[1] DOSOFTEI, PSALTIREA ÎN VERSURI 1673. [3] PSĂLTIRE a svîntului proroc David. Pre limbă rumînească, cu zîsa şi cu toată cheltuiala prealuminatului întru Isus Hristos, Ioan Stefan Petră Voievoda, domnul Ţărîi Moldovei. Din svintele scripturi a svinţilor părinţ, dascalilor svintei beserici, cu lungă osteneală în mulţ ai socotită şi cercată prin svintele cărţ, şi de-acia pre verşuri tocmită în cinci ai foarte cu osîrdie mare, de smeritul Dosoftei, mitropolitul de Ţara Moldovei. [5] Stihuri la luminatul herb a Ţărîi MOLDOVEI. Capul cel de buor, de fiară vestită, Sămnează putere ţărîi nesmintită. Pre cîtu-i de mare fiara şi buiacă, Coarnele-n păşune la pămînt îş pleacă. De pre chip să vede buorul ce-i place, C-ar vrea-n toată vremea să stea ţara-n pace. [7] PREALUMINATULUI ŞI PREA cinstitului şi milostivului nostru Domn, Măria sa Ioan Stefan Petră Voievoda, din mila lui Dumnezău Domn a toată Ţara Moldovei, de la atotputernicul Dumnezău poftim Măriii sale sănătate şi pace, cu viaţă nărocită să petreci Măria ta de pururea, adevăr. Toate lucrurile acelea, milostive şi prealuminate Doamne, carile fac rugii sminteală, ne-nvaţă Svînta Scriptură să ne ferim de dînse. De care lucru Eclisiastul aşe scrie: <>. Şi sîngur Domnul Dumnezău şi mîntuitorul nostru Isus Hristos de multe ori aduce aminte ucinicilor, şi sîngur [9] cu sine le arăta chip să să roage pururea. Mai vîrtos ca şi într-aceea noapte întru carea patima cea bună voaie au suferit pentru spăsenia noastră, de le-au zis: <>. În ce chip şi toţ svinţii patriarşii din legea veche, împăraţii şi prorocii, ca şi-n legea noauă svinţii apostoli şi următorii svinţiilor sale, precum aflăm în svintele cărţ că nepărăsît să ruga svinţiile sale zua şi noaptea, şi-n toate greutăţîle şi nevoile sale cu ruga să mîngîia şi cu dînsa toate războaiele a pizmaşilor trupeşte şi sufleteşte le-nfrîngea şi le biruia. Precum zîce şi svîntul Ioan Zlatoust: <>. Că aceea este priimită lui Dumnezău şi aceea place lui Dumnezău. Cum şi svîntul [11] apostol Pavel zîce: <>. Şi iarăş zîce aşe: <>. Aşe zîce svîntul Chiprian că mai tare platoşe decît ruga nemică altă n-avem, că cu dînsă toate războaiele cele tare putem să le frîngem, că ea este putere cea sufletească şi pavăţa lui Dumnezău, cu carea putem să ne sprejinim şi să ne apărăm de toate greutăţîle. Pentr-aceea ni s-au părut smereniii noastre a hi lucru de treabă şi de folos de spăsenie tîlcovania aceştii svinte cărţ a svîntului proroc David, carea este plină de rugă şi plină de tainele cele mare a lui Dumnezău. Pentr-aceea cu multă trudă şi vreme-ndelungată, [13] precum am putut mai frumos, am tîlcuit ş-am scris precum au vrut Dumnezău, să poată trage hirea omului cătră cetitul ei, şi supt cinstitul şi de mare cuviinţă şi blagoslovit numele Măriii tale o am arătat pre lume, ca să poată hi mai mare-ndemnare cătră rugă şi cătră nevoinţă svintei beserici, că acesta obicei este din bătrîni, scoţînd vun izvod den svînta carte, a-l scrie supt numele a de mare cinste scaun. Ca şi cum au făcut svîntul apostol evanghelist Luca, scriindu-ş svînta evanghelie şi deaaniile svinţilor apostoli, la mare şi cinstit domn Teofili le-au scris, aşe şi smerenia noastră svînta cartea aceasta slăvitului şi preacinstitului şi blagoslovitului numelui Măriii tale supt apărătură o am scris, rugîndu-ne Măriii tale, ca domnului nostru milostiv, [15] să o primeşti Măria ta ca snopul cel dentăi de grîu, şi pre noi rugătorii Măriii tale a hi milostiv. Într-aceea dăruiască Domnul Dumnezău îndelungată şi nărocită domnia Măriii tale, întru mila svinţiii sale, cătră cinstea şi lauda svînt numelui său, adevăr. Rugătoriul Măriii tale, smeritul Dosoftei, mitropolit Suceavschii, cu toată inema. Simeon, tiparnic. [17] pre istorie; pre obicei; pre altă plăzuitură; pre mutare. Patru înţălesuri are Svînta Sriptură; Ismitelnăi este cuvîntul cela ce nu te lasă să-l zîci într-alt chip de cum este scris, ca şi unde zîce Domnul Hristos: eu voi trimite-vă mîngîietoriul de la Părintele, Duhul cel adevărat, care de la Părintele purcede. Acesta cuvînt cine-l va socoti într-alt chip, acela-i strein cu totul de svînta beserică. Ubiciainăi este nărav în svînta carte, ca şi [19] cînd zîce: n-am venit să răsîpăsc legea, ce să o împlu, n-am venit pace să arunc pre pămînt, ce sabie. Ce cuvîntul cel dintăi Domnul Hristos face îndemnoş pre jidovi cătră ascultarea svintei evangheliei, iară cu cel al doile le dă groază pentru cei îndărăpnici. Inoskazaemăi este ca şi ciumiliturile, cînd altă grăieşti şi altă să-nţălege, ca şi: că stearpa născu şepte, şi cea cu cuconii mulţ au slăbit. Va să zîcă că beserica cea din limbi, carea era stearpă de darul lui Dumnezău, au născut cuconi de la Hristos, mirele său, cele 7 taine şi şepte daruri a Svîntului Duh, iară cea cu cuconii mulţ, adecă beserica legii vechi (carea să zîce umbră legii [21] adevărate), au slăbit ş-au şterpit de tot darul lui Dumnezău, pentru ne-ascultarea cuconilor ei, carea mainte era plină de darul lui Dumnezău cu proroci şi apostoli. Preiositelnăi este ca neştine ce va să-i să-nţeleagă cuvîntul dintr-altă sămnătură de poveste, într-acest chip: piatra ce nu o socotiră ziditorii, acea fu în capul unghiului. Acesta cuvînt să mută la Domnul Hristos, că nu-l băgară-n samă jidovii, călcătorii legii, ce svinţia sa stătu cap unghiului legii vechi şi legii noauă, de le împreună îmbe, că svinţia sa este cap svintei beserici, miresii sale. Aceste patru înţălesuri le-am scris pentru cetitoriul iubit ce va avea osîrdie a cerca să-nţeleagă într-adîncul aceştii svinte cărţ. De-aceasta m-am rugat svinţiii sale părintelui [23] şi preafericitului patriarhul de mi-au scris aceste patru înţălesuri încă atunce cînd venisă svinţia sa de era arhidiacon la părintele Nectarie, patriarhul de Ierusalim. Atunce mi-au scris svinţia sa tizul mieu, carele acmu este în locul părintelui Nectarie, chir Dosoftei, şi de pre izvodul svinţiii sale am scris precum să vede. A lui David svînt proroc şi împărat Psăltire, tîlcuită rumîneşte pre stihuri cu număr tocma în slovenit, adecă în coadele stihurilor pre o glasnică într-un chip tocmite. Această svîntă carte au făcutu-o svîntul proroc David de ne arată într-însă dumnezăirea şi omenirea Domnului Hristos, şi muncile, şi de moartea, şi de învierea şi suirea svinţiii sale în ceri, şi de toate ce au socotit a face svinţia sa pentru spăsenia noastră, şi de svînta Precistă, şi de svinţii apostoli, şi de toată svînta beserică, de războiul şi izbînda ei, şi de giudeţul ce vine, de muncile păcătoşilor şi de binele direpţilor, şi de bunătăţîle lui Dumnezău. Şi de laudele lui are în sine psalom 150. [27] CATISMA 1. PSALOMUL LUI David, 1. Nescris deasupra lui titlu de la evrei. Arată-ntr-acesta psalom cale cătră fericinţa lui cea vecinică. În zece slovenituri. Ferice de omul ce n-a merge În sfatul celor fără de lege Şi cu răii nu va sta-n cărare, Nici a şedea-n scaun de pierzare. Ce voia lui va fi tot cu Domnul Şi-n legea lui ş-a petrece somnul, [29] De să va-nvăţa de zî, de noapte, Să-i deprinză poruncile toate. Şi va fi ca pomul lîngă apă, Carele de roadă nu să scapă. Şi frunza sa încă nu-ş-va pierde, Ce pre toată vremea va sta verde. Şi de cîte lucrează i-sporeşte, Şi agonisita lui va creşte. Iară voi, necuraţîi, ca pleava, De sîrg veţ cunoaşte-vă isprava. Cînd s-a vîntura dintr-are vravul, Vă veţ duce cum să duce pravul, Şi cu grîul n-iţ cădea-n făţare, Că veţ fi suflaţ cu spulbărare. Şi la giudeţ nu vă s-afla locul Să vă sculaţ, ce-ţ peri cu totul. Nice păcătoşii din direapta Vor fi cu direpţii să-ş ia plata, [31] Că cellr direpţ Domnul le vede Toată calea din scaun ce şede. Şi calea păgînilor cea strîmbă Va peri, şi vor cădea-n grea scîrbă. Psalomul lui David al doile, în opt slovenituri. Aicea spune prorocul de ceia ce făcea legătură împrotiva împărăţîiei Domnului Hristos şi a slăvii svinţiii sale. Ce poate fi de poveste, Ca aceasta, şi de veste, De să zborîră păgînii, Gloate, tineri şi bătrînii, De să vorovăsc cu svaturi În deşert din toate laturi! Şi sfătuiesc necuraţîi, Cu craii şi cu-mpăraţîi, Şi cu toţîi să-nvitează Spre Domnul, de vor să piarză [33] Pre alesul lui şi svîntul Iubit fiiul şi cuvîntul. Iară noi, svînta sămînţă, Să nu dăm cu dînş în sîlţă. Legătura să le spargem, În giugul lor să nu tragem. Că Dumnezău toate vede Din scaunul său ce şede În ceri, unde odihneşte, De-acolo pre toţ prăveşte. Pre pizmaşii şi pîrîşii Domnul va rîde de înşii Şi-i va mustra de ocară Pentru carea-l supărară. Cu mînie le va zîce A ce stătură cu price. Şi-i va turbura-n urgie De muncile cu vecie. [35] Iară eu-s pus de Domnul Crai pre muntele Sionul, Ca să-i spui de-nvăţătură Ce poronceşte-n scriptură. Cătră mine Domnul zîce: <>. Iar acmu voi, împăraţîi, Sama vă luaţ, şi alţîi, [37] De vă certaţ cu cuvîntul Tot ce giudecaţ pămîntul. Slujiţ Domnului cu teamă Şi vă bucuraţ cu samă, Să suferiţ şi certare De la fiiu-său ce are, Să nu să cumva mînie Spre voi Domnul cu urgie. Şi veţ scăpa de la ceata Celora ce-s de-a direapta, Cînd urgia lui cea mare Va arde fără-ncetare. Atunce va fi ferice De ceia ce nu pun price, Ce cu inemă direaptă Nedejdiuiesc să ia plată. Cînd fugiia de Avesalom. [39] Doamne, ce să înmulţîră Ceia ce mă trag cu pîră! Asupră-mi mulţ să sculară, Cuvînt mare cuvîntară, Dîndu-ş inemii credinţă Cum să fiu în oceinţă, Să n-aib agiutori de tine, Dumnezău, ce-m eşti cu bine, La nevoaie sprejineală, Şi la voaie îm eşti fală. Că mi-ai împletit cunună, Cu podoabă depreună, De m-ai pus cap preste alţîi, Să bat pre toţ necuraţîi. Am strigat cu glasul mare Cătră Dumnezău cel tare, Că mi-aude de mi-i vîntă Dintr-a sa măgură svîntă. [41] Am dormit somn cu odihnă Pănă-n zuă de la cină.* Şi m-am sculat demineaţă, ** Că mi-i Dumnezău povaţă. De-ntunerece de gloate Teamă n-am, nice mă poate Veste rea să mă mîhnească, Dimpregiur ce-a să-m gîrbască. Scoală, Doamne, de mă scoate De la scîrbe de la toate, Şi le dă bătaia-n gîrbă, A pizmaş ce-m cearcă scîrbă. Şi scîrşcînd să-ş frîngă dinţii În durerea sa greşiţii. Că Dumnezău cu izbîndă Va da celor buni dobîndă. În sfîrşit în cîntări. * Moartea Domnului Hristos ** Înviere [43] Cînd îţ strig cu mare jele Dintr-adîncul de greşele, Dumnezăul bunătăţîi, Mi-ai ascultat direptăţîi, Şi-n vreme de greutate Mi-ai lărgitu-mi pre departe. Te-ndură şi miluieşte Pre mişel ce te doreşte Şi mi-ascultă mişea rugă, Ce ţî-s adevară slugă. Răilor, să nu vă paie Dumnezău mila să-ş taie! Că căce iubiţ deşerte, Dumnezău va să vă certe. Să vă părăsîţ minciuna, Să nu o cercaţ deauna, Ce să cunoaşteţ pre omul Ce şi l-au minunat Domnul. [45] Că Dumnezău mă ascultă, Cînd îl strig din grije multă. Şi cînd te mînii, nu face Rău altuia, ce nu-ţ place. Inema ce te sfădeşte La culcuş o umileşte. Şi fă jărtva cea direaptă, De la Domnul să iei plată. Mulţ giuruiesc daruri bune Binele cine le-ar spune. Iară spre noi, Doamne svinte, Ţ-ai însămnat de mainte Strălucoarea svintei feţe, De ne-ntoarce la blîndeţe. De-aceasta m-dai bucurie Inemii şi veselie, Ca de casă cu strînsoare, Cu haine tinse la soare. [47] Vin şi grîu să prisosască, Oloiul să nu lipsască. Iară eu cu pace bună Voi adormi depreună, Şi cînd din lume m-ii duce, Mă vei odihni cu dulce, În casa ta cea senină, Cătră nădejde deplină. Pentru ocinătoarea. Sloboz, Doamne,-n urechi svinte Grai cu de jele cuvinte Şi mi-ascultă mişea rugă La greu, ce-ţ sînt a ta slugă, Dumnezău şi împărate, Că mă rog cu dereptate. Încă zoare nu răvarsă De soare, cînd va să iasă, [49] Svinţia ta mi-auz glasul Şi mă vez preste tot ceasul. Că tu, Doamne,-n fărălege Pre nime nu laş s-alerge. Şi-n casa ta n-avea parte Vicleanul, ce-a sta departe. Strîmbii nu laş să trăiască, De-aproape să te prăvască, Că de svînta-ţ căutătură S-or face pizmaşii zgură. Urît-ai pre toţ făloşii Şi vei pierde mincinoşii. Şi de om ce varsă sînge Ţi-i greaţă a te atinge. Iară eu, Dumnezău svinte, Cu mila ta de mainte, Îţ voi întra-n svînta casă, Unde şez, Doamne, la masă, [51] De m-oi închina cu rugă, În frica ta, ce ţî-s slugă, În beserica ta svîntă. Şi mă du fără de smîntă Spre-adevăr, să nu duc greaţă, Că tu, Doamne, m-eşti povaţă Şi spre tine-m deregi paşii, Ca să nu-m strice pizmaşii. Că li-i gura nedireaptă Şi li-i inema deşartă. Cu gîltejele căscate, De izbucnesc răutate, Cu graiuri necuvioase, Ca un mormînt plin de oase. Şi cu limba lor înşală, Să facă-n lume sminteală. Ce le dă, Doamne, osîndă, Să nu-ş laude-n dobîndă. [53] Sfaturile să le piarză Şi din mila ta să cază. Cu a lor păgînătate, Să-i urneşti la răutate, Că te, Doamne, mîniară, Clevetindu-te prin ţară. Iară ceia ce te-aştaptă, Pre toţ să-i bucuri cu plată, Cu tine-n veci să petreacă Bucurie, să le placă. Să să laude cu tine Carii ţ-vor numelui bine, Că dai bună cuvîntare Direptului şi spori mare. Doamne,-n scut de bună vrere, Ne-ncununi cu mîngîiere. Psalomul lui David, 6. Pentru a opta, adecă zua de giudeţ. [55] Să nu mă-nfruntez, Doamne, la ceas de mînie, Cînd îm vei lua sama, cu a ta urgie. Ce-ţ fie, Doamne, milă de-a mea lîngegiune, Oasele mi le strînge cu vindecăciune. Mi-i sufletul în groază şi-n grea turbureală De zua cea de samă şi de sîrguială. Pănă cînd, milostive, vei face zăbavă Să mă-ntorci din pierzare la svînta ta slavă? Ce te milostiveşte de mă izbăveşte Cu a ta bunătate ce ţî să vesteşte. Că în moarte nu-i nime să te pomenească, Dară-n iad cine poate să-ţ mărturisască? Mă trudesc fără vreme cu suspini, cu jele, Spăl în nopţîle toate perinile mele Cu lacrămile mele, de-m moi aşternutul, De cînd nu cerci de mine, că m-am stîns cu totul. Că mi s-au turburatu-mi vederea de spaimă, M-am vechit în pizmaşii carii mă defaimă. [57] Pizmaşilor puterea să li să scurteze Şi cei fără de lege să nu-mi mai cuteze, Că mi-au auzît Domnul glasul de plînsoare Şi mi-au ascultat Domnul ruga la strînsoare. La a mea greutate Dumnezău m-ascultă, La boala mea-m trimite mila sa cea multă. Priimitu-mi-au în jele lacrămi ovilite, Şi sîmţirile toate îm sînt curăţîte. Ruşine şi necinste, feţe ocărîte Pizmaşii miei să paţă şi mustrări cumplite, Şi-ndărăpt să să ducă cu multă sîială, Să-i cuprinză nevoia din grea sîrguială. Cîntecul lui David pentru Husi, ficiorul lui Iemeni, cînd îl împroşca şi-l suduia, fugind de fiiu-său, de Avesalom. Ş-au cîntat lui Dumnezău acesta psalom, 7. Doamne, Dumnezăul mieu, tu-m eşti razăm tare, De la gonaci mă scoate, de grea supărare. [59] Cîndai să nu mi-apuce sufletul ca leul, Cînd nu-i cine mă scoate, cîndu-m vine greul. Doamne, Dumnezăul mieu, de-am făcut aceasta, De este strîmbătate în mînu-mi dînd plata, De-am întors răutate, prin rău cine-m face, Sau cuiva strîmbătate, mie ce nu-m place, De la gonaci cădere las să mi să tîmple, Asupra mea pizmaşii mînia să-ş împle, Sufletul să-m gonească pizmaşii la fugă, Să nu hălăduiască, ce să mi-l agiungă. Viaţa-n pămînt să-m calce atocma cu pravul Şi slava să-m defaime, precum li-i năravul. Scoală, Doamne,-n mînie, rădică izbîndă, Răsîpeşte pizmaşii, le fă pre osîndă. Şi cu a ta poruncă, Doamne, te rădică, Să să veghe pizmaşii, să-ţ aibă de frică. Te vor încungiura-te năroade de gloate, Carile ţ-au ţînutu-ţ poruncile toate. [61] Beserica cea svîntă carea ţi-i de slavă Să o-ntorci spre nălţîme fără de zăbavă. Domnul giudecă gloate, giudecă-mi şi mie, Cu a ta dereptate, fără de mînie. Păcătoşilor răul să să obîrşască, Să-ndereptez direptul să să proslăvască. Că tu cerci de-amănuntul inema şi zgăul Şi ştii cu de-adevărul direptul şi răul. Agiutorul mieu este, Doamne, de la tine, Ce scoţ din greutate pre carii ţ-vor bine. Domnul giudeţ direptu-i, tare şi lung rabdă, Nu ceartă-n toate zîle, nu sloboade pradă. Şi de nu veţ întoarce cătră pocăinţă, Are săgeţ amînă scoase din tulbiţă. Arcul întins încoardă, lancea străluceşte, De strică şi răstoarnă în ce să opreşte. Şi-n voi le-a slobozî-le, arse şi-nfocate, Aceste vase toate de moarte gătate. [63] Cine îmblă cu pizmă, îngreacă durere Şi-şi fată strîmbătate, de-i face scădere. Cine va săpa groapă altuia să-l surpe, Sîngur ş-va cădea-n rîpă şi viaţa ş-a rumpe. Că i să va întoarce în cap răutatea Şi i s-a strînge-n creştet toată strîmbătatea. Mărturisi-ţ-voi, Doamne, a ta dereptate, Şi numele tău cel nalt cînt cu bunătate. În sfîrşit pentru călcătoarea culesului. Psalomul lui David, 8. Doamne, Domnul nostru, cum ţ-ai făcut nume, De să minunează-n toate părţ de lume! Că prin toate ceriuri tu dai cuviinţă, Sugarii din braţe ţ-cîntă cu credinţă, Cînd vii să cerci iadul, să legi pre vrăjmaşul, Să-i culegi dobînda, să-i răstorni sălaşul. Văz că-i făcut ceriul de mînule tale, Cu toată podoaba, şi-i pornit cu cale. [65] Ai tocmit şi luna să crească, să scază, Să-ş ia de la soare lucoare din rază. Stele luminate ce lucesc pre noapte, De dau cuviinţă, tu le-ai urzît toate. Ce poate fi omul de-l aduci aminte, De cerci pentru dînsul folos înainte? Sau fiu-său doară, ce ţi-i cu credinţă, De grijeşti de dînsul şi-[i] faci socotinţă? Puţîn nu de-atocma cu îngeri în slavă, I-a-ntrece cu cinstea fără de zăbavă. Mare cuviinţă i-ai dat şi cunună Să dea-nvăţătură cu tocmală bună. L-ai pusu-l mai mare, toate să-l asculte, Cîte sînt pre lume cuvînt să nu-i mute. Şi i-ai supus toate supt a lui picioare, Oile şi boii, şi tot de supt soare, Dobitoc sălbatec de cîmp şi de luncă, Jigănii sirepe, ce strică ş-apucă, [67] Pasările toate, ce sînt zburătoare De vînt şi de apă ce-s înotătoare, Pre chiţii cei mare, pre tot feli de peşte, Şi-n tot ce-i în mare el oblăduieşte. Doamne, Domnul nostru, cum ţ-ai făcut nume, De să minunează-n toate părţ de lume! CATĺSMA 2. În sfîrşit pentru ascunsele fiiului. Psalomul lui David, 9. Mă rog ţie, Doamne, cu inema toată, Ciudesele tale spuindu-le-n gloată. Mă bucur de tine şi-ţ cînt pre tot ceasul, Numele tău cel svînt l-înalţ în tot glasul. Că tu mi-ai înfrîntu-mi pizmaşii să fugă, De i-ai obosîtu-i în goana cea lungă. De svînta ta faţă vor săca din fire Pizmaşii tăi, Doamne, şi vor da-n perire. [69] Mi-ai căutat giudeţul şi [de] greutate, Şezîndu-ţ în scaun giudeci dereptate. Îngrozîş păgînii ş-au perit vicleanul, L-ai rasu-l din nume de preste tot anul. I-i suliţa frîntă, armele stricate, A pizmaşul trufaş cetăţîle sparte. Perit-au cu sunet vestea lui cea mare, Şi Domnul cu vecii custă pre-aşezare. Ş-au gătatu-ş scaun Domnul pre giudeţe, Să giudece lumea ne-alegînd în feţe. Şi cu dereptariul va socoti Domnul, De-a certa cu lege vina a tot omul. Mişelului este Domnul de scăpare, Agiutori la treabă, la greu stîncă tare. Că cine cunoaşte cinstitul tău nume, Şede cu nădejde petrecînd pre lume. Şi cine te cearcă cu rugă curată, Îl grijeşti la lipsă cu mînă-ndurată. [71] Cîntaţ cu dulceaţă şi slăviţ pre Domnul Care lăcuieşte-n muntele Sionul. Şi să-i faceţ veste de tocmele bune În limbile toate, că sînt de minune. Că prin lumea toată sînge ce să varsă A şerbii săi Domnul necercat nu lasă, Nice le uită rugă şi strigare, Să-i lase-n nevoaie fără scumpărare. Caută şi de mine, Doamne,-ntr-a ta milă, De-m vez greutatea şi de vrăjmaş sîlă. Şi tu mă rădică de la prag de moarte, Să-ţ povestesc, Doamne, laudele toate, În mijloc de poarta a fiicei Sionul, Să prinză de veste prin ţară tot omul. S-avem bucurie de-a ta mîntuinţă, Să vedem pizmaşii afundaţ în sîlţă. Că-n laţul acela care ei gătară Li s-au prins piciorul de să încurcară. [73] Vestit este Domnul de giudeţ ce face, Păcătosul da-ş-va în laţ, cum nu-i place. Şi să vor întoarce în iad de vor merge Toate limbi păgîne şi fără de lege. Iară pre mişelul Dumnezău nu-l uită, Săvai că-ş petrece viaţa-n grije multă. Ce pentru răbdare le cruţă de-i gata Mişeilor Domnul de le va da plata. Rădică-te, Doamne, cu a ta tărie, Să să părăsască omul de mîndrie, Să giudeci păgînii cu svînta ta faţă, Dătători de lege le dă şi povaţă. Să vază păgînii că-s oameni cu minte Şi să-ţ înţăleagă svintele cuvinte. Dară că ce, Doamne, te mutaş departe, La loc de nevoaie şi de greutate, Şi pre necuratul laş de să dezmiardă, De să sămeţeşte pre mişel şi-l pradă? [75] Sfatul şi voroava ce fac necuraţîi Tind sîlţe şi laţuri să strice pre alţîi. Şi să prind într-înse cu multă durere, Altora nu strică, şie fac scădere Că şi păcătosul cu mult să făleşte În dezmierdăciune, căce-i prisoseşte. Asuprele face, şi-l grăiesc de bine, Mînie pre Domnul cu rău ce-are-n sine. Şi nu va să cerce să-ş afle folosul, Ce stă-ntr-a sa pizmă-n tot ceas păcătosul. De toţ dumnezăii mai presus să urcă Şi căile sale pre tot ceasul spurcă. Vor lipsi din faţă-i a tale giudeţe, Că-n svînta ta lege n-a vrea să să-nveţe. Şi căce ş-va-nvince preste toţ pizmaşii, Inema i-va zîce să nu-ş mute paşii Din rudă de rudă pănă nu va face Preste toată lumea vrajbă şi nepace. [77] Gura i-este plină de amărăciune, De blăstăm, de hulă şi de-nşelăciune. Supt limba lui este trudă şi durere, Şi-n gîndul său poartă să facă scădere. Ascuns să supune-n leşnici cu bogaţîi, Ca să viclenească, să nu-l prinză alţîi. Cearcă să găsască vreme pre-ndemînă Întru să ucigă pre cel fără vină. Şi cu ochii lacomi pre mişel prăveşte, Ca leu în ogradă ascuns leşuieşte, Tupilă s-apuce şi să căpuiască, Pre mişel să tragă-n laţ şi să-l smerească. Şi fără de veste i-va veni sminteală, Cu grea căzătură şi cu sîrguială. Cîndu-i va părea lui c-au făcut izbîndă, De-au domnit mişeii, veni-i-va osîndă. Inema-i grăieşte precum i să place, Căce-ndelung rabdă Dumnezău şi tace. [79] Şi ş-au întors faţa, svînta căutătură, Să nu cerceteze pentr-a sa făptură. Rădică-te, Doamne şi Dumnezău svinte, De-ţ înalţă mîna şi-ţ ado aminte. Nu-ţ uita mişeii de la a ta milă, Nu lăsa pizmaşii să le facă sîlă. Pentru care lucru tine, Doamne svinte, Mînie pizmaşul cu rele cuvinte. <<Şi să nu-i iei sama>>, în inemă-ş zîce, Poruncilor tale să pune cu price. Nu-ş vede durerea, urgia venită, Ce-i pare să scape de mîna ta svîntă. Iară ţie, Doamne, neavutul caută S-agiuţ pre săracul cu mînă-ndurată. A rău ş-a vicleanul braţele li-i frînge, Să le cerci păcatul pănă să vor stînge. În veci este Domnul de împărăţeşte, Slava lui şi cinstea nu să obîrşeşte. [81] Păgînii să pieie din svînta lui ţară, Să nu mai rădice în creştini ocară. Mişei ce să roagă cu inemă frîntă I-ai auzît, Doamne, cu urechea svîntă. Şi cu a ta milă a săraci să giudeci, Şi la greutate pre mişel să nu-l treci. Să nu-ş mai rădice mîndrul şi sămăţul Gîltejul în fală, ce să-i faci giudeţul. În sfîrşit psalomul lui David, 10. Cătră tine, Doamne, mi-i toată nedejdea, De-m eşti razăm tare la toată primejdea. Zîcă cît le place ceia ce n-au minte, De vor să mă sparie cu a lor cuvinte, Să fug pre la munte cu pădure deasă, Ca o vrăbiuţă să mîi fără casă. Că iată păgînii încordară arce, Pun săgeţ în tulbă, să grijesc de lance [83] Şi vin prin tunerec cu arce pre-amînă, Întru să săgete pre cei fără vină. Giurămîntul nu-ş ţîn, hotarăle strică, Şi de-mpăcăciune nu gîndesc nemică. Ce eu am pre Domnul care mă grijeşte, Din svînta sa casă ce să odihneşte. Din svîntul său scaun din ceri caută Domnul Cu ochii săi cei svinţi, de cearcă-n tot omul. Vede pre cel meser şi pre tot lipsitul, Derepţîi şi strîmbii de pre tot pămîntul. Deci strîmbătatea cine o iubeşte, Acela el sîngur sufletul ş-ureşte. Că va ploua Domnul cu iarbă pucioasă Preste necuraţîi, şi holbură groasă, Foc şi sterevie cu năvală mare, Le-a trimite laţuri, păhar de pierzare. Că direptu-i Domnul, dereptăţ iubeşte, Giudecări direpte faţa lui prăveşte. [85] În sfîrşit pentru a opta. Psalomul lui David, 11. Poate fi că s-au fost cîntînd a opta zî de Paşte, cumu-i la noi Tomina. A opta să-nţălege zua de giudeţ. Foloseşte-mi, Doamne, şi mă sprejineşte Cu a ta putere, de mă mîntuieşte, Că scăzură cei buni şi să-mpuţînară, De nu-i dereptate nice într-o ţară. Deşert cătră proape tot omul grăieşte Şi cu-nşelăciune va de-l păgubeşte. Cu buze viclene, din inemi-adînce, Grăiesc răutate şi cuvînt de price. Despierde-vei, Doamne, buze-nşelătoare, A limbă sămaţă, de rău grăitoare. Să fălesc pizmaşii că-ş vor mări limba, În cuvînt de svadă, să mulţască scîrba: <>. [87] Vez mişelătate, vez suspini cu jele, A lipsiţ şi meseri vez de durori grele. Acmu pentru dînşii scoală, Doamne svinte, Să-ţ împli cu izbîndă svintele cuvinte Şi să-ţ rădici sămnul cel de biruire, Să cutez cu dînsul fără de-ndoire. Că cumu-i argintul lămurit cu focul, Ţ-sînt svinte cuvinte curate cu totul. Tu, Doamne, ne scoate şi ne socoteşte De ruda aceasta şi-n veci ne fereşte. Că-mpregiurul nostru sînt gata s-alerge Cu rău necuraţîi cei fără de lege. Precum este ceriul mare de nălţîme, Pre pămînt adaogi de oameni mulţîme. În sfîrşit psalomul lui David, 12. Pănă cînd, milostive, nu-ţ aduci aminte, De mă uiţ cu totul, o, Dumnezău svinte? [89] Pănă cînd, milostive, ţ-ascunz svînta faţă De mine, ticălosul, cu destulă greaţă? Pănă cînd îm voi pune sfaturi în biet suflet, Zua durori, şi noaptea inemă-n greu cuget? Pănă cînd s-a nălţa-să vrăjmaşul cu scîrbă, De va să mi să suie să să puie-n gîrbă? Ce te milostiveşte, o, Dumnezău svinte, De mi-auz mişea rugă, mişele cuvinte, Cugetul îm svinţeşte, ochii luminează Dintr-a ta strălucoare de senină rază. Să nu adorm în somnul de a doua moarte, Să nu rîză vrăjmaşul, să zîcă că-m poate. Că ceia ce-m fac scîrbă şi grea supărare Le-ar fi de bucurie să fiu de pierzare. Ce mila ta cea svîntă mi-i de bunătate, Mi-i nădejde şi razăm despre greutate. Bucurie m-voi face şi inemă bună De a ta biruire, cîntînd împreună. [91] Dentr-a ta bunătate, carea-m vei trimite, Ca să-ţ cînt svîntul nume, o, Dumnezău svinte. În sfîrşit psalomul lui David, 13. Zîsă întru sine cel fără de minte, ’Ntr-a sa nebunie, deşerte cuvinte. Zîsă că nu este Dumnezău să vază, Să le ia de samă cine ce lucrează. Că scăzură cei buni, răii să mulţîră, De stricară lumea şi o împuţîră. Ce Domnul din scaun preste tot prăveşte, De le înţălege cine ce gîndeşte. De cugetă bine şi cearcă de Domnul, Plinindu-i porunca, vede pre tot omul. Cînd să pornesc răii de sînt fără treabă, Atuncea-i de dînşii o nedejde slabă, Cînd nu-i pănă-ntr-unul spre bine să margă, Cînd să detorniră-n volnicie largă, [93] Ţ-ar putea-nţălege svintele cuvinte, Carii fac greşele, că sînt toţ cu minte. Şi să nu-ţ mănînce oamenii cu pîine, Ca să-i concenească de astăz, de mîine, Fără de sîială şi fără de frică, Negîndind de Domnul nice-ntr-o nemică. Pentr-aceea, Doamne, le trimite spaimă, Cînd nu le-a hi-n veste, să bage de samă. Că tu, Doamne svinte, în ruda direaptă Ţ-gătez lăcuinţa, carii drag te-aşteaptă. Că ei, bogătaşii, pre meser defaimă Ce Domnul l-a face bogat fără samă, Trimiţînd putere de la Sion s-aibă, Să-ş facă izbîndă turma lui cea slabă. Să o-ntoarcă Domnul din plean şi din pradă Gloata sa cea svîntă într-a sa ogradă. Să să veselească Iacov în tot şirul, Cu toţ credincioşii ce-are Izrailul. [95] Doamne, cine ş-va face Lăcuinţă de pace, Să şază-ntr-a ta casă, În măgura cea deasă? Numai cine va merge Întreg pre svînta lege, Să facă-n toată partea Ce-nvaţă dereptatea. Şi de cîte grăieşte, Pre nime nu sminteşte, Nice cu limba-nşală, Să bage la greşeală. Ş-a prietin scădere Nu va face-ntr-avere, Şi ruda sa ce are Nu o ia-n defăimare. [97] Pre viclean de departe Nu sufere să-i caute, Iară carii au frică De Domnul, îi rădică. Ce-ş ţîne giurămîntul Şi nu-ş schimbă cuvîntul. Cătră soţ de ce zîce Nu grăieşte de price. Argintul nu-ş dă-n leafă, Să-ş ia blăstăm în ceafă. Nice voieşte-n feţe, Luînd mîzde-n giudeţe, Pre cei fără de vină Să-i dea-n mînă streină. Aceste cine face, În veci va fi cu pace. Titlul lui David, 15. [99] Fereşte-mă, Doamne, de primejde, Că pre tine am de-m eşti nedejde. Şi eu am zîs şi zîc, Doamne svinte, Tu-m eşti Dumnezăul de mainte. Şi bunătate mea nu-ţ lipseşte, Că tu ai destul, de-ţ prisoseşte. Svinţilor tăi ce-s în tot pămîntul I-ai minunat, căce-ţ ţîn cuvîntul, Şi deşi pat nevoaie şi scîrbă, De sîrg le iei nevoia din gîrbă. Iară răii, Doamne, nu-i vei strînge Adunarea lor cea cruntă-n sînge, Nice cu rostul tău le vei zîce Numele lor, să-i ţîie ferice. Domnul m-este ocină direaptă Ş-a păharului mieu ce m-aşteaptă. Tu eşti, Doamne, ce-m întorci pre soarte Ocina mea în semnele toate, [101] De mi s-au venit funi în părţ late, Cu fruntaşii în rînd măsurate. Că moşia mea este stîlpită, De pre uric în semne-ntărită. Blagoslovit să fii, Doamne svinte, Ce mi-ai datu-mi ştiinţă şi minte. Mă certară din zî pănă-n noapte Rărunchii* miei, ce tu mă vei scoate. Că eu te văz în tot ceasul gata De mă sprejineşti, Doamne,-n direapta. Pentr-aceea îm fac voia bună, Cu inemă, cu voaie-mpreună. Şi trupul mieu, mărgînd la odihnă, S-a răposa cu nedejdea plină. Sufletul mieu n-ii lăsa-n zăbavă În iad să stea, ce-l vei scoate-n slavă. Nice vei da trupul să să strice A svîntului tău ce i-ai dat ferice. *Rărunchii sunt jidovii care răstigniră pre Domnul fiind într-o sămînţă, ca şi Avesalom ce-au năcăjit pre tată-său David. Că rărunchii să-nţăleg cuconii, că-s din sămînţa rărunchilor. [103] Mi-ai arătat căile de viaţă Şi m-ii veseli cu svînta-ţ faţă. Din frîmseţea ta cea din direapta La sfîrşit vei da celor buni plata. Ruga lui David, 16. Ascultă-mi, Doamne, de dereptate Şi de făgadă la greutate, De rugăciune să m-iei aminte, Că mă rog ţie, Dumnezău svinte. Că nu din buze cu-nşelăciune Îţ fac făgadă de rugăciune. Să-mi scoţ giudeţul dintr-a ta faţă, Să-m vază ochii trai fără greaţă. Că mi-ai cercatu-mi inema-n rîndul Şi-n vremea nopţîi mi-afli tot gîndul. M-ai ars cu focul să-m găseşti vină De strîmbătate-n faptă streină. [105] Mi-am oprit rostul să n-aib a zîce De fapt de oameni cuvînt de price. Printr-ale tale graiuri cinstite Ce-ai zîs cu rostul, Dumnezău svinte, Mi-am păzît drumul pre căi vîrtoase, Pietri-ascuţîte şi sîmceloase. Tu mă-ndereaptă-ntr-a ta cărare, Să nu-m scap paşii cătră pierzare. Eu ţ-am strigatu-ţ, Dumnezău svinte, Să mi-asculţ graiul de rugăminte. Pleacă-ţ urechea-n vreme de scîrbă, De-mi iuşiurează greul din gîrbă. Şi-ţ minunează svînta ta milă, Carii ţ-au frica să-i scos din sîlă. Şi de pizmaşii ce să-nvitează Să-ţ stea-mprotivă, vrînd să mă piarză. Svînta-ţ direaptă, Doamne, şi stînga Le tinde îmbe de-mi potoli tînga. [107] Şi ca lumina tu mă fereşte, Supt aripi svinte, de mă umbreşte De feţe strîmbe ce mă ia frică A le prăvirea, carile-m strică. Că-m stau pizmaşii împregiur suflet Ca neşte hiară fără de cuget. Căce le este înfundat săul, Grăiesc asupră-mi cu de tot răul. Că mă-ntiriră pănă afară Cătră grea moarte şi cu ocară. Pusără-ş ochii de mă omoară, Şi cu pămîntul mă împresoară. Mă ocoliră de mă vinează, Precum facă leii, vrînd să mă piarză. Scoală-te, Doamne, de-i ocoleşte Şi sirepia le îngrozeşte. Şi-mi izbăveşte mişelul suflet, Ca să mă piarză le este-n cuget. [109] Sloboz spre înşii svînta ta armă, De-i răsîpeşte şi le dă spaimă. Supt svînta-ţ mînă nu ţî să pleacă, Pre a lor vină să li să facă. Şi-i osăbeşte de svînta ceată, De le dă-n viaţă direaptă plată. Căce-i puţînă svînta ta turmă, Datu-i-ai roadă cuconi pre urmă. Le-ai împlut zgăul de svînta mană, Carea-i ascunsă cerească hrană. Şi rămăşiţe nu lepădară Dintr-a ta zîsă să dea afară, Ce le lăsară să socotească Pruncii lor cei mici, să le plinească. Iară eu, Doamne, fără de greaţă, M-oi arăta-mă-n svînta ta faţă, Şi-m vei da saţîu cu a ta slavă, Cînd ti-oi vedea-te fără zăbavă. [111] CATĺSMA 3. În sfîrşit sluga Domnului, David, după ce-au grăit cătră Domnul cuvintele aceştii cîntări în zua ce l-au izbăvit Domnul de mîna tuturor pizmaşilor lui, şi din mîna lui Saul, şi zîsă: Iubi-te-voi, Doamne, că tu-m eşti putere. Mi-i Domnul vîrtute-n vreme de cădere, Şi mi-i de scăpare şi de mîntuinţă Dumnezău, ce-m este nedejde-n credinţă. Cu scutul îm este la ceas de năvală Corn de mîntuinţă şi de sprejineală. Lăudînd pre Domnul îl voi striga-n treabă, Şi de toţ pizmaşii mă va scoate-n grabă. Şi cînd mă-mpresoară greutăţ de moarte, Rîuri de păcate de-mi turbură foarte, Şi cu durori iadul cînd mă ocoleşte, Cu laţuri de moarte de mă ovileşte, Cătră tine, Doamne, strig cu jele multă, O, Dumnezău svinte, tu vin de mi-agiută. [113] Şi să mi-asculţ glasul din svînta [ta] casă, Mişaua mea rugă nainte-ţ să iasă. Să ţ-între-n ureche glasul mieu de rugă, Să nu duc pedeapsă preste vremea lungă. De tine pămîntul tremură cu frică, Dealurile, munţîi pier ca o nemică. Ţie toată lumea cu frică ţ-slujeşte, Şi de-a ta mînie fumul să lăţeşte. Faţa ta cea svîntă cu foc pistrelează, Cărbuni de la tine s-aprind de dau rază. Ţie ţî să pleacă ceriul şi te-ascultă, Cînd pogori în ţară, şi stă-n groază multă. Lumina scripeşte supt svinte-ţ picioare, Cu negură groasă de grea strălucoare. Cînd ai să faci cale unde ţi-i cuvîntul, Ai heruvimi gata de-s repez ca vîntul. Pus-ai întunerec de-ţ ascunz lumina, Cu sălaş de ape ce-ai făcut cu mîna. [115] Şi pre denainte-ţ nuorii fac cale, Cu ploaie aprinsă curînd ca o vale. Piatră cu jeratec, cu foc împreună, Cu multă tărie Domnul din ceri tună. Da-ş-va de sus glasul, săgeţ va trimite, Greşiţii să-ş moaie inemi împietrite. Pre pizmaş goni-i-va cu fulgere multe Şi le va da spaimă cu săgeţ mănunte. Mările săca-va de s-a vedea fundul, Apele fugi-vor de-a rămînea prundul, De îngrozîtură şi de grea-nfocare Ce-a să slobozască Domnul cu suflare. Ce tu, Doamne svinte, la ceas de năvală De sus îm trimite a ta sprejineală. Şi mă ia la tine de la ape multe, Trage de mă scoate de la vrăjmaş iute, Ce mi-i cu urgie, şi mă sîrguieşte La zî de nevoaie, şi mă sprejineşte. [117] Svinţia ta, Doamne, îm eşti razăm tare, M-ai scos la lărgime, loc de alintare. M-ii scoate la tine, dărui-m-vei plată Pentru dereptate, şi milă bogată. Şi mînulor mele vei da curăţîie, Să iau de la tine dar cu bogăţîie. Şi căile tale celea ce-s de viaţă Să le păzăsc bine, cu multă dulceaţă. O, Dumnezău svinte, şi nu m-oi abate Dintr-a ta poruncă, să mărg în păcate. Giudeţele tale îm sînt toate-n faţă, A ta dereptate o ţîi cu dulceaţă. Şi eu pentru tine voi fi fără vină, Ferit de greşeală şi curat de tină. Şi mă voi feri-mă şi de strîmbătate, Pentru să-m dea Domnul după dereptate. Şi mînulor mele după curăţîie, Naintea sa Domnul să-m dea bogăţîie. [119] Cu prea cuviosul, cuvios ti-i face, Cu nevinovatul, ţ-va fi viaţa-n pace. Iară cu aleşii, bun te vei alege, Cu cel îndărăpnic, ti-i strîmba din lege. Că oamenii smereni, carii n-au mîndrie, I-a mîntui Domnul şi le-a da tărie. Iară ochii cei nalţ a sămeţ şi falnici Îi va smeri Domnul ca neşte neharnici. Şi tu, Doamne svinte, îm trimiţ lumină, De-m luminez faţă cu rază senină. Ş-al mieu întunerec dobîndeşte rază Dintr-a ta lucoare ce străluminează. Şi de la primejde scap, Dumnezău svinte, Cu a ta putere, de năpăşti cumplite. Şi tu mă vei trece preste zidiuri nalte, Prin căile tale cele strecurate. Cuvintele tale sînt arse ca focul Şi sînt strecurate de scripăsc cu totul. [121] Şi tuturor, Doamne, tu le eşti scutinţă, Ce-ş au cătră tine nedejde-n credinţă. Dară cine-i altul Domn fără de tine? Sau Dumnezău altul gios sau la nălţîme? Dumnezăul cel svînt ce mă-ncingi cu armă Şi mi-ai pusu-mi calea-ntreagă fără samă. Picioarele mele le-ai tocmit să salte Ca cerbul pre dealuri preste măguri nalte. La război mi-ai datu-mi bună-nvăţătură, Braţe de aramă la săgetătură. Şi mi-ai dat scutinţă să mă sprejinească Svînta ta direaptă şi să mă-ntărească. Dojana ta-n bine sfîrşit să mi-aşeze, Ş-a ta-nvăţătură să mă-nderepteze. Datu-mi-ai vîrtute şi mi-ai lărgit paşii, Să poci călca iute să mi-agiung pizmaşii. Deaca-i voi agiunge, să fac într-înş cîrduri, Să mă concenească, să trec preste stîrvuri. [123] Să n-aibă putere să să sprejinească, Nice s-aibă nime să le folosască, Ce cum zac pologii nainte-mi să cază, Puterea ta svîntă, ce mi-ai dat, să vază. Că tu, Doamne svinte, m-ai încins vîrtute, Cu arma ce-ai datu-mi de-i prăvălesc iute. Pănă i-am înfrîntu-i de dederă dosul, Ceia ce-m vrea răul şi nu-m vor folosul. Şi i-ai concenitu-i de sînt de ocară Pizmaşii miei, Doamne, cît s-or mustra-n ţară. Vor striga cu jele, şi nu le-a-nţălege Să le folosască celor fără lege. Nici a căuta Domnul de-a lor greu şi sîlă, Ce-i voi călca-n ţărnă şi-n prav fără milă. Stîrvurile-n cîmpuri, zăcînd aruncate, Să strîngă troiene de vînturi suflate. Şi tu mă vei scoate de toi de gîlceavă, Limbilor m-ii pune cap fără zăbavă. [125] Oameni şi năroade, ce nu-m sînt ştiute, Mie să-m slujască şi să mă aculte. Fiii streinatici carii mă minţîră, Făcînd vicleşugul să scornească pîră, Să li să vechească haine-n căi departe Şi să şchiopeteze cu călcăie sparte. Viu, Dumnezău svinte, ce eşti cu ferice, Mărit să fii, Doamne, că nu laş să-m strice. Ce mi-ai dat vîrtute şi izbîndă mare, Pre năroade multe mi-ai dat aşezare. M-ai scos din pizmaşii ce-m ţînea mînie, De carii să scoală-ntr-a lor sămeţîie. Mă vei înălţa-mă şi tu mă vei scoate De om fără lege, de scîrbele toate. Şi eu pentr-aceasta tutinderea-n lume Voi zîce ferice svîntului tău nume Şi ţ-voi cînta, [Doamne,]-n svînta ta putere, Prin limbile toate, fără de tăcere. [127] Că tu l-ai măritu-l pre-mpăratul s-aibă Milă şi izbîndă la vreme de treabă. Şi l-ai însămnatu-l cu unsoare svîntă, Să împărăţască David fără smîntă, Şi a lui sămînţă în veci să trăiască, Cu scaun de cinste ce-a să-mpărăţască. În sfîrşit psalomul lui David, 18. Ceriurile spun fără-ncetare De slava ta, Doamne, de cea mare, Şi facerea mînuloru-ţ svinte Tăria dă-n toţ vestea-nainte. Zî din zî voroava izbucneşte, Şi noaptea din noapte gînd vesteşte, Cît nu este graiuri să s-ascunză, Sau cuvinte să nu să răspunză. Că le-au ieşit vestea-n tot pămîntul De ce-au grăit ş-au răspuns cuvîntul. [129] Să s-auză la toţ preste ţară, Să-nţăleagă marginea de-afară, C-au întinsu-ş sălaşul în soare, * De scripeşte şi dă strălucoare, Ca un mire cînd stă de purcede Dintr-a sa cămară unde şede, Făcînd voaie bună de drum mare Ce-a s-alerge ca un boinic tare, Cu purcesul din ceri, de la capăt, De-ş opreşte tîlnişul la scapăt. ** Şi nu-i nime să-i scape de boare, Să s-ascunză de dîns la răcoare. Aşe-i legea Domnului cea svîntă, Fără vină şi fără de smîntă. Sufletele-ntoarce cătră sine, A dori de Domnul, cum să vine.*** Mărturia ta, Dumnezău svinte, Credincioasă, dînd pruncilor minte. * Sălaşul, trupul. Soarele-i dumnezăirea, Hristos, cătră moarte. ** *** Toţ s-or spăsî, de vor vrea. [131] Dereptăţîle ţ-sînt adevere, De nu fac nimăruia scădere, Şi veselesc inemă curată, Din porunca ta cea luminată, Ce-ntăreşte ochii cu lumină, În frica ta, Doamne, cea senină, Carea preste toţ vecii trăieşte, De te cîntă şi te proslăveşte. Giudeţele ţ-sînt, Doamne, direpte, Adevere, şi nu sînt deşerte. Ca aurul cel bun sînt dorite Şi ca piatra cea scumpă iubite. Şi cu ce cu altă le-aş răduce? Că sînt şi decît stredea mai dulce. Pentr-aceea şerbul tău le ţîne, Păzîndu-le întregi, cum să vine, Pentru să ia cu asupră plată Din mila ta cea nemăsurată. [133] Numai cine s-ar lua aminte De greşele, de căderi cumplite? Şi de-ascunse ce-am făcut cu greaţă Să mă curăţăşti pănă-s în viaţă. Şi de celea carile-s streine Să mă aperi, Doamne, cum să vine. Că de nu mi-ar putea să-mi putea să-mi învince, Atunci aş fi în bună ferice. Ş-atunci aş fi curăţît de toate De greşele celea ce-s de moarte. Ş-ar fi atunci cu bine priimite A rostului mieu, Doamne, cuvinte, Şi inema mea mi s-ar deprinde Pururea nainte-ţ luînd pilde. Dumnezău, că tu mi-eşti agiutoriul, Tu mi-eşti, Doamne, şi izbăvitoriul. În sfîrşit psalomul lui David, 19. [135] Domnul să te-asculte-n zî de greutate, Să te sprejinească-n scut de bunătate, Domnului lui Iiacov cu svîntul său nume, Şi să-ţ folosască în viaţa de lume. De la locul cel svînt ţie să-ţ trimiţă, Din Sion să-ţ vie multă folosînţă. Darurile tale să le pomenească Ş-a ta jărtvă-ntreagă să o-mbogăţească. Şi ca să-ţ dea Domnul inemii ce-ţ place, Toată sfătuinţa să-ţ împle cu pace. Pentr-a ta izbîndă să ne paie bine, Şi să fie Domnul Dumnezău cu tine. Numele lui cel svînt să ne fie fală, De pizmaş să n-avem nice o sîială. De ce ti-i ruga-te Domnul să-ţ trimiţă Cu mînă-ndurată de bună priinţă. Cunoscut-am astăz că Domnul agiută Al său pomazanic cu putere multă, [137] Că-i aude Domnul din svînta sa slavă Ruga ce să roagă fără de zăbavă, Dîndu-i biruinţă la loc de năvală, Cu svînta-ş direaptă, fără de sminteală. Aibă ei nedejde pre cai, pre telege, Limbile, păgînii cei fără de lege. Noi să le dăm chiot cu prea svîntul nume A Domnului nostru, să răsune-n lume. Că să poticniră de să răsturnară Toţ pizmaşii noştri, călări şi din cară. Iară noi, creştinii, stăm fără cădere, C-am făcut izbîndă cu a ta putere. Dăruieşte, Doamne, a ta bunătate, Să ne custe Domnul, şi-i dă sănătate. Şi pre noi ne-ascultă, cînd te vom ruga-te, La zî ce-i de treabă,-ntr-a ta bunătate. Psalomul lui David, 20. [139] Doamne, împăratul, cu a ta putere, Să bucură foarte,-ntr-a ta mîngîiere. I-ai dat ce-i doreşte inema şi-i cere, Şi-n cîte să roagă nu-l laş în scădere. L-ai întîmpinatu-l cu dar şi cu bine, Spori de bunătate i-ai dat, cum să vine. Pusu-i-ai în capu-i de cinste cunună, În podoabe scumpe, s-aibe voaie bună. Cerşut-au la tine viaţă să-i sporească, Şi i-ai dat lungi zîle, în veci să trăiască. Este-i slava mare de-a ta biruinţă, Ş-ai pus preste dînsul slavă-n cuviinţă. În veci de veci da-i-vei bişug să-i sporească, Bună cuvîntare cu dînsul să crească. Da-i-vei bucurie cu svînta ta faţă, Să să veselească în trai cu dulceaţă. Că-mpăratul nostru i-i Domnul nedejde, Trimiţîndu-i milă de sus în primejde. [141] Ceia ce-ţ ţîn pizmă şi-ţ fac ţărîi smîntă, Să-i agiungă, Doamne, mîna ta cea svîntă, Să n-aibă să scape de svînta-ţ direaptă, Să le faci pre vină şi să le dai plată. Să-i pui ca cuptoriul ce arde cu pară, 'N vremea feţii tale, cînd vei veni-n ţară. Domnul urgisi-i-va-ntr-a lor turbureală Şi le va da focul să-i soarbă-n năvală. Cu roada lor, toată sămînţa li-i pierde, Să nu fie-n oameni să să mai dezmierde. Că-ş porniră răul asupră să-ţ strice, Sfat ce cugetară nu pot să rădice. Şi-i vei pune-n proaşcă, de-i vei bate-n faţă, Ce-au agonisitu-ş pre vină să-ş paţă. Iveşte-te, Doamne, de te nalţă-n sîlă, Să-ţ cîntăm puterea în svînta ta milă. PsalPmul lui David, 21. [143] Dumnezău, Dumnezăul mieu svinte, * Cercetează şi mă ia aminte! Prin ce lucru îmi-urneşti departe Agiutoriul de la greutate? Mi-s departe de la mîntuinţă Graiuri ce-am zîs fără socotinţă. Zua ţ-voi striga, Dumnezău svinte, Nu mă vei asculta, nici aminte. Şi de noapte să nu mi să ţîie Strigarea mea-n loc de nebunie. Că dintr-a ta svîntă lăcuinţă Lui Izrail eşti vîntă-n credinţă. Moşii noştri tu le-ai fost nedejde, Şi tu-i mîntuiai de la primejde. Spre tine striga din greutate, Şi să mîntuia cu bunătate. Nedejdea le-au fost toată pre tine, Şi n-au păţît nicăiuri ruşine. * 5 părechi [145] Dară eu ce sînt, Dumnezău svinte? Că om nu sînt, să mă iei aminte, Ce-s un vierme şi fără de treabă, Ca omida ceea ce-i mai slabă. Şi-ntre oameni încă-s de ocară Şi mustrare tuturor din ţară. Mă-mprohită cineş mă zăreşte, Buze mişcă, cu capul clăteşte: <>. Tu eşti, Doamne, ce m-ai tras din maţe Şi maică-mea m-ai dat viu în braţe. Şi m-ai pus la sîn de mi-ai fost viaţă, Hrană şi cu saţîu de dulceaţă. Din mătrice şi din scăldătoare, Şi din faşe m-ai pus pre picioare. [147] Şi din zgăul mamii, Doamne svinte, Tu-m eşti Dumnezău, şi-ţ ad-aminte, De la tine să nu fiu departe, Ce-m dă agiutori la greutate. Că nu-i nimi să mă folosască, Fără tine, nice să mă crească. Giuncii şi cu tauri mă-mpresoară, Cu căscate guri, să mă omoară, Ca leii ce apucă şi zbiară, Cu gurile rînjite, pre hiară. Şi ca apa fui vărsat afară, Şi oasele mi să răşchirară. Inema-n zgău mi să veştezeşte, Ca o ceară cînd să răstopeşte. Mi-i vîrtutea ca hîrbul de sacă, Limba-n gingini lipită să-neacă. Şi m-ai lăsat, Doamne,-n ţărna morţîi, Şi cînii mă-ncugiură cu toţîi. [149] Cete de vicleni mă ocoliră, Mîni, picioare îm potricăliră, Şi oasele toate m-numărară, Şi nice-ntr-o samă mă băgară. Şi hainele, să nu mi le strice, Şi le feceră părţ fără price. Şi pentru veşmîntul denafară Pusără cu sorţîi de-aruncară. Ce tu, Doamne, să nu-m pui departe Agiutoriul tău la greutate. La nevoia mea să iei aminte, Să mă sprejineşti, Dumnezău svinte. Şi sufletul să-m scoţ de la armă, De nevoaie grea fără de samă. Sîngură născuta mea* cu mine Să scape de mînule de cîne. Şi să mă scoţ de mişelătate, Să nu petrec delung răutate. * Aicea, precum să vede, acest cuvînt sîngură născuta mea, precum este Eva sîngură născută din Adam din coastă-i, aşijdere svînta [151] Leul gura să i să despice, Inorogii coarne să le pice, Să li să tîmpască sămeţia, Să-ş cunoască şi blăstămăţîia. Iară eu ţ-voi spune svîntul nume Fraţîlor miei şi-n mijloc de lume. Carii aveţ cătră Domnul teamă, Lăudaţ şi-l făliţ fără samă. Şi Iiacov cu toată sămînţa Cătră Domnul să-ş ţîie credinţa. Şi toată sămînţa să să teamă Lui Izrail de dîns fără samă. Că rugă de mişel nu defaimă, Ce-l priimeşte cu drag fără samă. Şi de mine a sa sfîntă faţă Nu-ş ascunde cu ură de greaţă. Şi mi-aude cînd îi strig cu jele, De mă scoate de la nevoi grele. beserică din coasta Domnului Hristos; Adamului dormit cu somn greu, Hristosului dormit pre svînta cruce. Izbăvirea svintei beserici arată aicea cu sîngură născuta mea. [153] Că eu, Doamne, pre tine te-am fală Şi te laud fără de sîială. În mijloc de beserică mare Îţ voi mulţămi şi-ntr-adunare. Pominoace încă ţ-voi aduce, Jărtve grase şi colive dulce. Carii îţ fac slujba-n frică multă, Cu mişeii cu carii te-ascultă, Bine vor mînca cu saţîu mare, Mulţămind cu laudă-n cîntare. Şi inema le va fi-n dulceaţă, Petrecînd în veci de veci în viaţă. Marginile lumii să să sîmţă, Să să-ntoarcă toate cu credinţă Şi să ţî să-nchine-n dereptate Toţ păgînii şi limbi de departe. Şi ş-vor părăsî păgînăţîia, Că ţi-i, Doame, a ta-mpărăţîia. [155] Şi vei împărăţî-n limbi păgîne, De li-i îmblînzi cu a ta pîine. Pre boierii lumii, fără price Să să roage,-n saţîu să mănînce, Şi cînd ti-i ivi fără zăbavă, Cei din ţărnă să-i rădici cu slavă Denaintea ta, să ţî să-nchine, Cînd le vei da plata, cum să vine. Şi atunce, Doamne, de primejde Sufletul mieu să te-aibă nedejde, Că pre tine, Doamne, te am viaţă, Sufletului mieu trai cu dulceaţă. Şi cei i-ai dat pre lume sămînţă, Să-ţ slujască cu tare credinţă. Şi ruda pre urmă carea vine, Să dea veste, Doamne, de la tine. Să-ţ mărturisască dereptatea Ruda ce să naşte-n toată partea. [157] Să răspunză de ce-au făcut Domnul Bunătatea sa preste tot omul. Psalomul lui David, 22. Dumnezău mă paşte şi n-am lipsă, * La loc de otavă ce-mi întinsă. Sălaşul pre ape de răpaos, Şi cu hrană suflet mi-au adaos. Şi-n cărări direpte mi-i povaţă, Cu svîntul său nume de mă-nvaţă. Că de-aş merge şi-n umbră de moarte, Teamă n-am de rău, că tu m-ii scoate. Toiagul tău şi svînta ta vargă Mîngîiere m-dau şi hire-ntreagă. Că tu, Doamne, mi-ai gătat şi masă, Şi pizmaşii nu-i suferi în casă, De de-aproape să stea să mă vază, Aceia ce caută să mă piarză. * 5 perechi [159] Ce-n pizma lor pre cap mă vei unge Cu oloi scump, vin încă-m v-agiunge, Din svîntul tău păhar ce mă-mbată, Cu mila ta, Doamne, cea-ndurată, Carea merge-n soţîie cu mine, În viaţa mea, în zîle depline. Şi-n casa ta să petrec cea svîntă, În zîle lungi cu trai fără smîntă. Psalomul lui David, a uniia de sîmbete. Sămnează că opt sîmbete sînt Paştele evreieşti, de ţîn opt zile, ca şi la noi, din zua de Paşte pănă în Tomina. A ta este, Doamne, lumea şi pămîntul, Ce le-ai împlut sîngur dintăi cu cuvîntul. Şi toate din lume de tine-s făcute, Şi i-ai dat podoabă de năroade multe. I-ai pus aşezarea pre mări şi pre ape, I-ai făcut temeiul tare, să nu-l sape. [161] Doamne,-ntr-al tău munte cine să să suie Şi-n locul tău cel svînt odihna să-ş puie? Numai cine are mîni nevinovate, Inemă curată şi fără păcate, Carele nu-ş duce sufletul afară, 'N vrăjitori să crează, lucru de ocară. Nice el să giură cu vro-nşelăciune Cătră cel de-aproape,-n loc de-mpăcăciune. Unul ca acela de la Domnul are Dar şi bunătate, milă şi spori mare. Şi aceasta-i ruda ce cearcă pre Domnul, Spiţele acestea să le şti tot omul. Să margă pre dînse şi să-l vază-n faţă, Domnul lui Iiacov cercînd cu dulceaţă. Vă rădicaţ uşea cine-aveţ mai mare, Răsîpiţ zăvoare şi-ncuitori tare, Să între-mpăratul cu svînta sa slavă, Sau vă daţ răspunsul fără de zăbavă ! [163] Cine-i împăratul acesta cu slavă ? Nu ne dodeireţ de faceţ gîlceavă. Domnul este tare, puternic să certe Tare pre războaie, să taie, să ierte. Luaţî-vă uşea cine-aveţ mai mare, Răsîpiţ zăvoară şi-ncuitori tare, Să între-mpăratul cu svînta sa slavă, Sau vă daţ răspunsul fără de zăbavă ! Cine-i împăratul de vine cu slavă ? Spuneţ cine este, nu faceţ zăbavă. Domnul puterilor, împăratul vine, Cu svînta sa slavă, oame, pentru tine, Din plean să te ducă unde ţi-i gătată Odihnă şi cinste-n slavă nencetată. CATĺSMA 4. Psalomul lui David, 24. Cătră tine, Doamne, bietu-mi suflet ** Îl rădic cu rugă, cu tins cuget. ** 5 perechi [165] Doamne, prin nedejde ce-am spre tine, Să nu laş în veci să duc ruşine. Nice pizmaşii miei să mă-nchiză Într-a lor vicleşug, să mă rîză. Că toţ ceia, Doamne, ce te rabdă Nu s-or stidi la vreme de pradă. Iară păcătoşii rău să paţă Şi ruşinea lor să le stea-n faţă. Ale tale căi, Doamne, mi-arată Şi-ntr-a tale cărări mă-ndireaptă. Şi mă, Doamne, du de-m fii povaţă Spre-a ta dereptate de mă-nvaţă. Că-m eşti Domnul dat de mîntuinţă, Zua toată te-aştept cu credinţă. Ţ-ad-aminte de ieftinătate, Din veci ce o ai cu bunătate. Că ţi-i, Doamne, mila de pre-atunce Aşezată spre toţ cu gînd dulce. [167] Greşala mea cea de tinereţe Să o uiţ, Doamne,-n ieftineţe. Şi cu a ta milă ţ-ad-aminte, Să nu mă uiţ, Dumnezău svinte, Pentru a ta svîntă bunătate, Carea-ntorci pre om din răutate. Bunu-i Domnul şi din direptate Ne-au pus lege de cătră păcate, Să ne ducă pre cale-n giudeţe, Pre cei brudivi şi cei cu blîndeţe. În căile lui cele de viaţă Sîngur Domnul le este povaţă, Şi căile lui toate sînt milă, Nefăcînd adevărului sîlă, Celora ce-i cearcă svînta lege Şi mărturii ce-i feresc întrege. Şi pentr-al tău, Dumnezău, svînt nume Greşelele să-m ştergi de pre lume. [169] Cine-i omul să-ţ aibă de frică, Să nu-ţ poată greşi-ntru nemică ? Îi vei da cu lege-ntr-a ta cale Ce ţ-au iubit poruncile tale. Sufletul lui în cei buni vei face Să petreacă cu sălaş de pace, Şi sămînţa lui va trăi-n ţară De-a ocina moşii cu hotară. Carii au de tine, Doamne, frică Nu li să va sminti din nemică, Că li-i spune a ta svîntă lege, Pre delaturea ei să n-alerge. Ochii miei spre tine, Doamne, caută În tot ceasul cu minte curată. Că tu îm vei scoate de căpcană Picioarele, din cursă vicleană. Caută-mi, Doamne, de mă miluieşte, Că sînt sîngur născut, şi mă creşte. [171] Mi-am împlutu-mi inema de scîrbă, Ce-m ia mişelătatea din gîrbă. Vezî-mi greul şi de plecăciune Şi-m trimite, Doamne, iertăciune. Vez pizmaşii că mi se-nmulţîră Şi cu ură strîmbă mă urîră. Mişelul mieu suflet mi-l fereşte De ruşine, şi mă izbăveşte. Că mi-i, Doamne, nedejdea spre tine, Să-m trimiţ folosînţă de bine. Prostaticii ce ţîn dereptatea Sînt cu mine-n toată greutatea. Că eu pentru tine pui răbdare, De la tine s-aib, Doamne, iertare. Şi să izbăveşti creştinătatea, Iuşiurîndu-i toată greutatea. [173] Giudecă-mă, Doamne, că eu în prostime Îmblu-n toată vremea, neavînd rău pre nime. Şi tu-m eşti nedejdea că nu m-oi slăbi-mă, S-a cunoaşte, Doamne, cînd m-ii ispiti-mă. Să mi-arză rărunchii, inema să hiarbă, Şi ochii miei milă de la tine s-aibă. Că ţ-am voit bine cu slujbă direaptă, N-am şezut în sfaturi cu ceată deşartă. Cu cei fără lege nu voi întra-n casă, N-oi priimi viclenii şi strîmbii la masă. Pre mîni m-oi spăla-mă cu cei fără vină, Cu dînşii voi merge la svînta ta cină. Împregiur oltarul tău, Dumnezău svinte, Să-ţ auz de hfală, dvorind înainte, Ca să poci răspunde svintele-ţ ciudese, Laudele tale preste gloate dese. C-am îndrăgit, Doamne, a ta svîntă casă, Pentr-a ei frîmseţe să fie aleasă. [175] Cu slava ta, Doamne, ce o luminează, De dă cuviinţă şi sloboade rază. Nu mă lăsa, Doamne, să fiu de perire Cu bietul mieu suflet, ce să mi-aibi de ştire. Şi cei fără lege să nu-m fie-n viaţă, Crunţîi şi viclenii de carii ţi-i greaţă, Ce sînt pre tot ceasul cu răul amînă Şi de mîzde strîmbe li-i direapta plină. Că eu cu prostia am cale deşchisă, Cătră vicleşuguri n-am hire deprinsă. Mă rog, Doamne svinte, de mă izbăveşte, Pentru a ta milă ce ţî să vesteşte. Să nu-m mut piciorul din cărări direpte, Să te slăvăsc, Doamne, în gloate-nţălepte. mainte de-nsămnat, 26. Domnul mi-i lumină şi mi-i mîntuinţă, N-am de cătră nime nice o sîinţă. [177] Domnul mă scuteşte cu pavăţă tare, Şi n-oi avea-n viaţă frică de pierzare. De-ar fi cît de-aproape pizmaşii cu scîrbă Ş-ar vrea să-m mănînce carnea de pre gîrbă, Aceia pizmaşii ce-m cearcă durere, Le va slăbi sîla şi vor da-n cădere. De s-ar tăbărî-să oaste cît de mare Să vie asupră-mi, am inemă tare. Şi nu mă voi teme, cu a ta nedejde, Nice de o oaste să-[m] facă primejde. Numai ce am una să cei de la tine, În svînta ta casă să petrec cu bine Şi-n zîlele vieţii să-ţ văz de frîmseţe, Slujindu-ţ în casă pănă-n bătrîneţe. Că mă vei ascunde la zî de năvală Supt cortul tău, Doamne, ca să n-aib sîială. M-ii acoperi-mă în cămar-adîncă, Să fiu fără teamă, m-ii sui pre stîncă. [179] Acolo pizmaşii n-or putea să-m strice, Preste dînş m-ii pune cap fără de price. Dimpregiur ţ-voi face jărtve lăudate, Supt umbrariul cel svînt, şi cu cîntări nalte. Şi ţ-voi cînta, Doamne, cîntec cu sîinţă, Ca să mi-auz glasul cel de umilinţă. Şi mă milueşte, Doamne, de mi-ascultă, Inema mea ţ-zîce cu durere multă, De te voi cerca-te, şi svînta ta faţă, Că nu ţi-i de mine, Doamne svinte, greaţă. Şi cine să-ntoarce, Doamne,-n pocăinţă, Îl priimeşti pre-acela cu multă priinţă. Şi te voi cerca-te cu faţa curată, Să-ţ văz svîntă faţă şi prealuminată. Nu-ţ ascunde, Doamne, faţă preacinstită, Nu fugi de mine la vreme cumplită. Ce-m trimite, Doamne, a ta socotinţă, Să nu duc delungul aposcorachinţă.* * Aposcorachinţă să cheamă că-ş părăseşte [181] Nu mă lăsa, Doamne, cu părăsîciune, Fără mîntuinţă, ce-m dă iertăciune. M-au părăsît nenea ş-am rămas de mamă, Ce eu, Doamne svinte, sînt ţie pre samă. Şi mă-ndereptează cu svînta ta lege Pre cale direaptă, Doamne, de voi merge. Să crepe pizmaşii, să n-aibă să-m strice, Nice s-aibă voaie asupră-mi cu price. Că să rădicară din părţîle îmbe Mărturii asupră-mi cu cuvinte strîmbe. Sîngură minciuna asupră ş-bîrfeşte, Şi nedereptatea însăş să vădeşte. Iară eu voi crede cu inemă-ntreagă Că-m va tinde Domnul mila sa cea largă. Da-m-va să văz şi eu ţara cea de viaţă, Să petrec cu svinţii în trai de dulceaţă. Voi răbda pre Domnul să mă ducă-n slavă Şi nu m-oi mîhni-mă de lungă zăbavă. corbul puii pănă-s cu fulgi albi, de nu-i hrăneşte, că nu să-ncrede. [183] M-oi îmbărbăta-mă ş-oi pune răbdare, Aşteptînd pre Domnul cu inemă tare. Psalomul lui David, 27. Cătră tine, Doamne, strig cu multă frică, Iacă mă-mpresoară pizmaşii de-m strică! Şi de-i tăcea mîlcom, lăsîndu-i în voaie, Face-m-vor pizmaşii scîrbă şi nevoaie. Cu cei din mormînturi de-atocma m-or face, M-or călca-mă-n tină, de-i vei lăsa-n pace. Ce mi-ascultă, Doamne, glas de rugăciune, Cînd mă rog spre tine şi-mi cei iertăciune, Cu mînule tinse spre casa ta svîntă, În număr să nu fiu cu răii în smîntă. Şi cu păcătoşii ce fac strîmbătate Să nu mă pierz, Doamne, să duc răutate, Cu ceia ce nu ţîn giurămînt de pace Cătră cel de-aproape, ce fac ce le place. [185] Dă-le, Doamne, plata precum ei lucrează, După vicleşuguri ce-au făcut să-ş vază. Cu năravuri rele în mînule sale, Ce-au făcut altora să le faci cu cale. Lucrurile tale n-or să cugeteze, Poruncile tale nu vor să lucreze. Pentr-aceea, Doamne, le vei sparge ceata Şi nu-[i] vei mai strînge, ce le vei da plata. Bună cuvîntare s-aibi, Dumnezău svinte, Că mi-auzîş glasul cel de rugăminte, De-m eşti sprejineală şi agiutorinţă, Şi inemii mele eşti nedejdiuinţă. Că mi-ai auzîtu-mi de mi să-nfloreşte Mişelul de suflet şi peliţa-m creşte. Şi cu bucurie să-ţ fac mulţămită Ţie, Doamne svinte, cu rugă priimită. Svinţia ta, Doamne, eşti bună tărie Besericii tale, şi-i eşti bucurie. [187] Eşti-i şi scut tare-n toi, de sprejineală Unsului tău, Doamne, la ceas de năvală. Mîntuieşte-ţ, Doamne, a ta svîntă gloată Şi blagosloveşte ocina ta toată. Pre păşiune bună creşte şi o-nalţă, Să-ţ mărturisască în veci cu dulceaţă. Psalomul lui David, 28. Pentru cheltuiala cortului. Aduceţ pominoace şi veniţ la Domnul, Lui Dumnezău cîţ sînteţ fii, şi cu tot omul. Aduceţî-i cu miei graş Domnului şi slavă, Aduceţî-i cu cinste, nu faceţ zăbavă. Să faceţ cum să cade svîntului său nume, Dumnezăului nostru, domnii de pre lume. Să vă-nchinaţ la Domnul în curtea cea svîntă, Cu inemă curată, cu gînd fără smîntă. Glasul Domnului toarnă cu smidă-n pohoaie Şi tună-ntr-ape multe cu fulgere-n ploaie. [189] Glasul Domnului face holbură pre mare, De-o îmflă cu unde şi cu valuri mare. Glasul Domnului iese cu multă vîrtute, De potoale şi marea şi vîntul cel iute. Glasul Domnului iese cu frîmseţe multă Şi chedrii îi dăramă şi din loc strămută. Şi chedrii din Livanul Domnul îi detună, De-i frînge cu trupină, cu crengi împreună. Ca viţălul tămîiei mănunt îi zdrumică, De dă groază-n toţ Domnul, să-i aibă de frică. Ca fii de inoroguri cu cornul în frunte, Aşe va da iubitul războiul de iute. Glasul Domnului taie văpaie de pară, Cînd îş sloboade focul de s-aude-n ţară. Glasul Domnului împle pustia de frică, De să-ngrozeşte hiara şi carea-i mai mică. Cerbii lasă pădurea, dumbrăvi dărîmate, De fug la munţîi cei goli şi la dealuri nalte. [191] Iară cine şti rugă din lume tot omul, Năzuiască să scape în casă la Domnul. Că Domnul şede-n scaun cînd varsă potopul, Cînd face lumii groază şi frică cu focul. Şede Domnul în scaun de ş-împărăţeşte, Şi gloata sa cea svîntă Domnul o-ntăreşte Cu bună cuvîntare pre viaţă de pace, Ce i-au giuruit Domnul deplin îi va face. SĂMNEAZĂ. aduceţ lui Dumnezău, fiii lui Dumnezău. Fiii lui Dumnezău sînt creştinii, ori din legea noauă, ori din lege veche, ce-au fost mainte de botez. Îi îndeamnă psalomul acesta să aducă dar de mulţămită lui Dumnezău. , aduceţ lui Dumnezău feţ de areţ, adecă miei să aducă, că aşe aduce în legea veche creştinii dar lui Dumnezău miei şi viţăi, şi alte ca acestea, iară acmu în locul mielului aducem jărtva cea fără de sînge, adecă svînta liturghie, întru carea jărtvim mieluşelul lui Dumnezău, pre Domnul Hristos, şi pre noi înşine jărtvim lui Dumnezău jărtvă vie. [193] , aduceţ Domnului slavă şi cinste. Aduceţ Domnului slavă numelui lui. Aicea ne-mbie psalomul să aducem slavă şi cinste lui Dumnezău şi numelui svinţiii sale, făcîndu-ne nume bun din lucrurile cele bune, împlînd toată porunca lui Dumnezău. , închinaţî-vă Domnului în curtea cea svîntă [a] lui. Aicea ne-mbie psalomul a păzî svînta beserică fără de lene cătră-nchinăciunea lui Dumnezău. glasul Domnului pre ape. Apele sînt năroadele, iară glasul Domnului este svînta evanghelie, că-i să aude glasul ei în svînta beserică, în toate năroadele lumii. , Dumnezăul slăvii au tunat, Domnul preste ape multe. Slava lui Dumnezău este Fiiul Părintelui, ce-au tunat preste ape multe de năroade. Tunul face groază; aşe cuvîntul Domnului Hristos îngrozeşte pre păcătos cu focul nestîns şi cu munca vecinică, iară cei direpţ îi bucură cu fericinţa cea adeverită. Auzîtu-s-au şi din ceri glasul Părintelui săvai la apa Iordanului mărturisind pre Fiiul. Acolo era şi năroade destule, ca şi la muntele Tavorului Petră, Iacov şi Ioan, cărora le poţ zîce ape. Că svinţiile sale adăpară lumea [195] cea însătată de cuvîntul lui Dumnezău. Svinţiile sale stînsără focul ce să-nchina oamenii şi necară toată puterea idolilor cu învăţătura svintei evanghelii. , glasul Domnului în vîrtute, glasul Domnului în mare cuviinţă. Mare vîrtute are svînta evanghelie, c-au străbătut de-au biruit în toată lumea, şi cu mare cuviinţă i s-au plecat domnii şi-mpăraţîi de s-au supus supt ascultarea glasului lui Dumnezău. , glasul Domnului ce sfărîmă chedrii. Chedrii sînt oamenii cei mai mare şi aleş, că deaca aud svînta evanghelie să înfrîng cu inema şi-ş uită toată mărirea de pre pămînt, cît bagă în samă şi pre cei săraci, de nu să ţîn mare de dînşii. , şi va sfărîma Domnul chedrii Livanului. Chedrii Livanului sînt creştinii. Livanul este munte unde să face tămîia de cură ca răşina din chedri. Livanul să-nţălege svînta beserică, că într-însă să arde tămîia, şi creştinii ca şi chedrii o aduc lui Dumnezău. Pre aceştia chedrii a Livanului, orăşenii Ierusalimului, adecă creştinii svintei beserici, pre aceştia-i înfrînge, ca şi cînd i-ară sfărîma cătră umilinţă şi pocăinţă glasul svintei evangheliei. şi-i va zdrumica ca viţelul [197] Livanului. Zdrumicarea este milostenia, ce-ş zdrumică milostivul creştin pita denaintea mişeilor şi săracilor, ca şi viţelul Livanului, adecă jărtva legii vechi, ce să jărtviia în Ierusalim. Aşa zîce Isaia Ierusalimului, Livan şi orăşenilor le zîce, lemnele Livanului. Că svînta beserică din toată lumea este din Ierusalim, şi ea este Ierusalim, şi creştinii îi sînt orăşenii. şi iubitul, ca fiiul de inorogi. Iubitul este Fiiul Părintelui cel iubit, mărturisit de Părintele, Domnul Isus Hristos. Ca inorogul ce biruieşte preste toată hiara din lume cu tăria şi cu războiul, aşe-i Domnul biruitori, c-au împuns de-au răsîpit toată puterea iadului. glasul Domnului ce taie para focului, că pentru glasul svintei evanghelii au întrat de-au tăiat prin foc svinţii mîcenici şi otrocii din Vavilon. glasul Domnului ce scutură pustia, ca şi cînd tună şi detună codrii fuge hiara de frică. Aşe-i omul păcătos, plin de păcate ca codrul de hiară şi pustii de bunătăţ. Aşe era păgînătatea. Iară deaca o cutremură şi o scutură glasul svintei evanghelii, ea s-au umilit, şi din pustie şi stearpă de bunătăţ s-au îmbogăţît din darul svîntului botez. [199] Acea pustie Cadis, la muntele Sinaiului, foarte este vestită de gadini şi gîngănii veninate. Omul păcătos aşe este pustii, că bunătăţ n-are, numai păcate, gadini şi gîngănii veninate păgubitoare de suflet, ce auzînd glasul svintei evanghelii să umileşte şi merge de să spovedeşte şi le scutură acelea toate. glasul Domnului ce tocmeşte cerbii şi va descoperi dumbrăvile. Dumbravile sînt stăjarîi ce fac ghinda de o mănîncă porcii, aşe păcătoşii fac păcate de să-ndulcesc dracii, ce de glasul svintei evanghelii să curăţăsc de păcate, descoperindu-le şi vădindu-le la duhovnic. Al doile rînd dumbrăvile sînt idolii, că era capiştile păgînilor pline de idoli ca o dumbravă de lemne, iară glasul svintei evanghelii au luminat nepriceperea oamenilor de au cunoscut pre idoli ce sînt şi au crezut într-adevăratul Dumnezău, şi de idoli s-au lepădat. Cerbii sînt carii auzînd glasul svintei evanghelii, de la lume, asămănîndu-să cerbilor fugînd la goliştea munţîlor şi dealurilor să nu-i împresure pădurea ce o dăramă tunul, fug la petrecerea cea goală de tot lucrul cel lumesc, de nu cu trupul, ei cu mintea cătră Dumnezău, ieşind afară din lăcuinţa păcatelor, de-a valoma cu păcătoşii lăcuind. , şi în beserica lui fietecare grăieşte slavă, că după ce au vădit Dumnezău vicleşugul idolilor, [201] tot omul slăveşte în svînta beserică pre Dumnezău şi de la svinţia sa îş cere agiutori la treabă. , Domnului potopul sălăşuieşte, şi şede Domnul împărat în veci. Cu potopul Domnul au necat toată lumea pentru păcatele, şi focul Sodomul şi Gomorul, şi în toată vremea este potopul gata; pentr-aceea ne zîce: prevegheaţ şi vă rugaţ, ca să nu cădeţ în năpaste. Moartea încă-i ca şi potopul, alegînd celui păcătos, necum că şi potopul numai ce nu-l vez că vine, şi fără veste, ca şi la Noe, mîncînd şi bînd, şi făcînd nunte, i-au împresurat potopul, de-au scăpat numai cine-au fost în curabie, carea este svînta beserică. Că acela ce să va ţînea de dînsă cu credinţă, spăsî-să-va. Pentr-aceea zîce: şi în beserica lui fietecarele ce grăieşte slavă, adecă scăpînd din potopul păcatelor şi hălăduind în svînta beserică, slăveşte mulţămind şi rogînd Dumnezău, că Domnul şede împărat de giudecă, pre unii suie, pre alţîi pogoară, pre unii creşte, pre alţîi conceneşte de pre lume, pănă cînd va face şi giudeţul cel de-apoi. Atunce s-a împlea ce zîce: Domnul tărie oamenilor săi va da, Domnul va blagoslovi pre oamenii [203] săi cu pace. Dat-au Dumnezău tărie oamenilor săi svînta cruce, că cu tăria ei au făcut izbîndă toţ svinţii. Ce atunci la obîrşie ne va strînge svinţia sa pre toţ credincioşii şi ne va blagoslovi şi ne va aşeza cu pace: Dă, Dumnezău svinte, şi mie unui păcătos, iertîndu-mi greşelele, parte într-acea blagoslovenie cu pace şi-mpreună cu toţ creştinii, pentru ruga presvintei şi preablagoslovitei ficioarei Mariei, maicei svinţiei tale ş-a tuturor svinţilor adevăr. În sfîrşit psalomul cîntecului lui David pentru obnovlenia, adecă rodinile casii lui, 29. Înălţa-te-voi, Doamne, cu multă plecare, Că-m trimiţ sprejineală, de n-am lunicare. Să n-aibă bucurie pizmaşii de mine, Doamne, Dumnezău svinte, că eu strig spre tine. Că mă scoli de la boală şi-m dai sănătate, Şi-m iei sufletul lesne de la greutate. Tu m-ai scos de la iadul ce n-are lumină, M-ai luat de la ceia ce pogoară-n tină. [205] Auzîtu-mi-au Domnul şi mi-au trimis milă, Mi-au strînsu-mi slăbiciunea de mi-au datu-mi sîlă. Domnul spre bucurie mi-au întorsu-mi plînsul, Zăblăul ce-mbrăcasăm m-au schimbat dintr-însul. Şi-m fece veselie cu veşmînt de slavă, Slava mea să te cînte fără de zăbavă. Că m-ai scos, Doamne svinte, de la umilinţă, Binele tău l-voi spune în veci cu credinţă. În sfîrşit psalomul lui David, de buiguiciune, 30. Tot mi-i, Doamne nedejdea spre tine, Să nu laş în veci să duc ruşine. Cu mila ta şi cu dereptatea Să mă scoţ din toată greutatea. Şi urechea ţ-pleacă de mi-ascultă, Să mă scoţ în sîrg de grije multă. Tu să-m fii Dumnezău şi scut tare, Năzuinţă, casă de scăpare. [207] Tu-m eşti, Doamne, tărie şi vîntă, Cu a ta putere cu cea svîntă. Şi-n numele tău să-m fii povaţă, Cătră hrana ceea ce-i de viaţă. Şi să mă scoţ şi de lunicare, Şi de cursă-ntinsă cu pierzare. Că tu, Doamne, îm eşti aşteptare Şi nădejde cu credinţă tare. Sufletul mieu în svînta ta mînă Îl dau, Doamne, în nedejde plină. Şi tu m-ai scos de la greutate, Socotind cu a ta dereptate. Ai urît pe cei cu-nşelăciune, Ce să păzăsc în deşertăciune. Şi eu, Doamne,-ntr-a ta milă svîntă Mă voi bucura fără de smîntă. Că mi-ai căutat cătră plecăciune, De mi-ai trimis, Doamne, iertăciune. [109] Sufletul mieu de la greutate L-ai scos, Doamne,-ntr-a ta bunătate, Că n-ai lăsat să mă ocolească Pizmaşii miei, să mă căpuiască. Să nu poată să mă-nchiză nime, Picioarele mi-ai pus în lărgime. Dumnezăul mieu, mă miluieşte Pentru scîrba ce mă-nvăluieşte. Ochii miei de groază să-ntristează, În toate părţ căutînd să te vază. Din fire slăbii, vintrele-m sacă, Sufletul, mişelul, ce-a să facă ? Viaţa mi s-au strîns cu trai de jele, Suspinînd adese de veşti rele. De lipsă slăbii şi n-am vîrtute, Pace-n oase n-am de război iute. În pizmaşii toţ sînt de ocară, Vecinii miei mă urăsc în ţară. [211] Este-n frică toată cunoştinţa, S-au uitat între noi şi priinţa. Pîra mea văzînd, toţ mă lăsară, * Ş-am sîngur rămas strein afară. Mă uitară toţ ca viii mortul, Fără treabă vas, pierdut cu totul. Auzînd a mulţ zgromojd de pîră Din pregiurul mieu [ce] sfătuiră, Să-m scoaţă din mine bietul suflet, Să-m facă rău ce le este-n cuget. Ce eu, Doamne, pre tine mi-i gîndul Şi nedejdea, precum îm ştii rîndul. În mîna ta mi-s sorţîi de viaţă, Să petrec cu trai fără de greaţă. Goana să le tai, Dumnezău svinte, Şi să mă scoţ de la mîni cumplite. Şi faţa ta cea svîntă ţ-iveşte Spre sluga ta, de mă miluieşte. * Ucenicii părăsîră pre Domnul, Pătră s-au tăgăduit. [213] Şi de mînă de pizmaş mă scoate, De ruşine, de scîrbele toate. Strigatu-te-am, Doamne, să-m vez greul, Să mă izbăveşti de la tot răul. Necuraţîi ruşine să sîmţă Şi să-i soarbă iadul, să-i înghiţă. Şi buzele să le fie mute, Să le sece şi limba cea iute, De direptul rău să nu grăiască, Să-l defaime şi să-l ocărască. Cîtă-ţ este, Doamne, bunătatea, De o tinz spre toţ, în toată partea, Şi averea ta, Doamne, cea strînsă, Ce veseleşti direpţii cu dînsă ! Carii îţ nedejdiuiesc cu teamă Le-ai ascuns avere fără samă, Din mila ta cea nemăsurată, Să le fie-n vreme nencetată. [215] Pentru lumea ce le stă cu scîrbă, Li-i iuşura nevoia din gîrbă, Ascunzîndu-i în taină de viaţă, Să-i îndulceşti cu svînta ta faţă. Şi de turbureala omenească Să-i acoperi, să să odihnească. Să petreacă-n casa ta cea svîntă, Limba rea să nu le facă smîntă. Blagoslovit să fii preste lume De svîntul tău şi vestitul nume, Că ţ-ai minunatu-ţ a ta milă Pre cetatea ce i-i greu şi sîlă. Ce de spaimă eu zîş întru mine Urnit cumva să nu fiu de tine, Să mă lepez cu greu şi durere Din svînta ta faţă şi vedere. Pentr-aceea mi-asculţ, Doamne svinte, Mişelul mieu glas de rugăminte. [217] Şi cînd ţ-am strigat din greutate, M-ai întîmpinat cu bunătate. Cuvioşii toţ, iubiţ pre Domnul, Ţîind dereptatea în tot omul. Că Dumnezău îş cearcă giudeţul Şi va certa strîmbul şi sămăţul. Puneţ bărbăţîie şi răbdare, Cu vîrtute, cu inemă tare, Carii aveţ nedejde spre Domnul, Că veţ fi lăudaţ în tot omul. Psalomul lui David, 31. Ferice de cine-i slobod de păcate* De la Domnul şi fărădelegi iertate. Ferice de om ce nu i să meneşte În greşele, de la Domnul, cînd grăieşte, Nice-n rostul lui să află-nşelăciune, Cîndu-ş cere de la Domnul iertăciune. * Perechi 6 [219] Amurţît-am de-m sînt oasele vechite, Toată zua ce-am strigat, Dumnezău svinte. Că zua şi noaptea mîna ta cea svîntă 'Ngreuiază asupră-mi de mă-nspămîntă. M-am întorsu-mă-ntr-a mea mişelătate, De mă spinul înghimpa cel de păcate. Fărălegea mea ţ-am spus, că n-am tăgadă, Şi greşala mi-am văditu-mi cu spovadă, Cătră Domnul de mi-am spus păgînăţîia, Şi tu, Doamne, mi-ai iertat necurăţîia. Denainte-ţ svinţii tăi, carii ţ-fac zîsa, Ţî să roagă în prilej bun pentru dînsa. Însă-n vreme de potop şi de năvală Stau de dînsul de departe cu sîială. Zîs-ai, Doamne, îţ voi da cu-nţălepciune, S-aibi aceasta-ntr-a ta cale sfaturi bune. Îm voi răzăma spre tine căutătura, De ţ-voi iuşiura nevoia şi trăsura. [221] Nu vă facereţ ca calul fără minte, Nice ca mîşcoaia carea nu să sîmte Pănă nu o tragi cu frîul în zăbală. Carii n-au de tine nice o sîială, Nice vor s-asculte, ce să pun cu price, Îi vei bate pre-aceia cu multe bice. Iară cine i-i nedejdea cătră Domnul, Mila lui încungiura-l-va în tot omul. Veseliţî-vă direpţii cu dulceaţă Şi vă bucuraţ prăvindu-i svînta faţă. Şi toţ svinţii ce-s cu inem-adevară Lăudaţ vor fi de toată lumea-n ţară. CATĺSMA 5. Bucuraţî-vă, direpţ din ţară, ** De Domnul, şi cei cu adevară Vă să cade laudă-n tot omul. Şi să vă mărturisiţ la Domnul, ** 5 perechi [223] În ceterea cea de zăce strune Şi-n psăltire viersul să răsune. Cîntec nou să-i cîntaţ în strigare, Cîntaţî-i cu bună cuvîntare. Domnul i-i cuvîntul de credinţă, Şi lucrurile lui cu priinţă. Lui Dumnezău mila este dragă Şi giudeţ cu dereptatea-ntreagă. De mila ta, Doamne,-i plin pămîntul, Ceriurile le-ai fapt cu cuvîntul. Şi cu duhul rostului tău toate Le-ai împlut de îngeri şi de gloate. Cela ce strîngi marea ca-ntr-un foale, În prăpăşti adînci, pre-arină moale. Să să teamă pămîntul de Domnul, Cu cîte să mişcă, şi tot omul, Că sîngur au zîs de să făcură, Sîngur le-au dat căriiaş făptură. [225] Domnul răsîpeşte toate sfaturi A limbilor de prin toate laturi, Voroavele şi gînduri din gloate, Şi din boieri sfaturile toate. Iară sfatul ce gîndeşte Domnul Va petrece-n veci preste tot omul. Şi ferice-i de limba ce are Pre Dumnezău Domn cu aşezare Şi poporul ce ş-au ales şie În sorţul său să-i fie moşie. Din ceri s-au plecat să vază Domnul, Zări pre toţ fiii ce-are omul. Dintr-a sa petrecere gătată, Preste toată lumea Domnul caută. Ce-au plămădit cu mînu-ş cinstite Inemile lor ce-s usăbite, În tot lucrul Domnul le-nţălege, Între cei buni şi-n cei fără lege. [227] Nu va scăpa-n tăria sa craiul Cu boinicii, să-ş lungească traiul. Caii cei buni, la ceas de năvală, Îi vor face grije şi sminteală. Şi nu s-a folosî cu puterea, Nice să va scoate cu averea. Că Domnul preste cei buni prăveşte, Cu mila sa de le osfinţeşte. Şi le-a feri sufletul de moarte, Şi din foame Domnul îi va scoate, Că-i va hrăni să nu flămînzască Cu hrana sa cea dumnezăiască. Iară sufletul nostru aşteaptă Pre Domnul cu ştiinţă curată. Şi ne-agiută de ni-i sprejineală Şi pavăţă-n vreme de năvală. Şi inema noastră-n voaie bună De dîns să va veseli-mpreună. [229] Că-ntru svîntul lui şi cinstit nume Nedejdiuim, petrecînd în lume. Hie-ţ, Doamne, mila ta cea svîntă Preste noi, precum te-am avut vîntă. Psalomul lui David, cînd ş-au schimosît faţa înainte lui Avimeleh, de l-au slobozît, 33. Blagoslovi-voi pre Domnul toată vremea şi tot ceasul, * Lauda lui este-n rostu-m să-i cînt cît îm poate glasul. De Domnul s-a bucura-să sufletul mieu şi va zîce, Blînzîi toţ ca să auză, bucurie şi ferice. Măriţ pre Domnul cu mine şi să-i aveţ şi de teamă, Să-i înălţăm depreună svîntul nume fără samă. Năzuit-am cătră Domnul şi l-am cercatu-l cu rugă, Şi-n toate grijile mele m-au mîntuit fără fugă. Veniţ aproape de dînsul şi să vă luaţ lumină, Ca să fie faţa voastră luminată şi senină. Că şi mişelul cînd strigă Dumnezău de sîrg l-aude Şi la scîrbele lui toate cu agiutor îi răspunde. Pregiur ceia ce-au de Domnul frică, de-i slujesc cu teamă, Pus-au înger de-i fereşte cu oşti grele fără samă. De-a Domnului bunătate cerce de vază, cui pare, Că-i ferice de tot omul ce-are spri-ns nedejde tare. Svinţii toţ, s-aveţ de Domnul frică, precum vă să cade, Că temîndu-vă de dînsul binele nu vă să scade. * În 2 cetverodvoiţe [231] Bogătaşii, ce-au nedejde pre strînsură şi avere, Flămînzăsc în toată vremea şi vin la mare scădere. Iară carii cearcă Domnul, de bine n-or avea lipsă, Ce vor avea de tot bine şi masa le va fi tinsă. Veniţ, cuconi, lîngă mine s-ascultaţ de ce voi zîce, S-aveţ de Dumnezău frică, să fie de voi ferice. Omule ce pofteşti viaţă, zîle să vez fără scîrbă, Din gură ţ-opreşte răul şi vicleşugul din limbă. Şi fugi de la răutate şi să faci ce este bine, Cearcă de găseşte pacea şi-i ia urma, cum să vine. Domnul cătră cei buni caută căutătură milostivă, Şi la rugă le aude, să n-aibă rău împrotivă. Iară faţa lui cea svîntă spre răi nu va să prăvască, Că-i va pierde de pre lume, să nu să mai pomenească. Spre Domnul strigă direpţii şi svinţia sa-i ascultă, De la greu îi mîntuieşte, nepestind în vreme multă. Că Domnul este aproape de cei cu inema frîntă, Şi smeriţilor cu duhul li-i agiutori şi li-i vîntă. Multe scîrbe au direpţii, şi Domnul le iuşiurează Oasele lor după moarte le cruţă să nu să piarză. Moartea rea dau păcătoşii şi-ş vor peri-n răutate, Cine ureşte direptul va suferi greutate. Că slugile sale Domnul de la greu le izbăveşte, Şi nu va avea scădere care spre îns năzuieşte. Psalomul lui David, 34. Doamne, giudecă-i în dereptate * Pre carii mă luptă-n strîmbătate. * 5 perechi [233] Ieş cu scutul şi cu a ta armă, Să să obosască fără samă. Calea să le-nchiz cu a ta lance, Să n-aibă gonaci încătro face. Sufletului zî-mi: <>, Şi tu să-m fii, Doamne, mîntuinţă. Să să schimosască-n grea ruşine Carii pornesc răul lor spre mine. Cu răceală să să vîrtejască, Carii îm pizmăsc, rău să-i găsască. Vicol să le bată ţărna-n faţă, Să nu-ş vază traiul cu dulceaţă. Domnul să le dea înger cu scîrbă, Să le puie răutatea-n gîrbă. Să le fie calea-ntunecată, Cu poticnituri şi lunicată. Şi să-i de la Domnul îngrozască Îngerul, şi armă să-i gonească. [235] Că cu deşert îm pusără sîlţă Şi cu pierzătoare să mă-nghiţă. Bietul suflet deşert mi-l mustrară; Sîlţa să-i apuce ce-ş uitară, Şi căpcana încă să-i găsască, Şi pre sămostrea să-ş nemerească. Iară mişelul mieu, Doamne, suflet De la tine să-i vie bun cuget. Să să desfeteze-n bucurie De a ta izbîndă şi tărie. Şi oasele mele să grăiască De mila ta cea dumnezăiască: <>. Mărturii care-nvitează rele Să mă-ntrebe întrebăciuni grele, [237] Pentru bine cu rău să-m plătească Şi mişelul suflet să-m stărpască. Cînd ei să-nvita să mă-mpresoare, Eu mă îmbrăcam cu strecătoare, Să mi să zgîrcească bietul suflet, Cu rugă, cu post, cu smerit cuget. Să-m vie-n sîn ruga, de mi-i strîmbă, Bine de le zîc numai din limbă. N-am spre nime gînd de răutate, Bine le poftesc ca unui frate. Ca om jelnic care-ş plînge mortul, Sînt trist, Doamne, şi mîhnit cu totul. Pregiur mine s-adună cu şanţuri, Strîngînd bice asupră-mi şi lanţuri, Cît şi firea nu mi să mai sîmte, Ce-m gătară să-i poci lua minte. Că să despărţîră din priinţă Şi nu le-au mai venit umilinţă. [239] Cu bătăi mă ispitiră multe, Asupră-mi scrîşcînd cu venin iute. De mine să cauţ, Dumnezău svinte, Şi să mă scoţ de la mîni cumplite. Sufletul mieu, Doamne, să-l deradici, Unişoara mea, de lei sălbatici. Vestea îţ voi face-n săbor mare, În limbi grele te voi slăvi tare. Răul cine-m vor, să nu zîmbască, Şi cu ochii să nu măhăiască, Carii îmi grăiesc de pace-n faţă, Şi delaturi ei îm sînt cu greaţă, Căscînd gura pănă la măsele Asupra mea cu cuvinte rele: <>. Vezî-i, Doamne, cum ei să dezmiardă Şi nu-i lăsa-n voaie să-m dea pradă. [241] Ce te scoală, Doamne, de mi-alege, Doamne Dumnezău, şi să-m faci lege. Să mă giudeci, Doamne,-ntr-adevărul, Să nu rîză ceia ce-m vor răul. Nice ei să zîcă-ntr-a lor suflet: <>. Ruşinea-n obraz să-i schimosască, Răutatea lor să-i îngrozască. Carii îm vor răul, rău să-mbrace, Cuvînt rău să nu mai poată face. Iară direpţii ce-m cearcă bine, Doamne, să să bucure cu mine. Şi mărit să fie, îţ vor zîce, Numele tău, Doamne, cu ferice. Carii poftesc slugii tale viaţă, Cu pace să-ş petreacă-n dulceaţă ! [243] Şi limba mea fără de zăbavă Să deprinză în svînta ta slavă, Toată zua-ntr-a ta dereptate, Dînd laudă-n dulce bunătate. În sfîrşit slugi a Domnului a lui David, 35. Omul fără lege în sine gîndeşte Răutăţ să facă şi nu să sîieşte, De Dumnezău n-are în ochii săi frică, Îi pare că nu-l-va tîlni rău nemică. Cu vicleşug îmblă fără de tăgadă, Făcînd strîmbătate şi rădicînd svadă. Dereptate n-are în cuvînt ce zîce, Binele nu-i place, puindu-să-n price. Sara, cînd să culcă să să odihnească, Gîndeşte la zuă ce rău să scornească. Ce mila ta, Doamne, pre ceri să lăţeşte, Svînta-ţ adevară nuori covîrşeşte. [245] Îţ este ca munţîi dereptatea naltă, Giudeţele tale-s adîncime lată. Că tu grijeşti, Doamne, oamenii şi hiara, Şi ţ-ai tinsu-ţ mila preste toată ţara. Cu svintele-ţ aripi tu ne ţîi căldură, Ne hrăneşti de saţîu cu hrană din gură. Avem bişug mare în svînta ta casă, Mîncări desfătate, băuturi pre masă. Că la tine este de viaţă fîntînă Şi-ntr-a ta lucoare vom vedea lumină. Tinde spre dînş milă carii ştiu de tine Şi fă dereptate căror ţî-s cu bine. Picior de mîndrie să nu mă smintească, Mînă păcătoasă să nu mă clătească. Cînd vor cădea răii, să dea-n răpegiune, De s-a mira lumea de dînşi cu minune. [247] Nu rîvni-n bişugul a om fără lege, Că fără zăbavă din lume s-a şterge. Şi va săca lesne, ca otava verde, Sufletul ş-a pune ş-averea ş-a pierde. Ce fii cătră Domnul cu inemă-ntreagă, Petreci făcînd bine-n lăcuinţă largă. Să trăieşti în lume cu viaţă curată, Şi Domnul te-a paşte cu mînă-ndurată. Sileşte cu Domnul să te dai în viaţă, Că-ţ va da pre voaie inemii dulceaţă. Calea ta ce-ascunsă arată la Domnul, Spre dîns s-aibi nedejde, că iartă tot omul. Dirept te va face, de-i fi tot lumină, Giudeţul ţ-va scoate-n miazăzî senină. Domnului te roagă şi te cucireşte, Nu rîvni vicleanul calea ce-i sporeşte. Păcatele toate cu dînsul vor merge, Omului ce face călcare de lege. [249] Stîmpără-ţ mînia, urgia ţ-opreşte, Rîvna, vicleşugul, de te curăţeşte. Că di-i face rele, săci din rădăcină, De vei face bine, nedejdea ţi-i plină. Curînd s-a alege,-n vreme puţintică, Cînd vor peri strîmbii în clipală mică. Blînzîlor pămîntul moşie rămîne, Petrecînd în viaţă direaptă spre bine. Săvai păcătoşii cu dinţii lor scrîşce, Că tot n-au putere a dirept să-i strice. De-a lor nebunie şi Domnul va rîde, Văzînd că le vine zî rea de-i cuprinde. Scos-au păcătoşii sabie din teacă, Arcele li-s gata războiul să facă, Să taie mişeii, săracii să giunghe, Au gînd să nu lase dirept nice unghe. Sabia aceea într-înş să va-nfige, Coarda să va rumpe, arcul li s-a frînge. [251] De puţîn direptul mai mult folos are Decît bogăţîia strîmbilor cea mare. Că răii şi strîmbii mînule ş-or frînge, Iară pre direpţîi Domnul îi va strînge. Întregilor Domnul îmbletele ştie, Şi le-au dat cu vecii uric pre moşie. La vreme cumplită n-or fi de ruşine, În zîle flămînde le-a prisosî pîine. Înşiş păcătoşii îş cunosc perirea, Săvai că să nalţă pre lume cu firea. Ceia ce pun pizmă cu Domnul şi price, Să ţîne de dînşii puţînă ferice. Îndată ce-or creşte ş-or dobîndi slavă, Vor peri ca fumul, nefăcînd zăbavă. Ia-mprumut vicleanul şi nu mai plăteşte, Direptul să-ndură, dă şi miluieşte. Carii cătră Domnul sînt cu mulţămită Vor ocina lumea-n vreme neclătită. [253] Carii îi vor zîce sudălmi de ocară, Pre-aceia i-va pierde cu totul din ţară. De va îmbla omul pre cale direaptă, Cum iubeşte Domnul, dărui-i-va plată. Şi cînd s-a tîmpla-să să paţă cădere, L-va ţînea de braţe să n-aibă scădere. De cînd am fost tînăr tot am ţînut minte Pănă-n bătrîneţe aceste cuvinte. N-am văzut direptul părăsît să pieie, Nici a lui sămînţă în foame să ceie. Preste toată zua dă şi miluieşte A lipsiţ direptul, şi sămînţa-i creşte. Fugi de răutate, fă ce este bine, Şi petreci în lume cu zîlele pline. Dumnezău iubeşte pre giudeţ să facă, Svinţii săi nu-ş lasă cuvîntul să-i treacă, Ce-i ţîne pre straje ca să le dea viaţă, Strîmbii cu tot plodul pre vină să-ş paţă. [255] În veci ocinează direpţii hotară, Părţ ce le-au dat Domnul cu uric în ţară. Cugetă direptul gînd de-nţălepciune, Rostul lui şi limba fac giudeţe bune Avînd de la Domnul în inemă lege, Pre cale direaptă nesmintit va merge. Păcătosul cearcă direptului moarte, Ce Domnul nu-l lasă şi din greu l-a scoate. Îngădui pre Domnul, căile-i păzeşte, Că te va-nălţa-te-n lume şi te-a creşte. Şi nu căuta răii căce sînt de-a hirea, Că-n puţînă vreme li-i vedea perirea. Văzui pre spurcatul suindu-să buor, S-agiungă ca chedrii tămîiei la nuor. Şi trecui pre-acia, caut, nu văz nemică Rămas de la dînsul, vro stîlpare mică. Ţîne dereptatea, blîndeţea păzeşte, Că omului cel bun rămăşiţa-i creşte. [257] Iară spurcăcioşii perirea le vine, Nice de sămînţă de dînş nu rămîne. Deci mîntuinţa este de la Domnul A direpţ şi smereni din lume tot omul. Că-i va scuti Domnul la vreme de scîrbă, Cu folos i-a scoate din ceata cea strîmbă. La sine i-va pune din partea direaptă, Să şază-n odihnă, dîndu-le-n veci plată. CATĺSMA 6. Psalomul lui David, 37. Aducere aminte pentru sîmbătă, zua de giudeţ. Nu mă vădi, Doamne,-n vreme de mînie, Nice-m da certare cu a ta urgie, Că lăncile tale în mine-s înfipte Şi svînta ta mînă pre mine să sîmte. Nu este pre trupu-mi leac de sănătate, Ţ-am pornit mînia, de-m feci greutate. [259] Oasele să mustră, ciolane n-au pace, De grele păcate n-am încătro face. Am fărălegi multe de mă covîrşeşte, Sufletul de sarcini abia să clăteşte. De rane sînt putred, firea nu mă sîmte, De nesocotinţă mi-am pierdut din minte. M-am zgîrcit cu totul ticăcind în chinuri, Îmblînd toată zua cu mîhnite gînduri. Şoldurile mele sînt batgiocurite, Bietele ciolane sînt toate rănite. Răutatea toată asupră-mi să strînge, De suspini, de hlipăt inema să stînge. Naintea ta, Doamne, jelea mea s-aude, Suspinile mele n-au unde s-ascunde. Mi-i sacă vîrtutea, inema-i mîhnită, Ochii n-au lumină, vederea-i lipsită. Cîţ avui prietini şi soţîi în viaţă Mă văd departe, rudelor li-i greaţă. [261] Şi silesc pizmaşii din viaţa cea dulce Mişelul mieu suflet în rău să-l arunce. Sfaturi fac viclene, grăiesc ce le place, Gîndesc toată zua ce rău îm vor face. Asurzîi ca surdul de gîlceavă multă Ce făcea asupră-mi, gura m-stătu mută. Mă feci cătră dînşii ca om ce n-aude Şi nu şti ce zîce, nice ce răspunde. Nedejdea mi-i, Doamne, toată cătră tine, Tu să mi-auz ruga, să-mi răspunz cu bine. C-am zîs, Doamne svinte, pizmaşii miei s-aibă De a mea cădere bucurie slabă. Nice ei să rîză, de-aş şi lunica-mă, Că scădere nu mi-i, de m-ii şi certa-mă. Sînt în toată vremea cuprins de durere, Greşala-m voi spune fără de tăcere. Şi mă voi griji-mă de ce sînt cu vină, Cu rugă curată, cu făgadă plină. [263] Iară ei, pizmaşii, custă cu trai dulce Şi să silesc tare în rău să m-arunce. Că să înmulţîră cine mi-s cu ură Şi cu strîmbătate, făcîndu-mi trăsură. Ceia ce-m fac răul pentru al mieu bine, În loc de priinţă grăiesc rău de mine. Nu mă lăsa, Doamne, la sîngurătate, Părăsît de tine să duc răutate, Ce să fii cu mine, să mă iei aminte, Cu svînta-ţ putere, o Dumnezău svinte. În sfîrşit lui Iditum, cîntecul lui David, 38. Grăit-am în mine să mă iau aminte, Să-m socotesc limba, să nu zîc cuvinte, Straje şi ferinţă mi-am pusu-mi pre gură, Cînd stă păcătosul de-m face trăsură. Tăcut-am ca mutul şi nu i-aş mai zîce Să-i cuvintez bine, căce stă cu price, [265] De mi să-nnoieşte durerea cu boale, Jelea mea şi tînga nu să mai potoale. Inema mea este în mine herbinte, Şi-m este ştiinţa arsă de cuvinte. Cu limba mea zîs-am: <>. Zîlele cu număr mi-s la tine-n palmă, Nainte-ţ mi-i statul nice de o samă. Că lumea aceasta-i ca o miză mică, Omul, cît de-a hirea, este o nemică. De vreme ce trece ca o umbră rară, Zădar să trudeşte de zî pănă-n sară, De ş-agoniseşte s-aibă şi pre mîine; Strînsura ce strînge nu şti cui rămîne. Acmu ce voi zîce să fac întrebare? Mi s-au spus că-m este Dumnezău răbdare. [267] Averea mea este la Dumnezău strînsă, La vreme de treabă să nu fiu în lipsă. Şi mă izbăveşte, Doamne, din greşele, Din cele streine şi dintr-ale mele. Să nu laş nebunul să mă ia-n ocară, Să mă prohitească tutinderea-n ţară. Amurţîi de nu mi-am mai deşchisu-mi rostul, Că m-ai făcut slobod în chinuri cu totul. De ţ-ai opri, Doamne, mîna ta cea iute, Să nu mă sfîrşască dîndu-mi bătăi multe ! Prin ce-ţ greşi omul, l-ai dat în mustrare, N-ai lăsat să-l treacă fără de certare. I-ai stîns bietul suflet de de-abia să-ngînă, Cît nu-i mai de-a hirea de o painjină. Aşe-i deşert omul ca o haină slabă, Stricată de molii şi fără de treabă. Ce tu, Doamne svinte, ruga îmi-ascultă Şi tu-m potoleşte grijea mea cea multă. [269] Să nu să uite lacrămile mele Şi streinătatea carea duc cu jele. Ca şi toţ părinţii miei am fost nemernic Într-această lume, toată viaţa jelnic. Iuşiurează-mi greul păn-a nu mă duce Să mă muţ din lume la viaţa cea dulce. Psalomul lui David, 39. Aşteptînd pre Domnul vreme lungă, * În grele răbdări mi-au dat de rugă. Din groapă m-au scos, făcîndu-ş milă, Din tină de chin, de la grea sîlă. Şi scoţîndu-mă din pîcl-adîncă, Grije să nu duc, m-au pus pre stîncă. Şi mi-au dat picioarelor vîrtute, Să nu bag de samă-n vivor iute. Şi-[n] rostul mieu mi-au pusu-mi nou cîntec, În lauda Domnului să mînec. * 5 perechi [271] Văzîndu-mă, mulţ vor lua frică Şi lumea vor lăsa-ntr-o nemică, Întinzîndu-ş mintea cătră Domnul, Cu nedejde cătră dîns tot omul. Ferice va fi de-acela suflet Ce nu-i va lipsi Domnul din cuget, Nice va prăvi unde fac glume De mîniecii, de şegi de lume. Minuni ce-ai făcut, Doamne, vestite, Fără număr sînt, Dumnezău svinte, Nice tocma nu-ţ este cu gîndul, Să te-agiungă şi să-ţ ştie rîndul, Nice-ţ este nime deprotivă În firea ta în cea milostivă. Spus-am ş-am grăit preste măsură, Ce tu jărtvă nu pofteşti de-arsură, C-ai venit cu trup de-ai oprit sfara De pre lume şi din toată ţara. [273] De demult ţ-ai dat, Doamne, cuvîntul În lume să vii să-ţ vez pămîntul. Şi svintele cărţ ele scriu toate, A să tăgădui nu să poate. Iară eu voia ta, Doamne svinte, Voi sluji cu gîndul cel herbinte, Că legea ta în pîntece m-zace, Şi ţ-voi plini porunca cu pace. Ţ-am strigat dereptăţîle toate, Vestindu-le-n năroade de gloate. Şi buzele mele-s neoprite, Că tu sîngur ştii, Dumnezău svinte. Adevara ta nu voi ascunde, Inema mea strigă de s-aude Cuvîntul tău cel de mîntuinţă Ce ţ-voi spune, Doamne, cu priinţă. Că nu ţ-aş ascunde svînta milă, De s-ar tîmpla fiecare sîlă. [275] Şi adevara ta acea-ntreagă O voi striga unde-i gloată largă. Şi mă, Doamne, ţie rog cu sete Milă să-m trimiţ fără scumpete. Că ţi-i mila, Dumnezău, bogată Şi ţi-i svîntă mînă îndurată, Carea mă cuprinde-n bunătate, Că cuvîntul ţi-i cu dereptate. Multe răutăţ mă ocoliră Cu fărădelegi ce mă pripiră. Să prăvăsc nu poci cu de-adevărul, Că mai multe sînt şi decît părul. Dragii cine sînt inemii mele, Mă lăsară în primejde grele. Îndură-te, Doamne, de mă scoate Din nevoi, din grijile din toate. Ruşine să paţă-n grea ocară Carii cearcă sufletul să-m piară. [277] Răceala să li să-ntoarcă-n gîrbă Carii îm vor rău şi-m cearcă scîrbă. Cînd vor sta de răul mieu să rîză, De năprasnă răul să-i cuprinză. Iară cei direpţi carii te cearcă, Dese bucurii ca să nu-i treacă, Să le vie pre tot ceas veşti bune Şi veselii, s-aibă de ce spune* De slava ta şi de mîntuinţă, Să cunoască cine-i cu priinţă. Că eu sînt cu tine fără lipsă, Din priinţa ta, Doamne, cea tinsă. Că eşti agiutori fără zăbavă, Şi să te văz, Doamne,-ntr-a ta slavă. Psalomul lui David, 40. Ferice de cine socoteşte ** Meser şi lipsit de miluieşte. * Veselii dese veniia apostolilor la svînta învierea lui Hristos ** 5 perechi [279] La cumplită zî cu izbăvinţă Domnul îi va fi, şi cu priinţă, Şi-l va creşte Domnul, dîndu-i viaţă, 'N lume trai să custe cu dulceaţă. Domnul n-a lăsa s-aibă sîială, Cînd pizmaşii stau de fac năvală. Are-i şi de grije la zăcare, Sculîndu-l din pat, făcîndu-l tare. Eu încă voi zîce ş-oi ruga-mă, Doamne, să mă iei într-a ta samă. Milă să-m trimiţ şi sănătate În sufletul mieu fără păcate. Că pizmaşii, ei mi să-mbunează, Ş-abi-aşteaptă în rău să mă vază. Cu-ndrăznire încă-m zîc de faţă Cuvînt de mustrare şi de greaţă: <>. [281] În lontru veniia să mă vază, Grăind dulce, şi cine să-i crează. Fărălege ş-au făcut strînsură, Răutate fără de măsură. Sfaturi aduna ieşind afară, Ca să nu-i priceapă cei din ţară.* Asupră-mi grăia pizmaşii şoapte, Să mă bage-n rău, de zî, de noapte. Cu fărădelegi mă blăstămară, Cu cuvîntul cu cel de ocară: <>. Cît şi omul mieu cel de priinţă, Ce m-am lăsat într-a lui credinţă, La pîinea mea slobod de mănîncă, Vicleşugul asupră-mi rădică. Ce tu, Doamne şi Dumnezău svinte, Pentru mine să-ţ aduci aminte. * Iiuda predatel cerca să-l găsască fără năroade, să-l dea pre mîna jidovilor [283] Şi cu a ta milă mă deşteaptă, Să le plătesc pentru a lor faptă. Dintr-aceasta ştiu că-m eşti cu bine, Că pizmaşul n-a rîde de mine. Prin blîndeţea mea-m eşti sprejineală, La greul mieu la cel de năvală. Şi-nainte-ţ mi-ai datu-mi tărie, Să trăiesc cu tine de vecie. Lăudat să fii, Dumnezău svinte, Din vecii toţ din cei de mainte. Şi să zîcă toţi aşe să fie Domnul lăudat peste vecie. În sfîrşit peveţîlor fiilor lui Core înţăles, 41. În ce chip doreşte cerbul de fîntînă, Cîndu-l strînge setea de-l arde-n plămînă, Sufletul mieu, Doamne, aşe te doreşte, Cu sete aprinsă, de mă veştezeşte. [185] Mişelul mieu suflet de tine-nsătează, De Domnul puternic şi viu, să te vază. Cîndva de-aş agiunge să te văz în faţă, Să-m stîmpăr de sete în trai de dulceaţă, De-aceasta mi-i jele cu inemă arsă. Şi ochii miei lacrămi în tot ceasul varsă, Cînd auz mustrare cu rîs ce mă-ntreabă: <> Unde-m vine-aminte de svînta ta faţă, Mi să varsă-n suflet răceală de gheaţă, De dor ce m-agiunge de svînta ta casă Şi de corturi tinse în funi de mătasă. Că de m-aş vedea-mă trecînd pentre dînse, Cu cîntări de rugă şi cu jărtve-aprinse, 'N zî de sărbătoare făcînd voaie bună, Cu viers de dulceaţă la rugă-mpreună. Voia rea nu-ţ face, suflete mişele, Nice-ţ face scîrbă suspinînd cu jele, [287] Ce să aibi nedejde spre Domnul curată, Că-ţ va tinde milă cu mînă-ndurată. Şi tu, mîhnit suflet, grijea te cuprinde, De ţi-i tristă firea şi faţa nu-ţ rîde, Că-ţ aduci aminte de ţara cea dulce Unde-i Iordanul, ş-acolo te-ai duce, De-ai avea putere, şi unde-i Ermonul, La muntele cel mic, unde şede Domnul. Şi te glăsăşti tare ca marea cînd rage, Mărgînd cu năvală la smîrc ce o trage. Valurile nalte şi spume de mare Îmblă preste tine de n-au aşezare. A sa milă Domnul zua ţ-va trimite, Şi noaptea te roagă la dîns înainte. Şi zî cătră Domnul: <>. Că ei, toţ pizmaşii, stau de mi să strîmbă, Zua păn-în sară, şi-m fac multă scîrbă. <>, mă iau în prohită, Pre tot ceas mă-ntreabă şi grăiesc în hiltă. Voia rea nu-ţ face, suflete mişele, Nice-ţ face scîrbă suspinînd cu jele, Ce să aibi nedejde spre Domnul curată, Că ţ-va tinde milă cu mînă-ndurată. Psalomul lui David, nescris deasupra de la evrei, 42. Giudecă-mă, Doamne, şi pîra mi-alege De limbă vicleană, de om fără lege. Şi mă scoate, Doamne, că tu-m eşti putere La loc de năvală, fără de scădere. Pentru ce mă lepez de petrec în jele, Cu faţă mîhnită, cu veşminte rele, [291] Cînd vine pizmaşul de mă tot îngînă Preste toată vremea şi-mproaşcă cu tină ? Ce să-ţ fie milă, să-m trimiţ lumină, A ta dereptate să o văz senină. Să mă iei de mînă şi să-m fii povaţă Spre svîntul tău munte, să-ţ dvoresc în faţă. Unde ţ-ai întinsu-ţ cortul cel de slavă, Să ţ-întru cu daruri fără de zăbavă, La sfîntul jărtăvnic, cu jărtve de sfară, Să-m faci bucurie să s-auză-n ţară. Ca-n tinere zîle să-ţ cînt în lăute Cîntece de slavă de pre strune multe. Şi să mă rog ţie, o, Dumnezău svinte, Că tu porţ de grije ca şi de mainte. Voia rea nu-ţ face, suflete mişele, Nice-ţ face scîrbă suspinînd cu jele, Ce să aibi spre Domnul nedejde curată, Că-ţ va tinde milă cu mînă-ndurată. [293] În sfîrşit fiilor lui Core la-nţăles, [43]. Doamne, auzît-am din părinţ poveste, Ce-ai lucrat cu dînşii de tot ni-i la veste. C-ai pierdut păgînii din svînta ta ţară, Să nu mai jărtvască idolilor sfară. Şi moşilor noştri le-ai dat să petreacă În svînta ta ţară şi zîsa să-ţ facă. Că ei, moşii noştri, n-au mărs cu săgeata, Cînd au luat ţara, îngrozînd cu spata Şi-npungînd pizmaşii cu suliţa-n maţe, Să facă izbîndă cu a sale braţe. Ce tu, Doamne svinte, cu braţele tale Le-ai făcut izbîndă şi le-ai deşchis cale. Şi svînta-ţ direaptă le făcea lumină, Cu svînta ta faţă lucoare senină. Alt împărat n-avea, Doamne, fără tine, Tu purtai războiul oştii, cum să vine. [295] Cu tine da chiot şi rădica-n coarne, Nu putea pizmaşii să nu să răstoarne. Şi ei, moşii noştri, nu să-ncredea-ntr-arce, Nice căuta s-aibă izbîndă din lance, Ce ei avea tare spre tine credinţă, Şi tu, Doamne, sîngur le dai mîntuinţă. Că i-ai scosu-i sîngur de la greutate Şi le-ai dat de saţîu dar cu bunătate. Iară pre pizmaşii i-ai scosu-i din ţară, De i-ai dat să fie lumii de ocară. Pentr-aceea, Doamne, slava ţî s-aude, Şi svîntul tău nume pre noi să răspunde. Dară acmu că ce ne urneşti departe, Ne laş la sminteală şi nu ne ţîi parte ? Şi-n oştile noastre nu vii să-ţ tinz cortul, Ce laş pre pizmaşii de ne iau cu totul, Cît le prisoseşte de nu ne mănîncă, Ne mînă ca turma-n lature adîncă. [297] Oamenii tăi, Doamne, dedeş pre vînzare, Şi-n schimbarea noastră n-ai pus preţul mare. La svînta ta casă ai ceată puţînă 'N strajea ce să schimbă de pre săptămînă. Pusu-ne-ai de sîntem în vecini ocară, Limbilor de-aproape ce ni-s pregiur ţară. Cînd vor să să mustre, pre noi ne pun pildă Şi clătesc cu capul de-a noastră osîndă. Ni-i obrazul negru de-atîta ocară Ce ne bate-n faţă den zî pănă-n sară. Ponoslu ne-agiunge cînd le vine toană Pizmaşilor noştri, de ne iau în goană. De-acestea de toate ce ne vin în spate, Nu ţ-am uitat, Doamne, a ta bunătate. Şi ce ne-ai dat lege ne stăm pre tocmală, Cu inemă-ntreagă, fără de-ndoială. Săvai că ne este şi cărarea-nchisă, Cătră tine, Doamne, ni-i inema tinsă. [299] Şi săvai că sîntem răului în soarte, De ne împresoară cu umbră de moarte, Nu ne-am lăsat, Doamne, de svîntul tău nume, Nice ne-am tins mîna cătr-alt domn de lume. De-acestea de toate vei face căutare, Că inema noastră ştii fără-ntrebare. Că noi, Doamne svinte, sîntem zua toată Uciş pentru tine şi cu viaţa moartă. Pre slugile tale le giunghe prin oaste Pizmaşii tăi, Doamne, ca neşte oi proaste. Ce te scoală, Doamne, de-ţ stîrneşte somnul, Scoală să te vază din faţă tot omul. A ce, Doamne svinte, ţ-ascunz svînta faţă De noi, ticăloşii, cu atîta greaţă ? Cît sufletul nostru în prav să zgîrceşte, Şi vintrele nostru-n pămînt să lipeşte. Ce te scoală, Doamne, şi vin de ne-agiută, Cu svîntul tău nume, cu mila cea multă. [301] Fiilor lui Core înţăles pentru iubitul. Psalomul lui David, 44. Inema mea scoate cuvîntul cel dulce Şi cătră-mpăratul lucrul îm voi duce. Limba îm voi face condei de scrisoare A scriitori grabnic ce nu-i pre supt soare, Cu cît eşti de ghizdav să-ţ scriu în frîmseţe,* Că-ntreci pre toţi giunii cei din tinereţe. Din buzele tale este dulce graiul, Ţ-au uratu-ţ, Domnul să-ţ fie lung traiul. Şi ca un puternic armele ţ-încinge, Calcă pre pizmaşul şi oastea-i înfrînge. Cu cît eşti de ghizdav tinde şi stejeşte Cu a ta putere şi împărăţeşte, Pentru adeveră şi pentru blîndeţe, Că ţîi dereptatea de n-alegi în feţe. Purta-te-va bine mîna ta cea svîntă, Război ce vei face ţ-va fi fără smîntă. * Frîmseţe-i dumnezăirea lui Hristos [303] Săgeţîle tale sînt bine călite, Că zac denainte-ţ trupuri polignite. Împăratul nostru cu lancea de-amînă* Taie pre pizmaşul şi-l giunghe-n plămînă. Scaunul tău, Doamne, este cu vecie, Varga ţi-i direaptă cea de-mpărăţîie. Ţie dereptatea îţ este iubită, Iară strîmbătatea îţ este urîtă. Pentr-aceea, Doamne, Domnu tău te unsă Cu oloi de pace şi-mpărat te pusă. Soţîilor tale le faci bucurie, Cînd ti-i arăta-te cu multă tărie Din casa cea scumpă, cu os tincuită, Veşmintelor tale toţ li să uită. Vine de la dînse miros şi dulceaţă, Fără ce eşti rumăn şi vesel în faţă. Da-ş-vor împăraţîi fete desfătate Şi cu dînse da-ţ-vor dar şi bunătate. * Lancea, svînta cruce [305] Crăiasa-ţ dvoreşte de-a direapta-n dvorbă,* În veşmînt de aur, în scumpă podoabă. Ascultă-mă, hiică, şi-ţ uită ruda,** Casa şi moşia, că-n dar nu ţi-i truda. Te-a-ndrăgi-mpăratul pentr-a ta frîmseţe, Că ţi-i Domn, şi lui te-nchină cu blîndeţe. Nu-i în lume hiică ca-n Tir să dea rază, Va veni cu daruri nainte-ţ să cază. Eşti rumănă-n faţă şi dai cuviinţă, Ţie ţî să-nchină craii cu credinţă. Cine va-ntra-n lontru n-a putea să tacă, Eşti craiului hiică, cine să te-ntreacă ? Cu atîta slavă ce eşti înfrîmşată, 'N peteală de aur, în haine-mbrăcată. Aurul dă raze, frîmbii cuviinţă, Piatra, mărgăritul lucesc cu credinţă. Veni-vor pre urmă la-mpăratul fete, Veni-vor cu daruri fără de scumpete. * Precista, crăiasa Părintelui ** Hiica lui David este Precista [307] Şi le vor aduce să-ţ fie la nuntă, Să-ţ faci veselie cu dînse mai multă. Şi soaţele tale le vei băga-n casă, Ce-au govit cu tine, să le pui la masă. Uita-ţ-vei părinţii, petrecînd în slavă, Că ţ-vei vedea feţii fără de zăbavă. Preste toată ţara boieri îi vei pune, Şi svîntul tău nume tuturor l-vor spune. Preste toate roduri să fie vestită Şi preste toţ vecii cinstea ta cea svîntă. Psalomul lui David, 45. Cuprinde întru sine acest psalom nevoile besericii lui Dumnezău şi izbînda asupra pizmaşilor. Dumnezău ne este scut şi sprejineală, Agiutori în scîrbe ce vin cu năvală. Pentr-aceea nu ne mai cuprinde frică, Nice avem grije-n lume de nemică. [309] De-am vedea pămîntul clătit de vînt iute, Şi munţîi în mare den loc să-i strămute, Marea valuri nalte urlînd să rădice Şi să le izbască de munţ, să-i despice Cu poarnele apei, Domnul veseleşte Svînta sa cetate şi-ntreg o fereşte. Ş-au gătat într-însă casă de dă rază Domnul, şi dintr-însă nu să depărtează. La vreme de grije svînta lui cetate Nu-i va strica nime nice de o parte, Că din zori de zuă Domnul o-ntăreşte Svînta sa cetate şi-ntreg o fereşte. Toată-mpărăţîia de păgînătate Rădice războaie-ntr-a lor răutate, Că Domnul din casă răspuns va trimite Şi să vor muia-să limbile-mpietrite. Că-n ceas ce sloboade Dumnezău cuvîntul, Tremură păgînii şi cu tot pămîntul. [311] Domnul lui Iiacov la ceas de năvală Ne ţîne părete-ntr-a sa sprejineală. În oştile noastre Domnul este-n frunte, De-l văd toţ păgînii război ce dă iute. Cine n-au prins veste, el vie de vază Pre-mpăratul nostru război ce lucrează. Că Domnul potoale numai cu cuvîntul Oşti ce să rădică de pre tot pămîntul. Arcele sfărîmă, sabiile frînge, Suliţe şi scuturi cu focul le-ncinge. <>. În trebile noastre-n toate este Domnul, Cu oşti necuprinse, şi să şti tot omul [313] Că ne foloseşte-ntr-a sa sprejineală Domnul lui Iiacov la ceas de năvală. CATĺSMA 7. Psalomul lui David, 46. Acest psalom cu glas apostolesc îndamnă pre toţ păgînii cătră cunoştinţa binelui lui Dumnezău, cu mulţămită de bucurie întru ce i-au priimit la credinţă. Limbile să salte ** Cu cîntece nalte, Să strige-n tărie Glas de bucurie, Lăudînd pre Domnul, Să cînte tot omul. Domnul este tare, Este-mpărat mare Preste tot pămîntul Şi-ş ţîne cuvîntul. Supusu-ne-au gloate Şi limbele toate, ** În 3 părechi [315] De ni-s supt picioare Limbi de pre supt soare. Alesu-ş-au şie Parte de moşie Ţara cea dorită, Carea-i giuruită Lui Iacov iubitul, Ce-i ţîne cuvîntul, Mila să-ş arate Cea de bunătate Spre noi, ticăloşii, Precum ne spun moşii. Pre vîrvuri de munte S-aud glasuri multe De bucine mare, Cu naltă strigare, Că s-au suit Domnul Să-l vază tot omul. [317] Cîntaţ în lăute, În zîcături multe, Cîntaţ pre-mpăratul, Că nu-i ca dîns altul Să domnească-n lume, Cu svîntul său nume, Cîntaţ să-nţăleagă Preste lume largă. Că Dumnezău poate Pre limbi preste toate, De le îmblînzeşte Şi le-mpărăţeşte. Scaunul dă rază Unde va să şază Domnul din direapta, Să-mpărţască plata, Pre boieri, pre gloate, Pre limbile toate. [319] Şi cine să-nalţă Din hire sămaţă, I-a vede tot omul Cum i-a certa Domnul. Psalomul lui David, 47. Acesta psalom spune de oraşul Ierusalimului, cum să nalţă la cinste pentru-mpărăţîia Domnului Hristos, şi pentru războiul şi biruirea. Domnul este mare, Lăudat şi tare. Mai cu de-adins este Lăudat cu veste De-a lui bunătate, În svînta cetate Din măgura svîntă, Ce stă fără smîntă, Cetate frumoasă De piatră vîrtoasă, [321] Bine-ntemeiată, De Domnul gătată; În ţară-i vestită* Cîtu-i de tocmită. Muntele Sionul Ce ş-au ales Domnul Despre miazănoapte Dă raze cît poate. Pre coaste de munte Cu uliţe multe, Cetatea cea mare, Craiului cel tare, Cu curţ desfătate, Cu pînzele nalte. Strajea nu-i lipseşte, Domnul o-ntăreşte. Craii şi-mpăraţîi Ce fac sfat cu alţîi * Vestită-i în toată lume svînta beserică de tocmele bune. [323] Să strice cetatea, Să-i ia bunătatea, Cînd ei să adună, Domnul îi detună, Şi-i cuprinde frică, De nu pot nemică, Cît stau de să miră A ce să-nglotiră. Domnul le dă spaimă Cu munci fără samă, Ca maică cînd fată De este-nspăimată, Ca vase pre mare Cînd le ia vînt tare, De le dă de stîncă Şi le răzdrumică. Auzît-am veche 'Ntr-auz de ureche [325] Poveste trecută, Ş-acmu vedem multă, Că Dumnezău toate Cîte va, le poate. Cu lănci de departe Pre pizmaşii bate Şi cetatea svîntă Stă fără de smîntă, N-are greutate Nice de o parte, Că o-ntemeiază Domnul, să să-ncrează, Şi-i tinde-mprotivă Mînă milostivă, Cît are tot omul Milă de la Domnul. Şi svîntul lui nume Trece preste lume, [327] Svînta lui direaptă Direaptă dă plată. Muntele Sionul S-aibă de la Domnul Bucurie plină 'N inemă senină De giudeţ ce-i face, Şi-n zîle de pace Să iasă-mpreună Toţ cu voie bună Împregiur cetate Ce-i cu ziduri nalte, Hiica jidovască Turnuri să-ş prăvască, Şi-ntr-alt rînd de lume De svîntul tău nume Toţ să povestească, Să te proslăvească. [329] Să te şti tot omul Că tu ne eşti Domnul, Şi cîţ să vor naşte Cu tine s-or paşte. Psalomul lui David, 48. Acesta psalom ne-nvaţă a ne sprejini de lume şi de-nşelăciune, să nu ne lăcomim de dînsă, ca de un lucru de sminteală. Ascultaţ acestea toate, * Năroade, neamuri şi gloate Să-mi înţăleagă cuvîntul Omul de pre tot pămîntul, Bogătaşii depreună Cu mişeii cînd s-adună, Să vă spui de-nţălepciune Cu-nţăles de-nvăţuri bune. Şi auzul să vă tindeţ, Pildele să le deprindeţ, * 4 perechi [331] S-ascultaţ fără de price, Să-nţălegeţ ce voi zîce. Să te temi de zî cumplită, Să nu-ţ dea de călcăi smîntă. Cela ce ai bogăţîie, Să nu stai în sămeţîie, Nice s-aibi nedejde-n frate, Sau în om, la greutate. Şi cu ce schimb va da omul, Să să schimbe de la Domnul ? Cu preţ de răscumpărare Sufletului, de pierzare ?* Fi-i-va truda nencetată, Că la iad nu va fi plată. Acolo n-a vedea moarte, Să gîndească că-l va scoate. Că măiestrul încă moare, Ca tot omul de supt soare. * La giudeţ nime nu s-a putea plăti, să scape de certarea cea vecinică. [333] Şi nebunul cu buiacul Vor peri de pre tot veacul. Ş-averea de dînş rămîne De o iau rude streine. Cît să vor scoate din casă, Numele li s-a uita-să, Li s-a uita şi mormîntul, Cît i-a-mpresura pămîntul, Ceia ce nu-ş fac pre lume De bunătăţ s-aibă nume. Ce folos este de cinste Omului fără de minte, Ce-ş dă firea omenească Pre fire dobitocească, De merge fără sîială Pre calea cea de sminteală ? Nu cunoaşte că-l va duce Dezmierdăciunea cea dulce [335] De va da ca oaia-n rîpă, Şi moartea l-va sorbi-n pripă. Iară direpţîi, dînd rază, Vor prăvi cum duc să piarză Pre păcătos şi buiacul, Să-ş petreacă-n iad tot veacul, De la slavă să să rază Şi cinstea toată să-ş piarză. Ce mă rog, Dumnezău svinte, Să-m iei sufletul aminte Şi să mă cuprinz cu milă, Să nu-m facă răul sîlă. Iară tu, oame mişele, Să nu dai de gînduri rele, Cînd vez pre păgîn că creşte Şi casa lui să lăţeşte. Că deaca moare, el piere, Cu slava lui, cu avere. [337] Cu dîns nemică nu duce Dintr-averea lui cea dulce, Că-ntr-această lume-n viaţă I-i sufletul în dulceaţă. Şi cine i să-mbunează, I-i drag pre-acela să-l vază. Cine-i spune-n dereptate, De-acela fuge departe, Că-i deprins pre cale largă Cătră perire de-aleargă Şi să trage pre moşie La-ntunerec de vecie. Ce folos este de cinste Omului fără de minte, Ce-ş dă hirea omenească Pre hire dobitocească ? Psalomul lui Asaf peveţul, dat [de] David, 49. Cuprinde prorocie de învăţătura cea tocmită a Domnului Hristos [339] şi de venirea svinţiii sale cea de daori, şi de stricarea jărtvei legii vechi. Domnul domnilor grăieşte, Toată lumea să clăteşte, Şi pre toţ Dumnezău strigă De supt soare să să strîngă. Şi va aduna pămîntul, Să-i auză toţ cuvîntul. Din Sion te vei ivi-te Cuvios, Dumnezău svinte. Cînd vei veni cu pohoaie, Nimărui n-ii veghea voaie. Denainte-ţ foc s-a-ncinge, Şi greşiţii toţ vor plînge. Vei chema ceriul cu tine Şi toţ svinţii, cum să vine, De vei giudeca pămîntul, Precum ţ-ai răspuns cuvîntul. [341] Direpţîi să vor alege Dintre cei fără de lege. Cu cuvîntul tău cel dulce Pre toţ svinţii ţ-vor aduce, Ce ţ-au ţînut legămîntul, De-au dat lege-n tot pămîntul. Atunci ceriurile toate Vor răspunde preste gloate De giudeţ ce le vei face 'N dereptate şi cu pace. Aşe ne grăieşte Domnul, Şi să-l auzîm tot omul, Să-l ascultăm fără price Cătră Izrail cînd zîce, De ne spune mărturie Pre giurămînt cu tărie: <>. Păcătosului grăieşte Dumnezău şi-l dojeneşte: <>. Eşti cu furii în soţîie, Cu curvarii în frăţîie. Limba-ţ este mincinoasă, Şi gura lăudăroasă. Şezînd, grăieşti rău de frate, Ca să-l bagi la greutate, Ce ţi-i născut dintr-o maică; Şi Dumnezău cum să-ţ tacă ? Ţ-pare-n mintea cea zlobivă Că ţi-i Domnul deprotivă. [349] Nu ştii că te va-nfrunta-te Dumnezău pentru păcate Şi ţî le va pune-n faţă, De-ţ va fi mai multă greaţă. Pentr-aceea să-nţăleagă Toţ cu inema cea-ntreagă, Pre Domnul să nu-l uite, Şi va cădea-n mîni cumplite, Şi nu va fi cine-l scoate, Să-l apuce de la moarte. Faceţ jărtvă lăudată, S-aveţ de la Domnul plată Şi calea să vă arate, Să scăpaţ de greutate. La peveţul cel mare, psalomul lui David, 50. Acesta psalom s-au fapt cînd greşisă David cu Uriasă de o îngrecă şi fece samă lui Urie, de i-o şi luă şie, şi-l dojeni prorocul Natan cu cuvîntul lui Dumnezău, şi căindu-să să rugă aşe lui Dumnezău. [351] Fie-ţ milă, Doamne, de mă iartă, * Cu milostivirea cea bogată, Şi pentru a ta ieftinătate Să mă curăţăşti de răutate. Şi mai cu de-adins de rău mă spală Şi mă limpezeşte de greşală. Că eu îm ştiu a mea fărălege Şi răul mieu nainte-mi ce merge. Ţie ţ-am greşitu-ţ, Doamne svinte, De-am făcut răutăţ denainte. Cuvintele tale te-ndireaptă La giudeţ să-nvinci, cînd vei da plată. Iacă-s zămislit în strîmbătate, Aplecat de maică-mea-n păcate. Ce tu, Doamne, iubeşti dereptatea, De-ţ arăţ pre mine bunătatea, Şi cu taine ce nu să pot spune Mi-ai arătat a ta-nţălepciune. * 5 perechi [353] Cu izopul tu mă ocropeşte Şi mă scaldă de mă curăţeşte, Să hiu spălat şi alb ca omeţii, Să mă bucur şi eu cu direpţii De veşti bune şi preacuvioase, Şi să-mi bucuri mişelele oase. Doamne, nu-ţ întoarce svînta faţă De greşele ce-am făcut, cu greaţă, Şi de cîte-am lucrat fără lege, Cu milostivirea ta le şterge. Inemă curată tu-m zideşte Şi duh dirept în zgău îm noieşte. Nu mă urni din svînta ta faţă, Şi duhul tău cel svînt ce mă-nvaţă Să nu-l depărtez de cătră mine, Ce să-m dai bucurie cu bine, Cu svînta ta, Doamne, mîntuinţă. Şi să-m dai şi duh de biruinţă, [355] Ca să-nvăţ pre cei fără de lege Cătră căile tale s-alerge, Să să-ntoarcă de pre răutate Cătră a ta svîntă bunătate. Şi mă scoate, Doamne, de la sînge, Cu mîntuinţa ta de mă strînge. Şi cu adevara ta-mpreună Limba mea să-ş facă voaie bună. Şi buzele mele, Doamne svinte, Să-m deşchiz, şi rostul să te cînte, Să dea veste fără de sîială În tot locul de svînta [ta] fală. Că de-ai pofti jărtvă, ţ-aş aduce, Ce jărtvele de ars nu-ţ par dulce.* Lui Dumnezău jărtva ceea place Cu sufletul înfrînt ce s-a face. Inema cea zdrobită şi frîntă La Dumnezău nu le va fi de smîntă. * Prorocie de lepădare jărtvei legei vechi [357] Şi cu a ta, Doamne, bună vrere Sionului să-i faci mîngîiere, S-aibă de toate părţîle pace, Pănă zidiuri nalte să vor face Pregiur Ierusalim cetate, Să scripască dar şi bunătate. Atunci jărtve direpte ţ-vom face, Colaci şi prinoase, cumu-ţ place, Vin şi pîine, unt şi cu grîu dulce, Şi viţăi pre oltari ţ-vom aduce. TÎLC. Fiind războaie dese prin multe prilejiuri în zîlele lui David, una pentru că era multe cetăţ nedobîndite, alta pentru sîngele lui Urie ce-au răscumpărat Dumnezău de pre casa lui David cu asupră, pentr-aceea poftiia cîndva să să-ntoarcă svinţia sa cu bine de pace, să să zidească Ierusalimul. Dat-au Dumnezău pace în zîlele lui Solomon, hiiu-său, de-au zidit pregiur Ierusalim şi au făcut şi beserica cea mare. Cu acesta au prorocestvuit de Ierusalimul cel sufletesc, adecă svînta beserică [359] a legii noauă, că în vremea Domnului Hristos au stătut lumea toată pre pace, pănă ş-au întemeiat svinţia sa beserica cu zidiuri nalte de svinţ apostoli şi proroci, şi mucenici, şi de toţ svinţii în toată lumea, că din vreme ce-au născut svinţia sa pănă în patruzăci de ai după voznesenie au oprit războaiele. Ca să să-ndelepnicească toţ să-l cunoască. Iară pentru viţăii oltariului de-atunce, acmu sînt mieluşeii lui Dumnezău cei cuvîntareţ pregiur masa Domnului Hristos. Psalomul lui David, 51. Aicea să arată lucrurile lui Antihrist şi împrotiva lui îngrozîtură, şi direpţilor mîngîiere. Direptul să va cruţa ca un maslin, * Iară strîmbul să va tăia ca un spin. Ce te lauz, cela ce eşti tare, ** Cu mînia ce sloboz din nare, De faci toată zua răutate Şi-n limba ta scorneşti strîmbătate ? Ca dintr-un brici ascuţît pre cute, Faci vicleşug şi-nşelăciuni multe. * Stih ** 5 perechi [361] Toată strîmbătatea ţ-este dragă, Şi de cuvînt dirept tu prinz tagă. Iubeşti a-mpresura cu cuvîntul Şi cu limba să-nşeli tot pămîntul. Ce Dumnezău te-a strica cu totul Şi te-a rumpe de unde ţi-i locul. Că te-a săpa de la rădăcină, De nu ţî s-a mai şti de trupină, Nice te vei vedea-n ţară dulce, Că la viaţa ceea nu ti-or duce, Că vei fi strein de svînta ţară, De ţî s-or uita toţ de ocară Şi cu frică rîzînd îţ vor zîce: <>. [363] Iară eu îţ dvoresc înainte, Ca un maslin rodit, Doamne svinte, Că nu-ţ lipsăsc din svînta ta casă Cu făgadă şi cu jărtvă grasă, Nedejdiuind, Doamne,-ntr-a ta milă, Preste veci să-m fii vîntă şi sîlă. Şi-ţ mulţămăsc că-m dedeş răbdare Cătră numele tău pre-aşezare. Şi de mine svinţii îş vor face Bucurie pre viaţă de pace. Psalomul lui David, 52. În inemă-ş zîce cel fără de minte, Precum i să place, deşerte cuvinte. Zîce că nu este Dumnezău să vază Şi să ia aminte cine ce lucrează. Că toţ să spurcară, unde-i vez ţi-i greaţă, Nu ti-i cuteza-te să le cauţ în faţă. [365] Atunce ce-ţ pare cînd va veni Domnul Din ceri să ia sama ce lucrează omul, Cînd nu va fi nime să poată-nţălege, Cînd s-or înmulţî-să cei fără de lege, Cînd de cătră Domnul toţ să vor abate, Cînd vor fi netrebnici ne-avînd bunătate ? Că nu-i pănă-ntr-unul nice să-nţăleagă Ceia ce fac rele cu inemă largă, Mîncînd pre creştinii ca pre neşte pîine, Ca să-i concenească de astăz, de mîine. Că nice de Domnul nu-ş aduc aminte, Pănă le-a veni-le spaimă cu fierbinte. Cînd să vor vedea-să petrecînd cu pace, Le va veni veste precum nu le place. Fugindu-ş de umbră să hălăduiască, Îi va-mproşca Domnul ca să-i răsîpască. * Cu multă urgie oasele le-a frînge, Vor fi de ocară şi nu s-or mai strînge, * Dezmiardă-te, omule, cu samă ! [367] Că vor cădea-n cîmpuri goale şi mîncate De muşini, de pasări, de gadini spurcate. Vor fi de mustrare şi de grea ocară, Că vor fi de Domnul defăimaţ în ţară. Dă, Dumnezău svinte, de Sion să vie În creştinătate a ta-mpărăţîie, Şi-ţ întoarce prada carea ţi-i robită, Să-ş vie la urmă-n ţara cea dorită. Să vază Iiacov, să să veselească, Cu creştinătatea să te proslăvească. În mai marii peveţîlor înţălesul lui David. Cînd mearsără zifenii la Saul de-i spusără că să tuleşte David la dînşii, 53. Învaţă prorocul pre omul cel dirept la vreme de scîrbă să şti lăuda pre Dumnezău. Doamne, mă spăseşte Cu svîntul tău nume, Fă-mi giudeţ pre lume Şi-ntreg mă fereşte. [369] Cu a ta putere, Grije cînd am multă, Tu, Doamne, mi-ascultă Ruga din tăcere. Că să rădicară Asupră-mi păgînii Şi cu toţ streinii, De mă-mpresurară. Şi nu-ţ au de frică, Cînd svîntul tău nume, Ce-i vestit în lume, L-iau într-o nemică. Ce mie mi-i vîntă Domnul, sufleteşte, De sînt şi trupeşte Întreg, fără smîntă. Cine mi-s cu scîrbă, Le va veni răul, [371] Din tot de-adevărul Şi le-a cădea-n gîrbă. Veste preste lume, Doamne, îţ voi face, Cu jărtve de pace, Svîntului tău nume. Că mi-i cu ferice Cînd tu mă vei scoate Din scîrbele toate, Să n-aibă să-m strice Pizmaşii, să-m caute, Şi-ntr-a lor cădere, Stînd fără scădere, Să-i văz de departe. Psalomul lui David, 54. În cesta psalom însămnează de patimile Dumnezăului Hristos şi glasul svinţiii sale, în obraz de slugă cătră Părintele. [373] Ascultă-mi ruga, Dumnezău svinte, Şi nu mă trece, ce-m ia aminte, Că[-m] feci rea voaie pentru grea ură, De sînt cu spaimă-n cugetătură. Şi mă ia grije pentru strigare Ce-m fac pizmaşii cu supărare, Cu păcătoşii ce să-nvitară Pentru să-m facă veste rea-n ţară. Şi cu urgie să întărîtă, Cît mi-i de dînşii inema-n smîntă, De mă aduce cătră grea oară, Spre frica morţîi de mă-mpresoară. Groază, cutremur mă-ntunecază, Firea nu-m poate să stea să vază. Zîs-am în mine: <>. C-aş zbura lesne, de-aş depărta-mă La păduri dese unde nu-i teamă, [375] Dumnezău svinte, ş-aş aştepta-te La loc de grije ca să-m ţîi parte. 'Neacă-le, Doamne, şi le-mparţ limba, Să să scurteze din oraş scîrba, Să nu mai îmble să leşuiască Pre supt zebrele, să căpuiască, Întinzînd laţuri în drum cu nadă, Fără ce-nşală şi scornesc sfadă. Că de pizmaşul nu mi-ar hi jele Ce-ar ocărî-mă cu ocări grele,* Că m-aş ascunde de la trăsură A om năprasnic, ce mi-i cu ură. Ce mi-i mai jele şi mai grea trudă, Cînd îm pizmeşte om ce mi-i rudă, Carele-m ştie voia şi gîndul, La masă şede cu mine-n rîndul, Şi-n sărbătoare merge-mpreună La casa svîntă soţîie bună. * Domnul Hristos, de farisei şi de cărtulari, şi de Iiuda. [377] Unii c-aceştia, de-ar veni moartea Să-i concenească cu toată soartea, De vii cu totul iadul să-i soarbă, Să nu mai hie cu lumea-n hoarbă, Şi a loc case pustii să şază, Ce-au fapt în lume răul să-ş vază. Eu cătră Domnul strig, cînd am teamă, Domnul m-ascultă că-i sînt pre samă. Sara ş-amiazăz, şi demineaţă, Grăiesc la Domnul fără de greaţă, Că mă aude şi mă va scoate, Şi voi fi-n pace de toi de gloate. Că ei cu mulţîi vin cu grea toană Şi să-nvitează să mă ia-n goană. Auză-i Domnul şi să-i smerească, Cela ce-i vecinic să le plătească. Şi ei să n-aibă cu ce să scoate, Să să plătească de cătră moarte. [379] Căce n-avură spre Domnul teamă, Le-a da certare fără de samă. Domnul ş-va tinde mîna să-i piarză, Căce nu vrură cuvînt să-i crează. Că se spurcară cu giurămîntul Şi nu-ş ţînură întreg cuvîntul. Să despărţîră de dîns cu greaţă, Ca să nu-i caute în svînta faţă. Inema-ntr-înşii nu să potoale, Grăiesc din gură cuvinte moale, De-ţ par ca untul de unsuroase, Ele-s ca lancea de sîmceloase. Iară tu, oame, n-ii hi cu lipsă, De-i hi spre Domnul cu mintea tinsă, Că ţ-va da hrană şi te-a griji-te, Şi de gîlceavă-n veci te-a feri-te. Iară pizmaşii vor da-n genune, Urniţ de Domnul în putregiune. [381] Oamenii cei crunţ nu-ş-vor petrece Zîlele vieţii, ce-n sîrg s-or trece. Iară eu, Domnul, te am nedejde Şi stîncă tare, fără primejde. CATISMA 8. Rugă de izbăvire de primejde. Acesta psalom l-au făcut David cîndu-l oprisă în Gheta cetatea filistimenii. Dintr-a ta milostivire mă rog, Doamne svinte, Milă să-ţ fie de mine, să mă iei aminte. Şi să nu laş toată zua om ce mi-i cu scîrbă Să mă lupte, să stropşască, să să puie-n gîrbă. Sînt cu mulţîi strînş asupră-mi să mă dea de rîpă Şi să bat de la nălţîme să mă surpe-n pripă. Ce tu, Doamne, mi-eşti nedejde, şi zua n-am teamă, De Dumnezău mi-i voroava şi m-oi lăuda-mă. Pre Dumnezău mi-i nedejdea şi nu mă ia frică, De rău ce mi-ar face omul nu gîndesc nemică. Mi să strîmbă toată zua şi stau de mă-ngînă, Că li-i gîndul rău să-m facă şi veste streină. [383] Să pun leşnici, întind laţuri şi stau de vinează, Abia-m rabdă bietul suflet încurcat să-l vază. Ce tu, Doamne,-ntr-o nemică i-vei lăsa s-alerge, Cu urgie împroşca-i-vei cei fără de lege. Iară eu, Dumnezău svinte, viaţa mea ţ-voi spune, Că mi-ai şters lacrămi din faţă şi mi-ai dat veşti bune. Şi de-a ta făgăduinţă mie-m pare bine, Să să-ntoarcă toţ pizmaşii, să fugă de mine. Şi-n ce zî te voi chema-te voi pricepe-ndată Că tu-m eşti, Dumnezău svinte, cu milă bogată. Cu Dumnezău m-oi făli-mă în grai ce voi zîce, Cu Domnul m-oi lăuda-mă-n cuvînt de ferice. Pre Dumnezău mi-i nedejde şi nu mă ia frică, De s-ar porni toată lumea, să-m strice nemică. Pentr-aceea, Doamne svinte, eu ţ-am de făgadă Ce voi da laudii tale fără de tăgadă, Că mi-ai scos mişelul suflet de moarte cu jele Şi mi-ai şters ochii de lacrămi, iertîndu-mi greşele. Şi de lunicuş mi-ai datu-mi să mărg fără greaţă, Slujindu-ţ precum să cade,-n lucoare de viaţă. În sfîrşit să nu strici, David în titul de scrisoare, cînd fugi denaintea lui Saul în peşteră. Acesta psalom arată de omorîtura Domnului Hristos şi de învierea svinţiii sale. [385] Hie-ţ milă, Doamne svinte, hie-ţ milă, Că spre tine mi-i nedejdea cînd am sîlă. Şi mişelul mieu de suflet ţie caută, Să-l acoperi cu aripa ta cea lată, Pănă să va trece toiul Şi va-ndărăpta pohoiul. Am strigat, Dumnezău svinte, cătră tine, Şi tu, Doamne, mi-ai trimis cu de tot bine. Şi folos din ceri mi-ai dat cu mîntuinţă, De-am bătutu-mi pre pizmaşii să să sîmţă. Că i-am datu-i de ocară, De s-aude preste ţară. Ţ-ai trimisu-ţ, Doamne, mila ş-adevara, De mi-ai curăţît ponoslul şi ocara, Şi mi-ai scos din lei mişelul mieu de suflet, Ce gîrbiia pregiur mine cu rău cuget. Că de nu mi-ar părti Domnul, Turburat mi-aş dormi somnul. [387] Fiii lumii ş-au ieşit din omenie, Le sînt dinţii lănci cu ostii de mînie Slobozîte, şi li-i limba spată iute, Ascuţîtă-n doauă rosturi ca pre cute. Dinţii să li să jimbască Şi limba să să tîmpască. Şi te sui, Dumnezău svinte, să te vază Tot pămîntul de pre ceri cum sloboz rază. Şi să nu laş să mă prinză-ntr-a lor sîlţă, Să-m zgîrcească bietul suflet, să-l înghiţă, Şi groapa carea-m gătează Să-i înghiţă şi să-i piarză. Că mi-i inema gătată să te vază Pre tot ceas, Dumnezău svinte, lăsînd rază. Şi cu slava mea sînt gata să mă mînec, Scoală, slava mea, te scoală de zî cîntec În lăută. Demineaţă Mă voi scula cătră viaţă, [389] De ţ-voi spune preste gloate bunătatea, Şi-n păgîni ţ-voi spune, Doamne,-n toată partea. Că-ţ agiunge mila-n ceri de covîrşeşte, Ş-adevara preste nuori să lăţeşte. Şi suind în ceri să-ţ crească Slava-n ţara creştinească. În sfîrşit să nu strici, David în titul de scrisoare. De-adevăr de grăiţ bine 'N dereptate, cum să vine De v-arătaţ cu blîndeţe Carii sînteţ pre giudeţe, Cînd la inemă vă zace Strîmbătatea ce vă place Şi vă-s mînule deprinse A lua mîzde cu dînse. Streinaţî-s din mătrice Păcătoşii, şi li-oi zîce [391] Că din zgău să răzleţîră În minciuni de rătăciră. Ca viperea-nveninează Cu muşcătura, să piarză, Şi cuvînt cu dereptate Nu-l vor nice de departe Să-l auză, s-aibă trudă, Ca şi aspida cea surdă De descîntec ce vinează Vînătoriul să o piarză. Ce le dă, Dumnezău svinte, Certare, să ţîie minte. Şi-i ucide preste falcă, Să le frîngi dinţii, să tacă. Şi leilor le despică Fălcile cu care strică, Fă-i ca apa ce-i vărsată, Ce nu-i în samă băgată. [393] Şi arcul să-ş tragă moale, Să să slăbască din foale, Să pieie ticăiţeşte, Ca ceara ce se topeşte, Şi ca cubelcii să arză De soare, şi să nu-l vază, Să nu poată să să tragă Preste spini, fără de vlagă. Ca păduceii să sece De pojar şi de vînt rece. Cu urgie să dea-n rîpă, Să-i soarbă de vii cu pripă. Şi direptul, lăsînd rază, Va ieşi pentru să vază Şi va sta cu faţă blîndă, Prăvindu-i duş în osîndă. Şi li s-a spăla de sînge Pre mîni, cînd răii s-or stînge. [395] Ş-adevăr va zîce omul Că de toate ştie Domnul. Şi va face Domnul parte Celor buni de dereptate, Şi celor strîmbi cu căutare Le va da Domnul certare. Cînd trimisă Saul straje pregiur casa lui David să-l ucigă. Ia-mă, Doamne, de la greutate, De pizmaş ce-m sînt cu răutate.* De fărădelegi tu mă plăteşte Şi de crunte mîni mă izbăveşte. Că pizmaşii stau de mă vinează, Mişelul mieu suflet vrînd să piarză. Mi să pun puternicii în gîrbă, Să-m facă scădere şi grea scîrbă. Fără vină şi fără greşală, Îm ţîn calea să-m facă năvală.** * Muzaverii ce-l băga cu cuvîntul pre David cătră-mpăratul. ** Leşuiturile pizmaşilor. [397] Ce, Doamne, mă rog să-ţ hie milă, Scoală de vin şi să-m vez de sîlă. Vin, Dumnezău svinte, de mi-agiută, Ca lui Izrail, în grije multă. Şi sama să iei a limbi păgîne, Ce n-au, Doamne, stideală de tine. Şi să nu-i laş să-mble fără lege, Ce să-i întorci spre sară s-alerge Împregiur de tîrg, să flămînzască, Ca cînii cercînd să să hrănească. Că ce latră ei şi ce lucrează Le pare că nu-i nime să-i vază. Ce tu, Doamne, de dînşii vei rîde, Cînd în laţ cu păgînii s-or prinde, De vor fi de batgioc, de ocară, Şi le-a ieşi vestea preste ţară. Iară eu, tu-m eşti, Doamne, putere, Sprejineală şi fără scădere. [399] Eşti-mi, Dumnezău svinte, cu milă, De mă-ntîmpini cîndu-mi este sîlă. Şi pentru pizmaş îm vei da ştire, Cînd le-a veni vremea de perire. Şi să nu-i uciz, Doamne, din ţară, Ce să-i laş să fie de ocară.* Şi-i goneşte din ţară s-alerge, Ca să nu-ţ uite svînta lege. Că de multă vreme li-i gătată Cum ţ-au slujit să li se dea plată. Că-ş spurcară de tot giurămîntul, De nu-ş socotiră-ntreg cuvîntul. Căzură-n laţ pentru sămeţîia, Căce i-au cuprins blăstămăţîia. Le va ieşi vestea de perire Ce le va veni fără de ştire. Şi te vor cunoaşte că eşti Domnul Pre tot locul şi preste tot omul, * Poate fi [că i-au lăsat] Dumnezău pre jidovi să rămîie de poveste în lume. [401] Şi pre Iacov ai oblăduinţă, Că pămîntul tot ţi-i cu credinţă. Şi pizmaşii cei fără de lege* Să să-ntoarcă spre noapte s-alerge Ca cîinele şi să flămînzască, Pregiur tîrgul tot să cehăiască, Cercînd hrană şi scurmînd prin tină, Să să culce şi fără de cină. Iară eu să-ţ cînt, Doamne, de sîlă, Sara cînd mă culc, cu a ta milă, Să mă bucur şi de demineaţă, Zua petrecînd cu bună viaţă. Că, Doamne, m-fuseş de sprejineală Şi scăpare la zî de năvală. Tu-m eşti razăm, tu-m eşti şi putere, Şi te voi cînta fără tăcere. Tu-m eşti Domnul, tărie şi sîlă, Dumnezăul mieu eşti, a mea milă. * Jidovii, necredincioşii. [403] În sfîrşit de ceii schimbaţ din scrisoarea titlului David, de dojană, cînd au aprins Mesopotamia Siriei, şi scria de Soval, cînd s-au vîrtejit Ioav la Edom de l-au bătut şi i-au tăiat 12 mii pre valea slatinilor. Doamne, lepădatu-ne-ai şi ne-ai surupat, Pre noi mîniatu-te-ai şi ne-ai cruţat. Pămîntul clătitu-l-ai şi l-ai strămutat, I-ai strînsu-i frînturile şi l-ai vindecat. Că te-ai arătatu-te aspru şi aprins, De ne-ai adăpatu-ne cu vinuri de plîns. Şi de teamă cine-ţ au, le-ai datu-le sămn, De arc să să apere cu toiag de lemn. Şi ceia ce ţî-s iubiţ să ţî-i izbăveşti Cu braţul tău cel dirept şi să-i mîntuieşti. Şi pre mine cînd mă rog, Doamne, să mi-auz De la locul tău cel svînt şi să-m şi răspunz, Ca să nu-m fac voia rea, nice să tînjesc, Că tu parte face-m-vei să mă veselesc [405] De tîrgul Sihemului, de valea Sohot, Că mi l-ai dat cu uric, cu locul cu tot. Al mieu este Galaad, al mieu Manasii, De straje-m este Efrem lîngă căpătîi. Iuda-m este ales de s-au arătat În giudeţe lăudat, ţărîi împărat. Moav mi-a hi la căldări, Edom m-a-ncălţa, Filistenii vor sluji de m-or desculţa. Şi toţi carii mi-au pizmit mi să vor pleca, Şi nainte-m vor veni de-i voi giudeca. Nime nu mă va-ntiri să fug la cetăţ Cu şanţuri, cu tare străj, cu porţ cu lăcăţ, Nice m-a-nşira să fug pănă la Edom, De oaste-nspăimat, să scap de umbră de om. Fără numai cînd ne vei, Doamne, arunca, Prin greşală ce-ţ vom fi şi nu ni-om pleca. Şi nu vei ieşi cu noi război să ne porţ, Ce ne vei lăsa să him ocărîţ de toţ. [407] Pentr-aceea ne rugăm ne dă agiutori, Că de folosul de om este puţîn spori. Doamne, într-agiutoriul tău ne vom lăuda Cu numele tău cel svînt şi război vom da Tuturor pizmaşilor, şi li-om cuteza, De-i vom lua-n suliţe şi-i vom răteza. Psalomul 60, în cîntări lui David. Mă rog, Dumnezăul mieu, tu să-m socoteşti Rugămintea ce mă rog şi să o priimeşti. Cînd strig de la margine, de preste hotari, Tu, Doamne, să mă auz la svîntul oltari. Şi cînd sînt în voie rea, tu să nu mă laş, Ce pre stîncă să mă sui la al tău sălaş. Şi povaţă tu să-m fii, cale de scăpat Despre faţă de pizmaş, razăm şi turn nalt, Petrecînd în casa ta-ntr-acoperemînt, Supt svînta ta aripă, viaţă pre pămînt. [409] Că tu, Doamne, îmi-asculţi rugă ce grăiesc Şi mi-ai dat cu svinţii tăi parte să trăiesc, În moşie ce le-ai dat pre loc desfătat, Şi-mpăratului vei da să stea neschimbat. Preste rod de rod să-i dai să custe lung trai Denaintea Domnului, ce ţî l-ai pus crai. Mila ş-adevara lui cine va grăi Să o poată cugeta în veci ce-a trăi ? Şi numelui tău cel svînt, preste zîle lungi, Ce-am făgăduit voi da cu jărtve, cu rugi. Psalomul pentru Iditum a lui David, 61. Să nu lăcomim, ce să cercăm cele vecinice şi să păzîm, că cu cît să mulţeşte iscuşenia cu atîta mai vîrtos să ne nevoim cu ruga şi cu bunătăţîle. În ce chip nu s-a pleca cătră Dumnezău Şi i să va cuceri biet sufletul mieu ? Că de la dînsulu mi-i folos ş-agiutori, Acela mi-i Dumnezău şi răzămători. [411] Cu dînsul mă sprejinesc şi nu m-oi clăti, Şi-n greu ce mi s-a tîmpla el mă va scuti. Pizmaşilor, pănă cînd veţ îmbla zăluz, De veţ lega-vă de om, veninaţ şi cruz ? Şi vă puneţ de-mproşcaţ ca-ntr-un zid plecat, Gîndiţ că l-iţ răsîpi ca un gard stricat. Şi staţ de vă sfătuiţ preţul să-m schimbaţ Şi cu sete alergaţ cu rău să-m stricaţ. Din rost îm zîceţ bine, de mă îmblînzîţ, Şi din inemă cercaţ să mă vicleniţ. Ce eu tot mă voi pleca cătră Dumnezău, Şi lui să te cucireşti, biet sufletul mieu. La dînsulu mi-i să rabd, că mi-i Dumnezău, Spre folos, spre agiutori, nemutat spre rău. De Dumnezău m-oi spăsî, şi slavă m-va da, Dumnezău m-a agiuta, căce-l voi răbda. Deci să nedejdiuiţ spre dîns, că vă zîc, Tot soborul creştinesc, cu mare cu mic. [413] Şi inema cătră dîns toţ să vă vărsaţ, Că-i a nostru Dumnezău, şi să vă rugaţ. Iară hiii omeneşti văz că sînt deşerţ, Şi-i văz că sînt mincinoş, plini de strîmbătăţ. Şi cu svatul lor cu tot deşert svătuiesc, Şi cuvîntul nu le stă de cîte grăiesc. Pentr-aceea eu vă zîc să hiţ înţălepţ Şi să nu denejdiuiţ cătră strîmbătăţ, Nice cătră apucări să nu lăcomiţ, Nice-n bogăţîi ce vin să nu vă uimiţ. Că de-aceasta Dumnezău o dat-au ales, Şi de-aceasta de daori eu am înţăles. Că-i puterea şi mila a lui Dumnezău, Şi va-mpărţî tuturor după lucru său. Psalomul lui David, 62. Beserica creştinească la nevoaie şi la greutate să roagă lui Dumnezău. [415] Dumnezăul mieu, Dumnezău svinte, Ţ-am mînecatu-ţ dvorbă nainte. Că pentru tine mi să-nsătează Bietul de suflet, vrînd să te vază, Cît de ori multe ce te doreşte, Trupul, mişelul, să schimoseşte, Ca-n pustii dese şi-nsecetate, Fără de apă şi necălcate. De m-aş vedea-mă-n svînta ta casă, Mişelul suflet s-ar desfăta-să, Prăvind de-aproape svînta ta slavă, Că de-aş vedea-te fără zăbavă. Că mi-i mai bună-n toată dulceaţa Mila ta, Doamne, decît şi viaţa. Ce pentr-aceea ti-oi lăuda-te 'N buzele mele de bunătate. Ţ-voi ura bine, şi-ntr-a mea viaţă** Să văz de-aproape svînta ta faţă, ** La om ce are întru sine pre Dumnezău [417] Şi cu mîni tinse să stau la rugă, 'N sfîntul tău nume, ce-s a ta slugă. Atunce, Doamne, s-ar sătura-să Bietul mieu suflet dintr-a ta masă. Buzele mele te-ar lăuda-te Cu bucurie de bunătate, Că mie somnul mi să stîrneşte Şi-n vremea nopţîi, de te chiteşte. Şi cătră rugă de demineaţă Gîndesc la tine, că-m eşti povaţă. De mă acoperi supt aripi svinte, Ţîindu-mi umbră-n vreme fierbinte, Mişelul suflet lipit să ţîne Preste tot ceasul, Doamne, de tine. N-a putea nime să mă desparţă De-a ta direaptă carea mă-nvaţă, Iară aceia ce-m cearcă răul, Fără de veste să-i soarbă tăul. [419] Stîrvuri să zacă, căzuţ de aramă, Să nu mai hie nice-ntr-o samă. Hulpile noaptea părţ să le facă, Şi zua pasări să nu le treacă. Iară-mpăratul gînd depreună Cu Domnul s-aibă şi voaie bună. Şi cine este giurat cu Domnul, Laudă s-aibă de la tot omul. Şi să-ş astupe pizmaşii gura, Să să oprească vrajba şi ura. Acesta cuvînt vă koneţă pare-mi şi socotesc că va să zîcă căpetenia peveţîlor, ca şi akros arhiereus ce să zîce greceşte margine şi, socotesc, vîrv, adecă mai marele arhiereu. Aşe şi koneţă, adecă capăt sau sfîrşit, că aşe am cetit la psăltirea ce leşască, slavinească: prednemu spevaku şalmă Davidovă, a celui denainte cîntător psalomul lui David. Putem zîce tropicos vă koneţă, aducînd aminte de zua sfîrşitului, că sfîrşitul aduce zua cea vecinică direpţîlor, şi noaptea cea vecinică păcătoşilor, pre giudeţ ce le va alege Dumnezău atunce, că cum trag năvodul la margine, aşe şi psalomii toţ şi [421] toată ruga svintei beserici trage tot la marginea aceea a sfîrşitului, şi de aceea grijeşte, că aceea este cap şi obîrşie stătătoare în veci. psalomul lui David, 63. Dumnezău svinte, tu mi-auz glasul, Ce mă rog ţie preste tot ceasul. Şi de pizmaşii îm derădică Mişelul suflet fără de frică. Şi să m-acoperi de ceata strîmbă Ce dau cu mulţîi să-m saie-n gîrbă. Că li-i tăioasă limba ca spata, Cu venin iute li-i arcul gata. Fără de veste, cu lancea plină, Vor să săgete cei fără vină. Ne-avînd de tine, Doamne, sîială, Dau de-l împroaşcă toţ cu năvală. Ş-au întăritu-ş cuvînt de sfadă, Să-ntinză laţuri, să puie nadă. [423] Zîcînd că n-are cine să-i vază, Cearcă-n tot ceasul ce să le cază. Ce ei ş-or pierde toată sărita, Cercînd altora să vază smînta. Ce pentr-acea, Dumnezău svinte, Ce fac viclenii să-i iei aminte. Şi te rădică de le spari ceata, Să le slăbască arc şi săgeata. Sîlă să n-aibă să păgubască, Ca şi săgeata cea cuconească. Limbile-ntr-înşii să ostenească,* Lumea de dînşii să să ciudească. Şi să să teamă de cii tot omul, Să pomenească ce-au făcut Domnul. Şi ce lucrează toţ să-nţeleagă, S-aibă direptul inemă-ntreagă. Şi toţ direpţii le va fi fală, Avînd pre Domnul de sprejineală. * Ereticii [425] CATĺSMA 9. Psalomul lui David, 64. Ne mîngîie prorocul de lăcuinţa de gios cu nedejdea petrecerii de sus. Ţie să cuvine, Doamne svinte,* Lauda-n Sion să ţî să cînte. Şi ţie făgadă să va da-să În Ierusalim, svînta casă.** Să mi-auz şi mie făgadă, Cînd vei strînge tot omul la radă. Atunci de pîrîş fără de lege*** Şi de păgînătăţ ne vei şterge. Ferice de cine li-i aleasă De-i vei lua la svînta ta casă, În curţîle cele desfătate, Să să îndulcească-n bunătate, De beserica ta de cea svîntă, Ce stă cu minune, ne-avînd smîntă. Ne rugăm şi noi, Dumnezău sfinte, Să ne-asculţ la ceas de rugăminte. * 5 perechi ** Ierusalimul este beserica lui Dumnezău. *** Zua de judeţ, pîre. [427] Că svinţia ta eşti aşezare Pre uscat tuturor şi pre mare. Tu sprejineşti munţîi în vîrtute, Cînd turburez marea cu vînt iute. De valuri, de urlet să-ntristează Toţ păgînii şi să spămîntează.* Şi de semne ce văd îi ia teamă, Pre cei de departe, fără samă. Demineaţă cînd ieş, tu dai rază,** Şi de tine cina să-mfrîmşază. De tine pămîntul s-adapă, Şi de bişug nime nu să scapă. Că părăul tău, Doamne, varsă, De saţîu gătind tuturor masă. Brazdele pămîntului le-mbată, Să rodească secere bogată. În ploi bune, vesele să crească Vipturile şi să să mulţască. * Războiul svintei beserici. ** Învierea Domnului, sfîrşitului lumii. [429] Anul cu cunună l-năroceşte Şi cu de tot bine l-îndulceşte, Cîmpii de grăsîme să să împle Şi pustia grasă să să tîmple. În frîmseţe, dealurile nalte Bucurie le-a-ncinge să salte. Să-nvăscură oile, mieorii, Şi s-or veseli secerătorii De zăpodii ce vor unda grîne, Şi toţ vor cînta sătui de pîine. În sfîrşit cîntec psalom de înviere, 65. Strigaţ lui Dumnezău, toţ din ţară, * Cîntaţ să s-auză păn-afară Numele lui cel svînt, şi-i daţ slavă, Daţî-i cinste fără de zăbavă. Zîceţ cătră Domnul: <>. Veniţ de vedeţ, cui i să pare, Cîtu-i Domnul de straşnic de tare, Că-ntrece toţ oamenii cu svatul, Şi marea o-ntoarce cu uscatul. Şi prin văi îş trece oastea lesne, De le-agiunge apa pre la glezne, Şi de dînsul toţ au bucurie, Că-ş domneşte vecii cu tărie. Şi ochii lui prăvăsc preste gloate, De văd lumea şi limbile toate. Pentr-aceea toţ să să păzască, Şi greşiţii să nu să mîndrească. [433] Iară voi, păgîni, fără de price Lui Dumnezău să-i zîceţ ferice Şi să-i strigaţ cinstea preste gloată, Să-i răsune slava-n lumea toată. Că mi-au pusu-mi sufletul în viaţă Şi piciorul mi-au ferit de greaţă. Cînd ne cercai, Doamne,-n strecătoare, De ne-ardeai c-argint în herbătoare, Ne băgai picioarele prin laţe Şi scîrbele ne puneai în braţe. Că ne-ai suit păgînii în ceafă, Cu rău ce ne fac şi ne cer leafă. Ce tu, Doamne, cu lesne ni-i trece Prin pară de foc, prin apă rece, Şi cătră odihnă ne vei duce, La răpaos şi la sălaş dulce. Pentr-aceea îţ voi întra-n casă Cu făgadă şi cu jărtvă grasă. [435] Şi rugile ce ţ-am giuruite Le voi da-le să nu să uite. Cu rostul mieu ce-am zîs la nevoaie Ţ-voi aduce cu drag şi cu voaie Jărtve de ars cu măduhă grasă Şi tămîie, cu mieori de-acasă. Şi cu tauri, vătui ţ-voi aduce, Vin şi pîine, unt şi [cu] grîu dulce. Şi vă strîngeţ de-auzîţ tot omul Să vă spui s-aveţ teamă de Domnul, De cît bine mi-au făcut şi-m face, Şi-m fereşte sufletul cu pace. Cătră dîns de-am strigat, avînd scîrbă, Mi-au iuşuratu-mi greul din gîrbă. De supt limbă i-am nălţat cuvîntul Şi s-au auzît în tot pămîntul. Că eu de-am iubit vro strîmbătate, Domnul să nu-m caute-n greutate. [437] Pentr-aceasta Dumnezău m-ascultă Şi mă scoate din grijea cea multă. Blagoslovit să fii, Doamne svinte, Că nu-m lepez mişele cuvinte, Nice mila ţ-opreşti despre mine, Lăudat să fii, cum ţî să vine. Doamne, tu te-ndură şi ne ură-n viaţă, De-ţ străluminează pre noi svînta faţă, Şi ne miluieşte să-ţ cunoaştem paşii Pre pămînt ce-i merge să ne-nfrîngi pizmaşii. Să-ţ mărturisască năroade şi gloate Ce-ai făcut izbîndă, şi limbile toate. Şi păgînătatea s-aibă voaie bună, Că-n direptul giudeci pre toţ depreună. Şi limbile toate li-i deşchide cale Pre pămînt să ţîie poruncile tale. [439] Şi gloatele toate să-ţ mărturisască Ţie, Doamne svinte, şi să-ţ mulţămască De biuşug de roade ce ş-au dat pămîntul, Că ne-ai urat bine, Doamne, cu cuvîntul. Năroc şi ferice ne-ai dat fără samă, Şi limbile toate să-ţ aibă de teamă. Pentru rădicarea lui Hristos şi căderea pizmaşului său. Prorocul cu nedejde pofteşte învierea Domnului Hristos, cu care să să surpe neprietenii. Domnul să să scoale, să-i fugă de ştire Toţ pizmaşii noştri şi să să răşchire, Să fugă departe de svînta lui faţă Cine nu-l iubeşte şi-i caută cu greaţă. Fum cu stereveie faţa să le arză, Şi ca de foc ceară, răstopiţ să cază, Şi toţ pizmătarii de-a lui faţă svîntă Aşe să despieie şi să cază-n smîntă. [441] Iară pre direpţii Domnul să le facă S-aibă de tot bine, viaţă să le placă. Şi cu bucurie să să desfeteze, Nemică de-a lumii să nu-i întristeze. Cîntaţ cum să cade Domnului pre nume Şi să-i faceţ cale cînd vine pre lume, De va să să suie preste scăpătate, Cu svîntul său nume şi cu bunătate. Faceţ bucurie de svînta lui faţă, Iară pizmătarii să-i cuprinză greaţă. Săracilor Domnul le este părinte, Văduvelor este giudeţ de mainte. De la locul cel svînt unde lăcuieşte, Tutinderea-n lume el oblăduieşte. Şi pre toţ îi creşte şi-i face cu casă, Cu sfat de la dînsul să vor aşeza-să. Domnul ce sloboade pre cei din prinsoare, Pre ceia ce-s chişavi da-le-va strînsoare, [443] I-a pune movile ca şi în pustie, Să şază mormînturi pentru gingăşie. Din vremea aceea cînd tu, Doamne svinte, Te milostivisăş de-ţ luai aminte Gloata ta cea svîntă şi-i erai povaţă Prin pustietate, de-mbla fără greaţă. Tremura pămîntul de-a ta strălucoare Şi s-aprindea ceriul de vărsa sudoare. Muntele Sinaiul fumăga cu pară, De svînta ta faţă, şi lumina-n ţară. Că tu, Doamne svinte, ţ-dedeseş cuvîntul Atunci cu Izrail să stea cît pămîntul, Să-ţ fie moşie, şi i-ai datu-i ploaie, 'N vreme secetoasă, de vărsa pohoaie, Să-nverzască cîmpii, s-aibă vita hrană, Să nu flămînzască mişei preste iarnă. De-a ta bunătate s-aibă bişug mare, Poruncile tale să le strige tare. [445] Şi să prinză veste toţ de-a ta izbîndă, Cînd va sta-mpăratul să-mparţă dobîndă. Iubitul pre steaguri cu multă frîmseţe Va-mpărţî pre cete lefe cu blîndeţe.* Şi tu, oaste svîntă, n-ii hi ca mainte, Să te culci afară la tăciuni herbinte, Ce vei dormi-n casă, de ti-i desfăta-te 'N sîn de porumbiţă,-ntr-aripi argintate.** După ceafă aur cu lucoare verde Ţ-va slobozî raze, de nu ti-i încrede. Ţ-va stoli-mpăraţîi, cel din ceri, cu slavă, De-i coperi munţîi fără de zăbavă. Ca-n Selmon cînd cade omătul de-albeşte, Aşe toată ţara cu tine s-a-nveşte. Muntele cel mare ce-au pogorît Domnul, Munte cu grăsîme de-l ştie tot omul, Muntele Vasanul, muntele de lapte, Ce-are pregiur sine multe măguri nalte. * Plata direpţîlor. ** Porumbiţa-i svînta beserică. [447] Toţ munţîi aceştia vor rîhni Sionul, Măgura ce-a mică ce-a lăcui Domnul. Ş-au ales într-însă loc să-ş puie cortul, Că-n noi va petrece Dumnezău cu totul. Cînd va veni Domnul de-a face căutare,* Vei vedea atunce ce-i de oaste mare, Vei vedea carîta unde şede Domnul, Că n-are putere să-i ia sama omul. Mii şi leghioaie, şi sute nescrise, Fără ce-are Domnul, şi oşti ce-s ne-atinse. Şi-ncătro purcede, unde i-i cuvîntul, Are călărime repede ca vîntul. Şi Domnul dintr-însă departe dă rază, Nu pot sta pizmaşii să cate să-l vază. Văzut-ai Sinaiul cînd ardea cu pară, Cînd stai de departe de-l vedeai de-afară. Că te lua groaza de urlete multe Şi de glas de bucin ce să vedea-n munte. * Căutare va fi la jiudeţ. [449] N-ii păţî c-atunce să te îngrozască, C-acmu vine Domnul să te miluiască, Să te ia cu sine din plean, din şerbie, Să te suie-n ţară, să-ţ dea-mpărăţîie. Prin dare puţînă ce ţ-au luat Domnul, Ţ-va da bogăţîie de-a rîhni tot omul, Te va-mbia-n casă şi te-a aşeza-te 'N sălaş cu odihnă, de ti-i desfătate. Bună cuvîntare s-aibi, Dumnezău svinte, Zî de zî să-ţ crească slava ca mainte. Că-n războiul nostru stăm fără de frică, De toi de năvală nu gîndim nemică, Ce facem putere cu a ta izbîndă, De ni să sporeşte nainte dobîndă. Că tu, Doamne svinte, cu lesne ni-i scoate Cu a ta vîrtute de la prag de moarte. Iară pre pizmaşii vei lovi din frunte, Di-or sta ca pologii capete căzute. [451] Vîrv de păr din vină nu li s-a ierta-să, Ce cu vîrv măsura le vor da cea rasă. N-or putea să scape nice-n vîrv de munte, Că din Bazan Domnul i-a prăvăli iute Şi-i va băga-n mare de-i vor vedea fundul, Să le zacă-n mestec oasele cu prundul. Vei brodi prin sînge ca şi de mainte Ce limpiia cîinii, de vei ţînea minte. Cîndu-ţ mergea Domnul la război în frunte, De sta polignite stîrvurile crunte, Ieşiia atunce tot omul să vază Pre-mpăratul nostru război ce lucrează. Cînd să-ntorce-acasă îi mergea nainte Boierii şi curtea şiraguri tocmite, Prin cîntări de şiruri de giocuri de fete, De le da-mpăratul dar fără scumpete. Din cetele toate, din năroade mare Veniia la Domnul bună cuvîntare, [453] Şi din toată viţa cea izrailească Să cînte pre Domnul şi să-l proslăvască. Micu-i Veniamin şi puţîn cu ceata, Ce-i la război iute şi ager cu spata. Boierii Iudei, ce mergea din frunte, Zavilon, Naftalim, cei cu steaguri multe, Şi cu toţ boierii, cînd ieşiia-n oaste, Împungea pizmaşii cu suliţa-n coaste. Mergea fără frică şi fără de greaţă, Că tu, Doamne svinte, le erai povaţă. Deci porunceşte cu svînta ta sîlă, Şi să să-ntărească pre noi a ta milă Care-ai făcut, Doamne, şi veste să-ţ iasă Preste Ierusalim, din svînta ta casă. Daruri împăraţîi ţie să-ţ aducă, De frică să-ţ aibă şi hiara de luncă. Taurii cei coarneş să să spămînteză, Şi vacile grase să nu să cuteză [455] Să să mai rădice să ne împresoare, Strecuraţ c-argintul să calce-n picioare. Ce tu, Doamne svinte, păgîni ce cer svadă Să-i răşchiri departe şi să-i dai în pradă. De pre la Eghipet rugători să-ţ vie, S-apuce nainte de la Tiopie, Şi toţ împăraţîi ce sînt preste lume Să vie să cînte svîntului tău nume. Şi să-ţ cînte, Doamne, cînd te vei sui-te Pre din sus de ceriuri, despre răsărite, Să-ţ slobozăşti glasul şi să-ţ dai cuvîntul, Să tremure lumea şi cu tot pămîntul. Să-ţ trimiţă slavă, Doamne, cu credinţă, Să-ţ cînte creştinii cu prea cuviinţă. Cînd de preste nuori, Doamne, ti-i ivi-te Minunat cu svinţii ce ti-i pogorî-te În creştinătate, şi să ne dai sîlă, Domnul lui Izrail, cu svînta ta milă. [457] Că ţie să cade buna cuvîntare, De-a ta-mpărăţîie ce-i cu aşezare. Psalomul lui David, 68. Patimile de la jidovi ce au răbdat Domnul. O, Dumnezău svinte, tu mă scoate De pohoi de ape, toi de gloate, Ce-m vine la suflet, şi de gloduri Cu pîcle adînce, fără poduri. Că sînt încungiurat de adîncuri, De mă trage vivorul la smîrcuri. Strigînd mi-au venitu-mi ameţală, Mi-au amurţît limba-n osteneală. Ochii să tîmpiră de zăbavă, Dorind, Doamne, de svînta ta slavă. Şi pizmaşii miei stau împrotivă, Fără număr, cu ceată zlobivă. Perii capului mieu covîrşiră, Asupra mea cînd stau de să-nşiră. [459] Fără vină mă dederă platnic, Şi tu, Doamne, mă ştii că sînt pradnic, Şi greşelele m-ştii de grămadă, Că de tine nu-mi este tăgadă. Pentr-aceea mă rog, Doamne svinte, Şi de mine să-ţ fie aminte, Să nu ducă direpţii ruşine Şi necinste-n ceva pentru mine, Că eu pentru tine duc ocară Şi mustrare ce-mi vine din ţară, Cu răceală ce-m iese pre faţă, Cît de mine li-i fraţîlor greaţă. Ce-s cu mine născuţ dintr-o maică Vor de sine strein să mă facă. Că eu, Doamne, prin svînta ta casă Petrec pizmă şi mustrare deasă. Şi cîndu-m postesc mişelul suflet, Duc ocară ce nu-m este-n cuget. [461] Iară cînd mă-mbrac în strecătoare, Le sînt de batgioc în sărbătoare. Ceia ce beau la crîşme mă cîntă Şi pre la porţ mă iau în prohită. Iară eu cătră tine cu rugă Mă rog, Doamne, că sînt a ta slugă. Şi-m cerc vreme să mi-aflu-ndemînă De la tine să iau milă plină. Şi să mi-asculţ, Doamne,-ntr-adevară, Să nu mă laş să hiu de ocară, Nice să laş să m-afunde tina, Ce să rădici de pre mine vina. Şi să scap de cine mi-s cu greaţă Şi de genuni adînci, line-n faţă. Vivorul apei să nu mă tragă, Să mă-nghiţă genunea cea largă, Nice smîrcul buza să-ş deşcheie Să mă soarbă şi să să încheie. [463] Ce să mi-asculţ, Doamne,-n greutate, Că-ţ este mila cu bunătate. Şi cu ale tale ieftineţe Să cauţ cătră mine cu blîndeţe. Să nu-ţ ascunz a ta svîntă faţă Despre mine, Doamne, cu vro greaţă, Ce-ţ sînt slugă, şi-n mişelătate Să mi-auz de sîrg cu bunătate. Mişelul să-m iei suflet aminte Şi să-l izbăveşti, Dumnezău svinte. Pentru pizmaşii miei tu mă scoate, Că tu-m cunoşti mustrările toate. Pîşcăiala m-ştii şi de ocară, De pizmaşii ce-m supără-n ţară. Sufletului mustrare-i soseşte Şi mişelăciune-i prisoseşte. Aşteptam cineva să mă plîngă La nevoaie ce sînt şi la tîngă [465] Să mă mîngîie, şi n-avea nime Să să găsască din omenime. Şi mă hrăniră-n foame cu here Ceia ce i-am hrănitu-i cu miere. Şi-n sete cu oţăt m-adăpară, Să le fie masa de ocară. Să să puie-nainte-le cursă, Ce-m dederă oţăt pentru mursă. Să-ş ia plata şi să să smintească, Şi-ntunecăciunea să-i orbască. Să nu vază cînd vor da de scîrbă, Să-i zgîrcească răutatea-n gîrbă. Şi să-i verse Domnul cu mînie, Să-i agiungă undă cu urgie, Să le fie curţîle pustie, Şi casele de dînş să rămîie, Nime-ntr-înse să n-aibă să şază, Să şuire cine-a-ntra să vază. [467] Că pre cela ce i-ai dat certare Alergară să-l bată mai tare. Şi mă preste rane usturară, Preste-adaos mai mult mă mustrară. Dă-le şi lor adaos pre vină, Pre greşală certare deplină. Şi să nu-ţ încapă-n dereptate, Ce să le raz numele din carte. Cu direpţii să nu-i scrii la viaţă, Şi să li să puie vina-n faţă. Iară eu, într-a mea lîngegiune, Te am, Doamne, de vindecăciune. Şi ţ-voi lăuda cinstitul nume, Doamne svinte, cu cîntec pre lume, Şi cu laudă te voi mări-te, Pentru ca să-ţ placă, Doamne svinte, Decît viţăl tînăr, cînd răsare, De-i cresc coarne şi gemănări tare, [469] Să mă vază mişeii, să salte, Cu veselii, cu cîntece nalte. Cercaţ pre Dumnezău fără greaţă, Să vă custe sufletele-n viaţă. Că mişeilor Domnul le-ascultă Şi-i sloboade din grijea cea multă. Şi ferecaţîi săi nu-i defaimă, Ce le trimite veşti bune-n spaimă. Lăudaţî-l, ceriuri şi pămînturi, Cu dealuri, cu şesuri şi cu cîmpuri, Şi mările vesele să salte, Cu unde s-arunce valuri nalte. Cîte-ntr-înse să mişcă ş-au viaţă, Să să veselească cu dulceaţă. Că Dumnezău au dat mîntuinţă Sionului, să n-aibă sîinţă. Şi cetăţîle toate s-or face 'N jidovime şi vor sta cu pace, [471] Să lăcuiască şi să petreacă, Şi urice pre dînsă să-ş facă. Slugile tale ce-s cu credinţă Să-ş descalece-ntr-însă sămînţă, Ce iubiră preasvîntul tău nume Decît binele tot de pre lume. Doamne,-ntr-agiutori să-m iei aminte, * Să mi-auz de sîrg, Dumnezău svinte. Cine-m cearcă răul, rău să paţă, Să-i lovască răceala din faţă. Să să-ntoarcă de sîrg cu ocară Ceia ce mă pîşcăiesc în ţară. Şi direpţii s-aibă voaie bună, Să să veselească depreună. Şi toţ ceia ce te, Doamne, cearcă, Bucurie deasă să nu-i treacă. * 5 perechi [473] Şi să-ţ aibă pururea a zîce: <> Şi ceia ceţ iubăsc de izbîndă, Să le vie pururea dobîndă. Iară eu, ce sînt mişel şi meser, Să ies, Doamne, de la tine vesel. Că-m eşti agiutori şi sprejineală, Şi vin, Doamne, fără de pesteală. CATĺSMA 10. Psalomul lui David, 70. Aflat la ficiorii lui Ionadav, carii fură întăi robiţ. Nesămnat deasupra de la evrei. Cătră tine am nedejde, Doamne, cîndu-s în primejde. Şi să nu-m vie sminteală, Preste veci să duc stideală. Şi cu a ta dereptate Să mă scoţ din greutate. [475] Şi te pleacă de mi-ascultă, Să mă scoţ din grije multă. Să-m hii Domn şi sprejineală, Şi stîncă despre năvală, Şi razăm, şi năzuinţă, Şi să-m hii şi mîntuinţă. Şi să mă scoţ de mîna strîmbă Şi să-m iei răul din gîrbă. Că tu-m eşti, Doamne, răbdare, Doamne, cu nedejde tare, De la vrîstă de pruncie Îm eşti razăm şi tărie. Din maică-mea din mătrice M-ai închegat, şi ţ-voi zîce Cîntare nepărăsîtă, Că sînt a mulţ de prohită. Ce tu-m eşti agiutori tare, Şi-m vei împlea de cîntare. [477] Rostul, de ti-oi lăuda-te, De slavă, de bunătate Şi de mare cuviinţă, Toată zua cu credinţă. Nu mă urni-n bătrîneţe Dintr-a tale ieftineţe. Cînd vîrtutea mi s-a stînge, Mă rog, Doamne, de m-ii strînge. Şi de ceata cea zlobivă, Ce ţî să pune-mprotivă, De-m străjiuiesc bietul suflet Şi mă grăiesc cu rău cuget, Să dea-n goană după mine, Zicînd că-s urnit de tine: <>. [479] Ce mă rog, Dumnezău svinte, Să le scurtez din cuvinte Şi să le dai război iute, Să-m fii agiutori din frunte, Să le pui răceala-n faţă, Şi de spate să-i ia greaţă. Şi să pieie cu ocară, Să le margă vestea-n ţară. Aceia ce mă vinează Şi mă pîrăsc să mă piarză, Cu ruşine să să-mbrace Şi să n-aibă-ncătro face. Carii cearcă să mă prinză, Răutatea să-i cuprinză. Iară eu hie-n ce vreme Lîngă tine nu m-oi teme, Ce ţ-voi adaoge cîntec, Din zuori de cînd mă mînec. [481] Şi rostul mieu preste ţară Îţ va striga de-adevară, Toată zua cu priinţă Ţ-va spune de mîntuinţă, Că cu scrisul n-am vîrtute Să iau sama de oşti multe. Ce ţ-voi întra cu tăcere, Doamne,-n svînta ta putere, Că de ce ţ-voi ţînea minte, De-adevărate cuvinte Dintr-a ta svîntă scriptură, Ce mi-au dat învăţătură, De la vîrstă cuconească, Şi de-acmu să să vestească, Ce ţ-voi spune de ciudese, De minuni, de semne dese. Şi-n vîrstă de cărunteţe, Şi pănă la bătrîneţe, [483] Să nu mă laş, Doamne svinte, Neluat de tine-aminte, Pănă cînd voi putea spune De braţul tău, de minune, Preste rude să să tinză Şi de veste toţ să prinză De sîla ta de cea svîntă, De-adevară fără smîntă, Doamne, şi pănă la nalturi, De să ştie-n toate laturi, Ce mi-ai făcut minuni mare. Cine-i ca tine de tare Şi să-ţ hie deprotivă 'N hire bună, milostivă ? Cînd te-ai arătat cu scîrbă, Mi-ai lăsat răul în gîrbă. Ce iarăş mi-ai datu-mi viaţă, Cînd te-ai întors cu dulceaţă. [485] Şi m-ai scos de la prăpaste, Ce-m vinisă cu năpaste, Ivindu-te cu mărire, De m-ai scos de la perire. Că te-ai întors cu priinţă, De mi-ai trimis mîngîinţă. Şi din prăpaste adîncă M-ai scos şi m-ai pus pre stîncă. Pentr-aceea, Doamne svinte, Îţ voi ţînea şi eu minte. Şi te voi lăuda-n gloate, Prin năroadele prin toate. Cu vase ce-s de cîntare, Adevara ta cea mare, Şi-ntr-alăute cu strune Ţ-voi cînta cu viersuri bune. Că svinţia ta eşti Domnul Lui Izrail ş-a tot omul. [487] Şi mi s-a bucura rostul Cu sufletul mieu cu totul, Pentr-a ta răscumpărare, Cîntîndu-ţ dulce cîntare. Şi limba mi s-a deprinde Toată zua grăind pilde De svînta ta adevară, Şi toţ pizmaşii din ţară Să le pui răceală-n gîrbă Aceia ce-m cearcă scîrbă. Psalomul lui David, 71. Pre Solomon, adecă pre Domnul Hristos. Doamne, dă-ţ giudeţul la-mpăratul, * Dă-ţ şi dereptatea şi tot sfatul, Să ţî-l ţîie hiiu-său ce are, Să domnească, să hie crai tare, Să-ţ giudece lumea-n dereptate, Să n-aibă mişeii strîmbătate. * 5 perechi [489] Pacea-n lume ca munţîi să crească, Dereptatea dealuri să-ş ivască. Să-ş facă mişeilor giudeţe, Asupriţii să-i ia cu blîndeţe, Pre clevetnic şi pîrîş să plece, Şi puterea strîmbilor să sece. Şi să custe ca soarele craiul, Şi ca luna să-i hie lung traiul. Şi să-ntreacă preste rod de rudă, Că s-a pogorî fără de trudă În făţare ca roua pre lînă Şi-n pămînt ca picătura lină. 'N zîle-i dereptatea va da rază, Pre mulţîme de pace să şază, Pănă cînd să va rădica luna, Ca să-mpărăţască totdeauna, De la mare şi pănă la mare, 'N tot pămîntul domn cu aşezare. [491] Etiopii nainte-i să cază, Să să-nchine şi-n pace să şază. Şi pizmaşii lui ţărnă vor linge, Cînd la-nchinăciune-i să vor strînge. Împăraţîi de pre Marea Albă Îi vor veni cu daruri la treabă. Şi din ostrove de la toţ craii Daruri îi vor aduce cu aii. Împăraţîi arăpeşti şi Sava I-or da daruri şi-i vor prăvi slava. Şi i să vor închina toţ craii, Toţ păgînii slujindu-i cu aii. Că mişelul l-a scoate din sîlă, Şi de cei săraci îi va fi milă. Şi cu mîna sa cu cea-ndurată Le va da prin suflet craiul plată. Prin camătă şi pentru tot preţul Le va scoate capul cu giudeţul. [493] Şi va fi cinstit svîntul lui nume 'Nainte-le, de să va şti-n lume. Că va custa cu crăie dulce, Şi arapii aur i-or aduce. Pentru dînsul făgadă vor face, Toată zua i-or ura cu pace. Bişug mare să rodească-n ţară, Să să suie şi preste hotară. Să să nalţe spicul ca Livanul, Să le prisosască pre tot anul. Şi vor înflori de la cetate Ca iarba, sătui de bunătate. Fericitu-i va fi svîntul nume, În toţ vecii, şi slăvit în lume, Că mainte de soare trăieşte Numele lui, de să proslăveşte. Şi cu dînsul îş vor ura bine Neamurile lumii, cum să vine. [495] Şi păgînii cu toţîi vor zîce Să trăiască craiul cu ferice. Blagoslovit să fii, Doamne svinte, De ciudese ce faci preste minte, Blagoslovit să-ţ aibi svîntul nume, Preste veci slăvit să fie-n lume. Şi să-ţ împle slava-n tot pămîntul, Şi să-ţ fie, Doamne,-ntreg cuvîntul. Pentru năsîlnicia sîlnicilor şi răbdarea oviliţilor. Cîtu-i Domnul de cu bunătate * Lui Izrail, de nu stă departe De la cei cu inemă direaptă, Ce sînt cu ştiinţa cea curată. Iară mie mai să strămutară Picioarele, de să lunicară. Puţîn de n-am smintit din cărare, Să mă scap în gios cătră pierzare. * 5 perechi [497] Că rîhnii pre cei fără de lege Şi pre cei răi năroc ce le merge, Cît de moarte ei nu bagă samă, Şi de boală cu lesne să-ntramă. Şi cu oamenii n-au osteneală Să ia bătăi pentr-agoniseală. Pentr-aceea căci le prisoseşte Bogăţîia carea-i sămeţeşte, Că sînt îmbrăcaţ din strîmbătate Cu vicleşug de păgînătate. Le-a ieşi strîmbătatea ca săul Ce l-au adunat cu de tot răul. Să desfetează şi să dezmiardă În strînsură strîmbă şi de pradă. Năslesc de grăiesc de ce le place, Cu vicleşug să facă nepace. Strîmbătatea în sus răsunară, Să s-auză tutinderea-n ţară. [499] Ş-au pus în ceri gurele de cască Şi-ş trag limba pre pămînt să pască. Pentr-aceea îş va-ntoarce Domnul Cătră sine pre-ai săi, pre tot omul. Şi zîlele li s-or afla pline, Cîndu-i va lua Domnul cu sine. Şi de-ntreabă neştine de Domnul: <> Că aceştia ce-s cu sămeţia, Ce i-au întăritu-i bogăţîia, Le pare că va fi stătătoare, Să-ş petreacă tot cu sărbătoare. Ce eu, iarăş, am zîs şi voi zîce: <> [501] Toată zua cu rane pre spate, Şi clevetnicii stau deoparte, Demineaţă de la mînecuşuri Pănă-n sară ce mărg la culcuşuri. Ce eu le-am zîs destule cuvinte, Şi iarăş li-oi zîce, Doamne svinte. Şi tu, Doamne, ţ-ai dat giurămîntul Cu hiii tăi să stea cît pămîntul. Şi de-aceasta a cunoaşte m-pare Şi mi-i trudă de-aş întra mai tare În svînta ta, Doamne, svinţitoare, Să-nţăleg giudeţul din scrisoare, De sfîrşitul fietecăruia, Că nu li s-a veghea nimăruia. Şi pre-aceştia ce fac strîmbătate Îi vei da să paţă răutate. Cu mîndria lor îi vei da-n rîpă, Şi ş-vor pustii casa de pripă. [503] Vor peri cu totul şi s-or stînge Cu fărădelegi cu ce ş-vor strînge. Cînd s-or deştepta din ce-ş visază, Bine ce ş-au visat să nu-ş vază. Să le lepez obrazul departe, Doamne, dintr-a ta svîntă cetate. Că-ntru mine inema mă arde Şi căldura din rărunchi îm scade. De batgiocurit într-acea oară, Ca un dobitoc ţî-s de pohoară. Sînt cu tine-n tot ceas pre-ndemînă, Şi tu mă ţîi de direapta mînă Pre sfatul tău, de-m eşti şi povaţă, Să mă iei în slavă şi-n dulceaţă. Că eu altă pre pămînt n-oi cere, Numai ce-m dă-n ceri să te-aib avere. Că de-aceasta mi-i inema sacă, Şi trupul, mişelul, ce-a să facă ? [505] Eşti-mi, Doamne, inemă şi parte, Şi avere strînsă de departe. Carii să de tine depărtează, Îi vor duce de pripă să-i piarză. Vei răspierde pre cine s-abate De la tine, Doamne, spre păcate. Iară eu m-oi lipi lîngă tine, Că-m eşti, Doamne, nedejde spre bine. Şi voi ieşi fără zăbavă, De ţ-voi mărturisi svînta slavă, Şi hiica Sionului să vază Hvala ta, din poartă-ş, lăsînd rază. Psalomul lui Asaf, 73. Într-acesta psalom te-nvitează să laş grijea lumii şi să grijeşti de cele sufleteşti. A ce, Doamne, ne-ai urnit departe, * Ne-ai părăsît şi nu ne ţîi parte ? Turmei tale te-ai întors cu scîrbă, De o ai lăsat cu rău în gîrbă. * 5 perechi [507] Adu-ţ, Doamne, de turmă aminte, Ce ţ-ai agonisit de mainte, Cu toiagul ce ţi-i de moşie, Ce-ai scumpărat să-ţ fie-n vecie, Şi muntele ce-ai ales, Sionul, De-ai făcut lăcuinţă cu omul. Ce să-ţ rădici mîna ta cea svîntă Pre pizmaşii ce vin de fac smîntă Cu vicleşug în svînta ta casă, Să-i despoaie veşmînt de mătasă. Că să lăudară-n sărbătoare Să-i puie veşmînt de strecătoare, Să o împle de steaguri, de semne, Să dărîme ca-n dumbravă lemne, Cu săcuri uşorii să-i oboară, Să-i dezbrace aur cu ozoară, Şi uşile cele aurate, De ciocane, zac pre gios călcate. [509] Beserica ta, Doamne, cea scumpă, Aprinsără cu foc să o rumpă, Şi sălaşul svîntului tău nume Îl huliră păgînii în lume, Şi cu rudele lor să-nvitară Să-ţ oprească jărtvele din ţară. Că să vorovăsc, Dumnezău svinte, Cu sfat rău, cu deşerte cuvinte: <>. Dară pănă cînd, Doamne, pizmaşul Îl vei lăsa de-ţ strică sălaşul ? Şi svîntul tău nume l-întărîtă Pizmaşul cu gura cea urîtă. [511] A ce ţ-întorci mîna de la arme, De nu-ţ laş direapta să-i destrame ? Ce tu, Doamne svinte şi-mpărate, Dintr-a ta bătrînă bunătate În mijloc ţ-ai pus izbînda-n lume, De ţî să vesteşte svîntul nume. Tu ai închegat marea-n vîrtute, Cînd o ai despărţît cu vînt iute, De ţ-ai deşchis oamenilor cale, Şi nu s-au udatu-să prin vale. Tu ai bătut zmeii preste moale Cu marea ce-ai lăsat ca din foale. Pre chitul ce goniia să-nghiţă I-au zdrobitu-i capul, să să sîmţă, Şi i-ai dat tiopii să-l mănînce, Să nu poată să să mai rădice. Tu ai dat fîntînă apătoasă În pustie din piatră vîrtoasă. [513] Cîndu-ţ era oştile-nsătate, Le-ai adăpat cu părău de lapte. Tu ai săcat apa Iordanul, În vremea sa, cînd varsă la anul, Şi ţ-ai trecut oamenii cu lesne, De le-au agiunsu apa pre la glezne. De la tine zua luminează, Şi noaptea cu stelele dă rază. Tu ai tocmit luna de dă zare, Şi soarelui i-ai dat de răsare. Tu i-ai da pămîntului frîmseţe, De l-întoarce vara-n tinereţe. Primăvara-i de tine făcută, Să plodească roua roadă multă. Şi să-ţ aduci aminte de turmă Pizmaşul să nu i să ia-n urmă, Şi să-ţ facă numelui ocară Nebunii ce-s pre-aproape de ţară. [515] Nice să dai gadinilor voaie Să-ţ facă oiţelor nevoaie. Sufletele cele ovilite De la tine să nu să uite, Nice să-ţ laşi, Doamne, giurămîntul Ce l-ai făcut să stea cu pămîntul. Că cetele cele-ntunecate Casa ş-au împlut de strîmbătate. Şi să nu-ţ laş smeriţii să paţă Ruşine şi mustrare cu greaţă, Că mişeii îţ vor vesti-n lume Şi-ţ vor făli cinstitul tău nume. Pentr-aceea, Doamne, te rădică Cu giudeţ, să-ţ aibă toţ de frică, Şi-ţ ado aminte de ocară Ce brodesc nebunii pănă-n sară. Nu uita de glasul cel de rugă A mişeii tăi în vreme lungă, [517] Cînd pizmaşii tăi ce ni-s cu greaţă I-ai lăsatu-i în sus de să nalţă. Psalomul lui Asaf, 74. Mărturisi-ne-vom, Doamne svinte, * Denaintea ta cu rugăminte Şi vom chema preasvîntul tău nume De-l vom vesti tutinderea-lume. Cînd voi lua de la tine vreme, A giudeca dirept nu m-oi teme. Că pămîntul s-au şters de să roade, Şi de pre dîns să topăsc năroade. Ce eu l-am întăritu-l de toarte, De-am aşezat năroadele toate. Păcătoşii i-am oprit de poarne, Şi greşiţii să nu scoaţă coarne: <>. Că nu veţ şti oare despre soare Vine Domnul, să vă dea strînsoare ? Au vă vine de la scăpătate, Cînd va lua sama de păcate ? Au doară vă vine despre munte, Cînd s-a ivi ca un fulger iute ? Că Dumnezău giudecă-n tărie Şi nimărui nu-i cu făţărie. Pre uni-i pogoară şi-i smereşte, Pre alţîi îi rădică şi-i creşte. Că păharul este îndemînă În tot ceasul la Domnul amînă, Cu vin prisne şi plin de diresuri, Din carele dă plată-ntr-alesuri. Şi dintr-însul într-alt va derege, Să bea drojdii cei fără de lege. [521] Iară eu în veci m-oi bucura-mă Şi m-oi veseli fără de samă, Cînd îţ voi cînta, Dumnezău svinte, Cu Iacov dvorindu-ţ denainte, Cînd suliţa strîmbilor cea lungă O voi frînge, să nu dea să-mpungă. Şi direptul ş-a rădica steagul, De va bate strîmbii cu toiagul. Psalomul lui David dat lui Asaf peveţul, 75. Bunătăţîle sale Dumnezău le arată, cu carele s-au milostivit a ne dărui. Ştiut este Dumnezău în jidovime * Şi i-i svînt numele mare-nzrailime. Locul său cel svînt cu pace şi-l aşază, Din Sion lăcaşul lui sloboade rază, De-ngrozeşte pre păgîni să nu să mişce, Arc şi suliţă, şi scutul să-ş rădice. Minunat străluceşti, Doamne, de la munte, De-ngrozăşti pre toţ păgînii în oşti multe. * 6 perechi [523] Că le dai spaimă prin somn cînd dorm cu dulce, Cît dobînda cea de-amînă nu-ş pot duce. Că de-a ta, Dumnezău svinte, căutătură Pier pizmaşii de să fac ca neşte zgură. Carii scapă de războiul tău, fug tare, De-i oboară-n fugă somnul de călare. Dară cine nu s-a teme, Doamne svinte, De-a ta groază ce-i vestită de mainte ? Şi tu, Doamne, de demult ţ-ai dat cuvîntul Că eşti Domnul ce-a să giudece pămîntul. Cu tăcere toată lumea stă de-aşteaptă Pre giudeţ ce le vei face să ia plată. Şi atunce pre toţ blînzîi vei alege De-i vei scoate dintre cei fără de lege. Pentr-aceea vă luaţ sama tot omul, De vă rugaţ cu tot gîndul cătră Domnul. Şi feriţ să nu vă scape gînd din minte, Ce să prăznuiţ în rugă cu herbinte. [525] Şi cînd vă rugaţ spre Domnul cu făgadă, De ce grăiţ să pliniţ fără tăgadă. Şi veniţ cu pominoace pregiur Domnul, Boierime şi prostime, cu tot omul. Şi cu frică staţ la rugă să vă ierte, Cînd de suflet va-mpărţî să nu vă certe. Că Dumnezău decît craii mai rău bate, Şi vă luaţ toţ aminte de păcate. Psalomul lui Asaf, 76. Ne-nvitează prorocul să călcăm pofta şi dezmierdăciunea lumii şi să dorim cătră Dumnezău cu dragoste şi priinţă. Am strigat cu glasul mieu, Dumnezău svinte, Şi mă rog să-m înţălegi de rugăminte. Cătră tine-n zî de grije strig cu jele, Cu mîni tinse-n vremea nopţii, prin greşele Şi prin spaimă să nu[-m] vie-nşelăciune, Să mă mîngîi, mă rog, Doamne,-n slăbiciune. [527] Că mişelul mieu de suflet te chiteşte Şi de tine pomenind să veseleşte. Nevoit-am ş-am slăbit din bietul suflet, Lăsînd somnul şi odihna, stînd în cuget. De mîhneală n-am putut grăi cuvinte, Cugetat-am şi de zîle de mainte, De pre veci, de mi-am luat învăţătură, Şi mă noaptea chitiia-n svînta scriptură. Să izbeşte bietul suflet de scînceşte Pentru Domnul de mulţ veci ce zăbăveşte. A ce, Doamne, ne-ai urnit aşe departe, De nu-ntorci precum ne-ai fost cu bunătate ? A ce, Doamne, îţ laş mila de-i tăiată Şi direapta ţ-ai închisu-ţ cea-ndurată ? Vei să-ţ împli pre tot rodul graiuri svinte, Ce te-ntoarce cătră noi cu-ndurăminte. Şi să nu-ţ uiţ de-a tale ieftineţe, Să-ţ întorci mînia svîntă spre blîndeţe. [529] Că eu, iarăş, de ce-am zîs acmu voi zîce Că dereapta ta le schimbă cu ferice. Şi de lucrurile tale eu ţîi minte, De ciudese din ceput, Dumnezău svinte. Şi prin lucrurile tale m-oi deprinde, Din cepăturile tale luînd pilde. Dumnezău, din svîntul tău sălaş faci cale, Cînd stoleşti cătră război oştile tale. Cine-ţ este, Doamne svinte, deprotivă De mărire şi de hire milostivă ? Tu eşti Domnul din ceput ce faci ciudese, De te-arăţ în oastea ta cu semne dese. Că tu, Doamne, ţ-ai luatu-ţ oastea-n braţe, Cînd i-ai scosu-i din şerbie şi din laţe Pre toţ fiii lui Iiacov din Eghipet, Că le-ai auzît de muncă şi de ţîpăt. Cînd te-ai pogorît la dînş într-acea ţară, Toate apele cu sînge să-nchegară. [531] Şi cu urlete ploi mare vărsa tare, De herbea undele-n bezne ca-n căldare. Şi din nuori mergea hreamăt şi săgete, Să-ngrozască eghiptenii, să să certe. Glasul tunetului tău trăsniia-n roată, De-ţ lumina fulgerile lumea toată. S-au strămutat de cutremur tot pămîntul, Cînd ai tăiat cale-n mare cu cuvîntul, De-ai uscat într-însă vaduri în vînt mare, Că tu, Doamne, ai făcut cărări prin mare. Şi nu laş să să cunoască a ta urmă, Cîndu-ţ treci prin fundul mării svînta turmă, Cu Moisei şi cu Aron ce-ai pus povaţă, Să o poarte pre păşiune cu dulceaţă. [533] CATISMA 11. Oamenii miei, să-m luaţ aminte Legea ce v-am dat, şi la cuvinte. Să vă plecaţ, ce-a zîs să-nţelegeţ, Cuvinte din rostu-mi să culegeţ. Că din rostul mieu voi scoate pilde Şi ciumilituri, ce voi deşchide, Din bătrîni luînd începătură, Precum aţ înţăles din scriptură. Şi părinţii voştri cu poveste V-au spusu-vă de-aţ prins toţ de veste. N-au putut cuconii lor s-ascunză De cătr-alte roluri, să n-auză, Fala Domnului să o grăiască, Minuni şi puterea să-i vădească. [535] Şi au pus lui Iacov mărturie, Să-i stea legea-n Zrail cu tărie. Ce ne-au dat părinţilor credinţă, Să-ş înveţe fiii să să sîmţă, Şi să ia-nvăţătură nepoţîi, Cuconii lor să ştie cu toţîi. Pre Dumnezău nedejdea să-ş puie Şi faptele Domnului să spuie, Şi poruncile lui să le cerce, Să nu fie ca părinţ ce-i fece, Rod ce mînie şi să-ntărîtă, Rod cu strîmbă inemă de smîntă, Ce nu stă cu Domnul în credinţă, Şi la suflet nu va să să sîmţă. Fiii lui Efrem ce bat cu arce Dederă dos la război de lance, Că cu Domnul nu-ş ţîn giurămîntul, Nice-i feresc legea şi cuvîntul. [537] Bunătatea Domnului uitară Şi ciudese ce-au făcut în ţară, Prin Eghipet ce le-au făcut Domnul Minuni mare de-au văzut tot omul, În Taneos, în loc de cîmpie, Cînd le scotea moşii din şerbie. De-au desfăcut marea să-i petreacă, Să le dea moşie să le placă. Cînd au potprit marea ca-ntr-un foale, De i-au trecut preste-arină moale. Şi zua le-au pus nuor povaţă Prin pustie de-au mărs fără greaţă, Iară noaptea le-au ţînut lumină Cu stîlp de foc, ca de zî senină, Au despicat piatra în pustie, De i-au adăpat cu apă vie, C-au slobozit izvoară din stîncă, Cu părauă cu apă adîncă. [539] Ce ei preste bine îi greşiră, Şi la loc de secetă-i cîrtiră, Ispitind pre Dumnezău prin gînduri Şi cerşindu-ş bucate cu rînduri. Şi pre Dumnezăul îl clevetiră, De grăiră asupră-i cu pîră: <> Pentr-aceasta s-au mîniat Domnul Cu urgie mare spre tot omul Şi ş-au slobozît într-înşii focul, Prin izrailime prin tot locul. [541] Pentru căce n-avură credinţă, Să le dea Dumnezău mîntuinţă. Şi nuoră ceriul ca de ploaie, De l-au deşchis de-au vărsat pohoaie. Că le-au plouat să mănînce mană, Pîine din ceri, îngerească hrană. Şi le-au trimis de saţîu merinde, Fănină de grîu cu unt în stride. Mînca omul pîine îngerească, Ce-i hrăniia Domnul să-i crăvască. Rădicat-au despre-austru vînturi, De le-au adus crîsteii cu cîrduri, Că slobozî-n puterea sa livă, Vînt ce nu-i stă nemică-mprotivă. Şi le-au plouat pecie destulă, Să le fie inema sătulă. Ca arina mării sta de multe Pasări pregiur tabără nezmulte, [543] De mîncară şi să săturară, Şi gingăşitura nu-ş uitară. Şi nu căuta că li-i gura plină, Ce poftiia pepeni şi slănină. Şi le-au trimis Dumnezău urgie, De muriia să nu mai rămîie. Şi din ceia ce-s aleş de frunte Căzură mulţ ca de război iute. Şi nemică nu să folosîră Dintr-atîta, ce iarăş greşiră. Că nu vrură să stea cu credinţă, Din ciudesele lui să să sîmţă. Zîlele ş-trecură fără treabă, Şi aii să dusără cu grabă. Cîndu-i ucidea să-i concenească, Căuta pre Dumnezău să-l găsască. Şi s-întorcea mînecînd spre Domnul, Cătră rugă, părăsîndu-ş somnul, [545] Ţîind minte că Domnul le-agiută, De le tinde mila sa cea multă. Şi numai din gură l-îndrăgiră, Şi cu limbile sale-i minţîră. Inema de dîns le sta departe, Şi-n tocmală-i n-avea dereptate. Ce Domnul li-i cu ieftinătate, De le şterge din toate păcate, Stîmpărînd urgia să nu-i arză Şi mînia oprind să nu-i piarză, Văzînd Domnul că-s carne şi sînge, Şi ca de vînt cu lesne s-or stînge. Cît l-au mîniatu-l în pustie Şi l-au îngînat prin apă vie ! Întorcînd şi ispitind pre Domnul, Şi cutezînd lui Dumnezău omul, A-l mînia ş-a nu ţînea minte De zî ce i-au scosu-i de mainte [547] Cu mîna sa de la greutate, Scoţîndu-i şi ţîindu-le parte. Ca şi în Eghipet cu ciudese Şi cu minuni Domnul ce dedese, În eghipteni făcînd arătare Şi-n Taneos, în cîmpul cel mare. Apele sta cu sînge-nchegate, Şi fîntînele toate-ncruntate. Le-au prăvălit izvoarăle-n sînge, Să n-aib-a bea-n sete ce-i va strînge. Muşte cîneşti le-au trimis să-i pişce, Şi-ntr-aşternut broaşte să le mişce. Cu gîndacii i-au sterpit de poame, Cu lăcusta i-au băgat în foame, Şi cu smida le-au făcut scumpete, Şi viile le-au întors în sete. Murii le-au bătutu-le cu brumă, Şi de dobitoc n-au rămas urmă, [549] Că le-au ucis grindina şi focul, De le-au perit averea cu totul. Slobozînd asupră-le urgie, Cu îngeri cumpliţ şi cu mînie, De ş-au făcut mîniii cărare Ş-au slobozît într-înşii pierzare, De le era-n tot ceas moartea-n hoarbă Cu dobitoc cu totul să-i soarbă. De n-au scăpat frunte de prăsîlă, Ce le-au pierdut feţii fără milă, Din Eghipet de prin toată ţara, De le-au mărs preste lume ocara De ţara lui Hamos, să să sîmţă, Cînd i-au curăţîtu-i de sămînţă. Şi ş-au pornit oamenii ca turma Spre pustie, de i-au luat urma. Şi le-au fost povaţă cu nedejde, De n-au purtat frică de primejde. [551] Şi pizmaşii s-au necat în mare, Ce-au mărs după dînş cu război tare. Şi i-au băgat în măgura svîntă, De direapta lui agonisită. Şi le-au gonit păgînii din faţă, Să petreacă-n ţară fără greaţă. Ce le-au împărţît Domnul pre soarte, De-au aşezat neamurile toate, Împărţîndu-ş oraşe şi sate Cu hotară largi şi desfătate. Şi nu să lăsară de ispită De-a cercarea hirea lui cea svîntă. Şi tocmala Domnulului lăsară Şi din giurămînt să lepădară, Ca părinţii lor de rătăciră Şi ca arcul cel strîmb să suciră, Mîniind pre Domnul cu movile, Cu idoli ciopliţ cu dălţ, cu pile. [553] Şi văzîndu-i Domnul ce lucrează, I-au urnit din ochi, să nu-i mai vază, Pre Izrail cu toată sămînţa, Căce ş-au defăimatu-ş credinţa. Şi ş-au părăsîtu-ş Domnul cortul Din Silom, de l-au urnit cu totul, Sălaşul său ce da-n lume rază, Şi l-au strînsu-l Domnul, ca să-i piarză. Şi le-au dat tăria lor în pradă, De ş-au făcut limbile-ntr-înş nadă. Că i-au dat pizmaşilor pre mînă, De căzură-n sabie streină. Şi stătu de Domnul părăsîtă Ocina lui, căce-i fu urîtă. Tinerii lor au perit de-arsură, Şi govile nejelite fură. Preuţîi de sabie periră, Şi văduvile lor nu-i jeliră. [555] S-au uitat într-înşii şi prohodul, Văzîndu-să-n jele cu tot rodul. Şi Domnului i să fece milă, Văzînd că le fac pizmaşii sîlă Şi ca din somn sări Domnul rumăn, Ca de vin ce-i aburit şi şumăn. Şi dede-n pizmaş cu război iute, De le cădea buci de pre şezute. Şi să pomeneşte de ocară Ce le-au trimis Domnul preste ţară. Şi-ş fece căutare pre sălaşe, Să le vază ce-s de drăgălaşe, Să-ş aleagă-ntr-înse lăcuinţă, Să-i slujască toate cu credinţă. Şi la Iosif nu vru să-ş aleagă, Nice la Efrem odihnă largă. Ce ş-au ales mai drag la Iiuda Să-ş Dumnezău încuscreze ruda. [557] Şi ş-au ales muntele Sionul Să petreacă-n lume cu noi Domnul. Şi ş-au zidit într-îns svînta casă, De scripeşte cu lucoare deasă, Ca un corn de inorog dînd rază, De li-i drag tuturor să o vază. Că stă bine şi dă cuviinţă, 'Ntemeiată în veci cu credinţă. Ş-au ales pre David a sa slugă, După turmă să nu stea să mulgă, Nice să-mble după fătătoare, 'N zî de lucru şi de sărbătoare. Şi l-au pusu-l pre Iacov să pască Şi preste Izrail să crăiască. Şi-i păscu cu inemă curată Şi cu-nţălepciune strecurată, Purtîndu-i ca oile-n păşune, Pre-nvăţături şi năravuri bune. [559] Psalomul lui Asaf, 78. Doamne svinte, păgînii veniră * În ţara ta de o răsîpiră Şi svînta ta casă o spurcară, Ce da cuviinţă preste ţară. Şi feceră Ierusalimul Ca o cramă cînd i să ia vinul. Trupurile zac pre gios căzute A slugilor tale ce-s crezute, Şi carnea lor o mănîncă hiara Şi pasările din toată ţara. Sîngele le stă vărsat ca apa, Şi nu-i nime să margă cu sapa Să le-astroace, şi să le îngroape N-au cu milă nime de pre-aproape, Ce zac prin oraş şi dinafară, De sîntem vecinilor ocară. * 5 perechi [561] Şi toţ megieşii ni să strîmbă Şi ne-ngînă, văzîndu-ne-n scîrbă. Dară pănă cînd, Dumnezău svinte, Ţ-vei porni mînia cea fierbinte, Cu urgia cea nestîmpărată, Ce-i ca focul preste noi vărsată ? Mută-ţ, Doamne, pre păgîni mînia Şi preste dînş îţ varsă urgia, Carii nu vor de tine să ştie, De numele cel svînt în vecie. Şi preste crăii să-ţ lăţăşti ura, Ce n-or să-ţ asculte-nvăţătura. Că mîncară pre Iacov cu totul Şi l-au pustiit preste tot locul. Şi nu pomeni, Dumnezău svinte, De-a noastre greşele de mainte, Ce de sîrg să ne vii cu blîndeţe Să ne-ntîmpini, şi cu ieftineţe. [563] La a noastră grea mişelătate Să ne-agiutoreşti cu bunătate, Că tu ne eşti Domn de mîntuinţă, Şi te rugăm, Doamne, cu credinţă, Pentru slava svîntului tău nume, Să ne trimiţ izbăvinţă-n lume. Şi ne de greşele curăţeşte Cu numele tău ce să slăveşte, Să nu ne păgînii pîşcăiască: <> Ce să prinză şi păgînii limbă Că tu, Doamne, nu ne eşti cu scîrbă. Şi le vei da pizmaşilor plată, Între ochii noştri,-n zî curată, Pentru sîngele svînt ce vărsară A slugilor tale de prin ţară. Suspinele celor din obede Naintea ta, Doamne, să vor crede. [565] Cu mărirea svinteloru-ţ braţe Cruţă fiii celor prinş în laţe, De i-au omorîtu-i fără vină, Şi-i apleacă cu svînta ta mînă. Vecinilor să le dai simbrie De şepte ori în sîn cu urgie, Şi să li să-ntoarcă cu ocară, Să le margă vestea preste ţară. Să-i cuprinză de toate părţ scîrbă, Pentru căce stau de ţî să strîmbă. Iară noi ce-ţ sîntem turm-aleasă Şi poporeni de svînta ta casă, Ne vom ruga ţie, Doamne svinte, Şi preste veci îţ vom ţînea minte. Şi vom spune preste rod de rudă Lauda ta în veci fără trudă. Rugă pentru ţară. [567] Cela ce paşti pre Izrail, a ta turmă, De-ndereptez pre Iosif într-a ta urmă Cela ce şez pre heruvimi, te iveşte Denaintea lui Efrem de te oşteşte. Şi Veniamin în frunte să te vază, Cu Manasii, în război cum sloboz rază. Şi te scoală cu putere de ne-agiută, Să nu him făr-agiutori în grije multă. Şi ne-ntoarce cătră mila ta cea svîntă, De-ţ iveşte faţa ta, să te-avem vîntă, Că tu, Doamne, cu puterea ta cea mare Baţ războaie ca cela ce eşti Domn tare. Dară pre noi pănă cînd vei fi cu scîrbă Şi pre robii tăi ne laş cu rău în gîrbă ? Nu ne-asculţ în greutate mişea rugă, Ce ne laş cătră pedeapsă-n vreme lungă. Ne-ai hrănitu-ne cu pîine de plînsură Şi ne-ai adăpat în lacrămi cu măsură. [569] Laş de sîntem megieşilor de pradă Şi pizmaşilor de price şi de svadă. Doamne,-ntoarce cu puterea ta cea svîntă De-ţ iveşte faţa ta, să te-avem vîntă. Din Eghipet ţ-ai mutat vie buiacă Să rodească vin şi strugurii să-ţ placă. Curăţît-ai denainte-i toţ păgînii, Cînd ai răsădit, ş-ai zmult din cale-i spinii. I-ai lăţîtu-i rădăcinele cu jancuri, De s-au plodit prin pămînt în toate laturi. Toate dealuri de frunza ei să umbrează Şi cu viţele ei chedrii să-nfrîmşază. Cu curpenii păn-în mare să lăţeşte Şi pănă-n văi cu mlădiţe odrăsleşte. Dară că ce, Doamne, laşi gardul să-i cază Şi nu caţ ce[-i] fac drumeţii şi-i lucrează ? O scurmară vierîi cei graş de la luncă, Şi zîmbrii o pasc şi-n coarne o aruncă. [571] Ce te-ntoarce din ceri, Doamne, de-ţ vez via, Că-i stricată ş-au împlut sălbăticia. Să deregi ce-ai pus cu mîna ta cea svîntă Şi să-ţ pui într-însă om fără de smîntă. De arsuri să o ferească, de răsîpă, Sloboz, Doamne, groaza ta să-i piarză-n pripă. Dă-ţ cu omul tău direapta ta cea mare Şi cu fii de om voroavă pre-aşezare. Iară noi, Dumnezău svinte, cu dulceaţă Lîngă tine ni-om lipi să ne dai viaţă. Şi ţ-vom striga svîntul nume-n greutate, Să te-ntorci, Doamne, spre noi cu bunătate. Şi să-ţ iveşti faţa ta cea luminată, Să ne fie ţara-n pace aşezată. să-nţălege călcătorile vinului. Poate hi că la praznicul culesului viilor s-au fost cîntînd acesta psalom. Culesul să-nţălege sufleteşte sfîrşenia lumii. [573] Călcătoarile şi teascurile să-nţăleg cînd să vărsa sîngele cel svînt a svinţilor urmînd Domnului Hristos, că s-au lepadat de sine şi ş-au luat crucea, de-au împlut porunca Domnului. Călcătorile să-nţălege şi pocăinţa cu lacrămile. Călcătorile să-nţăleg svintele oltare cu toate tainele svintei beserici a Domnului Hristos. Bucuraţî-vă, direpţii toţ, de Domnul, Ce agiută lui Iiacov ş-a tot omul. Bateţ tîmpăna şi zîceţ în lăute, Şi cîntaţ cîntări frumoase-n viersuri multe. Bucinaţ cu veselie-n sărbătoare, 'N lună noauă, să s-auză pre supt soare. Că lui Izrail porunca ce-au dat Domnul Şi tocmala lui Iiacov şti tot omul. I-au pus Domnul cu Iosif mărturie, Cîndu-l scotea din Eghipet din şerbie, De la oameni ce nu le ştia pre limbă. Şi i-au descărcatu-i sarcina din gîrbă, Şi de coşuri ce lucra de rogojină, Şi de scîrbă ce ducea-n ţară streină. [575] Te-am izbăvit, zîce Domnul, din nevoaie Şi ţ-am datu-ţ să-ţ petreci viaţă pre voaie. Ş-am grăit cu tine-n holbură de pară Şi cu apa te-am cercat, de să şti-n ţară.* Ce să mi-ascultaţ voi, oameni, ce voi zîce, Şi tu, Izrail, să nu te pui cu price. Să fereşti să nu te ia cu-nşelăciune Vrun domn proaspăt, să-i slujeşti cu-nchinăciune. Că Dumnezău nu ţi-i altul fără mine, Eu te-am scos de la Eghipet cătră bine. Cască-ţ gura cît ţi-i voia, să te saturi, Că te voi împlea, să nu cerci bine-n laturi. Ce oamenii miei nu-m bagă-n samă graiul, Iacov nu va să-i fie cu mine traiul. Pentr-aceea i-am lăsat în volnicie Şi să-ş îmble-n gîndul lor, şi[-n] buiecie. Că de-ar hi vrut oamenii miei să m-asculte, Izrail răzleţ să nu-mble-n cărări multe, * Prorocestvie pentru botez. [577] Iară eu pre toţ pizmaşii lor cu mîna I-aş smeri, să hie-ntocma gios cu tina. Ce lui Dumnezău pizmaşii vor să-i minţă, Că le-au dat în vreme lungă să să sîmţă, Mîncînd mana decît jemna mai frumoasă Şi sugînd miere din piatra cea vîrtoasă. Psalomul lui David dat lui Asaf. Dumnezău stătu-n zbori mare De dumnezăi, de domni tare, De-i mustră pentru giudeţe, Bănuindu-ş, schimbînd feţe, Şi le grăieşte cu scîrbă: <>. Ce ei nu vor să să sîmţă, În giudeţ s-aibă ştiinţă, Că lumina nu li-i dragă, Şi prin tunerec aleargă, Pămîntul din rădăcină Turburînd în zî senină. <>. Ce te scoală, Doamne,-n slavă Şi să vii fără zăbavă, De ţ-vei giudeca pămîntul Precum ţ-ai datu-ţ cuvîntul, Că ţi-i ţie de moşie Dată lumea cu vecie. Psalomul 82, lui Asaf. Dumnezău svinte, cine să-ţ fie Deoprotivă-n trai şi-n tărie ? Nu tăcea mîlcom, Dumnezău svinte, Nice hii moale-n grai şi-n cuvinte. Iacă dau chiot de să răsună Cine-ţ vor răul toţ depreună. Şi toţ pizmaşii ş-au datu-ş coaste, De-au rădicatu-ş cap preste oaste. [583] Să voroviră să dea năvală 'N svînta ta ţară, cu rea tocmală. <>. Cu a lor ceată cu cea zlobivă Toţ să giurară să-ţ stea-mprotivă. Edom din şatră abia aşteaptă Să vie Zmail cu oaste lată. Moav şi Agar la săhăidace, Gheval şi Amon gătează lance. Amalehiţii ferecă puşce, Filistimenii praştii s-arunce Tirul cu oaste stă şi el gata, Asur cu dînşii vine cu spate. Şi stau cu toţîi lui Lot s-agiute, Svînta ta ţară să o strămute. [585] Ce le dă, Doamne, spaimă să fugă, Să obosască de goană lungă. Cînd le-a veni-le somnul cel dulce, Ca Madiamul rău să-i apuce. Şi le fă, Doamne, ca lui Sisara, Să nu să-ntoarcă să-ş vază ţara. Şi ca lui Avim să li să facă, 'N părăul lui Chis, şi să nu-i treacă. Ca la Aendor pologi să zacă, Muştile muşini într-înş să facă. Le fă boierii ca Oriv şi Ziv, Zevei şi Salman, să zacă toţ stîrv. Carii grăiră să-ţ prade-n ţară Şi-n svînta casă ce ţi-i de sfară, Răpezî-i, Doamne, din deal ca roata Şi-i prăvăleşte să-i calce gloata. Ca măciulia fulgi să le cază Şi ca pădurea focul să-i arză. [587] Din faţă vicol să-i prăvuiască, Din dos pojarul să-i ocolească, Şi de deasupra să-i baţ cu smidă, Cînd vor da fuga, să dea-n osîndă. Să li s-auză ocara-n lume, Să ţîie minte svîntul tău nume. Paţă ruşine şi grea ocară, Şi să le pieie vestea din ţară, Ca să cunoască că tu eşti Domnul Şi eşti deasupra preste tot omul. psalomul lui David, 83. Fiilor lui Core. Acesta psalom ne-nvaţă a dori de casa lui Dumnezău ş-a ne-ndemna cătră bunătăţ, şi a ne feri de păcate, şi ne arată chiar giudeţul. Cîtu-s de iubite şi de drăgălaşe Şirurile tale cele de sălaşe ! O, Dumnezău svinte, că eu nice-n visuri, Nice-n deşteptate nu-ţ uit de şiruri, [589] De le duce dorul mişelul mieu suflet, Şi curţîle tale nu[-m] mai ies din cuget. Cîndva de-aş vedea-mă să-ţ prăvesc în faţă, Să-m bucuri şi mie sufletul de viaţă, Inema şi trupul să stea-n gînduri bune De Domnul de cel viu, cît să nu poci spune. Ca o vrăbiuţă ce să încuibază 'N streşină de casă deaca să-nsărează, Şi ca turtureaua de cuib ce-ş gătează, De de-abia aşteaptă cu pui să să vază, Aşe mi-i de grije să te văz mai tare, O, Dumnezău svinte,-n jărtve la oltare. Că Dumnezău tu-m eşti, şi de-mpărăţîie Nime nu-i ca tine cuvîntul să-ş ţîie. Ferice de-acela cine lăcuieşte În svînta ta casă de te proslăveşte. Ferice de omul ce-i eşti sprejineală Şi te-are nedejde la ceas de năvală. [591] Acela ş-va face scara-n spiţe-ntreagă, De-a sta fără grije cu inemă largă. Cînd va veni mare valea de plînsoare, Cînd Domnul va face giudeţ şi strînsoare, Cînd va-mpărţî Domnul dar şi bunătate, Cînd va da certare celor cu păcate, Atunce direpţii tîlniş bun vor face Între lucori svinte de îngeri cu pace. Şi-n Sion atunce Domnul s-a ivi-să, Cînd va hi nainte-i toată lumea strînsă. Atunci, Doamne svinte, să mi-auz de rugă Şi să nu mă lepez, a ta mişea slugă. Ce-ai pus cu Iiacov giurămînt de pace, Şi cu noi creştinii milă îţ vei face. Caută, Doamne svinte, de-ţ vez însămnatul Şi-i prăveşte-n faţă, precum ţ-ai dat svatul. Şi-n zua aceea ce este-nsămnată, Carea va să custe vreme nencetată. [593] Că mai bună este o zî să petreacă În curţîle tale şi zîsa să-ţ facă, Să să tăvălească în svînta ta casă, Decît mii de zîle-n corturi de mătasă, 'N rînd cu păcătoşii sălaşul să-i fie, Petrecînd cu dînşii viaţă-n volnicie. Că tu, Doamne svinte, spre milă eşti gata Şi cu dereptate vei împărţî plata. Şi le vei da slavă, dar şi bunătate Cine ţ-au slujitu-ţ, Doamne,-n dereptate Ş-au îmblat în cale fără de mînie, Nu le vei opri-le, Doamne, din simbrie. Pentr-aceea, Doamne, ferice de omul Ce ţi-i cu nedejde, de nu-l prinde somnul. În sfîrşit fiilor lui Core. Psalom 84. În psăltirea cea slavinească scrie adecă la mai marele peveţ. Fiii lui Corei era peveţ aleş. [595] Iubitu-ţ-ai, Doamne, ţara cea dorită, Ce o părăsîsăş de-ţ era urîtă, Şi ţ-ai întors prada lui Iacov iubitul, De i-ai dat pre mînă să-ş ţîie pămîntul. Oamenii tăi, Doamne, le-ai şters de păcate, Din ce ţ-au greşitu-ţ, să fie iertate. Şi ţ-ai îmblînzîtu-ţ din toată mînia, Ţ-ai datu-ţ în laturi de pre dînş urgia. Întoarce-ne, Doamne, cătră mîntuinţă, Vez de slăbiciune şi de neputinţă. De-i ţînea mînie preste vreme lungă, N-a rămînea rudă cu rod să s-agiungă. Ce te-ntoarce, Doamne, cătră noi cu bine, Să să veselească oamenii de tine. Şi mila ta, Doamne, spre noi o iveşte, Ne dă şi putere de ne mîntuieşte. Să văz şi de mine Domnul ce va zîce, Va grăi de mine Domnul cu ferice. [597] Va zîce de ţară că va sta cu pace, Şi inemă bună svinţii îş vor face. Dă, Doamne, izbîndă căror ţ-au de teamă, S-aibă de la tine bine fără samă. Şi dă-n ţara noastră slava ta să crească, Mila ş-adevărul pre toţ să tîlnească, Şi cu dereptatea pacea-n gloate multe 'N braţe să să strîngă şi să să sărute. De gios adevara în sus să dea rază, Din ceri dereptatea să caute să vază. Dă, Dumnezău svinte, a ta bunătate, Să ne dea pămîntul roadă-n dereptate. Nainte-ţ să margă dereptatea svîntă, Şi-ţ vei pune-n cale paşii fără smîntă. [599] CATISMA 12. Psalom 85. Pleacă-ţ, Doamne, urechea cea svîntă Şi să mi-asculţ la vreme de smîntă, Că-s în lipsă şi în ticăinţă. Cruţă-mi sufletul în cuviinţă, Că ţî-s slugă, Doamne, şi mă scoate Spre nedejde, din scîrbele toate. Miluieşte, Doamne,-n zî de scîrbă, De-m descarcă nevoia din gîrbă. Mişelul mieu suflet veseleşte, Că de tine pre tot ceas chiteşte. Că-m eşti, Doamne, bun şi cu răbdare, De tinz spre toţ mila ta cea mare. Şi mi-ascultă, Doamne, mişea rugă, Denainte-ţ glasul mieu s-agiungă. 'N zî de grije, cînd strig cătră tine, Mă rog, Doamne, să-mi răspunz cu bine. [601] Că nu-ţ este nime deprotivă Dumnezău, cu hire drăgostivă, Lucrurile tale te arată Cîtu-ţ este mila de-ndurată. Toţ păgînii vor veni din lume Să să-nchine svîntului tău nume, Că eşti slăvit, Doamne, şi eşti mare, Şi ciudese faci ca un Domn tare. Du-mă-n calea ta cea adevară, Ca să nu-ţ ies din porunci afară. Să să veselească fără samă Inema mea, Doamne,-ntr-a ta teamă. Mulţămăscu-ţ cu inemă-ntreagă, Slăvindu-ţ svînt nume fără tagă, Că mi-ai datu-mi milă şi izbîndă, Scoţîndu-mă de la grea osîndă, Ce-m vinisă, Doamne, cu năpaste, Şi m-ai scos din iad de la prăpaste. [603] Doamne, călcătorii cei de lege După mine sînt gata s-alerge. Şi mişelul mieu suflet cercară, Şi de tine-n samă nu băgară. Ce tu, Doamne svinte şi-ndurate, Ierţ cu milă pre toţ de păcate. Caută, Doamne, şi mă miluieşte Şi din greul mieu mă izbăveşte. Şi-m trimite izbîndă la treabă, Că-ţ sînt slugă şi ficior din şarbă. Fă de mine sămn bun să dea rază, Să crepe pizmaşii stînd să vază. Că tu, Doamne, mi-ai datu-mi putere, 'N zî de grije să te-aib mîngîiere. Fiilor lui Corei psalom de cîntec, 86. urzîturile lui în munţîi cei svinţ, adecă svinţîi apostoli şi prorocii, că i-au luat Dumnezău din munţîi cei svinţ ca pre neşte [604] pietri scumpe de ş-au urzîtu-ş cu dînşii svînta beserică Domnul Hristos. Luatu-i-au din munţîi cei svinţ, adecă svintele doauăsprăzece săminţîi, năroade mare ca nişte munţ, din sămînţa cea svîntă a lui Avraam, adecă izrailtenii, creştinii din legea veche, şi munţîi cei svinţ, adecă năroadele şi ţărîle creştineşti. , iubeşte Domnul poarta Sionului mai presus decît toate satele lui Iiacov. Poarta Domnului şi-mpăratului dă giudeţ în toată ţara. În poarta Sionului, în svîntul oraş Ierusalim, îş întreba giudeţ toate neamurile lui Izrail la-mpăratul şi la Dumnezău, c-acolo lăcuia împăratul izrailesc, în Ierusalim, acolo lăcuia Dumnezău, în svîntul muntele Sion, în mijlocul rodului omenesc, de da giudeţ şi dar de blagoslovenie, acolo era odihna svinţiii sale şi casă de lăcuit. Aşe iarăş zîce David: aceasta-i odihna mea în veci de veci, aicea voi lăcui, că l-am iubitu-l. Iubeşte Domnul poarta Sionului, că iarăş zîce prorocul David: aceasta-i poarta Domnului, direpţîi vor întra-ntr-însă. Mai de nainte, de demult, patriarhul Iiacov, tatăl izrailtenilor, ducîndu-se la Siria, fugind de răul frăţîne-său, lui Isav i s-au tîmplat calea pre-acolo, de-au însărat într-acel loc în Sion, ş-au dormit preste noapte puindu-ş o piatră căpătîi, că era locul acela fără de oameni pre-atunce. Şi deaca dormi, el văzu în vis ceriul deşchis şi pre svinţia sa [607] Dumnezău răzămat pre vîrvul scării, şi scara agiungea din ceri pănă în pămînt, unde era culcat, şi îngerii lui Dumnezău cei de pre pămînt să suia-n ceri, să pogorîia pre pămînt pre spiţele scării aceiia, carile să tîlcuiesc bunătăţîle; iară drabinile scării, ruda dumnezăiască şi ruda omenească, ce s-au împreunat de este unul Domnul Isus Hristos. Aceea scară au închipuit pre svinţia sa Precistaia, că pre dînsă Dumnezău s-au pogorît din ceri pre pămînt, pre spiţă de 12 neamuri ce le-au născut acesta Iiacov. Ş-acesta vis deac-îl obîrşi grăind cu Dumnezău, să deşteptă din somn şi, cuprins de minune, înspăimat, grăi de zîsă: <>. Pentr-aceea zîce prorocul David: <>. Pentr-aceea iarăş zîce: preaslăvite s-au grăit de tine, cetatea lui Dumnezău. aduce-m-voi aminte de Rahaava şi de Vavilona carea mă cunoaşte. Acesta cuvînt îl grăieşte Dumnezău, că-ş va aduce aminte şi de păgîni, care lucru svinţia sa au împlut, că noi limbile din toată lumea eram păgîne, ca şi Vavilonul şi ca Rahaava blîdniţa, ce era curvă în cetatea Ierihonului, iară căci s-au dat în cunoştinţe cu iscoadele lui Isus fiiul lui Naviin, hatmanul oştilor lui Dumnezău, cînd dobîndiia Ierihonul, Rahaava aceea ce fece cale iscoadelor svinte, Rahaava aceea ce dobîndi parte în sămenţia lui Izrail, Rahaava aceea [609] ce o feri Dumnezău de sabia izrailtenilor cu toată casa ei la răsîpitura Ierihonului, Rahaava aceea ce părăsî curvia de bărbaţii cei mulţ şi priimi bărbat pre Salmon, voievodul oştii lui Dumnezău, de săminţia Iudii, una din 12 săminţii a lui Izrail. Salmon, ce să tîlcuieşte pace, Salmon cu Rahaava aceasta născură pre Vooz, strămoşul lui David împărat, dintru carele este Domnul Isus Hristos, fiiul lui Dumnezău, ce ş-au trimisu-ş svintele iscoade în Ierihonul din toată lumea, de-au bucinat glasul svintei evanghelii, de care glas s-au răsturnat zidiurile păgînătăţei şi s-au rădicat zidiurile creştinătăţîi. Şi Rahaava cea păgînă, că să părăsî a curvi cu bărbaţii cei mulţ, cu dumnezăii cei idoleşti, ce li să închina mainte şi credea într-înşii, să lepădă de dînş şi crezu într-adevăratul Dumnezău, lăsă curvia şi iubi curăţîia, lăsă bărbaţîi cei mulţ şi mincinoş şi să lipi la unul bărbatul ei cel adevărat, Domnul Isus Hristos, părăsîndu-ş toată necurăţîia cea vavilonească şi lipindu-să la ruda cea dumnezăiască, că ş-au adus de dînsă Dumnezău aminte pentru-a ei cunoştinţe, de o au ziditu-ă pre proroci şi apostolii, cu zidiuri de svinţ nalte, cu podoabă-mbrăcată de vişin alb şi curat a svîntului botez şi cu mohorîţală de cinstitul şi prea svîntul său sînge. şi adecă alte săminţîi ce sînt filistimenii şi Tirul, şi năroadele Etiopiii, aceştia fură acicea, adecă să vor răspunde de-acicea din svînta beserică, precum vedem şi în zilele noastre că mulţ [611] să nevoiesc unii şi cu plată, să-ş facă nume de şleahtă, pentru cinstea şi slava aceştii lumi trecătoare, că unii sîlesc să să răspunză din coruna leşască, alţîi din Ţarigrad, alţîi dintr-Antiohia, şi din Rîm, iară noi ne răspundem din svîntul Ierusalim, maica svintei besericii noastre, svîntul Sion; pentr-aceea zîce: maică mi-i Sionul, va zîce omul. Inoplemeniţii era o ţară vestită şi bogată, cu cetăţ nalte, pre lîngă Mare Albă, Tirul era ca un Ţarigrad, Etiopia este lumea despre-amiazăz, de-i sînt oamenii negri, păliţ de soare. Aceştia toţ le-au prorocestvuit acesta psalom că să vor răspunde din svînta cetate pre numele Domnului Hristos, adecă hristiani, ce să zîce creştini. şi om s-au născut într-însă, că Domnul Hristos s-au născut în beserica legii vechi, de carea grăieşte svîntul Ioan Bogoslov, în cartea ce să cheamă Apocalipsis, de zice: <>. Care fămeie, precum îm pare mie, să fie beserica legii vechi, iară soarele ce era îmbrăcată este dumnezăirea, ce s-au încuscrit ruda omului cu ruda lui Dumnezău, iară pînticele este svînta Precistă, c-au născut pre Domnul Hristos, iară durorile şi strigările fămeiei, dorul şi ruga svinţilor ce doriia s-agiungă să vază pre Domnul Hristos. Fămeia aceea au născut făt şi-l apucară de-l duseră la Dumnezău, iară muierii i să dederă 2 aripi de hultur mare, cele 2 legi a lui Dumnezău, cea veche şi cea nouă. Aicea [613] am lungit cuvîntul, luînd din Apocalipsis, ce pentr-aceasta cu zburatul aripilor în psalomul de la şesti ceas încă scrie: şi şî zîş: cine mi-ar da aripi ca de porumbiţă şi voi zbura şi voi odihni; iacă m-am depărtat fugind şi m-am aşezat cu sălaşul în pustie. Acesta glas l-au strigat de demult beserica cea svîntă a lui Dumnezău, supărat de război, de-au zburat şi s-au mutat din rodul izrailesc, fugind la pustie, adecă la rodul păgînesc, cum vedem astăz că noi ce eram mainte limbi păgîne astăz sîntem beserică credincioasă lui Dumnezău. Pentr-acea zîce: şi sîngur l-au urzîtu-l cel de sus. Acesta cuvînt va să zîcă pentru Domnul Hristos, ce s-au născut din ficioara Maria, urzît din Duhul Svînt în pîntecele svinţiii sale, precum i-au zîs svinţiii sale şi arhanghelul Gavriil: , Duhul cel Svînt va veni asupra ta, şi puterea Celui de Sus te va umbri. Pentr-aceea zîce că şi svînta beserică svinţia sa şi-au urzît din munţii cei svinţ, adecă din rudele credincioşilor. Aice să vede bine că sînt cărţile de la zua giudeţului, din carele va striga Dumnezău pre toţ din carte pre nume în scrisoare. Boieri şi prostime, şi crai de supt soare ce să vor răspunde din svînta cetate să să veselească într-a ei bunătate. [615] Dă, Dumnezău svinte şi Doamne Isuse Hristoase, şi mie unui păcătos parte s-aib în svînta ta cetate, pentru ruga svinţiii sale maicii tale Precistii ş-a tuturor svinţilor, adevăr. Fiilor lui Corei, psalom de cîntec, 86. Urzîturile lui ce-a să-ş facă casă Sînt în măguri svinte cu pădurea deasă. Poarta din Sionul i-i Domnului dragă Decît toată ţara lui Iacov cea largă. Ce-aş grăi de tine, o, cetate svîntă, Ce te-au urzît Domnul de stai fără smîntă ? Să-ţ aduci aminte şi pentru Raava, Şi de Vavilona, ce-ţ iubiră slava. Că şi Palestina, Tirul, sărăcinii, S-or spune din tine-n fală toţ creştinii, Ş-a zîce tot omul: <>. Că-i urzît de dînsul din ceri, din nălţîme, Şi va lua sama Domnul de mulţîme, [617] Strigîndu-i din carte pre nume-n scrisoare, Boieri şi prostime, şi crai de supt soare, Ce să vor răspunde din svînta cetate, Să să veselească-ntr-a ei bunătate. Psalomul lui David, 87. Doamne, Dumnezăul mîntuinţii mele, Strig zua şi noaptea să-m ierţ de greşele. Mişeaua mea rugă nainte-ţ să margă, Pleacă de mi-ascultă ruga-n scîrbă largă. Că mi-au împlut răul sufletul să-m soarbă, Mi-i viaţa pre-aproape cu iadul în hoarbă, Cu ceia de-atocma ce pogoară-n rîpă, Ce le vine moartea să-i înghiţă-n pripă. Şi mă feci ca omul ce nu-i să-i agiute, Slobod întru cei morţ, în trupuri căzute, Ce dorm prin mormînturi, de arme rănite, Şi sînt de la tine cu totul urnite. [619] Mă băgară-n groapă dedesupt de toate, Unde-i întunerec şi umbră de moarte. Ţ-ai pusu-ţ asupră-mi mînia ta svîntă, Preste mine valuri trec de nu s-alintă. Depărtaş de mine toată cunoştinţa, Mă pusără-n greaţă din toată priinţa. Mă dederă ieftin în preţ de vînzare, N-avui să mă scoaţă nime din pierzare. Ochii mi-au slăbitu-mi de mişelătate, Strigînd toată zua să-m ierţ de păcate, Rădicînd spre tine mînule mişele, O, Dumnezău svinte, să-m ies din greşele. Au doară vei face ciudese cu morţîi, Să să scoale vracii din mormînt cu toţîi, Să-ţ mărturisască mila ta cea mare, Svînta-ţ adevară în gropi şi-n pierzare ? Au doară s-or şti-să-n ţărnă-ntunecată Minunile tale, şi-n ţară uitată, [621] Svînta-ţ adevară să poată-nţăleagă Cine lăcuieşte-ntr-acea ţară largă ? Ce eu, Doamne svinte, strigai cătră tine Demineaţă ruga mea să te-ntîmpine. A ce, Doamne svinte, îmi-urneşti departe Mişelul de suflet şi n-ii să-m ţîi parte ? Şi ţ-ascunz de mine luminata faţă, Şi-n mişelătatea mea mă laş cu greaţă. Şi cu trudă multă, din vrîstă pruncească, Suişul, pogorul să mă concenească. Mîniile tale preste mine-mblară, 'Ngrozîrile tale mă răsturburară Şi mă-ncungiurară ca apa cu valuri, De sînt toată zua struncinat de maluri. Depărtaş de mine fraţîi şi ştiuţîi, 'N chinuri n-am pre nime din toţ cunoscuţîi. Dară este vrun psalom să nu fie plin de prorocestvie de Domnul Hristos, de-a laturea cu ruga şi cu istoria ? Că psalomii [623] şi rugă fac, şi mîngîiere, şi istorie, şi învăţătură, şi tot de svinţia sa ni-au dat veste: de venirea pre pămînt, de petrecerea, şi de moartea, şi învierea, şi ducerea în ceri, şi de beserica, şi de a doua venire cu slavă şi cu tărie, şi cu giudeţ, de să văd toate chiar şi limpede. Psalom 88. Mila ta, Dumnezău svinte, Voi cînta-n veci, ţîind minte. 'N rod de rod voi spune-n ţară De svînta ta adevară, Din rostul mieu să-nţăleagă Toţ preste lumea cea largă. Zîs-ai, Doamne, că s-a face Milă-n ceri să stea pre pace Şi ţ-vei găta adevara Cu carea ţ-vei ţînea ţara: <>. Că de-a ta, Doamne, minune Ceriul va grăi ş-a spune, Şi svînta ta adevară Vor şti toţ svinţii din ţară. Cine poate sta să vază De pre nuori cum dai rază ? Că de-atocma nu ţi-i nime, Nice gios, nice-n nălţîme. Pre toţ fiii ce-are Domnul Eşti mai mare, şi[-n] tot omul. [627] Şi-ntre svinţii tăi dai sfaturi, De dai frică-n toate laturi. Doamne, Dumnezău puternic, Cine-ţ este ţie vrednic ? Oastea ta ţi-i, Doamne, lată, Ş-adevara ta te-arată. Tu ţîi marea de nu-neacă Şi zîci holburii să tacă. Tu smereşti chitul din mare, De i-ai pus belciug prin nare. Oştile lui cele late Zac în mare stîrv necate. Ceriurile şi pămîntul Tu le-ai făcut cu cuvîntul, Şi lumea cu de ce-i plină Ai urzît cu svînta-ţ mînă. Vîntul de la miazănoapte Şi vîntul livei ce poate ? [629] Că cu porunca ta svîntă Toate vînturi să alintă. Cu neguri este Tavorul,* Ermonul i-i nalt pogorul. Abi-aştaptă să te vază, De pre dînşii să dai rază, Cu braţul tău cu cel tare, Cu puterea ta cea mare.** Stînga ta şi cu direapta Le rădică de dă plata. Cu giudeţ în dereptate Pre pizmaşii tăi vei bate, Că spre-aceasta ţ-este gata Scaunul, să-mpărţăşti plata. Mila şi cu adevara Ţ-va lumina-n toată ţara. Ferice de-aceea breaslă Ce ţ-au ştiutu-ţ de haslă, * Preobrajenie ** Braţul şi puterea, Fiiul şi Duhul Svînt. [631] Că vor merge cu lumină La faţa ta cea senină, Şi cu preasvîntul tău nume Vor vedea zî bună-n lume. Şi cu svînta-ţ adevară Să vor nălţa preste ţară, Şi să vor făli cu tine Oştile, că le porţ bine. Şi cu voia ta cea bună Ne vei da pre steag cunună. Că cu a ta sprejineală Dăm pizmaşilor năvală. Că tu ne eşti împăratul, Şi protivnic nu ţi-i altul. De pre-atunci, Dumnezău svinte, Ţ-ai dat svintele cuvinte Fiilor tăi, cînd visară Că li-i pune domn din ţară: [633] <>. Dar-acmu l-dedeş afară Şi-l părăsîş cu ocară. Ce ţî l-ai pomăzuitu-l, Acmu mai rău l-ai urîtu-l. Tocmala cea aşezată Şerbului tău stă stricată, Şi svinţia-i stă spurcată Pre pămînt şi răsturnată, [641] Gardurile dezgrădite, Turnurile răsîpite, De-l jecuiesc cu ocară Drumeţii ce trec prin ţară. Şi megieşii să strîmbă, Văzîndu-l că este-n scîrbă. I-ai rădicatu-i asupră Mînă de pizmaş de-l surpă, Şi ceia ce i-s cu scîrbă I să suie toţ în gîrbă. I-ai tîmpit de nu-i tăioasă Spata lui cea oţăloasă Şi l-ai lăsatu-l de smîntă În război cu arma frîntă. Curăţîia cea cu slavă I-ai stricatu-i de-i grozavă, Şi scaunul cel cu pace L-ai oborît gios de zace. [643] I-ai dat vreme-npuţînată, Zîle-n viaţă ruşinată. Pănă cînd, Dumnezău svinte, Cu mînia cea fierbinte, Ce ţ-ai aprinsu-ţ ca focul, De ne-ai depărtat cu totul ? Ţ-ad-aminte ce mi-i statul Şi să-m ierţ, Doamne, păcatul. Au doară fără de treabă Ne-ai zidit hirea cea slabă ? Că nu este om să custe Şi de moarte să nu guste, Sau cu iadul s-aibă hoarbă Sufletul să nu i-l soarbă. Unde este, Doamne svinte, Mila ta cea de mainte, Ce ţ-ai datu-ţ giurămîntul Cu David să-ţ stea cuvîntul [645] Şi sfînta ta adevară, Cînd l-ai pusu-l crai în ţară ? Caută, Doamne, de ocară A toţ şerbii tăi din ţară Care-am sprejinit în poală, A păgîni mulţ ce să scoală, Şi pizmaşii ce mustrară Craiul ce l-ai pus în ţară, Şi-ş arată urîciunea, Împutîndu-i schimbăciunea. Preste veci să fie Domnul Blagoslovit de tot omul Şi preste veci să trăiască, 'Ntr-aşezămînt să crăiască. Acesta psalom arată scurtarea vieţii omeneşti şi deşertăciunea lumii, şi rugă de spori de la Dumnezău şi de-ndereptăciune. [647] Doamne, tu ne-ai fost scăpare 'N rod de rod şi razăm tare. Păn-a nu să face munte Pre pămînt, cu dealuri multe, Păn-a nu face pămîntul, Nice lumea cu cuvîntul, Ce-ai împlutu-o de gloate, Eşti mainte decît toate. Nu-ntoarce, Doamne, pre omul Să-l cuprinză-n jele somnul, C-ai zîs să să-ntoarcă-n tină Tot omul de supt lumină. De i-ar fi viaţa de lungă 'Ntr-o mie de ai s-agiungă, Naintea ta este scurtă Ca cea zî de ieri trecută. Şi ca strajea cea de noapte Îi sînt zîlele lui toate. [649] Ca neşte şegi, fără treabă, I să trec aii cu grabă, Ca otava ce să trece De soare şi de vînt rece, De demineaţă-i cu floare, Sara-i veştedă de soare, A doua zî să usucă, Ca-n cuptori cînd o aruncă. Aşa cu lesne ne arde Urgia ta şi ne scade, Că ne-ai pus greşala-n faţă Denainte-ţ de ni-i greaţă. Şi de svînta ta lumină Veacul nostru ne-nstreină. Zîlele noastre le-neacă Urgia ta şi le sacă. Aii ni trec cu grabă, Ca o painjină slabă. [651] Şeptezăci de ai ni-i custul, Sau optzăci, de-a hi cu multul, Şi-i ducem mai mult cu jele Şi cu trudă şi voi rele. Această lume deşartă Ne-mblînzeşte şi ne ceartă Cu primejde şi cu boale, Pre toţ oamenii potoale. Nime n-a scăpa să iasă Din urgia ei cea deasă, Ca să-ţ ştie toţ direapta Cu carea vei să dai plata. Şi ceia ce duc pedeapsă Din ferecături să iasă. Şi te-ntoarce, Doamne svinte, De te-ndură ca mainte. Şi le hii cu mîngîiere Pre robii tăi ce-s cu jele. [653] Împlemu-ne demineaţă De milă şi de dulceaţă Şi ne bucurăm cu bine 'N toate zîle de la tine, Pentru zîlele scîrbite Cu trai rău ce-am dus mainte, C-acmu-ţ cauţ pre toată sluga De-i asculţ cu bine ruga. Şi fiii lor cătră viaţă Să le fii, Doamne, povaţă. Şi preste noi să lucească Lucoare dumnezăiască. Şi cu svînta ta direaptă În tot lucrul ne-ndireaptă. Cui i-i voia-ntr-a sa viaţă Să petreacă fără greaţă, [655] Acela pre Domnu s-aibă Agiutori hie-n ce treabă, Cu Dumnezău să petreacă 'N casă şi zîsa să-i facă. Şi cătră Domnul va zîce: <>. Acela te-a mîntui-te De sîlţă, de lănci cumplite, De vînători încordate, De cuvinte turburate. Şi te-a umbri după spate, Supt a sale aripi late. Dereptatea lui cea svîntă Te-a-ncungiura fără smîntă. [655] Şi noaptea nu ti-i spărie-te, Nice zua, de săgete. Nu ti-i teme de lîngoare, De vînt rău, nice de soare. Nu-ţ-va ieşi-n tîmpinare Drac de-amiazăz să te sparie. Vor zăcea stîrvuri căzute De-a stînga ta mii şi sute, Şi zăci de mii din direapta Vor cădea tăiaţ cu spata. Iară tu n-ii avea frică Să te-atingă rău nemică. Şi cu ochii tăi de faţă Vei prăvi fără de greaţă Pre păcătoş cum iau plată, De pre vina lor, direaptă. Iară ţie cu nedejde Ţ-va fi Domnul în primejde. [659] Şi la loc de greutate Ţ-va da de sus bunătate. Răul nu-ţ-va veni-n poală, Nice pre trupul tău boală. Că Domnul va da-nţălege În toate căi ce vei merge, Îngerii să te păzască Şi-n mîni să te sprejinească, De piatră să nu-ţ atingă Piciorul, să-ţ facă tîngă. Pre vasilisc şi aspidă Vei îmbla ca pre omidă. Şi-i călca leul şi zmăul Şi nu te v-atinge răul. Că ţ-va fi Dumnezău stîncă Şi nu ti-i teme nemică, Că te va coperi-n lume, Că i-ai ştiut svîntul nume. [661] Şi ţ-va auzî de rugă, Să nu hii în scîrbă lungă. Şi cu slavă te va scoate De greutăţîle toate. Şi cu lungime de viaţă Îl vei prăvi-n svînta faţă. CATĺSMA 13. Bine este a tot omul Să să dea-n viaţă cu Domnul Şi să-i cînte svîntul nume, Ce este nalt preste lume. Şi din zuori pănă-n sară Să-ţ vestească mila-n ţară, Ş-adevara ta cea svîntă Să o strige fără smîntă, [663] Să o cînte-ntr-alăute 'N zăce strune,-n viersuri multe. Că-m feceş inemă bună, De mă bucur depreună În svintele tale fapte Ce-ai lucrat cu bunătate. Să-ţ fie, Doamne, mărite Lucrurile şi slăvite ! Adînca ta-nţălepciune Nime nu va putea spune. Omul fără minte-ntreagă Nu va putea să-nţăleagă De svintele tale fapte, Ce-s de mîna ta lucrate, Cînd păcătoşii cu toană Ieşiră ca iarba,-n goană, Şi cu cei fără de lege Să-ntărîtară s-alerge, [665] Ce să pieie cu ocară, Să le iasă vestea-n ţară. Iară tu, Dumnezău svinte, Eşti tot mare ca mainte. Şi vor peri cu ocară Toţ pizmaşii tăi din ţară, Şi ceia ce-s fără lege De pre pămînt să vor şterge. Iară steagul mieu s-agiungă Ca inorogul să-mpungă, Şi la vrîsta cea bătrînă Să petrec cu viaţă lină. Şi pizmaşii [de] departe Să nu cuteze să-m caute, Nice să poată să-m strice, Cînd vor vrea să să rădice, Ce să pieie cu ocară, Cu vicleşug ce lucrară, [667] Să li s-auză de nume, Cînd vor peri de pre lume. Şi direptul să-nflorească Ca finicul şi să crească, Şi ca chedrul în Livanul Să rodească în tot anul. La Dumnezău să să prinză 'N casă şi floare să-ş tinză, Cu prăsade ultuite Preste curţîle lui svinte, Să rodească-n dereptate Dulceaţă şi bunătate. Şi la vrîsta cea bătrînă Să petreacă viaţă lină Şi să spuie preste gloate Bunătăţîle lui toate, Că-i Domnul cu dereptate Şi la dîns nu-i strîmbătate. [669] În zua cea de maintea sîmbetii, cînd s-au descălecat ţara. Domnul stătu crai în lume, Că i s-au vestit svînt nume, Pentru veşmînt de podoabă Ce s-au îmbrăcat la hoarbă. Şi s-au încins cu tărie Pre-aşezămînt de crăie. Ş-au pus lumii sprejineală, Ca să stea fără sminteală. Scaunul tău, Doamne svinte, Este gata de mainte, De la veci de cînd te-aştaptă Pre crăie aşezată. Părauăle tare strigă Toată lumea să să strîngă, Şi apele cele mare Rădicară urlet tare, [671] Cît din ţărmuri dau afară, De răsună preste ţară. Minunată-i unda mării, Ce-i mai mare craiul ţărîi, Că pre toţ craiul potoale, Ca spuma mării cea moale. Şi tu, Doamne şi crai svinte, Îţ eşti crezut pre cuvinte, Şi casa ta este svîntă, De custă-n veci fără smîntă. Psalomul lui David în a patra zî de sîmbătă. Nescris deasupra de la evrei, 93. Dumnezău-i pre giudeţe Domn, de nu alege-n feţe, Ce tuturor le-ndrăzneşte De-i ceartă şi-i dojeneşte. Rădică-te, Doamne svinte, Cu giudeţ, ca de mainte, [673] Şi făloşilor dă plată Pre giudecare direaptă. A ce laş strîmbii în voaie, De fac celor buni nevoaie Şi grăiesc fără sîială, De-ş scot strîmbătatea-n fală ? Ceia ce iubăsc nepace Şi zîc rău de ce le place, Gloata ta o iau în sfadă, Ţărîi tale fac dosadă. Pre văduvă şi săracul Li-au tăiat viaţa şi veacul. Nemeriţii tăi din ţară I-au omorît cu ocară. Şi zîsără că nu-i vede Domnul din scaun ce şede, Nice-i va lua aminte Dumnezău, ca de mainte. [675] Ce să vă luaţ de samă Voi, oameni, de-ţ asculta-mă, Şi buiecii să-nţăleagă Cîndva cu mintea cea-ntreagă. În cap ce ne-au pus auzul Şi ochiul întreg ca bulzul, Au n-aude şi să vază Pre tot omul ce lucrează ? Cela ce dă-n limbi certare, Au nu va face căutare ? Cela ce ceartă şi-nvaţă S-aibă omul minte-n viaţă. Ce tu, Doamne, le ştii toate Gîndurile de prin gloate, Că sînt strîmbe şi deşerte, Şi-i vei pune să să certe. Ferice va fi de omul Carele l-va certa Domnul [677] Şi-i va da de va-nţălege Să-i cunoască svînta lege, Şi de zîle ce-s cumplite Să să poată lua minte, Pănă cînd s-a săpa lacul Păcătosului cu dracul. Că Domnul n-a lăsa-n smîntă Gloata sa din ţară svîntă, Şi de dîns n-a hi streină Ocina lui cea bătrînă. Păn-a-ntoarce adevara 'N scaun să-ş giudece ţara, Lîngă dînsă din direapta Ş-or lua direpţii plata. Cine-m-va ţînea departe Pre vicleni să-i putem bate ? Sau cine va ieşi-n faţă Cu mine, fără de greaţă, [679] Preste cei fără de lege Să oştim pănă-i vom şterge ? Că de nu mi-ar părti Domnul, Puţîn spori mi-ar face omul, Şi cu inemă amară M-ar sorbi iadul din ţară. Ce cînd văz că mi să strîmbă Piciorul, să-m facă scîrbă, Mila ta, Doamne, mi-agiută La durerea mea cea multă. Şi-ntr-inemă mîngîiere M-eşti, Doamne, fără scădere, Sufletul de-m veseleşte Şi de jele m-potoleşte. Scaunul strîmbi ce ţi-i greaţă Să nu-l cruţ în trai de viaţă, Să-mpletească greu de ură Şi să dea rea-nvăţătură. [681] Vînătoarea ş-vor întinde Şi pe cel dirept vor prinde, Sîngele cel fără vină Să-l dea pre mînă streină, Cu giudeţ de făţărie Să-l verse de mărturie. Ce tu, Doamne, fără smîntă Să-m hii sufletului vîntă, Şi să-m hii şi sprejineală, Doamne,-n vreme de năvală. Şi le vei da, Doamne, plată Pre fărălegea lor faptă, Şi dup-a lor viclenie Vei pierde-i, să nu se ştie. Cîntec de laudă lui David, nescris deasupra de la evrei, 94. Veniţ cu toţ depreună Să ne facem voaie bună, [683] Să ne bucurăm cu Domnul Şi să-i strigăm cu tot omul, Că ni-i Domn şi mîntuinţă, Şi să-l rugăm cu credinţă. Să-i tîmpinăm svînta faţă Cu rugă şi cu dulceaţă, Şi cu psalomi de cîntare Să-i strigăm cu glasuri mare. Că mare Domn este Domnul Şi-mpărat preste tot omul, Şi din hotarăle toate I să-nchină ţări şi gloate. Că-i este lumea pre mînă, Cu pămînt şi cu ce-i plină, Şi munţîi cu dealuri nalte Supt cuvîntu-i sînt plecate. Şi marea cu nalte valuri A lui este-n toate laturi. [685] Şi-i de mîna lui lucrată Toată laturea uscată. Veniţ să-i cădem cu jele Să ne ierte de greşele. Naintea lui să ne strîngem Şi-ngenuncheaţ să ne plîngem, Că el cu svînta sa mînă Ne-au făcutu-ne din tină. Şi svinţia sa ni-i Domnul, Că-i sîntem a lui tot omul, Şi de turmă oi iubite, De mîna lui socotite. Pentr-aceea voi, tot omul, De veţ auzî pre Domnul Grăindu-vă cu blîndeţe, Să lăsaţ inemi sămeţe Şi să nu staţ cu mînie, Cum aţ făcut în pustie, [687] Cînd mi-aţ făcutu-mi ispită Să mi-aflaţ hirea cea svîntă, Cu părinţii ce vă fece, Ispitind la izvor rece. Ispitiră şi văzură Şi-n credinţă nu stătură. Patruzăci de ai în sîlă Le-am arătat a mea milă, Păn-am urît acea rudă, De i-am lăsat să-mble-n trudă, După inemă sămaţă, Rătăcind fără povaţă. Că ei nu vrură să margă În calea mea, să-nţăleagă. Pentr-aceea m-dedi cuvîntul Şi-m voi ţînea giurămînul: <<Ţara mea să nu o vază, Deaca nu vrură să crează>>. [689] Psalom 95. Laudă de cîntec a lui David. Acesta s-au cîntat şi cînd s-au făcut beserica după pradă, preste 70 de ai. Nescris deasupra de la evrei, la ce treabă l-au zîs David cînd l-au scornit acest psalom. Cîntaţ Domnului cu cinste Cîntec nou, ca de mainte, Şi-i cîntaţ din tot pămîntul, Să vă margă-n sus cuvîntul. Cîntaţ şi-i zîceţ ferice Domnului, şi să-i rădice Toţ cu cinste svîntul nume, Să-l auză preste lume. Să-i strigaţ şi veste bună, Den zî în zî depreună, De svînta lui mîntuire, Şi la păgîni să daţ ştire De slava lui, de ciudese, Să s-auză-n gloate dese, [691] Că mare Domn este Domnul Şi lăudat în tot omul. De groznic să stea să-l vază Dumnezăii nu cutează. Păgînii nu-ş scoaţă-n fală Cu bozîi cei de sminteală,* Că dintr-înş le răspund dracii, Cîndu-ş închină colacii. Iară Domnul i să ştie Că-i Dumnezău în vecie, Ceriurile cu cuvîntul Le-au făcut, şi tot pămîntul. Denaintea lui cu teamă Dvoresc îngeri fără samă, De-l mărturisesc şi-l cîntă În frîmseţea lui cea svîntă. Păgîni din toate răgule, Veniţ cu daruri destule, [693] Aduceţ Domnului slavă, Aduceţ fără zăbavă. Să-i slăviţ cinstitul nume Toate neamuri de pre lume. Aduceţ colaci grămadă În cinstita lui ogradă Şi să vă-nchinaţ tot omul În curtea ce şede Domnul. De faţa dumnezăiască Pămîntul să să clătească. Spuneţ în păgîni să ştie Că Domnul luă crăie, Să şează să-mpărăţască Şi lumea să o-ntărească, Tuturor pre aşezare Să le facă giudecare. Ceriul s-aibă voaie bună, Cu pămîntul depreună, [695] Şi marea giucînd să salte Cu unde, cu valuri nalte. Şi cîmpii încă să-ş facă Bucurie, să le placă. Atunce s-a bucura-să Toată dumbrava cea deasă De faţa lui de cea svîntă, Ce va veni fără smîntă. Fără greş va veni Domnul De va giudeca tot omul, Şi cu lege aşezată Va giudeca de-a da plată. Psalomul lui David cînd i să descăleca ţara, 96. Nescris deasupra de la evrei. Aicea cuprinde giudeţul lui Dumnezău cel groznic, cel de-apoi, şi semne ce vor fi nainte de giudeţ. Domnul stătu crai în ţară. Ţărîle să bucurară, [697] Şi pămîntul tot să salte, Cu ostrove de departe. Dimpregiur nuor şi ceaţă Sprejinesc svînta lui faţă, Şi direptatea-i tocmeşte Scaunul ce odihneşte, De-l gătează pre giudeţe, Ne-alegînd pre nime-n feţe. Pre denainte-i foc merge, De arde cei fără lege. Fulgerile lui cu pară Ard de să văd preste ţară. Pămîntul să-mplu de frică, Munţîi să topăsc de pică Şi cură ca neşte ceară, Văzînd pre Domnul în ţară. Şi de faţa lui cea svîntă Tot pămîntul să spămîntă. [699] Ceriurile grăiesc toate, De-i spun dereptatea-n gloate. Şi toţ oamenii văzură Slava lui de să-ncrezură. Iară ceia ce-s cu vină Pentru idoli ce să-nchină, Stau cu groază şi cu frică, Li-i nedejdea-ntr-o nemică. Închinaţî-vă la Domnul Cu toţ îngerii, tot omul. Sionul să-i paie bine, Auzînd că Domnul vine. Fetele din jidovie Te-aştaptă cu bucurie Pentru svintele giudeţe Ce le alegi cu blîndeţe. Că tu, Doamne, ne eşti Domnul Pre pămînt preste tot omul, [701] Şi ţi-i nalt cinstitul nume Preste toţ bozîi din lume. Ceia ce iubiţ pre Domnul, Să urîţ răul, tot omul. Că Dumnezău îş fereşte Ceata de svinţ ce-l iubeşte, Şi din mîni fără de lege I-a scoate şi-i va alege. Şi direptului senină Îi va străluci lumină, Veselie şi cunună Celor cu inemă bună. Şi vă bucuraţ, tot omul Ce sînteţ direpţ, la Domnul, Mărturisind fără smîntă De pomana lui cea svîntă. Psalomul lui David, 97. [703] Cîntaţ Domnului cu cinste Cîntec nou, ca de mainte, De minuni ce-au făcut Domnul, Să să minune tot omul. Că ş-au făcutu-ş scăpare Cu direapta lui cea tare, Şi cu braţele lui svinte Ş-au izbîndit ca mainte. Şi ş-au arătatu-ş Domnul Mîntuinţa spre tot omul,* Şi-n toată păgînătatea Ş-au ivitu-ş dereptatea. Şi ş-au adusu-ş aminte De mila sa de mainte, Lui Iiacov dîndu-i ţară Şi svînta sa adevară, Lui Izrail ce-ş aleasă, Cu toţ fiii săi din casă. * Izbăvire de idoli cu svîntul botez. [705] Văzură neamuri şi gloate De prin ţărîle din toate* Pentru noi cum să oşteşte Dumnezău, de ne spăseşte. Strigaţ lui Dumnezău tare, Tot pămîntul, cu cîntare, Cîntaţî-i cu voaie bună, Cu bucurie-mpreună. Cîntaţ Domnului în strune, În cobuz de viersuri bune, Şi din ferecate surle Viersul de psalomi să urle, Cu bucin de corn de buor, Să răsune pănă-n nuor, La-mpăratul denainte, Că ni-i Domn, ca de mainte. Marea cu unde să salte, Să rădice valuri nalte. * La răstignirea Domnului s-au prilejit din toată lumea oameni. [707] Lăcuitorii din lume Să-i auză svîntul nume. Părauăle-n toate locuri Să facă hoarbă şi giocuri, Şi măgurile să salte 'Npreună cu dealuri nalte, Şi să-ş facă voaie bună Cu cîmpia depreună, De svînta Domnului faţă, Că ne vine cu dulceaţă, De va giudeca pămîntul, Vine cum ş-au dat cuvîntul, Să giudece-n dereptate Toată lumea după fapte. Psalomul lui David, 98. Domnul stătu crai în ţară, Gloatele să mîniară, [709] Că nu pot sta să-l prăvască, Din heruvimi să-i domnească. Tot pămîntul să rădică Şi să leagănă de frică. Domnul este-n Sion mare Crai, de toţ domnii mai tare. Numelui tău, Doamne svinte, Toţ să roagă, ca mainte, Că ţi-i straşnic svîntul nume, De să toţ tem de pre lume. Şi ce-i cinstea la-mpăratul, I-i drag giudeţul şi sfatul. Tu ai gătat pre giudeţe 'Ndereptări de n-aleg feţe Şi ai tocmit adevară Lui Iiacov s-aibă-n ţară. Şi să rădicaţ pre Domnul, Să vă-nchinaţ cu tot omul, [711] La svînt razăm de picioare, Toată lumea de supt soare. Să rădice pentru ţară Moisei şi Aron sfară,* Samuil să facă rugă, Ca o adevară slugă. Că le va-nţălege Domnul Ce s-or ruga prin tot omul, Şi din nuor le va zîce Bunătate şi ferice. Că-i feriră cu tărie 'Nvăţături de mărturie, Ce le-au dat să le păzască Nevoiră să linească. Doamne Dumnezău şi svinte, Să-i asculţ, ca şi mainte, Şi să le răspunz cu milă În vreme de greu şi sîlă. * Iaca şi după moarte svinţii au îndrăznire a să ruga pentru lume cătră Dumnezău. [713] Şi să rădicaţ pre Domnul, Să vă-nchinaţ cu tot omul, În măgura ce-ş aleasă De ş-au svinţitu-ş de casă, Să-ş vestească svîntul nume, Că-i svînt Domnul preste lume. Strigaţ din toate ţări cătră Domnul, Ce lăcuiţ pre pămînt tot omul. Slujiţ Domnului cu bucurie, Nainte-i să-ntraţ cu mărturie. Să ştiţ de Dumnezău că ni-i Domnul Ce ne-au făcut pre noi, pre tot omul, Că-i sîntem ai lui oameni de turmă Şi oiţe de-i paştem pre urmă. Prin porţîle lui să-ntrăm cu rugă, Sama să ne ia Domnul pre strungă. [715] Să-i mulţămim, să-i vestim svînt nume, Că-i bun Domnul şi slăvit în lume. Mila lui în veci este pre ţară Şi-n tot rodul svînta-i adevară. Psalomul lui David, 100. De mila ta, Doamne svinte, Şi de giudeţ ţîind minte, Voi cînta ş-oi înţălege Fără vină ce voi merge Pre cale-ntr-această viaţă, Ca să-m vii fără de greaţă, Cînd petrec fără de vină Şi cu inemă senină În mijlocul casii mele, Ferindu-mă de smintele. N-am suferit strîmbătate Să văz nice de departe. [717] Ceia ce-ş ies din tocmală I-am urît ca o sminteală. Nu s-au dat cu mine-n viaţă Cel cu inemă sămaţă, Şi cu cel fără credinţă Nu mi-am făcut cunoştinţă. Şi l-am scosu-l cu ocară Pre clevetnicul afară. Cel cu căutătura mîndră Nu l-am avutu-l în sîmbră, Nice-am suferit în casă Lacomul să-l pui la masă. Ce-am căutat cu faţă lină Cătră cel fără de vină, De l-am chematu-l în casă, Să-l văz cu mine la masă. Şi cel cu răbdare lungă L-am priimit să-m fie slugă, [719] Ce să fereşte de vină, Ca să-ş facă slujba plină. În casa mea n-au fost harnic Să petreacă omul falnic, Nice-am lăsat mincinosul Să strice cuiva folosul. Şi de strîmbii mi-au fost greaţă Să-i văz demineaţă-n faţă. Ce i-am ucisu-i din ţară Pre toţ răii cu ocară, Să-i concenesc din cetate Pre toţ ce fac răutate. CATĺSMA 14. Psalomul lui David, 101. De rugă mişelului cînd să mîhneşte şi cătră Dumnezău îş toarnă rugămintea. Doamne, mi-ascultă de rugă Ce mă rog din vreme lungă, [721] Şi strigarea mea să margă Spre tine, să să-nţăleagă. Nu-ţ întoarce svînta faţă De cătră mine cu greaţă. Şi la zî ce sînt cu jele Şi cu tîngă de greşele, Pleacă-ţ auzul spre mine Şi să-m hii, Doamne, cu bine. Şi la ce zî ti-oi striga-te, Să mi-auz de greutate, Că-m trec zîlele ca fumul, Oasele mi-s săci ca scrumul. Ca neşte iarbă tăiată M-este inema săcată, Că stă uitată de mine, Ce-am gătat să mănînc pîine. De suspinuri şi de jele Mi-am lipitu-mi os de piele. [723] De-atocma cu pelecanul, Prin pustii petrec tot anul, Şi ca corbul cel de noapte Îm petrec zîlele toate, Ca o vrabie rămasă În supt streşină de casă. Toată zua mi să strîmbă Pizmaşii miei, de-m fac scîrbă, Şi ceia ce mă-mbunează Fac giurămînt să mă piarză. Am mîncat pîine cu zgură Şi lacrămi în băutură, De faţa mîniii tale, Ce mi-ai dat de sus la vale. Mi-s zîlele trecătoare, De fug ca umbra de soare, Şi ca iarba cea tăiată Mi-este vîrtutea săcată. [725] Iară tu, Dumnezău svinte, Tot eşti din veci, de mainte, Şi petreci în rod de rudă, Tu te scoală fără trudă De vei milui Sionul, Şi să-l cruţ, că tu-i eşti Domnul. Că-i sînt vremile venite Şi pietrile îndrăgite De şerbii svinţiii tale, Şi ţărna cea de pre cale. Şi ţ-vor cinsti svîntul nume Limbile toate din lume, Şi cu dragoste toţ craii * Ţ-vor vedea slava cu aii. Că vei zidi, Doamne svinte, Sionul ca de mainte Şi ţ-vei ivi svînta faţă Cu slavă şi cu dulceaţă. * Craii sînt direpţii, că vor prăvi în veci faţa lui Dumnezău. [727] Că le vei căuta de rugă Celor din pedeapsă lungă, Şi de dînş nu-ţ va fi greaţă, Ce să roagă cu dulceaţă. Şi aceasta să să scrie Preste alt rod ce-a să vie. Şi oameni ce s-or zidi-să Ti-or cînta cu voaie tinsă, Că ţ-ai căutat spre mulţîme De la svînta ta nălţîme. Şi Domnul din ceri, dînd rază, Căută spre pămînt să vază Şi s-auză de durere Celor ferecaţ în here, Şi cei uciş fără lege Cuconii să le dezlege. Să dea veste-n tot Sionul De bine ce-au făcut Domnul, [729] Să-i laude svîntul nume, În Ierusalim şi-n lume, Şi gloatele cu grămadă Să să strîngă la făgadă. Şi-mpăraţîi cu tot omul Să slujască toţ la Domnul, Şi să-i răspunză-n tărie Cu cale de mărturie. Să-m dai veste şi cu bine Pentru zîle ce-am puţîne, Şi cînd îm vei lua viaţa, Mă rog, Doamne, să-ţ văz faţa. Că preste tot rod de rudă Îţ sînt aii fără trudă.* Şi tu, Doamne, cu cuvîntul Dintăi ai urzît pămîntul, Şi ceriurile ce-s nalte Sînt de mîna ta lucrate. * Aicea arătînd post şi uscăciune cu lipitul oaselor de piele. [731] Acelea toate s-or trece, Iară tu tot vei petrece. Şi ca haina ponosîtă, Cînd le-a hi vremea sosîtă, Li s-a destrăma făptura Din hire, ca vechitura. Şi li-i depăna ca tortul, De să vor schimba cu totul. Iară tu, Dumnezău svinte, Tot eşti Domn, ca şi mainte, Şi trăieşti pre aşezare Ca cela ce eşti Domn tare. Şi fiii slugilor tale Le vei deşchide-le cale, Să-ş descalece moşie, Să s-aşeze cu vecie Şi să-ş rădice sămînţă, Să-ţ slujască cu credinţă. [733] Psalomul lui David, 102. Sufletul mieu, zî de bine Domnului cu tot din tine Şi pănă ce eşti pre lume Să-i fericeşti svîntul nume. Sufletul mieu, zî de Domnul Cuvînt bun cătră tot omul Şi să nu-i uiţ de bine Ce-au făcut milă cu tine, De te-au spălat de păcate Şi ţ-au datu-ţ sănătate, Şi ţ-au avutu-ţ de ştire, De te-au scos de la perire, Şi ţ-au trimisu-ţ cunună, Milă cu dar depreună, Şi ţ-au dat cu cei buni parte Ce-ai poftit de bunătate. [735] Ca hulturul te-a-nnoi-te, De-i hi tînăr ca mainte, Domnul care face milă Şi giudeţ celor cu sîlă. Calea sa Domnul cea svîntă Ne-au arătat fără smîntă, Puind pre Moisei povaţă, Să ne poarte fără greaţă, Să nu ne-abatem din cale, Din voia svinţiii sale. Milosu-i şi-ndurat Domnul Că rabdă-ndelung pre omul, Şi cu mila sa cea mare Ne fereşte de certare. Nu ne ţîne-n veci mînie Prin păcate, cu urgie, Nice ne-au făcut pre vină, Să ne dea certare plină, [737] Prin greşele şi păcate Să ne dea cu răutate. Pre cît stă ceriul departe De pămînt de să desparte, Pre-atîta ş-au pusu-ş Domnul Mila sa preste tot omul, Pre ceia ce-i sînt cu teamă, De-l iubăsc fără de samă. Cîtu-i de la scăpătate Răsăritul de departe, Pre-atîta ne depărtează Greşala, să nu ne piarză. Şi ca tatăl ce i-i milă De hiii săi cînd li-i sîlă, Aşe nu să-ndură Domnul, Ce i-i milă de tot omul. Că sîngur ne şti de faptă, Din ce ni-i hirea lucrată, [739] Ne şti că sîntem din tină Făcuţ, de svînta sa mînă. De ne-ar hi zîlele multe Ca iarba, tot ar hi scurte, Şi ca floarea ce să trece De soare şi de vînt rece, De să destramă cu totul Şi nu-ş mai cunoaşte locul. Iară mila ta cea mare Stă din veci pre aşezare, Pre-aceia ce-ţ veghe voaie, Să nu ducă-n veci nevoaie. Şi svînta ta dereptate Le va fi cu bunătate, Cu hiii şi cu nepoţîi Le vei da bine cu toţîi, Ce-ţ feriră giurămîntul Şi[-ţ] ţînură-ntreg cuvîntul. [741] Că tu, Dumnezău Domn svinte, Eşti în scaun de mainte, Cu crăie aşezată În ceri, unde ţi-i gătată. Blagosloviţ cu tot sfatul, Îngerii toţ, pre-mpăratul, Toţ puternicii cei tare, Ce-i sînteţ supt ascultare. Daţî-i bună cuvîntare, Oştile lui cele tare, Carii slujiţ fără smîntă Voia Domnului cea svîntă. Blagosloviţ toţ pre Domnul, De tutinderea tot omul. Şi tu, mişelul mieu suflet, Să-i mulţămeşti cu-ntreg cuget, Şi-i urează de tot bine Lui Dumnezău dintru tine. [743] Sufletul mieu, ură bine Lui Dumnezău, cum să vine, Şi-i zî, Doamne, să trăiască Mărirea ta şi să crească. Să te-mbraci cu mărturie, Cu frîmseţe şi tărie, Că tu te-nveşti cu lumină, Ca soarele-n zî senină. Şi ţ-ai tins ceriul ca cortul, De l-ai înfrîmşat cu totul, Şi i-ai pus deasupra ape, Din tinsori să nu să scape. Nuorii ţ-ai pusu-ţ scară, Cînd vei să pogori în ţară. Caii îţ sînt iuţ ca vîntul, De mărg unde ţi-i cuvîntul. [745] Şi ca gîndul mărg de tare Îngerii tăi cei călare, Şi pedestrimea ca focul Merge strălucind cu totul. Tu-ntemeiez cu cuvîntul De stă nemutat pămîntul. Tu i-ai datu-i de mainte Prăpastea de-mbrăcăminte, Şi stă gata să te-asculte, Să dea apa preste munte, * Şi de svînta ta poruncă Va fugi din deal la luncă, Că va merge detunată, De glasul tău înspăimată. Şi munţîi, şi dealuri nalte S-or ivi, şi şesuri late, Pre locul ce sînt urzîte, Cînd i-ai făcut de mainte * potop au săvîrşit apa munţîi pănă la nuori. [747] Şi le-ai pusu-le hotară, Să nu dea din loc afară, Ce să-ţ ţîie-ntreg cuvîntul, Să nu-mpresure pămîntul. Tu trimiţ ape prin tăuri, De cură printre munţ rîuri, De să toate heri adapă Şi le prisoseşte apă. Şi colunii cînd li-i sete Tu-i adăpi fără scumpete. Tu strîngi pasările-n hoarbă La părău ce vin să soarbă, De prin pietri, de prin gauri Slobod cîntece şi glasuri. Tu sloboz roauă pre munte Dintr-a tale cămări multe, Şi pre pămînt sloboz ploaie, De să satură-n pohoaie, [749] Şi cu lucrul tău sporeşte Tot pămîntul de rodeşte. Tu dai fînului să crească, Dobitoacelor să pască, Şi creşti pajiştea cea moale, De scoate grîul din foale, De-ş culeg oamenii hrană Să le hie şi pre iarnă. Că scot pita cu sudoare Să mănînce la răcoare, Din pămînt agonisită Pre porunca ta cea svîntă. Şi le-ai dat vinul să-ş facă Veselie, să le placă. Cu oloi să-ş netezască Faţa şi să să[-n] crăvască Cu pîinea cea de mîncare, Să să facă omul tare. [751] Copacilor de pre cîmpuri Tu le dai saţîu pre timpuri, Şi chedrilor din Livanul, Ce-i răsădeşti pre tot anul. Acolo vrabii ş-or face Cuiburi, di-or şedea cu pace, Că le este rodionul Povaţă, pus de la Domnul. Cerbilor le-ai dat să salte Pre munţîi cu dealuri nalte, Şi iepurilor scăpare Le-ai dat s-aibă supt stînci tare. Luna ai făcut cu rază, Să crească-n vremi şi să scază, Şi soarele ş-nemereşte Apusul ce odihneşte. Din tunerec feceş noapte, De ies gadinile toate. [753] Lupii urlă şi scîncează, Cînd spre vînat să gătează, Să-ş ceie şi să-ş răpască De la Domnul să-i hrănească. Pănă cînd răsare soare, De mărg cineş la-nchisoare. Şi omul, fără de greaţă, Iese-n treabă demineaţă, De lucrează pănă-n sară, Zî de iarnă şi de vară. Pentr-aceea, Doamne svinte, Să fii mărit de mainte, De lucruri ce-ai făcut mare, Cu sfat bun, cu aşezare ! Pămîntul îi plin de fapte Ce-ai făcut cu bunătate. Şi marea, cîtu-i de lată, Şi largă, şi desfătată, [755] Într-însă să ţîn heri multe, Jigănii mari şi mănunte. Preste luciu de genune Trec corabii cu minune. Acolo le vine toană De fac chiţii gioc şi goană. Şi toate la tine caută Să le dai hrană bogată, Să strîngă şi să-ş culeagă Ce le-ai dat, [cu] voaie largă. Cîndu-ţ deşchiz svînta mînă, Atunci toată lumea i-plină De bişug şi de dulceaţă, Şi-şi petrec toţ bine-n viaţă. Şi cînd ţ-ascunz faţa svîntă, Toată lumea să-nspămîntă. Cînd le iei duhul, s-or stînge Şi la ţărna lor s-or strînge. [757] Duhul tău cînd li-i trimite, Să vor zidi ca mainte, Şi cum ţ-ai datu-ţ cuvîntul, Vei înnoi tot pămîntul. Şi să-ţ fie, Doamne svinte, Slava-n veci, ca şi mainte ! Dumnezău gînd bun va pune De lucruri ce-au făcut bune. Că de svînta ta căutare Pămîntul tremură tare, Şi din munte merge pară, Cînd pogori să vez în ţară. Şi ţ-voi cînta, Doamne,-n viaţă, În custul mieu, cu dulceaţă, Cînta-ţ-voi, Dumnezău svinte, Domnului mieu de mainte. Pănă ce voi fi cu viaţă, Îţ voi cînta fără greaţă. [759] Şi să-ţ placă, Doamne svinte, Bietele mele cuvinte, Să mă bucur în tot bine De Dumnezău, cum să vine, Ca să pieie cu ocară Tot pizmaşii tăi din ţară. Şi ceia ce-s fără lege De pre pămînt să vor şterge, Să nu scape nice urmă, Ce să-i ştergi dintr-a ta turmă. Aliluia, 104. Rugaţ Domnul şi-l strigaţ pre nume, Oamenii toţ ce sînteţ pre lume, Să daţ veste şi-n păgînătate De-a lui fapte ce-s cu bunătate. Cîntaţî-i lui cîntecul cu cinste Şi-i povestiţ minuni de mainte. [761] Vă lăudaţ cu svîntul lui nume, Să să veselească toţ din lume Carii cearcă să ştie pre Domnul, Cu inemă curată tot omul. Pre Domnul cercaţ să vă-ntărească, Să vă svînta lui faţă prăvască. Minuni ce-au făcut să ţîneţ minte Şi de şanţuri dintăi, de mainte, Din svîntul său rost ce-au dat giudeţe, În svînta sa lege să să-nveţe. A lui Avraam svîntă sămînţă, Ce slujiţ la Domnul cu credinţă, Hiii lui Iiacov ce i-au Domnul Ales şie, precum şti tot omul. Domnului nostru ce ş-au dat cuvîntul Şi tocmala preste tot pămîntul Ş-au adusu-ş de lege aminte Şi de cuvînt ce-au zîs de mainte, [763] De-au poruncit preste mii de rude, Şi preste tot neamul să răspunde, Cu Avraam ce ş-au dat cuvîntul Şi cu Isac, cu giurămîntul Ce-au pus cu Iacov de-nvăţătură, Cu Izrail în veci legătură, Zîcînd: <<Îţ voi da ţara ce ţîne Hanaanul din zîle bătrîne, Jirebia ta cea măsurată Şi de Hanaan împresurată>>. Că la număr aveai ceată mică Şi casa ta era puţîntică, Cînd îmblai mutîndu-te prin ţară, Ca un oaspe tinzînd cort afară. Şi te mutai din limbă pre limbă, Şi di-mpărăţîi nepăţînd scîrbă. N-au lăsat om să te asuprească, Nice pre-mpărat să te mîhnească: [765] <>. Şi trimisă Domnul foame-n ţară, De-aducea de-aiuri pîinea cu cară, Că strică Dumnezău din tot viptul, De să fece foame-n tot pămîntul. Trimisă nainte-le pre omul, Pre Iosif, iubitul de Domnul, Ce l-au datu-l fraţîi pre vînzare La robie fără scumpărare, De-l zgîrciră-n obez cu-nchisoare, Heri prin suflet i-au dat în prinsoare, Pănă i-au venit ce-au zîs cuvîntul, De ş-au făcut veste-n tot pămîntul. I-au dat Domnul cuvînt din strînsoare, Şi-mpăratul l-au scos din chisoare, Trimisă de-l scoasă din şerbie Boierin, de-i dede slobozîie. [767] Şi-l pusă-mpăratul domn în casă Şi-ntr-avere-ş mai mare-l aleasă, Preste boieri, şi să sfătuiască, Ca pre sine să-i înţălepţască Bătrînii lor şi să le dea minte Tuturor ce sînt mai denainte. Şi-ntră Iacov la Hamos în ţară, Şi izrailtenii s-aşezară Şi crescură de să înmulţîră, Şi pizmaşii stătură cu pîră, Făcîndu-le ură la-mpăratul, Cu inemă strîmbă din tot sfatul, Cu-nşelăciuni să le facă smîntă În şerbi ce-are Domnul gloată svîntă. Trimisă pre Moisei, a sa slugă, Şi pre Aron ce-au ales să-ş ungă. Pusu-ş-au la dînş Domnul cuvîntul, Cu minuni să facă-n tot pămîntul, [769] Toată ţara lui Hamos să vază Pentru Izrail ce să lucrează. Trimisă-ntunerec în tot omul Ce mîniară în grai pre Domnul. Toate apele le fece crunte, De-au murit tot peştele de frunte. Izvorît-au broaşte-n toată ţara, De să va-ntr-înş pomeni ocara, Că şi la-mpăratul giuca-n haine, Pren sicrie şi prin toate taine. Muşte cîneşti le-au trimis cu ace, Şi de muşini n-avea-ncătro face. Ploaia, smida le-au împlut şi focul, De-au ars ş-au bătut cu totul. Ne-au scăpat de vii rodită viţă, C-au şi scoarţa ros de pre mlădiţă. Somochinii toţ ce făcea roadă Smida strică, şi tot pom de coadă. [771] Trimisă lăcustă şi omidă De mîncară ce-au rămas de smidă, Cît n-au rămas nemică verdeaţă De otavă, de buriană creaţă. Şi le bătu toată pîrga-n ţară, Şi de-averea lor să scuturară. Şi ş-au scosu-ş din şerbie Domnul, Cu argint, cu aur, pre tot omul. Şi nu era nime să să sîmţă În răgula lor cu neputinţă. Şi păru eghiptenilor bine Că-i porniră de sîrg dintru sine, Că inema le era-ngrozîtă De puterea Domnului cea svîntă. Şi le tinsă Domnul umbră groasă, De le făcea zua răcoroasă, Iară noaptea le schimba-n lumină, Cu nuor de foc, ca-n zî senină. [773] Şi cerşură de le-au dat crîsteie Şi potîrnichi de căra cu speie. Şi din ceri le-au trimisu-le hrană, De să săturară toţ de mană. Le-au scos izvor din piatră la sete, De bea apă toţ fără scumpete. Că ş-au adus Dumnezău aminte De svîntul său cuvînt de mainte, Cătră Avraam ce-au zîs c-a face, Că-i va creşte sămînţa cu pace. Şi ş-au scosu-ş Domnul cu tărie Oamenii săi cătră bucurie, Şi ş-au dat aleşilor să-ş facă Veselie-n viaţă, să le placă, Împărţîndu-le ţări desfătate, Cu avere şi cu bunătate, De să aşezară-n ţări păgîne, Împărţîndu-ş ocine streine. [775] Pentru ca să-i ţîie giurămîntul Şi să-i cerce legea şi cuvîntul. CATISMA 15. Aliluia, lauda Domnului, 105. Rugaţî-vă Domnului, că-i dulce, Că i-i mila din veci, de pre-atunce. Cine va putea spune de Domnul, De puterile lui, în tot omul, Să-i vestească laudele toate, Ca să să-nţăleagă preste gloate ? De-aceia va hi mare ferice Ce vor feri giudeţ să nu strice Şi vor face dereptate-n lume, 'N toată vremea, să-ş facă bun nume. Adu-ţ, Doamne, şi de noi aminte Întru bună vrere de mainte [777] Şi ne cercetează-ntr-agiutoriul, Să ne dai cu bine de tot sporiul. Să vedem aleşii tăi în bine Şi să ne veselim cum să vine, Cu gloata ta s-avem bucurie, Laudă să-ţ avem de moşie. Greşitu-ţ-am şi noi denainte Cu părinţii noştri de mainte, Făcut-am nainte-ţ strîmbătate Şi nu vrum să facem dereptate. A noştri părinţ nu-nţălesese În Eghipet a tale ciudese Ce-ai făcut cu dînş într-acea ţară, Şi mila ta cea multă uitară. Şi te mîniară-ntr-acea oară, Suindu-să-n mare cu pohoară. Şi i-ai mîntuit cu al tău nume, De ţî s-au vestit puterea-n lume. [779] Marea Roşii îngrozîş să sece, Vad uscat să stea pănă vor trece. Şi i-ai petrecutu-i preste-arină Ca pentr-o pădure fără tină Şi i-ai scosu-i de ce le-au fost greaţă, De la mîni de pizmaş, pre povaţă. Ceia ce le făcea supărare Apa i-au acoperit din mare, De n-au scăpat unul de poveste Să-ntoarcă la urmă să dea veste. Şi-i crezură svintele cuvinte, Şi-i cîntară laudă-nainte. Lucrurile lui de sîrg uitară Şi pre sfatul lui nu s-aşezară. Şi-i gingăşiia pentru bucate În pustie, făcînd răutate, Ispitind pre Dumnezău la sete. Şi i-au adăpat fără scumpete, [781] Trimiţîndu-le saţîu în suflet. Ce ei mîniară-l cu rău cuget Pre Moisei, gîlcevind în gloată, Împutîndu-i în tabăra toată Căce i-au dat Domnul preuţîie Lui Aaron într-a sa svinţie. Şi prin ce le-mputară cuvîntul, Să desfece de-i sorbi pămîntul Pre Datan şi Aviron cu totul, Şi pre vinovaţ i-au arsu-i focul De prin căţîi, cădind cu tămîie, Ne-avînd treabă ei la preuţîie. Şi[-n] muntele lui Horiv vărsară Viţăl cioplit, de i să-nchinară. Şi-i mutară slava, fără treabă, În chip de viţăl ce paşte iarbă, Şi de Dumnezău n-avură ştire, Ce le era Domn de mîntuire, [783] Ce-au făcut pentru dînşii ciudese Prin Eghipet, minuni, semne dese, Şi prin ţara lui Hamos prin toată, Prin Marea cea Roşii semne gloată. Şi vru Domnul în pripă să-i piarză Cu ceia ce nu vrură să crează, De nu vrea sta Moisei pre rugă, Ce l-au ales adevară slugă, Să-l întoarcă de cătră mînie, Că-i vrea pierde-n pripă cu urgie. Şi ţara dorită defăimară, Că-n samă cuvîntul nu-i băgară, Şi-n sălaşele lor morcotiră, Glasul Domnului nu-l socotiră. Şi-ş rădică preste dînşii mîna, Să-i dărîme, să zacă ca tina Prin pustie, şi să le oboară Sămînţa-n limbi ca neşte ogoară, [785] Şi prin ţări departe să-i răşchire, Să-i destrame ca pre neşte hire. Şi lui Veelfegor îi jărtviră, Idol spurcat, de să zăciuiră. Şi mîncară jărtve de la morţîi, De să pîngăriră-ntr-înş cu toţîi. Şi pre Dumnezău îl mîniară În pîngăriciuni-ş ce lucrară. Şi căzură la război de armă, De periră mulţ fără de samă. Şi certă Finees vinovaţîi, De-ngrozî cu dînşii şi pre alţîi. Şi le fece despre Domnul pace, De-i opri să nu pieie de lance. Şi i s-au socotit de la Domnul În rod de rod nainte-a tot omul, Ce i-au dat cu uric preuţîie Pănă-n veac pre rudă să ş-o ţîie. [787] Mîniară-l la apa de sfadă, De păţî printr-înş Moisei dosadă, Căce lovi-n piatră cu toiagul, Cu mînie între tot şireagul, Că nu s-au socotit în cuvinte, Amărîndu-l, scoţîndu-l din minte. Şi ce le-au zîs Domnul n-ascultară, Şi să piarză pre păgînii din ţară, Ce să mestecară în tot rodul Cu păgîni, luîndu-le izvodul. Şi pregiur ciopliţii lor slujiră, Pregiur idoli, de să rătăciră, De-ş giunghiară cuconii de sfară Dracilor, vărsînd sînge prin ţară. Sînge nevinovat, feţ şi fete, De-ş cuconii da fără scumpete, Făcîndu-i cu hananeii sfară Idolilor, lucru de ocară. [789] Ţara lor de sînge fu cruntată Şi de lucrurile lor spurcată. Şi-ş urgisi Domnul de la faţă Oamenii şi moşia cu greaţă, Şi i-au datu-i a pizmaş pre mînă, Supt putere de limbă păgînă. Şi pizmaşii lor îi asupriră Supt mînule sale, de-i smeriră. Că i-au izbăvitu-i de ori multe, Ce ei l-au amărît cu sfat iute, De i-au zgîrcit răutatea-n gîrbă. Ce Dumnezău le-au căutat de scîrbă Şi le-au auzîtu-le de rugă, Văzîndu-i în greu din vreme lungă, De giurămînt ş-au adus aminte, Căindu-să cu milă herbinte. Şi i-au datu-i să fie-n cruţare, Cu ieftinătatea sa cea mare. [791] Şi-n robie le-au datu-le s-aibă De cătră toţ iuşor şi oslabă. Şi tu, Doamne Dumnezău, ne scoate Şi ne strînge din limbile toate, Să-ţ mărturisim de svîntul nume, Să să ducă vestea preste lume De lauda ce ti-om lăuda-te, Fălindu-ne-ntr-a ta bunătate. Binecuvîntat eşti, Doamne svinte, Domnul lui Izrail de mainte. Şi gloatele toate să grăiască, Bunăcuvîntarea să-ţ trăiască. ALILUIA, 106. Rugaţî-vă cu dulce la Domnul, Că i-i mila din veci pre tot omul. Izbăviţîi Domnului grăiască, Ce i-au scos din mînă vrăjmăşască, [793] Şi di prin ţări i-au scosu-i la urmă, De i-au adunatu-i la o turmă, Din răsărit şi din scăpătate, Din sever şi din mări de departe. Rătăciţ în pustii, fără vlagă, Cercînd cale de oraş, să margă Să-ş găsască loc de lăcuinţă, Flămînz şi-nsătaţ, de ticăinţă Sufletele lor într-înş săcasă, Cercîndu-ş lăcuinţă de casă. Şi strigară la Domnul, în scîrbă, De le greul iuşură din gîrbă, Şi i-au scosu-i la cale direaptă, Să-ntre-n lăcuinţă aşezată, Să-ş mărturisască la tot omul Minunea şi mila de la Domnul. C-au săturat suflet de la lipsă, Suflet flămînd masă dulce-i tinsă, [795] Ce şedea la umbră-ntunecată, Loc de moarte, lipsă ferecată. Prin Domnul cuvînt ce-i mîniară, Cel de Sus în sfat ce-ntărîtară Cu sălbăticia cu cea crudă, De li s-au zgîrcit inema-n trudă, Că i-au împresurat nevoi multe Şi nu era cine să le-agiute. Şi strigară la Domnul cu jele, Şi i-au scosu-i de la nevoi grele, Din tunerec de umbră de moarte, Şi le-au frînt obezîle din toarte, Să-ş mărturisască la tot omul Minunea şi mila de la Domnul. Că le-au porţ zdrobitu-le de-aramă, Cu răteze tare fără samă. Şi i-au luat din calea cea strîmbă, Că prin fărălegi păţîia scîrbă, [797] Cît sufletul lor dobîndi greaţă De toate bucate ce-s de viaţă, Şi s-apropiară-n pragul morţîi, De era de-a perirea cu toţîi. Şi strigară la Domnul cu jele, Şi i-au scosu-i de la nevoi grele, Că le-au trimis cuvîntul său Domnul, De-au tămăduit într-înş tot omul. Şi i-au scosu-i dintr-a lor pierzare Cătră viaţa cea cu aşezare, Să-ş mărturisască la tot omul Minunea şi mila de la Domnul, Să-i jărtvască jărtva cea de hvală, Să-i spuie de minuni, de tocmală. Carii îmblă-n corabii pre mare, De-ş fac lucrul preste genuni tare, Aceia i-au văzut de minune Ce-au lucrat Dumnezău în genune. [799] Zisă de să fece vînt cu bură, De rădică val de-necătură, Pănă la ceri îi suia cu unde, Şi-i pogorîia-n gios să-i afunde. Sufletele lor în greutate Să topiia beţ de răutate, Că-ş ieşiră şi din ţălepciune, De te lua de dînşii minune. Şi strigară la Domnul cu jele, Şi i-au scosu-i de la nevoi grele. Vînturilor zîsă de-ncetară Şi undelor de să alintară. Şi le păru bine că trecură Valurile toate de tăcură. Şi i-au îndereptatu-i cu pace Domnul, spre liniştea ce le place, Să-ş mărturisască la tot omul Minunea şi mila de la Domnul. [801] Şi-n săbor de gloate să-l rădice, Şi-n scaun de bătrîni să-i ferice, C-au prăvălit apele să sece Ş-au pustiit izvor de-apă rece. Ţară roditoare-n sărătură S-au schimosîtu-să din făptură, Pentru răutăţ ce făcea-n ţară Lăcuitorii cei cu ocară. Iară pustia cea secetoasă I-au dat Domnul de este apoasă. Şi pămîntul cel fără de apă De izvoară răci nu să mai scapă. Gloata sa cea flămîndă şi sacă O descalecă-n ţară buiacă, De ş-au făcut oraşe şi sate, Şi ţarini, şi vii cu bunătate. Şi-ş feceră vipturi s-aibă-n viaţă Cu bişug de roadă cu dulceaţă. [803] Şi i-au blagoslovitu-i să crească, Şi-n dobitoc să să-mbogăţască. Ce ei să micşurară-n scădere, Petrecînd cu grije şi durere, Cît boierii lor să defăimară, Şi s-au vărsat preste dînş ocară, Purtîndu-să-n cărări rătăcite Şi smintind de la căi fericite. Ce Domnul mişelului agiută Despre mişelătatea cea multă, Că i-au pus ca turmele chiline, Pre moşii în rînd, cum li să vine. Le vor vedea direpţii de viaţă Şi să vor veseli cu dulceaţă, Şi-ş vor pune mîna preste gură Necuraţîi ce le sînt cu ură. Cine-i înţălept, să să păzască Şi acestea să le socotească, [805] Mila lui Dumnezău să-nţăleagă, Cu cuget bun şi cu minte-ntreagă. Inema mea mi-i, Doamne, gătată, Mi-i inema gata de te-aştaptă, Ca să-ţ cînt într-a mea, Doamne, slavă. Scoală, slava mea, fără zăbavă ! Scoală-te, psăltire şi dulceaţă ! Iată că m-oi scula demineaţă Şi ţ-voi mărturisi, Doamne,-n gloate, Cîntîndu-ţ prin limbile prin toate, Că mila ta ceriuri covîrşeşte Ş-adevara-n nuori să lăţeşte. Şi preste ceri, Doamne, tu te-nalţă, Să te vază toată lumea-n faţă, Şi slava ta preste tot pămîntul Să rămîie, cum ţ-ai dat cuvîntul. [807] Pentru iubiţii tăi ce ţi-i milă, Să-i izbăveşti de greu şi de sîlă, Cu mîna ta, Doamne, cea direaptă, Şi [să] mi-asculţ cu milă-ndurată. Dumnezău ş-au grăitu-ş în svîntul Şi nu-ş-va schimba-ntr-alt chip cuvîntul: <>. Că mi-i al mieu Galaad cel tare, Şi Manasii gata cu oşti mare, Şi Efrem îi al mieu la năvală, Lîngă cap, de mi-i de sprejineală. Iuda mi-i domn de-mpărăţeşte, Moav pregiur căldări îm slujeşte, Edom mi-a sluji la-ncălţăminte, Ca-n zîlele cele de mainte. [809] Şi filistimenii cu credinţă Mi să vor pleca cătră priinţă. Cine m-a-ntiri cătră cetate, Să hălăduiesc cu greutate ? Sau cine să-mi vie cu grea toană, Pănă la Edom să mă ia-n goană ? Fără numai tu, Dumnezău svinte, Cînd ne vei urni de denainte Şi nu ni-i ieşi la oaste-n frunte, Ce ne vei lăsa cu sudori crunte. Dă-ne, Doamne, agiutori în scîrbă, Să ne iuşurăm greul din gîrbă, Că omul în zădar să trudeşte În tăria sa de să oşteşte. Ce cu Dumnezău să facem oaste, Că-i va lovi pre pizmaş din coaste, Şi-i va da Dumnezău de ocară, De vor fi defăimaţ preste ţară. [811] Lauda mea, Doamne svinte, Spune-ntre toţ denainte, Că răul şi păcătosul Ş-au deşchis asupră-mi rostul Şi cu-nşelătoare limbă Grăiesc asupră-mi cu scîrbă, Cu graiul lor cel de ură, Împregiur de-m fac trăsură. Şi mă luptă scornind sfadă, Să-m facă-n deşert dosadă. În loc ce-ar hi să-m priiască, Vor de rău să mă grăiască. Iară eu din vreme lungă Am făcut pentru dînş rugă, Şi pentr-a mea bunătate Pun asupră-mi răutate, [813] Şi-m sînt cu grea urîciune Pentru a mea plecăciune. Ce să pui pre păcătosul Să-i oprească tot folosul, Şi pre dracul din direapta Să i-l pui, cînd vei da plata. Cînd i s-a face giudeţul, Să-l scoaţă de gît cu hăţul, Şi ruga la greutate Să i să-ntoarcă-n păcate. Zîlele să-i tai şi vacul, Boieria să-i ia altul, Şi cuconii să-i rămîie Cu muierea-n sărăcie. Şi să-i strămutez ficiorii Să ceie cu cerşetorii, Să fie goniţ din casă Şi din odihnă să-ş iasă. [815] Şi datornicii să-i cerce Averea toată ce-ş fece, Şi streinii să-i apuce Agonisita cea dulce. Să n-aibă să-i osfintească, Nice săracii să-i crească, Ce să pieie cu ocară, Cu tot rodul său din ţară. Într-un rînd de rod ce trece, Cu tot numele să-ş sece, Să să-ntrebe şi păcatul A părinţ ce-au aplecatu-l, Şi să n-aibă osfinteală Maică-sa despre greşală. Şi să le fie cu Domnul Pîra, să-i vază tot omul De pre pămînt cum s-or şterge, Pentr-a lor fărădelege, [817] Că nu ş-au adus aminte Să facă milă-nainte. Ce cînd i-au venitu-i toană, Au luat mişel în goană, Om cu inema smerită, Să-i dea moarte ovilită, C-au iubit din tot îndemnul De i-au venitu-i blăstămul. Şi s-au dosît de ferice, De departe stînd cu price. Ca-n cămeşe să va-nveşte În blăstăm, ticăiţeşte, Şi ca apa i-a-mplea zgăul Blăstămul, cu de tot răul, Şi ca măduha-n ciolane Să să-mbrace, ca-n căftane, Şi cu brîu ce-a vrea să-ncingă Cu blăstămul să să strîngă, [819] Pentr-acest lucru de ură Ce-m fac la Domnul trăsură, Grăind asupră-mi de suflet Cu vicleşug, cu rău cuget. Ce tu, Doamne, să-ţ faci milă, Cînd îm vez de greu şi sîlă. Şi pentru svîntul tău nume, Ce ţî să vesteşte-n lume, Fă şi de mine căutare, Şi cu mila ta cea mare, Doamne, tu mă izbăveşte De la rău ce mă tîlneşte, Că sînt mişel, şi de smîntă Mi să inema spămîntă. Ca lăcusta, cînd strîng cortul, Sînt scuturat gios cu totul. Şi genunchile m-slăbiră De post, de să schimosîră [821] Peliţele de grăsîme, De mustrat ce-s în mulţîme. Văzîndu-mă tins afară, Cu capul lor clătinară. Ce tu, Dumnezău Domn svinte, Agiutoriul tău trimite, De mă scoate-ntr-a ta milă, Să cunoască a ta sîlă, Şi mîna ta cea direaptă, Doamne, cu carea faci plată. Ei să blasteme-mprotivă Dintr-a lor gură zlobivă, Iară tu, Dumnezău svinte, Să-mi urez dulce cuvinte. Carii asupră-mi să scoală, Răul să le cază-n poală, Iară şerbul tău să aibă Bucurie de oslabă. [823] Şi ceia ce-m fac nepace, În ruşine să să-mbrace, Prin veşmînt de sărbătoare Să să-mbrace-n strecătoare. Mărturisi-voi de bine Lui Dumnezău, cum să vine, Şi cu rostul mieu-n zbor mare Îl vor făli cu cîntare. Că stătu dintr-a direapta A mişel cu oaste gata, De i-au scos de la perire Sufletul spre mîntuire. CATISMA 16. ALILUIA, psalomul lui David, 109. Zîsă Domnul Domnu mieu să şază De-a direapta sa-n scaun dînd rază, [825] Pănă cînd pizmaşii de supt soare Ţ-voi aşterne-i pre toţ supt picioare. Toiag de putere ţ-va trimite Domnul din Sion, Dumnezău svinte, Şi pre toţ pizmaşii ţ-vei învince, De ţî s-or pleca fără de price. Că cu tine ţ-este boieria La zua ce ţ-vei ivi tăria, În strălucori de svinţ ce-i ivi-te Într-aceea zî, Dumnezău svinte. Din pîntece te-au născut mainte De luceafăr al tău svînt părinte. Giuratu-ş-au Domnul giurămîntul Şi nu-ş-va schimba căind cuvîntul. Tu eşti preut în veci pentru ţară, De rădici ca Melhisedec sfară. Şi Dumnezău ţ-este din direapta, De ţ-va tăia pizmaşii cu spata. [827] La zî ce l-or întărîta craii, Îi va călca-n picioare cu caii. Şi ş-vor lua giudeţul păgînii, Că li s-or nădi la stîrvuri cînii. Şi capete pe gios vor fi multe, Ce vor fi de la război căzute. Apă de pre părău va bea-n cale, Cînd va nălţa capul oştii sale. Mărturisi-mă-voi ţie, Doamne svinte, Cu inema mea cu toată denainte A tot sfatul [de] direpţ într-adunare, De a tale, Doamne, lucruri, că sînt mare Şi cercate întru voia ta din toate. Lucrul tău şi cuviinţa cine poate Să le spuie, şi de svînta-ţ dereptate Ce trăieşte în toţ veci cu bunătate ? [829] Ţ-ai făcutu-ţ de ciudese pomenire, Că eşti ieftin şi milost, Doamne, din hire. Carii sînt de-ţ au de teamă, le dai hrană, Pentru legămînt bătrîn făcînd pomană. Cu tăria lucrurilor ţ-ai dat ştire Gloatei tale ce i-ai fost de izbăvire, Că i-ai datu-i cu uric ţară păgînă. Adevara şi giudeţul ţi-i pre mînă, Şi poruncile tale ţî-s tare şi crezute, 'N dereptate ş-adevară-n veci făcute. Ţ-ai trimisu-ţ gloatei tale mîntuinţă, Poruncindu-i preste veci lege-n credinţă. Svînt îţ este şi-nfricat cinstitul nume Şi de mare cuviinţă preste lume. Frica ta dă-ncepături de-nţălepciune, Cunoştinţă tuturor spre-nvăţături bune. Cinstea ta, Doamne, şi lauda trăieşte Preste vecii preste toţ, de te măreşte. [831] Ferice va fi de omul Ce să va teme de Domnul, În porunca lui cea svîntă Stînd cu voaie, fără smîntă, Că va fi tare-n credinţă Pre pămînt a lui sămînţă, Rod dirept să va chema-să Şi bişug într-a lui casă, Şi-i va trăi dereptatea Preste veci în toată partea. Şi la-ntunerec de ceaţă Va vedea lucori de viaţă. Că direptul şi milosul El să-ndură-n tot folosul Şi cu mînă largă-mparte Din direaptă bunătate. [833] Acela devreme-ş caută Răspuns bun la zî de plată. Şi-n giudeţ să nu-l clătească Rău, ce-n veci să-l veselească. Cu pomană stătătoare Va fi direptul supt soare, Şi de veste rea nemică Nu-l va împresura frică. Că inema-i este gata La Domnul să-ş ceie plata. Să stea cu inemă tare, Fără frică, la căutare, Pănă va prăvi să-ş vază Pizmaşii săi duş să-i piarză. Pentr-aceea ş-dă şi-mparte A mişei din bunătate, Să-i trăiască dereptatea Preste veci în toată partea. [835] Şi i să va nălţa steagul, De s-a slăvi-n tot şireagul. Şi prăvindu-i tot folosul, Să va scîrbi păcătosul, Şi cu dinţii în scrîşcare Să va topi la certare, Că va peri necuratul Cu pofta sa din tot svatul. Lăudaţ, cuconi, pre Domnul, Să s-auză în tot omul, Lăudaţî-i svîntul nume, Să s-auză preste lume. Şi blagoslovit să-ţ fie, Doamne, numele-n vecie. De unde soare dă rază Pănă-n scapăt ce s-aşază, [837] Lăudatu-i-i svînt nume Şi nalt de toţ ce-s în lume. Preste ceriuri să lăţeşte Slava lui, de să vesteşte. Cine este, Doamne svinte, De cît tine mai nainte ? Că descaleci preste nalturi, De prăveşti în toate laturi, De vez ceriul şi pămîntul, Vez măreţul şi smeritul, De scoli săracul din tină, Şi cu direapta ta mînă Din gunoi rădici în slavă Pre mişel fără zăbavă, De-l pui să şază cu craii, Să-ş petreacă dulce aii, Cu boierii şi cu gloată Să-ş petreacă viaţa toată. [839] Şi din stearpă rădici maică Cu casă-n cuconi, să-i placă. Aliluia, psalomul lui David. Din Eghipet Izrail cînd mearsă, Iiacov cu-nfemeiată casă, La moşie să-ş margă bătrînă, Din ţară urîtă şi streină, Lui Dumnezău gătind la Iuda Să-ş încuscre cu Izrail ruda, Marea văzu şi fugi să sece, Iordanul apele ş-desfece, Măgurile c-areţii săltară Şi munţîi ca mieii să giucară. Ce ţ-fu, mare, de mergi înspăimată ? Şi tu, Iordan cu apa lată, Ce te-ntorsăş de ţ-ai făcut spaimă ? Şi voi, munţ, ce giucaţ fără samă, [841] Ca mieorii săltînd, şi voi dealuri, Ca mieii giucînd în toate laturi ? De faţa ta, Doamne, să strămută Tot pămîntul şi stă de te-ascultă, Cînd ţ-ai ivit a ta svîntă faţă, Lui Iiacov de i-ai fost povaţă, Cînd ai întors stînca-n tău de ape Şi din bolovan izvor să scape. Nu-ţ da, Doamne, nimărui pre lume, Ce-ţ dă slavă svîntului tău nume, Pentru mila ta şi dereptatea, Să nu zîcă toţ din toată partea, Cu păgînii să ne pîşcăiască: <> Ce tu, Doamne, ceriul şi pămîntul Le-ai făcut din voaie cu cuvîntul, Iară idolii ce-ş scot la hvală Păgînii, le-a fi-le de sminteală. [843] Că aurul n-a sta să le-agiute, Nice-argintul la greu să-i asculte. Gură au, şi nu pot să răspunză, Ochi şi urechi, şi nu văd, s-auză. Au şi nări, nu pot să mirosască, Şi mîni au, nu pot să pipăiască. Au picioare, şi n-or putea merge, Sînt şi muţ, de nu pot face lege. Tocma să le fie cine-i face Şi-ş cer de la dînşii dar şi pace. Iară casa lui Izrail are Agiutori pre Domnul ş-aşezare. Casa lui Aron să-ncrede-n Domnul, Agiutor li-i şi scut în tot omul. Carii cătră Dumnezău au teamă Le agiută Domnul şi-i întramă. Pentru noi Dumnezău să grijeşte Şi cu bişug ne blagosloveşte. [845] Dat-au Domnul bunăcuvîntare Casii lui Izrail şi spori mare, Şi casii lui Aron îi urează Zîle bune şi bişug să vază. Ş-au blagoslovit fără de samă, Mici şi mare, ce-au de Domnul teamă. Pre deasupra să vă mai trimiţă Dar şi milă Domnul din fiinţă, Şi-n cuconii voştri să să vază Dar şi bine cu spori, să să-ncrează. Şi să fiţ blagosloviţ de Domnul, Ce-au fapt ceriul, pămîntul şi omul. Ceriul ceriurilor pentru Domnul, Pămîntul l-au datu-l a tot omul. Morţîi, Doamne, nu ti-or lăuda-te, Nice cei din iad, din răutate, Ce noi ceşti vii îţ vom ura bine În veci, Doamne, precum ţî să vine. [847] Iubit-am de-aceasta că mi-aude Glasul rugii Domnul, de-m răspunde, Plecîndu-ş urechea să mă sîmţă, În zî ce l-voi striga cu credinţă. Cînd mă iau durori de moarte-n hoarbă, Cu primejdi de iad vrînd să mă soarbă, Atunci cînd mă află de tot răul, Strig pre Domnul, de-mi iuşoară greul: <> Că eşti Domn milost, cu ieftineţe, Şi tuturor te-arăţ cu blîndeţe, Şi pruncilor le faci socotinţă, Ca cela ce eşti Domn de priinţă. Mi-ai căutatu-mi cătră plecăciune, De mi-ai trimis, Doamne, iertăciune. [849] Şi mişelul mieu suflet s-a duce La odihnă şi răpaos dulce, De la moartea de la cea urîtă Ce s-a-ntoarce, la viaţă dorită. Ş-au ivitu-ş Domnul bunătatea, De mi-au iuşuratu-mi greutatea. Că m-au scos din scîrbele din toate Şi sufletul mi-au scos de la moarte, Ochii de la lacrămi de plînsoare, Picioarele de lunicătoare. Şi-i voi sluji cîntînd cu dulceaţă Lui Dumnezău în ţara de viaţă. Am crezut, Doamne, c-oi face Să-m plinesc graiul cu pace, Ce eu m-am scăpat departe, De n-am plinit nici o parte. [851] Ce eu, buiguit de minte, Zîş de tot omul că minte. Şi cu ce ţ-voi face plată, Doamne, de milă-ndurată, În toate ce-m dai spre bine Cu spori mare de la tine ? Cu păhar de biruinţă Ţ-voi închina cu credinţă Şi ţ-voi striga svîntul nume, Doamne, de să va-şti-n lume De rugi, de făgadă grasă Ce ţ-voi jărtvi-n svînta casă. Că-ntre faţa ta cea svîntă Svinţii li-i moartea cinstită, Şi de dînsă nu li-i greaţă, Că li să schimbă spre viaţă. O, Doamne, să-m cauţ de rugă, Că-ţ sînt şerbul tău şi slugă, [853] Fii din şarbă cumpărată, Din şerbie scos cu plată. Obez şi ferecătură Mi le-ai rumpt, că-ţ sînt făptură. Şi cu jărtva cea de pace Hfală numelui ţ-voi face, De la greu ce ti-oi striga-te, Că-m răspunz cu bunătate. Rugi ce-ţ am făgăduite Ţî le voi da, Doamne svinte, Cînd să strîng oameni grămadă În cinstita ta ogradă, Unde-ţ este svînta casă, De sloboade zare deasă De dar şi de bunătate, În Ierusalim cetate. [855] Lăudaţî-l toţ pre Domnul, Păgînii toţ şi tot omul, Că ş-au pus mila cea mare Preste noi cu aşezare, Ş-adevara lui cea svîntă Custă-n veci fără de smîntă. Mărturisiţî-vă cătră Domnul, Că-i cu bine din veci pre tot omul. Casa lui Izrail să grăiască Că-i Domnul milost şi să trăiască. Casa lui Aron să strige tare Că i-i mila din veci pre-aşezare. Şi să zîcă toţ carii au teamă De Domnul că-i milost fără samă. Am strigat pre Domnul, avînd scîrbă, Şi mi-au iuşurat greul din gîrbă. [857] Dumnezău mi-agiută de n-am frică Despre om să-m vie rău nemică. Domnul mi-este scut şi bunătate, Şi pizmaşii nu pot sta să-m caute. Mai bine-i a nedejdiui-n Domnul, Decît a să răzăma spre omul. Mai bine să-ţ aibi cu Domnul traiul, Decît să nedejdiuieşti spre craiul. Toţ păgînii ce mă-ncungiurară Cu Domnul i-am întirit din ţară. Că m-încungiurară cu oşti late, Ce Domnul mi i-au luat din spate, Că m-încungiurară cu şireaguri, Ca albina ce şede pre faguri, Şi ca spinii ce-i arde pojarul, Am trecut preste dînşii cu carul. Şi cu svîntul tău, Dumnezău, nume Mi-am supusu-mi pizmaşii din lume. [859] De-am şi surupatu-mă de rîpă, Tu m-ai rădicat, Doamne, de pripă. Că mi-i Domnul stîncă şi cîntare, Şi la greutate mi-i scut tare. Glasuri de bucurie-mpreună La direpţ în tabără răsună De Dumnezău, că ş-au tins direapta, De-au îngrozît pizmaşii cu spata. Cu direapta Domnul mă rădică, De merg la război fără de frică. Domnul cu direapta sa-n vîrtute Mi-au datu-mi izbîndă pre oşti multe. Nu voi muri, ce voi custa-n viaţă Şi-l voi mărturisi cu dulceaţă. Că de mi-au dat Domnul şi certare, M-au ferit de moarte, de pierzare. Deşchideţî-mi uşea dereptăţîi Şi voi întra dinlontrul cetăţîi, [861] De voi mărturisi prin tot omul Bunătăţ şi milă ce-am de Domnul. Poarta ceasta Domnul o gătează Pentru să-ntre direpţii să şază. Mulţămăscu-ţ că mi-auzîş greul, De m-ai mîntuit de la tot răul. Piatra ceea ce nu socotiră Lucrătorii la zid ce zidiră, Aceasta s-au pus la unghi aleasă De la Domnul minunată-n casă. Că aceasta-i de la Domnul dată, Între ochii voştri minunată, Şi aceasta-i zua ce-au fapt Domnul, De-i de bucurie a tot omul, Şi cu veselie să-ş petreacă Direpţîi într-însă, să le placă. O, Dumnezău, tu ne dă izbîndă De la tine cu spori de dobîndă. [863] Blagoslovit îţ este svînt nume Carele vii cu Domnul în lume. Voauă încă să să nărocească De la casa cea dumnezăiască. Şi tu, Doamne svinte, ţ-luminează Preste noi lucori de svîntă rază, Să ne punem zî de sărbătoare, Cu năroade, să dea strălucoare, Şi desimea la oltari s-agiungă, Preuţîi de jărtve să să ungă. Dumnezăul mieu eşti, şi ţ-voi zîce Mărturie, rugă şi ferice. Dumnezăul mieu eşti, şi te-nalţă, Şi-ţ mărturisesc în svînta faţă, Că-m auzîş de-m fuseş scăpare Şi vă mărturisiţ cu cîntare Cătră Domnul, că-i bun de pre-atunce, De la veci ce ni-i cu milă dulce. [865] CATISMA 17. ALILUIA. Această catismă-i făcută pre a, b, alef, beiz, buchile evreieşti. Ferice de ceia ce vor merge* Fără vină, Doamne,-ntr-a ta lege. Ferice de ceia carii cearcă Fericitul tău cuvînt să-l făcă, Să te cerce cu inemă-ntreagă, Să-ţ mărturisască fără tagă. Că ceia ce fac fărădelege, În căile tale nu vor merge. Că tu ţ-ai dat porunca cea svîntă Să o ţîie tot fără de smîntă. O, de mi s-ar căile derege, Să-ţ poci feri, Doamne, svînta lege, Atunci aş cuteza fără greaţă De ţ-aş prăvi poruncile-n faţă ! * Alef, [867] Ţ-aş mulţămi cu inemă-ntreagă Şi ţ-aş mărturisi fără tagă, De-aş deprinde svintele-ţ giudeţe, Că-s direpte, de n-aleg în feţe. Îţ voi feri a ta dereptate, Şi să nu mă laş la greutate. Că tînărul încă ş-ar derege* Pre cuvîntul tău calea ce-ar merge. Cercatu-te-am cu inemă tinsă, Nu mă urni din svînta ta zîsă. În inema mea ţ-ţîi zîsa svîntă, Spre greşele să nu mă ia smîntă. Fericit eşti, Doamne, şi mă-nvaţă Să-ţ ţîi dereptările-n dulceaţă. Am dat veste din buzele mele De-a rostului tău, Doamne, tocmele. În calea ta cea de mărturie M-am desfătat ca-ntr-o bogăţîie. * Beiz [869] M-oi primbla-mă-n poruncile tale Şi ţ-voi înţălege svînta cale, Într-a tale dereptăţ m-oi tinde Şi[-n] cuvîntul tău mă voi deprinde. Dă şerbului tău plată de viaţă,* Că-ţ feresc cuvîntul cu dulceaţă. Ochii îm destupă a-nţălege Minunile din svînta ta lege. Nemernicu-s pre pămînt şi-n rude, Poruncile tale nu mi-ascunde. Sufletului mieu i-i drag să-nveţe În tot ceasul a tale giudeţe. Îngrozîş semeţii ce să urcă Spre blăstăm din svînta ta poruncă. Ia-mi mustrarea, ponoslul din faţă, Să-ţ cerc mărturia cu dulceaţă. Boierii şed asupră-mi cu svaturi, De mă pîrăsc toţ din toate laturi. * Ghimel, [871] Iară şerbul tău, Doamne, să-nvaţă În dereptatea ta fără greaţă. Mărturia ta şi dereptatea Îm dă sfat, ştiinţă-n toată partea. Mi-au lipitu-mi sufletul pămîntul,* Ce mă-nvie, Doamne, cu cuvîntul. Îmbletele mele cu spovadă Ţ-am spus, Doamne, fără de tăgadă, Şi mi-ai ascultat, şi tu mă-nvaţă Dereptăţ de-a tale, să-m dai viaţă. Şi să mi-arăţ de direptăţ cale A mă primbla-n minunile tale. Sufletul mieu l-întristează somnul, Ce m-a-ntări-n cuvîntul său Domnul. De la cale strîmbă mă fereşte Şi cu legea ta mă miluieşte. Calea cea direaptă mi-este dragă Şi de giudeţul tău nu mi-i tagă. * Daled, [873] Mă ţîi de mărturia ta svîntă, Şi să nu mă laş, Doamne, la smîntă. În poruncile tale mă bagă, Să mărg pre drum cu inemă largă. Pune-mi, Doamne, calea-ntr-a ta lege,* Şi pre dereptatea ta voi merge. Legea ta a o cerca m-dă minte, Să o ţîi cu inemă herbinte. Într-a tale porunci pre cărare Mă-ndereaptă, c-aceea voi tare. Inema mea spre-a ta mărturie Să o abaţ despre lăcomie. Ochii de la deşert îmi opreşte, Să nu văz, şi-n calea ta mă creşte. Să-m dai cuvîntul tău, ce-ţ sînt slugă, În frica ta să-m fie de rugă. Ia-mi ocara carea mă defaimă, Că ţi-i sfatul bun fără de samă. * Ghei, [875] Doritu-ţ-am porunci cu dulceaţă, Şi-ntr-adevărul tău să-m dai viaţă. Şi spre mine mila ta să-m vie, * Pre cuvîntul tău, Doamne,-n tărie. Ş-oi răspunde cuvînt cui mă-mpută, C-am nedejde-n cuvîntul tău multă. Şi să nu-ţ iei din rostul mieu graiul, Că-n giudeţul tău îm razăm traiul. Şi legea ta o voi feri-ntreagă Pururea-n veci cu inemă largă. Ş-am îmblat pre cale desfătată, Că porunca nu-ţ las necercată. Ş-am grăit de svînta-ţ mărturie Naintea de-mpăraţ cu tărie. Că eram deprins într-a ta zîsă, Carea-m iubit a chiti cu dînsă, Rădicîndu-mi mînule pre rugă, Spre-a tale porunci din vreme lungă. * Vov, [877] C-am iubit a mă deprinde-ntr-înse Şi-ntr-a tale dereptăţ şi zîse. Adu-ţ, Doamne, de cuvînt aminte, * Ce mi-ai dat nedejde de mainte. De-aceasta mă mîngîi cînd mi-i greaţă, Că cuvîntul tău mă ţîne-n viaţă. Trufaşii lucrară răutate, Eu din legea ta nu m-oi abate, Că ţ-ţîi minte, Doamne, de giudeţe, Că mă mîngîi din veci în blîndeţe. Păcătoşii mă băgară-n scîrbă, Din lege-ţ ieşind la cale strîmbă. Cîntec mi-au fost a ta dereptate La locul mieu de streinătate. Ţ-am pomenit noaptea svîntul nume Şi legea ţ-am feritu-ţ pre lume. Aceasta mi-i binele şi partea, Că ţ-am cercat, Doamne, dereptatea. * Zain, [879] Partea mea eşti, Doamne, cea de viaţă, * Şi ţ-voi feri legea cu dulceaţă. Mă rog, Doamne, la svînta ta faţă Cu inema mea cu toate-n viaţă, Şi-n cuvîntul tău mă miluieşte Şi la greul mieu tu-m foloseşte. Ţ-am cugetat calea şi voi merge Întorcîndu-mă-n svînta ta lege. M-am gătat şi n-am voaie mîhnită A feri porunca ta cea svîntă. M-au înfăşurat funi de păcate, Şi legea ta n-am uitat departe. Mă sculam la rugă lăsînd somnul, Miazănoapte cînd doarme tot omul, Să-ţ mărturisesc pentru giudeţe Prin dereptăţ ce n-alegi în feţe. Partnic sînt cu toţ ce-ţ au de teamă, Ce-ţ păzesc porunca fără samă. * Hes [881] Pămîntul îi plin de-a ta dulceaţă Şi de dereptatea ta mă-nvaţă. Feceş şerbului tău bunătate* Cu graiul tău, Doamne,-n dereptate. Bunătate, dojană, ştiinţă Porunca ta mă-nvaţă-n credinţă. Păn-a nu mă smeri, eu greşisă, Pentr-aceea mă ţîi de-a ta zîsă. Bun eşti, Doamne, şi cu bunătate, Şi mă-nvaţă-ntr-a ta dereptate. Ş-au înmulţît mîndrii strîmbătatea, Pornindu-ş asupră-mi răutatea, Iară eu cu inemă senină Îţ voi cerca porunci fără vină. Le zace pre inemă gros săul Ce l-au închegat cu de tot răul, Iară eu cu legea ta cea svîntă M-oi deprinde, că nu[-m] va fi smîntă. * Tes [883] Mi-i de bine că-m dedeş plecare Să mă-nvăţ într-a ta-ndereptare. Mai bună mi-i a ta svîntă lege Decît aur ş-argint ce-aş culege. Cu mînule tale, Doamne svinte,* M-ai zidit şi m-ai fapt de mainte; Dă-mi înţălepciune a-nţălege Poruncile tale-n svînta lege. Mă vor vedea carii ţ-au de teamă Şi s-or veseli fără de samă, Că-n cuvîntul tău mă razăm tare, Cu nedejde şi cu aşezare. Ţ-am cunoscut, Doamne, dereptatea Pre porunci ce dai în toată partea Şi cu adevăr mi-ai dat certare, Ce să-ţ fie mila-ntr-aşezare, Să mă mîngîie de la cădere Cu al tău cuvînt fără scădere. * Iud, [885] Să-m trimiţ a ta ieftinătate, Să petrec cu viaţă-n bunătate, Că legea ta îm dă-nvăţătură, Iară mîndrii ce sînt cu grea ură Cu ruşine să iasă pre faţă, Să-i lovască de toate părţ greaţă. Iară eu cu gînd bun fără samă Într-a tale porunci m-oi primbla-mă. Să mă-ntoarcă de la rătăcire Carii ţ-au de frică şi de ştire Şi să-m hie inema senină, În porunca ta-mblînd fără să vină. Mişelul mieu suflet să topeşte* În cuvîntul tău ce te doreşte, Şi ochii miei slăbiră-n vedere, Aşteptînd cuvînt de mîngîiere. Mă feci mîrşav ca foalele-n brumă, Dereptăţîi tale făcînd urmă. * Caf, [887] Cîte zîle am ce mi-s de scîrbă, Să-m iuşurez gonacii din gîrbă. Călcătorii legii îm spun glume, Ce ca legea ta nu-i preste lume. Că-ţ sînt toate porunci adevere, Şi să-mi foloseşti de la cădere. Că cu deşert mă luară-n goană, Să mă bage-n pămînt, cînd au toană. Iară eu a tale porunci svinte Nu le-am lăsat, ce tot le ţîi minte. După mila ta, Doamne, mă-nvie, A svînt rost să-ţ feresc mărturie. În veci, Doamne, cuvîntul tău custă * În ceri, preste rod de rod să mută. Că nu ţî să schimbă adevara, Ce-ai urzît pămîntul de stă ţara. Cu tocmala ta zua trăieşte, Că lumea cu totul îţ slujeşte. * Lamed [889] Că de nu mi-ar hi legea ta vîntă, Perit aş hi, ovilit de smîntă. În veci nu ţ-aş uita dereptatea, Că cu dînsă-s viu în toată partea. Al tău, Doamne, sînt şi tu mă scoate, Că ţ-am cercat poruncile toate. Pre mine greşiţii m-aşteptară Să mă piarză cu totul din ţară. Mărturiile tale văz toate Şi le-am deprins pre cît hirea-m poate. A tot plinul am văzut sfîrşitul, Ţi-i lată porunca şi cuvîntul. Cît mi-i legea ta, Doamne, de dragă, ** De mă-nvăţ cu dînsă zua-ntreagă. Decît pizmaşilor a-nţălege Mi-ai dat în veci cu svînta ta lege, Şi porunca ta, Doamne, cea svîntă Este a mea în veci, ne-avînd smîntă. * Mem, [891] Decît toţ de ceia ce mă-nvaţă, Ţ-am înţăles legea cu dulceaţă, Că a tale mărturii cinstite Mă învaţă şi mi-adaog minte. Mai presus de cum bătrînii cearcă, În porunca ta n-au să mă-ntreacă. De tot drumul rău fără ticneală Picioarelor mi-am pus sprejineală, Şi m-am luat de drum rău aminte, Ca să-ţ feresc svintele cuvinte. N-am ştirbit din svintele-ţ giudeţe, Precum mi le-ai tocmit să mă-nveţe. Cîtu-s de dulci cuvintele tale, Că-s ca stridea, şi nu le-aş uita-le, De mi să-ndulceşte-ntr-înse rostul, Că-s mai dulci decît mierea cu totul. Din poruncile tale-m iau minte, Şi căile strîmbe mi-s urîte. [893] Picioarelor mele-i lumînare * Legea ta şi lucoare-n cărare. Giuratu-m-am ş-am pus mărturie Să-ţ păzăsc giudeţele-n tărie. Smeritu-m-am tocma cu pămîntul, Şi mă-nvie, Doamne, cu cuvîntul. Dar din rostul mieu, Doamne, să-ţ placă Şi-ntr-a tale giudeţe mă-mbracă. Sufletul mieu îţ este pre mînă, Şi de legea ta nu mă-nstreină. Păcătoşii mi-au încordat laţuri, Eu din legea ta nu mărg în laturi. Ţ-am ocinat svînta mărturie, Inemii în veci de bucurie. Inema mea a face-i plecată Dereptatea ta-n veci, pentru plată. Călcătorii legii mi-s în greaţă,** Legea ta cea svîntă m-tinde viaţă. * Niun, ** Sameh, [895] Agiutoriul mieu eşti şi scutinţă, Cuvintele tale m-sînt credinţă. Pre departe viclenii s-alerge, Că eu, Doamne, îţ cerc svînta lege. Pre svînt cuvîntul tău mă priimeşte, Şi-n nedejde fără greş mă creşte. Agiută-mi şi să-m dai mîntuinţă, Să mă deprinz într-a ta credinţă. Defaimi ne-ascultoii legii tale, Că li-i gîndul strîmb şi fără cale. Păcătoşii lumii mi-s în greaţă, Mărturiile tale mi-s viaţă. Trupul mieu cu teama ta l-zdrumică, Că mă ia de giudeţul tău frică. Făcut-am giudeţ şi dereptate, * Nu mă da să-m, facă strîmbătate. Pre robul tău în bine-l priimeşte, Sămeţii să nu-m stea pîrîşeşte. * Ain, [897] Ochii mi să stîng în mîntuinţă Şi-n cuvîntul tău cel cu credinţă. Fă şerbului tău milă de viaţă, Şi-n giudeţele tale mă-nvaţă. Şerbul tău sînt, şi-m dă a-nţălege, Ca să mă-nvăţ în svînta ta lege. Vremea ţ-este, Doamne, a le face Ce-ţ stricară giurămînt de pace. Decît aur ţ-am iubitu-ţ zîsa, Topazion n-am căutat de dînsa, Spre porunca ta făcînd cărare, De strîmbătăţ ferindu-mă tare. Mărturiile ţ-sînt minunate,* Şi de sufletul mieu sînt cercate. Cuvintele tale-n tălmăcie Luminează mintea din pruncie. Rostul mieu am deşchis ş-am tras suflet, Că mi-s poruncile tale-n cuget. * Pei, [899] Caută, Doamne, şi mă miluieşte, Pre tocmala cărui te iubeşte. Pre cuvîntul tău să-m tocmeşti paşii, Să nu-m poată învince pizmaşii. De clevete de om tu mă scoate, Şi ţ-voi feri poruncile toate. Iveşte-ţ spre mine svînta faţă Şi spre dereptatea ta mă-nvaţă. Ochii miei părauă izvorîră, Prin legea ta ce nu socotiră. Pre direptul faci, Doamne, giudeţe,** Să să certe toţ şi să să-nveţe. Porunca ta este adevară, Mărturia ta-i vestită-n ţară. Mă topeşte jalea şi priinţa, Că pizmaşii ţ-uitară credinţa. Cuvîntul tău herbinte-i ca focul, Şi şerbul tău l-au iubit cu totul. ** Ţadec, [901] Tînăr sînt şi nebăgat în samă, Dereptatea ta m-oi învăţa-mă. Adevărul tău şi dereptatea, Şi legea-i vestită-n toată partea. Scîrbe şi cu greutăţ m-aflară, Poruncile tale mă-nvăţară. Mărturia ţî s-adevereşte Şi cu viaţă-n veci mă-nţălepţeşte. Strigat-am spre tine, Doamne svinte, * Şi să mi-auz mişele cuvinte. Că ţ-voi cerca, Doamne,-ntr-adevară Obiceiele de s-or şti-n ţară. Strigatu-ţ-am, Doamne, şi mă scoate Din greu şi din scîrbele din toate. Şi ţ-voi ţînea svînta mărturie Ce-ai pus să stea cu lege-n tărie. Sîrguit-am strigînd fără vreme În cuvîntul tău şi nu m-oi teme. * Cof, [903] Mi s-au stîrnit ochii demineaţă În cuvîntul tău care mă-nvaţă. Glasul să mi-asculţ fără de greaţă, Cu mila ta, Doamne, cătră viaţă. Gonacii cu rău s-alăturară, Din legea ta urnindu-s-afară. Ce tu, Doamne, n-ii pesti departe Cu calea ta cea de dereptate, Că ţ-am cunoscut din mărturie, Carea-i urzît dintăi în vecie. Vezî-mi greul şi de plecăciune * Şi cu legea ta m-dă iertăciune. Giudecă-mi giudeţul fără greaţă, Cu cuvîntul tău, şi să-m dai viaţă. Departe-i de cei fără credinţă A ta, Doamne, svîntă mîntuinţă, Căce nu vor nice de departe 'N dereptăţîle tale să caute. * Reş, [905] Îndurat eşti de ieftinătate, Şi mă cruţă-ntr-a ta bunătate. Mulţî-s ceia ce-m fac dodeială, Făcînd goană să mă dea-n sminteală, Ce eu, Doamne, le ţîi nesmintite Ale tale mărturii cinstite. M-am săcat prin cei fără de minte, Ce nu-ţ păzăsc svintele cuvinte. Iată că ţ-am iubitu-ţ cuvîntul Şi porunci ce-ai dat în tot pămîntul. Şi cu mila ta să-m trimiţ viaţă, Şi de primejdi să fiu fără greaţă. Adevărul ţ-este pre cuvinte Începătură-n veci de mainte, Giudeţele ţ-sînt în dereptate, Pre tocmală bună aşezate. Boierii ieşiră-ntr-alergate, * În deşert făcîndu-mi răutate, * Şin, [907] Că eu avînd de zîsa ta frică, N-am cugetat de dînşii nemică. De cuvîntul tău am bucurie, Ca cela ce află bogăţîie. Strîmbătatea am urît cu greaţă Şi ţ-am iubit legea cu dulceaţă. Te-am lăudat în zî şepte date De giudeţe şi de dereptate. Legea ta cea svîntă cui le place, Milă să-i găsască-n trai de pace. Aşteptat-am a ta mîntuinţă Şi ţ-am iubit porunca-n credinţă. Ţ-au feritu-ţ a ta mărturie Sufletului mieu cu drag în tărie. Şi ţ-am păzît poruncile svinte Şi mărturii întregi nesmintite, Şi căile mi-s îndereptate Spre-a ta, Doamne, svîntă bunătate. [909] Şi-naintea ta, Doamne, s-agiungă * Făgada mea şi smerita rugă. Şi să-m trimiţ s-aib preste minune Cuvîntul tău şi cu-nţălepciune. Denaintea ta, Dumnezău svinte, Să-m priimeşti mişeaua rugăminte Şi-n cuvîntul tău cu dereptate Să mă izbăveşti de greutate. Să iasă din rostul mieu cîntare Învăţată-ntr-a ta-ndereptare. Limba mea să-ţ spuie de cuvinte, De porunci direpte de mainte. Mîna ta cea svîntă mă va scoate, C-am iubitu-ţ poruncile toate. Doritu-ţ-am a ta mîntuinţă, Şi legea ta o-nvăţ cu credinţă. Mişelul mieu suflet să trăiască, Doamne svinte, să te proslăvască. * Tof, [911] Giudeţele tale cele multe La greul mieu, Doamne, să-mi agiute. M-am rătăcit pierdut ca o oaie, Cearcă-ţ, Doamne, şerbul la nevoaie, De mă-ntoarce la turma ta svîntă, Într-a tale porunci fără smîntă. Poate hi că s-au fost cîntînd în legea veche la stepenele oltariului, cum să cîntă acmu la noi la utrăne duminica înaintea svintei evanghelii catizma aceasta cu tîlc, ce le zîcem antifoane: la glas 1;glas 2;, glas 3; , glas 4. Tuteopt glasuri antifoane această catismă tîlcuiesc şi o cîntă naintea evangheliei. Poate hi că s-au fost cîntînd şi atunce la stepenele oltariului. Iară într-alt chip iarăş să-nţălege suirea gîndului cătră Dumnezău. Că această catismă foarte suie mintea ca pre neşte stepene la adîncimea cea lată a adîncului înţălesului şi a cunoştinţei cătră Dumnezău. [913] CATISMA 18. Cătră Domnul, cînd am scîrbă, Strig de-m ia greul din gîrbă. Sufletul să-m scoţ de scîrbe, Doamne, şi de rosturi strîmbe, Şi de limba cea sămaţă, De cuvinte ce-s cu greaţă. La ce bine te va pune Limba cea cu-nşelăciune ? Că puternicul îş face Săgeţîle iuţ de lance, Cu jeratec înfocate, Celor din pustietate. Vai, că voia mi-i amară, Ce m-am streinat de ţară, [915] Depărtîndu-mă cu tarul, De-am tins şetre cu Chidarul. Multă duc streinătate, Asuprit de strîmbătate. Că cu carii n-au priinţă Li-s prietin cu credinţă. Şi cînd le grăiesc de pace, Ei pun vrajbă ce le place. M-rădic ochii cătră munte, Dincătro-m-vin să mi-agiute. Dumnezău mi-i agiutorul, De folos întru tot sporiul, C-au fapt ceriul cu cuvîntul Ş-au întărit tot pămîntul. Piciorul să nu-ţ dea-n smîntă Din calea lui din cea svîntă. [917] Nice să-ţ cuprinză somnul Strajea ce ţ-au datu-ţ Domnul, De priveghe Izrailul Fără somn preste tot şirul. Dumnezău te va feri-te Supt umbră, la zî herbinte, Că ţ-va fi mînă direaptă Cătră bine ce te-aştaptă. Zua nu-ţ va fi de soare Zăduv, ce-ţ va fi răcoare, Nice luna te-a păli-te Noaptea cu lucori herbinte. Că Domnul îţ va fi vîntă Sufletului fără smîntă, De te va feri la-ntrare Să nu te-atingă pierzare, Şi la ieşit te va duce Cătră răpaos cu dulce. [919] Cîntarea spiţelor, 121. Mă veselesc de vestea ce-m vine, De mă-mbie direpţii cu sine Să-ntrăm cătră Dumnezău în casă, La curtea cea svîntă ce-ş aleasă. Eram oarecînd stînd cu mulţîme În curtea ta, Ierusalime, Ce şi de-acmu încă ni-om sui-ne, De ne-a spori Dumnezău cu bine, Cu moşnenii tăi ce le ţîi parte, Unde te zideşti ca o cetate. Acolo să ne suim cu gloate, Din răgulele Domnului toate, Pre uric ce era Izrailul A să mărturisi din tot şirul, Şi toţ credincioşii ce-s în lume Îţ vor mărturisi svîntul nume. [921] Acolo vor şedea pre giudeţe Scaune, neveghind voaie-n feţe, La casa lui David la cea svîntă, Cînd va veni Domnul fără smîntă. Pentr-aceea să-ntrebaţ de viaţă Ierusalimul în dulceaţă, De bişug de pace cum petrece; Cine-l iubăsc, bişug nu-i va trece. Dea-ţ Dumnezău în sîla ta pace Şi-n turnuri bişug, precum îţ place. Prin fraţîi miei, prietini şi rudă Ţ-am uratu-ţ pace fără trudă, Şi prin casa ce-are-n tine Domnul Ţ-am priitu-ţ de bine-n tot omul. Sămnează să ştii că de patru ori să-nţălege Ierusalimul. O dată să-nţălege oraşul cel împărătesc din Palestina, carele i s-au schimbat numele mai apoi Ierusalim. Isaia îi zîce sufleteşte Livanul, pentru tămîia [923] ce să cădiia la Dumnezău în Ierusalim, şi orăşenilor le zîce, sau tuturor izrailtenilor, lemnele Livanului, adecă cum la muntele Livanului chedrii fac tămîie, aşe izrailtenii ducea tămîie în Ierusalim jărtvă lui Dumnezău. La Apocalipsis, pentru înmulţîrea păcatelor, îi zîce Sodom şi Eghipet, după ce răstigniră pre Domnul iudeii. Ce Dumnezău iacă alege pre cei buni dintre cei răi, aşe zîce psalomul: pierdut-ai pre tot acela ce curveşte de cătră tine. Şi la Apocalipsis alege pre păcătoş, de-i face ca un oraş mare şi vestit, şi bogat, Vavilon, şi-i arată perirea cu o piatră de moară aruncată în prăpaste, arătînd răpegiunea perirei Vavilonului, adecă ceata păcătoşilor. Al doilea rînd să-nţălege Ierusalimul svînta beserică, că-i aşezată din Ierusalim în toată lumea, iară începătura ei este din rai. Pentr-aceea zîce Domnul Hristos în svînta evanghelie: <>. Acesta-i războiul besericii. Ce Dumnezău nu o lasă, ce o au luat în umere ca oaia cea pierdută; păstoriul bun capul îş pune pentru oaie, . A treia oară să-nţelege sufletul fiecăruia creştin, întru carele lăcuieşte Dumnezău. Ierusalim a patra oară este cel din ceri, ce să strînge de pre pămînt, că acolo să va strînge toată svînta beserică din toată lumea, precum zîce Domnul Hristos: [925] De vei vrea să-nţălegi, şi acesta cuvînt încă de cîteva ori să-nţălege, că o dată să-nţălege pentru împreunarea păgînilor, limbilor, că le-au adus Dumnezău la credinţă cătră izrailteni de s-au botezat. Ce divă-i de-au rămas jidovi necredincioş, că şi din păgîni încă au rămas destui ca jidovi. Pre cine l-au spodobit Dumnezău şi l-au aflat harnic pocăinţei, aceluia i-au deşchis inema spre umilenie, ca şi cînd spăla picioarele svinţiii sale blîdniţa sau la ospăţul lui Simon iarăş altă greşită i-au priimitu-i mirul, că era harnică pocăinţei, nu ca cela ce sfătuia să-l vînză, de-i părea rău pentru mir. Mi-am rădicat ochii miei cu rugă Cătră tine, Doamne,-n vreme lungă, Din ceri, unde-ţ este lăcuinţa, Ţ-am căutatu-ţ cu toată priinţă. Ca o slugă la svînta ta mînă Şi ca şarba la mîni de stăpînă, Aşe-s ochii noştri cătră Domnul, Să ne miluiască pre tot omul. [927] Şi cu milă Domnul să stejască Să ne cruţe, să ne miluiască, Că cu multul ne-au împlut ocara Şi ponoslul de prin toată ţara, Sufletului ocări ce-i lucrează Bogătaşii ceia ce zburdează. Că de n-ar fi cu noi să stea Domnul, Zîcă Izrailul şi tot omul, Că de n-ar fi cu noi să stea Domnul, Cînd le vine toană a tot omul, De să scoală asupră-ne-n pripă, Ne-a sorbi-ne de vii de-am da-n rîpă, Cîndu-ş pornesc mînia cu unde Asupră-ne-n pohoi să ne-afunde. ¬ Şi sufletul nostru pohoi trece Ca de părău repede şi rece. [929] Şi sufletul nostru trecătoare Ş-au făcut prin apă necătoare. Blagoslovit să fii cu ferice, Că nu ne-ai dat, Doamne, să ne strice Cu dinţii lor, şi de vînătoare Ne-ai scos din laţ şi de la prinsoare. Ca vrabia ne-ai scos, Doamne svinte, Sufletele de curse cumplite, Şi sîlţele celor ce vinează Le-ai stricat, să n-aibă să ne piarză. Că tu, Doamne, cu svîntul tău nume Ne dai agiutorul tău pre lume, Precum dintăi ai zîs cu cuvîntul, De s-au făcut ceriul şi pămîntul. Carii să nedejdiuiesc în Domnul, Aceia-s ca muntele Sionul. [931] Preste veci din loc nu să clăteşte, Cine-n Ierusalim lăcuieşte. Munţîi pregiur Sion ca o roată, Şi Domnul pregiur svînta sa gloată, De-acmu pănă-n veci într-aşezare Va pune de toată părţ străj tare. Că n-a lăsa Domnul să să mişce Păcătoşii, steagul să-ş rădice, Nice să cuteze-n tot şireagul Preste drepţ să-ş puie toiagul, Ferind pre direpţ să nu deprinză La fărădelegi mînule să-ş tinză. Fericeşte-i, Doamne,-n zî de plată Cei buni ce-s cu inema direaptă, Iară ceia ce nu vor să[-ţ] crează Mînă-i, Doamne, cu răii să-i piarză. Şi Izrail va lăcui-n pace, În tot şirul, precum lor le place. [933] Prada Sionului tu o ai scos de la Vavilon, şi pre mine de la chinuri cătră viaţă să mă tragi, Doamne. Vez ce tîlcovanie are svînta carte. Cînd ar înturna Domnul să-ş vie La urmă Sionul din şerbie, Atunci ne-am mîngîia-n voaie bună Şi ne-am bucura-ne depreună. Rostul ni s-ar veseli şi limba, Şi ne-am uita atunci toată scîrba. Atunce ar zîce-n limbi păgîne: <
  • >. Şi ş-au mărit spre noi Domnul, De ni să fericeşte-n tot omul. Şi ne-ntoarce, Doamne, cu tot pleanul, Ca omeţii cînd să rump la anul [935] De austrul ce suflă cu calduri, De cură părauă-n toate laturi. Ceia ce ş-au sămănat cu plînsuri, S-or bucura secerînd cu rîsuri; Ceia ce mărg sămănînd cu jele, Ş-vor culege veseli mănunchele. Că de nu va zidi casa Domnul, În deşert s-a trudi lucrînd omul. De n-a pune cetăţei străj Domnul, În zădar ş-a pierde strajea somnul. Zădar veţ mîneca de la cină, Mîncînd pita cea de durori plină, Dedaţ să-ş doarmă somn cum le place, Iubiţîlor Domnului, pre pace. [937] Domnului aceştia-s de moşie Ficiori, roadă de zgău, plată vie, Aceştia-s săgeţ cu lănci călite, De mînă puternic slobozîte. Ferice de omul ce-ş va face Pofta dintr-înş să-i fie cu pace, Că nu vor fi defăimaţ de gloată În pizmaş cînd să vor prici-n poartă. Poarta să-nţălege sfîrşenia, că să mută de trece ca printr-o poartă din ceasta lume în ceea. Acolo-i, într-aceea poartă, grijea şi primejdea de vamăşii văzduhului. Aceia sînt pizmaşii şi păcatele. Ce omul, împlînd pofta cea bună şi de folos luînd din săgeţîle lui Dumnezău învăţătura şi plinind, nu le va fi ruşine acelora pre la porţ. Blagosloviţ sînt toţ fără samă Carii slujesc Domnului cu teamă, [939] Carii mărg pre cale fără smîntă, De-i plinesc porunca lui cea svîntă. Din roada ta, dintr-agonisită Vei mînca cu voaie nendoită. Fericit vei fi pre trai de viaţă, Că-ţ va fi petrecerea-n dulceaţă. Femeia ta va fi ca o viţă În casă-ţ, rodită-n cuviinţă. Cuconii tăi, stîlpări de masline Pregiur masă-ţ de bunătăţ pline. Aşe va fi ferice tot omul Ce s-a teme-n priinţă de Domnul. Şi din Sion Domnul cu dulceaţă Să-ţ ureze, să-l prăveşti în faţă, În Ierusalim, svînta cetate, Să te desfetez în bunătate. Preste toată viaţa, cum îţ place, Cuconi şi nepoţ să-ţ vez cu pace. [941] Şi să fie-n pace Izrailul, Cu direpţii petrecînd în şirul. De dese ori s-au pus să mă lupte, Din tinere zîle, cu oşti multe; Spune, Izrail, să să-nţăleagă Preste ţară, să nu prinză tagă. De multe ori s-au pus cu războaie, Din pruncie să-m facă nevoaie, Ce nemică n-au putut să-m strice, Puindu-mi-să-n gîrbă cu price. Ş-au lungit strîmbătatea cu oaste, Să-m dea război păgînii din coaste; Domnul dirept, pizmaş ce-or să-m strice Le-au despărţît capul de cerbice. Să să-ntoarcă-ndărăpt cu ocară Pizmaşii Sionului din ţară. [943] Şi ca iarba de pre zidi nezmultă De soare să sece-n vreme scurtă, Să n-aibă cu secerea-n ce trage Secerători ce vor vrea să bage. Şi ca cela ce culege spice, Să n-aibă snop din ce să rădice, Şi drumeţii să nu le grăiască: <> Dintr-adînc ţ-am strigat, Doamne svinte, Şi să mi-auz glas de rugăminte. Şi-ntr-auzul tău, Doamne, s-agiungă Glasul mieu cel ovilit de rugă. Că de ne vei pune, Doamne,-n faţă Răul, nu vom punea sta de greaţă Denaintea ta, de grea mustrare, Nice vom scăpa de la certare. [945] Ce cu mila ta să-m raz din carte Greşelele ce-m fac răutate. Că eu, Doamne, prin svîntul tău nume Rabd sudălmi de la păgîni pre lume. Şi sufletul mieu cu drag te-aştaptă, Pănă vei veni-n vremea de plată, Şi-n cuvîntul tău mi să topeşte, Doamne, sufletul de te doreşte. Din strajea din zori şi pănă-n noapte Să-ţ priveghe creştinul cît poate, Din strajea demineţii cu somnul Să razăme Izrail la Domnul, Că Domnul cu mila sa ne-aşteaptă, Ca să dea pentru noi de-agiuns plată. Şi va răscumpăra Izrailul Din fărădelegi preste tot şirul. Psalomul lui David, 130. [947] Doamne, nu mi-i inema măreaţă, Nice căutătura mi-i sămaţă, Nice am purces de-a mă suirea În minuni mai sus decît mi-i hirea. Că de nu mi-am smeritu-mi tot rîndul, Ce mi-am mărit sufletul şi gîndul, Cum pate cuconul cînd să-nţarcă, De-l osăbăsc de sîn de la maică, Aşe-n suflet să mi să dea plata. Ca să fie cu nedejdea gata Cătră Domnul, cu inemă tare, Izrailul în veci pre-aşezare. Psalomul lui David, 131. Aduţ-ţ, Doamne, de David aminte, Ce ţî l-ai alesu-l de mainte, De blîndeţea lui şi de răbdare, Ce ţî s-au giurat pre aşezare, [949] Cătră Domnul de ce-au zîs făgadă, Lui Dumnezău fără de tăgadă. De-aş intra[-n] sălaşul mieu de casă, De-aş sui-mă pre strat de mătasă, De mi-aş ochii lăcomi cu somnul, Să dorm dulce, cum doarme tot omul, Şi tîmplele odihnă-ş să facă Pre căpătîi moale, să le placă, Pănă n-oi afla lăcaş de Domnul Lui Iiacov, să-l vază tot omul. În Efrata i-auzăm de slavă, Aflat-o-am în cîmpi de dumbravă. Blămaţ de-i vom îmbla prin sălaşe, Să le prăvim ce-s de drăgălaşe, Să ne-nchinăm, făcînd sărbătoare, Unde-au stătut cu svinte-ş picioare. Scoală, Doamne, de ţ-vin la odihnă Ce-am gătatu-ţ, să-m văz voia plină, [951] Tu şi racla ce ţi-i de svinţie. Preuţîi tăi slujba-n rînd să-ş ţîie, În podoabe dirept să să-nvască Şi svinţii tăi să să veselească Pentru David ce ţi-i a ta slugă, Ce l-ai pusu-l crai în vreme lungă. Nu-ţ întoarce a ta svîntă faţă De unsul tău cu ură de greaţă. Domnul s-au giurat într-adevară Lui David să nu-l schimbe din ţară: <>. [953] Că Dumnezău ş-au ales Sionul, Lăcuinţă să-ş facă cu omul: <>. [955] Aceste patru părechi de stihuri le-am scornit eu, prăvind acest psalom a lui. Cine face zidi de pace, Turnuri de frăţîie, Duce viaţă fără greaţă 'Ntr-a sa bogăţîie. Că-i mai bună, depreună, Viaţa cea frăţască, Decît armă ce destramă Oaste vitejască. Cît este petrecerea de bună Cînd lăcuiesc fraţîi împreună. Atunce pre cap mirul le vine Ca lui Aaron, de-i şede de bine, De miros ce-i vine cu dulceaţă, Cîndu-i merge mirul preste faţă, De pre barbă merge pre veşminte, Pănă-n poale pre unde-s tivite. [957] Ca roua ce vine din Ermonul, De pogoară-n muntele Sionul, Că-ntr-aceasta a pus giuruită Dumnezău de viaţă fericită. Iată acmu faceţ mulţămită* Lui Dumnezău, cu rugă priimită, Şi să-l cuvîntaţ bine-n tot omul, Şerbii tot ce slujiţ pregiur Domnul, Carii dvoriţ la Domnul în casă, În curţîle cele de mătasă. Şi nopţîle ţîind dvorbă lungă, Vă rădicaţ mînule pre rugă, În locurile lui cele svinte, Cu rugăciuni la Domnul priimite. Şi ca să-ţ dea bunăcuvîntare Dumnezău din Sion şi spori mare, Ce-au poruncit sîngur cu cuvîntul De s-au făcut ceriul şi pămîntul. * Psalomul 133. [959] CATISMA 19. ALILUIA, 134. Lăudaţ a Domnului svînt nume, * Şerbii lui Dumnezău toţ din lume, Carii dvoriţ în casă la Domnul, În curţîle lui svinte, tot omul. Lăudaţ pre Domnul cu dulceaţă, Numele să-i cîntaţ, că-i de viaţă, C-au ales pre Iacov Domnul şie, Pre Izrail să-i fie moşie. Ş-am cunoscut pre Domnul că-i mare, Domnul nostru-n toţ domnii mai tare. Toate ce vru Domnul a le face, Pre pămînt şi-n cer, le-au fapt cu pace, În mări şi pre la toată genunea, De ş-au ivit Dumnezău minunea. Suind nuori de preste hotară, În ploi fece fulgere cu pară, * 5 perechi [961] Dintr-a sale cămări scoţînd vîntul, De-i fece porunca şi cuvîntul. Şi ucisă pîrga-n tot Eghiptul, Din dobitoc, din om, din tot viptul. Trimisu-ţ-au în tine, Eghipte, Semne, minuni, de vei ţînea minte, Preste Faraon şi cu tot sfatul, De l-au certat şi l-au usturatu-l. Bătu Domnul multe limbi păgîne Şi-mpăraţ ucisă pentru tine, Pre-mpăratul Sion Amoreanul Şi pre Og din Vasan, cu tot neamul. Şi toate crăiile bătrîne A lui Hanaan, ce-s limbi păgîne. Şi dede pămîntul lor moşie Lui Izrail în veci să şi-l ţîie. Doamne, numele tău să vesteşte În rod de rod de să pomeneşte. [963] Că pre dereptate ţ-giudeci ţara, De-i rădici ponoslul şi ocara. Şi şerbilor tăi cu mîngîiere Le-asculţ ruga la greu de durere. Idolii păgînilor, ce-nchină Aur ş-argint, sînt făcuţ de mînă. Gură au şi nu pot să grăiască, Cu ochi sînt şi nu pot să zărească, Urechi au şi nu pot să auză, Nice abur nu le este-n buză. Tocma să le fie cine-i face ¬ Şi-ş cearcă de la dînş dar şi pace. Casa lui Izrail, zîceţ tare Lui Dumnezău bunăcuvîntare. Casa lui Aron să mulţămască Şi pre Domnul să blagoslovască. Şi casa lui Levii tot omul Să binecuvinteze pre Domnul. [965] Şi carii aveţ de Domnul teamă, Blagosloviţ Domnul fără samă. Blagoslovit să fii, Doamne svinte, Din Sion ce petreci de mainte, Unde ţ-ai făcutu-ţ lăcuinţă În Ierusalim de stă-n credinţă. ALILUIA, 135. Mărturisiţ pre Domnul, Că-i bun cătră tot omul, Şi mila lui trăieşte Pre veci de să lăţeşte. Vă mărturisiţ tare Lui Dumnezău ce-i mare ¬ Şi-i spuneţ dereptatea Pre veci în toată partea. Celuia ce domneşte Preste domni, de-i sporeşte, [967] Mila lui cea nălţată Pre veci îi măsurată. Ce-au făcut minuni mare, Daţ veste de dîns tare, Că i-i mila vestită, Preste veci socotită. Ce-au fapt ceriul cu gîndul De-ş ţîne-ntreg tot rîndul, Cu mila sa cea mare, Ce-i în veci pre-aşezare. Ş-au închegat pămîntul Dintr-apă cu cuvîntul, A lui milă să ştie Că-i cruţată-n vecie. Făcut-au lumini mare, De dau raze şi zare, Cu a sa milă svîntă Ce stă-n veci fără smîntă. [969] Soarelui i-au dat s-aibă Să facă zuă albă, Să sloboaze lucoare, Prin milă stătătoare. Preste nopţ au pus lună Cu stelele-mpreună, Mila sa să-ş arate Pre veci cu bunătate. Ce-au bătut în Eghiptul Toată pîrga şi viptul, Că i-i mila de-atunce Preste veci cu gînd dulce. Ce-au scos izrailtenii Dintre toţ eghiptenii, Făcîndu-ş în veci nume De milostiv pre lume. Cu mîna sa cea mare, Cu braţul său cel tare, [971] Preste veci să-ş arate Mila de bunătate. C-au desfăcut prin Mare, Prin cea Roşie, cărare, În veci ca să-ş ivască Mila dumnezăiască, De-au trecut prin genune Izrail cu minune, Mila să-i ţîie minte Preste veci înainte. Ş-au răsturnat în mare Pre Faraon cel tare, Cu cît i-au fostu-i sîla, Să-ş arate-n veci mila. Şi gloata sa cea svîntă Ş-au purtat fără smîntă, Prin locuri de pustie, Făcînd milă-n vecie. [973] Struncinat-au crai mare, Război dîndu-le tare, Mila dumnezăiască Preste veci să-ş vestească. Şi ucisă crai boinici, Făcînd pre-ai săi sfobodnici, Cu mila sa cea mare, Necuprinsă-n hotare. Pre Sion Amoreanul L-au ucis cu tot neamul, Prin milă-ndurătoare, Ce-i în veci stătătoare, Şi pre Og uriaşul L-au rumpt cu tot sălaşul, Mila dumnezăiască Cu noi să văcuiască. Ţara lor cea sămaţă Au dat să şi o-mparţă, [975] Mila lui să să vază Preste veci lăsînd rază. Să o măsure-n şirul Şerbul său, Izrailul, Ca să-i fie moşie Prin mila sa-n vecie. Că la loc de durere Ni-i Domnul mîngîiere, Şi mila lui cea largă Preste veci tot stă-ntreagă. Şi cînd ne vine greul, Ne scoate din tot răul, Că Domnul gînd bun poartă În veci pentr-a sa gloată. Care dă hrană-n ţară, De iarnă şi de vară, Şi trimite dulceaţă Cu milă-n veci de viaţă. [977] Şi să daţ mulţămită Lui Dumnezău priimită, Că ceriul şi pămîntul Cruţă-n veci cu cuvîntul. Psalomul lui David sau a lui Ieremia, 136. Plîngerea şi jelea oamenilor celor dumnezăieşti de năpăşti şi nevoi, ori trupeşti, ori sufleteşti. La apa Vavilonului, Jelind de ţara Domnului, Acolo şezum şi plînsăm La voroavă ce ne strînsăm, Şi cu inemă amară, Prin Sion şi pentru ţară, Aducîndu-ne aminte, Plîngeam cu lacrămi herbinte. Şi bucine ferecate Lăsăm prin sălci aninate, [979] Că acolo ne-ntrebară Aceia ce ne prădară Să le zîcem viers de carte Într-acea streinătate, Ca-n svînt muntele Sionul Cîntări ce cîntam la Domnul. Ce nu ni să da-ndemînă A cînta-n ţară streină. De te-aş uita, ţară svîntă, Atuncea să-mi vie smîntă, Şi direapta mea să uite A schimba viers în lăute ! Şi să mi să prinză limba De gingini, jelindu-mi scîrba, De te-aş mai putea uita-te, Ierusalim cetate, Nainte de nu te-aş pune În pomene-n zîle bune. [981] Să nu uiţ, Doamne svinte, De Edom ce-au zîs cuvinte Svintei cetăţ împrotivă, Cu rău din gură zlobivă: <> Tu, fată vavilonească, Răul va să te tîlnească ! Va fi ş-acela-n ferice Ce-ţ-va veni să te strice, Că ţî să va-ntoarce darul, Cum ne-nchini tu cu păharul, Cînd cuconii tăi de ziduri Vor zdrobi-i ca neşte hîrburi. Aliluia, Anghei şi Zaharia. Aceştia încă au prorocestvuit pre acele vremi. Poate fi că sau ei l-au scornit acest psalom, sau ei l-au înnoit, fiind de psalomii cei bătrîni a lui, că mai sînt aicea şi alţ psalomi scriş deasupra cu nume acestora proroci Anghei şi Zaharia, [983] precum să vede. 137. M-oi ruga-mă ţie, Doamne svinte, Cu inemă-ntreagă denainte, Şi-ntre îngeri îţ voi cînta-n faţă, Că mi-ascultaş graiul cu dulceaţă. Şi-n svînta ta casă m-oi ruga-mă Numelui tău şi m-oi închina-mă, Pentru milă şi pentr-adevară, Ce ţ-ai mărit svînt numele-n ţară. Şi ori în ce zî te voi striga-te, Să mi-asculţ de sîrg la greutate ! Şi-n sufletul mieu să dai putere, Să-m sporească fără de scădere. Şi să ţî să roage, Doamne svinte, Împăraţîi toţ pre denainte, Că ţ-au auzîtu-ţ toţ cuvîntul Împăraţîi de pre tot pămîntul. [985] Şi să-ţ cînte, Doamne, pre cîntare, Pentru slava ta ce este mare. Domnul unde şede, de la nalturi, Vede lumea preste toate laturi. Şi de-aş merge prin mijloc de greaţă, M-ii feri-mă şi-m vei tinde viaţă. Pentru pizmaşii miei ce pun pizmă, Îţ vei tinde de m-ii izbăvi-mă. Şi m-ei scoate, Doamne, cu direapta, Şi cu stînga ta le vei da plata. Că mila ta, Doamne,-n veci trăieşte, Lucrul svintelor mîni îţ sporeşte. Psalomul lui David, 138. Doamne, tu mi-ai pus ispită, Ca să m-arăţ fără smîntă. Şiderea mea şi culcatul Tu-m ştii, Doamne, şi sculatul. [987] Şi gîndul mieu de departe L-ştii că nu-i cu răutate. Cărări, potici mi-s cercate De svînta ta bunătate Şi-m vez şi calea de-i strîmbă, Că n-am vicleşul în limbă. Tu mi-ai cunoscut tîrzîiul, De-l tîlneşti cu timpuriiul. Şi tu m-ai făcut din tină, Luînd cu svînta ta mînă. Şi nepriceput rămîne Înţălesul tău de mine, Că ţi-i mare-nţălepciunea, De nu poci să-i ştiu minunea. ¬ Şi de duhul tău n-am fugă, Ca să scap să nu m-agiungă, Nice de svînta ta faţă N-am într-alte părţ povaţă. [989] Cătră ceri de m-aş sui-mă, Eşti acolo, de m-ei şti-mă, De-aş pogorî unde-i iadul, Şi de-acolo m-deşchiz vadul, De-aş zbura spre demineaţă Preste mări fără povaţă, Cu mîna ta cu cea stîngă M-ai purta fără de tîngă, Şi cu direapta ta svîntă M-ai ţînea fără de smîntă. Şi-ntunerec ce s-ar face, Nu m-aş teme să mă calce, Că noaptea m-ar desfăta-mă Cu lumină fără samă. Că-ntunerecul s-albeşte De tine, cînd te zăreşte, Şi noaptea să luminează Ca zua, slobozînd rază. [991] Că-ntunerec şi lumină Îţ este, Doamne, pre mînă. Tu m-ai plămădit în maţe, De m-ai dat maică-mea-n braţe. Ţ-voi mărturisi-n minune De straşnic şi te voi spune De lucruri ce faci mirate, 'N sufletul mieu răsfirate. Că mi-s de tine-nşirate Oasele şi măsurate, Şi statul mi-i de supt tină, Făcut de svînta ta mînă. Şi ochii tăi, Doamne svinte, Îm văd lucrul de mainte, Că-n cartea ta toţ chiline Să vor scrie, cum să vine, Şi s-or zidi-n zî de viaţă, Nemică să n-aibă greaţă. [993] Că mie m-este cinstită Ceata ta, Doamne, cea svîntă, Ce i-ai datu-i cu tărie Să s-aşeze pre crăie, Să mulţască-ntr-aşezare Ca arina de pre mare. Şi eu încă m-oi scula-mă Ca să-ţ fiu, Doamne, pre samă. Şi-i vei ucide din viaţă Pre ceia ce-ţ sînt cu greaţă, Că oamenii crunţ în sînge De la mine s-or împinge, Ce cugetă răutate De iubita ta cetate. Aceia ce ţî-s cu greaţă Mi-s urîţ a-i vedea-n faţă, Că de dînşii mă topeşte Rîhna şi mă veştezeşte, [995] Şi de dînşii mă-nstreină Pizma lor acea bătrînă. Cearcă, Doamne, de găseşte Ce-ţ inema mea prieşte, Şi-m întreabă de cărare, Că-ţ priesc cu aşezare. Şi din cărarea de smîntă Mă du-n calea ta cea svîntă. Doamne, scoate-mă de scîrbă Şi-m ia răul de pre gîrbă, Şi de om viclean mă scoate, De strîmbătăţîle toate, Şi de ceia ce scorniră Dintru inema lor pîră. Toată zua să gătează Pre război, şi nu s-aşază. [997] Şi ş-au ascuţîtu-ş limba Ca de şerpe, făcînd scîrba, Ca viperea-nveninează Cu buzele lor să piarză. Fereşte-mă, Doamne svinte, De la mîni ce sînt cumplite. Dintre oameni fără lege, Doamne, tu vin de m-alege, Ce sfătuiesc să-ş întinză Laţurile să mă prinză, Puind piedici pre cărare Şi cu nadă de pierzare. Grăit-am, Dumnezău svinte: <>. Doamne, Doamne, să-m hii vîntă Cu puterea ta cea svîntă, [999] Preste capul mieu umbrează ’N zî de toi, să nu mă vază. Nu lăsa, Doamne, cu nadă Pre pizmaş să-m dea dosadă, Nice lăsa să mă vază, Că li-i gîndul să mă piarză, De le-aş putea cădea-n laţe, Asupra mea să să nalţe. Capetele ce-nvîrtiră, Buzele ce-ş schimosîră, Preste dînse foc să cază Cu jeratic şi să-i arză, Şi să-i bagi în răutate, Să nu stea de greutate. Şi omul ce-i rău de limbă Pre pămînt să paţă scîrbă, Să-l vineze strîmbătatea, Ca să-ş vază răutatea. [1001] Înţăles-am că eşti gata, Doamne, de vei face plata, Cu giudeţ ce vei alege De pre cei fără de lege, Pentru mişei ce ţi-i milă, Să-i scoţ de la greu şi sîlă. Că direpţii preste lume Ţ-vor mărturisi svînt nume, Şi prăvindu-ţ svînta faţă S-or veseli cu dulceaţă. Ţ-am strigatu-ţ, Doamne svinte, Să mi-asculţ de rugăminte, Cînd îţ strig din greutate, Să-m răspunz cu bunătate. Ruga mea cea ovilită Să-ţ fie, Doamne, priimită, [1003] Ca tămîia-n svînta faţă Cu mireazmă de dulceaţă. Şi mîni tinse, ovilite Să-m priimeşti, Dumnezău svinte, Ca făgada cea de sfară Ce să jărtveşte de sară. Pune-mi straje să-m ferească Pregiur rost, să nu-ţ greşască, Şi-nchisoare pregiur gură, Să nu zîc cuvînt de ură. Nu-m da inemă sămaţă, Să nu cuget gînd de greaţă. Cu carii fac strîmbătate Să nu-m dai cu dînşii parte. Direptul mă va-nfrunta-mă Şi cu milă m-a certa-mă, Iară răul să n-agiungă Cu oloi capul să-m ungă. [1005] Ce mă rog, Dumnezău svinte, Să mă iei de dînş aminte, Şi de cei cu giudecie, Carii îmblă-n volnicie, De vor şi piatra să-nghiţă Şi nu caută să să sîmţă. Şi mi-ascultă, Doamne svinte, Rugi de graiuri ovilite, Că străbat de trec ca untul, De dau jele-n tot pămîntul. Că cu iadul mi-s în hoarbă Biete oase, să mă soarbă. Şi spre tine lăcrămază Ochii miei, vrînd să te vază, Că tu, Doamne, mi-eşti nedejde Să mă scoţ de la primejde, Să nu-mi sufletul desparţă De la a ta svîntă faţă. [1007] Şi mă scoate dintre laţuri Ce mi-au tins de toate laturi, Şi de carii pun sminteală Să m-arunce la greşală, Ca să cază-ntr-a sa mreje Păcătoşii, stînd cu steje. Eu să scap dintr-a lor sîlţă, Să mă treci spre mîntuinţă. Psalomul lui David, 141. Strig cu glasuri ovilite Cătră tine, Doamne svinte, În mişaua mea făgadă Voi vărsa fără tăgadă Denaintea ta, dînd ştire Ca să-m fii de izbăvire, Pentru greu ce mi să strînge Pregiur suflet, de mă stînge. [1009] Precum vez că pre cărare Mi-au tins laţuri de pierzare, Şi pre căi îm sînt supuse De la pizmaşii miei curse. Din direapta caut şi-n stînga Şi nu-i să-m potoală tînga. A fugi nu poci departe, Nime nu-i să-m ţîie parte. Bietul suflet mi să trece, Că n-am cine să mă cerce. Am strigat cu rugăminte Cătră tine, Doamne svinte, Ş-am grăit că tu-m eşti vîntă, De-m eşti sorţ şi parte svîntă În ţara cea fără greaţă, Unde petrec cei în viaţă. Şi să-m socoteşti de rugă În pedeapsă ce sînt lungă, [1011] De pizmaş ce mă goneşte, Şi vin de mă izbăveşte. Că pizmaşii să-nvitează Bietul suflet să mi-l piarză. Ce să-l scoţ, Dumnezău svinte, Den tunerecuri cumplite, Ca să spui svîntul [tău] nume Tuturor ce sînt în lume. C-abia direpţii m-aşteaptă Pănă cînd îm vei da plată. Psalomul lui David, cîndu-l goniia hiiu-său, Avesalom, 142. Să mi-asculţ făgada, Doamne svinte, Şi să-mi socoteşti de rugăminte. Adevara ta şi dereptatea Să-m potoală toată greutatea. Şi cu şerbul tău să nu-ntri-n pîră Prin greşele ce mi să-nglotiră. [1013] Nime cine-i viu să nu cuteze Denainte-ţ să să-nderepteze. Pizmaşul mieu, Doamne, ocoleşte După bietu-mi suflet de goneşte, Şi viaţa mea o calcă cu pravul Şi cu ţărna, precum i-i năravul, De mă bagă-n peşteră adîncă Cu şederea şi-n gauri de stîncă. Prin tunerec uitat şez ca mortul, De mi-am mîhnit sufletul cu totul. Şi mi-i tristă inema-ntru mine, Ţîind minte de zîle bătrîne. Din lucruri ce-ai făcut minunate Ţ-am cugetat a ta bunătate, Rădicîndu-m mînule mişele Cătră tine, să-m ierţ de greşele. Că mi-i sufletul săc ca o ţară Ne-avînd apă într-a ei hotară. [1015] De sîrg să mi-auz, Dumnezău svinte, Din suflet săc mişea rugăminte. Nu-ţ ascunde luminata faţă Despre mine, supărat de greaţă, Să nu mă pogor în putregiune, Ce să-m trimiţ, Doamne, iertăciune. Cu milă-mpreună demineaţă Veste bună să-m dai fără greaţă, Că spre tine, Doamne, am nedejde Să mă scoţ de greu şi de primejde. Şi mi-arată calea cea direaptă, Că sufletul mieu, Doamne, te-aştaptă Să mă scoţ cu mîna ta cea svîntă Din pizmaşii miei ce mă-nspăimîntă. Năzuiescu-ţ, Doamne, de mă-nvaţă A nu face lucruri ce ţi-i greaţă, Că tu, Doamne, îm eşti Dumnezăul Carele mă scoţ de la tot răul. [1017] Şi duhul tău cel bun mă va duce La pămîntul cel dirept şi dulce. Pentru vestea svîntului tău nume, Să-m dai viaţă direaptă pre lume. Şi sufletul cu svînta ta milă Să-mi izbăveşti de greu şi de sîlă. Carii deşert îm fac supărare Să le sloboz asupră pierzare, Că eu îţ sînt slugă de mainte Cu sufletul mieu, Dumnezău svinte. CATISMA 20. cătră Goliat, 143. Bunăcuvîntare îţ voi zîce S-aibi, Dumnezău svinte, cu ferice, Că mi-ai datu-mi mînulor la luptă 'Nvăţătură spre vîrtute multă. [1019] Degetelor mi-ai datu-mi pre armă, De[-s] la război ager fără samă. Şi la grije m-eşti razăm şi vîntă Cu pavăţa ta, Doamne, cea svîntă, De-ai supusu-mi oamenii supt mine Prin nedejde ce-am, Doamne, spre tine. Dară omul ce este pre lume, De ţ-ai spusu-ţ lui svîntul tău nume, Băgîndu-l în samă de de-a hirea Fiiul de om ce-i trece mărirea ? Că omul, cît [de] de-a hirea-n ţară, Zîlele-i trec ca o umbră rară. Ce te pogori din ceri cu oşti multe, De te-atinge de vîrvuri de munte, Să s-aprinză să le margă para, Să lăţască fum pre toată ţara. Să dai groază cu fulgere-n oaste, Să-i săgeţ cu trăsnete din coaste. [1021] De deasupra să-ţ slobozăşti mîna, Pre pizmaşi să-i mesteci cu tina. Şi să mă scoţ, Doamne, din tot toiul Şi de ape ce vin cu pohoiul, Şi de ceia ce mă-nstreinează, De-ş pun mîna cu rău să mă piarză, Carii grăiesc cu gură deşartă Şi li-i strîmbă mîna cea direaptă. Cîntec nou îţ voi zîce-n năroade, În psăltire, Doamne,-n zece coarde, De izbîndă ce dai s-aibă craiul, De-l izbăveşti şi-i delungez traiul. Pre David, ce-ţ este a ta slugă, De nu laş cu spata să-l agiungă, Izbăveşte şi mă ia de mînă De la fiii a limbă streină, Ce li-i gura-n voroavă deşartă Şi li-i strîmbă mîna cea direaptă, [1023] Că li-s feţii ca neşte mlădiţă Ultuită, de dau cuviinţă, Şi fetele le sînt cu podoabă, Ca beserica la zî de hoarbă, Şi lăzîle le sînt îndesate, De izbucnesc dentr-unele-ntr-altele. Oile lor le sînt plodicioase, Cu prăsîlă ieşind şi lînoase, Boii le sînt graş ca neşte tauri, Ocoalele-ntregi, fără de gauri. În uliţele lor nu vez tîngă, Nice este-ntr-înş nime să plîngă. Acestora oameni le vor zîce Că să ţîne de dînşii ferice, Iară mai ferice-i de tot omul Ce le este lor Dumnezău Domnul. [1025] Înălţa-te-voi, Doamne-mpărate, Binecuvîntînd de bunătate Blagoslovit şi svîntul tău nume, Ce-i cu vecii cinstit preste lume. 'N toate zîle îţ voi ura bine, 'N veci pre nume fălind, cum să vine. Lăudatu-i Dumnezău şi mare, Şi mărirea-i trece de hotare. Lucrurile tale-s lăudate 'N rod de rod, că sînt cu bunătate, Şi-ţ povestesc toţ de svînta sîlă Ce-ai arătat preste toţ cu milă. Vor grăi cu mare cuviinţă De slava ta, spuind cu credinţă, Minuni şi ciudese vor răspunde, Lucruri înspăimate n-or ascunde, Ce-n tot locul vor face la ştire De vestita ta, Doamne, mărire. [1027] Binele tău cel mult ţîind minte, L-or izbucni din rost, Doamne svinte, Şi cu a ta svîntă dereptate Ţî să vor bucura-n bunătate. Înduratu-i şi milostiv Domnul, Că rabdă-ndelung pentru tot omul. Bunu-i Domnul şi milos, şi dulce Spre tot lucrul său ce-au fapt de-atunce. Să-ţ mărturisască denainte Lucrurile tale, Doamne svinte, Şi svinţii tăi să te fericească În slava ta în cea-mpărătească, Răspunzînd de svînta ta putere Preste lume, fără de tăcere. Fiii omeneşti toţ să-nţăleagă De sîla ta, Doamne, de cea largă, Şi de slava ta cea-mpărătească 'N cuviinţă să să povestească. [1029] Crăia ta este, Doamne svinte, În toţ veci crăie de mainte, Şi domnia ţ-este domnitoare În tot rod de rod de-i stătătoare. Cuvintele tale-s credincioase, Lucrurile îţ sînt cuvioase, Că tu, Doamne, sprejineşti cu tine Pre cei căzuţ, să nu să dărîme. Şi tu rădici, să nu să-mpresoare, Pre cei surpaţ, de-i pui pre picioare. Ochii caută tuturor la tine, Şi tu le dai hrană, cum să vine, Deşchizîndu-ţ a ta svîntă mînă, Şi saturi pre toţ cu voaie plină. Că eşti dirept, Doamne,-ntr-a ta cale Şi cuvios în faptele tale. Aproape eşti, Doamne, cui te strigă Cu adevăr la greu şi la tîngă. [1031] Carii ţ-au de teamă, li-i pre voaie, Că le asculţ ruga la nevoaie. Şi tu, Doamne, pre cei cu priinţă, Ce te iubăsc, le faci socotinţă, Iară pre păcătoş îi vei şterge Şi-i pierde pre cei fără de lege. Lauda ta, Doamne, o voi zîce Cu rostul mieu în mare ferice, Şi tot omul să-ţ blagoslovască Svîntul tău nume-n veci ce-a să trăiască. Aliluia, Anghei şi Zaharia, 145. Lăuda-voi pre Domnul în viaţă, În tot custul mieu, fără de greaţă, Şi voi cînta lăudînd pre Domnul Dumnezăul mieu cătră tot omul. Nu vă puneţ nedejdea pre craiul, Pre hiiul de om ce nu-i stă traiul, [1033] Nice la greu poate să agiute, La primejde şi la război iute. Că sufletul lui încă s-a trece Şi s-a-ntoarce-n pămîntul său rece, Şi la zua ceea îş va pierde Mintea toată ş-averea-n ce crede. Ferice va fi preste tot locul Cine-ş pune pre Domnul nărocul, Pre Dumnezău ce-au făcut pămîntul Şi ceriul, şi marea cu cuvîntul, Şi toate ce-ntr-însele să mişcă, Domnul ce le-au făcut din nemică, Ce-ş ţîne-ntreg toată adevara Şi giudeţul în veci, de şti ţara. Celor asupriţ de strîmbătate Le face giudeţ cu dereptate, Şi flămînzîlor trimite hrană Şi golilor veşminte pre iarnă. [1035] Domnul ce sloboade din obede Şi orbului dă minte de vede, Şi pre cei căzuţ îi sprejineşte, Iară pre cei direpţ îi iubeşte. Şi fereşte pre cine-i nemernic, Pre văduvă, sărac şi cucernic. Iară pre păcătoşii cu totul Îi va pierde Domnul din tot locul. Şi preste veci va-mpărăţî Domnul De pre muntele său svînt, Sionul, Preste rod de rudă să trăiască În cinstea sa cea dumnezăiască. ALILUIA, 146. Lăudaţî-l cu cîntec pre Domnul, Că i-i cîntecul bun în tot omul. Şi cîntări cu dulceaţă să-i facă Lui Dumnezău de cinste, să-i placă. [1037] Că zideşte Ierusalimul, Ca să bage-ntr-îns pre tot creştinul, Şi pre tot Izrailul să strîngă, Să petreacă-ntr-îns fără de tîngă. Cela ce dă leacuri fără smîntă Cărora sînt cu inema frîntă Şi le leagă frînturi sfărîmate, De-i schimbă din boală-n sănătate, Cela ce-au pus stelelor măsură Şi numere careaş pre făptură, Mare este Domnul de tărie, Şi gîndul lui nime nu-i să-l ştie. Domnul pre cei buni îi sprejineşte, Şi sămeţîi la pămînt smereşte. Începeţ lui Dumnezău cu strune De-i cîntaţ cu viers să să răsune, Şi să-i cîntaţ cîntec cu dulceaţă Celuia ce-au tins preste ceri ceaţă. [1039] Şi gătează cu nuorii ploaie De sloboade pre pămînt pohoaie, Celuia ce creşte pre munţ iarbă Şi otava ceea ce-i de treabă Pentru oameni, să-ş culeagă hrană, Şi vitelor s-aibă preste iarnă, Celuia ce grijeşte de hiară Şi de puii corbilor ce zbiară, Cîndu-l strigă, urgisiţ de tată, De-i hrăneşte cu mînă-ndurată. Că Domnul pre cai buni nu să bate, Nice pre vitej cu staturi nalte, Ce Domnului acela om place Ce-i plineşte porunca cu pace, Şi la vreme de greu şi de sîlă Cugetează spre svînta lui milă. Aliluia, Anghei şi Zaharia, 147. [1041] Pohvaleşte, Ierusalime, Pre Domnul şi-l laudă-n desime, Sionule, că ţ-au datu-ţ Domnul Dumnezăul tău cinste-n tot omul. Şi porţîle tale cu răteze Le-au întărit, nime să-ţ cuteze. Şi cuconilor tăi întru tine Le sporeşte Dumnezău cu bine, Carele ţ-au pus pre hotari pace Şi-ţ dă saţîu de grîu, cum îţ place. Ce-ş trimite zîsa şi cuvîntul, De cutrieră-n sîrg tot pămîntul. Cela ce-ş dă omătul ca lîna Şi negură spulbără cu mîna, Ca cenuşea cu sîta cînd cerne, Preste tot pămîntul de s-aşterne. Cela ce aruncă sloi de gheaţă, De dă groază preste toţ cu greaţă. [1043] Cine poate să-i sufere gerul Ce-mpietreşte apele ca herul ? Cu cuvîntul său Domnul învaţă De să răsîpăsc şi să dejgheaţă, Şi duhul său Dumnezău trimite De să-ntorc într-apă ca mainte. Cela ce-au poruncit cu tărie Lui Iacov cuvînt de mărturie, Şi tot Izrailul să să-nveţe Într-a lui dereptări şi giudeţe. N-au făcut aşe nice-ntr-o laturi, Să le spuie giudeţe şi sfaturi. Aliluia, Anghei şi Zaharia, 148. Lăudaţ din ceriurile toate Pre Dumnezău cît sîla vă poate. Lăudaţ pre Domnul din nălţîme, Lăudaţî-l, de îngeri mulţîme. [1045] Lăudaţî-l, oştile lui toate, Cît puterea şi sîla vă poate. Lăudaţî-l, soarele şi luna, Cu lucoare ce daţ totdeauna. Lăudaţî-l, stele şi lumină, Ce daţ raze pre noapte senină. Lăudaţî-l, ceriuri preste ceriuri, Şi apa cea pre din sus de ceriuri Să-i laude cinstitul lui nume, Şi cu toate ce sînt preste lume. Că Domnul au cugetat cu gîndul De le-au făcut şi-i ţîn toate rîndul. Şi le-au tocmit în veci să trăiască Şi din faptul lor să nu-ş smintească. Că precum le-au dat Domnul poruncă, Din hotariul lor nu să mai urcă. Lăudaţ pre Domnul, toţ bălauri De pre pămînt şi zmei de prin gauri. [1047] Lăudaţî-l, fulgere şi focuri, Şi smida ce cade-n toate locuri, Omeţii şi gheţîle, şi vîntul, De turbură şi-i face cuvîntul, Măguri, dealuri şi lemne cu roadă, Şi chedrii toţ, pănă-n cei din coadă, Gadinile şi cu toată hiara, Şi dobitoc de prin toată ţara. Împăraţ de prin ţărîle toate, Boieri, giudeci, năroadele toate, Giuni şi govi, cu bătrînii, tot omul, Şi pruncii să laude pre Domnul. Că ş-au înălţat cinstitul nume De ş-au făcut veste preste lume, Şi-l mărturiseşte tot pămîntul Şi ceriul tot, că-ş ţîne cuvîntul. Şi ş-va rădica Dumnezău steagul Oamenilor săi în tot şireagul. [1049] Şi svinţii lui toţ cu bucurie Îi vor cînta cîntec cu tărie, Fiii lui Izrail ce-s la Domnul Rugători de-aproape, şi tot omul. ALILUIA, psalom 149. Cîntaţ cîntec nou la Domnul Şi-l lăudaţ cu tot omul, Că i-i lauda vestită În săbori de ceată svîntă. Izrailul să petreacă Cu veselie, să-i placă, De Domnul ce-i dede viaţă, Şi Sionul cu dulceaţă Cuconii să-ş veselească De crai ce-a să le crăiască. Şi să-i laude cu giocuri Svîntul nume-n toate locuri, [1051] Cu tîmpene şi psăltire Să-i cînte de biruire. Că Domnul gînd bun gîndeşte De-a sa gloată ce-l iubeşte, Şi pre cei brudivi înalţă Cu izbîndă fără greaţă. Lăuda-să-vor în slavă Svinţii tăi fără zăbavă, Şi cu bucurie plină Îş vor merge la odihnă. Ieşind la război cu steje, Vor da chiot din gîlteje, De să va nălţa la Domnul, Lăsînd frică în tot omul, Cu stînga şi cu direapta Îngrozind pre toţ cu spata. Şi vor face scumpărare În năroade de limbi tare, [1053] Mustrîndu-le cu-nchisoare, Şi crailor dînd strînsoare Cu cătuş şi cu obede În giudeţ, pănă-i vor pierde, Să le facă cum li-i zîsă Din lege pierzare scrisă. Svinţii lui fără gîlceavă S-aibă cinste, dar şi slavă. ALILUIA, 150. Lăudaţî-l cu tot omul Întru svinţii săi pre Domnul, Lăudaţî-l în vîrtute Ce-are Domnul de oşti multe. Lăudaţ fără tăcere De-a lui sîlă şi putere, Lăudaţî-l în mărire De-a lui multă biruire. [1055] Lăudaţ cu glasuri nalte De bucine ferecate, Lăudaţî-l în lăute, În psăltiri pre viersuri multe. Lăudaţ pre toate locuri Cu tîmpene şi cu giocuri, Lăudaţî-l să răsune În organe tinse-n strune. Lăudaţ cu bune viersuri De chimvale într-alesuri, Lăudaţ şi[-l] strigaţ tare În ţimbale de cîntare. Cîte-s vie şi tot omul, Lăudaţî-l tot pre Domnul. [1057] Psalomul lui David ce s-au bătut cu Goliad. Mic eram în fraţîi miei şi mai tînăr în casa părintelui mieu. Păşteam oile părintelui mieu. Mînule mele feceră organ, şi degetele mele încheiară psăltire. Şi cine va da ştire Domnului mieu ? Sîngur Domnul, sîngur va auzî. Sîngur au mînat pre îngerul său şi m-au scos din păstoriile oilor părintelui mieu, şi m-au pomăzuit cu oloiul sămnării sale. Fraţîi miei cei buni şi mari, şi nu bine vru într-înşii Domnul. Ieşit-am în tîlnişul inoplemenicului, şi mă blăstămă cu idolii săi. Iară eu zmulş de la dînsul sabia de l-am descăpăţînatu-l, ş-am rădicat ocara de pre fiii lui Izrail. [1059] Neamul Ţărîi Moldovei de unde dă rază ? Din ţara Italiei, tot omul să crează. Fliah întăi, apoi Traian au adus pre-acice Pre strămoşii cestor ţări de neam cu ferice. Răsădit-au ţărîlor hotarele toate Pre semne ce stau în veci a să vedea poate. El cu viţa cestui neam Ţara Rumînească Împlut-au, Ardealul tot şi Moldovenească. Semnele stau de să văd de dînsul făcute, Turnul Severinului să custe-n vremi multe. Strămoşii Moldoveei adus-au în ţară, Pre gheţîi cu sabia scoţînd din hotară. Stau semnele podului cu praguri căzute Şi Turnul Severinul, de Sevir făcute. Podul preste Dunăre-n Ţara Rumînească, De-au trecutu-ş oştile-n Ţara Ungurească. Pre-acela pod au trecut Moldoavei strămoşii, Bătînd război cu dachii, a sasilor moşii. [1061] APOSTROF Cine-i bogat de-avere pre lume-n tot omul, De nu va-avea-ntru sine lăcuind pre Domnul, Acela de-avuţîie saţîu nu mai vede, De i-ar da toată lumea, el tot nu să-ncrede. Şi de cît mai mult strînge, mai mult să lărgeşte, Şi tot deşert să vede-ntr-averea ce-i creşte. Deci nime-ntr-avere să nu să gîndească Că va putea să să-mple, să să odihnească. Iară-ntr-a cărui suflet Domnul lăcuieşte, Acela de nemică nu mai jeluieşte. Pentr-aceea tot omul să nu să lenească Pre Dumnezău în suflet să-ş agonisască.