”. O, mare iubire de oameni a lui Hristos! Stăpînul să judecă şi să priceaşte cu sluga pentru slugi. Judecătoriul răspunde pentru ceia ce să judecă: „Priatine, nu-ţ fac strîmbătate. Vorbeaşte cu socoteală, frate, şi nu te întrista aşa, fără cale. Spune-mi, ce strîmbătate ai avut tu, căci s-au cinstit fratele tău? Nu ţ-ai luat deplin osteneala ta? Spune-mi, ce te-ai păgubit tu, căci au domnit fratele tău? N-ai luat deplin partea platii tale? N-ai luat deplin ce-ai iubit? Ce, dară, alt ceri mai mult? Nu te-ai tocmit cu mine cîte o costandă? Socoteaşte bine, cu mintea ta, şi, de va fi să fiu oprit den ce-ţ iaste direptul, cu cale te îngreuiezu asupra mea, iară, de ţ-am plătit, precum ţ-am făgăduit, în deşărt mă pîrăşti, nefiindu-ţi vinovat. Au doară am împuţinat darurile tale? Au luat-am dentru ale tale şi am dat altora? Pentru ce, dară, cîrteşti asupra mea? Pentru ce mozavireşti pre fratele tău, pre care eu, Stăpînul, nu zavistuiesc. Ia-ţi plata ta şi te du! Ajungă-ţi cîte ai în mînile tale. Au doară vei să împărăţeşti singur? Încăpea-te-va raiul şi pe tine, şi pe toţi cîţi sînt vreadnici să între într-însul. Eu voiu să dau şi acestui de apoi, ca şi ţie, şi, cine îm va sta împotrivă, eu singur iubescu să dau acestuia, ca şi ţie, căci că nu poci să văz chipul mieu gol, nu poci să văz zidirea mea neîmpodobită, pentru carea m-am pogorît den ceriuri pre pămînt. Adevărat, mai apoi au venit, cum ştiu şi eu, ce mi-au adus credinţă, s–au pocăit, au îngenunchiat, au lăcrămat pentru păcatele lui, au arătat multă dragoste spre mine. Mai apoi au venit, iară au apucat la masa mea. Au sărutat mărăcinii carii i-am purtat în cap [453] pentru el, sărutat-au şi s-au închinat crucii carea o am suferit pentru el. Deci, nu pociu, dară, pre acesta ce m-au iubit aşa şi m-au crezut cu tot sufletul, să nu-l cinstescu, cum să cade, şi să nu-l număr împreună cu tine în raiu. Primescu şi pre păcătoşi, cînd să pocăiescu. Iaste-mi milă de ei, cîndu-i văzu că să părăsescu de tot păcatul ficlean. Primescu-i, cînd, curaţi şi pocăiţi, vin, de mă cearcă să între în via mea, în beseareca mea. Primescu-i pre ei, cîndu-i văzu că plîng şi tînguiescu înaintea mea, pentru cealea ce-au greşit în toată viaţa lor şi, după aceastea, ca un mult milostiv şi mult îndurat ce sînt, văzînd osîrdia lor, le dau, pentru puţină osteneală ce-au făcut în pocăinţă, toată împărăţia ceriurilor, precum am dat şi celora ce mi-au slujit den ceasul cel dentîiu”. Deci, blagosloviţilor creştini, de vreame ce avem stăpîn bun ca acesta şi primeaşte pre păcătoşi, deaca să pocăiesc, pentru aceasta să ne îndemnăm şi noi, şi să alergăm cu inimă zdrobită şi mărturisire, şi să meargem cătră el, ca să ne puie şi pre noi în via lui, împreună cu toţi sfinţii. Şi să ne dea şi noao împărăţia ceriurilor, carea noi, toţi, fie să o dobîndim, cu darul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Isus Hristos, a căruia e slava şi, pururea, cu fără începutul al lui Părinte, şi cu făcătoriul de viaţă al lui Duh, acum şi pururea, şi în veacii veacilor, amin. (163v) Dentr-ale stareţului capete oarecarele, de multe fealiuri şi foarte de folos. Cap. 1 Un stareţ oarecarele, sfînt, dentru sehastri, avea îndrăznire cătră Dumnezeu şi Dumnezeu făcea voia lui, precum zice prorocul David: „Voinţa celora ce să tem de el o va face şi rugăciunea lor o va asculta”. Deci, acest sfînt părinte, odinioară, zicea, rugîndu-se cătră Dumnezeu: „Învaţă-mă pre mine ce iaste judecata aceasta, că văz [454] eu, robul tău, uneori, oameni direpţi şi cucearnici, şi să află în sărăcie şi în lipsă. Alteori, iarăş, văz pre unii nedirepţi şi păcătoşi şi sînt în avuţie şi în odihnă. Şi mulţi direpţi şi cucearnici pat năpaste şi să pedepsescu pre strîmbul, iară mulţi nedirepţi şi vinovaţi morţii, păcătoşi şi fără-leage, vieţuiescu şi petrec bine”. Aceastea rugîndu-se părintele şi milcuindu-se cătră Dumnezeu să-i descopere această taină auzi glas, zicîndu-i: „Nu cerca cealea ce nu le ajunge mintea ta şi putearea cunoştinţii tale, nici să cercetezi ceale ascunse, căci că judecăţile lui, carele le judecă şi le face, sînt adîncime şi beznă mare şi multă. Însă, de vreame ce-ai cercat să ştii, pogoară-te în lume, şi şăzi deoparte, şi ia aminte cealea ce vei vedea, ca să cunoşti, dentr-această puţină ispită, o parte oarece mică den judecăţile lui Dumnezeu, şi să cunoşti cum că iaste necercetată şi neurmată cea de moarte mai’nainte cunoscătoare a lui Dumnezeu chivernisire”. Deci, stareţul, deaca auzi acest glas, să pugorî cu osîrdie în lume şi mearse la o cale lată, pe unde trecea mulţi. Şi era de o parte o livadă şi o fîntînă reace cu apă curată. Şi era acolo şi un copaciu, al căruia turpina îi era găunoasă. Şi întră părintele în turpina aceaea a copaciului, şi să ascunse, şi puse denaintea lui den frînturile copaciului, şi să acoperi, şi lăsă o gaură mică să privească cealea ce să vor face. Deci, văzu trecînd un om bogat şi, deaca văzu acel cîmpu al livezii răcoros şi cu iarbă, şi acea fîntînă curată, şi dulce şi reace, pohti să descalice, să să odihnească, căci era pripec, şi, aşa, descălecă de pre calul lui şi poposi acolo să mănînce bucate. Însă, odihnindu-se el acolea, îi veni în gînd să scoaţă punga ce avea lîngă el cu o sută de galbeni, să-i vază şi să-i numere şi, după ce îi numără, vru iară să-i puie în locul unde fusease şi să greşi pentre o înduplecătură a hainii, şi, părîndu-i că i-au pus înlăuntru, ei căzură jos pre pămînt. (164r) Apoi, după ce mîncă, şi bău, şi dormi, să sculă, şi încălecă pre cal, şi să duse, şi lăsă galbenii acolea. Iară, trecînd alt călătoriu, mearse la fîntînă să bea apă, şi află galbenii, şi-i luo, şi să duse, şi [455] nu mearse pre calea cea direaptă, ce apucă locuri neumblate, prin vii şi pren ţareni, şi fu nevăzut. De-cii veni alt călătoriu încărcat şi ostenit, şi şăzu la fîntîna aceaea să să odihnească şi să-ş stîmpere seatea lui, şi-ş scoase chepcelul lui, şi-l umplu de apă, şi puse într-însul un pesmed, să-l moaie, şi şădea de mînca, odihnindu-se. Iară, şăzînd aşa săracul acela şi mîncînd acea hrană smerită şi sărăcoasă, într-acela ceas să întoarse călarele acela care lăsase acolo galbenii şi avea mare nevoinţă alergînd, fiindu-i ochii sălbateci şi încruntaţi, şi faţa lui într-alt fealiu, şi veni asupra săracului aceluia, grăind cu mînie: „Curînd să-m dai galbenii carii i-ai aflat aici”. Iară săracul acela zicea cu mari jurămînturi cum că n-au văzut acolea lucru ca acela. Iară acela ce-i pierduse, fiindu mînios ca un leu, începu a-l bate şi a-l lovi preste cap cu cureaua frîului calului. Şi, de vreame ce săracul acela să jura cum că n-are nimica, măniindu-se mai multu acel călare, scoase băltacul lui, şi lovi pre săracul acela în tîmpla capului, şi-l omorî. Deci, descălecă de pre cal şi cercă în toate hainele şi săculeaţele călătoriului aceluia, şi, neaflînd nimica, să duse întristat foarte. Iară stareţul acela, sihastrul, le vedea toate aceastea den scorbura copaciului aceluia, şi să spămînta, şi să mira, şi să întrista foarte, şi plîngea pentru omorîrea ce văzu fără direptate, şi i să răniia inima lui, şi, cu lacrămi rugîndu-se cătră Domnul, zicea: „Doamne, ce iaste sfatul tău acesta arată-mi-l mie, păcătosului cum rabdă bunătatea ta. Unul au pierdut şi altul au aflat, iară altul pre strîmbătate să ucise”. Iară aceastea rugîndu-se stareţul, să pogorî îngerul Domnului, învăţîndu-l şi arătîndu-i lui lucrurile carele le văzu, şi zise cătră dînsul: „Nu fii trist, stareţule, nici îţ pară rău, şi să socoteşti cum că doară fără voia lui Dumnezeu să fac aceastea, că, cu voia lui Dumnezeu să fac aceastea. Unele, den depărtarea lui Dumnezeu, altele pentru certarea şi altele pentru chivernisirea, pentru că acesta ce au pierdut galbenii iaste vecin celuia ce i-au găsit şi cela ce i-au găsit avea o grădină vreadnică de galbeni 100, iară bogatul [456] acesta iaste lacom şi năpăstuitoriu, şi o au luat cu sila numai pentru 50 de galbeni. Iară săracul acela, neavînd ce să facă, s-au rugat lui Dumnezeu să facă răscumpărare. Pentru aceasta, au chivernisit Dumnezeu într-acesta chip şi i-au dat îndoiţi, pentru 50, 100, carii i-au pierdut lacomul cela ce-i luase grădina cea de galbeni 100, pentru 50”. Iară omul acel ostenit ce n-au aflat nimic şi s-au omorît fără direptate au fost făcut (164v) odinioară moarte, iară încă avînd fapte creştineşti şi plăcute lui Dumnezeu, vrînd Dumnezeu să-l mîntuiască şi să-l curăţească de păcatul uciderii ce făcuse, ori cu voie, ori fără voie, pentru aceasta chivernisi de să omorî fără direptate şi fără cale, ca să să spăsească sufletul lui. Iară lacomul acesta, carele au pierdut galbenii şi au făcut ucidere, vrea să meargă în iad, pentru lăcomia şi iubirea lui de argintu ce avea. Ce, pentru aceasta, îl lăsă Dumnezeu de căzu în păcatul uciderii, ca să dorească sufletul lui de păcatul ce-l vădit şi să ceară pocăinţă şi, iată, pentru pricina aceasta, lasă lumea şi ceale den lume şi mearge să să călugărească, ca sufletul lui să şi-l spăsească. Ce-ţi mergi, dară, la chilia ta şi nu cerceta multu judecăţile lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu le face pre direptul şi precum ştie, iară ţie îţ pare că să facu fără direptate, însă să ştii că să fac şi altele multe în lume, cu voia lui Dumnezeu pentru pricinile carele nu le cunoscu oamenii, ce să cade să zică fieştecarele: „Dirept eşti, Doamne, şi direapte îţ sînt judecăţile tale”. Cap. 2 Alt sehastru, lăcuind în pustiu şi rugîndu-se lui Dumnezău, să ruga cu lacrămi să-i arate nişte judecăţi oarecarele ale lui ce să fac şi nu le cunosc oamenii, ce le pare că sînt nişte lucruri fără cale, iară Dumnezău nu vrea să-i arate nemică multă vreame, de vreame ce nu poate niciodată omul să aleagă şi să afle toate tainele lui Dumnezău. Însă sehastrul nu să părăsiia, zioa şi noaptea, de rugăciunea aceaea. Iară, într-una de zile, vrînd Dumnezău [457] să-i plinească voia, puse în inima lui gînd să să ducă să vază pre un stareţ sihastru carele era într-alt locu, cale de cîteva zile. Şi, deaca începu a călători sihastrul, trimise Dumnezău un înger în chip de călugăr şi întimpină pre sihastrul acesta, şi-i deade închinăciune, ca unui călugăr, zicînd: „Blagosloveaşte, Părinte”. Şi sehastrul îi deade lui răspunsul ce i să cădea. Şi zise îngerul cătră stareţ: „Unde mergi, Părinte?” Iară stareţul zise: „Că merg pînă la cutare stareţ să-l văz”. Şi zise îngerul: „Că şi eu merg acolo, ce să meargem amîndoi pentru soţia”. Şi, mergînd amîndoi în zioa cea dentîiu, mearseră seara şi poposiră într-un sat, unde era un om smearin, şi-i sălăşlui cu dragoste, şi aduse la masă un blid de argint. Iară, deaca mîncară, luo îngerul blidul acela, şi-l aruncă în văzduh, şi peri. Iară stareţul, deaca văzu aceasta, să întristă. După aceaea, ieşind de acolo, să duseră a doa zi şi poposiră într-alt sat, la casa unui creştin iubitoriu de Hristos şi cucearnic. Şi, acela, aşijderea, îi sălăşlui. Şi avînd un cocon, unul născut, (165r) îl aduse să-l blagoslovească şi să facă rugă pentru el, iară îngerul, cînd vru să purcează cu sehastrul, apucă coconul acela de gît şi-l sugrumă. Iar, sehastrul, văzînd aceasta, să spămîntă şi nu avea că să zică. Iară, călătorind şi a treia zi, mearseră şi poposiră într-o curte, de vreame ce nu putură afla pre nime să-i primească, şi acea curte era pustie, şi avea un zidiu, şi şezură în umbra zidiului aceluia, şi scoase stareţul den pecsimedii ce avea în seculeţul lui, şi mîncară, şi, acolea unde mînca ei, văzu călugărul, adecă îngerul, un zidiu carele vrea să să surpe, şi să sculă, şi-ş sumease hainele, şi-l strică, şi, iară, îl zidi îndată den temeiu. Iară stareţul, văzîndu-le aceastea, nu putea să rabde, ce făcu jurămînt, şi zicea cătră el: „Ce sînt aceastea lucruri de minune ce văz? Înger eşti, au diavol, au ce eşti? Că faptele ce făcuşi nu-s fapte de om”. Şi zise îngerul: „Ce-am făcut?” Iară stareţul zise: „Ieri şi alaltăieri ne primiră cei iubitori de Hristos şi ne sălăşluiră, iară tu unuia îi luaşi blidul cel de argintu, şi-l aruncaşi în văzduh, şi peri. Celuialalt îi sugrumaşi coconul. Şi aicea [458] venim şi nu ne deaderă nici o mîncare, nici o sălăşluire şi te apucaşi de zideşti?” Atuncea îi zise lui îngerul: „Ascultă, Părinte, şi îţ voiu arăta adevărul lucrurilor. Cel dentîiu ce ne-au primit iaste om iubitoriu de Dumnezău şi dirept şi, după voia lui Dumnezău, îş chiverniseaşte şi-ş orînduiaşte avearea lui, iară blidul acela au fostu de moştenire nedireaptă şi, pentru să nu piarză pre lîngă acela şi plata celor bune, pentru aceasta au fostu voia lui Dumnezău şi mi-au poruncit să-l pierz, ca să-i fie şi sălăşluirea lui curată şi fără ficleşug. Iară şi celalalt ce ne-au sălăşluit şi acela iaste smerit şi om cu fapte bune, iară coconul acela al lui, de-ar fi trăit, vrea să fie vas al Satanii şi s-ar fi uitat faptele părintelui lui. Pentru aceasta au poruncit Dumnezău să moară aşa micu, ca să să spăsască sufletul tătîne-său”. Şi zise stareţul: „Bine le-ai făcut acealea toate. Dară aicea ce ai să zici?” Şi zise îngerul: „Cunoaşte, Părinte, şi pentru aceasta, că stăpînul curţii aceştiia iaste om rău şi năpăstuitoriu, şi va să facă rău a mulţi, ce nu poate pentru sărăcia lui, iară moşul lui, cînd au zidit acestu zidiu, au ascuns într-însul bani mulţi şi, de l-aş fi lăsat să cază, iară acest om rău ce-l stăpîneaşte cu pricină, ca să-l zidească, amestecînd, ar fi găsit avuţia aceasta şi o ar fi cheltuit în faptele lui ceale reale. Ce, pentru aceasta, au fostu voia lui Dumnezău să să întărească zidiul acesta, să nu afle avearea omul acesta carele vrea să o răsipească în poftele lui ceale reale şi în vătămarea oamenilor, ce are Dumnezău vreame să o arate la un om ce să cade să o cheltuiască la lucruri bune. Aceastea sînt den judecăţile lui Dumnezău carele cercai să le înveţi. Ce te du, dară, la chilia ta şi nu griji pentru lucrurile lumii, în ce chip şi pentru ce să fac, căci că judecăţile lui Dumnezău sînt un adîncu (165v) mare, precum au zis prorocul, şi căile lui sînt neurmate şi necercetate şi nu poate omul pre amăruntul să le cunoască, numai precum zice Scriptura: ’Direptul, den credinţă, va fi viu, adecă omul cel dirept, den credinţă, se va spăsi, crezînd că Dumnezău iaste dirept şi nu face nici o strîmbătate, ce numai cîte le lasă [458] de să facu toate pe direptate să facu’”. Aceastea auzind sehastrul de la îngeru, deade laudă lui Dumnezău şi, întorcîndu-se la chilia lui, de-aciia nu mai cercetă nemica. Cap. 3 Cercetatu-ne-am şi ne-am dumăit împreună, eu şi cu înţeleptul Sofronie, în Alexandria, cu părintele Pavel, carele avea mînăstire unde să chema Litazomenon, şi, folosindu-ne de la el, mult îi zisem lui: „Spune-ne noao, Părinte, cum te-ai făcut călugăr?” Iară stareţul, suspinînd, zise: „Creadeţi-mă, fiilor, că nu voiu ascunde de cătră voi. Cînd eram mirian, aveam multă credinţă şi dragoste la călugări şi, veri unde aflam călugăr vînzîndu-ş meşteşugul lui, îl luam şi-l ospătam, şi, ce-i trebuia, îi dam. Iară, într-o zi, să întîmplă de să bolnăvi fata mea şi ziseră doftorii că va muri şi, adunîndu-se toţi ai noştri, şi rudeniile, şi priatenii, şi vecinii, la noi, zise cătră mine fratele mieu: ’Du-te de chiamă pre Stavrofilacul să-i cetească, ca să-i iasă sufletul mai curînd, să nu să muncească aşa.’ Şi ieşind eu, mă întimpină părintele Zacheu şi, văzîndu ochii miei cu lacrămi, îm zise: ’Ce ţi-e?’ Eu îi ziş lui: ’Am o fată, una născută, şi moare, ce mă duc la Stavrofilacul să vie să-i cetească să-i iasă sufletul mai curînd’. Şi-m zise mie stareţul: ’Întoarce-te, să meargem să o văzu, şi, de sînt vreunii acolo, să-i scoţi de-acolea’. Deci, am întrat şi am făcut pre ceia ce şădea acolea să meargă într-altă casă şi, întrînd stareţul, să atinse de mîna ei, şi-m zise: ’Unul e Dumnezău, iată, focu arde fără leamne şi fără lumină’. Şi, căutîndu-mi în faţă, stareţul îm zise: ’Păzi-vei ce-ţ voiu zice şi să-ţ dăruiască Dumnezău viaţa ei?’ Iară eu căzuiu la picioarele lui şi făgăduiiu să facu. Şi, luîndu el apă, şi rugîndu-se, şi blagoslovindu-o, stropi pre faţa featii şi, ca cu o slavă a Domnului, îndată şezu fata, ca cum n-ar fi avut urmă de boală şi-m zise mie: ’Iată, Dumnezău, prin rugile părinţilor pre carii i-ai sălăşluit în casa ta, ţi-o au dăruit, ce să nu o măriţi, ce o logodeaşte [460] pre ea mirelui celui cerescu, lui Hristos, Dumnezăul nostru.’ Şi, ieşind stareţul, să duse. Iară eu, şi maica ei, şi toţi ceia ce auzise am slăvit pre Dumnezău. Şi era fata ca de opt ani. Deci, de atuncea îndemnam pre muiarea mea ca să o ducem la mînăstire de călugăriţe, iară ea îm zicea: ’Lasă-o pînă se va face de vîrstă.’ Deci, făcîndu-se ea ca de patrusprăzeace ani, (166r) am zis maicii ei: ’Iată că au ajuns fata la vîrsta ei, dară ce o ţinem?’ Iară, soţia mea îm zise mie: ’Eu nu o voiu lăsa să să călugărească, ce o voiu mărita’. Şi am făcut un an, învăţîndu-o pre ea şi îmbiindu-o, şi, niciodată nu o am bătut, pînă ce am mers şi la judecăţi, şi ne-am judecat de singhelul şi de stavrofilac, şi ziseră să să întreabe şi fata, să vază carea va pofti dentr-amîndoao. Iară maica ei şi cu alte muieri, dempreună, o au învăţat să zică că-i trebuie bărbat, care să şi făcu. Atuncea, îm zise stavrofilacul: ’Nu te întrista, ce te du de cumpără o fată fecioară, şi o pune pre aceaea în locul aceştiia la mînăstire, şi Dumnezău o va primi.’ Iară eu, cu osîrdie, primiiu cuvîntul şi, mergînd, cumpăraiu o fată fecioară de unsprăzeace ani dirept galbeni 20 şi o duş la mînăstire, şi ziş maicii Procopiei: ’Primeaşte această cucoană şi de la mine vei avea hrana şi îmbrăcămîntul ei, pînă voiu fi viu, iară, cînd voiu muri, îi voiu lăsa 80 de galbeni’. Şi, aşa am măritat pre fata noastră şi, deaca s-au plinit opt zile ale nuntei, văzuiu în vis cum mergeam cu oarecine la Emesa şi, mergînd, ajunsem la un cîmp, şi era ca cum s-ar fi făcut bulciu, şi-m zise mie acela ce era cu mine: ’Să meargem la acestu bulciu, ca au să dobîndeşti, au să pierzi, au să te ameasteci’. Iară, ajungînd acolo, întrăm şi văzuiu colibile, şi boltele, şi uliţele cetăţii aceiia pline de arapi, şi era mai mulţi den arapii aceia meşteri de lemn, şi ciopliia, şi făcea curse, şi vedeam pre unii dentru ei avînd laţuri, şi prindea pre oameni, alţii săpa gropi şi-i îngropa, iară alţii îi împiedeca şi-i răniia, alţii le punea căpeastre în gură şi-i trăgea într-un lacu cu scîrnă, şi alţii umbla cu muieri, aieve, fără ruşine, şi era toţi oamenii aceia de urma arapilor de bună-voia lor şi bucuroşi. Şi, în scurt, [461] să zicem, nu poate om să spuie şi să numere meşteşugurile şi grăzăviile cu carele învăţa pre oameni, şi veniia unii den arapii aceia, şi mă săruta, şi-i sărutam şi eu bucuros, şi-m zicea: ’Cînd faci nunta, ca să ne veseleşti şi pre noi?’ Şi le ziceam lor: ’Iată, vedeţi că mă grijescu.’ Şi eram ca cum aş fi avînd val mult pentru nuntă. Şi, deaca să strînse norodul şi ceia ai mirelui avînd şi căruţă denafară de poartă, întrînd eu şi muiarea mea, scoasăm pre fata noastră. Şi era faţa ei, şi grumazii ei, şi braţele, şi pieptul, şi palmele mînilor pînă la brîul ei tot cu şerpi mici şi mari înfăşurată şi lipiţi de ea, iară, deaca şezum în căruţă, atuncea să sui un arap micu şi şezu în partea den’a stînga ei şi începu a tocmi şi a strînge. Şi, ieşind noi pre uşă, să aflară arapii mai mulţi decît oamenii, şi rîdea grozav, şi începură a striga, şi a cînta, şi a bate dobele, şi începură unii dentru ei a glăsui împreună asupra noastră. Şi alţii avea, ca nişte căţii, şi făcea să ne mirosască, şi, ca să nu grăiescu multe, ajunsăm aproape de besearecă şi întrară toţi în besearecă, iară arapii niciunul n-au întrat cu noi în besearecă. (166v) Şi, deaca ieşim, iară să apucară de orînduiala lor cea dentîiu şi văzuiu ca cum m-aş fi aflat cu acel îmbrăcămînt luminat cu carele îmblam dentîiu. Şi, îmblînd noi, îm mirosi o mirosală frumoasă carea niciodată nu mirosisem ca aceaea şi-m zise acela: ’Stăi, că nu eşti vreadnic să vii mai înlăuntru’. Şi văzuiu o cetate a căriia podoaba, şi frumuseaţea, şi mărimea nu poate să o povestească limbă omenească şi, deşchizînd uşa, îm arătă cetatea şi-m zise: ’De aici ai scos pe fata ta şi o ai băgat în scîrna aceaea carea ai văzut’. Şi, îndată mă deşteptaiu şi spuş muierii meale, şi-m zise şi ea: ’Adevărat, Doamne, şi eu mă căiescu, ce, ce-au fost să fie, s-au făcut, că am trei nopţi de cînd văzu un arap foarte scîrnav la chip şi mă cuprinde adease’. Şi, sărutîndu-mă, îm zice: ’Foarte îţ mulţimescu, că m-ai iubit şi m-ai cinstit pre mine mai mult decît pre Isus’. Ce mă temeam să-ţ spuiu’. Atuncea, îi zişu: ’Nu-ţi spuneam eu mainte? Ce acum să ne călugărim noi, încai să ne plîngem de-acum înainte păcatele noastre’.[462] Şi-m zise: ’Eu, ticăloasa de mine, mi-am îngropat fata şi acum cum voiu să o las? Adevărat, aceasta nu poate fi’. Deci, sculîndu-mă eu dimineaţa, m-am dus la părintele Zacheu şi n-au vrut să mă primească, nici să mă vază, ce mi-au scris într-o tablă, zicînd: ’Iartă-mă, frate, că Dumnezău s-au întors de cătră tine, ce nu pociu nici eu să te primescu’. Atuncea, m-am dus la mînăstirea lui sveatii Eftimie ş-am spus părintelui Pavel acealea ce mi s-au întîmplat şi-m zise stareţul: ’Adevărat, fiule, te-ai înşelat, de-ai dat featii tale bărbat, şi cela ce te-au sfătuit pentru ceaealaltă fată nu ţ-au fostu iubind mîntuinţa ta, c-ar fi putut Avraam, cînd i-au zis Dumnezău să-ş junghe coconul, să dea pentru el zeace robi. Şi Efitaie, de-ar fi cunoscut că va primi Dumnezău aceasta, ar fi junghiat pentru fata lui zeace roabe. Şi Iacov, deaca iubi pre Rahila şi apoi află în locul ei în casă pre Lia, nu-i plăcu, ce luo şi pre Lia, şi pre Rahila încă nu lăsă. Şi Dumnezău şi cocoana au primit de la tine şi pre fata ta o ceare de la tine, şi veţ şi tu, şi muiarea ta să meargeţi în muncă, ca nişte călcători, că am crezut că Dumnezău nu să înşală, căci iaste scris: ’Ceale ce ies prin buzele meale nu le voiu lepăda’. Ce te du, fiule, de-ţ plînge păcatele tale.’ Atuncea, m-am întors la casa mea şi, după trii zile, am aflat călugări mergînd la muntele Sinaii şi, însoţindu-mă cu ei, m-am făcut, cu darul lui Hristos, călugăr. Şi, iată, am 38 de ani, rugîndu-mă lui Dumnezău, zioa şi noaptea, să-m iarte păcatele meale ceale multe”. Aceastea, auzind noi, am dat slavă lui Dumnezău. (167r) Cap. 4 Într-o vreame, m-am împreunat cu părintele Iosif, la Enat. Şi era împreună şi ritorul Sofronie şi, împreunîndu-ne noi cu stareţul, iată, veni oarecine de la Iaila şi-i da trei galbeni, zicînd: „Primeaşte aceştia, cinstite părinte, ca să faci molitvă corăbiii meale, că o am încărcat şi o am trimis în ţara arăpească”. Iară stareţul, nicicum nu-l ascultă. [463] Iară Sofronie zise stareţului: „Primeaşti-i aceştia, părinte, şi-i dă iară la un frate ce-i vor trebui”. Răspunse stareţul: „Îndoită ruşîne iaste, fiul mieu, să iau cealea ce nu-m trebuiescu şi cu mînile meale să seacer mărăcini striini, măcară de aş putea să seacer mărăcenii sufletului mieu, căci iaste scris: ’De sameni, samănă ale tale, că ceale striine sînt mai amară decît osfica grîului’. Şi, mai vîrtos, o, fiule, că nu iaste alt, fără numai pricină să să păgubească sufletul”. Şi-i zise Sofronie: „Dară, cîte face omul, milostenie nu i le socoteaşte Dumnezeu?” Şi răspunse stareţul: „Multe împărţiri sînt în socoteala milosteniei, căci că iaste om de face milostenie, pentru să i să blagoslovească casa lui, şi Dumnezeu o blagosloveaşte. Altul, pentru corabia lui şi Dumnezeu îi face cale bună, altul, pentru coconii lui, altul, pentru să să slăvească. Şi Dumnezeu îi slăveaşte, de vreame ce Dumnezeu nu urgiseaşte pre nimeni şi, orice va fieştecare, îi dă, cînd nu i să vatămă sufletul lui, şi aceştia toţi îş au plata lor luată, căci că, pentru pricina ce au făcut, milostenie Dumnezeu le-au dat, şi nu le iaste datoriu nimica în vreamea cea fiitoare. Tu, dară, de faci milostenie, fă pentru sufletul tău, şi Dumnezeu îţi va da aceaea ce pohteşti, că iaste scris: ’Dea-ţi Dumnezeu, după inima ta’. Însă, sînt unii carii să pare că fac milostenie, iară mînie mai multu pre Dumnezeu”. Şi Sofronie zise: „Lămureaşte-mi, părinte, acest cuvînt”. Iară el zise: „Dumnezeu au poruncit pîinile ceale de frunte, şi toată roada, şi dobitoacele ceale curate să-i aducă pentru blagoslovenia celoralalte şi pentru iertarea păcatelor, încă şi den pruncii cei întîiu născuţi să-i închine. Iară bogaţii fac împotrivă, ceale mai de folos ţin ei şi ceale proaste le împart la săraci şi la fraţii lor, cum am zice: ’Vinul cel bun îl beau ei, iară cel oţetit sau împuţit îl dau la văduve şi la săraci. Şi poama cea bună o mănîncă ei, iară cea putredă o împrumutează. Şi hainele ceale bune şi cinstite le poartă ei, iară ceale vechi şi rupte le leapădă la săraci. Şi coconii cei frumoşi şi de neam bun îi gătescu de nuntă şi de însurat şi au multă grijă pentru ei, iară pre [464] cei bolnavi sau orbi, sau şchiopi, sau grozavi, îi închină lui Dumnezeu şi-i pun la mînăstiri. Pentru aceasta sînt neprimite cealea ce le aduc, că într-acesta (167v) chip, şi Cain aducînd, nu numai n-au bucurat pre Dumnezeu, ce, încă, l-au şi mîniat. Ce s-ar cădea să socotească aceştia că, cînd vor să cinstească pre oameni aseamenea noao, să nevoiescu să aducă cealea ce le pare că sîntu cu mult mai cinstite. Dară, cu cît mai vîrtos pre Dumnezeu şi ziditoriul nostru, de la carele avem şi acealea carele aducem? Pre acesta, cînd vom să-l mîngîiem, pren milostenie, sîntem datori să-i aducem ceale mai cinstite, ori den ce avem, ca nu cumva darul nostru să să întoarcă în sînul nostru cu ruşine şi jărtva noastră să fie oscîrbită şi neprimită, pentru că, în ce chip jărtva lui Noe era sfară şi fum şi pentru buna fire a celuia ce o au adus s-au socotit la Dumnezeu miros cu bună mirodenie, precum iaste scris: ’Domnul au mirosit miroseală bună. Aşa şi roada carea să aduce den firea cea rea, măcară că să veade bună la arătare, însă la Dumnezeu să socoteaşte împuţiciune, ca şi jărtva şi tămîia jidovilor, de carea au zis Dumnezeu pren prorocul: ’Tămîia voastră iaste împuţiciune’.” Şi stareţul, cunoscîndu-ne pre noi că ne îndoim la cuvintele lui, sculîndu-se înaintea noastră, îş rîdică mînile şi ochii cătră ceriu şi zise întru auzul nostru: „Isuse, Dumnezeul nostru, carele ai făcut ceriul, pămîntul, marea şi toate ceale ce sînt în eale, izbăvitoriul sufletelor noastre, de sînt aceastea ce am zis cătră fraţi minciuni, să stea această piatră nevătămată (şi acolea aproape era o bucată de stîlpu, ca de patru coţi). Iară, de am zis adevărat, să să fărîme”. Şi, cu cuvîntul, să frînse piatra în cinci bucăţi. Iară noi, mirîndu-ne şi folosindu-ne, am purces. Şi, mergînd cu noi, stareţul zise: „Feţii miei, veniţi la mine în sîmbăta ce vine, că am o treabă cu voi”. Şi ajungînd sîmbătă, în al treilea ceas, l-au aflat pristăvit. Şi, îngropîndu-l, să duseră mulţemind lui Dumnezeu, care îi învrednici de îngropară un sfînt ca acela. Ale tuturor celor lucrate de noi cearcă Dumnezeu cugetul. Oare pentru [465] Dînsul lucrăm, au pentru altă pricină? Cînd auzi Scriptura, zicînd: „Că tu vei plăti căruiaş, după faptele lui”, nu pentru cealea ce-s făcute afară den cugetul cel dirept, măcară de să şi pare că sînt bune, plăteaşte Dumnezeu bine, ce pentru cealea ce-s făcute cu cugetul cel bun, judecata lui Dumnezeu caută, pentru că nu la ceale lucrate bine, ce la cugetul celor ce să lucrează, că sînt unele multe bune den fire, carele să fac de oameni. Ce, iarăş, nu sînt bune pentru o pricină oarecarea, adecă postul şi cîntarea, milostenia şi sălăşluirea, aceastea sînt den fire fapte bune, iară, cînd să facu pentru mîndria, nu sînt bune. Plăţile ostenealelor faptii ceii bune iaste neţinearea măniii şi mintea, că aceastea sînt logodnicii vieţii cei veacinice. (168r) Istoria a lui Dionisie Ermonahul, carele au sehăstrit în Schitul Lavrii Eu, fraţilor, cetind cărţile, aflu minunile cîte au arătat Dumnezeu, ca să pedepsească pre oamenii cei ficleani şi cu firea rea, însă sînt întunecoase şi cu nevoie cunoscute şi nu pot cei neînvăţaţi să le înţeleagă. Şi am făcut osteneală, de am tîlcuit unele şi minunate pentru folosul celor ce să află. Ce, ascultaţi, dară ce plată face Dumnezeu cel prea bun celora ce fac rău făcătorilor lor de bine. Au fost un om şi n-au fost făcînd coconi, căci era muiarea lui stearpă, şi au aflat un copil lepădat în cale, şi l-au luat, şi l-au crescut. Apoi, deaca ajunse în vîrsta lui, au ieşit om cu fire rea şi cugeta rău cătră cela ce-l crescuse, că, fiind el om neguţătoriu, îl luo şi pre el la neguţătorie cu dînsul. Iară el, nepriceputul, rîvnind la avuţie şi la bani, ce face? Au ucis pe tată-său, pre făcătoriul lui cel de bine, pre cela ce l-au crescut, şi au luat banii, apoi s-au dus căit, ca şi Iuda, şi au mersu de ş-au ispoveduit păcatul la duhovnicul lui. Şi i-au zis duhovnicul: „Mare iaste păcatul ce-ai făcut, însă te du de dă avuţia aceaea carea o ai luat fără direptate la săraci şi dă şi [466] a ta avuţie, că Dumnezeu iaste multu milostiv şi va face milă cu tine”. Iară Dumnezeu, vrînd să cearte pre ceia ce arată mulţimită rea cătră ceia ce le-au făcut lor bine, au arătat mare taină. Că mearse păgînul acela să treacă pre la locul acela unde îl îngropase şi auzi glas strigînd: „Judecată, o, judecată!” Şi să mira el ce lucru iaste aceasta ce zice: „Judecată, o, judecată.” Să duse la duhovnicul lui şi-i spuse acea minune şi, auzind duhovnicul, să miră cum grăiia mortul şi zicea „judecată” şi-l întrebă duhovnicul şi-i zise: „O dată l-ai auzit au de multe ori?” Iară el zise: „Oricînd voiu treace, tot îl auzu”. Şi-i zise duhovnicul: „Mare iaste păcatul, de vreame ce ai dat avuţia lui şi a ta toată şi, iarăş, strigă „judecată”. Ce mergi iară la locul acela şi, deaca vei auzi cuvîntul acela, zi: „Pînă cînd?” Şi vei auzi ce va răspunde mortul acela cătră tine. Deci, făcu aşa, precum îi zise duhovnicul şi, trecînd pre la locul acela, auzi iară de la mortul acelaş cuvînt care auziia pururea: „Judecată, o, judecată”. Şi, deaca-l auzi el, zise: „Pînă cînd?” Răspunse mortul şi zise: „Pînă în zeace ani”. Şi mearse iarăş la duhovnicul lui, şi-i spuse taina aceaea, şi nu putu nici el, nici duhovnicul să cunoască ce va Dumnezeu, numai ce-i zise duhovnicul: „Mergi de aşteaptă vreamea şi, deaca să vor plini zeace ani, să vii iară la mine. Deci, aşteptă el cu multă frică şi cu mare cutremur acei zeace ani, (168v) cugetînd ticălosul ce răspunsu şi judecată va Dumnezeu să-i dea. Iară, deaca să pliniră anii, mearse la duhovnicul lui, după cuvîntul lui care îi zise, şi, cînd să întoarse să meargă în cetate, mearse la măcelărie, şi cumpără un cap, şi, mergînd la casa lui, (O, minune!) den săculeţul care pusease capul, curgea sînge (Groaznică poveaste!). Şi oamenii îl prinseră, zicînd: „Ce ai în săculeţ, de cură sîngele totdeauna? Ce sînge iaste acesta?” Şi el răspunse şi zise: „Nu ştiu, un cap am cumpărat de la măcelărie şi l-am pus înlăuntru, să mergu să-l fierbu”. Atunce, oamenii, deşchizînd săculeţul, văd că iaste cap de om şi, prinzîndu-l pre el, ticălosul, îl duseră la judecată şi, atuncea, mărturisind tot adevărul, cum că au ucis de atîţia ani pre cela ce l-au crescut, îş luo pedeapsa ce i să cădea. Şi, iată că să plini, după zeace ani, cuvîntul carele auzi de la mortul, zicînd : „Judecată!” Ascultaţi şi altă poveaste sau şi răscumpărare ce-au făcut Dumnezău la un tîlhariu ucigaş. Un tîlhariu şi ucigaşu, într-o vreame, mearse de să culcă să doarmă în umbra unui zidu vechiu şi i să arătă în somnul lui cum că-i grăi oarecine şi-i zise: „Scoală de-acii şi te dă în laturi, că cade (zidul) să te împresoare”. Iară el, deaca auzi, să sculă şi fugi, şi, îndată, căzu zidul, iară el, băutoriul de sînge, puse în mintea lui că face bine, de vreame ce-l scoase Dumnezău den nevoie, că nu-l uraşte pentru faptele lui şi pentru uciderile lui. Deci, luo tămîie şi lumînări, şi, ajungînd la besearecă, zice: „Mulţimescu-ţi, Doamne, că mă scoseşi den nevoie”. Şi nu ştiia becisnicul că alta voiaşte Dumnezău. Şi să duse la casa lui, şi, mîncînd şi bînd bine, să culcă să doarmă, şi, acolea unde dormiia, i să arătă iară cela ce-l izbăvise de la zidiu şi-i zise lui: „Dară ce mi-ai adus tămîia şi lumînările? Au socoteşti cu mintea ta că-m placu faptele tale ceale făr’deleage? Ce să ştii că, pentr- aceasta, te-am izbăvit den nevoia aceaea, ca să nu mori în odihnă, să nu te vază nimenea, ce voiu să te puiu în ţapă, ca să te vază oamenii carii se vor afla acolo”. Iară el, deaca văzu videnia, să sculă înfricoşat şi veade afară stînd unii să-l prinză şi, într-acela ceas, ducîndu-l la judecătoriu, porunci judecătoriul să-l puie în ţapă, în mijlocul tîrgului, ca să-l vază şi mici şi mari. Aşa au plătit Dumnezău ucigaşului aceluia. Şi aceasta o face Dumnezău de multe ori, ca să pedepsască pre cei cu fire rea şi să aibă şi aceia ce să pedepsescu mai puţină muncă, că ceia ce nu să pedepsescu aici, vai de dînşii, că se vor munci în veaci. (169r). Altul iară era neguţătoriu şi avea lîngă el un căţel micu, şi, întimpinîndu-l [468] tîlharii aproape de cetate, îl uciseră. Şi, văzînd Dumnezău strîmbătatea şi faptele lor ceale făr’deleage, deade gînd şi înţelepciune cîinelui, ca să-i vădească, şi alergă de-cii căţelul în cetate, înaintea unii cîrciume, şi, şezînd acolea, socotiia bine pre ceia ce veniia de lua vinu. Şi vedea şi cîrciumarul, şi să mira de căţel cum le caută. De-acii veni şi unul dentr-aceia ce ucisease pre domnu-său şi, văzîndu-l cîinele, îl cunoscu şi, îndată, îl apucă de poală şi, trăgîndu-l, ţipa ca un turbat. Aceasta văzînd cîrciumarul şi alţi oameni, socotiră că nu latră cîinele în deşărt, pînă cînd prinsără pre om şi, puindu-l la cercetare mare, mărturisi îndată tot adevărul: „Că eu şi alte doao soţii am ucis pre stăpînul cîinelui, ce, de vreame ce Dumnezeu ne-au vădit într-acesta chip minunat, unde să mai fugim?” Deci, să duseră şi prinsără şi pre ceialalţi doi, şi-i adusără la judecătoriu. Şi, povestind cum au făcut Dumnezău minune, văzînd strîmbătatea, şi, pentru aceasta, au trimis căţelul, şi l-au prins. Auzind judecătoriul şi toţi cîţi să aflară acolea, să mirară şi slăviră pre Dumnezău, că vădi pre tîlhari într-acesta chip. Şi, făcînd judecătoriul judecată, îi omorîră cu amară moarte, adecă îi înţăpară şi-i puseră în tîrg, scriind şi minunea aceasta, cu carea au arătat Dumnezău acea fără-de-leage mare, ca să să pedepsască cei cu fire rea, pentru că şi cîinilor şi dobitoacelor le iaste milă de om, iară ticălosul, omul, nu-i iaste milă de alt om, ce-l ucide şi-i varsă sîngele lui. Şi aceasta, dentr-alt, nu să face, numai den iubirea de argint, carea iaste rădăcina tuturor răutăţilor. Şi o vedem şi astăzi, că mai mulţi, pentru bani, facu uciderile. Şi să veade, că marea şi uscatul, pentru avearea, sînt pline de tîlhari, carii, de iubirea banilor fiind orbiţi, nu văd, nici le iaste milă de fiinţa lor, ce atîta are tîlhariul, cum ar ucide o fiară, atîta şi pre frate-său. Pentru aceasta, zice apostolul: „Că iubirea argintului iaste rădăcina tuturor răutăţilor”. Ascultaţi şi altă poveaste minunată. În vreamea cea veache era unul de la Atina, ce zicea în lăută, pre carea o numeaşte Scriptura chitara sau psaltire. Şi atîta zicea de [469] frumos, cît şi hiarăle ceale necuvîntătoare cunoştea dulceaţa glasului lui. Acesta să afla într-o cetate streină şi, vrînd să meargă la locul lui, Atina, întră într-o corabie, avînd avuţia lui într-o ladă. Iară corăbiarii, cunoscînd că are ceva strînsoare, făcură sfat să-l ucigă. Iară el, cunoscînd sfatul lor cel rău şi neavînd soţie, nici ajutoriu, de vreame ce era singur, numai ce făcea rugă cu toată inima şi să ruga lui Dumnezău să-i ajute. De-acii, luînd lăuta, zise de jale, căci îş cunoscu moartea (169v) lui. Atuncea, Dumnezeu, fiindu-i milă de el, trimise doi delfini mari, deaca auziră glasul lui şi să apropiară lîngă corabie (că zicu filosofii că aceşti peşti sînt iubitori la oameni, adecă îi iubescu pre oameni, şi zicu că, de-ar afla şi vrun mort, îi scot afară, la uscat). Iară el, deaca văzu delfinii, sări în mare, şi-l luară hiarăle acealea, ţiindu-l şi cu alăuta în mînile lui, şi-l scoaseră în limanul Atinei, unde era şi alte corăbii legate, şi văzură şi corăbiarii minunea, cum l-au scos şi l-au aruncat la pămînt uscat, şi alergară să-l vază. Iară el mulţimi întîiu lui Dumnezău, carele îl izbăvi, după aceaea luo lăuta şi, zicînd de jale, plîngea, şi plînseră şi aceia, deaca-l văzură, şi-l întrebară: „Ce om eşti şi cum te-au adus delfinii, te rugăm să ne spui”. Şi, deaca conteni alăuta şi lacrămile, începu a povesti cum au păţit, şi acolea povestind, iată sosi şi corabia aceaea în carea era tîlharii carii vrea să-l ucigă şi-i oprise avuţia lui. Deci, alergară oamenii şi aduseră om de la judecătoriul locului, şi-i prinseră, şi-i duseră la judecată şi, cercetîndu-se poveastea, îi întoarseră avuţia, şi pre ei îi omorîră. Vedeţi, iară, ce moarte făcu iubirea de argint? Altul, iară (am aflat scris în cărţile meale) cum că mergea într-un loc, şi văzu un cap de om mort, şi nu-i fu milă de fiinţa lui, nici lăcrămă, ce luo o piatră şi aruncă asupra capului celui uscat. Şi sări capul, şi-l orbi pre acel nemilostiv om. Şi aceasta o au făcut Dumnezău, ca să avem smerenie şi să ne fie milă de fiinţa noastră, iară nu să o ocărîm, şi să o măscărim, şi să o batjocurim, ca pre un mort. [470] Ascultaţi, iară, şi alta, ce-au făcut întru tot bunul Dumnezeu. Era un preot care avea un priaten şi el să nădăjdui în prieteşugul ce avea cătră preot. Şi, avînd în punga lui cinci sute de galbeni, i-au dat popei, priatenul lui să-i ţie, pînă va veni den călătoria lui, şi aşa au purces. Iară preotul, luîndu-i, săpă în sfîntul oltariu şi-i îngropă. Iară, după cîtăva vreame, veni omul şi-ş cerea de la preotul banii ce i-au dat. Iară el, păgînul, fiindu orbit de iubirea argintului, au ucis pre priatenul lui, şi, scoţînd galbenii, îngropă pre mortu acolo, înlăuntrul sfîntului oltariului. Iară Dumnezeu, văzînd acea fără-leage a lui junghiare, ce face? Îndată îl vădeaşte într-acesta chip. Avea preotul doi copii, încă mici şi brudii, şi, jucîndu-se ei în casa lor, au junghiat un copil pre altul. Şi muma lor, deaca văzu, luo un lemnu, şi lovi şi pre celalt copil, şi-l ucise. Alergă şi popa acela, să vază, şi văzu amîndoi copiii morţi şi, luînd şi el un lemnu, loveaşte pre preoteasa şi o ucide. Şi, deaca văzu aceale trei morţi, începu a striga şi alergară vecinii. Şi atuncea, neavînd unde să scape de mînia lui Dumnezeu, căzu înaintea oamenilor şi să mărturisi, şi zise: „Eu am (170r) făcut aceaste morţi, că am făcut mare păcat şi am ucis pe priatenul mieu, şi veniţi de vedeţi unde l-am îngropat. Şi, mergînd cu oamenii, săpă şi-l scoase den oltariul besearecii. Şi, văzînd oamenii acea fără-de-leage ce au făcut preotul, slujitoriul de sfinte, să spămîntară cu cutremur. Şi el, ticălosul, zise: „De vreame ce Dumnezeu m-au vădit, nu vă fie milă de mine, numai ce mă duceţi la judecătoriu, să-m dea răspunsul”. Şi, aşa l-au dus la judecătoriu, spuindu minunea ce au arătat Dumnezeu, cum s-au omorît ei înde ei. Şi, mirîndu-se judecătoriul, porunci şi-i tăiară capul, şi-i luo şi avuţia lui toată, şi au scris şi minunea, şi răscumpărarea carea o au făcut Dumnezeu, şi să află şi pînă astăzi, pentru folosul a ticăloşilor oamenilor. Vedeţi, iară, şi spurcata iubire de argint, ce morţi au făcut? Pentru aceasta, vă rog pre voi, măcară călugări, măcară mireani, să vă feriţi cît puteţi de acea rea iubire de argint, şi să învăţaţi, şi să ţineţi cuvîntul [471] apostolului, ce zice: „Aveţi de mîncare şi de acoperire, ajunge-vă să vă ţineţi cu aceastea, că ceia ce vor să îmbogăţească cad în cursele diavolului”. Pentru aceasta, să cade să iubim numai destularea, adecă atîta numai cît ne ajunge să ne treacem viaţa noastră, veri bani, veri pîine, veri vin, veri altceva ce ar fi, pentru ca şi de grijile ceale multe să ne mîntuim şi împărăţiii ceriului să ne învrednicim, pren petreacerea şi vieţuirea noastră cea plăcută lui Dumnezeu, carea fie toţi noi să o dobîndim, cu darul şi cu mila Domnului nostru, Isus Hristos, a căruia e slava şi putearea, în veaci amin. Acestuiaş Dionisie ermonah învăţătură Văzînd eu nepriceaperea ce aveţi, blagosloviţilor creştini, şi n-aveţi pre nimenea să vă înveaţe cuvîntul lui Dumnezeu, am scris cătră voi, creştinii, o învăţătură oarecarea şi îndireptare foarte iuşoară şi pre scurt. Şi vă rog să o primiţi cu toată dragostea şi să o ascultaţi pre ea cu dragă ascultare. Şi, împreună, acealea ce să grăiescu să le şi facem. Cînd s-au suit Domnul nostru Isus Hristos în ceriuri, au învăţat pre ucinicii lui şi apostoli, zicînd: „Meargeţ în lume şi botezaţi oamenii, în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfîntului Duh, în trei afundări. Şi, deaca îi veţi boteza, să-i învăţaţi să păzească cîte învăţături v-am învăţat în lume şi cîţi vor păzi acealea cîte v-am învăţat, vor mearge în raiu, să să bucure, şi să să veselească, în veaci, şi, de-aciia, moarte să nu mai vază, iară nici altă scîrbă. Şi, iară, cîţi nu vor păzi acealea ce v-am învăţat, vor mearge în munca cea veacinică să să muncească, în veaci, cu diavolii, căci că am iubit faptele diavolului. Şi carele sînt acealea ce au învăţat (170v) Domnul? Ascultaţi şi vă învăţaţi. Învăţat-au, blagosloviţilor creştini, aceastea: să nu curveşti, să nu preacurveşti, să nu ucizi, să nu furi, să nu năpăstuieşti, să nu zavistuieşti, să nu iai dobîndă, să nu [472] faci farmece, să nu te îmbeţi, că pe beţie o numeaşte curvie marele Pavel. Cinsteaşte pre tatăl tău şi pre muma ta, şi iubeaşte şi tot sufletul a om botezat, cu toţi creştinii ne sîntem fraţi den Sfîntul Botez. Iară, de să va întîmpla păcat de la vrăjmaşul nostru, diavolul, atuncea alergaţi la duhovnicescul vostru părinte, să vă ispoveduiţi şi să luaţi iertare şi, atuncea, şi întru tot bunul Dumnezeu va ierta păcatul. Iară, de nu veţi vrea să vă pocăiţi, nu să iartă păcatele fără ispovedanie şi, fărădecît, poţi să faci milostenie la săraci. Pren aceaste doao să iartă păcatele oamenilor şi, deaca vă ispoveduiţi, să vă păziţi să nu cădeţi iară într-acealeaş răutăţi. Însă, să face un păcat la creştini şi-l ţin unii în loc de bine, adecă facu farmeci, vrăjăscu şi leagă lupii, şi fac advare, carele le numeaşte marele Vasilie şi la alte săboară închinare de bozi. Pentru aceaea, îi canonisescu tare. De iaste preot, să fie lepădat, iară, de iaste mirean, să fie afurisit şi să-l oprească şi de priciştenie mulţi ani. Toate supărările să fac den păcate şi aceasta o învăţăţi, de vă iaste voia să vă spăsiţi. Căci, cînd faceţi învăţăturile lui Dumnezeu şi de răutăţile a ucigaşului de oameni, a diavolului, vă lepădaţi, atuncea vă priceştuiţi curat şi să face sfînta cumenecătură în trupurile voastre, lumină şi viaţă, şi sănătate, şi pace, şi sfinţire. Iară, de veţi vrea să vă cumenecaţi nevreadnici, să face sfînta cumenecătură întru voi foc arzînd şi, de-acolea, boale, supărări, lipse, sărăcii şi, mai apoi, moarte. Deci, aşa vă învăţ, să alergaţi la besearecă, nu numai dumineca, ce şi în toate sărbătorile să nu lipsiţi. Şi vă învăţ şi pre voi, preoţi, să nu luaţi daruri, ca să cumenecaţi creştinii, nici bani, nici oao, nici altceva. Tainele nu să văd, că, de va lua vreun preot ceva pentru sfînta preceştenie, să face ca şi Iuda. Deci, pentru aceasta, să vă socotiţi, ajungă-vă voao numai plata liturghiii şi a pomeanelor, şi, pre cela ce va să să cuminece să-l cercetaţi, să fie ispoveduit, iară, de nu va fi ispoveduit, să nu-l cumenecaţi, căci şi voi meargeţi în muncă, şi el. Pentru aceasta, mă rog, socotiţi-vă, de vreame ce, deaca nu veţi asculta cuvintele meale, nu eu, ce [473] voi veţi avea a darea răspunsu la Dumnezeu înaintea înfricoşatei judecăţi, căruia i să cade toată slava, cinstea şi închinăciunea, împreună cu fără de începutul al lui Părinte şi cu prea Sfîntul, şi bunul, şi de viaţă făcătoriul al lui Duh, acum şi pururea şi în veaci veacilor, amin. (171r) Cuvînt pentru vreadnicii şi nevreadnicii preoţi a sfîntului şi înţeleptului Maxim. Şi are şi al altor sfinţi cîteva capete. Cade-se preotului să fie sfînt, şi cu sufletul, şi cu trupul. Să fie stîlp de focu, să lumineaze beseareca, adecă nărodul lui Dumnezău, să fie mai curat decît razele soarelui, ca să nu-l lase pustiu Duhul cel Sfînt. Preoţia să face pre pămînt şi are orînduiala a ceatelor celor cereşti, pentru că nu om, nici înger, nici altă puteare ceva zidită poate să o facă, ce sîngur prea Sfîntul Duh pre liturghia aceasta o săvîrşaşte şi preotul face slujba îngerilor. Pentru aceasta, şi cel preoţit să cade să puie în mintea lui cînd face liturghie, cum că stă cu îngerii în ceriu înaintea lui Dumnezău. Deci, să cade să fie curat, ca şi îngerii. Au nu ştiţi că n-ar putea niciodată suflet omenesc să rabde focul acela al jărtvei, de n-ar fi fostu mult ajutoriul lui Dumnezău? Căci că, de va cunoaşte neştine pre om, care iaste încă învălit cu trup şi cu sînge, în ce chip poate să să apropie de fericita şi preacurata aceaea fiinţă, atuncea va vedea bine a cîtă cinste au învrednicit pre preoţi darul Duhului Sfînt, pentru că preoţiei şi singuri sfinţii şi purtătorii de Dumnezău părinţi i s-au cucerit ca unii înalte şi cerească şi dumnezeiască. Şi, cu nevoie să cade şi să cuvine numai sfinţilor să o aibă. Deci, pentru aceasta, care preot nu iaste sfînt, să fugă departe de liturghie, să nu arză şi trupeaşte, şi sufleteaşte. Atîta iaste mai înaltă preoţia decît împărăţia, cîtă osebire iaste între suflet şi între trup. Preoţii aceia carii vor să meargă să slujască înfricoşata Liturghie, să cade să-ş curăţască şi nălucirile [474] ceale mici ale sufletului şi, pre cît le iaste putearea să între, după urmarea serafimilor şi a heruvimilor, căci sînt unii den preoţi carii nici cu lucrul, nici cu cuvîntul, nici cu mintea vieţuiescu după dumnezeieştile canoane, ce cu pricina iubirii de mărire şi de cinste, adecă s-au făcut preoţi, ca să-i cinstească şi să aibă diregătorie. Pentru aceasta, nici pre ei, nici pre alţii nu pot să să spăsască. Alţii, iarăş, fiind trîndavi şi nelucrători, şi nu pot să-ş chivernisască nici viaţa lor, s-au făcut preoţi. Sînt, iarăş, şi alţii carii nu ştiu păcatul slujbei aceştii beseareci, nici pun în gînd mărimea vredniciei, ce au întrat la jărtăvnic, precum s-au nemerit necărturari, neînvăţaţi şi, necunoscînd o taină înfricoşată ca aceasta, şi zicu că preoţia iaste îndrăznire. Alţii, iarăş, au fost cu fapte bune şi ţiitori de toate poftele şi s-au înălţat în sfinţie şi, învrednicindu-se cu stepena (171v) preoţiei, au îndrăznit foarte la această învrednicie ce li s-au dat şi, aşa, furîndu-se şi amăgindu-se, s-au lenevit despre fapta lor cea bună, ş-au căzut în pofte şi în surpări, ş-au mers în muncă. Alţii, prin smerenie şi prin curată a lor cunoştinţă, slujesc la jărtăvnic şi-ş aşteaptă plata de la Domnul. Iară cela ce nu e vreadnic şi cîntă liturghie iaste al doilea Iuda şi, mai mult, se va munci decît vînzătoriul Iuda, că pe Dathan şi pe Aviron să despică pămîntul şi-i înghiţi de vii, numai pentru căci îndrăzniră să tămîiaze în beseareca Domnului, nefiind vreadnici. Dară, cît vă pare cela ce calcă trupul şi sîngele mîntuitoriului Hristos? Acela, adevărat, cu mai rea pedeapsă şi muncă se va munci. Preotul cel bun, adevărat, trebuie să fie blagocistiv, curat, învăţătoriu, smearin, să nu fie beţiv, să-ş ţie limba lui, să nu poarte mănie, nici să fie iubitoriu de argint, ce milostiv. Şi, den toate, să fie primitoriu de streini, cu toţi, mici şi mari, să fie drăgăstos şi în pace, să nu ia dobînde de la ceia ce-i împrumutează, să nu blasteme, nici să afurisască pre nimenea, nici să să facă neguţătoriu, ca să nu grăiască minciuni, osîndirea să nu o primească, să nu glumească, să facă pre alţii să rîză, să nu grăiască cuvinte [475] deşarte, ce să vorbească cealea ce-s spre folosul celor ce ascultă. Şi cealea ce vorbeaşte să fie den Sfînta Scriptură, să nu fie lacom la bucate şi iubitoriu la desfătări, ca să nu scîrbească pre Duhul Sfînt, să nu răspunză cu mînie şi cu urgie, ce cu smerenie spre toţi, să nu să trufească nemica, nici să mozavirească procopsala altuia. Pre cela ce l-au ocărît pre el să-l iarte cu toată inima lui şi, înaintea tuturor, ’mainte pînă nu apune soarele, să cerceteaze cu blîndeaţe pe cei păcătoşi şi cu frica lui Dumnezău să-i dojenească, nici să cade să întărîte pre cineva, nici bogat, nici săracu. Aceastea toate cîte am zis iaste datoriu preotul să le păzască cu multă nevoinţă şi socoteală, ca şi pre alţii, cu îndrăznire şi cu inimă curată, să-i înveaţe. Iară, de nu va purta grijă de aceastea ce le zicem şi nu le va păzi bine cătră folosul celora ce să învaţă de dînsul, i să cade să-i spînzure la gîtul lui o piatră de moară, să-l arunce în mare, pentru căci au călcat şi n-au grijit de o învăţătură ca aceasta. Al Marelui Vasilie Zice Marele Vasilie că preotul carele va curvi, de va învie şi morţi, mai mult să nu îndrăznească să facă liturghie, că poate cu osteneală multă să să facă sfînt şi ciudotvoreţ, iară preot nu, pentru că nu e putinţă necuratul să jărtvească şi să împarţă pre Mielul lui Dumnezău, unde nici singuri îngerii nu cutează să să pleace şi să vază taină ca aceasta, ce numai ce stau cu frică şi cu cutremur. (172r) Altă poveaste carea s-au făcut în zilele ale Marelui Vasilie Era un preot oarecare în eparhia a Marelui Vasilie, curat şi de treabă. Iară prea ficleanul, diavolul, care zavistuiaşte pururea pre robii lui Dumnezău, ce face? Era într-aceaea vreame, aproape de casa popei, o muiare [476] preacurvă şi, tot cu totul, dată în dragostea preacurviei, şi ce face? O îndemnă diavolul spre dragoste, cum să facă împreunare rea cu robul lui Dumnezău, cu preotul acela, şi multă vreame îl supăra pre el. Iară preotul, deaca o văzu de tot biruită de diavolul şi, temîndu-se de Dumnezău, nu vru niciodată să vorbească cu ea. Iară neiubitoriul de bine, diavolul, deaca văzu răbdarea preotului, ce făcu? Ajunse sărbătoarea naşterii lui Hristos şi, chemîndu-l un creştin la masa lui să-l ospeteaze, bău preotul vin mult, cît să îmbătă foarte. Şi, deaca trecu multă noapte, să sculă preotul şi să duse la casa lui şi, deaca ajunse, bătu în uşă şi nu auzi nime, căci că preuteasa lui să întîmplase atuncea de dormiia greu. Iară muiarea aceaea, vicleana şi preacurva, cum îl auzi pre el, să bucură foarte. Iară preotul, fiind foarte beat, căzu înaintea uşii casii lui şi adormi. Atuncea, vicleana aceaea muiare veni şi să culcă aproape de el, iară el, de multă beţie, îi păru că iaste preuteasa lui şi făcu (vai de el!) fapta acea rea a păcatului. Iară, după aceaea, uită acest păcat mare şi, deaca trecură cîteva zile, mearse să facă liturghie şi, acolo unde făcea liturghie, în oltariu, (O, minune mare!) îl văzu preuteasa lui, ca pre un arap negru, căci, ’mainte cînd făcea liturghie, îl vedea luminînd ca soarele. Deci, preuteasa lui, deaca văzu taină ca aceasta, zicea cu plîngere: „Vai de mine, ce-am păţit, ticăloasa de mine? Cine au înşelat pre bărbatul mieu şi nu iaste primit întru dumnezeiasca besearecă?” Însă, tăcu, pînă săvîrşi dumnezeiasca liturghie, şi, deaca săvîrşi şi mearse la casa lor, zise cătră el cu lacrămi: „Vai de tine, vai, în ce chip erai mai’nainte şi cum ai ajuns acum. Vai şi de mine, că întîiu erai înger, iară acum te-ai făcut diavol?” Şi zise preotul: „Ce grăieşti, o, ticăloasă, cum mă cunoşti c-am fost înger şi acum m-am făcut diavol?” Şi-i zise lui preuteasa: „Cînd slujiiai liturghie, mai’nainte aveai daru de la Dumnezău şi lumina faţa ta ca soarele, iară acum făceai liturghie şi stai în besearecă ca un arap”. Atuncea, preotul, cu nevoie gîndi şi-ş aduse aminte că, nevrînd, au făcut păcatul, de vreame ce acea [477] muiare rea spunea în tot oraşul aieve. Atuncea, preotul îş luo preuteasa lui, şi mearseră la Marele Vasilie, şi să ispoveduiră. Iară sfîntul, vrînd să-i mîngîie, le deade canon un an să mănînce secu, şi să facă cîte o mie de metanii în toate serile, şi zise cătră ei: „Păsaţi, feţii miei, şi, deaca se va împlea anul, iară să veniţi aici, ca să te iert, să faci liturghie”. Şi, deaca veni anul, (172v) mearse preotul cu soţul lui la Marele Vasilie şi sfîntul, iarăş, ca un părinte bun şi dascal, îi învăţă pre ei şi-i rugă mult să mai facă iarăş acelaş canon încă un an. Şi ei iară primiră cu bucurie cuvîntul sfîntului şi să duseră şi, deaca să plini şi acela an, iară veniră la sfîntul şi el, cu bucurie, îi primi şi cu multe învăţături şi mîngîieri îi rugă să mai facă şi alt an. Iară, deaca săvîrşiră şi acela an şi să făcură trei ani, iară veniră la sfîntul, şi să întîmplase într-acea zi de murise un creştin aproape de Mitropolie, şi fusease boiariu mare acela, şi chemară şi pe Marele Vasilie, cu cliricii lui toţi. Iară sfîntul chemă şi pre acest preot, carele, oarecînd, nu era vreadnic, şi-i zise: „Mergi şi tu, frate, şi-ţ ia petrahilul tău şi vino acolo la mortul”. Deci, să duse şi-ş luo petrahilul, precum îi zise sfîntul, şi să duse, şi află pe preoţi slujind pre mortul. Şi, ’mainte zise arhiereul molitva la mort, apoi ceialalţi, iară preotul acesta să temea pentru neînvrednicia lui şi căci era şi dentr-un sat prostu. Însă, lepădînd toată frica, mearse şi el aproape de mort şi, luînd cădelniţa, începu a zice molitva (şi, o, minune!), cînd zise: „Că tu eşti înviarea” şi altele ale molitvei, îndată să sculă mortul şi şezu, şi toţi începură a zice „Gi Pomilui”, şi slăviră pre Dumnezău, care dă puteare ca aceasta oamenilor. Om care era încă în păcat să înviaze pe mortul? Slavă iubirii lui cea de oameni şi milostivirii! Iară, deaca şezu mortul, zise cu glas mare şi cu îndrăznire mare cătră preot: „Ce, dară, o, preote? Macară că m-ai învis den morţi, iară nu să poate să faci Liturghie, nici să te atingi de-acum [478] mai mult de dumnezeieştile taine, că, macară că m-ai şi înviat, iară pentru osteneala, şi truda cea multă, şi pentru posturile, şi rugile, şi mîncările seci, şi privigherile carele le-ai făcut în cei trei ani, rugînd pre Dumnezău, pentru aceasta n-au trecut Dumnezău ruga ta”. Atuncea, smeritul acela preot, luînd răspunsul, mearse la casa lui, bucurîndu-se şi lăudînd pre Dumnezău. Vedeţi, fraţilor, că, deaca îş strică neştine fecioria lui, nu poate să să preoţască sau să facă liturghie? Să să facă sfînt şi ciudotvoreţ poate, iară la stepena preoţiei nu poate să vie. Pentru aceasta, fraţilor, să fugim de beţie, că beţia au făcut păcatul preotului şi pre alţii mulţi i-au făcut beţia. Şi, nu numai au făcut păcat, ce şi altele mii de răutăţi au făcut, carele n-au număr Ce, pentru aceasta, fraţilor, cîţi au spurcat cinul preoţiei, prin beţie sau prin alt păcat, să să părăsască de liturghie, ca să nu cază în neputinţe necinstite. Şi-i vor batjocuri pre ei dracii, precum şi oarecarii au păţit, ce vom să zicem mai jos. Şi nu numai aicea să dau Satanii, ce şi acolo, în viaţa cea fiitoare va auzi: „Du-te de la mine, zicu-ţi ţie, nu te ştiu pre tine”. Şi se va duce în locul muncii. Aceastea, auzind noi, fraţilor, să facem bunătăţi, ca să ne învrednicim împărăţiei ceriurilor, în Hristos Isus, Domnul nostru, a căruia e slava în veaci, amin. (173r) Pentru alt preot Un preot oarecarele căzu în patima curviii şi făcea liturghie fără frică. Iară, văzînd Domnul neruşinarea lui, să depărtă ca să să dea pre sine Satanii şi, aşa, den depărtarea lui Dumnezeu, veni la el dimon necurat şi să îndrăci. Iară Constandin, episcupul acestuia, îl trimise pre el la multe mînăstiri, de multe ori, ca, prin darul sfintelor moştii şi pren rugăciunea călugărilor, să să vindece, ce nu să vindecă. Apoi îl trimise pre el la sfîntul Venedict, care era sluga lui Dumnezeu, şi să rugă lui Dumnezeu, şi, îndată, [479] cu darul lui Hristos, ieşi necuratul drac den preot. Atuncea, îl trimise pre el la casa lui şi-l învăţă, zicînd: „Iată că te-ai însănătoşat, păzeaşte-te de acum să nu mai faci păcat, şi te fereaşte să nu mănînci carne în toată viaţa ta, şi să nu faci nimica de-ale preoţiii, că groaznic lucru iaste a cădea în mîna lui Dumnezeu celui viu, că în zioa aceaea carea vei face liturghie iară te va apuca diavolul. Iară el n-au păzit porunca şi învăţătura sfîntului stareţ (ce, vai de amărîta sfătuire a vrăjmaşului), iarăş cuteză a face liturghie şi, îndată, sări diavolul într-însul, şi, fără milă, îl cutremură, pînă la moartea lui. Pentru alt preot ce au căzut în curvie Un preot oarecare, în Ţarigrad, cu meşteşugul diavolului căzu în curvie şi, trecînd puţine zile, nu numai cît îş cunoscu greşala lui, ce, încă, aducîndu-ş aminte de înfricoşatul ceas al morţii şi de zioa judecăţii, să tînguia pre el, zicînd: „Amar mie, ticălosul, cum îm spurcaiu sufletul şi trupul! Ce voiu să fac să aflu iertăciune pentru acest păcat?” Iară milostivul şi iubitoriul de oameni, Dumnezeu, care nu va moartea păcătosului, nici va să piară nimenea, puse în inima lui să meargă în muntele Olimbului, să afle părinte duhovnic, să-ş ispoveduiască păcatele lui. Şi, cum să duse, află pre un sfînt stareţ, şi-ş mărturisi păcatele lui, şi spuse şi pentru curvie. Iară stareţul zise: „Dară, după ce ai căzut într-acest păcat greu, îndrăznit-ai a facerea liturghie?” Iară el zise: „Îndrăznit-am, Părinte sfinte, şi iară am făcut liturghie, călcîndu-mi cunoştinţa mea”. Iară stareţul răspunse: „Preotul care va cădea într-acest păcat, altă vindecare nu ştiu să aibă, numai să să părăsască de liturghie şi, după aceaea, să cază la pocăinţă cătră milostivul Dumnezeu. Iară, de va îndrăzni, după cădeare, să facă liturghie, precum mi să pare, nu va avea iertăciune”. „Domnul iaste pocăinţă, părinte? (173v) Ce să caz în oceianie?” Iară stareţul zise: [480] „Iartă-mă, fiule, pentru Hrisos, pentru că cine sînt eu să le auz şi să le judec aceastea, măcară de-aş putea să-m plîngu ale meale?” Iară el, auzind aceastea, făcu metanii şi purcease trist şi, pogorîndu-se, întimpină pre părintele Petru, care, văzîndu-l pre el trist, îi zise: „Ce-ţ iaste, fiule?” Iară el zise: „La cutare stareţ m-am dus, cinstite părinte, şi mi-am spus cugetele meale şi m-au adus la oceianie”. Şi-i zise lui minunatul Petru: „Pare-mi-se, fiule, că nu iaste nici un păcat să nu biruiască pre mila lui Dumnezeu, ce vino cu mine la chilia mea şi-m spune ale tale şi, cum va vrea Dumnezeu, te va chivernisi”. Deci, veni cu el la chilia lui şi, îndată, mărturisi păcatul curviii, iară stareţul zise: „Că adevărat ţ-au zis duhovnicul, că la preot acest păcat iaste greu şi neiertat. Adevărat, ce, de vreame ce s-au făcut, ce vom să facem? Tu, de acum, să nu slujăşti ale preoţiii, şi te fă călugăr, şi te pocăiaşte den tot sufletul şi, aşa, nădăjduim întru bunătatea Domnului nostru, Isus Hristos, că va face milă de te va ierta, ca şi pre toţi cîţi s-au pocăit”. Aceastea auzind preotul, căzu la picioarele lui, zicînd: „De vreame ce Dumnezeu m-au trimis la sfinte mîinile tale, să nu mă desparţu de tine”? Şi, văzînd stareţul lacrămile lui şi gîndul cel zdrobit, îi zise lui: „De-ţ place, fiule, să fii cu mine, eu nu te gonescu, că au zis Domnul, precum ştii: ‚Că pre cela ce vine cătră mine nu-l voiu scoate afară’”. Şi, după puţine zile, îl învăţă şi-l tunse călugăr, şi era cu el în pocăinţă şi în post, şi în lacrămi, rugîndu-se lui Dumnezeu. Şi avea stareţul zemnic, şi trecînd cîtăva vreame, să rugă stareţului să-l lase să lăcuiască într-însul, şi i-l deade. Iară preotul să duse, şi făcu un lanţ, şi-l puse în grumazii lui, şi căpătîiul lanţului îl bătu într-o margine de păreate. Şi, deaca trecură trei zile şi nu să sui la stareţul, atuncea să pogorî el la dînsul şi, deaca îl văzu legat cu lanţul, zise: „Ce iaste aceasta ce ai făcut, fiule? Dară, fiind legat, cum vei ieşi să-ţ faci treaba trupului?” Iară el, răspunzînd, zise: „Eu, Părinte sfinte, multe mirodenii am mirosit bune. Deci, mi să cade, precum m-am săturat de acealea [481] mirosiri bune, să mă satur şi de împuţiciunea carea iese den mine. Şi, de te va îndura Dumnezeu pre sfinţia ta, dă-m a doa zi şi a treia zi cîte o bucată de pîine pentru nevoia firii”. Şi plăcu stareţului rugăciunea lui şi, în toate doao sau trei zile, îi da cîte o bucăţea de pîine şi apă şi o uda cu lacrămile şi, atuncea, o mînca. Şi tîrpi trei ani într-această pocaianie şi, luînd adeverinţă stareţul pren arătare, cum că au primit Dumnezeu pocăinţa lui şi va să meargă în lumea cea de sus, să pugorî să-l dezleage den lanţu, spuindu-i că va să să săvîrşască. Iară el să ruga să nu-l dezleage, ce să-l lase legat, să să săvîrşască. Stareţul zise: Ba, fiule, nu să (174r) cade să fie aceasta”. Şi, cum îl dezlegă, îi zise să stea la rugăciune şi, încă cetind molitva, îş deade lui Dumnezeu sufletul. Altă poveaste înfricoşată pentru preoţii cei nevreadnici. Cum că dumnezeiasca direptate, fără zăbavă, plăteaşte celor îndrăzneţi şi obraznici. În zilele dumnezeieştilor împăraţi Leon şi Alexandru, un boiariu oarecare, la Morea, au cumpărat un rob, tătaru de neam, şi l-au dat preotului care avea la beserecucea lui de cînta liturghie, să-l înveaţe carte. Şi învăţînd copilul acela carte, şi slujind şi preotului ce-i era trebile lui, să făcu de doispreace ani. Şi, într-o zi, întrebă boiariul pre copil şi-i zise: „Creştini sînt tătarii?” Iară copilul răspunse: „Ba, Doamne, nu sînt creştini. Şi, cum socotescu, şi eu sînt nebotezat”. Şi-i zise boiariul: „Dară, de vreame ce n-ai fost botezat, pentru ce te cumineci cu preacuratele taine? Eu socotiiam că eşti creştin şi, pentru aceaea, n-am oprit niciodată pre preotul, ca să nu te cuminece cu făcătoriul de viaţă, trupul şi sîngele Domnului nostru, Isus Hristos”. Iară copilul răspunse: „Că şi eu, Doamne, neştiind, deaca vedeam că să cuminecă ceialalţi copii, mă cuminecam şi eu”. Atuncea, chemă pre preotul care avea la beserecucea casii lui şi-i zise să boteaze copilul. Deci, [482] boteză preotul pre copil, după orînduială, şi începu şi dumnezeiasca liturghie, şi, deaca sfîrşi dumnezeiasca liturghie, veni copilul la casa stăpînu-său, ţiind şi făclia. Şi-i zise stăpînu-său: „Întoarce-te în besearecă, să vii împreună cu cela ce te-au botezat”. Şi să întoarse copilul la beserecuce, şi află pre preotul, şi, încă nu sfîrşise sfintele, să facă otpustul, şi, întorcîndu-se copilul la boiariu, îi zise: „Stăpîne, nu iaste acolo cela ce m-au botezat”. Iară boiariul să miră cum aşa curînd au ieşit preotul den besearecă şi iară zise cătră copil: „Du-te, cum ţ-am zis, de chiamă pre cela ce te-au botezat”. Să duse copilul, şi iară află pre preot singur, şi iară veni, şi zise: „Nu iaste, stăpîne, acolo cela ce m-au botezat”. Şi, mirîndu-se boiariul al doilea rînd, trimise alt copil, să chiame pre popa care săvîrşise toate, şi-l chemă pre el, şi, deaca veni preotul şi-l văzu boiariul, zise cătră copil: „Nu ţi-am zis să chemi pre cela ce te-au botezat şi tu te-ai dus, şi ai venit, şi ziceai că nu iaste acolo cela ce te-au botezat? Dară acesta ce iaste?” Iară copilul zise: „Nu m-au botezat acesta, stăpînul mieu, că cela ce m-au botezat era faţa lui de străluciia ca fulgerul şi dumnezeiasca liturghie acela o au săvîrşit, şi, cînd cînta liturghie acela înfricoşatul, acesta sta afară, în besearecă, legat de grumazi şi de mîni cu lanţu, şi-l ţinea doi (174v) arapi groaznici şi grozavi, şi, deaca au săvîrşit acel ca soarele frumos dumnezeiasca liturghie, carele era încă în besearecă, şi eu am venit la tine, stăpînul mieu, şi, cînd m-ai trimis să-l chem, am mersu şi nu l-am aflat”. Aceastea auzind boiariul acela, şi mirîndu-se, îl prinse cutremur şi frică den cuvintele copilului. De-cia, luo boiarenul pre popa de mînă şi-l duse în beserecuce, şi-i zise: „Ce sînt aceastea ce zice copilul?” Atuncea, preotul căzu la picioarele boiariului şi, cu lacrămi, zise: „De vreame ce Dumnezeu ţ-au arătat ale meale, vrînd pocăinţa mea, nici eu să nu ascunzu nimica. Vrăjmaşul sufletelor noastre, diavolul, s-au meşterşuguit spre mine şi am căzut în păcat cu o muiare a unui bărbat, şi, deaca au ştiut episcupul, mie mi-au zis cum nimica mai multu să nu [483] fac de ale preoţiei. Iară eu, fiind sărac şi fără de leturghie, nu puteam să trăiescu. Am fugit de la moşia mea şi am venit aici şi, tu, stăpînul mieu, te-ai milostivit şi m-ai miluit pre mine, striinul şi foarte săracul, şi m-ai primit în casa ta, iară eu, ticălosul, mi-am călcat ştiinţa mea şi n-am băgat în samă direapta judecată a lui Dumnezeu, şi munca cea veacinică, şi făceam liturghie pînă acum. Şi, de vreame ce milostivul Dumnezeu ţ-au arătat ceale pentru mine, de acum nu mai sînt vreadnic să te văz pre tine, stăpînul mieu şi sfîntul”. Aceastea auzind boiariul, zise cătră el: „O, omule, mai bine ţ-ar fi fost să ceri decît pentru această viaţă trecătoare să calci cunoştinţa ta şi să-ţ omori sufletul, îndrăznind la neatinsele şi dumnezeieştile taine, unde, precum zice dumnezeiescul Pavel: „Sfinţii îngeri la aceastea dumnezeieştile taine dorescu să să pleace să vază şi, încă, îş acopăr cu aripile lor obrazele, dară tu, fiind nevreadnic, în ce chip îndrăzniiai de slujiiai aceaste dumnezeieşti taine? Însă, de vreame ce avem Dumnezeu milostiv carele primeaşte cu dragoste pre cîţi să pocăiescu cu toată inima, du-te la mînăstire şi te pocăiaşte cu de-adins în toată vreamea vieţii tale, cînd-ai să va milostivi Hristos Dumnezeu, şi-ţ va ierta fărădeleage ca aceasta, căci, precum socotescu, nu iaste alt păcat mai rău decît acesta, cînd iaste preotul nevreadnicu şi cutează de slujaşte dumnezeieştile taine. Şi, aşa zicînd, îl slobozi pre el. (175r) Învăţătură a lui Zlataust, pentru că, cine va mînca pîinea sau păharul Domnului va bea, nefiind vreadnic, vinovat va fi trupului şi sîngelui Domnului. Pentru ce să face vinovat? Pentru căci l-au vărsat jos şi să socoteaşte lucrul, ca cum l-ar fi junghiat numai. Iară nu iaste jîrtvă, ca şi atuncea cînd l-au împuns aceia, nu pentru să bea l-au împuns, ce pentru ca să vearse sîngele lui. Într-acesta chip, şi cela ce slujaşte sfintele şi să [484] cuminecă nevreadnic, nemica de aceaea n-are părtăşie. Cel preoţit să cade adevărat să fie curat de toate patimile, iară mai ales de curvie şi de vrajbă, nemică nici cît de supţire cuget să n-aibă, de va să nu fie ca un stricat, şi bubos la mîni şi la obraz, carele să apropie, să să atingă de Împăratul, pentru căci ştie ce va păţi acela. Al lui Zlataust, dentru învăţătura faptelor Nu mi să pare să fie mulţi den cei preoţiţi să să spăsască, ce, cu mult mai mulţi ceia ce merg în muncă. Şi pricina iaste că, la lucrul preoţiei, trebuie mare suflet, că multe nevoi sînt carele îl scot den obiceaile lui şi trebuie să aibă mii de ochi să vază în toate părţile. Şi, să nu-m zici că preotul au greşit sau diaconul, căci că toate răutăţile şi vinile acestora asupra capului celuia ce i-au hirotonit pre ei să aduc. Cela ce aduce pre cel nevreadnic la episcupie şi-i porunceaşte să chivernisască suflete, pentru toate cîte lucrează acela, el va să dea răspuns, căci că cela ce nu iaste smearin, cînd e prostu, cu mult mai vîrtos, deaca ia stăpînire, macară de s-ar arăta unul ca acesta şi smearin mai pe urmă, pentru că mărirea deşartă, şi dragostea banilor, şi obrăznicia urmează stăpînirii. Dentru ale stareţului Zicea pentru cel dentru sfinţi părintele nostru Leon, arhiepiscopul al Rîmului celui vechiu, că, ’mainte de adormirea lui, cu puţină vreame, au mers la mormîntul al marelui apostol Petru, şi au stătut acolo 40 de zile şi 40 de nopţi, nemîncat, şi să ruga apostolului cu lacrămi multe să să roage lui Dumnezău să-i iarte, veri ce-ar fi greşit, ca un om, într-această lume. Şi, la sfîrşitul celor 40 de zile, i s-au arătat lui, noaptea, vîrhovnicul apostol, grăind: „M-am rugat lui (175v) Dumnezău mult pentru tine şi, iată că ţ-au iertat toate păcatele tale, afară den hirotoniri, căci, [185] pentru aceastea nu m-au ascultat milostivul, ce veri bine vei fi hirotonit, veri rău, vei să dai samă pentru aceasta”. Iară el, auzind aceastea, să întristă şi, în puţine zile, purceasă cătră Domnul. A lui Zlataust, dentr-a lui Ioan Preotul, de va şi griji bine de viaţa lui, iară de-acelora ce-l ascultă pre el nu se va nevoi cu osîrdie, cu curvarii va mearge în matca focului. Vedeţi, dară, şi voi ce nevoie mare au şi arătaţi multă plecăciune cătră ei, pentru că preveghiază şi să îngreuiază pentru sufletele voastre. Zise oarecare dentru sfinţi că să asamănă preotul păcătos cu un om oarecare ce ar avea bube pre mîni şi să împarţă aur. Şi bubele stau pre mînile lui, iară ceia ce iau aurul, nemica nu să vatămă. Cine cinsteaşte pre cel vreadnic preoţiei şi-i zice sfînt, pre om cinsteaşte şi slăveaşte, iară cela ce cinsteaşte şi pre cel nevreadnic, pe preoţie cinsteaşte. Deci, socoteaşte, dară, oare carea iaste mai cinstită? Că poate fi aceaea a doa? Dumnezău, fraţilor, au dat preoţilor darul cel desăvîrşit, să slujască preacuratele taine ale Domnului nostru, Isus Hristos, iară nu îngeri şi arhangheli să slujască, ce prea Sfîntul Duh le săvîrşaşte toate, numai ce să împrumutează cu mînile şi cu limba preotului. Pentru aceasta, să cade să fie curat cu sufletul şi cu trupul preotul şi aşa să stea în scaunul cel cerescu a lui Dumnezău. Pentru aceaea, să cade să nu fie ocărîtoriu, curat, dirept, deşteptat, blînd, întreg la minte, orînduitoriu bun, neînvrăjbitoriu, smearen, postitoriu, lin, nepizmuitoriu şi să aibă toate sfinţirile, cu cîntare şi rugăciune de pururea. Iară, de nu va avea aceaste fapte bune şi va sluji liturghie, adună mare muncă în sufletul lui, căci că apucă cărbunele acela carele zice Isaiia, cum că nici serafimii n-au cutezat, fără cleaşte, să-l apuce. Iară, tu, preotule, vezi mîntuirea lui Dumnezău pururea, adecă pe Hristos, şi-l prinzi cu mînile tale, pre [486] care Hristos, primitoriul de Dumnezău Simeon numai o dată l-au văzut şi l-au apucat? Cîtă sfinţire, dară, va să aibă preotul şi îndrăznire cătră Domnul, ca un păciuitoriu a lui Dumnezău şi al oamenilor, întru sfînta şi preacinstita liturghie, ca nu cumva, făcînd liturghie fără vrednicie, să ia blestămul în locu de blagoslovenie şi să dobîndească întunearec în loc de lumină şi osîndă şi muncă netrecută, în loc de blagoslovenie şi de fericire, căci că am văzut eu pre mulţi de ceia ce slujescu nevreadnici, murind mai’nainte de vreame, pentru că nu vrea să lase preoţia şi, aşa, s-au trimis în ceale de-acolo munci ale iadului? Un preot oarecare, mîndru, avea cu înşelăciune sfinţirea şi să arăta la (176r) toţi cinstit şi să socotiia că are fapte bune. Iară, odinioară, cîntînd el liturghie, la molitva heruvicului, plecînd capul lui, după obiceaiu, pre sfîntul preastol, cumu-ş deşchise gura să zică „nictoje dostoin” fără veaste, (ticălosul) să arătă mort şi, precum era plecat, aşa îl lăsă sufletul lui. Şi oarecare, la o mînăstire ce era aproape de Ţarigrad, s-au întîmplat cînd vrea să sfîrşască slavoslovia utrănii şi, într-amîndoao stranele cîntînd, să întîmplă aceasta, că era în strane 40 de preoţi carii cînta. Şi, cînd începu a lumina de zio, fără veaste să făcu strigare şi tunet groaznic cu fulger, şi arse doi preoţi în mijlocul celoralalţi preoţi. Aşijderea, am văzut şi pre alţii mulţi, carii, cu amară moarte şi grabnică, ş-au pierdut viaţa, a cărora le era păcatele, curvii şi beţii, şi a unora preacurvii cu cumetrele lor. Iară, deşi mai mulţi aici nu s-au pedepsit, nici în gînd au pus ce-au păţit ceialalţi, iară îi aşteaptă acolo plata cea vreadnică a nevredniciei lor, munca cea înfricoşată şi nesfîrşită. A lui Zlataust Vreamea cuminecăturii iaste nu sărbătoarea şi praznicul, ce curăţia cunoştinţii şi viaţa cea nevinuită. Că, în [487] ce chip cela ce n-are la dînsul nici o poticneală de păcat poate să să cuminece în toate zile, aşa, şi cela ce cade în păcat şi nu să pocăiaşte, nici în sărbătoare nu poate să să cuminece, că nu ne iuşurează pre noi aceasta de păcate, de ne vom cumineca o dată într-un an, ce, mai vîrtos, aceasta ne osîndeaşte mai rău, că numai o dată ne cuminecăm şi nici atuncea curat. Pentru aceasta, vă rog pre toţi să nu veniţi la dumnezăieştile taine pentru pricina sărbătorii, ce, cînd veţ vrea să vă cuminecaţi, să cade să vă curăţiţi cu multe zile mai înainte, prin pocăinţă, şi rugăciune, şi milostenie, şi prin osteneală pentru ceale sufleteşti. Şi să nu vă întoarceţi iară la ceale dentîiu, ca cîinele la borătură, că masa aceasta a Domnului iaste plină de foc sufletescu şi, precum fîntînile fireaşte izvorăscu apa, aşa şi aceasta are o pară oarecarea negrăită. Deci, de vei ţinea trestie, leamne, iarbă, nu te apropia, ca să nu aprinzi mai rău şi să arzi pre sufletul care să cuminecă. Den cuvintele lui Anastasie Sinaitul. Istorie pentru învrednicia preoţască În cetatea Laodichiei era un preot smerit şi cu frica lui Dumnezeu şi, într-o noapte, mearse la dînsul mai marele locului, silindu-l să să scoale, să meargă să boteaze un copil, al lui prunc, că era în cumpănă de moarte. Iară preotul, cum auzi aceasta, să sculă îndată, fără de nici o leane, şi începu den pat a ceti molitvele ceale de botez (176v) ale Marelui Vasilie şi, aşa, mearse la locul unde vrea să boteaze copilul. Iară, în ceasul acela ce aducea apa şi sfîntul miru, muri copilul nebotezat [488] şi, luîndu-l pre dîns preotul acela, îl puse înaintea jărtăvnicului, şi zise: „Ţie zicu, îngerule, care eşti, împreună cu mine, slugă lui Dumnezău, cu putearea aceaea carea ne-au dat Hristos să legăm şi să dezlegăm pre pămînt şi în ceriu. Întoarce sufletul copilului în trup, pînă se va boteza, că mi se pare să nu-ţ fie poruncit Dumnezău să iai acestu suflet nebotezat, că ştie Stăpînul mieu şi Stăpînul tău că nu m-am lenevit, ce, în ceasul ce m-am deşteptat prin glasul părintelui copilului, îndată am început molitva botezului”. Aceastea zicînd preotul cătră înger, învie copilul, venind sufletul de la înger în trup şi, deaca-l boteză preotul, iară adormi în Domnul şi luo îngerul sufletul copilului botezat. Aceasta iaste vreadnică să ne arate noao vrednicia preoţiei, cum că, de vreame ce are puteare şi la îngeri să i să pleace, dară, cu cît mai vîrtos să nu fie vreadnică la oameni a lega şi a dezlega? Cuvînt al 7 la pilda celuia ce au căzut în tîlhari. Blagosloveaşte, Părinte. Auzit-am, fraţii miei, la evanghelia Domnului nostru, Isus Hristos, zicînd că un om oarecare să pogorîia de la Ierusalim în Ierehon şi căzu în tîlhari, carii, şi dezbrăcîndu-l pre dînsul şi rane făcîndu-i, să duseră, lăsîndu-l, mai mort fiind. Iară un preot şi un diacon, trecînd pre calea aceaea şi văzîndu-l pre el, trecură. Iară un samaritean, viind la locul acela şi văzîndu-l pre el, i să făcu milă şi, puind vin cu untu-de-lemnu şi amestecîndu-l, îl turnă pre dînsul şi-i legă ranele lui şi, puindu-l pre vita lui, îl duse la bolniţă şi deade bolniceariului o costandă, zicînd: „Grijaşte pre acest om şi, orice vei mai cheltui, întorcîndu-mă, eu îţ voiu plăti”. Să vedem pilda acestuia ca, luînd aminte, cu inima să cunoaştem tainele lui Dumnezeu. Omul iaste Adam, iară Ierusalimul împărăţia ceriului şi înţelepciunea. Iară Ierehonul iaste lumea. Deci, în cîtă vreame avea Adam îmbrăcămîntul cel cerescu, mai’nainte de neascultare, şi înţelepciunea, şi viaţa cea întocma cu îngerii, neoprită întrare avea în Ierusalimul cel cerescu. Şi lăcaşul, şi umblarea în poruncile lui Dumnezeu umblînd, de nimenea nu să biruia, nici să răniia. Iară, deaca nu ascultă de Dumnezeu şi porunca nu o păzi, ce să [489] răpi cu înşălăciunea şarpelui, atuncea să pogorî în Ierehon, adecă pre pămînt, şi lucra (177r) ale pămîntului, că Ierusalimul să tîlcuiaşte suire, iară Ierehonul pogorîre. Pogorîtu-s-au, dară, ca den Ierusalim în Ierehon, într-acesta chip, den viaţa cea cerească cătră viaţa înşălăciunii diavolului, căci, cînd păzeaşte neştine poruncile lui Dumnezeu, atuncea petreace în ceriuri, precum zice apostolul: „A voastră vieţuire în ceriuri iaste, s-au pogorît den slavă în necinste, den neputrejune în putrejune, den hrana raiului în pămînt cu mărăcini, den viaţă în moarte, că zice: ‚Îndată ce veţi mînca den pom, cu moarte veţ muri, adecă cu păcatul, că moartea sufletului, adecă păcatul iaste neascultarea lui Dumnezeu’”. Şi să pogorî den direptatea cea den raiu, den sfinţirea cea den ceriu şi veni în Ierehon, adecă în cădearea înşălăciunii, în moartea păcatului şi căzu în tîlhari, adecă la diavolul, şi la puterile ceale potrivnice. Iară calea iaste această viaţă, pre carea, mergînd Adam, au căzut în tîlhari şi l-au dezbrăcat pre dînsul şi, de ce l-au dezbrăcat de îmbrăcămînt, de ascultările, de dragostea ceaea ce avea cu îngerii, de primblarea cea cu Hristos, de hrana cea den raiu, de viaţa cea cerească? De această viaţă l-au dezbrăcat pre dînsul şi, făcîndu-i rane, adecă păcatele, curviile, preacurviile, închinarea bozilor, otrăvirile, uciderile, zavistiile, pricile, mozaviria, mînia şi toată altă lucrare a faptelor celor reale, că aceastea fapte rănescu pre om, această împuţiciune şi putrejune nascu. Şi, cum că iaste aceasta aşa, învaţă den-adins de la David, că, zugrăvindu la dînsul ranele lui Adam, rane le numeaşte pre dînsele, zicînd: „Împuţitu-s-au şi au putrezit ranele meale de faţa nebuniii meale, că tot păcatul rană şi struncinare face”. Rănitu-s-au, dară, pentru neascultarea. Struncinatu-s-au pentru neplecarea. Rănitu-s-au pentru fără-de-legile, precum zice prorocul: „Rănitu-m-am ca o iarbă şi să uscă inima mea, că uitaiu să mănîncu pîinea mea, adecă să păzescu porunca lui Dumnezeu”. Şi, mai mort, (sic!) zice: „Pre acesta îl lăsară, nu doară că nu vrea ei să-l omoară, ce nevrînd Dumnezeu, pentru că zice: ‚Nu [490] voiu moartea păcătosului ca pocăinţa lui şi, unde pre el l-au lăsat în cale, adecă întru viaţa aceasta, că veacul acesta să chiamă cale, de vreame ce toţi oamenii pren ea trec’. Şi, pogorîndu-se, zice: „Preotul pre cale”. Şi, văzîndu-l pre el, îl trecu. Iară preot numeaşte pre fericitul Moisi şi pre Aaron. Moisi şi Aaron, întru preoţii lui şi Samoil, întru ceia ce chiamă numele lui. Acesta, dară, Moisi, care minunat şi slăvit să făcu, care, cu bătaia cea cu zeace rane au biruit pre eghipteani, care Marea Roşie o au despicat şi o au uscat, şi au povăţuit norodul pren ea, care apa cea den mare o au îndulcit, cela ce, cu Dumnezeu, prin nor, au vorbit, cela ce multe minuni au făcut, călătorind calea vieţii aceştiia şi, văzînd pre omul zăcînd, îl trecu pre el şi nu-l sculă. Aşijderea şi diavolul, ceata prorocilor, că şi (177v) aceia, mai apoi, dupe Moisi viind, aceaeaş cale a vieţii călătorindu şi aflîndu rănit pre omul, pre Adam nu-l sculară. Nimenea pre dînsul nu-l rîdică, nimeni lui viaţă nu-i dărui, nimeni pre el den moarte nu-l izbăvi, nimeni nu opri izvorul păcatului, pentru că şi ei în păcate era cuprinşi, măcară că, pentru viaţa lor cea smerită, lui Dumnezeu priaten să făcu, iară, pentru căci avea tot un trup cu Adam şi de rădăcina cea moartă să ţinea, nu putea să scoale pre rădăcină, fiind ei ramurile. Iară samariteanul zice: „Nevoitoriu cu lucrurile şi milosîrd cu voinţa, crezătoriu la slugi”. Viind la locul acela şi văzîndu-l pre el rănit, să milostivi, şi puse unt-de-lemnu şi vin, şi legă ranele lui. Al acestuia samariteanu obrazul şi chipul iaste Domnul nostru, Isus Hristos, ce va zice neştine după ceia ce ascultă. Cine zice Domnului samaritean? Îi zice lui: „Nu cu fiinţa dumnezeirii, ce cu urmarea milostivirii”, că, în ce chip samariteanul cu fiinţa trupului aseamenea cu alţii era, iară cu voia milostivirii nu era aseamenea, ce mai bun s-au arătat. Aseamenea cu prorocii, cu patriarşii, dupe omul cel den Maria cu putearea dumnezeirii mai mare de toţi s-au arătat, întocma cu omenescul chip, iară nu întocma cu slava cea mai pre sus de lume. Aceia au avut lenevie şi nemilostivire, fără de milă au trecut pre cel [491] rănit, iară samariteanul, fiind milosîrd, mai blagocistiv şi milostiv s-au arătat. Aşa, şi Hristos, den patriarşi şi den proroci carii nu socotiră pre cel pentru neascultarea căzutul om, singur îndurat şi milostiv să arătă, dupe cum zice prorocul: „Că tu eşti Domnu milostiv”. Şi, precum samariteanul nu era den limba jidovilor, ce dentr-alt oraş purcedea, aşa, şi Domnul n-au fost den lume, ce den ceriu au venit pre pămînt, Dumnezeu fiind, om s-au făcut pentru noi. Stăpîn fiind, al slugii chip au îmbrăcat, să milostivi pentru noi, să pugorî den ceriu pre pămînt. Văzu pre omul lepădat şi rănit, în curvii, în preacurvii, în ucideri. Văzu şi să milostivi de zidirea lui, şi puse vin cu unt-de-lemnu, şi, amestecîndu-le amîndoao, făcu ploaie, şi puse deasupra omului. Ce iaste, amestecînd vin cu untul-de-lemnu? Adecă, amestecînd dumnezeirea şi omenirea, împreunînd milosîrdia cu spăsenia, mîntui pre omul, că sîngele Domnului, picînd den coastă pre pămînt, ne-au spălat noao zapisul păcatelor. Dară, ce iaste? Legă ranele lui? Adecă, au legat pre diavolul şi au dezlegat pre om, legă vasul şi învie pre omul, legă şi robi pre puterile ficleanului şi izbăvi pre omul. De vei să gîndeşti şi într-alt chip, ascultă. Amestecînd vinul cu untul-de-lemnu, untul-de-lemnu asamănă pre mîngîitoriul cuvîntu, iară vin pre cel strîngătoriu, şi legăturile pre dăscălie, carea strînge cea răsipită pocăinţă, dupe zisa apostolului: „Dojăneaşte, conteneaşte, mîngîie”. Şi l-au pus pre (178r) el pre vita lui, adecă, luînd Hristos trupul pre umerile lui, ale dumnezeirii, l-au dus cu duhul în ceriuri, că nu duce aur sau argint, sau pietri scumpe au dus, ce pre cel dupe chipul lui Dumnezeu aseamenea făcut om îl sui de pre pămînt în ceriu, în cea mare, şi largă, şi minunată bolniţă, l-au dus pre el den robie în volnicie, den tirănie întru împărăţie, den moarte în viaţă. Iară, vei şi într-alt chip să gîndeşti? Ascultă! L-au dus pre el la bolniţă, într-această catolicească besearecă şi l-au dat bolniceariului, fericitului Pavel, stăpînului creştinilor, bolniceariului celui chiar, dîndu-i lui doao costande. Iară, pren Pavel, celor [492] de pren toate besearecele arhiereilor, şi dascalilor, şi slujitorilor de leturghie, doao costande zice, cea Veache şi cea Noao Scriptură: „Grijaşte pre omul acesta şi orice vei mai cheltui, eu venind, îţi voiu plăti”. Care zice: „Într-acesta chip iaste să grijască”, zice nărodul acesta den limbi, carii s-au dat întru besearecă. „De vreame ce bolnăvescu oamenii, răniţi fiind de păcate, tămăduiaşte-i pre ei, ca cu o plastură, cu proroceştile graiuri, însănătoşază-i pre ei pren ale celui Vechiu şi ale celui Nou Testament învăţături şi mîngîieri, plecîndu-i pre ei ascultării să să părăsască de păcat şi să părăsască a diavolului înşălăciune. Iară, deşi într-acesta chip neîndireptaţi vor sta, încredinţează-i pre ei cu faptele, pleacă-i pre ei pren cuvintele tale ceale mari, chip lor te fă şi însemnare bună în cuvînt şi întimpinare, în credinţă, în dragoste, în smerenie, ca chipului tău să urmeaze şi următori să fie petreacerii tale cei bune. Şi aceasta, de o vei face a ta, cevaş, adaogere cu cuvîntul sau cu lucrul vei dărui, şi, orice-i mai cheltui, eu venindu, îţi voiu plăti, adecă întru a doa venire a mea, aceaea a plăţii, vreadnică plată ostenealii tale îţ voiu da”. Pentru aceasta, Pavel, nădejduit în făgăduinţele aceastea, zice: „Iară eu foarte cu dulceaţă pentru Hristos voiu cheltui şi mă voiu cheltui pentru sufletele voastre”, cea întru limbi zice dăscălie şi slujba cuvîntului, că aceasta iaste cela ce besearecile lui Dumnezău le zideaşte şi le întăreaşte şi pre toţi oamenii îi vindecă prin sufleteştile învăţături, căruiaş ceale de folos împărţind, în viaţa veacinică povăţaşte sufletele noastre, că cu toţi zice: „M-am făcut de toate, ca cu adevărat pre cineva să spăsescu”. Acesta iaste cel bun al besearecii bolniceariu, pre toţi primeaşte, de toţi grijaşte, nici de beţiv, nici de ocărîtoriu, nici de răpitoriu nu să leapădă, de închinătoriul de bozi nu să oscărbeaşte, nici pre altcineva fără-leage şi necurat goneaşte, ce pre toţi îi primeaşte, ca un doftor spală ranele prin feredeul a doa naşterii şi-ţ aduce ţie cuvinte de învăţătură, ca nişte vinu, pentru ca să nu te porţi de ceale după necunoştinţă făcute păcate. Şi, iară vindecă pren mîngîiare, ca cu [493] unt-de-lemnu, iuşorînd de boală sufletele noastre. zice şi într-acesta chip: „Iară vă rog pre voi, (178v) fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezău, să puneţ înainte trupurile voastre jărtvă vie, sfîntă, cea cuvîntătoare închinăciunea voastră”. Deci, cîţi sînteţi ucenici cuvintelor lui Pavel, poruncile lui Dumnezău le păziţi, ca să nu cădeţi den Ierusalimul cel cerescu, cetatea Dumnezăului celui viu. Fie, dară, tămăduindu-ne noi de ranele sufleteşti şi trupeşti, în sănătate şi împlinirea credinţii, să ne punem pre noi înaintea lui Hristos întregi şi fără prihană, fiind nelipsiţi în toată fapta cea bună şi să dobîndim cea de la ceriuri făgăduinţă, cu darul şi iubirea de oameni a Domnului nostru, Isus Hristos, a căruia e slava şi putearea, în veacii veacilor, amin. Sfîrşit şi celui în troiţă unuia Dumnezău slavă. Precum dorescu să sosească la vadul cel cu adăpostire carii sînt bătuţi de valuri întru luciul mării, aşa am dorit şi eu să sosescu la sfîrşitul cărţii aceştiia, la a tot meşteşugul lucrului al aceştii sfinte cărţi şi al diortosirii limbii rumîneşti, primitoriul de osteninţe, Mitrofan Proin Episcop Huşschii. Pre voi, pravoslavnici cititori, rugăm, unde veţ afla niscari lunecături în lucrul acesta, nu blestemeţi, ce iertaţi şi îndireptaţi, ca şi pre voi Dumnezău să iarte şi să vă îndirepteaze cătră cereasca împărăţie, căriia părtaşi şi noi rugăm să fiţi, amin. Tipăritu-s-au în anul de la Facerea Lumii 7199 (1691). ?? ?? ?? ?? 1 14