I
     
     
     [[1]] ISTORIE CE VECHE ŞI DE MULTE FELURI A MARELUI ÎNVĂŢĂTORU IRODOT, DE LA CETATEA ALICARNASIEI, CARE ISTORIE ÎN NOĂ PĂRŢI SĂ ÎNPARTE, CARILE SĂ CHEAMĂ MUSE, ADICĂ ZINE, PENTRU DULCEAŢA CUVINTELOR
     
     [[3]] ISTORIE DINTÎI, CE-I ZIC: CLIO
     
     
     Irodot alicarnaseanul, mărturisinţa istoriei lui aceasta iaste, pentru ca să nu să uite cîte s-au făcut între oameni cu cursul vremii, nici iarăşi fapte mari şi minunate carile au făcut grecii, altile – varvarii, să fie nepomenite, şi alte multe, şi mai vîrtos pentru care lucru făcură războae întru eişi.
     
     [1.] Dintru pers<i>, cei ce-s învăţaţi, zicu cum finicii să fii fost pricina războiului între greci şi între varvari, pentru că ei au mersu de la Marea ce să cheamă Roşie purcegînd încoace la ceasta mare, şi aşa au lăcuit întru acest loc unde şi acmu lăcuescu. Şi îndată au început a înbla pre mare căi îndelungate şi, cărînd negoaţă de la Misiriu şi de la Asiriia, au fost înblînd şi pintr-alte ţări, iară aşă au nemerit şi la greci, la Argos cetate. Iar această cetate pre aceia vremi era în toată Ţara Grecească mai cinstită. Şi nimerind acolo finicii, aceştiia descărcară marfa. Iară trecînd [5 – 6] zile după venirea lor şi vî[n]zindu-şi mai tot, a[u] venit la marea multe fimei, şi cu iale şi fata înpăratului, căriia numile îi iaste, după cum zicu grecii, Ios, fata lui Inah. Aceaste, stînd în piscul corăbiei, au fost cumpărînd negoţu de carile Ie era de treabă. Iaiă finicii să voroviră şi dederă jacu într-însăle. Deci mai multe şi scăpară, iară, [[4]] pre Ios şi pre alte multe le luară şi, puindu-le în corabie, să dusără la Misiri.
     [2.] Aşă zicu perşii să fie mărs Ios la Misiri, [nu] după cum zicu grecii. Şi această strîmbătate să faci întîi grecilor de spre varvari.
     Iar după această, nişti greci (pentru că numile lor nu-l putem şti) să fie mărs la finici, la cetate Tirosului, şi să fie jăcuit şi ei fata înpăratului, pre anume Evropa. Iar grecii aceştiia să par a fi criteni. Aceste lucruri tocma fură între dînşii. Iaiă după această, iar grecii au început a doă strîmbătate, pentru că au mărs cu catărgi la colhi, la Ea, la apa Pasului şi, acolo, făcîndu-şi treaba cu prilej pentru care au fost mers, să fie jăcuit şi fata înpăratului, pre nume Midia. Iară înpăratul colhilor trimisă sol la greci şi cere răscumpărare jacului şi fata-şi. Iară ei au aflat răspunsul cum nici ei au dat răscumpărare pentru jacul ii Ios şi pentru aceea nici ei le vor da.
     [3.] Iară cind au fost, după cum zicu, la al doile niam de oameni, Alixandru Paris, ficiorul lui Priam, înpăratul Troadii, înţălegînd această nedreptate, vru şi el să ia cu jacul muere de la greci, socotind cum nu va fi răscumpărare în vremea ce nici ei n-au făcut. Deci mearsă şi jăcui pre Eleni. Iară grecii socotiră şi trimisătă întîi soli să le dia pre Eleni şi răscumpărare jacului. Iar varvarii arăta jacul Midei<i> cum nici ei n-au dat răscumpărare, nici au vrut să le o dia, iară ei aemu încă le ceru şi răscumpărare.
     [4.] Pînă aice numai jacuri să făcură întru dînşii, iar de aice înainte mare pricină fură grecii, pentru căci ei oştiră întîi la Asiia, decît asiiani<i> la înşi<i>.
     Acesta lucru, a jăcui mueri, iaste a-l socoti fapt de oameni nu drepţi, iar după ce să jăcuescu, a cerca certare şi a sili, iaste lucru nebunescu. Iar cîndu-s de vîrstă şi a le jăcui [nu] iaste lucru cu socotinţă; că adevărat lucru iaste cum, să nu ar vrea iale, nu le-ar fi jăcuit.
     [[5]] Deci zică perşii cum ei de la Asiia n-au oştit pentru nişti mueri, ce nici în samă n-au băgat, iar grecii pentru o fimei de la laconi atîta oaste strînsără şi mearsără la Asiia şi surpară toată putere lui Priiamu, înpăratul Troadii. De aice înainte le căzură pururea grecii nepriiateni, pentru că toată Asiia şi toate limbile varvari zic perşii cum să fie ale lor, iară Evropa şi grecii, zicu cum sînt osăbiţi.
     [5.] Aşă zicu perşii cum să să fie făcut aceste, şi pentru supărarea Troadii afiă vrajbă cătră greci. Iar pentru Ios, ce-am zis mai sus, nu zicu finicii ca perşii, pentru că, au zicu cum să [nu] o fie jăcuit, ce numai la Argos s-au fost curvind cu corăbiiarul corăbiei şi, aşă, purcegînd grea şi temîndu-să de părinţi, singură au fugit la Misir cu finicii, pentru ca să nu o priceapă.
     Aceaste zicu perşii şi finicii. Iară eu pentru aceasta nu voi să mai zicu: „oare aşa ori într-alt chip să făcură?” Iară pre cela ce-l ştiu întîi că au făcut strîmbătate grecilor, pre acesta mărturisindu-l, îmi voi păzi poveitea cuvintului pre amănuntul, cetăţi mari şi mici a oaminilor mărturisind, pentru că multe de mult mari era şi aemu sînt mici, şi altile aemu sînt mari şi mai nainte au fost mici. Deci, ştiind fericinţa ominească cum nici într-un chip stă într-un locu, de amîndoă într-un chip voi pomeni.
     [6.] Crisos era de feliul său lidan, fecioru lui Aliat, domnu limbilor celor ce sînt între apa lui Alis, carile cură de spre ameazăzi pentre siriiani şi pentre paflagoni şi iasă cătră meazănoapte spre Mare ce Neagră. Acesta Crisos întîi, dintru toţi varvarii cîţi noi ştim, pre unii din greci i-au supus să dea bir, iar pre alţîi i-au făcut priiateni. Supus-au pre ioni şi pre ioli şi pre dorii de la Asiia şi priiateni au făcut pre laconi. Iar mai nainte de domniia lui Crisos, toţi grecii era slobozi, pentru că oastea tătarilor cimerişi, care au agiuns la lonie, măcar că mai nainte de Crisos, iar nu fu dobîndire de cetăţi, [ce] numai jacu de pripă.
     [7.] Iară domniia această, fiind la neamuri ce să trage de la Iracliu, aşă să priimiia la ruda lui Crisos, ce să chiema [[6]] Mermnazi<i>, cu acest mijlocu. Fu un Candavlis cărue grecii îi zicu Mirzil, domnu Sardisului, nepot lui Alcheu a lui Iraclis. Pentru că Agron, ficioru lui Ninos, nepotul lui Vilos şi [strănepotul] lui Alcheu, întîi dintru siminţiia lui Iraclis stătu înpărat la Sardis, iar Candavlu, a lui Mirsu fecior, fu mai apoi. Iar cei ce era mai-inte înpăraţi la ţara această era strănepoţi a lui Lid, ficioru lui Atiia; de acolo să cheamă şi limba această lidi, că mai nainte să chiema mion<i>. Iar de la aceştiia vini înpărăţiia la Iraclidi, care era feciori lui Iraclis, născuţi dintru o roabă a lui Iardăn, care domniră 22 de niamuri de oameni, ani 505, luînd ficioru de la tată cinste domniei pînă la Candavli, fecioru lui Mirs.
     [8.] Acest Candavli preiubi pe fimeea lui şi, îndrăgindu-o foarte, gîndea cum că el are fimei mai frumoasă decît toate muerile. Şi gîndind, acesta lucru, avea un spătar a lui, pre nume Ghighi, feciorul lui Daschil, carile foarte era în credinţa lui. Cătră acesta Ghighi şi fiinştice lucru de taină şi de treabă mărturisie pre sine Candavlis. Şi aşă îi mărturisi şi lăudă şi frum<u>seţa fimeii lui. Şi trecînd vreme [nu] multă (pentru că sosi norocul cel rău să pată rău Candavlis), începu Candavlis a zice cătră Ghighi aşă: „Ghighi, gîndescu doară cum nu mă crezi pentru frumuseţa fimeei mele (pentru că urechile sînt la oameni mai fără de credinţă decît ochii); fă cumva ca să o poţi videa goală.” Iar el tare strigă şi zisă: „Doamne, ce cuvînt zici fără cale, poroncindu-mi ca să văd pe stăpînă-mea goală? (Fimeea, dezbrăcîndu-să de cămeşă, dezbracă-să şi de ruşine. Pentru că, cîte sînt lucruri buni, de mult sînt aflate de oameni, dintru carile sîntem şi noi învăţaţi, dintru carile, învăţătură veche iaste şi această una: cum fiinştecarile să-şi caute trebile sale). Iar eu crezu cum această fimei iaste mai frumoasă decît toate şi mă rog, doamne, nu mă sili la lucruri fără de cale”.
     [9.] Acesta aceste zice, ferindu-să, pentru că să teme să nu i să întîmple vreo priimejdie. Iară înpăratul răspunsă: [[7]] „Nu te teme, Ghighi, şi îndrăzneşte, pentru că nici eu nu te ispitescu cu cuvîntul acesta, nici fimeea me, pentru ca să ţi să facă despre dînsa ţie vreo nevoe, pentru căci aşa voi eu meşterşugui, cît nici să ştie e cum s-au văzut de cătră tini; pentru că eu, întru cămara unde noi dormim, te voi pune dinapoia uşii unde să deschide. Şi după ce voi întră eu, va veni şi fimeea în cămară. Şi iaste aproape de uşă un scaun; pre acesta scaun îşi dezbracă cîte o haină, de pune pînă să dezvăleşte, şi aşa, pre amăruntul, vei ave vremi ca să o vezi. Iar dacă a purcedi de la scaun spre paţ, de aceea rămîne lucrul în dosuţ^ei să păzăşti să eşi pre uşă, ca să nu te vază”.
     [10.] După ce văzu cum nu poate să facă într-alt chip, să găti. Iară Candavlis, dacă cunoscu vremea dormitului, adusă pre Ghighi în cămară, şi după aceea îndată întră şi fimeea. Şi, întrînd şi puindu-şi hainele, o văzu Ghighi. Iară după ce să întoarsă să margă îndărăpt spre pat, el eşi afară spre uşă şi fimeea îl văzu eşind. Şi cunoscînd ce făcu bărbatul, nici gîlcevi îndată, nici să arătă cum ştie ia ceva. de acesta lucru, gîndind ca să-şi răscumperi ruşinea de spre bărbatul ei Candavlis (pentru că, la lidi şi mai la toţi varvarii, şi bărbat a să vide golu iaste cu ruşine mare).
     [11.] Atunce tăcu ia. Iar dacă să face zioă, pre slugile ce le socoti ia cum că-i sînt mai de credinţă îi găti pre toţi şi aşă chiemă pre Ghighi. Iar el, gîndind cum că nu ştiia nimica de lucrul aceala, chiemîndu-l, îndată veni (pentru că obicnuit era că, cînd îl chiema înpărăteasa, de vinea). Iară mergînd Ghighi, zisă muiare aşa: „O, Ghighi, aemu doăcă i sînt înainte ta, dintru carile îţi dau să-ţi alegi: au tu să omori pre Candavlis şi să iai şi pre mini, şi pre înpărăţiia lidilor, au tu aemu şi singur vei peri, pentru că altă dată să nu asculţi pre Candavlis, să vezi cele ce nu ţi si cad a le vide. Ce, au trebue pre aceala ce au sfătuit aceste lucruri ca să peară, au tu să pei pentru căci m-ai văzut goală, făcînd lucru ce nu s-au căzut”. Iar Ghighi întîi să mira di ce zice, iar apoi începu a să ruga ca să nu-l bage într-o alegeri rea ca această. Iar nu putu să facă nimica, ce numai cunoscu şi el: cu mare silă îi iaste au să omoară pre stăpînul său, au să peară el. Deci să apucă el să omoară pe stăpînul său şi o începu a o întreba aşă: „în vremea ce mă sileşti la acesta [[8]] lucru, nevrînd eu, să-mi spui dar în ce chip ne vom apuca să-l omorîm”. Răspunse: „Dintru acelaşi locu ne vom ispiti să-l omorîm, de unde m-au arătat şi el pre mini goală şi ne vom ispiti cînd să va culca el să doarmă”.
     [12.] Iar după ce sfătuiră vicleşugul, sosind noapte (pentru că nu ave Ghighi odihnă, nici ave slobozenie, ce numai ce era au el să peară, au Candavli), mearsă după muiare în cămară. Şi-i didea ia un hamgiar şi-l pusă după uşa aceea. Şi dormind Candavlis, s-au sculat şi au mers de l-au omorît şi luă Ghighi înpărăţiia şi muiare. Această poveste şi Arhiloc de la Parie o scrie, tîmplîndu-să pe aceea vremi.
     [13.] Şi luînd înpărăţiia, întemeiat fu şi de la vrajă ce era la Delii, pentru că lideii, vădind patima lui Candavlis, foarte să scîrbiră şi să oştiră. Mai apoi oşteni<i> lui Ghighi şi cu lidenii s-au tocmit cum să trimită la Delfi vrajă să întrebi: do va zice să lasă pe acela înpărat – bini, iar de nu – să întoarcă iarăşi înpărăţiia la neamul lui Iraclis. Iar vrajă zisă să fie Ghighi şi mai zisă cum Iraclitenilor Ic va veni răscumpărare la al cincile nepot a lui Ghighi. Acesta cuvînt ce au răspuns Pithiia de la Delfi nu băgară în samă nici lidenii, nici înpăraţii lor p[înă] unde s-au săvîrşit înpărăţiia această.
     [14.] Aşă au luat-o aceştiia Mermnadii ;, scoţind pe Iracliteni. Iar Ghighi, după ce au înpărăţit, trimisă la Delfi daruri multe, multe şi de argint, iară şi de aur şasă crondire, carile sînt pînă astăzi la vistiiarul corinthenilor. Acesta Ghighi, dintru varvari, adus<ă> întîi la Delfi daruri, însă după ce au fost trimis Midi, ficioru lui Gordie, înpărat PYigheei. Căci şi acesta Midi au pus scaonul său cel de divan carile era foarte de mult preţi şi stă şi acesta unde sînt şi darurile lui Ghighi. Acesta Ghighi oşti cu oaste la Milit şi la Zmirna şi luă Cetatea Colofonilor, iar nici un lucru mare nu face şi înpăraţi 38 ani. Pe acesta să-l părăsim, păzind înainte.
     [[9]] [15.] Iar după acesta înpăraţi Ardi, ficiorul lui Ghighi. Acesta luă pre prii[n]ei şi mearsă la Milit. Acesta înpărăţind Sardilor, goniţi fură de tătari<i> ce le zicu nohai – tătarii cemerîşi, de pre la locurile lor, şi luară şi cetatea Sar- disului, fără numai palanca n-au luat. ..
     [16.] Şi înpărăţind [Ardi] 49 ani, stătu înpărat Sadiiat, fecior Ului Ardi, şi înpăraţi 12 ani. Şi, murind Sadiiat, stătu înpărat Aliiat. Acesta, cu Chiaxar, înpărat perşilor, ficior lui Diiochi, au dat război, şi cu midenii; şi goni pre cimerişi de la Asiia şi dobîndi şi Zmirna. Şi mergînd şi la Cetate Clazomenilor, nu putu faci nimica, ce fu foarte ruşinat.
     [17.] Iar întru înpărăţia lui multe lucruri de laudă făcu. Făcu război cu milisenii, luînd încă de la tată-său războiul. Care, cetatea neputîndu-o dobîndi, într-alt chip socoti de atunce: întră în olatul cetăţii cînd era roadă pămînt ului tînănl, cu surle şi cu flueri şi cu muscaluri oştiia. Şi aşă casăle care era afară din cetate nu le surpa, nici uşăle lor, nici altă nimica, numai roadă pămîntului, şi apoi să întorcea înapoi. Pentru că marea o ţinea miliseni<i>, deci nu-şi putu el aşăza oastea să şază. Iar casăle nu le surpa, pentru ca [milisenii] să iasă din cetate şi, aflîndu-şi casăle, să aibă unde şide să lucreză pămîntul, şi, lucrînd ei, el tot vinea de le strica roadă.
     [18.] Acesta războiu 11 ani îl bătu, întru care perdură 2 războae marimilitenii. DeofVlintru aceştiia, 6 ani, Sadiiat, fecioru lui Ardie, era atunce înpărat lidenilor şi el au început războiul la Milit. Iar 5 ani au oştit Aliiat, fecior lui Sadiiat, carile apucînd războiul de la tatăl său, foarte tare îl păziia. Iară militenilor nimirile dintru ţara ionilor nu le agiuta, fără numai sacîzani<i>, pentru că aceştiia le răscumpăra binile ce au fost făcut şi ei lor, pentru că şi militeni<i> sacîzanilor la războiul cu erithreii le-au agiutat.
     [19.] Iar în al 12-le anu a războiului, aprinzind o ţarină de pîine cu pojar ostaşii, să tîmplă un lucru de să face, [[10]] pentru că, după ce aţîţă, fiind vînt mare, s-au aprins o biserică a bozului Athinei ce-i zicea Asisiia. Şi aprinzindu-să, au ars de tot, şi într-ace dată nici o întrebare nu să mai făce. Iar întorcîndu-să Aliiat la Sardis, boli rău. Şi, delungîndu-să boala, trimisă la Delfi întrebători să-şi întrebi de boală, au îndemnîndu-l cineva, au el dintru sine. Deci mergînd acolo să întrebi, au răspuns cum că nu-i va răspunde păr-unde nu-i vor diregi biserica ce au ars-o la Milit.
     [20.] Aşă am înţăles de Delfi această poveste, iar milisii adaog şi această. Periandru, ficior lui Chipsel, fiind foarte priiaten cu Thrasivul, domnul cetăţii Militului ce o băte Aliiat, înţălegînd vraja ce au răspuns lui Aliiat, îndată au făcut ştire lui Thrasivul să ştie cum îşi va purta lucrul milisii. Aşa zicu să fie fost.
     [21.] Iar Aliiat, după cum îi veni vestea, îndată trimisă sol la Milit, pentru ca să facă paci cu Thrasivul şi cu cetăţăni<i> pără unde va găti biserica aceia. Deci solul mergînd la Milit şi ştiind mai nainte Thrasivul toată povestea precum au fost, au făcut meşterşug întru acest chip: cît grîu era în toată cetate, şi a lui, şi a orăşanilor, acest tot l-au strîns în mijlocul oraşului şi au dat ştire oraşului, cînd le va poronci, toţi să bea şi să să bucure.
     [22.] Aceaste făce Thrasivul pentru ca să vază solul [lui] Aliiat şi să-i spue cum pîine iaste multă şi oamenii sînt veseli.
     Care lucru aşa au şi fost, pentru că, văzind acelea solul şi spuind Thrasivului poroneile lidului, să întoarsă la Sardis. Şi, după cum cunoscu eu, pentru altă nu făcură pace, fără numai pentru că, gîndind Aliiat cum la Milit va fi foamite mare şi oamenii cu multă nevoe, el auzi, după ce-i veni solul, cum tot înpotrivă sînt lucrurile. Deci, după aceste toate, să înpăcară, curii să-şi fie priiateni şi agiutor unii altora, şi doă capişte făce Aliiat, pentru una, Athinei, şi să scula din boală. Războiul cu Thrasivul şi cu Militul aşă fii.
     [23.] Iară Periiandru era ficiorul lui Chipsel. Acesta adusă vestea, mai sus ce zisăm, lui Thrasivul. Şi era domn la Corinthu. Şi zicu corintheni<i> şi mărturisescu şi lezviei<i> cum în zilele acestuia să să fie făcut o minune foarte mare. [[11]] Pe aceea vremi au fost un cobzaru foarte vestit şi fîcătoru de viersuri, pre nume Arion de la Methimni, cum să-l fie scos un dolfu din mare viu.
     [24.] Pentru că, lăcuind multă vremi la Periandru, să i] să fie poftit să margă pre mare la Italiia şi la Ţiţiliia. Deci, agonisind multă avuţie, vru iarăşi să să întoarcă îndărăpt la Corinthu. Deci pre alţîi nu-i crede, iar de la Tarand a nămit iarăşi corintheni să-l aducă într-o corabie. Iar cînd au fost la un locu pre marea, ei au socotit să-l omoară pentru avuţie-i şi, cunoscînd el acesta lucru, le da banii, iar viiaţa să-i iarte ; iar ei tot nu priimea. Iară îi zisără mai vîrtos: au să sae în mare, au l-or omorî şi-l vor duce de-l vor îngropa la uscat. Şi mirîndu-să ce va faci în vremea ce iaste aşă, [ceru] să-l lasă să stea de o margină şi să zică în cobuzu , cum iaste cu totul înbrăcat, şi atunce va sări în marea. Şi aşă ei văzind cum va să zică, să dederă în mijlocul corăbiei, pentru ca să auză scoposile lui. Iar el, înbrăcîndu-să cu toate hainile, au stătut la cîrmă şi au zis un scopos. Şi sfîrşind scoposul, îndată au sărit în marea, cu totul, cum era. Deci ceia cu vasu au mers la Corinth, iară pre acela l-au scos dulful la Tinar, fiind supt dînsu. Deci eşind [el] de acolo, au purces la Corinth, cum era cu hainile şi, agiungînd, i-au spus lui Periiandru povestea lui. Iară el nu l-au crezut, ce încă l-au pus la pază şi au fost purtînd şi grija corăbiei, c^ad va nemeri. Deci după ce veniră şi ei, îi chiemă PeriianMi de-i întrebă pentru Arion, ce ştiu. Iar ei zisără cum că iaste viu, sănătos, la Italiia şi iaste avut la Taranda. Deci îndată scoasă pre Arion din închisoare şi-l adusă de faţă. Deci atunce nu mai putură nimica să mai răspunză. Acestea zicu şi corintheni<i> şi lezvi<i>, şi iaste o pildă a lui Arion la Tinar, de arame, un om nu mare pre un dulfu.
     [[12]] [25.] Iar Aliiat lideanul, săvîrşindu-şi războiul cu Militul, muri, înpărăţind ani 57, Acesta, iarăşi dintru această casă, au trimis la Delfi un crontiru de argint mare şi grătaru de fier supt crontir, care lucru era mai minunat decît toate odoarăle perşilor, făcut de Glafcos dc la Sacîzi, carile întîi afla a lipi fierul.
     [26.] Şi murind Aliiat, luă înpărăţiia Crisos, feciorul lui Aliiat, fiind de vîrstă de 35 ani, carile întîi asupra efesilor, din greci, oşti, cînd efesii, fiind încungiuraţi de însul, au făgăduit cetatea bozului Artemis, legînd din cetate o funie pîn-la biserica bozului, fiind locu de o milă. întîi asupra acestora oşti Crisos şi, apoi, tot pre rînd, asupra ionilor şi eolilor, aflînd unora une vine, altora altile. Unde afla vine mari, mari le zice; unde iarăşi mici, mici le zice.
     [27.] Şi, după ce supusă pre greci<i> de la Asiia supt bir, atunce socoti să facă vasă pre marea, să margî şi la ostrove. Şi, gătindu-să cu totul spre corabie, zicu unii cum dascălul Vias de la Priina, alţîi zicu: Pitacos de la Metelina, că, nemerind la Crisos şi întrebînd Crisos ce facu grecii: „O, înpărate, grecii di pe marea plătescu la 10 000 călăreţi să vie cu oaste asupră-ţi, la Sardis.” Iar Crisos au gîndit, cu adevărat iaste aşă; să fie zis: „Măcar di ar da dumnăzău să vie cei de pre mare cu cai asupra lidilor”. Iar aceala să fie răspuns: „Foarte ai fi bucuros ca să prinzi pre cei denu ostrov la uscat; pre cale [ai] gîndit această. Dar cei din ostroave^fum aşteaptă pre lideni, să-i prinză din pedestri pre mare, pentru ca să răscumpere lucrul grecilor, ce i-aţi supus voi prea uscat?” Şi Crisos, cunoscînd virtute cuvintului, foarte s-au bucurat şi s-au părăsit de marea şi făce prieteşug cu ceia ce lăcui în ostroave.
     [28.] Şi trecînd vreme multă şi fiind toţi supuşi cîţi lăcuia între apa lui Alis, fără numai chilicii şi lichii, pre ceia pre toţi îi supusă Crisos, care sînt aceştiia: lidenii şi frigheni<i>, sirbii, mariiandini<i> , halivii, paflagoni<i>, [[13]] thracii thinieni [şi] vithini, cari<i>, ionii, doriei, panfilii, eolii.
     [29.] Şi fiind aceştiia toţi supuşi supt Crisos, au mers la Sardi[s], scaunul mi, şi a lalţi mulţi dascăli greci care să afla pre aceea vremi. Şi, lîngă aceştiia, s-au tîmplat de au mers şi Solon de la Athina, carile, făcînd la Athina pravilile, au eşit de acolo pentru să lipsască 10 ani, zicînd cum va să privască lumea. Iar mai mult au făcut, pentru că, nefiind de faţă la Athina, nu să va îndemna a strica vreo pravilă; pentru că era cu mari giurămînturi legaţi athinei<i> cum, ce pravilă le va faci Solon, 10 ani să nu le strice.
     [30.] Deci şi pentru aceea, să vază lumea, vestitul Solon mearsă întîi la Misiri, la Amasis înpărat, şi mai apoi şi la Crisos. Deci mergînd acolo, îl luă la gazdă Crisos în casăle înpărăteşti. Iar trecînd 3 – 4 zile, poronci Crisos şi luară cămăraşii lui de-l pui tară pre la toate cămările lui, de-i arătară odoarăle lui cîte ave, multe şi foarte scumpe fără de samă. Şi văzindu-le toate Solon, cînd cunoscu Crisos că-i sosi vr[e]mea, începu a-l întreba: „Priiatene athinee, la noi mare veste au venit pentru tini şi pentru înţălepciunea ta şi pentru primblarea, cum înbli pentru filosofie, privind lumea. Acum mi să pofti a te întreba: au doară mai văzut-ai undeva mai fericit om decît mine?” Crisos, socotind cum el iaste mai fericit decît toţi oamenii, îl întreba. Iar Solon, nimica veghindu-i voe, zisă: „O, înpărate, văzut-am pre Telo[s] de la Athina”. Iară mirîndu-să Crisos de cuvînt, zisă: „Cu ce mijlocu cunoşti pre Telos să fie mai fericit decît mine?” El zisă: „Acesta Telos, fiind cetatea în norocu, avînd feciori buni şi destoinici, şi dintru toţi feciorii văzu nepoţi. Şi toţi au ascultat şi avea prileji destul, după cum iaste la noi, foarte murind o moarte cu cinste, făcînd războiu athinei<i> cu vecini<i> la Elefsina. Şi ajutorind şi el şi biruind nepriiateni<i>, muri foarte cu cinste. Şi aşă athmei<i> îl îngropară acolo unde căzu, pre cu mare cinste, cu tot norodul”.
     [[14]][31.] Şi, după ce lăudă Solon, sfîrşind pentru Telos, [Crisos zisă]: „Iarăşi după aceala pre cine socoteşti?”, gîndind că adevărat al doile el va fi. Şi Solon zisă: „Pre Cleovin şi pre Viton, pentru că aceştiia fiind de la Argos cetatea şi avînd oareceşi prileji, după cum iaste acolo, de agiunsu şi vitejie avea amî[n]doi, cît amîndoi au fost purtători de biruinţă de multe ori. Şi încă iaste povestea aşa: fiind sărbătoarea Irei dumnezăoaei la Argos cetate, vra să margă şi maică-sa cu carul la biserică, iar boii n^au fost venit de la cîmp la vremea. Deci părîndu-le rău pentru trecirea vremii, să îngiugară amîndoi la car şi trasară pre maică-sa, ducînd pre maică-sa lor cu carul 5 mile. Şi aşă, sosind acolo la cel praznicu, la nedeea, şi văzindu-i toţi, foarte moarte cu cinste muriră. Pentru că răspunsă dumnezeu că mai bine iaste omului a muri decît a trăi. Pentru că toţi bărbaţii, strîngîndu-să, fericea firea voinicilor, iar fimeile, strîngîndu-să înprejurul maică-sa, şi fericea ce feciori au născut. Iar maica lor, veselindu-să pentru atîta laudă, au stătut înainte bozului şi s-au rugat să dia dumnezeu feciorilor ei ce iaste mai bun întru viiaţă. După această rugă ospătîndu-să voinicii şi veselindu-să şi culcîndu-să la biserică, nu s-au mai sculat, ce aciiaşi muriră. Şi arghii<i> le făcură chipurile la Delfi, de le pusără, socotind cum aceştiia au fost fericiţi oameni.”
     [32.] Solon pe aceştiia pusă al doile la fericire. Iar Crisos, scîrbindu-să, zisă: „0 priiatene athine[e], dar fericirea noastră atîta iaste la tini drept nimica, cît nici ca pre nişte oameni proşti pre noi nu ne cinsteşti?” Iară Solon zisă: „O, Crisă, ştiu eu cum dumnezeu zavistuiaşte şi nu-i stă[tă]toru la un locu şi tu mă întrebi pentru lucruri omineşti. Pentru că, în vremea ce lungă, multe sînt de vede omul care nu le-ar pofti şi multe a şi păţi. Pentru că eu pui hotar vieţîi omineşti 70 ani, şi întru aceştiia ani sînt 25.200 de zile, [[15]] încă punîndu-să lunile ce prisosăscu preste anu, să facu 35 luni la 70 ani, zile 1.050, deci să facu preste tot 26.250 de zile. Iară o zi cu altă: nici odiniore lucruri de o potrivă, ce tot să priminescu. Deci, să ştii, Crisă, cum că tot omul iaste [în] primejdie, iarăşi şi tu, la părerea mea, şi avuţie multă ai, şi oameni mulţi stăpîneşti, iară lucrul cel ce m-ai întrebat eu încă nu ţî l-am spus pără unde nu voi înţălegi că ţ-ai petrecut viiaţa cu bini, pentru că aceala ce iaste pre avut nu iaste mai fericit decît ceala ce are pre zi de agiunsu de nu va înbla norocul după dînsul cum, avînd toate cîte sînt bune, aşa să şi moară. Pentru că mulţi oameni foarte avuţi sînt fără norocu, iar mulţi, [nejavînd prileji de agiunsu, au norocu. Iar cel pre bogat şi fără norocu cu doă lucruri iaste osăbit decît cel mai săracu şi nărocos, iară cel sărac şi nărocos cu multe lucruri iaste osăbit. Pentru că cel bogat poate plini pofta lui şi, a doa, de i să va întîmpla şi pagubă, o poate îngădui; iar cel nărocos, măcar că a suferi paguba şi a plini pofta nu poate, iar avînd nărocul, nu-i vin la cap acestea. Iar osăbit iaste de cel pre bogat, pentru că fără boală trăiaşte, fără grijă, faci copii sănătoşi, [iaste] frumos la faţă. Şi la alte multe, şi de va muri şi mai bini, acesta-i cela ce cer[ci] tu, carile iaste vrednicu a să chema fericit. Iară pînă nu va muri, nu pociu să-l fericescu, numai ce zicu: nărocos. Iar şi aceste toate a le cuprinde cu firea, fiind om, preste putinţă iaste, în ce chip şi pămîntul unii ţări nu le poate avea toate întru însul cîte îi trebuescu, ce altile are, altile îi lipsăscu, iară care ţară are mai multe decît îi sînt de treabă, aceea iaste mai de laudă. Aşă şi trupul omului nu iaste la toate deplin, că, de are una, alta-i lipsăşte. Iar carile să află să aibă mai multe, acela, de va şi muri cu bini, acesta, lîngă părerea mea, numele acesta ce-i zicu, înpărat[e], lui l-aş dărui, şi nu altuia. Deci trebue a socoti fiinştecărue lucru săvîrşitul, la ce va agiunge, pentru că dumnezeu, la mulţi arătîndu-le nărocu, apoi i-au dăz-rădăcinat.
     [33.] Această poveste auzind Crisos, nu-i plăcu, ce îl trimisă de la însul să să ducă, nehărăzindu-i nimica, socotindu-l [[16]] de tot mujîcu, în vremea ce, lăsînd binile carile de faţă era, cerca săvîrşitul lucrului.
     [34.] Iară purcegînd Solon de acolo, căzu urgie mare de la dumnăzeu pre Crisos, pentru căci gîndiia el întru sine cum iaste mai fericit decît toţi oamenii. Deci dormind el, îndată îi veni un vis carile îi adiverea lui cît va să pată fecioru lui. Pentru că Crisos avea doi feciori: deci unul era stricat, pentru căci era surd, iară celalalt era foarte ales din toţi tovarăşii lui şi-l chema Atis. Deci, pre acesta, pre Atis, arăta visul cum îl va lovi o suliţă de fier şi-l va omorî. Iară el, sculîndu-să şi socotindu-şi lucru, să spăriia pentru vis şi îndată îl însura. Şi, fiind obicinuit a fi hatman preste oşti, cînd încalecă, nu-l mai lăsa să mai margă, şi suliţăle, şi fuşturi, şi alte toate cîte trebuia oaminilor la război, toate le-au scos din cămară pentru ca să [nu] cază asupra lui.
     [35.] Şi fiind asupra nuntei feciorul lui, sosi un om la Crisos, fiind greşit, din neam frigan, din ruda înpărătească. Deci, mergînd la casa lui Crisos, după obiceiurile lor, să ruga lui Crisos să-l curăţască. Şi Crisos l-au curăţit, după cum le iaste obice[i]ul, ca şi la greci. Şi, curăţindu-l, îl întrebă Crisos: „Omule, de unde eşti şi din ce neam şi pre cini ai ucis, bărbat au fimei?” Iară el răspunsă: „O, înpărate, eu sînt a lui Gordie a lui Mid fecioru, şi numile mieu îmi iaste Adristos, şi am ucis pe un frate al mieu fără de nici o voe şi aşă m-au gonit tată-mieu şi m-au lipsit şi de toate unealtile mele”. Iar Crisos i-au răspuns: „Tu îmi eşti nepot a omenilor miei priiateni şi iarăşi la priiateni ai nimerit, unde nici de un lucru nu vei fi lipsit rămîind lîngă noi. Iară primejdia această suferindu-o pre lesni, de mult folos îţi va fi”.
     [36.] Acesta acolo lăcue lîngă Crisos. întru acesta an se tîmplă de i să ivi un gligan foarte mare, la muntile Olimbului, [[17]] carile, eşind din munte, strica bucăţile bulgarilor. Şi de multe ori merge şi bulgarii asupra lui; ce tot păţea mult rău de spre dînsul, iar lui nu-i strica nimica. Iar mai apoi mearsără la înpăratul şi soli de la bulgari, zicînd: „O, înpărate, un gligan mare s-au ivit în ţara noastră, carile nc strică lucrurile, şi de multe ori ne-am strîns şi nu-i putem strica. Aemu ne rugăm să ne trimiţi pre feciorul tău şi voinici aleşi şi cîni vînători, pentru ca să-l putem prinde”. Ei aşă să ruga. Iară Crisos, pomenind cuvintile visului, zisă: „Pentru feciorul mieu nici să mai pomeniţi, pentru că nu-l voi trimite, căci l-am însurat de curînd şi aceea grijă poartă. Iar pentru voinici şi cîini, voi da şi le voi poronci să nevoiască să-l prinză”.
     [37.] Aceste le răspunsă şi aşă să dusără bulgarii. Iar feciorul lui Crisos, auzind cuvintile lor ce-au zis şi cum le-au răspuns că nu-l va trimite, deci îi zisă aşa: „Părintile mieu, ce era mai de folos şi mai de cinste la noi, aceste sînt alesă: a meige la caste şi la vînat, şi aemu m-ai închis de spre amînddă lucruri, să nu mai esu, nici văzind vreo blăstămăţie la mine, nici vreo nevrerc a mea. Dară amu cu ce ochi voi eşi eu la oraş şi prin cetate? în ce chip mă voi arăta orăşănilor noştri şi cătră fimeea mea ce tînără, şi ia la ce bărbat va gîndi că lăcuiaşte? Aemu, dar, au tu mă lasă să mărg la vînat, au mă învaţă cu cuvîntul pentru ce nu mă laşi, fiind lucrul acesta mie mai de folos.”
      [38.] Iară Crisos aşă răspunsă: „Fiiul mieu, nice vro frică cunoscu la tine, nici alt lucru necuviincios n-am cunoscut la tini, ce numai o vedere de vis, arătîndu-mi-să în somn, me-au arătat cum puţin vei să trăeşti, pentru că de o suliţă de fier vei fi perit. Şi pentru vederea această am sirguit şi cu nunta această şi nu te trimit la trebi, avînd strajă că adoară te-aş putea scoate, întru viiaţa mea: pentru că numai pre tine am fecioru, pentru că, celalalt fiind surd, îl socotescu ca şi cînd nu l-aş avea”.
     [39.] Iară răspunsă feciorul: „Părintele mieu, ertat să fii pentru paza această ce ai pentru mini, văzind vedenie. Iar ce nu cunoşti dintru vis, eu trebue să-ţi spui. Zici [[18]] sîngur cum visul au arătat cum de o lance, de suliţă “, voi peri; dară la gligan ce mîini sînt, sau ce lance, ca să mă omoară pre mini? Că [de] ţ-ară fi zis visul să pier de vreun dinte sau altceva, ar fi să mă străjuiaşti şi mai tare. Iară aemu, de vreme ce zici de suliţă, războiu nu avem cu [o]amenii, să mă tem de suliţă, ce numai ce mă lasă”.
     [40.] Răspunsă Crisos: „O, fiiule, pre o parte mă şi birueşti pentru vis; deci iată că, fiind biruit, te slobod să mergi la vînat”.
     [41.] Şi zicînd aceste cuvinte, Crisos au chemat pre Adrist cel curăţit de moarte şi zisă aşa: „Adriste, eu pre tini, fiind căzut într-o primejdie, te-am curăţit fără ponoslu, şi la casa mea, dîndu-ţi toată chieltuiala, te-am ţînut. Amu dar, de vremi ce ţ-am făcut eu ţie bini, să răscumperi şi tu cu bini: mărgînd fiiul mieu la vînat, te trimiţi socotitoru fiiului mieu, pentru ca să nu vă lovască undeva nisca[i]va tîlhari pe drum, şi încă şi ţie ţi să cuvine a mergi unde să ţi să ivască lucrurile, pentru că din părinţi iaste ţie dat acesta lucru şi încă şi la tini vitejie iaste”.
     [42.] Iară Adrist răspunsă: „O, înpărate, într-alt chip eu la această ispită nu m-aş duce, pentru că omul, căzind într-atîta primejdie, nu să cuvine a întră între tovarăşi ce sînt norociţi foarte. Aş vrea [...], că de multe mă oprescu. Iar aemu, de vremea ce mă îndemni şi trebue a-ţi face pre voe, pentru că mi să cuvini a răsplăti, sînt gata a face acestea şi pre fiiul încă să-l păzăscu, cît făr-de nici o patimă să să întoarcă înapoi”.
     [43.] întru acest chip răspunzind lui Crisos, aceştiia să gătiră şi purceasără cu voinici aleşi şi cu dulăi şi, mergînd la muntile Olimbului, cerca gliganul şi, aflîndu-l, da într-însu cu gidelile, iar priiatenul cel curăţit de moarte, pre nume Adrist, dînd cu o gedia să lovască gliganul, el greşi pre gligan şi lovi pre fiiul lui Crisos, de muri. Acesta, lovindu-să de lance, înplu visul ce văzusă Crisos. Şi alergă oarecini [[19]] la Crisos, povestindu-i moarte ficiorului său, mergînd la Sardi[s], şi cum s-au bătut cu gliganul.
     [44.] Iară Crisos, măcar că pentru moartea lui era văerat, iar mai mult pentru că de la cela ce el îl curăţisă de moarte, acela îi omorî ficiorul. Şi, avînd multă jale, să mărturisiia lui dumnezeu celui curăţitori pentru cîte păţi de oaspe, şi tot jăluia cătră dumnezeu, pentru că dintru oaspe i să tîmplă primejdiia, de vreme ce întru casăle lui au fost hrănind pe ucigaşi şi, pentru paznicu să fie el, el i-au fost mai nepriiaten.
     [45.] După această, sosiră şi lideni<i>, aducînd trupul mortului, şi din-napoi vinea ocigaşul. Şi stătu înainte mortului, întinzind mîinule la Crisos, să-i facă ce-i va fi voe, zicînd să-l giunghe asupra mortului, zicînd primejdie ce-au fost făcut ma[i] nainte şi, pre lîngă aceea, iarăşi pre cel ce-l curaţi, îl omorî, deci ce iaste mai mult bună viiaţa? Iară Crisos, auzind aceste cuvinte, i să făcu milă de Adrist, măcar că să afla întru atîta jale, şi zisă cătră dînsul: „Iată, priiateni, că de la tini luai toată plata, de vreme ce tu singur te giudeci [la] moarte şi cum eşti tu pricina răului, ce numai cît fără de voe ai făcut. Ce poate să fie dumnăzău carile îmi arăta de mult mie ce iaste să fie”. Şi aşă Crisos îşi îngropa pre ficiorul său, iar Adristos, fecior lui Gordie a lui Mid, acestaşi fiind ucigaş frăţini-său şi ucigaş celui ce-l curăţisă, după ce să potoliră toţi oamenii, socotind cum iaste mai cu multe primejdii decît toţi oamenii, şi aşă să giunghiie singur pre sine asupra mortului.
     [46.] Iară Crisos, preste doi ani, tot avia jale mare pentru ficiorul său. După această, supuindu-să [domnia] lui Astiiag, feciorul lui Chiaxar, de Chiros, feciorul lui Camvisu, şi adoăgîndu-să puterea perşilor, să lăsă Crisos de jăle şi întră în grijă pentru cum ar putea ca să surpe puterea perşilor pînă nu să întăreşti. Şi gîndind acesta lucru, îndată au trimis pe la vrăji, şi cîte era la greci, şi [[20]] cîte era la Liviia, la barbarezi ; trimiţind unii la Delfi, alţîi la Ava, la fochei, alţîi la Dodoni, [alţîi] la vraja lui Trofonie şi a lui Amfiiarei, alţîi la Vranhi, la milisii. Acestea sînt vrajile greceşti la carile au trimis Crisos să vrăjască; şi la Liviia, la Amon, au trimis pre alţîi; şi trimitea, ispitind vrăjile, în ce chip îi vor arăta şi, de-i vor arăta adivărul atunce al doile rînd să-i trimită să-i întrebi pentru cum faci-va oastea asupra perşilor.
     [47.] Şi, poroncind lidilor aceste, trimisă la vrăji, ispitindu-le, şi au zis să întrebi, socotind zioa ce au purces de acolo de la dînsul, şi să întrebi vraje, de atunce încoace ce faci Crisos, înpărat lidilor, şi ce vor răspunde vrajăle acele, să-i aducă, scriindu-le pre amăruntul. Deci celelalte vrajă ce au răspuns, nu să ştie, iară la Delfi, dacă intrară în curtea lidiani<i> să vrăjască şi, întrebînd vrajă, le-au răspuns întru acest chip, cu stihuri:
     „Eu ştiu numărul năsipului şi fundul mării,
     şi pre surd înţăleg, şi pre cel ce nu strigă auzii,
     şi mirosul agiungu a broaştii cei cu ţiste,
     care hiiarbe în căldare, cu carni de miel,
     supt care aramă iaste, şi preste dînsa aramă iaste”.
     
     [48.] Această auzind lidiani<i>, au scris şi s-au întors la Sardis şi, după aceea, şi ceelalţi să întoarsă la Crisos, di pre la toate vrăjile. Deci luînd aminte toate vrăjile Crisos, şi văzu că acelea nu sînt adevărate: nu le-au priimit. Iară căutînd şi ce de la Delfi, foarte o priimi şi aceea socoti cum iaste adivărată vrajă, pentru căci au aflat ce au fost meşterşuguit el. Pentru căci, trimiţind la vrăji, au socotit o zi aleasă di ce au pus un lucru foarte cu greu a-l afla, că au pus un miel şi cu o broască cu ţistă şi le-au fiert într-o căldare de aramă, acoperind-o cu un căpacu de aramă.
     [49.] De la Delfi aşă veni răspunsu lui Crisos. Iară de la Amfiareo nu ştiu ce răspuns le dideră lidilor, pentru că nu ştim ce răspuns să-i fi dat. Numai ştim cum şi această vrajă au ţinut-o Crisos în locu de adevărată.
     [[21]] [50.] Iar după acestea, [dărui] pre bozul de la Delfi cu multe jărtfe şi ruga pre dumnezeul de la Delfi pentru că trii mii de dobitoaci au giunghiiat, şi paturi de argint şi de aur şi păhară de aur, şi haine poleite, şi aşă făcea un focu mare, băgîndu-le toate acolo, gîndind că doară va mai înpriieteni pre dumnezeu. Şi poronci şi lidenilor să facă jărtvă toţi, cine cu ce va avea. Iar după ce părăsiia jărtva, vărsa aur fără samă şi făce lespezi de aur: unile le făce de şasă pumni de lungi, late de trei pumni, şi de groasă de un pumn; făce de aceste 117 lespezi. Şi, dintru acestea, iarăşi din aur lamură 4, carile trăgea mult aur, iară celelalte era de aur mai prost, mai uşoare. Făcut-au şi un leu de aur lamură. Acesta leu au căzut apoi, cînd au ars capiştea delfilor, şi iaste la corintheni, pentru că mult s-au topit dintru dînsul.
     [51.] Şi, făcînd aceaste, Crisos le-au trimis la Delfi, şi altele iarăşi ca şi acestea, doă crontire mari, unul de aur, alt de argint, unul din-a-dreapta întrînd în biserică, alt din-a-stîngă. Şi aceştiia încă să porniră de acolo la ardirea capiştii şi sînt la vistiiarul clazomenilor ; şi 4 urcioare de argint mari au trimis, şi doă ibrici, unul de aur, alt de argint, la carile au scris oarecini cum să fie a laconilor. Ce iaste n [de la] Crisos. Şi altile multe au trimis Crisos, şi un chip de trei coţi a uni(i> fimei ce i-au fost piţăriţă, şi zgărzile fimei<i> lui au trimis Crisos, şi briile.
     [52.] Acestea au trimis la Delfi. Iară la Amfiareo, înţălegînd poveştile lui, i-au trimis o platoşă de aur şi o suliţă de aur cu totul, carile pînă aemu sînt la thivei, la biserica lui Apolon.
     [53.] Şi trimiţind Crisos acestea daruri la Delfi, învăţă pre lidi cum să întrebi: mergi-va cu oastea asupra perşilor şi pre cini va mai ceri agiutor ? Iar după ce mearsără lidiani<i> şi întrebară, puind darurile şi zicînd: „Crisos, feciorul lui Aliiat, aceste vrăji numai socoti că sint mai de folos, şi pentru aceea au trimis acestea daruri şi vă întreabă: oşti-va [[22]] asupra perşilor şi mai lua-va vreo [o]aste agiutor?” Aceste întrebară, iară amîndoă vrăjile răspunsă într-un chip, poroncind lui Crisos cum, de va mergi asupra perşilor, va surpa o înpărăţie mare şi-zice să caute dintru greci, pre care vor fi mai tari, să-i facă priiateni.
     [54.] Şi, după ce veniră vrăjile, să bucură Crisos, nădăjduindu-să cum va supuni pre Chiros, înpărat perşilor. Şi iarăşi trimisă la Delfi de dărui pre toţi cîte cu 2 galbeni de aur. Iar şi delfii hărăziră pre Crisos, cum, cînd va trimite la vrajă, lui să-i vrăjască mai nainte, să şază mai sus şi, din lidiani, carile va vrea să să facă delfu, să fie volnicu preste toată vremea.
     [55.] Iar după ce-i dărui şi a trie oară Crisos pre delfi, iarăşi întrebă, pentru că, dacă cunoscu adivărul vrăjii, vre să [să] sature, şi întrebă: multă vreme îi va sta lui monarhie? Iară vraja îi răspunsă aşă:
     „Cînd mîşcoiul să va faci înpărat midilor, 
     atunce tu, lidule, ologule, să fugi
     la muntile cel grunzos al Ermonului, să nu îngăduiaşti 
     nici să te ruşinezi să fii rău".
     
     Viind şi aceste cuvinte, Crisos foarte s-au bucurat, gîndind cum nu ] iaste mîşcoiul să fie înpărat lidenilor în locu de om, deci socoti cum domniia lui nu va mai avia sfîrşit.
     [56.] Şi apoi socoti ca să facă priiateni pre care vor fi mai tari dintru greci. Şi, cercînd, află, găsind, dintru toţi, laconi<i> şi athinei<i>, unii din neamul doricului, şi alţîi di[n] neamul ionilor. Pentru că, în zilile vechi, acestea limbi era mai alesă, una pelazghica, alta grecească; şi ce pelazghică nu s-au primenit nicăiurile, iar ce grecească – în multe locuri. Pentru că, în zilile lui Defcalion înpărat, au şăzut la Fersala, iar la Doru, feciorul lui Elin, supt munţii Osiei şi a Olimbului, şi să chiema Isteota, şi de acolo să scoasă de cadmi şi veni la Pind, şi de acolo la Driopa, şi de acolo la Peloponisus, şi aşă să chiemă doricul.
     [[23]] [57.] Iar pelazghii ce limbă au adus nu pot să ştiu, ce numai după cum sînt uni<i> acum de zicu cum ei lăcuescu mai sus de tirsini, lîngă Cetatea Cristonilor, care era într-un hotar cu dorieni<i> şi era la pămînt[ul] Thesaliei, şi la Plachei, şi la Schilachi, lăcuind şi pelazghei la Marea Albă, care să înpreunără cu athinei<i> şi cîte alte au fost cetăţi pelazghice ş-au primenit numile, – dintru acestea socotind, zicem cum pelazghii să fie grăit limbă vărvărească. Deci di-au fost tot niamul pelazghilor aşe, nu ştiu; şi athinei<i>, primenindu-să la elini, să fie învăţat limbi pentru primenire cătră elini. Pentru că nici cristoniteni<i>, nici plachidenii grăescu limba ca ceelalţi vecinii lor, numai ei-in-de-eişi îşi înţăleg şi, să cunoaşti, măcar că s-au primenit, iarăşi tot îşi ţin chipul graiului carile au avut şi mai nainte.
     [58.] Iar limba ellinească, după cum mi să pare mie, tot o limbă au avut de cum au început dinţii. Acestea toate limbi, zisăm, întru acestaşi chip sînt primenite.
     [59.] Iar niamul athineilor fiind răşchirat, era preste dînşii tiran Pisistrat, feciorul lui Ipocrat. Pentru că acesta Ipocrat, fiind prost şi privind la ispita vitijiilor ce să chema Olimbiia, un sămn mare i să făcu, pentru că, giunghiind el jărtvele, căldările fiind plini de carni cu apă, fără de focu au fiert cu spumă. Iar tîmplîndu-să Hilon laconul acolo şi văzind semnul acesta, sfătui pre Ipocrat: întîi să nu ia fimei care va faci feciori, iar de va şi avea, să-şi gonească fimeia şi, de va avea fecior, să-l gonească. Iară pocratis n-au vrut să asculte pre Hilon, ce au făcut mai apoi pre Pisistrat, carile, sfădindu-să cei de lîngă marea şi cei de la uscat athinei, şi unora le era cap Megagliu a lui Alcmeon, altora Licurgu a lui Aristolaid, iar el, Pisistrat, socoti de adună a treia ceată. Şi, aducînd el rocoşani, meşterşugui într-acest chip, să însingire şi el [şi] mîşcoii lui ce-i trăgea carul, şi aşă au intrat cu totul în oraş, [[24]] zicînd cum au scăpat de la rocoşani, care au vrut să-l omoară la sat. Şi să rugă oaminilor să-i dia paznici să-l păzască, pentru că era în cetatea el vestit pentru războaile ce au fost mai nainte bătut. Iară nărodul athineilor să amăgi şi-i dedia oameni aleşi din cetate, care nu-l păziia cu altă, fără numai cu toiagi mari de lemn, cu carile înbla după dînsul. Aceştiia să rădicară cu Pisistrat şi dobîndiră turnu cel mai tare a cetăţii. Şi aşă Pisistrat domni athineilor, nepre-menindu-le obiceiurile, nici pravilile, ce îşi purtă lucrul foarte cu cinste.
     [60.] Iar netrecînd vreme multă, să înpreunără amîndoă cetile ce scrisăm mai sus şi-l goniră. Aşă Pisistrat perdu tiraniia, nefiind încă întemeiat. Iar cei ce goniră pre Pisistrat, de iznoavă iarăşi să răcoşiră. Iar biruindu-să Megaclii, chiema cu tocmală pre Pisistrat ca să ia fata lui fimei şi să isprăvască iarăşi tiraniia. Şi, priimind acest cuvînt, Pisistrat meşterşuguiaşti un lucru foarte prost, după cum cunoscu, – de vreme ce limba grecească iaste osăbită de mult dintru varvari, adică mai vrednici şi mai aleşi şi nu proşti, dar, de vreme ci la Athina, care era mai aleasă la învăţătură, făcură lucru ca acesta. în săminţiia piianienilor era o fimei, pre nume Fii ; de lungă era coţi fără trei degite, şi la faţă frumoasă. Pre această fimei, îmbrăcîndu-o cu platoşă şi suindu-o într-un car şi podobindu-o cum ar arăta mai bini, au purces spre cetatea Athinei, trimiţind înainte veste cum să spue la cetate aşă: „O, athineilor, priimiţi cu inimă bună pre Pisistrat, pre carile singură Athina îl cinstea mai mult decît pre toţi oamenii şi-l aduce la turnul ei”. Aceştiia, auzind cuvinte de aceste, mearsără de vestiră prin oraş şi îndată să unplu oraşul cum Athina aduce pre Pisistrat. Şi, întrînd în cetate muiare, ei gîndi[ră] cum iaste Athina bozul şi făce rugă la muiare. Şi au priimit pre Pisistrat. “ •
     [61.] Şi luînd tiraniia iarăşi cu acest mijlocu, Pisistrat după cum s-au făgăduit cătră Megaclii, au luat pre fata lui fimei. Şi, avînd el ficiori tinerei si ruda această chiemîndu-să [[25]] pîngăriţi, nevrînd să facă feciori, să înpreuna cu dînsa piste fire. Deci întîi muiare nu vra să spue, iar mai apoi spunea mumă-sa, şi mumă-sa spunea bărbatului ei. Deci socoti cum greu lucru îi faci Pisistrat şi-l necinsteşti şi îndată să înpăcă cu rocoşanii. Şi, înţălegînd Pisistrat acest lucru, fugi din oraş şi, mergînd la Eretriia, să sfătui cu feciorii săi. Deci zisă Ipiia să-şi întoarcă domniia înapoi, de vor putea. Deci au început a rădica bani înprumut de pre la cetăţi şi, dîndu-le toţi, căci le-au fost cunoscuţi, iar thivei<i> le-au dat foarte mulţi. Şi netrecînd vreme multă, să gătiră de mers, pentru că şi de la Argos le-au fost venit life cii, şi, de la naxii, Ligdamis au venit de bună voe, aducînd bani şi oameni.
     [62.] Şi, purcegînd de la Eretriia, întîi dobîndiră Marathonul. Şi, tăbărîndu-să ei acolo, şi cei din cetatea, rocoşanii, le-au venit, şi alţii din oameni mergea mulţi, cărora le place mai bini tiraniia decît volnicită. Aşă să adun[ar]ă. Iară orăşănii din Athina, pînă unde strî[n]ge Pi[s]istrat banii şi pînă luă Marathonul, nimica nu băg[ar]ă în samă, iar înţălegînd cum de la Marathon au purces spre cetate, atunce cu toţii l-au tîmpinat. Şi aceştiia cu toată oastea merge asupra celor ce vinea, şi ceia cu tot di-adinsul vinea asupră-le. Iară după ce să tîmpinară la biserica ce să cheamă a[-A]thinei Palinei, şi să tăbărîră uni<i> lîngă alţîi. Acii fiind trimis, ca de dumnezeu, Amfilit acarnanul vrăjitorul, carile îi vrăjî cu stihuri, zicînd:
     „Aruncă mreaja, şi plasa să întinsă,
     şi somii vor purcede prin lunoasă noapte”.
     [63.] Acesta, vrăjind, zisă aşa, iar Pisistrat, priimind vrajă şi cunoscîndu-o, îndată porni oastea. Iar athinei<i> era atunce toţi la masă, şi după prînzu unii giuca în tavlii, alţii dormiia. Iară oastea lui Pisistrat lovindu-i fără veste, iar ei fugind, Pisistrat sfătui foarte înţălepţăşti. Pisistrat, pentru căci să nu să mai adune athinei<i>, pusă pre ficiorii [[26]] săi călare şi-i trimisă, zicîndu-le [acelora], în fugă, să nu să teamă, ce să să ducă cineşi pre la casă-şi.
     [64.] Şi prinzind bucuroş<i> athinei<i>, aşa a trie oară dobîndi Athina Pisistrat şi întări tiraniia cu oaste multă şi cu bani mulţi: uni<i> lua de acolo, alţii strînge de la apa Strimonului. Şi luă zăloagi de la athinei<i> ce rămăsasă acolo şi trimisă la Naxos, pentru că şi pre Naxos au do-bîndit-o Pisistrat cu războiul şi au pus pre Ligdam is-prav(nicu). Şi au curăţit şi ostrovul Dilosului, fiind poronci prin vrăji, şi au curăţit aşă: cît locu era al bisericii, scoasă morţii din gropi şi[-i] pusă aiurile. Pre aceea vremi aşă fu domniia lui Pisistrat. Iar din athinei uni<i> căzură la război, alţîi fugiră cu Alcmeon[ii] şi să dusără din ţară-şi.
     [65.] Pentru athinei acestea auzi Crisos cum pat atunce. Iar pre laconi iarăşi înţăleasă cum au scăpat din nevoi mari şi au biruit cu război pre tegheiţi. Pentru că, înpărăţind la Spartis, scaonul laconilor, Leon şi Ighisicleu, întru alte războae tot dobîndiia laconi<i>, iar numai de tegheiţi era biruiţi. Şi încă mai înainte era foarte cu obiceiurile mai rău decît toţi grecii, şi întru dînşii, şi cătră streini. Iar să primeniră într-acesta chip spre obiceiu bun.
     Licurgus era un lacon de folos. Deci mearsă la Delfi, vrajă, şi, cum întră acolo, îndată îi vrăji vrajă: 
     „Venişi, I.icurghe, la a mea grasă biserică, priiaten lui dumnezeu şi a toţi ce au casă în ceruri; cercu: dumnezeu îţi voi zice, au om? Ce mai mult dumnezeu îţi voi zice, o, Ticurghe”.
     
     Şi lîngă aceste, zicu uni<i>, şi obiceiul acesta ce au laconi<i> să-l fie învăţat vraja. Iar după cum zicu laconi<i>, Licurgos, fiind epitrop lui Leovotes, nepotului său, carile era înpărat laconilor, de la Crit să fie adus acest obiceiu. Şi cît stătu epitrop, cît schimbă obiceiurile şi le păzi ca să [[27]] nu s<ă> ma[i] strice. Şi, cîte sînt ale războiului tocmele, şi mîncarea la un locu, şi pre bătrîni, şi pre socotitori, tot Licurgos i-au pus.
     [66.] Aşă primenindu-să, s-au obicinuit bini. Iară lui Licurgos, murind, i-au făcut biserică şi-l cinstescu tare. Şi, fiind laconii şi la locu bun şi oameni mulţi, îndată să întăriră şi nu mai vrură să şază mîlcom. Şi, vrînd să supue pre arcazi, mearsără la Delfi să întrebi. Iară vrajă răspunsă:
     „Arcadiia îmi ceri” ? Mare îmi ceri. Nu-ţi voi da! Mulţi sînt mîncători de ghindă oameni la Arcadiia, care te vor opri. Iar eu, priiateni, nu te bag în samă. Da-ţi-voi pre Teghiia, să o gioci cu piciorul, şi cîmpul cel bun, cu funiia să-l masori”.
     Deci, venindu-le această vrajă laconilor, de ceelalţi arcadi să feriră. Iar ei făcură nişte obezi şi crezură vrajă şi să dusă asupra teghe[i]tilor, pentru ca să-i robască pre tegheiţi. Iar fură biruiţi. Iar cîţi fură biruiţi prinşi, îi pusără în obezîle lor ce adusăsă şi le măsurară cu funiia cîmpul şi-i pusără de lucra. Iar obezile acestea era pînă-n zilile mele spînzurate la Teghiia în biserica Athinei.
     [67.] Deci întru războaile di[n]tîi [laconii] tot să ruşina cu războiul de cătră tigheiti, iară întru zilile lui Crisos, fiind înpărat Anaxandrid “ şi Ariston, atunce biruiră laconii. Şi aşă fu pricina.
     Biruindu-să pururea, trimisă la Delfi să întrebi pre care dumnez<eu>  să mai roage, să poată birui pre tegheiţi. Iar vrajă răspunsă să aducă oasăle lui Orist, feciorul lui Agamemnon. Şi, cercîndu-le şi neputîndu-le afla, iarăşi trimisără să întrebi unde le vor găsi, şi le veni răspunsu aşă:
     
     „Iaste la Arcadiia, la un locu largu, unde doă vînturi suflă de mare nevoe,
     [[28]] şi lovitură preste lovitură şi căzătură preste căzătură zace, unde pre fiiul lui Agamemnon îl ţine pămîntul, dătătorul de viiaţă. Pre aceala ducîndu-I, vei fi biruitori Teghii(i) “.
     Şi, înţălegînd laconi<i>, cerca pretutindirile, pînă li s-au t supărat. Pînă unde un Lihis, fiind din cei buni laconi, l-au aflat la Teghiia,
     [68.] fiind nărocos şi înţălept. Pentru că, fiind pre aceea vremi pace cu tegheiţi<i>, au mers di-au văzut un căldăraru lucrînd şi văzu bătînd nişte fier şi să mira. Şi, văzindu-l faurul că să meară pentru lucru, zisă: „O, priiateni lacoani, să fii văzut ce-am văzut eu, atunce te-ai mira nu de acest meşterşug de fieru, pentru că eu, întru această ogradă, vrînd să sap fintînă, nimerii un săcriiu de 7 coţi şi, necrezind cum să fi fost oameni mai mari decît noi, am deschis săcriul, să văzu, şi am aflat pre mort întocma cu săcriul; şi, aşă, l-am îngropat”. Acesta, ce văzusă, au spus; iar cela socoti vraja şi luă aminte cum Orist să fie, pentru că doă „vînturi” socoti foalile, iar „bătăturile” – ciocanul şi ilăul, şi hierul ce lamura – „căzătura”. Socotind acestea, au mers la laconi şi le-au spus. Şi ei aflară o minciună şi-l goniră. Şi el mearsă la Teghiia şi aşă luă cu chirie casa faurului şi, săpînd, scoasă oasăle şi le dusă la Spartis. De aice înainte tot biruia !,
     lacomi, şi mai mult de ţara Moriei o supusăsă laconii.
     [69.] Acestea auzind Crisos, trimisă soli [la] laconi şi daruri, rugîndu-să pentru agiutor, poroncindu-le ce vor grăi. Care, nemerind acolo, au zis aşă: „Crisos, înpăratul lidilor şi altor limbi, ni-au trimis la voi, laconilor, pentru că au vrăjit dumnezău să facem pre greci priiaten<i>. Deci înţălegînd cum voi sînteţi vîrhovnici grecilor, pre voi cheamă cătră prietenie, vrînd să vă fiu priiaten făr<ă> vicleşug şi înşălăciune”. Crisos acestea prin soli poronci, iar laconi<i>, auzind vraja ce s-au făcut lui Crisos, şi să bucurară pentru venirea lidilor, şi făcură prieteşug şi agiutor. Pentru că le făcusă şi alte daruri mai nainte lor Crisos, pentru că au nemerit laconi<i> la Sardis să cumpere aur, vrînd să facă [[29]] un bozu a lui Apolon, carile iaste şi acu la Thornacu, a laconilor, iară Crisos le-au dăruit.
     [70.] Pentru acestea, şi laconii au primit agiutorul şi prieteniia, pentru că dintru toţi grecii i-au ales pre dînşii, şi aşă ei îi eră gata să-i agiute. Şi au jjătit şi ei un crontir de aramă, făcînd, pin pregiurul buzăi lui, multe, şi chipuri de fiară, şi încape într-irisul ca 300 vedri, vrînd şi ei să trimită lui Crisos. Acest cro[n]tir n-au sosit la Sardis, pentru doă pricini: laconi<i> zicu cum, înţălegînd sămeani<i>, l-au jăcuit, eşind cu catarge pre marea şi luîndu-l. Iar samii^zicu cum, zăbovindu-să laconi<i> pînă a merge la Crisos şi înţălegînd cum Sardis s-au luat şi Crisos iaste în prinsoare, s-au dus la Samos şi l-au vîndut; cumpărîndu-l nişte oameni, l-au dus la o biserică. Iar ducătorii i-au zis acasă că [samii] l-au luat cu sila. Acestea aşa să zicu.
     [71.] Iară Crisos, greşind înţălesul vrăjii, făcu oaste la Capadochiia, gîndind cum doară va supune pre Chiros şi puterea lui şi a perşilor. Iar gătindu-să Crisos să margă asupra perşilor, un lid anume Sandan, care şi mai înainte ţiindu-să în locu de înţălept, iar şi dintru acerată poveste foarte fu cinstit, pentru căci sfătui pre Crisos într-acest chip: „O, înpărate, vrei să oşteşti asupra a oameni ca aceia care poartă izmeni di peli şi alte cele de pele, haine, şi mănîncă nu cîte vor, ce cîte au. Şi pămîntul le iaste foarte sălbatecu; vin nu beau, ce apă ; nu au smochine să mănînce, nici altă nimica bun. [Da]că-i vei birui pre aceştiia, ce vei dobîndi, la care nu ia[ste] nimica? Iar cît [nu] îi vei birui, trebue să ştii că te vei perde, pentru că, gustînd din bunătăţile noastre, nu să vor mai părăsi, ce tot vor sili. Eu mulţămăscu lui dumnezeu pentru căci nu îndiamnă pre perşi a veni asupra lidilor”. Zicînd aceste, Crisos nu vrea să asculte, pentru că la perşi, pînă n-au supus pre lidi, nici un lucru bun nu era, nici desfătăciune.
     [72.] Iar capadochilor, grecii: sin le zicu. Aceştiia siri, mai nainte a înpăraţi perşii, ascultători midilor, iar atunce [[30]] era a lui Chiros, cînd oşti Crisos. Pentru, că hotarul domniei midilor şi a lidilor era apa lui Alis, carile cură din muntile Armeniei prin mijlocul chilichenilor. După aceea, din-a-dreapta cură pre matien[i], iar din ac<“-a parte sîntfrighii şi, trecînd pre lîngă aceştiia în sus că.$ meazănoapte, de o parte pre capadochi are, şi din stîngj^Sre] paflagoni. Acesta Alis osăbeşte mai toate cele din giosul Asiei, din marea ce iaste lîngă Chipros pînă la Marea Niagră. Şi iaste această bucată de locu îngustă, să înble un om bărbat în 5 zile.
     [73.] Şi Crisos oşti asupra capadochilor pentru acesta lucru, vrînd să-şi mai adaogă locu lîngă ţara lui şi încă vrînd să certe pre Chiros pentru Astiiag şi, mai vîrtos, fiind înfiat de vraja de la Delfi. Pentru că [pre] Astiiag, fecioru lui Chiaxar, fiind ginere lui Crisos şi înpărat midilor, – Chiros, feciorul lui Camvis, biruindu-l, îl prinsăsă. Carile într-acest chip să tîmplă de [să] făce ginere lui Crisos. Dintru tătarii nohai, o ceată de oameni, rădicîndu-să, întră întru ţara midilor. Şi atunce era înpărat midilor Chiaxar, fecior lui Fraort, nepotul lui Diochi, carile pre tătarii aceştiia îi socotita, de vreme ce era pribagi, la dînsul, cît au dat şi copiei la dînşi<i> ca să să înveţă limbă şi meşterşugul arcului. Şi, trecînd vreme multă şi eşind tătarii la vînat şi aducînd pururea cîte oarece, şi odiniore să tîmplă de nu prinsără nimica, iar Chiaxar, fiind foarte om mînios, îi ocărî tare. Iar ei, socotind atîta ruşine pentru nimica, ce nu le să cădea, vrură şi sfătuiră să-i răsplătească lui Chiaxar, şi, un copil dintru cei ce era la dînşii, îl fiiarsără cu un vînat şi mîn cară şi Chiaxar şi toţi oaspeţii. Iar tătarii încălecară şi să dusără la Aliiat, fecior lui Sadiiat, la Sardis, pribagi.
     [74.] După aceea, nedînd pre tătari Aliiat lui Chiaxar, războiu stătu între lidi şi între midi în cinci ani, întru care războae uniori biruia ceia, uniori ceia. Iară odinioare şi un război noapte îl faceră. Iar, tîmplîndu-să într-un chip biruinţa despre înbe părţile, în al şasăle an de războiu fu un lucru că, fiind zioă, numai făr<ă> veste să făcea noapte.
     Şi premenirea zilii spre noapte Thalii de la Milit au fost spus-o mai nainte cum va să să facă, puind sămnu anul acesta întru care să făce şi primenire. Iar lideni<i> şi midenii văzind acesta lucru, cum să face din zi noapte, părăsiră a să bate şi sirguiră înbe părţile aşă de făceră pace. Iar ceia ce au înpăcat ostile era aceştiia: Sienesis chilicheanul şi Lavinet vaviloneanul. Aceştiia au sîrguit de s-au făcut şi giurămînt întru ei şi făcură şi cuscrie, şi făcură pre Aliiat de dedia pre fiică-sa, pre Arina, lui Astiiag, feciorul lui Chiaxar (pentru că, fără legătură tare, tocmelile nu să ţin). Şi limbile acestea giură, ca şi grecii şi, lîngă acestea, după ce să încruntează la braţi, atunce îşi ling sîngele unul [al] tuia.
     [75.] Pre acesta Astiiag, fiindu-i lui Chiros moş, Chiros l-au supus pentru pricina care eu înainte voi însămna-o. Pentru aceea, Crisos, bănuind pre Chiros, trimitea pre la vrăji, să întrebi: mergi-va asupra perşilor? Şi, venind vrajă minciunoasă, el socoti cum iaste pentru partea lui şi aşe oşti în partea perşilor. Şi sosind Crisos la apa lui Alis, după cum mi să pare mie, au trecut oastea pre poduri carile sînt, iar, după cum zicu mulţi greci, Thali de la Milit au făcut meşterşug de au trecut oastea, pentru că, nefiind atunce podurile acestea, s-au fost merînd Crisos cum va treci i6 oastea. Zicu să fie făcut Thali miliseanul într-acesta chip: lipindu-să tabăra de apă, au pus din sus de tabără oameni şi au săpat un zăgaş adîncu pin pregiurul tabirii şi apoi din gios de tabără şi iarăşi pînă în apă. Deci înpărţindu-să apa în doă, pre lesni au trecut de înbe părţile. Iar alţii zic cum au rămas matca dintîiu sacă şi au venit toată apa pre din-dărăptul oştii pre zăgaş. Ce acesta cuvînt nu-l priimăscu, pentru că, apoi, la întors, cum ar fi trecut?
     [76.] Iar Crisos, trecînd cu oastea la Capadochiia, unde să cheamă Pteriia, – iaste locul cel. mai tare aceştiia ţări aproape de Marea Niagră, lîngă cetate Sinopului, – aice s-au tăbărît cu oastea şi strica ţara capadochilor şi luă cetatea pteriilor şi o robi şi luă şi altile di prin pregiur toate. Şi aşă, pre aceştiia, nefiindu-i vinovaţi nimica, îi rădică din ţara lor. Şi Chiros încă îşi adună ostile şi luă pre
     
     toţi lăcuitorii dintru acel mijlocu şi timpină pre Crisos. Iar mai nainte de purces au trimis ppslaniţi la ioni, socotind să-i dispartă de la Crisos. Iar ionii n-au vrut. Iar Chiros, sosind acolo la locul Pterii, să lovi “ cu Crisos şi, făcîndu-să războiu tare, căzură de înbe părţile mulţi. Mai apoi nici unii »u biruiră, înpărţindu-i noaptea. Ostile acestea atîta făcură atunce.
     [77.] Iar Crisos să scîrbi, pentru puţinătatea oştii lui, pentru că mult era mai puţină oastea lui decît a lui Chiros. Socotind acesta lucru şi văzind, a doă zi, cum Chiros nu vine spre război, îndată să întoarsă la Sardis, socotind să trimită la Misir, după giurămînt, să-i dia agiutor, pentru că au fost făcut şi cu eghipteni(i; prieteşug mai nainte, ca şi cu laconii, şi să trimită şi la vaviloneni, că şi cu dînşii au fost avînd legătură. Şi pre vremea această era tiran la Vavilon Lavenit. Şi trimisă şi la laconi, puind [j zi, de cît să vie agiutor de acolo. Şi socotea să vie agiutor de acolo şi să-şi strîngă şi oastea sa, şi aşă în primăvara să oştească asupra perşilor. Gîndind acestea, să întoarsă la Sardis şi trimisă soli la agiutori, poroncind la al cincile lună să vie la Sardis. Iar oastea care ave lîngă sine, fiind streină toată, o răşchira, socotind cum Chiros, fiind la războiu de o potrivă cu dînsul, nu să va mai ispiti atunce asupra Sardisului.
     [78.] Socotind acestea lucruri Crisos, i să înplu tot locul din-nainte cetăţii de şărpi. Şi, ivindu-să şarpii, caii lăsa păşunea şi merge de mînca şarpii. Şi, văzind acest lucru Crisos, socoti cum iaste sămn mare, cum şi era, şi îndată trimisă soli la telmisii să vie să dizlege sămnul acesta. Şi, mergînd la telmisii şi înţălegînd sămnul ce va să fie, nu apucară să să întoarcă să-i spue, pentru că, pînă a să întoarce ei la Sardis, să-i spue lui Crisos, fu prins Crisos. Telmisîi aşa au socotit cum oaste streină va să-i vie în ţara lui şi, viind aceea, va să supue pre cei din ţară, zicînd aşa: şarpele iaste fecior pămîntului, iar calul iaste strein şi prişleţi. Acestea zice telmisîi, neştiind cîte să tîmplară lui Crisos şi pentru cum au luat SardisuP şi pre dînsul l-au prins viu.
     [79.] Iar Chiros, după ce să întoarsă Crisos din războiul ce să bătu la Pierii a. înţălegînd cum Crisos vra să-şi răşchire oastea, să sfătui şi socoti cum foarte îi va fi lucrul cu folos să margă aşa asupra lui Crisos, pentru ca să apuce mai nainte pînă unde nu să va aduna a doă oaste. Şi, socotind aşă, sirgui de mearsă; şi, întrînd el în ţara lidilor, el fu vestitorul lui Crisos. Atunce Crisos foarte să întrista, de vreme ce lucrurile i să întîmplară într-alt chip, nu după cum socotea el. Iar pentru aceea, pre lideni tot îi scoasă la războiu. Şi, în vremea această, nu era altă limbă mai vitează şi mai îndrăzneţi decît lidii; şi războiul le era de pre cai, cu suliţăle mari, şi ei era buni călăreţi.
     [80.] Şi ei eşiră înainte cetăţii Sardisului, care are cîmp frumos şi neted şi mare şi multe ape cură pintr-însul. Şi iaste şi o pîclă la apa ce să cheamă Ermos, care cură din munţi<i> sfinţi a Dindiminii maicii şi dă în marea, cătră cetatea Fochei<i>. Aice pre Chiros îl lovi frică de călărimea lidilor, văzindu-i gata la război. Şi, sfătuindu-l Arpagu mideanu, făce aşa: cîte cămile era în toată oastea, purtătoare de haine şi de bucate, acelea toate le-au strîns şi, descărcîndu-le toate, au pus oameni călări pre iale, pre care îi înbracă cu haine călărăşăşti şi, gătindu-i, îi pusă să margă înainte oştii, să margă asupra lui Crisos. Şi, după cămile, au orînduit oastea ce pediaştră, şi, după pedestri, au orînduit călărimea lui. Şi, după ce să gătiră de război, învăţă aşă că pre alţi lideni şi pre cine vor pute tot să omoare, iar numai pre Crisos să nu-l omoară, măcar de să va şi apăra cînd vor vrea să-l prinză. Acestea poronci, şi cămilile le pusă înainte călărimii, pentru acesta lucru, pentru că caii să tem de cămile şi nici chipul ei poate să-l sufere să-l vază, nici duhoare ei o poate răbda. Pentru aceea au socotit de au făcut aşa, pentru ca să fie călărimea lui Crisos drept nimica, cu care socotea el să biruiască. Şi, după ce au eşit la război, aşă curînd veniră cămilile, apropriindu-să cu duhoare lor, şi caii, mirosind, să întorcea înapoi. Şi peri nedejde lui Crisos. Iar pentru aceea nu săblăzniră lidenii; ce, dacă văzură lucrul cum iaste, săriră toţi de pre cai, şi aşă, pedestri, să loviră cu dînşii. Şi căzind, după multă vremi, mulţi, de înbe părţile, biruiră perşii pe lideni şi, întrînd în cetate, s-au încungiurat de perşi aceştiia.
     
     
     [81.] Aşă era încungiuraţi. Iară Crisos, socotind cum îi va fi închisoare mai multă vremi, trimisă şi alţi poslaneţi pentru agiutorul, că aceia ce era trimis întîi zisăsă să să stringă în al cincile lună la Sardis agiutorul, şi pre aceştiia
     trimisă pentru ca să vie cum mai [de sirgu] să-i agiute.
     [82.] Trimisă şi la alţîi pentru agiutorul şi trimisă şi la laconi. Pre această vremi să tîmplă şi laconilor oarece război cu arghiei<i>, pentru un locu ce să cheamă Thirei, pentru că acesta locu Thirei era mai nainte al arghienilor, iară mai apoi l-au fost luat laconii. Şi încă era şi de spre apus pînă la Malei locul arghiilor, şi pre uscat, şi ostrovul Chitherii şi alte ostroave. Şi, agiutînd şi arghii<i> cu oastea pentru locul lor, aice, apropiindu-să, să tocmiră între eişi cum să aleagă 300 de oameni din laconi şi 300 din arghii, şi aceştiia numai să să bată, iar ceelalţi să stea, şi carii vor birui, acelora să fie locul. Iar ostile celelalte să dusără pentru să nu să îndemne [a] agiuta iarăşi celora ce ar fi biruiţi. Şi aşă alesără oameni de război, şi ei să dusără şi, bătîndu-să multă vreme, au rămas, din 600 oameni, trii oameni: doi arghieni, Alchinor şi Hromie, şi un lacon, Othriiad. Şi aceştiia rămasără întunecînd. Deci cei doi din arghieni, socotind cum au biruit, s-au dus la Argos, iar lacomii” dezbrăcă pre toţi morţii arghienilor şi adună armile toate la tabăra lor: stătu la locu-şi gata de război. Şi a doă zi veniră de înbe părţile să vază, şi aşă să priciia, zicînd arghii<i> cum au biruit ei, că a lor au rămas doi oameni vii, iar laconii zice cum ei au biruit, pentru că a lor au luat armile şi au stătut gata, iar a lor au fugit. Şi iarăşi din price căzură la război. Şi se bătură tare şi, căzind mulţi, iarăşi biruiră laconii. Deci arghii<i>, pîn-atunce înblînd cu păru mare, să tunsără, şi pusără mare giurămînt cum să nu-şi mai lasă părul, nici fimeile lor să mai poarte aur, pînă nu vor dobîndi Thirei înapoi. Iar laconii făcură alt obiceiu, că, mai nainte neînblînd păroşi, pusără obicei să înble toţi păroşi. Iar aceala Othriiad laconul, ce-au rămas din cele 300 viu, să ruşină a să întoarce înapoi viu şi singur să omorî aşăşi acolo la Thirei, de vreme ce îi periră tovarăşii.
     [83.] Fiind pre acestea lucruri laconii, le veni poslaneţul lui Crisos, rugîndu-să să-i trimită agiutor. Şi, îndată cum înţălesără, să gătiră să-i trimită agiutor şi, gătind corăbii şi agiutorul, veni vestea cum au luat perşii Sardisul şi pre Crisos l-au prins viu. Şi foarte le păru rău, ca o primejdie mare, laconilor.
     [84.] Iar pre scaonul lui Crisos, cetate Sardis, aşă au luat perşii, trecînd 14 zile după ce încungiurară pre Crisos. Iar Chiros trimisă călăraşi la oastea lui, zicînd: cini să va sui întîi pre zidul Sardisului, atunce acelue să-i dea daruri mari. Şi, după această, dînd năvală cu oastea şi nefăcînd nimica, după ce să întorce toată oastea înapoi, un om di neam mard, pre nume Iriiad, să ispiti la o margine de cetate, unde nu era nici un păzitor, pentru că era locul foarte o stîncă tare şi rîpoasă. Unde zicu cum şi Milis, care înpărăţisă şi mai nainte Sardisului, născîndu-i o ţîitoare un leu şi zicînd vrăjitorii cum, înpregiurîndu-să cetate cu leu, neluată va fi. Iar Milis pre aiurile au înpregiurat, iar acolo socoti cum iaste locul tare şi acolo n-au încungiurat, fiind locul tare de cătră apa Tmolului. Şi acesta Iriiad au fost văzut; mai nainte un lid pogorîndu-să la o misureă ce i-au fost căzut, şi au socotit şi au luat aminte. Şi aşă s-au suit şi el şi alţîi mulţi dintru perşi. Deci aşă fu dobîndit Sardisul, şi toată cetatea să jăcuia.
     [85.] Iar la Crisos această s-au tîmplat. Avea Crisos un ficior, amintrile înţălept, iar surd şi mut. Iar mai nainte, cînd era Crisos în nărocu, au fost trimis la Delfi, socotind de lucrurile sale şi pentru alte multe, iar vraja au răspuns:
     „De neam lidule, a mulţi înpărat, mare nebune Crise, că nu vei auzi glasul fiiului tău, grăind în casă-ţi, acesta lucru mult folos ţi-ar fi să nu fie, pentru că întîi va grăi într-o zi fără nărocu”. 
     Luîndu-să cetate, marsă un pers asupra lui Crisos ca să-l omoară, gîndind că-i alt lid prost. Şi Crisos, măcar că-l vid6, iar, fiind încungiurat de atîta primejdie amară, s-au fost lăsat şi nu pregeta ca să moară. Iar ficiorul lui acest mut, cum l-au văzut aşă, au zis, văzind atîta nevoe:rupsă glas strigînd: „Omule, nu ucide pre Crisos”. Acesta atunce
     
     
     acest cuvînt au grăit întîi, iar de aice înainte tot au grăit, pără ce-au fost.
     [86.] Iar perşii şi Sardisul luară, şi pre Crisos încă îl prinsără viu, carele au înpărăţit 14 ani, şi 14 zile – care fu bătut; după cum zisă vraja, şi supusă a lui mare domnie. Şi luîndu-l perşii, îl adusără la Chiros. Iar el, făcînd un focu mare foarte şi băgîndu-l în obezi, îl aduce să-l arză pre dînsul şi pre 14 copii de lid, socotind: au să facă vro jărtfă cuiva, pentru obicei, au fiind ca să facă aşa, au auzind cum Crisos au fost iubitori de dumnezeu, să vază, folosi-i-va, ca să nu-l lasă să arză, pentru binile ce-au făcut. Iar Crisos, măcar că întru atîta primejdii era, iar, stînd lîngă focu, gîndiia cum ce-au zis Solon au fost zis ca un prorocu, cum nici unul dintru cîţi sînt vii iaste fericit. Şi cugetînd acest lucru, de trii ori suspină şi tare strigă: „O, Solon! O, Solon ! O, Solon !” Iar Chiros, înţălegînd, pusă tălmaciu să întrebi pe cini cheamă acolo; şi, întrebîndu-l, au fost tăcînd, n-au fost vrînd să răspunză, iar mai apoi zisă: „Pre aceala aşi învăţa toţi înpăraţii ca să aibă voroava acelue, decît multe odoară”. Şi neînţălegînd, ei iarăşi îl întrebară şi, rugîndu-l mult şi silindu-l în tot chipul, răspunsă, zicînd cum Solon athineul au venit la dînsul, cînd era în nărocu, şi, văzind toată avuţie lui, au zis că-i defăimată, şi ce au zis aceala, toate aşă s-au înplinit, şi nu numai mie zicu că s-au plinit, ce fiinştecărue om carile mai vîrtos gîndeşti cum iaste mai fericit, şi nu alt”. Crisos aceste răspunsă, iar fiind focul aprins, au fost arzind să să potoali. Iar Chiros, auzind ce au zis Crisos şi cuvintile lui, foarte [[ s-au căitu-să şi socoti cum şi el, fiind om, pre alt om carile n-au fost mai mieu decît dînsu la cinste şi va să-l omoare cu ardire de focu. Şi încă mai vîrtos să temu de plată, să nu-i vie şi lui, şi cum, alegînd că nici un lucru nu iaste între oameni ca să fie întemeiat, îndată poronci ca să stînga focul ce au fost arzind şi să aducă pre Crisos şi pre ceelalţi. Şi, ispitindu-să să potoale focul, nici într-un chip n-au fost putînd.
     [87.] Aice, zicu lidii cum auzis[ă] Crisos căinţa lui Chiros şi, văzind cum toţi oamenii silescu să stingă focul şi nu îl pot, să fie chiemat pre Apolon bozul într-agiutor: de-i va fi făcut vreun dar, să-l scoată dintru atîta rău. Deci, aşa dintru adîncul inimii plîngînd, zicu, fiind sănin, fără veste să fie venit nouri şi o ploae foarte răpide cu vivor, şi aşă s-au potolit focul. Deci Chiros socoti cum Crisos iaste şi om iubitor de dumnezeu şi bun şi-l pogorî de la focu şi-l întrebă aşă: „Crisă, cini dintru oameni te-au sfătuit să vii pre pămîntul mieu cu oaste, să mă faci din bun priiaten nepriiaten?” Iar el zisă: „O, înpărate, eu acest lucru am făcut cu norocul mieu cel rău şi al tău cel bun, iară îndem-nători la acesta lucru me-au fost bozul ellinilor (pentru că nimme nu iaste aşă nebun ca să aleagă din pace război, pentru că la pace îngroapă feciorii părinţii, iar la război îngroapă părinţii pre feciori), ce poate să fie că acest lucru aşa au plăcut lui dumnezeu”.
     [88.] Iară Chiros îl dezlegă şi-l pusă lîngă dînsu cie şăzu şi foarte întru bună voe îl ave şi-l lăuda, toţi şi singur Chiros privind la dînsul. Iară el tace mîlcom şi gîndiia. Mai apoi, întorcîndu-să şi văzind pre perşi jăcuind cetatea lidenilor, zisă: „O, înpărate, grăi-voi care gîndescu, ori trebue să tacu?” Iar Chiros zisă să grăiască cu multă îndrăznire ce i<-i> voe. Iar el zisă: „Acel nărod mult, ce sirguiaşti de faci aşă tare?” Iar Chiros zisă: „Cetatea ta jăcueşti şi avuţiia ta pradă”. Iar Crisos răspunsă: „Nu a mea cetate, nici a mea avuţie jăcuiaşti, pentru că, de amu, nu sînt ale mele, ce ale tale eu şi jăcuescu”.
     [89.] Iar Chiros foarte socoti ce zisă Crisos şi, gonind pre ceelalţi de lîngă dînsul, zisă lui Crisos: „Ce socoteşti să facu pentru acel lucru?” Iar Crisos zisă: „De vreme ce dumnezeu m-au dat pre mini ţie rob, trebue ce voi cunoaşti să grăescu. Perşii, fiind de fire simeţi, sînt săraci; deci, de vei lăsa tu pre dînşii să jăcuiască odoară multe, aceste să ştii că să va pogorî de la dînşii, pentru că cini va jăcui ma[i] mult, acela te va vicleni întîi. Deci aemu, de-ţi place ce zicu eu, aşă să faci: acmu pune păicii tăi la toate porţile cetăţii, să oprească jacul acesta, zicîndu-le cum trebue să scoatem a zăce lui dumnezeu, şi aşă nu le va păre rău lor, pentru că nu vor gîndi că le faci silă, pentru că or gîndi cum faci pre dreptul”.
     
     [90.] Acesta lucru auzind Chiros, foarte să bucură şi aşă socoti cum bun sfat iaste şi-l lăudă pre Crisos mult; şi învăţă pre păicii sau peicii să facă acela lucru. Iarăşi zisă cătră Crisos: „De vreme ce eşti lîngă un înpărat şi gră eşti cuvinte buni şi faci.lucruri buni, pofteşti ce-ţi iaste voe şi îndată pre voe îţi va fi”. Iar el zisă: „Despuitorul mieu *, să mă laşi, numai pre dumnezeul grecilor, carile era de cătră mini mai cinstit şi mai dăruit, – să-i trimiţi acestea obezi, – să-l întrebu, iaste obicei a amăgi pre făcătorii de bini”. Iar Chiros îl întrebă: dar ce poate să fie acela lucru ce_ i-au făcut ? Şi aşă Crisos au început toate cîte au pătimit a-i spune şi vrăjile şi odoarăle carele i-au trimis şi cum de acolo fu îndemnat a oşti asupra perşilor. Şi, spuindu-le toate, iarăşi îl pofti ca să-i dea voe ca să-l trimită acolo, să-i înpute pentru această. Iară Chiros aju] rîs pentru această şi au zis: „Şi această o vei ave de la mini, Crisă, şi alfa ce vei pofti, fiinştecînd”. Şi, auzind aşa Crisos, au trimis la Delfi lidi şi i-au învăţat cum să margă să le pue pre fata bisericii obezile, să-i zică: nu i-i ruşine, cu vrajă le lui [îndem-nînd pre Crisos să oştească asupra perşilor, pentru ca să supue putere lui Chiros, dintru care război această a zace i-au trimis, arătînd obezile şi întrebînd: „Au, doară, bojii elineşti nu sînt mulţămitori ?” “
     [91.] Şi mergînd lidi<i> acolo şi zicînd acestea, au răspuns vraja: „Orînduiala nărocului nici dumnezeu nu o poate scăpa, iar Crisos au plinit păcatul al 5-le niam, carile, fiind spătar a fiilor lui Iraclis, cu vicleşugul muerii au omorît pe stăpînă-său; ş-au luat cinstea lui, ce nu i să cuvinea (adecă Ghighi). Iar şi silind Apolon pentru ca să să facă paterna această la feciorii lui Crisos, şi nu la dînsul, şi n-au putut să treacă peste nărocu, pentru că, cu trii ani mai apoi, fu luat Sardis, după ce era obicnuit de pre nărocu; şi să ştie Crisos şi această cum şi la focu, cînd vra să-l arză, i-au agiutat. Iar pentru vraja ce i-au dat, n-au fost greşală, pentru că [Apolon] i-au zis cum Crisos, trecînd apa lui Alis, mare domnie va supune. Iar el s-ar fi căzut să trimită să întrebi: care domnie să va supune: a altue au a lui? Iară, nepricepînd, singur ş-au stricat. Şi, mai apoi, cînd i-au vrăjit pentru mîşcoi, pentru că Chiros Ara aceala: din mumă de cinste şi din tată [nu] mai presus ei, pentru că aceea era midiancă, fata lui Astiiag, înpărat a midilor ; iar tatăl lui era pers şi lăcuia cu stăpînă-sa, pentru că era supus supt dînşi<i>. Acestea răspunsă vraja lidilor, iar ei să întoarsără înapoi şi-i spusără lui Crisos şi cunoscu şi el singur cum a lui au fost greşala, şi nu a lui dumnezeu.
     [92.] Deci pentru înpărăţiia lui Crisos şi supunere loniei ce dinţii, atîta să lucră. Iar Crisos acesta în Ţara Grecească şi alte multe odoară au dat, şi nu numai acestea ce-am zis, pentru că la Thiva au dat un scaun cu trii picioare de aur, îui Apolon izminiul, şi la Efes vacile cele de aur şi mulţi stîlpi, şi iarăşi la Delfi o pa văţă mare. Acestea şi în zilile mele era; unile au şi perit: aşijdire şi la Vranhi, la Milit, ca şi la Delfi, [ce] au fost trimis Crisos. Deci cîte au trimis la Delfi şi la Amfiareo, au fost a lui; iar cîte au trimes pre aiurile, aii fost a unui nepriiaten a lui, carile, pîn-a nu înpăraţi Crisos, au fost nevoind să ia înpărăţiia un frate a lui Crisos, nu de o mumă, anume Pantaleon. Pentru că Crisos era ficior iui Aliiat, din fimei de la Caria, iar Pantaleon – de la Ioniia. Şi, după ce-i dide tată-său înpărăţiia, pre acel om ce-i sta înpotrivă l-a pus la nişte vărtitori - şi l-au omorît. Iar avuţiia lui au dat-o, precum am scris mai nainte. Şi pentru odoarăle lui Crisos, destul atîta.
     [93.] Iar ţara lidilor nu are nici un lucru minunat întru dînsa, după cum au altile, ce numai aur iasă din apa I molului. Iar are un lucru minunat, alegînd din faptile eghiptenilor şi a vavilonenilor. Iaste o gropniţă a lui Aliiat, feciorul îui Sadiiat [şi] tatăl lui Crisos, unde iaste îngropat un mormînt cărue temeliia iaste de petri mari, iar di-asupra iaste movilă de pămînt. Carile l-au făcut tîrgoveţii şi meşterii oraşului şi slujnicile şi, fiind 5 stîlpi di-asupra, şi pînă
     
     aemu era scrisă numile celor ce-au lucrat şi să arătă mai mult lucrul slujnicilor (pentru că a lidenilor toate fetile curvăscu, adunînd zăstrea, şi ia[le] de bună voe dîndu-să > pîn<ă> uîde să mărită). Iar movila înpregiur iaste o milă, fără puţin lucru, şi largă foarte. Şi lîngă movilă iaste un ezăru mare, care iaste, după cum zicu lidii, vecnic şi să cheamă [a] Ghighei<i> acesta. Şi ca acesta sînt.
     [94.] Iar prayilile lidenilor sînt ca şi a grecilor, fără numai pentru curviia feţilor. Şi aceştiia întîi tăiară de făceră bani de. argint şi de aur şi întîi aceştiia să făceră crăcmari.. Zicu lideni<i> şi cîte giocuri sînt, şi la ei, şi la greci, ei să le fie scornit,, şi zicu cum să fie biruit şi tirsini<i>, zicînd aşă: Intru zilile lui Atie, feciorul lui Mani, să făce foam ite foarte mare întru ţara lidilor, şi, mai apoi, cercînd toţi în toate părţile vreun leacu, au meşterşugiut şi această, de au aflat tîvlie şi mincea şi pa[i]cii £ şi alte multe giucării, fără sandrîgiul: acesta zicu lidii cum nu iaste a lor. Şi, aflînd acestea giucării, aşă au fost făcînd folos, pentru foamite, pentru că, într-o zi, toată zioa au fost giucînd într-acestea, iar apoi, a dao zi, au fost mîncînd toţi. Aşă, pînă în 18 ani. Şi, netrecînd foamitea aşă, înpăratul lor au înpărţit toţi lideni<i> în doă părţi. Deci uni<i> au socotit să rămîe acolo, iar alţîi să să ducă drept hrană. Şi ceia ce-au rămas, le-au rămas înpăratul lor cap, iar cu cei scoşi au triimis feciorul, carile îl chiema Tersin6[s]. Şi aşă au mărs pînă la Zmirni, aceşti scoşi, ş-au făcut vasă şi, de aice, au întrat cercîndu locu de lăcaş şi, înblînd mult, au mărs la o[m]vrichi, şi acolo au făcut cetăţi şi oraşă. Şi, pentru lideni, au primit numile pre numele feciorului înpăratului lor, şi le-au zis tirsini. Iar lideni<i>, după cum zisăm, să supusără perşilor.
     [95.] Povesteşti de aemu înainte istorie această şi pentru Chiros, cini au fost di-au supus pre Crisos, şi perşii cum au supus Asiia. Deci cum zicu uni<i> dintru perşi care nu vor aşa să laude lucrul lui Chiros, ce grăescu cel adivărat cuvînt, aşă voi scrie şi eu, măcar că ştiu eu şi într-alte trii feluri povestea lui Chiros. Domnind asirieni<i> Asiei din sus 520 ani, întîi midii au început a eşi de supt ascultarea lor. Şi, oarecum bătîndu-să cu asirieni<i> şi fiind viteji, eşiră din robie şi rămasără volnici. Iar după aceea începură limbi a face aşă.
     [96.] Şi, fiind toţi volnici, la uscat cîţi lăcuia, iarăşi aşă veniră la înpărăţie.
     Era între midi înţălept pre nume Diochi, fecior, lui Fraort. Acesta Diochi , poftind înpărăţiia, făce aşă: fiind.([ lăcuitorii Midii<i> răşchiraţi prin sate şi el fiind şi mai înainte pre locul lui om de cinste şi mai drept decît alţii, pentru că multă strîmbătate era între midi, cunoscînd cum strîmbătatea * iaste nepriiatenă dreptăţii, aşă socotind a fi el dirept şi văzindu-i faptile ceia ce lăcuia cu dînsul, îl aleasără giudecătoru. Iar el (de vreme ce vre să fie domn) era drept nefăţarnicu. Şi, făcînd aşă, nu puţină laudă avea de cătră toţi orăşanii lui. Deci mergînd cuvîntul printr-alte sate, cum Diochi iaste om de giudeca pre dreptul, numai el iaste, atunce, căzind mai înainte în strîmbătăţi, merge la dînsu de să giudeca. Mai apoi nu mai merge la altul, făr-la dînsul.
     [97.] Şi, tot mai adoăgîndu-să lucrul, de vreme ce-au fost făcînd giudecăţîle drepte, şi cunoscînd Diochi cum tot lucrul la dînsu razi mă, nu vrea să mai şază unde şide mai nainte, nici zice că va mai giudeca, pentru că nu-i iaste lui nici de un folos a-şi lăsa treaba şi a,giudeca oameni. Şi, iarăşi făcîndu-să nedreptate şi strîmbătate mai multă decît întîi, deci să strînsără midii într-un locu şi să sfătuiră ce vor faci. Iar după cum mi să pare mie, mai mult priiatenii lui Diochi or fi zicînd cum că, „de vom fi tot cu acesta trai ce petrecem aemu, nu vom pute lăcui acesta locu; ce daţi să ne punem înpărat, şi noi vom lucra trebile noastre, iară în ţară va fi dreptate şi nu va fi între noi strîmbătate”. Aşă să apucară şi-şi pusără şi ei înpărat.
     [98.] Şi zicînd: „pre cini vom puni înpărat?”, atunce pre Dioclii toţi îl lăuda; şi aşă toţi îl pusără înpărat. Iar el le poronci să-i facă casă înpărăteşti şi să-i de paici. Şi-i făcură midii pre voe şi-i făcură casă mari şi tari în ce locu au zis el, şi peici au ales el din toţi ce i-au fost lui voia. Şi,
     
     după ce luă înpărăţia, îndemnă pri midi să facă o cetate şi această să o păzască, iar de celelalte mai puţin. Şi, ascultmdu-I midii, făceră [o cetate cu] ziduri mari şi tari, carile să cheamă şi aemu Ecvatana, tot un zid pin pregiur altul stînd, pînă în şapte ziduri, iar cu atîta unul mai nalt de alt, numai cu zimţii, şi încă şi locul pristăneşti<i> fiind înalt: şi întru colacul cel dinapoi iaste lăcaşul înpăratului şi vis tearile. Iar cel mai mare colacul zidului va fi cum iaste cela ar-a]thineilor. Deci acel<u>i colacu, zidu dintîi iaste faţa muruită cu albu var, al doile colacu – negri, al triele – roşie, apoi mohorît, apoi galbine: aşă zidurile sînt zugrăvite cu vîpsăli, iar cele de apoi doă ziduri, unul cu argint ferecat – zimţii, alt cu aur.
     [99.] Aceste făce şic Diochi, iară ceelaltă gloată pin pregiur ziduri au zis să-şi facă lăcaşuri. Şi, gătindu-să toate, acesta obicei îl făce, ca să nu între la înpărat nirnine, ce numai prin poronci să să facă, şi nime să nu-l vază, şi încă a rîde înainte şi a stupi să fie cu ruşini. Acestea să facu pregiur dînsu, pentru ca să nu vază cei ce era vîrstnici cu dînsul şi, fiind buni şi viteji, să nu le pae rău şi să nu-l viclenească. Şi, nevăzindu-l, să gîndească, cum alt fiei de om iaste, nu ca dînşii.
     [100.] Iar, după ce făcu toate acestea şi întări înpărăţiia, foarte ţine tare dreptatea şi giudecăţile le scriia şi le trimitea la dînsul, şi el, izbrănindu-le, le trimite afară. Acestea făce la giudecăţi, iar la altile, pre carile socotea înblînd rău, pre acestaşi îl certa după vină-şi, şi era iscoadile lui şi auzitorii lui în tot locul.
     [101.] Acesta Diochi această limbă înpăraţi numai. Şi atîtea feluri de midi sînt: vusei, paritachinii, struhaţi<i>, arizantii, vudii, vrăjitori<i>. Atîtea neamuri sînt de midi.
     [102.] Iară Diochi născu fecior pre Fraort. Acesta, înpărăţind 5 3 ani Diochi, tată-sîu, şi, murind, luă Fraort, feciorul lui Diochi, înpărăţiia, şi, stînd înpărat, nu-i fu îndestul a înpăraţi numai pre midi, ce mearsă asupra perşilor şi-i supusă supt midi. Şi, după aceea, avînd acestea doă limbi tari, supunea partea Asiei, mergînd din limbă în limbă, păr-unde mearsă asupra asiriianilor şi la Ninevi cetatea, care mai înainte tuturor era stăpîni, iar atunce, fiind singuri, pentru că toţi să răcoşisă, iar pentru aceea tot să ţinea bini. / Oştind asupra acestora, peri şi el şi mai toată oastea lui, înpărăţind 22 ani.
     [103.] Şi, murind Fraort, luă înpărăţiia Chiaxar, fiiul său. Acesta zicu să fie fost mai viteazi decît aceia. Şi acesta întîi tocmi ostile cu orînduială şi osăbi călereţi<i> şi suliţa.şi<i> i pedestri<iX că mai nainte au fost tot de-avaloma . Acesta să bătu şi cu lidii, ce scrisăm mai sus, cînd s-au făcut din zioă îndată noapte, şi supuind toată Asiia cîtă nu era mai gios de Alis, apa curatoare. Şi, strmgîndu-şi toate ostile, mearsă asupra Ninevii, una, vrînd să-şî răscumpere moarte tătîni-său, şi alta, vrînd să ia şi cetatea. Şi, bătîndu-să cu asiriianii şi biruindu-i, să închisără în Ninevi şi, şăzind pi[n” pregiur dînşii, veni oaste mare foarte, tătărască, şi o aduce înpăratul tătărăscu, Madii, feciorul lui Protothii. Aceştiia tătar, gonind pre tătarii ce le zicu cimerişi, 2 de la Evropa, şi tot mergînd după dînşii, au agiuns la Midiia.
     [104.] Că de la Mare Meitului şi pînă la apa Fasului şi la Trapezonda nu-i departe, cale de triizăci de zîli pedestri; şi de acolo pîn-la Midiia numai o limbă iaste: ls]aspirii, apoi iaste Midia. Iar tătarii nu mearsără ^pe acolo, ce luară, mai pre sus, altă cale, mai delungată, avînd din dreapta muntile Cafcasului. Aice midii diaderă război cu tătarii şi biruiţi fură şi perdură înpărăţiia. Iar tătarii toată Asiia o pobediră.
     [105.] Şi agiunsără pînă la Misiru. Şi, dacă agiunsără la Ierusalim, atunce înpăratul Misirului, Psamitih, i-au tîmpinat cu multe daruri şi rugăminte, ca să nu mai margă înlontrul. Iar întorcîndu-să înapoi la cetatea Ascalonului, tătarii cei mulţi au trecut, iară puţinei au rămas şi au prădat capiştea Afroditei bozului, după cum ştiu eu, mai veche capişte de toate cîte sînt acestui bozu iaste, pentru că şi la Chi [p]ros de acolo au luat, si ceia de la Chithira, care
     
     
     42
     au făcut-o finichii. Deci aceştiia tătar, pentru jacul ce au făcut la ace capişti, i-au lovit boala fimeiască, care şi pînă astăzi să trage aceea boală la dînşii. Şi la tătar, încă în ţara lor bolind, le zicu „enarii”.
     [106.] Iar tătarîi 28 ani înpărăţi[ră] toată Asiia; de jacuri şi de răutăţi să strica ţările, fiindcă făr-de biruri lua ceea ce le era voia, şi fără această, jăcuia tot ce afla. Dintru aceştiia tătari, mai mulţi, Chiaxar şi midii chiemîndu-i la ospăţi şi înbătîndu-i, i-au omorît. Şi aşă midii îşi scoasă înpărăţiia. Şi iarăşi era înpăraţi pre ce era şi mai înainte. Şi Ninevi încă fu luată de dînşii. Iar cum au luat-o, aiurile voi scrie. Şi pre asiriiani i-au supus, fără numai parte Vavilonului. După acestea, Chiaxar, înpărăţind ani, – cu ceea ce înpărăţiră tătarii, muri.
     [107.] Şi luă Astiiag înpărăţiia midilor şi făcu o fată şi-i pusă numile Mandana. Această fată o văzu Astiiag în vis cum atîta să [să] fie pişat, cît să fie înplut cetatea toată, şi încă şi toată Asiia. Şi, arătînd visul vrăjitorilor şi spuindu-i toate pre amăruntul, s-au spăriiat. Şi, după aceea, pre fata lui, Mandana, fiind frumoasă, nu vru să o dia nici unui mid de a lui, vrednicu, temîndu-să de vis. Ce o dede unui pers, pre carile îl chiema Camvis, fiind de casă bună şi de fieli om neamestecători, dipărtîndu-o de la oamenii de la Midiia.
     [108.] Iar lăcuind Mandana cu Camvis, întru anul dinţii iarăşi văzu Astiiag altă vedenie: văzu cum din firea fetii să fii crescut vie, şi viia să fie cuprins toată Asiia. Şi, văzind această şi spuind vrăjitorilor, trimisă la perşi de s-adusă fata, fiind grecioasă, şi, viind, o păziia, vrînd să omoare ce va naşti. Pentru că vrăjitorii visurile i-au fost zicînd aşă, cum feciorul fetii lui va să fie înpărat. Păzind Astiiag acesta lucru, născu Chiros, iar el chiemă pre un Arpag, om de casă lui şi foarte credincios, mid şi preste toate ale lui era epitrop, şi-i zisă: „Arpaghe, lucrul carile îţi voi zici, să nu te fereşti, nici să mă amăgeşti, să pui pre alţii, că apoi vei cade intru vină-ţi. Să iai acel pruncii ce au născut Mandana şi-l du acasă-ţi, să-l omori, şi apoi îl îngroapă cum îţi iaste ţie voe”. Zisă Arpag aşă: „Nici altă dată nu ai cunoscut la noi vreun lucru rău, nici aemu nu vei cunoaşti vreo greşală, şi, de-ţi place acesta lucru, aşă trebue a-l face, şi eu să-ţi posluşăscu cu socotinţă”.
     [109.] Aceaste zisă Arpag şi luă pruncul, înpodobit ca de moarte, şi mearsă plîngînd acasă-şi. Şi, mergînd, spusă muerii tot lucrul cum au fost. Iară muiare zisă: [ „Dară acum ce-ţi iaste voe?” Iar el zisă: „Măcar di-ar şi mai nebuni Astiiag de cum iaste, şi să-mi poroncească mie, nu voi posluşi acesta lucru ca să ocig pruncul, pentru ce mi-i şi rudă şi pentru căci Astiiag iaste bătrîn şi fără feciori şi, murind, de va veni înpărăţiia la fată-şi, căriia voi să-i ocig eu feciorul, atunce cum va fi, ce priimejdie mare îmi va veni asupra? Ce, pentru binile mieu mai adivăr trebue a muri copilul, însă să nu moară din mînule noastre, numai de alt om a lui Astiiag”,
     [110.] pre carile îl ştiia cum ştie păşciuni buni şi munţi cu jîgănii multe, pre carile îl chiema Mitradat. Şi lăcuia fimeia lui iarăşi cu dînsu, fiind roabă, şi numile ei era Chino, de cele,greceşti numi, iar mideşti: Spaco, pentru că midii zicu ţincii: spaca. Iar munţii aceia unde paşte el dobitocul, sînt de spre Marea Niagră, de spre meazănoapte. Pentru că dintru aceea parte locu iaste Midiia, cu munţi înalţi dispre sa[s]piri si cu codri mari; iar ceelaltă ţară iaste cînp. Şi, venind de sirgul văcarul, zisă Arpag cătră dînsul aşă: „Po-ronceşti-ţi Astiiag să iai acest pruncu să-l duci întru munte pustiiu, ca să peară foarte curînd; şi me-au zis să-ţi zicu cum, de nu-l vei omorî, cu ce moarte va fi mai ră, cu aceea te va omorî; iar voi trimite eu să-i văzu perirea, că aşă sînt -poroncit”.
     [111.] Auzind acestea, văcarul să întoarsă înapoi la odae-şi. Şi aşăşi fimeea lui, încă muncindu-să de cîteva zile să nască, atunce născu un pruncu mort. Şi să temea amîndoi: ceala pentru născînd, să nu moară, şi ia pentru bărbatul său. Şi-l întrebă fimeea: „Ce te-au chemat Arpag cu atîta sirguială?” Iar el zisă: „O, fimei, iată că am mers; ce, să nu fiu mers, nici să să fie făcut lucru ca acesta la stăpînii noştri! Pentru că toată casa lui Arpag plînge; şi eu în[ traiu -i înlontrul, văzui copil gios mieu zberînd şi podobit cu haini poleite. Iară Arpag, cum m-au văzut, aşă me-au zis: să-l eu să-l ducu într-un munte pustii cu jigănie, să peae, zicînd cum înpăratul au poroncit; iar de nu voi faci aşă, foarte
     
     m-au înfricoşat tare, cum mă va omorî cu ră moarte. Şi eu îl luai, gîndindu-mă că va fi a vreuni<i> slugi, că nu gîndiia[m] să fie de aceea rudă, şi mă meram u[n]de-l videm cu atîtea podoabe, şi, apoi, văzind atîta plîns în casa lui Arpago; iar mai apoi am înţăles toată povestea dintru o slugă a lui Arpag, care au eşit de m-au pitrecut şi me-au dat copilul în mînă, zicînd cum iaste feciorul Mandanii şi a lui Camvis, feciorul lui Chiros, şi acum ne poronceşti Astiiag să-l omorîm. Acum, dar, ce vom faci? “
     [112.] Şi, zicînd acestea, îl descoperi şi-l arătă ei. Iar e, văzind pruncul mare şi frumos, începu a plînge şi a îngenunche înainte bărbatului său, rugîndu-să pentru să nu-l omoară. Iar el zisă cum într-alt chip nu poate să facă, pentru că are să trimită Arpag să-l vază, şi mai apoi rău va peri şi el dinpreună cu pruncul. Şi, nevrînd văcarul, iar zisă muiare: „De vreme ce nu vrei să-l pui, fă aşa: de vreme că iaste cu tot adinsul să-l vază, apoi eu încă am născut, dar am născut mort; acmu aceala să-l ei, să-l pui, iară pre nepotul lui Astiiag să-l hrănim ca pre a nostru, şi aşă nu te vor afla nici pre tini cu vină, nici noă ne va fi sfatul în deşărt, pentru că săracul nostru să va îngropa cu hainile înpărăteşti, şi acest viu nu-şi va perde sufletul lui”.
     [113.] Şi foarte i-au părut bini văcarului pentru sfatul muerii, cum bini zice, şi îndată făce aşă: pre copilul ce-l adusă să-l omoare, aceala îl dede fimeii sale, şi pre cela a lor mort îl pusă în vasul ce-l adusăsă pre celalalt şi, podobindu-l cu toate podoabile celuilant copil, l-au dus de l-au pus la un munte ca jrile era mai groaznicu şi mai pustiu. Iar trecînd trei zile, văcarul au lăsat pre un păstoru în locul său şi mearsă la casa lui Arpag, zicînd cum iaste gata a arăta mortul lui ce i-au dat să-l ducă. Iară Arpag au trimis care era mai de credinţă a lui peici di-au văzut pentru acestea şi au îngropat copilul văcarului. Şi acela să îngropa, iar celălant care îl dusăsă îi pusă numile Chiros mai apoi, iar întîi alt nume i-au fost pus ei.
     [114.] Iar fiind copilu de 10 ani, îl dovidi un lucru ca acesta. Juca întru satul aceala, unde le era şi lor odăile, cu alţi copii mulţi de vîrstă lui. Deci, pre acesta copil a văcarului îl pusără ceelanţi copii ca să le fie înpărat. Iar el
     
     pre unii i-au pus să-i facă casă, iar pre alţi<i> să-i fie peici, pre alţîi să-i fie ochiul înpăratului, altora să-i ducă poroncile şi fiinştecărue îi da lucrul său. Iar dintru aceia copii era un copil a lui Artimvar, carile era om de folos între midi; pentru că nu făce poronca lui Chiros, poronci să-l ia pre dînsul ceelalţi copii, şi, ceelalţi ascultîndu-l îndată, foarte îl bătu Chiros. Iar copilul, socotind cum nu i s-au căzut, îndată au alergat la tatăl său şi s-au jăluit de ce au păţit şi zice, nu de Chiros să fie bătut, pentru că nu era acest numile lui, ce numai de cătră feciorul văcarului lui Astiiag. Iar A[r]temvar, fiind aşă om mînios, au mers la Astiiag şi i-au arătat copilul şi zisă: „O, înpărate, necuvioîsă lucruri păţim de cătră robul tău şi de cătră feciorul văcarului”, arătînd omul omerile copilului.
     [115.] Auzind Astiiag şi vrînd să-.şi facă cinste de cătră Artemvar, trimisă de chiemă şi pre văcar şi pre copil şi, venind amîndoi, căută la Chiros Astiiag şi zisă: „Tu, fiind fecior văcarului mieu, ai îndrăznit a bate copilul acestuia care iaste la mini [în] cinste?” Iar Chiros răspunse) j: „O, doamne, cu lege i-am făcut lui acesta lucru, pentru că copii<i> din sat, şi acesta încă, m-au ales de m-au pus înpărat; pentru că socotiia cum sînt vrednicii la această treabă. Deci ceelalţi copii toţi mă asculta ce le zicem, iară acesta nu mă asculta şi nu băga în samă; deci şi pentru aceea au luat şi certare. Dar de voi fi pentru această vrednicu a păţi rău, iată-mă-s că sint de faţă”.
     [116.] Zicînd copilul acestea, începu Astiiag a-l cunoaşte: şi faţa şi chipul îl răduce, şi răspunsul mai volnicu, şi socotea şi vremea naşterii lui, – toate să apropie. Şi, întristîndu-să, nu putu grăi multă vremi. Deci de abie, vrînd să gonească pre Artimvar, pentru să muncească pre văcaru, zisă: „O, Artimvare, eu voi faci acestuia cît [tu], nici copilul tău să nu să învăereză”. Deci Artimvar să dusă, iară pre Chiros îl băgară înlontrul, poroncind slugilor Astiiag. Şi, rămîind singur văcarul, şi alt nimini, începu a-l întreba Astiiag, de unde iaste copilul şi cini i l-au dat. Iar el zisă: „Ficior mie iaste, si femeea încă trăiasti dintru Icare] au născut”. Iar [[48]] Astiiag zisă: „Rău îţi socoteşti lucru şi vei cade la nişte nevoi multe”. Şi zicînd aşă, învăţă îndată pre peicii lui să-l ia şi, aducîndu-l la munci, aşă au început a spuni ce direaptă. Şi, începînd dintîiaşi dată, au spus tot adivărul şi pogorea povestea la rugăciuni.
     [117.] Deci arătînd adivărul văcarul, Astiiag mai puţină grijă [îi] purta, iar pre Arpag foarte scîrbindu-să, poronci peicilor ca să-l cheme; şi, venind, întrebă Astiiag: „Arpaghe, cu ce mijlocu ai omorît copilul ce ţ-am dat, ce am zis cum iaste a fetii mele copil?” Iar Arpag, dacă au văzut pre văcaru de faţă, au început a spuni ce dreaptă, pentru ca să nu să afli de minciună. Ce zisă aşă: „O, înpărate, după ce me-ai dat copilul, am socotit în ce chip voi faci, pentru ca să nu rămîi vinovat nici ţie, nici fetii tale. Deci am socotit aşă, de am chiemat pre acest văcaru şi i-am dat copilul [şi am zis cum să omoară copilul şi zicîndu-i cum tu me-ai poroncit aşă. Deci l-am dat lui într-acestaşi chip, zicîndu-i cum să-l pue la on munte pustiu şi să-l păzască pînă unde va muri. Şi i-am zis multe cuvinte straşnici, de nu va faci aşă. Şi, mai apoi,.după ce au făcut cum i-am poroncit, am trimes care hadîmpi i-am avut mai credincioşi, de au văzut cu ochii lor pre copil, şi l-au îngropat. Intr-acesta chip s-au făcut povestea copilului şi aşă au murit”.
     [118.] Arpag au spus drept povestea aceea. Iar Astiiag, ascunzind mîniia ce au avut cătră Arpag, au început a spuni cătră el ce au zis văcarul şi, mai apoi, după ce să pogorî la povestea de apoi, zisă cum iaste copilul viu şi s-au tîmplat foarte bini. Pentru că mult dor avea pentru copilul acesta, ce i-au făcut, şi „cătră fată-mea, iarăşi fiind arătat nu cu bun lucru; deci solind lucru nărocului bini, trimite-ţi feciorul tău pentru să să afli lîngă acest de iznoavă aflat şi voi să facu jărtfă ia bojii ce să cuvini pentru copilul acesta; deci să vii la ospăţi”.
     [119.] Iar Arpag să închină şi să dusă vesăl; greşind, cum şi greşala lui să adusă la folos şi cum, la bun nărocu, fu chiemat la masă. Şi aşă s-au dus acasă, şi, întrînd curînd, ave numai un copil, carile era de vro 13 ani. Deci îşi trimisă la Astiiag, zicîndu-i să facă toate ce[-i] vor poronci. Iară el, fiind vesăl, spusă fimei<i> ce s-au tîmplat. Iar Astiiag, după ce mearsă feciorul lui Arpag, el îl giunghie şi apoi îl înpărţi în multe părţi, şi unile fripsă, altile fiiarsă, din bucăţi, şi, gătindu-le, le-au adus, fiind vremea cinii gata. Veniră ceelalţi oaspeţi toţi, veni şi Arpag. Deci la ceelalţi şi la Astiiag era masa plină de bucate de carni de oae, iar lui Arpag au pus tot trupul copilului, fără numai capul şi mînule şi picioarile. Iară acestea era osăbi ascunsă într-o tăvî şi acoperite. Iar după ce să sătura Arpag, îl întrebă Astiiag: au săturatu-s-au bini? Zisă Arpag: „şi foarte m-am veselit”. Iar el poronci de-i adusără tavaoa unde era capul şi picioarile şi mîinule. Deci zisără lui Arpag să descoperi, să-[ş]i ia ce-i iaste voe. Şi, ascultîndu-l Arpag şi descoperind, văzu ră-măşiţăle copilului. Şi, văzindu-le, nimica nu să întrista, ce atunce socoti întru sini. Şi-l întrebă Astiiag: oare cunoaşte ace jiganie ce au mîncat carnea? Şi „cunoscu”, zisă, „şi la plăcere îmi iaste tot ceea ce faci înpăratul”. Acestea cuvinte răspunsă şi luă celelalte rămăşiţuri şi să dusă acasă. Deci după cum îrhi pare, socotescu să le fie îngropat toate.
     [120.] Astiiag această certare făce lui Arpag. Iar pentru Chiros, sfătuindu-să, iarăşi au chiemat pre aceia vrăjitori care au fost dezlegat şi mai nainte visul lui. Şi-i întrebă iarăşi Astiiag pentru vis. Ei zisără: „de ar fi trăit copilul, ar fi înpărăţit”. Iar el răspunsă lor: „Iaste copilul viu şi, fiind la cîmpu, l-au pus copii<i> satului înpărat, şi el toate cîte să cad a le faci cel adivărat înpărat le-au făcut, că au pus peici şi portari[i] şi stol[ni]ci şi postelnici şi toate celelalte şi aşă înpărăţiia. Deci aemu cum socotiţi lucrul acesta?” Giudecară vrăjitorii cum, de vremi ce iaste copilul ş-au înpărăţit făr-de nici o gătire mai nainte ştiută, să tragi nedejde şi să aibi inimă bună; pentru că nu va mai înpăraţi al doile rînd; pentru că şi unile mici dintru vrajăle noastre să petrec, şi încă visurile de tot vin de nu să aleg nimica”. Răspunsă Astiiag: „Şi eu cu acesta gînd sînt, vrăjitorilor, de vreme ce s-au numit înpărat copilul, să să fie trecut visul, şi de la copilul acesta să nu să facă nici un rău; ce, pentru aceea, mă sfătuiţi ce vor fi mai de folos casai mele, şi mie, şi voă, şi vă socotiţi bini”. Zisără vrăjitorii: „Şi noă, înpărate, foarte ne iaste cu toată voe ca să să mîntuiască a ta domnie, pentru că, într-alt chip, să înstrăinează înpărăţiia, viind copilul acesta şi fiind pers, şi noi, midi, ne vom robi şi vom sluji perşilor, şi nici într-o
     
     samă nu vom fi, fiind streini. Iar tu, fiind dintru o ţară cu noi înpărat, şi noi încă, pre o parte, domnim şi cinste mare avem. Pentru aceea, cu totul silim pentru domniia ta, şi acuma, di-am cunoaşte noi vreun lucru, straşnicu, ţie ţi l-am spuni. Iar acum, înplîndu-să visul la un lucru prost, şi noi avem inimă bună şi ţie poroncim ca să aibi inimă bună. Iară copilul acesta să-l trimiţi la perşi la părinţii–şi, departe din ochi<i>-ţi”.
     [121.] Auzind Astiiag acestea, s-au bucurat şi, chemînd pre Chiros, îi zisă aşă: „Fiiul mieu, eu îţi facem strîmbătate pentru viderea a unui vis nu deplin, iar tu, cu nărocul tău, biruişi. Iar acum pas sănătos la perşi, şr eu îţi voi da de. te vor petreci, şi, mergînd acolo, vei afla părinţi, nu după cum era Mitra dat şi fimeea lui”.
     [122.] Zicînd Astiiag acestea, trimisă pre Chiros, şi, întorcîndu-să la casăle tătîni-său, lui Camvis, îl luară cei ce-l născusă, şi, după ce înţălesără, foarte să bucurară, pentru că ei gîndiia cum atunce să fie perit, şi-l întreba în ce chip hălădui, pentru că nu ştiia, şi el zisă: „Eu încă mai nainte n-am ştiut, ce eram înşălat, iar cînd am fost acum pre cale am înţă les toată povestea: cum eu mă gîndiem cum sînt ficior a văcarului lui Astiiag, şi, pre cale, acum, me-au spus petrecătorii”. Şi zice cum aceia spunea că fimeea văcarului l-au hrănit şi pururea o pominea pre dînsa şi o lăuda. Iar părinţii lui au luat numile acesta a Spacăi, ce să înţălegi: „ţincă”, cum să-l fie hrănit pre Chiros o ţincî în pustii, pentru să să pară tuturor cum că de la dumnezău îi fu lui i hălăduinţa. De aice eşi vestea această.
     [123.] Iară Chiros, crescînd şi arătîndu-să dintru vîrstnicii lui mai viteazi şi mai cuvios, Arpag tot sta pre acesta lucru, vrînd să cerţi pre Astiiag, şi-i trimite pururea colaci, pentru că el, fiind om di neam mai prost, nu cunoşte cum îş va răscumpăra. Iară pre Chiros, văzindu-l crescîndu-să, îl luă într-agiutor, patimile lui Chiros asămănîndu-le cu ale sale. Şi încă şi multe făcusă, pentru că Astiiag, fiind foarte cumplit midilor, iară Arpag, cu toţi cei mai mari înpre-unîndu-să, le zice cum să pue pre Chiros să le fie înpărat, iar pre Astiiag să-l scoată. Şi gătind el lucru acesta şi Chiros fiind tot la perşi, vrînd să-şi arate gîndul său cătră Chiros, într-alt chip nu putu ca să scrie, pentru că să păziia drumurile, şi meşterşugui aşă: prinsă un epuri şi-l spintică şi, aşă cum era, nezmult, îi vîrî în pîntici cartea, scriind ce-i fu voe, şi cusu iarăşi pînticile epurilui şi, dînd şi o mreajă îa care slugă avu el mai crezută, îl trimisă la perşi, ca pre un vînători, cu epurile în spate, poroncindu-i cum să-i de epurile în mina lui Chiros şi să-i zică cum singur să-l spintice şi nime acolo să nu fie.
     [124]. Acesta lucru aşă fu, că, spintecînd Chiros epurile, şi găsi cartea ş-o ceti, care scrie aşă: „O, fiiul lui Camvis, pre tini dumnezeu te rădică, pentru că n-ai fi agiuns tu la atîta nărocu. Deci pre Astiiag, ucigaşul tău, să-l răscumperi, pentru că, întru cît fu voe lui, mort fusăşi, iar pentru mini eşti viu şi pentru voe dumnezeiască, carile ştiu cum, dupa: multă vremi, le vei fi înţăles, şi pentru tini, şi pentru mini, ce am păţit cu Astiiag, pentru căci nu te-am omorît, ce te-am dat văcarului. Deci de vei vre să mă asculţi, [stăpîn în] ţara această, ce-i mai mare preste dînsa Astiiag, tu vei fi. Pentru că, îndemnînd pre perşi să să viclenească, vin asupra midilor, şi, de mă va trimite pre mini hatman cu oastea să mărg asupră-ţi, atunce toate îţi vor fi pre voe, şi măcar şi alt dintru aceşti ce sînt de folos. Pentru că întîi ei să vor răcoşi de la el şi vor veni la tini, pentru ca să-l scoată. Deci aceste aice fiind gata, fă ce-ţi scriu şi vin curînd”.
     [125.] Deci auzind Chiros acestea, socoti în ce chip mai cu bun mijlocu îi va faci răspuns să viclenească. Şi, socotind, află cum acesta lucru va fi mai de folos şi, scriind într-o carte ce i-au fost voe, au adunat pre perşi şi, deschezind cartea, zisă: „Hatman perşilor pre mini m-au făcut Astiiag. Deci vă poroncescu ca să veniţi toţi cîte cu o săcire”. Chiros acestea le zisă. Şi sînt multe feliuri de perşi. Şi aceste le adusă Chiros la viclenie, dintru care ceelanţi toţi perşi<i> întîi artea[te], carile sînt acestea: pasargadi<i> , mar afii, mas[p]ii. Dintru aceştiia, pasargadi<i> sînt mai de folos.,
     
     de unde iaste şi săminţiia Ahemenidilor, de unde să făceră înpăraţii perşilor. Iar ceelalţi perşi sînt aceştiia: pan-ti[a]leii, dirusiei<i>, ghermanii. Aceştiia sînt toţi plugari, îar ceelalţi păstori: dai<i>, mardi<i>, dropichii, sa-gartii.
     [126.]..Şi, după ce veniră toţi cu săcirile, atunce Chiros, fiind un locu la perşi schinos, ca vre[o] doă mile şi giumă-tate, le zisă să-l curăţască tot într-o zi. Iar făcînd acesta lucru- perşii, le zisă să să scaldi şi să vie a dao zi. Atunce Chiros strînsă toate cirezile şi turmile tătîni-său şi le giunghie ca să ospiteză pre perşi, şi încă cu vin şi cu alte bucate de toate. Şi, viind a dao zi perşii, îi tocmi prin livezi şi aşă îi ospăta. Şi, după ce să saturară, îi întrebă pre dînşii Chiros: carile li păru loruşi mai buni, cele di eri, au cele de astăzi? Iar ei zisă: mult iaste la mijlocul acesta şi la cel ce-au fost cri, pentru că ce de eri toate rălile le-au avut, iar ce de astăzi toate cîte sînt buni. Şi, luînd acest cuvînt, Chiros le-au arătat toată povestea: „Oameni perşi, întru acest chip iaste lucrul vostru. Vrînd voi să mă ascultaţi pre mini, şi acestea vor fi, şi altile nenumăraţi bunătăţi, şi nu veţi ave nici o osteneală. Iar nevrînd, iaste osteneală nenumărată, ca şi cea di eri. Deci di-aţi vre să mă ascultaţi, să fiţi volnici. Pentru că eu socotescu cum cu vrerea dumnezeiască să fiu născut. Pentru aceea mă apucu de această, şi pre voi încă vă socotescu nu mai proşti oameni decît pre midi, nici la alti lucruri, nici la lucrurile războiului. Deci de iaste aşă, răcoşiţi-vă asupra lui Astiiag, cum mai de sirg”.
     [127.] Deci perşii, aflînd domn, cu multă bucurie să apuca de volnicie, de multă vremi poftindu-o, de vreme ce li cade cu greu a fi supt midi. Iar Astiiag, după ce au înţăles pentru Chiros cum s-au apucat aşă, iar el îndată au trimis sol de-l chiemă. Şi Chiros răspunsă solului: „Mai curînd voi veni eu la dînsu decît îi va fi voia lui”. Auzind acesta lucru Astiiag, oşti cu midii şi le pusă hatman pre Arpag, luîndu-i dumnăzău mintea, uitînd toate cîte i-au făcut. Iar după
     
     ce să dusără midii la perşi, unii să şi băte cu perşii, care nu ştia povestea, iar alţii fugiia la perşi; alţii nici îşi vrea, ce fugea.
     [128.] Şi, surpîndu-să grozava oastea midilor, auzind Astiiag curînd, zisă: „Nici aşă nu să va bucura Chiros”, şi i să lăuda. Şi, zicînd atîta, întîi pre vrăjitorii cei ce-l învăţară pentru visurile lui Chiros îi spînzură, şi mai apoi dedea arme tuturor cîţi era în cetate, şi a tineri, şi a bătrîni, şi eşi la război. Biruit fu şi viu fu prins Astiiag, şi midii periră.
     [129.] Şi, fiind robit Astiiag, stătu Arpag lîngă dînsu şi, bucurîndu-să, zisă, suduindu-l cu multe cuvinte răii, întrebîndu-l pentru prînzul ce i-au făcut cu trupul copilului său: acela lucru i-au adus lui pentru înpărăţie robie. Iar Astiiag, căutîndu-i asupra, zisă: „Au doară faci lucrul ce făcu Chiros să fie al tău?” Iar Arpag zisă cum el au scris şi pe dreptul lui să cadi să chemi lucrul acesta. Iar Astiiag zisă cum el să fie mai blăstămat şi mai strîmbu decît toţi oamenii: blăstămat, de vreme ce ar fi putut el să fie înpărat, de vreme ci el le-au meşterşuguit toate şi au pus pre altu ; şi strîmbu, pentru că, pentru o mîncare, pre toţi midii îi dederă perşilor. Că, de vreme ce el n-au vrut să fie înpărat, să fii pus pre alt din midii înpărat, să nu dea pururea la perşi. Iar acum, nefiind vinovaţi midii, din stăpîni îi făceră robi; iar perşii, fiind mai nainte robi, acum s-au făcut stăpîni.
     [130.] Astiiag, înpărăţind 35 ani, aşă i să stînsă înpărăţiia, şi midii încă să supusără perşilor, pentru răutatea lui Astiiag, înpărăţind Asiia ce din sus de apa lui Alis 130 de ani fără doi, fără cei ce înpărăţiră tătarîi. Iar mai apoi, să căiră midii ce făcură şi, în zilile lui Darie înpărat, vicleniră. Ce iarăşi să biruiră şi să supusără. Iar în zilile lui Astiiag, sculîndu-să perşii şi cu Chiros, aşă făceră de înpărăţiră Asiia. Iar lui Astiiag nu-i făce Chiros nici un rău, păr-unde, şăzind la dînsu, îi veni şi moarte. Aşă dar Chiros, crescîndu-să şi hrănindu-să, înpăraţi, şi pre Crisos mai apoi, începînd la strîmbătate, încă îl supusă şi, supuindu-l, înpăraţi toată Asiia.
     
     [131.] Iar perşii cu acestea pravili să ţin: Joozuri şi biserici şi jirtevnicu nu facu, şi pre jceia ce facu, le zîcu”: nebuni, – după cum îmi pare mie, că au socotit cum dumnăzău nu iaste cu chip ominescu, după cum zic grecii. Iar ei să sui în munţii cei mai înalţi şi facu jirtvă lui Diia, zicînd tot cerului: Dna, şi facu jirtvă soarelui, lunii, şi pămîntului, şi focului, şi apei, şi vuiturilor. Acestora din-ceput facu jirtvă şi să învăţară a faci jărtvă şi Afroditei, de la asiriiani şi de la arapi înţălegînd. Şi asiriianii zicu Afroditei: Milita, şi arapii: Alita, iar perşii: Mitra.
     [132.] Şi facu jirtvă la aceştiia boji întru acest chip: nici cuptoare facu, nici focu aţiţă, vrînd să facă jărtvă, nici toarnă cu paharul, nici nu zicu cu fluerul, nici cu cuie, nici cu altile. Iar fiinştecare aducu dobitocul unde i-i voe, la un locu curat, şi cheamă pre domnezeu, fiind cununat cu cunună de mirsină. Şi nu să roagă numai pentru dînsul, pentru că nu să cade, ce pentru toţi perşii să roagă şi pentru înpăratul, pentru că întru toţi perşii iasti şi el. Şi după ce facu jărtvă, înpărţind carnea pre iarbă foarte moale şi mai vîrtos pre vizdei, şi puind carnea friptă acolo, vini un vrăjitori şi cîntă naştirea bojilor, după cum le iaste cîntarea. Că fără vrăjitor nu iaste locu să facă jirtvă. Şi, mai aşteptînd puţină vreme, iarăşi e carnea şi o duce unde-i iaste lui voia.
     [133.] Şi ei cinstescu mai mult decît toate zilile zioa care iaste născutul. întru aceea zi găteşti bucate mai mult decît altă dată; ceea ce au: un bou şi o cămilă şi un cal şi un măgaru, întregi îi frig în cuptorul, iar cei ce n-au şi-s mai săraci: oi,_miei, pui. Şi pîine mănîncă puţină; nu au bucate multe. Pentru aceea zicu perşii cum că grecii, mîncînd pîinea, curînd le treci saţul, pentru că nu mănîncă de alt<e> feluri multe de bucate, iar de şi mănîncă cîte ceva, totdiauna mănîncă. Şi la vin foarte sînt daţi, însă nu-i dat să borască au să să pişă, să-l vază altu. Acestea aşă le ţin, iar cînd să înbată, au obiceiu de sfătuescu care lucruri le sînt mai de treabă, şi, care sfat vor alegi atunce, a doă zi, fiind treji, apoi mai-marile casii undi vorbea, le aduce sfatul acela ce au sfătuit, la mijlocu. Şi, de le place şi la trezvie, îl facu acela lucru, iar de nu, apoi îl lasă. Şi, iarăşi, ce vor socoti la trezvie şi vor sfătui cînd sînt beţi, iarăşi socotescu acela lucru.
     [134.] Şi, tîmpinîndu-să pe drumuri în-de-sini, pre aceea poţi cunoaşte că sînt de o potrivă la cinste: pentru bineţe să sărută cu gura, iar de-i ceva mai gios celălant, atunce în falcă îl sărută. Iar de iaste de tot mai gios, să închină celuilant. Şi cinsteşti mai mult pre cei ce sînt mai aproapi, şi mai apoi pre vecinii-şi, şi, mai apoi pre ceelanţi, tot pre rîndul: pre cît sînt mai aproapi, pe atîta îi cinstescu. Iar mai vîrtos pre ceia ce nu şăd cu dînşii îi socotescu cum “ nu sînt de cinste. Socotind cum cu multă măsură sînt ei mai vrednici decît toţi oamenii, iar şi pre alţîi, cum, cu cît sînt destoinici, cu atîta îi cinstescu ; iar cei ce şăd diparte de dînşii, cum sînt mai răi decît toţi. Iară în zilile midilor, limbile înpărăţiia una pre alta: preste toţi era midii, şi preste cei ce era de aproapi, iară cei di aproapi pi ceelalţi. într-acest chip şi perşii cinstescu: pentru că limba cea ce iaste mai aproapi înpărăţăşti pre cei di mai diparte.
     [135.] Şi obiceiurile streine încă le primescu perşii mai tare decît alalţi. Pentru că, hainile midilor socotind cum sînt mai buni decît a lor, acelea poartă ; şi la războae – dzelele de la Misir. Şi alte desfătăciuni şi să să culce cu copii<i> de acolo au învăţat. Şi fiinştecarile multe mueri ia, şi mai multe ţiitori.
     [136.] Iar după vetejiia de războiu, iaste aliasă această: carile va faci feciori mai mulţi. Aceluia înpăratul preste tot anul îi trimite daruri. Pentru că ei socotescu cum, unde iaste mulţime, acolo iaste şi tărie. Şi-i învaţă pre ficiori, începînd din al cincile an pînă 1-a 20-le, acestea trei: a încăleca, a însăgita şi a grăi drept. Iar mai nainte de cinci ani, nu mai vedi tată-său, ci tot la mueri sădi. Pentru acesta lucru fac, pentru [că], de va şi muri, să nu strice voe tătîni-său, neştiindu-l.
     [137.] Laud eu această pravilă şi laud şi această care nici pre singur înpărat nu lasă ca să omoare pre om numai pentru o vină, nici dintru ceelalţi perşi nici unul să nu-l căznească pentru o greşală numai, ce numai socotescu, şi, de vor afla greşalile mai mult decît slujbile, atunce îi faci certare, iar într-alt chip nu-i faci. Iar nimine nu să înţălegi să fii ucis pre maică-sa sau pre tată-său; ce, cîte să făcură cu aceste, foarte să aflară, cu toată certarea, cum să fii fost copii, şi nu ficiori drepţi cari vor fi făcut acesta lucru, pentru că nu să poate să fie cela ce va fi fecior drept, să-şi omoare pre părintile său.
     [138.] Şi cîte nu sînt slobode a le faci, nici a le grăi nu sînt slobozi. Iar rhai grozavă decît toate iaste minciuna, şi, al doile, a fi datoriu. Şi pentru alte pricini multe iaste grozavă datoriia, iar şi pentru că nu poate, cela ce va fi datori, să fie să nu minţască cîteva. Iar cini iaste procajen, adică stricat, nu vini la oraş, nici să amestecă între ceelalţi 31 perşi. Şi zicu ei cum, greşind oarece soarelui, l-au lovit aceea boală. Şi care din străini să va atinge a să sălăşlui la aceştiia, îl gonescu din ţară-şi. Şi încă şi porumbii albi încă îi gonescu din ţară, aruncîndu-le prihană, cum nu sînt curaţi. Iar în apa curatoare nici să pişă, nici stupăscu, nici îşi spală mîinule, nici alt lucru facu, ce foarte i să-nchină ei, mai vîrtos decît tuturor.
     [139.] Aşijdere au perşii şi alta care ei nu o cunoscu, iar noi o ştim. Toate numile perşilor fiind după cinste lor şi cuviinţa trupului lor, toate la o slovă săvîrşăscu, adecă la s, pentru că toate la slovo le iaste săvîrşitul: nu vei afla alt într-acest chip.
     
     [140.] Aceste toate ştiindu-le adivărate, pentru dînşii le ştiu. Iar sînt şi altile, care sînt cam ascunsă: pentru omul mort, cum, pînă nu să răneşti trupul mortului de vreo pasări, nu să îngroapă, au de vrun dulău. Vrăjitorii adivărat ştiu că facu aşă: pentru că la ivala acest lucru îl facu. Iară perşii, muind în ceară pre mort, aşă îl îngroapă. Iar vrăjitorii sînt cu mult mai osăbiţi de alalţi oameni şi de popii de la Misir. Pentru că aceia sînt curaţi, ca să nu omoare nimica ce iaste viu. Iar vrăjitorii tot cu mîna lor giunghie, fără numai pre om şi pre cîine, şi această o facu ca o vetejie, omorînd şi alte jîgănii: şărpi, furnici şi pasări zburătoare. Şi pentru pravilile acestea, fie după legăturile lor; iar eu mă voi sui la cuvîntul carile am lăsat.
     [141.] Ionii şi eolii, după ce-au înţăles pentru lideni cum s-au supus de perşi, au trimis soli la Chiros, la Sardis, zicînd într-acesta chip: ca să fie ascultători lui Chiros ca şi lui Crisos. Iar el le zisă un cuvînt: un om flueraş, văzind peşti în marea, au fost fluerînd, gîndind ca doară vor eşi la uscat. Şi, dacă văzu cum nu esu, el lepădă fluerul şi luă mreajă şi o pusă şi scoasă mult peşti. Şi, văzind peştile sărind, zisă el cătră dînsul: „Nu mai giucaţi acmu, pentru că, cînd vă zicem eu, atunce voi nu vreţi să eşiţi să giucaţi”. Acesta cuvînt pentru ce îl zisă Chiros acestora, pentru că au fost trimis el la aceştiia să să închini, pînă a nu să bate cu Crisos, şi li s-au rugat lor, ci ei n-au vrut atunce. Iar mai apoi, fiind supus şi Crisos, ei era gata a să închina. El, aşă scîrbindu-să, le zisă lor acestea. Iar ioni<i>, auzind acestea, s-au adunat toţi pre la cetăţi şi ş-au făcut ziduri, şi să strînge la Panionie toţi, făr<ă> numai milisii nu. Pentru că cătră aceştiia au făcut Chiros legătură, care avea şi Crisos. Iar ceelanţi ioni au socotit cu toţii să trimită la laconi să le de agiutor, foarte rugîndu-să.
     [142.] Aceştiia ioni au fost avînd locu foarte frumos de lăcaş, mai frumos decît toţi oamenii, pentru că era într-alt chip muntile la răsărit, şi într-alt chip la apus. Şi limba nu le iaste una, ce în multe fieluri iaste, ales în patru: întîi iaste cătră amiiazăzi cetatea Militului, apoi Mius şi Priini. Acestea sînt în ţara Cariia şi grăescu tot într-un chip cu ceelalţi. Iar celelalte cetăţi sînt la Lidiia: Efesul, Colofon, Levedos, Teos, Clazomene, Fochea. Acestea cetăţi toate alte limbi [decît celelalte au], iar întru sini ei îşi înţăleg. Aşijdirile încă trii cetăţi ioneşti, dintru carile sînt doă [în] ostroave, Samos şi Sacîzul, şi una iaste la uscat, Erithra. Sacîzanii şi erithranii într-un chip grăescu, iar samii singuri cu limba lor. Aceştiia sînt, ce zisăm mai sus, ceia ce grăescu în patru limbi.
     [143.] Dintru aceştiia toţi, numai milisenii era fără de grijă, de vremi ce era giuraţi; şi ostroavile nu avea nici o grijă, pentru că pre atunce nici finichii nu asculta de perşi, nici perşii ştiia să înble cu vasale. Iară aceştiia să osăbiră dintru alalţi greci, nu pentru altă, ci, pre atunce, fiind slabi grecii, şi încă mai mult această limbă din toate, ionica, şi nebăgaţi în samă era. Pentru că atunce altă cetate nu era fără Athina: deci alalţi ioni şi athinei<i> nu vrea să să nu-mască cu acesta nume, ce să lipăda, şi pară astăzi nu vor unii şi să ruşinează de acest nume. Iar acestea 12 cetăţi şi să lăuda cu acesta nume, şi făcură şi biserică, zicînd pre numile lor Panionion, adică a tuturor ionilor, şi să sfătuiră să nu mai primască la acesta [pre] nime, pre al[al]ţi [ioni] (iar nici ei rugară pre dînşii, fără numai zmirneii).
     [144.] În ce chip făcură şi doriei<i> ceia ce lăcuia acum Pendapolis, cari mai nainte să chiema Exapolis, pentru că şi aceştiia păziia ca să nu între în biserica lor, ceea ce să zice „de trii picioarile”, ceia ce au greşit la biserică. Pentru că mai nainte, la ispita vitejiei ce au fost făcînd la biserica aceea, au fost puind scaone cu trii picioari de aramă, darul celui biruitoru, şi acele scaone, cini birue, iarăşi lăsa acolo la biserica aceea. Păr-unde un om de la Alicarnas, pre nume Agasiclei, biruind şi luînd scaonul, nu vru să-l ducă la biserică, ce-l dusă acasă-şi şi-l pusă într-un cui. Pentru aceea pricină acestea cinci cetăţi: Lindos, şi Ilisos, şi Camiros, şi Cos, şi Cnidos, au scos din tocmala lor pre a şăsa cetate, pre Alicarnasos. La aceştiia această pagubă au făcut aceştiia.
     [145.] Iar ionii îmi pare că pentru aceea au priimit numai 12 cetăţi, pentru că, şi cînd lăcuia la Moreea, încă [[59]] era în 12 siminţii înpărţiţi, în ce chip iaste astăzi la ahai, cei ce goniră pre ioni întîi: iaste Pelina, lîngă Sichion, mai. apoi Eghira şi Eghe, unde iaste şi apa lui Crathis, neîncetată, de unde luă numile şi apa ce iaste la Italiia, şi Vura, şi Elichi, unde fugiră ionii, fiind biruiţi de ahei, şi Egheon, şi Ripes, şi Patries, şi Faries, şi Olenos, unde iaste şi apa ce mare a lui Piros; şi Dimi, şi Tritees, cari<i> lăcuescu la mijlocul pămîntului aceluia.
     [146.] Aceste sînt 12 părţi a aheilor, şi atunce era a ionilor. Pentru aceea ionii au făcut 12 cetăţi. Iar pentru ca să zicem: aceştiia sînt mai vîrtos ionii au alţîi mai buni decît ei, iaste multă nebunie a socoti acesta lucru, de vremi [ce] dintru cari<i> mai mulţi sînt avanţi de la Eviia, cari<i> n-au amestecu nimică cu ionii; iarăşi cu minii orhomeni, şi cadmii, şi driopei, şi fochei, şi molos[i], şi arcazi<i> de la Pelazgu, şi doriei<i> epidavri, şi alti limbi multe sînt amestecate. Iar alţii şi de la sfatul athineilor s-au pornit şi, socotind cum sînt mai viteji decît toţi ionii, aceştiia nici fimei n-au vrut să-şi ia, ce au luat fimei a [carilor] cărora au ucis părinţii. Pentru acesta lucru acestea fimei au făcut giurămînt întru eli şi le-au învăţat şi pre fetile lor cum nici odinioare să nu mănînce într-un locu cu bărbaţii, nici să-i zică pre nume, pentru căci le-au omorît părinţii şi bărbaţii şi pre ficiori, şi, făcînd acestea, aşă lăcuia cu dînşii.
     [147.] Acestea făceră la Militus. Iar înpăraţi unii pusără de la Lichiia, feciorii lui Glafcus, feciorul lui Ipoloh, iar alţîi cafconi , de la pili, de la Codru, fecioru lui Melanthu; iar alţîi şi din doi dintr-aceştiia. Şi să ţin de acesta nume mai tare decît ceelalţi ioni, – fie dar unii şi chear ioni. Iar aceia sînt ioni care sînt de la Athina şi facu praznicul Apaturilor, fără numai efesii şi colofonii. Pentru că numai aceştiia nu facu praznicul Apaturilor, şi aceştiia pentru o moarte de om.
     [148.] Iar Panionion iaste locu sfînt, la Micali, cătră miiazănoapte, carile iaste ales la Posidon de cătră toţi [[60]] ionii, lui Posidon de la Elicon. Iar Micalis această iaste un piscu de pămînt pre lingă.Samos, pre vîntul zifirul plecat, unde, adunîndu-să ioni, facu praznicu, căruia numile îi pusă Panioniia. Iar [nu] numai a ionilor sărbători săvîrşăscu întru această slovă, adecă în az, ce tocma a tuturor grecilor sărbători tot în az săvîrşăscu, ca şi numile perşilor în slovo.
     [149.] Acestea sînt şi aşa sînt cetăţile ionilor, iar a eolilor iaste Chimi, ce să cheamă Friconis, şi Lirisa şi Zidul Nou şi Ti[m]nos, Chila, Notion, Eghiroesa, Pitani, Eghee, Mirina, Grineea. Acestea sînt cetăţi vechi a eolilor: pentru că una să luă de ioni, anume Zmirni. Pentru că şi acestea 12 era la uscat. Iar aceştiia, iolii, au fost avînd loc mai bun decît ionii, iară numai munţi n-au avut.
     [150.] Iar Zmirna aşă o pierdură iolii: pre nişti oameni de la Colofon, fiind goniţi pentru o pricină şiprebagi, i-au priimit zmirnei<i>. Iar după aceea, socotind colofoniei pre zmirnii cum au fost făcînd praznicu lui Dionis afară din ziduri, închisără porţile şi luară cetate. Mai apoi să sculară toţi eolii şi aşă să tocmiră cum să dea hainile ionii, şi eolii să lasă cetatea..Şi, făcînd acesta lucru, s-au înpărţit prin toate cetăţile zmirnei<i> şi lăcuiră acolo.
     [151.] Acestea sînt cetăţile cele în laturi, făr-de cele ce sînt în codru, pentru că sînt deosăbi. Şi încă în cele 5 cetăţi ce sînt Ia ostroave, acelea încă de la Lizvos să hrănesc (pentru că a şasa, în Lizvos lăcuind, Arizva, o prădară methimnii, fiindu-le fraţi), şi la Tenidos, ce-i zicu amu Bogceada, încă iaste una ; şi unde să zice „100 de ostroave”, iar iaste altă. Deci la lezvi şi la Bogceada, ca şi celor la ostroavi ale ionilor, nu le era nici un rău. Iar celelalte cetăţi era să fie toate într-un locu cu ionii: unde vor poronci, acolo să fie.
     [152.] Iar după ce sosiră la laconi solii ionilor şi a eolilor (pentru că de sirgu trimisăsă), aleasără din toţi pre un om anume Pithermu de la Fochea. Iar el, fiind înbrăcat cu haini scumpi de porfir, pentru ca să auză laconii, să să strîngă, şi, grăind, zice cum să cade să le agiute, pentru multe pricini. Iară laconii nu le priimiră soliia. Iar tot să pusără într-o catargă oaminii, şi, după cum mi să pare mie, ca să vază pentru lucrurile lui Chiros şi pentru ale ionilor. Şi, mergînd ei pînă la Fochea, au ales pre carile era mai ales între dînşi<i> lacon, anume Lacrinis, ca să răspunză graiul laconilor cătră Chiros, cum să nu învăluiască nici o cetate grecească, pentru că ei nu vor îngădui.
     [153.] Şi, zicînd laconul aşă, iarăşi întrebă Chiros pre greciei) ce era cu dînsul: ce oameni sînt laconii şi cîţi sînt de mulţi? Deci spuindu-i, zisă cătră lacon: „Nu mă tem eu de oameni ca aceia care au locu ales în mijlocul oraşului şi, adunîndu-să acolo, să giură şi amăgescu unul pre alt, cărora, de voi fi sănătos, nu patimile ionilor, ce a lor, le vor fi grele”. Acestea cătră toţi grecii răspunsă, adică, Chiros: pentru că au tîrguri şi vînd şi cumpără. Pentru că perşii nimica nu cumpără, nici nu au ei tîrgu. Iar după acestea, rîndui Sardis supt ascultarea lui Taval, unui pers, iar avuţiia toată a lui Crisos şi altor lidi o diade lui Pactei, unui om lid, ca să o ducă, iar el mergea la Ecvatana, luînd şi pre Crisos cu sini, şi pre ioni, la acelaşi prilej, nesocotindu-i. Pentru că era Vavilonul lui mare piedică, şi limba vactrilor şi sachii şi eghiptii: asupra acestora sîngur el au oştit, iar asupra ionilor alt hatman vrea să trimită.
     
     [154.] Iar după ce purceasă de la Sardis, iar Pactii îndată să răcoşi cu lidii asupra lui Chiros şi lui Ta val. Şi să pogorî lîngă marea, avînd toată avuţiia lidilor, şi făce lifecii şi îndemna şi pre oamenii de la marea ca să margă cu dînsul. Şi mearsă asupra Sardisului şi au încungiurat pre Ta val, fiind închis în marginea cetăţii.
     [155.] Şi, înţălegînd pre drum Chiros acestea, zisă cătră Crisos: „Crise, ce poate fi săvîrşitul cătră mini a lidilor? După cum mi să pare mie, lidii nu să vor mai părăsi dodeindu-mă şi făcîndu-şi şi ei rău. Şi socotescu că mai bini ar fi să-i robăscu pre toţi. Că eu îmi pare că aşă am făcut, ca şi cela ce, omorînd pre părinte, pre feciori i-ar fi lăsat. Aşă şi eu cu lidii: pre tini, carile eşti ca un părinte au şi mai mult, ducu-te cu mini, iar lor le-am lăsat cetatea. Şi, mai apoi, încă mă mier pentru ce să răcoşiră !”. Iar acestea le zisă, pentru că aşă le era voe să-şi facă. Iar Crisos răspunsă aşa, temîndu-să să nu le dezrădăcineză Sardis: „O, înpărate, bini ai zis, ce nu trebue nici tu să le dai toate mîniei, nici o cetate veche să nu strici, fiind negreşită, şi pentru cele dintîi, şi pentru cele de apoi. Pentru că cele dintîiu eu le-am făcut şi întru capul mieu le-am luat şi le port, iar acum Pactii strică, cărue ai lăsat pre mînă Sardis; el să fie certat. Iar pre lidi să-i erţi şi acestea să le poronceşti lor, pentru ca nici să te viclenească, nici să-ţi stea înpotrivă. Opreşti-le lor pentru ca să nu aibă arme de oaste, şi-i învaţă să să încalţă cu opinci, şi-i învaţă să fluere şi să cînte, şi să-şi înveţă feciorii să precupască. Şi curînd îi vei vide, înpărate, pentru bărbaţi, fimei. Deci nici o grijă nu vei ave cum să vor răcoşi”.
     [156.] Crisos aceste cuvinte îl învăţă, socotind cum mai bini să pată atîta numai, decît să-i robască pre toţi şi să-i vîndă, cunoscînd cum, de nu-i va arăta vrun mijlocu ca aceala de folos, nu să va părăsi de sfatul lui şi temîndu-să cum să nu să mai răcoşască şi altă dată, măcar că atunce vor scăpa şi aşă vor peri de tot. Iar Chiros priimi sfatul şi să bucură pentru acesta lucru şi să lasă de mînie şi-l ascultă. Şi, aşă, chiemă pre Mazăre, pre un om midu, şi poronci să zică lidilor ce au poroncit Crisos şi să-i robască pre ceialalţi toţi care cu lidii au oştit asupra Sardisului, iar pre Pactii foarte să silească să-l prinză viu.
     [157.] Aceste poroncind, acesta să duce la perşi, iar Pactii, înţălegînd cum iaste oaste asupra lui aproape, să spărie şi fugi la Chimi. Iar Mazari, hatmanul lui Chiros, mergînd, cu cîtă oaste avea, la Sardis şi neaflînd pe Pactii la Sardis, atunce poronci lidilor cuvîntul lui Chiros. Şi aşă lidii, din poronca această, toată pitrecirea lor au primenit-o. Şi Mazar, după această, au trimis la Chimi soli, ca să-i dea pre Pactii. Iar chimii socotiră pentru acesta lucru să întrebi pre bozul de la Vranhi. Pentru că acolo era vrajă din zilile vechi făcută, la care toţi ionii şi iolii au fost vrăjind. Şi locul acesta iaste a milisiloru, în locul Panormului.
     [158.] Şi, trimiţind chimii la Vranhi, întreba ce vor faci pentru Pactii, ca să placă lui dumnezeu. Şi, întrebînd, aşă zisă vrajă: să dea perşilor pre Pactii. Şi, mergînd această poroncă, vra să-l dea chimei<i>, şi, pornindu-să nărodul să-l dea, Aristodic, feciorul lui Iraclid, un om de folos pentru chimei, nu vru să-i lasă să facă aşă, necrezind vraja şi zicînd cum ceia ce s-au dus să întrebi nu spun drept; şi aşă al doile rînd s-au dus alţîi să întrebi, întru care era şi Aristodic.
     [159.] Şi, mergînd la Vranhi, întreba din toţi Aristodic într-acest chip: „O, înpărate, venit-au la noi un pribag, Pactii lideanul, carile fuge de moarte groznică de la perşi. Şi ei ni-l ceru, poroncind să-l dea chimeii. Aemu noi, măcar că noi ne temem de putere perşilor, iar tot nu dăm pribagul pînă nu vom înţălegi adivărat de la tini ce vom să facim”. Acesta aşă întreba, iar el tot aşă răspunsă: să dea pre Pactii perşilor. Iar Aristodic, socotind, făce aşă: înbla pin pregiurul bisericii şi văzu vrabie cîte avea cuiburi la biserică şi alte păsări multe; el la toate le strica cuiburile. Şi, făcînd aşă el, zice să fie eşit glas din neştiinţă, zicînd aşă: „Fără-de-legi din oamini, ce îndrăzneşti a faci acestea; slujitorii miei de la biserică îi scorneşti?” Iar Aristodic răspunsă: „O, înpărate, tu aşă agiuţi celora ce sînt la tini pribagi, dar noă cum ne poronceşti să dăm pre cela ce ni să roagă noă?” Şi iarăşi îi răspunsă: „Aşă poroncescu, pentru că, greşind lui dumnezeu, să şi periţi curînd; pentru că altă dată să nu mai veniţi să întrebaţi pentru pribagi pre vrajă: da-i-veţi au ba”.
     [160.] Acestea cuvinte auzind chimeii, nevrînd nici la dînşii să-l ţie, pentru ca să nu pată vreun rău, nici iarăşi să-l dea să peară, îl trimisără la Mitilina. Ei să gătea ca să-l dea pre plată, iar trecînd să-l dea, nu ştiu adivărat, pentru că nu s-au “ săvîrşit. Chimii, dacă înţăleasără acesta lucru, cum vor să facă mitilinei<i>, au trimis un vas la Lezvos, au adus pre Pactiiu la Sacîzu şi, de aice de la biserica Athinei, luîndu-să cu sila de sacîzani, să-l dea, şi-l dederă sacîzanii pentru plată Atarnii, iar Atarnii aceştiia iaste loc a Misiei înpotriva Lezvii. Deci pre Pactii îl luară perşii şi-l pusără în temniţă, vrînd să arate lui Chiros. Şi era nu puţină vremi, cînd nici unul dintru sacîzani nici a zace din orzu nu făce, nici altă nimica nu făce dintru cîte era roadă de acolo, şi toate cîte să făce de acolo, să ferea bisericile.
     [161.] Deci sacîzanii dederă pre Pactii, iar Mazaru aşă oşti asupra celora ce au fost încungiurat pre Taval şi aşă pre priinei îi robi, apoi şi pre ceia ce lăcuia tot cîmpul Meandrului, dînd hrană oştii, şi Magnisiia iarăşi; şi îndată muri.
     [162.] Şi, murind acesta, Arpag să pogorî hatman, fiind şi acesta midu, pre care îl hrănisă Astiiag cu trupul feciorului său ; carile au agiutat lui Chiros pentru înpărăţie. Şi acesta, venind acolo pre hătmănie, cum soli la lonie, lua cetăţile cu movilile, pentru că, unde era ziduri, aşă, făcînd movili lîngă ziduri, aşă prăda cetăţile.
     [163.] Şi întîi la cetatea Fochiei de la lonie s-au apucat. Şi aceştie focaei întîi făceră vasuri de înblat pre mare, dintru toţi grecii, şi aceştiia arătară numerile mărilor şi vadurile şi înbla pre marea, nu cu corăbii rătunde, ci cu catargi. Şi, mergînd la Tartisos, s-au făcut priiateni cu înpăratul tartisenilor, cu Arganthonie. Acesta înpăraţi 80 de ani şi trăi 120 ani. Deci fiindu-i lui foarte priiaten, le zisă să lăcuiască unde le va fi voe în ţara lui, să lasă Ioniia. Şi, nevrînd ei să-l asculte, înţălegînd pre midi cum să adaog la cinste, le dede bani mulţi pentru ca să facă ziduri pregiur cetate. Şi făr-nici un preţ le da, pentru că şi înpregiurul zidurilor încă era nu puţin, şi-l făceră tot de pietri mari şi tocmit bini.
     [164.] Aşă făcură ei zidul. Iar Arpag, încungiurînd cetatea, zice cătră focaei cum destul îi iaste lui numai un turn să oboare şi o casă. Iar focaei<i>, temîndu-să de robie, zisără să le de răzbun o zi, pînă unde să vor sfătui, şi apoi vor răspunde, iar întru” cît vor faci ei acesta lucru, să să dea cu oastea întru laturi. Iar Arpag zisă: „Ştiu foarte bini ce veţi să faciţi, iar pentru aceea, iată că vă dau voe să vă sfătuiţi”. Şi aşă, luînd Arpag oastea, iar focaei<i> trasară vasale şi pusără fimeile şi copii<i> şi toate hainile şi bozii di prin biserici, fără numai ce era de aramă au de peatră au zugrăvituri, şi alalte toate le luară şi să dusără. la Sacîzi. Iar cetatea, rămîind pustie, o luară perşii.
     [165.] Iar focaei<i>, de vreme ce nu vra sacîzanii să le vînză ostroavile ce le zice Inusas, temîndu-să pentru ca să nu facă acolo scale, şi a lor să vo[r] închide, porniră. foca<e>ii la Chirnos. Pentru că la Chirnos, mai nainte cu 36” 20 ani, au fost urzind ei cetate dintr-o vrajă ce au avut, şi numile cetăţii era Alaliia. Iar Arganthonie atunce au fost murit, ce am zis mai sus. Şi, mergînd de la Chirnos, întîi loviră la cetatea lor, la Focheea, şi omorîră toată straja perşilor, care o pusăsă Arpag. Şi, făcînd acesta lucru, întîi făceră blăstăm mare, carile va rămînea dintru dînşii, din. vasale acele. Şi încă un fier înfocat au aruncat în marea, zicînd ca să nu să mai întoarcă altă dată acolo la Focheea, [[66]] numai cînd va pluti hierul. Şi, mergînd la Chirnos ei mai mulţi decît giumătate, îi lovi dorul pentru cetate şi pentru obiceiurile locului şi, făcînd giurămîntul strîmbu, să întoarsără la Focheea. Iar cei ce păziră giurămîntul să sculară de acolo, de la ostroavile Inuselor.
     [166.] Şi să dusără la Chirnos şi, sosind acolo, lăcuiră 5 ani cu cei ce era mai de înainte duşi acolo. Şi-şi făcură biserici. Şi prăda pre toţi cîţi le era înpregiur. Deci să tocmiră tirsinii şi tunezliii şi oştiră asupra lor cu vasă 60, iar şi focaei<i> încă unplură 60 de vasă şi eşiră în tîmpinarea lor la marea ce să cheamă Sardonic. Şi, lovindu-să cu dînşii, biruiră focaei<i>, biruinţa ceea ce să zice a Cadmiei: pentru că 40 de vasă le periră, iar cele 20 ce au fost rămas, încă nu era nici de o treabă, pentru că li să stricasă cămările. Şi mearsără la Alaliia şi luară copiei şi fimeile şi tot ce avură, cît le putură corăbiile lor dintru tot a rădica, şi lăsară Chirnos şi să dusără la Righion.
     [167.] Iară [dintru] cîţi oameni au fost perit [cu] corăbiile, pre oameni<i> înotînd îi prindea tersini<i> şi tunezlii<i> şi-i omorîră. Şi la Aghila, în locul acela ce omorîră pre focaei tunezlii<i>, li să făce toate pricăjite, şi oile, şi boii, şi oameni<i>. Iar ei [aghileii] trimisără la Delfi, vrînd să-şi vindece greşala. Iar vraja le zisă să facă ce facu şi amu; pentru că facu jărtve mari, şi încă ispită de vetejie, goli fiind oamenii aceştiia. Focaei<i> într-acest chip periră, iar ceia ce au mărs la Righion, pornindu-să de acolo, luară o cetate a Inotrii, care acum să cheamă Ielis. Şi făcură această, înţălegînd cum vraja le zisă să zidească [la] Chirnos, nu cetatea, ce biserica. Această cetate Fochea de la Ioniia aşă au păţit.
     [168.] Şi iarăşi şi cetatea Tiilor aşă au făcut. Că, luîndu-le cetatea Arpag, ei întrară în vasă şi să dusără la Thrachi (Thrachi să cheamă de la Ţarigrad pînă în Dunăre) şi făcură acolo cetatea Avdirii, care mai nainte, făcîndu-o Timisie clazomeneanul, n-au avut nici un folos, pentru că [i-au fost] gonindu-i thrachii; acum îi cinstescu tiii la Avdira ca pre un bozu.
     [169.] Aceştiia dintru ioni numai, nesuferind să fie robi, îşi lăsară cetăţile. Iar ceelalţi toţi, dînd război cu Arpag, făr-de milisii numai, după cum să bătură şi ceia ce ş-au lăsat cetăţile, şi, vitejăşti bătîndu-să, cineşi pentru moşiia lui, şi, biruindu-să, i-au supus, rămîind fiinşticarile unde îi era locul şi asculta ce le poronciia. Iară milisenii, după cum am şi mai scris, avînd cu Chiros giurămînt, şide mîlcom. Aşă, al doile rînd, iarăşi supusă-să Ioniia. Iar după ce supusă pre ioni aceşti di pre uscat Arpag, temîndu-să – şi cei din ostroave să închinară lui Chiros.
     [170.] Şi, fiind supăraţi ionii şi adunîndu-să la Panionie, am înţăles cum le-au zis un Viian de la Prima un sfat foarte bun, cari, de l-ar fi ascultat, ar fi fost mai fericiţi decît toţi grecii. Carile sfătuia cum toţi ionii să să rădice odată cu totul, să să ducă la Sardos ostrovul, şi acolo o cetate să facă cu toţii şi să nu să mai teamă de nimerile. Pentru căci ostrovul iaste foarte mare şi bun şi ei ar fi altora stăpîni. Iar rămîind la Ioniia, nu mai cunoaşti nici un mijlocu de mîntuire. Această sfătui acesta om Vian, însă după ce-i supuseasă perşii. Iar bun sfat le didea şi Thali miliseanul, pînă a nu să strica, carile era din neam finicu: cum să lasă altile toate sfaturi şi cetăţi şi să facă la Teos, pentru că acolo iaste la mijlocul Ioniei, şi acolo să să adune toţi. Iar prin celealalte tot să lăcuiască aşă, nărod nebăgat în samă. Aceştiia întru acest chip sfătuia.
     [171.] Iară Arpag, supuind Ioniia, apoi oşti asupra carilor, avînd cu sine pre lichii, pre cavnii, pre ioni, pre ioli. Şi aceştiia cari<i> sînt eşiţi di prin ostroave la uscat, mai nainte fiind ascultători de Minos şi chiemîndu-să leleghi,
     
     şi lăcuind la ostroavi, alt bir lui Minos n-au fost dînd, după cum am înţăles, numai ce-i înple vasale de oameni. Şi înpăratul Critului, Minos, aşă fiind nărocos la război, curîndă vremi să făceră tar[i] carii preste samă, şi atunce şi mai apoi. Şi trii lucruri aflară ei întîi, carile şi ceelalţi greci le luară. Pentru că la coifuri a pune cănafi, cari<i>.au arătat întîi, şi la paveţă a-şi pune sămhile; şi aceştiia au fapt întîi toarte de prins pavăţa, că mai nainte numai ce o spînzura de grumazi cu curăle şi apăra prostu. Iară mai apoi, după [aceea], tîrziu doriei<i> şi ionii s-au sculat de s-au dus de la ostroave, carii la uscat eşind. Pentru cari, aşă zicu criteni<i> să să fie făcut. Iar carii nu vor aşă, ce zicu cum sînt moşneni de acolo şi tot acesta nume au avut şi mai nainte. Şi au biserica lui Diia la Milas[a] la cari au parte şi lidii şi bulgarii ! Pentru căci zicu cum şi aceştiia să fie fost fraţi. Aceştiia merg la biserică, iară cîţi sînt prişleţi şi ştiu limba carilor, nu-i lasă.
     [172.] Iar cavnii în-pare că sînt de la pămîntul acela moşneni, iar ei să mărturisăscu să fie de la Crit. Insă limba lor să lipeşti de a carilor, au doară cari<i> să lipăscu de dînşii? Pentru că eu nu pot alegi. Iar pravilile lor sînt osăbite mult de cătră toţi oamenii, şi mai vîrtos de cătră carii. Deci pentru că la aceştiia obiceiul, cînd beau, aşă-i: cini cu cini-i placi, şi bărbaţi, şi fimei, şi copii, tot de-avalomă să curvăscu. Şi, făcînd ei odată biserici şi la alţii, streini, şi mai apoi neplăcîndu-le, aşă zisără: „Destul ne sînt ai noştri dumnăzăi”, şi să înplătoşară şi, cu suliţăle bătînd văzduhul, cu toţii pîn-la hotarăle calindenilor merge şi zice cum scot pre bozii streini.
     Aceştiia aşă sînt şi facu.
     [173.] Iar lichii sînt de la Crit. Pentru căci în zilile vechi la Crit era tot varvari, şi, pricindu-să pentru înpărăţie la Crit feciorii Evropii, Sarpidon şi Minos, biruind Minos, au scos pre Sarpidon şi pre toţi a lui. Şi ei, fiind goniţi, au mers la Asiia, la pămîntul Miliadii. Pentru că acesta pămînt, ce şăd acum lichii, în zilile vechi să chiema Milias, şi milii atunce solimi să chiema. Deci pîn-la o vreme, Sarpidon li era mai mare, iar ei să chiema tot cum s-au fost chiemînd–şi cum să cheamă acum lichii de vecini – termili. Iar după ce fu gonit de la Athina Licos, fecio rul lui Pandion, şi acesta de fratili său Egheu, atunce, mergînd la Sarpidon, au început a să chiema lichii. Iar pravilile lor, unile sînt greceşti, altile rareşt.i. Iar una iaste a lor şi nici cu unii oameni nu să tocmeşti ei: rudeniia lor şi săminţiile nu le număscu di spre taţi, ce di spre maică, şi, întrebîndu-l din ce fiel iaste, el zice cum din cutare mumă, şi maica din cutare, şi tot din maici să rudescu. Şi, de va lăcui om robu cu fiineia orăşancă, zicu că sînt feciorii volnici, iar, de va fi orăşan, măcar cel mai de frunte, şi va lăcui cu streină şi cu posadnică, atunce aceea feciori nici de o cinste nu sînt.
     [174.] Iar după acestea carii, nefăcînd nici o vetejie, să supărară de Arpag: nici ei, carii, nici cîţi greci lăcuia pre pămîntul lor. Şi lăcuescu şi alţii, pribagi de la laconi, cnidîi; carii li să loveşti locul di spre Marea Niagră, unde să cheamă şi Triopion, şi să începi din locul Vivlăsului, fiind toată Ţara Cnidului mai încungiurată de apă, fără foarte puţin. Pentru că di spre meazănoapte iaste sinul mării ce să cheamă Cheramicu, iară di spre apus Marea Albă. Acestea puţin săpară aceştiia cnidi, fiind mai puţin de o milă ; atunce săpa cînd au înţăles că Arpag bătea Ioniia, vrînd să facă locul acela ostrov. Şi [...] toată ţara lor, [...] că cu acel gînd să cuprinde. Şi, lucrînd mulţi, aşăşi de la dumnezău ţi să părea cum să rănea mulţi, şi mai vîrtos [[70]] la ochi, de pravul pietrii. Deci trimisără la vrajă la Delfi, cînd vor afla vreun leacu. Iar Pithiia le-au răspuns aşă, cu stihuri: 
     „Gîtul nu-l săpaţi; nici să zidiţi !
     Zevsu l-ar fi făcut ostrov cînd ar fi vrut”.
     
     Acesta lucru văzind cnidii, să părăsiră de a săpa. Şi, viind Arpag cu oaste, fără de război să dideră pre sini.
     [175.] Şi mai era şi alţii, anume pidasei<i>, care lăcuia mai sus de Alecarnasos, la cari, cînd iaste să li să facă vreo primejdie, ori lor, ori vecinilor, preoteasa de la bozul Athinei faci barbă mare. De trii ori li s-au făcut lor acesta lucru. Aceşti oameni, dintru cîţi sînt la Cariia, au putut răbda cîtăva vremi şi mult val i-au făcut [lui Arpag], că au zidit un munte ce să cheamă Lidi.
     [176.] Aceştiia, cu multă vremi, să supusără. Iar lichii, după ce veni Arpag cu oaste la Cîmpul Xanthilor, eşiră de să bătea puţini cu mulţi, şi arăt[ar]ă vitejie multă. Iară biruindu-să, s-au închis în cetate şi aşă au strîns şi fimei, şi copii, şi tot ce-au avut, şi le-au pus în turn şi le-au dat focu. Şi ei au eşit toţi la război, pînă unde au perit toţi în război. Iar aceştiia le zicu acum că sint xanthi<i>. Lichii sînt mai mulţi streini, pentru că numai 80 de casă au eşit atunce din străinătate. Şi acele au hălăduit, iar alte toate s-au supus. Deci Cetatea Xanthilor aşă o dobîndi Arpag, aşijdirile şi pe Cavnos încă o luă. Şi cavnii încă mai mult statură ca şi xanthii.
     [177.] Deci partea din gios a Asiei (Asiia iaste partea ce mai mare a lumii, din cele trii părţi) “ o surpa Arpag, iar partea ce din sus singur Chiros, supuind toate limbile şi nelăsînd nimica. Deci mai multe le voi şi lăsa a le povesti. Iar carile i-au dat ostineală mai multă şi carile sînt mai vestite, acelea le voi pomeni.
     [178], Acesta Chiros, după ce uscatul dintru acolo supusă, s-au apucat de asirieni. Deci la Asiriia sînt şi alte cetăţi multe, mari, iar cari era mai vestită şi mai tare, după ce să strică cetatea Ninevii, era Vavilonul, unde şi înpărăţiia lor avea scaun. Şi, fiind cetate ca această, zace într-un cîmpu mare, si atîta-i de mare, că, fiind în 4 muchi zidită, fiinştecare unghiu de acestea 4 iaste de lung 15 mile, preste tot de 60 mile iaste Vavilonul înpregiur. Numai zidurile cetăţii au fost atîta. Şi era podobită foarte, cît nici o cetate nu era în potriva ei. întîi iaste şanţi lat foarte şi adîncu şi plin de apă înpregiurul cetăţii, şi după aceea era zidul de 50 coţi de lat şi de 200 înalt, cu cotul cel înpărătescu, carile iaste mai mare cu trii degiti decît cellant.
     [179.] Deci trebue să şi arăt de unde s-au făcut zidul şi lutul şanţului ce l-au făcut. întîi, săpînd şanţul, au fost făcînd din lut cărămidă şi, arzindu-o, au fost zidind, şi, pentru var, avea smoală hierbinte. Şi puind, mai apoi, la treizăci cărămizi cîte un braţ rădăcină di trestie, întîi au început a face usnele şanţului, mai apoi şi zidul tot întru acesta chip. Şi, di-asupra zidului, la margini, au făcut casă cîte cu un sclip, căutînd una spre alta. Şi pintre casă au lăsat locu să treacă un car. Şi prin pregiurul zidului sînt 100 de porţi, toate de aramă, cu uşori, cu praguri cu tot. Şi iaste şi altă cetate, de la Vavilon cale de 8 zile, pre nume Is, unde iaste apă nu mare, iarăşi să cheamă Is şi cură aceasta apă în apa Efratului. Acesta Is cu apa scoati şi bozi de smoală mulţi. De acolo adusără smoala la Vavilon.
     [180.] într-acesta chip să zidi Vavilonul. Iar cetatea iaste în doă părţi, pentru că prin mijlocul cetăţi<i> cură apa Efratului. Şi cură din Ţara Armenilor, viind tare şi iute ş-adîncă, şi mai apoi cade în Marea Roşie. Deci amîndoă zidtirile să înpreună pîn-la ţărmurile apei. Şi, alăture cu ţărmurile, pre dinlontru, iaste iar zidişor, făcut de cărămizi arsă. Şi ceta[tea] iaste plină de casă cîte cu trii [şi patru] rînduri, una preste alta, iară uliţăle sînt toate tot direpti, şi la uliţa ce mergi la apă era uşcioare făcute prin zidişor; cîte uliţă era, atîtea şi uşcioare; şi celelalte, şi cele ce ducu la apă, şi acestea iarăşi de aramă.
     [181.] Acesta zidu iaste pre din afară. Iar iaste şi alt zidiu, nu foarte mai tare decît cela zidi, iar mai îngust.
     
     Iar într-o parte de cetate era curţile înpărăteşti, foarte cu ziduri tari înpregiur şi mare, iar în ceelaltă parte era biserica Diii lui Vil, cu uşile de aramă, care şi pîn-acum iaste, pin pregiur de 800 stînjăni, fiind în muchi. Şi în mijlocul bisericii iaste un turn tare, zidit, de 90 de stînjăni, şi de lung, şi de lat, şi pre acesta turn alt, şi pre acela alt, pînă în opt turnuri. Şi scări sînt făcute pre din afară, di te sui acolo pin pregiur. Şi la mijlocul suişului iaste locu de cciihnă şi scaune făcute: acolo şăd di odihnescu cei ce să sue. Iar întru turnul cel de apoi iaste biserică mare, şi în biserică 40” iaste aşternut foarte frumos şi o masă de aur. Iar vrej un boz nu-i acolo sau chip, nici doarme acolo uimirile noaptea, fără numai o fimei, şi fimeea [iaste] de acolo de locu, cari o va alegi dumnezeu din toate, după cum zicu haldeii, care sînt popi acolo la acea biserică.
     [182.] Şi zicu aceştiia popi (pre care nu-i crez) cum singur dumnezău să pogoară şi vini la biserică şi să sue în pat de odihneşti, ca şi la Thiva de la Eghipet, după cum zicu eghiptenii. Pentru că şi la aceea biserică doarme fimei. Aceste fimei nu să înpreună cu bărbaţi, ce sînt curate. Ca şi la Patara a Lichiei, pentru că şi acolo încă doarme înlontrul ncapte, însă cînd vor să vrăjască (că nu pururea vrăjăscu).
     [183.] Şi iaste şi altă biserică acolo gios lîngă această biserică, unde iaste şi bozul lui Diia, mare, făcut de aur. Şi masă iarăşi mare de aur îi stă înainte şi supt picioare, şi scaonul lui tot de aur iaste. Şi, cum [s]pun haldei<i>, 800 talanţi de aur trage acelea. Şi din afară iaste cuptor de aur, unde facu jărtvă oile. Pentru că la cuptorul cel de aur altă nu mai facu jărtvă, fără numai ce vor fi vite de lapte. Iară şi la cuptorul cel mare încă 1 000 de talanţi de zmirna chieltuescu haldei<i> pre anu, atunce cînd facu praznicul bozului. Şi pre aceea vremi era la această biserică un boz de 12 coţi, prisnc de aur, carile eu nu l-am văzut. Iar ceea ce me-au spus haldeii, zicu. Acesta bozu, Darie înpărat, vrînd să-l ia, iarăşi n-au îndrăznit. Iar Xerxis, ficiorul lui Darie, l-au luat şi au ucis şi pre popa, pentru căci îl oprea să nu-l ia bozul. Această biserică aşă iaste podobită
     şi sînt şi alti multe odoară. [184.] Iar acestui Vavilon mulţi şi alţii statură înpăraţi, precare la povestea asirienilor îi voi pomeni, cari<i> au înpodobit zidurile şi bisericile. Iarăşi încă şi doă mueri: ce dinţii, cu cinci niamuri mai nainte au înpărăţit, pre cari o chiema Semiramis. Această făcu la cîmpul Vavilonului movile minunate, pentru că mai nainte vărsa apa preste cîmpu.
     
     420.1 Iar a doă înpărăteasă era Nitocris; această stătu mai înţăleaptă decît ceea dintîi şi făcu pamenti neîncetate, carile voi spuni mai nainte. Această, văzind înpărăţiia midilor mare şi ncşăzind mîlcom şi cum multe cetăţi luat-au şi încă şi pre Ninos cetate au luat, deci foarte începu a să găti tare. întîi, apa Efratului, fiind mai nainte dreaptă, care tură prin mijlocul cetăţii, aeest[a] l-au săpat din sus cu zăgaşă şi atîta l-au făcut strîmbu, cît de trii ori l-au întors la urî oraş ce iaste la Asiriia. Iar oraşul ceala să cheamă Arderica. Şi acum, ceia ce vin [de] la marea la Vavilon şi vin pre apa Efratului, de trii ori vin la acesta oraş şi în trii zile. Această aşă făce şi pusă şi pămînt de înbe părţile apii Efratului, cît să să mire niştine de înălţime. Şi mai sus Vavilon au săpat locu de iazăr, puţinei în laturi de apă, adîncu cît era în faţa apii, iar înpregiur de mile. Şi pămîntul aceala îl pune pre marginea apii. Şi, după ce l-au săpat, au adus pietri şi au întărit iazărul pre la buză. Şi acesta lucru făce de încîlciia apa aşă, şi mai apoi ezărul, pentru ca să fie apa mai înceată, înblînd prin multe ] unghiuri şi, cînd vor vrea să margă la Vavilon nepriiatenii pre apă, să fie mai încet mersul lor şi iarăşi de acolo să de cu vasale în iazăru şi aşă să fie foarte cu zăbavă mărsul, pentru că tot într-un locu să ţine ezărul cu apa -. Şi cei făciia acestea lucruri, unde era calea midilor, pentru ca să nu margă midii să-i ştie meşterşugurile.
     
     J186.] Aceste toate cu conoştinţă le făce. Şi, aşijdire, iarăşi fiind cetatea în doă părţi şi fiind apa prin mijlocu, la alţi înpăraţi, cini vra să margă, era să margă cu vasul numai, şi era foarte cu greu. Iar e socoti şi acesta lucru, pentru că, după ce săpă locul iazărului şi-l găti, socoti să facă şi alt lucru. Pentru că scoasă pietr i lungi şi, gătind peatra şi locul iazărului, atunce dedia apa Efrat ului:; > în iazăr şi aşă săcă matca Efratului. Deci pînă a să înple iazărul, iar e ţărmuri<i> apei Efratului – tot – i-au tccmit cu cărămizi şi cărările ce pogoară din cetate la apă şi, în mijlocul cetăţi<i>, cu pietrile ce au săpat, au făcut pod, legînd pieţrile cu fieru şi cu plumbu. Şi di-asupra podului zioa întinde lemni, iar noapte le lua, lemni în patru muchi. Pentru aceea le lua noapte, pentru să nu margă să fure unii de la alţii. Iar după ce-şi găti lucrul tot, iarăşi scoasă apa din locul iazărului şi aşă să făce şi baltă şi podul.
     [187.] Şi această înpărăteasă au făcut şi alt meşterşug prin porţile ce sînt la uliţile cele mari: socoti asupra unii porţi de făce gropniţă şi foarte înaltă, la ivală, şi scrisă de-asupra slove pre gropniţă, zicînd aşă: „Dintru î npăraţii 42 care vor fi în urma mea, de va sta ciniva să fie lipsit de bani, să deschiză gropniţă şi să ia cîţi îi va fi voe. Iar nefiind lipsit, să nu deschiză, că nu-i va fi bini”. Această gropniţă era neclătită, păr-unde sosi înpărăţiia lui Darie. Deci Darie socoti cum făr<ă> cale va fi să lasă avuţiia acolo să zacă şi să nu o ia, chiemîndu-l banii; şi vra să strice şi poarta. Pentru că, cînd trece pre supt dînsa, atunce trebue să fie mortul di-asupra. Iar aşă, deschisă gropniţă, şi bani înlountrul n-au aflat, ce numai oasăle şi slove zicînd aşă: „De nu ai fi săturat de avuţie şi de nu ai fi lacom, nu ai deschide săcriiie morţilor”. Această înpărăteasă aşă au fost.
     [188.] Iar Chiros asupra feciorului aceştii înpărătesă au oştit, chiemîndu-l, ca şi pre tată-său, Lavinit, şi avînd înpărăţiia asiriilor. Iar înpăratul cel mare (adecă a perşilor), cînd merge în oaste, ia cu sini şi bucati de toate şi oi, iar şi apă din apa Hoaspului încă lua, carile cură la Susa, dintru cari bea înpăratul, şi nu din altă, ce numai dintru această. Apa de Hoaspe, apă fiiartă, în multe cară cu patru roati, cu mîşcoi, în vasă de argint o duc unde mergi pururea [înpăratul].
     [189.] Şi, mergînd Chiros asupra Vavilonului, agiunsă la apa ce să cheamă Ghindis, căriia izvoarăle cură din munţii mandi[n]ilor ; curînd pin ţara dardanilor, dă într-altă apă, ce să cheamă Tigris, şi această iarăşi, curînd la cetatea Opului, dă în Marea Roşie. Pre apa această ce zicu mai sus, Ghindis, vrînd să treacă Chiros cu vasale, atunce un cal di cei albi, ce le zicu svinţi, întră în apă ca să o treacă decinde, şi aşă, învîrtindu-l apa, îl omorî. Deci foarte să scîrbi Chiros pre apă, pentru căci îi făcu pagubă, şi i să lăuda, aşă să o facă de slabă, cît să o poată treci şi muerile să nu-şi ude nici genunchile. Şi îndată lăsă oastea de mărsul Vavilonului şi înpărţi oastea în doă părţi; şi, înpărţind, li dede cu funiia şi înpărţi de o parte cîte 180 zăgaşă, deci săpară, de o parte de apă şi de altă, 360 de zăgaşuri. Şi, săpînd oamini mulţi, lucrul să făce. Iar acolo să zăbovi toată vara.
     [190.] Iar după ce plăti lui Ghindis şi viind primăvara, aşă să porni asupra Vavilonului. Iar vavilonenii eşiră afară şi-l întîmpinară. Şi, apropiindu-să de cetate, să loviră şi fu: ă biruiţi vavilonenii şi să închisără în cetate. Şi, ştiind mai nainte pre Chiros cum nu şăde mîlcom, ci văzindu-l că să acolisăşti de toate limbile, au adunat bucate foarte multe, să le fie în mulţi ani. Deci aceştiia de această închisoare nici băga în samă, iar Chiros să mira ce va faci, pentru că vremea treci multă, şi nimica nu folosiia.
     [191.] Deci au altul l-au sfătuit, au el singur au socotit de au făcut aşă: au tocmit toată oastea, o samă din sus de cetate, pi unde întră Efratul în Vavilon, iar altă oaste iarăş din gios, pre unde iasă din cetate, şi învăţă oastea, cînd vor vide cum vor pute întră în cetati, scăzind apa, atunce să între şi ceia şi ceia. Şi el îşi luă oastea ce mai slabă şi să dusă la iazărul cela ce fîcusă înpărăteasă lor şi, sosind acolo, făcu şi el după cum făcujjsă şi ea. Şi întoarsără apa toată în iazăr şi aşă rămasă pre matca Efratului puţină apă. Iar perşii, socotind lucrul lor, cînd fu apa la genunchi,
     
     
     eişi intrară la Vavilon. Şi, să fie simţit vavilonenii lucrul acesta mai înainte, nu ar fi lăsat pre perşi să între în cetate, ce i-ar fi omorît grozav. Pentru că, numai ce ar fi închis porţile ce să coboară din cetate la apă şi suindu-să ei pre zidurile di pre marginea apii, i-ar fi cuprins ca într-o mreajă. Ce numai fără veste au fost lovit. Şi, pentru mărimea cetăţii,, după cum zicu, luîndu-să marginile cetăţii, cei di la mijlocu nimica nu au fost ştiind că s-au luat. Ce li s-au tîmplat şi praznicu şi încă au fost giucînd într-aceea vremi şi s-au fost petrecînd pînă unde au văzut răul. Şi aşă întîi fu dobîndit Vavilonul.
     [192.] Şi Vavilonul cîtă puteri ari, şi cu alte multe poc iu şi să arăt; iar [arăt] şi cu această. înpăratului celui mare iaste înpărţit tot pămîntul pentru hrana lui şi a oştilor, alegînd din biruri. Şi, fiind anul tot 12 luni, în 4 luni îl hrăneşti Vavilonul “, iar în 8 luni ceelaltă toată Asiia. Asiriia iaste a trie parte de toată Asiia, şi crăiia aceştii cetăţi iaste mai mare decît toate şi mai tare, căriia îi zicu perşii satrapiia, unde Tritantehmu, ficiorul lui Artavazi, avînd acesta ţinut, îi vinea pe zi cîte o mierţă plină de bani. Şi cai ave a lui, fără cei din războiu, harmasari 800, iar epi 16 000, pentru că cîte 20 di epi mînziia un harmasar. Iar cîni de vînat atîţa avea de mulţi, că 4 oraşă mari de la cîmpu de abie agiunge să-i [ hrănească. Iar această odihnă avea craiul Vavilonului.
     [193.] Pămîntul asirienilor nu să foarte ploă, şi pîinile-şi udă într-acest chip: din apa Efratului să udă, pentru că iaste tot poduşci făcut, de înblă apa pretutindirile, şi cu jgheaburi, şi cu mînule înblă de le udă. Şi iaste şi poduşcă de înblă şi corăbii cătră ameazăzi, şi cade într-altă apă, la Tigris, unde iaste cetatea Ninevii. iar acest pămînt iaste foarte bun, decît toate pămînturile, de rîndul pînii. Pentru că alte poami, nici vie, nici măslini, nici smochini nu să facu. Iar [cu] pîine aşă iaste spornicu pămîntul, cît dintr-unuî 200 faci purure, iar cînd iaste bielşug, dintr-o mierţă faci 3 0 0. Iar frunza griului şi a orzului iaste de 4 degiti di lată. Iar paiul mălaiului şi a susamului cît să faci ca un copaciu, ştiind, nu voi să mai zicu. Pentru că bini ştiu cum ceia ce n-au fost la Vavilon să vază pîinile acolo, nu mă vor credi. Şi nu să ungu cu untdelemn, ci cu unt de sisam. Şi finicii sînt acolo preste tot cîmpul mai mulţi şi roditori; dintru care şi bucati, şi miiari, şi vin facu. Şi vindică pre finici ca şi grecii pre smochini, şi leagă la finicii ce sînt din partea fimeească simburul celui di spre partea bărbătească, pentru ca să nu cază rodul, şi să să coacă.
     [194.] Iar şi alt lucru m-am foarte mirat întru această cetate, pentru că vasale lor ce vin în giosul apii spre Vavilon, toate sînt de piiali, rătunde. Pentru că în Ţara Armenilor, care şăd mai sus de asirieni, acolo tae zmiceali de răchită şi aşă întind peale preste iale, făcînd în chip de pavăţă vasul, rătund, si, puind şi trestie, di-asupra preste trestie pun cîtă marfă li iaste voe ş-aşă slobod de mergi pre apă în gios. Şi mai mulţi “ buţi aducu plini de vin de finici. Şi să îndreptează de doă vîsle şi de doi oamini ce stau în picioari: şi unul tragi cu vîsla spre val, altul înpinge în laturi. Şi le facu acestea vasă şi mare foarte, şi mai mici, iar cele mai mari poartă şi de 5.000 de talanţi. Şi în toate vasale pun cîte un măgaru viu, şi la vasale ce sînt mari pun şi mai mulţi. Pentru că, sosind la Vavilon şi descărcînd toată marfa, leapădă tot din vas, şi lemni, şi trestiile. Şi strîng pieile şi le pun pe măgaru şi să întorcu iarăşi acasă la armeni. Pentru că în susul apii nu iaste puteri a să sui nici într-un chip, pentru iuţimea rîului. Pentru aceea nu facu de lemn vasale, ci de peali. Şi, întorcîndu-să la armeni, iarăşi în ţara lor, iarăşi facu alti vasă, după cum am şi zis. Acestea le sint vasale.
     [195.1 Iar hainile: o haină de inu pînă gios, şi alta pi de-asupra, de păru, şi cu o iapîngea di-asupra învălindu- să; ciboti au ca şi acestea. Şi, fiind păroşi, să leagă cu cununi şi să ungu preste tot trupul. Şi toţi au pecete şi cîte o mă-cicuţă, [avînd] în vîrf făcut [un sămn]: au măr, au crin,
     
     
     
     au altă civa. Pentru că făr-di sămn nu iaste cu cale să poarti măcicuţa. Trupul lor aşă îl poartă.
     [196.] Iar pravilile sînt acestea, carile socotescu cum iaste înţălept obicei, şi înţăleg că şi la Veneţiia încă facu aşă. La toate satile, preste tot anul, era obicei, cînd era fetile de măritat, le aduna toate la un locu, şi atunce sta înpregiurul lor bărbaţi<i>. Şi scula cîte pre una, de tot vinde, telalul ; întîi pre cei mai frumoasă. Şi, după ce afla aceea aur mult, scoati pre alta, tot pre rînd, cari cum era. Şi le vinde, să le fie fimei. Deci cîţi era din vaviloneni să să însoari şi avea prilej, aceia căuta ca să ia cele mai frumoasă. Iar cîţi era din cei mai săraci, aceia nu mai căuta de frumoasă, ci numai ş-o lua şi-i da cîte oarece. Că, după ce vinde pre cele frumoasă, rădica pre care era mai grozavă şi zice carile va vre, puţin aur să dea [telalul], şi [bărbatul] să ia pre această fimei-şi; deci le lua cei ce era mai săraci. Şi aşă vinde cele mai frumoasă pre cele mai săraci, pentru că zăstrile celor grozavi – de la cele mai frumoasă. Iar a-şi da fata după fiinşticini, nu era volnicu, nici dacă o lua aşă cumpărată făr-de chizăş, ci punea chizăş cum va lăcui cu dînsa adivărat, şi atunce o lua. Iar de nu s-ar fi tocmit cu chizăş, era obicei de da preţul înapoi. Şi volnicu era şi dintr-alt oraş să vie să cumperi fiinşticari. Această pravilă au fost mai nainte la dînşii, iar acum nu iaste această, ce acum au aflat alt obicei de fac, nou, pentru ca să nu le strici fetile lor, să le facă strîmbătaţi, nefiind cu părinţii-şi. După ce i-au robit, au sărăcit şi ei şi aşă toate fetile lor le dau la crîşmă şi de acolo o mărită.
     [197.] Au şi alt obicei înţălept, pentru că pre cei ce sînt bolnavi, îi pun în mijlocul tîrgului. Şi acolo nu sînt alţi doftori, ce numai merg la cel bolnav toţi şisfîtuescu, cini va fi pretrecut boala această care va ave şi bolnavul au au văzut pre altul scăpînd cu vreun leacu. Deci să ducu şi-i învaţă cum va faci pentru ca să să tămăduiascî. Iar a tace şi a treci pre lîngă bolnav nu iaste obicei, pînă nu va întreba ce boală are.
     [198.] Şi să îngroapă în miiare şi plmsurile le sint ca şi la Misiru. Şi, de cîte ori să culcă cu muiare-şi vaviloneanul, pune tămîe în focu el, şi de altă parte fimeia-şi. Şi apoi, făcîndu-să dimineaţă, amîndoi să scaldă. Pentru că nu să atingu nici de un vas pînă nu să scaldă. Acestea facu şi arapii.
     [199.] Iar cel mai grozav obicei al vavilonenilor iaste acesta. Toată muiare ce iaste vaviloneartcă trebue să şazăla biserica Afroditei şi, odată în viiaţa ei, să să înpreune cu un om strein. Iar multe, nevrînd să să amestice cu ace-lelalti, fiind bogate, şăd în cară acoperite acolo la biserică, şi slugi multe au. Iar mai multe facu aşă. în biserica Afroditei. şăd multe mueri cu cununile în cap: unile merg, altile_vin, iară pintre mueri sînt, cu funii legaţi, ca nişti uliţă, şi pre acolo trecu muerile. Şi, şăzind, trecu bărbaţii streini şi-şi aleg care le placi. Unde, mergînd, muere nu să mai duce acasă-şi pînă unde nu să va culca cu un strein, carile, puind argint pi genunche-i, esi afară din biserică şi să culcă cu dînsa. Şi, puind argintul, zice atîta: „Chiemu pre bozul Milita”. Pentru că aşă zicu Afroditei asirienii. Iar argintul – fiinştecît de puţin, pentru că-i caută să-l ia, pentru că acesta argint iaste sfînt. Şi cini-i va puni mai nainte, după aceala mergi, nici pre nime nu poate să nu priimască. Şi, înpreunîndu-să, rugîndu-să bozului, să duce acasă-şi; după aceea, de i-ai da ci i-ai da, nu mai iaste bucuroasă. Deci cîte sînt frumoasă şi iscusite, să şi mîntuescu curînd; iar cîte sînt grozave, multă vreme aşteaptă pînă a-şi înple obiceiul. Pentru că altile şi cîte trii-patru ani îngăduescu. Une locuri, şi la Chipros, încă, iaste această pravilă.
     [200.] Şi aceste le sînt pravilile. Şi sînt la dînşii trii niamuri undi nu mănîncă altă nimica fără numai peşti, pre carii, dacă-i vînează, le facu aşă: îi usucă la soare şi, uscîndu-să, îi pun în pioă şi-i pisază şi-i cerni pintr-o pînză diasă. Deci cui îi iaste voe, faci posmagi dintr-însul; altul îl faci şi pîine. Acestea au vavilonenii.
     [201.1 Şi, supuind Chiros şi această limbă, pofti ca să supui limba tătărască ce să cheamă masagheti. Această
     
     limbă iaste mare şi vitează şi lăcuiaşti la răsărit, decinde de apa Araxului, înpotriva isidonilor.
     [202.] Iar apa Araxului cură di[n] munţii mandinilor, de unde cură şi Ghindis, carile îl săpă Chiros 360 puduşce. Şi acesta Araxi 40 de înpărţîturi faci, dintru carile toate, făr-de una, să scură în bălţi şi în mlaştini, în trestii, unde lăcuescu oamenii cari mănîncă peştile crud şi să înbracă cu pele de foche. Iar o gură de a lui Araxu cură curată în Marea Caspiei.
     [203.] Şi această Mare a Caspiei iaste osăbită de alte mări. Pre această mari, ce înblă grecii pre dînsa, şi Ocheanul şi Marea Roşie iaste tot una. Iar Caspiia iaste osăbită, fiind 4G în lungiş cît ar înbla un vas în 15 zile, iar largă, pre unde iaste mai largă, iaste di opt zile cale. Şi cătră apusul aceştii mări iaste muntile Cafcasului, fiind foarte mari şi înalt. Şi multe limbi şi în multe feluri pre acesta Cafcasul: mai mult trăescu din copaci sălbatici, mîncînd roadă. întru care locu zicu cum sînt şi copaci de au frunza întru acesta chip, care, pisindu-o şi amestecîndu-o cu apă, ungîndu-şi hainile, să scriu pre dînsîle chipuri de pasări. Şi nu să mai spală, în ce chip ar fi ţîsute dintîi. Şi aceştiia oameni, cînd să înpreună, făţiş, ca şi oile să înpreună, neavînd nici o ruşini.
     [204.] Deci a Mării Caspii di spre parte apusului muntile Cafcasului iaste, iar di spre răsărit iaste cîmpu necuprins de videri. Deci dintru acesta cîmpu mare, nu mai puţină parte au masaghetii, asupra cărora vru cu toată pofta a oşti Chiros. Pentru că multe era cele ce-l îndemna şi mare lucruri îl afla: întîi naştirea, ce gîndiia că iaste mai mult decît ominească a lui, ce să născu, mai apoi şi nărocul cel bun ce ave la toate războaile. Pentru că, unde să îndemna Chiros, nu era pentru ca să nu supue limba aceea.
     [205.] Şi, murind înpăratul masagheţilor, era rămasă o fimei a lui, pre nume Tomiris. Această înpărăţiia atunce. Pre această trimisă Chiros cu cuvîntul, cercîndu-o ca să o ia fimei. Iar Tomiris, pricepînd cum, nu pre dînsa, ce înpărăţiia masaghetîlor va să ia, nu vru să facă tocmală. Iar Chiros, după ce nu putu cu vicleşug să facă nimica, vru făţiş să margă cu oastea asupra lor. Şi mearsă la apa Araxului şi făce poduri pentru ca să-şi treacă oastea şi făcea turnuri asupra vasălor celor ce trece ostile.
     [206.] Şi, ostenindu-să Chiros într-acesta chip, Tomiris trimisă un poslaneţi, şi zice aşă: „O, înpărate a midilor, părăsăşti-te de sirguiala ce sirgueşti, pentru că nu poţi şti: au pre voe îţi vor fi, au ba? Şi, părăsindu-te, înpărăţăşti a ta ţară, şi pre noi ne lasă să ne înpărăţim hotarăle ce înpărăţim. Iar nevrînd să mă asculţi să faci această tocmală, ci vei să faci toate ca să nu fii în odihnă şi de ai foarte poftă mare să te ispiteşti şi cu masaghetii, lasă de la truda ce ai făcînd poduri, pentru că noi îţi vom da cale de la apă încoaci în ţară la noi, de trii zile caii, şi aşă treci la noi. Iar de ţi-i voe să ne primeşti pre noi cale de trii zile în ţara ta, iar tu fă cum îţi placi, că te lăsăm în voi-ţi”. Auzind Chiros, chiemă pre cei mai mari ai perşilor şi, strîngîndu-i pre aceştiia pre toţi, le pusă la mijlocu povestea această, sfătuindu-să ce vor faci. Iar ei cu toţii sfătue cum să primască pre Tomiris şi cu oaste ei în ţara lor.
     [207.] Iar fiind la sfatul acesta în faţă şi Crisos, înpăratul cel “robit, el stătu înpotriva sfatului acestuia, zicînd: „O înpărate, zisu-ţ-am eu şi mai nainte, de vreme ce pre mini m-au dat dumnezeu pre mîna ta, ce greşală voi vide la casa ta, cît voi pute, voi sili să o vindecu. Şi cîte paterni păţii, măcar că mii făr-de har în-fură, iară şi învăţături 47 în-fură. De socoteşti tu cum eşti făr-de moarte şi oastea ce ai aşijdirea, nu trebue să mai sfătuescu nici eu, nici alţii. Iar de cunoşti cum şi om eşti tu şi pre oameni eşti mai mare, acesta lucru întîi trebue să-l ştii, cum ca o roată să întorcu lucrurile omineşti, şi, învîrtindu-să roata aceasta, nu lasă pre oameni să ste în nărocu pururea. Pentru aceea eu alt sfat, înpotriva acestuia ce zicu ei, sfătuescu. Pentru că, de vom priimi pre nepriiateni în ţara noastră, această priimejdie poate să să întîmple. Pentru că, biruindu-te pre tini, vei perde, pe lîngă biruinţă, şi toată înpărăţiia. Pentru că dovedit lucrul iaste că, biruindu-te masaghetii, nu vor fugi îndărăpt, ce vor mergi asupra înpărăţii<i> tale. Şi, mai apoi, să zicem, de vei birui tu, nu vei birui atîta ca cînd ai fi decinde de apă, pentru că, fiind decinde, îndată toată ţara li vei birui şi înpărăţiia ai Tomiris. Şi, făr-de această, ruşinat şi nesuferit lucrul iaste, cum Chiros a lui Camvis să să teamă di o muiare şi să-i de locu de războiu! Deci, mie aşă mi să pare: să treci apa şi, apoi, cînd îţi vor da cale, atîta să mergi, iar apoi aşă să vă ispitiţi să-i puteţi birui. Pentru că aşă am înţăles cum masaghetii nu ştiu desfătăciunea perşilor şi nici un ospăţu. Deci la aceştiia oameni multe oi să pui să tae şi să le tocmască fiiarte bini, şi mai apoi şi vasă multe de vin curat şi toate alte bucati. Şi, făcînd acesta lucru în tabără, să lăsaţi ce iaste mai prost în tabără din toată oastea, iar cielalţi iarăşi să vă întoarceţi la apă.
     Pentru că, după cum socotescu eu (însă de nu voi şi greşi), aceia, văzind bucati ca acelea, vor mînca şi vor bea; deci atunce rămîne lucrul la voi să fiţi destoinici”.
     [208.] Acestea sfaturi atunce să făceră. Iar Chiros lăsă sfatul cel dintîi şi priimi a lui Crisos. Şi trimisă răspuns la Tomiris cum să-i facă cale, şi el va treci la dînsă. Deci ia, după cum i s-au făgăduit, i-au dat cale. Iar Chiros dede pre Crisos pre mîna ficiorului său, lui Camvis, cărue îi dede şi înpărăţiia pre mînă, şi foarte multe i-au poroncit să-l cinstească pre dînsul şi să-i facă bini, de nu-i va fi pre voia lui oastea de la masagheti. Acestea poronci şi trimisă pre aceştiia la perşi, şi el trecu apa, şi toată oastea lui.
     [209.] Şi, după ce trecu apa Araxului, sosind şi ce de odihnă noapte pre pămîntul masaghetilor, dormind văzu vis ca acesta. I să păru lui Chiros în vis cum văzu pre cel mai mare din ficiorii lui, anume Ista[s]pis, avînd aripi în umere, şi cu una au fost acoperind Asiia şi cu una Evropa. Şi Istaspis a lui Arsamei, fiind din niamul Ahemenidilor, ave un ficior mai mare decît alţii, pre nume Darie, fiind atunce de 20 de ani, şi acesta rămăsasă la perşi acasă, nefiind cu vîrstă de oaste. Şi, sculîndu-să Chiros, socoti Chiros întru sini ce vis văzu. Şi, dacă aleasă cum mare îi fu vedeniia, chiemă pre Istaspis singur şi-i zisă: „Istaspis, feciorul tău mă vicleneşti pre mini şi înpărăţiia mea, şi adivărat ştiu. Iar în ce chip ştiu acest lucru, iată că-ţi voi spuni: dumnezeu poartă grija mea şi mi-arată mai nainte toate cîte vor să să facă. Deci în noaptea ce-au trecut, am adormit
     şi am văzut în vis pre ficiorul tău cel mai mare avînd aripi în umeri şi au fost acoperit Asiia cu o aripă, iar cu alta Evropa. Deci dintru acesta lucru nu poate să fie să nu mă viclenească aceala. Şi tu, cum mai de sirg, să mergi acolo înapoi la perşi şi fă cum, venind eu acolo, după ce voi pobedi eu pre aceştiia, să-mi aduci copilul de faţă”.
     [210.1 Chiros, socotind cum Darie iaste viclean lui, zice acestea. Iar dumnăzău lui îi arăta cum el acolo va să moară, iar înpărăţiia lui mai apoi va să sosască la Darie. Iară Istaspu răspunsă aşă: „O, înpărate, să nu nască un pers carile va vicleni pre tini; iar di-au născut, cum mai de sirgu să peară. Pentru cît pre perşi i-ai făcut volnici şi, pentru a fi supuşi, i-ai făcut de au supus pre toţi. Iar că iaste vro vedenie de arată pre ficiorul mieu să te viclenească, eu ţi-l voi da pre dînsul să faci ce-ţi va fi voe”. Acestea răspunsă Istaspis şi să dusă la perşi să păzască pre Darie, ficioru-său, pînă va veni Chiros.
     [211.] Iar Chiros, trecînd de la Araxi cale de o zi, făcu cum îl sfătui Crisos. Şi, întorcîndu-să şi oastea ce curată îndărăpt, şi Chiros dinpreună, la Araxis şi, rămîind oaste slabă, au venit a trie parte din oaste masaghetilor şi priciia di ce au rămas. Oastea lui Chiros, apărîndu-să, i-au omorît; şi după ce-i omorîră, aflînd bucati gata, mînca şi, săturîndu-să şi bînd vin, dormiia. Iar perşii mearsără fără de veste asupra lor şi pre mulţi i-au omorît, şi mai mulţi prinsără şi vii, şi pre ficiorul Tomirisii, carile era hatman masaghetilor, anume Spargapisis. Pre dînsul încă îl prinsără “.
     [212.] Şi, înţălegînd Tomiris pentru oaste-şi şi pentru fecioru-şi, trimisă poslaneţi la Chiros, zicînd întru acest chip: „Nesăturatule de singe Chiros, să nu te simiţăşti pentru acesta lucru, de vreme ce roadă viei, care, bînd, voi nebuniţi şi, pogorîndu-să vinul în trupul vostru, vă faci de grăiţi cuvinte răle; cu această iarbă biruişi ficiorul mieu, iar nu cu război, vitejăşti. Acum dar, săturîndu-te eu bini, ascultă-mă: trimite-mi ficiorul şi pasă dintr-această ţară, fără de pagubă, fie că ai greşit la a triia parte din oaste a masaghetilor. Iar de nu vei faci acestea, giuru-mă pre soare, pre înpăratul masaghetilor, cu adivărat să ştii: nefiind tu săturat de singe, eu te voi sătura”.
     
     
     [213.] Şi Chiros, aducîndu-i acestea cuvinte, nimica nu băgă samă. Iar feciorul Tomirisăi înpăretesăi, Spargapisis, dacă se trezi de vin şi cunoscu ce rău îi iaste asupra, să rugă lui Chiros să-l sloboază din legătură. Aşă, îl slobozi, şi, după ce să văzu slobod, s-au omorît singur. Acesta cu această moarte au murit.
     [214.] Iară Tomiris, neascultîndu-o Chiros ci-i poronci, îşi adună toată puterea şi dede război cu Chiros. Acesta război, dintru cîte războae făcură varvarii, socotescu cum au fost mai tare, şi încă pre tare. Pentru că toţi zic c-au fost aşă: pentru că întîi s-au sigetat în-de-ei, păr-unde s-au sfîrşit sigeţile; au dat în suliţă şi iar le-au sfîrşit ; mai apoi cu săbiile, şi mai apoi cu hamgerile să bătea. Şi multă vreme s-au bătut şi n-au fost vrînd să fugă nici ceia, nici ceia. Iar mai apoi biruiră.masaghetii. Şi acolo peri ce mai multă oaste a perşilor şi singur Chiros peri, înpărăţind 29 ani. Iar Tomiris, înplînd un foi de singe, căuta trupul lui Chiros, întru morţi, şi, afîndu-l, l-au băgat în foa[l]ile cu singile. Şi, suduind mortul, zice: „Tu, fiind eu vie, şi biruind cu războiul, mi-ai omorît ficiorul, prinzindu-l cu vicleşug. Iar eu pre tini, după cum m-am lăudat, te voi sătura de singe”.
     Această fu moartea lui Chiros. Şi măcar că zicu mulţi în multe chipuri moartea lui, iar eu am socotit de am scris care lucru iaste mai de credinţă.
     [215.] Acestora, masaghetilor, le sînt hainile tătărăşti şi petrecirea. Şi sînt şi călări, şi pedestri. Au şi arci, au şi suliţă. Şi cu aur şi cu aramă îşi facu treaba. Deci fierăle la sigeţi şi la suliţi le fac toate de aramă, iar misurci şi bîrneţi şi altile le fac toate de aur. Aşijdirea şi la cai, la piept le facu dzele de aramă, iar la frîe – tot cu aur. Iar argint şi fier nu iaste la dînşii, iar aur şi aramă multă făr-de samă.
     [216.] Şi pravila această le iaste: toţi îşi au fimei, însă le ţin de opştie. Pentru care le zicu grecii că facu tătarîi –nu sînt ei, ce masaghetii. Pentru că masaghetul, cari fimei îi va place, spînzură tulbele afară înainte carului şi să culcă cu dînsa făr-de frică. Iar cît custă ei, nu să ştii. Pentru că, dacă înbătrîneşti foarte, apoi i să strîng rudeniile lui toate şi-l giunghie şi alte oi înpreună cu dînsul şi, fierbînd carnea, o mănîncă. Aceste le sînt obiceile. Iar cini moare de boală, nu-l foarte mănîncă, ce-l îngroapă, părîndu-le rău pentru că n-au agiuns să-l giunghie, să-l mănînci. Şi nu samănă nimica, numai cu dobitoacile să ţin şi cu peştile. Pentru că peşti prind fără de număr din apa Araxului. Şi beu lapte. Şi numai soarilui să închină, şi facu jărtvă soarilui cai. Şi această li iaste pravila, zicînd cum lui dumnăzău, carile iaste mai iuti, ce iaste mai iuti din toate dobitoacile să-i facă jărtvă.
     SFÎRŞITUL CĂRŢII DINTÎI A LUI IRODOT, CE SĂ ZICE ŞI ZIN A DINTÎI, CLIO
     
     
     
     
     
     ISTORIIA A DOĂ A LUI IRODOT ALICARNASEANUL, CE SĂ ZICE: EFTE[R]PI
     
     
     [1.] După moartea lui Chiros, luă înpărăţiia Camvis, fiind ficior lui Chiros şi a Casandanii [lui] Farnaspis, care au fost murit mai nainte, pentru care mare jali făcu Chiros singur şi aceloralanţi tuturor au zis, cîţi era supt mîna lui, ca să facă mare jăli. Aceştiia mueri fiind Camvis fecior şi lui Chiros, pre ioni şi pre ioli ca pre nişti robi a părinţilor lui aşă îi socotiia. Iar asupra Misiri[u]lui făce oaste, luînd şi alte oşti ce era supt mîna lui, iar încă şi pre greci cîţi era supt ascultarea lui.
     [2.] Aceştiia eghiptinenii, adică misirlinenii, păr-unde stătu înpărat asupra lor Psamitih înpăratul, ei să socotiia pre sini cum sînt, decît toţi oamenii, mai vechi. Iar stînd înpărat Psamitih, vru să ştii cini să fie mai vechi dintru toţi oamenii. Deci de atunce încoaci socotescu cum frighii să fie mai vechi decît dînşii, iară ei decît ceelalţi, decît toţi oamenii. Pentru că acest Psamitih, întrebînd şi neputînd afla adivărul acesta, ca să afli ce oameni să fie mai vechi dintru toţi, meşterşugui un lucru ca acesta:
     Doi prunci a unor oamini proşti îi luă şi-i dedea la un cioban să-i hrănească, într-acesta chip poroncindu-i, cum nimine înainte lor să nu grăiască nimica, ce într-o colibă pustie să-i pue să şază şi să le ducă capri să-i pui să sugă numai cînd li va fi vremea de supt şi, săturîndu-să di lapte, iarăşi acolo să-i lasă. Acestea făce poroncind Psamitih, vrînd că, după ce pruncii să vor mai creşti şi vor eşi la vîrstă
     
     graiului, să vază ce glas vor răspunde întîi. Cari lucru să şi făcu, pentru că, trecînd doi ani, făcînd acesta lucru păstorul şi dischizînd uşa şi întrînd amîndoi copiii, au fost căzind înaintea lui şi au fost cerşind, zicînd „vecos”, şi au fost întinzînd mînule la dînsul. Şi, auzind acesta cuvînt păstorul, întîi au fost tăcînd; iar, mai apoi, mergînd de multe ori şi socotindu-i, acesta cuvînt de multe ori au fost zicînd şi altă nimica n-au mai fost grăind. După aceea, el spusă lui Psamitih; şi zisă de îi adusă copiii de faţă. Şi, văzindu-i şi Psamitih şi auzindu-le graiul, întrebă: au sînt niscai oamini care să zică ceva întru limba lor „vecos” ? Şi, întrebînd, află cum frighii zicu pîinii aşă. Auzind acesta lucru eghiptenii, îngăduiră cum să fie frighii mai vechi decît dînşii. Pentru această poveste, acesta cuvînt mi-l spusără popii de la.Memfis a lui Ifest bozul. Iar grecii mult zicu în zădar: cum. să fie tăiat limbile a două mucii Psamitih, pentru ca să. nu grăiască cu pruncii, şi să le fie pus să-i hrănească. Pentru a pruncilor poveste atîta me-au zis.
     [3.] Auzii şi altile acolo la Memfis, vorovind cu popii aceştiia a lui Ifest. Şi la Thiva şi la Cetatea Soarilui încă am mers, tot pentru acesta lucru am mers, vrînd să văzu, tocmăscu-să popii aceştiia ca acei de la Memfis. Pentru că cei di la Cetatea Soarelui sînt mai învăţaţi decît toţi eghiptenii. Deci pentru poveştile dumnăzăilor nu sînt gata a le spuni şi a le povesti pre afară, fără numai numirile lor, gîndind cum toţi oamenii ca şi noi ştiu acesta lucru. Iar ce-mi voi aduci aminte, îndemînîndu-mă acesta singur, cu cuvîntul îmi voi aduci aminte.
     
     [4.] Iar de cîte lucruri sînt între oameni, aşă zice cum ei [eghiptenii] să fie aflat, mai nainte decît toţi oamenii, anul, înpărţindu-l în 12 părţi. Şi zice cum au aflat acesta lucru dintru steli. Şi, după cum mi să pare mie, socotescu mai bini decît grecii, pentru că grecii în al triile anu socotesc de pun lună adaosă, iară eghiptenii, făcînd luna de 30 zile, adaog preste anu cîte 5 zile făr-de numărul anului, şi aşă să faci crîngul vremilor întorcîndu-să la locu. Zicu cum eghiptenii să fie aflat numărul celor 12 boji, şi grecii de la dînşii să fie luat. Şi întîi ei să fie făcut cuptoare şi biserici şi bozii şi să fii scris pasări şi altile prin pietri. Acestea lucruri ei aşă le socotiia mai mult. Şi zice cum mai înainte de toţi oamenii să fie înpărăţit Mina. întru zilile acestuia, alegînd de ţinutul Thivei, tot Misirul să fie fost bahnă, să nu fii fost nimica mai sus decît ezărul Mirii, la care iaste, prin apa Nilosului, de la mare cale de 7 zile.
     [5.] Şi bini zice pentru acesta lucru. Pentru că, cini va ave minte şi pînă au auzi[t], va cunoaşti acesta lucru cum Misirul, unde grecii merg cu vasă, iaste pămînt făcut şi mîlul apii Nilosului I-au făcut; şi încă şi mai sus de ezărul acela, cale de trii zile, de care lucru ei nimica nu zice, şi încă [ iaste şi altă. Firea locului Eghiptului iaste aşă, pentru că, încă fiind pre marea, cale de o zi diparte de pămînt, şi puind pentru ispită să cerci să scoată din fundul mării, nu iaste năsip, ci iaste tot tină. Acesta lucru arată cum iaste pămîntul mîlit.
     [6.] Iar cum să fie din fire-şi acesta Misirul, în lungiş pin pregiur marea sînt 60 funii, de la unghiul Plinthin it]ului păr-la ezărul Servoniei, unde iaste muntile Casiului. Pentru că, cîţi oameni di să hrănescu cu pămîntul, aceia cu stîn-jănul înpart pămîntu, iar ceia ce nu foarte să ţin cu pămîntul, ei înpart cu păpriştea, care iaste 90 stînjăni ; iar ceia ce au pămînt mult, îl înpart cu parasangul; iar ceia ce au fără samă de mult, cu funiile îl înpart. Deci parasangul iaste 30 de păprişte, adecă 4 mile ; iar funiia iaste 8 mile. Şi această funie iaste măsura eghiptenilor. Aşă dară Misirul pre lîngă marea sînt 450 mile.
     [7.] Iară lăţiş iaste Misirul foarte lat, fiind şăs * preste tot şi fără apă şi mîlos. Şi iaste şi o cale de la marea la Iliupoles, mergînd în sus, întocma în lungime cu aceea care mergi de la Athina, de la cele 12 cuptoare a bozilor, pînă
     
     
     la Pisa şi la biserica lui Olimbie Diia. Foarte puţină lipsă are una de alaltă: numai vreo 2 mile nu iaste 200 mile. Iar de la mare pînă la Cetate Soarelui sînt deplin 200 mile.
     [8.] Iar de la Cetatea Soarelui în sus iaste Misirul strimt. Pentru că di spre partea Araviei iaste munte, di spre meazănoapte venind cătră ameazăzi, – tot lungindu-să spre Marea [j Roşie. întru care munte sînt şi tăeturi di piatră, carile s-au pus la piramidile de la Memfis. Aici săvîrşindu-să, să înduplecă muntile unde zisăm. Iar de aice înainte iaste lungu, după cum înţălesăi eu, cum să fie caii de 2 luni de la răsărit spre apus. Iar di spre marginile lui de spre răsărit iaste născătoru de tămîe. Muntile acesta atîta iaste. Iar di spre partea Liviei iaste alt munte petros, întru carile sînt piramidile, carile iaste învălit cu arină; fiind iarăşi întins, într-acestaşi chip şi a[-A]raviei munte, fiind cătră ameazăzi. Iar de la Iliupoles, adică Cetatea Soarelui, încolo, iaste îngust Misirul, cît am zice caii pre mare di 4 zile. Iară între munţii aceştiia iaste un şăs. însă undi era mai strîmtu mi să părea cum să nu fie mai mult decît 25 mile dintr-un munte pînă într-alt. Iar de aice înainte iarăşi iaste Misirul larg. Această ţară iaste aşă.
     [9.] Iar de la Cetatea Soarelui pînă la Thiva iaste cale de 9 zile pre marea, fiind mile 608 preste tot. Iarăşi alăturea cu marea, – cît iaste zis mai sus. Iar cît iaste de la marea pîn-la Thiva, voi spuni acum: sînt 800 de mile, iar di la Thiva pînă la Cetatea Elifăndiască iaste 200 mile şi mai bini.
     [10.] Acesta pămînt carile zisăm, şi popii me-au zis, şi eu am cunoscut cum iaste mîlit de apă. Pentru că între munţii ce-am zis mai nainte să cunoaşti cum au fost un unghiu de mari, cum iaste la Troada şi la Efes şi pre aiurile, – cum am zice de la mult pîn-la puţin. Pentru că apile acele ce-au mîlit acestea locuri, avînd Nilos 7 guri, nici cu una dintr-aceste 7 iaste vrednicu a să lătura. Şi sînt şi alte api curătoari, carile nu sînt [atît] de mare ca Nilos, iar mari lucruri au făcut. Carii poci să-i şi număscu: întîi Aheloul, carile cură prin Acarnaniia şi dă în marea ostroavilor Mănunte, şi pînă acum mai mult de giumătate le-au mîlit.
     [11.] Iaste în Ţara Arăpască, şi nu diparte de la Misiru, un unghi de mare, carile iasă din Marea Roşie, – în lung, de vei înbla cu vîsla, cale de 40 de zile, iar în lat, de giumătate de zi. Şi în toate zilile scadi şi să adaogi apa întru unghiul aceala. Aşă socotescu cum şi la Misiru să fii fost un unghi ca acesta, unul venind de la marea de spre mează-noapte spre Arapie “, şi cel arăpăscu, de la Siriia, venind marginile aproapi una de alta. Deci, ce mare lucru, întorcîndu-să Nilosul să cure întru unghi[u]rile aceste, să nu facă mîlu întru 10 mii de ani! După [cum] zicu eghipteni<i>, pentru că, fiind atîta apă de multă şi miloasă, toate, multe să facu.
     [12.] Aceste ce zicu pentru Misir, le crezu. Şi eu încă socotescu să fie aşă, văzind asupra munţilor scoice di marea şi sărătură, cît şi piramidile încă arată acest lucru, şi anină numai acest munte a Misirului, ce-i de-asupra [lui] Memfis, acela are. Şi încă şi pămîntul nu samănă nimica cu a Araviei, fiind aproapi, nici cu a Siriei, – pentru că, de spre marea Ţării Arăpeşti, siriei sînt; – ce iaste la Misir pămînt negru şi crăpat, carile tot iaste mîlu adus de apă din Ţara Arapilor celor negri. Iar Liviia iaste pămînt mai arinos şi mai roşiu. Iar Ţara Arăpască şi Siriia iaste mai albă şi mai petroasă.
     [13.] îmi zice mie popii şi alt lucru, sămn mare pentru acesta pămînt, cum, în zilile lui Mirie înpărat, adăogînd apa numai de 8 coţi, au fost agiungînd di-au fost adăpînd tot pămîntul Misiri[u]lui. Şi, pîn-atunce ce-mi spune, zice
     
     
     
     cum [nu] sînt 900 de ani de cînd a murit Mirie. Iar acum, de nu să va sui de şaisprăzăci coţi apa, cînd mai puţin, iar nu să adapă pămîntul. Iar şi eghiptenii cei ce şăd mai sus decît ezărul Mirii şi alte locuri, şi locul ce să cheamă Delta, de va tot adăogi pămîntul în sus şi va tot creşti, vor păţi eghiptenii cuvîntul cela ce zicu ei grecilor, cum, de nu va fi ploae, vor muri toţi de foami, nefiind alt mijlocu de udat ci pîinile.
     [14.] Şi bini zicu ei aşă. Iar şi lor, de le va tot creşti pămîntul şi să adaogă, atunce mai mult vor să moară ei de foami, pentru că nu va pute apa Nilosului să le covîrşască ţarinile, pentru că, cu adivărat, aceştiia mănîncă pîine mai făr-de muncă decît toţi oaminii. Pentru că nici ară nimica, nici mai ostenescu cu plugul, ce, cînd adaoge apa, atunce Ie adapă ţarina locul unde li iaste şi, căzind apa, îndată samănă şi puni mascuri într-insa de amestecă pămîntul, şi, amestecîndu-l mascurii, apoi de aice numai ce aşteaptă săcirea”.
     [15.] Deci de vom vre să credim pre ioni, care zicu numai Delta să fie Misirul, iar celelalte nu, pentru că să cheamă de la [turnul lui] Perseu, – făcînd ei altă înpărţitură locului acestuia” ; iar celelalte părţi zicînd cum una iaste a Arap iei, alta a Liviei. Deci iată că să dovidescu eghiptenii cum să nu fii fost mai nainte avînd pămînt, pentru că pămîntul Deltii, după cum ziş, iaste făcut de mîlul apii. Deci de vremi ce pămînt nu au avut, ci mai zicu cum ei să fie oaminii cei dintîi? Au pentru copii<i> ce zisăm, ce mai povestescu, ce nici această încă nu iaste, ce numai şi ei sînt născuţi de cînd sînt şi alţi oameni; iar, trecîndu-să vremi, unii au murit, alţii au şi rămas. Iar şi Thivis mai nainte Misiru să chiema, care iaste înpregiur 720 de mile.
     [16.] Deci nici ionii încă nu ştiu bini ce grăescu. Iar de iaste drept cuvîntul ionilor, iar rău socotescu şi ionii şi alţi greci cum tot pămîntul să înparte în trii părţi, în Asiia, Evropa, Liviia. Pentru că Delta a Eghiptului să va socoti a patra parte, de va fi cum zicu ei, de vremi ci nu iaste nici una dintru acestea trii. Pentru că, după cum iaste această socotinţă, nu înparte dar Nilul Asiia de la Liviia. Iar prin muche Deltii despică Nilos, deci iaste giumătate de o parte,, giumătate de altă.
     [17.] Şi să lăsăm şi zisul ionilor şi să zicem aşă, cum Eghiptul aceala iaste care iaste lăcuit de eghipteni, ca şi [Chi]lichiia ceea ce şăd chilicii şi Asiriia ceea ce şăd asirienii. Iar hotaru adivărat altul nu ştim întru Asiia şi întru Liviia, făr-de hotarăle Misirului. Iar de vom vre să zicem ca grecii,. Misirul iaste giumătate de Liviia, giumătate de Asiia, pentru că apa Nilo[su]lui începe di la Catadupă [şi Elefandina] şi cură dispicînd Eghiptul în mijlocu pînă în mare. Deci pînă la cetatea Cheixasorului unul iaste Nilos, iar de aice să înparte în trii: una spre răsărit, ce să cheamă gura Pilusiului; iar alta cătră apus: această să cheamă gura Canovicului. Iar alta mergi drept prin muchiele Deltii, iar de aice înainte întră în marea, nici parte mică de apă curînd acolo, nici iarăşi fără nume, ce să cheamă gură Săvenitică. Şi sînt şi alti doă guri, carile să înpartu de la gura Săveni-ticului şi cură în marea, pre carile le cheamă aşă: una –gura Saitica, alta Mentisiia, iar gura Volvitina şi Vucolica nu sînt den firea făcute, ce sînt săpaţi.
     [18.] Pentru acesta lucru îmi mărturisăşti mie şi vraja lui Amon, cum să fie Misirul atîta, care lucru mai apoi l-am înţăles. Pentru că cetăţănii de Ia Maris şi de la Apie au mers la vrajă, pentru că gîndiia cum nu sînt eghipteni, neplăcîndu-le legea; ş-au întrebat -, pentru că zice că şăd afară din Delta “ . Iar vraja le-au răspuns cum [sînt] toţi eghipteni, cari(i) beau dintru apa Nilosului.
     [19.] Si Nilosul acesta cuprinde, cînd adăogi, nu numai Delta, ce şi lecui Arapiei şi a Liviei, cale cît[e] de doă zile de înbe părţile. Iar pentru firea îui Nilos, nici dintru popi, nici dintru alţii putui să adiverezi. Ce cunoscui, întrebind, cum Nilosul începi a adăogi tocma de la începutu verii
     
     
     
     pînă într-o 100 de zile, şi, de la aceste zile, apropiindu-să, începi a scade, lăsind adaosu; deci toată iarna este mieu, pînă-la vară. Acesta lucru tare l-am cercat să-l ştiu: această ap-a lui Nilos cum faci îndărăpt, nu ca alte api, că iarna scadi şi vara adăogi? Şi, iarăşi, numai această apă nu are abur.
     [20.] Iar dintru greci, vrînd unii să să arate învăţaţi, în trii feluri zicu pentru această apă. Deci pentru acele doă feluri, nici le voi pomeni. Iar una zicu cum vînturile ce suflă vara înprotiva lui Nilos îl înflă şi nu lasă să cure în marea: pentru aceea adaoge. Deci di-ar fi vînturile pricină, s-ar cade toate apile cîte cură înprotiva vînturilor să să adaogă, şi încă şi mai mult, pentru că, Nilos fiind adîncu, nu poate pre lesni a-l opri; iar altile, fiind rîuri slabi, mai mult le-ar opri. Sînt multe api la Liviia, multe la Siriia, şi nu pat nici un lucru de aceste ca Nilos. [21.] Altă iarăşi iaste mai ciudată decît această. Că zice cum Nilos cură din Ochean, pentru aceea faci această. Şi Ocheanul cură pregiur pămînt.
     [22.] A triia ce zicu, mai tare minţăscu, zicînd cum, tc-pindu-să omăt urile vara în munţi să înflă apa lui Nilos, –carile cură din munţii Ethiopiei prin Liviia, din locuri mai hierbinţi spre mai răce. Dar acolo unde să fie omăt, pentru că şi această cu omătul nu poate să fie, că dintru acolo suflă vînturile tot caldi, şi încă nici ploă, nici ningi acolo: de ar ningi, ar şi ploa; ce ningire nu iaste, nici ploae acolo. Şi iarăş<i> atîta căldură iaste acolo, cît oamenii, de fierbinţeală, să negrescu. Şi căile şi rîndunelile preste tot anul acolo lăcuescu, şi cucoarăle fug iarna de la tătar şi acolo şăd. Deci de ar ninge, nici una nu ar pute ca să fie, dintru cîte am zis, ca să şadă la Nilos.
     [23.] Iar cela ce au zis că cură din Ochean, Nilos, iar nedovedit lucrul au lăsat. Că eu apă curatoare Ochean nu ştiu, pentru că unii dintru cei dascăli tvoreţi au urzit multe şi de la dînşii.
     [24.] Pari-mi-să şi mie a zice pentru cari lucru vara apa lui Nilos adaoge. Iarna, mergînd soarile în sus, la Liviia, gonindu-să de vînturi, să dipărtează. Şi acesta lucru îl putem cunoaşte şi lesne, pentru că, unde iaste mai aproapi soarile, acolo scad şi apile şi bălţile şi toate cîte sînt apătoasă pentru că, suindu-să soarile la Liviia, faci acesta lucru.
     [25.] Timpul acolo iaste pururea săninos, şi vremea caldă faci ce faci şi vara, suindu-să [soarile] la mijlocul cerului, pentru că el pururea tragi cătră sini apile şi, trăgîndu-le, le sue în sus şi, suindu-le, le răschira şi, apucîndu-le vînturile, le înpraştie. Vînturile sînt notos şi lips, carile sînt mai plooasă decît toate vînturile. Şi încă socotescu cum nici toată apa ce tragi soarile preste an din Nilos, să o răşchire toată soarile, ce rămîne şi pre lîngă dînsu. Şi, iarăş<i> începmd vînturile, să întoarci soarile la locu-şi şi atunce tragi din toate apile. Deci alalte api, ploînd iarna mult si fiind pămîntul părăos, cură mari şi să înflă; iar vara, neploîndu-i şi trăgînd soarile, sînt slabi. Iar Nilos, fiind neploat, şi iarna fiind soarile mai aproapi de dînsul decît apile şi trăgîndu-l numai pre dînsul, pentru aceea cură mieu şi lipsit. Iar vara el iaste mare şi să înflă, pentru că soarile să dipărtează de dînsul şi, dipărtîndu-să, află multe api dintru carile tragi, şi Nilos rămîne diparte. Deci cu caii iaste cum vara să să adaogă Nilos, şi nu iarna, pentru că iarna toată fierbinţeala soarilui sîngur o stîmpără, iar vara înpreună şi el cu toate apile. Eu aşă aflu cum iarna apropiere soarilui îl scadi, şi vara dipartare îl adăogi.
     [26.] Şi încă şi văzduhul, iarăşi soarile iaste pricină de acolo iaste uscat, pentru că ardi [în] pornirea lui. Că sus, la Liviia, tot vară iaste timpul. Iar di s-ar primeni vremile ceri[u]lui, să să întoarcă să sufli vînturile: de acolo di spre răsărit să sufli di spre meazănoapte, şi cele di spre mează-noapte să sufle dintr-acolo, atunce soarile s-ar înpingi de-ar veni în această parte de loc vara, şi, ce pate acum Nilos, ar păţi apoi Dunărea.
     [27.] Pentru căci nu are Nilos abur, aşă socotescu cum den lucru cald nu iasă abur, ce numai de unde iaste răci, şi, pentru căci iaste cald locul aceala, pentru aceea nu iasă nici abur.
     [28.] Aceste fie cum sînt făcute. Iară pentru izvoarăle lui Nilos, nici dintru eghipteni, nici dintru livi, nici din greci, cu cîţi am vorovit, nu me-au putut dovedi acesta lucru, fără numai la cetatea Sais, diiacul banilor bozului Athinei. Me-au părut că au şuguit, zicînd cum adivărat ştie cum doi munţi să fie între [cetăţile] Sinii–a Thivaidii –şi a Elefandinei, şi numile munţilor sînt: unul Crofi, altui Mofi. Deci izvoarăle lui Nilos dintr-aceşfi doi munţi cură. Iar sînt fără de fund, şi giumătate cură la Misir şi cătră meazinoapte, iar giumătate la arapii negri. Jar cum sînt fără de fund izvoarăle aceste, zice cum Psamitih înpărat să fie ispitit, înpletind o funie de multe mii de stînjeni, să fie slobozit şi tot să nu fie agiungînd de fund. Deci de va fi adivărat acesta lucru ce-mi spune diiacul, eu socotescu cum, fiind în strîmtoare apa izvoarălor între munţi şi învăluindu-să, făcînd vultoari şi unde în sus, [aceste] nu vor fi lăsînd să să pogoare în gios funiia.
     [29.] Iar dintru altul nimica nu putui înţălegi, fără numai atîta am înţăles, că pînă la Cetatea Elifandilor am fost eu de-am văzut cu ochii, iar de aice am auzit şi eu cum, mergînd de la cetatea această în sus, iaste locul suiş. Şi de aice să leagă vasale cu funiia şi să trag în sus pentru răpegiunea apei. Acesta locu tini ca di vreo 4 zile, şi acolo iaste încîlcit Nilos: ca şi Miiandros, 96 de mile iaste acesta locu. Şi mai apoi sosăşti la un cîmp frumos, şi acolo faci un ostrov Nilos, ce să cheamă Tahompso. Şi de la cetatea Elefandinii în sus lăcuescu arapii cei negri, şi giumătate de ostrov, iar giumătate iarăşi eghiptenii. Şi pregiur ostrov iaste iazăr mare, pregiur carile lăcuescu arapi<i> păstori, şi, trecînd aceia, iarăşi dai [dej rîul lui Nilos. Şi, mai apoi, eşind cu vasul dintru apă, vei mergi pre uscat 40 zile. Pentru că pe apă nu iaste putinţă, pentru
     
     arapiei)
     că sînt movile ascuţite şi petri multe printr-însul, prin carile nu iaste locu de mărs. Şi, trecînd în 40 zile locul cel rău, iarăşi vei întră în vas. Şi vei mergi 12 zile şi vei agiunge la o cetate mare cari o cheamă Meroi. Această cetati să cheamă mitropolie a celoralalţi arapi negri. Şi cîţi lăcuescu acolo numai pre bozul Diia şi pre Dionisus cred, şi pre aceştiia foarte îi cinstescu, şi au vraja acolo, a Diei. Şi ostescu cînd le poronceşti Diia prin vrajă, şi, unde le poronceşti, acolo merg.
     [30.] Şi, de la această cetate, agiungi la „singuri veniţi”. Însă mergînd pre atîta pre cît ai venit de la cetate Elefandinei pînă la mitropoliia aravilor, atîta vei să mergi şi pînă la asmah, ce să înţălegi: „aceştiia au fost stînd din-a-stînga înpăratului Misirului”. Iar pentru această pricină au fugit di la Eghipet şi s-au dus la arapi acolo 240 000 eghipteni oameni de război, pentru că la înpăratul Psamitih au fost străji la cetate Elefandinei di spre arapi şi la gura Pilusiului şi într-alte părţi multe, unde şi acum, cînd am fost eu, sînt străjile perşilor, după cum au fost rînduite şi la Psamitih. Deci eghipteni<i>, străjuind trii ani, nimine nu mai venea să-i schimbe din strajă. Iar ei să sfătuiră şi să tocmiră cu toţii şi fugiră de la Psamitih şi să dusără la Efthiopiia, acolo unde mai sus zisăm. Iar Psamitih, răspunzindu-să acesta cuvînt, îndată triimisă de-i goniia. Şi, după ce agiunsără acolo, le zice să nu-şi lasă dumnăzăii cei di la strămoşi şi să fugă, şi încă fimeite şi copiei. Iar unul dintru dînşi<i> să întoarsă şi-şi arătă pasăre, zicînd: unde va fi această, acolo vor fi şi mueri şi ficiori. Aceştiia, mergînd acolo, să supusără supt înpăratul
     
     arăpăscu, şi el încă îi dărui, pentru că era acolo mulţi din arapi di-i stătusă înpotriva înpăratului. Deci li poronci să-i scoată pre aceia şi să şază ei pre locul lor. Şi, lăcuind aceştiia Ia ethiopi, să mai înblînziră arapii aceia, învăţind obiceile eghiptenilor.
     [31.] Deci pînă în 4 luni cale să ştie Nilos, făr-de cît cură prin Eghipet. Că atîta cale iaste, socotindu-să de la Elefandini pînă la aceştiia fugiţi. Şi cură di spre apus şi di spre apusul soarilui. Iar de aice înainte, nimini nu poate să-i spui adivărat. Pentru că nelăcuit iaste pămîntul, pentru arşiţa cea mare şi pustiul cel foarte.
     [32.] Şi me-au mai spus oameni<i> de la Chirina, zicînd cum au vorovit cu Et[e]arhu, înpărat amonilor, mergînd ei acolo la vraja lui Amon, şi, dintru multe cuvinte, au venit şi voroava lui Nilos, cum nimini nu-i ştie izvoarăle de unde-i sînt. Iar Etearhu să le fie zis cum să fie mers la dînsul oameni di la nasamon<i> (aceştiia, nasamonii, sînt di la Liviia, şi lăcuescu la Sirtis şi la locu di spre răsărit). Şi, mergînd nasamonii şi vorovind cu dînşii să-i spue ce mai ştiu dintru pustiul Liviei, au spus [j întru acest chip, cum în ţara lor au fost oameni mari, feciori silnici, şi, fiind viteji, şi altile multe au fost meşterşuguind. Iar au pus sorţi şi de această: 5 oameni dintru dînşii să margă să vază pustiul Liviei şi să vază cevaş dipărtat lucru şi minunat. Pentru că Liviia, di spre partea di spre meazănoapte începînd şi di la Eghipet pînă la Soloenda, cari iaste la marginea Liviei, tot livii lăcuescu şi multe limbi ale livilor, făr-cît şăd grecii şi finicii. Iar ce iaste mai sus de marea şi ceia ce lăcuescu lîngă marea, iaste întru dînşii Livie pustie şi plină de jîgănii. Iar decît această mai sus, de unde sînt jîgăni[i]le, iaste anină şi făr-de apă şi pustie de toate. Deci fiind trimişi acei cinci dintru tovarăşii lor, gătiţi cu bucate şi cu apă multă, întîi mearsără pi unde era pămînt lăcuit, şi, trecînd acesta, au agiuns unde sînt jigăniile, şi de aici au întrat în pustiu, făcîndu-şi cale cătră vîntul zefirului. Şi, trecînd locu mult aninos şi în multe zile mergînd, apoi să fie aflat copaci în cîmpu crescuţi. Şi, apropiindu-să, au luat din roadă lor şi, mîncînd, au venit nişti oameni mici, mai mici decît aceştiialalţi, şi să-i fie luat pre dînşii. Şi nici ceia n-au fost înţălegînd celora, nici ceia celoralalţi. Şi i-au fost ducînd prin nişti bahni mari. Şi, mergînd, să-i fi dus la o cetate, şi acolo o apă mari au fost curînd de la apus spre răsărit, şi au fost întru dînsul şi crocodili, care sînt şi în Nilos.
     [33.] Acesta înpărat atîta au spus. Şi au zis cum s-au întors nasamonii aceştiia şi au fost spuind cum aceştiia oameni la cari<i> au fost sînt toţi vrăjitori. Şi ei încă socotiia cum apa aceea să fie Nilosul şi poate să fie aşă. Pentru că Nilos cură di la Liviia şi o dispică în doă părţi. Şi, cum cunoscu eu, socotind pre di-asupra, întru chip cu Dunărea va fi de lung. Pentru că Dunărea începi de la franţoji, de la cetatea Pirinii, şi cură tăind în mijlocul Evropii. Şi franţojii sînt diparte, mai apoi decît toţi cei ce lăcuescu di spre apus. Şi mai apoi coboară Dunărea de prin toată Evropa treci şi vini de cadi tocma în Marea Neagră, acolo unde şăd istriianii, pribagi de la Milit.
     [34.] Deci Dunărea, curînd prin oameni şi prin pămînt lăcuit, toţi o ştiu (Istros să cheamă ellineşti Dunărea). Iar izvoarele lui Nilos nimine nu le ştie, pentru că Liviia iaste nelăcuită şi pustie. Iar pentru dînsul, cît. putum mai mult să agiungem cu ştiinţa, am zis. Şi, vine Nilos la Eghipet, [unde] Eghipetul iaste lîngă Chilichiia ce di spre munte, înpotriva. Şi de acolo pînă la Sinopis, cetatea di pre Marea Neagră, iaste caii de cinci zile. Şi Dunăre cadi în mare înpotriva Sinopii. Deci aşă socotescu cum şi Nilos, curînd prin toată Liviia, să asămenează cu Dunărea. Pentru Nilos distul iaste atîta.
     [35.] Acum ni să cadi a lungi cuvînt pentru Misiru, pentru că tot pămîntul aceala ari lucruri mai minunaţi şi fapte mari foarte sînt făcute acolo. Pentru aceea vom şi grăi mai multe pentru dînsul. Eghiptenii, fiind acolo într-alt chip
     
     cerul la dînşii (adică, neploînd şi făcînd acestea paterni), şi fiind şi apa îndărăpt, nu după cum sînt alti api, şi obiceile lor încă sînt îndărăpt, nu ca altor oameni. Pentru că la dînşii muerile vînd şi pricopăscu şi cumpără, iar bărbaţii şăd acasă de ţăs. Şi ţăs alţii toţi cu fusul în sus, iar ei în gios. Şi lucru greu bărbaţii îl poartă în cap, şi fimeile di-a umere poartă. Femeile să pişă din picioari, {[ şi oamenii şăzind. Mănîncă afară în uliţă, – zicînd aşă: cum lucrul grozav să-l facă omul pre ascuns, iar ci nu-i grozav, apoi di faţă. Şi muerile nu să roagă nici unui bozu, iar bărbaţii să roagă. Şi feciorii a hrăni pre părinţi nu iaste obicei, dacă nu vor vrea; iar fetile şi preste voia lor îi hrănescu.
     [36.] Popii bozilor, pre aiurile, sînt păroşi, iar ai lor să rad. Alţîi lasă părul după moarte oaminilor săi, ei îl radu. Alţîi lăcuescu osăbi de dobitoaci, ei avaloma. Alţii oameni mănîncă grîu şi orzu, iar eghiptenii ocărăscu pre aceia; ce din ovăs fac pîine. Şi aluatul frămîntîndu-l cu picioarile, şi lutul cu mînule, şi pun balegă [cu mînule]. Păşirile, alţii le lasă cum le-au făcut firea, iar ei le tae la margine (adică să obrăzuescu). Tot bărbatul ari doă haini, şi muiare una. Scriu slovile din-a-dreapta la stînga, nu după cum scriu grecii. Şi încă zicu ei cum ei scriu spre dreapta, nu.grecii. Şi au doă părechi de slovi: unile sînt sfinţi, altile sînt de gloată.
     [37.] Şi, fiind iubitori de dumnezeu mai mult decît toţi oamenii, cu acestea pravile să ţin toţi. Ei beau din păhară di aramă, spălîndu-le în toate zilile cu toţii. Şi haini poartă de in, tot adesă spălaţi, fiind obicnuiţi la acesta lucru. Şi pasărea, ce-i tae marginea la dînsă, iaste pentru •curăţăniia lor, ca să fie curaţi, socotind mai bini să fie curaţi decît frumoşi. Iar popii lor tot a triia zi să rad, tot trupul, pentru ca să nu să ţie sau păduchi, sau altciva în părul,:şi nu vor pute sluji cu curăţie. Şi popii numai haini de in poartă, şi cizme “ de hîrtie groasă; iar alti haini sau alti cizme nu sînt slobozi să poarti. Şi să spală în toate zilile de dă ori cu apă răci, şi noaptea di dăori. Şi alti multe obiciai ca acestea, fără număr, facu. Iar şi odihnă nu puţină au, pentru că nimica de a lor nu strică, nici chieltuescu. Pentru că pîine de la biserici mănîncă, şi carne de bou, de gînscă, multă le dau, preste toati zilile. Li dau lor şi vin de vie. Iar peşti nu mănîncă, nici bobu nu samănă în tot pămîntul lor, şi, de să şi află, ei nu-l mănîncă. Iar popii nici să-l vază, zicînd cum nu-i sămînţă curată. Şi nu să roagă cineşi bozului său, ci toţi unue, preste cari iaste unu mai mari, ce-i zicu arhiereu. Şi, cînd moare, apoi fecioru lui să puni în locu-i.
     [38.] Iar boii, cîţi să născu, ei zicu cum sînt a lui Epafus. Şi ispitescu într-acesta chip. Numai un păr negru de vor vide, zicu cum nu-i curat. Şi acesta lucru îl socoteşti un popă, fiind orînduit spre această; îl pun şi gios vitalul di-l caută pretutindirile, şi scoati limba, să vază să-i fie curată de sămnile ce voi scrie aiurile. Şi caută şi la părul de la coadă, [de] iaste crescut bini. Şi, de va fi curat de toate, atunce îi învăleşti coarnile cu hîrtie. Şi, mai apoi, puind acolo, iară tari îl pecetlueaşti cu inelul. Şi, aşă, îl ducu să-l facă jărtvă. Iar nepecetluit a-l faci jărtvă, cu moarte plăteşti.
     [39.] Şi jărtvă li iaste această. Aducu boul acel ispitit la cuptorul unde vor vre să facă jărtvă, şi aprind acolo focu, şi mai apoi varsă vin şi cheamă pre bozul aceala într-agiutor cărue îl giunghie, şi aşă îl giunghie. Şi după ce îl giunghie, îi tae capul. Deci trupul îl belescu, iar asupra capului facu blăstăm mult. Şi, de vor fi acolo tîrguri să să tîmple greci, merg de li-l dau lor; iar de nu, îi aruncă în apă. Şi blastămă pre cap aşă: de să va în ]tîmpla să fie vreun rău aceluia ce faci jărtvă au la tot Eghiptul, acela rău să fie tot asupra acelui cap. Pentru capitile acestea ia toţi eghiptenii iaste într-un chip obicei: pentru aceea nici un eghiptean nu va mînca nici un cap dintru cîte sînt lucruri vii.
     [40.] Iar avînd ei multe praznici, voi să arăt pre cel mai mare ce au ei preste toate. Postind mai nainte şi rugîndu-să, belescu apoi boul: giunghindu-l, deci tot bărdăhanul îl scot, numai ce lasă mărunţuşurile într-insul şi săul, şi-i taii picioarile, şi la mijlocu puţinei, şi la umere,
     
     şi la grumazi încă îl taii de tot. Şi aşă îl înplu de pîine curată şi de miare şi de strafide şi smochini şi tămîe şi zmirna şi alte multe mirosituri, şi apoi toarnă untdilemn preste dînsăle. Şi, arzind jărtvă, să bat toţi. Şi mai apoi, după ce să bat, singuri mănîncă ce rămîne.
     [41.] Deci boii cei mari şi viţăii curaţi îi giunghie, iar vaci nu giunghie, pentru că zicu că-s făgăduite bozului Isis. Pentru că Isis iaste făcut un bozu în pilda muerii, cu coarne, în ce chip scriu şi grecii pre Iun. Şi vacile foarte le ţin Ia cinste eghiptenii, mai mult decît pre oi. Pentru aceea, nici bărbat, nici fimei di la Eghipet nu va săruta cu gura pre grecu, nici cu cuţitul lui va tăia, nici cu frigare, nici cu căldarea, nici, fiind carnea tăiată cu cuţit grecesu, va mînca. Şi, murind boii, aşă-i îngroapă: pre vaci le aruncă în apă, iar boii îi îngroapă înainte cetăţii, lăsind afară un corn au şi amîndoă, pentru sămnul. Iar după ce putrezăscu, vini cîte un vas la toate cetăţile şi strînge ciolanile toate şi le ducu la ostrovul ce-i zicu Prosopitida şi, aşă, la ce-tatea ce-i zicu Atarvihis, în ostrov acolo, toate le-ngroapă. îngroapă ei şi alte toate cîte mor. Pentru că aşă li iaste obiceiul, că ei nu omoară nici una.
     [42.] Iar cîţi sînt din hotarul Thivei, oile nu facu jărtvă,, ce caprile. Pentru că nici ei toţi nu cred bozii într-un chip,, făr-de pre [D]ionisu şi pre Isis. Iar cîţi au biserica lui Mendis,, aceia iarăşi nu giunghie capri, ce oi. Iar thivei<i> pentru aceea zicu cum nu vor să giunghie oi, pentru că zicu cum bozul Iraclis să fii vrut să vază pre Diia, iar Diia n-au vrut; mai apoi, rugîndu-să mult, să fii belit un berbece şi să-l fii înbrăcat cu piale, şi s-au arătat. Pentru aceea eghiptenii facu bozul lui Diia cu chip de berbeci, şi mai apoi şi cei di la Amon, pentru că amonii încă sînt pribagi de la Eghipet. Şi acesta nume încă socotescu să-l fii luat de aice, pentru că eghiptenii zicu lui Diia: Amon. Iar thivei<i> nu giunghii berbecii pentru această, ce-i socotescu sfinţi. Iar într-un an o dată, belescu un berbeci şi înbracă bozul lui Diia şi aducu şi pre bozul lui Iraclis acolo aproapi. Şi mai apoi să bat şi eu berbecile şi îl îngroapă.
     
     [43.] Iară pentru Iraclis, am auzit cum şi el să fie din cei 12 bozi. Iar pentru acestalant Iraclis, ce-i zicu grecii,.nu putui să înţăleg de nume. Iar grecii au luat de la eghipteni acesta nume, pentru că părinţii lui Iraclis să fii fost de moşie de la Ehipet. Şi nici de bozul lui Posidon, nici de a Deoscorilor nu ştiu ei. Iar să fie luat ei numile de la bozi nu poate să fie, ci grecii au luat di la dînşii. Pentru că grecii, mergînd cu corăbii, au învăţat multe di la Eghipet. Şi, după cum zicu ei, 17.000 de ani sînt de cînd s-au făcut din cei 8 bozi cei 12 bozi, dintru cari iaste şi Iraclis (anii aceştie sînt mulţi, pentru că ei lunile facu ani: au trii luni un an).
     [44.] Iar eu, vrînd să ştiu, fu acesta lucru adivărat, mers-am şi la Tiros a Finichii, vrînd ca să ştiu adivărat pentru acesta lucru. Că am înţăles cum acolo iaste biserică k intă a lui Iraclis şi am mers di-am văzut. Foarte iaste avută, cu multe altile odoară, şi încă şi doi stîlpi sînt acolo, unul de aur lamură, alt de izmarand, carile foarte luceşti nopţile. Şi am întrebat pre popi: cîtă vremi va fi de cînd iaste făcută biserica? Şi nici aceştiia nu să tocmăscu cu grecii, pentru că îmi zisără cum, cînd s-au făcut Tiros, atunce şi biserica să să fie făcut, şi zice cum sînt de atunce 2.300 Am văzut la Tiros şi altă biserică: a lui Iracles thasiiul zice că iaste. Şi mersăiu şi la Thasos, şi aflai biserica lui Iraclis făcută de finici carii mersăsă să cerci pi Evropa cînd au jăcuit-o grecii, deci atunce au făcut Thasul. Şi acestea, cu cinci niamuri sînt mai nainte decît a fi Iracles, ce zicu grecii. Iar sînt unii care facu cîte 2 capişti lui Iraclis, şi unue ca unui bozi, altuia ca un viteazi.
     [45.] Zicu şi altă basnă grecii, cum au fost mers Iraclis la Eghipet, ş-au vrut să-l giunghie, să-l facă jărtvă lui Diia, eghiptenii. Iar el s-au mîniiat şi i-au ocis pre toţi. Care lucru iaste basnă, că eghiptenii nici dobitocii nu facu jărtvă fiin-ştecarile, dar încă să facă pre oameni! Şi, încă, fiind Iraclis om, cum singur atîta întunerici de oamini să omoară ? ! Fii-ne noă bozii cu blîndeţi, grăind aşă multe pentru dînşii!
     prima [46.] Iar mendii pentru aceea facu jărtvă ţapii şi caprile, pentru că bozul lui Pan, carile zicu cum iaste din cei bozi, îl scriu ca pre un ţap la chip, ca şi grecii. Iar pentru ce-l scriu, nu mi să cadi a zice. Şi păstorii caprilor au cinste mare, şi, cînd moare vreunul dintru aceia, mare facu eghiptenii. Şi zicu, lui Pan şi ţapului, eghiptii: Mendis. Iar, întîmplîndu-mă eu acolo, s-au aflat o muiare ce înbla de faţă cu un ţap. Şi au eşit şi la ivala oamenilor.
     Iar mascurul la dînşii iaste dobitocu foarte urît şi scîrnav, pentru că, numai de să va atinge mascurul de om, îndată, cum va fi, cu haini cu tot, să afundă într-apă. Şi încă, măcar că sînt şi ei eghipteni, iar la biserică nu-i lasă pre purcari să întri nicăiurile, nici facu cuscrii cu dînşii, ci ei m-de-eişi. Deci altor bozi nu facu jărtvă cu mascuri eghiptenii, ce numai Lunii şi lui Dionisus. Cînd iaste luna plină, atunce facu jărtvă şi mănîncă carnea. Iar pentru că giunghie atunce numai, şi nu altă dată, la alt praznicu, zicu eghiptenii, iar mie nu mi să cadi. Iar cei mai săraci facu nişti mascuri copţi [din aluat] şi, aşă, îi ungu cu, grăsime şi mănîncă şi ei.
     Iar praznicul lui Dionisos îl facu tocma ca şi grecii; numai grecii nu au mascuri la jărtve.
     Pentru că Melanbus întîi au obicnuit la greci a faci acesta praznicu şi a faci jărtvă. Iar mai apoi, s-au aflat alţii mulţi de au adaos multe. Şi nu numai acestea, ci altile multe au învăţat Melanbus pre greci.
     Pentru că nici voi zice cum să fie luat eghiptenii de îa greci vreun lucru de aceaste. Pentru că toate numile bozilor de la varvari le-au luat, şi mai vîrtos de la Eghipet. Pentru că numai doi bozi n-au grecii di la Eghipet.
     Iar pre ceialalţi toţi, şi pentru faptile lor, şi care ds ! undi au născut, pînă eri alaltaeri nu ştiia grecii. Că întîi Omiros şi Isiodos, cari au [trăit] vro ani mai nainte decît mini, au arătat naştirea bozilor.
     158 Iar pentru vrăjile ce sînt la Liviia şi la greci, zicu eghiptenii aşă, cum preotesă di la Thiva de la dînşi(i> să să fie furat de finici şi să să fie vîndut una la Liviia, alta de la dînşi<i> iarăşi la greci să o fie vîndut. Deci acestea mueri au făcut vrăjile în ţările acestea. Şi, întrebîndu-i eu cum ştiu acesta lucru, me-au spus cum au cercat ei foarte «.are pentru acestea mueri să le afli, şi a le afla n-au putut. Iar au înţăles mai apoi, după cum am scris.
     Iar zicu acestea mueri, [preotesăle din Dodona,] adică aşă zicu grecii, cum să fie fost porumbi negri, să fie zburat şi să fie grăit cu glas cum să să facă acolo vrajă.
     Deci eu socotescu pentru că era muiarile varvare, pentru aceea le-au pus numile „porumbi”; şi era negri, adică di la Eghipet. Şi cum întîi n-au grăit, şi apoi au grăit? Pentru că întîi n-au ştiut limbă, iar mai apoi s-au învăţat. Şi, invăţindu-să, atunce una au spus cum au mai avut o soră şi au vîndut-o la Liviia.
     Iar vraja într-un chip iaste la greci şi într-acelaşi chip iaste şi la Misir. Şi, cîte vrăji, toate de acolo sînt veniţi. Iar ncdiaeli şi praznicile întîi eghiptenii au făcut acelea lucruri, şi de la dînşii s-au învăţat grecii. Pentru că multe şi vechi sînt ermăroacile eghiptilor.
     Şi facu într-un an de multe ori.
     Şi întru acestea praznice şi nidiai facu mulţi lucruri ciudaţi, carile le lăsăm, pentru supărări. Iar la un praznicu mari carile iaste, să strîng şi cîte de oameni, fără mueri şi copii, şi facu obiceiurile lor întru praznicile lor, carile mai sus zisăm şi le lăsăm pentru zăbavă.
     153 Iar şi eghiptenii sînt carii au făcut pravilile, cum. niciodată la biserici să nu să culci cu muiari, nici să între nescăldaţi dacă să va scula de la muiare. Pentru că alalte toate limbile le facu acestea, fără numai grecii şi eghiptii,–gîn-iiind celelalte limbi cum, de vremi ce nu-i păcat la biserici a să înpreună alte pasări şi jîgănii, dar omului ce păcat va să-i fie? Că, de n-ar vrea dumnezeu, n-ar lăsa să să facă acesta lucru. Acestea, ce zicu ei, mie nu-mi placi.
     
     [65.] Iar şi pasările şi jîgăniile toate cîte să facu la dînşii le ţin sfinte foarte şi au oameni orînduiţi pentru hrana lor. Iar cini va omorî jiganie, de aceea moarte îi iaste giudecata, de va omorî cu voi-şi. Iar di va fi fără voia lui, el plăteşti pagubă mare. Iar cini va omorî coruiu sau stîrcu, aceala. va peri, fie de voe, fie de nevoe.
     [66.] Iar fiind multe pasări şi jiganii acolo, iar ar fi şi mai multe, de nu s-ar tîmplă dihorile într-acesta chip. Pentru că, după ce fată odată dihoroae, nu va să mai priimască pre dihor. Deci nepriimindu-l, el mergi şi-şi ia ficiorii di-i omoară. Şi, omorîndu-i, atunce dihoroae iarăşi mergi di să înpreună şi facu ficiori. Iar fiind vreo aprindire di casă la Eghipet, un lucru mare pat dihorii ™, pentru că lasă eghiptenii pre focu di ardi şi păzăscu mai tare pre dihori, să nu de în focu, iar ei tot să vîr pintre oamini şi sar şi dau în focU di pier. Şi atunce mare jale iaste la Eghipet. Iar Ia casa aceea la cari va muri dihoru, îşi rad sprîncenile. Iar la cini va muri dulău, tot trupul radii şi capul.
     [67.] ŞI, murind dihorii, îi ducu supt acoperemînt sfînt, cie-i îngroapă Ia cetatea ce să cheamă Vuvastis. Iar pre dulăi, cineşi Ia cetatea sa, în săcrie sfinte. Iar coroii şi nevăstuicile îi ducu la cetate la Yutus. Iar pre urşi şi pre lupi, nefiind mai mari decît nişti vulpi cu mult, acolo unde Ie află, acolo le şi îngroapă.
     [68.] Iar firea crocodililor iaste această. în 4 luni ce sînt de iarnă, nimica nu mănîncă, şi, fiind cu 4 picioari, iaste şi de uscat şi de apă. Pentru că oă faci pre pămînt şi le cloceşti şi mai mult şade la uscat, iar toată noapte şăde în apă. Pentru că apa iaste mai caldă noapte. Şi, dintru cîte sînt pre pămînt, acesta dintru mieu să faci mare. Pentru că oale lui nu sînt cu mult mai mari decît cele de gînscă, şi puiul – după ou – aşă naşti di mare; iar crescînd, să faci şi de 17 coţi de lungu şi încă mai lung. Ochii lui sînt di mascur, şi dinţii mari, şi măsălile după cum iaste şi mărimea trupului. Iar dintru acestea toate pasările, numai acesta nu are limbă, nici falca de gios o mută, ce numai această jiganie clăteşti falca ce din sus preste ce din gios. Are şi unghi<i> tari, şi piale tare vîrtoasă pre spinări. Iar în apă iaste orbu, şi la uscat vedi mai bini decît toate. Şi, pentru căci şadi într-apă pururea, gura îi iaste plină pururea de lipitori. Şi celelalte toate pasări şi jiganii fug de dînsul, numai o pasăre, trohilos îi zicu, aceea iaste priiatenă. Şi, cînd iasă din apă şi deschide gura, pentru că pururea o cască cătră vîntul zefirului, atunce întră în gura lui trohilul mănîncă lipitorile. Iar el să bucură şi nu-l dodeiaşti pre trohilos.
     [69.] Deci unii dintru eghipteni îi ţin pre crocodili sfinţi, iar alţii îi ţin nepriiateni. Iar ceia ce sînt la Thivi şi pin pregiurul ezărului Miris, aceia foarte îi ţin sfinţi şi hrănescu ei cîte un crocodil blînd şi le pun pre la urechi di le spînzură cercei şi altile di aur cu petri, şi brăţări la picioarile din-nainte, şi-i hrănescu cu bucati şi-i păzăscu foarte bini cu de toate. Iar tîmplîndu-li-să moarte, îl îngroapă în săcrie:sfinte. Iar ceia di la Cetatea Elefandilor îi şi mănîncă, zicînd cum nu sînt sfinţi, şi le zicu nu crocodili, ce hampseî. Iar crocodili i-au numit ionii, socotindu-i ca cei mici crocodili să facu prin pietri.
     [70.] Iar îi vînează în multe feluri, şi într-acesta chip mai tari: puni o spată de mascur pregiur undiţă, şi el ţini la marginea apii un edu “ viu şi-l bate; şi, auzind crocodilul, aleargă la vers, şi, tîmpinîndu-să cu spata, o înghite. Deci îndată îl trag cu undiţa şi, scoţindu-l la pămînt, îndată cu tină îi unge ochii vînătorul, că într-alt chip nu poate să-l omoare, ci foarte cu anevoe.
     [71.] Iar caii cei di apă sînt sfinţi la Papriimiti, iar ii ia] ceelalţi [eghipteni] nu sînt. Şi feliul li iaste aşă: cu patru picioare, unghiia gemănată, ca de bou, cu coama ca •de cal, şi dinţi ari, şi coadă ca di cal, şi glas mare cît un bou
     
     di cei mari. Iar pele aşă-i de tare, cît, după ce să usca, facu suliţă dîntr-însa.
     [72.] Să facu şi vidri în apa această. Şi încă şi helul zicu că iaste sfînt. Şi alt peşti solzos. Aceştiia zicu că sînt sfinţii lui Nilos. Şi mai sînt nişti pasări ce le zicu „gînştile vulpilor”.
     [73.] Iar iaste şi o pasăre ce să cheamă finix, carile eu vie nu am văzut-o, ce am văzut-o zugrăvită. Pentru că, după cum zicu ceia di la Cetatea Soarilui; foarte rar vini la dînşii, trecînd 500 de ani. Şi zicu cum atunce vini Cînd moare tată-său. Şi la zugrăvală aşă iaste zugrăvit: une pene îi sînt poleite, iar unile roşie. Iară de mare, sînt cît un vultur. Acesta zicu cum meşterşuguiaşti aşă, măcar că eu nu crezu: cum vini de la arapi şi-şi aduci pre tată -său la biserica Soarelui şi-l învăle.şti în zmirna şi-l îngroapă în. biserica Soarilui. Şi într-acesta chip îl aduci . întîi faci un ou de zmirna, cît poate să-l rădici. Şi, mai apoi, să deprind? a-l purta şi, deprinzindu-să, puni într-însui pre tatăl său, pentru că îl sapă de-l faci găonos, şi iarăşi gaura o astupă cu zmirna pre unde l-au băgat şi aşă îl îngroapă. Aşă zicu pentru pasărea această.
     [74.] Iar sînt la Thiva şărpi sfinţi, care nimica nu dodiesc la oameni, şi sînt mici şi au doă coarni în vîrful capului; care, murind, îi îngroapă la biserică.
     [75.] Iaste şi un locu a arapilor, pe lîngă cetatea Vutului, [la] care locu am mers şi eu. Şi am văzut oasă de şărpi.şi ghimpi de şarpi, carile cîte era de multe nu le pot spuni. Iar era grămăzi, şi mai mari, şi mai mici, şi multe gramăzi. Iar locul unde zacu acestea iaste într-ace st chip: iaste o prihodişte din munţi strimţi întru cîmpu mare, carile să înpreună cu cîmpul Misirului. Şi zicu aşa, cum primăvara vin şărpi cu aripi, zburători, din Ţara Arăpască la Eghipet, iar pelecanii-pasările au stîrcii îi timpină acolo şi nu-i lasă pre şărpi, ce-i omoară. Pentru aceea, pasărea această mare cinste ari di cătră arapi şi de cătră eghipteni şi zicu şi eghiptenii acesta lucru.
     [76.] Şi aşă sînt stîrcii aceia: iaste niagră preste tot, picioarile ca di cucoară, şi obrazul zbîrcit şi mare. Aceştiia sînt ceia ce să bat cu şarpii. Iar sînt şi alţi stîrci, car i<i> vin şi pintre oameni, prin lumi (pentru că de 2 feluri sînt), rari<i sînt goli la cap şi gîtul, tot albi la pene, fără numai la cap şi la grumazi, şi la marginea aripilor – negri, şi dinnapoi încă are oareci negru. Iar ceelîltă, ce zisăm, sîmănă aceştiia, dar iaste niagră preste tot foarte. Iar feliul şărpilor iaste aşă ca acestor şărpi de apă, şi aripile lor nu sînt de peni, ce sînt ca di leliiacu. Şi pentru jiganii destul iaste atîta.
     [77.] Iar dintru eghipteni, cîţi lăcuescu Ia pămîntul acesta [care] să samănă, sînt la aducire aminte foarte iuţi, mai vrednici decît toţi oamenii cîţi am cunoscut. Şi traiul lor iaste acesta: în toate lunile eu cîte trii zile iarbă de curăţănie, făcînd lor sănătate cu vărsături şi cu urdinat, socotind cum toate boalile oamenilor din prisosirea bucăţilor să facu. Şi într-alt chip sînt eghiptenii, după livieni, decît ceelalţi oameni, decît toţi, mai sănătoşi. Pentru vreme socotescu eu cum iaste aşa, pentru că nu să mai, priminescu vremile, ce sînt tot într-un chip, pentru că, preminindu-să vremile, să născu multe boale oaminilor. Şi mănîncă pîini de ovăs şi facu băutură de orzu şi beau, pentru că vin n-au. Iar peşti<i>, unii îi usucă la soari şi-i mănîncă, alţii îi murează. Iar şi pasările, prepeliţă şi raţe şi altile, tot le usucă şi le mănîncă zvîntate, iar celealalte, alegînd din cîte sînt sfinte, mănîncă şi fiiarte şi fripte.
     [78.] Iar oamenii cei avuţi, cînd facu ospeţă şi cînd să vesălescu. mai tari, atunce un om aduci la mijlocul lor un om făcut di lemn, mort, într-un săcriiaşi, carile foarte iaste făcut bini, întru zugrăvele şi cu altile, de samănă a om mort, şi iaste de un cot di mari sau şi doi. Pre acesta îl duci pre la toţi oaspeţii şi-l [ poartă şi, căutînd la dînsul, zice: „Prăvind la acesta, beţi şi vă vesăliţi, pentru că, murind, ca acesta veţi fi toţi”. La ospeţă aşă arată eghiptii.
     [79.] Şi alti obicei au multe, carile sînt toate ale lor din strămoşi. Şi încă au o cîntare ce-i zicu linos, cari pricep cum grecii de la dînşii au luat, şi [eghiptii] pururea îl cîntă. Iar îi zicu lui linos, eghiptii, maneros. Şi zicu eghiptii cum, înpăratului lor, ce au fost întîi, să fie fost un ficior numai singur născut şi, murind fără vreme, cu această plînsoare şi cîntare să-l fie cin<sti>t.
     
     
     [80.] Tocmăscu-să eghiptii şi cu această, din greci, numai cu laconii, pentru că, tîmpinîndu-să cei bătrîni cu cei tineri pi drum, le dau caii celor bătrîni şi, viind bătrînii, să scoală, făcîndu-le locu. Iar cu alţi greci nimica nu să tocmăscu. Şi, cînd să tîmpină pe drum pentru bineţi, ei închină cu mîna păr-la pămînt.
     [81.] Şi încă poartă şi nădragi de păr şi haini albi di păru. însă a întră în biserică cu acelea haini nu-i slobod, nici îl îngroapă cu haini de păr.
     [82.] Aşijdirea au aflat eghiptii şi lunile şi zilile, care a cărui bozu iaste şi cini în care va naşti, ce i să va întîmpla şi cum va muri şi în ce chip va fi. Şi grecii acestea di la ei le-au luat. Şi minuni mai multe ei li conoscu. Pentru că, făcîndu-să vreo minuni, ei însamnă ce să tîmplă atunce. Şi apoi, de să mai faci şi altă dată, ei ştiu ce să va întîmpla.
     [83.] Şi vrăji încă au multe, nu omineşti, ci a bozilor, în multe locuri şi în multe feluri.
     [84.] Şi doftoriile lor aşă sînt: unii boali iaste un doftor, şi nu mai mult. Deci mulţi sînt doftori foarte, pentru că unii sînt de dinţi, alţii sînt de ochi, alţii de altile.
     [85.] Iar îngroparea lor şi plîngere iaste această: carile va fi om avut şi va muri, cîte mueri sînt într-acea casă, toate să ungu cu tină, şi capul, şi ochii, şi, apoi, lăsind mortul în casă, eli înblă bătîndu-să pre uliţă, goali pîn<ă> la mijlocu. Şi, de altă parte, iarăşi, bărbaţii mai apoi ducu pre mort di-l smolescu.
     [86.] Şi sînt iarăşi oamini care sînt pre acesta meşterşug. Şi aceştiia au trii feluri de smolituri. Deci li arată în ce fieli îi vor smoli. Şi ei să ducu după ce să tocmăscu cu smolitorii şi lasă pre mort la dînşii. Iar ei întîi îi scot toţi crierii prin nări cu un fier cîrjobu. Mai apoi, cu o peatră ascuţită de la arapi, tai la dişărt şi-i scot bărdanul şi-l spală cu vin roşiu şi apoi cu mirosituri pisaţi îl presură. Şi apoi şi pînticile cu zmirna curată pisată şi cu casie şi alte multe mirosuri, alegînd de tămîe, înplînd pînticile, îl cosu. Şi, făcînd acesta lucru, îl pun în silitră di stă 70 de zile, iar mai mult nu iaste obicei a să smoli. Iar trecînd acestea zile, atunce îl scot şi îl scaldă şi îi învăluescu trupul tot cu pînză roşie şi cu curăle şi cu clei di cireş. Şi aşă îl iau oamenii lui. Şi mai apoi facu un chip de om şi-l bagă acolo trupul şi-l închid într-o cămară, puindu-l în picioare lîngă păreţi.
     [87 – 88.] Iar cei mai săraci nu cu atîta chieltuială, ce mai prost: numai cu silitră şi cu păcură îi smolescu.
     [89.] Iar fimeile oaminilor mari nu le dau îndată să le smolească, nici carile vor fi pre frumoasă. Ci le ţin trii-patru zile, pentru că au prins pre unul, cu o muiare moartă bă-tîndu-şi capul.
     [90.] Iar carile, ori dintru eghipteni, ori dintru streini, ori de apă va fi luat, ori de crocodil, şi-l va scoati apa la margini, sînt datori oamenii aceia, unde îl va arunca apa, să-l grijască pre mort<ul> aceala. Şi nu să atingi alt nimi fără ii numai popii să-l grijască, iar altul nimirile, şi aşă îl îngroapă.
     [91.] Iaste o cetate ce-i zicu Hcmis, din ţîn<u>t< ul> Thivaidii. întru această iaste o biserică, în 4 muchi, a lui Perseu, ficiorul lui Danai, şi pregiur dînsul sînt finici. Şi porţile bisericii sînt de piatră, foarte mari. Şi doi bozi stau pre însă, foarte mari. Şi zicu cum li să iveşti Perseu de multe ori. Arată şi un papucu a lui, de vro doi coţi, zicînd că iaste sămn de bişug cînd să arată aceala. Şi facu obicei grecescu la praznicul lui Perseu, zicînd cum, mergînd Perseu la Gorgonă, să fie trecut pre acolo. Şi altile multe povestescu.
     [92.] Toţi eghiptenii ţin acestea obicei. Iar [şi] cei ce şăd prin bahne, acestea ţin, şi numai cîte o fimei au. Dar numai atîta, că trăescu rău “, pentru că nişti papură şi altile ce să facu într-apă, acestea usucă şi le facu pîine; alţii numai ce să hrănescu cu peştile, iar altă n-au nimica.
     [93.] Iar peştii mergu la marea, di să născu acolo, şi mai apoi iarăşi vin la Nilos. Şi peşti iaste mult pretutindirile, pentru sporul Nilosului.
     
     [94.] Iar să ungu iarăşi, făcînd unt de nişti iarbă ce pute greu foarte.
     
     
     [95.] Şi, pentru ţin ţari, fiind mulţi, au mreji. Şi zioa prind [peşte], şi preste noapte să învăluescu sau au şi cerdacuri făcuţi sus şi nu lasă vîntul să să sue ţinţarii acolo sus.
     [96.] Şi vasale lor încă le facu ciudaţi şi înblă ciudat pre apă.
     [97.] Şi, cînd adaoge Nilul, numai cetăţile să văd ca nişti ostr[o]avi, iar altă tot să îneacă; şi înblă peste tot locul atuncea cu vasale, că într-alt chip nu pot.
     [98.] Anthila cetate este dată pururea să fie de chieltuiala încălţămintilor înpărătesăi, fiind avută cetate. Acesta lucru s-au făcut de cînd iaste Misirul supt ascultarea perşilor.
     [99.] Pînă aice spus-am obiceile şi altile de a Eghipetului. Iar de acum voi spuni faptile şi cuvintile lor, cîte şi eu am auzit şi am şi văzut.
     întîi zicu popii cum să fie înpărăţit Mina. Acesta au făcut pod la Memfis. Pentru că apa au fost curînd pri lîngă muntile Liviei. Iar Mina să fii astupat cu pămînt vreo 12 mile şi să fie făcut apa să curi pintre munţi. Şi acum iaste strajă tare acolo, pentru să nu să mute apa şi va îneca cetatea Memfis. Şi acesta Mina au făcut Memfis, şi pin pregiurul ei au făcut un ezăru mari şi au făcut biserica lui Ifest, fiind mare şi vestită foarte.
     [100.] Şi după acesta înpărat, îmi spusără popii altor 330 de înpăraţi numerile. întru atîţa au fost 18 arapi şi o fimei eghiptenină, şi ceelalţi toţi – eghipteni. Iar fimeea aceea au chiemat-o Nitocris, ca şi pre ceea de la Vavilon. Cari, certînd pre eghiptii pentru căci i-au omorît pre un frate al ei ci li era înpărat, pentru că, omorîndu-l pre dînsul, o pusără pre dînsă, iar ia îi omorea cu meşterşug. Şi făcu o casă cu o pivniţă adîncă, adică lucru nou. Şi acolo chiema pre eghipteni cari<i> era pricina de omorîră pi frati-său, şi, ospătîndu-i acolo, au fost avînd un zăgaşi ascuns din apa Nilosului şi aşă l-au slobozit de i-au înecat pre toţi. Şi, făcînd ia acesta lucru şi temîndu-să, au sărit şi e într-un turn de cenuşă şi acolo au murit, pentru ca să nu o căznească.
     [101.] Iar ceelalţi înpăraţi nici unul n-au făcut vreun lucru de folos, fără numai cei mai di apoi, anume Mirios,
     Iar acesta au făcut porţile lui Ifest di spre meazănoapte şi un iazăr au săpat, carile mai apoi îl voi spuni. Şi piramide au făcut întru dînsu, carile atuncea le voi povesti. Acesta aşă au făcut.
     [102.] Iar apoi şi alt înpărat, anume Sesostris, acesta au făcut întîi vasă lungi [ şi au mers di au supus din Unghiul Mării Roşii şi, mergînd mai înlontru, au sosit la o mare care n-au putut mergi cu vasale, pentru că era mică. Şi, sosind înapoi la Eghipt, au luat oaste multă şi au mers pre uscat, supuind toate limbile. Şi, pre care afla viteji şi vrednici pentru volniciia, au fost rădicînd stîlpii cu slove, arătînd numile lui şi a moşii<i> lui şi cum cu război i-au supus. Iară la cîţi să închina de bună voe, el iarăşi scrie, şi scriia şi pasări muereşti în stîlpi, arătînd cum au fost blăstămaţi.
     [103.] Acestea făcînd, au fost supuind toate limbile. Şi au trecut şi de la Asiia la Evropa şi supusă pre tătari şi pre thrachi. Pînă aice au agiuns oaste eghiptenilor, iar nu mai nainte. Pentru că pînă întru aceste ţări să văd stîlpii rădicaţi, iar nu mai nainte. Şi să întoarsă înapoi. Şi, dacă au agiuns la apa lui Fasis, nu ştiu eu: singur Sesostris au ales parte din oastea lui, au lăsat acolo să lăcuiască, ori ei singuri au rămas; supărîndu-li-să de atîta oaste, au rămas la apa Pasului.
     [104.] Pentru că colhii sînt eghipteni. Şi am şi cercat. Şi îşi aducu aminte colhii de eghipteni, iar nu eghiptenii de colhi. Şi eghiptenii încă ştiia de rămasul oştii aceia, pentru că şi negri sînt şi creţi la păr. Şi mai mult pentru că numai colhii şi eghiptii şi arapii să obrăzuescu din-ceput. Iar sirii şi finicii zicu cum de la Eghipet au învăţat. Iar alţi<i> siri şi macronii zicu cum acum curînd di la colhi să fie învăţat. Pentru că aceştiia oameni, numai, ce să obrăzuescu. Iar arapii nu ştiu cari di la care au învăţat.
     [105.] Şi încă şi inul lucrează numai eghiptii şi colhii, şi limba şi altile multe sînt tot di o potrivă.
     [106.] Iar stîlpii care îi pune Sesostris, mai mult di vremi s-au surpat. Iar la Palistina a Siriei am văzut şi eu, şi slovile stînd, şi firea muerească. Sînt şi la ioni doi stîlpi  [[114]] a cestui om şi iaste cîte un om cioplit cîte de 5 palmi: ţîni în dreapta suliţă şi în stînga arcu şi alte înbrăcăminte arăpască şi eghiptinească. Iar pre umeri sînt slove carile scriu aşă: „Eu această ţară am agonisit cu umerile meii”. Iar cini şi de undi sînt, aiurile voi arăta.
     [107.] Acesta Sesostris, întorcîndu-să înapoi şi aducînd mulţi oameni cărora au fost stricat ţările lor, zice popii cum fratile lui, carile au fost lăsat să păzască Eghiptul, acesta l-au chiemat pre Sesostris la ospăţu şi cu fimeia-şi şi cu 6 ficiori. Şi aşă au fost casa încungiurată di lemni şi i-au dat focu. Şi el, văzind rău, să sfătui cu muiare: ce vor faci să scapi? Iar ea zisă: „Sînt şasă ficiori; să punem doi să facim pod preste focu şi să hălăduim”. Şi aşă au făcut şi au scăpat, iar cei doi au ars.
     [108.] Iar agiungînd la Misiri, făce plată frăţini-său. Iar norodul cel strein ce au fost adus di pre aiurile, aşa i-au făcut. Cîte pietri sînt la biserica lui Ifest, fiind foarte mari, aceştiia le-au tras, şi cîte zăgaşuri sînt săpaţi din Nilos, toate ei le-au săpat. Şi, mai înainte, fiind Misirul bun di călărie şi de cară, acum di tot iaste rău, făcîndu-l aceştiia cu săpăturile lor. Şi acesta lucru îl făcu înpărat<ul>, pentru că mulţi cetăţi era dipartati di apă şi păţiia rău de săti; pentru aceea făce zăgaşile.
     [109.] Şi acest înpărat înpărţi tot pămîntul eghiptenilor şi le-au dat tot pămînt în 4 muchi, şi de aice apoi au fost luînd a zăce. Iar di surpa apa cuiva din pămînt ceva, mergea la dînsul şi trimitea di măsura şi atîta îi pune şi dare. Şi de aice eşi şi gheometriia, adică măsurarea pămîntului, şi veni şi la greci. Pentru că ţărcălamul cerului şi ţencurile şi pasul di la vaviloneni au luat grecii.
     [110.] Acesta înpărat, numai, au supus pre arapi. Iar au făcut şie şi pamenţi, doaă, înainte lui Ifest, doi oameni ciopliţi cîte de 30 de coţi, pre sini şi pre fimeea-şi, şi 4 mai mici, feciorii, cîte de 20 coţi. Cari lucru, mai tîrziu, Darie înpărat, vrînd să-şi pue el pilda sa au chipul înainte lui
     Sesostris, nu l-au lăsat popa, zicînd cum nu-i vrednicu să stea înaintea lui. Pentru că Sesostris înpărat multe limbi au supus, şi pre tătari încă, iar Darie nu i-au supus. Şi i-au trimis lui Darie răspunsul acesta.
     [111.] Şi, după moartea lui Sesostris, luă înpărăţiia fecior<ul> lui, anume Feron, carile n-au făcut nici [o] oaste. Iar i s-au întîmplat di au orbit, pentru un lucru ca acesta: adăogînd Nilos pînă-n 18 coţi şi lovind vînt, au fost făcînd valuri, iar înpăratul, simeţindu-să, au dat cu o suliţă în valuri şi aşă îndată au orbit. Şi 10 ani au fost tot orbu. După aceea, în al 11 an, i-au venit vrajă di la cetate Vutus cum i-au trecut vremea certării, numai să caute să să^ speli cu pişat a unii fimei ce nu va şti pre altul, ci numai al ei bărbat, şt iarăşi şi el, bărbatul. Şi înpărat<ul> acesta, cercă-şi întîi di la fimeea sa, şi nu văzu. Mai apoi mult au cercat prin toată ţara şi abiia au aflat o muiari şi s-au spălat şi au văzut. Deci îndată au strîns toate muerile cele răii ce au fost ispitit, şi pre a sa, şi le-au băgat într-o cetate ce să cheamă acum Roşiul Pămînt, şi le-au ars pre toate, cu cetate cu tot.. Iar pre aceea ce aii fost curată au luat-o fimei-şi să-i fie. Şi multe lucruri scumpi dedea pre la biserici. Iar şi la biserica Soarilui încă au făcut doi stîlpi în chip de frigări, cîte di o peatră, de înalţi cîte 100 coţi, şi de laţi cîte 8 coţi.
     [112.] Şi, acesta trecîndu-să, să fie stătut un-părat om de la Memfis, carile greceşti, îi zicu Protea. Acesta ari şi capişti la Memfis, foarte bună şi iscusită, şi lăcuescu pregiur dînsă finici de la Tiros şi să chiema Tabără Tiriilor. Şi iaste în capişte aceea o biserică mică ce să zice a Streinii Afroditii. Si eu socotescu cum să fie a Elenii ce au luat-o Alexandru Paris.
     [113.] Pentru că şi popii me-au spus pentru această, zicînd aşă cum Alexandru, jăcuind muiare lui Menelau di la Spartis, scaonul laconilor, s-au fost ducînd pre marea acasă-şi. Şi, fiind la Marea Albă, l-au apucat vîntul şi l-au adus tocma la Misir, la gura Nilosului, ce-i zicu Cano-vicon. Si acolo era la marginea mării o biserică a lui Iraclis, care şi pînă astăzi iaste. Şi aşă, acolo, să dusă şi el: pentru că era obicei, cini năzuia acolo, nimini nu-l mai dodiia. Şi acesta obicei pînă astăzi îl ţin. Iar unile dintru slugile lui Alexandru, fiind răi, au mers de au spus pentru Alexandru cum au jăcuit muiare omului şi i-au prădat casa şi-l pîrîră cătră popi şi cătră hatmanul ce era acolo cu straja, şi numile lui era Thonis.
     [1H.] înţălegînd acesta lucru, Thonis îndată trimisă oameni la.Protea, şi-i spusără pentru acesta lucru, zicînd cum au venit un om strein, di neam tefcru, iar fără-legi lucru au făcut, pentru că au amăgit fimeea gazdii lui de la greci şi au furat-o şi au nimerit aice, avînd şi avuţie foarte multă. „Acum, lăsa-vom să să ducă, au lua-i-vom tot, să avem ştire?”. Protei răspunsă: „Pre acela om, oricini va fi, ce-au făcut făr-di-legi, să-l aduciţi la mini, să văzu ce va şi el zice”.
     [115.] Auzind Thonis, îi prinsă vasale şi apoi luă pre [j Alexandru şi-l dusă la Protea, şi pre Elena şi toate un[e]al-tile lor şi slugile. Şi, sosind acolo, întrebă pre Alixandru Protea: cini iaste şi de unde iaste şi di undi vini ? Şi, spuindu-şi ruda-şi şi moşiia şi de undi vini şi, întrebîndu-l pentru Elena, di undi au luat, şi înşălîndu-să Alixandru cu cuvîntu, nevrînd să spui drept, spune slugile tot adivărul cum s-au tîmplat. Iar mai apoi, răspunsă Protea: „De nu me-ar fi pentru că-, cîţi streini îi aruncă aice vînturile, nu-i obicei a-i învălui, eu ţ-aş plăti pentru grecu, om pre rău, carile, priimindu-te la ospăţi şi făcîndu-ţi ca unui strein, tu i-ai furat muiarea şi ai venit cu dînsa. Nu-ţi fu distul că, amăgindu-o, i-ai spart cinste, ci încă ai şi furat-o şi încă şi casa ai jăcuit-o.şi ai venit pre aice? Acum dar, di vremi ce obiceiu oprit iaste a ucide streinii, această muiare şi banii nu-ţi voi da, •ce le voi ţinea pînă unde va veni grecul, să i Ie dau. Iar ţie tari îţi poroncescu, şi tu şi soţiile tali pîn-a trie zi să lipsiţi <di pre a melc hotară. Iar di nu, ca pi nişti nepriiateni voi învălui”.
     [116.] Pentru Elena această poveste me-au spus popii.
     Iar şi Omiros încă îşi aduci aminte de acesta lucru,
     zicînd într-acest chip, cum:
     Şi la Odisiia iarăşi zice:
     Şi Menelau iarăşi zice cum, la Eghipet, l-au oprit, jărtvile nefăcînd, bozii lor.
     întru acestea cuvinte să arată cum au ştiut rătăcirea lui Alixandru de la Eghipt. Pentru că Siriia cu Eghipt<ul> iaste într-un hotar, iar finichiei, cărora iaste Sidonul, la Siriia lăcuescu.
     [118.] Şi, întrebînd eu pre popi:.ştiu de oastea ce s-au făcut la Troada ? – me-au zis cum ei aşa ştiu [de la Menelau] că au mers oaste grecească pentru Elena, şi, eşind din vasă, au trimis acolo soli la Troada şi singur Menelau. întrînd în cetate, au cerşut pre Elena şi banii şi plata strîmbătăţii ce le-au făcut. Iar troadenii au fost giurînd cum ei n-au văzut nici ştiu pre Elena, ci toate acelea sînt la Misir, la Protea. Iar grecii, necrezindu-i, au dat război şi au încungiurat cetatea, pînă undi au luat-o. Şi, luînd cetatea şi neaflîndu-o acolo, atunce crezură cuvintile cele dintîi. Şi trimisără pre Menelau la Misir.
     [119.] Şi, mergînd, l-au priimit foarte cu bini şi l-au dăruit, dîndu-i toate cîte au fost. Şi, tîmplîndu-să acestea, iar Menelaos fu om strîmb cătră eghipteni, că, neputînd să aibă cale pre marea, socoti de giunghiia doi copii eghipteni, pentru să afli cale; şi aşă îl urîră şi-l goniră. Şi ştiu eghiptenii cum au mers pînă la Liviia. Iar de aici nu mai ştiu încîtrău au luat.
     [120.] Iarăşi eu crezu această [poveste] cu Eleni, că, de ar fi fost în cetate, [o] ar fi dat [grecilor], pentru că n-ar
     

     fi fost atîta nebun Priiam şi fiiul lui, Ector, pentru o muiare să-şi pearză cetate şi atîţa fraţi şi ficiori. Şi alte multe sînt pricinile carile arată cum să nu fie fost Elena în cetate. Ce atîta zicu iarăşi cum aşă au vrut dumnezeu să să surpe aceea cetate, pentru ca să cunoască toţi oamenii cum, a greşălilor mari, mari sînt şi certările de la dumnăzău. Eu, cum îmi pari, aşă zicu.
     [121.] Iar, după Proteea, să fii fost înpărat Rampsinit. Acesta iarăşi să fie făcut porţile cele di cătră apus la biserica lui Ifest, şi înprotiva porţilor au făcut doă chipuri, fiind cîte 25 de coţi, căruia acestui spre meazănoapte îi zicu eghiptenii „Vară” şi i să închină, iar celuia lant „Iarnă”, şi aceluia facu înpotriva acestora, (a) Şi acesta înpărat au fost făcut avuţie multă de argint, cît nici unul din aceşti înpăraţi de apoi să nu fie avut atîta. Şi, vrînd să-şi strîngă avuţiia în locu cu nedejdi, au învăţat di i-au făcut o casă, care era cu peatră durată preste tot, di sus pînă gios. Iar petrarul au viclenit şi au făcut aşa: o piiatră durată dintru acelea au meşterşuguit di au lipit aşă cît să o poată scoate şi doi oamini, şi încă şi de unui. Şi, după ce au gătit înpărat<ul> casa, şi-au pus banii. Şi, trecînd vremi multă, viind la pietrar mcartea şi avînd doi ficiori, i-au chiemat şi le-au zis povestea cum iaste. Şi le didea măsurile pietrii, învăţind cum vor scoati banii. Şi le poronci cum, făcînd acesta lucru, vor înbogăţi. (b) Şi, murind el, feciorii lui să şi apucară di lucru. Şi mearsără noapte la curţi şi, aflînd peatra, o scoasără lesne şi luară banii cîţi le-au fost voia şi iarăşi pusără peatra la locu. Şi, deschizind altă dată înpăratul, să mieră undi văzusă vasale dişarti şi peceţile întregi şi casa închisă. Şi deschezind de multe ori, tot videa banii înpuţinîndu-să. Deci mierîndu-să pe cini va bănui, văzind peceţile cum că sînt întregi şi casa închisă, ci socoti de făce leaturi şi le pusă acolo în vistear pregiur vasale cu banii. Şi, mai apoi, iarăşi venind furii şi întrînd unul, după obicei, să ia bani, s-au prins în leaturi. Şi, văzind în ce iaste prins şi cum nu mai iaste vremi de scăpat, chiemă pe frati-său, zicînd să-i tae capul, pentru ca să nu cunoască a dao zi, şi va peri şi aceala, ci să scapi el încalea. Şi, aşă, întră şi-i
     tăia capul şi-l luă şi pusă şi peatra şi să dusă acasă cu capul frăţini-său. (c) Mai apoi, tîmplîndu-să înpăratul într-acolo şi aflînd numai trupul făr-di cap, foarte tari s-au minunat şi văzind casa întreagă şi peceţile la locu. Şi, mirîndu-să, iarăşi meşterşugui aşa: pusă trupul turului asupra zidului, de-l spînzură. Şi pusă strajă acolo, de poronci, pre cini vor vide trecînd jălind cevaşi au plîngînd, să-î ducă la dînsul. Şi, spînzurîndu-l aşă, avînd el maică şi văzindu-l spînzurat maică-sa, nu pute suferi, ci să văeta, zicînd: au să facă vreun meşterşug să furi ficiorul de acolo, au va mergi di-l va pîrî şi pre dînsul să peară, pentru că la el sînt banii înpărăteşti. (d) Iar el i să ruga mult şi, neputînd să o întoarcă pre maică-sa, meşterşugui aşa. Socoti de îi află cîţva măgari şi îi încarcă cu nişti foaie plini de vin şi pusă asupra măgarilor şi purceasă spre caii aceea undi era frati-său spînzurat. Şi, acolo, fiind drept străjări, dizlegă la doi-trii fo[a]li di vin şi începu vinul a să vărsa. E3 începu a să bati şi a plîngi, zicînd cum carile v-astupa mai nainte. Iar străjării, văzind atîta vin vărsindu-să, alerga cu vasă şi strînge - vinul. Iar el să făce mînios şi-i suduia. Şi, grăindu-i cu bini străjării, el să mai potoliia. Şi, mai apoi, apropie acolo măgarii şi să făce cum va să-şi tocmască vasale. Şi, din voroavă multă şi din şăgi, li didea un foaie. Şi, bînd ei, zisără-i şi lui: „Şăzi să bei cu noi”. Şi aşă, bînd şi el şi multe vorovind, li mai didea şi alt. Şi, bînd mult, s-au îmbătat şi, aşă, au adormit acolo aşăşi undi au băut. Ia r. venind noapte, el pogorî trupul frăţini-său, şi, pentru rîsul, le rasă şi cîte giumîtati di barbă a străjarilor. Şi pusă trupul pre măgar şi să dusă acasă, făcînd pre voia mumii lui. (e) Şi, înţălegînd înpărat<ul> şi acesta lucru, foarte i-au părut cu greu şi să mira ce va faci. însă, socoti[nd], făce aşă, – care lucru eu nu-l foarte crezu; iar tot l-oi povesti. Au socotit di ş-au pus fata într-o casă şi au învăţat-o aşă: pre toţi cîţi vor veni la dînsa să să înpreuni, să-i întrebi, mai nainte de ci să vor culca cu dînsa: ce au făcut întru viiaţa lor lucru mai înţălept şi mai rău ? Iar cini va zici faptile aceste ce au făcut furul, pre acela să-l prinză, să nu-l lasă să iasă afară. Şi, făcînd fata ce au fost învăţat-o tată-său şi înţălegînd furul acesta lucru, vrînd să covîrşască cu minte pre înpărat,
     
     
     făcea aşa: aflînd un om mort, i-au tăiat mîna tocma di [s]pre umăr şi, luîndu-o supt haini, s-au dus la fata înpăratului. Şi, întrînd la dînsa şi întrebîndu-să, zisă cum mai rău lucru au făcut cînd, fiind frati-său prins în vistearul înpărătescu, i-au tăiat capul, fiind în laţuri; iar şi mai înţălept, cînd au înbătat pre strîjari şi au furat trupul frăţini-său. Şi ia, auzind, s-au şi apucat de dînsul. Iar furul, fiind întunericu, dedea în mîna ei mîna cea tăiată, şi ea, ţiindu-să de mînă, gîndiia cum pre dînsul ţini, şi, aşă, el eşi afară şi să dusă, fugind. (/) Şi, auzind şi acesta lucru înpăratul, s-au mierat de înţălepciunea iui şi de îndrăzneală. Şi, mai apoi, trimisă pretutindirile, făgăduind ertari şi socotinţă, numai să vie ia înpăratul. Şi aşă, au mers furul la dînsu. Şi mult să miera de înţălepciunea lui, zincînd cum eghipteni<i> sînt mai înţălepţi decît toţi alţi, iar [el] iaste mai înţălept decît dînşii. Şi, aşă, îi dedea fata-şi, alegîndu-l pentru înţălepciunea lui.
     [122.] Acesta înpărat, Rampsinitos, zicu ei să să fie pogorînd în iad şi iarăşi să fie eşind, şi alte basni multe.
     [123.] Carile nu li cred, ci numai pentru istoriia ce am auzit am scris. Şi întîi eghiptenii răspunsără acesta cuvînt, cum sufletul omului iaste fără di moarte şi cum întră pintr-altă pasăre şi apoi iarăşi vini în trup ominescu, pînă în trii mii de ani. Această poveste au luat şi grecii di la dînşii, cărora numerile nu li voi spuni.
     [124.] Deci zicu eghiptenii că pînă la Rampsinit înpărat au fost tot binili la Misir şi bişug mult. După aceea înpăraţi Heopa. Acesta toate rălile le făce. Şi închisă toate bisericile şi jărtvile opri şi poronci toţi eghiptenii să-i lucreză. Unii să tae lemni din muntile arăpăscu şi să le tragă pînă la Nilos, şi, trecîndu-i cu vasă apile, apoi alţii le lua de acolo şi le suia la muntile Liviei. Şi lucra cîte o sută de mii de oameni tot a trie lună. Şi atîta vremi fu, lucrînd nărodul: 10 ani; fă* cură calea aceea pre undi au tras petrile, cari socotescu cum nu iaste mai puţină osteneală decît piramida. Pentru că piramida-iaste, într-acest chip, minunat lucru. Pilda ei iaste această: de lungă iaste de 500 stînjăni , de largă di 10 stînj<ăni> şi de înaltă di stînj<ăni>, pre undi-i mai înaltă însă. Peatra zidului iaste tot cioplită, şi într-însa de toate felurile de jîganii cioplite sînt. Această [cale] iaste făcută pentru pominirea lui şi iaste făcută în 10 ani. Şi asupra piscului undi stau piramidile au făcut casă supt pămînt, undi ş-au făcut gropniţă le lui, făcînd ca un ostrov, aducînd prin zagaşi apa din Nil. Iar istovul, păr-a să găti piramida, au trecut 20 ani. Care iaste în muchi făcută, în toate părţile într-un chip şi la înălţime. Şi peatra, cum zisăm, foarte cioplită frumos. Iar nici o peajjtră nu iaste mai mică decît 30 de picioari: tot bolovani sînt.
     [125.] Iar cu multe meşterşuguri s-au suit pietrile acolo, tot cu meşterşug în meşterşug, din stepenă în stepenă. Şi au făcut-o din gios în sus. Şi iaste scris în piramida aceea, cu slovi eghipteneşti, cîţi bani s-au chieltuit, la ceapă şi la aiu, şi la alte legumi di la Eghipet. Zice aşă slovile, cum 1.600 talanţi să să fie chieltuit. Iar di vremi ce numai pre acestea fu atîta chieltuială, dar la altile cît va fi făcut, la fier şi la bucate şi la haini lucrătorilor, în cîtă vremi au tăiat pietrile şi cînd îe-au cărat şi cînd au săpat supt pămînt, cîtă vremi s-au petrecut? 
     Iar la atîta răotate au agiuns Heopa, cît au pus şi fata lui la crîşmă, pentru lipsa banilor, şi încă i-au fost poroncit cît să ceară de la cini va vre să să înpreuni cu dînsa. Iar e şi această au fost făcînd, şi încă s-au fost rugat şi acelora ce au fost venind la dînsa, cum să-i dăruiască cîte o peatră şi ei, să facă şi ia o pominire a ei. Deci dintru^aceste pietri să să fie făcut piramida ce mică, ceea ce iaste în mijlocul celor trii înainte piramidii cei mai mari, căriia iaste mărimea cîtăva.
     [127.] Acesta Heopa zicu eghiptii să fie înpărăţit 50 de ani. Şi, murind el, să fie mai înpărăţit un fraţi a lui, Hefrin. Şi acestaşi, iarăşi, au făcut ca şi celălalt, şi altile încă au făcut. Iar încăşi o piramidă au făcut, cari nu agiungi la măsura acei<i> dintîi. Pentru că noi încă am măsurat. Iar nici casă ari supt pămînt, nici de la Nilos vini zăgaş întru dînsa, ca ceealaltă,- nici are ostrov, – undi zicu cum zace şi Heopa. Şi făce şi Hefrin: făcu casa dinţii di peatră de la arapi, pestriţă, pogorînd 40 de picioari mai gios de zidul cel mari.
     
     
     
     Şi stau amîndoă pre un piscu înalt ca di vre 100 de picioari. Şi acesta Hefrin au înpărăţit 56 de ani.
     [128.] întru aceşti 106 de ani socotescu eghiptenii cum tot răul au păţit, şi bisericile atîta vremi nu li s-au deschis. Pre aceştiia nici a-i pomeni nu vor eghiptenii. Iar şi piramidile încă le zicu a păcurarului Filition, carile atunce paşte oile acolo.
     [129.] Iar după aceştiia, au înpărăţit Micherin, feciorul lui Heopa, carile nu-i plăcură faptile tătîni-său, ci deschisă bisericile, şi pre oamini, fiind supăraţi cu lucrul, îi lăsă volnici. Şi cîte giudicăţi au fost făcînd, foarte au fost direpti. Pentru acesta faptu, cîţi înpăraţi au fost a eghiptenilor, toţi lăuda pre acesta. Pentru că şi alantc toate le-au fost giudi-cînd bini, şi cui îi făce legi di plată, apoi el de la sini îi da aceluia, pentru ca să nu-i ţie mînio. Iar mai bucuros fu să pierză el, dicît să giudici strîmbu. Şi, fiind Micherin om bun şi făcînd fapti buni, întîi această nu i-au fost pre voe. Avînd o fată numai, au şi murit, iar el, foarte făcînd voe ră, au socotit cum să facă un lucru mai bun decît alţii. Şi, aşă, au făcut o vacă di lemn şi au poleit-o cu aur pre din afară şi au pus trupul într-însa.
     [130.] Şi pînă acum încă nu s-au îngropat şi iaste la cetatea Sais, în curţile înpărăteşti, întru o casă osăbi. Şi în toate zilile tămîiază tămîe multă acolo, şi lumină arde preste toată noapte. Iaste şi altă casă acolo, lîngă această, ce sînt ţiitoriie lui Micherinos, ciopliţi de lemn.
     [131.] Alţii zicu cum Micherinos au iubit pre fata luişi şi s-au culcat cu dînsa făr-di voia ei şi aşă e s-au spînzurat di voe rea, şi apoi au îngropat-o în vacă.
     [132.] Pentru că şi acum trupul vacii iaste acoperit cu roşii, şi capul iaste gol numai şi în coarni iaste făcut soarile frumos di aur. Şi stă în genunchi această vacă, şi mari cît o vacă vie. Şi o scot din casă în toţi anii. Cînd să bat eghiptii, atunce o scot şi pre dînsa Ia ivală. Pentru că zicu cum ea să să fie rugat tătîni-său cum o dată într-un an să o scoată să vază soarile.
     [133.] Şi, după patima această, iarăşi i s-au întîmplat această. Venind vrajă di la cetatea Vutus cum numai 7 ani va să trăiască şi mai apoi va să moară la al şaptile an, iară el foarte i-au părut rău. Şi trimisă la vrajă, bănuind tare în ce chip iaste această, că moşul său şi tată-său închisără bisericile şi custară atîta, dar el ce-au greşit? Aceia, făcînd atîtea răii, au înpărăţit 106 ani ; iar el, fiind bini credincios, va să moară curînd? Acesta cuvînt avînd răspuns vraja, iar răspunsă că pentru aceea mai tari să moară, pentru ca să nu vază răutăţile, că va să fie la Eghipet tot rău într-o 150 ani; şi ceelalţi înpăraţi ce au fost mai nainte au fost ştiind această, iar [el] n-au ştiut. Auzind acestea Michirinos şi socotind cum sînt lucrurile acestea, socotind şi urzite, făcu multe lumini şi le aprinsă. Acestea făce, să să facă zi în locu de noapte, să trăiască 12 ani. Şi au fost bînd şi mîncînd, nepărăsindu-să zioa şi noapte, primblîndu-să şi desfătîndu-să prin păduri şi prin dumbrăvi. Şi, undi auziia primblări frumoasă, acolo merge di să veseliia, tot socotind să-l treacă vraja.
     [134–5.] Şi acesta au lăsat o piramidă, mai mică decît a tătini-său, cu 20 de picioari mai mică; pîn-la giumătate de peatră de la arapi “. Zicu unii greci cum să fie această pij ramidă a Rodopei, ci era tălainiţă acolo. Ci nu ştiu aceştiia ci grăescu, pentru că Rodopea iaste o muiari ; dar ce puteri ar fi avut să facă piramidă, la cari cu întuneri-cile de mii “ de talanţi s-au chieltuit? Şi încă Rodopis iaste să fii fost în zilile lui Amasis, pentru că mulţi au trecut ani di atuncea, di cînd au făcut piramidile pînă cînd au fost. Această Rodopis are poveste multă, ce au făcut ia şi cum s-au făcut tălainiţă mari şi au agonisit: iaste dovedit acesta lucru, iar nu să fie avut ea atîta puteri.
     [136.] După această, după Micherin, să fie înpărăţit la Eghipet Asihis, carile zicu popii cum să fie făcut porţile la biserica lui Ifest cătră răsărit, carile era cu mult mai frumoasă şi mai iscusite. Pentru că toate porţile sînt săpaţi frumos şi alti lucruri frumoasă făr-di număr. Iară acestea ce au făcut el, cu mult sînt mai iscusite. Şi, vrînd: acesta înpărat să întreacă pre ceelalţi cu lucrul piramidilor, făce şi el una di cărămizi, întru cari sînt slovi ce scriu aşî: „Nu mă alătura cătră celelalti piramidi. Pentru că atîta sînt mai de fire decît acelea, cît iaste bozul Diia di ceialalţi bozi. Pentru că cu suliţa a bătut într-apă şi, ce lut s-au lipit” de suliţă, Strîngîndu-l, aceala s-au făcut cărămizi, şi cu acestea m-au făcut”. Acesta atîta au făcut. 
     [137.] După aceea, au înpărăţit un.om orbu din cetatea Anisilui, şi pre el îl chiemă Anisis. întru zilile acestuia au intrat la Misir cu oaste multă Savaco, înpărat arapilor. Deci, acesta orbu au fugit la bahne. Şi au înpărăţit 50 ani arapul, carile au făcut aşă: cini-i greşî din eghipteni, după mărimea greşalii lui, aşă îl giudica, de făce movilă înaintea cetăţii lui de undi era cel vinovat şi, aşă, să făceră mai înalţi cetăţile. Pentru că mai nainte, la Seso[[stris, s-au fost afundat iarăşi de ceia ce au săpat puduşcile, şi apoi la eghip-teanul acesta s-au făcut foarte înaltă. Şi, fiind şi alte cetăţi înalţi, iar mai înaltă de cetatea Vuvastii alta nu iaste, undi iaste şi biserică a Vuvastii, foarte iscusită. Multe sînt biserici mai mari, iar la frumseţi nici una nu iaste ca această. Şi „Vuvastis” să înţălegi Artimis.
     [138.] Iar biserica această iaste într-alt chip. Numai pre undi întri iaste uscat, iar încolo tot ostrovul. Pentru că din Nilos sînt zăgaşă cari nu să înpreună în-de-sineşi, ci numai amîndoă să apropie pîn<ă> lîngă uşa bisericii, unul di o parte, alt de altă, fiind amîndoă cîte o 100 de picioari de lat, şi cu copaci unbrit. Iar porţile din-nainte sînt de înalţi di 10 stînjăni, iar au chipuri de 6 coţi într-însăle, pre minunaţi. Şi, fiind biserica în mijlocul cetăţii, să vedi de tutindirile din cetate. Pentru că cetate s-au mai năsipit cu lut, iar biserica, fiind tot cum au fost dintîi, să vedi ca o oglindă. Şi pregiur dînsa iaste zid cu bolovani ciopliţi, cu chipuri. Iar dinlontrul iaste păduri di copaci mari, undi iaste şi bozul. Şi pin pregiurul bisericii iaste de 100 stînjăni. Şi, cînd vei să vii pre calea bisericii, iaste ca di vreo [[125]] 300 stînjăni calea, tot aşternută cu pietri şi lată foarte. Şi de o parte şi de altă de biserică sînt tot copaci foarte înalţi. Această biserică aşa iaste.
     [139.] Iar săvîrşitul şi mîntuirea di supt înpărat<ul> arapilor Savaco şi de oastea lui, acesta fu: acesta arap au văzut un vis şi au şi fugit di la Misir. Şi visul lui au fost aşa: au văzut urî om carile i-au stătut di-asupră-i, zicîndu-i să strîngă pre toţi popii di la.Misir şi să-i tai în doă. Iar el, văzind acesta vis, au. zis cum dumnăzău îi arată lui pricină de vină, pentru ca să facă el rău la biserici, şi atuncia să ia plată, au di spre oameni, au di spre dumnăzău. Şi acesta lucru zisă cum nu-l va faci, pentru că au trecut vremea cită au fost să înpărăţască Misirul, şi de aici să să ducă di la el. Şi vrăjile arapilor au arătat lui mai nainte acesta lucru, cum va să înpărăţască 50 ani. Şi, trecînd această vremi şi sosind şi vedeniia ce au fost văzut, di bună voc au eşit din Misir.
     [140.] Şi s-au dus Savacos, de acolo. Iarăşi eşi orbul din bălţi şi veni la înpărăţit:. Iar 50 di ani, ci au şăzut acolo în bălţi, au făcut un ostrov, năsipind apa cu cenuşă şi cu pămînt, şi acolo lăcuia. Că, aducîndu-i eghiptenii bucati prin taină lui acolo, li poronci să-i aducă şi cenuşi. Şi aşă făcu ostrov. Acesta ostrov nimini să-l afli nu putu mai nainte decît Amirteu. Şi în 700 ani şi mai mulţi, nu putură sî-l afli ceia ci înpărăţisă mai nainte decît Amirteu. Şi numile ostrovului, Elvo. În toate părţile iaste de 100[0] stînjăni.
     [141.] După acesta înpăraţi popa lui Ifest, carile îl chiema Setbon. Carile socoti cum eghiptenii cei di treaba războiului nu-i vor fi nici di o treabă şi aşă nu le dedea nici o cinste, şi încă le luă şi ţarinili cari le dideasă ceelalţi înpăraţi, cîte 12 ţarini unuia. După aceste, oşti cu oaste mari Sanahariv, înpărat arapilor şi asiriilor, asupra Misirului. Şi oamenii cei di oaste a Misirului n-au fost vrînd să oştească. Iar înpăratul acesta, venind la multă nevoe, au întrat la bozul şi au început a să jălui la ci măsură au agiuns. Şi,
     
     
     plîngînd el, i-au venit somn şi i să năzări în somn cu[m] să fie venit dumnăzău, să-i fie zis să îndrăznească, cum nici o nevoe nu va păţi de va tîmpina oastea arapilor, pen-
     7-T tru că el îi va trimite agiutor. Acesta vis socotea şi, luînd sama, au luat dintru eghipteni căruia i-au fost voia şi au tăbărît la Pilusio, pentru că pe acolo iaste caii de întrat ostile. Şi după dînsul nici unii dintru războinici nu era, fără tot numai oameni de oraş, crîşmari, meşteri şi alţi orăşani. Sosind ei acolo şi nepriiatenii dincolo, atunce, preste noapte, s-au rădicat şoarici din pămînt şi le-au mîncat tulbile lor şi arcile lor şi curălile di la paveţă, cît, a doă zi, fugind ei făr-di armi, mulţi să fii perit. Şi acum acesta înpărat stă în biserică lui Ifest, scris, de piatră cioplit, avînd în mîna lui un şoarici şi scriind slovi asupra lui într-acest chip: „Căutînd niştini la mini, fie blagocestiv !”.
     [142.] Pîn<ă> întru acesta cuvînt zice popii eghiptii cum, di la înpărat dintîi pînă la acesta ce-au fost popă la Ifest, să fie trecut 341 de neamuri omineşti, şi întru aceştiia ani să fii fost atîţa înpăraţi şi atîţa arhierei. Şi 300 de neamuri de oamini fac 1 [0].000 ani, pentru că un neam de oamini 35 ani şi mai bini să înţălegi, şi trii neamuri 100 de ani sînt. Iar 41 di neamuri facu 1.340. Aşă dar zicu ei cum întru atîtea mii de ani să nu fie făcut dumnăzău în chip de om, nici întîi, nici mai apoi, la aceştiia ci statură înpăraţi la Misir. Şi încă, întru atîta vremi, di 4 ori să fie răsărit soarile şi să fie apus îndărăpt, adică di dăori di la apus au răsărit şi di doă ori au apus undi răsări. Iar lucrurile Misirului nimica nu s-au primenit, nici ale apii, nici boa-lile, nici altă nimica.
     [143 – 6.] Iar dintru atîţa înpăraţi ci statură, nici unul nu-i zisără bozu, numai li zice oamini buni şi aleşi, în ce chip
     ni-au arătat şi pildile lor tot pre rînd. Iar şi pentru bojii elinilor multă osăbire iaste şi între eghiptii, care lucru părăsim, pentru lungimea povestii, să mai spunem.
     [147.] Ci, acum, mai bini să zicem ce zicu şi ei eghiptii, şi ci am văzut şi eu cu ochii miei. Mîntuindu-să eghiptii, după popa lui Ifest, de înpărăţie (pentru că ei nici odinioarea nu era volnici a fi fără înpăraţi), ei au socotit di au pus 12 înpăraţi, mpărţind tot Misirul în 12 părţi. Aceştiia făcură cuscrie şi aşa înpărăţiia, puind la mijlocul lor acestea pravile: nici să grăiască di rău unul pre alt, nici să ceară să aibă unul mai mult decît celalilt şi să fie foarte priiateni. Acestea pravile pentru aceea li făcea, pentru că, stînd ei întîi la înpărăţie, li să vrăji aşa cum cela ci va turna în biserica lui Ifest cu păharu di aramă, aceala li va fi înpărat a tot Eghiptul. Pentru că la toati bisericile s-au fost adunînd.
     [148.] Şi au socotit să-şi facă şi ei pomană di op şt ie. Şi, socotind, făceră lavirintus , puţin mai sus decît ezărul Mirios, aproape di cetatea ci să zici a Crocodililor. Carile eu văzind, de minunat, – nu-l pociu povesti. Pentru că, de va socoti niştine zidurile grecilor şi faptile lor, mai puţini sînt decît acesta lavirintus. Şi vestită iaste şi biserica di la Efes şi di la Sărau, şi piramidile minunat lucru sînt, şi vrednică fiinşticare piramidă di multe lucruri greceşti. Iară lavirintul covîrşaşti şi piramidile. Pentru că 12 ogrăzi sînt acoperiţi cu porţile înpotriva una cătră alta, 6 spre răsărit, 6 spre meazănoapte. Şi aproape, şi pren pregiurul tuturor, iaste un zidu unpregiur, şi casă sînt doă rînduri, 3.000 de toate: 1.500 di-asupra şi l .500 disupt. Deci celea di de-asupra li-am \ ăz ii şi noi şi le şi povestim, iar celea di desupt nu ne-au lăsat să le videm, zicînd cum acolo sînt gropniţile înpăraţilor ce au făcut lavirintul şi a crocodililor ce sînt sfinţi. Aşa spunem, di celea de didesupt, cu auzul auzind. Iar celea di de-asupra sînt neputute [a să] povesti de om. Pentru că eşirea iaste prin streşini şi, încîlciturile prin ogrăzi fiind în multe feluri, o minuni sînt. Că din ogradă eşi în casă, şi din casă în cămări, şi din cămări în streşini, şi iarăşi într-alte ogrăzi. Şi acoperemîntul li iaste di peatră, ca şi zidurile, şi zidurile şi păreţii plini de pasări ciopliţi. Şi toate ogrăzile tot cu stîlpi de peatră albă, prelipiti una lîngă alta. Şi lîngă unghiul lavirintului iaste o piramidă de 40 stînj<ăni>, întru cari sînt ciopliţi jîganii mulţi. Şi calea la dînsa iaste făcută pre supt pămînt.
     [149.] Şi, fiind lavirintul într-acesta chip, mai multă minuni aduci ezărul Muios, lîngă cari iaste lavirintul acesta.
     
     
     Cari ezăr iaste înpregiur 450 de mili, cît iaste şi Misirul pre lîngă marea. Şi iaste lung ezărul di cătră ameazăzi şi cătră meazănoapte, fiind, undi iaste mai adîncu, de 50 stînj<ăni>. Iar cum să fie făcut de mînă di om şi iaste săpat, ia singură arată. Pentru că în mijlocul ezarului stau doă piramidi, afară din apă de 50 stînj<ăni>, şi în apă iarăşi atîta sînt zidite, şi preste amîndoă piramidile iaste un chip de peatră, şăzind într-un scaon. Aşă sînt piramidile, de 100 stînj<ăni>, find stînjănul di 6 picioari. Iar apa din ezăr nu iaste di acolo, pentru că acolo iaste foarte săcu pămîntul, ci numai di[n] Nilos iaste zăgaş şi într-apă: 6 luni cură înlontru în ezăr apa, şi luni afară. [ Şi, cînd cură afară, atuncea dă la înpărăţie pre zi cîte un talant di bani, şi cînd întră, mai puţin.
     [150.] Şi zicu cum şi la Sirtis de la Liviia să dea această apă, fiind găurită lîngă muntile ci iaste mai sus di Memfis. Şi am socotit să văd undi iaste lutul ezărului acestuia, pentru că mult m-am mirat ci s-au făcut. Şi, aşă, am întrebat pre aceia ci lăcuia acolo aproapi, şi-mi spusără cum să-l fie săpînd lutul şi să-l fie aruncînd în apa Nilosului, şi el, luîndu-l, l-au fost ducînd pre apă. Şi nu iaste acesta lucru minuni, di vremi ci odoarăle lui Sardanapali fiind mulţi şi mari, carile au fost înpărat la Ninos, şi le-au fost ascuns în casă supt pămînt, iar nişti furi au socotit de au făcut poduşcă din casăli lor pînă la vistear, şi lutul îl scote noaptea în apa lui Tigris, ce cură pre lîngă Ninos. Aşă au făcut şi aceştiia oamini, aşă au săpat iazărul.
     [151.] Iar aceştiia 12 înpăraţi, socotind dreptate şi nime-rindu-să la biserica lui Ifest, făcînd jărtvă la biserica la zioa ce de apoi, li adusără lor arhiereu păhară di aur, cu carile au fost purtînd pre jărtvă. Şi, greşind arhiereul numărul lor, cum sînt 12, au adus 11. Iar cel mai di apoi, anumi Psamitihos, neavînd pahar şi stînd acolo, fiind cu coifu di aramă, îl scoasă şi începu a turna cu dînsul. Pentru că şi ceelalţi înpăraţi toţi au fost avînd coifuri. Acesta Psamitih nici cu vreun gînd rău au făcut acesta lucru, iar cielalţi socotiră cu mintea lor cum el poate să fie că pofteşti înpărăţiia, şi-şi adusără aminte şi de vrajă, cari zicea cum cela ci va turna cu pahar di aramă, acela va fi înpărat a tot Misirul. Şi, aducîndu-şi aminte di vrajă, a-l omorî pre Psamitih au socotit cum nu va fi cu cale. După ce îl cercară şi socotiră cum nici de o voe a lui au di vreo ispită au făcut acesta lucru, şi aşă sfătuiră, [gonindu-l] la bălţi, luîndu-i puterea şi slăbindu-l, şi di acolo să nu să mai amestici cu celălalt Misir.
     [152.] Iar acesta Psamitih, – fugind mai nainte di arapul Savacos, carile i-au ucis pre tată-său, – acesta, fugind di arap la Siriia, după ce fugi arapul pentru vis, iarăşi îl adusără eghiptenii cari<i> era din ţîn<u>t<ul> Saisului şi-l pusără cu cei 11 înpăraţi. Iar al doilea rînd, iar i să tîmplă fugă la bălţi de aceşti 11, pentru căci turnă cu coiful. Şi, aşă, socoti cum să-şi răscumperi di la aceştiia această ruşini. Şi trimisă la Vutus, [la] vrajă ai Litus, între-bînd ce va faci, – că acolo iaste adivărată vrajă a eghipte-nilor. Şi, aşă, îi veni vrajă cum răscumpărarea lui va fi din [mare], oameni de aramă cînd să vor ivi. Deci el nu-şi crezu nimica, socotind: di undi să-i vie oamini di aramă să-i agiuti? Iar nepestită vremi, apucă o nevce pre oamenii di la Ioniia şi pre cei di la Cariia şi oştiră în pradă. După aceea, agiunsără la Eghipet şi, înplătoşindu-să, eşiră la uscat. Iar un cm mearsă şi spusă lui Psamitih, acolo la bălţi, cum au văzut oameni di aramă, di vremi ci armile le era cu aramă, şi pre acolo armi ca acestea n-au fost avînd. Şi-i zisă lui Psamitih: „Oaminii de arame pradă cîmpul, cari<i> au venit pre marea”. Şi, Psamitih, ţiind minte vraja, făce legătură cu grecii aceia, şi le făgădui mult, ca să fie cu dînsul într-agiutor. Şi, aşa, făcînd tccmală cu aceştiia şi cu cini au vrut din eghipteni, supusără pre înpăraţi. [153.] Şi singur înpăraţi Eghiptul. Şi făce porţi la biserica lui Ifest, cătră vîntul lui notos, foarte iscusite, la Memfis, şi ogradă lui Apis, undi să hrăneşti Apis cînd să iveşti. Şi o făcea înainte porţilor, fiind toată cu stîlpi şi cu chipuri ciopliţi. Şi, pentru stîlpi, sînt chipuri de oamini
     
     la ogradă, cîte 12 coţi. Iar Apis, după cum îi zicu grecii, iaste Epafos.
     [154.] Iar grecilor ce au silit cu Psamitih la războiul acesta, le didea locuri de sălaş Psamitih, să lăcuiască înpotriva. Şi era între dînşii Nilos. Şi acestora le-au pus numi „Oşti”. Acestea locuri li didea, şi, ci le-au făgăduit, toate le-au dat. Şi le didea şi copii ca să-i înveţi limba grecească, copii eghipti; şi, învăţind de atuncea, sînt şi acum tălmaci acolo. Iar aceştiia, grecii, ionii şi cari<i> lăcuiră acolo multă vremi. Acestea locuri sînt lî[n]gă cetatea Vuvastiei, la gura lui Nilos ci să cheamă Pilusion. Pre aceştiia, mai apoi, Amasis înpărat i-au mutat di acolo şi i-au pus de au lăcuit la Memfis, făcîndu-i strajă pentru eghipteni. Şi, aşă, lăcuind aceştiia la Eghipet, de atuncea încoaci, [noi,] grecii, cîte au făcut [ei] la Eghipet, foarte bini le ştim; pentru că întîi aceştiia lăcuiră acolo streini. Iar di undi s-au rădicat ei di s-au dus la Misiri, din ţara lor, pîn-acum să cunoaşti locul şi casăle lor în ce chip s-au pustiit. Psamitih aşa au biruit Eghiptul.
     [155]. Iar pentru vrajă di la Eghipt, mulţi am voro-vit. Deci fiind lucru vrednicu de ştiinţă, îmi voi aduci amintea şi de această. Această vrajă iaste biserica bozului Litos, la gura ci să cheamă Săveniticon, a lui Nilos: acolo zaci; şi numile cetăţii este Vuto. Şi sînt şi alti biserici acolo. Această biserică iaste mari, şi porţile 10 stînj<ăni>. Iar ci-mi iaste mie mai ciudat lucru, aceala voi spuni. Iaste întru această biserică o biserică mai mică făcută, a lui Litus,, numai dintru o peatră. Şi în lung şi în lat iaste di 40 coţi, însă di o peatră meriaie. Şi acoperemîntul iarăşi o peatră singură, preste tot meriae, şi ari străşini di 4 coţi.
     [156.] Această ciudată mi să păru. Iar şi ostrovul, ci să cheamă Hemis, iaste într-un iazăr adîncu şi lat, lîngă biserica această. Şi zicu eghiptii cum acesta ostrov să fie înotători. Iară eu, cu dreptul, n-am văzut înblînd, iar numai ci m-am mirat cum să fie ostrov înblători. Iar în ostrov iaste şi biserica lui Apolon, mare, şi cu[p]toară mari şi finici şi mulţi copaci cu roadă, şi mai mulţi fără di roadă. Iar pentru căci iaste ostrovul înblători, zicu ei nişti basni multe a bozilor, cari li părăsăscu acum iară.
     [157.] Acesta Psamitih înpăraţi 54 de ani Eghipetului, dintru cari ani, 29 ani au încungiurat cetatea ce mari a Siriei, pre numi Azotos şi de abie au luat-o. Această cetate au suferit mult încungiurată, dintru cîte cetăţi ştim noi.
     [158.] Iar Psamitih au făcut ficior pre Necos şi înpăraţi Misirul. Acesta începu întîi a faci zăgaşi din Nilos la Marea Roşii, cari o săvîrşi Darie persul. Cari în lung iaste caii di 4 zili pre apă, şi, de larg, să margă doă cătargi alăturea. Şi din Nilos iaste acolo dusă apa. Iar mulţi încîlcituri are acestaşi zăgaş. Şi iaste mai lung decît mai încîlcit că, săpînd această poduşcă la înpărat<ul> Necos, au perit 120.000 eghipteni. Şi, săpînd, au părăsit, că i-au venit vrajă, zicîndu-i cum [pentru] varvarii să să lucreză. Şi varvari zicu ei tuturor cîţi nu sînt cu dînşii di o limbă. 
     [159.] Şi lăsă Necos săpatul şi să apucă de oşti. Şi făce cătărgi, unile la Marea Roşie, altile la această mari. Şi le făce locuri de aşăzat vasălor acestora, carile să cunoscu pînă astăzi, şi cu aceste înbla oştind. Şi să lovi cu sirii la Magdol şi birui-i Necos. Şi, după război, luă şi Caditis, cetate mare a Siriei. Şi, cu ce haină < au fost atuncea înbră-cat, au trimis-o îui Apolon bozul di la milisi. Şi, trecînd 16 < ani, muri. Şi didea înpărăţiia lui lui Psami, feciorului său.
     [161.] Acesta Psami încă înpăraţi 6 ani şi muri. Şi, oştind acesta asupra arapilor, luă înpărăţiia [-A]priis, ficiorul lui Psamie, carile, după Psamitih, moşul său, foarte fu fericit. Şi înpăraţi 25 ani, întru cari<i> mearsă asupra Sidonului cu oaste şi să bătu pre mare cu tiriianul. Iară sosind vremea ceea ci era să pată şi el rău, cari o voi spuni-o aiurile, şi mai pre larg, iar acum mai strimt, pentru că, trimiţind oaste mari asupra chirineilor, greşiră tari, pentru că fură bătuţi. Iar eghiptenii îndată îl vicleniră pre Aprii, gîndind [[132]] cum într-adins i-au trimis acolo, pentru ca să peară ei acolo şi să poată el mai pre lesni a înpăraţi celoralanţi eghipteni. Şi, scîrbindu-să foarte, şi priiatenii celor periţi, şi ceia ce s-au întors, cu toţii au viclenit.
     [162.] Şi, înţălegînd Apriis, au trimis la dînşii pre Amasis pentru ca să-i potoale cu cuvintile. Iar sosind acolo şi zicîndu-le cu cuvîntul ca să nu facă aşa, iar unul dintru eghipteni stătu dindărăpt şi-i pusă un coifu şi-i zisă înpăratului: „O pui eu”. Şi el, oarecum, nu-i fu fără di voe, după cum sa arată lucrul. Că, după ce îl pusără înpărat pre Amasis, iar el să găti îndată să margă asupra lui Apriis. Iar Apriis, auzind acesta lucru, au trimis pre un om de folos din eghipteni, carile îi zice Patarvimis, poroncindu-i să-l aducă viu pre Amasis. Şi Patarvimis mearsă şi zisă lui Amasis să margă la Aprii. Iar Amasis, tîmplîndu-să cu cal, călări, să rădică şi să beşi, zicînd: aceea să o ducă la Aprii. Iar Patarvimis îl ruga, chiemîndu-l înpărat(ul>, să margă. Iară el zisă: „De mult mă gătescu să facu acesta lucru, cît şi singur Aprii să nu bănuiască: pentru că şi el va mergi, şi pre alţii va duci”. Iar Patarvimis, auzind îceaste cuvinte^ cunoscu bini lucru cum stă şi socoti cum să margă cum mai de sirgu să-i spui înpăratului. Şi, mergînd el la Aprii făr-di Amasis, [Aprii] nici răspuns i-au dat, ci, fiind mînios, poronci să-i tae nasul şi urechili. Şi, văzind ceelalţi eghipteni carii ţinea şi mai nainte cu dînsul, cum omul cel mai di folos sluţindu-l aşă, nici mai aşteptară altă vremi, ce îndată să dusără la ceelalţi şi să închinară lui, Amasis.
     [163.] Şi, auzind acesta lucru Apriis, găti pre străini, pre cari şi pre ioni (pentru că streinii caută stăpînului, iar nu ţării), cari<i> era di toţi 30 mii. Şi era la Sais cetate curţile lui, foarte lucruri iscosite. Şi, aşă, să gătiră streinii şi mearsă asupra, eghiptilor, şi eghiptii asupra streinilor. Şi veniră la cetate ia Memfis, că acolo era să dea războiu.
     [164.] Iar eghiptenilor 7 niamuri sînt: popi, ostaşi, văcari, purcari, precopeţi, tălmaci; corăbieri. Aceste le sint neamurile, şi numirile lor sînt di la meşterşugui cc-l ştiu. Iară războinicii să cheamă calasiries şi ermotivies. Aceştiia sînt cineşi din ţînutu-şi.
     [165.] Şi [ermotivies] sînt preste tot 160.000 de oamini, carii alt.meşterşug nu ştiu, fără numai oastea, fecior de la tată urmînd.
     [167.] Iar nu.ştiu, şi acesta lucru grecii de la eghipti- neni au luat au ba, pentru că văzu şi tătarîi, şi thracii, şi perşii, şi lidii, şi toţi varvarii, socotind mai fără de cinstea pre ceia ce ştiu alte meşterşuguri şi nu sînt de război, iară [pre] cei ce sînt meşteri, îi ţin mujici; iar pre cei ce sînt de război, îi ţin viteji de cinste. Acesta lucru îl facu toţi grecii, şi mai vîrtos laconii. Şi corinthii nimica nu-i-,cinstescu pre meşteri.
     [168.] Şi această cinste era aleasă eghiptilor, ales de popi, cîte 12 pămînturi. Şi pămîntul era cîte di 100 coţi în toate părţile. Atîta avea un eghiptean. Iar cîte 2.000 di oamini pre an, dintru aceştiia, păziia pre înpărat. Şi acestora li să da pre zi un oborocu de pîine şi di carni şi de vin.
     [169.] Iar lovindu-să ostile lui Apriis şi a lui Amasis, cela cu streinii, cela cu toţi eghiptenii, mult stătu războiul. Şi bini să bătură streinii şi, fiind puţini, biruiţi fură, că fără samă era puţini înaintea celora; şi cu această să biruiră. Iar aşă zicu cum au fost gîndind Apriis cum atîta-i înpărăţiia lui di tari, cît nici dumnăzău n-are ce-i strica, nici nimini nu-i va pute strica. Iar atuncea biruit fu şi prins viu şi-l dusără la cetatea Sais, la casăle lui ci era mai nainte, iar atuncea era a lui Amasis. Şi-l hrănea în curţi şi îl socotiia bini. Iar eghiptii bănuiră cum nu faci bini di vremi ce hrăneşti pre nepriiatenu lor şi a lui. Şi atuncea îl didea Amasis pre Apriis pre mîna eghiptilor, şi ei l-au zugrumat şi l-au îngropat la gropniţăle moşilor lui, carile sînt Ia biserica Athinei. Şi pre toţi cîţi au fost înpăraţi dintru acesta ţinut, acolo
     
     i-au îngropat. Pentru că groapa lui Amasis iaste mai diparte decît a lui Apriis şi a strămoşilor lui.
     [170.] Sînt şi alti cămări întru biserica această, întru cari sînt şi gropniţă cărora numile lor nu-l voi spuni, ci mai bini voi tace*. 
     [171.] Şi, pentru praznicile grecilor, mai mult de acolo le-au luat şi le facu după cum videm.
     [172.] Petrecîndu-să Aprie într-acestaşi chip, au înpărăţit Amasis, fiind din ţîn<u>t<ul> lui Sais. Şi cetatea lui o chiema Siuf. Deci întîi eghiptii măscăriia pre Amasis şi nu-i făcea nici o cinste, pentru că mai nainte era mojicu şi de casă proastă. Iar mai apoi, socoti Amasis şi cu înţălep-ciune tari îi supusă. Avînd multe odoară, fără număr, avea şi un lighean de spălat picioarile, di aur, întru carile toţi oaspeţii şi el încă-şi spăla picioarile. Acest lighean socoti Amasis di-l tăia şi-l vărsă di făce un bozu di aur şi-l pusă undi era un locu mai ivit decît toate în cetati. Şi eghiptenii merge” acolo la bozu şi să închina foarte tare. Iar înţălegînd Amasis acesta lucru ci facu aceia, chiemă pre eghiptii şi le spusă cum din ligheanul ci-şi spăla picioarile făcu bozul, întru carile mai nainte eghiptenii să pişa şi-şi spăla picioarile, iar acum pre tari i să închină. Şi zisă: „Eu încă am fost ca şi ligheanul acesta, pentru că, măcar că mai nainte am fost prost”, iar acum, fiindu-le înpărat, trebue să-l cinstească ca pre un mai-mari. Cu acesta lucru trasă pre eghiptii cătră sini, cît foarte îl asculta.
     [173.] Şi obiceiul său şi viiaţa sa aşa o pitrece: dimineaţa, păr-la prinzi, cu toată nevoinţa isprăvi trebile ce-i grăia şi i să tîmplă a avea lucru. Iar de aici înainte, be şi sîvdisfăta, giucînd şi şuguind cu tovarăşii. Şi era foarte şaga-ciu şi glumăţi. Şi, cini îi era lui priiaten, începură a-l învăţa, zicînd: „O, înpărate, nu cu dreptate îţi porţi lucru, adu-cîndu-te pre tini la lucruri făr-di cale. Pentru că ţie ţi să cadi în scaon de cinste cu cinste să şăzi şi să-ţi trebueşti preste zi lucrurile. Şi, atuncea, ar cunoaşti şi eghiptii cum de mari om sînt stăpîniţi, şi bun numi ţ-ai agonisi. Iar acum, nu faci nici într-un chip lucru înpărătescu”. Şi el socoti de le-au răspuns într-acest chip: „Oricini ari arcu, cînd îi trebui, îl încoardă; iar cînd nu-i trebui, îl discoardă: pentru că, de vor fi pururea încordate, iată că să vor strica; deci cînd le-ar trebui, nu le-ar avea. Aşă dară, şi obiceiul omului: di va vrea pururea să fie în grijă şi să nu să dea şi la cevaşi şagă, să va uita pre sini şi să va nebuni sau să va schimosi. Carile, eu, ştiindu-le, înpart a doă trebile meali”. Acestea au răspuns priiatenilor săi.
     [174.] Iar Amasis aşa zicu cum, cînd era prost, cum era băutoriu şi şagaciu şi nu era om înţălept sau grijaliv într-un chip. Şi, cînd să lipsea di bielşug, neavînd civa, apoi fura. Iar păgubaşii l-au fost aducînd la biserici să-l dovidească. Deci multe vrăji îl şi nimerea, iar mulţi nu-l nimerea. Deci după ce au stătut înpărat, cîte biserici îl aflară cînd fura, pre acelea tare le cinstiia şi li dăruia, iar cîte nu-l aflară, nimica nu le socotea, zicînd cum sînt minciunoasă.
     [175.] Şi făcu la Sais, Athinei, porţi foarte înalţi, între-cînd pre toţi cu iscuseniia şi cu mărimea, şi chipuri mari făcea. Şi alti pietri ciudate au adus acolo şi le-au adus unile caii cîte de 20 zili di departe. Iar iaste un lucru minunat, o casă di peatră: întreagă au adus-o di la cetatea Eiefandina, în trii ani abiia au adus-o, şi o aduce 2.000 de oamini, şi aceştiia toţi era meşteri. Şi casa această iaste di lungă 21 coţi, de înaltă 8 coţi, di lată 14 coţi. Pre din afară iaste atîta casa această. Iar lumina îi iaste lungă de 18 coţi şi di largă 12 coţi şi de înaltă 5. Pentru că această casă iaste din afară de biserică, că, vrînd meşterul să o tragă îniăun-trul în biserică, să fie suspinat, supărîndu-să di atîta osti-neală. Iar Amasis, socotind cum iaste mari ostineală această, au poronqit să o lasă înaintia uşii, să nu o mai tragă. Alţii zicu cum să fie perit şi un om supt dînsa, trăgîndu-o; pentru aceea să o fie lăsat.
     [176.] Şi la celelalti biserici la toate făce cdoară Amasis, foarte minunaţi. Şi la Memfi cel chip de om ci zaci, cari iaste de lungu 75 picioari. Şi alti doă chipuri stau tot pre o peatră, cîte di 20 picioari unul di lung. Şi iaste şi la cetate la Sais unul ca acesta. Şi biserica [ii] Isis de la Memfi Amasis au făcut-o, fiind mari şi vestită.
     [177.] întru zilile acestui Amasis, zicu eghiptenii cum Eghiptul să fie avut bielşug foarte şi apa din Nilos au adaos tari şi bucăţile iarăşi la oamini. Şi atuncea 20.000 de cetăţi au fost, tot lăcuite, în Eghipet. Şi această pravilă Amasis au pus la eghipteni, cum fiinşticarile să arăţi preste anu cătră
     
     
     cel mai mari di undi-şi trăiaşti viiaţa agonisind. Iar nefăcînd acesta lucru, socotea cum cu alte lucruri să hrăneşti răii şi nu trebui,să fie viu, ci să moară. Această pravilă au luat Solon athineul di acolo şi au dus-o la Athina. Cari şi pînă astăzi o ţin, fiind foarte bună. [178.] Şi, iubind pre greci Amasis, foarte li dă ruia
     multe. Şi celor pribagi încă li făcură biserici. Şi le-au dat o cetate di lăcaş, [Nafcratis]. Şi biserica ce să cheamă Eli-nion încă el au făcut-o. Făcut-au şi grecii cei streini, ce vinea pentru neguţitorie, biserici, cineşi după neamul său, şi au făcut şi mai-inte.
     [179.] Numai cetatea Nafcratis era scală, iar aiurili nu putei să mergi. Atîta cinste avea Nafcratis.
     [180.] Agiutat-au şi Amasis Ia biserica delfilor a să faci, pentru că cea di mai nainte au ars. Agiutat-au şi grecii delfilor a să faci.
     [181.] Grecii di la Misir şi cu chirinei<i> au făcut prieteşug. Şi încă au luat [Amasis] şi fimei di la dînşii, au vrînd să aibă fimei greacă, au pentru priinţa mai tare a chirineilor. Şi luă a unui om di folos di[n] cetate fată, pre numi La-dichi. Şi, culcîndu-să di multe ori Amasis cu dînsa, nu să putea înpreună, şi cu alti cu toate putea. Deci zisă Amasis: „O, muiari, nu poate să fii să nu piei tu mai rău dicît toate muerile”. Iar Ladichi, giurîndu-să cum nu iaste vinovată, nu o credea Amasis. Şi, aşa, s-au rugat Afroditei cum, di să va înpreună cu însă întru acea noapte, să trimită la Chirina un bozu. Şi, aşa, întru aceea noapte să înpreună cu dînsa şi o foarte iubi, pentru că nu mai era legat. Şi Ladichi trimisă făgăduinţa, fiind şi pînă acum afară din cetate chirinilor. Pre această, pre Ladichi, mai apoi, după ce birui Camvis Eghiptul, o trimisă sănătoasă la Chirina.
     [182.] Făcut-au şi odoară Amasis, di au trimis pre la biserici în Ţara Grecească, şi prin multe locuri bozuri au făcut de au trimis. Acesta Amasis întîi a[u] supus Chiprosul şi l-au făcut să dea bir, mai nainte decît toţi oamenii.
     SFÎRŞITUL A DOĂ ISTORIE A LUI IRODOT
     
     
     A LUI IRODOT ISTORIIA A TRIE, CE SĂ ZICE: THALIIA
     
     
     [1.] Asupra acestuia, a lui Amasis, oşti înpărat<ul> Camvis, feciorul lui Chiros, luînd cu sini şi alti oşti şi încă si pre greci<i> cari<i> era supt mîna lui. Şi pricina oştii lui pentru aceea fu: trimisă Camvis la Eghipt sol, şi cerea fata lui Amasis. Şi acesta, lucru îl făcea din îndemnarea a unui om eghiptean: pentru căci doftor au fost la Eghipet, – pre dînsul îl trimisă Amasis la Chiros, poftind Chiros doftor bun de ochi. Şi îl înstreină de copii şi de fimei, trimiţîndu-l la perşi. Acesta lucru obidind pre doftorul acela, sfătui pre Camvis să trimită să ceară fata la dînsul, pentru că, au, dînd-o, să-i facă şi lui voi rea, au, nedînd-o, să să facă ne-priiateni. Iară Amasis, temîndu-să de puterea perşilor, să mira ci va faci şi ci răspuns va da. Pentru că bini socotiia că pre fata lui nu o va ţinea în chip de fimei, ci în locu de ţiitoari. Şi, socotind acesta lucru, făcea aşa. Era o fată, celuia înpărat ce peri, a lui Aprii, foarte mari şi frumoasă, şi era singură rămasă de aceea casă şi o chiemă Nititis. Pre această Amasis o înbrăcă cu haini buni şi cu aur, şi o trimisă la perşi ca pre o fată a lui. Iar trecînd vremi şi între-bînd-o Camvis pre fată pre numile tătîni-său, zisă cătră dînsul fata: „O, înpăraţi, nu ştii cum eşti înşălat di Amasis, c[a]rile, podobindu-mă cu haini, m-au trimis ca pre o fată a sa, fiind adivărată a lui Aprii, pre carile, fiindu-i lui stăpîn, s-au sculat cu eghiptenii şi l-au omorît”. Acesta cuvînt, cu această pricină făcîndu-să, adusă pre Camvis, ficiorul lui Chiros, cu mare mînie asupra Misirului. Aşa zicu perşii. [2.] Iar eghiptenii zicu cum dintru această fată a lui Aprii să fie Camvis, născut cu Chiros. Şi nu grăescu drept şi ştiu şi ei, pentru că, di ştiu şi alţii bini pravilile perşilor, ştiu şi eghiptenii, pentru că, la perşi, fiind fecior di acel neam, nu înpărăţaşti alt, strein, şi încă, cum Camvis era fecior a Casandanii, fetii lui Farnaspu, om Ahimenidu, iar nu eghiptean. Ci ei întorcu cuvîntul, vrînd să să facă cum sînt rudenii.cu casa lui Chiros. Acestea-aşa sînt.
     [3.] Iar zicu şi alt cuvînt, cum o fimei persidă să fie intrat la fimeile lui Chiros şi, văzind lîngă Casandana stînd cuconii frumoşi şi mari, mult o lăuda. Iar înpărăteasă lui Chiros, Casandana, zisă:. „Fiind eu acestora cuconi maică, Chiros nu mă cinsteşti, şi pre cea prişleaţă di la Eghipt o cinsteşte”. Casandana, bănuind pre Nititis, să fii zis acestea. Iară ficiorul cel mai mari să fie zis: „Eu, maică, pentru acestea, dacă mă voi faci om, voi puni celea di gios a Eghiptului sus, şi celea di sus gios”. Acestea să fie zis Camvis, fiind di 10 ani, şi muerile s-au mirat. Şi, după ce au crescut, au ţinut mintea, luînd înpărăţiia, ca să oştească asupra Eghiptului.
     [4.] Şi să tîmplă la acesta lucru şi altă povesti. La ostilul acesta, dintru oamenii streini agiutor era un om, anumea Fanis, de neam alicarnasan, carile era şi înţălept şi viteazi la războae. Acesta Fanis, bănuind oarice pre Amasis, întră într-un vas şi fugi la Misiri, vrînd să margă la Camvis, să-i spui di toate, di vremi ce, între slujitori, era om vestit şi de folos. Iar Amasis trimisă după dînsul, foarte silind, ca doară îl va prinde. Şi trimisă pre cari hadîmbu avea mai di credinţă, cu o cătargă, carile îl agiunsă la Lichiia. Şi, prinzindu-l, nu-l putu duci. Că au meşterşuguit Fanis şi au scăpat. Că înbătă pre strajă şi aşa au scăpat tocma la perşi. Şi, fiind gătit Camvis asupra Misirului şi mierîndu-să în ce chip va treci oastea pre pustii făr-di apă, mearsă acesta Fanis şi spusă şi alte toate a lui Amasis lucruri. Şi încă şi pentru apă îi zisă, să trimită la înpăratul arapilor, el să-i gătească calea, să-i fii pre voe,– încă cu rugăminte.
     [5.] Pentru că pre acolo iaste intrarea la Eghipt adivă-rată. Pentru că di la finichi pînă la hotarăli cetăţii Caditului, care iaste a palistinilor, şi încă şi mai încolo, iaste caii de trii zile, foarte fără di apă.
     [7.] Deci sfătuindu-l grecul acel pribag, atuncea [Camvis] trimisă la arapi soli, cu rugăminte pentru acesta lucru şi să rugă, luînd credinţă di la dînsul şi dîndu-i credinţă.
     [8.] Şi arapii cred credinţa oaminilor foarte tari. Şi o facu într-acesta chip. Ceia ce vor să fie încredinţaţi, stă un om între mijlocul lor şi, cu o peatră ascuţită, tae carnea puţintel lîngă degitile celea mari ; şi, luînd [fire] dintru amîndoă hainile lor, ungi cu singe 7 pietri carile sînt între ei. Şi făcînd aceaste, cheamă într-agiutor pfe Dionis şi pre Afrodita. Şi, făcînd acestea, cela ci iaste la mijlocul lor, poronceşti şi întră chizaşi şi priiatenii aceia. Şi ei să făgăduescu cum vor ţinea legătura. Şi pre aceşti doi boji au ei numai. Şi încă îşi tund părul, ca şi Dionis. Şi zicu lui Dionis: Orotalt, şi Afroditei: Aliiat.
     [9.] Şi, făcînd credinţă arapul cu oamenii lui Camvis, ol făcea meşterşug într-acestaşi chip: făcea burduşă di cămili şi li înplu di apă şi le pusă pre cămili şi, făcînd acestaşi lucru, le trimisă la locul cel făr-di apă şi aşteptă acolo oastea lui Camvis. Acesta cuvînt iaste mai de crezut. Iar zicu şi altul, cum Coris să fie o apă curatoare Ia arapi, carile dă în Marea Roşii. Deci dintru această apă să fie arapul făcut poduşcă de piei şi de altile, să fii scos apa pînă la locul săcetos. Şi acolo, la pustii, să fie făcut lacuri mari di s-au strîns apa. Şi calea iaste de 12 zile de la arapi pînă la pustii. Şi să-l fii adus în trii locuri, di 3 poduşci.
     [10.] Iar la gura ce să cheamă Pilusion, acolo era cu oastea Psaminit, ficiorul lui Amasis. Pentru că Camvis n-au apucat pre Amasis oştind asupra lui, ci înpăraţi Amasis 44 ani şi aşa muri, întru cari ani nu s-au tîmplat nici u[n] lucru rău să pată. Şi, murind, îl smoliră şi-l îngropară în
     
     gropniţăle cari le-au făcut el. Iar întru zilile acestuia, lui Psaminit, feciorul lui Amasis, înpărat Eghiptului, să făcea o ciudă la Eghipt. Pentru că la cetatea Eghiptului, la Thiva, au ploat, care lucru nici odinioarea păr-atuncea n-au ploat, nici di atuncea încoaci. Pentru că pre acolo, din sus di Eghipt, nici odinioarea nu mai ploaă. Ce, şi atuncea, numai ci au răorat.
     [11.] Iar perşii, trecînd pămîntul cel săcetos şi fără apă şi şăzură lîngă eghipteni, chiemîndu-i la război. Atuncea grecii şi carii, cîţi era streini în oastea eghiptilor, scîrbin-du-să pre Fanis, pentru căci adusă oaste streină asupra Misirului, făcură într-acest chip: avea Fanis la Misiri lăsaţi feciori din trupul lui şi-i adusără în tabără şi între ochii tătîni-său îi omorîră. Pentru că pusără între tabire un cron-tir, şi, acolo, aducea cîte un copil di-i giunghiia. Şi, giunghiindu-i pre toţi, pusără apă şi vin şi amestecară acolo şi, aşa, băură toţi streinii. Şi-şi dederă război şi, făcîndu-să războiul foarte tare şi căzind dintru înbe talurile mulţi, să biruiră eghiptii.
     [12.] Şi văzui minuni mari, întrebînd di cei ci lăcuesc acolo. Pentru că, fiind oasăle osăbiti cîte căzusă, şi dintr-o tabără, şi dintr-alta, pentru că di o parte era a perşilor, di o parte a eghiptilor, capitile perşi lor sînt aşa di slabi, cit cu o pietrişoară di o vei lovi, o vei spargi, iar a[-a]rapilor tidve sînt foarti tari, cît cu o peatră cît de mari abia o vei spargi. Şi pricina acestui lucru zici cum iaste această: pentru că eghiptenii aşăşi tocma din copilărie^îşi radu capitile şi, aşa, li întăreaşti soarile osul. Pentru î*ceea nici pleşuvi să află eghiptii. Pentru că dintru eghipteni foarte puţini vei. afla pleşuvi. Iar perşii, dintîiaşi dată, tot capul acoperit: pentru aceea sînt slabi.
     [13.] Iar eghiptenii, după ce să biruiră, fugiră nici cu o tocmală, ci să închisără în cetatea Memfis. Şi trimisă Camvis o corabie grecească di la mitilini şi cu un sol, om pers, chiemînd pre eghipteni la tocmală. Iar ei, văzind vasul întrînd la Memfis, să răpeziră şi surpară şi corabiia, şi oamenii îi făcură bucăţi şi-i dusără în zidu. După această, eghiptii, fiind încungiuraţi multă vremi, să închinară. Iar cei di aproapi di ei, liviei, temîndu-să, să închinară fără di război şi să tocmiră să dea bir şi daruri trimisără. Şi, c[hi]rinei<i>, şi varchei<i> iarăşi, temîndu-să, făcură într-acestaşi chip ca şi livii. Şi Camvis darurile livilor le-au prii-mit, iar a chirilicilor, fiind puţini poate-fi, nu le-au primit, pentru că i-au trimis numai 500 taleri ; şi luă cu mîna lui aceştiia bani şi-i răşchira pin oaste.
     [14.] Şi, a zăcea zi după ce au dobîndit Memfis, Camvis şăzu înaintea cetăţii, pentru ca să omoară pre Psaminit, înpărat Eghiptului, carile înpăraţi numai 6 luni. Pre acesta îl pusă cu alţi eghipti; socotea pentru sufletul lui ci va faci şi făcu întîi aşa: pre fata lui trimisă întîi la apă cu un vas, fiind înbrăcată cu haini de roabă. Şi trimisă şi pre alti feti a oameni di folos, iarăşi înbrăcate ca aceea a înpăratului. Şi, nimerind diept părinţî-şi fetile, începură a striga şi a plînge, şi părinţii feţilor iar începu[ră] a plînge, văzind fetile lor la robie. Iar Psaminit, numai ce văzind, au căutat la pămînt. Şi, trecînd acestea, al doilea rînd, [Camvis] trimisă pre feciorul lui [Psaminit] cu alţi eghipti di o vîrstă cu dînsul, 2.000 de toţi, legaţi cu ştreangul de gît şi cu zăbali în gură. Şi-i ducia ca să-i omoară pentru oaminii cei ce au omorît din corabie. Pentru că aşă au giudecat giudicătorii înpărăteşti: pentru unul dintru aceia din corabie, 10 din nepriia-teni să peară din cei di frunţi. Şi, trecîndu-le feciorii pre lîngă părinţi ca să moară şi, iarăşi, plîngînd cu toţii, Psaminit iarăşi plecă capul, ca şi la fată-şi, şi nu zisă nimica. Şi, trecînd şi aceştiia, să tîmplă un om, priiaten a lui şi tovarăş, să fie sărăcit şi nu avea nimica şi înbla di cerea prin oaste. Iar venind şi la Psaminit, feciorul lui Amasis, şi la ceialalţi eghipteni, cerea. Şi Psaminit, văzindu-l, plînsă foarte tari şi-l strigă pre numi şi să lovi în cap. Iar era [ală]t[u]ri paznici di la Camvis de lua amintea tot ci făcea Psaminit. Şi, mirîndu-să Camvis di această, trimisă om şi-l întrebă aşa: „Domnul tău Camvis, Psaminite, întreabă-te pentru cari lucru, pentru fată-ţi, văzindu-o într-atîta rău, şi fecio-ru-ţi, mergînd la moarti, nici aiplîns, nici ai strigat; iar pentru un săracu ai făcut atîta jali?”. După cum îmi spusără, între-bîndu-l acestea, el încă răspunsă: „O, fiiul lui Chiros, ale [[142]] meii răii sînt mai mari decît plînsul mieu, iar patima priiatenului mieu iaste vrednică de lacrămi, pentru că, dintru atîta avuţie, acum, la vîrstă bătrîneţilor, agiunsă la sărăcie şi la lipsă”. Zicînd acestea răspunsuri Psaminit, tari toţi începură a plîngi. Plînge Crisos înpărat, cel di de jmult robit, pentru că şi el acolo era. Plî[n]gea şi perşii, socotind nevred-niciia nărocului. Jale i să făcu şi lui Camvis, şi îndată poronci să-i sloboază feciorul, şi trimisă şi la Psaminit, să-l aducă la dînsul.
     [15.] Deci pre fecior nu-l apucară, pentru că întîi pre dînsul omorîsă; iar pre Psaminit îl adusără la Camvis. Şi, aşa, nici un rău n-au mai avut. Iar di ar fi avut Camvis credinţă la dînsul, şi Eghiptul iarăşi i l-ar fi dat, ca să fie epitrop, pentru că obicei iaste la perşi a cinsti feciorii înpă-raţilor. Măcar că părinţii lor vor vicleni, iară feciorilor tot le dau înpărăţie, după cum videm şi la alţi la mulţi că au făcut. Iar Psaminit, meşterşuguind răii, ivit fu. Pentru că răcoşisă pre eghipteni şi, dovedindu-să di la Camvis, bău singe de buhai şi îndată muri.
     [16.] Iar Camvis mearsă din Memfis la cetati la Sais, vrînd să facă ce-au făcut. Pentru că întră în casăle lui Amasis şi poronci să-l scoată din mormînt afară pre Amasis şi să-i zmulgă părul şi să-l înpungă şi toati relile să-i facă. Şi, fiind vînjos mortul, pentru că era smolit, poronci Camvis lucru nu bun. Pentru că perşi<i> socotescu focul să fie dumnăzău, şi nu iaste obicei a ardi pre morţi. Deci perşii, pentru că-l au dumnăzău, nu să cadi. Iar eghiptii zicu cum focul iaste un lucru ce mănîncă toati cîte apucă, şi, după ce să satură, moare cu ceia ci mănîncă înpreună. Deci lor nu le iaste cu obicei a faci acesta lucru; pentru aceea îi smolescu, să nu-i mănînci viermii. Iar eghiptii zicu cum n-au fost trupul lui Amasis aceala, pentru că Amasis au fost ştiind dintru vrajă acestaşi lucru, şi pentru aceea au poroncit [cum] pi trupul lui au pus adîncu, şi di-asupra să fie pus pre alt. Şi acesta lucru mi să pari că oarecum eghiptii tocmăscu, iar n-au fost aşa. 
     [17.] După acestaşi lucru, socoti Camvis să facă. în trii părţi oşti: asupra tunez[li]ilor şi asupra amonilor şi asupra arapilor celor ci trăescu mult, cari<i> lăcuescu pre marea di spre ameazăzi Liviei. Şi, sfătuind, aleasără asupra tunez- [lijilor să trimită oaste pre marea, iar la amoni – pedestri, iar asupra arapilor să trimită întîi iscoadi acolo, ca să vază acolo, ceea ci să cheamă „masa soarelui” şi altile, sînt adi-vărati, şi, oarecum, cu acesta mijlocu să margă, ducîndu-i colaci înpăratului arăpăscu.
     [18.] Iar „masa soarilui” aşa zicu că iaste: iaste o livadă înaintea cetăţii şi iaste plină de carni fiiartă de toate dobitoacile, întru cari livadă, noaptea, cei mai bogaţi dintru arapi pun carnea această. Iar zioa mergi, cui îi iaste voia, de mănîncă. Şi oamenii cei di locu zicu cum pămîntul li naşti acestea pururea. Aceasta-i „masa soarilui”.
     [19.] Şi, socotind Camvis să trimită acolo iscoadă la arapi, îndată au trimis la cetatea Elefandinii di au luat oameni di aceia ci mănîncă peşti şi ştiia limba arăpască. Trimiţind la aceştiia, găti oaste pre mari. Iar finichii zisă cum ei, nu vor oşti asupra ficiorilor lor, pentru că au giurămînt tari şi nu-i cu dreptul să facă acesta lucru. Şi, nevrînd finichii, ceelalţi socotiră cum singuri nu vor pute faci această lucrări. Şi, aşa, scăpară tunezlii<i> din robiia perşilor. Şi Camvis nu voi să facă silă finirilor, pentru că de bună voe s-au fost închinat si pentru că [din] toată oastea a mării era mai tari a lor. Şi chiprii încă s-au fost închinat perşilor. Şi au fost şi ei la Misiri.
     î 20.1 Şi, viind la Camvis ceia din Cetatea Elefandilor, îi trimisă la arapi, poroncindu-le ci vor zice şi trimeţindu-le
     
     daru o haină roşii ([ cu porfiră şi o zgardă di aur şi cercei şi un vas de mir şi un vas de vin de finicu. Şi arapii aceştiia la cari<i> au trimis Camvis, zicu cum sînt mai mari şi mai frumoşi decît toţi oamenii, şi pravile alte, obiciai multe osăbiti di cătră toţi oamenii. Şi la înpărăţie încă aleg di pun înpărat pre carile iaste mai înalt şi, după înălţimi, să aibă şi vîrtuti, pre aceala pun înpărat.
     [21.] Şi, sosind oamenii lui Camvis acolo şi dînd darurile înpăratului arăpăscu şi împreunîndu-să cu dînsul, îi zisără: „Camvis, înpăratul perşilor, vrînd să-ţi fie priiaten, ne-au trimis pre noi să vorovim cu tini şi daruri ţ-au trimis carile şi la dînsul sînt mai buni”. Iar arapul, cunoscînd că au venit iscoadă, zisă: „Nici înpăratul perşilor v-au trimis pre voi cu colaci la mini, socotind să-mi fie priiaten, nici voi grăiţi drept: pentru că aţi venit iscoadi înpărăţiei meii. Iar nici aceala iaste om drept, că, di ar fi drept, nu ar pofti a stăpîni ţară streină făr-di a lui, nici ar robi oameni cari nimica nu i-au stricat. Iar, acum, îi daţi acest arcu şi-i ziciţi acestea cuvinti: înpărat arăpăscu sfătueşti pre înpărat perşilor, cînd vor pute perşii să tragă aşa de bini arcile acestea, fiind atîta di mari, atuncea, avînd şi oaste mai multă, să vie asupra arapilor celor ci custă mult. Iar pînă aici, să ştii, har lui dum<nă>zău, pentru că nu întră în gîndul arapilor să mai dobîndească şi altă ţară”.
     [22.] Acestea zisă şi înplu arcul şi-l didea oaminilor lui Camvis să i-l ducă. Şi luă haina ce [cu] porfiră şi întrebă cum o facu, şi, spuindu-i, zisă: „Vicleani sînt oamenii, vic-leani le sînt şi hainile”. întrebă şi pentru zgărzi şi pentru. cercei, şi zisără cum sînt pentru podoaba. Iar înpăratul
     gîndea că-s legături şi zisă: „La noi mai tari legăjjturi sînt”. Şi, întrebîndu-i pentru mir, iarăşi i-au spus cum să faci şi cum să ungu cu dînsul, şi iarăşi zisă ca şi pentru haină. Şi, sosind la vin, şi mtrebînd cum îl fac, foarte să bucură di băutură. Şi întrebă ci mănîncă înpăratul persescu şi cît poate custa mai mult om pers. Şi-i spusără ci mănîncă, pîinia, şi cum să faci şi zisără: 80 de ani custă mai mult omul. îar arapul zisă: „Nu mă mier, de vremi ci mănîncă gunoi şi custă şi atîta, pentru că nici atîta n-ar custa, di nu ar amesteca mî[n]cat<ul> cu băutura”. Aceea zicînd pentru vin, pentru că cu aceala sînt biruiţi de perşi.
     [23.] Şi, întrebînd şi aceia pre arapi pentru pitrecirea şi viiaţa lor, zisă cum mai mulţi dintru dînşii trăescu pînă într-o 120 de ani şi trecu unii şi preste atîta; şi bucăţile le sînt carni fiiartă, şi băutura – laptile. Şi, mirîndu-să pentru traiul lor, i-au dus la un izvor, di unde, scăldîndu-să, să făcia mai moi ca de untdilemn şi mirosiia a toporaşi. Şi aşa au fost di slabă apa aceea, cît şi lemne şi alti încă să afunda, nu plutea nimică. Di va fi apa această aşa, şi această li agiută mult ca să fie traiul lor atîta. Şi, după aceia, i-au dus la o temniţi, undi era toţi în obezi di aur. La aceştiia arapi iaste arama mai scumpă şi mai cinstită. Văzut-au şi „masa soarilui”.
     [24.] Văzut-au şi săcriile lor după moarte, di steclă, că, după ce moari omul, au îl smolescu, au, cum şi îi eu chipul foarte bine, cum au fost omul, şi-l zugrăvăscu, după aceea îl pun într-un sacrii di steclă şi nici mai mirosăşti trupul di acolo, nici să mai strică, – că steclă au multă. Şi un an stă acolo săcriul au stîlpul di steclă, la oamenii mortului. Iar apoi îl scot şi-l pun pregiur cetate.
     [25.] Şi, văzind acestea toate, iscoadile să întoarsără înapoi. Şi, spuind lui Camvis tot lucrul, el s-au scîrbit şi îndată poronci oaste asupra arapilor, nici dînd veste asupra lor, să să grijască di bucati, nici alte ci trebuescu oştii, să
     
     gîndească că va să facă oaste la marginea pămîntului. Ci, fiind fluturaticu şi nu de tot cuminte, aşa cum înţăleasă din iscoade, cum şi purceasă. Grecilor, cîţi era cu dînsul, poronci să rămîe acolo, iar pedestrimea toată o luă. Şi, oştind, agiunsî la Thiva şi aliasă 50 mii de oaste şi trimisă ca să robască pre amoni şi să arză vraja lui Diia. Iar el luă ceelaltă oaste şi mearsă asupra arapilor. Şi, încă pîn-a nu mergi nici a cincea parte de cale oastea lui, au şi sfîrşit bucăţile toţi. Apoi începură a-şi mînca vitile ce avea cu dînşii. Şi, de ar fi ştiut Camvis să să fie întors înapoi, înţălept ar fi fost. Iar el, negîndind nimica, tot mergea înainte. Iar ostaşii, pîr-afla oarice a mînca iarba di pre pămînt, tot mergea. Iar, agiungînd la năsip, lucru groznicu făcură o samă dintru dînşii: pentru că cu sorţi mînca, din zăci, pre unul. Şi, auzind acesta lucru, să temu şi Camvis. Şi părăsi oaste asupra arapilor şi să întoarsă înapoi şi veni la Thiva, perind multă oaste di a lui. Şi de la Thiva să întoarsă cu povăţi şi să pogorî la Memfis, şi lăsă pre greci di să dusără acasă-şi. Oastea asupra arapilor aşa fu.
     [26.] Iar altă oaste: ci trimisă la amoni, purcegînd di la Thiva cu povăţi şi să şti cum au mers pînă la Oasis care au samii din neamul eshrionii. Şi iaste caii di departe di 7 zile de la Thiva pînă acolo, tot prin năsip, şi să cheamă acesta locu greceşti: „Ostrovul fericiţilor”. Pînă întru acesta locu au agiuns oastea lui Camvis, iar de aici înainte, numai amonii zicu şi cini au auzit de dînşii, pentru că nici la amoni au mers, nici înapoi s-au întors. Ce zicu amonii aşa, cum, mergînd oaste de la Oasis încolo prin năsip şi fiind oastea între Oasis şi-ntre amoni şi prînzind ei toţi, aşa să fie lovit vîntul notos foarte mare şi tari şi valuri de anină mari au fost rădicînd, şi, aşa, să-i fie îngropat pre toţi anina această şi nici unul să nu fie scăpat. Aşa zicu amonii pentru această oaste.
     [27.] Şi, sosind Camvis la Memfis, s-au ivit la Eghipt Apis, ce zicu grecii Epafos. Şi, arătîndu-să acesta, îndată eghiptii înbrăca cu ce haini avea mai buni şi era în multe veselii. Şi, văzind Camvis pre eghipti cum facu acesta lucru, el socoti pentru căci să întoarsă el cu ruşini, pentru aceea s-au ei bucurat. Şi chiemă pre cei de frunte din Memfis.
     Şi, viind la dînsul, i-au întrebat: pentru ce ei, mai nainte, cînd era el Ia Memfis, nu făcea aşa eghiptii; iar acum, cînd pierdu * el atîta oaste, aemu îl făcură praznicu? Ei zisără: „Un bozu ni s-au ivit, carile tîrziu să iveşti; iar cînd să iveşti, sînt datori toţi eghiptii a să bucura şi prăznuescu”. Auzind acesta lucru, zisă Camvis cum bîrfescu ei şi poronci să-i omoare.
     [28.] După aceea, chiemă popii şi, zicînd aşa şi popii, el zisă cum: „Nu va scăpa din mîna mea, di va fi si venit vreun bozu la Eghipt”. Şi poronci să-l aducă pre Apis. Deci să dusără să-l aducă. (Şi Apis, într-acest chip iaste naştirea lui:) Acesta Apis iaste viţăl din vacă care nu mai iaste putere să mai zămisliască alt viţăl. Iar eghiptii zicu cum lumină să pogorî din ceriu pre vacă, şi dintru aceea să nască vaca. Şi acesta viţăl ari acestea sămni: fiind negru, în frunte ari un lucru albu în patru muchi, iar în spati vultur închipuit, şi pre coadă părul îndoit, şi la limbă ca un gîndacu.
     [29.] Iar aducîndu-l pre Apis popii, fiind Camvis cam tremurînd, vrînd să-l lovască cu hamgerul în pîntice, îl lovi în spată, şi zisă popilor, rîzind: „O, capite reali! Ca aceştiia boji, aveţi voi, cu singe şi cu trup şi supuşi hiiarălor? ! Vrednicu iaste a fi dumnăzău eghiptilor. Iar voi încă cu mini nu veţi rîdi”. Şi poronci pre popi să-i bată, iar, din ceelalţi, pe cini vor afla prăznuind, să-l omoară. Aşa să tocmi lucrul praznicului eghiptenilor. Iar Apis, zăcînd în biserică rănit, au murit. Şi, aşa, l-au îngropat popii pre ascuns de Camvis.
     [30.] Iar Camvis, după cum zicu eghiptii, îndată au nebunit, şi mai nainte nefiind înţălept de tot. Şi întîi omorî pre fratili său, pre numi Zmirdis, fiind de o mumă cu dînsul şi de un tată, pre carile, pentru zavistii, îl trimisă de la Misir Ia perşi, pentru că numai el, dintru toţi perşii, au tras arcul ce au adus de la înpăratul arapilor, ca di vro doă degite, iar altul.nimini nici să-i muti coarda. Şi, mergînd la perşi Zmirdis, îndată Camvis văzu în vis vederi ca această: văzu cum au venit la dînsul om di la perşi, spuindu-i cum, şăzind Smerdis în scaonul înpărătescu, cu capul atinge de ceru.
     
     Deci socotea dintru acesta lucru cum nu cumva să-l omoară Camvis pre dînsul şi să înpărăţască el,perşilor. Şi îndată chiemă pre un pers, pre numi Prixaspis, carile îi era lui mai di credinţă, şi-i poronci să omoară pre Smerdis. Deci să sui” la Susa şi omorî pre Smerdis. Unii zicu să-l fie scos la vînat, alţii zicu să-l fie dus la Marea Roşie, să-l fie înecat.
     [31.] întîi acesta rău au păţit Camvis. Al doilea rînd, au omorît pre soru-sa care îi era fimei lui, fiind cu dînsul la Eghipt, cari-i era soră bună. Şi, nefiind obicei a lua pre soru-sa, au făcut într-acestaşi chip: chiemă pre giudecătorii înpărăteşti, zicînd: „Iaste pravilă care să zică să-şi iae pre soru-sa?” Iar ei zisără (aceştiia giudicători sînt aleşi dintru toţi, şi, carile să află drept, şi pînă la moarte iaste giudicători. Aceştiia giudică şi socotescu pravilele vechi, şi toate aceştiia li caută) cum nici o pravilă, zisără, iaste cari să zică cum să iae pre soru-sa neştini, iar cum au aflat altă pravilă, zicînd cum, înpăratului persescu, ce-i va fi voia să facă, tot iaste drept. Şi, aşa, nici stricară pravila dintîi şi-i făcură şi pre voia lui, pentru că să temea di dînsul, fiind om pripelnicu. Şi, aşa, iubind pre soru-sa, o luă. După aceea luă şi pre altă soră-şi. Pre cea mai tînără dintru amîndoă, fiind cu dînsul la Misiri, o omorî.
     [32.] Şi în doă feluri zicu [pentrumoartea ei], ca şi pentru Smerdis. Pentru că grecii zicu cum Camvis să fie pus un ţîncu mieu cu un pui di leu să să bată, să să mănînci, şi au fost privind şi muiare. Şi, biruindu-să ţincuşorul di leu, a fost avînd şi alt ţincuşor, frate cu ţincul acela, legat. Şi, aşa, văzind că-l biruiaşti, să fie rupt legătura şi să fie mers asupra leului şi- să-l fie omorît. Şi Camvis, văzind, s-au fost bucurînd, iar ca, şăzind, plîngea. Iar Camvis o întrebă pentru ce plînge. Iar ea zisă cum, văzind ţincul, îşi adusă aminte di Smerdis, pentru că ţincul avu agiutor, iar Smerdis nu are pre nimirile. Aşa zicu grecii. Şi pentru acesta cuvînt să o fie omorît. Iar eghiptii zicu cum, şăzind la masă, să fii zis, luînd o malură, şi să fie întrebat pre Camvis, zmulgîndu-o di frunză: cum îi pari, mai bună iaste malura cu tufi, cu frunză au făr-de frunză? Iar el zisă: „Ba cu frunză”. Iar muiare să fii zis cum el au făcut aşa, cînd au zmult casa lui Chiros. Şi el s-au scîrbit şi s-au sculat asupră-i, fiind grea, şi, aşa, lepădînd, să fie murit.
     [33.] Acestea lucruri, nebunind Camvis, făcea oaminilor săi, ] au pentru Apis, au pentru alta” cum iaste rîndul, di lovăscu pre mulţi oameni rălile, pentru că au avut şi din naştire boală lunatică. Deci nu iaste lucru cu divă, pentru că, fiind aceea boală asupră-i, să nu fie el nici sănătos [la minte].
     [34.] Iar au început a faci răii întru ceelalţi perşi. Pentru că au zis el cătră Prixaspis, carile îl cinstiia foarte şi-i era postelnicu şi avea un ficior cuparu la Camvis, şi această cinste nu era mică la perşi. Să fie zis Camvis aşa: „Prixaspis, ci fiel di om mă socotescu pe mini perşii şi ce auzi pentru mini zicînd?” Iar el zisă: „O, doamne, aşe zicu, cum la alte la toate eşti de mari laudă, numai eşti cîte odată cam priceav”. Şi să mînie Camvis şi zisă aşa: „Acum zicu, pentru căci sînt eu cu vinul a mînă, să nu fiu înţălept. Iar nici cuvintile celea ce-au zis ei pentru mini sînt adivărati”. Pentru că, mai nainte, şăzind perşii cu dînsul, şi Crisos, au întrebat Camvis cum li să pare lor, ci om să fie cătră tată-său Chiros. Iar ei răspunsără cum iaste mai bun decît tată-său, pentru că, atîta cît au avut tată-său, ari şi el, şi încă au dobîndit şi Eghiptul şi marea. Perşii zisără aşa. Iar Crisos, fiind acolo, nu-i plăcu ce au zis perşii, ci zisă cătră Camvis: „Iar eu, fiiul lui Chiros, zicu cum nu eşti de potriva tătîni-tău, pentru că tu n-ai ficior ca aceala precum au lăsat pre tini Chiros”. Foarte îi păru bini lui Camvis de acesta lucru şi giudeţul lui Crisos.
     [35.] Acestea ş-au adus aminte atuncea Camvis ş-au început a să scîrbi cătră Prixaspis şi zisă:. „Acum trebui a şti şi tu, grăescu drept perşii, au bîrfăscu, pentru că, şăzind feciorul tău aice înainte uşii şi-l voi lovi cu sigeată în mijlociii inimii, să vor arăta perşii cum grăescu în. zădar. Şi, de voi greşi, perşii vor rămînea, şi eu voi fi nebun, şi vor grăi ei drept”. Zicînd acestea, luă arcul şi-l încorda şi săgeta de Iovi copilul (pre cupari). Şi, căzind copilul mort, poronci
     
     să-l spintici şi, aşa, s-au aflat tocma în inimă hierul. Şi Camvis s-au bucurat ş-au rîs şi zisă cătră Prixaspis: „Vezi că eu acum dovedii cu[m] perşii sînt nebuni, iar eu nu sînt nebun. Acum, să-m<i> spui: pre cini ai văzut săgetînd aşa de bini?” Şi el, văzind un om nu sănătos la minte, temîndu-să şi pentru sini, au zis: „Doamne, nici singur dumnăzău gîndescu cum ar lovi aşa de bini”. Atuncea aşa făcu. Iar, mai apoi, iarăşi, pre 12 perşi, ce-au fost mai de frunte, vii, cu capul în gios i-au îngropat.
     [36.] Făcînd el acestea lucruri, socoti Crisos lideanul să-l sfătuiască cu cuvintile acestea, zicîndu-i: „O, împărate, nu pururea da voe mîniei şi vîrstei tali, ce te opriaşte şi te socoteşti pre tini şi socoteşti ci iaste lucru bun. Pentru că bun lucru iaste socotinţa cea dintîi. Şi tu cmori oameni di neamul tău, pentru nici o vină, şi le omori ficiorii. Caută că, făcînd aşa, să nu te viclenească perşii. Pentru că mie tatăl tău, Chiros, mult me-au poroncit pentru să în vă ţi şi să-ţi arăt ce cuvînt cunoscu cî-i bun”. El, vrîndu-i binile, îl sfătuia aşa. Iar Camvis zisă: „Şi tu îndrăzneşti de mă înveţi pre mini, carile moşiia ta bini ai purtat-o şi bini ai sfătuit pre tată-mieu să treacă apa lui Araxis, să margă la masagheti, vrînd să treacă ei încoaci la noi, şi ţ-ai stricat moşiia ta cu al tău sfat şi ai stricat şi pre Chiros, ascul-tîndu-te? Ci, nu ti vei mai bucura, pentru că de mult îţi cercu eu să-ţi aflu vină !” Şi, zicînd aşa, luă arcul, să-l sigeti. Şi Crisos fugi afară. Deci el, neavînd de unde să-l sigeti, poronci slugilor să-l omoară. Iar slugile lui, ştiindu-i firea lui cum era, îl ascunsără, cu acesta gînd, cum, de să va căi 1 Camvis şi va întreba pre Crisos, ei să i-l arate şi să i-l dăruiască, iar, de nu-l va mai întreba, să-l omoară. Şi, ne-pestită vremi, Camvis pofti pre Crisos. Şi, auzind slugile lui acesta lucru, îi spusără că iaste viu. Şi Camvis zisă: „îmi pare bini pentru că iaste viu Crisos, iar pre voi nu voi lăsa, ci voi omorî”. Şi, aşa, îi omorî.
     [37.] Multe ca aceste făcea, şăzind la Memfis. Şi, nebunind, scotea morţii din gropi şi-i căuta. Şi întră şi în biserica lui Ifest şi rîsă mult de bozul aceala, pentru că iaste un chip de om mieu, logoşi. întră şi în biserica Cavirilor, undi nu iaste obicei să între altul nimini făr-de popă. Dintru aceştiia boji, mulţi au şi ars, rîzind şi batjocurindu-i mult l
     [38.] Acesta lucru îl arătă pre Camvis cum să fie nebunit tare, pentru că nu s-ar fi apucat a rîde cu pravilile şi cu bisericile. Pentru că, de ar întreba niştine pre toţi oamenii, să-şi aleagă pravile, dintru atîta lume să-şi ia, adivărat lucru iaste cum cineşi a lui ar lua şi ar alegi. Şi, aşa, cu toţii gîndind cum a lor sînt mai buni pravile şi obicei, deci cu adivărat lucru iaste cum, numai cini va fi nebun îşi va rîde după acestea lucruri. Iar cum toţi oamenii gîndescu într-acest chip, putem cunoaşte şi cu acesta lucru. Darie înpărat au chiemat pre greci şi i-au întrebat: pentru cît ar pute faci să-şi mănînci pre părinţii lor? Iar ei au zis: „Nici într-un chip nu vom faci”. Apoi, iarăşi, chiemă pre calatii – in-diianii,– carii mănîncă pre părinţii lor, şi le zisă, fiind grecii de faţă şi înţălegînd, prin tălmaci: ci le va da să-şi arză părinţii în focu? Iar ei tare strigară şi zisără: „Să nu blas-temi!” Aşa zisără ei. Şi bini zice Pindarul, cum: „pravila iaste înpărat a toate”. 
     [39.] Iar oştind Camvis asupra Eghiptului, făceră şi laconii oaste asupra Şamului şi a lui Policrat, feciorul lui Eacos, carile, rădicîndu-să, luă şi Şamul. Şi, întîi, făcea trii părţi cetatea, cu fraţii lui, Pantagnot şi Siloson. După aceea, pre unul omorî, pre altul goni şi luă singur Şamul. Şi avu prieteşug acesta Policratis cu Amasis, înpărat Eghiptului, luînd daruri de la dînsul, triimeţindu-i altile. Şi, pre scurtă vremi, faptile lui Policratis s-au adaos [şi era vestite] la Ioniia şi la toţi grecii. Pentru căci, unde vrea oşti, tot avea norocu. Şi avea catargi 100 şi 1.000 de arcaşi. Şi prăda pre toţi. Nu mai alege pre nimini, pentru că zice că: „Priiatenului mai mult î[i] voi hărăzi dîndu-i ce i-am luat, decît neluîndu-i nimica”. Multe ostroavi luă, mulţi cetăţi şi la uscat. Şi pre lezvii încă, agiutînd, cu toţi, milisilor, îi dobîndi, carii, legaţi, au săpat tot şanţul pregiur Samos.
     [40.] Şi, avînd [Policratis] atîta norocu la toate, nu trece să nu înţăleagă [Amasis] faptile lui, ci foarte Amasis au socotit [[152]] să le ţie toate. Şi, tot sporindu-i nărocul înainte, îi scrisă o carte Amasis lui Policratis şi trimisă la Samos: „Amasis lui Policratis aşa zice: dulce lucru iaste a în[ţă]legi pentru omul priiatin şi iubit, cum iaste în nărocu bun. Iar mie, acest nărocu al tău mare nu-mi placi, ştiind cum şi dumnăzău zavistueşte. Şi eu încă aş vre, şi pre cei ce iubăscu, încă aşa, dintru une lucruri să fiu cu nărocu, iar într-altile încă să primejduescu şi aşa să-mi petrecu viiaţa, cu premenire, să nu fiu pururea în nărocu. Pe[n]tru că nici pre un om n-am auzit carili n-au murit rău, dezrădăcinat, fiind nărocos pururea. Deci, tu să mă asculţi pre mini şi să faci aşa pentru aceste nărocuri: să cerci să afli ci ai lucru mai de folos şi pentru carile te va durea inima mai tare şi să-l pierzi într-un locu undi nu-l vei mai afla. Iar de nu ţi să vor primeni norocirile, să faci cum te învăţ eu”.
     [41.] Acesta lucru socotind Policratis cum bini îl învaţă Amasis, socoti: la care lucru, dintru odoarăle lui, pierzindu-i, îl va mai durea inima? Şi, căutînd, socoti, dintru toate, că avea un inel de aur şi cu zmăragdu, carile era odor foarte bun, pentru că era zmăragdul săpat [pentru pecete], făcut de Theodor [a lui] Tileclis..Şi socoti să piarză acesta, făcînd într-acest chip: făcu o cătargă plină de oameni şi, mai apoi, eşi pre mare, departe, la luciu. Şi, aşa, înainte [tu]turor, scoasă inelul, şi-l aruncă în marea. Şi, aşa, să întoarsă înapoi, părîndu-i foarte rău.
     [42.] Apoi, iarăşi, i să mai tîmplă într-acest chip: un om, păscari, prinzind un peşte mari şi frumos, socoti cum să-l ducă lui Policratis daru. Şi-l dusă la uşă şi zisă că-i îi voia să să înpreune cu Policrat<i)s. Şi, întrînd păscarul înlontrul, zisă: „O, înpărate, eu, acest peşte prinzindu-l, nu socotii să-l ducu la tîrg, măcar că sînt săracu, ci socotii cum de tine iaste vrednicu şi de domniia ta. Pentru aceea şi ţie ţi l-am adus”. Şi Policratis răspunsă, părîndu-i foarte bini: „Bini ai făcut, priiateni, şi de dăori îţi mulţămăscu: şi pentru cuvînt, şi pentru daru. Şi te chiemu şi la prînzu”. Acestea cuvinte auzind păscarul, foarte cu bucurie să dusă acasă-şi. Iar peştile, spintecîndu-l, aflară slugile lui în pîntice pecetea aceea a lui Policratis. Şi, dacă au văzut-o, foarte curînd, cu bucurie, o dusă lui Policratis, şi, dînd pecetea zisără-i cum o aflară. j[ Şi el o luă şi gîndie cum dumnezăescu lucru iaste acesta. Şi, aşa, luă şi scrisă într-o carte tot acest lucru şi trimisă la Eghipt, la Amasis.
     [43.],Şi, luînd Amasis cartea, socoti cum [a]nevoe iaste a scoati pre om dintru lucru ce iaste să-l pată şi cum Policratis, la cel de apoi, nu va muri bini, fiind nărocos întru toate; pentru că şi ce pierdu, încă afla. Deci socoti într-acest chip şi trimisă sol la Samos, la Policratis, pentru ca să strici prieteniia cu dînsul, şi, de-i va veni primejdiia lui Policratis, nefiindu-i priiaten, lui Amasis nu-i va părea nici un rău, de vremi ci nu-i va fi priiaten.
     [44.] Asupra acestuia, lui Policratis, au oştit lachide-monii, chiemîndu-i într-agiutori samii, carii, mai apoi, zidiră cetatea Critului, Candiia. Iar Policratis trimisă, în taină, om Ia Camvis, ficiorul lui Chiros, zicînd întru acest chip, că, de vremi ci vra să margă asupra Misirului, să trimită şi la dînsul să ceară agiutoru. Şi, auzind Camvis, bucuros trimisă sol la Policratis, rugîndu-să să-i de vasă pre marea într-agiutori, să margă asupra Misirului. Şi Policratis au ales 40 de vasă şi pusă într-însăli tot oamenii cei gîlcevitori şi răcoşitori. Şi, trimiţîndu-i, poronci lui Camvis să nu-i mai trimită înapoi.
     [45.] Zicu unii cum aceste vasă nici n-au vrut să margă la Misir, ci, după ce au agiuns la Carpathos, să să fie socotit să nu fie mers înainte. Alţii zicu cum de la Misiri să fie fugit. Şi, întorcîndu-să la Samos aceştiia, Policratis eşi în tîmpi-narea lor, cu vasă, să să bată. Şi biruiră pre marea pre pri-bagii aceia, iar, eşind la uscat, biruiţi fură. Şi, aşa, mearsără la laconi. Zicu unii cum să fie biruit cei pribagi. Ci această nu poate să fie, pentru că multă oaste avea Poli lcratis [46.] Şi, mergînd pribagii Şamului la Spartis, scaonul laconilor, grăiră mult, de vremi ci să ruga foarte, înainte boerilor. Iar ei, la înpreunarea dintîi, le răspunsără celor de Ia Samos, pentru că grăiră mult, cum celea dintîi le-au uitat, iară celea de apoi nu le înţăleg. Iar mai apoi, a doă oară înpreunîndu-să, altă nu zisără nimica, numai adusără un sacu dişărt şi zisără că le trebui făină.
     [47.] Şi, aşa, socotiră să le dea agiutori la Samos laconii, după cum zicu samii, pentru că şi ei laconilor le-au fost agiu-tat Ia războiul ce au avut laconii cu mesinii. Şi pentru o
     
     § dzea, iarăşi, ci li-au fost trimis Amasis înpărat Eghiptului, iarăşi au fost făcut-o samii mai nainte cu un an decît crontirul. Şi dzeaoa era de in cu aur înpletită şi tot cu chipuri de pasări întru dînsă. Şi acesta lucru [era] minunat, pentru că belciugul dzelei, cît iaste de mănunt, iar într-un belciug era într-însul cîte 360 de rînduri de belciugi, tot mici, iar bini număraţi. Iarăşi, ca acesta, au mai pus Amasis la Athina, la Lindos.
     [48.] Şi corinthenii încă să apucară de această oaste tare, pentru că şi lor incă li-au fost făcut în-agiunsu samii, mai înainte cu un neam decît această oaste. Pentru că Periandrus, ficioru lui Chipsel, domnul corinthenilor, au fost trimis la Sardis, înpăratului Aliiat, 300 de copii de la Corfus, pentru ca să-i facă hadîmpi. Şi, mergînd aceştiia pre la Samos, întîi învăţară samii pre copii să margă la biserica lui Arte-mis, şi apoi nu lăsa pre nimi să tragă din biserică pre robi. Şi, nevrînd corinthenii să le dea de mîncat, nici lăsind pre alţii, făceră samii praznicu, carile şi pînă astăzi îl facu. Pentru că, noaptea făceră danturi de voinici şi feti acolo Ia biserică, şi, aducîndu-le acelora plăcinte, apuca şi cojjpiii, robii, de mînca. Şi făcură acesta lucru, pără undi corinthenilor li s-au supărat şi s-au dus de acolo. Şi pre copii îi dusără la Corfus samii.
     [49.] Pentru această avea scîrbă corinthii pre sami. Iar pre copii, pre aceştiia de la Corfus, pentru aceea îi trimite, pentru că şi corfiiaţii au făcut întîi lucru rău lui Peri-andru acestuia.
     [50.] Pentru că acestaşi Periandrus, ficior lui Chipsel, domnul corinthenilor, î[i] veni o primejdie, pentru că avea doi ficiori din Milisa, unul de 17 ani, alt de 18 ani. Pre aceştiia trimisă la moşul lor, tatăl mumă-sa, ce-au ucis-o Periandrus, anume Procles, tiranul Epidavrului. Şi, cinstindu-i şi dăruindu-i ca pre nişte nepoţi, cînd statură să purceagă, Ie zisă lor; „O, fii<i> miei, oare ştiţi voi cini v-au ucis pre maica voastră?” Acesta cuvînt auzind cel mai mare, nimica nu băgă samă. Iar cel mai mieu îndată îi păru rău; şi-l chiema Licofron. Acesta, mergînd la Corinthus, înapoi la tatăl său, nici bineţi nu-i vru să-i zică tătîne-său şi, întrebîndu-l, nu-i vrea să-i răspunză. Mai apoi, scîrbindu-să Periandru, îl goni de acasă-şi.
     [51.] Şi, aşa, chiemă pre cel mai mari şi începu a-l întreba cum au petrecut şi ce le-au zis moşul lor. Iar el zisă cum i-au priimit cu cinste şi cum i-au dăruit, iar pentru cum le-au zis cuvîntul acela la purces, au uitat să spue. Iar Periandru socoti cum nu poate să nu le fie zis şi pentru acesta lucru cevaşi. Şi, aşa, întrebîndu-l, i-au spus şi pentru acesta lucru, aducmdu-şi aminte. Iar Periandru, socotind lucrul, trimisă undi era, la altă casă, ficiorul lui cei mieu, ca să-I gonească de acolo. Şi pre acolo poronci pretutindirile să nu-l primască nimini în casă-şi. Iar el fugi de Ia un locu la alt, iar tot îl priimia, ştiind că-i ficioru lui Periandrus.
     [52.] Mai apoi, Periandrus pusă de strigă: cini va priimi pre copil în casă-şi sau va grăi cu dînsul, atîta pagubă să dea lui Apolon. Deci nimini cu el nu vra să grăiască, nici în casă să-l priimască. Şi el încă nu să foarte siliia şi, aşa, înbla pre uliţă, zăcînd. Iar a patra zi, îl văzu Periandrus nemîncat şi nespălat, zăcînd acolo, şi i să făcea milă. Şi mearsă aproapi, şi-i zisă: „Fiiul mieu, ci alegi dintru acestea doă: acestea carile acum ei, au tiraniia mea şi binile mieu, carile, fiindu-mi fecior, ţi să cuvini să-l aibi? Să fii un tiran a unii cetăţi ca aceştiia, au mai bini să înbli aşa, ca un nemernicu, stînd înpotriva celuia ce nu ţi să cadi şi ţiind mînie? Pentru că, de iaste pripus asupra mea, mai mult eu sînt vinovat la acest lucru decît tu. Şi eu am mai multă durere decît tini pentru ce am făcut eu. Şi să cunoşti cu cît iaste mai bini a te zavistui, decît a te milui, şi cît iaste rău a te scîrbi cătră oamenii tăi şi cătră părinţîi-şi. Şi tu trebui acum să te fii învăţat şi pasă acasă-ţi”. Iar el atîta răspunsă tătîni-său, cum: „Ai rămas datori lui Apolon, pentru căci ai grăit cu mine”. Iară nimica altă nu-i zisă. Şi, văzind Periandru cum nevindecat iaste lucrul mîniei copilului, îl goni din ochi-şi şi-l trimisă cu un vas la Corfus. Şi această cetate încă era supt mîna lui. Şi aşa făce [oaste] asupra socrului său, lui Procleu, pentru că el fu pricina acestuia lucru. Şi luă Epidavrul, şi prinsă şi pre Procleu viu.
     [[156]]
     [53.] Şi, aşa, trecînd şi Periandrus cu vîrstă, şi cunoşte cum el nu mai poate să poarte lucrurile domniei, trimisă la Corfus la ficioru-şi, chiemîndu-l să-l pue în locul lui. Pentru că cel mai mare cunoştea cum iaste lenişi. Iar copilul lui nici răspuns nu vru să dea celuia ce-l trimisă. Al doilea rînd trimisă Periandrus fata lui-şi şi pre sora lui Licofron, gîndind cum ea îl va aduci mai pre lesni. Şi, mergînd ea acolo, îi zisă: „O copile, cum îţi iaste voia: ca casa tătîni-nostru şi domniia să cază la alţii şi să ia alţii, au la tine să fie? Du-te acasă-ţi, nu-ţi strica tu ţie singur. Iubire de cinste iaste lucru greu. Nu cu răul vindica răul. Mulţi şi dintru cei drepţi socotescu cele mai blînde, şi mulţi, cercînd ale mîni-sa, au pierdut şi a tătîni-său. Tiraniia iaste un lucru cu zminteală şi mulţi o poftescu. Nu-ţi da binile tău altora, pentru că tată-nostru iaste bătrîn”. Această, învăţindu-sî acesta lucru de tată-său, multe i-au zis ca acestea. Iar el zisă: „Eu la Corinthu nu mă voi întoarci, pînă undi voi auzi că tată-mieu iaste viu acolo”. Iar spuindu-i fata şi această îui Periandrus, trimisă al trie oară sol acolo, cum Periandrus să margă acolo să şază, la Corfus, şi copilul să fie domn în locul lui. Şi acesta lucru prinsă bucuros copilul, şi, aşa, copilul era să margă la Corinthus, şi cela la Corfus. Auzind corfiaţii acest cuvînt, pentru ca să nu vie Periandrus în cetatea lor, omorîră pre copil. Pentru acesta copil luasă Periandrus celea trii sute de copii să-i scopască.
     [54.] Iar laconii mearsără asupra Şamului cu vasă multe, încungiurară Şamul şi, dînd război la zidi despre marea, au fost întrat. Iar apoi, mergînd dintru acolo Policratis cu oaste multă, i-au înpins înapoi. Iar di spre deal au fost eşit lifecii şi sami cîţiva, şi, stînd puţinei, îi înfrînsără laconii, şi, fugind, îi omorea.
     [55.] Şi, într-această zi, să fie fost toţi laconii ca Arhie şi Licopi, ar fi luat cetatea. Pentru că aceştiia ar fi întrat în cetate cu cei ci fugiia, tot tăind şi închizîndu-i, acolo periră. Şi pre aceşti doi cu mare cinste îi îngropară samii, pentru vitejie.
     [56.] Iară laconii <, şăzind pregiur cetate 40 de zile şi văzind că nu le sporeşti lucrul, să întoarsă înapoi. Zicu cum şi Policratis să fie făcut bani de plumbu spoiţi cu aur şi să fii dat laconilor, amăgindu-i, şi, aşa, să să fie întors. Această oaste făcură întîi laconii îa Asiia.
     [57.] Iar pribagii, văzind cum laconii îi pară să seu, şi ei să dusără la Sifnos. Pentru că le trebuia ghielşug, şi sifnii atuncea avea avuţie multă, pentru că eşiia la ostrovul lor argint şi aur, şi ei, ci agonisiia, înpărţea cu toţii. Şi făcură şi la Delfi dintr-a zăcea un odor foarte scumpu. Şi trimisără de întrebară vrajă: acest bini multă vremi li va spori, au ba? Şi vraja le-au răspuns: „Cînd să vor faci curţile albi ia Sifnos şi tîrgul – albu, atuncea să vă păziţi de omul socotitor şi de solul roşi şi de vicleşug de lemn”. Atuncea era curţile sifnenilor şi tîrgul cu piatră albă făcut.
     [58.] Această vrajă ei nu o putură să o priceapă, nici atuncea, nici după ci veniră samii. Pentru că, apropiindu-să de ostrov samii, trimisără un vas cu soli la cetate. Şi în zilile vechi era toate vasile roşie cu chinovari. Şi această au fost închipuit vraja, adică solul roşiu şi vicleşug de lemn. Şi, mergînd, li să rugară să-i înprumuteză cu zăce talanţi. Şi, nevrînd sifnii, iar samii au început a-i prăda. Şi, aşa, sifnii eşiră la război şi să loviră şi biruiţi fură şi mulţi să închisără de cătră cetate. Şi, aşa, luară 100 de talanţi mai apoi şi-i sloboziră.
     [59.] Iar ei să dusără la Crit cu totul şi acolo făcură cetate Candiei (care nu o pot turcii lua acum). Aceştiia au făcut şi biserica Dictinii. Iar al şasăle an îi biruiră.
     
     eghiniţîi pre aceştiia, cu critenii, şi corăbiile le-au tăiat marginile. Acestea lucruri au făcut eghiniţîi, avînd mînie asupra săniilor, pentru că şi samii au fost oştit mai nainte asupra lor. Şi mult rău au făcut Eghinii .
     [60.] Şi mult [am] lungit cuvînt[ul] pentru sami. întîi, pentru căci au trii lucruri mari dintru greci: au săpat un munte de 150 stînj<ăni> de adîncu, iar de lung 700 de stînj<ăni>, iar de lat de opt picioari^ Şi dintru acesta, iarăşi, altă săpătură, de vro 20 de coţi, pre unde vini apa şi dă prin budăi, şi vini în cetate apa dintru un izvor mari; care lucru cu marc meşterşug era adusă. A doă, au năsîpit marea, adîncă fiind ca de vreo 20 stmj<ăni>, şi de lungă ca de vreo 200 stînj<ăni>. Şi, a triia, au biserică care iaste mai mare decît toate cîte am văzut noi. Pentru acestea lucruri mai mult am lungit cuvîntul pentru sami.
     [61.] Iar Camvis, ficioru lui Chir, zăbovindu-să la Eghipet şi nebunind de tot, s-au sculat doi fraţi vrăjitori, pre carile pre unul lăsasă Camvis ispravnicii casălor Acesta, auzind moartea lui Smerdis, s-au sculat asupra lui, pentru căci, ştiind că moartea, lui Smerdis iaste ascunsă şi puţini ştiu din perşi, care ştiu moartea lui. Lîngă acestea locmeali sfăiuindu-să, să sculară asupra înpărăţiei. Şi avea acesta un frate, carile zişu că s-au rădicat îndată cu dînsul şi sămăna acesta bini cu Smerdis, ficiorul lui Chiros. carile, fiind frate lui Camvis, l-au omorît, precum am zis Şi era la faţă într-un chip cu Smerdis şi numile încă îi era Smerdis, ca şi celuialalt. Pre acesta socotindu-l vrăjitorul Patizithi[s], carile îi era frate lui Smerdis, îl adusă şi-l pusă în scaonul cel înpărătescu. Şi, aşa, trimisă crainicii pretu-tindirile, povestind cum de acum înainte să asculte pre Smerdis, iar nu pre Camvis.
     [62.] Şi trimisă şi la Misiri şi află pre Camvis cu oaste lui la Siriia, Ia Ecvatana şi, aşa, stătu în mijlocul oştii lui
     Camvis şi strigă ce i-au fost poroncit vrăjitorii, crainicului. Şi Camvis, auzind cuvintile aceste şi socotind cum adivărat iaste acesta lucru pentru Smerdis şi cum Prixaspis n-au omorît pre fratile său, pre Smerdis, după cum l-au învăţat, şi, aşa, căută la Prixaspis, zicîndu-i: „O, Prixaspisă, nu mi-ai făcut lucrul care te-am învăţat”. Iar el zisă: „O, doamne, nu sînt acestea adivărate, cum Smerdis, fratile tău, să să fie rădicat asupra ta, nici dintru acel om să fie ţie vre o căderi, mare au mică ; pentru căci eu am făcut ce nic-ai poroncit tu şi l-am îngropat cu mînule mele. Deci de vor înviia cei morţi, tragi nedejdi cum şi Astiiag încă va înviia. Iar acum, de iaste mai ca şi înainte, precum au fost, să trimitem să aducem pre crainicii, să-l întrebăm: de la care Smerdis iaste trimis?”
     [63.1 Zicînd acestea cuvinte Prixaspis, plăcură lui Camvis. Şi, aşa, prinsără pre crainicii şi-l întrebară. Şi-i zisă Prixaspis: „Omule, zici că eşti de la Smerdis, ficiorul lui Chiros. Acum, să ne spui drept şi să mergi sănătos. Spune-mi: el, Smerdis, au poroncit ţie, singur, văziiidu-l tu pre dînsul, au altul dintru slugile lui ţ-au zis?” Iar el zisă: „Eu pre Smerdis, ficiorul lui Chiros, de cînd au purces Camvis cu oastea, nu l-am văzut. Iar vrăjitorul aceala, ce-au lăsat Camvis ispravnicii pre ca-să-i-şi, acea a me-au poroncit, zicînd cum Smerdis, ficiorul lui Chiros, l-au învăţat acesta lucru”. Şi, aşa, crainicul au spus tot lucrul, precum l-au fost trimis. Iară Camvis zisă: „Prixaspisă, tu, ca un om bun, ai făcut tot ci te-am învăţat cu, şi ai fugit. Vina dar o are carile dintru perşi să să fii rădicat pre numile lui Smerdis, să fie făcut mie acest lucru”. Iar Prixaspis zisă: „Mie, o, înpărate, mi să pare cum lucrul acest îl voi cunoaşti, cum vrăjitorii te-au viclenit: acela ce ai lăsat ispravnicu acasă-şi, pre Pa! iz ii i, şi cu fraţi-[său Smerdis”.
     [64.] Auzind acest lucru Camvis, socoti visul carile au văzut, şi adivărul cuvintilor au cunoscut, carile în vis îi zice cum Smerdis, şăzind în scaonul înpărătescu, va agiunge cu creştetul în ceru. Şi, cunoscînd cum în zădar ş-au omorît pre frati-său, au început a plînge pre frati-său. Şi, plîngmd si jălind acest lucru, sări pre cal, gîndind cum mai curînd să margă asupra vrăjitorilor Ia Susa. Şi, sărind el pre cal, căzu [s]fîrcuşul săbiei. Şi, golindu-să sabiia, să iovi în stinghe.
     
     
     
     Şi să răni acolo undi şi el pre Apis bozul îl lovisă, Cunoscînd Camvis cum tare iaste lovit, “întrebă cum cheamă cetatea, şi îi zisără cum să cheamă Ecvatana. Şi lui i-au fost venit mai nainte vrajă de la Vutus, cum va să moară la Ecvatana. Şi el socoti cum la Ecvatana ce de la midi va muri, bătrîn, undi îi era toate lucrurile lui. Iar vraja i-au fost zicînd cum la Ecvatana ce di la Siriia. Iară atuncea, întrebîndu-să şi numile cetăţii aceia, fiind şi de primejdiia vrăjitorului mîhnit, şi de rană ce-i veni la cap. Iar el socoti vraja şi zisă: „Aice iaste orînduit a muri Camvis, ficiorul lui Chiros”.
     [65.] Atuncea atîtea sînt cîte am zis. Iar după ce au trecut vreo 20 de zile, trimisă şi chiemă pre cei mai înţălepţi dintru perşi şi le zisă: „O, perşilor, agiunsu-m-au lucrul cela ci l-am ascuns din toate lucrurile mai vîrtos ca să nu vă arăt. Pentru că eu, fiind la Eghipt, am văzut în vis o videre, cari să nu fiu văzut! Şi mi să păru cum să fie venit un om de acasă, spuin-du-mi cum Smerdis şade în scaonul cel înpărătescu şi atinge cu capul de ceriu. Şi, aşa temîndu-mă ca să nu mi să ia cinstea de cătră fratile mieu, făcui mai de sirg decît mai înţălepţăşti. Pentru că întru firea ominească nu iaste cu [ putinţă ce vini a nu să face. Ci eu, ticălosul, trimisăiu pre Prixaspis la Susa a ucide pre Smerdis. Şi, făcîndu-să atîta rău, fără de frică petreceam eu, gîndind cum, Smerdis fiind mort, nici un om nu să va afla carile să să rădice asupra mea. Şi greşii şi de lucrurile viitoare şi mă făcui şi preste caii ucigaş de frate şi, nu mai puţin, fui lipsit şi de înpărăţie. Pentru că Smerdis era vrăjitorul pre carile nărocul mi-l arăta în vis cum să va rădica asupră-mi. Deci faptul mieu s-au făcut. Şi, acum, pre Smerdis, ficiorul lui Chiros, nu-l mai socotiţi cum va mai fi. Şi acum vrăjitorii biruescu înpărăţiia, pre cela ce-am fost lăsat epitrop casălor şi fratile aceluia, Smerdis. Deci cela ce i să cuviniia să mă apire mai tare de cătră vrăjitori, acela grozav au murit dintru cei mai de aproapile lui. Deci nefiind acesta al doilea, mi să cuvini, perşilor, a vă poronci tot lucrul de treabă, carile voi să-l faciţi, murind eu. Şi, aşa, vă poroncescu, chiemînd b_ojijL cei înpărăteşti, şi tuturor voă şi mai vîrtos cîţi sînteţi acei din ruda Ahimeni-dilor, ca să nu lăsaţi domniia iarăşi să să petreacă la midi, ce, au cu vicleşug au luat domniia, iarăşi cu vicleşug să să întoarcă, iar, de iaste şi cu vîrtute, cu virtute iarăşi să o răscumpăraţi. Şi, făcînd voi acestea, pămîntul să vă dea
     
     roadă lui, şi fimeile şi turmile să vă nască pururea în volnicie. Iar de nu o veţi răscumpăra domniia, nici o veţi ispiti să o răscumpăraţi, vă blastăm, tot în protiva acestora ca să vl să facă voă, şi încă, lîngă acestea, tuturor perşilor să-vîrşitul să să facă cum să faci mie”. Zicînd acestea Camvis, iar începu a-şi plîngi nărocul său ce-au petre cut. % 
     [66.] Iară perşii, văzind pre înpăratu plîngînd, atuncea cu toţii începură a-şi sfărma hainile de pre dînşii şi a plînge tare foarti. Iară după aceea îi putrezi piciorul şi, aşa, muri Camvis, ficiorul lui Chiros, înpărăţind preste tot 7 ani şi 5 luni şi fiind de tot fără ficiori, şi copil, şi fată. Iar perşii carii era acolo nu vrea să crează cum să fie vrăjitorii înpăraţi, ci socotiia pentru Smerdis să fie zis Camvis, pentru că nu-i vrea binile, pentru ca să-i stea înpotriva toţi perşii. Deci aceştiia gîndiia pre Smerdis, ficiorul lui Chiros, cum să le fie el înpărat, pentru că şi Prixaspis încă să tăgăduia tare că el să nu-l fie ucis pre Smerdis, ficiorul lui Chiros, pentru că şi lui încă nu i-ar fi fost nici o îndămînă.
     [67.] Iar vrăjitorii, murind Camvis, fără de nici o grijă înpărăţiia, călcînd înpărăţiia lui Smerdis şi numile, plinind anii lui Camvis, făcîndu-i . întru cari vrăjitorul fu foarte darnicu cătră toţi cîţi era supt ascultarea lui. Şi, murind el, toţi îl poftiră, fără numai perşii. Iar şi vrăjitorii trimisă Ia toate limbile cîte îi era supt mînă, le zisă să le fie ertari de oaste şi de bir în trii ani. Acestea lucruri le-au zis, îndată rădicîndu-să Ia cinste.
     [68.] Iar în a optulea lună, aşa fu ivit, într-acest chip: Otan era ficior lui Farnaspis, iar din neam şi din avuţie era ca fiinştecari dintru perşi. Acesta Otan întîi pripusă pentru vrăjitorul acesta cum să nu fie ficiorul lui Chiros, Smerdis, ci cum să fie vrăjitorul. Şi aşa socotiia, cum nu mai eşiia den turnul cel tare al cetăţii şi pentru cum nu mai chiema la dînsul să-l vază nici unul dintru înţălepţii perşi. Şi, pripuind, făcu aşa: avu Camvis o fată a lui, fimei, pre numi Fidimi. Pre această atuncia o avea şi vrăjitorul şi cu dînsa să culca şi cu celelalti cu toate fimeile lui Camvis. Şi trimisă Otanis la fată-şi şi întrebă cu cini să culcă: cu 
     
     
     Smerdis, ficior lui Chiros, au cu altu ciniva? Şi ea trimisă răspuns, zicînd cum nu ştie, pentru că pre Smerdis, ficiorul lui Chiros, nu l-au văzut nicăiurile, nici acesta ci doarmi cu dînsă nu ştie cini iaste. Trimisă Otanis, zicînd cum: „De nu-l ştii,tu, întreabă pre Atosa cu cini vă culcaţi, şi tu şi ea: pentru că pre fratili său tot îl va cunoaşti”. Iarăşi îi răspunsă fata: „Nici cu Atosa nu poci să grăescu, nici pre alta să văzu dintru cîte fimei şădu cu noi; pentru că, di vremi ci înpăratul acesta luă împărăţiia, oricini iaste, ni-au înpărţit şi ne-au sămînat pre toate în toate părţile”.
     [69.] Şi auzind acestea cuvinte Otanis ), mai mult pripune lucrul. A trie oară poronci la fată-şi, zicînd aşa: „O, fata mea, trebue, fiind la bini, să ei asupră-ţi această primejdie, care părintile tău iţi poronceşti. Pentru că, de nu iaste Smerdis a lui Chiros, ci iaste carile gîndescu eu, nici cu tine să să culci, nici, iarăşi, să ţie domniia perşilor şi să să bucure, nici să să mîntuiască lesni, ci să să cerţi. Aemu clar.aşa să faci: cînd doarmi şi cunoşti cum tare doarmi, caută-i la urechi, şi, di va avea urechi, tu să ştii că lăcuieşti cu Smerdis a lui Chiros. Iar de nu are, apoi tu lăcueşti cu vrăjitorul Smerdis”. Iarăşi răspunsă Pedimi, zicînd să nu cază Ia primejdie di va faci aceştia, pentru că, de nu va avea urechi, şi o va simţi cum îl cearcă, îndată o va omorî. însă tot va sili să cerci. Şi, aşa, să făgădui că-i va sluji. (Şi acestuia, lui Smerdis, Chiros, prinzindu-I nu pentru mică greşală, i-au tăet urechile). Deci, Fedimi încă făcea poronca tătîni-său, fata lui Otan, pentru că obiceiu iaste între perş: să margă pre rînd fimeile la bărbaţi. Deci viind şi zioa ei şi mergînd lîngă dînsul, dormiia, şi, dormind tari vrăjitorul, i-au pipăit urechile. Cunoscîndu-i foarte pre lesni cam nu are bărbatul ei urechi, deci cum să făce zioă mai curînd, şi trimisă la tată-său şi îi didia ştire di acesta lucru.
     [70.] Iar Otanis luă pre Aspathini şi Govrie, carii perşi mai de folos dintru toţi era şi carii era mai de credinţă la dînsul, şi le povesti tot lucrul. Iar şi ei încă pripunea pentru acest lucru, gîndind şi mai-nainte cum aşa iaste. Şi, zicîndu-le Otanis cuvintile acestea, ie priimiră. Şi socotiră cum fiinştecarile să-şi ia cîte un cm lîngă sini, pre carile va credi mai tare. Deci Otanis află pre Indafernis, iară Govriis pre Migaviz, iar A[s]pathin pre Idarneia. Şi, fiind aceştiia şasă, veni la Susa şi Darie, ficiorul lui Istaspis, de la perşi, pentru că tată-său era asupra perşilor ispravnicu. Şi, viind şi acesta, socotiră cei şasă perşi să ia şi pre Darie lingă dînşii soţie.
     [71.] Deci înpreunîndu-să tusşapte, îşi dederă unul altue cuvînt şi credinţă. Şi, viind şi Ia Darie veroava, sfatul, zisă aşa: „Eu gîndiem cum numai eu ştiu pentru vrăjitori cum el ne iaste înpărat, şi Smerdis, fiiul lui Chiros, fu mort, şi pentru aceea venisîm de siigu, peniiu ca să meş-terşuguescu vrăjitorului mcartea. Iar di vremi ci şi voi ştiţi acesta lucru, trebui să nu mai zăbovim şi acum să facim acesta lucru, pentru că apoi nu va fi bini”. Zisă cătră acesta Otanis: „O, fiiule lui Istaspis “, eşti din bun părinte, şi pre tini te arăţi cum nu eşti mai puţin decît tatî-tău. laiă această facere nu o foarte sirgui curînd, ci să o socotim mai bini şi, aşa, să ne apucăm după ce ne veni mai îngloti”. Zisă Darie: „Oaminilor, de veţi faci cu zăbavă, cum zice Otanis, să ştiţi cum vcm peri fcarie rău, pentru că va spuni cineva [ cătră vrăjitorii:, pentru să ia daruri. Ci trebue noi, aceştiia, să facim această. Deci di vremi ci socotiţi să mai înmulţiţi cuvîntul şi ziceţi şi mic, iată că vă zicu: au faciţi astăzi, iar di va treci de astăzi, să ştiţi cum nu va apuca altul înaintea me ca să vă pîrască, ci cu sîngur voi pîrî cătră vrăjitori”.
     [72.] Zisă iarăşi Otanis, di vremi ci vedea pre Darie sir-guind: „Di vremi ci ne îndemni tu şi nu ne laşi cu îngăduinţă, ia-mblă să ne arăţi în ce chip vcm întră la curţi şi cum ne vom apuca. Pentru că sînt străji carile, de nu ie vei fi văzut, li vei fi auzit, carile cum Ii vcm treci?”. Răspunsă Darie: „O, Otani, multe sînt acelea carile omul cu cuvîntul nu le poate arăta, iar cu faptul le faci; altile sînt iarăşi zisă cu cuvîntul, iar cu faptul nimica nu să alegi. Iar voi ştiţi, acelea străji nu cu greu le vom treci. Pentru că noi, fiind oamini de cinste, cini ne va opri, unii ruşinîndu-să de noi, alţîi şi temîndu-să. Şi, iarăşi, şi cu încă am pricină bună, zicînd cum acum am venit de ia perşi şi voi să spui înpăratului un cuvînt
     
     
     
     de la tată-mieu. Pentru că, undi să cadi cîte o minciună, zică-să. Pentru că un lucru poftim, şi ceia ci grăim drept, şi ceia ci grăim strîmbu. Pentru că acei ce grăescu minciuni, pentru aceea grăescu, pentru să încrează pre alţii, să dobîn-dească ei; şi ceia ci grăescu drept, pentru aceea grăescu, pentru să agonisască ceva cu dreptate şi să-i asculte niştine mai bini pre dînşii. Deci diprinzindu-ne într-acest chip, aşa facim: iară de nu va dobîndi aşa, iaste cel adivărat mincinos, şi cel mincinos adivărat. Deci carile dintru portari ne va lăsa de bună voe, bun lucru îi va fi cu vremi; iar carile nu ni va lăsa, ca pre un nepriiaten îl vom cunoaşti, şi, înpingîn-,s jdu-l, să întrăm înlăuntrul şi să ne apucăm de lucru”.
     [73.] Zisă, după această, Govrii: „Oameni priiateni, cînd vom pute mai pre fesni a ne lua domniia înapoi, decît cînd, silind pentru dînsa şi neputînd, vom muri? Pentru căci, fiind noi perşi şi să fim supuşi de un mid, om vrăjitori şi fără urechi?! Şi, cîţi aţi fost de faţă cînd murea Camvis, toţi veţi ţinea minte cum ne poronciia şi ne blăstăma, de ne vom cerca domniia să ne o întoarcim; cari lucru noi socoteam cum el grăiaşti în zădar cătră noi. Amu dar şi eu socotescu să asculte pre Darie fiinştecini şi să nu ne mai dispărţim dintru această adunări, ca să mergim aiurile; numai asupra vrăjitorului, drept”. Aşa zisă Govrie, şi toţi ceelalţi luară lucrul acesta.
     [74.] Să tîmplă o tîmplare într-acest chip: socotiră vrăjitorii ca să facă pre Prixaspis priiaten, pentru că păţisă de Camvis mult rău, pentru cît săgitasă copilul de-l omorîsă şi pentru cum el singur ştiia moartea lui Smerdis, ficiorul lui Chiros, pentru că-l omorîsă singur şi căci ştiia că iaste întru cinste mare Prixaspis de cătră perşi. Pentru acela lucru îl chiemară, făcîndu-l priiaten şi dîndu-i giurămînt cum să nu arăţi adivărat nici odinioare vicleşugul ce-au făcut ei perşilor, făgăduindu-i să-i dăruiască lui cu întunericile. Şi, făgăduindu-să el cătră dînşi<i> că va faci acest lucru, iarăşi îi zisără cum ei vor chiema pre toţi perşii supt zidul înpărătescu, şi el să să sue acolo într-un turn, să zică aşa cum de Smerdis, ficiorul lui Chiros, să înpărăţăscu, şi nu de alt, – de vremi ci pre dînsul îl credea perşii, şi pentru că de multe ori zice cum iaste Smerdis a lui Chiros şi să făgăduia de uci-direa lui.
     [75.] Acestea încă făgădui că le va faci Prixaspis. Şi, aşa, chiemară pre perşi vrăjitorii supt zidu şi-l suiră în turn şi zisără să grăiască. Iară el, dintru ce i să ruga ei, acelea de bună voe le-au uitat, ci începu de la Ahimeneu şi arătă si-minţiia lui Chiros. După aceea, începu a arăta cît bini făcea Chiros perşilor. Şi, arătînd aceste, începu a arăta adivărul, •zicînd cum, mai nainte, îl ascunde, pentru că nu-i era lui cu bini să-l areti, iar acum, fiind la nevoe, spuni drept. Pentru cum, silind Camvis pre dînsul, au omorît pre Smerdis, ficiorul lui Chiros, şi cum înpărăţăscu vrăjitorii. Şi blăstămă tare pre perşi, de nu-şi vor întoarci domniia înapoi şi să plătească vrăjitorilor. Şi, aşa, să didea cu capul în gios din turn. Prixaspis, fiind om destoinicu, aşa muri,
     [76.] Iar cei şapte perşi, după ce au sfătuit cum să margă asupra vrăjitorilor, aşa, au mers să să roagi bozilor, neştiind nimica pentru lucrurile lui Prixaspis. Şi, mergînd, la giumătate de caii, înţăleasără ci făcu Prixaspis. Deci, aceia, eşind din drum, să voroviră cei cu Otanis: zicea cum să să lasă atuncea, nici să să apuci aşa în pripă. Iar cei pre lîngă Darie zice să margă atuncea şi să nu mai zăbovască. Şi, aşa, pricindu-să, să arătară 7 părechi de coroi care gonea doă părechi de •căi şi le zmulgea şi le mînca. Şi, văzind acest lucru cei şapte, lăuda sfatul lui Darie, măcar că era mai tînăr, şi purceasără la curţile înpăreteşti, simeţindu-să şi pentru pasările ci văzusă.
     [77.] Şi, agiungînd la porţi, să făcu după cum socoti Darie. Pentru că străjării, văzind oameni de frunte a perşilor şi nesocotind nici un lucru ca acesta să să facă dintru dînşii, îi petrecea cu cinste şi nici îi întreba nimini. Şi, întrînd în curte, aflară pre postelnicei<i> hadîmbi, care îi întrebară: ce vor? Şi, întrebîndu-i, să lăuda portarilor căci i-au lăsat. Şi oprea pre cei şapte, vrînd să între înlontrul. Iar ei să porniră, şi pre cei ci-i oprea, cu hangerile îi giunghieră, şi ei Intrară, alergînd, în casă.
     
     
     [78.] Iar vrăjitorii amîndoi să tîmplasă înlontrul şi sfătuia pentru cuvintile ce-au zis Prixaspis. Şi, văzind pre hadîmpi turburaţi şi strigînd, alergară amîndoi. Şi, după ce văzură ci iaste, să apucară de vetejie: deci unul să apucă de arcu, alt de gedea, şi să amestecară. Deci cel cu arcul, fiind lucrul de aproapi şi pripindu-l, nu-i fu arcul bun de nimica; iar cellalt, cu suliţa, să apăra şi lovi pre Aspathini în stinghe şi pre lndafern<i)s; şi-i scoasă ochiul lui Indafern, iar nu. muri. Unul dintru vrăjitori răni pre aceştiia. Iar celalt, ne-fiindu-i arcul bun de nimica, alergă într-o cămară, vrînd să să închiză acolo cu uşa. Şi intrară, odată cu dînsul, doi. în cămară: Darie şi Govrii, şi, apucîndu-să Govrie cu vrăjitorul, Darie sta de-asupra şi să mira ci va faci, fiind întimerecu, ca să nu lovască pre Govrii. Iară Govrii, văzindu-I stînd, zisă: „Ci stai, ci nu dai?” Iar Darie zisă: „Mă temu să nu te lovăscu”. Iar Govrii zisă: „înhige într-amîndoi sabiia!”. Şi, aşa, didea cu hangerul şi să tîmplă di lovi pre vrăjitori.
     [79.] Şi, ucigînd pre amîndoi vrăjitorii şi tăindu-le capitile, trupurile le-au lăsat acolo şi pre cei doi răniţi, – şi pentru să păzască curtea, şi pentru slăbăciunea rănilor. Iar cei cinci luară capitile şi alerga, strigînd şi chiemînd pre perşi, arătîndu-Ie capitile şi spuindu-le povestea. Şi ucidea pre toţi lC0 vrăjitorii cîţi tîmpina. Iar j] perşii, înţălegînd lucrul vrăjitorilor şi înşălăciunea şi ce-au făcut cei şapte, începură a faci şi ei aşa şi scoasără hangerile şi începură a omorî pre toţi vrăjitorii cîţi îi tîmpina, şi, să nu fie venit noaptea, nu ar fi scăpat nici un vrăjitori. Această zi foarte cinstescu perşii, mai tare decît toate zilile, şi praznicu preste tot facu. întru această zi, carile să cheamă „Uciclirea vrăjitorilor”, întru care zi nu es vrăjitorii afară, ci tot închişi şăd.
     [80.] Şi, aşăzindu-să gîlceava, în 5 zile după această, au început a să sfătui cei şapte, pentru lucruri, cum Ii vor purta. Şi grăiră cuvinte carile unii dintru greci nu le cred, iar, pentru aceea, s-au grăit. Otanis zisă cum să pue lucrurile la mijlocu Ia opşte, zicînd aşa: „Mie mi să pari cum să nu mai fie unul monarh; pentru că nu-i lucru dulci, nici iaste bun. Pentru că aţi văzut răul lui Camvis la cît au agiuns şi aţi gustat şi de blăstămăciunea vrăjitorilor. Şi în ce chip poate să fie lucru de folos monarhiia, cîncl faci ce-i iaste voia, făr-de nici o sfiială ? Pentru că, de ar fi omul mai bun decît toti oamenii si să stea
     
     ia cinstea această, adică să fie singur-ţiitori, nu poate să nu-l scoată din firea lui ce bună. Pentru că, întîi, vă-xindu-să într-atîta bini, nu bagă samă pre nimini, şi zavistiia din-ceput să odrăsleşti întru om, şi, avînd acestea doă, ari.şi toate cîte sînt răii. Pentru că, fiind plin de simeţie, faci multe răii, apoi, şi cu zavistiia, faci mai muiti. Iară s-ar cădea domnul singur-ţiitoru, avînd tot binile, să fie îndurători fără samă cătră toţi, iară el mai mult iaste înpotriva la toţi cei ce sînt supt dînsul. Pentru că [tiranul] pre cei distoinici dintru a lui zavistu[ia]şte şi, cît sînt vii, iaste rău şi să bucură Ia cei ce sînt răi şi [ iaste priimitori foarte tare de pîră, 100 iar nu cercetează. Pentru că, de-l vei lăuda mijlociu, [tiranul]:să scîrbeşti pentru căci nu-l lauzi deplin; şi, di-l pre lauzi, iarăşi să scîrbeşti, gîndind că-ţi rîzi de dînsul. Acum, mă îndemn a grăi şi cele mai mari: [tiranul] clăteşti obiceile vechi, sileşti fimeile, omoară negiudecat şi alte multe faci. Iar unde stăpînescu mulţi, întîi iaste numile cel vestit ce-i zicu [„isonomia”], adică cum iaste tocmală driaptă între toţi, şi, al doile, carile nu faci monarhul nici una, pentru că [cu] sorţi să aleg ceia ci vor să fie mai mari, şi iarăşi să cearcă şi ci. Şi sfaturile cu opşte le socotescu. Şi, aşa, vă eu sfătuescu cum să lăsaţi monarhiia şi să domnească mulţi. Pentru că în mulţime să află toate”. Otanis acest sfat înţălept arătă.
     [81.] Iară Megaviz zisă să aleagă puţini să domnească, zicînd întru acest chip: „Ce au zis Otanis, potolind tiraniia, şi eu încă laud; iar ce zice să fie mari mulţi, greşaşti la ce iaste mai bun. Pentru că, ca nărodul mult, de nimica nu iaste altă mai simăţ şi mai nebun. Şi, fugind niştine de tiran, să cază iarăşi în gîlceava nărodului, nu iaste lucru suferit. Pentru că ceala ci faci, îi pare că le cunoaşti, pentru aceea le faci. Iar nărodul, ci nu cunoaşti faci. Pentru că cum va cunoaşti carile nu s-au învăţat, nici ştie nici al său, nici cel strein, şi înpinge lucrurile fără nici o socoteală, asămănîndu-să ca o apă curatoare? Deci cini vra răul perşilor, aceala să-i dea pre mînă nărodului. Iară noi să alegim o samă de oamini înţălepţi şi să le dăm pre mîna lor putinţa. Pentru
     
     că întru aceea şi noi încă vom fi, şi oamini<i> ce sînt destoinici, destoinici li vor fi sfaturile”. r [82.] Megavizi aşa sfătui. Iară Darie încă începu a zice aşa, cum, ce-au zis Megaviz pentru nărod, bini au zis; iar ce au zis pentru cei puţini aleşi, n-au zis bini. Pentru că, trii lucruri fiind pusă la mijlocu: nărod pre bun şi puţini aleşi pre buni şi un om ales pre bun, – eu socotescu, cum dintru acestea trii cu multă măsură să fie ales omul cel bun. Pentru că, cînd va fi un om ales, atunce mai bun lucru nu mai poate să fie. Pentru că, avînd gînd bun ca acesta, va stăpîni şi nărodului cu mijlocu bun. Şi încă tăcu lucrul acela, cînd iaste vreo vremi să margă asupra nepriia-tenului. Iar cînd vor fi puţini şi aleşi mari, atuncea, măcar că la. opştie bini ar purta lucrul, iar în-de-eişi multe scîrbi vor să fie: pentru că fiinştecare va vre să fie mai de fire şi să biruiască cu sfat, şi, aşa, vin la mari gîlcevi, dintru carile să facu înpărecheri, dintru înpărechiri morţi, din morţi, iarăşi, vini lucrul de aleg pre unul stăpîn ca să le fie. Şi, iarăşi, şi cu această, este arătată cît iaste de bună monarhiia. Şi, fiind stăpîn iarăşi nărodul, nu poate să nu fie răutate; şi, fiind răutate, vrajbi nu să facu la ei, ci prietinii tare; pentru că cei ce vor să facă rău norodului, pre ascuns facu. Acesta lucru să faci pînă undi să alegi unul şi-i potoleşti pre acei de răii. Şi, pololindu-li, să laudă, şi, lăudîndu-], iarăşi stăpîn pre aceala aleg. Şi aceia iarăşi să arată cum monarhiia iaste lucru foarte bun. Şi trebui a socoti preste tot de undi ne iaste noă volniciia şi de la cini am luat: de la nărod, au di la cei puţini aleşi, au di la monarh? Eu acest sfat port, di vremi ci de la un om şi pentru un om fum mîntuiţi şi volniciţi, aceea să şi cruţăm şi fără acest lucru să nu stricăm obiceile vechi, fiind buni; pentru că nu va fi nici un bini”.
     [83.] Acestea,trii sfaturi să zisără. Şi cei 4, dintru cei 7 iof oamini perşi, aleasără sfatul cel de aj poi, a lui Darie, pentru să fie monarhie. Şi, silind Otanis să facă să fie toţi di opştie şi învincindu-să cu sfatul, zisă cătră dînşii într-acest chip:.,,; „Oameni tovarăşi de rocoş, iată că adivărat lucru iaste cum. unul din noi va să fie înpărat: au cu sorţi să aruncaţi, / au cini vor alegi perşii cu toţi, au într-alt chip, cu alt meşterşug.
     Deci eu, iată că vă spui cum nici voi să stăpînescu, nici să mă stăpînescu. Şi pentru aceea mă lepăd dintru aceea cinste de acum, pentru că să nu-mi fie niminirile mai mari, nici mie, nici celora ci vor fi din săminţiia [mea] pururea”. Zicînd aceste acesta, pozvoliră şi ceelalţi şasă. Acesta nu să ispiti cu ceelalţi, ci şăzu di-o parte. Şi pînă acum această casă iaste volnică dintru toţi perşii şi atîta iaste stăpînită cît îi voe ei şi nu iasă din obiceile perşilor.
     [84.] Iar cei şasă socotiră cum va fi mai cu dreptul să aleagă înpărat. Şi socotiră, întîi, lui Otanis şi cîţi vor naşti din el, şi atuncea, şi apoi, cini va lua înainte înpărăţiia dintru acei şasă sî-i dea daruri, preste tot anul, alesă, haini de la Midiia şi toate darurile cîte sînt mai cinstite la dînşii. Pentru aceea îi socotiră această, pentru că el întîi făcu acest sfat şi i-au adunat pre dînşii. Acestea îi aleasără să-i dea iui Otanis. Iar pentru toţi, pentru aceşti şapte, aşa sfătuiră, cum ei să între la înpărat fără de postelnicu, însă de nu va dormi cu fimeia-şi. Şi înpărat<ul> să nu ia dintr-altă săminţie fimei, fără dintru a-cestor şapte. Iar pentru îupărăţie aşa sfătuiră: să încalice pre cai, cînd va răsări soarile, înaintea cetăţii, şi, fiind ei călări, căruia va necheza intîi calul, acela să ia înpărăţiie.
     [85.] Iară Darie avea un comişîl, om învăţat, pre numi Ivaris. Cu acest om vorovind Darie, zisă aşa: „Ivarisă, noă, pentru înpărăţie, aşa ne vini să facim, cum, cui va necheza calul, //răsărind soarile, fiind noi călări, aceluia-i va fi înpărăţiia. Acum, dar, de ai vrun meşterşug, sileşti pentru ca să avem noi această cinste şi să nu o ia altul”. Răspunsă Ivaris aşa: „O, stăpînul mieu, di va fi numai întru această înpărăţiia, tragi nedejdia şi fii vesăl, că nu va fi alt înpărat mai nainte de tini: pentru că am erbi ca acelea “. Iar Darie zisă: „De ai meşterşug ca acesta, trebue să te găteşti, pentru că mîine iaste ispita această”. Şi, auzind Ivar[is], într-acest chip făcea. Dacă înnopta, adusă o iapă, care îi era mai dragă ralului lui Darie; pre această o adusă şi o legă la locul acela undi era să să facă ispita şi adusă şi calul lui Darie şi, de multe ori purtîndu pregiur iapă, mai apoi îl slobozi de o mînzi.
     [86.] Deci cît să făcu zioă, cei şasă, după cum au fost tocmit, au încălecat şi a[u] mers acolo. Şi, sosind acolo, dacă
     
     
     
     agiunsără ia locul ce era legată iapa lui Darie în noapte ce trecusă, acolo alergă calul lui Darie şi necheză. Şi, făcînd calul aşa, şi din sănin încă fulger şi tunet să făcea. Şi, făcîndu-să acest lucru la Darie ca dintr-o tocmală, ceelalţi descălicară di pre cai şi să închinară ca unui înpărat.
     [87.] Unii zicu cum aşa să fie meşterşuguit Ivaris, alţii zicu cum într-alt chip (pentru că într-amîndoă felurile zicu perşii), cum Ivaris să-şi fie uns mîna cu balegă de ia pasărea epii şi, aşa, să o fie ţinut în izmeni ascunsă, şi acolo să fie atins pre cal la nări, şi el îndată să fie nechezat.
     [88.] Aşa stătu înpărat Darie, ficiorul lui Istaspis. Şi toţi cîţi era în Asiia îl asculta, fără numai arapii -. Pentru că pre toţi îi supusăsă întîi Chiros, apoi şi Camvis au mai supus. Iară arapii nici odiniore nu fură. supuşi perşilor, ci să înprictiniră, lăj sind pre Camvis de mearsă Ia Misir: Pentru că, fără de voia arapilor, nu ar fi întrat perşii la Misiri Şi să însura Darie, întîi [cu] doă feti a lui Chiros: Atosa şi Artistoni, Atosa fiind mai nainte lăcuită cu Camvis, frati-său, şi, mai apoi, cu vrăjitorul, iară A[r]tistonis fiind fecioară Şi pro altă fată, a lui Smerdis, nepoată a lui Chiros, iară au luat-o, anumea Parmis. Luă şi fata lui Otanis, care au arătat pre vrăjitori. Şi era plin de toată puterea. Şi întîi făcu un. chip de piatră şi era scris un cm călare ; şi pusă ? şi scrisă slovi, zicînd aşa: „Darie, ficiorul lui Istaspis, cu distoi-niciia calului (zicîndu-i pre numi) şi a lui Ivaris comisarul agonisi înpărăţiia perşilor”.
     [89.1 Şi, făcînd acest lucru, făce 20 de domnii **<>, carile le zicu ei craii. Şi, făcînd acestea domnii şi puind şi domni orîn~ duiţi, şi biru, supuind celea limbi mai di departe supt celea mai de aproapi de dînsul, luînd unul de la alt, birul, pînă agiungea la dînsul, şi aşa au înpărţit acesta birul şi domniile preste an: cei ci aducea aur, să aducă talanţi de la Vaviloniia, carile iaste 70 de taleri evoeşti; aşijdirilea şi argint -”.
     Pentru că în zilele lui Chiros înpărat şi a lui Camvis n-au fost biru nimica, ci numai aducea daruri. Pentru acestea biruri si pentru altile ca acestea, zicu perşii cum Chiros era părinte,
     iar Camvis stăpîn, iar Darie pricupăţ. Darie, pentru că precupea toate lucrurile; iară Camvis, căci era greu şi năsilnicu; iar Chiros, părinte, pentru căci era foarte blînd ş. tot binile l-au agonisit.
     [90.1 Deci de la ioni şi de la magniţi şi de la eoli şi de la ari şi de la lichii şi de la milii şi de la pamfili, – această era o crăie, – ii vinea 400 talanţi de argint. Iar dc la u-bi şi de la lidi, de la lasoni, dc la cavali, de la ighinei, “> !0 talanţi argint, – a doă crăie. Iar de la elispondeni: de la frighi] şi de la thrachi de la Asiia, şi de la paflagoni şi ic Ia mariandini şi de la siri, 360 talanţi, – a triia crăie. Iar de la chilieni 360 cai albi, pre zi cîte un cal, şi 500 £ talanţi; dintru aceştiia să chieltuia, la călă.rime ci păziia Chilichiia, cîte 140 talanţi, iar ceelalţi toţi îi aducea la Darie înpărat, – a patra crăie iaste această.
     [91.] Iar di ia cetatea Posid[ei]ului pînă la hotarul Misirului, fără de arapi, iaste toată Finica şi Palistina şi Chiprosul, – al cincilea crăie. Iar de la Misiru [şi de la Livia] şi de Ia Chirina şi de la Varchi, 700 talanţi, fără banii ce eşiia clin ezărul Mirii, pre peşte: fără de peşti şi fără de grîul ce să lua, eşa 700 talanţi, pentru că grîu de 120.000 de medimne de la perşi<i> ce păziia la Misiri şi la agiutorul lor, – a şasă crăie. Iar de la sattaghidi şi de la gandari şi de la dadichi şi de la apariţi, 170 talanţi, – a şapte crăie. Iar de la Susa şi de Ia toată Ţara Chisilor, 300 talanţi, – opta crăie.
     [92.] Iar de la Vavilon şi de la toată Asiriia vinea 1.000 talanţi şi 500 copii hadîmbi, – a noă crăie. Iar de la Ecvatana f la toată Midiia şi de la paricani şi de la orthocorivandi:
     mafti<i> şi dariţîi, 200 talanţi de argint, – al 11 crăie. Iară de la Vactra pînă la Egla, ( 360 talanţi, – al 12 crăie.
     [93.] Iar de la Pacti[ch]i şi de la armeni pînă la Marea Neagră, 400 talanţi, – al 13 crăie. Iar de la sagarţi şi de la saranghei şi de la thamanei şi de la uti şi de la rrîichi,: 103 şi dc la ostrovul Mării Roşie, de la aceştiia de la toţi. 600 talanţi, – al 14 crăie. Iar sachii şi caspii, 250 talanţi, – al 15 crăie. Iar partiţii şi horazmii şi sogdii şi arii, 300 talanţi, – al 16 crăie.
     [94.] Iară paricanii şi arapii de la Asiia, 400 talanţi, al 17 crăie. Iar mandiianii şi saspirii şi alarodiei<i>i 200 talanţi, – al 18 crăie. Iară moshii şi tivarinii şi macrii şi mosinichii şi marii <, 300 talanţi, – al 19 crăie . Iară indi-ianii cu multă măsură sînt mai mulţi oameni, după cum ştim noi, şi [dau] 360 talanţi, -- al 20 crăie această.
     [95.] Deci, preste an, dintru acestea 20 de craii, să strîngca la Darie: 14 560 talanţi .
     [96.] Şi acesta îi era venitul lui Darie de la Asiia şi de la Liviia. Şi, mergînd vremea înainte, şi de la ostrov[e] îi vinea biru, şi de la Evropa pînă la Thesaliia. Acest argint aşa îl strîngea înpăratul: întru nişte ulcioari de lut vărsa argint <ul> şi, vărsindu-l, surpa ulciorul şi rămînea sloiul argintului. Deci cînd îi trebuia să facă bani, tăia cît îi trebuia şi făcea bani,
     [97.] Acestea era domniile perşilor şi orînduelile birurilor. Iară numai perşii nu dau bir, lăcuescu ţară fără bir. Sînt şi alţii care bir nu da, iară daruri aducea: arapii cei ci lăcuia pe lîngă Misiriu, pre cari<i>, mergînd Camvis asupra arapilor celor ci trăescu mult, îi supusă, şi aducu 2 şinice de aur şi 200 lemne de abanos şi 5 copii arapi şi 20 dinţi elefant. Şi colhii, ce era pînă la Cafcas, că de acolo nu-şi băga în samă pre per.şi<i> ceelalţi, aducea şi aceştiia pre 5 ani cîte 100 de copii şi cîte 100 de feti. Iară arapii aducea 1 000 talanţi de tămîe. Acestea îi era si darurile.
     [98.] Iară aurul carile trimit indiianii înpăratului (pentru că Indiia, ce zisăsănrmai sus, trimitea auru), aşa îl agonisăscu: iaste un locu în Indiia, di spre răsărit, aninosul, – pentru că, pre cîţi ştim noi şi cîţi lăcuescu la răsărit, indiiani sînt, pentru că la indiiani<i> di spre răsărit iaste locu nelăcuit, pentru anină. Şi sînt multe fieluri de indiiani şi nu grăescu toţi într-un chip: şi unii sînt păstori, alţii nu, alţii şăd prin bălţi şi mănîncă peştile crud, pentru că facu_ vasă de trestie şi prind. Aceştiia indiiani poartă papură: o în-pletesc şi să înbracă cu ea.
     [99.] Alţîi di spre răsărit sînt păstori şi mănîncă carne crudă; să cheamă padei. Şi pravilile le sînt acestea: carile dintru dînşii va bolnăvi, ori muiare, ori bărbat, pre bărbat îl ucig bărbaţii care îi vor fi mai de aproapi, zicînd cum să va strica apoi carnea bolind mult; şi omul să giură că nu-i iaste rău, iar ei îi taie şi-l mănîncă tot. Aşijdirile facu şi muerile. Şi pre cei bătrîni încă-i mănîncă, iar nu foarte agiung ei să înbătrîniască.
     [100.] Şi altor indiiani iaste şi alt lucru: nici ucig nici un lu[cru] viu, nici [sa]mănă, nici casă au; ci mănîncă nişte iarbă ce creşte singură, ca mălaiul. Iar cini boleşti, mergi în pustiiţi de zaci; nici poartă grijă nimărui, nici murind, nici bolind.
     [101.] Şi aceştiia toţi indiianii, cu muerile lor, tot de faţă, ca oile, să culcă. Şi toţi sînt negri ca arapii. Aceştiia indiiani şăd departe de perşi, cătră notos ; şi nu ascultară pre Darie înpărat, ce volnici era.
     [102.] Iar alţi indiiani, ce sînt cătră miazănoapte, care sînt şi mai viteji şi merg şi la aur aceştiia, pentru că într-această parte iaste pustietate, pentru anină. întru acest pustiiri şi în năsip să facu furnici mai mici decît cînii, iară mai mari decît vulpile. Pentru că sînt si la înpăratul perşilor prinsă nici de acestea. Acestea furnici, şăzind în pustiiu, scot anina; ca şi celelalti ce sînt între oameni, şi la chip îşi samănă. Şi anina cari scot, iaste auru. Deci la această anină merg indiianii cu trei cămili înhămaţi: 2 sînt cămiloi, şi una, în mijlocu, cămilă, şi socoteşti să o fie luat curînd de la
     
     
     mînză-şi ; pentru că cămilile acelea nu sînt mai slabi la iuţimi decît caii.
     [104.] Deci aşa merg indiianii la aur, socotind, cînd va fi mai mare fierbinţeală, să fie acolo, pentru că furnicile să ascund atuncea. Şi, la aceştiia oameni, dimineaţa iaste soarile mai hierbinte, nu ca la alţii. De dimineaţă pînă la prînzu iaste foarte caldu, încît, de căldură, să udu cu apă; iar de aici încolo, iaste ca şi la ceelalţi oameni. Iar după amiazăzi, să faci acolo cum iaste pre la alţii dimineaţa. Iară la apus iaste foarte răci >.
     [105.] Şi, mergînd acolo indiianii, la locul furnicilor, au saci şi-i înplu de anină. Şi, cum mai de sirg, să întorcu înapoi, pentru că, adurmăcînd, furnicile îi gonescu; şi aşa de iuti, cît nici o fiară poate să fie mai iuti. Ci, numai pentru că apucă calea înainte indiianii pară a să aduna furnicile, iar n-ar scăpa nici unul dintru dînşii. Deci, cămiioii aleargă mai încet, iară cămilele, aducîndu-şi amintea de mînză, tot mergu tari. Aşa zicu perşii pentru indiiani cum agonisăscu aurul. Iar amintrilea, nu să află nici la ei.
     [1061. Aşa, marginile lumii au ce iaste mai bun în lumi, ca şi timpurile la greci. Acolo, Ia Indiia, cîte dobitoaci şi pasări, tot sînt mai mari decît aiurile, fără numai caii, că cu aceştiia să biruescu dc midii, ce să chiamă „cai nisăi” Şi, iarăşi, auru iaste mult şi acolo: altul îl aduci apa, altul îl sapă oamenii, alt – după cum am zis mai sus. Şi acolo copacii cei sălbatici facu roadă părul, lînă mai bună cu mult decît a oilor; şi haini îşi facu indiianii dintru acestea.
     [107.] Iară, cătră amiazăzi, mai departe iaste Araviia decît toate, şi numai acolo să faci tămîia, iar aiurile ba, şi zmirna şi casiia şi scoarţă-dulci şi ladanul. Pentru că acestea toate, alegînd dc zmirna, [nu] pre lesni le cîştigă Arapii tămîia o strîng, tămîind cu stiracu. Pentru că copacii aceştiia ci scoate tămîia, sînt într-înşi<i> şărpi mici cu aripi pestriţă şi păzăscu mulţi pregiur unui eopaciu.
     Aceştiia sînt ceia ci mărg la Misiru. Iară de altă nu fug de nimica fără numai de stiracu.
     [108.] Zicu arapii cum tot pămîntul s-ar împle de aceştiia şărpi, de nu s-ar tîmplă şi Ia dînşii ca şi Ia năpîrci. Pentru aceia, mare iaste socotinţa dumnezăiască şi preînţăleaptă, pentru că, cîte sînt slabi şi de mîncat, acelea toate le faci spornici, iară cîte sînt răii şi veninoasă, acelea sînt şi mai slabi la naştire. Acesta lucru: ca epurile să prinde, pentru slăbăciunea lui, de toate jigăniile, şi aşa iaste de plcdnicu, cît, în pînticile lui sînt pui, zămisliţi unii, unii cu păru, altul să omoară, care nici o fiară nu iaste aşa plodnică. Iară leoae, fiind atîta de vrăjmaşă şi iuti, iar odată întru viiaţa ei naşte, şi numai unui, pentru că îi iasă şi zgăul ei cu ţincul. Şi pricina iaste această: pentru că ţincul, fiind în zgău şi avînd unghi mai ascuţite decît toate fiiarăli, atuncea vatămă zgăui şi, mai apoi, Ia naştire, îl surpă de tot; pentru aceea, nu mai poate să nască.
     [109.] Aşa-i şi năpîrca, şi şarpii acei cu arepi; şi, de ar tot naşte, după fire, n-ar mai trăi oamenii. Ce, acum, cînd să înpreună şarpii aceştiia, cînd sloboadi sămînţa la şărpoae, atunce ea îl muşcă de gît pre şarpi şi nu-i lasă [ pînă ce nu-i rupe grumazii. Iar şi şărpoae încă plăteşti bini acest lucru, pentru că, fiind încă în zgău, puii îi mănîncă zgăul şi, mîn-dndu-i zgăul, aşa, cs afară. Iară ceelalţi şărpi, jncjfiind aşa veninoşi, născu oă şi le clocescu şi facu şărpi mulţi. Deci nîpîrcile încă sînt preste tot pămîntul. Iar şarpii cei zburători numai acolo sînt la arapi: , iar aiurile nu sînt; pentru că acolo sînt într-un lecu, pentru aceea să văd mulţi.
     ! 10.] Această tămîe aşa au strîns şi o strîng [arapii]. Iar casiia încă o strîng aşa: să îmbracă cu pei tot trupul şi obrazul, fără numai ochii, şi, aşa, să ducu la casie. Şi ea creşti într-un iazăr, nu pre adîncu, şi întru dînsa şi pregiur dînsa sînt nişte jîganii cu aripi, ca leliecii, şi grozav scîrşcă şi sînt tari foarte. Şi, aşă, să apără la cehi şi culeg casiia.
     
     
     [111.] Iar scoarţa-dulci şi mai cu greu o adună, pentru că, undi să faci şi la ce pămînt, nimini nu ştie. Şi zicu cum pasări o aducu scoarţa-dulci, de o facu cuiburi de lut cătră locuri ce sînt rîpoasă, unde nu poate omul să să sue. Şi arapii aşa meşterşuguescu: din boi sau din măgari, tae bucăţi mari de carni şi le ducu la acelea locuri şi le lasă acolo şi ei să dau în laturi. Şi pasările acelea, mergînd di eu carnea aceea şi o duc la cuiburi-şi şi fiind grea, surpă cuiburile. Şi, aşa, merg di o strîng de gios scoarţa-dulci, şi, aducîndu-să, aşa, vini şi printr-alte ţări.
     [112.] Iar şi ladanul încă iaste destul ciudat. Pentru că, făcîndu-să în locu înpuţicios, iaste mirositori, – pentru că în bărbile ţapilor să adună ca nişte smradă,. Iar este de treabă de multe: tămîiază arapii cu această.
     [113.] Pentru tămîi atîta iaste; iar mirosăşti frumos ţara aceea. 2 feluri de oi sînt acolo, foarte [ minunate, carile aiurile nu să află; care, una dintru iali, sînt de au coade lungi de trii coţi, carile tot în căruţă li poartă, pentru căci s-ar strica, tîrîindu-să pre pămînt. Iar celelalte oi au coadi late, cîte un cot lati.
     [114.] Şi, plecînd cătră amiazăzi, vini cătră Ethiopiia, spre apus. Acolo iaste aur mult şi pili şi copacii toţi sălbatici şi abanos; şi oameni mari şi frumoşi şi iscusiţi şi straşnici.
     [115.] Acestea sînt marginile Asiei şi a Liviei. Iar pentru marginile Evropii [spre apus], nici un lucru nu am adivărat să zicu, pentru că eu nu poci să zicu cum iaste apă să să chemi Iridanos, de undi iasă chihrimbarul, nici ostroavi ca acelea să fie să scoată cositorul. Pentru că Iridanos iaste numi gre-cescu, nu-i varvar, nici eu poci să inţăleg cum decinde de Evropa să fie marea.
     [116.] Deci a pămîntului margine au cuprins ce iaste mai bun şi au întru iali ci ne pare noă cum sînt mai buni şi mai iscusite.
     [117.] Iaste şi un cînp la Asiia, încungiurat de toate părţile cu munţi. Acest cîmpu era a horazmilor şi a ircanilor şi a parthilor şi a saranghilor şi a thamanilor. Iar acum, avînd înpărăţie, perşii au făcut aşa: spărturile munţilor le-au tocmit înpărat <ul> şi au făcut acolo porţi, şi, închizin-du-să apa acolo, între cîmpu, acolo să faci tot apă, pentru că pre aiurile n-ari undi să curi. Deci aceştiia oameni, ce zisăm mai sus, fiind deprinşi cu cîmpul acesta, au mare pagubă, pentru că iarna ploă şi acolo, ca şi pre aiurile, iară vara au fost sămănînd săminţă acolo la cîmpu şi le era de treabă apa. Deci neslobozindu-le apa, au fost mergînd la înpărat<ul>. perşilor, şi ei, şi fimeile lor, şi copii<i> lor, şi stau la porţile lui şi striga şi să văeta. Deci înpărat<ul> deşchidi întîi porţile de cătră ceia ci li era foarte lipsă, şi, mai pre rînd, la ceialalţi. Şi, afară din bir, mare venit ia şi dintru acest lucru.
     [ 118.] Iar dintru acei şapte oameni perşi ce s-au fost rădicat asupra vrăjitorului, să tîmplă unuia [,lui Indafernisj să-i fie făcut un lucru rău şi muri dintru aceea. După ce s-au aşăzat lucrul, au vrut să între la înpărăţie; pentru că aşa li era tocmală celora ci să rădicară asupra vrăjitorilor, cum să nu mai întrebi, ce să întri numai neîntrebat: numai cînd înpăratu va fi culcat cu fimeea-.şi, atuncea să fie oprit. Deci Indafernis socotea cum nu i să mai cadi să mai dea ştire acolo, ce, numai pentru căci era din cei şapte, vre să între. Iar portariul şi post<elnicul> nu-l lăsa, zicînd că înpărat<ul> iaste culcat cu fimeia-şi. Iară Indafernis, zicînd cum bîrfăscu, îndată scoasă hangerul şi le tăia nasurile şi urechile şi, rădicînd frîul calului, îl pregiură pregiur gîtului lor şi, aşa, îi slobozi.
     [119.] Iar ei să arătară înpăratului şi spusără pentru ce au păţit ei această. Iară Darie să temu: gîndiia cum cei şasă cu toţii să sfătui[ră] ş-au făcut lucrul acest. Deci chiema cîte pre unul şi-l ispitea de laudă lucrul ce au făcut Indafernis. Iară cunoscînd cum ceelalţi toţi n-au avut ştire, îl prinsă pre dînsul şi pre ficiorii lui şi pre toată ruda lui, gîndind cum socotescu să-l viclenească şi închizîndu-i de moarte. Iar fimeea lui Indafernis au fost venind la porţile înpăratului şi au fost plîngînd. Şi, făcînd acest lucru ea, să milostivi pre ea şi Darie şi-i poronci zicînd aşa: „O, fimei, înpăratul.îţi dăruiaşti ţie unul dintru cei legaţi, din toţi carile îţi va fi voia să-l izbă- veşti”. Iar ea răspunsă: „Di vremi ci-mi dă înpăratul un suflet, din toţi pi fratili mieu voi alegi”. Şi, auzind acest cuvînt Darie, să mira. Si trimisă să o întrebi, zicînd: „O, fimei.
     
     înpăratul te întreabă: ce gînd avusăşi, de-ţi lăsaşi bărbatul şi copii<i>, de luaşi pre frati-tău, carile iaste ţie mai strein decît ficiorii şi mai fără dragoste decît bărbatul”. Iar ea zisă: „Bărbat de-mi va trebui, şi alt voi afla, şi feciori alţii voi faci, de nu vor trăi aceştiia; iară părinţii miei fiind morţi, în ce chip voi mai pute faci frate? Pentru aceea am cerşut pre dînsul”. Şi foarte socoti Darie cum au grăit drept şi să bucura pentru răspunsul ei şi-i lăsă şi pre frati-său şi pre ficiorul cel mai mare al ei. Iară pre ceelalţi aşa îi omorî. Unul din cei şapte aşa au perit.
     [120.] Tară cinci bolea încă Camvis, să făce lucrul acest. La cetatea Sardis era acolo lăsat un om pers, domnu, pre numi Oritis. Acesta pofti un lucru nu drept, pentru că, nici păţind cevaşi, nici auzind cuvînt rău. de la Policratis, ce zisăm mai sus, domnul: Şamului, ci era prietin cu Amasis şi-i scrisă pentru să nu fie tot nărocos -, – acesta, persul, nici măcar mai nainte văzindu-l, nici ştiindu-l, pofti ca să-l omoară. Şi zicu mulţi cum pentru această pricină dvorind - la uşile înpărăteşti acesta Oritis şi cu alt pers, Mitrovatis, care era crai £< la Daschil, să să fie pricit în-de-eişi. Şi, pricindu-să pentru distoinicie, să fie zis Mitrovatis cătră Oritis: „Tu, ce om eşti, cînd lîngă crăiia ta este ostrovul Şamului şi nu eşti vrednicii să-l ei, să fie a înpăratului, fiind atîta de lesni a să lua, cît un om de acolo de locu, cu 15 oamini, au dobîndit-o şi acum iaste el acolo domn?”. Auzind acestea lucruri Oritis, să-l fie durut inima şi, aşa, să fie gîndit să-i facă vreun rău lui Policratis, pentru căci au auzit un lucru rău de dînsul.
     [121.] Iar alţii zicu cum Policratis să fie greşit, pentru că Oritis au trimis un poslaneţ Ia Samos pentru o treabă, şi Policratis au fost culcat într-o casă, fiind acolo şi Anacriou tiianul. Şi aşa au fost grăind poslaneţul. Iar el, ori într-adins, ori s-au fost tîmplat cu faţa cătră păreţi, deci el nici s-au întors, nici au răspuns lui Oritis.
     [122.] Pentru amîndoă zicu să fie lucrul acesta; ci omul poate să crează fiişcare dintru amîndoă. Iară Oritis, şăzind la Magnisiia, mai sus de apa Meandrului, trimitea pre Mirsus,
     
     ficiorul lui Ghighi, om lidean, la Samos, duc în d vestea, ca să vază gîndul lui Policratis. Pentru că, dintru greci, Policratis iaste dintîi carile au socotit să fie mai-mare preste mare, alegînd de Minos de Ia Cnosiia şi, de va fi fost şi alt mai nainte decît acesta mai-mari pre mari. Iar Policratis avu nădejde mari a fi mai-mari preste icni şi preste ostroavi. Si, auzind Oritis că sfătueşti acestea lucruri, zisă aşa:, Oritis lui Policratis zice aşa: am auzit cum pofteşti lucruri mari şi ai lucruri nu foarte proasti L Şi tu, făcînd aşa, te vei îndrepta pre tini si mă vei mîntui şi pre mini; pentru că Camvis înpărat va să [mă olmoară, şi ştiu acest lucru adiyă-îat. Deci, tu, şi pre mini să iai; şi banii, unii să ci tu, alţii să laşi să aibu şi eu. Şi, pentru bani, vei birui toată grecimea. Iară de nu mă crez i pentru bani, trimite pre cini ai mai de credinţă, ca să-i arăt eu”.
     [123.] Auzind acest lucru Policratis, foarte să bucură şi vrea ; şi-i era şi lui voia să [a.]gonisască avuţie multă. Şi, aşa, avînd un diiac Meandrul, ficiorul lui Meandric, îl trimisă să vază avuţiia; carile, mai apoi, au pus Ia biserică « tcatc pedeabile im PoHcrat, fiind minunate. Iară Oritis, înţălegînd pentru pcsJaneţ cum iaste cm dc folcs, făcu într-acest chip: inplu 8 săcrie de petri, şi numai de-asupra pietrilor ~- preste dînsăle – prisăra oarece aur şi, pecetluind săcriiie, Ie găti. Şi, sosind acolo diiacul lui Policratis, le văzu toate şi să întoarsă de-i spusă tot lucrul.
     
     [124.] Iar pre dînsul, oprinclu-l mult vrăjile şi priiatenii, nimica nu băgă samă, ci mergea acolo. Şi încă şi fata lui, văzind un vis într-acest chip: i să păru cum Policratis sta în văzduh, în slavă, şi să scălda de Diia şi să ungea cu soare. Văzind acest vis, întru tot chipul socotiia ca să nu margă tată-său la Oritis. Şi, mergînd el să între în că targa, [fata]
     
     încă îl oprea. Iar cl o înfricoşa, cum, de să va întoarci înapoi, să o lasă să fie fecioară multă vremi. Iar, zisă ea, bucuroasă iaste să fie fată multă vremi, decît să-şi piarză pre tată-său.
     [125.] Iară Policratis, neascultînd nici un sfat, să dusă la Oritis, ducînd şi pre alţi mulţi din priiateni şi pre Dimochid a lui Califon crotonitul, fiind om doftoru şi foarte meşteru bun la aceasta tocmală. Iară mergînd Policratis la Magnisiia, peri rău, nici vredniceşti, după cum îi era lui cinstea şi mintea. Pentru că, alegînd de tiranii siracusilor, ceelalţi tirani, cîţi fură la greci, nici unul nu-i vrednicu a-l alătura cu Policratis. Şi, omorîndu-l Oritis, foarte grozav îl spînzură. Iară cîţi era cu dînsul samii, îi slobozi, zicînd să-i fie har, pentru că, din robi, ce era, îi volnici. Iară cîţi era priiatenii lui şi slugile lor, îi ţinea în locu de robi. Iar Policrat<i>s, fiind spînzurat, plini toată viderea fetii lui, pentru că, cînd ploa, atuncea de Diia să scălda şi să ungea de soare, pentru că trupul lui scote umezală. Deci nărocul cel mare a lui Policratis la această să sfîrşi: în ce chip i-au fost prorocit de mult Amasis, înpăratul Misirului, aşa să plini.
     [126.] Iară, netrecînd vremi multă, şi pre Oritis îl agiunsă plata lui Policrat<i>s. Pentru că, după moartea lui Camvis şi înpărăţiia vrăjitorilor, iară Oritis şidea la Sardis şi nu purta grijă nimica pentru perşi, fiindu-le luată înpărăţiia.Iar el încă omorî pre Mitrovatis, domnul de la Daschil, carile îi ponosluisă lui pentru Policratis, şi pre Crana[s]pis, ficiorul lui Mitrovatis, cărei era între perşi oameni de folos. Şi pre un om, fiind foarte trimis cu treabă de la Darie înpărat, dacă nu-i fură pre voe veştile, pusă oameni pre drum di-l omorîră şi-l ascunsără cu cal cu tot.
     [127.] Iară Darie, întărindu-să înpărăţiia, socoti să certe pre Oritis pentru toate răutăţile lui şi mai mult pentru Mitrovatis şi pentru ficioru. Deci socotind cum lucrurile lui încă nu era aşazate şi era domniia lui de curund şi auzind cum Oritis ari puteri mare, pentru că o mie de perşi avea peici şi avea trii craii, deci socoti Darie într-acest chip: chiemă pre perşi<i> cei di folos şi le zisă aşa: „O, perşilor, I09 carile dintru voi să va nevoi ca să facă cu înţălepciuni, însă nu cu silă şi cu oaste (pentru că, undi iaste lucrul înţă-lepciunii, acolo sila nu încapi)? Dară, dintru voi, carile să va afla, au viu, au mort să aducă pre Oritis? Pentru căci acesta perşilor nimica n-au folosit, ce încă pre doi de bun folos omorî, şi pre Mitrovatis şi pre ficioru-şi; iarăşi, pre cîţi trimit eu acolo, îi omoară, arătînd rău nesuferit. Deci pînă a nu faci vreun lucru rău perşilor, trebue omorît”.
     [128.] Darie aşa zisă, şi 30 de oameni să sculară, vrînd fiinştecarile dintru aceştiia să facă acestea. Şi, pricindu-să carile va mergi, zisă Darie să arunci sorţi. Şi, aruncînd sorţi, să tîmplă a fi Vagheu a lui Artondis. Şi făcu Vagheu aşa: scrisă cărţi multe şi pentru multe lucruri şi le pusă pecetea lui Darie şi, aşa, purceasă la Sardis. Şi, înpreunîndu-să cu Oritis, lua cîte o carte şi o da diiacului înpărătescu (pentru că toţi craii au diiaci înpărăteşti). Iară Yangheu da cărţile, ispitind pre peici să vază ci vor zice: vicleni-or pre Oritis, au ba. Şi, văzind cum cu mari plecăciuni le priimea cărţile perşii şi încă şi ce scriia, dedea altă carte, întru care aşa scriia: „O, perşilor, înpăratul Darie vă poronceşti voă să nu mai păziţi pre Oritis”. Şi, auzind acestea peicii, toţi le-pădară dardile. Şi, văzind el cum ascultă acesta lucru, dedea altă carte la diiacu, întru care scriia: „Darie înpărat scrie la perşii de la Sardis, poroncind să ucideţi pre Oritis”. Iară peicii, auzind aşa, îndată scoasă hangiarile şi-l omorîră. Aşa i se plăti lui moartea lui Policrat<i>s.
     [129.] Şi, ducîndu-să toate un[e]altile, lui Oritis la Susa, să tîmplă, la un vînat, sărind di pre cal Darie, să i se fie scrintit un picior şi eşi din închietură piciorul. Şi, soco- tind, şi mai nainte mai de folos avea pre eghipti, carii era la doftorie mai meşteri, şi chiemă pre dînşii, şi ei, silind piciorul, mai mult rău îi făcea. Deci în şapte zile şi în şapte nopţi Darie nu mai dormi, iar ai opta zi, auzind oarecini de meşterşugui lui Dimochid [din Croton], doftorul, la Sardis, spusă lui Darie. Şi îndată poronci cum să-l aducă cum mai de sirgu. Şi, aflîn-du-l întru robii lui Oritis, oareunde lepădat, îl adusără la mijlocu, cu obezi şi cu haini răii.
     [130.] Şi stătu la mijlocu şi-l întrebă Darie: ştie meşterşug? Iar el nu vrea să spue, socotind cum, de să va arăta, nu-l vor mai lăsa să să mai întoarcă în Ţara Grecească. Şi socoti Darie cum înblă cu meşterşug şi poronci să aducă
     
     lucrurile de muncă. Atuncea să arătă, zicînd cum ştie rău, fiind oarece lîngă un doftoru. Deci zicîndu-i să-i legi legături greceşti şi, ungîndu-l, îl adormi. Şi, preste scurte zile, îl vindică, gîndind cum nu să va mai vindeca. Şi-l dărui apoi Darie cu 2 părechi de obezi de auru. Iar Dimochidis zisă: într-adins îl dăruiaşti cu 2 părechi de lucruri răii, pentru căci l-au lecuit ? Şi să bucură Darie şi-l trimisă ia fimeile. Şi-l dusără hadîmbii, zicînd: „Acesta dărui sufletul înpăratului”. Şi, bătîndu-l toate, îi dăruia cîte un pahar şi cîte o răcliţă do aur. Şi atîta îi dederă mult, cît sluga lui, mergînd după dînsul şi strîngînd banii ci cădea de la stăpînul său, el să înbogăţi.
     [131.] Iară Dimochid dc la Croton aşa au venit şi să înpreună cu Folicrat<i>s. Deci tatăl lui, îih-d £ cm mîniios, im putu să îngăduiască lui, ci-l lăsă şi să dusă ia Eghina. Şi, mergînd la Eghina acolo, fiind fără de cinii, întrecu lj i H) pie toţi doftorii şi neavînd nici un lucru din cîte sînt de treaba doftorici. Şi, în al doilea anu, îl năimiră cum să le fie lor şi, aşa, ii dederă un talant pre anu. Apoi îl năimiră athinei<i>, mai mult, şi, mai apoi, Policrat<i>s, cîte 2 talanţi. Aşa, s-au dus la Srmos. Şi, dintru acest doftor, toţi doftorii de la Croton fură de cinste.
     [132.] Atuncea Dimochid, tămăduindu-l pre Darie la Susa, casă mari i să didea şi şidea la masă cu înpăratul, fără numai calea îi era oprită, ca să nu margă la greci, iar altile toate pre voe îi era. Şi încă, pre doftorii eghipteni, vrînd Darie să-i spînzure, pentru căci fură biruiţi de grecu şi nu fură vrednici de a-l vindecarea, deci s-au rugat el şi i-au mîntuit. Şi aşijdirea şi pre un vrăjitoriu, ce era acolo cu robii lui Policrat<i>s, încă îl mîntui. Şi era mare lucru Dimochid lîngă înpărat.
     [133.] Şi, preste puţină vremi, iarăşi, să tîmplă lucrul acesta: Atosii, fetii lui Chiros, fimei<i> lui Darie, î să făcea o înflare la ţiţă. Deci cît era puţină înflarea, tăcea ea, ruşinîndu-să şi nevrînd să spue nimăruia; iară dacă începu a-i fi rău, ia chiemă pre Dimochidis şi o arătă. Iar el zisă cum bucuros o va tămădui, însă o giură şi el cum să-i facă şi ea pre voe lui di ce să va ruga, după ce o va tămădui; însă ruga, ei, nu va fi nici pentru u[n] lucru, ci va fi de ruşini.
     [134.] Şi, după aceea, vindecîndu-o, o învăţă Dimochid pre Atosa, şi [ea] zisă, în pat, cătră Darie: „O, înpărate, avînd atîta puteri, şăzi şi nu agonisăşti perşilor vreo limbă sau vreo puteri. Deci trebue omul, tînăr şi stăpîn a multe lucruri, să să arăţi şi el făcînd ceva, pentru ca să n-aibă perşii lio cuvînt să zică cum [nu] de om sînt stăpîniţi. Şi la amîndoă îţi va fi de folos, şi pentru că perşii vor şti cum sînt stăpîniţi de om, şi, apoi, fiind supuşi de război, nu vor pute să te viclenească. Căci, acum, vei şi faci ceva, să arăţi lucru de ispravă, – pînă undi eşti tînăr; pentru că, crestînd trupul, creşti şi mintea; iar înbătrînind, înbătrîneşti şi toate lucrurile să postîmpăscu”. Ea, după învăţătură, zisă aşea. Şi el răspunsă aşa: „O, fimei, toate cîte eu voi să facu şi gîndescu, toate le-ai zis. Că eu am sfătuit să facu ped dintru pămîntul acesta spre alt pămînt şi să ostescu asupra tătarilor. Şi acest lucru curînd îl voi săvîrşi”. Şi, iarăşi, Atosa zisă: „Acum pre tătar “ , de odată, îi lasă, şi. vei faci şi mai apoi; ci tu să mergi asupra grecilor, pentru că aud şi poftescu fimei de la laconi să-mi fie slujnice, şi de la Argos şi de ia Corinthu şi de la Athina. Şi ai om foarte de ispravă ca să te povăţuiască acolo, în Ţara Grecească: pre acela ce ţ-au tămăduit piciorul”. Şi zisă Darie: „O, fimei di vremi ci socoteşti să merghn întîi asupra grecilor, trebui întîi să înble iscoadi prin Ţara Grecească, oamini perşi, înpreună. cu acesta. Şi, atuncea, înţălegînd de tot lucrul, să ne facă ştire, şi, mai apoi, ştiind, ne vom porni cu oaste”.
     [135]. Acesta cuvînt zisă, şi cuvîntul fapt sa făcea. Că, dezdiminiaţă, chemă pre perşi, 15 oameni de folos, şi le poronci să margă cu Dimochid să vază marginile mării di spre greci şi să caute să nu cumva fugă Dimochid, ci să-l aducă adivărat înapoi cu dînşii. Şi, poroncind lor aşa, mai apoi chiemă şi pre Dimochidis şi să rugă lui cuni sa Ţara Grecească şi să arăţi perşilor lucrul şi să vie îndărăpt. Şi-i zisă să ia toate hainile lui, cîte va avea, să le ducă dar
     
     tătîni-său şi fraţilor lui, zicînd că-i va da lui cu multe părţi alte mai multe. Şi-i zisă, făr-de daruri, să mai înple un vas de tot binile plin, ca să margă iarăşi cu dînsul. Darie acest lucru nici cu un vicleşug nu-l poronce. Iar Dimochid, socotind cum să nu-l ispitească Darie, el zisă cum ale lui le va lăsa acolo, pentru că, întorcîndu-să să le aibă, iar ce-i didea lui, acelea li va lua cu vasul aceala, pentru să le dea oaminilor lui. Şi-i poronci şi lui, Darie, multe.
     [136.] Şi, aşa, purceasă pre marea, întîi la Sidona, cetatea finichilor. Şi făceră 2 cătargi şi iarăşi alt vas mare, plin de tot binile, şi, gătindu-să bini, purceasă în Ţara Grecească. Şi, lipindu-să de marginile mării, scriia şi iarăşi trece înainte. Şi, văzind multe ale grecilor şi vestite locuri, sosiră şi Ia Italiia, la cetatea Taranda. Şi, aşa acolo, Aristofilidu înpăratul Tarandii, era de la Croton, locul lui Dimochid. Şi, aşa, opri acolo vasale acelea şi închisă pre perşi, zicînd cum sînt iscoadi, iar Dimochidis să dusă la Croton. Şi/auzind mpărat<ul> cum s-au dus la Croton, îndată au slobozit iarăşi pre perşi şi le-au dat vasale să să ducă.
     [137.] Iară perşii luară urma lui Dimochidis şi mearsără la Croton şi-l aflară cumpărînd în oraş nişte lucruri şi, aşa, să apucară de dînsul. Deci cîţi din crotoniteni să temea de UT puterea perşilor, zice să-l dea, iară alţii nu vrea şi-i bătea cu lemni pre perşi. Iară perşii zicea: „Oameni crotoneni, videţi ci faciţi: fugarul înpăratului opriţi; cum va lăsa Darie înpărat acest lucru să cază gios ? Şi voă la ce bini va veni lucrul, cînd ne veţi lua noă omul? Asupra carii cetăţi vom oşti mai nainte au pre care om prăda?” Zicînd acestea, iar crotonenii tot n-au vrut să-l dea, ci le luară vasul cel cu tot binile şi pre Dimochidis. Şi să întoarsără la Asiia şi nu mai mearsără mai nainte, să ştie Ţara Grecească, pentru că povaţa le-au luat. Şi, aşa, numai ci le zisă Dimochid, cum să spue înpăratului că s-au tocmit să ia fimei pre fata lui Milon viteazul. Pentru că mare era numile lui Milon lîngă înpărat. Pentru aceea au silit Dimochid, cu chieltuială mare, să facă nunta această, pentru ca să să arate şi în ţara lui cum iaste cm.
     [138.] Şi, purcegînd perşii de la Croton, căzură la Iiapi-ghiia robi, la corabie. Şi, fiind acolo, îi scoasă un om tarandin, pre numi Ghilos, şi-i dusă pre dînşii la Darie. Şi Darie era bucuros să-i dea lui ce-i va fi voe, pentru acest lucru; iar el nimica nu vru, numai, fiind pribag de la cetatea lui, de la Taranda, să-l poată duci iarăşi acolo, spuindu-şi primejdiia. Şi, socotind pentru să nu să clătească toată grecimea, de va mergi armată mare, zisă că-i va fi destul numai cnidii să-l pogoară la Taranda, socotind cum aceştiia, avînd prieteşug între ei, vor pute să-i facă paci. Şi Darie prinsă bucuros şi poronci la cnidi să-l ducă la Taranda. Iar cnidii, silind să jl facă acest lucru, iar tarandenii nu vrură; şi cu sila nu pute să facă acest lucru. Acestea aşa să făcură. După cum am zis, aceştiia perşi au mers de la Asiia la Ţara Grecească, şi pentru acest lucru au mers iscoade acolo.
     [139.] După acestea, înpăratul Darie luă cetatea Şamului, care era vestită cetate, şi la greci, şi la varvari. Pentru această pricină: mergînd Camvis, ficiorul lui Chiros, asupra Misirului, mulţi şi dintru greci au mers, unii să privască, alţii să să negoţi-torească; dintru care era şi Siloson, fratile lui Policrat<i>s, fiind gonit de la Samos. Pre acesta, pre Siloson, un nărocu ca acesta l-au cuprins: luînd o haină roşie şi înbrăcîndu-să, cumpăra şi el, ca alţii, Ia Memfis, la Misiri, şi, văzindu-l pre acesta Darie înbrăcat cu haina această şi fiind paicu lui Camvis, şi nu om de ispravă, foarte pofti haina aceasta să o cumperi de la Siloson. Iar Siloson, văzind pre Darie om arătos şi amintrile cu un norocu, îi zisă: „Eu această haină nu o voi vinde-o pentru bani, ce o dau într-alt chip, de ţi s-a tîmplă ţie să ţi să facă aşa”. Darie mulţămi şi luă haina.
     [140.] Deci Siloson socoti acest lucru cum iaste pentru prostime perit de la el. Iar trecînd lucrul lui Camvis şi murind şi stînd Darie la înpărăţie, auzi Siloson cum Darie au luat înpărăţie, celuia ci el i-au dat, înpărătescu paicu fiind, i-au dat haina. Şi să sui la Susa şi, acolo, la uşa împărătească stînd, zisă cum iaste un făcători de bini a lui Darie înpărat. Auzind portarii, spusă înpăratului. Darie zisă: „Dar cini poate să fie grecu făcători de bini mie? Carile poate să fie nz% al mieu făcători de bini, cînd eu de curînd m-am suit la cinstea această ? Şi, încăşi, au cini au venit la noi, au nime, pînă acmu, să să înpreuni cu noi dintru greci, şi nu sînt datoriu pînă acum a om grecu ! însă aduceţi-l înăuntrul, pentru ca să văzu ce-i iaste voia”. Şi, aşa, portariul băgă înlăuntrul pre Siloson. Şi, stînd la mijlocu, întrebă, prin tălmaci, înpăratul: [[186]] cini iaste şi ce bini au făcut, dc zice că iaste făcătoriu de bini înpăratului? Şi Siloson au spus toate cîte s-au tîmplat pentru haină şi cum iaste aceala ce au dat haina. Iar Darie răspunsă cătră acesta: „O, previtează bărbate, tu eşti aceala carile, neavînd eu nici o puteri, mi-ai dat nu puţin darul. Într-un chip iaste ca şi cînd aş lua acum de undeva ceva mult. Pentru care lucru, aur şi argint fără număr îţi dau, pentru ca să nu te căcşti pentru căci ai făcut bini lui Darie, ficiorul lui Istaspis!”. Zisă cătră această Siloson: „O, înpărate, nu-mi da nici argint, nici aur, ci-mi mîntuiaşte moşiia mea, Samosui, pre care, murind acum fratile mieu Policrat<i>s de Oritis, o ţîne un robu al nostru. Această să mi-o dai, fără dc nici o moarte sau robie .
     [HI.] Auzind acestea Darie, trimisă oaste multă, şi hatman preste dînsă pre Otanis, unul dintru cei şapte, şi-i poronci pentru toate cîte s-au rugat Siloson, ca să le aducă la săvîrşit. Şi, pogorînd Otanis la marea, mergea cu oastea.
     [142.] Iară la Samos era mai-mare Meandrus a lui Meandrie, carile îl lăsasă Policrat(i)s ispravnicu la Samos. Carile, vrînd să fie drept, nu putu să fie. Pentru că, după ce i-au spus [de] moarte lui Policrat<i;s, făcea aşa: în tîi făcea cuptoriu Diei de Volnicie, şi biserică încă făcea pregiur dînsul, carile iaste acum înainte cetăţii. Şi, după ce le-au făcut, au adunat săboru de toţi şi le zisă aşa: „Ştiţi şi voi bini cum toată oastea şi puterea lui Policrat(i>s asupra mea stă şi poci eu acum să vă fiu mai-mare. Iară eu, carile nu-mi place ce face altu, nu poci eu să facu. Pentru care lucru, mie nici Policrat<i)s nu-mi plăcea cînd era tiran, pentru că era tiran a unor oameni de era asăminea cu dînsul; nici altul, ce va faci ca dînsul, nu-mi placi mie. Policrat<i s, acum, ş-au plinit nărocul său. Iar eu încă voi puni la mijlocu domniia această şi vă zicu voă să fie toţi întru volnicie. Iar eu încă vă poftescu atîta, să fiu mai cin[sti]t decît voi: dintru un[e]altile lui Policrat<i)s, 6 talanţi să-mi daţi. Şi încă îmi aleg mie preoţiia, ca să-mi fie mie şi tuturor cîţi vor fi din neamul nostru, să fim preoţi a lui Diia Volnicul, căruia am făcut eu biserica. Şi iată că vă dau voă volniciia”.
     Acesta aşa zisă samilor. Iară oarecarile să sculă, zicînd: „Nici distoinicu eşti ca să ne fii noă mai-mare, fiind om rău şi o peire, ce încă, mai vîrtos, să dai samă pentru cîţi bani au fost pre sama voastră”.
     [143.] Acestea cuvinte le zisă un om de folos din cetă-ţăni, căruia îi zice Telesarh. Iar Meandric socoti cum, de va lăsa el domniia, o va apuca altul şi va fi aceala tiran. Deci socoti să nu iasă domniia. Iar ducîndu-să la turnul cetăţii, cel mare, din marginea cetăţii, trimisă de chiemă cîte pre unul din orăşani, ca să Ic dea samă pentru ban , şi-i prinsă şi-i legă. Aceştiia era legaţi, iară pe Meandric ii lovi boală. Şi, socotind Licărit, fratile lui, pentru ca să nu moară el, pentru ca să poată apuca lucrurile mat cu [ lesni, ucisă pre toţi cei din legătură, pentru că aceia n-au fost vrîr.d să fie volnici.
     [144.] Deci perşii, după ce au sesit la Samos, aducînd pî” Siloson, nime asupra lor n-au rădicat mînule, şi cei răcoşi* i a lui Meandric au zis cum sînt gata a faci paci, şi acest.: Meandric să iasă clin cetate. Şi, primindu acest lucru şi Otanij, şi făcînd păcii dintru perşi, care era mai de folos, pusără. scaone în prijma unghiului cetăţii şi şidea acolo.
     [145.] Iar acest tiran Meandric avea un frate mai flutu-taticu, anumi Ifariieos. Deci acesta, fiind greşit, era legat. Şi, atuncea, auzind acest lucru şi văzind pre o zăbrea pre perşi mîlcom şăzind, zisa să-i dezlegi şi să-l ducă la fratile său la Meandric Iar ducîndu-l acolo, începu a sudai pe frati-său şi îi zicea cum să să rădice asupra perşilor, arătîndu-i aşa: „Pre mine, tu, om rău, fiind frate ţie şi fără de vină, m-ai legat ; iar pre perşi, vrînd să te scoată din rnoşic-ţi şi din casă-ţi. nu vet sî-i cerţi? Fiind aşa, pre lesni puteţi prinde; iar de te temi tu de dînşii, ceva să-mi dai mie, pre slujitori, şi Iasă că eu îi voi certa pentru ce au venit aice, şi pre tini să te scot dintru ostrov, sînt gaia.”
     [146]. Aşa zisă Harileos. Iar Meandrie răspunsă, după cum socotescu eu, nu atîta fiind nebun să socotească cam va covîrşi puterea înpăratului perşilor, ci mai mult în pizma lui Siloson, pentru că era să ia cetate fără de nici o nevoe. Deci vrea să îndemni pre perşi pentru ca să slăbească lucrurile samilor şi apoi să le dea cetatea. Şi ştiia bini cum [,amintrilea,] perşii să vor rădica cu multă mînic asupra samilor. Şi ştiia
     
     că el va eşi cînd îi va fi voia din ostrov, pentru că au fost făcut o poduşcă din unghiul * cetăţii pîn-la marea. Şi, aşa, Meandrie eşi din ostrovul Şamului, iară Harileu găti pre străini şi dişchisă porţile şi eşi îjjnainte asupra perşilor, fără de nici o grijă stînd ei, pentru că gîndiia ei cum lucrurile lor stau tot spre bini. Deci eşind asupra lor oastea streinilor, pre perşi, pre cei mai de folos, îi cmorî. Iară ceelaltă oaste persască începu a veni asupra lor şi înpinsără pre streini şi iarăşi îi închisără în unghiul cetăţii.
     [147.] Iară hatmanul perşilor, Otanis, văzind paterna perşilor – fiind mare – şi poronca lui Darie înpărat, ce-i zisără cum să nu omoare pre nimerile din sami, nici să ra-bască, ci să dea ostrovul fără de primejdie pre mîna lui Siloson, mai nainte aducîndu-şi aminte acelea cuvinte, iar mat apoi le-au şi uitat, ci îndată poronci: pre carile dintru ce-tăţăni, ori mare, ori mieu, îl vor prinde, să-l omoară. Deci o parte dintru oaste au încungiurat pre cei închişi, iară alţii omorî[ia] pre cini afla, şi prin biserici, şi pre aiurilea.
     [148.] Iară Meandrie mearsă de la Samos la laconi ; şi, sosind acolo şi scoţind ce avea tot afară, făce aşa: scote păhară de aur şi de argint şi punea, adecă, de le spăla slugile lui. Şi, mai apoi, mergea la Cleomenis, ficiorul lui Anaxan-dridu carile era înpărat laconilor, şi-l poftea să margă la casa lui, pentru ca să vază Cleomenis, să să mire. Şi, mergînd. acolo Cleomenis, îi poroncea, zicînd, Meandrie să ia dintru acelea cîte îi va fi voia. Acesta lucru di vro doă-trii ori făcu Meandrie, iară Cleomenis fu foarte om drept şi nu vru să ia dintru ce-i da. Şi, socotind cum va da altora din laconi ca să-i fie de agiutoru, aşa, mearsă la bătrînii laconilor, ca să iasă acest strein dintre laconi: le zisă că de folos lucru, va fi laconilor ca să iasă acest strein, pentru ca să nu îndemne pre dînsul au pre altcineva să facă rău. Acest lucru auzind, laconii, îl goniră pre Meandrie.
     [149.] Iară Samosul luară perşii şi o dideră lui Siloson, fiind pustii şi fără de oameni; iară mai apoi, iarăşi, o lăcui hatmanul Otan, dintru o boală şi dintr-un vis ce au fost văzut mai înainte.
     [150.] Şi, mergînd asupra Samosului oaste pre mare, iară vavilonenii încă să răcoşiră, fiind foarte tari gătiţi. Pentru că, întru, cîtă vremi era vrăjitorul mai mare şi cei şapte să rădicară întru acelaşi prilej al gîlcevii, aceştiia să gătiră foarte tare. Şi, făcînd acestea lucruri, niminea nu-i pute să-i priceapă. Şi, vrînd să să rădice la ivală, spre neascultarea perşilor, făcură aşa: întîi îşi aleasără maicile lor şi mai luară cineşi cîte o fimei dintru ale lor, carile pre carile vru dintru ale lor, iară pre celelalte pre toate le cmorîră. Şi celea ci aleasără, să le fie de făcut pîine, şi cmorîră pre celealalte mueri pentru ca să nu mănînci pîinea în zădar.
     [151.] Acesta lucru înţălegînd Darie, îşi strînsă toată puterea şi mearsă asupra lor şi, mergînd [asupra Vavilonului], îl meungiurară. Nebăgînd ei [.vavilonenii,] în samă încungiurarea aceea, să suia asupra zăbrelilor şi bat-jocurea pre Darie şi pre toată oastea lui. Şi unul dintru dînşii zisă şi acest cuvînt: „Ci şideţi, perşilor, voi aicea şi nu vă duceţi? Pentru că atuncea veţi lua Vavilonul, cînd mîşcoii vor faci mînzi”. Acest cuvînt îl zisă vaviloneanul, gîndind cum nici într-un chip va pute fi acest lucru, ca să nască mîşcoii.
     [152.] Şi, trecînd un an şi şapte luni şi neputînd faci nimica, şi Darie şi toată oastea lui îşi făcură vce rea, neputînd să dobîndească Vavilonul. Şi, măcar că toate meşterşugurile le făcură, şi meşterşugui ci făcu Chiros, şi alte toate, şi nimica nu putu[ră] săvîrşi; ci tare să păziia vavilonenii, cît nimica nu le pute strica.
     [153.] Iară în al 20-le lună a încungiurării aceştiia, lui Zopir, ficiorul lui Megaviz, carile era din cei şapte ce omorîră vrăjitorul, i să făcu acestuia o minuni aşa: dintru mîşcoii carii purta bucăţile, unul au născut; şi, necrezind Zopirus, mearsă singuru cu cehii lui de văzu acest lucru. Şi, văzind, poronci ca să tacă mîlcom, să nu spui nimăruia pentru acest lucru. Şi, aşa, stătu de să sfătui pentru cuvîntul vavilonea-nului, carile zisăsă că atuncea va lua Vavilonul cînd mîşcoii
     
     vor naşte. Şi, cu acest sămn, socoti Zopir cum va lua Vavilonul, pentru că aceala, de dumnăzău fiind îndemnat, să fie grăit vaviloneanul acest cuvînt, şi la el să fie născut mîşcoiul.
     [154.] Şi, aşa, socoti cum au sosit vremea aceea care era dat să să ia Vavilonul. Şi mearsă la Darie şi întrebă: au doară cu mare osîrdie ar lua Vavilonul? Şi, zicîndu-i cum cu foarte mare, iarăşi începu a să sfătui cum el să fie aceala ce-l va lua, şi nu alt (pentru că la perşi faptile buni la mare cinste agiung). Deci socoti cum într-alt chip nu ar fi putut să-l ia Vavilonul, fără numai cu durerea lui. Şi, aşa, socoti singur de să căzni, caznă foarte rea, că-şi tăia urechile amîndoă şi nasul tot, şi-şi rasă părul şi să încruntă rău şi mearsă la Darie.
     [155.] Iară Darie foarte să spăimîntă, văzind pre un om de cinste făcut aşa. Şi, aşa, sărind din scaon şi strigînd, îl întrebă: cini iaste acela ce i-au făcut aşa şi pentru ce i-au făcut ? Iară el răspunsă cum: „Altul nu iaste, fără numai tu eşti carile ai atîta putere a-mi faci mie aşa. Nici altul strein, o, înpărate, mi-au făcut mie acest lucru, fără numai eu singur. Pentru că greu lucru mi s-au părut a rîde vavilonenii de perşi”. Iară Darie zisă: „Blăstămate dintru oameni, la lucru ce-i mai grozavu pusăşi numile ce-i mai bun, zicînd pentru cei în-chişi să te fii căznit aşa. Dar pentru ce lucru, fiind aşa tu căznit, să vor închina cetăţănii ? Cum nu ţ-ai eşit tii din minte, stricîndu-te pre tine ?” Iară el zisă: „De aş fi spus mai nainte ce voi să facu, nu m-ai fi îngăduit. Iară acum, singur am socotit şi am făcut acesta lucru. Deci acum, de te vei îndura de ai tăi, vom lua Vavilonul. Pentru că eu, cum sînt acum, voi mergi la dînşii şi voi zice cum tu mi-ai făcut aşa. Şi socotescu cum mă vor credi, şi, crezindu-mă, să-mi dea şi străji pre mînă. Iar tu să numeri, după ce voi întră în cetate, zace zile, şi, aşa, să alegi din oaste care va fi mai fără de treabă şi fără căinţă de va peri, să alegi 1 000 de oameni, să-i pui la porţile Simiramii, ce le zicu. După aceea, iarăşi, trecînd şapte zile, iarăşi să pui 2 mii de oameni la porţile ce să cheamă Ninii. Şi, apoi, trecînd 20 de zile, să duci ia porţile haldei-lor 4 000 de oameni. Şi dintru aceştiia oameni să n-aibă nici o armă altă de apărat, fără numai hangerile. Şi, mai apoi, preste 20 de zile, să tocmeşti oastea toată ceelantă pregiur cetate, iară pre perşi să-i pui la porţile ce le zicu Velidas şi Chisias (. Pentru că, cum socotescu, făcînd lucruri mari eu, vavilonenii toate celelalte li vor orîndui asupra mea, şi porţile valanagrii. De aice înainte, mie şi perşilor va sta lucrul ca să săvîrşim”.
     [156.] Acestea sfătuind, să dusă Ia porţi, arătîndu-să cum iaste fugariu. Deci văzind cei din turnuri pre dînsul, sărea gios şi deschisără o portiţă şi-l întreba: cini iaste şi de unde-i şi ce-i iaste voia să facă? Şi el zisă cum iaste Zopiros şi au fugit la dînşii. Deci portarii, dacă au auzit acestea, îl adusără la sfatul vavilonenilor. Şi, stînd în mijlocul lor, să jăluia cum să fie păţit acestea de Darie, pentru căci l-au sfătuit să-şi rădice oastea de acolo, să să ducă, de vremi ci nu pot afla nici un mijlocu să dobîndească cetate: „Deci, eu, voă, vavilonenilor, [spre] mare bini v-am venit, iară lui Darie şi perşilor [spre] mare rău. Pentru că, căznindu-mă el pre mine într-acest chip, nu va pute să scapi, pentru că ştiu toate sfaturile lui”.
     [157.] Aşa zice. Iară vavilonenii, văzind un om dintru perşi, din cei de folos, căznit şi singerat într-acest chip, îl crezură, cu adivărat, cum el au venit înpotriva lui 
     [SFlRŞITUL CĂRŢII A TRIE A ISTORIEI LUI IRODOT]
     
     
     IjA LUI IRODOT A PATRA ISTORIE, *” CE SĂ ZICE: MELPOMENI 
     
     
     [1.] După ce s-au luat Vavilonul, făcea Darie oaste asupra tătarilor. Pentru că, înflorind Asiia cu oameni de folos şi mare lucruri fiind la mijlocu, pofti Darie să certe pre tătar, pentru că ei au fost întrat întîi la Midiia ş-au biruit cu război pre nepriiateni şi ei au început întîi strîmbătate. Pentru că au stăpînit Asiia ce din sus, după cum am şi mai zis, că au domnit fără 2 ani treizăci. Pentru că, gonind pre.chimerini, întrară Ia Asiia, luînd domniia de la midi. Pentru că ei înpărăţiia atuncea Midiia pînă a întră tătarîi acolo. Iară pre tătari, fiind ei acolo, în 28 ani, li să tîmplă, pogorînd ei acasă, nu mai puţină nevce decît a midilor. Pentru că aflară acolo, acasă, nu puţină oaste stîndu-le înpotriva. Pentru că fimeile tătarilor, lipsind ei atîta vremi de acasă, să culca cu robii lor.
     [2.] Şi robii pre atuncea i-au fost orbind, pentru lapte, pentru că îi punea, cu nişte tăvi de os, de sufla în ţiţăle epilor, pentru ca să să pogoari laptile mai tare, să le mulgă. Şi, după ce îî mulg laptile, îl pun în vas de lemn şi-l bat şi
     
     
     eu smîntîna di de-asupra, şi aceea o ţin de cinste, iară ce iaste didesupt, o socotescu cum iaste mii prost. Şi pentru aceea orbăscu pre robi, pentru că ei nu sînt plugari, ce sînt toţi păstori.
     [3.] Deci dintru aceştiia robişi dintru fimeile lor să făcea o tiner[e]aţă care, înţălegînd neamul lor în ce chip iaste, socotiră să stea înprotiva celorace vinea de la midi. Şi întîi făcură şanţi, făcînd larg, începîndu-l din munţii Tavrului H8 pînă la iazărul Meitului, care iaste foarte mare. Şi, sosind tătarîi de la Midiia şi vrînd să între în ţara lor, sta înprotiva lor robii şi să bătea cu dînşii. Şi, făcîndu-să războiul de multe ori şi neputînd afla nimica mai mult cu războiul decît dînşii, unul dintru tătari zisă aşa: „Ce lucru facim noi, bărbaţi tătari? Că, bătîndu-ne noi cu robii noştri, şi noi ne înpuţi-năm, omorîndu-ne cu războiul, şi, iarăşi, pre robii noştri omorînd, vom stăpîni mai puţini. Acum, dar, socotescu cum să lăsăm arcile şi suliţăle, ci să luăm fiinştecarile biciul calului şi, aşa, să ne apropiem de dînşii. Pentru că, pînă undi ne văd pre noi cu armile, ei socotescu cum să fie de protiva noastră şi cum sîntem dtntr-un neam cu dînşii ; iar văzind pre noi, pentre armi, mergînd cu bice, atuncea vor cunoaşti că ne sînt robii noştri şi, aşa, nu ne vor sta înpotriva”.
     [4.] Acestea cuvinte auzind tătarîi, aşa le făceră. Şi ei să spăimîntară pentru acest lucru şi lăsară războiul şi plecară a fugi. întru acest chip domniră tătarîi Asiia, şi, viind, apoi, la casăle lor, într-acest chip au întrat. Pentru această, Darie [strîngea oaste,] vrînd să facă răscumpărare.
     [5.] Iar zicu ei, tătarîi, cum începătura lor să nu fie pre di de mult. Şi a lor neam aşa îl mărturisăscu cum să să fie început: fiind ţara undi lăcuescu ei pustie, să să fie făcut un om, anumea Targhitau, şi, părinţii acestui om, măcar că zicu ei, iară eu nu crezu, cum să fie născut dintru fata apii Ni
     prului şi dintru Diia bozul. Dintru acest neam să să fie născut Targhitau. Acesta Targhitau au născut trii ficiori: pre Lipoxais, Arpoxais, şi altu, mai tînăr, Colaxais. Fiind aceşti trii domni în ţara lor, să să fie pogorît din ceri nişte lucruri de aur: un plug şi un giug şi o tulbă şi un pahar, şi acestea să fie căzut în Ţara Tătărască. Şi, mergînd cel mai mare dintru aceşti fraţi ca să ia acestea cinii de aur, au fost arzind aurul. Şi, fugind acesta, au fost mergînd al doilea frate şi iarăşi i s-au fost tîmplat ca şi celui mai mare, pentru că, arzind aurul, ei au fost fugind de dînsul. Iară mergînd şi cel mai mieu, să să fie potolit şi ardirea aceea şi, aşa, să le fie luat să le fie dus la dînsul. Şi, văzind fraţii lui cei mai mari acesta lucru, îndată lăsară înpărăţiia la acest tînăr, toată.
     [6.] Deci de la Lipoxais s-au făcut aceştia tătari, care să cheamă afhaţi, iară din cel mijlociu s-au făcut catiarii şi traspii. Iar din cel mai tînăr s-au făcut înpăraţii carii să cheamă paralati Iar numile a tuturor iaste preste tot scobiţi, porecla înpăratului lor. Iară grecii le zisără lor schithe.
     [7.] Aşa zicu singuri tătarîi de pre aemu să să fie născut. Iară de la înpăratul lor cel dintîi pînă la oastea lui- Darie ce-au făcut asupra lor, să nu fie fost mai mult decît 1.000 de ani. Şi acesta aur sfînt îl păzăscu înpăraţii foarte tare şi jărtve mari preste tot anul îi facu. Iar cini are aurul acesta la sărbătoare şi va dormi descoperit, zic ei cum nu va agiunge anul şi i să dă lui pentru aceasta [pămînt] cît poate un cal a înbla înpregiur. Şi, fiind ţara mare, să le fie înpărţit în trii părţi înpărăţiia la ficiorii lui, Colaxais. Şi, dintru acestea trii, mai mare iaste aceea undi aurul să păzăşti. Iară înlăuntrul, cătră meazănoapte, spre vîntul voreas, nu să poate videa nimica, pentru că zicu ei cum să fie pene preste tot văzduhul (care lucru socotescu să fie înţălegire pentru ninsoare ce să faci acolo).
     [8.] Tătarîi [zic aşa] pentru dînşii şi pentru ţara lor. Iară grecii care lăcuescu la Marea Neagră zicu într-acest chip: Iraclis cel previteaz, gonind boii lui Ghirion, să fie venit
     
     întru această ţară, să o fie aflat pustie, această care acum lăcuescu tătarîi. Iară Ghirion au fost lăcuincl afară clin Marea Neagră, la ostrovul Eritheii, care iaste de laturi, lîngă Ochean. Iară pentru Ochean zicu aşa: cum începe de ia răsărit<ul> soarelui şi cură pregiur tot pămîntul, ce şi cu faptul acesta lucru nu-l pot să-l arate. De aice să fie venit Iraclis la Ţara Tătărască, pentru că, apucîndu-l pe dînsul iarna şi geru, să să fie acoperit cu pealea leului ce avea şi, aşa, să fie adormit; iară epile ce-i trăgea la carul lui, păscînd, să să fie slobozit [şi] să să fie dus în cel pustii (poate să fie cu vrerea dumnăzăiască)
     Şi, sculîndu-să Iracliu, începu a-şi cerca epile pretutindirilea. Mai apoi să fie agiuns la locul ce să cheamă Hei, şi, acolo, într-o peşteră, să fie aflat o fată, giumătate fată, giumătate năpîrcă den brîu în gios, şi, aflîndu-să, să să fie merat de dînsa. Şi, aşa, să o fie întrebat: au doară nu i-au văzut epile undiva păscînd? Iar ea au zis cum la dînsa sînt epile şi nu i le va da fără numai cînd să va culca cu dînsa. Şi, aşa, Iraclie s-au culcat cu dînsa pentru acest lucru, şi ea tot nu vra să-i arăţi epile, vrînd ca să şază el acolo cu dînsa vreme multă. Şi Iraclie nevrînd să mai rămîe şi luîn-du-şi epile, îi zisă ea: „Iată că, pentru colacul epilor, am zămislit cu tini trii ficiori, care, crescînd, rnă învaţă: ce le voi faci? într-această ţară îi voi lăcui, pentru că eu stă-pînescu acest pămînt, au triimite-voi la tini?”. Ea întrebă acest lucru, iară el zisă: „După ce vei videa că sînt voinicei ficiorii, făcînd aşa, nu vei greşi: pre carile vei vide că va pute acest arcu să-l tragă şi să să încingă cu acest brîu, pe aceala să-l laşi lăcuitoriu pămîntului acestuia; iară carile nu va pute, să-l goneşti dintru această ţară. Şi, făcînd aşa, şi tu te vei bucura, şi poronca vei faci”.
     [10.] Şi, aşa, trasă Iraclie arcul (pentru că doă arce au fost purtînd Iraclis) şi, aşa, i-au dat arcul şi i-au dat şi brîul, şi în marginea brîului era un pahar de aur spînzurat.
     Şi, aşa, s-au dus Iraclis. Iară ea, după ce au crescut ficiorii, le pusă numile, unuia Agathirsu, altuia Ghelonos, altuia Schithis, celui mai mieu. Şi, crescînd, le făcea maica lor ispita, şi, aşa, ce[i] doi nu putură tragi arcul, Agathirs şi Ghelonos ; pentru aceea, îi goni din ţara lor. Şi, cel mai mieu, Schithis, plinind poronca, să fie rămas în ţară. Şi dintru acesta Schithis.să să fie născut tătarîi cei ce sînt înpăraţi tătărăşti. Şi, dc atuncea pînă acum, tătarîi tot poartă păhară legate de brîu. Acestea să să fie făcut de maică-sa. Aşa zicu grecii cei ci lăcuescu la Marea Neagră.
     [11.] Iar iaste şi altă povesti, la care mai tare eu mă încrezu. Tătarii păstori, lăcuind la Asiia şi înfrîngîndu-i masaghetii cu războiul, să fie trecut la apa Araxului, asupra pămîntului celoralanţi tătari, ce le zicu cimerişi. Acesta, undi şăd acum tătarîi, zicu cum, în zilile vechi, să fie fost a cimerişilor. Iară cimerişii, auzind cum că le vin tătarîi asupra, să să fie sfătuit, cum vini oaste mare asupra lor. Şi, aşa, sfatul lor s-au fost osăbind, pentru că tare au fost sfătuind înbe [părţile. Iară au biruit sfatul înpăraţilor: pentru că acelalant neam tătărăscu au fost zicînd să fugă, să-şi lasă ţara, iar cei din neamul înpărătescu tătari au fost zicînd să să bată pentru ţara lor. Deci nici cei proşti n-au fost priimit sfatul celora, nici înpăraţii celor proşti; pentru că cei proşti vra să-şi părăsască ţara fără război şi să să ducă, iară înpăraţii au fost zicînd: mai bini să moară pre pămîntul lor, nici să fugă cu nărodul, aducîndu-şi amintea cît bini au păţit întru acel pămînt, şi cîte răii vor păţi eşind din ţara lor. Şi, socotind aşa, s-au osăbit în doă crile,. şi amîndoă de o potrivă, şi, aşa, s-au bătut în-dc-eişi, pînă au perit toţi acolo. Şi, aşă, ceelalţi tătari i-au îngropat pre tot nărodul tătărăscu lîngă apa lui Tiris (Nistrul iaste această apă). Şi încă gropniţă tot să cunoaşti, pentru că-i movilă. Şi, îngropînd pre aceia, ş-au eşit din ţara lor, şi, întrînd ceelalţi tătari, păstorii au găsit ţara pustii.
     
     
     
     [12.] Şi acum sînt zidurile cimerişilor acolo şi trecători ale cimerişilor şi locu de să cheamă Cimerii şi o trecătoare cimerişă. Şi să arată că cimerişii, fugind la Asiia de răul tătarilor, au zidit hersonisul undi iaste acum cetate grecească Sinopis – pre nume. Şi,să arată şi tătarîi să-i fie gonit pre dînşii, şi, greşind calea, au întrat întru pămîntul midilor, pentru că cimerişii pururea calea de lîngă marea au fost păzind, de au fost fugind. Iară tătarii gonea, lăsind muntile Cafcasului în dreapta, pînă undi au întrat în pămîntul midilor. Şi, aşa, acest cuvînt îl zicu şi grecii şi varvarii cum să fii fost.
     [13.] Iaste şi alt cuvînt, carile îl zice Aristei a lui Cais-trov, un om de la Proconis, făcînd viersuri, – zice aşa: cum să să fie dus la oamenii ce să cheamă isidoni, şi mai sus de isidoni lăcuescu arimaspii, oameni numai cîte cu un ochiu; şi, mai sus de aceştiia, oameni ci le zicu gripes ; şi, mai sus decît aceştiia, sînt ipervoreii, di spre partea mării. Aceştiia toţi, alegînd din ipirvorei, începînd tot a să rădica cine şi asupra vecinului său, şi de arimaspi să gonea isidonii di pre locul lor, şi de isidoni – tătarii, şi de tătar – cimerişii), pînă undi îşi lăsară cimerişii locul lor de răul tătarilor. Aşa să zicu aceste toate cuvinte pentru pămîntul tătărăscu.
     [14.] Pentru acesta ce-au zis acest cuvînt, pentru Aristei, am auzit la cetatea lui, la Proconisus, zicînd aşa: cum acesta Aristei, fiind de bun neam dintru această cetate, să fie întrat într-o dugheană a unuibilitori de pînză şi acolo *să fie murit. Şi bilitorul au închis dugheana, de s-au dus să spui oamenilor lui să margă să-l ia. Şi, povestindu-să cuvîntul acesta întru toată cetatea pentru dînsul că au murit, deci au venit alt om de la Chizicu şi au spus cum l-au tîmpinat pre Aristei mergînd la Chizicu într-aceea zi. Şi apoi mearsără să-l afli în dugheană şi nu-l aflară, nici mort, nici viu. Numai, trecînd şapte ani după această, s-au ivit iarăşi la Proconis ş-au făcut acestea viersuri apoi ce scriu pentru arimaspi. Şi, după ce le-au făcut, apoi iarăşi nu să ştie ce s-au făcut.
     [15.] Pentru acesta Aristei multe basni spun cum au făcut pre mulţi lucruri.
     [16.] Iar măcar că zicu mulţi în multe feluri pentru locurile acestea, noi, cît am putut a cuprinde cu auzul, iată că scriem.
     [17.] De la oraşul ci iaste a oaminilor de la apa Niprului (pentru că acolo iaste giumătate de locu di spre partea mării a toată tătărîmea), sînt lăcuitori tătar-greci, anumea calipidi<i> ; şi, mai în sus, altă limbă, ci să cheamă mîndrii. Acestea doă limbi, măcar că alte obicei nu au fără tot tătărăşti, ci numai aceştiia ară şi samănă [grîu] şi-l mănîncă, şi ceapă, şi aiu, şi linte, şi mălai. Şi, mai sus de aceştiia, iarăşi lăcuescu tătari, care samănă grîu, iară nu-l mănîncă, ci-l vînd. Şi, mai sus de aceştiia, şăd nevrii; iar mai sus de nevri, după cum ştim noi, iaste pustii de spre meazănoapte, de oameni lăcuitori. Acestea limbi toate sînt de spre apusul Niprului, lîngă apa lui Ipanis (Buhul iaste această).
     [18.] Iară de la marea mergînd şi trecînd Niprul, întîi iaste Hei, locul ce-i zicu aşa, şi de aice înainte lăcuescu oameni tătari plugari, pre carii grecii care lăcuescu lîngă apa lui^ Ipanis le zicu nipreni (elineşti zicu Niprului Voris-fenis), iară pre sini să cheamă cetăţăni avuţi. Aceştiia tătari plugari lăcuescu în sus, cătră răsărit, cale de trii zile, spre apa ce să cheamă Pandicapis, iară spre meazănoapte, mergînd pre Nipru cale de 11 zile. Şi de aice înainte iarăşi iaste locu pustii; iară după pustii lăcuescu mîncătorii de oameni, fiind un neam osăbit, şi nu tătărăscu. Şi, mai sus de aceştiia, iaste pustii adivărat şi nici un om nu lăcuiaşti, însă pre cît ştim noi.
     
     [19.] Iară trecînd Pandicapul, apa aceea, sînt tătari păstori, nici arînd nimica, nici sămănînd; şi iaste gol acest
     
     pămînt, fără numai de Ileas (ce să zice pădure). Şi aceştiia păstorii lăcuescu toţi de spre răsărit, cale de 14 zile, pînă la apa Gherului.
     [20Iară decinde de apa Gherului sînt tătarîi ce le zicu înpăraţi şi sînt tătarii cei buni şi mulţi, cei ce socotescu pre cei alanţi că le sînt lor robi. Şi aceştiia lăcuescu di spre răsărit, spre troianul ce au făcut [j robii tătărăşti, care s-au bătut cu tătarîi ; iară di spre amiazăzi, spre Tavrica. Spre răsărit, iaste iazărul Meitului şi scala, căriia îi zic elineşti Crimni, ce să înţălegi rîpi (acum îi zicu Crîm). Iar alte părţi sînt pre apa lui Tanais (adică Donul). Iar din sus de tătarîi aceştii înpărăteşti lăcuiaşti o limbă nu tătărască, ce-i zicu melanhleni, adică cei cu haine negri. Iar din sus de acestea sînt lăcuitoare jiganii multe şi sînt iazări şi pustietăţi, pre cît ştim noi.
     [21.] Iar după ce vei treci apa Donului, nu să mai cheamă Ţară Tătărască, ci întîi iaste Ţara Savromaţilor, carile începi dintru unghiul iazărului Meitului, spre miazănoapte, cale de 15 zile, care locu iaste gol de tot de copaci, şi sălbatici, şi dumesnici. Şi mai sus de aceştiia şăd vudi-nii <, care au de toate felurile de pădure.
     [22.] Iară mai sus de vudini, cătră miazănoapte, întîi iaste pustii, calc de 7 zile, iară după pustii sînt thisaghetii, limbă mare, osăbită, care trăescu din vînat, pentru că le sînt învăţaţi caii şi cîinii de vînează foarte bini. Iară mai sus, cătră amiazăzi, lăcuescu alţi tătari, care s-au osăbit de la tătarîi cei înpărăteşti şi lăcuescu acolo.
     [23.] Pînă la aceştii tătari iaste locul şăs şi pămînt ales, iară de aice încolo iaste locu pietros. Şi, trecînd locu mult dintru pămîntul acest vîrtos, lăcuescu oameni supt munţi preînalţi, care zicu să fie toţi din naştere pleşuvi, şi bărbaţi, şi fimei, şi cu barbe mari, iară hainile le sînt ca şi a tătarilor, numai limba nu le iaste ca [a-]altora. Şi trăescu cu nişti roadă de copaci ci să faci acolo, care în multe feluri o facu, amestecîndu-o cu lapte. Aceştiia să zicu cum sînt sfinţi, şi nimirile nu-i dodeiaşti, nici arme de război [poartă]. Şi pre cîţi lăcuescu lîngă dînşii, aceştiia îi giudeca, şi cini năzuiaşti la dînşii, nimirile nu-i mai dodeiaşti. Şi-i chiamă arghipei.
     [24.] Pînă aice, la aceşti pleşuvi, iaste locul tot ales şi frumos. [Aceştiia să cunosc,] pentru că înblă şi tătarii printre dînşii, carii le ştiu obiceile, şi greci, carii lăcuescu lîngă Nipru şi pre aiurilea. Cîţi înblă printr-înşii, grăescu prin şapte limbi, şi cu şapte tălmaci.
     [25.] Pînă aice ştim şi noi; iară mai sus decît pleşuvii aceştiia nimini nu ştie; pentru că munţi foarte înalţi sînt, şi nimirile nu-i poate să-i treacă. Iar pleşuvii aceştiia zicu nişti cuvinte carile eu nu le crezu, cum acolo, în munţi, să lăcuiască oameni cu picioarile de capră. Şi, trecînd preste aceştiia, sînt alţi oamini, carii dormu şasă luni, iar eu nu cred acest lucru. Iar mai sus de aceştiia, ştiu cum lăcuescu isidonii. Iară mai sus, de cătră miazănoapte, altul nu ştie ci iaste, fără numai ce spun aceştiia.
     [26.] Iar isidonii aceştiia, pravilile le sînt acestea: cînd le moare tatăl lor, rudeniile toate aducu oi şi le giunghie, şi, după ce le giunghie, le amestică cu tatăl lor, cu aceala şi, aşa, le mănîncă. Iar tidva capului o poliescu cu aur, şi apoi îl ţin în locu de bozu, făcîndu-i jărtv.e pre an. Şi acest lucru îl faci fiinştecare ficioru părintelui său, ca şi grecii rodinile. Iară într-alt, sînt şi aceştiia drepţi. Şi muerile sînt mari acolo, şi stăpînescu, ca şi bărbaţii.
     Aceştiia încă să cunoscu. Iară mai sus, sînt isidonii care zicu cum sînt oameni cîte cu un ochiu, şi altile multe, care să cheamă tătărăşti arimaspus: că arima zicu tătarîi „unul”, iar spu – „ochiul”.
     
     [28.] Şi aşa îi de frig acolo la dînşii, toată ţara această ce-am zis noi, cît, în opt luni, să faci foarte frig, că, di vei vrea să faci tină cu apă, nu vei faci; numai focu făcînd, vei faci tină. Şi marea îngheaţă şi toată trecătoarea Vosporului. Şi pre gheaţă trecu cu carăle decinde, la [s]indiiani. Iar în cele patru luni, numai, iaste răcoare. Şi iarna acolo iaste osăbită, pentru că acolo nu ploă, şi vara ploă pre mult, şi trăsnete cum să facu aiurile acolo nu să facu, numai vara de multe ori; iar iarna, de trăsneşti au tună acolo, ţin de minuni mare. Şi acolo iarna această [caii] o pot suferi, iară măgarii sau mîşcoii nici într-un chip o pot suferi această; iar printr-alte locuri caii nu pot suferi, iară măgarii şi mîşcoii sufăr.
     [29.] Zicu cum acolo şi boii să fac fără de coarni, pentru răceală mare; şi acest lucru mărturisăşti şi Omiros, undi zice cum la Liviia, acolo, miei<i> curînd facu coarni, iar la locurile răci, au nu să facu coarnile, au de abiia să facu.
     [30.] Pentru frig, acest lucru să faci acolo. Şimămier eu încă şi de alta: pentru care lucru la Ilii nu să facu mîşcoi, nici. fiind acolo frig, nici altă pricină. Şi zicu aceştiia cum dintr-un blăstăm nu să facu mîşcoii acolo. Şi zicu cum epile fug de acolo cînd vor să nască.
     [31.] Iar pentru că zicu tătarîi pentru că decinde la dînşii nu să poate videa locul pentru pene, eu socotescu cum acolo totdeauna ninge, şi, ningînd pururea, pentru aceea nu să poate videa nimica înainte acolo; deci, sămănînd ninsoarea cu penile, zicu cum sînt acolo pene “.
     [32.] Iar pentru neamul ce-i zic ipervorei, măcar că mulţi, zicu, iar tătarîi nimica nu zicu.
     [33 – 35.] Şi iaste aice o poveste foarte încîlcită, pentru aceşti ipervorei, cum să fie venit la dînşii vrajă la Dil, carile noi acum le lăsăm, pentru nefolosinţa.
     [36.] Ci numai eu rîzu, socotind pentru aceia ce-au scris pămîntul, şi pentru Ochean în ce chip l-au scris, toate cum sînt; ce mie îmi iaste voia să scriu pre amăruntul, pre scurt, cît iaste pămîntul.
     [37.] întîi, perşii şăd spre marea de ameazăzi, ce să cheamă Roşie. Mai apoi, după dînşii, şăd midii, sa[s]pirii, după sa[s]piri – colhii, pînă la marea de spre meazănoapte, undi iaste apa Pasului. Acestea patru limbi agiung lăcuind dintru o mare într-alta.
     [38.] De aice înainte iarăşi să începi uscat, de la apa lui Fasis, cătră miazănoapte, lîngă Marea Neagră şi lîngă bogazul din gios a Mării Albi ; dară de spre notos, iarăşi acest uscat, de la Unghiul Meriand[r]enilor pînă la marginea lui Triop. Şi lăcuescu întru acest pămînt 30 de limbi.
     [39.] Acesta iaste un uscat. Iar altul să începi de la perşi, spre Marea Roşie, şi iaste limba perşilor, şi mai apoi [a-]asiriianilor şi a arapilor, şi să săvîrşaşti la Unghiul Arăpăscu, undi au adus Darie zăgaş din Nilos. Deci de la perşi pînă la finichi mult şi larg locu iaste, iar de la finichi iarăşi să lărgeşti acest uscat, lîngă Misiri şi Palistina, undi trii limbi lăcuescu numai.
     [40.] Acestea sînt la Asiia, de la perşi cătră apus. Iar di spre răsărit iaste Marea Roşie, şi de spre miazănoapte iaste Marea Caspiei şi apa[-A]raxului, curînd cătră răsărit. Iară pînă la Indiia iaste Asiia lăcuită, iar de aice înainte, spre răsărit, iaste locul pustii foarte, nici nime să povis-tească în ce chip şi cum iaste. Atîta iaste şi-ntr-acest chip este Asiia.
     [41.] Iar Liviia este întru celalant uscat, pentru că •de la Misiru să începi acest uscat; pentru că iaste de 100 de mii de stînj<ăni>, fiind îngust însă dintru marea ceelaltă pînă la Marea Roşie. Iar dintru acest îngust, iarăşi să începi lat foarte, carile să cheamă Liviia.
     [42.] Deci mă mier pentru cei ce-au osăbit Liviia şi Asiia şi Evropa, pentru că nu iaste puţină osăbire întru acestea, pentru că în lung iaste mai lungă Evropa, iar de [[204]] largă, nici să alătură cu acestelante. Pentru că Liviia să arată ea întru sini, fiind încungiurată de apă, fără de cît iaste di spre Asiia. Pentru că întîi Necos, înpăratul Misirului, cel dintîi au arătat acest lucru, carile, începînd a faci zărgaş din Nilos pînă în Marea Roşie şi părăsindu-să, trimisă oamini de la finichi cu vasă, poroncindu-le să să întoarcă înapoi de spre marea ce iaste di spre meazănoapte. Deci au purces finichii, şi au mers de spre marea de spre ameazăzi, şi, undi agiungea ia uscat, ei au fost sămănînd pămîntul, şi, sămănînd, au fost aşteptînd săcirea şi au fost purce-gînd, pentru ca să aibă ce vor mînca înblînd. Deci trecînd 2 ani, în al triele an s-au întors iarăşi la Stîlpii lui Iraclis şi au sosit la Misiru. Aceste au zis, carile eu nu le cred: cum SĂ fie sosit acolo undi soarile au fost răsărind în-a-dreapta. [43.] Aşa întîi s-au cunoscut Liviia. Iar mai apoi, zicu I24 carhidonenii cum şi într-alt chip să să fie cunoscut, Pentru că Sataspis persul, ficiorul lui Teaspis, au făcut silă. unii fete a lui Zopir a lui Megavizi şi, aşa, au vrut Xerxis. să-l spînzure. Iar maica fetii n-au vrut, ce au zis cum mai mare certare îi va faci e decît această. Şi i-au zis cum să. margă cu vasul să încungi[u]re toată Liviia, pînă iarăşi va veni la Unghiul Araviei. Şi, lăsîndu-l Xerxis pentru ca să facă această slujbă, mearsă Sataspis şi luă de la Misiri corabie şi să dusă la Stîlpii. iui Iraclis şi au trecut pe lîngă cetăţuia Soloi şi, aşă, cătră ameazăzi au mers pre marea. Şi, trecînd mare multă şi în multe luni şi fiind supărat de atîta caii, să întoarsă iarăşi înapoi. Şi mearsă la Xerxis şi-i zisă cum acolo înainte sînt oameni mici cu haini ca a finichilor, carii, cînd î-au fost văzind, au fost fugind de dînşi la munţi şi s-au fost lăsind cetăţile, iar ei încă nu le-au fost stricînd nimica, numai de mîncat le-au fost luînd. Iară pentru ce n-au putut înbla înpregiurul Liviei, această pricină zicea: vasale n-au mai fost putînd înbla în sus, ce au fost stînd. Iar înpăratul Xerxis nu-l erezii cum el să fie înblat adivărat şi, aşa, îl spînzura £”, ţiind mîniia ce di demult. Iar un hadîmbu acestui om £ au fugit la Samos şi, nimerind
     
     la un om, i-au luat tot lucruri foarte mari, căruia, ştiindu-i numile, de bună voe nu voi să-l spui.
     [44.] Iar mai multe părţi de Asie de Darie înpărat s-au aflat, carile, vrînd apa ce să cheamă Indos, curatoare, să vază undi dă în marea, pentru că această apă încă are crocodili, ca şi Nilos, şi, aşa, trimisă oameni, de credinţă, cu vasă, să vază undi dă în marca, şi pre un om de la Cariandi. Şi purcegînd de la cetatea Caspatirului, au mers cătră răsărit spre marea şi, întrînd pre mare, iarăşi spre apus. Şi, aşa, în 30 de luni abiia au agiuns unde am zis deneoarile cum înpăratul Misirului au trimis pre finichi să vază. După mersul acestora, mearsă Darie cu vasă şi supusă Indiia şi toată marea această. Acesta Darie, toată Asiia, fără numai cîtă-i spre răsărit, au aflat-o să fie într-un chip cu Liviia.
     [45.] Iar Evropa nimirile nu o ştie, nici de cătră răsărit, nici dc cătră miazănoapte: iaste de apă încungiurată, au nu iaste? Iar de lungă, iaste mai lungă decît amîndoă. Şi nu poci afla pentru căci, fiind un pămînt, să înparte în trii părţi, şi acestea trii părţi să număscu cu nume fimeeşti, şi sorocul ei iaste apa lui Nilos şi a lui Fasis (iar alţii zic apa lui Donos şi Trecătorile Cimerişilor), neputînd şti numerile celor ce le-au înpărţit acestea şi de unde s-au împărţit. Pentru că Liviia iaste, după cum zicu grecii, să să fie numit pentru o fimei ce au fost îăcuitoare într-acel locu ; şi Asiia dintru o fimei a lui Promithei, iar lidii zicu cum dintr-o fimei din neamul lor să să fie numit, pentru că şi astăzi iaste acolo la dînşii un neam ce să chiamă asiada. Iar Evropa nici să ştie, iaste încungiurată de apă şi de undi iaste numită, nu să ştie, iarăşi, nici cini au numit-o, fără numai de vom zice de la fata de la Siriia, de la Evropa, să să fie numit. Ce şi acest lucru încă nu să poate adiveri, că şi acesta încă au fost de Asiia şi au venit pînă la Crit, şi de la Crit la Lichiia. Ci acestea, pre cît le-am ştiut, le-am şi zis. 
     
     [46.] Iar Marea Neagră, asupra căriia Darie înpărat oştiia, afară de neamul tătărăscu, hrăneşte limbi foarte varvare ; pentru că nici om de folos n-am putut să înţălegem, nici alt lucru de ispravă dintru acest fiel de oameni să să fie ivit, fără numai dintru tătari şi pentru Anaharsis tătarul. Iar la neamul tătărăscu iaste un lucru foarte mare meşterşuguit, dintru cîte putem şi noi să cunoaştim, iar [întru] altile nu foarte laud. Iar acest lucru l-au meşterşuguit, cît, cini va mergi asupra lor, ei dosul nu-şi dau; şi, iarăşi, nevrînd ei să să afli, nimini nu-i poate să-i afli. Pentru că ei cetăţi nu au, ci casăle le sînt înblătoare, a tuturor. Şi sînt cu arci, însă călări, şi nu trăescu de la plug, ci de la dobitocu. Şi casăle le poartă pre cai. Cum nu vor fi aceştiia nebiruiţi şi neînfrînţi la război?
     [47.] Şi acest lucru îl pot faci, pentru că le priiescu şi apile şi locul. Pentru că locul iaste tot cîmpu şi să află şi ape, şi cură ape nu mai puţini de cîte zăgaşe sînt la Misiri. Şi cîţi sînt dintru dînşii cu nume mare şi cură de dau în marea, iată că-i spunem şi noi. Dunăre iaste cu cinci guri. După aceea iaste Nistrul, Buhul, Niprul, Pandicap, Ipachiris, Gherul şi Donul.
     
     [48.] Şi acestea ape aşa cură: Dunărea, fiind mai mare decît toate apile cîte noi ştim, cură tot într-un chip de mare, şi vara şi iarna, şi curînd di spre apusul Ţării Tătărăşti, întîi. Să măreşti dintru acest lucru, pentru că dau şi alte ape multe într-însul şi o mărescu. Şi acestea sînt apile, cinci sînt în pămîntul tătărăscu: unul, întîi, ce-i zicu tătarîi Prutul, şi alt Sireatul, Argeşul, Oltul şi Jiiul ; acestea dau în Dunăre. Deci Prutul iaste apă mare şi cură spre răsărit şi să înpreună cu Dunărea; iar Siriatul mai mult spre apus şi iarăşi să înpreună. Şi celelalte iarăşi cură de să înpreună. Acestea mărescu Dunărea. Iar şi de la agathirsu încă mi să pare să cure apa Morăşului, şi iarăşi să înpreună.
     [49.] Iar de spre răsărit <, dintru munţii Emonului, cură spre meazănoapte alte trii ape: Atlas, Avras şi Tivisis, şi iarăşi dau în Dunăre. Iar prin Thrachis iarăşi cură Athris şi Noi şi Artanis ; aceste trii iară în Dunăre întră. Iar de la Rodope, Chios apa deschide Emonul şi dă în Dunăre. Şi dintru alte multe ţări cură multe api şi toate acelea dau într-apa Dunării şi o mărescu aşa de tare: pentru că începi a cură de la franţoji, carii lăcuescu la marginea Evropii, şi cură prin toată Evropa şi în coastile Ţării Tătărăşti dă în marea.
     [50.] Aceste toate ape curînd întru dînsă, să faci Dunăre mare. Pentru că apa Dunării singură, lîngă apa lui Nilos alăturîndu-să, tot mai mare va fi Nilos; pentru că întru această nici izvor, nici altă apşoară nimică nu cură. Iar Dunăre tot cură într-un chip şi vara şi iarna; numai oarece puţin adaoge iarna; pentru că acolo iarna puţin ploă, ce ninge mult. Şi, vara, topindu-să omătul, aşa, cîtă apă trage soarile dintru dînsul, cură din omăt iarăşi în Dunăre şi, aşă, nu să cunoaşte să scază. Şi ploi mari încă să facu vara acolo; pentru aceea, măcar că vara trage soarile mult dintru dînsă, iară, ploînd şi topindu-să şi omeţii, nimica nu să cunoaşti.
     [51.] Această, întîi, este apa Dunării, dintru cîte sînt api tătărăşti. După această, iaste Nistrul, carile di spre meazănoapte cură, din Ţara Nevridilor, dintru un iazăr mare, şi la gura lui lăcuescu greci, ce le zicu nistriani (Tiris Nistrului zicu).
     [52.] Al triele, Buhul , carile cură dintru ţara lor, iarăşi dintru un iazăr, şi cură cale de 5 zile; iar mai apoi, lîngă marea, el să [a]măreşti foarte tare, pentru un izvor ci dă întru dînsul.
     
     [53.] A patra apă este Niprul, carile, după Dunăre, este mai mare decît toate acestea şi săţios foarte, nu numai dintru apile ce sînt tătărăşti, şi tocma şi decît altile, alegînd din Nilos; pentru că cu Nilos nu iaste cu putinţă a să alătura altă apă. Iar din celelalte, ales iaste Niprul, pentru că are păşciune multe şi buni şi peşte mult în tot felul. Apa îi iaste de băut, şipîinile să facu buni; iar pre undi nu să ară, iaste iarbă foarte mare şi bună. Şi sare încă iasă la u[n] locu undi dă în marea. Şi peşte mare foarte iasă, făr-de oasă, într-însul, şi acesta îl murează. Şi încă şi alte multe să află acolo într-însul. Şi să ştie caii de 40 de zile în sus că curge, de spre meazănoapte. Iar mai sus de aice nu să ştie de unde cură, ce zicu cum cură prin pustii, pînă unde agiunge la tătarîi cei ce sînt plugari. Şi eu numai aceştii api şi a lui Nilos izvoarăle şi capătul, de undi să începu, nu ştiu. Şi ştiu cum nici alt grecu nu le va pute să le afli. Iar lîngă mare să înpreună şi cu Buhul. Şi-ntre api iaste o biserică, şi decinde de acolo lăcuescu oamini c, le zicu nipreani.
     [54.] A cincea apă iaste Pandicapis; pentru că şi acesta cură di spre meazănoapte. Şi între acesta şi între Nipru şădu tătarîi cei ce sînt plugari. Şi acesta, trecînd prin Pădure, să înpreună cu Niprul şi dă în marea.
     [55.] Al şasăle apă iaste apa lui Ipachiris, carile cură dintru un iazăr pre pămîntul tătarilor ce sînt păstori , şi, aşa, dă în marea.
     [56.] Al şaptile apă iaste Gheros şi să rupe din Nipru şi cură dintj-on locu ce-i zicu Gheros şi, dînd în marea, hotărăşti tătarîi ce sînt înpăraţi şi păstorii, şi dă într-apa lui Ipachiris.
     [57.] Iar a opta apă iaste Donul, carile cură di departe, dintru o apă iazăr mare, şi dă într-un iazăr mai mare, ce-i zicu Meit, carile înparte- pre tătarîi ce le zicu înpăraţi şi pre savromaţi ?. Şi întru apa această mai dă o apă, ce-i zic Irghis.
     [58.] Printr-aceste ape vestite, aşa, sînt înpărţiţi tătarîi. Şi iarba carile creşte acolo la Nipru faci hiere multă foarte, pentru că să cunoaşti cînd să despoae dobitocul.
     [59.] Iar pravilile lor aşa sînt. întîi, bozi au pre Diia şi pre Pămînt, zicînd Pămîntului cum iaste fimeea lui Diia; aşijdirile pre Apolon, pre Iraclii, pre Afrodita, pre Aris. Pre aceştiia îi ţin boji tătarîi. Iar cei ce să ţin din neamul înpărătescu facu jărtve şi lui Posidon. Lui Diia îi zicu Papeu, Pămîntului zicu Apiia, lui Apolon – [Gh]itosir, iar Afroditei Artimbasa, lui Posidon Thamimasad. Iar boji sau biserici nu facu aceştii, fără numai lui Aris fac jărtve.
     [60.] Şi jărtvile fac într-acest chip: [pre dobitoc] îl înpiadecă, strigînd numile bozului aceluia ce vor să facă, şi aşa, o zugrumă cu un laţi, şi o belescu.
     [61.] Şi, neavînd lemne, – pentru că foarte iaste pămîntul tătărăscu lipsit de lemne –, ard oasăle şi frig carnea pentru că să aprind si ard frumos. Si mai vîrtos cai<i> facu jărtvă.
     [62.] Şi lui Aris facu într-acest chip: în toate scaonile undi sînt adunări mari, strîng tăvălici şi facu biserica di tăvălici, de 300 stînjăni de lungă şi 300 lată, şi puţin mai scundă. Şi, aşa, de-asupra iaste un lucru făcut în 4 muchi: pre de înbe părţi nu este locu de suit, şi pre un locu iaste. Şi preste tot anul tot cară cîte 150 de cară de tăvălici ; pentru că, de vînt uri, le scade biserica. Şi asupra acestui lucru făcut în patru muchi au un chilum de fier, vechi, şi acesta zicu ei cum le iaste bozul lui Aris. La acest chilum facu preste tot anul jărtve de oi şi de cai, şi mai multe jărtve facu acestuia decît altui boz. Şi, iarăşi, cîţi oameni vor prinde ia război, vii, dintru o sută aleg unul, şi fac jărtvă aşa: întîi toarnă vin din cap, şi apoi îl giunghie
     
     într-un vas, şi apoi sue vasul acolo pre tăvălici, şi varsă singele aceala preste chilum sus. Acesta lucru facu, iar gios tae mînule cu umăr cu tot şi le aruncă în sus. Şi, mai apoi, şi celelalte părţi ale trupului, făcîndu-le tot aşa ?, să ducu acasă. Iar mînule, unde vor cădea, acolo zaci, făr-de ceala trup.
     [63.] Iar porci aceştiia nu primăscu, nici hrănescu porcu în ţara lor.
     [64.] Iar lucrurile războailor aşa sînt la dînşii: cînd întîi va omorî tătarul pre nepriiaten, bea din singele lui. Şi, pre cîţi va omorî, le tae capitile şi le duci la înpăratul, pentru că, după ce va aduci capul, el poate să ia din dobînda ce vor faci la război, iar neducînd, nu ia parte. Şi, aşa, capul îl beleşte, pentru că de la urechi în sus îl beleşti şi-l faci ca o năframă, de-l ţini şi-l leagă de frîul calului. Şi, carile are de aceste măfrămi mai multe, aceala este vestit mai tare. Mulţi facu şi haini dintru aceste piei, cosindu-le una lîngă alta. Şi, iarăşi, mulţi dintru dînşii belescu mînule cele drepte ale nepriiatinilor şi le facu ţăftue de sigeţi, cu unghii cu tot le belescu. Şi acesta lucru să ştie cum pialea omului iaste şi groasă şi frumoasă, mai frumoasă decît toate pieile. Mulţi belescu de tot pre oamini şi întind pialea omului pre lemne şi o facu abăioară.
     [65.] Iar capitile, nu a tuturor, ci numai a celor ce sînt nepriiateni mai mari, le facu într-acest chip: le tae cu heresteul de la un locu a sprîncenilor în sus şi, aşa, îl curăţăscu de tot şi-i scot crierii şi-l învălescu cei săraci cu piale de bou numai, iar cei bogaţi îl ferecă cu aur pe dinlăuntrul şi le iaste în locu de pahar. Acesta lucru îl facu şi dintru neamurile lor, numai cît vor avea cevaşi pizmă pi vreunul şi de-l va birui cineva pre lîngă înpăratul. Iar cînd vin oaspeţi la tătari, atuncea le aducu acestea capite toate la mijlocu şi le arată, zicînd cum au făcut vitejie, biruindu-i pre aceia carii, fiind oamenii lui, au avut război cu dînşii şi i-au biruit.
     [66.] Şi, preste tot anul, fiinştecare boeri întru ţinutul său înple un pahar de vin, au crontiri, dintru carile beau toţi cîţi sînt vestiţi dintru dînşii; iar cîţi sînt ticăiţi nu beau. Şi mare ocară iaste la dînşii lucrul acesta. Iară cîţi au ucis foarte mulţi nepriiateni, aceştiia beau cu 2 păhară odată.
     [67.] Au vrăjitori mulţi, carii vrăjăscu cu vergi de răchită: despoindu-le, acestea le pun pre alte toegi groasă de răchită “ şi, aşa, le pornescu vergile preste dînsă şi pominescu ci le iaste lor voia şi iarăşi le strîng la un locu..Această vrajă le iaste lor de moşie. Şi într-alte feluri încă vrăjăscu.
     [68.] Şi, cînd va bolnăvi înpăratul tătărăscu, cheamă trii vrăjitori, aleşi dintru toţi cîţi sînt, şi, chiemîndu-i, vrăjăscu după cum am zis mai sus. Şi zicu vrăjitorii aceştiia aşa: cum (cutare om) dintru orăşani au giurat pre strîmbul pentru lăcaşurile înpărăteşti, pentru aceea boleşte înpăratul, – că, la dînşii, acesta giurămînt iaste mai mare. Şi, aşa, îndată, pre aceala ce vor zice vrăjitorii că au giurat, şi merg de-l leagă şi-l aducu acolo, şi aducîndu-l acolo, îi zicu vrăjitorii cum să fie giurat pre strîmbul lăcaşurile înpărăteşti, şi pentru acesta lucru boleşte înpăratul. Iar el să tăgăduiaşti tare şi, tăgăduindu-să, aduci înpăratul îndoiţi vrăjitori şi iarăşi vrăjăscu şi aceştii. Deci di-l vor afla şi aceştiia, prin vrajă, cum au giurat pre strîmbul, îndată îi tae capul aceluia, şi avuţiia lui o eu vîrhovnicii vrăjitorilor.
     [69.] Iar de să va tîmplă, iarăşi, să să tocmască vrăjitorii cu oamenii cei vinovaţi şi nu vor vrea să-i dovidească, atuncea şi pre vrăjitori încă îi omoară într-acest chip: înplu un car plin cu tăvălici acoperit, şi acolo înlăuntru pun pre vrăjitorii cei mincinoşi şi îngiugă în car doi boi şi dau focu tăvălicilor şi bat boii şi fug. Şi, aşa, acolo ard ei, fiind legaţi şi mînule şi picioarile, şi gura astupată; şi mulţi boi ard cu
     
     dînşii, şi mulţi şi scap[ă], pentru că le ardi proţapul. într-acest chip ard şi pe alţi vrăjitori, pentru alte vini, zicîndu-le vrăjitori mincinoşi. Şi pre care îi omoară înpăratul, pre aceştiia îi dezrădăcinează de neam, pentru că, ce- iaste parte bărbătească, şi ficior şi altă, tot omoară; iară fimeile nu le dodiescu.
     [70.] Iară giurămîntul, tătarîi aşa îl facu, cătră cini vor să-l facă: toarnă într-un pahar mare vin şi, aşa, puţintel singe toarnă din trupul celor ce giură, tăind cu un cuţitaş mieu, şi, apoi, moae în pahar un chilum şi o tulbă şi heră de sigeţi şi o gidea. Şi apoi să giură mult; şi, aşa, beau şi ei, şi ceia cui giură ei, şi dintru aceelalţi cîţi sînt vrednici.
     [71.] Şi gropniţăle lor sînt la [Glier] >, a înpăraţilor, adică, undi Niprul iasă de vad. Deci acolo sapă o groapă în 4 muchi, mare. Şi, aşa, eu pre înpăratul şi-l pun întîi de-l smolescu cu ceară şi-i scot bărdanul de-l înplă cu chi-peri, tămîe, sămînţă de.selină şi de mărariu şi, aşa, îl pun înlăuntrul şi, cosindu-l, îl trimit la altă limbă tătărască. Şi aceia, luîndu-l, fac într-acest chip, în ce chip facu şi ceelalţi tătari înpărăteşti: îşi tae din urechi puţintel şi tunde părul şi-şi încruntează nasul şi obrazul şi pătrunde sigeţi prin mîna stingă. Şi, aşa, într-un car puindu-l, îl duc la altă limbă tătărască. Şi merg de-l petrecu şi ceelalţi toţi la care au fost, pînă unde agiung acolo, la cei ci lăcuescu mai la margină, ce să cheamă gherii. Şi, aşa, îl pun acolo în săcrie şi pun suliţă di o parte şi de alta şi pun de-asupra acestora lemne şi, aşa, acopăr. Şi, de altă parte, întru gropniţă aceea, zugrumă pre o ţiitoare de a înpăratului şi o îngroapă, şi pre maghir, şi pre cuparu, şi pre comişăl, şi pre postelnicu, şi pre posluşnicu, şi cai, şi de toate celelalte a zăcea pun acolo, şi păhară de aur; iar de argint şi de aramă nimica. Şi, aşa făcînd, fac o movilă mare, silind să o facă cît dc mare.
     [72.] Şi, trecînd un anu, iarăşi să strîng cu toţii şi facu acolo la movilă adunare: adună dintru slugile înpărăteşti pre carii sînt mai de aproapi (pentru că dintru dînşii alege înpăratul pre carii sînt mai vrednici de-i faci slugi, iar robi n-au tătarîi nici într-un chip), şi dintru aceşti omoară pre 50 de slugi şi 50 de cai carii sînt mai buni şi le scot bărdanul şi îl înplu cu pae şi iarăşi îl coasă la locu de unde îl scot. Şi, mai apoi, pun preste nişte lemni caii aceia. Şi pre oameni, iarăşi, călări, pre aceia morţi, şi-i poprescu bini pregiur movilă, şi, aşa, să ducu cu totul acasă.
     [73.] Aşa îngroapă pre înpăraţi. Iară pre ceelalţi tătari proşti, după ce mor, îi pun cîte într-un car şi-i poartă pre la oamenii lor şi pre la priiateni. Şi aceia îi ospitează pre cei ci aducu mortul acolo, şi lîngă mort iarăşi puni bucati, ca şi la ceelalţi. în 40. dc zile tot aşa îl poartă pre mort şi apoi îl îngroapă. Şi, după îngropare, aşa să curăţăscu: pun nişte lemne şi apoi un vas didesupt şi acopăr preste lemne.
     [74.] Şi, aşa, pun sămînţă de cînipă. Că acolo la dînşi<i> iaste cînipă aşa de multă şi bună; şi sămănată şi nesămă-nată sa faci. Cind facu haine thrachii de dînsă, cini nu ştie, gîndeşte cum iaste de in, aşa de bună.
     [75.] Şi, aşa, aducu petri arsă şi pun preste dînsăle sămînţă de cînipă şi atîta miros faci, cît toate mirosăniile le biruiaşte. Şi, aşa, afumîndu-să, strigă şi să vaetă. Această le iaste lor în locu de feredeu. Iar fimeile facu aluat de tămîe şi de molidvu şi de chiparis, şi, cu apă amestecînd, facu aluat şi-şi ungu trupul şi-l lasă o zi şi, mai apoi, să descăvăscu de acest aluat şi să facu şi mai frumoasă şi mirosăscu.
     [76.] Iar de pravile streine foarte să fcrescu şi ei, şi nu numai de [a-]altora, ci mai vîrtos de cele greceşti, în ce [[214]] chip am văzut cu Anaharsis şi Schilis. Pentru că Anaharsis, înblînd mult pămînt şi învăţindu-să multe învăţături de multe lucruri şi întorcîndu-să înapoi, venea la cetatea Chizicului. Şi, văzind acolo, la Chizicu, pre chizicheni făcînd jărtvă aşa de mare maicii bozilor, să ruga şi el cum, de să va întoarci sănătos, să facă şi el în ţara lui într-acest chip, ca aceia, jărtvă, să adănuiască aşa. Şi, agiungînd acasă, este locu ci să cheamă Pădure, undi iaste pădure de tot fielul de copaci plină, şi întră acolo în pădure Anaharsis, ţiind tîmpănă a mînă, şi alte obicee făcînd a praznicului aceluia. Şi unul dintru tătari, văzindu-î pre dînsul făcînd aşa, mearsă la înpăratul Savlie şi-i spusă. Şi, mărgînd şi înpăratul şi văzindu-l şi el făcînd tot aşa, atunce îl sigetă şi muri. Şi zicu ei şi acum cum n-au ştiut pentru Anaharsis că s-au dus în Ţara Grecească şi cum acolo să fie învăţat obiceile greceşti. Iar după cum am înţăles eu pentru acesta, pentru Anaharsis, să fie fost [unchiaş] lui Idanthirsu, înpăratului tătărăscu. Şi iată că de ruda lui fu omorît Anaharsis, de vremi ci Savlie lui Idanthirs era tată.
     [77.] Şi iarăşi zicu cum înpăratul tătărăscu să fie trimis pre Anaharsis în Ţara Grecească, pentru ca să înveţă minte. Şi întorcîndu-să acasă şi întrebîndu-l înpăratul ce facu grecii, au zis cum grecii toţi să zăbovăscu pe fiinştece după ce învăţătură, iar numai laconii să învaţă a priimi şi a răspunde cuvintului. Ci acest cuvînt poate să să fie urzit şi de greci. Iar acest Anaharsis într-acest chip au perit cum am şi zis, pentru că au învăţat obicei şi pravile streini.
     [78.] Şi, trecînd mulţi ani, mai apoi, aşişderea au păţit Schilis, ficiorul lui Ariapithes. Pentru că Ariapithes, avînd şi alţi ficiori mulţi, făcea şi pre acesta, pre Schilis, din fimei de la Dunărea, nu dintru locul lor. Pre acesta maica lui l-au învăţat limba grecească şi carte. După aceea, murind Ariapithu, cu vicleşug, de Spargapithu, înpăratul agathirsilor, aşe Schilis luă şi înpărăţiia şi pre fimeia tătîni-său, anumea Opii. Această Opii era cetăţancă, şi avea şi ficior cu dînsa Ariapithu, pre nume Oricos. Şi, înpărăţind Schilis tătarilor, nici într-un chip îi place obiceile tătărăşti, ci mai mult era dat la obiceiul grecescu, pentru că aşa era învăţat. Şi făce aşe: cînd mergea cu oaste la oraşul Niprului, atuncea lăsa oastea înainte cetăţii (aceştii de la acest oraş zicu cupa. sînt de la Militus) şi, aşa, întră Schilis în cetate şi închidea porţile şi să dezbrăca de hainile cele tătărăşti şi să înbrăca în haine greceşti şi, aşa, unbla de cumpăra ci-i trebuia prin oraş, nici fiind lîngă dînsul paicu au altă ceva; şi porţile le păziia, pentru ca să nu-l vază alt nimirile din tătari. Şi alte multe obicei greceşti avea. Acestea lucruri de multe ori le făce el. Şi casă încă ş-au făcut acolo, şi muiare încă ş-au luat de acolo.
     [79.] Iar după ce rămasă şi lucrul lui ca să pată rău, să tîmplă lucrul într-acest chip: pofti să facă praznicu lui Dionis-Vakhie; şi, vrînd el să facă praznicul acesta, i să făcea o arătare mare lui. Era, întru cetatea nipreanilor, acolo, casa lui, foarte iscusită, şi încungiurată tot cu pilde de hiară, de petri albi făcute. întru această casă au dat dumnăzău un fulger cu trăsnet şi au ars această cu totul. Iar el tot n-au băgat în samă, ci tot au făcut praznicul. Iar tătarîi ponosluescu grecilor, pentru că zic că nu poate să fie bozu ca aceala carile să poată faci pre om să nebunească. Iar făcînd Schilis praznicul acesta, un om din orăşani iasă afară şi zisă cătră tătar: „Voi, tătarîi, ne rîdeţi pre noi pentru praznicu acesta; iar şi voi încă prăznuiţi acum: că pre înpăratul vostru l-au nebunit bozul aceala al nostru. Iar de nu mă veţi credi, eu vi-l voi arăta”. Şi, aşa, purceasără mai-marii tătărăşti a mergi cu dînsul acolo la oraş. Şi-i dusă orăşanul aceala şi-i pusă pre ascuns într-un turn, de privea de acolo cum au trecut cu ceelalţi greci, prăznuind praznicul aceala. Şi, văzind tătarîi acest
     
     
     
     lucru, foarte primejdie mare ţinură că Ie iaste. Şi eşiră afară şi spusără în toată oastea ce-au văzut ei acolo.
     [80.] Şi, aşa, eşind Schilis afară între oastea lui, tătarîi pusără înpărat pe un frate a lui, născut din fata lui Tirei, pre nume Octamasad. Iar Schilis, înţălegînd povestea pentru ce-i facu acest lucru, îndată fugi la thrachi. Şi, auzind Octamasad, mearsă cu oaste asupra Thrachiii şi la Dunăre să tîmpinară ostile. Şi, aşa, trimisă Sitalchis, înpăratul thrachilor, la Octamasad, zicînd aşa: „Ce trebui să ne batem noi în-de noi? Eşti mie surorii mele ficior, şi frati-mieu încă iaste la tini. Şi tu să-mi dai pe fratile mieu, şi eu încă îţi voi da pre Schilis, ci iaste la mine Iar să nu ne mai batem în-de noi”. Pentru că era la Octamasad înpărat un frate a lui Sitalchis, pribag. Şi priimi acest lucru Octamasad şi dedea pre unchi<u>l-său şi luă pre Schilis, şi îndată i-au şi tăet capul. Iar Sitalchis au adus pre frati-său acasă-şi. Aşă să ferescu de tare tătarîi de obiceile streine ; şi celora ce le facu, într-acest chip le şi plătescu.
     [81.] Iar pentru mulţimea tătărască, nu putui să înţăleg cît să fie; pentru că şi mulţi sînt, iar şi puţini după felul tătărăscu, pentru plodiciunea lor. Ci atîta îmi spusără: iaste un locu, între Nipru şi-ntre Buh >, carile să cheamă Exanbeu, undi am zis şi mai nainte cum iaste un izvor amar; acolo iaste o căldare de şasă ori mai mari decît căldarea aceea de la marginea Mării Negri, care au pus-o Pafsanie a lui Cleomvrot. Iar cini n-au văzut-o, eu să i-o spui: 600 vedr<e> încape în căldarea această, şi, de groasă, iaste de şasă degite. Această căldare aşa zicu tătarîi cum înpăratul lor, Ariandan, vrînd să vază mulţime tătărască, au zis cum toţi tătarîi să aducă să arunci întru acel locu cîte un fier de sigeată; iar cini nu va aduci, cu moarte i s-au lăudat. Şi, aşa, s-au adus mulţime multă de fier[ă] de sigeţi. Şi socoti el să-şi facă o pomană vecnică; şi poronci de făceră o căldare mare foarte, şi o pusă acolo la Exanbeu. Atîta ştim pentru mulţimea lor.
     [82.] Iar nici u[n] lucru minunat n-are ţara această, fără numai ape multe ce sînt întru dînsă şi prin multe locuri şi cîmpu mult şi limpide. Arată ei şi o urmă de om, a lui Iracliu: zicu că iaste de doi coţi de mare, într-o piatră însămnată, lîngă apa Nistrului. Acestea toate cu această poveste le săvîrşim. Iar acum trebue a mă sui la cuvîntul cel ce l-am început dintîi a-l zice. 
     [83.] După ce s-au gătit Darie înpărat să margă asupra tătarilor, şi poroncind celor pedestri – oaste pedeastră, şi celor de pre marea – corăbii, alţii, iarăşi, să facă pod preste bogazul de la Vizantiia, iară Artavan, feciorul lui Istaspis fratile lui Darie, îi zisă lui Darie cum nici într-un chip să nu facă oaste la tătar, socotind lipsa tătarilor. Ci el nu vru să-l asculte pre cela ce-l sfătuia bini. Şi Artavan părăsi a-i zici. Iară Darie, după ce s-au gătit, au purces cu oastea de la Susa.
     [84.] Aice, dintru perşi, un om, anumea Iovazu, avînd trii ficiori şi oştind toţi, să rugă să-i lasă pre unul. Iar Darie zisă: de vremi ce-i iaste priiaten şi să roagă de un lucru nu mare, pre tustrei ficiorii îi va lăsa. Şi, aşa, lovaz să bucură, gîndind că-i va lăsa. Iar Darie poronci celor ce sînt preste acestea cum să-i omoară pre tustrei. Şi, aşa, ră-masără acolo!
     [85.] Iar Darie, după ce vinea la bogazul de la Vizantie la Calhidon (acum să chiarnă Cadicheoiu) \ acolo era făcut podul preste bogaz. Şi, aşa, întră într-o corabie şi întră pre bogazul Mării Negri în gios, spre Petrile Negri (unde zicu Mavrosmilos acum). Acolo, fiind biserica unui bozu, socotea de acolo şi privea luciul mării Negri, pentru că decît toate mările iîste mai minunată. Că, în lung, iaste de 1.260
     
     de mile, şi, unde iaste ma[i] lată, 400 mile. Gura aceştii mări iaste de 400 de stînj<ăni> de lată. Iar de lung, bogazul acesta iaste preste tot, carile sa cheamă Vosporos, adică „vadul boului”, acesta iaste de 15 mile de lungu. Preste acesta au fost făcut podul în lat. Şi acesta bogaz cade în marea ce să cheamă Propondis, adică „înainte Mării Negri”, că Mării Negre Pondos îi zicu grecii. Şi, aşa, această mare iaste de lată de 62 mile, şi de lungă – de tot – iaste de 200 fără 20 mile Şi, iarăşi, şi această mari dă la bogazul ce să cheamă Eli[s]pondos, carile iaste de o milă de lat şi de 50 de mile de lungu. Acesta bogaz iarăşi dă într-un luciu de mare, necuprins de mărime, care să cheamă Egheon.
     [86.] Şi aşa să măsură aceste: corabiia, cît de mult, într-o zi, mergi 70 de mii de stînj<ăni>, şi într-o noapte 60.000 de stînj<ăni>. Deci din gura Mării Negri pînă la apa lui Pasis iaste cale de 9 zile şi de 8 nopţi; aice iaste Marea Neagră în curmeziş ; şi, aşa, fac preste tot 110 mii şi 1 milion (adică 1.000 de mii) de stînj<ăni>, ce facu mile cît am zis mai sus, – pentru că mila de 800 de stînj<ăni> este de lungă. Aşa şi Marea Neagră, în larg, întru acest chip să măsură. Şi marea această are şi un iazăr, carile iarăşi dă într-însul, nu cu mult mai mieu decît marea această, care cheamă Meit (şi mamă Mării Negri).
     [87.] Iar Darie, după ce au văzut Marea Neagră aşa, s-au întors înapoi la podul ce-au făcut, căruia îi era pristav - Mandroclie de la Samos. Şi, văzind şi bogazul tot, pusă şi doi stîlpi de piatră albă, scriind întru unul slove asirieneşti, iar în celălant greceşti, şi scrisă toate limbile cîte era în oastea lui. Şi era, preste tot, oastea lui, călărime şi pedestrime, afară din oaste ce de pre marea, era oastea lui 700.000; 600 de vasă pre marea avea. Iar mai apoi, vizandenii au stricat stîlpii aceştiia: i-au făcut la cuptorul bozului Artemis, făr-de unul, [care] au fost rămas la biserica lui Dionisus. Iar locul undi să fie făcut podul Darie, socotescu eu cum să fie fost în mijlocul bogazului, între Vizantiia şi între biserica aceea.
     [88.] Iar Darie să bucură de podul aceala ce au făcut, ş-au dăruit pre pristavul acela cu 10 copii. Pentru care lucru şi Mandroclie pristavul au zugrăvit toată oştea lui Darie şi pre Darie şi l-au pus la biserică la Ireon şi au scris versuri aşa:
     „Vosporul cel păscos poditu-l-au Mandroclei 
     cu pod pre vasă, pentru pamintea Irei, 
     făcîndu-şi cunună, şi cinste Şamului 
     şi făce şi cuvîntul lui Darie înpărat”.
     
     [89.] Această paminte făcu şi pristavul podului Şi, aşa, Darie trecu la Evropa de acolo şi poronci celor cu vasale, ionilor, cum să margă pre Marea Neagră pînă la apa Dunării £, să facă preste Dunăre pod şi să-l aştepte acolo. Pentru că oastea di pre marea era ioni şi eoli şi clispondeni. Şi aşa oastea di pre marea mearsără pre marea şi intrară în Dunăre şi mai mearsără cale de 2 zile de la marea încoaci pre Dunăre. Şi aşa făcură pod preste Dunăre, de undi să încep a să înpărţi gurile Dunării. Iar Darie, după ce au trecut podul mării, au şi început a mergi prin Thrachi şi, agiungînd la izvoarăle apii lui Tear, tăbărî acolo în trii zile.
     
     
     [90.] Şi Tearos acesta să zici că iaste apă foarte bună şi pentru altili, şi pentru leacuri, şi vindică de rîe şi oameni, şi cai. Şi izvoarăle lui sînt preste tot 38: dintr-o piatră curge toate, şi altile sînt calde, altile sînt răci. Şi iaste cale de 2 zile din Marea Neagră pînă în Marea Albă prin apa această. Şi acesta Tearos dă întru alte ape multe, curatoare şi, mai apoi, dă în marea, la cetatea Enosului.
     [91.] La această apă, sosind Darie şi bucurîndu-să, făcea un stîlpu şi scrisă într-însul: „Capitile apii lui Tear, carile dă apă mai bună şi mai frumoasă decît toate apile. La acestea au venit cu oaste asupra tătarilor, mergînd om mai bun şi mai frumos decît toţi oamenii, Darie, ficiorul lui Istaspis, a perşilor şi a tot uscatul înpărat”.
     [92.] Şi, de aice, mearsă la altă apă ci să cheamă Arti[s]cos, carile prin sîrbi cură. întru acest locu poronci cum toată oastea să facă să aducă cîte o piatră şi să arunci. Şi, aşa, tot omul aruncînd cîte o piatră, să făceră nişte movili mari de piatră acolo. Şi iarăşi să dusă înainte.
     [93.] Şi, pînă [a] agiunge la Dunăre, întîi supusă pre gheti, cei ce zicu că sînt făr<ă> de moarte; pentru că alalţi thraci s-au dat toţi fără de război supt ascultarea lui Darie; iar aceştia, stînd înprotiva, căzură la robie, fiind dintru toţi thrachii mai drepţi şi mai viteji.
     [94.] Şi aşa socotescu eu să fie fără de moarte, pentru că ei pre cini trimit la Zamolxes, zicu cum nu moare. Şi acestuia [unii] zicu şi Gheveleiz. Pentru că în toţi 5 ani aruncă sorţi, şi cela ce-i cade sorţul îndată îl trimit sol la Zamolxis, poroncindu-i ce le vor fi lor rugile. Şi-l trimit aşa: unii dintru dînşii sînt orînduiţi şi au trii suliţă, şi alţîi îi leagă şi mînule şi picioarile. Şi, aşa, ceia îl aruncă în sus, şi alţîi îl sprijinescu în suliţă. Deci de va muri curînd, atuncea le primeşte Zamolxis ruga lor; iar de nu va muri, ei îl lasă pre acesta, hu-lindu-l cum iaste om rău, şi aleg pre altul de-l trimit ei acolo. Aceştii thrachi sigeată şi dau cu suliţă în sus cînd tună şi fulgeră, înfricoşind pre dumnăzău., scocotind cum alt dumnăzău nu iaste, fără de numai a lor.
     [95.1 Acesta Zamolxis, după cum zic grecii de la Marea Neagră, să fie fost grec şi să fie slujit la Samos, la Pithagora filosoful; mai apoi, slobozindu-l filosoful şi cîştigînd el cîte oarece bani, s-au întors acasă-şi. Şi fiind thrachii nişte oameni păţiţi rău şi oarecum prostateci, mergînd el acolo şi ştiind obiceile greceşti şi a celui preînţălept Pithagora, şi, aşa, au făcut o casă şi au fost chiemînd pre cei mai de folos dintru thrachi şi i-au fost ospătînd acolo în casă. Şi le-au fost zicînd într-acest chip: cum nici el, nici priiatenii lui, nici cei ce vor naşte din ei nu vor mai muri, ci vor mergi la acel locu undi tot binile îl vor avea. Şi, dintru cîte făce acesta, făcu o casă supt pămînt; şi, gătind casa, numai ce peri dintru thrachi şi întră acolo în casă şi şăzu trii ani, şi ei îl poftea şi-l plîngea ca pre un om mort. Şi, al patrălea an, li s-au arătat şi, aşa, au crezut toate cîte.i-au învăţat.
     [96.] Iar cu, nici le cred, nici le voi credi acestea; ci socotescu cum mai vechi să fie cu mult Zamolxis decît Pithagora. Iar de au fost vreun bozu Zamolxis, bucure-să. Iar aceştiia, supuindu-să de Darie, merge şi ei înpreună cu altă caste ci era mergătoare.
     [97.] Iară Darie, după ce au agiuns cu oaste pedeastră la Dunărea, cl trecu cu toată oastea Dunărea; şi, trecînd, poronci să strici pcdul ionii şi să margă pre uscat, şi oastea cîtă era toată în corabie să margă cu ei. Şi, vrînd ionii să margă şi să strici pcdul, după cum le zice, iară Cois a lui Erxandru, carile era de la Mitilinis hatman, întrebă pentru Darie: au plăce-va să grăiască ce va cunoaşte că-i bini? Şi, aşa, poroncindu-i, zisă: „O, înpărate, acum mergi cu oaste asupra pămîntului aceluia, unde nici ară, nici samănă, nici iaste cetate, nici nimica. Ci tu acest ped îl lasă să stea la locu, şi să-l păzască aceştii ce l-au şi făcut. Deci de vcm afla pre tătari, le vcm răscumpăra şi ne vcm în-toarci la trecătoare; iar de nu-i vcm afla, iarăşi ne vcm în-toarci. Că nu mă tem eu să ne biruim noi de tătari, ci, numai, cum nu-i vom afla şi să nu rătăcim neaflîndu-i şi vom păţi cevaşi noi. Şi să nu zică niştine cum eu zicu acest sfat pentru ca să rămîn aice; că eu bucuros sînt a mergi cu măriia ta acolo şi nu voi rămînea”. Şi-i păru bini îui Darie
     
     
     
     de acest sfat şi aşa îi răspunsă lui: „Priiateni lezvie, mergînd acasă-mi, să mi te arăţi, făr-de nici un greşi, pentru ca să-ţi răsplătescu pentru sfatul cel bun ci me-ai arătat, cu plată bună”.
     [98.] Zisă aşa şi chiemă domnii ionilor şi legă într-o cură 60 de legături şi zisă cătră domnii ionilor: „Bărbaţi ioni, sfatul ce-am fost zis întîi pentru pod ca să-l stricaţi, acum, iarăşi, am socotit într-alt chip. Ci iată această cura şi faciţi aşa: purcegînd eu la tătari, voi, preste toate zilile, să începiţi a dizlega cîte o legătură. Iar de nu voi veni întru atîtea zile cîte vă zic eu, voi să lăsaţi podul şi să vă duceţi acasă-vă. Iar pîn<ă> într-atîte zile, păziţi şi socotiţi foarte tare podul, cu toată paza. Şi, făcînd acestea, pre mine foarte mă veţi bucura “. Darie, zicînd aşa, purceasă înlăuntrul.
     [99.] Iar înpotriva pămîntului tătărăscu ţara Thrachii<i> iaste, şi iaste Dunărea întru dînsă cătră ameazăzi, iar de la Dunăre, acolo înlontrul, cătră marea, iaste Ţara Tătărască, aşa, cătră meazănoapte zăcînd, pînă la Cetatea Carchi-nitenilc-r. Iar de aice, pre lîngă marea, sînt munţi şi lăcuescu acolo tavrichii pînă la Hersonisos, carile dă în marea.
     [100.] Iară de la Tavrica, în sus, pînă la apa Donului, şăd tot tătari; şi, întîi, lăcuescu agathirsii, mai apoi nevrii, mai apoi androfaghei, mai apoi melanhlenii.
     [101.] Şi, fiind Ţara Tătărască în 4 muchi, şi 2 părţi agiungînd în marea, într-amîndoă părţile iaste [aceeaşi]: cum sînt celea ci dau în marea, aşa sînt şi celea. Pentru că cale de 10 zile iaste de la Dunăre pînă la Nipru, şi de la Nipru pînă la Meit iaste iarăşi cale de 10 zile, şi de la marea pînă la mela[n]hliani iarăşi iaste cale de 20 de zile; şi, aşa, iaste în toate părţile de 500 de mile. Atîta iaste pămîntul tătărăscu.
     [102.] Iar tătarîi îşi dederă ştire cum ei nu vor putea să să bată făţiş cu oastea lui Darie. Deci trimisără soli la ceelalţi tătari, prin pregiur, dîndu-le ştire şi sfătuind şi înpăraţii toţi la un locu cum asupra lor vini oaste mare. Şi înpăraţii era: a tavrilor şi agathirsilor, a nevrilor, [a androfaghilof], a melanhlenilor, a ghelonilor, a vudenilor, a savromaţilor.
     [103.] Dintru aceştiia, tavrii acestea pravile au: facu jărtvă bozului Fecioarii aşa: pre toţi cîţi scapă din fortuna şi pre cîţi greci nimerescu la dînşii îi aducu şi-i lovăscu cu un băţi mare în cap. Şi zicu iarăşi alţii cum îi răstoarnă de o rîpă, pentru că biserica aceia iaste lîngă o rîpă. Iar alţii zicu cum nu le facu aşa, ce-i îngroapă. Această fecioară zicu să fie Ifigheniia, fata lui Agamemnon. Iară nepriiate-nilor aşa le facu: îi tae capul şi-l duci acasă-şi; şi, aşa, îl pun sus, într-un lemn, de-asupra ocnei ; şi zicu cum aceia le sînt strajnicii casai. Şi traiul acestora iaste din război şi din pradă.
     [104.] Iar agathirsii sînt oameni gingaşi şi poartă şi aur. Şi cu toţii facu treaba muerilor de opşte, pentru ca să să chemi toţi rudenie şi să nu aibă zavistie întru ei. Iar cu pravilile thrachilor să ţin şi aceştiia.
     [105.] Iară nevrii au pravile tătărăşti. Şi li s-au tîmplat, cu un neam mai nainte de oastea lui Darie, să-şi fie lăsat ţara lor; pentru că şărpi mulţi fără samă eşiră în ţara lor, şi mai mulţi vinea din sus din pustii. Şi, aşa, de primejdie îşi lăsară ţara şi lăcuiră cu vudenii înpreună. Acestora le zic, şi tătarîi şi grecii, cum sînt vrăjitori foarte mari şi cum preste tot anul să faci cîte unul de aceştiia, cîteva zile, să faci de iaste lup, şi iarăşi să faci cm. Ci cu, măcar că şi ei să giură, iar eu tot nu cred.
     [106.] Iar androfaghii au obicei mai răli decît toţi oamenii; nici au pravile, nici ştiu giudeţ, ce sînt în pustii şi-s păstori şi haine tătărăşti poartă şi limbă au a lor, şi aceştiia mănîncă oamini.
     [107.] Iară melanhlenii poartă toţi haini negri, pentru aceea le zicu aşa, şi pravilile lor le sînt tătărăşti.
     [108.] Iară vudenii este limbă mare foarte şi sînt foarte merîi şi roşii. Şi iaste o cetate întru dînşii, anume Ghelo
     
     nos, şi prin pregiur 17 mile, şi iaste cetate înaltă şi tot de lemn. Şi casăle lor sînt de lemn şi bisericile. Şi sînt acolo şi biserici greceşti. Şi facu praznici greceşti; pentru că din strămoşi au fost greci ) lăcuind pre la şcheli, s-au dus de-au lăcuit acolo. Şi grăescu şi tătărăşti, şi greceşti.
     [109] Iar vudenii nu grăescu într-un chip cu ghelonii, nici pravilile le sînt într-un chip; pentru că vudenii sînt de locu şi sînt păstori şi-şi mănîncă păduchii. Iar ghelonii lucrează pămîntul şi mănîncă pîine, dar păduchi nu mănîncă ca vudenii nici sînt la faţă, nici la feli nu sînt într-un chip cu vudenii. Iar grecii zicu şi vudenilor ghe-loni, nezicîndu-le drept. Şi ţara lor iaste toată păduroasă şi cu toţi copacii plină; şi unde iaste codru mare, iaste şi un iazăr mare şi iaste glod şi trestie pregiur dînsul. Şi sînt acolo brebi şi vidre şi alte jiganii multe cu obrazăle în 4 muchi, cărora pieile le coasă pre marginile cergilor lor. Şi coaile pasărilor au a jigăniilor acelora sîn[t] pre di treabă spre leacul zgăului fimeescu.
     [110.] Iar pentru savromaţi aşa să grăiaşti cuvîntul: cînd s-au bătut grecii cu amazoanile (şi tătarîi le zicu amazoanilor iorpata şi să înţălegi acesta numi: „ucigaş de oameni”, pentru că eor să cheamă „omul”, iar pata „să ucigă”), atunce zicu cum grecii, biruindu-le cu războiul la apa Thermodo[n]tului, s-au întors şi au încărcat, în trii vasă, cîte amazoani au încăput acolo. Iar eli, fiind în mijlocul mării, s-au sculat şi au ucis pre toţi oamenii cîţi le ducea. Şi, aşa, n-au fost ştiind în ce chip vor purta cîrma, nici altă ceva ce iaste de treaba vasălor, şi aşa, lăsară vasale slobode de merge în voia lor. Şi, aşa, le scoasără la Meit, la locul ci să cheamă Crîm, undi lăcuescu, tătarîi înpărăteşti. Şi, aşa, eşiră la uscat şi, aflînd o st avă, o jăcuiră şi încălecară pre dînsă şi Începură a prăda Ţara Tătărască.
     [111.] Iar tătarîi să mira ci poate să fie această, pentru că nici [ limba lor, nici hainile, nici pre dînsăle, nu cunoşte ce fieliu de limbă sînt, ci numai să minuna. Mai apoi socotiră cum să fie bărbaţi toţi de o vîrstă, şi începură a da război cu dînsăle. Şi, aşa, bătîndu-să, din război, prinsără pre unile şi vii dintru dînsăle şi cunoscură că sînt mueri. Deci socotiră şi sfătuiră într-acest chip: cum să nu le mai omoară nici într-un chip cu război, ci aleasără o samă de voinici tătari, pre cît vre fi şi amazoancile, şi aşa îi trimisără de tăbărîră lîngă dînsăle şi să facă ce vor faci şi iale; şi, de-i vor goni, să nu să bată, ci tot să fugă; şi, lăsindu-i, iarăşi să vie aproapi, să tăbărască lîngă dînsăli. Acesta lucru sfătuiră tătarîi, vrînd să apuci copiii dintru dînsăle.
     [112.] Şi, mergînd voinicii aceia şi văzind amazoanile cum nu le fac nici o vătămătură lor, îi lăsa în paci şi tot din zi în zi să apropiia tabără de tabără. Şi altă nimica nu avea cu sini, nici amazoanile, nici voinicii, fără numai armile şi caii, ci trăia un trai numai jăcuind şi prădînd şi vînînd.
     [113.] Şi, di spre amează[zi], făce amazoanile aşa: să răşchira cîte doă şi trii, pentru hrană. Şi, începură a să răşchira şi voinicii asăminea. Şi, aşa, unul dintru ei, singurîndu-să iar o amazoană, îi stărnută, şi ea nu să feri, ci să lăsă de să apropie voinicul şi aşa îşi făcură treaba amîndoi. Deci a grăi nu putură, pentru că nu-şi înţălege , şi ea încă îi arătă cu degetul cum să-i mai aducă unul cu sini a doă zi la acel lecu, pentru că ea încă cu [a] dcă va veni. Şi, aşa, voinicul acela spusă şi cătră ceelalţi tătari, şi a doă zi mearsă la locul aceala şi cu altul, şi aflară pre amazoana aceea şi cu altă amazoană. Şi, văzind ceelalţi voinici într-acest chip, să dederă în viiaţă cu eli înpreună şi cu celelalte amazoani.
     [114.] Iar după această, să făce tecmală, ce sînt obicnuite muerile, că nici una nu să mai feri, ci îşi amestecară tabi-
     
     
     rile şi lăcuia într-un locu, avînd fiinştecare fimei pre carile mai nainte o au fost luat. Iar limba amazoanilor bărbaţii nu o putură învăţa, iar eli a bărbaţilor au învăţat-o. Şi, după ce au învăţat muerile, zisără bărbaţii întîi cătră mueri: „Noi avem părinţi, avem şi avuţie; deci să nu mai şidem şi să mai avem de acum înainte trai ca acesta; ci să mergim întru oamenii noştri, să ne petrecim, şi fimei pre voi vom avea, şi nu pre altile”. Iar iale au răspuns cum: „Noi nu vom pute să lăcuim cu ale voastre fimei, pentru că nu ne sînt obiceile într-un chip; că noi învăţăm a încăleca şi a săgita şi a da cu suliţa, iară lucruri fimieşti nu ştim să lucrăm; iar muerile voastre nici un lucru din cîte am zis nu ştiu, ci numai şădu prin cară şi lucrează lucrurile muereşti, nici esu la vînat, nici aiurile. Deci cum ne vom tocmi noi cu dînsăle? Iar de vă iaste voia voastră să ne aveţi pre noi fimei şi să fiţi oamini drepţi şi voi, păsaţi la părinţii voştri şi vă luaţi partea ce veţi avea şi veniţi să lăcuim într-un locu cu voi”.
     [115.] Şi le ascultară voinicii şi mearsără de ş-au luat partea şi iarăşi s-au întorsu îndărăpt la amazoani. Deci întorcîndu-să, le zisă tătarilor muerile într-acest chip: „Noi nu putem să ne aşezăm într-acesta locu: una – pentru că v-am despărţit de la părinţii voştri, şi alta – că v-am prădat pămîntul vostru rău. Şi de ve-i voia să ne aveţi pre noi fimei, aşa să faciţi, noi foarte vă poftim: daţi să eşim dintru acest pămînt şi să mergim să trecim apa lui Tanais şi acolo vom şi lăcui”.
     [116.] Ascultară voinicii şi acest cuvînt şi trecură Donul şi mearsără cătră răsărit cale de trii zile, şi de la Meit în sus cale de trii zile, spre meazănoapte. Şi mearsără întru aceala locu şi lăcuiră unde lăcuescu şi acum. Şi într-acest chip fimeile savromaţilor petrec cu obiceile vechi şi es la vînat cu bărbaţii lor şi fără bărbaţi, şi la război încă es şi haini ca şi bărbaţii po[a]rt[ă].
     [117.] Şi grăescu tătărăşte; numai ş-au stricat limba, pentru că amazoanile atuncea n-au învăţat limba bini. Iar la nunţile lor acest obicei au şi-l facu: nici o fecioară dintru iale nu să mărită pînă unde nu va ucide un nepriiaten; şi unele fecioare mor de bătrîni şi nu să mărită, neputînd să-şi plinească pravila.
     [118.] Pentru aceea, la înpăraţii acestora limbi veniră soli şi le dideră ştire, zicîndu-le aşa: „Un om pers, după ce au luat tot uscatul cît iaste preste mare, au făcut pod la Vizantiia preste marea şi au trecut întru acest pămînt şi au supus pre thrachi; şi au făcut pod preste Dunărea, vrînd să ne supui şi pre noi supt dînsul. Deci voi, şăzind aicea, nici într-un chip să nu ne lăsaţi ca să perim noi; ci cu toţii să îndrăznim şi să mergim asupra aceluia ci mergi fără grijă asupra noastră. Iar, nevrînd să ne agiutaţi voi, noi, păţind, au ne vom lăsa ţara, au vcm faci tocmală cu
     nevoe
     dînşii. Pentru că în ce chip vom faci, cînd voi nu ne veţi agiuta? Iar nici voă, mai apoi, va fi mai pre uşor, pentru că persul nu vini mai mult asupra noastră decît asupra voastră şi nici, supuind pre noi, pre voi va părăsi. Şi mare mărturie de cuvinte avem [pentru] graiul acesta, pentru că de ar vrea persul să oştească asupra noastră pentru ca să-şi răscumpere răul ce i-am făcut noi, ar fi să să ferească de toţi de voi şi să vie numai asupra noastră: s-ar cunoaşte cătră toţi cum asupra tătarilor, numai, ostescu. Ci cum videm că, trecînd pre acesta pămînt, pre toţi cîţi îi stau înpotriva îi supuni, şi pre toţi thrachii îi supusă, şi pre cei ci-s aproapi de noi, pre gheti”.
     [119.] Acestea spuind solii tătărăşti, să sfătuia înpăraţii limbilor şi li să osăbiră sfaturile; pentru că ghelonul şi vudinul şi savromaţii au priimit să dea agiutor tătarilor, iar agathirsii şi nevrii şi androfaghii şi mela[n]-hleanii şi tavrii au răspuns tătarilor într-acest chip: „De vreme ce nu voi aţi fi început strîmbătatea cătră perşi întîi şi aţi fi început război cătră dînşii şi ne-aţi zice acestea cuvinte carile ne ziceţi acum şi vă rugaţi, v-am crede cum adivărat grăiţi voi, şi noi v-am asculta şi am faci precum ne ziceţi voi. Iară voi fără de noi aţi întrat în pămîntul per
     
     
     şilor şi le-aţi ţinut înpărăţiia cît au vrut dumnăzău “. Acum, cînd vra dumnăzău, îi scoală pre aceia şi vin şi ei asupra voastră, dîndu-vă plată cum le-aţi dat şi voi lor. Iar noi, de cînd sîntem, nici odinioare n-am făcut acestuia fel de oameni strîmbătate, nici mai nainte, nici păr-acum. Iar de va începi a veni în ţara noastră şi a faci strîmbătate, nici noi nu vom suferi. Iar pînă undi nu ne vor dodei, noi vom şidea acasă-ne; pentru că noi aşa cunoaştim cum vin asupra celor ce au fost pricină strîmbătăţii: asupra acelora vin perşii, nu asupra noastră”.
     [120.] Viindu-le această veste tătarilor, socotiră aşa cum, războiul făţiş să-l facă, nu le va veni poate bini; iar socotiră cum să nu facă război făţiş, pentru că nu le veniră şi agiutorile acestea. Ce numai socotiră să margă înapoi şi să astupi fîntînile şi apile toate, şi iarba din cînp să o calci. Şi, aşa, în doă părţi s-au înpărţit, şi o parte, care înpărăţiia Scopasis, această s-au înpreunat cu savromaţii. Deci de va purcedi persul într-acolo să margă, drept la Tanais, lîngă iazărul Meitului *, acolo să fugă şi, întorcîndu-să persul, să-l gonească în urmă. Această parte de oaste întru această parte de locu au fost orînduită. Iar [alte] 2 părţi, una, ce mare, ci era înpărat Idanthirs, şi a treia, ci era înpărat Taxachis, să adunară într-un locu, şi era şi vudenii şi ghelonii. Şi să apropieră cale de o zi de perşi şi le mergea înainte şi trăgea spre şleahul lor, făcînd după cum li era sfatul. Şi întîi făceră tătarîi şleah în locul celor ce n-au vrut să le dea agiutor, pentru ca să-i facă şi pre aceia nepriiateni cu sila: de n-au vrut de bună voe războiul perşilor, şi de nevoie să-l priimască, şi, mai apoi, iarăşi să să întoarcă în ţara lor, să să ispitească a să bate cu perşii.
     [121.] Această sfătuiră tătarîi şi tîmpinară oastea lui Darie, trimiţind întîi călăreţi aleşi întru bună tîmpinare. Iar carăle lor, undi lăcuia fimeile lor şi copii<i> şi oile toate, numai ce au lăsat cîte le-au fost de treaba mîncatului, iar celelalte toate le-au trimis înainte, poroncindu-le să margă tot înainte, cătră meazănoapte.
     [122.] Acestea, unealtile lor, mergea înainte, iar baraţii tătăreşti, aflînd pre perşi, de la Dunăre în laturi cale de trii zile, aşea începură, cale de o zi înainte, a călca iarba de pre cîmpu toată. Iar perşii, văzind acest lucru aşa, şi ei “tot lua şleahul înainte lor. Şi, apoi, luară întîi perşii spre o parte de oaste, spre ceia ce au fost mărs cătră Tanais, şi, trecînd aceştiia Tanais, au trecut şi perşii şi tot îi gonea ; pără unde au agiuns în Ţara Savromaţilor \ şi mai apoi şi la vudeni.
     [123.] Deci întru cîtă vremi au trecut perşii prin Ţara Tătărască şi a Savromaţilor, n-au fost avînd nimica ce să strice, fiind acolo pămîntul uscat; iar întrînd în Ţara Vudenilor, au ars zidul cel de lemn făcut. Şi, făcînd acesta lucru, tot urma înainte, spre şleahul celoralanţi tătari,, ce au fost fugind pără unde au agiuns în pustii. Şi acesta pustii nici de un om nu iaste lăcuit şi iaste mai sus de Ţara Vudenilor şi ţine locu de şapte zile. Şi preste pustii lăcuescu thisaghetii. Şi dintru dînşii cură patru ape mari prin măi-teni şi dau iarăşi întru iazărul Meitului, pre care api le cheamă aşa: Licos, Oaros, Tanais, Sirghis.
     [124.] Şi, sosind Darie în pustiiu, stătu de cale şi aşăză oastea Ia apa Oarului. Şi, făcînd acesta lucru, 8 ziduri mari zidi, care era osăbite cîte 8 mile unul de altu, cărora răsipirile era pînă la mini. Şi, pînă unde a faci el acestea, iar tătarîi cei goniţi în sus înpregiurară locul şi sosiră iarăşi în Ţara Tătărască. Şi, neputmdu-să ivi tătarîi aceia nicăiurea, socoti Darie cum aceia să fie fost tătarîi toţi. Şi, aşa, lăsa zidurile acelea negătite şi să întoarsă cătră apus, gîndind cum într-acolo fug ei.
     [125.] Şi, mergînd tare, sosi în Ţara Tătărască şi agiunsă la amîndoă ostile tătărăşti. Şi, agiungîndu-i, îi gonea, fiind ei depărtaţi cale de o zi, şi Darie tot îi gonea, nimica nepărăsindu-i. Şi ei, după cum s-au fost sfătuit, fugiră în ţara celor ci să ferea de agiutorul lor şi, întîi, în ţara celor cu haine negri. Şi, întrînd acolo, îi grijîră pre melanhleni şi, mai apoi, trecură şi la androfaghi şi, tulburînd şi pre aceştiia, agiunsără la Nevrida şi, tulburîndu-să şi aceştiia,
     
     mearsă la agathirs<i>. Iar agathirsii, văzind şi pre vecinii lor cum fug, şi pre tătari cum fug, le poronciră, cu un sol, tătarilor să nu între întru hotarăle lor, zicîndu-le cum, de vor întră, întîi întru dînşii vor da război. Şi, zicînd aşa, întîi să gătiră cu toţii şi eşiră gata agathirsii la hotar, avînd gînd să să apere. Şi melanhlenii, şi androfaghii, şi nevrii, întrînd tătarîi cu perşii dinpreună prin ţările lor, nici îşi adusără aminte de vitejie, nici să apucară de altă nimica, ci tot fugea înlontrul, cătră meazănoapte, fiind spăimîntaţi. Iar tătarîi la agahtirs<i> nu vra să margă, pentru că ei sta gata la hotar; ci, din pămîntul nevrilor, iarăşi să întoarsără în ţara lor.
     [126.] Şi, trecînd vreme multă şi nestînd tătarîi într-un locu, trimisă un călăreţi Darie la Idanthirsu, înpăratul tătărăscu, zicîndu-i întru acest chip:,,[Ne]fericite oame, ce fugi pururea, avînd vremi să faci una dintru amîndoă? Pentru că, de cunoşti a sta înpotriva puterii mele, tu stă şi să ne batem; iar de nu eşti vrednicu tu stăpînului tău, adă pămînt şi apă şi vin, de te înpreună”.
     [127.] Iar Idanthirs, înpăratul tătarilor, răspunsă aşa: „Lucrul mieu, o, persule, întru acest chip iaste: eu, nici de un om, nici odinioare, temîndu-mă, am fugit, nici acum de tine fug; nici acum facu vreun lucru nou, afară dintru ce facem cînd eram întru paci. Iar pentru ce nu mă bat eu acum, îţi voi arăta ţie. Noi nu avem nici cetăţi, nici pămînt sămănat, pentru carile, temîndu-ne ca să nu să strici, sa dăm războiul cu voi. Iar de vă trebui cum mai de sirg să agiungim la aceea, avem noi gropniţă a părinţilor noştri; înblaţi dară de le aflaţi acelea şi le scurmaţi, şi, atuncea, veţi videa: bate-ni-vom pentru gropniţă? Iar mai nainte, fără de pricină, nu ne vom bate. Pentru război atîta îţi răspund
     HO eu ţie. Iar ai miei stăpîni, eu ţin pre Diia, stră [moşul mieu, şi lăcaşul tătărăscu cel înpărătescu: aceştiia îmi sînt stăpîni. Iar pentru poclon, pentru pămînt şi pentru apă, îţi voi trimite daruri carile ţi să cuvin să le aibi. Iar pentru căci ai zis cum eşti mie stăpîn, eu ţie îţi zicu să plîngi. Acesta iaste răspunsul mieu cel tătărăscu”.
     [128.] Aşa, călăreţul mearsă să spui lui Darie cuvîntul acesta. Şi, auzind înpăraţii tătărăşti cuvîntul acesta şi numile ci le poroncea de robie, să înplură de mînie. Deci socotiră de trimisără partea ce de oaste ci era cu savromaţii şi le era înpărat Scopasis; o trimisără la ioni cum să vorovască cu dînşii, carii ţinea podul Dunării. Iar ceelalţi tătari socotiră să nu mai înşale pre perşi; ce, cînd vor mergi perşii la bucate, tot să-i lovască. Şi, aşa, îi păzea pre perşi cînd mergea la bucate: tot îi lovea tătarîi pre perşi şi călărimea tătarilor tot înfrînge pre călărimea perşilor; şi călărimea tot fugea la pedestrime; şi le agiutorea pedestrimea. Şi tătarîi, temîndu-să de pedestrime, tot să da înapoi. Şi noaptea iarăşi da năvală tătarîi.
     [129.] Iar agiutorul, carile era minunat, a perşilor şi sta înpotriva tătarilor, voi să spui, fiind minunat: numai glasul măgarilor şi chipul mîşcoilor. Foarte spăriia caii tătarilor, pentru că la tătari nu sînt nici măgari, nici mîşcoi, pentru frig ce să faci. Deci numai cît răgea măgarii, cît spăriia călărimea tătărască; şi, de multe ori, mergînd tătarîi asupra perşilor cu caii şi fiind pre drum şi auzind glasul măgarilor, numai ce-au fost rădicînd caii urechile în sus şi s-au fost merînd ce iaste acel glas, pentru că, pînă aice, nici i-au fost văzut pre măgari, nici glasul le-au fost auzit. Deci, pentru atîta, li era războiul uşor.
     [130.] Iar tătarîi, văzind pre perşi cum sînt spăimîntaţi şi pentru ca să-i facă să mai zăbovască acolo mult, fiind de toate lipsiţi, aşa socotiia de lăsa oi de ale lor, cu păstori cu tot, de le afla perşii, şi ei mergea într-alt locu; şi, aflîndu-le perşii, le lua şi întreba lucrul cum este.
     [131.] Şi, făcînd acesta lucru tătarîi de multe ori, Darie încă să spălmîntă. Şi, înţălegînd înpăraţii tătărăşti, trimisără un pc slane ţi cu daruri la Darie, aducîndu-i o găină şi un şoarice şi o broască şi 5 sigeţi. Şi perşii întrebară pre cel ce le-au adus: ce vor să pilduiască acestea? Iar el zisă cum altă nu ştie, fără numai să le dea şi să să întoarcă curînd înapoi, şi zisă perşilor: „De sînteţi înţălepţi, voi să cunoaşteţi ce vor să pilduiască acestea daruri”. Acesta lucru auzind perşii, să sfătuia.
     
     
     [132.] Deci gîndul lui Darie era acesta: socotea cum tătarîi i să dau lui cu totul, şi pămîntul lor, şi apa; socotind aşa, cum şoaricile să faci pre pămînt, mîncînd o hrană ca şi omul, iar broasca stă într-apă, iar găina samănă calului, iar sigeţile cum dau putinţa lor lui Darie, – aşa tîlcui Darie. Iar Govriis persul, unul din cei şapte ce-au surpat jf înpărăţiia vrăjitorului, el socoti de tălmăci aşa: „O, perşilor, de v-aţi faci găini să zburaţi în ceru, au şoarici să va-ascun-deţi în pămînt, au broască să săriţi prin iazăre, încă nu veţi scăpa din mînule tătarilor, să vă întoarceţi înapoi, lovindu-vă de acestea sigeţi”.
     [133.] Aşa socotiră perşii darurile acelea. Iar partea ce de oaste tătărască ce-au fost pusă mai nainte să străjuiască la Meit şi atuncea i-au trimis tătarîi să grăiască cu ionii, după ce sosi oastea aceea acolo la pod, începu a zice ionilor aşa: „Bărbaţi ioni, noi vinim de vă aducim voă volnicie,, de veţi vre să ne ascultaţi. Pentru că noi am înţăles cum Darie v-au pus voă zi, să şideţi numai 60 de zile, şi apoi să stricaţi-podul şi să vă duceţi acasă, de nu va nimeri ei într-atîta. zile. Deci voi faceţi aşa, şi veţi fi afară din vina lui şi afară dintru a noastră; îngăduind numai zilile ce v-au zis, şi, mai apoi, vă duceţi acasă”. Aceştiia, făgăduindu-să ionii cum vor faci aşa, ei să întoarsără înapoi cum mai de sirg.
     [134.] Iar după ce-au trimis tătarîi darurile lui Darie,, ei să gătiră (tătarîi), şi călări şi pedestri, ca să dea război cu perşii. Şi, fiind ostile tocmite şi orînduite, un epuri sări în mijlocu într-amîndoă ostile, şi, văzind tătarîi epurile, aşa au început a-l goni şi a gîlcevi cini şi-l videa. Şi, strigînd tătarîi şi tulburîndu-să pentru epure, întrebă Darie ce gîlcevăscu nepriiatenii şi, auzind cum gonescu un epure, să întoarsă de zisă cătră tovarăşii lui, ce grăia şi alte, zicînd: „Aceşti foarte întru nimica nu [ne] bagă în samă şi bine au tălmăcit Govrie pentru darurile ce ne-au trimis. Deci eu încă socotescu cum aşa va fi. Deci trebue să socotim cum ne va fi întoarcirea noastră îndărăpt cu paci bună” . Cătră această, Govrie răspunsă: înpărate, eu acestor oamini şi prin cuvînt am auzit lipsa lor, iar, viind aice, am şi văzut că-şi bat giocu de noi. Ce, acum, eu socotescu, -după ce va înnopta vremea, să aprindem focuri multe, cum facem şi alte daţi, şi să lăsăm pre cei slabi din ostaşi, şi pre măgari să-i legăm în tabără şi să mergim la Dunărea, păr-unde ei nu mărg la podul Dunării să-l strice sau şi ionii să gîndească cevaşi să strici podul aceala”. Govriis acesta lucru sfătui.
     [135.] Şi, aşa, sosi şi noapte. Şi Darie priimi acest sfat: pre cei slabi dintru oaste şi cei ce, perind, nu va fi nici o căinţă, pre aceia îi lăsa acolo în tabără. Şi lega acolo în tabără şi toţi măgarii. Şi lăsă pre cei slabi şi pre măgari, pentru ca să facă hramăt măgarii, iară pre cei slabi cum să să gîndească că vor să lovască ceelalţi tabăra tătărască, iar pre dînşii cum i-au lăsat să păzască aceea tabără a lor. Zicînd cătră cei rămaşi Darie acest cuvînt, îndată purceasă asupra Dunării. Iar măgarii, părăsindu-să de nărod, mai tare începură a striga. Şi, auzind tătarîi glasul măgarilor, să gîn-diră cum toată oastea iaste la locu.
     [136.] Iar făcîndu-să zioă, cunoscînd cei părăsiţi în tabără cum i-au viclenit Darie, îndată să închinară la tătari şi le spusără povestea toată. Iar tătarîi, auzind acest lucru aşa, tătarîi, cu toţii, amîndoă ostile să înpreunără şi începură a goni pre perşi foarte tare. Iar perşii, avînd oaste pedeastră multă şi calea nefiind ştiută, şi tătarîi fiind călăreţi şi ştiind căile cele drepte, cu mult mai nainte au agiuns tătarîi la pod decît perşii. Şi, văzind cum că perşii încă n-au fost agiuns acolo la pod, au zis cătră ioni, care şidea în corabie: „Bărbaţi ioni, vremea ce v-au pus sorocul Darie au trecut acum şi nu faciţi drept de vremi ci mai aşteptaţi. Ce, măcar că mai nainte vă temeţi să-l părăsiţi, iar acum nimica să nu vă temiţi; ce stricaţi podul şi vă duceţi veseli, mulţămind lui dumnezeu, la casăle voastre, cum mai de sirg, şi mai apoi şi tătarilor. Iar pre cela ce v-au fost voă mai nainte stăpîn îl vom faci noi aşa cum să nu mai margă asupra altor oamini”.
     [137.] Aşa, ionii au început a să sfătui. Deci Miltiad, cel ci era de la Athina, sfătui (pentru că era domn hersoniteanilor ) cum să asculte pre tătari şi să mîntuiască pre
     
     
     ioni. Iar Istieu, carile era domn la Militus, înpotriva grăi acestuia, zicînd aşa: „Noi, acum, fiinştecarile dintru noi
     [ţine] pentru Darie domniia, că pentru frica lui Darie ne lasă pre noi de domnim. Deci perind puterea lui Darie, atuncea şi cetăţile încă nu vor vrea să să stăpînească de dînşii, ce vor vrea să fie volnici”. Şi, zicînd acest sfat Istieu cum să facă aşa, toţi priimiră acest sfat, fiind mai nainte toţi plecaţi cătră sfatul lui Miltiad “.
     [138.] Şi aceştiia ce sta ei înpotriva lui era oameni domni a Elispondului, anumea Dafnis de la Avidu, şi Ipoclos de la Lampsacu, şi Irofand pariianul, şi Mitrodor de la Proconisus, şi Aristagor de la Chizicu, şi Ariston de la Vi[z]andha. Aceştiia era domnii de la Elispon[d]. Iar de la Ioniia era Stratis sacîzanul, şi Eachis sameanul, şi Laodama focheanul, şi Istieu miliseanul, carile au fost făcut sfat înprotiva lui Miltiad. Iar de la eoli era Aristagor chimeanul.
     [139.] Aceştiia, sfătuindu-să şi priimind sfatul lui Istieu, socotiră şi răspunsă într-acest chip. Făcînd aşa, începură a strica podul de cătră partea ci era cătră tătari şi stricară de o proaşcă, pentru ca tătarîi să nu să ispitiască să facă vreo silă acolo la pod, să le pară cum tot îl vor strica. Acestea sfătuiră cu toţii, şi, mai apoi, dintru toţi, începu Istieu. a răspunde într-acest chip cătră tătari: „Băirbaţi tătari, bini aţi venit de ne-aţi sfătuit lucruri buni şi la vremi aţi nemerit, şi cîte faceţi voi cătră noi bini le faciţi, şi cîte noi iarăşi ponosluim voă bini vă facim. Că, după cum noi
     facim, voi videţi că stricăm po dul cu toată nevoinţa, pentru ca să fim noi volnici. Şi, acum, trebue, pînă unde noi vom strica podul acesta, voi să cercaţi pre perşi, să le daţi certare şi pentru noi, şi pentru voi, că aşa li să cade acelora”.
     [140.] Tătarîi într-acest chip au crezut pre ioni cum grăescu drept a doăară şi să întoarsără a cerca pre perşi. Şi greşiră venirea lui Darie, pentru că ei au fost stricat adăpătorile şi păşciunile; că, de n-ar fi făcut aşa, pre lesni i-ar fi aflat. Ce, aşa, ce socotiră ei cum le va fi mai de folos, cu aceea să greşiră, pentru că tătarîi, pre unde ştiia că iaste iarbă şi adăpători, pre acolo cerca pre perşi, gîndind cum să vor întoarci şi perşii pre acolo. Iar perşii tot şleahul cel dintîi au ţinut ce l-au fost făcut ei. Şi au mers la Dunărea şi abiia au aflat trecătoare ce au făcut. Şi sosiră acolo la vad noaptea şi, văzind podul stricat, foarte să spăimîntară tare, pentru ca să nu-i fie lăsat ionii, să fie fugit.
     [141.] Iar Darie înpărat avea pregiur dînsul un om de la Misiri, carile striga tare foarte, mai tare decît toţi oamenii. Pre acest om învăţă Darie să ste în marginea Dunării şi să strige pre Istieu miliseanul. Şi, aşa, începu a striga, şi Istieu, dintru strigarea dintîi, au înţăles şi îndată trimisă toate vasale de trecură oastea şi tocmiră şi podul, de trecea.
     [142.] Şi aşa hălădui oastea perşilor. Iar tătarîi, purcegînd şi al doilea rînd, au rătăcit şi nu i-au aflat pre perşi. Şi, aşa, şi acum tătarîi pre ioni îi rîd, zicînd cum nu-s volnici, ce sînt robi iubitori de stăpîni şi nevolnici, şi zic cum sînt fricoşi şi blăstămaţi. Acestea pentru această zicu tătarîi ionilor.
     [143.] Iară Darie înpărat, mergînd prin Thrachi, agiunsă la Sistos a Hersonisului; şi de acolo trecu cu corăbiile la Asiia şi lăsă la Evropa hatman pre Megavazu persuh carile îl cinstea Darie tare între perşi. Pentru că odănăoară, mîncînd Darie o rodie şi deschezindu-o, îl întrebă Artavan, frati-său: ce ar vrea să aibă atîta dc mult cîte grăunţă sînt în rodie? Iar Darie zisă:,mai bini să aibu atîţa Megavîzi, decît toată Ţara Grecească să fie supus. întru perşi, zicînd acest cuvînt, îl cinstea. Iară atuncea l-au lăsat hatman la Evropa, lăsind acolo cu dînsul 80 de mii de oaste.
     [144.] Acesta Megavaz au zis acest cuvînt, carile nu-l mai pot uita nici odiniorea elispo[n]denii: că, mergînd
     la Vizantiia, întrebă şi află cum halchidonenii au făcut cetate lor acolo (adică Cadicheoi), că mai nainte acolo au fost cetate, mai nainte decît Vizantia cu 17 ani. Iar Mega-vazu zisă cum pre atuncea au fost halchidonenii orbi, pentru că, fiind locu frumos la Vizantiia, nu făcură acolo cetate, ce făcură în locu prost. Acesta Megavazu,), rămîind acolo la Elispond, supunea pre cei ci nu era supuşi.
     [145] Acesta acestea făcea. Iară întru aceea vremi, asupra Liviei încă mearsără oaste mare, pentru pricina care o voi spune-o, arătînd întîi povestea această. Dintru ceia ce-au fost înblat cu vasul cel ales şi vestit pre mare, anumea H4 Argo, feciorii feciorilor acelora fură goniţi j[ de piiazghi, pentru că [aceştia] au jăcuit de la Vravron muerile athineilor. Deci aceştiia, fiind goniţi de la Limnos, să dusără la laconi şi, eşind la Tiighet, făcură focuri. Iară laconii ;? trimisără şi-i întrebară: de undi sînt şi ce caută acolo? Iară ei răspunsără cum sînt miniiani şi sînt feciorii feciorilor vitejilor celor vestiţi ce au înblat cu vasul Argo şi cum, eşind aceia la Limnos, să-i fie făcut pre dînşii. Şi laconii, înţălegînd de rudă, iarăşi trimisără de-i întrebară: ce vor în ţara lor şi facu focuri? Iară ei zisără: „Gonindu-ne pilaz-ghii, iarăşi am venit la părinţii noştri, pentru că am socotit noi că aşa să cuvini”. Şi să ruga să lăcuiască cu dînşii, să aibă ceva cinste şi ei, şi din pămînt încă să le facă parte. Iar laconii priimiră acest lucru, după cum să ruga ei, mar mult pentru că feciorii lui Tindareu de acolo încă au fost cu Argo. Şi, aşa, îi priimiră şi le dederă şi pămînt lor şi-i priimiră la rude, şi unii să şi însurară şi dederă de alo lor altora.
     [146.] Şi, aşa, netrecînd vremi multă, să simeţiră ei şi începură a cerca pentru înpărăţie şi alte strîmbătăţi făcea laconilor. Deci socotiră laconii să-i omoară şi aşa îi prinsără şi îi pusără în temniţă. Şi laconii au obicei că, pre cini omoară, tot noaptea omoară, iar zioa pre nimirile. Şi, aşa, vrînd_să-i omoare, să ruga fimeile lor, fiind fete a cetăţăni mai de folos dintru cîţi era la laconi, pentru ca să le lasă să între în temniţă să vorovască care cu bărbatul său. Şi ei le-au lăsat, negîndind nici o scă dere dintru dînsăle. Şi iale, întrînd H4 acolo, aşa făceră: toate hainile lor le-au dat bărbaţilor, şi iale au luat a bărbaţilor, şi, aşa, bărbaţii lor, fiind cu haine fimeeşti înbrăcaţi, au eşit afară, necunoscîndu-i nimirilea. Şi, eşind afară, iarăşi şăzură la Tiighetus, undi au fost şi întîi.
     [147.] Iară, întru aceea vremi, Thiras, ficiorul lui Aftesion, merge ca să lăcuiască într-alt locu de la laconi. Pentru că, avînd el nepoţi a lui de soră, carii era să fie înpăraţi, şi rămîind ei săraci, le rămasă el epitrop, şi lor, şi înpărăţiei. Iar mai apoi, crescînd copiii şi luînd înpărăţiia, gustînd el întîi a fi stăpîn, anevoe putea suferi să-l stăpînească; ce zisă că_ să va duci de la laconi la rudele lui. Şi, aşa, mearsă întru ostrovul acesta ce să zice Thiris, pentru că era lăcuit şi de alţîi.
     [148.] Şi, mergînd şi el, nu-i scoasă pre lăcuitori, ce-i foarte apropiia de dînsul. Şi, aşa, vrînd el să margă acolo, cerşu să-i dea lui şi pre cei scăpaţi din temniţă, să^ margă cu dînsul, să nu să arate ucigaş de oamini. Şi, aşa, îi hărăziră lui laconii. însă nu-i luă el pre toţi, ce înplu trii vasă şi să dusă cu dînşii; iar alţîi dintru aceştiia să înpărţiră întru şasă părţi şi făceră şasă cetăţi ei.
     [150.] Pînă aice zicu într-un chip thirii şi laconii, iară de aice înainte să primenescu. Pentru că zicu thirii cum Gri-nos, ficiorul lui Esanie, strănepotul lui Thiras, au mers la Delfi, aducînd lui Apolon jărtfă, înpreună şi cu alţi orăşani de ai lui, şi unul, anumea Vatos, fiind dintru neamul celor scăpaţi din temniţă. Şi făcînd vraja acesta Grinos înpărat, la Delfi, îi răspunsă vraja să facă cetate la Liviia. Şi el răspunsă: „O, doamne, eu sînt bătrîn şi greu la mers. Iar tu poronceşti să margă unul dintru aceşti mai tineri”. Zisă aşa şi arăta pre Vatos. Atuncea atîta să făceră. Şi, mergînd, nu băgară sama vraja, nici ştiind ei în ce parte cie locu iaste Liviia, nici vrînd să trimită oameni, aşa, în bobot.
     
     
     [151.] După această, şapte ani n-au ploat la Thiris. Deci toţi copacii lor li s-au uscat, fără de numai unul. Şi iarăşi mearsără la vrajă de întrebară, şi vraja iarăşi le-au răspuns să trimită oameni la Liviia. Şi, fiind lor nici o oteşire de rău, trimisără soli la Crit de întrebară: au ştiu ei întru ce parte de locu iaste Liviia această? Şi, înblînd solii lor rătăciţi, sosiră şi la cetatea Itanului; şi acolo aflară pre un om, anumea Corovie, carile zice cum l-au dus vîntul la Liviia şi la ostrovul Platii<i>, la Liviia. Şi, aşa, îi făcură plată, şi-l adusără la Thiris. Şi, aşa, trimisără cu dînsul iscoade oameni nu mulţi, şi, povăţuindu-i Corovie acesta la acesta ostrov, la Platea, lăsară-l acolo în ostrov pre Corovie, lăsindu-i şi bucate de doă luni, şi ei să învîrtejiră cum mai de sirg, făcînd ştire la Thiris pentru aflarea ostrovului.
     [152.] Şi, zăbovindu-să ei multă vremi, Corovie sfîrşi toate bucăţile. Iar întru această, o corabie de la sami, avînd corăbiiari pre Coleu, nemeri, venind la Misiri, tocma la acesta ostrov. Şi, înţălegînd povestea lucrului dintru Corovie, i-au lăsat bucate de un anu acolo lui Corovie. Iar corabiia purceasă de acolo, vrînd să margă la Misiriu. Iarăşi i-au luat vîntul şi i-au dus tocma la Tartisos. Şi aşa, întorcîndu-să corabiia acasă, au dobîndit dintru această negoţitorie, aceştiia, cît nici unul dintru greci n-au dobîndit, fără numai [Sostrat, fiul lui] Laodamas de la Eghina, – pentru că alt om din negoţitorie ca această n-au cîştigat. Iară, au făcut o căldare de 6 talanţi, de au pus-o la bozul Ira, pentru agonisita lor. De aice înainte, pentru acest fapt, să legă prietenie între thirei şi între chirinei şi între sami.
     [153.] Iar cei ce-au fost lăsat pre Corovie acolo în ostrov, la Liviia, mergînd acasă, spusără pentru ostrovul carile l-au aflat. Şi aşa au socotit, din doi fraţi să arunci sorţi şi să margă unul acolo, şi din toate satile, fiind şapte, iarăşi să trimită oameni. Şi aleasără să le fie mai mare şi înpărat
     Vatos. Si, asa, trimisără doă vasă acolo la Plătea, la ostro-vu, de la Thiris.
     [154.] Pînă aicea, acestea cuvinte numai thirei<i> le zicu, iar de aicea înainte să tocmăscu chirinei<i> şi thireii. Pentru că chirineii pentru Vatos nimica numărturisăscu. Pentru că ei zicu aşa, cum la Crit iaste o cetate, anume Oaxos, întru care cetate stătu înpărat Etearh. Acesta Etearh, avînd fată cu altă fimei făcută, îi luă şi maştihă. Iară această maş-tihă, ca o maştihă, multe răii grăia cătră bărbatul ei pentru fata lui, cît, mai apoi, o pîrî cum au şi curvit fata. Şi, aşa, crezindu-şi muiarea, socoti ca să facă nu bun lucru. Pentru că, tîmplîndu-să acolo un neguţitori, pre numi Thi-mison, îl chiemă şi-l giură să-i facă pre voe; şi, [j aşa, îi didea fata-şi să o neci în mare cînd va mergi cu corabiia. Iar The-mison socoti cum l-au înşălat de l-au giurat; şi, eşind afară pre marea, o legă cu nişte funi din corabie şi o afundă în marea şi iarăşi o trasă afară, vrînd să-şi pliniască giurămîntul şi fata să nu omoare. Şi, aşe, luă fata şi să dusă la Thiris, pentru că neguţitorul acesta de la Thiris era.
     [155.] Pre aceasta o luă Polimnis[t] de la Thiris, om de folos, şi o ţinu ţiitoare multă vremi. Şi, aşa, făcea un copil cu dînsa, amurţit şi gîngav, anumea Vatos. Ce, măcar că zic ei, şi ceia şi ceia, cum Vatos l-au fost chiemînd, ci eu socotescu cum într-alt chip l-au fost chiemînd, şi, mergînd la Liviia, i-au pus nume Vatos, – pentru că liveii, înpăratului, vatos îi zicu. Şi acesta, crescînd şi mergînd la Delfi să întrebi pentru glasu-şi, vraja i-au răspuns într-acest chip: „Vate, la glas ai venit; iar pre tine domnul Apolon la Liviia te trimite lăcuitoriu de oameni “. Iar Vatos răspunsă: „O, înpărate, eu am venit pentru dregirea glasului mieu, iar tu mă trimiţi la Liviia, lucru preste putinţa mea; pentru că cu ce puteri pot eu să mărg acolo, cu ce prilej?” Şi, aşa, vraja tot într-un chip îi vrăji, zicîndu-i să margă la Liviia.
     
     
     
     [156.] Deci nevrînd să margă, nici el, nici alţii, la Liviia, li să făceră primejdii multe, şi, după aceea, trimisără pre Vatos cu doă vasă. Şi, mergînd ei la Liviia, iarăşi să întorcea înapoi, pentru că nu avea ce faci acolo. Ce, aşa, viind înapoi, nu-i lăsa thireii, ce-i gonea să margă îndărăpt. Şi, aşa, iarăşi mearsără şi aflară, după cum mai sus am zis, ostrovul Plătea. Şi zicu cum într-un chip [ să fie de mare ostrovul acesta cu cetatea ce iaste acum, cu Chirina.
     [157.] Şi, aşa, lăcuiră acolo în doi ani la Plătea şi nimica nu le mai sporea. Şi, aşe, iarăşi să întoarsără îndărăpt la Delfi la vrajă şi lăsară acolo numai unul dintru dînşii. Şi, mergînd la vrajă, le zisă aşa vraja aceea:
     Şi, aşa, înţălegînd povestea vrăjii, iarăşi să întoarsără înapoi la Liviia şi luară şi pre cel ce lăsasă acolo. Şi, aşa, în prijma ostrovului, socotiră, la un locu ce să cheamă Aziris, de lăcuiră. Şi locul era frumos: păduri frumoasă şi apă curatoare.
     [158.] Şasă ani tot lăcuiră aceştiia acolo. Iar în al şaptelea an, mearsără liviei la dînşii şi îi îndemnară să le dea locu de lăcaş mai bun decît aceala. Şi, aşa, să sculară de acolo şi să dusără la apus; şi îi dusără noaptea pre un locu ce era mai bun, anumea Irasa, pentru ca să-l vază şi să lăcuiască acolo. Şi, aşa, îi dusără la un izvor, ce să zice că iaste a lui Apolon, şi le zisără: „Bărbaţi greci, aice iaste loc dc lăcaş bun, pentru că aicea iaste cerul găurit”.
     [159.] Deci întru viiaţa lui, Vatos, domnind el acolo 40 de ani, şi ficiorul lui, anumea Archesilau, 16 ani, atîţa lăcuia acolo chirinei cîţi era trimişi acolo dintîi cu celea 2 vasă. Iar în zilile lui, al trielea acest Vatos, ce-i zice „fericitul”, îndemnă vraja lui Apolon pre toţi grecii să margă acolo să lăcuiască la Liviia, la Chirina. Pentru că-i chiema chirinei<i> să le înparte pămînt. Şi vrăji vraja aşa:
     Şi, aşa, adunîndu-să greci mulţi şi mergînd acolo la Chirini şi rupînd şi înpărţmd pămîntul de la livi, văzind livii paguba lor, şi cu înpăratul lor, pre numi Adicran, şi luarea ţării lor, trimisără soli la Misiriu, la înpăratul Apriis, ce am zis în ceea carte povestea lui, că pentru aceasta au şi perit, şi, aşa, s-au închinat eghiptenilor. Şi Apriis adună oaste foarte multă şi trimisă la Chirina, la Liviia, pentru ca să bată pre, greci. Şi, aşa, să tăbărîră la locul Irasa, la izvorul Thesti <, şi să loviră eghiptenii cu grecii. Şi, părîndu-le eghiptenilor că sînt grecii ca alţii, [nu] statură tare la război. Şi, aşa, fură biruiţi, cît foarte puţini s-au întors de au scăpat la Misiri. Pentru această au scos pre Aprii eghiptenii.
     [160.] Acesta Vatos au avut un ficior, pre nume Archi-silaos, carile, stînd la înpărăţie, stătu de să sfădea cu fraţii lui. Şi, aşa, îl părăsiră fraţii îui şi să dusără la alt locu la Liviia de lăcuiră şi făceră ei cetate singuri, care să cheamă Varchi. Şi, aşe, făcînd cetate, luară de supt ascultarea chirineilor pre livi. Iară Archisilau oşti asupra livilor acestor ce-l vicleniră şi asupra celor ce-i priimiră [fraţii]; şi, aşa, ei să spăimîntară şi să dusără la ceelalţi livi înlăun-tru.l. Iară Archisilau tot îi gonea, pînă unde au agiuns la Lefcon, locul Liviei. Deci socotiră livii să-i lovască pre chirinei şi să loviră şi să bătură tare. Şi biruiţi fură chiri-nei<i), cît şapte mii de oameni înplătoşaţi periră. Iar după această, Archisilaos, bolind şi bînd o iarbă, îl zugrumă fratele lui, anumea Liarh. Iar pre acesta Liarh muiare lui Archisilau cu meşterşug îl omorî, şi o chiema Erixo.
     [161.] Iar înpărăţiia o luă ficiorul lui Archesilau, anumea Vatos, fiind şchiop, şi nu sănătos. Şi chirinei<i> trimisără Ia Delfi de întrebară în ce chip vor faci ca să lăcuiască mai bini. Deci poronci vraja să ia tocmitori din ţara Arca
     
     diei, de la Mandina. Şi le dideră mandinei<i> om de folos foarte, anume Dimonaxu. Acesta om, mergînd la chirinei şi cunoscînd toate lucrurile acestea cum sînt, îi înpărţi pre dînşii în trii neamuri ; pentru că un neam au făcut din thirei şi din prişleţi de acolo, alt neam din critian<i> şi din peloponisii, alt neam din toţi cîţi era veniţi de la ostroave. Şi aleasă acestuia, lui Vatos, biserici şi preoţi. Iar ce-au avut mai nainte înpăraţii, tot le-au dat nărodului.
     [162.] La acesta Vatos şi întru zilile lui, aşa statură acestea lucruri. Iar înpărăţind feciorul mi, pre nume Archeselau, multă price stătu pentru cinste. Pentru că acesta, fiind ficioru şchiopului Vatos, zisă cum nu va îngădui el ce-au făcut Dimonaxu mandineanul, ci cerea şi el cinstea ce au avut strămoşii lui. Şi, aşa, rocoşindu-să, biruit fu şi el şi fugi la Samos, şi maica lui, Feretima, fugi la Chipros, la Salamina. Şi acolo, la Salamina, era înpărat Evelthon, carile au dat la Delfi cădelniţa ce de aur, lucru minunat. Deci aceasta, Feretima, să ruga lui să-i dea oaste să o ducă la Chirina. Iară Evelthon îi da de toate ce-i trebuia, numai oaste nu vrea să-i dea. Iar ea zice: „Bini iaste şi acestea ce-mi dai, ce tot mai bini oaste să-mi dai”. Şi, cînd îi trimetea ceva Evelthon, iară Feretima tot acest cuvînt îi zicea. Şi, mai apoi, văzind Evelthon aşa, i-au trimis o furcă de aur şi un fus de aur şi cu păru în furcă. Şi Feretima, zicînd, după ce le-au luat, iarăşi cuvîntul cel obicnuit, cum „buni sînt şi acestea, iar oastea îi mai bună”, îi răspunsă şi Evelthon: „Cu acestea să dăruescu muerile, iar nu cu oaste”.
     [163.] Iar ficiorul ei, Archesilau, fiind la Samos, aduna tot omul spre înpărţala pămîntului de la Chirina. Şi, adunîndu-să multă oaste, să dusă Archeselau la Delfi, la vrajă, de întrebă. Şi vrajă i-au răspuns: „Trecînd apoi 8 neamuri de oameni, 4 Vati şi 4 Archisilai, vă dă voă Apolon să înpărîţiţi Chirina; iar mai mult nici să vă ispitiţi, vă poronceşti. Şi, tu, mîlcom, du-te şi te pogoară în ţară-ţi; şi, de vei afla cuptorul plin de oali, să nu le arzi, ce le trimite pre cale-ţi; iar de vei ardi, tu să nu întri acolo, iar de nu, şi tu vei muri, şi buhaiul cel înfrumşăţat”.
     [164.] Acestea cuvinte vrăji vraja Pitheii lui Archiselau. Iar el luă oaste de la Samos şi mearsă asupra Chirinei şi birui lucrurile acolo. Şi nu-şi adusă aminte de vrajă, ce începu a faci plată celor ce-l gonisă pre dînsul. Şi, aşa, unii fugea de bună voe din cetatea aceea, pre alţii îi făcea surgun la Chipros, pre alţii, care fugisă într-un turn, au învăţat de au pus lemni pregiur dînşii şi i-au ars. Şi, mai apoi, socoti el singur că vraja acestea oali au fost zicînd ca să nu arză ; el singur, temîndu-să de moarte, să ferea de cetatea Chirinii. Şi avea fimei fata înpăratului de la Varchi, pri carile îl chiema Alazir. La acesta mearsă Archiselau. Şi nişte oameni din Varchi şi pribagi de la Chirina, cunoscîndu-l, acolo în oraş, îl omorîră, dinpreună şi pre socru-său Alazir. Aşa dar Archiselau, au de bună voe, au de [ne]voe, greşind vraja, îşi plini potca nărocului.
     [165.] Iar maica lui Archiselau, anumea Feretima, pînă unde şidea fiiul său la Varchi, ea la Chirina avea cinstea lui, făcînd toate lucrurile şi la sfat şăzind. Iară înţălegînd moartea feciorului său, au fugit la Misiriu, pentru că Archiselau au fost făcut bini lui Camvis, feciorul lui Chiros, pentru că acesta Archiselau au închinat lui Camvis Chirina, să-i dea bir. Şi mearsă Feretimi la Misiri şi şidea la Ariand persul, ispravnicul Misirului, rugîndu-să să-i dea agiutoru şi zicîndu cum că, pentru ce au închinat cetatea perşilor, l-au omorît pre feciorul ei.
     [166.] Pre acesta Ariand l-au fost pus Camvis ispravnicu Misi[ru]lui, carile, mai apoi, vrînd să fie de asăminea cu Darie, peri. Pentru că, văzind pre Darie cum va să-şi facă paminte neîncetată, care nu ar fi făcut alt înpărat, făcea şi el aşa. Că Darie lămuri aur cît mai vîrtos de bini şi făcea pre chipul său bani, iar Ariand, domnind Eghipetul, tăia iarăşi bani de argint lămurit. Şi pînă astăzi iaste curat argintul aceala. Iar Darii, înţălegînd această poveste, altă prihană i-au aruncat şi l-au omorît, zicînd că-l vicleneaşte.
     [167.] Acesta Ariand jălui pre Feretimi şi-i didea toată oastea Misirului, şi pedeastră, şi pre mare; şi hatman pusă pre uscat pre Amasis, om de la Maraf, iar pre marea pre Vadri, om de neam pasargad. Iar pînă a nu trimite încă oaste, Ariand trimisă sol la Varchi, întrebînd: oare carile au omorît pre Archiselau? Iar ei toţi priimea pre sini uciderea: „pentru că multe răii ne făcea noă”. Şi, înţălegînd acesta lucru, au trimis Ariand pre Feretimi cu toată oastea. Această pricină au fost numai prihană a oştii aceştiia; ce, după cum mi să pare mie, această oaste mai mult mearsă pentru ca să supue şi Liviia. Pentru că multe limbi sînt la Liviia şi întru multe feluri, şi puţini asculta de înpăratul, iar mai multe nu asculta.
     [168.] Şi Liviia, începînd de la Misiri a lăcui, aşe, lăcuescu întîi: dintru livi, adirmahidii lăcuescu, care ţin pravilile eghiptenilor şi haine poartă ca şi ceelalţi livi; şi fimeile lor poartă brăţări dc aramă la pulpă şi, fiind iale pletoasă, prind păduchii şi-i mănîncă şi apoi îi leapădă. Numai aceştiia facu, de la livi, acesta lucru. Şi arată şi fetile lor, – cînd vor să lăcuiască cu înpăratul, le arată întîi; şi, cărei îi va plăcea înpăratului, aciliia el îi strică feliia. Şi agiung aceştiia de la Misiriu pînă la limanul Plevnos.
     [169.] Şi lîngă aceştiia lăcuescu ghi[li]gamii, cătră apus, pînă la ostrovul Afrodisiadei. Şi întru acest locu iaste şi ostrovul Plateii, care au făcut chirinei<i>. Şi iaste limanul lui Menelau şi Aziris, care lăcuia chirinei<i>. Şi silfion încă să începe de la acest locu, pînă la gura Sirtii (acesta silfion iaste iarbă foarte scumpă). Şi aceştiia încă au pravile ca şi ceelalţi.
     [170.] Şi de la ghi[li]gami, sînt azvistii. Aceştiia şăd mai sus decît Chirina, iar la marea nu agiung, pentru că lîngă marea chirinei<i> lăcuescu; şi pravile[le] mai vîrtos le sînt ca a chirineilor.
     [171.] După aceştiia, spre apus, sînt afshisii ; aceştiia şăd mai sus de Varchi, agiungînd pînă la marea. Şi la mijlocul ţării aceştiia lăcuescu cavalii, limbă puţină, carii agiung Ia mare, lîngă Tafhira, cetate a Varchii ; şi pravile au ca şi cei di de-asupra Chirinei.
     [172.] După af[s]his<i> şăd nasamonii, limbă multă, cărei lasă vara oile lîngă marea şi să sue la locul Eghilii şi adună finice; pentru că sînt acolo mulţi şi toţi au roadă. Şi pre lăcuste le usucă la soare şi apoi le pisază şi le amestică cu lapte şi le mănîncă. Şi au fimei multe şi să înpreună şi ei toţi cu tot felul, ca şi masaghetii: pentru că-i pun scaon dinainte casai şi, cînd va să să mărite fata, atuncea, întru noaptea ce dintîi, toţi cîţi sînt oaspeţi acolo, să culcă întru aceea noapte cu dînsă; şi, culcîndu-să cu dînsa, atuncea îi dă fiinştecarile ce dar va fi adus de acasă. Şi giură şi vrăjăscu întru acest chip: să ducu de să ating de mormînturile oami- 149 nilor acelora care de dînşii vor fi mărturisiţi mai buni şi mai aleşi şi iarăşi mărg la mormînturile strămoşilor lor, şi acolo, rugîndu-să, să culcă de dormu; şi, ce vis vor visa, de aceala să ţin şi ei. Şi credinţa aşe o dau umil altuia: dă unul din mîna sa de bea, şi celalant dă istuelant; iar de nu vor avea altă udătură nimica, eu cenuşi şi ling.
     [173.] Şi lîngă nasamon[i] lăcuescu psilii. Aceştiia au perit într-acest chip: suflînd vîntul notos “ tare, le astupa adăpătorile, pentru că a lor pămînt era foarte săcetos şi ei să sfătuiră şi să oştiră asupra vîntului notos. Şi zicu şi eu după cum zicu şi liviei. Şi, oştind ei asupra notesului, sufla vîntul şi pre toţi i-au afundat. Şi, perind aceştiia, le-au luat ţara nasamonii.
     [174.] Şi mai sus decît aceştiia lăcuescu gararnanţii, carii fug de voroava a tot omul şi de şidere. Şi nici armi de război au aceştiia, nici a să apăra nu ştiu.
     
     
     [175.] Aceştiia lăcuescu de-asupra nasamonilor. Iar lîngă apusul mării lăcuescu machii, carii îşi tund chicile, lăsind mijlocul chicii să crească, şi pre de o parte şi pe de altă parte să tund; şi la război a struţi pementeşti înbracă piei. Şi printr-înşii cură o apă, anumea [Chinips], dintr-un deal Hariton şi dă în marea curînd; şi dealul de unde cură, iaste cu pădure deasă, fiind celalalt locu a Liviei fără copaci. Şi sînt 25 de mile de la marea pînă acolo.
     [176.] De la aceştiia încolo ghindanii sînt, a cărora mueri să înfăşoră cu curăli pregiur pulpe: cu cîţi bărbaţi să va înpreună, cu atîtea curăli să înfăşoră; şi care va avea mai multe curăli, [aceea iaste mai de cinste, de vremi ce iaste mai iubită decît altile toate.
     [177.] Şi, apoi, şed ceia ce mănîncă iarba ce-i zic lotos, pentru că să faci multă acolo şi iaste dulci (.
     [178.] Şi, lîngă aceştiia, şăd mahliei; şi aceştiia mănîncă lotos, iar nu ca ceialanţi. Şi iaste şi o apă curatoare la ei: să cheamă Triton; şi dă într-un iazăru [cu un cstrov] ce să cheamă Fia. Acesta ostrov zicu cum să-l fie făcut laconii.
     [179.] Şi povestea o zic într-acest chip: după ce făcea cel viteaz Iason corabiia ce vestită, anumea Argo, supt muntile Piliului, şi pusă într-însa jărtvă şi un scaon cu trii picioare, de aramă, şi au fost vrînd să margă pregiur Peloponisus, şi la Delfi încă să margă. Iar sosind la locul ce să cheamă Malea, să-l fie luat vîntul, să-l fie dus la Liviia; şi, aşa, să fie aruncat de vînturi la iazărul acesta a Tritonului. Şi, neputînd eşi cu corabie de acolo de înlăuntrul şi merîndu-să ce va să facă, zicu aşa cum să fie eşit bozul Triton şi să-i fii zis lui Iason cum să-i dea lui scaonul cel cu trii picioare şi [el] să-i arate şi calea şi făr-de grijă şi vătămare să-i trimită. Şi, aşa, îi dede Iason scaonul, şi l-au pus Triton în biserica <* sa şi au prorocit zicînd aşe, cum, de-l va lua cineva, ori de a lui Iason, ori dintru alţii ce au fost cu Iason, pre scaonul aceala, iaste numai să să facă pregiur aceala iazăr 100 de cetăţi greceşti. Auzind acestea lăcuitorii cei de la Liviia, au ascuns scaonul aceala.
     [180.] Lîngă aceştiia mahliei lăcuescu afsis. Aceştiia şi mahlii pregiur iazărul Tritonului lăcuescu, şi prin mijlocul lor cură Triton. Şi mahliei lasă chica dindărăpt, iar afsis denainte. Şi au un praznicu de să înpart fetile lor în 2 părţi şi să înproaşcă cu pi[e]tre şi cu lemni şi zicu că facu bozului Athinei acesta lucru. Şi care fată va muri dintru rănile acelea, aciliia apoi îi zicu „fecioară mincinoasă”. Şi, pînă a le lăsa să să bată, aşa facu: cu toţii, fata care iaste mai frumoasă o înpodobăscu cu coifu şi cu platoşă greceşti şi o sui într-un car şi o poartă pregiur iazărul aceala. Iar pînă î nu lăcui acolo greci<i>, cu ce fiel de armi le-au fost înpodo-bind, nu poci să ştiu; ce socotescu cum cu eghipteneşti, pentru că de la Eghipt au venit şi pavăţa şi coiful la greci. Iar Athina zic cum să fie fost fata lui Posidon şi a iazărului a Tritonii. Şi, scîrbindu-să ea pre tată-său, să să fie dat lui Diia, şi, aşa, el să o fie făcut fată-şi. Aşa zic de acestea. Iar cu muerile, de opştie le iaste înpreunarea şi ca dobitoacile să înpreună. Iar după ce să naşti copilul, apoi, a triia lună, să strîng bărbaţii într-un locu şi, la carile dintru dînşii va veni copilul, aceluia fecior iaste.
     [181.] Aceştia şed, liviei, pre lîngă marea, ceia ce-s păstori. Iar mai sus de aceştiia, la mijlocul uscatului, iaste Liviia ce cu jiganii. Iar mai sus de această iaste locul cel aninos, agiungînd de la Thiva Misirului pînă la Stîlpii lui Iraclis. Şi întru acest locu, cale de vro zăci zile, iaste, cît într-un piscu, nişte bolovani de sare mare, şi din vîrvul piscurilor iasă apă răci şi dulci. Şi lîngă această lăcuescu oameni, spre pustii, mai sus de unde sînt jigăniile. întîi, de la Thiva cale de 10 zile, lăcuescu amonii, avînd biserica lui Diia ; pentru că şi cel de la Thiva, după cum am zis mai sus, iaste bozul Diei în chip de berbeci. Au şi altă apă acolo, de puţ, care dimineaţa iaste căldişoară, iar în prînz iaste mai răci, iar în ameazăzi iaste foarte răci; şi atuncea adapă grădinile. Iar plecîndu-să zioa, să mai încăl-zăşte, pînă la apusul soarilui, apoi atuncea, ia apus, să faci
     
     
     uncrop, şi la meazănoapte clocoteşte fierbînd, şi, trecînd miezul nopţii, să mai răceşti, păr-la zioă. Şi să cheamă Izvorul Soarelui acesta.
     [182.] Şi, după ce treci de amoni, iarăşi cale de 10 zile, este alt piscu cu sare, ca şi cel ce-am zis, şi iarăşi cu apă, şi iarăşi lăcuescu oameni, şi [locul] să cheamă Eghila. La acesta locu să ducu nasamonii de culeg finici.
     [183.] Şi, de acolo, iarăşi preste 10 zile, iar iaste un piscu cu sare şi apă şi finici cu roadă mulţi. Şi lăcuescu şi oamini acolo; le zicu garamandes, oameni foarte mulţi, care pun preste sari pămînt, de acopăr sarea şi aşa samănă. Şi iaste mai aproape la aceia ce mănîncă lotos, cale de 30 de zile ; undi să fac şi boii cei ce pascu înapoi; şi pentru aceea pascu înapoi, pentru că coarnile lor sînt plecaţi înainte; pentru aceea îndărăpt să pascu, că coarnile să înfig in pămînt. Iar altă, sînt la trup ca şi ceelalţi boi, numai pialea le iaste mai groasă. Şi aceştiia, garamanzii, prind şi vînează pre arapii cei ci şăd prin peşteri ; cu carăle îi vînează, pentru că aceştiia arapi sînt mai iuţi decît toţi oamenii Ia picioari, cîţi putem noi să cuprindem în ştiinţa noastră. Şi mănîncă aceştiia şărpi şi şopîrle şi altile ca acestea. Iar altă limbă n-au, fără numai ţiţiescu ca liliiacii.
     [184.] Şi, iarăşi, cale de 10 zile de la garamanzi încolo, iaste [alt] piscu cu sare şi lăcuescu şi oameni la dînsul, pentru că are şi apă. Şi [să] cheamă aceştiia atlandes: pentru că aceştiia oameni alt numi nu-şi mai pun, fără numai cu totul atlandes să număscu. Aceştiia blastămă soarile cînd răsare şi-l suduescu cu toate cîte sînt grozavi, pentru căci îi ardi soarile de-i strică şi pre dînşii, şi pre locul lor. Şi, iarăşi, trecînd 10 zile, iaste alt piscu cu [sare şi] apă şi oameni lăcuescu pregiur dînsul. Şi iaste lîngă sarea această şi un munte ce să cheamă Atlas şi iaste îngust şi rătund pretutindirilea; şi atîta iaste de înalt, cît vîrvul lui nu să vedi, pentru că nourii nu lipsăscu de acolo nici vara, nici iarna. Şi zicu lăcuitorii de acolo cum acesta iaste stîlpul cerului; pentru acesta munte să cheamă şi oamenii de acolo atla[n]des. Şi zic cum nimica viu nu mănîncă, nici văd visuri.
     [185.] Pînă la atlanzii aceştiia ştiu numerile lăcuitorilor ce sînt la locul aninos, iar de aice înainte nu mai ştiu. Iar agiunge anina aceasta păr-la Stîlpii lui Iraclis şi treci încă. Şi iaste acolo sare multă, prin cale de 10 zile. Şi facu oamenii casă de sare, pentru că acolo nu ploă, că, de ar ploa, s-ar topi păreţii. Şi acolo sare iaste şi albă şi roşiiatică. Iar mai sus de această anină iaste pustii şi fără apă şi fără jiganii şi fără de lemni şi fără de roaă.
     [186.] Aşa, de la Misiri şi pînă la iazărul Tritonului sînt livii păstori şi mănîncă carni şi beau lapte; numai carne de vacă nu mănîncă, ca şi eghiptenii. Şi mascuri iară nu ţin, nici hrănescu. Şi carne de vacă nici fimeile chirineilor nu mănîncă, pentru bozul de la Misiri, pentru Isis; ce facu şi praznice şi posturi. Şi fimeile varchilor nici porci nu mănîncă.
     [187.] Iar de cătră apusul iazărului, nu mai lăcuescu livii păstorii. Nici au acelea pravile, nici copiilor le facu ca ceelalţi. Pentru că mulţi dintru păstorii Liviei facu într-acest chip: după ce le crescu copiei, de să facu de 4 ani, a-atuncea ard, cu său de oae, vinele din creştet, şi, alţii, celea din tîmple vini, pentru ca să nu să pogoare flegma, să-i dode[i]ască. Pentru aceea sînt sănătoşi li vei, mai sănătoşi decît toţi oamenii cîţi ştim noi. Nu ştiu: pentru acesta lucru, au pentru altă? Iar arzind copii, de-i va lovi boala cei ce scutură, ei au aflat leacu; pentru că cu pişat de ţap îi udă şi-i izbăvăscu. Ce zicu livii, zicu şi eu cuvintile lor.
     [188.] Iar jărtvile păstorilor sînt acestea: după ce încep de la urechea dobitocului, tăind-o, o aruncă preste casă, şi, mai apoi, îi întorcu grumazii. Şi facu jărtvă numai soarilui şi lunii. Aceştiia toţi aşa facu, numai cei de la iazărul Tritonului facu jărtvă Athinei, şi apoi lui Triton şi lui Posidon.
     [189.] Şi înbrăcămintile ce facu bozilor Athinei, dc la livi au luat grecii pildă de facu şi ei aşa. Şi 4 cai a înhăma, de la livi au luat grecii.
     
     
     [190.] Şi [păstorii] Liviei îngroapă pre cei morţi ca şi grecii, afară din nasamoni. Pentru că aceştiia, şăzind îngroapă, păzindu-i, cînd va eşi sufletul lor, să îm fie cu faţa în sus, ce să şază.
     [191.] Iar de spre apusul apei Tritonului lăcuescu livii plugarii: au casă şi le zicu maxii; carii lasă [păr] din partea ce dreaptă, iar din stînga îl rad şi să ungu cu mineu rosiu pre trup. Aceştiia zicu să fie de la Troada. Iar locul acesta tot, de cătră apus, iaste cu mult mai cu multe jiganii si mai cu păduri decît locul păstorilor. Pentru că a păstorilor iaste locu gios, aninos şi gol, pînă la apa Tritonului, iar acest pămînt iaste cu munţi şi păduri şi cu multe jiganii; pentru că şărpi sînt foarte mari, şi lei aşijdirea, urşi, elefanzi, adică pili, şi aspide şi măgari cu coarni şi căpcîni [şi altele] ce le sînt ochii în piept, după cum zicu liviei, şi oameni sălbatici şi fimei sălbatici şi alte jiganii multe cu adivărat.
     [192.] Iar la păstorii livi sînt căprioare, măgari ce nu beau apă, bivoli şi zimbri, din a cărora coarni facu liviei coţi, – acesta iaste cît un bou –, şi leoae şi berbeci sălbatici şi rîşi şi crocodili de pămînt ca de trii coţi şi altile multe jiganii şi şarpi mici cîte cu un corn. Acestea sînt acolo. Iar cerbi şi gligani în toată Liviia nu să află. Şi şoareci în trei feluri sînt, şi alte multe, după cum am înţăles, întrebîndu-le pre amăruntul.
     [193.] Iar după aceşti maxii şăd zavichii, cărora, la război, sînt vezetei la cară, muerile.
     [194.] Lîngă aceştiia şed zigandis, undi facu albinile miare multă şi încă facu şi mai multă oamenii de acolo, cu meşterşug. Aceştiia toţi să ungu cu mineu şi mănîncă maimuţile; pentru că sînt acolo făr-de samă de multe: să facu în munţi.
     [195.] Lîngă aceştiia, zicu carhidonenii cum este un ostrov, ce-i zicu Chiranis, să fie de 25 de mile de lungu, şi îngust, plin de măslini şi de vii. Şi iaste un iazăr întru dînsul, de undi fetile satilor, cu pene de pasări unsă cu smoală, să afundă şi scot aur din fundul apii. Care lucru doară Ş poate să şi fie, pentru că multe api multe lucruri şi scot; I53 pentru că eu încă am văzut la Zachinthu acolo nişte iazăre de scoate smoală: leagă de un lemn o creangă şi, aşa, o vîră în fundu apii şi scot smoală foarte bună. Şi, de va cădea cevaşi întru acelea iazăre, iasă în marea; şi-i departe de marea ca vro giumătate de milă. Aşa poate să fie şi acesta cu aurul.
     [196.] Iar carhidonii zicu cum să fie locu şi afară dintru Stîlpii lui Iraclis, undi lăcuescu oameni, [la] carii merg acolo ei cu vasale pre marea. Şi, mergînd ei acolo, pun în sandal negoaţile lor pre rînd şi, mai apoi, să ferescu într-o parte şi fac să [iasă] fum acolo, pentru ca să vază oamenii, şi, aşa, vin ei şi vînd şi pun aur şi-l lasă cu unealtile acolo. Deci, merg carhidonenii şi, de le placi lor aceea plată, ei iau şi să ducu cu aurul, lăsind negoaţile; iar de nu le placi, să întorcu înapoi, lăsindu-le acolo toate. Şi iarăşi mărg ceia şi mai pun aur şi, mai apoi, iau carhidonenii şi să ducu lăsind un[e]altile de le iau ceia. Şi, nici ceia, nici ceialalţi nu încep strîmbătate, ce îşi ia cineşi al său.
     [197.] Aceaştiia sînt carii ştim noi şi nu putem cuprinde cu auzul, dintru livi. Şi dintru aceştiia mai mulţi, nici mai nainte, nici acum, poartă grija înpăratului midilor. Şi iarăşi mai am să zicu pentru această ţară, cum 4 neamuri de oameni sînt întru acest pămînt: 2 sînt de locu, 2 sînt prişleţi ; liviei şi arapii de locu, iar finicii şi grecii sînt prişleţi.
     [198.] Şi mi să pare că nici pămîntul să agiungă la bunătate cu Asiia şi cu Evropa, afară din pămîntul Chinipeij pentru că aceala pămînt scoate roadă bună, nici samănă celuelant pămînt. Ci iaste pămînt negru foarte, şi acolo pre 1 acesta pămînt şi ploă, pentru că şi pînă în 300 spo- reşte sămănătura dintr-una.
     
     
     [199.] Iar şi pămîntul Chirinei iaste bun, fiind [mai] înalt dintru cîte lăcuescu păstorii Liviei. întru acest pămînt trii [timpuri ], sînt buni: pentru că pînă în opt luni ţin poamile; unile să cocu mai timpuriu, altile mai tîrziu, şi, aşa, nu le mai lipsăscu poamile la chirini pînă în opt luni. Acestea cuvinte fie pînă întru atîta poveste.
     [200.] Iar perşii ci-i trimisără de la Misirii: cu Feretimi pentru certarea varcheilor de Ariand, sosiră acolo şi începură a bate cetatea tare şi le cerea pricinile ucigaşilor lui Archiselau. Iar ei era toţi vinovaţi şi nu le priimea cuvintile perşilor. Acii încungiurară 9 luni cetatea Varchi şi săpa pre supt zid perşii, să între cu poduşci şi năvăli mari făcea. Iar săpăturile acestea un om căldăraru le afla, întru acest chip făcînd: avea o pavăţă cu aramă, deci o ţinea pre pămînt pregiur cetate, şi, undi era săpat pămîntul didesupt, iară pavăţa răsuna, iar undi nu era, nu răsuna. Şi, aşa, răsunînd, săpa varchii, şi afla pre perşi în gaură şi-i omorî. Aşa fu această. Iar după acesta lucru, multă vremi să apăra varchii foarte tare.
     [201.] Şi cădea de înbe părţile mulţi, şi mai mulţi dintru perşi. Iar Amasis, căpitanul pedesfrimn, meşterşugui aşe: văzind pre varchi cum numai cu meşterşug să vor lua, iar într-alt chip cu puterea nu să vor putea, făcu aşa: săpă, noapte, o groapă largă şi pusă lemne slabi de-asupra şi preste lemne pusă pămînt, făcîndu-l tocma cu celalant pămînt ; şi, a doă zi, chiemă pre varchei la tocmală. Şi ei prinsără. bucuros. Şi, aşe zisără să facă tocmală cu giurămînt. Deci aşa le-au fost giurămîntul: să dusără perşii asupra gropii aciliia şi giurară aşe cum: „Pînă undi va sta acesta pămînt, să stea şi al nostru giurămînt”, şi varchei să dea cîte cît oarice vor socoti bir, şi altă nimica să nu să mai înnoiască întru dînşii. Iar după giurămînt, varchii se încrezură, şi ei eşiră din cetate afară şi lăsară pre perşi de intrară în cetate şi deschisără toate porţile. Iar perşii numai ce surpară pămîntul aceala în gaură, dezlegînd giurămîntul, şi, aşa, dederă în cetate şi dobîndiră cetatea.
     [202.] Şi dederă vinovaţii pre mîna Feretimii, şi-i spînzura pregiur zid şi tăia ţiţile muerilor,.şi cu singile acelora popistri zidurile cetăţii Varchi. Iară pre ceelalţi îi dedea robi perşilor, afară din cîţi era din neamul lui Vatos şi nevinovaţi la moartea lui Archiselau: pre mîna acestora au dat cetatea Feritima.
     [203.] Iar pre ceelalţi, pre toţi îi robiră perşii şi să întoarsără acasă. Iar fiind cetatea Chirinei pentru o vrajă ci avea, ei i-au lăsat de-au trecut prin cetatea lor. Şi, trecînd prin cetate, iar Va[d]ris, hatmanul oştii mării, zicea ca să ia cetatea, iar Amasis, cel pedestru, nu lăsa, zicînd cum numai la Varchi sînt trimişi, – la această cetate grecească, şi nu la alta. Şi, aşa, trecînd de acolo cîtva locu, să căiră şi să sfătuiră să să întoarcă să bată Chirina. Iar chirinei<i> să gătiră; iar între perşi dedea o frică în-de-eişi, nebătîndu-să cu nime, şi fugiră vro opt mile, negoninjjdu-i nimine. <t Şi, şăzind oastea lor acolo, sosi de la Ariand un om, chiemîn-du-i acasă. Iar perşii să rugară pentru bucate, să le dea chirinei^), şi le dideară. Şi, aşa, să întoarsără la Misir. Iar îi luară dindărăpt livii pre perşi, pre cîţi rămînea, şi-i omorea pentru înbrăcămintile lor, pînă au agiuns la Misiriu.
     [204.] Această oaste a perşilor au agiuns acolo şi au prădat Varchi ş-au dus robii acolo. Şi le-au dat înpăratul locu lor la Vactriia, şi ei, iarăşi, pusără numi locului acestuia Varchi, care iaste şi pînă acum lăcuit de oameni.
     [205.] Iar pentru acesta lucru, nici Feretima ş-au înplut viiaţa bini, pentru că, întorcîndu-să şi ia la Misiriu, curînd muri acolo foarte rău; pentru că-i scoasă vermi tot trupul şi, aşe, muri (pentru că nici dumnăzău nu suferi certările oaminilor, celea ce sînt fără de caii şi pre tari ). Aşa, întru acest chip şi cu acest prilej, certă Feretima, fata lui Vatos, pre varchei, şi certată fu şi ea de la dumnăzău. 
     SFÎRŞITUL CĂRŢII A PATRA A ISTORIEI LUI IRODOT 
     
     
     
     A CINCEA ISTORIE A LUI IRODOT, CE SĂ ZICE: 155 TERI SI HORI
     
     
     [1.] Iar perşii carii era lăsaţi Ia Evropa de Darie înpăratul, cărora li era hatman Megavaz \ întîi cetatea Iracliei de la Elispond, nevrînd să să închine, o dobîndi, pentru că şi mai nainte era slăbiţi de peoni. Pentru că peonii de la apa Str.i-monului, vrăjind, le zisă vraja să margă asupra Iracliei şi, de-i vor chiema la război iraclenii, să să bată, iar, de nu-i vor chiema, ei să nu înceapă. Mearsără peonii acolo şi, şăzind unii cătră alalţi cu ostile, aciiaşi fu chiemare întreită de război singur; pentru că un om cu un om şi un cal cu un cal şi un cîine cu un cîini pusără de să bătură. Şi, biruind doi de a iraclenilor, aşa să veseliră şi chiuia. Iar peonii socotiră că această iaste chiemarea lor şi zisără între ei: „Acum ne sosi vremea, acum ni să unplu vraja, acum să dăm război”. Şi, aşa dideră război şi biruiră pre iracleni, şi puţini rămasără.
     [2.] Aşa le făceră peonii. Iar cu perşii tare să bătură pentru volniciia. Ci perşii cu mulţimea îi biruiră şi-i supusără. Şi, luînd Iraclie, Megavazi întră în Thrachi şi lua toate limbile şi toate cetăţile; pentru că-i poronci Darie, dîndu-i învăţătură, ca pre thrachi să-i robască.
     
     
     Şi această limbă a thrachilor iaste, afară din indiiani, mai mare decît toate limbile; care, de ar fi supt o ascultare, ar fi nebiruită şi foarte tare, după cum socotim şi noi. Ce, pentru aceea sînt slabi, pentru că sînt osăbiţi. Iar nu-merile lor sînt multe, după neamurile lor. Iar pravilile lor sînt tot într-un chip, afară din ghetes şi din trafsi şi de cristonci.
     (4.1 Pentru gheţi am şi mai scris în ceea carte. Iar trafsii, încă facu ca şi ceeialţi la altile. Iar la cel ce naşte şi moare, facu întru acest chip: cînd naşte pruncul, iar oamenii lui şi rudele şăd pregiur pruncu şi-l plîng, zicînd cîte răii şi primejdie va să pată, povestind pre rînd toate patimile omineşti. Iar cel ci moare, ghicind şi cîntînd îl îngroapă, zicînd de cîte răii fu mîntuit şi acum iaste întru toată fericirea.
     [5.] Iar cei mai sus de cristoni facu aşa: fiinştecarile dintru dînşii ari mueri multe: şi, cînd moare bărbatul, să facu giudeţi tari pentru bărbaţi şi pentru mueri, care au fost mai dragă bărbatului ei. Iar care vor alegi cu toţii că i-au fost mai dragă, aceea să laudă de bărbaţi şi de mueri, şi mergi de să giunghie asupra montantului bărbatului ei: o giunghie cini-i iaste mai aproape; şi, aşe, să groapă într-un locu cu bărbatul. Iar celorlalte li iaste foarte cu ruşini mari, pentru căci rămasără necinstite: că mare ocară iaste la dînşii aceasta.
     [6.] Iar celorlanţi thrachi aşa li iaste obiceiul: vînd şi ficiorii, şi fetile; şi nu le păzăscu, ci le lasă di să înpreună cu fiinştecarile bărbat le va trebui. Şi cumpără muerile de la părinţi cu mult preţ şi le păzăscu foarte tare. Şi, să fie însămnată, iaste de neam bun, iar fără de sămn, iaste feliu rău. Şi să fie făr-de lucru, iaste de cinste; iar de lucrează pămînt, iaste fără de cinste. A trăi din jacii, furtişag şi război, iaste lucru bun şi cinstit. Acestea le sînt pravile la ivală ale lor.
     [7.] Şi bozi au trii: pre Aris, pre Dionis, ci iaste preste vin mai-mare şi Artemis – preste vînaturi ; iar Aris – preste războae. Iar alegînd, înpăraţii lor cred pre Ermis, carile iaste preste carte, şi să giură pre dînsul şi zicu cum dintru dînsul să fie ei născuţi.
     [8.] Şi cei bogaţi aşa să îngroapă: trii zile ţin mortul şi întru acestea trii zile facu de toate bucăţile şi mănîncă şi beau şi-l plîng mai înainte; iar apoi îl ard şi-l îngroapă, au aşa cu totul îl îngroapă. Şi apoi pun ispite de vitejii, carile biruiaşte mai tari, ca şi cînd pentru bătaia de doi buni. Acestea le sînt gropniţile.
     [9.] Iar de la Thrachi cătră meazănoapte, nimeni să spui ci iaste nu ştie şi ce oameni lăcuescu acolo, pentru că decinde de Dunărea să arată să fie locu pustii şi neştiut. Zicu numai să lăcuiască acolo nişte oameni ci le zicu sighini, care sînt cu haini ca a midilor. Şi au cai păroşi, cîte cinci degete de păroşi, şi mici şi nu pot amintrile să poarte oamenii, ci trag la caru bini şi cu dînşii să posluşăscu ei. Şi agiung pînă lîngă Veneţiia, la Marea Adriiatica. Iar ei zicu cum ei să fie prişleţi de la midi. Şi în ce chip ei să fie venit, eu nu pot să cunoscu (iar vremea ce de toate făcătoare, cu lungimea ei, toate le poate faci). Şi “sighini” în multe feluri de limbi să înţălegi acest cuvînt, că unii zicu crîşmarilor, iar alţîi suliţilor.
     [10.] Iar thrachii zicu cum decinde dc Dunăre sînt albini foarte multe, şi pentru albini nu pot oamenii să lăcuiască. Iar drept nu zicu, pentru că firea albinii la răceală nu iubeşti, ci piare. Ci poate să fie doar şi pentru răceala ce mare de nu lăcuescu oameni acolo. Acestea zicu pentru acestea locuri. Iar Megavaz toate cîte era pre lingă marea le supunea Ia Darie.
     [11.] Iar înpăratul Darie, trecînd bogazul şi sosind la Sardis, ş-au adus aminte de binile ce i-au făcut Istieu şi pentru sfatul celui pentru pod, mitilineanul, şi trimisă di-i chiema la Sardis, dîndu-îe să-şi aleagă ci le iaste voia. Ci Istieu, fiind tiran la Militus, nu-i trebuia altă tiranie, ci cerşu Mirchinos de la idoni, să facă acolo cetate; şi i-o didea. Iar celalant, fiind om de gios, cerşu să-l facă tiran la Mitilina; şi îl făcea. Aceştiia, ci Ie plăcu, luară.
     
     Să tîmplă lui Darie un lucru ca acesta, de au mutat pre peoni din Evropa la Asiia, poroncind lui Megavaz ; şi pofta lui fu dintru această: era doi fraţi peoni, Pigris şi Mastie, care de buna voe trecură cu Darie din Evropa la Asiia, poftind domniia peonilor. Şi avea cu dînşii înpreună şi o soră foarte mare şi frumoasă. Şi păziră vremea cînd Darie şidea înainte cetăţii lidilor şi făceră aşa: înbrăcară pre soru-sa foarte frumos şi o trimisără la apă, fiind cu vasul în cap pus, şi un cal trăgea cu frîul, puşi dîrlogii prin braţi, şi torcea şi cu furca. Şi, aşe, trecu muiare cu acestea cu toate pre lîngă Darie. Şi socoti Darie, pentru că faptile ei nu era persăşti, nici lideşti, nici din Asiia fapte şi, mierîndu-să cu tot adinsul, trimisă nişte peici, poroncindu-le Ij să păzască ce va faci muiare cu calul. Deci ei păziia, iar ea mearsă la apă şi adapă calul şi înplu vasul de apă şi iarăşi îl pusă în cap şi purceasă îndărăpt pre aceea caii, trăgînd, calul cu braţul, şi cu vasul în capu, plin de apă, şi cu furca torcea.
     [13.] Şi, mierîndu-să Darie dintru ce spusără peicii şi dintru ce văzu şi el, poronci de o adusără faţă. Şi, aducîndu-o, mearsără şi fraţii ei, păzind şi ei, di departe, lucrurile acestea. Şi, întrebînd Darie de undi sînt, ei zisă: „Peoni sîntem, şi această soră ne iaste”. Darie.zisă: „Cini sînt peonii şi undi lăcuescu şi ce cearcă acolo la Sardis?”. Şi răspunsără: „Să ne închinăm ţie am venit şi sîntem lăcuiţi lîngă apa Strimo-nului, şi Strimonul iaste aproapi de bogazul de gios “, şi au zis cum sînt prişleţi de la Troada, la aceea apă. Şi el îi întrebă: „Au doară toate muerile de acolo sînt aşa de lucrătoare?” Iar ei zisără: „Aşe sînt”; pentru că pentru aceea au şi făcut această.
     . [14.] Acii scrisă Darie Ia Megavaz cum să caute să rădice pre peoni cu totul, cu mueri, cu copii, şi să-i aducă dintr-acolo la Asiia. Acii alergă olăcari la Megavazu cu carte, la bogazu: trecu bogazul, dede cartea, înţăleasă
     Megavazu. Şi să găti Megavazu: luă povaţă de Ia thrachi şi purceasă la Peoniia.
     [15.] Şi, înţălegînd peonii, să oştiră şi ei şi să gătiră de cătră marea, socotind cum dintru acolo vor lovi ei, şi să gătiră să-i poprească. Iar perşii, înţălegînd paza lor cum iaste despre marea, avură povaţă şi luară altă cale mai sus şi căzură în cetăţile peonilor, fiind pustii, şi le dobîndiră. Şi peonii, înţălq- gînd, n-avură ce faci, ce să răşchirară cineşi la eetate-şi şi să închinară perşilor. Deci, aşa, o samă dintru peoni,, carii fură biruiţi de perşi, fură trecuţi dintru ţara lor la perşi.
     [16.] Iar mulţi nu să putură nici dobîndi dintru dţhşţi, măcar că să şi ispiti Megavazî la unii ce şidea într-o. baltă înlontrul şi lăcaşul li era aşa: era furci pusă în mijlocul iazărului, şi pre furci era lemni lungi pusă şi acolo pre lemni lăcuia. Pentru că întîi cu toţii punea acestea furci,, iar mai apoi socotiră dc făceră obicei cum, cîte mueri va avea; omul, să pui pentru una cîte trii cruci sau furci. Şi.are fiinştecarile mueri multe şi lemni cară din muntile Orvilului.ŞiUăcuescu aşe: preste lemni facu colibi şi au numai o punţi strimtă di es afară în baltă, şi la colibi facu scări de să rp.cgpară într-apă din colibă. Iar caii şi boii lor mănîncă. peşti. Şi atîta peşti iaste de mult, cît, deşchezind uşcioar a.despr.e apă şi slobozind o coşniţă deşartă într-apă, îndată o şcopţjp plină de peşti. Şi sînt doă feluri de peşte..::.,[17.] Iar pre cîţi peoni putu birui Megavazi. f,.-.îi.dusăîla *«•••« Asiia. Iar după ce au supus şi pre peoni, au ales Megavazu, ; şapte perşi, care era mai de folos după dînsul şi cinstiţi întru oastea lui, şi-i trimisă la Amind,, înpăratul machidonenilo», să ceară pămînt şi apă să dea marelui înpărat Darie. Şi iaste, de la balta cc-am zis, aproape Machidoniia, pentru că lîngă baltă iaste locul ce iasă argint, de undi, mai apoi, cîte un talant eşiia pre zi lui Alexandru; apoi treci muntile Disorul şi eşti în Machidoniia. ;
     
     [18.] Iar perşii aceştiia care au fost trimişi la înpăratul Amind, dacă [mearsără şi să înpreunără cu dînsul perşii şi-i cerşură pămînt şi apă, el le-au dat. Şi-i chiemă la ospăţi şi găti ospăţi foarte tare şi frumos şi chiemă pre perşi foarte cu o cinste mare. Iar după ospăţi, veselindu-să, zisără perşii: „Priiatene machidoani, obicei iaste la noi, la perşi, cînd facim ospăţi mare, atuncea aducim şi ţiitorile şi fimeile cele tinere, de şăd cu dînşii la masă. Şi tu, acum, de vremi ce cu bună voe ni-ai priimit, şi bini ne ospetezi, şi înpăratului Darie încă i-ai dat pămînt şi apă, trebui să faci şi obiceiul nostru”. Zisă cătră dînşii Amind: „O, perşilor, noă nu ne iaste obiceiul acesta; ei osăbite sînt fimeile de bărbaţi. Iar de vremi ce stăpîni ne sînteţi şi poftiţi aceasta, şi aceasta încă nu să va lipsi de la voi”. Zisă Amind atîta şi chiemă pre mueri; şi iale, venind, eşiră de şăzură în prijma perşilor. Acesta lucru văzind perşii, şi fimei frumoasă foarte, zisă cătră Amind: „Ce s-au făcut, nu înţălepţăşte s-au făcut; pentru că mai bini dintîi să nu-şi fie venit muerile, decît, venind, să stea înpotriva să le fie durere de ochi”. Şi, îndemnîndu-să Amind, zisă mue-rilor de şăzură alăturea cu dînşii. Şi, şăzind lîngă dînşii, îndată perşii să atingea de ţiţe, fiind şi băuţi, şi oarecini începu a şi săruta.
     [19.] Şi, văzînd Amind acestea, mîlcom tăcea, măcar că foarte să ruşina, ci foarte să temea de perşi. Iar cînd fu mai apoi, Alexandru, ficiorul lui Amind, fiind tînăr şi nepătimit de răii, nu-şi mai putu birui firea cu îngăduinţa; ce, fiind supărat, zisă cătră tată-său Amind: „Părintele mieu, îngăduiaşte-ţi şi vîrstei, şi pasă de te odihneşte, nici te supăra cu băutura. Iar eu cu priiatenii voi rămînea, şi de agiuns îi voi ospăta”. Cătră aceasta, cunoscu Amind că Alixandru va începi alte lucruri de iznoavă şi-i zisă: „Fiiul meu, pri-ncet pricep eu bini cuvintile tali, că te-ai aţiţat, pentru că tu vei să mă trimiţi pre mini, să faci ceva de iznoavă. Ci eu poftescu să nu faci nimica cătră aceştiia oameni, pentru ca să nu ne faci vre un rău; ce îngăduiaşti-te, văzind ce să lucrează. Iar pentru mergirea mea, iată că te voi asculta”.
     [20.] Şi, după aceea, s-au dus Amind de acolo. Iar Alexandru zisă cătră perşi: „O, priiatenilor, pentru muerile acestea multă volnicie iaste la noi şi slobozănie, şi cu toate, de ve-i voia, să vă culcaţi, şi cu cîte dintru dînsăle, pentru că voi le faeiţi ştire de această. Iar acum, iată că să apropie vremea patului, şi văz vă v-aţi veselit. Şi pre muerile acestea, de vă iaste voia, le lăsaţi să margă să să scaldi; şi, după ce să vor scălda, vor veni îndărăpt”. Zicînd acestea, lăudară, perşii şi, aşa, trimisă muerile în cămară. Iar Alexandru au ales nişte oameni tineri, fără de bărbi, şi-i aleasă atocma cu cîte mueri era şi-i înbrăca cu haini muereşti şi le didea hangere şi-i adusă înlăuntrul. Şi zisă cătră perşi aşa: „O, perşilor, iată că la a noastră casă tot ospăţu v-am făcut noi, întru tot lucrul, după putinţă; acum vini lucrul şi la cea mai mare, pentru că maicile şi fimeile noastre le hărăzim voă, ca să cunoaştiţi cum cu totul vă cinstim, dintru cîte sînteţi vrednici; şi încă la înpăratul veţi poronci cum un om grecu, mai mare a machidonenilor, v-au ospătat foarte bini, şi cu ospăţi, şi cu pat”. Zicînd acestea. Alexandru pusă lîngă un pers un machidonean, adică în chip de muiare. Şi, începînd a pipăi perşii de treaba, îndată îi îngiunghieră.
     [21.] Aceştiia perşi aşa periră toţi, şi ei, şi toate slugile lor; pentru că avea şi cară multe, şi slugi, şi toată curtea lor; acestea toate periră. Iar după aceea, trecînd vremi, mare cercare fu pentru oamenii aceştiia de la perşi. Ce îi birui Alexandru cu înţălepciunea, că le didea bani mulţi şi potoli acest lucru. Şi pre soru-sa, Gheghea, o didea lui Vuvaris persul, ci cerca pre cei periţi dintru perşi. Această moarte acestora de acesta fu: de acesta să şi potoli într-acest chip, după cum am arătat mai sus.
     [22.] Iar aceştiia sînt greci, carii sînt de la Perdicu de neam, în ce chip şi ei zicu, şi iaste şi adivărat. Şi întru cuvintile ce sînt înainte, voi arăta cum machidonenii sînt greci ; şi încă ceia ce punea ispitile vitejiei la Olimbiia şi alege oamenii aceia, încă aşa aleasără. Pentru că Alexandru, marile, pogorîndu-să şi el acolo la ispita Olimbiei, grecii îl oprea să nu să ispitească acolo, zicînd cum nu iaste pentru varvari ispita aceea, ce numai pentru greci. Iar Alexandru dovedi cum iaste de la Argos şi, aşa, să arătă că iaste grecu şi, alergînd, îl întrecură întîi. Acestea aşa fură.
     [23.] Iar Megavazu \ aducînd pre peoni, agiunsă la bogazu şi, trecînd peonii, mearsă la Sardis. Iar Istieu [[261]] miliseanul au fost zidind cetatea ceea ce au cerşut locul la Darie de i-au dat lîngă apa Strimonului, undi să chiamă Mirchinus. Iar Megavazu *!”, văzind ce faci Istieu, după cum mai curînd sosi la Darie, zisă întru acest chip: „O, înpărate, ce lucru ai făcut, de ai dat unui om grecu, înţălept şi meşter, să facă cetate la Thrachi, undi poate el să facă vasă, şi să află lopatari mulţi, că acolo şi m.adem de argint, şi nărod mult pin pregiur lăcuiaşte, mulţi greci, mulţi şi varvari, care, luîndu-î stăpîn, vor faci ce le va poronci, şi zioa, şi noaptea. Deci eu socotescu cum tu, acum, să trimiţi la dînsul ca să nu mai facă nimica, pentru ca să nu te afli întru război din casa ta şi, cu mijlocu lin, trimite de-l cheamă aicea. Şi, după ce va veni aice, fă cum să nu mai margă la greci”.
     [24.] Acestea zicînd lui Darie, pre lesni îl asculta pre Megavazu, pentru că socotea bini lucrul ce era viitori. Iar înpăratul trimisă un sol la Istieu, zicîndu-i aşe: „O, Istie, înpăratul Darie zice aşe, cum: eu, purtînd grijă, nu pot să aflu pentru trebile mele şi pentru mini altul mai de bini voitoru decît tini; şi acesta lucru, nu prin cuvinte, ce prin fapte l-am cunoscut. Deci, acum, socotescu să facu nişte lucruri mari şi fără greş să vii, pentru ca să le yorovăscu cu tini”. Acestea cuvinte auzind Istieu, să bucură şi crezu acestea cuvinte şi socoti cum mare lucru iaste a fi sfetnicii înpăratului. Şi, aşe, mearsă la Sardis. Şi, mergînd el acolo, îi zisă Darie aşe: „Istieu, pentru acesta lucru eu te-am. chiemat, pentru că, întorcîndu-mă de la tătar şi lipsind tu dintru ochii mei, nici odinioarc n-am poftit alt lucru aşe de bini în ce chip am poftit pre tini şi voroava ta. Şi, aşa, am cunoscut cum omul cel priiaten, însă să fie înţălept şi de bini voitoriu, iaste lucru mai cinst<it> decît toate; care lucru, amîndoă, cunoscîndu-le de cătră tini spre faptile meii, ioo socotescu cum bini ai făcut de ai [j venit. Şi iată eu cc-ţi zicu: lasă Militul şi cetatea ce noă de la Thrachi şi tu vii cu mini la Susa, fiind la masa me şi la al mieu sfat”.
     
     [25.] Acestea zisă Darie şi pusă pre Artafernis, fratile lui di pre tată, crai la Sardis şi să dusă la Susa, ducînd cu sini şi pre Istieu. Iar pre Otanis îl pusă hatman preste oamenii ce sînt lăcuitori lîngă marea, pre tatăl căruia Camvis, înpăratul, anumea Sisamnis, fiind giudecători înpărătescu, pentru căci au giudecat cu mî/.dă giudeţ strîmbu, l-au giunghiiat şi l-au belit de piale şi, aşa, au făcut curăli de pialea aceea şi au fost înfăşorat scaonul ce şidea el la giudeţ, Şi, făcînd aşa, pusă giudicători pre ficiorul acestui belit în locul tătîni-său şi giudica în scaonul cel cu pialea tătîni-său înfăşorat.
     [26.] Acesta Otanis stătu atuncea hatman preste oşti şi luă atuncea Vizantiia şi Calhidonul, pentru că în locul lui Megavazu el rămasă hatman. Şi luă Andandrul de la Troada, şi luă Lamboniia, şi luă Limnosul şi Imvro-sul, lăcuindu-le atuncea pelazghii.
     [27.] Şi limnii s-au bătut mult şi, apărîndu-să, au slăbit; iar cîţi au rămas le pusără domn pre Licărit, fratile lui Meandrie, ce domnea Samosul. Acesta, domnind, acolo şi muri. Iar acestora le da vină şi-i robiia, zicînd cum unii n-au mers în oaste cu Darie, alţii au lovit oastea cînd s-au întors de la tătari.
     [28.] Acesta, fiind hatman, atîta lucră. Şi, trecînd multă vremi, să potoliră rălile. Iar cînd stătu, mai apoi iarăşi să începură la ioni rălile, de la Militos şi de la Naxos. Pentru că Naxos atuncea era fericit dintru ostroavi şi Militus era cu un scaon a ionilor şi era în prilejul puterii. Şi, măcar că mai nainte cu doă neamuri de oameni au fost slăbit Militus, iar mai apoi pariei[i] au întărit-o într-acest chip: pariei[i] fură aleşi, dintru toţi grecii, de militeni, pentru ca să le înpaci vrăjbile lor.
     [29.] Şi mearsără oameni pareni la Militus (însă pareni den cei de folos ), şi zisără cum le iaste voia să margă să înble prin pămîntul lor şi să vază. Şi, înblînd toată ţara Militului, undi videa cîte un locu grijit bini, cu de toate, şi lucrat, îi scriia numile stăpînului locului; şi, făcînd aşe, puţini au aflat dintru aceşti oameni. Şi să întoarsără la cetate şi-i adunară pre toţi şi aleasără pre ceia ce-şi lucrează locurile bini, de-i pusără să poarte grijă cetăţii, zicînd cum cela ce-i
     
     
     
     vrednicii [a] îşi griji bini treaba lui, deci acela şi a cetăţii încă o va pute griji. Iar pre ceialalţi îi supusără supt aceştiia şi le înpăcară pricinile. Aşe îi tocmiră pariei[i].
     [30.] Iar atuncea aşa să începură rălile dintru acestea, cetăţi spre toată Ioniia. De la Naxos fugiră oameni di cei graşi, gonindu-i nărodul, şi, fugind, mearsără la Militus. Şi la Milit era epitrop Aristagor a lui Molpagor, fiind şi nepot şi ginere lui Istieu, carile era la Susa cu Darie; pentru că Istieu era dus atuncea la Darie, cînd aceştiia priiateni a lui au venit la Milit<u)s. Şi, aşa, să ruga lui Aristagor să Ie dea putere ca să margă la ostrovul lor. Şi el socoti cum, de va faci cum prin mijlocul lui să vor pogorî la Naxos, el va stăpîni Naxosul. Şi, aşe, le zisără aşa, pentru prieteniia lui Istieu, adică: „Eu atîta putere n-am cum să vă ducu cu sila acolo Ia Naxos făr-de voia lor; pentru că aud cum acolo sînt 8 000 de oameni de război gata şi cătargi multe. Ci voi meşterşugui cu un chip să vă poci duci acojjlo, la moşiia voastră ; şi aşa socotescu: Artafern îmi iaste foarte priiaten, fecioru lui Istaspis, fratile lui Darie înpărat, şi, cîţi sînt pre lîngă marea la Asiia, tuturor iaste el mai-mare şi are oaste multă şi multe vasă. Acesta socotescu cum va faci ce ne va trebui”. Acesta lucru auzind naxii, au zis lui Aristagor să socotească cum va pute mai pre lesni să-i poată aduci acolo la Naxos şi să. tăgăduiască daruri multe şi chieltuială oştii, socotind cum, numai de să vor ivi ei, să vor închina toţi lor, aşijdirilea şi celea ostroavi mănunti toate îi vor asculta; că , dintru acelea, nici una nu era supusă de Darie pîn-atuncea, ci era volnică.
     [31.] Şi, mergînd Aristagoris la Artafernis, la Sardis, zisă aşa cum: „Naxos nu iaste ostrov mare, iar bun foarte şi lîngă Ioniia şi are bani mulţi şi alte multe lucruri. Acum, tu să oşteşti, să duci pribagii acolo şi, făcînd acesta lucru, eu de la mini îţi voi da lucruri mari, alegînd din venitul oştii (pentru că noă ni să cuvini a plăti oştii). Şi iarăşi vei supuni supt înpăratul Naxosul şi alti ostroavi mici ce sînt prin pre-giurul ei. Şi, de aicea, pre lesni vei mergi de vei lua pre Eviia, ostrov mare şi fericit, nu mai mieu decît Chipros, şi pre lesni
     
     a să luarea; şi cu 100 de corăbii toate aceste le vei dobîndi”: Iar Artafern aşa răspunsă: „Tu eşti povăţuitori la casa înpăratului şi bini ai socotit de toate: numai, pentru o sută de vasă, în primăvară doă sute voi găta; şi trebui şi înpăratul acesta lucru, să-l ştie”.
     [32.] Şi, aşa, Aristagor s-au bucurat şi să dusă la Milit. Iar Artaferni trimisă di dedea ştire la Darie. Şi-i plăcu şi lui acest lucru. Şi să gătiră 200 de catarge, şi înj tru dînsăle oameni foarte mulţi, şi perşi şi alte feluri; şi pusă hatman pre Megavat, un om pers din neamul Ahimenidilor, nepot şi lui şi lui Darie, căruia, mai apoi, după cum să zice, de va fi adivărat, cum Pafsanie a lui Cleomvrot, înpăratul laconilor, i-au logodit fata, – vrînd să fie tiran preste greci. Iar atuncea, puindu-l hatman Artafern, îl trimisă cu oastea la Aristagor.
     [33.] Şi luă Megavat de la Militos pre Aristagoris cu oastea loniifi], de mergea [pre marea], şi cu pribagii de la Naxos, adică cum merg spre bogazul de gios. Şi, agiungînd la Sacîzu, opri catargile, socotind să-i sufli vîntul voreas, să margă la Naxos. Iar nevrînd dumnăzău să piară cu această armată naxii, să tîmplă un lucru ca acesta de să făce: înblînd Megavat şi socotind străjile, la o corabie de la Mindos nu străjuia nimirilea; iar el să scîrbi şi poronci peicilor să-l afli pre mai-marile vasului, pre carile îl chiema Schilaxu. Şi, aflîndu-l, poronci să-l legi într-o cămară, cu trupul înlăuntrul şi cu capul afară. Aşa legîndu-l, dideră ştire lui Aristagor cum priiatenu lui pate rău de pers. Şi mearsă: Aristagor de-i zisă să-l dezlegi, iar Megavat nu vru; şi Aristagor singur au mers şi l-au dezlegat. Şi, înţălegînd persul, să scîrbi pentru acesta lucru pre Aristagor foarte. Şi zisă Aristagor: „Tu ce treabă ai cu lucrurile acestea şi ce amesticu? Au nu ti-au trimis Artafern ca să asculţi de mini şi să mergi undi îţi voi poronci? Ce faci tu multe?”. Acestea zicînd Aristagor lui Megavat, el să scîrbi foarte şi,
     
     după ce au înnoptat, au şi trimis oameni la Naxos, făcîndu-le ştire de tot lucrul.
     [34.] Şi naxii n-au fost ştiind cum această armată au fost mergînd asupra lor; şi, înţălegînd, îndată ş-au strîns tot de afară în ziduri şi să gătiră de bătae, băgînd în cetate şi de mîncat şi de băut, şi tocmiră zidurile bini. Aceştiia să gătiră foarte bini de război. Iar cei de la Sacîzu, după ce le-au sosit vremea, mearsără cu vasale la Naxos şi să bătură patru luni. Iar perşii, chieltuind cîţi bani au fost aduşi de pe la casă-şi, şi Aristagor încă au fost cheltuit mult,. aşa, socotiră de făceră o cetate pribagilor acolo în ostrov, şi ei eşiră la uscat făr-de nici o izbîndă.
     [35.] Iar Aristagor, neputînd plini făgăduinţa lui Artafernis, şi cheltuiala oştii încă îl supăra, cerşindu-i-o, şi oastea neizbîndind nimica şi cu Megavat era sfădiţi, deci socoti să viclenească pre Darie şi să ia înpărăţia Militului. Pentru că au fost venit şi cel scris pre cap de la Istieu, de la Susa, scriind cum să să scoali Aristagor asupra înpăratului. Pentru că Istieu, vrînd să scrie lui Aristagor să viclenească pre înpăratul, într-alt chip n-au putut, pentru că s-au fost păzind căile tare, şi luă un robu carile avu mai de credinţă şi-l rasă pre cap, şi apoi însămnă slove pre capul robului şi aşteptă păn-îi crescu părul. Şi, aşa, îl trimisă la Aristagor, zicîndu-i: altă nimica să nu-i zică din gură, numai să-l rază pre cap şi să-i vază slovile. Şi slovile au fost scriind ca să viclenească pre înpăratul. Acestea le făcea Istieu, socotind mare primejdie oprirea lui de la Susa, ce-i făcea Darie; şi, făcîndu-să vreo viclenie la Militos, socoti cum îl vor trimite pre dînsul ca să potoali, iar într-alt chip socoti cum nu va mai avea mîntuire.
     [36.] Socotind acestea Istieu, trimisă pre rob, şi să tîmplară toate acestea la Arista gor odată. Şi, aşa, să sfătuia cu ceia ci era gata spre vicleşug şi le spusă şi sfatul lui Istieu ce i-au scris. Deci toţi aceialanţi era gata să viclenească, iar Ecateu tvoreţul nici într-un chip nu-i lăsa -să viclenească pre înpăratul perşilor, socotind toată puterea lui Darie şi cîtă limbă are supusă supt dînsul. Şi, dacă nu-l ascultară de aceasta, îi sfătui cum să socotească să poată ei să biruiască marea. Şi într-alt chip această putere nu să va pute faci, pentru că puterea iaste slabă. Iar de vor lua odoarăle de la Vranhi, ce-au pus Crisos lidianul, are şi el nedejde să poată birui marea, şi acelea să nu le jăcuiască nepriiatenii; şi acestea odoară era scumpi, cum am scris în cartea dintîi. Acesta sfat nu le plăcu, iar a vicleni tot era gata. Şi, aşa, socotiră să trimită unul dintru dînşii acolo la tabăra ionilor, ce să întorsăsă de la Naxos, şi să poată prinde pre căpitanii vasălor acelora.
     [37.] Şi trimisără pre Itragoris, şi prinsă pre alţi pre mulţi, şi pre [Cois], cela ce-au fost luat dar de la Darie Mitilina . Şi, aşa, la ivală, să haini Aristagor, făcînd tot lucru înpotriva lui Darie. Şi, întîi lăsă domniia şi făcea răpublică la Militos, să fie toţi de o mînă, pentru ca să stea lîngă dînsul militenii. Şi apoi şi în ceea lonie tot aşa au făcut, pre unii tirani gonindu-i, şi pre ceia ce-i prinsăsă, trimiţind pre Ia cetăţile lor, de undi era fiinştecarile.
     [38.] Şi, aşa, mitilinenii omorîră pre Cois, tiranul lor; alţîi îi gonea pre ai lor; şi, aşa, rămasă Ioniia făr-de tirani. Şi Aristagor, făcînd acesta lucru, îndată pusă hatmani prin toate cetăţile, şi el singur întră într-o cătargă şi să dusă tocma la laconi ; pentru că socoti că-i trebui [ un agiutor marc să afli .
     139.] Iar atuncea la Spartis, la laconi, Anaxandrid, feciorul lui Leon înpărat, murisă, şi era înpărat Cleomen >*, a lui Anaxandrid fecior, nu pentru vre o vitejie luînd înpărăţiia, ce după neamul lor ci era. Pentru că Anaxandrid, avînd fimei pre o nepoată-şi şi fiindu-i dragă, feciori nu făce. Şi, aşa, îl chiemară bătrînii şi-i zisără să o lasă pre aceea, pentru că nu pot ei să lasă neamul înpărătescu să să stînga, ce să ia altă muiare şi, aşa, va plăcea laconilor. Iar el
     
     răspunsă cum: „Nu mă sfătuiţi bini de vremi ce ziceţi cum să gonescu muiarea, fiind mie nevastă, şi să iau alta”. Şi nu vru să-i asculte.
     [40.] Iar cătră aceasta, iarăşi să sfătuiră ispravnicii şi bătrînii, şi zisără: „De vremi ce te videm cum ţi-i foarte dragă această fimei, tu socoteşti de fă într-alt chip, pentru ca să nu sfătuiască alt lucru pentru tini mai apoi laconii. Muiarea care o ai, o ţini, şi tu caută de-ţi ia şi alta pe lingă aceasta, ca să facă feciori, pentru că ce iaste să-i dai, aceea tot îi să-i dai”. Acestea zicîndu-i laconii, îi plăcu lui şi Ana-xandrid. Şi făcea doă casă şi lăcuia întru amîndoă, preste obiceiul Spartis.
     [41.] Şi, trecînd vreme [nu] multă, născu a doă fimeae pre Cleomenis acesta şi, aşa, era următori scaonului înpără-tescu. Iar cînd fu mai apoi, să tîmplă şi ceea fimei de făcea ficior într-acest chip: că ea purcegînd grea şi înţălegînd oamenii cielalte fimei, zicea cum bîrfeşte şi nu iaste grea. înţălegînd acest lucru laconii, să pusără bătrînii de strajă şi păziia să vază cînd va naşte. Şi, aşe, născu doi prunci, pre Doriefsu şi pre Leonidis [şi apoi pre Cleomvrot]. Iar ceia-laltă fimei, ce-au născut pre Cleomenis, n-au mai născut “.
     [42.] Deci Cleomenis nu era de tot înţălept, ci mînios foarte; iar Doriefsu era mai de cinste decît toţi tovarăşii lui şi mai înţălept şi socotea cum prin vitejie va lua el înpă-răţiia. Şi, după ce au murit tatăl lui, Anaxandrid, laconii, după obicei, pusără pre fratile cel mai mare înpărat, pre Cleomenis. Iar Doriefsu nu putu a [să] stăpîni de Cleomenis şi, aşa, cerşu oameni din Spartis, să margă să descalice locu undiva. Şi nici mearsă la vrajă la Delfi, să întrebi, nici în ce ţară mergi au întrebat; ce numai, fiind obi-duit, purceasă şi să dusă la Liviia; şi îi era povaţă thiveii. Iar în al trielea an, îl goniră de acolo: fiind locu acolo foarte bun, să adunară mulţi de-l putură scoate de acolo. Şi iarăşi veni la Peloponisus..
     [43.] De aicea, îl sfătui Andihar, un om de la Eleon, cum, dintru vrăjile lui Laiia, ştie cum iaste Iraclie * de la Sichiliia, să margă să o zidească. Şi, înţălegînd Doriefsu acesta lucru, mearsă şi la Delfi, la Apolon, la vrajă, să-l întrebi, să vază ce-i va zice. Şi, aşa, îi vrăji cum să margă. Şi, mergînd, luă oastea toată cîtă au avut şi mai nainte şi mearsă la Italiia.
     [44.] Şi, întru această vremi, după cum zicu sivaritenii, înpăratul lor, Tilis, au vrut să oştească asupra Crotonului. Şi, temîndu-să crotonenii, s-au rugat lui Doriefsu să le agiute. Şi au prins bucuros şi au oştit el asupra sivaritenilor şi i-au dobîndit. Iar crotonenii zicu cum nici un strein nu le-au agiutat lor spre războiul acesta, fără numai un vrăjitori iliu.
     [45.] Şi aduc şi ceia ce ştiu, mărturii multe pentru Doriefs şi pentru oastea lui, carile, a le credi, iaste după voia celui ci le audi.
     [46.] Şi, cu Doriefs, şi alţii de la Spartis mergea să lăcu-iască cetatea aceea. Şi, mergînd cu toată oastea lui la Siche-liia, biruiţi fură de finichi şi de eghestei; numai ce-au scăjjpat, dintru cei mai de folos, Evrileon, carile, iarăşi, cîtă oaste au mai rămas, au strîns-o şi au mers de au luat Minois şi goni pre tiranul cetăţii aceia. După aceea, stătu el tiran preste scurtă vremi şi, mai apoi, să rădicară asupra lui cetăţănii şi-l omorîră de la biserica lui Diia.
     [47.] Şi cu Doriefs şi Filip de la Croton au fost oştit, carile au fost fără samă om frumos decît toţi grecii. Şi, măcar că au perit la război, iar eghesteii i-au făcut cuptor asupra gropniţăi şi făcea jărtvă pentru frumusăţile lui.
     [48.] Doriefs într-acest chip peri. Iar să fie vrut să asculte de Cleomenis, ar fi fost el înpărat la Spartis \ pentru că n-au înpărăţit mult Cleomenfis], ce au murit şi au lăsat numai o feţişoară ce o chiema Gorgo.
     [49.] La acesta Cleomenis au mers Aristagor, tiranul Militului, la Spartis, scaonul laconilor. Şi, aşa, au început a grăi cătră Cleomen[is], după cum zicu laconii, avînd un [[270]] păretari de aramă întru carile era scris tot pămîntul şi toată marea şi toate apile. Şi zisă Aristagor, grăind cătră dînsul: „Cleomenis, nu te mera pentru sirguiala mea, pentru că am venit aicea. Pentru că acestea să cuvin. Pre ficiorii ionilor a-i videa robi, mare lucru iaste şi ocară, noă: tuturor, din volnicie, robie! Şi cu mult mai vîrtos voă care sînteţi apărători grecilor. Acum, dar, pentru dumnăzău, mîntuiţi pre ioni din robie, care sînt de un neam cu voi. Şi pre lesrii veţi faci aşa; pentru că varvarii nu sînt viteji, iar destoiniciia voastră la armi toată lumea au înplut-o. Iar războiul lor iaste cu arci şi cu suliţă scurte; şi cu izmeni es la război şi coifuri de piale în cap au şi sînt pre lesni biruiţi. Iar cîţi 165 lăcuescu acela pămînt, au aur mult, [argint şi aramă,] haini scumpe, şi alte multe bunătăţi; carile toate ale voastre vor fi. Şi aşa sînt lăcuiţi varvarii: întîi sînt lidii, oameni cu argint mult, şi pămîntul le iaste bun (şi, ce zicea, tot arăta întru tabla ce de aramă ce au fost adus-o cu sini). Şi apoi sînt frighii, cu oi multe şi cu pîini multă. Apoi capadochii. Apoi chiliches, undi iaste ostrovul Chiprosului, ci dă 500 talanţi înpăratului. Apoi armenii, care au oi foarte multe; apoi mati[i]nii. Apoi chisiii, undi iaste apa Hoaspului, şi în ţăr-mure iaste Susa, undi lăcuiaşte înpăratul, şi acolo sînt odoarăle. Luînd această cetate, vă priciţi pentru avuţie; ci nu vă mai bateţi cu vecinii voştri, pentru puţini hoiară, care n-are nici aur, nici nimica bun pentru carile mai cu poftă să bate omul. Şi, putînd să domneşti toată Asiia pre lesni, altă ce vă mai trebui?”. Aristagor atîtea zisă. Iar Cleomenis răspunsă: „Priiatene milisie, trii zile îţi pestesc răspunsul tău “.
     [50.] Atuncea atîta voroviră. Şi, venind zioa hotărîtă, răspunsă lui. întrebă Cleomenis pre Aristagor: cîtă caii de zile iaste de la Ioniia pîn-la înpăratul din Marea Ioniei? însă Aristagor, fiind la altile înţălept şi amăgindu-l pre aceala lesni, la această greşi; că nu s-ar fi căzut să spui drept spartiianilor, dacă-i fu voia să treacă pre laconi la Asiia. Iar el spusă cum caii de trii luni iaste. Iar Cleomenis nici cuvîntul nu-l lăsa să-l sfîrşască, şi-i zisă: „O, priiateni milisie, fugi din Spartis, pînă nu apuni soarile; că nici un lucru de folos nu zici laconilor, vrînd să-i dipărtezi de la marea caii de trii luni”.
     [51.] Răspunsă aşa Cleomen şi acasă să dusă. Iar Aristagor luă răvaş de rug .şi întră la Cleomenis. Şi întră în casă şi, vrînd săi să roagi, sta înainte lui Cleomenis fata lui, Gorgo, fiind ca de vreo[-o]pt ani; şi-i zisă Aristagor să zică fetii să între înlăuntrul. Iar Cleomenis zisă să grăiască ce î-i voia, să nu-şi oprească voroava pentru o copilă. Şi, aşa, începu Aristagor de la bani, a făgădui din 10 talanţi, şi Cleomeni[s] nu suferea, pînă agiunsă la 50 talanţi cu făgăduinţa. Iar copila zisă: „Tată, oaspele te va surpa, de nu te vei feri, să te duci”. Şi, aşa, Cleomenis să bucură de învăţătura copilii, şi să dusă d e întră într-altă casă. Şi, aşa, Aristagor fugi de tot de la Spartis, pentru că nu mai îndrăzni să mai pominiască să oştească asupra înpăratului.
     [52]. Şi calea această întru acest chip iaste, cari mergi la înpăratul. La toate popasurile sînt făcute odihne înpărăteşti şi tot prin oameni îi iaste calea şi făr-de grijă: prin Lidiia şi prin Frighiia, 20 de popasuri, sînt 94 pol para-sanghi (parasangul iaste patru mile) -. Şi de aicea înainte iaste apa lui Alis, şi pre însă sînt porţi, carile nu le poţi să le treci aiurilea făr-acolo, şi strajă mare iaste acolo. După aceea întri la Capadochiia, şi pînă la chiliei 28 popasă, 104 parasangi. La hotarăle acestora îndoite porţi vei să treci şi îndoite străji tari. Trecînd acestea, prin Chilichiia, trii popasuri sînt, 15 [pol] parasangi; şi iaste apa Efratului: cu corabie treci hotarul Chilichii<i> şi Armenii<i>. Iar la armeni sînt 15 popasuri şi parasanghi 56 pol; şi strajă iaste acolo. Şi 4 api mare cură, carile cu corăbiile li vei treci; întîi Tigris, şi apoi tot cu acesta nume să cheamă şi celelalte 2 ape, ce cură dintru alte locuri; a patrule, Ghindis,
     
     pre carile Chiros îl făcea în 360 zăgaşuri. Iar de la armeni la matiini [3]4 popasuri ; şi la chisii 11 popasuri: facu pa-W6 rasanghi 42 pol, pînă la apa Hoaspului, pentru că să o treci cu corăbii; aciiaşi iaste lîngă apa, Susa cetate. Şi sînt popasuri preste tot, de la Sardis la Susa, 111.
     [53.] Şi, de iaste măsurată bini calea înpărătească, şi părăsangul iaste patru mile, sînt 450 de parasangi, facu mile 1 700 deja Sardis pînă la Susa; şi treci popasul, ce cîte 20 mile iaste. Şi, aşa, să adună 90 de zile de la Sardis pînă la Susa.
     [54.] După cum au zis Aristagor cătră Cleomcn. Şi într-alt chip să poate afla acesta lucru, cît iaste di departe, – care să lăsăm acum,.
     [55.] Iar Aristagor, după ce-au fost gonit din Spartis, să dusă la Athina, fiind atuncea volnicită de supt tirani într-acesta chip: după ce au văzut Iparh a lui Pisistrat un vis, cum i să va întîmpla, şi-l omorîră Aristoghiton şi Armodie, fiind de neam ghefireani, şi tot era supt tiraniia. Athina în patru ani, ca şi mai nainte, ce mai vîrtos decît mai nainte.
     [56.] Pentru că viderea lui Iparh în vis fu aceasta: văzu Iparh, într-o noapte ce-au fost trecut cînd iaste praznicul Panathineilor, cum un om mare şi frumos i-au stătut asupra şi-i zisă:
     Acesta, făcîndu-să zioă, chemă pre vrăjitori şi le arătă povestea visului şi, după aceea, trimisă praznicul lui, după cum era obiceiul, întru carile şi el muri.
     
     [57.] Pentru că aceştiia gheferiei ce-l omorîră pre tiranul acesta, măcar că alţii într-alt chip zicu, iar eu socotescu cum au fost finiei şi au fost lăcuind la Tanagrica. Mai apoi i-au priimit athinei<i> cu tocmală şi, aşa, au lăcuit acolo.
     [58.] Aceştiia, finicii, multe meşterşuguri au învăţat pre greci: şi încă şi slovile, după cum cunoscu eu, aceştiia le-au adus, cînd au venit cu Cadmos, pentru că şi acum finichii cu acestea slovi să ţin. Şi, fiind atuncea mai aproape de dînşii ioni<i>, le-au mutat slovilor versul într-alt chip. Şi încă, şi pentru hîrtie, au fost scriind pre pei de oae şi de ţap în zilile vechi.
     [59.] Şi eu încă am văzut slove finicheşti [pre] cîteva scaone cu trii picioari, la Thiva, la biserica lui Apolon, scrisă, şi le-am cetit.
     [62.] Şi aceştiia care au omorît pre Iparh dintru acesta neam a finichilor au fost, şi moartea acestuia întru acest Chip fu de dînşii. Acum trebue să apuc cuvîntul ce am făgăduit dintîi, în ce chip să mîntuiră athinei<i> de tirani. Fiind tiran Epieu şi fiind cumplit cătră athinei pentru moartea lui Iparh, Alcmeonidei<i>, care era de la Athina şi fugi să de răul tiranului Pisistrat, – de vreme ce să ispitea la ivală să le poată strica tiranilor şi nu le putea ce tot cădea la sminteală mare, socotiră de zidiră Lipsidriia ce iaste deasupra Peonii<i>; şi, aşa, luară cu chirie biserica delfilor de la amfictioni, atuncea nefiind încă atîta biserică. Şi aşe, fiind oameni de fieliu buni şi avînd şi prilej bun, tocmiră biserica şi mai bini de cum era şi-i făceră multe lucruri iscusite.
     [63.] După aceea, după cum zicu athinei<i>, aceştiia oameni, şăzind la Pithiia, la Delfi, cu bani făcură pre prorocită de la Deifi de poronci laconilor cum să scoată de supt tirani Athina. Iar laconii, venindu-le pururea această vrajă de acolo, îndată au ales pre [fiul lui] Aster <, [pre] Anhimolie, om de folos, orăşan, şi-i dideră oaste ca să scoată pre tirani, Pesistrat[ii] de Ia Athina, fiindu-le şi priia-
     
     
     teni vechi; pentru că ei socotea să facă pre voia lui dum-<nă>zău mai nainte decît pre a oamenilor. Şi trimisără oastea aceasta cu vasă pre marea şi, aşa, eşi la Falir pre uscat. Şi [[ Pisistrat[ii], auzind acestea, să gătiră, şi trimisără şi la thisalii pentru agiutor; că avea de mai nainte prieteşug cu dînşii. Şi, aşe, le trimisără thesalii, cu sfatul tuturor, 1.000 de călăreţi şi pre înpăratul lor, fiind de neam conieu. Şi, după ce le-au venit agiutorul, au meşterşugit Pisistrat[ii] aşa: tot locul de la Falir îl tocmiră şi-l făceră bun de călăreţi şi, aşa, eşind laconii, îi loviră şi mulţi periră, şi Anhimolie. Iar ceelalţi intrară în vasă şi să dusără acasă-şi. Atîta făce oastea dintîi a laconilor.
     [64.] Mai apoi gătiră altă oaste laconii, mai mare, şi trimisără hatman pre înpăratul lor, Cleomen a lui Anaxandrid ; nu pre marea, ce pre uscat oştiră. Şi, aşa, eşind la cîmpu, eşi călărimea a thesaliilor, şi puţin rabdă şi didea dosul la faţă, şi căzură vro 40 călăreţi, iar ceelalţi tocma acasă la Thesalliia să opriră. Iar Cleoman sosi la cetatea Athinei şi, cu cini vrea să fie volnici dintru athinei, încungiurară pre tirani,
     [65.] Şi aşa nu-i vrea putea să-i ia, pentru că nici laconii ar fi îngăduit mult, şi cei închişi era gătiţi cu bucate şi băuturi multe. Ce numai celora nărocul [rău fu], şi celora cel bun ; pentru că au prins. athinei<i> pre copiii Pisistratilor afară; şi, aşa, nu mai avută ce faci Pisistratii, ce făceră tocmală Cum în cinci zile sa lasă cetatea Athinei, să să ducă tiranii la Sighiia de la apa Scamandrului. Şi tiraniia.lor au ţinut 36 de ani, fiind şi ei din-ceput din neamul piliilor. Iar aşa fu[ră] mîntuite Athinele de tirani. Iar cîte le să tîmplară a păţi athineilor, după ce s-au mîntuit de tirani şi pînă a nu să osăbi Ioniia de Darie, şi pînă a nu veni Aristagor ia Athina, acestea voi să le zic cîtje] sînt vrednice de auzit.
     [66.] Athina, şi mai nainte vremi fiind mare, atuncea,. mîntuindu-să de tirani, şi mai mult să întăriră. Şi întru dînsa doi oameni era mai de cinste: Clisthen, carile zicu să fie făcut pre Pithiia de au prorocit laconilor, şi Isagor, feciorul lui Tisandru, fiind de casă de cinste. Aceşti doi oameni să priciră pentru puteri şi, biruindu-să Clisthen, făce prieteşug cu nărodul. Şi, fiind athinei<i> de 4 feluri, în zace feluri îi făce.
     [67–68.] Asămănîndu-să şi el moşu-său de la Argos, lui Clist[h]en, carile făcea sichionilor mult năcaz şi le înpărţi neamurile în felul dobitoacilor şi altile multe făcea carile, pentru nefolosinţa, le lăsăm într-o laturi.
     [69.] Iar acesta Clist[h]enis de la Athina, fiind nepot aceluia, să asămănă lui cu faptile, pentru că adaosă nătrodul cu neamurile şi-l trasă pre tot cătră priinţa lui şi-i făce mulţi dintru puţini şi, aşa, cu această, birui pre nepriiatenii săi.
     [70.] Iar Isagor, biruindu-să, meşteşugui aşa; chiemă pre Cleomenis de la laconi, fiindu-i lui priiaten de cînd închisă să pre Pisistrat[i], şi era şi poveste cum Cleomenis au avut treabă cu muiarea lui Isagor. Deci întîi trimisă Cleomen un strigători de oaste şi scoasă din Athina pre (Tcst[h]enis şi pre alţîi, zicînd că sînt pîngăriţi pentru o moarte ce au făcut ei. Şi acestea le-au fost zicînd cu învăţătura lui Isagor, pentru că Isagor n-au fost amestecat întru acest omor, nici. priiatenii lui.
     [71.] Era Chiîon, un om de la Athina, ce biruisă la Olimbiia. Acesta, avînd cîţiva tovarăşi, l-a ispitit să dobîndească turnul cel din Marginea Cetăţii şi, neputîndu-l lua ca să să rădice tiran, s-au dus la i bozul Athinei, fiind acolo, cu rugăciune ca să nu-l dodeiască. Iar aşa l-au scos cu giurămînt alţii. Iar Alcmeonii l-au omorît; pentru aceea le zicu pîngăriţi. Acestea fură mai nainte.
     
     
     [72.] Iar după ce au poroncit Cleomenis, au eşit Clesthenis. Iar Cleomenis tot au purces de au venit, însă cu puţină oaste. Şi, aşa, 700 de casă a athineilor le surpă carile zice Isagor, şi apoi vrea să strice şi sfatul şi să facă trii sute de ceia ci să rădicasă cu Isagor. Iar sfatul acesta lucru nu-l priimiră. Şi, văzind Cleomenis aşa, cu oamenii lui şi cu ceia ci era rocoşani, luară Marginea Cetăţii (marginile acestea era la toate cetăţile tărie, cum iaste Edicula la Ţarigrad: acolo să închidea, la nevoe) ?. Iar ceialalţi athinei să înpreunară cu toţii şi încungiurară doă zile. Iar a triia zi eşiră cu tocmală toţi cîţi era laconi din cetate. Pentru că-i spusă lui şi preuteasa de acolo cum să nu între în biserica bozului Athinei înlăuntrul, ce să şază afară. Şi, aşa, i să plini vraja şi eşi afară de să dusă cu oamenii lui . Iar pre ceialalţi îi legară şi pre Timisitheu carile mare lucruri vitejăşti au fost făcut. Aceştiia întru legătură muriră.
     [73.] Iar athineii adusără pre Clist[h]enis şi pre celea 7.00 de casă ce gonisă şi trimisără şi la perşi de să facă legătură [şi să ceară] agiutor, la Sardis, ştiind ei cum sînt nepriiateni cu laconii. Şi, mergînd athinei<i> la Sardis, la Artafernis, pentru legătura, îi întrebă persul: „Cini sînt athinei<i> şi la ce pămînt lăcuescu, de să roagă să le fim priiateni şi agiutor?”. Şi, spuindu-le solii, zisără: de vor vrea să dea athinei<i> apă. şi pămînt lui Darie înpărat, el va faci prieteşug cu dîn şii; iar de nu va da, să să întoarcă înapoi, pentru că nu le trebui priinţa. Aşa, solii zisără cum vor da, vrînd să facă agiutorul. Iar aceştiia soli întru mare vină fură, întorcîndu-să îndărăpt, pentru cuvîntul acesta.
     [74.] Iar Cleomenis, vrînd să plătească ruşinea ce i-au făcut athinei<i>, strînsă oaste din toată Peloponisos, nespuind pentru ce o strînge, – pentru că vrea să certe pre athinei, să pui tiran pre Isagoras; pentru că şi el cu dînsul eşisă din cetate. Şi, aşa, purcegînd cu oastea, vioţii luară doă margini a athineilor. Iar şi athinei<i> încă să gătiră de război, măcar că era slabi “
     [75.] Şi, văzind corintheii cum iaste strîmbătate mare athineilor, să răşchirară aşijdirea, şi Dimarit, înpăratul laconilor, încă stătu înpotriva acestui lucru (pentru că doi , înpăraţi avea laconii, şi aşa laconii, pentru pricea această, de atuncea au făcut cum la război nu mai es amîndoi înpăraţii, [ci] numai unul).
     [76.] Atuncea, văzind celelalte oşti înpăraţii laconilor pricindu-să şi corinthenii răşchiraţi, să răşchirară şi ei. Şi aşa făceră acestea patru oşti ale laconilor la Athina “.
     [77.] Şi, eşind acestea oşti de la Athina, athinei<i> oştiră asupra vioţilor şi halchideilor şi-i bătură pre amîndoi foarte tare şi-i robiră. Mai apoi să şi răscumpărară şi făcură şi daruri la boji dintru agonisita războiului; făcură un car de aramă, cu 4 cai.
     [78.] Aşa dar athinei<i> să adaosără şi să arăt[ar]ă fiinşteundi cu tocmală bună între oameni. Mare lucru iaste. Pentru că athinei<i>, mai înainte, fiind supt tirani, nu era mai aleşi la război decît alţii; iar eşind de supt mîna lor, foarte să întăriră. Şi acesta lucru iaste, pentru că, fiind supt stăpînire, fiinştecarile să lenea; iar apoi volnicindu-să, cinişi pentru sini silea. Aceştiia acestea făcea.
     [79_80.] Iar vioţii trimisără la Delfi, întrebînd: cum vor izbîndi pentru răul ce le-au făcut de la athinei? Şi, aşa, zicîndu-le vraja pentru agiutor, nu să putea să să priceapă, gîndind cum altile le poronceşte, pînă undi să pricepu unul de zisă cum: „Pre eghiniteni ne poronceşte dumnăzău să chiemăm, nu pre alţii”. Şi, aşa, trimisără la Eghina, şi le dideră numai pre Eachidi.
     [81.] Şi, aşa, fură biruiţi iarăşi de athinei vioţii. Mai apoi, trimisără la egheniteni, rugîndu-să să le dea agiutor mai mult. Şi, aşa, atuncea, Eghina, fiind puternică şi avînd vrajbă veche cătră athinei, mearsără cu vasă şi multă pagubă le făceră.
     
     [82.] Iar vrajba athineilor cu eghinitenii din-nceput această aşa fu: epidavrii, avînd mare foamite întru ţara lor, au trimis la Delfi, întrebînd întru acest chip: ce vor faci să să mîntuiască de foamite? Şi, aşa, le-au zis să facă doi boji de măslin, – şi, pre atuncea, măslin pre aiurile n-au fost, fără de la Athina. Trimisără la Athina pentru măslin. Ei amintrilea nu vrură să-i dea, ce numai zisără: de le vor da pre tot anul zăciuială, le vor da măslin; iar într-alt chip nu le vor da. Şi priimiră epidavrii acesta lucru şi le da.
     [83.] Pînă undi oştiră eghinitenii şi le luară bojii acei de măslin.
     [84.] După aceea, trimiţînd athinei<i> la zăciuială, epidavrii zisără că nu le vor da, pentru că bojii acum sînt pre mîna altora, şi să trimită la dînşii să ceară zăciuială. Trimisără athinei<i> la Eghina, iar eghinitenii răspunsără cum cum nici au luat nimica de la Athina, nici le vor da nimica.
     [85.] Aşa, athineii să fie mers cu un vas – alţîi zicu, iarăşi, cu multe – să ia bojii aceia şi, neputînd să-i mişce din locu, au pus funi de i-au legat şi-au fost trăgînd; şi îndată au tunat ş-au trăsnit şi au nebunit athinei(i) toţi, cît au început a să tăia în-de-eişi pînă au rămas numai unul.
     [87.] Şi acela, mergînd acasă, muerile cu acile l-au omorît, întrebîndu-l fiinştecare: undi iaste bărbatul ei şi ce l-au făcut acolo? Şi, iarăşi, athinei(i> certară pre mueri-şi pentru moartea omului şi le primeniră hainile lor într-alt port. Această istorie lungă iaste şi în multe feluri; ce noi o scurtăm, pentru nefolosinţa, şi o facim mai mică.
     [89.] Această le fu pricina vrăjbii cei vechi între athinei şi între eghiniteni. Şi, atuncea, chemîndu-i vioţii, oştiră bucuroşi asupra athineilor; şi ardea toate cîte era pre lîngă marea a athineilor. Şi, aşa, athinei<i>, gătindu-să a să bate cu eghinitenii, le veni vrajă de la Delfi ca să îngăduiască pînă vor treci 30 de ani, şi atuncea să facă biserica lui
     Eacos şi să să apuce de război; iar, pînă atuncea, de vor mergi, multe răii vor faci şi multe vor şi păţi; iar mai apoi, tot îi vor birui. Auzind athinei<i> acestea, făcură biserica lui Eacos, iar atîta vremi să îngăduiască nu vrură, ce îndată să gătiră să margă asupra eghinitenilor.
     [90.] Ce-i opriră alt lucru, de la laconi, pentru că, înţălegînd cum i-au meşterşuguit cu vraja de la Delfi şi alţile cîte era vrăji a Pisistratilor, foarte le căzu cu greu, pentru că, fiindu-ie priiateni Pisistratii, îi scoasără făr-de nici o vină de la Athina, şi athinei<i> nici o mulţămită nu le făcură. Şi încă aflară şi vrăji de la cetatea Athinei, carile le-au fost aflat Cleomenis acolo, întru carile scriia cum multe răii vor să pată laconii de la athinei. Acestea toate îi îndemna să oştească asupra athineilor.
     [91.] Şi, aşa, văzind pre athinei cum nu şăd mîlcom şr sînt volnici şi să vor mări, îndată trimisără de adusără pre Ipias, feciorul lui Pisistrat de la Sighiia, şi, chiemînd pre dîn-sul,. trimisără de adunară sfetnici de la toţi agiutorii lor şi zisără: „Bărbaţi agiutori, videm şi noi că am greşit, pentru că cu vrăji mincinoasă ne-am amăgit şi am gonit pre priia-tenii noştri de la Athina, care ne asculta pre noi, şi am dat cetatea la un nărod nemulţămitori carile au ruşinat pre înpăra-tul nostru şi, luînd cinste, să măreaşte, că iată că au oştit asupra, vioţilor şi a halchideilor şi asupra altora vor oşti. Acum, pentru aceea am adus pre Ipias acesta şi pre voi, pentru ca să mergem cu toţii să-l punim la cetatea aceea, după cum au şi fost mai nainte”.
     [92.] Laconii atîta zisără ei. Iar agiutorii nu priimiră cuvîntul acesta. Şi ceialalţi tăcură, iar Sosiclei de la Corihthu atîta zisă («): „Ceriul iaste asupra pămîntului, iar, să să întoarcă, să fie supt pămînt, şi pămîntul de-asupra şi peştii din marea să ia obiceile omineşti şi oamenii să ia a peştilor, cînd voi la noi veţi să stricaţi obiceile şi volniciile din. cetăţi şi să băgaţi iarăşi tirani, care lucru nu iaste altul nici mai strîmbu, nici mai grozav. Că, de iaste lucru bun a fi tirani prin cetăţi, voi întîi să începiţi să faciţi acesta lucru, şi atuncea să faceţi şi prin alte cetăţi. Iară acum, voi, ne-ştiind tiraniia şi ferindu-vă foarte tare pentru ca să nu să
     
     facă la Spartis acesta lucru, iar de v-aţi fi ispitit ca noi cu tiranii, aţi şti mai bini decît cum ziceţi, (b) Pentru că la noi, la Corinthus, era tocmală bună la cetate, că puţini era mai-
     mari şi purta grijă cetăţii [Vahchiadei], şi să căsă Ijtorea ei dintre eişi. Iar un om dintru aceştiia făce o fată şcheoapă şi o chiema Lavda; pre această, nevrînd altul să o ia din nărodul aceala, o luă un [IJetion. Şi, aşa, trimisă la Delfi pentru naştire, întrebînd pentru ficiori: faci-va, au ba? Şi-i zisă vraja cum va naşte şi va îndrepta, naştire lui, Corinthu. Acestea cuvinte, oarecum, le-au înţălăs Vahcniadei. Şi, aşa, au fost avînd, şi ei vrajă de mai-inte pentru ca să să pă-zască; (c) ce atuncea n-au fost înţălegînd. Iar auzind pentru Ietion cum i-au vrăjit, au şi priceput cum de acela le iaste să să păzască. Şi, înţălegînd acesta lucru, tăcea mîlcom şi păziia ce va naşte muerea Lavda, aceia să trimită să omoară copilul. Şi, aşa, după ce au înţăles că au născut, au trimis 10 oameni la neamul lui Ietion, să ia copilul, să-l omoare. Iar mergînd acolo şi neştiind mumă-sa pentru ce au venit, i-au băgat în casă, şi ei luară copilul. Şi, aşa, cal ci-l luă întîi, i să tîmplă de rîsă copilul cătră dînsul şi nu-l putu să-l omoară, neîndurîndu-să de el; şi-l didea pre mîna celui-lant, pînă agiunsă la toţi şi nici unul nu s-au îndurat să-l omoare. Şi, aşa, dideră pruncul la mumă-sa şi eşiră afară. După aceea, să pricea afară căci nu l-au omorît; (d) iar mumă-sa auzi şi-l ascunsă supt un şt[i]ubei. Şi, aşa, iznoavă, intrară în casă să-l omoară, iar, neaflîndu-l, să voro-viră să zică cătră sfat cum au făcut ce le-au poroncit. (e) Şi, aşa, crescu copilul, şi Chipsel îi zisă, pentru ştjTJubei. Şi, crescînd mare, să dusă la Corinthus şi să vrăji la Delfi şi birui Corinthul; şi-i zisă cum el şi ficiorii lui vor birui,
     iar nepoţii nu vor birui. Şi stînd tiran Chipsel, pre mulţi izgoni din cetate, a mulţi avuţie au luat şi pre mulţi au omorît. (f) Acesta domni 30 de ani mai bini. După acesta, stătu Periandrus, ficiorul lui: şi întîi era mai blînd, iar mai apoi, trimiţind la Thrasivul, tiranul de la Militos, să făce cu mult mai rău decît tată-său. Pentru că au trimis sol la Thrasivul, întrebîndu-l: cum va pute mai bini să-şi ţie tiraniia în paci şi făr-de grijă ? Iar Thrasivul pre sol îl scoasă afară din cetate şi întră într-un pămînt cu pîine şi, vorovind cu solul, undi videa cîte un spicu mai înalt decît celelalte, tot îl zmulge şi-l lepăda, pînă undi, ci era mai bun dintru pămîntul aceala, zmulsă şi lepădă. Şi, eşind din pămîntul aceala, nu mai zisă nimica solului alt cuvînt, ce-l trimisă de să dusă. Şi, întorcîndu-să solul, îl întreba Periandrus răspunsul, iar el zisă cum nimica nu i-au mai zis, ce numai l-au trimis la un om nebun şi făr-de minte, şi-i povesti ce-au făcut Thrasivul în pămîntul cu pîinea. (g) Iar Periandrus foarte bini cunoscu aceea pildă: i-au arătat ca să-i omoară pre cei ce sînt mai de folos dintru cei din ţara lui, pentru că aceia să răcoşăscu, nu streinii. Şi, aşa, tot răul încep[u] a faci la cetăţăni şi, cîte lăsă Chipsel, acesta toate le săvîrşi. Şi, într-o zi, după ce au murit muiare lui, Milisa, trimeţind la vrajă să întrebe < pentru nişte bani a unui priiaten \ undi i-au fost ascuns, i-au răspuns Milisa cum nu-i va spuni. pentru că-i iaste frig, că ş-au ars hainile ei cu dînsa. Şi, aşa, el, măcar că, după moartea ei, încă ş-au bătut capul cu dînsa, fiind moartă, aşa, poronci: [femeile] cetăţănilor tuturor să să gătească la un praznicu mare. Şi, aşa, să gătiră cu ce haini avea iali mai buni. Şi poronci peicilor de le-au dezbrăcat şi au ars hainile tuturor şi, aşa, au trimis de iznoavă la muiare-şi la vrajă şi i-au spus banii oaspelui. (h) „Aşa iaste tiraniia, laconilor, şi fapt ca acesta iaste. Iar noi, corinthenii, auzind cum chiemaţi pre Ipias, mult ne miram, iar acum mai mult încă ne ciudim, auzind cuvintile acestea, şi noi mărturisim înainte dumnăzăilor elineşti, ca să băgaţi tiranii prin cetăţi. Iar de veţi faci această strimbăiate să puneţi pre Ipias tiran, să ştiţi cum noi, corinthenii, nu vom lăuda”.
     [93.] Solul Corinthului, Sosiclei, atîta zisă. Iar Ipias răspunsă, iarăşi, puind mărturie pre dumnăzăi<i> elineşti, cum veni-vor zile cînd, păţind rău de athinei corinthenii, vor pofti pre Ipias. Acestea cuvinte le-au zis Ipias, ştiind vrăjile adivărat după cum era să fie. Şi, pîn-aicea, tăcea şi ceialanţi; iară auzind sfatul corintheanului, toţi strigară şi
     lăudară aceala lucru ce au zis aceala, şi zisără să nu mai primenească lucrul la cetatea grecească.
     [94.] Acestea aşa să potoliră. Şi, ducîndu-să Ipias de aicea la Machidoniia, îi didea Amind înpăratul A[n]themunda, îi da şi thesali(i> Iolcon. Ci el nu vru, ce să întoarsă la Sighion, ce-l dobîndisă tată-său cu sabiia de la mitileni. Pentru această încă s-au făcut război cu mitilcanii şi cu athinei<i>,
     [95.] pînă undi i-au înpăcat Periandru, ficiorul lui Chipsel, pentru că pre acesta aleasără giudicători. Şi le didea amîndu-rora să ţie locul acesta.
     [96.] Iar Ipias, după ce trecu de la laconi la Asiia, tot lucrul amesteca cătră Artafernis pentru athinei şi cum să silească să le supui supt Darie înpărat. )] Şi, aşa. athinei<i> trimisără soli, zicînd să nu asculte pribagii ce zicu, ce sînt de la Athina. Iar Artafernis zisă cum, de le iaste voia să nu-i asculte, să priimască iarăşi pre Ipias acolo la domnie. Şi, nepriimind cuvîntul persului athinei<i>, să făceră athinei<i> la ivală nepriiaten[i] cu perşii.
     [97.] Deci întru acesta neprieteşug fiind athinei<i),. sosi şi Aristagor militeanu, ce am zis mai sus, cerşind agiutor de la athinei. Şi, aşa, fiind gonit de la Spartis, la această cetate năzui, pentru că era vestită dintru altile. Şi iarăşi zice ce-au zis şi cătră laconi: binile ce-i la Asiia, şi pentru războiul perşilor, cum sînt slabi, şi încă cum militenii sînt pribagi de la Athina şi trebui să le agiute. Şi toate le înşira acestea, rugîndu-să tare foarte, pînă undi îi adusă la voia lui. Pentru că mai lesni iaste a înşăla pre mulţi, decît pre unul; de vremi ce pre Cleomen laconul, fiind unul, nu-l putu amăgi, iară 30 dc mii dc athinei suferiră această. Şi sfătuiră să-i dea agiutor şi socotiră 20 dc vasă să le trimită agiutor, făcînd preste dînsăle hatman pre Melanthie, fiind dintru orăşani cu totul de folos. Acestea corăbii fură începătura războiului, şi a varvarilor, şi a grecilor, adică începirea răutăţilor.
     [98.] Iar Aristagor să dusă la Militus şi-i sfătui un lucru carile lui nici de un folos îi fu, numai pentru să scîrbască pre Darie înpărat. Pentru că trimisă om la peonii cei robiţi ce-i trecusă Megavaz la Frighiia, şi le zisă aşa: „Peonilor, iată că m-au trimis Aristagor, tiranul Militului, la voi, dîndu-vă ştire că acum toată Ioniia s-au rocoşit spre înpăratul. Deci, de ve-i voia să scăpaţi din robie, pînă la marea să veniţi, şi de la marea v-om treci noi”. Auzind peonii, să bucurară şi-şi luară copiei şi fimeile; unii şi mearsără spre marea, iar alţîi, de frică, şi rămasără. Şi trecură peonii la Sacîzu ?, şi în urma lor au trecut călărime de a perşilor multă, gonindu-i. Şi, neagiungîndu-i, poronciră peonilor să să întoarcă înapoi: ce ci nu vrură, ce trecură pînă la Peoniia, locul lor.
     [99.] Iar, sosind athinei<i/ cu 20 de vasă şi 5 de la Erctriia, pentru că le era datori eretriianii militenilor cu agiutor, că ci încă le-au fost agiutat –, şi, sosind aceştiia toţi, şi alte agiutoare de aiurilea, făcu oastea la Sardis. Şi Aristagor nu mersă, ce au rămas acolo. Şi făcea hatman pre fratile lui, Haropin, şi pre alţii.
     [100.] Şi, sosind acolo cu toţii, eşiră din vasă şi purcea-sără cu povaţă de la Efes. Şi, trecînd apa [Caistrului şi dealul] Tmolului, luară cetatea Sardis, nestînduTe nimini înpotriva. Şi toată cetatea o dobîndiră, fără numai unghiul cetăţii, [căci] îl păziia singur Artafern, avînd [nu] puţină oaste a perşilor.
     [101.] Iar a nu jăcui cetatea, această îi opri: la Sardis era casăle mai multe de trestie, şi cîte era şi de cărămidă, tot cu trestie era acoperite. Aşe, aprinzind un oştean una numai, începură a să [ajprinde toate şi, aşa, arzind cîţi era rămaşi din perşi în cetate, şi lidenii, văzind răul de toate părţile, să adunară în tîrg şi pre lîngă apă, carile cură prin mijlocul tîrgului şi scot aur dintru dînsul. Acolo, adunîndu-să aceştiia, de nevoe le căuta a să apăra. Şi, aşa, văzind ionii, de o parte ceia. apărîndu-să, de altă parte venind perşii tocmiţi, să feriră în dealul Tmolului şi noaptea iarăşi intrară în corabie şi să dusără.
     [102.] Iar [la] Sardis, arzind aceasta *, au ars şi biserica Chivivii. Atuncea, în urmă, ardea perşii bisericile grecilor, pentru această tocmală. Atuncea perşii, cîţi era între apa lui Alis, înţălegînd acesta lucru, începură a să aduna dintru toate părţile la Sardis, şi acolo nu aflară pre ioni, şi le luară urma. Şi, aşa, au început a să bate, agiungîndu-să, şi biruiră perşii şi periră ioni mulţi şi hatmanul de la Eretriia, carile luasă cununi de biruinţă şi era vestit. Şi, aşa, intrară iarăşi în corăbii şi să răşchirară pre la cetăţi.
     [103.] Iar athinei<i> dintru acesta război să întoarsără acasă-şi; măcar că mult trimitea Aristagor de-i ruga să să întoarcă, iar nu vrură, ce să gătiră tare de război asupra lui Darie. Şi trimisără vasă pre marea şi luară de la perşi Vizan-tiia şi toate cîte cetăţi era pre margine acolo. Mearsără şi la bogazu şi eşiră afară şi mult din ţara Cariei luară spre agiutorul lor. Iar cafnii, nevrînd mai nainte să să închini lor, după ce au ars Sardis, şi aceia s-au închinat.
     [104.] Iar chiprii, de bună voe, toţi i să închinară, afară din amathus[i]; şi să rocoşiră şi ei asupra perşilor într-acest chip: era Onisil, frate mai micu lui Gorgos, înpărat Sala-minii, carile de multe ori zice frăţini-său să să scoali asupra înpăratului, ci el nu vrea. Iar atuncea, înţălegînd şi pentru ioni, foarte îl dodiia tare. Şi, neascultîndu-l Gorgos, socoti, cînd eşi frati-său afară, şi închisă porţile cetăţii, cu tovarăşii lui. Iar Gorgos fugi la perşi, iar Onisil stătu înpărat şi pre toţi chiprii îi îndemna să să răcoşască. Şi alţii îl asculta, iar amathusii nu vrea.
     [105.] Şi, aşa, le bătea cetatea, iar dînd ştire lui Darie pentru ardirea Sardisului şi cum au fost şi athinei<i>, şi capul lu jlcrului a fost Aristagor. Şi [Darie] întîi socoti că ionii nu vor putea îngădui războiul, nebăgîndu-i în samă; iar între-bînd de Athina undi iaste şi cini sînt şi, înţălegînd, cerşu arcul şi pusă o sigeată şi trasă în sus şi zisă: „O, Zef, fie-mi pre voe, pentru ca să cert pre athinei”. Şi, zicînd aceasta, fiind la cină, poronci unii slugi-şi de trii ori să zică: „Doamne, adu-ţi aminte de athinei” ?.
     
     
     
     [106.] Şi, zicînd acestea, poronci de chiemară pre Istieu miliseanul de faţă şi zisă: „înţăles-am, Istie, cum omul ce-ai lăsat epitrop acolo, la Militos, să fie făcut la mini lucruri de iznoavă; pentru că au adus coameni dintru celalant pămînt, şi cu ionii şi, îndemnînd pre aceştiia, pre toţi, mă lipsi de la Sardis. Acum, dar, cum îţi pare ţie să fie acestea bini? Şi în ce chip ţi să par ţie cum făr-de sfatul tău să fie făcut acestea? Caută apoi să nu cazi tu în vină”. Iar Istieu zisă: „Cum să fie, înpărate, lucru ca acesta, carile să fiu sfătuit eu, dintru carile să ţi să tîmple ţie lucru rău cît de micu ? Şi ce aş cerca să facu acesta lucru ? Ce-mi lipsăşte ? Carile am toate cîte sînt ale tale şi toate sfaturile tale le aud. Şi, de faci un lucru ca aceala epitropu mieu, să socoteşti cum de la sini faci; iar eu nu priimăscu cum al mieu epitrop şi militenii să facă acesta lucru. Şi, de iaste aşa, să să fie lucrat un lucru ca acesta, trebui să cunoşti cît rău ai făcut rădicîndu-mă pre mini di pre acelea locuri. Pentru că, lipsind eu din ochii ionilor, aflară vremea de făcură ci Ie era vremea să facă de mult. Iar să fiu fost eu acolo, nici o cetate de la Ioniia nu ar fi viclenit. Acum, dar, pre [mine] trimite[-mă] acolo la Ioniia, cum mai curînd, pentru ca să-ţi întorcu Ioniia toată la locu şi pre acel, pre epi [jtrop, în mîna ta să-l aducu. Şi, făcînd acestea, mă giur pre bozii cei înpărăteşti cum să nu mă dezbracu de această haină, pînă undi Sardosul, ostrovul cel mare, îl voi supuni supt tini”.
     [107.] Istieu, zicînd acestea, înşăla; şi Darie îl ascultă, poroncindu-i, după ce va faci acestea toate, iarăşi să să întoarcă la Susa.
     [108.] Iar trecînd vreme [cînd] să tîmplă aceasta vo-roavă şi sigetă Darie şi slobozi pre Istieu, acestea să tîm-plară: Onisil, fiind încungiurat pre cetate amathusenilor, veni veste cum un pers, anumea Artivie, vini cu oaste multă persască pre marea ca să bată Chiprosul. Şi, înţălegînd acesta lucru, Onisil trimisă soli la Ioniia, chiemînd pre dînşii întru agiutor. Şi, aşa, şi ionii mult nu pestiră, ce veniră cu
     
     § vasă multe. Deci ionii sosiră, şi perşii, pedestri, mergea la Salamina, şi, aşa, finicii încă cu vasale sosiră la locul ce să cheamă „Cheile Chtpro[su]lui”.
     [109.] Şi, fiind această, chiemară domnii Chiprosului pre hatmanii ionilor şi le zisără: „Bărbaţi ioni, alegere vă dăm voă, cu care veţi să vă bateţi; cu finicii, au cu perşii? Şi, de v-a fi voia să vă bateţi cu perşii, trebui să eşiţi din vasă să vă bateţi pedestru, şi noi vom întră în vasă şi ne vom bate cu finichii. Iar de v-a fi voia cu finichii să vă bateţi, iarăşi vă gătaţi, – că noi într-amîndoă părţile vă slobozim, pentru ca să să voinicească, cum Chiprosul, aşa şi Ioniia”. Zisără ionii cătră această: „Pre noi ne-au trimis toţi ionii, pentru ca să păzim marea, şi nu să ne lăsăm vasale, să ne batem pedestri cu perşii. Acum, noi, unde sintem poronciţi, acolo vom sili să fim bărbaţi buni. Iar voă să cuvini să vă aduceţi aminte ce păţeaţi slujind perşilor, să fiţi şi voi buni bărbaţi”. Ionii aşa răspunsără.
     [110.] După aceea, sosind perşii la cîmpul Salaminii, pre ceialalţi chiprei înprotiva oştii altor îi tocmiră. Iar din soli şi din salamineni, ci era mai aleşi, pusără înprotiva perşilor. Iar înpotriva lui Artivie, hatmanul perşilor, de bună voe sta Onisil, hatmanul chipreilor.
     [111.] Şi era încălecat Artivie pre un cal carile era învăţat a să bate cu om călăreţi înplătoşat. Şi, înţălegînd acest lucru, Onisil avea un paicu [car], carile era şi de război pre-viteaz şi, într-alt chip, plin de îndrăznire. Şi zisă cătră dînsul: „Am înţăleş cum calul lui Artivie stă sus şi bate cu picioa-rile şi cu gura muşcă cătră cini să apropii. Acmu, te socoteşti tu pre cini vei lovi: calul, au pre Artivie?”. Zisă sluga lui aşa: „O, înpărate, gata sînt eu amîndoă să le facu sau una dintru acestea şi tot ce vei poronci. Iar cum mi să pare lucrul mar cuvios, eu voi zice: înpăratul şi hatmanul, la înpărat şi la hatman trebuie să stea înpotriva. Pentru că, de vei omorî om hatman, mare lucrul iaste; şi, iarăşi, de te va oborî el pre tini (care, dumnăzău să nu dea!), de vrednicu iarăşi pieri şi iaste în giumătate primejdiia. Iar pre noi, pre slugi, la alti slugi trebui să ne laşi şi la cai; de cari cal nimica să nu te sparii, că eu îl voi faci de nu va mai sta înprotiva altui om”.
     [112.] Zisără acestea şi îndată să loviră ostile şi pre marea, şi pre uscat. Şi, pre marea, statură tare ionii şi covîrşiră întru aceasta zi pre finici cu biruinţa şi făcură vitejii vasale de la Samos; şi oastea pedeastră iarăşi să bătea tare. Iar hatmanii oştilor acestea să întîmplară: după ce veni asupra lui Onisil Artivie persul, cu calul cel învăţat, după cum vorovisă cu paicul său, Onisil lovi pre Artivie, iar rădicînd calul picioarile preste pavăţa lui Onisil, lovi paicul calul cu o coasă preste picioare-i şi-i tăia picioarile. Deci, aşa, Artivie şi calul lui, bătîndu-să, periră.
     [113.] Şi, bătîndu-să tare şi ceelalţi, Stisinor, tiranul Chiprului, avînd pregiur dînsul nu puţini oameni, să închină. Aşa, văzind pre acesta, să închinară şi carăle cele de război ale Salaminei. Şi biruiră perşii pre chipreni. Şi, biruindu-să oastea, şi alţii mulţi periră, şi Onisil hatmanul, carile făcea vicleşugul, şi alţi domni vestiţi cîţiva.
     [114.] Şi capul lui Onisil îl tăiară amathusenii şi-l spînzurară, pentru căci le-au bătut cetatea. Şi, spînzurîndu-l, a mers un roiu de albini şi au înplut acolo titva de miare. Şi trimisără amathusenii la vrajă, să vază ce poate să fie această. Şi le zisă vraja să pogoare capul şi să-l îngroape şi să-i facă jărtvă ca unui viteaz, preste tot anul şi, făcînd acestea, le va fi mai bini.
     [115.] Amathusenii şi pînă acum facu acestea. Iar ionii, după ce au văzut războiul uscatului că s-au biruit şi cetăţile toate încungiurate a chipreilor, afară din Salamina, pentru că aceasta au fost. dat-o iarăşi lui Gorgos, ce-au fost mai nainte înpărat acolo, înţălegînd acestea ionii, să învîrtejiră la Ioniia. Şi, dintru cetăţile chipreilor, tărpi mult. Solii, care, săpînd prin pregiur zidul, a cincea lună o dobîndiră perşii.
     [116.] Aşa, chipreii, fiind volnici un an, iarăşi, de iznoavă, căzură la robie. Iar Davris, carile ţinea o fată de a lui Darie, şi alţi hatmani a perşilor, mulţi, carii ţinea fete de a lui Darie, după ce biruiră pre ioni, ceia ce-au mărs de au ars Sardis, şi-i băgară în vasă, să înpărţiră şi bătea cetăţile lor.
     
     
     [117.] Davris mearsă spre cetăţile de la bogazu şi luă: cîteva cetăţi. Mai apoi îi veni vestea cum carii iarăşi s-au rocoşit, ca şi ionii, asupra perşilor. Şi, aşa, să întoarsă asupra lor.
     Şi, aşa, şi carii să adunară la locul ce să cheamă „Stîlpii Albi”, şi lingă apa Marsiului şi, acolo, adunîndu-să, făceră sfat. Şi, făcînd multe sfaturi, îmi mai plăcu a lui Pixodar, carile ţinea fata lui Siencsis, înpăratul chilichilor. Acesta zice să treacă apa Meandrului, şi să stea cu spatile lîngă apa, pentru că, neavînd undi să fugă carii, să fie şi de nevoi viteji. Acesta sfat nu le plăcu, ce lăsară de trecură perşii Meandrul şi statură cu dosul la apă: adică, de-i vor birui pre perşi, să nu mai scape nici unul dintru dînşii.
     Şi, aşa, trecînd perşii apa, tari război dideră de înbe părţile şi multă vremi. Ce-i biruiră perşii cu mulţimea. Şi căzură vro doă mii dc perşi şi vro de cari. Şi să dideră îndărăpt [la Lavranda], întru o biserică mare a lui Diia “. Aceştiia, carii, dintru toţi oamenii, facu jărtvă lui Diia celui de oşti mai mari. Şi aice făcură carii sfat: închina-s-or, au lăsa-ş-or locurile? 
     Şi sosiră întru aceasta miliseanii şi cu agiutorii lor. Si iarăşi lăsară sfatul şi să loviră de iznoavă cu perşii şi să bătură mai mult decît întîi şi mai tare fură biruiţi; şi mai vîrtos periră militcnii !).
     [121.] După această, iarăşi să înbărbătară carii şi să loviră. Pentru că, înţălegînd cum perşii vor să margă să le lovască [ cetăţile lor, să gătiră şi păziră calea de la [Pi]dasu, întru care cale, căzind perşii [noaptea], cu totul periră, şi hatmanii lor, şi toţi era vro patru hatmani. Aceştiia oşti era hatman milasanul Iraclid [a lui] Ivanolie.
     Iar Imcis, hatmanul perşilor, înţălegînd pentru ceialalţi.cum s-au dus la cari, mai vîrtos pentru Davris, mearsă şi el cu oaste la bogazu şi luă pre toţi eolii cîţi sînt la Iliada şi altile multe. Acesta Imeis hatmanul, făcînd acestea, muri şi el, la Troada, dc boală.
     Iar Artafern şi Otan au fost orînduiţi la Ioniia şi la eolii de aproape şi luară doă cetăţi.
     Iar Aristagor ticălos fu, carile numai ce tulbura Ioniia şi făcu lucruri mari, iar apoi, văzind acestea, socotea să fugă. Şi încă socotea cum cu puterea nu va covîrşi pre Darie înpărat. Ce chiemă pre toţi tovarăşii lui cei de rocoş şi le zisă cum bini va fi de vor căuta undiva vreun locu tare de-i vor scoate de la Militos, să margă acolo sau la Sardos sau la locul cel ce zidea Istieu.
     [125.] Şi Ecateu, cel ce sfătuia şi întîi bini, zisă să margă la I.eros şi acolo să facă zid, să le fie pribe-geştea, şi apoi de acolo va mergi la Militos cînd îi va fi voia.
     [126.] Şi, aşa, nu ascultară acesta sfat, ci să dusă la zidurile lui Istieu, la Thrachis, şi de acolo, mergînd şi încungiurînd o cetate, peri şi el, şi oastea lui, tecmindu-să
     cu cei din cetate să iasă de bună voe
     lui Aristagor şi toate faptile lui cîte au făcut
     SFÎRŞIT Al. ISTORIC A IAI IRODOT
     
     
     
     A LUI IRODOT ISTORIE A ŞASĂ, CE SĂ ZICE: m ERATO
     
     
     [I.] Aristagor, rocoşind Ioniia, aşe şi muri. Iar Istieu, tiranul Militului, fiind părăsit de Darie şi slobod, au. venit la Sardis. Şi, aşa, Artafern \ domnul Sardisului, îl întrebă: pentru care lucru i să par lui ionii să să fie rocoşit ? Iar el zisă cum nu ştie şi să mira de lucrul ce s-au făcut, ca cînd n-ar fi ştiut pentru acestea lucruri. Iar Artafern, văzindu-l pre dînsul meşterşuguind, zisă, ştiind adivărată pricina vicleniei: „Aşa iaste povestea acestui lucru: această ciubotă ai cusut-o tu şi au încălţat-o Aristagor”.
     [2.] Artafern zisă atîta, pentru viclenie. Iar Istieu să spăimîntă cum Artafcrnu ştie povestea. Şi, aşa, în noaptea dinţii, au fugit la marea, amăgind pre Darie înpărat cum îi va dobîndi Sardosul, ostrovul cel mare. Şi el apucă hătină-niia ionilor în războiul cătră Darie înpărat. Şi trecu la Sa-cîzu şi legat fu de sacîzani, pentru că gîndiră eum alte lucruri de iznoavă faci înpotriva lor. Şi, aşa, dovedind el lucrul cum iaste nepriiaten lui Darie, îl sloboziră.
     [3.] Acii îl întrebară ionii: pentru care lucru au poroncit lui Aristagor să viclenească pre înpăratul şi să le facă atîta pcirc? Deci el pricina aceea nu vru să o mărturisască. pre adivărat, ce zisă cum Darie înpărat au vrut să mute pre finici la ioni şi pre ioni la fmici, şi pentru aceea le-au dat ştire. Iar de acesta lucru nici au ştiut înpărat<ul>, ci numai înfricoşa el pre ioni...
     
     [4.] După aceea, Istieu trimisă un om la Sardis, la perşi, pentru că au fost vorovit el cu dînşii pentru vicleşug. Iară omul lui nu didea cărţile la perşi, ci le-au dat lui Artafern. Şi, înţălegînd Artafernis, zisă să dea cărţile lui Istieu la perşi, iar ce-i vor răspunde perşii, să le dea la dînşii. Şi, înţălegînd Artafernis, pre mulţi dintru perşi au omorît
     [5.] Deci la Sardis s-au făcut mare amestecătură. Iar pre Istieu, de vremi ce-l bătu nărocul şi cu aceasta, sacîzanii l-au adus la Militos, rugîndu-să Istieu. Iar militenii nu-l priimiră, de vremi ce cu bucurie le fu lor pentru că să mîntuiră de Aristagor şi nu mai priimea pre alt tiran după ce gustasă de volnicie. Şi, fiind noaptea, să ispitea Istieu cu sila să între la Militos şi, aşa, rănit fu de un militean la stinghe. Istieu, după ce nu-l priimiră acolo, iarăşi la Sacîzu înapoi s-au întors. De aicea, nevrînd sacîzanii să-i dea corabie, să dusă la Mitileni şi-i dideră opt cătargi şi miarsără cu dînsul înpreună la Vizantiia. Şi, şăzind acolo, prindea vasale ce vinea di pre Marea Neagră \ fără de cîţi zicea cum vor asculta pre Istieu.
     [6.] Deci Istieu şi miti[li]nei<i> acestea făcea; iar la Militos era oaste multă, şi pedeastră, şi pre marea, viitoare. Pentru că toţi hatmanii perşilor să adunară şi făceră o tabără şi să dusără la Militos, celelalte cetăţi nebăgîndu-le întru samă. Iar dintru vasale de pre marea, finicii era mai nevoitori; şi era chiprii, fiind de curînd supuşi, şi chilicii, şi eghiptenii.
     [7.] Aceştiia oştiră la Militos şi la ceealantă lonie. Iar ionii trimisără sfetnicii lor la Panioniia. Şi, mergînd la acela locu şi sfătuindu-să, socotiră, oastea pedeastră să nu facă, ce numai cu vasale pre marea să să bată, şi din cetatea Mili-tului să să bată dinlontrul, fiind bini grijiţi, iar vasale toate şă li plinească, să să strîngă la ostrov la Ladis, lîngă cetatea Militului.
     [8.] Şi ionii şi eolii încă le agiutoriră. Şi să strînsără, preste tot, 353 de vasă.
     [9.] Iară a varvarilor vasă era 600. Şi, viind şi acelea la Militos înpreună cu pedestrimea, înţălegînd pentru mulţimea vasălor, ei să temură, perşii, şi nu vrea să dea război pre marea, socotind cum, de să vor birui pre marea, nu vor pute bate Militosul, şi Darie le va faci vreun rău. Şi, zicînd acestea, adunară tiranii ionilor carii era goniţi de la Aristagor mai nainte şi fugisă la midi,– atuncea era şi ei în oaste la Militos –, şi-i chiemară perşii pre aceştiia şi le zisără: „Bărbaţi ioni, acum, oarecarile dintru voi să să ivască a faci bini casai înpăratului; pentru că voi ispitiţi fiinştecarile pre ai lui orăşani a-i dizlipi de ceialalţi. Şi le ziceţi cum nici un lucru rău nu vor păţi pentru vicleşug<ul> ce au făcut, nici li să vor arde bisăricile, nici casăle, nici altă nevoe nu vor avea, ce vor fi cum au fost şi mai nainte. Iar de vor da război cu noi, cum să să bată, aşa să ziceţi cum întru tot la robie vor cădea, şi pre ficiorii lor hadîmbi îi vom faci şi fetile roabi la Vactra şi ţara lor la alţii vom da-o”.
     [10.] Aceştiia acestea zice; iar tiranii ionilor trimitea cine şi la locul şi la oamenii lui, poroncind acestea cuvinte. Iar ionii nu priimiră acesta vicleşug să-l facă şi socotea cum perşii numai lă unii singuri poroncescu acestea cuvinte. Acestea să făcură, mergînd perşii drept la Militos.
     [11.] Iar după ce să strînsără ionii la Ladis, să făceră sfaturi multe şi şă strîngea şi alţi mulţi şi încă şi Dionisie focae-iul, carile era hatman la Fochea, zicînd într-acest chip [„Asupra briciului stau acum lucrurile noastre: au să fim slobozi, au robi. Deci acum, voi, de veţi vrea să trimiteţi oarice osti-neală, acum îndată veţi avea cîte oarice ostineală, iar rhai apoi veţi birui pre nepriiateni şi veţi fi întru volnicie. Iar de veţi ţinea intru slăbăciune şi întru nesocotinţă, nici o nedejde nu am cătră voi, ce veţi fi certaţi de înpăratul pentru vicleşug. Ci ascultaţî-mă pre mine şi vă lăsaţi lucrul pre socotinţa mea. Şi eu socotescu, mpărţindu-ne dumnăzău atocma au nepriiatenii nici să să bată cu noi, au, bătîndu-să mult, să fie biruiţi”.
     [12.] Auzind acestea ionii, să dideră toţi pre mîna lui Dionisie. Iar el, dimin[e]aţă, pornea vasale şi punea pre
     
     vîslari şi trăgea la opacină şi-şi lua toţi armile şi era gata de război preste toată zioa. Şi, aşa, pînă în şapte zili, tot îl asculta, iar, după aceea, ionii, nefiind diprinşi cu acestea ostineale şi cu soarile, zisără, întru dînşii, într-acest chip: „Cărui dumnăzău. am greşit noi, de facim acestea lucruri? Au nebunit-am şi ne-am supus unui om focaeu ci ne-au dat trii corabie, şi el le căzneaşte cu multe lucruri? Şi mulţi am căzut în boale şi mulţi încă sînt gata să pată acesta lucru. Şi, mai nainte decît a păţi acesta lucru, las să păţim şi alt lucru şi să îngăduim şi robiia care ne iaste viitoare, fie in ce chip va fi, decît să suferim aceasta. Ia în-blaţi dar să nu mai ascultăm pre dînsul”. Şi, aşa, îndată nimini nu-l mai asculta, ce, ca o tabără, făceră colibi în ostrov şi dormea la umbră şi nu vrea să între în casă, nici să să înveţă a să deprinde cu ostineală.
     [13.] Şi, aşa, înţălegînd ce facu ionii, hatmanii de la Samos primisără jcuvintile lui] Eacu, [fiul lui] Siloson, ci era mai nainte tiran Ia sami “, poroncindu-i lui perşii pentru ca să să lasă de agiutorul ionilor. Iar samii, văzind multă neascultare întru ioni, primisără cuvintile, pentru că soco-tjră cum nu vor avea puteri a covîrşi puterea înpărătească şi socotiră cum, tocma de vor şi birui aceea armată a lui Darie, mai mare va faci el alta decît aceea cu cinci părţi. Şi, aşa, aflară vină şi, văzind pre ioni că nu vor să fie şi ei buni, socotiră cum cu folos le va fi ca să-şi poată să-şi ţie bisericile lor şi casăle. Iar Eacu, acesta ce le poronci, era mai nainte tiran a Şamului şi-i luă tiraniia Aristagor militeanul, ca şi celoralanţi tirani a Ioniei.
     
     
     [14.] Atuncea, pornindu-să finicii cu corăbiile, porniră-să şi ionii şi, apropiindu-să, să amestecară. Acii, nu poci să scriu adivărat, carii dintru dînşii fură oameni buni au răi întru războiul acesta, dintru ioni, pentru că unii pre atalţi dau vină. Aice zicu cum samii, după cum le-au fost tocmală cătră Eachis, au rădicat veatrelile şi să dusără dintru orînduiala lor la Samos, iar 11 vasă şi de ale lor au stătut de s-au bătut, neascultînd de hatmani. Şi acestora le-au hărăzit ceialalţi sami de să scrisără anumea de la părinţii lor pentru vitejie într-un stîlpu în mijlocul tîrgului. Şi lezvii, văzind pre aceştiia, fugiră şi ei de acolo şi mai mulţi dintru ioni.
     [15.] Făcînd acest lucru, cini au rămas dintru dînşii, foarte s-au stricat rău, şi mai rău, dintru toţi, sacîzanii, pentru că aceştiia nu vicleniră, ce multe vitejii arătară, că avea 100 de vasă, şi întru vas cîte 40 de oameni, care facu piste tot 4.000 de oameni, aleşi orăşani. Şi, văzind mai mulţi dintru agiutorii lor că viclenea, nu vrură ei să fie ca alţii, ce, cu puţin agiutor, pornindu-să pre marea, să bătea cu nepriiatenii, pînă undi au luat cîteva vasă de ale ne-priiatenilor, iar de a lor s-au stricat mai mult de giumătate. Şi, aşa, sacîzani<i> scăpară la ţara lor.
     [16.] Iar cîţi dintru sacîzani avea corăbii slabi şi stricate, gonindu-i, să apropiiară la Micalis şi lăsară vasale, şi pedestri eşiră la uscat. Şi, eşind noaptea la Efesos sacîzanii, iar ei avea sărbătoarea fimeilor lor şi, neştiind efe-serui de aceasta, şi pentru patima lor, auzind că iaste oastea afară, gî[n]dind că sînt furi şi merg la muerile lor, aşa, cu toţii oştiră şi începură a-i ucide. Aceştiia pre acesta nă-rocu au nimerit.
     [17.] Iar Dionisie focaeiu, cela ce învăţa pre ioni să nu doarmă la umbră, văzind lucrurile ionilor stricate, luă trii vasă de a perşilor din războiu şi nu să mai dusă la Focheea, cunoscînd cum să vor robi înpreună cu alţi ioni, ci drept la finichi să dusă şi acolo afundă vasă multe şi luă bani mulţi, şi mearsă la Sicheliia. Şi, de acolo, pornindu-să, să făcea tîlhari, nici unui grecu altuia, ce tunezli[i]lor şi tirsinilor.
     § [18Vj Iar perşii, după ce au biruit pre ioni, au încungiurat Silitul, şi pre uscat şi pre marea, şi săpa zidurile didesupt, Şi tQate meşterşugur ile le făcea, pînă undi au dobîndit-o de.tot, al şîsăle an, după ce au fost viclenit Aristagor, şi robiră cetatea şi să plini vraja lor ce să scrisă la Delfi,
     
     
     [19.] înpreună cu a[-a]rghiilor. Ce a arghi[i]lor acum om lăsa-o-a. Iar militeanilor aşa le vrăji atuncea:
     „Milit, meşter de lucruri răii,
     a mulţi cină şi daruri luminate te vei faci,
     şi muerile tali vor spăla picioarile acelor păroşi,
     iar a bisericii noastre, a Gemenilor alţîi vor purta grijă”,
     Atuncea s-au plinit această vrajă la militeni, cînd bărbaţi mai mulţi să omora de perşi, fiind păroşi, şi fimeile lor şi copiii lor cădea la robie şi biserica le-au ars.
     [20.] Şi aceştiia ce s-au robit de la Militos s-au dus la Susa. Şi nu le făcea Darie înpărat alt rău, ce-i lăcui la Marea Roşie, la cetatea Anbei, undi cură apa lui Tigris şi dă în Marea Roşie. Iar Militul ţinea ei, perşii, cetatea şi cîmpul, iar marginile le-au dat carilor să le ţie.
     [21.] Şi, păţind militenii această patimă, sivaritenii nu fură cu atîta priinţa cătră dînşii cît fură ei cătră sivariteni. Pentru că, cînd fură biruiţi sivaritenii de crotoni, toţi militenii s-au tuns şi mare jăli le-au fost; că acestea cetăţi au fost foarte în priinţa. Iar şi athinei<i> încă foarte să mîlmiră pentru luarea Militului, pentru că, făcînd oarecini, prin viersuri, luarea Militului şi cetind-o, toţi s-au pornit a plinge şi-l deade pre făcători de pagubă mare, pentru căci le-au pomenit răutăţi de casa lor, şi poronciră că aceea scrisoare să nu să mai cetească.
     [22.] Iar samilor nici într-un chip nu le-au plăcut ce au făcut hatmanii lor, ce îndată au sfătuit, pînă a nu veni tiranul lor Eachis acolo, să nu-l mai aştepte, ce să să ducă la pribegie, să nu mai slujască la midi şi la Eacu, ce să fie volnici. Pentru că zangleii de la Sicheliia au trimis de-au chemat pre ioni ca să vie să facă cetate la Margină Bună. Şi, chiemîndu-i, numai samii au mers şi cîţi au scăpat dintru militeni.
     [23.] întru care lucru aşa să tîmplî, că, mergînd samii la zangli, au nemerit la locri. Şi înpăratul zanglilor, Schithis, şi zanglii încungiurară o cetate a Sichiliei, vrînd să o dobîn-dească. Şi, înţălegînd acesta lucru tiranul Righi[o]nului, Anaxilau , îi făcea cu cuvinte de lăsară Marginea Bună, undi li era mersul, şi să margă la Zangli, pentru că-i pustie de oameni. Şi, înţălegînd samii, mearsă şi luară Zanglis şi, auzind zanglii, mearsă şi au agiutat cetăţii lor şi au chemat întru agiutor şi pre Ipocrat, tiranul Ghelii, pentru că li era agiutori. Iar Ipocrat, mergînd cu oastea, pre Schithis, înpăratul zanglilor, l-au legat, căci au perdut cetatea, şi pre frati-său, şi i-au trimis la cetatea Inicului, şi pre ceialanţi zanglei, tocmindu-să cu samii şi giurînd în viclenie. Şi plata de cătră sami pentru acesta lucru era ca să ia de toate cîte-s în cetate, şi haini, şi robi, tot în giumătate Ipocratis, iar din ţarină să fie tot a lui Ipocrat. Deci pre ceialalţi zanglei îi legă el şi îi ţinea ca pre nişte robi; iar pre 300, cei ci era mai de folos, îi deade samilor să-î omoară. Ce samii n-au vrut să facă aşa.
     [24.] Iar Schithis au scăpat din legătură la Asiia, şi să sui la înpăratul Darii. Şi socoti Darie cum, dintru toţi grecii cîţi s-au suit la dînsul, acesta om să fie fost mai drept. Si să cerşu de la înpăratul şi mearsă la Sichiliia, şi de la Sichiliia iarăşi au mers la înpăratul. Şi, fiind pre bătrîn. muri la perşi . Iară samii, pierzindu-şi moşiia, fără de osti-neală,, cetate pre bună, Zanglis, lăcuiră.
     [25.] Iar după războiul ce să făcea pre marea, poronciră perşii finicilor să aducă pre Eacu la Samos, să-l pui tiran, pentru că mari slujbi le-au făcut lor. Şi numai a samilor, pentru căci au dat dos cu vasale, nici bisericile, nici casăle nu ]e-au ars. Şi, luînd Militos, îndată şi Cariia au luat perşii: unile cetăţi cu sila au luat perşii, altile şi de nevoe închi-nîndu-să.
     [26.] Iar Istieu militeanul, fiind la Vizantiia şi prinzind vasale ce-au fost venind de pre Marea Neagră, a ionilor, [[298]] îi dideră veste pentru Militos. Deci lucrurile de Ia bogazu de acolo le dideră pre mîna lui Visa[l]t de la Avidos. Şi el, avînd pre lezvi, au mers la Sacîzu şi, nelăsindu-l straja sacîzanilor la cetatea, el să abătu într-o parte şi, de acolo, pre cătinel, fiind slăbiţi sacîzanii, dobîndi şi cetatea.
     [27.] Pentru că orînduială de la dumnăzău iaste, cînd iaste să bată, [preste] vreo limbă sau vreo cetate, răutate mare, atuncea mai nainte sămni li să arată. Aşa şi la sacîzani, mai nainte sămni răii li să arăta, pentru că au trimis la Delfi 100 de voinici, şi dintru aceia numai doi s-au întors, iar ceialanţi toţi au murit de ciumă. Şi, iarăşi, undi li era şcoala, dintru 120 de copii, căzind acoperemîntul, numai unul au scăpat. Acestea sămni dumnăzău, li arătă: după aceea, bătaia corăbiilor îngenunche cetatea. După aceea, nimeri Istieu cu lezvii şi, aşa, pre lesni dobîndi şi cetatea,.
     [28.] De ac[i]ia Istieu oşti asupra Thasului, avînd cîţiva ioni şi eoli. Şi, şăzind pregiur Thasos, îi veni vestea cum finicii au purces de la Militos asupra ceialaltc Ionie. Şi, înţălegînd aceasta, el au lăsat Thasul şi mearsă tare spre Lezvos cu toată oastea. Şi, temîndu-să la Lezvos oastea lui, au trecut decinde, pentru ca să săcirc grîul [de] la Atarnis [şi] de la Caicu. întru acestea locuri era Arpag, un om pers, hatman nu a puţină oaste, carile să lovi cu Istieu şi-l prinsă viu, şi pre oastea lui mai multă o surpa. Şi, aşa îl prinsă viu.
     § [29.] Bătîndu-să perşii cu ionii acolo, multă vremi sta într-un chip războiul. După aceea, purceasără călărimea perşilor şi înfrînsără pre ioni. Iar Istieu socoti cum pentru atîta greşală nu va peri de Darie şi-şi iubi sufletul şi aşa făcea: agiungîndu-l în război un om pers şi vrînd numai să-l lovască, el începu a grăi limba perşilor şi a să mărturisi pre sine cum iaste Istieu.
     [30.] Şi, după ce l-au prins, să-l fi dus drept la înpăratul Darie, socotescu cum nici un rău n-ar fi păţit şi i-ar fi ertat vina lui. Iar pentru aceea şi pentru ca să nu fie mare, – mergînd lîngă înpăratul –, Artafernis, domnul Sardisului, şi Arpag, ce-l prinsă, ducîndu-l la Sardis, îl răstigniră şi-i tăiară capul şi-l trimisără la Darie înpăratul. Iar Darie, înţălegînd, foarte s-au scîrbit pre aceia ce l-au omorît, căci nu l-au~adus viu acolo şi învăţă de-i spălară capul şi-l tocmiră frumos şi-l îngropară ca pre un mare făcători de bini, şi lui, şi perşilor. Istieu aşa păţi:.
     [31.] Iar oastea ce de pre marea a perşilor ernă ia Militos şi, al doilea an, pre lesni au luat ostroavile Sacîzul şi Bocceada şi Lezvos. Şi, cum lua ostrovul perşii, făcea năvod de oameni într-acest chip: să ţinea om de om de mînă, din marea pînă în marea, păr-la sfîrşitul ostrovului, şi, aşa, îi vînează preste tot ostrovul. Şi luară şi cetăţile de uscat ale ionilor; ce nu Ic putea acelea să năvozască.
     [32.] Acii şi hatmanii nu bîrfirî pentru lauda ce s-au lăudat cetăţilor Ioniei; pentru că, biruindu-lc, pre ficiorii lor hadîmbi i-au făcut, şi fetile lor la înpăratul le-au trimis, celea frumoasă; şi cetăţile le ardea cu totul. Aşa păţiră ionii: întîi de lidi să supusără, apoi de perşi, în doă rînduri.
     [33/J Pre urmă şi de la Ioniia, iarăşi, pre bogazu, în stînga, toate cetăţile lua; că celea din dreapta era luate. Acestea cetăţi sînt acolo: Hersonisus să chiamă locul aceala undi iaste.Iracliia, şi zidurile Thrachii<i>, şi Silivriia şi Vizantiia. Iar vizantii şi calhidonenii n-au aşteptat pre finici, ce-şi lăsară cetăţile şi să dusără înlontrul pre Marea Neagră şi lăcuiră cetatea Misimvriei [ce iaste şi astăzi). Iar finicii arsără acestea şi să dusără la Proconis şi la Artachis; luînd şi acestea, să dusără iar la alte cetăţi, carile mai nainte nu le-au fost luat. Şi la Chizicu nu s-au dus, pentru că s-au fost închinat mai nainte la Ivari, ficiorul lui “ ignvuz, ce-au fost domn la Daschil. Iar cîte cetăţi au fost Hersonisus, alegînd ele cetatea Cardiei, toate ie-au luat.
     
     [34.] Şi atuncea li era domn acestor cetăţi Miltiiadu, feciorul lui Chimon athineu, şi le biruisă într-acest chip: mai nainte era thrachi, pre numi dolonghi, carii ţinea domniia această; după aceea, boţindu-i cu războiul apsinthenii, ei trimisără pre domnii lor la Delfi să vrăjască ce vor faci. Iar vraja zisă cum: cini îi va chiema întîi pre ospăţi pre dînşii, pre aceala să-l ia să le fie tocmitori. Şi, mergînd thrachii, pre drumul fochiilor şi a vioţilor şi nechiemmdu-i nimirilea la ospăţi, atuncea să întoarsără spre Athina.
     [35.] Iar atuncea la Athina era tiran Pisistrat; iar şi Miltiad [al lui Chipsel] încă era puternicu, fiind de neamul de apoi athineu. Acesta Miltiad, şăzind înainte casă-lor lui şi văzind pre thrachi, trecînd şi neavînd haini de cele de ţară şi cu suliţă, îi chiemă şi-i ospăta cu priinţa, şi ospăţi, şi sălaş, şi, după ce s-au sălăşluit, i-au arătat toată povestea vrăjii şi, arătîndu-i, să ruga să să asculte poronca dumnăzăiască. Şi, auzind acesta lucru Miltiad, îndată priimi, pentru că i să supărasă şi lui pentru tiraniia lui Pisistrat şi vra şi el să să lipsască de acolo. Şi îndată să dusă la Delfi ca să întrebi vraja: au faci-va ce zicu thrachii? 
     [36.] Şi, aşa, îndemnîndu-l, Miltiad, biruind mai nainte la Olimbiia cu 4 cai, atuncea luă pre cini vru dintru athinei şi mearsă cu thrachii şi luă ţara aceea şi-l făceră domn preste dînşii. Şi făcea zidu din marea în marea, de 5 mile de lung, pentru ca să nu între apsinthenii să mai prade.
     [37.] Şi, făcînd acesta lucru, opri pre apsintheni de războiul acestora şi după aceea mearsă la Lampsacos, să o bată; iar ei făceră strajă ascunsă şi-l prinsără viu. Acesta Mil[t]iad era cunoscut cu Crisos lideanul. înţălegînd Crisos acesta cuvînt, trimisă la lampsacheni, zicîndu-le într-acest chip: să-l sloboază; iar de nu, aşa îi va potopi, ca tăiarea copaciului fisticului. Care lucru, neînţălegîndu-l ce va să zică lampsachenii, oarecarile afla pilda, zicînd cum, dintru toţi copacii, numai fîstîcul, tăindu-să, cu totul piari şi nu mai odrăsleşte. Aşa, să spăimîntară de Crisos lampsachenii şi sloboziră pre Miltiad ?.
     [38.] Acesta, scăpînd, muri făr-de ficiori şi lăsă domniia la Stisagor, [ficior] fratelui lui, Chimon. Şi, lui Miltiad 
     cap,
     mai apoi, fu nepriiaten.
     [39.] Murind acesta, trimisără, de la Athina, ficiorii lui Pisistrat, domnii Athinei, pre Miltiad, ficior lui Chimon, fratile lui Stisagor, ca să fie acolo domn. Pentru că şi la Athina încă îl ţinea pre dînsul bini, neştiind moartea tătîni-său, carile aiurilea o voi arăta. Şi Miltiad, mergînd cu o cătargă la Hersonisus, şi mergînd acolo, [să] ţinea în casă, pre fratile lui, Stisagor, adică cinstindu-l. Şi, înţălegînd ceialanţi boeri de la Hersonisus, au mers toţi ca să jălu-iască moartea lui Stisagor, iar Miltiad îi legă pre toţi şi făce 500 de lefecii. Şi luă fata lui Oloru, înpăratul thra-chilor, anumea Ighisipilis.
     [40.] Acesta de curînd s-au fost suit la Hersonisus şi-l apucară pre dînsul şi alte lucruri mai greii decît acestea. Pentru că, al trielea an [înainte] de aceasta, fugi de tătar. Pentru că tătarîi nohai, întărîtîndu-i înpăratul Darie, după cum am zis mai sus, să gătiră şi ei şi, trecînd Dunărea, alergară, după cum le iaste obiceiul lor, pînă la Hersonisos (acesta Hersonisos iaste de la Ţarigrad, locul între Marea Neagră şi între cea Albă, pînă undi să lărgeşte). Şi, agiungînd nohaii pînă acolo, nu aşteptă
     Miltiad , ce fugi. După aceea, să întoarsără şi tătarii acasă. Şi pre dînsul iarăşi îl adusără thrachii la locu. Acestea fură cu trii ani mai nainte decît acestea.
     [41.1 Iar atuncea, auzind cum finichii sînt la Bocceada, el încarcă cinci cătargi dintru atîta avuţie ce au avut şi purceasă spre Athina. Aşa, cadi asupra finicilor şi, gonin-du-l pre dînsul cu celea patru cătargi, au scăpat; iar una au luat finicii, întru care era şi feciorul cel mai mare a lui Miltiad. Şi, prinzindu-l cu vasă cu tot, finicii îl dusără la înpăratul Darii, gîndind cum vor avea dar mare de cătră Darie, pentru că era ficior lui Mildiad. Că acesta Miltiad îndemna pre ioni să strici podul şi să facă pre voia tătarilor cînd să ruga lor la Dunăre . Iar înpăratul Darie nu-şi adusă amintea de acelaşi lucru, ce îl socoti foarte şi îi dideră o fimei persoaică şi făcea ficiori şi era socotiţi foarte.
     [42.] Intru acest an altă nimica nu să lucră la ioni, ce 1W încă i de folos le-au fost ionilor. Pentru că Artafernis, domnul Sardisului, au trimis soli pre la ioni cum să să toc-mască cu nepriiatenii lor; şi le înpărţi şi locul lor, după cum au socotit, cu milile. Şi aşa iaste şi pînă astăzi cum au tocmit atuncea, şi aşa le-au tocmit cîte au avut şi mai nainte, şi li era lor cu paci.
     [43.] Iar primăvara, pre toţi hatmanii pre ceialanţi îi
     scoasă din cinste înpăratul şi trimisă hatman pre Mardonie, ci era ficior lui Govrie, asupra mării, aducînd oaste foarte multă, pedeastră şi pre marea. Fiind la vîrstă tînăr, şi luasă pre fata lui Darie, Artozost[r]a, de curînd fimei-si. Şi, aşa, sosi la Chilichiia cu oastea, şi de acolo întră. în corabie şi să ducea pre marea cu vasale; iar ceialanţi domni mergea cu oaste pedeastră spre bogaz. Iar după ce agiunsă Mardonie la Ioniia, acii voi să dovidescu sfatul cela ce au fost sfătuit Otanis, ce l-am zis mai sus, cum au zis ca să fie la perşi dimocratie, adică să fie cu toţii, cetăţănii, mai mari, nu unul. Iată că acum să dovedi că Mardonie, agiungînd la Ionie, strică toate domniile şi lăsă să fie cineş cu nărodul cetăţii sali să să stăpînească, nu domn osăbit să fie. Şi, după aceasta, mergînd la bogazu, s-au adunat mulţime de vasă, multe foarte, şi oaste pre uscat multă; şi trecură bogazul şi eşiră din Asiia la Evropa, şi mergea spre Eretriia şi spre Athina ostile.
     [44.] Aceasta era vestea oştitului acestuia, iar voia lor era cîte de multe cetăţi greceşti să ia, de vor putea. Şi, aşa, îndată, pre thasi, nici mînule rădicînd ei, şi-i supusără; mai apoi şi pre machidoneni, cîţi era scăpaţi, cu oastea ce pedeastră îi robiră, pentru că, cîtă Machidonie era înlontrul, de mai nainte era robită. Şi, aşa agiunsără la muntile Atho-sului (undi acum iaste Sfîntagor<a» şi, fiind pregiur munte, lovi vîntul di spre meazănoapte, ce-i zicu voreas, foarte tare, şi rău purta vasale, izbindu-le de munte. Pentru că mai multe de 300 de vasă au perit, şi oameni vro 20.000, de furtună. Pentru că marea acolo pregiur munte multe jigănii şi chitosă ari şi-i înghiţiia ji_găni[i]le tare pre oameni; alţii să izbea de piatre, alţii nu ştiia să înoate, alţii de frig murea.
     [45.] Oastea această de pre marea aşa făcea. Iar Mardonie şi cu oastea ce pedeastră, fiind tăbărîtă îa Machidonie, noaptea, thrachii vrighi loviră oastea şi pre mulţi perşi omorîră şi pre Mardonie încă l-au rănit. Şi nici ei n-au scăpat din robie; pentru că nu s-au sculat Mardonie de acolo pără nu i-au supus şi pre aceştiia. Supuind pre aceştiia, întoarsă oastea îndărăpt, pentru că pedestrimea slăbi foarte rău şi corăbiile încă le-au fost stricat fortuna. Această oaste rău fu ruşinată şi să întoarsă la Asiia.
     [46.] Iar după aceea, în al doilea an, Darie, înţălegînd pentru thasii cum silescu să fie vicleni, trimisă soli la dînşi<i>
     
     
     şi le poronci cum să-şi surpe zidurile şi să-şi ducă vasale la Avdira. Pentru că thasii încă avea ziduri tari şi vasă multe şi alte puteri mari, şi avea venit, den maden de aur şi den argint, vro 200 talanţi, şi pentru aceea avea atîta puteri,;.
     [47.] Iar poroncindu-le înpăratul, şi zidurile le surpară şi vasale le-au dus undi le-au poroncit.
     [48.] După aceea, Darie socoti să ispitească pre greci: ce le iaste voia şi ce gîndescu? Cari, dintru amîndoă, vor faci: bate-să-vor cu dînsul, au închina-să-vor? Şi trimisă crainici prin toată Ţara Grecească, înpărţindu-i în toate părţile şi poroncindu-le să dea înpăratului Darie apă şi pămînt. Pre aceştiia au trimis în Ţara Grecească; iar pre alţîi trimitea la cetăţile ci era supt mîna lui, cîte era pre W lîngă marea, poroncindu-le să facă cătargi şi alte vasă de cărat caii.
     [49.] Aceştiia acestea le găta; iar oamenii lui, strigătorii, ce-au trimis la greci, multe cetăţi de pre uscat să închina, şi toate ostroavile, şi încă şi eghinitenii. Aceştiia toţi dideră apă şi pămînt persului. Şi, făcînd eghinitenii acesta lucru, îndată athinei<i> au prepus cum pentru dînşii au dat ei închinăciune persului şi cum perşii vor să oştească asupra lor. Şi, aşa, aflară prihană bună înpotriva eghinite-nilor. Şi trimisără athinei<i> la scaon, la Spartis, zicînd catră laconi cum eghinitenii au viclenit grecii şi s-au închinat varvarului.
     [50.] Pentru aceasta pîră, Cleomen, ficior lui Anaxandrid, înpărat laconilor, să dusă la Eghina să cerceteză această pîră cum iaste şi să prinză pre cei vinovaţi dintru eghini-teni, ce-au făcut acesta lucru. Şi începură a-i sta înpotriva eghinitenii, şi mai vîrtos Crios, ficior lui Policrit, carile zice cum nici pre unul nu va prinde cu bucurie din eghiniteni, „pentru că fără sfatul laconilor faci tu acestea, căci ţ-au dat bani athinei<i>, pentru că s-ar fi căzut să veniţi amîndoi înpăraţii, de ar fi aşa”. Acestea cuvinte le zicea.
     
     pentru că le scrisăsă lor carte celălant înpărat a laconilor, Dimarit. Iar Cleomen, eşind din Eghina, întrebă pre Crios: ce i-i numile? Iar el zisă: „Crios”, ce să înţălegi „berbeci”. Iar Cleomenis zisă cătră dînsul: „Acum/berbeci, cu coarnile în aramă lovişi, pentru că la mare rău vei să vii”.
     [51.] Iar la Spartis rămîind atuncea, Dimarit, ficiorul lui Ariston, pîre pre Cleomen, fiind şi el înpărat la Spartis, însă de casa de mai de gios, – pentru alta nu mai de gios (pentru că tot dintr-un neam au fost amîndoi), ce numai pentru căci era mai vechi ruda lui Evristeneu.
     [52.] Pentru că laconii aşa zicu, cum Aristodim, strănepotul lui Ilos, să-i fie adus pre dînşii acolo la locul aceala să lăcuiască, şi nu feciorii lui Aristodim. Şi, nu trecînd vremi multă, născu fimeea lui Aristodim doi cuconi geamăni şi, după ce au văzut Aristodim copiii aceştiia, au murit de boală. Iar laconii ce s-au fost tîmplat atuncea, au făcut sfat cum cel mai mare din copii acela să-l facă înpărat, după cum iaste obiceiul lor. Şi, aşa, n-au fost putînd alegi care iaste mai mare, pentru că era amîndoi într-un chip; şi, neputînd cunoaşte, au întrebat pre maică-sa, iar nici ea zicea că ştie aceasta. Ştiia bini; ce vrea ca să fie amîndoi înpăraţi. Şi, aşa, laconii s-au fost mcrînd pentru aceasta: cum vor cunoaşte? Şi trimisără la Delfi să întrebi: ce vor să facă? Şi vraja zisă: amîndoi copiii să-i fie în locu de înpărat şi să cinstească pre cel mai bătrîn. Şi, aşa, iarăşi nu ştiia laconii carile era mai bătrîn. Iar un om de la Misina îi învăţă pre laconi cum să păzască pre maica lor cui va da mai nainte ţiţă dintru amîndoi şi carile scaldă şi hrăneaşte mai nainte, şi să socotească de multe ori aceasta. Deci de va şti şi ea carile iaste mai mari, tot pre aceala întîi va socoti; iar de va lua uneori pre unul, uniori pre alt, nici ea nu va şti, şi să să cerce într-alt chip. Şi, aşa, spartiianii pusără pază de socotea pre îmă-sa, neştiind ea pentru ce o păzăscu. Şi aflară cum tot pre unul întîi socotea şi, aşa, aflară că acela era mai mare. Şi-l luară şi-i pusă numile: Evristenie, şi
     
     celuialant: Proclea, şi, aşa, să hrănea de opştie aceştiia. Şi, după ce s-au crescut, tot au fost aceştiia în prici, şi ei, şi ficiorii lor.
     [53.] Laconii zicu acestea poveşti, afară din ceia elini ; pentru că ceialalţi, pre laconi, din-ceputul lor, îi facu eghipteni, adică pre înpăraţii laconilor.
     [54.] Perşii zicu iarăşi cum de la Perseu să fie, carile să să fie făcut grec.
     [55.] Ce acestea acum le vom lăsa şi vom zice acelea ce alţii nu le-au zis.
     [56.] înpăraţii de la Spartis această cinste au: preoţii doao, a lui Diia Laconul şi a lui Diia Cerescul, şi a mergi la război în ce ţară vor vrea; de acestea lucruri nici un spartiian nu poate să-l oprească, iar de nu, să află întru pîngăriciuni. Şi, mergînd în oaste, înainte merg înpăraţii; iar întorcîndu-să, dindărăpt merg; şi [ o sută oameni aleşi să-l păzască pre dînsul la oaste. Şi oi să giunghie la eşirea lor, cîte le vor fi voia, şi pieile şi spatile sînt ale lor.
     [57.] Acestea sînt la război. Iar la paci aşa le iaste tocmală: de va faci cineva jărtvă, sade, mai sus decît toţi, înpăratul \ şi de la dînşi<i> începi, înpărţind cu doă părţi mai mult de cum ceialanţi oameni ce sînt la masă; şi beau întîi ei şi iau şi peile oilor ce s-au giunghiiat. Şi la toate lunile noă şi la şapte zile a luni<i> dau cîte un dobitoc de jărtvă amînduror înpăraţîlor şi cîte o găleată de făină şi cîte un vas de vin. Şi la ispitile vitejiei ei şădu mai sus. Şi ei aleg pre cini vor vrea dintru orăşani, şi la Delfi cîte doi trimit îa vrajă care şi aceştiia mănîncă cu înpăraţîi de la opştie. Iar nevimd înpăraţîi la ospăţi, le trimit cîte doă şinice de făină şi cîte o vadră vin; iar fiind de faţă, tot îndoite le dau; aşa iaste şi cînd îi cheamă şi cei mai de gios. Şi vră-jile ce li să vor faci, ei le păzăscu şi ştiu şi ceia ci mărg la vrăji. Şi atîta giudică înpăraţîi numai, cît: întîi, pentru fata aceea ci va mergi la altă casă să să mărite făr-de ştirea tătîni-său, şi pentru căile ce sînt mari, şi, ficior de suflet cini va să facă, dinainte înpăraţîlor îl faci. Şi şăd de sfătuescu cu cei bătrîni, fiind aceştiia 28, iar de nu vor fi ei la sfat, aleg doi mai de aproapi din cei bătrîni, de ţin locul înpăraţîlor.
     [58.] Atîta cinste au vii înpăraţîi laconilor. Iar murind înpăratul, aleargă călăreţi prin toată Ţara Laconilor de spun cum au murit înpăratul, şi muerile în cetate îmbla cu căldări, bătîndu-le. Şi, după aceea, dintru toată casa iaste obicei, din cei ce sînt volnici, un bărbat şi o fimei să să pîngărească ; şi, nefăcînd acest lucru, supt mare vină sînt supuşi. Şi această pravilă iaste la laconi pentru înpăraţi care iaste şi la Asiia, la varvari, pentru că, murind înpăratul laconilor, să adună mulţi dintru toţi laconii, şi dintru cei mai proşti, să golesc pînă la ţiţă şi, înpreună cu muerile, plîng, zicînd cum cel de apoi înpărat acela iaste cel mai bun. Iar carile va muri la război, îl facu chipul foarte frumos şi-l pun într-un pat şi, aşa, îl aducu la scaon ; si 10 zile nu facu tîrg, ci tot plîng numai, nefăcînd alte trebi.
     [59.] Tocmăscu-să iarăşi cu perşii şi de aceasta, pentru că, murind înpăratul şi puindu-să alt, acesta dăruiaşte pre carile va fi rămas datori înpăratului au opştii. Şi la perşi, cini stă înpărat iartă toată rămăşiţa de bir ci ari a lua de prin cetăţi.
     [60.] Tocmăscu-să şi cu aceasta laconii cu cghiptii, pentru că crainicii, maghirii, cimpoeşii, toţi au meş-terşugurile părinţilor şi nu esă la altă breaslă: după cum le iaste meşterşugul, aşa le iaste şi neamul.
     [61.] Iar întru aceea vremi ce zisăm mai sus, aflîndu-să Cleomen la Eghina şi sfătuind pentru binile de opştie
     
     al grecilor, îl pîrea Dimarit, nu pentru binile eghinitenilor, ci pentru zavistiia lui. Iar Cleomenis, întorcîndu-să de la Eghina, sfătui să scoată pre Dimarit din înpărăţie, aflînd prihană ca aceasta la dînsul. Ariston, tatăl lui Dimarit, înpărăţind la Spartis şi luînd doă fimei, ficiori nu făcea şi nu să conoştea ca să fie vina di spre dînsul. Şi, aşa, luă şi a triia fimei, întru acest chip: era un orăşan, foarte priiaten lui Ariston, carile avea o mueri mai frumoasă decît toate cîte era la Spartis; şi, din grozavă, să făcea frumoasă: pentru că, fiind fată din oameni avuţi şi fiind foarte grozavă, zicu că maica ei au dus-o la bozul Elenii şi în toate zile s-au fost rugînd, pînă undi s-au fost ivit Elena şi au făcut-o, din grozavă, mai frumoasă decît toate fimeile ci era la Spartis. Şi, venindu-i vremea de măritat, o luă acesta, priiatenul înpăratului.
     [62.] Şi pre înpăratul Ariston începu dragostea fimeii a-l aţiţa şi meşterşugui aşa: zisă cătră priiatenul său cum el, dintru toate ci ari el, îi va dărui un lucru carile vă pofti; şi zicea priiatenului său să-i hărăzască şi el, iarăşi, un lucru ce va pofti. Iar cela n-au prepus pentru muiare, pentru că videa că şi Ariston ari fimei, şi prinsă şi el bucuros şi legară cu giurămînt. După acestea, ce au cerşut din odoarăle lui Ariston, îi didea; el, iară, cerşu mutarea. Şi cela, zicînd cum „afară din muiare am zis”, mai apoi, pentru giurămînt, n-au avut ce să facă, ci-şi didea muiarea.
     [63.] Aşa, luă şi a triia muiare Ariston şi goni pre a dooa. Deci, încă neplinind zăci luni, născu pre acesta, pre Dimarit. Şi oarecarile dintru slugi mearsă de-i didea lui Ariston ştire; iar el îşi căută la inel, undi era însămnate lunile, şi zisă cum „nu iaste al mieu acest ficior”. Iar eforii, adică bătrînii, n-au băgat acest cuvînt în samă. Şi, crescînd copilul, s-au căit ce-au zis, Ariston, cătră dînşii, şi zisă că-i a lui ficior adivărat. Şi pusă numile Dimarit, pentru că s-au fost rugat tot nărodul, pentru distoiniciia lui Ariston, să-i dea dumnăzău ficior: că aşa să înţălegi Dimaritos.
     [64.] Şi, trecînd vremi multă, muri Ariston şi luă înpărăţiia Dimarit, [...] pentru căci zavistui pre Cleomen: întîi întoarsă oastea de la Elefsina, şi apoi pentru eghiniteni.
     [65.] Şi, vrînd şi Cleomen să-şi răscumperi, să tocmi cu Leftihid, carile era dintru aceeaşi casă înpărătească cu Dimarit, şi, aşa, să tocmi cu Leftihid cum să silească Cleomen să-l pui înpărat, şi cela să mîi oastea la Eghina. Şi Leftihid încă era foarte nepriiaten lui Dimarit, pentru o muiare ce-au vrut întîi să o ia Leftihid, iar Dimarit au apucat-o. Atuncea, întărîtîndu-l pre Leftihid, Cleomen zisă: „Nu cu cale înpărăţăşte Dimarit, pentru că nu iaste ficior lui Ariston”, şi, cu giurămînt, zice şi povestea aceea ce au zis Ariston la naştirea lui. Cu acesta cuvînt dovedi Leftihid pre Dimarit cum nici ficior lui Ariston iaste, nici pre caii înpărăţăşte laconilor, – aducînd mărturii şi pre bătrînii care atuncea s-au fost tîmplat atuncea la sfat cu Ariston.
     [66.] Acest lucru zicîndu-să, sfătuiră să trimită la Delfi să întrebi vrajă: iaste ficior lui Ariston Dimarit, au ba? Şi, aşa, Cleomen au trimis, de altă parte, pre Covon de la Delfi de au învăţat pre vrăjitoare de-au zis cum nu. iaste h% ficior lui Ariston. Iar mai apoi, tîrziu, s-au înţăles, şi^Covon au fugit de la Delfi, şi pre vrăjitoare au mazilit-o... 
     [67.] Şi să surpă înpărăţiia lui Dimarit. Iar mai apoi^, fugi şi la midi, la Darie înpărat, pentru ocară, că, făcîndu-să ispite vitejăşti şi Dimarit fiind mazil şi Leftihid stînd înpărat, trimisă Leftihid pre sluga sa la Dimarit, întrebîndu-l: ce iaste şi în ce chip,: din înpărat, a fi supus? Iar celuia îi păru jali pentru întrebări şi-i zisă: „Eu amîndoă le-am gustat, iar tu încă nu”. Iar aceasta întrebări, zisă, fu începătura laconilor, au de multe răii, au de multe buni. Acestea zisă şi să acoperi şi eşi dinprivală. Şi să dusă acasă-şi şi făcu jărtvă lui Diia un bou, şi apoi chiemă pre maică-sa.
     
     [68.] Şi-i pusă în mînă din mînuntăile boului şi-i zisă, rugîndu-să: „O, maică, te rog, pentru toţi dumnăzăii.şi pentru Diia, acestea, ci te giur să-mi spui adivărat: cini îmi iaste mie tată ? Pentru că Leftihid mi-au zis la prici cum erai grea, cînd ai venit la Ariston, de cela bărbat. Alţii zicu şi mai grozav: cum m-ai făcut cu un măgar[ar]i. Deci, pentru dumnăzău, te rog să-mi spui, cu adivărat; pentru că tu sîngur[ă] vei şti. Şi zicu în Spartis cum Ariston n-au fost avînd plod de copil, că [.amintrilea,] ar fi făcut şi cu acelealalte fimei ficiori”.
     [69.] Aşa o întrebă el. Iar ea au răspuns într-acest chip: „Di vremi ce mă întrebi, iată că adivărat îţi voi spuni. După ce m-au adus Ariston acasă-şi, a triia noapte, au venit o videnie, în chipul lui Ariston, şi, culcîndu-să cu mini, mi-au pus cununile în capul mieu, carile era în capul lui. Şi, mai apoi, viind Ariston, m-au văzut cu cununi şi m-au întrebat: cini mi le-au dat? [“...]. Iar el zicea că nu ştie. Şi, aşa, giurîndu-mă eu cătră Ariston cum el mi le-au dat, socoti şi el cum lucru dumnăzăesc va să fie acesta. Şi, mai apoi întrebînd pre vrăjitori, s-au aflat că cununile au fost a bozului Astravacu. Deci eu aşa ştiu, cum, au Astravacu bozul îţi iaste tată, au Ariston, pentru că eu întru aceea noapte te-am zămislit pre tini. Iar pentru cuvîntul cc-au zis atuncea Ariston, căci am născut a zăcea lună, neştiind au zis; că născu fimeile şi în noă, şi în şapte, şi în opt, şi nu tot de zăci luni. Şi eu de şapte luni te-am născut, şi Ariston mai apoi au socotit că iaste după cum zicu eu. Şi tu alte cuvinte pentru naştirea ta nu mai priimi; acestea sînt adivărate. Iar din măgar[ar]i să născu muerile celor ce zicu că iaste asa si a lui Leftihid!” 
     [70] Şi, acestea cuvinte zicînd, crezu Dimarit şi, pofta lui plinindu-o. să griji de cale, zicînd că va să margă la Delfi la vrajă. Şi laconii cunoscură cum va să fugă şi purcea-sără după dînsul a-l goni. Şi, agiungînd Dimarit la Zachin-thos, trecură şi laconii acolo şi-i luată slugile, iar zachin-theni<i> nu vrea să-l dea. Şi, aşa, trecu la Asiia, la înpăratul Darie; şi-l priimi foarte cu cinste mare.şi-i didea cetăţi şi
     § 5î lăcaşă. Pentru această primejdie au venit Dimarit la Asiia. Şi alti multe fiind făcute la Spartis minunate lucruri, şi cu faptile, şi cu sfatul, – şi mai vîrtos cu 4 cai cu carul au trecut la Olimbiia caii, care lucru alt înpărat a laconilor n-au făcut.
     [71.] Iar după aceasta luă înpărăţiia Leftihid şi făcea ficior anumea Zefxidim; acesta muri şi lăsă ficior pre Arhi-dimu, fiind Leftihid încă viu. Iar Leftihid luă încă şi a doă fimei şi născu o fată, pre numi Lambito, şi o didea după nepotul lui, după Arhidim.
     [72.] Iar mai apoi, nici Leftihid nu înbătrîni la Spartis, ci răscumpără ocara lui Dimarit ce-i făcea. Pentru că au fost hatman laconilor la Thesaliia şi, aşa, putînd el să le supui toate, au luat bani şi n-au supus pămîntul; şi-l prinsără de faţă acolo în tabără cu banii. Şi, aşă, îl chiema la giudecatî, şi el fugi şi-i săpară casa; şi fugi la Tegheea şi muri acolo. Acestea mai pre urmă au fost.
     [73.] Iar atuncea, isprăvind acest lucru Cleomen cu Dimarit, îndată cu sini luă pre, Leftihid şi mearsă asupra eghinitenilor, pentru căci nu-l ascultasă. Şi, aşa, şi eghinitenii, văzind pre amîndoi înpărăţîi laconilor oştind asupra lor, socotiră cum nu vor sta înpotriva, ci aleasără 10 oameni, carii era mai de frunte, şi pre Crios întru dînşii, şi pre Casam-vu, carii era mai de ispravă, şi-i dusără la nepriiatenii lor, la athiniiani, de-i zălogiră acolo, pentru cum, adică, nu vor vicleni pre greci să să închini la perşi.
     [74.] După acestea, şi Cleomen încă să spăimîntă tare, şi fugi îa Thesaliia, pentru că laconii au înţăles meşterşugui ce-au făcut [cu] Dimarit. Şi, aşa, fugi Cleomen la arcadi, şi, de acolo, să ispitea la lucruri noă, ispitind pre arcadi: mergi-va undi le va zice, şi, giurîndu-i pre apa Stigăi (această apă pică dintr-o piatră într-un vas, şi-i zicu Stiga),şi acestea le făcea, adică să margă asupra Spartis.
     [75.] Iar laconii, înţălegînd acest lucru, trimisără şi-l legară şi-l dusără acolo la Spartis şi iarăşi îl pusără înpărat, cum era şi mai înainte. Iar el şi mai nainte fiind trăsnit, atuncea îl apucă o boală de nebunie şi, pre cini tîmpina din laconi, îi lovea cu buzduganul în obrazu; pînă undi îl prinsără oamenii lui ci-i avea şi-l pusără într-un gros şi lăsară de străjuia un om..Şi, fiind străjarul dintru mujici şi fiind singur, cerşu Cleomen cuţit şi, aşa, începu a să tăia, din pulpe pînă au agiuns la pînteci, tot tăindu-să în lung şi, aşa, muri Cleomen. Zicu pentru multe vini dumnăzăeşti să fie păţit aceasta. Unii zicu pentru căci au amăgit Pithiia la Delfi pentru vraja lui Dimarit. Iar alţii zicu pentru căci au prădat biserica de la Elefsina.
     [76.] Alţii zicu cum, oştind Cleomen asupra Argosului, pentru căci venisă de la Delfi vrajă cum îl va dobîndi, şi, aşa, luă pre laconi şi oşti asupra Argosului, la apa ce să cheamă Erasin. Şi, sosind acolo la apă, – iar jărtvile nu-i arăta bini de va treci apa decinde –-, iar Cleomen zisă: „O, bini faci. apă curatoare, de-ţi prieşti moşii. Iar pentru aceea, arghii<i> tot nu să bucură” -. Şi, după aceea, să I88 întoar jsă la Thiriia şi făcea jărtvă un buhai mării şi, aşa, întră a veni spre Argos.
     [77.] Iar arghii<i>, înţălegînd cu totul, au oştit şi ei spre marea; şi, apropiindu-să lîngă locul Tirintului, lăsară puţinei locu la mijlocu şi statură înpotriva laconilor. Şi nu să temea ei de război, făţiş, să-i bată laconii, ci de vicleşug. Pentru că le venisă vrajă de la Delfi, zicînd aşa:
     „Cînd va birui pre cel de parte bărl>ătească cea de parte fimeiască
     şi va lua cinste între arghii,
     multe ale arghi[i]lor va puni gios,
     pentru ca să zică şi altul din urina oamenilor
     cum şarpile cel viclean, înpregiurat de trii ori, peri, s-upuindu-să suliţăi”.
     Acestea auzindu-le arghii<i>, s-au spăimîntat şi au făcut şi alta, pentru că, cînd striga strigătorul laconilor ca să să gătească de război, striga şi ei; cînd striga de mîncat, striga şi a lor iar aşa, pentru ca să fie tot într-un chip de gata.
     [78.] Iar Cleomen, înţălegînd sfatul arghi[i]lor, învăţă pre laconi cum, cînd va striga crainicul pentru prînz -. ei să fie gata toţi de război şi să margă asupra arghiilor. Şi, făcînd aşa, loviră pre arghi<i> prînzind şi pre mulţi omorîră, şi pre mai mulţi [cari] fugisă în pădurea lui Argos, a bozului, îi păzea să nu scape.
     [79.] Şi făcea Cleomen aşa: avînd oameni pribagi din arghii la dînsul, au trimis strigătorul de i-au fost strigînd pre cei din păduri anumca şi au fost zicînd să-şi dea poclonul, cîte doi taleri de om, şi aceia, crezind, eşia cîte 50 de oameni şi toţi - îi omorea Cleomen. Şi, aşa, cei din desime nu ştiia ce facu ceia ci cs, pînă undi s-au suit unul dintru dînşii pre un copaci şi au văzut cum îi omoară şi n-au mai vrut să iasă <.
     ; [80.] Şi, acii, poronci să aducă lemni, să pui pregiurul pădurii şi să-i dea focu şi, aşa, aprinsă pădurea aceia. Şi. întrebînd a cui iaste acea biserică şi păduri şi-i spusără cum iaste a lui Argos, iar el suspina şi zisă cum: „O, Apolon de la Delfi, bini m-ai amăgit, pentru că ai zis că voi lua Argosul, şi acum am luat această biserică; şi mi să plini vrajă”.
     [81.] Şi, aşa, ceelaltă oaste o slobozi şi aleasă 1 000 de oameni şi mearsă la Ireu “ să facă jărt<vă>, şi aşa popii nu-l lăsa să facă jărtvă, zicînd cum streinilor nu li să cade să facă jărtvă. Iar el poronci şi-l bătură pre popă şi făcu jărtvă ; şi să întoarsă la Spartis.
     [82.] Şi, după ce s-au întors, nepriiatenii lui îl pîrea la sfat, zicînd că au luat bani şi n-au vrut să ia Argosul. Iar el au răspuns aşa, –- nu ştiu: adivărat, au ba –, iar zisă cum: „Vrajaftţi s-au plinit, de vremi ci s-au luat biserica lui Argos, şi, mai apoi, am mers la bozu, la Ireu, de am făcut jărtvă şi au eşit para din pept şi am cunoscut cum nu-l voi
     
     dobîndi pre Argos; că, de ar fi eşit din cap, aş fi dobîndit Argosul”. Şi-l crezură laconii şi[-l] scăpară de
     [83.] Iar şi Argosul încă, să sculară robii şi ucisără pre stăpîni şi-l ţinură ei. După aceea, ficiorii stăpînilor, crescînd, s-au bătut mult cu robii lor şi cu multe mijloace şi, aşa, abea îi biruiră pre robi.
     [84.] Iară arghii<i>, pre Cleomen, pentru aceea zicu cum au nebunit, pentru că au ars bisrica. Iar laconii zicu cum nu de la dumnăzău să să fie nebunit Cleomenis, ci de la tătari –de la nohai – s-au învăţat a bea vin tare mult, şi, aşa, au nebunit. Că tătarîi nohai, după ce au mers Darie în ţara lor de-au stricat, au vrut şi ei să-şi izbîn-dească de la dînsul şi, aşa, au trimis la laconi, rugîndu-să să le fie priiateni şi agiutori şi aşa să să tocmascî cum tătarîi să între pre la apa Fasului la Midiia, iar laconii de ceasta parte să să sui asupra înpăratului Darie, pre la Efes, şi apoi să să înpreune ostile într-un locu toate. Şi Cleomen, viind nohai<i> soli, pentru această să să fie înpreunînd pre adeasă cu dînşii şi, aşa, diprinzindu-să foarte cu dînşii, ei l-au învăţat a bea vin mult şi tare; pentru aceea zicu laco-ni<i> să să fie nebunit. Şi acum laconii. cînd vor să bea tare, zicu „tătărăşte să facim!”. Iar din toate, mi să pare mie cum Cleomenis să fie plătit plata lui Dimarit.
     [85.] Şi, murind Cleomenis, trimisără eghinitenii la Leftihid, pentru ca să le dea zăloagile ce era a lor la Athina, şi pîrea pre Leftihid la laconi şi la sfat cum el au făcut de le-au zălogit oamenii. Şi, aşa, socoti sfatul “ cum strîmbătate le-au făcut Leftihid eghinitenilor şi-l giudicară să-l ia eghinitenii de grumaz pre Leftihid pentru zăloa-
     
     gile lor. Şi, vrînd să-l ia eghinitenii pre Leftihid, un om de cinste din Spartis, anumea Theasid, zisă cătră eghiniteni: „Ce veţi să taciţi, bărbaţi eghiniteni? Pre înpăratul Spartis să-l luaţi la voi legat, pentru căci s-au scîrbit ei acum pre dînsul? Dar, mai apoi, trecîndu-lc scîrba, căutaţi să nu periţi cu totul”. Şi, aşa, să părăsiră de a-l luarea, numai ce-au făcut tocmală ca această cum Leftihid să margă cu dînşii să le scoată zăloagile de acolo, de la Athina.,! [86.] Iar mergînd [Leftihid] la Athina, athinei(i> au zis
     aşa: „Noă, pre aceşti oameni doi înpăraţi ai Spartis i-au dat; acum noi să-i dăm pre mîna unuia numai, nu vom putea să facim acesta lucru”. (a) Şi Leftihid aşa le zisă: „Athineilor, cum vă iaste voia aşa faciţi; că, de-i veţi da, bini veţi faci, şi, de nu-i veţi da, rău. Iar ce s-au tîmplat la noi, Ia Spartis, mai nainte cu trii neamuri, pentru zălogirca aceasta, voi să vă povestescu. Era la laconi un om, anumea Glafcos, carile era om foarte dirept, şi la altile, şi încă la cîte sînt pre dreptate, dintru toţi cîţi lăcuia atuncea la laconi. Şi, aşa, ce s-au tîmplat pre aceea vremi, aceea şi noi încă zicem cum: un om de la Militos au mers la Spartis şi au mers la Glafcos să grăiască cu dînsul, zicîndu-i cum: „Eu sînt de la Militos şi am auzit întru toată Ţara Grecească pentru a ta direptate. Acum, am socotit cum Peloponisus iaste mai fără primejdie decît Ioniia, şi pentru alta, şi pentru că nu-s iubitori de bani aceşti oameni. Această am socotit şi mi-am făcut giumătate de avuţie a mea tot bani şi i-am adus să-i. pui la tini, socotind cum mai cu nedejde îmi vor sta decît la mini. Iar iată că am venit la tini şi ţ-am adus banii; şi-ţi na şi acestea sămni: şi, carile dintru ai miei va veni să-ţi ceară sămnile acestea, aceluia şi banii îi da”. (b) Atîta zisă oaspile militeanul şi luă Glafcos zălogul aceala şi să dusă cela acasă-şi. Şi, trecînd multă vremi, veniră] feciorii lui la Glafcos, aducîndu-i şi sămnile acelea şi cerşind ale lor şi banii. Iar Glafcos zisă cum nimica nu ştii, „şi am uitat acesta lucru; şi mă lăsaţi să-mi aducu amin-
     
     tea; şi, de voi fi luat, voi da, iar de nu, după obiceiul elinescu, voi giura şi mă voi mîntui”. Şi le zisă să să ducă şi să vie la a patra lună la răspuns, (c) Şi ei nu avură ce faci, ci, cu bănat, s-au întors înapoi. Iar Glafcos să dusă la Delfi, să întrebi: oare giura-va, şi să oprească banii acelor oameni? Şi vraja aşa i-au răspuns:
     „Glafche, fiiul lui Epichidid, bini-i, acum, îndată, şi cu folos să birueşti cu giurămîntul şi să ei bani.
     Giură şi tu, pentru că moartea şi pre cela ce giură drept încă-l
     omoară-
     Ce fiiul giurămîntului fără numi iaste, nici ari mînu, nici ari picioare;
     ce pre iuti iaste şi aşa plăteşte,
     că-ţi strînge toată săminţiia şi toată casa.
     Iar a omului ce giură drept, rudeniia mai bună în urmă îi rămîni”.
     Acestea auzind Glafcos, să rugă lui Apolon să-l iarte pentru greşală. Iar vraja au răspuns: „A ispiti pre dumnăzău şi a faci, tot într-un chip iaste”. (d) Iară Glafcos au trimis de-au chemat pre militeani şi le-au dat banii. Iar acesta cuvînt pentru aceea m-am pornit a-l zice cătră voi, athineilor, că numai pentru ce-au zis să giuri şi n-au giurat, Glafcos, toată săminţiia lui au perit şi s-au dezrădăcinat din neamul lui, cu totul, cîţi au fost. Aşa trebui, pentru zălog, nici a cugeta într-alt chip să facă niştine, numai a o da”.
     [87.] Leftihid, zicînd şi aceasta, şi nevrînd să-i dea oameni, să dusă de acolo. Iar athineilor, şi fără de acestea ce le-au făcut eghiniteanii, şi aceasta au făcut ei, că le-au luat o corabie cu care era mai de folos Athinei şi i-au legat.
     [88.] Şi, aşa, văzind athinei<i> atîtea înp rotivituri de la Eghina, s-au gătit să margă asupra Eghinii. Şi un om din Eghina, fiind scîrbit, s-au făgăduit cum el va vicleni şi le va da cetatea athineilor.
     [89.] Şi, aşa, gătindu-să athinei<i> şi luînd şi înprumut de la corintheni 20 de vasă, zăbăviră şi nu putură agiunge cu o zi mai înapoi, după cum le-au fost tocmală cu omul cel
     viclean \ – pentru că înplură 70 de vasă athinei<i> şi mearsără cu totul.
     [90.] Iar, nesosind la vreme, Niccdrom, vicleanul acela,, au întrat şi au fugit de acolo, de la Eghina, înpreună cu alţi tovarăşi a lui; cărora le-au dat athinei<i> să lăcuiască la Sunion şi de acolo prăda pre eghiniteni.
     [91.] Acestea mai apoi să făceră. Iar Nicodrom şi cu nărodul eghinitenilor să răcoşiră pre „cei graşi”, şi, aşa, îi biruiră şi luară ei cetatea, şi-i aducea la peire. Dintru care lucru şi bozul Dimitrie să scîrbisă pre dînşii, pentru gro-zăviia lor ce-au făcut, că, prinzind 700 de oameni şi ducîndu-i să-i omoară, iar unul dintru dînşii scapă şi să prinde de uşciorii bisericii Dimitrie ; iar ei merg să-l scoată de acolo: neputînd să-i disfacă mînule, le tăiară şi rămasără
     319
     acolo lipite la uşori Şi, aşe, n-au putut sa ma din cetate, pierzind-o:.
     [92.] Eghinitenii aşa au făcut. Iar athinei<i> încă au nimerit cu vasale şi să bătură cu 70 de vasă şi să biruiră eghinitenii de athinei. Şi, aşa, trimisără la arghi<i> să le dea agiutor; iar arghii<i> n-au vrut, pentru că ei încă le-au făcut pagubă cînd au oştit Cleomenis acolo. Şi, aşa, numai au poz-vo lit, de bună voe cini va vrea, să margă, şi, aşa, de bună voe, au mers 1 000 de oameni; şi căpitanul lor era Evrivatis, ce-au biruit la toate cinci ispitile vitejiei. Dintru aceştiia, mai mulţi nu s-au întors înapoi, ci au perit la Eghina, de athinei; iar căpitanul Evrivat, ştiind monomahiia, adică a să bate singur cu alt, pe trii oameni chiemă la limpide, şi pe tustrei îi birui; însă cîte pe unul, tot îi omorî ; iar al 4-le, Sofan, din neamul dechelilor de la Athina, îl
     omori
     [93.] Şi, fiind răşchiraţi athinei<i> cu vasale, îi loviră eghinitenii şi-i biruiră şi le luară şi patru vasă, cu oameni cu tot.
     . [94.] Aşa, aceştiia avea război, athinei<i> cu eghinitenii, întru multă vremi <. Iar persul îşi face treaba sa, pentru că sluga lui tot îi aducea aminte să-şi aducă aminte de athinei, şi ficiorii lui Pisistrat, fiind acolo şi ţot pîrînd pre athinei, şi mai vîrtos Darie socotind să surpe pre ceia ce nu i-au dat lui apă şi pămînt, aşa, Darii scoasă din hătmănie pre Mardonie, pentru că au oştit grozav, şi aleasă alţi hatmani şi trimisă asupra Athinei şi Eretrii<i> pre Datis, fiind de neam mid, şi pre Artafernis, ficiorul lui Artafernis, nepot lui Darie; şi-i trimisă, poroncindu-le să robască Athina şi Eretriia, şi robii aceia să-i ducă în faţa ochilor lui.
     [95.] Şi aceştiia hatmani, purcegînd de la înpăratul, au sosit la Chilichia, la cîmpul Aliului, avînd oaste pedeastră multă, gătită foarte bini. Aceia, tăbărîndu-să, sosit-au şi oaste de pre marea, care era orînduită să vie, carile orînduisă Darie mai nainte, şi vasă alte multe, de trecut caii, şi altile. Şi, aşa, întră oastea într-însă, în 60 0 de cătargi, şi mearsă la Ioniia. Şi, aşa, nu să dideră la uscat, ce ţinură tot marea, pentru, cum mi să pare, de frica muntelui Athonului, aducîn-du-şi aminte ce-au păţit atuncea, mai nainte, de furtună, acolo: pentru aceea au încungiurat şi j[ încă pentru că Naxos, ostrovul, n-au fost închinat.
     [96.] Şi, aşa, la Naxos viind, au fugit naxeni<i> şi le-au ars bisericile şi casăle şi robiră pre cîţi aflară. Aşa şi făceră şi altor ostroave neînchinate.
     [97.] Şi dilenii încă îşi părăsiră ostrovul şi fugiră la Tinos. Şi Datis nu lăsă aite vasă să să apropie de Dilos, ce trimisără acolo la dileni un om, zicînd aşa: „Oameni sfinţi, pentru ce aţi fugit ? Căci mie înpăratul mi-au poroncit, şi eu singur cunoscu, într-un locu ca acest, undi doi boji au născut, nimica să nu bîntuesc aicea; ce veniţi la locul vostru şi şideţi acasă-vă”. Acestea le-au poroncit şi au lăsat şi 300 [de sute] litre de tămîe pentru boji acolo.
     [98.] Şi purceasă cu oastea asupra Eretrii<i>, avînd cu sini pre ioni şi pre eoli. Şi, purcegînd ei de acolo, zicu dilenii cum ostrovul Dilului să să fie clătit: mai nainte fiind neclintit, şi întîi, şi apoi, pînă întru zilile mele, atuncea s-au clătit. Şi aceasta au făcut dumnăzău,, arătînd răutăţile mari carile era să să facă. Pentru că, în zilile înpăratului Darie, ficiorul lui Istaspis, şi a lui Xerxis, ficiorul lui Darie, şi a lui Artaxerxis, ficiorul lui Xerx<is>, întru acestea trii neamuri pre urdină să făceră mai multe răutăţi la greci decît întru 20 de neamuri de mai nainte: unile de la perşi să face, altile de la domnii grecilor, vrînd să să bată pentru cini-i mai cinstit. Aşa dar nu iaste nici o divă de să va fi şi clătit Dilos, mai nainte fiind neclintit; pentru că era scris şi într-o vrajă, zicînd: „Clăti-voi şi Dilosul, mai nainte fiind necli[n]tit”. Şi pre limba eliniască să înţăleg acestea numire aşa: Darie – „începători” ; Xerxis – „războinicu” ; Artaxerxu – „mare războinicu” ; pre aceştiia înpăraţi, grecii bini le vor zice de le vor zice aşa.
     [99.] De acii, varvarii mearsă spre ostroavi, de la Dilos; şi lua zăloagi copiii lor din ostroavi. Iar caristenii, nevrînd să dea, ca ostroavile celelalte, zăloagi şi oaste, începură a-i bate pînă undi i-au dobîndit.
     [100.] Şi eretriianii, [aflînd] cum vin asupra lor perşii, 19 l trimisără la Athina pentru agiutor. Şi le dideră 4.000 de oameni, carii şidea la Halchida. Iar eretriianii avură sfat de nimica, pentru că, pre o parte, cerea agiutor de la Athina, alţii zice să lasă cetatea, să margă la Eviia, alţii aştepta de la perşi daruri şi vrea să să închini. Şi, cunoscînd acesta lucru E[s]hinis de la Eretriia, spusă athineilor, zicînd să să întoarcă înapoi, pentru ca să nu piară. Şi, auzind athinei<i> povestea cum iaste, să întoarsără înapoi.
     [101.] Iar perşii eşiră şi apucară vasale Eretriei pre locu şi, aşa, scoasără afară pedestri. Şi eretriianii sfătuiră să nu să bată afară, numai cetatea di vor pute să o păzască ; şi, aşa, să închisără în cetate, şi preste 6 zile tot i-au bătut tare din cetate şi mulţi au căzut de înbe părţile. Şi, mai apoi,
     
     
     să sfătuiră unii din cetăţăni şi închinară cetatea. Şi, întrînd perşii într-însa, arsără bisericile, pentru celea ce au ars şi ei la Sardis, şi pre oameni i-au robit, după poronca lui Darie.
     [102.] Şi, aşa, aşteptînd zile puţini după robirea Eretriei, oştiră asupra Athinei, sîrguind tare şi gîndind cum vor faci şi athineilor ca şi eretriianilor. Şi era locu la Athina, anumea Marathon, carile era de călărimi pre bun; [spre] acesta îi îndreptasă Ipiia, ficiorul lui Pisistrat.
     [103.] Iar athinei<i>, auzind şi ei aceasta, eşiră cu oaste la Marathon. Şi avea hatmani zăci, dintru care era unul şi Miltiad carile [s-]au zis mai sus, ficiorul lui Chimon, care Chimon, cu epile lui, de trii ori au biruit la Olimbiia toţi caii, cu carul cu 4 epi. Şi, mai apoi, pentru zavistiia, I-au omorît, noaptea, ficiorii lui Pisistrat. Şi iaste îngropat şi el şi epele lui aproape. Aceste epe au luat această biruinţă, şi încă a lui Evagor, a laconului, iar altile nu s-au mai aflat.
     [104.] Acest Miltiad au scăpat pre marea, cum am zis mai sus, şi au venit la Athina de la Hersonisus, gonin-du-l finicii şi neagiungîndu-l, mai apoi şi nepriiatenii de la Athina îl gonea pentru tiraniia. Şi, scăpînd de toate, atuncea hatman îl pusără, alegîndu-l nărodul.
     [105.] Şi, aşa, încă fiind în cetate oaste, au trimis la Spartis un strîgătoriu athineu, învăţat de olacu a înbla pedestru. Acesta, mergînd la Spartis, au zis că i s-au ivit bozul Pan şi i-au zis: „Athinei<i> pre mini nu mă bagă în samă, iar eu încă le sînt de folos”. Şi, după biruinţă, au crezut athinei<i> şi i-au dat luminare lui Pan şi biserică îi făceră [106.] Acesta olăcari, a dao zi, au agiuns la Spartis şi, agiungînd, zisă cătră sfatul laconilor: „O, lachedimonilor, athinei<i> vă să roagă să le agiutaţi, să nu lăsaţi cetatea vechi grecească să cază întru robie a oamenii varvari. Şi Eretriia încă s-au robit, şi de cetate vestită iaste grecimea Şi, zicîndu-le acestea, socotiră să le agiute athineilor.
     Ci nu putea să le agiuti, că era lunii a noă [zi] ; că, pînă nu era plină luna, obiceiul nu era ei să oştească ; şi nu vrură, nici într-un chip, să iasă cu oastea, pîn-la lună plină .
     [107.] Iar varvarii îi aducea Ipias, ficiorul lui Pisistrat, la Marathon, undi văzusă un vis el întru noaptea care. au fost trecut: au văzut cum s-au culcat cu maica lui. Şi, aşa, deşteptîndu-să, au socotit cum va veni la moşiia lui şi acolo va muri. Aceasta aşa i să părea lui. Iar robii de la Eretriia îi trimisără la ostrovul Stireului. Şi, eşind vasale la margină, le aşăză şi eşi oastea pre uscat şi o tocmi. Şi, tocmind oastea,îi veni a stărnută şi, aşa, tuşiia mai tare decît îi era obiceiul lui şi, tuşind, îşiperduun dinte, pentru că, fiind bătrîn, i să clătea toţi dinţii. Dintru aceştiia îi căzu unul şi, căzind în anină, l-au cercat mult şi, neputîndu-l afla, suspinînd zisă cătră ceialanţi: „Acest pămînt nu va fi al nostru, nici îl vom pute noi să-l supunim; iar cît pămînt am supus, dintile l-au cuprins”.
     [108.] Şi, aşa, socoti Ipias să să fie plinit a lui vis. Iar athinei<i>, fiind la biserica lui Iraclis, au venit plate[ia]nii cu toţii într-agiutor; pentru căci era ei închinaţi athineilor, şi multă ostineală au fost suferit pentru dînşii athinei<i>. Şi închinarea lor întru acest chip au fost: avînd platiianii nevoe multă de cătră thivei, mearsără de să închina la laconi şi la Cleomen. Iar lacomi zisără: „Noi sîntem. diparte şi, pără a vă sprijini, v-or lua thivei<i>. Ci, mai bini păsaţi la athinei, şi ei v-or pute sprijini”. Acesta lucru zice laconii, pentru ca să aibă athinei<i> zăbavă cu platiianii, să să slăbască. Aşa, athinei<i> priimiră pre plateiani şi, oştind ei, veniră corinthenii şi-i înpăcară ca să ţie hotarăle care le-au pus ei la mijlocu, şi, care vor vrea din vioţi, să [nu] fie vioţi. Iar, întorcîndu-săathinei<i>, îi loviră thrveii şi tot biruiră athinei<i>. Şi mutară hotarăle ce au fost pus corintheni<i>, lîngă apa Asopului. Aşa, platienii, închinîndu-să atuncea, cu toţii au venit într-agiutori.
     
     
     
     [109.] Şi, atuncea, acei 10 hatmani a athineilor s-au sfătuit în 2 chipuri, – că unii zicea că-i puţină oaste de a să bate cii perşii, iar Miltiad şi alţii zicea să să bată. Şi, aşa, socotiră să arunci sorţi; şi, fiind 10 hatmani, biruiră cei cu sorţii ce zicea să nu să bată. Ci era şi începătorul războiului, anumea Calimah: acela încă încăpea la sorţi. Cătră aceala au mers de-au zis Miltiad: „Calimahe, acum întru tini stă tot lucrul: să videm moşiia noastră, au volnică, au robită, şi să-ţi faci numi bun, carele în veci nimirile nu l-au agonisit. Că acum în mare nevoi iaste Athina şi, de să vor supuni, să ştie ci vor păţi de cătră Ipias. Pentru că 10 sînjj tem hatmanii, şi unii zicu să ne batem, alţii nu vor. Acum, de nu ne vom bate şi vom zăbovi, mă tem să nu fie ceva zminteală între athinei şi să vor închina. Iar de ne vom bate, pînă undi sîntem într-un gînd, – bunu-i dumnăzău ! –, să ne batem într-un chip, poate să-i şi biruim. Şi, atuncea, volnică îţi va fi ţie moşiia, şi altile toate bunătăţi ţie ţi să vor da. Iar într-alt chip de vei faci, să stii că toate înpotriva vor să fie”.
     [110.] Acestea zicînd, [Miltiad] dobîndi pre Calimah; lîngă voia lui şi sfătuind şi Calimah a să bate, să răspunsă lucrul numai de război. Şi, aşa, să gătiră, şi ceia hatmani ci sfătuia să să lovască, cînd le venea lor zioa de hătmăn[i]ia, tot o da lui Miltiad, iar el tot nu-şi vrea să să lovască, pînă undi n-au sosit zioa hătmăniei lui.
     [111.] Şi atuncea, să tocmi de război: în aripa dreaptă stătu Calimah, începătorul războiului, pentru că aşa era obiceiul athineilor. Iar după dînsul, pre rînd, neamurile athineilor şi, mai apoi, în aripa stingă, era plateianii. Şi, dintru acest război, strigătorul la jărtvă ce de cinci ani să roagă şi plateianilor să le fii de bini. Atuncea, tocmindu-să athinei<i> la Marathon, să făcea într-acest chip: tabăra, fiind într-un chip de lungă cu a perşilor, la mijlocu era mai cu puţini oameni decît la perşi, iar aripile era foarte tari, cu oameni de agiuns.
     [112.] Şi, după ce au făcut jărtvă şi li să făcea jărtvă bună, îndată s-au şi pornit athinei<i> asupra varvarilor, în fugă; şi vrea fi între oşti mai o milă de lecu. Iar perşii, văzindu-i alergînd, să gătiră tare să-i sprijinească şi socotea că au nebunit şi cu totul s-au prăpădit, văzindu-i atîţa de puţini şi încă alergînd, neavînd nici călărime, nici arci. Acestea varvarii le socotea. Iar athinei<i>, înpreunîndu-să şi lovindu-să cu perşii, să bătea tare şi vitejaşte. Pentru că, dintre toţi grecii, ei întîi, dintru cîţi ştim noi, au alergat asupra nepriiatenilor; şi întîi ei îngăduiră avide hainile midilor şi oameni înbrăcaţi cu dînsăle. Iar mai nainte, şi frică era şi numile midilor a-l auzi.
     [113.] Şi, bătîndu-să vremi multă la Marathon, şi zăbăvi lucrul. Şi birui[ră] varvarii la mijlocu, iar aripile biruiră athinei^): că la mijlocu era perşii şi sachii. Aceştiia au biruit şi gonea mijlocul înainte. Şi, biruind athinei<i> aripile, lăsară pre cei ci plecară fuga, şi platii[ani] şi athinei, şi să întoarsără la mijlocu, înpreunîndu-să aripile într-un locu şi să bătură şi cu aceia şi-i biruiră. Şi plecară fuga perşii cu totul spre corăbii, şi athinei<i> tot îi tăia fugînd, pînă au agiuns la marea, şi acii cerea athinei<i> focu, să le arză corăbiile, şi să apucară de corăbii.
     [114.] Acii peri Calimah, începătorul războiului *, fiind om viteaz, şi doi hatmani au perit şi alţi mulţi dintru athinei<i> vestiţi.
     [115.] Şi, aşa, tot luară 7 corăbii athinei<i>. Şi, aşa, de abia scăpară varvarii şi mearsără cu vasale undi lăsasă robii de la Eretriia şi-i luară. Şi mergea pregiur Suniia, ca să apuci pre athinei neagiunşi acolo la cetatea lor, la Athina, dintru învăţătura Alcmeonilor de la Thesaliia: pentru că şi aceştiia încă, fiind în vasă, au dat război cu athinei<i>, şi aceştiia au îndreptat pre perşi ca să margă asupra Athinei pînă nu vini oastea .
     [116.] Iar athinei<i> încă tare mergea la cetate şi apucări mai nainte decît perşii la cetate. Şi, atuncea, iarăşi să tăbărîră
     
     înpotriva perşilor. Şi varvarii încă, eşind de spre marea şi văzindu-i, să întoarsără înapoi la Asiia ^.
     întru acest război au murit 6 mii 
     [117.] Intru acest război au murit 6 mii de varvari şi 400, iar dintru athinei au perit 192. Dintru război atîţa au căzut. Acolo, la război, să tîmplă de să făce şi un lucru ca acesta: un om athineu, bătîndu-să la război foarte tare, i să tîmplă de orbi, nici rănit fiind, nici lovit, ce numai au fost spuind mai apoi cum, bătîndu-să el în război, să fie stătut drept dînsul o videnie de om pre mare, care, cu barba lui, acoperea pavăţa lui şi, aşa, văzu că ucisă pre cel ci era lîngă dînsul, vedeniia aceea. Iar el numai ce-au orbit şi au fost orbit pînă la moarte.
     [118.] Iar Datis, hatmanul perşilor, mergînd cu oastea la Asiia, după ce au agiuns la Miconul Asiei, au văzut un vis, şi ce vis au văzut nu să ştie; numai, cît s-au făcut zioă, au cercat toate vasale; şi, aşa, au aflat un boz a lui Apolon, poleitu, într-un vas finicescu. Şi întrebă de unde au luat bozul aceala. Şi, înţălegînd de undi iaste, singur au mers cu corabiia la Dilos; şi să întorseasă şi dilenii la locu. Şi, aşa, au pus bozul la locu şi zisă dilenilor să ducă bozul la Diliia a thiveilor, că de acolo iaste. Şi, aşa zicînd, să întoarsă el îndărăpt. Şi acesta boz nu l-au dus dilenii, ci, mai apoi, thivei<i> dintru o vrajă, au mers de l-au luat, trecînd 20 de ani.
     [119.] Iar Datis şi Artafernis, mergînd la Asiia, să suiră la Susa cu robii de la Eretriia. Iar înpăratul Darie, pînă a-i robi pre eretriiani, era pre scîrbit asupra lor; iar după ce i-au adus acolo şi i-au văzut robi<i> lui, nu le-au făcut alt rău, ce i-au lăcuit într-un sat a lui anume Arderica, de la Susa 29 de mile, iar de la fîntîna ceea ci cură în trii feluri, 5 mile. Pentru că smoală, untdelemn şi sare soot dintr-însa; scot din fîntîna cu o funie şi cu o ciutură de piale şi, scoţind afară, toarnă în nişte covăţi şi îndată să închiagă sarea şi smoala, iar untdelemn<ul> îl iau deosă-bit; şi să zici la perşi „radinachi” şi iaste negru şi greu la miros. Aici-i lăcui pre eretriiani Darie înpărat, care, şi pînă la mini, am mers de i-am văzut şi-şi ţinea limba lor. Şi aşa păţiră eretriianii.
     [120.] Iar de la Spartis, după lună plină, sosiră 2.000 de laconi, sirguind tare foarte să apuci la război; cît, a triia zi, sosiră de la laconi la Athina. Şi, măcar că după război au sosit, iar tot poftea ca să vază pre midi şi pre perşi şi, aşa, să dusără la Marathon şi-i văzură morţi şi, după aceea, lăudară pre athinei şi faptul lor şi să întoarsără iar la Spartis.
     [121.] Şi mult mă mier şi nu priimăsc cuvîntul acesta cum feciorii lui Alcmeon să rădici oaste, cu tocmală bun[ă] fiind cu perşii, ca să le fie voia să supui pre athinei supt perşi şi supt tiranul Ipias, – cărei să arată întru tot urîtori de tirani. Şi Caliia a lui Fenip încă era de la Thesaliia, om pre vestit întru toate, că acesta zicea să să vîndă unealtile tiranului întru tot, a lui Pisistrat, şi altile multe înpotriva.
     [122.] Acesta Calie au întrecut cu un cal la Olimbiia, şi, mai apoi, şi cu patru. Acesta trii fete avu, şi, după ce ş-au ales iali bărbat, aşa, le mărită.
     [123.] Deci eu încă mă mier că şi Alcmeonii încă urîsă pre tirani; ca şi aceştiia, şi ei era pricina de luară tiraniia de la Pisistrat. Mai vîrtos decît alţîi, şi ei izbăviră pre athinei mai tare decît Armodie şi Aristoghiton, că aceştiia, omorînd pre Iparh, mai tare întărîtară pre tirani. Şi aceştiia sfătuiră, cum am zis mai [ sus, la vraja de la Delfi, de învăţară pre vrăjitoare de zisă laconilor să mîntuiască Athina de tirani.
     [124.] Ci poate să fii că pentru neascultarea nărodului au socotit şi ei de au oştit, că, cum au oştit, adivărat iaste, ce numai cini iaste nu-l ştim dintru dînşii.
     
     [125.] Aceştiia, Alcmeonii, iar şi mai nainte din neam vestit, iar mai apoi şi mai vîrtos fură, pentru că Alcmeon au agiutorit oamenilor lui Crisos, ce au fost trimis la vraja lui Apolon, şi le-au fost ispravnicu de ce s-au fost rugind. Deci întorcîndu-să lidii, au spus lui Crisos, şi Crisos l-au chemat la Sardis cînd era el domn şi, aşa, îi zisă să ia aur cît va pute el singur o dată să rădici. Iar Alcmeon meşter-şugui aşa: îşi face o haină largă foarte întru tot, cu buzinări largi şi cu sinuri, şi să încălţă cu ciboti largi şi, aşa, întră în vistearu şi, întîi, băgă în turetci cît au încăput, şi, apoi, înplu sinurile şi pusă şi prin păr cît încăpu aur şi luă şi în gură. Şi, aşa, eşi, asămănînd mai mult a altă, decît a om. Iar Crisos, văzindu-l, au rîs şi i-au dăruit aceala tot şi l-au dăruit şi nu cu mai puţin decît atîta. Aşa înbogăţi această casă tare; şi hrăni cai şi birui la Olimbiia.
     [126.] Iar mai apoi, Clest[h]en, tiranul Sichioniei, au rădicat casa aceasta şi mai sus, pentru că, avînd o fată iscusită, vru să afli pre cel mai vrednicu dintru greci, să o dea după dînsul. Şi, aşa, mearsă tiranul la Olimbiia şi, între-cînd pre toţi cu carul cu 4 cai, poronci: cini va vrea, dintru greci, să-i ia fata, la 60 de zile să vie sau mai nainte, şi, atuncea, pînă într-un an, ispitindu-i pre gineri, o va da unuia ci-i va plăcea.
     [127.] Şi, aşa, dintru toate ţările şi oraşăle şi cetăţile greceşti, veniră oameni aleşi foarte ca să ia fata, cari-i pre numi ce-i vom mai scrie; şi veni si ficiorul lui Alcmeon, Megaclei.
     [128.] Şi, aşa, venind la zi cu toţii, întîi Clest[h]en au întrebat moşiile şi ruda, şi, după aceea, îi opri lîngă sini, cercetîndu-le toate lucrurile lor, ori vitejii, ori mînii, ori învăţătură, şi eşiia şi [cu] cîte unul la ispitile vitejiei, şi cu toţi odată, şi în tot chipul îi cerca, iar mai mult la ospeaţă îi cerca; şi, cîtă vremi îi opri acolo, îi ospăta şi-i grijî pre cu cinste. Şi, aşa, dintru toţi, îi plăcea ceia ce venisă de la Athina, şi mai vîrtos Ipoclid, pentru căci era din neamul lui Chipsel.
     [129.] Şi, cînd sosi zioa ce aleasă, cui o va da, giunghie Clest[h]en 100 de boi şi ospăta pre gineri şi pre toţi sichioniL
     Şi, după ospăţi, avea prici ginerii, întru dînşii, pentru chitare şi pentru ci le era la mijlocu pripus cu graiul. Şi, învincindu-i pre toţi Ipoclid, poronci să zică flueraşul zisul iscusit, cu tocmală bună; şi, aşa, giucă frumos, – şi Clest[h]en tot socotea. Mai apoi adusă o masă şi giucă pre dînsa laconeşte, şi apoi athineeşte, iar, mai apoi, îşi pusă capul pre masă şi, cu picioarile în sus fiind, făcea sămni. Şi Clest[h]en, pentru giocul dintîi şi de apoi, măcar că-l urî, iar tot opri pre sini oarecum; iar văzind şi al triele, nu să mai putu opri şi zisă: „O, fiiul lui Tisandru, îţi giucaşi şi nunta departe”. Iar Ipoclid răspuns[e]: „Nu-i grijă lui Ipoclid”. De aicia să zice aceasta paremie.
     [130.] Iar Clest[h]en, făcînd tăceri, zisă, în mijlocul tuturor: „Bărbaţi gineri a fetii meii, eu şi pre voi toţi laud, şi, de ar putinţă, tuturor aş dărui-o: n-aş alegi, nici aş goni pre nimirilea. Iar nu poate să fie, pentru o fată, să sfătuim să fie tuturor pre voe. Ci eu, celor ci nu le dau fata, iată, cîte un talant de bani vă dau. Şi păsaţi sănătoşi, pentru căci v-am lipsit de acasă. Iar lui Megaclei, ficiorul lui Alcmeon, îi dau fata mea, după obiceiul athineilor”. Şi, zicînd aceasta, să plini şi nunta.
     [131.] Şi, aşa, Alcmeonilor foarte eşiră, întru toată grecimea, laudile mari. Si, lăcuind aceştia într-un locu, născură pre Clist[h]en Acesta Clist[h]en tocmi neamurile la Athina. Şi din neamul acesta au născut şi acel vestit Periclei, pre carile, cînd l-au născut, maică-sa au văzut un vis cum au născut pre un leu.
     [132.] După acesta război de la Marathon, măcar că şi mai nainte era Miltiad vestit, iar atuncea să lăudă şi mai tare. Şi cerşu de la athinei 70 de vasă şi oameni şi bani şi zisă că le va agonisi avuţie multă. Iar undi va să oştească, nu vru să le spui; numai ce zicea să-i ducă la o ţară, „de undi pre lesni aur fără număr vom lua”. Şi, aşa, îi dideră oaste.
     [133.] Şi să dusă la Păros, zicînd cum au dat vasă şi au oştit cu perşii la Marathon; ci era vrajbă alta pre parei
     
     de mult şi, aşa, le cerea 100 talanţi. Ei de bani nu grijea, ce pentru să-şi păzască cetatea lor mai mult silita; şi, pre undi era slabă, îndoit preste noapte o întărea.
     [134.] Pînă aicea tot într-un chip zicu pentru aceasta. Iar parii zicu aşa, cum, mirîndu-să Miltiad ci va faci, că n-au fost puţind să ia cetatea, au vorovit cu preuteasa bozilor şi, aşa, după voroava aceea carea era să facă aceea, să ia cetatea, vru să să sui Miltiad cu aceea preuteasa la biserica bozilor şi, acolo, îl lovi o frică şi spaimă şi, întorcîndu-să îndărăpt, au căzut şi s-au lovit la stinghe.
     [135.] Şi] aşa, fiindu-i rău, s-au întors înapoi, neputînd lua cetatea, bătîndu-o 26 de zile. Iar parii au trimis la Delfi, întrebînd: omorî-or preuteasa pentru vicleniia ei, au ba? Iar vraja au zis să nu omoară, iar Miltiad trebui să moară, pentru ca să nu să arate la răii domn.
     [136.] Şi, întorcîndu-să Miltiad Ia Athina, începură a-l pîrea tare foarte, de moarte. Iar el, neputînd răspunde, pentru că stinghea îi putridea, răspundea pentru dînsul priiatenii, zicînd pentru războiul Marathonului şi cum au luat Limnosul ş-au răscumpărat pelazghilor; – după ce să aleasă să plătească Miltiad 50 de talanţi. Iar putrezind de tot piciorul, muri Miltiad, şi plăti acei 50 de talanţi Chimon, feciorul lui (acest Chimon, în urmă, mare om şi vestit hatman s-au ales ).
     [137.] Iar Miltiad, Limnosul într-acest chip l-au luat: aceştiia, pelazghii, au fost lăcuind lîngă athinei, deci multe făcea înpotriva athineilor, pentru că, mergînd fetile lor la apă, le făcea silă şi încă, mai apoi, i-au prins şi de faţă vicleni pre piiazghi, athinei<i>. Iar pentru aceea, după cum zicu athinei<i>, încă să arătară cu milă, căci nu-i vrură să-i omoară, ce-i goniră dintru locul lor.
     [138.] Aşa, ei să dusără şi lăcuiră acolo la Limnos. De acolo gătiră catarge şi, ştiind obiceile athineilor şi praznicile, mearsără la un praznicu fimeesc şi luară mueri multe de [a] athineilor şi fugiră înapoi şi le ţinea în locu de ţiitori.
     Acestea mueri făcură ficiori şi să învăţară a grăi ca athinei<i>. Şi spuindu-le maicile lor povestea cum au fost a luării lor, copiii nu vru[ră] să mai asculte sau să să maiamestice cu ceialanţi copii a pilazghilor, ci era osăbiţi şi mult îi înfrunta. Socotiră pilazghii: de vremi ci, fiind copii, şi facu aşa, dar cînd vor creşte, ci vor faci aceştiia? Şi, aşa, socotiră de-şi omorîră copii<i> aceştiia; şi, mai apoi, şi pre fimeile lor, maicile copiilor, încă le omorîră, fiind grozăvie mare, de undi au eşit de să zice „bicisniciia Limnosului”.
     [139.] Şi, făcînd acest lucru, nici pămîntul le-au fost dînd roadă şi alte primejdii au fost păţind multe, pînă undi au trimis la Delfi să întrebi: ci vor faci? Şi le zisă vraja să margă la Athina şi, ce certare vor vrea athinei<i> să i le dea de bună voe, aceea să primască. Şi, după ce sosiră la Athina şi spusără pox estea, ca să-i certe cum le va fi voia, iar athinei<i> aşternură o masă frumoasă cu de toate bucăţile pre dînsa şi le zisără aşa: „Să ne daţi pămîntul, să fie plin de toate acestea, şi atuncea vom lua ţara voastră”. Iar pilazghii au răspuns: „Atuncea va fi acesta lucru, cînd, de la voi la noi, într-o zi, va sosi corabiia cu vîntul voreas”. Acesta cuvînt zisără.
     [140.] Iar Miltiad socoti, cînd era el la Hersonisos cu alţi athinei şi era Hersonisos supt ascultarea lor, şi purceasă într-o zi de acolo şi sosi la Limnos, pristănindu-i şi vîntul, şi le adusă aminte pentru vraja şi cuvîntul ce au zis, şi, aşa, ei s-au mirat de meşterşug ca acesta (pentru că nu s-au fost gîndit cum athinei(i> vor mai pute dobîndi alt locu). Şi, aşa, unii s-au închinat dintru dînşii, alţii, nevrînd să să închini, iarăşi, cu vremea şi cu război, i-au supus Miltiad. Şi, aşa, întru acest chip fu Limnos, ostrovul, supt ascultarea athineilor.
     SFÎRŞIT AL ŞASĂLE ISTORIE A LUI IRODOT
     
     
     A LUI IRODOT ISTORIIA A ŞAPTE, CE SĂ ZICE: 198 POLIMNIIA 
     
     
     [1.] După ce au sosit vestea la înpăratul Darie pentru războiul carile să făcea la Marathon, fiind şi mai nainte scîr-bit pentru căci au ars la Sardis athinei<i>, atuncea şi mai tare să scîrbi şi, cu tot de-adinsul, vru să oştească asupra grecilor. Şi îndată trimisă prin cetăţi, poruncindu-le ca să grijască oastea; şi poroncea cu mult decît mai-inte să gri-jască oastea: şi cai, şi oastea, şi corăbii, şi grîu, şi toate cîte sînt de treaba războiului. Acestea poroncindu-să, în trii ani tremura toată Asiia; şi să alegea tot cei mai viteji ca să oştească asupra grecilor şi să gătea ca să margă cu toată găti-rea. Iar cînd fu în al patrulea an, eghiptenii vicleniră, carii era puşi de Camvis înpăratul. Şi acii încă mai tare să îndemnă Darie înpărat ca să oştească asupra amînduror.
     [2.] Şi, gătindu-să Darie asupra Eghiptului şi Ţării Greceşti, să făcea price mare întru feciorii lui pentru înpărăţie, pentru că ei vrea să ducă obiceiul perşilor: întîi, dintru ficiorii lui să aleagă înpărat pre unul şi, aşa, să iasă la oaste. Pentru că Darie au avut şi alţii trii ficiori, cu altă fimei, pînă a nu lua înpărăţiia, dintru o fată ci era a lui Govrie şi, după ce au înpărăţit, iarăşi, dintru Atosa, fata lui Chiros, au făcut 4 feciori. Deci celor dintîi ficiori era mai mare Arto-vazan, iar din cei mai apoi, din înpărăţie, era mai mare Xerxis; şi, nefiind dintr-o mumă, să pricea. Deci, Artovazan, pentru căci era mai bătrîn din toţi şi obicei iaste, între toţi oameni<i>, cel mai bătrîn să ia cinstea, pentru aceea să
     
     nă[dă]jduia. Iar Xerxis zicea cum iaste din fata lui Chiros, şi Chiros au cîştigat perşilor înpărăţiia.
     [3.] Şi Darie încă nerupînd acest sfat, întru acest mijlocu s-au tîmplat de s-au dus la Susa şi Dimarit, ficiorul lui Ariston, pribagul înpărat a laconilor, carile am zis mai sus povestea cum au mers şi pentru căci au fugit de acolo. Acesta Dimarit, înţălegînd pentru pricea ficiorilor lui Darie, după cum zicu oamenii, au mers la Xerxis şi l-au învăţat să zică aşa: cum el au născut cînd Darie au dobîndit înpărăţie şi în cinste era, nu ca ceialanţi ficiori carii au născut cînd era Darie prost; deci nu iaste cu cale a fi alt înainte lui Xerxis. Şi zisă încă Dimarit cum şi la Spartis încă iaste acesta obicei, cum, de va avea alţi ficiori mai mari pînă a nu veni la înpărăţie, şi, mai apoi, va naşte alţii la înpărăţie, acei de apoi, măcar că sînt mai mici, tot aceia să aleg la înpărăţie. Şi, zicînd Xerxis după învăţătura lui Dimarit, socoti Darie cum, drept au grăit Xerxis, şi, aşa, îl rădică înpărat. Iar, mi să pare cum, şi fără de aceasta, tot el ar fi înpărăţit, pentru că Atosa, fata lui Chiros, avea toată putinţa.
     Şi, aşa, făcînd înpărat pre Xerxis, să porni la oaste. Iar după acestea toate, şi de vicleniia Eghiptului, întru anul cel clintii, gătindu-să Darie, i să tîmplă moarte, înpărăţind preste tot 36 de ani, şi nu putu să certe nici pre eghipteni, nici pre athinei. Şi, după moarte lui Darie, stătu toată înpărăţiia supt mîna înpăratului Xerxis.
     [5.] Deci Xerxis întîi nu foarte era gata, nici îl trăgea inima foarte să margă asupra grecilor, iar asupra Eghiptului să găti de oştit. Iar lîngă Xerxis era Mardonie hatmanul, feciorul lui Govrie, carile era nepot lui Xerxis, iar ficior unii fete a lui Darie; şi avea cinste mare la Xerxis şi putinţa i să sporea. Acesta, fiind aşa, zisă aşa: „Stăpînul mieu, nu iaste cu cale, athinei<i>, făcînd atîta răii, să nu dea samă ei pentru cîte au făcat perşilor. Ci, aemu, să faci carile îţi sînt înainte pusă; iar supuind Eghiptul, ce au viclenit, să. oşteşti asupra Athinei, pentru ca să faci numi bun şi să să păzască şi alt să [nu] oştească asupra pămîntului tău”. Cu acest cuvînt îl îndemna pre dînsul şi, mai apoi, zicea cum
     Evropa iaste frumoasă şi cu copaci frumoşi, şi lăcaşuri şi bunătăţi mari are, cît numai lăcaş înpăratului dintru toţi pemintenii să cade să fie.
     [6.] Acestea Ie zicea Mardonie, iubind lucruri ncă şi poftind să fie el crai grecesc. Şi, cu vremi multă, îl ascultă Xerxis să facă acesta lucru; pentru că şi alte lucruriJncă fură de îndemnară pre Xerxis să oştească la greci. întîi, de la Thesaliia, Alevadii chiema pre înpăratul prin soli, zicînd cum toată nevoinţa vor puni înprotiva celoralanţi greci. Aceştia Alevadii era înpăraţi Thesaliei. Şi, iarăşi, ficiorii lui Pisistrat să suiră la Susa şi zicea şi ei acestea. Şi încă avea un vrăjitori, anumea Onumacrit, carile avea vrăji de a lui Museu; acesta era athineu. Şi, aşa, mai nainte, măcar că era învrăjbit cu Pisistrat, iar, mai apoi, înpăcîndu-să, spunea din vrăjile acestea. însă ci era de bini arăta; iar ci era de rău ascundea, zicînd cum un om pers iaste să facă pod preste bogaz şi altile ca acestea ; şi el, şi Alevadii şi Pisistrat[ii], toţi îl îndemna.
     [7.] Iar după ce s-au ales cu[m] Xerxis să margă asupra Ţării Greceşti, al doilea an, întîi oşti asupra celora ce l-au viclenit. Şi, supuind pre aceştiia şi tot Eghiptul, mai tare supuindu-l decît cum au fost în zilile lui Darie, îl didea Eghiptul supt ascultarea lui Ahimenis, carile era frate lui Xerxis, ficior lui Darie. Pre acesta Ahimenis, mai apoi, l-au emorît Inar, ficiorul lui Psamitih, om de la Liviia.
     [8.] Iar Xerxis, după ce au supus Eghiptul, avînd oastea gata tcată să margă asupra Athinei, aşa, au adunat sfat ales, din perşi aleşi, pentru ca să vază sfaturile lor precum vor fi şi să zică şi el întru dînşii ce va secoti că i să pare. Şi, după ce s-au adunat sfetnicii toţi, atuncea Xerxis înpăratul începu într-acest chip voroava sfatului: „Bărbaţi perşi, această pravilă nu eu de la mini o facu, arătîndu-o întru voi, ci, priimind şi eu de la alţii, cu dînsa îmi voi trebui. Pentru că, după cum dintru cei mai bătrîni am apucat, nici dănă-oară nu ne-am aşăzat, după ce am luat cinstea din mîna
     
     midilor, după ce supusă Chiros pre Astiag. Ce poate să fie că şi dumnăzău ne îndeamnă aşa, şi noă încă, multe, urmînd, la bini să aducu £. Deci cîte limbi au supus Chiros şi Camvis şi tată-meu Darie, măcar că le ari niştine de bini, anevoi a le povesti. Şi eu, după ce am luat acest scaon al cinstei aceştiia, tot am grijit ca să nu mă lipsăsc nimica dintru cîţi au fost mai nainte de mini întru cinstea această şi ca să agonisăsc nu m[a]i puţin puterea perşilor. Şi, grijind, aflu şi cinstea noă cîştigîndu-să, şi pămînt, dintru cît avem acum, nu mai puţin, nici mai prost, ce încă mai roditori, şi încă vom faci şi răscumpărare şi plată acelora. Pentru aceea eu v-am îndemnat, ca, ce gîndesc eu să facu, să vă arăt voă. Voi să podesc bogazul şi să mărg cu oastea de la Asiia la Evropa, asupra grecilor, pentru ca să cert pre athinei pentru cîte răii au făcut părintelui mieu şi perşilor. Şi bini videţi voi cum şi părintile meu au fost gătit să margă cu oaste asupra acestora; şi el muri şi nu putu ca să-i certe pre ei. Iar eu, pentru dînsul şi pentru ceelanţi perşi, nu mă voi părăsi pînă nu voi lua şi voi ardi Athina, carii au început la strîmbătate părintelui meu şi mie a-mi faci. întîi, veniră cu sluga noastră, cu Aristagor de la Militos, şi arsără cetatea Sardis şi bisericile şi închinăciunile; mai apoi, iarăşi, în ţara lor, ştiţi ce-au făcut, toţi, lui Datis şi lui Artafernis. Şi aşa, pentru aceea, am socotit să ostescu asupra lor. Şi acesta bini socotescu şi aflu întru dînşii: de vom putea birui pre aceştiia şi pre cei ce sînt lîngă dînşii, ci şăd la pămîntul lui Pelop (adică pre laconi), şi vom puni hotar Pămîntului Persului cu văzduhul Diei£ ; pentru că soarile nu va videa alt pămînt să fie într-un hotar cu ţara noastră, a perşilor, ci toate ţările una o voi face-o.eu, înpreună cu voi, prin toată Evropa petrecîndu-mă. Că eu aşa am înţăles, cum nici o cetate, nici o limbă, de nici un fel de oameni, va mai pute sta înainte feţîi noastri. însă di vom putea supuni pre aceştiia, ce mai sus am zis, aşa şi cei vinovaţi şi cei nevinovaţi vor tragi giugul robiii. Iar voi, făcînd acest lucru, mă veţi bucura: cînd voi da vesti, să veniţi toţi gata, la sorocul carile voi puni-vă. Şi, carile va veni la vremi, mai gata cu oaste bună şi cu voe plină, aceluia voi da daruri, carile socotescu între noi să fie mai de cinste. Să facim dar noi acest lucru. Iar pentru ca să nu ziceţi cum singur facu eu acest lucru, l-am pus la mijlocu cuvîntul acesta între toţi; şi, cini ari ci grăi dintru voi, grăiască, că eu socotescu ci va să-mi răspunză fiinştecarile”. Zisă acestea Xerxis şi tăcu.
     [9.] Iar să sculă Mardonie şi începu a grăi într-acest chip: „O, stăpînul mieu, nu numai dintru cîţi perşi au născut mai nainte eşti mai bun, ci încă şi dintru cîţi de acum vor naşte, carile, zicînd şi celealalte cîte ai zis toate adivărate şi cumpătate, şi nu vei lăsa pre ioni de la Evropa ca să-şi bată giccu de noi, fiind ei nevrednici. Pentru că cu ruşini lucru iaste, di vremi ci pre sachi, şi pre indiiani, pre arapi, pre asiriiani, şi alte limbi mari le-am noi supusu-le, cărei nu ne-au stricat nimica, ci numai pentru ca să agonisim virtute ncă, i-am supus noi, şi acum ne sînt robi, iar pre greci, începînd ei la strîmbătate, să nu certăm. Di ce să ne temem, di ce adunare de oameni, au di ce puteri de bani, au di ce alt mijlocu? Cărora războiul îl ştim, şi putinţa o ştim cum iaste slabă; ficiorii lor sînt noă robi, carci lăcuescu la Ioniia şi la eoli [şi la dor iei], în pămîntul nostru. Şi eu încă am ispitit la dînşii, poruncindu-mi părintile tău Darie, şi am mers pînă la Machidoniia şi m-am apropiat pînă la Athina şi nimini nu mi-au eşit înainte cu război. Şi am înţăles cum grecii foarte fără de sfat să bat, pentru nevredniciia lor şi necunoştinţa; pentru că, după ce iaste orînduit a să bate ei, amîndoi demnii greceşti îşi dau ştire şi să gătesc şi aleg un locu foarte neted, şi bun, şi acolo să lovăscu. Deci cei ci biruescu, încă cu greu biruescu; iar pentru cei biruiţi, ce vcm să mai zicem, că cu totul pier? ! Cărei s-ar cădea să trimită, între dînşii, soli, fiind de o limbă, să să tocmasca, să nu facă războae; iar de să vor şi bate, să aleagă locul carile iaste mai cu greu luat, nu carile iaste pre lesni luat. întru acest chip să bat grecii. Şi eu mergînd pînă la Pămîntul Machidonescu cu perşii, grecii nu eşiră la război. Dar încă înpotriva ta, înpărate, cini va sta, carile duci toată gloata de la Asiia şi toate corăbiile? Şi, după cum mi să pare mie, nu vor veni la atîta nesocotinţă grecii, pentru ca să iasă la
     
     
     
     război; iar de vor şi veni, vor cunoaşte cum sînt[em] oameni bărbaţi de război foarte şi, pentru nesfătuinţa lor, vor faci ei acesta lucru. Iar nici un lucru nu fii neispitit; pentru că aşăşi fără de vesti nici un lucru la oameni nu să faci, ci mai mult prin ispită să săvîrşăsc lucrurile”. Mardonie atîta zisă şi muia gîndul lui Xerxis şi, mai apoi, şi acesta tăcu.
     [10.] Iară ceialanţi perşi toţi tăcură şi nu îndrăznea să arăţi nici un sfat pentru ce au fost pripus la mijlocu, ci tăcură cu totul.
     (Sfatul cel minunat). După aceasta, Artavan, persul, cari era frate lui Darie unchiul lui Xerxis, carile şi pre Darie au sfătuit mai nainte să nu margă asupra tătarilor şi nu-l ascultă, acesta, îndrăznind pentru acesta lucru, fiind rudenie, într-acest chip răspunsă cu îndrăznire: „O, înpărate, ncgrăindu-să sfaturile unul înprotiva altuia, nu poate omul ca să aleagă carile iaste cel mai bun; ci numai carile să grăiaşte, acela să şi rupe. Iar grăindu-să amîndoă, în ce chip iaste aurul cel curat, carile singur nu să cunoaşte cît iaste de curat, iar cînd frecăm alt aur lîngă dînsul, atuncea să cunoaşte şi cel mai bun. Şi eu, şi tătîni-tău, [adică] frăţini-meu, îi ziceam să nu margă asupra tătarilor cu oastea, cărei nicăiurile nu au nici o cetate; şi el pre mine nu mă asculta, gîndind că va supuni pre tătarii nohai ; şi oştind acolo, pre mulţi buni viteji şi destoinici din oaste pierdu, şi să întoarsă îndărăpt. Iar tu, o, înpărate, vei mergi cu oaste asupra oamenilor acelora, cărei ei sînt cu mult mai viteji decît tătarii, că, şi pre marea, şi pre uscat, pre viteji sînt. Şi, ce iaste lucru cu greu, acela mi să cuvini mie să-ţi spui eu ţie.
     Zici să faci pod preste marea la bogaz şi să mergi prin Evropa la greci; şi poate să să tîmple să te birueşti, au pre marea, au pre uscat, au şi-ntr-amîndoă. Pentru că oamenii aceia dovediţi sînt de viteji buni; şi putem şi cunoaşte
     acesta lucru adivărat, di vremi ci atîta oaste ci era cu Datis şi cu Artafernis, numai singuri athinei<i) îi pobediră în ţara lor, nefiind şi ceialanţi. Dară di te vor birui pre marea, atuncea, şi vor mergi la bogazu şi vor strica podul de la bogaz, atuncea îţi va fi cu greu, înpărate. Şi eu acest sfat, nu cu vreo înţălepciuni a mea socotescu, ci îmi aducu aminte ce priimejdie au fost odănăoară, aproapi să o păţim, cînd tată-tău făcea pod la Vizantiia preste marea şi mai apoi [preste] Dunărea, şi trecu la tătar. Atuncea tare să ruga şi zicea multe tătarii ionilor, [carii era] străjarii podului atuncea, să strici podul acel de la Dunărea. De nu ar fi stătut “înpotriva Istieu, tiranul Militului, ar fi stricat podul ceelanţi tirani şi s-ar fi potopit toţi perşii. Şi foarte cu greu lucru iaste nu numai a-l fîcî, ce şi a cuvînta, cum viiaţa înpăratului să stea pre sfatul unui cm. Aşa, tu, acum, neavînd nici o nevoe, nu întră neindemnat în nevce; ci mă ascultă pre mine şi acest sfat îl strică; şi, iarăşi, te socoteşti întru sini şi, după aceea, cînd vei socoti, iarăşi vei sfătui şi vei vorovi ce-ţi va părea că iaste mai cu de folos. Pentru că sfatul cel bun mare dobîndă îl aflu că iaste, pentru că, de vrei vrea, şi înprotiva să zicem să să tîmpli sfatul, adică să nu nimereşti, sfatul carile iaste bun, tot rămîne, iar numai să birueşti cu nărocul sfatul; iar cel ci să sfătuiaşte rău şi i să tîmplă şi nărocul de nimereşti, acela au aflat dobîndă, iar pentru aceea sfatul rău tet rămîni. Şi vezi cum dumnăzău vitile cele mari le tras jjneşte, nici le lasă să să simiţască, iar celea mici nici le atinge; şi vezi cum tot în casă înalte tună şi trăsneşti şi în copaci înalţi sigeată cu acestea sigeţi; pentru că drag iaste lui dumnăzău toate cîte sînt mărite a le smeri. Aşa dar şi oaste multă de puţină să biruiaşte. Pentru ce? Pentru că dumnăzău acolo zavistuiaşte şi le dă groază au trăsnit şi îndată nevredni-ceşte pier; pentru că dumnăzău nu lasă pre altul să gîndească fără de singur pre sini. Deci pripa la fiinştecare lucru naşte greşale dintru carile mari pagube să facu. Iar îngăduinţa naşte bunătăţi şi, măcar că îndată ţi să par cum nu să cunoscu, iară, cu vremi, le va cunoaşte omul toate.
     Pre tini, înpărate, sfătuiescu aşa şi ţie grăescu întru acest chip. Iar tu, fiiule a lui Govrie, Mardonie, potoleşti-te, grăind cuvinte în deşărt pentru greci, nefiind vrednici ei a auzi cuvinte proaste. Pentru că, hulind pre greci, sime-ţăşti pre înpăratul să facă oaste; pentru acest lucru toată nevoinţa o pui tu. Iar să nu fie aşa ! Că pîra iaste lucru foarte cu greu întru carea doi sînt cei ce facu strîmbătate şi unul să strîmbază, pentru că cel ce pîraşte faci strîmbătate, neavînd mărturii, nici fiind de faţă, pre cela ci pîraşte; iar şi cela ci ascultă încă faci strîmbătate, căci îl ascultă, pînă nu cearcă să afli adivărul cum iaste, iar ceala ce nu-i de faţă şi-l pîrăscu, acela pate strîmbătate, pentru că unul îl pîraşte că-i rău, altul să încrede pre cuvintile aceluia şi creadi că-i rău. Iar de iaste fără de greş a să oşti asupra acestor oameni, ia-mblă, dar înpăratul rămîe în obiceile perşilor, acasă-şi ; şi noi să ne punem amîndoi feciorii noştri la mijlocu şi 203 fii tu hatman, Mardonie, şi alegi cîtă oaste îţi iaste voia ţie şi ce oameni vei vrea de mulţi şi viteji şi pasă acolo cu oastea ta. Şi, de vor cură lucrurile înpăratului cum zici tu, să să omoară ai mei ficiori şi, lîngă dînşii, şi eu singur să pieru, şi, de nu va fi aşa, să să omoară ai tăi ficiori şi, lîngă dînşii, şi tu, însă di te vei întoarci. Iară tu, de nu vei vrea să te prinz[i] în rămas cu mini, ci tot vei oşti acolo asupra grecilor, pare-mi-să cum, dintru aceştiia ci rămîn aicea, să auză cum Mardonie mare rău au făcut perşilor şi-l mănîncă cînii au pasările, au întru pămîntul athineilor, au a laconilor, – de nu cîndafi]le şi mai-inte, [întru] tîmpinare pre cale; pentru ca să cunoşti asupra cărora oameni mergi tu cu oaste şi îndemni-şi pre înpăratul”.
     [11.] Artavan zisă acest sfat şi tăcu. Iar înpăratul Xerxis s-au scîrbit şi zisă aşa: „Artavane, eşti frate tătîni-meu; şi acest lucru te va mîntui pre tini pentru ca să nu păţi plata a cuvinte deşarte. Iar această necinste ţî o facu ţie, fiind rău şi fără inimă: să nu oşteşti cu mini asupra grecilor, ci să rămîi aicea, cu muerile. Iar eu, ce am grăit, şi fără tini le voi săvîrşi. Pentru că, să nu fiu din Darie a lui Istaspis, a lui Arsamis, a lui Ariaramn, a lui Teispie, a lui Chir, a lui Camvis, [a lui Teispie], a lui Ahemeneu, de nu voi oşti asupra athineilor, pentru că bini ştiu că, de nu vom mergi noi asupra lor, iar ei vor veni asupra noastră, şi foarte tare încă, după cum putem socoti că intrară la Asiia şi arsără Sardis. Deci nu iaste putinţă a să feri de înbe părţile, ce iaste o ispită: au să păţim, au să facim; au să fie acestea toate supt greci, au acelea toate supt perşi; pentru că mijlocul vrăjbii nimica” nu iaste. Deci bun lucru iaste, pătimind noi mai nainte, acum să ne răscumpărăm, pentru că, ) de voi păţi şi vreun rău, sî-l ştiu, – că merg asupra acelora oameni pe care şi Pelopsu, frigul, fiind robu părinţilor mei, aşa i-au supus, cît şi oamenii aceia, şi pămîntul lor, pre numile aceluia să pominescu”.
     [12.] Acesta sfat întru atîta şi cu atîta să săvîrşi. După aceasta, sosi noaptea, şi pre Xerxis îl îndemna sfatul lui Artavan; şi, sfătuindu-să, noaptea, întru sini, află cum nu iaste lui nici de un folos ca să oştească asupra grecilor..Şi, socotind acesta lucru, iarăşi adormi; şi văzu noaptea videnie ca aceasta, după cum zicu perşii: i să păru lui Xerxis cum un om mare şi frumos au stătut asupra lui şi au zis: „Iarăşi îţi întorci sfatul, persule, ca să nu duci oaste la greci, mai nainte dind ştire perşilor ca să aduni oaste? Nici dar sfătuin-du-te a doă oară faci tu bini, nici cela ci te opreşte. Ci cum ai sfătuit zioa, pre aceea cale să mergi”. Zicînd [omul] acestea, i să păru lui Xerxis cum au zburat.
     [13.] Şi, făcîndu-să zioî, Xerxis pentru acest vis nimica nu băgă în samă, ci adună pre toţi perşii care şi mai nainte era la sfat, şi, adunîndu-să, aşa le-au zis: „Bărbaţi perşi, să mă ertaţi pentru că îndărăpt mă sfătuescu, pentru că în[că] n-am agiuns la minte deplin, şi ceia ci mă îndemna pre mini, nici odinioare nu să părăsiia. Şi, auzind sfatul lui Artavan, îndată să aţîţară tinereţile, cît am grăit cuvinte fără caii Ia om bătrîn, cum nu s-au căzut. Acum dar mă las şi eu şi, după sfatul aceluia, aşa voi şi faci. Deci di vremi ci m-am căit să nu mărg în Ţara Grecească, fiţi şi voi în odihnă”. Perşii, dacă auziră aşa, să bucurară şi să închinară.
     [14.] Şi iarăşi pripi de veni noaptea, şi visul cela iarăşi veni la Xerxu undi dormea, zicînd: „O, fii[u] a lui Darie, întru perşi te ară taşi, părăsindu-te de oaste, şi cuvintile 
     mele nici într-o samă nu le băgaşi, cum n-ai fi auzit de nimi-rile. Deci bini să ştii cum, de nu vei oşti îndată, acestea să aştepţi de la dînşii: în ce chip, preste puţină vremi, şi mare şi tare te-ai făcut, aşa şi smerin îndărăpt de sirgu te vei faci”.
     [15.] Iar Xerxis să spăimîntă pentru videnie şi sări din pat şi trimisă curînd de chiemă pre Artavan. Şi, viind, aşa i-au zis: „Artavane, eu îndată nu fuiu în minte-mi zicînd ţie cuvinte deşarte pentru sfat deplin; şi preste scurtă vremi m-am căit şi am sfătuit cum să facu acelea ci m-ai sfătuit tu. Şi, vrînd să facu aşa, pre mini nu mă lasă ; pentru că, părăsindu-mă eu di sfatul cel dintîi, vini un vis şi nu va să mă lasă, zicînd să nu facu aşa. Şi acum au venit de m-au spăimîntat şi s-au dus. Deci de iaste dumnăzău cel ci trimite visul acesta şi de-i iaste voia a oşti asupra grecilor, va zbura de va veni şi la tini de-ţi va poronci acest lucru. Şi voi afla eu acest lucru întru acest chip: să te înbraci tu cu hainile mele şi, apoi, să şăzi în scaonul meu şi să te culci în patul.mieu”.
     [16.] Iar Artavanis la cuvîntul dintîi nevrînd să asculte, zicînd că nu-i vrednicu a şidea în scaonul înpărătescu, mai apoi, îndemnîndu-l tare, zisă şi el aşa şi făcea poronca înpăratului: „înpărate, atocma iaste întru socotinţa mea a fi înţălept şi a[-a]sculta pre cela ci înţălepţăşte zice. Iar atuncea amîndoă încă greşăsc, cînd să dau în voroavile oamenilor răi. în ce chip iaste şi marea ce pre de folos la oameni, că, cînd o lovăscu vînturile multe şi tari, nu o lasă să fie întru firea ei. Iar eu, auzind de cătră tini cuvinte proaste, nu atî ta mă muşcă scîrba, că, fiind doă sfaturi întru perşi, unul zicînd şi adoăgînd simeţie, altul potolindu-o şi zicînd cum rău iaste a învăţa sufletul să cerci pururea mai mult decît iaste înpărăţiia, acestea doă sfaturi fiind la mijlocu pusă, pentru aceea îmi păru rău căci ai ales ci-i mai cu zmin-teală, şi ţie, şi perşilor. Iară acum, de vremi ci ai cunoscut cel mai bun şi ai părăsit oastea asupra grecilor, zici cum vini vis trimis de la dumnăzău oarecarile, cum să nu te pără-săşti de oaste grecească. Ce, fiiul meu, nici acestea sînt dum-năzăeşti, pentru că visurile ce sînt între oameni înşălate, ca acestea sînt, carile eu te voi învăţa, fiind decît tini cu
     
     nu-mi stă în putinţă nu mă un [...] zeu dumnăzău lasa 67 [= divine, zeesti]: du
     un zeu dumnăzău năzăeşti mulţi ani mai bătrîn. Foarte tare iaste obicei a să înşăla acestea videnie a visurilor şi gîndeşti tot cele de preste zi; deci noi, zioa de mai-inte, oştitul acesta pre tare îl ţineam. Iar de nu iaste lucru ca acesta ci eu aleg, ce iaste cevaş parte dumnăzăiască, tu ai zis lucrul tot, pentru că şi la mini să va ivi, poruncindu-mi ca şi ţie. Şi mi să va arăta, măcar^că voi avea eu hainile tale, nu mai mult decît aş avea ale mele, nici dormind eu în patul tău, decît aş dormi într-al mieu, de va vrea însă să să arate şi într-alt chip. Pentru că, oriei iaste aceea videre, nu iaste atîta proastă care să iveşti în sămnul tău, cum, văzind pre mini cu hainile tale înbrăcat, să să gîndească că eşti tu. Iar de nu mă va băga pre mine nici într-o samă, nici de voi fi eu cu ale meii haini, nici cu ale tale, tot nu mi să va mai arăta acesta lucru. Şi, de va cădea, va veni ades, – dumnăzăescu iaste visul, eu, încă aşa voi zice. Iar de iaste aşa să să facă şi nu iaste putinţă a să treci acest lucru, iată că eu întru patul tău să dormu; , deci acestea de mini săvîrşindu-să, arăte-să şi mie. Iar pînă aicea, tot întru sfatul meu, ce am zlis, întru acela mă şi aflu”.
     [17.] Atîta zisă Artavan, socotind cum va dovedi pre Xerxis. Şi şăzu în scaonul înpărătescu şi, în urmă, după ce s-au culcat, au venit visul aceala carile şi la Xerxis vinea, şi stătu de-asupra lui Artavan şi zisă aşa: „Oare tu eşti aceala carile opreşti pre Xerxis ca să nu oştească la greci, adică purtînd grija lui? Iar nici mai apoi, nici mai pe urmă vei pute muta ca să nu să facă ce iaste să să facă. Iar Xerxis, de nu va asculta, ce va păţi, lui s-au arătat”.
     [18.] Aceste i să păru lui Artavan cum visul îi poronceşte şi cu feră fierbinţi au fost vrînd să-i arză lui ochii. Şi el tare strigă şi sări şi şăzu lîngă Xerxu şi începu a povesti visul ce-au văzut şi, mai apoi, aşa îi zisă: „Eu, înpărate, ca un om ce am văzut multe lucruri mari căzute de mici, nu te lăsam să te supui vîrstii tale dintru tot, ştiind cum rău lucru iaste a pofti multe, aducîndu-mi amintea pentru oastea lui Chiros la masagheţi cum au păţit şi aducîndu-mi aminte şi de Camvis la arapi şi fiind în oaste şi eu cu Darie la tătari. Şi, aducîndu-mi aminte, socoteam cum, şezind
     
     
     341
     
     
     mîlcom, fericit vei fi de cătră toţi oameni<i>. Iar de vremi ci dumnăzăiască îndemnare iaste şi pre greci o perire dumnăzăiască îi agiunge, şi eu încă mă intorcu şi sfatul ilmut. Şi tu poronceşte perşilor ce-ţi arată dumnăzău şi le poron-ceşte să să gătească tot ce-au fost dintru poronca ta mai nainte orînduit. Şi, fă aşa cum, vrînd dumnăzău, de cătră partea ta nimica să nu-ţi lipsască”. Zicîndu-să acestea cuvinte şi simiţindu-să pentru aceasta videre, după ce să făcea zioă, cum mai curînd, Xerxis chemă pre perşi şi le spusă. Şi Artavan, carile mai nainte singu[r] îl oprea, atuncea şi el sirguia.
     [19.] Şi, pornindu-să Xerxis a oşti, a trii[le]a vis în somn i să ivea, carile vrăjitorii îl aleasără aşa cum preste tot pămîntul să înble şi toţi oamenii lui să-i slujască. Şi visul era acesta: i să păru lui Xerxis cum iaste încununat cu cunună de măslin si din cdreaslile măslinului tot pămîntul au fost acoperit şi, după aceea, fiind pregiur cap, cununa să fie perit. Şi, alegîndu-l visul într-acest chip vrăjitorii, perşii să dusără cinişi pre la curtea sa. Avea toată nevoinţa ca să să gătească mai bini, vrînd fiinştecarile ca să ia darurile ci era pusă la mijlocu. Şi Xerxis adună oastea, cercînd tot uscatul.
     [20.] Pentru că, după ce-au dobîndit Eghiptul, în 4 ani deplin tot să gătea ele oaste şi ci era de folosul oştii. Iar în al cincilea an, cu mare oaste oşti şi cu mulţime fără samă. Pentru că, dintru cîte oşti ştim, cu mult fu aceasta mai mare, cît, ceea ce au făcut Darie asupra tătarilor oaste, lîngă aceasta drept nimica iaste; nici oastea ce tătărască care au fost gonind pre cimeriş-tătari şi dideră în ţara Midii<i>, cînd Asiia ce den sus mai de tot au surpat-o, pentru care lucru Darie, mai apoi, mearsă asupra lor; nici oaste ci spun c-au dus ficiorii lui Atreu la cetatea Troadei, nici a bulgarilor şi a teferilor, ce-au fost mai-inte de Troada, carii trecură bogazul la Vizantiia şi surpară pre toţi thrachii şi să pogorîră pînă la Marea Albă de spre frînci şi, pe la apa Piniului, au agiuns cătră amiazăzi.
     [21.] Acestea oşti toate şi încă şi altile să să adaogă lîngă acestea, să fie toate într-un locu, nu sînt vrednice aceştiia oşti a lui Xerxis ce făcu asupra grecilor. Pentru că ce limbă n-au adus de la Asiia asupra grecilor Xerxis, au care apă n-au săcat bîndu-să, afară din apile celea mari? Că alţii corăbii dideră, alţii pedestrime au gătit, alţii vasă de băgat caii, alţii călărime gătiră, alţii cătargi pentru poduri, alţii bucate, vasă.
     [22.] Şi acesta lucru, după zminteala ce-au avut mai nainte pregiur muntile Athonului, să gătea în trii ani şi mai vîrtos la muntile Athonului, pentru că la Eleunda a Hirso-nisului era cătargi, şi de acolo scotea oameni de săpa muntile şi-[i] bătea să sape şi să schimba, săpînd muntile acesta pre rînd; şi săpa şi cei ci era lăcuiţi pregiur munte. Şi Vuvaris a lui Megavaz şi Artaheis a lui Arteu, oameni perşi, era pristavi acestui lucru. Pentru că Athonul iaste munte mare şi vestit, agiunge în marea şi lăcuescu pre dînsul oameni şi, undi agiunge muntile în marea, iaste strimt locul, şi de vro milă şi giumătate numai nu să înpreună pre marea pregiur dînsul ; şi cîmpu nu mare, şi dealuri din marea păn-în marea sînt. Şi, întru acest bogazu, undi să săvîrşaşte Athonul, iaste Sanis, cetate grecească; iar celea ce sînt mai înlăuntrul decît Sanis, care le vrea persul pentru uscat să le facă ostroave, sînt cetăţi, – acestea sînt pregiur Athon.
     [23.] Şi aşa săpa: înpărţiră varvarii cu funile, după limbi, în prijma cetăţii Sanis ; iar dacă s-au adîncat zăgaşul, unii şidea gios şi arunca lutul la alţii ce şidea mai sus, pre scări, şi aceia, iarăşi, îl da la alţii pînă undi agiunge la vîrf, şi aceştiia îl da afară. Deci la ceialanţi la toţi să pornea usnile săpăturii şi să surpa înlăuntrul şi le făcea ostineală
     
     
     îndoită, di vremi ei făcea gura ce de sus într-un chip cu cea de gios. Iar finichii întru alte lucruri înţălepţi sînt, şi la acesta încă, pentru că, cît li s-au venit partea lor, au socotit de-au făcut gura zăgaşului de dăori de largă sus decît era gios, şi mergînd în gios, tot o făcea gura mai strîm tă; şi, agiun-gînd gios, era lucrul de folos şi era atocma cu ceialanţi; acolo limon iaste, undi le era lor tîrgul şi cumpărarea; şi fanină multă le vinea lor de la Asiia.
     [24.] După cum socotesc eu, acesta lucru îl făcea Xerxis numai pentru mîndriia, vrînd să-şi arate putinţa lui şi să-i rămîe pomană; pentru că ar fi putut să nu cstinească nimica, ci să treacă corăbiile preste uscat ; el n-au vrut, ce zicea să sape acolo zăgaş, să margă cîte doă cătargi alăturea. Aceştiia ci făcea zăgaşul li să poronci ca să facă pod preste apa Strimonului.
     [25.] Acestea aşa să lucra. Şi făcea şi cinii la poduri, de in şi de tei, pentru legături, poroncmd la eghiptii şi finici ca să grijască şi de bucate şi de altile, pentru ca să aibă oastea ce mînca, nu să flămînzască, nici vitile să flă-mînzască. Şi, întrebînd locurile, poroncea să ducă de la Asiia bucate să le pui pre acolo, cărîndu-le cu vasă uşoari şi, aşa, prin multe locuri poruncea de să strîngea grija bucăţilor, şi la Machidoniia, şi pre aiurile.
     [26.] Şi, întru cîtă vremi estinea aceştiia această osti-neală, iară oastea ce pedeastră, fiind strînsă, înpreună cu Xerxis, purceasă spre Sardis, purcegînd de la Capadochiia; pentru că au fost poruncit acolo toată oastea pedeastră să să aduni. Iar carile dintru crai au adus oaste mai bună ş-au luat darurile ci era pusă la mijlocu, [nu ştiu,] nici pentru că s-au ispitit spre alegirea acestui lucru. Şi, trecînd apa lui Alis şi întrînd în Frighiia, trecînd printr-însa, agiunsără la Chelenas, undi sînt izvoarăle apei lui Meandru şi altei ape, nu mai mică, care să cheamă Povornitoare, carile cură prin oraş şi dă iarăşi în Meandru. Acii iaste şi foalile lui Marsie, carile zicu lidii cum, pricindu-să cu Apolon pentru giucătură de muzică şi biruindu-l Apolon, să-l fie belit.
     [27.] Acii, întru această cetate, şăzind Pithiie lideanul, au ospătat toată oastea lui Xerxis cu ospeţă mari şi pre Xerxis singur; şi bani au zis să-i dea, cîţi îi va fi voia, pentru treaba răboiului. Şi, făgăduindu-să Pithiie să-i dea bani, întrebă Xerxis pre perşii ci era acolo de faţă: ci om iaste Pithiie şi cîţi bani ari, de să făgăduiaşte aceasta? Iar ei zisără: „O, înpărate, acesta iaste acela carile pre tată-tău l-au dăruit cu un paltin de aur, şi cu vie ; acesta iaste mai avut decît toţi oamenii cîţi ştim noi, – însă după tini iaste”.
     [28.] Şi, merîndu-să Xerxis pentru cuvîntul de apoi, îl întrebă, al doilea, singur pre Pithiie ;>, cîţi bani ari. Iar el zisă: „O înpărate, nici voi ascunde, nici m-oi tăgădui cum nu ştiu avuţiia mea, ce, ştiind, adivărat ţ-o spui, pentru că, înţălegînd că te pogori la marea grecească, vrînd ca să-ţi dau bani pentru treaba războiului, am aflat, socotind, 2.000 de talanţi de argint şi 4 întunerice de galbini, fără de şapte mii. Cu aceştiia cu toţi te dăruescu, pentru că am eu avuţie dintru robi şi dintru dobitocu”.
     [29.] Iar Xerxis să bucură pentru acestea cuvinte şi zisă: „Priiatene lide, eu, di cînd am eşit dintru Pămîntul Persidului, nu m-am mai înprcunat cu cm ca acela carile să pui ospăţ oştii mele, nici altul să vie înainte mea, neporon-cit, de bună voe, ca să-mi dea ban[i] pentru treaba războiului, afară de tini. Iar tu, şi oastea mi-ai ospătat, şi bani încă te făgădueşti mulţi. Şi eu încă, pentru acestea, cu această te dăruesc: să-mi fii mie priiaten, şi celea 7.000 de galbini, ce-ţi lipsăsc, să-i plinesc, să fie deplin 4 milioane, să nu fie lipsă şi aibi tu cîte ai singur, şi ştii a fi tot cum eşti, pururea; pentru că, făcînd acestea, nici acum, nici la vremea ce viitoare te vei căi”.
     [30.] Zicînd acestea şi săvîrşindu-le, tot să trăgea înainte şi, trecînd pre lîngă Ana va şi iazărul ce scoate sare.
     
     
     agiunsă la Colosai, cetate mare a Frighiei, întru care apă curatoare, pre numi Lupul, dă într-o gaură în pămînt şi piare şi, după aceea, mai vreo milă, iarăşi iasă şi dă şi această iarăşi într-apa Meandrului. Şi, de la Colosai, pornindu-să oastea, agiunsă la hotarăle irighiior şi a lidilor, la cetatea la Chidra[ra], undi iaste stiipu: făcut de înpăratul Crisos şi, prin slovi, arată hotarăle.
     [31.] Şi, de la Frighiia, întrînd la Lidiia, csăbindu-să căile, una în stînga, la Carie, alta în dreapta, la Sardis, pre care, mergînd, iaste să treacă apa Meandrului, că într-alt chip nu poate să fie, şi pre lîngă cetatea Calativului, undi oameni meşteri, de mirsină şi grîu, facu miare. Şi, aşa, pre această cale mergînd Xerxis, află un paltin frumos şi, pentru frumusăţile lui, îl dărui cu podoabi de aur şi pusă socotitori pe un pers dintru cei ce le zicea „fără de moarte”. Şi, aşa, a doă zi, au agiuns la cetatea lidilor.
     [32.] Şi, agiungînd la Sardis, întîi trimisă la Ţara Grecească strigători, cerşind apă şi pămînt, şi zicîndu-le ospăţi să gătează înpăratului. Iar la laconi şi la Athina nu trimitea pentru apă şi pămînt. Şi, cîţi n-au dat mai nainte, au socotit cum să vor spăimînta şi vor da apoi, şi, vrînd să vază acest lucru, trimitea.
     [33.] După acestea, să gătea să margă la Avidu, şi întru acest prilej ceia făcea pod la bogaz de la Asiia la Evropa. Deci, la Hersonisos de la bogaz iaste o limbă de pămînt ci întră în marea în prijma Avidului; ci acii să făcea podul undi, mai apoi, răstigniră pre persul cela ci jăcui biserica lui Protesilau.
     [34.] Acolo podea, de o parte finicii, de altă parte eghiptii; şi iaste o milă marea de lată acolo. Şi, aşa, făcînd podul, au lovit o furtună mare foarte şi le-au surpat toate acelea gătiri şi le înprăştiia.
     [35.] Şi, auzind Xerxis, s-au scîrbit şi zisă cum cu 300 de bice să-l bată pre bogazu, adică în marea să bată, şi o părechi de obezi să sloboadă în marea. Şi am înţăles cum şi pre cei ci facu sămni la oameni au trimis să facă şi mării; şi le poronci, bătînd apa, să zică aşa cuvinte răii şi varvare: „O, apă amară şi sărată, stăpînu-tău această certare îţi faci ţie, pentru căci i-ai făcut strîmbătate, nepăţind de dînsul nici o strîmbătate. Şi înpăratul Xerxis te va treci, ori di vei vrea tu, ori de nu vei vrea. Iar ţie, pre caii, nu-ţi faci jărtvă nici un om, pentru căci eşti apă sărată şi vicleană”. Marea cu acestea certări o certă, şi pristavilor de pre marea ci era la podu învăţă să le tai capitile.
     [36.] Acesta lucru îl făcea aceia ci avea această [neplăcută] cinste. Şi podul alţi pristavi au început a-l faci; şi aşa îl eziia: pusără cătargi şi vasă mari 360 de cătră Marea Neagră înpotrivă, pentru ca să oprească curgirea apei şi spre cursul Mării Albi, şi sloboziră ferăle lungi în marea, unul din sus, de spre Marea Neagră, altile din gios, de spre Marea Albă, pentru vînturi. Şi lăsară prin trii locuri locu pentru vasă, să poată treci cu vasale celea mici pre supt pod, şi în sus, şi în gios. Şi, făcînd aşa, lega cu legături tari de lemn din afară funile tari şi atuncea le făcură în 4 ştreangurile; şi legară cu tărie tare. Şi, după ce s-au ezit apa, au tăet scînduri late de lemn, cît vasale, le tocmea tare şi iarăşi le lega. După aceea, poduri multe cărară, de pusără şi preste poduri pămînt şi, mai apoi, făcură şi gard pre de o parte şi pre de altă parte de pod, pentru ca să nu să teamă vita trecînd pre marea.
     [37.] Şi, după ce s-au gătit podul şi muntile Athonului s-au săpat şi să făceră şi jghiaburile pregiur zăgaşi pentru să nu să surpe, dacă au venit această veste, [după ce] ernă la Sardis, şi îndatăşi primăvara oastea să găti şi purceasă din Sardis spre Avidu. Şi, pornindu-să el de la Sardis, peri soarile şi lăsă lăcaşul iui din ceri şi nu să videa, nefiind nori, ce sănin curat, şi, aşa, pentru zioă noapte să făcea. Şi, văzind acest sămn, cu nevoinţă întrebă Xerxis pre vrăjitori: ce va să închipuiască această? Ei zisără: „Grecilor le arată
     
     
     
     dumnăzău lipsa cetăţilor, zicînd cum soarile – grecilor iaste purtători, iar luna – lor”. Iar Xerxis, înţălegînd aceasta, vesăl mergea cu oastea.
     [38.] Iar dacă au văzut sămnul dm ceri Pithix li-deanul ce-au ospătat pre Xerxis, el s-au spăimîntat şi, îndrăznind, pentru daruri, mearsă la Xerxis şi zisă aşa: „Stăpînul meu, să-mi faci ce-mi iaste rugăminte, care lucru ţie pre lesni iaste şi uşor, iar mie, făcîndu-să, mare”. Iar Xerxis gîndi cum altă ceva să va ruga, nu aceea ce i să ruga, şi-i zisă: „Bucuros!” şi zisă să-i spui ce iaste rugăminte lui. Iar el, auzind aşa, îndrăzni şi zisă: „Stăpînul meu, am 5 ficiori, şi aceştiia toţi merg cu tini în oaste la greci; şi tu, înpărate, să te milostiveşti, pentru bătrîncţile mele, să-mi laşi pre cel mai mare de oaste, pentru ca să poarte grija casai mele, şi cei patru să margă cu tini şi, făcîndu-ţi pre voe, să te întorci înapoi”.
     [39.] Şi Xerxis pre să scîrbi şi zisă*: „O, om rău, tu ai îndrăznit, mergînd eu singur la greci, şi feciorii mei cu mini, şi fraţii, şi toţi oamenii mei, şi prietinii, şi tu ai îndrăznit pentru ficiorul tău de ai grăit, fiind robul meu carile s-ar cuvini cu toată casa lui, cu muiare cu tot, să vie cu mini. Acum trebui să stii cum în urechile oamenilor lăcuiaste
     cini audi de bini, i să unple trupul de bucurie, şi, înpotriva auzind, să scîrbeşte. Deci cînd ai făcut bini şi te făgăduiai bini pre înpăratul cu facirea de bini, nu te vrei lăuda cum îl vei treci. Iar dacă te-ai întors la obrăznicie, nu vei lua plata cum ţi să cade, ci mai puţin: pre tini şi pre cei patru ficiori-ţi îi mîntuescu ospeţăle, iar aceluia carile tu îl ţii mai drag, aceluia sufletul îl vei piarde”. Şi răspunzind acestea, îndată poronci celora ci era preste acestea, să afli pre cel mai mare din ficiorii lui Pithiie , să-l despice în doă, şi giumătate să i-o pui de o parte de drum, şi giumătate de altă parte, şi prin mijlocu să treacă oastea. Şi făcînd acest lucru, trecea şi oastea.
     [40.1 Şi întîi mergea vitile şi încărcăturile, după aceea, oaste adunată, de tot felul, amesticată din tcate limbile.
     
     nu osăbită. Acolo era mai mult de giumătate de oaste; acii era locu mult lăsat şi nu să apropiia aceştiia cu înpăratul, pentru că mergea 1.000 de perşi călări, aleşi dintru toţi perşii, cu suliţăle în gios, ţiindu-le cu ferăle spre pămînt. După aceştiia, cai rugai, ce să zicu svînţi, podobiţi foarte frumos, 10. Nisăi să cheamă, că iaste un cîmpu la Midiia, carile scoate cai mari, ce să chiamă „nisăi”. Şi, după aceştiia 10 cai, carata lui Diia, era sfîntă, o trăgea opt cai albi, şi după cai, era vezeteul, pedestru, de-i hăţuia, pentru că întru acest car nici un om nu să suia. După acesta era Xerxis înpărat, într-o carată, cu cai nisăi; şi era în car şi vezet[eul] Patiramfis, feciorul lui Otanis persul.
     [41.] Aşa eşia din Sardis Xerxis şi eşia mutîndu-să din car în car, într-alt felu făcut. Şi, după dînsul, iarăşi perşi viteji aleşi, suliţaşi 1 000, ţiind suliţăle în sus aceştiia. După aceştiia, altă mie de perşi călăreţi aleşi. Şi după călărime, dintru ceialanţi perşi aleşi 10.000. Aceştiia era pedestri şi, din aceştiia, 1 000 la suliţă avea clopoţi de aur, pentru mănunchi, şi era pregiur cei 9 [.000], iar cele noă [mii] avea clopoţi de argint. Şi avea clopoţi de aur şi ceia ci era cu suliţăle în gios plecate; şi cei de pre lîngă Xerxis avea mere de aur în mîn. După aceştiia era 10 mii de călăreţi a perşilor, buni, şi după aceştiia era vro 200 de stîn-j<ăni>, şi apoi celălant nărod de oaste amestecat.
     [42.] Şi, de la Lidiia, mergea oaste asupra apei lui Caicu şi Ţara Sîrbilor ; şi, de la Caicu, pre lîngă muntile Caniş, la cetatea Carinului. Şi de acolo la cîmpul Thivei, şi mai apoi au agiuns la Troada. Şi acolo, supt muntile Troadei, deadire trăsnete şi fulgire şi mulţi oameni periră.
     [43.] Şi, agiungînd la apa Scamandrului, la carile acolo întîi aflară apă curatoare, săcă rîul şi nu agiunsă să fie de băut oştii şi vitelor. Şi, sosind la acest locu, Xerxis pofti
     
     
     Şi*sa sui lî saraiul lui Priiam, vrînd să-l şi vază. Şi, văzind tot lucrul şi întrebînd de tot, făcea jărtvă bozului Athinei 1 000 de boi, şi jărtvă făceră vrăjitorii – vitejilor ci perisă acolo. Şi făcînd acest lucru, frică didea, noaptea, în tabără. Şi zioa iarăşi purceasă înainte.
      [44.] Şi, sosind la mijlocu Avidului, pofti Xerxis ca să vază toată oastea lui; şi-i făcusă lui, într-adins, un cerdacu înalt de marmură, pentru privală, şi-l făcusă oamenii de la Avid, poroncind înpăratul. Acii şăzind, văzu oastea toată, şi ce pedeastră, şi ce de pre marea. Şi, văzind, pofti să vază ispita a să bate corăbiile. Şi, făcîndu-să, biruiră finicii de la Sidon. Şi să bucură pentru ispită şi pentru oaste.
     [45.] Cî[nd] văzu tot bogazul ascuns de corăbii şi - toate cîmpurile plini de oameni, acii, Xerxis, pre sini au fericit; mai apoi iarăşi au lăcrămat.
     [46.] Şi, cunoscînd acest lucru Artavan, unchiul său, carile şi mai nainte voiniceşte îl sfătuia să nu margă asupra grecilor, acest om, [luînd] aminte pre Xerxis lăcrămînd, zisă aşa: „O, înpărate, foarte osăbite lucruri întru sini făcuşi acu şi. diniparea; pentru că întîi te fericişi, mai apoi lăcrămaşi”. Iar Xerxis zisă: „Vini-mi mie aminte de jăluit, cum puţină iaste toată viiaţa ominească, de vremi ci, atîţa oameni fiind aicea, nici unul la o sută de ani de acum nu va agiunge”. Iar Artavan răspunsă: „Alta am păţit noi, pre lîngă viiaţă, şi mai de jale. Pentru că, întru atîta puţin trai, nici un om nu iaste atîta de fericit, nici dintru aceştiia ce sînt aicea, nici dintru alţii, la carile nu va veni de multe ori, nu odată, fire ca aceea, să poftească mai bini moarte decît viiaţă. Pentru că, primejdiile lovindu-l şi boalile primenindu-l, fiind şi în trai scurt, lungu îl arată. Aşa dar iată moarte iaste scăparea pre aleasă la om, decît viiaţă cu dureri. Iar dumnăzău, gustînd vacul cu dulceaţă, să află că iaste întru dînsul cu zavistie”.
     [47.] Iar Xerxis răspunsă: „Artavani, pentru viiaţa ominească, fiind aşa după cum tu o înpărţi, să o tăcem acum, nici să ne aducim aminte de răle, avînd în mînule noastre buni. Ci numai să-mi spui adivărat, de nu ţ-ar fi venit viderea visului aşa adivărată la tini, tot sfatul cel dintîi ai fi ţinut, au mutatu-te-ai fi fost ca să mă laşi să oştesc asupra grecilor? Aceasta adivărat să mi-o spui!” Iar Artavan au răspuns: „O, înpărate, videre visului aceluia, după cum noi amîndoi vom, aşa să să şi săvîrşască; iar eu pînă şi într-atîta tot sînt plin de frică, nici sînt în toată firea mea, şi altile multe socotind întru mini, şi încă văzind şi doă lucruri mari carele sînt ţie mai mari nepriiateni decît toate alalti”.
     [48.] Xerxis zisă: „Fericite oame, carile sînt acelea doă ce zici că-mi sînt mie mai nepriiatene? Au doară pedestrimea iaste ţie hulită pentru puţinătate ? Au doară oastea grecească îţi pare ţii cum iaste mai multă decît a noastră ? Au doară vasale sînt mai puţini ale noastre? Au şi amîndoă acestea? Că, de vor fi lucrurile noastre mai de scădere, trebui cum mai de sirgu să îndemnăm şi altă oaste”.
     [49.] Artavan zisă: „O, înpărate, cini-i agiuns la minte, acela n-are ce huli, nici oastea pedeastră, nici vasale din marea. Şi, de vei aduna şi mai multă oaste, acelea doă lucruri ce-am zis şi mai nepriiatene îţi vor fi cu aceasta. Cele doă, acestea sînt: pămîntul şi marea. Pentru că în marea nu iaste nicăiurile atîta liman, adică adăpost (după cum cunosc eu), carile, cînd va lovi o furtună, să să adăpostească acolo vasăle. Şi, încă alta, că nu-i distul, de va şi fi undiva un liman ca aceala să să mîntuiască vasale, că-ţi trebui la toate conacile tot cîte un liman ca acela de mare, să să[-a]dă-postească pretutindirilea pe undi mergi. Şi, nefiind adăpostele buni, trebui să ştii cum primejdiile stăpînescu pre oameni, iar nu oamenii pe primejdii. Şi, zicînd una, ce dintîi, ce ţi-i nepriiatenă, adu-mă să-ţi spui şi ceealantă. Pămîntul încă îţi iaste ţie nepriiaten într-acest chip, că de nu ţi să va întîmpla ţie măcar nici o primejdie, atîta ţi să faci nepriiaten mai mult, cît vei merge mai mult furîndu-te cu mersul înainte, pentru că a norocului ominescu nu iaste nici un spori. Şi iarăşi zicu aşa, măcar să nu-i stea nimi înpotriva, pămîntul, călcîndu-să mult, întru multă vremi, foamite naşte. Aceala pre distoinicu om iaste şi să zice, carile, cînd să sfătuiaşte, să temi şi îşi socoteşte tot lucrul rău, ca şi cînd s-ar faci să pătimască, iar la fapte să fie îndrăzneţ”.
     
     
     [50.] Iar Xerxis răspunsă aşa: „Artavani, toate cîte sfă-tuiaşti, pre cale le sfătuiaşti, iar nici de toate te teme, nici de toate grăi înpotriva. Pentru că, di vei vrea la fiinştece lucru săgrăeşti înpotriva, nicăiurea nimica nu vei mai săvîrşi; că mai bun lucru iaste la toate să îndrăzneşti, să păţi mai bini giumătate de grijă [ce-ţi] vatămă, decît de toate lucrurile să te temi şi să nu păţi nicăiurea nimica. Iar di te vei prici la tot cuvîntul, şi ce va fi lucrul cel adivărat nu-l vei dovedi, iată că vei greşi întru dînsăle. Aşa dară într-acest chip iaste şi cela ci grăiaşte înpotriva: atocma iaste; iar fiind om, a şti adivărul înainte cum va fi, socotescu cum nu poate să fie. Iar videm, Ia ceia ci să nevoesc, pururea să faci şi agonisita; iar la aceia ci aleg toate celea înpotriva şi-s lenişi, nimica nu să agonisăşte. Vezi lucrurile perşilor la ce putere au agiuns. Deci aceia înpăraţi de mai nainte, de-ar fi:ţinut acest sfat al tău sau măcar de ar fi avut alţi sfetnici ca tini, nu ar fi sporit lucrurile lor intru atîta. Iar acum, aruncîndu-să în primejdii, adusără lucrurile la acestea. Pentru că lucrurile mari cu mari primejdii să şi agonisăscu. Şi noi dar ne.asămănăm acelor înpăraţi şi am purces pre vremi bună a anului şi vom supuni toată Evropa şi ne vom întoarci înapoi, nici foamite tîmpinînd nicăiurile, nici alt lucru rău nepătimind nicăiurile. Pentru că noi mergem cu multă grijă de bucate şi, iarăşi, asupra căriia limbi vom mergi, grîul lor al nostru va fi; şi oştim asupra[-a] oameni plugari, nu asupra a nohai.
     (adică pre ioni) 188 metropola mitropoliei 
     [51.] După acestea toate, zisă Artavan: „O, înpărate, de Vremi ci nu mă laşi să ne temem nici de un lucru, iată tu ascultă sfatul meu, pentru că cuvine-să, pentru lucruri multe, şi cuvinte multe să să întinză. Chiros, ficiorul lui Cam-vis, Ioniia toată au supus-o să dea bir, afară din athinei. Pre aceştiia oameni să nu-i duci nici într-un chip asupra părinţilor (adică pre ioni), pentru că şi făr-de dînşii vom putea birui pre nepriiateni. Pentru că, de vor mergi asupra Athinei, au mai strîmbi vor fi decît toţi, pentru că merg asupra mitropoliei lor, au mai drepţi, agiungînd şi ei la volnicie. Deci de vor fi strîmbi, puţin folos ne facu noă; iar fiind drepţi, pot ei mult să strice oastea ta. Şi puni la „nu
     mintea ta cuvîntul cel vechi, că bini s-au grăit, cum aşăşi dintru început să să vază şi tot săvîrşitul”. 
     [52.] Cătră acestea, răspunsă Xerxis: „Artavani, la această greşişi, dintru toate sfaturile cîte ai zis, carile te temi de iorî să nu să priminească; cărora ispită mare avem. cînd şi tu singur ştii, şi toţi cîţi au fost cu Darie la tătari, cum întru dînşii au fost rămas oastea toată a perşilor, au să o mîntuiască, au să o potopască; iar ei au arătat dreptatea şi bunătatea , nefăcînd nici un lucru rău. Şi, fără aceasta, fimeile şi copii<i> [şi averile] lor sînt la noi, nici trebui a socoti cum vor faci ei ceva. Aşa dar nici de aceasta să nu te temi, ci să aibi inimă bună şi mîntuiaşie casa mea şi înpărăţiia mea, pentru că eu, dintru toţi, pre tini aleg şi las înpărăţiia mea în mînule tale”.
     [53.] Acestea zisă, şi pre Artavan îl trimisă la Susa de să dusă. Iară, al doilea rînd, chemă Xerxis pre pers[i] cărei era mai de folos şi, chiemîndu-i, le zicea aşa: „O, perşilor, această îmi trebuiţi, pentru aceea v-am strîns, ca să fiţi oameni bărbaţi şi să nu ruşinaţi lucrurile care au făcut mai nainte perşii, fiind mari şi de mari lucruri vrednici, ce fiinştecarile şi cil toţii să ne vom, pentru că acest bini de opştie tuturor iaste. Pentru aceea, vă zicu: ţineţi-vă tare de nepriiateni; pentru că, după cum înţăleg eu, asupra[-a] oameni viteji oştim, pre care, di-i vom birui, altă oaste nu ne va mai pute sta înpotriva nici odănăoară. Iar acum să trecem pentru ca să ne rugăm bozilor ce ţin Pămîntul Persesc”.
     [54.] Întru această zi acolo statură, gătindu-să de trecătoare. Iar a dao zi aştepta soarile să-l vază răsărind, tămîind pre pod cu multe feluri de miroasă şi cu mirsină aşternînd podul. Iar după ce au răsărit soarile, Xerxis dintru un pahar de aur turna vin în marea şi să ruga soarelui cum nici o întîmplare să nu să întîmpli ca aceea cari să-l oprească, au să nu ia Evropa, au să nu agiungă la marginile ei. Şi, rugîndu-să, aruncă paharul în marea şi un crontiri de aur şi o sabie persască „achinachis”. Acestea nu le poci şti: soarilui le-au închinat, au mării – pentru căci mai iiainte i-au făcut certarea aceea, şi pentru aceea îi da – căindu-să ce-au făcut?
     
     [55.] Şi, după ce au făcut aceasta, au trecut pre poduri, pentru că doă alăturea poduri făcusă: pre podul di spre Marea Neagră trecea oastea toată şi călărimea, iar de cătră Marea Albă tot nărodul şi vitile. Şi întîi mergea celea 10 mii de perşi, toţi încununaţi; după aceştiia, oaste amesticată din toate limbile. într-o zi aceştiia au trecut; a doă zi călăreţii şi cei cu suliţăle în gios, – şi aceştiia iarăşi cu cununi. După aceştiia, carul cel sfînt şi caii cei sfinţi. După aceştiia, şi Xerxis, şi cu suliţaşii, şi cea 1.000 de călăreţi. După aceştiia, ceealantî oaste, şi corăbiile încă trecea decinde. Iar am înţăles, dintru alţii, cum înpăratul singur mai apoi au trecut.
     [56.] Iar Xerxis, după ce au trecut la Evropa, videa oastea cum o bătea, să treacă mai tare; şi oastea lui trecu în şapte zile şi în şapte nopţi, nepărăsind nimica. Acii, zicu cum, trecînd Xerxis preste bogazu, un om de acolo, văzind, să fie zis: „O, Zef, căci te-ai asămănat în chip de om pers şi, pentru Diia, ţ-ai pus nume Xerxis, pornind toţi oamenii ca să strici Ţara Grecească, că şi fără de acesta lucru ai putea tu faci aceasta”.
     [57.] Şi, după ce-au trecut şi să pornisă pre cale, mare ciudă li să arătă, care lucru Xerxis nu băgă în samă, fiind [însă] pre lesni cunoscută, pentru că un cal au născut un epure. ; Acest lucru pre lesni să cunoştea, pentru că Xerxis mergea cu oastea asupra grecilor foarte simeţăşte şi cu trufie; iar mai apoi, la întors, la acela locu va sta pentru capul lui. Şi altă minune i să făcea lui cînd era la Sardis: pentru că un mîşcoi au născut mîşcoi avînd şi pasăre bărbătească, şi fime-ească ; iar de-îsupra era cele bărbăteşti.
     [58.] Acelea nu le băga el în samă şi tot mergea înainte cu oastea pedeastră. Iar vasale de pre marea mergea spre apus, undi le poroncisă să-i aştepte. Iar oastea de pre uscat mergea spre răsărit, mergînd prin cetatea ce-i zicu a[-A]gorii, şi de acii încungiură-i ungh[i]ul Negru şi apa Neagră, care n-au agiuns de băut oştii. Trecînd această apă, purceasă cătră apus, la cetatea Enosul, pînă au sosit la Doriscos.
     
     [59.] Acolo iaste un cîmpu a Thrachii<i;, mare, jŞijpte şi apă mare, ce să cheamă Evros; undi au fost cetate înpîrătească, să cheamă Doriscos; şi iaste strajă a, perşilor,..de atuncea de cînd au oştit Darie asupra: tătarilor i ;Aci-i plăcu locul lui Xerxis şi socoti să-şi numire oastea şi făcea aşa: corăbiile toate agiungînd la Doriscos, acolo, lîngă Doriscos la adăposteală le-au pus. Acolo sînt şi cetăţi. La. acest liman le-au tras acestea corabie toate şi le grijea.. Iai;. şi Xerxis număra oastea lui întru aceea vremi la Dorişeoş..
     [60.] Deci cîţi domni, cîtă oaste avea, această mu o, poci să o ştiu, pentru că nu spun oamenii de acest lucru. Iar oaste pedeastră au fost preste tot, fără de cea de vasă, oaste-de război, un întunerecu, adică o. inie de mii,, şi şapte.şute de mii de oameni, preste tot. Şi numărară.oastea într-acest chip: au strîns la un locu 10 mii de oameni şi, strîngîndu-i foarte bini aproape, făcură gard de piatră înpregiur, pînă la brîul omului, şi acolo îi băga de-i număra: dacă să înple gardul, să ştiia că sînt 10 mii. Şi aşa îi numărară pre toţi cu acesta meşterşug. Şi după ce i-au numărat, să tocmiră după limbile lor.
     [61.] Şi ostaşii aceştiia era: întîi, perşii, cărei avea armi aşa: la cap avea şlici, iar pregiur trup platoşă cu,fier cu solzul de peşte, şi pregiur picioare izmeni, şi pentru pavăţă avea scînduri cu fer, şi săhăidaci, şi gideli mici, şi arcile era mari, sigeţile de trestie, şi hangeri în a dreapta! spînzurate. Şi le era hatman Otanis a lui Amistrie,, tatăl fimei<i> lui Xerxis. Aceştiia să chema de greci,,chifini”i iar de perşi, „artei”. Iar mai apoi, Perseu, ficiorul lui.Diia bozul şi a Danaii grecii, i-au adus la Chifiia, ficiorul lui Vil , şi au luat pre fata lui, Andrcmeda, grea, cu un ficior, şi-l numi Pers, şi pre acesta aicea îl lăsă, pentru că Chifis nu avea ficior al său; şi de acii să cheamă perşii: perşi.
     
     [62.] Iar midii iar într-acel chip oştea: pentru că midească era înbrăcăminte aceasta, nu persască. Şi le era hatman Tigran, om Ahimenid. Şi să chema mai nainte arii; după aceea, mergînd Midiia de la Athina acolo, să numiră midii, – sînguri ei zicu acest lucru.Şi chisii<i>, iarăşi, ca şi midii era înbrăcaţi, numai avea mitre în cap. Iar hatman li era Anafis a lui Otanis. Şi ircanii ca şi perşii era înbrăcaţi şi li era hatman 214” Megapan, carile au stătut domn, după aceasta, Vavilonului.
     [63.] Iar asirii<i>, cînd oştea, în cap avea coifuri de aramă şi făcute varvare, nu [ştiu] bini, şi paveţă şi suliţi ca şi eghiptii avea, şi încă toiage de lemn cu fier tocmite, şi dzeli de in. Aceştiia, de greci, siri să număsc, iar perşii şi ceia varvari asirii le zicu. întru aceştiia era şi haldeii. Şi le era hatman Otaspis a lui Artaheu.
     [64.] Iar vactrii, la cap aproapi ca şi midii, şi arci de trestie, şi gideli mici [avea]. Iar tătarii, sachii, aceştiia în cap avea [...] de piale făcute ţuguiate, şi arci de rînd şi hangeri şi darde şi topoară încă avea. Aceştiia, fiind tătari amirghiî, sachi le zicea. Perşii tuturor tătarilor săcaşi le zicu. Şi vactrilor şi sachilor le era hatman Istaspu, ficiorul lui Darie şi Atosii, fetii lui Chiros.
     [65.] Iar indiianii avea haini de lemn făcute, şi arci de trestie şi [gideli] cu hier; le era hatman Farnazathris a lui Artavatis.
     [66.] Arii, iarăşi, cu arci, ca midii, iar la alte ca şi vactrii. Li era hatman Sisamnis a lui Idarnis. Iar parthii, horazmii, şi sogdii, şi gandari<i>, şi dadichii tot cu haini ca vactrii era. Parthilor şi horazmilor li era hatman Artavaz a lui Farnachis, iar sogdilor Azan a lui Arteu, iar gandarilor şi dadichilor Artifie a lui Artavan.
     [67.] Iar caspii, fiind cu cergi înbrăcaţi, cu arci şi cu sabie oştea, avînd hatman pre Ariomard a lui Artavan. Iar saranghii avea haini văpsite, şi [le] arăta, şi ciboti pînă la genunche, şi arci şi suliţă ca la midi. Li era hatman Feren-datis a lui Megavaz. Iar pactii iarăşi cu cergi şi cu arci, şi cu hangeare. Hatman li era Artaind a lui Itramitis.
     [68.] Iar utii şi michii şi paricanii era ca şi pactii înbrăcaţi. Utilor şi michilor [hatman era] Arsamen a lui Darie ficior; iar paricanilor, Siromitris a lui I[o]vaz.
     [69.] Iar aravii era cu ţoluri încinşi, şi arcile lungi încujbate avea. Iar ethiopii, arapii cei negri, cu pei de leu şi de pardosi era înbrăcaţi, şi arci din finicu era făcute, lungi de 4 coţi, şi sigeţi de trestie, şi la vîrf – pentru fier – era piatră cu care sapă peceţile. Şi avea gideli; şi în vîrf era corn de.căprioară, ascuţit ca herul; avea şi toiage cu fer. Iar eşind la război, trupul lor ungu giumătate cu ghipsos, giumătate cu chinăvari. Arapilor şi ethiopilor ci lăcuesc mai sus de Misiri li era hatman Arsamu a lui Darie şi a fetii lui Chiros, a Artistonii, pre care, iubindu-o mai tare decît pre toate, Darie făcea o pildă de aur, cu ciocanul bătută.
     [70.] Iar ceialanţi arapi (pentru că doă feluri de arapi era cu Xerxis) tot într-un feliu era, ci numai limba şi părul li era într-alt chip, pentru că cei de la răsărit arapi au părul drept, iar cei de la Liviia sînt cu părul foarte creţi, decît toţi oamenii. Aceşti de la Asiia arapi era ca şi indiianii înbrăcaţi, ci în cap avea fruntea cailor belită, cu urechi, cu chică cu tot; şi urechile era boure, în sus făcute. Şi, pentru pavăţă, avea piei de cucoară cu totul.
     [71.] Iar livii avea haini de piale, şi [oştea] cu suliţă arsă la vîrf; şi hatman li era Masanghis a lui Oarizu.
     
     [72.] Iar paflagonii oştea în cap avînd coifuri înpletite, şi [avea] paveţă mici, şi suliţă mici, şi gideli, şi hangeri, şi cu cizme. Şi lighii, şi mati[i]nii, şi mariiandinii, şi sirii, toţi cu une haini ca paflagonii, Aceştiia sirii, de perşi, capadochii să număsc. Deci, paflagonilor şi mati[i]nilor Dot a lui Megasid era mai-mare. Iar mariandinilor şi lighilor şi sirilor era hatman Govrie, ficiorul lui Darie şi Artistonii.
     [73.] Şi frighii iarăşi avea înbrăcăminte aproapi di cea paflagonească, puţin schimba[tă]. Şi armenii ca şi frighii înbrăcaţi era, fiind pribagi de la frighi. Acestora amîndurora hatman era Artohmis, carile ţinea fata lui Darie.
     [74.] Iar lidii avea armi ca şi a grecilor. Iar lidii mai nainte mioni s-au fost chiemînd. Iar avea coifuri de acestea ci sînt pre la toţi şi pavăţă mici şi gudeli de lemn ars în vîrf. Aceştiia sînt pribagi de la lidi. Iar acestora, lidilor şi sîrbilor, era hatman Artafernis a lui Artafernis, carile s-au bătut cu grecii la Marathon, cu Datis.
     [75.] Iar thrachii în cap avea vulpi, şi oştea şi cu platoşă şi cu haini pestriţă, şi pregiur picioare cizme de vini; şi [avea] suliţă şi baltage şi hangeri. Aceştiia, trecînd la Asiia, să numiră vithini. Mai nainte să chiema strimoni; şi i-au sculat din locul lor teferii şi misii. Iar trachilor de la Assiia era mai mare Vasachis a lui Artavan.
     [76.] Şi avea paveţă mici, şi pei de lup pre denainte cîte doă, şi în cap coifuri de arame şi la coifuri era urechi şi coarni de bou de arame făcute, şi era cu peni făcute ; şi picioarile cu postav roşiu înbrăcate. La aceştiia iaste vraja lui Aris, bozului războiului.
     [77]. Iar lasonii avea haini ca şi chilichii (cînd voi zice de chiliei, atuncea voi arăta). Iar milii avea sulicioare mici, şi cu haini era înbrăcaţi; şi avea arci de la Lichiia, şi în cap de păr făcute coifuri. Acestora tuturor era mai mare Vadris a lui Istanis.
     [78.] Iar moshii în cap avea coifuri de lemn, şi paveţă şi suliţă mici şi gideli lungi [avea]. Iar tivarinii, şi macronii, şi mosinichii, ca şi moshii era înbrăcaţi. Pre aceştiia aceşti hatmani era: moshilor şi tivarinilor, Ariomard a lui Darie şi a Parmii, nepoatei lui Chiros; iar macronii şi mosinichii, Artaictu a lui Herazmie, carile era epitrop la Sistos, cetatea de la bogazu.
     [79.] Iar marii în cap avea coifuri de rînd înpletite, şi paveţă de piale mici şi suliţă [avea]. Iar colhii în cap avea coifuri de lemn, şi paveţă mici de bou făcute şi suliţă mici şi săbii avea. Marilor şi cornilor era hatman Farandat a lui Teaspie. Alarodii şi saspi[ri]i ca şi colhii era înbrăcaţi. Acestora Masistic a lui Siromitrie era hatman.
     [80.] Iar ostrovenii cei din Marea Roşii avea ca şi midii haini; era hatman Mardontis a lui Vagheu, carile la Micalis, fiind hatman, al doilea an peri la război.
     [81.] Acestea limbi era pre uscat, şi oştea cu pedestrime cu tot. Aceştiia oşti, aceşti ce-am zis mai sus era hatmani, şi aceştiia îî tocmea şi-i numărară; şi făceră căpitani preste zăci mii şi preste o mie, iar căpitanii făceră pre iuzbaşi şi pre desetnici. Aceştiia era hatmanii.
     [82,] Iar preste toată oastea şi preste aceştiia era hatman^] mari Mardonii, feciorul lui Govrie, şi Tritantehmis, ficiorul lui Artavan, carile zicea să nu să facă oaste asupra grecilor, şi Zmerdo[me]n a lui Otanis, aceştiia amîndoi lui Darie nepoţi şi lui Xerxis veri; şi Masistis, a lui Darie şi Atosii fecior, şi Gherghi a lui Ariiaz, şi Megaviz a lui Zopir.
     [83.] Aceştiia era hatmanii cei mari preste toată oastea de pre uscat afară din cei 10 mii de perşi aleşi; acestora li era hatman Idarnis a lui Idarnis. Şi să chiema aceştiia perşi „fără de moarte”, pentru acesta lucru, pentru că,.carile dintru aceştiia, au din boală, au din război, perea, îndată să punea alt la locu; şi nici mai mulţi, nici mai puţin[i] putea să fie decît 10 mii. Iar înpodobea toată oastea Persiii şi ei era mai viteji. Şi ei era cu armi, cum am zis mai nainte, şi era tot cu aur şi cu argint, de lucea ; şi avea carate şi
     
     
     
     ţiitori şi alţi posluşnici pre mulţi ; şi bucate, ales de ceea oaste, cămile şi cai le ducea.
     [84.] Şi aceste limbi sînt călăreţi. [Nu] toate, ci atîtea limbi era călări. Perşii [era] înbrăcaţi ca şi pedestrimea lor, ci numai în cap avea unii şi coifuri, în multe feluri, şi de fer, şi de aramă.
     [85.] Şi sînt nişte oameni păstori, le zicu sagartii, limbă şi glas persăsc au, şi [portul] le iaste între persesc şi pac-tienesc. Aceştiia era 8 mii de călăreţi, şi alti armi n-au, nici de fer, nici de aramă, fără numai hangeri, şi au curăli înple-tite, ca nişte funi: cu acestea merg la război. Şi războiul li iaste aşa: dacă să apropie de nepriiateni, aruncă curălile acestea, fiind cu leat, la marginea, şi, de să apucă ori de om, ori de cal, îl tragi la sini; şi, aşa prinzindu-să în leat, pier. Acestora acesta război iaste. Şi era cu perşii tocmiţi.
     [86.] Şi midii [era] tocmiţi ca şi pede strii, şi chisii<i> iarăşi. Şi indiianii iarăşi aşa, şi era cu cară, cu căruţă; şi la cară avea cai înhămaţi şi măgari sălbateci. Şi vactrii iarăşi, şi caspii, şi livii, toţi ca şi pedestrimea, şi toţi cu cară. Şi [caspii şi] paricanii, şi arapii, iarăşi ca şi la pedestrime, şi era pre cămile, carile nu să lăsa nimica cu iuţimea de cai.
     [87.] Acestea limbi era călăreţi, preste tot 80 mii de călă-rime, făr-de cămile şi făr-de cară. Şi altă călărime era pre la margini, iar arapii dindărăpt; pentru că să spăriia caii de cămile foarte.
     [88.] Şi hatman[i] preste călărimi era Armamithru şi Titheu, ficiorii lui Datis, iar cel al triiele hatman, Farnu-his, au rămas bolnav la Sardis. Pentru că, purcegînd de la Sardis, au căzut întru o primejdie fără de nedejde, pentru că, fiind călare, supt picioarile calului au întrat un cîini, şi calul, nevăzindu-l mai nainte, s-au spăimîntat şi stătu furcă şi aruncă pre Farnuhis şi căzu şi stupea singe şi veni la boală la fthisis. Şi calului îndată îi făceră slugile după cum le poron-cea el; pentru că în locul undi l-au trîntit, l-au dus de i-au tăet vinile. Şi Farnuhis aşa pierdu hătmăniia.
     [89.] Iar cătargi era 1.207. Şi întru acestea era finichii şi sirii de Palistina; aceştiia 300 avea. Aşa [era] într-armati: la capite coifuri, aproapi de celea elineşti, şi dzele de in ţăsute, şi cu paveţă, şi cu gideli. Aceştiia finicii în zilile vechi lăcuia la Marea Roşie; acii şădu pre lîngă marea, acum trecînd preste Siriia. Iar locul Sirii<i>, şi pînă la Eghipt Palistina să cheamă. Iar eghiptii doă sute de vasă avea Aceştiia avea la cap coifuri vîrs[t]ate şi paveţă găonoasă, cu mănunchile mari, şi suliţă de corăbii, şi ciocani mari; şi mai mulţi era cu zăli, şi cu săbii mari era aceştiia. Aşa era înbrăcaţi.
     [90.] Chiprii avea 150 de vasă, tocmiţi aşa: la capite era cu coifuri înpăraţîi lor, şi ceialanţi [cu] misurci, iar celea alalfe ca şi grecii. Aceştiia chiprei dintru multe limbi sînt prişleţi acolo.
      [91.] Iar chilichii [da] 100 de vasă; cu coifuri în cap, de rînd, şi, în locu de paveză, avea lespezi de pei de bou făcute, şi cu haini de păru înbrăcaţi, şi doă gudeli, şi doă sabie, ca şi săbiile eghiptilor făcute. Aceştiia, ipahei să chiema mai nainte, iar în zilile lui Chilicu a lui Aghinor, ci era finicu, au luat această poreclă. Şi pamfilii 30 de corăbii au avut, cu armi greceşti tocmiţi. Aceştiia pamfilii sînt din cei răschiraţi de la troada, cu Amfiloh şi cu Calhan[t].
     [92.] Iar lichii da 50 de corăbii, cu zăli înbrăcaţi şi cu colceri ; avea şi arci de corn, şi sigeţi de trestie, fără de peni, şi piei de capră pre umere spînzurate, şi la cap coifuri cu peni cununate; şi săbii, şi coasă avea. Lichii au fost de la Crit; după aceia, de la Licos a lui Pandion, de la Athina, au luat acesta numi.
     [93.] Iar doriei<i> de la Asiia 30 de corăbii au dat. Aceştiia avea armi greceşti şi era de la Peloponisus. Iar carii 70 de vasă avea, la altele ca şi grecii, iar avea hangeare şi coasă.
     § [94.] Iar ionii [avea] 100 de vasă, tocmiţi ca şi grecii. Aceştiia să chiema mai nainte pelazghi, iar mai apoi, de la Ion, ficiorul lui Xuthos, s-au numit ioni.
     
     [95.] Şi ostrovenii 17 vasă au avut, ca şi grecii înbrăcaţi. Şi aceştiia, de la Athina, ioni să număscu. Iar eolii 60 de vasă au fost avînd, tocmiţi ca şi elinii. Şi, mai nainte, după cum zicu grecii, pelazghi s-au fost chiemînd. Iar bogazînii, afară din avideni (pentru că avidenii au fost poronciţi de înpăratul să păzască podurile), iar ceialanţi 100 de vasă avea, tocmiţi ca şi grecii. Aceştiia sînt prişleţi de la Ioniia şi de la, dorii.
     [96.] Iar prin toate vasale era şi perşi, şi midi, şi sachi. Dintru aceştiia, dintru toţi, finichii avea vasă mai buni, şi din finici sidonenii. La aceştiia şi la pedestri tot era şi domni de ţara lor, pre cărei eu nu-i mai pominescu, pentru fără-treaba istoriei. Pentru că nu era vrednici domnii aceştiia a limbilor [a să pomeni]; şi, cîte cetăţi, atîţa domni şi era. Şi aceştiia nu era în oaste nici căpitani, ci era atîţa de mulţi, ca şi ceialanţi robi; pentru că hatmanii şi nacealnicii oştii cîţi au fost perşi, i-am spus eu mai nainte.
     [97.] Iar oştii de pre marea, aceştiia era hatmani: Ariavignis a lui Darie, şi Prixaspis a lui Aspathin, şi Megavaz a lui Megavat, şi Ahimenis a lui Darie; a oştii ionilor şi a carilor, Ariavignis, iar Ahimenis eghiptilor, fiind frate bun lui Xerxis, şi ceialanţi doi aceialante oşti era hatmani. Iar alte vasă iarăşi, corăbii, şi mai mici, şi şăici, şi caice, cu totul, preste tot, alte 3.000 era.
     [98.] Iar după hatmanii cei de marea era mai numiţi, după dînşii, din cei din limbi, cel de la Sidona, Tetramnistos a lui Anis, şi de la Tiros, Matin a lui Siron, şi alţi cîţiva.
     [99.] Carii a-i pomeni, puţin folos ne va aduci. Iar mai mult mă mer de Artemisiia, muiare, să oştească asupra Ţării Greceşti, căriia, murind bărbatul ei, au ţinut ea domniia. Şi ea [nu] avea copil voinicu, ci, pentru vitejiia ei, au oştit ea, neavînd nici o nevoe. Şi o chiema Artemisiia, fata lui Ligdamis, şi de neam de la Alicarnas de pre tată, şi de
     
     pre mamă criteancă. Şi avea cinci cetăţi supt mîna ei, şi avea cinci vasă, foarte frumoasă: după ale sidonilor, altile nu era ca ale ei. Şi decît toţi ostaşii sfat bun au dat înpăratului.
     [100.] Şi oaste de pre marea atîta fu, într-acest chip. Iar Xerxis, după ce s-au numărat oastea şi s-au tocmit, o poftit să o vază, şi, după aceasta, au şăzut într-un car şi, aşa, trecea pre lîngă toate limbile şi le întreba, şi diiacii scriia, pînă undi au agiuns la margine, şi a pedestrimei, şi a călărimei. După această, să trasară vasale din liman în marea şi, aşa, Xerxis să pogorî din car într-un vas de la Si-don; şidea supt cort de aur şi înbla pre dinainte corăbiilor şi întreba pre corăbii, ca şi la pedestrime, şi tot scriia diiacii. Iar vasale le depărtară de margină şi, aşa, le grijiră şi gătiră oamenii dintru dînsăle gata de război. Iar el aşa înbla pre dinainte şi le priviia.
     [101.] Iar după ce le-au trecut şi acestea, eşiia din vas şi chiemă pre Dimarit, ficiorul lui Ariston, ce-au fost înpărat a laconilor şi era acolo pribag, pentru că şi el era cu oastea, şi, chiemîndu-l, aşa îl întrebă: „Dimarite, acum mi-i drag a te întreba ce-mi iaste voia. Pentru că tu eşti grecu şi, după cum am înţăles, şi dintru tine, şi dintru alţi greci ce-au venit la mine, eşti nu din cetate mică, nici slabă. Acum, dar, să-mi spui: au sta-vor înainte mea grecii? Pentru că, după cum mi să pare mie, nu numai grecii, ci toţi cîţi lăcuesc la apus, de s-ar aduna, nu sînt vrednici a sta înprotiva mea, nefiind atocma cu oastea cu mini. Deci voi să te întrebu şi pre tine, să-mi spui adivărat pentru acestea lucruri”. El aşa întrebă; iar celalant, răspunzind, zisă: „O, înpărate, care dintr-amîndoaă voi faci: cu adivărul voi grăi cătră tine, au pre plăceri?” Iar el zisă: „Cu adivărul să grăiaşti şi nimica nu-mi va fi voia stricată, ci tot cum mi-au fost”.
     [102.] Şi, auzind Dimaritos aşa, zisă: „înpărate, de vreme ce-mi zici să grăescu drept, trebui a le zice cele care mai apoi să nu mă aflu mincinos: în Ţara Grecească, mesărătatea [[364]] pururea soţie le iaste, iar destoiniciia învăţată iaste dintru învăţătură şi dintru lege tare; cu care lucru trebuindu-să grecii, şi înpotriva sărăcii stau, şi de stăpînătate să apără. Laud eu dar pre toţi grecii carii lăcuescu locurile acelea doriceşti; şi vin a grăi cuvinte, nu pentru aceia [toţi], ci pentru laconi singuri. întîi, să ştii că, nici într-un chip vor priimi cuvintile tale, carile aducu robie Ţării Greceşti. Şi, iarăşi, să ştii că înpotriva ta vor sta la război, măcar că aceialanţi toţi grecii s-ar închina. Iar pentru mul ţime, nu întreba: cîţi fiind ei, vor putea face aceasta; pentru că, de vor fi 1 000, aceştiia să vor bate cu tine la război, de vor fi mai puţini, de vor fi mai mulţi”.
     [103.] Auzind Xerxis aşa, rîsă şi zisă: „Dimarite, ce cuvînt ai zis, cum o mie de oameni să să bată cu atîta mulţime de oaste? Ia-mblă de-mi spuni: tu zici că ai fost înpărat acestora oameni, acum tu vre-vei să te baţi cu 10 oameni, că, de vreme ce gloata iaste aşa de vitează, după cum îi spui tu, tu, fiind ales înpărat, trebui să aibi îndoită aceea puteri, după cum iaste obiceiul vostru. Pentru că, de va fi un ostaş de aceia vrednicu de 10 oameni, tu, fiind înpărat, trebui a fi de 20 ! Şi, aşa, drept a fi cuvîntul carile ai zis. Iar de vremi ci într-acest chip sînteţi, şi de mari atîta cît şi tu, şi alţi greci ce-au grăit cu mine, sînteţi după cum vă lăudaţi atîta, caută să nu fie grăit cuvîntul în zădar şi să nu fie simeţie. Pentru că socotim cu cale, în ce chip [1.000 au] 10.000 au cincizăci [de mii] de oameni, fiind măcar toţi volnici şi nefiind supt o ascultare, cum să vor bate cu atîta oaste? Pentru că mai mulţi ne vom faci decît o mie pre unul, fiind eişi 50 de mii ! Pentru că, de s-ar stăpîni de unul, după obiceiul nostru, doară pentru frică ar fi şi mai buni decît le-ar fi firea şi, bă-tîndu-i, ar întră în mulţi, fiind mai puţini; iar fiind volnici, nici un lucru de acestea nu ar face. Şi, socotescu eu, şi alta de-ar fi, şi tocma cu perşii, încă nu ar putea sta înpotriva. Ci numai la noi iaste aceasta; ce iaste puţin, nu mult. Pentru că sînt la mine suliţaşi perşi carii şi cu trii greci [să bat] odată; carile, neştiind tu, multe grăiaşti în zădar”.
     [104.] Dimarit iarăşi zisă: „O, înpărate, am ştiut eu dintîi că, de voi grăi drept, nu-ţi va plăcea. Iar de vremi ci mă îndemnai, am grăit drept, ci era adivărat pentru laconi. Şi, cum îmi sînt ei mie de dragi, tu sîngur ştii, care m-au gonit din moşie-mi şi cinstea mi-au luat şi pribag m-au făcut, iar părintele tău avuţie şi casă mi-au dat. Deci nu iaste emul înţălept, văzind socotinţă, ca să să ferească, nici odinioarea; ce încă să-l iubască tare. Iară eu nu făgăduescu ca să fiu vrednicu să mă bat cu 10 oameni, nici cu doi, nici cu unul, de bună voe. Iar de ar fi îndemnători şi o nevoe mare, foarte cu dulceaţă m-aş bate cu unul dintru ceia ce zicu că-i vrednicu de trii greci. Aşa şi laconii, cîte unul bătîndu-să, nici într-un chip sînt mai proşti decît alţi oameni; iar cu toţii într-un lecu, sînt mai viteji decît toţi oamenii. Pentru că, fiind volnici, nu-s întru tot volnici; pentru că au şi ei stăpîn pravila lor, de care să tem ei mai mult decît să tem de tine ai tăi; şi facu ce le poronceşte aceea; şi le poronceşti pururea acesta lucru: nu-i lasă să fugă [de] nici o mulţime de oameni de la război, ci, rămîind la tabără, au să piară, au să dobîndească. Iar de ţi să pare ţie cum eu minţăscu, de altile eu de acum înainte voi tăcea. Şi acestea, îndemnîndu-mă, am grăit. Iar să [să] facă după voia ta, înpărate”.
     [105.] Acesta acestea au răspuns. Iar Xerxis au început a rîde şi nu s-au scîrbit nimica, ce, cu blîndeţă, i-au zis de s-au dus. Cu acesta au vorovit Xerxis şi au pus pre Mascamis demn la Doriscos, mazilind pre acela ce au fost pus de Darie. Şi, aşa, mergea cu oastea prin Thrachis asupra grecilor.
     [106.] Pre Mascamis, pre acesta l-au lăsat, carile, el numai, fu om ca acesta; şi-i trimitea înpăratul daruri preste tot anul, pentru că el, numai, au făcut vitejie dintru cîţi au pus domni, au el, au Darie înpărat. Aşişdirilea şi Artoxerxu ficiorul lui Xerxis, trimitea nepoţilor lui. Pentru că l-au pus mai nainte decît această oaste domn, şi pre acesta, şi pre alţii, la Thrachi şi la Marea Neagră şi Albă. Aceştiia toţi, afară din cel de la Doriscos, după această oaste, de greci
     
     
     
     fură pobediţi. Iar pre acesta de la Doriscos, Mascamis, mulţi s-au ispitit să-l ia, şi nimini n-au putut. Pentru aceea îi trimitea darurile înpăraţîi preste tot anul.
     [107.] Iar dintru cîţi fură de cătră greci luaţi, nici unul nu socoti înpăratul să fie cm vrednicu, afară din Voghis de la Ion. Pentru căci nici dănăoară nu părăsiia să nu-l laude, şi pre ficiorii carii era a lui la perşi lăudînd nu părăsiia, de vremi ce şi de mare laudă era Voghis, carile, încungiurîndu-l athinei<i> şi Chimon, ficiorul lui Miltiad, putînd să iasă cu tocmală bună sănătos şi să hălăduiască la Asiia, n-au vrut pentru ca să nu să pară că de frică face acesta lucru şi. să să răducă la înpăratul <, ce tot au tărpit pînă în ceea de apoi. Şi, după ce n-au mai rămas de mîncat nimica în cetate, au aprins fccu mare, şi ş-au giunghiet muiarea şi copiii şi ţiitorile şi slugile, şi după aceea au sărit în focu. După aceasta, aurul şi argintul tot din cetate de pre ziduri l-au ! înprăştiiat într-apa Strimonului. Şi, făcînd acestea, au sărit şi el singur în fccu. Acesta, şi pî[nă] astăzi, cu bună socotinţă să laudă de cătră perşi.
     [108.] Iar Xerxis, de la Doriscus să ducea la Ţara Grecească. Şi ceia ci era înainte lui tot îi îndemna a oşti înpreună cu dînsul; pentru [că], după cum am scris şi mai sus, toată ţara, pîn-la Thesaliia, au fost supusă şi era cu bir de da înpăratului; de Megavaz era supusă, şi mai apoi şi de Mardonie. Iar mergînd, trecu pe lîngă cetatea Mesamvriei, şi, după aceea, cetatea Strimis, şi pren dînsa trecea apa Lisului: acesta nu agiunsă atuncea, cu apa, oştii lui Xerxis, ce săcă. Acesta pămînt iaste a chiconilor.
     [109.] Şi, după aceea, trecînd această apă, cîteva cetăţi trecu greceşti şi, pre lîngă dînsăle, şi iazăre cîteva. Aşijdirilea şi printr-alte cetăţi de pre uscat, carile, avînd ezăre, nu le agiungea nici de băut.
     [110.] După aceea, întrînd la thrachi, atîta limbi din Thrachis au trecut, ce limbi tot thrache-s. Şi, dintru aceştiia, cîţi era pre marea, cu vasă, mergea; iar cîţi era la uscat, cu pedestrii, – afară dintru satrii.
     [111.] Aceştiia, pînă în zilile mele, nici de un om, de nime, n-au vrut să asculte, pentru că şăd întru munţi înalţi şi cu pădure multă, şi sînt foarte războinici. Aceştiia au şi vraja lui Dionisos, şi acolo vrăjăşti vrăjitoarea ca şi la Delfi.
     [113.] Şi, trecînd pre lîngă acestea, Xerxis, înpăratul mearsă spre apus, pînă au agiuns la apa Strimonului, la cetatea Ionului, undi am zis că era Voghis. Şi, aşa, vrăjiră vrăjitorii într-apă şi giunghiiară cai albi.
     [114.] Şi, după aceea, înţălegînd cum să cheamă locul aceala Noă [Căi], atîtea fete de pre acel locu şi atîţa voinici tineri au îngropat acolo vii. Pentru că obicei iaste al perşilor a îngropa oameni vii, pentru că şi Amestris, fimeia lui Xerxis, înbătrînind, am înţăles cum 14 copii din cei din neam bun au îngropat de vii bozului ce-i zicu ei cum iaste supt pămînt.
     [115.] Şi, după ce au trecut Strimonul, oastea cătră apus au purces. Şi, aşa, mergea prin multe cetăţi şi oraşă. după cum am zis pre toţi luîndu-i în oaste, şi pre marea, şi pre uscat. Şi calea aceasta, ci mersăsă atuncea Xerxis, thrachii nici o strică, nici o samănă, ci o cinstescu foarte tare, pînă întru zilile mele.
     [116.] Şi, după ce au sosit Xerxis Ja Acanthos, oaspeţi le-au [s]pus acanthilor, şi i-au dăruit cu haini mideşti, văzindu-i şi pre dînşii gata de război şi pentru zăgaşul carile au săpat.
     [117.] Şi, fiind Xerxis la Acanthos, muri pristavul zăgaşului, ce-i zicea Artahei, carile era cm de ispravă, din neamul îui, Ahimenid, şi era de stat mai mare decît toţi perşii (pentru că de 4 degete nu agiungea să fie de 5 coţi înpărăteşti), şi acesta striga mai tare decît toţi oamenii. Pentru acesta foarte să mîhni Xerxis şi îl îngropa cu mare cinste; şi toată oastea făcură gropniţa. Acestuia, lui Artaheu, îi facu şi jărtvă acanthii.
     [118.] Iar la ceia ce făcea conaci înpăratului Xerxis, numai ci le era a-şi lăsa locurile carile lăcuia ei, pentru răul aceştii
     
     
     
     chieltuiale, pentru că 400 talanţi nu-i agiungea o dată la un popas.
     [119.] Şi, aşa, îl aştepta pre Xerxis la popas, înpărţiia făină multă pre la toţi, de făcea pîini preste multe luni. Şi cerca de afla pasări foarte de cinste şi le hrănea, şi de pre la apă, şi de pre la uscat. Şi apă gătiia pentru oaste, şi înpăratului gătea păjjhară de aur şi crontire şi altile toate cîte trebuia la masa înpăratului. Şi gătea cort gata undi şidea el dacă sosiia şi cu ceia ci mînca cu dînsul. Acestora să gătea acestea. Iar ceilante oşti numai de mîncat gătea. Iar cînd era a doă zi, să scula ispravnicii şi lua toată gătirea aceea şi nu lăsa nimica, ci le lua toate cu dînşii.
     [120.] Un om avdiretean zisă un cuvînt înţălept: cum să să roage cu copii cu tot bozilor, pentru ca să nu mănînci de dăori în zi înpăratul Xerxis. Aceştiia păţind şi multă nevoe, iar tot suferea ?.
     [121.] Iar Xerxis la Thermis poronci corăbiile lui să margă să-l aştepte acolo, purcegînd de la Acanthos. Pentru că socotea că-i mai drept pre acolo. Pentru că pînă la Acanthos aşa mergea oastea lui Xerxis, în trii părţi au înpărţit toată oastea, şi o parte mergea pre lîngă marea înpreună şi cu vasale; aceştiia era mai mari Mardonie şi Masistie. Altă parte era mai la uscat, depărtată; era hatman[i] Tritan-tehmis şi Gherghis. Iară a triia crilă era cu Xerxis înpărat, care mergea prin mijlocul celora oşti; şi era hatmani Zmerdomeni şi Megaviz.
     [122.] Şi oastea ce grecească mearsă prin zăgaşul Athonului ce-au fost săpat şi, aşa, au agiuns la Thermis. Şi, pre lîngă cîte cetăţi au trecut, au luat oaste şi corăbii, pentru că multe cetăţi au trecut pînă a agiunge la Thermis, şi altile prin pregiur, carile acum le lăsăm pentru zăbavă.
     [123.] Şi, aşa, oastea ce de pre marea au aşteptat pre înpăratul la Thermis. Şi Xerxis încă mergea pre uscat cu ceealantă oaste, sîrguind şi el ca să margă acolo la Ther-
     [125.] Şi, mergînd lîngă apa Axiului, lei<i> au lovit de au mîncat cămilile celea ce purta de mîncat. Pentru că leii au fost venind noaptea şi, aşa, altă nimica n-au fost mîncînd, fără numai pre cămile. Şi mă mier şi eu pentru ce să fie făcut acesta lucru, că leii alte dobitoace ca acestea n-au mai fost văzut.
     [126.] Şi acolo sînt lei mulţi şi boi sălbateci cărora coarnile sînt foarte mari. Şi între doă ape, numai, lăcuescu acestea fiară.
     [127.] Şi, sosind la Thermis, Xerxis acolo aşăză tabăra şi mult locu au cuprins tabăra oştii lui, foarte fără samă. Şi multe ape curatoare săca şi nu le agiungea de băut perşilor.
     [128.] Iar Xerxis, văzind munţii Thesaliei înalţi foarte şi înţălegînd iscoseniia locului, pofti ca să margă să vază, pentru că calea oştii era să margă pre sus, pre la Machidoniia. Deci întră într-un vas de la Sidona, şi, aşa purceasără şi alte vasă după dînsul, şi mearsă de au privit locul [130.] Şi făcea şi voroavă cu thesalii, pentru căci ei întîi s-au fost închinat. Şi, aşa, au purces iarăşi înapoi, de au venit la Thermis.
     [131.] Si acolo cîteva zile au şăzut, pentru că tăia o păduri – oastea – [a] machidoneanilor, pentru ca să treacă ostile pre larg. Pentru aceea şăzu Xerxis. Şi, aşa, acii sosiră şi poslaneţu carii au fost trimişi la greci pentru ca să ceară apă şi pămînt; deci unii au venit şi deşărţi, alţîi au şi adus de la bogaţi.
     [132.] Iar grecii care avea să stea înpotriva varvarului au făcut între dînşii giurămînt; şi giurămîntul aşa era: cîţi oameni, fiind greci, s-au închinat varvarului fă jră de nici o nevoe, pre aceştiia, aşăzindu-să lucrurile, să le omoară zăcile la bozul de la Delfi. Iar giurămîntul acesta le-au fost tuturor.
     [133.] Iar [la] laconii şi la Athina n-au trimis varvarul pentru ca să ceară pămînt şi apă. Pentru că au fost trimis mai nainte Darie acolo poslaneţi pentru aceasta; deci pre unii i-au băgat în puţuri să scoată de acolo apă şi pămînt, să-i ducă varvarului; pre alţii prin gropi adînci, şi le zicea să scoată de acolo să-i ducă lui apă. Pentru aceea n-au
     
     
     
     triimis Xerxis. Iar mai apoi au păţit şi primejdie Athina pentru moartea acestora. Ci nu poci şti: pentru aceasta, au ba, le-au ars cetatea.
     [134.] Iar laconii, fiind de multe ori jărtvile răii, aşa, să mira ci vor mai faci. Pînă undi s-au strîns cu toţii şi au sfătuit cini să va afla să margă, ales, doi oameni la perşi, să moară şi ei pentru moartea celor ce a pus ei prin gropi şi i-au omorît pentru închinăciune. Şi, aşa doi laconi, şi avuţi bini, s-au apucat să margă să moară pentru moşie Ia Xerxis înpăratul.
     [135.] Şi, aşa, mult iaste de mirat îndrăznirea acestor oameni şi încă mai mult, pentru că, mergînd aceştiia la Susa, au mers pre la persul Idarnis, carile era hatman oştilor de pre lîngă marea de la Asiia şi, ospătîndu-i, le-au zis aşa: „Viteji laconi, pentru care lucru fugiţi de priiateşugul înpăratului? Şi, videţi “ cum înpăratul cinsteşte pre oamenii viteji, căutaţi pururea şi avuţiia mea: aşa şi voi veţi fi la înpăratul demni a ţărilor greceşti, pentru că vestiţi sînteţi de viteji buni”. Iar ei au răspuns: „O, Idarnis, sfatul tău nu iaste într-un chip cu al nostru. Pentru că, dintru ce ai gustat dintru aceea sfătuiaşti, iar din ce nu ştii, nu sfătuiaşti. Pentru că, a fi robi, foarte bini ştii, iar a fi volnicu n-ai gustat, nici ştii: dulci-i, au ba? Pentru că, numai de ai gusta de volnicie, nu numai cu suliţăle ne-ai învăţa să ne batem pentru dînsă, ce tocma şi cu topoarîle”. Acestea îi răspunsă varvarului Idarnis.
     [136.] Şi, după aceea, să suiră la Susa, la înpăratul. Şi acolo, întrînd în faţa înpăratului şi, plecîndu-i de capite peicii înpăratului să să închine, ei n-au vrut nici într-un chip; ci, făcîndu-le multă silă, tot n-au vrut, ce au zis: „Lege a ne închina unui om nu avem, nici pentru aceea am venit aicea”. Şi, după ce s-au apărat de această, au început aşa a grăi: „O, înpărate a midilor, trimisu-ne-au pre noi lachedemonii pentru ca să plătim noi moartea solilor tăi ce au perit la Spartis”. Iar Xerxis, pentru simeţie, zisă aşa: „Eu nu sînt ca laconii într-un chip, pentru că ei au stricat obiceile vechi, a omorî pre poslaneţi. Iar eu nu voi
     faci ca ei, nici omorînd eu pre dînşii, vor fi slobozi ei dintru aceea pricină”.
     [137.] Şi, aşa, să întoarsără aceştiia la Spartis şi să potoli mîniia aceea ci era pre laconi atuncea de odată. Iar mai apoi, mare iaste dumnăzău, pentru că, după cum zicu laconii, la ficiorii acestor doi s-au plinit păcatul poslane-ţilor. Acestea toate cîte am zis, cu multă vremi s-au făcut în urma oştei aceştiia.
     [138.] Iar oastea aceasta a înpăratului numile aşa îi era cum asupra Athinei merge, – iar asupra tuturor grecilor mergea. Şi, înţălegînd acesta lucru grecii, nu le era tuturor într-un chip. Pentru că ceia ci didesă pămînt şi apă, nimica de dînsul nu să temea; iar ceia ci nu fusăsă dat, în mare frică era, pentru că socotea cum n-avea vasă să stea înpotriva varvarului şi, dintru cîte era, nu vrea cu toţii să să apuci de război, ci să să închine cu toată voia.
     [139.] Acii [ mă nevoescu ca să grăesc un cuvînt carile nu-i plăcut la mai mulţi oameni. Iar părîndu-mi-să cum iaste adivărat, nu mă voi putea opri a nu-l grăi. De s-ar fi spăimîntat athinei<i> de primejdiia ci le vinea asupra lor şi să-şi fie lăsat locul au să să fie închinat lui Xerxis, pre marea nimine nu ar fi putut sta înpotriva perşilor. Şi, de nu s-ar fi bătut pre marea, pre uscat aşa ar fi fost: de-ar fi fost multe părechi de ziduri la bogazul, peloponisii ar fi lăsat agiutorii pre laconi singuri, nu de bună voi, ci de nevoi, pentru că pre marea le-ar fi luat cetăţile perşii cu vasale şi, aşa, rămîind laconii singuri, ar fi arătat mari lucruri vitejăşti, şi, de ar fi perit, vitejăşti ar fi perit. Sau aşa ar fi făcut, sau s-ar fi închinat, ca şi ceia mulţi greci. Şi, aşa, tot ar fi supus pre greci perşii. Pentru că folosul zidurilor de la bogazu, de ar fi biruit perşii pre marea, eu nu-l poci să-l aflu. Iar de ar zice niştine athineilor: grecilor mîntuitori, n-ar fi greşit nici într-un chip; pentru că, după dumnă-
     
     zău, aceştiia au înpins pre varvari de asupră-le, şi ei mai mult au rădicat pre greci, pre cîţi nu s-au închinat. Şi nici vrăji straşnici, nici de la Delfi, nu i-au putut opri, ci rămasără şi aşteptară pre cela ci vinea.
     [140.] Şi trimisără athinei<i> la vraja de la Delfi, pentru să întrebi de vrajă: ci vor faci? Şi le vrăji vrăjitoarea, pre numi Aristonichi, într-acest chip:
     „O, săracilor, ce şideţi? Fugiţi la marginile pămîntului
     şi la marginile cetăţii de roată.
     Pentru că nici capul rămîni sănătos, nici trupul,
     nici picioarile, nici mînule, nici mijlocul,
     pentru că toate vor cădea:
     focul şi războiul iute gonind carul cel iuti,
     şi multe ziduri va oborî; şi nu-i atîta,
     şi multe biserici a bozilor va ardi cu focul iute,
     undi şăd asudaţi, temîndu-să,
     şi prin acoperemînturile casîi iaste vărsat
     sînge negru,  văzind nevoia răutăţii;
     ci eşiţi dintr-ascuns şi răşchiraţi mîniia răului".
     
     [141.] Acestea auzind vrăjitorii athineilor, primejdie mare ţinea acesta lucru, pentru ca să nu pată răul ce le era viitori. Iară Timon a lui Andravul, om de folos de la Delfi, îi sfătuia pre dînşii să ia carte de rugă şi iarăşi să mai întrebi vraja odată. Şi, aşa, athinei<i> să rugară iarăşi: „O, înpărate Apolon, vrăjăşti-ne cevaşi mai binişor pentru moşiia noastră şi te sticleşti de acestea rugi carile ţie îţi aducim, sau de aicea nu vom eşi, ci vom şidea pînă vom muri”. Zicînd acestea, al doilea rînd le vrăji:
     „Nu poate Athina să înblînzască pre cerescul Diia, 
     rugîndu-să cu cuvinte multe şi cu sfat înţălept.
     Şi iarăşi îţi voi spuni acesta lucru, apropiindu-mă de diiamant; 
     pentru   celelante,   luîndu-să toate;
     numai cît îi hotarul lui Checrop înlăuntru şi fundul lui Chitheron 
     celui dumnăzăescu; numai Athinei dă zidul cel de lemn
     sîngur nejăcuit Diia, carile ficiorii îi va mîntui.
     Nici tu să aştepţi călăreţii şi pedestrii,
     multă oaste de pre uscat, ci să te fereşti cătinel,
     întorcînd dosul. Şi iarăşi vrodată vei sta înpotriva.
     O, dumnăzăiască Salamina, vei piarde tu ficiorii muerilor,
     au la răşchiratul pămîntului, au la adunat".
     
     [142.] Acestea, vrăjindu-le, li să părură şi era şi mai blînde decit celea dintîi. Şi, aşa, le scrisără athinei<i> _ şi [să] întoarsără înapoi la Athina şi spusără nărodului. Deci multe sfaturi să făceră, şi mai multe dintru cei bătrîni [carii] zicea aşa: cum au vrăjit Apolon să păzască numai turnul cel de Marginea Cetăţii, pentru că mai nainte era îngrădită cu gard. Aceştiia aşa socotea că acesta au zis vraja: zidiul de lemn. Alţii zicea cum: corăbiile zice Apolon, şi zicea, acestea să le grijască şi să lasă toate alalte; ce numai pre ceia ce zicea pentru corăbii îi zmintea celea doă stihuri de apoi, pentru că zicea cum la Salamina vor peri fiii fimei-lor. Deci gîndiia cum, acolo de vor fi cu vasale, acolo să vor birui.
     [143.] Iar era un om tînăr (iar trecu cu sfatul pre cei bătrîni), de curînd eşind înainte, pre numi Themistocleis, fiiul lui Niocleu. Acesta om zisă: «Nu alegeţi voi bini această vrajă, pentru că, de ar zice pentru athinei cum vor să piară la Salamina, n-ar zice: „O, dumnăzăiască Salamino !”, ce ar zice: „O, bicisni[că] Salamino”, de vremi ci lăcuitorh ei ar fi fost să piară. Ce pentru nepriiateni au zis vraja aşa. Şi bini cunoscu acesta vraja cum pentru athinei iaste de bini şi le zisă: „Corăbiile sînt zidul cel de lemn, ce numai trebui ca să ne gătim” ». Acestea sfătuind Themistoclei, le-au plăcut athineilor. Şi, aşa, au socotit cum mai
     
     
     bini cu corăbiile, decît în zidu, şi să nu să bată, ci să-şi lasă lăcaşul, să margă în streinătate.
     [144.] Şi, iarăşi, şi alt sfat a lui Themistocleis, mai nainte, au folosit, pentru că era mai nainte madenuri, di le vinea cîte 10 taleri pre an pre om, iar el i-au sfătuit să să lasă de acela venit şi să facă 200 de vasă de război, adică atuncea cum era pentru eghiniteani. Acesta război au mîntuit pre greci, că au îndemnat de s-au făcut athinei<i> oameni de pre marea. Şi pentru alt război le-au făcut, şi la altul s-au bătut. Acestea era mai nainte gătite, vasale, athineilor, şi altile încă gătiia. Şi sfătuiră, după ce luară vrăjile, cum să să tîmpine pre bătae cu varvarii, cu toţii, cîţi vor vrea, după poronca dumnăzăiască. Acestea avură grecii vrăji.
     [145.] Iar adunîndu-să ceia ci era la un cuvînt să să bată cu varvarii şi dîndu-şi cuvinte şi credinţă, şi, aşa, sfătuiră să să înpaci toate vrăjbile ce au între ei. Şi era şi altile multe vrajbi, iar celea mai mari era între athinei şi între eghiniteni. Şi, auzind cum iaste înpăratul la Sardis, au sfătuit să margă iscoadi, să vază lucrurile lui pre ce stau, şi la Argos să facă tocmală înpotriva perşilor, şi la Sicheliia pre alţi<i> să trimită, la Ghelon tiranul, şi la Corfus, zicînd să agiute cu toţii, şi la Crit pre alţii, zic înd să să strîngă grecii toţi într-un locu, pentru ca să să apire de această primejdie, care de opştie iaste asupra tuturor grecilor. Iar lucrurile lui Ghelon era foarte mari, nu mai mici dintru cum era a altor greci.
     [146.] Şi, după ce au rupt acesta sfat, întîi au trimis la Asiia iscoadi, pentru să vază, trii oameni. Aceştiia au mers Ia Sardis şi, după ce au văzut oastea, i-au trimis de i-au prins şi i-au căznit hatmanii oştii şi-i ducea să-i omoară. Iară Xerxis, după ce au înţăles, huli sfatul hatmanilor şi trimisă peici acolo, de-i vor apuca vii, să-i aducă la dînsul. Şi, aşa, aflîndu-i vii, îndată îi adusără la înpăratul. Şi, întrebîndu-i căci au venit şi spuind, poronci să-i aducă prin toate ostile, să vază, şi sî-i sloboază să să ducă, făr-de nici un val, undi le va fi voia lor.
     [147.] Şi zicea într-acest chip: cum, de ar peri, nu ar şti grecii puterea [ înpăratului, cum iaste mai multă de cum a o povesti, nici, iarăşi, cu peirea a trii oameni ar strica ceva nepriiatenilor; iar aceştiia, de să vor întoarci înapoi şi vor spuni [de] oastea aceasta înpărătească, să să închine ei cu totul şi, aşa, făr-de nici [o] oaste să-i dobîndească. Şi i să cunoştea gîndul lui şi într-alt chip; pentru că, fiind încă la Avid Xerxis au văzut vasă cu pîini mergînd, pre Marea Albă, spre greci şi, vrînd să le prinză vasale lui, el zisă: „Undi merg acelea?” , şi, spuind, el zisă: „Lăsaţî-le să margă, că acolo mergim şi noi, deci, ce strîmbătate facu aceştiia gătindu-ne de bucate?!”. Iscoadile grecilor s-au întors la Evropa.
     [148.] Iar grecii cei adunaţi înprotiva perşilor trimisără la Argos. Şi arghii<i> aşa zicu pentru dînşii, pentru că au înţăles că varvarul vine asupra grecilor şi, aşa, au trimis la Delfi la vrajă, de au întrebat ce vor faci, pentru că de războiul laconilor au fost perit de curînd 6.000 de argheni, şi de Cleomen a lui Anaxandrid. Pentru aceea au fost întrebînd la Delfi şi i-au zis vraja aşa:
     Acestea au fost vrăjit, mai nainte, vraja de la Delfi. Iar după aceea, sosind poşlaneţii acolo la sfatul Argosului şi zicînd ce le-au poroncit, au răspuns sfatul de la Argos într-acest chip: cum să facă întîi cu laconii paci în 30 de ani, şi ei să fie hatmani pre giumătate de cîtă oaste va fi grecească; pentru că li s-ar cădea să fie ei preste tot hatmani.
     [149.] Acestea au răspuns sfatul lor, măcar că era de cătră vrajă opriţi ca să dea agiutori. Şi pentru aceea socotea ei să fie în 30 ani pacnici cu laconii, socotind cum, de vor birui perşii, iar mai apoi, în 30 ani, toţi feciorii lor să vor rădica şi nu-i vor pute atuncea să-i supui laconii. Şi poslaneţii de la laconi au fost tăcut la altile, zicînd cum pentru pacea vor arăta la cei mulţi şi nu-i vor alege, iar pentru hătmăniia oştii au zis că sînt poronciţi să răspundă cum doi înpăraţi sînt la Spartis, şi la Argos iaste unul: acum, nu pot ca să mazilească pre unul dintru dînşii, ci numai la sfat să fie şi el atocma cu dînşii. Aşa au zis laconii, iar argheanii n-au priimit poronca de la Spartis, ci mai bini să fie supuşi de perşi, decît de laconi, şi zisără poslaneţilor, pînă a nu apune soarile, să iasă din cetate, iar de nu, ca pre nişte nepriiateni îi vor cerca.
     [150.] Ei, arghii<i>, singuri zicu aceasta. Iar alt cuvînt să grăiaşti în Ţara Grecească, cum Xerxis au trimis posla-neţi la Argos, pînă a nu oşti încă asupra grecilor, şi le-au zis: „Bărbaţi de Argos, înpăratul Xerxis acestea vă zice voă: noi socotim cum Persis, dintru carile sîntem noi, să fie ficior Danaii, carile au fost dintru A[n]dromeda, fata lui Chifeu; pentru aceea, voă vă sîntem strănepoţi. Deci nici noă să cuvini a oşti asupra strămoşilor noştri, nici voi să agiutaţi altora, să ne staţi înpotriva, ci să şideţi acasă-vă şi să tăceţi mîlcom. JPentru că, fiind pre voia mea, pre nici unii mîi mari decît pre voi nu voi avea eu”. Acestea auzind arghii<i>, să fie tăcut mîlcom, şi, după aceea, au aflat acesta mijlocu de au cerşut hătmăniia la laccni, ştiind cum ei nu vor da-o, pentru ca să afle pricină bună să şază acasă-şi.
     [151.] Şi zicu grecii cum şi acesta cuvînt să să fie tîmplat mai apoi cu multă vremi după acesta lucru; că, trimeţind soli la Artaxerxis unii dintru greci, în urmă, şi mergînd şi de la Argos, au zis cătră Artaxerxis solii de ia Argos: au ţin[e] prieteniia ce au ţinut cu legătura lui Xerxis? Şi el au zis: „Foarte tare o ţiiu, şi altă cetate nu o ţii[u] mai priiatenă decît aceea”.
     [152.] Iar de au trimis soli Xerxis la Argos au ba, au la Artoxerxis de s-au dus au ba soli, această nu o poci şti adivărat. Ci numai ştiu această ce zicu argii<i>, pentru că toţi oamenii de ş-ar aduci rălile lor să le pui la mijlocu ca să le schimbi cu vecinii lor, mai apoi, privind la rălile altora, cu bună bucurie ar lua iarăşi îndărăpt cine ce ar fi adus. Aşa şi arghiianii cu ruşine au făcut. Iară mie mi să cuvine a zice ce zicu alţii, iar a credi nu mi să cuvine de tot, şi acesta cuvînt fie-mi preste toate cuvintile. Pentru că zicu ei şi aşa, cum arghii<i> să fie chiemat pre pers<i> asupra grecimei, pentru că li să frînsă suliţa lor de laconi, pentru că vrea să pată fiinştice rău, numai să scapi dintru acea voe ră.
     [153.] Aceasta fu soliia la Argos. Iar la Sicheliia, la tiranul Ghelon, măcar că au mers acolo soli şi de la alte agiu-toare, de la toate, pentru agiutor poftind, iar şi de la laconi au mers Siiagros, şi, aşa, sosiră la Sicheliia, la Ghelon. A-cesta Ghelon lungă poveste ari, de undi iaste simenţiia lui şi cum au venit la această cinste, pentru că strămoşul său Tili[ni]s nu cu altă, ce cu suflet milostiv şi cu vitejie agiunsă la cinste.
     [154–156] După aceea, şi acesta Ghelon, stînd om di treabă la multe lucruri şi arătîndu-să viteaz, multe lucruri au făcut foarte, şi războae, şi cetăţi au premenit. Şi, aşa, mare tiran au stătut Ghelon.
     [157.1 La carile atuncea mearsără solii grecilor şi, mergînd la dînsul, zisără aşa: „Trimisu-ne-au pre noi laconii şi cu agiutorii lor ca să te luăm şi pre tine înpotriva varvarilor, pentru că doar şi tu vei fi înţăles cum un varvar pers au podit bogazul şi au rădicat toată Asiia şi vini asupra grecilor si cuvînt faci cum asupra Athinei oşteşte, iar asupra a toată Ţara Grecească oşteşte. Şi tu încă eşti grecu şi ai puteri nu mică; deci trebui să agiutoreşti volnicilor ce vor să voinicească Ţara Grecească şi voiniceşti şi pre tine, fiind domn Sicheliei. Pentru că, fiind adunată grecimea, mare tărie iaste, şi de potrivă vom fi nepriiatenilor. Iar de nu, unii să vor închina, alţii nu vor agiuta, şi, ce va rămînea sănătos din greci, puţin va fi. Atuncea grijă va fi, cum va cade gre-
     
     
     cimea. Şi nu te gîndi tu, cum, de ne va birui pre noi persul, nu va veni şi la tine. Ci mai nainte te păzăşti, că, agiutînd noă, pre tine păzăşti; şi lucrului ci să sfătuiaşte bine, pururea şi săvîrşitul bun iaste”.
     [158.] Aceştiia atîtea zisără. Iar Ghelon, cu multe cuvinte, aşa răspunsă: „Bărbaţi greci, avînd voi cuvînt lacom, aţi îndrăznit de aţi venit la mine pentru agiutori asupra varvarului. Iar eu, avînd nevoi mai nainte de cătră varvari şi rugîndu-vă pentru agiutori, n-aţi vrut să-mi daţi să mă bat cu carhidonenii, – şi voă încă de mult folos v-ar fi fost. Ci, acum, dacă m-am mîntuit eu şi au venit nevoia asupra voastră, acum mă aflaţi şi vă aduceţi aminte de Ghelon ! Dar eu iată că nu voi fi ca voi, pentru necinstea ce mi-aţi făcut. Voi agiuta cu 200 de cătargi, cu 20 mii înplătoşaţi, cu 2 mii călăreţi, 2.000 arcaşi, 2.000 prăştiiaşi, 2.000 sprinteni cu cai sprinteni; şi bucate la toată oastea grecească, pînă undi vom avea război, tot să vă dau; însă pre aceasta tocmală: ca să fiu eu grecilor hatman şi domn a toată oastea războiului cătră varvari. Iar cu alt mijlocu, nici eu voi mergi, nici pre alţii voi trimite”.
     [159.] Cît auzi acestea, nici putu să îngăduiască Siagros, solul laconilor, ce zicea aşa: „Vai, că tare ar plînge Agamemnon, feciorul lui Pelop, înţălegînd cum cinstea laconilor au a Spartis au luat-o Ghelon şi siracusenii. Acesta cuvînt nici să ţi-l mai aduci aminte: pentru ca să-ţi dăm ţie hătmăniia. Iar bini să ştii aşa, că, de vei agiuta grecilor, vei fi stăpînit; iar de nu vei să fii supus, iar tu nici să agiuţi”.
     [160.] După acestea, Ghelon, văzind cuvintile lui Siagros, cu scîrbă zisă cuvîntul cel de apoi: „Priiatene spartiiane, ponoslurile la om iubăsc a aduci mînie; iar tu, prin cuvînt mie ponosluind, nu mă vei faci să fiu grozav la răspuns. Iar de vremi ci voi vă ţineţi aşa tare de hătmănie, trebui şi eu să mă ţii[u], fiind stăpîn a vasă mai multe şi a oaste mai multă. Iar de vremi ci vă iaste cuvîntul aşa de aspru, noi vom asculta cuvîntul cel vechi: de veţi vrea voi, laco
     
     
     
     t nii, să fiţi hatmani pedestrimei, eu să fiu la vasă, pre marea hatman. Iar de ve-i voia voă a fi pre marea, eu voi fi pre uscat. Au acestea priimiţi, au v-eţi duci fără de agiutori ca acesta”.
     [161.] Ghelon acestea zisă. Iar apucă mai nainte răspunsul athineul solul decît laconul şi zisă aşa: „O, înpărate a siracusilor, grecimea nu ne-au trimis pre noi lipsindu-i hatman, ce oaste. Deci tu să trimiţi agiutor oaste, [şi] să nu fii hatman, nu arăţi; iară a fi hatman, ţi-i drag. Deci pentru ce te rugai tu să fii hatman a toată oastea grecească, ne fu noă destul, athineilor, a tăcea, pentru că ştiiam că-ţi va răspunde laconul pentru amîndoi pentru noi. Iar de vremi ci te leapădă tot, tu te rogi pentru hătmăniia de marea. Acesta lucru aşa să-l ştii: de vor vrea laconii să fie ei hatmani la amîndoă, noi a sta înpotriva nu putem. Iar ţie, măcar de vor vrea să şi dea laconii hătmăniia mării, noi nu vom îngădui, nici ţii, nici altuia, să fie hatman pre marea, afară din laconi. Iar de vremi [ce] nevrînd ei, pentru ce să lăsăm noi, cînd avem atîta oaste pre marea, şi să lăsăm noi, fiind athinei, domnie mării siracusenilor? Noi nu sîntem prişleţi! Pentru noi, şi tvoreţul Omiros încă zicea cum, la Troada, altul n-au fost tocmind oastea mai bine decît hatmanul nostru. Aşa dar nu ne iaste nici cu o ruşini a grăirea acestea”.
     [162.] Iar Ghelon au răspuns: „Priiatene athinei, voi aţi venit avînd pre hatmani, iar pre cei ce sînt supt mîna lor nu-i aveţi. Deci de vremi ci nu vreţi să vă muiaţi nimica, vă întoarceţi cum mai de sirg înapoi şi ziceţi grecilor cum, dintr-un an, primăvara [nu] mai iaste la dînşii. Şi gîndul acestui cuvînt iaste acesta: cum, dintr-un an, primăvara iaste mai de treabă. Deci şi oastea lui, lipsindu-să dintru agiutori, esti ca cînd ar lipsi primăvara dintr-un an”.
     [163.] Şi, aşa, să întoarsără solii elineşti înapoi acasă-şi. Iar Ghelon să temu pentru greci cum nu vor pute birui pre varvari. Pre altă parte, iarăşi, cu ruşine îi fu să margă să
     
     
     
     să stăpînească de laconi, fiind tiran a Sicheliei. Deci de această cale s-au părăsit şi, aşa, s-au apucat de alta: că, auzind cum au trecut persul bogazul, au triimis pre un om al său cu trii corăbii la Delfi, să vază războiul cum
     să va alegi. Şi, de va birui varvarul, să-i dea darurile acelea, şi pămînt şi apă, pentru cîtă ţară stăpîneşti el; iar de vor birui grecii, să să întoarcă înapoi.
     [164.] Acesta, omul lui, să arătă cu credinţă, pentru că, de ar fi vrut, s-ar fi dus cu toate unealtile celea. Iar el au aşteptat şi, după ce-au biruit grecii pre marea pre Xerxis şi fugi Xerxis, şi acesta încă s-au întorsu la Ghelon, la Sicheliia.
     [165.] Iar zicu şi alt cuvînt sichcliianii: cum, măcar că ar fi fost şi supus supt laconi, tot ar fi agiutat el grecilor. Ci întru aceea vremi s-au sculat mulţi tirani de prin cetăţi, ce au fost izgoniţi de Ghelon, şi s-au dus de au rădicat de multe feluri de limbi caste: 300 de mii; şi hatmanul lor, Amilca[s] a lui Anon, carhidoneanilor înpărat, undi sînt acum tunezlii<i>. Aceasta oaste toată, viind asupra lui Ghelon, n-au putut să agiutc.
     [166.] Zicu şi aceasta: cum, într-o zi, să fie biruit şi aceşti greci pre Xerxis, la Sa[la]mina, şi Ghelon pre ceia varvari, iarăşi, la Sicheliia, cu ceia greci. Amîndoă războaile într-o zi s-au bătut de greci. Acesta Amilca[s], înpăratul Carhidonului, au fost de pre maică siracusan, iar tată-său carhidonean ; luă, pentru vitejie, înpărăţiia. Şi la acesta război, după ce au văzut cum biruiaşte oastea lui, zicu să fie perit; pentru că l-au cercat după război Ghelon şi, nici viu, nici mort, nu l-au putut afla.
     [167.] Iar zicu varvarii un cuvînt, într-acest chip: cum acolo, la Sicheliia, bătîndu-să grecii cu varvarii de dimineaţă pînă în de sară, – atîta zicu să fie ţinut războiul –, iar Amilcas au fost lîngă un focu mare şi au fost făcînd lui jărtve, şi jărtvile i-au fost lui buni. Şi, după aceea, văzind biruinţa oştii lui, îndată au sărit şi el în focu şi au ars acolo. Deci ori aşa, ori într-alt chip, iar mare jărtve îi facu lui cetăţile celea prişletă ce sînt la Sicheliia. Atîta iaste povestea aceasta .
     [168.] Iar la Corfus iarăşi au mers aceştiia soli carii au mers şi la Sicheliia; şi aşa le-au răspuns cum vor da agiutor, zicînd cum nu trebui să lasă Ţara Grecească să să robască; pentru că, să va greşi, întîi ei vor cădea la robie; ci cu totul să agiute. Aşa au răspuns făţiş, şi altile gîndea pre ascuns. Şi înplurî 60 de vasă şi să dusără lîngă Lache-demoniia, socotind cum va birui persul pre greci, şi socotea să zică cătră Xerxis aşa: „O, înpărate, pre noi, chierrimdu-ne grecii pentru agiutori şi avînd corabie nu mai puţine decît alţii, însă după athinei, iar n-am vrut să stăm înpotrivă-ţi”. Acestea gîndiia să zică, să afli obraz la pers, care lucru, după cum mi să pare mie, aşa ar fi şi fost. Şi, aşa, corfenii au înplut 60 de vasă, după cum au zis apoi cătră greci, pentru că le ponosluia căci nu le-au agiutorit, şi ei au zis cum vîntul nu i-au lăsat să treacă preste Maleea, să vie la Salamina. Aceştiia aşa amăgiră pre greci.
     [169.] Iar criteanii, după ce au trimis grecii la dînşii pentru agiutori, ei au trimis la Delfi, la vrajă, întrebînd: mai bini le va fi lor agiutorind grecilor, au ba? Iar vraja le-au răspuns aşa: „O, nebunilor, huliţi cîte dintru certările lui Menelau Minos au trimis, poroncindu-vă lacrămi, pentru căci n-au agiutorit la moartea ce s-au făcut la Cami-cos, şi voi [...] la aceea fimei ceea ci s-au jăcuit de la Spartis de varvar”. Acestea auzind critenii, să părăsiră de certarea şi de agiutorul acesta /.
     [170.] Pentru că criteanilor au perit un om, anumea [căutînd pre] Dedal £, la Sicheliia; după aceea, mergînd ei cu armată mare şi neputînd să dobîndeas [[că cetatea Cami- cului în 5 ani, o părăsiră. Şi lăcuiră acolo, făcînd cetăţi multe prin multe lccuri. Iar mai apoi să sculară tarandinii asupra lor şi, aşa, mare moarte să făcea la războiul acest
     
     grecesc, decît altă dată, într-alt război, că periră din cei ce venisă de la Crit 3.000, iar la tarandini fără de număr.
     [171.] Iar criteanii de trii ori s-au mutat şi s-au pustiit şi, în ceea de apoi, iarăşi greci<i> lăcuiră la Crit. Acestea le aducea amintea vraja si nu-i lăsa să agiute grecilor criteanii.
     [172.] Iar thesalii, măcar că nu le plăcea lor ce făcea Alevazii, iar mai apoi, de nevoi, să închinară persului. Pentru că, întîi, auzind trecirea persului din Asiia la Evropa, au trimis la bogazu soli; şi acolo, la bogazu, era adunaţi oameni sfetnici dintru toţi grecii, cîţi era tocmiţi să stea înprotiva persului. Şi, sosind acolo, zisără cătră sfetnici: „Bărbaţi greci, trebue să să păzască intrarea ce iaste prin munţi la Olimbus, pentru ca să fie păzită toată Thesaliia, şi noi încă sîntem gata a o păzi, iar şi voi încă să trime-teţi oaste multă pentru strajă. Iar de nu veţi trimite oaste, să ştiţi că noi, fiind în fruntea Ţării Greceşti, nu ne vom lăsa ca să perim. Pentru că, de nu veţi vrea să ne agiutaţi, nu ne veţi putea să ne arătaţi vro prihană; că mai bună nevoe decît neputinţa, alta nu iaste. Iar noi ne vom păzi, ca să ne meşterşuguim vreo mîntuire”. Acestea zisără thesaliei.
     [173.] Iar grecii au socotit ca să trimită oaste pedeastră prin marea, să iasă la uscat, să păzască acolo intrarea Thesaliei. Şi, aşa, întră oaste în vasă şi din vasă eşi la uscat lăsînd corăbiile la margine, ) şi, aşa, să dusără la strîmtoarea munţilor, fiind vro 10 mii de oameni înplătoşaţi şi era şi călă-rimea thesalilor. Şi era hatman laconilor Evenit a lui Carin, care era din începătorii războiului ales, [ci nu] din neamul înpărătescu. Iar preste athinei era Themistocleis a lui Neoclei. Şi şăzură acolo puţini zile, pentru că Alexandru, înpăratul machidoneanilor, le-au dat ştire prin oameni să să ferească de acolo, să nu să calci de oameni de oaste, ară-tînd mulţimea oştii şi corăbiile. Şi, aşa, ascultară, văzind cum îi învaţă bini. Pentru care lucru, mi să pare mie că pentru aceea mai mult lăsară aceea strîmtoari, pentru căci au înţăles cum şi altă intrare iaste în Thesaliia, prin Machidoniia, de spre altă cale, pre undi au şi întrat oastea varvarilor. Şi iarăşi intrară grecii în vasă şi să dusără la bogazu.
     [174]. Această oaste fu. cînd era înpăratul la Avid cu oastea. Iar thesalii, părăsindu-i agiutorul, aşa, cu toată voia s-au închinat, nu ceva cu vicleşug; după cum s-au arătat, la treabe, [era] foarte de folos înpăratului.
     [175.] Iar grecii, sosind la bogazu,.să sfătuia, după cuvîntul lui Alexandru, undi vor aştepta războiul şi întru ce locu. Şi, aşa, socotiră cum să păzască la Thermopilas, că acolo era mai strîmt decît la Thesaliia şi mai aproapi de casă. Iar cărarea aceea ce i-au încungiurat mai apoi nici au ştiut mai-inte că iaste, pînă nu au venit acolo şi le-au spus-o trihineanii. Acolo socotiră să aştepte pre varvari cu oastea de pre uscat, iar oastea de pre marea să margă la Artemisiia, să păzască acolo; pentru că-i locul aproape, de vor pute lua vesti unul de cătră altul.
     [176.] Şi acolo iaste [ strîmtoare în doă locuri, cît numai cale de car iaste, iar de o parte munte şi de altă parte marea. Sînt acolo şi izvoară calde. Şi era şi zid vechi acolo făcut, ce să surpasă, şi atuncea l-au tocmit. Şi era mai-inte acolo şi porţi. Şi era şi un oraş aproape, de undi socotea grecii să aibă hrană.
     [177.] Acesta locu socotiră grecii că le va fi mai de folos, pentru că nici mulţimea, nici călărimea nu le va putea strica nimica. Şi, înţălegînd cum iaste persul la Pieriia, unii intrară pre marea, alţii pre uscat veniră.
     [178.] Aşa cu sirguială mearsără grecii. Şi delfii încă să spăimîntară tare şi vrăjea pentru sine la Apolon şi le zicea vraja cum vînturilor foarte să facă rugi tare, că eli vor da agiutor tare grecimei. Şi delfii trimisără aceasta poronca la toţi ceia ci vrea să fie volnici. Şi mulţămită vecnică făcură, că veseliră pre ceia ci să temea de varvar. După aceea, delfii făceră cuptori vînturilor şi jărtve, – şi, pînă astăzi, tot să roagă.
     
     [179.] Iar oastea persului de pre marea, purcegînd de la Thermis, au ales 10 vasă buni şi au trimis înainte strajă la Schiathos undi au fost păzind corăbii greceşti: una athineească, alta trizinească, alta eghinetească. Şi văzind ei vasale multe, începură a fugi.
     [180.] Deci ceia a Trizinii<i> au agiuns-o curînd şi, aşa, pre cel mai de firea dintru ei îl adusără de-l giunghiiară V la fruntea vasului, făcînd pocinocu bun de nepriiateni; şi numile lui era Leon: mai mult să bucurară şi pentru numi.
     [181.] Iar cea eghinitească mult val le făcea, pentru că era într-însa om foarte viteazi, Pitheu, carele, luîndu-să corabiia, atîta să bătu, pînă îl sfărmasă, şi căzind cu suflet, perşii ci era preste vasă să strînsără cu toţii şi mult siliră să-l vindice pre un om ca acela şi cu zmirna îl învăliră şi îl înfăşurară şi, aşa, să întoarsără în oastea lor şi-l arăta la toată oastea, minunîndu-să de vitejiia lui. Iar pre ceialanţi, ce-i prinsăsă, îi ţinea ca pre nişte robi.
     [182.] Doă vasă aşa fură prinsă. Iar a triia didea la margină athineilor şi luară perşii vasul, iar oamenii s-au dus pedestri la Athina.
     [183.] Acestea înţălegînd grecii de la Artemisia, îndată îşi luară sama şi purceasără de la Artemisiia la Halchida şi lăsară acolo prăvitori, ca să cerci din munţi, să vază din munţi, să le dea ştire pentru perşi. După aceasta, oaste de pre marea, atuncea, văzind cum n-au nici o oprelişte, au purces cu toate vasale şi au Venit pînă la Sipiada.
     [184.] Pînă la acesta locu şi pînă la Thermopilis au fost oastea toată întreagă a varvarului, şi, după cum o socotesc eu, mai apoi era atîta de multă: preste tot, oastea, întru vasale cîte era, ori mici, ori mari, ori streini, ori perşi<i> ci era întru iale, socotesc eu să fii fost preste tot: oastea de pre marea – 517 mii şi 610 oameni, iar după cum am zis, pedestrimea – o mie de mii şi şapte sute de mii; şi călărimea – 80 de mii. Pune-voi şi pre arapi şi pre livi, cu cămile, 20 de mii de oameni. Deci să faci preste tot doă
     mii de mii şi trii sute şaptesprezce mii şi şasă sute doăzeci “f di oameni. Aceasta au îcst fără de slugile lor şi altă oaste ci era lipită, şi fără vasale cu bucate. Aceasta era oastea Asiei.
     [185.] Iar dintru Evropa încă s-au socotit să să fie sculat în oaste cu persul, cu vasă cu tot, 300 de mii de oameni. Acestea cu celea din Asia alăturîndu-să la un locu, să facu preste tot, oaste de bătut şî de sabie, doă mii de mii 640.000 ţ şi 16 sute şi 10 oameni.
     [186.] Iar gloata carile era prin vasale celea mici şi slugile, – fie să nu pui mai mulţi, iar numai pre atîta pre f cîte au fost şi ceia de război, să facu 5 întunerice, adică cinci mii de mii, şi 283 mii şi 220 oameni. Pre atîţa oameni au pornit Xerxis înpăratul pînă la Thermopilis şi la Sipiada.
     [187.] Aceasta şi atîta îi fu oastea. Iar muieri de pită făcătoare şi ţiitori şi hadîmpi, fără de samă mulţi. Şi, iarăşi, cai şi alte dobitoaci multe fără număr, şi cîini de la Indiia, fără de număr şi de aceştiia. Deci nu mă mier pentru căci au săcat apile înainte atîta nărcd, ci mă mier eu, bucate cum le agiungea la atîta oaste fără număr. Pentru că fără samă de multe bulce » de grîu trebuia pre zi de treaba mîn-catului. Iară fiind atîta întunerice de oameni, din frumseţă şi din stat nici unul nu era vrednicu a să alătura lui Xerxis, nici a fi mai destoinicu, au mai cu cuviinţă, ca să aibă cinstea acestor fără de număr oameni.
     [188.] Iar vasale de pre marea agiungînd acolo la Sipiad, * unile încăpură în liman la adăpost, altile afară lăsară fiară-le, pentru că era strî[m]pt limanul; şi în noaptea dintîi aşa statură. Iar cătră zioă, den sănin, aşa, începu a fierbi marea şi căzu o furtună groznică şi vînt mare, ce-i zicu „elispondiu” lăcuitorii de pre acolo. Deci cîţi au priceput fortuna, ei le-au tras vasale afară pre uscat, şi au hălăduit; iar pre alţii aşa i-au luat, cu vasă cu tot, deci îi ducea de izbea prin toate mărginele mării, di le spărgea vasale. Şi era o furtună pre groznică.
     
     
     [189.] Şi zicu athinei<i> cum vîntul voreas, cel de spre miazănoapte, să fie a lor, după basnile ce zicu ei, şi el să le fie aşa tare surpat.
     [190.] întru această fortuna, nu mai puţini de 400 de corăbii periră, şi oameni fără număr, şi avuţie multă, cît, mai apoi, mulţi s-au înbogăţit dintru acesta fortuna.
     [191.] Deci să spăimîntară hatmanii ca să nu vie de pre uscat thesalii, să-i lovască. Şi făcură zid de sfă[rmă]turili vasălor pre dinainte lor, atîta i-au fost spăriiat fortuna. Deci trii zile tot aşa au fost, şi, a patra, vrăjitorii au început a să ruga şi a vrăji vînturilor, şi abia au potolit.
     [192.] Iar străjile grecilor au mers de le-au spus toate acestea, şi, înţălegînd acesta lucru, îndată, cu toate vasale, să întoarsără înapoi la Artemisiia, făcînd jărtve, socotind cum s-au înpuţinat vasale: al doilea rînd păziia acolo.
     [193.] Iar varvarii, după ce s-au potolit vîntul, ş-au tras vasale şi au purces pre lîngă uscat.
     [194.] Ace[l]i 15 vasă de ale perşilor rămîind mai înapoi şi, oarecum, au zărit vasale grecilor şi au gîndit cum sînt a lor şi au dat de au întrat între greci, cărora era hatman Sandoches, pre carile mai nainte Darie înpărat, pentru căci l-au prins giudecînd pre nrîzdă, îl răstigni. După aceea, au luat sama cîte, după obiceiul drept, au făcut mai multe casai înpărăteşti, slujbi buni au răle, şi, aflînd că au făcut mai multe buni, au socotit că au făcut mai de sirgu decît mai înţălepţăşti şi, aşa, îl slobozi. Atuncea aşa au putut scăpa de Darie, iar de la greci n-au mai scăpat; pentru că pre toţi îi prinsără grecii.
     [195.] Şi întru acestea vasă era şi multe capite mari, tirani şi domni, pre carii, cercîndu-i de tot lucrul, grecii îi trimisără legaţi la bogazul Corinthului.
     [196.] Aşa oastea lui Xerxis ce de pre marea, afară] din acestea 15 vasă, sosi toată la Afetas. Iar Xerxis veni prin Thesaliia cu oaste pedeastră şi acolo ispiti cai<i> Thesa-liei, înţălegînd cum sînt mai buni decît toţi ai grecilor şi.
     alergînd, au întrecut caii perşilor cu mult, cărei să cheamă „nisăi”. Iar apile dintru acelea locuri, carile era curatoare, nu putea să adape pre toţi, ci săca.
     [197.] Şi, acolo, la o capişte a Diei Aflistios îi povestiră grecii povestea cum au fost. Deci acolo au tăbărît, şi oastea şi el, şi cu multă plecare să afla cătră capişte.
     [198–201.] Şi, după aceea, s-au sculat Xerxis, şi, trecînd cîteva ape şi cetăţi şi oraşă, să apropiia de acolo, de intrarea ce strimtă, undi păziia acolo grecii.
     [202.] Şi era straja de acolo 300 de spartiiani – laconi – înplătoşaţi, şi dintru celelante cetăţi cîte puţinei; era strînşî preste tot vro 4.000 de oameni.
     [203.] Şi zicea grecii cum pre marea străjuiaşte oastea de pre marea, iar pre uscat sînt să vie agiutoarile preste toate zilile; şi nu le va fi nici un rău, pentru că nu-i dumnăzău cela ci oşteşti asupra grecilor, ci iaste om; şi, de vremi ci iaste om, nu poate să fie, fiind pemintean, să nu pată şi ceva rău, fiind el rău; şi ceia ce facu rău mult, şi mai mult. Deci fiind şi acesta om, poate să cază dintru cinste-şi. Şi, aşa, agiutorea acolo la strîmtoare cu toţii.
     [204.] Şi avea toţi hatmani; iar cel minunat şi vestit a toată oastea hatman era Leonidis, ficiorul lui Anaxandrid, înpăratul laconilor, strănepot previteazului Iraclis. Acesta fără nădăjde luă înpărăţiia la Spartis.
     [205.] Că, avînd doi fraţi: Cleomen muri fără ficiori, Dorieu încă peri, cum am zis întîi, şi, aşa, au luat el înpărăţiia şi ţinea fata lui Cleomen. Acesta atuncea mearsă la strîmtoarea aceea şi aleasă 300 de oameni în vîrstă, care avea ficiori; şi luă şi pre thivei cu dînsul, pentru că-i părea cum ei ţin cu varvarii, deci, făcea ispită, să vază: mergi-vor la război, au părăsi-să-vor ? Ci ei trimisără-i pre dînşii, însă cu alt gînd.
     
     [206.] Pre aceştiia cu Leonidis trimisără spartiianii, pentru ca să vază şi ceialanţi greci cum le-au eşit înpăratul lor afară, să oştească şi ei. Şi, după aceea, avînd ei sărbătoare (laconii) , după praznicu era numai străji să lasă în cetăţi şi cu toţii să margă la oaste. Aşa şi celelante agiutoare toate lor căuta, pentru că să tîmplă pre aceea vremi Olimbiia. Deci, pentru aceea trimisără numai străji înainte, şi, după praznice, să şadă cu toţii asupra varvarului.
     [207.] Aceştiia aşa socotiră să facă. Iar grecii de la strajă, de la Thermopilis, apropiindu-să persul acolo de dînşii, s-au spăriiat şi vrea să fugă ; iar ceialanţi zicea să margă la bogazu, să-l aştepte acolo. Iar Leonidis şi cu ai lui, şi focheii, şi locrii, zicea acolo să aştepte, să trimită la agiutori, să le vie mai tare.
     [208.] Acestea sfătuindu-să ei, au trimis Xerxis să vază: ce facu ei, şi mulţi sînt acolo? Că, fiind încă la Thesaliia, au înţăles cum iaste acolo puţină oaste adunată, şi hatman le iaste Leonidu, fiind de neamul lui Iraclis. Şi, apropiindu-să de tabără, îndată văzu oastea, nu toată; pentru că cei dinlăuntru de zid nu putea să-i vază; iar el au prăvit pre ] cei ci era dinafară de zid cu armile. Şi să tîmplară într-aceea laconii afară. Deci videa pre unii luptîndu-să au ispite făcînd, alţii pieptănîndu-să. Văzind acesta, să mira, şi de puţinătatea lor încă. Şi, văzindu-le toate bini, să întoarsă încet, pentru că nime nu-l goni; află o tăceri mari şi să întoarsă la Xerxis şi-i spusă toate cîte au văzut.
     [209.] Şi, auzind Xerxis aceasta, nu putu el să cunoască cum să gătesc ei: să să bată, au să piară, au să moară şi ei după putinţă? – ci în locu de batgiocură i să păru aceasta. Şi, aşa, trimisă de chiemă pre Dimarit, ficiorul lui Ariston; şi, viind el acolo, îl întrebă pentru acest lucru: ci poate să fie aceasta ci facu ei, laconii ? Dimarit zisă: „Spusu-ţ-am şi mai nainte, pînă a nu purcedi asupra lor, pentru aceşti oameni; şi tu mă rîdei, pentru că îţi spuneam lucrurile carile sînt să fie. Pentru că eu a grăi înaintea, înpărate, adivărul, mare nevoe îmi iaste. Şi, acum, mă ascultă. Aceştiia oameni au venit să să bată cu noi aicea, pentru intrarea aceasta, şi, aşa, să gătescu, pentru că au obicei, cînd stau să-şi pui sufle tile, îşi grijescu şi podobescu capul. Deci bine să ştii, cînd vei birui pre aceştiia şi pre cîţi au rămas la Spartis, atuncea să ştii cum nici o limbă nu-ţi va sta înain-tea-ţi. Pentru că acmu să ştii că vei să te loveşti cu înpărat şi cii cetate pre înfrumsăţată, a toate cetăţi înpărăteasă, şi cu oameni buni viteji”. Şi Xerxis, auzind, foarte întru necredinţă să afla şi iarăşi întreba: „Dar, fiind ei cu atîţa, cum să vor bate cu atîta oaste?”. Iar Dimarit zisă: „O, înpărate, să mă ţii om mincinos pre mine, de nu va fi aşa după cum eu îţi spui ţie adivărat”.
     [210.] Acestea zicînd, nu credea Xerxis şi aşteptă patru zile, gîndind cum vor fugi ei de acolo, de frică. Iar a cincea zi, după ce socoti Xerxis că nu au obrazu, el tare să scîrbi pre dînşii şi trimisă pre midi şi pre chisii, poroncindu-le să-i prinză vii, să-i aducă la dînsul. Şi, după ce mersără midii la greci şi dideră de dînşi<i>, mulţi căzură şi, după aceia, alţii apuca războiul şi tot nu fugea varvarii, măcar că mulţi perea. Şi atuncea cunoscu, nu numai înpăratul, ce fiinştecini, cum mulţi sînt oameni, iară puţini viteji.
     [21L] Şi să bătură preste toată zioa. Şi, aşa, midii, păţind rău, eşiră din război şi intrară perşii cei ce le zicea Xerxis „fără de moarte” şi cum să vor bate cu trii laconi, ci le era hatman Idarnis, gîndind cum aceştiia îi vor omorî. Iar, mergînd, nimica nu putură arăta mai mult decît midii, ci tot păţea şi ei ca şi midii, pentru că în locu nu larg să bătea şi cu suliţi mai scurte decît a grecilor. Şi cu mulţimea nu folosiia, pentru că vitejii laconi altile multe făcea vitejii şi încă arăta cum trebui a să bate la război, perşilor, făcînd multe meşterşuguri la război, arătînd ce-i învăţătura. Şi încă să pornea laconii cu toţii a fugi odată, şi perşii alerga
     
     după dînşii, strigînd şi chiuind; şi-i lăsa de să apropiia varvarii, apoi arăta faţa iarăşi cu meşterşug la perşi şi, întorcîndu-să spre perşi, fără de număr îi omorea. Acii, din laconi puţini căzură. Şi, aşa, ispitindu-să în tot felul perşii şi cu toată oastea şi cu toate mijloacile ispitindu-să să întoarsără înapoi. [212.] La acestea războae, ci să făcură acolo la întrat, au fost prăvind înpăratul din scaon şi de trii ori s-au rădicat, sărind din scaon, temîndu-să pentru oaste. Atuncea aşa le fu războiul. Şi, a doă zi, varvarii socotiră cum sînt puţini şi vor fi răniţi şi nu vor mai putea să să bată. Deci iarăşi veniră la război şi să tocmiră varvarii. Şi grecii, iarăşi, după neamuri, afară din fochei, pentru că ei păziia cărarea den munte. Şi, iarăşi, bătîndu-să perşii, au aflat ca şi mai nainte pre laconi şi pre greci. Aşa, să întoarsără înapoi, păţind ca şi în ceea zi.
     [213.] Şi stătu înpăratul în gînduri şi să mira ce va pute faci să poată birui pre acei de acolo cu straja. Iar zicu cum Epialt de la Maliia £ au zis cătră înpăratul cum iaste altă cale, gîndind cum va avea folos mult, şi-i spusă cărarea care era pin munte, şi, aşa, strică pre greci. După aceasta, trecîndu-să, au fugit acesta om de frica laconilor. Apoi, iarăşi, l-au omorît un cm Athinadu, de la Trihina ; şi, măcar că l-au ucis pentru altă vină, iar laconii tare i-au mulţămit. Acestea mai apoi au fost.
     [214.] Iar zicu alţii cum alţi oameni să fie spus cărarea înpăratului. Ci nu poate să fie aceasta, că să ştie pentru cini au făgăduit bani: cini l-a ucide pre Epialtis , – şi acesta iaste adivărat vicleanul grecilor.
     [215.] Şi, auzind Xerxis acesta lucru, foarte s-au bucurat. Şi au chiemat pre Idarnis şi cu oastea lui, purcegînd de cu sară. Şi această cărări au fost făcută, de multă vremi, de miliei, carii lăcuesc acolo.
     [217.] Şi, aşa, perşii toată noaptea mergînd, cînd au fost în zioă. au agiuns în vî rvul muntelui, undi am zis cum au fost păzind fochei<i>, 1.000 de oameni înplătoşaţi: de bună voe priimiră ei aceea, poroncindu-le Leonidis.
     [218.] Şi, aşa, [nu] simţiră fochei<i>, pentru că era încet, şi îndată , făcîndu-să sunet, ei simţiră, şi-şi lua armile. Iar perşii, văzind oameni cu armi înbrăcaţi, să mira ci iaste, pentru că nu gîndiia ei cum au ei acolo strajă, şi să spăimîn-tară tare, gîndind cum să nu fie laconii şi aceia de acolo, fochei<i>. Şi, temîndu-să, într-adins hatmanul întrebă pre Epialtu: ci oaste iaste? Şi, spuindu-i, tocmiră oastea de război şi, aşa, săgetînd perşii cu multe şi desă sigete, au în-prăştiia t pre fochei şi s-au dus în vîrful muntelui, socotind cum asupra lor au venit şi să gătiră acolo ca să piară, să să bată cu perşii. Iar perşii lăsară pre ceia, nici îi băgară în samă, ci pog ora tare muntile în gios.
     [219.] Iar grecilor ci era la strajă, întîi, vrăjitorul Me-ghistie au căutat la jărtvă şi le-au spus cum la zioă vor să piară. Şi încă şi alţii au venit de le-au spus pentru perşi cum i-au încungiurat: încă noaptea fiind, le-au spus; iar a triia, de cătră zori, le-au spus adivărat cum vin. Acii statură la sfat grecii, şi unii zicea să nu lasă locul, alţii zicea să să răşchire. După aceea, să dusără şi să răşchirară şi să dusără ce ialanţi. Iar alţii acolo socotiră de masară cu Leonidis.
     [220.] Şi zicu cum sîngur Leonidis să-i fie slobozit.să să ducă, pentru ca să nu piară, fiindu-i milă de dînşii ( ; iar lui şi laconilor nu le va fi cu cinste să-şi lasă tabăra undi au fost puşi să străjuiască. Eu adivărat socotesc acesta lucru, cum Leonidis, pricepînd cum s-au spăimîntat ceialanţi greci şi nu le iaste cu voe a sta la război, i-au slobozit pre acasă- şi; iar el zisă că va rămînea pentru cinstea Spartis. Şi, aşa, cinste vecnică agonisi el, şi destoiniciia Spartis nu să mîi stînsă, nici să va stînge. Pentru că, şi la vraja de
     
     
     la Delfi întrebînd laconii ci vor faci, le-au răspuns cum: au înpăratul lor să piară şi să hălăduiască Spartis, au să va surpa Spartis şi va scăpa înpăratul. Acestea aşa, prin viersuri, le vrăjea:
     “Iar voă, spartiianilor, lăcuitori locului larg,
     au cetatea ce mare a voastră va fi prădată de perşi,
     au aceasta va fi, au va plînge pentru înpăratul
     din neamul lui Iraclis hotarul cel a laconilor.
     Pentru că, nici a le[i]lor putinţă, nici a taurilor,
     nu pot să-i stea înpotriva; pentru că ari putinţă dumnăzăiască ;
     nici va scăpa pînă va mînca pre unul dintru amîndoi”.
     Acestea ştiind Leonidis, vru să agonisască cinste vecnică şi, aşa rămasă acolo şi slobozi agiutorul, [decît] fără de nici o socotinţă să fugă, să lasă pre înpăratul.
     [221.] Acesta lucru socotesc eu să fie fost, ce încă acesta lucru îl ştiu toţi, şi-i adivărat: pentru că nu numai pre ceialanţi, ce şi pre vrăjitorul ce ştiia perirea încă-l trimitea acasă. Iar el nu vru să margă, ci avea un copil, singur născut, şi pre aceala l-au trimis înainte acasă, iar el rămasă de peri.
     [222.] Iară ceialanţi greci s-au dus toţi pre la cetăţi-şi, şi rămasă Leonidis şi cu thespiei şi thivei<T>. încă thivei<i> au rămas de nevoi, că i-au oprit Leonidis în chip de zălog. Iar thespii au rămas de bună voi, zicînd cum ei nu vor lăsa pre Leonidis, ci cu dînsul vor peri; si încă li era căpitan Dimo-filos.
     [223.] Iar Xerxis au aşteptat pînă ce au răsărit soarile, şi atuncea au făcut jărtve şi au mai îngăduit pînă la prînz. Şi, aşa, au dat năvală cu oastea înainte spre greci, pentru că aşa au fost grăit cu Epialtis, să nu să pripas•ca
     , pentru că iaste mai aproapi pogorîşul decît suişul. Şi, aşa, eşi oastea lui Xerxis, eşi şi Leonidis cu grecii, ca să piară în război. Şi eşiră la loc mai larg; pentru că mai nainte să bătea la mai strîmtoare, Iar atuncea lăsa de păziia tare zidul. Deci în zilile de mai nainte nu eşiia pre la larg, ci să bătea la strîmtoare, iar atuncea eşiră la larg. Unii şi alţii, cu toţii eşiră la război. Şi, aşa, bătîndu-să, fără samă de mulţi varvari cădea la război; pentru că ceauşii oştii era dindărăpt şi bătea pre toţi oamenii carii rămînea din-dărăpt şi-i înpingea înainte. Deci mulţi cădea şi în marea de să îneca, şi mulţi încă să călca vii unul pre altul şi murea. Şi nu era nici o grijă de aceia ci perea. Pentru că ştiia grecii moartea care li era viitoare dintru ceia ci[-i] încungiurasă şi arăta toată vitejiia la varvari, înpungîndu-i şi oborîndu-i.
     [224.] Şi atuncea mai mult[e] dintru suliţăle lor ce-au avut li s-au fărîmat, ci numai cu săbiile omorea pre perşi. Acii, întru aceasta tării, căzu Leonidis împărat, fiind bun viteaz, şi alţii cu dînsul, vestiţi spartiani, laconi, cărora, ca unor oameni vrednici le ştiu şi numirile, şi încă şi a tuturor celor 300 le ştiu numirile. Iar şi dintru perşi mulţi şi vestiţi au căzut, şi doi ficiori a lui Darie, fraţi lui Xerxis, Avrocom şi Iperanthu.
     [225.] Aceştiia acii căzură morţi, bătîndu-să pentru trupul lui Leonidis. Acii fu războiul cel tare a laconilor şi a perşilor, pentru trup; înpingire, la care lucru de 4 ori au înfrînt pre perşi şi au luat trupul din mînule lor. Acesta război au fost pînă a nu veni ceia ci încungiurasă, iar, după ce-au sosit aceia, atuncea grecii să întoarsără într-un dîmbu toţi, de o parte, afară din thivei. Şi dînpul acesta iaste undi iaste leul cel de piatră, acum, sămnul lui Leonidis. Acii, apărîndu-să grecii cu săbiile ce le-au fost rămasă, şi cu gura şi cu mînule, varvarii i-au fost înpresurat, unii surpînd zidul pe o parte, alţii de aceasta parte, iarăşi cu oastea de toate părţile, pînă i-au înprisurat.
     
     
     
     [226.] Aşa fiind laconii şi thespii, iar zicu aşa: din toţi, să fie fost un om pre bun, viteazu spartiian, lacon, anumea Dinechis, carile, mai nainte de război, spuind altul, pentru sigeţile perşilor, cum facu întunerecu preste soare, el au zis, nu spăimîntîndu-să: „Priiatene, tot binile ne spui, pentru că supt umbră ne vom bate, nu la soare !”. Acestea şi altile ca acestea au fost zicînd acesta lacon cuvinte, pamintea vitejiei.
     [227.] Şi, după acesta, doi fraţi laconi, Alfeos şi Maron, ficiorul lui Orsifand. Iar dintru thespii au fost Diftirambu.
     [228.] Şi, îngropîndu-să toţi aceia, şi ceia ci s-au răşchirat, mai nainte pînă a nu să răşchira, li s-au făcut viersuri ““ la mormînt, zicînd într-acesta chip: Acestea preste tot. Iar laconilor scriia aşa: Iar vrăjitorului iarăşi:
     „Gropniţă lui Meghistiia, pre carile
     il ucisără midii încungiurînd apa Sperhiului,
     vrăjitoriului, căruia, ştiind sorţii morţii,
     nu vru să lasă a laconilor hatman”.
     Acestea le-au scris pentru pomenirea.
     [229.] Iar dintru acestea 300 laconi, doi, anumea Evri tos si Aristodim, fiind bolnavi la ochi foarte şi slobozindu-i Leonidis să margă acasă-li-şi, ei nu să tocmiră, pentru că Evritos, auzind cum i-au încungiurat perşu, au zis slugii de l-au înplătoşat şi l-au băgat în tabără, şi 
     acolo au perit, iar sluga au fugit. Iar Aristo[dim] spăimîntat şi n-au vrut să margă la război, ce s-au dus la Spartis. Deci de ar fi fost numai Aristodim bolnav au să să fie întors amîndoi la Spartis, nimica n-ar fi fost; iar aşa, cela perind şi esta scăpînd, tare s-au scîrbit spartiianii pre dînsul.
     [230.] Alţii zicu iarăşi cum l-au trimis cu treabă la Spartis şi ar fi apucat războiul şi n-au vrut să pripască.
     [231.] Şi, întorcîndu-să Aristodim la Spartis, de mare ocară era şi necinste; pentru că nici focu îi da nimirile lui din spartiianii, nici grăia cu dînsul, ce-l ocărea, zicînd: „Aristodim cel fricos”. Ce acesta, mai apoi, la războiul de la Plateas, au luat a lui toată plata.
     [232.] Zicu şi alt dintru acestea 300 să fie trimis la Thesaliia şi iarăşi să fie scăpat, şi, după ce-au venit la Spartis, pentru ocară, singur s-au spînzurat.
     [233.] Iar thivei<i>, avînd hatman pre Leontiad, mai nainte, pînă era cu grecii, să bătea de nevoi. Iară atuncea, dacă văzură cum biruescu perşii, ei să osăbiră de Leonidis într-o parte şi să dideră într-un locu, şi să apropiia de varvari, îritinzmd mînule şi zicînd cum ei s-a[u] închinat întîi şi au dat apă şi pămînt înpăratului, ci de nevoi au mers acolo la strajă, şi cum sînt fără de vină pentru peirea oştii înpărăteşti. Şi, aşa, zicînd acestea, să credea, arătînd mărturie şi pre thesali. Iar nu de tot au scăpat; pentru că, varvarii, apro-piindu-să, ei pre unii tăiară, pre alţii însămna cu semni înpărăteşti, poroncind Xerxis, începînd [ de la Leontiadis,
     
     
     
     hatmanul lor. -Pre feciorul acestuia, mai apoi, l-au ucis thivei<i>, fiind hatman vioţilor.
     [234.] Aceştiia greci de la strîmtoare aşa să bătură. Iar Xerxis chiemă pre Dimarit, pribagul înpărat a laconilor, şi-l întrebă, începînd aşa: „Dimarit, tu eşti om bun; şi acesta lucru îl cunoscu dintru adivărul tău ce ai zis, pentru că, cîte ai zis, toate aşa s-au plinit. Acum, dar, să-mi spui cîţi mai sînt laconi, şi cîţi vor fi ca aceştiia la război au toţi sînt aşa?” Iar el au zis: „Mulţime multă iaste, înpărate, a laconilor, şi cetăţi multe. Iar ce-ţi iaste voia să ştii, vei şti. Iaste o cetate la laconi, anumea Spartis; acii sînt 8 000 de oameni. Aceia toţi sînt ca aceştiia ci să bătură aicea. Iar ceialanţi laconi ca aceştiia nu sînt, iar viteji sînt”. Iar Xerxis i-au răspuns: „O, Dimarite, în ce chip am pute pre aceştiia oameni să-i supunem, să-mi spui, fără de nici o osteneală. Pentru că tu vei şti, de vremi ci le-ai fost înpărat”.
     [235.] Iar Dimarit zisă: „Di vremi ci mă întrebi sfat, trebui ci-i mai bun să te sfătuesc. De vei trimite 300 de vasă la Ţara Laconilor pre marea, iaste acolo la noi un ostrov, ci să cheamă Chethira, carile un om la noi, fiind preînţălept, anumea Hilon, zicea că mai bini de ar fi în marea afundat, decît să stea afară, neştiind pentru aceasta oaste, ci socotind primejdie locului aceluia. Care, îţi voi spuni-o eu, dintru acesta ostrov, război poţi să le dai la casăle lor. Deci avînd război acasă, atuncea vor părăsi pre ceştiialanţi greci, şi părăsindu-i, atuncea să vor lua de oastea ce pedeastră cetăţile greceşti şi nu vor putea să să agiutorească. Şi, aşa, rămîind laconii singuri, vor mai slăbi. Iar de nu vei faci aşa, aceasta să aj]ştepţi: iaste la Peloponisus un gît de pămînt strimt; acolo să vor strînge grecii şi vei avea tare războae, mai tari decît acestea ce-ai avut. Iar făcînd ce ţ-am zis, făr-de ostineală vei dobî[n]di şi cetăţile, şi războaele, şi gîtul aceala”.
     [236.] Iar Ahimenis, fratile lui Xerxis, fiind acolo, carile era hatman preste oastea de pre marea, şi zisă aşa, temîn-du-să ca să nu-l asculte Xerxis, să facă acestea: „O, înpărate, vîzu că asculţi pre un om carile binelui tău zavistuiaşti, au doară iaste şi viclean. Pentru că grecii, făcînd acesta lucru, le pare bini, că nărocului zavistuesc şi urăscu binile. Iar de vei deosăbi 300 de vasă, să trimiţi, şi fiind la vro 400 perite de fortuna, iată că vom fi atocma cu vasale ca şi nepriiatenii noştri. Iar fiind oastea de pre marea tot într-un locu, tare li va părea şi nici să vor putea bate, şi toată pedestrimea corăbiilor vor agiuta, şi corăbiile pedestrimei înblînd de atocma. Iar de-i vei diosăbi pre dînşii, nici tu lor le vei folosi, nici ei ţie. Şi, aşa, îţi caută lucrul bini şi lasă a nepriiatenilor, socotind ale lor, undi să vor bate şi cîţi sînt, pentru că destuii sînt ei a griji ale lor, şi noi pentru ale noastre. Iar laconii, de vor sta înpotriva noastră, tot nu vor vindeca această rană”.
     [237.] Iar Xerxis au zis: „Ahimenis, bini ai zis, şi aşa voi faci. Şi Dimarit zice ce iaste mai bini, iar cu sfatul să biruiaşte de tine, pentru că nu voi credi eu cum nu-mi va binile, socotind cîte mi-au zis mie mai-inte şi cîte acum. Pentru că oraşan la orăşan zavistuiaşti, şi, tăcînd, îi iaste nepriiaten, şi, de să va şi sfătui orăşanul [cu] cel ci va fi cu dînsul dintr-un oraş, nu-l va sfătui bine,  numai cînd va fi om pre bun, – ce puţini sînt de aceştiia ! Iară străin la străin, cînd are noroc, iaste foarte cu priinţă, mai bine dicît toate altele, şi, cînd să sfătuiaşti, ce iaste mai bun îl sfătuiaşte. Aşa dar pentru cuvîntarea rea de Dimarit, fiind mie priiaten strein, de astăzi înainte să să ferească fieşcini”.
     
     
     
     [238.] Acestea zisă Xerxis şi trecea prin trupurile celor morţi la război. Şi, auzind pentru Leonidis cum au fost înpărat laconilor şi hatman, poronci să-i tai capul, să-l răstignească. Arătat lucru iaste şi acesta; măcar că şi-ntr-alt chip, dintru alte sămni să cunoaşte, cum mare mînie au avut Xerxis pre Leonidis, fiind viu, cînd la trup mort făcea atîta făr-de-lege. Pentru că, dintru toţi oamenii, perşii ştiu cinsti pre oameni viteji. Iar cei ce sînt preste acestea lucruri, poroncind Xerxis, făcură aşa.
     [239.] Şi, iarăşi, mă sui la cuvîntul acesta care mai sus l-am lăsat. înţăles-au laconii cum vini varvarul asupra grecilor, întîi ei, şi aşa, au trimis la Delfi; şi le-au vrăjit ce-am zis mai sus pentru Leonidis. Şi cu mijlocu minunat au înţăles, pentru că Dimarit, fiind la perşi pribag, după cum mi să pare mie, nu voia binile laconilor; şi putem cunoaşte au de bună voinţă au arătat aceasta, au dosădindu-i. Pentru că, fiind Xerxis, la Susa şi vrînd să oştească de acolo, văzind Dimarit, vru să dea ştire laconilor. Deci într-alt chip nu putu, pentru ca să nu prinză cartea; şi meşterşugui aşa: luă o tablă de lemn şi, aşa, scrisă ci-i era voia pre tablă, adică gîndul înpăratului, şi după aceea iarăşi topi ceară preste tablă, pentru că, văzind străjării o tablă noă, ci vor putea cunoaşti? Şi, mergînd la laconi, s-au fost merînd ce iaste, pînă undi o fimei a lui Leonidis, anumea Gorgo, fata lui Cleomenis, aceasta au priceput şi zisă să rază ceara de pre tablă şi vor afla pre lemn scrisă slovi. Şi, făcînd aşa, aflară şi cetiră şi trimisără veste şi la ceialalţi greci. Acestea lucruri într-acest chip sînt săvîrşite.
     SFÎRŞIT A ŞAPTEA CARTE A ISTORIEI LUI IRODOT
     
     
     A LUI IRODOT ISTORIE A OPTA, CE SĂ ZICE: URANIIA
     
     
     [1.] Iar grecii carii era cu oaste pre marea, aceştiia era: athinei<i> au avut 127 vasă şi, pentru destoiniciia, plateianii încă le înplea de oameni, înpreună cu athinei<i>, măcar că nu era ei deprinşi pre marea. Iar corinthenii 40 de vasă, megarenii 20, laconii 10, şi iarăşi alţii mulţi cîte puţini.
     [2.] Era preste tot 271 de vasă, însă fără de vasale celea mari. Aceasta oaste era la Artemisiia, iar hatmanul aceştii oşti preste tot spartiianii îl pusăsă, anumea Evriviadis, pentru că toţi grecii au zis, de nu le va fi hatman laconul, „noi de athinei nu vom asculta, ci vom strica oastea aceasta”.
     [3.] Pentru că, pînă a nu trimite încă la Sicheliia, au fost cuvîntat cum s-ar cădea că pre marea să fie athinei<i> hatmani. Şi, stînd înpotriva ceialalţi, lăsară athinei<i>, socotind să apere pre greci, şi socotiră cum, de să vor prici pentru hătmănie, va peri grecimea, bini socotind. Pentru că pricea de un neam atîta iaste mai rea decît un război de un neam tocmit bine, cît iaste mai rău războiul decît pacea. Şi, ştiind aceasta, nu statură înpotriva nimica atuncea, iar după ce-au înpins pre perşi, aflară mijlocu bun ponoslul Pafsanii şi luară hătmăniia de pre marea de la laconi. Ci acestea fură mai apoi.
     
     
     
     
     [4.] Iar grecii carii era în oaste de pre marea, văzind atîta mulţime acolo de oaste la Afetas şi tot locul plin de oaste şi văzind lucrurile varvarilor cum să mărescu, nu cum socotea ei, aşa să sfătuiră, să să dea înlăuntrul, de la Artemisiia, spre ţară. Şi, cunoscînd, evoei<i>, să ruga hatmanului Evriviadis să aştepte puţinei, pînă îşi vor încărca ei copiei şi robii şi, nevrînd Evriviadis, să dusără la hatmanul athineilor, la Themistocleis, şi-i dideră 30 talanţi ca să rămîe să să bată acolo cu vasale, la Eviia înainte.
     [5.] Iar Themistoclei, pentru ca să oprească pre greci, aşa au făcut: 5 talanţi au trimis hatmanului Evriviadis, zicînd cum îi dă de la sini şi, aşa, îl asculta. Iar hatmanul corinthenilor, stînd tare înpotriva acestui sfat, îi zisă Themistoclei: „Zău că nu vei merge, pentru că mai mare daru îţi voi da eu decît înpăratul perşilor, pentru căci vei lăsa pre agiutori”. Aşa zisă, şi trimisă trii talanţi la corăbii. Aşa, să hrăniră aceştiia cu argint şi rămasără. Şi făcea Themistoclei şi pre voia evoilor şi dobîndi şi el. Pentru că ceia gîndiia cum de la Athina au venit aceia bani, pentru ca să să dea, să stea acolo.
     [6.] Aşa, rămasără acolo şi să bătură cu perşii, sosind în prînz perşii la Afetas şi, de mai nainte înţălegînd cum la Artemisiia străjuescu puţine vasă greceşti şi atuncea văzin-du-le, socotea cînd le-ar putea să le dobîndească. Şi, aşa, sfătuiră cum să [nu] margă drept înainte-le, pentru ca sî-i vază grecii şi vor scăpa fugind, mai ales dacă va înnopta, ci socotea nici de povesti să nu lasă vrun grecu.
     [7.] Şi aşa tocmiră: [ aleasără 200 vasă dintru ale lor şi trimisără de le încungiurară pre acestea greceşti pre departe, pentru ca să nu scape fugînd, cînd le vor înfrînge. Şi ei nu gîndiia într-aceea zi să să bată cu grecii, nici mai-inte, pînă nu le-ar fi venit sămn de la aceia cum au agiuns la locul acela ce i-au încungiurat. Şi, aşa, socotea celea ce-au fost rămasă acolo varvarii şi-şi număra vasale cîte sînt.
     [8.] Şi era în oastea perşilor un om, anumea Schili[i]s, de la Schioni, grecu. Acesta, văzind pre perşi ce facu, socotea şi mai nainte să fugă la greci, iar atuncea au aflat prileji mai bun. Acest om pre să afunda bini, cît, şi la fortună [[401]] cînd fu, mult au agonisit din corăbiile înecate. Acesta, ir spun un lucru minunat foarte, cum să să fie afundat 10 § mile, şi tot pe supt apă au fost mergînd, pînă au eşit undi f era grecii. Zicu şi alte multe pentru acest om, carile să asa-ş mănă cu minciunile; iar sînt unile şi adivărate. Eu socotescu I că cu vas să fie mărs el la greci şi, aşa, le spusă povestea cum i s-au înecat de fortuna şi cît au trimis să-i încungiure.
     * [9.] Auzind acest lucru grecii, îndată să sfătuiră să
     * margă la celea 200 de vasă, să le lovască. Şi şăzură într-aceea ţ zi acolo, iar a doă zi, la meazănoapte, purceasără şi şăzură
     pînă în de sară şi, nevăzind vasale, iarăşi să întoarsără f la locu la Artemisiia, vrînd să să ispitească la războiul lor
     * şi la mersul vasălor, în de sară fiind.
     [10.] Şi, aşa, asupra varvarilor să porniră şi, văzindu-i pre dînşii hatmanii şi ceea oaste, socotea cum de tot au nebunit; cu atîtea puţini vasă, şi năvălescu. Deci le părură I cum pre lesni îi vor lua şi socotea pre caii, pentru că a gre I cilor era puţini, a lor mai multe, cu multe părţi, şi mai bini I tocmite: şi, aşa, le încungiurară de toate părţile. Deci cîţi I dintru ioni le vrea binile şi de nevoi oştea, mare primejdie:. ţinea aceia şi să mîhnea văzindu-i încungiuraţi; socotiră cum *. nime nu să va mai întoarce. Aşa le părea că-s de [slabi] grecii. Iar cîţi li era nepriiateni, tare nevoia ca să ia vasă greceşti, să ia daruri de la înpăratul [pentru] vas de la Athina: 4- pentru că numile lor era în oastea de pre marea. ?j. [11.] Şi, aşa, să tocmiră pren pregiur grecii cu toţii, cu
     fi vasale lor, şi să apucară de lucru, după ce le-au dat sămn de război. Şi, îndată, luară 30 vasă de a varvarilor şi pre [Filaon],
     * fratile [lui] Gorgos, înpăratului de la Salamina, fiind om cinst<it> în oaste. Şi grecul dintîi ci luă vas de la nepriiateni era athineu, Licomidis, şi acesta au luat plaşca; şi, vitejăşti bătîndu-să, îi osăbi noaptea venind. Aşa, varvarii să dideră înapoi la Afetas, şi grecii la Artemisiia. Şi să spăimîntară varvarii, pentru că fără nădejde păţiră. întru acesta război, Antidor, limnean, fugi, fiind grecu, de la varvari la greci şi-i dederă locu athinei<i> la Salamina.
     
     
     
     [12.] Şi, fiind noaptea şi mijlocul verii atuncea, didea ploae mare şi trăsnete din munte; şi morţii şi sfărmăturile vasălor mergea la Afetas la varvari şi să învăluia pregiur vîslile lor. Şi varvarii, văzind aceasta, tare să spăimîntară, pentru că la mare rău au sosit, că, abia au fost răsuflat de fortuna, şi de la fortuna îi lovi bătae tare, şi de acii înainte ploae ca aceea şi trăsnete şi înflări de marea ! Aceştiia această noapte petrecură.
     [13.] Iar cei ci era trimişi să încungiure pre greci, fiind această noapte, cu mult mai straşnică li era, pentru că era în luciul mării, nu era la adăpost: pentru că-i lovea noaptea valurile şi-i da de petri, neştiind undi mărg şi ce facu. Şi aşa păţea aceştiia. Dumnăzău făcea acest lucru, pentru ca să fie atocma cu grecii.
     [14.] Iar ceialanţi varvari, după ce au luminat zioa, să veseliră şi şidea mîlcom, fiind bucuroşi să-i lasă alţii în paci. Iar grecilor le-au mai sosit 53 de vasă de la Athina. Acestea, viind, i-au şi mai întărit pre greci şi mai vîrtos că le-au spus cum varvarii ci era cu celea 200 de vasă toţi au perit de fortuna într-aceea noapte. Iar grecii, iarăşi la aceea vremi, păziră şi eşiră şi să tîmpinară cu nişte vasă chiliseneşti; şi le dobîndiră şi iarăşi să întoarsără la Artemision.
     [15.] Iar a triia zi, cu ruşine căzu varvarilor hatmani şi să temea şi de Xerxis, pentru că, atîta vasă greceşti fiind, să-i tot pişce. Deci nu aşteptară pre greci să margă, ci purcea-sără în amiazăzi asupra grecilor. Acestea războae să tîmplară cînd era şi ceea de pre uscat la strîmtoare cu Străjile ; şi tot războiul li era pentru Evripos ; pentru că grecii nu vrea pre varvarii să-i lasă să între în ţară, varvarii vrea să-i înpingă.
     [16.] Şi, viind vasale lui Xerxis, grecii şidea mîlcom la Artemisiia. Iar varvarii să făcură ca o săcire şi vrea să-i încungiure; acii şi grecii purceasără şi să loviră. Acest război într-acest chip fu, la amîndoă părţile, pentru că varvarii, fiind mulţi, să încîlcea şi perea mulţi lovindu-să întru sine.
     Iar tot statură; pentru că cu ruşine le fu, de atîtea puţine vasă să fugă. Şi multe vasă greceşti periră şi mulţi oameni, T” şi cu multă măsură mai multe de la varvari, şi oameni, şi vasă; pînă undi să înpărţiră în doă părţi.
     [17.] Iar într-acest război eghiptenii au stătut tare, carii şi alte vitejii au făcut şi 5 vasă greceşti au luat, cu oameni cu tot. Iar de la greci, athinei<i>, şi, din athinei, Cliniia, carile cu chieltuiala sa, avea vas cu 200 de oameni.
     [18.] Şi, aşa, înbe părţile vasale să înpărţiră la limanuri. Şi grecii dobîndiră toţi morţii şi cîte altile era pre marea căzute. Şi, aşa, socotiră grecii cum multe vasă li s-au vătămat, şi mai multe athinei<i>; deci, socotiră să între măi înlăuntrul.
     [19.] Iar Themistoclei, hatmanul athineilor, socoti cum, de s-ar înpărţi numai ionii şi carii, de la varvari, pre ceia i-ar bate ce ar rămînea. Şi, aducînd evoei<i> oile pre lîngă mare, el aduna pre ceialanţi hatmani greceşti, zicîndu-le cum au aflat un meşterşug cu carile va dezlipi pre cei mai vrednici agiutori ai înpăratului. Atîta le arătă numai, iar pentru lucrurile lor aşa să facă: dintru oile evoilor, cîte le vor fi voia, să ia fiinştecarile să mînînci, decît vor rămînea nepriiatenilor, şi poronci cum să facă focuri; şi, de mers în ţară, el va purta grijă. Deci tuturor le-au plăcut şi, aşa, au început la oi a mînca.
     [20.] Pentru că evoii n-au băgat în samă vraja lui Vachid, care zicea:
     
     Socoteşti cînd va cădea giugul varvar în marea,
     să-ţi fugi caprile departe de la Eviia
     
     Acestea cuvinte nebăgîndu-le în samă, la multă primejdie sosiră mai apoi.
     [21.] Aceştiia acestea făcea. Şi, aşa, le veni omul ci avea strajă la Trihina; pentru că avea şi aceşti de pre marea, şi cei de pre uscat om să-şi dea ştire: cînd, cui, ce i să va întîmpla. Şi, aşa, veni athineul cu vasul şi spusă ce-au păţit Leonidis şi oastea lui. Şi ei, înţălegînd, nu mai
     
     
     zăboviră, ce purceasără, cum era tocmiţi: întîi corinthenii, mai la urmă athinei<i> 
     [22.] Iar Themistocleis au ales 10 vasă carile era mai buni de la Athina şi mearsă pe undi era ape de băut şi scrisă prin petri slovi carele ionii, a dao zi, le-au cetit. Şi scriia aşa: „Bărbaţi ioni, nu faceţi bini pentru căci oştiţi asupra părinţilor voştri şi o robiţi grecimea. Şi mai bini aţi fi cu noi. Iar de nu puteţi faci aceasta, eşiţi din război. Şi vă duceţi şi vă rugaţi şi carilor să facă aşa. Iar de nu puteţi şi sînteţi cuprinşi de nevoe mare, voi faciţi, cînd ne vom bate, să nu staţi tare şi să nu vă bateţi. Şi vă aduciţi aminte pentru că dintru noi sînteţi născuţi şi încă vrajba cătră varvari pentru voi s-au început”. Themistoclei acestea le-au scris, după cum au socotit: au ionii să viclenească pre varvari, neştiind ei ce scriu acelea slovi, au ştiindu-le şi înţălegînd Xerxis, să-i osăbască de ceialanţi ostaşi şi să nu le dea credinţă. Themistoclei acestea scrisă.
     [23.] Iar varvarilor le veniră di le dideră veste cum s-au dus grecii de la Artemisiia. Iar varvarii n-au crezut, ce au închis pre cela cu vestea şi au trimis vasă iuţi să vază: iaste aşa, au ba? Şi, spuind şi aceştiia aşa, au purces, după răsăritul soarelui, toate vasale la Artemisiia; şi aşteptară acolo pînă în amiazăzi. De acii, mearsără şi luară nişte cetăţi şi sate ci era prin pregiur.
     [24.] Aceştiia făcînd aşa, iar Xerxis au tocmit pre morţi într-acest chip: carii au căzut la războiul de la Străji, pre ai lui pre toţi îi ascunsă cîţi perisă, fiind şi de 20 mii mai mulţi perşi periţi; iar pre greci îi scoasă la ivală, şi lăsă vreo mie şi de ai lui, iar preste ceialanţi turnă lut, să nu-i vază oastea cea de pre marea. Şi, aşa, mearsă strigătorul lui Xerxis la oastea de pre marea şi zisă: „Bărbaţi agiutori, veniţi să vedeţi, că înpăratul Xerxis poronceşti ca să margă fiinştecarile să vază cum faci oamenilor nebuni carii au gîndit cum vor covîrşi puterea înpărătească”.
     [25.] După aceasta, foarte să înpuţinară vasale mici, pentru că toţi poftea să margă să vază. Şi mergea de videa pe toţi laconii şi thespii, şi posluşnicii lor. Pentru aceea nu putu ascunde nici eu aceasta Xerxis acest lucru, pentru că ştiia ei bini acest lucru cum s-au făcut. Această zi fu de privit, şi a dao zi să dusără la vasă-şi, şi Xerxis au purces cu oastea pre uscat.
     [26.] Iar puţinei oameni de la Arcadiia au venit în oastea, fiind săraci, trebuindu-le slujbă; şi, aşa, îi adusără la înpăratul. Şi-i întrebară perşii: ce facu grecii? – Unul era ales ce-i întreba pre dînşii. Ei răspunsără aceluia ci-i întreba, într-acest chip: cum îşi petrecu grecii la Olimbiia şi văd ispita de vitejie şi ispitesc caii. Şi el îi întrebă: „Dară plaşca ce le iaste,cinibiruiaşti, pentru care să nevoesc să biruiască?” Iar ei zisără: „O cunună de măslin i-o pun în cap”. Acii, fecioru lui Artavan, sfetnicu lui, anumea Tigranis, zisă un cuvînt mare, pre carile îl făcea înpăratul blăstămat, pentru că, auzind cum cunună le iaste plaşca, şi nu bani sau altă avuţie, nu putu îngădui să tacă, ci cătră toţi zisă: „Vai, Mardonie, asupra cărora oameni ne-ai adus să oştim, să ne batem cu dînşii, carii nu pentru bani să nevoescu, ci pentru destoinicie!”. Acesta aşa zisă.
     [27.] întîmplîndu-să acestea războae atuncea, thesalii trimisără om la fochei, pentru că ei avea mînie pre dînşii, că, oştind thesalii asupra focheilor, au perit rău. Pentru că un vrăjitori, Teliis, au sfătuit aşa: au ales 600, adică şasă sute oameni, tot aleşi focheiani, şi i-au uns cu ghipsos, şi pre dînşii, şi armile lor, şi, aşa, noaptea, au lovit pre thesali. Şi, văzindu-i întîi, străjile s-au spăimîntat, gîndind cum iaste altă minuni ceva. Şi, aşa, şi ceea oaste toată s-au spăimîntat, pentru că poroncisă că, pre cini vor videa că nu-i albu numai, să-l omoare. Şi, aşa, 4 000 periră din thesali de fochei şi au pus a zace la Delfi fochei(i) dintru acesta război.
     [28.] Iar călărimei, iarăşi, îi făceră alt meşterşug, pentru că au săpat la o strî[m]ptoare o groapă largă şi lată, şi, aşa [[406]] au pus tot căzi şi buţi deşarte şi au acoperit de-asupra cu lut. Şi, întrînd thesalii pre acolo, cad în gropi şi în buţi, şi caii pier şi ei.
     [29.] Şi, aşa, avînd mînie thesalii, trimisără la fochei, zicînd aşa: „Bărbaţi focheiani, ştiţi voi cum şi mai nainte noi, cu grecii cîţi eram mai nainte la un locu, tot decît voi mai de folos eram. Şi acum, la perşi, încă pre noi stă lucrul să vă robască pre voi şi să vă ia şi ţara. Ci să ne daţi 50 de talanţi, şi noi v-om putea ţara apăra”.
     [30.] Pentru că focheianii nu era închinaţi perşilor, nu pentru altă, ci pentru vrajba cu thesalii. Iar focheianii au răspuns: „Noi bani nu avem, nici om da, iar nici vom lăsa de bună voi să viclenim pre greci, că, de am vrea, am faci ca şi voi, să ne închinăm”.
     [31.] Aşa zisără focheii. Deci thesalii să mîniiară şi fură poveaţă oştii lui Xerxis pre acolo. Şi, aşa, pre carii s-au fost închinat, nu le-au stricat nici casăle, nici nimica alta.
     [32–33.] Iar celoralanţi tot le-au ars, cetăţile şi bisări-cile, şi le-au prădat, şi mueri omorea, pentru că să înpreuna [pre mulţi] cu dînsăle. Iar fochei<i> să suiră în vîrvul muntelui Parnisos, unii; alţii au trecut la alte cetăţi, la locri.
     [34.] După aceea, la vioţi era oaste machidonească de apăra cetăţile lor să nu le prade, pentru că era închinaţi şi ei. Pentru că Xerxis cu oastea ce tare merge asupra Athinei.
     [35.] Iar altă oaste mergea la Delfi, săjăcuiască biserica aceea; că ştiia Xerxis avuţiia şi odoarăle ci era acolo, ca şi ce-au lăsat acasă, şi mai vîrtos a lui Crisos.
     [36.] Iar delfii, auzind, să spăimîntară; şi vrăjea ci vor să facă: îngropa-vor odoarăle, au lăsa-le-vor? Iar Apolon le-au răspuns cum să le lasă a lui, că el va fi vrednicu a şi le apăra. Şi delfii, auzind aşa, ş-au trimis fimeile şi copiii decinde la Ahaia; iar alţii s-au suit în munte la Parnisos, fără numai ce-au rămas 60 oameni şi cu vrăjitorul.
     [37.] Şi, apropiindu-să varvarii cît să videa biserica, văzu vrăjitorul armi scoasă din biserică, carile nu era cu lege să le atingă nimerile. Acestea le-au văzut eşite afară; şi aceasta-i minune. Iar şi cestalant: cînd, apropiindu-să -T de biserică, începură din ceri trăsnete, şi doă vîrvuri de munţi să porniră şi-i loviră de-i omorîră pre mulţi, şi din biserici un sunet mare să făcea.
     [38.] Aşa, de acestea toate varvarii să spăimîntară. Şi, auzind delfii, să pogorîră din munte şi multă mulţime au cmorît. Şi, cîţi au scăpat, au plecat fuga cătră vioţi. Zicea varvarii cum şi doi boji să-i fie gonit şi să-i fie omorînd, în chip de oameni pre mari.
     [39.] Aceştiia zicu delfii cum sînt de locu de acolo şi au şi biserici, lîngă ce mare. Iar pietrile ce-au căzut din munte sta şi pînă întru zilile meii în biserica Athinei la Delfi. Această caste de mearsă la Delfi, aşa păţind, să întoarsă.
     [40.] Iar toată oastea grecească, cîtă au purces de la Artemisiia, să rugară athinei<i> şi au rămas la Salamina. Pentru aceea li să rugară, pentru ca să aştepte să-şi ia fimeile şi copiii, să-i scoată de la Athina şi încă să sfătuiască ci vor faci de acum; că ei gîndiia că vor afla pre peloponi-seni pre toţi cu ostile la vioţi, şi acolo nu[-i] aflară, ce au înţăles cum sînt la gîtul cel de pămînt, şi acolo facu zid din marea pînă la marea, şi acii să vor aduna, iar celelante le vor părăsi. înţălegînd acestea, li să rugară să aştepte la Salamina.
     [41.] Deci ceialanţi la Salamina tăbărîră, athinei(i> – acasă-şi. După aceasta, strigă crainicul în Athina cum să-şi mîntuiască fimeile şi copiii, cini undi îi iaste voia. Şi, aşa, le dusără în multe părţi, unii şi la Salamina. Şi, aşa, să ţinea şi de vraja ci le vrăjisă Apolon. Şi sămni multe de ale lor avea, cum şi bojii au lăsat [ aceasta cetate. Deci după ce ş-au scos din cetate tot, să strînsără cu toţii la tabără.
     
     [42.] Şi, după ce înţăleasără preste tot grecii cum acolo-opriră tabăra corăbiilor, să adunară mai multe vasă greceşti de pretutindirilea şi să făceră vasă multe cu mult decît mai nainte. Şi hatman preste tot, tot acela era ce-au fost şi la Artemisiia, Evriviadis al lui Evriclidi, om de la Spartis, iar nu era din săminţiia înpărătească. Şi vasă avea mai multe athinei<i>, 180 numai singuri ei, şi tocmite bini era.
     [44.] Şi alţi mulţi încă le agiuta. Iar plateanii nu s-au tîmplat atuncea la oaste, că, vrînd să-şi scoată slugile de acasă, îi apucară perşii pe acasă.
     [46.] Şi naxii trimisără 4 vasă să margă la înpărat;. ei n-au vrut, ce au venit la greci, îndemnîndu-i un om de oraşul lor, carile li era căpitan.
     [47.] Iar şi dintru cei dipartaţi, numai crotoniteanii dideră agiutor o corabie.
     [48.] Şi să făceră vasale grecilor preste tot – însă fără de vasale celea mari – 378 vasă ?.
     [49.] Şi, după ce s-au adunat toţi hatmanii la Salamina, de pren toate cetăţile, atuncea laconul, hatmanul cel mare preste toţi, Evriviadis, poronci să sfătuiască cini cum îi iaste voia, undi socotesc să stea să de război, la ca acela locu bun; pentru că de Athina să lăsasă ei, atuncea, ci numai pentru alte locuri socotea. Cei mai mulţi socotiră să margă la bogaz, acolo undi iaste şi zidul la gîtul pămîntului, şi acolo să să bată, înaintea Peloponisului; şi zicea: „Să ne batem acolo, şi, de ne vor şi birui, vom eşi la uscat, la oastea noastră. Iar aicea la Salamina nici un agiutor nu vom avea de nicăiurile”.
     [50.] Acestea auzind şi sfătuindu-să, sosi om de Ia Athina şi le spusă cum au întrat varvarul în Athina şi or arde cu totul. Şi cetatea thespiilor şi a plateianilor încă au ars-o, zicînd cum nu s-au închinat.
     [51.] în trei luni au sosit oastea lui Xerxis de la podurile ce-au trecut marea pînă la Athina, fiind nacealnicu Athinei Caliadis. Şi aflară cetatea pustie, numai oameni săraci puţini aflară, şi de treaba bisericilor au fost rămas unii. Aceştiia să suiră în Marginea Cetăţii, şi îngrădiră acolo cu uşi şi •cu lemni şi să apăra tare şi n-au fugit la Salamina, fiindcă n-au avut cu ce, fiind sărăcime, şi încă ei să gîndea să fie aflat vraja care zicea Apolon, prin vrajă, cum zidul de lemn să-l apere. [...] şi nu sînt corăbiile.
     [52.] Şi, sosind perşii acolo, să bătea tare, iar perşii punea cîlţi prin sigeţi şi sigeta într-înşii ca să să aprinză cevaşi; şi să apăra tare. Grăiră-le Pisistratii, ci era mai nainte domni Athinei, şi atuncea pribegi cu perşii “, ca să să închini, şi n-au vrut. Şi, vrînd să între perşii, roate [de stînci].sloboziia de sus, de-i prăvăliia; şi să apăra tare, cît şi Xerxis stătu de să mira ci va faci.
     [53.] După aceea, pre dindărăptul lor era un locu tare şi nimini nu gîndiia că pre acolo să vor sui ei. Şi, aşa, intrară şi descuiară porţile şi-i tăiară; şi unii sărea gios de pre ziduri singuri, alţii, iarăşi, intrară în biserici. Şi dideră focu de arsă tot, şi biserici, şi tot. Şi să plini toate cîte au fost vraja zicînd, cum ţara Athinei va fi toată supt [ perşi.
     [54.] Şi, aşa, luînd Athina, Xerxis trimisă un olăcari la Artavan să-i spui acesta nărocu cum au dobîndit-o. Şi a •dao zi trimisă la athinei<i> pribagi şi-i chiemă să margă să facă jărtvă sus în cetate, undi era ceia închişi, după cum le iaste obiceiul lor. Deci aşa i-au învăţat, au [pentru căci] vis văzusă, au pentru căci l-au ars şi i s-au părut [rău]. Şi făceră pribagii cum i-au învăţat.
     
     
     [55.] Şi acolo era biserica lui Erehtheu şi un copac măslin, carile, arzind întîi, a dao zi au văzut grecii crescut măslinul, de vrun cot afară din rădăcină.
     [56.] Şi, auzind oastea grecilor de la Salamina pentru Athina, unii den hatman[i] nici aştepta să să rupă sfatul, ci numai ci să gătisă să margă în luntri.
     [57]. Acii, mergînd Themistocleis la corabie-şi, îl întrebă Mnisifil, de la Athina om: ce-au sfătuit să facă? El zisă: „Vom să mergim la bogazul de pămînt, acolo să stăm”. Acestea zicînd, zisă Mnisifil: „Bini să ştii cum, purcegînd de aicea, nu vei mai pute să mai opreşti, ci să vor răşchira toţi; nici Evriviadis, nici altul nime nu-i va pute să-i oprească ca să nu să răşchire, şi, aşa, pentru nesfătuirea, va peri grecimea. Iar tu, de poţi, pasă de ispiteşti pre Evriviadis, doară vom pute să ne mai sfătuim de iznoavă, ca să ră-mîe aicea”.
     [58.] Şi-i plăcu lui Themistocleis sfatul şi nu zisă nimica, numai ce au mers la corîbiia lui Evriviadis şi-i zisă cum ari a vorovi ceva cu dînsul. El zisă să între în vas, să-i zică ce î-i voia. Şi întră Themistocleis şi să alătură de dînsul şi-i spusă toată poves tea, făcînd ale sali cuvintile lui Mnisifil şi adăogînd şi altile, pînă undi au făcut pre Evriviadis eşit din corîbiia lui. Şi au chiemat pre toţi hatmanii la sfat.
     [59.] Şi, după ce s-au strîns toţi, pînă a nu apuca încă Evriviadis a grăi, multe începu Themistocleis a grăi, pentru că foarte să ruga tare, că-i era grijă pentru athinei. Şi, grăind el, zisă Adimand, hatmanul corinthenilor: „O, Themistoclei, la ispitile vitejii<i>, ceia ce apucă înainte cu pripă, le dau palmi “. Iar Themistoclei zisă: „Iar ceia ci rămîn, nu iau cununa”.
     [60.] Atuncea cu blîndeţă zisă acestuia, apoi să întoarsă cătră Evriviadis, zicînd aşa, nu ca mai nainte, cum, purcegînd de la Salamina, să vor răşchira; pentru că era toţi de faţă şi le vreajgărea rău. Ci numai aşa zisă: „întru tine au rămas acum lucrul: de vei vrea să mîntuiaşti grecimea, să rămîi aicia să ne batem, nici să asculţi pre aceştiia să te îndemni spre bogazu. Pentru că trebui a socoti înpro-tivi[ri]le; acolo iaste largă marea foarte, şi noă nu ne iaste îndămînă, avînd vasă mai mari şi mai puţine, şi apoi vom piarde Salamina, Eghina şi Megara, măcar că de altile ne va fi pre voi; pentru că ei cu pedestrime cu tot înblă alăturea. Deci de te vei porni de aicea, purcede cu toată oastea şi pre uscat şi pre marea, şi nevoe ţ-a fi a-i sprijini pre amîndoi odată şi va sta în cumpănă grecimea. Iar de vei faci cum zicu eu, atîta bini va fi, pentru că, locul fiindu-ne strimt şi noi avînd vasă puţine, îndemînă ne va fi, şi, de vom birui, multe vom birui, că al nostru iaste a ne bate la strîmtoare, iar la lărgime iaste a lor. Şi, iarăşi, Salamina să izbăveşti, undi ne sînt fimeile şi copiii. Şi încă mai vîrtos şi alta iaste, căci tot un război cu atîta oaste vei să faci şi aicea la bogaz deci şi aicea, pentru Pelopo-nisos, te baţi ca şi acolo; nici, de vei socoti bini, îi vei trage tu singur acum cătră Peloponisus. Iar de va fi cum trag eu nedejde şi vcm birui, nici la bogazu va mai mergi pedestrimea, ci vor fugi, şi să vor duci fără de nici o tocmală varvarii, şi vom dobîndi şi alte cetăţi, şi Salamina, undi ne iaste şi vraja [carea zice] cum vom să biruim noi. Deci, pururea cînd oamenii să sfătuescu lucruri viitoare, tot le şi săvîrşăsc. Iar nesfătuindu-să cu cuviinţă, nici dumnăzău nu va să să întoarcă cătră părerea oamenilor”.
     [61.] După aceasta, tăcu Themistoclei, iar Adimand corintheanul iarăşi îi zisă să tacă, pentru că el acum n-are cetate. Şi zicea să nu asculte Evriviadis pre om fără de cetate; pentru că să-şi arate Themistoclei cetatea, şi apoi să sfătuiască. Acesta cuvînt îl zicea, pentru că nici luasă persul
     
     
     Athina. Atuncea au început a-l sudui şi pre dînsul şi pre corintheni Themistocleis, şi zisă să ştii cum mai mult şi cetate are decît toţi, pînă undi ari 200 vasă plini de oameni; pentru că nu sînt vrednici alţi greci să le stea lor înprotiva.
     [62.] Şi iarăşi zisă lui[-E]vriviadis, grăind mai gros: „Tu, de vei vrea să rămîi aicea, vei fi om bun, şi, rămîind, vei mîntui grecimea. Iar de nu, tu o surpi, pentru că to[a]tă puterea în vasă ne stă. Şi mă ascultă pre mine. Iar de nu vei faci aşa, noi ne vom lua robii noştri şi ne vom duci tocma la Italiia, la Siris, care iaste făcută de noi. Iar voi,Tipsindu-vă de atîta agiutori, atuncea vă veţi aduci amintea de a mele cuvinte”.
     [63.] Acestea zicînd Themistocleis, îşi luă sama şi Evriviadis, socotind cum să nu-l pîrască athinei<i>, pentru că, de i-ar fi lăsat athinei<i> ceialanţi singuri, nu s-ar fi putut bate. Şi aşa [au] rupt Evriviadis sfatul, cum acolo să rămîe să să bată cu varvarii.
     [64.] Aşa acolo s-au pricit de cuvînt, şi apoi începură a să găti de război. Şi, făcîndu-să zioă, să cutremură pămîntul şi marea şi li să păru grecilor să facă jărtvă bojilor lor, şi, aşa, începură a le faci şi a le să ruga tare.
     [65.] Iar zicea un om de la Athina cum au văzut, cînd au fost arzind Athina, un prav rădicîndu-să. Deci l-au arătat lui Dimaritos şi au fost ca de vro 30 000 de oameni, şi, aşa, acela prav au căzut pre Salamina. Deci, Dimarit zisă cătră dînsul să tacă mîlcom, că, de va auzi înpăratul, nime nu-l va scoate, ce-i va tăia capul, iar pentru oaste dumnăzău va griji. Aşa povestea pribagul aceala.
     [66.] Iar oastea lui Xerxis de pre marea: să porniră vasale şi veniră drept Athina. Şi aşa socotescu eu cum nimică n-au [s]căzut oastea lui Xerxis pînă acolo, pentru că vasăle şi oamenii ce-au pierdut mai înainte, cu fortunile şi cu războaele, iarăşi să adaosără, pentru că i s-au închinat mulţi în urmă, şi ostroavile toate, şi veniră cu vasă şi cu oameni într-agiutori; că, cît mergea mai înainte Xerxis, pre atîta i să adaogea oastea lui.
     
     
     [67.] Şi, agiungînd toată oastea la Athina/ atuncea Xerxis, vrînd să vorovască şi cu hatmanii corăbiilor şi să să sfă tuiaseă, pogorî singur la corabie şi, şăzind acolo, trimisă de chiemă înpăraţîi şi domnii de prin vasă. Şi şăzură, pre rînd, după cum le dedea cinstea înpăratul: întîi sidoneanul înpărat, apoi tiriul, apoi alţii, pre rînd. Şi, şăzind cu cinstea mare, trimisă Xerxis pre Mardonie de-i întreba: au bate-să-va pre marea ?
     [68.] începînd de la sidonean păr-la Artemisiia. Şi. toţi zisără să să bată, iar Artemisiia zisă: „Zi, înpăratului, Mardonie, cum eu şi la Eviia, cînd ne-am bătut cu grecii, n-am fost la război mai proastă decît alţii. Iar ce mi să pare, voi grăi eu pentru folosul lucrurilor tale. Eu aşa zicu: să nu te baţi pre marea, pentru că aceştiia oameni atîta sînt mai tare decît ai tăi pre marea, pre cît sînt bărbaţii mai tari decît muerile. Dară pentru ce vei să te baţi? Au n-ai Athina, pentru care te-ai îndemnat a te bate? Ai şi ceealantă ţară grecească. Cini-ţi stă înprotiva şi cini au stătut, încă au luat cum i s-au căzut. Iară eu iată că-ţi voi spuni lucrurile nepriiatenilor, că, de vei şidea acii cu vasale, să nu te baţi, sau mergi înainte la Peloponisos; aceştiia aicea pentru athinei nu vor sta grecii, ci să vor duci pre acasă-şi, pentru că n-au ei nici grîu la acest ostrov, şi, mergînd tu cu pedestrimea, nu vor putea ei să îngăduiască aicea cu vasale să nu margă acolo. Iar de te vei grăbi, mă tem de nu, cu oastea de pre marea, stricîndu-să, să va strica şi cea de pre uscat. Şi, socoteşti şi alta, înpărate, pentru că la stăpînii buni pururea slugi răii li să tîmplă, şi la cei răi – buni. Şi tu, fiind stăpîn mai bun decît toţi, ai robi carii sînt în feli de agiutori, eghip-tenii şi alţii, carii nu sînt nici di un folos” [69.] Aceasta zicînd cătră Mardonie, unii o jăluia pentru ca să nu pată vreun rău di cătră înpăratul, căci-i zice să nu să bată, alţîi, iarăşi, zavistuind-o, pentru căci au avut atîta cinste şi le părea bini să pată rău. Iar spuind Mardonie sfatul tuturor, foarte îi plăcu a Artemisiei. Şi mai ţiindu-o în cinste, şi atuncea mai tare o cinsti. Ce tot făcea pre sfatul celor mulţi, ca să să bată pre marea, zicînd cum la Artemisia nu era acolo să prăvască înpăratul, pentru
     
     aceea n-au silit şi ei tare a să bate, iar acolo fiinştecarile pentru sine va sili, pentru că priveşte înpăratul.
     [70,] Şi, aşa, socotindu-să şi sfătuindu-să, trasară vasale cătră Salamina, să să bată, ci nu agiunsă zioă, înnopta, şi atuncea să lăsară, şi a dao zi era să să bată. Iar pre greci frică îi apucasă, mai mult pre cei de la Peloponisos, socotind că, de-i vor bate departe de ţară, în ostrov să vor încungiura, pentru athinei, şi ţara lor fără de strajă rămîni.
     [71.] Şi oastea ce pedeastră au fost purces noaptea asupra Peloponisăi. Şi toate mijloacile făcusă grecii ca să nu poată întră perşii pre uscat. Pentru că, auzind ce-au păţit Leonidis la straja aceea, au strîns acolo la bogazu oaste multă foarte şi li era hatman Cleomvrot a lui Anaxandrid, frate lui Leonidis. Şi, fiind, multă oaste, începură a faci zid din marea pînă la marea şi lucra cu toţîi. Deci fiind mulţi, tare să lucra lucrul şi le aducea de toate de agiuns, şi zioa şi noaptea neîncetat lucra preste toată vremea.
     [72.] Şi aceştiia greci era acolo: laconii toţi şi arcadii toţi, şi corinthenii, şi ilii<i>, şi sichionii, şi [e]pidavrii, şi fliasii, şi trizinii, şi ermionii. Aceştiia au dat agiutor grecilor şi au stătut pentru nevoia grecilor; iar ceialanţi peloponiseni nici băga în samă. Şi trecusă şi Olimbiia atuncea şi praznicul Carnii<i>.
     [73.] Şi lăcuia şapte neamuri la Peloponisos; şi, dintru acestea şapte, numai cetăţile ce-am zis mai sus, acelea au stătut pentru volnicie, iar ceialanţi voi zice cum ca şi nişte închinaţi era.
     [74.] Aceştiia de la bogazu tare silea, pentru că le era pentru toţi şi socotea cum cu corăbiile nimica nu vor putea săvîrşi. Iar grecii de la Salamina, auzind acestea, să temea nu pentru sini, ci pentru Peloponisos. Şi, aşa, om lîngă om sta şi şoptea cătră alt cum nu-şi socoteşti Evriviadis lucrul său; iar mai apoi, zisără şi la mai ivală. Şi iarăşi să făcea sfat pentru acestea lucruri şi iarăşi zicea să margă la Peloponisos să să bată, nu pentru un lucru robit să stea să [[415]] să bată. Iar athinei<i> şi eghiniteanii şi megareanii să rămîe acolea să să apere.
     [75.] Acii, văzind Themistocleis cum îl biruescu cu cuvin-tile, el eşi pren ascuns den sfat şi trimisă cu un vas la vasale perşilor pre bun om Sichinos, carele îi învăţa copiii carte, şi-l învăţă să le zică aşa. Acesta Sichin, în urmă, să făcea oraşan la Thespias şi era avut foarte. Acesta mearsă la hatmanii varvarilor şi aşa zisă: „M-au trimis hatmanul athineilor, pre taină, dintru ceia greci, cum să vă spui, fără ştirea grecilor, pentru că el încă ţine cu înpăratul şi va să biruiască înpăratul, şi cum vor grecii să fugă, să să ducă. Şi, acum arată voă lucrul foarte bun; ca să nu-i lăsaţi să scape ei, pentru că nici întru dînşii sînt tocmiţi, nici înpotriva voastră vor sta; ce încă ceia ce ţin cu voi, aceia veţi videa cum să vor bate cu dînşii, şi ceia ci nu ştiu încă”. ( Acestea le-au zis şi s-au dus ?.
     [76.] Iar perşii crezură şi trimisără la ostrovul ci să cheamă Psitaliias oameni în prijma Salaminii, aruncară oaste. Şi era mulţi perşi acolo; aşijdirea la meazănoapte să făcea acesta lucru şi apoi întorcea vasale aripa de încungiura Salamina. Pentru aceea încungiura ei, pentru ca să nu poată fugi grecii, ci să plătească războiul de la Artemisiia. Iar la Psitaliia pentru aceea au aruncat oameni, pentru că acolo era locul să iasă oamenii din bătaia corăbiilor şi alte toate sfărîmăturile, pentru că cură apa pre acolea şi pentru ca să scoată pre a lor dintr-apă. Acestea noaptea le făcea perşii şi nimica nu ştiia grecii pentru aceasta.
     [77.] Şi pentru vrăjile lui Vachid n-am cum zice cum să fie mincinoasă, pentru că sînt adivărate, că toate acestea le-au poroncit mai nainte Vachis cum să vor faci.
     [78.] Iar hatmanii greceşti să priciră tare acolo la Salamina din cuvinte; şi nu ştiia nimica cum sînt încungiuraţi de nepriiateni, ci, după cum îi ştiia tocmiţi de cu zioă, să gîndiia cum tot aşa vor fi.
     [79.] Şi, stînd lucrul aşa, trecu de la Eghina Aristid, ficiorul lui Lisimah athineul, gonit mai nainte de nărod: carile întrebîndu-l, am aflat cum pre drept om au fost la
     
     Athina. Acesta mearsă la sfat şi chiemă pre Themistoclei, carile era lui foarte mare nepriiaten: ci, pentru mărimea primejdiei aceia, uită el toate şi-l chiemă afară; şi au zis cum vor să să ducă cu vasale la Peloponisos. Deci îl chiemă şi-i zisă aşa Aristid: „Noă altă dată ni să cade a ne prici, iar şi acum încă să ne pricim, carile poate să facă mai mult bini moşiei noastre. Şi zicu aşa, cum una iaste, veri a grăi multe, veri a grăi puţini pentru Peloponis, pentru că eu singur am văzut cu ochii mei, viind dintr-acolo, că, de-ar şi vrea Evriviadis şi corinthenii să margă înapoi, iar n-au pe undi, pentru căci sînt încungiuraţi de nepriiateni. Şi pasă de le spuni”.
     [80.] Iar el zisă: „Bini ne poronceşti şi bini arăţi, pentru că, ce m-am rugat eu ca să fie, acelea tu eu ochii le-ai văzut. Pentru că să ştii că, ce au făcut perşii, de la mine sînt învăţaţi, pentru că să cădea, cînd grecii de bună voe nu vrea să stea să să bată, atuncea şi de nevoi să stea. Iar tu, de vremi ce ai văzut cu ochii tăi, tu singur să le spui; că, de voi zice eu, vor zice cum eu le urzăscu şi nu iaste aşa. Şi pas de la spuni, şi, de vor vrea, bini va fi; iar de nu, tot bini va fi; pentru că undi vor să să ducă, fiind încungiuraţi, după cum spui tu?”
     [81.] Acestea au mers Aristid şi le-au zis la sfat: cum de abea au scăpat de au venit şi cum sînt încungiuraţi de varvari şi să să gătească numai de război. Şi zisă el aşa, şi să didea într-o parte. Şi ei iarăşi să pricea, pentru că mai mulţi din hatmani nu credea acestea.
     [82.] După aceea sosi o cătargă de la Tinos şi să închină de bună voe la greci, – pentru aceea au scris şi pre tineani la Delfi; deci le spusă aceasta tot adivărul. Cu acestea doă vasă, să făceră greceşti, preste tot, 380 de vasă. Şi, auzind grecii şi crezind, atuncea să gătiră de război.
     [83.] Şi, aşa, adunară oaste de prin vasă şi le da învăţătură, şi, dintru toţi, mai tare Themistoclei tocmea cuvîntul şi alătura, covîrşind, toate celea proaste şi le arătă cîte sînt buni dintru tocmală ominească şi înbărbătă cu cuvîntul şi, aşa, le zisă să între prin vasă toţi, să fie gata. Şi veni şi catarga de la Eghina, ce-au fost trimisă. Şi, aşa, eşiră cu vasale grecii spre război. Şi varvarii le eşiră înprotiva.
     [84.] Deci întîi ceialanţi toţi îşi oprea vasale. Iar un athinean cu o corabie nu o putu opri, anumea Aminias, ce să lovi cu alta de a varvarilor. Şi, neputînd să-şi aleagă, agiutînd acestora, să loviră cu toţii. Aşa zicu să le fie fost începătura. Alţii zicu cum cu vasul de la Eghina să fie început. Deci zicu cum că şi o vedenie de muiare s-au ivit şi au strigat tare, cît toţi grecii au auzit, zicînd: „O, [nefericiţilor, pînă cînd veţi să staţi?” 
     [85] Deci înprotiva athineilor era finichii, şi înprotiva laconilor, ionii; finichii din stînga, ceia din dreapta. Şi ioni puţini nu vrea să să bată, după poronca lui Themistocleis; iar ceialanţi să bătea, şi unii şi vasă greceşti au luat. Pentru aceea au luat, mai apoi, şi tiranii. Şi făcători<i> de bini înpăratului Xerxis să cheamă persăşte „orosanghe” .
     [86.] Iar vasale varvarilor acii să răsăpiră, unile de athinei, altile de eghiniteani; pentru că grecii cu tccmală să bătea, iar varvarii fie[şcare] fără de nici o tccmală. Şi era varvarii întru această zi cu mult mai nevoitori decît în celea zile ce-au avut război, pentru că să temea ei singuri de Xerxis, ce-i prăviia cînd şi cum să bătea.
     [87.] Deci pentru ceialanţi, cine [ce] au făcut, nu să foarte ştie; iar pentru Artemisiia ştiu cum acestea s-au întîmplat. Pentru că, amestecîndu-să vasale vărvăreşti atuncea, gonea pre Artemisiia un vas de la Athina; şi, neavînd undi să scape înainte, pentru că era alte vasă de a lor înainte înpărăteşti, deade şi afundă un vas iarăşi de a lui Xerxis, undi era înpăratul Calindului, şi-l afundă cu toţi oamenii. Zicu să fie avut şi oarece price cu acela Artemisiia pre marea. Deci ori aşa, ori amintrilea, afunda corabia şi, afundîndu-o, athineilor le păru cum iaste de a lor, şi ea, de vremi ci afunda pre a varvarilor vasă, sau doară s-au închinat la dînşii. Şi, aşa, o lăsară aceea corabie şi să apucară de altile.
     [88.] Acesta lucru îi folosi ei şi scăpă din afundare. Şi, iarăşi, făcînd ea rău, avu cinste mare de cătră Xerxis, pentru [[418]] că, văzind înpăratu, întrebă: „A cm vas au fost aceala ce-au afundat corabiia nepriiatenului?”. Iarăşi au zis ceia ci era lîngă dînsul: „Doamne, vezi Artemisiia cum au afundat un vas de a nepriiatenilor şi cum bini să bate ea!”. Şi zisă Xerxis: „Au doară a ei iaste acel vas?”. Ei zisără cum: „Al ei iaste, pentru că cunoaştem sămnul corăbiei). Şi, pentru cum au afundat vasul, i s-autîmplat cu norocu, că dintru aceia nime n-au scăpat ca să o pîrască pre dînsa”. Iar Xerxis zisă cătră acestea: „Fimeile mi să făcură bărbaţi, şi bărbaţii fimei!”. Acestea au zis Xerxis.
     [89.] Iar întru acesta tare război muri hatmanul Ariia-vignis, frate lui Xerxis, şi alţii mulţi din perşi şi dintru midi, oameni vestiţi şi mari; şi dintru celelante limbi mulţi periră. Iar dintru greci, puţini, pentru că ştiia înota şi, cîţi cădea în marea, toţi scăpa [la] Salamina, iar ceia ci nu ştiia înota, să îneca cu totul. Şi, după ce au dat a fugi fruntea vasălor varvarilor, au fugit cu totul şi perea rău, pentru că ceia ci era di[n]dărăpt vrea să arate şi ei cevaşi vitejie şi sta înprotiva celora ci vrea să fugă şi, aşa, să lovea de perea.
     § [90.] Şi fu întru acesta război şi aceasta: nişte finici, carii îşi pierdusă, cu războiul acesta, vasale, pîra pre ioni, cătră înpăratul, zicînd că pentru dînşii le-au perit corăbiile, pentru că au viclenit. Iar să tîmplî de să întoarsă apoi pîra în capul lor, pentru că, bătîndu-să o corabie a ionilor cu una athineească, afundă pre a[-a]thineilor. După aceea, o lovi un vas de la Eghina şi afunda pre aceea a ionilor. Iar ionii, fiind suliţaşi buni, cu suliţă biruiră pre eghiniteani şi săriră în vasul lor şi-l dobîndiră. Acesta lucru văzindu-l înpăratul, să mira tare şi îndată poronci să le tai capitile fmicilor, căci pîrescu pre cei mai buni decît dînşii, fiind el foarte mîhnit şi cu voe rea. Pentru că Xerxis şidea supt muntile cel în prijma Salaminii şi, aşa, scriia de acii pre amănuntul: cini ce vitejii făcea, şi pre dînsul, şi cetatea lui. Şi încă şi Ariaramnis persul, fiind priiaten, încă agiutorea ionilor.
     [91.] Şi, fugind tare varvarii cătră Faliros, statură la strîmtoare eghiniteanii şi făceră mari lucruri vitejăşti. Pentru că athinei<i> strica cîte corabie putea prinde în război şi în goană, iar eghiniteanii le ţinea calea şi, cîţi scăpa de athin-tc cădea la eghiniteani.
     [92.] Acii să tîmpinară doă vasă, a lui Themistocleis şi a lui Policritos [a lui] Crios, de la Eghina. Acestea gonea un vas de a Sidonului, carile luasă întîi vasul cela de la Schi[a]thos, într-acesta vas era şi Pithei cel viteazi ce-l luasă perşii şi-l tămăduisă, mierîndu-să pentru vitejiia lui. Şi, aşa, luînd vasul, iarăşi scăpă, pentru vitejiia lui, la moşie-şi. Şi, văzind vasul cel căpitănesc, Policritos ponoşlui lui Themistoclei, pentru că le zicea mai nainte eghiniteanilor cum ţin cu persul. Iar varvarii, cîţi scăpară, fugiră la Faliros lîngă oastea cea pedeastră.
     [93.] într-acest război, numile cel viteaz întîi eghiniteanii l-au luat, apoi athinei<i>; şi, din oameni, Policritos eghiniteanul şi Evmenis athineul şi Aminiis athineul, carile au gonit şi vasul Artemisiei ce-am zis mai sus. Carile, să fie ştiut cum iaste acela vas a Artemisiei, nu l-ar fi lăsat nici într-un chip. Că, mai-inte de război, au strigat în tabără: cine-i va afunda vasul ei, 10 mii de taleri să-i dea, pentru că ruşine li era fimei încă să oştească asupra Athinei şi le era lor voia cîndai ar prinde-o vie. Această, aşa, au scăpat, şi altile înpreună, după cum am scris mai sus.
     [94.] Iar pentru corintheani, zicu athinei<i> cum, pînă a nu să lovi, să fie fugit cu toţîi şi să să fie întors după bătae. Iar ei zicu cum au fost în fruntea războiului. Ci nu ştim: aşa au fost, au ba? 
     [95.] Iar Aristidis a lui Lisimah, omul cel pre drept, ce-am zis şi dănăoară, acesta întru acest război au luat cîţiva înplă-toşaţi athinei şi s-au dus la ostrovul Psitaliei şi, aşa, pre toţi perşii cîţi era acolo îi cmorea.
     
     
     [96.] Iar după ce istovi războiul acesta, adunară la Salamina grecii toate sfarmăturile şi iarăşi să gătiră de război, gîndind cum să va mai găti varvarul şi de alt război cu cîte vasă au scăpat. Şi să înplură toate vrăjile carile de multă vremi vrăjiia pentru războae tare şi mari ca acestea.
     [97.] După aceasta, Xerxis, socotind patima această, foarte să spăimîntă şi socoti cum să nu zică cineva grecilor sau ei singuri să socotească acesta lucru şi să să ducă la podurile bogazului să le strice şi, rămîind el în Evropa, atuncea îi va veni lucrul la peire. Deci, aşa, socoti să fugă, să nu ştie nici grecii, nici oastea lui cînd va faci acest lu (cru. Deci socotea de căra lut la Salamina, adică să facă uscat, şi lega copaci de finicu pre denainte, ca să-i fie în locu de zid, şi adică să gătea de alt război pre marea. Şi, vă-zindu-l ceialanţi, socotea că, cu adivărat, va mai rămînea de să va mai bate. Iar pre Mardonie nimica de acestea nu-l înşăla, pentru că ştiia firea lui.
     [98.] Acestea făcea Xerxis şi trimisă la perşi de dedea ştire pentru primejdiia ce-i vinea asupră-i. Şi ca aceştiia olăcari nu iaste alt lucru pemintean mai iute; pentru că, de cîte conaci va fi calea de departe, atîţa oameni şi cai sînt gata la tot conacul, cîte unul gata cu calu-şi, pre care nici ninsoare, nici ploae, nici altă nimica îi opreşte ca să nu margă cît de tare. Şi, aşa, cel dintîi mergi un conacu şi dă cărţile la cel odihnit, şi celalant, iarăşi, le dă la altul: tot cîte un conacu mergi unul, şi, aşa, merg pînă agiung la locu.
     [99.] Deci vestea ce dintîi ce-au mers la Susa aşa au bucurat pre perşi, cît au aşternut uliţăle cu mirsine pentru căci au luat Athina şi au fost tămîind şi s-au fost veselind. Iar această veste de apoi atîta i-au mîhnit, cît, auzind, hainile ş-au rupt toţi şi au fost plîngînd şi au fost strigînd tare şi toţi au fost blăstămînd pre Mardonie. Nu pentru corabie le părea lor rău, ci pentru Xerxis să temea tare, să nu piară.
     [100.] Şi la toţi această jale au fost, pînă au mers singur Xerxis de i-au potolit de aceasta. Iar Mardonie, văzind pre Xerxis, cum au fost foarte cu voe rea după război şi cunoscînd cum va să plece de la Athina pre ascuns, întrî în grijă mare, pentru că el îndemnă pre Xerxis să facă oaste asupra grecilor şi să spăriia să nu pată rău. Deci socoti mai bini să între el întru primejdie: au să poată supuni Ţara Grecească, au să piară şi el, viiaţa lui bine să o piiarză, ci mai mult socotea el cum va putea să supui pre greci. Şi, socotind acestea toate, mearsă şi zisă lui Xerxis: „Doamne, nu te mîhni, nici îţi strica voia pentru acesta lucru ce ţi s-au tîmplat, pentru că biruinţa noastră nu stă în lemni, ci întru oameni şi în cai. Iar înprotiva ta nici aceştiia ci le pare că au biruit, tot nu vor eşi la uscat să să bată cu noi. Şi ceia ci s-au bătut, au luat plată bună. Deci de ţi să pare, acum să ne apucăm de Peloponisos; iar de nu, să ne şi mai oprim, avem prilej şi această a o faci. Şi nu-ţi strica voia, pentru că nu poate să fie să nu dea samă grecii pentru cîte ne-au făcut, şi acum, şi mai nainte, şi ţie să-ţi fie robi. – Măcar şi acum să faci. Măcar de-ţi iaste voia într-alt chip să te întorci tu înapoi cu oastea, am şi alt sfat dintru aceasta. Nu lăsa pre perşi, înpărate, să-i rîză grecii, pentru că de spre perşi nici o zminteală nu s-au făcut, nici vei zice cum am fost undiva oameni răi noi, ce finichii şi eghipteanii şi alţii, robii noştri, au greşit: de perşi aceasta nimica nu să atinge. Iar dacă nu sînt vinovaţi perşii, tu să mă asculţi pre mine: de ţi-i voia să mergi tu, oastea cea fără treabă multă o ia cu tine; iar mie mi să cade să-ţi dau Ţara Grecească robită, însă să-mi dai 300 mii de oaste aleasă, şi eu voi faci acesta lucru “.
     
     -l [101.] Ca din mare nevoi scăpînd, foarte s-au bucurat şi zisă cătră Mardonie: „Oare carea voi faci-o?” Şi chiemă pre perşii cei aleşi, de-i întrebă şi pre dînşii, şi socoti să chemi şi pre Artemisiia la sfat, pentru că şi mai nainte au sfătuit ea bine. Şi, după ce au venit şi ea, pre ceialanţi sfetnici toţi îi goni de lîngă dînsul, şi pre aceea o întrebă: „Mardonie zice cum să ne ispitim la Peloponisos, pentru că perşii şi pedestrimea n-au greşit; au aşa să fac, au să-i dau lui 300 de mii de oaste aleasă, şi el să rămîe aicea să să bată cu grecii, să-i supui, şi eu cu ceea oaste să mă întorcu înapoi, zice, acasă? Şi tu, şi întîi, şi apoi, bine m-ai sfătuit, şi pentru războiul de pre marea. Deci, şi acum, care lucru, socoteşti să facu ca să nimerescu?” 
     [102.] Şi ea au răspuns: „înpărate, greu lucru iaste la sfat a nimeri tot bine. Iar după lucrurile ce să întîmplară, eu socotesc să te întorci înapoi. Iar Mardonie, dacă să apucă el să facă acest lucru, poţi să-l laşi aicea cu carii va vrea el. Pentru că, de-i va fi pre voi lucrul, al tău să cheamă acesta: iar de nu, de Mardonie puţină grijă; numai casa ta, înpărate, să fie întreagă. Pentru că, fiind aşa, de multe ori grecii vor avea treabă şi, de vor birui grecii, un robu al tău biruescu. Iar tu, pentru oastea ce-ai făcut aicea, ai ars Athina şi te-ai întors înapoi”.
     [103.] Şi foarte să bucura Xerxis, pentru sfat; pentru că, ce poftea el, aceea îl sfătui. Pentru că, cu toţii de l-ar fi sfătuit, încă n-ar fi rămas el acolo, atîta spaimă îi băgasă grecii în suflet. Şi lăudă pre Artemisiia. Şi, după aceea, avînd nişte ficiori ai lui, copii, îi didea pre mîna ei să-i ducă la Efes.
     [104.] Şi trimisă şi pre un hadîmbu, Ermotimos, cu dînşii. Acesta Ermotimos era de la un locu undi preuteasa de la Athina, cînd era să le vie primejdie, făcea barbă şi acest lucru de dăori să făcea.
     [105.] Iar pre acesta Ermotimos l-au hadîmbit un om carile să învăţasă a hadîmpi, adică făcea hadîmpi, şi-i vindea.
     [106.] Pre acesta cm cdănăoară aflîndu-l acest Ermotimos şi fiind în cinste, îi zisă să vie cu feciori cu tot să lăcu-iască acolo, să-l socotească. Deci el crezu şi veni şi, după aceea, îl chiemă cu feciori cu tot, şi-i zisă: „Om rău, ce ţ-am greşit eu de m-ai făcut din om nimica?”. Şi îndată îl făcea de-şi tăia coaile feciorilor, şi feciorii ale lui. Aşa plăteşte dumnăzău celor ce facu rău.
     [107.] Iar Xerxis, după această, au chiemat pre Mardonie şi-i zisă să-şi aleagă ci oaste îi va fi voia şi să silească să facă săi să protivască faptile cu cuvintile. întru aceeaşi zi să făceră acestea toate. Iar viind noaptea, poronci înpăratul hatmanilor vasălor să să pornească cum mai curînd, să margă la poduri mai tare, ca să păzască podurile, să treacă înpăratul. Şi, mergînd varvarii, văzură într-un locu nişte sămni şi le părură că-s vasă şi mult au fugit cu corăbiile; după aceea, văzind că nu sînt, şi iaraş ş-au păzit calea.
     [108.] Şi, făcîndu-să zioa,văzind grecii oaste pedeastră stînd pe locu, socotea cum şi corăbijTjle vor fi, şi socotea cum să să bată cu dînşii. Şi, după ce au cunoscut cum au fugit, îndată au socotit să le gonească şi, aşa, le goniră pînă la ostrovul Androsului şi nu le mai putură să le vază. Şi la Andros:să sfătuiră grecii; zicea Themistocleis cum să margă prin ostroave şi apoi să să ducă la pod, să-l strici, şi acolo să păzască, să afli şi vasale varvarilor. Iar Evriviadis zisă înpotriva, pentru că acest lucru va fi mai rău pentru greci de va rămînea varvarul în Evropa, pentru că nu-i va pristăni vremea să şază mîlcom, ci de nevoi va să să bată şi pentru foamite şi pentru alte multe şi, apucîndu-să pre cătinel de cetăţi, poate să le ia, unile închinîndu-să, altile cu război, şi va mînca pîinile lor cele sămănate. „Ce socotescu, după ce s-au biruit el pre marea, nu-l va ţinea pre varvar locul pre uscat. Deci să-l lăsăm să margă acasă-şi şi, de acii, pentru casa lui să ne ispitim noi”. Şi la acest sfat mai mulţi [să] plecară. [109.] Deci cunoscînd cum nu vor, Themistoclei zisă cătră athinei, că ei sta tare să strice podul, să nu scape varvarii. Iar el le zisă aşa: „Eu încă am văzut pre mulţi cu ochii mei, care de nevoe s-au făcut bărbaţi, şi am şi auzit cum de bogate ori zmintind oamenii şi, mai apoi, iarăşi, de nevoe înbărbă-tîndu-să şi mîntuindu-să dintru nevoia lor. Iar noi o tîmpla-xe am aflat şi am mîntuit pre noi şi grecimea şi am înpins un întunericu de atîţa oameni, să nu gonim oamenii carii fug. Pentru că nu noi am făcut aceasta biruinţă, ce bojii noştri, pentru că le-au ars bisericile şi au zavistuit cum un om să fie înpărat şi Asiei şi Evropei, fiind rău şi fără legi, carile toate le ţinea într-un chip, şi bisericile, şi casăle, şi obora bojii şi bătea marea şi punea obezi. Ce bun lucru iaste la noi acum: să rămînem trebui la pămîntul nostru, să ne grijim robii 
     
     
     
     şi ţara ; şi să ne facem casă şi să ne sămănăm, după ce vom goni pre varvarul de tot; iar în primăvară vom mergi la bogazu şi la Ioniia”. Acestea le-au zis Themistocleis,. socotind cum, de-l vor dodei athinei<i> vreodată, să afli la perşi scăpare; care lucru, mai apoi, s-au făcut.
     [110.] Iar atuncea athinei<i> îl crezură, pentru că şi mai nainte adivărat să arătă cum era înţălept. Deci toţi îl credea ce zicea. Şi, după această, Themistocleis trimisă cu un vas oameni şi pre sluga-şi, pre Sichinos, iarăşi, şi le zisă: de vor cădea la fiinştecare muncă, să nu spui altuia, fără numai -T înpăratului, cuvintile ce l-au învăţat. Şi aşa i-au învăţat,, şi ceialanţi rămasără la margini. Iar Sichinos să dusă la pers şi zisă: „M-au trimis Themistocleis a lui Neocleis, hatmanul athineilor, bărbat bun dintre toţi grecii şi mare înţălept, să-ţi spui ţie cum el ţ-au făcut bine de-au oprit pre greci, vrînd să gonească corăbiile şi să strice podurile. Iar acum, fără frică, să mergi şi să treci înapoi”. Acesta, spuind acestea,, s-au întors înapoi.
     [111.] Iar grecii, după ce au socotit nici să-i mai gonească,, nici să strice podurile, şăzură pregiur Andros, vrînd să o dobîndească. De la aceştiia întîi au cerşut athinei<i> bani şi n-au vrut să le dea, zicînd Themistocleis cum ari doi bozi cu dînsul: Sila şi Nevoia. Iar andrenii zisără: „Destoinice sînt Athinele, că au bozi ca aceştiia. Iar şi noi încă avem doi bozi: Sărăciia şi Lipsa. Pentru aceşti bozi, nu vom da bani, pentru că nici dănăoară nu vor birui, să fie mai bună putinţa athineilor decît neputinţa lor”. Şi, aşa, îi bătea Themistocleis,
     [112.] şi trimisă şi pre la alte ostroave de cerea bani şi îi da bani mulţi foarte, pentru că să temea, auzind cinstea lui Themistocleis, şi-i spăimînta, zicînd cum va aduci toată oastea grecească asupra lor. Şi acest lucru ceialanţi hatmani nu-l ştiia.
     [113.] Iar după acestea, preste puţini zile, purceasă pre calea ce-au venit, iarăşi, la vioţi, pentru că aşa zisă Mardonie, că au trecut vremea de război şi vrea încă să petreacă şi pre înpăratul şi să erneză la Thesaliia şi, apoi, în primăvară, să să ispitească la Peloponisos. Şi, sosind la Thesaliia, întîi au ales pre toţi perşii cărora le zicea „fără de moarte”, ce le era hatman Idarnis. Iar Idarnis n-au vrut să lasă pre înpărat. După aceea, din perşi cîţi era cu dzele \ şi pre toţi călăreţii, şi pre indiianii, pre midi, pre sacrii şi pre alte limbi multe, cu totulle-au oprit, şi din celelante tot i-au ales cărei era arătoşi şi făcusă undeva şi cîte o vitejie, pre aceia îi alegea. Iar mai mulţi perşi au fost luat, podobiţi cu brăţări de aur, şi apoi şi midi. Pentru că acestea doă limbi sînt tari, şi midii, de mulţi, sînt ca perşii, iar nu sînt aşa de viteji. Deci preste tot au ales Mardonie 300 mii de oaste, cu călă-rime cu tot.
     [114.] întru această vremi ce alegea Mardonie oaste şi Xerxis era la Thesaliia, veni de la Delfi vrajă la laconi ca să trimită la Xerxis, să-şi ceară răscumpărare de la Xerxis, pentru moartea lui Leonidis înpărat şi, ce le va da el, să primască. Şi trimisără laconii cum mai de sirgu un strigători, carile au apucat toată oastea lui Xerxis şi pre Xerxis acolo, şi stătu înainte lui Xerxis şi zisă aşa: „înpărate al midilor, laconii şi cei din neamul lui Iraclis cer de la tine răscumpărare de moarte, pentru căci le-ai ucis pre înpăratul lor Leonidis, mîntuind el grecimea”. Şi Xerxis au rîs şi stătu multă vremi, şi apoi, [fiind] lîngă dînsul Mardonie, îl arătă pre dînsul şi zisă: „Iată, acesta Mardonie le va da lor răscumpărare care li să cuvine”. Acesta îşi luă răspunsul şi să întoarsă.
     [115.] După această, lăsă pre Mardonie Xerxis la Thesaliia, şi el foarte tare mergea la poduri \ să apuci, şi agiunsă la pod în 45 zile, ducînd oaste mai nimica; pentru că, unde mergea şi prin ce ţară, tot le lua bucăţile şi le jăcuia şi le mînca şi, undi nu afla, iarba din pămînt scotea şi o mînca, şi coajă de copaci, şi frunză, şi alte toate mînca de foamite, şi-i apucă ciuma pre drum şi-i omorea tare; şi lăsă pre bolnavi prin cetăţi, zicînd să-i grijască. Şi Xerxis lăsasă carul cel
     
     sfînt la peoni, a lui Diia, şi, întorcîndu-să, nu l-au aflat, zicînd ca l-au jă cuit thrachii ce lăcuesc la Strimon.
     [116.] Undi şi un thr ac, înpărat a visaltilor, zisă cum de bună voe nu să va da robu lui Xerxis, ci fugi în munte la Rudopis şi zisă feciorilor lui să nu margă în oaste asupra grecilor. Iar ei nu-l ascultară, ci mearsără în oaste asupra grecilor, au pentru să privască, au pentru alta. Şi, aşa, întorcîndu-să sănătoşi cu Xerxis, fiind şasă, tuturor le-au scos ochii. Pentru volnicie mare lucru făcea acesta.
     [117.] Iar, agiungînd perşii la pod, podul era stricat de vînturi, ci cu corăbii au trecut decinde la Asia, unde, aflînd bucate multe, şi, din flămînzăciune, mîncînd mult, din cîţi rămăsasă, foarte mulţi murea. Iar alţîi, cîţi au rămas, mearsără cu Xerxis, la Sardis.
     [118.] Zicu unii pentru întorsul lui Xerxis şi într-alt chip, cum, pînă la Strimon să fie mers pre uscat, iară mai apoi să fie întrat într-un vas sidonesc, să margă pre marea, şi pre Idarnis îl trimisă cu oaste la poduri pre uscat. Şi, aşa, pre cale, să-l fie apucat pre Xerxis un vînt mare şi au fost de a să înecarea, şi întrebă Xerxis de corăbiiaru: are vreo nedejde de scăpat sau ba? El zisă: de să va deşartă vasul de oameni, tot va avea. Şi, auzind Xerxis, să fie zis. cătră perşi: „Bărbaţi perşi, acum cine va să arate cum îl doare inima pentru înpăratul? pentru că întru voi iaste mîntuirea noastră!”. Şi, aşa, perşii s-au fost închinînd şt au fost sărind în marea, pînă s-au uşurat vasul şi au scăpat la Asiia. Şi, eşind la uscat, făcea Xerxis aşa: pentru căci au scăpat capul înpăratului din primejdie corabiiarul, l-au dăruit cu cunună de aur pre corăbiiar, iar pentru ce s-au înecat mulţi perşi, i-au tăet capul.
     [119.] Eu această poveste nu o foarte crezu, pentru că, de ar fi fost de uşurat vasul, n-ar fi lepădat în marea perşi, ce finichii i-ar fi mai tare dat în marea, şi nu pre perşii
     cei aleşi. Ci mai mult iaste să să fie întors Xerxis pre uscat la Asiia.
     [120.] Pentru că, la întors, au dăruit pre avdiriiani cu sabie de aur şi cu cătargă aşternută cu siraser. Şi zicu iarăşi avdireanii cum de la Athina, purcegînd de frică acolo, s-au deşcins, văzindu-să slobod, atîta s-au spăimîntat.
     [121.] Şi grecii, neputînd lua Andros, să întoarsără de arsără Caristos, şi apoi veniră iarăşi la Salamina. Şi întîi au scos a zăcea bozilor şi altile multe, iar şi trii catarge finiceşti, una la bogazu, care era şi pînă acum, alta la Sunie, alta la Salamina. După aceea, dobînda au înpîrţit-o şi trimisără la Delfi zăciuială şi făceră un bozu carile era de 12 coţi şi ţinea o bucată de corabie a mînă; şi stă acesta imde-i şi Alexandrul Machidonul cel de aur <.
     [122.] Şi, trimeţind la Delfi, au întrebat: luatu-ş-au zăciuială deplin de la greci? El zisă: „De la ceialanţi mi-am luat, iar de la eghiniteani nu mi-am luat”. Şi eghiniteanii făceră nişte stele de aur, de le pusără.
     [123.] După aceea, purceasără toţi grecii la bogazul de pămînt cu corăbiile, pentru ca să dea acolo plaşcă căruia fu mai viteaz dintru greci la războiul acesta. Acii, aruncînd sorţi pentru carile au fost dintîi şi al doilea mai destonicu, care pre sine făcea întîi, iar al doilea da lui Themistocleis. Deci ceia era singuri, iar T[h]emistocleis cu al doilea mult îi întrecu.
     [124.] Şi nevrînd grecii pentru zavistie să aleagă acest lucru, ci răşchirîndu-să pre acasă, Themistocleis tot fu mărturisit în toată grecimea cum iaste om preînţălept în toată grecimea. Iar pentru căci nu vrură ei să-l cinstească, îndată să dusă el la laconi, vrînd ca să-l cinstească ei. Deci cu cinste îl priimiră şi mult îl cinstiră. Deci, de vitejie, dederă lui Evriviadis cunună de măslin şi lui Themistocleis iarăşi cunună de măslin, însă pentru înţălepciune şi vrednicie şi
     
     
     
     îi dărui[ră] lui ohos cel mai frumos din Spartis. Şi, lăudîndu-l foarte, îl petrecură 300 de spartiiani aleşi, carii să cheamă călăreţi, pînă la hotarăle tegheitenilor; cari lucru, de cînd sînt oamenii, numai pre acest om au petrecut spartiianii, iar pre alt ba.
     [125,] Şi, sosind la Athina de la Spartis, un nepriiaten a lui îi ponoslui, zicînd cum pentru Athina îl cinstiră laconii aşa tare, nu pentru dînsul. Şi, dodeindu-l mult, zisă Themistoclei: „Nici eu, fiind velvinitean, m-aş fi cinst<it> atîta de sparteani, nici tu, omule, fiind athineu”. Acestea aşa să făceră ?.
     [126.] Iar Artavaz ?, feciorul lui Farnachis, fiind şi mai-inte cm de folos întru perşi, iar după războiul de la Plateas, agonisind nume şi mai bun, acesta avea 60 mii de oameni, dintru ceia ce-au ales Mardonie şi au petrecut pre înpăratul pînă la poduri. Şi, aşa, întorcîndu-să înapoi de acolo şi ştiind cum Mardonie ernează la Machidoniia şi la Thesaliia, ştiind cum nu iaste pripă acolo de oaste în tabără, socoti să bată Potidea, pentru că potidea[nii], simţind pre înpăratul trecut şi vasale biruite, ei să răcoşiră cu toţîi.
     [127.] Şi Olinthos cetate, iarăşi. Ci această o luă curund şi, după aceea, scoasără oamenii toţi de-i cmorî la un iazăr şi pusă alţi lăcuitori acolo ?.
     [128.] jar la Poţideea, neputînd faci nimica cu puterea, începu a afla mijlocu de vicleşug ca să să închine cetatea. Şi acest lucru îl făcea Timoxin, hatmanul schionilor „ ce le era într-agiutor potideanilor. Iar aşa le era voroava acestora, pentru că săgeta cu sigeţi şi înfăşură pregiur herul sigeţii cărţile şi, aşa, le sigeta cela la cela, pînă odată au sigetat pre un potidean într-un umăr cu o sigeată de
     
     
     acestea şi, aşa, adunîndu-să, după obicei, să-l vază oamenii, şi luară sigeată şi o dusă cu carte cu tot la hatmani şi, aşa, ei cetind, socotiră de-au tăcut acest cuvînt, pentru ca să nu să numască mai apoi schionii tot vicleani.
     [129.] Şi, aşa, Artavazi, trii luni bătînd cetatea şi neputînd să o ia, să făcea o uscăciuni a mării foarte tare şi multă vremi. Şi, aşa, varvarii, văzind cum s-au făcut prund şi cum iaste cale, au mers spre Palinis ?. Şi, mergînd doă părţi, şi mai avînd încă trii părţi a mergi pînă la Palinis, îndată să înfla marea, cît altă dată n-au făcut aşa, nici dă-năoară, după cum zicu şi lăcuitorii aceia. Deci apucîndu-i acolo pre ceia ci nu ştiia înota, îi omorea marea; pre ceia ce ştiia, încă mearsără cu vasale potideanii şi-i omorîră. Şi pricina zicu să fie aceasta înflării mării: pentru că au făcut fără-de-lege în biserica lui Posidon, pentru aceea au şi perit aceşti perşi. Iar cîţi au scăpat, i-au dus Artavazi la Mardonie la Thesaliia.
     [130.] Iar oastea lui Xerxis, cîtă au fost scăpat din războiul vasălor, cea de pre marea oaste, după ce au fugit de la Salamina şi s-au lipit de Asiia şi au trecut pre Xerxis şi pre oastea lui, au ernat la Chimis. Şi de acolo, în primăvară, să adunară la Samos unile şi acolo au ernat. Şi era într-însăle mai mulţi perşi şi midi şi le veniră hatman[i] Mardondis a lui Vagheu şi Artaindis a lui Artaheu. Şi era şi un nepot acestuia, [Ith]amitris. Şi nu mai îndrăznea să mai clătească mai gios, pentru că tare îi bătusă, ci păziia Ioniia să nu să rocoşască, avînd preste tot, cu celea ale Ionii<i> vasă, 300 de vasă. Şi socotea cum şi grecii, dacă nu i-au gonit de la Salamina în fugă, nici atuncea nu-i vor goni. Deci pre marea tare era biruiţi şi înfricoşaţi la suflet, iar cu pedestrimea socotea cum cu mult va birui Mardonie. Şi, fiind la Samos, sfătuia ca să facă şi ceva rău nepriiatenilor şi să să ştie şi lucrurile lui Mardonie pre ce stau.
     [131.] Iar şi pre greci îi rădică primăvara. Şi, Mardonie fiind la Thesaliia, pedestrimea nu să strînsă încă, iar corăbiile să strînsără, 110 preste tot, la Eghina. Şi hatman le era
     Leftihidis a lui Menareu, din neamul înpărătescu, şi athineilor hatman Xanthip a lui Arifron,
     [132.] Şi, sosind la Eghina, veniră soli de la Ioniia, carii jnersăsă şi la Spartis rugîndu-să laconilor s-o mîntuiască din robie Ioniia. Deci, aşa, pîn-la Dilos i-au suit pre greci abea, iar înainte nu vrea să să sue, pentru că nu ştiia rîndul locului şi le cădea greaţă gîndind cum toate sînt încolo pline de oaste. Şi, aşa, ceia nu să cuteza să să sui în sus,
     nici ceia să să pogoare în gios 
     [133.] Iar Mardonie la Thesaliia au ernat, şi de acii să porni şi trimitea pre la toate vrăjile un om ce-l chiema Şoarice ?, de cerca toate vrăjile. Deci altă ştiu cum nu va fi întrebat, numai pentru lucrurile războiului.
     [134.] Şi pentru aceea au început a înbla pretutindi-rilea “.
     [135.] Şi la thivei au vrăjit pre limbă carească. Şi, aşa, au dus la Mardonie vrăjile ce-au vrăjit acesta.
     [136.] După aceea, au trimis pre Alexandru Machidonea-nul, ficiorul lui Amintis, sol la Athina, una, pentru căci era în cuscrie cu perşii, cu Vuvaris persul: îi ţinea o soră a. lui ; şi, iarăşi, ştiind cum le iaste Alexandru priiaten şi voitori de bine. Deci, aşa, îi trimisă sol, gîndind să-i întoarcă cătră prieteşug, auzind cum iaste nărcd mult şi sînt viteji, şi lucrul de pre marea mai mult ei l-au lucrat. Şi, fiind aceştia priiateni, pre lesni ar putea dobîndi; care lucru doară ar fi şi fost, pentru că cu pedestrimea i să părea lui că nici îi bagă samă. Şi încă poate-fi că şi vrăjile vor fi zicînd să ia pre athineu agiutori, pentru aceea au trimis pre A-lexandru.
     [137.] Acestuia, lui Alexandru, era al şaptile strămoş Perdichis, carile aşa au dobîndit domniia machidonească.
     De la Argos au fugit trii fraţi: unul Găvan, şi Aerop, şi Perf, dichis. Deci, să nămiră la înpăratul Machidoniei, unul la ¥ boi, altul la cai, altul la oi, – Perdichis la oi. Şi, aşa, pre H atuncea înpărăţiile era slabe, proaste, şi înpărăteasa le fră- mînta pîinea. Şi, cînd vrea să coacă, pîinea lui Perdichis creştea de să făcea îndoită, şi aşă de bogate ori să făcea. Deci # spusă înpăratul vrăjitorilor, şi ei zisără cum să-l gonească fe din ţară-şi ?. Iar ei zisără să le dea plata simbriei, şi atuncea U să-i gonească din ţară. Iar înpăratul – îi luă dumnăzău mintea, şi arătă pre ocna casai soarile şi zisă: „Această *. simbrie v-oi da eu !”. Şi cei doi mai mari, auzind, să întristară, ? iar cel mai micu, avînd cuţit, zisă aşa: „O, înpărate, priimim ce ne dai”, şi aşa, cu cuţitul înpregiura a soarilui lumină în faţa casai şi, aşa, luă cu mîna de trii ori dintru acela locu şi pusă în sîn şi să dusără cu toţîi. s [138.] Şi oarecini de lîngă înpăratul socotind ce faci co-
     pilul, îi spusă şi zisă să nu lasă să scape. Aşa, trimisă călă-reţi să-i omoară. Iar trecusă ei o apă, şi apoi atîta au venit V de mare, cît călăreţii n-au putut să o treacă. Şi, aşa, aceştiia au mers pre alt pămînt a Machidoniei şi au lăcuit acolo, ţ lîngă un munte tare, pentru omăt foarte. Şi, lăcuind acolo, purceasără tot a lua locuri şi, aşa, dobîndiră Mache-doniia.
     [139.] Deci era a lui Perdichis a şapte nepot Alexandru acesta.
     I. [140.] Şi, ducîndu-să în solie la Athina, zisă aşa:
     «Bărbaţi athinei, Mardonie aşa zice: „Poruncă mi-au venit de la înpăratul cum toate greşalile lor să le ert şi, aşa să faci,
     < Mardonie: pămîntul lor le dă, să fie volnici, şi alt pămînt ce le va mai trebui lor să le dai; şi cîte biserici le-am ars să le tocmeşti, – de să vor închina mie însă . Deci mie mi să 
     
     cade a faci după poronca, numai să nu fie mai apoi vina de cătră voi. Eu încă vă zicu: nebunit-aţi de vă mai bateţi cu înpăratul, că cu puterea nu-l veţi treci, pentru că nu-ţi îngădui toată vremea. Văzut-aţi puterea lui Xerxis şi faptile înţălepţăşti şi cîtă oaste iaste cu mine; care, de o veţi şi birui, – care lucru, de aveţi minte, nici să-l nădăjduiţi –, altă oaste mai mare va veni. Deci nu vă mai priciţi cu înpăratul şi, vrînd să fiţi atocma, vă pierdeţi ţara şi staţi pentru capitile voastre, ci vă înpăcaţi, să facem pace fără vicleşug, şi fiţi volnici, că aşa vra şi înpăratul”. Mardonie acestea mi-au zis să vă zicu, athineilor. Iar pentru voinţa cea bună ce am cătră voi, eu acum nu trebui a mai zice nimica, pentru că aţi cunoscut-o mai de mult. Ci eu încă vă îndemn să ascultaţi pre Mardonie, pentru că socotesc cum pururea nu veţi putea să vă bateţi cu Xerxis. Că, de aş cunoaşte eu acesta lucru, nu aş fi venit cu acestea cuvinte la voi, pentru că puterea înpăratului iaste preste putinţa ominească şi mîna lui iaste lungă. Iară mă tem pentru voi, că, nevrînd acum, mai apoi v-eţi căi, pentru că sinteţi în calea nepriiatenilor şi, aşa, tot v-a călca ţara. Ci mai bine ascultaţi, de vremi ce marile înpărat numai pre voi vă alege vrednici de pace şi de priiteniia lui». Acestea zisă Alexandru.
     [141.] Iar laconii au înţăles cum au venit la Athina sol Alexandru. Deci s-au spăimîntat tare pentru ca să nu să plinească vrăjile, carile scriu cum laconii de athinei şi de midi îşi vor piarde ţara. Şi să spăimîntară şi trimisără oameni la Athina şi să tîmplară acolo atuncea. Pentru că athinei<i> au făjjcut într-adins de i-au oprit pre soli, pentru că ştiia că, auzind laconii, nu vor răbda, ci vor trimite la dînşii, şi aşa, au oprit şi răspunsul, pînă undi au sosit laconii.
     [142.] Şi după ce au sfîrşit Alexandru soliia, zisără laconii: „Iar pre noi ne-au trimis Spartis, poftindu-vă să nu faceţi lucru nou ceva între greci, nici să priimiţi cuvintile varvarilor. Pentru că nu-i lucru cu dreptate, nici va aduci laudă la nici un grecu, cu cît şi mai vîrtos la voi. Pentru că acest război voi l-aţi aţîţat şi pentru voi să facu acestea, nevrînd noi; şi cu toţii îl rădicăm noi acum. Şi, încă, cum voi să lăsaţi grecirnea la robie, carii din-ceput pre mulţi oameni din robie aţi scos? Pare-ne şi noă rău, pentru că casăle vi s-au -răsipit şi în doă timpuri n-aveţi pîini. Iar laconii şi cu alţi greci vor da de mîncat şi fimeilor şi slugilor, pînă undi va ţinea războiul. Nici să vă amăgiţi cu Alexandru, amăgindu-vă şi înblînzindu-vă cu cuvîntul lui Mardonie, pentru că lui aşa i să cade a fi: că el, fiind tiran, tiranului ăgiută. Iar voi, de aveţi minte, să nu faceţi aşa, pentru că la varvari nici iaste credinţă, nici iaste adivăr”. Acestea zisără spartiianii.
     [143.] Iar athinei<i> zisără lui Alexandru: „Ştim noi cum puterea varvarului îi mai mare decît a noastră: nu o vcm huli. Ce plăcîndu-ne volniciia, ne vcm apăra pînă unde vcm putea. Iar a ne înprieteni cu varvarul, nici tu ne îndemna, nici noi vom faci. Şi zi lui Mardonie: athinei<i> zicu cum, pînă cînd soarile va călători această cale ce merge şi acum, tocmală cu Xerxis nu vcm faci; ce, agiutorindu-ne dumnăzău şi prietenii, vcm eşi de ne vcm apăra, cărora el le-au ars bisericile şi bozii. Şi tu cu acestea cuvinte să nu mai arăţi faţa la athinei, nici, părîndu-ţi cum slujăştibine, ne înveţi a face fără-de-lege. Pentru că, fiind vecin athineilor şi priiaten, acum nici un rău nu vei păţi”.
     [144.] Lui Alexandru aşa i-au răspuns. Iar celor de la laconi aşa: „A să teme laconii ca să nu ne închinăm varvarului, foarte cminesc lucru iaste. Iar apoi, grozav aţi gîndit, ştiind cugetul athineilor, pentru că nici aur va fi aşa de mult nicăiurilea, nici locu aşa de vrednicu şi mai bun decît toate, pentru carile să ne închinăm noi perşilor şi să robim grecirnea. Şi multe ne opresc pre noi de acest lucru: întîi, bozii cei arşi şi bisăricile, pentru care trebui să luăm răscumpărare de la varvari, nu să ne închinăm. Şi, iarăşi, grecii sînt de o limbă, de o lege, jărtvile, obiceile şi altile multe, carile să viclenim noi nu iaste bine. Şi să ştiţi că pînă un athineu
     
     vom rămînea, nu ne vom închina ! Iar voă vă mulţămim pentru socotinţa casălor noastre. Şi harul vostru s-au plinit, şi vom ruga aşa ca să viem, însă fără de vătăma tura voastră, ca să nu vă pae cu greu. Deci acum, cum mai de sirg, oaste să ne trimiteţi, pentru că, cum socotim, varvarul nu-i departe. Deci auzind poronca lui şi răspunsul nostru, ei şi mai tare va să sîrguiască să vie. Iar noi să silim să-i eşim înainte la vioţi, să nu-l lăsăm să între în hotarăle şi ţara noastră. Aceştiia, după ce [athineii] au răspuns laconilor aşa, să întoarsără la Spartis.
     
     
     A LUI IRODOT ISTORIE A NOĂ, CE SĂ ZICE: C[A]LIOPIE
     
     [1.] Iar Mardonie, întorcîndu-să Alexandru şi spuindu-i vestea de la Athina, el să porni de la Thesaliia şi mergea de sirgu asupra Athinei. Şi, pre undi mergea, tot îi lua în oaste şi pre aceia. Iar thesaleanii nici pentru celea ce făcusă mai nainte să căia, nici să ferea, ce cu mult mai tare îndemna pre persu. Şi Thorixu larisanul au petrecut pre Xerxis fugind, şi atuncea la ivală aducea pre Mardonie în Ţara Grecească.
     [2.] Şi, sosind oastea la vioţi, iar thivei<i> pre Mardonie [îl oprea] şi-l sfătuia, zicînd cum nu iaste locu mai bun de tabără decît acolo; nici îl lăsa să margă mai înlăuntrul, ci să şază acolo şi să facă cîndai fără de război va lua Ţara Grecească. Pentru că, cu tăriia, cînd vor sta la un locu grecii ceia ce era şi mai nainte într-un cuvînt, cu greu va fi, şi toţi oamenii cîţi sînt pre pămînt, să-i biruiască. „Iar, de vei faci. cum te sfătuim noi, vei supuni toate sfaturile celea tari ale lor. Trimite bani prin cetăţi, la cei puternici, şi, trimiţind,. vei înpărţi Ţara Grecească; şi, atuncea, pre ceia ce nu gîn-descu una cu tine, pre lesne îi vei supuni supt lucrul celor vicleani”.
     [3.] Aceia acestea sfătuia. Iar el nu asculta, ci tare poftă, avea ca să ia al doilea rînd Athina, şi pentru nesocotinţa lui, şi pentru căci vrea să arate cu focuri înpăratului, fiind la Sardis, cum au dobîndit Athina de al doilea rînd. Carile nici atuncea, mergînd la Athina, au aflat pre athinei acolo: ce s-au fost dus la Salamina şi prin corabie, şi afla cetatea
     
     pustie. Şi [de la] oştirea înpăratului, pînă cînd au venit Mar-•donie, zace luni au trecut.
     [4.] Şi, sosind la Athina, Mardonie trimisă la Salamina pre Murehidis, om de la bogazu, povestind athineilor cuvintele] celea ce şi Alexandru le-au poroncit. Acest lucru trimitea de al doilea rînd, nu pentru altă prietenie, ce socotea, fiindu-le ţara luată cu sabiia, pre lesni să vor închina, şi iaste supt mîna lui.
     [5.] Şi el au sosit la sfat, şi zisă ce i-au zis Mardonie. Iar din sfetnici, un om, anumea Lichidis, dintru sfetnici, au zis să primască cuvîntul acesta, şi să întrebe şi nărodul. Această zisă aşa, au că luasă bani de la Mardonie, au doară că aşa-i plăcea. Iar athineilor cu greu le-au căzut. Şi cei ce şidea la sfat, şi cei din afară, înţălegînd, statură [pregiur] şi, lovindu-l pre Lichidis, îl cmorîră, iar pre Murehidis, fără de nici o bîntuială, îl trimisără. Şi, făcîndu-să gîlceava la Salamina pentru Lichidis, înţăleasără şi muerile athineilor cuvîntul lui Lichidis, şi, îndemnînd muiare pre muiare, nechiemate, mearsără toate la casa lui Lichidis, şi-i omorîră iale şi muiarea şi copii<i>.
     [6.] Iar athinei<i> aşa au trecut la Salamina. Aşteptînd să le vie agiutori de la laconi, îngăduia pre locu la Athina ; iar văzind cum agiutorul zăboveşte, iar Mardonie au agiuns la Viotiia, aşa ş-au scos tot afară la Salamina. Şi trimisără soli la laconi, bănuind pentru căci au lăsat pre varvar întrînd la Athina şi n-au venit să-l tîmpine cu toţii la Viotiia, şi încă aducîndu-le aminte cîte le făgăduia perşii dacă să vor întoarce, şi zicea cum, de nu le vor agiuta, vor afla şi ei ceva odihnă de răle.
     [7.] Pentru că laconii atuncea prăznuia praznicul lui Iachinthos, şi siliia tare să-l sfîrşască. Şi iarăşi zidea şi zidul de la bogazu (acest zid era de 6 mile de lung), şi
     AcucsSctinovî începusă a puni Zimţii la zid. Şi, aşa, mearsără solii athineilor şi a” megareanilor şi a plateianilor, şi zisără cătră sfatul Spartis îşa: „Trimisu-ne-au pre noi athinei<i>, zicînd cum înpăratul midilor noă şi locul ne dă, şi să-i fim şi priiateni fără de nici un vicleşug, şi va şi alt pămînt să ne dea, carile noi vom pofti. Iar noi de Diia cel Elinesc ne ruşinăm şi n-am vrut să viclenim Ţara Grecească. Iar noi ne-am apărat şi n-am priimit, măcar că aveam strîmbătate de cătră greci, şi ştiind că mai de folos ne va fi noă să ne înpăcăm cu persul decît să ne batem; şi, iarăşi, de vom face, nu de bună voe facem ci de nevoii. Şi, aşa, lucrul nostru cătră greci iaste curat. Iar atuncea cînd au trimis soli la noi pre Alexandru şi pre alţii, voi vă aţi fost spăimîntat să nu ne închinăm. Iar apoi, înţălegînd gîndul nostru cum nu iaste de închinat, şi după ce aţi făcut zidul de la bogazu, acum pre athinei nu-i băgaţi în samă, şi, fiindu-ne tocmală noastră să ne întîmpinăm la Vioţiia, iar voi n-aţi făcut şi aţi lăsat pre varvar de au întrat la Athina. Acum, dar, athinei<i> s-au scîrbit pre voi, pentru căci n-aţi făcut bine. Iar acum, cum mai curînd, să trimiteţi oaste cu noi, să să bată la Athina cu varvarul, că, de vremi ce la vioţi n-am mers, la noi iaste locu bun cîmpul Threasului”.
     [8.] Acestea auzind bătrînii, au zis cum vor răspunde a dao zi, de a dao zi a triia zi, pînă în 10 zile, mutînd lucrul den zi în zi. Şi, întru acest prilej, făcea zidul preste bogazu toţi peloponisenii, şi era pre sfîrşit. Şi nu poci să cunosc pentru care lucru, cînd veni Alexandru sol, ei tare sta nevoitori ca să nu să închine athinei<i>, iar [J atuncea nu băga în samă; au doară pentru zidul ce-au fost zidit, pentru aceea nu mai băga în samă pre athinei. Iar atuncea încă nu era gata de tot, şi lucra tare atuncea, temîndu-să.
     
     
     [9.] Iar eşirea laconilor la război aşa fu: cu o zi mai nainte de eşirea lor, un om, anumea Hileos, fiind teghei-tean, şi avea putere mare între laconi, deci întrebă pre un priiaten al său dintru cei bătrîni laconi: cum le iaste povestea? Şi, auzind acestea, Hileu zisă: „Sfetnici bărbaţi, lucrul aşa iaste, măcar că aveţi voi zid la bogazu, şi athinei<i> nu vor fi cu noi, ce cu perşii, mari porţi sînt deschisă varvarului spre luarea grecilor. Ci ascultaţi, pînă undi nu iau alt sfat athinei<i> şi să facă zminteală grecilor”.
     [10.] Acesta aşa zisă. Iar laconii băgară în samă cuvîntul acesta, şi nici vrură să mai spui nimica solilor de la Athina, ci numai aşăşi noaptea trimisără 5.000 de spartiiani cu platoşă, şi pre lîngă tot sparteanul cîte 7 posluşnici, facu 40 mii de laconi. Şi trimisără cu dînşii hatman pre Paf-sanie a lui Cleomvrot; şi această hătmănie era să fie a copilului lui Leonidis, ce, fiind micu, acesta îi era epitrop. Pentru aceea trimisără pre acest, căci îi era şi văr lui. Iar Cleom-vrotos, tatăl lui Pafsanie, feciorul lui Anaxandrid, fiind cu oastea mai-inte la bogazu, după ce s-au întors de la zid, puţină vremi au custat şi, aşa, au murit. Iar pentru aceea s-au înturnat Cleomvrot cu oastea, pentru că, făcînd el jărtve ca să vie asupra persului cu oastea, întuneca soarile în ceriu: pentru aceea s-au întors. Şi luă Pafsanie cu sine şi pre Evrianacta, carile era tot dintru o casă, carii era din neam împărătescu.
     [11.] Oastea aceasta aşa au eşit din Spartis. Iar [solii, a dao zi, neştiind cum noaptea au eşit, mearsără la sfat, vrînd să să întoarcă şi ei pre acasă-şi, şi zisără sfatului cum: „Voi, laconilor, şideţi de prăznuiţi şi giucaţi, şi aţi lăsat pre greci ! Iar athinei<i>, avînd strîmbătate de cătră voi, să vor înpăca cu persul: şi, înpăcîndu-să, atuncea ivit lucru iaste, cum, undi le vor poronci să oştească, acolo vor şi mergi. Atuncea puteţi cunoaşte şi voi ci lucru să va tîmplă dintru unile ca acestea”. Iar sfatul zisă cu giurămînt cum oastea va fi la Orestiia asupra streinilor, că aşa zicu laconii varvarilor. Şi ei, neştiind nimica de aceasta, iarăşi între-b[ar]ă, şi să mira, cînd s-au gătit, de s-au dus, şi mergea cum mai de sirg şi ei după oaste. Aşijdirilea şi pren pregiur Spartis, înţălegînd cum au eşit sparteani, 5.000 înplătoşaţi s-au ales de-au mers şi ei după ceealantă oaste, tot oameni aleşi.
     [12.] Iar arghiianii, după ce au înţăles cum laconii au eşit gata de război, au şi trimis un om olăcari pedestru, carile îmbla mai tare, la Athina, la Mardonie, ca să-i dea ştire lui Mardonie pentru laconi. Pentru că ei zisăsă cum vor opri cu meşterşug pre laconi să nu iasă la război. Carele, sosind la Athina, zisă aşa: „Mardonie, trimisu-m-au arghiianii ca să-ţi spui cum de la laconi au eşit tinerii, şi nu i-au putut opri să nu iasă arghiianii, măcar că au silit. Deci, trebui pentru această foarte bine să te socoteşti”.
     [13.] Acest olăcari atîta au zis, şi s-au întors îndărăpt. Iar Mardonie, auzind aceasta, nu-l mai ţinea inima să mai aştepte la Athina. Iar, pînă a nu înţălegi acest lucru, tot să oprea acolo, aşteptînd să vază pre athinei ce vor să facă; şi nu le strica ţara lor, aşteptînd pentru ca să să închine lui. Iar după ce au auzit de laconi, să trecu nedejdea, şi, aşa, tot au ars ci fusese mai rămas dintîi, şi strica zidurile. Şi-şi luă calea înapoi, pentru că la Athina nu era locu de călărime nimica, şi socoti cum, de-l vor înfrînge, iaste locul strîmt şi nu vor pute cu mulţi să treacă la strîmtoare înapoi.
     
     
     Deci socoti să să întoarcă înapoi la Thiva, lîngă cetate priiatenă şi la locu larg de călărime.
     [14.] Mardonie, aşa, s-au întors. Şi, fiind pre cale, îi veni vestea cum şi altă oaste laconeaseă iaste la Megara, 1.000 de laconi. Şi, auzind aceasta, întîi să întoarsă spre Megara, socotind întîi ca să ia pre aceştiia; şi călărimea sosi acolo pre lîngă Megara. Şi toată oastea perşilor sosi acolo.
     [15.] întru aceea, sosi veste, mai apoi, cum grecii sînt strînşi toţi la bogazu. Şi locul nu-l ţin[u] acolo, ci să întoarsă înapoi. Pentru că trimisără thivei[i] oameni, şi, aşa, să întoarsă Mardonie la Thiva. Acii, la Thiva, măcar că le era priiateni, iar le tăia pădurile, nu de bună voe, ci de nevoe, pentru că făcea palanca oştii, ca, de-l vor bate, să să închiză acolo, să-i fie scăparea. Şi era înpregiur palanca aceasta de 5 mile. Şi, ostenindu-să Mardonie şi perşii la acest lucru, iar Ataghin thiveul au gătit ospăţi mare, şi au chiemat la ospăţi pre Mardonie şi pre 50 de perşi carii era mai de folos. Şi, aşa, în cetatea Thivei fu acesta ospăţi.
     [16.] Şi atuncea să tîmplă la acela ospăţişi The[r]sandru. Carile ne spunea cum au fost şăzind cîte Ia un scaon un pers şi un grecu; iar după ce s-au tîmplat şi acestuia, lui The[r]-sandru, a şidea cu persul la un locu, după ospăţi au început a-l întreba persul pre grecu, greceşte: de unde iaste? El zisă cum iaste orhomeniu. Iar persul zisă: „Dacă ţî s-au tîmplat a fi cu mine la o masă, voi să-ţi las eu ţie pomană sfatul meu, ca să ştii şi tu să te păzăşti”, şi zisă: „Vezi pre aceştiia perşi de la ospăţi şi pre toată oastea ce-am lăsat acolo în tabără? Preste scurtă vremi vei vedea puţini oameni, că-i vor bate”. Acestea zicea persul, şi tare plîngea. Iar grecul zisă: „Acestea să le zici lui Mardonie şi celor cinstiţi perşi”. Persul zisă: „Priiatene, ce va dumnăzău să facă, omul nu poate să desfacă. Pentru că, şi bine grăind, nime nu te crede. Acestea mulţi perşi ştim, ce de nevoe mergem. Pentru că mare durere iaste aceasta, cînd minte ai destulă şi nime nu te ascultă “. Şi acestea le-au zis acesta pers pînă a nu să bate războiul la Plateea.
     [17.] Şi, fiind Mardonie la Viotiia, ceialanţi toţi au dat oaste, cîţi era închinaţi dintru greci, numai focheii [nu] ; pentru că şi ei încă era închinaţi persului, ce de mare nevoe. Şi, după ce-au tăbărît Mardonie la Thiva, netrecînd zile multe, îi adusă şi prefochei, pre 1.000 de înplătoşaţi, Armo-chidis hatmanul, fiind om pre de folos orăşan. Şi, după ce-au sosit, au trimis Mardonie călărimea, zicînd să şază osăbi la cîmpu; şi, făcînd ei aceasta, trimisă toată călărimea. După aceea, întră în tabăra grecilor, ce era cu perşii, veste, cum va să-i omoară pre fochei, şi înţîleasără şi focheii acest lucru; unde hatmanul lor, Armochidis, aşa le zisă: „O, fochei, arătat lucru iaste cum varvarii aceştiia cu moarte, cu veste, vor să ne omoară, fiind pîrîţi de thesali, după a mea părere. Acum dar să cuvine fiinştecarile din noi să fii bun viteazu; pentru că bun lucru iaste a face şi noi ceva, apărîn-du-ne aşa, să ne primenim vacul, decît, părăsindu-ne, să murim cu moarte însă ruşinată. Ce să-i facem să cunoască şi ei cum, varvari fiind, la bărbaţi greci, moarte au cerut şi ei”.
     [18.] Acesta atîta au zis. Şi călăreţii alerga ca să-i omoare şi întinsără arcele ca să sigeate, şi unii şi sigetară. Şi ei să îndesiră bine foarte, şi să întoarsă înprotiva călăreţilor spre război. Acii, şi călăreţii, văzind, să şi întoarsără înapoi. Ci nu poci şti amintrilea, numai, rugîndu-să thesalii perşilor să-i omoare, şi ei statură spre război, să temură şi perşii pentru peirea lor, pentru aceea i-au şi lăsat, au doară a vrut Mardonie ca să-i ispitească, să-i vază sînt viteji? Pentru că el aşa zice că i-au ispitit. Deci, după ce întoarsă călărimea, ei rămasără acolo, şi trimisă Mardonie un strigători şi zisă: „Să aveţi îndrăzneală, focheilor, pentru căci v-aţi arătat buni bărbaţi, nu după cum îmi spusăsă mie. Pentru aceea, cu bună voe să vă gătiţi de război, pentru că
     
     [cu] bunăfacerea nici pre înpăratul, nici pre mine nu mă veţi birui”. Aceasta cu atîta să săvîrşi.
     [19.] Iar oastea laconilor, după ce-au sosit la bogazu, acii au tăbărît. Şi acesta lucru înţălegînd ceialanţi greci ce le plăcea volniciia, şi, văzind pre laconi că au eşit, au socotit şi ei ca să nu rămîe de oastea laconilor. Şi, acii, făcură jărtve buni laconii, şi purceasără cu toţîi, şi agiunsă la Elefsina; şi, aşa, şi acolo făcură jărtvă, şi, ivindu-li-să bini, tot înainte mergea. Iar athinei<i> încă eşiră de la Salamina la Elefsina, şi să înpreunără cu laconii. Şi, după ce au sosit la Viotiia, înţăleasără cum varvarii sînt tăbărîţi la apa Asopului, şi, socotind aceasta, să supusără în prijma lor, supt muntele Chitheronului.
     [20.] Şi Mardonie, văzind cum grecii stau, trimisă toată călărimea, pre carea era hatman Masistie, fiind om de folos la perşi, fiind pre cal nisău şi cu rafturi de aur şi podo-bit foarte bine. Acii viind călărimea, lovea la marginea grecilor, şi le strica rău, şi-i omorea, tot ocărîndu-i scîrnav şi grozav.
     [21.] Şi acolo unde strica călăreţii, să tîmplasă mega-reanii tăbărîţi. Şi, aşa, avînd locu bun călăreţii, le păsa greu megareanilor. Şi trimisă la oaste pre un strigători, zicînd: „Bărbaţi greci, megareanii m-au trimis să vă spunem cum, unde ne-aţi tocmit, nu putem suferi, pentru că ne înpresură călărimea, şi, cît răbdăm, pentru vrednicie răbdăm. Deci să ştiţi cum, de nu veţi trimite pre alţîi să ne grijască, vom lăsa locul nostru carile ne-aţi tocmit”. El zisă aceasta. Iar hatmanul cel mare, Pavsanie, ispiti pre greci: carii vor vrea să margă de bună voe să le agiutorească, să stea în locul megareanilor. Şi, nevrînd alţîi, athinei<i> mearsără, şi mai vîrtos cei 300 aleşi, ci le era căpitan Olim-biodor.
     [22.] Aceştiia luară locul megareanilor, şi, cu arcaşi înpreună, să dusără de să pusără înaintea oştii greceşti. Iar sfîrşitul acestui război acesta fu: năvălind călărimea cu totul, iar pe calul lui Masistie, viind înainte, îl sigetă grecii cu o sigeată, şi, aşa, durîndu-l, stătu furcă, şi trînti pre Masistie, şi, căzind, aşa, athinei<i> năvăliră îndatăşi asupră-i şi-i luară caii şi pre dînsul abiia îl omorîră. Pentru că aşa era tocmit: pre dinlontrul avea platoşă de aur, cu solzi, şi pe de-asupra avea haină de roşie, şi, bătîndu-l preste platoşă, nimica nu-i strica, pînă undi unul ştiu ce va faci, că-l lovi într-un ochiu, şi, aşa, căzu de muri. Acestea făcîndu-să, oarecum nu prinsăsă veste; pentru că, cînd au căzut de pre cal, nu l-au văzut, nici cînd au perit, ci numai, întorcîndu-să şi năvălind, nu socotiră lucrul. Iar după ce statură iarăşi de să aşăzară, ei îndată poftiră pre tocmitorul oştii şi, înţălegînd această, cu toţîi chiuiră şi năvăliră ca să ia mortul.
     [23.] Şi, văzind athinei<i> cum, nu ca mai înainte, ci cu toţîi năvălescu, strigară ceea oaste. Deci agiutînd pedestrimea toată, atuncea tare război să făcea pentru mort. Şi, pînă unde era cei tri[i] sute numai, să înfrînsără mult şi lăsară mortul; iar sosind ceialanţi, statură călăreţii şi nu putea să ia mortul, ce încă pre lîngă dînsul mulţi călăreţi pusără. Şi, aşa, să întoarsără înapoi ca de vreo giumătate milă, sfătuind ce vor face. Şi sfătuiră cum, neavînd cap, să să întoarcă înapoi la Mardonie.
     [24.] Şi, sosind călărimea la tabără, toată, mare jălesă făcea în toţi varvarii, şi sîngur Mardonie încă tare plînsă, şi tundea pre sine, şi vitele-şi, şi caii, şi mult vaet era. Pentru că sunet să făcea întru toată Viotiia cum omul cel de folos, după Mardonie, acela au perit; şi lîngă perşi era de folos, şi lîngă înpăratul. Aşa, varvarii, după moarte, pre Masistie, după obiceiul lor, cinstea.
     [25.] Iar grecii, după ce să ispitiră cu călărimea, şi o văzură, şi o sprejiniră, şi o nrpinsără, cu mult mai luară în-drăznire, şi întîi pusă mortul şi-l purta pre la steaguri. Şi era mortul acesta vrednicu de prăvit, pentru statul lui cel mare, şi pentru frumsăţile lui; pentru aceea şi făcusă ei aceasta..Şi, aşa, îşi lăsa otacele, şi mergea de prăviia pre mort. După aceasta, socotiră să să pogoare la Plateas; pentru că locul era mai bun acolo de tăbărît, şi cu apă
     
     bună. Deci socotiră si să dusără la acest locu şi la izvorul Gargafului, şi, aşa, iarăşi să tocmiră, cineşi după orînduiala sa..
     [26.] Acii să făcu £ şi price maie între athinei.şi; între tegheiteani, pentru cine va sta dintru aripa cea stingă. Şi aducea mărturii şi vetejii noă şi vechi, şi ceia, şi.ceia. Şi, tegheiteanii zicea cum: „Noi pururea am fost dintr-o parte, într-o aripă, la cîte oşti de obştie am fost, şi mai nainte, şi acum”. Şi zicea cum, după moartea lui Evristeu, ficiorii lui Iraclis, pogorîndu-să la Peloponisos cu oaste, „am eşit şi noi înainte la bogazu. Şi, aşa, atuncea preste ficiorii lui Iraclis era înpărat şi hatman Ilos, carile zisă să nu să bată ostile, ci numai să să aleagă carile dintru pelopo-niseni va fi mai vrednicu să să bată cu dînsul, şi, carile va birui, aceluia să fie ţara. Şi, aşa, s-au ales Ehemu a lui Ierop, fiind înpărat şi hatman al nostru; şi să lovi şi birui pre Ilos şi-l cmorî. Deci de atuncea mare cinste avem noi, tegheiteanii, şi pururea a fi la o aripă mai mari. Deci, voă, laconilor, nu vă dăm pricină, ce vă lăsăm, carile corn au aripă v-a plăcea, dintru acolo staţi. Iar ceealantă ce rămîne, noă ni să cade, ca şi în zilile vechi. Şi, fără aceasta, încă noi multe războae şi fapte am făcut, şi cu voi, şi sînguri, laconilor. Deci, athinei<i> de acestea nimica n-au făcut; pentru aceea, noi sîntem mai vrednici decît ei a sta la o aripă” “.
     [27.] Iar athinei<i> au zis: „Noi am ştiut cum această oaste s-au strîns pentru bătae, nu pentru voroave ! Iar de vremi ce ei au început acest lucru, trebui a-l dovedi. Au noi n-am bătut amazoanile, cînd au venit asupra noastră ? Au noi n-am mers cu oaste la Troada ? Au noi şi altile lucruri mari vechi n-am făcut? Ce, acelea să le lăsăm, că atuncea puteam să fim răi, şi acum buni, şi acum răi, şi atuncea buni. Ci noi acesta lucru, şi pentru lucrul ce făcum la Marathon, încă sîntem vrednici a-l avea, şi altile multe. Şi încă noi la Marathon singuri ne-am bătut cu perşii, fiind 46 de limbi, şi i-am biruit singuri. Numai dintru acest sfat sîntem vrednici a[-a]vea cinstea aceasta. Iar într-un lucru ca acesta, nici ni să cade noă să ne pricim; ci bucuroşi sîntem Să vă ascultăm pre voi, laconilor: unde ne veţi tocmi voi, acolo vom sta; pentru că, oriunde vom fi, vom ispiti pre noi ca să fim buni, şi numai ce ne poronciţi, unde vă iaste voă voia, acolo să stăm”.
     [28.] Şi, aşa, toată tabăra laconilor striga cum athinei<i> să aibă aripa ceealantă, pentru că li să cade mai bine decît arcadilor. Şi, aşa, biruiră athinei<i> pre arcadi, şi luară aripa stîngă. Deci aşa să tocmea grecii, şi ceia ce le era mai mari îi tocmea. Aripa cea dreaptă o ţinea 10.000 de laconi, şi, dintru aceştiia, 5.000 era sparteani, pe carii îi păziia cîte 7, care facu aceştiia 35 mii bez laconi. Şi, sparteanii luară lîngă sine pre tegheiteani, şi pentru cinste, şi pentru destoinicia lor. Şi era înplătoşaţi 1.500 de aceştiia. Lîngă aceştiia 5.000 de corintheani, şi lîngă aceştiia tocmi Pafsanie pre 300 de potideani. Lîngă dînşii sta 600 de orhomeni, lîngă aceştiia 3.000 de sichioni; lîngă aceştia 800 de epidavri şi 1.000 trizineani, şi 200 lepr[e]iţi, şi 400 michineani, şi 1.000 de fliasi, şi 300 de ermionei, şi 600 stirei, şi 400 halchidei, 500 ambrachi, 200 chefaleani, 500 eghiniteani, 3.000 megareanii, 600 plateani. Iar mai apoi de toţi, în aripa cea stîngă, era 8.000 de athinei, şi hatmanul lor era Aristides cel dirept, ficior lui Lisimah.
     [29.] Aceştiia, făr-de cei cîte cu 7 posluşnici laconeşti, era înplătoşaţi, [şi] era preste tot oaste grecească 38 de mii şi 700 de oameni. Atîţa înplătoşaţi au fost asupra varvarului adunaţi. Iar goli era 35 mii oameni; era posluş-nicii laconilor, şi toţi aceştiia era tocmiţi cu armi de război. Iar ceialanţi laconi ce nu era sparteani, cele 5.000 
     
     avea cîte un posluşnicu, aşijdirilea şi cei înplătoşaţi toţi. Deci aceştiia să făcea 34 mii 500.
     . [30.] Deci de aceşti goli, preste tot, 69.500 oameni preste tot. Toată oastea grecească era, oameni de război, cu înplătoşaţi, cu amintrilea, era preste tot 110 mii de oameni, den thespiianii ce-au venit mai pre urmă, şi aceşti goli încă era.
     [31.] Şi, aşa, să tocmiră lîngă apa Asopului. Iar varvarii, după ce jăliră pre Masistie, înţălegînd cum sînt grecii acolo decinde de Asop, să tăbărîră şi varvarii aşa. Şi aşa îi tocmiia Mardonie. Iar înprotiva laconilor au pus pre perşi, pentru că mulţi era perşi, mai mulţi decît toată ceea oaste, – ce agiungea pînă la tegheiteani perşii, şi era şi mai groşi în tocmitură. Şi Mardonie au ales ce era mai în frunte şi pusă înprotiva laconilor, iar ceia ce era mai slabi, înprotiva tegheiteanilor. Acestea făcea, că-l învăţasă thivei<i>, pentru că băusă de la laconi păhară de bătăi multe. Lîngă perşi pre midi, şi, după aceştiia, pre celea limbi, tot pre rînd i-au tocmit. Iar înprotiva athineilor i-au pus pre greci, cîţi i să închinasă lui, pre vioţi, thesali, şi alţii, şi ceea o mie de fochei, pentru că nu toţi focheii s-au închinat, ce alţîi era în vîrvul Parnisului, şi de acolo din munte să pogorea de lovea oastea lui Mardonie.
     [32.] Altile era, numai ce alesăsă frunte. Şi, aşa, varvarii era, preste tot, 300 de mii, iar grecii cei închinaţi, după cum mi să pare, să fii fost vro 50 mii de oaste. Aceştiia au fost toţi pedestri, iar călărimea era deosăbi.
     [33.] Acii, după ce să tocmiră, făcea jărtve înbe părţile. Şi la greci era vrăjitori Tisamen a lui Antioh; acesta nu era spartean, ci ileu. Şi, aşa, au mers la Delfi să să vrăjască pentru ficiori, şi vrăji vrajă cum: 5 biruinţă mare va să dobîndească el. Şi, aşa, să gîndi cum pentru Olimbiia iaste
     şi nu să plini vraja. După aceea.
     cunoscu el cum la 5 războae va vrăji, şi undi va vrăji/Tot *Va birui. Deci, laconii îl poftisă şi alta dată, şi, aşa, el încă zisăsă să-l facă spartean, şi atuncea va priimi. Iar atuncea laconii, nefiindu-le mare treaba, n-au priimit; iar atuncea, avînd ei treabă mare ca aceea, ei priimiră să-l facă. Iar el nu vru, ce, ştiind că le iaste de treabă, zisă să facă şi pre frati-său.
     [35.] Şi, aşa, de 5 ori la cinci războae vrăji şi l-au făcut spartean orăşan, şi pre el, şi pre fratile lui. Pre aceşti doi oameni numai, de cînd sînt sparteanii, au priimit de i-au făcut orăşani.
     [36.] Deci acesta, atuncea vrăjind grecilor, le zicea vraja cum, de să vor apăra grecii de perşi, a lor va fi războiul; iar de vor treci apa decinde să dea război, nu va fi bine.
     [37.] Aşa, şi la Mardonie, iarăşi, avînd vrăjitori grecu, anumea Ighisistrat, apărîndu-să, era vraja bună şi a lui Mardonie. Iar dînd război, era rea. Pre acesta, pre Ighisistrat, făcîndu-le multe răle laconilor, l-au mai prins ei odată, şi, vrînd să-l omoară, el au făcut meşterşug şi tărie tare, că, fiind în butucu de her, ş-au tăiat călcîile, şi au scăpat, săpînd în părete, şi s-au dus la Tegheea, şi, aşa, pînă în ceea de apoi, tot n-au scăpat de laconi, că l-au prins laconii, după acesta război, la Zachinthos, şi l-au omorît.
     [38.] Iar atuncea în pizma laconilor au fost vrăjind, şi, aşa, avea dar mare de la Mardonie pentru vrajă. Avea şi grecii cei închinaţi vrăjitori, şi acela încă aşa le vrăjea ca şi ceialanţi. Şi, nevrînd să dea război nici ceia, nici ceia, şi grecii tot vinea în oaste, şi să adaoge tare. Iar Timogheni-dis thiveul zisă lui Mardonie să păzască drumul de la Chitheron.
     [39.] Şi atuncea era a opta zi de cînd sta unii lîngă alţîi şi nu să bătea. Iar Mardonie trimisă călărimea la drumul cela, şi prinsără 500 de măgari încărcaţi cu bucate, viind
     
     în oaste grecească, şi, aşa, fără de milă, îi omorea, şi pre oameni cîţi era, şi pre măgari. Şi să întoarsără în tabără.
     [40.] Mai trecură 2 zile şi tot nu vrea să să bată; numai pînă la Asop la apă vinea varvarii de să ispitea cu grecii, iar a trece nu vrea. Şi călărimea perşilor tot vătăma pre greci; pentru că, pînă la un loc venea thiveii, de aciia apuca călărimea perşilor, şi să hărăţuia, arătînd vitejii.
     [41.] Pînă în 10 zile tot acestea au fost, iar la 11 zile grecii tare să înmulţea cu mult. Şi Mardonie încă i să supă-rasă cu şiderea. Acii să priciră cu Artavazu, carile era cinstit lîngă Xerxis, ca puţini perşi. Şi, sfătuindu-să şi zicînd, zisă Artavazu să să întoarcă cu oastea la cetatea Thivei, pentru că le iaste priiatenă, şi acolo iaste grîu mult, şi hrană de cai, şi, cu încetul, să facă aşa: să trimită la greci bani, şi arginturi, şi aur, şi alte daruri, ca să facă întru dînşii vrajbe, şi, aşa, sfădindu-să întru ei, mai curînd îşi vor vinde volniciia, decît cu războiul să stăm la cumpănă. Acesta şi thivei<i> acesta sfat zicea, pentru că lucrul îl cunoştea mai bine cum va să fie. Iar sfatul lui Mardonie era tare şi nepriceput, pentru că socotea că-i mai tare oastea lui decît cea grecească. Deci socotea să să lovască cum mai curînd, nici să mai lasă, să să lovască.
     [42.] Zicînd el aşa, nime nu-i poate să-i stea înpotriva, pentru că puterea de la înpăratul preste toată oastea el o luasă, iar nu Artavazu. Şi, aşa, au trimis de au chiemat pre toţi hatmanii lui şi pre cei greceşti închinaţi, şi-i întrebă aşa: au ştiu pentru perşi vro vrajă c-or să piară în Ţara Grecească? Deci unii au şi ştiut şi n-au vrut să spui cum ştiu; alţîi nici n-au ştiut de acestea. Iar Mardonie zisă: „Voi au nu ştiţi, au nu ve-i voia să ziceţi, neîndrăznind. Şi, de vremi ce iaste aşa, eu singur voi spuni-o: iaste o vrajă cum perşii să vie în Ţara Grecească şi să jăcuiască biserica delfilor, şi, după aceea, să piară cu totul. Iar noi, ştiind această vrajă, nici am mers la biserica aceea, deci, nici vom peri pentru această vină. Iar voi, cîţi sînteţi de bine voitori perşilor, căutaţi şi să ştiţi că-i vom birui pre greci”. Zicînd acestea, a doă poronca zisă cum a dao zi să fie toţi gata şi să să grijască, pentru ca să dea război cu grecii.
     [43.] Această vrajă ce-au zis Mardonie nu iaste la perşi zisă, ce iaste la iliri şi la alţii făcută.
     [44.] Iar după aceea, sosind noaptea şi puind străji, cînd au fost vreme tîrzie şi să potolisă toţi oamenii din oaste şi dormea, atuncea Alexandru Machidon înpărat veni la străjile greceşti şi zisă cum să chemi pre hatmanii lor athinei<i>, că a lor era straja. Şi să dusără de zisără cum un om călare au venit de la perşi şi „vă cearcă să vă grăiască”.
     [45.] Şi, mergînd hatmanii, zisă: „Bărbaţi athinei, ce voi să vă zicu voă, să nu spuneţi cătră alt, fără decît cătră Paf sanie înpăratul şi hatmanul laconilor cel mare, pentru că mi-ţi face peire; că eu încă grecu sînt den neam, şi nu voi să văzu grecirnea robită, ce volnică. Deci să ştiţi cum şi lui Mardonie nu-i sînt jărtvile pre vce; că de mult v-aţi fi bătut. Iar mîini el lasă jărtvile într-o parte şi va să dea război; pentru că să temi, că tot vi să adaoge oastea voastră. Iar de nu va da mîine război, mai răbdaţi puţinei, că oastea va sfîrşi bucăţile. Iar de v-a fi pre voe lucrul, să vă aduceţi aminte şi de mine cum am ostenit pentru volniciia grecească şi m-am băgat la atîta priimejdie, vrînd să vă arăt sfatul îui Mardonie, pentru ca să nu vă lovască varvarii fără veste, – şi eu sînt Alexandru Machidon”. Şi, aşa, să întoarsă la tabără-şi.
     [46.] Şi athinei<i> mearsără la Pafsanie şi-i spusără povestea. Iar el oarecum să siis<ă> de perşi şi zisă aşa: „Voi, athinei, de vremi ci iaste mîini războiul, să staţi înpotriva perşilor, pentru căci le ştiţi obiceiul războiului, că v-aţi bătut şi la Marathon; iar noi vom fi la aripa cea stînga, cătră grecii cei închinaţi, pentru că le ştim războiul. Pentru că sparteanii cu perşii păr-acum nu s-au lovit, şi să preme-nim aripile cu voi”. Iar athinei<i> zisără: „Şi noi încă am vrut să zicem acesta cuvînt cătră voi dintîi; îndată am socotit cum doară nu v-a plăcea acest cuvînt. Iar dacă sînteţi bucuroşi, şi noi gata sîntem să ne schimbăm locul “.
     [47.] Şi, după ce s-au ivit zioa, îşi primeniră aripile. Iar viotii aucunoscut si au zis lui Mardonie lucrul. Şi, aşa, şi
     
     
     el. învîrteji pre perşi cătră laconi. Şi, văzind Pafsanie această, iarăşi luă aripa dreaptă, după cum au fost şi dintîi tocmit.
     [48] Şi, după ce s-au tocmit iarăşi cum au fost mai înainte, trimisă Mardonie strigători la sparteani şi le zisă aşa: laponilor, voi de toţi oamenii sînteţi mărturisiţi şi tremură toţi de voi cum nu vă lăsaţi tabăra, ci: au biruiţi, au periţitoţi. Ci acestea au fost nu adivăr, pentru că, încă pînă a nu ne lovi, v-am văzutu-vă lăsindu-vă locul ce v-aţi fost orînduit şi aţi schimbat cu athinei<i> şi veţi să vă bateţi cu robii noştri, cu grecii, iar nu cu perşii. Acestea nu sînt lucruri a viteji oameni, ce ne-am înşălat cu voi; pentru că noi aşteptam că, în veste, ve[ţ]i trimite la noi strigători, să eşim să ne batem numai perşii cu voi – şi sîntem gata a face acest lucru. Iar acum vă videm, că vă temiţi. Deci dar, dacă nu începeţi voi acest cuvînt, iată că noi începem: veniţi, noi atocma, perşii, şi voi iarăşi, laconi, să ne batem, şi, cine va birui, aceluia să fie toată biruinţa. Iar de vor vrea şi ceialanţi, apoi ei să să bată ? “.
     [49.] Acesta aşa zisă, şi, nedîndu-i răspunsul nime, să întoarsă la Mardonie. Şi, zicîndu-i acestea, să bucură şi să simiţicu biruinţă rece. Şi, aşa, răpezi călărimea asupra grecilor, şi, aşa fiind călărimea, cu arcele săgeta, şi fuşturile arunca şi vătăma pre greci. Şi izvorul îl astupa, de unde lua grecii apă. Şi acolo era tăbărîţi numai laconii ; pentru că din A[s]opus iarăşi de sigeţi nu putea lua apă, şi atuncea şi izvorul încă-l astupară.
     [50.] Acestea făcîndu-să, hatmanii greceşti să adunară la arepa dreaptă şi să sfătuiră şi pentru apă, şi pentru bucate, că era oprite căile şi pentru călărime.
     [51.] Şi au socotit cum, de nu vor da perşii război într-aceea zi, să să mute lîngă un ostrov, cale ca de vro milă şi mai bine, înainte cetăţii plateianilor, pentru apă, şi încă acest ostrov îl facu apile cele curatoare; şi acolo şi apă vor avea, şi călărimea nu le va putea strica. Şi, aşa sfătuiră pînă la 2 ceasuri de noapte, pentru ca să nu-i vază perşii, şi călărimea îi va zăbovi. Şi, aşa, după ce vor sosi acolo, să trimită giumătate de oaste să ia slugile lor ce s-au fost dus la bucate şi nu îndrăznescu a veni.
     [52.] Şi, aşa, după ce-au socotit, preste toată zioa aceea avură osteneală mare cu călărimea, pentru că-i dodeia ; iar sosind noaptea, au sosit şi ceasul purcesului. Deci, cum era cuvîntul, aşa, unii au purces spre plateiani, spre cetate, şi nu la locul ceala unde vorovisă, – bine că să mîntuisă de călăreţi – ; şi agiunsără la Ireu, unde iaste biserica bozului Irei, înainte cetăţii plateianilor, 2 mile şi giumătate de la tabăra dintîi. Şi, sosind acolo îşi pusără armile pregiur biserică.
     [53.] Şi tăbărîră înpregiur biserică acolo. Şi Pafsanie, văzind pre ceialanţi mergînd, zisă şi laconilor să-şi ia armile, să purceadă după ceialanţi, socotind cum acolo să vor duce unde le-au fost tocmală. Acii, toţi ceialanţi îl ascultară, laconii, iar Amcmfaret, căpitanul pitanilor, spartean, zisă cum nu va fugi de varvar, nici de bună voi să ruşineză Spartis. Şi să mira el ce facu ceialanţi, – pentru că el sfatul nu-l auzisă. Deci lui Pafsanie foarte cu greu îi părea unde nu vrea să-l asculte, să margă cu dînsul, şi mai cu greu încă să-l lasă să piară acel pîlc acolo; deci, să mira ce va face cu dînsul. Zicînd acestea, oprea şi tabăra laconilor. Deci în tot chipul să ispitea să facă pre Amomfaret să margă, şi nu-l putea să-l urnească din locu nici într-un chip.
     [54.] Iar athinei<i> făcură aşa; unde le era orînduiala, sta pre locu, pentru că ştiia pre laconi cum, altile zicu, şi altile facu, şi altile gîndesc. Şi, pornindu-să tabăra, au trimis pre un călăreţi să vază: sparteanii pornitu-s-au,
     
     
     
     au ba, au nu vor să margă> au ce facu, şi să întrebi pre Paf sanie: ce vor face ei? 
     [55.] Şi, mergînd acolo călăreţul, au văzut pre laconi stînd pre locu, şi cei de frunte pricindu-să; şi stînd şi el acolo. Iar Amomfaretos luă o piatră mare cu amîndoă mînule şi o trînti înaintea picioarilor lui Pafsanie şi zisă: „Cu acest sfat te sfătuiaşte, de acii să nu te mai clăteşti, să fugi de varvari!”. Iar Pafsanie îi zisă cum iasţe nebun şi fără minte, şi răspunsă şi cătră strigătoriul athin[e]ilor, să margă să spui ce vede, şi zisă să zică athineilor [ să să apropie lîngă dînşii, şi să facă ce vor face şi ei.
     [56.] Şi, aşa, să dusă strigătorul. Iar laconii, pricindu-să, s-au apropriat şi zioa. întru aceea, socoti Pafsanie cum, mergînd el cu ceia laconi, nici Amomfaret va să ră-mîe, – care lucru aşa s-au şi făcut. Şi purceasă cu oastea, şi tegheiteanii cu laconii era, şi athinei(i> mai îndărăpt decît laconii. Pentru că laconii, pentru călăreţi, să ţinea de ţărmuri şi de poala muntelui, iar athinei<i> era la cîmpu,
     [57.] Şi, aşa, Amcmfaret întîi gîndiia cum nu-l va lăsa Pafsanie; mai apoi, văzind cum îl părăsăşte Pafsanie cu adivărat, el îşi luă armile, şi, încet, au purces. Şi, aşa, mergînd tabăra ca vro milă şi mai bine, stătu lîngă apa Moloendului, şi pentru aceea stătu, adică, ca să-i agiute lui Amomfaret, de-l vor înpresura varvarii. Şi, aşa, sosi Amomfaret, sosi şi călărimea toată a varvarilor, pentru că călăreţii era obicnuiţi a face tot aşa în toate zilile. Şi, mergînd la tabăra dintîi şi văzind locul pustii, alergară cu
     caii pînă i-au agiuns.
     [58.] Iar Mardonie, văzind locul taberii greceşti pustii, a dao zi chiemă pre thesaliiani, pre tustrei fraţii: pfe Thorica, şi pre Evripil, şi pre Thrasidie, şi le zisă: „O, feciorii lui Alevadi ^ ce veţi să mai ziceţi acum, văzind locul pustii? Căci voi ziceaţi cum laconii din război nu îug, ce sînt mai viteji de toţi oamenii! Văzut-aţi şi mai înainte cum ş-au lăsat orînduiala oştii, şi acum încă videţi pre toţi cum au fugit întru noaptea trecută?” Şi l[e] arătară, dacă văzură cum vor să să bată cu ceia ce adivărat sînt viteji decît toţi oamenii. Pentru că, fiind ei de nimica întru greci, de nimica oameni să arăt[ar]ă. „Şi pre voi încă vă ert, pentru că, neştiind pre perşi, pentru aceea pre aceştiia lăudaţi, pre carii îi şi ştieţi. Şi mai mult pentru Artavazu mă mer, cum să temea de laconi şi arăta sfat foarte fricos, zicînd cum să mergim supt zidul thiveilor să ne acioăm; care lucru înpăratul de la mine va şti aceasta. Acestora lucruri aiurile vor fi voroavile. Iar aceia, făcînd acestea, nu trebui să-i lăsăm, ce să-i gonim, să ne dea samă pentru toate cîte au făcut perşilor, şi răscumpărare”.
     [59.] Acestea zisă Mardonie, şi porni pre perşi în fugă, şi trecură apa Asopului după şleagul grecilor, socotind ei cum au fugit, şi mergea oastea toată asupra laconilor numai şi a tegheiteanilor, pentru că pre athinei nu-i videa, fiind supt ţărmuri. Şi, văzind boerii ceialanţi şi hatmani a varvarilor cum gonesc pre greci, şi ei îndată rădicară steagurile, şi gonea cu toţîi, cărei cum îi putea picioarile, nici tocmiţi de război, ci numai carile cum agiunsăsă, după vremi. Deci, aceştiia alerga, strigînd şi gîlcevind, ca să ia în unghi pre greci.
     
     
     
     
     [60.] Iar Pafsanie hatmanul, văzind călărimea varvarilor toată sosind mai nainte, trimisă un călăreţi la athinei, zicînd aşa: „Bărbaţi athinei, mare cumpănă iaste astăzi pusă la mijlocu, ca să videm grecimea au volnică, au robită. Deci, [noi,] laconii, şi voi, athinei<i>, fum vicleniţi de cătră celelante agiutoare ale noastre, pentru căci cu toţii au fugit în noaptea ce-au trecut, şi ne-au lăsat pre noi singuri. Acum, dar, am socotit cum vom face noi pentru ca să ne batem cum vcm putea mai bine, şi să ne apărăm unul pre alt. Deci de va năvăli întîi călărimea la voi, trebui, noi şi cu tegheiteanii, carii n-au viclenit grecimea, să vă agiutăm voă. Dar acum videm cum la noi au venit: deci, trebui să ne agiutaţi la partea care iaste mai în nevoe. Iar de nu puteţi şi voi să veniţi, pentru că v-au apucat acolo cevaşi opreală, voi ne trimiteţi pre arcaşi. Şi aşa, dar ne veţi faci. Şi ştim întru acesta război cum sînteţi foarte cu toată inima gata a posluşi şi a asculta şi acestea”.
     [61.] Acestea auzind athinei<i>, să porniră cu totul la agiutoriu, şi foarte cu toată inima siliia. Şi, fiind în cale încă, pîn<ă> a nu sosi, îi agiunsără cele 50 mii de greci ce era închinaţi la înpăratul, şi începură la dînşii. Pentru aceea au rămas şi n-au putut să mai margă agiutori laconilor ; pentru că le da război ceialanţi nepriiateni. Şi, aşa, singuri numai ce-au rămas laconii şi tegheiteanii, iar alţii toţi fugisă noaptea, după cum am scris mai sus. Şi laconii, preste tot, cu cei ci era goli, posluşnicii lor, era 50 de mii; iar tegheiteanii 3 mii (pentru că nu să osăbea tegheiteanii de laconi nici într-un chip). Şi, aşe, începură a face jărtve, ca să să lovască cu Mardonie şi cu toată oastea varvarilor. Şi jărtvile nu li să făcea. Deci, întru acest mijlocu şi război, cădea greci laconi mulţi, şi mulţi să rănea ; pentru că ei sta, căutînd porcncii hatmanului lor, pentru că pusăsă paveţăle cele mari perşii denainte şi sigeta atîta sigeţi de multe, cît sparteanii avea mîhnire multă pentru această, că nu li să făcea jărtvile de război. Iar Pafsanie, căutînd spre biserica bozului Irei, pentru că nu i să făcea jărtvile pre voe, să ruga bozului zicînd ca să nu-i lasă să-şi piarză nedejdea cea bună nici într-un chip.
     [62.] Acestea rugîndu-să Pafsanie, îndată întîi tegheiteanii să porniră asupra varvarilor. Şi laconilor încă, aşteptînd, îndată, după ruga lui Pafsanie, li să făceră jărtvile buni. Şi, făcîndu-să abia într-atîta vremi, şi ei încă por-niră-să cu totul gata de război asupra varvarilor. Şi perşii, văzind pre laconi porhindu-să, lăsară şi ei arcele, şi să apucară de război. Şi întîi dideră război undi le era lor paveţăle cele mari tocmite bine, ale perşilor. Şi, aşa, le oborîră acelea laconii. Iar după căderea acestora, să făceră război tare foarte, şi multă vremi au ţinut, la biserica Dimitriei bozului. Pînă atîta au agiuns acest război, cît unii cu alţîi să înpinge varvarii, perşii şi cu laconii: pentru că să apuca varvarii de suliţăle laconilor şi le sfărîma. Deci, perşii, din vce şi din tărie, nu era mai slabi decît laconii, ci era ei fără de armi tocmite şi nu era la război deprinşi ca laconii, şi nu era aşa meşteri buni de război. Deci năvălea perşii cîte unul, şi cîte zăci, şi cîte mai mulţi, şi cîte mai puţini, şi cădea în mînule sparteanilor şi perea.
     [63.] Iar acolo unde să tîmplă singur Mardonie de da război, pre un cal albu fiind călare, şi pre lîngă dînsul au fost ales 1.000 de perşi, tot de frunte aleşi, de război, – acii sta tare războiul şi să ţinea. Deci, pînă unde era Mardonie viu, ei tot sta şi obora pre mulţi din laconi şi tot să apăra. Iar după ce căzu de peri Mardonie şi toată oastea cîtă era pregiur dînsul peri şi să surpă, aşa şi ceialanţi toţi plecară fuga. Şi biruiţi fură de laconi, pentru că mult le strica lor hainile, că era înbrăcaţi bine cu haini, iar nu cu platoşă, pentru că, goli fiind ei, cu trup gol, la oameni cu platoşă, ca o giucărei li era şi ca o ispită.
     [64.] Acii, şi moartea lui Leonidis, după vraja sparteanilor, să plini de la Mardonie, şi biruinţă pre mare şi frumoasă prelua, dintru biruinţăle cîte ştim noi, Pafsanie, ficior lui
     
     
     
     Cleomvrot, din neamul înpărătescu, hatmanul laconilor. Iar Mardonie peri de un om de folos din Spartis, scaonul laconesc, pre numi A[r]imnist, carile, după acest război, cu 300 de oameni, să bătu cu mesineanii şi cu totul au perit.
     [65.] Iar acii, la Plătea, după ce au plecat fuga varvarii şi să biruiră de laconi, fugea fără de nici o tocmală spre tabăra lor şi spre zidul cel de lemn ce-au fost făcut la Thiva. Ce, eu stau de mă mer, pentru că, fiind războiul la lunca bisericii bozului Dimitrie, şi nici un pers nu s-au aflat să între în biserică, au să piară pregiur biserică; ce mai mulţi în locu necurat au căzut. Ce, socotescu eu cum, pentru căci au ars la Elefsina biserica, pentru aceea nu i-au primit nici în biserica sa să între. Iar acest război aşa să bătu.
     [66.] Iar Artavazu, ficiorul lui Farnachis, şi întîi, cînd au rămas Mardonie de înpăratul, nu-i plăcu, şi atuncea mult îl oprea să nu dea război cu laconii, şi tot nu vrea să-l asculte. Deci făcea şi el aşa: neplăcînd lucrurile carile Mardonie făcea, avea mai vro 40.000 de oaste, pre care era el hatman, Artavazu; pre aceştiia îi adună într-un lccu, pre toţi, şi, după ce s-au lovit cu laconii, ştiu bine şi cunoscii cum îi vor bate pre dînşii, şi, aşa, îi strînsă pre toţi la un locu şi le zisă să margă tot boţu unde le va poronci el şi, cum vor videa pre dînsul sîrguind, aşa şi ei să să sîrguiască. Poroncindu-le acestea întîi, să porni adecă şi el spre război, să dea cu oastea lui, şi numai ce văzu pre perşi fugind; şi, aşa, şi el să înturnă, şi nu încet, ce pre tare, nici la zidul cel de lemn, nici la Thiva, ce pre drumul Fochei<i> în sus, vrînd mai tare să agiungă la bogazul mării, să treacă la Asiia, să scape.
     [67.] Aceştiia într-acolo fugiră. Iar grecii cei închinaţi, ce era cu Mardonie, după cum am zis, cîtva s-au bătut, pentru că ei să temea; şi vioţii, lovindu-să cu athinei<i>, da război fără preget, cît 300 de cei fruntaşi aleşi thivei au căzut de războiul athineilor. Şi, aşa, şi aceştiia plecară fuga şi ei la Thiva, nu la tabăra varvarului, undi era celalant nărod. Iar ceialanţi nici să mai loviră cu niminea, [nici] arătară cevaşi.
     [68.] Şi arătat lucru iaste cum toată puterea varvarilor perşii era, pentru că, văzind numai pre perşi înfrînţi, toţi să înfrînsără. [Aceştiia] fugiră cu totul, pînă a nu să lovi cu nepriiatenii, pentru că văzură pre perşi, ce numai fugiră. într-acest chip, toată oastea varvarilor plecă fuga cu totul. Iar călărimea vioţilor atîta le agiutorea, şi lor, şi varvarilor, pentru că sta de sprejinea pre cei ce fugea din-dărăpt, şi-i ocrotea de cătră greci. Deci, laconii tot după dînşii să luară învincind şi, pe unde-i agiungea pre varvari, tot îi omorea.
     [69.] întru această întîmplare au înţăles şi ceea oaste grecească care au fost fugit la Ireu, după cum am zis mai sus, cînd au fugit noaptea şi au lăsat pre laconi singuri şi pre tegheiteani şi pre athinei. Pentru că, acest război tot, pre varvari i-au bătut.numai laconii şi celea 3.000 de tegheiteani; şi pre grecii cei închinaţi, athinei<i> i-au bătut. Atîta «aste grecească au fost la acest război. Aşa, înţălegînd acei fugiţi, fiind la Ireu, cum s-au bătut războiul, şi au biruit laconii, aşa, fără de nici o tocmală s-au slobozit şi ei ca să facă vreo vitejie, şi, aşa, mearsără asupra grecilor celor închinaţi; şi, văzind călărimea thiveilor cum netocmiţi vin, îi lovi, şi vro 600 au omorît dintru dînşii, pînă i-au băgat în muntile Chitheronului. Aceştiia fără de nici o socotinţă periră.
     
     [70.] Iar perşii şi celalant nărod varvar, după ce fugiră în palanca cea de lemn, şi laconii în urmă gonindu-i, apucară perşii mai nainte, de intrară şi să suiră prin băşci, pîn-a nu sosi laconii, şi, aşa, cum putea mai bine, să tocmiră prin pregiurul pălăncii. Şi, sosind laconii, mai tare război era pentru palanca. Şi, pînă a nu sosi şi athinei(i>, tot mai era a să apăra perşilor şi nu le putea strica laconii, pentru că ei la ziduri, la cetăţi, nu să învăţa a bate. Şi, viind athinei<i>, în urmă, să mai întări războiul acesta, şi în multă vre mi stătu, pînă undi siliră şi-i înfrînsără. Şi să suiră athinei<i> pre palanca şi începură grecii a o surpa şi intrară pre acolo într-însa. Şi întîi tegheiteanii intrară în palanca, şi aceştiia au dobîndit cortul lui Mardonie şi toate celelante, şi iaslele cailor, carile era tot de aramă, lucru iscusit. Acestea iasle au pus tegheiteanii la bozul Athinei, iar celelante le-au adus toate şi le-au pus la mijlocu cît au dobîndit. Iar varvarii, după ce-au căzut palanca, nu să mai tocmiră de război, nici îşi mai adusără amintea de vitejie, deci, numai ce încremenisă, pentru că într-atîtea puţine ceasuri atîtea mii de oameni să cmorîră. Şi într-un locu strimt îi apucasă vremea. Şi, aşa, putură să-i omoară grecii, cît, cum am zis, fiind varvarii 300 de mii, afară din cele 40 mii ce-am zis cum au luat Artavazu şi au fugit, din ceialanţi din toţi nici 3 mii n-au scăpat vii. Iar laconii \ din cei din Spartis, au perit la război 91, şi 16 teghei-teani, şi athinei 52.
     
     [71.] Şi a varvarilor era pedestrimea vitează şi au arătat vitejii, iar călărimea au fost bună a sachilor. Iar viteaz zicu c-au fost Mardonie. Iar dintru greci, măcar că au fost şi tegheiteanii şi athinei<i> buni, iar cu multă măsură îi covîr-şiră cu vitejiia laconii. Pentru altă nu zicu această, ci pentru că, cîţi au fost şi unde s-au tîmplat, laconi<i> au biruit pre ceialanţi; şi, iarăşi, undi fu tăriia războiului toată, ei acolo s-au bătut şi pre cei mai aleşi i-au înfrînt. Şi, după cum am înţăles lucrul, mai ales au fost viteaz, din toată
     
     oastea, Aristodim, carile am scris întîi cum, durîndu-l ochii, au rămas din cele trii sute de laconi ce-au perit cu Leonidis la Străji. Şi am zis cum îl ocărea ceialanţi laconi, de-i zicea: „Aristodim cel fricos”. După această, au fost: Posidonie, şi Filochion, şi Amomfaret, toţi aceştiia au fost laconi, iar pre buni viteji. Şi, făcîndu-să, după război, între greci, vestea carile să fie mai ales dintru aceştiia, şi, aşa, sparteanii zicea cum Aristodim au vrut să moară adivărat pentru vina ce-am zis mai sus, şi, aşa, ca un turbat, au fost lăsind steagul său, şi au fost eşind înainte şi au fost făcînd multe vitejii. Iar Posidonie, fără de nici o pricină şi nevrînd să moară, iar tot fu viteaz bun. Cu atîta iaste bun acesta. Iar acest lucru pot să-l fie zis şi cu zavistie. Aceştiia toţi, cîţi au perit la acest război, cinstiţi să făcură, – afară din Aristodim, pentru că Aristodim, vrînd să moară, el pentru aceia nu s-au cinstit.
     [72.] Aceştiia să numiră foarte de viteji în războiul ce s-au făcut la Plătea, pentru că Calicratis afară din război au perit, carile era lacon, şi mai frumos om decît toată oastea, nu numai a laconilor, ce şi din ceialantă; carile, cînd făcea jărtvă Pafsanie, el sta la steagu-şi şi aştepta poronca şi să răni în coaste. După aceea, ceialanţi să bătea, iar pre cela luîndu-l în laturi de acolo, murea cu voe rea şi zicea cătră A[r]imnis[t] plateanul: „Nu mi-i voia rea pentru că moriu eu, ci pentru că nu făcui nimica cu mînule mele şi pentru că, după cum aveam poftă să-mi arăt faptile, nu poci!”.
     
     [73.] Iar din athinei, zicu să fie fost Sofan a lui Eftihidis, din ireamul Dicheliei. Şi zicu athinei<i> cum acesta Dichelos au făcut mare folos mai nainte Athinei, pentru că, viind ficiorii lui Tindar, fraţii Elenii cei frumoasă, care o luasă Thiseu şi o ascunsăsă, şi, întrebînd pre Elena undi era ascunsă, alţii nu vrea să spui, siindu-să de Thiseu, iar el au spus.
     
     De atuncea are cinste neamul acesta la laconi. Şi, odănă-oară, arzind laconii păjjmîntul Athinei, de a[-a]-cestuia pămînt s-au ferit.
     [74.] Dintru acesta neam era Sofanis, şi au făcut vitejie.-Unii zicu cum au fost legat de brîul zălii, cu lanţuh de aramă, un fer ca de corabie făcut, carile, apropiindu-să de nepriiateni, l-au fost aruncînd şi i-au fost prăvălind şi, că-zind gios, alţîi nu l-au fost putînd să-l rădice; şi, fugind nepriiatenii, îl lua în spate, şi el şi gonea cu dînsul. Alţii zicu cum de paveţă era legat acest fer, care să învîrtea în toate părţile şi nu sta la un locu.
     [75.] Acesta Sofanis au mai făcut lucru vitejăscu, pentru că, fiind încungiuraţi athinei<i> Eghina, pre Evrivatis arghiul, ce-au luat cinci biruinţă, îl chiemă la limpide şi s-au lovit şi l-au omorît pre Evrivatis. Acesta Sofanis, mai apoi, au perit bătîndu-să cu idonii, fiind hatman athineilor şi cu altul înpreună.
     [76.] Iar după ce-au omorît grecii pre varvari, pre toţi, acii veni şi o muiare, de bună voe ; carii, văzind cum au perit perşii şi biruiră grecii, – au fost ţiitoare ea lui Fa-randat a lui T[e]aspie, unui pers –, şi aşa s-au podobit cu aur mult, şi ea, şi roabile ei, şi cu haine buni şi să pogorî den carată şi mearsă la laconi, încă fiind ei asupra morţii varvarilor. Şi văzind cum toate acelea poroncea Pafsanie acolo, întrebă numile şi moşiia, pentru că şi ea de multe ori îl auzisă numile lui, şi, aşa, mearsă şi să apucă de genunchile lui şi zisă aşa: „O, înpărate în Spartis, mîntuiaşte-mă pre [mine,] rugatoarea ta, din robie rea, pentru că mult folos ai făcut cmorînd pre aceştiia, carii nici de dumnăzău să temea, nici de altă. Şi sînt de neam de lacon, fată lui Ighitorid şi m-au luat cu sila persul şi m-au ţinut”. Şi Pafsanie zisă: „Aibi nedejde, fimei, dacă te rogi, şi de vei fi a[-a]celuia fată, carele îmi iaste mie priiaten foarte, dintru cîţi lăcuesc pre acelea locuri”. Atîta zisă şi o didea pre mîna bătrînilor ce era acolo; mai apoi au trimis-o la Eghina, că acolo i-au fost ei voia.
     [77.] După muiarea aceasta, îndată, au sosit mandinei<i>, după treaba războiului: şi, aşa, văzind cum n-au apucat la treabă, mare jale le era şi zicea cum să le dea certare, că.-s vrednici. Şi, înţălegînd pentru aceia ce-au fugit cu Artavazu, i-au gonit pînă la Thesaliia. Iar laconii nu vrea să-i lasă să-i gonească, pentru căci fugea, – că la laconi iaste obicei legat, cînd fug din război, cîţi scapă, să nu-i mai gonească. Şi mandinei<i>, după ce-au gonit, s-au întors înapoi acasă, şi-şi gătiră hatmanii şi mai-marii oştii din ţara lor, pentru căci n-au sirguit. După mandinei, sosiră iliei<i>. Şi aceştiia, mîhnindu-să mult, să dusără şi iarăşi îşi goniră pre hatmani.
     [78.] Iară [în] tabăra de la Plateas cea grecească era Lambon, carile era mai de folos din eghiniteani, şi, aşa, au venit acesta la Pafsanie şi au grăit cuvînt foarte grozav şi încă sirguia să-l zică; şi zisă: „O, fiiule lui Cleom-vrotos, fapte ai făcut foarte minunat, şi vrednicu, şi înfrum-săţat, şi dumnăzău ţ-au dat ţie de ai mîntuit Ţara Grecească, şi ai dobîndit mare cinste, mai mare decît toţi grecii cîţi noi ştim. Iar tu acum trebui să faci şi ce lipsăşti, pentru ca să ai numi şi mai bun, şi să să ferească şi alt var-var să nu facă grecilor ruşine. Pentru că, perind Leonidis, Mardonie şi Xerxis îi luară capul şi-l spînzurară. Care lucru să-l răsplăteşti tu, şi laudă vei avea, întîi de cătră toţi spar-teanii, după aceea şi de cătră ceialanţi greci. Pentru că, spînzurînd pre Mardonie, vei răscumpăra unchiului tău, lui Leonidis, răul”. Acesta acestea grăia-i, gîndind să-l viclenească pre Pafsanie, iar Pafsanie au răspuns:
     [79.] „Priiatene eghiniteane, pentru căci îmi vei binile, şi-l socoteşti mai nainte, te laud şi eu, iar sfatul cel bun l-ai greşit. Pentru că, rădicîndu-mă sus şi pre mine, şi moşie-mi, şi faptul, apoi la nimica m-ai coborît, îndemnîndu-mă să
     
     cert pre mort, şi, de voi face această, zici cum numi bun voi dobîndi. Care lucruri să cuvin a face varvarii, iar nu grecii, şi acelora încă le zavistuim noi pentru acesta lucru, şi-i ocărim. Iar eu, pentru acesta lucru, nici eghiniteanilor să le plăcu, nici celora ce le plăcu acestea lucruri; şi destul îmi iaste mie a plăcea sparteanilor, a face lucruri drepte, a grăi cuvinte direpte. Iar răscumpărarea lui Leonidis, ce-mi zici să o facu, foarte mare răscumpărare s-au făcut: cu nenumărate suflete acestora s-au cinstit, şi el, şi ceia ce cu dînsul s-au săvîrşit. Iar tu, cu acestea cuvinte avînd, să nu te mai apropii de mine, nici mă sfătui, şi ştii: har, scăpînd nepătimit !”
     [80.] Auzind acestea, acesta fugi de acolo. Iar Pafsanie pusă pre strigători şi strigă în tabără cum nime să nu să atingă de dobîndă şi poronci poşluşnicilor laconeşti să aduni toate un[e]altile. Şi, aşa, înblară posluşnicii prin toată tabăra varvarilor, răşchiraţi, şi afla corturi cu aur şi cu argint, şi paturi cu aur şi cu argint, şi crontire de aur, şi păhară, şi altile; şi saci găsiia în cară, întru care era vasă şi căldări de aur şi de argint; şi de la trupuri lua inele şi brăţări de aur, şi săbii cu aur. Iar haini scumpe cine le băga în samă acii? Fura multe posluşnicii şi le vindea eghiniteanilor, şi multe şi arăta cîte nu le putea ascunde. De aicea s-au înbogăţit eghiniteanii, carii cumpăra aurul în locu de aramă de la posluşnicii laconeşti.
     [81.] Şi, adunînd toate unealtile la un locu, scoasără a zăcea bozului de la Delfi, din care s-au făcut scaonul cel cu trii picioare de aur, carile stă preste şarpile cel cu trii capite de aramă, lîngă cuptor. Şi bozului de la Olimbiia scoasără parte, şi făcură de zace coţi pre Diia de aramă ; şi, la bogazu, lui Posidon, iarăşi, îl făcură de 7 coţi, de aramă, tot dintru această a zăcea. Şi, făcînd acestea, cele-lante le înpărţiră, şi luară carile cît era vrednicu a lua: şi ţiitorile perşilor, şi aurul, şi argintul, şi altile toate. Socotescu cum au înpărţit celor ce-au făcut vitejie, măcar că nu să zice acest cuvînt, iar tot pricep eu acest lucru. Iar lui Pafsanie a zăcea i s-au dat din bani, din mueri, din cai şi dintru toate celelante.
     [82.] Zicu şi aceasta: cum Xerxis, după ce-au fugit din Ţara Grecească, să-şi fie lăsat toată casa lui, şi ciniile lui, şi vasale, lui Mardonie ca să o aibă el. Iar Pafsanie, socotind toate tocmelile lui Mardonie, cu aur şi cu argint tocmite şi înpestrite, poronci pitarilor şi stolnicilor să-i grijască ospăţul cum îi grijiia ei şi lui Mardonie. Şi, aşa, făcură ei poronca înpăratului. Şi, văzind Pafsanie atîtea mesă de aur şi de argint, şi altă gătire minunată, să miră de atîta bine şi au rîs şi au zis cătră slugile lui să-i grijască prînz laconesc. Şi, făcîndu-să prînzul, şi fiind departe păr-la cel persesc, iarăşi au rîs Pafsanie şi au trimis de-au chiemat hatmanii greceşti şi, sosind ei, le arăta Pafsanie cîtă osăbire iaste între masa pers<i>lor şi între a laconilor şi le zisă aşa: „Bărbaţi greci, pentru aceea v-am eu adunat aicea, pentru ca să videţi nebuniia înpăratu jlui midilor, carile, avînd petrecire ca aceasta, au venit ca să ia iastă ticăloasă a noastră !” Acestea au zis Pafsanie cătră hatmani.
     [83.] Iar după aceea, au aflat plateanii săcrie cu aur şi cu argint, multe, îngropate, şi altele multe lucruri. Şi, adunînd şi oasăle toate la un locu plateanii, s-au aflat un cap dintr-un os, întreg, neavînd nici o închietură; şi o falcă avînd dintîi din sus tot un os, nu osăbiţi, şi măsăle, şi tot dintr-un os. Şi să arătară şi ciolane a unui om de cinci coţi.
     [84.] Iar a dao zi, trupul lui Mardonie nu să putea afla: de cine s-au luat, nu să poate şti bine. Iar mulţi au luat mari daruri de la Artondis, ficiorul lui Mardonie, pentru îngroparea tătîni-său. Ce, bine cine au fost, nu să ştie. Zicu pentru Dionisofan efesanul, să-l fie astrucat. Mardonie aşa să îngropa.
     [85.] Iar grecii, după ce ş-au înpărţit dobînda la Plateea, îşi îngropară morţii osăbi, cineşi pre ai săi. Laconii făcură
     
     trii gropniţă: una pentru popi, carii era Amomfaret, şi Calicratis, şi Filochion, şi Posidonie. Aceştiia osăbi era, popii ; într-altă gropniţă sparteanii, într-alta, iarăşi, posluşnicii. Aceştiia aşa-i îngropară. Iar tegheiteanii pre toţi la un locu i-au îngropat, şi athinei<i> iarăşi, şi ceia greci, pre cei ce-au perit de călărime iarăşi i-au îngropat. Acestea gropniţă cu trupuri s-au înplut; iar celelante, ci să văd la Plateea, gropniţăle, cum socotesc eu, au făcut ei pentru ruşinea aceea, pentru căci au lipsit de la război, pentru ca să fie să vază oamenii ci vor să nască în urmă. Pentru că şi eghiniteanii au gropniţă, care şi în 10 ani, apoi, după război, au plătit de-au făcut un om de la Plateas.
     [86.] Şi, după ce-au îngropat pre morţi, îndată să sfătuiră să mar gă asupra thiveilor şi să ceară pre cei ce s-au închinat întîi la perşi, şi mai vîrtos pre Timoghenid şi pre Ataghin, carii era vîrhovnici acestui lucru; iar de nu-i vor da, pînă n-or lua cetatea, să nu să întoarcă. Şi, după sfatul acesta, a 11 zi după războiul acesta, mearsără la cetatea Thivei; şi, cerînd oamenii, nu-i vrea să-i dea. Şi, aşa, începură a strica ţara şi a bate cetatea şi tot strica rău.
     [87.] Iar trecînd 20 zile, zisă Timoghenid cătră thivei aşa: „Bărbaţi thivei, de vremi ce au sfătuit grecii ca să nu să scoale de aicea pînă ce nu ne vor dobîndi, sau să ne daţi pre noi la ei, trebui, pentru noi, să nu mai pată rău ţara; ce să ne tocmim cu bani, cîndai bani vor ceri, şi pentru bani facu acestea. Şi, de cer bani, cu toţîi să dăm bani, pentru că cu toţii am greşit; iar de nu, pentru noi cu adivărat bat cetatea, noi ne vom da singuri”. Deci, socoti[ră] cum bine zice Timoghenid, şi, aşa, thivei<i> trimisără soli la Pafsanie, vrînd să dea pre oameni.
     [88.] Şi, după ce-au priimit, acel Ataghin scăpă şi fugi din cetate. Şi, aducîndu-i copiei, îi slobozi, zicînd cum ei nu sînt vinovaţi pentru aceea nimica. Iar pre ceialanţi i-au dat thivei<i>. Aceştiia socotea cum cu bani să vor putea scoate. Iar el, luînd şi socotind acest lucru, îndată slobozi ceelantă toată oastea grecească pre acasă, şi pre oameni îi dusă la Corinthus şi-i cmorea. Acestea să lucrară la Plateas şi la Thiva.
     [89.] Iar Artavazu, fugind de la Plateas, şi agiungînd la Thesaliia, îl chiemă la ospăţi, şi-l întreba pentru ceealantă oaste, neştiind ei nimica pentru războiul ce să făcusă. Iar Artavazu cunoscu cum, dacă va spuni drept, va veni la cumpănă să piară şi oastea lui (pentru că, înţăle gînd, toţi să vor scula asupra lui). Şi, socotind aceasta, nici cătră fochei, nici cătră thesali nu spusă, ce zisă aşa: „Eu, bărbaţi thesali, cum videţi şi voi, mă pripăscu să mărg la Thrachis, şi merg tare, trimiţindu-mă cu această oaste din tabără. Iar Maidonie, cu ceealantă oaste, vine în urmă, după mine. Pre dinsul să-l ospătaţi şi să-i faceţi bine; că, cu vremi, nu vă veţi căi”. Şi, zicînd aşa, purceasă tare cu oastea prin Thesaliia şi prin Machidoniia, drept la Thrachis, cu adivărat, tăind prin mijlocu uscatul, şi agiunsă la Vizantiia, lăsind multă oaste de a lui tăiată în urmă de thrachi şi de foamite şi de ostineală; şi, de la Vizantiia, cu vasale au trecut. Acesta aşa au scăpat la Asiia.
     [90.] Iar întru zioa ce-au fost războiul la Plateas, să tîmplă şi la Micalis a Ioniei război pre mare. Pentru că, şăzind la ostrovul Dilosului grecii, cu vasale lor, şi cu hatmanul lor, Leftihidis laconul, veniră soli de la Samos la Leftihidis trii oameni, fiind trimişi pre ascuns de pers şi de tiranul lor, pre carile îl pusăsă perşii. Şi, mergînd, zisă multe şi în multe feluri cuvinte, cum, numai de-i vor videa ionii, să vor despărţi de cătră pers şi varvarii nu vor îngădui,, iar, de vor şi îngădui, nu mai poate să fie să le dea dumnăzău mai bun vînat şi să ruga pentru toţi dumnăzăii greceşti să le dea agiutor să mîntuiască grecirnea din robie şi să gonească pre varvari; şi pre lesni vor face acest lucru, pentru că vasale lor înblă rău şi să vor putea bate cu
     
     dînşii bine, şi zicea: de nu-i cred pre dînşii, sînt gata să stea zăloage în vasale lor.
     [91.] Şi, rugîndu-să tare samiianul şi spuind multe lui Leftihidis, el întrebă: au doară pentru ca să-i vază nărocul, au doară aşa vrînd dumnăzău ? – şi-i zisă Leftihidis: „Priiatene samie, ce ţi-i numile?” El zisă: „Ighisistrat” (ce să înţălegi greceşti: povaţă de oaste). Iar, vrînd să mai zică Ighisistrat, apucă Leftihidis şi zisă: „Priimăscu sămnul cel bun lui Ighisistrat, priiateni samie. Acum, trebui să ne dai credinţă tu şi aceştiialanţi sami ce sînt cu tine, cum, adivărat, samii ne vor agiuta”.
     [92.] Acestea zicea, şi făcea şi faptul. Pentru că samiianii * îndată au giurat cum să fie agiutori grecilor. Făcură acestea şi purceasă puind înainte pre Ighisistrat, luîndu-l sămn bun; şi grecii au mai rămas. Iar a dao zi, făcură jărtve şi li era jărtvile buni, avînd vrăjitori pre Difon a lui Evîn de la Apoloniia. Acesta, tatăl acestuia Evinie, i să tîmplă o poveste, aşa:
     [93.] Acolo, în ţara lor, era oi, „a soarelui” le zicea, şi zioa păştiia lîngă apă, şi noaptea le închidea şi le păziia, tot pre rînd, oameni de folos dintru orăşani, cîte un an unul. Acesta, viindu-i rîndul de pază, au mers, şi, adormind, au venit lupii şi au mîncat 60 de oi. Şi deşteptîndu-să el şi văzind că lipsăscu, gîndea să le cumpere. Iar ceia au simţit lucrul şi l-au adus la giudecată şi au ales cum, cu ce n-au păzit, cu aceea să-l certe şi-i scoasără ochii. Făcînd ei aceasta, oile nu le mai năştea şi altile multe au păţit. Şi trimisără la Delfi de întrebară ce vor face. Şi le-au răspuns vraja cum să caute să răscumpere pentru răul ce i-au făcut lui cu ce-i va fi voia şi-i va plăcea, pentru că pre lupi de acolo i-au trimis, şi, după aceea, şi prorocii de la Delfi îi vor da lui dar ca acela, carile mulţi dintru greci îl vor ferici
     [94.] Aşa, să dusără şi începură ei a-l măguli pre orbu, ceialanţi orăşani, în trebînd ce-i vor da. El cerşu nişte ţarini, pentru că nu ştiia el pentru ce-au zis vraja şi cum le-au poroncit şi, după ce-au poftit acelea, să să înpace. Ei i-au spus că au zis vraja aşa. El să scîrbi, ce nu putu face nimica, ce, ce-au poftit, au luat, şi, apoi, i-au venit dar de la Delfi, di era vrăjitori foarte bun, cît era vestit.
     [95.] Acestui orbu era ficior acesta Difon. Zicu unii cum nu era ficior, ce pentru oameni zicea.
     [96.] Iar după aceasta, grecii, vrăjindu-li-să bine, purceasără spre Samos. Şi, agiungînd lîngă Samos, grecii aşteptară acolo şi să gătea de război. Iar perşii, simţind acest lucru, să apropiiară la uscat cu vasale celelante, iar a finichilor le-au lăsat de s-au dus. Au sfătuit să nu să bată pre marea, căci îi vor bate grecii. Iar la uscat socotiră să să ducă lîngă oastea lor cea pedeastră, care era la Micalis, şi o lăsasă oastea aceasta Xerxis, cînd mergea, pentru să păzască Ioniia. Şi era 60 de mii de oaste, şi era hatman Tigranis, carile, de mărimea statului şi de frumşăţile lui, covîrşea pre perşi pre toţi. La aceştiia perşi socotiră să fugă şi hatmanii vasălor şi să tragă vasale afară, să le facă tărie prin pregiur să nu le poată dobîndi grecii şi să le fie şi lor scăpare.
     [97.] Acestea au sfătuit ei şi au purces. Şi, sosind acolo la Micalis, la biserica Dimitriei, acolo au scos vasale la uscat şi, cu petri şi lemne, au făcut tărie tare, cu copaci, şi pari au pus, pentru ca să să bată şi să biruiască sau să să spriji-nească acolo, pentru că într-amîndoă părţile le bătea gîndul.
     [98.] Iar grecii, după ce au simţit pre varvari cum au fugit, le-au părut rău pentru căci au scăpat şi să -mira ce vor face: merge-vor în sus, cătră Vizantiia, au întoarce-să-vor înapoi? Şi socotiră să nu facă aşa, ci să margă la Micalis, la uscat. Şi gătiră scări şi altile ci trebuia şi, aşa, mearsără la Micalis. Şi acolo, apropiindu-să de tabără, nu le eşiia nime înainte, numai ce videa vasale ascunsă după palanca şi oaste pedeastră prin ţărmurile mării. Acii, Leftihidis să lipea de margine cu corîbiia sa şi zisă: „Bărbaţi ioni, care mă auziţi pre mine ce zicu eu, ascultaţi ce zicu; pentru că ştiu că perşii, cu adivărat, ce zicu eu, nu vor înţălege. Cînd ne vom lovi, trebui, dintru toate, întîi să-şi aducă niştine amintea de volnicie şi hasla ne iaste: „Ivis”. Cela
     
     
     ce m-au auzit şi sa spui celui ce nu m-au auzit, să le spui şi el”. Acest sfat au fost ca şi cela a lui Themistocleis, de la Artemisiia; pentru că, au de vor înţălege varvarii, nu-i vor crede pre ioni, au de nu vor înţălegi varvarii, ionii vor vicleni.
     [99.] Leftihidis, hatmanul vasălor, laconul, acestea au zis. Şi, după aceea, au făcut grecii aşa: lipiră vasale şi eşiră la uscat şi să tocmea de război. Iar perşii, văzind pre greci tocmindu-să de război şi înţălegînd ce-au zis ionilor, întrară la prepus şi luară armile samilor. Pentru că zicea că vor fi una cu grecii, pentru că sami<i>, fiind 500 de robi athinei în vasale varvarilor, îi sloboziră şi le dideră cale la Athina. Pentru aceea era în prepus, zicînd cum 500 de capite de nepriiateni a lui Xerxis au slobozit. Şi, iarăşi, pre miliseani pusără perşii să păzască căile carile să suiia la vîrvurile Micaliei, adică pentru căci ştiu rîndul locului. Acesta lucru îl făcea perşii pentru ca să nu să afli ei în război. Pre aceşti ioni, ce cunoscură perşii cum, de-i vor vicleni, pot cîte ceva să le strice lor, într-acela chip îi depărtară, şi să păziia de dînşii. Iar ei tocmiră paveţăle cele mari, ca să le fie aret lor.
     [100.] Şi, gătindu-să şi grecii, porniră asupra varvarilor. Lovi veste în oastea grecească, cum grecii au bătut pre Mardonie, şi sămn de strigători de oaste încă să arătă, pre o scîndură stînd. Iar această veste aşa veni, pentru că dumnăzău multe poate face, măcar că într-o zi s-au tîmplat războaele amîndoă, şi a lui Mardonie, şi acesta; ce pre sămni arată dumnăzău sămnile sale. Deci, întrînd în tabără această veste, cu mult s-au mai veselit oastea grecească şi era veseli şi gata a să bate.
     [101.] Şi această tîmplare, iarăşi, la amîndoă ostile să tîmplă, pentru că şi acolo era biserica Dimitriei, şi acolo, iarăşi, după cum am zis că pregiur biserica aceea să făcea războiul cel tare, şi la Micalis iarăşi aşa era să să facă. Şi cu cale încă să făcu vestea întru greci pentru biruinţa, pentru că Ia Plateas cu Mardonie dimineaţă s-au bătut, iar la Micalis tîrziu. Iar cum într-o zi şi într-o lună s-au făcut războiul acesta cu cela a lui Mardonie, preste scurtă vremi s-au înţăles; şi, pînă a nu întră această veste în oaste, era frică [nu] întru dînşii, ci pentru ceealantă oaste, să nu o bată Mardonie. Şi după ce întră această veste întru dînşii, şi mai tare au purces cătră dînşii. Deci, grecii şi varvarii siliia cu războiul, pentru că la mijlocu era pusă plaşcă ostroavile şi Marea Albă ; carile va birui, aceluia vor fi.
     [102] Deci, [de] cătră athinei şi de cătră cei ci era tocmiţi lîngă dînşii, li era a merge prin locu şes, prin marginea mării; ) iar de cătră partea laconilor şi a celoralanţi era rîpi şi dealuri. Deci, pînă a încungiura laconii rîpile acestea, începură a să bate. Şi, pîn<ă> sta perşilor pavetăle cele mari dinainte, ei să bătea într-un chip, şi nu le putea strica nimica. Iar după aceea, athinei(i) şi ceia ci era lîngă dînşii să îndemnară pentru ca să nu fie tot a laconilor vitejiia şi să apucară mai tare şi, aşa, înpinsără pavetăle şi să pre-meni lucrul trebii şi, aşa, fruntaşii dideră în perşi, şi perşii statură şi să apărară multă vremi; după aceea fugi[ră] în zidul ce să făcusă. Iar athinei<i> şi corinthenii şi sichionii şi trizinii, aceştiia era tot aproape, căzură şi ei odată în palanca cu dînşii. Şi, luîndu-să zidul, ceialanţi începură a fugi, fără de perşi, iar aceştiia tot să bătea tare cu ceia ce întrasî în palanca. Şi, din hatmanii persăşti, doi periră, doi fugiră. Artaindis şi Ithamithris, hatmanii de pre marea, au fugit; iar Mardontis şi hatmanul uscatului, Tigran, bătîndu-să, au perit acolo.
     [103.] Pentru că, bătîndu-să încă perşii cu grecii, sosiră şi laconii cu ceialanţi încă, şi surpară îndată. Căzură şi din greci acolo cîţiva şi hatmanul Perileu a sichionilor. Şi samii, celora ce le luasă întîi perşii armile, după ce au văzut că să mută războiul, şi ei încă, dintru cît au putut, au făcut, folosind şi ei grecilor. Şi, văzind pre sami ceialanţi ioni, aşa, şi ei cu toţîi vicleniră pre perşi şi-i tăia şi ei.
     
     
     [104.] Iar milisiei păziia vîrvurile muntelui şi căile, pentru că, de li să va tîmplă perşilor după cum li s-au tîmplat, pre acolo să aibă a scăpa, ştiindu-i că-s de ai lor, şi să scape în vîrvurile Micaliei. Pentru această ei trimi săsî pre mili-seani, şi pentru să nu fie în tabără, să viclenească. Iar mili-teanii, pre cîţi perşi mergea acolo, îi povăţuia pre căi de iarăşi cădea în nepriiateni; şi, mai apoi, ei le fură cei mai mari nepriiateni, pentru căci îi omorîia. Aşa, al doilea rînd, de la perşi să mîntuia Ioniia.
     [105.] La acest război athinei<i> făcură vitejii, şi, din athinei, Ermolicos, feciorul [lui] Eftin, cm învăţat a să bate. Acesta Ermolicu, mai apoi, la alt război ce-au avut athinei<i> cu caristii, au perit acolo. După athinei, şi corintheanii, şi sichionii, şi trizinii.
     [106.] Iar grecii, după ce au biruit şi au omorît pre varvari, pre unii fugind, pre unii şi în război, scoasără toată dobînda în laturi, lîngă marea, şi arsără şi vasale, şi palanca a varvarilor, şi tot, şi aflară bani ascunşi mulţi. Şi, după ce-au făcut aşa, au purces pre marea cu vasale. Să dusără la Samos şi sfătuia undi vor rădica Ioniia, să o mute, şi în ce locu a Ţării Greceşti să o pui şi să o lasă Ioniia pustie varvarilor. Pentru că preste putinţă iaste pururea să o sprijinească cu oaste, că, nesprejenindu-i pre ioni, nici o nedejde nu iaste să scape ei dintru mînule varvarilor. Deci, peloponisii cei fruntaşi sccotiră cum oraşăle grecilor celor închinaţi varvarilor să le rădice şi să pui în locul lor pre ioni să lăcuiască. Iar athinei<i> nu-i lăsa pre ioni să să rădice din loc, nici lăsa pentru ceia ce sînt din neamul lor să-i povăţuiască alţîi cu sfatul. Şi, stînd ei înpotriva, lăsară şi peloponisîi să fie aşa. Deci, pre ostroave carile au fost în tabără cu grecii, le legară cu giurămînt cum pururea să fie într-agiutor grecilor şi să stea cu dînşii neclătit. Şi, aşa, legîndu-i cu giurămînt, mergea să strice podurile, gîndindu-să cum le vor afla şi atuncea stînd pre locu.
     [107.] Iar varvarii carii scăpasî la marginile vîrvurilor Micalii, scăpară la Sardis, fiind puţinei. Şi, tîmpinîndu-l pre cale, Masistis, feciorul lui Darie (fratile lui Xerxis), văzind patima lor ce-au păţit, zisă lui Artaindis hatmanul multe cuvinte răii şi altile şi încă şi aceasta, cum iaste mai rău decît o muiare, dacă n-au fost vrednicu a fi hatman, şi iaste de tot răul vrednicu a păţi, pentru că au făcut rău în casa înpăratului. Iar, la perşi, a zice cum iaste mai rău decît o muiare, mare ruşini iaste. Şi, aşa, ruşinîndu-să Artaindis de toate acestea cuvinte, scoasă hangearul, scîrbindu-să, şi alerga să omoară pre Masistis. Şi, alergînd Xinagor alicarnaseanul, tîmplîndu-să acolo, după Artaindis, îl apucă de mijlocu şi-l trînti în pămînt; şi, aşa, statură înainte lui Masistie şi peicii. Xinagor acestea făcu pentru Masistie, şi pentru ca să aibă har de la Xerxis pentru căci i-au mîntuit pre fratile lui; pentru acest fapt, Xinagor toată Chilichiia domni, dîndu-i-o înpăratul. Iar varvarii carii mergea la Sardis, altă nu făcură nimica, ce mearsără la Sardis. Şi la Sardis era înpăratul de atuncea de cînd îl bătură la Athina pre marea şi, fugind, acolo sosi.
     [108.] Atuncea, fiind acolo, îndrăgi pre fimeea lui Masistie, fiind şi ea acolo. Deci, trimiţind la dînsa, ea nu vrea nici într-un chip, nepriimind; să-i facă, iarăşi, silă, nu îndrăznea, pentru frati-său, pentru Masistis. Pentru aceea sta tare şi muiare, pentru că ştiia că silă nu-i va face. Atuncea Xerxis, neputînd nimeri într-alt chip acest lucru, socoti să însoare pre ficioru-său, pre Da rie, cu fata aceştiia mueri şi a lui Masistis, socotind cum cu acesta mijlocu doar o va pleca. Şi, tocmindu-să cu dînsa, după obiceile lor, purceasă la Susa şi, sosind acolo, căsători pre fiiul său Darie cu fata aceea [şi] i să primeni dragoste lui de la maică la fată aceea a lui Masistie. Şi a lui Masistie fată o chiema Artaindi. Şi, aşa, înbla Xerxis cu dînsa pre ascuns.
     [109] Şi, trecînd vremi multă, acesta lucru aşa să primeni: Amistris, fimeea lui Xerxis, ţăsu o cămeşă foarte iscusită şi înpestritî şi o didea lui Xerxis. Şi Xerxis, înbră-cîndu-să cu o haina, mearsă la Artaindi ?. Şi, culcîndu-să cu dînsa, să bucura şi-i zisă să ceară ce-i va fi voia, că-i va da, pentru căci i-au făcut pre voe, şi ce va pofti, tot îi va da (deci, era lucrul, să piară cu totul, orînduit de la dumnăzău). Şi zisă cătră Xerxis: „Da-mi-vei ce-ţi voi ceri?”. Iar Xerxis nu gîndea cum va ceri aceea haină, şi făgădui cu giurămînt Xerxis cum îi va da. Şi, după giurămînt, îndată
     
     
     r
     cerşu la Xerxis haina. Iar el întru tot felul să apăra, nevrînd să i-o dea, nu pentru altă, ce siindu-să pentru fimei-şi, pentru Ami[s]tris, pentru că şi mai nainte prepunea, iar atuncea şi mai tare va pripuni şi va afla adivărul lucrului. Şi zicea să-i dea cetăţi, să-i dea aur fără număr, să-i fie ea mai mare, şi altile multe; şi oastea iaste pre cinste dar la perşi. Ci ea tot nu vrea să-l asculte. Aşa, îi didea haina. Şi ea, bucurîndusă pentru dar, să bucura şi să veselea şi purta ea aceea haină.
     [110.] Pînă undi au înţăles povestea Amistris bini. Şi, aşa, pre fimeea această nu avea mînie nimica, ci pre maică-sa avea mînie mare, şi cum iaste învăţătoare acestor lucruri, şi ea le face. Şi, aşa, socoti să facă peire muerii lui Masistie. Şi păziia pre bărbatulu-şi, pre Xerxis, cînd făcea masă înpărătească (această masă o dată într-un an să face, cînd iaste zioa de naştire înpăratului; şi să cheamă persăşti ... greceşti: „desăvîrşit”; atuncea să rade pre cap, numai, înpăratul, şi [nu] altă dată preste an, şi dăruiaşte pre perşi). Această zi păzi Ami[s]tris şi să rugă lui Xerxis să-i dăruiască muiare lui Masistie. Iar el încă socotea cum fără de cale iaste lucru ca acesta, a-şi da muiaiea frăţine-său, şi alta pentru că era şi fără de vină. Că bine au priceput el pentru ce o ceri.
     [111.] Cînd fu în ceea de apoi, rugîndu-să ea tare, şi fiind obicei legat cum, la aceea masă, cini ce-i va ceri, numai ce-i caută înpăratul să i-l dea, – deci, foarte preste voia lui, priimi, şi, dîndu-i-o, făcea aşa: poronci ei să facă cu ea ce-i va fi voia şi trimisă de chiemă pre fratile său şi zisă aşa: „Masistie, tu eşti fecior lui Darie şi frate al meu; şi, lîngă acestea, eşti şi om bun. Pentru aceea, să faci cu această muiare ci lăcueşti acum să nu lăcueşti, ci să o goneşti, şi să-ţi dau eu o fată a mea şi cu aceasta să lăcueşti. Iar aceasta ce ai tu, nu-mi place, şi să o goneşti, să să ducă”. Iar Masistie să mira ce zice Xerxis şi zisă: „Doamne, ce cuvînt fără de cale îmi zici, poroncindu-mi să-mi gonesc muiarea, dintru care trii ficiori am născut, voinici şi fete, dintru care şi ficiorului tău una am dat, şi ea îmi iaste foarte pre voe! Acum tu îmi poronceşti să-mi las muiarea, să eu fata ta! Eu, înpărate, mare lucru ţiiu acesta, că mă învredniceşti de fata ta, iar lucru ca acesta nu-l voi face.
     Iar nici tu mă sili, la un lucru ca acesta poftindu-mă. Şi la fata ta să va afla alt bărbat, nu mai rău decît mine, şi pre mine mă lasă să trăescu cu fimeea mea”. Acesta aşa au răspuns. Iar Xerxis au răspuns aşa, scîrbindu-să: „Lucrul acesta aşa s-au istovit, pentru că nici fata mea îţi voi da ţie să o ei, nici cu muiarea ta vei lăcui de astăzi înainte, pentru ca să te înveţi a priimi ce-ţi dau oamenii!” Iar el, auzind aşa, răspunsă atîta, eşind afară: „Doamne, adivărat [nu] m-ai surpat !” 
     [112] întru mijlocul, acesta ce voroviia Masistie cu Xerxis, iar Amistris au trimis pre peicii lui Xerxis şi au căznit pre muiarea lui Masistie: i-au tăiat ţiţile, le-au dat cî-nilor, şi limba, buzile, nasul, urechile şi, aşa, o trimisă acasă căznită.
     [113.] Iar Masistie, ne ştiind de acestea nimica, ci, socotind cum nu iaste acesta lucru bun, alergă acasă-şi; şi, văzind muiare-şi căznită, să sfătui cu feciorii lui şi purceasă să margă la Vactra, cu feciorii lui şi cu toate slugile lui, şi cu alţi mulţi, ca să viclenească pre Xerxis şi să-i facă mult rău. Şi s-ar fi şi făcut, după cum socotesc eu, pentru că acolo la vactri sînt şi sachii, şi le era crai vactrilor şi foarte îl iubia. Iar Xerxis, înţălegînd cum va să facă el aşa, trimisă oaste asupră-i şi, pre drum, îl omorî, şi pre dînsul, şi pre ficiorii lui, şi toată oastea lui. Aşa, întru acest chip fu dragostea lui Xerxis şi moartea lui Masistis.
     [114.] Iar grecii carii au purces de la Micalis în sus, pre marea, întîi sta la Lectos, pentru că-i oprea vînturile, după aceea au sosit la Avidos şi aflară podurile surpate, carile gîndiia cum le vor afla, şi mai mult pentru dînsă au fost mers acolo. Deci, hatmanul Leftihidis şi cu pelopo[ni]senii socotiră să să întcarcă în Ţara Grecească, iar athinei<i> şi Xanthip, hatmanul lor, zicea să rămîe, să să ispitească la Hersonisos. Deci Leftihidis cu ceialanţi să întoarsără, iar athinei<i> mearsără la Sistos şi-l bătea, eşind la uscat.
     [115.] Acii, la Sistos, fiind zidul foarte tare, au fost întrat, după ce au auzit că să sui grecii în sus, de petutindirilea de prin pregiur, şi din cetatea Cardii, Iovaz persul, carile
     	
     
     
     avea şi armile podurilor şi le dusăsă acolo. Şi cetatea era a eolilor, iar era acolo şi perşi şi dintr-alte părţi [mulţi] oameni.
     [116.] Aceştiia părţi de locu era crai Artaictis, om pers, rău şi fără-de-lege, carile au amăgit şi pre Xerxis înpăratul, cînd să pogorîia la Athina, de i-au dat voe de au jăcuit biserica lui Protesilau de la Eleunda. Pentru că la Eleunda de la Hersonisos iaste o biserică a lui Protesilau şi groapa lui acolo şi multă avuţie: păhară de argint şi de aur şi alte haini şi odoară. Acestea toate le-au jăcuit acesta Artaictis, poroncindu-i înpăratul, pentru că el au zis cătră Xerxis: „Doamne, iaste aicea o casă a unui grecu, carile, cdănăoară, oştind asupra ţării tale, au perit, păţind pre cale. Acestuia casă să mi-o dai mie, să fie a mea, – pentru ca să să înveţă şi altul asupra pămîntului tău să nu oştească \” Şi, amăgind pre Xerxis, n-au socotit drept nimica o casă a unui grecu, nesocotind cum alte au fost acestea. Iar cum să fie oştit asupra pămîntului lui Xerxis, iaste povestea aşa: perşii toată Asiia gîndesc cum a lor iaste şi a celuia ci înpărăţăşti pre dînşii pururea. Deci, pentru căci au oştit Protesilau la Troada, pentru aceea zicea aşa. Şi, aşa, dîndu-i lui înpăratul voe, au luat toate acelea din biserică şi le dusă la Sistos. Şi prin ţinterim sămăna şi să păştea, şi el, cînd mergea la Eleunda, înnăuntrul bisericii să culca cu mueri. Şi atuncea îl cuprinsără grecii acolo, nefiind gata de închisoare, nici ştiind pentru greci nimica; ci numai fără de veste îl loviră.
     [117.] Şi, bătînd cetatea, să făcea toamnă. Li s-au supărat athineilor lipsind de acasă atîta vremi şi nu putea să ia cetatea şi să ruga căpitanilor să-i întoarni acasă; iar ei zisără cum: au să ia cetatea, au să-i chemi de la sfatul Athinei, iar într-alt chip nu vor mergi. Şi, aşa, priimiră şi ei.
     [118.] Iar cei închişi cu Artaictis la tot răul au fost agiuns, atîta cît legăturile patului cele de curea le frigea şi le mînca. Şi, nemaiavînd ce mînca, scăpară într-o noapte din ziduri şi fugiră cu perşii Artaictis şi Iovaz, pre denapoia zidului pogorîndu-să, pre undi era mai tare locul, şi străji acolo nu străjuia. Iar după ce s-au făcut zioă, hersoniteanii au arătat athineilor povestea de prin ziduri şi deschisără porţile. Deci, unii mearsără şi rămasără la cetate, iar alţii goniră pre cei fugiţi.
     [119.] Deci Iovaz, fugind la Thrachis, îl prinsără thrachii cei amari şi-l făceră jărtvă la un bozu a lor, după legea lor, şi pre oamenii lui într-alt chip i-au omorît. Iar cei cu Artaictis, purcegînd mai apoi, îi agiungea, trecînd puţinei de apa Caprei şi, aşa, cîtăva vremi să apărară. Deci, unii periră, alţii şi vii s-au prins şi-i legară grecii şi-i aducea la Sistos, şi cu dînşii, legat, şi Artaictis, şi fecioru-său.
     [120.] Şi zicu hersoniteanii cum, dintru străjări, unul, păzindu-l, au fost frigînd icre şi să făcea o minuni aşa: pentru că icrele au fost sărind pre cărbuni, în ce chip ar fi fost viu peşte, şi adiia ca nişte peşte. Iar ei cu toţîi s-au strîns de s-au mirat de aceasta. Iar Artaictis, văzind minunea, au chiemat pre cela ce frigea icrele, şi-i zisă: „Priiatene athinee, tu de acesta sămn nu te temi; pentru că nu ţie, ce mie mi să izbîndeşte Protesilau de la Eleunda, pentru că, mort fiind, zvîntat ca nişte icre, are putere de la dumnăzău ca să certe pre cela ci i-au făcut strîmbătate. Deci, acum, colacii aceştiia îi voi da lui Protesilau ; pentru cîte am luat de la biserică să dau 100 talanţi, ^> iar pentru mine şi pentru feciori-mi 200 talanţi, athineilor, să dau pentru viiaţa mea”. Zicînd acestea, nu-l asculta hatmanul Xanthip. Pentru că eleundeii, răscumpărînd lui Protesilau, să ruga să-l omoară, şi gîndul hatmanului încă acolo-i stăruia. Şi, aşa, îl dusără la marginea mării, undi Xerxis au făcut podurile, – alţîi zicu în dîmpul cetăţii [[476]] Maditului–; şi, aşa, întîi îl omorîră, întîi pre fecior, şi apoi şi pre dînsul, răstignindu-l pre o scîndură.
     [121.] Şi, făcînd acestea, să întoarsără în Ţara Grecească, adunînd şi alte multe unealte şi armile podurilor, pentru ca să le pui pre la biserici. întru acest an atîtea şi alte mai multe nu s-au lucrat.
     [122.] Acestuia, lui Artaictis, au fost strămoş Artemvar, carile au zis cuvîntul acesta, şi perşii l-au luat şi zicu cum Chiros să-l fie grăit. Şi cuvîntul zice aşa: „De vremi ce Zefs îţi dă ţie, Chire, domniia dintru oameni, şi perşilor, supuind pre Astiiag, ia-mblă, pentru că pămînt avem puţin şi iaste năsîlnicu, să ne sculăm de aicea, să cercăm alt mai bun. Şi sînt [...].
     [SFÎRŞITUL A NOĂ ISTORIE A LUI IRODOT]