[86] RĂSPUNSUL/ LA / CÎRTIREA, / carea / s-au dat asupra persoanei lui PETRU MAIOR / autorului ISTORIEI CEII PENTRU ÎNCEPUTUL ROMÎNILOR ÎN DACHIA./ La Buda./ În crăiasca typografie a Universitatei Ungariei 1814./ <3> Cu arsă sete dorea toţi romînii împreună cu mine, ca să veadă vreo istoriuţă şi din partea lor, duă atîtea hule de la cei streini asupra romînilor vărsate. Înainte de un an se ispiti oarecît a stîmpăra această sete îndelungată protopop Petru Maior, crăescul revizor a cărţilor, la Buda, dînd la lumină Istoria pentru începutul romînilor în Dachia. Ci, cum eşi zisa Istorie de supt typariu, nu întîrzie a se da sîrguită rugare la înălţatul palatin al Ungariei, ca numaidecît să oprească acea Istorie a se vinde, care cerere de se vrea prinde întru acela chip, precum s-au fost aşternut, rămînea strălucita aceaia Istorie, la începutul naşterei sale, cu totul îngropată şi romînii cei mai mulţi, din nou întru vechiia necunoştinţă şi defăimare cufundaţi. Cînd arătata Istorie, în mai sus-spusa primejdie se învăluia şi se lupta cu moartea, iată, iarăşi un romîn, poate ca cu aceasta să-şi facă şie nu ştiu ce veste nălucită, cu carea să mijlocească a-şi aşterne cale nădejdilor celor cugetate, care cu cît sînt mai fără de vreme, cu atîta s-au obicinuit [87] a fi mai cîlţoase şi născătoare de ocară cu înşelăciunea lor, dede o cîrtire, / <4> fără de a-şi arăta numele, nu asupra Istoriei să se primejduiască şi născătoriul ei. Pre urmă, adăunăzi se sculă în învăţata soţietate a reţensensilor din Vienna, drept, nu cu pîră, nice cu cîrtire asupra persoanei autorului, ci asura Istoriei, însă nu a o îngropa, ci numai a dovedi cumcă unele dintru acele ce cuprinde Istoria aceasta în sînul său, în partea romînilor, nu sînt adevărate. Această împotrivire, măcar că e ţintită spre micşorarea romînilor, totuşi iaste lăudată şi pentru că e pornită de la bărbaţi cu multă învăţătură într-armaţi, şi pentru că e născută a da prilej ca mai încolo sau să se cerce sau să se întărească adevărul. La această Reţensie poate va da autorul Istoriei Animadversiile sale, fiindcă el mai cu lesne poate purta acea greutate decît altul. Mai sus-pusa pîră şi cerere asupra vieţei Istoriei au luat sfîrşit dînd înălţatul palatin voe a se vinde Istoria, cu acea adăogată laudă, că Istoria aceasta e cea dintîiu şi singură în limba romînească şi scoasă din vechi şi vrednici de credinţă scriitori, carea cu folos se poate ceti. Aceste / <5> sînt cuvintele resoluţiei înălţatului palatin, din 10 octomvrie 1813, supt numărul 2039: „“. Iară la Cîrtirea cea asupra persoanei autorului, voiu să răspund eu. Însă nu atîta voiu răspunde la zisa cîrtire, cît o voiu povesti, de oară ce cu atîta slăbiciune iaste întocmită, cît singură, de sine, se surupă; totuşi, voiu adauge însămnările mele. Aceasta încă se cuvine să arăt, că eu numai o coală am amînă din cîrtirea [88] aceaia, adecă coala cea dintăiu, alta n-am căpătat, pentru aceaia numai de cele ce sînt în coala aceasta, pot să grăesc. [...]. / <11> Ba ştiut lucru iaste, carele nici cîrtitoriului n-au putut fi necunoscut, cum Petru Maior, înainte de a porni către Buda, după priimita milostiva resoluţie de la înălţatul împărat, după carea mult au asudat, pănă o-au căpătat, ca mai mult să poată sluji neamului întru acea staţie, unde iaste pănă astăzi, au venit în Blaj ca să ceară blagoslovenie de la vlădica, de drum; cu care prilej chiar au arătat înaintea vlădichei că el nici de parohia sa cea de la Reghin, nice de protopopiatul său al Gurghiului nu se lasă; necum să se lase de dieţesul sau eparhia Făgăraşului, întru carea e parohia şi prootpopiatul său; ba şi din Buda, aceaiaşi au scris vlădichei. Astăzi încă se mărturiseşte Petru Maior că se ţine de dieţesul Făgăraşului, unde de la anul 1780 pănă la anul 1809, întru care au pornit cătră Buda, acolo, pe loc au slujit slirului acestuia şi neamului romînesc; şi pretutindenea ca protopop al dieţesului Făgăraşului / <12> de toţi iaste cunoscut. Că, măcar că şede la Buda, totuşi, precum alţii, întru aceaiaşi crăiască deregătorie fiind, se ţin de osebitele sale dieţesuri, aşa şi Petru Maior se ţine de dieţesul Făgăraşului. Iacă cum  îl arată pre dînsul shematismul şi cel dintru acest an typărit în Buda: „ [...]“/ <15> Spre a pricepe virtutea cuvîntărei aceştiia, se cade întîiu a şti că Petru Maior mai nainte de a se hirotoni preot, învăţase filosofia şi theologhia în cinci ani la Roma; întorcîndu-se de acolo la Beciu, au mai zăbovit [89] aci un an, în carele au învăţat Pravila, ce se zice Ius Canonicum. De acolo venind în Ardeal, îndată fu rînduit profesor la / <16> loghică, metafisică şi la legile firei, întru care deregătorie patru ani cu atîta nevoinţă au petrecut, cît din shoala lui eşiţi bărbaţi se feceră floarea romînilor, şi în clir şi în politie; astăzi încă trăesc bărbaţi de aceea nu numai în Ardeal, ci şi în Ţeara Ungurească, carii sînt spre osebită mîngăiare bătrînului Petru Maior, şi ei asemenea cărunţi. [...] / <18> La un strein, carele nu ştie trebile eparhiei episcopiei Făgăraşului, poate că i s-ar stîrni o părere înaltă în minte despre aceasta; ci, fiindcă protopopii cei din eparhia aceaia nu au nici un venit, în veacul / <19> acesta, din protopopiat, şi lucru au mult foarte, mai vîrtos pre la margini, unde sînt protopopiaturile cele mai sus lăudate, cine nu vede că cu cît se vor da unuia mai multe protopopiaturi a povăţui, cu atîta i se mai înmulţeşte osteneala, şi fericirea cea vremelnică îi scade. Petru Maior au aflat la marginele acele oamenii, de obşte grăind, mai numai cu numele creştini, nemica nu ştiia, sau tocma puţin de ale creştinătăţei. El întîiu au început a-i învăţa acele. Prin toate satele au rînduit şi au înteţit feciorii şi fetele, mici cu mari să meargă la diacu besericei a învăţa lucrurile cele creştineşti; şi părinţilor le-au poruncit ca să facă pre fiii săi cele ce au învăţat să le procitească acasă, în toate zilele, seara şi dimineaţa, în auzul tuturor celor din casă. Cu această mijlocire învăţară şi părinţii de la fiii săi, auzind adeseori; altmintrelea nu era cu putinţă a dumeri pe bătrîni ca să înveţe. Mergea Petru Maior prin sate, unde adunînd pruncii, făcea examen, pre cei ce ştiia îi lăuda, pre ceilalţi părinteşte îi dojenea şi rînduia mijlociri ca să înveţe. Vara umbla pe cîmpuri, prin păduri, unde ştiia că sînt adunaţi pruncii a paşte vitele şi văzîndu-i îi striga la dînsul, carii cunoscîndu-l, îndată alerga toţi acolo, şi el îi întreba de cele ce au [90] învăţat, şi de nou îi mai învăţa şi lumina, avînd deosebită dulceaţă de a băilui cu pruncii, pentru carea tuturor era iubit.  Atîta au fost aprins Petru Maior voia pruncilor spre învăţătură, cît pruncii uitase jucăriile sale, ci, cînd se întîlnea la uliţă, tot de învăţătură grăia şi se întreba unul pre altul; fetele cele mari încă adunate la şezătoare a toarce, în loc de obicinuitele nebunii, despre învăţătura lucrurilor celor sfinte povestea şi se întreba. Atîta au fost întru întîiu prostiia oamenilor acelora în treaba învăţăturăi aceştiia, cît unii, ca cînd ar fi venit o nevoe mare pe sat, aşa şi pănă la domnii locurilor au ajuns cu plînsoare asupra protopopului, ca să-i scutească de învăţătură. Iară după aceaia, văzînd nu numai pre fiii săi, ci prin dînşii şi pre sine însuşi învăţaţi în cele trebuincioase, i-au ertat de păcatele lui Petru Maior şi părinţilor lui ce l-au făcut. Aşa s-au purtat Petru Maior cu învăţătura pre locurile acelea. – [...] / <39> Adecă, după zisa apărătoriului, nimene nu trăbue să socotească de acolo, căci vlădica are bani mulţi, cum că moşiia Blajului cea vlădicească aduce mari venituri, pentru că pricina aceştei sumă mare nu e moşiia, ci, că vlădica e gazdă bună foarte. Că, de vrea vroi vlădica a trăi mai strălucit şi de vrea face drumuri mai multe şi a eşi de mai multe ori din Blaj, întru atîţa ani (vlădica acesta au trăit mai mulţi ani întru acea moşie vlădicească decît toţi ceilalţi mai nainte de dînsul vlădici laolaltă socotiţi), lesne ar fi putut chieltuio şi el banii, ca şi ceilalţi vlădici carii au fost înaintea lui, întru acea moşie vlădicească. Prin eşirea aceaia şi prin drumuri, fără îndoială se înţelege eşirea la vizitaţia canonicească, cercetarea parohiilor, propoveduirea prin eparhii ş. c. De vreme [91] ce dar, nici cei mai din nainte vlădici n-au trăit mai strălucit, ba încă unii în toată viiaţa lor nice carne n-au mîncat, nici oao, ba unii şi de peşte s-au contenit, singur cu legumi treind, numai întru aceaia dară, pune apărătoriul osebirea întră acesta vlădică şi întră ceialalţi mai denainte, că aceştea adeseori au eşit la vizitaţie canonicească prin ţeară, iară acesta nu; pentru aceaia ceia au chieltuit banii carii îi / <40> căpăta din moşia vlădicească, iară acesta au adunat sumă mare de bani. Cine nu vede că cu o aprare ca aceasta s-au întunecat toate laudele cele mai nainte prin novalista vestite, de vreme ce îl arată pre vlădica că detoriia ceaia ce iaste de fiinţa arhieriei nu o au împlinit, ci mai vîrtos de a aduna bani s-au îngrijat, unde Hs. au rînduit pre apostoli vînători de oameni, nu vînători de bani. Nefericit e bătrînul acela, căruia de acela feliu apărători i se întîmplă. Cu cît mai lesne, mai pre scurt şi mai cu cinstea vlădichei era, spre abaterea pismei de la moşiia vlădicească, fără de a amesteca vorbă: plinitu-ş-au vlădica detoriia cea păstorească sau ba, a răspunde adevărul carele unul iaste, că ceilalţi n-au ţinut fără singură moşiia cea vlădicească, din carea, după eftinătatea acelor vremi, uneorile părea bine să capete acele trei mii de florinţi pe an, în cît e dată moşiia, iară vlădica acesta, de mulţi ani, adecă tocma de la începutul vlădiciei sale, lîngă moşiia vlădicească ţine şi moşiia călugărilor, carea aduce venit întocma ca şi cea vlădicească, ba ţine şi moşiia cliricilor cea de la Cut. Pentru moşiia călugărilor aşa s-au aşezat de la împărăţie, cînd era bani e argint şi de aur, / nu de hîrtie, ca să dea vlădica [92] pe an cîte patru mii de florinţi nemţeşti pe an; întru aceaiaşi vreme au priimit şi moşiia cliricilor. Urmînd îndelungata scumpete, carea pănă astăzi ţine, a tuturor lucrurilor din moşiia vlădicească împreună şi dintru a călugărilor, se capătă pre an mai sus de 70 de mii de florinţi nemţeşti, dintre carii jumătate era din moşiia călugărilor, pentru carea se plătea pe an patru mii de florinţi în băncute. Peste 30 de mii dară, din moşiia călugărilor remînea în punga vlădicească pe an. Asemenea era lucrul şi cu moşiia cliricilor. Aceasta e pricina cea adevărată că au putut aduna vlădica atîţabani în anii vlădiciei sale, şi dintru aceşti bani s-au făcut fundaţiile sale. În carea vreme fiind toate scumpe foarte, bucate, lemn, vin ş. c., nu e îndoială că pe lîngă summa aceaia ce se plătea în bîncute, călugării şi cliricii cumpărînd toate în bani, lungă foame au trebuit să tragă şi să umble goli. De vrea fi moşiile acele pre mîna călugărilor şi a cliricilor, ca în zilele altor vlădici, nu ar fi rămas atîţa bani stătătoti din veniturile lor, pentru că nici călugării, nici cliricii nu ar fi dus atîta foame şi nu ar / <42> fi umblat goli şi aşa i-ar fi chieltuit banii, ca şi în vremile altor vlădici ! Dintru aceste bine socotite, urmează că, măcar că vlădica auadunat summă de bani, atîta cît s-au mirat ţara, totuşi nimene nu poate pismui moşiia vlădicească ca cînd prea mult venit ar aduce pentru un vlădică romînesc. Că venitul cel singur din moşiia vlădicească, cum au însemnat apărătoriul, şi vlădica acesta lesne l-ar fi cheltuit întru atîţa ani, ca ceilalţi vlădici. Iată, deacă se spune adevărului limpede, cum iasă apărarea de uşoară şi cu cinste. Iară apărătoriul încurcînd ideile, nici pisma de la moşia vlădicească nu o [93] abătu îndestul, şi pe vlădica încă îl necinsti. Şi cărtitoriul neluînd lucrul pre firul său, şi mestecînd multe, mai multă cinste vrea arăta spre vlădica de ar fi tăcut ulcum, şi cu tăcerea şi el rămînea filosof. Eu, drept, mă mir cum nu i-au fost greaţă cititoriului a se arăta cu foaia aceaia la Cluj şi a dobîndi această întărire: „Să se tipărească. Cluj, 2 aprilie 1813, Iosif Martonfi, Prezes censuri“. / ISTORIA / BESERICEI ROMÎNILOR / Atît / ACESTOR DIN COACE / precum şi / ACELOR DIN COLO DE DUĂRE. / Întocmită de / PETRU MAIOR de Dicio-Sînmărtin, Protopop / şi la / Înălţatul Crăescul Consilium Locumtenenţiale al Ungariei Crăesc / a cărţilor Revizor. / LA BUDA. / În Crăiasca Typografie a Universitatei din Peşta. Anul Domnului / 1813. / CUVÎNT ÎNAINTE. Dorul cel nestîmpărat, care pururea l-am avut a cunoaşte întîmplările romînilor, din tinereţele mele, m-au îndemnat a culege oriunde mă aflam vro hîrtiuţă, în carea era scrise lucruri de ale besericei romînilor din Ardeal, unde lăcuiam, înainte de veacul mieu întîmplate, şi ca un lucru sfinţit, cu grije o-am ţinut. Din pruncie am auzit bucuros pre bătrîni, cînd grăia despre lucruri vechi ale besericii şi ale vlădicilor, în tinereţele sale văzute sau şi de la părinţii lor auzite. După aceaia, înadins cercam să aflu de acest feliu de bărbaţi vechi de zile, şi însumi le dam ocasie (prilej) a vorbi despre lucruri de demult. Tocma şi în protopopiatul mieu, în sat Ibăneşti, am avut un preot de acest feiu, anume Ursu, carele în anul 1786, cînd s-au mutat din lumea aceasta, plinise 118 ani de vîrstă. Cu carele cu atîta mai mare plăcere aveam a cuvînta, că / pănă la capetul vieţii sale mintea o-au avut nesmintită, [95] memoria (aducerea aminte) nescăzută, şi toate simţirile întregi; numai picioarele îi cam slăbise şi sprîncenele îi acoperea ochii. La anul 1792 ştiu că fiind săbor mare adunat la Blaj, în Ardeal, unul dintră protopopi au grăit acolo, în săbor, cătră vlădica Ioann Bob, că ar trebui să se cerceteze arhivul  cel vechiu al vlădicei aceiia, şi scripturile cele vechi care sînt spre folos clirului, să se însemne şi să se pună în rînd; iar zisul vlădica au răspuns că nu iaste nemica de acel feliu în arhiv. La care răspuns amuţi de mirare întrebătoriul protopop. Nu după multe săptămîni, întîmplîndu-mă eu a fi acolo, în Blaj, la lăcaşul lui Dimitrie Caian, carele e acum preposit captitulului acolo, iară atunci era cu titulă de notariu al clirului, dată lui de văldica Ioann Bob, văzui, întră alte multe, un mănunchiu de scrisori învechite din zisul arhiv, nu ştiu, înainte de mai sus-pomenitul săbor, au după aceaia scoase; luîndu-l a mînă, aflaiu că sînt faptele a unor săboară vechi de a eparhiei Făgăraşului, şi alte lucruri bătrîne besericeşti, în partea romînilor, mă rugaiu zidului Dimitrie Caian, să mă lasă să duc cu mine scrisorile acele, ca doară / voiu putea ceva culege dintr-însele c folos. El îmi răspunse că nu e nemica în iale. Totuşi, după întinsă rugare, că vreu încai pentru curiozitate să le cetesc, mi le-au lăsat să le duc. Sfinţiia-sa Caian atîta au fost de bun, cît acele scumpe scule pănă în zioa de astăzi nu le-au mai cerut înapoi de la mine, ca să le pună iarăşi în arhiv, de unde fusese scoase. Eu încă, întru aceste stăriînprejur ale Blajului, am socotit că mai fără primejdie vor fi la mine părinteştil acele scule, decît la aceia la carii nu sînt nici într-un preţ; numai cît la vro cîţva prieteni am descoperit lucrul, pentru ca, de s-ar întîmpla să moriu, să se ştie că acele scrisori se ţin de arhivul vlădicei uniţilor. [96] Mă durea inima că mai toate neamurile cele cîtuşi de cît polite, începutul, creşterea, schimbările şi celelalte ale ale besericilor sale, prin necurmata nevoinţă a celor învăţaţi ai săi, le au scoase dintru întunerec la lumină şi prin dărnicia celor avuţi, date la tipariu; iară beserica romînilor, măcar că aceştea, precum cu viţa, decît toate neamurile sînt mai străluciţi, aşa şi cu vechimea cucerirei creştineşti nu de multe ghinte întrecuţi, iaste lipsită de această preaaleasă înfrumseţare. Eu, în tinereţe, care sînt de lipsă spre a ceti şi a scrie mult, au fost aşezat la loc ca acela, unde / tocma de m-ar fi suferit slujba parohiei şi înpresurările deregătoriei protopopeşti a ceti cărţi streine, din care se pot culege ceva cunoştinţă spre treaba Istoriei Besericei Romînilor, nu se afla biblioteci. Acum, la aceste bătrîneţe, din mila împărăţiei sînt în stare ca aceaia unde biblioteci sînt bogate. Drept aceaia, în cît mă lasă lucrurile deregătoriei mele şi schimbarea sănătăţii, carea adeseori mă zăhăiaşte, întru această climă, bucuros cetesc cărţile acele care nu am avut norocire în tinereţe a le căpăta. În urma acestora, după ce au scăpat de supt teasc Istoriia cea pentru începutul romînilor în Dachia, m-am apucat să întocmesc şi Istoriia Besericei Romînilor, atît a cestor din coace, adecă carii sînt de-a stînga Dunărei, cum cură cătră Marea Neagră, precum şi acelor din colo de Dunăre; carea, cu ajutoriul nopţilor celor lungi a unsprezece săptămîni o-am săvîrşit. Nice mai lungă vreme nu m-au îngăduit înştiinţarea lucrurilor celor din deregătorie, care mă aştepta. De vreme ce fieştecarele vede că eu cu fapta aceasta am purces pe o cale necum de alţii bătută, ci pănă acum nice ispitită de cineva, nimene nu poate aştepta de la mine o istorie deplnită. Eu, întru acea scurtă vreme, în carea amlucrat la această Istorie, / nu atîta pot zice că o-am iscusit, cît că o-am grămădit; că mare [97] parte a ei stă din monumînturi şi scripturi, care din arhivurile vlădicei uniţilor şi a episcopiei neuniţilor din Ardeal şi de pre airea adunate, le am a mînă, sau în originale sau autenticate; şi acele care sînt în limba lătinească, pentru scurtarea cărţii şi cruţarea chieltuialelor stampei, nu le-am prefăcut şi pre limba romînească, fără în singură limba lătinească, în carea le aflai, m-am socotit a le lăsa. Deci, au, aci, numai cît am aruncat sămînţă şi am făcut ceva gătire, ca altul harnic, carele s-ar apuca mai de cu bună vreme a vîrstei sale a face un lucru aşa frumos, precum iaste Istoria Besericei Romînilor, să nu se ostenească a căuta şi acele, care eu le-am însemnat sau le-am descris aici. Adevărat, acela folos l-am făcut cu Istoria aceasta, căt multe monumînturi din cele ce au vecuit pănă în timpul acesta, şi scripturi care au ajuns la mînile mele, să se pună afară de primejdiia perirei; nice să nu zacă de aci înainte, ascunse întru întunerec, ci tuturor să fie cunoscute. Şi aceaia mărturisesc întru adevăr, că toate monumînturile le-am scris cu dreptate, şi cele întîmplate în veacul mieu cu adevărăciune şi desvălit le spun. Şi, / măcar că de obşte obiceaiu iaste istoricilor a nu scrie faptele cele scălciate ale celor puternici, pănă sînt în viiaţă aceştea, pentru ca să nu fie supăraţi întru nenorocire de puterea lor, eu totuşi, pentru dragostea adevărului, cu carea îmi iaste învăpăiată inima, mai bucuros am fost să sufer primejdiia, de va fi aşa voia Celui înalt, decît să las sau a se înşela cei viitori cu strălucirile cele nîlucite, sau a nu şti causa (pricina) schimbărilor celor în veacul mieu întîmplate; căci fiind cunoscută causa acelora, mai lesne apoi, la vremea sa, se vor putea aduce iarăşi la statul lor cel dintîiu, cele acum rău strămutate; şi gata sînt, de voiu fi poftit spre aceaia, deosebit a le adeveri. [98] Cartea toată o-am împărţit în doao părţi; în partea dintîiu se ţese istoria cucerirei sau a credinţei romînilor; întru a doao parte se grăiaşte despre ierarhia lor. Şi o parte apoi şi alta, o am împărţit în capete; şi pentru mai uşoară pricepere, capetele le-am răsfirat în paragrafuri, precum urmează. / PARTEA I. Pentru religiia sau cuceriia romînilor. CAP. I. PENTRU PRIIMIREA CREDINŢEI CREŞTINEŞTI ÎNTRE ROMÎNI. R. 1. FOARTE DE MULT E PRIIMITĂ ÎNTRĂ ROMÎNI CREDINŢA CEA CREŞTINEASCĂ. Nichifor Gregoras, unul dintre istoricii vizantini, în cartea 6, cap. 10, scrie că în zilele lui Andronic celui Bătrîn, împăratului dela Ţarigrad, unii massaghete din cei ce lăcuesc dincolo de Dunăre (adecă, după cum stăm noi, dincoace de Dunăre), carii de obşte se chiamă alani, au trimis pe ascuns solie la mai sus-numitul împărat; aceştea, pănă din vremile cele de demult fiind creştini, după aceaia fură de schiti, adecă de tătari, supuşi, întru care stat, fără voia lor, slujea cu trupurile, iară întu inimile lor se topea de dor ca să se veadă scăpaţi de supt jugul schitilor, şi le era urîţi aceşti varvari fără de lege. Deci, / <2> mai sus de zece mii dintră acei massaghete cerură de la împăratul loc de ajuns, de lăcuit, ca, de va fi cu plăcerea [99] împăratului, cu toată familiia lor să treacă dincolo de Dunăre, supt stăpînirea împăratului. Cel cu nemăsurată învăţătură Mihail Le Cvien, în cartea căriia îi iaste numele Oriens Hristianus, adecă Răsăritul Creştin, tom. 1, faţa a 1348, înseamnă că unde se zice la Gregoras, că vizantinii pre massaghetele cei dincolo de Dunăre, adecă din coace de Dunăre, după cum stăm noi, îi chiamă alani, prin neluarea aminte a scriitorilor, în loc de vlahi, s-au vîrît alani. Drept aceia, în loc de alani se cade să se cetească vlahi, adicăte romîni. Nice pentru alta scrie Gregoras: „din cei ce lăcuesc dincolo de Dunăre“ fără ca să desclinească pre romînii Dachiei ceii Vechi, adecă pre cei din coace de Dunăre, de romînii cei din Dachia Noao, / <3> carea e dincolo de Dunăre. Cu care luare aminte se întăreşte ceaia ce au zis Le Cvien că, în locul mai sus-arătat a lui Gregoras, lipseşte, în loc de alani să se cetească vlahi, adecă romîni. Iară căci Gregoras pre romînii cei din coace de Dunăre îi anumeşte massaghete, causa (pricina) iaste că romînii ţin acea ţeară în carea mai demult şedea ghetele sau dachii, pre carii de tot i-au stins Traian din ţinuturile acele, cum am adeverit în Istoria cea pentru începutul romînilor în Dachia. Dintră aceşti romîni, aceia, carii lîngă Dunăre era apăsaţi de tătari, în zilele mai sus-numitului împărat, după cum, acoloşi, la faţa 1340 din cartea 4 a lui Pahimeres, cap. 16, şi din cartea 5, cap. 3, areată Le Cvien, petrecură sol cătră împăratul, pre Luca, episcopul Viţinei, ca să-i priimească întru împărăţiia şi întră ostaşii săi. De oară ce dară, Gregoras mărturiseşte că alanii, în locul cărora, precum mai sus am vădit, [100] trăbue să se cetească romînii, preavechi creştini era, urmează că foarte demult e priimită întră romîni credinţa cea creştinească. Ba şi acela preaadeverit semn iaste, cumcă foarte de demult şi mai de la începutul propoveduirei evangheliei lui Hs., prin apostoli făcută, e priimită întră romîni credinţa cea creştinească, că nici un scriitoriu nu să află, carele să fi însămnat începutul întoarcerei romînilor cătră credinţa lui Hs. R. 2. ÎN SUTA A DOAO DE LA HS., NU PUŢINI CREŞTINI ERA ÎNTRĂ ROMÎNI. Cumcă lăcuitorii Dachiei, întru a doao sută de a Hs., au fost romani, pre larg am adeverit în Istoriia cea pentru începutul romînilor / <4> în Dachia; acoloşi am vedit că  romînii cei de acum sînt strănepoţi ai aceloraşi din Dachia romani. Ci, în suta a doao de la Hs., a fi fost priimită în Dachia, credinţa cea creştinească, apriat mărturiseşte cel dintru acelaşi veac scriitoriu carele adecă, pre la capetul sutei a doao şi la începutul sutei a treia de la Hs., custa, Tertulianus, în Cartea cea asupra jidovilor, cap. 7, unde aşa scrie: „iară lui Hs. Dumnezeu sînt supuse şi a sarmatelor, şi a dachilor, şi a ghermanilor, şi a schithilor...în care, în toate locurile, numele lui Hs., carele au venit, împărăţeşte“. Nu poate dară fi îndoială cumcă în suta a doao de la Hs., unii dintră romîni au fost creştini. Iară cumcă aceştea nu au fost puţini, de acolo se vedereşte, că vestea întoarcerei a puţini oameni cătră credinţa lui Hs., nu ar fi putut pătrunde din Dachia pănă la Africa, unde lăcuia Tertulian. De unde urmează că în suta a doao de la Hs., nu puţini creştini era întră romîni. Nice nu mă îndoiesc că strămoşii romînilor, precum sîngele în vine, aşa credinţa lui Hs., în suflet, de la [101] Roma o au adus cu sine în Dachia, şi aşa, întră cetăţenii romani, pre carii spre stăpînirea satelor şi a oraşelor i-au fost trimis Traian în Dachia, unii au fost creştini; dintră carii unii mai bătrîni poate că şi pre căpeteniile apostolilor, Petru şi Pavel, din faţă i-au cunoscut la Roma, şi propoveduirea lor au auzit; şi pentru aceaia începutul priimirei şi a lăţirei credinţei creştineşti întră romîni, de la coloniile romane cele în zilele lui Traian, anume de la anul Domnului 105, aduse în Dachia, se cade a se trage. Şi aceasta e causa căci nimene dintră scriitorii cei vechi nu au ştiut să scrie nemica despre începutul / <5> priimirei credinţei creştineşti întră romîni, pentru că nu de la oarecarele strein şi venetic fură învăţaţi credinţa lui Hs., ci aceaia acasă, de la fraţii săi romani, carii de la Roma, precum mai sus aeptaiu, cu sine o-au fost adus, pre cîtinel o supseră, şi întru acelaşi chip, prin Dachia fu lăţită întră romîni. Enghel, părîndu-i rău să aibă romînii început aşa vechiu, carele din mărturisirea lui Tertulian îl arătarăm, în priimirea credinţei lui Hs., în Comentaţiia cea despre expediţiile lui Traian la Dunăre, faţa 278, mai voiaşte a se îndoi despre crezămîntul lui Tertulian, decît această preastrălucită mărire să o lase la romîni. Causa căci lui Enghel i-au plăcut a se îndoi despre crezămîntul lui Tertulian în lucrul acesta se vede a fi aceaia, că Tertulian multe locuri numără, între acele şi Dachia, în care numele lui Hs. împărăţeşte; şi fiindcă nu se poate crede la at]tea locuri, cîte numără Tertulian, pănă în veacul lui Tertulian să se fi întins credinţa cea creştinească, urmează că Tertulian nu după adevărul lucrurilor au grit, adecă urmează că, vorbind oblu, Tertulian au minţit. Cuvintele lui Tertulian din mai sus-însămnatul cap, asupra jidovilor aduse sînt: „întru carele altul au crezut toate neamurile, fără întru Hristos, carele au venit ? Că cui şi alte neamuri [102] au crezut, fără în Hristos, partheni, mideni, elamiteni, şi carii lăcuesc în Misopotamia, în Armenia, în Frighia, în Cappadochia, şi care şed în Pont, şi în Asia, şi în în Pamfilia, cei ce se zăbovesc în Eghipt, şi în ţinutul Africei, carea e dincolo de Cirene, lăcuitorii romani şi lăcuitorii atunci / <6> a Ierusalimului jidov, şi celelalte neamuri, cît acum feliurile getulilor şi ale maurilor multe margini şi ale ispanilor toate hotarăle, şi ale Galliilor desclinite neamuri, şi ale britannilor neapropiate romanilor locuri, iară lui Hs. Dumnezeu supuse, şi a sarmatelor, şi a dachilor, şi a ghermanilor, şi a schithilor, şi ale ascunselor multor neamuri şi ţări, şi a multor isole (ostroave), noao necunoscute, şi care nu le putem număra: în care, în toate locurile, numele lui Hs., carele au venit, împărăţeşte“ [...] / <9> R. 3 NICE O PIIADECĂ NU SE PUNEA CA SĂ NU SE LĂŢASCĂ ÎNTRĂ ROMÎNI CREDINŢA CEA CREŞTINEASCĂ. Şi aceaia am arătat în Istoria cea pentru Începutul Romînilor în Dachia, că îndată cît au murit Traian, împăratul romanilor, nu încetară varvarii a ispiti să facă încurse în Dachia, pănă ce pre urmă împărăţind Gallienus tocma fu pierdută şi desbinată de la trupul împărăţiei romanilor. Întru unele ca aceste grele şi primejdioase încungiurări, întră care prea de lipsă era statornica unire a inimilor romanilor celor ce lăcuia în Dachia, spre a apăra ţeara asupra varvarilor, lucru plin de primejdie trăbuia să se veadă romanilor împăraţi, [103] măcar că ei urgisea credinţa lui Hs., următorilor lui Hs. a le face nevoe pentru credinţă în Dachia. Cu adevărat, goană de acest feliu să fi mişcat împăraţii romani în Dachia, nimene dintră cei vechi nu mărturiseşte. Aceste împrejur-stări vădesc că credinţa creştinească întră romîni cu volnicie s-au sporit şi s-au înrădăcinat. După ce Aurelian trecînd din Dachia în Misia oastea romană, căriia şi o parte a romanilor ţăreni fu însoţită, despre care lucru mai pre larg am cuvîntat în Istoria cea pentru înceutul Romînilor în Dachia, după ce Aurelian, zisei, părăsi Dachia, cel dintîiu au domnit în Dachia gotii. De la aceştea, în cîtă vreme au şezut ei în Dachia, necum să fi pătimit ceva creştinii roman, în treaba credinţei, ci încă, şi dintră ei mulţi, după ce fură bătuţi de Sfîntul Marele Constantin, împăratul romanilor, ş-au supus grumazii lui Hs. Care întîmplare, Socrat, în Cartea 1 a Istoriei, cap. 18, întru acesta chip o descrie: „Că pre aceştea nădăjduindu-se la războiu în steagul crucei, carele e al creştinilor propriu, aşa de tare i-au învins, / <10> cît nu numai dajdea ce era datină de la împăraţii cei vechi a se da varvarilor, însuşi o-au rădicat din mijloc, ci şi ei răpiţi în mirare de cumplita învingere, atunci întîiu s-au dat cu totul spre credinţa cea creştinească, cu a căriia ajutoriu Constantin eşise nevătămat“. Aceste cuvinte ale lui Socrates, după cum bine înveaţă Le Cvien, în Oriens Hristianus, tom. 1, faţa 1240, nu întru acel înţeles se cade a lua, ca cînd toată ghinta gotică atunci ar fi îmbrăţoşat credinţa creştinească, de oară ce acelaşi Socrat, în Cartea 4, cap. 33, destul de chiar areată cum că tîrziu după Constantin, mare parte a neamului aceluia tot au slujit încă la dumnezei streini, pănă în zilele adecă a lui Valent împărat, cînd trecînd Dunărea fură îngăduiţi a se aşeza în Misia şi în Dachia Ripense şi în Thrachia. Şi Iulian Paravaitul, nepot a lui Constantin celui Mare [104] înainte de Socrat, în Cartea cea despre Chesari, ne-au lăsat mărturisit că Constantin cel Mare iarăşi au dobîndit de la goti Dachia. Vezi Istoria mea cea pentru începutul Romînilor în Dachia, cap. 4,  R. 30. Iară acea biruinţă mare asupra gotilor, la anul Domnului 323 a fi fost făcută de Constantin cel Mare, arată Pagius. Stînd dară aceaia, că Dachia cea oarecînd perdută, iarăşi o-au căpătat Constantin cel Mare şi o-au îmbinat la împărăţia romanilor, / <11> nu putem să ne îndoim că Constantin, precum cu necurmată voinţă era preste toată împărăţiia romanilor, să se întărească şi să sporească treaba credinţei creştineşti, aşa şi cătră romîni nu cu puţină grije au fost, cît mare adaogere cetei romînilor celor creştini, în zilele lui s-au făcut. Ci, şi după vremile lui Constantin celui Mare s-au întîmplat de au ţinut, măcar că nu toată, încăşi o parte de a Dachiei ceii Vechi, împăratul romanilor.  Această norocire s-au întîmplat lui Iustinian, precum din Nearaoa 11 a lui Iustinian şi din cartea 4 a lui Procopie, Despre Ziduirile lui Iustinian, cap. 6, am adeverit, în Istoria cea pentru Începutul Romînilor în Dachia, cap. 4, R. 3. Partea Dachiei Vechi carea o-au domnit Iustinian împărat, au fost ţinutul acel de lîngă dunăre, carele e dinprotivă cu Dachia Ripense, întru carea au fost cetatea Nove. Cuvintele cele din Nearaoa 11 şi ale lui Procopie, vezi-le, în limba lătinească, la mai sus zisul cap. 4, R. 3, a Istoriei pentru Începutul Romînilor în Dachia. Acest împărat, precum era foarte sîrguitoriu spre credinţa cea creştinească, nimene cu înţelepţie nu-şi poate băga în cap să nu se fi nevoit a întări creştinătatea întră romînii cei din Dachia Vechie. Nice ceialalţi varvari carii au urmat gotilor întru domniia Dachiei Vechi, bunăoară hunii, ghepide, avarii, nu au împedecat slujba lui Hs. Că acestora nu le era grje să pună piiadecă credinţei creştineşti, ci să [105] răpească averile noroadelor. Şi întru adevăr, nimene din cei vechi scriitori nu ne lăsă scris, de la aceşti varvari vro goană mare cîndva să fi fost sculată în Dachia asupra credinţei creştineşti. Închiiat dară e că nici o piiadecă nu fu pusă ca să nu se lăţească întră romîni credinţa creştinească, cît cred că în zilele lui Iustinian împărat celui mai sus-lăudat, de obşte / <12> romînii, în Ţeara Romînească, în Moldova, în Ardeal şi în Bănat au fost creştini. R. 4. ACELAŞI ÎNCEPUT A CREDINŢEI CREŞTINEŞTI L-AU AVUT ROMÎNII CEI DIN COLO DE DUNĂRE, CARELE FU ŞI A ROMÎNILOR CELOR DIN COACE DE DUNĂRE. Mai sus (R.2) am spus că strămoşii romînilor, de la Roma au adus cu sine credinţa cea creştinească. Şi aceaia am vădit acolo, că în suta a doao de la Hs., nu puţini creştni au fost întră romîni. Iară, fiindcă, după cele ce am cuvîntat în R-ul 3, e adeverit că nicio piiadecă nu s-au pus ca să nu se lăţască întră romîni credinţa cea creştinească, nu poate fi îndoială că în suta a treia, cînd strămoşii romînilor celor de preste Dunăre, din Dachia au trecut în Misia, nu în de mijloc floare au fost aici în Dachia credinţa creştinească. De unde nu mă îndoesc că întră romînii cei ce au trecut de aici, din Dachia, preste Dunăre, în Misia, mulţi au fost creştini; drept aceaia, credinţa creştinească carea fusese de la Roma adusă în Dachia, cu sine din dachia o-au dus romînii în Misia.  Iară, fiindcă romînii cei preste Dunăre mai îndămînată împărtăşire avea cu romanii decît cei din coace de Dunăre, şi era supuşi creştinilor împăraţi ai romanilor, mai curînd au urmat de obşte a lor cătră [106] credinţa lui Hs. întoarcere, într-atîta, cît în suta a cincea de la hs., multe episcopii romîneşti avea ei, în Misia de Jos, carea din epistoliia săborului Misiei a doao sau acei de Jos, din anul 458, despre uciderea lui Proterie, arhiereului Alexandriei, cătră împăratul Leon scrisă, şi din iscăliturile / <13> aceiiaşi epistoliei se vedereşte Despre carelucru, mai jos, unde despre ierarhii besericei romînilor vom cuvînta, va fi loc mai pre larg a grăi. Ba şi aceaia se ştie, că în Săborul întîiu de la Nichea, cel a toată lumea, un episcop de a Dachiei ceii dincolo de Dunăre sau de a romînilor celor de preste Dunăre, au fost de faţă. Pentru că întră părinţii săborului acestuia se ceteşte: de provincia Daciae, Pistus Marcianopolitanus, adecă: Din provincia sau ţeara Dachiei, Pistus, episcopul Marcianopolului. Iară, oare ajutat-au ceva Sfîntul Nichita, fostul mai nainte preot la Acvilea, după aceaia episcop la Romaţiana, în Dachia, spre a se întoarce romînii cei preste Dunăre la credinţa lui Hs., nu fără cădinţă ne putem îndoi. Nice nu se poate vădi aceaia, cu mărturisirea Sfîntului Paulin, episcopului de la Nola, carele cu carmăn safic au cîntat laudele Sfîntului Nichita. Pentru că în carmănu acela zice Paulinus că schithii, la propoveduirea lui Nichita se îmblînzesc şi depun piepturile cele sălbatice, adecă se moae şi se gătesc spre priimirea credinţei lui Hs., şi varvarii se înveaţă a răsuna în gurile lor numele lui Hs., cu inima romană; iară dachii, adecă romînii, şi cei din Dachia Mediteranea şi cei din Dachia Ripense, aleargă, adecă ca fiii la părinte, să audă învăţătura lui, precum şi astăzi creştinii bucuroşi aud învăţăturile cele pentru mîntuirea sufletului. Desclinire, zisei, iaste aci întră statul / <14> romînilor şi întră statul varvarilor, carii cu propoveduirea lui Nichita sau se gătea a priimi sămînţa cuvîntului lui Dumnezeu, sau cei de curînd întorşi se învăţa a vărsa rugăciune cătră [107] Hs., iară romînii, creştini fiind, auzea cele ce sînt spre a face roduri de viaţă. Şi tocma aceaia ce se zice, că varvarii se înveaţă a răsuna pre Hs. cu inima romană, adecă ca şi romînii, adeverează că dachii carii era întru adevăr romani, nu au fost din ceata acelor ce se gătea spre priimirea credinţei, nici dintră aceaia, din cuvintele lui Paulinus nu se adeverează vreunii dintră romînii cei preste Dunăre să fi întorşi de Sfîntul Nichita la credinţa cea creştinească. Mai de a crede e că romînii cei preste Dunăre, fiindcă nu prea multă vreme după sfîntul Nichita, la dînşii multe episcopii era, cum mai sus am însămnat, toţi, înainte de apostoliia era, cum mai sus am însămnat, toţi, înainte de apostoliia Sfîntului Nichita au fost creştini. R. 5. DESPRE ÎNTOARCEREA LUI GILA, PRINŢIPULUI ARDEALULUI, LA CREDINŢA LUI HS. După moartea lui Gelu, domnului romînilor din Ardeal, romînii de acolo îşi aleseră domn pre Tuhutum, ungur de neam şi păgîn, cum mai pre larg am cuvîntat în Istoria cea pentru începutul Romînilor în Dachia. După Tuhutum fu Horca, feciorul lui; după Horca împărăţi în Ardeal Gila sau Ghiula sau Giula, fiiul lui Horca şi nepot lui Tuhutum, pre carele unii îl numesc Ghiula cel Bătrîn. Se crede că şi Tuhutum şi Horca au murit întru / <15> păgînătate cu carea au fost venit la Ardeal. Iară giula, după moartea tătîne-său, îmbrăţoşe credinţa lui Hs. şi se botează. Carea întîmplare aşa o scrie Gheorghie Chedren, unul din istoricii Vizantului, în  Compendiul istoriilor: „Turcii, zice, adecă ungurii, n-au încetat a năvăli asupra ţinuturilor romane, pănă cînd Bulosudes, prinţipul lor, făţărindu-se a priimi credinţa creştinească, n-au venit la Ţarigrad [108] şi botezîndu-se acolo, Constantin îi fu naşi, de la carele fiind făcut patricius şi cu mari daruri dăruit şi îmbogăţit, se înturnă acasă. Nu mult după aceaia, Gila şi el princip turcesc, acoloşi, pentru aceaiaşi treabă se duce şi botezîndu-se şi întru acelaşi chip, precum şi cel dintîiu, cinstit fiind, pre călugărul Ierotheiu, ce era vestit de evlavie, pre carele patriarhul Theofilact l-au rînduit Ungariei episcop, îl duse cu sine. Şi acela venind în Ungaria, pre mulţi de la înşelăciunea cea varvaricească i-au întors la credinţa cea creştinească. Drept, Gila au rămas în credinţă şi nici însuş nu au făcut năvăliri asupra romanilor, şi pre robii creştini cumpărîndu-i i-au grijit şi i-au slobozit. Iară Bulosudes, rumpînd legătura ce făcuse cu Dumnezeu, de multe ori, cu toţi ai săi au pornit răsboiu asupra romanilor“. Asemenea şi Ioann / <16> Zonara, în Annale, rom. 2, zice: „Turcii (ungurii) obicinuiţi fiind de alteori a face încurse întru ţările romane, pănă la o vreme fură linişte. Pentru că duca lor, Bologudes, şi prinţipul a unei părţi, Gilas, se adunară la împăratu şi amîndoi s-au botezat şi s-au învăţat tainele credinţei noastre, şi fură făcuţi patricii şi încărcaţi de bani se întoarseră la scaonele sale, ducînd un arhiereu prin carele mulţi au ajuns la cunoştinţa lui Dumnezeu. Şi drept, Gilas au rămas  în credinţă şi au ţinut pacea. Celalalt rumpînd legătura ce o făcuse cu Dumnezeu, au sculat răsboiu asupra romanilor“. Carol Eder în Notele istorico-critice cele asupra Suplichei Romînilor din Ardeal, la numărul 12, cu aceaia se nevoiaşte a înfrînge crezămîntul lui Cedrenus şi a lui Zonaras, întru cele ce scriu ei despre întoarcerea lui Giula la credinţa lui Hs., că în Dachia, încă din suta a patra de la Hs. era prin mai mulţi episcopi de a Besericei Răsăritului sporită credinţa creştinească. Nici o causă dară n-au putut fi pentru ce Giula în suta a zece să meargă la Ţarigrad a se învăţa cele ce sînt ale creştinătăţei [109] şi a se boteza putîndu-se adecă acele ase împlini aci, în Dachia, nice pre călugărul grec ce era neştiutoriu de limba ardelenilor nu au fost pentru ce să-l chiame în Ardeal. Aceste dovede mai tari decît adiamantul se par lui / <17> Eder a fi, spre a vădi cumcă cele ce grăesc Cedrenus şi Zonara despre botezarea lui Giula prinţipului Ardealului, nu sînt vrednice a se crede. Ci, să cădea lui Eder să ia aminte că mai mulţi prinţipi şi crai, din desclinite neamuri şi ţări, se citesc în istoria Vizantului a fi curs la Ţarigrad spre priimirea botezului, nu pentru că doară în ţările lor nu s-ar fi aflat preoţi creştineşti carii s-i înveţe credinţa lui Hs. şi să-i boteze, ci şi lor mai cu norocire le era a se boteza în Ţarigrad, pentru că se făcea patriarcii şi se înturna încărcaţi de bani şi de altă avere, şi împăraţii Ţarigradului încă nu puţin folos culegea de aci, pentru că făcîndu-şi-i pre aceia şie fii şi învăţîndu-i cele ce sînt ale omenirei, nădăjduia că se vor conteni de a năvăli asupra împărăţiei lor şi de a prăda ţările, de aci înainte. Care nădejde, după cum cetirăm din Chedren, tocma nu l-au înşelat cu Giula pre împăratul Constantin Porfiroghenitul. De unde, măcar că în Ardeal sînt destui creştini, ba romînii toţi era creştini, nu în deşert au tras Giula să meargă la Ţarigrad ase boteza. Dară de aceaia mă mir, că Eder aşa cu îndrăznire, fără de a se ivi de undeva vrun sămn, cît e mai mic, în gura mare strigă că Ierotheiu episcopul, pre carele l-au adus cu sine Giula de la ţarigrad în Ardeal, nu au ştiut limba ardelenilor. Pentru că întîiu, aceaia că Ierotheiu au fost grec, numai din capul său o-au stîrnit Eder; nici Cedrenus, nici Zonaras aceaia nu o zic. Şi fiindcă / <18> multa romînime cea dincolo de Dunăre, prin Misia, prin Thracia şi prin Thessalia, unde [110] e megali Vlahia (Ţeara Romînească cea Mare), revărsată, în vremea aceaia toată era creştină şi supusă patriarhului de la Ţarigrad, socoteşti doară că în veacul lui Giula, prinţipului Ardealului, nu s-au aflat călugări romîni la Ţarigrad ? Ba doară şi din cei născuţi şi crescuţi în Ardeal au fost unii. Şi, de au fost cumva Ierotheiu romîn, fiindcă partea totdeauna cea mai mare a lăcuitorilor în Ardeal au fost romîni şi limba cea mai de obşte, precum pănă astăzi, au fost cea romînească, nu se poate zice că Ierotheiu nu au ştiut limba ardelenilor. A doao, socoteşti doară că în vremile de demult nu era la Ţarigrad bărbaţi carii să ştie nu numai limba cea ungurească, ci şi altele ale învecinatelor ghinte varvare ? Altmintrea, cum întră greci şi întră varvari, mai ales cînd se lucra de a face pîine şi legătură, s-ar fi putut spune cugetele ? Drept aceaia, nicecum nu putem zice că Ierotheiu nu au ştiut limba ungurească. A treia, de nu au cumva şi ştiut Ierotheiu limba ardelenilor, au pentru aceaia n-au putut să fie episcop în Ardeal ? Nu unul numai după aceaia au fost episcop în Ungaria neştiutoriu de limbă ungurească, dintră carii era Sfîntul Gherardus, cel dintîiu pscop la Cinad, de neam veneţian, carele prin tălmaci propoveduia ungurilor cuvîntul lui Dumnezeu; şi însuş şi cătră Samuel, craiul ungurilor, prin tălmaci au grăit, cum spune Scriitoriul vieţei lui Gherardus. A patra, pre / <19> urmă, de nu au şi ştiut Ierotheiu limba ardelenilor atunci cînd din Ţarigrad au ajuns cu prinţipul Giula în Ardeal, sau nu o-au putut învăţa după aceaia aci, în Ardeal, cum au învăţat Chyrill limba slovenească,înainte de Ierotheiu, atunci cînd vru a se face apostol ghintelor slovene, cît şi cărţile besericeşti încă le prefăcu pe limba slovenească / Nicio lipsă dară nu iaste a pune noul ipotis de Eder arătat, pentru ca să ne descurcăm de nălucitul al lui laţ. [111] Fiindcă, după mărturisirea lui Chedren şi a lui Zonara, Ierotheiu, după venirea sa la Ardeal, mulţi au întors la credinţa cea creştinească, nu fără vreme întrebare se poate face, oare acei de Ierotheiu întorşi la credinţa creştinească, fost-au romîni, au săcui, că încă atunci numai aceste doao neamuri era în Adeal.  Cel ce va socoti cele de mai sus, R. 2 şi R. 3, am cuvîntat despre priimirea credinţei creştineşti, întră romîni, nu cu greu va crede cumcă romînii, în suta a noao, cînd ostaşii lui Arpad cu arhistratigul Tuhutum pe furiş au întrat în Adeal, toţi au fost creştini, şi pentru aceaia nici unul dintră romîni nu au întors Ierotheiu la credinţa cea creştinească. Dinprotivă, în Istoria cea pentru începutul Romînilor în Dachia, pre săcui i-am arătat a fi rămăşiţe de a sclavilor carii supt steagurile avarilor purta arme, şi după pierderea avarilor, vrînd să scape de spata lui Pipinus, fugind încoace, preste Tisă, s-au ascuns în munţii cei întră Ardeal şi întră Ţeara Ungurească; pre carii nimene nu-i poate socoti să fie creştini. Aceştea, pre urmă fiind supuşi lui Gelu, prinţipului romînilor, după ce au învins Tuhutum pre Gelu, se împreunară / <20> cu ungurii, supt a cărora steaguri multă vreme fură ostaşi; şi tocma pentru aceaia, că aşa pre lesne se alipiră de unguri, iaste a crede că şi atunci era păgîni; pentru aceaia nu mă îndoiesc că şi pănă în zilele lui Giula celui Bătrîn săcuii sau toţi, sau partea cea mai mare au fost păgîni. Urmează că mulţimea acelora pre carii spun scriitorii vizantini că i-au întors Ierotheiu la credinţa cea creştinească, au fost de săcui, nu de romîni. [...]. [112] <22> CAP. II. PENTRU LEGEA BESERICEI ROMÎNILOR. R. 1. BESERICA ROMÎNILOR TOTDEAUNA AU FOST DE LEGEA GRECEASCĂ. Doao, astăzi, în beserica lui Hs., preste tot vorbind, legi (lătineşte ritus) se numără: cea lătinească şi cea grecească, care / <23> împărţire de legi, în veacurile cele dintîiu ale besericei nicedecum nu au fost. Că, măcar că de demult nu numai besericele cele în prea largi ţinuturi cuprinse, ci şi fieştecarele arhiereu avea volnicie a băga, după stările vremilor şi a locurilor, ţerimonii şi a face aşezămînturi de cele schimbătoare, totuşi, precum besericile toate nu cu alt nume, fără cu a lui Hs. se lăuda, aşa şi osebitele ale lor legi, numai cu nume de creştineşti se anumea. După ce s-au împărţit împărăţiia romanilor, în a Apusului şi în a Răsăritului, atunci beserica carea era întru împărăţiia Apusulu au început a se chiema Beserica Apusului şi beserica ce era întru împărăţiia Răsăritului, s-a zis Beserica Răsăritului. Mai încolo, fiindcă Beserica Romei, ca ceaia ce ţine scaonul patriarhicesc a tot Apusul, cu tot adinsul s-au nevoit spre aceaia, cît toate besericile împărăţiei Apusului, pentru uniformitatea, săpriimească şi să ţină legea şi aşezămîntul Besericei romane, şi Beserica patriarhicească de la Ţarigrad încă, mai vîrtos după ce patriarhul Ţarigradului au încălecat preste ceilalţi patriarhi ai Răsăritului, de unde s-au şi zis patriarh ecumenic, adecă a toată lumea Răsăritului, au lucrat ca toate besericile Răsăritului să se întocmească după legea şi ţerimoniile besericei ceii patriarhiceşti [113] de la Ţarigrad, şi pre încetu, atît în Beserica Răsăritului prin călugări carii avea vreme destulă spre aceaia şi din carii singuri s-au luat datină a se înălţa şi la scaonul patriarhicesc şi la orice altă episcopie, precum şi în Beserica Apusului, mai vărtos prin mintea sholasticilor theologi, multe deosibite ţerimonii şi tocmele aflîndu-se; de aciia legea Besericei Apusului au început a se chiema Lătinească sau Romană, iară legea Besericei Răsăritului, Grecească. Beserica romînilor, măcar că începutul credinţei creştineşti l-au avut de la Beserica Romei vechi, totuşi, după ce s-au escat împărăţirea / <24> legilor cea mai sus-arătată, totdeauna s-au ţinut de legea grecească. Carea şi de acolo se vedereşte, că Beserica romînilor nu numai acelor dincoace de Dunăre, ci şi acestor dincoace de Dunăre, pănă din vremile cele de demult au fost supusă patriarhlui dela ţarigrad. Pentru aceaia şi însuşi Ioann Gură de Aur, arhiepiscopul Ţarigradului, cu fapta ş-au arătat puterea în Beserica Dachiei ceii Vechi, carea în veacul acela la vizantini se chiema Gotia, hirotonind şi rînduind Besericei aceiia episcopi. Însuşi Ioann Gură de Aur mărturiseşte aceaia, în Epistola 14, cea Olimpiadei văduvei scrisă, zicînd: „Mi-au povestit marsii şi gotii, călugării de la carii pururea stete ascuns Serapion episcopul, că au venitModuariu diaconul aducînd aceaia, că minunatul acela Unila, episcop, pre carele adăunăzi l-am hirotonit şi l-am trimis în Gotia, multe şi mari lucruri făcînd, au adormit şi [114] că au adus el carte de la craiu, cu carea cerea ca alt episcop să se trimită cătră dînşii . Şi Săborul de la Halchidon, cînd cu canonul 28 mărginea cădinţele patriarhlui de la Ţarigrad, besericile cele ce sînt întră varvari, adecă dincoace de Dunăre, întră care e Beserica romînilor celor din Dachia Vechie, le-au supus patriarhului de la Ţarigrad, zicînd: „Afară de aceaia, şi episcopii mai sus-ziselor eparhii care sînt întră varvari, de la mai sus-zisul scaon a preasfintei Besericei Ţarigradului să se hirotonească“. Nice nu se areată nicăiri urmă, / <25> de unde măcar cît de mică gîcitură să se poată stoarce, că doară Beserica romînilor cîndva au fost de legea lătinească [...]. <44> R. 4. PENTRU NUMELE VLAHIA. Ştiu că mulţi din cei mai tineri scriitori, cînd cetesc în cărţile celor vechi scriitori că Ioann sau Calo Ioann sau Ioanichie se numeşte împărat sau craiu al Bulgariei [115] şi al Vlahiei sau al Blahiei, prin numele Blahias nu înţeleg alta fără Vlahia sau Valahia ceasta dincoace de Dunăre, carea astăzi o chiemăm Ţeara Romînească sau Muntenească (lătineşte se zice Valachia Transalpina sau Montana), întru carea cumplit se înşeală. Pentru că, după mărturisirea lui Nichita Honiat, în Isaachie Anghel, carele întru acela veac au custat şi au văzut lucrurile cu ochii săi, cînd lăpădară romînii, lăcuitorii cei de la muntele Em, jugul grecilor, doao neamuri desclinite era în Bulgaria, adecă a bulgarilor, neam slovenesc, şi a vlahilor, neam romînesc. Asan, cel dintîiu împărat al romînilor acestora, îndată cum se văzu întru împărăţie destul de întărit şi cu oaste de ajuns îngrădit, spre aceaia îşi puse toată puterea, ca cele doao vechi împărăţii, adecă a bulgarilor şi a misilor, care oarecînd fusese laolaltă, şi după aceaia le-au curpins grecii, iarăşi trase de supt mîna grecilor, să le facă una, ca mai demult, şi preste amîndoao să împrăăţească el. Despre care pre larg şi nu numai într-un lc am cuvîntat, în Istoria cea pentru începutul Romînilor în Dachia. Pre romînii aceia, după cum acoloşi am arătat, acum îi chiam Nichita Honiat vlahi, acum misi, şi ţinutul acela, unde mai vîrtos era romînii aceia, îl numeşte Misia. Iară romînii pre sine nu s-au chiemat misi, ci numai vlahi, nice ţinutul acela al lor nu l-au chiemat Misia, cum îl chiamă Nichita Honiat, ci numai Vlahia, pentru că era ţinutul vlahilor sau a romînilor. Deci, ajungînd romînii aceia cu puterea armelor, a împreuna / <45> iarăşi laolaltă împărăţiia bulgarilor şi a misilor sau a vlahilor, adecă a romînilor, împăraţii lor s-au zis a bulgarilor şi a vlahilor, sau aBulgariei şi a Vlahiei. [116] Drept, romînii cei dincoace de Dunăre, carii pre acele vremi se chiema cumani, au dat ajutoriu romînilor acelora de preste Dunăre, asupra grecilor, în zilele lui Asan şi a următorilor lui, ci ei au fost cu împrăţie de puterea sa, dincoace de Dunăre. Nice nu se află urmă în vechii scriitori, de unde să poţi stoarce că romînii aceştea ori lui Asan, ori lui Ioann, ori altor ai bulgarilor şi ai blahilor împăraţi să fi fost supuşi. Urmează că prin numele blahilor, cînd se împreună aceştea cu bulgari, nu se înţeleg romînii cei de dincoace de Dunăre, ci cei din Bulgaria. De unde lămurit cură că atunci cînd Ioann sau Ioannichie se zice împărat al Bulgariei şi al Blahiei, prin numele Blahia nu se înţălege Valahia sau Ţeara Romînească cea dincoace de Dunăre, ci ţinutul acela de la muntele Em, unde vlahii sau blahii, supuşii lui Ioann, lăcuia. Ba încă, după alsăuirea limbei romîneşti, nu atîta se înţelege ţinutul, precum neamul romînilor celor la muntele Em lăcuitori. Că romîneşte se zicea: împărat a toată bulgărimea şi romînimea; de acolo se născu Bulgariae et Blahiae, a Bulgariei şi a Blahiei. Lîngă aceste, papa Inochentie 3, precum mai sus, R. 3, cetirăm, primatului ce la Trinova au supus pre mitropoliţii a toată Bulgaria şi Blahia. Ci, precum se vedereşte din Codin Curopalata, despre carea mai încolo, mai pre larg vom grăi, în veacul lui papa Inochentie 3, romîni cei dincoace de dunăre încă era lipsiţi de mitropoliţi, nice nu-i dobîndiră pănă în veacul 14, doi în Ungrovlahia şi unul în Moldovlahia. Aşadară, prin numele Blahiei, cînd se împreună cu Bulgaria, nu Blahia cea dincoace, ci cea dincolo de Dunăre are a se înţelege. Carea, pentru cunoaşterea lucrurilor credinţei şi a ierarhiei romînilor, bine se cade a se însămna. [117] CAP. III. DESPRE FELIUL CREDINŢEI CREŞTINEŞTI A ROMÎNILOR. R. 1. SE AREATĂ ÎNCEPUTUL ÎMPĂRĂCHIEREI CEII ÎNTRĂ BESERICA GRECEASCĂ ŞI ÎNTRĂ BESERICA LĂTINEASCĂ, CAREA PĂNĂ ASTĂZI STĂPÎNEŞTE. Doao mari şi preastrălucite de credinţă creştinească Beserici sînt, adecă a catholicilor şi a neuniţilor carii se chiamă pre sine, după limba grecească, ortodoxi, şi, după limba slavonească, pravoslavnici. Catholicii pre patriarhul de la Roma vechie îl cunosc a fi cel mai mare al creştinilor cap, neuniţii sau ortodoxii nu vreau aceluiaşi pre sine să se cunoască supuşi, ba şi purcederea Duhului Sfînt şi de la Fiiul se văd a o tăgădui. Fiind mai nainte pururea uniţi întră sine grecii şi latinii, în dogma credinţiei, întîiu şi întîiu Mihail Cherularie, patriarhul Ţarigradului, cu nefericire băgă întră aceste, adecă întră cea Grecească şi întră cea Lătinească, prea înflorite Beserici, împărăchiiarea şi neunirea. Că acesta, după ce în anul 1043, în zioa Bunei-Vestiri, cum scriu Curopalata şi Chedren, s-au făcut patriarh în scaonul Ţarigradului, îndată începu a lucra spre desbinarea Besericei Ţarigradului / <47 > de cătră Beserica Romei vechi şi de cătră Beserica a tot Apusul, spre care lucru îi deteră ajutoriu Leon, arhiepiscopul Acridei, şi Nichita Stethat. Deci, afurisind solii lui papa Leon 9, pentru îndărătniciia, pre Mihail Cherularie, şi el aducînd sobor de vro cîţva arhierei ce se afla la Ţarigrad, zise anathema solilor lui papa Leon. Soborul acela fu adunat în luna iunie, indict.7, şi aşa, în anul Domnului 1054, a cărui sobor fapte le dede la lumină Leo Allaţius, în Dissertatia [118] 2, despre cărţile Besericei Greceşti, faţa 161. La anul dară 1054 se puse începutul împărăchierei şi a neunirei ce iaste pănă astăzi întră Beserica cea Grecească şi întră Beserica cea Lătinească. Iară numele papei de la Roma, cum se pare lui Le Cvien, Oriens Hristianus, tom. 1, faţa 261, nu Cherularie l-au scos din diptică, de oară ce însuşi Cherularie scrie lui Petru al Antiohiei că aceasta o-au făcut cei mai dinainte de dînsul în scaonul Ţarigradului şezători, de cînd adecă papa Ioann 19 iarăşi au cîrtit asupra titulei de patriarh a toată lumea, carele şi l-au dat şie patriarhul Ţarigradului. Carea însuşi Leon, destul de chiar mărturiseşte în cărţile cele cătră Cherularie şi cătră împăratu Constantin. pre urmă, Cherularie, cu puterea împăratului Isaachie Comnin, după cum mărturiseşte Curoplata, la anul 1059 fu scos din scaon şi dus în Preconnes; acolo, după ce în deşert împăratul prin mitropoliţi ca să se lase din bună-voe în patriarhie, de nu vrea cu ruşine să o peardă, l-au dojenit, muri de supărare. / <48> Despre acestaşi lucru Pagius, la anul 1059, numărul 11, grăind spune că nu Fotie carele era bărbat procopsit întru învăţăturile theologhiceşti, ci Mihail Cherularie au fost începătoriu împărăchierei carea pănă astăzi vecuiaşte întră Beserica Grecească şi Beserica Lătinească. Că Fotie, cu îngăduinţa lui Ioann 8, iarăşi fu împreunat Besericei Romane, şi în diptica romană multe nume de ale grecilor carii după moartea lui Fotie au trăit, se cetesc. Fără cale dară pre grecii cei neuniţi unii îi poreclesc Foţiani, precum şi aceia fără omenie lucră, carii pre aceiaşi neuniţi, în loc de a le zice necatholici, îi numesc preavoslavnici. Că, precum mai sus am însămnat, titula grecilor neuniţi iaste, după limba grecească, orthodoxi, şi după limba slovenească, pravoslavnici, tocma cum calvinii pre sine se chiamă reformaţi (Reformati) şi luteranii se zic pre sine evanghelişti (Evanghelici). Precum dară asupra legilor omenirei [119] ar greşi acela carele ar numi pre calvini nereformaţi, şi pre luterani neevangheliceşti, aşa şi aceia fără omenie sînt carii în rînduialele împărăteşti cele pentru tolleranţie, unde neuniţii se numesc întră acatholici, cuvîntul acatholici, despre neuniţi grăind, îl întorc pre romînie, nepravoslavnici. Toţi aceia fără înţelepţie grăitori se cade să-şi aducă aminte că mai multe muşte se prind cu miiare decît cu oţet. Cînd caut eu feliul credinţei creştineşti a romînilor, carea cu capul acesta cuget a face, aceia voiu să cerc, oare romînii ţinutu-s-au mai demult sau ţinu-se astăzi de Beserica catholicilor, au doară de Beserica orthodoxilor, adecă a neuniţilor. / <49> R. 2. ROMÎNII MAI DEMULT TOŢI AU FOST NEUNIŢI. Adeverit iaste că romînii, de cînd au priimit credinţa lui Hs. (cap. 1) împreună şi grecii, pururea au fost una cu catholicii şi uniţi în credinţă cu Beserica Romei vechi, pănă la anul de la Hs. 1054. Atnci, precum mai sus (R. 1) am arătat, desbinîndu-se Beserica Ţarigradului prin Mihail Cherularie, patriarhul Ţarigradului, de cătră Beserica Romei vechi şi a tot Apusului, şi următorii lui Cherularie, precum şi împăraţii Ţarigradului, urmînd întru acea faptă a lui cherularie, nu poate fi îndoială că această împărăchiiare, preste eparhiile cele patriarhlui dela Ţarigrad supuse cu nevoinţa patriarhilor şi a împăraţilor greceşti foarte curînd s-au lăţit şi s-au înrădăcinat. Iară fiindcă romînii toţi mai demult au fost supuşi patriarhului celui de la Ţarigrad, nu ne putem îndoi că neunirea aceasta, după ce s-au născut la Ţarigrad, cu grabă şi prin popoarele romînilor s-au întins, şi aceaia cu atît mai vîrtos, că era aproape de romîni soţul lui Mihail Cherularie şi ajutătoriu [120] lui întru această cumplită faptă şi carele mare crezămînt şi putere avea la romîni, ca la aceia a cărora mare parte era lui, în cele sufleteşti, supusă, adecă arhiepiscopul de la Ahrida, în Bulgaria. Cu a căruia nevoinţă nu mă pot îndoi că mai curînd întră romînii decît în celelalte eparhii ale patriarhiei de la Ţarigrad au prins rădăcină neunirea. Drept, ca să fi rămas vreunii dintră romîni scutiţi de această desbinare, nici un sămn, nici o urmă nu se află. [...]. <71> CAP. IV. DESPRE ÎNCEPUTUL ŞI ÎNTÎMPLĂRILE UNIREI ROMÎNILOR CU BESERICA ROMEI, ÎN ARDEAL. R. 1. SE SPUNE STATUL CREDINŢEI ROMÎNILOR SUPT PRINŢIPII CALVINI, ÎN ARDEAL, ÎNAINTE DE A SE FACE UNIREA CU BESERICA ROMEI. După ce s-au băgat luterăniia şi calviniia în Ardeal, prinţipii Ardealului cei de credinţă calvinească, mai presus de cum se poate crede, fiind în partea calviniei rîvnitori, toată piatra o mişca ca pre preamultul neam al romînilor, ce e preste tot Ardealul revărsat, săţl poată cătră credinţa cea calvinească amăgi şi trage. De aciia, Gheorghius Racoţi, prinţipul Ardealului, socotind că nu e cu putinţă a face pre romîni să creadă adevărul credinţei calvineşti, de nu se vor lăpăda de prin besericile romînilor cărţile cele cloveneşti care [121] încă le întrebuinţa romînii şi care în cea desăvîrşit neştiinţă şi prostie îi ţinea pre romîni, rădicînd tipografie noao romînească, în Bălgrad, carea să fie supt grija calvinilor, şi tipărindu-se acolo cărţi besericeşti în limba romînească, cu tărie poruncea ca nu într-alta, de aci înainte, fără numai în limba romînească preoţii să slujească liturghia şi alte lucruri sfinte, sau, după cum poartă cu sine graiul eresului calvinesc, / <72> cuvîntul lui Dumnezeu să-l propoveduiască; carea întră celelalte tocmele ce se da noului episcop a le ţinea, era datină a se băga. Aşa, la numărul întîiu a hrisovului celui din zece zile a lunei lui octomvrie, anul Domnului 1643, alesului episcop Stefan Simon Pap de la prinţipul Gheorghie Racoţi dat, zice: „Că cuvîntul cel preasfînt a lui Dumnezeu, după sfintele cărţi ale Bibliei, şi dumineca, şi întru alte sărbători, atît în besericile sale, precum şi pre la îngropăciuni şi oriunde airea va fi de lipsă, şi limba neamului său (romînească) va propovedui şi prin toţi ceilalţi păstori (preoţi) va avea grije şi va face să se propoveduiască“. Iară în cuvîntările cel pre limba romînească tipărite, nenumărate învăţături fărădelege asupra credinţei ceii catholiceşti şi preavoslavnice calvinii, ai tipografiei socotitori, băga, ca cu viclenie să poată pre romîni răsvrăti. După aceaia, din porunca prinţipului Gherorghie Racoţi s-au tipărit un athism foarte blăstămat, în limba romînească, în carele sfintele taine, cinstirea icoanelor şi a moaştelor, posturile, slujbele besericeşti, călugăriia şi alte toate se lapădă; toată legea şi toate ţeremoniile sfinte se numesc închinare de idoli, superstiţii [122] şi lucruri de nemica, şi aceste toate din sfintele scripturi se nevoiaşte a le răsturna calvinul, episcopul şi alţi preoţi ai romînilor să-l priimească, supt grea poruncea prinţipii calvini ai Ardealului, carea şi întră tocmelele cele în hrisovul cel mai sus-zis, cu aceste cuvinte se pune la numărul 2: „Că catehismul cel acum lor dat, îl va priimi şi va avea grije ca şi alţii să-l priimească, şi pe tinerime, şi el însuşi cu sîrguinţă o va învăţa catehismul acela, şi prin alţii va face a se învăţa“. Ci voiu să cetesc aci întreg / <73> hrisovul acela ce fu de la prinţipul Gheorghie Racoţi dat lui Stefan Simion Pap, alesului episcop al romînilor în Adeal, şi carele / <74> dup[ cererea lui Petru Barabaş de Albis, a causelor fiscuseşti în Ardeal director, din conservatoriul Besericei Albei (a Bălgradului), / <75> în 19 zile avgust, la anul Domnului 1684, în transumto, s-au dat afară. Cu carele şi de aci înainte ne vom întrebuinţa. / <76> Se cade a lua aminte că cu tocmala cea la numărul 3 pusă, aceaia se cugetă şi se porunceşte, ca oleul cel sfinţit ce se / <77> întrăbuinţează la botez, şi altele, atît în Beserica Grecească, precum şi în Beserica Latinească obicinuite ţerimonii să se lapede. Iară supt numărul 4 se bagă întră romîni cuminecătura cea calvinească carea pănă astăzi şi la unţi şi la neuniţi în Ardeal, măcar că numai ca o ţiremonie, se ţine. Iaste adecă datină, şi în besericile grecilor şi întru a romînilor, oricînd se slujeşte sfînta liturghie, preotul slujitoriu după sfîrşitul liturghiei să împartă la oamenii cei ce nu s-au cuminecat pîne de aceaia din carea fu scoasă partea aceaia ce s-au jertvit; carea obiceaiu întră toate neamurile ce sînt de lege grecească, precum şi întră romînii din Ardeal, osebit se ţine în zioa de Paşti. Ci creştinii altor neamuri de lege grecească, părticica acea de pîne o iau neumezită, iară romînii din Ardeal o iau întinsă în vin, sau mai bine să zic, o sorb cu vin; şi nu numai [123] celor de vîrstă, după cum se porunceşte în zisa tocmeală, ci şi pruncilor sugători încă se dă. Însă, măcar că romînii din Ardeal curat cred taina sfintei cuminecături întocma ca Beserica cea Grecească şi ca Beserica cea / <78> Lătinească şi desclinesc acea pîne în vin întinsă, de sfînta cuminecătură, totuşi proştii nu ştiu ce putere osibită socotesc a fi întru acea ţerimonie. Pentru aceaia şi pre însuşi pruncii cei sugători, spre zioa de Paşti, de la miezul nopţii pănă la vremea cînd se înparte zisa pîne întinsă în vin, cu tirănie îi silesc la ajun şi aşa fometoşi îi duc mamele la beserică, unde adunaţi acela sunet fac cu vaetele sale cele de ajun căşunate, care s-au obicinuit a face mieii în strungă, cînd întîiu fură înţercaţi; ba drumariul, de nu va putea ajunge în zioa de Paşti la vro beserică de legea sa, unde să se poată împărtăşi din zisa pîne în vin întinsă, nu cutează a lăsa postul Paştilor, ci pănă atuncea îl tot ţine, pănă cînd să face părtaşi pînei aceiia; şi, de se va lăuda cuiva pentru vro greşeală preotului locului că nu-i va da paşti (aşa chiamă pînea acea întinsă în vin), socotind această pedeapsă foarte mare, cu tot adinsul se nevoiaşte a-şi îndrepta greşeala ca să poată scăpa de ameninţata pedeapsă. Ba şi aceia carii se cuminecă cu sfînta taină a evharistiei, în zioa de Paşti, nu se odihnesc pănă nu se împărtăşesc din zisa pîne ţerimonială. Deci, nefiind nicăiri, afară de Ardeal, în besericile cele de lege grecească, obiceaiu de a lua în zioa de Paşti anafora întinsă în vin, şi socotind cele ce mai sus am spus despre lucrul acesta, nu poate fi îndoială cumcă ţerimonia aceaia, de a băga pînea în vin, în zioa de Paşti, iaste urmă a cinei sau cuminecăturei calvineşti, şi aceasta, atunci cînd se făcea silă cunoştinţelor romînilor în Ardeal, fu acolo, întră romîni băgată. Drept, prinţipii Ardealului cei de credinţă calvinească, cu deadins era ca pre toţi romînii Ardealului să-i poată răsvrăti cătră calvinie, totuşi, osebit s-au nevoit a [124] abate pre nemeşii romîni cătră zisul eres. Pentru aceaia, afară de alte tehne, mai toate / <79> ţinuturile, unde sînt mai deşi nemeşii romîni, cum se vede în mai sus-cetitul hrisov al lui Gheorghius Racoţi, le-au tras de supt ascultarea arhiereului celui romînesc şi le-au supus superintendentului celui calvinesc, măcar că şi aceia romîni ţinea legea cea grecească. Nice nu putea arhiereul romînesc în ţinuturile acele care se anumesc în zisul hrisov să lucre alta fără precît îl îngăduia superintendentul, adecă episcopul calvinilor; mi se pare că în acele ţinuturi arhiereul romînilor alta nu făcea fără cît hirotonea preoţi. De unde nu e mirare că nemeşii cei mai mari ai romînilor, toţi, din celalalt număr ai nemeşilor romîneşti însă foarte mulţi, s-au alunecat la calvinie. Nice apoi aceia nu s-au mai socotit întră romîni, ci întră unguri pănă astăzi, ca cînd credinţa şi însuşi sîngele neamului l-ar schimba. Iară, fiindcă prinţipii calvini, nevrînd episcopii şi clirul romînilor a împlini acele tocmee de mai sus-zisul hrisov, credinţei ceii drepte vrjmaşe, nu putea după cugetul lor spori spre a răsvrăti pre romîni de la credinţa cea adevărată, mai de grele mijlociri se apucară, începură adecă cu legături, cu temniţe şi cu batjocurite despreoţiri, ba şi cu moarte de preoţi, şi mai îrtos pre arhierei a-i spărea, a-i munci şi a-i măcelări; aşa se face lui Sava al doilea mitropolitului, în castelu de la Blaj al prinţipului Apafi, dintru a căruia poruncă lăudatul Sava fu bătut de moarte; după aceaia în beserica cea de la Vinţ, înaintea a tot norodul, fu în chip de despreoţire desvăcut de vestmintele cele arhiereşti, după aceaia de nou băgat în teniţă şi de acolo, scos în toată vinerea, fu bătut cu toiage pănă la moarte. De aciia superintendentu calvinilor nu numai el şedea pre scaonul cel dintîiu, în săboarele cele besericeşti ale [125] romînilor, ci încă patru protopopi din clirul romînilor era siliţi pre acelaş / <80> rădicat în scaon să-l ducă pre umeri în sobor, nice fără de înaine-şederea acestuia nu era slobod clirului romînilor şi arhiereilor lor să judece nemica în cele duhovniceşti. În cît e pentru întîmplarea mai sus-lăudatului mitropolit al romînilor din Ardeal, iaste o scrisoare a lui Ladislaus Ceachi şi a lui Hristoforus Paşco, carii era curatori ai Ardealului în Ţarigrad, la curtea împăratului turcesc, din 21 avgust al anului 1681 întru acesta chip dată. Scrisoarea aceasta s-au dat la lumină într-o carte, la anul 1795 tipărită, a căriia titula iaste: Pribavlenie soderjaşcee vajnaia pismenaia docazatelstva vă iziasneniiu istorii slavenschihu narodovu, şi stă în Pribavlenie III, în faţa 278. Iaste trădanie că şi la cetatea Eciului (Vets), în varmeghiia Turzii, un vlădică a romînilor din Ardeal aruncat din cetate, / <81> fu omorît; ba preotul Ioann Ladoş cel Bătrîn din Săcalu de Margini, care sat e vecin Eciului, mi-a povestit că lui i-au spus tată-său cumcă tatăl lui povestea că fiind prunc diecuţ şi tată-său preot acolo, în Săcalu de Margini, au fost cu tată-său la îngropăciunea zisului vlădică, şi numai amîndoi l-a prohodit. Causa pentru ce fu omorît vlădica acela, spun că au fost aceaia: că fiind vlădica la prînz, la prinţipul Ardealului, în zisa cetate, şi mîncînd vlădica bucate de post, după legea Besericei Răsăritului, zise prinţipul cătră vlădica romînilor să-i boteze un cîne, ce îl avea acolo, lîngă sine. Vlădica bine pricepînd această poruncă a fi numai spre a batjocori credinţa cea pravoslavnică, răspunse cătră prinţipul calvin: de iaste cînele de legea mea, eu îl voiu boteza, iară de iaste de altă lege, să-l boteze preoţii cei de legea aceaia. Să-l ispitim pre cîne de ce lege iaste ! Răspunse prinţipul: bine. Atunci vlădica puse un blid cu fasole înaintea cînelui, carea [126] amirosindu-o cînele, nu-i plăcu să mănînce. După aceaia, îi puse cînelui înainte un blid cu carne, din carea îndată începu cînele a îndopa. Atunci zise vlădicul cătră prinţip: vezi de a cui lege e cînele ! Cîndîn chipul cel mai sus arătat, prinţipii muncea pre arhiereii romînilor în Ardeal, domnii locurilor pe preoţii aceloraşi romîni îi purta ca pre iobagi şi ca pre nişte robi apuşi; îi mîna la lucru domnesc ca şi pre alţi iobagi şi lua dajde colonicală de la dînşii, îi lea, îi băga prin temniţe, cum lor le plăcea. Care şi din însăşi Diploma lui Leopoldus celui întîiu, împăratului romînilor,cea din 16 zile a lunei lui fevruarie, în anul 1699 dată şi întru acelaşi an, în opt zile a lui septemvrie, fu, în dietă, în Bălgrad, publicată, cu carea preoţii romînilor de unele ca aceste greotăţi se slobozesc, se vedereşte. Ba, cum / <82> îmi povestea bătrînii, pe preoţii romînilor îi silea domnii locurilor ca să le erneze cînii cei de înat întru aceaiaşi casă cu sine şi cu fiii săi. Diploma cea mai sus-lăudată, aceasta iaste. / <83> Se cade a însămna că diploma aceasta în partea romînilor celor uniţi din Ardeal, o-au întărit după aceaia şi Iosefus cel întîiu, / <84> împăratul romanilor, ba şi Maria Theresia, împărăteasa romanilor, precum ne înveaţ rescriptul împărătesei Mariei Theresiei cel în 9 zile a lunei lui septemvrie anului 1743 eşit, la număru 6, cu aceste cuvinte: Adeverit iaste că şi altă Diplomă, la anul 1701 s-au dat de la împăratul Leopold cel întîiu, în partea uniţilor romîni din Ardeal, ci oare publicatu-s-au acela, sau ba, nu se ştie. Împărăteasa Maria Theresia pentru Diploma aceasta aşa poruncea în 9 zile a luneu lui septemvrie anului 1743, crăescului guberniu al prinţipatului Ardealului; şi clirul unit, precum ne înveaţă faptele soborului / <85> mare al Ardealului, ce fu adunat la Blaj, în 25 maiu anului 1739, la numărul 13, pentru diploma aceasta aşa grăia cătră theologul Nicolae Ianoşi: Îi [127] vinea adecă greu clirului unit, că a doao diplomă a împăratului Leopold, în cele ce sînt spre greotate clirului, se ţine, şi în cele ce sînt părtinitoare, e lipsit de putere. Una mai mare greotate era că, după diploma aceaia, arhiereul uniţilor e detoriu să sufere lîngă sine theolog carele totdeauna au fost de egea lătinească, şi cu chieltuiala sa îl hrănea. Despre carele aşa grăesc Literele Fundaţionale ale episcopiei uniţilor din Ardeal, la numărul 11. / <86> R. 2.ROMÎNII DIN ARDEAL PRE LA CAPETUL SUTEI 17, TOŢI S-AU UNIT CU BESERICA ROMEI. Întru acela chip, cum am spus mai sus, fiind romînii cei de legea grecească în Ardeal asupriţi, batjocoriţi şi necăjiţi, pre la anul 1696, Theofil, arhiepiscopul romînilor din Ardeal cu deadins începu pentru înoirea unirei romînilor cu Beserica Romei alucra, carea, cuprins fiind de moarte, o lăsă următoriului său, lui Athanasie, să o săvîrşească. Acesta, întorcîndu-se Ardealul supt stăpînirea împărăteştei Case a Austriei, cu părtinirea împăratului Leopold celui întîiu al romanilor ajutorat, cu tot clirul şi cu toţi romînii se întoarse la împărtăşirea Besericei romane cea înainte de şese sute de ani părăsită. În urma căriia, mai suslăudatul împărat, cu Diploma cea din anul 1699 dată, carea mai sus ( R. 1) o cetirăm, clirul romînilor de greutăţile şi de batjocurile cu care mai nainte era asuprit îl scăpă şi porunci ca toate acele cădinţe cu care e într-armat clirul cel de lege lătinească, să le aibă şi clirul romînilor din Ardeal. Martinus Sentivańi carele au custat în zilele acele, cînd romînii din Adeal fecere zisa unire, în Dissertaţia Hronologhico-Polemica cea pentru începutul neunirei greceşti, aşa scrie despre unirea romînilor, de carea cuvîntăm: „Iară fiindcă, după ce romînii în Ardeal, cu [128] arhiepiscopul său şi cu tot clirul au priimit această unire cu Beserica Romei, nu au lipsit unii calvini carii urmînd catholicilor cugeta pre unii preoţi de ai romînilor să-i plece a se uni cu calvinii, am socotit / <87> aci să arăt“ ş.c. De acolo adecă, că, precum grecii nu ascultă de patriarhul de la Roma, aşa nici calvinii nu se supun lui, şi că precum grecii slujesc sfînta liturghie în pîne dospită, aşa şi calvinii iau cina sa în pîne dospită, să nevoia unii calvini a amăgi pre romîni ca să se unească cu calvinii şi nu cu catholicii. Că, preamilostivul împărat Leopold cu fierbinte dragoste părintească dorea să ajute pre romîni şi să scutească pre preoţii lor, după cum sînt şi cei de alte legi preoţi scutiţi în Ardeal. Ci, după Legile Ţărei Ardealului nu putea altmintrea să le facă acest bine, fără de vor îmbrăţoşa romînii vruna din cele patru credinţe priimite în Ardeal. Că în Ardeal aceste credinţe sînt priimite: cea catholicească sau lătinească, cea calvinească, cea luterănească şi cea unitărăşească sau arienească; credinţa Besericei Răsăritului o socotesc numai suferită în Ardeal; pentru aceaia preoţii cei de credinţa aceasta, după datina ardelenelor neamuri, nu pot avea acele cădinţe şi scutele care le au preoţii cei din cele patru credinţe priimite, şi se socotesc întră.proşti. Deci, unii dintră calvini văzînd că acum, după cum era voia împăratului ca să ajute pre romîni şi să scape pre preoţii lor de acele cumplite batjocuri şi necazuri, sta ca încalete să se unească cu calvinii. De aci fu că unii dintră romîni nemeşi din pămîntul Făgăraşului, fiind acum demult traşi de supt puterea arhiereului romînilor, cum se vede din hrisovul cel mai sus ( R 1.) cetit, şi dedaţi a se supune ascultărei superintendentului / <88> celui calvinesc, nu vrură a priimi împărtăşirea Besericei Romană pănă cînd nu se răschiră de la împărăţie lucrul, cumcă spre aceaia, ca să poată neştine avea cădinţele credinţei ceii priimite în Ardeal, nu e destul cu o credinţă din cele patru priimite numai întru [129] unele dogme să se unească, ci toate dogemle credinţei aceiia să le creadă; pentru aceaia mai de toate dogmele credinţei calvineşti, ca de cele ce sînt cu totul streine de cătră credinţa Răsăritului, îngrozindu-se, şi ei priimiră credinţa catholicească carea puţin de cea pănă aci ţinută a Răsăritului credinţă se desclinea. Vede-se întîmplarea aceasta în manuscriptul cel din 20 iulie a anului 1711, carele se ţine în Biblioteca Crăeştei Universitate de la Peşta, unde 315 boiari şi nemeşi romîni din ţinutul Făgăraşului se văd iscăliţi la unire, iară carii în frunte iaste Andrei Seghedi, fieştecarele întărindu-şi iscălitura cu peceata sa. Şi aşa, toţi romînii din Ardeal se uniră cu Beserica Romei în credinţă, iară nu în lege, că legea grecească totdeauna, şi după făcuta unire, o-au ţinut înteagă şi pănă astăzi o ţin, încă mai bine şi mai curat de cum văd eu că se ţine prin besericile sîrbilor celor neuniţi. R 3. STATUL UNIREI ACEŞTIIA DE LA ÎNCEPUTUL EI PĂNĂ LA MOARTEA VLĂDICULUI IOANN PATACHI. Ci nu mult vreme după aceaia, fiind silit arhiepiscopul Athanasie, după rînduala Diplomei a doaoa a lui Leopold, împăratului romanilor, să-şi ţină în coaste theolog, şi acela i se da de lege latinească, romînilor, luînd dintru aceaia scandălă, nu le ticni de unire. Pentru că văzînd pre theologul cel de lîngă arhiepiscopul / <89> lor că nu are barbă, după obiceaiul Besericei Răsăritului, şi în Păresimi mîncă oao, adecă că e de lege lătinească, sau, cum se zice de obşte, popistaş, avură prepus că pentru aceaia fu dat să fie lîngă arhiepiscop, ca pre încetu pe toţi romînii să-i tragă la legea lătinească, adecă să-i facă popistaşi şi să-i silească a [130] mînca oao în ăresimi. În care prepus cu atîta mai vîrtos se întărea, că încă nu le era bine vindecate ranele cele de calvini, carii le făcuse pănă acu silă cunoştinţelor, lor, căşunate în sufletele lor. Afară de aceaia, episcopul cel de lege lătinească al Ardealului, sau cu pilda episcopilor celor dintru alte ţări, sau cu titula ce o poartă, a Ardealului, îndemnat socotea că nu numai catholicii cei de lege lătinească sau popistaşi, ci şi romînii, măcar că sînt de lege grecească, după ce s-au întors odată la credinţa catholicească, trăbue să fie supuşi lui,şi el, precum popistaşilor, aşa şi romînilor să le fie episcop. Şi aceasta după îndemnul iezuviţilor patări, fără vreme o poftea de la romîni. Care a episcopului lătinesc poftă, de s-ar fi împlinit, arhiereul romînilor din Ardeal, carele pănă aci fusese arhiepiscop şi mitropolit, nice episcop cu eparhie, ci numai vicariu episcopului celui lătinesc al Ardealului şi întru toate atîrnat de la poronca acestuia, vrea rămînea. Care lucru, adecă de a-şi supune şie pre romîni, cumcă întru adevăr l-au ispitit episcopul lătinesc al Ardealului, nu numai bătrînii mi-au povestit, ci şi din Bulla Erecţională a episcopiei Făgăraşului, carea mai jos o vom ceti toată, de ajuns mi se pare a se vederi. Că acolo apriat se pune că clirul şi poporul cel de lege grecească din Ardeal l-au scăpat papa de supt stăpînirea şi puterea episcopului lătinesc al Ardealului carele atunci era Gheorghius Martonfi. / <90> Această a episcopului lătinesc pretensie multora dintră romîni, carii pănă aci nu era învăţaţi a fi supuşi fără arhiereilor celor de neamul lor şi de lege grecească, greaţă noao le fece de unirea făcută. Această luată scandălă vrînd a o vindeca Ioann Liber Baro Patachi sau Nemeş, următoriul lui Athanasie, celui întîiu unit arhiereu al romînilor în Ardeal, şi văzînd că altă cale nu poate fi în ţările acestea de a scăpa de pretensiile episcopilor celor de lege lătinească, cînd cu prefacerea [131] cetăţii Bălgradului, venind măsura tocma prin beserica Mitropoliei romînilor, au trăbuit să se spargă zisa beserică şi pentru aceaia scaonul mitropoliei, din rînduiala împărătească, s-au mutat din Bălgrad sau Alba Iulia la Făgăraş, în carea parte a ţărei şi era o parte a moşiilor celor spre hrana vlădicului romînesc de a împărăţie dăruite; cu acest prilej, zisei, ceru Patachi de la Scaonul Romei vechi canonizaţie episcopatului său, carea dobîndindu-se la anul 1721, toată pretensia episcopului lătinesc cea asupra uniţilor romîni din Ardeal se răteză. Cu adevărat, de ar fi avut episcopul lătinesc Gheorghius Martonfi al Ardealului întemeiată pretensie spre a-şi supune şie pre uniţii romîni din Ardeal, nicedecum nu s-ar fi lăsat de cădinţa sa, nice nu ar fi îngăduit niciodată canonizaţia episcopiei Făgăraşului să se facă, de oară ce ştiut lucru iaste că episcopii lătineşti ai Ardealului pururea morţiş ş-au apărat cădinţele sale. Cunoscută e întîmplarea cînd s-au ispitit, lucrînd tocma craiul Ungariei spre aceaia, ca prepositura cea de la Sibiiu să se facă episcopat, şi totuşi stînd în coantră episcopului Ardealului, nu putu craiul să-şi plinească voia sa. Se cade şi aceaia să însămnăm aci, că după moartea arhiepiscopului Athanasie şi înainte de a se sfinţi Ioann Patachi arhiereu / <91> romînilor din Ardeal, oarecarele Dositheiu, cu porecla Ţirca, romîn din Ardeal, dintru a căruia neam şi acum mai sînt în sat Gîmbuţ, în varmeghiia Bălgradului de Jos, mergînd în Ţeara Romînească, după obiceaiul pănă aci ţinut, s-au sfinţit arhiereu şi întorcîndu-se la Ardeal, pre mulţi au hirotonit preoţi, pre carii Patachi, după ce s-au aşezat un scaon, pre toţi de nou i-au hirotonit, nu pentru că doară ar fi fost îndoială, oare fost-au Ţirca întru adevăr sfinţit arhiereu, sau ba, cum vreau unii să-i apere fapta lui, ci tocmelele cele strîmbe a unor sholastici, pentru că Ţirca au fost priimit sfinţirea de la arhierei neuniţi, [132] îl împinseră a lucra aceasta. De care scîlcieturi şi pre airea s-au întîmplat întră cei ce mai mult preţuia nălucirile sholasticeşti decît vechiul adevăr. Că şi Parthenie, episcopul ruşilor, de la Muncaci, carele cel întîiu s-au făcut unit, măcar că adeverit e şi tuturor preacunoscut lucru era că au fost sfinţit arhiereu de arhiepiscopul Stefan Simion cel din Ardeal, la anul 1651, totuşi, după aceaia fu a doao oară sfinţit episcop. Despre carea vom avea încă mai încolo vorbă. Cumcă Dositheiu Ţirca nu pre furiş, ci de mai mulţi din cler ales, s-au dus în Ţeara Romînească a se sfinţi arhiereu, nu mă lasă a mă îndoi aceaia: că, măcar că Patachi au hirotonit a doao oară pre cei hirotoniţi de Dositheiu Ţirca, altă zăhăială nu au avut nemica de la împărăţie, ba, după ce s-au făgăduit lui Patachi că nu va mai hirotoni pre clirici ai eparhiei lui, fu aşezat cu treabî bună în Maramorăş, unde de mai multe veacuri era loc de episcop, şi acolo vieţui pănă la moarte, ca episcop unit şi, după moartea lui Patachi, iarăşi au început a hirotoni pre preoţi de Ardeal. Aceaia despre Patachi, mai din mulţi bptrîni am auzit, că de cei ce avea greaţă de făcuta unire otrăvit, au murit în drum. / <92> Că sîmţîndu-se el a fi otrăvit, au strigat cătră cociş să mînă tare caii, ca să ajungă mai curînd la sălaş, ci cînd au ajuns acolo, se află mort în rădvan. R. 4. STATUL UNIREI DUPĂ MOARTEA LUI IOANN PATACHI PĂNĂ LA IONANN INOCHENTIE CLAIN. Nu puţini, cum am spus mai sus, era întră romîni, carii avea acum greaţă de făcuta unire cu Beserica Romei, însă nemica nu au vărsat afară pănă ce nu luară a treia scandălă dintru aceaia că murind vlădica Ioann Patachi, măcar că romînii avea din neamul lor / [133] doi vicari, cum se zic, ghenerali, totuşi, puterea şi stăpînirea preste clir şi preste toţi romînii, în cele duhovniceşti, fiind scaonul arhieresc lipsit de vlădică, fu prăvălită la patărul rector al iesuviţilor din Cluj, carele vru a se titula şi a se numi Preacinstit, Prinţipal şi Prelat (Reverendissimus, Principalis et Praelatus) al romînilor. Cu întîmplarea aceasta mulţi dintră romîni crezînd că nu numai strămoşasca lege şi tocmala cea besericească, de carea pănă astăzi foarte sînt alipiţi cu inima romînii, aşa şi cît de umbră, în treaba aceasta, încă se sparie, se va schimba în lege şi în tocmală lătinească sau popistăşască, ci şi acela vifor nălucindu-şi că se apropie, cît, precum mai demult pre superintendentu calvinilor, aşa, de aci înainte, pre pater rector al iezuviţilor, protopopii romînilor rădicat în scaon vor fi siliţi a-l duce pre umeri în sobor şi cunoştinţelor se va face silă, mulţi zisei, dintră uniţii romîni nu numai mireni, ci şi preoţi, socotea că mai bine va fi de, cu bună vreme, să rumpă unirea cea cu beserica Romei făcută, / <93> decît strămoşeasca lege şi tocmală să o sufere a se schimba. De aciia, dacă mai nainte numai cîte unii, şi pre cîtinel, şi mai mult cu cîrtirea decît cu fapta s-au împrotivit făcutei uniri, acum cu gloata şi cu larmă au început a scădea de la unire, ba încă şi silă a face celora ce vrea să rămînă în unire; carea din mai multe locuri ale faptelor săborului mare celui în anul 1728, din poronca patărului rector al iezuviţilor, în Coloş-Monoştor adunat, mai vîrtos din sessia 1, nuărul 2, se vedereşte. Preţ lucrului socotesc a fi să descriu aci faptele soborului aceluia din orighinal, carele îl am a mînă, că nu puţină lumină aduc istoriei besericei romînilor ceii din veacul acela. / <94> Întru adevăr, cumcă iezuviţii, şi mai vîrtos theologii cei de lîngă vlădica uniţilor, asemenea iezuviţi de lege lătinească, / <95> au ispitit să facă schimbare în tocmelele cele besericeşti ale uniţilor romîni, de acolo nu întunecat [134] se culege că clirul / <96> unit, cum ne înveaţă faptele soborului mare celui la anul 1739, maiu 25, în Blaj adunat, în carele, afară de Nicolae Pap de la Beia, / <97> gheneral-vicariu al uniţilor şi protonotariu apostolicesc, au fost treizeci şi cinci de ptotopopi, cu prilejul introducţiei theologului Nicolae Ianoşi, la numărul 5, întru acesta chip îşi înoiaşte protestaţiia; „Cele patru puncturi care cuprind sfînta unire pururea şi nelăsat cinstitul nostru clir le va păzi şi le va ţinea, iară la mai multe cu nici un steamăt să nu se silească“. Şi la numărul 6, „Legea canonicească, ce se zice pre romînie, Pravila, afară de acele care s-ar afla a fi împtotiva sfintei uniri, să rămînă în puterea sa şi după aceaia să umble judecăţile“. / <98> R. 5. MAI ÎNCOLO SE CUVÎNTĂ DESPRE THEOLOGUL CEL DE LÎNGĂ VLĂDICA ROMÎNILOR ÎN ARDEAL. Şi că theologul cel în coastele vlădicului romînilor pus, nu totdeauna au fost vlădicului credincios, sau clirului uniţilor voitoriu de bine, din faptele aceluiaşi, săbor se vedereşte, unde la numărul 8, aşa grăiaşte clirul cătră theologul Nicolaus Ianoşi: „Detornica omenie, atît cătră prealuminatul domnul vlădica, precum şi cătră c. clir, şi în publică şi în privat, să o ţină“. Şi la numărul 12: „Mult cinstitul părinte theolog înştiinţări păgubitoare şi pre ascuns, care sînt spre răul cinstitului clir, plecate, nimărui să nu trimită, nice împreună-înţelegeri de acest feliu cinstitului clir stricătoare cu domnii ţărei să nu aibă, ci să se înţeleagă cu prealuminatul domnul vlădica şi cu c. clir“. Carea ce însemnează alta, fără că se temea clirul să nu pată ce au fost mai păţit ? Ba încă, cu vreme, la atîta au ajuns lucrul întră vlădica şi întră theolog, cît vlădica au fulgerat [135] afurisanie asupra theologului său, precum arată Decretul lui Inochentie Clain, vlădicului uniţilor romîni din Ardeal, în 9 zile a lui aprilie a anului 1747, din Roma cătră Ioan Sacadati, protopopul Blajului, trimis, carele din orighinalul de la poşta-meşter Nicolae Sacadati din Sas-Reghin, fiiul lui Ioann Sacadati, protopopului din Blaj, mie dăruit, îl descriu aci. <99> Şi împreună că, cu mare putere au fost într-armat dintru acele care în faptele zisului săbor din anul 1739, numărul 3, cu aceste / <100> cuvinte se areată: „Poate, zice, să se întîmple şi aceasta, ca unii dintră preoţi, sau pentru neascultarea sa, sau pentru alte greşeale, / <101> să se pedepsească de la protopopii lor şi de aceaia, după datina sa, sau prealuminatului domnului vlădică, sau titulatei părinţiei voastre stîngaci să spună lucrul. Deci, părinţiia voastră multcinstită, înainte de a te înştiinţa drept de la protopopul locului, de nemica să nu te prinzi, ba; de s-au dat plîngerea în scris, scrisoarea aceaia să o trimiţi la protopopul locului, sau, de va fi lucru mare, pentru mai încolo înştiinţare şi a lucrului cercare, la vicariu, altmintrea niciodată nu vor avea capet zăhăelele şi înştiinţările cele stîngace“. Şi la numărul 9: „să nu te împrotiveşti, ba, în cît se va putea, să stai ca cei ce vin la hirotonie, să se hirotonească, unde e de lipsă avînd / <102> alte cele ce sînt de lipsă, ca să nu fie siliţi, cu scandălă sfintei uniri, a ajunge la shismatici“. Deci, fiind aceşti de lege lătinească la romîni theologi şi ghenerali-auditori a tuturor causelor, în coastele vlădicului puşi, era neştiutori de pravila şi de tocmelele Besericei ceii greceşti, vrea după pravila şi după tocmelele Besericei ceii Lătineşti să păşească întru judecare, de oară ce fieştecarele, după meşteşugul carele îl ştie, după acela lucră. Pentru aceaia nu e de a se mirare că theologii aceia s-au ispitit a schimba tocmelele romînilor şi a le face lătineşti. Cu carea s-au întîmplat cît, pănă au fost acel feliu de theologi lîngă [136] vlădica uniţilor romîni, nu numai puţin rod au putut aduce propoveduirea uniţilor bărbaţi spre întărirea unirei, ci pre urmă partea cea mai mare a romînilor cu totul lăsară de unire. R. 6. STATUL UNIREI ÎN ZILELE VLĂDICULUI IOANN INOCHENTIE CLAIN. Lui Inochentie Clain, îndată cît se aşeză în scaun, aceaia îi fu grija cea mai mare, ca turburarea ce se stîrnise întră romîni, în vremea stăpănirei patărului rector de la Cluj, să o alinieze. De unde, de rădăcină se apucă ca să o smulgă: fece rînduială ca legea şi toate tocmelele Besericei Răsăritului pretutindene curat să se ţină; pentru aceia, de au ispitit ceva iesuviţii schimbare să facă întru tocmelele cele mai nainte întră romîni ţinute, aceia întru nemica să fie, şi toţi la cele vechi obiceaiuri să se întoarcă. Care a lui spre legea grecească rîvnă pre toţi cei ce s-au fost tras sau sta să se tragă de lîngă unire, îi îmblînzi şi le scoase / <103> frica aceaia din inimă, carea o avea, să nu li se schimbe legea cea vechie. În urma acestora prinse a pune theologului hotar, ca nemica din obiceaiurile şi tocmelele cele popistăşeşti să nu cuteze a vîrî întră romîni. Lîngă aceste, fiindcă cădinţele şi scuteala care le dăruise împăratul Leopold să le aibă preoţii cei uniţi, întocma cu clirul cel lătinesc şi cu celelalte legi priimite, atîtea împrotiviri avea a suferi, aci în ţeară, de la aceia carii pizmuia să fie preoţii romîneşti scutiţi şi cinstiţi ca preoţii altor neamuri, cît dorul bunei împărăţii puţin rod făcuse pănă aci, începu des a merge la Beciu, a plînge şi a se ruga la înălţata curte, de unde multe moşii şi scutele dobînd preoţilor romîneşti. Nice nu se lăsă pănă nu văzu întru Articulii ţării, în anul 1744, priimită unirea şi clirul uniţilor, [137] carea, de nu se vrea face atuncea, nu ştiu ce ar fi rămas uniţilor preoţi, în vremea stăpînirei vlădicului celui de acum. Cu unele ca aceste se făcu foarte  iubit tuturor romînilor, şi pentru aceaia pre toţi îi ţinea întru linişte, cît, măcar că în zilele acestuia, la anul 1742 au venit oarecare călugăr săhastru, cu numele Ilarion, ce avea veste de om sfînt, cît şi astăzi îi zic romînii sfîntu ! şi au propoveduit aici, în Ardeal, fără frică neunirea, totuşi nu s-au tulburat liniştea cea prin vlădica Inochentie Clain căştigată. Iară, după ce iubitoriul de neamul său, preabun vlădică Inochentie prin grea goană, despre carea mai pre larg vom grăi unde vom cuvînta despre faptele vlădicilor uniţi din Ardeal, fu silit a fugi la Roma, de unde nu s-au mai întors, grea turburare urmă întră romînii din Ardeal. Înitarea zisului săhastru în Ardeal, aşa o povesteşte o scriptură lătinească care o-am aflat în protocolul vlădicului / <104> Inochentie Clain, din carele mai multe, de aci înainte vom descrie, în Istoria / <105> aceasta. Fu adusă, zice, la protopopul Gheorghie Pop, în Dobra, o epistolă, din marginea Bănatului, iscălită de ober-cnesul Petco şi trimisă în Dobra la viţe-ductorul, în carea se scriia că după doao-trei ceasuri va să vină acolo un săhastru, căruia numai sălaş să-i rănduiască, că de altele nu are lipsă şi să spună protopopului locului ca să iasă cu litie înaintea săhastrului şi aşa să-l petreacă la rănduitul sălaş. Ci, protopopul răspunse viţe-ductorului că, de vreme ce nu are poruncă de la mai-/ <106> marii săi, nice nu [138] ştie cine e acela, nu-i va face acea cinste. Într-aceaia veni săhastru de mulţi călăreţi şi pedestraşi încungiurat şi întrînd la sălaşul rînduit, mulţi din norod se adunară acolo a-i săruta picioarele şi mîinile. După aceaia, săhastrul prin tălmaci (că el, spun că nu ştie altă limbă fără cea sîrbească) începu a grăi cătră norod, că foarte rău îi pare că atîtea suflete, cîte priveşte înaintea sa, vor să piiară în veci, însă nu atîta îl doare de sufletele aceste, precum de pruncii de carii au a creşte în unirea aceasta. Şi altele, mai multe, au grăit de aceste; şi spunea descoperirile cele avute de la Născătoarea de Dumnezeu carea în toate zilele i se arată, precum şi în cătî cinste l-au avut pe el totdeauna craii şi boiarii; pentru aceaia pre protopop, căci nu i-au făcut poftita cinste, l-au blăstămat. A doao zi fiind duminecă, i-au adus aminte norodul că e vremea de a merge la beserică, iară el răspuns că are poruncă de la Născătoarea de Dumnezeu astăzi să nu între în beserică. Şi aşa, din Dobra s-au dus în Deva şi mai încolo. Om au fost de mijloc la stat săhastru acesta, cu barbă mică, negru la faţă şi perit. Nice nu priimea sau mînca alte bucate fără legumi, totuşi bani spun că avea mulţi. Fost-au şi în Bălgrad săhastru acesta Visarion, unde mama lui Visar carele după aceaia au trăit şi au murit în Blaj, fiind grea cu Visar, zisul săhastru i-au prorocit că va naşte fecior şi i-au poruncit să-i pună numele Visarion, de pre numele lui; şi fecior au născut, dară nu i-au putut născutului acestuia dăru împreună cu numele şi înfrînarea sa săhastrul, că lui Visar pănă la moarte i-au fost plăcut vinul. Săhastrul Visarion au avut carte pasuală de la Arsenie al patrulea, patriarhul  Ipecului, în 12 zile a lunei lui fevruarie anului 1742, din Carloviţi, în limba sîrbească, dată şi prefăcută pre / <107> limba lătinească de secretariul aceluiaşi patriarh. Întru aceasta se spune că Visarion e născut din Bosnia, însă părinţii lui acum / <108> sînt lăcuitori [139] în Croaţia şi cumcă înainte de doi ani au fost el la Ierusalim şi acum iarăşi cugetă la Ierusalim să meargă. De oară ce la Carloviţi niciodată nu au fost patriarhie, ci numai mitropolie, pentru răschirarea lucrului căci Arsenie în mai sus descrisa carte cea a lui Visarion dată s-au iscălit patriarh, nu neplăcut lucru mi se pare că voiu face cetitoriului, de voiu spune aci întîmplarea mai sus-lăudatului Arsenie, cu carea au ajuns el a se aşeza în Carlovăţ. În Albania sau ţeara arnăuţilor, întră Scodra şi întră Antibar, iaste un sat chiemat Ipechia, unde mai demult au fost vestita cetate Dioclea. În mănăstirea cea de acolo are scaonul său arhiepiscopul care s-au obicinuit a se chiema pre sine şi patriarh. Fiind răsboiu întră împăratul romînilor Carol al şaselea şi întră turci, mai sus-lăudatul Arsenie Ivanovici, patriarh în Ipechia, au ţinut parte împăratului Carol; pentru care pricină fu pus la închisoare de turci patriarhul. În carea prinsoare fiind, un turc priiaten lui, îl descoperi pre ascuns şi aşa i-au eşit judecata, ca să-l tragă în ţeapă. După carea înştiinţare se rugă Arsenie de başa, ca să-l sloboadă să meargă la mănăstirea sa, pentru ca să se la, să se spele pe trup; ci, nu voi başa să-l sloboadă. Totuşi, pănă la urmă, după rugarea muerei sale, îl slobozi başa pre vreme de doao ceasuri. Arsenie, cum ajunse la mănăstire, adunîndu-se şi alţii pre lîngă dînsul bine armaţi, se sui călare şi o luo încoace. Başa văzînd că nu vine patriarhul după doao ceasuri, şi oblicind că au dugit, au mînat armaşi după dînsul; ci, cei de lîngă patriarhul, după ce fură ajunşi de trimişii turci, au ţinut răsboiu cu turcii, pre carii îi şi învinseră. Aşa Arsenie, la anul 1737 au eşit cu norocire încoace, nu numai cu aceia cu carii pornise din Ipechia, ci au scos şi mulţime de arnăuţi de legea popistăşească cu [140] mueri, cu prunci cu tot, din / <109>  carii s-au făcut doao sate milităreşti în Srem, aproape de Mitroviţi, anume Rtcovţi şi Nichinţi; aceşti arnauţi se chiamă clementini. Aceste mi le-au povestit bătrînul preot Vasilie Protici carele acum şede în Buda. Iară el le-au auzit din gura preotului Simeon carele fusese soţ de fugă patriarhului Arsenie din Ipechia. Acel popa Simeon carele acum nu slujea liturghie pentru că în mai sus-spusa fugă, în carea oamenii patriarhului Arsenie se loviră cu turcii, el omorîse vro cîţiva turci, de multe ori în casa tatălui lui Vasilie Protici venind povestea paţina patriarhului Arsenie şi fuga lui de la Albania încoace. Pre tatăl lui Vasilie protici încă mai sus-lăudatul Arsenie au venit încoace şi frate-său, protopopul Andrei, tatăl lui Iosif Şacabent, fostului episcop de Vîrşeţ; împreună au venit şi protodiaconul Ioann Gheorghievici, carele după aceaia au fost mitropolit la Carloviţ. Ci, să ne înturcăm la Visarion Săhastru. Pre acesta şi astăzi îl pomenesc romînii în Ardeal supt nume de sfînt. Însă, despre sfinţenia lui, nu fără dreptate, mi se pare, ne putem îndoi. Că iubirea aceaia de cinste şi pofta ca să-i iasă cu litie înainte, şi laudele acele, că craii încă (nu pot pricepe unde să se fi putut el tîlni cu vrun craiu, ca să fie cinstit de dînsul) l-au cinstit pre el şi că Născătoarea de Dumnezeu în toate zilele i se arată ş. c., nu pot sta într-un loc cu sfiinţenia. Iară aceaia, cumcă vlădica Inochentie Clain s-au întîlnit cu săhastrul acesta şi l-au învins cu disputaţia pre vlădica, întră poveştile cele băbeşti se cade a se număra. Că, de vreme ce săhastru Visarion au fost sîrb şi nu au ştiut altă limbă fără cea sîrbească, cine nu vede că au fost om prost şi fără de învăţătură. Iară [141] Inochentie Clain au fost vlădică harnic, bărbat iscusit în toate părţile şi theolog / <110> mare; ba,  în vremea aceaia,cînd au umblat Ilarion în Ardeal, Clain nici nu era aci, ci în Beciu, pentru trebile clirului şi a neamului romînesc. Aceaia încă se cad să însămnăm, că în anul 1743 întorcîndu-se toamna vlădica Clain din Beciu şi înţelegînd romînii că, măcar cît au lucrat vlădica ca să se lapede theologul popistaş de lîngă el, totuşi, iară, după porunca împărătesei, fu pus în coastele vlădicului, şi multe din cele ce ceruse vlădica pentru fericirea romînilor fură îngropate întru adîncul tăcerei, ba încă fu oprit vlădica să nu mai meargă la Beciu şi fu urzită goană asupra lui, s-au măhnit şi începură a se lăsa de unire, mai vîrtos în părţile Orăştiei, pre unde umblase săhastră Ilarion. R. 7. STATUL UNIREI ÎN ZILELE VLĂDICULUI PETRU PAVEL ARON. După ce Inochente Clain rămînînd la Roma s-au lăsat de vlădicie, silit de împărăteasa Maria Theresia, au încăput în locul lui Petru Pavel Aron de Bistra. În zilele acestuia, pre la anul 1759, fiind romînii scîrbiţi de goana ce o-au pătimit vlădica Inochentie Clain, au venit un călugăr din Ţeara Romînească, cu născuta romîn ardelean din Cioara de loc, om nu cu blîndeţe, cum fusese Ilarion, ci de fire aspră şi turburată, şi au început a propovedui neunirea întră mocani, nu numai cu gura, ci şi cu boata, întărîtînd prostimea mai îrtos asupra preoţilor celor uniţi, ca să-i scoată din căsi cu [142] toate ale lor şi să-i ducă întră hotaă. Drept, sofronie acesta fu alungat înapoi, în Ţeara Romînească, dară răul cel de dînsul pornit, au rămas în Ardeal, cît fu de lipsă să trimită împărăteasa pre gheneral Bucov cu un reghement de armaşi, spre / <111> aşezarea purcesei turburări. Cum ziseiu, Sofronie au dat început turburării întră mocani, iară spre Murăş în sus au întărit neunirea mai vîrtos oarecarele preot Ioann din Sad. Pre acesta, pentru că s-au fost hirotonit preot în Ţeara Romînească, preste poruncile împărăteşti, l-au fost tuns vlădica Aron. De unde, precum şi din ire era om inimos şi îndrăzneţ, măniindu-se au venit în varmeghiia Turdei, în sat Pogăceao, şi fiind în vecinul sat Sînpietru tîrg mare de ţeară, acolo, în tîrg făcîndu-şi chip de amvon înalt au început a propovedui neunirea şi a grăi cu batjocură încă în verşuri, nu numai de uniţi şi de catholici, ci şi de calvini, cum mi-au spus aceia carii au fost de faţă şi l-au auzit grăind. Se adunară la dînsul gloate de romîni, a-i auzi ca pre un sfînt, precum îl şi numea, cît [143] deregătoarele varmeghiei, fibirău, viţişpan, şi alţii fiind acolo în tărg, n-au cutezat să-i facă alta, fără au trimis doao solgăbirao la dînsul, să-l întrebe cu ce putere face aceste, cărora cu batjocură le-au răspuns. Aceasta mi-o au povestit unul dintră acei doi trimişi, anume Endeş Peter solgăbirăul.  Acest popa Ion, pentru că îl tunsese vlădica, cum am spus mai sus, ci şi el după aceaia ş-au dat poreclă de Tunsu, măcar că porecla lui cea adevărată era Molnar, acesta, zisei, întorcîndu-se pre noapte la Pogăceao, protopop Gheorghie de la Maroş-Vaşarhei şi protopop Daniil de la Uilac uniţi, sculînd cătane împărăteşti şi alţii, au mers în noaptea aceaia la Pogăceaoa, ca să prindă pe Tunsu carele era săluit la un nemeş romîn.Acolo mergînd zişii protopoi cu cătanele carii, cum mi-au spus Endeş Peter solgăbirăul, au fost cu numărul 20 şi cu ceialalţi pe casa nemeşului, s-au întîmplat şi moarte, că tocma stăpănul casei fu împuşcat. Vestea aşa au eşit, că protopop Daniil l-au împuşcat, pentru că / <112> protopopul Daniil purta pistoale, în vremile acele. Ci, mai sus-pomenitul solgăbirău carele şi acolo au fost faţă, măcar că acum era cu mănie nu de mijloc asupra lui protopop Daniil, totuşi, odată aducîndu-i eu aminte că oamenii aşa vorbesc, că protopop Daniil să fi împuşcat pre nemeşul acela, cînd fu prins Tunsu, îmi răspunse că nu e adevărat, ci o cătană au slobozit din tindă puşca asupra lui, nu după alt sămn, fără după graiul lui carele striga din casă fiind uşa închisă, şi singur după acest semn trecînd plumbul prin scîndura uşei, măcar că era mai mulţi oameni în casă, au nemerit tocma în stăpînul casei. [143] / <120> PARTEA II. Despre ierarhia romînilor. / <142> CAP. II. DESPRE ARHIEPISCOPIIA ŞI MITROPOLIIA ROMÎNILOR ÎN ARDEAL. R. 1. ARHIEREUL ROMÎNILOR CEL DIN ALBA IULIA SAU BĂLGRAD ÎN ARDEAL, ÎNAINTE DE A SE UNI ACEAIAŞI ROMÎNI CU BESERICA ROMEI, AU FOST ARHIEPISCOP ŞI MITROPOLIT. Patru hrisoave autentice de a crailor ungureşti am a mînă, unul al craiului Mathias, din anul Domnului 1479. Altul, al craiului Uladislaus, din anul 1491. A treilea a aceluiaşi craiu din anul 1494. A patra, iarăşi al aceluia craiu din anul 1498. Fiindcă aceste sînt date în partea protopopilor şi ne aprind lumină spre ceaia ce căutăm în capul acesta, precum mai jos vom vedea, am socotit să le descriu aci pre larg, cum sînt autenticate. / <143> Cum că arhiereul romînilor cel din Bălgrad au fost arhiepiscop şi mitropolit, singure cărţile romîneşti cele vechi, prin / <144> luterani şi prin calvini tipărite în Adeal, încă de ajuns vădesc. Iaste o Căzanie romînească, în zilele prinţipului Ardealului, Hristoforus / <145> Batori, [145] în anul 1580, în Braşov, de sasi tipărită. În titula şi în uvîntarea-înainte a căzaniei aceştiia, Ghinadie, cel pre acele vremi / <146> arhiereu romînilor în Ardeal, se zice arhiepiscop şi mitropolit a tot Adealul şi a ţinutului Varadului, adecă a Oradei/ <147>-Mare. La anul 1641, în zilele prinţipului Gheorghie racoţi s-au tipărit la Bălgrad o Căzanie. Întru aceaia Ghinadie carele s-au rugat de prinţipul pentru tipărirea cărţii aceştiia, se zice arhimitropolit. Asemene, Orest, următoriul lui Ghinadie, în vremea căruia, după moartea lui Ghinadie, s-au tipărit cartea aceasta, se zice arhimitropolit. La anul 1651, în zilele aceluiaşi prinţip, s-au tipărit Psaltirea cu chieltuiala şi cu porunca aceluiaşi prinţip al Ardealului, de pre jidovie întoarsă pre romînie. Acolo, în predoslovie, aşa grăesc cătră Gheorghius Racoţi calvinii cu a cărora nevoinţă s-au dat la tipariu psaltirea aceasta: „Acestea toate văzîndu-le şi şi luîndu-le aminte, Măriia-ta, milostive craiu, foarte dumnezeiaşte şi spre mare lauda lui Dumnezeu ai poruncit noao, slugilor Măriei-tale, împreună cu Simeon Stefan, mitropolitul din scaonul Belgradului“ ş.c. Şi în Testamentul cel Nou ce fu tipărit din porunca şi cu chieltuiala prinţipului Gheorghie Racoţi, la închinarea sau cu dedicaţia cărţii, / <148> iaste iscălit: Simeon Stefan, arhiepiscop şi mitropolit a Scaunului Bălgradului, a Vadului şi a Maramorăşului. [146] Predosloviia Molitvenicului care s-au tipărit în zilele prinţipului Apafi Mihaiu, la anul 1689, întru acesta chip începe: „Cătră preaosfinţitul şi în Hs. luminatul, VARLAAM, arhi-episcop şi mitropolitul Sfintei mitropolii a Belgradului, al Vadului, al Silvaşului, al Făgăraşului şi al Maramorăşului şi al episcopilor din Ţeara Ungurească“. Pre urmă, întru închinarea Ceaslovului celui la anul 1696, în Sibiiu tipărit, Theofil se zice mitropolit Belgradului, al Maramorăşului şi a Silvaşului ş.c. Vederit dară lucru iaste din cărţile cele romîneşti de demult tipărite că arhiereul romînilor cel din Belgrad în Ardeal, înainte de a se uni romînii cei din Ardeal cu Beserica Romei, au avut titulă de arhiepiscop şi de mitropolit. Ci şi alte documînturi spre lucrul acesta sînt. R. 2. ACEAIAŞI SE ADEVEREAZĂ MAI ÎNCOLO. În zilele arhiereului din Bălgrad, Athanasie, carele cel dintîiu urzita de Theofil, cel ce înainte de Athanasie au şezut pre scaonul arhieriei Bălgradului, unire cu Beserica Romei o-au făcut, Ioann Constantin Brancovan, prinţip împărăţiei romanilor şi a Ţărei Munteneşti vodă, au dăruit o moşie din Ţeara Romînească arhiepiscopiei Bălgradului în Ardeal, care dăruire şi cu scrisoare o-au întărit. Scrisoarea aceaia o-au dat lăudatului prinţip şi vodă în limba romînească, iară după aceaia fu prefăcută şi în limba / <149> lătinească. Neavînd eu amînă fără cea în limba lătinească scrisoare, nu pot singură aceaia să o cetesc aci. [147] Martinus Sent-Ivani carele la anul 1703, din porunca lui Leopoldus Coloniţ, primatului de la Strigon, au scris o Dissertaţie şi o-au dat la tipariu, pre mai sus-lăudatului Athanasie fără nici o îndoială îl numeşte arhiepiscop romînilor din Ardeal. Cuvintele lui vezi-le mai sus, partea I, cap. 4, R. 2. De oară ce dară zisa Dissertaţie din porunca celui preste toate besericile popistaşilor celor din crăimea ungurească mai-mare s-au dat la publică, urmează că popistaşii nicidecum, ca de un lucru prea cunoscut, nu s-au îndoit pre acele vremi cumcă arhiereul romînilor cel din Bălgrad, în Ardeal, înainte de a se uni romînii aceia cu Beserica Romei, au avut titulă şi vrednicie de arhiepiscop. De aciia vlădica romînilor celor din Ardeal, baronul Inochentie Clain, fiind în Roma, în scrisoarea cea din 15 zile a lui iulie anului 1747 / <150> cătră Ioan Sacadati, protopopul din Blaj, dată, gemea zicînd: „Scaonul acesta au fost arhiepiscopesc şi se face scaon episcoesc. Ce adaogere dară are beserica mea ? carea iesuviţii vreau să o prădeze, să o robească şi de rodurile fundaţionale să o despoae“. Ci, voiu aci, toată cartea aceaia din original, carele / <151> îl am a mînă, să o descriu, pentru că mai multe lucruri cuprinde în sinul său, cu care mult se răsfiră istoria besericei romînilor din Ardeal cea din veacul acela. Drept aceaia, vrednică iaste să iasă la lumină. / <152> Asemene, vlădica Clain, în scrisoarea cea cătră clirul său, în sărbătoarea Sfîntului Vartholomeiu, în anul 1747, din Roma dată, carea e în Protocolul 2, faţa 71, zice că beserica romînilor din Ardeal au fost scaon arhiepiscopesc şi după priimirea unirei, împrotiva canoanelor fu scoborîtă la scaon episcopesc. Ba şi cătră papa Venedict 14, acelaşi vlădică grăiaşte ziînd că împrotiva scutirei tuturor besericilor Răsăritului celor unite şi a celor lătineşti, beserica aceasta, care mai nainte au fost scaon arhiepiscopesc, [148] după priimirea unirei fu scărită la scaon episcopesc. Protocoli 2, faţa 19. Ladislaus Ceachi şi Hristoforus Paşco carii era curatori ai Ţărei Ardealului în Ţarigrad, la Curtea împăratului turcesc, în scrisoarea cea din anul 1681, carea e descrisă mai sus, în partea I, cap. 4, R. 1, pre Sava, carele au fost mai înainte de mai sus zisul Varlaam arhiereu romînilor din Ardeal, îl numesc cu titulă de mitropolit. Pre acelaşi Sava şi Ioann Raici, arhimandritul sîrbesc, în istoria sa cea în limba slovenească întocmită, tom. 4, cap. 5, R. 6, îl chiamă mitropolit. Ba şi preanvăţatul analista unguresc, Gheorghius Prai, în cartea ce se chiamă Specimen Ierarhie Ungarice, tom. I, unde cuvîntă despre episcopiia Muncaciului, pre arhiereul romînilor din Bălgrad în Ardeal îl cunoaşte, înaintede a se uni romînii aceia cu Beserica Romei, / <153> a fi fost arhiepiscop. Acoloşi răciteşte şi cartea cea de Simeon Stefan, arhiepiscopul Bălgradului, a Vadului, a Maramorăşului şi a tot Ardealul lui Parthenie, episcopul Muncaciului, pre carele însuşi l-au sfinţit episcop, în anul Domnului 1651 dată, carea aşa sună: / Acesta ce se numeşte  în cartea aceasta Stefanus Simonovicius iaste acela Simeon Stefan sau Stefan Simon carele au urmat lui Ilie Forest, în scaonul mitropoliei Bălgradului în Ardeal. Despre care pre larg grăieşte hrisovul cel de la Racoţi carele l-am citit mai sus, partea 1, cap. 4, R. 1. [...] / <171> [149] CAP. III. DESPRE EPISCOPIILE ROMÎNILOR CELOR DINCOLO DE DUNĂRE. / <180> R. 10. TOATE EPISCOPIILE DIN DACHIA DE MIJLOC AU FOST ROMÎNEŞTI. Fiindcă în zilele lui Aurelian, după trecerea romanilor din Dachia Vechie în Dachia de Mijloc, lăcuitorii Dachiei de Mijloc au fost romîni, nu poate fi îndoială că toate episcopiile cele din dachia de Mijloc au fost ale romînilor. Din care Protoghen, episcopul Sardichei, cu Hosie cel de la Corduba Ispaniei au ţinut locul cel de frunte în Săborul de la Sardica, cum mărturiseşte Sozomenus, în Cartea 3, cap. 121, cu aceste cuvinte: „Hosius şi Protoghenes carii atunci era episcopii Apusului ce se adunase la Serdica, locul cel de frunte ţinea“. / <181> Cum văzum din Sozomenus, Protoghen, episcop romînesc din Dachia de Mijloc, se număra întră episcopii Apusului, adecă întră aceia carii sînt supuşi patriarhului de la Roma, că toate ţinuturile acele în care era romînii, mai demult s-au ţinut de patriarhia Romei vechi, ba la Ţarigrad nici nu era în veacurile acele patriarh, ci întîiu şi întîiu, în Săborul al doilea a toată lumea i se dede episcopului de la ţarigrad cinstea aceaia, [150] şi apoi Săborul a toată lumea cel de la Halchidon îi dărui şi putere. Nu poate fi dară îndoială că în veacurile cele dintîiu romînii toţi au fost supuşi patriarhului Romei vechi. De unde, măcar că întru acele veacuri nu era întră creştini acea împărţire de legi, ca unii să se zică de lege lătinească sau romană, alţii, de lege grecească, totuşi, precum în toate besericile cele supuse patriarhiei Romei vechi, afară de cele de limbă grecească, se slujea cele sfinte în limba lătinească, aşa şi romînii nu numai afară, întru cele politiceşti, ci şi în beserică, nu altă limbă întrăbuinţa, fără cea lătinească, carea e limba neamului lor. Carea şi de acolo se întăreşte, că toţi episcopii romîneşti ai Misiei de Jos adunaţi în Săbor nu ştiură întru altă limbă, prin scrisoarea sa, să vorbească cu împăratul grecesc, fără în limba lătinească.  Ce schimbări apoi s-au întîmplat în lucrul acesta, vezi Dissertaţiia cea mai sus arătată. Şi, de ce lege au fost romînii după ce s-au escat anumirea cea de lege grecească şi de lege lătinească, vezi mai sus, partea 1, cap. 2. Şi aceaia, cum, după orbecare nu de puţini ani, cu limba cea slovenească prin besericile sale, romînii iară ş-au băgat limba sa cea romînească în beserică, am arătat în Disertaţiia mai sus zisă. Aci nu mă pot ţinea să nu grăesc de scălciatul, sumeţ şi tocma nesuferit sfat al grecilor. Sfînta Scriptură, adecă Tistamîntul / <182> cel Vechiu şi cel Nou, carea e tocma de la Duhul Sfînt însuflată, sfinţii părinţi şi sfintele săboară niciodată n-au poftit de la neamur, ba vrînd a întoarce pre limba sa Tistamîntu Vechiu de pre jidovie, în care limbă s-au scris întîiu, sau Tistamîntu Nou de pre grecie, în care limbă l-au scris apostolii şi evanghelistii, neamurile acele să-şi schimosască limba sa cea firească şi să o prefacă după alăsuirea limbei sau aceii [151] evreeşti sau aceii greceşti, ci singur aceaia au voit, ca înţălesul să se ţină întreg, ori în ce limbă. Iară grecii aşa vreau, ca cărţile cele besericeşti care mai vîrtos niscari călugări greceşti fieştecarele cum au priceput, după talantul său, le-au alcătuit, cînd se întorc pre altă limbă, aşa să se întoarcă, cît nu numai înţelesul cel cuprins în cărţile acele să se ţină, ci şi ţesetura cea dinlontru a limbei greceşti. Carea, de se va face, fieştecarele vede că limba aceaia întocmindu-se dup cea grecească, se schimoseşte şi îşi pierde firea ei. Aşa s-au întîmplat limbei ceii sloveneşti. Carea ţinînd întru întoarcerea cărţilor celor besericeşti de pre grecie, ţesetura şi însuşirile limbei greceşti, tocma i se sparse sintaxa şi firea şi i se fece limbă deosebită de cum era mai nainte, limbă carea niciodată n-au fost în gurile slovenelor ghinte, limbă carea nu se poate zice slovenească, ci greco-slovenească. Pentru aceaia iaste întucenacă, greao şi pre puţini se află întră ghintele slovene carii să o înţăleagă cum se cade. Diript aceaia întîrzie ştiinţele a păşi înainte întră sloveni, că limba cea de obşte, în carea ar putea procopsi toţi nu s-au nevoit a o poli, ba ruşii din Ţeara Ungurească, carii ştiu ceva întru alte limbi, a sa cea de obşte o urgisesc, ba încă le iaste ruşine de dînsa. Pentru aceaia în conzistoriul lor cel episcopesc, causele carii sînt şi întră oamenii neamului său, su toate documenturile niciodată în limba sa cea rusască, ci sau în cea lătinească, / <183> sau în cea ungurească le scriu. Întru carea cu atîta sînt mai nevrednici de apărare, că la aceaia nimene nu-i sileşte, ci singuri ei, din bună-voia lor, pun piiadecă deşteptărei neamului. Romînii, precum Sfînta Scriptură, aşa şi cărţile cele besericeşti le-au întors pre romînie, după firea [152] limbei romîneşti, numai de aceaia grijindu-se, ca înţălesul să rămînă între. Pentru aceaia sintaxa şi toată ţesătura cea dinlontru a limbei romîneşti au rămas nesmintită, cît fieştecarele romîn, în cît se atinge de limbă, le poate înţălege. Nu are lipsă romînul să înveţe altă gramatică în limba sa, singură aceaia care o-au supt împreună cu laptele de la mumă-sa, îi ajunge. Pentru aceaia grecii se mînie cînd aud laudele lui Dumnezeu în limba romînească din cărţile cele besericeşti, auzind limba romînească întreagă, nu schimonosită după grecie. Dară romînilor nu le pasă nemica de mîniia grecească, ci merg înainte a-şi netezi şi a-şi îmbogăţi limba părinţească. Adevărat, limba romînească în stat ca acela iaste, cît, măcar ce ştiinţă se poate da în limba aceasta; cei ce sîmţesc greotate întru aceasta, de acolo le vine aceaia, că nu s-au dat încă a ceti cărţi romîneşti şi mai vîrtos că pănă acum, în limba romînească numai de lucruri de casă, de lucruri de jos, ce care grăesc toate moaşele, au fost deprinşi a vorbi, şi cu alţii şi cu sine. Unde, întru ştiinţele cele înalte nu ne-ar ajunge unele cuvinte, precum grecilor le iaste slobod, în lipsele sale, a se împrumuta de la limba elinească, şi sîrbilor şi ruşilor de la limba slovenească cea din cărţi, aşa şi noi, toată cădinţa avem a ne ajuta cu limba lătinească cea corectă, ba şi cu surorile limbei noastre, cu cea italienească, cu cea frîncească şi cu cea spaniolească. [...] / <192> [153]  CAP. II. DESPRE EPARHIIA EPISCOPIEI FĂGĂRAŞULUI. R. 1. ÎNCEPUTUL EPISCOPIEI FĂGĂRAŞULUI CEII DE ACUM. Nu grăim aci despre episcopiia Făgăraşului cea de demult carea ca cea, pănă au vecuit, supusă arhiepiscopului Bălgradului sau Alba-Iulianului, pănă la capetul sutei 17 au avut loc în titula zisului arhiepiscop şi mitropolit. Mai vechiu iaste începutul episcopiei aceiia decît întră atîtea varvare întîmplări şi schimbări / <193> cu care au avut neamul romînesc a se lupta, să-l putem afla, ci despre începutul episcopiei aceiia a Făgăraşului cuvîntăm aci, la carea au scăzut arhiepiscopiia şi mitropoliia Bălgradului sau a Alba Iuliei. Cum am arătat mai sus, la cap. 2, arhiereul romînilor cel din Alba Iulia sau Bălgrad în Ardeal, înainte de a se uni aceiaşi romîni cu Beserica Romei, au fost arhiepiscop şi mitropolit, pănă tocma şi acel de pre urmă, carele întîiu se fece unit cu tot clirul său, Athanasie, au fost arhiepiscop atunci cînd s-au unit; şi după ce s-au unit încă ş-au ţinut titula cea de arhiepiscop. Vezi zisul cap. 2, R. 2 şi R. 4. Următoriul lui Athanasie, Ioann Patachi, au poftit de la papa ca să canonizască, cum se zice, vlădiciia eparhiei lui. Papa o-au canonizat, cum arată Bula lui din anul 1721, în treaba aceasta dată. / <194> Carea cu ce prilej s-au făcut am spus în partea 1, cap. 4, R. 4. Aşa, arhiepiscopiia Alba Iuliana a hramului Sfintei / <195> Troiţă se fece episcopie a Făgăraşului, supt hramul Sfîntului Nicolae. Cu carea mare scapet pătimi ierarhia romînilor cea de multe / <196> veacuri în Ardeal întemeiată. Că, pre arhiereul acela al romînilor în Ardeal, pre carele mai nainte şi popistaşii îl cunoaştea arhiepiscop, şi craii [154] ţărei ungureşti în publică îl mărturisea arhiepiscop şi mitropolit, cum am adeverit mai sus: cap. 2, după ce s-au unit cu Beserica romei, papa îl blagoslovi să fie episcop. Întîmplatu-s-au aceasta din reotatea şi cu vicleşugul iezuviţilor, au după rugarea episcopului lătinesc Gheorghie Martonfi, ca să nu fie în Ardeal mai cinstit arhiereul romînilor decît episcopul / <197> popistaşilor, au din plăcerea Scaonului Romei, au doară toate fură adunate întru una, nu ştiu. Drept, că unii dintră uniţii cei de acum tare vinovăţesc pre vlădica Ioann Patachi zicînd: Patachi fiind învăţat în shoalele iezuviţilor şi crescut, despre o parte cu tehnele iezuviţilor, despre alta cu acea părere înşelat cumcă nici o episcopie nu poate să fie canonicească carea nu e sfinţită şi blagoslovită de papa să se sfinţească episcopiia Făgăraşului şi nu arhiepiscopiia şi au dobîndit, necumpătata adecă a credinţei sale cătră Scaonul Romei doveadă, mare rău clirului şi poporului romînesc născu. Ci uniţilor acestora eu le răspund să-şi aducă aminte de tocmala cea vechiea episcopilor lătineşti carii, cum se întorcea vrunii din cei de lege grecească la împărtăşirea Romei vechi, îndată încăleca preste ei, cît episcopii cei de lege grecească nu mai avea acea putere şi volnicie carea o avuse întru neunire, ci cu totul atîrna de la voia şi porunca episcopilor celor lătineşti şi numai vicarii era acestora. Aşa episcopul de la Oradea-Mare, aşa episcopul cel rusesc de la Muncaci, aşa episcopul cel unit de la Croaţia, / <198> pănă tîrziu, în zilele preabunei împărătesei Mariei Theresiei fură vicarii supuşi episcopilor celor lătineşti şi cu mare nevoe putu milostiva împărătească de la Scaonul Romei dobîndi ca zişii episcopi să scape de supt robiia episcopilor lătineşti şi să fie episcopi de eparhie. Întru aceaiaşi asuprire era arhiepiscopul din Ardeal cu toţi romînii lui, [155] după făcuta unire cu Beserica Romei. Vezi partea 1, cap. 4, R. 3. Altă mijlocire nice una nu era de a scăpa de încălecarea episcopului celui lătinesc, fără să se canonizască prin papa episcopiia romînilor. [...]. / <210> 3. ÎNTÎMPLĂRILE MĂNĂSTIREI CĂLUGĂRILOR DIN BLAJ. Călugării mănăstirei Blajului nu de mijloc price au avut cu următoriul lui Inochentie Clain, vlădica Petru Pavel Aron, despre o parte pentru că le vătăma cădinţele cele dinlontru ale mănăstirei lor, despre alta că din veniturile cele ce după fundaţiia împărătească li se cădea, îi smintea. La atîta pre urmă ajunse lucru, cît doi ieromonahi din mănăstirea aceaia, Silvestru Caliani şi Grigorie Maior, tocma în Beciu, la Scaonul împărătesc s-au dus pentru apărarea cădinţelor mănăstirei asupra vlădicului Petru Pavel Aron. De unde, ce au dobîndit se va vedea din rescripturile împărăteşti care aci, din arhivul mănăstirei Blajului scoase, / <211> precum le-am aflat, le descriu. Precum ori în ce price cu anevoe se poate ţinea cumpătu, aşa şi aci au alfat împărăţiia că călugării / <212> au greşit căci s-au dus la Beciu şi nu au trimis cu altă mijlocire plînsoarea sa ş. c. Şi pre vlădica Petru Pavel Aron / <213> încă l-au aflat vinovat şi s-au cerut samă cu amăruntul de la dînsul pentru veniturile mănăstirei. Şi altele după aceaia foarte / <214> cu grije fură de la împărăţie rînduite, în treaba veniturilor mănăstirei, spre folosul călugărilor şi spre împiedicarea vrăjbei întră / <215> mănăstire şi curtea vlădicului ce se [156] urzea pentru venituri. Între acele şi aceaia răsfirase împărăţiia că, de va da vlădica / <216> din locurile cele domneşti, cum se zic, alodiale sau din vii de acest feliu colonilor, adecă proştilor, ca pe sama lor să le / <217> agonisască, şi ei să ia rodurile dintru dînsele, unele locuri ca acele să nu fie scutite de zăciuială, ci, măcar că din firea lor sînt domneşti sau alodiale, totuşi, cînd le vor agonisi proştii, pre sama lor, dăruite de vlădica, călugării neapărat să ia zeciuială din rodul locurilor sau a viilor acelora.Bine, zise, le întocmise toată milostiva împărăţie, totuşi nu putură împiedeca să nu se stîrnească acel cumplit foc întră vlădica Grigorie Maior şi întră călugării mănăstirei Blajului care apoi şi pe vlădica Grigorie Maior îl mîncă, şi pre călugări îi fece nemica. Tot răul de acolo spun că au luat început, că dînd zisul vlădica Grigorie Maior nişte pămînt de cel domnesc sau alodial unor proşti ca să-l agonsască pe sama lor, călugării, după datina ţărei, / <218> şi după răsfirarea împărătească cea mai sus scrisă, vrură să ia zăciuială de la proşti din rodul locurilor aceluia. Vlădicului îi sări în nas: cum să ia, zise, călugării zăciuială din locurile mele cele vădiceşti ş. c. Călugării nu-şi lăsară dreptatea. Vlădica grigorie Maior acum bătrîn, aţîţat de alţii asupra călugărilor, îşi uită cît au trăpădat însuş cu soţul său Silvestru, în zilele vlădicului Petru Pavel Aron, spre apărarea cădinţelor mănăstirei Blajului. Călugării dederă plînsoare la judecătoriile cele dinafară, spre carea avea drept într-o treabă ca aceasta. Să fi răspuns vlădica numai la plînsoarea aceasta a călugărilor, şi călugării să nu fi păşit asupra vlădicului la altele care nu se ţinea de plînsoarea cea dintîiu sau de veniturile mănăstirei, lucru era de suferit şi călugării ar fi căştigat causa. Ci, amîndoao părţile au fost fără cumpăt, că şi vlădica au pîrît pe călugări de toate căte ştiia şi alte năsărîmbe însă făcu călugărilor; călugării, cîte ştiia, şi mici şi mari, de vlădica, le desvăliră [157] şi cu atîta mai vîrtos se împulpa, că neprietenii vlădicului se arăta a părtini clugărilor, carii întru adevăr se bucuras şi o parte şi alta să o veadă stricată. Ce judecată pre urmă au venit de la împăratul Iosif, prin episcopul cel lătinesc, Ignatie Batiani, trimisă în treaba aceasta, vei vedea din cele ce aci le scriu din arhivul mănăstirei Blajului scoase. După aceaia, / <219> Baro a Raişah, canţelariul din Beciu, scriind carte pretenească vlădicului Grigorie Maior, în taină l-au sfătuit ca să se lasă de / <220> vlădicie de bună voia lui. Care carte priimindu-o zisul vlădică, nu vru nici la sfetnicii săi cei mai aproape carii asupra călugărilor, / <221> parte l-au ajutat, parte l-au aţîţat şi la cea mai de pre urmă strîmtoare l-au adus, să o descopere, ci singur trăgînd samă / <222> lucrurilor sale, precum era om păţit, cu bătrîneţele slăbit şi de cele mai multe feliuri de lupte care din tinereţele lui nu i se mai curmară, ostenit, se mărgini, întru ascunsul inimei sale, ca să se lase de vlădicie şi aşa, nespunînd nimănui nemica, trimise / <223> la Beciu scrisoare cu carea îşi arăta cugetul său acela. Priimindu-se la Curtea împărătească lăsarea de vlădicie a lui Grigore Maior, de acoloşi fu rînduit ca să-i umble pre tot anul cîte 1500 de florinţi nemţeşti pănă la moarte. Şi aşa dede împăratul voe clirului unit din Ardeal să-şi aleagă alt vlădică. Fiind adunat săbor mare în Blaj pentru treaba aceasta, acolo zisul vlădică arătîndu-şi voia şi înaintea clirului, că s-au lăsat de vlădicie şi luîndu-şi zioa bună de la clir, cu acestea începu cuvîntul: „Din tinereţele mele multe patimi se luptară cu mine“. Iară pentru veniturile mănăstirei s-au poruncit de la împăratul ca, spre curmarea pricelor întră vlădică şi întră călugări, toate să se dea vlădicului pre 15 ani şi vlădica [158] pre tot anul să plătească pentru dînsele arîndă patru mii de florinţi nemţeşti, carii să aibă a se împărţi întră călugări şi întră cliricii seminariului din Blaj. Şi aşa, următoriul vlădică Ioann Bob carele şi acum custă, cuprinse toate veniturile mănăstirei din Blaj şi le alipi lîngă cele vlădiceşti; ba şi moşiia seminariului cliricesc cea de la Cut încă fu dată zisului vlădică în arîndă. Atunci zise vlădica Grigorie Maior despre călugări; „Mă mîncară fraţii, dară vor screme pănă mă văr cîca !“ Carea s-au şi plinit, că, după trecerea celor 15 ani, acei puţini călugări carii mai trăia încă în / <224> mănăstirea Blajului nu căpătară înapoi veniturile sale, ci şi astăzi le ţine vlădica Ioann Bob. Acei puţini călugări, zisei, că vlădica Ioann Bob acea poruncă împărătească, ca în mănăstirea Blajului pănă atuncea să nu se mai priimească călugări, pănă cînd nu va scădea numărul lor, cît numai 11 să rămînă, după cum iate fundaţiia, ca 11 călugări să fie în mănăstirea aceaia, acea poruncă zisei, cu atîta credinţă o ţinu şi cu acea asprime era asupra acelora feciori pre carii îi sîmţea că au plecare a se face călugări, cît acum sîngur unul, bătrîn şi neputincios călugăr, iaste în mănăstirea aceaia. Aşa, ţinînd vlădica Ioann Bob şi moşiia vlădicească şi cea călugărească, şi cu îmulţirea banchelor fără samă crescînd preţul tuturor productelor celor din moşiile acele, fece acea sumă mare de bani de care ţeara s-au mirat. Că mai sus de şeptezeci de mii de florinţi căpăta într-un an, a cărora jumătatea au fost din veniturile mănăstirei, pentru care nu da arîndă fără patru mii de florinţi; aceste patru mii nu fac în bani buni fără opt sute de florinţi. Asemenea, au căpătat mult şi din moşiia cliricilor, şi n-au plătit mai mult cliricilor în banche, fără cu acela număr carele era mărginit în bani de argint. Deci, fiindcă şi călugării şi cliricii cele ce sînt spre hrana vieţei toate în marea scumpete trăbuia să le cumpere pe bani, fieştecarele poate vedea cîtă lipsă au fost siliţi să sufere şi cîtă foame să rabde şi călugării şi cliricii, în anii trecuţi. [...] / <257> R. 8. APELAŢIIA DE LA SCAONUL EPISCOPIEI FĂGĂRAŞULUI LA SCAONUL ARHIEPISCOPESC AL STRIGONULUI ... Afară de îndoială dară pus mi se vede cumcă Scaonul episcopiei Făgăraşului niciodată nu au fost supus canoniceşte Scaonului Arhiepiscopesc al Strigonului. Nice nu avem nici un esemplu în toată vremea cîtă au curs de la urzirea unirei ceii de acum, carea iaste mai sus de o sută de ani, vro causă să fi fost apelată de la conzistoirul uniţilor din Ardeal la Scaonul Arhiepiscopesc al Strigonului, nice pănă au domnit în conszitoriul uniţilor patărul theolog, necum după scoaterea lui de acolo. Frumoasă alsăuire era romînilor uniţi din Ardeal această neatîrnare ce era rămăşiţă şi arătată doveadă a Arhiepiscopiei romînilor ceii vechi din Alba Iulia sau Bălgrad. Esemplu cel dintîiu de apelaţie de la conzistoriul romînilor uniţi din Ardeal la Scaonul arhiepiscopului al Strigonului din Haţeg, carele înainte de vro şese ani, în [160] conzistoriul Blajului, supt înainte-şederea vlădicului celui de acum Ioann Bob, cu nedreptate fu lipsit de deregătoriia cea vicariiască şi împreună şi de toată slujba preoţească. Această strîmbătate şi a sa de tot stricare neputînd-o suferi Ţopa, carea, de o vrea răbda el, poate, cum sînt stările-împrejur ale eparhiei episcopiei Făgăraşului de o treaptă de vreme, mai mulţi bărbaţi vrednici rin cei din neamul lor ar fi rămas stricaţi, au apelat, adecă au mutat legea de la conzistoriul Blajului la Scaonul arhiepiscopesc al Strigonului, ca a doao oară să se judece lucrul pentru carele l-au osîndit aşa cumplit vlădica Ioann Bob, în conzistoriul său. Însă, nefiind obiceaiu, nici pănă aci vro pildă ca la conzistoriul episcopesc din Blaj să se mute / <258> undeva legea şi airea să se caute dreptate, afară de dreptatea Scaonului episcopesc al Blajului, nu vru vlădica să sloboadă a se muta această judecată la Scaonul arhiepiscopesc al Strigonului. Şi drept, că, de ar fi ţinut vlădica Ioann Bob aşa dreptatea, în judecata aceasta, precum avea cădinţă a nu slobozi să se mute legea de la Scaonul său, nice el nu vrea să fie silit a slobozi de la sine judecata aceasta la Scaonul arhiepiscopesc al Strigonului, nice piiarderea volniciei Scaonului vlădicesc din Blaj ceii vechi nu o vrea lăsa moşie următorilor săi. Sau, măcar după aceaia de s-ar fi deşteptat. Că Ţopa, prevăzînd despre o parte piiarderea volniciei Scaonului episcopesc al Blajului, de va păşi mai încolo, despre alta fiindu-i groază de trapăd şi de chieltuială cu umblarea pre la Sîmbăta Mare, în ţeara ungurească, unde iaste conzistoriul cel arhiepiscopesc al Strigonului, vru mai nainte, ca cînd cu toată dreptatea ar fi curs judecata lui, prin bărbaţi mari a se ruga de ertare şi de milă la vădica Ioann Bob. Se rugă, zisei, la vlădica Ioann Bob pentru Ţopa, episcopul Samuil Vulcan de la Oradiia-Mare, văr primare lui Ţopa, se rugă faţă, cu prilejul sfinţirei sale în Blaj; prinţul Brancovan, [161] a căruia, măcar în ce lucru mare, nu se cădea să nu-i plinească cererea tocma un romîn, încă veni din Blaj de se rugă la vlădica Ioann Bob pentru Ţopa, ci nemica nu putură face. De unde, socotind Ţopa că mai de folos iaste romînilor uniţi să pată ceva scapăt Scaonului vlădicesc întru volniciia sa, decît prin Scaonul acela să se strice bărbaţii cei vrednici şi harnici, carea nu de puţină scădere ar fi clirului şi neamului romînesc, căpătînd de la zisul vlădica ce fu silit mai de sus, tot proţesul, se duse cu dînsul în Sîmbăta Mare, la conzistoriul arhiepiscopesc. Ci vlădica Ioann Bob încă, pe lîngă proţesul dat în mînile lui Ţopa, supt pecete, pentru ca nu cumva să se schimbe / <259> judecata lui cea asupra lui Ţopa făcută, trimise după Ţopa o carte lungă, la Sîmbăta Mare, unde avea doi preteni şi patroni puternici. Nu se opri nevoinţa Blajului asupra lui Ţopa aci. Ci, de acoloşi fu trimisă în Beciu, la Novalista cel Unguresc (Magyar Kurir) o scrisoare în carea se povestea cu covîrşire de laudă facerile de bine ce le fece Ioann Bob cu banii cei ce i-au adunat în vlădiciia sa, ca să le vestească acele zisul Novalistă, prin toată lumea ungurească, ca fiindcă a doao judecată a lui Ţopa era acum să se facă în ţeara ungurească, cu numărarea acelor faceri de bine şi cu laudele acele nemărginite, scăderile cele ce înadins s-au făcut în judecata cea asupra lui Ţopa să se acopere, şi pentru acele judecătorii besericeşti cei din ţeara ungurească să se plece a părtini aşa lui Ioann Bob, cît şi ei să osîndească pe Ţopa. Ci, cela ce umblă întru întunerec, lesne se poticneşte. Că aducînd cineva aminte băjenilor cumcă cu acea veste de sumă mare de bani de la vlădica Ioann Bob, întru facerile de bine ale sale vărsată, cu carea se înălţa preste toţi vlădicii romînilor din Ardeal cei înainte de dînsul laolaltă socotiţi, s-au căşunat pismă dominiului sau moşiei vlădiceşti de a Blaj, că lesne vor [162] gîndi cei mari că premult iaste pentru un vlădică romînesc un dominium din care atîta sumă de bani se fece, şi pentru aceaia se vor nevoi ca să se ia avea moşie grasă de la vlădica şi să i se dea ceva simbrie pe an, în bani gata, aducînd, zisei, aminte cineva aceste blăjenilor, această scrisoare, de nou trimiseră în / <260> Beciu la zisul Novelista, ca şi aceasta să o vestească prin lumea ungurească, prcum o şi vesti. Întru această scrisoare se areată că cu acea mijlocire au adunat Ioann Bob aşa mare sumă de bani, că dintru începutul vlădiciei sale au tras de la sine, adecă n-au cheltuit pentru sine atîta, cît s-ar fi cuvenit, şi de toată pompa s-au ferit şi oricăte cheltuiale au putut încungiura, nu le-au făcut. Lîngă aceste, de cînd e vlădică produtele cele dintru acel dominium mai în tot anul au avut preţ bun, ba adeseori au fost şi scumpete; despre altă parte, osebit au blagoslovit Dumnezeu pe vlădica Ioann Bob, cît totdeauna au fost rodire multă întru acel dominium alBlajului. / <261> Pre urmă, care e cap lucrului, Ioann Bob e gazdă, adecă iconom foarte mare, deci nimene nu trăbue să socotească că acel dominium episcopesc aduce prea mari venituri, pentru că, de ar fi vrut vlădica Ioann Bob să trăiască mai strălucit şi de ar fi făcut mai multe drumuri şi de mai multe ori ar fi ieşit din Blaj (de care, zice că de multe ori schimbarea sănătăţii l-au oprit), într-atîţa ani lesne ar fi chieltuit şi el veniturile acele, cum le-au chieltuit şi ceialalţi înaintea lui vlădici. Toate aceste, zice că pentru aceaia le-au făcut Ioann ob, ca să adune pentru supuşii lui preoţi, ca un tată ce e cu milă cătră fiii săi, au tras de la sine, ca să poată ţinea fiilor săi. Întră toate aceste, aceaia e prea adeverit, că iconom au fost foarte mare şi cu aceasta pre toţi cei mai nainte de el vlădici fără asămănare i-au întrecut, pentru că din tinereţele lui au fost deprins în iconomie şi întru [163] aceaia au petrecut pănă astăzi cu toată mintea şi inima lui, întru carea fu osebit ajutat cu aceaia că fiind el mai nainte mulţi ani la călugării din Blaj deregătoriu, ce se zice dijmaşi, foarte bine ştia toată firea şi toate trebile acelui dominium, cît nici măcar un florint nice de cinste nu putea să vină la deregătoarele lui, ca să nu ştie el. Iară, de nu au trăit strălucit, şi ceialalţi înainte de el vlădici nu mai strălucit, nici mai fără cruţare au vieţuit; ba încă, unii atîta au fost de postelnici, cît numai cu legiuni custa, nice peşte nu gusta. Iară Ioann Bob cele ce i-au fost lui după firea lui de lipsă, niciodată nu ş-au tras de la gură; ba în anii dintîiu ştiu că la aceaiaşi masă a lui alt feliu de pîne mînca şi alt feliu de vin bea el şi altele mai slabe punea înaintea prietenilor săi, cît protopop Alexandru Fiscuti carele după aceaia au fost vicariu în Haţeg, şezînd într-o vreme în Blaj şi / <262> avînd masă la zisul vlădică, îşi cumpăra pîne din tîrg, neputînd suferi pînea cea de la vlădica, şi acolo, la masa vlădicului, scoţîndu-o din buzunariu, mînca. Şi mie mi s-au întîmplat odată că avînd norocire a fi la masa zisului vlădică şi fiind eu slab din frigurile ce le-am fost avut mai nainte, din mirosul pînei ce era din grîu de groapă, din nou mă apucară frigurile. Aceaia încă iaste adevărat, că în toată vlădiciia lui Ioann Bob produtele acelui dominium au avut preţ bun şi s-au vîndut scumpe. De nu avea în vrun an grîul preţ bun, îl băga în gropi, unde îl ţinea pănă i vinea acela preţ carele îl vrea el. Pămîntul dintru acel dominium al Blajului nu numai în zilele lui Ioann Bob, ci totdeauna, din firea lui, e blagoslovit de la Dumnezeu, ca să nu înşele pre agonisitori. Aceaia iaste drept, că, de ar fi făcut mai multe drumuri şi mai de multe ori ar fi ieşit din Blaj, mult ar fi chieltuit cei înainte de el vlădici cu cele dese ale lor [164] canoniceşti vizitaţii, care sînt detori arhiereii, din firea deregătoriei sale, a le face, de oară ce Hristos nu vînători de bani, ci vînători de oameni au lăsat şi au poroncit să fie episcopii. Iară vlădica Ioann Bob arareori au eşit în vizitaţie a-şi cerceta oile sale. Cînd au eşit, încă nu de alta pot să zic că au făcut vizitaţie canonicească, cît că au alergat ca curînd iarăşi să se întoarcă la iconomia sa şi să nu chieltuiască mult. Ştiu că eşind la vizitaţie canonicească, au venit, o dată în toată vlădiciia lui, şi în protopopiatul Gurghiului, unde, de au umblat pre airea cîte cinci, şase sate într-o zi, cum îi era obiceaiul, aci, în trei ceasuri după prînz, cum sînt satele dese, au făcut vizitaţie canonicească în cinci sate, şi pe cină iarăşi s-au întors la Beica Romînească, la parohul Alexandru Truţa, de unde eşise. / <263> Spre abaterea pismei de la acel dominium vlădicesc şi spre adeverire că, de ar fi făcut Ioann Bob cele ce au făcut ceilalţi înainte de el vlădici, după detoriia sa cea episcopească, şi el ar fi chieltuit veniturile vlădiceşti, ca ceilalţi, lipsea să se spună acel adevăr mare, că ceialalţi vlădici n-au ţinut fără moşiia cea vlădicească, iară Ioann Bob, lîngă aceasta, dintru începutul vlădiciei lui au luat şi veniturile toate ale mănăstirei şi ale cliricilor, şi pentru iale n-au plătit mai mult pe an în banche, de cum au fost hotărît să plătească în bani de argint. Aşa,  pentru veniturile mănăstirei au fost mărginit să plătească în bani de argint patru mii, şi el au dat acele patru mii în banche, care nici opt sute de florinţi, în bani de argint, nu fac. Aşa, fiind hotărît ca din suma aceaia unui călugăr să se vină doao sute de florinţi în arnice, acum un călugăr lua acele doao sute în banche, care nice 40 de florinţi în argint nu fac; şi cu atîta era silit un călugăr bătrîn, a căruia vîrtutea toată, prin învăţătura shoalelor, îi fu stoarsă, să-şi tragă sufletul. Aşa, pentru un cliric era hotărît o sută de florinţi, în bani de argint; cum suta aceaia i se vinea de la vlădica Ioann Bob, [165] parte din veniturile mănăstirei, parte din veniturile seminariului cele de la Cut, în banche, care în bani de argint nu ajung 20 de florinţi. Acum judece fieştecarele, pănă adună vlădica Ioann Bob cumplită sumă de bani, care el şi-au tras de la gură cele de lipsă, au călugării şi cliricii au tras foame nesuferită şi goliciune. Deci, nu are ce să pismuiască nimene romînilor acel dominium episcopesc de la Blaj. Că, de se vor chieltui veniturile lui cum se cade, după dreptate, şi în cele ce pofteşte fiinţa episcopiei carea e rînduită de la Hristos spre a vînare oameni, nu e cu putinţă sumă mare să rămînă în urmă. / <264> Ci, să ne înturnăm la Ţopa. Pre urmă ajunse la judecătoriu pre carele nice naşterea lui, nice creşterea lui, nice firea lui nu-l lăsa la judecată a căuta în faţă şi a se abate de la dreptate. De unde i se întoarse lui Ţopa toată cinstea înapoi cea în conzistoriul din Blaj, supt înainte-şederea vlădicului Ioann Bob, cu răsturnarea rîndului judecăţii, luată şi se întoarse la starea sa biruitoriu. Iară lui Ioann bob şi scăderile acele grele ce se aflară făcute în judecata cea asupra lui Ţopa, şi novelele mai sus-cetite cele în zioa dintîiu a lunei lui dechemvrie anului 1807, supt numărul 44, vestite, vîrtos îi micşorară numele în toată ţeara ungurească. Că toţi, numai numei din novelele acelea încă, fără de cele ce au auzit după aceaia, pricepură că lui Ioann Bob în toată vlădiciia lui mai vărtos i-au fost plecarea spre iconomie şi spre adunarea banilor decît a împlini acele în care spre mîntuirea sufletelor fu nevoinţa celor mai nainte de el întru acel scaon vlădici. Şi aceaia l-au făcut mic pe Ioann Bon înaintea popistaşilor celor din ţeara ungurească, că toţi cei mai nainte de el în Blaj vlădici au fost cu răvnă spre creşterea credinţei catholiceşti, şi cel înaintea lui, Grigorie Maior multe miriade au întors la unire, iară Ioann Bob, în toată vlădiciia lui aceasta lungă, nici o nevoinţă spre adaogerea unirei [166] n-au pus, de cît că au eşit o dată fără de nici un rod în pămîntul Făgăraşului. Ba, necum să întoarcă pre alţii la unire, ci şi ai lui poporeni, fiind el paroh şi protopop în Moroş-Vaşarheiu, s-au făcut neuniţi, pre carii după ce s-au făcut Ioann Bob vlădică, un cliric ceteţ, fiind acolo atunci paroh şi protopop Dimitrie Caian carele e acum în Blaj, preposit capitulului, iarăşi i-au întors la unire. Aceasta o ştie bine lăudatul Caian. / <265> Acum, după întîmplarea lui Ţopa cea mai sus arătată, cu carea s-au deşchis cale apelaţiilor de la Scaonul vlădicesc al Blajului cătră Scaonul arhiepiscopesc al Strigonului, fără de nici o împiedecare. Unde va ajunge lucrul pănă în capet, nu ştiu. Drept, că acum îşi bate capu Ioann Bob a micşora puterea protopopilor şi a face de nemica cădinţele lor cele din nepomenită vreme avute şi în legea Besericei Greceşti răzimate, ba nice nu face acum protopopi, ci numai viţe-protopopi şi cu titule care nu s-au mai auzit în legea grecească, lesne se poate esca cît toate causele cele de căsătorie spre despărţire pornite, nu mai mult în Scaonul protopopesc, ci, după cum iaste obiceaiu la popistaşi, întîia dată în conzistoriul cel vlădicesc de la Blaj să se judece. Carea, de va fi apoi toae causele de acest feliu, spre a doao judecată vor trăbui, prin apelaţiia apărătoriului căsătoriei, de la Scaonul Blajului să se mute la Scaonul arhiepiscopesc al Strigonului. Care întîmplare, precum şi acele strămutări besericeşti ce se nevoiaşte vlădica Ioann Bob a le face, ce urmări vor să nască întră romîni, cărora nemica nu s-au obicinuit a le cădea aşa cu greu decît schimbarea în lege şi în cele besericeşti, aceia se cade să se grijască şi timpuriu să pună piedecă carii au detoria a lua aminte ca să nu se întîmple, după nălucirile unui om, neplăcute urmări. [166] R. 9. DESPĂRŢIREA CĂSĂTORIEI. Precum tot feliul de împiedecări stricătoare de căsătorie cum sînt la greci,  le au şi romînii cei uniţi în Ardeal, aşa, ori / <266> cu carea dintru acele împiedecări, de se va fi făcut căsătoriia, o desfac şi romînii cei uniţi din Ardeal, întocma ca grecii. Despre carea pe larg cuvîntă Pravila cea romînească. Pentru aceaia eu nu voiu să grăesc aci fără despre despărţirea căsătoriei cea pentru cuvînt de curvie, întru carea aflu că se desclinesc acum uniţii de greci; aşijderea voi gări pentru căsătoriia cea pre ascuns (matrimonium clandestinum), întru carea obiceaiului popistăşesc urmează uniţii. Pentru cuvînt de curvie, adecă de au căzut vro parte după cununie în păcatul curviei, totdeauna poftind partea cea nevinovată despărţire, în Beserica Grecească s-au desfăcut de tot acea căsătorie şi părţilor s-au dat voe a păşi la altă căsătorie. Dinprotivă, la Apuseni, măcar că şi ei, pentru cuvînt de curvie, îi despărţesc pre cei căsătoriţi de casă şi de masă, totuşia trece la altă căsătorie, pănă trăesc amîndoao părţile, nicedecum nu se dă voe. Aşa şi grecii şi latinii îşi ţinea osebitul său obiceaiu cu linişte, fără de a se osîndi unii pre alţii. Pre urmă stîrnindu-se eresul lui Luter şi a lui Calvin, aceştea începură şi întru aceaia a defăima pre latini, că nu desfac căsătoriia pentru cuvînt de curvie. [...] / <269> Romînii din Ardeal, ca cei ce sînt de lege grecească, întocma ca grecii, înainte de a se uni cu Beserica Romei, desfăcea şi ei de tot căsătoriia, pentru cuvînt de curvie. [168] După ce s-au unit, rînduind împărăţiia theolog şi auditor causelor, în coastele vlădicului unit de lege lătinească, lîngă carele au fost cea mai mare putere în conzistoriul uniţilor, măcar că în săboarele protopopeşti se făcea despărţire de tot de căsătorie, pentru curviia unei părţi, totuşi, cînd ajungea causa la consistoriul vlădicesc după obiceaiu, pentru revizie, patărul theolog nu o judeca după legea / <270> grecească, ci după legea sa cea lătinească, după carea căsătoriia carea au fost odată statornică, de aciia încoace nici pentru o pricină nu s-au obicinuit a se desface, pentru aceaia nici pentru cuvînt de curvie nu se desfăcea la uniţi căsătoriia în conzistoriul vlădicesc, pănă au fost lătinul theolog în conzistoriul vlădicesc al uniţilor; asesorii ceialalţi romîni ai conzistoriului aceluia, despre o despărţire, despre altă parte avînd nu ştiu ce frică deşeartă că se vor mîniia popistaşii, de vor pricepe că romînii desfac de tot căsătoriia pentru cuvînt de curvie, au urmat a ţinea treaba patărului theolog, măcar că capitulum cel popistăşesc din Bălgrad tîrziu, în vlădiciia lui Ioann Bob celui de acum, ca nişte bărbaţi bine pricepuţi ce sînt, s-au mirat cînd au înţeles că în Blaj nu se desface legătura căsătoriei pentru cuvînt de curvie. Însă, mai nainte tot era cum era, că ştiu, în zilele vlădicului Grigorie Maior, că tocma în săborul mare fu despărţit de tot oarecarele cu porecla Balamir pentru preacurviia muerei sale. Iară acum morţiş spre aceaia că nicedecum să nu se desfacă căsătoriia pentru cuvînt de curvie, stă vlădica cel de acum Ioann Bob. Ci, precum romînii din Ardeal cu clir cu tot niciodată n-au crezut că la ei nu se poate desface căsătoriia pentru cuvînt de curvie, nice nu s-au supus niceodată a urma întru aceasta obiceaiul popistaşilor, aşa fapta conzistoriului mai sus-spusă, de a nu desface căsătoriia [169] pentru cuvînt de curvie, nu iaste lege, ci silă romînilor uniţi, precum i s-au şi spus faţă vlădicului Ioann Bob, în săborul mae cel din anul 1792, unde şi aceaia s-au arătat, că conzistoriul vlădicesc nu are acea putere, cît obiceaiul Besericei Greceşti cel de obşte cu sila să-l răstoarne. Şi cu atîta mai puţin / <271> în unele ca aceste ale legei greceşti tocmele nu e slobod nimenui a face schimbare, că clirul unit totdeauna au strigat şi au făcut protestaţie, că la altele, afară de legea grecească, nu se supun fără celor cunoscute patru punturi ce se ţin de credinţă. Dintru aceste toate cu care chiar s-au vădit cumcă la cei de lege grecească, tocma şi uniţi de vor fi cu Beserica Romei, limpede iaste slobod, pentru cuvînt de curvie, a se despărţi omul de muiare şi a lua alta, judece acum care are suflet: îi fuge unui om muiarea cu alt bărbat, în ţeară streină sau acolo se mărită (care întîmplări, mai ales pre la margini, sînt nenumărate în Ardeal; eu într-o parohie am aflat opt); bărbatul cel pre lege nevinovat rămîne cu vro cîţva prunci carii trăbue să-i hrănească, să-i îmbrace, să- crească; iaste cu slujbă domnească, iaste supus porţiei împărăteşti şi greotăţilor ţărei aceste, neavînd găzdoaie în casă, nu are cum le plini. Ce e mai mult, pofta cea firească îi împinge la dese, grele păcate. Acum, ce iaste mai rău, a slobozi pre unul ca acesta la căsătorie în Domnul, au a-l face nefericit şi în lumea aceasta şi în ceaialalta ? Mulţi carii sînt întru această întîmplare, nevrînd vlădica a-i slobozi să se însoare şi temîndu-se preoţii lor de vlădica a-i cununa, fug pre airea şi cununîndu-se prin vrun preot strein, se întorc la casele sale şi la pruncii săi, unde preoţii lor ştiind că după legea grecească le-au fost slobod a se însura, şi numai sila cea nedreaptă îi oprea de la căsătorie, îi sufere, tac, şi aşa aceia trăesc cu muerile lor cele noao. Ba văzut-am cît [170] tocma cu deliberatul cel de la Scanul vlădicesc şi cu pecetea Mitropoliei întărit, în care chiar era pus să nu se păşască la altă căsătorie, ducîndu-se la popă strein, se înturnară cununaţi şi trăire laolaltă pănă la moarte. Unii fiind pentru aceaia zăhăiţi, / <272> de vlădica, fug cu muerile sale cele noao la Moldova, în Ţeara Muntenească şi aşa rămînînd moşiile cele domneşti deşearte, şi domnii locului pat pagubă, şi cămara împărătească, împuţiindu-se oamenii cei porţiiaşi; uneori pruncii lor rămîn prin uşile oamenilor şi crescînd fără cuviincioasă învăţătură, ajung a se face oameni răi. [...]. <279> R. 10. PROTOPOPII. <301> ... A patra căinţă iaste ca protopopii să cerce viiaţa şi petrecerea preoţilor, adecă de nu sînt înjurători sau sfadnici sau bataci sau beţivi ş.c. Şi, despre beţie, cu cît aceaia iaste mai de obşte întru aceste părţi, cît mai toţi oamenii o socotesc întru nemica, ba unii se şi fălesc întru reotate, cu atîta mai vîrtos se cuvine ca protopopii să cerce pentru aceaia pe preoţi şi să facă îndreptare, ca să nu se afle preoţii a fi povaţă oarbă orbilor. Că, de vreme ce Pavel Apostolul, Cătră Corintheni, Cartea 1, cap. 6, stih. 10, pre toţi oamenii cei [171] beţivi îi vesteşte închişi afară din împărăţiia ceriurilor, şi la cap. 5, stih. 10, porunceşte ca nici să mîncăm la o masă cu cel beţiv, cu se va suferi aceasta întru preoţi carii sînt lumină oamenilor şi sare pămîntului ? Şi ce va fi, dacă lumina se va întuneca şi sarea se va împuţi ? De unde canonul apostolicesc 42 hotărăşte: „Episcopul sau preotul sau diaconul carele se joacă cu coţca şi iaste beţiv, sau să se părăsească de acele, sau să i se ia darul“. Dară şi aceaia cearcă protopopii, oare nu merg preoţii la cricimă, ori va fi aceaia înlontru, în căsi, ori afară, în tîrg, sau şi la cîmp. Că iarăşi hotărăşte canonul apostolicesc 54: „Cliricul carele se va / <302> afla mîncînd la cricimă, să se afurisească, afară de călătorie, cînd pentru lipsa se va abate la sălaşul cel de obşte pentru călători“. Şi canonul 5 a săborului din Ardeal, la anul 1725 adunat zice: „pentru popi carii merg la cricimă sau suduesc, sau blastămă... varecine va greşi în unele ca aceste, să aibă a-l globi protopopul cum va socoti sufleteşte, după greotatea păcatului, iară de se va oblici că nu l-au globit, ci l-au ertat fără de ocă, atunci el protopopu singur să fie globit cu gloaba săborului mare, 66 de florinţi“. Precum şi aceaia cearcă protopopii, cum se poartă preoţii pe la ospeţele cele de la nuntă: sufere oare a se face acolo jocuri scăndălicioase, au doară încă şi însuşi privesc la acele şi areată voe-bună spre iale ? Că zice canonul 54 a săborului de la Laodichia: „Cumcă nu se cade preoţilor sau cliricilor la nunte sau la ospeţe a vedea oarece priviri, ci, mai nainte de ce întră cei ce fac priviri, a se scula şi a se duce de acolo“. Cu cît mai vîrtos nu se cade să sufere preoţiii glumele cele netrebnice din care se escază şi sfadă şi bătaie, în priveghiu la morţi. Că, pentru aceaia s-au rînduit la oameni morţi a se ceti evanghelia şi psalmii, ca să ne venim în fire şi auzind cuvîntul lui Dumnezeu şi văzînd de faţă pilda cea tristă a statului nostru, să ne aducem [172] aminte de moarte, să socotim deşărtăciunea vieţei aceştiia, să ne plîngem păcatele, să ne îmbărbătăm spre fapte bună, să cerem răposatului odihnă, nu se facem glume toată noaptea, nemica sfiindu-ne şi să adăogm păcate şi să necinstim pomenirea răposatului la carele ne-am adunat. Aceste, de nu le va putea împiedeca preotul, nicecum să nu stea acolo a ceti îndeşert şi cu necinste sfînta evanghelie, ci îndată să se ducă de acolo. Care ca cu bună rînduială să le săvîrşească, tocma se cade, la unele prilejuri / <303> ca aceste, să se ferească de beutură şi de ameţeala capului. Nici aceaia nu iaste slobod preoţilor nicecum, ca să joace la nuntă, de oară ce aceasta şi mirenilor opreşte canonul 53 a săborului de la Laodichia, zicînd: „Cumcă nu se cade creştinilor carii vin la nuntă a juca, ci cu cuviinţă a cina sau a prînzi, cum se cade creştinului“. Ba nice aceaia să nu sufere protopopii, ca preoţii să se facă răspunzători şi urători la nunţi, care obiceaiu iaste la nuntele proştilor, batjocorindu-şi statul său cu acea lungă, de nemica şi uneori scăndălicioasă  vorbă, ci în tot locul cu acea cuviinţă şi strălucire de fapte bune să se poarte, ca văzînd oamenii faptele lor cele bune, să proslăvească pre Tatăl lor cel din ceriuri“. Canonul 4 a săborului din Ardeal, cel din anul 1675, supt mitropolitul Sava, aşa porunceşte: „Care popă se va face vornic pre la nunte şi va juca şi va umbla beat prin tărg şi va îmbla la cărcime şi se face măscărici şi vrăjitoriu, să i se ia popiia“. [...]. [173] <322> A 11-a cădinţă a protopopilor iaste a da preoţilor popoară. Săborul mare din anul 1700, la numărul 3, zice: „Popii carii vin dintr-alte ţări să nu se priimească pănă nu vor aduce carte de la vlădica. Aşijderea popii carii merg într-alte eparhii să nu se priimească pănă nu va avea carte de la protopopul cumcă-i om bun şi şi-au plătit darea. Iară care protopop nu va face aşa, să aibă vlădica a-l birşăgui cu 24 de florinţi“. Porunceşte aci săborul ca nici un protopop să nu priimească, adecă să nu le dea popor acelor preoţi carii vin dintr-altă ţeară, fără ştirea vlădicului. Iară, de va veni vrun preot dintr-alt protopopiat alţărei aceştiia, atunci poate protopopul acesta să-i dea parohie, şi fără ştirea vlădichei, numai cît să aibă carte de la protopopul acela, supt a cui mînă au fost mai nainte, cumcă e om bun şi şi-au plătit darea vlădicească. Şi săborul cel din anul 1675, la numărul9 zice: „Tot / <323> protopopul să nu priimească nici un preotu în poporu, pănă nu va aduce carte de la protopopul unde au fost nainte, cum s-au purtatu“; şi la numărul 10, zice: „Nici un popă în poporu, fără ştirea protopopului, să nu se tocmească, iară carele se va tocmi fără ştire, să fie opritu de popie“. Această a protopopilor cădinţă era mai văzută cînd oamenii după voia lor îşi schimba preoţii şi îi lăpăda. Iară de cînd s-au înmulţit protopopii cei învăţaţi carii au contenit pre oameni de a-şi lăpăda preoţii, arareori îşi areată protopopii cădinţa aceasta. Totuşi, şi de cînd e Ioann Bob vlădică, au fost întîmlări de aceste. Ştiu că pe un Petru, paroh al Curticapului, în varmeghiia Turzii, protopopul locului cu săborul său judecîndu-l pentru beţie de carea nici o nădejde nu era să se părăsească, l-au lipsit de parohie, fără ştirea vlădicăi; şi într-alt protopopiat, anume în Craifalău, fiind doi preoţi, pre unul dintră aceştea, adică pre Theodor Graur l-au băgat în parohia Curticapului, carele şi astăzi e acolo [174] paroh. Drept, popa Petru, după lipsirea sa din parohie, au ajuns la vlădica Ioann Bob cu plînsoare asupra protopopului, ci spunînd el drept causa pentru carea fu lipsit de popor, nemica nu-l folosi vlădica. Fără la anu iarăşi merse la vlădica cu suplică arătînd o carte de mărturisire cu niscari nemeşi făcută, cum că el acum s-au lăsat de beţie şi s-au îndreptat, pe carea au căpătat de la vlădica Ioann Bob răspuns că fiindcă, cum areată mărturisirile, popa Petru s-au părăsit de beţie, protopopul locului sau să-l bage înapoi în Curticap, sau să-i dea alt popor. Ci protopopul ştiind că nu s-au îndreptat, nicedecum nu l-au priimit. [...]. R. 11. VIŢE-PROTOPOPII, INSPECTORII, ADMINISTRATORII, NOTARII. <328> Titule sînt acestea neauzite în Beserica Grecească, nice în Beserica Romînilor nu s-au auzit pănă în veacul nostru. Notarii, drept, şi mai nainte au fost la romîni, ci nu carii să stăpînească protopopiaturi, în loc de protopopi, fără în fieştecarele protopopiat era unul dintră preoţi notariu, lîngă protopopu locului, ales de protopop şi supus protopopului. A lui Ioann Bob aflare sînt aceste titule streine de legea grecească şi de datina Beseric Romînilor. Văzînd el adecă că nu poate, după volniciia sa, să lapede pre protopopi din deregătorie, pentru că şi legea Besericei Greceşti şi vechiul obiceaiu al romînilor şi poruncilor prinţipilor Ardealului şi crăescul gubernium punea piiadecă îndrăznirei lui, începu în ţinuturile acele, din care murea protopopii, a nu pune protopopi, ci pre aceia pre carii [175] îi rînduia ca să poarte deregătoriia cea protopopească în ţinuturile acele, a-i numi pre carii viţe-protopopi, pre carii inspectori, pre carii administratori; acum au început sa da şi titule de notarii pre alocurea. Pre aceia, măcar că toată deregptoriia protopopească / <329> o poartă întocma ca protopopii cei adevăraţi întru toate, nice nu au mai puţină putere de cît protopopii, totuşi, fiindcă titula nu le iaste curat de protopopi, îi lapădă, după singură zburdarea sa, cînd vrea şi îi strămută dintr-un loc într-altu. Însă, poporul romînesc şi preoţii nu ştiu de aceste titule noao, în beserica lor, ci, precum aceia întocma poartă deregătoriia ca protopopii, aşa pre toţi îi cred şi îi numesc protopopi. Despre această faptă scrise această carte vlădicului Ioann Bob, din 13 octomvrie a anului 1808, acelaşi protopop bătrîn, / <330> carele au scris şi cele mai din sus doao cărţi cătră acelaşi vlădică. Nu-i ajunse lui Ioann Bob acea nesuferită şi de / <331> ocară strămutare, carea nice la popistaşi nu iaste în Ţeara Ardealului, nice la calvini, nice la unitarăşi, ferească Dumnezeu / <332> apoi, la romînii cei neuniţi; numai la luterani se schimbă decanii lor, tot la trei ani. Doară acestora au vrut să urmeze vlădica uniţilor Ioann Bob cu schimonosirea cea mai sus spusă, ca să mestece în legea uniţilor ceva şi din tocmelele luteranilor, pentru ca pre urmă legea uniţilor să fie o coleşă de multe mestecături, precum va şi fi, de se va îngădui vlădicului acea volnicie, ca după nălucirea sa să se răstoarne vechile tocmele şi de nu se vor întoarce la locul său cel încuviinţat acele ce Ioann Bob au pornit, după mintea sa, a le strica. / <333> Nu-i ajunse, zisei, lui Ioann Bob acea strămutare de ocară, ci şi protopopiaturile, făcînd cîte trei din unul, fără cumpăt le înmulţi, ca să aibă mai mulţi viţe-protopopi şi notarii. Pre carii, măcar că i-au vestit prin schematismus, nu la toţi le-au dat încă puterea lucrărei protopopeşti. Toţi se miră de această [176] a lui faptă,, pentru că şi mai nainte era strîmte protopopele uniţilor şi cu mult mai mici decît ale neuniţilor, iară acum, de vor rămînea cum le-au croit Ioann Bob, sînt mai toate nemica. Unii zic că pentru aceaia au înmulţit Ioann Bob aşa fără treabă protopopiaturile, ca văzînd streinii la shematismus atîta mulţime de protopopiaturi unite, fără nici o îndoială să creadă că fără asemănare sînt mai mulţi uniţi în zilele vlădicului Ioann Bob decît neuniţi în Ardeal, unde tocma împrotivă iaste lucru. Alţii zic că nu fără sfatul aceluia s-au făcut aceasta, carele doreşte în urma lui Ioann Bob să fie el vlădică, sau fiindcă el acum de ce dece mai slăbeşte şi aceaia încă o simte, că la cei mai mulţi din clir iaste urît, încai nepotu-său să urmeze în scaonul vlădicesc. Că, precum am mai spus, la uniţi alegerea vlădicului se face prin votizaţiia clirului, fieştecarele protopopiat dînd cîte trei voturi. Aşadară, de era mai nainte 50 de protopopiaturi, 150 de voturi se împărţea pre unii, pe alţii, iară acum, de vor fi o sută de protopopiaturi, vor să iasă 300 de voturi. Dintru aşa multe voturi, cu atîta mai vîrtos poate cela nădăjdui că vor cădea sau pre dînsul sau pre nepotu-său şi pre amîndoi atîtea voturi, cît să între la numărul celor trei candidaţi, că cred eu că niceunul nu se înalţă la deregătorie fără prin patroniia aceluia, şi pănă atunci poate rămînea oricare în vro deregătorie de acele pre ghiaţă, pănă cînd vrea acela. Lîngă aceste, de cumva se va rîndui / <334> ceva simbrie viţe-protopopilor şi notariilor de la vlădica, vezi că şi după  moartea vlădicului încă are acela nădejde să-i ţină legaţi pre aceştea: de nu vor pofti încă şi jurămînt de la ei, că veacuri ca acele viem, în care unii din cei besericeşti povăţuitori nu atîta duhul sfintelor canoane, cît voia sa să o urmeaze. Şi despărţirea aceasta a protopopiaturilor în mănunte părţi de Ioann Bob făcută, e nesuferită şi de rîs; pentru aceaia se cade a se înturna [177] la statul cel de demult. Şi dacă vrea vlădica Ioann Bob să se fălească cu multe protopopiaturi, se cădea acele nu cu stricarea celor de alţi vlădici agonisite să le îmulţească, ci cu întoarcerea a mai multe miriade pentru neunire, supt stăpînirea sa, spre care larg cîmp şi tocma îndemînat prilej în mulţi ani au avut, ci, în cît ştiu eu, nice măcar un suflet n-au întors cu nevoinţa sa, în toată această a lui vlădicie. Voiu să adaog aci doao scrisori a unui protopop bătrîn, care slujesc spre cunoaşterea statului lucrurilor întru stăpînirea lui Ioann Bob. Una e din 22 iunie a anului 1803, cătră conzistoriul vlădicului Ioann Bob, alta din 4 avgust a anului 1804, cătră vlădica Ioann Bob trimisă. PREA CINSTIT CONSISTORIUM ! Ce s-au judecat în forumul acesta despre pricina lui Moldovan Gavriil cu muiarea sa, Şerbănaţ Paraschiva, din Solovăstru, supt cinci fevruarie a.c., conzistorialniceşte spre sfîrşitul hotărîrei încoace trimisă, din deliberatul săborului acestuia, supt 11 a lunei şi a.c., făcut, părinţeşte va cunoaşte preacinstitul conzistorium. Însă aflu în mai sus-lăudata a preacinstitului conzistorium comişie această închiiare cătră mine îndreptată: „Aşa, acea cercare dinpreună cu judecata frăţiei-tale să o trimiţi / <335> la Scaon, precum şi alte cause ori în ce chip în forumu frăţiei tale judecate, fiind din deregătorie acele a le trimite la Scaon“. Eu, ce va să înţeleagă preacinstitul consistorium cu aceste cuvinte, nu pricep. Că, de se înţelege cumcă dătoriia deregătoriei protopopeşti iaste ca hotărîrile protopopeşti cele ce după vechile şi bătrîne aşezămînturi în Beserica Grecească, a căriia nu de jos parte iaste Beserica noastră, pănă acum ţinute şi în prealarga vlădiciei Făgăraşului eparhie cu preandelungat obiceaiu [178] carele nici un vlădică pănă acum nu s-au ispitit a-l vătăma, întărite, a se trimite la Scaonul arhieresc că, precum obiceaiurile şi aşezămînturile acele îmi sînt preacunoscute, aşa pururea m-am şi nevoit a le împlini. Iară, de se înţelege că doară să se răstoarne obiceaiul cel vechi al Besericei ceii Greceşti şi alt nou praxiu să se bage acum în eparhia vlădiciei Făgăraşului, cu detornica plecăciune mă rog preacinstitului conzistorium ca mai pre larg să mi se răschireze lucrul şi lămurită instrucţie să mi se trimită, şi ca să ştiu de ce mă ţinea şi pentru ca să-mi fie cunoscută puterea prin carea se face înoirea. Că, precum nu toată puterea are volnicie a face înoire în lege, aşa, fiindcă trista ispită areată cumcă înoirea, mai vîrtos în legea cea besericească s-au obocinuit a naşte jalnice urmări, lăudat lucru, mi se pare va fi,, de se vor descoperi puterei ceii preanalte greotăţile care pot să se nască dintru înoire. Deci, pănă cînd se va limpezi cu amăruntul lucrul, mă rog să fie cu blagosloveniia Scaonului a mă ţinea de vechiul obiceaiu. Cu preaosebită cinstire rămînînd. Adecă vlădica Ioann Bob cu sfetnicul său Dimitrie Caian, după ce au făcut nemica pre călugării din Blaj carii de la împărăţie fusese / <336> rînduiţi sfetnici vlădicului Făgăraşului, cu mîni, cu picioare şi cu multe feliuri de tehne porniră să spargă şi puterea protopopilor carea după legea Besericei Greceşti se cuvine lor, şi o ţîn ca să poată stăpîni ei după volnicie. Ci întru aceasta le fu a sîmţi grele împrotiviri despre partea protopopilor. Dimitrie Caien carele acum e preposit în capitulum, fiind mulţi ani professor la cei ce se găta spre hirotonie, în tot chipul s-au nevoit, încai în capul altora să le bage părere micşorată şi apusă despre puterea protopopilor şi că nu se cade întru îndoiale ş.c. a se înţelege cu protopopii lor, ci oblu la scaonul [179] vlădicesc să scrie. Dară aceia fiind oameni pricepuţi şi văzînd cît de puţin se folosesc cei ce ajung la Scaonul arhieresc, rîdea de învăţătura lui Caian zicînd: aşa iaste, pre protopopii noştri să-i băgăm în samă, de la Scaonul vlădicesc, cum vedem că sînt stările-împrejur, nici o nădejde nu poate fi de ajutoriu; apoi cine ne va apăra ? CEALALTĂ SCRISOARE IASTE ACEASTA  „La milostiva mustrare, din 13 iunie a.c., supt n-rul 385, prin carea cu iscălitura exţelenţiei-tale, toată încurcarea cauzei ceii de căsătorie a lui Todea Irimie din Telec cu Haba Maria şi acea grea asupra pravilei şi asupra rînduialei exţelenţiei-tale ceii arhiereşti cu cununiia cea îndoit fărădelege şi cu îndeungata fărădelege lăcuind laolaltă neascultare, părinţeşte mie mi se împută şi spre îndestulată dovedire aceii cumplite a mele nelegiuiri aceasta în mijloc se aduce, că eu, în 21 ianuarie a.c., mai sus-scrişilor am dat ţidulă ca să se cunune pe lege, fără a le da a se ceti rezoluţia exţelenţiei-tale şi fără de a ţitălui acea rezoluţie în ţidulă-mi, de unde mi se / <337>face înştiinţare ca orice dispenzaţie dai exţelenţia-ta, să nu dau ţiduă după aceaia, ci în orighinal să o dau a se ceti, pentru adevărul lucrului şi pricini exţelenţiei-tale cunoscute, cu fiiască umilinţă răspund. De ar fi de adevăr răzimată mai sus-arătata nelegiuire mie împutată, adevărat, foarte cu direptate mi s-ar împuta. Că, de vreme ce, fieştecarele preot iaste pus să fie lumină şi sare oilor lui Hs. celor cuvîntătoare, cu cît mai vîrtos protopopul carele iaste ochiul cel drept al arhiereului. De unde, de se va face lumina întunerec şi sarea se va împuţi, pricinuind ori în ce chip a nu se supune mirenii pravilei şi canoniceştilor rîndueli ale arhiereului, cine poate măsura împutarea [180] unei nelegiuiri ca aceasta ? Însă eu, necum să fi pricinuit încurcarea şi neascultarea mie împutată, ci încă, tare cred că nici un lat de unghie n-am lăsat din sîrguinţa ce se cădea mie, întru acest lucru, a nu plini. Că, cerînd mai sus numiţii, după obiceaiul cel cu publicaţiia normei, prin rescriptul împărătesc din 23 septemvrie 1784 şi în clirul nostru băgată, ţidulă de cununie, în 21 ianuaria a.c. le-am dat acea ţidulă ca să cunune pe lege, a Parohului locului fiind cercetarea împiedecărilor. Oblicind după aceaia parohul locului a mijloci a mijloci împiedecare de a se cununa zişii Teleceni, mi-au descoperit împiedecarea. De unde, urmînd de la mine oprelişte ca să nu se cunune şi îndreptîndu-i cătră exţelenţia-ta pentru blagoslovenie, ei cu părtinirea curţii carea şi după aceaia cu nevoinţă i-au apărat, precum din scrisoarea deregătoriului din Ghernesit, carea în 12 fevruarie a.c., o-am trimis la exţelenţia-ta, pre larg s-au putut vedea, sau dus preste hotar şi prin popă strein s-au cununat. Care fărădelege înţelegînd eu, îndată i-am oprit a lăcui laolaltă şi i-am sorocit / <338> la săbor; iară ei, în loc de a plini aceasta, mi-au trimis acea mare apărare a deregătoriului mai sus-pomenită. Întru care încunjurare n-am avut ce face alta, fără în 12 fevruarie a.c. am făcut relaţie exţelenţiei-tale închiînd împreună şi scrisoarea deregătoriului cea apărătoare. Exţelenţia-ta ai scris pentru aceaia la măria-sa domnul fi-işpan şi nemica isprăvindu-se, în 11 maiu a.c. am adăogat a înştiinţa pentru aceaia pe domnul notăraş Dimitrie Caian, de unde mi-au venit răspuns că exţelenţia-ta şi a doao oară ai scris la mai sus-lăudatul fi-işpan pentru lucrul acela, şi, de nu se va isprăvi şi acum lucrul, de iznov se fac relaţie la exţelenţia-ta, carea o-am şi făcut, în 24 iunie a.c. După carea mi-au venit de la exţelenţia-ta, în 28 iunie, supt numărul 359, acest milostiv răspuns: „Dacă [181] nu s-o isprăvit pănă acum, înaintea lui Dumnezeu, nici noi, nici voi, vinovaţi n-om fi“. Eu neputîndu-mă odihni în cunoştinţa mea, ca acei rău cununaţi creştini să vieţuiască în căsătorie fărădelege pănă la moarte , am îndrăznit a te mai îngreoia pe exţelenţia-ta cu scrisoarea mea cea din 18/6 iulie a.c. şi a da umilită rugare ca să te milostiveşti cu dispenzaţie a-i slobozi să-şi înoiască împrumutata voinţă, înaintea parohului locului şi a doi sau trei oameni mărturii. La această rugare din 6 iulie a.c., exţelenţia-ta te-ai milostivit a da poftita dispenzaţie, în 13 iunie a.c., supt 385. După aceste toate, cu cea mai adîncă fiiască umilinţă mă rog şi mă cuceresc să te milostiveşti exţelenţia-ta a judeca ce vină am eu, sau ce am putut face eu, şi nu am făcut, în lucrul acesta, ba să te milostiveşti a privi adynatia, adecă neputerea şi protivirea ce iaste în mustrarea cea asupra mea slobozită. Zice că de la mine au urmat toată încurcarea aceştei / <339> întîmplări şi neascultarea acestora, pentru că în ţidula mea cea din 21 ianuarie n-am ţităluit rezoluţiia exţelenţiei-tale şi nu am dat a se ceti şi mi se împută că dispenzaţiia exţelenţia-tale nu o-am dat a se ceti în orighinal. Dară, mă rog, care rezoluţie ? sau dispenzaţie ? au doară cea din 28 iunie, sau ceastă din 13 iunie, că altă scrisoare, numească-se ori rezoluţie, ori dispenzaţie, în lucrul aesta nu mi-au venit de la exţelenţia-ta. Dară nici n-au putut să vie, că vîrful începutului acestui lucru au fost ţidula mea cea din 21 ianuarie a.c. De-aciia au urmat relaţiia mea din 12 februarie cătră exţelenţia-ta, din carea întîiu şi întîiu ai cunoscut exţelenţia-ta întîmplarea. După aceia cărţile exţelenţia-tale cătră domnul fi-işpan, apoi răspunsul exţelenţia-tale cel din 28 iunie cătră mine, şi mai pre urmă, la rugarea mea cea din 6 iulie, din 13 iunie dispenzaţiia împreună cu împutarea cea grea mie făcută. [182] Milostiveşte-te exţelenţia-ta părinţeşte a socoti, oare poate-se mai mare protivire şi contradicţie împleti, de cum încurcă conţopista aceştii mustrări asupra mea tunate. De la mine, zice, au urmat toată încurcarea aceştii întîmplări şi neascultarea acestora, pentru că eu, în ţidula mea cea din 21 ianuarie, n-am ţităluit sau răspunsul exţelenţiei-tale cel din 28 iunie, sau dispenzaţiia cea din 13 iunie, la rugarea mea cea din 6 iunie, la rugarea mea cea din 6 iulie dată. Cu adevărat, mai mare protivire iaste lucrul acesta a conţopistei dovadă, de cît în ceaia: baculos in angulo, ergo pluit. Pentru că, măcar că nici o legătură nu iaste întră starea băţului în unghiu şi întră ploaie, totuşi, se poate întîmpla ca stînd băţul în unghiu, să ploae. Iară să se ţităluiască în 21 iulie rezoluţia carea după aceaia, în iunie s-au făcut, nu iaste în lume făptură aşa înţăleaptă şi aşa puternică carea să poată / <340>face, cu atîta mai vîrtos că Domnul Hs. zice la Faptele Apostolilor, cap. 12 : „Nu iaste voao a şti anii sau vremile care Tatăl le-au pus întru a sa putere“. Singură cănţălăriia exţelenţia-tale au aflat a răspunde în 13 iunie la cartea după aceaia în 6 iulie acestuiaşi an dată, de care feliu de măzăcie nu numai acum s-au încumătat cănţălăriia exţelenţiei-tale a face, că şi adăunăzi, într-o scrisoare lătinească, carea trăbuiam să o arăt la slăvitul ofiţiolat, mi-au venit cu numele exţelenţia-tale datum din 9 maiu şi acoloş mi se arăta că trimisa mie poroncă au sosit la exţelenţia-ta, pe poştă, în 7 iunie acestuiaşi an de la crăescul gubernium. Şi, după nişte contradicţii ca aceste, încă îndrăzneşte conţopista, ca o tudumană, a-mi scrie: să ştiu că orice mi se scrie de la Scaonu arhieresc, toate exţelenţia-ta însuşi le lucri, au cercetate le iscălşti, sau din rînduiala exţelenţia-tale quad omnia se expedăluiesc, precum şi această mustrare, iară nu după conţipişte. Cine poate suferi o îndrăznire ca aceasta [183] a conţipistei carele nişte contradicţii şi măzăcii nesocotite ca acele, precum sînt cele mai sus-arătate, fără sfiială cutează a le lipi cătră înţelepciunea exţelenţiei şi a-ţi face de necinste bătrîneţele exţelenţiei-tale cele cu titulă aşa înaltă acum de preanîlţatul împărat, cu mare bucurie, laudă şi fala noastră tuturora împodobite. Cu adevărat, unii conţipişti ca aceştea nu se cade a se răbda lîngă exţelenţia-ta. Că unii ca aceştea, precum iaste obiceaiul unor curteni, învăţîndu-ţi tot năravul şi toată plecarea exţelenţiei-tale, lesne vor vîna prilejul şi te vor înşela a iscăli conţepturile lor, de carea în deşert apoi vei bănui. Ci, să te milostiveşti exţelenţia-ta, a ţinea bărbaţi aleşi carii să aibă loghică la cap. De nu se / <341> află în cler, încă de airea să capeţi, pe plată bună, că ţ-au dat Dumnezeu putere de ai vreme a nu cruţa simbriia la nişte conţipişti înţelepţi, carii să ajute bătrîneţele exţelenţiei-tale, iară nu să le mai îngreoiaze; rîndul bun, cinstea exţelenţiei-tale şi binele de obşte pofteşte aceasta. Că, de vor merge lucrurile la Scaonul arhieresc tot aşa ca acum, mă tem să nu se dea pricină de îndoială, nu numai că sînt cercetate de exţelenţia-ta lucrurile ce se scriu de la Scaon, ci, cumcă nici iscălitura numelui exţelenţiei-tale nu iaste scrisă de exţelenţia-ta. Iară, în cîtu-i pentru mine, arătînd eu îndestul nevinovăţiia mea, cu cea mai umilită plecăciune mă ros exţelenţiei-tale, de vreme ce impossibilium nulla obligatio, să te milostiveşti a nu mă socoti pricinuitoriu încurcărei şi neascultărei Telecenilor, pentru căci n-am ţidăluit sau n-am dat a se ceti rezoluţia exţelenţiei-tale, carea după ţidula mea cea din 21 ianuarie s-au născut pe lume şi pe conţipista mustrărei cei din 13 iunie a.c. părinţeşte să-l dojeneşti mai cu sîrguinţă a privi la cinstea exţelenţiei-tale, întru conţepturile sale, şi cănţălăriia să se îndrepteze amintrea [184] că es de acolo scrisori aşa cu mari şi dese greşeale scrise, cu numele exţelenţiei-tale, cît iaste ruşine a le arăta unde ar trăbui să se arate. Cu adîncă evlavie rămînînd“. Dintru această a protopopului scrisoare fieştecarele poate vedea cum au curs lucrurile la scaonul vlădicesc în Blaj, supt stăpînirea lui Ioann Bob, înainte de rădicarea capitulului, carele îl fece el. Că, fiindcă Ioann Bob pre nimene nu vrea să ţînă lîngă sine, fără numai pre Caian, pentru cruţarea chieltuelei, singuri amîndoi purta toate lucrurile şi conţepturile cele pentru această mare eparhie a Făgăraşului, carii afară de aceaia că amîndoi / <342> puţin sînt iscusiţi întru ştiinţe cu totul era cufundaţi întru grijile iconomiei. De unde nu era cu putinţă să nu se întîmple acele scîlciituri care le spune protopopul, în scrisoarea cea mai sus-cetită şi altele, la Scaonul vlădicesc al Blajului. Acest protopop a cui sînt şi cele mai sus, în limba lătinească descrise trei cărţi, de mulţi ani n-au încetat pănă aci, după datul prilej, a scris cătră vlădica Ioann Bob şi la scaonul lui asupra greşealelor vlădicului întru povăţuire şi asupra scaonului lui, carele de la singuri Ioann Bob şi Dimitrie Caian atîrna; nu din ceva mînie făcînd aceasta, că nice nu i-au făcut Ioann Bob nici un rău, pentru a căruia nesuferire să se turbure asupra lui, ci numai din răvna adevăratului, a dreptăţii şi a binelui de obşte. S-au încumătat  a se pune împrotivă lucrărilor lui Ioann Bob, cu nădejde că doară, doară se vor înturna lucrurile spre mai bine şi vor veni la măsura cea canonicească. Drept, lui Ioann Bob nu i-au plăcut răvna acelui protopop. Pentru aceaia încă în anul 1794 i s-au lăudat cu aceste cuvinte: dabo operam ut illum destruam. Ci protopopul avînd tare nădejde în Dumnezeu şi [185] întru dreptate, nemica pentru aceaia n-au micşorat din răvna sa cea spre binele de obşte. Acest protopop după ce au auzit că vlădica Ioann Bob au prins a deşchide mîna şi a face fundaţii, ca şi el, despre partea sa, să adaoge îndemn lui Bob cu lauda spre a face mai mult bine din banii adunaţi, lauda lui Ioann Bob, în cartea sa, carea în 14 octomvrie a anului 1803 o-au scris cătră Ioann Bob. Cu toate aceste, şi după aceaia n-au încetat a-i aduce aminte şi a-i arta scăderile povăţuirei lui şi a-l îndemna ca să ţînă oameni harnici lîngă sine. Întră aceste, pre protopopul acela l-au îmbiiat vlădica Ioann Bob, prin / <343> scrisoarea cea din 28 martie a anului 1805, ca să-l pună vicar în locul răposatului Mihail Timar, la Haţeg; ci protopopul mulţemind vlădicăi cu scrisoarea sa, în 4 aprilie al aceluiaşi an, nu priimi data cinste. Aşa, şi cînd au auzit că vlădica Ioann Bob face capitulum, nicecum nu vru să se roage ca să-l priimească întră canonici. După ce au murit unul dintră canonici anume Avraam Meheşi, protopopul acela s-au rugat de Ioann Bob într-un chip aşa de apus, cum ştiia că-i place lui Ioann Bob, ca să-l priimească în locul răposatului canonic; nu pentru aceaia s-au rugat, că doară are lipsă şi voe a fi canonic lîngă Ioann Bob, sau doară ar socoti că Ioann Bob se va pleca a face aceaia, ci pentru ca cu această mijlocire să îmblînzească mîniia lui Ioann Bob cea asupra familiei protopopului, că au fost înţeles protopopul că vlădica Ioann Bob la atîta au ajuns asupra familiei protopopului, cît au zis că el s-au jurat să nu priimească nici unul mai mult din familiia aceaia în clirul său, precum văd că nici nu priimeşte. Singură aceasta iaste pricina împărechierei întră protopopul acela şi întru vlădica Ioann Bob, că protopopul zice şi vădeşte că vlădica e detoriu să ocîrmuiască toate canoniceşte, [186] iară vlădica crede că are putere să facă ce va vrea. Altmintrea protopopul e cu toată dragostea şi cinstea cătră persoana lui Ioann Bob, şi cu toată evlaviia îl pomeneşte întru obicinuitele rugăciuni şi îi pofteşte să-l ţînă Dumnezeu întru mulţi ani. Pre urmă, se cade şi aceaia să însămnăm aci, că vlădica Ioann Bob, în scriptura carea au făcut-o pentru rădicarea capitulului, aşa areată cătră împăratul şi după aceaia cătră papa, că el pentru mai buna şi mai uşoara grije vrea să împartă toată eparhia episcopiei Făgăraşului în decanaturi şi fieştecarele canonic să aibă cîte un decanat, adecă canonicii să fie şi decani / <344> şi în tot anul o dată, sau, de va fi ceva piedecă, tot în doi ani o dată fieştecarele să-şi cerceteze decanatul său, cu toată chieltuiala sa, fără de nici o îngreoiare a poporului sau a parohiilor. Unde întîiu aceaia se cade a lua aminte, că în Ardeal nice la popistaşi, nice întru altă oarecare lege, fără numai la luterani, sînt titule acel de decani. După aceaia se cade a lua aminte că vlădica Ioann Bob arătînd voia aceaia a sa, nice înaintea împăratului, nice înainea papei n-au spus că eparhiia a vlădiciei aceştiia, după tocmelele legei greceşti, pururea, şi înainte de unire, şi după unire, s-au povăţuit după vlădica prin protopopi; nice n-au spus că doară vrea să lipsească pe protopopi de drepturile şi cădinţele lor, ba nice aceaia n-au spus, că el s-au luat mai în toate proto protopopiaturile a pune în loc de protopopi viţe-protopopi, notari ş.c. De unde nimene nu se cade să se înşeale că doară împăratu sau papa au întărit cugetul lui Ioann Bob asupra cădinţelor protopopeşti, şi clirul totdeauna are cale a cerca mai sus, ca nimene să nu îndrăznească a băga altele, afară de cele cunoscute patru puncturi întră romînii cei uniţi în Adeal Şi aceaia se cade se însămnăm, că, măcarcîţi va trimite vlădica în vizitaţie, pre dînsul nu-l scutesc canoanele să nu iasă a-şi cerceta [187] oile sale, mai vîrtos cînd pentru cruţarea chieltuialelor se trage de a plini această grea a sa detorie. Şi dacă aceluia carele cîştigă miriade de florinţi pe an, nu-i dă mîna să chieltuiască pe vizitaţie, cum, un canonic sin şepte sau opt sute de florinţi în banche îşi va putea ţinea şi casa şi să umble şi în vizitaţie cu toată chieltuiala sa ? Mai puţin s-ar cădea să le dea vlădica pe zi cîte patru florinţi, în bani buni, din carii să-şi plătească caru ş.c. / <345> R. 12. PAROHII ŞI CEILALŢI SLUJITORI BESERICEŞTI ...Voiu să scriu aci / <346> răscriptul acela cu carele în anul 1743, cel de vecinică pomenire vlădică, Inochentie Clain, după multe ostenele s-au întors din Beciu / <347> acasă la Ardeal, carele nu numai acele cuprinde care se ţîn de moşiile, de mijlocirile traiului şi de scuteala preoţilor, ci / <348> şi de acele are, care se ating de romînii mireni. Că vlădica Clain, după nemăsurata răvnă cu carea era înfierbîntat cătră / <349> neamul său romînesc, nu fu îndestulat cu nevoinţa cu carea cerca binele clirului său ci să încumătă a se pune în primejdie, ca / <350> să căştige fericire şi tuturor celorlalţi  romîni, adecă ca nemeşii  romîni să se înalţă la deregătorii politiceşti, ca şi ungurii nemeşi, şi romînii cei proşti să fie scutiţi de asprele domnilor pămînteşti, şi alte mai multe mari lucruri spre folosul  romînilor au ispitit, care nu se resfiră în rescriptul acesta, fără pe deasupra se spun, zicînd [188] că acele sînt de mai mare ispitire. De aci cred eu că s-au urzit asupra prea bunului părinte vihorul carele pre urmă îl fece să moară afara de Ţeara Ardealului. Şi altă a împărătesei Mariei Theresiei rînduială sau rescript, din 11 zile a lui avgust a anului 1773, vom descrie aci, carea / <351> supt numărul 1598 s-au dat pentru apărarea clirului unit, şi extractul rescriptului crăesc celui din 17 aprilie a anului 1777, supt numărul 3985 eşit, îl voiu scrie aci, carele despre aceaia / <352> grăiaşte ca, parohilor să se dea moşii, în cît se poate deplin; ba şi besericilor şi dascalilor să li se dea moşie, poronceşte. Acestaşi rescript întru acest chip îl îmărtăşi crăescul gubernium / <353> al Ardealului, în 22 iunie anului 1780 vlădicului Grigorie Maior, al uniţilor  romîni din Ardeal. Care aşa spun că are a se hotărî porţio canonica, cît fieştecărui paroh să-i vină căştig curat şi statornic pe an de 200 de florinţi nemţeşti, iară la locurile cele mai alese, de cîte 300 de florinţi nemţeşti. Căştigul sau venitul acela aşa are a se înţălege din pămînturi arătoare, / <354> din vii, din fînaţe, ca să se scoată toată chieltuiala carea e de lipsă spre agonisirea acelora, şi după scoaterea tuturor chieltuialelor cîştigul ce rămîne, acela are a se socoti în cele doao sute de florinţi, din care se alcătuiaşte porţio canonica. Carea de se va socoti, precum trăbue să se socotească, în puţine locuri vei afla în Ardeal să aibă parohul cel unit porţio canonica întreagă. Ştiu că în zilele celui de vecinică pomenire împărat Iosif al,doilea carele voia să ajute pe parohii  romîni uniţi în Ardeal, s-au făcut conscripţie de veniturile parohilor uniţi, cu carea în multe locuri s-au aflat că scoţînd toată chieltuiala au rămas căştig numai de 2, de 4 şi nu cu mult mai sus de florinţi, ba, în unele locuri, nice chieltuiala n-au eşit toată. / <355> [189] CAP. VII. DESPRE FAPTELE VLĂDICILOR CELOR UNIŢI DIN ARDEAL. R. A LUI ATHANASIE CELUI ÎNTÎIU CU NUMELE ACESTA. Vlădica Athanasie, după ce s-au unit romînii cu Beserica Romei, ţinînd sobor de toţi protopopii Ardealului, în 14 septembrie anului 1700, dede aceste rînduiale care să le ţină toţi romînii cei din Ardeal şi din părţile lui împreunate: „Într-această vreme fiind săbor mare în mitropoliia Belgradului de toţi protopopii Ţărei Ardealului care sînt romîni, noi, vlădica Athanasie, am arătat pohta noastră cătrî svîntul sobor cu aceste poncturi. Şi porăncim foarte tare, în tot locul, în varmedghii, în scaune, în parţium, protopopilor, preoţilor, mirenilor carii sînt romînii, greci, sărbi ce sănt aici, în Ţara ce se chiamă Tranjilvanie: – Polita vlădicăi. – [...]. / <371> Cele ce se hotărăsc în săborul despre carele cuvîntăm, la numărul 22, s-ar vedea a fi prostie, ci socotind stările-împrejur cele de atunci, vom afla că nu fără înţelepţie le-au mărginit / săborul. Cei pănă aci fusese supt stăpînirea calvinilor se alunecase pre urmă la unele deşărtăciuni cu nebăgarea de seamă a legei cei pravoslavnice. Unii preoţi mergea cu pipa în gură fumînd pănă la uşa besericei, acolo ajungînd o lua din gură şi o punea deasupra uşei besericei, şi întrînd în beserică, lua epitrahilul în grumaz şi cădelniţa a mînă:  [190] eşind din beserică, iarăşi apuca pipa. Deci, unele ca aceste necuviinţe, şi cine ştie ce vor fi fost şi altele, acele au vrut săborul să le curme cu canonul acesta. Că altmintrea, a trage tăbac, ori pe nas, ori cu pipa, cu cumpăt, nu e nici un păcat, precum nu e păcat a mînca pîne şi a bea vin cu cumpăt. Pentru aceleşi peristasuri sînt hotărîte şi cele de supt numărul 24, că calvinii, precum sînt vrăjmaşi sfintelor icoane, aşa adusese pre unii romînii carii mai de aproape era supuşi lor, ca nici o icoană să nu ţînă în besericile lor. După ce prin nevoinţa lui Telechi Mihail al doilea, Ardealul de tot tras de cătră turci, au apucat supt stăpînirea Casei Austriei, care stăpînire fu întărită prin pacea cea cu turcii, în 25 ianuarie a anului 1699 făcută, şi Iosif cel întîiu, feciorul lui Leopold cel întîiu, s-au făcut el întîiu crai de moşie al Ungariei, unii dintră unguri nu fură îndestulaţi cu aceste tocmele, şi pentru aceaia începu a se cloci acea rebeliie asupra împăratului Leopold al romanilor şi asupra fiiului său Iosif, craiului de moşie a Ungariei, carea apoi se ivi supt povăţuirea lui Racoţi Fereneţ, fiiului lui Racoţi Gheorghie al doilea, prinţipului oarecînd al Ardealului. Deci, ca nu vreunii dintră preoţii romîneşti să se înşeale a nu se pleca împăratului Leopold al romanilor şi craiului de moşie al Ungariei, Iosif, aspru porunci săborul, supt numărul / <373> 26, ca toţi, la sfintele slujbe, ca pre cei legiuiţi stăpînitori să pomenească după obiceaiu pre împăratul Leopold şi pre Iosif, craiul Ungariei. Ba şi aceaia se porunceşte, ca toţi să pomenească pre vlădica Ardealului. Că, precum am arătat în partea întîiu, cap. 4, R. 2, unii, şi mai vîrtos o parte a nemeşilor din pămîntul Făgăraşului adămănaţi de calvini încă nu s-au fost întors la unire; şi de unii ca aceştea opriţi unii preoţi încetase a pomeni la sfintele slujbe pre vlădica său. [191] Mai scriu aci încă o carte a vlădicului Athanasie carea în original o am a mînă, cu pecetea mitropoliei întărită şi cu mîna vlădicului iscălită, afară de săbor, cătră protopopi, întru acesta chip trimisă: [...] <374> Şi mai poruncim tuturor foarte tare, despărţenie întru căsătoriţi să nu să facă mai multe necăeri, nice într-un chip, şi, de s-au şi făcut, să să îndirepte la loc. Şi unde va fi oca ca aceaia, să să adune aici, în săbor, la Bălgrad, înainte noastrî şi vom socoti cu toţi, iar care protopop ar face vo o despărţenie, să ştie că necum protopop, ce nice popa mai mult nu va fi, şi toate bucatele i să vor lua. Popii cari-s cu a doao muiare, nice la liturghia, nice la ispovedanie să nu îndrăznească, nice la alte slujbe preoţeşt să nu să tindă, fără la căntare. Aşijdere, şi carii de acum năinte se vor însura a doa oarî, nicecum să nu mai slujească nice o taina, ce să fie lipsit de toate trebile preoţeşt şi să va şi globi cu 66 de florinţ. Cari dieci să vor duce într-alte ţări, de să vor preoţi la alţi arhierei, unii ca aceia să fie lipsiţi de toate cele preoţeşt şi de bucatele lor. Noi, după porunca Domnului Hs. şi după pravila sfinţilor apostoli şi a sfintelor săbore şi a sfinţilor părinţ, poruncim / <375> tuturor foarte tare: cele ce-s oprite şi legate de Domnul Hs. şi de beserica lui şi de sfinţ apostoli, să lea ţineţ şi, precum am poruncit, să faceţ. Iar care are face într-alt chip, să ştie să mulţi se vor mira de petrecere acelora şi vom găsi pe alţi, în locul acelora, cari vor mai bine asculta de porunca noastrî. Scris în Bălgrad, luna lui octov., 25 de zile 1711. Athanasie (L.P.) vlădica. Iscălitu-s-au în anul Domnului 1712, în luna lui ian. 4 zile“. Acea asprime cu carea vlădica Athanasie pre preoţii cei cu doao căsătorie, preste cele ce aşezase în treaba [192] aceasta, la anul 1700, în săborul mare, în cartea aceasta îi scăreşte la starea cîntăreţilor, ba şi la gloabă de 66 de florinţi, trăgînd doao piei de pre un bou, îi supune, e sămn că popistaşul theolog carele era pus în coastele vlădichei, vîrtos acum încălecase; şi precum la protopopi nicedecum nu e slobod să se însoare, acela poate obiceaiu se nevoia să-l bage şi întră romînii uniţi. Întăreşte-se acest al mieu preus, de acolo să întru aceastăşi carte opreşte pre popistaşi, preste obiceaiul cel de nepomenită vreme ţinut, nicăiri şi nice într-un chip să nu facă despărţenie, fără în treaba aceaia să se mîne oamenii la Bălgrad, la săborul cel vlădicesc, cît, de ar face vrun protopop vro despărţanie, nu numai de protopopie, ci şi de preoţie să fie lipsit, ba şi averea să i se ia toată. Ce iaste aceasta alta, fără că fiind la popistaşi datina, causele cele de despărţenie, nu la protopopi, ci întăia dată la episcopi să se judece, theologul latin acelaşi obiceaiu, cu sila vrea să-l bage şi întră uniţii romîni ? Cu carea şi aceaia dobîndea, că fiind el auditor causelor, şi alt obiceaiu popistăşesc silea pre romînii uniţi să priimească, adicăte ca căsătoriia nici pentru cuvînt de curvie să nu / <376> se despartă. Ci, cu toate tehnele theologului şi protopopii judecă causele cele de căsătorie pănă astăzi, şi preoţii cei cu a doao căsătorie, cum vedem, slujesc toate cele preoţeşti, afară de liturghie. Mie mi se pare că această carte singur theologu o-au făcut, şi apoi au silit pre vlădica să o iscălească; la care lucru tîrziu s-au plecat vlădica. Că cartea fu scrisă în 25 octomvrie a anului 1711 şi apoi iscălită în 4 zile ianuarie a anului următoriu, 1712, precum aceaiaşi carte spune, cum cetim mai sus. Şi pre aceia carii se ducea într-alte ţări a se hirotoni preoţi, aspru a se pedepsi mărgineşte cartea. Că nu numai [193] de toată slujba preoţească să fie lipsit, ci şi averea lor să li se ia porunceşte. După ce adecă vlădica Athanasie cu tot clirul şi cu toţi romînii s-au întors la unire, vru împăratul ca şi romînii să se mai netezească cu învăţătura şi să se mai poliiască; carea lipsea întîiu să se înceapă de la clir. Deci vlădica poftea ce la cei ce vrea să se hirotonească preoţi mai multă ştiinţă de cum era pănă aci, în veacurle varvare, obicinuit. Pentru aceaia unii diiaci vrînd a se feri de osteneala învăţăturei, fugea printr-alte ţări, unde afară de cetire şi de cîntare nu se poftea altă învăţătură, şi hirotonindu-se preoţi se înturna acasă la Ardeal; ba s-au aflat încă unii carii, nehirotoniţi preoţi întorcîndu-se acasă, au prins a sluji cele preoţeşti. R. 2. A LUI IOANN, LIBER BARO PATACHI SAU NEMEŞ. După moartea lui Athanasie au urmat în vlădiciia romînilor din Ardeal Ioann Patachi sau Nemeş, dăruit de la împărăţie cu titulă de liber baro. Acesta fiind născut romîn şi de / <377> lege grecească, trecuse la legea cea popistăşească, de unde fiind ales vlădică, în partea romînilor celor din Adeal, iarăşi se întoarse la legea cea grecească a romînilor. Cumcă acesta atunci, cînd fu ales vlădică în partea romînilor, era de lege popistăşască, mai mulţi bătrîni de ai noştri, în prunciia mea, am auzit povestind; unii zic că să fi fost tocma iesuvită. Unde, şi prin cine s-au sfinţit acesta arhiereu, nicăiri nu am aflat scris, nice din gura bătrînilor nemica nu am auzit despre aceasta. Ioanichie Basilovici, proto-egumenul din Muntele Cernec la Muncaci, de acolo vrea a se încredinţa cumcă prin episcopul cel de la Muncaci [194] fu sfinţit arhiereu Ioann Patachi, pentru că în zilele acele nici un episcop nu era în ţările împărăţiei romanilor, altul greco-catholicesc fără singur cel de la Muncaci, iară prin episcop neunit să se fi hirotonit arhiereu el, nu e de a se crede, mai vîrtos fiind că se zice că înainte au fost iesuvită. Cumcă nu s-au sfinţit acesta prin oarecarii episcopi neuniţi, nicecum nu poate fi îndoială, de oară ce atîta greaţă au avut el cătră episcopii cei neuniţi, cît, precum am spus în partea 1, cap. 4, R. 3, pre toţi cei hirotoniţi de Dositheiu Ţirca numai pentru aceaia s-au hirotonit a doao oară, că Dositheiu fusese sfinţit arhiereu de arhiereii neuniţi. De la vlădica Ioann Patachi avem un săbor din anul 1725, a lunei lui fevruarie, 26 de zile, a căruia fapte le am amînă autentiche, / <378>cu iscălitura aceluiaş vlădică întărite, şi protopopului Miclăuş de la Voila trimise, întru acest chip.  „De la Hs. bună sănătate îţi poftim şi de la noi blagoslovenie îţi trimitem frăţii-tale, cinstite protopoape Miclăuş de la Voila. Într-aceste zile mai denainte, străngăndu-se cîţva cinstiţi fraţi, protopopi juraţi, împreună şi cu alţi preoţi înţelepţi făcăndu soboru socotiră şi isprăviră nişte punturi, pentru multe socotele ale săborului mare, care iată, şi frăţii-tale le trimitem în scrisoare; pentru aceaia, cum vei priimi frăţiia-ta această scrisoare, deuna să strîngi săboru de plin şi poruncile aceste foarte pe amăruntul să le arăţi şi să le dai a înţelege tuturor preoţilor, iară popi, în toate satele, la toţi oameni, ca de acum înainte să se ţie şi să se plinească aceste toate suptu acele gloabe şi pedepse oarecare să vor afla scrise înăuntru; Fără de aceste porănci ale săborului, să aibi grije frăţiia-ta, cum dăjdile vlădiceşti pănă la Sveti Gheorghie [195] să se străngă împreună cu talerul logofîtului, şi atunci înăuntru să să aducă. Venitul frăţii-tale, pe cum au fostu biceiul în zilele altor vlpdici răpăusaţi, poţi-le cere frăţiia-ta. Apoi vei avea grije frăţiia-ta, de vei pune în catastiv toţ popi cari s-au hirotonit printr-alte ţări şi pănă acum n-au venit la noi să-şi ia blagoslovenie, nice de la noi n-au năucenii, de aceşte căţi sînt în eparhiia frăţii-tale să-i putem şti.SOCOTELELE SĂBORULUI MARE. [...] Cum s-au pus theologul cel popistăşesc în coastele vlădicului celui romînesc, îndată aceaia i-au fost grijea cea mai mare, ca acel obiceaiu a Besericei ceii Greceşti, de a despărţi pre muiare de bărbat, pentru cuvînt de curvie, şi a da voe să păşască la altă căsătorie, să-l rădice dintră romîni şi protivnicul obiceaiu al popistaşilor să-l bage. Acum dobîndi întocmită vreme, că vlădica Ioann Patachi încă nu numai învăţase theologhia la popistaşi, ci şi legea mulţi ani o ţinuse cea popistăşească. Deci amîndoi, şi cu învăţătura şi cu fapta procopsiţi în popistăşie, şi puţin ştiutori de legea grecească, aşezară aceasta, ca toată despărţeniia să fie oprită. Însă prevăzînd ei că, de vor pune anume, că nici pentru cuvînt de curvie să nu fie slobod a se despărţi, va să fie turburare întră romîni, căci li se strică legea, cu supţire tehnă tăcură cuvîntul acela şi numai preste tot scriseră: „pentru aceaia / <386> toate despărţaniile le opreşte şi al nostru săbor, supt gloaba pierzării deregătoriei, varecine va cuteza face lucru ca acela“. Şi din cuvîntul acela, vare, se poate vedea că conţipista socoteliei aceştiia nu au fost romîn. <389> ... În zilele lui Ioann Patachi pierdură romînii din Ardeal episcopiia, cum am arătat la cap. 6, R. 1. Acesta [196] vru şi unele obiceaiuri popistăşeşti să bage întră romîni, cum văzum mai sus. Ba la capetul socotelelor săborului celui mai sus-scris, şi aceaia adaose Ioann Patachi, că s-au mai socotit încă şi alte lucruri, pentru care aştepta altă vreme spre a le vesti. Poate doară era prepus că acele socotele,pentru care aştepta altă vreme, ca să le vestească, nu puţine înoiri în lege cuprind. Pentru aceaia, prin cei ce avea greaţă acum pentru unele înoiri ca acele, de făcuta unire cu Beserica Romei, ba şi mănie asupra lui Ioann Patachi ş. c., cu otravă în cafe băgată fu grăbită moartea vlădicăi Ioann Patachi, cît nu ajunse a mai vesti alte socotele.

3. A LUI IOANN INOCHENTIE, LIBER BARO CLAIN DE SAD. Acesta era încă cliric şi învăţa la theologhie, în Sîmbăta Mare, atunci cînd ales de clirul romînilor din Ardeal,fu de împăratul romanilor, Carol al şeselea, numit episcop eparhiei Făgăraşului, în locul răposatului Ioann Patachi. Şi fiindcă în beserica grecească mai de multe veacuri acum era datina ca toţi episcopii să se facă dintră călugări, pentru aceaia mai sus-lăudatul Ioann Clain, alesul episcop al Făgăraşului, se duse la mănăstirea Muncaciului, întră ruşi, unde fiind în ispitire de călugărie un an întreg, după aceaia luo chipul călugăriei cu numele de Inochentie. / <390> Apoi se hirotoni pre rînd diacon, preot, şi episcop. Ioanichie Basilovici zice că  Ioann Inochentie Clain s-au sfinţit episcop la anul 1729. Ci aceasta nu e de a se crede, pentru că în care an se hirotoneşte arhiereu episcopul Făgăraşului, întru acela [197] se priimeşte eparhiia a mînă, cum se zice, se instală. Ci, din faptele săborului celui din luna lui septemvrie a anului 1732, carii le scriu aci, din esemplar autentic, cu pecetea vlădicăi întărit, / <391> se vede că Ioann Inochentie Clain s-au instalat în 28 septemvrie a anului 1732. Nici o causă n-au fost ca hirotonindu-se Inochentie / <392> Clain arhiereu în anul 1729, să se îndelunge instalaţiia lui pănă în luna lui septembrie a anului 1732. Iaste a crede dară... [198] 1. DISPUTAŢIILE / asupra / Istoriei, / pentru începutul romănilor în Dachia, / urmate între autorul ei, Petru Maior etc. şi între / reţensentul C., împrotivnicul Istoriei. / Tălmăcite de pre latinie pe romînie / prin / Damaschin Bojincă, / Iurisconsultul Prinţipatului Moldaviei. Precum şi în mărita crăime a / Ungariei J. Advocat. / În Buda. / Cu typariul crăeştii typografii a Universitatei Ungureşti. / 1834./ <3> ÎNAINTECUVĂNTARE. Pentru de a să putea lămurit înţelegecuprinderea disputaţiilor şi a criticilor, urmate între reţensentul (împrotivitoriul) Istoriei pentru începutul romînilor în Dachia şi între autorul ei, nu de prisos a fi am socotit a face o scurtă descriere a acestora; şi adecă: 1. Eşind la lumină Istoria lui Petru Maior pentru începutul romănilor în Dachia, s-au sculat un bărbat strălucit întru învăţături din Viena şi au dar în Gazeta Literală din Viena, N. 98, în a 7 dechembrie 1813, faţa 1552-1563, o Reţensie, adecă o critică, împrotiva numitei Istorii. Asupra acestei reţensie au alcătuit autorul [199] Petru Maior, o Respundere, în limba latină, şi au dat-o la lumină supt nume: Animadversiones in Recensionem Historiae de Origine Valachorum in Dacia, adecă: Luări aminte asupra Reţensiei de Istoria pentru începutul romînilor în Dachia. Toate aceste s-au făcut fără de a-şi însămna autorii numile lor, în acele disputaţii. 2. Asupra ziselor Animadversii a autorului Maior, au alcătuit literatorul din Viena, un Respuns, în 22 ponturi, care însă nu l-au dat în tipariu, ci l-au trămis de-a dreptul cătră Petru Maior, carele aflănd a fi şi acest Respuns fără temeiu şi fiind obicinuit a nu remănea numănui datoriu, mai vărtos în cît se atingea de cele naţionale, au ţesut un respuns, supt titula: Reflexiones in Responsum Domini Recensentis ViennensisŞ Reflecsii asupra Respunsului Dumisale reţensentului din Viena, şi s-au dat în tipariu, la a. 1815. 3. Asupra ziselor Reflecsii, iar au făcut reţensentul din Viena o Reţensie şi au dat-o în Gazeta Literală din Viena, N. 7, fevruarie 1816 / <4> împrotiva căria au scris răpăosatul Maior respunsul cu numele: Contemplatio Recensionis in Valachicam anticriticam, litterariis Ephemeridibus Vienensibus 1816 divulgatae: Privire asupra Reţensiei dată în Gazeta Literală din Viena, la a. 1816 împrotiva Anticriticei romăneşti.  [200] Aceasta au fost cea mai de pre urmă împărechere pentru Istoria lui Petru Maior carele, învingănd pre împrotivnicul său, l-au minţiit, iar Istoriei sale au dat prin acea deplină credinţă (fidedignitatem). Mai zicînd o dată în scurt: Petru Maior au dat la lumină Istoria pentru începutul romănilor în Dachia. Unul din Viena au făcut o Reţensie asupra Istoriei. Maior au făcut Animadversii la acea Reţensie. Vieneanul au făcut Respuns asupra acestui Respuns. Vieneanul au făcut iar o Reţensie asupra Reflecsiilor lui Maior. Şi mai pre urmă Maior au făcut Contemplaţia asupra acestei din urmă Reţensie; şi aşa au încetat Vieneanul de a mai scrie asupra romănilor. Deci, pentru ca să se facă tuturor cunoscut cumcă prea lăudata Istorie au fost subpusă şi criticei acelor mai învăţaţi bărbaţi, carii cunoscănd mai pe urmă adevărul, au primito ca pre o istorie vrednică de credinţă, am socotit a fi de trebuinţă a tălmăci prezisele Disputaţii romăneşte şi a le alătura la svărşitul zisei Istorie.Nici să se mire cineva văzîndu-mă zicînd că eu le-am tălmăcit romăneşte, după ce însuş autorul zice: e Valachico in latinum translate, adecă: prentoarse de pe romănie pe latinie, pentru că poate că răposatul le va fi avut ţesute şi romăneşte, dar însă nici ştiu să le fie dat în tipariu, nici ştiu să se afle undeva, în manuscript, măcar că destul am cercetat aceasta. Poate că au avut gînd şi voe să le dee la lumină şi în limba romănească, şi apoi prevenindu-l moartea, s-au pierdut doară acel manuscript, ca şi multe alte manuscripturi a lui, dintră care cel mai însămnat şi mai aducătoriu de durere este Gramatica romănească ce au avut-o Maior, gata de tipariu, şi acum s-au pierdut, ca şi cănd nici n-ar mai fi fost. Deci, să păşim drept la mai sus-numitele Disputaţii, şi adecă: [201] I. ANIMADVESII. Împrotiva Reţensiei Istoriei pentru începutul romănilor în Dachia. Nu este vrednic multe a înaintecuvănta despre aceasta. Eu cu adevărat cinstesc pre autorul Reţensiei de Istoria pentru începutul romănilor în Dachia, pentru a lui învăţătură; ci totuşi, nu trăbue să se supăre că eu, din iubirea de adevăr, fac luări de seamă asupra Reţenşiei lui. Deci, fără întărziere să ne apucăm drept de lucru. Reţensia cea publicată prin Gazeta Literală din Viena, N. 98, în a 7-a dechemvrie 1813, faţa 1552-1563, vrănd a face aspră critică asupra Istoriei pentru începutul romănilor în Dachia, ce s-au alctuit prin sărguinţa lui Petru Maior de Dicio-Sînmărtin, protopop şi crăesc a cărţilor revisor, la Buda, de loc, la început, însămnează o greşală din prefaţia zisei istorie, pre carea o hotăreşte ca să se scoaţă afară în a doa ediţie. Cuvintele prefaţiei întoarse pre latinie, acestea sănt: Propositum meum, etc.: Cugetul meu nu este a ţese întreagă istoria romănilor, decăt acelea, ce se ţin mai vărtos de începutul lor în Dachia, din vechii scriptori, pentru acea a le însămna, ca văzînd romănii strălucita viţă, din carea sînt prăsiţi, toţi să se îndemne a urma strămoşilor săi întru omenie şi în buna cuviinţă. Pănă aci ţine esemplu, ce îl cleveteşte dumnealui reţensentul. / <6> Ci, pentru că autorul, ca un patriot bun şi ca un bărbat bisericesc, este însufleţit cu acea apostolicească învăţătură, cu carea socotesc că trăbue totdeauna cu mare îngrijire să se adape popoarele, tot sufletul să fie subpus puterilor mai înalte. Cătră Romani, cap. 13, v. 1; Adu-le aminte să fie subpuşi principilor şi stăpănitorilor; zi-le să fie ascultători şi gata la toată fapta bună. Cătră Tit, c. 3, v. 1. De acea, de trebuinţă este să fiţi [202] subpuşi, nu numai pentru mănie, ci şi pentru cunoştinţă. Nimănui să fiţi datori cu nimic, decăt să vă iubiţi unul pre altul, pentru că cel ce iubeşte pre de-aproapele, au împlinit legea. Cătră Romani, c. 13, v. 5, 8. După această învăţătură zic, autorul punănd particula adecă, tălmăceşte că următoarele să ţin de omenie şi de buna-cuviinţă, împreună svătuindu-i: cătră împeratul lor al Austriei să fie cu credinţă, cătră patria sa cu cucerie, cătră domnii locurilor cu ascultare, cătră tot de-aproapele cu dragoste. Deci, nu ştiu pentru ce ar trăbui să se lase afară din a doa ediţie, aceste cuvinte, ce sănt cuprinse în învăţătura apostolicească şi potrivite legii fireşti. Mai departe, zicerea acea , pre carea D. reţensentul o însuşeşte (alipeşte) autorului, cumcă clevetirile seau prigonirile străinilor au îmboldit pre însuş autorul să nu facă mai mult, nu se află nicidecum în scurta prefaţie a autorului. Sănt încă şi alte asămine iscodiri în reţensie, cu care, cumcă dumnealui reţensentul au vrut să desfăteze pre cetitorii săi, lesne va putea vedea cel ce va cumpăni reţensia cu istoria. După ce dlui reţensentul cam destul de binişor au tălmăcit prefaţia autorului, făgădueşte cumcă va adumbri, adecă va arăta cetitorilor săi firul autorului şi şirul probelor seau a mărturiilor lui; şi totuşi, pentru folosul său, numai pe uşor atinge argumenturile (temeiurile) autorului, iată pre cele mai tari le tace cu totul. Pentru că: 1. foarte laudă reţensentul pre autorul că au scris istoria în mumeasca limbă romănească, cu cuvănt nu fără dreptate, cumcă pănă cînd nu vor începe toţi, şi despre toate, a scrie în limba mumească, nu poate nici un popor să nădăjduiască că va ajunge la cultură. Însă curund uităndu-se de această sfăntă simţire, porunceşte, [203] sub Num. 3, ca romănii să scrie în linba cunoscută, adecă nu romănească. / <7> Zicănd reţensentul, sub N. 4, că romănii acum cei mai mulţi sănt şerbitori, se vede a nu cunoaşte starea romănilor din Moldavia şi Ţeara Muntenească, nici a-şi aduce aminte de mulţimea nobililor romăni din Marele Principat al Transilvaniei, încă şi din mărita crăimea Ungariei. Autorul au dovedit, din Eutropie, că linba latină s-au îndreptat prin Latinus, craiul Laţiului, adecă pentru întrebuinţarea învăţaţilor, remănănd linba vechie la popor, şi că aceasta linbă populare este acea romănească. Tărziu cercetează D. reţensentul pentru ce ar fi făcut aceasta craiul Latinus ? Mainainte de a să răspunde la această întrebare a Dlui reţensent, nu va fi fără cuviinţă a arăta minunata socotinţă a lui Ioan Valentini, parohul Zino-Varolei. Acesta, în scrisele sale cărticele, în una culese, şi tipărite la Buda, cu tipariul crăeştei Universităţi, 1808, precum numeră mai pre toţi oamenii lumei între familiile slaviceşti, aşa zice că şi troianii au fost slavi. Că la faţa 334, aşa zice: „Cumcă troianii au fost slavi, deopotrivă cu ghetii şi cu trachii, arăt în următoriul chip: grecii numeau pre troiani varvari. Ovid., Eleg. I Heroidum: <<Se pune la zeii patriei prada varvară>>“. Şi, faţa 355, zice: „grecii numea pre troiani varvari. Dacă troianii ar fi purces din neamul grecilor, ori a latinilor, scriptorii vechi, mai cu seamă Ovidie, ca unul cel mai iscusit în istoriile vechi, nu i-ar fi numit cu un nume urăcios (neplăcut)“. Şi, [203] faţa 142 rosteşte: „De aci să şti mai pe larg, că în Asia, nu s-au întrebuinţat linba nemţească, slavenească, şi cea grecească şi-ar lua înapoi cuvintele rădăcinale, din acea latinească, mai că ar cădea acea latinească în nimicie“. Ba încă, tot la aceaş faţă, şi aceasta arată Valentini: „Linba grecească, zice, nu puţine au împrumutat de la cea slavenească“. La acestea Petru Catancici, de Istru, cap. 7, Num. 16, aşa dă socotinţa despre linba slavenească: „De vei cerceta firea linbei slaveneşti, nu poţi a nu băga de seamă într-ănsa oarece dumnezeesc“ / <8> Punănd aceste înainte, la întrebarea reţensentului, că adecă pentru ce ar fi îndreptat Latinus, craiul Laţiului, linba latină ? drept mărturisesc că eu nu ştiu pricina, pentru că cu mult mai îndelungat timp este între mine şi între craiul Latinus, decît între acestaş şi între Eutropie, căruia reţensentul, tocma pentru aceastaş îndepărtare, nu-i dă credinţă; şi iarăşi, alta este a se face cuiva cunoscută însaş fapta, şi alta scoposul ori pricina ei. Ci totuşi, poate oarecare slav închinat lui Ioan Valentini şi lui Petru Catancici lesne să respundă că craiul Latinus doară pentru de a face mulţemire slavilor, adecă lui Eneas, şi celorlalţi biruitori troiani, au vrut se urmeză linbei slaviceşti, şi apoi ca să se împărtăşească din acel dumnezeesc lucru, pre care se vede Catancici întru adevăr a-l fi descoperit că s-ar afla în linba slavicească, [205] şi că în acest chip au fost îmboldit craiul Latinus spre a muta şi a îndrepta linba latină. După esemplu lui Ioan Valentini, fiindcă în linba sărbească se află o mulţime de cuvinte, nu numai de la deosebite alte neamuri, ci şi turceşti, ar putea oareşcare sîrb să zică că şi turcii au împrumutat multe cuvinte de la linba sîrbească. Căt este de amestecată linba sîrbească şi închiegată din multe deosăbite linbi, poate oricine vedea din cuvintele acelui mai învăţat între sîrbi, Paul Chenghelaţ, arhimandritul M. Sfăntului Gheorghie, ce se cuprind în Înaintecuvăntarea cărţii Estestvoslovie numite, şi tipărită în Buda, la a. 1811. Care sănt următoarele: Aşte taco enighi pisati budemu, iacoje neţîi nîneaşniago veaca cnijniţî, nije slavianschi, nije Serbschi, no taco da recu: Slaveno-Serbo-Nemeţco- Madiaro-Tursco-Ţîganschi. Adecă romăneşte: „Dacă aşa aş scrie cărţi, precum unii dintre scriitorii veacului de acum, nici slaveneşte, nici sîrbeşte, ci mai bine să zic aşa: Slaveno-Serbo-Nemţesco-Unguresco-Turcesco-Ţigăneşte“. Măcar că s-ar fi căzut să se adauge şi linba italienească, din carea de bună seamă se află multe cuvinte în linba sîrbească, să tac despre alte linbi europieneşti, din care multe au primit sîrbii în linba sa. Pentru acea dreaptă este jăluirea prelăudatului arhimandrit, împrotiva acelor scriitori sîrbeşti, carii numesc scrisele sale slaveno-sîrbeşti. Mai multe alte conumiri dară trăbue să se pună înaintea scripturilor sîrbeşti, ori să se lasă afară slaveno, ca nu cumva linba slovenească, carea şi aşa este destul de stricată, prin tălcuirea cărţilor bisericeşti, făcută din linba grecească, să se mai pătească cu o novă urăciune. / <9> Num. 6 D. reţensentul tăgăduieşte că ţitatele prin autorul aceste cuvinte: cel ce au îndreptat linba latină, s-ar afla în Eutropie, carea au eşit din fabrica [206] lui Aldi, cu sîrguinţa lui Ioan Baptista Egnaţie Venetul. Şi apoi, de s-ar şi afla aceste cuvinte în Eutropie, totuşi zice D. reţensentul că puţin trăbue a să preţui un scriitoriu aşa îndepărtat de anii craiului Latinus. Mai departe cercănd, întreabă: „Pre carea linbă au îndreptat-o Latinus, oare pre acea ce este în Căntarea Fraţilor Arvali, de pe timpul lui Romulus ? ori carea este în Legile lui Numa ? seau în cele 12 Table ? ori pre acea din Epitafia lui Scipion ? Seau pre a lui Plaut ? ori pre a lui Enius ? seau pre a lui Ţesar, Ţiţeron, Virghilie ? Măcar de ar fi ţesut D. reţensentul un catalog şi de mai mulţi autori, totuşi, fiindcă toate numitele linbi, se ţin tot de una, şi aceaş linbă îndreptată (correcta), neîndoit este că pre toate le-au îndreptat Latinus; însă nu într-acele, în care se deosebesc între sine particularnic (accidentaliter), ci întru acea, în care toate se unesc. Şi precurmănd de la acea că acele zise în Breviariu lui Eutropius a prenumitei ediţie, Car. 1, înainte de istoria lui Romulus, unde se cuprind cuvintele ţitate prin auctor, oare sănt a lui Eutropie, ori a altui scriitoriu, şi că oare minţit-au acel scriitoriu (care, de nu se va dovedi lămurit din contră, nu este ertat numai în sec a zice), ori au aflat oareşcare monument din care au scos el acelea ? însaşi tare îngrijita îndemnare a vechilor scriitori romani, şi pe însuş timpul de aur a latinitatei, de a însufleţi tinerimea cu învăţătura gramaticală, nu lasă a ne îndoi cumcă alta au fost linba latină literală [207] seau învăţată, şi alta pre carea o sugea cu laptele. Vezi Disertaţia autorului Despre începutul linbei romăneşti. Minciună dară este cumcă Ţiţero şi Ţesar ar fi fost înţeleşi de cătră popor şi toţi ostaşii deopotrivă, ca şi de cătră cei învăţaţi. Mai că aşa au fost înţeleşi acestii de cătră neînvăţatul popor şi de cătră cei mai mulţi ostaşi de rănd, precum se înţelege astăzi ofiţiriul neamţ ce nu ştie ungureşte, romăneşte sau slaviceşte, cănd vorbeşte cătră soldaţi vreunui reghiment unguresc, denu cumva va urma tălmăcirea, seau precum se înţeleg episcopii sîrbi din Bănat de cătră romăni, oile lor cele sufleteşti, cănd căte vreodată spun cuvăntul lui Dumnezeu, adecă puţin sau nimic nu se înţeleg. La romăni, fiindcă tot aceeaş linbă este şi a poporului şi a învăţaţilor, nu este trăbuinţă nici de o învăţătură gramaticească, pentru că, / <10> pre aceasta o sug cu laptele de la nutricele sale şi deopotrivă înţelege cărţile ţereanul cu cel învăţat, încăt este pentru cuvinte şi ţesetura gramaticească; pentru acea puţin s-au îngrijit pănă acum romănii de a da gramatică şi lecsicon. Mai departe, apoice s-au scos prin îndreptare din întăia linbă a Laţiului şi ce i s-au adaus ? tac scriitorii vechi. Însă eu nu mă îndoesc cumcă isvorul îndreptrei întîei linbi latine trăbue să se tragă de la soţietatea şi împărtăşirea latinilor cu grecii şi socotesc că întăia [208] mutare s-au întămplat cu silaba de pe urmă a cuvintelor, a căriia socotinţe argument (temeiu), acesta-l am: nu numai la itali, ci şi la romăni carii pe la începutul veacului al doile după Hristos au eşit din Italia î Dachia, toate vorbele să săvîrşesc, şi pănă astăzi, în vocale (sunătoare). Deci, nu fără potrivire socotesc a să putea zice cumcă şi la vechii latini, înainte de a se uni ei cu grecii în mai de aproape soţietate, toate cuvintele linbei lor s-au săvîrşit în vocală. Şi, de vrea cineva să anularisească aceasta, să cuvine să arate începutul datinei a italilor şi a romănilor, de a nu suferi consonantea (nesunătoarea) în svărşitul cuvintelor. Care, pentru că nimene nu poate arăta, trăbue să se închee cumcă şi la vechii latini toate cuvintele s-au săvărşit în vocale. Urmele acestui obiceiu mi se văd: amavêre, în loc de amaverunt, au iubit; amabere, în loc de amaberis, vei fi iubit; amarêre, în loc de amareris, tu te iubeşti, şi alt. Iar mai tărziu urmănd grecilor, au început învăţaţii latinilor a vîrî în linba sa consonantele din svărşit a unor vorbe, remănînd datina vechie în linba poporală, pre carea o ţin pănă astăzi italienii şi romănii; zic la romănii din Dachia Aureliană şi astăzi se săvărşesc toate cuvintele în vocală, ca şi la italieni; iar la romănii Dachiei vechi, adese se lasă afară vocala i din sfărşit; pentru acea multe cuvinte se săvărşesc la acestii în consonantă. Totuşi, bătrînii romănilor au adaos la aşa consonantă pre ţiriliţescu i (ce nu dă nici un sunet), spre a arăta lipsa vocalei. Iar dacă asămine cuvănt se împreună cu articulul definit, ori cu altă ceva particulă, se rechiamă tot aceaş vocală, p. e.: roman’, romanul, [209] ungur’, ungurul, grec’, grcul, dănd’, dăndu-ne, rugănd’, rugăndu-te, lăsănd’, lăsăndu-te ş.a. Iar datina de a lăsa finala vocală nu poate fi nici o îndoială că s-au introdus cu vîrîrea linbei sloveneşti şi a literilor ţiriliceşti în bisericile romăneşti din Vechia Dachie, ca prin acea, între altele, să se dee mai mare cinste literilor ţiriliţeşti, pentru că într-alt chip ţirilicescul i n-ar fi putut căpăta loc la romăni. / <11> Autorul au arătat în ce chip s-au strămutat lina latină cea poporală prin deosenite linbi a popoarelor Italiei, celor subpuse prin romani. Iar cumcă învăţaţii latinilor, după îndepărtarea de la întăia linbă a Laţiului, s-au sărguit din toate puterile a îmbogăţi linba sa cea literală, din linba grecească, de prisos areată însăşi cărţile latine. Care n-au încetat a face învăţaţii latini, nici după ce ajunsesă la dreaptă măsură linba cea literală. Ba încă, nu numai de la greci, ci, precum se întămplă în alcătuirea unei noave linbi, şi de la alte naţii au vîrît unele şi altele, ori în numerul cuvintelor, ori în gramatica linbei literale; şi iarăşi altele, prin însaş a sa isteţime le-au aflat învăţaţii latini. Deci dar, afară de alte pricini a deosebirei vechilor scriitori între sine, zic a fi aceia: că unii au vrut să urmeze linbei poporale, atăt privind cătră respundere (pronuntiatio), cît şi cătră cuvinte şi idiotismuri; cu adevărat că din formele vorbirei lui Plautus şi a lui Terentie se aud unele şi pănă astăzi în linba romănilor. Alţii, în multe chipuri au urmat grecilor, aşa căt unii, mai vărtos prin tălmăcirile făcute din autorii greceşti, au grecit linba, împrotiva a însăş aşezatei proprietăţi a linbei latine. În zădar pune înainte D. reţensentul, supt N. 7, esemplul linbei greceşti înprotiva autorului. Pentru că eu aflu că despre linba grecească, tot aceaş trăbue să să socotească ca şi despre latineasca. Adecă linba grecească o vorbeau oarecănd toţi grecii deopotrivă. [210] După acea învăţaţii lor, primind de la neamurile străine ştiinţele şi măiestriile, împreună au introdus în grecie şi cuvinte străine şi forme de vorbiri; apoi şi-au cultivit şi minunat şi-au îmbogăţit linba, remănînd poporul cel neînvăţat pe lăngă linba vechie. De aci s-au născut doaă linbi greceşti, una literală, carea se învăţa cu ajutoriul gramaticei şi pre carea o numim elinească, alta proastă, ţerănească, pre carea pănă astăzi o vorbeşte poporul grecesc, ci foarte stricată. Şi aşa, cu ecsemplul grecilor, cred că s-au adus şi latinii spre îndreptarea şi cultivirea linbei sale, prin carea mijlocire s-au născut apoi o noavă linbă latină, deosăbită de cea vechie, ce au remas în gura neînvăţatului popor. Ei socotesc că şi învăţaţii altor naţii au avut obiceiu, prin linbă a se desclini de poporul cel prost, care obiceiu l-au vîrît, parte frea / <12> ştiinţelor, parte tainele (secretele) preoţilor, parte doară şi însaşi ambiţie. Îmi veni în minte (lucru adecă mic, ci pentru de a însămna năravurile oamenilor potrivit) obiceiul sărbilor carii ştiu numai ceti. Acestii, din ambiţie, ca să se pară adecă a fi mai însămnaţi decăt alţii, vorbesc înaintea poporenilor săi silabizînd între sine, seau mai bine să zic, spunănd îndeoseb singuraticee litere a fieştecărui cuvănt şi respunzănd pre unele cătă cu doaă, pre altele cătă cu mai multe sillabe, şi prin aceasta se pare poporenilor săi că Dumnezeu ştie ce linbă învăţată vorbesc, şi acest feliu de grăire o numesc literată. Adevărat că pricina surorităţii cei mai de aproape a linbei italieneşti cu linba romănilor carii de atîtea veacuri şi nu atît de îndepărtat de auritul timp a latinităţii s-au despărţit de italieni, nu o vei putea nicidecum arăta, de vei crede că alta au fost oarecînd linba [211] latinilor învăţaţi, adecă cea literală, şi alta pre carea o vorbeau ţerenii. Deci nu poate fi îndoială cumcă linba romănească este acea vechie, pre care o vorbeau toţi latinii mai înainte de a fi format pe încet învăţaţii latinilor linba latină literală, după esemplu grecilor; afară că lăţindu-se împerăţia romanilor peste toată Italia, s-au adaus multe cătră linba poporală, din deosebitelinbi a popoarelor Italiei, aşa căt unele cuvinte, mai cu seamă sabineşti, s-au vărăt şi în linba literală, care sînt şi pănă astăzi, şi linba italienească s-au stricat mult prin întrarea neamurilor de viţă nemţească, precum şi în limba romănilor, nu puţine cuvinte, mai cu seamă slavice, s-au vîrît, care cu ce chip s-au făcut, au arătat autorul. Însă bine trăbue să se iae sama cumcă multe din acele cuvinte a linbei romăneşti, ce se zic slavnice, de acea au căpătat această numire, pentru că sănt comune seau deopotrivă slavilor cu romănilor, iar în faptă sînt romăneşti, şi cumcă isvorul lor este tot acelaş cu linba lătinească, italienească, spaniolească, franţozească, ori că rădăcina lor se află în linba grecească; care, de va cerceta cineva, lesne va afla. Iar toate aceste cuvinte le-au adus oare cănd strămoşii romănilor cu sine din Italia în Dachia de la carii apoi le-au împrumutat slavii. Nu mic argument este, pentru vechimea linbei romăneşti, şi aceia ce însămnează Festus, Car. XVII, despre vechii latini, cu aceste cuvinte: „Bătrînii, zice, nu gemănau (îndoia) nici mutele, nici semivocalele litere – .“ Cu adevărat, / <13> romănii şi pănă astăzi nu au în linba sa nici o literă, ori mută, ori semivocală gemănată. Neadevărat a fi acea ce D. reţensentul zice sub N. 8, că adecă cei vechi aşa ar fi scris, precum vorbeau, se vede lămurit din Disertaţia autorului, pentru începutul [212] linbei romăneşti, unde ţitariseşte următoare cuvinte din Svetonius. Despre August: „Ortografia, adecă formula şi chipul scriesei aşezate de gramatici, nu au prea păzit-o. Şi se vede a urma mai cu seamă socotinţa unora carii socotesc că aşa trăbue să se scrie, precum se vorbeşte.“ Deşi adecă unii socoteau că aşa ar trăbui să se scrie, precum vorbesc, totuşi altul era temeiul ortografiei. Precum astăzi romănii, după deosebirea dialectelor, au deosebită pronunţiaţie (răspundere) şi totuşi ortografia, şi acea ţirilico-romănească, este tot aceiaş la toţi, tot aceastaş trăbue a se zice la italieni. D. reţensentul caută nod în scriptură, Num. 9, năzuind din toate puterile a afla la bulgari articule post-positive (în urmă puse), cu toate că este cunoscut că orice dialect slavicesc, precum şi linba albanesilor, nu are articulul definit de care este aci întrebare.Iar pronumile arătătoriu (demonstrativum) nu numai la bulgari şi albanesi, ci şi la,latini nu fără înfrumseţare a se pune adese după nume, nu este nicio îndoială. Vezi Disertaţia autorului pentru începutul linbei romăneşti. Însă bine trăbue a să lua sama: că arătatul prin D. reţensentul ta nu să pune prin bulgari în loc de articul, ci, din nebăgare de seamă, împrotiva obiceiului altor slavi, precum şi în oarecare parte a Transilvaniei la romăni preedese se adage ni; nici să dă vreo putere cuvăntului prin alipirea lui ta. Deci ta la bulgari nu este articul definit, pus după nume, ci o aruncătură. Îmi pare că obiceiul de a pune ta după cuvinte, l-au luat [213] bulgarii de la romăni, carii mai de demult erau în mai aproape soţietate. Adecă văzînd bulgarii că la romăni se pune articulul după nume, au început şi ei, de şi din nebăgare de seamă, a lipi pe ta al său după nume. Mai departe. Nu fără cuvănt au fost socotit autorul că oarecănd şi la italieni au fost obiceiu de a dupăpune articulii definiţi, întocma ca şi pănă astăzi la romăni, carea însuş obiceiul italienilor de astăzi, de a dupăpune cuvintelor articulii definiţi, lămurit areată, p. e. : Dir-la, Far-lo, Giovar-le, Consolar-gli. / <14> Tot supt acelaş numer arată reţensentul că la linba traţică, ghetică şi illirică, după formă şi materie se socotesc acelea care linba romănească cu sororile sale latinele nu le are comune. Şi fiindcă bine au ştiut D. reţensentul a fi necunoscut de ce feliu au fost linba traţică şi ghetică (pentru că cea illirică, fără îndoială, au fost aşa linbă, precum este atăzi cea transilvanică, adecă nici o linbă, ci, precum astăzi în Transilvania, de după deosebirea neamurilor acolo lăcuitoare, aşa şi în lata acea ţeară a Illiricului, vorbeau popoarele de acolo mai multe deosebite linbi; între acestea sînt astăzi: greceasca, romăneasca, slaviceasca, jidoveasca, seau mai mult ispaniceasca, armeneasca, ţigăneasca ş.a.), arată, zic, D. reţensentul mai adevărat a fi că romînii au primit acelea din alte linbi cunoscute, mai cu samă din cele slaviceşti. [214] Cu atît mai plăcut lucru ne-ar fi făcut D. reţensentul, dacă această a sa învăţătură, măcar numai cu un ecsemplu ar fi răzimat-o, care noi, pănă acum nicidecum n-am văzut. Num. 10 zice reţensentul că deşertul (loc pustiu) nu se preface în formă de provinţii; deci dar fiind că Dachia s-au prefăcut în formă de provinţie prin Traian, urmează că coloniile romane au aflat în Dachia lăcuitori şi s-au amestecat cu ei. De unde urmează că linba romană s-au stricat prin cea dachică şi că romănii nu sănt romani curaţi. În ce chip au fost stărpiţi dachii prin romani, cu ocasia bătăei dachice a doa, şi cum s-au deşertat Dachia de lăcuitorii vechi, de prisos au arătat autorul, nu numai din împregiurările aciei bătăi, ci şi cu autoritatea  vechiului scriitoriu Iulian. Deci, de şi ţinutul acel ce pururea remîne deşert de lăcuitori nu se poate preface în provinţii, totuşi, cumcă Dachia, măcar şi deşeartă adecă de dachi, încă cu nemărginită mulţime de romani aduşi acolo, precum mărturiseşte Eutropie, spre a moşteni pămăntele şi oraşele, împoporată, nu s-ar fi putut preface în provinţie, cine va fi acela să se îndoiască ? Însă să lăsăm să fie aflat coloniile romane dachi în Dachia, care urmează de acea a să fi amestecat romanii cu dachii şi a să fi făcut romani necuraţi ? Cu adevărat, autorul nu cu uşoare dovezi au arătat din împrotivă asupra lui Enghel. Armenii lăcuesc în Transilvania de vreo cîteva veacuri, între alte naţii mari, fiind ei foarte puţini cu numerul, şi totuşi remăn ei armeni curaţi; cu căt mai mult dară, nemărginita mulţime / <15> a romanilor în Dachia, măcar de s-ar şi zice a fi fost acolo lăcuitorii dachi, au putut remănea romani curaţi. Mai departe. Cum că coloniile cele prin Traian în Dachia aduse, n-au fost mestecătură trachică, precum îi place a socoti D. reţensentului, tot supt acelaş numer, ci adevăraţi romani, afară de toată îndoiala au arătat [215] Eutropie, Car. VIII, în Adrian. Deci dar, de atătea ori repetuita (respusa) zicere: cumcă romănii nu sănt romani lămuriţi, trăbue a se socoti între basnele nemţeşti. Vezi pre autorul, carele mai pre larg au cuvăntat despre acest lucru. Num. 11 zice reţensentul că făcîndu-se mai pe larg cercetare, s-ar putea dovedi că numele roman care şi-l dau sieş romănii însuşi, ar trăbui să se socotească la acea vreme, în carea, după mutarea împerăţiei în Trachia (la Constantinopol), şi grecii au început a se numi romani, precum fac şi astăzi. Se cădea să aducă înainte D. reţensentul vreun argument, oricît de slab, pentru ca să-şi îmbrace socotinţa sa, încăi cu o umbră de adevăr-părere, ca să nu vină cuiva în minte tănguirea autorului cea în Prefaţie pusă: că se află aşa feliu de scriitori, carii şi cănd fără de nici o dovadă iscodesc ceva, ori spun şi minciuni asupra romănilor, încă socotesc că toată lumea este datoare a crede nălucirile lor. Cu adevărat, grecii, după mutarea scamnului împerăţiei romane la Constantinopol şi după ce acestui oraş s-au dat numele: Roma noavă şi s-au dăruit cu privileghiile Romei Vechi, fiind ei totdeauna izmuitori romanilor, lesne au putut să apuce ocasia de a se numi romei; iar pre romăni, dacă nainte de acea n-au fost ei numiţi romani, ce nebunie i-au putut îmboldi a să numi pre sine romani (nume varvarilor pururea greţos), atunci cînd întru adevăr despărţiţi fiind de împerăţia romană, gemeau sub jugul varvarilor, vrăjmaşi de moarte a romanilor. Şi apoi, de şi ar fi fost ei lăcuitori a împerăţiei greco-romane, grecii cei ce nici pre lăcuitoii [216] Romei vechi nu-i învredniceau cu numire de romani, oare ar fi suferit ei a să însămna cu măritul acest nume, dacă nainte de acea nu l-ar fi avut ? Şi dacă romănii au vrut să urmeză grecilor, de ce s-au numit ei pre sine romani, şi de ce nu romei ? precum grecii. Nu poate fi dară îndoială că romănii, ca cetăţeni romani, au adus măritul nume roman cu sine aici din Italia, încă pe timpurile lui Traian. - <16> La acelea despre care se dispută reţensentul, supt Num. 12, respund: ori că slavii au luat de la ghermani să numească pre romăni şi pe italieni vlassi, ori ghermanii de la slavi, totuş isvorul acestei numiri nu se poate mai lesne trage de alt unde, decît de la Laţium. Celelalte vezi în autor. Num. 13. Însămnează reţensentul că şi însuşi croaţii de legea grecească, popor slavicesc, se numesc vlahi, romăni; deci dară Ρωμαioς (romeos) şi valahus (romăn) sănt sinonimi. Cum că croaţii ce se numesc valahi nu sănt neam slavicesc, ci adevăraţi romăni şi că oarecănd au fost ei numiţi romani, precum şi pănă astăzi romănii se numesc romani, au dovedit autorul, cu tari temeiuri, cap. 6, [217] R. 12, pre care vezi-l. Mai departe. Cum că romanus şi valahus sănt sinonimi nu poate fi îndoială; iară romeos şi valahus a fi sinonimi este o iscodire cu totul îndărăptnică. Pentru că romeii, adecă grecii, nici s-au zis vreodată de cătră neamurile slavceşti vlassi, iar romanii una cu toţi italii, şi pănă astăzi se numesc vlassii de cătră neamurile slaviceşti. Vezi pre Luţius, De crăimea Dalmaţiei, car. VI, cap. 5. Cu supărare este D. reţensentului, precum se vede , supt Num. 14, cumcă romănii năzuesc iar a primi stremoşeştile sale litere latine, zicănd că acea fac ei numai dintr-o oarbă dragoste cătră litările latine. Bărbat bun, cel ce cu aşa feliu de descăntări nu te vezi a împlini datorinţa numai a unui reţensent ! Pănă cănd romănii vor ţinea literile ţiriliceşti, mai că nu, ori că nicecum, nu vor putea face gramatica linbei sale cunoscută altor naţii, cu atăt mai puţin se va putea resipi întunerecul cu carele s-au îmbrăcat linba romănească prin literile ţiriliceşti. Deci, nu este oarbă dragostea ce o au romănii către literile latine, ci mai orbi sănt şi vrednici de plăns aceii carii nu pricep folosul şi trăbuinţa acestor litere. Mai departe. Deşi cu durere, totuşi îngădueşte D. reţensentul romănilor a întrebuinţa literile latine dacă vreau, însă cu aşa tocmală, ca numai puţin să se facă nepricepută linba romănească, cu literile latine, altor naţii, aşa precum înainte de aceasta s-au întămplat cu cele ţiriliceşti. Spre acest sfărşit zice că romănii nu se pot întrebuinţa cu libertatea carea o au toate naţiile apusului, în acest gen, adecă în scrisoare, şi apoi / <17> hotărăşte lămurit ca să nu urmeze nicidecum întru alcătuirea cumpănărilor naţiilor ocţidentului celor luminate, ba încă porunceşte ca în lipsa [218] literilor latine să-şi afle romănii aşa feliu de sămne, cu care să poată scria, întocma precum respund. Prin care scrisoarea romănească să ese mult mai covărşită decît toate ale apusului şi decăt însaş a vechilor latini, ce se ţine şi pănă astăzi. De bună samă, feliurita această perfecţie (covărşire) pre carea cu mare îngrijire o pofteşte D. reţensentul, în ortografia latino-romănească, s-ar săvărşi în cea mai mare neperfecţie, dacă romănii ar ascuta de reţensentul. Pentru că aşa se cade a scrie, ca să poată alţii ceti. Însă, dacă romănii, în ortografia sa cea latino-romănească, ar ţinea litera i, carea arată un ton de mijloc, între i şi ε, şi pre vocala nasală i, afară de acea că aceste litere ar foarte urîţi scriptura latină, nimine, afară de romăn n-ar putea să cetească scriptura latino-romănească. De esemplu avem pre sîrbi, şi în scriptura ţirilico-romănească.  Pentru că fiindu-le lor cunoscute literile ţiriliţeşti, ca şi ei la întrăbuinţate, lesne cetesc ţirilico-romăneşte. Iar cănd dau de prezisa literă i, carea la ei nu are nici un son, şi de nasalul i a romănilor, gîngăesc şi sănt siliţi a precurma cetirea. Nici mă pot destul mira de sîrbi, cumcă avănd şi ei în linba lor sonul pre care-l însamnă litera romănilor i, totuşi, cănd poftesc pe careva ca să respundă vocala i, deosebit, nu poate face acea nicidecum, zic; sîrbii au sonul i, p. e., în cuvăntul iii, grec, ce se cuprinde numai din trei nesunătoare, şi-l respund, cănd se opintesc de a respunde acele trei nesunătoare, care întru adevăr, fără de vreo vocală, nicidecum nu se pot respunde; între i şi i apriat respund sonul i; aşa, în vorba lor iiii, moarte, între i şi i; aşa, în cuvăntul iiii, foarte, între i şi i tot aceaş fac. Cum dară ar putea să cetească acele naţii pre i şi i, cărora, precum necunoscute sănt aceste sămne, aşa nici sonul lor nu-l au în linba sa. Tot aceaş trăbue a se zice despre acele noave sămne, pre care doară le-ar afla [219] romănii, în locul lui i şi i (precum învită reţensentul); deci, nenpărtăşitoare altor naţii, adecă nenţeleasă s-ar face linba romănească. Fără îndoială lucru este că vocalele i şi is-au vîrît în scriptura romănească, în locul latineştilor a, e, i, şi cătăodată şi în locul lui o şi u; deci, fiindcă vocalele a, e, i, o, u, sănt cunoscute tuturor / <18> naţiilor apusene, tot aceleaş trăbue să se pună în locul lui i şi i, în scrisoarea latino-romănească, şi aşa, toate naţiile apusului vor ceti perfect latino-romăneşte, deci nu totdeauna cu acea respundere pre carea romănii o au înăscută; şi pre cel ce în aşa feliu va ceti, îl va înţelege tot romănul, p. e., deopotrivă va înţelege, ori că va respunde cineva cîne, cîne, ori cane, cane; ori cîlcare, călcare, ori calcare, calcare. De esemplu ne sînt sacsonii din Ardeal carii neputănd respunde pre i şi i întrebuinţează în vorbire vocale sie cunoscute, p. e. în loc de cîne, zic chine, în loc de au fătat, zic au futat, şi apoi, totuşi şi romănii îi înţeleg şi ei între sineş. Una numai întru acea greşesc pomeniţii sacsoni, că în loc de i şi i nu întrebuinţează pre cele adevărate orighinale vocale, ci după a sa plăcere, prin care se fac de rîs la romăni, fiindcă uneori vorbesc şi scandalos, pentru punerea vocalelor după a sa plăcere, precum se vede din adusul esemplu, futat, în loc de fetat. Iar dacă romănii vor da cărţile sale la lumină cu litere latine, mai cu seamă lexiconul, punănd în acest chip cuvincioasele vocale în locul lui i şi i, lesne se vor putea învăţa după acea a substitua vocale, în locul lui i şi i. Cu adevărat, nu atăt pentru sine, căt pentru alte naţii au trăbuinţă romănii de ortografia latino-romănească, în locul cei ţirilico-romăneşti, dacă doresc a-şi împărtăşi linba şi altor naţii. Nici este greu a face acea, pentru că vocala latină, cănd se înţelege sonul i, se însămnează cu acest (B) sămn; p.e. casB, casă; iar cănd se pune în loc de i, se însemnează cu acest (u) sămn, p.e. mîne, mîne. Iar [220] îmbinarea nesunătoarelor nu este detrăbuinţă romănilor, numai unei nesunătoare, c, se adauge h, înainte de e şi i, cănd adecă ca şi grecescul κ (k); p. e. chedru, chedru; inchinare, închinare; pentru că altmintrelea e, înainte de e şi i sună după obiceiul roman, ca şi ţirilicescul i seau ungurescul ts, p.e. cepe, cepe, faci, faci. Aşijderea nesunătoarei g, înainte de e şi i, se adauge h, cînd trăbue să se respundă aşa, ca înainte de a, o, u, p. e. ghem, ghem, ghindura, ghindura; pentru că altmintrea, după obiceiul roman, se respunde ca şi i; p.e., gem, gem; stringi, stringi. Numai una acea greutate este în ortografia latino-romănească, că una vocală însămnează mai multe sonuri, după cum astăzi este respunderea romănilor: un son adecă curata vocală; p.e., a, iar alte doaă, cănd tot acelaş să însemnează cu (B), aB, ori cu (i), î. / <19> Ci, asămine greutate pătimeşte şi linba latină cea învăţată. Pentru că sonul e se însămnează în trei chipuri, adică e, ae, or; şi linba grecească încă la mai mari greutăţi este subpusă, pentru că sonul ii, în linba grecească, se însămnează în cinci chipuri, adică η, ι, ει, oι,v; întrebuinţarea acestor sămne, ori în linba latinească, ori în cea grecească, nu se poate învăţa într-alt chip, decăt prin cetirea autorilor şi a lecsicoanelor. Pentru acea rugăm pe D. reţensentul să nu poftească întru aceasta mai mare perfecţie de la romăni decăt de la învăţaţii latini şi greci, de nu cumva este împrotivitoriu a să împărtăşi linba romănească altor naţii. [221] Într-alt chip, prinţipiile arătate de D. reţensentul sănt vrednice de laudă, în teorie. Ci, zice reţensentul: franţezii de astăzi blastămă pre cei vechi carii au introdus ortografia ce se întrebuinţează şi pănă astăzi şi carea este îngreunată cu atătea îmbinări, nici o pot acum lepăda mai mult pentru că s-au înrădăcinat prin vechia întrebuinţare. Cumcă ortografia franţozească este foarte grea, nu este nici o îndoială, însă totuşi pentru acea n-aş cuteza să osăndesc pre vechii ei autori, pentru că eu nu mă îndoesc că altă respundere au fost oarecănd la franţozi, decăt cum este acum. Pentru acea vechii galli au socotit de trăbuinţă a fi acele combinări. Deci dar, cu esemplu gallilor de astăzi nu va spăimînta D. reţensentul pre romăni de a să lăsa de prescrisa ortografie latino-romănească; nici să tem romănii de astăzi de prorocirea lui, că adică îi vor blăstăma următorii lor, ba încă au cea mai bună nădejde că îi vor binecuvînta următorii. Pentru că se vor bucura următorii romănilor că s-au scăpat de literile ţiriliceşti care întunecau pănă acum linba romănească şi împiedecau alcătuirea gramaticei. Ba încă, prin ortografia latino-romănească, încet-încet, prin străini carii nu pot să respundă sonul i şi i, se va stănge acestaş son, şi prin această mijlocire, şi la romăni se va da uitării, şi aşa se vor respunde toate vocalele cu sonul lor cel firesc, fără a fi trăbuinţă să se mai însămneze cu mai sus-zisele sămne. În care întămplare, mult mai sîmplă va fi scrisoarea romănilor, decăt a grecilor şi a latinilor, fiindcă romănii nu numai n-au trăbuinţă de diftonghii, precum astăzi este la latini întrebuinţarea diftonghilor ae, oe, şi la greci αι, ει, oι, oυ [222] ci încă nu s-au obicinuit nici măcar o consonantă a-ngemăna. Carea datină de a nu gemăna consonantele, au fost şi la latinii vehi, precum am arătat mai sus, din Festus. / <20> În deşert dară huleşte D. reţensentul asupra sărguinţei romănilor, adică a lui Samuil Clain, Gheorghie Şincai, Samuel Chiuruşi, Gheorghie Rosa, Mihail Boiadzi şi a autorului Odei, cel ce este Ioan Teodorovici, iuristă la Pesta. O, numai de ar fi început mai timpuriu romănii se întrebuinţeze ortografia latino-romănească, în locul ţirilico-romăneşti, măcar că D. reţensentul porunceşte să nu se pripească lucru, pentru că de bună seamă, pănă acum ar fi şi îndreptat multe în linba sa, şi pe D. reţensentul l-ar fi scăpat de [223] acea mare îngrijire de a primi pe sine cu atîta zel apărarea acelora carii urăsc perfecţia romănilor şi pre cei mai proşti ai romănilor năzuesc a-i înfricoşa de la primirea literilor latine, cu acel nebun temeiu că adică prin literile latine se vatămă legea creştinească (că aşa numesc legea neunită, afară de celelalte). Pe lăngă toate însă acestea, învăţaţii romănilor nu numai în privatele corespondenţii întrebuinţează astăzi literile latine, ci încă Preasfinţia Sa, Domnul Samuil Vulcan, Episcopel G. C. a Oradiei-Mari, alesul patron al literaturei romăneşti, toate cele ofiţioase le împărtăşeşte subrănduiţilor dieţesei sale cu litere latineşti. Carea faptă nu numai romănii o află de bună, ci şi ungurii, carii ştiu linba romănească, mult o laudă. Şi în Transilvania cu bucurie or primi ortografia latino-romănească, atăt ungurii, căt şi săcuii şi sacsonii, ba încă şi armenii, pentru că toţi ştiu linba romănească, singure numai literele ţiriliceşti împiedică negoţiaţia [224] literală între aceste neamuri şi între romăni, pentru că toţi se îngrozesc de literile ţiriliceşti. Sîrbii au în linba sa cuvinte în care se aud a se respunde din ortografia latino-ungurească: gy, ly, ny, ty, precum: Gyurka, Gheorghie; Nevolya, mişelătate; kony, cal; Svetya, lumănare;  precum şi i şi i al romănilor, adese le respund. Spre însămnarea acestor (litere), de bună seamă nu sînt de agiuns literile ţiriliceşti; vezi dar că ţiriliceştile litere nu sănt potrivite dindestul, nici pentru linba sîrbească, de şi să laudă cu ele ca şi cu drept ale lor; şi este ştiut că nu puţin întunerec s-au băgat în linba sărbească printr-ănsele. Deci, nu este de mirare că prin aceleaş litere s-au stricat linba romănească. Drept acea, mai bine să fie svătuit D. reţensentul şi pre sîrbi ca împreună cu romănii să primească iarăş literile latine, în care întîmplare ortografia latino-ungurească ar fi mai potrivită pentru sîrbi, afară numai că ar trăbui să reţină din / <21> cele ţiriliceşti pre  i, şi de la romăni să împrumuteză pre i şi i, care nu sănt romănilor de trăbuinţă, în ortografia latino-romănească. Trăbuinţa vocalei i, pentru sîrbi, se vede din acelea cu care am arătat mai sus că să aude sonul i în linba sîrbească, iar trăbuinţa consonantei i se vederează din mai multe cuvinte întrebuinţate în linba sîrbească, p.e. iapunge, măntauă, ipenger, fereastră ş. a. Măcar că această consonantă romănească şi astăzi o întrebuinţează unii dintră sîrbi, încă am băgat seamă că şi în sholi se învaţă împreună cu celelalte litere ţiriliceşti. Iar vocala romănilor i cu atăt mai degrabă o pot întrebuinţa sărbii în scrisoare, de oară ce o şi au primită în Pascalia (Mîna lui Damaschin) alcătuită de Damaschin Romănul, episcopul Rămnicului, cu carea tălmăcită în linba slovenească se întrebuinţează şi sîrbii. [225] Iar dacă din ortografia ungurească cs, ori ts, sz, tz, nu le plac sîrbilor, ţină din cele ţiriliceşti pre i, i, şi i, pentru de a urma simplicitatii a dumnezeeştei măestrii de a scrie, prcum D. reţensentul poronceşte. Şi apoi atunci vor iscusi sărbii cu însaş a sa primejdie, ce au svătuit D. reţensentul romănilor, în privire cătră litere. Mă las de a vorbi mai multe despre ortografia linbei sîrbeşti, pentru îndreptarea căria, o ! numai de ş-ar porni inimile şi ş-ar cultivarisi mai cu sîrguinţă linba poporală, ca nu lăudăndu-se cu linba slovenească, a căriia sintacsă foarte s-au stricat, prin tălmăcirea cărţilor făcută din linba grecească, din cuvănt în cuvănt, şi pre carea puţini o înţeleg, să se întărească în vechia prostie. Şi pentru ca să poată ajunge aceasta, mai cu seamă naţionalistii bărbaţi  cei învăţaţi trăbue să se ajutoreze de cătră cei mai puternici ai lor, din toate puterile. Pentru că, fiindcă bărbaţii carii întru adevăr s-au sfinţit învăţăturilor mai totdeauna se află apăsaţi de neavere, lipsiţi fiind de trebuincioasele mijloace, nu sănt în stare a-şi da toată silinţa întru alcătuirea şi darea de cărţi, cu atăt mai puţin, dacă pătimesc prigonire şi nu se bagă în samă de cătră acei ce ar trăbui să dee ajutoriu. Num. 15 Reţensentul zice bărbăteşte că literatura romănească au început întăiu cu întoarcerea Bibliei pe romănie, de aci apoi şi mai lesne face încheere că romănii [226] n-au scris nicicănd cu litere latine, nainte de cercările lui Clain şi ale lui Şincai. Totuşi, drept au zis autorul în Prefaţiei (Istoriei), cumcă asupra romănilor se revarsă ori şi ce minciuni, fără de sfială. Cu asămine minciună / <22> şi D. Reţensentul, cu atăt mai tare s-au dat a să înşela, de oară ce înţeleptul autor a cărticelei ce se zice: , adecă; Luări aminte asupra făcutei însămnări despre romăni, în Statistica Ungariei, alcătuită de D. Martin Şvartner, şi pre carea cărticică au tipărit-o la anul 1812, au arătat cumcă cu mult mai nainte de tipărirea Bibliei, au fost tipărite cărţi romăneşti; aceaş mai pe larg arată Radu Tîmpe, în Prefaţie la Gramatica cea în a. 1797, la Sibiiu tipărită. Şi eu am în mănile mele Psaltirea întoarsă din evreiască [227] pe romănie, din cuvănt în cuvănt, şi tipărită la a. 1651. Am cetit, afară de aceasta, Cartea de predici (Cazanie) tipărită supt prinţipiul Transilvaniei Gheorghie Racoţi, la a. 1641; tot supt acelaş prinţip s-au tipărit Testamentul Nou, la Bălgrad, a. 1648, pe care-l am în mănă. Am văzut şi la Sibiiu, la Domnul Ioan Molnar, doctor şi profesor public ordinariu de doctoria ochilor, o carte de Predici, tipărită a. 1580, în Ardeal, supt Hristofor Batori, ca să tac încă despre altele. Însă şi manuscripturi romăneşti se văd, scrise înainte de tălmăcirea Bibliei, de care şi eu am vreo căteva bucăţi. Deci, atăt este de neadeverat cumcă literatura romănească, şi în privire cătră literile ţiriliceşti au început întăiu cu tălmăcirea romănească a Bibliei, căt mai neadevărat nu mai poate fi. Eu, cu adevărat n-am văzut carte ori manuscript mai vechiu de căt Cartea de predici de la anul 1580, însă pentru acea doară vei zice că romănii, după primitele litere ţiriliceşti, n-au scris înainte de aceasta nimic cu litere ţiriliceşti ? Că, deşi romănii, după Sinodul de la Florenţia, precum arată Cantemir, prinţipul Moldaviei, au primit în beserici linba slovenească, totuş nendoit este că romănii şi după acea n-au ştiut linba slovenească, vorbind tot într-un chip, una cu clerul său. În ce chip dară au împărtăşit prinţipii Ţerei Romăneşti şi ai Moldaviei poruncile sale supuşilor săi ? mitropoliţii, episcopii şi protopopii încheerile sinodale celor sie subrănduiţi ? Ori prietenii şi negoţitorii cum ş-au purtat corespondenţiile între sine ? Cu adevărat, nu altcum decăt în linba romănească, şi cu primitele litere ţiriliceşti. Pentru acea, nu poate fi îndoială că literatura ţirilico-romănească, din acel timp au început întră romăni, cînd romănii, nu fără mare a sa stricăciune (despre carea cu amar se plănge prinţul Cantemir) meşterind aceasta Teoctist, fostul oarecănd diacon a lui Marcu Efeseanul, au priimit literile ţiriliceşti. / <23> Ci, să zicem că literatura ţirilico-romănească au început întăiu cu tălmăcirea Bibliei; nu văd cum poate să urmeze această încheere: „Aşa dar romănii niciodată n-au scris cu litere latineşti, înainte de cercările lui Clain, Şincai şi ale altora“. Această argumentaţie se vede a fi asămene acestia: Longobardii au început a vorbi italieneşte mai întăiu, după ce au fost cuprins ei Italia; aşadar înainte n-au vorbit nemţeşte nici cănd. Tot supt acelaş numer, cu cea mai mare supărare este D. reţensentului că autorul socoteşte literatura romănească a fi tot una cu cea latinească, adecă că literatura ească este tot acea latinească nencetat urmată, care încă nici italienii, nici franţezii, nici ispaşnii [229] n-au făcut.  De acea, zice, doară apriat este de trăbuinţă a contrazice autorului. Ci pentru ce ? Autorul aşa vorbeşte despre acest lucru. Coloniile romane, adecă, după cum vorbim acum, vlahii ori valahii (romănii), cănd au eşit din Roma la Dachia, au întrebuinţat acele litere, adică cele latineşti, pe care le întrăbuinţeau ceilalţi romani la Roma şi în toată Italia. Aceasta se dovedeşte din însăş a vechilor daco-romani inscripţii care s-au aflat şi pănă astăzi se dezgroapă în Dachia, mai cu seamă în Transilvania şi în Bănat. După cuprinsa prin varvari Dachie, deşi cursul ştiinţelor nu puţin s-au împiedecat, totuşi, cu atăt mai puţin se poate crede că aceşti romani pănă acolo ar fi fost căzut, căt să fie zăuitat literile ce le-au adus strămoşii lor cu sine de la Roma, cu căt nu cetim nici pre unul din acele neamuri să fie pornit războiu asupra literilor. Însă se adauge că fiind romănii şi în acele veacuri închinaţi legii creştineşti, nu poate fi îndoială că au trăbuit ei să aibă acele cărţi, fără care nu se face sfănta liturghie, nici se împărtăşesc sfintele taine. Deci, aşa arăt: acele ărţi, ori că au fost greceşti ori latineşti, pentru că literile ţiriliceşti s-au aflat mai întăiu la veacul al 9-lea, cum ar fi fost greceşti nu este nici umbră de adevăr; deci au fost latineşti; carea de acolo mai cu seamă se dovedeşte, pentru că la a. 458, episcopii romanilor din Dachia Ripensă, adecă din Mesia de Gios, adunaţi fiind în sinod, au trămis lui Leon, împăratul Constantinopolului, după uciderea S. Proterie Alexandrineanul, precum şi sinodului din Halchedonia, o scrisoare (epistolă), în linba latinească, ce la Constantinopol s-au tălmăcit în linba grecească; / <24> ce este dovadă că aceşti episcopi n-au ştiut linba grecească, deci dar au întrebuinţat literile latine, dinpreună cu cealalţi romăni. [230] Acestea atîta sănt de temeinic, căt numai cu o simplă contrazicere care adese se obicinuieşte a fi un sunet netrebnic, fără de minte, nu se pot resturna nicicacum. Lămurit este că vechii romăni au întrebuinţat literile latine, ca şi ceilalţi romani. Iar dacă cineva va tăgădui că această întrebuinţare (a literilor latine) nu s-au urmat pănă pe timpul Consiliumului de la Florenţia, datoriu este temeinic a arăta: prin cine , unde, prin ce mijloace, de ce, în ce chip şi cnd s-au stîns ele ? Iar în ce chip s-au curmat mai întăiu între romăni întrebuinţarea literilor latine, după Conţiliumul de la Florenţia, arată Dimitrie Cantimir, cu toate împregiurările, au fost deschise toate ungheţiurile arhivelor. Ci, zice D. reţensentul: italienii, gallii şi ispanii n-au socotit literatura sa niciodată ca o urmată latină. Socoteşti că măritele acestea neamuri (adauge şi pre marea naţie germană) n-au scris nimic în linba sa, înaintea veacului din care se văd cărţi nemţeşti, italieneşti, franţozeşti, ispaniceşti ? Proceteşte acele ce am zis mai sus, în genere,despre romăni. Num. 16 arată reţensentul că cercările romănilor carii năzuesc a reduce iară literile latine, cu dreptul au aflat contrazicere. Cumcă prezisele cercări au aflat contrazicători este adevăraz, ci pre cine ? Pre aceii adecă, carii năzuesc a împedeca împărtăşirea romănilor cu alte naţii ce nu sănt de legea grecească, şi pre acei ce neştiind linba romănească vreau să judece despre un lucru sie necunoscut. [231] Aşa feliu de contrazicători puţin se vor preţui şi de ici înainte. Num. 17 Osăndeşte D. reţensentul pre autorul că întrebuinţează, la cap. V-VII, pre Anonim, Notariul craiului Bela, ca pre un isvor istoricesc, măcar că Eder şi alţii l-au declarat de fabulos. Pricina pentru carea întru aceasta strigă Eder şi unii-alţii asupra lui Anonim, lămurit arată Engel, în Suplementele la Vindiciile Cornidesiene a lui Anonim, R. 5, cu aceste cuvinte: „Aici este piatra pornirei pentru aceii ce cu atîta cerbicie cred că romănii numai mai tîrziu au venit în Transilvania şi că pentru acea trăbue să se tractarisească după plăcere, numai ca / <25> venitici, căt mai voesc să pornească războiu asupra lui Anonim, decăt să se lase de greşala sa. .---“ Precl. Iosef Cheresturi, a istoriei universale şi pragmatice a ţerei ungureşti profesor, în crăiasca Universitate a Ştiinţelor din Pesta, în Disertaţia ce au dat-o la a. 1812, de vremea lui Anonim, notariul craiului Bela, temelnic dovedeşte că acelaş (Anonim) au fost notariul întăiului Bela, craiului Ungariei, cu adevărat, nu aşa de îndepărtat de la venirea ungurilor în Panonia, căt acele ce scrie să nu fie vrednice de credinţă. Mai departe zice reţensentul cumcă de cătră însuş Enghel, marele patron al lui Anonim, se poate acestaş numai în acele întămplări a să apăra, unde el, ori mai bune izvoară, ori încăi potrivite devărului izvoară au întrăbuinţat. Cuvintele lui Enghel, în Apendicea Comentaţiilor despre Războaele lui Traian la Dunăre, R. 4, acestea sînt: „ [232] “, etc. Adică: „Cum că-- Anonim este între cei de mai bună însămnare istorici ungureşti, destul cu adevărat este ştiut, şi pre carele întru toate cele ce spune despre venirea ungurilor (afară de acele ce el însuş le-au iscodit), a-l socoti vrednic de credinţă svătuesc înseş regulele sănătoasei critice“. Iar acele ce Anonim singur le iscodeşte sînt, p.e., cap. 3: „Ab eventu divino“ etc., adică: „Din întămplare domnuzească este numit Almus, pentru că îngreunatei lui mumăni s-au arătat prin somn o vedere domnuzeiască“. Şi cap. 11: „Duca Morout, de acea, că avea mai multe drăgăluţe“ şi altele de acestea, pre care le-au resuflat autorul. Mai pe urmă huleşte reţensentul pre autorul cumcă n-au scris criticeşte despre eşirea neamurilor. Cugetul autorului au fost a cerceta începutul romănilor, entru acea puţin au fost el atunci îngrijit despre eşirea neamurilor, cănd au scris Istoria pentru începutul romănilor în Dachia. / <26> Şi acelea trebue să se atingă, asupra cărora i-au plăcut reţensentului, ici şi colo a face băgări de seamă, în căt este adecă pentru sistema istoriei. La cap. 2 a Istoriei, reţensentul pune pre Ler (ler), la vechiul Lelum, Polelum (lelum, polelum) polonesc, şi acea de acolo, că romănii se îndatinează a muta pre l în r, precum mora, în loc de mola, tscher, în loc de tschel, ori mai bine cer, în loc de cel, coelum. [233] Bine trăbue a lua aminte că romănii fac aceasta în cuvintele latineşti, dar nicidecum în cele slaviceşti. Tot acoloş zice  reţensentul că colinda (colinda) romănilor este fără îndoială tot aceaş ce este Kolenda slavilor, ori Kolenda polonilor. Cu adevărat, etimologhia Calendelor (calendelor) cu atît mai mult trăbue să se deducă de la colendele latinilor, de oară ce acestea tocma în calendele lui ianuarie se obicinuiesc a să cănta de cătră romăni, iar nicicănd într-altă vreme. La cap. 5, fiindcă autorul au dovedit tăria romănilor din următoarele cuvinte a lui Anonim: „pugnatum est inter eos acriter“: „s-au bătut între ei aspru“, spre a resufla aceste cuvinte a spionului Opaforcoş: „homines (slavi et valachi) viliores totius mundi“: „oamenii (slavii şi romănii) cei mai slabi în toată lumea“, D. reţensentul aşa zice: îndrăzneala romănilor cea arătată numai din cuvintele Notariului: Şi s-au bătut între ei aspru,care rădică zisa lui cea de mai nainte: oamenii cei mai slabi în toată lumea, fiind că aceste socotinţe sănt tot a aceluiaş martur, se şterg una pre alta şi aşa remăne această arătare de nimic. Adevărat, că tot acelaş scriitoriu vorbeşte despre amîndoaă proposiţii, însă aceste: oamenii cei mai slabi în toată lumea, zise de blasii seau blahii, adecă romăni şi slavi, nu sănt ale Notariului, ci ale spionului Opaforcoş, la Notariu, cap. 25, pre care din ce feliu de datină au zis-o Opaforcoş, înaintea duchei Tuhutum, au arătat autorul, cap. 5, R. 5. Iar cealaltă: Şi s-au bătut între ei aspru, este a însuş istornicului [234] Anonim Notariul şi mai prospătă decît acea a spionului Opaforcoş, care cu mult înaintea bătăii, cu defăimarea de romăni şi de slavi îndemna pre duca Tuhutum de a porni bătae asupra Transilvaniei. Deci dar nu se şterg acele doaă proposiţii una pre alta, ci aceasta: / <27> Şi s-au bătut între ei aspru dovedeşte mincinoasă pre acea: Oamenii cei mai slabi a toatei lumi. La cap. 8, înşiră reţensentul că autorul cu mai mic adevăr etimologhicesc face pre paţinaţite romăni, decăt Prai unguri. Deşi cetitoriul cel ce va cerceta spunerile autorului, nu va putea să nu vadă că acele acum zise de (reţensentul) sănt neadevărate, totuşi autorul dovedeşte că au fost paţinaţitele romăni din următoarele, adică că în ţinuturile acele unde erau mai mult paţinaţitele, dîndu-se numele paţinaţitelor cu totul uitărei, s-au aflat romăni, făr de a fi eşit paţinaţitele oarecănd de acolo, ori să fie intrat acolo alt oarece neam nou şi că Paţinaţia cea Mare şi marea mulţime de paţinaţite pre carea au descris-o Constantin Porfiroghenitu nu se poate cuveni nici unui alt neam de căt romănilor. La cap. 9, zice reţensentul nepotrivită a fi abaterea bulgarilor de la italienescul voglia ce se zice la romănii din Dachia Vechie voia. Dacă îngădueşti deducerea sclavilor cea nu fără critică făcută, trăbue neapărat să îngădueşti şi a bulgarilor de la voglia. Vezi pre autorul. Mai departe hotărăşte reţensentul că voia romănilor vine numai de la slavicescul nevolia. Întreb pre D. reţensentul: oare vin cele simple de la composite ? Ori din contră, compositele de la cele [235] simple ? Oare vine ertai de la neertat ? Seau doară neertat de la ertat ? Fiind că trăbue a să crede că D. reţensentul trăbue bine să ştie nu numai linba slavică, ci şi acea formalnică romănească, este de a pofti ca descăntata acea formalnică înrudire a linbei romăneşti cu acea slavenească să o arăte odată cu temeiu. Pentru că acei ce au cîntat această fabulă mai înainte şi pre carii i-au urmat D. reţensentul, n-au cunoscut dindestul nici pre una dintre aceste linbi. Cu adevărat romănii, carii nu s-au obicinuit a urî nici pre slavi, nici pre orice alt neam, se vor împăca cu o bărbătească dovedire (despre aceasta); iar, ca să creadă ei numai vorbilor săci, nimene nu poate pofti. Autorul adică, destul de lămurit, cu puţine au arătat deosebirea declinaţiilor, a comparaţiei şi a conjugaţiilor; mai mult nu se poate face mai nainte de ce nu vor dovedi prezisa înrudire zicătorii, ci nu cu vorbe săci. / <28> D. reţensentul nu fără desfătare numeşte pre romăni semi-romani (jumătate-romani) fără de a băga seama că unele popoare slaviceşti, atît din pricina amestecatului sănge, cît şi a confusei linbă, cu dreptul se pot numi semi-slavi. Ci nu vreau a mă întărzia cu aşa feliu de lucruri urăcioase. Mai că eram să zăuit zicerea D. reţensentului cu carea, la începutul reţensiei sale, se vede că vrea a [236] încredinţa pre cetitorii săi că romănii nu au alte cărţi decît Gramatica şi Sfănta Biblie. Adecă, dacă cineva într-o bibliotecă, va afla numai o carte dată în imba romănească, fără sfială va încheia cumcă romănii nu mai aveau alte cărţi, şi aceasta cu îndrăzneală, ca şi un lucru adevărat, va publica, fără de a cerceta mai departe ! Bărbat bun ! Romănii, afară de Grămatică şi de Sfănta Biblie, de doaă ediţii, au toate cărţile Bisericei Greceşti, vestite cu mulţimea şi mărimea, de care unile se pot vedea şi în Viena, la biserica parohială a S. Varvara, au încă şi alte multe cărţi catehetice, asţetice , de predici, atăt vechi, căt şi nove: polemiche, eczeghetice, precum şi teologhia, atăt morală, precum şi cea dogmatică, sistematiceşte ţesută, retorica, loghica, dreptul naturei, dreptul criminal, dreptul canonic (bisericesc) şi ţivil şi însuş corpus dreptului canonic cu sholiile, cărţi economiceşti, ş.a., ş.a. Ba încă nu sănt lipsiţi nici de cărţi poeţiceşti, încă şi însuş Psalmii lui Davis îi au tălmăciţi în versuri. Şi aceasta încă mai însămnez că prea aleasa carte a lui Simeon Tesalonicheanul, scrisă în linba grecească, pănă acum se află numai în linba romănească tălmăcită. Şi alte cărţi greceşti parte a [237]  autorilor mai proaspeţi, parte a vechilor părinţi, au romănii întoarse şi tipărite în linba sa. Şi cărticele poetice tălmăcite din limba italienească se văd la r romăni. II. REFLECSII Asupra respunsului dumisale reţensentului din Viena la / Animadversiile asupra Reţensiei Istoriei pentru începutul / romănilor în Dachia. / În Pesta, cu tipariul lui Ioan Toma Tratner, 1815. Întălnind Respunsul D. reţensentului vienean la Animadversiile autorului anonim (fără nume), făcute asupra Reţensiei Istoriei pentru începutul romănilor în Dachia, şi la Buda, în anul 1814, date la lumină cu tipariul crăeştei Universitate din Pesta, care respuns s-au trămis crăescului revisor a cărţilor romăneşti din Buda, în 22 punturi, din Viena, la 15 septemvrie a.c., după ce am alăturat acel respuns cu prezisele Animadversiei, am socotit vrednic a fi, ca din iubirea de adevăr cercetînd adevărul şi mai încolo, să arăt reflecsiile (luările aminte) mele: [...] / <31> Mai departe descalecă D.  reţensentul la anumele ponturi a Respunsului său. 1 La 1 zice: „Deosebesc adecă a scrie romăneşte cu litere latine pentru pămînteni, iar pentru străini (nu), pănă cănd nu veţi da şi lecsiconul cu care să se agiutore“. Cumcă romănii trebuesc a-şi înainta literatura, au mărturisit D. reţensentul mai de multe ori, nu fără ori conducere, seau în batgiocoră. Pentru acea însămnata lui deosebire (distinctio) nu prinde loc. 1 La al 4: „moldovenii şi ungrovlahii seau muntenii sînt întocma şerbitori ca şi voi, ba încă mai nenorociţi [238] pentru că sînt subpuşi grecilor, carii şi ei sănt robi; aci nu se socotesc ararii nobili înotători în lata mare, cei ce şi ei însuşi tăgăduesc naţionalitatea sa, zicăndu-se fără de ruşine, că sînt unguri; ci să nădăjduim şi întru aceasta îndreptare“. Oare ungurii, preanobilul neam, pentru că au craiu neamţ şi generosii croaţi, pentru că sînt supt ocărmuirea banului de neam ungur ce este însuş sudit a Împeratului nemţesc, adecă, să întrebuinţez chipul zicerei a dsale reţensentului, sînt subpuşi (croaţii) şerbului, trăbue a să zice ei nefericiţi ? Adevărat, că de un timp încoace domnii Moldaviei şi a Ţerei Romăneşti se orănduesc de cătră Poarta Otomanicească, nu dintre / <31> romăni, ci dintre greci, pentru că într-alt chip mai că nu s-ar putea nădăjdui a să putea ţinea Moldavia şi Ţeara Romînească îndelungat supt stăpînirea turcească. Întru adevăr, romăni mai vreau a fi supuşi şi acum Austriei, decăt Porţii Constantinopolitane. Însă acesti prinţipi de şi sînt de neam greci, totuşi sînt domni romăneşti, iar nu greceşti, şi au strălucite drepturi, precum: a face nobili şi altele. Cu adevărat, precum, niciuna dintre naţiile creştineşti a împerăţiei turceşti n-au stătut mai de demult cu atîta vîrtute în contra armelor turceşti, ca romănii, aşa nu ştiu pre carea din naţiile creştine a împerăţiei turceşti vei putea-o numi aşa de fericită cum este cea romănească. Acea ce adauge D. reţensentul: „rari în lata mare înotători nobili“, ori că înţelege pre nobilii din Moldavia şi Ţeara Muntenească, ori pre cei din Împerăţia Austriei.  Dacă socoteşte pre cei dintîiu, atunci drept sau zis autorul Animadversiilor, faţa 5, că D. reţensentul nu cunoaşte starea nobililor din Moldavia şi Ţeara Romănească. [239] De vreme ce o mulţime de magnaţi şi nobili se află în Moldavia şi Ţeara Romănească, supt numire de boeri, nici sînt acoloş alţi nobili decăt romăni. Iar dacă socoteşte pre nobilii din ţerile Austriei, cu atăt mai puţin se poate escusa neştiinţa reţensentului din Viena, cel ce scrie despre lucrurile popoarelor subpuse împeratului Austriei. Cu adevărat, dacă D. reţensentul ar fi avut noroc, la a. 1809, să vadă în Transilvania pre insurghenţii nobili, adunaţi în turmele sale, lesne ar fi putut vedea de sînt nobilii romăni mai puţini cu numerul decăt ungurii tot a aceluiaş Mare-Prinţipat ? Seau încăi, dacă s-ar fi dus să vadă pre nobilii insurghenţi romăni care au purces la bătae, tot în acelaş an, din Maramureş şi de prin alte locuri a Ungariei de preste Tisa, fără îndoială atunci, ca un om iubitoriu de adevăr, ar fi contenit de a resfira acest feliu de visuri. Însă D. reţensentul, acele ce el însuş nu le-au văzut, le socoate a nu fi (precum mai gios, la N. 19), ba încă, în treaba romănilor, pre acele ce el însuş nu le-au văzut, le publichează în lume (precum arată esperienţia), ca întru adevăr nefiitoare. Atît de afunde rădăcini au înfipt în sufletele străinilor datina de a scrie romănilor ori şi ce, fără toată cercetarea, încăt D. reţensentul, măcar că mărturiseşte critica, totuş n-au putut să se ferească a nu cădea în acea greşală. În lucrurile necunoscute mai bine este a tăcea. / <32> Nu mă îndoesc că D. reţensentul, prin acei romăni nobili ce tăgăduesc naţia, zicăndu-se a fi unguri, înţelege pre romănii din Transilvania şi Ungaria; însă, de acest feliu foarte puţinei sănt, şi numai de mare nevoe fac aceia, nici să leapădă ei atăt de naţie, căt şi de Beserica Răsăritului, căria sînt toţi romănii închinaţi. Au doară între slavi nu sînt nenumeraţi carii pentru folosulsău să leapădă de naţie ? Rutenii de obştie, de multe ori şi însuşi preoţii lor, se zic a fi unguri şi se ruşinează de însaş linba lor. Una numai, ce-mi [240] pricinueşte durere întru aceasta, este domnind în Transilvania oarecănd prinţipii de legea evanghelicească carii toate mijloacele întrebuinţau spre a face pre naţia romănească să primească credinţa helveticească, au trecut floarea nobililor romăneşti la mărturisirea legei helveticeşti şi apoi acei renegaţi socotind că cu relighia se strămută şi naţionalitatea, s-au socotit după seaca prinţipie, că nu sănt mai mult romăni, ci unguri. Şi apoi, dacă acum îi numeşte cineva romăni, să aprind de mănie, fiindcă şi pănă astăzi se confundează săngile cu relighia, ba încă şi cu însăşi ţerimoniile. Însă, cu toate acestea, oare este crimen a să numicineva ungur ?  Au doară nu şi dintre nemţi sănt o mulţime carii se măreţesc că se pot număra între unguri ? ... / <35> 5 „Pricina că romănii pănă acum au fost puţin îngrijiţi de a face lecsicon şi gramatică este mai cu samă acea gheneralnică, că n-au venit adecă timpul cel firesc. Încă n-au avut săracii repaos pentru acest lucru, ca şi pentru ceialaltă literatură. Iar de voiţi a scăpa, în starea lucrurilor de acum, trăbue acea să faceţi mai cu samă, măcar că şi aşa va şchiopăta treaba, pănă cănd nu se va îmbunătăţi starea prin aşezămîntul [241] politicesc. Şi din această parte mă bucur, că şi însuşi ungurii încep a zice că voi aţi fost mai înainte decăt ei în aceste locuri.“ Din acele mai sus zise, la N. 3 arătate, este destul de vederat că romănii pentru sine n-au trăbuinţă nici de lecsicon, nici de gramatică. Temeiul lămurit pentru aceasta sănt multele cărţi care fără agiutorul lecsiconului ori a vreunei gramatice romăneşti sistematice, s-au alcătuit ori s-au tălmăcit. Vezi de atătea ori ţitatele Animadversii, f. 40 (lat., iar rom. 28), şi ceteşte, de ai cănd, atăt alte cărţi romăneşti, căt şi mai cu seamă acele de predici. Şi apoi, de vei înţelege bine, adese te vei îndoi de se poate mai pe larg şi mai frumos cuvănta în însaş linba latină cea îndreptată. Cu adevărat, în Ardeal străinii carii ştiu linba romănească se minunează de preoţii ce ştiu numai linba romănească, auzindu-i spunănd predici. Şi apoi mulţi dintre aceii nu cunosc gramatica nici de nume. Cumcă romănii sănt săraci, din lipsa mijloacelor spre înaintarea culturei, nu se poate tăgădui. Din partea ungurilor din mărită crăimea / <36> Ungariei, cu adevărat că nu se pune nici o piedică înaintirei culturei romănilor, ba încă magnaţii şi alţi unguri de multe ori dau şi agiutoriu spre aceia. Cu adevărat că nimic este mai potrivit cu natura, decît ca naţiile cele cu agiutoriul lui Domnezeu cultivite să se îngrijască şi pentru luminarea celorlalte naţii ce sînt mai puţin fericite, pentru că toţi oamenii deopotrivă au trup şi suflet, pricepere şi voinţă, şi sănt făcuţi după chipul lui Dumnezeu. Deci dar toate naţiile fireşti se cuprind în marea naţie a neamului omenesc, iar deosebitele numiri a singuratecilor naţii sînt numai întîmplătoare. Aşadar [242] potrivit cu înţelepciunea este ca toţi oamenii neluăndu-se în samă întămplătoarea lor numire, să se iubească unul pe altul ca fraţii şi o naţie se alerge cu agiutoriu altia, spre înaintirea culturei de la carea derază fericirea de comun. Aceasta dacă face vreo naţie, arată în faptă că au agiuns la adevărata cultură (luminare) şi că trăbue a să zice ia adevărat nobilă. Iar, din contră, dacă cineva întru acea să sileşte, ca să pună piedecă ori culturei sale, ori luminărei altei naţii, lămurit arată că se află încă şi acum în vechia varvarie şi greu păcătueşte împrotiva naturei, mamei tuturor. Carea porunceşte a să îndeplini înţălegerea şi voinţa a fieştecăruia om. Pentru de a înainta cultura între romănii din Bănat, acea ar fi de trăbuinţă mai cu seamă, să aibă episcopi romăni. Că, ce se poate nădăjdui de la acel păstoriu, mai cu samă între romăni, a cărui cuvănt nu-l pricep oile sufleteşti, precum nici el, graiul oilor sale ?... / <51> [243] III. PRIVIREA REŢENSIEI. Asupra Anticriticei romăneşti, dată (Reţensia) / în Gazeta Literal din Viena, N. 7, fevruarie 1816. / În Buda, cu tipariul C. Universităţi Ungureşti – 1816/.  Lină, adu-ţi aminte, în lucruri grele A-ţi ţine mintea: asămine, în cele bune Stămpărată de ne îndătinată bucurie. HORAŢ. Dumnealui C. au fost început a reţensui Anticritica Romănească, adică Animadversiile asupra Reţensiei de Istoria pentru începutul romănilor în Dachia, din anul 1814 şi Reflecsiile asupra respunsului D. reţensentului la acele acum zise Animadversii, din a. 1815, date la tipariu, în linba latină, ci fiind că-i mai uşor a cleveti acelui ce aşa îi este firea, decăt cu coaptă judecată a precumpăni lucrul, lăsănd la o parte acele toate ce cuprind prezisele Animadversii şi Reflecsii, afară de acea ce se atinge de postposiţii sau după punerea articulilor îndatinate în linba romănească, despre carea se va cuvănta mai gios, se lasă, D. reţensentul C. la nespuse clevetiri şi, ca se zic, afuriseşte pre împrotivnicul său, cu / <52> închipuirea vătămatei prietenii, şi pentru ca să se arate mai vederat, prin denunţiaţia carea au tipărit-o în Foile Literarii din Viena, N. 7, fevr. 1816, nu prea cu înalt haractir au hotărăt a face abus (rea întrebuinţare) ; şi aşa s-au întămplat lucru. Fiindcă Animadversiile făcute asupra zisei Reţensiei, apăsau cu a sa greutate pre D. reţensentul, şi fiindcă, [244] deşi este autorul acelor Animadversii anonim (fără nume), totuşi lămurit hotăreşte a fi revisorul cărţilor romăneşti din Buda, au trămis răvisorului respunsul său (resuflarea sa). în 22 ponturi. După ce au dat revisorul acel respuns la prietenii sei să-l cetească şi să-l şi prescrie, s-au aflat oareşicine carele au făcut Reflecsiile sale asupra acelui Respuns: că, fără recitirea respuntului din cuvănt în cuvănt, nici se vedeau Reflecsiile a fi dindestul statornice. Şi aceasta este ce reţensentul C. o numeşte necinstită (infamem) vătămare de prietănie, strigînd în gura mare... / <57> Iar D. reţensentul C., prin distihonul laticesc cel vîrît în Reţensia sa, asămăluind pre popă (supt care nume, precum deasupra am arătat, se înţelege la neamurile slaviceşti de legea grecească preotul hirotonit) cu furii, nu numai că scîrnav au vătămat pre vlahii Croaţiei şi pre tot sfinţitul cler de legea grecească, întrebuinţînd slăbiciunea sufletului său, ci încă şi acea au făptuit, că acei ce să minunau înainte de dănsul, acum le pare rău. La acest loc D. reţensentul C., ori că au vrut să urmeză, ori să învingă pre Domnul Svartner carele în Statistica sa a crăimei Ungariei, pre minunaţii bărbaţi Ioan de Huniadi şi pe Matias Corvinus, fiiul lui şi craiul Ungariei, i-au asămăluit cu Hora şi Cloşca zicînd: „marele Ioan Huniadi şi mai marele lui fiiu, Matia Corvinus, au fost de neam romăn. Însă şi crudul Vlad Dracula au fost romăn, şi Hora şi Cloşca / <58> i-au fost compatrioţi“. Eu întru adevăr nu sănt mănios pre D.  reţensentul, ci încă mai cu samă îl iubesc, căci prin contrazicerile sale au dat pricină [245] altora de a cerceta adevărul, pentru acea foarte-mi pare rău căci dînsul întru atîta au rătăcit şi ş-au mănjit numele cu o notă pre carea cu multă sudoare va trăbui să o şteargă. Mai departe. Lăudînd D.  reţensentul C. descrierea haractirului romănilor (cu carea faptă au îndatorit pre amicul său  Svartner, ca şi el căpătînd occasion să se întrebuinţeze cu autoritatea  reţensentului înprotiva romănilor), se arată pre sine că mai puţin cunoaşte lucrurile romănilor decăt însuşi Svartner. Pentru că cine să sufere ca D.  reţensentul C. cel care face aruncare, precum se vede, că un romăn (căci că ar fi protestăluit romănii, este numai o scornitură a D. reţensentului) au îndrăznit asupra domnului Svartner, în privire cătră zisa lui descriere, a scrie şi încă, ce-i mai mult, în linba ungurească ? Au doară în linba ungurească nu se poate scrie destul de frumos şi pre larg ? Au doară cartea nemţească a domnului Svartner, profesor în Universitatea Ungurească, n-au fost slobod a o resufla în linba ungurească ? Au doară romănului cetăţean a măritei crăimei Ungariei nu-i este slobod a scrie ungureşte ? Îmi vine înainte reţensia aciei cărticele ungureşti cu carea s-au respuns domnului Svartner, în privire cătră mai sus-zisa descriere a haractirului romănilor, dată în Foile Literale din Viena, Nro 3, ianuarie 1816. Titlul aciei cărticele ungureşti scrie: „Luări aminte asupra însămnărilor făcute de domnul Svartner în Statistica Ungariei“. Care respuns s-au dat la tipariu, în Pesta, a. 1812. Autorul acestei cărticele au fost un  romăn tinăr, Toma Costin, nobil de Gaura. Carele adică deşi este de stat mic, totuşi D. reţensentului i se năluceşte nu numai ca un ghigant, ci ca toată naţia romănească, [246] zicănd: „În contra căria (mai suszisa descriere a haractirului romănilor), romănii încă în linba ungurească au protestăluit.“ Au că întru adevăr au vrut D. reţensentul C. aşa să-l închipuiască, pentru de a căştiga nu ştiu ce laudă deşeartă domnului Svartner, ori de a-i micşora confusia lui, căria doară s-au subpus prin acea cărticică, şi pentru acea temeinica acea resuflare făcută de un tînăr romăn asupra domnului Svartner, au aflat de cuviinţă D. reţensentul a o însămna cu numele: protestaţiei romănilor, adică a toatei naţie romaneşti.--- Male verum / <59> examinat omnis corruptus judex, adică: rău cercetează tot judecătoriu cumpărat seau stricat. Aceasta, zic, cărticică (a lui Costin) au fost reţensuită în Viena, aşa adică de sec şi de rău, cît, din cetirea ei, cetitoriul nu se va face mai învăţat, iar D. Svartner va remănea tot în aceiaş stare, în care l-au aruncat prelăudatul tînăr romăn, de nu cumva însuş D. Svartner, prin virtutea sa, va pune-şi în gînd de a cerca. Pentru că această reţensie nu cuprinde altă nemic, decît acea ce oricarele prunc ar putea să bulguiască, adică (cuprinde numai seaca acea sentenţie ce este mai uşoară ca o gheoace, că însămnările Eszrevetelek) sînt mai mult tăgăduitoare şi ocărîtoare decît resuflătoare. În batgiocură adauge D. reţensentul, din ale sale, acea: dacă ai făcut, tăgădueşte. Acest feliu de reţensie nu plăteşte nici o nucă vermănoasă, pentru că, ori zi ceva mai bun decît tăcerea, ori taci. Însă D. reţensentul contenit fiind de a putea hrăni pre cetitoriu cu frumseţea stilului nemţesc şi cu ziceri batgiocoritoare, puţin se îndatinează a fi îngrijit pentru seau de a afla, seau de a descoperi adevărul, aşa încăt se pare că mai mult împlineşte profesia unui [247] magistru de linba nemţească decăt datorinţa de reţensent. Întru adevăr, îi mai place s rescînta căntecul altora şi a săltita seau a giucări pe deasupra lucrurilor decăt să desgurdă mădua şi cele din lăuntrul lucrului. Cercînd aceasta, fără de norocire lasă: memoria mare fără de jiudecată proporţionată , adese este supărătoare. Svătuesc re D. reţensentul ca să fabricheză o noavă reţensie asupra prelăudatei cărticiche ungureşti, şi atăt cugetele D. Svartner, ce sînt toate de a face rîs, cît şi argumenturile tînărului autor  romăn, curat să le reţenseză şi apoi atunci să-şi dee socotinţa sa, cu temeinic cuvănt răzimată. Pentru că se cade a-şi aduce aminte de văerarea (jeluirea) autorului Istoriei pentru începutul romănilor în Dachia, cea în Prefaţie împusă. Iar pentru de a da o înţăleaptă reţensie despre aceasta, este de trebuinţă bărbatului şi cu întreagă credinţă reţensent să cunoască cîte zile au petrecut D. Svartner în Bănat (pentru că pre alţi  romăni n-au cunoscut) şi în cît au fost acolo bolnav, adică la un romăn carele toată omenia, prieteşugul şi bunăvoinţa cu liberalitate i-au făcut, şi încă să cunoască de la ce feliu de om de nimic au subt acelea în Bănat, care dănsul la Pesta, desfrîngîndu-şi genia sa, le-au mai înmulţit asupra romănilor. / <60> Tot în aceaş reţensie a prezisei cărticică ungureşti, D. reţensentul giocăndu-se şi batgiocorind spune între minunile sale, că adică şi romănii încep a ceti. Iar mie mi se vede a fi acea un fenomenon  înfricoşat, căci că acei ce acum (după zisa D. reţensentului) încep a ceti, învaţă a silabisa  pre bărbaţii ce se laudă cu o nemărginită şi învechită învăţătură, precum de pildă pre domnul Svartner şi pre D. reţensentul C. Vezi Eszrevetelek, [248] Eisrevitelec şi adesele pomenitele Animadversii şi Reflecsii. Mai pe urmă, D. reţensentul C. amănunţează autorul Reflecsiilor cu măciuca lui Hercules. Însă ast feliu de amănunţări puţin ori nicicăt spăimîntează pre autorul Reflecsiilor cel ce se află într-un loc nobil şi sigur. Iar eu odinioară, cînd adică treceam prin Carniolia, întru adevăr mă temeam de măciuca lui Hercules, mai cu samă după ce văzusem în spînzurători trei Herculi de curînd spînzuraţi. [...] 


[302] DIALOGU / Pentru începutu’ linbei Romănă. Întră Nepotu şi Unchiu. Nepotu. Pe Romăni şi numele, şi faptura, inpreună cu toate plecările loru quele firesci ii vedesce a fi viţe de Romănii quei vechi, quarii ore quandu preste totă lumea domnea, dupo cumu şi in Istoria: pentru inceputul’ Romănilor în Dacia limpede se adeveresce: de aquesta nuam îndoelă. Ma(dare) de unde se trage inceputul’ ţesiturei linbei, quare astadi atăt în gura Romănilor se aude, precum si în scripturile lor se vede nu escu (sunt) fără indoelă Me bucuru, Unchiule, che te aflai avendu puçin regadiu de cotră lucrurile quele multe ale deregitoriei tale, cu quare ne incetat esci cuprinsu; che sum (sunt) incredintiatu, cum totă indoela mea o vi desface, si o vi resipi. Rogu-te si mi ajuti a me descepta. [303] Unchiu. De oră que asupra unui lucru asie frumosu, si mie preplacutu este aieptată voia ta, cu atăntu mai bucurosu me invoiescu, si me aplecu a face destulu dorirei tale, che mai nequi unul nu aflu, quare de ajunsu si fi descurcat lucrul aquestu. Nepotu. Cu mulţi am prensu vorba despre aquesta: ma neque cu unul nu m’am internitu, de quare si me fi despărţit mulţimitu. Unchiu. Doă sunt păreri le invetiaţilor, quarii foră de pismă [...] DIALOG / pentru începutul linbei romănă./ Între nepot şi unchiu. / Nepotu. Pe romăni şi numele şi făptura împreună cu toate plecările lor cele fireşti îi vădeşte a fi viţă de romanii cei vechi, carii oarecănd preste toată lumea domnea, după cum şi în Istoria pentru începutul romănilor în Dachia, limpede se adevereşte. Ma(dară) de unde se trage începutul ţesiturei linbei, care astăzi atăt în gura romănilor se aude, precum şi în scripturile lor se vede, nu esc(sănt) fără îndoială. Mă bucur, unchiule, că te aflai avănd puţin regaz de cătră lucrurile cele multe ale deregătoriei tale, cu care neîncetat eşti cuprins, că săm(sănt) încredinţat cum toată îndoiala mea o vi desface şi o vi risipi. Rogu-te să-mi ajuţi a mă deştepta. Unchiu. De oară ce asupra unui lucru aşea frumos şi mie preplăcut este aeptată voia ta, cu atănt mai bucuros mă învoesc şi mă aplec a face destul dorirei tale, că mai niceunul nu aflu, care de ajuns să fi descurcat lucrul acest. Nepotu. Cu mulţi am prins vorbă despre aceasta, ma nice cu unul nu m-am întărnit, de care să mă fi despărţit mulţămit. [304] Unchiu. Doao sînt părerile învăţaţilor, carii fără de pismă voesc a cuvăntare în lucrul acest. Unii zic că linba romănă e linba latină stricată şi scăzută de la floarea linbei latină. Alţii zic că la romanii cei de demult doao limbi au fost, una care o gria poporul, şi aceasta o sugea împreuă cu laptele de la mumele sale, adecă o învăţa pruncii din auzit; alta, care o învăţa la scoală cu ajutoriul gramaticei, şi aceasta se zice linbă învăţată, de oară ce singuri învăţaţii o pot ştire. Întru această linbă scriia latinii sau romanii cărţile sale, din care multe pănă la noi au ajuns şi le cetim. Nepotu. De care dintră aceste doao păreri se cade să ne ţinem ? Unchiu. Părerea celor de întăia, de acolo este pornită, că văzînd ei multe cuvinte latineşti în linba romănă, iară ţesitura ei cea dinlontru destinptă (osebită) de ţesitura linbei carea o citesc în cărţile latine, se alunecară a crede că aceasta cu scăderea de la floarea linbei latină şi cu stricarea ei s-au întămplat. Ma, de vi înteţi pe aceşti a răspunde: cănd, unde, pentru ce, cu ce mejlociri s-au întămplat scăderea aceasta şi stricarea ? au vor amuţi, au de nou vorbe goale, fără de nici o doveadă vor adauge. [305] Nepotu. Se poate zice că stricarea aceasta s-au făcut în Dachia prin mestecarea şi lunga petrecere a romănilor cu multe ghinte sau popoară varvare. Unchiu. Şi aceasta e vorbă deşeartă, cu nici o doveadă proptită. Apoi, vedem că linba romănă nu numai în multe cuvinte, care sau nicecum nu sănt în limba latină, sau cu altă faţă se află, ci şi în ţesitura frăncilor şi mai vărtos cu linba italiană. Deci, dacă linbile acum zise împreună cu cea romănă, precum întră sine în multe se lovesc, aşea întru acelaş se desclinesc de cea latină, pretinsa scădere sau stricare nu în Dacia s-au întămplat, ci pricina nelovirei sau a neasemănărei linbilor acestora cu cea latină acolo tribuie să se cerce, de unde au pornit aceste linbi, care acum se chiamă romănă, italiană, spaniolă şi frăncă, adecă la Roma, în Italia.  Nepotu. Aşadară se cade să zicem că linba latină s-au stricat la Roma şi în Italia, şi de acolo au pornit stricattă cătră Francia, cătră Spania şi cătră Dacia; şi aceasta este pricina căci linbile aceste sănt usebite laolaltă, iară de limba latină, care e în cărţile latineşti, sănt străinate împreună cu linba romănă. Unchiu. Vrednică de răs este cuvăntarea aceasta ! Linba latină, cănd era mai în floare şi togma în veacul ce se zie de aur, fu prin coloniile romane băgată în Francia sau în Galia şi în Spania; şi nu lung tămp după aceaia, în Dacia. Cine poate dară visa că linba latină stricată să fi pornit cătră Galia, cătră Spania şi cătră Dacia ? Cărţile din veacul acel scrise care le [306] citim astăzi adeveresc că niciodată n-au fost linba latină aşea în floare precum în zisul veac. Nepotu. Săm(sănt) încredinţat cum linba romănă nu e stricată din linba latină. Tătuş, doresc să cuvinţi mai încolo, în lucrul acest, ca să mă deştept întru aceaia, cum doao linbi au fost la romănii cei vechi: una gramaticească sau a învăţaţilor şi alta a poporului. Unchiu. Linba latină cea gramaticească sau a învăţaţilor, care pănă azi este în cărţile latine, chiar se vede că este linbă nu firească ci meşteşugită, şi care nu se poate învăţa fără numai cu ajutorul gramaticei. Că aşea este ia ţisută, că măcarcăt o va auzi cineva, nu poate să o înveţe cu acea deplinire, căt să nu facă dese şi grele greşele asupra gramaticei, unde orice linbă firească, şi, cum se zice, vie, numai din auzit se poate învăţa deplin. Ştiu că la Blaj, în Transilvania, un prunc mic, ci învăţa carte romănă şi latineşte nici a citire nu ştiia, custănd întră clerici, carii învăţa la scoală latină şi pentru aceaia întră sine pururea latineşte vorbea, din auzit atănt se procopsise înlinba latină, căt toate cele cu lesnire le grăia în linba latină, ma vorba lui toată era plină de grele greşele asupra gramaticei, căt făcea răs la clerici. Aşea va păţi oricine va cerca să înveţe linba latină din auzit şi nu din gramatică; nenumărate smintele gramaticeşti va face în vorba sa; aşea păţesc toţi şi carii înveaţă la scoale latine, pănă nu ajung a ştire legile gramaticeşti deplin. [307] Aşea păţea şi tinerii romanilor celor vechi. Pentru aceaia părinţii lor şi toţi înţelepţii, mare căştigă sau grijă purta, ca să se rădice scoale, la care au dedins să îmble pruncii romani, şi învăţătorii bine se plătea. A multor de acest feliu de învăţători, ci se chiăma gramatici, pănă asătzi vestit e prin cărţile latine numele lor. Nu mai puţini ani petrecea tinerii romanilor celor vechi la scoale latine, pănă învăţa deplin linba latină cea meşteşugită sau gramaticească, decum azi petrec fiii romanilor noştri. Chiar se culege aceasta din cuvintele acele a lui Cintilian, la Instituţiile Oratorie, cartea 1, cap. 12: „Ma linba latină în căţi ani stă coantră învăţăceilor nostri“. Acelaş Cintilian, la zisa carte, cap. 6, zice că „alta e a vorbi latineşte, alta gramaticeşte“. Aci chiar face Cintilian desclinire întră linba latină, care o sugea pruncii romani împreună cu laptele de la mumele sale, şi care se zice a poporului, şi întră latină cea meşteşugită, care în mai mulţi ani o învăţa din gramatică. Cicero încă zice, în cartea 5, De oratore, că: „Regulele de a vorbi latineşte învăţătura cea pruncească le dă“. Altă linbă dară vorbea pruncii romani destinptă de cea meşteşugită înainte de a îmbla la scoala gramaticei latină, adecă acea linbă o vorbea, care o învăţase de la miumele lor, şi care o grăia de comun poporu cel neînvăţat; care linbă nu avea op(lipsă) de învăţătura gramaticei la scoală, fiind linbă firească, nu meşteşugită; precum linba romănă dacă e direasă nu e de lipsă să o înveţe pruncii romăni la scoală, din gramatică; ci fiecare romăn o şti. Precum filosoful romăn aşea şi purcariul şi văcariul şi păcurariul vorbind, niciodată nu va face sminteală asupra gramaticei cei dinlontru a linbei sale. [308] Nepotu. Dacă linba latină, care azi se vede în cărţile latine, o au ştiut numai cei ce o învăţa la scoală cu ajutoriul gramaticei, mai în mulţi ani, rogu-te, cănd cuvănta Iulius Cesar şi alţi capitani la oştile sale, cum putea să-i înţăleagă soldaţii ? au dară toţi soldaţii romani, pănă şi cei mai de jos ştiia linba gramaticească ? Unchiu. Măcar că foarte mulţi dintră romani ştiia linba latină cea gramaticească, mai vărtos în Roma şi pre la cetăţile cele mai însemnate, tătuş mulţimea nu ştiia fără numai linba poporului, care o-au învăţat de la mumele sale. Această linbă o ştia şi lăudaţii căpitani din pruncia lor şi întru această linbă cuvănta cătră oşti, pentru aceaia toţi soldaţii romani prebine o înţelegea. Nepotu. Ma cuvintele căpitanilor cele cătră oşti zise le aflăm în linba latină cea gramaticească scrise. Aşeadară întru această linbă au grăit zişii capitani cătră oştile sale, nu întru alta. Unchiu. Am spus mai sus şi precunoscut lucru este, că romanii cei vechi, toate cărţile în linba latină cea gramaticească le scriia, nimene nu scriia în linba poporului, care latină mai multe veacuri, şi după încetarea împărăţiei cei de la Roma vechiă, fu ţinută; ba şi alte ghinte, cu sănt galii, nemţii, africanii, ş.c., numai în linba latină cea gramaticească scriia cărţi. Deci scriindu-se istoriile în linba latină cea gramaticească, şi cuvintele zişilor capitani, măcar că de dînşii au fost zise cătră soldaţi în linba latină poporană, se scriseră în linba latină cea gramaticească. Alta este a cuvănta, alta e a scriere. De va cuvănta un başă turcesc cătră soldaţii săi turci în linba turcească şi oarecare istoric va scrie cuvăntul lui în linba nemţească, [309] au zice-vi că başa acel au grăit cătră turcii săi nemţeşte ? Nepotu. Nu poate fi îndoială nici căt e mai mică, că doao linbi au avut romanii cei de demult, una gramaticească, alta poporană. Ma, rogu-te, unde e azi linba cea poporană a romanilor ? au dară au perit ? Unchiu. Linba poporului romanilor celor de demult vecueşte pănă astăzi în gura romănilor nostri. Că cu această linbă au venit strămoşii romănilor de la Roma, în zilele împăratului Traian, carele bătănd pe Decebal, domnul dacilor, şi desrădăcinînd viţea dacilor din Dacia, după cum s-au arătat în Istoria pentru începutul romănilor în Dacia, şi aşea despoind Dacia de lăcuitorii cei vechi, nemărginită mulţime de romani din toată împărăţia romană, adecă din toată Italia au adus în Dacia, ca ei toate oraşele şi toate satele Daciei să le ţină şi să le domnească. Nepotu. Dacă linba romănească e linba poporului romanilor celor de demult, pentru ce romănii puţin se pot înţelege cu frăncii, cu spaniolii, ba şi cu italianii, unde afară de îndoială lucru mi se pare a fi că şi coloniile romane, care fură duse în Galia şi la Spania, cu linbă poporană în gură au mers acolo ? Unchiu. Cănd s-au dus romanii a lăcuire în Spania şi în Galia sau Francia, ţerile acele era pline de lăcuitorii [310] cei vechi ai ţerilor acelora, pentru aceaia linba romană sau latină cea poporană nu după lung timp s-au amestecat cu linba lăcuitorilor celor vechi şi au scăzut întru alsăuirile sale cele vechi. Iară după ce au intrat ghinte nemţeşti în Spania şi în Galia sau Francia şi s-au aşezat acolo cu lăcuinţa, cu mult mai tare s-au strămutat linba romană prin linba acelor ghinte nemţeşti. Linba italiană încă mult s-au amestecat cu cuvinte de a longobardilor, după ce acesti au curins pre italiani şi s-au aşezat în Italia, unde pănă azi sub nume de italiani lăcuesc. Cu toate aceste nu s-au fost strămutat aşea tare. Ci linba italiană mai tărziu vărtos o au schimbat învăţaţii italianilor şi mai ales poetele, căt mai se poate zice că au făcut linbă noao italiană; ba şi pănă azi păşesc a o schimbare, mai vărtos toşcanii; romanii, strămoşii romănilor, cănd au venit în Dacia au aflat această ţeară cu totul deşeartă de lăcuitori; aşea, mai cu lesnire au potut să se ţină întregimea linbei romană şi cu atănt mai vărtos, că strămoşii romănilor n-au fost ca alte colonii romane pre aire trămise, ci mulţime nenumărată, şi a poporului celui premulţit cu anevoe este a i se schimba linba. Drept [311] că prin Dacia, după ce au descălecat romanii acolo, multe ghinte varvare au trecut, ba au şi lăcuit acolo, care mai mult, care mai puţin, precum gotii şi gepede, popoară nemţeşti, şi hunii cu avarii, viţă schitească. Ci numărul cel cumplit al romănilor precum şi inima cea boerească a lor, a nu se mesteca în căsătorie cu mueri de soiu străin, au împedecat ca să nu se schimosească linba romană prin linbi varvare. Nice nu ş-au bătut romănii capu niciodată spre aceaia, ca să-şi schimbe linba cea vechie, cu care au venit romanii, strămoşii lor, în Dacia, după cum au făcut italianii cei de acum, ci o-au lăsat în fiinţa sa pănă astăzi. Laurenţie Topeltin, sas din Transilvania, în cartea sa, ce se numeşte Origines et occasus Transilvanorum, la cap. 9, alăturînd linba italiană cu cea romănească, aşea grăeşte: „Socotesc că înainte de a alcătui Dantes, Bocaţius şi Petrarca din barbarimile longobardilor şi a galilor şi din rămăşiţele domesticei vorbă cei latină, această noao a italianilor, frumoasă şi mai dumnezeiască linbă, linba romănilor întru toate asemene au fost cu linba italiană“. Vezi, cum linba italianilor celor de acum prin ai săi oameni s-au strămutat din fiinţa ei cea vechie. Acoloş aduce înante Topeltin şi [312] părerea lui Covacius, întru acest chip: „Şi Covacius au luat aminte că linba romănilor cestor de acum mai mult are în sine de vorba romană şi latină decăt linba cea de acum a italianilor“. Nepotu. Calcocondila, unu dintră scriptorii bizantini, în cartea 2, zice că linba romănă este asemene linbei italiană, ma aşea e de stricată şi desclinită, căt cu greu pot italianii să o înţăleagă. De unde urmă că nu linba italiană, ma cea romănă s-au abătut de la linba poporului roman cea vechie. Unchiu. Calcocondila au scris aceste la 1500 de ani după întruparea Domnului Hristos. Ci schimbarea linbei italiană, carea mai sus am descoperit-o, cu mult mai nante s-au întămplat. De unde drept are Calcocondila, că italianii nu lesne se pot înţelege în vorbă cu romănii. Iară neştiind grecu Calcocondila, că schimbarea linbei s-au întămplat de partea italianilor, cum mai sus am desvălit, şi nu de partea romănilor, neînţelegerea italianilor în vorbă cu romănii o împută stricăciunei linbei romănă; întru care greşi grecul. Că precum am arătat, nu linba romănă, ma cea italiană prin longobardi şi prin ai săi învăţaţi s-au abătut de la linba poporului roman cea vechie. [313] Nepotu. În linbile italiană, galică sau frăncească şi în cea spaniolă, pare că mai multe cuvinte se află latine decăt în linba romănă. Aşeadară linba romănă e stricată şi pentru acea stricăciune cu anevoe se pot înţelege italianii cu romănii în vorbă. Unchiu. În linba italiană şi în celelalte, cu adevărat se află unele cuvinte, care la romăni nu se aud. Ci tribue să-ţi aduci aminte cp italianii,spaniolii şi frăncii, de cănd au îmbrăţoşat credinţa creştină, totdeuna au fost supuşi patriarhului de la Roma; în besericile lor totdeuna s-au ţinut linba latină cea gramaticească; nu se auzea în besericile lor, în rugăciunile lor, altă linbă, fără linbalatină cea gramaticească; ghintele aceste pretutindene avea scoale latine, în care tinerimea lor se învăţa linba latină cea gramaticească deplin; întru această linbă învăţa retorica, filosofia, teologhia, legile politiceşti, şi altele. Ba mai sus de o mie de ani întră popoarăle aceste nu se scriia cărţi fără numai în linba latină cea gramaticească. Ce mirare dară este, dacă în zisele linbi se află cuvinte latine, cu zisul prilegiu vărite, care în linba romănă nu se aud. Cu neputinţă era pre calea care o desvălii, să nu se bage mulţime de cuvinte în zisele linbi din linba latină. Şi chiar lucru este că toate acele cuvinte latine din zisele linbi, care nu se aud în linba romănă, sănt din linba latină cea gramaticească, şi cu mai sus-arătatele mijlociri băgate. Iară romănii din veacurile cele din întea, nici împărtăşire n-au avut cu romanii, nice au învăţat linba latină cea gramaticească pănă mai în zilele noastre, [314] şi acum încă numai în ţerile cele supuse împăratului Austriei. Pentru aceaia în linba lor u se află alte cuvinte latine, fără acele, cu care veniră strămoşii lor de la Roma în Dacia, adecă cele ce era ale linbei poporului roman mai de demult. Linba romănă toată e linba romană, care fu alcătuită din latină poporană şi din toate alte destinpte linbi ale popoarelor Italiei, care fură învinse de romani şi se feceră un naţion cu romanii. De aci pricepe pricina pentru ce în Italia totdeuna linba romană au fost împărţită înmulte dialete, că mestecăndu-se noii romani, adecă popoarăle cele învinse şi adunate la un naţion cu romanii învingători, n-au putut să nu ţină unele cuvinte şi chipuri de graiu de a linbilor sale celor vechi.  De unde se întîmpla de linba romană căpătînd într-un ţinut a Italiei cuvinte noao, sau pronunţie noao, şi celelalte, după plasa poporului acestui, aceleş cuvinte întru alt ţinut al Italiei nu le avea; ci acolo altele, iară noao întribuinţa, după plasa linbei, care mai înante aduse poporul acel. Şi această desclinire de dialete şi astăzi vecueşte în Italia, căt cel mult depărtaţi de alţii anevoe pot să înţăleagă vorba cestora. Din Italia dară au venit şi aici în Dacia, mulţimea destintelor dialete în vorbă, măcar că în cărţile cele besericeşti numai o dialetă este la toţi. [315] Din cele mai sus-zise, limpede se vede că nu linba romănă, ma cea italiană şi celelalte au pătimit schimbare, şi pentru aceaia acum italianii, spaniolii şi frăncii puţin se pot înţălege cu romănii învorbă. Precum şi aceaia nu mai puţin chiar este, că cel ce va vre să judece acest drept despre linba cea de demult a poporului roman tribue să ceară ajutoriu de la linba romănă. Mulţi bărbaţi învăţaţi dintru acea scădere, că n-au ştiut linba romănă, strămbă judecată au făcut despre linba vechie a poporului roman. Neporu. Puţine cuvinte latine ni se pare a fi în linba romănă; cele multe dară vor să fie din linbile popoarălor Italiei, care fură învinse de puternicii romani şi apoi împreunate într-un naţion cu romanii ? Unchiu. Sănt şi de a ziselor popoară ale Italiei multe cuvinte în linba romănă. Ma cele mai multe sănt din linba latină. Numai acelora li se pare a fi multe cuvinte în linba romănă, carii alătură linba romănă cu linba latină cea gramaticească şi nu socotesc de linba latină cea poporană. Multe cuvinte ale linbei latină poporană, care sănt în linba romănă, linba latină cea gramaticească le au prefăcut în almintre şi le-au dat altă formă; pentru aceaia cu vederea din întea se par a nu fi latine. Ma, de vi cerca cu chiiaia cea de mine în ortografie întribuinţată începutul sau rădăcina lor, carele în însele este încuibată, vi afla că sănt latine ca şi cele ce se citesc în cărţile cele în linba latină gramaticească. Drept că pănă vor scrie romănii cu slove ciriliceşti, care le întribuinţă sărbii cu ruşii, [316] şi care cu acea viclenie sănt băgate întră romăni, ca cu totu să se stingă linba romănă, niciodată nu vor fi vederoase cuvintele latine în linba romănă; cu atănta funingine au acoperit boereasca lor faţă şi  ca întru o neagră capsă fără speranţă (nădeşde) de scăpare, amar le ţin închise. De cîte ori mi s-au întămplat mie, de îndoindu-mă de vrun cuvănt, oare latinesc este, căt l-am scris cu slove sau litere latine, îndată cu strălucire i se văzu latina lui faţă şi părea că răde asupra mea de bucurie că l-am scăpat din sclavie şi din calicele ciriliceşti petece. Nepotu. Sănt unele cuvinte în linba romănească care azi nu se află nici în linba latină cea gramaticească, nici în cea italiană, nici în cea spaniolă, nici în cea francică, nici întru alte linbi noao cunoscute; acele, mi se pare, apriat lucru a fi, că strămoşii romănilor le-au împrumutat de la ghinte varvare, care mai demult îmbla prin Dacia şi acum sănt stinse. Unchiu. Găcituri desvănate şi care nu ajung o ceapă degerată sănt acele, a cerca cuvintele romăne în linbi de acelor ghinte stinse, care nu se şti ce linbă au avut în gura lor.  Am zis mai sus că în Italia multe dialete au fost şi pănă astăzi sănt. Deci, se cade a zice că cuvintele de tine pomenite, din unele ţinuturi ale Italiei fură de strămoşii romănilor în Dacia aduse; acele, cum se întămplă, în Italia s-au dat uitărei, la romăni [317] pănă azi vecuesc. Au nu şi romănilor, aici, s-au întămplat aceaia ? Unele cuvinte latine întră romănii cei din Dacia lui Aurelian, pănă astăzi sănt în gura lor, la romănii cei din Dacia lui Traian nicecum nu se aud; şi în coantră, unele rămăn în Dacia lui Traian, care în Dacia lui Aurelian în deşert le vi căuta. Ba şi în Dacia lui Traian sănt unele cuvinte latine într-un ţinut sau întru o dialetă, care întru alte dialete ale Daciei lui Traian nu se află; asemene este lucru şi în Dacia lui Aurelian. Şi la sloveni căte cuvinte sloveneşti sănt întru unele dialete, care întru alte dialete sănt necunoscute ! Nu numai cuvintelor celor ce sănt numai a linbei romană, ci şi celor ce sănt comune (de obşte) ei cu linba latină cea gramaticească au acăzut această întămplare. Pentru esemplu: în cele prevechi 12 table ale romanilor se află întru a treia persoană vorba: esţit, esţint, în loc de sit, sint. A doao şi întăa persoană nicăiri nu se află în cărţile latine este perită din linba latină cea gramaticească, iară la romănii cei din Dacia lui Traian se află a doao persoană: eşti, „esci“ „es“; la romănii din Dacia lui Aurelian se află şi întăa persoană: esc, „sum“. Dacă cuvintele cele din cărţi, adecă a linbei latină cei gramaticească, în care se scriia cărţile, încă nu au rămas unele statornice, ei au perit, cu căt mai vărtos prin atănte, după venirea strămoşilor nostri încoace, schimbări ale fraţilor nostri italiani, au potut unele cuvinte fără întoarcere să sboare din gurile lor, care la romăni s-au păstrat şi vecuesc pănă astăzi. Nepotu. Toate cu acea tărie, răschirat şi lămurt le-ai spus, căt numai acel poate primire îndoială de aceste, care în lumina soarelui de amează-zi s-au deprins a orbecare. Io sănt încredinţat că linba romănă este linba poporului roman cea vechie. Ci doresc a [318] ştire şi aceaia: cănd au început această linbă a poporului roman sau linba latină care o grăia poporul. Unchiu. Mai vechie este linbapoporului cea latină decît să putem ştire urzirea ei; atînt se şti că linba latină cea din gura poporului, cu mai multe veacuri înainte de facerea Romei au fost în ţeara ce se zice Laţium, unde e făcută Roma. După ce făcăndu-se Roma, romanii pre încet au învins toate popoarăle Italiei, multe cuvinte şi însuşiri de ale linbilor acelor popoară s-au adaos în linba poporană latină, şi aşea s-au întogmit linba romănă poporană, după cum mai sus am sus, care după aceaia au fost în gura tuturor popoarălor din Italia. Această linbă preste toată Italia lăţită s-au numit latină, romană, şi pre urmă italiană. Nepotu. Nu mă îndoesc că linba latină cea din cărţi va fi mai vechie decît linba latină cea din gura poporului latin. Unchiu. Ba nu. Căci linba latină cea din cărţi este meşteşugită, gramaticească, nu firească, precum au fost linba latină poporană. Şi cunoscut lucru este, că mai vechie e firea decăt măestria. Linba latină cea din cărţi e născută din linba latină poporană, adecă din linba poporului fu prefăcută, precum orice linbă cultivită, din linba poporului au luat începutul său; după aceaia fu pre încet mult avuţită, frumseţată şi noao şi noao străluciri direasă pănă în zilele acelui mare orator al romanilor, Cicero, care timp s-au zis eta sau veacul cel de aur al linbei latină cei gramaticească. În veacul acest de aur au încetat a se mai face ceva semnată adaugere la linba latină cea gramaticească. Nepotu. Cănd dară s-au urzit linba latină cea din cărţi, sau gramaticească ? Unchiu. Aceştei linbă începătoriu au fost Latinus, craiul Laţiului. De lucrul acest aşea scrie Eutropius, în cartea 1: „Împărăţănd Latinus (în Laţiu), carele linba latină o-au îndreptat, şi pre latini, după numele [319] său i-au numit, Troia fu de greci cuprinsă. Împlinindu-se de la începutul lumei ani 4018...înainte de facerea Romei ani 304“. Nepotu. Cuvintele care le-ai citit, nu sănt ale lui Evtropius, ci adause de un scriptor al veacului 10. Nice nu se află în ediţiile lui Eutropius, care le avem. Unchiu. Lăudatele cuvinte le cetim din ediţia cea de la Veneţia a lui Aldus, din anul 1521. Nepotu. Togma să fie cuvintele acele ale lui Eutropius, nu i se poate crede, fiind el cu atănte veacuri depărtat de tămpul lui Latinus. Unchiu. Preste cuviinţă este a nu crede unui bărbat cu au fost Eutropius, numai pentru aceaia că nu cu puţine veacuri au trăit mai încoace de căt Latinus; nice nu putem avea repus asupra lui de vrun interes, carele să-l fi tras a minţi întru acest lucru fără prihană. Pentru aceaia lipseşte să credem că Eutropius ucru acela nu l-au supt din degete, ci l-au citit în vro scriptură prevechie, care, precum mii altele, au perit şi n-au ajuns la noi. Dară, că urme de a cestui lucru aflăm şi în Varo, despre carele această mărturisire ne lăsă scrisă Cvintilian în Instituţiile oratorice, cartea 10, cap. 1: „Terenţiu Varo bărbatul cel mai învăţat întră romani. Foarte multe cărţi şi preînvăţate au alcătuit acest, fiind preştiutoriu de linba latină şi de toate lucrurile cele vechi, şi ale grecilor şi ale noastre“. Varo, [320] zisei, în cartea cea despre linba latină, care o au închinat pretinului său, Cicero, zice: „Că nu se vedea cu cuviinţă, ca io în cuvăntul ce l-au făcut Enius, să mă lenevesc a spune pricina că acela cuvănt mai înante l-au făcut craiul Latinus“. Areată aci Varo, că un cuvănt, ce se credea că Enius l-au stărnit şi -au băgat în linba latină cea gramaticească, nu Enius, ci Latinus l-au făcut. De unde chiar se adună că Latin au făcut ceva schimbare în linba latină. De aci urmă că cuvintele mai sus-citite, fie a lui Eutropius, fie a altui scriptor, nu sănt fără temeiu zise. De ar fi avut Varo prilegiu, mai pre larg, după a sa cea nemărginită cunoştinţă de lucrurile cele vechi ale latinilor, a cuvănta despre aceasta, întru toată lumina ar fi aşezat lucru, cum că Latinus au fost cel întăia începător a linbei latină cei gramaticească. Nepotu. Ce pricină au putut avea Latinus şi cei după dînsul, a schimba linba latină poporană şi a prefacere din ia cea gramaticească ? Unchiui. După ce latinii mai de aproape s-au însoţit şi s-au amestecat cu grecii, şi luănd aminte că grecii multe ştinţe au scris în linba sa cea elină, au prins a urma grecilor, a se dare după ştiinţe; şi ca să fie linba lor de ajuns spre primirea şi lăţirea ştiinţelor, au început după forma linbei cei elină sau grecească, din care scotea învăţăturile, a preface linba sa. Aceasta o făcea mai ales cu întoarcerea cărţilor de pre grecie pre latinie. Chiar se vede din însa linbă latină cea gramaticească, cum toată e învăscută cu firea linbei elină; şi însul Cvintilian mărturiseşte că linba latină e foarte asemene linbei grecească, mai vărtos dialetei eolică. Vezi cuvintele lui Cvintilian în Ortograie, sub litera D. faţ. 18, unde le-am scris. Nepotu. Oare, cum au început linba latină cea gramaticească a se preface din linba latină  poporană ? [321] Unchiu. Una din cele întea schimbări mi se pare a fi mutarea sfărşitului cuvintelor. Că sfărşindu-se toate cuvintele linbei latină poporană în vocale, învăţaţii latinilor au început, urmănd grecilor, a adauge la capetul unelor cuvinte consonante. Fundamentul meu de a credere că toate cuvintele mai demult ale linbei latină se sfărşea în vocale, este că nu numai în linba italiană, ci şi în linba romănă, care la începutul sutei a doao de la Hristos au eşit din Italia, toate cuvintele astăzi se sfărşesc în vocale. De aci nu fără cuviinţă se închiagă că şi la latinii cei de demult înante de a se însoţire cu grecii, toate cuvintele eşea în vocală. Cui va plăcea a nega (tăgădui) aceasta, e dător să arete începutul obiceiului italianilor şi a romănilor de a nu putere suferi consonantă în capetul cuvintelor. Ma, fiindcă nimene nu poate să facă aceaia, rămăne închiat că şi la latinii cei de demult toate cuvintele au fost datină a se sfărşire în vocale. La romănii, zic, cei din Dacia lui Aurelian, pănă astăzi toate cuvintele se sfărşesc în vocală, ca şi la italiani; iară la cei din Dacia lui Traian de multe ori se lasă afaă vocala u, cea din sfărşit, drept aceaia multe cuvinte la aceşti se sfărşesc în consonantă. Totuş moşii romănilor puseră în scriptură lăngă o consonantă ca aceasta chirilicescul i, care nu are nici un son, spre semn că acest loc e a vocalei u. Ma, un cuvănt ca acest, de se va împreuna cu articlu definit sau cu altă părticică, aceaiaş vocală se aduce înapoi la locul ei, pentru esempru: romăn, romănul, grec, grecul, dănd, dăndu-ne, rugănd, rugăndu-te, lăsănd, lăsăndu-se, fac, facu-l, facio illud etc. Vezi Animadversiile asupra Reţensiei Istoriei pentru începutul romănilor în Dacia. Nepotu. Ce ai zis despre sfărşirea cuvintelor italiane în vocale este adevărat în căt e pentru linba italiană cea îndreptată, care o-au adunat învăţaţii italianilor, despre care mai înante ai cuvîntat: ma, lombardii şi [321] furlanii acea datină nu o au. Aşeadară tot fundamentul tău se răstoarnă. Unchiu. Dacă vi lua aminte la soiul acestor şi la învecinarea ţinutului lor cu alte popoară străine, vi înceta a te mirare căce ei s-au abătut de la firea linbei italiană cei vechie. Au nu ştii (despre care şi mai sus am grăit) că lombardii sau langobardii au adus schimbarea cea mare în linba italiană, cu descălecarea lor în Italia. Nu e de a se mirare dară, că lombardii din linba sa cea nemţească au ţinut datina de a sfărşire cuvintele în consonante. A cerca firea linbei italiană cea adevărată între lombardi şi întră furlani, atănt face ca cănd ar căuta cineva linba linba romănă cea limpede întră romănii cei ce lăcuesc spre marginile Ungariei, au a ruşilor, sau ca cănd ar vrea cineva să afle însuşirea linbei sloveană în dialeta carniolană sau în dialeta sărbilor, care sănt o coleşă de multe destinpte linbi avoţită. Altmintre şi alţi italiani, mai vărtos poetele, pentru scurtarea de multe ori lapădă vocala cea din capetul cuvăntului precum şi romănii cei din Dacia lui Traian, cum mai sus am spus. Ci aceasta nu asparge fundamentul cel mai sus pentru sfărşirea cuvintelor în vocale aşezat. Nepotu. Întrat-au şi în linba latină cea din cărţi, cuvinte de ale popoarălor Italiei celor adunate într-un naţion cu romanii, precum au întrat în linba romană, care după aceaia s-au zis italiană ? Unchiu. Lucru cunoscut este că au întrat mai vărtos dintru a sabinilor. Nepotu. În veacurile acele bătrăne dară au întrat şi din linba slovenească acele multe cuvinte sloveneşti, în care se lovesc latinii, italianii şi romănii cu slovenii ? Unchiu. Nu pricep ce vrei să zici. Nepotu. Foarte multe cuvinte, sau chiare sau cu puţină schimbare, se afl în linba cea gramaticească, în linba italiană şi în linba romănă, care sănt şi în linba slovenească sau sărbească. Aceste, latinii [323] sau romanii sau italianii, în zilele cele prevechi ale romanilor poate le împrumutară de la vecinii sărbi sau sloveni ? Unchiu. Nici amu nu ştiu ce voeşti cu vorba ta. Nepotu. În anul trecut, un bărbat din Croaţia, anume Paul Solarici au tipărit o carte sărbească, în Buda, întru care scrie că slovenii sînt o ghintă prevechie întru aceste părţi a lumei, şi zice că acele cuvinte, care se află şi la sloveni şi în linba latină, le-au luat latinii de la sloveni. Unchiu. Această vorbă este una dintră acele, de care şi cănii să rădă. Că nice slovenii n-au fost cunoscuţi oamenilor din părţile aceste, nice linba lor auzită pănă la începutul sutei a şese de la Hristos. În tămpul acel vomiră mulţime nenumărată de preste muntele Carpat, care desparte Ungaria de Polonia sau de Ţeara Leşească, şi de preste riul Albis, pănă unde se întinde Germania sau Ţeara Nemţească. Cum au potut latinii de la ghintă necunoscută şi din vorbă neauzită să primească cuvinte ? Nepotu. Mă rog de ertare, că precum a lui Solarici zisă, ţie se vede deşănţată, aşea şi a ta vorbă e goală, cu nici o doveadă proptită. Unchiu. Ascultă ! Iordanes, carele au trăit întru acel veac, cănd unii sloveni din patria lor cea vechie cu mulţime cumplită s-au răvărsat în părţile aceste, şi au scris Istoria despre lucrurile getice, pre la mijlocul sutei a şese de la Hristos, la cap. 5, aşea descrie patria cea vechie, de unde au venit slovenii nostri, pre carii [324] vechii scriptori toţi i-au chiemat sclavini, sclavi: „Mai încolo, înlontru este Dacia, în formă de coroană, cu grei munţi întărită, la a căror lature, cea de stănga, care se apleacă spre meazănoapte, şi de la începutul riului Vistula pre nemăsurate depărtări vine, poporosul naţion al vinidelor au şezut. A căror nume, măcar că acum prin desclinite familii şi locuri se mută, totuş mai cu samă se numesc sclavini şi antes. Sclavinii, de la Cetatea Noao şi Sclavino-Rumunense, şi de la lacul care se chiamă Musian, pănă la Danastru, şi spre meazănoapte, pănă la Viscla (Vistula) lăcuesc. Aceşti, în loc de cetăţi, au bălţile şi pădurile. Iară antes, carii sănt cei mai tari întră dănşii, carii se pleacă spre Marea Neagră, de la Danastru se întind pănă la Danapru, care riuri mult sănt depărtate întră sine“. Aceste locuri de Iordanes arătate, cum vezi bine, sănt dincolo de muntele Carpatului şi de riul Germaniei Albis. Acolo au lăcuit sărbii şi toţi cei de viţă sloveană sau sclavă înante de a eşire în părţile aceste; unde şiacum sănt nenumărată mulţime de sloveni sub nume de ruşi sau muscali şi poloni sau leşi. Să auzim acum pe Strabo, carele au vieţuit în zilele lui August şi a lui Tiberiu, împăraţilor romani, şi în Geografia sa, ca cartea 7, cap. 2, R. 4, aceste le lăsă scrise: „Iară care sănt dincolo de Albis, spre ochean, noao cu totu ne sănt necunoscute. Că nice din cei mai dinante nu ştim oarecare să fi mers cu corabia pre lăngă ţermuru acest spre răsărit pănă la gura Mărei Caspie, nice la locurile cele dincolo de Albis romanii nu s-au dus, ci nice pre uscat n-au îmbat cineva pe locurile aceste – şi ce este dincolo de ghermani, şi dincolo de vicinii lor, ori sănt aceia bastarne, precum cei mai mult socotesc, ori anţii mijlociţi, ori iazighes, ori rosolanii, ori anţii, carii au lăcaşurile lor în cară, nu e cu lesnire a zice“. Dintru aceste chiar sevede că slovenii pănă în zilele lui Strabo, cu totu au fost necunoscuţi romanilor, şi [325] linba lor neauzită la romani sau taliani ca ceaia ce numai dincolo de ghermani, unde nicecum nu ştiia romanii ce ghinte lăcuesc, se întribuinţa. Minciună dară nesuferită, din ameţeala capului pornită, este a zice că latinii au luat unele cuvinte de la sloveni. Cănd s-au ivit slovenii de preste muntele Carpat încoace şi i-au auzit oamenii nostri vorbind, se înfiora de nemaiauzita, străina şi urîta linbă. Pentru aceaia Procopiu, carele într-un tămp au scris cu Iordanes, descriind, în cartea 3, De războiul gotic, cap. 14, pe scalavini şi pe antes, din fir în păr, îngreţoşindu-se de vorba lor, o numeşte prea varvară. Aceste sănt cuvintele lui: „Aceste popoară, sclavinii, zic, şi antes, nu sănt unui bărbat supuşi.--- Una este la amăndoao linba foarte varvară“. Nepotu. Aşeadară cuvintele acele, care slovenii le au în linba lor şi sănt şi în limba latină, le-au luat de la latini sau romani ? Unchiu. Vezi bine. De aceasta nici o îndoială nu poate fi. Nepotu. Cănd şi cum au primit slovenii acele cuvinte în linba lor ? Unchiu. Eşind mulţime nenuărată de sloveni din ţeara lor, de preste muntele Carpat, şi aduîndu-se la partea ce de-a stănga a Dunărei, cum cură în jos, au trecut Dunărea, în ţările împărăţiei romanilor, prădănd şi ucigănd pre toţi, carii vedea, fără desclinire, bărbaţi, mueri, tineri, bătrăni şi prunci, cum ne lăsă scris Procopiu, bărbat de pre acele tămpuri, în cartea 3, De războiul gotic. Şi mulţime de romani ducea în zilele lui Iustinian în sclavie. Auzi cum scrie Procopiu, în Istoria Arcana, cap. 18: „Înante de răsboiul italic, împărăţia gotilor din ţinutul galilor pănă la marginile Daciei, unde e cetatea Sirmu, se întindea. Altmintre fiind oastea romanilor în Italia, mare parte a ţinutului galican şi venetic l-cuprindea germanii; iară Sirmiu şi vicinul [326] ţinut l-avea gepedele. Toată această parte de pămănt cu totu e lipsită de oameni, carii despre o parte fură stinşi de răsboiu, despre o parte de puştlă (ciumă) şi de boale, care s-au obicinuit a urma din răsboae. Iliricu şi Tracia toată, Grecia, Hersonesu şi toate ţinuturile, care sănt de la gura mărei Ionie pănă lăngă Constantinopol, şi popoarăle, de cănd au început a împărăţi Iustinian, hunii, slavinii, ante, cu năvălirile cele mai în tot anul, cumplit le-au prădat. Crez că mai sus de doao sute de mii cu fiecare năvălire, parte fură ucişi, parte duşi în sclavie, căt în ţările aceste mai este a vedere pustiile schiticeşti“. Şi, precum mai în multe locuri, în lăudata carte, spune Procopiu, îmbla slovenii prin ţările romane, cum lor le plăcea, că nimene nu putea să le stea în coantră. Deci au putut dintră ei, carii au vrut, să se aşeze cu lăcuinţa unde le-au plăcut. Despre o parte dară cei mulţi romani, ci era în sclavie la sloveni, fură strimtoraţi să înveţe varvara linbă a slovenilor, despre alta acei, preste carii venind slovenii cu potere, s-au aşezat a lăcui, încă au învăţat linba sloveană; şi, după cum se întămplă, cu acest prilegiu multe cuvinte romane sau latine se amestecară în linba sloveană. Aşea şi alţi sloveni, cum sănt horvaţii, sărbii şi bulgarii, aşezăndu-se întru acele locuri, unde lăcuitorii cei vechi, pre carii i-au aflat acolo, era romăni, cu mulţimea lor siliră pre romăni ca să înveţe linba sloveană (care lucru şi acum l-fac unii sărbi), şi la atăta aduseră pre romăni, de uitară linba sa cea strămoşească. Aşea făcură slovenii şi cu alte popoară, care învăţănd linba slovenească şi uitănd a sa, toate apoi se socotiră întră sloveni. Aceasta e pricina de atănta mulţime acum se numiră de sloveni. Ma, cu acest prilegiu, cum am zis mai sus, şi de a romănilor sau a latinilor, multe cuvinte [327] şi forme de graiu au întrat în linba sloveană.Mult au adaus la aceasta şi Constantin, ci s-au zis după călugărie, Ciril, că întorcănd el pre sloveni la credinţa creştină, au prefăcut multe cărţi, parte din grecie, parte din latinie, pre linba sloveană. Întru care lucru văzănd el linba sloveană a fi foarte varvară, săracă şi togma cu neajungere a scrie într-ănsa ceva lucru iscusit, nu numai toată sintasa, sau ţesetura linbei ceii grecească o-au băgat în linba sloveană şi după acea ţesetură au întogmit cărţile sloveneşti, care fură comune tuturor popoarălor slovene, ci şi cuvinte multe, parte greceşti, parte latineşti, care sau acum era în gura slovenilor împrumutate (cum am zis) de la romăni, sau lipsa cuvintelor slovene de nou le poftea a se băga, şi aceste, ori întregi,ori altă dată dăndu-le formă. Aşea multe cuvinte latine se află în linba sloveană, unele chiare, care fiecine le cunoaşte a fi latine, alte sănt prefăcute altmintre, cirădăcina e latină, ba uneori tot cuvăntul pănă într-o literă e latin, numai căt literele sănt răstoarse, pentru esemplu: svachi (svaqui), acest e latin cuvănt: quavis, [328] cu nice o literă mai puţin sau mai mult nu este întru acest decăt în cel. Aşea, qu răspunde la c, dacă vi adauge din cel. a, se face qua; pune lăngă această silabă de colo, v, i, s, va fi vis şi iacă quavis. Cu cărţile cele mai sus-zise, de Ciril prefăcute, în toate popoarăle sloveneşti se împărtăşiră, pănă la cele mai departe locuri, cuvinte latine. Nepotu. Mai chiare sănt aceste decăt să poată cineva primire îndoială. Pentru aceaia nu mă pot destul mira, cum a potut zice Solarici că acele 700 cuvinte, care le areată, în cartea mai sus-zisă, le-au luat latinii de la sloveni. Mie aceasta atăta mi se pare a fi,  ca cănd fiindcă ţiganii din linbile tuturor naţioanelor întră carii lăcuesc, sau întră care căndva au îmblat, au cuvinte în linba sa cea ţigană, cum s-ar scula un ţigan şi alt ţigan în urma lui şi în gura mare ar striga că toate aceste mărite naţioane de la dănşii au împrumutat acele cuvinte, care şi în linbile lor se află, şi în linba ţigană. Unchiu. Ba cu mult mai mult de 700 cuvinte se află în linba sloveană împrumutate din linba latină sau romăne. În cît e pentru Solarici, să ştii că în Croaţia este mult popor de oameni carii se chiamă vlahi sau vlasi, care nume în linba sloveană înseamnă romani; ba aceşti, pănă în suta a 12 de la Hristos, cu acest cuvănt latin s-au chiămat: Romani, ca şi noi romănii, şi sănt strănepoţi ai romanilor, pre carii horvaţii i-au aflat acolo, vechi lăcuitori; ba în comitatul Posega pănă azi vecuiaşte numele de Valahia Mică (Valachia parva). Solarici dintru acest popor este, nu e slovean. Deci, poate el cu prefacere au zis că aceste 700 cuvinte de la [329] sloveni sănt în linba latină, iară întru adevăr au vrut să dea la lumină cănte cuvinte au slovenii luate de la latini. Nepotu. Nu ştiu ce să zic de aceaia, că întră sărbi puţini se află carii să priceapă bine linba cea din cărţile sloveneşti, măcar că şi ei sănt sloveni. Unchiu. Niceuna defăimare nu urmă de aci asupra sărbilor, pentru că linba sloveană cea din cărţile slovene bisericeşti niciodată nu au fost în gura slovenilor; aceaia este linba noao, togma străină de firea linbei sloveană, la suta a noao de la Domnul Hristos escată, care, precum am zis mai nante, o întogmi grecul Ciril, după toată sintasa şi ţesătura linbei cei grecească. Deci, de nu va şti oarecare linba grecească, ce se zice elină, întru care sănt scrise cărţile besericeşti, şi din care fură prefăcute cele slovene, şi de nu va alătura ceste cu cele, cărţile slovene besericeşti u se pot înţelege cum se cuvine. De aci urmă că pănă vor scrie sărbii cărţile sale cele de lucruri folositoare în linba sloveană, mai sus-zisă, purure vor rămăne în tunerecul cel vechiu, că, necum alţi sărbi să înţeleagă cele întru acest chip scris, ci mai de multe ori nice cei ce le-au scris nu le pricep. Pentru aceaia mintea cea bună svătuieşte ca cărţile sale să le scriă în linba sa poporană. Nepotu. Îmi veni în minte că în Istoria cea pentru începutul romănilor în Dacia se areată că slovenii au fost în suta a patra şi mai înante în părţile aceste, anume întră Dunăre şi întră Tisa, sub nume de sarmate sau savromate şi tu limpede vedişi că slovenii în veacurile de demult au fost cu totul necunoscuţi romanilor. Cum este aceasta ? Unchiu. Cunoscut lucru este că zisa Istorie o scrise autorul cu pripa, şi fu înşelat cu numeie sarmate, crezănd, după părerea unora, că sarmatele au fost sloveni. Ma, curănd după aceaia se deşteptă din greşeala sa, aflănd că sarmatele, pre carii el crezuse a fi sloveni, [330] a fost viţă nemţească, precum şi Procopius, unul din scriptorii bizantini, ne lăsă mărturisit în cartea 1, De războiul vandalicesc, cap. 2, unde întru acest chip scrie: „Împărăţănd Onoriu la apus, întrară în ţeara lui varvarii; cine fură acei, şi pre ce cale feceră aceaia, amuş voiu răschira. Multe, în tămpurile cele de mai înante, fură şi astăzi sănt naţioane gotice, ci întră aceia gotii, vandalii şi visigotii şi gepedele atăt cu numărul, precum şi cu vrednicia sănt mai socotiţi. Mai demult se zicea savromate şi melancleni: unii le-au dat şi nume de gete. Drept că cu numirea, precum s-au zis, iară cu alta, afară de aceaia, cu nemica nu se desclinesc. Peliţa tuturor le este albă. Părul galben, trupu înalt, faţa frumoasă, aceleşi legi, aceaiaş credinţă, adecă ariană, pre urmă una linba, care o chiemăm gotică, întru atăta căt socotesc că toţi de o ghintă mai demult s-au ţinut, şi după aceaia cu numele capitanilor fură destinpţi. Lăcaşul lor cel vechiu, dincolo de Dunăre. De aci gepedele apucară Singedonul şi Sirmiu cu învecinatul ţinut şi dincoace şi dincolo de Dunăre, unde şi acum lăcuesc“. De aci se vede că sarmatele, getele şi cu alte nume mai demult chiematele popoară, care avea lăcaşul său dincolo de Dunăre, adecă de-a stănga Dunărei, au fost de naţion goticesc şi au vorbit linba gotică. Iară cumcă linba gotilor au fost foarte asemene linbei cei nemţească, este lucru cunoscut. Nepotu. Cu cele pănă aci de tine despre sloveni cuvăntate şi cu statornice proptele întărite se astupă şi gura acelor ce zic că dacii au fost sloveni şi de aci multe mişelii scorniră asupra romănilor şi asupra linbei lor. [331] Unchiu. Vorbele acelora, asupra romănilor, din ameţeala capului vomite, sănt vrednice de şuerare, nu de răspuns. Că toţi bărbaţii cei înţelepţi, iubitori de adevăr şi critici, nu numai alţii, ci şi însuşi sărbii mărturisesc că linba sloveană de cănd e lumea nu s-au auzit prin părţile aceste, înainte de a şese sută de ani după întruparea Domnului Hs. Daniel Farlatus, carele au scris istoria lucrurilor iliriceşti, în Ilirico Sacro, tom. 3, faţa 90, aşa grăeşte: „Iară carii socotesc că sănta Biblie şi Liturghia au fost prefăcută de dumnezeescul Ieronim, în linba sloveană, aceia în foarte mare rătăcire şi neştiinţă de lucrurile şi de vremile cele vechi se află. Căci că nice linba, nice numele slovenilor, ori în Dalmaţia, ori în Iliric, ori întru alte a romanilor provinţii (ţări), înante de veacul a şese n-au început a se auzi“. Şi Daniel Paperbrochius în Propileu lunei lui maiu, faţa 236, zice: „Săntul ieronim, măcar că în Dalmaţia s-au născut, pe la anul 356, totuşi în pruncie fiind trămis la Roma pentru învăţătură, niciodată nu s-au mai întors în patrie; dară să se şi fi întors, şi pentru cetăţenii săi să fi vrut a face ceva, n-ar fi putut să facă tălmăcire slovenească, carea aici ar fi fost fără de folos. Căci că slovenii, în cătă vreme au vieţuit Ieronim, în cea mai dinlontru Schitie era ascunşi; întăiu şi întăiu subt împăratul Iustinian cel Bătrăn eşind de acolo, se revărsară în Dalmaţia, prin iliric şi prin Panonii“. Vezi mai pre larg despre aceste la Stefanus Salaghius, De statu eclesie panoniţe. [332] /  EXTRAS cu observaţii care se referă la pronunţare unor litere C ç ---- Se pronunţă ca şi franţuzescul c, maghiarul tz, nemţescul i, cirilicul i. Ce, ci--- Ca şi ce, ci al italienilor, tse, tsi al maghiarilor, ii, ii cirilic. D d---- Ca şi z al latinilor şi cirilicul i. E e--- Notat cu accent ascuţit, aproape ca şi ea şi ca şi ia al latinilor. i i ---- Punctat, ca şi i al latinilor. Ge, gi--- Ca şi ge, gi al italienilor, şi cirilic-romînescul ii ii. J -------Ca şi franţuzescul j şi cirilicul i. ñ ------- Ca şi maghiarul ny, şi italienescul gn. O o --- Notat cu accent ascuţit, aproape ca şi latinescul oa şi maghiarul a. [333] Que, Qui Ca şi italienescul ce, ci, maghiarul tse, tsi, şi cirilicul ii, ii. Ş ş ---- Ca şi maghiarul s, nemţescul sch, cirilicul i şi italienescul s, înainte de ce, ci. Ţ, ţ ---- Ca şi ti al latinilor, înainte de un i urmat de o vocală, şi ca şi itz maghiar, i nemţesc, şi cirilicul i. a, e, i, o, u, Ca şi cirilicu-romînescul i. [334] <1> ÎNTĂMPLĂRILE / lui /TELEMAH / fiiului lui Ulise (Odissevs, / întocmite / de / FENELON / Arhiepiscopul Cambrei. / Acum întăiu, / de pre linba romă/nească prefăcute / de / PETRU MAIOR de Dicio-Sămărtin, / Protopop şi Crăesc Revizor a cărţilor. / Tom. I. / La Buda / în Crăiasca Typografie a Universitatei din / Pest. 1818. / <3> CARTEA 1. Calipso, pătrunsă de supărare pentru ducerea lui Ulise de la dănsa, nu se putea măngăia. Întru această a sa durere se ţinea a fi nefericită, căci este nemuritoare. Peştera sa nu mai răsuna de dulcuţa sa căntare. Ninfele, care îi slujea, nu cuteza să-i grăească nice un cuvănt. Nu arareori se preumbla singură pre cărări de erbuţe înflorite, cu de care o vecinică primăveară [335] îmrejura ostrovul său. Ci acele locuri desfătate, în loc de a-i alina durerea sa, mai vărtos o amărea, aducăndu-i aminte pre Ulise, cel de atătea ori, aci lăngă dănsa văzut. Adeseori sta neclătită pre ţermurii mărei, care le uda cu lacrămile sale; şi pururea într-acolo căuta, unde corabiia lui Ulise înotănd /  <4> încetase de a se mai vedea. Odată văzu rămăşiţe de o corabie, care încoace, încolo, pe prund răspăndite, un corman, un arbure de corabie (catartic), şi funi de corabie anotănd cătră ţărmuri. Văzu de departe doi oameni, dintru carii unul se părea vechiu de zile, şi celalalt, măcar că era tinăr, semăna cu Ulise, văzăndu-i-se în faţă ale aceluia blăndeţe şi gravitate (bărbătească cuviinţă), ba şi la stat fiind întocma, şi la maestoasa (cea cu mărime) păşire. Dintru acele semne pricepu zina că acela e Telemah, fiiul acelui erou (bărbat vestit). Ci, măcar că dumnezeii cu mult întrec pre toţi oamenii întru ştiinţă, totuş nu putu cunoaşte cine să fie acel bărbat cinstit, ce era însoţit cu Telemah. Căci că dumnezeii cei mai mari toate căte voesc, le ascund de cătră cei mai mici, şi Minerva, carea sub forma lui Mentor era însoţită cu Telemah, vrea să fie necunoscută de cătră Calipso. Cu toate acestea, Calipso se bucura de o sfărmare de corabie, carea arunca în isola (ostrovul) ei întămpinarea lui, şi prefăcăndu-se a nu-l cunoaşte: „ce nebunie, îi zise, poate fi de capul tău, ca să / <5> eşi la port (liman), în isola mea ? Să ştii, tinărule streine, că nimene nu întră, fără de a fi pedepsit întru împărăţiia mea“. Cu unele mustrări ca aceste, se nevoia să ascunză de cătră el bucuriia inimei sale, carea preste voia ei, îi scănteia în faţă. Telemah îi răspunse: „Oricine eşti tu, muritoare, au doară zină (măcar că din vedere mai vărtos se poate zice că eşti o dumnezeire), fi-vei doară tu fără sămţire [336] la ticăloşiia unui fiiu, carele îmblănd a căuta pre tatăl său, încumătat voei vănturilor şi a furtunelor, îi fua vedea corabiia sa lovindu-se de scopurele (stănce da piiatră) tale, în mici bucăţi sfărămată ?“. „Cine e dară, tată-tău“, zise zina. „Se chiamă Ulise (Odissevs)“ răspunse Telemah. E unul dintră împăraţii aceia carii stricară vestita Troia, după o încungiurare de zece ani. Numele său fu vestit în toată Grecia şi în toată Asia, pentru puternica statornicie  în bătăi ţinută, şi încă mai mult pentru isteţiia în svaturi. Acum rătăcind pre toată lărgimea mărilor, trece printră scopurile cele mai înfricoşate. Patria sa pare că fuge de dănsul. Penelope, muiarea sa, şi eu, fiiul său, nu nădăjduim să-l mai vedem. Întru asemene primejdie sănt ca şi el, numai să pot şti unde e; ci, o, vai ! / doară pănă acum s-au afundat întru cele mai adănci ascunsuri ale ochianului. Fie-ţi milă de ticăloasa noastră soarte, şi, de-ţi este cunoscut, o zină, ce plasă de întămplare l-au tămposit pre Ulise, să binevoeşti a o face cunoscută lui Telemah, fiiului său“. Calipso minunîndu-se şi îmblănzăndu-se de atăta duh şi curgere de graiu, ce vîzu într-un june aşa tinăr, nu se putea sătura de a căuta ţintiş la dănsul, adăncă tăcere ţinănd. La urmă aşa îi grăi: „Telemahe, noi îţi vom împărtăşi ceaia ce s-au întămplat tatălui tău, dară istoria e lungă. E vremea de a da răpaos la toate ostenelele tale. Vină în lăcaşul mieu, unde te voiu primi ca pre un fiiu al mieu. Vină, şi întru aceste locuri singuratice vei fi măngăerea mea, şi numai tu să te ştii întribuinţa, voiu ferici soartea ta“. Telemah mergea în urma zinei, ce era încungiurată de multe tinere ninfe, de căt care cu tot capul era mai înaltă, precum un chedru într-o pădure apusă, preste toţi arburii de care este încungiurat, îşi rădică desele sale ramuri. Se încrucea de strălucitoarea ei frumseţă, de scumpa porfiră a hainei sale cei lungă şi [337] fluturată; de părul său cel întraurit, cu negrijă, ci totuş / <7> cu frumseţă, înapoi legat; de scăpărătoarele scîntei, ce eşa din ochii săi, şi de dulceaţa, care cumpăta acea a firei putere. Mentor, cu ochii plecaţi, cu modestiă (omenie) tăcănd, urma după Telemah. Ajunseră la poarta peşterei ei Calipso, unde Telemah mărmuri văzănd într-o pompă simplă / (fără măndrie) şi prostească, tot ce poate desfăta ochii. Drept că, orice colune (stălpi), nice icoane, nice statue, adecă chipuri cioplite, ci groapa aceasta era scobită în scopură, adecă în stăncă de piiatră, cu boltituri pline de pietricele şi de scoice. Era înfrumseţată şi cu o tinără şi frunzoasă vie, carea întocma îşi întindea împrejur duplecăcioasele sale ramuri. Plăcuţii zefiri (vănturi line), măcar că vinea de la soare fierbinţeală, ţinea, în locul acesta, o desfătată răcoare. Nişte riurele curgănd cu o dulce murmurie pre şesuri, cu amaranturi şi cu viole sămănate, în multe locuri făcea băi sau scăldători nu mai puţin decăt cristalul limpezi şi curate. Mulţime de flori răsărind smălţa (văpsea, înfăţa) verdura cea împrejurul acelui lăcaş dumnezeesc; vedea-se acolo o pădure plină de acele arbori, ce fac poame de aur, care înflorind în fieşte /<8>care timp al anului, răsfugă un miros decăt toate miresmele mai plăcut. Această pădure părea că încoronează acele şestine frumoase, şi făcea o umbră, carea razele soarelui nu putea să o pătrunză. Acolo nu se auzea alta niciodată, fără căntarea paserilor şi geamătul unui riu, care aruncăndu-se dintru nălţimea unei răpă, cădea în mari şi spumoase gărle, şi trecea preste şestnă. Groapa zinei era pe costişa unui deal, de unde se putea vedea marea cea uneori limpede şi lucie ca cristalul, iară de alteori nebuneşte asupra scopurelor întărătate, unde mugind se înfrăngea, ca munţii înălţănd undele sale. De ceaialaltă parte se vedea un riu, [338] unde se făcea isole încungiurate cu floriţi tei şi cu plopi înalţi, care îşi scula măreţele lor vărvuri pănă la stele. Cele multe ale isolelor acestora carnaruri, părea că se joacă pre cămpuri: unele curgea repede, altepe pre încet, iară altele, după lungă curgere, se întorcea înapoi ca cănd ar vrea să se împreune cu isvorul său, părăndu-le rău a se depărta de acele desfătate împrejururi. Se vedea departe dealuri şi munţi, carii se cufunda în nouri, a cărora deosebite forme făcea un orizont nu puţin / <9> ochilor plăcut. Dealurile cele de aproape era învăscute cu frunzite viţe. Strugurii cei mai sclipicioşi decăt porfira, nu putea să se ascunză sub frunze, şi viţele erau apăsate de greotatea rodurilor lor. Smochinii, maslinii, pomii granaţi şi toată plasa de pomi împlea cămpul şi făcea o grădină largă. Calipso, după ce au arătat lui Telemah toate acele fireşti frumseţe, prinse a-i zice: „odihneşte-te, vestmintele tale sănt pline de apă, e vremea să le schimbi, după aceaia ne vom vedea iară, şi-ţi voiu spune istorii cu care inima ta se va îndulci“. Aceste zicănd, lu fură să între împreună cu Mentor în locul cel mai ascuns a unei groapă, aproape de aceaia, unde şedea zina. Ninfele aţiţase un foc de lemn de chedru, a cărui desfătatul miros pretutindine se răspăndea, lăsănd acolo vestminte pentru oaspeţii cei noi. Telemah pricepănd că-i fu rănduită o haină de lănă subţire, mai albă decăt neaoa, şi un mant de porfiră cu fir de aur cusut, se bucură, după treaba tinereţelor, văzănd atăta mare cuviinţă. Mentor, cu un ton maestos (cu mărime), îi zise: „au aceste sănt, Telemahe, cugetele, care tribue să cuprinză inima fiiului / <10> lui Ulise ? Nevoiaşte-te mai bine ca să ţini vestea tatălui tău şi să învingi nenorocirea ce te alungă. Un tinăr, cui sburdă cu deşertăciune a se împodobi, după cum fac muerile, e nevrednic de înţelepciune şi de mărire. Nu se cuvine triunf (pompa [339] biruinţei) fără inimei aceia, care e fără frică în nenorocire şi şti călca desfătările“. Telemah, cu o adăncă suspinare răspunse: „Mai bine să dea dumnezeii să mori eu, decăt să mă lase ei, ca moliciunea şi desmierdarea să-mi stăpănească inima mea ! Nu, nu, fiiul lui Ulise niciodată nu va fi domnit de amăgirile unei viiaţă moale şi afemeiată; dară ce stea milostivă ne-au făcut ca după sfărmarea corabiei noastră, să aflăm pre aceasta, fie zină, fie muritoare, carea ne încarcă de bunătăţi ?“. „Teme-te, zise Mentor, ca să nu te încarce mai vărtos de rele şi să te calce. Teme-te de lingariţele îmblănziri mai mult de scopurele acele, ce-ţi sdrumicară corabiia ta. Sfărmarea corabiei şi însaş moartea sănt mai puţin înfricoşate decăt desmierdările care să luptă asupra virtutei. Aibi grijă să nu crezi cele ce-ţi va zice. Tinereţele sănt sumeţe şi-şi făgăduesc toate de la sine singure; măcar că sănt fragete, cred / <> 11 că toate le pot face fără de a se teme de nemica; se încredinţează cu lesnire şi fără luare de samă. Fereşte-te de a asculta cuvintele cele dulci şi lingariţe ale Calipsei, care se vor vără ca un şerpe pre subt iarbă. Teme-te de acest ascuns venin; nu te încrede ţie însuţi, şi te îndreaptă totdeauna după svatul mieu“. După aceaia se duse la Calipso, carea îi aştepta. Ninfele avănd părul lor împletit şi vestminte albe, îndată aduseră o bucată nu scumpă, dară bine direasă pentru gust, şi cu o osebire gătită. Nu se vedea acolo alte bucate, fără de galiţe prinse de dănsele cu mreaja sau de fiieri cu ale lor săgeţi la vănat ucise. Vin foarte dulce, din buţi mari de argint, era turnat în păhare de aur coronate cu flori. Fură aduse în corfe mici din toate poamele care primăveara le făgăduiaşte şi care toamna le aşterne pre pămînt. Întru aceaiaş vreme patru ninfe tinere se puseră a cănta. Deloc căntară bătaia dumnezeilor asupra uriiaşilor; apoi dragostile [340] lui Joe cu Semela, născuta lui Bac, şi creşterea sa de vechiul Silen dată; cursul lui Atalant şi a lui Ipomen, carele fu biruitoriu prin merele de aur cele din grădina Esperiadelor culesde. Pre urmă fu căntată / <12> şi bătaia troianilor; luptele lui Ulise şi înţelepciunea lui fură înălţate pănă la ceriu;. Cea dintăiu dintre ninfe, ce se numea Levcotoe, uni cătră desfătata căntare ale celorlalte, lira sa. Cănd auzi Telemah numele tatălui său, lacrămile ce-i curea pre faţă, adaoseră noao strălucire cătră frumseţile sale. Ci Calipso luănd aminte că el nu poate mănca şi că e stăpănit de durere, diede semn ninfelor, care decăt căntară bătaia centaurilor cu lapiţii şi coborirea lui Orfeu la iad, ca să scoaţă de-acolo pre iubita sa Evridica. După ce au sfărşit prănzu zina chiemă pre Telemah într-o parte şi întru acest chip îi grăi: „tu vezi, o fiiul marelui Ulise, cu ce semne de dragoste te cuprinz eu, aici. Eu sănt nemuritoare; nici unul nu poate să între în isola aceasta care să nu rămănă pedepsit pentru nebuniia sa, şi însăşi sfărmarea corabiei voastră nu  te-ar putea scuti de măniia mea, de nu te-aş iubi. Tatăl tău aceaiaş soartă avu, carea te întimpină pre tine. Ci, o vai ! n-au ştiut să se folosească. Lu ţinui multă vreme în isola aceasta. Fu în puterea sa de a lăcui aici cu mine, într-un stat nemuritoriu. Ci oarba sa patimă de a se înturna la ticăloasă patria sa, fece a se lăpăda de toate / <13> folosurile aceste. Socoteşte căt pierdu pentru Itaca, carea nu-i fu cu putinţă a o revedea. Măs lăsă, se duse, şi eu prin vifor încordai isbăndă. Corabiia sa, după ce lungă vreme fu de batjocură vănturilor, fu înghiţită de unde. O pildă tristă  ca aceasta, să-ţi fie de învăţătură, după sfărmarea corabiei sale, nu te amăgi de a-l mai vedea mai mult, şi cu mult mai puţin de a împărăţi după el, în isola Itacei. Măngăe-te despre pierderea sa, deoarece aceaia te-au făcut ca să afli o dumnezeire gata de a te face fericit [341] şi carea te îmbie cu o împărăţie“. Zina, la aceste cuvinte, adaose multe vorbe pentru ca să-i arete ce fericire au avut Ulise pănă au fost cu dănsa. Îi spuse lucrurile ce-l întămpinară în caverna (gaura) ciclopului Polifem,şi a lui Antifat, împăratului lestriganilor. Nu lăsă nici aceaia ce i se întămplase în isola Circei, fetei soarelui; şi primeşdiile, în care se află, în Ştila şi Carida. Îl făcu ştiutoriu şi de cel mai de pre urmă vifor ce fu stărnit de Neptun asupra lui, cănd se depărtă de la ia, voind cu aceaia să facă pre Telemah a crede că tată-său cu acea sfărămare de corabie să fi perit, nedescoperindu-i că au ajuns la isola feacilor. / <14> Telemah, care cu prea mare lăcomie se slobozise a fi mulţămit cu acea mare priinţă a Calipsei, află pre urmă vicleniia ei, şi împreună înţeleptele svaturi ce-i fură de la Mentor date. „Îngăduie durerei mele, o zină“, răspunse cu puţine cuvinte, „alta nu pot eu amu, fără numai să mă amărăsc. Poate, în vremea venitoare, voiu mai fi în stare de a mă folosi cu acele bunătăţi, cu care mă îmbii. Îngădue-mă întru această clipă să plăng pre tatăl mieu; tu mai bine ştii decăt mine, căt e de vrednic să fie plăns“.Calipso se lăsă pe atunci de a-l mai asupri, făţărindu-se că şoi ia jeleşte pre Ulise. Ci, ca mai bine să afle mijlocirile de a stăpîni inima acestui tinăr, îl întrebă în ce chip au căzut în naufragiu (sfărmare sau frăngere de corabie), şi pentru ce pricină se află el pre ţinutul său. „Istoria nenorocirilor mele, răspunse, ar fi prea lungă“. „Nu, nu, zise zina, sănt curioasă ( cu sburdare) de a le şti, nu întărzia a mi le spune“. Atăta-l zăhăi, căt pre urmă nu putu să-i stea în coantră. Deci, aşa grăi: „Pornii de la patria mea cu cuget ca să ştiresc de la ceialalţi  împăraţi, carii se înturnase de la încungiurarea Troiei, despre tatăl mieu. Peţitorii mumei mele, Penelopa, se / <15> mirară de ducerea mea, carea mă sărguii a [342] o ascunde de cătră dănşii, fiindu-mi cunoscută vicleniia lor; Nestor, pre carele văzui, la Pilos, şi Menelau, care cu dragoste mă primi, în Lacerdemonia, nu-mi putură descoperi de mai trăiaşte tatăl mieu, sau ba. Urăndu-mi-se de a mai trăi întră neadeverinţă şi îndoiale mă mărginii ca să mă duc în Sichiliia, unde auzisem vorbă că tatăl mieu au fost împins de vănturi. Ci înţeleptul Mentor, pre care-l vezi aci, faţă, se împrotivi unui cuget aşa fără socoteală. Îmi arătă despre o parte ciclopii, uriaşii înfricoşaţi, carii mănăncă oameni; despre ceaialaltă, armata (oastea) lui Enea şi a  troianilor, carii îmbla pre ţinuturile acele. Troianii aceştea, zicea ea, sănt năspriţi asupra tuturor grecilor, deci, cu mare plăcere ar vărsa săngele, mai ales a fiiului lui Ulise. Întoarnă-te, mănael, înItaca, cine şti poate că tată-tău, pre care îl iubesc dumnezeii, să ajungă mai curănd acolo decăt tine. Iară, de s-au învoit aceiaşi toţi spre perirea tatălui tău şi de nu va fi să mai vează mai mult patria sa, totuş e de lipsă ca să isbăndeşti batjocurile, ca să scapi pre mumă-ta, ca să faci cunoscută tuturor popoarelor înţelepciunea ta, şi / <16> toată Grecia să cunoască întru tine un sovran (stăpănitoriu) aşa vrednic de a împărăţi, precum mai nainte însuş Ulise fu“. Aceste cuvinte erau folositoare, dară eu nu eram cu atăta înţelepţie, ca să le ascult. Nu urmai fără numai după capul mieu. Înţeleptul Mentor atăta mă iubi, căt veni cu mine într-un drum aşa fără socoteală, la care porneam asupra svaturilor sale; şi dumnezeii lăsară ca să fac o greşeală, întocmită spre a-mi certa îndrăsneala mea“. Cuvăntănd Telemah, Calipso se uita la Mentor; mărmurise şi i se părea că vede într-ănsul un nu ştiu ce dumnezeesc; ci ia nu ştiia ce să judece despre găndurile sale cele încurcate. Pentru aceaia sta cuprinsă de frică şi de prepus la văzute acestui necunoscut; deci, temăndu-se ca să nu desvălească turburarea sa, [343] „urmează, zise lui Telemah, a face destul curiositatei sburdărei de a auzi) mele“. Telemah mănă vorba înainte, zicănd: „Văntul multă vreme ne părtini spre a ne duce în Sicilia; ci, după aceaia un vifor înegurat ne întunecă zioa şi ne aflăm întru o neagră noapte. La lumina fulgerelor văzum şi alte corabii întru aceastăş primeşdie puse, şi deloc cunoscum că era corabiile / <17> lui Eneia. Aceste ne era întocma înfricoşate ca şi scopurele. Atuncia pricepui, ci tocmai tărziu, ceaia ce sumeţiia tinereţelor celor fără socoteală mă împiedecase de a cumpăni timpuriu. Mentor, întru această întămplare, se văzu nu numai inimos şi fără de frică, ci încă preste obiceiu, mai cu voe bună. El era acela ce mă îmbărbăta. Cunoscui că el mă întăreşte cu o putere nebiruită. Făcea cu linişte toate rănduialele, fiind navarcu (cărmaciu cel mare al corabiei) turburat. Eu, adeseori îi ziceam: „iubite al mieu Mentor, căce lăpădai eu şi nu urmai svaturile tale ? Sănt nenorocit, pentru că vrui a mă încrede mie însumi, întru o vărstă, carea nu şti judeca de cele venitoare, nu are esperiinţă (ispită) de cele trecute, nice cumpătare de a se îndrepta în cele ce sănt de faţă. O ! de ne-am vedea odată scăpaţi de această furtună, nu mă voiu mai încrede mie însumi, înticma ca celui mai primeşdios al mieu duşman. Singur ţie, Mentore, mă voiu crede totdeuna. Mentor zimbind a ride îmi răspunde: „nu e cugetul mieu de a te înfruntare pentru greşeala făcută, destul e să o cunoşti, şi aceaia să-ţi fie altăoară de învăţătură spre îndreptarea poftelor tale; ci trecănd primejdiia, / <18> poate iarăş se va întoarce sumeţiia. Acum e de lipsă să te razămi cu bărbăţiia. Înainte de a se arunca neştine spre primeşdie, e de lipsă a o prevedea şi a se teme de dănsa, iară cănd eşti acum într-ănsa, nu-ţi rămăne [344] alta, fără ca să nu o bagi în samă. Fii dară vrednic fiiu de Ulise, şi areată o inimă mai mare de cum sănt toate relele ce-ţi stau asupră. [...]“ / <114> CARTEA 5. După ce cu mirare am văzut o privelişte ca aceasta, munţii Critului începură oarecăt a se vedea, dară cu greu puteam să-i osebim de nourii ceriului şi de valurile mărei. Puţin după aceaia văzum muntele Ida, care pre deasupra celorlalţi munţi îşi înălţa măreaţa sa culme, precum un cerb vechiu de ani într-o pădure poartă rămuritele sale coarne mai nălţate decăt ceealalţi cerbuţi, carii vin după dănsul. Încet, încet, văzum mai desclinit ţinutul isolei aceia, care ni se arăta înaintea ochilor, ca un anfiteatru. Precum cămpul Ciprului ni se păru mai nainte nelucrat şi părăsit, aşa cămpul Candiei lu vedeam a fi roditoriu şi încărcat de acele roduri, care nevoinţa şi osteneala lucrătorilor le agonisea. / <115> Din toate părţile vedeam sate bine întocmite, oraşe, care întru nemica nu se osebea de cetăţi, şi minunate, întru mare cuviinţă cetăţi. Nu se afla nici un cămp care să nu se fi făcut roditoriu de neostenita mănă a lucrătoriului, ori încătrău întorceam ochii; se vedea sinul pămăntului tăiat de arat (plug), tufăriile, spinii, şi toate acele burueni, care fără folos cuprind locul, era necunoscute în ţinutul acela. Noi priveam cu mare plăcere la covăiatele dealuri, pe care păştea un număr mare de boi, aproape de răurele; oile păştea pe coasta unui deal; largile şesuri era acoperite de galbene spice, bogate daruri de a roditoarei Cerere, şi pre urmă munţii înfrumseţaţi cu viţe şi cu struguri acum făţaţi, carii făgăduia culegătorilor, dulci ale Bacului daruri, [345] ce întăresc şi amorţesc grijile cele cu necas ale muritorilor. Mentor ne spuse că au mai fost în Crit, pentru aceaia ne arătă cele ce lui era cunoscute. „Această isolă, zicea, care tuturor streinilor le aduce mirare, e vestită pentru ale sale o sută de cetăţi, hrăneşte fără de nici o greotate pe lăcuitorii săi, măcar că sănt nenumăraţi, fiind că pămăntul nu lipseşte a împărtăşi facerile de bine / <116> ale sale celor ce-l lucră. Sinul său e nedeşertat, cu căt sănt mai mulţi oameni într-o ţeară, numai să le placă lucru, cu atăta sănt mai cu avuţie; unul nu are pricină de a pismui altui. Milostiva noastră mamă, pămîntul, înmulţeşte rodurile, după mulţimea fiilor săi, carii se fac vrednici de a fi părtaşi rodurilor cu osteneala lor. Iubirea de stăpănire şi iubirea de argint a oamenilor singure sănt pricină nenorocirilor lor. Ei ar vrea să moştenească toate, şi necumpătata lor poftă, acăşună lor nefericire; de s-ar mulţemi ca să se îngrijească numai de acele, de care au lipsă trăind cu cumpăt, prisosul, bucuriia, unirea şi pacea cea dorită, pretutindene ar înflori. Aceasta e, carea Minoe cel mai sămţit şi cel mai bun decăt toţi împăraţii, au fost priceput. Tot, tot e vedeţi, mai minunat în isola aceasta, este rodul şi fapta legilor sale. Modrul în care făcea a creşte fiii, face trupurile lor sănătoase şi cu vărtute; curănd se înveaţă aceştea la o viiaţă simplă, cu cumpăt şi cu osteneală; fieştece desmierdare moae trupul şi slăbeşte duhul; niciodată nu se pune lor înainte altă plăcere, fără aceaia, ca să se facă nebiruiţi cu virtutea, şi pururea să se nevoiască / <117> spre mărire. Sănt îmbărbătaţi ca nu numai să nu bage în samă moartea, în primeşdiile răsboiului, ci şi avuţiile cele mari să le calce în picioare, şi ruşinatele desfătări. Aici se pedepsesc trei greşele, puţin socotite şi nepedepsite întră alte naţioane, adecă: nemulţămirea, făţăriia şi iubirea de argint. [346] În Crit nu e de lipsă a desbăra niciodată nice măndriia, nice moliciunea, pentru că sănt necunoscute; acolo fieştecare se dedă la osteneală şi nice unul nu cugetă a stringe avuţii; fieştecare se ţine a fi bine răsplătit pentru lucrul său, cu aceaia, că duce viiaţă dulce şi regulată (cumpătată), cu carea e împreunat custul cu pace, cu prisosinţa acelora ce sănt de lipsă spre ţinerea vieţei. Nu se sufere acolo nice scule de preţ mare, nice vestminte scumpe, nice ospeţe desfătate; hainele sănt numai de lănă subţire şi de preafrumoasă faţă, ci toate unite şi fără chindisitură. Măncarea e cu cumpăt, arareori se bea vin; în păne bună şi în  poame, care arborii ca de sineşti le dăruesc, şi, în lapte de oi stă hrana lor cea de căpetenie. Carnea se măncă fără de zamă dreasă , şi au grijă ca să păstreze boimea cea mai bună pentru ca să înflorească agricultura (lucrarea pămăntului). Casele se ţin / <118> cu toată alsăuirea; îndămănarea şi frumseţa se văd acolo fără de măestrie. Mare cuviinţa architecturei nu e neştiută, ci aceaia se ţine numai pentru besericile dumnezeilor, şi oamenii nu cutează să moştenească case de acele, care se cuvin celor nemuritori. Cel mai mare bine la criteni stă în sănătate, în bărbăţie, în pace, întru unirea familiilor, şi în libertatea (volniciia) tuturor cetăţenilor; în prisosonţa lucrurilor celor de lipsă, şi în nebăgarea de samă de cele preste lipsă, în dedarea spre osteneală, în urgisirea lenevirei, în nevoinţa spre virtute, întru supunerea la legi, şi întru ţinerea lor şi în temerea de dumnezei“. Îl întrebai în ce e întemeiată puterea împăraţilor; şi Mentor aşa-mi răspunse: „împăratul toate poate preste popoare, însă legile toate pot preste dănsul. El are o putere deplin spre a face bine, însă aceasta deloc înceată, de el se va da spre rău. Legile le încredinţează lui popoarele, ca cea mai preţuiră decît toate sculele depuse, cu tocmeală ca să fie părinte. Ele poroncesc ca singur [347] un om cu înţelepţiia sa şi cu cumpătul să şerbească spre fericirea de nenumăraţi oameni; iară nu ca aceştea cu lipsa lor şi cu o apusă şerbire să fie unealtă spre / <119> adaogerea măndriei şi a desmierdărilor unui om singur. Împăratul nu trebue să aibă nemica mai mult decăt supuşii săi, de nu cumva este aceasta de lipsă sau spre mîngăiarea lui, în lucrurile cele cu osteneală, sau spre a deştepta popoarele spre cinstea care se cuvine celui ce apără legile. Apoi, împăratul tribuie să fie cel mai treaz, cel mai duşman desmierdărilor, cel mai înstreinat de măndrie şi mai nemăreţ decăt toţii alţii; nu tribue să se nevoiască a stringe avuţii şi a-şi căştiga veselii, ci să se înfrumseţeze cu virtutea şi cu mărirea mai presus de alţii. Afară, întru comanda oştilor, tribue să fie apărătoriul patriei; şi înlontru, judecătoriu popoarelor, ca să le facă bune, înţelepte şi fericite. Dumnezeii nu l-au înălţat pentru binele lui, ci ca să fie cap şi povăţuitoriu popoarelor; spre folosul lor tribue să închine toată vremea sa, toate grijile sale, toată dragostea sa.; el nu e vrednic de titula împărătească, de nu se va zăuita pre sine însuş, ca să se jertvească binelui de obşte. Minoe nu poftea ca fiii săi să împărăţească după moartea lui, de nu se vor întocmi împărăţănd, după aceste adevăruri. Mai la inimă îi era poporul său, decăt familia sa, pentru aceaia cu unele întămplări / <120> ca aceste au făcut Critu aşa puternic şi fericit; şi cu un cumpăt ca acesta au sters mărirea  tuturor căştigătorilor, carii cutează a supune naţioanele nebunei sale deşertăciune. La urmă, el, cu dreptatea sa, dobăndi cădinţă ca să fie în iad cel mai mare judecătoriu ai celor ce-şi sfărşiră cursul vieţii lor“. Pănă cuvăntă Mentor aceste, eşim la limanul isolei, aci văzum vestitul Labirint, lucru vrednic de mănile isteţului Dedal, care era făcut după forma Labirintului ce l-am văzut în Eghipt. Pănă ne cuprindeam noi a socoti acest iscusit lucru, sămţim că poporul împlea [348] ţărmurii mărei, şi alerga căt putea, la un loc, lăngă marginea mărei; întreăm pricina aceştei pripită mergere, şi iată, un critean, anume Nausicrate, întru acest chip ne spuse: „Idomeneu, fiiul lui Deucalion, şi strănepot lui Minoe, zise el, s-au fost dus, ca şi alţi împăraţi ai Greciei, la încungiurarea Troiei. După stricarea cetatei aceia porni cu corabiia ca să se întoarcă la Crit. Ci curănd sesculă un vifor aşa de turbat, căt nu numai navarcu, care îndrepta corabiia, ci toţi aceia, carii era ispitiţi în măestriia navigaţiei, fură de părere că sfărmaea corabiei, / <121> este neapărată. Toţi se vedea aproape de moarte, văzănd înaintea ochilor lor adăncul desfăcut ca să-i înghitţă; tănguia nenorocita lor soarte, pierzînd nădeşdea, după ce vor fi astrucaţi de unde, să poată dobăndi a umbrelor, care sănt preste Stigie, trist răpaos“. Idomeneu întorcănd ochii şi rădicănd mănile spre ceriu se ruga la Neptun de ajutoriu: „o, puternice dumnezeule, striga, tu, care cu poronca ta chiverniseşti apele, milostiveşte-te a asculta rugăciunea unui nenorocit: de te vei milostivi asupra turbărei vănturilor să mă dărueşti, ca să pun piciorul în isola Critului, făgăduesc că-ţi voiu jertvi pre cel mai dintăiu, care mă va întămpina, cănd voi ajunge acolo“. Deci, fiiul său dorind ca să vează pre tatăl său, se pripi a-i eşi înainte, ca cu dragoste să-l îmbrăţoşeze; ci nu pricepu ticălosul, că aleargă ca să-şi afle perirea. Tatăl scăpănd din turbata mare ajunse la doritul liman, mulţămi lui Neptun că i-au ascultat făgăduinţa, ci curănd cunoscu căt de jealnică tribuia să-i fie acea fpgpduinţă. Un pricas a venitoarei nenorocire îi pricinui căire amară pentru făgăduinţa sa cea fără înţelepţie; i se bătea inima tribuind a se înturna la ai săi, ca nu cumva / <122> în solie să vează ce avea mai iubit pre lume. Dară crăncina Nemese, nedumerita dumnezeoaie, priveghind spre certarea oamenilor, şi deosebi a împăraţilor [348] celor gămfaţi, cu nevăzută şi ucigătoare mănă împingea pre Idomeneu. El ese la liman, nu cuteza, ca să zic aşa, să-şi întoarcă ochii, şi iată, văzu pre fiiul său; cu totul măhnit şi îngrozit se întoarse înapoi; învărti ochii ca să vează un cap mai puţin iubit, care să-i poată fi de jertvă, ci în deşert, fiiul cade pre grumazii lui şi cu mare mirare pricepe că tată-său nu areată nici o voe bună pentru dragostea lui cea mare şi-l vede că se stinge de plăns. „O, tată, rupse el, de unde curge o măhnire aşa adăncă ? Doară te-ai mîniat căce te văzui ajuns la împărăţiia ta, după ce atăta mară de vreme ai fost dus de acasă, şi-ţi vine rău a mă vedea întru atăta bucurie ? Ce-ţi putui face, de nu vrei să rădici ochii cătră mine, ca cănd vederea mea te-ar spărea ?“ Tatăl apăsat de durerea cea mare rămăne întru tăcerea sa. Pre urmă suspinănd dintru adăncul inimei cei necăjită, cu amar zise: „o, Neptune ! ce ţ-am ştiut făgădui ? Cu ce preţ m-ai apărat de furtună ? Du-mă iarăş înapoi, / <123> în viforul acela şi la scopurile acele, care făcăndu-mă tot bucăţele, mă vor lipsi de o viiaţă aşa nefericită. Lasă, o dumnezeu fără de milă ! să trăiască fiiul mieu; prinde, iată-ţi săngele mieu, numai să cruţi al fiiului mieu“. Aşa grăind, luă sabiia sa cu cuget, ca să-şi pătrunză pieptul, ci fu ţinut de toţi cei ce era lăngă dănsul. Bătrănul Sofronim, tălcuitoriul voei dumnezeilor, îl încredinţă că poate să îndestuleze pre Neptun, măcar că va cruţa viiaţa fiiului său. „Făgăduinţa ta, prinse a-i zice, e fără înţelepţie; dumnezeii nu iubesc a fi cinstiţi cu neomenire, pentru aceaia ia-ţi sama ca nu cumva cu greşeala făgăduinţei tale să împreuni întru împlinirea ei o fărădelege cumplită, carea e asupra legilor firei. Mai bine să jertveşti spre cinstea acestui dumnezeu o sută de tauri mai albi decăt neaoa; fă ca cel cu abur al lor sănge să cură împrejurul altariului lui celui împodobit [350] cu flori; fă ca să se aprinză miresme scumpe spre mărirea sa“. Idomeneu asculta această cuvăntare fără a răspunde ceva, ţănănd capu plecat; în ochii săi flăcăra o turbare chiară; faţa lui cea galbenă şi perită, în toată clipa se schimba şi-i tremura mădulările trupului. Cu / <124> toate aceste, fiiul său îi zise: „dacă dumnezeul mărei nu se poate îndestula, fără cu săngele mieu, iată-mă, tată, sănt gata a muri; moartea îmi place, numai să te scape ia pre tine de măniia sa şi să te ţină în viiaţă. Nu întărzia cu lovitura, tată, şi să nu crezi că vei afla în mine un fiiu nevrednic de tine, care să se teamă a-şi pierde viiaţa“. Deloc Idomeneu  cu totul înstreinat de sine, şi ca cănd ar fi fost sfărticat de furii, cu spaima tuturor, carii de aproape privea la dănsul, îngropă sabiia sa în inima acelui tinerel, după aceaia o trase toată încruntată şi aburind de acel sănge nevinovat, şi vru să o înfigă în cele dinlontru ale sale; ci şi a doao oară iarăş fu ţinut de cei ce era în împrejurul său. Căzu fiiul cufundat în săngele său; ochii lui se întunecară; îi deşchise oarecăt spre lumina zilei, dară nu putu să sufere razele soarelui ce îi bătea în ochi. Precum un liliu (crin) frumos, în mijlocul ţarini, tăindu-i rădăcina aratul (plugul) , se veştejeşte, fără de a se mai putea ţinea, şi măcar că-şi ţine faţa firească cea albă şi frumseţa ea vioae, ochilor drăgălaşă, totuş pămăntul nu-l mai hrăneşte, pentru aceaia pre urmă se stinge, nu altmintre fiiul lui Idomeneu, ca şi o floare / <125> tinără şi de curănd răsărită, fu fără de milă, în anii săi cei dintăiu tăiat. Tatăl făcăndu-se nesămţit pentru amarul durerei sale nu mai ştiia unde este, ce face, şi ce ar tribui să facă; înpletecindu-se cu picioarele porni cătră cetate şi căută, chiemăndu-l pe nume, pre fiiul cel lipsit de viiaţă. Însă poporul mult supărat pentru pierderea fiiului celui împărătesc şi îngrozit de varvara fărădelege a tatălui, [351] cu răscoală strigă că dumnezeii l-au dat în puterea furiilor; turbarea găti arme, prinseră boate şi pietri, şi neunirea turnă în piepturile lor un venin de moarte. Critenii, înţelepţii criteni, zic, zăuitănd înţelepciunea aceaia, carea totdeauna le fu lor poveaţă, întru această întămplare nu mai cunoscură pre strănepotul lui Minoe. Pretenii lui Idomeneu nu aflară pentru dănsul altă scăpare, fără ca să-l ducă înapoi la corăbiile sale; ei se puseră cu dănsul pre corabie şi fugiră în norocul undelor. Idomeneu venindu-şi în fire, mulţămi lor că l-au scos dintr-un pămănt ce e adăpat cu săngele nevinovatului său fiiu, şi în carele pentru aceaia n-ar fi putut să lăcuiască. Vănturile îl purtară cătră Esperia, unde întemeiară o împărăţie noao, în ţeara saletinilor.  ... / <238> În clipa aceaia toate dumnezeirile cereşti se afla lăngă dănsul. Venere se arăta înaintea lui cu toate acele adămănturi, care răsar din sinul ei. Haina sa fluturată sclipea mai mult decăt toate acele osebitoare coloare (feţe), cu care curcubeul, în mijlocul nuorilor celor întunecaţi, face pompă atunci cănd se iveşte pentru ca să făgăduească spăimîntaţilor muritori sfărşitul vremei cei rele, vestind lor răsbunarea; zisa haină era încinsă cu singătoarea aceaia pe care se văd graţiile (harurile); părul dumnezeoaei era legat dinapoi, fără iscusinţă, cu o frunză de aur; dumnezeii toţi se mirară de frumseaţa ei, ca cănd niciodată nu o-a fi mai văzut pănă acum, şi ochii lor se întunecară cum se întămplă oamenilor acelora, cănd soarele, după o noapte lungă, se întoarce a-i lumina cu razele sale. Se uita ei unul cătră altul cu mirare totdeuna întorcănd ochii cătră Venere, ci pricepură că ochii ei / <239> era scăldaţi în lacrămi, şi se arăta cea mai mare durere pre faţa sa. Se trăgea cătră tronul lui Joe cu pas drăgălaş şi uşor, asemene sburărei cei pripită a unei pasere, carea despică nemăsuratul loc al aerului. El se uită la dănsa cu plăcere şi cu graţiă (har), zimbind se sculă şi o îmbrăţoşă [352] zicăndu-i: „Iubită a mea fiică, ce supărare ai tu ? Nu pot să mă uit la lacrămile tale fără de a-mi fi milă; nu te împrotivi de a-mi desvăli necasul tău cel dinlontru,fiind tu încredinţată despre mila mea şi plecarea“. Atunci Venere îi răspunse cu un ton drăgălaş, ci străbătut de adănci suspinuri: „o, părinte al dumnezeilor şi al oamenilor, ţie, cui toate sănt cunoscute, cum poate fi ascuns isvorul durerei mele ? Bine ştii că Minerva, nemulţemindu-se cu aceaia, că pănă din temeiu au stricat trufaşa cetate a Troiei, carea eu o apăram, şi isbăndind asupra Paridei pentru că au mai preţuit frumseţa mea decăt a sa, încă poartă în toate ţările şi pre toate mările, pre fiiul lui Ulise, acelui crăncen al Troiei stricătoriu, şi-l povăţueşte; pentru aceaia fu împiedecată de a se afla aici, în treapta sa, cu celelalte dumnezeiri. Ia duse pre acel fără de / <240> socoteală tinăr, în isola Ciprului pentru ca să-şi bată joc de mine; el nesocoti puterea mea, şi neplecăndu-se încalete a face ca să arză pre altarele mele tămăe, mărturisi că urgiseşte sărbătorile acele ce se ţin în cinstea mea, şi-şi făcu inima sa nesimţită la toate desfătările mele. În deşert se osteni Neptun, după rugarea mea, a întărăta asupra lui vînturile şi undele. Telemah fiind aruncat de un naufragiu (sfărmare de corabie) cumplit în isola Calipsei, pre însuş Amor îl birui, pre care-l trimisei în isola aceaia, ca să învăpăiaze inima acelui grec. Totuş, nice tinereţele, nice adămănturile Calipsei şi a ninfelor sale, nice frumseţa cea învăpăetoare a amorului, nu putură să învingă măestriile Minervei, carea cu sila lu depărtă de la isola aceaia. Iată-mă dară ruşinată, văzănd că un tinerel mă biruie.“ Joe ca să măngăie pre Venere, îi zise: „adevărat e, fiica mea, că minerva apără inima acelui tiner grec asupra tuturor păndirilor fiiului tău şi că îi găteşte o mărire, de care nici un muritoriu pănă acum nu fu învrednicit; rău îmi pare că el au nesocotit altarele tale, ci nicidecum nu pot să-l supun sub puterea ta. Pentru [353] dragostea ta numai, mă slobod ca să mai îmble încă / <241> rătăcit pre mare şi pre pămînt, trăind departe de patria sa, supus la toată soartea de rele şi de primeşdii, ci ursita nu lasă ca să piiară, şi cu mult mai puţin ca virtutea lui să fie învinsă de acele desfătări, cu care amăgeşti oamenii. Deci, măngă-te, fiica mea, şi să-ţi fie destul că atăta alţi oameni vestiţi, şi nemuritori ţini întru împărăţiia ta“. Aceste zicănd se duse cătră Venere cu o graţioasă (drăgălaşă) şi maestoasă zimbire; o scănteietoare lumină, asemene celor mai pătrunzătoare fulgere scăpără din ochii săi, şi cu dragoste sărutănd pre Venere, răsuflă un miros de dulce ambrosiă, de care tot Olimpul rămase miresmit. Dumnezeoaia nu se putu conteni să nu fie sămţitoare spre arătarea dragostei de care cel mai mare întră dumnezei o-au fost împărtăşit. Bucuriia care sănţi ia, fu atăta, căt cu toate lacrămile sale şi durerea sa, isbucni pre faţa ei. Slobozi în jos învălitoarea sa pentru ca să ascunză roşeala feţei sale, şi încurcătura în care se afla. Toată adunarea dumnezeilor se bucură de cuvintele lui Joe, şi Venere făr amănare se duse la Neptun ca să se svătuiască cu dănsul despre mijlocirile cu care să isbăndească asupra lui Telemah. [...]
 [CORESPONDENŢĂ] ... [365] VIII. Excelenţia-ta prealuminate d-mne arhiepiscope, d-ne mie milostiv stăpîn ! La milostiva exţelenţiii-tale poruncă cea din 15 a curgătoarei luni, supt numărul 127, cu acel sfîrşit mie părinţeaşte trimisă ca în treaba mănăstirii cei din hotarul Hudacului, carea voiaşte măriia-sa baronul Bornemisa Leopold să se şteargă şi domnul viţeşpan Giarfaş Jojef pre aceaia cătră crăescul gubernium a arătat părerea sa, să-mi dau reflexiile mele, cu fiiască plecăciune sau umiliţă răspund: măcar că ce pricini să pun înainte asupra sălbătăciei locului unde să află mănăstirea aceasta, totuşi, mai toţi preoţii de prin prejururile acestea în locul acela au învăţat; şi sînt oameni de omenie şi folositori obştiei; nici preaînaltul decretum din 22 februarie a. 1785, supt n-rul 1.060 ieşit, cu carele s-au întărit a fi statornică mănăstirea aceaia, au socotit a fi nepotrivit locul acela spre învăţătura pruncilor. Cu mult mai puţin iaste vrednică mănăstirea aceaia a să şterge, căci o dată Vasilie cel Mare cu următorii săi tălhari s-au abătut acolo; ci mai vîrtos alte căsi care le-au prădat tălharii aceia sînt vrednice de milă; aşea şi mănăstirea noastră, pentru că la un prînz s-au [366] abătut tălharii şi au răpit a lăcuitorilor mănăstirii toate, nu iaste vrednică de pedeapsă. Cu toate acestea, preanţăleaptă iaste opiniia domnului viţeşpan ca şcoala de la mănăstire să se strămute la oraş, în Gurghiu, unde şi mai lesne să pot aduna pruncii şi mai bine să pot procopsi. Numai cît măria-sa baronul Bornemisa Laopold locul dinlăuntru cantoresc în Gurghiu, carele înainte de vro cîţiva ani l-a luat curtea şi l-a dat la un ţigan, să-l întoarcă înapoi, spre a să rădica acolo casă de şcoală şi de lăcuinţă dascălului. După aceaia, pentru acel mare şi larg foarte loc, carele iaste al mănăstirii să dea lăudatul baron pe sama dascalului în hotarul Gurghiului loc de arat şi de fînaţ din cel domnesc cîtva fi de lipsă. Că cu cantoriia puţin să va putea ajuta dascălul acolo, şi de la pruncii pe care îi va învăţa, fiind oameni săraci pe aici, nemica nu va căpăta. Aşijderea pădurea de lemne de foc, măcar că la locul pe sama şcoalei şi a dascălului, precum şi pentru garduri, să fie slobod, şi vro vită slobodă de va avea dascălul, fără clacă să se pască cu alte vite ale altora în pădurea cea domnească. Iară în cîtu-i pentru rădicarea căsii cea de şcoală, aceaia să să facă aşea, cît şi dascălul să poată lăcui într-însa. Şi fiindcă despre o parte la mănăstire afară de pomet sînt vro cîteva căsi osebite ale mănăstirii, dintre carii, a uniia în care lăcuia preotul, din porunca baronului i s-a stricat vîrful an, ca să să pustiiască de-acolo preotul, de altă parte, anţărţ, un dărab de loc de iarbă a mănăstirei, carele s-a fost vîndut cu 16 vonaşi la alţii, l-au cosit baronul cu acea chiară făgăduinţă că însuşi va da preţul acela, şi aceaiaş iarbă şi an o au cosit baronul. De unde mănăstirea are la baronul 32 vonaşi. Pentru aceaia poate baronul nu numai lemne să dea, ci şi cu cheltuiala sa să facă zisa casă de şcoală. [367] În cîtu-i pentru beserica de la mănăstire, să se treacă la Ibăneşti, iarăşi preanţeleaptă iaste opiniia domnului viţişpan; numai să îngîdue măriia-sa baronul înlontru, în sat, loc cuviincios, unde să să pună beserica şi să să milostivească cu oamenii săi a o trece, după ce cu bună socoteală, fără vătămarea materialurilor, o va buntuzui, că romînii de bunăvoie nu cred eu că să vor putea pleca să buntuzuiască beserica aceaia. Însă, alţii de o vor buntuzui, încă să fie luători de samă ca să nu să facă batjocură. Cu adîncă evlavie rămînînd a exţelenţiei-tale preaumilit slugă, protopop PETRU MAIOR al Gurghiiului Sas-Reghin, 23 martie 1806 Arhivele Statului, Blaj, fondul „Mitropolia greoccatolică“. 

1
MAS-II