[[5]]
ÎMPĂRĂŢIIA LUI MARCHIIAN. / GLAVA 135



     Stătu împăratu Marchiianu în locul lui Theodosie în scaun. Şi i să închinară tot ca unui împăratu. Iară acestu împăratu Marchiianu mai deinte, cînd slujiia la Theodosie împăratu s-au dus odănăoară spre răsăritu într-un locu ce să chema Lichiia. Şi i s-au prilejitu acolo boală. Şi unde era el bolnavu nu ştiia pre nime, nici cunoştiia, fără ce era doi fraţ, anume Iuliian şi Tatiian. Şi l-au luatu de l-au dus la casa lor şi l-au socotitu la boală pînă i-au datu Dumnedzău sănătate. Iară odănăoară au eşitu acei doi fraţ la vînatu cu Marchiian împreună să-l can primble să să mai trezască den boală şi au prensu vînat foarte multu. 
     Iară cînd au fostu într-amiadzădzî au can poposîtu la o unbră cu-n izvoru rece. Ş-au fostu avînd şi bucate cu sîne ş-au mîncatu şi s-au lăsatu să să can odihniască. Iară pre Marchiian cum au fostu adormitu aşea l-au fostu agiunsu soarele. Iară deasupra lui Marchiianu au fostu stîndu un hultur cu aripile întinsă ş-au fostu ţîindu umbră lui Marchiian să nu-l ardză soarele.
     Iar unul den cei doi fraţ, anume Tatiian, s-au fostu deşteptatu ş-au fostu prăvindu cum ţîne acel hultur umbră lui Marchiian. Ş-au deşteptatu şi pre frate-său Iuliian şi i-au arătatu; şi multu să mirară amîndoi de acel sămnu mare dumnădzăescu ce vădzură şi socotiră că va agiunge cu vreme împăratu. Şi l-au şi deşteptatu; şi şedzîndu acolea împreună suptu acea umbră [iară] ei dzisără cătră Marchiianu: De vei hi vro dănăoară împăratu, ce daru vomu avea de la tine? Iară Machiianu dzîsă: Dară ce om sîntu eu şi să agiungu una ca aceia?
     Iară acei doi oameni i-au şi mai dzîs ş-al doilea rîndu: De vei împărăţî, spune-ne, ce daru vom avea de la tine? Iar Marchiian dzîsă: Nu va hi una cît aceia. Iară de va hi aşea şi cîtă socotinţă am avut de la voi la nevoia mia, pre voi voiu ţînea în locul părinţîlor miei. Iară acei doi fraţ au scosu de i-au datu 200 de galbeni şi i-au dzîsu: Du-te în Ţarigrada şi cînd te va milui Dumnedzău cu acesta daru să nu ne uiţî, ce să-ţ aduci aminte de noi.
     Iar dac-au stătut împăratu Marchiian ş-au adus aminte de cei doi fraţ, de Tatiian şi de Iuliian, cîtu bine i-au făcut acei oameni acolo, la răsăritu, la Lichiia. Ş-au şi trimis mai de sîrgu şi i-au adus la Ţarigrad cu cinste mare. Dece pre Tatiian l-au boeritu şi l-au pus eparhu, cum s-are chema dvornicu [[6]] şi cap mai mare pe spre totu Ţarigradul, iară pre Iuliian l-au trimis să hie domnu şi mai mare preste toată ţara Lichiei de la răsăritu.
     Aşijderea iarăşi în dzîlele lui / Theodosie împăratu au fostu tremis Theodosie pre un căpitanu mare al său, anume Asparu şi cu oşti multe şi pre Marchiianu cu dînşii să margă în ţară la Africhiia, să bată pre Ghizerih cu oştile sale. Şi dac-au mărsu Asparu cu oştile s-au lovit şi i-au înfrîntu Ghizerihu şi pre mulţ au tăiatu şi pre mulţ au prinsu vii. Ş-au fostu prinsu atunce şi pre Marchiianu şi i-au fostu ţîindu pre toţ legat în curtea sa Ghizerih.
     Iară într-o dzî, fiind într-amiadzăzi au adormitu toţ acei oameni robiţ de la oaste, într-un locu cu nişte pomeţ, unde i-au fostu pusu Ghizerihu pre toţ în butuci şi legaţ. Şi cum au fostu dormindu de-a rîndul [iară] Ghizerihu au căutatu sus dentr-un făişoru ş-au vădzutu că dormu toţ ş-au fostu dormindu şi Marchiian; iară desupra lui au fostu ţîindu-i un hultur unbră de soare.
     Iară Ghizerihu cum au vădzut aşea, cum au şi cunoscutu că va să agiungă să hie împăratu. Ş-au şi trimis de l-au dezlegatu şi l-au chematu la sîne. Şi l-au întrebatu cum iaste numele lui. Iară el spusă că-l cheamă Marchiian. Iar Ghizerih dzîsă: Face-mi-vei giurămîntu naintea mea, de-ţ va da Dumnedzău să împărăţăşti vro dănăoară, să nu mai aibu valu nice eu, nice vandilii, oamenii miei, şi să te slobodzu să te duci. Iară Marchiian au făcutu giurămîntu mare pre acesta lucru şi l-au şi slobodzîtu Ghizerihu şi încă l-au şi dăruitu.
     Iară dac-au stătut împăratu ş-au ţînutu giurămîntul şi legătura şi nu s-au mai sculat nice dănăoară să mai margă asupra lui Ghizerihu, ce foarte avea pace mare amîndoi.
     Iară într-acelu anu dentîiu ce au stătut Marchiian împărat au făcut împărăteasa Pulheria o beserecă ce iaste hramul Bogorodiţă  <=Veşmîntul Maicii Domnului din Vlaherne> ce să sărbadză în 2 dzîle a lui iulie. Ş-au făcut ş-alte beserici multe preafericita Pulheriia.
     Iară cînd au fostu 'n-al doilea an de-npărăţiia lui Marchiian s-au făcut svîntul săbor a patra. Şi trecusă de la al treile săbor pînă la a patra 30 de ai tocma. Şi s-au strînsu 630 de oteţ şi sau făcut acesta săbor la cetate la Halchidona ş-au fostu şi împăratul Marchiian la săbor cu svinţii oteţ de faţă.
     Şi era den căpitenii Anatolie, patriarha Costantinagrada şi Maxim, patriarhul de la Antiohiia şi Iuvenalie, patriarhul Ierusalimului şi den arhiepiscopi Pascasini şi Luchisir. Ş-au trimis şi Leon, papa de Rîmu, să hie în locul <lui> pe Vonifantie prezviterscago ş-au trimis şi o epistolie la svîntul săbor ş-au scrisu într-însa / toată credinţa legii creştineşti ş-au foarte întăritu săborul cu acia scrisoare, cîtu unde o au cetitu săborul numai ce s-au miratu. Şi i-au pus nume aceii scrisori stîlpu legii pravoslavnice.
     Şi dac-au şedzut svinţii oteţ la săboru au adusu pre Dioscoru şi pre Evtihie şi grăia bogate îmbălături ş-aceştia eritici. Şi dzîcea cum Dumnedzău nu iaste în doaă firi, şi om şi Dumnedzău, nice iaste Duhul Svîntu, ş-alte cuvinte procleţăşti a lor. Iară svîntul săboru i-au rămas cu Svintele Scrisori, că Tatăl şi Fiiul şi Duhul Svîntu sintu în trei obraze şi un Dumnedzău; şi Fiiul iaste deplin Dumnedzău şi deplin om.
     [[7]] Ş-au afurisitu pre spurcatul Dioscoru şi pre Ethihie ca pre nişte eritici minciunoşi şi ca pre nişte vrăjmaşi legii creştineşti. Şi i-au trimis împăratul în urgie la Gagra. I-au pus acolo <în> închisoare, pînă au muritu acolo ca nişte păgîni de foame şi de sete. Şi ş-au datu spurcatele suflete în mîna necuraţîlor, cum ş-au agonisitu.
     Iară împăratul şi cu totu săborul au datu laudă Domnului cerescu, Tatălui şi Fiiului şi Duhului Svîntu. Ş-au făcut împăratul cinste tuturor oteţîlor şi s-au dus cineşi pre la eparhiia sa.
     Iară cînd s-au împlut 3 ai de împărăţiia lui s-au săvîrşitu şi preafericita Pulheriia împărăteasa, fiindu fată curată întru toată viiaţa sa. Şi la săvîrşirea ei ş-au împărţîtu toată avuţiia la săraci şi la mişei. Iară cînd s-au împlutu 6 ai de-npărăţiia lui Marchiian s-au săvîrşitu şi elu şi l-au îngropatu la Besereca Sfinţîlor Apostoli.
     
     
ÎMPĂRĂŢIIA LUI LEONU MERSECIUL. GLAVA 136

     Iară pe după Marchiian stătu împăratu Leon Mesiarciul. Şi i-au pus cununa în cap cea de împărăţie Anatolie patriarhul. Iară împăratului au dzîsu Mesărciul pentru căce au tăiatu pre doi critici mari, sîngur cu mîna sa, pre Ardavurie şi pre Asparu. Iară într-acel anu ce stătu întîiu împăratu s-au făcutu un cutremur mare, atîta cîtu s-au stricatu mai toată cetatea Antiohiei. Iar cînd s-au împlut 4 ai de împărăţîia lui s-au săvîrşitu marele Simeon Stîlpnic.
     Iară cînd s-au împlut 5 ai de împărăţîia lui s-au aprinsu Ţarigradul şi s-au făcut pacoste atîta cît nu să mai poate scrie de amănuntul. Iară cînd s-au împlut 6 ai de împărăţîia lui [iară] un zugrav au vrut să zugrăvască svîntul chipu a Domnului nostru Iisus Hristos în chipul unui / dumnădzău elenescu, pre anume Diia dumnedzău. Şi numai cum au început, cum i-au şi săcat mîna cea direaptă. Iară acel zugrav dac-au vădzut aşea s-au dus la marele Ghenadie sahastrul şi ş-au spoveditu greşala care au greşit. Ş-au făcut cum l-au învăţatu Ghenadie sahastrul şi ş-au ispoveditu greşala care au greşit. Ş-au făcut cum l-au învăţatu Ghenadie sahastrul şi s-au rugatu lui Dumndăzău cu toată inema şi iară i s-au izbăvitu mîna.
     Iară cînd s-au împlut 12 ai de împărăţiia lui [iară] înpăratul Leon au gătit oşti foarte mari să trimiţă asupra lui Ghizerihu carele împărăţiia la cetatea Africhiia, în Ţara Vandilor şi multă nevoe au fostu făcîndu creştinilor acel domnu Ghizerihu. Iară împăratul Leon au trimis oşti pre apă 1113 catarge, totu pline de oameni. Şi era într-o catargă cîte 100 de oameni de războiu foarte întăriţi bine. Şi avea bucate de agiunsu şi altă ce le trebuia, şi de 10 ai şi le-au dat bani gata leafă 100 de mii de galbeni de aur şi 170 de mii de galbeni bani de argintu, fără cît li s-au mai datu despre partea Rîmului ş-a toată Italiei.
     Şi daca s-au dus acolo, cela ce le-au fostu hatman mai mare au fostu un om deşertu de minte şi nechititu cu oştile. Şi i-au lovitu Ghizerihu can fără viaste şi atîta i-au tăiatu şi i-au înecatu, cîtu de s-are scrie amănuntul n-are mai eşi jealea de la inema omului. Dentr-atîta samă de capete şi dentr-atîta oaste nu s-au întorsu nice a cincea parte. Şi s-au împlut cuvîntul lui [[8]] Alexandru Machidon cum au dzîs că mai tare va hi oaste de cerbi sălbateci şi de altă hiară cînd vor avea capu mai mare un leu să fie pre dînşi, decît o oaste de lei vrăjmaşi, cînd vor avea un cerbu mai mare, să le hie cap pre dînşii. Aşea au fostu ş-acolo; că pentru un cap deşertu au peritu atîtea capete întregi, carii ar fi bătut trei împărăţîi alaturea.
     Iar pre aceia vreme fiindu Leon împăratu încă viu au rădicatu împăratu pre un nepot al său dentr-o fată ce o chema Ariadna, ce o didesă după un boiariu al său, anume Zinon. Şi-l chema pre acel nepotu al împăratului iarăşi Leon, ca şi pre moşu său; şi împărăţîia amîndoi.
     Iară pre aceia vreme au adus şi brîul Precistii de la Ierusalim, care au fostu la o jidovcă, fată curată; ş-apoi s-au botedzatu şi ia. Aşijdirea iarăşi pre aceia vremia s-au adus moştiile Svintei Anastasiei de la Nicomidiia şi le-au pus în besereca den Ţarigrad care era făcută pre / numele Svinţiei sale.
     Iară în dzîlele acestui împăratu ş-au arătat în ceriu un nuoru ca un sul lungu şi groznicu; ş-au stătut 40 de dzîle totu la un locu ş-au totu ploatu dentr-însu, cît să ascoperisă pămîntul peste totu de îmbla într-apă de o palmă. Şi era apa herbinte ca uncrop undedzatu. Şi să spăriiasă oamenii că vor peri; ce au stătutu cu rugăminte mari spre Dumnedzău şi cu bdenii şi cu posturi şi cu slujbe şi s-au milostivitu Dumnedzău pentru ruga lor şi pentru plîngerea loru şi i-au mîntuitu. Că s-au răşchiratu acel nuoru şi s-au potolitu acea ploae hierbinte. Ş-au făcut obicină împăratul nime întru nimică să nu mai lucredză dumeneca, nice în cale să margă, nici într-alăute să dzîcă.
     Şi s-au războlitu împăratul, că avea piiatră în trup şi i s-au opritu udul ş-au muritu, împărăţind 18 ai. Şi l-au îngopatu la Besereca Sfinţilor Apostoli.
     
     
ÎMPĂRĂŢÎIA LUI LEON, A NEPOTU-SĂU. GLAVA 137

     Apoi stătu împăratu nepotu-său Leon, ficiorul lui Zinon. Ş-au trăitu numai un an ş-au lăsatu pre tată-său să hie împăratu pre după moartea lui. Ş-au dzăcut numai 7 dzile şi s-au săvîrşitu.
     
     
ÎMPĂRĂŢÎIA LUI ZINON. GLAVA 138

     Pe după Leon cel Micu stătu împăratu tată-său Zinon. Şi era om de la Isavriia, foarte fial rău şi vicleanu. Şi era un omu răpitu şi la mînie şi la graiu şi la toate lucrurile lui foarte era zlobiru. Şi era ereticu spurcatu, den eresie a unoru oameni ce să chema achefali, carii dzîcea că nu mai iaste Dumnedzău nici întîiu nici apoi şi cum dacă vor muri oamenii iarăş vor veni cineşi pre la moşiile sale. Ş-au împărăţitu 27 de ai şi totu să nevoia ce angării va mai scoate pre oameni şi ce rău va mai scorni. Şi-l urîsă oamenii toţ.
     Iară un boiariu al său, ce-l chema anume Vasiliscu, s-au sculatu cu oşti cîteva, de la cetate de la Iracliia ş-au mărsu asupra lui. Iară spurcatul Zinon nu s-au mai apucatu de nimic, ce numai ce ş-au luatu toată avuţiia şi muiarea [[9]] şi s-au dus tocma la Isavriia ş-au întratu de s-au închisu într-o cetate foarte mare. Şi l-au gonitu Vasiliscu pînă la cetate şi nu i-au putut strica nemică.


ÎMPĂRĂŢÎIA LUI VASILISCU. GLAVA 139

     Iară dac-au fugitu Zinon au stătut împărat Vasiliscu. Şi au pus / chesaru pre un fecioru al său, anume Marco, să hie spre răsăritu. Şi cum stătu împăratu, cum s-au aprinsu Ţarigradul ş-au arsu patru părţi şi n-au rămasu o parte. Şi pentr-aceasta l-au fostu urîtu oamenii şi nu i-au fostu mai dzîcîndu împăratu, ce i-au fostu dzicînd pojaru şi pîrjol şi încă au fostu-i dzîcîndu o gadină ce o chema vasiliscu. Şi aceia încă iaste ca focul de iute şi de vrăjmaşe. Şi spun istoriile că acea gadină, vasiliscu, numai cum să va uita la om să-i caute multu, atîta-l otrăveşte pre om şi moare. Dece împăratului încă dzîcea oamenii aşea. Şi de la o vreme nime nu mai grăiia bine pentru dînsul, ce au scris ţărigrădenii iarăşi cărţî la Zinon la Isavriia să vie să hie iarăşi împăratu, cu voia tuturor.
     Iară Zinon dac-au vădzut cărţîle de-npărăţîe s-au bucuratu şi s-au veselitu. Şi s-au sculatu şi el cu oşti multe şi au lovitu pre Vasiliscu fără veste şi n-au mai avutu de ce să mai apuca Vasiliscu, ce au fugitu şi s-au ascunsu în beserecă el şi cu împărăteasa lui numai.
     
     
ÎMPĂRĂŢIIA LUI ZINON A DOA. GLAVA 140

     Iarăşi apucă scaunul de împărăţie Zinon şi-l priimiră toţ oamenii cu bucurie. Şi daca-u stătut împăratu au dzis să iasă Vasiliscu den beserecă cu giurămînt mare că nu-i va face nimică. Căce că pre aceia vreme săvai cîtu ari hi fostu omul cu delă mare şi numai cît au fostu agiungîndu la beserecă nime nu s-au fostu mai apropiindu de dînsul, ce au fostu un omu în pace. Pentr-aceasta şi Vasiliscu au năzuitu la beserecă. Iară mai apoi pentru giurămintele lui Zinon au credzut ş-au eşit el şi cu fămeia lui. Iară Zinon numai cîtu au eşitu Vasiliscu, cît l-au şi trimis în urgie tocma la Cucuso, în hotaru Capadochiei şi i-au închis acolo într-un turnu de cetate pînă au muritu de foame acolo; că nu le-au mai datu nice pîine, nice apă.
     Iară în dzîlele acestui împăratu, lui Zinon, s-au găsît svintele moştii a Svîntului apostol a Varnavei, într-o cetate de la Chipros, ce să chema Costandiia, într-o peştere ce au fostu îngropatu svîntul. Ş-au aflatu pre pieptul Svîntului Varnavei Svînta Evanghelie al Maftei Evanghelista, care o au fostu scris el sîngur, cu mîna sa, în limbă jidovască.
     Iară cînd s-au împlut 4 ai de-npărăţiia lui s-au făcut la Ţarigrad foarte un cutremur mare, cît au cădzut besereci multe de pren temelie şi casă multe de au împresuratu pre oameni şi s-au prăpăditu pămîntul cu oameni mulţ fără samă. / Ş-au ţînut multu acel cutremur, cîtu au cădzut şi zidiul Ţarigradului de pre den afară mai multu de giumătate.
     [[10]] Iară Dumnedzău nu mai putu suferi pre Zinon pentru păgînătatea lui, ce ş-au trimis Dumnedzău sabiia cea iute a Svinţîii sale. Şi cum au fostu şedzînd Zinon la giudeţ, de au fostu căznindu oamenii, aşea numai i-au picat capul de la trup, cît s-au miratu totu nărodul de acea putere dumnădzăiască.
     
     
ÎMPĂRĂŢÎIA LUI ANASTASIE DICORU. GLAVA 141

     Iară pe după ce fu perirea lui Zinon de sabiia lui Dumnedzău, iar muiarea lui Zinon au şi pus împăratu în locu pre un om al ei ce-l chema anume Anastasie Dicoru. Dicoru i-au fostu dzîcînd căce i-au fostu albuşul unui ochiu viarde. Şi era şi acesta păgînu, iriticu, cum era şi spurcatul Zinon.
     Şi dac-au stătut împăratu multă răutate au început a face creştinilor. Ş-au început a scoate svinţii arhierei de pre la scaune-şi şi punea iritici de ai săi, ca şi dînsul. Şi pre mulţi boiari creştini au tăiat ş-au urgisitu şi tot cugetul lui era cum va mai beli oamenii şi ce greime le va mai pune în spate. Ş-au împărăţît 13 ai, totu cu rău şi cu amaru cătră creştini.
     Iară cînd au fostu într-o noapte au vădzut în visu unde au fostu şedzîndu într-un scaun naltu şi vîznosîtu un împăratu şi lîngă acel împăratu pen pregiurul lui au vădzut totu slugi tineri şi luminoşi. Şi ţinea acel împăratu în mîna sa o carte mare scrisă şi-i păru că-l chemă lîngă sine. Şi deşchisă acel împăratu acea carte şi-l chemă aproape şi-i dzîsă aşea: Eu am vrut să te lasu să mai fii viu şi să împărăţăşti încă de acmu nainte. Iară pentru păgînătatea ta şi pentru faptele cele rele, iată că-ţ rup den dzîle 14 ai.
     Şi cum vădzu acel visu în locu s-au şi deşteptatu îngrozîtu şi spăriiatu foarte. Ş-au trimis de sîrgu de au chematu pre un boiariu credincios al său, anume prepositu şi-i spusă acel visu groznicu ce au vădzutu. Iară prepositu încă începu a spune cătră împăratul un visu ce au vădzutu şi dzîsă: Eu, împărate, încă am visatu într-această noapte, unde stam în dvorbă naintea Împărăţîei tale. Iară un mascur foarte mare şi groznicu au venitu şi m-au apucatu de haine şi m-au trîntitu gios. Şi acolo m-au zdrobitu împresurat, pînă m-au omorîtu.
     Iară împăratul s-au îngrozîtu de acele vise ş-au şi trimis pre o slugă a sa de au chematu pre un filosof al său, dezlegătoriu / de visă, anume Proclu. Şi i-au spus împăratul visul său şi au spus şi preposîtu al său. Iară filosoful le dzîsă: Bine să ştiţ că amîndoi veţ să muriţ moarte rea şi grabnică. Şi nu s-au zăbăvitu vremea, ce cum au fostu şedzînd spurcatul împăratu în curţîle sale însuşi într-o casă, aşea au şi cădzut focu den ceriu fără viaste ş-au arsu spurcatul împăratu de s-au făcut cenuşe şi nu s-au ales nemica de dînsu. Aşijderea şi preposit încă au murit moarte de sîrgu şi groznică, cum au dzîsu filosoful.
     Iară în dzîlele acestui împăratu au botedzatu un patriiarhu pre un copil. Şi era acel patriiarhu ereticu arianu, şi-l chema Ethihie. Şi cum l-au luatu pre acel pruncu şi l-au pus în svînta căpelă să botedză ş-au dzîs aşea: Boteadză-să, iată, cine şi-l boteadză Fiiul întru Duhul Svîntu, cu numele Tatălui, şi numai cum au dzîsu acel spurcatu acela cuvîntu, în locu au şi săcatu svînta <scăldătoare>.
     [[11]]
     
ÎMPĂRĂŢIIA LUI IUSTINU CEL BĂTRÎN. GLAVA 142

     Apoi, pe după moartia lui Anastasie stătu împăratu Iustinu, ş-au împărăţîtu 9 ai. Şi dac-au stătut împăratu foarte să aleasă om bun şi de Dumnedzău şi creştinu pravoslavnicu şi direptu şi bun şi milostivu creştinilor; iară cu rău şi cu amar păgînilor şi eriticilor. Acestu împăratu au fostu şi om vitiazu şi chititu cu oştile şi avea şi împărăteasă, anume Ethimiia. Iară împăratul Iustinu au trimisu de au adus pre toţ arhiereii cîţ au fostu pren chisori şi trimiş în urgie, închiş pren cetăţ ş-au scos pre toţ eriticii de pre la svintele beserici ş-au pus iarăşi arhiereii creştineşti să-ş fie la locu şi la scaune, cum ş-au fostu; şi toţ da laudă <lui> Dumnedzău.
     Iară un om ce-l chema Evsăvie, şi-i fusesă împăratul cunoscut mai de demultu, veni vreme de ne-ntări şi sărăci şi nu putea să margă la împăratul să să împreune cu dînsul, să-l hie miluit cu ceva. Şi-i veni vremea să moară. Iară el scrisă la împăratul carte să-şi aducă aminte de priteşugul loru şi, daca nu l-au miluitu pre dînsul, încai să-i socotească ficiorii pre după moartia lui şi să-ş facă pentru Dumnedzău să-i plătească şi datoriile cîte-i vor rămînea.
     Şi dac-au murit Evsăvie i-au fostu rămasu femeia cu trei fete şi-au mărsu la împăratul cu acea scrisoare şi o au datu. Iară milostivul Iustinu împăratu, cum au cetitu cartea, au plînsu întîiu, cum nu l-au apucat viu şi au prinsu bucuros şi i-au luatu femeia şi cu acele trei fete în casăle / împărăteşti de le-au miluitu împăratul şi au plătitu şi datoriile de la cine-au avut zapisă.
     Aceste bine au făcut milostivul împăratu Iustin. Iară cînd s-au împlut 3 ai de împărăţiia lui [iară] împăratul lazilor, anume Ţathu, s-au hainitu de la împăratul persilor, anume Cavadie şi cum le era tocmala să-i trimiţă lazii haraciu, nu-i trimitea. Şi s-au sculatu Ţathu şi cu o samă de oameni ai săi ş-au venitu tocma la Ţarigrad, la împăratul Iustinu şi i s-au închinatu şi i s-au rugatu să-l creştinedze.
     Iară împăratul l-au foarte priimitu cu libovu şi cu dragoste şi l-au botedzatu şi-l ţînea ca pre un fecior. Şi i-au datu şi fămeia, greacă, fată de boiari mari şi frumoasă şi l-au dăruitu împăratul foarte bine şi ş-au luatu şi fămeia şi s-au dus în ţara lui la Laziia.
     Iară Cavadie împăratul persilor, au oblicitu c-au priimitu Iustinu împăratu pre Ţathu ş-au şi trimis cărţ la împăratul Iustinu şi dzîcînd atîta: Frăţîe ce-am avut împreună ş-atîta pace şi tu făcuş ca un vrăjmaşu, că priimeşti la tine pre ceia ce sîntu suptu ţînerea împărăţîei mele. Ce priiatinu-mi eşti, daca faci aşea?
     Iară împăratul Iustinu au scrisu şi elu cărţi la Cavadie persul, dzîcînd: Audzît-am că te-ai scîrbitu pentru ce am priimitu pre Ţathu. Eu nu l-am priimitu pentru altă, ce au venitu la mine de bunăvoe şi ş-au lepădatu legia cea elenească şi rătăcită şi l-am botedzatu de l-am îndireptatu pre legea cia adevăratu creştinească şi s-au dus iarăşi în ţara sa.
     Iară împăratul persilor, dac-au audzitu că l-au creştinatu, s-au împlut de mînie şi iarăş au început a purta pizmă şi mînie grecilor. Iară împăratul Iustinu au trimis porunca sa pren tot olatul ţărîi sale, toţ oamenii să să înţălepţască şi să să lasă de ce au ştiutu de pre la alţ împăraţ; iară carii nu vor asculta porunca împăratului să i să tae capul, să nu mai hie într-altu chip. Şi feaceră aşea şi foarte era o pace mare în toată împărăţiia lui Iustinu.
     [[12]] Iar cînd s-au împlut 7 ai de împărăţîia lui s-au mai înecatu cetatea Edesa cea mare şi vestită. Şi cum au fostu aceasta: era o apă care trecea pren mjlocul cetăţîi Edesei. Şi să chema apa Schirtului, cum ai dzîce apă săltătoare. Şi atîta au venitu de mare, cît au cuprinsu cetatea cu casă cu tot, de au fostu îmblîndu cu caicele de la casă pînă la casă, cum nu mai apucasă nime să ştie c-au venitu acea apă mare ca atuncia.
     Iară odănăoară, mai de multu, au fostu ţîindu mulţ oameni minte c-au mai venitu acea apă mare, / însă nu ca atunce. Iar apoi, dac-au scădzut au aflatu o lespede mare pre margenea matcei; şi în piatra aceia era scrisă slove de carte săpate şi dzîcea aşea: Sălta-va salturi rele apa săltătoare. Şi adevăru c-au fostu aşea, c-au săltatu atunce cît li s-au înecatu totu dobitocul şi poinile şi ce ş-au avut pre afară, numai ce au rămas cu trupurile; şi mai s-au înecatu şi ei cu totul. Ş-au ţînut adaosul aceii ape pînă în 12 dzîle ş-au început a scădea.
     Iară pre aceia vreme s-au ivitu o muiare mare şi lungă de vro 12 coţ, ş-o groasă că nu o putea cuprinde braţăle a trei oameni. Şi îmbla den cetate în cetate şi strîngea de la toţ oamenii cîte un mangîr.
     Iară atuncia, pre aceia vreme, s-au ivit o stea deasupra unii porţ de la curtea împăratului, care era poartă de aramă făcută. Ş-au stătutu acolo 26 de dzîle. Şi cît au peritu acea stea, atîta au şi început cutremur mare a să cutremura, atîta cît au cădzutu toate zidurile cetăţîi Antiohiei şi casăle den cetate mai cu totul. Şi pre mulţ oameni au împresuratu de au muritu făr-de număr. Şi alţîi cîţ au mai scăpat au fostu fugitu den cetate. Au fostu eşindu focu den pămîntu de i-au fostu ardzîndu. Şi Ţarigradul au cădzut den toate părţîle ş-au împresuratu oameni mulţ foarte.
     Atunce s-au prăpăditu şi o cetate ce o chema Pombiigrada, care o au fostu făcut Pombiia împăratu. Şi s-au prăpăditu giumătate de cetate cu oameni cu tot, de nu s-au mai vădzut. Ş-au ţînut acel cutremur un an încheiat şi să spăriiasă oamenii că să vor potopi cu totul. Iară împăratul Iustinu ş-au lepădatu veşmintele cele împărăteşti şi s-au îmbrăcat cu sacu şi nu ş-au mai pus stema pe capu, ce tot s-au rugat lui Dumnedzău cu rugă şi cu postu şi cu lacrămi herbinţi şi la toate mănăstirile au fostu bdenii şi paraclisă şi cîntări spre Dumnedzău. Şi toţ oamenii în toate părţîle s-au fostu rugînd cu totul lui Dumnedzău.
     Ş-au stătutu cutremurul la anul în 2 dzîle a lui fevruar. Şi într-aceia dzî au socotitu împăratul şi cu toţ arhierei ş-au pus să să prăznuiască dzua Svintei Statenii <=Întîmpinări> a Domnului nostru Iisus Hristos; că mai deinte n-au fostu aceasta sărbătoare. Şi trimisă împăratul 50 de chentinare de galbeni, pentru să să direagă / cetatea Antiohiei şi o au dires cum au fostu şi mai întîiu şi mai bine.
     Iară cînd s-au împlut 8 ai de împărăţiia lui, în 14 a lui aprilie, în dzua de Paşti, s-au războlitu împăratul; şi cum s-au războlitu, cum au şi chematu pre un nepotu al său, anume Iustiniian şi l-au şi rădicatu împăratu în locul său. Ş-au fostu boleacu şi viu împreună cu Iustiniian den luna aprilie pînă în luna lui avgustu. Şi s-au săvîrşitu bunul şi preafericitul şi pravoslavnicul împăratu Iustinu cu pace. Şi l-au îngropatu cu cinste şi cu pohvală mare nepotu-său Iustiniian împăratu şi cu toate gloatele în besereca împărătească şi i-au făcut mormîntul ziditu totu cu liaspedzi de piiatră verde şi-l plînsără toţ ţărigrădenii.
     [[13]]
     
ÎMPĂRĂŢIIA LUI IUSTINIIAN CEL MARE. GLAVA 143

     Cînd au fostu cursul ailor de la Adam 6021 <sic> de ai şi de la naşterea lui Hristos văleatul 527, atuncia stătu împăratu marele Iustiniian ţariu. Şi numai cît au luatu schiptrul cel de împărăţie, cum au şi început a face goană în eleni şi-n dumnedzăii eleneşti strîcare. Şi să potoliră toate eresiile şi toate păgînătăţîle; că munciia păgînii şi eriticii în toate părţîle. Şi dzîsă numai legea creştinească să să vestească şi să să mulţască suptu toată ţîneria împărăţîei sale. Şi cîte beserici au fostu eriticilor, toate le-au datu pre mînule creştiniloru.
     Iar pre aceia vreme au fostu avînd oşti mari şi războae grele împăratul persilor cu Ţaftu, împăratul lazilor. Iară Ţaftu împăratul au trimis cărţ cu rugăminte la marele Iustiniian împăratu, cerîndu să-i dea agiutoriu să nu-l lasă la nevoia lui, aducîndu aminte împăratului cumu-i iaste părinte, den vreme ce l-au botedzatu şi l-au cununatu unchiu-său, Iustinu împăratu.
     Iară împăratul Iustiniian au şi trimis oşti mari într-agiutoriul lui Ţaftu. Ş-au trimis cu oştile trei căpitani aleşi şi oameni viteji, anume Velisarie şi Chiricu şi Petrea şi marsără asupra perşilor într-agiutoriul lui Ţaftu; şi foarte ş-au datu războiu tare şi s-au tăiatu într-o dzî toată dzua. Şi i-au înfrîntu persii, căce n-au fostu grecii şi cu lăzii ţiind într-o direptate; pentr-acea i-au biruitu persii.
     Iar împăratul Iustiniian dac-au audzitu aşea au şi trimis altă oaste odihnită cu un căpitan anume Petrea Strătulat, om viteaz şi chititu cu oştile. / Şi cum au sositu, cum le-au dat războiu de iznoavă dentîiu. Şi să feace un zuzăt şi un trăsnetu, cîtu s-au fostu audzîndu chiotele în cer, iară săgeţîle cădea pre oşti ca nuorii şi să înţăpa în suliţă oamenii şi caii şi să tăia foarte de aproape şi tare.
     Şi începură persii a fugi, iară grecii şi cu lazii a-i goni ş-ai tăia. Şi periră persii cum n-au mai peritu şi cîţi au scăpat cu împăratul loru s-au dus la Persiia, bătuţ şi cu ruşine mare. Iară grecii şi lazii s-au împlut de cai buni şi de haine scumpe şi de robi mulţi şi s-au întorsu cu cinste mare la marele Iustiniian împăratu. Şi să bucură împăratul şi-i dărui foarte bine.
     Iară pre aceia vreme au venitu la împăratul Iustiniian împăratul elurilor, anume Gretie şi cu toţ oamenii săi şi l-au botedzatu împăratul Iustiniian şi pre toţ oamenii săi şi s-au dus iarăşi în ţara lui cu bucurie mare. Iară cînd s-au împlut 2 ai de-npărăţiia lui [iară] nişte oameni au venitu la împăratul ş-au pîrîtu pre 2 episcopi cum i-au aflatu curvărindu şi-i agiunsără cu mărturii. Şi dzîsă împăratul de le-au tăiatu boaşele. Şi anume era acei episcopi Isaiia de la Rodosu şi cu Alexandru de la Thrachiia.
     Iar cînd s-au împlut 3 ai de împărăţiia lui au fostu răsărindu soarele fără radză pînă ce au fostu apuindu şi s-au fostu bătîndu stelele ceriului, cît părea că vor să cadză den ceriu; ş-au ţinut un an tot aşea. Iar cînd s-au împlut 4 ai de împărăţiia lui, în luna lui noemvrie în 9 dzîle, în trei ceasuri de dzî s-au cutremuratu pămîntul la Antiohiia. Atîta s-au cutremuratu tare, cît au cădzutu toată ziditura cîtu au fostu înoitu Iustinu împărat, unchiul lui Iustiniian. Şi-ncă au cădzutu şi ziditura cea veche, mai de multu, ş-au cădzut cetatea cu totul ş-au omorîtu 4000 şi 800 de oameni şi 70 şi s-au făcut un urletu cît s-au spămîntatu oamenii că va peri lumea. Iar alalţ oameni, ce au [[14]] scăpat, au eşitu la cîmpu şi ş-au fostu făcut şetre de au fostu şedzîndu şi n-au mai fostu mărgîndu nime în cetate.
     Iară împăratul dac-au audzîtu c-au cădzut Antiohiia cu totul au trimis avuţie multă şi pristavi împărăteşti ş-au deres tot ce au trebuitu de iznoavă. Iar oamenii să spăimîntasă şi tot nu vrea să între în cetate. Iară cînd au fostu odată s-au arătatu în vis îngerul unul om curat ce au fostu la Antiohiia şi i-au dzisu: De vî-i voia să nu vă mai cadză cetatea şi casăle de cutremuru / [iară] voi să vă scrieţi slove de carte pre la uşile voastre şi să dziceţi aşea:  <=Hristos să fie cu noi>.
     Ş-au spus acel om celoralalţ tuturor acel vis ce au vădzut şi s-au dus toţ, cineş pre la casă ş-au scrisu pre la uşile loru aşea; ş-au stătutu mîniia lui Dumnedzău de pre cetatea Antiohiei. Şi de pre atunce au pus nume Antiohiei Bojiiagrada <=Cetatea lui Dumnedzău>.
     Iar cînd s-au împlut 5 ai de împărăţiia lui au eşitu oamenii la un locu largu ce iaste în Ţarigrad de s-au fostu strîngîndu oamenii cu cai buni, cine au fostu avîndu, şi au fostu alergîndu cu caii şi i-au fostu giucînd cum le era obicina pre aceia vreme. Şi cum s-au fostu strînsu oamenii Ţarigradului cu totul de au fostu prăvindu, aşea s-au luatu a să prici slujitorii cu ţărigrădianii. Şi den cuvîntu în cuvîntu au început a să bate ş-a să tăia cu sabii şi cu amgere şi cu beţe, cine cu ce putea apuca. Şi s-au omorît într-acea vrajbă 35 de mii de oameni şi n-au avut nice împăratul ce le mai face. Şi mult s-au jelitu pentr-aceasta împăratul Iustiniian.
     Iară pre aceia vreme dede Dumnedzău gînd bun împăratului şi gîndi să facă o svîntă rugă în mijlocul Ţarigradului. Şi gîndi să o facă frumoasă şi cu meşterşug mare cîtu să nu mai hie alta ca aceia în toată lumea cîtă iaste pre suptu ceriu. Şi cum au gînditu atîta au şi trimis în toată ţîneria împărăţiii sale, pre la toţ craii şi pre la toţ domnii să caute să afle marmure frumos albu şi porfiru şi-n tot feliul să pue să facă stîlpi mari şi groşi şi ş-alte pietri şi lespedz cioplite şi frumoasă pentru să hie de treaba besericii.
     Iară domnii şi craii au făcut toţ pre poronca împăratului ş-au fostu trimiţindu ce au fostu mai iscusîtu şi mai frumos să hie pentru treaba svintei besereci. Şi s-au grijitu tot ce au trebuit în 10 ai şi giumătate. Iară cînd s-au împlut 11 ai de împărăţiia lui socoti împăratul să înceapă a pune temeliia dentîiu. Ş-au dzîs de s-au strînsu toţ arhiereii şi toţ episcopii şi preuţii şi diiaconii la Beserecă la Svînta Anastasiia, unde era Patriarhiia.
     Ş-au mărsu împăratul şi cu toţ boiarii săi şi cu patriarhul şi cu toate năroadele, toţ cu făclii aprinsă pre a mînă şi toţ arhiereii învăscuţ şi preuţii şi diaconii cu chivote şi cu cădelniţă ş-au purcesu cu litie mare şi cu cîntări şi cu slujbă frumoasă şi s-au dus pînă la locul acela unde era să să facă svînta beserecă. Şi feaceră acolo osfeştenie mare şi slujbă frumoasă.
     Şi pe după slujbă căută / împăratul şi vădzu svîntul îngeru unde îmbla însămnîndu locul pre unde să va pune temeliia besericii. Iar împăratul au luatu el sîngur var şi cărămidă ş-au început temeiul; şi pe după dînsul au început meşterii a lucra. Şi era meşterii cei aleşi 100 de toţ şi avea unul cîte 100 de argaţ şi cu meşteri mai de rîndu pre lîngă dînşii.
     Iar cînd s-au pus temeliia beserecii era cursul ailor de la urdzîtul lumii 6032 <sic> de ai; şi s-au început în luna lui feurar în 23 de dzîle, în răsăritul [[15]] soarelui. Şi cînd au început meşterii a lucra [iar], împăratul au aruncatu galbeni mulţ meşterilor, cu pumnii. Şi să feace meşterii de toţ 10 mii; şi lucra 5000 de o parte de zidiu şi alte 5000 de altă parte. Şi era 3000 de pristavi puş de împăratul, socotitori. Iar meşteriul cel mai mare decît toţ, foarte era om înţeleptu şi meşter mare.
     Şi începu a să face Besereca Sfînta Sofiia, ceia ce iaste vestită în toată lumea, Sionul cel nou şi lauda creştinătăţii şi ceriul de pre pămîntu şi împărăteasa a toate besericilor den lume, care nici au mai fostu alta ca aceia, nice iaste, nice va mai hi cum iaste şi pînă astădz, de vede toată lumea.
     Iar împăratul apurce au făcutu cheltuială mare, cît ş-au săvîrşitu toată avuţiia împărăţîei şi nu mai avea să mai cheltuiască, să o săvîrşască; ce multu sta în gînduri şi să mira împăratul cum va face pentru avuţîe, să cheltuiască.
     Iar cum sta împăratul mîhnitu şi să uita meşterilor cum lucreadză i s-au arătatu un vonic tînăr şi frumos cîtu lumina, cu hainele albe ca zăpada şi dzîsă cătră Iustiniian aşea: Putiarnice împărate, ce stai aşea tristu şi mîhnitu? Iară împăratul dzîsă: Stau mîhnitu că mi s-au săvîrşitu toată avuţia împărăţîei den visterii şi nu am cu ce mai plăti meşterilor şi argaţilor. Iară acel vonic dzîsă cătră împăratul: Nu te mîhni, împărate, pentr-aceasta, ce cînd va hi demeneaţă eu voi aştepta la poarta cea poleită, iară Măriia ta să trimiţ oameni credincioş ai tăi şi cu asîni mulţ, că eu te voi îndatori cu cîtă samă de galbeni vei vrea şi-ţ vei trebui toată treaba. Şi-i mulţămi împăratul, foarte.
     Iar cînd au fostu a doa dzî [iară] împăratul ş-au adus aminte cum nu l-au întrebatu să-i ştie numele cu multă cheltuială şi de unde iaste şi unde şeade. Ce chemă pre trei boiari ai săi, credincioşi, anume pre Vasilie vistiarnicul şi pre Theodoru dvornicu peste Ţarigrad şi pre Patrichie, hatmanul oştilor şi le-au datu 50 de oameni / cu dînşii şi cu 20 de asîni şi pre un asîn cîte 2 burduje mari de bou şi i-au trimis la poarta aceia, unde-i dzîsesă svîntul îngeru. Şi-i învăţă împăratul să le hie aminte unde-i iaste otacul acelui vonicu, să ştie cînd va însăma să-i trimiţă datoriia napoi şi să-i mulţămască.
     Şi să dusără acei boiari la poartă, acolo, şi-l găsîră pre acel vonicu stîndu călăreşte pre un cal albu, minunatu. Şi să împreunară acolo şi purceasără toţ. Şi dac-au can mărsu mai nainte, locu de vro 3 mile s-au arătatu acelora boiari nişte curţ tot prisne de aur; şi numai ce să mirară.
     Şi dac-au sosît acolo au întrat într-acele curţ şi căutară şi vădzură tot paturi de aur şi păreţii cu totul, tot, auru. Şi de acolo i-au suitu sus pre nişte scări de aur ş-au scos chiaia ş-au descuiat vistiar de aur, carele era plinu de galbeni de aur, vărsaţ într-însu pînă într-acoperămîntu. Şi au întratu acel vonic într-acel visteriu ş-au apucat o lopată de aur de au plinit pre în toate burdujăle cîte 2 chentinare de galbeni, cum s-ari dzîce cîte 2 cîntare de galbeni, în toate burdujăle 80 de chentinare de galbeni. Şi le dzîsă: Duceţi-vă de duceţ împăratului Iustiniian; şi dă nu-i voru sosî trimiţă-vă iarăşi că-i voiu şi mai da.
     Iară acei boiari încărcară galbenii pre asini şi să dusără la împăratul şi-i dusără şi-i spusără totu ce au vădzut şi cum au fostu; şi numai ce s-au minunatu împăratul. Iar împăratul peste apestită vreme i-au gătatu banii şi i-au trimis să-i ducă şi să-i mulţămască; ş-au trimis iarăşi pre aceia boiari. Şi daca s-au dus la locul acela n-au mai găsîtu nice curţ, nice om, nici nemică. [[16]] Şi să întoarsără iarăşi la împăratul şi-i spusără cum n-au găsît nice om, nice curţ, nice altă nemică, fără numai locul.
     Iar împăratul au şi priceput că n-au fostu omu acela, ce au fostu înger trimis de la Dumnedzău şi multu diade laudă lui Dumnedzău pentr-aceasta, ce i-au trimis dar atîta samă de chentinare de galbeni.
     Şi începu împăratul Iustiniian, cu mila lui Dumnădzău şi cu darul Svinţîei sale a săvîrşi svînta beserecă frumoasă şi minunată. Şi sîntu în beserecă pe denlăuntru şi pre denafară 1000 de stîlpi, cu mici, cu mari. Şi sîntu stîlpii aceia făcuţ, săpaţ pre denlăuntru şi sîntu plini tot de svintele moştii şi pren capete sîntu poleiţi cu aur şi den sus şi den giosu.
     Şi dacă o au săvîrşitu împăratul de tot lucrul să mira ce nume-i va pune şi cum i-ar dzîce să hie mai frumos şi mai cu cinste. Iar svîntul îngeru s-au arătatu la un meşteru / ce au fostu copilaş tînăr şi i-au dzîsu să spue împăratului să-i pue numele Svînta Sofia. Ş-au spus acel meşter împăratului şi pre cuvîntul îngerului i-au pus nume Svînta Sofia. Şi să foarte bucură împăratul pentr-aceasta.
     Iar împăratul gîndi să facă şi svîntul prestol într-altariu, unde să cîntă Svînta Liturghie şi socoti să-l facă scumpu şi minunatu, cît să nu mai hie fostu altul ca acela, nici să mai hie. Ş-au chematu meşterii cei buni den lume şi filosofii şi înţălepţîi să să svătuiască cum a hi mai scumpu şi mai frumosu să o facă. Şi aflară aşia, să pue într-o căldare mare de toate amestecăturile să să amistuiască să să hiarbă la un locu, adecă să pue aur, argintu, pietri scumpe, iachinthu, zmaragdu, mărgăritariu, ilectru, aramă, cosîtoriu, brundzu, cristal, diiamandu, steclă, magnisu, plumbu, onixiu şi de altu felu, pînă în 72 de feliuri şi le-au zdrumicatu toate acestea la un locu şi le-au pisatu foarte mărunţălu şi le-au pus toate într-o căldare de fieru mischiu şi le-a datu focu multu fără samă, şi le topi focul toate într-un locu.
     Iară împăratul şi cu meşterul cel mare, amîndoi prăviia svîntul îngeru cum au fostu amestecîndu sîngur, cu mîna sa, toate acelia în căldare. Şi pe după ce s-au fiertu toate acelia la un locu era făcut tipariu săpatu de marmure, foarte cu meşterşug mare. Şi au luatu căldarea aceia şi au vărsatu acele amestecături toate acolo, într-acel tipariu şi să slei într-un loc şi să feace svîntul prestol vărsatu frumosu şi minunatu, cît era lucru mare şi au împodobitu-l pen pregiur totu cununi de aur şi cu mărgăritariu şi cu diiamanduri şi cu pietri scumpe de multu preţu.
     Şi l-au pus într-altariu pe 12 stîlpi, făcuţ tot de argintu, nalt de trei coţ şi stîlpii pren denlăuntru săpaţ şi pliniţ tot cu moştii a svinţ măcenici. Iară stepenele care era 12, pînă a să sui svîntul prestol era tot de argintu şi poleitu, iară săpăturile stîlpilor şi cununile cele mai de pre gios tot era împlute cu jumalţuri şi cu mărgăritariu mare. Iar faţa altariului de pre gios, peste tot era părdosîtu cu lespedzi de argintu curatu.
     Şi cine va putea sămălui cu firea sa să agiungă să poată pricepe preţul şi iscuseniia acestui svîntu prestol, că arăta în toate chipurile şi nu puteai să-i cauţ asupră-i să vedzi cu ochii, că străluciia şi lăsa radză ca şi soarele. Ce cînd căutai la dînsu uneori îţ părea galbănu ca aurul; alteori ca deiamandul luminatu / alteori ca zamfirul, alteori ca zmaragdul, şi în toate chipurile den [[17]] cătro-i căutai, totu-şi schimba fiaţele şi nu-i mai puteai lua sama în ce feliu mai iaste, ca apurce era făcută, cu învăţare dumnădzăiască.
     Şi scrisesă slove săpate pen pregiurul lui şi dzîcea aşea întîiu:  <=Ale Tale dintru ale Tale, Ţie-ţi aducem de toate şi pentru toate>. Ş-au mai scrisu ş-alte slove dzicînd aşea: Priimeşte, Doamne, Fiiule şi Cuvîntul adevăratului Dumnedzău, carele Te-ai întrupatu şi Te-ai răstignitu ş-ai priimitu toate ş-a treia dzî ai învis, pentru greşealele noastre, acestu dar care le-i făcut şi-i dăruitu întru numele Tău cel adevăratu. Aşijderea şi pre noi şărbii Tăi Iustiniian şi Theodora întru credinţa cea pravoslavnică şi adevărată să ne întăreşti şi tot nărodul Tău cu noi să să încreadză şi întru lauda Ta toţ să să bucure pentru rugămintele Preasvintei şi Preacuratei Bogorodiţă, denpreună cu a tuturor svinţilor Tăi.
     Aşijdirea au făcut împăratul într-altariu scaunul <în> carele şedia patriarhul, totu de argiuntu şi cu jumalţu şi poleitu şi împlut cu mărgăritariu şi cu zmaragduri. Iar amvonul, unde să sue diiaconul de cetiaşte Svînta Evanghelie, totu făcutu de lespedzi de cristal cioplite. Iar turnul deasupra amvonului au fostu făcutu tot de aur şi împlutu cu diiamanduri şi cu zmaragduri şi cu mărgăritariu şi cu altu fel de pietri scumpe, de multu preţu. Iară în vîrvul trulii amvonului era o cruce mare făcută de aur şi cu diiamandu dentr-o 100 de litre.
     Acolea unde punea diiaconul Svînta Evanghelie de cetiia era pusă o piatră ce o adusasă împăratul de la Samariia de la Puţul lui Iacovu ce fusese şedzut Dumnedzău pre dînsa, cînd au fostu grăindu cu samarineana de pre gura puţului. Şi acea piatră iaste şi pînă astădzi pusă sus, unde să închină împăratul turcescu astădzi.
     Iară pe după ce s-au gătatu Svînta Sofiia de totu, iară împăratul Iustiniian şi cu patriarhul Eftihie şi cu toţ arhiereii şi preuţî, cu toate năroadele au întratu în beserică şi o <au> svinţitu cu slujbe multe şi cu litii şi cu cîntări, cît cine le va putia spune? Şi pe după ce au săvîrşitu slujba au sărutatu împăratul svintele icoane şi mîna <patriarhului> şi stătu în mijlocul beserecii şi-şi rădică mînule cătră ceriu şi strîgă în gura mare şi dzîsă:  <=Mărire Ţie, Doamne> şi mulţămăscu. Doamne, că mi-i datu acestu gîndu de m-ai îndemnatu cu vremia Ta şi m-ai întărit de am săvîrşitu / această svîntă rugă. Şi iar dzisă împăratul: Întrecutu-te-am, prea mîndre Solomone; întrecutu-te-am, şi pre tine şi pre toată nevoinţa lucrului tău carele ai făcut la Sion.
     Şi să închină împăratul cătră patriiarhul şi cătră toate năroadele şi eşiră den beserică afară şi învăţă împăratul pre visternicul său ş-au aruncatu la gloate 7 chentinare de galbeni. Şi feace împăratul masă mare şi veselii şi dărui pre toţi arhierei şi pre toţ preuţii. Şi a doa dzi iarşi au aruncatu 7 chentinare de galbeni la gloate ş-a trei dzi iar; şi aşia ş-au ţinut acea veselie mare 7 dzile şi să bucurară şi dederă laudă lui Dumnedzău.
     Iară împărăteasa Theodora încă s-au apucatu ş-au făcutu, deosăbi de împăratul, beserică prea frumoasă, pre hramul Svinţilor Apostoli, care iaste în dzua de astădzi de-i dzicu Mecitul lui sultan Mehmetu, carele au luatu Ţarigradul de la greci şi împărăţiia, pentru păcatele noastre. Iară împărăteasa Theodora făcînd acea svîntă rugă au săvîrşitu şi ia cîtă avuţie au avut şi să [[18]] mira cum va face, că nu vrea să ceară la împăratul să-i dea, că era voia să o facă împărăteasa.
     Iară cînd au fostu într-o noapte i s-au arătatu apostolii şi i-au dzisu: Nu te mai mîhni, împărăteasă, pentru căci ai săvîrşitu avuţiia; ce te scoală demîneaţă şi te pogoară la margenea mării, aproape de curţîle împărăteşti, că vei afla avuţie, cîtu vei săvîrşi besereca şi-ţ vor şi mai prisosi.
     Iar împărăteasa ş-au deşteptatu şi s-au mînecatu foarte demineaţă numai cu slujnicele a ei. Şi s-au pogorîtu acolo unde i-au fostu spus Svinţii Apostoli şi numai cum au sositu au şi aflatu 12 burduje pline de galbeni. Şi era la toate scrisă slove de carte numele Svinţilor Apostoli, care-ş cu numele, aşea scriind: Petrea, Pavăl, Ioanu, Andrei, Iacovu, Matheiu, Luca, Marco Thoma, Vartholomeiu, Filip, Simon.
     Şi să minună împărăteasa de acesta lucru foarte şi dede laudă lui Dumnedzău şi Svinţilor Apostoli. Şi cu acei galbeni au săvîrşitu împărăteasa ruga Svinţilor Apostoli şi multe bucurii să feaceră şi veselii. Şi au cheltuitu la svinţenie foarte multu. Şi feace împărăteasa lucruri multe şi scumpe, veşminte şi odoară cu auru şi cu pietri scumpe şi cu mărgăritariu. Şi daca s-au săvîrşitu multe milostenii şi cheltuiale / au făcut împărăteasa întru numele Svinţilor Apostoli, împărţînd pre la mişei galbeni de aur şi bani de argintu şi de aramă. Care beserică iaste în Ţarigrad şi pînă în dzua de astădzi, ce să dzîce Mecetul lui sultan Mehmetu, carele au luatu Ţarigradul de la creştini.
     Iară marele Iustinian împăratu să sculă cu oşti asupra lui Ghelimer, împăratul persîlor, căruia îi dzicea şi Hostvoiu. Şi pricina lor au fostu aşia că împăratul Iustiniian au fostu avîndu prietenşug mare cu Inderihu craiul de la Uandila. Iară Ghelimer să sculă cu vicleşug şi can fără veste cu oşti asupra lui Inderih şi-i pradă ţara şi-i luă crăiia şi abiia scăpă Inderih. Iară crăiasa lui şi cu coconii i-au apucatu Ghelimer şi-i ţînea închiş în temniţă.
     Iară împăratul Iustiniian oblicindu de primejdeia priiatinului său, lui Inderih, care i-au făcut spurcatul Ghelimer, îndată dzîsă de să gătiră oşti şi pre uscatu şi pre mare. Şi cu oştile cap trimisă pre viteazul Velisarie hatmanul, carele era vîlvah şi laudă grecilor.
     Şi dacă să împreunară oştile lui Velisarie cu oştile lui Ghelimar, loviră-să foarte cumplit şi tare şi, ce vru Dumnedzău, birui Velisarie cu oştile greceşti pre Ghelimer şi pre persîi lui şi-i îmfrînsă de aproape de-i luară în săbii şi-n suliţă ş-atîta-i tăiară şi-i oborîră, cît să ruşisă tot cîmpii de sîngele persîlor şi le albiia trupurile ca ciupercile. Iar sabiile grecilor şi suliţăle să încărcasă de sînge la cuţîturi, de numai ce-i rumpea de la vreme, nu-i mai putea tăia. Şi să împlură grecii de cai buni, persăşti şi de avuţîe şi de haine şi foarte fură ruşinaţ varvarii acestea, persîi.
     Şi agiunsă Velisarie cu oştile pînă la curţîle lui Ghelimer, carele le află pline de avuţîe fără samă. Şi toată avuţîia aciaia o împărţîră oştilor. Şi prinsără şi pre Ghelimer viu, nevătămatu şi pre muiaria lui şi pre ficiorii lui şi-i robi. Şi să osîndi Ghelimer pentru vicleşugul carele au arătatu cătră Inderih, nefiindu Inderih nici cu un rău. Iar Inderih dentru vrerea lui Dumnedzău şi den nevoinţa împăratului iarăş ş-au dobîndit ţara şi crăiasa şi cuconii. Şi dede laudă lui Dumnedzău şi împăratului.
     [[19]] Iară Velisarie hatmanul să învîrteji cu izbîndă mare la împăratul său, la Iustiniian, cu avuţîe multă şi cu duium de robi şi cu Ghelimer viu şi cu toată casa lui şi cu mulţî boiari de ai săi, pre carii i-au dus de i-au trecutu pre la locul ce să chiamă Cursul cailor în Ţarigrad, iară greceşte să chiamă Ipodromon, iar / turceşte îi  dzîcu Atmeidian şi pînă astădzi. Pre acolo au trecut Velisarie, cu toate oştile şi cu izbînda, cu totu greul duiumului pre denaintea împăratului. Şi să plecă Velisarie la talpele împăratului şi-ş închină slujba.
     Iară împăratul ş-au pus mîna în capul lui Velisarie şi-i mulţămi de slujbă şi-i adusără scule împărăteşti de-l îmbrăcară şi cal de multu preţu cu toate podoabele împărăteşti. Şi trimisă împăratul toţ boiarii şi gloatele sale de împreună cu oştile şi petrecură pre hatmanul Velisarie pînă la curţîle lui.
     Iară împăratul fiindu-i voia să mai cinstească pre Velisarie şi mai multu de aşea, dede învăţătură să împodobască oamenii Ţarigradului, cine cu ce va avea mai bun şi să-ş împodobască toţ casăle şi toate uliţăle şi dughenele, să fie aceasta bucurie în trei dzîle şi trei nopţi. Şi aşea feaceră toţ oamenii; şi nu numai în Ţarigrad s-au făcut aceasta, ce şi pentr-alte cetăţ şi oraşe, care să chiamă donamma.
     Iară Velisarie voevodul cîndu fu a doaă dzî marsă de iznovă la curţîle împărăteşti pre în mijlocul Ţarigradului şi cu dînsul împreună ducea şi pre Ghelimer, împăratul persîlor şi-l închină împăratul Iustiniian. Şi mult i-au părut bine împăratului de aceasta şi învăţară de adusără cunună de mult preţu şi pusără în capul lui Velisarie.
     Şi-ntr-acela ceasu învăţă iarăş împăratul să să facă bani noi şi feaceră bani de aur şi de argintu şi de aramă. Şi învăţă iarăş împăratul de scrisără în banii aceia de o parte aşea: Iustiniian întru Hristos Dumnedzău împăratu credinciosu, samodîrjeţ <=singur stăpînitor> grecilor. Iar de altă parte în bani era scrisu Velisarie călare într-armatu şi împlătoşat şi slove scrisă era de dzîcia aşea: Velisarie putiarnicul grecilor.
     Dece acesta Velisarie voevodul era de toţ slujitorii împăratului şi de toată oastea iubitu şi lăudatu şi de apurceş făcusă nume bun şi să vestisă cîtu veniia vitejii den lume şi de pre la alta împărăţîi ca să să afle slugi împăratului şi suptu învăţătura lui Velisarie, căce că era dreptu, bun şi blînd, dulce la cuvîntu şi cu mîna tinsă spre toţ şi cu libovu, ca un părinte fiilor săi.
     Dece tuturor slujitorilor le era drag, atîta cît nu prigeta nime morţîi sale pre cuvîntul lui Velisarie pentru bunătăţîle şi dreptatea care avea. Iar cît vrea tăbărî cu oştile or unde, îndată şi punea strîgători pren oşti de strîga de trei ori în dzî, să nu facă nime, nemărui sîlă sau strîmbătate, ori pentru ce / lucru, sau de multu, sau de puţin şi numai cît tăbărîia cu oştile învăţa de punea furci şi nu veghea voe nemărui pentru strămbătate: pre cumu-i veniia giudeţul, îndată-l şi spîndzura.
     Iar odănăoară s-au înşelatu un oştian den slujitori, de au făcutu sîlă unii sărace de mueri, de i-au luatu o găină cu sîla. Şi marsă muiarea aceia de să jălui lui Velisarie pentr-acea găină. Şi în locu spîndzură pre slujitoriul acela, ca să nu mai facă altul aşea. Dece avea toţ oamenii pace şi dreptate despre slujitori; pentr-aceasta era lăudatu numele lui Velisarie despre toate năroadele. Şi să cutremurară multe limbi şi multe împărăţîi de puteria lui şi mai multe cetăţ şi oraşe i să închina de bunăvoe, de cîte sta împrotivă de le lua cu războiu.
     [[20]] Acesta viteazu Velisarie voevodul multe împărăţîi şi crăii au supus suptu ţînerea împăratului său, marelui Iustiniian. Acesta au dobîndit şi cetatea cea lăudată şi vestită a carhidonenilor şi altele multe ce nu s-au mai scris anume.
     Iară peste neapestită vreme să rădicară gothii şi luară Rîmul. Iară împăratul Iustiniian îndată cît oblici şi trimisă pre Velisarie viteazul cu cîtăva samă de oşti. Şi cît sosî la Rîm îndată începu a le da războiu iute şi de sîrgu şi, ce fu voia lui Dumnedzău, birui Velisarie pre gothi şi-i tăiară grecii de n-au rămas nice a dzăcea parte. Şi acolea prinsără viu şi pre craiul lor de carele spunea c-au fost om vestit şi vitiaz mare foarte şi pre mulţ boiari de ai săi împreună cu dînsul. Şi dacă-l prinsă l-au ferecatu şi de mîni şi de picioare şi l-au adus de l-au închinatu împăratului. Şi izbăvi Velisarie Rîmul de suptu mîna gothilor şi atunce iarăş îi feace împăratul cinste mare şi-l dărui cu scule împărăteşti de multu preţu; şi fu lăudatu numele lui preste toţ.
     Iară odănăoară fără de alte vitejii multe şi slujbe ce au arătat cătră împăratul şi cătră săminţîia grecilor izbăvi şi pre sîngur împăratul Iustiniian de la moarte. Şi povestia era aşea: iaste la Ţarigrad un loc largu ce să chiamă greceşte Ipodrom, iar turceşte Atmeidan, cum am dzîce romîneşte loc de cursul cailor. Aproape iaste locul acesta de curţîle împărăteşti. Ce de multe ori eşiia împăratul de făcea şi cîte o căutare mică de slujitori pre puţîni şi acolea punea împărăţîi creştini boiarii den curte de-ş alerga caii şi săgeta de călare în semne ce punea şi bătea halcaoa şi arunca unii într-alţi cu girituri pre cum / au luatu obicină şi turcii împăraţi de la împărăţîi creştini şi fac şi ei acestea toate acolea, într-acela loc.
     Dece acolo s-au fost strîngînd slujitorii de multe ori şi fără împăratul, de ş-au fost încurîndu caii şi s-au fost luptîndu ş-au fost făcînd multe feluri de glume şi de giocuri. Ş-au fost ducînd şi surlari şi tîmpănari şi de alte feliuri de cubuză şi de canone, în tot chipul.
     Iară odănăoară strîngîndu-să mulţîme de slujitori într-acesta chip, acolo într-acel loc s-au început a să face voroavă rea şi cu vicleşug spre împăratul Iustiniian, ca să dea cu toţîi cît era strînşi acolo, năvală în curţîle împărăteşti, ca să omoară pre împăratul. Şi avea ei să pue pre altu împăratu, anume Patrichie, ce era rudă unui împăratu ce l-au fost chemîndu Anastasie împăratu şi-l menisă de tot şi cu toată treaba, numai să le fie rădicatu împăratu.
     Iar Velisarie fiind la curţîle sale şi nemică neştiind de aceasta, ce audzînd zuzăt şi gomon de mulţîme de glasuri de oameni, îndată au şi încălecatu cu cîtva oameni aleş ce ţînea pre giur sîne şi sîrgui de agiunsă la sunetul acela şi oblici că vor să pue alt împăratu şi pre Iustiniian să omoară în curţîle sale, fără veste. Dece den locu ce sosî Velisarie voevodul începu a întra pentr-acei slujitori vicliani, cum ar hi întratu prentr-înşii un leu turbatu, şi începu a-i cîrdui ş-ai hăcui cu spata ce-i era în mînă. Şi începu a strîga cu glas groznicu, nice unul de aceia să nu scape; şi-i tăiară rău vitejii lui Velisarie. Iar slujitorii aceia să spăriiară şi fugiia toţ, în toate părţîle, amistuindu-să şi ascundzîndu-să. Şi pre mulţ prinsă Velisarie vii şi-i dusă la împăratul şi tot aceia periră de moarte rea, precum li să cădia.
     Într-acesta chip izbăvi Velisarie voivodul pre împăratul său, pre marele Iustiniian de moarte cu necinste ce rea şi fără viaste. Dece den cîte slujbe făcusă împăratului voivodul Velisarie şi cîte ţări şi cetăţ supusesă cu [[21]] osteneala sa suptu ascultarea şi suptu ţîneria împăratului şi era pentr-acelia toate cinstit de împăratul, iar mai apoi cu dzece părţ era mai lăudatu şi mai cinstit despre împăratul şi despre toate năroadele. Şi petrecea Velisarie cu cinste şi cu bucurie viiaţa lui, cinstit şi mărit de toţ.
     Iară vrăjmaşul dreptăţîi, diiavolul, zavistnicul şi voitoriu de rău omului, nu putu suferi să vadză bună putrecerea lui Velisarie, ca şi odănăoară a lui Iov bogatul, ce-ş feace diiavolul lăcaş la inemile a o samă de oameni răi şi zavistnici şi den / dzî în dzî începură cu rău cătră Velisarie ş-ai aflarea prihane în divuri, în chipuri şi-l adăogea cu cuvinte otrăvite şi sîngerate cătră împăratul Iustiniian, atîta cît ş-au întorsu împăratul tot libovul său despre Velisarie întru scîrbă, şi toată dragostea sa despre mînie, şi prietenşugul său despre Velisarie spre vrăjmăşie.
     Şi fără zăbavă cuprinsă diiavolul şi inema împăratului şi la mult rău şi amar agiunsă voivodul Velisarie despre împăratul său, marele Iustiniian, căruia au slujit cu svînta dreptate şi ş-au fostu pus capul la mijloc de i-au dobîndit ţări şi cetăţ şi au pobeduit atîtea limbi şi vrăjmaşi, fără număr de i-au supus suptu ţîneria împăratului; şi-ş pusă viiaţa Velisarie pentru moartea împăratului de-l izbăvi şi-i îndelungă împărăţîia şi dzîlele.
     Iară împăratul Iustiniian toate acestea le uită şi ca un visu fură întru inema sa. Ce pentr-acestea toate şi pentru zavistiile vrăjmaşilor scoasă pre Velisarie den toată cinstea lui şi mare mînie şi urgie aruncă asupra lui şi pre dînsul închisără-l într-o culă de piatră în mare, care iaste şi pînă astădzi şi să chiamă Cula lui Velisarie. Şi-i luă împăratul toate bucatele şi avuţîia şi-i pustiiră curţîle carele stau şi astădzi în Ţarigrad de le vede toată lumea. Şi-i scris numele lui Velisarie pren multe locuri în zîdurile casăi, care casă le dzîc turceşte Techir saraiu.
     Iar împăratul fără aceste multe ce i-au făcut au trimis acolo unde era închis într-acea culă adecă başte ş-au învăţat de l-au orbitu. Ş-apoi l-au slobodzît orbu şi săracu, atîta cît nu avea nice ce mînca, nice ce purta, ce îmbla orbu şi cu un toegel într-o mînă de-ş îndrepta calea, iar într-o mînă au fost ţîind un păhăruţu de lemnu. Ş-au fostu cerşind pentru Dumnedzău ş-au fostu dzîcînd: Daţ milostenii, daţ lui Velisarie orbului, pre carele zavistiia l-au agonisît aşea şi aşea, orbu şi săracu. S-au petrecut viiaţa pînă la moartea sa, săracul şi ceainicul <=amărîtul> Velisarie voevodul.
     Vedeţ, fraţîlor, ce face zavistiia şi ce agoniseşte oamenilor destonici şi învăţat şi ce fac oamenii răi spre împăraţ şi meghistanii cu cuvintele lor cele otrăvite, de scot slugile cele credzute de la cinste şi de la pîine; şi încă sîlescu de-i aduc şi pînă la moarte, precum au făcut şi Cain pentru zavistiia, de au omorît pre Avel, frate-său.
     Pentr-aceasta trebue / împăraţîlor şi domnilor şi meghistanilor, avînd putere dată lor de la Dumnedzău să omoară şi să rupă dzîlele oamenilor, să aibă întîi frica lui Dumnedzău, apoi să-ş ţîe mîniia încuiată la inema lui, mai apoi să-ş ia sama să nu asculte fieşte pre cari zavastnici să piiardză pre agiutoriul său şi să-ş lepede vîlhva sa de la dînsu; că zavistnicul iaste izvor de toate relele şi ales la oamenii mari nevoescu să-ş urgisască şi să-ş gonească priitorii săi de lîngă dînşii, ca să-i poată cuprinde vrăjmaşul pre lesne şi fără de trudă.
     [[22]] Iar cîndu să împlură 15 ai de împărăţiia a marelui Iustiniian s-au rădicat un împăratu pre anume David, ce împărăţîia pre spre nişte oameni ce să chema axumitiani ş-au purces asupra lui Dămiian, împăratul jidovilor; căce că acesta împărat Dămiian şi cu jidovii lui, pre mulţ creştini neguţători au fost omorînd pre ascunsu, de n-au fostu ştiindu nime. Iar David s-au rugat lui Dumnedzău să-i fie într-agiutor, să biruiască pre Dămiian împăratu şi pre jidovi, ca să să răscumpere sîngele creştinilor cu sîngele jidovilor ş-apoi să să botedză şi el să fie creştin.
     Şi daca s-au lovit oştile amînduror cu agiutoriul lui Dumnedzău au biruitu David împăratu pre Dămiian, împăratul jidovilor şi să feace o moarte multă în nărodul jidovăscu şi pre împăratul lor Dămiian prinsu-l-au viu, nevătămat şi toată împărăţîia şi avuţîia lui pre mîna lui David împărat au cădzut şi pentr-aceasta multu mulţămi lui Dumnedzău David împăratul. Şi de acolea ş-au întărit credinţa spre legea creştinească şi îndată trimisă soli la Iustiniian împărat, rugîndu-să ca să-i trimiţă episcopi şi preuţ să să botedză şi să creadză într-un Iisus Hristos. Şi le trimisă împăratul Iustiniian precum poftiră. Şi să botedză împăratul David cu toată ţara sa şi să feceră creştini pravoslavnici şi credzură toţ pînă la săvîrşitul vieţîi lor.
     Iar cînd să împlură 16 ai de împărăţîia lui Iustiniian s-au săvîrşitu un stîlpu mare, ce să chema a lui Avgustion. Şi adusără chipul lui Iustiniian împăratu vărsatu de malaamă galbînă şi l-au pus deasupra acelui stîlpu mare şi minunatu. Şi era chipul acela călare şi ţînea în mîna cea stîngă un măr rătundu, închipuindu cum au supus de împărăţeşte toată lumea. Iar mîna cea dreaptă o ţînea rădicată în sus şi arăta spre ţara persîlor, închipuind cum au fostu şi persîi supuşi suptu ţînerea împărăţîii sale. Şi era slove de scriia aşea: Persîlor, să staţi pre loc la sămnul hotarălor ţărîi voastre şi să nu mai îndrăzniţ a trecere în hotarul grecilor.
     Iar cînd să împlură 17 ai de împărăţîia lui să arătă / un om, pre anume Andreiu; şi era căldărariu şi avea un cîne roşiu şi orb de un ochiu şi făcea cu acel cîne multe ciudesă şi pozne şi arăta Andreiu acela; căce că unde vrea sta el cu acel cîne, ori în tîrgu, ori într-altu loc, acolea să strîngea mulţîme de oameni fără samă, ca să vadză poznele care le făcea cînele acela. Şi-ş da oamenii inelele, unele de aur, altele de argintu la stăpînul cînelui, la Andreiu, iar el le îngropa în ţărnă şi apoi dzîcea cătră acel cîne: Pasă de-mi adă inelul cutăruia şi a cutăruia. Şi mergea cînele acela şi le dezgropa, unul cîte unul şi le aducea pre rînd, carele a cui era; şi multu să mira toţ oamenii de aceasta.
     Aşijdirea şi galbeni de aur îngropa în ţărînă şi galbenii era cu multe feluri de chipuri, a mulţ împărat scrişi galbenii, şi iarăş dzîcea cătră acel cîne: Pasă de-mi ado cutare galbîn, ce-i scris într-însu chipul a cutărui împărat; şi el mergea de i-l aducea. Apoi iarăş îi dzîcea: Du-te de-mi ado a cutărîiu împărat chip, ce era într-altu galbînu şi iarăş mergea de-l aducea. A tuturor împăraţîlor galbeni cu chipuri tot pre rîndu-i aducea.
     Şi fără de acestea ş-alte pozne mai mare arăta; că acolea unde era strînşi bărbaţ şi mueri şi copii [iar] Andreiu dzîcea cătră acel cîne: Arată-mi care dentr-aceste mueri iaste grea, iar cînele acela mergea de o arăta. Şi iarăş îi mai dzîcea: Arată-mi care-i bună şi care-i curvă şi mergea cînele acela de le arăta una cîte una, usăbi cele bune şi usăbi cele rele.
     [[22]] Şi iarăşi mai dzîcea: Arată-mi şi de în bărbaţ carii sîntu milostivi şi carii sîntu nemilostivi şi carii sîntu mîndri şi carii sîntu plecaţ şi carii sîntu smerini şi carii sîntu curvari şi adevărat i-au fostu arătîndu pre fieştecarele după firea sa şi după faptele sale. Şi toţ s-au fostu mirîndu de aceasta ş-au fostu dzîcînd oamenii cum acel cîne au fostu avîndu duh necuratu într-însul. Şi cu răcorile aceluia au fostu arătîndu acele ciudesă ce să povestescu şi sîntu scrisă aicea, de le audzîm.
     Iară cînd s-au împlut 18 ai de împărăţîia acestui împărat, a lui Iustiniian, au eşitu marea den sorocul ei, adecă de la margini pre uscat patru mile pre pămîntu uscatu ş-au înecatu mulţ oameni la cetate la Thrachiia şi la Afrodisîia grada şi iarăş cu voia lui Dumnedzău s-au întorsu iarăş la locu pre matca ei şi s-au izbăvit oamenii de acea mînie dumnedzăiască.
     Iar cînd să împlură 19 ai de împărăţîia lui să feace foamete în Ţarigrad, căce că au cădzut / şi iarnă mare şi nu putea veni corabiile să aducă grîu şi de alte ce trebuia. Dece atunce, într-acel anu, s-au făcut şi Paştile mainte de cum au fost să să facă, de nevoe, că nu avea nărodul ce mînca în Ţarigrad. Iar lăsarea săcului de carne au făcutu-l în feurar în 4 dzile, iar săptămîna cea de brîndză au slobodzîtu împăratul să să vîndză pre la toate mesărniţăle carne şi să mănînce oamenii, că pîine nu să afla.
     Iară cînd să pliniră 20 de ai de împărăţîia lui s-au săvîrşitu întru bună credinţă împărăteasa lui Iustiniian, anume Theodora, şi o îngropară cu mare cinste, cum i s-au cădzut, ca unii împrătesă.
     Iar în 22 de ai de împărăţîia lui feaceră-să multe tunete şi fulgere şi tot mari şi cumplite şi mulţ oameni au peritu într-acel an de acestea tunuri şi fulgere.
     Iar în 23 de ai de împărăţîia lui venit-au un solu de la Indiia la împăratul, în Ţarigrad, care sol au fostu adus poclon împăratului un elefandinu, adecă un pil. Iar peste noaptea aceia au ruptu pilul acela lanţujele cu carele au fostu legat şi s-au slobodzîtu de-au eşitu afară şi mare moarte feace întru oameni. Şi pre cîţ n-au omorîtu i-au vătămat şi i-au zdrobit.
     Iar cînd fu în luna iulie, într-acela an, eşiră slujitorii iarăşi acolo la acel locu largu, în Ţarigrad, ca să chiamă Ipodromion, precum le-au fostu obicina pre atunce, să-ş aliarge caii şi să-ş arate unul altuia semne de războiu şi să-ş ispitească caii şi armele.
     Dece aflîndu-să ei mulţ den slujitori strînşi acolo s-au luatu cuvînt de în cuvîntu a să prici ei în de sîne. Iar pînă mai apoi începură a să tăiare ş-a să omorîre unul pre altul. Şi den gîlceava pricinei lor să feace sunetu şi holcă mare în Ţarigrad şi să jăcuiră casă şi dughene fără număr şi unii blăstăma pre împăratul, alţîi-l suduia că nu-i harnicu să-ş facă iertare slujitorilor ce jecuescu şi pradă oamenii şi să tae ei în de ei. Şi atunce pomeniia toţ şi-ş aducea aminte de marele şi viteazul Velisarie, voevodul oştilor.
     Iar împăratul atunce s-au înspăimatu că va peri, că audzîia den curţî-ş cumu-l suduia toţ şi-l îmbăla. Şi nu avea oameni îndrăzneţ, cum era Velisarie, groznic şi cu chip să iasă la slujitori să-i certe şi să le vie la hac; ce să închisesă împăratul şi cu o samă de boiari în curtea împărătească, care să chiamă Vizantiia, ce-i făcut de Vizu împărat, încă mai întîiu de Ţarigrad făcută cetatea, precum să vede şi pînă astădz. Acolea şedea împăratul cu porţîle închisă şi prăviia ce să lucra în Ţarigrad de slujitori.
     [[24]] Şi atunce ş-au adus / aminte de priiatnecul său, de vitiazul Velisarie şi plîngea şi să căiia ce-au făcut de l-au orbitu pre cuvintele boiarilor zavisnici. Şi-ş mustra împăratul boiarii în tot chipul dzîcînd cum i-au tăiat mîna cea diriaptă cu zavistiile lor, pentru să fie ei nainte şi de cinste şi usăbi împăratul şi sluţă pre marele Velisarie preaînţăleptul, vîlhva împăratului şi tăriia grecilor, cu carele era împăratul lăudatu şi puternic în toată lumea şi s-au cutremuratu toate împărăţîile de pre la marginele pămîntului de puterea împăratului Iustiniian şi de groaza lui Velisarie voevodul.
     Atunce aducîndu-ş aminte împăratul de Velisarie dzîsă: O, zavistie, matca şi începătura a tuturor relelor ce sînt întru oameni! Şi iarăş mai dzîsă împăratul: Rădăcina morţîi zavistiia iaste şi den sămenţîia ei iarăş moarte creşte. Şi multu plînsă atunce împăratul pre ocaainicul Velisarie, dară nemică nu putu mai folosî.
     Şi într-acea dzî ce să feace acea pacoste şi vrajbă mari întru slujitori şi ţînu de după-amiadzăzî pînă într-apusul soarelui şi abiia s-au potolitu sunetul acela. Şi periră oameni mulţ fără samă den slujitori şi den ţărigrădiani, că s-au fost amestecat în herbinteală şi n-au fostu mai ştiindu care în care da, de să omorîia, de au fostu dzăcînd oamenii pre toate uleţîle ca trunchii.
     Iară dac-au trecut aceasta şi s-au potolitu, au cercat împăratul de amăruntul carii au fostu îndemnătorii răului lui Velisarie ş-au aflatu 12 numai de cei mari, aleş; iar de ceialalţ şi mai mulţ. Şi a tuturor le feace samă împăratul; nice unul dentr-aceia de moarte bună n-au muritu. Şi să răscumpără pediapsa şi fapta care au făcut ei lui Velisarie şi să plini cuvîntul den Svînta Evanghelie ce să dzîce, că cu ce măsură veţ măsura, cu aceia să va măsura voaă.
     Iară cînd să împlură 24 de ai de împărăţîia lui arătă Dumnedzău iarăş o ciudesă mare. Că pre Marea Albă, unde să chiamă Poarta Votrului s-au ruptu o stîncă de piatră foarte mare dentr-un munte ş-au cădzutu în mare şi au cuprinsu atîta loc, cît s-au făcut un liman cît încap şi astădz corabii cîte de multe; căce întîiu nu era liman măcarî cît să să adăpostească numai un vasu cît de micu. Şi şi marea iarăş ş-au eşit den matcă pre vrio milă de loc pre uscatu şi apoi iarăş ş-au venit la loc.
     Iară cînd s-au plinit 25 de ai de împărăţîia lui s-au făcut svîntul săbor a cincea. Şi s-au făcut în Ţarigrad, fiind apestit de la / svîntul săbor dentîiu pînă pre atuncia 102 ai. Şi au fost svinţi oteţ strînşi la acel svîntu săboru 165. Şi săborul acesta s-au strînsu de s-au făcut cătră criticul Origen, carele dzîcea cu nebuniia lui că are coneţu <=sfîrşit> munca iadului.
     Iară svîntul săboru l-au scosu minciunos şi eretic şi l-au afurisit şi l-au anathematisît şi pre dînsu şi pre carii era învoiţ la acesta lucru cu dînsu. Iar svîntul săbor au arătatu aşea, că precum şi împărăţîia ceriului iaste vecinică şi n-are svîrşire, adecă coneţu, aşea şi munca iadului n-are coneţu; ce carii vor fi păcătoşi şi nepocăiţ să vor munci în iad în veci, iară direpţîi şi bunii fi-vor <în> împărăţîia ceriului iarăş în veci.
     Iară cînd să pliniră 26 de ai de împărăţîia lui, era un om la Ţarigrad foarte bogat. Iar odănăoară cădzu într-o boală foarte mare şi cumplită, cît i-au fostu pînă lîngă moarte. Şi acel om cădzu cu rugăminte spre Dumnedzău şi cu lacrămi herbinţ, pohtindu să-l scoale Dumnedzău dentr-acea boală, să-ş [[25]] mai vadză o dată sănătatea şi să-ş dia ce va avea pentru numele lui Dumnedzău. Şi i să audzî ruga lui spre Dumnedzău şi să izbăvi de acea boală grea ce-i venisă asupră.
     Şi daca s-au sculatu au datu laudă lui Dumnedzău şi începu a împărţîre milostenie pre la săraci. Şi dede pînă în 30 de litre de aur. Iar peste puţînă vreme, dacă s-au însănătoşat bine, i-au cuprinsu diiavolul inema şi să căiia ce au făcut de au împărţîtu atîta avuţîe. Şi-i părea rău şi-ş împuta şi îmbla ca un nebun de turbăciunea banilor şi suspina în toate părţ şi nu să ştiia ce îmblă.
     Dece acestu om avea un priiaten, pre anume Iustin, om cu frica lui Dumnedzău şi creştin bun şi osîrdnic spre Dumnedzău şi era şi bogat foarte. Şi la acestu om bun agiunsă acela ce să căiia pentru milosteniia ce-au făcutu. Şi începu a să jălui cu atîtea suspini şi plîngeri, cum ş-au răsîpit atîta avuţîe fără ispravă ş-au rămas la lipsă mare. Iar acel preiaten al său Iustin, fiind cu frica lui Dumnădzău, dzîsă cătră dînsu: Frate, fereşte-te, nu mîniia pre Dumnădzău, carele ş-au trimisu mila sa pe spre tine şi te-au învis dentru morţ pentru acea milostenie ce te-ai făgăduitu că vei faci ş-ai făcut; că-l vei supăra şi iaste putiarnic să-ţ trimiţă iarăş în trup şi moarte fără veste şi vei fi peritu şi sufleteşte şi trupeşte pentru turbăciunea banilor şi te vei face iadului asemenea cu Iuda.
     Acestea învăţături şi ş-altele multe l-au învăţatu Iustin, priiatinul său, ca să-l potoale, să nu grăiască cuvinte cu hulă spre Dumnedzău. Iar el încă mai multu / să înfoca şi ţînea întruna şi să căiia ce-au făcut. Iară acel creştin bun, Iustin, vădzînd atîta jeale diavolească la inema acelui om pentru pofta banilor şi socotindu că la pocăinţă nu-l va mai aduce, dzîsă cătră dînsul aşea: Omule, den vreme ce eşti cu atîta scîrbă şi cu inemă înfrîntă pentru milosteniia care sîngur tu te-ai adeverit că o vei împărţî pentru numele lui Dumnedzău şi acmu te căeşti ce-ai făcut, vino să miargem amîndoi la svînta beserecă şi să stăm amîndoi înaintea svintei icoane a Domnului Hristos şi să mărturisăşti înaintea icoanei cum nu eşti tu cela ce ai făcut milosteniia aceasta, ce să dzîci că o am făcut eu. Într-acela ceas să scoţ aurul acela ce-ai cheltuit şi să ţî-l dau deplin.
     Omul acela, mişelul de el, unde audzî aşea, s-au împlut de bucurie şi priimi cuvîntul acesta foarte. Şi îndată marsără la svînta beserecă şi stătură amîndoi naintea svintei icoane a lui Hristos şi pusă banii aceia de aur preafericitul Iustinu naintea icoanei lui Hristos. Iar prăpăditul celalaltu, vădzîndu aurul acela, i să vesăli firea lui cea de diiavol şi dzîsă cătră svîntul chip a lui Hristos cu glas mare aşea: Nu sîntu eu, Doamne, nu sînt eu cela ce am făcut milostenie pentru numele Tău, ce iaste cesta de lîngă mine. Şi sîrgui de-ş întinsă mîna şi luă aurul acela deplin denaintea svintei icoane şi purceasă să să ducă. Şi numai cum eşi pe uşe, o, minunea ta, Doamne, cea de sîrgu grabnică, acolea au cădzut ş-au murit.
     Iară cliricii besericii şi ş-alţ oameni ce să prilejisă acolo, dacă vădzură minunea aceia să oţărîră şi să cutremurară şi strîgară toţ într-un glas dzîcînd:  <=Mărire Ţie, Doamne>. Atunce dzîsără omului celuia ce didesă banii, lui Iustin, şi-ş ia banii acei de aur napoi dacă să prinsă omului aceluia moarte. Iar el răspunsă cătră acei oameni şi dzîsă: Dumnădzău nice odănăoară nu să poate amăgi.
     [[26]] Şi banii acei de aur i-au luat îndată şi i-au şi împărţîtu milostenie pre la mişei; şi să feace preafericitul Iustin moşnean împrumutării lui Dumnădzău. Iar celelaltu ce ş-au împutat milostenit ş-au pierdutu şi viiaţa de pre această lume şi cea menită de pre ceia lume şi streinat de faţa lui Dumnădzău şi să feace moşnean muncii ceii vecinice, precum sîngur ş-au agonisit.
     Iar cînd să împlură 27 de ai de împărăţîia lui Iustiniian să feaceră cutremure mari, atîta cît au cădzutu besereci multe la / Ţarigrad. Atunce au cădzut şi zîdul porţîi ceii poleite şi casă multe au cădzut şi alte multe zîdituri, şi pre mulţ oameni au înpresuratu. Acesta cutremur au fostu în toată lumea şi multă strîcare s-au făcut în oameni şi în dobitoace şi în cetăţ şi oraşe. Şi s-au prăpădit pămîntul cu sate, cu oameni cu tot. Ş-au eşitu şi marea de în matca sa pre uscatu şi multe corabii cu oameni au înecatu. Ş-au ţînut cutremurul acesta 40 de dzîle; de-acii s-au potolitu.
     Iară cîndu să pliniră 29 de ai de împărăţîia lui s-au rădicat samarinenii şi cu jidovii împreună şi să voiră asupra creştinilor la Ierusalim şi pre mulţ den creştini giungheară şi omorîră şi le-au luat avuţîia. Şi să foarte dîrjisia aceştea asupra creştinilor. Iar dacă oblici împăratul trimisă asupra lor pre un căpitan, pre anume Adamantu, cu cîtăva samă de oaste şi-i lovi Adamantu can fără veste şi mulţ den jidovi şi den samariniani periră. Iar pre alţî-i prinsără vii. Dece pre unii i-au înţăpat, pre alţîi i-au spîndzurat, pre alţîi i-au înecatu; cu toate morţîle i-au omorît, cît n-au rămas dentr-o mie, dzece.
     Iar cînd fu în 31 de ai de împărăţîia lui, iarăş să scorniră cutremure groznice şi mari, cît cădzură zidiurile Ţarigradului cele mari, amîndoaă: şi cel de spre răsăritu şi cel de spre apus. Şi multe besereci şi casă s-au răsîpit de pren temeiu şi mulţ oameni au peritu şi atunce de cutremure; că fură mare cutremurile şi acelea, cît au fostu spuind oamenii vechi, de demult, că cutremure mari ca atunce n-au mai fostu apucat. Ş-au ţînut cutremurul dzece dzîle şi dzece nopţi, tot vîrtos, întruna, nepreastavno <=neîncetat>.
     Iară şi împăratul Iustiniian vădzînd atîta mînie a lui Dumnădzău, pentru păcatele noastre, s-au îmbrăcat cu haine de jeale şi stema cea de împărăţîe încă o au lepădat den cap. Şi să nemerisă vremia pre la Naşterea lui Hristos şi aşea jialnic şi fără stemă în cap au mărsu împăratului la beserecă. Iar vesăliile ce era obicina să să facă într-acele 12 dzîle, de la  <=Naşterea lui Hristos>, pînă la Bogoiavlenie <=Bobotează>, nice unele nu să feaceră şi cheltuiala care era să să cheltuiască iarăş, într-acele dzîle, adecă 12 chentinare de galbeni, adecă cîntare, care galbeni îi arunca împăratul la năroade de să făcea bucurii şi veselii, aceştea galbeni i-au împărţîtu împăratul pre la mişei şi pre la bolniţă cu oameni bolnavi şi pre <la> alţi mişei şi oameni avuţ şi scăpaţ.
     Iar într-aceasta s-au scornitu şi omor la Ţarigrad, de pre la / feurar ş-au ţînut pînă la săptevrie. Dece de pre la feurar au tot ţînut omorul şi nu să foarte pricepea. Iară dac-au dat la iunie şi la iulie şi avgust, într-aceste trei luni atîta omor au fostu cît nu putea cei vii să îngroape pre cei morţ; de apurce să topiia şi muriia şi nu putea să-i geuiască <=biruiască>. Şi sta oamenii neîngropaţ cîte o săptămînă de să împuţîia şi nu putea să-i mai rădice oamenii cei vii cu năsăliile; ce au făcut împăratul mai multu de 1000 de cară ca să tragă morţîi cu cai şi cu boi şi tot nu putea să-i geuiască. [[27]] Şi adusără şi caice de pre mare de-i punea şi tot nu-i putea geui. Şi fără omor trimisesă Dumnădzău atîtea tunete şi fulgere şi vînturi, cît periia oamenii detunaţi ca şi de ciumă. Iară în 31 de ai de împărăţîia lui iarăş s-au încinsu moarte mare, însă nu ca întîiu, ce mai pre puţîn şi iarăş s-au potolit.
     Iar cînd s-au plinit 34 de ai de împărăţîia lui s-au vestit curînd în Ţarigrad cum să fie murit împăratul. Ce împăratul au fostu can bolnav de cap, cît nu suferiia pre nime să să apropie să-i grăiască. Dece eşind acesta cuvînt la năroade să şi feace sunet mare precum au muritu împăratul. Şi începură oamenii a să jăcui ş-a să prăda întru sîne unii pre alţîi. Şi să feaceră jacuri şi apucături pre la bezăstenuri şi pre la dughene şi pre la magopii.
     Iar împăratul oblici că-l fac mortu şi să jăcuiaşte Ţarigradul şi foarte-i păru rău pentru jacuri. Dece învăţă pre eparhul, adecă pre vornicul de Ţarigrad să pue strîgătorii să strîge pren Ţarigrad pre toate uleţîle să aprindză făclii şi candile toţ oamenii, pre la toate casăle, să ardză în trei nopţi, să luminedză tot Ţarigradul pentru sănătatea împăratului că-i sănătos şi nu-i nemică. Şi făcură aşea şi s-au potolitu oamenii şi nu să mai feaceră jacuri, ce stătu pace întru toţ.
     Iar cînd să pliniră 38 de ai de împărăţîia a marelui Iustiniian scosără pre părintele Evtihie, patriarhul Ţarigradului şi-l mazili împăratul şi-l trimisă în urgie tocma la Amasîia. Şi pricina au fostu pentru căce că împăratul Iustiniian au petrecut ca şi Solmon prea mîndru. Că acela pentru dragostele muereşti pînă la cea de apoi a lui fu înstreinatu despre Dumnădzău, aşea şi acesta împăratu Iustiniian toată viiaţa lui fu bună şi cinstită şi feace această svîntă / rugă minunată şi vestită în lume Svîntă Sofie. Iar acmu la apoia lui au cădzut la eresîe; şi eresiia i-au fost aşea, că svînta beserecă ne învaţă pre noi şi ne arată aşea să fim gata de moarte în toată vremia şi să ne aflăm grijiţi, că moartea iaste ca furul, şi să trudim cu acestu trup putred şi strîcător. Adecă, dacă moare, el întră în pămînt şi să strîcă, că să face pămîntu; cum l-au făcut Dumnădzău de în pămîntu, iarăş pămînt să face şi să chiamă strîcat. Dece cu acesta trup ce am făcut păcate pre această lume, iarăş cu acesta să trudim, să ne izbăvim iarăş pre această lume, că aicea avem vreme de a ne pocăire ş-a ne mîntuire de păcate.
     Iară la învierea giudeţului iarăş cu trup vom fi, de ne vom giudeca, însă nu cu acestu trup gras şi strîcător, că adecă să va strîca că va putredzî în cel pămîntu, ce vom fi atunce cu trup iuşor şi nestrîcat, adecă neputred. Dece de vom fi făcut bine pre această lume, vom petrece bine cu trupul acela în viaci nesăvîrşiţi, iar de vom fi făcut rău aicea şi nu ne pocăim vom fi în munca vecilor cu acela trup; că precum n-are împărăţîia ceriului săvîrşenie, aşea şi munca vecilor nu are săvîrşenie.
     Dece acesta împărat, Iustiniian, au cădzut într-acestă eresîe pentru trupul acesta, are strîcare, au n-are; şi au dzisu că n-are şi tot cu acesta trup vor învie oamenii la giudeţu. Dece au sîlitu şi pre Evtihie, patriarhul Ţarigradului, să fie într-o voe cu dînsul şi să mărturisască şi el aşea, ca şi împăratul. Iar patriarhul n-a vrut să să învoiască la această eresîie cu împăratul; pentr-acea l-au mazilitu şi l-au trimis în urgie la cetate la Amasîia. Iară în locul lui Evtihie pusă patriarhu pre altul, anume Ioanichie cel de la şcoală, om învăţatu şi cărtular.
     [[28]] Iar atunce, pre-aceia vreme au ivitu-să gîndacii ceia ce fac mătasă, căce că atunce i-au fostu adus doi călugări tocma den ţara Siriia în Ţarigrad şi de pre atuncia s-au mulţîtu şi s-au împrăştiatu de să află în multe părţi de loc.
     Dece acesta împăratu, Iustiniian, n-au făcutu numai pre Svînta Sofiia de la Ţarigrad, ce au mai făcutu ş-alte svinte mănăstiri, multe şi frumoasă. Făcut-au o mănăstire la moşiia lui, la Ohrida, şi alta au făcut în ţara Chiprosului. Acesta au făcut şi svînta Mănăstire Sinai, minunată şi vestită în lume; şi ş-altele multe.
     Iar în dzîlele acestui împărat s-au arătat / un chit în mare, adecă un peşte carele au fostu înecînd corabii multe pre lîngă Ţarigrad şi mare scădere făcea şi n-avea nime nice o putere ca să-i facă vrio samă vriuntr-un chip.
     Iar într-o dzî s-au fostu luatu acel peşte mare după alţ doi peşti mai mici, de-i goniia să-i mănînce, care peşti să chiamă delfini. Iar delfinii fugind denaintea chitului au năzuitu la margine, la apă mică, să scape. Iar acel peşte mare izbindu-să după cei mici tare şi cu sîrguială ca să-i agiungă, să-i înghiţă, s-au înfiptu cu trupul tot în năsîp, aproape de margini. Şi de acolea nu să mai putu clăti, ce i să vedea trupul atîta de mare cît păria-ţi că era o stîncă mare de piiatră. Iară penele-i era mai mare decît vetrila a unii corabii de cele mari. Şi îndată alergară ţărigrădenii ca furnicile cu sabii şi cu topoară şi cu fuştiuri şi-l tăiară şi-l sparsără. pînă-l omorîră. Apoi l-au legat cu funi de corabii groasă şi s-au strînsu mulţîme de năroade multe şi l-au scos cu meşterşug afară, la uscatu, de s-au fostu minunînd tot omul de mărirea acelui peşte. Şi l-au tăiatu bucăţ de au fostu luîndu tot Ţarigradul dentr-însu, svîntatu, să să afle de poveste. Iară spinarea acelui peşte, oasăle, sîntu şi astădz spînzurate la Ţarigrad în Poarta Vizantiei despre mare, unde sînt puşcile cele mari.
     Iar împăratul Iustiniian la săvîrşirea vieţîi sale au cădzut într-această eresîe ce mai sus scrisăm, pentru strîcare şi nestrîcare şi să feace strein despre faţa lui Dumnedzău. Şi muri şi-l îngropară ca pre un eritic.
     
     
ÎMPĂRĂŢÎIA LUI IUSTIN CEL BUN ŞI MILOSTIV. GLAVA 144

     Pre după săvîrşirea marelui Iustiniian stătu Iustin, nepotu-său, împărat, carele era vornic de curte şi avea împărăteasă anume Sofiia. Şi era împăratul creştin bun şi usîrdnic spre credinţa creştinească. Şi îndată cît stătu împăratu au şi trimis pre un fiiastru a lui Velisarie, anume Fotino, om cărtulariu şi părinte bun, sahastru, şi-i dede toată voia ca să margă la Alexandriia să păciniască beserecele. Acesta împăratu au bolnăvitu şi nu putea să iasă să giudece oamenii, să nu aibă strîmbătate. Şi avea oamenii strîmbătăţ şi asuprele despre boiarii cei sîlnici, că le lua bucatele şi altu bun ce avea oamenii în puterea lor şi în sîlă.
     Iară dacă începu a să mai rădica de în boală, să trăgea de mergea la beserecă. Iară oamenii / eşiia naintea împăratului mărgîndu pre cale şi strîga toţ, în toate părţîle, cum au asupreală despre boiari şi le fac sîlă. Iar împăratul strînsă pre toţ boiarii şi pre mari şi pre mici şi şedzînd la voroavă le dzîsă împăratul într-audzul tuturor aşea: Eu v-am credzut că sînteţ [[29]] pravoslavnici, creştini drepţi şi aveţ de tot binele şi socotescu că v-ar agiunge să vă ţîneţ cu al vostru şi să nu asupriţ săracii şi să fiţ apucători bucatelor şi să le faceţi strîmbătăţ şi nevoi înaintea lui Dumnedzău şi a împărăţîei mele.
     Iară boiarii, daca audzîră cuvîntul împăratului, necum să să mai potoale de în rele, ce încă mai multe asuprele şi strîmbătăţ făcea săracilor, căce că obicina rea să face a doaă fire la oameni. Dece şi boiarii acestui împăratu de învăţăturile împăratului foarte pre puţîn au ascultat şi tot făcia cum ştiia ei. Iar împăratul, că nu să mai lasă de facere strîmbătăţ, iarăş i-au chemat şi începu a-i învăţa şi a le aduce aminte în tot chipul şi le dzîsă aşea: Den vreme ce mi-i dată de la Dumnedzău împărăţîia, voia-mi-i de aceste ce vă învăţu să le faceţ deplin; să nu fiţ apucători şi asupritori, nice să faceţ nevoi şi strîmbătăţ săracilor şi neputincioşilor, să să plîngă de voi şi să ţîe calea cu jalobe şi cu lacrămile pre obraz. Dece de vreţ să faceţi acestea ce vă învăţ, să ştiu, iar de nu, voi vă puneţ altu împărat, pre cine vă-i voia, că eu nu voiu putea împărăţî oameni avani şi apucători.
     Iar un om den gloată mai de gios grăi cătră împăratul şi dzîsă: Putiarnice împărate, de ţî-i voia pînă în treidzăci de dzîle să nu să mai afle nice un om asuprit şi împresuratu, fă-mă pre mine eparhu Ţarigradului, adecă vornic, şi-mi dă învăţătură să nu veghez voe nemărui, nice făţărie să nu fie, ce să fac giudeţu dreptu ş-a mare, ş-a mic, ş-a boiari, ş-a sărac. Iar de va veni cineva den oameni să ţî să mai jeluiască de vreo strîmbătate, pre loc să-mi tai capul.
     Iar împăratul de aceasta să bucură foarte şi-ntr-acela ceas l-au şi miluit şi-l feace eparhu Ţarigradului şi-i dede voe pre direptate să-i fie, precum au poftit el.
     Şi daca eşi în Ţarigrad şi şedzu la giudeţ veni o muiare săracă de bărbat, care plîngea şi să jăluia de strîmbătate ce i-au făcut stolnicul împăratului, de i-au luatu cu sîla bucatele şi ce au avutu. Iară eparhul i-au datu pecete de sorocu ca să vie cu dînsa de faţă la giudeţu. Şi dacă să dusă / acea muiare cu soroc de la eparhul să-l chiame la giudeţ, iar stolnicul acela necum să margă, ce încă o sudui şi o bătu şi să dusă cu aceste isprăvi la eparhul şi-i spusă de toate.
     Iar eparhul trimisă şi pre un ceauş la stolnicul să-l cheme să vie la giudeţu de faţă, precumu-i obicina. Iar stolnicul sudui foarte rău şi pre ceauş şi pre eparhul şi dzîsă că nu-l bagă samă întru nemică. Dece ceauşul s-au învîrtejitu la eparhul şi-i spusă de totu.
     Şi într-acela ceas s-au sculatu stolnicul ş-au purcesu la curţîle împăratului; şi fiind vremea de bucate au şedzut şi el la masa împăratului. Iar eparhul daca oblici c-au şedzut stolnicul la masa împăratului s-au dus acolo şi cîndu-şi cunoscu vremea el eşi înaintea împăratului şi dzîsă: Prea putiarnice împărate, de iaste să să ţîe în samă învăţăturile ce m-ai învăţatu şi să stea adevărate şi neclătite, legătura ce am făcut şi mi-ai dzîs să nu aibă nime strîmbătate nice un sărac, ce să-i giudecu direptu, oricine ar fi, dece de vei vrea Împărăţîia ta să fii stătător pre această tocmală, să fac şi eu după cum m-am apucat denaintia Împărăţîii tale, iar daca biai şi mănînci Împărăţîia ta cu apucătorii şi cu făcătorii de rău şi ei nedejduescu Împărăţîii tale, ce giudeţu voi putea să fac eu şi direptate săracilor?
     Iar împăratul grăi în gura mare şi dzîsă: De sînt şi eu sînguru acela ce fac strîmbătăţ oamenilor, rădică-mă din scaun şi-mi fă ca unui vinovat, sau [[30]] fiecarele va fi. Iar eparhul îndată zmîci pre stolnicul de la masa împărătească, fără de voia lui. Şi-l ducea oamenii eparhului mai multu tîrîş decît pre picioare pren mijlocul Ţarigradului, pînă sosîră la un loc ce să chema Halchi. Şi sosî acolea şi muiarea aceia, văduva, şi-i pusă la giudeţu. Şi să află că asupreşte stolnicul pre acea săracă de muiare. Dece în locu au învăţat de-l pusără la pămîntu de-l bătură, apoi dzîsă de-i tăiară chica capului şi-l dezbrăcară şi-l pusără gol pre un măgar călare şi-l purtară pren Ţarigrad şi-l ruşinară cum fu mai rău. Şi strîga strîgătorii în gura mare, cine va fi asupritor ca acesta, aşea să petreacă. Iară daca-l dederă de atîta ruşine i-au luatu bucatele ş-au plătit văduvei aceii sărace.
     Iar dacă vădzură năroadele aşea, să cutremurară toţ şi mari şi mici şi să înţălepţîră şi să potoliră toate strîmbătăţîle şi era pace între toţi. Şi pînă a să împlea acele / treidzăci de dzîle să tocmiră toate şi să aşădzară şi nu mai veniia nime la împăratul să să mai plîngă nice de o strîmbătate. Iar împăratul pentr-aceasta mult să bucură şi-i păru bine.
     Dece dacă să împlură treidzăci de dzîle marsă eparhul la împăratul şi să închină şi dzîsă: Putiarnice împărate, iată că eu pre după cum mă adeverii, feciu şi mă plec la talpele Împărăţîei tale şi mă închinaiu cu slujba. Şi de pre acmu vei face cumu-ţ va fi voia. Iară împăratul îndată învăţă de adusără văşmîntu împărătescu, adecă căftan, de-l îmbrăcară şi-l întări să fie eparhu şi patrichiu, adecă credincios curţîi împărăteşti pînă la săvîrşirea vieţîi sale.
     Iară cînd să împlură doi ai de împărăţîia lui era doi vraci mai mari preste vracii împărăteşti, pre anume Etherie şi Andie. Aceşti s-au învoitu şi cu alţ vraci ca să otrăvască pre împăratul. Şi să oblici treaba, că prinsă împăratul de veste şi cercă de amăruntul şi să află aşea adevăratu. Dece îndată învăţă împăratul de le tăiară capetele.
     Iară cîndă să pliniră trei ai de împărăţîia lui, iară împărăteasa lui, anume Sofiia cea bună şi milostivă şi creştină, pusă de strîgară în tot Ţarigradul dzîcînd: Care oameni vor fi datori să vie cu datornicii şi cu zapisăle înaintea împărătesăi să le facă plată şi să dea zapisăle oamenilor. Şi pre cuvîntul împărătesăi să strînsără toţ şi cei datori şi cei cu zapisăle şi întreba împărăteasa pre cela ce-au dat bani cu cîţi bani iaste în zapis şi apoi întreba şi pre cela ce-au făcut zapisul cu cîţ bani iaste să dia. Şi tot pre rîndu-i plătiia şi le rumpia împărăteasa zapisăle şi le da pre mîna celor datori, pînă au plătit de datorie pre toţ. Şi feace împărăteasa această milă mare cătră săraci de-i mulţămiia toţ.
     Iară cînd să împlură 7 ai de împărăţîia acestui împărat, Iustin, au început a face beserecă pre numele Svinţîlor Apostoli, unde să chema locul hrana streinilor ş-a săracilor. Că era făcut acolo cum ar hi o grădişte cu atîta casă şi cu atîtea cuhni ce era, de să da obroc de la împărăţîe, bucate, de să făcea acolea de era de hrana mişăilor ş-a streinilor cine vrea să margă. Ş-au făcut besereca aceia şi o au săvîrşitu. Aşijdirea iarăş au mai făcut atuncea ş-altă beserecă pre numele Preacuratei Precesta la un locu ce să chiamă Vlahernia.
     Iar în dzîlele acestui împărat s-au tiposît ca să să cînte Heruvicul la Svînta Liturghie preste an, iar la / Gioi Mari să să cînte în locul Heruvicului, Vecera Taină.
     [[31]] Iară pre aceia vreme s-au rădicatu un nepot a împăratului, pre anume Avgustu, pre carele-l pusesă împăratul să fie duxu, adecă domnu la Alexandriia; iar el s-au fostu rădicat pre împăratul, pre unchiu-său. Dece oblicindu împăratul au trimis de i-au adus numai capul. Iară cînd să pliniră dzăce ai de împărăţîia lui, fiind împăratul bolnavu de podalghie la picioare şi la mîni mai multu-i era viiaţa în patu decît pre picioare.
     Dece ş-au socotitu împăratul lucrul, că şi viiaţa lui nu va fi îndelungată, ce luă pre Tiverie comita, adecă scutar, ce era lucrurile casăi de pre den afară [era] pre sama lui cîte-ş era împărăteşti. Pre acesta l-au luatu împăratul, fiind şi omul lui, şi l-au făcut chesariu răsăritului, cum am dzîce paşe la Misiriu şi-l pusă de şedea alaturea cu împăratul la giudeţu şi la svatu şi-l mene pre după săvîrşirea vieţîi împăratului să fie Tiverie împăratu.
     Iar în dzîlele acestui împăratu era un jidov ce făcea stecle într-o dughiană şi avea caminu făcut, unde herbea steclele, adecă cuptoriu. Iar acestu jidov au fost avînd un ficior şi numai pre acela, fiind copilaşu ca de vrio dzece ai. Şi-l didesă de învăţa carte jidovască, precumu-i obicina lor. Iar şcoala unde învăţa copilul jidovului carte era aproape de besereca creştinească cea mare, adecă de Patriarhie, unde învăţa şi copii de creştini carte. Dece cînd era sările de eşiia copilul cel de jidov de la şcoală să-ş margă acasă, atunce eşiia şi copii creştini de la dascal care-i învăţa carte la Patriiarhie. Şi de pururea să împreuna copilul acelui jidov cu copii cei de creştini de să giuca, precumu-i obicina copilaşilor şi s-au fostu împriiatenit în de sîni.
     Iar cînd au fostu în postul cel mare, în Gioi Mari, iar copilaşii cei de creştini au fostu eşit de la dascal pre amiadzăzi şi să ducea la beserecă ca să să pricistuiască şi mărgînd s-au întîmpinatu cu copilaşul acel de jidov, mărgînd şi el de amiadzădzi acasă-ş, să mănînce bucate. Iar daca să împreună cu copii cei de creştinu să luară în voroave şi mărgîndu cu dînşii agiunsără la Patriiarhie la beserecă ş-au întrat şi el în beserecă cu copii creştini.
     Şi cînd au venit vremia pricesteniii au mărsu de s-au pricestuit copilaşii creştini şi împreună cu aceia au mărsu şi copilaşul cel de jidov de s-au pricestuit, neştiind el ce iaste / aceia, nice altul nime nu l-au socotit că-i copil de jidov. Iară dacă eşiră de în beserecă eşi şi copilul acela şi să dusă acasă-ş. Iar jidovul, tatăl copilului, l-au întrebatu unde au zăbăvitu atîta de multu. Iar copilul au răspunsu cătră tată-său şi-i spusă cum s-au luatu cu copii cei de creştin ş-au mărsu cu dînşii la beserecă şi le-au datu popa de au mîncatu dentr-un potiriu pîine cu vin.
     Iară tatăl copilului, jidovul acela, daca audzî spuind copilul c-au mărsu în beserecă ş-au mîncatu de la popa pîine cu vin, să turbură de mînie ca o năpîrcă şi-ş chemă copilul de marsără la dughiană unde făcea jidovul stecle şi abătu de aprinsă caminul foarte tare şi luă pre copil şi-l aruncă acolo, într-acel caminu plinu de focu şi astupă caminul la gură cu o tablă de her. Şi să dusă jidovul de acolo într-altă parte, aflendu-ş  prilej că are alte trebe.
     Iar copilaşul acelui jidov, precum fu puterea lui Dumnedzău, şedea în mijlocul caminului, în foc, şi nu să putea prinde focul de dînsu, măcar un păr den capul lui, sau o stramţă de pre hainele lui să să fie hirosît de foc, ce şedea neatinsu de foc, ca şi cei trei otroci: Ananiia, Azariia şi Misail.
     [[32]] Iară muiarea jidovului, mama copilului, dacă zări pre bărbatul ei că apucă copilul de sîrgu de-l dusă spre dughiană şi nu vădzu copilul pregiur casă, sîrgui de alergă spre dughiană. Şi cum sosî află dughiana încuiată şi-ş pusă ochiul de prăvi pre o crăpătură a uşei şi vădzu caminul aprinsu şi astupatu la gură şi audzî glasul copilaşului unde gomoniia şi grăiia cu oarecine în caminu. Şi îndată începu a strîga muiarea aceia, mama copilului: Săriţi, săriţi, că-mi arde copilaşul în foc.
     Iar oamenii săriră den toate părţîle şi deşchisără dughiana şi căutară în camin şi vădzură copilaşul în mijlocul focului, neatinsu nemică, nice dogoritu măcar de focu. Dece l-au scos den cuptoriu şi-l întrebară cum i-au fost de rîndu, de au fostu şedzînd în foc. Iară copilaşul le spusă şi dzîsă aşea: Dacă m-au adus tată-mieu şi m-au aruncat în foc, într-acela ceas şi sosî o muiare îmbrăcată cu văşminte roşii, împărăteşti, şi-mi dzîsă: nu te teme, fiiule, că eu cu tine sînt.
     Iară maica copilului, jidovca, daca audzî aceste cuvinte dentru rostul copilaşului ei să împlu de bucurie şi să minună şi dede laudă lui Dumnedzău şi Preacuratei Preciste, cum sîngură s-au arătatu fiiu-său, copilaşiului aceluia şi l-au / ferit den focul caminului neatinsu, cît nu i-au arsu măcar o stramţă de pre dînsu. Şi într-acela ceas ş-au luatu copilul şi s-au dus la părintele sveatii Mina patriiarhul şi spusă jidovca toate acestea ce s-au făcut, pre rînd, şi cădzu la picioarele patriiarhului ca să o botedză şi pre dînsa şi pre fiiu-său.
     Iară patriiarhul i-au luatu şi i-au dus la împăratul şi spusă jidovca şi cătră împăratul, ca şi cătră patriiarhul. Şi multu să minună şi împăratul de aceasta şi trimisă de adusă pre tatăl copilului, pre jidov, şi feace împăratul cercare mare pentr-aceasta şi să află aşea, adevăratu. Şi dzîsă împăratul jidovului să să botedze şi să fie ertat de acea greşală ce-au făcut, şi nu vru să să botedză jidovul. Iar împăratul învăţă de-i tăiară capul ca unui făcătoriu de moarte, ce ş-au aruncatu ficiorul în foc, să ardză. Iar pre jidovcă şi pre fiiul ei i-au botedzatu patriiarhul şi feace pre jidovcă călugăriţă, iar pre copilaş l-au făcut cetitor la beserecă şi-i dărui împăratul cu daruri multe împărăteşti.
     Iar cînd să împlură 12 ai de împărăţîia acestui împărat, a lui Iustin, fiind el tot boliac să războli şi mai rău. Dece vădzînd că totu-l întăreşte răul den dzî în dzî, chemă pre patriiarhul şi pre tot svatul împărăţîei şi adusără acolea şi pre Tiverie chesariu. Şi dzîsă împăratul într-audzul tuturor cătră Tiverie chesariu: Iată că fu voia lui Dumnedzău să te pue împăratu; şi cununa împărăţîiei nu ţî o dau eu, ce ţî o dă sîngur Dumnedzău şi va Dumnedzău să fii creştin dreptu şi om blîndu. Dece să cinsteşti întîiu pre Dumnedzău. De-acii cununa cea de împărăţîe ce ţ-au trimis de-ţi pune în cap, ca să fii şi tu cinstit de Dumnedzău. Şi să nu te bucuri în vărsături de sînge, nice să fii în svatul sîlnicilor şi a celor ce iubăscu strînbătăţîle, nice să faci rău pentru rău cîtî s-a putea, fiind împăratu.
     Şi să fii ferit de mînie iute, să nu fii răpit la mînie, precum am fostu eu; căce că eu am greşit multu lui Dumnedzău pentru mîniia mea. Dece şi Dumnedzău mi-au plătit după fapta mea. Nu te înşăla cu firea, a te înălţa cu mărirea pentru cinstea ce vei avea a împărăţîei, ce să sămălueşti binele şi cinstea aceştii lumi întru deşertu, ca o înşălăciune de visu.
     [[33]] Iubiaşte întîiu dreptatea şi mai apoi să iubeşti pre toţi, ca pre tine. Şi să-ţi aduci aminte cine ai fost întîiu şi cine vei fi de pre acmu. Şi iată că ştii şi cunoşti cum am fostu eu şi cum sîntu acmu, suptu voia morţîi. Socoteşte de vezi pre / aceştea pre toţ ce dvorescu înaintea mea; că de pre astădz nainte toţi slugi ţîe vor fi şi ca nişte ficiori.
     Acestea şi ş-altele mai multe l-au învăţatu, tot învăţături bune şi scumpe. Şi iarăşi mai dzîsă: Pentru numele mieu şi pentru voia mea şi pentru binele care ţ-am vrut, de te cinstescu astădzi şi te las împăratu în locul mieu şi te priimiiu în loc de ficior, să cinsteşti pre maică-ta, pre împărăteasa mea, care ţ-au fostu pînă astădzi stăpînă şi tu i-ai fostu slugă, iară de pre astădzi înainte să-ţi fie maică şi tu ei, fiiu.
     Iară Tiverie au cădzut cu faţa la pămîntu la picioarele împăratului Iustin şi dzîsă: Toate acestea să vor plini îndoite şi întreite şi numele împărătesăi tale neuitat va fi întru toată viiaţa mea, precum puiu pre Dumnedzău să fie legătoriu şi martur întru sufletul mieu ş-a Împărăţîei tale.
     Şi iarăş mai dzîsă împăratul Iustin: Domnul Dumnedzău carele au făcut ceriul şi pămîntul să luminedză la inema ta şi să te înveţă şi cu alte mai multe şi bune fără de cîte te-am învăţat eu. Şi aciiaş să săvîrşi şi împăratul. Şi-i îngropară cu cinste în sclipul lui Iustiniian împăratu şi să feace jeale mare foarte.
     
     
ÎMPĂRĂŢÎIA LUI TIVERIE ÎMPĂRAT. GLAVA 145

     Pe după moartea lui Iustin stătu împăratu Tiverie. Ş-au împărăţîtu patru ai şi avea împărăteasă pre nume Anastasîia, cu care au făcut doaă fete, pre anume una Harita şi alta Constantina. Iar cînd să împlură doi ai de împărăţîia lui feace cale cu oşti grele asupra a împăratului persîlor; şi hatman preste oşti pusesă pre unul ce-l chema pre anume Iustiniian, om chitit şi învăţat a purta oşti. Şi marsă împăratul pînă la un loc cu oşti şi să mai conteni cu o samă de oşti. Iar cu celialalte trimisă pre Iustiniian voevodul asupra persîlor.
     Şi dacă sosî acolo şi să loviră oştile şi, ce fu voia lui Dumnedzău, înfrînsără grecii pre persî şi-i dezrădăcinară, că periră persîi fără samă. Şi den cîţi periră mai mult au adus robi şi cu multă pradă şi dobîndă să întoarsără oştile greceşti precum sîngur Dumnedzău îi întărisă de să arătară putiarnici. Şi fu izbînda şi biruinţa la dînşii şi multe bucurii să feaceră în Ţarigrad pentr-aceasta.
     Iar cînd să împlură patri ai de împărăţîia lui s-au săvîrşitu părintele Evtihie, patriiarhul den Ţarigrad. Iară pînă a şeasia dzî pusără patriiarhul pre Ioan Postnic, ce au fostu diiacon la Besereca cea Mare, adecă la Patriarhie în Ţarigrad. Iară pre atunce iarăş s-au rădicat persîi / asupra grecilor. Dece împăratul iarăş au gătat oşti mari şi preste oşti pusă voevod pre Mavrichie, carele au fostu şi comis.
     Iar dacă sosî cu oştile şi să împreunară cu persîi ş-au datu foarte războiu tare. Şi iarăş fu voia lui Dumnedzău, birui Mavrichie cu oştile greceşti pre oştile persîlor şi mai cumplit decît întîiu periră şi le prădară ţara, cum fu [[34]] mai rău şi o arsără şi o robiră şi mai într-adîncu decît întîiu şi scoasără toate cetăţîle şi oraşele carele era suptu ţînerea împăraţîlor greceşti şi le fusesă luatu persîi de la greci de le ţînea ei de la împărăţîia lui Iustiniian şi de pre la împărăţîia lui Iustin; toate acestea le scoasă Mavrichie mai apoi şi încă supusă şi de în cetăţîle persîlor suptu ascultarea grecilor. Şi cu mare biruinţă să întoarsă Mavrichie şi cu dobîndă de avuţîe şi de robi şi de scule scumpe de la persî şi veni la Ţarigrad vesăl şi hrăboru.
     Iară împăratul Tiverie cu mare cinste şi pohvală l-au priimit. Şi pusă strîgătorii de strîgară şi vestiră biruinţă şi vitejiia care o au arătatu Mavrichie cătră persî. Şi îndată feace împăratul tocmală şi-ş dede fata cea mai mare, pre Costantina, după Mavrichie, voevodul ce-l pusesă pre oşti. Iară pre ceialaltă fată, anume Harita, fără zăbavă, preste puţină vreme o dede iarăş după un voivod, anume Gherman, om înţăleptu şi destoinic. Şi dacă-ş mărită fetele feace pre amîndoi ginerii chesari: pre Mavrichie la răsăritu, iară pre Gherman la apus.
     Iar cînd fu în luna lui avgustu în 14 dzile, au mîncat împăratul nişte poame de agut necoapte bine şi dentr-acelea au cădzut în boală grea şi cunoscîndu-şi vremia că nu va eşi dentr-acea boală, ce să va săvîrşi, au chemat pre Ioan patriiarhul şi pre tot svatul împărăţîei şi toate oştile şi acolea încunună cu stema cea de împărăţîe pre ginere-său Mavrichie chesariul şi-l rădicară împăratu şi toţ îl pohvăliră şi i să închinară ca unui împăratu.
     Iară împăratul Tiverie să săvîrşi şi-l îngropară cu cinste suptu sclipu în mormîntu de piiatră viarde.
     
     
     ÎMPĂRĂŢÎIA LUI MAVRICHIE, GENERILE LUI TIVERIE ÎMPĂRAT. GLAVA 146
     
     Pre după acesta împărat stătu împărat ginerile lui, anume Mavrichie. Ş-au împărăţîtu 20 de ai şi trei luni şi era om bun şi creştin pravoslavnic, iar preste fire era scumpu şi iubitor de bani. Dece trebue să ştie fieştecine că rădăcina relelor iaste iubitorilor banilor şi să asamînă cu ceia ce să închina bodzilor.
     Iar dacă să pliniră doi ai dentru împărăţîia lui feace voevod la răsărit pre Filipic şi-ş dede pre soru-sa, anume pre Gordiia, după / dînsul. Şi după ce-l feace cumnatu de-ş dede pre soru-sa, de-acii l-au trimis asupra persîlor cu oşti grele şi feace o bărbăţîe mare de le strîcă ţara şi o arsă şi o robiră. Şi să învîrteji Filipic cu izbîndă şi cu o dobîndă multă de avuţîe şi de plian şi de robi. Şi daca sosî la Ţarigrad multă cinste-i feace împăratul şi fu lăudatu de toţ şi se bucură împăratul pentr-aceasta foarte.
     Iară pre aceia vreme nişte eleni şedzînd la o masă într-o casă a unui creştin de mînca şi bea şi să veseliia, iară acolo la voroava lor începură a pomeni pentru Preacurata Precestă şi începură a sudui şi a îmbăla cum le veniia la gură. Iar Preacurata Maică le trimisă plată aciiaş în pripă, că unii orbiră, alţîi rămasără fără grai, muţî, alţîi rămasără deznodaţi de pren toate mădulările ciolanelor.
     Iară stăpînul cela cu casa ce să ţînia creştin iar au fostu-să abătut şi el cu elenii a hulire pre cea mai cinstită de tot îngerii. Iar preste noapte vădzu [[35]] în visu pre Preacurata Precistă că veni de stătu asupra lui şi ţînea în mînule ei o vărguţă mică şi cu aceia l-au lovit preste genunche; iar de durere mare el s-au deşteptat şi să vădzu că i s-au despărţîtu de i-au picat picioarele de pren genunche în gios. Decii au încălecatu pre un asîn şi îmbla pre tot Ţarigradul şi spunea în gura mare greşala lui şi giudeţul cel direptu a lui Dumnedzău şi Preacuratei Preciste, minune care o au arătat asupra acelui om.
     Iar cînd să pliniră 9 ai de împărăţîia lui au născut un copil fără de ochi şi făr-de mîni. Aşijdiria într-aciaia dzî au născut şi un cîne cu şeasă picioare şi cu cap de leu şi n-au trăit multu. Iară cînd să împlură treisprece ai de împărăţîia lui au mai născutu doi copii; dece unul avea doaă capete, iar unul era cu patru picioare. Dece pre locurile ce nascu znamenii ca acestia, nice un bine nu iaste.
     Iar cînd să pliniră 18 ai de împărăţîia lui au eşit dentr-apa Nilului de s-au arătat doaă dobitoace despre răsărit şi era cu chip de omu ş-au stătut dentr-apă afară, pre uscatu, 9 ceasuri, pînă le-au vădzut tot nărodul. Dece unul, ce era în chip de bărbatu, era gol pînă la buric, iară cela ce era în chip de muiare i să vedea numai ţîţăle. Şi pre atunce au eşitu şi corcodilii dentr-acea apă a Nilului şi mulţ oameni au mîncat ş-au perit de dînşii.
     Iară cînd să pliniră 19 ai de împărăţîia lui, împărăteasa Sofiia, soţul lui Iustin împăratu şi cu împărăteasa lui Mavrichie, anume Constantina, au făcut o stemă ce pun împăraţii în cap. Şi o feaceră de pietri scumpe de mult preţu şi o dăruiră împăratului Mavrichie. Iară împăratul o au / priimit bucuros. Şi vădzînd un lucru ca acela făcut de doaă împărătesă, cît nu avea preţu nici samă să-i socotească neştine ce plătiia, dece împăratul n-au vrutu să o poarte, ce o au dus la Besereca cea Mare, adecă la Patriiarhie şi o au hărăzît lui Dumnedzău şi o au pus acolo la svîntul prestol, într-altar, deasupra, legată, să să afle dar svintei besereci.
     Iată într-acel anu veniră un sahastru den pustiiu, om svîntu şi cu frica lui Dumnedzău şi îmbla pre mijlocul Ţarigradului şi mergea pînă la poarta cea de aramă şi ţînea în mînă o sabiia goală şi spunea în gura mare cum vor să tae capul lui Mavrichie împărat şi moartea lui va fi de un om ce i-i numele pre slova dentîiu „f".
     Iară împăratul de aceasta dac-au audzît foarte s-au spămîntat rău şi începu a-ş prepune pre cumnatu-său, pre Filipic, cum de dînsu-i va fi moartea şi să sfătui ca să omoară pre cumnatu-său. Iar muiarea lui Filipic, sora împăratului, au oblicitu şi ş-au spus bărbatului de au fugit şi s-au ascunsu la o mănăstire de l-au amistuit şi fu ferit de perire şi de mîniia împăratului. Dară lui Filipic nice un gîndu nu i-au fostu spre una ca aceasta, ce era voitor de bine împăratului.
     Dece daca să can uită aceasta, iar satrapul Persîei, adecă domnul lor, ce-l chema pre anume Haganu, s-au rădicat cu oşti ş-au trecut în hotarul grecilor, în ţara împăratului Mavrichie, de au prădatu ş-au robitu, cît au luat robi vii doaăsprece mii de oameni şi i-au dus în ţara lui, la Persîia. Şi de acolo au trimis poruncă la împăratul Mavrichie ca să-i trimiţă doaăsprece mii de galbeni, cîte un galbăn de om şi să-i sloboadză să-ş margă în ţară, adecă să-i răscumpere. Iar împăratul fiindu-i dragi banii pentru scumpetea lui n-au vrut să dea.
     [[36]] Iar haganul i-au şi mai poroncitu să trimiţă măcar cîte giumătate de galbîn de om şi să-i sloboadză. Şi nice atîta n-au vrut să dea, înşelîndu-l firea că va merge asupra haganului cu oşti şi-i va scoate fără nice o dare. Iară haganul i-au şi mai poroncit ş-al treilea rînd să-i trimiţă cîte un argintu de patru aspri, adecă cîte o costandă; şi nice de atîta nu s-au înduratu să dea pentr-acele suflete multe, tot pentru scumpetea lui.
     Iară haganul dac-au vădzut că nice atîta nu va să dea, s-au mîniiatu şi pre acele doaăsprece mii de oameni şi pre toţ i-au pus suptu sabie, de le tăe capetele, de s-au vărsatu atîta sînge de creştin pentru scumpetea lui.
     Iar împăratul, dac-au oblicitu cum luară acei oameni moarte pentru scumpetea lui, au cunoscutu cum păcatul acelui nărod multu ce-au peritu iaste pre capul lui. Şi să giudeca el sîngur la inema sa că / va să ia plată de la Dumnedzău pentru sîngele acela ce s-au vărsat. Dece socoti mai bine să i să facă plată de la Dumnedzău pre această lume, decît pre ceialaltă. Şi îndată scrisă cărţi pre la toţ patriiarhii şi arhiereii şi la Ierusalim şi pre la alte mănăstiri să facă toţi rugăminte spre Dumnădzău pentru împăratul, ca să nu-i facă plată în lumea de-aiuri pentru sîngele acelor oameni mulţ ce s-au vărsat, ce să i să facă plată pre astă lume. Dece într-acesta chip feaceră toţ oteţîi aceia rugă cătră Dumnedzău.
     Şi împăratul de sîne usăbi cădzu cu postu şi cu rugă şi cu lacrămi herbinţ cătră Dumnădzău. Iar putiarnicul şi prea milostivul Dumnădzău vădzînd pocăinţa împăratului şi inema lui cea înfrîntă să arătă împăratului în vis odată şi-i păru că să afla acolo la Ţarigrad, la poarta cea de aramă, înaintea unii icoani în care era chipul împăratului Hristos. Şi acolo, naintea aceii icoane, i s-au arătat precum era de faţă şi oamenii aceia pre cari-i omorîsă hagan pentru scumpetia împăratului. Şi acei oameni tot să pîrîia naintia lui Hristos cu împăratul Mavrichie şi cerea giudeţ în ce chip pentru puţînei bani ce s-au scumpit împăratul să dia, li să vărsă sîngele şi-i fu mai milă de bani decît de nărodul lui Dumnedzău. Iară împăratul nu putea răspunde nemică, ce numai ce-au fostu tăcînd.
     Atunce dzîsă Domnul Hristos cătră posluşnicii săi carii dvoriia naintea Svinţîii sale, adecă svinţîlor îngeri: Aduceţî-mi încoace pre Mavrichie împărat. Şi-l dusără. Iară Domnul Hristos dzîsă cătră dînsul: Unde ţî-i voia să ţî să facă plată pentru sîngele nărodului mieu de l-ai lăsat de s-au vărsatu, pentru scumpetia ta? Aicea, într-această lume trecătoare, au la  <=a doua venire>, cîndu să vor giudeca viii şi morţîi? Iar Mavrichie răspunsă şi dzîsă: Doamne, iubitoriul cel de oameni şi giudeţul cel direptu, nu-mi face plată în lume ce ni să meneşte, ce aicea, într-aceasta, întru care am greşit.
     Atunci grăi Hristos cătră posluşnicii săi, cătră îngeri şi dzîsă: Luaţi pre Mavrichie şi pre muiarea lui şi pre fiii lui şi-i daţ pre dînşii pre mînule Focăi tiranului, adecă muncitoriului, ca pentru să-i omoară pre dînşi.
     Şi învisînd împăratul acel visu groznic să deşteptă cu frică multă şi cu lacrămile pre obraz. Iar cum să deşteptă îndată şi chemă pre soru-sa Gordiia, muiarea lui Filipic şi feace împăratul giurămîntu mare cătră soru-sa, cum nu va faci nemic bărbatului ei, lui Filipic, ce încă la mai mare cinste-l va ţînea împăratul, numai de unde-l va şti că iaste să trimiţă să vie, fără nici o grijă.
     [[37]] Dece sora împăratului să încredinţă giurămîntului şi mai de sîrgu trimisă / la soţul ei, la Filipic, să vie că s-au giurat foarte tare împăratul că nu-ţ va fi nemică. Şi de sîrgu sosi şi Filipic, cumnatul împăratului, şi stătu înaintia împăratului cu bogată frică. Iar împăratul daca-l vădzu şi cădzu la picioarele lui Filipic şi-i dzîsă: lartă-mă, frate, pentru Dumnădzău, că sîntu greşit ţîe, pentru căce tot am avut pururea prepus pre tine că tu vei fi scurtătoriul vieţîi mele. De care lucru oblicii că-mi va fi moartea de un om ce-i va fi slova numelui întîiu „f". Iar acmu obliciiu bine şi mi s-au răspunsu cum nu eşti tu. Ce numai să-mi spui, te poftescu, de ştii şi cunoşti pre vrun om în oştile noastre să-l cheme Foca.
     Iar Filipic, cumnatul împăratului, dzîsă: Ştiu foarte bine pre unul carele au venit de la oaste cu cărţ şi-ţ cerea lefele oştenilor să le dai mai de sîrgu şi foarte ţ-au grăit cuvintele otrăvite şi înpomcişete. Iar împăratul şi mai întrebă pre Filipic dzîcînd: Dară ce fire de om iaste? Filipic dzîsă: Toate relele are; că întîiu iaste varvar şi cu fire rea, nemilostiv, omorîtoriu ca un lupu turbatu, răpit la mînie şi vărsătoriu de sînge.
     Dece daca audzî împăratul de relele Focăi, începu a povesti cătră Filipic visul carele au învisat de-nceput pînă la săvîrşit şi multu s-au minunat şi Filipic de acel visu ca aiavia şi groznicu ce au vădzut împăratul.
     Iar într-acea noapte s-au arătat stea cu coadă în ceriu, care să chiamă Siriia, sămnu rău spre împărăţîe. Iar dacă să feace dzuă sosîră şi oamenii carii-i trimisesă împăratul în toate părţîle pre la arhierei şi pre la mănăstiri, ca să facă rugă spre Dumnedzău să facă plată împăratului pre această lume. Dece veste adusără împăratului de la acei arhierei şi preuţ, cum li s-au ascultatu glasul lor la Dumnedzău şi rugămintele şi au priimit Dumnedzău şi pocăinţa împăratului, de-i va da plata pre această lume şi sufletul lui ş-a muerii lui ş-a cuconilor le-au priimit cu a drepţîlor. Iar împărăţîia cu necinste să va lua de la dînsu şi-l vor omorî cu împărăteasă, cu fiii lui cu toţ. Iar împăratul, dac-au audzît de aceasta veste amară şi otrovită, rădică mînule spre ceriu şi mulţămi lui Dumnedzău.
     Iar Foca, precum mai sus scrisăm, n-au fost venitu de la oştile împărăteşti trimis de toţ pentru lefe, ca un sol. Iar împăratul, ca un om scumpu şi neîndurătoriu de bani ce era nu vru să trimiţă lefele deplin vonicilor oştiani, ce învîrteji napoi pre Foca cu puţînei bani. Iar Foca, daca sosî la oşteni, le povesti multe rele de împăratul şi-l / huli în tot chipul. Iară oştenii audzînd de Foca că n-au vrut să le trimiţă lefele deplin s-au scîrbitu toată oastea ş-au început cu toţîi a măscări ş-a sudui pre împăratul, precum era mai rău. Şi fură toţ într-un sfat şi-ntr-un cuvîntu şi pre loc rădicară oştile împărat pre Foca tiranul.
     Iară Mavrichie dac-au oblicitu că pusără oştile împărat pre Foca ş-au luatu împărăteasa şi cuconii ş-au întrat într-un caic ş-au trecut marea într-un unghiu, unde era o mănăstioară, hramul lui Sveatii Ioan Mamantu şi s-au amistuit acolo. Iar Foca veniia cu oştile cătră Ţarigrad, împărat. Iară năroadele toate i-au eşit înainte şi patriiarhul Ţarigradului, anume Chiriac, şi cu toţ boiarii împărăţîei şi cu toţ ţărigrădianii.
     Şi dacă să împreunară [iar] patriiarhul i-au şi datu scrisoare pentru tăriia legii ceii pravoslavnice şi pentru svînta beserecă să o ferească să nu fie valuri în dzîlele împărăţîi lui. Şi ş-alte multe învăţături aşedzate şi bune tot [[38]] scrisă şi adevărate au datu patriiarhul împăratului. Iară el, ca un om rău, s-au fostu prilejit şi eretic şi gadină rea cătră pravoslavnicii creştini, precum ş-au şi arătat pînă la apoia lui.
     
     
ÎMPĂRĂŢÎIA FOCĂI TIRANUL

     Stătu Foca împărat şi-i pusără stema în cap şi-l încoronă patriiarhul Chiriiac, precumu-i obicina, la Besereca lui Sveatii Ioan Botezătoriul, în cursul anilor de la Adam 6905 <sic> iar de la întruparea lui Hristos 589. Iară cînd fu preste doaă dzîle, şedzu Foca în carîtă împărătească şi marsă de întră în curţîle împărăteşti de să aşedză pre împărăţîe.
     Iară într-o dzî au încălecatu Foca de au eşit la primblare. Iară o samă de oameni dentru năroade fusesă avut strîmbătate de cătră Mavrichie împăratu pentru scumpetea de bani ce avea. Şi începură a strîgare şi dzîcînd cătră Foca: Împărate, bine să ştii că Mavrichie nu-i mortu, nice dus de-aicea necăiuri. Iar Foca întrebă de dînşii: Dară unde iaste? Ei spusără. Iar Foca îndată trimisă de cercară şi-i aflară şi pre dînsu şi pre împărăteasa lui şi pre cuconii lui şi-i adusără naintea Focăi.
     Iară Mavrichie socoti că acolea să va izbîndi visul care învisasă şi dzîsă: Direptu eşti, Doamne, şi direptu iaste giudeţul Tău. Şi într-acela ceas învăţă Foca cel cu mînie de leu să-i tae întîiu cuconii. Şi aşea feaceră, că-i tăiară cuconii naintea ochilor lui ş-a împărătesăi lui. Iară o mancă <ce> hrăniia pre un cucon mai mic l-au ascunsu ca / doară va scăpa. Iară Mavrichie dzîsă: Şă-mi aducă şi pre fiiu-mieu cel sugărel să-l tae naintea ochilor miei. Şi marsără la mancă ca să ia, să-l aducă să-l tae. Iar manca încă au fostu avînd un cucon de-acea potrivă. Ş-au dat cuconul ei în locul cuconului împăratului să-l tae, socotindu ce să rămîe cevaş sămînţă de împărăţîia lui Mavrichie, să nu să stîngă de tot.
     Iar dacă luară armaşii cuconul acela şi-l dusără să-l tae, [iară] Mavrichie dzîsă: Nu-i acela fiiu-mieu cel sugariu, ce acesta iaste a mancei; ce păsaţ de cereţ pre al mieu să-l aduceţ să piară, să fie deplin dzîsa lui Dumnedzău. Şi marsără de dusără cuconul mancei şi luară pre fiiul împăratului şi-l dusără de-i tăiară capul lîngă ceia fraţi, naintea mîne-sa ş-a tătîne-său; şi-n loc de sînge cursă lapte de la fiiul lor, acel sugărel.
     Iară năroadele, vădzîndu prăvind părinţîi moartea fiilor lor, plîngea toţ. Iară împăratul Mavrichie tot dzîcea: Direptu eşti, Doamne, şi dreptu-ţî-i giudeţul. Şi dacă tăiară cuconii, tăiară şi pre împărăteasa, maica cuconilor, apoi tăiară şi pre tatăl cuconilor, pre Mavrichie împărat. Şi le aruncă trupurile şi capetele în cîmpii trivunalului. Şi dzîsă Foca tiranul: Cine va vrea, să fie volnic să le ia trupurile să-i îngroape. Dece nişte creştini buni şi temători de Dumnedzău i-au luatu şi i-au dus de i-au îngropat la Besereca lui Sveatii Ioan Mamantu.
     Şi s-au scrisu pre piiatra de pre mormîntu slove de carte elineşti. Şi slovele acelea dzîcea aşea: Aicea dzacu eu, cea de trei ori ocainică, care am fostu schimită de doi împăraţi, fata lui Tiverie împăratu şi împărăteasa lui Mavrichie împăratu, ceia ce am născut fii de împărăţîe şi am arătat roadă de [[39]] în naşterea mea, carii era buni şi destoinici de a ţînerea împărăţîe; eu, aceia cuconii mici şi cu soţul mieu zăcem aicea pentru relele năroadelor şi pentru urgiia slujitorilor. Lasă de au şi fostu părintele vinovat, dară cuconii pentru că ce i-au tăiatu, că încă de mînie omenească ei nu ştiia să să păzască. Ce de pre acmu dentru frundza noastră Ţarigradul nu va să să mai aunbrească, că rădăcina noastră să rupsă şi de vînturi rele de tot apusă.
     Iară Filipic, cumnatul împăratului, vădzînd de atîta urgie cumplită ce sosîsă asupra săminţîii împărăteşti, să lăsă de lume şi să călugări şi să feace duhovnic la Zlatagrada, adecă la Scutari, preste mare, împotriva Ţarigradului. Şi petrecu viiaţa sa cu pace pînă să săvîrşi.
     Iară în dzîlele acestui tiran şi bezduşnic, a Focăi, multe rele, presosîia; / în toată ţînerea lui omoară întru oameni şi în dobitoace fără samă şi secetă mare şi foamete multă şi erni mari şi grele, atîta cît au îngheţatu şi marea, de au fostu murind peştii.
     Iar într-o dzi, de cu sară, au băut vin multu de s-au îmbătat Foca. Şi dacă s-au făcut dzuoă au zăbăvit să iasă afară să vadză de jalobele oamenilor, iar năroadele strîga în gura mare şi dzîcea: Eşi, Foco, afară. Iar el de ameţala beţîii nu putea să să clătească de în patu-ş. Iară năroadele începură a strîga şi mai tare şi dzîcea în gura mare: Iarăş vinu ai băut, Foco, iarăş minţîle ţ-ai pierdutu. Iară Foca audzînd acestea să mînie şi să înfocă ca un leu şi fără veste eşi afară cu o samă de slujitori tirani, potrivnici lui şi cum era nărod multu adunat, ca la curtea unui împărat, de aştepta să-ş plîngă jalobele şi strîmbătăţîle, aşea au eşit fără veste şi abătură în năroade a-i tăia ş-ai înţăpa cu suliţăle. Şi periră acolea oameni mulţ fără samă.
     Iară unii dentr-acele năroade, vădzînd că vor peri cu toţîi, dederă foc temniţăi şi slobodzîră vinovaţîi şi să luară căznitorii Focăi şi cu Foca după sunetul vinovaţîlor şi fugiră cîţ oameni de în năroade nu perisă şi să amistuiră şi hălăduiră.
     Iară cînd să împlură doi ai de împărăţîia Focăi [iară] împăratul persîlor, anume Hosroiu, au trimis un sărdariu al său cu oşti şi cu putere mare asupra grecilor. Iară oastea grecească încă avea sărdariu pre unul ce-l chema Gherman; şi să loviră oştile şi înfrînsără persîi pre greci. Şi acolea răniră şi pre Gherman, sărdariul grecilor. Şi să învîrtejiră grecii bătuţ şi răniţ, iar Gherman muri preste unsprece dzîle. Iară Foca pusă pre altu sărdariu în locul lui Gherman, pre Inunarsîn; şi iarăş marsă cu oşti împotriva persîlor şi iarăş înfrînsără persîi pe greci şi periră de în oştile greceşti mulţ fără samă şi să întoarsără bătuţ. Iară Focăi multă jeale i-au fostu pentr-aceasta.
     Iar cînd să împlură al treilea an de împărăţîia lui [iar] persîi călcară rău în ţările grecilor şi luară locul cela ce să chema Dara şi toată Mesopotamiia, adecă locul dentre ape şi toată Siriia, şi fără ce tăiară şi strîcară luară şi robi fără număr şi mare pacoste şi scădere să feace în toată ţînerea împărăţîi greceşti în dzîlele acestui spurcatu şi păgîn a Focăi.
     Într-acesta au murit şi părintele Chiriiac, patriiarhul Ţarigradului. Şi în locul lui hirotonisără patriiarhu pre Thoma, diiaconul şi sachelariul Besericii ceii Mari. Iară cînd să pleniră al cincilea an de împărăţîia Focăi pre mulţ priiateni şi oameni de ai lui Mavrichie împăratu au omorîtu acesta tiran [[40]] Foca, unii ca un fial de / moarte, alţîi cu altu fial. Şi trupurile acestora pre după moarte ce le-au făcut, apoi le-au arsu în focu, de s-au topitu.
     Dece iarăş într-acesta an au trecut persîi în ţărîle grecilor, preste apa Efratului şi iarăş au strîcatu ş-au prădat Siriia ţara şi Palestina şi Finichiia. Şi iarăş luară robi fără samă şi fără număr şi nime nu le folosîia.
     Iară spurcatul Foca, luîndu împărăţîia pentru greşealele creştinilor, căce că-ş usăbisă Dumnedzău mila de pre creştini, ce multe rele făcea Foca şi spre besereca lui Dumnedzău şi spre naşterea creştinească. Că unora le tăia capetele, pre alţîi îi trimitea în urgie fără nice de o vină, altora le lua avuţîia, de-i lăsa săraci, altora fetele le lua de-ş rîdea de dînsăle, pre alţî-i bătea, pre alţî-i munciia în divuri, în chipuri şi alte cîte munci îl învăţa părintele său, diiavolul, toate le făcea. Iară mişeii, năroadele lui Dumnedzău, vădzînd de atîta rău şi munci ce le făcea strîga în gura mare cătră Dumnedzău şi să jeliia şi-l blăstăma cu lacrămi herbinţi ca să-i trimiţă plată pentru faptele lui ciale rele ce făcea.
     Iară un sahastru, om svîntu, audzînd de atîtea răutăţi ce au fost făcînd Foca spre năroadele lui Dumnedzău stătu spre rugă cătră Dumnedzău ca să-i descopere svinţîia sa lucrul acesta, în ce chip ş-au despărţîtu mila sa despre creştini de-i cuprinsă împăratu tiran ca acela. Atunce i să descoperi şi i să grăi ca de în rostul lui Dumnedzău, dzîcîndu-i: Şi mai rău de acesta am cercatu să aflu să-l puiu împăratu, ce nu am aflatu. Iară l-aş fi pus ca pentru să să smerească nărodul şi să să pocăiască dentru răutăţîle lor şi fără legile de nu le mai poci suferi. Iară tu de pre acmu nainte să nu mai cerci lucruri dumnedzăeşti, pentru căce să făcu. Iară acel părinte bogonosăţ <=purtător de Dumnezeu> s-au închinat cu faţa pînă la pămînt, cerşind ertăciune despre Dumnedzău.
     Iară cînd să împlură şeasă ai de împărăţîia lui, iarăş s-au mai sculat persîi împreună cu Cardarih iarăş cu oaste mare şi iarăşi biruiră pre greci şi le luară Armeniia şi Capadochiia şi Galatiia şi Paflagoniia. Şi veniră de agiunsără pînă la Halchidona, împotriva Ţarigradului, peste Boazul mării, despre răsăritu. Deci persîi robiia şi tăia pre creştini pre den afara Ţarigradului. Iar Foca încă mai multe rele făcea în Ţarigrad iar creştinilor, decît cei de pre afară.
     Iar cînd să pliniră 7 ai de împărăţîia Focăi s-au învoitu jidovii de la Antiohiia şi să arătară haini cătră împărăţîia şi vicliani cătră creştini. Şi să rădicară fără / ştirea nemărui şi mulţ de în creştini tăiară spurcaţîi jidovi şi năvăliră cătră Patriiarhie şi fără viaste giunghiară pre părintele Anastasîe, patriiarhul Antiohiiei, şi-i tăiară ţeviia trupului şi o pusără în gură-i; şi alte multe preste fire au făcut la mulţ călugări şi miriani.
     Iar Foca dacă oblici de hainiia jidovilor feace sărdariu pre o samă de oşti pre un sotnic ce-l chema Copana şi-l trimisă cu tărie mare la Antiohiia, cătră spurcaţîi jidovi. Şi cum sosî asupra lor, îndată le şi dede Copana războiu iute şi periră fără samă mulţ den jidovi. Dece fără ceia ce perisă în năvală prinsără mulţ vii; ce-i omorîia cum era mai rău şi mai grozav decum făcusă ei patriiarhului Anastasîe.
     Dece trebue să ştie tot omul că urdzîtoriul nostru, sîngur Dumnedzău, de ne şi lasă în pediapsă vrăjmaşilor noştri să ne dosădească şi să ne amărască pentru greşealele noastre, ca pentru să ne înţălepţîm şi să ne pocăim, iară nu ne lasă pînă la săvîrşiri să fim în pediapsă despre vrăjmaşii noştri, ce le face Dumnedzău plată şi lor de mor de moarte rea şi grabnică şi cumplită.
     [[41]] Dece şi acesta spurcat de împărat, Foca, era să margă şi el după giudeţul lui Dumnedzău cel dreptu; precum au făcut şi el altora, să i să facă şi lui. Ce nemaiputînd Dumnedzău suferi vărsăturile cele de sînge ce făcea Foca şi morţîle cele pre strîmbul şi muncile cele nepreastavno <=neîntrerupte> şi toate relele lui cele fără cale, grăi la inema unui boiariu; adecă îi dede Dumnedzău năstav bun acelui boiariu, pre anume Crispu, ce i să chema boeriia patrichie, adecă vornic, fiind om direptu şi creştin bun şi scrisă carte la Iraclie, căpitanul de la Africhiia, cum mai de sîrgu să trimiţă pre fiiu-său cu oşti şi pre Nechita, pre ficiorul lui Grigoran, a vornicului, să să scoale să vie gata asupra Focăi tiranului.
     Iar Iraclie, ca de Dumnedzău învăţat, daca luă cartea de la Crispu pre mînule lui, îndată gătă o samă de catarge cu arme şi cu oşti şi purceasă cu acelea toate şi veni la Ţarigrad, şi abătu cu catargele în limanul Sofiei. Şi adusesă Iraclie cu sîne şi svîntul obraz, chipul Svinţîii sale lui Iisus Hristos, care nu era făcut sau atinsu de mînă de om, ce pentru ciudesa lui Avgar împărat s-au fostu ştersu Hristos de sudori cu o pîndză curată şi i-au rămas chipul într-acea svîntă măhramă, precum au fostu faţa Svinţîii sale cea împreunată de dumnedzăire şi de omenire.
     Acesta chip svînt încă l-au fost adus Iraclie într-agiutor, ca să pobeduiască pre vrăjmaşii lor. Şi prinsă Foca de veste şi-ş strînsă şi el de în slujitori cîţ putu şi-ş dederă războiu tare cu Iraclie. Şi / cu agiutorul lui Dumnedzău birui Iraclie pre Foca şi tot slujitorii Focăi să închinară lui Iraclie.
     Iar Foca de foc şi de amar nu să ştiia ce să mai face şi de ce să va mai apuca, că-ş pierdusă svatul, ce începu a fugi şi întră în curţîle împărăteşti să scape. Iar un boiar mai de gios, anume Fotinu, căruia făcusă Foca strîmbătate mare, de-i luasă muiarea cu sîla, au sîrguit cu puţînei slujitori şi cu oameni de ai săi ş-au întrat în curţîle împărăteşti după Foca şi în loc îl prinsără; că să săvîrşiră toate relele şi minciunile Focăi.
     Şi cu necinste l-au scos de la scaunul de împărăţîe şi-l dezbrăcă den hainele împărăteşti şi l-au legat cu o fune de grumadz şi-l trăgea pren mijlocul Ţarigradului, ca pre un tiran şi muncitor de oameni ce era şi-l dusă de-l dede pre mînule lui Iraclie. Iar Iraclie, dacă-l vădzu, îndată învăţă de-i şi tăiară mînule şi picioarele. Ş-apoi i-au despărţîtu mînule de la trup de pre la umere şi-i tăiară ţeaviia trupului, căce luasă cu sîla muerile oamenilor; iară mai apoi i-au tăiat şi capul. Iar oamenii şi cu slujitori amestecat trasără trupul cel spurcatu a Focăi pren mijlocul tîrgului, pre unde era mesărniţăle de să vindea carnea dobitoacelor şi acolo feaceră focu şi-i arsără spurcatul trup a Focăi, împreună cu alte oasă a dobitoacelor. Şi aşea i-au fostu coneţul şi săvîrşirea, ca unui om rău şi fără lege. Şi împărăţî tocma 8 ai.
     Iară pentru relele acele multe ce-au făcut au luatu moarte rea trupul lui, iar sufletul lui au moştenit în para focului cea vecinică şi nestînsă.
     
     
ÎMPĂRĂŢÎIA LUI IRACLIE ÎMPĂRATU. GLAVA 148

     Stătu împăratu Iraclie pre după tiranul Foca ş-au împărăţîtu 31 de ai. Şi-l încunună cu stema de împărăţîe Sîrghie patriiarhul în curţîle împărăteşti, în Besereca lui Sveatii Ştefan. Atunce încunună şi pre muiarea lui împărăteasă, [[42]] pre care o chema Faviia. Iar daca o încununară şi pre dînsă cu stema de împărăţîe, pusu-i-au patriiarhul numele Evdochia. Şi era cursul ailor pre atunce de la udzîrea lumii 6109 <sic>, iar de la întruparea lui Hristos 603 ai era.
     Dece într-acela an ce stătu Iraclie împăratu s-au rădicatu persîi iarăş asupra grecilor şi luară ţara Apamiia de la Siriia şi veniră prădîndu şi robind pînă la Antiohiia. Şi oştile carele era trimisă de împărăţîia grecească bătîndu-să cu persîi, înfrînsără persîi pre greci şi peri oastia grecească foarte rău, de n-au scăpatu mai nemică.
     Iar-n al doile an de împărăţîia acestui împăratu, lui Iraclie, s-au şi mai rădicat persîi de iznoavă ş-au / luat de la greci Chesariia şi Capadochiia şi mulţîme de năroade au robit ş-au prădatu ş-au arsu.
     Iară împăratul vădzînd acestea toate, precumu-i să strîcă ţărîle şi năroadele de cătră vrăjmaş, era cu multe gînduri şi cu mare jeale. Şi să mira cum va face şi de ce să va apuca, căce că nu avea nici de un fial de avuţîe împărăţîia, adecă să aibă bani de aur şi de argint şi de aramă, să dea slujitorilor lefe şi să facă ş-alţ cîţ de mulţ de treaba împărăţîei, ce era lipsă la o mare împărăţîe.
     Într-acesta an au născut împăratului fiiu dentru împărăteasa sa, Evdochiia, anume Iraclie cel Micu; şi-i dzîcea oamenii Costantin cel Tînăr. Ş-au născut în luna lui maiu în trei dzîle.
     Iară-n al patrule an de împărăţîia lui iar s-au rădicat persîi asupra grecilor cu oşti mari şi marsără de luară şi Damaschinul cetatea şi robiră ţara toată de pren pregiur şi feaceră o pacoste şi o strîcare mare. Iară Iraclie împăratu nu avea nice o facere, ce trimisă sol la Hosroiu, împăratul persîlor, cu rugăminte, dzîcînd să nu mai viarsă sîngele creştinilor şi să-ş potoale oştile şi să-i dea haraciu pre an. Iar Hosroiu pentr-aceasta răspunsu solului nu i-au datu, ce s-au învîrtejitu precum au mărsu.
     Iar într-acesta an ş-au luat împăratul muiare pre Martiia, căce ce că i-au fostu muritu împărăteasa cea dentîiu, Evdochiia. Şi iarăş o au încununatu împărăteasă Sărghie, patriiarhul.
     Iară cînd să împlură cinci ai de împărăţîia lui, iarăş să sculară persîi şi luară de la greci Iordanul cu tot olatul şi Palestina şi svînta cetate a Ierusalimului, cu războiu mare, c-au stătut creştinii de s-au bătut cu persii foarte de la obraz. Şi periră de în creştini acolo mulţ, fără număr; căce mai mulţ periia de jidovi, că persîi robiia pre creştini, iar jidovii lor nu le făcea nemic. Dece pre creştini îi vindiia persîi jidovilor, iar jidovii îi munciia cu munci grele, de-i omorîia. Atunce au robitu persîi şi pre patriiarhul Zahariia de la Ierusalim şi svintele lemne a Svintei Cruci atunce le-au luatu persîi şi mult nărod au dus robi persîi în ţara lor.
     Iară într-acela an au născut împăratului ş-altu fiiu dentru Martiia, împărăteasa, şi l-au botedzatu Sărghie patriiarhul la Besereca Precistii ce să dzîce la Vlaherne şi i-au pus numele Costantin.
     Iar-n al şeasălea an de împărăţîia lui iarăş s-au mai rădicat persîi asupra împărăţîei greceşti şi luară toată Ţara Eghipetului şi Alexandriia şi Liviia şi pînă la Ethiopiia / şi luară avuţîe multă de aur şi de argint şi de pietri scumpe şi luară şi robi mulţ atîţea cît nu mai avea număr. Numai cetatea Carhidona atuncia nu o putură lua, că s-au apărat bine.
     [[43]] Iară cînd să pliniră optu ai de împărăţîia lui iarăş mai trimisă împăratu solu la Persîia cătră Hosroiu împărat, rugîndu-să lui ca să lege pace, să nu-i mai strîce ţărîle şi să-i dea ce va pofti. Iar păgînul de Hosroiu i-au datu răspunsu aşea solului să dzîcă lui Iraclie, de să va lepăda de Dumnedzău răstignitu şi să să închine soarelui, precum să închină el, să aibă amîndoi pace. Iar împăratul Iraclie audzînd acesta cuvîntu ş-au făcut voia rea şi multu au plînsu în taină cu amar şi să rugă lui Dumnedzău să-i fie într-agiutor.
     Iar cînd să împlură noaă ai de împărăţîia lui să rădicară şi arapii cu oşti asupra împărăţîei greceşti ş-au venitu pînă la Udriiu şi pînă la Iraclie. Iară împăratul trimisă sol şi la aceşetea  cătră hagan, domnul arapilor, poftindu pace. Iară haganul prinsă bucuros; dece împăratul Iraclie să bucură şi să găti cu boiarii săi şi cu daruri multe şi scumpe şi eşi înaintea haganului.
     Întîmpinare-i la un loc ce să chiamă Zidiul Lungu, că să priimască pre haganul şi să să împreune să facă legătura tare de pace şi să ia împăratul credinţă de la hagan, împăratul arapilor. Iară haganul, venind şi el în tîmpinaria împăratului, ş-au trecut preste giurămîntu şi preste legătura de pace ce făcusă şi den loc ce zări împăratul de departe viind spre dînsu cu daruri scumpe, s-au şi slobodzît asupra împăratului Iraclie cu vicleşug ca să-l prindză viu, nevătămatu.
     Iar împăratul cunoscu vicleşugul cel de sîrgu a spurcatului hagan şi în loc dede dos şi fugi napoi la Ţarigrad. Iară darurile le-au lăsatu acolea. Iar haganul, daca vădzu că nu putu însuşi să prindză pre împăratul Iraclie, au luatu numai darurile cele împărăteşti şi să învîrteji de începu a prăda satele Udriiului şi toată eparhiia ce să chiamă Iracliia şi luară robi mulţi fără samă şi să dusă în ţara sa.
     Iară cînd să pliniră dzece ai de împărăţîia lui, trimisă împăratul cărţi iarăş la haganul, scriind cu omilinţă mare şi cu smerenie aducîndu-i aminte căci ş-au trecut preste giurămînt şi preste legături ce au fostu făcut între dînşi de i-au strîcatu şi i-au prădatu ţările, aducîndu-i aminte împăratul în tot chipul cum Dumnedzău nice odănăoară nu să poate amăgi şi mult îngăduiaşte, / iar direptu plăteşte.
     Iar haganul, dacă vădzu omilinţa împăratului şi scriindu-i cărţîle cu atîta jeale, ş-au adus aminte de lucrurile de apoi şi-ş pusă la inemă osîrdie mare şi legă pace cu împăratul tare şi încredinţată, însă să-i dia împăratul bir pre an. Şi aşea au priimitu şi împăratul să hie, ce numai şi împăratul s-au apucat să-i dea biru nu pentru altă, ce pentru căce să găta să margă sîngur cu capul său cu oşti asupra persîlor, că mult rău i-au fost făcut şi aceia păgîni, ca şi haganul. Dece s-au plecat împăratul haganului să-i dea biru numai să-l aibă priiatin, să nu dea haganul agiutor persîlor, ce să-i hie priiaten.
     Iar cînd să împlură doisprece ai de împărăţîia lui, pe după sărbătorile Svintelor Paşti, luni după  <=dumineca Tomii> s-au început a să găta împăratul să margă la oaste asupra persîlor. Dece neavîndu împărăţîia bani de argintu şi de aur şi de aramă să dea slujitorilor leafe, căce că rămăsesă împărăţîia la lipsă mare, s-au împrumutatu împăratul de pre la mănăstiri şi de pre la besereci de au luatu bani de treaba oştii şi le-au făcut zapisă de unde, cîtu au luatu şi au iscălitu sîngur împăratul pentru credinţa ca daca să va învîrteji de la oaste să le dea banii.
     [[44]] Dece gătindu-să împăratul de în dzî în dzî cu greime de tabără, ca să purceadză, precum iaste obicina unii împărăţîi griale, precum era ş-a creştinilor atunce, lăsă în locul său pre fiiu-său să fie cap Ţarigradului. Şi înpreună cu fiiu-său mai lăsă pre Sîrghie, patriiarhul, învăţător fiiu-său şi lăsă caimacam cu fiiu-său pre un boiariu mare al său, pre anume Vunon, om prea înţăleptu şi de sfat şi cărtulariu, ca să fie învăţătoriu şi cumpătător Ţarigradului. Şi scrisă împăratul cărţ şi la haganul, ca la un priiaten după legătură ce făcusă, să fie în locul împăratului epitrop fiiu-său, lui Costantin şi de binevoitor grecilor.
     Iar pre aceia vreme fusesă trimis împăratul persîlor, pre anume Hosroiu, pre un sărdar al său, anume Sain, şi cu multă greime de oşti asupra grecilor. Dece au prădat ş-au robitu tot răsăritul, precum au fostu mai rău ş-au sosîtu şi pînă la Halchidona, împotriva Ţarigradului preste mare, decinde, şi apesti acolea Sain cîteva dzîle şi trimisă la împăratul sol pohtindu ca să trimiţă boiari împăratul, credincioşi, ca să grăiască graiuri de pace.
     Iar împăratul credzu pre Sain şi pe după ce să feace graiu de pace trimisă împăratul dentru meghistanii lui şiaptedzăci de oameni şi cu multe daruri de multe preţuri, ca să margă acei boiari împreună cu Sain pînă la Persîia la Hosroiu împăratu, / ca să grăiască şi mai cu temeiu pentru pace. Dece împăratul dărui şi pre Sain cu daruri mari şi purceasără cu acei boiari să margă la Hosroiu, împăratul persîlor.
     Iar spurcatul Sain pînă la un loc marsă cu acei meghistani cu pace şi cu prietenşug bun. Iară de la un loc i-au legatu şi i-au ferecat şi-i dusă de-i dede pre mîna lui Hosroiu, ca şi cînd ar hi fost nescari vinovaţi. Iar Hosroiu cercă lucrul acesta de amănuntul şi oblicind cum au fost trimis împăratul Iraclie soli la Sain pentru pace şi apucînd pre boiarii acei ce adusesă cum n-au prinsu şi pre împăratul viu să i-l fie dus şi-ş aruncă scîrbă mare Hosroiu cătră Sain şi dzîsă de-l beliră de viu; şi muri Sain moarte cu amar. Iar pre acei şiaptedzăci de boiari i-au închis Hosroiu şi-i ţînea acolo la Persîia în chisoare.
     Iar împăratul Iraclie oblici de aceasta, precum i-au închisu Hosroiu atîţea meghistani şi-i ţîne oprit acolo la Persîia şi foarte-ş feace voia rea, cîtu-i era tocma cu capul, ce nu avea ce face. Iar spurcatul Hosroiu atunce în pripă şi de iznoavă trimisă pre altul sărdariu cu oştile iar asupra ţărîlor greceşti şi lovi ţara Asîia despre Romaniia şi multă moarte şi pradă feaceră şi luară şi robi mulţ fără samă. Şi făcea acel spurcatu Hosroiu pacoste mare în creştini şi multă scădere, ca un fără lege şi ca un  <=mîncător, tîlhar de creştini>.
     Iar împăratul Iraclie mai oblicindu şi de acesta ce i-au mai făcutu Hosroiu nu mai putu obicni şi mai suferi robiile creştinilor şi sîngele cel multu ce să vărsa, ce îndată fu gata să margă asupra persîlor, cu agiutoriul lui Dumnedzău, doar ar putea să-i depărtedză de pre capetele creştinilor şi să-i izbăvască de în moarte şi de în robie. Şi să îmbrăcă împăratul în haine proaste şi să încălţă cu încălţăminte negre şi purceasă de la curţîle împărăteşti pre gios pînă la Besereca cea Mare, adecă la svînta Patriiarhie; şi-l priimi patriiarhul şi cu tot clirosul beserecii cu pohfală şi cu cinste. Iar împăratul cădzu cu faţa la pămîntu naintea patriiarhului şi dzîsă: Nu mă priimi pre mine, părinte, [[45]] cu cinste ca pre un împărat, ce ca pre un om prostu şi smerit; că pentru greşealele mele petrece nărodul lui Dumnedzău răutate şi robie.
     Şi întră patriiarhul cu împăratul în beserecă. Şi daca-l blagoslovi patriiarhul şi-i ceti molitfe de călătorie, dzîsă împăratul cătră patriiarhul: Iată eu, cu agiutoriul lui Dumnedzău, mă duc asupra lui Hosroiu, împăratul / persîlor, cela ce iaste leu turbatu şi tricoliciu creştinilor, ca doar vom putia izbăvi creştinii de suptu robiia şi mîniia lui. Şi iarăşi dzîsă cătră patriiarhul: Iată că lasu pre fiiu-mieu întru mînule lui Dumnădzău şi a Svinţîei tale ş-a Preacuratei Preciste. Şi cetatia aceasta a Ţarigradului aşijdirea într-aceasta nădejde o lasu.
     Şi pre după aceasta stătu împăratul în mijlocul beserecei de să închină şi cădzu cu faţa la pămînt şi înălţă glas cătră Dumnădzău şi dzîsă: Despuitoare împărate şi Doamne Isusă Hristoasă, nu da spre batgiocura vrăjmaşilor tăi nărodul tău creştinescu pentru greşelele şi păcatele noastre, ce pleacă ochiul tău cel neadurmitor şi vedzi neputinţa noastră şi ne miluiaşte pre noi şi ne dă noaă biruinţă spre vrăjmaşii tăi, ca să nu să laude mîndrii şi tiranii cătră şărbii tăi, pravoslavnicii creştini.
     Iar un părinte svîntu ce să prilejisă şi el acolea, pre anume Gherghie Pisădie, vădzînd pre împăratul rugîndu-să lui Dumnedzău cu atîta smerenie şi osîrdie dzîsă cătră dînsu: O, cinstite împărate, cu încălţăminte negre încălţa şi picioarele tale. Iar bine să ştii că cu sîngele persîlor vei să le văpsăşti să să facă roşii.
     Iar împăratul pe după ce săvîrşi moleniia, adecă ruga sa despre Dumnădzău au luatu întru numele sale svîntul chip a Domnului Hristos, care chip nu era făcut de mînă de om, adecă svîntul obraz. Şi cu acel svînt chip purceasă cătră persi. Şi de acolea îşi pusă oastea în corabii şi trecu Bogazul, adecă gîltanul mării ce trece pentre Ţarigrad şi pentre Scutariu, ce să chiamă decinde pămîntul răsăritului şi de acolo alăturea cu Marea Neagră au mărsu pre uscatu pînă în Ţara Persîlor.
     Mai luat-au într-agiutoriu împăratul şi turcii, den cîţ să începusă şi ei de pre aceia vreme şi au mai luatu şi de alte limbi. Şi sosînd aproape de Ţara Persîlor ş-au aflatu oştile care le trimisesă mai denainte de sprejeniia persîi. Deci oştile acelia le află împăratul triste şi înspăimate şi cu pricină ei în de sîne şi răsipite în toate părţîle fără nice o tocmală bună între dînşii. Şi îndată începu împăratul a-i strînge ş-ai mîngîia cu cuvinte bune şi cu învăţături dulci, cum ş-ari învăţa un părinte fii săi şi-i strînsă şi-i cuprinsă pre toţ într-un cuvîntu şi într-o voe să fie. Şi-i mai învăţă să fie feriţ de strîmbătăţ, ce să fie toţ cu dreptate şi cu frica lui Dumnedzău, ca să le agiute Svinţîia sa şi să le dea biruinţă spre vrăjmaşii lor.
     Iar persîi audzîră / că soseşte împăratul Iraclie asupra lor şi trimisără oşti multe, călări şi pedestri, spre partea Armeniei, pre unde să afla împăratul Iraclie pre atunce, ca să-i facă spaimă fără viaste, să-l biruiască. Iar împăratul Iraclie cu oştile sale mai sîrgui decît persîi şi-i împresurară şi-i loviră de faţă şi-i tăiară fără milă. Şi acolea într-acel războiu prinsără viu şi pre sărdariul lor şi-l dusără legatu la împăratul Iraclie.
     Şi periră persîi mulţ fără samă; şi den cîţ rămasără den persi dederă dos a fugi cătră împăratul lor, cătră Hosroiu; iar împăratul Iraclie cu oştile greceşti îi goniia şi-i tăia cum era mai rău. Şi mare vitejie feace împăratul [[46]] acolo cu oştile sale, căce că tot în fruntea oştilor miargea împăratul sîngur, cu agiutoriul lui Dumnedzău. Iar oştile vădzînd pre împăratul nainte, în frunte, cu toţîi punea nevoinţă, carele pentru cinstea sa. Dece mergea toţ îndrăzneţ ca leii şi nu băga samă moartea ca un lucru de nemica.
     Şi feaceră o moarte mare grecii în oştile persîlor şi-i tot tăiară, gonindu-i, cît n-au scăpat dentr-o mie, dzece; şi mulţ prinsără vii şi-i luară robi grecii. Iară pre cîţ mai scăpară agiunsără la Hosroiu, împăratul lor, şi spusără de patema ce-au păţît de Iraclie împăratu şi de oştile creştinilor. Şi multu să olecăi şi să jeli spurcatul Hosroiu pentru aceasta. Iar Iraclie împărat şi cu toate oştile sale dederă laudă Domnului Dumnădzău şi Preacuratei Maicei Sale şi toate oştile într-un glas lăuda pre Dumnedzău şi pre împăratul şi-i mulţămiia că să împlusă toţ de tot binele.
     Iar împăratul Iraclia vădzînd că sosîsă iarna ş-au tocmitu oştile şi i-au aşădzatu acolo la Armeniia, ca să ernedză. Şi-i învăţă cu cuvinte bune şi dulci şi lăsă cu oştile sărdariu şi căpitani tot capete buni şi oameni de credinţă şi le dede leafele deplin şi-i lăsă acolo să ernedză pînă în primăvară. Iar împăratul purceasă spre Ţarigrad la scaun. Şi dacă sosî eşiră-i înainte toate oştile carele lăsasă de paza fiiu-său ş-a Ţarigradului. Şi-i eşi nainte şi fiiu-său şi patriiarhul cu tot nărodul şi să împreunară cu multă bucurie şi dederă laudă lui Dumnedzău toţ, cu totul şi multă bucurie şi veselie să feace.
     Iar împăratul dacă ernă la Ţarigrad şi cît sosî luna lui martu nemică nu mai conteni, ce îndată fu gata şi iarăş purceasără la Persîia asupra lui Hosroiu. Şi dacă sosî la Armeniia ş-au aflatu oştile întregi şi sănătoş / cu agiutoriul lui Dumnedzău şi iarăş fu bucurie mari ş-acolo pentru venirea împăratului.
     Iară Hosroiu fusesă trimis pre Sarnavazan cu oşti multe asupra grecilor, audzînd că lipseşte împăratul la Ţarigrad. Iar împăratul Iraclie numai cît sosî, în trei dzîle odihni şi lăsă pre cîtă oaste avu cu dînsu acolo la Armeniia să să mai odihniască şi să vie după dînsu. Şi luă oastea cea odihnită şi întră în Persîia, în ţara lui Hosroiu şi începu a arde ş-a prădare ş-a robire mai cumplit decît întîiu, că pre unde trecea numai cenuşea ce rămînea.
     Iar Hosroiu dacă audzî c-au întratu împăratul cu oştile greceşti în ţara lui şi ardu robăscu tot au şi trimis de olac după Sarnavazan de l-au învîrtejit; şi încă preste cîte oşti i-au fost datu, încă pre atîtea i-au mai dat şi l-au trimis în tîmpinarea împăratului Iraclie, ca să să lovască faţă la faţă. Ce împăratul grăbi mai tare pre vreme ce gătisă şi cu alte oşti să trimiţă pre Sarnavazan.
     Iar împăratul cu oştile sosîia în hotariul cetăţîi unde şedea arunce Hosroiu, ce să chema cetatea aceia Gazacona. Şi acolo făcea gătare lui Sarnavazan şi Hosroiu avea străji acolo, la margine, cale de trei dzîle. Iară Iraclie împărat trimisesă şi el în loc de strajă naintea oştilor sale pre nişte oameni ce să chiamă sarachiniani.
     Dece apropiindu-să sarachinenii de cetate au datu fără veste asupra străjîlor lui Hosroiu şi-i grăbiră foarte tare, cît nu să putură apuca persîi de nemic şi-i tăiară şi-i călcară şi prinsără pre sardariul lor viu şi pre alţîi mulţ şi-i dusără la împăratul.
     Iar Hosroiu daca oblici că-i periră străjile foarte să întristă rău şi nu mai putu trimite pre Sarnavazan cu oşti împotriva împăratului, ce dede dos a fugi de la scaunul său, de la Gazacona, cu toată puterea sa. Iară împăratul începu [[47]] a să lua după Hosroiu cu oştile şi începu iarăş a arde ş-a prădare. Şi agiunsără pre oştile lui Hosroiu fugind care cum putea şi-i tăiară grecii fără nice o milă şi-i prădară şi prinsără vii mulţ, de-i mîna denapoi ca dobitoacele.
     Şi marsără şi la cetate la Gazacona şi o dobîndi, întru care cetate era besereca focului, întru care focu credia Hosroiu. Şi acolea află şi avuţîe multă ce au fost dat la acea capişte de împăraţii de la Lidiia şi alte lucruri de aur făcute cu pietri scumpe. Şi toate acestea le-au luat împăratul. Şi / de acolea întră şi mai înlăuntru în cetate şi află şi spurcatul idol a lui Hosroiu, adecă chipul lui, cît era vărsatu prisne de aur şi alţ idoli făcuţ tot de aur şi cu pietri scumpe. Şi i-au svărîmatu împăratul ş-au luatu aurul şi pietrile ş-au datu foc capiştei şi cetăţîi de nu s-au ales nice cenuşe de dînsa.
     Şi multă pradă şi robie feace împăratul Iraclie ţărîlor lui Hosroiu şi strîcare în oraşe şi în cetăţ, cu dzece părţ mai multe de precum făcusă Hosroiu în ţărîle împăratului Iraclie şi nu cu altă, ce cu agiutoriul Domnului Dumnedzău. Şi atunce s-au numărat robii ce s-au robit şi s-au aflatu cindzăci de mii numai bărbaţi, fără mueri şi fără copii. Iară împăratul era multu bun şi milostiv şi vădzînd atîta nărod ducîndu-i legaţ au lăcrămat şi i să feace milă şi dzîsă de-i dezlegară de mergea slobodzi.
     Iar împăratul daca feace izbîndă şi biruinţă mare persîlor şi lui Hosroiu îndată scrisă cărţ la Ţarigrad de toate, precumu-i fu Dumnedzău într-agiutoriu spre vrăjmaşii creştineşti. Şi pentru aceasta audzînd mare bucurii şi veselii s-au făcut la Ţarigrad şi-n toată ţînerea împărăţîii greceşti donaima.
     Iar cînd să pliniră şeasăsprădzece ai de împărăţîia lui Iraclie, fiind Hosroiu întru multă lipsă şi jeale den cîte-i făcusă împăratul grecescu şi atîtea ţări şi cetăţ ce i-au fost luatu, şi le-au strîcat, şi oştile i-au spartu şi i-au tăiat, şi năroadele i-au robit, şi el cu fuga au scăpatu, iarăşi s-au rugatu pre la alte împărăţîi şi crăii de i-au datu agiutor. Ş-au strînsu pre vro cindzăci de mii de oaste şi i-au datu pre sama lui Sai cel tînăr să le fie sărdariu, iar alte cindzăci de mii de oaste s-au însămnat Hosroiu de la sardar. Şi ş-aceia oaste iarăş o au datu Hosroiu pre sama lui Sai, ca să margă iarăş asupra împăratului Iraclie. Iar sardar cu alte oşti ce au fost mai avutu s-au vorovitu cu Hosroiu ca să margă să bată Ţarigradul, să-l ia. Şi s-au fostu agiunsu cu avarii şi cu slavinii, toţ aceştea într-agiutoriu să fie lui Sarvaru spre luarea Ţarigradului.
     Împăratul Iraclie oblicind de aceasta ş-au făcut şi el oştile trei părţ: deci o parte o au fostu lăsatu pentru paza Ţarigradului, iar a doaă parte de oaste o au datu pre sama frăţîne-său, lui Theodor, ca să stea împotriva lui Sai, sărdariul persîlor, să-ş dea războiu cu dînşii, iar a treia parte de oaste o au luatu împăratul cu sîne. Şi s-au dus împăratul asupra lazîlor, că multă nevoe au fostu avînd împăratul / şi de lazîi aceia. Şi au pohtitu împăratul şi pre turcii de la răsărit să-i fie într-agiutor.
     Iară Sai, sărdarul cel tînăr a lui Hosroiu, s-au gătit tare ca să margă spre Theodor, fratele împăratului, să-i dea război. Şi fratele împăratului încă s-au gătat bine ca să dea războiu lui Sai, aşea apropiindu-să oştile, numai să să lovască.
     Iar Dumnedzău pentru rugăminteli a Preacuratei Sale Maice trimisă asupra persîlor un nuăr întunecat şi volburatu cu piiatră mare minunată. Şi purciasă piiatră de în nuor asupra oştii persîlor, cum ar purcede nescari gloanţă [[48]] den nescare tunuri, aşea fulgera focul de în nuor şi cădea piatra ca oaăle de struţ de mari asupra persîlor; şi mai mult de acea piiatră au peritu persîi. Iar pe spre oastea împăratului cea creştinească era linişte mare cu soare.
     Iar dacă vădzu fratele împăratului Theodor anume şi pricepu că-i puterea lui Dumnedzău cu dînşii dede năvală la perşi cu toată oastea grecească cum ar hi fost nişte lei în nescari oi şi-i tăiară şi-i giunghiară cu suliţăle, cît îmbla în sînge pînă în chişiţă. Şi pre mulţ prinsără vii de-i robiră şi nu scăpară dentr-o sută de mii de persî nice trei sute, atîta periră, că-i bătusă Dumnădzău cu foc şi cu piiatră. Iar Hosroiu audzînd şi aceasta viaste amară, mare mînie ş-au aruncatu pre Sai. Iar Sai de groaza oştii şi de frica împăratului Hosroiu au muritu; iar Hosroiu, de mînie mare ce i-au fostu pre Sai, nice mortu nu l-au putut răbda, ce multe cazne grele au făcut trupului celui mortu, a lui Sai.
     Iar Zăveleil, un domnu ce era al doile pre după haganul, avînd prietenşug amîndoi aceştea cu împăratul Iraclie, au fostu şi Zăveleil într-agiutor împăratului, cu voia haganului. Deci Zăveleil fiind şi cu Theodor, fratele împăratului, la războiul persîlor de apoi foarte au fost agiutat bine ş-au şi mai robit el în Ţara Persîlor.
     Şi învîrtejindu-să el de la Persîia şi împăratul den Ţara Lazîlor cu biruinţă mare s-au împreunatu şi mult s-au bucurat unii de alţî. Şi de acolea ş-au lăsat Zăveleil pre fiiu-său cu cîtăva samă de oaste să fie într-agiutor împăratului, unde-i va mai trebui, şi el s-au dus în ţara sa. Iar împăratul împreună cu ficiorul lui Zăveleil, iarăş de iznoavă purceasără cu oştile asupra lui Hosroiu.
     Iar spurcatul sardar fiind într-agiutor cu oştile sale lui Hosroiu au purces spre Ţarigrad, să bată Ţarigradul cu arapii lui cei negri şi ciudai. Şi viind spre Ţarigrad multe oraşe şi sate au strîcat cînele păgîn şi sosî pînă la Scutariu de decinde, împotriva Ţarigradului. / Iar hazganul s-au împreunatu acolo cu Sarvar, domnul arapilor, şi-ş călcă giurămîntul de cătră împăratul Iraclie şi să feaceră amîndoi cu hazganul. Unii şi trecură despre Ţarigrad cu caice şi dencoace, despre Ţarigrad, găsîră iarăş venite oşti de-a varvarilor şi de-a slavinilor. Şi să amestecară toţ de să feaceră una şi veniră de să tăbărîsă toţ pregiur Ţarigrad.
     Dece cine poate să scrie mulţîmea acestor păgîni, cît au fost de mulţ; că marea să împlusă de catarge, iară pămîntul nu să vedea de călăreţi şi pedestri. Dece atîta mulţîme şi scîrnă de oaste era, cît n-ar fi agiunsu un grecu la dzece vrăjmaşi. Şi dederă foc de arsără toate cîte era pre den afara Ţarigradului şi strîga în gura mare spurcaţii şi dzîcea aşea: Nu vă fie nădejdia spre Dumnedzăul vostru, carele credeţ să vă izbăvască dentru mînule noastre, că cînd va fi mîne noi vom lua Ţarigradul, iar pre voi pre toţ suptu sabiia noastră vom să vă punem; nu va mai hi într-alt chip.
     Iar năroadele creştineşti den Ţarigrad, daca audzîră cuvintele lor să mîhniră rău foarte şi de la adîncul inemilor lor numai ce suspina şi cădzură cu toţîi a să rugare spre Domnul Dumnedzău Iisus Hristos şi spre Preacurata şi Născătoarea Sa Maică şi să rugară cu toată usîrdia de la adîncul sufletelor lor. Dece precum s-au rugat nu le-au fostu truda în deşert, că mare iaste puteria lui Dumnedzău şi ruga Preacuratei Maicei Sale şi de sîrgu arătă [[49]] Preacurata ciudesă mare acolo şi minunată. Căce că vrăjmaşii aceştea era tăbărîţ pregiur Ţarigrad de vrio dzece dzîle.
     Iar peste acea noapte, daca să lumină şi răsăriia soarele, vădzură varvarii aceia despre mare ce sta cu catargele numai să dobîndească Ţarigradul, fiind acolea ei împotriva a unii svinte beserici făcută pre numele Precistii ce să dzîce la Vlaherne, lîngă zîdiul cetăţîi lipită, şi fiind acolo şi portiţă mică de fiaru în zîdiul Ţarigradului, vădzură păgînii aceştea cum pre acea portiţă de heru a beserecii c-au eşit o muiare luminată şi cu podoabe împărăteşti şi cu dînsa mulţîme de slujitori îmbrăcaţ şi arătoşi, care era Svînta şi Preacurata Precistă, mila şi agiutoriul neputincioşilor, iar slujitorii aceia ce era prengă Svinţîia sa, mulţîme de îngeri dumnădzăeşti.
     Iar acei spurcaţ, daca o vădzură, să voroviră şi dzîsără că-i împărăteasa lui Tiverie şi vădzînd nevoia au eşitu de miarge la domnul lor, la Sarvar, cu vrio rugăminte, / fiindu-i împăratul cu oşti la Persîia asupra lui Hosroiu. Şi o prăviia cum miarge cu tocmală şi cu slujitori. Iar dacă vădzură că trecu de în oşti afară şi nu marsă la domnul lor, precum să gîndiia ei, să slobodzîră după dînsa ca să o agiungă.
     Iar Preacurata agiunsă la un loc ce să chiamă Pietrile Vechi, unde era iarăş o svîntă beserecă pre numele Svinţîii sale. De acolea fu nevăzută şi nu ştiură ce să mai feace şi toţi slujitorii ei. Şi într-acela ceas spusără unii cătră alţi şi să feace o price mare întru dînşii, cum s-au sîrguit să o fie apucat, sau să fie dat ştire altora să nu fie scăpat. Şi începură ei în de sîne a să sfădi şi a să tăia ş-a să mînca unii pre alţîi. Şi să feace vrajbă mare şi să tăiară într-acea dzî de demîneaţă pînă în sară. Şi alerga toţ în toate părţîle crunţi ca vîrcolacii, de să tăia şi să giunghea, cum era mai rău, cît nu rămasără nice a treia parte.
     Aceasta minune arătă Preacurata pentru osîrdiia şerbilor săi, a creştinilor. Aşijdirea fără aceasta ş-altă minune mare să arătă. Că le trimisă Dumnedzău urgiia Svinţîii sale, vînt mare şi volburatu pre mare. Şi să feaceră valurile ca dealurile şi cădea catargile una asupra alţîia, de să svărîma şi să îneca în mare cu oameni cu tot şi le ducea vîntul de le loviia de pietri şi de lemne şi de zidiurile Ţarigradului, de să svărîma şi să îneca oamenii ca furnicile; şi ales la portiţa aceia unde era Besereca Preacuratei s-au înecat catarge multe foarte.
     Iar mişeii de creştini den Ţarigrad prăviia de pre zidiuri şi să minuna de potop ce le trimisesă Dumnedzău. Şi daca vădzură că-i bate sîngur Dumndăzău, deşchisără ţărigrădenii porţîle şi eşiră bărbaţi şi mueri de-i ucidia cu pietri şi cu lemne şi dederă foc catargelor şi ardea, cum era mai rău. Şi pre mulţ au apucat ţărigrădenii şi vii de i-au robit. Şi periră atîta cît nu s-au ales nemică dentr-atîta mulţîme de oaste ce au fost.
     Iar domnii oştilor, Sarvar şi hazganul şi alte capete a altor limbi, plîngea şi să jăliia pentru oştile ce le perisă. Şi fugiră de la Ţarigrad cu multă ruşine şi amar şi dusără toţ pre în ţărî-şi cîte cu puţîntei oameni ce le mai rămăsesă. Iar ţărigrădenii fură mîntuiţi den toată nevoia cu agiutoriul lui Dumnădzău ş-a Preacinstitei Maice.
     Iar cînd să pliniră şiaptesprece ai de împărăţîia lui Iraclie, aflîndu-să împăratul la Persîia şi fiind şi turcii de la răsărit împreună cu împăratul într-agiutor şi / împresorînd vremia de iarnă s-au spămîntat turcii, unii de [[50]] iarnă, alta iarăş şi pentru persî să nu-i lovască în vreme de iarnă, să-i strîce. Dece să părăsîră de împăratul şi să dusără pre la casăle lor.
     Iar împăratul începu cu cuvinte dulci a cuprinde pre oştile sale şi cu învăţături bune a-i mîngîia ş-a le îmbuna dzîcînd: Ştiţ, fraţîlor, şi cunoaşteţ că noi pre nime nu avem pre altul agiutor nevoilor noastre, fără numai pre sîngur Dumnedzău, Mîntuitorul nostru şi pre Maica Sa, Svînta Bogorodiţă, ceia ce iaste de pururea într-agiutor creştinătăţîi.
     Acestia şi altele mai multe le dzîcea şi le îmbuna împăratul, ca un părinte fiilor săi. Iar oştenii toţ într-un glas şi-ntr-un cuvîntu dzîsără că pînă la unul sînt gata să moară pentru numele împăratului şi încătro-i va fi voia, acolo vom miarge.
     Iar Hosroiu, ştiind pre împăratul că tot îmblă prădîndu Persîia şi strîcînd, mai strînsă cîtăva samă de oşti şi de a lui şi de pre la alţîi şi feace sărdariul oştilor pre un viteazu mare, pre anume Razast. Şi-l găti bine foarte şi-l trimisă asupra împăratului Iraclie. Iar împăratul oblici; ce încă şi mai adîncu întră în ţara Iui Hosroiu, în Persîia, de ardea tot şi prăda şi multe cetăţ şi oraşe şi sate ardea şi prăpădiia.
     Şi daca oblici împăratul că să apropie Razast cu oştile spre împăratul [iar], împăratul pusă supt sabie pre toţ oamenii persî, pre cîţ era robi; mai mulţ era de optudzăci de mii de oameni.
     Iară cînd fu în luna lui octovrie marsă împăratul într-un oraş mare a persîlor, ce să chema Hamaitha. Şi acolea tăbărî de-ş odihni oştile şiapte dzîle; şi găsîră hrană şi de oameni şi de cai. Şi de acolea purceasără tot ardzînd şi strîcîndu.
     Iar Razast cu oştile persîlor veniia în urma împăratului, ca să-l agiungă. Şi nemică pre urmă nu aflasă să mănînce nice ei, nice caii lor şi mulţ oameni şi cai au fost murindu de foame. Dece împăratul ş-au tocmit oştile cu agiutoriul lui Dumnedzău şi a Precistii şi aşteptară pre Razastu. Şi-ş dederă războiu tare foarte o dată şi de doaă ori şi nu-ş putea alege, că sta bine şi Razastu cu persîi.
     Iar cînd fu al treia oară, cu agiutoriul lui Dumnedzău birui împăratul cu grecii pre Razast şi periră persîi ca nu altă dată. Şi peri şi Razast sărdariul, viteazul cel bun, şi periră toţi boiarii persî, cît au fostu venit de la Hosroiu cu dînsu şi dederă dos persîi a fugi şi grecii a-i goni ş-ai tăia şi să topiră persîi mai toţ cîţ au fost într-acel războiu de n-au rămas mai nemic. Iar dentru greci cu agiutoriul / lui Dumnedzău mai multu de cindzăci nu s-au rănit şi dentr-aceia numai dzece au murit, iar alţîi s-au izbăvit. Iară şi împăratul atunce s-au rănit la budză şi nu i-au fost nemică.
     Iar dacă să potoli războiul învăţă împăratul de căutară pren cei tăiaţ şi găsîră pre Razast tăiat. Şi i-au luatu împăratul peavăţa care au fostu tot aur şi pietri scumpe şi şaoa şi paloşul de la cal tot aur au fost, de mult preţu. Şi daca aflară tăiat pre Razast dederă laudă mare şi cu mulţămită lui Dumnedzău şi Preacuratei Maicei Sale.
     Iar grecii oştenii nu avea unde mai amistui avuţîia ce avea, altul şi doadzăci de cai împovoraţ de tot binele, că nu le lua împăratul nemică de ce-ş însăma ei, ce să mulţîsă caii de era mulţ de dzece ori decît oamenii. Dece să [[51]] vedea oastea de cum era multă şi mai multă, cît nu li să mai vedea marginea, ce era groază unde vediai oştile greceşti ca apurce era Dumnădzău cu dînşi.
     Iar de-acolia purceasă împăratul cu toate oştile şi cu nădejdia lui Dumnedzău asupra lui Hosroiu, ca să-l prindză. Şi mărgînd înainte aflară nişte curţi minunate a lui Hosroiu ce să chema Rusa; şi ce aflară acolo luară şi-i dederă foc de arsără pînă în pămîntu. Şi de acolia mai marsără înainte şi iarăş mai aflară nişte curţî a lui Hosroiu, ce să chema locul acela Vecla. Acolea avea făcute locuri largi cu zîditură de marmure şi cu părdosîtura şi în schlipuri făcute, de-ş primbla caii şi făcea căutare oştilor cînd era vremi rele. Acolo au fost avîndu ş-alte schlipuri, usăbi, de ţînea lei şi pardoşi şi rîşi şi pili şi de alte jigănii den cîte sînt pre pămînt sălbateci. Şi şi acelia curţi le arsără de le feaceră pămînt. Iar de acolea purceasără şi aflară multe curţî în multe locuri a lui Hosroiu şi tot lucruri minunate şi toate le feace pămînt împăratul.
     Iar Hosroiu, daca oblici c-au peritu şi Razast cu oştile toate şi precum vine împăratul Iraclie ardzîndu-i ţara şi curţîle şi vine adevăratu ca să-l prindză, într-o noapte den cetatea unde era au spartu zidiul ş-au eşit noaptea cu muiaria-ş şi cu ficiorii şi s-au dus de au trecut într-un loc foarte cu tărie, ce-au ştiut că de acolo nu-l va mai prinde nime şi acolo s-au aşădzat. Iar împăratul mărgînd şi prădînd au agiunsu pînă într-un loc ce-l chema Siagor. Şi acolo iarăş feaceră oştile o pacoste mare, că arsără nişte oraşe multe şi sate şi robiră nărod mult fără samă.
     Iar un ficior a lui Hosroiu ce era mai mare decît alţî / ficiori, fiind voia lui Hosroiu să dea împărăţîia altuia mai mic şi nepriimind să o dea celui mai mare pe după moartea sa, ce acesta Siroiu ş-au strînsu o samă de oşti ca să margă şi el asupra tătîne-său, lui Hosroiu. Ş-au mai cerşut agiutor şi la Sarvar, domnul arapilor, de i-au dat pre Guduvuh căpitanul, cu cîtăva samă de oaste. Dece pre acesta căpitan şi şi pre alţîi au trimis Siroiu, ficiorul lui Hosroiu, la împăratul să aibă ştire că miarge el sîngur asupra tătîne-său cu oşti. Dece de-l va putea birui, bine va fi, iar de nu, va veni şi el cu toată oastea sa să fie într-agiutoriu împăratului să margă asupra tătîne-său.
     Iar împăratul foarte priimi bucuros pre Guduvuh căpitanul şi pre alte capete ce era trimiş cu dînsu şi-i cinsti şi-i dărui bine. Şi scrisă împăratul la Siroiu carte într-acesta chip: De vei vrea să birueşti pre tată-tău Hosroiu, nu face altă, ce să slobodzi grecii cei den temniţă ce-i ţîne tată-tău închişi şi să le dai cai şi arme şi haine; şi îmi pare că altu agiutor nu ţ-ar mai trebui.
     Iară Siroiu daca ceti cartea împăratului să împlu de bucurie şi-i mulţămi de învăţătură bună. Şi îndată slobodzî grecii den temniţă şi le dede Siroiu haine şi cai şi arme şi lefe şi de tot ce le trebui şi să feaceră grecii acei închişi de tot cindzăci de mii de oaste. Şi de acolo şi purceasă asupra tătîne-său, lui Hosroiu, şi să bătu cu dînsu şi-l birui şi-l prinsără pre tată-său viu şi-l adusără şi-l ferecară cu obede mari de heru şi l-au închis într-o casă întunecoasă şi-i da de mîncat numai cîte o fărîmă de pîine şi cîte puţînă apă de-l leşina şi-i trimitea boiarii de-l mustra şi-i şcopiia în obrazu şi în barbă.
     Şi-i adusă pre ceia ficiori ai lui şi le tăe capetele înaintea lui. Iară pre tată-său l-au ţînut închis cinsprece dzîle; deacii l-au scos şi l-au pus în proşcă de l-au săgetat oştile. Şi i să împlu şi lui fapta şi i s-au făcut precum [[52]] au făcut şi el creştinilor. Şi să plini cuvîntul Svintei Scrisori de dzîce că Dumnedzău mult îngăduiaşte. iar mai apoi drept plăteşte.
     Iar Siroiu îndată scrisă la împăratul Iraclie pentru moartea tătîne-său, lui Hosroiu şi a ficiorilor lui. Iară împăratul Iraclie pentr-aceasta mult i-au părut bine şi de la adîncul sufletului său dede laudă lui Dumnedzău şi Preacuratei Maicei Sale. Ca era trecut şeasă ai de cînd tot era împăratul în oaste şi în grijă cu acel spurcat de Hosroiu.
     Dece dentr-acela ceas şi legară pace tare împăratul şi cu Siroiu şi dede / Siroiu pre toţi grecii robi ce i-au fost robit păgînul Hosroiu şi prada de bucate şi de avuţîe, cîtu au fost luatu tată-său, toate le-au datu înapoi. Dat-au şi pre patriiarhul Ierusalimului, pre Zahariia, ce l-au fost robitu Sarnavazan, sărdariul lui Hosroiu, cînd au mărsu de au prădat Ierusalimul. Mai dat-au şi svintele lemne a Svintei Cruci şi alte odăjdîi şi odoară a Svintei Besereci a Ierusalimului; toate le-au datu Siroiu, ficiorul spurcatului Hosroiu. Şi dacă legară pace cu giurămînturi tari să nu mai fie pricină între persî şi între greci, atunce şi împăratul au trimis pre frate-său Theodor la cetate la Edesa de au slobodzîtu de-n chisoare pre toţ persîi de să dusără în ţară-ş, cine-ş pre la casa sa.
     Dece de pre atunce îmbla persîi fără nice o grijă pren ţara grecilor şi grecii aşijdirea pre în ţara persîlor. Şi era ţărîle cum ar hi fost tot a unui om şi era viiaţa cu pace la toţ şi bucurie mare creştinilor şi persîlor. Dece precum sîngur Dumnedzău feace lumia cu toate podoabele ei în şeasă dzîle şi în dzua a şeaptea au odihnitu, aşea şi împăratul Iraclie în şeasă ai încheiaţ s-au bătut cu persîi, iar a şiaptia an s-au păciuit şi s-au tocmit; şi s-au învîrtejitu cu bucurie mare şi cu biruinţă în Ţarigrad.
     Iar venind şi apropiindu-să împăratul de Ţarigrad eşitu-i-au înainte fiiu-său Costantin şi patriiarhul Sărghie şi toţi boiarii şi toate năroadele. Şi ţînea pre în mînule lor tot stîlpări de maslinu şi cu făclii aprinsă şi priimiră pre împăratul cu bucurie mare şi cu inemă curată, dîndu laudă lui Dumnedzău, celuia ce l-au ferit despre toţ vrăjmaşii săi şi l-au adus cu cinste mare şi cu bucurie şi biruinţă la împărăţîe-ş şi la scaunu-ş.
     Iară cînd să pliniră noaăsprece ai despre împărăţîia lui s-au gătat de au purcesu la Ierusalim. Şi dac-au sosît au şi pus pre patriiarhul Zaharia în scaunul de patriiarhie, să fie patriiarhu Ierusalimului, cum au fostu. Şi au datu svintei besereci svintele lemne a Svintei Cruci şi alte odăjdîi şi odoară ce au fost dusă în robie la persî împreună cu Zahariia patriiarhul. Şi de pre atunce au făcut legătură mare şi cu urice într-acesta chip cum jidovii să nu aibă voe den trei mile a să mai apropiia de Ierusalim; iar carele ar mai păşi măcar un pas peste acele trei mile să moară ucis cu pietri.
     Iar de acolo marsă la Edesa la cetate şi luă o beserecă creştinească dentru mînule nestoriianilor şi iarăş o dede să fie pre mîna / creştinilor, care beserecă o au fost luat spurcatul Hosroiu de la creştini şi o au fost datu nistoriianilor.
     Iar în dzîlele acestui împăratu, a lui Iraclie, s-au arătatu Mahmet, carele-l facu izmailtenii că li-i prorocu. Carele au fostu slujind la o muiare săracă de bărbatu şi au fostu avînd Mahmet acea boală zdrobită şi cînd l-au fost lovind s-au fost trîntind pre pămînt şi i s-au fostu împlînd gura de [[53]] spume ş-au fost făcînd grozav. Iar muiarea aceia, stăpîna lui Mehmet, n-au ştiut că are el boală cu aceia, ce l-au priimit să-i hie bărbatu.
     Iar într-o dzî de naintea ei aşia-ş l-au priimit boala aceia şi să trînti la pămînt şi începu a face grozav. Iar muiarea aceia, vădzîndu-l aşea, să scîrbi şi fiind să-i dzîcă oamenii muiare unui om cu aceia boală îi cădea cu ruşine. Iară usăbindu-să Dumnedzău de noi şi depărtîndu-să pentru greşelele noastre cele cumplite, să dusă Mahmet acesta o dată spre Ţarigrad. Iar un călugăr pre anume Pahomie să dă în prieteşug cu dînsul şi să ţînea amîndoi la un loc, ca cînd ar fi fost soţîi amîndoi. Şi feaceră amîndoi pravile ismailtenilor rele şi împotriva creştinilor. Iară cînd veniia vremea de să-l priimască boala lui şi vădzîndu-l muiarea-i că face atîta grozav îş făcea voia rea şi scîrbă.
     Iară acel călugăr Pahomie îmbuna pre acea muiare a lui Mahmet şi-i dzîcea: Să nu te mîhneşti dumneata, giupîneasă, de lucrul acesta carele-l vedzî asupra bărbatului tău, că acesta lucru iaste sămnu de bucurie, nu de scîrbă, căce că vine îngerul asupra lui, adecă Arhanghel Mihail şi de la înger el ia pravilă şi învăţătură. Dece vădzînd lumina îngerului nu poate sta în picioare, ce cade gios şi ia învăţături de la îngeru şi îngerul nu-i dzîce Mehmet, ce-i dzîce proroc.
     Iar muiarea daca audzî cuvintele călugărului foarte-i păru bine şi să bucură c-au agiunsu de are bărbatu proroc, de să va chema şi ia prorociţă. Dece Mehmetu acesta şi cu călugărul pre mulţ i-au tras şi i-au învăţatu întru eresîile lor şi le-au arătat cum să vor închina şi cum să vor ruga. Şi s-au mulţîtu întru aceasta credinţă şi tot să îmulţăscu. Iar pînă pre atunce nu să mai audzîsă numele lui Mehmet necăiuri.
     Iar împăratul Iraclie toate lucrurile feace bune şi stătu cu războaie tari pentru binele creştinilor. Iar pînă la apoia lui cădzu la eresîe mare, ce să dzîcea edinohoteanim <=o singură fiinţă> şi au trecut preste pravilă şi ş-au luatu muiare pre Martina, pre nepoată-sa.
     Dece aproape de moartea lui pentru greşealele lui / i-au trimis Dumnedzău boală grea şi cumplită, adecă dropica, ce cînd vrea să să ude i să întorcea ţeave de să uda tocma în obrazu-ş. Dece păzîtorii carii era prengă dînsul făcusă o scîndură; dece cînd vrea să să ude, loviia udul în scîndură şi i să feriia obrazul. Şi cu aceasta boală i să prileji de muri împăratul Iraclie.
     Şi-l îngropară cu cinste la Besereca Svinţilor Apostoli, unde să îngropă împăraţîi. Şi mult l-au plînsu toţ şi ales slujitorii; că au petrecut bine cu dînsul pren ţări streine ş-au tot izbîndit şi au dobîndit de tot bine, de era tot avuţî.
     
     
ÎMPĂRĂŢIIA LUI COSTANTIN, FICIORUL LUI IRACLIE. GLAVA 149

     Pe după moartea lui Iraclie împărăţî fiiu-său Costantin. Ş-au împărăţîtu numai patru luni şi de pururea era tot bolnav. Iar maşteha lui, anume Martina, şi cu patriiarhul Piru l-au otrăvit ş-au murit.
     [[54]]
     
ÎMPĂRĂŢÎIA LUI IRACLONA Ş-A MAICĂ-SA, A MARTINII. GLAVA <150>

     Pe după moartia lui Costantin împărăţî frate-său Iraclona împreună cu îmmă-sa, cu Martina. Ş-au împărăţîtu numai şeasă luni. Iar svatul împărăţîei s-au sfătuit şi s-au învoit de prinsără pre împăratul şi pre mumă-sa Martina şi le tăiară limbile şi nasurile şi-i trimisără în urgie în ostrovul Hersonului, adecă în Crîm. Şi ridicară împărat pre Costanda, pre ficiorul lui Costantin şi nepot lui Iraclie împărat.
     
     
ÎMPĂRĂŢÎIA LUI COSTANDA, FICIORUL LUI COSTANTIN, NEPOT LUI TIVERIE ÎMPĂRATU. GLAVA 151

     Pre după aceştea stătu împăratu Costanda, ficiorul lui Costantin, nepot lui Iraclie împăratu. Ş-au împărăţît doaădzăci şi şiapte de ai; şi era cursul ailor pre atunce de la începutul lumii 6134 <sic> văleatul, iar de la Hristos era 628 de ai.
     Iar în al doilea anu de împărăţîia lui să apucasă Umaru ca să zîdească Besereca Sionul de la Ierusalim. Dece pre cît zîdiia dzuoa, iarăş cădea noaptea şi nu putu face nemic; şi prihana căce cădea ziditura ei nu ştiia ce iaste. Iar cădea căce că spurcaţîi jidovi pogorîsă crucea care era pusă de sta în măgura Eleonului: pentr-aceasta nu sta ziditura şi nu putură face nemică.
     Iar-n al treilea an de împărăţîia acestuia să feace soarelui eclipsîs, adecă întunecă soarele. Iar cînd să pliniră şeasă ai de împărăţîia lui s-au sculat domnul arapilor, pre anume Maviia şi cu 1700 de vasă şi s-au dus pre mare de au luat toată ţara Chiprosul.
     Iar cînd să / împlură treisprădzece ai de împărăţîia lui, iarăş s-au sculat acesta spurcat Maviia, domnul arapilor, şi s-au fostu apucat la oraş la Tripoli să facă catarge multe şi mari, ca să vie să bată Ţarigradul.
     Iar fiind acolo la Tripol doi fraţi creştini, ficiori de boiari, anume a lui Vuchinator, avînd aceştea usîrdie mare spre creştini şi învăţaţ ca den dzîsa lui Dumnedzău marsără de slobodzîră pre cîţ oameni era închişi în temniţă şi-i îndemnară noaptea cînd i-au slobodzît de ucisără pre Amiran, domnul cetăţîi de Tripol şi pre toţ oamenii den curtea lui şi pusără foc pre în catargele acelia ce le găta Maviia şi cu Amiran ca să margă asupra Ţarigradului să robască creştinii.
     Iară dacă omorîră pre Amiran cu toţ oamenii săi şi dederă foc catargelor, de să feaceră cenuşe, să sculară fraţîi aceia amîndoi şi fugiră la Ţarigrad. Şi multă cinste şi socotinţă avură de la împăratul şi de la năroade mulţămită. Iar spurcatul Maviia dacă vădzu că-i arsără catargele tot nu-ş vru să să lasă, ce strînsă oşti multe şi veni la Chesariia şi la Capadochiia.
     Iar împăratul încă mărsiasă cu oştile atunce acolo. Şi lovindu-să oştile birui Maviia pre împăratul şi periră oştile împăratului rău de tot: abiia au scăpat împăratul cu puţîni oameni şi veni la Ţarigrad cu ruşine mare. Iară Maviia luă robi mulţî creştini şi pleanu şi să dusă în ţara lui.
     [[55]] Iară cînd să pliniră şeasăsprece ai de împărăţîia lui, avînd împăratul dodeială de slavini, s-au sculat de au mărsu cu oşti asupra lor şi le arsă ţara şi-i pradă şi-i robi, cum fu mai rău. Şi să întoarsă cu izbîndă şi cu cinste la Ţarigrad. Iar cînd i să împlură şiaptesprece ai de împărăţîia lui, i-au poroncit păgînul Maviia, domnul arapilor, pre soli ce trimisesă la împăratul, de i-i voia să aibă pace între dînşi să dea împăratul biru pre an cîte trei mii de galbeni şi să nu-i mai vie asupră. Iar împăratul n-au priimitu; şi s-au dus solii de unde au venit.
     Iar cînd să pliniră optuspriaci ai de împărăţîia lui, fiindu-i frică de frate-său Theodosîe ca să nu-l viclenească să-i ia împărăţîia, dalu-l-au pre frate-său pre sama patriiarhului Pavăl ca să-l hirotonisască diiacon; şi-l feace Pavăl patriiarhul diiacon şi-l pricestui cu svînta cumenecătură. Iar împăratului nice aşea nu-i putură să i să potolească prepusurile şi zavistiia care avea pre frate-său, ce trimisă de-i tăiară capul.
     Şi pe după ce l-au omorît / nu era lipsă nice într-o noapte să nu vadză pre frate-său în visu, îmbrăcat în văşminte diiaconeşti şi ţîindu în mînule lui un potiru plinu de sînge şi da frăţîne-său, împăratului, să bea, şi-i dzîcea: Ţîne, frate, de bea sîngele mieu ce l-ai vărsatu fără nice o vină şi nu te oţărî.
     Dece împăratul vădzînd pre frate-său în toate nopţî în vis, adăpîndu-l cu sînge, să îngrozîsă şi s-au mutat de la Ţarigrad într-un oraş den ţara Săcheliia ce să chema oraşul cela Siracusa. Şi gîndisă să mute împărăţîia de la Ţarigrad iarăş la Rîmu, unde era şi mai întîiu, căce că-l urîsă şi nărodul Ţarigradului şi toate înpregiurele; că să afla eretic întru eresîia moşu-său, lui Tiverie, ce să dzîce edinovolnoă <=o singură fire>.
     Acesta împărat au ispitit să tragă întru această eresîe a lui şi pre Svîntul Maxim. Iară svîntul stîndu-i împotrivă şi certîndu-l cu cuvîntul, s-au mîniiat împăratul şi i-au tăiat nasul şi iimba. Aşijdirea şi pre Sveati Martin, papa Rîmuluir l-au scos den scaunu-ş şi l-au trimis în urgie, căce n-au vrut să să potrivască lui, să să răspundză cu acea eresîe spurcată.
     Deci împăratul dac-au mărsu la oraş la Săracusa ca-n prinblare au trimis să-ş aducă împărăteasa şi cuconii acolo, ca să să mute şi să părăsască Ţarigradul. Iar nărodul din Ţarigrad n-au vrut să lasă pre împărăteasa cu cuconii să iasă şi i-au poroncit să vie să-ş ţîe scaunul de i-i voia să mai fie împărat; iar de nu, nice împărăteasa cu cuconii ş-a mai vedea, nici împărat Ţarigradului nu va mai fi.
     Iar cînd i să împlură doadzăci şi şeasă de ai de împărăţîia lui, iarăş trimisă spurcatul Maviia, domnul arapilor, pre un ficior al său, anume Izăv, cu oaste multă de arapi şi de varvari asupra grecilor şi agiunsără la Halchidona, de au prădat şi au robitu creştinii foarte asuprit şi luară şi cetatea cea frîncească ce o chema Amoriia. Şi dacă o au dobînditu au lăsat în cetate oameni de ai lor cinci mii, ca să păzască cetatea. Iar Izivu de acolea au trecut în ţara Asîriei. Iar fiindu pre atunce iarnă mare cădzută au trimis împăratul acolo, la cetate, pre un boiar al său, anume Andreiu; cuvicularie i să chema boeriia, şi cu cîtăva samă de slujitori. Dece s-au pus aleşu suptu nişte maluri, aproape de cetate. Şi cei den cetate nu le era aminte de frig, că cădzusă omăt mare în cetate. Iar într-o noapte sîrgui Andreiu şi cu slujitorii aceia şi abătură de feaceră loitre şi să suiră de întrară în cetate fără / veste şi [[56]] aflară pre cei den cetate friguroşi şi adormiţ şi-i tăiară pre toţ pre acei cinci mii de oameni şi luară cetatea iarăş pre sama împăratului.
     Iar cînd i să pliniră doadzăci şi şiapte de ai de împărăţîia lui începură a-l vorovi de rău slujitorii şi oamenii, că-l urîră căce era eritic. Dece aflîndu-să el acolo la oraşul Săracusa, într-o dzî marsă la feredeu să să scalde. Iară acolea în feredeu era un feredeuş anume Andreiu. Deci s-au agiunsu cu dînsu o samă de boiari şi den slujitori den capete şi începu a să lua în price den cuvinte cu împăratul. Iar împăratul s-au răstit pre Andreiu şi i s-au lăudat.
     Iar Andreiu să feace a muta o cadă deşartă dentr-un loc într-altu şi o rădică în sus şi lovi pre împăratul cu cada în cap ş-acolea pre loc l-au omorît în feredeu. Şi să oblici c-au murit împăratul în feredeu şi dzîsără c-au leşinat de căldură. Alţî-i scoasără cuvîntu cum l-au lovit cataroi de în cap şi acoperiră moartea împăratului să nu să mai ştie cum au fost. Şi îndată l-au smolit într-un săcrii şi l-au slujit cu cinste mare şi l-au pus acolo într-o beserecă la Săracusa. Şi sîrguiră boiarii şi slujitorii de marsără la Ţarigrad şi rădicară împărat pre fiiu-său Costandin Pogonat.
     
     
ÎMPĂRĂŢÎIA LUI COSTANTIN POGONAT. GLAVA 152

     Stătu împărat Costantin Pogonat pre după moartea tătîne-său, lui Coste. Ş-au împărăţît şiaptesprece ai. Şi era om cu chip şi arătos şi creştin bun şi pravoslavnic. Iar cît stătu împărat, fără nice o zăbavă marsă cu oştile tocma în ţara Săcheliei, în oraş în Săracusa şi îndată feace cercare mare pentru moartia tătîne-său, cum au fost, şi să oblici. Dece adusără pre domnul oraşului ş-a ţărîi Săcheliei, pre anume Zizie, c-au fost şi cu ştiria lui şi-i adusără şi pre Andreiu feredeuşul, carele ucisesă pre tată-său, şi multe munci i-au făcut, pînă au spus carii au fost îndemnători la moartea tătîne-său.
     Şi daca i-au spus pre toţ i-au tăiat capul şi pre toate capetele cîţ au fost îndemnători la moartea tătîne-său, pre toţ cu morţi năprasnice i-au omorît. Şi de acolea purceasă spre părţîle de apus şi multe cetăţ şi năroade supusă suptu ţînerea sa. Şi de acolea s-au învîrtejit iarăş la Săracusa ş-au adus trupul tătîne-său în Ţarigrad şi l-au îngropatu cu cinste mare la Besereca Svinţîlor Apostoli, unde era îngropaţi / ş-alţi părinţ a lor.
     Şi atunce cînd să întoarsă despre apus împăratul cu oasăle tătîne-său i-au început a-i dzîce oamenii Pogonat, că întăiu îi dzîcea numai Costantin; dece pogonat să chiamă bărbos, căce cînd au purces împăratul la Săcheliia, pentru să răscumpere moartea tătîne-său, fost-au împăratul fără barbă. Iar cînd s-au învîrtejit de au venit îi răsărisă barba; pentr-aceasta i-au dzîs Costantin Pogonat.
     Iar în anul dentîiu ce stătu împăratu, trimisă împăratul oşti greceşti împreună cu sarachinenii asupra ţărîi Africhiei şi o pradară şi luară robi, fără altele, optudzăce de mii de oameni. Şi să dusără sarachinenii în ţara lor, iar oştile greceşti veniia spre Ţarigrad.
     Iar dacă sosîră aproape de Ţarigrad, la Scutari, îndată începură a grăi cătră ţărigrădiani oştenii şi dzîsără: Noi precum credem în Svînta Troiţă, [[57]] trebue să mai rădicăm încă doi împăraţi, fraţîi împăratului, pre Tiverie şi pre Iraclie, să fie trei împăraţ. Iar acestea cuvinte întrară în urechile împăratului. Şi de aceasta audzînd împăratul se cutremură şi trimisă îndată de adusără toate capetele şi învăţă îndată de-i spîndzurară de pomii de smochin. Iar <pe> fraţîi lui, împăratul au pus de i-au însămnat la nasu.
     Iar cînd fu-n al patrulea an de împărăţîia lui s-au arătat de cu vară curcubău mare în ceriu, atîta cît au fostu dzîcînd oamenii că va peri lumea. Iar cînd sosî vremia de iarnă, atîta iarnă de vrăjmaşe să feace cît au perit oameni şi dobitoace şi jiganii şi pasări cum n-au mai fost pomenit oamenii altădată.
     Iar cînd să împlură cinci ai de împărăţîia lui să rădicară agarinenii, adecă turcii şi cu sarachinenii şi cu alte limbi cu putere mare şi cu oşti multe şi de pre mare şi de pre uscatu, atîta cît marea să împlusă de catarge iar uscatul de cai şi de oameni. Şi să pusără pregiur Ţarigrad a-l bate ca să-l dobîndească şi să prindză pre împăratul viu. Şi bătură pregiur Ţarigrad şiapte ai încheiat şi le ţînea bătaia de în luna lui aprilie pînă în luna lui septevrie. Iară dacă sosîia toamna şi mergea tot de erna la Chizic şi pren pregiurul Ţarigradului. Şi păgînii aceştea bătea Ţarigradul den afară.
     Iar împăratul cu tot nărodul feace rugă şi bdenii denlăuntru dzîoa şi noaptia cu post şi cu milostenii. Şi mulţ periia dent-aceşti păgîni de meşterşuguri ce făcea den cetate / grecii, iar mai mulţ periia de mîniia lui Dumnedzău. Că muriia de ciumă, de nu să putea îngropa, alţîi iar de lîngoare, alţîi de foame, de să foarte împuţînasă. Aşijdirea şi ei în de sîne să împomcişea den cuvinte şi să tăia unii pre alalţi, precum era mai rău. Şi mulţ fugiia vădzînd că zăbăvăscu într-atîţea ai şi nemică nu pot face.
     Iară într-o dzî făcînd rugă creştinii spre Dumnedzău şi spre Preacurata Precistă, ca să-i izbăvască dentru mîniia păgînilor acelora, cînd fu preste noapte să rădică o furtună mare şi să turbură maria şi să rupsără toate funile cu hiarăle catargelor şi loviia una pre alta de să sfărîma; şi loviră la margini de pietri şi de stînci şi să înecară oamenii toţi cîţ fură în catarge, că să sfărîma catargele toate; nice una n-au rămas. Iar daca să feace dzuoa şi vădzură turcii atîta mînie a lui Dumnedzău ce le sosîră, mult plînsără şi să olecăiră şi socotiră că împărăţîia creştinească de Dumnedzău iaste ferită şi apărată şi la creştini iaste biruinţa.
     Dece trimisără turcii un sol la împăratul să facă pace şi să trimiţă un om învăţatu să tocmască toate trebele de pace şi să facă legătură tare şi întemeiată. Iar împăratul trimisă la dînşi pre un boiar al său, pre anume Ioan Piţăcudi, ca să lege cu dînşi pace tare şi neclătită. Iar acel boiar s-au dus la dînşi şi-i feaceră turcii cinste mare şi legă cu dînşii legătură tare şi cu scrisoare de la turci şi de la sarachiniani, ca să le fie pace în treidzăci de ai şi să dea bir turcii şi sarachinenii grecilor dzece mii de galbeni de aur pre an şi o sută de robi şi cindzăci de cai aleşi. Şi daca legară turcii pace cu grecii ş-au cerşut şi ertăciune şi să dusără în ţara lor. Iar împăratul şi cu ţărigrădenii dederă laudă lui Dumnedzău şi Preacuratei Maicei Sale că i-au izbăvitu şi i-au mîntuit de maintea acelor păgîni.
     Iar dacă audzîră domnii şi craii a apusului cum n-au putut face turcii şi sarachinenii într-atîţea ai împărăţîei greceşti nemică, ce încă şi bir s-au plecatu să le dea şi au legat pace tare, au trimis şi ei soli la împăratul cu [[58]] daruri multe şi scumpe, pohtind să aibă pace şi să-i dea şi ei bir pre an şi poclon. Ş-au legat împăratul pace cu dînşii bună şi tare. Şi îmbla oamenii neguţătorind căutîndu-şi trebele / de la răsărit pînă la apus, fără nice o grije.
     Iară cînd să pliniră dzece ai de împărăţîia lui, să sculară bulgarii şi strînsără oşti şi veniră să bată Udriiul. Iară împăratul daca au oblicit nu-şi mai lua sama să fie trimis soli sau vreun cap cu nescare oşti să vadză cum să va alege; si mai apoi lesne i-ar fi fost să margă şi sînguru, ce îndată au şi eşit făr-nice o gătare ş-au mărşu asupra bulgarilor. Şi să loviră oştile tare şi înfrînsără bulgarii pre greci şi periră grecii foarte rău şi vădzu împăratul că s-au cumpătata rău şi pohti pace de la dînşii. Şi feaceră tocmală ca să dea împăratul bir pre an bulgarilor. Dece aceasta necinste ce-au venit asupra grecilor fost-au pentru nebuniia împăratului, căce că împăratului să plecasă răsăritul şi apusul de-i da bir şi să temea de puterea lui. Iar el cu nesocotinţa sa să plecasă de da biru varvarilor, bulgarilor, pre carii nice o împărăţîe în samă de nemic nu-i ţînea; ce unele ca acestia aduce graba şi mîndreţăle.
     Iară cînd să pliniră treisprece ai de împărăţîia lui să feace svîntul şi a toată lumea săbor al şeasăle. Şi să strînsără o sută şi şiaptedzăci de oteţi şi să feace la Ţarigrad cătră Sîrghie şi Piru şi Pavăl, ce rădicasă ei eresîia ce să dzîcea edinvolnoia <=o voinţă>. Dece pre aceştea i-au afurisit şi-i dederă să fie anathema maranatha, ca pre nişte vrăjmaşi şi afară den svînta beserecă. Aşea le feaceră toţi aceştea svinţi oteţi. Şi pre aceia vreme era patriiarhu la Ţarigrad părintele Gheorghie svinţîtul.
     Şi iarăşi pre aceia vreme mărgînd un om călător pre drum, au fost avînd şi un dulău cu dînsul, iar cînd au fost la un loc i-au eşit nişte tîlhari înainte şi l-au ucis. Şi den cîţi tîlhari au fostu numai unul l-au ucis şi luară ce aflară la dînsul şi să dusără, iar trupul omului rămasă acolo, mort. Iar dulăul acela nu să ducea departe de la trupul stăpînu-său, ce şedea în priajmă de-l păzîia şi nu lăsa nice pasăre să să atingă de acel trup.
     Iar un creştin de om i să prileji calea pre acolea şi dede de acel trup ucis şi neîngropat şi i să feace milă şi sapă acolo şi-l îngropă. Şi daca purceasă de acolea omul să luă şi cînele acela după dînsul. Iară omul acela fiind fost crîşmariu, au rămas şi dulăul acolea la crîşmă. Dece oamenii veniia la acea crîşmă, precumu-i obicina, şi buni şi răi, în tot chipul.
     Iar cînd fu odănăoară el nemeri şi tîlhariul acela ce au / fost ucis pre stăpînul acelui dulău. Iar cum l-au vădzut, l-au şi cunoscut ş-au năvălitu la dînsul ca să-l mănînce de obraz şi ţîpa şi scînciia, părea ca un turbatu. Iar omul acela cu crîşma da de să-l apere; ce dulăul şi mai tare năvăliia şi nu putea nice într-un chip să-l gonească, ce-i sfărîmă hainele de pre dînsul şi-i cădea orbu în gîrbă, cît să mirară toţi cîţi s-au prilejit la acea crîşmă, cum acel dulău la nime n-au mai năvălitu de în oamenii ce veniia la acea crîşmă cu sutele, făr-numai la acel om.
     Dece crîşmariul acesta şi cu alţi oameni, ce să prilejisă acolo, ca de învăţătura lui Dumnedzău socotiră lucrul acesta şi spusă povestea cum au aflatu acel trup mortu ucis şi dulăul păzîndu-l şi cum l-au îngropat şi de acolo s-au luat acel dulău după dînsul şi iaste atîta vreme de cîndu-i acolo la crîşmă la dînsu la nime n-au mai năvălitu, fără numai la cel om, precum au vădzut toţi. Şi s-au mirat şi să svătuiră să apuce pre acel om şi să-i dea [[59]] strînsoare. Dece fiind să să descopere sîngele acelui om şi să ia şi el plată precum au făcutu, moarte pentru moarte, începură oamenii a-i lua sama ce om iaste şi de unde iaste şi cu ce hrană să hrăneşte. Iar omul acela începu a-şi da sama rău şi încîlcitu şi să cunoscu că are semne de a firea om rău. Şi-l şi dusără la cine era dregător acolo şi spusă omul acela cu dulăul povestea iarăşi, deplin. Şi acolea de sîrgu l-au pus la muncă şi spusă direptu cum el adevărat au ucis pre stăpînul acelui dulău. Şi acolo cînd l-au ucis au fost şi dulăul acela.
     Şi mult să mirară toţi de minunea cînelui cu cîtă jeale au fost pentru stăpînu-său, fiind un dobitoc fără gură, cum l-au cunoscut pre vărsătoriul de sînge a stăpînu-său. Dece diregătorul acela, dac-au mărturisît tîlhariul acela, cu dreptul i-au tăiat capul şi i să feace moarte pentru moarte.
     Iară cînd să împlură şiaptesprece ai de împărăţîia acestui împărat, a lui Costantin Pogonat, fiind creştin dreptu, fără nice o eresîe, s-au săvîrşitu. Şi pîn-a să săvîrşire au chemat pre fiiu-său, Iustiniian cel Mic, şi l-au pus împărat în locul său. Şi daca s-au săvîrşit l-au îngropat fiiu-său cu cinste mare la Besereca Svinţîlor Apostoli, unde să îngropa împăraţîi.
     
     
ÎMPĂRĂŢÎIA LUI IUSTINIIAN CEL ÎNSĂMNATU LA NASU. GLAVA 153

     Pe după moartea împăratului Costantin Pogonat stătu împărat Iustiniian, fiiu-său ş-au împărăţît dzece ai. Şi era un om fără sfat şi fără / cumpăt spre toate trebele împărăţîei. Şi la mînie era sandecos şi-ndelungători şi la toată firea lui de tot om rău. Şi-l înşela firea că mai cu minte de dînsul nu iaste altul în toată lumea. Şi în dzîlele lui s-au făcut soarelui eclipsîs, adecă au întunecat soarele foarte, atîta cît s-au vădzut toate stelele ceriului. Şi dzîcea oamenii că iaste periria lumii.
     Sculatu-s-au şi acesta împărat cu oşti de au mărsu asupra slavinilor. Şi marsă pînă la Solon şi multă pradă şi robie feace întru slavini şi strîcare. Iar cînd fu la venirea lui de s-au învîrtejit napoi strînsu-s-au slovenii şi cu bulgarii mulţi, la un loc ce să chiamă Strîmtoarea Închisorii, fiind loc rău, pietros şi bolovănos. Şi acolo dederă împăratului războiu tare şi nu mai avură oştile greceşti de ce să apuca, că nu avea cum. Şi periră de nu rămasără nice a treia parte şi abiia au scăpat împăratul cu puţînei oameni de veni la Ţarigrad cu multă necinste.
     Iar slovenii şi bulgarii ş-au scosu pleanul şi robii toţi şi încă au mai dobîndit pre atîta. Iar împăratul fiindu om mînios şi sandîcos de pururea tot era scîrbit şi căuta să facă rău şi perire a boiari mari ş-a mai de gios şi te miri den ce le afla vină şi prihană de-i căzniia şi-i munciia şi-i spîndzura de picioare cu capetele în gios, de sta spîndzuraţi cîte cinci şi şeasă ceasuri.
     Iar năroadele vădzînd că face atîtea pediapsă şi cazne oamenilor l-au urît cu toţîi de nu putea să-l vadză. Iar împăratul oblici precum l-au urît toate năroadele şi toţi oamenii şi-l blastămă şi-l suduescu. Dece chemă pre un boiariu al său, pre anume Ştefan caimacamul Persul şi credincios a împăratului, om rău de fire şi de sufletu şi lup apucător şi sorbitor de sînge, potrivnic la toate relele ca şi împăratul şi-l chemă de să tăinui şi să sfătui cu dînsul. Şi-l învăţă să să [[60]] vorovască cu capete care era den slujitori şi daca va înopta şi să vor potoli oamenii, să abată în năroade şi pre toţi supt sabie să-i pue.
     Iar mainte, încă cînd stătu pre împărăţîe, era un boiar de sfat, anume Leontie, care au fost caimacam şi vornic mare răsăritului şi la alţi împăraţi. Acesta boiariu mult bine şi multă slujbă au fost făcut acestui împărat şi cînd l-au rădicat împărat mulţi vrăjmaşi au fostu stîndu împotrivă să nu să dea împărăţîia acestuia, iar acesta boiar pre toţi i-au potolit, / iar mai apoi pre toţi i-au curăţît, pre unii cu moarte, pre alţîi cu urgii, depărtaţi şi închişi pentru binele şi traiul împăratului. Iar mai apoi pentru mulţămită şi milă ce era să facă acestui boiar, lui Leontie [iar] împăratul îi feace necinste şi-i aruncă prepus şi scîrbă pre dînsu şi l-au băgat în temniţă de a şedzut trei ai închis şi i s-au cumpănitu cu capul şi cu multă dare au eşitu.
     Dece atunce cînd au învăţat împăratul pre Ştefan Persul pentru perirea năroadelor den Ţarigrad au şi oblicit şi Leontie şi îndată au datu ştire pre taină la mulţi priiateni ai săi ţărigrădiani şi boiari. Şi să strînsără mulţî la casăle lui Leontie cu arme şi gata de războiu. Şi sîrguiră de dederă la toate căpeteniile ţărigrădianii veste să să păzască că vor să piară de slujitori toţi într-acea noapte.
     Iar Leontie şi cu ceialalţi ce era strînşi la dînsul marsără cu taină la curţîle împărăteşti şi prinsără portarii de le tăiară capetele şi deşchisără porţîle şi intrară pînă unde odihniia împăratul şi-l găsîră în pat, adormitu. Şi-l prinsă Leontie şi cu ceialalţi pre împăratul şi-l legară foarte tare şi-l luară cu sîne şi-l dusără la casa lui Leontie. Şi îndată trimisă Leontie de slobodzîră temniţăle şi-i adusără pre toţi la Leontie şi le dede arme şi-i trimisă noaptea să strîge şi să dzîcă: Săriţi, săriţi toţi creştinii cu arme şi cu săbii şi vă strîngeţi toţi la Sfînta Sofiia fără nici o grijă, că împăratul Iustiniian iaste biruit şi-i la prinsoare. Iar năroadele toate s-au fost străjuind într-acea noapte de Ştefan tiranul, ce era să-i omoară.
     Şi dacă adevărară ţărigrădenii că-i în prinsoare împăratul săriră toţi de pren toate uleţăle şi alergară cu arme de să strîngea la Svînta Sofie, că acolo dusesă Leontie pre împăratul. Iar mulţîmea năroadelor daca să strînsără şi vădzură pre împăratul în prinsoare, toţi într-un glas strîga şi dzîcea:  <=Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa>.
     Iar daca să lumină de dzuă luă Leontie cu tot nărodul pre împăratul legat şi-l dusără la Ipodromion, la locul cel largu, lîngă Svînta Sofiia, unde-şi aliargă împăraţîi caii şi acolo l-au însămnat la nas de o parte şi de acolea l-au trimis în urgie tocma în ostrovul Hersonii, carele să dzîce Crîmul. Şi de pre atunce i să pusă nume / Iustiniian Cîrnul.
     Iar pre Ştefan Persul, caimacamul, ce era să omoară năroadele Ţarigradului, într-acea noapre cercară-l şi-l prinsără şi încă pre un călugăr, pre anume Theodor ce au fostu şi el musaip la tainele împăratului cele rele, i-au legat de picioare şi-i trăgea năroadele pre coaste pre toate uleţîle şi apoi i-au scos den Ţarigrad afară şi le-au datu foc de i-au arsu. Şi rădicară cu toţîi împărat pre Leontie, în cursul de la Adam 6188, iar de la întruparea lui Hristos 682 ai.
     [[61]]
     
ÎMPĂRĂŢÎIA LUI LEONTIE. GLAVA 154

     Stătu împărat Leontie şi-l încunună cu stema de împărăţîe patriiarhul Calinic Costantinagrada; ş-au împărăţît numa trei ai. Dece în anul dentîiu au petrecut împărăţîia cu pace. Iar-n al doilea an s-au sculat cu oşti şi s-au dus spre partea Rîmului şi cu multă dobîndă şi cu robi au venit. Iară-n al treilea an s-au rădicat arapii cu oşti ş-au venitu asupra a unii ţări a împăratului ce să chema Africhiia şi o bătură şi o luară.
     Iar împăratul daca oblici trimisă pre Ioan dvornicul răsăritului, om bărbat şi destoinic, cu oşti multe greceşti şi bătu pre arapi, pre vrăjmaşii creştinilor şi mult bine luară slujitorii de la dînşi şi-i goniră şi scoasără ţara Africhiia şi toate cetăţîle de în mîniile lor şi ernară oştile acolo.
     Iar Ioan au venit la Ţarigrad că-i poroncisă împăratul şi scrisesă să fie Apsimar căpitanul sărdariu oştilor. Iar oştile acolo la Africhiia fiind, feaceră sunet mare şi herbea toţi în toate părţîle şi rădicară împărat pre Apsîmar şi-i pusără nume Tiverie împărat.
     Iar daca-l rădicară împărat, să sculă cu toate oştile şi veni la Ţarigrad şi prinsă pre împăratul Leontie şi-i tăe nasul, precum făcusă şi el lui Iustiniian. Şi dacă-l însămnă, l-au trimis în urgie la o mănăstire ce să chema Dalmata. Iar pre priiatenii lui le-au făcut certări şi i-au trimis în urgie.
     
     
ÎMPĂRĂŢÎIA LUI APSIMAR CE-I DZÎCEA ŞI TIVERIE. GLAVA 155

     Pre după urgiia lui Leontie împărat stătu a împărăţî Apsămar, ce i să dzîcea şi Tiverie împărat; ş-a împărăţît şiapte ai. Iară cînd fu-n al doilea an de împărăţîia lui să scorni omor mare în Ţarigrad şi şi pre aiurea. Iar atunce, pre-aceia vreme, ş-au trimis împăratul oştile greceşti să prade pînă pe la Samosat şi pren toată Sîriia. Şi dacă sosîră oştile acolo să loviră cu arapii şi-i biruiră / grecii şi să aflară tăiaţi doaă sute de mii de arapi. Şi luîndu robi mulţi şi pleanuri şi de toate ce le-au trebuit să învîrtejiră la Ţarigrad cu izbîndă mare.
     Iară împăratul atunce trimisă în urgie pre un boiar, pre anume Filipic, pentru căce au spus un visu ce au vădzut că i-au dzîs oarecine că va să fie împărat şi să mai fie vădzut cum i-au fostu stîndu un hultur cu aripile întinsă deasupra capului, de i-au fost ţîind umbră de soare să nu-l ardză. Dece căce ş-au spus visul, l-au trimis împăratul la urgie.
     Iar cînd să pliniră cinci ai de împărăţîia lui s-au învoit toţi boiarii carii au fost capete într-Armeniia cea Mare şi tăiară pre toţi sarachinenii cîţi era acolo la Armeniia şi încă şi pre carii era soli saraschiniani, pre toţi i-au tăiat. Şi dacă feaceră acestu lucru îndată trimisără soli la Apsimari împărat de s-au închinat lui, numai să le trimiţă oşti într-agiutor; şi le trimisă. Iar pînă a sosîre oştile împăratului la Armeniia [iar] Mehmet, ce-l ţîn turcii prorocu, s-au sculat cu oşti turceşti şi sarachineşti ş-au lovit pre Armeniia de o au făcut pămînt, de o au prădat şi o au lovit şi o supusă Mahmet să fie Armeniia supt ascultarea sarachinianilor. Iar pre boiarii dentr-Armeniia i-au prinsu şi i-au arsu de vii cu ciolanele dobitoacelor la un loc. Iar cu oştile greceşti au fost [[62]] fratele împăratului, pre anume Iraclie şi nu s-au amestecat întru nemic, ce-şi păzîia ţîrîle lor.
     Iar un domnu a arapilor, pre anume Azar, s-au sculat cu dzece mii de arapi să margă să prade o ţară a împăratului, pre anume Chilichiia. Iar fratele împăratului oblici şi marsă cu oştile asupra lor şi pre cîţi li s-au prilejit au tăiat, iar pre ceialalţi pre toţi i-au prinsu vii şi i-au trimis împăratului pre toţi legaţi, ca pre nişte vite.
     Iar cînd să pliniră al şeasălea an de împărăţîia lui, iarăşi s-au mai rădicat altu domnu a arapilor, pre anume Azîda, ficiorul lui Hunei şi iarăşi au mărsu la acea ţară, la Chilichiia să o prade. Ş-au fost întrat de au fost luat o cetate dentr-acea ţară ce să chema cetatea Săsîia.
     Iar Iraclie, fratele împăratului, iar oblici şi purceasă cu oştile şi asupra acestuia şi-şi dede războiu cu Azîda arapul şi-l înfrînsă Iraclie şi-i tăe doaăsprece mii de arapi şi scăpă şi Azîda rănit cu puţîntei oameni şi să dusă. Iar împăratul Apsimar Tiverie avea grije mare despre Iustiniian Cîrnul, de la Crîm, să nu cumva să vie cu vrun vicleşug şi să-i ia împărăţîia, căce / că-i spusesă nişte vrăjitori de ceia ce caută în stele că va mai fi împărat Iustiniian încă o dată. Dece împăratul scriia la crîmiani, la carii era capete, ca să-l ucigă, sau să-l otrăvască, sau să-l trimiţă viu la împăratul.
     Iar Iustiniian de aceasta oblicind au fugit den Crîm, schimbîndu-şi portul într-alt chip. Şi de acolo să dusă la Daras şi să împreună cu haganul tătarălor şi foarte-l priimi bine şi-l socoti şi-i dede şi pre soru-sa Tudora să-i fie muiare. Iar Apsimar împăratul de toate de acestea oblici şi-i era grije foarte. Ce trimisă la haganul poroncă într-acesta chip, ca de-i va trimite pre Iustiniian, ori viu, ori să-i trimiţă capul, mare daruri împărăteşti va avea despre împăratul.
     Iar haganul, dac-au vădzut porunca împăratului, gîndisă ca să dia pre Iustiniian, pe cumnatu-său. Iar un om de-a haganului au îndrăznit de au spus cătră Theodora, sora haganului. Iar Theodora ş-au spus bărbatului său, lui Iustiniian. Şi să cutremură Iustiniian şi să vorovi cu muiara-şi şi o trimisă la cerchiazi de o aşădză. Iară Iustiniian ş-au băgat capul cu haine proaste ş-au trecut pren mijlocul Crîmului, pre la Bachea Sarai şi de acolea au lovit la mare, la strîmtoarea Danei, ce să dzîce acmu Baluclava, că acolea iaste un gîltan strîmtu, cum ar hi un drum pren stînce de piiatră, de întră şi es corabiile cale de trei pistrele, pînă a eşi la largu la mare şi acolo au frică corabiile de înecat, or la întrat, or la eşit.
     Dece şi Iustiniian Cîrnul au fost întrat de acolea den Dana într-o corabie şi năzuia să scape la Dunăre. Dece eşind corabiia în care întrasă pentr-acel liman strîmtu i-au lovit furtună şi era numai să să înece. Şi toţi corăbiiarii amurţîsă şi-şi aştepta ceasul ca numai să să înece.
     Iar o slugă a lui Iustiniian, pre anume Mirachie, dzîsă atunce cătră dînsul: Împărate, iată că ne înecăm şi vom să murim în cestu ceas; ce te adevereşte lui Dumnedzău ca să te izbăvască şi pentru tine şi pre noi, ca de vei lua împărăţîia să nu faci rău celora ce ţ-au făcut rău. Iar el răspunsă aşea: De nu le voi veni tuturor la samă să le plătescu fapta ce mi-au făcut, Dumnedzău să mă prăpădească afundu în fundul mării, cum sîntu. Şi de acolea să izbăviră.
     [[63]] Şi daca sosîră la Dunăre nime nu-l mai ştiia cine-i, ce trimisă pre altă slugă a sa, anume Ştefan, cu scrisoare cătră Tervelie, domnul bulgarilor, cu rugăminte să-i fie într-agiutor să-şi ia împărăţîia şi / multe daruri scumpe adeveri să-i dea şi încă să-l facă ginere, să-i dea pre fiică-sa să-i fie soţu cu cununie.
     Iar Tervelie foarte prinsă bucuros şi feace şi giurămîntu numai să sosască mai curund la dînsul. Dece Iustiniian sosî de sîrgu la Tervelie şi-şi tocmiră trebele cum fu mai bine şi-şi trimisă oşti cu Iustiniian, bulgari şi sloveni, şi marsără cu Iustiniian pînă la Ţarigrad. Şi să tăbărîră pen pregiurul Ţarigradului ca broaştele şi ca lăcustele de la poarta cea de aur pînă la poarta de la Vlaherne. Şi fură tăbărîţi trei dzîle pregiur Ţarigrad.
     Şi grăiia Iustiniian cu ţărigrădenii să-i descue porţîle; iar ei toţi îl suduia şi-l măscăriia de peste zidiuri. Iar Iustiniian a treia noapte feace cum putu, ori cu meşterşuguri, ori cu agiutoriul lui Dumnedzău şi-şi află vreme şi întră în cetate în Ţarigrad can cu toată oastea ce avea. Şi să feace sunet mare între bulgari şi între greci.
     Iar Iustiniian can deodată, pentru gîlcevi, s-au aşedzat în curţîle de la Vlaherne. Iar Apsimar împărat oblicind c-au întrat Iustiniian în Ţarigrad cu bulgarii, ş-au luat ce-au avut mai scumpu cu împărăteasa-şi şi cu cuconii, cu avuţîe multă şi s-au dus la Apoloniada. Iar Iustiniian Cîrnul marsă iarăşi la curţîle împărăteşti şi să potoliră toate.
     
     
     ÎMPĂRĂŢÎIA LUI IUSTINIIAN CEL ÎNSĂMNAT, DE AL DOILEA RÎNDU. GLAVA 156
     
     Stătu împărat iarăş, de al doilea rînd, Iustiniian cel însămnat la nas; ş-au mai împărăţît şeasă ai. Şi numai cum stătu pre împărăţîe, îndată trimisă la Apoloniada, de-i adusără pre Apsimar legat. Aşijdirea trimisă şi la mănăstirea Dalmatiia de adusără şi pre Leontie legat, de unde-l trimisesă Apsimar în urgie. Trimisă şi la Udriiu de-i adusără legat pre Iraclie, fratele lui Apsimar şi-i adusără pre toţi boiarii carii au fost în sfat la răul lui cînd l-au scos den împărăţîe şi l-au însămnat şi pre toţi pre aceia boiari numai cum i-au adus, îndată i-au mustrat şi i-au şi spîndzuratu de zidiul Ţarigradului.
     Iară pre Leontie şi pre Apsimar, ceia ce l-au însămnat la nasu, dzîsă de-i purtară pre uliţă pren Ţarigrad goli. Apoi i-au luat de i-au dus la locul cel largu lîngă Svînta Sofiia, ce să chiamă Ipodromion, unde-şi încură împărăţîi caii. Acolo era toate năroadele strînsă; acolea-i adusără şi-i pusăra la pămînt, gios, naintea împăratului. Iar împăratul cu iute mînie îi călca după cap şi-i snopiia cu potcoavele, cum era mai rău. Iar slujitorii împăratului strîga / toţi într-un glas şi dzîcea:  <=Vei călca peste aspidă si vasilisc şi vei trece peste lei şi peste balauri>.
     Dece pe după ce i-au căznitu el acolo, pînă i-au eşit diiavolul de la inemă, mai apoi i-au trimis la poarta cea de vînat ce să dzîce Acbumalata şi acolo le-au tăiat capetele. Iar pre patriiarhul Calinic l-au orbit şi l-au trimis în urgie la Rîm de au murit acolo, căce c-au fost şi el la însămnătura împăratului îndemnătoriu şi pusă patriiarhu Ţarigradului pre altul, pre anume Chira, de la ostrovul Amastridii, carele i-au prorocit că va mai lua împărăţîia o dată.
     [[64]] Dece împăratul acesta nu numai atîta au făcut, ce multe capete den slujitori au mîncat şi de în năroadele Ţarigradului multe capete au tăiat, fără samă; şi să feace frică şi groază întru tot omul. Iar împăratul trimisă catarge multe ca să-i aducă împărăteasa de la cercheji, de unde o trimisesă. Şi mărgînd catargele pre mare au lovit o furtună mare şi să turbură marea şi să înecară corabiile toate de nu rămasă măcar una, de poveste, cu oameni cu tot, de s-au înecat atîtea suflete.
     Iar daca oblici haganul, cumnatu-său, că să înecară atîtea catarge cu atîtia suflete i-au scris carte dzîcînd: O, fără cumpăt şi fără sfat om, cum nu putuşi trimite doaă sau trei catarge să-ţi aducă muiarea, ce trimisăşi atîta mulţîme de catarge, cu atîtea mii de oameni de să înecară, de vei vrea să dai samă la Dumnedzău. Au doar te-ai gîndit că vei să-ţi iai muiarea cu războiu? Ce să ştii că ţ-au născut fiiu.
     Dece împăratul au trimis alte catarge, al doile rînd, de i-au adus împărăteasa şi cu fiiu-său Tiverie la Ţarigrad. Iar pe după ce ş-au adus împărăteasa şi pre fiiul său, el ş-au adus aminte de vicleşugul carele vrea să-i facă crîmenii, au să-l ucigă, au să-l trimiţă viu la Apsimar, şi-şi trimisă toată armata asupra crîmenilor, adecă toate catarge cîte au avut şi cu multă samă de oaste pre în catarge şi le dede învăţătură cum pre tot nărodul den Crîm să-l omoară. Iar dacă sosîră catargele cu oastea în Crîm, aşea feaceră cît pusără pre toţi suptu sabie şi bărbaţi şi mueri, pre cîţi ş-au găsît; doar de vor fi scăpat pre carii n-au aflatu. Numai cuconi mici au ferit de nu i-au tăiat.
     Şi să întoarsă armata toată iarăş la Ţarigrad şi spusără de moartea ce s-au făcut în Crîm, cum n-au lăsat pre nime, fără numai ce-au fost prunci mici. Dece acestui sorbitor de sînge, împăratului, întîiu pentru / moartea ce s-au făcut i-au părut bine, dac-au audzît, iar pentru prunci să scîrbi rău căce nu i-au tăiat. Şi îndată au şi trimis trei catarge mari să margă mai de sîrgu în Crîm să aducă şi pruncii să-i pue suptu sabie, ca să să asemene şi acesta, spurcatul, ca şi păgînul Irod împărat, cela ce au omorît patrusprece mii de prunci la naşterea lui Hristos. Că aşea era voia şi acestui spurcat de împărat, dacă-i vor aduce pruncii, să-i giunghe cu numele lui, ca pre nişte miei, să-şi răsfetedze inimii.
     Iar catargele, dacă sosîră în Crîm şi luară cîţi prunci găsîră, purceasără pre mare spre Ţarigrad. Şi să scorni un vînt mare şi învolburat şi turbură marea şi să înecară catargele cu oameni, cu pruncii, cu totul. Iară dacă oblici împăratul că s-au înecatu catargile cu totul i-au părut bine şi i să bucură inema ca unui om rău de fire şi sorbitoriu de sînge.
     Iar năroadele Ţarigradului, vădzînd relele lui şi firea lui cea groasă şi procleţîtă, să învoiră şi să sfătuiră toţi de fură într-un cuvînt şi-şi socotiră vremea cînd le fu la prilej şi feaceră năvală cu toţîi şi să pogorîră asupra acestui spurcat de împărat şi-l prinsără şi-i tăiară capul. Şi-l luară capul şi-l trimisără la Vardan Filipic, ce era sărdariu oştilor.
     Iar oştile, dacă vădzură capul lui Iustiniian Cîrnul, rădicară mînule în cer toţi şi mulţămiră lui Dumnedzău că i-au mîntuit Dumnedzău de un om rău şi fără sufletu. Şi îndată şi rădicară împărat oştile pre Vardan sărdariul, că şi-l menisă ei toţi şi mai dentîiu.
     [[65]] Iar ficiorul împăratului Iustiniian Cîrnul, pre anume Tiverie, era pre aceia vreme de dzece ai. Şi dacă vădzu moartea tătîne-său să temu că-l vor tăia şi pre dînsu. Şi fugi de în curţîle împărăteşti şi să dusă în besereca de la Vlaherne şi întră de să ascunsă într-altar, ca să scape.
     Iar nărodul năbuşiră la beserică mulţi fără samă şi strîga să nu fie viu puiul năpîrcăi ş-a vasiliscului şi întrară cîţi încăpură în beserecă toţi cu săbiile goale. Iar Tiverie s-au apucat într-altar de svîntul prestol, iar ei l-au apucat şi-l scoasără afară şi-l giunghiară ca pre un miel şi să potopi săminţîia lor toată. Şi aceasta o au agonisit sîngur împăratul Iustiniian Cîrnul cu sămeţîia nebunii sale; şi ce au făcut i s-au făcut.
     
     
ÎMPĂRĂŢÎIA LUI VARDAN FILIPICU. GLAVA 157

     Stătu împărat Vardan Filipic şi împărăţî doi ai. Iar mai întîiu / cu cîtăva vreme i-au fost dzîsu un mincinos de călugăr eritic, vrăjitor de stele, precum va să împărăţască. Şi-i mai dzîsă: De vei agiunge împăratu ce dar voiu avea de la tine? Iar Vardan să-i fie adeverit ce-şi va pohti să-i fie pre voe. Iar spurcatul de călugăr acela i-au dzîs: Altă nu-ţi mai ceru, ce numai cînd vii sta împărat să nevoeşti să să strîce săborul al şeasălea, ca cum s-au făcut rău şi fără socotială bună. Iar Vardan să i să fie iarăş adiverit şi încă cu giurămînt, să-i fie pre voe.
     Dece fiind călugărul acela tot cu dînsul, cum stătu împărat, cum şi mazili pre patriiarhul Ţarigradului den scaunu-şi şi pusă pre un călugăr ce învăţasă carte la un dascal cu călugărul acel minciunos a împăratului, ce-l chema pre anume Ioan, eretic ca şi cela călugăr. Şi cum stătu acela patriiarhu, îndată scorni purcedere rea cătră svîntul săbor al şeasălea, cu mînie şi cu hulă mare şi îndemnă pre împăratul cu toată nevoinţa să stea pentr-acesta lucru.
     Dece şi aceasta tigoară de împărat să întări pre aceasta treabă ca să o scoaţă la cap. Şi începu împăratul a strînge să facă săboară ale lor, minciunoasă, ca să strîce legăturile şi aşădzăturile ce au trudit de au făcut acei svinţi oteţi de-au aşedzat acel svînt săborul al şeasălea. Dece împăratul şi cu javrăiarhul, nu patriiarhul, şi cu alţi spurcaţi ce să potriviia lor la acea nebunie fără de cale şi fără lege şi feaceră temeiu şi scrisori aceşti nebuni toţi şi afurisîră şi anathematisîră pre toţi carii au fost pricina de s-au făcut svîntul săbor al şeasea. Iar Dumnedzău cela ce vede toate, atunce fără zăbavă, trimisă împăratului boală, de mai nebunisă de tot.
     Şi iară atunce în pripă, pe după acea boală, să rădicară bulgarii cu slovenii şi veniră asupra Ţarigradului ş-au cuprinsu pînă la poarta de aur şi feaceră o moarte şi o perire mare, atîta cît perire şi robie ca atunce n-au mai fost pomenit nime să să fie făcut la Ţarigrad; fără număr şi fără scrisoare s-au făcut.
     Iar împăratul petrecea foarte pîngărit şi spurcat cu aceste eresîi ce-l purta acel iretic de călugăr şi nu ştia ce să face.
     Iar-n al doilea an de împărăţîia lui au făcut masă sîmbătă în dzua Moşilor la  <=Pogorîrea Sfîntului Duh> şi [[66]] mîncînd şi bînd cu o samă de boiari, multe să hvăluia şi-i urla capul pentru svîntul săbor şi pentru alte ţărimonii a svintei beserecei.
     Iar daca să sculară de la masă s-au culcat împăratul de să odihniia. Iar sărdariul oştilor, Rufon anume, şi cu o samă de / slujitori au mersu pre taină ş-au întrat pre poarta de aur şi sosî în curţîle împărăteşti. Şi apucă pe împăratul şi-l dusără la un loc ce să chema Armatorion şi acolo l-au orbitu de amîndoi ochii şi-l goniră.
     Acesta bine ş-au agonisit acesta împărat cu eresîile lui şi precum s-au purtat, dzîcînd spre Domnul nostru Hristos cum iaste într-o fire şi într-un lucru. Iar svîntul săbor a şeasea blastămă şi athematiseşte pre unii ca aceştea ş-au văzglăşit <=aşezat> cu tot adevărul pre Domnul Iisus Hristos în doaă voi de fire şi în doaă lucruri de fire, ca deplin Dumnedzău şi deplin om.
     
     
ÎMPĂRĂŢÎIA LUI ARTEMIE, CĂRUIA ÎI MAI DZÎCEA ŞI ANASTASÎE. GLAVA 158

     Pusără pre după acesta împărat altu împărat, pre anume Artemie; iar îi mai dzîcea şi Anastasîe. Şi-l încunună cu stema de împărăţîe patriiarhul de Ţarigrad, Ioan cel eritic. Şi-l rădicară împărat în dzua de Petidesetniţă <=Rusalii>. Acesta dacă stătu împărat feace dvornic ţărîlor răsăritului şi sărdar oştilor dentr-aceia parte pre unul ce-l chema Leon, de la Isavriia.
     Iar pre Theodor şi pre Gheorghie, carii au fost patrichie, adecă dvornici mari, unul răsăritului şi altul apusului i-au trimis împăratul urgisiţi la Solon, iar pre patriiarhul Ioan eriticul l-au scos cu necinste multă şi pusă patriiarhu în locul aceluia pre Gherman, mitropolitul Chizîcului.
     Acesta împărat au scos porunca cea mare, ce să dzîce la hirotonii, cînd hirotonisăscu vlădicii şi preuţi şi diiaconi. Adecă poronca acea mare să dzîce aşea: Dumnădzăescul dar, cele ce pururea pre cele bolnave le vindecă şi cele neplinite plineşte-le, prea primeni pre Gherman cuviosul şi pîrvoprestolnic <=întîi stătător> cetăţîi Chizîcului, spre arhiepiscopiia aceştii de Dumnedzău ferită şi împărăteasa cetăţîlor, pre la ţîneria lui Artemie împărat.
     Atunce s-au dus sarachinenii la Finica, la ostrov, pentru să tae lemnu de catarge. Iar împăratul îndată trimisă armată de catarge cu oşti multe ca să tae sarachinenii şi să ardză lemnul acela tot. Iar mărgînd catargele cu oştile abătură la Rodos la cetate ca să-şi mai ia ce le va trebui.
     Dece acolo zăbovind o dzî, doaă, bînd şi mîncînd, au început a să împărechia ş-a să svătui ca să scoaţă pre împăratul şi să pue pre altul. Şi daca să sfătuiră şi să învoiră toţi, ei ucisără pre mai marele lor, carele le era pus de împăratul să le fie cap, pre anume Ioan, şi îndată să învîrtejiră la Ţarigrad.
     Şi venind ei pînă la Antramintiia, aproape / de Ţarigrad, aflară pre un bărbat bun şi creştin şi îndreptătoriu de oameni, pre anume Theodosîe şi îndată îl şi rădicară împărat. Iar împăratul Artemie daca oblici de aceasta au fugitu şi s-au dus la Nicheia.
     Iar ţarigrădenii nu vrură să priimască pre Theodosîe să le fie împărat cu capul, ce sta împăratul cu oştile ce-l rădicasă afară. Şi să bătură oştile Ţarigradului cu oştile împăratului şeasă luni şi tot nu l-au priimit să le fie [[67]] împărat. Iar Theodosîe să sculă de pregiur Ţarigrad şi să dusă spre partia Udriiului şi strînsă şi altă oaste pre cîtă au mai avut şi veni iarăş la Ţarigrad. Şi tăbărî la zidiul despre Vlaherne şi să agiunsă cu o samă de capete den ţărigrădiani şi le dede daruri multe şi oamenilor cărora păzîia acolo den lăuntru şi-i deşchisără poarta de întră cu o samă de slujitori.
     Şi marsără la curţîle împărăteşti şi şădzu în scaunul cel de împărăţîe şi nu mai avură ce să face ţărigrădenii, ce şi de nevoe i să închinară şi-l priimiră, că să temea de oştile cele mai multe ce adusesă împăratul de la Udriiu. Aşea au fostu aşedzarea împărăţîii lui Theodosîe şi nu într-alt chip.
     
     
ÎMPĂRĂŢÎIA LUI THEODOSÎE. GLAVA 159

     Stătu împărat Theodosîe şi împărăţî doi ai şi îndată urgisi pre patriiarhul Ţarigradului, pre Gherman şi pre boiarii lui Artemie împărat, împreună cu patriiarhul şi-i trimisă în urgie la Nicheia şi acolo să vădzură cu Artemie împărat şi mult plînsără cu amar. Dece împăratul Theodosîe trimisă de luară pre Artemie de la Nicheia şi-l trimisără la Solon în urgie; şi acolo să feace călugăr, daca-l dusără.
     Iară Leon Isavrul carele au fostu pre atunce sărdariu pre toţi călăreţîi de la răsărit era foarte cu priinţă bună cătră Artemie ce-au fost împărat şi nu vrea nici într-un chip să să plece supt ascultarea lui Theodosîe, să i să închine. Aşijdirea şi altu sărdaru, pre anume Artavazdu, ce era mai mare preste călăreţii ci-i chema armeriani, nice acesta nu vrea să să închine lui Theodosîe, ce să învoisă amîndoi cu Leon Isavrul şi să hainisă de sta împotriva împăratului. Iar Artavazdu s-au adeverit să să încuscrească cu Leon, să-ş dea fata după dînsul.
     Iar pre vremea aceia un domnu a saraschinenilor, pre anume Malsama, ş-au strînsu oşti cîteva şi purceasă să vie asupra grecilor. Şi daca sosî spre / partea Amoreii scrisă cătră Leon Isavrul şi dzîsă: Ţie să cade să fii împărat grecilor. Ce îndată ce vei vedea scrisoarea noastră să vii spre noi să vorovim pentru pace.
     Iar Leon nu vru să margă sîngur, ce trimisă solu cătră Malsama şi legară pace amîndoi, tare. Iar oştile rădicară împărat pre Leon şi purceasără să vie spre Ţarigrad. Şi daca sosîră la Nicomidiia, iar acolo aproape să întîmpinară cu ficiorul împăratului Theodosîe mărgîndu la oaste cu toate podoabele împărăteşti, ca un împărat şi cu cîtăva samă de oaste. Iar Leon Isavrul, fiind pus împărat, i s-au închinat şi oştile carele era cu ficiorul împăratului Theodosîe. Iar pre dînsu l-au prinsu şi l-au dus Leon cu dînsu pînă la Scutariu, împotriva Ţarigradului.
     Iară Theodosîe împărat, daca oblici de la Ţarigrad c-au sosît Leon cu toată puteria şi au rădicat împărat şi fiind şi fiiu-său în prinsoare la Leon nu s-au mai apucat de nemică, ce numai ce trimisă la Leon pre pace şi să închină şi el cu toată casa lui cătră Leon, şi să lepădă de împărăţîe de bunăvoia lui, cu toată săminţîia lui, numai pre dînsul să nu-l omoară şi să-i dea şi ficiorul.
     Iară Leon Isavrul, dacă audzî poronca lui Theodosîe, precum i să roagă, feace-i pre voe şi să giură să nu-i facă rău şi-i trimisă şi pre fiiu-său la sîne.
     [[68]] Iară Theodosîe, dacă-ş vădzu pre fiiu-său, dede laudă lui Dumnedzău şi îndată să mărturisî cătră toţi cum sîntu lepădaţi şi neharnici de împărăţîe şi el şi ficiorul lui şi să dusără Ia Besereca cea Mare, la Patriiarhie şi să feaceră amîndoi clirichiani Patriiarhiei. Iar Theodosîe s-au şi călugărit.
     Şi era scriitor bun şi scriia cărţi de beserecă tot cu aur. Şi au murit la Efesu şi l-au îngropat la Besereca lui Sveati Filip ş-au fost spuind oamenii c-au făcut şi ciudesă pre după moarte.
     Iar Malsama, domnul saraschinenilor, au mărsu la cetate la Pergamu şi o au dobîndit pentru căce lăcuitorii den cetatea aceia s-au potrivit unui vrăjitor minciunos ce-au fost cu dînşii închişi în cetate. Dece i-au învăţat să spintece o muiare grecioasă şi să scoaţă cuconul den pîntece-i şi să-l pue să hiarbă într-o căldare, pînă să va topi, şi să margă toţi cetăţenii la acea căldare să-ş întingă marginea mînecii într-acea fiiarbere. Şi l-au ascultat ş-au făcut aşea toţi; deci i-au agiunsu osînda dumnădzăiască de i-au dobîndit Malsama cu totul. /
     
     
ÎMPĂRĂŢÎIA LUI LEON ISAVRUL, CĂRUIA ÎI DZÎCIA ŞI COCON ŞI MĂGĂRAREŢ. GLAVA 160

     Feace-să împărat de în osăbirea lui Dumnedzău pentru păcatele noastre Leon Isavrul; ce nu Leon Isavrul, ce leu turbat creştinilor şi svintelor besereci. Şi fără acesta nume al său mai dzîcia-i şi porecle Conon. Ş-au împărăţît doaădzăci şi patru de ai. Şi era văleatul pre atunce de la Adam 6209 <sic>, iar de la Hristos 703.
     Acesta, dac-au stătut împărat, cine poate scrie relele şi caznele ce feace creştinilor şi cîtă amestecare şi hiarbere de eresîi svintei besereci.
     Acesta eretic fostu-i-au naşterea de la Isavriia, om de oameni proşti şi de gios; ş-au fost măgărareţu, de păştea măgarii Isavriei. Acesta s-au rădicat cu eresîi multe şi să feace şi iconoboreţu <=iconoclast>. Şi ca pentru să-şi plinească o adiverinţă, ce s-au făgăduit să facă unor vrăjitori de stele jidovi, s-au asămînat lor la toate relele.
     Dece jidovii aceştea fusesă de la Laodichiia, den Finichiia şi pre aceia vreme s-au fost dus cătră Izithu, domnul arapilor şi dzîsără cătră dînsul aşea: De ţî-i voia să-ţi crească Dumnedzău dzîlele împărăţîei pînă în patrudzăci de ai să ne asculţi de ce te învăţămu. Şi să poronceşti întru tot locul ce iaste supt ascultarea ta să svărîme toate icoanele ce sînt în beserecile creştinilor şi să le ardză, ca să să rădice acesta lucru să nu mai fie. Şi de vei face aceasta, bine să ştii că vei să trăeşti patrudzăci de ai <în> împărăţîe şi în toată vremea vei fi biruitor la toate oştile ce vei face şi spre cine vei miarge.
     Iar acesta spurcat Izithu, audzînd cuvintele acelor jidovi, i-au credzut şi s-au bucurat şi îndată trimisă oameni împărăteşti şi cu scrisori întru toată ţînerea sa, pren toate beserecele creştineşti să ciarce unde vor fi icoane să le scoaţă şi să le potopască, să nu să mai afle.
     Iar ochiul lui Dumnedzău cel neadormitu şi pentru ruga a Prealăudatei şi Preacuratei Maicei Sale, atunce în pripă, încă pînă a nu eşi oamenii împărăteşti cu scrisorile acelea [şi] să tăiară dzîlele lui Izithu de sîmcelată sabiia lui Dumnedzău. Şi stătu împărat în locul lui fiiu-său şi să strîcă fapta [[69]] această rea ce vrea să înceapă tată-său şi strîcă svatul acela ce să făcusă pentru svintele icoane şi strîcă scrisorile acelia şi dzîsă să nu să mai pomenească acesta lucru nice într-un olat al său, ce să-şi ţîe creştinii beserecele cum le-au ţînut; şi era să tae capetele acelor jidovi minciunoşi. /
     Iar jidovii aceia, oblicind că vor să piară, fugiră de acolo şi veniră spre partia despre Isavriia şi poposîră acolo la o fîntînă rece să să can odihnească şi să să răcorească, că era vară. Iar acolea, la acea fîntînă, nemeri şi Leon acesta ce stătusă împărat grecilor; ce pre atunce păştea măgarii isavriianilor. Şi şedzu şi el acolea, aproape de fîntînă, de mînca dentr-un burduh ce avea, ca un măgărar. Şi la măgari au fost lăsat un copil pohoraş ca să-i pască. Iar dacă mîncă să lăsă acolea de adormi, fiind vremea pre amiadzăzi. Iar agiungîndu-l soarele de-l ardea la obraz s-au fostu pogorît un hultur de i-au fostu făcînd umbră deasupra capului, să nu-l ardză soarele.
     Iar jidovii vădzînd acela sămnu şi cunoscînd, ca nişte vrăjitori de stele, că va agiunge să fie împărat, l-au deşteptat şi cu voroave cu glume dzîsără cătră dînsu: Omule, ce daru vom avea de la tine de-ţi va veni binele carele nice nădejduieşti nice în cuget nu ţî-i?
     Iar Leon dzîsă: Spuneţî-mi să ştiu; iar iată că mă voi giura spre Dumnedzău că ce veţi cere, pre voe să vă fie de la mine.
     Iar acolea era o svîntă beserecă a svinţîlor Theodori şi acolea îi feaceră giurămînt. Decii îi spusără cum cu vreme, fără zăbavă, va să fie împăratu Ţarigradului. Iar Leon le dzîsă: Dară de va fi aşea, ce dar cereţi de la mine? Ei iarăş dzîsără: Altă nemică nu ne mai trebue de la tine, fără numai cînd vei agiunge împărat să potopeşti icoanele de în besereca creştinilor, să nu să mai închine la dînsăle, nice să să mai afle necăiuri.
     Iar spurcatul Leon bucuros foarte priimi cuvîntul lor acesta să-l plinească şi le dzîsă: Pre giurămîntul ce v-am făcut, pre voe să vă fie lucrul acesta ce-mi cereţi. Iar acei păgîni de jidovi dzîsără-i iarăş: Bine să ştii că de vei face aceasta faptă cu toată adeverinţa, cum dzîci, [iar] Dumnnedzău va să-ţi crească dzîlele şi să le adaoge înainte şi vei împărăţi cu fii tăi o sută de ai.
     Şi să dusără jidovii de la dînsul, iar fără zăbavă Leon părăsi măgarii şi să dusă la Ţarigrad şi să feace slujitoru; iar den slujitor, fiindu om şi vitiaz şi arătător şi cu chip, pusă-l spătariu mare Iustiniian împărat, cel însămnat la nasu. Iar de în spătar mare apoi, la împărăţîia lui Artemie acesta împărat feace-l sărdariu şi dvornic mare pre tot răsăritul şi pre toţi călăreţîi răsăritului, adecă pre oşti, precum scrisăm pre urmă, la împărăţîia lui Artemie.
     Iar pe după ce stătu împărat Leon acesta, pre aceia vreme şi sultan / Suleiman turcul şi cu toţi amiradzîi săi au strănsu multă greime de oaste şi s-au dus de au strîcat împărăţîia persîlor şi ş-alte crăii şi domnii multe. Şi veni pînă la Udriiu şi acolo i să prinsă moarte. Şi rădicară turcii împărat pre Umar, ficiorul lui Suleiman.
     Iar pre atunce cădzu o iarnă mare, atîta cît au fost omătul pînă den sus de genunchi; şi stătu omătul acela mai multu de o sută de dzîle, de era pămîntul acoperit de omeţi. Şi îngheţasă apele de geru; unele pîrae, carele era mai mici, pînă în pămînt îmgheţasă şi multe cămile şi cai şi bivoli şi de alte dobitoace au perit de acea iarnă mare.
     [[70]] Iar dacă agiunsă primăvara veni Sufiian despre Eghipet cu oşti multe ce făcusă; aşijdirea au mai venit şi Izîthu, domnul arapilor, iarăşi cu oşti grele. Şi să împreunară aceştea toţi cu Umar, împăratul turcilor şi să feaceră unii. Şi avea vasă pre mare o mie şi opt sute de catarge pline de oşti. Şi năbuşiră cu toţîi la Ţarigrad de-l încungiurară şi despre uscatu şi despre mare. Şi bătea Ţarigradul de toate părţîle doi ai deplin. Iară mişăii, năroadele den Ţarigrad, altă putere nu mai avea, ce pre cît putea să sprejeniia şi spre Domnul Dumnedzău nădejduia şi sta spre rugă cătră Dumnedzău şi cătră Preacurată Maica Sa cu bdenii şi cu svinte liturghii. Şi în toate dzîle eşiia patriiarhul şi cu năroadele de făcea litanii şi scotea cu dînşii svintele lemne a Svintei Cruci şi icoane cu svîntu chip a Preacuratei Preciste, agiutoriul şi nădejdia creştinilor. Şi îmbla sus pre zidiuri încungiurînd Ţarigradul cu cîntări şi cu lacrămi, cu post şi cu osîrdie mare, ca să-i izbăvască Dumnedzău şi să-i mîntuiască, să-i scoaţă de supt groaza acelor limbi păgîne şi varvare.
     Iar puternicul Dumnedzău ascultă rugămintea nărodului său. Dece pentru mare mila sa şi pentru ruga a Preacuratei Maicei Sale şi folositoarea creştinilor să scorni un vînt mare şi năprasnic de au amestecat marea şi o au turburat, de să feaceră valurile ca munţîi şi nu să ştiia catargele cu oastea ce să fac, ce cădea una pre alta de să sfărîma şi să înecară cu oameni cu tot, cît nu rămasără nice a cincea parte.
     Iar păgînii aceştea ce bătea Ţarigradul de doi ai, daca vădzură aceasta minune de potop ce le trimisese Dumnedzău, de li să înecară vasăle cu oştile mai toate, pre cîte mai rămăsesă, le-au dat voe să fugă şi să să ducă în ţara lor. Şi fugind iale de mîniia lui Dumnedzău au dat iarăş pre mai mare mînie a lui Dumnedzău. Că cînd / sosîia drept ostrovul Priconisului, iarăş i-au lovit furtuna mare şi s-au înecat ş-acolo mai multe de giumătate den cîte rămăsesă. Iar cîte catarge mai prisosîră pînă la cele doaăsprece ostroave şi acolea iarăş le sosî urgie de la Dumnedzău, furtună mare şi ploae cu piatră şi cu foc, atîta cît au fost herbîndu marea cu unde herbinţi şi s-au topit catranul catargelor de s-au desfăcut şi s-au împlut de apă şi s-au dus cu toatele în fundul mării cu oameni cu tot şi n-au apucat nice una să margă în ţara lor, la Siriia, dentr-o mie şi optu sute de vasă ce-au fost.
     Iar turcii ceialalţi, de pre uscatu, ce sta pregiur Ţarigrad, fugiră şi aceia de să dusără. Iar atîta foamete le trimisesă Dumnedzău, cît muriia leşinaţi, iar cei vii mînca pre cei morţi; aceia mînie a lui Dumnedzău le venisă, cît mînca om pre om. Şi fără foamete le trimisesă Dumnedzău moarte atîta cît nu putea să-i mai sămăluiască nici să să mai îngroape, ce-i mînca pasările şi gadinile preste toţi cîmpii Udriiului.
     Iar bulgarii, dacă vădzură că au trimis Dumnedzău acelor limbi păgîni atîta perire şi moarte, să sculară pe spre dînşii de-i loviră şi tăiară doaădzăci şi doaă de mii de arapi, şi să împlură de cai arăpeşti şi de haine. Iar turcii şi arapii şi sarachinenii, cîţi mai rămăsesă, au trecut să să ducă în ţărîle lor. Şi strîcară rău pre la Nechiia şi pre la Nicomidiia. Iar oştile greceşti să prilejisă pre atunce la răsărit, că avea împărăţîia nevoe despre alte părţi. Şi viind o samă de oşti spre Ţarigrad, obliciră că trec turcii cu arapii şi cu saraschinenii şi mărgu strîcînd şi prădîndu.
     [[71]] Dece să supusără oştile greceşti unde ştiură locu de taină şi trecînd păgînii aceştea fără nice o grije, loviră grecii fără veste, de-i tăiară şi-i strîcară, cît nu vor fi scăpat, dentr-o sută, unul. Şi totu-i goniia, tăindu-i în urmă, pînă i-au scos den hotarăle ţărîlor greceşti şi-i lăsară.
     Iar Umar, împăratul turcilor, daca sosî în ţara sa şi vădzu de atîta mulţîme de oaste ce i-au fost perit, una despre mîniia Iui Dumnedzău, alta despre bulgari şi greci, era moarte de să-ş facă, că nu ştiusă că armata despre mare au perit toată. Ce dac-au sosît au oblicit cum n-au mai venitu nice o catargă dentr-o mie şi optu sute de catarge ce-au fostu. Dece de mînie şi de scîrbă mare pre mulţi dentru creştini au omorît cu munci grele, ca să-şi mai răsufle. Şi mulţi creştini i-au stătut împotrivă / de în răspunsuri, de i-au muncit pînă la moarte şi s-au făcut măcenici.
     Iar un boiar grec ce au fostu spătar mare şi sărdariu pus la ţara Săcheliia, pre anume Sărghie, pre vremea ce-au fostu bătîndu turcii Ţarigradul şi împăratul împotriva lor cu nescare oşti n-au eşit, [iar] Sărghie acela au şi rădicat împărat pre unul dentru oamenii săi, pre anume Gul, ficioru lui Vasîlie Ţărigrădeanul şi i-au schimbat numele de-i dzîcea Tiverie.
     Iar Leon împărat de aceasta dac-au oblicit îndată au şi trimis pre un om al său de în casă, pre anume Pavăl, cu putere de armată împărătească multă. Şi să dusără la Săcheliia ca de să vor apuca de ceva cu acel împărat nou să bată cetatea de pre apă şi să dea mai de sîrgu ştire împăratului să trimiţă oşti şi pre uscatu, să prade ţara.
     Iar Pavăl, omul împăratului, daca sosî acolo, scoasă cărţi de la împărăţîe, carele scriia cătră toate năroadele cu pace şi cătră toată ţara. Iar oamenii toţi şi slujitorii, daca audzîră scriind împăratul Leon cu blîndeţă şi cu pace, părăsîră pre Gul şi cu un glas toţi lăudară numele lui Leon, precum sîntu închinaţi şi drepţi şerbii lui. Şi îndată prinsără pre Tiverie, Gul, ce-l rădicasă împărat şi pre toţi oamenii lui şi-i legară şi-i dederă pre mîna lui Pavăl. Iară Pavăl le tăe capetele, precum avea învăţătură şi le trimisără la împăratul.
     Iar Sărghie, voivodul Săcheliii, au fugit de naintea lui Pavăl, iar apoi au pus oameni la mijloc ca să-l iarte Pavăl şi ş-au tocmit trebele cu Pavăl şi l-au ertat. Ş-au venit de s-au închinat lui Pavăl şi-i tocmi toate greşealele şi i le potoli Pavăl despre împărăţîe. Iar omul împăratului acesta, Pavăl, împăcă şi aşedză tot apusul cum fu mai bine şi să învîrteji cu slujbă plină la împăratul şi multă cinste avea.
     Iar cînd fu în al doilea an de împărăţîia lui Leon să feaceră cutremuri mare în ţara Siriei. Iar Umar, împăratul turcilor, sîliia tare să să turcească creştinii carii să afla suptu ţînerea lui. Dece carii să turciia, le rădica birul, iară carii nu vrea să să turcească îi munciia şi-i omorîia cu cazne grele şi rele şi toţi aceia să feaceră măcenici. Ş-au făcut Umar cap de pravilă să nu să bage samă, nice să să mărturisască măcenici pre ceia ce-i muncescu turcii şi le varsă sîngele pînă la moarte. Aşijdirea să nu să creadză creştinii nice de în cuvinte, de or şi mărturisî drept de vrun lucru. Aşijdirea au mai scris Umar şi la împăratul cărţi, la Leon, ca să să facă şi el turcu.
     Iar în al treilea an de împărăţîia lui i-au născut fiiu şi lui Antihrist povaţă. / Şi cînd îl dusără să-l botedză l-au botedzat Gherman, patriiarhul Ţarigradului. Şi boledzîndu-l pre acela puiu de năpîrcă, de pre atunce au [[72]] arătat sămnu rău şi împuţît, căce că s-au scîrnăvit în svînta cupelă, vasul cela ce-l botedza.
     Iară svîntul Gherman patriiarhul proroci acolea şi dzîsă: Bine să ştie toţi că mare răutate va să fie între creştini şi în svînta beserecă în dzălele acestuia, cînd va veni vremia să stea împărat. Şi într-acela ceas i să pusă poreclă Copronim, adecă scîrnavu, iar nume de carte îi pusără Costantin; ce toată lumea îi dzîcea Costantin Copronim.
     Iar pre aceia vreme fiind un boiar priiaten mare lui Artemie împărat, pre care l-au fost trimis Leon împărat în urgie la Solon şi să călugărisă Artemie, iar pre priiatinul său acela îl chema Nichita Xălinit. Dece scrisesă cătră Artemie să să ducă la Ghervelin, cneazul bulgarilor, că-i va da oşti într-agiutor şi să margă asupra lui Leon Isavrul. Dece Artemie marsă cătră Ghervelin; iar cneadzul Ghervelin l-au priimit bine şi-i dede oşti bulgare cîtu-i fu voia. Şi-i mai dede şi cindzăci de chentinare de aur. Şi purceasă Artemie de veni cu putere mare la Ţarigrad, iar ţărigrădenii nu l-au priimit.
     Iară bulgarii dacă vădzură că nu-l priimăscu ţărigrădenii şi începu Leon împărat a să agiunge cu capetele carii era cu oştile, [iar] ei întoarsără cu Leon şi le dede Leon cele cindzăci de chentinare de aur ce împrumutasă Ghervelin pre Artemie şi le dede şi lor daruri. Iar capetele acelea şi cu toţi bulgarii să potriviră darurilor împărăteşti şi dederă pre Artemie pre mînule lui Leon şi feaceră ca nişte varvari de să asămînară ca şi Iuda şi să dusără în ţara lui.
     Iar Leon împărat, daca luă pre Artemie pre mînule sale, dede-i munci grele sa spue cu a cui ştire au făcut aceasta, de s-au sculat cu bulgarii asupra lui; că Leon l-au fost ertat, căce că s-au fostu călugărit. Iar Artemie spusă de toate; dece Leon i-au tăiat capul şi adusără şi pre Nechita Xilipit, pe priiatenul lui Artemie, că era stolnic mare şi avut foarte. Şi mai adusără şi pre arhiepiscopul de la Solon, c-au fost şi cu ştirea lui şi pre alţîi mulţi adusără de în capete de la Solon. Şi tăe capetele lui Xilipit şi arhiepiscopului şi le luă toate bucatele împărăteşti; iar pre ceialalţi i-au certat pre uliţă şi i-au sluţît şi i-au trimis pre la cetăţi în urgie şi i-au lăsat.
     Iar-n al patrulea an de împărăţîia lui, în dzua de Paşti, au încununat pre fiiu-său Costantin Copronim, Gherman patriiarhul, cu stema de împărăţîe ca să fie el împărat pre după împărăţîia / tătîne-său.
     Iar-n al cincilea an de împărăţîia lui s-au arătat un om de la Sîriia, Hristolăjeţu <=Hristos mincinos>, şi cu minciunile lui pre mulţi au amăgit de au credzut într-însu, dzîcînd că el iaste Hristos, Fiiul lui Dumnedzău.
     Iar cînd să pliniră şeasă ai de împărăţîia lui sîli împăratul pre jidovi şi pre muntani de să să botedză; şi să botedza. Iar jidovii nu avea ce să face de frica împăratului, ce să botedzară o samă. Şi daca să botedzară, ei să scălda într-apă ca să să spele svîntul botedzu de pre dînşii. Şi cînd vrea să să precestuiască întîiu de să sătura, apoi să cumeneca. Iar muntanii îi spusără în beserecă naintea împăratului. Dece împăratul vădzînd pre jidovi că-şi fac balgiocură de svîntul botedzu şi de svînta cumenecătură au trimis de le-au dat foc de au arsu în casăle lor cu totul.
     Iară cînd să împlură şiapte ai de împărăţîia lui veniră şi jidovii aceia, vrăjitorii den stele, carii îi dzîsesă că va să împărăţască; şi dacă sosîră marsără de i să închinară. Şi împăratul foarte i-au priimit bine. Iar procleţii [[73]] de jidovi aceia i-au pomenit pentru adeverinţa aceia cu svintele icoane, cum să le lepede de pren svintele besereci, să nu să mai închine oamenii la însăle. Şi-i adusără aminte şi de giurămîntul ce-au făcut pentr-aceasta, pentru să nu-l calce. Dece dentr-acela ceas au şi întrat diiavolul la inema şi la sufletul împăratului. Şi iarăş să adeveri ca numai să săvîrşască lucrul acesta.
     Dece împăratul nu vru sîngur, de la sîne, să scoaţă aceasta începătură, că să temea de năroade, ce au mai aflat împăratul pre un episcop de la o episcopie ce să chema Necoliia, carele să potrivisă la toată firea şi mintea sa. Şi începură mare turbare şi mare răutate spre besereca lui Dumnedzău. Şi trimisă la patriiarhul de-l chemă împăratul la sîne.
     Şi daca veni începu a-l lua cu cuvinte bune şi cu glume, ca să-l aducă întru sîlţîle <=lucrurile> lui, ca doară să va potrivi şi el firei ceii diiavoleşti a împăratului, să să cheme începătura de la patriiarhul, nu numai de la împăratul şi ca de să va face vrajbă pentr-aceasta întru năroade să-i poată potoli patriiarhul.
     Şi dzîsă împăratul: Aşea socotescu, părinte, Svinţiia ta, cum icoanele acestea, cărora ne închinăm noi creştinii, nu să mai asamînă cu alta nemică, fără numai ce sînt ca şi idolii. Pentru aceasta să înveţi să le scoaţă afară de în beserecă. Iar de iaste adevărat că sînt svinte icoanele, să le pue mai sus, să nu le agiungă oamenii să le sărute, să le spurcăm ca nişte păcătoşi ce sîntem.
     Iară svîntul patriiarhu Gherman nu să potrivi cuvintelor împăratului, ce ca un vas lui Dumnedzău / ales şi de în săminţîe scumpă şi împărătească ce era, cu îndrăzneală mare suspină de la inemă şi dzîsă aşea: Puternice împărate, bine să ştii că svintele icoane nu sîntu idoli, precum dzîci, ce sîntu chipuri a svinţi şi a Domnului nostru Iisus Hristos şi carii să închină icoanelor cu usîrdie şi le sărută nu le pîngăreşte, ce încă svintele icoane svinţăscu şi lumineadză pre unii ca aceia, ca şi un om ce are fi friguros şi cît s-ar mai apropiia de foc, atîta s-ar mai încăldzî; aşea şi svintele icoane, pre cît mai mult să apropie omul spre însăle, cu atîta mai mult să lumineadză şi să svinţeşte dentru darul a svîntului aceluia ce iaste închipuit într-aceia icoană.
     Pentr-aceasta, prealuminate şi putiarnice împărate, nu grăi cuvinte ca acestea pentru svintele icoane, căce te veri face eritic. Noi am audzît dentru svinţi preajedvideţi <=prevăzători> cum iaste să împărăţască un împărat, pre anume Conon şi acela va să rădice aceasta eresîe. Ce, Împărţîia ta, cuvinte ca acestea nu scoate de în rostul tău, ca să nu oblicească boiarii de în curtea ta şi năroadele de pre den afară, că te vor omorî.
     Iar împăratul dzîsă cătră patriiarhul: Să ştii, părinte, că eu cînd eram copilaş mic, Cocon îmi dzîcea toţi copiii de la locul nostru. Dzîsă patriiarhul cătră împăratul: De în vreme ce eşti tu acela, presemne eşti şi prostu de în carte şi nu înţălegi ce spun scrisorile svintei besereci, de dzîci cuvintele ca acestia. Iar ascultă, împărate, de mine cum şi în ce chip iaste lucru direptu şi svîntu ca să ne închinăm svintelor icoane şi în ce chip făcea minuni pururea şi mai ales în dzîlele acelia ce îmbla Hristos pre pămînt ca un om şi Dumnedzău deplin, şi arăta minuni şi ciudesă cătră oameni, şi vindeca toate boalele şi toate durerile tuturor.
     Iară pre aceia vreme era un împărat la Edesa la cetate, pre anume Avgar. Dece acesta împărat avea bube pe spre tot trupul lui. Şi de mult ce era [[74]] bolnav nu putea miarge să afle, pre Hristos de să-l vindece. Iar daca vădzu că-i sosî la cap şi-l va omorî boala aceia, au trimis pre un zugrav, pre anume Ananiia şi cu o scrisoare, rugîndu lui Hristos ca să margă pînă la dînsul să-l izbăvască de acea boală. Şi învăţă împăratul pre zugrav, pre Ananiia, să zugrăvască capul lui Hristos.
     Iar daca marsă Ananiia la Ierusalim şi dede lui Hristos poslaniia aceia ce o trimisesă Avgar împărat [iar], Ananiia şedzu împotriva obrazului Svinţîii sale, ca să-i zugrăvască chipul. Iar Hristos, ca un cunoscător / de inimi ce iaste îşi schimba faţa obrazului său.
     Iar zugravul s-au nevoit în trei şi în patru rînduri ca să-i izvodiască chipul feţîi Svinţîii sale şi nu putu. Iar Hristos, ca un Dumnedzău puternic, ceru apă să să spiale pre obraz. Şi dacă să spălă luă o măframă de să ştarsă şi o, minune mare, îndată i să tiposi chipul feaţîi a svîntului obraz într-acea măframă şi o dede Ananiei zugravului şi-i dzîsă: Du-te de dă aceasta în mîna celuia ce te-au trimis şi-i dă şi această poslanie, adecă scrisoare, de la mine.
     Iar în poslanie scriia aşea: Fericit eşti tu, Avgare, că credzuşi întru mine pînă a nu mă vedea. Iar pentru aceasta ce îmi poronceşti să viu acolo nu poate fi, căce că eu m-am pogorît pre pămîntu pentru să săvîrşescu toate cîte au dzîs prorocii pentru mine. Şi dacă le voi plini toate, iarăş voi să mă duc cătră Părintele mieu.
     Iar pe după ce mă voiu înălţa de pre pămînt spre ceriu, trimite-ţi-voiu pre un ucenic al mieu, pre anume Thadeiu, carele şi <de> boală te va izbăvi şi viiaţă viacinică îţi va dărui şi va face şi bine mare cetăţîi tale, ca pentru să nu să mai teamă de vrăjmaşi nice odănăoară. Şi la coneţul poslaniei scrisă slove jidoveşti într-acesta chip:  <=Arătarea lui Dumnezău este minune dumnezeiască>.
     Iară Avgar, dacă audzî că soseşte Ananiia zugravul, să împlu de bucurie şi să sculă de cum putu de eşi întîmpinării chipului a lui Hristos. Şi numai cît s-au închinat atîta s-au şi vindecat de în boala ce-au avut. Numai în faţa obrazului i-au mai fost rămas puţîn lucru ca în chip de bube.
     Iar pe după răstignirea şi învierea a Domnului nostru Iisus Hristos şi pe după înălţarea de în ceriu a Svinţîii sale s-au dus Apostolul Thadeiu la cetatea lui Avgar, la Edesa şi botedză pre Avgar împărat şi pre toţi boiarii lui. Şi pe după de să botedză Avgar eşi din svînta cupeli curat şi izbăvit dentru boala lui şi dede laudă lui Dumnedzău, Avgar. Şi de pre atunce pururea cinstiia şi să închina Avgar svîntului obraz a lui Hristos, aceluia ce au arătat minuni şi atunci şi pe după aceia.
     Aşijdirea acolo la cetate la Edesa, den afară de cetate, era un bodzu zîdit pre un stîlpu de piiatră a unui elen den dzîle vechi. Şi era obicina oricine vrea întra pre poartă în cetate, sau să iasă, întîiu să să închine acelui idol, apoi întra acolo în cetate. Şi aceia ce eşiia, dacă să închina, să ducea unde le era treaba. Iar împăratul Avgar au oborît bodzul acela ca un lucru de nimică, şi în locul bodzului au pus svîntul obraz a lui Hristos, de să închina toţi acelui svîntu / chip. Şi scrisesă şi slove acolea pre giur chip de dzîcea aşea: Hristoasă, Doamne, cine spre Tine nădejduieşte, nice dănăoară nu greşeaşte.
     [[75]] Şi să dede ştire tuturor carii vor vrea să între în cetate întîiu să să închine acelui svîntu chipu, apoi sa între în cetate. Şi s-au ţînut acesta obiceiu întru toata viiaţa lui Avgar; şi pe după moartea lui s-au mai ţînut şi întru viiaţa fiiu-său. Iar fiiul ficiorului, nepotul lui Avgar, au vrut să pogoară de unde pusese moşu-său svîntul chip a lui Hristos şi să pue iarăş bodzul acela a elenului.
     Iar arhiereul locului aceluia, vădzînd că nu va mai fi într-alt chipu, ce numai iaste să pogoară împăratul svîntul chipu de acolo, i-au adus aminte, pomenindu-i, să să pue bine acel svîntu chip dumnădzăescu, că de mult bine va fi cetăţîi. Şi pusără svîntul obraz acolo supt un sclip ce era deasupra porţîi cetăţîi şi-ai aprinsără o candilă nainte şi pe înpregiur zidiră cu cărămidă cît ţînea svîntul chip acela şi să închisă acolea de nu să mai vedea. Şi într-acesta chip să oteşi şi împăratul de la Edesa.
     Acestea poveşti minunate spunea Gherman patriiarhul cătră Leon împărat şi-i dzîcea: Aşea ne arată svintele cărţi a svintei besereci şi ş-altele mai multe. O, împărate, dară tu în ce chip vei să strîci şi să potopeşti svintele icoane şi vei să goleşti besereca lui Dumnedzău dentru podoabele sale? Dară de n-ar hi lucru cu dreptate să ne închinăm noi svintelor chipuri a lui Hristos ş-a svinţîlor, cum ş-ar fi tiposît sîngur Hristos svîntul chip a Svinţîi sale într-acea măframă? Şi în ce chip să izbăvi Avgar de toată boala lui, îndată numai cum să închină? Şi mai ascultă ş-altă ciudesă, împărate, ce-au făcut svîntul chip a lui Hristos, acela, de la Edesa.
     Cînd au fost în dzîlele lui Iraclie împărat, [iar] domnul persîlor, anume Hosroiu, prădînd cetăţîle şi oraşele răsăritului marsă să prade şi la cetate la Edesa, unde era svîntul obraz a Domnului Hristos. Iar oamenii de în cetatea Edesăi, vădzînd atîtea oşti pregiur cetate, s-au înspăimat rău şi altă nădiajde nu avea, fără numai ce să ruga lui Dumnedzău să-i izbăvască.
     Iar pre aceia vreme era un arhiereu la Edesa, pre anume Evlalie. Iar într-o noapte i să arătă lui o muiare luminată şi frumoasă şi dzîsă cătră acel episcop: Să te scoli să te duci la poarta cetăţîi şi să cauţi de-o parte deasupra porţîi cetăţîi să tai cu un ciucan în piatră, că vei găsî un chipu a lui Hristos şi să-l iai şi vei vedea şi vei cunoaşte puterea lui Dumnedzău.
     Şi dacă să deşteptă arhiereul acela într-acea demîneaţă să dusă în locul acela unde-l îndreptasă / Preacurata Precistă şi numai cît tăe în părete cu ciucanul puţînel, o, minune mare, să află candila aprinsă de ardea într-atîţea ai naintea chipului a lui Hristos şî svînta măframă aceia cu svîntul chip întreagă şi nemică nehirosîtă.
     Dece pe spre aceasta minune şi altă să mai vădzu, că şi într-o cărămidă, ce era împotriva svîntului obraz în părete-şi într-aceia să tiposîsî chipul lui Hristos, de era ca şi celalaltu. Iar episcopul acela, Evlalie, au luat cu mînule acel svîntu chip a lui Hristos şi încungiură cetatea cu litii şi cu rugă spre Dumnedzău cu osîrdie mare, ca să-i izbăvască de acele limbi păgîni.
     Iar într-o demîneaţă deaderă persîi foc la zidul cetăţîi, ca să o slăbască, să o poată dobîndi. Iar acel părinte arhiereu Evlalie şi al doilea rînd au mai încungiurat pre în cetate cu svîntul obraz. Iar putiarnicul Hristos, ca să arate ciudesă mari, au întorsu focul spre partea den afară şi lovi în tabăra acelor păgîni de persi şi multă oaste arsă şi peri de acela foc ce să încinsesă de [[76]] ardea de în minunea lui Dumnădzău. Iar ceialalţi ce-au scăpat, vădzînd ciudesa aceasta, au fugit de s-au dus şi n-au mai cutedzat nimerea dentru dînşii să să mai apropie de cetatea Edesa.
     Dece, împărate, cum socoteşti, au n-au fost darul a svîntului chip a lui Hristos, de au făcut acestea ciudesă? Nu-s svinte şi cinstite chipurile svintelor icoane? Cum şi în ce chip să nu ne închinăm acestora svinte chipuri a lui Hristos ş-a Preacuratei Maicei Sale ş-a tuturor svinţilor! Dară, Împărăţîia ta, căce calci cinstea svintelor icoane şi dzîci că sînt bodzi şi idoli? Ce să înţălegi şi să audzi, o, împărate, cum alţîi sînt bodzîi celora ce să închină lor, ca unui Dumnedzău şi altele sînt chipurile svintelor icoane ce ne închinăm noi.  <=Cu dragoste le sărutăm şi nu slujim ca lui Dumnezeu>.
     Dece arătînd noi libovul cel de la adîncul sufletelor noastre cătră împăratul nostru Hristos şi cătră Preasvinţîta Maică a Sa şi cătră alţi svinţi, ne închinăm chipurilor acestora şi le sărutăm cu budzăle, iar cu gîndul ne închinăm, cum să dzîce:  <=chipului celui dintîi>, cum ar hi sîngur acela svînt să-l vedem cu ochii, aşea îl vedm cu gîndul. Cum şi marele Vasîlie dzîce aşea:  <=Cinstind chipul, cinstim de fapt imaginea reală>.
     Iar împăratul Leon dzîsă cătră svîntul patriiarhu Gherman: Mai ai şi de într-alte mărturii să-mi mai arăţi pentru cinstea icoanelor, au n-ai? Iar svîntul dzîsă: Nu numai atîta, împărate, ce dentr-o mie de mărturii să-ţi arătu şi să-ţi adeverescu cum să cuvine pre direptate şi cu lucru svîntu ca să ne închinăm icoanelor. Iar ca pentru / să nu te supăr cu cuvîntul, mai ascultă-mă să-ţi mai spui şi dentr-alte istorii.
     Cînd era pre vremea aceia ce era apostolii vii, Petrea şi Pavel şi Ioan fusesă făcut o beserecă mai departe încă den Ierusalim, într-o cetate ce să chiamă Dioapoli; o au făcut pre numele Svintei Bogorodiţă. Iar pre după ce feaceră besereca marsără la Preacurata şi-i dzîsără: O, Preacinstită Născătoare lui Dumnedzău, de în vreme că şi noi şerbii tăi am zîdit o beserecă întru numele tău, rugămu-te să trudeşti să mergi să o blagosloveşti. Iar Preacurata dzîsă cătră înşii: Duceţî-vă, că mă veţi găsi acolo.
     Iar apostolii marsără acolo la beserecă şi vădzură ciudnodealo, minunat lucru, că într-un stîlpu de marmure ce era în beserecă în partea de în diriapta pre acela stîlpu aflară pre Precista zugrăvită. Pre după aceasta au mărsu şi Svinţîia sa sîngură şi, daca-şi vădzu închipuinţa într-acel stîlpu, mulţămi Fiiu-său, lui Dumnădzău, căce i-au dăruit atîta putere, ca să fie oamenilor încredinţată minune.
     Dece acel chip au fost acolo pînă la împărăţîia lui Iuliian cel Otbrăcinic <=apostat> şi muncitoriu. Că oblicind acela bezduşnic <=fără suflet> Iuliian că face chipul acela atîtea minuni şi în ce chip au fost sîrguindu-să creştinii la acea svîntă rugă de s-au fostu închinîndu şi s-au fost izbăvind de toate boalele, l-au cuprinsu zavistiia ş-au trimis pre jidovi ca să strîce acel svîntu chip de acolo, să nu să mai vadză. Şi să dusără jidovii să strîce chipul acela şi-l freca cu alte pietri şi-l rădea cu cuţîte şi în tot chipul şi nu putură face nemică, căce că pre cîtu-l freca chipul acela, cu atîta să făcea încă mai [[77]] frumos şi luminos. Iar daca vădzură jidovii că nu vor mai face nemic l-au lăsat iarăş cum au fost.
     Dece precum să arată treaba, o împărate, aceluia lui Iuliian te asameni şi tu şi ţî-i voia să strîci svintele icoane. Ce să te iai aminte bine să nu petreci patema lui; că el au luatu moarte fără viaste şi nevădzută despre Dumnedzău, cînd ai să nu o vedem aceia şi asupra Împărăţîei tale. Căce nu urmedzi urma împăraţîlor carii au fost mai întîiu de tine, în ce chip au fost cinstind şi s-au fost închinînd svintelor icoane şi Dumnedzău îi întăriia cu bine şi le creştea dzîlele. Dară, Împărăţîia ta, căce nu te asameni acelora împăraţi creştini, să faci precum au făcut aceia, ce vei să faci pre voia necuratului; dece iată că-ţi dzîc să te laşi de acesta gînd rău şi împotrivă lui Dumnedzău ce ai gîndit, / să nu goleşti svintele besereci de împodoaba ce au de svintele icoane. Iar de vei vrea să faci sîlă, păcatul acela să fie în grumadzîi tăi.
     Iar să mai asculţi ş-altă ciudesă, ca pentru să nu aibi la acea de-apoi răspundere, să dzîci că necunoscînd ai făcut lucru ca acesta, de ai rădicat aceasta eresîe.
     Svîntul Apostol Petre, îmblînd de într-un loc într-altu de da învăţături lumii, marsă şi pînă la cetate la Lida. Iar acolo era un om pre anume Enea, carele au fost dzăcînd de optu ai şi necum să poată îmbla, ce nice de-a buşile nu să putea trage. Iar Svîntul Apostol Petre l-au vindecat cu numele lui Hristos. Iar omul acela, Enea, dacă-ş cunoscu sănătatea şi să sculă, fiind om avut, au cheltuit avuţîe multă de au făcut o beserecă foarte iscusîtă pre numele Precistii şi altor ucenici a lui Hristos.
     Iar elenii şi jidovii, lăcuitorii de acolea, dacă vădzură acea svîntă beserecă atîta iscusîtă şi mare, feaceră pricină cu creştinii ca să o ia. Dece marsără acestia săminţîi tustrele la domnul cetăţîi să-şi întrebe creştinii şi elenii şi jidovii căror să va veni să ia besereca să o ţîe. Iar domnul acela socoti pentru să nu facă nice unora strîmbătate, ce învăţă de închisără beserecă şi o lăcătui sîngur domnul şi o pecetlui cu pecetea sa şi dzîsă să stea aşea, încuiată, pînă în trei dzîle, iar a treia dzî să margă să o deşchidză. Dece a căror sămnu să va afla în beserecă, acelora să fie besereca.
     Iar cînd fu a treia dzî, marsă domnul cetăţîi împreună cu acele trei săminţîi şi deşchisără besereca şi întrară şi numai cît întrară şi vădzură spre partea despre apus o femee ca o împărătiasă zugrăvită, de naltă de trei coţi şi pre deasupra era cu văşmîntu porfiru, iar pre dedesupt era cu mierîu. Iar deasupra icoanei era şi slove de carte scrisă şi dzîcea: Mariia, maica a Naxorieneanului împărat Hristos. Iar domnul acela dzîsă: A căror iaste închipuirea aceia? Iară creştinii răspunsără cu glas mare: A noastră-i, dumneata, a noastră-i. Dece să aleasă acolea lucrul să-şi ţîe creştinii besereca cum o au ţînut, că iaste a lor. Iar elenii şi jidovii rămasără ruşinaţi.
     Iar pre după aceia multe minuni şi ciudesă au făcut chipul acela: orbii au făcut cu ochi, ologi şi ciunţi i-au izbăvit, bolnavii au vindecat şi i-au rădicat şi alte minuni şi mai mari au arătat Împărăteasa îngerilor pentru chipul acela.
     Aşijdirea şi la ostrovul Chiprosului spre partea despre austru fost-au odănăoară o beserecă iarăş a Svintei / Bogorodiţă şi şi acolea era zugrăvit chipul Svinţîei sale, precum şedea în scaun şi ţînea pre Hristos ca pre un [[78]] pruncu pre genunchele Svinţîii sale. Şi acolea îi dvoriia doi îngeri cu trişte mare, unul dia diriapta şi altul den stînga.
     Iar într-o dzî au fostu trecînd un arap să-ş margă acasă, pre carele l-au îndemnat sîngur diiavolul de au tras cu săgeata ş-au lovit acel svîntu chip a Precistii în genunchiul cel direptu. Iar într-acela ceas o minune mare, ca pentru să arate Preacurata ciudă pentr-acela chip a Svinţîii sale, purceasă a cură sînge multu de în rana genunchiului; şi cursă pînă la pămînt pîrîu de sînge. Iară spurcatul de arap acela, vădzînd şi el acea minune, începu a tremura şi începu a fugi; şi fugind şi tremurînd i-au luat diiavolii sufletul, de au murit pre cale, nu ş-au agiunsu acasă.
     Dece de nu-ţi plac acestea ciudesă, o împărate, să-ţi mai arăt ş-altele ce scriu cărţîle svintei besereci. Iată şi aici în Ţarigrad la Besereca Căldărăriei iaste o icoană a despuitoriului Hristos, care o au pus acolo sîngur marele Costantin împărat. Iar pe după aceia mult o au cinstit şi marele Iustiniian împărat, căriia svintei icoane i-au pus oamenii <numele> Răspundzătoriul.
     Şi începătura numelui acestuia iaste aşea: la poporul aceii besereci era un creştin de om pre anume Theodor şi hrana îi era cu corabiia. Dece acela om avea un priiaten jidov, pre anume Iosif, om avut şi cu prilej mare. Dece vădzînd Theodor că-i miarge lucrul înainte cu corabiia, iară odînăoară strînsă cîtă avuţîe avu şi purceasă să facă neguţătorie, precum ştiia el, cu corabiia. Şi încărcîndu-şi corabiia de tot binele şi venind cătră casa lui pre mare, [iar] pentru vazistnicul  diiavol, cela ce nu va bine oamenilor pururea, să feace o furtună groznică pre mare, atîta cît s-au svărîmat corabiia şi s-au înecat în mare toată avuţîia omului şi toţi oamenii cîţi ş-au fost în corabie, fără numai ce-au scăpat el sîngur gol şi ca mişel de dînsu şi ş-au venit acasă-şi sărac, cît nu avea unde-şi aciua capul. Şi la atîta sărăcie şi lipsă agiunsesă, cît să cumpăniia să-ş vîndză ficiorii.
     Iar milostivul şi preaputernicul Dumnedzău, cela ce rădică de în pămîntu mişelul şi de în gunoi înalţă săracul, cînd fu într-o dzî să găsîră cu jidovul acest bogat, cu priiatenul său şi cu voroave luîndu-să i să rugă Theodor ca să-i facă bine cu cîţva galbeni de aur, să să ducă să facă neguţitorie, ca doar va putea face ceva dobîngioară, să poatră trăi / şi el şi ficiorii lui şi ca să dea şi dobînda banilor.
     Iar jidovul acela, Iosif, îi dzîsă: Au ai chizaş să pui pentru tine? Dzîsă Theodor: Mărturii voiu afla de ţ-oi da multe, că am şi mă ştiu, iar chezaş n-am. Iar vino cu mine că te duc pînă la Hristos, pre care credem noi creştinii, pre acela să ţ-îl puiu şi chizaş şi mărturie. Iar jidovul fu bucuros şi să dusără amîndoi pînă la svînta icoană aceia şi stătură amîndoi înaintea icoanei. Şi dzîsă creştinul cătră jidov: Iată acesta iaste Hristos, carele mă ia pre chezăşie şi pre acesta-ţi puiu chezeaşu şi mărturie, ca de mă voiu învîrteji sănătos să-ţi dau şi galbenii deplin şi şi dobînda lor.
     Iar cu îndireptarea lui Dumnedzău credzu jidovul pre creştin şi ştiindu-l şi mai de demult, fiind omu de cuvîntu, i-au datu galbeni cîţi i-au fost voia să ia şi să dusă Theodor la neguţătorie, că ş-au cumpărat iarăş corabiia sa şi-i dede Dumnedzău de îmblă bine şi dobîndi bine. Şi venind cu corabiia cătră Ţarigrad au abătut cu corabiia la un liman la Săcheliia la cetate şi acolea ş-au luat sama să trimiţă banii jidovului şi dobînda înainte, pentru frica mării.
     [[79]] Dece apucă Theodor şi feace un săcriiaş micu şi-l smoli bine pren den afară şi băgă într-însu galbeni, datoriia jidovului şi dobînda, şi-l închisă şi-l şi mai smoli şi stătu spre rugă de dzîsă: Doamne Iisusă Hristoasă, un Fiiu născut a lui Dumnedzău, cela ce eşti chezaş pentru mine greşit şerbul Tău, întru mînule Tale dau datoriia mea şi Tu ca un puternic ce ţî să poate pe spre toate vădzutele şi nevădzutele, sîngur cu mila Ta să duci banii jidovului. Acestea dzîsă Theodor şi aruncă săcriiaşul în mare.
     Iar întru dzua aceia, cu arătarea lui Dumnedzău s-au fost pogorît jidovul acela Iosif la mare şi cu doaă slugi a sale şi să primbla prengă mare şi căutînd vădzu săcriiaşul acela că plutiia pre apă naintia lui. Şi îndată dzîsă unui ficior de-l luă, că era tocma la margine. Şi dacă-l dede jidovului el l-au descuiat şi găsî într-însu o carte şi-i scriia aşea: Să ştii, priiatene Iosîf, că ţ-am trimis datoriia mea cu ce îţi sînt, toată, adecă capetele şi iară că ţ-am trimis şi dobînda şi priimeşte şi foarte-ţi mulţămăscu de bine.
     Şi pe după ce au cetit cartea mai căută şi găsî galbenii şi-i numără şi-i află toţi cîţ-îi dedesă şi încă ş-au aflatu şi dobînda de la credinciosul Theodor săracul, şi să / plăti. Iar pe după aceasta peste puţîne dzîle veni şi Theodor la casa lui mai vesăl, dîndu laudă lui Dumnedzău. Şi ştiind el că s-au trimis banii pre Hristos ştiia adevărat că banii să vor fi dat pre sama jidovului. Ce dacă s-au împreunat, s-au întrebat de sănătate, iar de bani n-au mai dzîs nemic atunce, nice unul, nice altul.
     Iar dacă trecură vreo doaă luni de dzîle dzîsă jidovul către Theodor: Priiatene, rogu-te pentru cei galbeni ce ţ-am făcut bine de ţ-am dat, să mi-i dai, că sînt acmu doaă luni de cînd ai venit de în cale şi nu mai gîndeşti să mi-i dai. Eu iarăş, pentru să nu te dodeescu anume că-ţi vei aduce aminte să mi-i dai, nu ţ-am mai pomenit nemică. Ce să cauţi să mi-i dai, să fim păciuiţi unul de către altul.
     Iar Theodor, dacă audzi acestia cuvinte de în gura jidovului, să asămînă cu morţîi, nu mai putu dzîce nemică. Iar mai apoi îi dzîsă: Dară nu ţ-ai luat galbenii la mîna ta, încă de cînd ţî i-am trimis pre chizeaşul mieu? Dzîsă jidovul: Departe să fie de mine acesta lucru, iar eu nu ştiu nemică. Iar creştinul îi dzîsă: Vino dar să mergem la chezeaşul mieu ce-mi iaste şi mărturie. Dece de va mărturisi el că nu ţi i-am dat, iar eu încă ţî-i voiu mai plăti o dată.
     Şi purceasără amîndoi de să dusără la acea svîntă icoană a lui Hristos. Şi grăi creştinul Theodor cu glas mare şi cu lacrămi şi dzîsă: Doamne Iisusă Hristoasă, Fiiul sîngur născut a lui Dumnedzău, cela ce eşti cheziaş pentru mine păcătosul, şerbul tău, spune mie mişelului şi împresuratului, au luatu-ş-au jidovul acesta datoriia care i-am fost dator? Şi îndată acolea, o minune mare, să audzî glas ca dentr-un tunu grăind de în svînta icoană şi dzîcea aşea: Luatu-ş-au datoriia deplin.
     Dece acesta glas audzîndu-l creştinul să împlu de bucurie. Iar jidovul acolia-ş, pre locu, orbi şi şi începu a strîgare în gura mare jidovul şi dzîsă: Luatu-i-am, Doamne Hristoasă, luatu-i-am; ce nu mă urgisî. Şi dacă vădzu acea ciudeasă mare jidovul, într-acela ceas s-au botedzat şi să feace creştinu cu toată casa lui. Dece pentru căce au mărturisît acea svîntă icoană cu direptul i s-au dzîsu Răspundzătoare.
     [[80]] Dece pentru aceasta, o, împărate, de n-ar fi fost svinte icoane, în ce chip ar fi făcut minuni ca acestea? Ce poate fi, că de n-ar fi svinte icoanele cu tot adevărul n-are face minuni ca acestea, nice ar fi suferite de Dumnedzău şi de toţi svinţîi / de arată pentru dînsăle ciudesă în toată vremia şi pretutindirea.
     Aşijdirea şi în cetatea Verutului s-au făcut o ciudesă mare de o svantă icoană. Şi cum fu aceasta? Într-o casă cu chirie şedzusă un creştin, că o tocmisă într-un an. Iar daca i s-au împlut anul, el s-au mutat într-o casă ce-ş cumpărasă. Şi avînd acel creştin şi o svîntă icoană cu raspetiia <=răstignirea> lui Hristos şi cînd s-au mutat dentr-acea casă cu chirie ş-au uitat icoana aceia unde era pusă sus, într-un loc tainic, de nu să vedea. Iar într-acea casă întrasă un jidov de şedea pe după ce eşisă creştinul şi pentru icoane n-au fost mai socotit nice jidovul. Iar peste puţînă vreme au dobîndit pruncu muiarea jidovului aceluia. Dece s-au strînsu jidovi mulţi şi jidovce la rodine <=naştere>, precum li-i obicina.
     Şi şedzînd jidovii în casă, uitîndu-să şi vorovind, vădzură acea svantă icoană cu Hristos răstignit, că era pusă icoana într-un unghiu deasupra căpătîiului jidovcei, ceii lehusă. Şi într-acela ceas să sculară jidovii toţi cu mînie să să ducă de în casă. Iar cela cu casa dzîsă: Şedeţi să punem să ne vesălim, fraţîlor, mă rog. Iară ceialalţi jidovi îi răspunsără cu scîrbă mare şi-i dzîsără: Tu eşti nazorinian păgîn şi fără lege şi nu vom priimi să mîncăm bucate cu voi. Dzîsă jidovul: Acmu voi mă faceţi creştin nazorineanu că sînt. Iar ceialalţi jidovi îi răspunsără că: Adevărat creştin eşti şi credzi întru Iisus, pre carele au răstignit moşii noştri. Iată-i şi chipul de faţă, carele îl ţîi în casă şi te închini lui.
     Dzîsă iarăş jidovul acela; Pre Dumnedzăul lui Avraam ş-a lui Isac ş-a lui Iiacov, a părinţîlor noştri, că nu ştiu nemică de aceasta; numai precum socotescu eu pre acea icoană o au uitatu acolea unde să vede şi pînă acmu un creştin, carele au şedzut aici, într-această casă şi poate fi uitată de dînsul. Şi eu încă ani întrat într-această casă acmu, de curînd şi n-am mai socotit, nice o am vădzut pînă într-acesta ceas. Iară ca pentru să mă credeţi, luaţî-o de acolo şi-i faceţi ce vă i voia cu dînsa.
     Iar ceia jidovi mai dzîsără cătră dînsul: De ţî-i voia să te credem, tu întîiu să faci rău spre acea icoană. Dece jidovul acela pogorî icoana de unde era pusă şi îndată scoasă cuţîtul şi dzîsă: Aici unde l-au împunsu cu copiia cînd l-au răstignitu moşii noştri, aicea îl împungu cu cuţîtul şi eu şi-l giunghiu. Şi-l lovi pre acel svînt chip cu cuţîtul şi cu mînie în coasta cea diriaptă.
     Şi acolea îndată, o, minune mare, să deşchisă rană mare şi întră cuţîtul pînă la plasă în svanta icoană, ca şi cînd ar fi întrat în trup de om. Şi mult sînge cursă den coasta acelui chip, cît să minunară / jidovii aceia toţi şi mulţi credzură şi să botedzară, de să feaceră creştini. Alţîi rămasără iarăş în păgînătatea lor, de nu credzură, precum te vădzu şi pre tine, o, împărate, căce te asameni ca şi dînşii. Că dentr-atîtea ciudesă ce ţ-am arătat c-au făcut svintele icoane şi tu tot nu vrei să credzi, ce stai împotriva chipurilor a lui Hristos ş-a Preacuratei Maicei Sale ş-a tuturor svinţîlor. Dece pentru aceasta şi tu, împărate, deîmpreună cu jidovii acestea vei să mergi în munca [[81]] viacinică şi în hiarberea tartarului, de nu te vei pocăi să crezi şi să cinsteşti svintele icoane.
     Iar împăratul, dacă vădzu că-l împunge patriiarhul cu cuvinte drepte şi i le loveşte în obraz, ş-au rădicat împăratul mîne ş-au dat palmă patriiarhului şi cu mînie îi dzîsă: Du-te denaintea mea, cap rău şi să nu te mai vădzu înaintea mia, că ţî să vor scurta dzîlele. Iar Svîntul patriiarhul Gherman suferi acea palmă ce-i dede, asămînîndu-să lui Hristos carele au suferit palmă şi munci de la jidovi. Şi să dusă patriiarhul de la curţîle împăratului, gonit. Iar spurcatul şi bezduşnicul împărat, dacă vădzu că nu putu aduce pre patriiarhul în cursăle sale să-l facă iconoboreţ ca şi dînsul s-au mai ispitit şi într-alt chip.
     Era pre aceia vreme de avea împăraţîi creştini un dascal cu învăţătură mare, de ştiia a da răspunsu în toate limbile pentru toate trebele legii şi a împărăţîi. Şi avea acel dascal doisprece ucenici în chipul lui Hristos cu apostolii. Dece de nu vrea întreba de acel dascal, nu putea să să aşedză nice o treabă a svintei besereci.
     Şi şedea dascalul acela în casă împărăteşti, aproape de Svînta Sofiia şi avea întradă, adecă leafă mare şi obroc de la împărăţîe, Şi la acea şcoală a celui dascal era strînsă toate cărţîle de în lume, precum scriu leatopisăţîi: dzîc să fie fost şiapte sute de mii de cărţi. Cîte învăţături şi dăscălii a beserecii şi cîte adîncuri de învăţături eleneşti şi lătineşti, toate pre mîna acelui dascal au fost.
     Dece împăratul au chemat şi pre acel dascal să vadză ce va dzîce pentru svintele icoane. Şi daca-l chemă începu a-l împunge cu cuvinte ş-a grăi împotriva icoanelor şi-l ispitiia să vadză ce răspunsu îi va da dascalul. Iar dascalul răspunsă cătră împăratul aşea: Bine să ştii, preaputiarnice împărate, eu cautu în toate cărţîle cîte sîntu la dăscăliia împărăţîei tale şi nu aflu necăiuri să fie lucru rău şi fără cale căce ne închinăm svintelor icoane. Ce încă cu mare direptate iaste să ne închinăm şi să cinstim svintele icoane. Şi încă precum / ne arată cărţîle a mulţi svinţi dzîc că cine nu să va închina svintelor icoane iaste eretic şi anathematisît.
     Dzîsă împăratul cătră dascal: Dară de unde ai să-mi arăţi să ştiu de acestea ce dzîci? Iar dascalul acela şi filosoful începu a spune, făcînd începătură întîiu de pre la Svinţîi Apostoli şi dzîsă aşe: Împărate, să ştii împărăţîia ta, că aflăm la Svintele Scrisori că Svîntul Apostol şi Evanghelistu Luca au fost zugrav şi încă foarte meşter mare de aceasta treabă, cît n-au fostu avînd potrivnic. Dece pre vremea ce au fost Svînta Bogorodiţă încă vie pre pămînt, iar acel Evanghelistu Luca au zugrăvit trei icoane cu chipul Svinţîii sale, Precistii. Şi dacă le zugrăvi le dusă la Preacurata şi i le arătă . Iar daca le vădzu Svinţîia sa îi plăcură şi le blagoslovi şi dzîsă: Darul celui, dentru mine născut, pentru mine să fie cu dînsele.
     Dece de nu s-are cuveni să ne închinăm svintelor icoane, iată că atunce Preacurata Precistă n-are fi priimit acele icoane, ce li-ar fi gonit de la Svinţîia sa şi ar fi înfruntat şi pre evanghelist căce le-au zugrăvit. Ce de în vreme ce le-au priimit, iată că sînt cu cale să zugrăvim chipul lui Hristos ş-a Preacuratei Maicei <Sale> şi altor svinţi şi să ne închinăm acelor svinte chipuri, ca şi cînd ar fi ei de faţă.
     [[82]] Dzîsă împăratul cătră filosof: Dară căce dzîsă Dumnedzău lui Moisî să nu facă nice un chip pre pămînt să să închine lui? Răspunsă dascalul şi filosoful dzîcînd: Împărate, cunoscîndu Dumnedzău pre jidovi că vor cădea de să vor face închinători de bodzi, le-au poroncit să nu să închine nice unui chip pre pămînt. Căce că pre după moartea lui Moisî ei făcea bodzî şi să închina acelora şi uita pre Dumnedzău. Pentr-aceasta au avut învăţătură de la Dumnedzău într-acesta chip.
     Iară noi nu dzîcem că icoanele sînt Dumnădzău şi ne închinăm lor ce numai ne închinăm chipurilor a lui Hristos şi a altor svinţi; în ce chip şi galbăn cel de aur, ce era chipul Împărăţîii tale tipărit într-însu, ce dzîce că-i sîngur împăratul? Ce numai chipul împăratului. Dece îl cinstescu oamenii, fiind chipul Împărăţîii tale acolo în galbeni. Dece într-acesta chip cinstescu oamenii şi svintele icoane avînd pre însăle chipurile svinţîlor şi de în darul Duhului Svîntu facu şi ciudesă.
     Mai întrebă împăratul pre filosof şi-i dzîsă: Unde s-au audzît să facă ciudesă icoanele? Iar filosoful acela îi spusă toată povestea lui Avgar împărat, precum mai pre urmă scrisăm, apoi îi mai spusă ş-altă ciudesă dzîcînd cum era un boiar şi de pururea îi era calea a trece pre la Besereca cea Mare, adecă pre la Patriarhie. Şi acolo deasupra porţîi / Patriarhiei fiind chipul Precistii într-o icoană zugrăvită, iar acel boiariu de cîte ori trecea şi vedea acea svîntă icoană tot îmbla şi dzîcea cuvinte proaste pentru Precista.
     Iar într-o noapte i să arătă în visu Preacurata şi împreună cu Svinţîia sa mai fiind doi hadîmbi. Şi învăţă Precista pre acei doi hadîmbi şi dzîsă: Apucaţi pre acestu vrăjmaş <al> mieu ş-a chipului mieu şi-l întindeţi gios pre pămînt de mîni şi de picioare. Şi aşia-i feaceră hadîmbii aceia. Iar Preacurata Maică ş-au întinsu svînta mînă a sa şi cu degetul au făcut sămnu cum i-au înherat tot trupul. Dece să deznodă spurcatul boiariul acela de pre în toate încheeturile trupului şi să deşiră ca o painjenă urdzîtă.
     Iar dacă să deşteptă apucă de spusă acea minune ce vădzu în vis despre luminata Precistă şi-ş vădzu tot trupul deznodat de pren toate încheeturile şi deşirat ca o urdzîtură de painjenă. Şi-ş spusă cătră toţi greşala lui cum pururea cînd vedea icoana Preacuratei huliia şi grăiia cuvinte proaste prentru Svinţîia sa. Şi aşea cum era deznodat muri şi-ş dede spurcatul suflet în mîna diiavolului.
     Aşijdirea şi ş-alt boiar au fost hulind icoana aceia a Precistii ş-au fost îmbălînd multe ca şi celalalt. Iar odănăoară l-au fost gonind slujitorii să-l omoară pentru o vină ce avusesă cu ştirea împăratului, [iar] acel tricliat vîtnic, adecă de tri ori blăstămat. Deci boiariul vădzînd nevoia că-l gonescu slujitorii să-l omoară, el au năzuit la Besereca cea Mare, la Precesta, să scape. Iar Preacurata ş-au întorsu faţa despre dînsul, ca şi cînd ar hi aiave întrupată şi să închisă poarta beserecii şi acolea îl agiunsără slujitorii şi-l feaceră mice fărîme.
     Aşijdirea iarăş un om trecînd pre denaintea unii besereci au vădzut svînta icoană cu chipul Mîntuitorului nostru Iisus Hristos ş-au aruncat cu o piiatră în icoană. Iar carii dentru oameni s-au prilejit acolea, unde au făcut acel om acea nnebunie, vădzură într-adevărat cum au zburat un porumbu de în gura acelui om şi i-au întrat în gură un corbu; adecă au eşit darul Duhului [[83]] Svînt de la sufletul lui ş-au întrat sîngur necuratul. Aşijdirea şi aicea s-au făcut ciudesă multe, cum întîiu.
     Şi la Svînta Sofiia, în ţintirimul beserecii era un puţu făcut de Iustiniian împărat, de să spăla oamenii cînd vrea să între în beserecă, în Svînta Sofiia, să să închine şi să asculte slujbă. Iar acolea, deasupra puţului au fost pusă o svîntă icoană iarăş de Iustiniian împărat. Iar un jidov într-o dzî marsă acolea la acel puţ să bea apă. Şi vădzînd svînta icoană aceia în care era chipul Domnului Hristos şi vădzînd jidovul că nime acolea pen pregiur / nu să prilejisă ş-au scos cuţîtul den teacă ş-au lovit svînta icoană tocma în pieptu.
     Iar Dumnedzău, ca să arate minune, îndată cum lovi icoana cu cuţîtul, cum să dusă cuţîtul în scîndură, ca într-un trup de om pînă la plasă şi împîstrelî sîngele în toate părţîle şi asupra jidovului, de-l feace tot sînge. Iar jidovul vădzu că va fi rău şi-l vor apuca ca pre un şugubăţu. Dece, neavînd ce face, au luat icoana de în loc şi o au aruncat în puţu şi şi acolo în puţu au fostu curînd sîngele, de s-au fostu făcut apa în doaă cu sînge.
     Iar nişte creştini, trecînd pre acolea, vădzură pre jidov cruntu şi începură a-l strînge să-ş dea seama ce au făcut de-i cruntu, au să nu fie ucis pe vriun om; iar jidovul de nevoe spusă direptu. Dece acei creştini abătură de scoasără icoana den puţu şi vădzură icoana giunghiată şi cuţîtul înfiptu în pieptul svintei icoane şi sîngele mărgînd izvor de în rană şi apa puţului în doaă cu sînge şi să minunară de acea vediare ciudnică. Şi vrură să-l prindză ca pre un şugubăţ să-l ducă la împărăţîe. Iar jidovul vădzînd acea putere mare dumnădzăiască s-au botedzat cu toata casa lui şi să feaceră creştini. Apoi de aceasta au oblicit şi împăratul Iustiniian şi tot Ţarigradul şi mult s-au minunat toţi pentr-aceasta.
     Dece nu numai icoanele, chipurile lui Hristos ş-a Precistii, fac ciudesă, cinstite şi puternice împărate, dară şi a svinţi; căce că Dumnedzău slăveşte pre ceia ce slăvăscu pre Svinţîia sa şi arată ciudesă pentru dînşi. Precum şi la ostroavele ce să chiamă Chiclade, într-un ostrov de acelea fost-au o svîntă beserecă pre numele lui Sveati Apostol Andrei, pîrvozvan <=cel dintîi chemat>, iar într-altar era o icoană cu chipul Svinţîii sale zugrăvită. Iar un preut dentr-alţi preuţi ce-au fost acolo de treaba svintei besereci, îndemnîndu-să dentru răcorile necuratului, au luat svînta copie şi au scos ochiul cel dreptu de în icoana svîntului. Şi într-acela ceas, o, ciiuda mare, au sărit ochiul preutului aceluia tocma de pre melci şi s-au pus în locul ochiului celui scos de în icoană. Şi s-au lipit acolo ca şi cînd ş-ar fi fost născut de acolea. Iară preutul acela rămasă cu un ochiu şi de pre atuncea nu mai lipsîia preutul de acolea a-şi vedeare ochiul ş-aşi plînge păcatele, orbu de acel ochiu.
     Dece au nu sîntu acestea minuni? Au nu sînt acestea ciudesă ce-au arătat noaă pre pămîntu svintele icoane şi ne arată şi pînă astădzi? O, puternice împărate, dară tu căce le calci şi le dzîci că sînt bodzi şi idoli, că ce nu întrebi şi pre patriiarhul Gherman, să vedzi cum va dzîce şi să vedzi ce învăţătură / ţ-a da? Că el încă-i un cap mare şi svîntu şi patriiarhu. Iar împăratul dzîsă: Chematu-l-am şi pre dînsu eri; ce au spus şi el bogate îmbălături şi minciuni, ca şi tine.
     Mai dzîsă-i dascalul: De în vreme ce l-ai întrebat şi pre dînsu şi ţ-au arătat în tot chipul şi Svinţîia sa ca şi mine, şi faci cuvintele noastre cele [[84]] mărturisîte de în Svintele Scrisori, îmbălături şi minciunoasă şi sîntu cuvintele tale cele păgîne şi fără lege, bune şi direpte, fă cum ştii; iar eu întru eresîile tale nu mă voi amesteca. Dzîsă împăratul cătră dascal: Pasă de te du şi tu de-acii, că ştiu eu ce voiu face. Şi cu acestea cuvinte să dusă dascalul la şcoala sa.
     Iar spurcatul şi de diiavolul cuprinsu împărat, fiindu-i voia ca să-şi plinească pofta, să să facă dzîsa jidovilor vrăjitorilor, să fie deplin şi să-şi dea sufletul diiavolilor şi ca să-i rămîe pre urmă nume rău şi eretic, i s-au împietrit inema s-au eşit frica lui Dumnedzău de în coşul lui. Şi într-aceia noapte au dat focu şcoalei acei împărăteşti, unde era dascalul acela ş-au arsu şi şcoala şi cărţîle şi dascalul cu doisprece ucenici. Şi îndată ş-au şi scos eresîia la ivală.
     Şi trimisă oameni împărăteşti de ai săi şi-i învăţă să scoaţă toate icoanele, de pren toate beserecile; dece unele să ardză în foc, altele să le arunce în mare, altele pre în eşitori şi pren locuri scîrnave, ca să le calce dobitoacele şi oamenii ca pre un lucru de nemică. Dece cîte lucruri păgîneşti şi fără lege făcea acest bezduşnic şi eretic, cine le poate spune? Dece atunce-ş îndată scoasă şi pre Svîntul Gherman, patriiarhul, şi-l mazili den scaun şi pusă pre altul, potrivnic lui, pre nume Anastasîe, carele mai avea încă doaă soţîi eretici, ca şi patriiarhul, pre anume Costantin şi Nechita, care-i au îndemnat pre împăratul spre mai mare goană de icoană.
     Iar pre aceia vreme era o icoană cu chipul Domnului nostru Iisus Hristos, acolo la Ţarigrad; deasupra unii porţi era pusă, ce să chema aceia poartă Halchi. Iar împăratul au trimis acolo, la acea icoană, pre spătariul său cel mare, ca să pogoară acea svîntă icoană şi să o sfărîme. Iar spătariul acela, dac-au mărsu acolo de împreună cu alţi oameni ai săi şi fiind icoana în locu naltu, i-au adus loitră ca să să sue spătariul acela sîngur, cu sîne, ca să facă după învăţătura împăratului. Şi daca s-au suit să apucasă de acolo de sus să sfărîme icoana, să o lepede bucăţi. Iar creştinii i să ruga să o pogoară şi / să nu o strîce; iar el tot sîliia să o facă bucăţi de sus.
     Iar creştinii să-nvoiră, bărbaţi, mueri, copii şi marsără de trasără loitra într-o parte şi îndată cădzu acel eritic, spătariul, şi în locu muri, de-i luară dracii sufletul.
     Iară păgînul de împărat, dac-au oblicit de aceasta, îndată au şi trimis slujitori de ai săi acolo unde cădzură spătariul de murisă. Dece pre cîţi oameni au aflat acolo, pre toţi supt sabie i-au pus. Iară pre aciaia ce-au tras loitra, fiind dzece de toţi îi dusără la împăratul. Dece întîiu învăţă de-i bătură asuprit foarte, apoi i-au băgat în temniţă şi-i scotea în toate dzîle de-i bătea cîte cu cinci sute de toiage. Şi trăiră svinţîi oameni aceia optu luni într-aceasta caznă, de-i bătea în toate dzîle. Pe după aceia au învăţat de le-au arsu obrazăle ş-apoi le-au tăiat şi capetele, la locul ce să chema Vînătoarea.
     Iar pre aceia vreme era Sveati Theofil ispoviadnicu şi Sveati Loghin stîlpnic şi Sveati Ipatie episcopul şi Sveati Andreiu preutul, carii era toţi de la Lidiia. Aşijdirea şi Sveati Ioan Damaschin şi Sveati Cozma, carele au fost învăţat la un dascal cu Ioan şi Sveati Gheorghie de la Limna şi Sveati Vasilie şi Sveati Procopie ce să afla la un schit cu Vasilie; dece pre aceştea pre toţi învăţă păgînul de împărat de-i închisără în temniţă şi-i munciră pre toţi în [[85]] rînd pentru svintele icoane. Dece întîiu pre Sveati Theofil l-au bătut la pămîntu tare fără samă şi iarăş l-au pus în temniţă; şi învăţă împăratul să nu-i dea nemic de mîncat şi de băut şi apoi l-au trimis în urgie.
     Iar pre Sveati Loghin învăţă de-l întinsără pre pămînt şi-l ţînea patru şi adusără de-i pusără icoanele în cap toate cîte să pritejisă şi vrea să i le aprindză preste cap. Şi pe după aceia l-au bătut cu vine de bou uscate peste tot trupul; şi atîta-l bătusă, cît curea de pre trupul lui sîngele ca dentr-un izvor. Şi vădzînd împăratul că încă tot nu să pleacă svîntul să calce svintele icoane şi să nu le creadză, să sculă sîngur împăratul de în scaunu-ş cu mînie mare şi-l bătea cu palma pe spre obraz pre svîntu, ca un păgîn fără lege, sîngur cu mîna sa; şi iarăş au dzîs de l-au pus la închisoare.
     Iar pre episcopul Ipatie şi pre Andreiu preutul, lidiianii învăţă de-i tîrîiră pre pămînt multă vreme pînă ce li să belisă trupul peste tot. Apoi au învăţat de le-au belit pieile capetelor şi le pusără icoane aprinsă în cap de-i ardea. Apoi dzîsă de-i unsără cu catran şi-i purtară pre uleţă pre în Ţarigrad şi-i dusără de le tăiară capetele şi învăţă trupurile lor să le dea cînilor să le / mănînce.
     Iar pentru sveati Ioan Damaschin au scris împăratul la Amira boiariul, carele era la Damasco, să-i tae mîna cea diriaptă; şi i o au tăiat. Iar pre Cozma l-au fostu ţîind în temniţă, iar pe Gherghie au poslovit ş-au învăţat de i-au tăiat nasul întîiu; mai apoi au adus icoane multe şi i le-au pus în cap de le-au aprinsu şi i-au arsu capul pînă au murit. Iar pre Vasilie sahastrul şi pe Procopie soţîia lui învăţă de le zgîrîiară grumadzîi, de-i făcură stîrvu peste tot şi-i băgară în temniţă să şadză nemîncaţi, să-i hămnesască, să moară.
     Aşijdirea fără de pre aceşti pre mulţi svinţi au muncit cu munci grele, pînă ce i-au omorît acesta păgîn de împărat. Iar Svîntul patriiarhu Gherman, vădzînd pre spurcatul împărat că l-au îndemnat părintele lui, diiavolul, de făcea atîta goană şi răutate svintelor besereci şi svintelor icoane să înspăimă că va petrece şi el ca şi ceialalţi svinţi.
     Dece fiind o svîntă icoană mare acolo la Patriiarhie, de era chipul lui Hristos zugrăvit într-însă, pre care icoană o luă Sveati Gherman patriiarhul şi o pogorî la mare, la un loc ce să chiamă Timantion. Şi acolea scrisă o carte la papa de Rîm, ce era pre aceia vreme Sveati Grigorie Dvoiaslovo. Şi aşea scrisă poslaniia aceia cătră svinţît papa Rîmului Grigorie: Gherman, patriiarhul Ţarigradului, pace scriem Svinţîii tale şi ne închinăm întru Hristos Dumnădzău şi nu mai îndelungăm cu scrisoarea, fără numai să ştii că aici iaste mare zăminteală şi hiarbere întru besereca lui Dumnedzău şi mare potopu întru svintele icoane. Ce de în vreme ce acolo iaste linişte şi creştinătate trimisu-ţ-am ceastă svîntă icoană a lui Hristos şi o priimeşte.
     Şi daca scrisă poslaniia au pusu-ă lipită de o lature a svintei icoane şi o au lăsat acolo şi cu lacrămi să rugă spre Dumnedzău ca să potoale vrajba svintei besereci şi să dea potop tiranului să să păciuiască lumea. Iar spre icoană dzîsă: Doamne Iisusă Hristoasă, căruia ţî-i svîntul chip zugrăvit aicea într-acestă svîntă icoană, fereşte pre dînsa şi pre noi. Atîta dzîsă şi aruncă icoana în mare. Şi să arătă minune mare, că nice cădzu în driapta, nice în stînga, ce stătu diriaptă şi purceasă pre mare tare şi de sîrgu şi într-o dzî agiunsă la Rîm la apa Tiveriului.
     [[86]] Iar peste noaptea aceia să arătă în vis cătră svîntul papa îngerul lui Dumnedzău şi-i dzîsă: Să ştii că-ţi vine împăratul împăraţîlor; dece să te scoli mîne de demîneaţă şi să te pogori la apa Tiveriului să-i eşi înainte. Şi îndată să deşteptă papa Grigorie / şi cît să lumină trimisă de veniră vlădici şi preuţi şi ş-alţîi den clirosul beserecii şi boiari împreună cu făclii şi cu tămîe şi întrară într-un vas şi să pogorîră spre apa Tiveriului şi vădzură svînta icoană că sta direptu pre apă.
     Iară papa dzîsă cătră svînta icoană: Doamne, de eşti cătră noi trimis, întră sîngur într-acest vas ce ţ-am gătat, că eu nu sînt harnic a te pipăi cu nedestoinice mînule mele; şi îndată sări svînta icoană în vas, sîngură, ca şi cînd are fi fost vie. Şi adevăr era ca o vie, că o purta îngerii lui Dumnedzău, nevădzuţi.
     Şi daca i să închinară toţi, luă papa cartea de unde era pusă în icoană şi o ceti într-audzul tuturor. Şi dacă audzîră de ce scriia în carte, multu plînsără toţi. Şi luară svînta icoană cu cinste mare şi cu cîntări şi cu litii şi o dusără în beserecă şi o pusără acolo. Dece de pre atunce în toţi ai, cînd veniia dzua aceasta întru care o băgasă în beserecă, asuda svînta icoană şi vărsa de pre dînsă ca nişte apă sărăţea, care apă multe minuni făcea; că orbii şi şchiopii şi ciunţîi izbăviia şi cine de ce boală năzui, tot să izbăviia.
     Iar Svîntul papă Grigorie opri toată ţara Italiia şi toată Romaniia să nu mai dea bir împăratului. Şi scrisă papa carte cătră împăratul, can de la toţi gardinalii şi sănatorii şi înponcişară pre împăratul cu cuvîntul şi-i dzîsără cum nu-i dat împăraţîlor să să amestece la lucruri besereceşti, ce numai la acele mireneşti. Iar arhiereilor şi preuţîlor iaste dată să cumpătedză şi să poarte greul a svintei besereci. Şi-ncă cu tot adevărul, tu, care ţî-i voia să întorci pe dos şi să strîci uceniile cele de întîiu a svintei besereci, carele svinţîi oteţi cu trudă multă le-au întărit şi le-au aşedzat?
     Aşijdirea i-au şi mai scris: Într-adevăr să ştii că de pre acmu nu te mai priimăscu italiianii să le mai fii împărat nice să mai aibi nădiajde că vei mai lua de la dînşi biru, de în vreme ce eşti păgîn şi eretic. Iar pre Anastasîe, carele ai pus patriiarhu, să fie afurisît şi el şi şi potrivniţîi lui, carii sîntu la această eresîe amestecaţi şi îngiugaţi toţi.
     Iar Svîntul Gherman patriiarhul, pe după ce-l scoasără de în scaun şi-l maziliră, au întrat în beserecă şi ş-au pus omoforul într-altar pre svîntul prestol şi s-au închinat cu rugă spre Dumnedzău şi purceasă să iasă de în beserecă, şi multe cuvinte bune şi scumpe grăi cătră năroade. Şi într-acele cuvinte mai dzîsă: De sînt eu Iona şi cade pre mine soartia, aruncaţî-mă în mare ca pre un vinovat. Iară eu fără de svîntu săbor de în toată / lumea, cap de lege noaă să fac nu pociu, o împărate. Şi de acolea s-au dus la casăle părinţîlor ş-a moşilor săi, ce să dzîce la Păltinet şi s-au oteşit, fiind în patriarhie patruspriaci ai şi cinci luni.
     Iară împăratul dacă vădzu cartia de la papa şi de la toţi gardinalii şi meghistanii, cum să rupsă pacea dentre dînşii, pentru căce s-au lepădat rîmlianii şi gătă împăratul armată mare pre apă şi trimisă asupra Rîmului să-l strîce de ar fi putut. Ce în deşertu au trudit deşertul de minte şi de suflet; căce că au mărsu catargele cu armata pînă unde să chiamă pre mare Adîncul Bărbătescu, iară acolo i-au lovit furtună şi toate catargele s-au [[87]] înecat cu oaste cu tot, şi i să făcea o scădere mare împărăţîei. Iară împăratul rămasă ruşinat de cătră rîmliani.
     Iară cînd să pliniră şeasăspriaci ai de împărăţîia acestui împărat să încuscri cu haganul, împăratul tătarălor, că i-au luat fata muiare fiiu-său, lui Costantin Copronim, pre care o au botedzat şi i-au pus numele Irina. Şi daca o au luat o au pus de au învăţat şi carte, ş-au petrecut viiaţa ei foarte curat şi cu creştinătate bună, iară păgînătatea nu o suferiia şi huliia foarte.
     Iară cînd să pliniră doaădzăci şi patru de ai de împărăţîia lui, în luna lui octovrie în 26 de dzile, într-o dzî miercuri, în optu ceasuri de dzîoă să feace un cutremur mare la Ţarigrad, atîta cît au cădzut mănăstiri şi besereci şi casă şi zidiuri şi mulţi oameni au împresurat de i-au omorît. Atunce au cădzut şi stanul de piiatră cu chipul lui Arcadie împărat şi altor împăraţi chipuri de pren stanuri de piiatră au cădzut. Cădzut-au şi den zidurile Ţarigradului pre multe locuri. Aşijdirea au cădzut cetăţi multe şi sate şi oraşe s-au prăpădit pre la Udriiu şi pre la Nicheia şi pre la Nicomidiia. Ş-au ţînut cutremurul acela unsprece luni.
     Iar împăratul Leon acesta, iconoboreţ, ereticul şi procletul au bolnăvit; că l-au lovit de piiatră şi de vintre. Dece i-au putredzît şi s-au topit într-însul toate măruntaele şi toate le-au făcut pre didesuptu. Şi muri spurcatul moarte scîrnavă şi împuţîtă, că ş-au făcut maţăle şi toate măruntaele ca şi Ariia şi mai rău. Că el le-au făcut putrede şi împuţîte, cum i s-au cădzut. Şi dac-au murit i-au luat diiavolii spurcatul sufletu şi l-au pus într-un loc cu a lui Iuliian preastîpnic în focul nestînsu şi în munca viacinică. Împărăţît-au doadzăci / şi patru de ai şi cinci luni. Şi l-au îngropat fiiu-său, Costantin Copronim cel scîrnav, la Besereca Svinţîlor Apostoli.
     
     
ÎMPĂRĂŢÎIA LUI COSTANTIN COPRONIM, FICIORUL LUI LEON. GLAVA 161

     Pe după moartea acestui spurcatu, lui Leon Măgărareţul şi iconoboreţul şi Conon şi Isavrul împărăţî fiiu-său Costantin şi cavalinul şi Copronimul. Stătu împărat de în leupardos născut şi de în şiarpe veninos născu aspidă zburătoare şi sorbitoare de sîngele creştinilor. Şi era cursul ailor atunce de la Adam 6236, iară de la Hristos 738 <sic>.
     Aceste dac-au luat împărăţîia şi învăţătura cea rea şi păgînă de la tată-său s-au şi mai sîlit ca să covîrşască cu răutăţîle şi cu strîmbătăţîle şi cu eresîile pre tată-său. Dece nu era numai iconoboreţu, ce cătră toţi svinţîi şi cătră Svînta Bogorodiţă multe îmbălături şi cuvinte împotrivă dzîcea şi huliia. Şi nu să afla la sufletul lui frica lui Dumnedzău, cît ar fi fost măcar o sămînţă de muştar, ce era de tot şi cu totul cuibu şi sălaşu dracilor şi credea numai în vrăji şi în farmeci şi în mîndrie şi în mulţîme de băuturi şi de mîncări.
     Şi dacă să aşedză pre împărăţîe cuvîntul şi porunca lui altă nu fu, fără numai nime de svînt, sau de svîntă să nu pomenească şi moştiile svinţîlor, unde să vor găsî, să fie călcate şi nebăgate samă şi svinţîlor nime să nu să mai roage nice de un lucru, că nu sînt nice de un folos, nice li să poate nemică, nice să mai dzîcă nime Precistii, Bogorodiţă.
     [[88]] Iar într-o dzî fiind mult nărod de oameni strînşi la curtea împărătească, mireni şi vlădici şi preuţi, iar el ţînea în braţă la dînsu un săcriiaş plin de aur şi de mărgăritariu şi de pietri scumpe şi deşchisă înaintea năroadelor de vădzură toţi acelia odoară de mult preţ, ce era într-acel săcriiaş. Şi le dzîsă: Cum vă pare? Au de multă cinste iaste acestu săcriiaş?
     Iară năroadele dzîsără: Adevăr, împărate, şi de cinste iaste şi de mult preţu, de în vreme ce într-însu sînt lucruri scumpe şi nepreţăluite. Iar spurcatul împărat îndată au şi deşertat săcriiaşul acela. Şi iarăş întrebă năroadele şi dzîsă: Dară acmu că eşiră aceste odoară scumpe de în săcriiaş, are vrio cinste, au ba? Iar năroadele, neştiind ei ce gînd spurcat au fostu avîndu acel eritic de împărat la inema lui, răspunsără şi dzîsără: Ba, n-are acmu nice o cinste săcriiaşul, ce au rămas un lucru săcu şi fără preţu.
     Iară păgînul de împărat într-acesta chip / ş-au găsît cale cuvîntului şi-şi deşchisă gura sa cea împuţîtă şi le dzîsă: Vedeţi şi cunoaşteţi că într-acesta chip iaste şi să asamînă şi Precista. Că pînă unde au avut pre Hristos zămislit în zgăul său, fost-au cinstită şi mărită; iară dac-au eşit de i s-au deşertat pîntecele au rămas şi ia asemenea cu alte mueri.
     Iară audzînd năroadele lui Dumnedzău această îmbălătură grozavă şi ocarnică ce grăi spurcatul împărat, numai ce să cutremurară şi-ş rădicară toţi ochii spre ceriu şi cu lacrămi plîngînd dzîsără:  <=Amar nouă, îndelung răbdătoriule, Doamne>, cum nu trimiţi foc den ceriu să-l ardzi, cum nu-i usuci limba şi gura, cum nu-l orbeşti de ochi şi să-i deznodzi toate încheeturile pentru acestea cu hulă ce grăiaşte spre Preacurata şi spre luminata-ţi Maică! Milosîrdnicu fii noaă celora ce te mărturisîm Dumnedzău adevărat, den Dumnedzău adevărat şi Domnu şi Mîntuitoriul nostru şi mărturisîm pre Preasvinţîtă Maica Ta, care fără săminţîe, ce den Duhul Svînt te-au născut; cum şi mai întîiu de naştere fu curată şi la naştere curată şi pre după naştere curată.
     Dară tu o, prea păgîne şi hulitoriu de dumnedzăire, împărate, în ce chip grăieşti într-acesta chip pentru Preacurata Maică? Dară n-ai vădzut vasu plinu de miru svîntu şi daca să deşărtă mirul, iară vasul acela tot miroseşte a svîntu miru, pînă să adăvăseşte de tot? Sau n-ai vădzut săcrii cu moscos într-însu şi daca scot moscosul iară săcriiul tot a moscos miroseşte pururea, pînă iarăş să adevăseşte?
     Aşea să asamînă şi Născătoarea a lui Dumnedzău Maică, carea-i aleasă şi lămurită dentru toate săminţîile, cît nu are asupră-i nice o prihană, ori de în faptă, ori de în fire, ori de în gînduri, ce iaste adevărat svîntă şi Născătoarea lui Dumnedzău şi tot să va chema aşea în veci. Şi darul al Fiiu-său cel Unul născut, a Dumnedzăului nostru Iisus Hristos, nice odată de pre Svinţîia sa nu lipseşte şi pînă a-l naşte şi pe după ce l-au născut, nice au lipsît, nice va lipsî, cum şi mirozna svîntului miru de în vas şi a moscosului de în săcrii.
     Dece năroadele, dacă audzîră acele cuvinte scîrnava de în gura spurcatului împărat, îl urîră toţi şi nu putia să-l vadză dentr-acela ceas. Şi mulţi dentru năroade să ducea de să închina unui cumnat a împăratului ce-i ţînea pre o soră a împăratului, pre anume Artavazdu chesaru. Şi multă samă de năroade să dederă suptu ascultarea lui Artavazdu.
     [[89]] Iar împăratul, vădzînd că l-au urît năroadele / şi să supun supt ascultarea cumnatu-său, lui Artavazdu, îi purta mînie şi-ş căuta prilej ca să facă răutate cumnatu-său, lui Artavazdu chesariu.
     Şi să găti împăratul cu oşti anume că miarge asupra arapilor şi purciasă de mergea pre în locul lui Artavazdu, ca să-l lovască fără viaste, să-i facă samă. Iar Artavazdu au oblicit de vicleşugul ce era să facă împăratul, cumnatu-său. Dece Artavazdu s-au păzît şi-ş gătască oştile sale mai de întîi decît împăratul.
     Ce cum oblici c-au întrat împăratul a călca pre locul lui, [iar] Artavazdu au şi purces cu oştile pre de altă parte şi lovi pre împăratul fără veste şi-i sparsă oştile rău. Şi periră mulţi de a împăratului; şi peri şi un boiar mare ce era credinciosu împăratului, pre anume Visiran, sccretariul cel mare, care era ispravnic oştilor împăratului. Şi puţîn era să prindză şi pre împăratul Copronim, ce fugi cu o samă de oameni spre Amoreu, la răsărit, că acolo era alte oşti a împăratului cu un sărdar, pre anume Loghin.
     Şi dacă apucă împăratul la oştile acele hălădui; că-l tot fusesă gonind cumnatu-său Artavazdu. Iar Artavazdu stătu împărat Ţarigradului, că-l rădicară oştile ale lui ş-ale împăratului, cîte să închinasă lui Artavazdu. Şi cum sosî Artavazdu la scaun la Ţarigrad, îndată dede voe creştinilor să-ş pue icoanele la toate beserecile şi să să împodobască svintele besereci cu toate împodoabele şi să feace bucurie şi vesălie mare întru toţi creştinii.
     Iar Anastasîe patriiarhul cel eritic, ce era pus iarăş de împăratul cel eritic, de Copronim Costantin, au scos svintele lemne ce era de în Svînta Cruce ce s-au răstignit Hristos şi ţîindu-le în mînule lui dzîcînd cătră năroade aşea: Pre răstignitul Dumnedzău, carele s-au răstignitu pre aceste svinte lemne, cum şi au dzîs Costantin împărat Copronim, cum să nu mă înşele firea să mărturisescu că iaste Fiiul lui Dumnedzău, Fiiul Mariei, carele să chiamă Hristos, ce iaste om prostu ca şi flecarele, şi într-acesta chip l-au născut şi pre dînsu Mariia, ca precum ni-au făcut şi pre mine maică mea.
     Iară năroadele, daca audzîră şi aceasta, feaceră legătură să nu mai priimască pre Costantin Copronim împărat, măcar de ar peri toţi. Iar fiind Copronim spre răsărit şi Artavaxdu în Ţarigrad să feace săcetă mare şi cutremure groaznice pre multe locuri, atîta cît munţîi s-au mutat de în locurile lor şi multe oraşe şi cetăţi şi / sate s-au prăpădit de nu s-au mai vădzut, cu oameni cu tot.
     Iar-n al treilea an de împărăţîia lui Artavazdu să feace vrajbă mare între oşti; ei în de sîne s-au luat a să pricire şi den price a să ciocnire, mai apoi a să tăiare. Dece atîta moarte s-au făcut, cît nu s-au mai spus moarte ca aceia nice odănăoară, cît n-au mai rămas den oşti nici a treia parte. Şi să împuţinară rău oştile lui Artavazdu. Şi spre partea lui Artavazdu Dumnedzău arăta semne multe; c-au ploat ploae de cenuşe şi să feace foamete mare, atîta cît s-au vîndut chila de ordzu doisprece taleri; şi mulţi oameni muriră de foamete.
     Iar împăratul Costantin Copronim oblicind de slăbiciunea lui Artavazdu, precum i s-au tăiat oştile, ei în de sîne, şi cum au perit şi de foame atîta nărod, au vinit şi el cu oşti de la răsărit la Ţarigrad asupra cumnatu-său, lui Artavazdu împărat. Şi cum sosî el şi cuprinsă cu oştile pregiur Ţarigrad despre uscat şi-şi întinsă tabăra şi pînă la Poarta de Aur şi să arăta pre sîne spre năroade şi li să adeveriia bine de tot.
     [[90]] Iar Artavazdu eşi de în Ţarigrad cu cîte oşti avu ca să să bată cu Copronim. Şi cum să loviră înfrînsă Costantin Copronim pre Artavazdu, pre cumnatu-său şi puţîn să-l prindză viu. Ce apucă de să închisă iarăş în Ţarigrad cu cîţi oameni i-au mai scăpat; şi-i era gîndul să fugă de în Ţarigrad încătro va putea să scape. Ce numai l-au împiedecat fiiu-său Nechita, că sosîsă cu cîtăva samă de oameni de oaste la Scutariu, împotriva Ţarigradului, preste mare.
     Iară Copronim împărat au trecut în ceia parte cu oştile ş-au lovit pre ficioriul lui Artavazdu împărat, can fără veste şi-l sparsără rău. Şi începu a fugi Nichita să scape la sarachineni. Iară o samă de în oştile ce mai rămăsesă despre răsărit, de a lui Copronim, i-au ţînut calea şi l-au prinsu; şi-l dederă pre mînule împăratului Copronim. Şi iar trecu Copronim cu oştile la Ţarigrad; şi fiind Artavazdu închis în Ţarigrad, iar împăratul Copronim purta pre în tabără legat pre fiiu-său. Şi-l vedea Artavazdu de pre zidiu şi numai moarte nu-ş făcea.
     Iar într-o dzî făcu împăratul Costantin Copronim meşterşug cu dări, de să agiunsă cu o samă de capete de în cetate; şi să suiră pre zidiu şi străbătură la porţi oamenii lui Copronim şi luară Ţarigradul şi prinsără pre Artavazdu viu şi cu ş-alt ficior ce-au mai avut şi-i orbiră şi pre Artavazdu şi pre amîndoi ficiorii săi.
     Iară pre alţi oameni de a lui Artavazdu cu multe mucinicii şi cu munci grele i-au omorît, ca un eritic şi ca un fără de / lege ce era. Iar capetele ţărigrădenilor carii au fost, pre toţi i-au tăiat şi li-au luat avuţîia. Iară oştenilor săi le dede voe să între pren casăle oamenilor să ia şi să jăcuiască tot. Şi mare răutate feace în tot Ţarigradul acesta eretic de împărat.
     Iară pre Anastasîia patriiarhul, ereticul, priiatenul lui l-au pus călare pre un măgar cu faţa cătră coada măgariului şi l-au purtat pre toate uliţăle Ţarigradului şi apoi iarăş l-au pus la loc să fie patriiarhu.
     Iară în al şeasăle an de împărăţîia lui, în doaăsprece dzîle a lui ghenariu să feace cutremur mare la Palestina şi la Iordan şi în toată Sîriia, de au cădzut casă multe şi mănăstiri şi besereci şi s-au omorît mai mult de un tunerec de oameni. Iar cînd au fost în al noaăle an, în doaădzăci şi cinci de dzîle a lui ghenuar au născut împăratului fiiu de cerchiaza Irina, fata haganului şi-i pusără numele Leon, pre numele moşiu-său, ereticului şi de trei ori blăstămat de Dumnădzău şi afurisît.
     Iar în ai doisprece ai de împărăţîia lui au murit şi Anastasîe patriiarhul, cel purtat pre uliţă. Şi-l îngropară cu Anna şi cu Caiafa. Iar cînd să împlură treisprădzece ai de împărăţîia lui, iarăş goni svintele icoane, să nu să mai afle necăiuri. Şi feace un săbor fără lege şi fără pravilă al său împreună cu mulţi eretici popi şi vlădici, ca şi dînsu. Iară pre svîntul Gherman patriiarhul şi pre sveati Gheorghie de la Chipros şi pre Ioan Damaschin şi pre alţi blagonosîţi părinţi şi bărbaţi svinţi i-au anathematisît acesta spurcat de împărat şi cu spurcatul şi procleţăscul săboru al său.
     Iară dentr-acei eretici de episcopi au hirotosît pre unul, pre anume Costantin, ca şi pre împăratul să fie patriiarhu Ţarigradului. Şi l-au luat de mînă sîngur împăratul şi l-au suitu întru anvon unde cetiia diiaconii Evangheliia la Svînta Liturghie şi cu glas mare strîga împăratul de în amvon [[91]] şi dzîsă: Costantin prea svinţît şi a toată lumea patriiarhu, întru mulţi ai. Şi acesta cuvîntu l-au cîntat preaveţîi den strane de multe ori. Şi pe dup-aceia l-au luat iarăş împăratul de mînă şi l-au pogorît de în anvon şi l-au dus de l-au pus în scaunul cel de Patriiarhie.
     Iară pre aceia vreme au trimis bulgarii soli la împăratul de cerea biru pentru nişte cetăţi ce au fost luat bulgarii de la greci ş-au făcut tocmală să dea cetăţîle grecilor şi să aibă poclon bulgarii de la împărăţîe. Iar împăratul Copronim s-au mîniiat pre acei soli şi-i goni cu necinste. /
     Iar bulgarii, daca le veniră solii cu atîta necinste, să şi rădicară cu oşti asupra Ţarigradului ş-a împăratului. Şi cuprinsără toate împregiurimile şi sosîră şi pînă la Ţarigrad, la zidiul lungu şi multă pradă şi pagubă feaceră şi robi mulţi dusără. Iară împăratul de aceasta mult fu scîrbit. Şi să sculă şi el cu oşti asupra bulgarilor şi sosîră la o strîmtoare ce să chema Veregava şi acolo le dede război bulgarii grecilor. Şi ei nu avea încătro să mai lăţî, ce-i tăiară şi-i snopiră bulgarii, cum fu mai rău şi pre mulţi luară robi. Iară împăratul abiia scăpă şi s-au învîrtejit la Ţarigrad cu multă ruşine.
     Iară cînd i să pliniră doadzăci de ai de împărăţîia lui s-au arătat o stea cu chică spre răsărit foarte luminoasă; pînă în dzece dzîle au stătut la răsărit, iară de-acii s-au mutat spre apus. Şi s-au vădzut acestea despre apus în doaădzăci şi una de dzîle.
     Iară cînd i să pliniră 21 de ai de împărăţîia lui au venit un sahastru scumpu şi de Dumnedzău pre anume Andrei, ispoviadnic şi au stătut de faţă înaintea împăratului la Besereca Precistii ce să dzîce la Vlaherne. Şi i-au ponosluit în obraz şi l-au înpunsu cu cuvintele pentru eresîile ce au rădicat şi pentru lucrurile cele fără legi ce face.
     Iară spurcatul împărat întîiu pusă de-l bătură cu toiage pînă lîngă moarte, iar apoi dzîsă de-l legară de picioare şi de coada unui cal şi-l tîrîia pre pămîntu pînă-i purceasesă maţăle de în pîntece. Şi purtîndu-l pre în Ţarigrad, trecutu-l-au şi pre la nişte meserniţă. Iar un mesărciu, ca să facă şi el voia împăratului, l-au lovit cu o bardă preste picioare şi i le tăe amîndoaă de le zbură, şi acolea muri.
     Şi şi fără de acesta pre mulţi svinţi au omorît acestu eretic de împărat şi a mulţi creştini au tăiat mînule şi picioarele şi nasurile şi urechile. Şi pe prea podonago <=preacuviosul> măcinic Ştefan cel Tînăr cu multe munci şi grele l-au omorît. Şi pre altu svînt, anume Petre, iară l-au căznit cu munci grele, pînă au murit. Şi fără de acestea a mulţi boiari şi slujitori le tăia capetele, numai cumu-i clevetiia cătră împăratul că să închină svintelor icoane.
     Iară cînd să pliniră 23 de ai de împărăţîia lui au cădzut o iarnă grea, atîta cît n-au mai fostu apucat să povestiască nime dentru bătrîni şi oameni vechi. Atîta iarnă geroasă şi înfocată au fostu, cît şi marea au fost îngheţat, de au fost îmblîndu oamenii cu cai şi cu cară şi cu alte povoară grele, de au fost trecînd / de la Ţarigrad preste mare la Scutariu şi la Halchidona şi unde le era voia.
     Iar dac-au trecut iarna, pre la luna lui mart, cădea stelele de în ceriu atîtea de multe şi de desă, cît dzîcea toată lumia că iaste coneţul lumii. Şi să feace secetă mare, atîta cat au săcat toate izvoarăle şi apele curătoare şi să feace foamete mare. Şi trimisă Dumnedzău moarte mare şi boale griale în oameni şi alte pedepse, tot pentru faptele cele rele a împăratului.
     [[92]] Iară el, spurcatul, necum să să pocăiască de întru relele ce făcia pe spre creştini, ce încă mai mult i să aprindea mîniia şi răutatea sufletului său cătră mişeii pravoslavnici creştini. Şi atunce pîrîră la împăratul pre patriiarhul Costantin cel iconoboreţ, priiatenul împăratului, dzîcînd cumu-l cleveteşte şi-l grăiaşte de rău şi-l suduiaşte pre împăratul în tot chipul.
     Iară împăratul cu multă scîrbă şi mînie au eşitu în tîrgu, unde era mulţîme de năroade şi trimisă acolea de-i adusără pre patriiarhul. Şi întîiu pusă de-l bătură la pămînt cu toiage, pînă lîngă moarte şi apoi învăţă de-i tăiară capul. Şi pusă în locul lui alt patriiarhu iarăş eretic şi iconoboreţ, pre anume Nechita, om viclianu şi rău şi necărtular.
     Iar cînd i să pliniră dooădzăci şi cinci de ai de împărăţîia lui, pîrîră la împăratul spre Svîntul Petre prea sveştenago <=prealuminatul> şi pre Bogonosîţ <=purtătorul de Dumnezeu>, Ştefan a lui Avxentie, cum ei întărescu oamenii să să închine svintelor icoane şi stau împotriva împăratului. Deci cu multe munci grele i-au muncit şi i-au căznit şi pre aceştea şi apoi le-au tăiat capetele şi i-au aruncat în mare. Şi tot munciia creştinii şi le tăia capetele în toate dzîle, numai ca pentru să nu mai audză de nime că să mai închină svintelor icoane. Şi spre giurămînt au pus toate năroadele ca să nu să mai închine svintelor icoane, atîta ce nu le suferiia el, cînele şi ereticul.
     Atunce au luat şi moştiile a Svintei Eftimiei, cum au fost într-o raclă de marmure, cu raclă cu tot, că era în Patriiarhie în beserecă şi l-au aruncat în mare, ca să să afunde. Iară ce fu voia putiarnicului Dumnedzău, s-au plutit pre mare ş-au eşit tocma la ostrovul Limnului. Şi-l priimiră creştinii cu cinste mare şi-l dusără de-l pusără într-o svîntă beserecă. Ş-au fost tot acolo pînă la împărăţîia lui Costantin ş-a Irinii, a mîni-sa, carii au fostu împăraţi pravoslavnici şi creştini. De în dzîlele acelora iarăş s-au adus acele svinte moştii la loc la Ţarigrad.
     Iară / acesta, păgînul de împărat şi eretic Costantin Copronim, fără cîte rele multe făcusă şi împotriva lui Dumnedzău, el gîndi ca să adevăsască şi să priiardză  şi stema îngerească de pre pămînt, adecă cinul călugărescu, să-l răsîpască, să nu mai fie. Şi în toate dzîle şi în toată vremia îi bătia şi-i munciia şi le tăia capetele şi-i ruşina cu înproşcări pre uliţă şi-ş rîdia de dînşii, cum era mai rău şi în tot chipul.
     Iar într-o dzî dzîsă spurcatul împărat de să să facă cum ar hi bulciu, să să strîngă oameni mulţi şi năroade la Ipodrom, ce să dzîce acum Atmeidan. Şi strîngîndu-să acolo întunerece de năroade şi ereticul împărat fiind de faţă, au învăţat de au adus nişte sărace de mueri de în cea lume acolo ş-au strînsu şi călugări cîţi ş-au aflat ş-au tot dat unui călugăr cîte o muiare de să ţînea de mînă şi-i făcea de îmbla cu muerile de mînă pre în mijlocul năroadelor şi pre denaintea împăratului.
     Dece era învăţătură să-i rîdză şi să-i ocărască şi să le şchiupe în obraz călugărilor şi să-i batgiucurească în tot chipul; şi aşea le făcea. Iară călugării toate acestea le trăpiia şi le răbda pentru numele lui Dumnedzău. Şi mai apoi, dacă-ş făcea rîsu de dînşii îi băga pren temniţă şi-i bătia şi-i munciia şi-i trimitea în urgii pre în ostroave pustii, ca să moară acolo de foame şi de sete. Şi la acestea însemnări nu era numai spurcatul de împărat sîngur, ce mai avea pre nişte boiari ai săi, eretici ca şi dînsu, pre anume Mihail Melisăn, [[93]] voivodul răsăritului şi pre altu Mihail, poreclă Lahanodraconta, voevodul Udriiului şi pre Manea Mîniosul, voevodul vuchelarilor. Dece pre la aceştea pre la toţi au scris şi au poroncit, de-i sînt credincioşi şi cinstiţi şi cu libov bun cătră împăratul, să batgiocurească şi să potopască ori în ce chip, ca să nu mai fie cinul călugărescu necăiuri, nici să să mai audză de călugări.
     Iară dacă le marsă poroncă ca aceasta de la tiranul de împărat, minunedzu-mă şi mă cutremur să cutedzu a scrie de în lucrurile de preste fire ce-au fost izvodindu ş-au fostu făcînd aceştea Bogoprotivnici şi bezduşnici cătră svînta stemă îngerească a călugărilor. Că întîiu acesta tiran Lahanodraconta au strînsu pe toţi călugării şi călugăriţă într-un loc şi le dzîsă: Carii dentru voi va fi suptu ascultarea împăratului şi a mea, acmu, de sîrgu, să-şi lepede văşmintele călugăreşti şi să să îmbrace / cu mireneşti şi să vă însuraţi şi să vă măritaţi acmu, aşia-ş de denaintea mia. Iară care nu va face după cuvîntul împăratului şi al nostru bine să ştie că-l voiu orbi de în lumina ochilor şi-l voiu trimite la ostrovul Chiprosului; acolo să moară în urgie.
     Şi precum dzîsă acesta eretic, aşea au şi făcut. Că carele n-au vrut să facă pre cuvîntul lui, i-au orbit şi i-au trimis la Chipros, precum au dzîs. Acolo să fie fost neştine şi să vadză rîsul şi batgiocura ce era asupra a fete ficioare, date de în zgăul lor călugăriei şi călugări curaţi ca îngerii, să-i sîlească să-i împreune, să să însoare să ia călugării pre călugăriţă. O,  <= mult răbdătoriule>, Doamne i mnogo milostive, cum le puteai suferi acestea lucruri de preste fire ce-au fostu făcînd aceştea hristianoboreţ şi draci împeliţaţi.
     Şi mulţi cu multe s-au învoit de naintea acelui spurcat de voevod că să vor lua, pînă au scăpat de naintea lui. Iară de-acii ş-au prinsu capul carele unde au putut, precum să răspunde şi Svîntul Apostol Pavel. Pre în munţi şi pren peşteri şi pren vîrtopile pămîntului, aşea să amistuia cinul călugărescu de groaza lui Copronim şi a tiranilor lui şi-ş spăsîia sufletele şi trupurile pren pustii şi pren bezne. Iar cei mai mulţi călugări şi svinţi duhovnici şi oteţi s-au lăsat muncelor şi caznelor şi au priimit să fie fără lumina ochilor şi cu împărăţîia ceriului.
     Iară acesta jidov spurcat, voevodul, anume Lahanodraconta, dac-au pustiitu mănăstirile de călugări au strînsu toate odoarăle şi văşmintele şi cărţîle svintelor mănăstiri şi dobitoacele şi moşiile şi toate le-au vîndut şi le-au făcut bani gata, acesta cîine, voevodul, şi i-au trimis la împăratul Copronim. Iară moştii a svinţi la cine afla, lua de le ardea; iar oamenilor celor ce să afla la dînşii svintele moştii le ungea capetele cu catran şi cu untudelemnu şi le aprindea. Iară cine dentru oameni vrea pomeni de numele Precistii, îndată-i tăia capul ca unui vrăjmaş a împăratului, ca să nu să mai pomenească nice numele Precistii, nice altui svîntu.
     Dece atîta scădere şi răsîpă feace în cinul călugărescu, cît n-au mai rămas nice călugăr, nice călugăriţă într-un locul <sic> ce era suptu ascultarea lui.
     Iară împăratul, audzînd de aceste lucruri fără lege ce au fost făcînd Lahanodraconta, i să vesălisă şi-i sălta inema de părere bună. Şi-i scrisă împăratul cu mulţămiţă / mare căce au făcut de toate după cum au pohtit inema sa cea de Dumnedzău depărtată. Iară Melisăn şi cu Manea voivodzîi, daca obliciră că avu atîta mulţămită Lahanodraconda de la împăratul, încă [[94]] s-au şi mai întărit ei asupra călugărilor ş-a călugăriţelor şi a mulţi creştini, de le făcea ei şi mai rău decît spurcatul Lahanodraconda. Iar patriiarhul cel minciunos, Nichita, răsesă toată zugrăvală de pre svintele icoane ce era la Patriiarhie.
     Iară cînd i să pliniră 28 de ai de împărăţîia lui ş-au încununat cu stema de împărăţîe pre femeia sa Evdochiia şi-i dzîsără avgusta, adecă împărăteasă. Iară dacă să pliniră 29 de ai şi de întru împărăţîia lui feace-ş feciorii săi chesari, pre Hristofor şi pre Nichifor. Iar pre aceasta vreme au vinit şi Irina de la Athina şi o au cununat cu Leon, ficiorul împăratului, în Besereca lui Sveati Ştefan.
     Iară cînd s-au împlutu 33 de ai de împărăţîia lui, să sculă cu oşti şi să dusă asupra bulgarilor. Şi daca sosîră acolo, cădzură bulgarii de făcură pace şi să învîrteji împăratul înapoi. Iară bulgarii au fostu trimis doaăsprece mii de oaste aleasă să fie de pază la o cetate a lor ce să chema Verzîntiia. Iar împăratul oblici; ce le-au eşit nainte la o strîmtoare, ce să dzîce Măgla, de pietri şi acolo i-au cuprinsu de pre den toate părţîle şi-i loviră şi periră toţi, de nu rămasă măcar unul de poveste.
     Şi de acolea veniră la Ţarigrad voioşi şi vesăli şi pusără nume acelui războiu evgheni adecă blagorodni <=boeresc>, precum grecii au tăiat doaăsprece mii de bulgari şi de în greci măcar unul nu s-au rănit.
     Iară domnul bulgarilor, pre anume Elerih, oblici de aceasta şi socoti cum acesta lucru de i-au tăiat împăratul atîta samă de oaste aleasă nu poate hi într-altu chip, ce tot dentru boiarii împăratului s-au făcut acestea îndemnări; căce că împăratul avea oşti spre partea Udriiului, tot împotriva bulgarilor, că avea împărăţîia grecilor nevoe mare despre bulgari, dece să păzîia tare.
     Iar Elerih, domnul bulgarilor, daca vădzu că altă nemic nu va mai face pentru acea oaste multă ce-i tăiară grecii şi fiind făcută pace între dînşii, scrisă şi el cu viclenşug la împăratul aşea: Eu, cinstite împărate, bine să ştii că am gîndit să viu să mă aflu supt ascultarea Împărăţîei tale, că mi s-au urît cu aceşti oameni varvari şi neînţălegători, / cu bulgarii. Dece fără viaste mi-i voia să fug de la dînşii. Ce mă rog Împărăţîei tale să-mi scrii sa ştiu carii sînt aici credincioşii Împărăţîei tale, anume de în capete, să ştiu să năzuescu la dînşi, să scap cu ce voiu avea, să nu-mi prindză de veste bulgarii şi să vie şi ei cu o samă de oameni pînă la un loc, să mă apuci, cîndai să nu-mi prindză de veste bulgarii c-am fugit şi să vor lua după mine vor face vro sminteală.
     Iar pachila de împărat, ca un om nechitit la trebe ca acestea, nu ş-au luat sama că-i scrie Elerih otrăvit şi cu vicleşug, ce îndată au şi scris la Elerih numele sărdariului oştilor ş-altor boiari şi mai mari decît sărdariul, credincioşi ai săi ce au avut, ş-au scris carte şi sîngur împăratul la dînşii, cum: Daca veţi vedea cartia noastră să vă sculaţi cu o samă de oşti să miargeţi în locul unde va dzîce Elerih, că s-au închinat mie cu giurămînt şi va să fugă cu toată avuţîia lui, să năzuiască spre voi. Dece să-i fiţi întîmpinare să nu aibă vreo nevoe de urmă; c-apoi voi ştiţi că dacă vom apuca pre Elerih, domnu bulgarilor, la noi, lesne am supune şi pre dînşi.
     Iară boiarii, capeteli oştilor, deşi socotiia lucrul acesta să nu fie cu vriui vicleşug, iar vădzînd că le scrie împăratul, cum iaste şi cu giurămînt, au credzut ş-au mărsu cu cîtăva samă de oaste de aştepta pre Elerih de-ş [[95]] dideasă soroc. Iar Elerih să sfătui cu capete care avia şi trimisă pre trei locuri oşti şi el sîngur mergea cu puţîni oameni.
     Şi dac-au sosît la boiarii greci şi să întîmpinară şi şi stătură să purceadză, [iară] oştile bulgarilor i-au cuprinsu de în toate părţîle şi dederă asupră-le şi-i luară la mijloc şi începură a-i tăia pre boiarii împăratului cei credincioşi şi pre cîtă oaste era cu dînşii, pre toţi, de n-au scăpat măcar unul şi să scumpără sîngele acelor doaăsprece mii de oaste de bulgari, încă mai cu asupră şi să înşelă ereticul de împărat Costantin Copronim.
     Şi dacă oblici de aceasta împăratul vădzu că să înşelă cu acel cap săcu şi păgîn ce ave, ce numai ce-şi scutură barba, că vădzu că-l făcură de batgiocură bulgarilor, ce le dzîc grecii varvari.
     Iar cînd să pliniră 35 de ai de împărăţîia lui s-au rădicat împăratul iarăş cu oşti asupra bulgarilor şi nu-l mai putu răbda Dumnedzău, ce-şi trimisă mîniia Svinţîii sale asupra lui. Că-i eşiră bube rele prentre coapsă şi la boaşe, cum ar hi fostu nişte cărbuni aprinşi şi-l cuprinsă herbinteală mare de ardea ca cînd ar hi fostu într-un cuptoriu. / Şi să întoarsă de la oaste înapoi spre Ţarigrad bolnav. Şi-l adusără pînă la Sălivriia. Şi de acolea l-au pus într-un caic şi l-au dus spre Ţarigrad. Şi n-au apucat pînă la Ţarigrad, ce au murit trupeşte şi sufleteşte la cetăţuia rătundă, aproape de Ţarigrad. Şi cînd muriia strîga în gura mare şi dzîcea: O, vai de mine, cum de viu mă dediu focului viacinic de mă arde pentru Svînta Născătoarea lui Dumnedzău, Mariia. Iară de astădzi să să cinstească şi să să slăvască ca o svîntă şi adevărat Preacurată Născătoare, Maica lui Dumnedzău aleasă, Mariia.
     Şi cînd muriia şi-şi da sufletul în mînule părintelui său, a diiavolului, strîgînd în gura mare dzîcea aşea: Spăseşte-te svînta beserecă a Preacuratei Bogorodiţă de la Halcopratii, adecă de la Căldărărie de în Ţarigrad. Spăsiaşte-te Svînta Beserecă a Svinţîlor Apostoli. Spăseşte-te, Ţarigrade, cu toate năroadele. Spăseşte-te şi tu, fiiul mieu, împărate. Spăseşte-te şi tu, Theofane, taina mea cea mare.
     Şi cu aceste cuvinte ş-au lepădat spurcatul sufletu în munca de veci.
     Şi-l îngropară în Besereca Svinţîlor Apostoli şi nu-l răbda pămîntul, ce-l lepăda afară. Şi tot era munca fiiu-său, lui Leon, a-l îngropa şi pămîntului munca a-l lepăda pînă pe la împărăţîia lui Mihail, ficiorul lui Theofil împărat. Dece atunce blăstămîndu-l toate năroadele şi toată naşterea creştinească şi nesuferindu-l şi pămîntul, de-i stau ciolanele înşirate toate în faţa pămîntului, au învăţat acel împărat Mihail de i-au scos spurcatele ciolane în mijlocul tîrgului, în Ţarigrad, la un locu ce să chema Amastrin, de-l vădzură toţi că-i afurisît şi anathema şi blăstămat de Dumnedzău şi de Preacurată Maica Sa şi de toate cinurile svinţîlor şi de toate năroadele şi-l arsără acolo împreună cu oasăle a multe dobitoace, de să feace cenuşe.
     Acesta bine ş-au agonisît pre-această lume, iar în ceialaltă para focului nestînsu şi tartarul cu viermii neadormiţi.
     Iar pe după moartea acestui tiran, Costantin Copronim, şi pe după ce-l îngropară şi să trecură dzîlele de jeale, pînă în patrudzăci, iară ficiorul lui Copronim, Leon împărat, chemă pre Mitrofan, credinciosul tătîne-său şi-l întrebă: Ce ie taina acea mare ce au fost pomenind tată-mieu c-au avut cu tine pînă la moartea sa? Iar Mitrofan dzîsă: Cinci sute de chentinare de aur am [[96]] îngropat într-un loc, cu învăţătura tătîne-tău şi cu cuvîntul a fraţîlor tăi / a chesarilor. Şi dzîsă împăratul de marsă de arătă locul şi dezgropă şi luă împăratul aurul acela tot şi fraţîlor lui nemică nu le mai dede; şi rămasă împăratul el în locul tătîne-său, lui Copronim.
     
     
     ÎMPĂRĂŢÎIA LUI LEON, FICIORUL LUI COSTANTIN COPRONIM. GLAVA 162
    
     Stătu împărat Leon, ficiorul lui Copronim cel eretic, şi împărăţî cinci ai. Dece într-acel an dentîiu de stătu împărat, venit-au la dînsul Telerig, craiul longhivărdenilor, pentru pace. Şi-l priimi foarte bine împăratul şi-i feace cinste mare şi legară pace tare şi-l dărui bine şi să dusă în ţară-şi.
     Iară împăratul acesta să arătă de întîiu creştin pravoslavnic şi lăudător Preacuratei Preciste şi cinului călugărescu. Ş-au nevoit de au pus mitropoliţi şi episcopi pre la eparhiile ce le pustiisă tată-său şi să arăta priiaten beserecilor şi creştinilor. Iar pînă la ceia de apoi ş-au vărsat veninul şi acesta şi să asămînă ca moşu-său şi ca tată-său.
     Iară pre aceia vreme au poftit oştile de au făcut împăratul pre fiiu-său Costantin chesar şi mai mare oştilor. Iar în al doile an au venit Pelerih, ficiorul lui Elerih, ce era domnu bulgarilor şi s-au închinat împăratului. Şi foarte l-au priimit bucuros împăratul. Şi fiind Pelerih nebotedzat, l-au botedzat, de şi-l feace finu sîngur împăratul şi-l boeri întru cinstea boerii ce să dzîcea patrichiu, cum ar fi dvornic mare. Şi-l însură de-i dede pe o vară primare a împărătesăi sale şi foarte-i era drag şi la inemă.
     Iară în al treilea an de împărăţîia lui au trimis pre un voevod al său cu oşti spre Ghermanichiia, ce să chiamă o ţară şi mulţi robi siriiani şi iacovitiani i-au adus. Şi să împlură oştenii, grecii, de tot binele de la dînşi. Iară în cinci ai de împărăţîia lui au murit patriiarhul Nichita cel eretic, ce era pus la Copronim împărat şi au pus pre altul, pre anume Pavăl de la Chipros, cetitoriul besericii, om bun şi creştin curat şi cu frica lui Dumnedzău.
     Iar pre cînd veni postul mare, în cinci săptămîni a svîntului post, au găsît împăratul la căpătîiul împărătesăi, în casa ei cea de taină, doaă icoane. Şi mult să scîrbi împăratul unde le vădzu, ca un eretic ce era ş-acesta. Şi multe cuvinte proaste şi sudalme feace împărătesăi sale pentru acele svinte icoani.
     Iară împărăteasa dzîsă că nu ştie nemică de aceasta, nice cu ştirea ei nu s-au pus acolo. Iară împăratu nu o credzu, ce o mustra, şi-i dzîcea: Acesta iaste giurămîntul carele ai giurat cătră tată-mieu, cum icoanelor / să nu te închini? Şi o urgisî şi o goni de nu o mai vădzu, nice lîngă sîne nu o mai suferi.
     Iară odănăoară marsă împăratul la svînta beserecă, la Patriiarhie şi vădzu în beserecă stema lui Iraclie împărat, frumoasă şi de multu preţu lucru, care nu era să să afle ca acela în toată lumea, care o dăruisă împăratul Iraclie cel mai de demult, lui Dumnedzău şi o au lăsat în svînta beserecă a Patriiarhiei. Aceasta stemă vădzîndu-o acest împărat Leon, nu s-au putut răbda, ce o au luat şi o au pus în capu-ş în beserecă şi să hvăliia cu dînsa naintea năroadelor. Iar cînd fu la eşit de în beserecă nu o pusă la loc, ce eşi [[97]] cu dînsa în cap, ca să-l vadză şi afară nărodul. Şi nu-i suferi Dumnedzău aceasta, ca să să amestece oamenii la ce sînt făgăduite lui Dumnedzău.
     Şi dacă să învîrteji de la svînta beserecă la curţî-şi, îndată scoasă pre capul său nişte bube ca nişte cărbuni aprinşi; şi mare herbinteală l-au cuprinsu ca şi pe tată-său şi cu multă muncă şi nevoe, rău şi grozavu, ş-au aruncat sufletul pre urma tătîne-său şi-şi luă plată de la Dumnedzău ca un ierosîl, adecă ca un fur de svînta beserecă. Aşea fu moartia lui Leon, ficiorul lui Copronim.
     
     
    ÎMPĂRĂŢÎIA LUI COSTANTIN, FICIORUL LUI COPRONIM, CE AU ÎMPĂRĂŢÎT CU MAICĂ-SA IRINA. GLAVA 163
    
     Iară pe după moartea acestuia au împărăţît fiiu-său Costantin şi cu maică-sa Irina, cerchiaza, fata haganului, împăratul schitilor, adecă a tătarălor. Ş-au împărăţît cinsprece ai, în cursul ailor de la Adam 6278, iar de la întruparea lui Hristos 774 <sic> ai. Şi daca stătură împăraţi şi să împlură patrudzăci de dzîle, [iară] o samă de oameni de în curţîle împărăteşti, boiari fiind, au început a săpare pe supt taină ş-a amestecare ca să rădice împărat pre fratele împăratului lui Leon cel mortu, pre anume Nechifor chesariul.
     Iară împărăteasa oblici de aceasta şi prinsă pre ceia ce amesteca unele ca acestea şi-i bătu rău şi asuprit şi-i sluţî şi-i trimisă în urgie, departe. Iară pre cumnaţîi ei, pre fraţîi bărbatului ei ce era chesari au şi sîrguit de i-au călugărit şi i-au preoţît să fie duhovnici.
     Iar cînd au fostu în dzua de Svînta Naştere a lui Hristos i-au făcut împărăteasa de au pricistuitu aceştea, chesarii, năroadele lui Hristos şi-i vădzură toată lumea că nu mai au parte la împărăţîe de pre acolea înainte. Iară împărăteasa mersesă la beserecă atunce şi cu fiiu-său Costantin, fiind atunce împăratul tinerel cucon, numai de dzeci ai. Şi-l vădzură toate năroadele îmbrăcat cu toate podoabele / împărăteşti şi cu stemă în cap şi-i dzîsără toţi întru mulţi ai.
     Iar dacă săvîrşiră Svînta Liturghie şi vru să facă slobodzenie besereca [iară], împărăteasa scoasă stema cea scumpă, de multu preţu, ce o făgăduisă Iraclie împărat svintei besereci Patriarhiei şi apoi o fusesă luat bărbatul ei, Leon împărat. Dece de cum era scumpă şi împodobită cu de toate pietrile şi deiamanturile, încă şi mai mult o împodobisă împărăteasa şi o au adus la beserecă şi o au dat pre mîna patriarhului de o au dat iarăşi lui Dumnedzău, cui au fost dată şi o pusără la loc, unde au fost. Şi toţi dederă laudă împărătesăi şi fiiu-său, lui Costantin împărat.
     Într-acesta an avea războiu arapii cu grecii şi cu agiutoriul lui Dumnedzău biruiră grecii. Şi să feace o perire mare în ţara arapilor, cît nu să mai făcusă de multă vreme şi mult plian şi robi adusără grecii şi să împlură de avuţîe şi de cai arăpeşti cu hăinani şi multă bucurie să feace la împărăţîe şi în tot Ţarigradul.
     Iar săracii de creştini era munciţi şi călcaţi în tot chipul şi căzniţi şi înfricoşeaţi de groazăle spurcaţîlor împăraţi ce fusesă mainte pentru eresîile [[98]] şi necreştinătăţîle lor, ce era toţi mîhniţi şi întristaţi ca şi erbile de cu toamnă ce le loveşte iarna de să veştedzăscu şi să usucă; iar daca soseşte vara şi să trece gerul şi să topăscu omeţîi si încăldzeşte soarele, iar încep a eşi erbile şi să vesălescu toate şi le pare bine.
     Aşea s-au asămînat şi împărăţîia acestui împărat, a lui Costantin şi mîne-sa, a Irinii; că numai cum stătură împăraţi să şi descoperi şi odrăsli creştinătatea. Şi să vesti cuvîntul lui Dumnedzău şi să lăţî în toată lumea.
     Iară spurcaţîi eretici şi bogoboreţîi să mîhniră şi să ruşinară, iară creştinii pravoslavnici să bucurară şi slăviră numele lui Dumnedzău şi mulţămiia împăratului şi maică-sa. Atunce adusără împăraţîi aceştia şi moştiile a Svintei măceniţă Efimiei de la ostrovul Limnului cu cinste mare şi iarăş le-au pus acele svinte moştii în besereca ei, care svîntă beserecă fusesă plină de gunoi de cai, ce învăţasă de o împlusă păgînul, socrul împărătesăi, Leon împărat Isavrul, iconoboreţul. Iar împărăteasa şi cu fiiu-său au pus de au curăţît svînta beserecă aceia şi acolea feaceră aşedzarea svintelor moştii.
     Dece acestea să feaceră ca pentru să să mărească minunile lui Dumnedzău şi nu cu putere bărbătească / şi cu svaturi dosluşite, ce întru neputinţa a unii mueri slabe şi cu cucon sărac rămas şi încă nepriceput. Şi pentru osîrdiia lor cea dumnedzăiască să slăbiră şi să răsîpiră toate eresîile şi sîmcelele a spurcaţîlor împăraţi de mai întîiu şi să sămînă şi să înrădăcină creştinătatia cea aleasă şi pravoslavnă în toată lumea.
     Iar în dzîlele acestor împăraţi un om ce-l chema Gheorghie, despre Udriiu, fiind săpătoriu de mormînturi de oameni şi săpînd să facă o gropniţă unui creştin ca să-l îngroape den afara Ţarigradului, unde să dzîci La zidiul lungu, au găsît în pămînt altă gropniţă zîdită şi pre gropniţă pus un marmure albu şi slove scrisă elineşte era pre acel marmure, de dzîcea aşea: Hristos va să nască de în fată curată Mariia şi credzu întru însu. Iară tu, o soare, carele m-ai şi mai vădzut, cînd va fi pre la împărăţîia lui Costantin ş-a Irinii iarăş vei să mă vedzi.
     Şi într-acea gropniţă supt marmurile acela cu slove era oasăle unui om înşirate. Şi socotiră cărtularii şi filosofii şi aflată să fie fost îngropat acolea Platon filosoful, carele au fost nainte la naşterea lui Hristos încă cu vrio trei sute de ai, elen de ceia ce nu cunoştia pre Dumnedzău, ce credea în bodzi. Dară acesta cum cunoscu cu atîţi ai mainte că va să nască Hristos de în fată curată şi va să-l mai vadză soarele o dată, la împărăţîia lui Costantin ş-a Irinii? Că adevărat că l-au mai vădzut soarele; că daca s-au luat marmurile de pre gropniţă au luminatu soarele ş-acolo, preste oasă-i. Dece l-au vădzut şi oamenii şi l-au vădzut şi soarele. Şi slovele acelia au fost scrisă într-acel marmure de mînule lui încă pînă a nu muri. Şi mult să mirară toţi de aceasta, cu împăraţii.
     Iar-n al doilea an de împărăţîia lor au trimis împărăteasa aceasta, Irina, soli la Carul, craiul frîncescu, de au făcut tocmală cu fata craiului să o ia Costantin împărat, ficiorul împărătesăi. Că au fostu frumoasă şi înţăleaptă, pre anume Erithra. Şi daca feaceră tocmală trimisă împărăteasa pre Elisăi, hadîmbul cel mare, şi cărtulari, acolo la noru-sa de o au învăţat carte şi a grăire greceşte.
     [[99]] Iar cînd fu în al treile an de împărăţîia lor trimisă împărăteasa pre Stavrachie, logofătul, să fie sărdariu oştilor şi să margă asupra slovenilor. Şi dacă să dusără oştile, feaceră o pacoste mare în sloviani / şi-i sparsără şi-i strîcară şi-i robiră fără samă. Şi să întoarsără cu biruinţă mare şi-i supusă de să închinară să dea biru şi să fie suptu ascultarea împărăţîii. Şi de acolea loviră şi la Pelopenis şi mulţi robi şi plian luară şi de acolo. Şi să însămară oştile de toate şi veniră cu izbîndă şi cu dobîndă şi mulţi robi adusără împărătesăi.
     Iară în al patrulea an de împărăţîia lor au bolnăvit spre moarte Pavăl, svinţîtul patriiarhu al Ţarigradului. Şi de bunăvoe ş-au lăsat scaunul Patriarhiei şi s-au dus la mănăstire lui Floru ca să moară acolo. Iar împărăteasa dac-au oblicit s-au dus la patriiarhul de ş-au cerşut ertăciune şi să ruga să să întoarcă iarăş să margă la Patriiarhie, doară nu-i va fi nemică.
     Iar Svîntul Pavăl, patriiarhul, adusă aminte împărătesăi multe pentru credinţa legii creştineşti spre folosînţă şi întăritură. Şi iarăş mai dzîsă să fie nevoitoare să să facă săbor lumăscu, ca să scoateţi de la mijloc sămînăturile cele răle a ereticilor ş-a iconoboreţîlor; că de nu veţi face aşea nu veţi dobîndi mîntuire sufletelor.
     Iar împărăteasa audzînd învăţăturile acelui svîntu părinte au plînsu şi să adeveri să facă deplin învăţăturile acelia. Şi o blagoslovi svîntul şi-şi luă ertăciune de la împărăteasa şi-şi feace ruga cătră svinta icoană a lui Hristos ş-a Precistii şi acolia să culcă de adormi întru Dumnedzău. Şi îngeri luminoşi luară sufletul lui. Şi mult îl plînsă împărăteasa şi tot nărodul. Şi de pre atunce începu a să vesti cuvînt despre creştini pentru svintele icoane în toată lumea, fără nice o frică.
     Iară-n al cincilea an de împărăţîia lor au întrebat împărăteasa pre tot svatul împărăţîei şi pre năroade pre carii vor şti destoinic ca pentru să facă patriiarhu. Şi toţi într-un cuvîntu dzîsără şi cerură pre Tarasîe ce era boiar ce să chema boeriia lui asăngrit, cum s-ar dzîce medelnicer. Iară Tarasîe nu priimi nici într-un chip, căce că era svintele besereci şi creştinii turburaţi de eretici şi de iconoboreţi.
     Iar împărăteasa şi tot nărodul stătură tare spre îndemnarea lui Tarasîe ca numai să primască să fie patriiarhu; dece şi can fără voia lui numai ce-i căută a priimi. Iar cînd fu în 25 de dzîle în luna lui dechemvri, în dzua de naşterea lui, l-au hirotonisît patriiarhu Ţarigradului. Iară pe după ce stătu în scaun ş-au trimis la Rîm la papa Andriian toată credinţa legii / sale şi capetele cele săbornice.
     Iar în şeasă ai de împărăţîia lor, vestindu-să de săbor că va să să facă la Besereca Svinţîlor Apostoli, s-au strînsu toţi iconoboreţîi la un loc şi cu arme pre supt haine. Şi audzînd atîta sunet şi gîlceavă de mulţîme de oameni s-au răschirat în toate părţile.
     Iar cînd fu-n al şiaptelea an de împărăţîia lor, în 9 dzîle a lui săptevrie, în cinci ceasuri de dzî, într-o dumenecă s-au făcut eclipsîs, adecă s-au întunecat soarele atîta cît s-au vădzut toate stelele ceriului.
     Iar în al şiaptelea an de împărăţîia lor s-au strînsu svîntul săbor al şiaptelea de s-au făcut la cetate la Nicheia. Şi era 318 oteţi carii fură strînşi cătră iconoboreţi şi pre toţi pre aceştea ce să aflară într-această eresîe i-au anathematisît.
     [[100]] Şi au făcut svîntul săbor 22 de canoane şi feace legătură acesta svîntu şi lumăscu săbor cum să să închine toţi pravoslavnicii svintelor icoane şi svintelor lemne a Svintei Cruci şi svintelor moştii a svinţi. Şi toate acestea să să cinstească şi să să mărească ca nişte lucruri scumpe şi de Dumnădzău slăvite. Şi dederă oteţîi blagoslovenie şi voe ca să-şi ia svintele besereci podoabele svintelor icoane, ca şi mai întîiu. Şi să feace bucurie mare întru tot rodul creştinescu.
     Şi în canoanele şi gătirile ce-au făcut acesta svîntu săbor au iscălit împăratul şi maică-sa, împărătiasa, şi Tarasîe patriiarhul şi cu epitropii papei lui Andriian şi a tuturor patriiarhilor şi arhiereilor şi a vlădicilor a cîţi au fost strînşi acolo la acel svîntu săbor Ş-au rămas svîntul săboru acela tocmit şi aşădzat şi neclătit şi neruşăit să fie în viaci; şi aşea ţîne şi va ţînea. Iară carii vor fi unii ca aceia de vor vria să treacă preste aceasta tocmală a cestor svinţi oteţi, fi-vor blăstămaţi şi anathema în veci.
     Iar în al noaălea an de împărăţîia lor au strîcat tocmala împărăteasa cu Carul, craiul frîncescu, că era să-i ia fata după fiiu-său Costantin împărat. Şi ş-au luat de la Armeniia cea mare pre anume Marina şi o au cununat cu fiiu-său şi o feace împărăteasă. Fost-au şi can preste voia fiiu-său; ce mai apoi au priimit, că n-au avut ce să face, pentru mumă-sa. Iară într-acesta an să feace cutremure mare şi ciudate.
     Iar unii dentru boiarii împărăţîei, avînd zavistie mare la inema lor şi fiind / nepriiateni şi voitori de rău împărătesăi şi fiiu-său, împăratului, şi fiindu-le voia ca să încapă ei, să fie toate trebele împărăteşti după dînşii, băgară cu cuvinte răle spre împărăteasa pre fiiu-său Costantin împărat şi-i dzîsără cum nu iaste cu voia lui Dumnedzău ca să să cheme fiiu-tău împărat, fiind tu vie, că împărăţîia nu iaste a fiiu-tău, ce iaste a ta. Ce trebue să nu să pomenească numele amîndurora de împăraţi, ce numai numele tău, iar fiiu-tău nice la un lucru a împărăţîei să nu fie amestecat.
     Iar împărătesăi îi plăcură aceste cuvinte şi să înşelă cu firea ca să fie ia numai slăvită şi cinstită de oameni. Şi gîndi la inema sa ca să săvîrşască lucrul acela deplin.
     Iară fiiu-său, împăratul, era pre atunce în vîrstă de doaădzăci de ai, om harnic şi viteazu, bun şi îndrăzneţu a fi cap şi cumpătareţu oştilor şi împărăţîei. Iar îmă-sa, împărăteasa, lucrul ce gîndisă sa facă, făcutu-l-au deplin. Că au oprit pre fiiu-său Costantin împărat să nu mai fie amestecat nice la o treabă împărătească, nice împărat împreună cu îmă-sa să să mai cheme, ce să fie fără vîlfă şi împărăţîe şi ce va vrea să facă, de îmă-sa împărăteasa să întrebe.
     Iar împăratul Costantin daca vădzu că nice un lucru de împărăţîe pre mîna lui nu iaste, nice are voe la nemică să să chiame şi el stăpîn, să mîhni de tot şi-ş feace voia rea. Iar o samă de în boiari îl îndemnară ca să stea ei cu slujitorii să ţîe cu împăratul şi să scoaţă pre îmă-sa den toată voia împărăţîei. Şi era treaba toată făcută, ca să fie numai aşea.
     Iar un boiar credinciosu a împărătesăi, pre anume Stavrachie, ce-i era boieriia patrichiu, cum am dzîce dvornic mare, acesta au oblicit şi şi dede ştire împărătesăi că va să o scoaţă fiiu-său de în toată cinstea împărăţîei şi să fie el împărat şi să fie supt oblastiia lui toată puteria împărăţîei.
     [[101]] Şi dacă oblici împărăteasa de aceasta aruncă scîrbă mare pe spre fiiu-său Costantin împărat şi pre toţi oamenii lui şi-i bătu cumplit şi trimisă pre ceia ce făcusă svatul acesta în urgie la cetate, la Castoriia, anume den cei mari pre maghistrul şi pre Theodor patrichiul, adecă pre stolnicul şi pre dvornicul împăratului şi pre alţîi mulţi, fără aceştea, capete mai de gios; pre toţi îi trimisă în urgie în toate părţîle.
     Iară pre fiiu-său Costantin împărat / l-au suduit şi l-au blăstămat în tot chipul şi i-au făcut necinste multă şi-l goni de la împărăţîe, de fu lipsît multe dzîle. Şi pusă toate oştile de-i giurară împărătesăi toţi, cu totul, cum întru toată viiaţa ei să nu priimască pre fiiu-său împărat; şi toţi au priimit ş-au giurat cu împărăteasa să fie. Numai oştile armeniianii n-au priimit nici au vrut să giure, ce dentîiiaş dată tot Costantin şi Irina pohfăliia.
     Iar fără zăbavă, dacă să strînsără oştile cele de pe den afară ce lipsîia, de să bătea pre în ţări cu voia împărăţîei şi obliciră de acestea ce-au făcut împărăteasa, de ş-au urgisît ficiorul şi ţînia numai ia oblastiia împărăţîei, nu suferiră; ce să feace amestec mare şi turburare în toate oştile. Şi strîga mai mulţi şi dzîcea că noaă muiare cap să ne fie nu suferim, că nice în fruntea oştii cu noi nu va miarge, nice împotriva vrăjmaşilor noştri cu noi de-a laturea nu va sta. Ce să-şi păzască furca şi ghergheful, cumu-i dată muerilor şi să fie cinstită şi sătulă, că-i agiunge. Şi strîgară toţi de dzîsără: Costantin ne trebue să ne fie împărat şi Costantin samodîrjeţ <=sîngur stăpînitor> pohfălim. Iară Irina, maică sa, să lipsască şi să iasă Costantin împărat de unde iaste la ivală mai de sîrgu, să-l vedem; că au dzîsu oştile că l-au pus mă-sa la pază şi era numai să-l orbască, precum veţi audzî mai înainte, că tot şi l-au orbitu, blăstămata de Dumnedzău.
     Iară împărăteasa, daca vădzu năporul oştilor ş-a nărodului şi fără voia ei, numai ce l-au lăsat de unde au fost afară den Ţarigrad; şi i să închinară toate oştile, ca unui împărat putiarnic. Şi întră Costantin împărat în Ţarigrad cu toţi oamenii cei de casa tătîne-său. Şi cum întră în curţîle împărăteşti îndată scoasă pre îmă-sa de la împărăţîe şi o trimisă să şadză la nişte curţi ce le făcusă împărăteasa, ce să chema Curţîle slobode. Şi într-acele curţi avea împărăteasa şi avuţîe multă îngropată. Şi pusă împăratul pregiur curţii păzîtori de o străjuia; şi şedea închisă acolo, dară nemică nu-i lipsîia.
     Iară pre aceia vreme să aprinsără nişte dughiane în Ţarigrad şi să mulţî focul de să aprinsă Ţarigradul de arsă mult foarte; tot semne rele spre împăratul. Şi arsă şi curţîle unde era scaunul patriiarhului, ce să chema Thomait, care curţi avea beciul pe dedesupt boltit; şi era acolo toate izvoadele cărţîlor care au scris Ioan Zlataust. Şi au dat năvală acolo împăratul cu năroadele, de au scos cărţîle / acelea de n-au perit.
     Iar împăratul avînd în toată vremia dodeială despre bulgari, că îmbla pişcînd şi strîcînd, s-au sculat cu oşti asupra lor. Şi daca s-au dus le strîcă ţara cum fu mai rău, de i-au prădat şi i-au robit foarte asuprit, cum n-au fostu mai petrecut bulgarii altă dată. Şi să întoarsă împăratul la Ţarigrad cu izbîndă şi cu biruinţă mare. Şi oastea încă să însămară de toate şi să bucurară toţi pentru împăratul, că să arăta de întîiaş dată nărocit şi biruitor spre vrăjmaşi. 
     [[102]] Iar împărăteasa, maica împăratului, pusă rugăminte cătră fiiu-său, împăratul, să o iarte şi să o aducă iarăş în curţîle împărăteşti, să nu fie urgisită. Iar împăratul, avînd osîrdie spre maică-sa şi milosîrdie mare, o au ertat şi o au adus iarăşi în curţîle împărăteşti şi învăţă să fie cinstită, ca şi mainte. Şi tuturor oştilor şi năroadelor le păru bine de aceasta, numai oastia armenianilor cîrtiia şi nu suferiia să mai fie împărăteasa la împărăţîe în casă, nice cinste cum au avut să n-aibă. Şi atuncia eşi cuvînt cum vor să pue împărat pre Alexie Musăle. Şi îndată feace împăratul cercare şi-l aflată şi dzîsă de-l închisără.
     Iar împăratul eşi într-o dzî afară de în Ţarigrad, la Besereca lui Sveati Ioan Mamant, la primblare. Iar unii den casa împăratului îi spusără cum să să păzască, că are vicliani şi vrăjmaşi mulţi spre împărăţîe, ce să-şi ciarce foarte bine treaba. Iar împăratul să apucă întîiu de prinsă pre ficiorii unchiu-său, pre Nichifor şi pre Hristofor şi pre Nechita şi de într-alţîi pre Anthim şi pre Adochim şi pre ş-alţîi şi pusă de le tăiară limbile tuturor acestora; iară Alexîi lui Musăle îi luară luminile ochilor şi rămasă orbu.
     Ce îndelungată nu fu osînda; că fără zăbavă să descărcă pre înpăratul păcatul acesta. Căce că împăratul ş-au fost urît pre împărăteasa sa Marina, tot dentru îndemnarea mîne-sa, împărăteasăi, că o îndesa cătră fiiu-său, împăratul, cu cuvinte rele, ştiind că-i era urîtă şi mai de întîiu şi tot îi sta bătrîna, împărăteasa, asupră să să călugărească, daca nu o sufere fiiu-său, împăratul; iară Marina împărăteasa nu vrea. Iar împăratul îi dede vină că nu face cuconi şi o lăsă fără voia ei. Şi să lăsă cuvînt cum împăratul va să ia muiare pre Theodota, pre cămărăşiţa mîne-sa şi trimisă împăratul la patriiarhul ca să-i cunune.
     Iară patriiarhul nu suferi să să facă aceasta cununie peste pravilă, fiindu-i muiarea vie / şi fără nice o vină să o lasă şi să-ş ia alta cu cununie. Şi nu vrea patriiarhul să să facă aceasta nice într-un chip, măcar că cădea împăratul cu rugăminte la patriiarhul să fie cu blagosloveniia lui. Dece împăratul vădzînd că nu va face cu patriiarhul nemică să-mi dea voe să-ş ia altă muiare, i-au poroncit aşea: Ori să mă cununi să-i iau muiare să-mi facă ficiori, ori voi trimite în toată lumea de voi deşchide besericele bodzîlor ş-a ereticilor şi voiu închide beserecile creştinilor.
     Iar patriiarhul s-au temut de una ca aceasta că să va face, ce-l lăsă să dea samă el la Dumnedzău şi sa aibă plată pentru acestu lucru de preste pravilă ce face. Şi feace nunta împăratul în curţîle împărăteşti, ce era la Besereca lui Sveati Ioan Mamant şi nuntiră patru dzîle.
     Iar un părinte svîntu, ce era egumen la o svîntă mănăstire ce să chema Studinţî şi alţi svinţi oteţi şi sahastri s-au lepădat şi s-au părăsît de a mai miargere la patriiarhul pentru acea nuntă  <=în afară de lege>, ce au lăsat pre împăratul de o au făcut şi nu mai pomeniia la svintele slujbe numele patriiarhului. De care lucru oblicind împăratul căuta prilej ca să le facă rău; ce nu putea de maică-sa, că să punea pentru dînşi.
     Iar împărăteasăi ceii dentîiu, Marinei, i-au datu avuţîe multă şi roabe fete şi să dusă la o svîntă mănăstire ce o făcusă împărăteasa aceasta şi era mueri călugăriţă într-însa şi acolea ş-au petrecut viiaţa sa, cu frica lui [[103]] Dumnedzău. Iar aproape de moartea sa s-au datu în cinul călugărescu şi să săvîrşi dîndu-şi sufletul în mînule lui Dumnedzău.
     Iară pe după ce să însură împăratul, în al doilea an, să dusără cu maică-sa la izvoarăle cele calde de la Brusa, ca să să scalde. Iar atunce, peste puţînele dzîle, împărăteasa născu împăratului fiiu. Şi cum dederă ştire împăratului, să bucură mult şi lăsă pre maică-sa acolo la Brusa, iar el veni mai de sîrgu la Ţarigrad. Şi, găsînd pre fiiu-său născut, feace bucurii şi veselii mari şi-i pusă nume Leon, pre numele tătîne-său.
     Iar împărăteasa Irina, maica împăratului, daca rămasă la Brusa ş-au aflat vremea şi prilejul şi chemă pre toate capetele oştilor şi le adeveri cu giurămînt că le va da darui mari şi-i va cinsti şi-i va milui cu milă împărătească, numai să fie toţi cu dînsa şi să scoaţă pe fiiu-său de împărăţîe, să fie împărăţîia numai a ei. Şi într-aceasta chip prinsără toţi bucuroşi şi feaceră / svat să-l prindză pre împăratul şi să-l orbască, ca să rămîe împărăţîia asupra mîne-sa, împărăteasăi.
     Şi cum făcură acesta svat meghistanii, boiarii şi cu toate capetele oştilor şi purceasără de la Brusa asupra împăratului, ca leii turbaţi. Şi fără veste s-au suit în curţîle împărăteşti, nefiind îmă-sa acolea, şi închisără pre împăratul într-o casă ce născusă împăratul, ce era îmbrăcată preste tot cu roşii şi acolea pripiră de-l şi orbiră, ca nişte lupi sorbitori de sînge, fiind cu învăţătura mîne-sa. Şi dac-al orbiră întunecă soarele; ş-au ţînut întunerecul acela şiaptesprece dzîle şi radzăle soarelui nu-ş mai <vedeau> într-acele 17 dzîle. Şi atîta era întunecat, cît nice corăbiile nu ştiia încătro li-i calea să margă.
     Iară socotiţi de vedeţi osînda şi plata despre Dumnădăzău, cum şi împăratul acesta au pus de au orbitu pre ficiorii unchiu-său, cum s-ari dzîce pre verii săi şi pre Alexa Mosăle. Aşea l-au orbitu şi pre dînsu preste cinci ai, ce trecusă tocma, şi într-aceia dzî şi într-acela ceas şi într-aceia lună ce au orbitu împăratul pre aceia, într-aciaia vreme îl orbiră şi pre împăratul.
     Şi stătu împărăţîia asupra Irinii împărătesăi în cinci ai. Şi dacă să vădzu la împărăţîe sîngură, mare plată feace acelora ce au orbitu pre fiiu-său şi cu multe daruri împărăteşti i-au dăruit şi pre toate capetele oştilor ce s-au svătuit cu dînşii de i-au făcut pre voe, pre toţi i-au dăruit şi i-au miluit, cît au mulţămit toţi şi ş-au lăudatu <împărăteasa>.
     Iar de acesta lucru oblicind svinţîtul Leon, papa Rîmului, scris-au cătră împărăteasa multe împotrivă şi o au blăstămat şi o au îmbăiat şi o au mustrat în tot chipul, în ce chip s-au îndurat de ş-au orbitu pre fiiu-său şi avînd numai pre acela. Iar cumnaţîi împărătesăi, fraţîi bărbatului ei, a lui Leon împărat, stătură împotriva împărătesăi dzîcînd că daca s-au orbitu ficiorul nu i să cade ei împărăţîia, unii mueri şi unii cerchedză, fiind de altă limbă, ce lor să cade împărăţîia, că sînt ficiori de împăraţi de moşie, de într-un pîntece cu bărbatul ei născuţi; şi ş-altele multe ca acestea dzîcea cumnaţîi împărătesăi. Şi avea ei şi cale cuvintelor şi direptate, dară nu li să prindia. Că apucasă împărăteasa de-i împlusă pre toţi şi-i cuprinsesă.
     Şi să împlu acolea pilda cuvîntului ce au dzîs Omiru filosoful aşea: Daruri di-argint şi de aur rău strîmbadză direptatea. Şi toţi de-aceasta să miră, cum pren / daruri să fac valuri şi dreptatea cale n-are şi pravila-i supt călcare.
     [[104]] Iară împărăteasa ş-au aruncatu scîrbă pre cumnaţîi săi şi învăţă de-i pusără la închisoare şi fără zăbavă i-au trimis în urgie la Athina. Iară ei nice de acolo nu vrură să să potoale, ce tot amesteca într-un chip şi într-alt, pînă trimisă împărăteasa de le tăe capetele. Şi peri toată săminţîia lui Costantin Copronim împărat şi să potopiră toţi.
     Iară împărăteasa vădzînd acea osîndă mare ce au făcut spre fiiu-său, de l-au orbitu şi cumnaţîi ş-au omorît, mult s-au căit ce-au făcut, ales pentru fiiu-său. Că pe după ce l-au orbitu s-au împlut de amar şi fără zăbavă au murit şi la moartea lui au fost blăstămînd pre maică-sa, pînă ş-au dat sufletul. Şi atunce-ş i-au murit şi cuconul şi împărăteasa-i.
     Dece Irina, maica împăratului, de ciuda fiiu-său şi de doru au deşchisu toate vistiarele cu avuţîia împărăţîei, ca să-şi plătească greşala ce au făcut spre fiiu-său şi de în vistere dede mult aur şi argint la sărăcime şi la mănăstiri şi la besereci. Şi ertă vămile Ţarigradului să nu să ia şi pusă de strîgară pren tot Ţarigradul, cine are zapisă de datorie să-ş ia datornicul şi să margă cu dînsul de faţă la împărăteasa să le plătească şi să spargă zapisul. Şi aşea feaceră de marsără tot de faţă datornicii părechi. Dece întreba pre cela ce-au datu, pre cîtă samă de bani au datu şi pre cealaltu pre cîtă samă de bani au luat şi le-au plătit tuturor datoriile şi le-au rupt zapisăle şi i-au mîntuit. Şi alte multe milostenii au datu împărăteasa pre supt taină la oameni scăpaţi şi la fete sărace.
     Iar împăratul Rîmului, pre anume Carlul, au poroncit aceştii împărătesă Irinei să o ia, să-i fie împărăteasă şi să împreune împărăţîia Ţarigradului şi a Rîmului, să fie tot una. Şi împărăteasa fusesă prinsu bucuroasă, ce numai au stătut la mijloc voivodul Aetie ş-au împiedecat lucrul acesta de nu s-au făcut.
     Dece împărăteasa aceasta au făcut cetatea Anhialul de pre Marea Neagră şi cetatea Veriia, care iaste aproape de Solon, ce i-au pus nume pre numele împărătesăi ce-i dzîcu Irinagrada. Şi ş-alte multe bune au făcut în dzîlele ei; ce numai după cuvîntul lui Dumnedzău, osînda va să să facă deplin la fieştecare.
     Fiind împărăteasa o muiare avia şi / hadîmbi mulţi în casăle împărăteşti. Dece unde să află acestu fial de oameni, lucruri bune şi întregi nu să fac. Dece aceştea spurcaţi, hadîmbii, ştiind toate tainele de în lăuntrul casălor împărăteşti s-au împrietenit iarăş cu boiarii ce era iarăş de în casa împărătesăi credzuţi. Dece să voiră şi să svătuiră anume cu Stavrachie şi cu Leon Cloca şi cu alţîi trei, patru şi să agiunsără cu cei de afară să pue împărat pre Nechifor logofătul. Şi-ş feaceră tocmelele şi o prinsără de o goliră de toată puteria împărăţîei şi pusără împărat în locul ei pre Nichifor; şi împărăteasa rămasă lipsîtă şi săracă de pre-atunci.
     Aceste lucruri fac hadîmbii, spurcaţîi, şi cu sfaturile lor aduc la multă răutate pre stăpînii lor, ce le mănîncă pîinea şi sarea. Pentr-aceasta au tîlcuit şi minunatul filosof Hrisavrie şi dzîsă aşea: Deşi ai hadîmbu, omoară-l; iară de nu vei avea, să cauţi să cumperi vreunul numai ca să-l omoară, să nu şi să mai afle. Ca şi împărăteasa aceasta: lăsîndu-ş credinţa nădejdii pre dînşii, o scoasără jecuită şi săracă, ca vai de dînsa. Că hadîmbii ştiia toată avuţîia şi inema împărătesăi şi toate au spus apoi lui Nichifor.
     Mai fost-au la strîcaria împărătesăi cu hadîmbii şi cu Stavrachie şi cu Cloca, fost-au dvornici doi, Nichita şi Sîsînie şi alt dvornic. Gligorie şi [[105]] Musulachie şi altul anume Petrichie, pe poreclă Patrudzăci de coţi. Toţi credincioşii împărătesîi i-au făcut acesta bine, de-i luară pîinea de a mînă; şi agiunsă la multă sărăcie.
     Dece venind aceştea toţi noaptea şi, dacă prinsără pe împărăteasa în patru ceasuri de noapte, o scoasără de la împărăţîe şi o trimisără iarăş la Curţîle slobode ce le făcusă ia, unde o trimisesă şi fiiu-său. Ş-au pus păzîtor de o păzîia. Iară a doa dzî, dacă să oblici, voroviia mulţi şi o foarte căiia, în ce chip o scoasără de împărăţîe, în sîlă. Şi o pusără şi la pază şi-i luară tot credincioşii ei; că ia mult au truditu pentru creştinătate şi pentru lege. Alţîi dzîcea că o au agiunsu osînda fiiu-său, căce şi ia l-au scos de împărăţîe şi l-au şi orbit.
     Iară a doaă dzî demeneaţă au trimis Nichifor de o au adus pre împărăteasa şi o au închis acolo, în curţîle împărăteşti. Iar Nichifor s-au dus la Patriiarhie, la beserecă şi l-au încununat patriiarhul cu / stema cea de împărăţîe, fiind atunce Tarasîe patriarhu. Iară năroadele blăstăma şi pre cel încununat şi pre cela ce l-au încununat şi toţi făcea pre Nechifor tiran şi călcătoriu de pîine şi audzîia cu urechile, ce nu avea ce face.
     
     
ÎMPĂRĂŢÎIA LUI NICHIFOR, CARELE AU FOST ŞI LOGOFĂT. GLAVA 164

     Stătu împărat Nechifor, ce-au fostu logofăt şi împărăţî optu ai. Iar cînd fu a doaă dzî au luat o samă de boiari cu sîne şi s-au dus în casa ce pusesă pe împărăteasa la pază şi să feace a arătare libov mare cătră dînsa şi-i grăi cuvinte dulci, adiverindu-i-să să fie de toate în voia ei şi să fie cu cinste şi cu odihnă întru toată viiaţa ei. Şi-i mai dzîsă: Numai te rugăm ca pre o maică a noastră să ne arăţi avuţîia împărăţîei. Iar împărăteasa cu lacrămi şi cu vedere lină dzîsă cătră Nichifor: Iată, pînă eri mi-ai fost o slugă şi ai fost giurat mie să nu-mi fii viclian împărăţîii, întru viiaţa ta. Iar astădzi te arătaşi vicleanu şi călcător de giurămînt şi ca un tiran mi-ai apucat cinstea şi împărăţîia. Dece acesta viclenşug ce mi-aţi făcut lasu-l întru direptu giudeţul lui Dumnădzău, ca să-ţi facă plată, într-aceasta ce mi-ai făcut; căce că despre Svinţîia sa împărăţăscu împăraţîi şi domnescu domnii şi să împart începăturile şi ovlastiile. Dece acestia cuvinte ţî le dzîc tot pre cale şi cu mare direptate. Iară eu astădzi mă închin ca unui împărat şi mă rog să mă laşi să şedzu în casăle mele ce am făcut, unde să chiamă Curţîle slobode, ce să aibu radzîm şi odihnă într-această primejdie şi jeale.
     Iar împăratul îi dzîsă: De în vreme ce ţî-i voia de atîta, iară eu mă adeverescu naintea lui Dumnedzău să fii în locul mîne-mea şi unde vei vria să şedzi, volnică să fii şi viiaţa ta cu cinste să fie, cuvîntul tău să să asculte cum s-au şi ascultat şi ce altă vei pohti despre împărăţîe, pre voe să-ţi fie. Numai să-mi faci giurămînt ca să-mi arăţi avuţîia împărăţîei.
     Şi au priimit şi împărăteasa, să-i facă giurămîntu, vădzînd şi ia cum i să adiveriia cu giurămînt să o socotească. Şi să giură împărăteasa; şi pe după ce giură i-au arătat toată avuţîia împărăţîei, cît să bucură împăratul foarte. Iară pe după ce cuprinsă toată avuţîia pre mîna sa împăratul, el încă-i feace [[106]] cinste şi odihnă, cumu-i giurasă; că o şi trimisă urgisîtă la ostrov la Pringhipu, la o mănăstire / ce-ş făcusă împărăteasa aceasta.
     Iară pe după ce o trimisă împăratul în urgie acolo la mănăstirea ei, [iară] năroadele Ţarigradului o au căit toţi şi plîngea după dînsa, aducîndu-şi aminte toţi de cît bine şi milă avusesă toţi de în mînule ei şi toţi cu totul o pomeniia.
     Iară împăratul, vădzînd că o căescu toţi şi o pomenescu şi le pare rău de primejdiia ei, să temu ca să nu să mai facă vriun svat cu vicleşug, ca să o pue iarăş împărăteasă, ce trimisă de o luară de acolo şi o dusără tocma la Mitilin la cetate, pre Marea Albă. Şi fiind iarna au răcit, săraca, ş-au bolnăvit şi acolo o pusără în cetate cu păzîtori şi acolo ş-au petrecut viiaţa pînă au murit. Şi săvîrşirea i-au fost în luna lui avgust în 9 dzîle; şi la atîta lipsă agiunsesă pînă la apoia ei, cît au fost torcînd cu furca di-au fost mîncînd. Iară pe după ce au murit au trimis împăratul de i-au adus trupul la mănăstirea ei, la Pringhip şi acolea o a îngropat.
     Iară împăratul acesta fost-au foarte om înţăleptu, iar peste fire de scumpu şi de pururea era tot mîhnitu. Iară pre Nichita Trifilie, carele i-au îmblat toate trebele de l-au pus împărat, pentru bine ce-au fost să-i facă, el l-au otrăvit.
     Iar un voivod a împăratului de la răsărit, pre anume Vardanie, să îndoia cu firea sa ca să să rădice împărat. Dece ştiind el într-acea parte de loc despre răsărit un sahastru svînt şi priajdovidniţi <=mai nainte cunoscător> purceasă să margă la acel sahastru să-l întriabe pentr-aceasta cu împărăţîia, ce-ş pusesă inema şi gîndul, să vadză, putea-va scoate lucrul la cap? Şi mai luă cu dînsul trei capete den oaste, anume pre Leon dentru oastia armeniianilor şi pre Mihail de în amoriiani şi pre Toma, iarăş de în armeniiani.
     Şi daca sosîră acolo la schitul acelui sahastru au lăsat Vardanie pre cei trei afară şi el au întrat la sahastru de să împreună şi-ş spusă toată taina cătră dînsul, cum adecă-i iaste voia ori în ce chip să să apuce să fie împărat. Iar acel svînt părinte i-au dzîs: Să te laşi de acesta gînd ce ai gîndit <să te> apuci. Iară de te şi îndeamnă cineva, nu te potrivi, că-ţi vei pune tot şi te vor şi orbi de ochi. Ce să nu te apuci de nemic.
     Şi iară-i mai dzîsă sahastrul: Vedzi pre cei / trei de afară ce i-ai adus cu tine soţîi pînă aici? Bine să ştii că Leon şi cu Mihail vor să fie împăraţi. Iară cela al treilea, Toma, şi el să va ispiti şi nu va face nemică, fără numai ce-ş va piiarde viiaţa, că-l vor omorî.
     Şi cu acestia răspunsuri şi învăţături eşi Vardanie de la acel părinte svînt şi purceasără. Şi mărgînd pre cale spusă Vardanie voivodul cătră Leon şi cătră Mihail prorocisfiia aceasta ce i-au adeverit svîntul, cum Leon şi cu Mihail vor să împărăţască, iară Toma să va apuca şi el de aceasta treabă a împărăţîei şi nu va face nemică şi-i va fi în cumpănă să-ş pue şi capul.
     Iară atunce în pripă, fiind oştile supărate de scumpetea împăratului, că nu le da leafele şi să şi adeverisă pînă a nu lua împărăţîia că-i va milui şi le va da daruri, ca să fie nevoitori să-l pue împărat şi mai apoi i-au amăgit şi nemic nu le-au dat, dece feceră sunet şi gîlceavă mare şi să apucară de Vardanie numai ca să-l pue împărat. Iară Vardanie nu vru să sufere nice într-un chip, ştiind şi învăţătura sahastrului, ce foarte să apăra tare. Iar oştile şi fără voia lui au năporît asupră-i şi-l pusără împărat. Şi purceasără cu împărat tînăr de veniia spre Ţarigrad. Şi sosîră pînă la Cetatea de Aur, ce-i [[107]] dzic acmu Scutari. Şi era numai să treacă gîltanul mării la Ţarigrad să prindză pre Nechifor împărat şi să stea el în scaun, împărat.
     Iar Vardanie, avînd frică la inema că-i vor veni la cap toate cîte-i dzîsesă acel svînt sahastru, şi pentru să nu să facă vrun război între împăratul Nechifor şi-ntre dînsul şi-i va veni perire şi pentru moartea ce să va face, va fi păcatul în sufletul lui, [ce] au trimis pre supt taină la împăratul Nechifor rugîndu-să Vardanie să-l iarte, că n-au fost cu voia lui să-l pue împărat, ce l-au pus cu sîla şi lui nu-i trebue şi să lasă.
     Iar preste noapte fugi Vardanie de în oşti şi să dusă la o mănăstire ce era făcută de Iraclie împărat, ce să dzice Lacatavol şi s-au călugărit acolo. Iară oştile carele îl rădicasă împărat au fugit de frica împăratului Nichifor şi iarăş s-au dus spre răsărit.
     Iară împăratul, dac-au oblicit de Vardanie că s-au călugărit acolo, la acea mănăstire, au trimis de au orbit pre Vardanie. Şi pre de altă parte au trimis să-l ducă la împăratul să-l cinstească / şi să-l facă patriiarhu Ţarigradului. Şi cînd sosîră oamenii împărăteşti la Vardanie să-l ia, l-au aflat orbu şi l-au lăsat. Şi să feace împăratul a-i părea rău de Vardanie şi să plini prorocisfiia acelui săhastru, pre cum au dzîs lui Vardanie că-ş va piiarde toată avuţia şi-l vor şi orbi. Că adevăr c-au fostu aşea, că daca l-au orbit împăratul i-au luat tot pre sama împărăţîei şi el rămasă călugăr şi orbu şi sărac.
     Iară în al doile an de împărăţîia lui s-au sculat cu oşti ş-au mărsu asupra arapilor şi-i biruiră arapii foarte rău şi să învîrteji la Ţarigrad cu bogată necinste.
     Iar-n al treilea an de împărăţîia lui s-au apucat de au făcut patru cetăţi cu oraşe, anume Anghira de la Galatiia şi Thiva şi Andrasul şi şi Udriiul. N-au apucat să-l săvîrşască, ce l-au săvîrşit Andriian împărat mai pre urmă.
     Iară în al patrulea an de împărăţîia lui s-au săvîrşit Svîntul Tarasîe, patriiarhul Ţarigradului. Şi s-au săvîrşit într-o miercuri în patru săptămîni de svîntul post cel mare; şi-l îngropară la mănăstirea lui ce făcusă, ce să dzîce La Strîmtoare.
     Iară cînd fu în dzua de Svintele Paşti pusără patriiarhu pre Nichifor cel Bun şi Svinţît, carele l-au pus patriiarhu de în miriani, că era boiariu la împărăţîe la o boerie ce să chema asînigrit. Iară un egumăn de în Studinţi, om învăţat şi ş-alt părinte de la acea mănăstire nu primiia să fie Nichifor patriiarhu, dzîcînd că nu i să cade îndată de în miriani şi boiari să să facă patriiarhu. Şi nu numai căce că nu vrea ei, ce încă, şi în năroade feaceră pricină. Iară împăratul să gătasă să facă pediapsă mare acelor doi părinţi studenţi, iară apoi să potoliră şi nu fu nemic.
     Iar acesta împărat Nichifor, făcut de în logofăt împărat, pentru scumpetea lui nu să mai apuca de altă, ce tot şedea de gîndiia şi sămăluia ce biruri şi dări va mai scoate pre oameni şi ce strîmbătăţi, numai să-i vie bani. Şi afla şi o prihană ş-altă a boiari ş-a dovleatii fără boerie. Şi la cine ştiia că are prilej, numai ca să-i asuprească, să le ia avuţîia.
     Şi să plîngea toţi, în toate părţîle şi să jeluia de pradă ce le făcea. Acesta împărat au scornitu întîi de plătescu oamenii cineşi de capul său bir tot usăbi, carele îl ţîn turcii şi pînă astădzi, de iau de tot omul, ori unde-l află, ce să dzîce la turci iuva haraci; şi alte multe au scornit. /
     [[108]] Ce şi putiarnicul Dumnedzău încă i-au plătit dirept. Că s-au sculat domnul bulgarilor pre anume Crum cniaz ş-au mărsu cu putere de oşti mari ş-au bătut cetatea Sardichiia a grecilor şi o au dobîndit ş-au perit acolea şeasă mii den slujitorii cetăţîi. Şi audzî împăratul de aceasta şi purceasă cu oşti multe asupra lui Crum şi să loviră tare o dată şi de doă ori şi înfrînsă Crum pre împăratul atîta rău cît prinsă şi pre împăratul viu, nevătămat, şi pe toţi boiarii săi. Şi de în oştile împăratului periră mulţi şi pre mulţi au şi robit. Iară împăratului şi boiarilor le tăiară capetele.
     Şi luară capul împăratului de-l pusără într-o suliţă şi-l purtară pre în toată tabăra bulgărească de-l vădzură toţi. Apoi au pus Crum de au belit capul acela a împăratului şi l-au curăţît, cît rămasă numai ţăstul, osul curat, şi l-au ferecat cu argint şi pre den afară şi pren denlăuntru şi l-au poleit cu aur. Şi făcea mese mari şi rădica cu acel cap a împăratului păhar şi-l şi bea şi dzîcea să bea toţi de duşcă pentru biruinţa ce-au biruit şi bea toţi deplin şi să vesăliia. Şi de atunce şi pînă astădzi să ţîne acea obicină, de rădică păhar la masă de beau deplin.
     Aşea fu viiaţa şi moartea lui Nichifor pentru scumpetea lui şi pentru dragostea de bani ce avea, ca şi Iuda Iscariot; şi aşea păţi.
     
     
ÎMPĂRĂŢÎIA LUI STAVRACHIE, FICIORUL LUI NICHIFOR. GLAVA 165

     Apoi stătu Stavrachie, ficiorul lui Nichifor, împărat şi fu împărat numai doaă luni, căce că era rănit rău într-umărul cel dirept, de cînd fusesă cu tată-său în oaste şi i să prinsă dă muri, împărăţînd numai doaă luni.
     
     
ÎMPĂRĂŢÎIA LUI MIHAIL RANGAVE CEL BUN. GLAVA 166

     Pe după acesta stătu împărat Mihail Rangave, fiindu boiari şi acesta într-o boerie ce să dzîcea curopalat. Acesta era cumnat lui Nichifor împărat, că ţînea pre o soră a împăratului, anume Procopiia. Acesta împărat era un om blînd şi smeren şi cu frica lui Dumnădzău şi plecat cătră toţi şi de pururea iubiia pace să aibă cu toţi şi libov şi cu streini şi cu oamenii săi. Iară unii dentru boiari şi de în slujitori, vădzînd pre împăratul că iaste aşea om blînd şi lin şi nu faci nemărui certare, să bueciră şi făcea rele multe şi apucături şi morţi.
     Şi împăratul audzînd / de acestea numai ce plîngea şi să olecăia, căce că cunoştea împăratul că toate faptele acelia sînt de cătră dînsul, căce că-i era milă să facă certare vreunuia de în cei răi.
     Iară năroadele suduia pre împăratul şi-l îmbăla în tot chipul şi-l făcea dobitoc şi neharnic de împărăţîe; ce n-ar hi să fie împărat, ce să fie fost un călugăr. Iar împăratul audzînd de acestea în toate dzîle s-au lepădat sîngur de împărăţîe, de bunăvoe, şi s-au dus la o mănăstire de s-au călugărit şi ş-au petrecut viiaţa sa dumnădzăeşte, pînă s-au săvîrşit.
     [[109]]
     
    ÎMPĂRĂŢÎIA LUI LEON ARMENIE CEL RĂU. GLAVA 167
    
     Pe după Mihail cel milostiv şi blînd stătu împărat Leon Armenianul. Şi-l rădicară tot nărodul Ţarigradului, iar cînd vru să-ş pue patriiarhul mîna în capul lui să-l încununedză cu stema cea de împărăţîe i-au părut că ş-au pus mîna pre ghimpi şi pre ciulini, aşa i-au părut de înfocat şi de înghimpos capul păgînului de împărat. Şi proroci patriiarhul şi dzîsă apoi, dacă s-au dus de cătră năroade: Bine să ştiţi, fiilor, că mare răutate va să izdărască acesta împărat spre besereca lui Dumnedzău.
     Iar înt-aceia vreme să sculasă un voivod a bulgarilor, pre anume Umar, şi strînsă oşti multe şi marsă la Udriiu şi cuprinsă toate părţîle dentr-acolo şi multă moarte făcea şi luă robi mulţi. Iar împăratul trimisă sol la Umar, cerînd pace. Iar bulgarii nu vrură nice într-un chip să priimască pace, ce numai vrajbă. Iară împăratul să sculă şi el cu oşti şi marsă asupra bulgarilor. Şi lovindu-să grecii cu bulgarii, înfrînsără bulgarii şi-i goniră pînă aproape de otacul împăratului.
     Iară împăratul stătusă într-un loc naltu de prăviia cum să bat oştile. Şi dacă can frînsără pre greci şi-i can goniră, să întoarsără voioşi şi sămeţi şi şedea fără nice o grijă. Iar împăratul, dacă vădzu că s-au aşedzat bulgarii, fără veste şi de sîrgu dede războiu bulgarilor şi multă moarte feceră într-înşii, cît era să să mire toată firea de om şi le prădară ţara şi o robiră, cum fu mai rău. Şi abiia scăpă Umar voivodul cu puţîni oameni, iară împăratul să învîrteji la Ţarigrad cu cinste multă şi cu o vlastie şi fu lăudatu de toţi. Atunce ş-au adus aminte de cuvintele acelui svînt sahastru, ce au fostu dzîs mai întîiu, că va agiunge Mihail de va împărăţî şi gîndi ca să-i trimiţă dar şi mulţămită.
     Iară într-o dzî chemă împăratul pre un bătrîn credincios / de în curţîle împărăteşti, pre anume Theodosîe Melisinu, carele fiindu vechitură rea, bătrînă şi fiind la inema lui, adevărat eretic, iconoboreţu, încă de pre la împăraţîi cei mai de demult iconoboreţi, iară în vedere să arăta creştin lin şi pravoslavnic. Şi daca ce-l chemă împăratul, dzîsă cătră dînsul: Eu cînd eram slujitor şi ne era Vardanie voevod a toate oştile răsăritului, în dzîlele împăratului Nichifor, ni s-au prilejit de am mărsu la un părinte svînt sahastru, la măgura lui Sveati Avxentie. Şi acela sahastru mi-au spus adevărat că voi să împărăţăscu.
     Dece am socotit c-ar fi bine ca să-i trimitem ceva poclon şi mulţămită, sau să-i poroncim să vie aicea să ne blagoslovască; că acela om socotescu că iaste priajdiuvideţ <=mai nainte văzător> şi svînt. Iară acela vas rău, Theodosîe, una ca aceia poftiia la inema sa, ca un rău vechi, ce nou bun nice odănăoară nu să mai poate face.
     Răspunsă cătră împăratul şi dzîsă: Putiarnice împărate, bun gînd au pus Dumnedzău la inema Împărăţîi tale şi aşea să faci. Ce numai de va fi cu voia ta, întîiu să trimiţu eu nescari oameni să oblicească să ştie, iaste părintele acela acolo, au să nu să fie pristăvit. Dece de va fi viu, îi vei trimite Împărăţîia ta cu nădiajde daru, de ce te va îndura Dumnedzău. Şi plăcu împăratului acestu cuvîntu a lui Theodosîe Melisăn şi dzîsă împăratul aşea să fie.
     Iar spurcatul acesta, Theodosîe, de pururea îş cerca vremea ca să-ş afle cale meşterşugului său, ca doară va putea aduce pre împăratul întru mrejile sale, ca să-l facă iconoboreţu, ca şi pre împărăţîi cei dentîiu.
     [[110]] Avea acesta Theodosîe pre un moşneagu bătrîn, iarăş un bogorăgan <=batjocoritor de Dumnezeu> şi duh necurat ca şi dînsu şi iconoboreţu. Şi-l mînă pre acela şi-i dzîsă: Du-te pînă la Măgura lui Afxentie şi caută despre răsărit că vei găsi acolo o peştere; şi şedzi acolo ca un sahastru, că împăratul va să-ţi trimiţă daruri. Iar tu să nu priimeşti darurile împăratului, ce să dzîci cătră oamenii împăratului, cătră aceia ce-ţi vor aduce darurile: Ştiu bine că împăratul cere de la mine blagoslovenie şi mi-au trimis şi daruri; ce eu nice daruri îi priimăscu, nice blagoslovenie că-i dau, de în vreme ce iaste împăratul elen şi să închină bodzîlor. Aşea să-i spuneţi de la mine. Şi-l şi mai învăţă şi-i dzîsă că de vei / face aceasta, pre lesne îl vom aduce să fie pre voia noastră.
     Iar acel spurcat de om să îmbrăcă cu rasă călugăreşti proaste şi să feace lîjno <=mincinos> călugăr şi amăgeu şi să dusă de întră într-acea peştere, acolo unde-l învăţasă spurcatul eretic Theodosîe şi şedea acolea, ca un sahastru.
     Iară Theodosîe miarsă la împăratul şi-i dzîsă: Putiarnice împărate, să ştii că fu deplin dzîsa Împărăţîei tale, că am trimis oameni pentru acel svîntu sahastru şi l-au aflat sănătos şi au întrebat pentru Împărăţîia ta de toate şi i-au părut bine şi încă au fostu dzîcînd cum într-atîta vreme n-au priimit să mergi la dînsu să te blagoslovască şi să să roage lui Dumnedzău pentru îndelungarea ailor Împărăţîi tale. Ce iarăş, de va fi cu voia Împărăţîi tale, aş dzîce să-i trimitem darurile întîi să margă, iar apoi, pre urmă, să miargem şi noi găsîndu-ne prilejul că mergi Împărăţîia ta pentru vînatul într-acolo. Şi dacă ne vom apropiia putem să-i poroncim la un loc cu taină să vie să să împreune cu Împărăţîia ta.
     Iară împăratul credzu pre spurcatul Theodosîe şi îndată învăţă pre doaă slugi credzute ale sale şi luară darurile ce i le gătisă împăratul mai devreme şi le trimisă sahastrului. Şi trimisă şi Theodosîe un om al său cu oamenii împărăteşti şi-l învăţă unde iaste peşterea cu sahastrul să ducă oamenii împăratului pînă acolo.
     Şi daca sosîră şi dusără darurile şi să închinară de la împăratul cu sănătate, [iară] acel sahastru minciunos pre oamenii împărăteşti să feace a-i priimi bucuros şi-i blagoslovi, iară darurile împăratului nu vru să priimască, ce încă dzîsă cătră dînşii: Să nu dea Dumnădzău să priimăscu eu daru de la om ce iaste închinătoru bodzîlor, căce că împăratul să închină scîndurilor şi păreţîlor. Ce-i luaţi darurile şi i le duceţi la dînsu iarăş, de unde le-aţi adus şi-i spuneţi de la mine aşia, că Dumnedzău l-au urît foarte pentr-aceasta. Şi de nu-ş va lăsa această eresîe ce ţîne, să nu să mai închine scîndurilor şi păreţilor bine să ştie că preste puţîne dzîle va să-l potopască Dumnedzău cu totul; căce eu precum am ştiut că va să împărăţască, ştiu şi de răul ce va să-i sosască, că Dumnedzău îmi descopere mie lucruri ca acestea.
     Iară oamenii împăratului, daca audzîră acestea cuvinte de în gura sahastrului, să întoarsără cu darurile înapoi şi / spusă împăratului de toate de acestea ce le-au dzîs săhastrul. Iară împăratul audzînd acestea, ca un om ce era şi el, s-au mîhnit foarte. Decii chemă pre Theodosîe şi-i spusă de toate den cîte i-au poroncit săhastrul.
     Iară Theodosîe să feace a să minuna de aceasta şi dzîsă: Împărate, nu poate fi într-alt chip, că precum cunoscu şi eu, acesta svîntu de săhastru are darul Duhului Svîntu spre sîne de cunoaşte şi cele ce vor să să facă nainte, [[111]] ce trebue den cît îi descopere Dumnedzău numai să-l ascultăm. Iară de va mai fi cu voia Împărăţîii tale aş mai dzîce să lăsăm să treacă astădzi şi mîne, iar cînd va fi poimîne să ne sculăm să miargem de noapte, pînă în dzuă, la acestu svîntu părinte să ispitim să vedem, cunoaşte-va, eşti Împărăţîia ta şi cu mine şi să ne dzîcă pre nume, au ba? Şi măcar să dai să mă îmbrac eu cu hainele tale şi Împărăţîia ta să te îmbraci cu ale mele şi să miargem să stăm afară de în peştere şi nemică să nu grăim; deci de va cunoaşte el dentru Duhul Svînt în ceasul ce vom sosî că eşti Împărăţîia ta şi cu mine şi ne va dzîce pre nume, trebue den ce ne va da învăţătură numai să facem.
     Dece împăratului iarăşi i-au plăcut cuvintele lui Theodosîe şi au lăsat împăratul să fie aşia. Iară acesta bezduşnicu <=fară suflet> Theodosîe, dacă luă adevăr de la împăratul că vor miarge amîndoi noaptea la sahastrul lui cel minciunos au şi eşit de în curţîle împărăteşti şi au şedzut într-o lature de au scris o carte la acel lăjniinoc <=mincinos> şi trecliat şi dede cartea aceia pre mîna unii slugi a sale credzute şi-i dzîsă: Du-te mai curund la Măgura lui Sveatii Avxentie şi spre partea despre răsărit să cauţi că vei afla într-o peştere un sahastru şi să te apropii să-i dai această carte. Şi cînd i-o vei da să te fereşti să nu te sîmţă nime; că de voi şti că te sîmte cineva, moarte voi să-ţi fac şi nu altă.
     Iară în carte scrisesă spurcatul Theodosîe cătră acel bogorăgan <=batjocoritor de Dumnezeu> şi sahastru minciunos aşea: Să ştii că depre acmu pînă în trei ceasuri de noapte să eşi afară de în peştere să te afli în tîmpinarea noastră, că vom veni numai eu şi cu împăratul, sînguri. Şi ne vei cunoaşte pre atîta pre-ntunerec că eu voiu fi îmbrăcat cu văşmintele împăratului, iar împăratul va fi îmbrăcat cu ale mele. Dece atunce ce ştii că te-am învăţat pentru icoane / şi cît vei mai şti şi tu să mai adaogi şi dzîci cătră împăratul cu îndrăznire mare, că fiind noapte nu te vei teme că te va mai cunoaşte împăratul cine eşti.
     Şi purceasă cu cartea sluga aceia şi o dede acelui diiavol de călugăr. Iar cînd fu în trei ceasuri de noapte să gătă împăratul şi cu Theodosîe şi să îmbrăcară amîndoi într-alt fialiu de haine, iară hainele lor le supusesă pre lîngă dînşii. Şi eşiră amîndoi cu împăratul de în Ţarigrad, că încă nu era închisă porţîle Ţarigradului şi purceasără amîndoi numai; şi abiia sosîră pre la miadzănoapte la peştere. Cu acesta cumpăt să purtă nebunul de împărat, să să bage el sîngur noaptea pre întunerec, să margă atîta cale cu Theodosîe şi nu socotiia, dară de-l va ucide Theodosîe, ca pre un lucru de nemic şi va sta el împărat, atîta l-au fost prilestit spurcatul de Theodosîe cu drăciile lui, cît l-au fost purtînd noaptea ca pre un dobitoc zălud. Iară aproape de peştere, cît vrio milă de loc, au stătut amîndoi; şi să îmbrăcă împăratul cu văşmintele lui Theodosîe şi Theodosîe cu veşmintele împăratului.
     Şi cum purceasără amîndoi de vrio pistreală le şi eşisă înainte sahastrul acel minciunos. Dece precum era învăţat şi îndemnat de prelesteţul Theodosîe, sîmţîndu-i dzîsă cătră dînşii: Bucură-te, împărate, şi tu Theodosîe şi în ce chip fu aceasta de trudiţi atîta cale şi aţi venit la un păcătos ca mine. Ce de în vreme ce aţi trudit de aţi venit, Dumnedzău să vă facă plată trudei şi ostenelei voastre. Dară că ce făcuşi aşea tu Theodosîe de ti-ai îmbrăcat cu hainele împăratului, cu carele nu ţî să cuvine, ce poate fi că socotişi să amăgeşti pre Dumnedzău şi să mă ispiteşti pre mine griaşnicul <=greşitul> şi păcătosul, [[112]] pentr-acea ai făcut acesta lucru. Ce să te dezveşti <=dezbraci> de în văşmintele împărăteşti, să le dai împăratului, ca să nu mînii pre Dumnedzău.
     Şi cătră împăratul dzîsă: Şi tu, împărate, pentru căce făcuşi lucru preste fire de te învăscuşi <=îmbrăcaşi> cu văşmintele slugii tale, de superi pre Dumnedzău, aceasta să nu o mai faci; ce poate fi că aţi vinit să mă ispitiţi să-mi vedeţi dobrodeateliia <=fapta cea bună> şi pravila. Dece iată că să prileji vreme de noapte şi de nu vă şi cunoscu la faţă, iar dentru darul Duhului Svîntu v-au cunoscut sufletul mieu pre amîndoi.
     Dece de în vreme ce v-au adus puterea lui / Dumnedzău ca să cunoaşteţi credinţa şi dreptatea despre mine, păcătosul, bine să ştiţi că vă dzîc ca de în rostul lui Dumnedzău cum acele icoane ce să închină creştinii nu sîntu svinte, ce sînt adevăraţi bodzi; căce că şi Dumnedzău dzîsă cătră Moisă să nu care cumva să să închine nice unui chip pre pămînt.
     Iar rătăciţîi de oameni, pentru căce să închină scîndurilor şi uită pre Dumnedzău, acesta lucru nu iaste obiceiu de creştinătate, o preaputernice împărate, nice iaste lucru cu direptate să să afle în beserecă icoanele. Că de dînsăle să spurcă beserecele lui Dumnedzău şi le facu împotriva capiştelor elineşti cu bodzîi şi cu idolii. Dece iată că-ţi dzîc ca unui împărat putiarnic şi de Dumnedzău încununat cu stema împărăţîei, de ţî-i voia să te facă Dumnedzău înşirătoriu de ai mulţi şi nărociţi şi să te destonicească şi împărăţîia ceriului, să dai poroncă să scoaţă icoanele de pre în svintele besereci; că de nu vei face aşea, să le lepede să nu li să mai închine nime, bine să ştii că toate păcatele năroadelor pre capul tău să vor descărca.
     Iar împăratul acestea cuvinte audzînd de la acel eretic şi minciunos de săhastru, l-au înşălat firea şi ca un om pămintian credzu şi el şi să rătăci şi credzu cuvintele acelui prilesteţu <=amăgitor>. Şi-ş luă sahastrul ertăciune de la dînşi şi să dusă spre peştere. Iar împăratul şi cu Theodosîe iarăş ş-au luat ertăciune pre întunerec de la acel lăjnoinoc <=mincinos> şi purciasără spre Ţarigrad.
     Şi venind amîndoi pre cale vorovind împăratul şi Theodosîe, dzîsă împăratul: Cum ţ-au părut cuvintele sahastrului, o, Theodosîe? Iar el dzîsă: Ca nişte cuvinte svinte, dumnedzăeşti, o, putiarnice împărate. Ce pentr-aceasta trebue să-i ascultăm cuvintele, ca unui svînt priajdevidniţ <=mai nainte cunoscător> şi de lege îndireptători.
     Şi atunce fără zăbavă ş-au scos la ivală eresîia şi gîndul lui cel diiavolescu începu a-l plini, ca apurcei întrasă dracul în coşu, de-i cuprinsesă inema. Şi trimisă supt toată ţînerea sa în lume, pre la toate beserecele să scoaţă svintele icoane să nu să mai audză necăiuri; iar la cine să vor găsî, ori în beserecă, ori în casă, să le pue în cap să i le aprindză. Dece iarăş să feace hiarbere şi turburare mare în toată lumea svintelor besereci.
     Iar pre aceia / vreme era patriiarhu Ţarigradului sveati Nichifor, căruia şi i-au fostu naşterea de acolea den Ţarigrad, ficior de boiar mare a lui Theodor ş-a Evdochiei, care Theodor fost-au scriitor de tainele împărăteşti în dzîlele lui Costantin Copronim împărat. Şi atunce, pe aceia vreme l-au ales cu tot nărodul şi-l pusără patriiarhu Ţarigradului, fiind om cărtular, înţăleptu şi învăţat. Şi rădicînd şi acela spurcat de împărat această eresîe de svintele [[113]] icoane şi nevrînd să să potrivască acesta părinte la aceasta eresîe a cestuia spurcat, multe pediapse i-au fost făcut.
     Dece în dzîlele acestui împărat, lui Leon Armeniianul, iarăşi era patriiarhu acela, Svîntul Nichifor. Dece spurcatul de împărat au poroncit la patriiarhul să fie cu voia lui acesta lucru, ca să să scoaţă svintele icoane de în beserecă, să nu să mai închine creştinii la dînsăle, că sînt chipuri de bodzi şi de idoli.
     Iară acesta svînt părinte şi patriiarhul, necum să i să potrivască şi să să asemene lui, ce multe cuvinte proaste i-au poroncit şi l-au blăstămat şi l-au anathematisît, ca pre un eretic şi călcător de chipul lui Hristos ş-a Preacuratei Preciste ş-a tuturor svinţîlor ş-a săboarălor.
     Iar neertatul de împărat, ca un eretic şi iconoboreţu, dacă vădzu că nu va putea întoarce pre patriiarhul să fie vrăjmaşi svintei besereci a lui Dumnedzău şi svintelor icoani, l-au mazîlit de în scaunul Patriiarhiei şi-l trimisă urgisît la ostrovul la Thason şi acolea l-au pus în chisoare într-o temniţă întunecoasă. Şi în locul lui pusă patriiarhu pre altul, potrivnic lui şi eretic, anume Ioan şi meşter mare de vrăji.
     Iar pre vremili acelia era mulţi svinţi oteţi cărtulari şi învăţaţi. Şi pentru svintele icoane căce n-au vrut să facă voia împăratului şi aciaia să-i priimască să fie iconoboreţ, multe pedepsă şi răutăţi le feace acesta spurcat de împărat. Şi anume au fost aceştea: Sveatîi Theofilactu, episcopul de la Nicomidiia şi Sveatii Mihail, episcopul de la Sănada şi Sveatii Emiliian, episcopul de la Chizîc şi Sveatîi Eftimie, episcopul de la Sardiia şi Sveatîi Theofan, egumănul de la Cîmpul Mare şi Ştefan, egumănul de la Trigliia de la Brusa şi Sveati Macarie, egumănul de la Peletic, Sveatii Ioan, egumănul de la Curaţi.
     Dece pre aceştea pre toţi i-au / muncit şi i-au dosădit acesta spurcat de împărat în tot chipul pentru svintele icoane şi pe după chinuri ce le-au făcut întîi au trimis urgisît pre Sveatii Theofilact la o cetate ce o chema Strovela şi acolo au petrecut rău şi amar treidzăci de ai deplin. Iară pre Mihail l-au trimis la cetate la Evdochiiada şi cu Emiliian de înpreună şi cu Eftimie. Iară pre Theofan l-au închis întîiu în Curţîle slobode, ce era făcute de Irina împărăteasa, într-o chilie întunecoasă şi l-au ţînut acolo închis doi ai de-l leşina de foame şi de sete. Apoi l-au trimis în urgie la Samothrachiia la cetate şi acolo au murit.
     Iar pre Ştefan întîiu învăţă de-l bătură rău foarte, apoi îl întrebară, au călca-va icoana lui Hristos suptu picioarele sale, sau să-l trimiţă şi pre dînsul în urgie? Şi-l trimisără tocma la Mitilin la cetate şi acolo au murit. Iar pre Macarie şi pre Ioan, întîiu i-au închis în temniţă, apoi i-au scos de i-au bătut foarte asuprit cu vine de bou uscate. Mai apoi i-au trimis urgisîţi la cetatea De cinci degete; aşea să chema.
     Şi fără de pre aceştea svinţi pre alţîi mulţi au muncit şi i-au chinuit în multe chipuri de munce, cît nu-i putem scrie pre toţi anume pentru mulţîmea lor ce-au fostu, şi cu cîte feliuri de măcinicii îi căzniia şi-i omorîia tot pentru svintele icoane. Ce vom dzîce şi să <nu> mai îndelungăm cuvinte, mai mult rău au făcut acesta boghiubieţu <=ucigător de Dumnezeu> şi spurcatu de împărat svintei besereci şi svinţîlor, munci şi cazne, cu dzîce părţi decît Leon Isavrul împăratu, iconoboreţul cel mare.
     [[114]] Iară osînda dumnădzăiască nu l-au lăsat îndelungat ca să-şi poată săvîrşi toate pohtele lui cele de ereticu, ce-i veni perire şi moarte fără veste, de unde nu şi să gîndi.
     Şi începătura perirei lui fu aşea: că acesta păgîn de împărat avea prietenşug mare cu Mihail cel Făicav, pre carele îl boerisă acestu împărat cu o boerie ce să chema patrichiu, cum am dzîce vornicu mare. Şi i-au botedzat şi pre fiiu-său Theofil, de să încumătrisă. Mai avea şi pre altu boiariu priiaten şi la cinste, anume Toma. Iar de în viiaţa cea bună ce avea împăratul cu Mihail Făicavul începu a încăpea zavistiia întru dînşii. Şi începu Mihail a grăi cuvinte rele pre afară de împăratul şi-l clevetiia în tot chipul şi-l suduia. Iar împăratul, dac-au oblicit, trimisă de adusără pre Mihail înaintea / lui. Şi era aceasta poveste în dzua agiunului de  <=Naşterea lui Hristos>.
     Şi dzîsă împăratul să deşchidză pravila cea împărătească să caute să vadză ce fial de certare să cade celuia ce suduiaşte pre împăratul. Şi cautară şi găsîră cum să-l ardză în foc de viu. Şi într-acela ceas au învăţat împăratul să aprindză foc mare în mijlocul Ţarigradului şi să arunce în foc pre Mihail, să ardză de viu. Şi îndată aprinsără focul, după învăţătura împăratului şi legară pre Mihail şi de de mîni şi de picioare şi-l ducea spre foc să-l arunce să ardză. Şi şi împăratul purcesesă acolo să vadză arderea lui Mihail, să i să vesălească inema.
     Iară împărăteasa oblici de aceasta şi sîrgui de alergă şi cădzu la picioarele împăratului şi dzîsă; Rogu-mă, domnul mieu şi soţul mieu, cinsteşte dzuoa aceasta a Naşterii Domnului Iisus Hristos şi pentru cinstea şi mărirea aceştii svinte dzîle nu lua dzîlele omului acestuia, ce lasă să treacă astădzi şi mîni; iară de pre poimîne vei faci cum vei vria.
     Iar împăratul audzînd acestea cuvinte şi rugămintele împărătesăi ş-au trecut preste voe şi l-au lăsat după rugămintele împărătesăi. Şi dzîsă cătră împărăteasa atîta: Iată că-ţi făcuiu pre voe; numai rugăminţîle tale să socoteşti să nu fie a mulţi primejdie de răutate.
     Şi într-acesta chip să izbăvi Mihail de în foc şi-l băgă împăratul în temniţă cu obede ferecat la picioare. Şi pusesă şi slujitori de-l păzîia, şi pentru mai mare credinţa pus-au şi pre un credincios de în casa împăratului ce să dzîce papiia, adecă vornic de casă.
     Iară pe după ce înoptă şi trecu noapte multă să îmbrăcă împăratul cu haine, proaste şi eşi de în curţîle împărăteşti numai sîngur şi să ducă spre temniţă să vadză au străjuiaşte papiia pre Mihail bine? Şi stătu dreptu uşea temniţăi şi prăviia împăratul cum dormiia Mihail şi papiia şedea deşteptat de-l păzîia. Şi să întoarsă împăratul iarăş la urmă, fiindu-i inema la loc că păzeşte bine papiia pre Mihail; s-au culcat şi împăratul.
     Iar papiia au fost zărit pre împăratul şi l-au cunoscut bine pre mărsu. Şi să spămîntă şi marsă de deşteptă pre Mihail şi-i spusă povestea, precum au venit împăratul cu haine proaste de i-au vădzut ce fac; şi-i cuprinsesă pre amîndoi frică mare să nu-i piiardză. Ce ca de învăţătura lui Dumnedzău, / feaceră voroavă amîndoi spre împăratul în ce chip ar face să-l omoară. Şi ceru Mihail de la papiia hîrtie şi călămări de-i dede şi scrisă Mihail la trei priiateni ai săi credincioşi cu carii avusesă voroavă şi mai întîi şi le dzîsă: [[115]] Să ştiţi, iubiţîi miei, că împăratul va să margă la utrăni la beserecă. Dece mă rog pentru Dumnedzău să vă sculaţi şi să vă îmbrăcaţi cu haine sărăceşti ca să nu vă cunoască nime şi să vă luaţi sabiile goale pe suptu haine şi să vă duceţi şi voi la beserecă şi mai întîiu de ce va miarge împăratul şi vă aflaţi locul de vă supuneţi să vă fie îndemînă. Şi daca va veni împăratul la beserecă paşte-ţî-vă prilejul şi faceţi precum ştiţi că ni-i graiul, de-l omorîţi.
     Şi luînd cartea aceia scrisă de Mihail, papiia, întru mînule lui, s-au şi dus la priiatenii lui Mihail de o au dus. Iar acei priiateni a lui Mihail îndată ce vădzură slova lui Mihail să şi gătară şi-ş luară arme pe dedesuptu şi să dusără şi ei primeniţi într-alte haine proaste ş-au intrat şi ei în beserecă la utrăne cu alţi oameni mainte de ce au mărsu împăratul la beserecă şi s-au supus în loc bun aproape de scaunul împăratului. Iară împăratul încă au venit pe după aceia şi stătu în scaunul cel de împărăţîe.
     Iar cînd fu să să cînte a opta peasnă, fiind împăratul peaveţu <=cîntăreţ> bun de cîntările beserecii şi avînd şi glasu bun şi cu slodostie <=dulceaţă> începu împăratul a cînta irmosul:  <=cu jignirea dragostei a tuturor împăraţilor> şi cu cum-ul ţîne tacu teresanii şi asculta toţi de frumuseţa cîntării, iară acei priiateni a lui Mihail şi săriră de unde era supuşi asupra împăratului în beserecă cu sabiile goale să-l tae. Iar împăratul pricepu că sînt faptele lui Mihail şi apucă de fugi într-altariu să scape. Iară aceia cu sabiile goale şi pînă într-altariu îl goniră şi-l tăiară acolo şi-l lăsară mortu într-altariu.
     Şi alergară toţi la temniţă şi scoasără pre Mihail de în temniţă şi-l rădicară împărat îndată şi-l pusără de şedzu în scaun aşia cum era scos de în temniţă, încă cu obeadele în picioare fiind, că nu-l putură descuia că cheia fearălor era în sîn la împăratul cel mort, pînă o au adus de l-au descuiat şi-l slăviră toţi ca pre un împărat într-un cuvînt.
     Iară încă fiind viu acesta păgîn, Leon Armeniianul au fost vădzut maică-sa un vis, precum s-au fost aflat la Besereca Svintei Bogorodiţă, ce să dzîce la Vlaherne / în Ţarigrad, şi acolea i să arătasă cum au vădzut pre o împărăteasă şi cu posluşnici mulţi, tot cu văşminte albe îmbrăcaţi. Iară besereca aceia au fost plină de sînge. Şi audzi glas de la acea împărăteasă dzîcînd aşea cătră posluşnicii ei: Luaţi o medelniţă de o împleţi de sînge şi daţi să bea maicei lui Leon împărat. Iară ia răspunsă de dzîsă cătră acea împărăteasă: Nu voiu putea bia eu sînge, că mulţi ai sînt de cînd eu carne nu mănîncu şi am rămas săracă de soţu. Iară acea împărăteasă iarăş dzîsă cu mînie mare cătră maica lui Leon: Nu să mai potoale ficiorul tău a nu vărsare sîngele creştinilor celora ce să închină chipurilor mele şi a Fiiu-mieu, celui sîngur născut. Iară bine să ştii că curund îi va sosî şi lui plata de osîndă, de va muri fără veste şi fără milă.
     Iară daca să deşteptă maica lui Leon cu frică mare şi îngrozîtă de acel visu cumplit ce vădzusă şi să dusă la fiiu-său şi-ş spusă visul ce au vădzut şi să rugă să să lasă, să nu mai stea împotriva icoanelor, ca pentru să nu-ş trimiţă Dumnedzău mînie iute asupra casăi lui, iară fiiu-său, spurcatul împărat Leon, necum să-ş potoale eresîia, ce încă mai tare o au bobotit asupra svintelor icoane ş-a creştinilor. Că încă mai tare munciia creştinii carii afla că să închina svintelor icoane. Pentru aceasta ş-au luat [[116]] şi Leon iconoboreţul plata despre Dumnedzău, că-l omorîră rău şi fără cinste şi fu osăbit de faţa lui Dumnedzău şi scăpat şi de ceastă lume şi de cea gătată.
     Iară pe după ce-l tăiară i-au tras spurcatul trup la locul cel largu, ce să chiamă Ipodrom şi l-au lăsat acolo neîngropat, de l-au mîncat cîinii. Apoi i-au scos împărăteasa şi cu patru ficiori ce-au avut, anume Savatie şi Vasilie şi Grigorie şi Theodosîe şi-i pusără într-un caic cu mama lor împărăteasa şi abătură mai curînd de i-au dus la ostrovul ce să dzîce Ostrovul de întîiu, aproape de Ţarigrad şi acolo i-au tăiat cu împărăteasă cu tot şi acolo i-au îngropat.
     Acesta bine ş-au agonisît Leon iconoboreţul cu eresîia lui şi cu nebuniia lui şi i-au rămas nume de blăstămu trupeşte şi sufleteşte în veci.
     
     
ÎMPĂRĂŢÎIA LUI MIHAIL CEL FĂICAV. GLAVA 168

     Cînd fu în dzua de Naşterea Domnului Hristos feace vesălie mare Mihail Făicavul apucînd la împărăţîe şi cu toţi boiarii, priiatenii săi. Iar a doa dzî în amiadzăzi marsă la Besereca Svintei Sofiei şi-l încunună / patriiarhul cu stema cea de împărăţîe, nu ca pre un şugubăţu, ce ca pre un biruitor, că era toţi, cu totul, bucuroşi şi vesăli că i-au scos Dumnedzău denaintea acelui păgîn de împărat.
     Iară acesta împărat, Mihail Făicavul, era-n moşiia lui de la Amoreia şi-i dzîcea Făicavul căce grăiia făicav. Iară acolo la moşiia lui, la Amoriu, era jidovi mulţi lăcuitori fără samă şi ţîgani şi de alte limbi, oameni răi şi fără lege. Şi avea oamenii aceia multe eresîi, în divuri, în chipuri, dentru care eresîi avea şi acesta Mihail amestec cîte oarece. Ce dacă şedzu în scaunul împărăţîei nu vru nice acesta să să închine icoanelor; iară cine vrea să să închine nu-i opriia, nice altu rău nu le făcea ca-n dentîiu, ce dzîcea cini cum va vrea să facă şi să să închine, volnic să fie. Ce numai nu s-au ţînut de cuvînt pînă la acea de apoi, ce pre cît să îndelunga spre împărăţîe, cu atîta i să mai aprindia mîniia sufletului.
     Şi începu şi acesta spurcat a-şi arăta arama şi eresîia şi începu a căzni creştinii pentru svintele icoane. Şi călugărilor le făcea batgiocură şi le şchiupiia în obraz şi alte munci şi cazne le făcea şi pre mulţi au trimis în urgie, călugări şi miriani, de i-au închis pre în cetăţi, pînă au murit acolo de foame şi de sete.
     Atunce au urgisît şi pre Svîntul Methodie, patriarhul Ţarigradului, şi pre Sveatii Eftimie, episcopul de la Sardiia, căce n-au vrut să să lepede de închinăciunea svintelor icoane, şi i-au depărtat de Ţarigrad. Căce că pre patriiarhul Methodie l-au trimis la ostrovul Acritei şi l-au închis într-o temniţă întunecată. Iar pre Eftimie episcopul l-au dat împăratul pre mînule fiiu-său, lui Theofil şi l-au omorît tot bătîndu-l.
     Şi urîsă împăratul rodul creştinescu şi mai iubiia jidovii şi să nevoia tare ca să agiungă şi încă să covîrşască pre Conim, ereticul cel rău, la toate relele şi păgînătăţîle. Şi aşia au făcut. Şi scoasă cuvînt să postească oamenii sîmbăta, iară vinerea şi miercurea să mănînce oamenii fruptu; dumineca să [[117]] nu să bage samă, ce să fie ca o dzî de rîndu şi învierea care aşteptăm să giudece Dumnedzău morţîi şi vii nu o credea împăratul.
     Şi Iuda dzîcea că iaste în ceata direptăţîlor şi dzua Svintelor Paşti au lăsat învăţătură să o facă oamenii fără vreme şi fie în ce dzî, nu numai dumenică, precum au aşedzat ş-au tocmit svinţîi oteţi şi alte multe hule şi îmbălături dzîcea pentru svintele icoane şi pentru moştiile a svinţi măcenici şi preapodobnici <=preacuvioşi>. Şi-i era dragă curviia şi mîndreţăle să / să făluiască cătră oameni.
     Iar de în ficiorii lui Leon împărat au fost rămas unul mai mic, nu l-au fost omorît, ce l-au scopit de-l făcea hadîmpu. Deci copilul de usturime şi de frică i să legasă limba şi rămăsesă mut. Iar în căscioara unde şedea acel ficior de împărat mut avea o icoană a lui Sveatii Grigorie Bogoslov în casă de să închina.
     Iar într-o dzî stătu acel cucon de să ruga cu gîndul lui Sveatii Grigorie Bogoslov, că limbă nu avea să grăiască şi plîngea înaintia icoanei svîntului ca să-i dea limbă să poată grăi. Iar într-o noapte vădzu în vis pre Sveatii Grigorie Bogoslov, unde grăiia cu acest ficior de împărat şi-i dzîsă: Fiiule, ce ai cerşut la mine, pre voe ţî-i. Şi pentru credinţa iată, că-ţi dau şi această carte să ceteşti pre dînsă. Şi de bucurie mare să deşteptă şi-ş află cartea aceia în mîni şi o deşchisă şi găsi prolugul de întîiu şi strîgă cu gura mare dzîcînd:  <=Iarăşi Iisus cu noi>. Şi vădzu că-i dede Svîntul Bogoslov şi limbă şi învăţătură de carte. Şi mult dede laudă lui Dumnedzău şi svîntului acel ficior de împărat.
     Dece de pre atunce înainte nu mai lipsîia chinga aceia a lui Sveatii Grigorie de în mînule lui şi să dusă la o svîntă mănăstire la Brusa, unde era hramul Svîntului Grigorie Bogoslov şi să dede în cinul călugărescu şi petrecu viiaţa îngereşte. Şi şi daca să săvîrşi îşi dede svîntul sufletu în mînule lui Dumnedzău.
     Iar pre aceia vreme au fost venit turcii de au fost bătînd Udriiul, iar creştinii de în cetate să afla într-o şcrăcare mare şi să sfătuiră să trimiţă la împăratul Mihail Făicavul la Ţarigrad, să le ştie de ştire că i-au împresurat turcii fără de veste şi sînt închişi cu nevoe mare. Sau să vie să să scoale sîngur împăratul să-i izbăvască, sau să trimiţă oşti să să bată cu dînşii. Şi cum să sfătuiră, aşea socotiră, de trimisără la împăratul pre un om foarte creştin bun şi cu frica lui Dumnedzău şi-l scoasără noaptea cu cărţi de în cetate şi-l trimisără la împăratul. Iară împăratul priimi pre omul acela cu cinste şi-i şi feace răspunsu şi-l trimisă înapoi. Şi-i dzîsă împăratul de în gură: Să spui oamenilor udriianilor să nu poarte grijă, că precum li s-au adeverit, aşea va fi, numai să roage pre Dumnedzău.
     Iar omului aceluia foarte-i păru bine de cuvintele împăratului şi să învîrteji cu bucurie mare la Udriiu. Iar cînd fu la un loc i-au eşit turcii înainte şi-l prinsără cu cărţi cu tot. Şi-i luară cărţîle de le cetiră şi dacă vădzură că scrie împăratul că va trimite oşti, sau va vini sîngur, / dzîsără cătră acel om: De ţîi voia să-ţi hărăzîm dzîlele, să nu te tăiem, giură-te să te lăsăm să mergi pînă la zidiul cetăţîi şi să strîgi în gura mare, să dzîci că împăratul pentru dînşi griji nu poartă, nice agiutor vă va mai trimite.
     [[118]] Iară omul prinsă bucuros cu giurămînt că va dzîce precum îl învăţară ei, şi-l luară la mijloc cîţva turci şi-l dusără legat cu mînule înapoi, pînă aproape de zidiul cetăţîi. Şi iarăşi îi dzîsără turcii: Să dzici precum te-am învăţat; iar de nu vei dzîce aşea, aici, pre loc, te giunghem şi trupul tău vor să-l mănînce cînii şi pasările.
     Iar acel creştin de om şi fericit de suflet au socotit că decît să fie el sîngur viu şi să piară atîta nărod, mai bine să piară el şi să fie izbăviţi ei. Dece precum era el legat cu mînule înapoi şi-l prăviia oamenii de pre zidiul cetăţii, aşea au început a strîga în gura mare şi dzîsă: Ascultaţi, fraţîi miei creştini de în cetate, fiţi cu nădiajde şi staţi cu bărbăţîe mare, că şi împăratul iată că soseşte într-agiutoriul vostru. Iar turcii îndată îl feaceră mici fărîme acolea, pre loc şi să feace măcenic.
     Iară creştinii de în cetate, dacă audzîră, mult să bucurară şi stătură vitejeaşte şi cu nădiajde de să bătia cu turcii. Iar turcii temîndu-să că-i va împresura împăratul cu oşti multe au fugit de pre giur cetate, de s-au dus. Şi fu cetatea în pace şi nărodul izbăvit. Iară omul cel tăiat să feace moşnian împărăţîii cerului.
     Iară Toma, voivodul, ce era cu oştile la răsărit, celuia ce-i dzîsesă sahastrul cel svîntu cînd fusese mărsu Vardanie şi Leon şi Mihail împăratul acesta, Făicavul, şi Toma acesta pentru care scriem la acel sahastru de la răsărit, să vadză de să vor ispiti, putea-vor fi împăraţi? Şi acel sahastru svîntul le-au spus cum Leon şi Mihail vor împărăţi, iară Vardanie şi Toma de să vor apuca să fie împăraţi numai ce vor fi cu ispita, iară lucrul la cap nu vor scoate, ce încă şi capetele lor ş-or pune.
     Dece Vardanie s-au ispitit la împărăţîe şi l-au orbit Nichifor împărat, precum mai pre urmă scrisăm. Iar Leon Armeniianul iarăş au împărăţît; iar Mihail Făicavul împărat iaste acesta, ce-i scriem istoriia acmu. Iară Toma fiind voivod cu oştile despre răsărit, l-au îndemnat oştile în toată vremea să-l rădice împărat şi el tot să feriia. Iară într-o dzî şi can fără voia lui, îl rădicară oştile împărat. Şi cumu-l rădicară, cum îmbla cu oştile pretutindirea, mîncînd şi strîcînd şi lua bir de pre la oameni şi supusesă tot răsăritul supt ţînerea / lui.
     Iară împăratul acesta Mihail Făicavul, dacă audzî de aceasta trimisă oşti multe asupra Tomei. Şi să loviră oştile şi birui Toma şi periră mulţi den oştile lui Mihail împărat şi să întoarsără bătuţi. Iară Toma să sămeţi tare şi făcea bogate răutăţi creştinilor pre locul împăratului. Dece Tomei acestuia menindu-i-să să moară rău, precum i-au fost dzîsu acel svîntu sahastru, au început a-l urî creştinîi şi oştile, că li să supărasă în trei ai avînd val despre toate părţîle, de să tot bătea cu toţi; că fusesă un om pizmătar la inema sa Toma şi împungea pre toţi vecinii de pen pregiur, împăraţi şi crai, Dece o samă de oşti au fugit de la Toma împărat şi l-au părăsît.
     Iară el cu o samă de oaste au vinit la perirea lui la Udriiu, înşelîndu-l firea că i să vor închina şi oamenii de spre apus şi să va agiunge cu bulgarii şi cu slovenii şi va dobîndi şi Ţarigradul şi pre Mihail. Deci dac-au sosît Toma la Udriiu cuprinsă cetatea şi o luă pre sama lui şi să închisă într-însa. Iară împăratul Mihail oblici şi sîrgui el sîngur cu oştile şi cuprinsă Udriiul pe de toate părţîle şi nu lăsa pre nime cu nemică de vîndut, ori bucate, ori de altă să ducă. Dece să feace foame în cetatea Udriiului, cît era să mănînce unul pre altul.
     [[119]] Iară oştile Tomei ce era cu dînsul în Udriiu închişi, vădzînd de atîta foamete şi lipsă ce le sosîră şi vădzînd pre împăratul Mihail cu atîta putere stîndu pregiur s-au svătuit să iasă şi să să închine împăratului, să fie izbăviţi. Şi aşea făcea, că unii scăpa de fugiia pre porţi, alţîi să lăsa pre zidiuri şi să ducea de să închina împăratului. Iar alţîi, carii era capete cu Toma în cetate, socotind că numai ce-i va dobîndi împăratul şi pre Toma îl va prinde şi ei pentru Toma vor peri toţi, dece făcură svat cu toţîi şi prinsără pre Toma şi-l dederă pre mînule împăratului. Şi îndată învăţă împăratul de-l întinsără gios pre pămînt şi să sculă împăratul de-l călca pre cap şi pe grumadzî şi-l zdrobiia cu potcoava, cum era mai rău. Şi învăţă de-i tăiară mînule şi picioarele şi-l pusără pre un măgar şi-l purtară pe în toată oastea. Iară Toma strîga şi dzîcea: Milostiveşte-te spre mine, împărate.
     Dece Toma au murit cu acestea munci şi usturimi şi-i tăiară şi capul. Şi să plini prorocistviia acelui svîntu sahastru ce i-au dzîs că de să va ispiti la împărăţîe îş va pune şi capul. Şi aşea au fost. Iară împăratul s-au învîrtejit la Ţarigrad cu izbîndă mare şi cu bucurie. /
     Iară pre aceia vreme de împărăţîia lui Mihail au făcut sarachinenii armată pre mare ş-au fost mulţîme de catarge ş-au luat cele doaăsprece ostroave de pre Marea Albă ş-au luat Critul şi Cheliia şi Calavriia şi şi de a frîncilor cîteva ţărîşoare şi cetăţi au fost luat.
     Iară pre împăratul l-au agiunsu osîndă dumnîdzăiască pentru eresîile lui ce avea şi sta împotriva lui Dumnedzău ş-a creştinilor; ce-i trimisă Dumnedzău boală rea de piiatră de ţîpa dzua şi noaptea şi pînă ce să căzniia şi să loviia de păreţi, pînă de la o vreme îş sta în cap. Şi să ruga Preacuratei Maice să să mai izbăvască să să pocăiască; ce nemic nu i s-au ascultat, ce au murit cu giunghiuri şi cu durori. Şi i să dusă sufletul unde iaste a Iudei, că el dzîcea că Iuda nu-i în muncă, ce iaste cu direpţîi; ce acolo cu Iuda să sălăşluiaşte şi va fi în veci. Iară spurcatul trup a lui i l-au îngropat fiiu său Theofil Ia Besereca Svinţîlor Apostoli. Ş-au împărăţît 9 ai şi 8 luni.
     
     
ÎMPĂRĂŢÎIA LUI THEOFIL, FICIORUL LUI MIHAIL. GLAVA 169

     Pe după moartea lui Mihail Făicavul stătu împărat fiiu-său Theofil. Şi era în vîrstă de bărbat şi om deplin. Şi iubiia dereptatia foarte şi cinstiia pravila deplin. Nemărui pre voe în strîmbă parte nu făcea, pentru să nu-i mai îndrăznească să să şi mai roage altă dată.
     Şi dacă să aşedză pre împărăţîe fără altă zăbavă strînsă pre toţi pre ceia ce au fostu pricina de au omorît pre Leon Armenie împărat ş-au luat tată-său Mihail împărăţîia, scoţînd cuvînt că va să-i cinstească şi să-i miluiască ca pre nişte nevoitori de bine tătîne-său, de au pus osteneală de au luat împărăţîia. Iar voitorii de bine, aceia, carii s-au fost ştiut ori mult ori puţîn într-aceia poveste, toţi au eşit la ivală de unde au fost ş-au năzuit la împăratul Theofil ca să să îmbunedză şi să ia daruri şi cinste, şi marsără toţi cu bucurie.
     Iară daca s-au strînsu toţi şi-i dusără înaintea împăratului i-au întrebat dzîcînd: Dumneavoastră sînteţi priiatenii cei buni a tătîne-mieu, ce aţi nevoit de au luat tată-mieu împărăţîia şi să omorî Leon Armeniianul? Ei [[120]] răspunsără: Noi toţi sîntem, cinstite împărate, şi am nevoit cît am putut. Iară împăratul can cu blîndeţe şi lin dzîsă cătră eparhul: Să iai pre aceşti oameni şi precum va spune pravila giudeţălor de năroadele de afară, aşea să le faci plată, pentru nevoinţa ce au pus pentru împărăţîia / tătîne-mieu şi pentru moartea lui Leon împărat; căce nu ş-au rădicat aceştea mînule lor spre ucidere de om, ce ş-au rădicat spre Hristos Dumnedzău. Şi încai nu l-au giunghiat în lume afară, ce cutedzară de-l omorîră în svîntul jirtăvnic, unde să giunghe sîngur Hristos pururea pentru ertarea greşealelor noastre. Şi luă pre aceia pre toţi eparhul şi-i dusă de le dede munci grele tuturor şi apoi le tăe şi capetele.
     Acesta împărat era foarte groznic celor răi, căce de pururea cerca mult direptatea. Iară spre cei buni era minunat şi miluitor şi cu faţă vesălă; iară numai nu era pravoslavnic la credinţă, căce că-ş ţînea eresîia cea strămoşnenească de iconoboreţ şi făcea multe fapte rele năroadelor lui Dumnădzău pentru svintele icoane.
     Dece fiind voia acestui împărat ca să afle în lume vrio fată frumoasă, ca să o ia să-i fie împărăteasă, să-i placă, au trimis suptu toată ţînerea sa, în toate părţîle să ciarce şi să aleagă fete curate, frumoasă şi cinstite şi înţăliapte. Şi pre cuvîntul împăratului adusără fete multe şi cu acelea adusără şi pe preaînţăleapta Casiia. Aşijdirea mai adusără şi pre înfrumuţăşata Theodora, căreia îi era moşiia Pamflagoniia. Şi venind Theodora cu carîtă împărătească o au vădzut un svîntu sahastru ce au fostu săhăstrind într-un stîlpu de piiatră, sus. Şi proroci şi dzîsă aceştiia: S-au menit împărăţîia să o ia împăratul să fie împărăteasă.
     Şi într-acesta chip adusără fetele toate în curtea împăratului şi den toate aleasără doaăsprece şi le opriră. Iar împăratul marsă în casă cu fetele şi ţînea în mîna cea diriaptă un măr prisne de aur. Şi daca vădzu fetele, scoasă dzece într-altă casă şi rămasără cu împăratul numai doaă, anume Casiia şi Theodora. Şi atîta era de frumoasă amîndoaă cît să mira împăratul ce va face şi pre care va lua. Şi sta în gînduri şi i să mîhnisă inema că-i plăcusă amîndoaă şi nu să îndura nici de una.
     Şi prinblîndu-să împăratul pre denaintia lor dzîsă: Toate relele dentru muiare să feaceră. Iară preaînţăleapta Casîia răspunsă împăratului şi-i dzîsă: Adevărat că toate relele dentru muiare să feaceră; iară şi toate bunătăţîle dentru muiare au odrăslit şi să feace mîntuirea lumii.
     Iar împăratul dacă audzî pre Casîia că îndrăzni de grăi naintea lui, i să luă de la inemă şi dede mărul acela Theodorii şi o trimisă / în casăle de în lăuntru. Iar Casîia şi mai dzîsă: De în vreme ce nu fuiu împărăteasă lumii aceştii proaste şi trecătoare, să fiu de pre acmu mireasă Domnului mieu Iisus Hristos; şi s-au dus la o mănăstire ce era de fete curate călugăriţă şi acolo să călugări şi să svinţî.
     Aceasta preaînţăleaptă au izvodit irmoasăle de în Sîmbăta Mare de la canon, pre glas şestii:  <=Cu marea de bunăvoire a celui ce ascunde din vechime>. Aceasta au făcut şi slava samoglasno <=cîntarea pe un singur glas>, ce să cîntă în săptămîna cea mare, miercuri:  <=Doamne, muierea ceia ce căzuse în multe păcate>.
     [[121]] Iar pe după ce luă împăratul pre Theodora împărăteasă, [iară] ia ţînea icoană într-o cămăruţă de taină ce avea şi să închina acelor svinte icoane cu toată usîrdiia şi pre cîţi de în curtea împărătească ştiia că să închină svintelor icoane, tuturor le era cu libov şi cu vedere bună. Iară pre ceia ce-i ştiia că sînt eretici şi au mînie şi straste cătră svintele icoane nu putea să-i vadză într-ochii ei.
     Avea împărăteasa Theodora doi fraţi, anume Varda şi cu Petrona. Iară acesta, Petrona, ş-au fostu făcut casă aproape de casa unii muiari sărace de bărbat. Şi au fostu luat o bucată de loc dentr-aceii sărace de mueri, făcîndu-i sîlă şi strîmbătate. Iară muiarea aceia, ştiind ia giudeţul cel direptu a împăratului, au pîrît pe Petrona. Iară împăratul au chemat pre cumnatu-său Petrona, de faţă fiind acolea muiarea, naintea împăratului şi-i dzîsă: Iată că această muiare să jăluiaşte pre tine în gura mare cătră mine de dzîce că o asupreşti şi-i faci strîmbătate. Dece iată că-ţi dzîc să te socoteşti să fie tocmală bună între voi; să nu mai vie al doile rînd să să mai jăluiască, că mai apoi te vei căi.
     Iară Petrona pe după aceia încă şi mai multă asupreală făcea muerii aceiia. Iar muiarea şi al doile rînd iarăş mai veni la împăratul şi mai pîrî pe Petrona. Iară împăratul trimisă de dusără acolo, unde-ş făcea Petrona casă, nişte meşteri deaceia treabă, ce le dzîcea gheometri, adecă socotitori şi măsurători de pămînt, ca să socotească să vadză ce strîmbătate avea acea săracă de văduvă despre Petrona. Iară acei meşteri pre dzîsa împăratului au mărsu de au cercat aceia treabă prea de amăruntul şi vădzură şi ei adevărat cum Petrona face strîmbătate aceii sărace de mueri / şi spusără împăratului.
     Iară împăratul, dacă audzî că are asupreală văduva de Petrona, învăţă să să ia locul acela, pre cît au fost luat de la muiare şi încă pre atîta den locul lui Petrona, să să dea tot acela să fie a muerii. Iară pe Petrona, cumnatul său, învăţă de-l dezbrăcară şi-l dederă pren tîrgu bătîndu-l şi batgiocurindu-l, cum era mai cu necinste.
     Aşijdirea pe după Petrona şi pre altu boiar asupritor ca şi Petrona iarăş l-au golit şi l-au bătut pre în tîrgu ş-apoi i-au arsu şi barba, naintea a tot nărodul. Iar mulţîmea năroadelor vădzînd giudeţăle cele diriapte a împăratului mulţămiia lui Dumnedzău şi lăuda numele împăratului şi să cutremura toţi de certările ce vedea că face împăratul pre direptate. Iar pe de altă parte le era urît căce că era eretic şi vrăjmaş svintelor icoane.
     Iară împărăteasa fusesă făcut o corabie mare şi minunată, de îmbla acea corabie făcînd neguţătorie şi ca pentru să să hrănească ş-alţi creştini cu dînsa. Iară într-o dzî veniia corabiia împărătesăi de la nedeia, de unde fusesă. Şi avia vreme bună şi-i era toate pîndzăle corabiei întinsă. Dece să vedea de departe ca un ostrov şi alerga oamenii să o vadză; şi strîga unii pre alţîi şi dzîcea: Blămaţi să vedem corabiia împărătesăi, că soseşte.
     Iară împăratul, şedzînd în curţîle împărăteşti, audzîia pre oameni gîlcevind şi strîgînd că vine corabiia împărătesăi, să margă să vadză. Dece se mira ce poate hi, căce că împăratul nu ştiia că are împărăteasa corabie. Şi eşi împăratul într-un polimariu de spre mare şi căută pre mare şi vădzu corabiia sosînd, mare şi frumoasă şi nu mai dzîsă împăratul nemică. Iară dacă sosî corabiia şi o pusără în stanişte şi trecură trei dzîle, atunce au [[122]] chemat împăratul pre corăbiiar, cine era mai mare şi pre gramaticul corăbii şi le dzîsă să-ş scoaţă neguţitorii toate negoaţăle, cine ce va avea, nemic în corabie să nu să afle de a lor, fără numai să rămîe ce vor fi pre sama împărătesăi. Şi scoasără tot ce fu neguţătorescu şi rămăsesă ce era a împărătesăi. Şi decii învăţă împăratul de-i dederă foc şi arsă corabiia cu tot ce-au fost într-însa.
     Decii chemă pre împărăteasa împăratul şi-i dzîsă: Dar ţîe ţ-au dat Dumnedzău astădzi împărăţîia a toată lumea şi ai tot binele în mînule tale, cît nemic nu-ţi lipseşte / şi nu-ţi soseşte. Ce te-ai apucat să faci şi neguţătorie, care lucru nici lui Dumnedzău nu place, nici oamenilor, fără numai ce-ţi dobîndeşti de la oameni nume rău şi clevete şi despre Dumnedzău lucru cu păcat? Căce că neguţătoriia nu-i dată împăraţîlor, ce-i dată oamenilor proşti, să să hrănească şi să-ş agonisască pentru viiaţa lor şi casălor şi să-şi plătească birul împăratului.
     Iară împărăteasa, dacă audzî acestea şi vădzu că-i scîrbit împăratul, n-au mai răspunsu nemic, ce au tăcut.
     Iară împăratul avea obiceiu de eşiia o dată într-o săptămînă de mergea la Besereca Svintei Preciste, ce să chiamă Vlaherne, de mergea de să închina. Şi trimitea oameni împărăteşti pre toate uliţăle de strîga şi dzîcea: Cine are vrio strîmbătate despre cineva să iasă naintea împăratului să-ş spue strîmbătatea şi nime să nu cutedză a-l opri. Iară daca eşiia împăratul de la rugă de la Vlaherne, veniia pre în tîrgul ce să vindiia bucatele şi negoaţăle şi cerca cum să vinde pîinea, carnea şi toate feliurile de bucate, să n-aibă strîmbătate năroadele. Şi purta toiage după împăratul şi certa pre cei nedrepţi şi giudeca oamenii pre în tîrgu şi pre drumuri, unde şi i să priilejiia şi fără divan. Iară în casa ce şedea împăratul, în curţîle împărăteşti avea la fereastră den afară un clopoţel mic pus; şi ştriangul carele era legat clopotul agiungea pînă gios, la pămînt şi-l scotea de spîndzura afară, despre uliţă, la drum. Şi acolea era şi doi oameni împărăteşti de păzîia. Dece oricine dentru oameni avea vrio strîmbătate sau vrio jalobă nu mai căuta divan, sau să-l bage cineva la împăratul, ce mergea la clopoţăl, gios, la aţă şi trăgea de gios clopoţălul de avea ştire împăratul şi-l şi lua oamenii cei împărăteşti ce păzîia acolo şi-l suia sus la împăratul şi-ş făcea treaba fieştecare de sîrgu şi iuşor.
     Şi fără aceasta era la toate trebele socotitor, cu cumpăt mare şi giudecător direptu şi nu făţarnic. Numai atîta prihană rea avea că era iconoboreţu şi vrăjmaşu creştinilor celora ce-i ştiia că să închină icoanelor, svintelor chipuri.
     Avea împăratul în curţî şi un logoş, om mititel, pre anume Dever şi grozav la obraz şi zbîrcit, carele să afla la mesăle împăratului de-i făcea glume şi rîsuri. Şi să zăbăviia împăratul cu dînsul. Iar într-o dzî să dusesă / împăratul de îmbla pre în Ţarigrad de cerca pentru strîmbătăţîle oamenilor, precum mai sus scrisăm, că în toate săptămînile eşiia de făcea această cercare.
     Iară împărăteasa ş-au aflat prilejul ş-au întrat într-o cămară mică ce avea de taină şi scotea dentr-un săcriiu svinte icoane ce avea şi să închina spre dînsăle şi le săruta. Iară fiindu-i de grabă au fostu uitat uşea cămării deşchisă. Iară măscăriciul acela, logoşul, găsînd uşea deschisă au întrat [[123]] acolea şi zări pre împărăteasa cum să închina svintelor icoane şi le săruta; şi împărăteasa nu l-au vădzut. Deci logoşul acela s-au şi mai apropiiat şi vădzu svintele icoane bine. Atunce l-au zărit şi împărăteasa şi numai ce să miră, unde-l vădzu. Şi o întrebă ce sînt acelea. Iară împărăteasa dede samă că-i sînt tinereţăle şi frămuseţăle, dece le sărutu şi le drăgăluescu.
     Iar dac-au venit împăratul ş-au şedzut la masă, [iar] Dever acela, logoşul, dvoriia şi el acolea la masă şi făcea glume împăratului să rîdză şi feace sămnu şi pentru împărăteasă, precum are ninie, că aşea să dzîcea acelea greceşte la împărătesc şi arăta cum le-au fost sărutînd pre ninii, adecă pre frumuseţă-ş împărăteasa.
     Iară împăratul, ca un vrăjmaş svintelor icoane, ş-au şi luat prepus spre împărăteasa că are icoane ascunsă şi să închină la dînsăle şi i să aprinsă inema de mînie. Şi să sculă înfocat de la masă şi întră la împărăteasa şi începu a o ţînea rău ş-a o mustra şi o făcea închinătoare de bodzi şi de idoli şi rătăcită de lege şi eretică şi altele multe ca acestea. Iară împărăteasa pricepu-l că iaste lucrul spurcatului Dever acesta şi ca o înţăleaptă dede samă cătră împăratul şi dzîsă: Ai credzut cuvintele acelui pucios, a măscăriciului, a lui Dever, cum am icoană de mă închin, de care lucru nu cum au spus el cătră Împărăţîia ta; ce în vremea ce ai eşit de în curţi şi ti-ai dus pentru direptatea năroadelor am venit şi eu de am întrat în cămară-mi şi mi-am luat oglinda şi-mi tocmiiam podoabele pre mine şi mă căutam în oglindă şi vădzîndu-mă că sînt frumoasă şi-mi şeade bine cu nărocul Împărăţîei tale şi fiind toate roabele mele cu mine, au nemerit şi acel rîs de oameni şi m-au întrebat ce sînt acestea? Eu i-au spus că sînt niniile mele şi vădzîndu-mă în oglindă îmi părea bine şi sărutam chipul şi frumuseţăle.
     Iară împăratul dacă audzî acestea / cuvinte spuind împărăteasa credzu şi i să potoli mîniia şi să uită. Iar împărăteasa goni prilejul lui Dever, a măscăriciului şi-i află prihană şi pusă de-l bătură foarte asuprit. Şi daca-l bătură îi dzîsă împărăteasa: De ţî-i voia ş-altă dată să te fereduiască aşea [iar], tu mai pomeneşte de ninii la masa împăratului.
     Iară cu vreme, la o masă, şedzînd împăratul amîndoi cu împărăteasa de să veseliia şi cu doi, trei, de în casa împăratului, iară împărăteasa feace sămnu cătră împăratul să întrebe pre Dever pentru ninii să-i spue ceva. Şi-l întrebă împăratul să-i spue de ninii. Iar Dever ş-au pus o mînă la gură şi cu alta arăta cătră împăratul şi dzîcea: Lasă-mă, lasă-mă, că pentru ninii nu voi mai spune nemic. Iară împăratul rîdea, că ştiia că l-au certatu împărăteasa pentr-aceasta.
     Iară pre aceia vreme era un slujitor de a împăratului spre partea de răsărit. Ş-au fostu avînd un cal foarte bun, minunat şi făcut bine şi multe izbînde şi vitejii făcea acel slujitor cu acel cal. Iar un voivod ce era acolo pus de împăratul pre oşti mai mare, vădzînd acel cal de mult preţu la acel slujitor, făcut-au multe nade şi meşterşuguri pentru să ia acel cal de la acel slujitor şi nu vrea să i-l dia nice într-un chip.
     Iar împăratului trebuind cai pentru călăriia sa au scris în toate părţi să afle cai şi să-i trimiţă. Iară acel voevod de la răsărit, măcar că la dînsul fiind departe nu-i scrisesă împăratul, ce numai avînd pizmă pre acel slujitor [[124]] pentr-acel cal, i-au făcut atunce sîlă şi l-au luat de la dînsu şi i-au dau un cal mai prost. Şi acela de la slujitoriu l-au trimis împăratului, dar, ş-au dzîs că-i al lui şi-l dă dar împăratului.
     Iară împăratul, vădzînd un cal harnic ca acela şi frumos foarte, i-au părut bine ş-au mulţămit. Şi pre acel cal încăleca împăratul pururea şi eşiia la svînta beserecă de la Vlaherne şi îmbla pen Ţarigrad pentru îndireptarea năroadelor şi pentru strîmbătăţîle mişăilor. Iară fără zăbază marsără oştile de la răsărit asupra persîlor şi fu războiu tare între perşi şi-ntre greci.
     Iară slujitoriul acela cu calul cel bun au năvălit nainte, precum era învăţat cu calul lui cel bun; că şi el au fostu vitiaz bun şi vestit. Dece de întîiu au întrat pren mijlocul vrăjmaşilor ş-au oborît de într-înşii mulţi, iar l-au învîrtejit, nu i-au putut calul, ce l-au agiunsu / vrăjmaşii ş-au perit. Iar muiarea lui, mişaoa, rămasă săracă cu cuconii lui şi n-avea nice o putere, nici o nădejde, ce plîngea dzua şi noaptea şi blăstăma pre voivodul acela, căce-i luasă calul soţu-său, de el au perit şi cuconii rămasără săraci.
     Iar acea muiare a celui slujitor, audzînd de giudeţăle cele diriapte a împăratului ce făcea, ş-au luat copilaşii cum au putut ş-au venit la Ţarigrad la mila împăratului. Şi cînd audzî că va să iasă împăratul pre în Ţarigrad, [iar] muiarea i-au ţînut calea pre unde era să treacă împăratul călare, pre calul bărbatului ei. Şi cum zări pre împăratul cu calul îndrăzni: să fie, să nu să fie şi năvăli ş-apucă calul de frîu şi ţîind calul de frîu mergea cu împăratul alaturea şi dzîsă: O, puternice împărate, pentru calul acesta rămaş eu văduvă şi cuconii miei săraci. Iară împăratul audzînd jeale şi plîngerea muerii şi cuconii mărunţăi pregiur dînsa i să feace milă şi stătu pre loc, pînă ş-au spus jaloba; şi o trimisă să o ducă să o împreune cu împărăteasa, să fie acolo pînă să va învîrteji împăratul.
     Iară dac-au venit împăratul, fiind şi voivodul acela acolea de faţă, trimisă împăratul de-l adusără, iar pre muiarea aceia o dederă în laturi. Şi dacă veni voivodul îl întrebă împăratul şi-i dzîsă: Acestu cal bun şi harnic de treaba mea ce mi-ai trimis, unde l-ai aflat? Au doară să nu-l fii luat cu sîla de la cineva! Iară voivodul dzîsă cătră împăratul: Calul acesta al mieu au fostu şi dacă am audzît de cinstită poruncă a Măriei tale că-ti trebue cal de treabă ca acesta ţî l-am trimis.
     Iară împăratul şi feace sămnu să aducă pre muiare de faţă; şi o adusără. Iar voivodul, unde o vădzu, mai mult să feace mort de pre cît era viu. Şi-ş spusă jaloba cu pîră cătră împăratul cum s-au ispitit de multe ori să ia acel cal de la bărbatul ei şi cu bine şi cu rău şi el tot n-au vrut să-l dea, dzîcînd că cu acela cal slujeşte împăratului şi are cinste şi-ş agoniseşte de-ş ţîne casa şi cuconii şi de i-l va lua în sîlă veni-va jalobă şi pînă la împărăţîe; şi tot nu s-au cutedzat să i-l ia. Iară daca s-au audzît de poronca Împărăţîii tale că-ţi trebue cal harnic ca acela, i l-au luat în sîlă şi bărbatul mieu s-au tras să vie cu capul lui să-l aducă la Împărăţîia ta, ca să aibă milă şi cinste şi să fie fost viu şi pînă astădzi, să-şi grijască casa şi săracii. Iar voivodul n-au vrut să-l lasă, ce l-au luat şi i-au aruncat o lepădătură de cal a lui. / Şi în pripă atunci au eşit împotriva vrăjmaşilor Împărăţîei tale la războiu. Şi fiind calul de nemic au întrat întîiu în mijlocul vrăjmaşilor, iar la întorsu nu i-au biruit calul, precum era învăţat bărbatul mieu şi l-au împresurat vrăjmaşii [[125]] ş-au perit. Şi iată eu rămaş săracă cu ficiorii lui, iară voivodul cu calul acesta are cinste şi vedere bună despre Împărăţîia ta.
     Iară voivodul acela nu mai putu dzîce nemică, ce cădzu cu faţa la pămînt la picioarele împăratului plîngînd şi dzîcînd c-au greşit şi să să milostivască să-i iarte capul.
     Iar împăratul au făcut giudeţu: de în vreme ce au fost începătura morţîi bărbatului muerii de la acel voivod ş-au rămas muiarea şi copilaşii săraci, să încapă muiarea cu copii în loc de fraţi voivodului şi să să împarţă toate bucatele voivodului şi toată avuţîia cîtă va avea în doaă şi să fie giumătate a voivodului, iară giumătate să-ş ia muiarea cu copii mortului şi să să ducă la locul ei de unde au venit. Şi aşea să feace, după dzîsa împăratului.
     Dece apoi pre voivod îl scoasă împăratul şi de în cinste şi-l urgisî. Iară pre muiare o socoti împăratul şi împărăteasa şi o milui şi-i feace odihnă întru viiaţa ei ş-a ficiorii ficiorilor ei cu dresă împărăteşti şi să dusă la casa ei.
     Iar în dzîlele acestui împărat, de cutremuri mari şi de alte urgii dumnădzăeşti au cădzut zidiurile Ţarigradului de spre mare de tot. Iară împăratul acesta le-au făcut tot de în temeiu şi ş-au scris numele sus pre la porţi şi pre la toate turnurile de spre mare. Şi scria aşea: Theofil întru Hristos Dumnedzău credincios împărat şi samodîrjeţu grecilor, care slove să văd şi pînă astădzi, de le cinstescu oamenii.
     Iară împăratul avea greu mare despre turci şi să rădică cu oşti multe împăratul şi marsă asupra turcilor. Şi să loviră tare foarte cu dînşii şi periră mulţi şi de o parte şi despre alta. Şi înfrînsără turcii pre împăratul Theofil şi pre mulţi tăiară de în creştini şi mulţi prinsără şi vii, de-i luară robi şi cu puţîn de nu luară şi pre împăratul viu, nevătămat, de n-ar fi sosît mai de sîrgu Manuil voivodul de l-au apucat şi l-au scos de în mijlocul turcilor. Pentr-aceasta şi împăratul lui Manuil voivodul oştilor, pe după ce l-au scos de în mijlocul turcilor, nu i-au mai dzîsu pre nume, ce totu-i dzîcea spasitel moi, adecă mîntuitorul mieu şi-l feace cumătru împăratul, că-şi dede pre fiiu-său Mihail de-l botedză. Şi pre / după moartea împăratului iarăş pre Manuil lăsă epitrop să fie fiiu-său, lui Mihail.
     Iară pe după aceia fără zăbavă trimisă împăratul de scoasă pre toţi robii de la turci ce robisă, de în slujitori şi de pren ţară; pentru toţi au dat bani de i-au scumpărat.
     Acesta împărat la toate trebele era bun şi cumpătareţ, numai ce avea turbare mare spre svintele icoane şi mai tare spre ceia ce să închina chipurilor de în svintele icoane. Iară unii dentru eretici, iconoboreţi, au pîrît cătră împăratul pre un svîntu om zugrav, anume Lazar, cum să închină icoanelor şi le zugrăveşte şi despre dînsu iaste îndemnare de să închină ş-alţîi.
     Iar ereticul de împărat trimisă de-l adusără şi învăţă împăratul de băgară potcoave de cai în foc, pînă să înherbîntară de era roşii ca jeratecul, şi-i pusără pre palmele mînelor de-l arsără şi de apurce ce l-au usturat pînă la inemă, cît au murit Svîntul Lazăr deodată, dară iarăş fu ferit de moarte cu agiutoriul lui Dumnedzău.
     Şi pe după ce-l arsără l-au băgat şi în temniţă, iar apoi pentru rugămintele împărătesăi ş-a altor boiari l-au ertat împăratul. Iară i-au dzîs: Icoană să nu mai faci, sau să zugrăvască. Dece Svîntul Lazar s-au dus la o [[126]] mănăstire ce să dzîcea a lui Sveati Ioan Botedzătoriul, înfricoşat şi acolo petrecea. Iară fiindu-i încă ranele arsurilor pre mîni s-au apucat di-au zugrăvit o icoană a lui Sveati Ioan a hramului, care svîntă icoană au fost făcînd minuni şi vindecări oamenilor.
     Iară ereticul de împărat pentru svintele icoane mare turburare făcea în toată vremea besericii lui Dumnedzău şi munciia şi căzniia oamenii în toate dzîle pentru svintele icoane.
     Iară pre aciaia vremia fost-au Sveati Methodie, patriiarhul Ţarigradului şi Sveati Theodor Studinţul şi Sveati Iosif, mitropolitul Solomului şi doi ficiori a lui Iona Savaitul, ucenicii lui Sveati Mihail sînghel, carii aceştea era de la Ierusalim toţi şi alţii mulţi dobrodeatelih <=făcători de bine> şi bogonosîţi <=purtători de Dumnezeu> părinţi, pre carii pre toţi i-au muncit acesta împărat eretic, Theofil. Dece pre Methodie l-au mazîlit şi l-au scos de în scaunul Patriiarhiei şi în locul lui au pus pre altul, anume Ioan, iarăş eretic, ca şi împăratul. Şi mai avea acesta patriiarhu soţîi potrivnici lui, pre Andonie şi pre Theodat şi pre Thodor şi pre Lizîcu, tot vrăşmaşi creştinilor şi iconoboreţ. Şi aceştea îndemna mai mult pre împăratul spre eresîi şi spre turburarea svintelor icoane cu ale lor / farmece şi cu alte drăceşti meşterşuguri ce făcea. Şi aşea tocmisă şi aşedzasă aceştea păgîni, cum nice moştiilor svinţîlor să nu să închine creştinii.
     Dece pre Sveati Theodor Studenţu l-au trimis în urgie la Limna de la Apoloniada. Iară pre Iosif, pre frate-său, l-au închis într-o temniţă întunecată. Iară lui Theodor şi lui Mitrofan, fraţîlor amînduror, învăţă de le scrisără în frunte slove de carte şi nu cu altă, ce cu sîmcele de brici, mici ş-ascuţîte. Şi le-au scris de pre izvod ce făcusă sîngur împăratul, scrisă cu mîna lui, cari să chiamă stihuri pre limbă elinească. Şi aşea dzîcea acele stihuri; scriem tuturor, ca să poată cunoaşte:
     
                 Celor ce poftescu să margă la cetatia
                 Cu curatele dumnădzăeşti picioare
                 Acolia-u călcat, pentr-aşedzarea lumii,
                 Acelui svînt loc s-au arătat aceştia,
                 Vasă procleţăşti, rele şi rătăcite,
                 Ce multe-acolo pentr-a lor necredinţă
                 Făcător de rău pre dînşii să arătară.
                 Şi fură goniţi de toţi fără de milă
                 De acol-au fugit aici la împărăţîe
                 Şi nu-şi lăsară ale lor vicleşuguri.
                 Pentr-acea le-au scris slove de carte în frunte
                 Şi cu giudeţ drept şi de aici goniţi fură.
                 
     Iară pe după ce le scrisără svinţîlor aceste slove în frunte cu brice mici ş-ascuţîte, precum mai sus scrisăm, i-au trimis urgisîţi în ostrovul Limnului, unde era trimis şi Sveati Methodie patriiarhul de-l pusesă împăratul într-o gropniţă făcută ca un mormîntu. Şi acolo mai era încă doi tîlhari închişi cu Svîntul Methodie şi avea păzîtori. Iar într-acel ostrov era şi Svîntul Thodor Studenţu şi frate-său Theofan, urgisît trimis şi toţi era închişi usăbi de spurcatul împărat, să nu să poată împreuna să aibă voroavă unul cu altul.
     [[127]] Iară un sărac de păscar, creştin fiind bun şi cu usîrdie mare cătră sfinţi, îmbla gonind peşte şi tot ducea Svîntului Methodie de-l hrăniia şi lua blagoslovenie de la svîntu; cu cari păscari să nemeriră şi svinţîi aceşti scrişi în frunte, Theodor şi Theofan. Şi dacă spusă păscariul pentru patriiarhul Methodie unde iaste şi cum miarge pururile păscariul acolo unde şede, să bucurară svinţîi / aceştea şi mulţămiră lui Dumnedzău şi-i scrisără într-o hîrtie mică iarăşi stihuri elineşti. Şi stihurile acelia dzîcea aşia:
     
                 Celui de viu mortu şi iarăşi mort cu viii
                 Fiind pre pămîntu şi călcînd pren tot ceriul,
                 Scriitor au scris cei închişi, la închisul.

     Şi dacă scrisără svinţîi într-acea hîrtiuţă aceste stihuri dederă-o la acel creştin de păscar şi-l blagosloviră şi-i dzîsără: Te poftim să o duceţi ceastă ţîdulă de hîrtiuţă mică şi să o dai pre taină în mîna Svîntului patriiarhu Methodie. Iară daca o dusă şi o vădzu, clăti cu capul şi mulţămi Domnului de toate şi scrisă iarăşi şi Svinţîia sa altă ţîdulă de hîrtiuţă mică cătră acei svinţi scrişi în frunte şi aşea scriia:
     
                 Celor ce cărţîle cereşti au scris în semne
                 Şi pre fruntea lor rane de slove-s scrisă,
                 Cătr-ai cei închişi de viu îngropat scris-am.

     Aşijdirea fără de pre aceştea svinţi şi pre Svîntul Mihail, sîngel de la svînta cetatia a Ierusalimului şi pre alţi mulţi svinţi sahastri i-au trimis urgisîţi şi i-au închis pre în temniţă întunecoasă şi-i leşina de foame, avînd nădiajde împăratul îndelungîndu-i cu pediapsă de închisoare şi de foame să vor întoarce întru eresîia lui şi vor călca cinstea svintelor icoane şi le vor defăima. Iară svinţîi aceştea trăpiia <=răbda> şi suferiia toate cu agiutoriul lui Dumnedzău şi nu fu pre voia spurcatului de împărat.
     Iară Theodora împărăteasa, milostiva şi buna şi creştina, era tot mîhnită pentru căce că-ş vedea pre soţu-său, pre împăratul, că îmblă rătăcit de în lege şi munceşte pre acei svinţi oteţi şi pre alţi creştini cu toate feliurile de cazne pentru svintele icoane, ce nu avea ce să face, căci că-l vedia că-i crapă şi fără nici o milă. Şi-i părea rău împărătesăi că nu-i trecea cuvîntul nici îndrăzniia să grăiască pentru nime, ce vădzînd lucrurile cele pe spre fire ce făcea şi ia nemic neputînd folosî, avea voe înfrîntă pururea; că şi de multe ori s-au ispitit pentru alte trebi de au grăit împăratului, can cu pildă, cînd îl socotiia că-i vesăl şi cu voe bună. Ce socotindu-l că răspunsu nu-i da şi-i arată chip posomorît şi nu sufere, l-au lăsat de nu-i mai dzîcea nemic, ce numai ce să ruga lui Dumnedzău să-i dea luminare inemii ca să să pocăiască dentr-acea / eresîe şi rătăcire de lege.
     Iară cînd fu-n al cincilea an de împărăţîia lor sculatu-s-au agarinenii cu oşti multe ş-au mărsu la Amoriia, la moşiia împăratului. Şi prădară şi robiră acolo foarte rău şi-i dusără la Sîriia, în ţara lor. Atunce luară muncă şi cei patrudzăci şi doi măcenici cei  <=de curînd să arătase>. Iar Ţarigradul era în cumpănă mare şi nu numai de în relele iconoboreţîlor, ce de foamete şi de frig şi de cutremure multe şi mare ce să feace pre aceia vreme. Carele acestea toate le arăta Dumnedzău pentru necredinţa împăratului.
     [[128]] Iară Theofil împărat nu să pricepea, ce tot să afla întru necredinţa şi întru eresîile lui, pînă ce i să împlură doisprece ai de împărăţîia lui. Iar pe după aceia i-au trimis Dumnedzău boală cumplită de inimă. Şi atîta durere mare avea, cît căscasă gura mare de i să vedia toate plămînele şi măruntaiele de într-însul şi dzăcea scîrnav şi cu trudă mare, ca vai de dînsu.
     Iară împărăteasa lui, Theodora, vădzîndu-l că să trudeşte cu acea boală grea într-atîta muncă, şedea la capul lui tristă şi cu voia rea. Şi preveghindu-l noaptea, au adormitu şi împărăteasa pe spre căpătîiul împăratului, fiindu trudită.
     Dece vădzu în vis ca şi aiave pre Svînta Precistă, Maica Domnului Hristos, unde ţînea pre fiiu-său şi Dumnedzăul nostru Hrislos în braţă, ca pre un prunc mic şi sta deasupra lui Theofil şi cu cete de îngeri multe. Şi învăţa pre îngeri Preacurata de bătea pre Theofil rău şi fără milă, pentru svintele icoane. Şi să deşteptă îngrozîtă.
     Iară împăratul să cutremură den toate oasăle şi strîgă în gura mare şi şi dzîsă: O, vai de mine, ocainicul <=ticălosul>, cum mă muncescu pentru svintele icoane; şi izbindu-să şi căznindu-să ca cum era mai rău şi mai cumplit îşi deschisă ochii împăratul şi căută grozav şi hlubav. Şi vădzu pre un boiar den cei de preveghia, pre anume Theoctistu, carile purta un baer la pieptu cu o iconiţă mică a Precistii cu Hristos în braţă. Şi feace sămnu împăratul lui Theoctistu să să apropie spre dînsu aproape. Iară acel boiar marsă aproape de împăratul cu frică mare, temîndu-să să nu-l omoară. Şi dacă să apropie Theoctistu, mai mult mort decît viu, de groaza împăratului, că era cu gura căscată şi cu ochii painjeniţi şi-i feace sămnu să să plece şi să-ş scoaţă iconiţa de în sîn. Şi o scoasă. Iar împăratul să întinsă cu amîndoaă mînule de o apucă şi sărută svînta icoană. Şi numai cît o sărută, / o, minunea Ta, Doamne, îndată i să şi închisă gura.
     Iar împărăteasa Theodora, dacă vădzu că priimeşte svintele icoane împăratul, s-au dus în cămara ei cea de taină şi-i adusă svînta icoană a Precistii ş-a lui Hristos şi le-au sărutat împăratul; şi îndată muri.
     Şi-i rămasără pre urmă cinci fete şi fiiu-său Mihail, cu Theodora împărăteasa, ţîitori şi oblatnici <=stăpînitori> împărăţîii. Şi lăsă epitrop şi cumpătareţ împărăţîei pre magistrul Mihail, cumătru-său, ce-au botedzat pre Mihail, fiiu-său, şi pre Theoctistu logofătul, carii au stătut tare de au pus oştile la giurămînt, să fie toţi încredinţaţi şi cu dreptate cătră împărăteasa şi cătră fiiu-său Mihail.
     Iară împăratul l-au îngropat la Besereca Svinţîlor Apostoli, unde să îngroapă împăraţîi.
     
     
ÎMPĂRĂŢÎIA LUI MIHAIL, FICIORUL LUI THEOFIL, CE-AU ÎMPĂRĂŢÎT CU MAICĂ-SA CU THEODORA. GLAVA 170

     Pe după moartea lui Theofil împărat stătu împărat Mihail, fiiu-său, de cinci ai şi giumătate cucon şi de împreună cu maică-sa Theodora. Şi mai de sîrgu trimisără pre în toate cetăţîle şi pen toate oraşăle şi satele şi pen toate ostrovele de slobodzîră pre toţi închişii şi urgisîţîi pentru svintele icoane, pre [[129]] carii i-au fost urgisît şi i-au fost muncit Theofil împărat, bărbatul Theodorii. Şi goni pre Ioan patriiarhul de în scaunul Patriiarhiei ca pre un eretic şi iconoboreţu şi trimisă împărăteasa de adusără pe Sveatii Gherman de în mormîntul ce era îngropat de viu şi închisu şi i-au pus patriiarhu în scaunu-ş, cum au fost.
     Iară pre aceia vreme era şi marele sahastru Ioan de la Măgura Brusîi şi Svîntul Arsachie, şerbii lui Dumnedzău, carii dentru svînta descoperire a lui Dumnedzău să dusără la turnul Nicomidiei, unde era besereca svinţîlor Diomidzi şi găsîră acolo pre marele sahastru Isaiia şi dzîsără: Aşea dzîce Dumnedzău, să mergem la Ţarigrad cătră împărăteasa şi cătră patriiarhul Methodie să întărim pravoslaviia svintei besereci cu podoaba svintelor icoane. Că aşea dzîcea Domnul Dumnedzău: Potolitu-s-au vrăjmaşii Svinţîii sale ş-a svintelor icoane şi de pre acmu va să fie pace şi blagocistvie întru creştini.
     Acestea au dzîs acei svinţi oteţi şi purceasără să margă cătră Ţarigrad. Şi dacă sosîră la Ţarigrad marsără la patriiarhul Methodie şi-i spusără şi Svinţîi sale această prorocestvie. Iar patriiarhul i-au luat şi i-au dus la împărăteasa / Theodora şi spusără şi cătră dînsa iarăş precumu-i voia lui Dumnedzău, să să întărească legea creştinească. Şi iarăş îi mai dzîsără acei svinţi oteţi: Rugămu-ne Împărăţîei tale să dai învăţătură în tot locul supt ţînerea Împărăţîei tale ca să să noiască şi să să podobască de pre acmu beserecelia lui Dumnedzău, pentru să să întărească legea creştinească întru dzîlele Împărăţîei tale, ca să fii pomenită nepreastano <=neîncetat> şi tu şi ficiorii tăi.
     Iară împărăteasa Theodora răspunsă cătră acei oteţi şi dzîsă cu multă smerenie: Eu bucuroasă sînt foarte şi nevoitoare, împreună cu Svinţîile voastre şi priimăscu să fac aceasta. Ce iarăş poftim pre Svinţîile voastre să ascultaţi şi puţîne cuvinte ce vom arăta şi noi. Cunoaşteţi şi ştiţi bine că eu şi mai de întîiu de în prunciia mea tot am fost pravoslavnică şi mă închinam pre ascunsu svintelor icoane. Şi ca pentru să aib credinţă şi să vă încredinţaţi şi Svinţîilor voastre, iată că adeverescu direptatea. Şi îndată scoasă împărăteasa o icoană mică de în sînu-ş cu chipul lui Hristos ş-a Preacuratei Preciste şi o sărută împărăteasa între acei svinţi oteţi şi dzîsă cu glas mare aşea: Cine nu să închină svintelor icoane a Domnului Hristos ş-a Preacuratei Maicei Sale ş-a tuturor svinţîlor, să fie anathema.
     Iară mai sloveneşte dzîce aşea:  <=Cîţi nu să închină şi nu le sărută pre dînsele cu bună primţa inimii, nu ca pre nişte dumnezei cinstindu-le, ci ca pre nişte chipuri ale acelora ce sînt închipuite într-însăle, pre unii ca aceia îi las să fie anathema şi procleţi>.
     Iară atunce, dacă vădzură acei svinţi oteţi adevărata credinţă a împărătesăi slăviră multu numele lui Dumnedzău.
     Iară împărăteasa le şi mai dzîsă: Am o cerere să pohtescu şi eu de la Svinţîile voastre, cinstiţi părinţi. Răspunsă patriiarhul de dzîsă: Pohta şi cererea împărăţîii tale care iaste, o, împărăteasă? Dzîsă împărăteasa: Rogu-mă [[130]] Svinţîilor voastre pentru soţul mieu, pentru Theofil, să faceţi rugăminte spre Dumnedzău ca să să izbăvască, că va fi cu cei de în muncă pentru eresîile ce avea a svintelor icoane şi altele.
     Răspunsă iarăş patriiarhul şi dzîsă: Pe spre putinţa noastră iaste acesta lucru, o, preacreştină împărăteasă, iară mila lui Dumnedzău iaste mare, de-i vor asculta moleniile cele cu osîrdie a şerbilor tăi şi să să izbăvască şi bărbatul tău Theofil. Iară mult au supărat pre Dumnedzău. / Ce den vreme ce va să fac acesta lucru, să te apuci întîiu Împîrăţîia ta să posteşti de împreună cu toată curtea ta, de în mic pînă în mare şi să vă rugaţi spre Dumnedzău cu inimi înfrînte şi cu lacrămi herbinţi şi vom face şi noi rugăminte spre Dumnedzău pre la svintele besereci, împreună cu alţi arhierei şi ierei şi monahi călugări şi cu toate năroadele. Iară Dumnedzău cel mult milostiv şi iubitor de oameni, cela ce va pe toţi să mîntuiască, doară că ni dai, i să va face milă şi de acesta, să-l mîntuiască de în muncă şi să fie în ceata direpţîlor. Şi de într-alte toate să dai milostenie pre la săraci şi streini şi să erţi de în robii tăi şi să-i slobodzi să fie în voia lor. Şi într-acesta chip rugămintele ne vor fi priimite spre Dumnedzău.
     Acestea învăţături dzîsă Svîntul patriiarhu Gherman cătră împărăteasa şi să dusă la chilie-şi. Şi cînd fu a doaă dzî demîneaţă au chemat patriiarhul de au strînsu tot nărodul de în mare pînă în mic, bătrîni, tineri, bărbaţi şi mueri, preuţi, arhierei şi ierei şi miriani şi cu sahastri, toate cetele au strînsu patriiarhul. Şi-ntr-aceştea era şi Sveati Theodor şi Theofan, fraţîi cei cu slovele scrişi în frunte şi ş-alt Theofan egumen şi sînghel; era şi ş-alţi mulţi dobrodeateli <=făcători de fapte bune> şi ciudotvoreţi <făcători de minuni> oteţi, carii toţi aceştea s-au strînsu la besereca cea mare, la Patriiarhie.
     Şi învăţă patriiarhul toţi preuţîi şi năroadele carii-ş pre la popoarăle lor să aibă post şi rugăminte spre Dumnedzău; că să prilejisă în dumineca lăsării săcului de brîndză şi de a doaă dzî să începea svîntu post cel mare. Şi aşea feaceră.
     Iară Svîntul patriiarhu Gherman şi cu ceata călugărească au postit peste toată săptămîna postului de întîiu. Şi spre Dumnedzău să ruga cu osîrdie multă pentru Theofil. Şi împărăteasa iarăş să ruga de altă parte lui Dumnedzău cu toată curtea ei, cu rugă şi cu lacrămi şi cu post în Besereca Preacuratei Preciste.
     Iară cînd fu demîneaţă, sîmbătă, pînă la dzîoă, [iară] împărăteasa de truda ce făcusă multă spre rugăminte şi de post şi de lacrămi o au furat somnul, ca cînd ar fi fost vădzînd udivlenie <=arătare>. Şi i s-au arătat ca cum să afla în mijlocul tîrgului, aproape de un stan de piiatră ce l-au făcut marele Costantin împărat. Şi pre acolea vădzu că trecea mulţi oameni negri şi pre în mînule lor ducea cinii de mucenic: unii ţînea pre în mînule lor săbii, alţîi cuţîte, alţîi fuştiori, alţîi cleşte, alţîi toiage şi alţîi în tot chipul. Iară în mijlocul acelor negri vădzu şi pre bărbatul ei, pre Theofil împărat, unde-l ducea gol şi legat de mîni cu / lanţuje de heru. Şi unii îl trăgea cătră dînşii, alţîi iarăş aşea şi-l bătea toţi fără milă.
     Iară daca l-au vădzut împărăteasa şi-l cunoscu, alergă după dînsul să vadză unde-l duc. Şi vădzu că-l dusără pînă unde să dzîce Poarta de Aramă. Iar acolea, la acea poartă vădzu că era un scaun înaltu şi luminat. Şi în scaun [[131]] şedea un împărat căruia îi dvoriia cete de vonici mulţi, frumoşi şi luminaţi, înaintia lui. Iară acolea adusără acei arapi negri şi pre Theofil şi-l ţînură acolea înaintea acelui împărat şi aştepta arapii aceia să-i rupă împăratul acela, lui Theofil, giudeţul şi să-l ia numai acolea în sabii şi în fuştiuri şi în cuţîte.
     Iară împărăteasa daca vădzu aşea, ia cădzu cu faţa la picioarele acelui împărat mare şi [fricos] frumos şi cu lacrămi să ruga pentru bărbatul ei, pentru Theofil, să nu-l dea pre mînule acelor muncitori arapi negri. Iară peste apestită vreme ş-au deşchis rostul său acel împărat mare şi-i dzîsă: O, muiare, mare ţî-i credinţa, ce să cunoşti că pentru lacrămile tale şi pentru rugămintele şerbilor miei, arhiereilor ş-a preuţîlor ş-a tot nărodul meu, iată că-ţi dau pre Theofil, bărbatul tău. Şi îndată să răsti cătră arapii aceia să lasă pre Theofil; şi fugiră toţi de pre lîngă dînsu, numai ce rămăsesă Theofil sîngur. Atunce iarăş dzîsă împăratul acela cătră posluşnicii săi cei luminoşi, adecă svinţîlor îngeri: Dezlegaţi pre Theofil şi-l daţi muerii sale. Şi dacă îl dederă pre mînă, [iară] ia să întoarsă cu bucurie mare. Acesta vis învisă împărăteasa şi să şi deşteptă.
     Iară Methodie patriiarhul, cînd fu sîmbătă în săptămîna postului de întîiu, au scris într-o hîrtie numele al tuturor împăraţîlor celor eretici şi mai gios decît a tuturor nume au scris şi numele lui Theofil ş-au pecetluit hîrtiia aceia sîngur patriiarhul de naintea a tuturor arhiereilor şi a svinţîlor oteţi carii au fost acolo ş-au pus hîrtiia aceia supt svîntul prestol, într-altariu.
     Iară întru acea rugă ce-au făcut patriiarhul Methodie şi cu toţi acei svinţi oteţi au vădzut în vis patriiarhul îngerul lui Dumnedzău de-i dzîsă: Audzîtu-s-au ruga ta la Dumnădzău, episcope, şi au ertat pre Theofil. Iară de pre acmu înainte să nu mai superi pre Dumnedzău pentru altu eretic. Iar patriiarhul, ca pentru să vadză visul au adevărat va fi, au mărsu cu toţi arhiereii de au luat hîrtiia aceia şi o despecetluiră în vederea tuturor. Dece altor împăraţi eretici numele s-au aflat scrisă într-acea hîrtie, numai numele lui Theofil lipsîia, nu era scris.
     Aceasta minune daca audzî împărăteasa şi tot nărodul, mult s-au / bucurat ş-au dat laudă lui Dumnedzău. Atunce învăţă împărăteasa să să strîngă toate năroadele la Patriiarhie cu cinstitele cruci şi cu svintele icoane să facă slavoslovie şi liturghie lui Dumnedzău. Ş-au eşit împărăteasa Theodora şi cu fiiu-său Mihail împărat cel mititel, ţîind pre în mînule lor svintele icoane ş-au mărsu cu litii şi cu cîntări de la curţîle împărăteşti pînă la Patriiarhie şi da laudă lui Dumnedzău toate năroadele, vădzînd atîta oblastie creştinească şi mergea toţi bucuraţi şi vesăli şi strîga într-un glas dzîcănd:  <=Doamne milueşte>.
     Şi daca sosîră la Patriiarhie cîntară Svînta Liturghie. Pre toţi ereticii şi iconoboreţîi au anathematisît, iară pre cei pravoslavnici şi blagocestivi i-au cinstit. Şi de pre atunci să ţîne acesta praznic ce să dzîce  <=Dumineca ortodoxiei> în dumenica întîiu a postului şi să va chema aşea în veci.
     Iară un domnu a bulgarilor ce era pre aceia vreme, Vogoriu pre anume, dac-au oblicit c-au murit împăratul şi muiarea lui ţîne împărăţîia cu cucon [[132]] de nevîrstă, el să vîznosî şi să mări şi trimisă sol la împărăteasa să strîce legătura păcii ce-au avut cu împăratul ei, Theofil.
     Şi daca veni solul spusă porunca lui Vogoriu. Iar împărăteasa dzîsă: De va veni domnul vostru să să bată cu mine şi de să va întoarce biruit de mine, de o muiare, fi-va defăimat şi ruşinat de toate crăiile şi împărăţîile şi eu voi fi lăudată pre cît va fi el defăimat. Iar de mă va birui el pre mine, minune nu-i să biruiască bărbat pre muiare, pentru păcatele mele, nici mă va defăima nime.
     Şi-i cinsti împărăteasa şi-i dărui şi să dusără de spusără domnului lor, lui Vogoriu, acestea ce le-au poroncit împărăteasa. Iară Vogor, dac-au audzît de acestea cuvinte ce i-au poroncit pre sol împărăteasa s-au minunat de răspunsu înţăleptu de muiare şi legă Vogor pace cu împărăteasa de iznoavă şi mai tare de cum avea cu împăratul ei.
     Iară acolo la domnul bulgarilor, la Vogoriu, era un om robit, grec de în casăle împăratului, pre anume Theodosîe Cufara, om harnic şi lăudat şi slovesnic. Şi-l apucasă acolo de la oaste şi nu apucasă împăratul Theofil să-l scumpere. Iară la împăratul cădzusă iarăş roabă o soră a lui Vogor, domnul bulgarilor. Şi la legăturile de pace au cerut Vogoriu de i-au dat pre soru-sa şi el încă au dat împărăteasăi pre Theodosîe Cufara.
     Iar acesta, Theodosîe, cînd au fost el acolo la domnul bulgarilor, foarte l-au ţînut bine. Şi fiind şi om învăţat şi slovesnic şi fiind bulgarii o samă / pînă atunce credzători de bodzi şi varvari, iară Theodosîe avînd voroavă cu domnul bulgarilor, că le-au fost ştiind şi limba, i-au fostu spuind foarte multe şi adevărate pentru credinţa noastră, a creştinilor. Şi tot l-au fost ascultîndu şi şi în toată vremia avea voroavă cu Theodosîe şi-l ţînea la cinste.
     Iar şi sora lui Vogoriu, luîndu-o roabă şi cădzusă la împărăţîe, o au datu de au învăţat carte ş-au adeverit bine de tainele lui Hristos cum s-au întrupat de s-au făcut om, pentru să izbăvască pre om şi precum s-au răstignit ş-au învis, ş-au mîntuit pre Adam şi pre cei dentru Adam, dentru mînule diiavolului; şi precum s-au suit în ceriu şi iară meneşte să vie să giudece viii şi morţîi şi pre cei direpţi îi va pune întru împărăţîia sa, iar pre cei păcătoşi în iadul vecinic.
     Iară roaba aceia, pe după ce vini la frate-său Vogoriu, în toată vremea spunea şi ia de acestea carele-i fusesă spusă şi Theodosîe. Dece Vogoriu audzînd pre soru-sa spuind şi mai den demult fiind audzît de Theodosîe i să deşchisesă inema şi avea usîrie spre credinţa creştinească, dară nu avea ce face, pentru mulţîmea de afară.
     Iar în dzîlele acelea să feace o foamete mare în toată ţara bulgarilor, cît mînca om pre om şi să mira Vogoriu, domnul bulgarilor, cum va face să-şi izbăvască nărodul şi de încătro îi va veni vrun agiutoriu sau vrio învăţătură. Iar înfrîngîndu-să cu inema şi gîndind ş-au adus aminte de învăţăturile lui Theodosîe ş-apoi de cîte-i spunea soru-sa pentru Iisus Hristos. Şi-ş chemă năroadele şi să sfătui cu dînşii şi le dzîsă: Vedeţi că vom peri cu totul şi nime nu ne va izbăvi de aceasta, ce numai să ne rugăm cu toată inema cătră Dumnedzăul creştinilor, Iisus Hristos. Dece de ne va izbăvi de într-această foame să credem şi noi întru dînsu şi să ne botedzăm, să ne facem creştini.
     [[133]] Şi numai cum au priimit toţi să fie aşea, o, minunea Ta, Doamne, cea mare şi puternică, de într-acelaş ceasu începu a li să împlea ţara de grîu şi de tot feliul de bucate. Şi să săturară şi să veseliră toţi şi dederă laudă Domnului Iisus Hristos. Şi să botedză domnul lor şi toate năroadele cu dînsu şi să feaceră toţi creştinii. Şi domnul Vogoriu ş-au pus numele la svîntul botedzu Mihail, pre numele împăratului grecescu de în Ţarigrad. Şi s-au făcut şi svîntă beserecă minunată ş-au pus de o au şi zugrăvit pe un monah călugăr zugrav, anume Methodie, meşter bun şi învăţat.
     Dece pentr-alte istorii ce zugrăvisă, zugrăvit-au şi  <=a doua venire>. / Şi dacă o vădzu aşea frumoasă zugrăvită Mihail domnul şi vădzu cetele toate a direpţîlor în raiu şi cetele păcătoşilor în iad ş-au adus aminte de cuvintele lui Theodosîe şi de a surorii-sa şi s-au înfricoşat foarte şi pururea să ruga lui Dumnedzău să-l spăsască şi să-l destoinicească în cetele direpţîlor.
     Acesta domnu cînd s-au botedzat au avut loc strîmtu unde lăcuia el de să chema ţărişoara lui şi nu avea loc întinsu să le agiungă de hrană lui şi nărodului său. Ş-au trimis la împărăteasa Theodora la Ţarigrad cu rugăminte să-i dea vrio bucată de loc acolea, în hotarul lor, să-şi mai lărgească, să le fie de hrană. Iar împărăteasa, dac-au audzît că s-au botedzat cu tot nărodul său, foarte s-au bucurat şi i-au dat loc carele era pustiiu atunce şi nici de o treabă împărăţîi. Datu-i-au den hotariul ce să dzîce Poarta de Her pînă la Develtun, care loc şi atunce l-au fost ţîind împreună grecii cu bulgarii. Acela loc l-au dat împărăteasa să fie a lor, pentru căce s-au botedzat cu domnu cu tot şi s-au făcut creştini. Şi le-au făcut şi hrisovul, adecă uric să le fie danie în veci.
     Iară pre vremia ce-au fost scos împărăteasa pre Ioan patriarhul cel eretic şi iconoboreţ, ce l-au fost pus Theofil împărat, ş-au pus iarăş pre Sveati Melhodie patriiarhu la loc. Iară pe Ioan acela l-au urgisît împărăteasa ca pre un eretic şi l-au fost trimis la o mănăstire ca să-l hrănească şi să şadză acolo să să pocăiască. Iar el ca un duşman ce-au fostu svintelor icoane, vădzînd acolo, den afara beserecii într-un loc sus chipul lui Hristos ş-a Precistii şi a svinţîlor îngeri, au învăţat pre un diiacon al său de s-au suit de le-au scos ochii, defăimînd că n-au ochi să vadză.
     Şi oblici împărăteasa de aceasta şi trimisă de-l adusără. Şi învăţă să-i scoaţă şi lui ochii. Iară unii dentru oamenii împărătesăi să pusără la mijloc de întoarsără pre împărăteasa să nu-i scoaţă ochii, ce să-i facă altă certare. Şi-l pusără de-l bătură cu vine de bou, doaă sute de toiage.
     Iară el, spurcatul, pe după ce-l bătură, s-au svătuit cu o samă de cetaşi ai lui, iconoboreţi, ca şi dînsul, ca să năpăstuiască pre Svîntul Methodie patriiarhul c-au îmblat cu o muiare şi nu-i harnic de a fire patriiarhu, ca pentru să facă scîrbă şi necinste năroadelor şi împărătesăi, că-l ţînea în loc de părinte. Şi feace tocmală cu o muiare săracă şi-i dederă galbeni de aur şi o învăţară să strîge în gura mare şi să dzîcă că patriiarhul este curvar, / că au curvit şi cu dînsa. Şi muiarea aceia au fostu defăimînd cătră toţi pre patriiarhul într-acesta chip.
     Dece audzî împărăteasa de aceasta şi toţi meghistanii şi epitropii împărăţîii şi să cutremurară de aceasta toţi, foarte, cu tot clirosul. Şi strînsă împărăteasa arhiereii şi nărodul şi feaceră săbor să să ciarce acesta lucru. Şi [[134]] chemară pre patriiarhul de faţă şi adusără şi pre muiare înaintea săborului. Şi începu muiarea a grăi întru audzul tuturor şi dzîcea patriiarhului de faţă aşea: Au nu eşti tu cela ce te-ai lipit în cutare locu şi am mai curvitu în cutare loc şi în cutare dzî, iată unde, şi într-altă dzî aiurile, iată unde. Iară svîntul şi cinstitul patriiarhu numai ce tăcea. Iară blagocistivii creştini să mîhniră foarte şi numai ce-ş plecasă capetele în gios de ruşine. Şi mai mult decît toţi era mîhnitu unul dentru epitropii împăratului.
     Iară cînii turbaţi de iconoboreţi şi alţi eretici, unde audzîia, li să vesăliia inema. Şi stătu săborul multă vreme fără graiu, de nu mai dzîsă nime, nemică. Iară Manuil, epitropul împăratului, maghistrul cel mare, cum am dzîce caimacam, dentru cîtă usîrdie avea el spre patriiarhul, el răspunsă şi dzîsă: Pentru un om să fie nărodul creştinescu tot de rîs, mai bine să lipsască el sîngur de în scaun şi de în cinste.
     Iară preafericitul patriiarhu socotiia să fie de cătră oameni defăimat şi de cătră Dumnedzău cinstit şi să să lasă necinstit să iasă şi de în scaunul patriiarhiei şi ce pediapsă or vrea să-i facă, să trăpască pentru mare dreptate şi năpaste. Iară mai apoi iarăş socoti întru sîne că nu va fi bine să fie pravoslavnicii creştini ruşinaţi şi ereticii să rămîe cinstiţi şi bucuraţi şi să fie defăimată şi pobrozîtă ceata arhiereilor.
     Ce îndată să sculă Svîntul patriiarhul Gherman şi au stătut în mijlocul divanului împărătescu, înaintea săborului ş-a tot nărodului şi dzîsă aşea: O, fraţîlor şi iubiţîi miei creştini, cuvini-s-ar spre noi ca să suferim toate defăimăturile şi toate năpăştile şi nedreptăţîle cîte ne vor veni, ce pentru să dobîndim fericirea lui Hristos. Iar pentru să nu fie de batgiocură vlădiciia svinţîlor arhierei înaintea spurcaţîlor de eretici, căutaţi de vedeţi direptatea.
     Şi într-acesta chip, în vederea tuturor ş-au rădicat văşmintele / de nainte, de i să vădzu trupul tot şi îmbla pre denaintea tuturor, pre în mijlocul săborului vreme multă, cîtu-l vădzură toţi şi cunoscură că partea trupului cea tainică au fost arsă şi veştedzîtă cu boaşă cu tot, cît abiia să cunoştea sămnul udului. Şi daca vădzură toţi acesta lucru preste fire să ciudiră mult şi-ş scoasără toţi prepusăle de la inimile lor şi să bucurară mult şi toţi cădea cu faţa ta pămînt la talpele svîntului şi-ş cerea ertăciune. Şi-i blagosloviia svîntul şi-i săruta pre cap. Iar vrăjmaşii legii şi ereticii rămasără ruşinaţi şi împroşcaţi şi măscăriţi de nu să ştiia doi cu doi încătro să duc.
     Iar un priiaten a patriiarhului, boiar mare de în casa împăratului, l-au întrebat în ce chip ai rămas aşea, fără fire trupască, de nu să cunoaşte nemică. Iar svîntul dzîsă cătră însu: Cînd era diiacon tînăr m-au trimis stareţul mieu Nichifor patriiarhul la papa de Rîm pentru treabe a svintei beserece. Şi aflîndu-mă acolo doaă, trei dzîle, pînă a mi să face treaba, avut-am înherbîntare mare despre demonul curvii, cît nu mă lăsa nice dzua, nice noaptea, cît mă miram ce voi face să nu cadzu la vrio curvie cu îndemnarea diiavolului. Ce mă rugai lui Dumnădzău să mă ferească de răcorile lui şi îndată sîrguiiu de mă duş la Besereca Svinţîlor Apostoli Petru şi Pavăl şi cădzuiu de mă rugaiu ca să mă mîntuiască de într-acea herbinteală a curviei ce mă împresurasă.
     Iară preste noaptea aceia mi s-au arătat amîndoi Svinţîi Apostoli în vis şi veniră de-mi tăiară părţîle de taină a trupului, precum ai vădzut. Şi mă [[135]] deşteptaiu cu mare durere foarte şi căutaiu de mă vădzui şi eu că sînt arsu. Şi de pre atunce pînă astădzi nu mi-au mai părut cum mai sînt om trupan în lume.
     Şi dacă audzî acel priiaten a patriiarhului şi ş-alţîi ce să mai prilejisă acolo aceasta arătare a svinţîlor apostoli şi trupul lui cum era arsu şi viaşted, au datu laudă lui Dumnedzău şi svinţîlor apostoli. Iară împărăteasa şi cu epitropii împărăţîii într-acela ceas prinsără muiarea aceia şi o bătură mijlociiu, ca pre o muiare. Şi spusă cu mare dreptate cum au venit cutare şi cutareli şi cu alţi mai mulţi cu dînşi împreună şi mi-au dat galbeni de aur ca să dzîc defăimăturile carele aţi audzît că au dzîs. Dece şi eu, ca o săracă ce am fostu, pentru lipsa mia am priimit şi am năpăstuit pre svîntul patriiarhu. Iar pentru să credeţi şi mai bine, iată şi galbenii / ce mi-au dat; i-am pus de stau într-un săcriiu ce am şi nişte grîu.
     Iară împărăteasa şi trimisă mai de sîrgu om împărătescu la casa aceii mueri şi deşchisără săcriiul şi găsîră galbenii şi-i adusără la împărăteasa. Şi eşi la ivală năpastea şi strîmbătatea care s-au făcut svîntului patriiarhu Methodie şi îndată trimisă de adusă pre Ioan ereticul şi pre alţi potrivnici ai lui, dentru carii s-au ijdărit năpastea svîntului patriiarhu. Şi-i înfăţîşe cu muiarea şi să aflară vinovaţi.
     Şi multă certare şi pedeapsă le feace împărăteasa. Şi era să facă moarte la unii carii au fost miriani. Dară svîntul patriiarhu Methodie n-au vrut să lasă pre împărăteasa, ce s-au rugat de i-au ertat şi i-au slobodzît şi pre muiare aşijdirea.
     Iară Mihail, împăratul cel mic, venii vremia de să feace în vîrstă de vonic tînăr şi cu svaturile unchiu-său, a fratele mîne-sa, a împărătesăi, anume Varda, multe rele feace Mihail mîne-sa, pre învăţătura unchiu-său. Şi nu lăsa pre maică-sa să mai aibă voe şi blastie nice la un lucru a împărăţîei. Iară Manuil, nănaşul împăratului, ce l-au botedzat şi Theoctistu, epitropii lui Mihail, ce i-au lăsat tată-său Theofil să asculte Mihail de dînşii, aceştea mîngîia şi îmbuna pre împărăteasa cu cuvinte dulci, iar pre fiiu-său Mihail împărat îl învăţa şi-l certa cu cuvîntul să asculte de maică-sa, ca şi mai întîiu şi să aibă voe la toate, ca o împărăteasă.
     Iar Varda, fratele împărătesăi, avea pizmă mare pre Theoctistu, epitropul împăratului. Audzînd că învaţă pre împăratul de bine, să cinstească pre maică-sa şi să să aibă bine şi să o asculte, ca şi mai întîiu, să le laude şi alte împărăţîi şi crăii, dece Varda tot pre pizmă pîrîia pre Theoctistu la împăratul şi într-un chip şi într-altu, dzîcînd că Theoctistu va să mărite pre îmmă-ta, sau pre surorile tale şi pre tine vor să te orbască de ochi să fii ca nime de tine, şi cum Theoctist nu iaste harnic să cumpăte împărăţîia şi ş-alte multe prihane şi rele dzîcea cătră împăratul de dînsu. Ş-au făcut voroavă împăratul cu Varda numai să omoară pre Theoctistu.
     Iar într-o dzî Varda şi împăratul au întrat în casa împărătesăi şi aflară pre Theoctistu sîngur şi vorovind cu împărăteasa. Iar Varda avea voe de la împăratul să omoară pre Theoctist, cîndu-şi va afla vremia. Dece atunce socoti el că iaste vremia, precum poftiia el; adecă unde-l aflară cu împărăteasa, numai amîndoi vorovind / în taină, pentr-un lucru, el adecă ş-au prepus cum au taină de curvie. Şi cum îl vădzu vorovind cu soru-sa, împărăteasa, aşea s-au răpedzît asupra lui cu un amgeriu mare şi gol. Iară [[136]] Theoctistu să înfricoşă şi nu avea încătro mai fugi să scape, ce dede de să vîrî supt masă şi acolea l-au giunghiat şi i-au făcut samă Varda şi-l scoasără afară mort.
     Iară împărăteasa dacă vădzu de strîmbătatea morţîi lui Theoctistu plînsă cu amar şi strîga spre Dumnedzău şi blăstăma pre frate-său Varda şi pre fiiu-său, împăratul, rugîndu-să lui Dumnedzău să le dea şi lor plată precum au făcut şi ei lui Theoctistu. Iară fără zăbavă muri celalalt epitrop a împărăţîii, Manuil, nănaşul lui Mihail împărat şi rămasă numai Varda sîngur sfetnic şi epitrop şi cumpătătoriu împărăţîei şi feace ce-i era voia; că la dînsu era toată oblastiia şi puteria împărăţîei şi nime nu-i cutedza nici pentru un lucru să-i grăiască sau să-i mai ia sama.
     Iară împărăteasa vădzînd faptele cele rele a fiiu-său, a împăratului şi strîmbătăţîle a frăţîne-său, a Vardei, nu putea să tacă, să nu-i împungă cu cuvîntul şi să-i înveţă pentru binele lor. Iară ei nice o băga în samă, ce încă svătui Varda pre împăratul să urgisască pre îmmă-sa, împărăteasa, şi cu surorile lui, cu patru fete a împărătesăi. Şi aşea feace turuiatul şi nepriceputul de împărat. Că urgisă pre îmmă-sa cu fetele-ş şi o scoasă de la împărăţîe şi o trimisă la ostrovul ce să chiamă a Întîiului.
     Iară împărăteasa, daca vădzu că-i face atîta otlojenia şi necinste fiiu-său, împăratul, şi frate-său Varda, pînă a nu eşi de în curţîle împărăteşti au chemat împărăteasa pre toţi boiarii svatului şi le arătă toată avuţîia împărăţîii, vădzînd pre fiiu-său că apucă începătură rea de curvie şi de beţîi şi de răsîpa împărăţîii, nu de adaos; că cheltuia galbenii ca mangîrîi.
     Dece pentru să nu aibă împărăteasa bănat despre năroade şi blăstăm pre urmă, să dzîcă c-au ascunsu împărăteasa avuţîia şi strînsoarea împărăţîi, care era strînsu de în sîngele oamenilor, ca să fie de vrio treabă vriodată la nevoia împărăţîii ş-a năroadelor, dzîsă împărăteasa de cumpăniră avuţîia; şi cumpăniră aurul şi eşi o mie şi noadzăci de chentinare, adecă cîntare. Iară argint să aflară trei mii de chentinare.
     Şi dac-au cumpănit avuţîia aceia, dzîsă împărăteasa cătră tot svatul de boiari aşea: / Această avuţîe iaste strînsoare de la bărbatul mieu, Theofil împărat. Şi eu dentr-această avuţîe nemic n-am strîcat, nice am supus pre mare dereptate şi iată că o am arătatu cătră toţi de o au vădzut şi o lăsaiu acmu pre mîna fiiu-mieu, lui Mihail împăratu, ca pentru să nu dzîceţi că am luat eu avuţîia ş-au rămas săracă împărăţîia.
     Şi de acolea ş-au luat dzua bună şi s-au închinat cătră boiari şi cătră tot nărodul şi eşi de la împărăţîe cu multe lacrămi şi cu multă jeale, cu fetele ei de împreună şi să dusă la ostrovul care mai sus scrisăm, urgisîtă de fiiu-său.
     Iar împăratul Mihail atunce ş-au găsît vremea; dece cădzu spre curvii şi spre beţîi şi mîncări, a face mesă mari în toate dzîle. Şi-i era dragi vînaturile şi surlele ş-alăutele ş-alte organe de vesălii şi de haburi <=chefuri>. Şi punea fete şi mueri de-i giuca pe denainte şi-l desfăta. Iar pentru împărăţîe nu avea nice o popecenie <=interes> sau altă grijă. Iară ceia ce bea şi mînca cu dînsu de împreună îş da de le botedza ficiorii şi-l făcea cumătru şi-l chema pre ospăţu; şi daca bea de să îmbăta, el dăruia unora cîte un chentinar de aur, altora cîte giumătate, altora şi mai mult, [[137]] precum era oamenii. Şi cine vrea hi fost să-i facă vesălie şi haburi, îndată-l şi dăruia cu galbeni şi cu aur.
     Şi într-acesta chip au strîcat ş-au răsîpit toată avuţîia împărăţîei, de în cîtă avuţîe i-au fost lăsat maică-sa, pînă o au săvîrşit toată de n-au mai rămas nemică, de nu mai avea ce să mai cheltuiască, ce-l cuprinsesă gînduri multe şi popecenie şi să mira, ce să va face, că strîcasă avuţîia toată şi nu mai avea ce să mai face să nu-i lipsască mesăle şi organe şi curvele şi hvalele.
     Ce l-au sfătuit sfetnicii lui cei răi aşea, că pre vreme ce era împăratul Theofil pre împărăţîe, fost-au făcut la împărăţîe un lucru minunat şi scumpu, cîtu-i mergea vestea pe la toate împărăţîile. Adecă făcusă un pomu de aur, în chip de paltin; şi pre acel paltin era făcut de toate pasările de cele cîntătoare şi la turpina lui era făcuţi doi lei vărsaţi de aur, de-ţi părea că sînt ividoma de ţînea paltinul acela. Şi între lei era făcuţi organe, cum am dzîce surle, cobuze, cimpoi, alăute şi alte glasuri de musîcă, că răspundea de cînta dentr-acele organe. Şi toate acestea era făcute de aur prisne de un filosof mare, anume Leon filosoful, cu meşterşug de în stele zveazdovidic <=cititor> lucru minunat. Şi cînd bătea vîntul i să clătiia / frundzăle şi să clătiia şi pasările de pre în ramurile cu crăngile şi să mişca şi leii de pre la trupina şi începea a dzîce organele în tot feliul şi cînta şi pasările în toate glasurile, cît nu mai putea fi lucru ca acela nice au mai fost, nice să va mai face.
     Iară beţîvul de Mihail împărat vădzînd că n-are să mai cheltuiască să-ş facă poftele inemii lui, s-au apucat de au strîcat acel lucru scumpu de la împărăţîe ş-au dus meşteri zlătari de l-au svărîmat şi lipsî un lucru scumpu ca acela şi de mult preţ de la împărăţîe pentru curviile şi beţîile împăratului şi-l topiră în foc şi-l cumpăniră. Ş-au tras doaă sute de chentenare de aur curat. Şi n-au strîcat numai acesta lucru, ce încă şi cîte veşminte împărăteşti scumpe au fost ţăsute cu aur, adecă cu sîrmă şi cu fir, toate le-au arsu şi le-au lămurit în foc şi au făcut argintu. Aşijdirea şi cîte tipsîi şi blide şi medelniţă şi talgere şi linguri toate au topit şi le-au făcut bani de cheltuială pre la faptele lui cele rele. Şi pomul acel de aur ş-alte vasă cîte mai era de aur şi păhară, toate le-au făcut galbeni de i-au dăruit şi i-au cheltuit.
     Iară maică-sa de la ostrov de unde era trimisă în urgie, fiind aproape de Ţarigrad, ia veniia pururea la Vlaherne, la Besereca Precistii, de să închina împreună cu fetele ei patru de trup, ce avea. Iară fiiu-său Mihail împărat şi cu frate-său Varda, audzînd ei că vine împărăteasa la Ţarigrad, la Vlaherne de să închină şi nu şade în urgie, unde o au trimis, statură cu zavistie şi pentr-atîta căce veniia la acea svîntă rugă de să închina. Şi trimisără pre alt frate a împărătesăi, pre anume Petrona, de i-au luat toată avuţîia ce-au avut, de-ş ţînea viiaţa cu fetele ei dentr-o dzî pînă într-altă şi o lăsară mai cu nemică. Şi-i poronciră să petreacă sărăceşte, nu împărăteşte. Şi nu le sosî nice atîta, ce pusără cu sîla de o călugăriră de împreună cu fetele ei.
     Iar împărăteasa, dacă vădzu de atîta otlojenie <=urgisire> şi preste fire necinstea ce-i făcusă, cădzu în scîrbă cu amar şi fără zăbavă muri.
     Iar fiiu-său, împăratul, nice o grijă de împărăţîe nu purta, ce cădzu la curvii şi la adevăsală <=risipă> mare, atîta cît să feace vas spurcat de tot răul şi izvoditor de multe rele cătră împărăţîia grecilor. Şi multe obicine fără cale şi nedreptăţi să izvodiia pre oameni, fără numai a creştinătăţîi [[138]] preavoslavno credinţă şi aşezăturile svintelor săboară le ţînea bine şi le întăriia / şi rămasără la dînsu neclătite şi neruşiite; iară viiaţa lui o au petrecut tot cu beţîi şi cu curvii şi cu alte dulceţi trupeşti, în toate chipurile.
     Iară într-o dzî au eşitu cu boiarii curţîi sale la locul cel largu în Ţarigrad, ce să chiamă Ipodrom, adecă cursură de cai şi acolo ş-au alergatu caii ş-au săgetat în vîrvul suleţîi în sămnu şi ş-alte feliuri de primblări au făcut şi s-au întorsu iarăş la curţîle împărăteşti şi şedzu la masă cu toţi de să vesăliia. Şi daca să îmbătă adusă doaă fete şi ţînea în braţul cel dreptu una şi în braţul cel stîngu alta şi cînta nacaralele toate în toate glasurile şi giuca horă de fete şi de neveste pre denainte lui. Şi să desfătasă în tot bunul său.
     Iară gramaticul cel de taină a împăratului marsă acolo la masă unde să vesăliia împăratul şi-i dzîsă: Să ştii, putiarnice împărate, că turcii s-au călătorit cu putere de oşti grele şi vin asupra Împărăţîii tale. Şi gramaticul n-au oblicit aceasta poveste de la vrun om cineva să fie venit să-i spue, ce au cunoscut de într-o oglindă ce era la împărăţîe, mare cît o uşe şi minunată, care oglindă iarăş era făcută de Leon filosoful şi înţăleptul, carele era zveatdovideţ <=cetitor în stele>, întru care oglindă căutai şi să vedea toată lumea, împărăţîile şi domniile, cetele toate şi oştile şi caii şi armele, oamenii şi muerile, cetăţîle şi oraşele, cu toate satele şi maria cu toate rîurile şi ce-ţi era pofta să vedzi pe într-alte ţări, acolea să vedea toate; păria-ţi că eşti acolea într-aceia ţară.
     Ce nu numai atîta, ce şi svatul ce făcea împăraţîi şi domnii, pentru toate trebele, ori oşti de gătiia, ori ce fial de oşti şi cu ce tărie şi putere şi încătro vor să margă tot acolea le vedeai de-amăruntul. Dece şi gramaticul împăratului, acolea, într-acea oglindă au căutat de au vădzut că să strîngea oştile turceşti să vie asupra împăratului la Ţarigrad. Şi într-acesta chip marsă de spusă în taină împăratului la masă.
     Iar ameţîtul şi nebunul de împărat aflîndu-să atunce la masă să scîrbi pre gramaticul rău; că împăratului nu-i era de oşti că vin asupra lui să-i strîce împărăţîia şi viiaţa şi nu numai a lui, ce a multe năroade creştineşti, ce-i era numai de giocuri şi de haburi şi de vesălia ce avea cu fete şi cu neveste, că să vor sparge şi să vor duce.
     Ce pentru să nu i să strîce masa, fiind capul împăratului plin de drojdii şi / de nebunie, trimisă om al său credzut şi sfărîmară acel lucru minunat de oglindă, de o feaceră în mici fărîme, care plătiia dzece capete deşiarte ca a împăratului. Că nice au mai fostu lucru ca acela la altă împărăţîe, nici va mai fi. Iară pre gramaticul l-au horopsît şi l-au suduit şi-l scoasă cu ruşine afară de în curţîle împărăteşti.
     Iar în dzîlele împăratului acestuia călcat-au turcii şi sarachinenii foarte rău locurile grecilor. Iară împăratul audzîia în toate dzîle cu urechile lui batgiocorindu-l şi hulindu-l năroadele, dzîcînd că-i beţîv şi curvar şi neharnic de împărăţîe; că el paşte curvele şi vesăliile, iar alte limbi îi pustiescu ţărîle şi cetăţîle. Iar împăratul audzînd de acestea şi vădzînd atîta otlojenie <=hulă> şi cuvîntare rea de cătră oameni ş-au strînsu şi el oştile ş-au purces cu unchiu-său, cu Varda, împotriva turcilor Şi marsără pînă la cetate la Meletichiia; iar acolea domniia Amer turcul. Şi-ş dede războiu împăratul cu Amer turcul şi biruiră turcii pre greci şi periră rău. Şi aproape fu să [[139]] prindză şi pre împăratul, să-l robască. Şi să întoarsă împăratul la Ţarigrad bătut şi plin de ruşine.
     Iară dacă trecură doi ai peste aceia s-au sculat iarăş Amer turcul cu treidzăci de mii de oaste şi veniia asupra împăratului. Iar împăratul dacă prinsă de veste că vine Amer asupra lui s-au înfricoşat ca să nu-l mai biruiască, ca şi întîiu. Şi-ş luă cu sîne patrudzăci şi cinci de mii de oaste şi purceasă şi împăratul asupra lui Amer. Iară Amer daca oblici că vine împăratul în tîmpinarea lui s-au supus cu oştile lui de-l aştepta la un loc strîmtu şi fără veste îşi dederă oştile asupra unii altora şi iarăş înfrînsă Amer pre împăratul şi iarăşi periră grecii, cum fu mai rău. Şi puţîn lipsî şi atunce de nu prinsără pre împăratul, pentru necumpătul a zavisnicului Vardei, unchiul împăratului. Că cu nime nu vrea să să svătuiască, nice să să vorovască, ce luasă oblastiia împărăţîii toată asupra lui şi dederă dosul a fugi. Şi iarăş veniră la Ţarigrad bătuţi şi goniţi, cu cinstea de întîiu.
     Iară peste un an iarăş mai veni Amer turcul asupra împăratului cu patrudzeci de mii de oaste. Iară împăratul să temu să mai margă, ce trimisă pre Pretona, iar unchiu împăratului, fratele Vardei. Iar <lui> Petrona nu-i păru bine de aceasta şi-i fu peste voe, numai n-avu ce să face. Ce după cum fu învăţătura împăratului luă oştile şi / purceasă asupra lui Amer turcul.
     Iară înaintea lui în cale îi era a triace pre lîngă un munte mare, care să chema Latrul. Şi într-acel munte era un svîntu sahastru, pre anume Ioan, om dumnedzăescu şi priajdovidniţ <=mai nainte cunoscător>. Şi sosînd cu oştile pînă acolo s-au dus Petrona de s-au împreunat şi ceru de la dînsu blagoslovenie şi să-i adeveredză au birui-va pre Amer turcul.
     Iară preacuviosul Ioan i-au răspunsu şi-i dzîsă: Du-te spre vrăjmaş cum ai purcesu că cu agiutoriul lui Dumnedzău veţi pobedui sarachinenii şi turcii şi cu mare izbîndă şi biruire veţi învîrteji înapoi. Şi blagoslovi sahastrul pre Petrona şi purceasă bucuros şi cu inima plină avînd nădiajde pre Dumnedzău şi pre cuvîntul svîntului că va fi pre voia creştinilor.
     Şi cum sosî pre locul ce era Amer cu oştile, le dede Petrona cu grecii războiu foarte de aproape şi iute. Şi cu agiutoriul lui Dumnedzău şi cu blagosloveniia svîntului sahastru, lui Ioan, să loviră Petrona faţă la faţă cu Amer turcul, că-l grăbiră şi nu mai fu loc de a dare dos nice unul, nice altul. Şi-l împresoră Petrona şi-l tăe acolea pre loc şi începură a fugi turcii şi sarachinianii şi grecii îi goniia şi-i tăia şi-i robiia. Şi atîta periră agarinenii aceia, cît n-au scăpat a treia parte.
     Iară ficiorul lui Amer, fiind şi el cu tată-său atunce în războiu, au fugit să scape la cetate la Meletiniia, să scape la scaunul tătîne-său. Iară o samă de oştiani s-au luat după dînsu şi l-au agiunsu şi l-au prinsu, şi-l adusără lui Petrona. Şi purceasără oştile şi cu Petrona cu biruinţă mare şi cu izbîndă şi cu dobîndă. Şi adusără robi împăratului de presosît. Şi să închină Petrona împăratului ca un biruitoriu şi închină şi pre ficiorul lui Amer turcul. Şi-l sărută în cap împăratul şi să sărutară cu frate-său Varda.
     Şi-l întrebară de tot şi spusă Petrona pentru acel svîntu sahastru, dentr-acea măgură, cum l-au blagoslovit şi i-au dzîs că va birui vrăjmaşii. Şi audzînd împăratul acestia şi cu Varda s-au minunat ş-au dat laudă lui Dumnedzău. Şi dărui împăratul pre Petrona, unchiu-său, cu daruri împărăteşti [[140]] de multu preţu şi-l boeri cu o boerie de cinste mare, care să chema domestihul de şcoale.
     Iară atunce, pre aceia vreme s-au săvîrşit şi Svîntul Methodie, patriiarhul, dîndu-ş sufletul în mînule lui Dumnedzău. Ş-au fost în scaunul Patriiarhiei patru ai pe după ce au venit de unde au fost în urgie trimis. Ş-au fost  <=păstor oilor celor cuvîntătoare> patru ai. Iară / pe după uspeniia acestuia svînt patriiarhu pusără pre altul, anume Ignatie, ce era nepot de soră lui Nichifor împărat, ficior lui Mihail Rangave, care Rangave s-au lepădat sîngur de împărăţîe şi s-au călugărit. Iar pre Ignatie acesta l-au hadîmbit şi l-au trimis la o mănăstire ce să dzîce a lui Satiru; acolo l-au călugărit.
     Dece şi acesta blagoslovit de om, dac-au stătut patriiarhu, mult au stătut împotriva Vardei, unchiului împăratului, de-l împungea cu cuvîntul pentru multe nedireptăţi şi asuprele ce făcea creştinilor, fiind toată oblastiia împărăţîii după dînsu. Aşijdirea şi pentru căce ş-au gonit muiarea sa cea de pravilă şi ş-au luat muiare pre noru-sa. Şi nu-l primiia patriiarhul acesta în beserecă, ce-l goniia ca pre un călcător şi preastupnic <=călcător> de pravilă. Iar Varda pentru aceasta cu noru-sa mult foarte să ruga patriiarhului să-l iarte şi să fie priimit în beserecă. Iar patriiarhul n-au vrut să facă acestă bezaconie, pînă nu va lepăda pre noru-sa şi să-şi ia muiarea sa cea de pravilă.
     Iară Varda daca vădzu că nu putu întoarce pe patriiarhul să-i dea blagoslovenie şi să-l iarte să ţîe în loc de muiare pre noru-sa, să mînie şi răpşti asupra patriiarhului cu scîrbă mare şi-l scoasă de în scaun şi-l închisă supt sclipul cel cu mormîntul lui Copronim împărat smerdeaştom <=cel împuţît> şi i-au pus şi păzîtor de-l păzîie oameni răi şi bezduşnici <=fără suflet> şi fără omenie.
     Iară patriiarhul Ignatie de voia rea şi de putoare ce era supt acel sclip au fost murind, de nu s-ar hi fost prilejit un creştin blagocestiv de l-au scos dentr-acel mormîntu, cînd nu să prilejisă păzîtorii acolo, că-l încuia şi să ducea.
     Apoi, pe după închisoare l-au scos de în scaunul de patriiarhie şi l-au trimis în urgie la cetate la Mitilin. Şi fără zăbavă şi de acolea iarăş l-au dus. Ş-au strînsu spurcatul Varda săbor de arhierei şi l-au făcut izbrăjenie <=lepădare> pre Svîntul Ignatie patriiarhul, pre mare strîmbătate. Şi în locul lui au pus patriiarhu pre un boiar, anume Fotie cel înţălept şi cărtular, carele avea o boerie ce să chema asîngrit mare. De în boiari l-au călugărit şi l-au preuţît şi l-au vlădicit şi-l pusă şi patriiarhu.
     Iar împăratul trimisă pre un boiar de ai săi să margă la Peloponis, adecă la Moraiţa, ce iaste ţară grecească mare, trimiţînd pre acel boiar acolo ca să ia sama pentru multe trebe împărăteşti, care boiariu era rudă împăratului şi-l chema Theofil. Iară căce era mic de trup îi dzîcea Theofiliţă. / Dece acestu boiar Theofiliţă avea o slugă, pre anume Vasîlie. Şi era Vasîlie acela de la Machidonie, care Vasîlie au agiunsu de au stătut împărat pe după moartea lui Mihail beţîvul.
     Dece venind Theofiliţă în ţară la Peloponis, au mărsu la o cetate ce să chema Ahaiia, că era acolo o beserecă a lui Sveati Andrei pîrvozan <=cel dintîi chemat>, ca să să închine şi moştiilor Svinţîi sale, că era acolo. Iară cînd marsă Theofiliţă la beserecă, la acele svinte moştii să să închine, [iar] [[141]] sluga acelui boiar, Vasîlie, nu fusesă mărsu, fiind el ca un ispravnic la Theofiliţă şi vătav de ficiori, ce au rămas de au grijit la gazdă trebele stăpînu-său ce-au fost. Iară pe după aceia s-au dus şi Vasîlie numai sîngur de s-au închinat acelor svinte moştii. Iară daca întră în svînta beserecă găsî acolea pre un călugăraş foarte om bun şi om svînt preajdovidniţ <=mai nainte cunoscător>, carele posluşiia acei svinte besereci. Dece acel părinte de în loc ce vădzu pre Vasîlie întrîndu în beserecă să sculă în picioare şi-i feace cinste nu ca unui boiariu, ce ca unui împărat.
     Iar cînd fusesă mărsu Theofiliţă la beserecă, stăpînul lui Vasîlie, nice o cinste nu i-au făcut acel părinte svînt. Iar cînd marsă Vasîlie în beserecă şi-i feace acel svînt părinte cinste şi sări într-îmbe talpele înaintea lui s-au prilejit şi nişte oameni de acolea de loc în beserecă şi vădzură şi să mirară şi marsără de spusără la o giupîneasă, stăpînă lor, ce era mai mare acolo la Ahaiia pre cetate, pre anume Daniliia, de pre numele bărbatului ei ce-au fost murit, ce l-au fost chemînd Daniil, fiind acea giupîneasă foarte o creştină bună şi înţăleaptă.
     Iar dacă audzî acea giupîneasă de acel părinte c-au făcut atîta cinste lui Vasîlie şi l-au priimit cu atîta libov şi pre Theofiliţă l-au priimit mai prost şi mai de gios, fiind boiar mare şi rudă împăratului şi încă şi stăpîn lui Vasîlie s-au mirat şi chemă pre acel părinte şi începu acea giupîneasă a-l împunge cu cuvîntul şi-i dzîsă: Iată că sînt atîţea ai de cînd sînt stăpînă cetăţîi aceştiia şi eu de atîtea ori venind acolo la acea svîntă rugă de m-am închinat şi tu mă vădzuşi şi nice odată cu cinste şi cu libov nu mă priimişi, nice pre mine, nice pre ficiorii miei, nice ficiorilor ficiorilor mei, dară unui om de gios şi strein şi sărac şi slugă la altu te sculaşi de făcuşi atîta cinste, cum ar hi fost un împărat.
     Iară acel părinte priajdovidiţ dzîsă cătră acea giupîneasă: Să ştii dumneata că eu pre omul acesta, pre / Vasîlie nu l-am vădzut şi să-l fiu cunoscut de om prost, ce l-am vădzut şi-l cunoscuiu de Dumnedzău încununat împărat grecilor. Pentru acea m-am sculat înaintea lui şi i-am făcut cinstea ce i s-au cădzut, ca unui împărat. Că pre cine cinsteşte Dumnedzău sînt datori să-i cinstească şi oamenii. Iară giupîneasa aceia, Daniiliia, audzînd cuvintele acelea s-au mirat şi s-au minunat.
     Iar Theofiliţă, dacă săvîrşi trebele împărăteşti, de acolo de la Poloponis s-au învîrtejit la Ţarigrad la împăraţîe de ş-au dat sama. Iar Vasîlie fiind războlit de boală au rămas acolo la Ahaiia. Iară acea giupîneasă Daniliia mare milă şi socotinţă arătă la boala lui Vasîlie şi ş-alţîi l-au socotit. Iară dacă să izbăvi Vasîlie de în boală l-au chemat acea giupîneasă şi i-au făcut ospăţu frumos şi l-au dăruit cu daruri scumpe şi-l pofti să să înfrăţască cu fiiu-său Ioan.
     Iar Vasîlie, vădzînd pre sîne atîta mult lipsît şi fiind om de gios şi vădzînd pre acea giupîneasă într-atîta cinste şi oblastie şi socotindu-l în samă de om de cinste, s-au mirat şi prinsă bucuros de să feaceră fraţi duhovniceşti cu Ioan, fiiul acei giupîniasă.
     Decii giupîneasă aceia i-au spus şi videniia visului, precum va să fie împărat Ţarigradului şi i să rugă pre cînd îl va aduce Dumnedzău la cinstea aceia să-i fie milă de dînsa şi de fiii săi.
     [[142]] Iară Vasîlie să miră şi dzîsă: De să va putea face un lucru ca acesta vrio dănăoară, cum nădiajde nu-i, fi-vei doamnă tu şi ficiorii tăi aceştii ţări. Şi-ş luă dzua bună de acolea şi să dusă.
     Iară Vasîlie Machidon acesta n-au fost nice el dentru oameni proşti, ce s-au fost trăgînd rodul lor de la Armeniia de la săminţîia Arsaachieştilor, dentru care Arsacheeşti au fost pravilă să fie împăraţi la parthii şi la midii şi la armeniiani.
     Dece moşii lui Vasîle s-au răsărit de la locurile lor ş-au lăcuit în Ţarigrad. Iară părinţîi lui Vasîlie s-au dus de au lăcuit la Machidoniia şi s-au fost scăpat la lipsă, de nu-i mai ştiia nime c-au fost trăgîndu-să de săminţîe de împăraţi şi să ţînea cu plugul.
     Iar cînd fu de veni vremea de feaceră pre Vasîlie, le-au fost eşit părinţîi la secere ş-au fost nămit oameni să le secere pîinea. Şi fiind în faşe încă sugărel Vasîlie l-au fost pus părinţîi supt umbra snopilor, să nu-l ardză soarele. Iar pogorîndu-să soarele den amiadzăzi, într-o dzî, au fost agiugîndu pruncul de l-au fost înherbîntîndu, iară un hultur au fost stînd deasupra cuconului cu aripile întinsă, de-i ţînea umbră să nu-l ardză soarele.
     Iară săcerătorii / vădzură hulturul deasupra pruncului şi socotiră să nu-i facă ceva rău şi arătară mamei copilului şi sîrgui de marsă de goni hulturul. Iară cînd fu peste un ceas, de iznoavă sosî hulturul cu aripile întinsă iarăşi deasupra pruncului de-l umbriia. Iară maica pruncului iarăşi alergă de goni hulturul. Iar al treile rîndu şi mai veni hulturul deasupra pruncului de-i făcea umbră. Iară săcerătorii săriră cu toţîi şi începură a strîga şi a goni pre hultur. Şi căutară să nu fie dodeit pruncul; şi nu fu atinsu întru nemică.
     Iară părinţîi pruncului ca de în darul lui Dumnedzău cunoscură că de la Dumnedzău iaste acela sămnu asupra fiiului lor. Şi aplecară pruncul de mic şi-l crescură cu bucurie mare. Iar pe după ce să feace pruncul acesta vonic de vîrstă s-au săvîrşit tată-său şi rămasă maică-sa săracă şi stătu tot greul casăi lor asupra lui Vasîlie. Iară el, dacă vădzu că cu hrana pămîntului, adecă cu plugăriia nu va face nămic, socoti să margă la Ţarigrad să să apuce să slujască pre lîngă vreun boiar, ca să poată trăi şi el şi casa lor. Şi spusă cătră maică-sa acest gînd ce-ş pusesă Vasîlie la inema sa.
     Iară maică-sa nu vrea să-l lasă, ca să să afle să o hrănească la bătrîneţă. Iară Vasîlie dzîsă cătră maică-sa: Nu mă opri, ce-mi dă bunăcuvîntarea ta şi mă lasă să mă duc, că nu mai poate fi într-alt chip, Iară maica lui Vasîlie, dacă vădzu că nu mai iaste locu de a-l oprire, îi dede cuvîntare bună de la adîncu sufletul ei şi dzîsă: Mila lui Dumnedzău şi rugămintele mele să te spodobască după cum vei pohti, fiiul-mieu. Şi-ş luă ertare de spre toată casa lor şi purceasă Vasîlie luînd pre Dumnedzău într-agiutoriu spre Ţarigrad.
     Şi cînd să apropie aproape de Ţarigrad i să prinsă a mînea într-o noapte la o svîntă mănăstire ce să chema Hramul svîntului măcenic Diomid. Şi întră în ţîntirimul mănăstirei cel den afară, de nu-l mai ştiu nime şi să culcă supt nişte pomeţi să să odihnească peste noapte, că era trudit de cale. Iară egumănul care era acolo la acea svîntă mănăstire, pe după ce s-au cetit pavecerniţa şi să culcă de adormi, pre la patru ceasuri de noapte vădzu în vis pre Svîntul măcenic Diomid şi-i dzîsă: Scoală-te şi eşi de în mănăstire în ţîntirimul den afară şi strîgă pre nume Vasîlie. Iar cine-ţ va răspunde să-l [[143]] chemi în mănăstire şi să-i faci cinste şi ospăţ precum vei şti mai bine, căce că acesta iaste pomăzuit de Dumnădzău să fie împărat şi acesta va să înoiască şi va să întărească / mănăstirea aceasta de în temeiu.
     Şi să sculă egumănul de sîrgu şi eşi afară de în mănăstire şi strîgă: Vasîlie. Şi-i răspunsă Vasilie: Audz eu, şerbul tău, şi să sculă. Iară egumănul l-au luat de mînă şi-l dusă în mănăstire şi-i feace cinste mare şi ospăţ şi sălaş, precum să cade. Şi zăbăvi Vasîlie acolea cîteva dzîle şi avu cinste şi închinăciune mare de la egumănul.
     Iară Vasîlie dacă să împrieteni cu acel svînt părinte i să rugă doară are vreun boiar priiaten să-l curtenească, să-i slujască. Iar egumănul prinsă bucuros că-l va curteni. Iar pre aceia vreme fiind Theofiliţă, care mai scrisăm, rudă împăratului şi boiariu mare şi fiind priiaten egumănului aceluia şi fiind ispovedanie avea libov Theofiliţă cătră acea svîntă mănăstire pentru dohovnicul său, pentru egumănul şi de pururea veniia în primblare la acea svîntă mănăstire a măcenicului Diomid.
     Iar într-o dzi veni Theofiliţă precumu-i era obicina iarăş la acea svîntă mănăstire în preumblare. Şi cinstindu-l egumănul cu ospăţ şi mărindu-l grăi pentru Vasîlie; şi-l primii Theofiliţă să-i fie slugă şi să-l socotească. Şi vădzînd Theofiliţă pre Vasîlie om deplin şi tînăr de vîrstă şi cu chip, foarte-l socotiia şi-l îmbrăca. Iară peste puţînă vreme vădzînd că-i slujeşte bine şi direptu şi cunoscînd că-i şi om vitiaz şi de treabă şi om înţălept, l-au pus să fie mai mare preste slugile lui, adecă vătav de ficiori.
     Iară maica lui Vasîlie de la Machidonie de unde era, avea grije mare de fiiu-său, că nu ştiia unde iaste şi unde se află.
     Iar într-o noapte vădzu în vis unde crescusă în ograda ei un chiparis frumos cu stîlpările de aur, iar la trupina lui au fost şedzînd fiiu-său. Iară daca s-au deşteptat n-au mai putu adormi de griji. Iară demîneaţa ş-au spus visul cătră nişte femei cu usîrdie bună, iară iale îi dzîsără: Bucură-te, că fiiu-tău va să fie împărat. Iară maica lui Vasîlie ş-au adus aminte şi de sămnul hulturului ce venisă pre vremia secerii, de au fost făcînd umbră fiiu-său, pre cînd era pruncu în faşe şi avea bucurie la inemă şi nădiajde pre Dumnedzău.
     Iară într-o dzî feace împăratul Mihail masă mare. Şi la acea vesălie fiind şi nişte soli la bulgari veniţi la împărăţîe cu treabe i-au chemat împăratul la masă să-i cinstească. Şi dacă să vesăli împăratul şi toţi meghistanii de la masa împăratului, adusără feluri de vesălii în divuri, în chipuri de să desfăta şi / să slăviia împăratul. Într-aceia adusără şi luptători de să lupta înaintea împăratului.
     Iară bulgarii aceia, solii, avea şi ei un vitiaz bun, voinic şi luptător mare foarte. Şi dzîsără cu voia împăratului să vie să să lupte cu acei luptători greci. Şi-l adusără naintea împăratului de să luptă cu toţi luptătorii împărăteşti şi pre toţi i-au supus şi i-au biruit, cît s-au mirat şi împăratul. Iară solilor bulgari foarte le fu cinste şi le păru bine, unde să arătă luptătoriul lor mai tare decît a împăratului. Şi să hvăliia solii aceia că pre în cîte ţări cu solii au mărsu, necăiuri nu s-au aflat nime să să lupte cu dînsu.
     Iară Vasîlie sta de dvoriia şi el acolea în gloată, aproape la spatele giupînu-său, lui Theofiliţă. Şi vădzînd pre acel voinic bulgar că supusă pre [[144]] toţi voinicii să aprindea de la inemă. Ce să apropie la spatele giupînu-său mai aproape şi-i şopti la ureche să-i ia voe de la împăratul că să va lupta el cu voinicul acela.
     Iară Theofiliţă îi dzîsă: De o vei putea scoate la cap să birueşti tu pre voinic, mare cinste vei face mie şi ţîe şi împăratului vesălie. Iară Vasîlie dzîsă: De nu m-aş încrede eu firii mele nu m-aş apuca eu de aceasta naintea împăratului ş-a dumitale. Atîta dzîsă Vasîlie cătră stăpînu-său şi să dede în laturi.
     Iar Theofiliţă să sculă în picioare şi dzîsă: Putiarnice împărate, de va fi cu voia Împărăţîei tale vedem că acest voinic strein tot mai pofteşte luptători să să mai lupte. Ce am şi eu un ficior de mă slujeşte şi îmi pare că să va lupta cu dînsul. Ce să-l aducem să vedem de-l va birui şi pre acela, va fi un om supus de acestu voinic, ca şi ceialalţi luptători.
     Iar împăratul era bucuros să nu fie cinstea şi izbînda la bulgari, să să făluiască c-au biruit voinicul lor pre toţi voinicii greci; şi era de aceasta can peste voe şi împăratul. Ce dzîsă împăratul sa iasă. Iară Theofiliţă feace sămnu lui Vasîlie de eşi de în gloată şi marsă de sărută pămîntul naintea împăratului şi să închină şi purceasă spre războinic.
     Iară unde era locul să să lupte amîndoi era pămîntul can mîzgos că şi can burasă. Iară bulgariul dacă vădzu pre Vasîlie rîsă, adecă cum ar hi fost un lucru de nemică. Iară Vasîlie dzîsă: Tu rîdzi de mine, iară de va vrea Dumnedzău pre masă vor să rîdză toţi de tine.
     Iară un boiar mare anume Costantin, ce i să chema / boeriia patrichiu, cum am dzîce vornic mare, avînd prieteşug cu Vasîlie, căce că era şi Costantin de la Armeniia, de unde era şi Vasîlie, iubiia să fie biruinţa la Vasîlie, dzîsă să îngăduiască; şi îndată trimisă de adusără cenuşe şi rumăgături de hirisău de scînduri şi aruncară pre gios de să mai zbici locul.
     Şi să apropiiară de să luară în luptă bulgariul cu Vasîlie grecul. Iară bulgariul să aşternu pe dedesuptu să i-a pre Vasîlie să-l prăvălească. Iară Vasîlie nu să nice clăti, ce cumu-l apucă cu amîndoaă mînule de piiale goală, cum să pare că-i fură înfipte mînule în piiale-i şi-l ţînea de după cap şi şedea un picior şi-l rădică într-înbe mînule sus în vedere şi-l ducea spre masa împărătească. Iară bulgariul să izbiia în mînule lui, ca o boaghe în gura unui lup. Şi-l dusă de-l aruncă dirept pre masă în mijlocul blidelor, ca cînd ar hi aruncat un snop. Şi de acolo l-au luat şi l-au lepădat giosu ca pre o obială, înaintea împăratului ş-a nărodului. Şi iarăş marsă Vasîlie de sărută pămîntul naintea împăratului.
     Iară împăratul şi toată masa cu meghistanii să vesăliră mult şi feaceră voroavă cu rîsuri şi cu bucurii. Şi dederă în surle şi în nagarale şi în toate organele şi cobuzăle şi să feace vesăliia aceia, care nu să mai făcusă lesne la împărăţîe. Şi dărui împăratul pre Vasîlie cu daruri scumpe împărăteşti şi-l lăudă împăratul şi toţi meghistanii şi boiarii. Şi mai cu tot deadinsul îl lăuda Varda, unchiul împăratului.
     Şi dentr-acela ceas l-au şi luat împăratul în curţîle împărăteşti să să afle. Şi lăudă împăratul pre Theofiliţă, unde au aflat acea slugă cinstită şi vitiaz mare şi dărui şi pre Theofiliţă cu daruri scumpe.
     [[145]] Iară bulgarii, solii, să mîhniră şi să ruşinară foarte; ce nu avea ce să face. Şi eşi numele lui Vasîlie lăudat în tot Ţarigradul şi în toate laturile.
     Iară într-o dzî eşisă împăratul la vînat şi scosesă cu alţi podvonici a împăratului şi un cal ce-i trimisesă dar de la arapi, care cal era de mare preţ. Iară prindzînd de alte vînaturi prinsără şi un epure viu. Şi ducîndu-l spre împăratul, epurile să izbiia den mînule celuia ce-l ducea. Şi fiind ducînd epurile pre aproape de acel podvonic împărătescu de la arapi, şi cum au vădzut acel vînat izbindu-să s-au spăriiat calul ş-au început a sărire ş-a ţîpare şi nu l-au mai putut ţîne comişii, ce l-au scăpat. Şi l-au gonit toată oastea şi nu l-au putut prinde nime; pînă de la o vreme au / dzîs împăratul să-l ucigă pre acela cal, să nu-l mai gonească să-ş strîce dzece mii de cai pentru un cal, că să scîrbisă împăratul căce că nu-l putea prinde. Iar Vasîlie să închină cătră împăratul şi năpusti şi el după cal şi-l goni pînă l-au agiunsu şi făcînd meşterşuguri multe ca să-l prindză nu putu într-alt chip, ce cum s-au alăturat cu dînsul s-au sculat Vasîlie în picioare pre calul lui şi au sărit în spatele calului împărătescu pre şea şi l-au luat de frîu, vădzînd împăratul cu ochii lui cum au sărit în spate-i de l-au încălecat. Şi dusă povodnicul acela de-l închină împăratului.
     Iară împăratul, vădzînd destoiniciia lui Vasîlie şi bărbăţîia, s-au mirat şi nărodul tot. Şi îndată acolea îl milui cu voivodzîia oştilor, cum am dzîce sărdariu, căce că-i era şi Varda, unchiul împăratului, cu bine.
     Iară într-altă dată iarăş au eşit împăratul la vînat. Şi de chiotele oamenilor şi de strîgări au eşit un lup mare de fugiia. Iară Vasîlie să închină cătră împăratul şi să slobodzî după lup, ţîind în mîna lui pelaticul cel împărătescu de voivodzîe. Şi cumu-l agiunsă, cum aruncă cu pelaticul în lup şi-l lovi de-l zbură giumătate de cap şi nu să mai mişcă lupul de acolea.
     Şi vădzînd împăratul cu ochii numai ce să mira şi ş-alţîi toţi. Şi cădzu Vasîlie atîta de drag împăratului, cît nu era altul naintea lui. Iară Varda dzîsă cătră un priiaten al său: Vedzi pre acel Vasîlie? Acela va să răzdăcinedză pe toată ruda şi rădăcina noastră.
     Iar atunce de curînd mazîlisă împăratul pre un boiariu, anume Dămiian, căruia îi era boeriia ce să chema parachimomenu, boiar mare de taină şi de svat. Şi-l mazîlisă împăratul pentru meşterşugurile Vardei, unchiu-său. Şi cu aceia boerie mare şi de cinste milui împăratul pre Vasîlie. Şi-l însură de-i dede fată de boiariu mare şi de rudă cinstită, fata lui Ingheru, ce era den săminţîia marchinichiianilor, tînără, înţăliaptă şi frumoasă.
     Iar Varda, dacă vădzu că cinsti împăratul pre Vasîlie Machidon atîta şi-l însură şi-l ţînea la taine, îndată întră necuratul într-însul şi începu a sta zavistnic ş-a gătare meşterşuguri cu rău cătră Vasîlie. Şi dzîcea cătră oamenii de în curţîle împărăteşti aşea: Hulpe am scos de la împăratul şi lup turbat am băgat. Şi acesta Vasîlie va să potopască ruda noastră. Că Dămiian ce scoşi era hulpe, iară Vasîlie iaste lup şi ne-a mînca.
     Şi aşea au fostu pînă mai apoi, cum au menit Varda, precum mai nainte scriem.
     Dece Varda s-au pus de pururea / de pîrîia pre Vasîlie la împăratul, cum era mai rău, ca să-i mănînce capul şi îndemna pre împăratul numai ca să-l omoară. Iară împăratul nu să potriviia, nice vria să-l audză să grăiască rău de [[146]] Vasîlie. Iară şi Vasîlie nu dormiia, ce de pururea era deşteptat şi să păzîia şi gătiia şi el Vardei de ce-i gătiia Varda lui.
     Iară fără zăbavă veni vremea să margă împăratul la Crit cu oşti şi luă şi pre unchiu-său Varda cu dînsu. Iar oamenii Vardei atîta era de răi şi de sămeţi, ca şi stăpînul lor, cît nu băga în samă pre nime, nice pre oamenii de în casa împăratului. Iar Vasîlie Machidon să avea bine cu toţi şi-l ţînea ca un părinte, căce că le era tot cu libov şi cu bine. Şi să plîngea toţi de Varda cătră Vasîlie.
     Iară Vasîlie începu a-i îndemna să stea împotriva Vardei şi a oamenilor săi şi a-i omorî încă să să ispitească, că va da Vasîlie samă de într-acolo. Şi-ş tocmi Vasîlie treaba cu toate capetele şi slujitorii, numai ca să omoară pre Varda, să iasă un rău de la mijloc; iară el va da samă. Şi toţi prinsără bucuroşi la răul Vardei, că avea toţi sandîc pre dînsul, că grăiia de toţi rău cătră împăratul.
     Iară daca eşiră cu oştile la cîmpu şi începură a tinde şiatrele împăratului şi şeatrele Vardei începură a să împoncişea de în cuvînt oamenii Vardei cu ai împăratului şi îndată scoasără sabiile de în înbe părţîle şi să audzî gîlceavă. Şi săriră slujitorii şi vădzură pre oamenii Vardei ciocnindu-să în sabii cu oamenii împăratului şi cu învăţătura lui Vasîlie Machidon să amestecară slujitorii cu oamenii împărăteşti şi luară pre oamenii Vardei în sabii. Ei fugiră să scape spre stăpînu-său; ce nu apucară, că-i topiră pe toţi pînă la Varda.
     Iar Varda eşi să vadză ce iaste şi să întîmpină cu sabiile şi începu a fugi la împăratul să scape; ce nu putu, că-l agiunsără slujitorii şi-l fărmară de naintea împăratului. Iară împăratul sa spăimîntasă că-l vor omorî şi pre dînsul; ce numai ce au tăcut, n-au mai dzîs nemic.
     Iară Vasîlie Machidon şi cu Costantin drungariul cel mare, ce era toate străjîle pre mîna lui, aceştea amîndoi au întrat la mijlocul oştilor şi-i potoliră pre toţi şi dzîsără ce s-au făcut să hie făcut. Iar Varda, căce au perit, pre dreptul i s-au cădzut şi strîgă toată oastea în gura mare şi lăudară numele împăratului şi să potoliră şi mai vini fire şi împăratului, că să spăriiasă de tot.
     Iar / Vasîlie Machidon îmbună pre împăratul cu cuvinte bune şi-i păru bine şi împăratului mai apoi de moarte Vardei, unchiu-său, căce că-l cunoscusă şi împăratul că iaste un om rău.
     Iară împăratul de pre acolo s-au în vîrtejit iarăşi la Ţarigrad cu toate oştile. Şi dacă sa vîrteji, neavînd împăratul ficior de în trupul său au priimit pre Vasîlie în loc de ficior şi l-au cinstit şi cu altă boerie ca mai mare, că-l feace maghistru, căci că moartea Vardei era viiaţă lui Vasîlie, căce că lipsînd Varda cinstiia şi măriia împăratul pre Vasîlie.
     Iară cînd fu în dzua de Peatideseatniţă <=Rusalii>, au luat împăratul pre Vasîlie şi l-au dus la Svînta Sofie şi-l feace namesnic de împărăţîe şi-i pusă şi cunună în cap, ca să fie el priimitor de împărăţîe pre după moartea lui.
     Iar Vasîlie pe după ce să destonici şi de aceasta cinste, începu a conteni pe împăratul de faptele lui cele rele şi fără cale ce făcea. Căce daca să îmbăta îs eşiia de în fire, nu ştiia ce face, ce abătea de tăia capete nevinovate şi nasuri şi urechi şi mîni a oameni. Şi năroadele strîga rău pre împăratul, iară Vasîlie audzîia şi nu-i părea bine. Pentr-aceasta îl conteniia Vasîlie şi-l învăţa pentru cinstea şi viiaţa împăratului.
     [[147]] Iară împăratul, daca vădzu că-l învaţă de bine şi-l conteneşte de rele, cîtă dragoste şi libov avea pe spre Vasîlie, atîta urgie şi zavistie ş-au aruncat. Şi au gătit şi oameni să pue să-l ucigă, anume pre Savati şi pre Pigan, slujitorii. Iară Vasîlie nu-l lăsa în voia lui, ce tot îl împungea cu cuvîntul.
     Iară împăratul foarte să scîrbiia pentru învăţăturile lui Vasîlie şi în ce chip să fie el mustrat de Vasîlie, fiind fost om de gios şi el l-au rădicat de l-au pus la cinste.
     Ce în pizma lui Vasîlie, au luat pre un om de în curtea lui, anume Vasîlichinu şi l-au îmbrăcat cu iamurlucul cel cu aur împărătescu şi i-au pus corona cea de împărăţîe în cap şi l-au luat îmbrăcat de mînă şi-l arătă tuturor boiarilor şi dzîsă: O, fraţîlor, bine să ştiţi că pre acesta înălţaiu în scaunul împărăţîi mele pre după moartea mea; pre acesta fac împărat şi nu pe Vasîlie. Iar boiarii toţi i s-au închinat.
     Iară Vasîlie vădzînd pre împăratul că îmblă rău şi în pizmă şi feace întîi pre dînsu namesnic împărăţîii, iară apoi nu-ş stătu pre cuvînt, ce feace pre Vasîlichin şi ştiia că au pus pre Savatie şi pre Pigan să-l omoară, să lăsă şi el da a-l mai învăţare, ce-şi chemă Vasîlie pe priiatenii săi şi să svătuiră şi gătiră moarte împăratului.
     Iar împăratul Mihail să dusă la / curţîle ce era făcute în Ţarigrad la Besereca lui sveatii Ioan Mamant, curţi scumpe, împărăteşti. Şi acolo făcusă împăratul masă mare şi să vesăli într-acea dzî toată dzua. Şi dacă să îmbătă să culcă sara de dormi acolo. Iar Vasîlie cu soţîile lui cei credzuţi, pre la trei ceasuri de noapte au sărit preste zidiuri cu loitre ş-au năvălit unde dormiia împăratul batu şi-l giunghiară acolea în pat, unde dormiia; şi să mîntui lumea de dînsu.
     Ş-au împărăţît Mihail patrusprece ai: trei ai au împărăţît împreună cu maică-sa, iar ceialalţi i-au împărăţît sîngur.
     
     
ÎMPĂRĂŢÎIA LUI VASÎLIE MACHIDON CEL BUNU. GLAVA 171

     Vasîlie Machidon stătu împărat cu voia a tot svatul şi tot nărodul. Şi numai cît luă împărăţîia chemă pre toţi meghistanii şi boiarii curţîi, mari şi mici şi deşchisără de vădzură avuţîia împărăţîi ce-au mai rămas; şi mai mult de trei chentinare de aur nu să afla. Iar altă avuţîe ce aţi audzît c-au mai fost rămas de la tatul lui Mihail, de la Theofil, toată o au fost strîcat şi o au fost răsîpit Mihail, fiiu-său, tot cu beţîile şi cu curviile şi cu dăruinţăle, dînd şi unuia ş-altuia şi la alte adevăsături şi lucruri rele. De care lucru să mirară toţi cum de într-o mie şi noaădzăci de chentinare de aur ce au lăsat îma lui Mihail, Theodora, cînd o au scos fiiu-său de la împărăţîe să aflară numai trei chentinare. Iar den trei mii de chentinare de argint nu s-au aflat nemic.
     Iară dacă strînsă împăratul Machidon Vasîlie pre boiari de vădzură avuţîia cîtă au rămas, dzîsără boiarii să să ia averea acea împărătească de pre unde o au dat Mihail, să o aducă iarăşi la visteriia împărătească, că să ştiia unde ce s-au dat, că era scris. Şi aşea să socotisă treaba să să facă.
     Iar împăratul Vasîlie, ca un milostiv şi înţăleptu au dzîs pre giumătate să să strîngă pre sama împărăţîei, iară pre giumătate să lasă să fie celora ce [[148]] s-au dat de Mihail. Şi feaceră aşea, de adusără toţi cîte pre giumătate şi să strînsără trei sute de chentinare de aur şi le pusără în taină să să afle pentru treaba împărăţîei.
     Iar împăratul Vasîlie împărţî galbeni mulţi pre la săraci, nu de la împărăţîe, ce de la dînsu, de ai lui. Iar pe după ce stătu împărat să găsî avere multă îngropată în pămînt. Şi dede învăţătură giudeţălor să facă giudeţ derept, căce împăratul încă era bun şi direptu.
     Feace şi pentru streini şi săraci stranno priiatnic <=casă primitoare de streini> ca să să odihnească şi să să sălăşluiască şi să mănînce şi să bea, carii vor fi / streini şi nemiarnici şi vor veni la împărăţîe să-ş întrebe pentru nescari nevoi ale lor, pînă-ş vor face treabele şi iarăş să să ducă pre la locurile lor, tot fără plată să fie mîncatul şi băutul a tuturor streini ce vor nemeri la acea casă stranno priiatnic. Fost-au pus şi oameni credincioşi ai săi socotitori să ia sama giudecătorilor să nu giudece strîmbu şi pre mită.
     Dece într-acesta chip să potoliră toate strîmbătăţîle şi toate răutăţîle de în Ţarigrad şi de pren ţări de carele în dzîlele lui Mihail împărat să plîngea şi strîga lemnele şi pietrile. Şi eşiia împăratul în toate dzîle pre în Ţarigrad de îmbla şi punea strîgători de strîga pre toate uleţîle, cine va avea vreo strîmbătate de la altcineva să iasă să să jăluiască înaintea împăratului. Ce nime nu mai eşiia, căce că pe după moartea lui Mihail toate răutăţile s-au potolit şi să slăviia numele lui Dumnedzău despre toate năroadele. Şi vădzînd toţi direptatea împăratului era plini de bucurie.
     Iar împăratul scoasă pre Fotie patriiarhul de în scaunul patriiarhiei, ca pre un lucru ce făcusă mainte Mihail împărat peste pravilă de-l pusesă şi scosesă pre Ignatie sveştean <=sfinţitul>, fiind el viu şi fără nice o prea greşenie, sau altă vină şi iară-l adusă în scaunu-ş pre Ignatie patriiarhu: că-l scosesă Varda în puterea lui în pizmă, unchiul lui Mihail împărat şi-l trimisesă urgisit tocma la Mitilin.
     Iară într-acel an de întîiu de împărăţîia lui să svătuisă cu rău unii cătră viiaţa împăratului; şi anume au fost Savatie şi Gheorghie şi Pigan, boiari mari de svat. De care lucru cercînd împăratul pre amănuntul i-au găsît vinovaţi şi i-au orbit de ochi, iar pre alţîi ce au fost mai de gios în svatul lor, pre toţi i-au trimis în urgie, să să pocăiască pentru greşeala ce-au făcut.
     Şi într-acesta an ş-au încununat împăratul pre doi fii ai săi cu stema cea de împărăţîe, pre Costantin şi pre Leon, ca să să chiame adevăraţi ficiori de împăraţi.
     Iar-n al treilea an de împărăţîia lui ş-au mai încununat şi pre alţi doi fii ai lui cu stema împărătească, anume Alexandru şi Ştefan, încununîndu-i la Besereca cea Mare, la svînta Patriiarhie.
     Iară pe după aceasta să găti împăratul şi purceasă cu oştile asupra varvarilor, căce că au fost eşit atunce domnul de la Africhiia, pre anume Hrisohir, căruia îi mergea vestia de vitiaz bun şi au fostu făcînd multă răutate şi robie şi pradă pre olatele împărăţîei.
     Iar împăratul dacă sosî cu oştile pre olatul ţărîi lui Hrisohir, mai / mare robie şi pradă şi strîcare feace cu dzece părţi. Şi luă aur şi argint şi de altă avuţîe nenumărată şi nesămăluită. Şi dederă foc de-i arsără cetăţîle şi oraşăle şi satele, cum fu mai rău. Şi goni pre Hrisohir şi-i tăe oastea de nu să [[149]] aleasă nemic. Şi scoasă împăratul pre toţi creştinii cîţi era robiţi de în dzîlele lui Mihail împărat.
     Şi luă împăratul multe cetăţi şi ţară de a lui Hrisohir pe sama împărăţîei şi pusă oameni ai săi pren toate cetăţîle şi locurile şi să întoarsă împăratul pobeditel i udealeniem <=cu biruinţă şi cu izbîndă> şi veni la Ţarigrad cu bucurie mare. Şi-i eşiră toate năroadele de în Ţarigrad în tîmpinare-i cu stîlpări de dafin pre în mînă şi-l primiră cu bucurie mare şi strîgară toţi într-un glas: Întru mulţi ai, împărate.
     Şi întră împăratul pre poarta cea de aur în Ţarigrad cu pohvală şi cu cinste mare. Şi marsă la Besereca Svintei Sofiei şi acolo i-au eşit înainte patriiarhul Ignatie cu toţi arhiereii şi cu tot clirosul beserecii cu evanghelii şi cu chivote şi cu cădelniţă pre în mîni. Şi întră în Svînta Sofiia de să închină, şi feaceră litii şi laudă, ca unui împărat creştin şi biruitor şi să sărutară cu patriiarhul Ignatie şi alţîi toţi i să închinară.
     Şi să dusă la curţîle împărăteşti şi dede multe daruri şi galbeni de aur şi bani de argint pre la toate capetele oştilor şi pe la slujitori, fieştecăruia după destoiniciia ce avea. Şi să bucurară toţi şi lăudară numele împăratului.
     Iară cînd să împlu anul, iară Hrisohir să şi mai rădică. Şi iarăş au eşit a strîca şi a prăda pren olatele împăratului. Iar împăratul dac-au oblicit trimisă doi voivodzi cu oştile cătră Africhiia asupra lui Hrisohir. Şi daca sosîră îşi dederă războiu unii la alţî foarte tare şi periră mulţi şi de unii şi de alţîi. De la o vreme cu vrerea lui Dumnedzău înfrînsără grecii pre varvari şi dederă dos varvarii a fugi. Iară grecii îi goniia şi-i tăia şi-i prindea vii de-i robiia.
     Şi goniră voivodzîi amîndoi pre Hrisohir, domnul varvarilor, pînă-l agiunsără şi-i tăiară capul ş-a lui ş-a boiarilor lui. Şi poronciră la împăratul de toată biruinţa şi trimisără şi capul lui Hrisohir şi al boiarilor lui. Şi pentr-aceasta mult să bucură împăratul şi tot nărodul şi dederă laudă lui Dumnedzău şi să feaceră vesălii mari în Ţarigrad. Şi încă şi mai luară voivodzîi cetăţi, fără de pre cît fusesă luat împăratul. Şi să smeri şi să plecă Africhiia toată cu pace / spre împăratul.
     Iar pe după ce feaceră oştile împăratului izbîndă şi să împlură de tot binele de la africhiani, să luară în price voivodzîi pentru mărirea cinstei, cine o va avea să fie dentr-înşii mai putiarnic şi mai mare şi să amestecară oştile cu înherbenteală mare. Şi stătură în cumpănă mare de nu să feace  <=între dînşii război>, să să tae oştile întru sîne unii pre alţî. Iar apoi s-au tocmit voivodzîi şi s-au împăcat toţi şi n-au mai fost nemic şi veniră la Ţarigrad biruitori şi cu robi mulţi. Şi-i dărui împăratul cu daruri mari pre voivodzi şi pre slujitori cu bani; şi slăviră toţi numele lui Dumnădzău şi lăudară pre împăratul.
     Iară pre aceia vreme să săvîrşi şi Svîntul Ignatie, patriiarhul Ţarigradului, şi iarăş pusă împăratul pre Fotie patriiarhu.
     Iar atunce să şi mai ispitiră o samă de boiari cu vicleşug asupra vieţii împăratului. Şi anume era Roman Curcua, carele boeriia lui să dzîcea patrichiu, cum am dzîce dvornic mare şi cu ş-alţîi mai de gios, ce să potrivisă lui. Iară daca audzî împăratul cercă acestea lucru pre amăruntul, să nu le fie cu năpaste şi află că-i adevărat lucrul aşea. Deci pre Roman Curcua dvornicul l-au orbit, iar pre ceialalţi i-au bătut şi i-au trimis în urgie.
     [[150]] Iar pre aceia vremia s-au sculat Amira, domnul de la Tarson, ş-au făcut treidzăci de vasă pre apă, mari, şi le-au plinit de oaste ş-au venit asupra unii cetăţi a împăratului ce să chema Evripul. Şi să apucasă pregiur dînsă numai să o ia.
     Iar voivodul a ţărîi aceiia ce să dzîce Elada ş-au strînsu o samă de oaste şi s-au dus la Evrip la cetate. Şi aflară că bătea cetatea de în toate părţî. Şi le dederă grecii războiu tare şi mulţi oameni cădzură la acel războiu de a lui Amira. Şi fără de aceasta le trimisă Dumnedzău un vînt herbinte pre mare, ca şi cînd ar hi suflînd cu pară de foc şi li să înherbîntară cătranul de la corabii şi să topi. Şi li să desfeaceră corabiile de să împlură de apă, cît să ţînea scîndurile numai în cue şi să înecară mai toate. Iar oamenii de în corabii eşiia afară la uscat, să nu să înece.
     Iară oamenii de în cetatea Evripului, dacă vadzură de în cetate că li să afundă corabiile şi ei năzuescu toţi la uscat, deşchisără porţîle cetăţîi şi-ş luară armele pre a mînă şi eşiră de în cetate afară şi să amestecară ce ceia oaste ce le venisă de la Elada, şi dederă năvală la vrăjmaşi foarte tare. Şi în năvală dentîiu tăiară pre Amira, domnul varvarilor de la Tarson. Şi periră / varvari mulţi, de şedea pre marginea mării tăiaţi ca snopii, că la uscat n-avură cum scăpa; ce întrară cîţi mai scăpară în puţîniale corabii ce le mai scăpasă de nu perisă de vîntul cel herbinte şi să dusără la locurile lor cu ruşine mare. Şi să izbăviră evropenii de Amira vrăjmaşul lor şi dederă laudă lui Dumnedzău.
     Iar pre aceia vreme eşisă den ţara Critului doaădzăci şi şiapte de vasă mari, carele să chiamă galioane a domnului den Critu, ce-l chema pre anume Sail. Şi pre acele galioane pusesă căpitan pre un vitiaz vestit, pre anume Fotie. Şi dacă eşiră de la Crit purceasără spre olatul grecilor şi prădară ostroavele şi veniră apropiindu-să spre Ţarigrad, pînă la Marmara, de unde să tae marmurile.
     Iar căpitanul cel mare de preste armata împărătească, ce îmbla cu oştile pre mare, pre anume Patrichie, luîndu voe de la împăratul să dusă cu catargele împărăteşti cu oaste pre mare. Şi sosî asupra galioanelor şi să loviră tare. Dece pre cele doaădzăci de galioane le-au afundat în mare şi pre unii de într-acei varvari i-au tăiat, pre alţîi i-au aprinsu cu galioanele de au arsu şi pre alţîi au luat robi în catarge, de trăgea la opacină. Iar şiapte galioane au scăpat şi s-au dus la Crit cu ruşine mare.
     Şi iarăş nu să potoliră varvarii acestea, ce au mai făcut ş-alte galionuri ş-au mărsu să prade iarăş olatul împăratului, anume la Peloponis şi la Mothoniia şi la Piiatră. Iar împăratul, oblicind, au şi trimis armata pre mare cu oşti şi trimisă iarăş căpitan preste armata aceia pre acel boiar mare ce era boeriia patrichiu, anume Nechita, fiind om de ştiia bine rîndul războaelor de pre mare.
     Şi purceasă Nechita cu armata împărătească cu catargele pre mare şi sosî la Corinthu la ustanişte de corabii ce să chema Chehreiale. Iar varvarii încă au fost acolo, nu departe, loc de şeasă mile de în ceia parte de ostrov, despre Peloponis. Dece Nechita ca să nu margă cu catargele pre mare în vedere asupra vrăjmaşilor, fiindu-i voia să-i lovască fără veste, ce-au făcut Nechita? Daca s-au supus cu catargele acolea la Chehreiale, la stanişte, au scos oameni mulţi de la Corinthu şi cu oştenii săi ş-au făcut meşterşug ş-au [[151]] dus toate catargele pre uscat loc de şeasă mile împotriva galioanelor, de le-au trecut într-o noapte fără nemică gîlceavă şi de pre uscat iar le-au împinsu în mare, aproape, după un piscu de ostrov, lîngă galioanele vrăjmaşilor. Şi fiind catargele gata şi vrăjmaşii neştiind, nici / audzînd nemică de catarge au fost fără nici o grijă.
     Iar cînd au fost în ceialaltă dzî demîneaţa, în răvărsatul zorilor i-au lovit Nichita cu catargele fără veste, can pre în somnu. Dece unii de întru dînşii de grabă şi de frică s-au dat de în galioane afară la uscat ş-au fugit în ostrov să scape. Şi fiind oameni cu arme supuşi afară la uscat, de la Peloponis şi de la Corinthu şi pe toţi aceia ce au eşit la uscat i-au tăiat; nice unul n-au scăpat. Şi pre carii au fostu mai capete i-au înţăpat şi i-au spîndzurat de picioare, de au murit; pre alţîi i-au belit de vii. Iar galioanelor le dede foc Nichita cu grecii de în catarge de arsără galioanele unele, iar în mare afundară pre altele. Şi peri toată armata lui Sail, domnul varvarilor de la Crit, de nu scăpă măcar un om de poveste.
     Şi acolea prinsără şi pre căpitanul lor viu şi cu alte capete şi-i dede Nechita pre mîna corinthianilor, că pre dînşi era să-i lovască întîiu; şi i-au hert de vii corinthenii în nişte căldări cu catran de corabii. Şi să dezrădăcină săminţîia varvarilor, de nu să aleasă nemic de dînşii.
     Şi veni Nechita patrichiul cu biruinţă mare la împăratul. Şi-l dărui împăratul cu daruri scumpe, împărăteşti, şi pre toţi vonicii armatei i-au socotit şi i-au miluit şi lăudară toţi numele împăratului.
     Şi nu numai acestea biruri feaceră grecii în dzîlele acestui împărat, ce în toată vremea şi pururile spre care vrăjmaş a creştinilor merge, ori pre uscat, ori pre mare, spre toţi făcea biruire şi izbîndă, cu agiutoriul lui Dumnădzău şi cu nărocul împăratului. Iar împăratul ş-au adus aminte de pre vremea ce veniia despre Machidoniia spre Ţarigrad, precum nemerisă la mănăstire Svîntului măcenic Diomid şi precum îl priimisă cu atîta libov egumănul de la acea svîntă mănăstire şi cîtă cinste îi fusesă făcut şi cum îl socotisă. Dece s-au apucat şi o au noit de în temeiu şi o au împodobit pre de în lăuntru cu lucruri scumpe şi luminate de mult preţ şi pre den afară cu moşii şi cu bucate, ca să fie de hrana părinţîlor oteţi, carii vor petrece într-acea rugă şi pentru alţi streini şi călători.
     Şi trimisă la Ahaiia la cetate de adusără pre ficiorul aceii giupînesă a Daniilii, carele le priimisă frate de Duhul Svîntu şi-l cinsti de-l feace spătar mare. Aşijdirea şi pre Daniliia, maica frăţîne-său, o adusă şi o dărui împăratul cu daruri scumpe, împărăteşti, şi o trimisă să fie ia doamnă acelui olat a Ahaiei, pre precum i să adeverisă cînd l-au cinstit acea giupîneasă şi i-au vestit că va / să fie împărat Ţarigradului.
     Deci acesta împărat multe svinte mănăstiri au înoit de în temeiu şi alte care au fostu răsîpite şi vechi făcute de alţi împăraţi le-au tocmit şi le-au întărit cu de tot ce-au trebuit. Şi multe mănăstiri şi besereci au făcut de în pajeşti ale sale şi le-au îndzăstrat cu de tot ce trebue. Acesta au tocmit şi un sclip a Sfintei Sofiei, mare foarte, ce iaste despre apus, de care sclip era în cumpănă Svînta Sofiia sa să răsîpască. Aşijdirea şi pre într-alte locuri multe ce au fost crăpat de multe cutremuri toate acelia le-au astupat şi le-au tocmit cu meşterşug acesta împărat, de nu să mai cunoaşte.
     [[152]] Aşijdirea şi chipurile ce-au fost zugrăvite şi să strîcasă în Svînta Sofiia, toate de iznoavă au pus meşter de le-au zugrăvit şi o au înfrumuţăşat. Aşijdirea şi Besereca Svinţîlor Apostoli, ce au fost început a să răsîpi ş-a cădea, iară acesta o au dires şi o au împodobit. Aşijdirea ş-altă beserecă a Precistii, ce-au fost surpată pînă în temeiu de cutremure, o au înoit şi o au făcut şi mai iscusîtă de cum au fost făcută. Şi o beserecă a lui Sveati Ştefan, pîrvo diiacon, ce au fostu strîcată o au înoit de în temeiu şi o au făcut. Şi doaă besereci a lui Sveati Ioan Crîstitel <=Botezătorul> le-au tocmit, una de în temeiu o au făcut şi alta o au noit. Şi altă beserecă a Svîntului apostol Filip o au tocmit, că era cădzută pînă la temelie. Şi altă Beserecă a Svîntului evanghelest Lucăi iarăş de în temeiu o au noit.
     Mai înoit-au şi o beserecă a Svîntului măcenic Mochie şi altă beserecă a lui Sveati Andreiu pîrvozan <=întîiul chemat>, ce-au fost strîcată, iarăşi de în temeiu o au tocmitu-ă. Şi ş-altă beserecă a lui Sveati Roman sladpeaveţu <=cu glas frumos>, fiind cădzută pînă în temeiu o au deresu-ă. Şi alta a lui Sveati Dimitrie şi alta a lui Sveati Emiliian măcenic, acestea amîndoaă de la temelie le-au înoitu-le. Şi o beserecă, Svînta Înviere a lui Hristos, ce au fost strîcată, iarăş de în temeiu, o au tocmitu-ă. Şi ş-altă beserecă a lui Sveati Nazarie şi una a Svintei măciniţă Anastasîei şi alta a lui Sveati măcenic Platon şi una a Svîntului măcenic Acachie şi alta a lui Ilie prorocu.
     Toate acestea le-au noit şi le-au tocmitu, fiind răsîpite şi strîcate de pre la temelie. Făcut-au şi noaă de într-adîncul temeiului întru numele despoitoriului Hristos Văseadrăjitel <=Atotstăpînitorul>, şi ş-alta întru numele Preacuratei Preciste şi una întru numele lui Arhanghel Mihail şi ş-alta întru numele lui Sveati Ilie prorocu şi una întru numele marelui Neculai Scoropomoştnic <=Cel grabnic ajutător> ş-alta întru numele Svinţîlor Apostoli / Petre şi Pavel.
     Şi nu numai acestea au făcut întru cheltuiala sa împăratul ce ş-altele mai multe au făcut în Ţarigrad şi în curţîle împărăteşti şi pe den afară de Ţarigrad tot au făcut mănăstiri şi besereci şi nu-ş potoliia firea a nu face svinte mănăstiri şi besereci, ce mai mare o înherbînta cu poftă sufleţască să tot facă şi tot au făcut întru toată viiaţa Împărăţîii sale ş-au dat ş-au întărit cu tot ce trebue pentru ceia ce petrecea într-acele svinte casă dumnădzăeşti şi pentru alţi mişei şi streini şi călători ca să să hrănească carii vor năzui acolo. Aşijdirea şi pre mulţi jidovi au botedzat, fără samă şi pre toţi îi dăruia şi-i miluia şi le făcea să aibă venit de la împărăţîe.
     Aşijdirea iarăş şi pre o săminţîe de bulgari ce s-au încreştinat în dzîlele Theodorii împărătesăi şi mai îmbla îndoiţi şi începusă iarăş a credere bodzîi. Iară împăratul au trimis cătră dînşi bărbaţi filosofi şi dobrodeteli <=cu fapte bune> şi îndreptători buni şi dascali şi le-au întărit credinţa şi pre dînşi în credinţă de iznoavă şi rămasără în credinţa creştinească şi pînă astădzi.
     Aşijdirea iarăş şi pre ruşi iarăş îndemnarea acestui împărat i-au făcut de s-au botedzat. Că au trimis la dînşii un arhiereu foarte om despuitor şi cărtulariu. Şi daca s-au dus acolo la rusi şi feace o minune mare precum veţi audzî. Acest arhiereu dac-au sosît la rusi că au găsît pre domnul rusîlor într-o cumpănă mare şi întru nişte gînduri multe şi cu Ţara Rusîlor cu toată pentru [[153]] legea întru care au credzut, adecă creştinească şi-ş eşisă de în credinţă şi părăsîsă învăţăturile legii creştineşti şi iarăş începusă a crede bodzîi şi idolii.
     Iar acel arhiereu bun şi filosof le scoasă Svînta Evanghelie şi începu a le spune şi a le aduce aminte pentru întruparea Domnului nostru Iisus Hristos şi pentru minunele ce s-au făcut înainte de întrupare, şi pe după întrupare, toate pre rînd, şi cu adevăr mare. Şi într-acele minuni ce le spusesă le mai spusă şi pentru minunea acelor trei svinţi otroci, pre carii i-au fost pus Navuhudonosor împărat în peştogna <=cuptorul cel cu foc> de i-au fost ardzînd. Şi întru nemică focul de dînşi nu s-au prinsu.
     Iară acea săminţîe de varvari, rusîi, dacă audzîră de acea minune a celor trei otroci, cum i-au băgat în foc de vii şi n-au arsu, toţi strîgară într-un glas şi dzîsără cătră acel arhiereu: De nu să va face astădzi minunea aceia şi dentru mîna ta, astădzi, noi nu vom crede, ca să arunci în foc acea Evanghelie ce ţîi în mînă şi ne arăţi minuni şi ciudesă carele au făcut Iisus Hristos, precum dzîci şi de / nu va arde în foc şi va eşi neatinsă, precum o vedem, noi toţi vom crede întru Hristos şi întru minunile sale ce ne arăţi că spune aşea Evanghelie.
     Iar acel svîntu arhiereu prinsă bucuros să facă precum poftescu ei. Iară rusîi, varvarii, îndată sîrguiră de feaceră un foc cal de mare şi dzîsără să arunce într-acel foc Svînta Evanghelie. Iar svîntul arhiereu acela, ţîind Evangheliia în mîni ş-au rădicat ochii cătră ceriu şi dzîsă întru audzul tuturor, cu glas mare: Slăveşte-ţi numele Tău astădzi, Doamne Iisuse Hristoasă. Şi cum săvîrşi cuvîntul îndată aruncă Svînta Evanghelie în foc.
     Şi pă după ce să aruncă Svînta Evanghelie în foc, arsă focul multă vreme, pînă să stînsă şi să potoli, de să feace cenuşe. Atunce scurmă arhiereul în cenuşea focului şi scoasă Svînta Evanghelie neatinsă nemic de foc şi neruşiită şi de radză ca soarele.
     Iară rusîi, precum era năroade multe fără samă şi fără număr strînsă, numai ce să minunară şi toţi într-un glas strîgară şi dzîsără: Mare-i puterea Domnului nostru Iisus Hristos, întru care credem de pre acmu înainte şi pînă în veci, cu toată osîrdiia inemii noastre şi cu adevară credinţă neîndoită şi curată. Şi cîţi nu fusesă botedzaţi toţi să botedzară întru numele Tatălui şi a Fiiului s-a Duhului Svînt.
     Şi le feace acel arhiereu de iznoavă diaconi şi preuţi. Şi luă pre unul dentr-aceia şi-l adusă la Ţarigrad şi-l feace arhiereu patriiarhul şi-l dărui împăratul bine şi să dusă în ţara lor şi sînt creştini direpţi şi pravoslavnici şi pînă astădzi. Şi de pre atunci sînt plecaţi arhiereii rusîlor ş-a moscalilor supt blagosloveniia şi oblastiia  <=patriarhului a toată lumea din Constantinopol> şi pînă astădzi.
     Iară într-acela an să prileji moarte unui ficior dentre ficiorii împăratului, pre anume Constantin; şi muri de durere de cap şi mult să jeli împăratul şi împărăteasa pentr-aceasta. Iar împăratul ca un înţălept cu cuvinte dulci şi cu învăţături bune conteniia pre împărăteasa să nu-şi mai facă scîrbă, ce să mulţămască lui Dumnedzău şi să să roage Svinţîii sale să le trăiască ceialalţi ce au.
     Iar împăratului pe după ce muri fiiu-său Costantin i-au cădzut toată dragostea pre spre fiiu-său, pre Leon, şi împăratului şi şi împărătesăi, [[154]] maică-sa. Şi avea poftă mare împăratul şi împărăteasa ca să-l însoare. Şi căutară şi cercară în toată lumea ca să afle vreo ficioară să le placă şi să fie împotriva lui. Că Leon era iscusît la toate şi înţăleptu şi cărtularu mare. / Şi unde nu putea împăraţii să afle fiiului lor ficioară de potrivă era mîhniţi.
     Iar cercînd au oblicit pentru o ficioară Theofana precum iaste în ce chip o poftescu împăraţîi, frumoasă şi înţăliaptă şi în toate faptele ei iscusîtă. Şi era şi de roadă bună, ce să dzîcea martinăchenii, ce să trăgea şi aceia sîminţîe de împăraţi. Şi tată-său îl chema Costantin şi era domnu a tot răsăritul, iară pre maică-sa Anna. Şi fiind maică-sa stirpă, de nu făcea cuconi, să ruga dzua şi noaptea Precistii Preacurata să le dea rod să facă fiiu den trupul lor. Şi li să ascultă ruga şi dentru darul lui Dumnedzău pentru rugămintea Preacuratei Maicei Sale luă Anna în greu, ca şi Anna, maica lui Samoil prooroc odată, şi feaceră pre fiica lor aceasta. Şi la creştinare, pusără-i numele Theofana.
     Şi dacă să feace de şeasă ai o dederă părinţîi de o învăţară carte filosofii, elinească, de adîncu şi carte de beserecă şi de în dzî în dzî îi creştea înnainte vîlva. Şi vădzînd părinţîi ei, mult da laudă lui Dumnedzău şi Preacuratei Preciste. Dece fiind de în darul lui Dumnedzău pentru înţălepciunea ei să agiungă să fie împărăteasă, şi dacă audzî împăratul şi împărăteasa numele cel bunu şi lăudat al Theofanii, îndată trimisără şi o adusără. Şi cum o vădzură le plăcu foarte şi şi începură a nuntire şi o cununară soţu de pravilă dereptu să fie lui Leon, fiiul împăratului şi să feaceră bucurii şi vesălii mari cum să cuvine la o împărăţîe. Şi petrecea cu libov tinerii, ca nişte ficiori de împăraţi.
     Iară zavistnicul diiavol cela ce pururea şi neprestavno <=necontenit> nevoiaşte să facă cele bune, rele, şi toate păcile, vrajbe, nu s-au putut răbda să nu facă vrajbă între împăratul şi între fiiu-său Leon, cu răcorile lui cele cumplite şi feace aşea: Fiind la împăratul un călugăr duhovnic, pre anume Santavarin, şi foarte avea prietenşug mare cu împăratul şi-i foarte <lua> cuvîntul în samă împăratul, că era la inema împăratului, pentru căce că era slovesnic <=meşter la cuvînt> şi învăţat foarte. Iară coşul lui au fostu sălaş şi lăcuinţă de diiavol; şi numai împăratul nu-l ştiia, iară altă curte a împăratului toţi ştiia că-i un om rău şi voitor tuturor de rău şi zavsnic  şi clevetnic şi amestecător de toate vrajbele. Şi de multe ori pentru cuvintele lui cele veninoasă să scîrbiia împăratul pre multe trebe şi pre mulţi oameni.
     Iară fiiul împăratului acesta, Leon, audzînd dentru alţîi pentru Santavarin că-i om rău şi pîrîţă şi pricepîndu-l şi el, de multe ori îl suduia şi-l / făcea minciunos şi fărmăcătoriu. Iar Santavarino călugărul, vădzînd că nu i să ţîne în samă de ce-ş grăiia cătră Leon, fiiul împăratului, tot îmbla pregiur dînsu cu cuvinte dulci şi plecate şi să smeriia şi într-un chip şi într-altu, ca să-l socotească Leon cu vedere lină şi să-i bage cuvintele în samă. Şi de astădzi, de mîni, l-au deprinsu şi fiiul împăratului, Leon, şi-i ţînea de multe în samă şi i să asculta cuvîntul. Iar Santavarino călugărul altele avea în gură cătră Leon şi altele îi meniia la inemă să-i facă.
     Iar preste anepestită vreme, cînd ş-au găsît prilejul, dzîsă Santavarin cătră Leon împărat: Cînd eşi la vînat, căce nu iai armă să fie pre lîngă tine, ori sabie, ori cuţît, ori altu fial de armă, deşi iaste obiceiu ficiorii de împăraţi [[155]] chip de armă să nu fie pregiur dînsu, fără numai cînd va miarge la oste, iar ţîe tot să nu-ţ lipsească, de vei vîna vriun vînat, ori capră, ori epure, să nu rămîe mortăciuni de în gura ogarălor, ce să-ţ fie de giunghiat.
     Iar Leon, fiul împăratului, nu socoti că acea învăţătură a lui Santavarino îi va fi cumpănă de moarte, ce ca un tînăr s-au înşălat. Iară împăratul atunce-ş poronci să fie toţi gata să iasă la vînat. Şi eşiră după cuvîntul împăratului a doaă dzî şi feaceră vînătoare mare.
     Iar Santavarino can cu glume iarăş mai dzîsă: Pentru cuţît sau altă ceva armă să fie pre lîngă sîne, că multe sînt de toate, să nu să facă vriun vicleşug de svat rău cătră tată-tău, împăratul, să nu te afli fără nemică armă pre lîngă tine.
     Iară Leon, ca un tînăr să înşelă, precum mai sus scrisăm şi nu cunoscu că-l învăţă Santavarin să-ş aducă moartea Leon sîngur. Şi ş-au luat un cuţît mic cu teacă şi l-au băgat în turiiatca cizmei. Iar spurcatul Santavarinu călugărul, daca zări pre Leon că băgă cuţîtul în turiatca cizmei, el să şi dusă la împăratul şi în taină-i grăi cătră împăratul şi dzîsă: Putiarnice împărate, eu aş vrea să-ţ mulţască Dumnedzău dzîlele şi aii şi să ne săvîrşim noi supt îndelungarea vieţîi tale şi nu mi s-ar cădea de un lucru ce am vădzut şi ştiu să-l vădescu cătră împărăţîia ta, pentru să nu să facă vrajbă în casa împărătească. Iar fiind lucrul acesta împotriva vieţîi tale, trebue a vădire, că-ţi mîncăm pîinea şi-ţ vedem mila. Iar împăratul dzîsă cătră dînsul: Aşea să cade credincioşilor împăraţîlor, să facă pentru binele şi pentru cinstea lui.
     Iar Santavarin dzîsă: Bine să ştii, împărate, că fiiu-tău Leon, pre carele nădăjdiueşti şi ţî-i mai drag de în fii tăi şi meneşti să-l laşi namiasnic împărăţîi pe după petrecerea vieţîi tale, [iar] el îş caută prilejul cu vicleşug să te omoară şi să stea el împărat. Şi eu de mult / ştiu aceasta, ce n-am vrut să scoţ cuvînt să să audză de în gura mea aceasta, că mă gîndiiam că vei mai avea nescari priiateni să-ţ spue. Ce dacă nu ţ-au spus nime, iată că-ţ spuş eu, să te păzăşti, că acmu la această gonitoare de vînat ţî să va alege, că tot poartă un cuţît în turiatca, unde-ş va afla vremea să te omoară, să ia împărăţîia. Iară de vei să credzi adevărat, să vedzi şi cu ochii tăi, dacă vei eşi la cîmpu la vînat, fă-te a-ţi trebui cuţît şi-l întreabă şi-i cearcă în ciubote, că vei găsî cuţîtul de faţă.
     Iar împăratul, daca eşi la vînat la cîmpu, stătu la un loc şi să feace că-i trebue cuţît şi întrebă pre Leon, pre fiiu-său, doar ave vriun cuţît să-i dea. Iar Leon, fiiu-său, să lepădă că n-are, neştiind că l-au vîndut Santavarin la tată-său, ca Iuda pre Hristos.
     Iară împăratul să împlu de mînie pre fiiu-său Leon şi dzîsă să-l desculţă de cizme. Şi-l desculţară şi cădzu cuţîtul gios, înaintea împăratului. Şi dacă vădzu împăratul cuţîtul, numai ce să cutremură şi să turbură asupra fiiu-său, lui Leon şi să cumpăniia acolea pe loc să-l omoară; ce ţînu inemă pentru să nu să audză. Şi de acolea îl şi dede în pază şi să întoarsă şi împăratul la curţî-şi şi îndată dezbrăcă pre fiiu-său, pre Leon, de în văşmintele împărăteşti şi-l îmbrăcară cu haine proaste, mireneşti, şi-l închisă tată-său într-un loc, în taină, cu împărăteasa sa Theofana, împreună cu muiarea lui, ca să nu ştie nime unde iaste să să apropie să grăiască cu dînsul.
     [[156]] Iar spurcatul Santavarin, de cum era la împăratul credincios, el încă pusă de i să trecea cuvîntul şi pururea tot sta cu rău şi cu îndemnare multă cătră împăratul pentru fiiu-său Leon, ca să-l orbască. Ce Dumnedzău nu l-au lăsat, căce că patriiarhul şi cu toţi boiarii svatului nu l-au lăsat, ce l-au contenit pe împăratul lucru ca acesta să nu să facă. Iar împăratul l-au trimis urgisît cu împărăteasa-şi, tocma la cetatea Solomului. Şi au şedzut acolo în chisoare trei ai încheiaţi.
     Iară împărăteasa, maica lui Leon, de dorul fiiu-său, lui Leon, să aprindea şi nu ştiia ce să face, ce-ş eşisă de în minte şi de în fire, cît nu să mai ştiia ce să face, ce tot plîngia în taină şi să tînguia cu bocet şi cu amar şi cu glas hăoliia, cu foc mult, de la adîncul inimii sale pre Leon, fiiu-său şi dzîcea: O, Leon, fiiul mieu, o, Leon, dulcele mieu şi preaînţăleptul mieu, cum te urgisîră prepusăle răilor ş-a vrăjmaşilor, de la mila noastră, să petreci cu soţu-tău în urgie şi în chisoare. Acestea şi mai multe, ca o maică, cu dor şi cu foc plîngînd şi glăsuind dzîcea împărăteasa pentru Leon, fiiu-său.
     Iar într-o cămară de taină ce avea împărăteasa de tot, acolo plîngea şi să bociia pentru Leon, fiiu-său, că într-altă parte nu putea face jeale, să oblicească / împăratul sau să audză de numele fiiu-său pomenindu-l; că lăsasă împăratul cuvînt cu giurămînt, cine-i va pomeni pentru fiiu-său Leon, acela om gătat să fie morţîi, ori mare să fie, ori mic. Ce nu cutedza nime nici să pomenească pentru Leon cătră împăratul nemic şi nici împărăteasa nu îndrăzniia, fără numai ce-l plîngea şi-l tînguia într-acea cămară de taină.
     Iar acolea într-acea cămară a împărătesăi era o pasăre într-o cuşcă ce o adusesă poclon împăratului tocma de la Indii, care pasăre să chiamă elineşti psitacon, iar greceşte papagn, carii pasăre i să asamînă glasul şi graiul ca de om. Aceia pasăre audzînd pre împărăteasa în toate dzîle plîngînd şi bocind pre fiiu-său pre Leon şi glăsîndu-l şi dzîcînd o, Leon, fiiul mieu, o, Leon, dragul mieu, o, Leon, urgisitul mieu şi ş-altele mai multe, cîte dzîcea împărăteasa şi plîngea pre fiiu-său, toate le deprinsesă şi le grăiia şi pasărea aceia şi tocma cu glas şi cu jeale ca şi împărăteasa şi dzîcea şi ia: Leon, fiiul mieu, o, Leon, dragul mieu, o, Leon, urgisitul mieu.
     Iar într-o dzî ce svinţîsă împăratul besereca ce făcusă întru numele lui Ilie prorocu, făcusă împăratul masă mare şi prăznuia şi svîntul, că era în doaădzăci de dzîle a lunii lui iulie. Iar împărăteasa socotind că altul nime nu va mai cutedza să grăiască împăratului să iarte pre fiiu-său şi să-l aducă de în urgie să-l vadză, că să topiia de dorul lui, s-au rugat împărăteasa Domnului Dumnedzău şi Preacuratei Preciaste şi Svîntului viu prorocu Ilie să să milostivască Domnul Dumnedzău pentru ruga Maicei Sale ş-a şerbului său prorocului să pue gînd bun la inema împăratului ca să izbăvască pre fiiu-său.
     Şi pînă a eşi împăratul să şadză la masă, [iar] împărăteasa scoasă pasărea cu cuşca şi o pusă într-un loc ce nu să vedea de unde şede împăratul, fără numai ce o vedea toată masa. Iar daca veni vremea de vesălie şi începură a cînta la masă naracalele şi peaveţîi, atunce îş adusă aminte şi pasărea. Şi dacă tăcură organele şi peaveţîi de cîntări şi fu tăcere pre masă începu a cînta pasărea aceia, papagonul, şi cînta cu jeale ca şi cînd ar fi bocind aiave glas de fămee pre fiiu-său. Şi să tînguia şi dzîcea: O, Leon, fiiul-mieu, o, Leon, dragul mieu, o, Leon, urgisîtul mieu, şi ş-altele ce [[157]] învăţasă pasărea, audzînd că să tînguia împărăteasa. Şi iarăş întorcea şi dzîcea: Leonul mieu şi fiiul mieu şi urgisitul mieu.
     Iar patriiarhul şi cu toţi boiarii de pre masă numai ce-ş căutară într-ochi şi-i cuprinsă jeale mare şi-ş plecară toţi capetele în gios şi să mîhniră. Iar împăratul, audzînd, căuta să vadză pasărea şi nu o vedea. Iar pasărea tot îş ţînea întruna de cînta şi mult să slăbi inema / împăratului de jeale fiiu-său; că într-acei trei ai ce să plinisă de cînd trimisesă împăratul pre fiiu-său în urgie, nime nu cutedzasă să-i mai pomenească pentru fiiu-său.
     Şi dzîsă împăratul cătră patriiarhul şi cătră toţi meghistanii de pre masă cîce nu să vesălescu la masa împăratului, să bea şi să mănînce, ce stau mîhniţi. Iară patriiarhul şi cu toţi boiarii să sculară în picioare şi dzîsără cu lacrămi aşea: O, puternice împărate, în ce chip ne vom vesăli noi la masa Măriei tale, audzînd noi pre o pasăre necuvîntătoare şi nepricepută de ne mustră pre noi şi ne aduce aminte de împăratul nostru, de iubit fiiul Împărăţîii tale cum s-au uitat într-atîţea ai, de şede la închisoare urgisît şi nime numele lui nu pomeneşte. Şi de în vreme ce-l pomeneşte acea pasăre şi-l plînge cu atîta jeale, dară noi cu ce inemă să nu plîngem şi să jălim? Ce ne rugăm Împărăţîi tali să să ciarce lucrul acesta şi să să înfăţăşeadză şi de să va afla că va fi cu aceasta deală Leon, fiiu-tău, noi sînguri să-i facem samă. Iar de va fi cu năpaste pentru că ce să şadză sîngele tău închis şi urgisît într-atîţea ai?
     Iar împăratul dacă audzî cuvintele şi rugămintea patriiarhului şi a boiarilor începu şi el împreună cu boiarii a lăcrăma ş-al înherbînta mila şi dragostea cea părinţască şi îndată trimisă olăcari să aducă pre Leon şi pre împărăteasa lui Theofana de la cetate de la Solon. Şi de sîrgu i-au adus la Ţarigrad la tată-său, împăratul, şi la maică-sa, împărăteasa, şi-l primiră cu multă bucurie şi jeale şi-l cuprinsără tată-său şi maică-sa în braţă şi-l sărutară cu dulce şi pre fiiul lor şi pre noru-sa. Şi mai multă jeale şi lacrămi să feaceră decît bucurie şi vesălie.
     Şi învăţă împăratul, tată-său, îndată de adusără haine împărăteşti de-i îmbrăcară şi-i dezvăscură de hainele cele proaste, mireneşti şi le dede voe să aibă cinstea cea den întîiu, împărătească; şi feace împăratul multe vesălii şi tefericii pen bncuriia fiiu-său, lui Leon.
     Şi să asămînă şi urgiia lui Leon despre tată-său şi primiră de apoi, dacă l-au ertat ca şi pilda ce ne arată Domnul Hristos la Evanghelie la Nedela Oblîndim <=Dumineca Risipitorului>. Precum şi fiiul acela mort fu şi învinsu şi rătăcit fu şi să află, aşea şi Leon, fiiul împăratului, ca de în morţi învisă şi ca de în rătăciţi să află. Că de n-ar fi fost audzît pasărea aceia pre maica lui Leon cum plîngea pre fiiu-său şi-l bociia în toată vremea, de învăţasă şi pasărea de împărăteasa a glăsî ş-a tîngui pre Leon de o au audzît şi sîngur împăratul de-au lăcrămat şi cu tot svatut, de ş-au aflat / boiarii vreme de au grăit de l-au ertat împăratul şi iarăş l-au priimit ca pre un fiiu dulce şi iubit de în oasăle sale, cine ştie cum i s-ar fi prilejit.
     Şi mai apoi mila lui Dumnedzău cea mare şi bogată l-au scos, nefiind vinovat întru nemic, şi rugămintele lui Leon şi a soţului său, a Theofanii. Că acolo unde era Leon preamîndru, închis, în cetate în Solon, el au făcut de întru dăscăliia sa cele unsprece [[158]]  <=stihuri ale Evangheliei> ce să cîntă dumenecele slave pe după na hvalite <=la laude>. Acesta Leon iaste tvoreţul <=făcătorul> acestora utrănsă <=ale utreniei>, acesta au sătvorit <=creat> şi cele samoglasne <=cîntări> pe glas şesti <=şase>, de să cîntă în Triod vineri la vecerniia Învierii lui Lazăr de în morţi, care samoglasne să încep aşea:  <=Doamne, vrînd ca să vezi groapa lui Lazăr, cela ce ai voit de voie a te sălăşlui În groapă>. Acesta Leon şi alte multe canoane şi samoglasne au făcut de în filosofiia sa, de au împodobit svînta beserecă cu tvoreniile <=creaţiile> lui. Că mai mare dascal nu mai putea să fie şi mai mare înţălept. Apoi şi fiiu-său Costantin, carele veţi audzî mai nainte c-au împărăţît pre după Leon, fiind şi el filosof, ca şi tată-său, au făcut şi el cele unsprece sveatilne <=cîntări bisericeşti>, ce să cîntă văscresne dumenecile înaintea na hvalitelor, ce sînt la Octaih, adecă la Osmoglasnic, ce să începe aşea:  <=Ucenicii s-au urcat în muntele Galileii>.
     Iar pe după ce adusă împăratul pre fiiu-său Leon iarăş la cinstea împărăţîii, nevoia Leon să-ş scumpere năpasta ce-i făcusă Santavarin călugărul. Ce nu putea de tată-său, împăratul, că-l făcusă mitropolit la Efhaita. Şi au şi grăit Leon tătîne-său, împăratului, şi i-au răspunsu aşea: Fiiule, unora ca acestora ce li-i aminte de împărăţîe de spun ce văd şi şi ce nu văd, şi diriapte şi mai fără cale, nu să cade de a le face rău pentru rău, că apoi să vor conteni şi ceia ce vor oblici cele mai adevărate de viiaţa împăratului şi nu vor mai cutedza a spune să să poată păzî şi să să cumpăteadză împărăţîia. Că împărăţîia aceasta precum iaste îndeşartă şi amăgitoare şi de în lume petrecătoare, aşea să ţîne şi să cumpătă şi cu mai buni şi cu mai răi şi cu mai direpţi şi cu mai sprînţari. Că cu scîrbă de la suflet iaste nescui pre altul ce-i dă hrană şi milă, ca să-i îndelungaţi viiaţa cu cinste şi cu bine, iar acela să fie călcător de mila aceia şi să fie voitor scurtării dzîlelor celuia ce-i îndelungă lui şi să să bată să i să ia cinstia şi stăpîniia sau lui sau altuia pentru pîinea şi cinstea ce i-au făcut stăpînul acela.
     Obicină veche iaste, fiiule, împăraţîlor să le fie mai grijă de ai săi, decît de streini / şi de cei de în casă, decît de cei de pre den afară. Că copaciul pînă nu-l mănîncă furnicile şi gîndacii cei de în lăuntru de-l putredescu şi-l bortăşadză nu cade cu ramurile în gios, iar de omidele de pre den afară nu piiare; că deşi mănîncă de în frundză, rămîne şi nu să cunoaşte. Pentr-aceasta şi tu, fiiule, nu te înşăla să te încredzi împărăţîei, nice ficiorilor tăi; că împărăţîia şi cinstea iaste poftitoare în ceastă lume tuturor, iară apoi iaste cui o dă numai Dumnedzău şi să agoniseşte cu trudă mare şi cu vărsare de sînge pînă a să aşedzare neştine întru însă; iară tu, fiiule, şi fiii tăi o aţi aflat fără nice o trudă şi osteneală.
     Pentr-acea, precum vedeţi pre mine că o ţîi cu grijă şi cu săială despre toţi, aşea veţi face şi voi şi şi mai cu grije încă. Iar făr-atîta să aveţi mînă tinsă cătră toţi şi limbă dulce şi nemîndrie şi giudeţu dereptu, fără făţărie. Şi fiii tăi şi oamenii tăi de în casă pururea să-i cerţi şi să-i milueşti şi obraz să nu le dai; iar pentru Santavarin acmu nu va avea nevoe, iar cînd va da Dumnedzău să fie oblastiia împărăţîii suptu ascultarea ta şi de va fi viu, să-l scoţi la giudeţu [[159]] şi să-l întrebi cu pravila şi să-i faci după cum va veni giudeţul, să nu dzîcă năroadele c-ai făcutu-i rău în sîlă, unde eşti împărat putiarnic.
     Aceste învăţături şi pilde învăţă împăratul pre fiiu-său Leon pentru Santavarin şi rămasă lucrul aşea. Şi trăi împăratul Vasîlie Machidon acesta încă vreme multă şi apestită pe după ce au scos pre fiiu-său Leon de la cetatea Solonului.
     Iar aproape de moartea lui l-au luat pre fiiu-său Leon în taină şi l-au învăţat lucruri mari şi minunate de învăţături, carele aicea în rînd nu le putu scrie pentru mulţîmea istorii împăratului. Iar tot vom scrie de într-însăle la coneţul cărţîi aceştiia, că n-au fost numai pentru învăţătura fiiu-său, lui Leon, acelea, ce pentru fieştecarele va pohti învăţătură să ştie cum îş va cumpăta sufletul să agiungă împărăţîia ceriului şi cum va cinsti credinţa lui cea creştină şi cum va petrece curat şi spre Dumnedzău viiaţa lui.
     Şi împărăţînd acesta împărat creştin noaăsprece ai cu cinste şi cu nume bun de cătră toţi şi cu giudeţ direptu, să săvîrşi întru pace şi lăsă pre fiiu-său Leon namisnic împărăţîii în locul lui. Şi-l îngropă fiiu-său, Leon împărat, împreună cu maică-sa şi cu frate-său Ştefan cu cinste mare la Besereca Svinţîlor Apostoli, unde să îngropa împăraţîi. Şi mult l-au plînsu oştile şi năroadele pentru / bunătăţîle lui ciali multe şi bune ce făcusă spre toţi şi de toţi fu fericit.
     
     
     ÎMPĂRĂŢÎIA LUI LEON PREA MÎNDRU, FICIORUL LUI VASILIE MACHIDON. GLAVA 172
     
     Stătu împărat în locul tătîne-său Leon preaînţăleptul. Şi dacă să aşedză pre împărăţîe oblici de patriiarhul Fotie cum au fost îmblînd, agiugîndu-să cu slujitorii şi cu o samă de capete să fie pus împărat la moartea tătîne-său pre unul ce au fost rudă cu patriiarhul Fotie. Dece împăratul Leon s-au scîrbit foarte şi trimisă împăratul trei boiari mari la Patriiarhie, pre anume pre Andreiu maghistrul şi pre Ioan logofătul şi pre altu.
     Şi dacă marsără la Besereca cea Mare, la Patriiarhie, s-au strînsu toate năroadele acolo şi s-au suit boiarii acei trimişi de împăratul în amvonu, sus, unde cîntă diiaconul Evangheliia şi acolo au cetit izbrăjeniia <=izgonirea>, patriiarhului Fotie, cum iaste viclian săminţîii împărăteşti şi-i nevoitor să să dezrădăcinează săminţîia de împăraţîi cei puşi de Dumnedzău şi-i voia să pue pre alţîi streini; şi ş-alte vinanii multe i-au aflat. Pentru acesta lucru să fie scos şi izgonit de în scaunul Patriiarhiei. Şi-l şi scoasără şi-l trimisă împăratul în urgie la o mănăstire ce să chema a Armeniichianilor să şadză acolo să mănînce ce-i vor da şi să-ş plîngă sufletul. Şi pusă împăratul patriiarhu în locul lui Fotie pre frate-său Ştefan sînghelul, ce era frate mai mic, născut pe după împăratul. Şi fiind mort mitropolitul de la Iracliia l-au hirotonisît patriarhu mitropolitul de la Chesariia.
     Iar împăratul ş-au adus aminte de Santavarin, călugărul, ce l-au pîrît la tată-său, de l-au urgisît în trei ai la cetatea Solonului cu împărăteasă-şi cu tot ş-au fost îndemnînd pre tatăl împăratului să trimiţă acolo, la Solom, să-l orbască. Dece tatăl împăratului l-au fost făcut şi mitropolit la Efhaita. Şi de [[160]] acolo trimisă împăratul de-l adusără şi strînsă săbor de arhierei şi de boiari şi de năroade multe şi-şi întrebă împăratul cu Santavarinu faţă la faţă şi adusără pravila împărătească şi căutară şi aflară, carele va face vrajbă între împăraţi, ales între fraţi, sau între părinte cu ficiorii săi, acela să moară de moarte rea.
     Iar împăratul dzîsă că nu-l va omorî, ce-l va lăsa viu să-şi plîngă păcatele şi să să pocăiască. Dece împăratul întîiu învăţă de-l pusără gios şi-l bătură cu toiage, pînă l-au lăsat în loc de mort. Şi pe după bătae l-au trimis în urgie la cetatea Athinei şi apoi, în urmă, au trimis de l-au orbit şi l-au ţînut acolo pînă ce au murit.
     Iar împărăteasa Theofana, preaînţăleapta, daca să feace împărăteasă / nu să sămăluia pre sîne în chip de împărăteasă, ca să să mărească, sau să să vîznosască, ce deşi era îmbrăcată pe deasupre cu văşminte împărăteşti, iar pe supt hainele acele, împărăteşti, era îmbrăcată cu rasă de păr, de nu-ş da odihnă trupului. Şi şedea dzuoa şi noaptea într-o cămară şi cetiia Psăltirea şi tot sta spre rugă cu post şi cu trudă şi cu bedenii şi cu milostenii cătră săraci şi streini pre ascunsu.
     Şi întru adevărat şi goniia de la sîne averea împărătească, ca un lucru de nemic. Iar mîncarea ei era numai viardză, adecă buruiane hiarte. Iar văşmintele ei cele împărăteşti de mult preţu le împărăţîia pre la fămei sărace şi la fete sărace de părinţi şi pre la schituri cu sahastri şi pre la oameni avuţi şi scăpaţi. Şi făcea mănăstiri şi beserici şi le îndzăstra cu de toate, ca să să afle pentru ceia ce vor posluşi prentr-însa. Şi nu-i lipsîia nici odănăoară să nu margă împărăteasa pre la svinte mănăstiri să să închine şi să dea milostenii pentru a ei sufletu.
     Aceasta, împărăteasa Theofana, să povesteşte că au mărsu într-o sîmbătă de Paşti la o mănăstire ce era aproape de poarta ce să chiamă a Udriiului, în Ţarigrad, ca să asculte Svînta Liturghie. Dac-au întrat în beserecă nime în beserecă nu mai era de în călugări, fără numai de egumănul şi de preutul ce cînta Svînta Liturghie şi peaveţîi de în strană, ce cînta şi cu clisăiaşul, iar alţîi de în călugări nu mai era. Şi să miră de aceasta mult împărăteasa în ce chip într-o dzî mare ca aceia şi svîntă nu să află călugării la beserecă. Iar împărăteasa întrebă pre eclisăiaş unde sînt călugării. Iar eclisăiaşul dzîsă cătră împărăteasă că sînt călugării într-un loc unde închid vite şi acolo gătescu bucate de mîncat de mîni, de dzua Svintei Învieri.
     Iar împărăteasa dzîsă cătră eclisîiaş să o ducă acolo să vadză. Şi o dusă clisîiaşul, iar împărăteasa căută şi vădzu pe oteţi, pe călugăraşi, unde giunghia unii miei, alţîi viţăi, alţîi boi şi vaci şi berbeci, toţi cu mînule sumesă şi unşi şi crunţi ca nişte vîrcolaci. Iar daca-i vădzu împărăteasa atîta crunţi şi unşi să oţărî foarte, dzîcînd cum mai multă osîrdie şi cinste au spre mîncat şi spre băut, decît spre ascultarea Svintei Liturghii.
     Dece atuncea împărăteasa nu mai cuvîntă nemic ce au lăsat pînă au trecut săptămîna Svintelor Paşti. Iar într-a doa săptămînă după Paşti au strînsu împărăteasa săbor de călugări şi de arhierei, de împreună cu patriiarhul, cum să dzîce săbor de loc, nu strînşi oteţi de pre în lume. Şi să rugă împărăteasa împăratului sa să facă acel săbor despre dînsa, iar răspunsul să fie şi de la împăratul. / Şi dacă-i strînsără pre toţi, dzîsă împărăteasa cum iaste un lucru preste fire ceia ce s-au lepădat de lume şi de [[161]] toate de pre lume, adecă călugării, să mănînce carne, ţîindu-să ei cu morţîi, nu cu vii.
     Şi dacă audzîră tot săborul de arhierei şi de călugări acel cuvînt a împărătesăi priimiră toţi şi cu legătură tare adevărară cum de pre atunce înainte nici călugări, nici călugăriţă, carne să nu mai mănînce. Şi s-au aşedzat şi s-au întărit cu scrisoare şi cu pecetea împăratului, cu voia a tot săborul cum să fie aceasta legătură stătătoare în veci, ca cu mare dereptate făcută şi blagoslovită şi cu pravila adeverită. Şi de pre atunce şi pînă astădzi iaste stătătoare aceia legătură, de nu mănîncă călugării carne. Că dentîiu, pînă a face această împărăteasă Theofana săbor mînca şi călugării şi călugăriţăle, ca şi mirianii.
     Iară împărăteasa aceasta de bună şi creştină şi nemăreaţă ce era, cînd vrea întreba pre vriun hadîmbu de în casă, sau pre vrio slugă sau pre slujnică muiare den casă, nu dzîce nice unuia: măi, sau tu, sau măcar pre nume a prostul să-l strige să-i dzîcă Ioane, sau Ileano, ce cînd grăiia cătră cineva tot dzîcea: dumneata Ioane, sau dumneata Ileano. Fără dumneata nu-i era cuvîntul, măcar cît de prost om de ar hi fost, tot să nu-l cinstească şi să-l mărească cu cuvîntul nu putea fi. Nice o dzî nu putea fi să nu izvorască lacrămi de într-ochii ei. Iar patul ei era cu aşternuturi şi acoperemînturi tot sîrmă şi aur. Iară ia, preafericită, îş arunca o rogojină la pămînt şi-ş punea o piiatră căpătîiu şi să culca. Somnul ei era numai cît aţîpiia şi să şi scula la rugă şi la cetenie. Dece de truda multă ce făcea noaptea şi dzua cu închinatul şi postul au bolnăvit greu şi nu să mai apropiia spre soţu-său, spre împăratul, de la o vreme ia, ce să usăbisă de tot şi-ş păzîia boala şi ruga spre Dumnedzău.
     Iară împăratul, vădzînd că petrece ca o săhastră şi nu mai iaste de a firea cu lumea şi nu iaste de dînsul, s-au învoit amîndoi şi s-au lăsat să facă carele cum va vrea cu trupul său. Dece împărăteasa, pe după ce să împărţîră să şi dusă la o mănăstire şi să călugări. Şi atîta bunătate ş-au agonisît sufletului, cît ş-au fost minune mare. Şi să scula noaptea pe după ce să închina şi să ducea pre la călugăriţă carele le ştiia că sînt slabe şi bătrîne şi le lua urcioarele de le aducea pre la toate apă. Iar cînd au fostu să-ş dea sufletul în mînule lui Dumnedzău ş-au priceput încă mai întîiu săvîrşirea şi s-au grijit cu ispovedanie şi s-au pricestuit cu înfricoşat trupul şi sîngele lui Hristos / ş-au chemat pre toate călugăriţele de în svînta mănăstire şi ş-au luat ertăciune de la toate. Şi să săvîrşi dîndu-şi sufletul în mînule lui Dumnedzeu.
     Iar pentru această svîntă împărăteasă Leon împărat, soţul ei, au făcut o beserecă frumoasă foarte şi iscusîtă, cum să cade, aproape de Svinţîi Apostoli, în Ţarigrad. Ş-au vrut împăratul să fie hramul împărătesăi, să să chiame Besereca Svintei Theofanii. Iar la svinţănie nu au vrut patriiarhul şi cu alt săbor să să facă aceasta, că adecă de i s-au şi aflat trupul svînt, moştii, iar alte ciudesă n-au mai arătat pe după moartea ei, ce pusără hramul  <=Tuturor Sfinţilor>, ca să să pomenească toţi svinţîi; şi cu acei mulţi să va pomeni şi Svînta Theofana împărăteasa  <=asemenea preacuvioasălor>.
     Iară împăratul, încă pînă era împărăteasa Theofana vie şi la împărăţîe, el îndrăgisă pre fata lui Ţauţa, că era frumoasă la toată făptura şi prea vestită, [[162]] cît nu mai putea fi lesne alta ca aceia. Şi curviia împăratul ca cu o palachidîe, adecă ţîitoare, însă pre ascunsu, de ştiia numai părinţîi fetei. Şi pentru dragostia ei boeri împăratul pre tatăl fetei, pre Ţauţa, şi l-au pus o boerie ce să chema vasîlopator, cum am dzîce vornic credzut a împăraţîlor de înlăuntru, ca un părinte. Iar apoi o au fost măritat cu ştirea împăratului după un boiar, anume Theodor, ce-i era boeriia pre anume patrichiu şi apoi l-au otrăvit iar cu voia împăratului.
     Iar împăratul şi pînă a o mărita o ţînea în loc de muiare. Şi dacă o au măritat tot ş-o ţînea ca pre o muiare, că pre dînsu l-au fost trimiţînd împăratul cu treabe, ce tot era ia pre sama împăratului. Iar împărăteasa au fost ştiind, ce pentr-aceia nu ş-au fost mai bănuind.
     Iar în al doilea anu de împărăţîia acestui împărat, un ginere a craiului de Franţa, pre anume Angheu Duca, de la o ţară ce să chema Lunghivardiia, acesta avea pace legată cu Vasîlie Machidon împărat, cu tatăl lui Leon împărat. Iar dac-au oblicit c-a murit împăratul cel bătrînu şi-i împărăţeşte ficiorul, au trecut Angheu Duca preste tocmală ş-au strîcat pace de cătră împărăţîia grecească şi s-au sculat cu oşti de au lovit în olatul ţîrîi împăratului ş-au prădat ş-au luat multe oraşe şi cetăţi greceşti supt ascultarea lui. Iar împăratul, dac-au audzît, au trimis oştile de la apus asupra lui Angheu Duca. Şi cu oştile au trimis pre un voevod, anume Constantin, medelniceriul împăratului. Şi dacă sosîră oştile şi să loviră, înfrînsă Angheu Duca pre greci şi-i biruiră de tot, cît abiia au scăpat Constantin cu puţînei oameni. Şi veni bătut şi fără nice o cinste la împăratul. /
     Iară în vremea aceia s-au făcut eclipsis soarelui, adecă au întunecat, cît s-au vădzut în namiadzăzi stelele cerului. Şi să scorni un vînt tare şi pre în vînt tunuri mari să audzîră şi fulgere mari să vădzură şi cădzu foc de în ceriu. Ş-au detunat şiapte oameni odată, denaintea beserecii lui Sveati Costantin, în mijlocul tîrgului.
     Iar cînd fu în al treile an de împărăţîia lui s-au săvîrşit Ştefan patriiarhul, fratele împăratului. Şi pusără în locul lui pre altul, pre nume Antonie. Iară împăratul să cunună cu fata lui Ţauţa, anume Zoiia. Şi cine l-au cununat era un preut de în clirosul beserecii Patriiarhiei, carele să chema că are boerie cu toţi cliricii de în clirosul Beserecii cei Mare, adecă a Patriiarhiei, toţi cu boerii.
     Dece preotul acela n-au avut cum trece preste poronca împăratului, ce i-au fost numai a-l cununare; pre care preot pe după aceia l-au lepădat de în preuţîie, căce c-au cutedzat de au cununat pre împăratul cu ţîitoarea lui, pre care şi de fată o au fost ţînut; şi pe după ce o măritasă, fiind cu bărbatul o ţîne şi daca i-au omorît bărbatul, împăratul, iară o au ţînut, pînă s-au şi cununat, care o au aflat oteţîi cu soborul că iaste lucru preste pravilă.
     Iar preste un an şi opt luni au murit şi Zoiia, muiarea împăratului, şi mult plînsă împăratul după dînsa, că-i era dragă. Iar în locu ce săpară să o îngroape, aflară în pămînt adîncu o lespede de piatră şi pre dînsa era slove elineşti scrisă şi dzîcea:  <=Fata Vavilonului, ticăloasa>.
     Iar pre aceia vreme s-au rădicat Simion, domnul bălgarilor, de au strîcat pacea care avea bulgarii cu grecii ş-au rădicat oşti grele asupra împăratului Leon. Iar împăratul încă trimisă oşti asupra lui Sîmion; şi cu oştile trimisă doi voivodzi, anume pe Procopie Crinit şi pre Curtichie de în ceata armeniianilor. Şi să dusără. Şi cum sosîră să şi loviră cu Simion bulgarul şi-i înfrînsă Simion şi le tăe oştile foarte tare şi prinsără vii pre amîndoi [[163]] voivodzîi, pe Procopie şi pre Curtichie şi le tăe capetele şi le trimisă în Ţarigrad la împăratul, ca în chip de batgiocură grecilor.
     Iară împăratul dacă vădzu de atîta necinste ce i-au făcut Sîmion bulgarul, strînsă oşti mari foarte şi trimisă şi pre uscat şi pre apă oşti; şi le pusă voivod oştilor de pe uscat pre Nichifor Foca, ce i-au fostu boeriia patrichiu, cum am dzîce dvornic mare. Iar armata pre apă au trimis pre Efstatie drungariul cel mare. Şi dacă sosîră oştile şi să loviră să feace un războiu tare şi înfricoşat şi biruiră grecii / pre sîrbi <sic> şi-i tăiară, atîta cît nu va fi scăpat de într-o sută anul. Şi dede Simion bulgariul dos şi nu să ştiia doi cu doi ce să fac şi încătro fug, că-i cuprinsesă grecii cu oştile de pre apă pre de nainte încătro fugiia şi-i luasă la mijloc de-i tăia şi dosîş şi făţîş şi de-abiia ce scăpă Sîmeon cu puţîni oameni la cetate la Distra, ce-i dzîc acmu Drîstor.
     Iar bulgarii vădzură că vor peri toţi, ce descăleca şi să închina; şi-i lăsară grecii de nu-i mai tăia, ce-i luară robi şi-i ducea de-napoi ca pre nişte dobitoace. Şi să învîrtejiră voivodzîi oştilor, Procopie şi Efstatie biruitori voioşi şi cu toate oştile împreună, cu izbîndă şi cu dobîndă şi dusără atiţea robi bulgari de împlură catargele de dînşii. Şi să închinară voivodzîi împăratului cu slujbă deplin şi să bucură împăratul de aceasta mult şi-i păru bine. Şi dărui pre Nichifor Foca şi pre Efstatie voivodzîi cu daruri mari, împărăteşti, şi pre toate capetele şi pre toată oastea o milui cu leafe şi-i dărui şi lăudară toţi numele împăratului şi-l pohfăliră.
     Iară pre aceia vreme să săvîrşi patriarhul Antonie şi hirotonisîră-l în locul lui pre Neculai, ce-au fost tainic împăratului, foarte om cărtulariu şi înţălept şi învăţat. Iar împăratul ş-au mai luat ş-a treia muiare, pre anume Evdochiia. Şi purceasă grea şi cînd fu la naşterea pruncului muri şi maica, muri şi pruncul.
     Iar armata turcilor au fost eşit pre mare ş-au prădat toată ţara Săcheliia ş-au agiunsu şi la cetatea Tavromeniia de au prădat ş-au tăiat nişte om <sic> mult foarte. Şi de acolo s-au dus la ostrovul Mitilinului şi la ostrovul Limnului; şi şi acolo au prădat ş-au robit.
     Iară cînd fu într-o dzî de Dumeneca Mare, [iar] împăratul au eşitu la o svîntă beserecă ce să dzîce a Svîntului măcenic Mochie, care beserecă era făcută de tatăl său, de Vasilie Machidon împărat. Şi împăratul a întrat într-altar pre dvera de în mijloc, că aşea era obiceaiul să între împăraţîi, pre unde întra arhiereii şi preuţîi. Şi fiind la utrăni, demeneaţa, pînă la dzuă, [iar] cînd eşiia împăratul de în oltariu şi-ş veniia cătră scaun, [iar] un om sări de în tot nărodul, fără veste şi cimpoti asupra împăratului cu un toiag mare şi gros de cornu şi dede să lovască pe împăratul şi-l lovi dreptu în cap. Şi acolea l-ar fi omorît cu acea lovitură, numai atîta au mai avut dzîle împăratul, că cum au rădicat toiagul şi l-au răpedzît în capul împăratului au apucat toiagul de au lovit în hora ceia ce stă în lanţuj în mijlocul beserecii / şi o fărîmă unde o lovi. Şi acolea într-aceia s-au oprit repedele toiagului, de-acii au lovit pre împăratul. Iară de l-ar fi lovit precum l-au răpedzît, acolea în loc ar hi murit împăratul; iară capul împăratului tot şi l-au crăpat de au cursu sînge multu în beserecă, şi s-au cam ameţît deodată şi împăratul. Şi [[164]] să feace un sunet mare şi o hiarbere de oameni în beserecă şi să spăriară boiarii şi fugiră toţi în toate părţîle.
     Ce să mira împăratul pe cine ş-a prepune? Pentr-aceasta hi-ş-ar prepus pre frate-său pre Alexandru, de nu l-ar fi ştiut că dzace în pat lipit şi neclătit. Iară pre afară mulţi au fost prepuind pre fratele împăratului, dzîcînd că el va fi pus pre om, pre acela, să omoară pre împăratul pentru să ia Alexandru împărăţîia.
     Iar pre omul acela l-au prinsu şi învăţă împăratul de-i dederă munci grele să spue cu a cui svat au făcut aceasta şi cine l-au învăţat? Şi n-au vrut să spue nemic; şi l-au şi mai muncit pînă lîngă moarte şi tot nemic n-au mai spus. Apoi împăratul învăţă de-i tăiară mînule şi picioarele şi dzîsă de-l băgară în foc de arsă. Iar împăratul vru să strîce acea nedee şi obicină de la acea beserecă, să nu să mai strîngă năroadele, nice să mai margă împărăţîia şi patriarhul acolia.
     Iar preamîndrul Marco duhovnicul, carele era egumăn la acea svîntă mănăstire, care Marco să chiamă şi tvoreţu <=făcătorul>, care au săvîrşit tetraodul <=patru cîntări>, nu triodul, cum am dzîce cetvîrtopeasneţul, ce să cîntă în sîmbăta Paştilor, carele-i început de Cozma tvoreţul. Acesta s-au rugat împăratului să nu să facă răspunsul acesta, ca să să strîce bîlciul acela de la acea svîntă mănăstire. Şi adusă aminte dentru psalomii lui David, dzîcîndu-i:  <=căte au viclenit vrăjmaşul întru cel svînt al tău şi s-au lăudat cei ce te urăsc pre tine prin mijlocul praznicului tău>. Iar să ştii Împărăţîia ta, că de pre astădzi înainte vei să mai trăeşti încă dzece ai împărăţîe, iar de-acii într-o dzî ca astădzi de  <=Pogorîrea Sfîntului Duh> vei să mori, ca în dzua ce te-ai rănit.
     Şi aşea au fostu precum au dzîs Svîntul Marco egumănul, c-au mai trăit împăratul încă dzăce ai pe după aceia şi într-aceia svîntă dzî au murit împăratul. Pentr-aceasta şi împăratu au lăsat să să facă nedeele acelea în toţi ai după obicina acea veche, precum au fost şi de la tatăl împăratului.
     Iar împăratul ş-au mai luat şi a patra muiare, pe Zoia, ce i-au fost dzîcînd aprindzătoare de jăratec. Şi aceia era frumoasă şi o au ţînut multă vreme fără cununie. Iar mai apoi au făcut împăratul sîlă unui preot, anume Thoma, de l-au cununat şi cu a patra cununie. Iar mai apoi, pe după viiaţa împăratului / l-au lepădat de în preuţîe şi pre preutul acesta Thoma.
     Iar împăratul feace fiiu de în trupul său cu Zoiia, cu a patra muiare. Şi mult să bucură pentr-aceasta. Dece de pururea bună şi de bucurie, dacă născu pruncul, unde nu mai făcusă ficiori, îi pusă nume Costantin Porfirorojdin <=născut în purpură, Porfirogenetul>, căce-i dzîsără Porfirorojden, că dacă născu ş-au îmbrăcat împăratul curtea tot cu podoabe roşii şi pe de înlăuntru şi pe den afară.
     Ş-au strîgat strîgătorii pre în tot Ţarigradul tot omul să-ş împodobească casăle şi dughianele cu roşii. Şi aşea feaceră şi ţînu aceasta bucurie în trei dzîle de sărba oamenii şi mînca şi bea cu vesălii, ca şi în sărbătorile Paştilor. Şi să feace şi un sămnu mare cînd născu fiiul împăratului acesta, că s-au arătat un luceafăr în ceriu mare şi frumos şi s-au vădzut în patrudzăci de dzîle; şi-i loviia radzăle spre răsărit.
     [[165]] Şi dusără pruncul de l-au botedzat Nicolai patriiarhul în beserecă în Svînta Sofiia. Iar acesta svînt patriiarhu nu vrea să lasă în beserecă pre împăratul să între, căce că era cu a patra cununie, peste pravilă. Ce cînd veniia împăratul la beserecă sta în narthic, adecă în tinda beserecii şi nu mai cutedza a miarge mai în lăuntru fără slobodzăniia patriiarhului.
     Iar un boiariu de ai împăratului, pre anume Samona, au să-i fie dzîs Mamona, că-i asamîna, om sprînţariu şi urdzîtoriu de rele şi de toate lucrurile cele de preste fire, carele îndemna pre împăratul la toate faptele rele şi la a patra cununie, acesta au îndemnat pre împăratul de s-au cununat şi au călcat svînta pravilă, acesta îndemnă pe împăratul cu cuvinte rele şi-i dzîsă: Ce putere are patriiarhul înaintea unui împărat să-l oprească de în beserecă, să nu între împăratul să-ş stea în scaun ca un împărat, ce să te oprească, să stai afară ca un om prostu, de să miră lumea? Ce să-l faci să te lasă şi fără voia lui în beserecă.
     Iar împăratul deşi era cărtulariu mare şi filosof şi ştiia tocmala svintei beserece şi a pravilii [iar], tot să potrivi lui Samona. Şi trimisă împăratul la patriiarhul să-l iarte de acea bazaconie cu a patra cununie şi să-l priimască în beserecă să-ş stea în scaun, ca un împărat. Iar patriiarhul, nevrînd să calce învăţătura svintei pravile, n-au priimit.
     Iar împăratul s-au mîniiat ş-au şi trimis de l-au scos den Patriarhie ş-au pus în locul lui pre altul, anume Eftimie, om bun şi dobrodeatel <=cu fapte bune> şi cu frica lui Dumnedzău şi el n-au vrut. Iar împăratul şi cu sîla l-au pus.
     Iar daca-l pusă şi acesta svînt părinte mult împungea cu cuvîntul pe împăratul pentru cununiia a patra şi nu numai odată, ce şi de multe ori, /cît să scîrbisă împăratul şi vru să strîngă săbor să facă cap de pravilă să să însoare oamenii şi cu a patra cununie. Ce-l conteni patriiarhul şi cu alţi arhierei, dzîcînd că nu numai a patra cununie iaste preste pravilă, ce încă şi-a treia, precum sîngur Svîntul Marele Vasîlie învaţă. Şi să potoli împăratul şi tăcu şi patriarhul de a-l mai dodeire pentr-aceasta.
     Iar dacă să feace fiiul împăratului de patru ai, în dzua de  <=Pogorîrea Sfîntului Duh> dusă-l împăratul la Sveata Sofie şi l-au încununat patriiarhul Iftiimie cu stema de împărăţîe. Şi feace tată-său namesnic împărăţîii pe după petrecerea sa şi să feaceră bucurii şi vesălii mari.
     Acesta împărat Leon prea mîndru au suit ş-au pogorît toate mitropoliile cîte sîntu supt ascultarea Patriarhiei Ţarigradului. Şi pe după acesta împărat iarăş le-au mai tocmit Andronic Paleologa împărat. Acesta împărat au făcut cartea ce să chiamă Ne arest, nu numai una, ce multe ş-au făcut pravila ce să chiamă Neara.
     Acesta împărat era astronom deplin, cum am dzîce zveazdovideţ <=cititor în stele> şi plin de în podoaba cărţîi elineşti şi de filosofie, cît nu era altul lesne ca dînsu. Acesta au făcut lucruri minunate în Ţarigrad, multe, dentru carele vom scrie vreuna, două.
     Făcut-au întîiu două broaşte de marmure mari, în chipul broaştelor cu ţăstu. Şi atîta le-au făcut cu dăscălie, ca un meşter de stele ce era, cît îmbla sîngure pre în Ţarigrad, pretutindirea, ca cum ar fi fost nişte lucruri vii şi mătura tot gunoiul de pre uliţăle Ţarigradului că-l înghiţîia într-însăle. Şi pe după ce să împlea iale de gunoi, să ducea de-l vărsa în mare şi iarăş să [[166]] întorcea de înghiţîia gunoiu pre unde găsîia şi iarăş să ducea de-l vărsa în mare. Aceasta treabă făcea dzua; iar daca însăra nu să mai mişca, ca nişte pietri moarte. Iar cît să lumina, iarăşi purcedea şi curăţîia Ţarigradul, de nu lăsa nemic necurat într-însul.
     Aşijdirea au mai făcut un stîlpu de marmure roşiu şi dentr-acel stîlpu au fostu făcut iarăş o mînă de om, tot de marmure roşiu, eşită afară de într-acel stîlpu şi sta cu palma întinsă. Şi-i pusesă nume împăratul: mîna cea de direptate. Şi cine avea a vinde sau a cumpăra orice lucru de în Ţarigrad nu să mai neguţa, ce mergea şi vîndzătoriul şi cumpărătoriul la mîna acea de direptate. Dece cumpărătoriul punea bani în palma mîinii aceiia, pînă să închidea. Dece atîta era preţul; mai mult nu avea nime să mai dzîcă nemic, ori de luat, ori de dat.
     Şi acea mînă era neguţătoare oamenilor şi nu să mai ţînea nime înşelat. Că pre une negoaţă cerea vîndzătoriul mai puţîn, iar daca mergea la mînă lua doaă preţuri. Pre altele / să neguţa vîndzătorii mai scumpu şi daca mergea la mînă îi era preţul pre giumătate, sau mai puţîn, sau mai mult. Că numai pînă unde-i era preţul şi punea bani să şi strîngea mîna de să închidea. Deci nu mai avea cine ce mai dzîce, ce mulţămiia toţi împăratului de aceasta.
     Iară odată adusă un om într-o dzî un cal vîndzător şi foarte calul bun şi de preţu şi cerea pre acel cal la loc de negoţ o sută de galbeni de aur. Iar un om i-au dat pînă în cindzăci de galbeni de aur. Şi neputîndu-să ei negoţa, s-au voit să margă la mîna acea de direptate şi cît va primi mîna aceia, ori mult ori puţîn, să-i dea cumpărătoriul.
     Şi marsără la mînă şi dusără şi calul acolo. Şi începu a pune cumpărătoriul galbeni în mîna cea de direptate; şi cum pusă un galben de aur în mînă, atîta, s-au şi închis mîna. Şi i să rupsă preţul numai un galbîn. Şi-l luă vîndzătoriul şi nu mai avu ce face, că aşea era învăţătura de la împăratul. Şi luă cumpărătoriul calul şi-l dusă la otacu-ş. Iar cînd fu peste noapte muri calul şi-l beli cumpărătoriul şi-i scoasă piialea în tîrgu şi luă pe dînsă numai un galbîn de aur; şi să mirară toţi cum ştiia mîna cîtu-i preţul. Şi mai mult să mira de meşteşugul împăratului cum o făcusă cu atîta filosofie.
     Dece ţăsturile broaştelor să află şi pînă astădzi la grajdurile împărăteşti, în curtea împăratului. Şi să află acolo şi mîna aceia; ce nu-i deplin, ce iaste numai giumătate de mînă, pînă la cot, iar cotul şi cu palma mîinii lipseşte.
     Aşijderea acesta împărat, fiind înţălept şi filosof, au fost şi curvar şi muerareţ, atîta cît de ar hi putut cîte mueri vedea cu ochii, toate să fie a lui. Că să dzîce de în filosof că fieştecare înţăleptu şi de multe ştiitor, altă nu-l mai biruiaşte de în cîte sînt a firei trupeşti, fără numai curviia, precum avem arătare de pre mulţi, iară mai ales de pre preamîndru Solomon, carele au cerut despre Dumnădzău să-i dea înţălepciune, precum sîngur el răspunde la Preamădrostviile <=Înţelepciunile> sale şi dzîce:  <=Dumnezeule al părinţilor şi Doamne al milostivirii, Cela ce ai făcut toate cu cuvîntul Tău şi cu înţelepciunea Ta, ai tocmit pre om ca să stăpînească făpturile făcute de Tine şi să îndrepteze lumea întru sfinţenie şi dreptate, [[167]] dă-mi mie înţelepciunea care şade pre scaunele Tale şi nu mă usebi pre mine de slugile Tale>. Şi mai apoi dragostile muereşti l-au înstreinat despre Dumnedzău, precum sîngur Svîntul Andreiu Tvoreţul <=Creatorul>, arhiepiscopul de Crit, carele arată într-un tropariu la canonul cel mare de dzîce:  <=Solomon cel minunat şi plin de bunătate şi de înţelepciune, acela oarecînd făcînd vicleşug înaintea lui Dumnezeu s-au depărtat de la dînsul, căruia şi tu, suflete, cu viaţa ta cea blestemată te-ai asemănat lui>. Aşea şi Leon împărat preamîndrul şi filosoful, pre cît era înţălept / pre atîta era muerareţ.
     Iar odănăoară i s-au prilejit de au vădzut pre o giupîneasă săracă de bărbat. Şi fiind muiarea frumoasă şi de-a firea o au îndrăgit împăratul şi de dragostea ei nu ştiia ce să face. Ce să feace a eşirea la primblare la cîmpu şi-ş făcusă calea dirept pentre uşea ei; şi trecea numai pentru să o vadză. Şi de multe ori eşiia şi ia la zăbrea de prăviia. Şi o vedea împăratul că socotiia şi ia că în pravăţa ei trece împăratul pre acolea.
     Iară la acea de apoi trimisă împăratul pre nişte mueri hître pre taină să priimască să margă ia la curtea împăratului, sau să vie împăratul la curtea ei. Iar acea giupîneasă încă să ţînea de cinste şi de-a firea şi vrea să-ş ţîe cinstea cununii şi să fie patul ei nespurcat pre după moartea soţu-său şi pînă la moartea ei. Şi socoti să facă certare împăratului cu necinste, ca să nu mai rîhnească altă dată a-ş rîde şi de altă săracă ca dînsa.
     Şi daca-i marsără hoatrele prinsă bucuroasă şi dzîsă cătră dînsele: Eu la curtea împăratului nu voiu putea merge că am roabe în casă şi slugi în curte şi mă vor pricepe, iar împăratului nu-i va lua sama nime pre-ntunerec. Şi să nu vie la poartă să bată să-l sîmţă cineva, ce să vie aici la ceastă fereastră, că voi lega o coşniţă mare cu o fune tare şi-l voi trage în scripeţu cu alte doaă roabe a mele, credzute şi-l vom băga pre această fereastră. Şi să nu zăbăvască daca va întuneca, că eu voi slobodzî coşniţa pre lîngă zidiul casăi, afară la uleţă; dece să vie fără zăbavă, să nu dea cineva asupra coşniţăi. Şi daca va sosî să clătească ştriangul de gios, că eu voiu păzî sămnul acesta, dece l-om trage şi-l vom lua în casă pre fereastră. Şi iarăşi, cînd va vrea să să ducă, pre acolea l-om slobodzi.
     Şi să dusără hotrele muerile la împăratul şi-i spusără de toate şi-i păru împăratului bine foarte, ca unui aprinsu şi înherbîntat de dragoste muerească. Şi să găti, numai cît va întuneca să margă. Şi nu socotiia cu înţălepciunea lui şi cu filosofia lui unde miarge, la ce bine, la ce folos sufletescu. Nu-ş aducea aminte cum va eşi el sîngur de în curţi şi să margă atîta loc pre întunerec, sau să nu-l întîmpine vriun nebun sau vriun bat să-l lovască, sau măcar şi de în boiarii săi, de-l vor întîmpina, să vor face a nu-l cunoaşte; şi cine îl va ucide, acela va sta împărat pînă în dzuă, că aşea era tocmala pre atunce la împăraţîi creştini şi-ş va pune capul şi va sminti împărăţîia pentru o muiare.
     Ce numai cum au întunecat, cum au şi purces sîngur. Şi dac-au sosît acolo au aflat coşniţa legată cu fune şi slobodzîtă gios. Şi încai acolea nu-ş adusă aminte, dacă va întra în casa aceii giupîneasă / dar de va fi supus ia pre [[168]] nescare vrăjmaşi şi să iasă să-l omoară şi să-ş piiardză viiaţa şi împărăţîia şi cuconii şi casa. Ce cum sosî, cum şi întră în coşniţă şi clăti funea.
     Iară giupîneasa aceia priveghea şi şi apucă de-l trasă în sus şi-l sui pînă la un loc ce ştiia că nu va mai putea sări împăratul gios. Şi acolea legă funea tare de un lemnu, ce pusesă în cruciş în fereastră şi-l lăsă pre împăratul spîndzurat cu coşniţa acolo despre tîrgu, la uliţă. Şi nu avia împăratul nice o voe, nice să grăiască, nice să tuşască sau să să mai mişce, ce-au stătul în coşniţă pînă s-au făcut dzuoă.
     Şi-l vădzu toată lumea, de să ruşină împăratul de tot nărodul şi să mirară şi să minunară. Şi n-au vrut muiarea să-l sloboadză pînă nu s-au giurat împăratul că nu o va omorî pentr-acea faptă ce i-au făcut; şi-l slobodzî muiarea gios şi eşi împăratul de în coşniţă şi-ş marsă la curţi cu atîta cinste.
     Iar împăratul avînd giurămînt altu rău de moarte sau de usturime să nu-i facă, putiarnic era să trimiţă să o aducă să-ş rîdză de dînsa, cumu-i era voia, ce n-au vrut, numai au făcut meşterşuguri de stele a lui ş-au perit focul de în Ţarigrad. Şi nu să afla foc de poveste nice cu scăpereminte nu putea să aprindză oamenii foc, nici cu altă nemic, ce muriia oamenii de foame şi de frig, că n-avea nici cu ce-ş face demîncat, nice cu ce să încăldzi; ce începură a gîlcevi şi la împărăţîie, doară ştie împăratul ce poate fi aceasta?
     Iar împăratul le dzîsă să să ducă la cutare giupîneasă, la ceia ce-l spîndzurasă cu coşniţa şi să o apuce fără voia ei, cu sîla, şi să o scoaţă în mijlocul tîrgului, goală, numai cu trupul şi-i desfacă picioarele, că va da pară de într-însa şi-ş vor aprinde lumînări şi-ş vor face focuri, cum au fost de vac; că tot focul Ţarigradului acolo, între picioarele ei, stă ascunsu. Iar de nu veţi face aşea, foc într-altă parte nu veţi mai găsi.
     Iar nărodul tot a Ţarigradului, dacă audzîră de aceasta, îndată să dusără şi dederă în curtea acei giupînesă şi o apucară de o dezbrăcară cu piialea goală şi o ducea pre în mijlocul tîrgului, ca vai de ia. Şi dacă sosîră unde să făcea tîrgoviştea o pusără gios şi-i desfăcură picioarele, iar focul cinpoti pre naştere-i dentre picioare-i. Şi mergea toţ oamenii de-ş aprindea luminile dentre picioarele aceii giupînesă, că nu era vreme să aprindză unul de la altu lumina, că să stîngea ş-a celuialalt, numai tot omul de acolo îi era a aprinde. Şi să ruşină acea giupîneasă den faptele împăratului, de pre cum să ruşinasă împăratul, încă cu dzece părţi mai mult.
     Aşijdirea împăratul acesta Leon, audzînd de Casîia călugăriţa cea vestită de frumoasă ce-au fost să o ia / Theofil împărat să-i fie împărăteasă de pravilă, apoi au luat pre Theodora; că le adusesă pre amîndoaă înaintea lui Theofil. Şi nu putea să-ş aleagă, că era amîndoaă frumoasă preste samă. Ce atunce au dzîs Theofil şi numai cu dînsăle cu amîndoaă fiind, cum toate relele de întru mueri s-au izdărît.
     Iar Casîia, ştiind carte elinească foarte cu învăţătură mare şi carte de beserică şi gata a dare răspunsuri ritorilor şi învăţaţîlor, nu putu răbda, unde dzîsă împăratul că toate relele dentru mueri s-au ijdărît, ce răspunsă cătră Theofil şi dzîsă: Adevăr că toate relele de întru mueri s-au început, iar şi tot binele pre lume dentru mueri au odrăslit. Adecă pentru Iisus Hristos au dzîs Casîia, c-au odrăslit dentru Precista ş-au izbăvit tot rodul omenescu de supt mînule necuratului.
     [[169]] Deci Theofil, vădzînd că i-au răspunsu Casîia, au luat pre Theodora împărăteasă ş-au lăsat pre Casîia. Dece Casîia iarăş dzîsă acolea: De în vreme ce nu fui împărăteasă a împărat pemintian, fi-voi mireasă împăratului cerescu. Şi eşi şi să dusă la o mănăstire şi să călugări. Şi acolea petrecea îngereşte, ca o fată curată ce era. Şi acolea făcea şi catavasîile velico săbor, ca o învăţată de carte ce era.
     Iar în dzîlele acestui împărat, a lui Leon, fiind răpşitor de mueri, precum am dzîs, au oblicit şi de Casîia cum iaste cărtulare şi-i în rînd cu tvoreţîi, de face irmoase şi samoglasne şi de alte podoabe de carte svintei besereci şi totu-i încă frumoasă şi să ţîne bine. Dece să mira împăratul cum va face să o vadză şi să grăiască cu dînsă.
     Ce fiindu împăratului aminte de dînsa, într-o dzî au eşit împăratul la primblare cu puţînei oameni într-acolo, în priajma mănăstirei călugăriţălor unde petrecea şi Casîia. Iar împăratul să aleasă dentr-oameni cu un hadîmbu numai, carele o ştiia bine pre Casîia şi avea prietenşug cu dînsa. Că de multe ori mergea acel hadîmbu împărătescu acolo la mănăstire şi au fost vorovind cu dînsa şi-i ştiia şi cheliia. Cu acel hadîmbu eşi împăratul în laturi pentru afară şi să zmulsără amîndoi pre o cărare pintr-o dumbravă şi sosîră îndată la mănăstire.
     Iar împăratul să îmbrăcasă cu un veşmînt a hadîmbului pre deasupra, să nu-l cunoască. Şi cum întrară în mănăstire [iară] hadîmbul feace sămnu împăratului unde-i chiliia Casîii. Şi grăbi împăratul de alergă să o cuprindză în chilie, să nu fugă. Iară Casîia şedea de scriia o samoglasno <=cîntare> ce să cînta pre osmi <=al optulea> glas în săptămîna cea mare, miercuri la nahfalite <=laude>, care dzîce aşea:  <=Doamne, muerea ceia ce căzuse în păcate multe, simţind dumnezeirea Ta, luînd rînduială de mironosiţă şi tînguindu-se, au adus Ţie mir mai înainte de îngropare, zicînd: Vai, mie, că noaptea îmi iaste mie înfierbîntare curviei şi întunecată şi fără de lumină pofta păcatului. Primeşte izvoarăle lacrimilor mele, Cela ce scoţi cu norii apă din mare. Pleacă-Te spre suspinurile inimii mele, Cel ce ai plecat ceriurile cu nespusa plecăciune, ca să sărut preacuratele Tale picioare şi să le şterg pre iale iarăşi cu părul capului mieu>.
     Iată pînă aici au scris Casîia. Iar de-acii au scris împăratul aşea:  <=A cărora sunet auzindu-l cu urechile Eva în rai întru amiazăzi, de frică s-au ascuns: Cine va cerca mulţimea păcatelor mele şi adîncurile judecăţilor Tale, de suflete Mîntuitoriule, izbăvitoriul meu?>. Pînă aicea au scris împăratul, iar de aici au săvîrşit iarăş Casîia aşea:  <=Să nu mă treci pe mine roaba Ta, cela ce ai milă negrăită>.
     [[170]] Iar Casîia, neştiind nemic şi şedzînd pre scrisoare şi audzînd tropotul alergînd, au căutat pre o ferestrucă mică şi vădzu pre hadîmbu de departe şi pre împăratul sosînd. Şi pentru hadîmbu cunoscu că-i împăratul cela ce aliargă şi-ş lăsă şi trătaşii şi călîmările şi scăuiaşul ce şedea de scriia şi avînd altă uşoară de în chilie afară au dat pre acea uşe ş-au întrat într-altă chilie şi de într-aceia într-alta şi s-au ascunsu.
     Iar împăratul dacă vădzu că-i scăpă şi nu o află şedzu pre scăuşul Casîi-ş şi luă trătaşii şi ceti şi să minună de în fată ficioară ce dăscălie mare vădzu şi apucă şi împăratul de scrisă într-acea slovă, precum mai sus arătăm aşea:  <=A căror sunet auzindu-l cu urechile Eva în rai întru amiazăzi, de frică s-au ascuns: Cine va cerca mulţimea păcatelor mele şi adîncurile judecăţilor Tale?>.
     Şi scoasă împăratul galbeni de în buzunar cît putu cuprinde cu mîna şi-i pusă acolea supt trătaşi şi scrisă într-o ţîdulă şi-i dzîsă: O, preafericită Casîio, mireasa a cerescului Domnu Hristos, iartă-mă că nu ţi-am ştiut că petreci în cin îngerescu cu trup, ca fără trup; şi de pre acmu puiu pre Hristos la mijloc cum nice un prepus pre noi să n-ai şi în loc de sor să-mi fii. Şi lăsă împăratul şi ţîdula aceia pre galbenii cei de aur, pre trataşi şi eşi de să dusă. Şi în toată vremea îi trimitea împăratul galbeni şi bucate şi haine. Iară Casîia fericita toate acelea le da milostenie la mişei.
     Iară dacă să dusă împăratul de la cheliuţa Casîei căută şi vădzu scris de împăratul în rînd pre trătaşi unde scriia şi ia într-acea samoglasno şi luă trătaşii în mînă; iar galbenii şi ţîdula să vădzură. Şi luă ţîdula de o ceti şi să miră şi să ciudi de înţălepciunea împăratului şi-i eşi prepusul şi toată grijia şi dede laudă lui Dumnedzău preapodobna <=preacuvioasa> Casîia.
     Iar preste apestită vreme bolnăvi împăratul şi-ş / cunoscu semnele că-i soseşte moartea. Dece chemă pre tot svatul de boiari mari şi mici şi le dzîsă: Iată, fraţîlor, că sosî şi săvîrşirea dzîlelor mele. Deci mă rog pre cît libov şi vrere de bine şi milă şi cinste am arătat eu cătră voi să nu uitaţi, ce pre atîta şi mai mult vă rog să aveţi voi cătră împărăteasa mea şi cătră fiiu-mieu, că-i încă mic şi fără vîrstă.
     Iară boiarii toţi începură a plînge de împărţîrea a bunului şi preaînţăleptului împărat Leon şi cum va să-i părăsască. Şi dacă audzîră acel cuvînt a împăratului toţi răspunsără cu plîngere şi dzîsără; Aşea ne adeverim spre Dumnedzău şi ne plecăm suptu învăţătura cuvîntului tău, împărate, să fii voitor de bine şi să avem libov şi dreptate cătră fiiu-tău şi cătră împărăteasa ta, ca şi spre tine şi şi mai deplin.
     Şi fiind împăratul grijit de toate cîte trebue căii aceiia a tuturor creştinilor ş-au luat ertăciune şi s-au sărutat cu toţi şi multe le spusă de întru Svintele Scrisori. Şi vorovind cu dînşii să săvîrşi împăratul şi prea mîndru Leon, împărăţînd doaădzăci şi cinci de ai. Şi s-au lăsat în locul său namisnici împărăţîii pre frate-său Alexandru şi pre fiiu-său Costantin. Şi s-au rugat frăţîne-său să-i fie milă de fiiu-său şi să-l socotească bine, cu usîrdie bună şi cu libov dumnădzăescu.
     [[171]]
     
ÎMPĂRĂŢÎIA LUI ALEXANDRU, FRATELUI LUI LEON ŞI A LUI COSTANTIN, FICIORUL LUI VASILIE MACHIDON. GLAVA 173

     Stătură împăraţi în locul lui Leon frate-său Alexandru şi cu fiiul său Constantin. Şi numai cît stătu treaba împărăţîii după Alexandru, îndată şi trimisă de adusără pre patriiarhul Niculaiu, pre carele scosesă Leon împărat pentru căce nu priimiia să-i iarte a patra cununie şi scoasă pre Eftimie de în scaunul Patriarhiei.
     Iară cliricii, adecă boiarii besericii Patriiarhiei, priiatenii patriarhului Neculaiu, cum vădzură că mazîliră pre Eftimie şi săriră asupra lui ca nişte năpîrce şi multe necinsti îi făcea şi-l suduia. Alţîi fărîma condee de pene şi de trestii şi-i arunca în barbă, alţîi iarăş îi şchiupiia în barbă. Iară unul de într-acei clirici l-au apucat de l-au tras de barbă şi-l făcea curvar şi de pravilă călcător. Şi şi ceialalţi îl făcea de toată ocara.
     Iar Svîntul Eftimie toate acestea le priimiia şi le suferiia, fără nice un bănat. Iar mai apoi l-au trimis şi în urgie la o mănăstire ce să dzîcea a lui Blag şi peste neapestită vreme s-au săvîrşit acolo; şi-i adusără svintele moştii şi le îngropară la o mănăstire a lui ce făcusă. Iară cliricul, boiariul acela ce l-au fost luat de barbă, cînd s-au dus la casă-ş ş-au aflat o fată ficioară ce-au avut eşită de în minte şi nebună / şi pînă la apoia lui au agiunsu de cerea pentru Dumnedzău.
     Iar împăratul Alexandru să mări şi să văznosî şi pre nime în samă nu mai ţînea şi de împărăţîe nemic grijă nu purta, ce numai cădzusă de făcea mesă mari de bea şi mînca şi chema vrăjitori şi vrăjitoare de vrăjiia şi căuta cîţi ai va trăi. Ş-au trimis de au luat de pre la toate beserecile odoară şi de pre la mănăstiri de au golit casăle lui Dumnedzău ş-au făcut o şură mare de piiatră pre stîlpi în clipuri ca să şadză acolo la masă.
     Şi punea să-i alerge caii pre denainte şi să-i gioace cu podoabele pre dînşi de aur şi de argintu, cu pietri şi cu mărgăritare de în carele luasă odoară de pre la svintele besereci. Şi pentru să nu mai poarte el grijia împărăţîii, ce să-ş facă voile sale cele rele şi fără cale ş-au pus epitrop să poarte grijea împărăţîii pre Ioan Arghiteanu de la Argos şi pre Gavriilopul şi pre Vasîliţă. Şi-i era voia pe după puţînă vreme să pue împărat pre Vasîliţă şi pre nepotu-său Costantin să-l facă hadîmbu, să piiară săminţîia frăţîne-său, lui Leon, să nu să mai tragă împăraţi de întru dînşi.
     Această minte întreagă purta Alexandru împărat, de nu i-ar fi scurtat Dumnedzău dzîlele. Iară boiarii pre care lăsasă Leon împărat să crească pre fiiu-său şi să-l grijască pînă va creşte, de cîte ori au fost întrebîndu-i Alexandru pentru cucon să-l curăţască, să-l facă hadîmbu, ei tot da samă că-i mic şi nu i-i vremea, că-i numai de şeasă ai şi-l îndelunga cu cuvîntul, ca doară-i va da Dumnedzău concenie să nu strîce pre acel împărat făcut şi gata.
     Iară ce fu voia lui Dumnădzău? Într-o dzî de Bogoiavlenie, în şeasă dzîle a lui ghenuar au făcut Alexandru împărat masă mare şi să tefereci şi petrecu pînă în şeasă ceasuri de noapte. Şi dacă să culcă, peste noapte l-au lovit o durere de pîntece, cît îl durea toate maţăle şi plămînele; şi numai pînă a doa dzî ţînu şi muri. Şi lăsă epitropi şi el împărăţîei pre Nicolaiu patriiarhul şi pre Ştefan maghistrul şi pre Ioan Eladan şi pre Ioan rector şi pre [[172]] Vasîliţă şi pre Gavriilopul. Şi lăsă împărăţîia nepotu-său, lui Costantin, şi fără voia lui, că fu voia lui Dumnedzău, fiind Constantin cucon de şiapte ai; şi grăind au murit. Şi-l îngropară în sclipul <=bolta, mormîntul> tătîne-său, lui Vasîlie Machidon. Şi împărăţî Alexandru mai un an.
     
     
ÎMPĂRĂŢÎIA LUI COSTANTIN, FICIORUL LUI LEON, CARELE ERA ÎNCĂ FĂR-VÎRSTĂ, TÎNĂR. GLAVA 174

     Stătu împărăţîia asupra lui Costantin, ficiorul lui Leon împărat; şi să chema samodrîjeţ <=singur stăpînitor>. Şi fiind el încă fără vîrstă, era cumpătători împărăţîii epitropii carii mai sus scrisăm. Iar un boiar pre anume Costantin ce-i / era boiariia de să dzîcea domestih de şcoale, ficiorul Ducăi lui Andronic, carele era afară de în Ţarigrad, trimis cu trebe împărăteşti spre răsărit cu oşti, iară alţi boiari priiateni ai săi de pre lîngă împărăţîe să-i fie scris cărţi lui Costantin domestihul şi să fie fost amestecat cu aceia şi patriiarhul Niculai, scriind la domestihul să vie la Ţarigrad cu îndrăznire mare să ia împărăţîia şi să omoară pre cucon, pre ficiorul lui Leon împărat, că el iaste mic şi nu are cine purta împărăţîia.
     Iară Costantin, dacă vădzu cărţîle şi fiindu-i dragă cinstea şi pohfala să fie împărat, au şi grăbit de au venit la Ţarigrad cu cîtăva samă de capete de în oaste şi altă oaste o au lăsat acolo la răsărit. Iară dac-au sosît la Ţarigrad au dat ştire priiatenilor săi şi-l băgară în Ţarigrad noaptea, pe o uşe mică de fier, ce era de eşiia de în curtea lui Mihail vistiarnicul cel mare, pren zidiul cetăţîi; că era curţîle lui Mihail lipite de zid. Şi acolea să strînsără toţi acei priiateni ai săi, ce-l îndemna pre împărăţîe.
     Şi dacă svătuiră şi să voroviră pîn-la dzuă, purceasără spre curtea împărătească, cu făclii de vînt toţi pre în mînule lor, cu mulţîme de oameni. Şi dacă să apropiiară de poarta curţîi împărăteşti începură a strîgare toţi într-un glas şi a dzîce: Costantin ce-au fost domestih, de în mila lui Dumnedzău credzut împărat şi samodîrjeţ grecilor. Iar oamenii împăratului de în curte ţînea porţîle închisă, pînă în trei ceasuri de dzuoă. Deacii la deşchidea, că aşea avea învăţătură de la epitropii împărăteşti. Iară acei de în curte să suiră pre ziduri şi căutară de vădzură atîtea lumini pre la năroade, tot lăudînd numele altui Costantin împărat. Şi Costantin era în curţîle împărăteşti şi începură cei de afară a strîgare să deşchidză poarta cea mare despre Ipodrom; şi dederă năvală la zidiuri să să sue să sae în lontru. Iar cei de în curte stătură bărbăteşte şi nu-i lăsară să să apropie.
     Iar unul ce să menisă să fie protostrator pre oşti, adecă sărdariu acelui Costantin ce să rădicasă împărat, el să sămeţî şi vriu să-ş arate bărbăţîia acolea şi năvăli la poartă ca să o deşchidză, iar cei de în lăuntru acolea pre loc îl şi săgetară, de nu să mai clăti. Iar Costantin să dede în laturi cu tot nărodul său şi să dusără la locul cel largu la Ipodrom. Şi totu-l strîga toţi împărat şi să să închine toţi la împărat tînăr şi putiarnic.
     Iar un boiar dentru epitropii împărăteşti, anume Ioan Eladan, maghistrul cel mare, sîmţî şi îndată strînsă o samă de slujitori împărăteşti şi cu oameni de ai lui şi să feaceră gloată mare şi ei şi cu agiutoriul lui Dumnedzău dederă [[173]] asupra / lor şi începură a-i tăia ş-a să bate cu dînşii. Şi prinsără veste şi ceialalţi epitropi ş-alergară cu oamenii lor. Şi să deşteptară oamenii, că să lumină, şi-i cuprinsără pe de toate părţîle şi-i tăiară de nu le scăpă nici unul. Şi prinsără viu pre Costantin ce vrea să fie împărat şi pre tată-său şi pre vistiarnicul cel mare, cela ce-i băgasă în Ţarigrad. Şi s-au făcut sfatul la casa lui şi pre toţi ceialalţi ce-au fost la aceasta tocmală. Dece pre unii spîndzurară, pre alţî-i beliră de vii; pre Duca, tatăl lui Costantin, aflară că n-au fost la svat, nici au ştiut nemic, ce l-au trimis în urgie şi pe îma lui Costantin o călugăriră. Iară lui Costantin i-au tăiat capul şi celora ce venisă de la oaste cu dînsu.
     Iară pre aceia vreme s-au sculat Sîmeon, domnul bulgarilor, ş-au strînsu oşti multe ş-au venit asupra împărăţîii grecilor. Şi cum au sosît la Ţarigrad au şi tăbărît pregiur Ţarigrad. Şi i-au agiunsu tabăra de la Vlaherne pînă la Poarta de Aur şi nădejdiuia cum va dobîndi Ţarigradul adevărat. Iar daca oblici că sînt zidiurile tari şi oaste multă în lăuntru şi toi oameni de treabă, trimis-au pre un credzut boiariu al său, pohtindu să facă pace cu împăratul. Iară epitropii împărăteşti au priimit şi trimisără pre patriiarhul la Sîmeon, domnul bulgarilor, şi-i dede credinţă.
     Şi pe după aceia au venit Simeon la Vlahernia, la Besereca Precistii, de s-au închinat. Şi-l băgară în Ţarigrad cu cinste şi cu pohfală mare şi-l băgară în curţîle împărăteşti. Şi să închină împăratului şi patriiarhului şi sărută Simion mîna împăratului, iară împăratul l-au sărutat pe cap. Şi voroviră de a păcii şi legară pace tare şi aşădzată şi le ceti patriiarhul molitvă de ertare şi şedzură la masă de să vesăliră. Şi dede împăratul daruri scumpe de mult preţu lui Sîmeon şi fiilor lui. Şi ş-au luat dzua bună de la împăratul şi de la patriiarhul şi-l blagoslovi patriiarhul şi să dusă în ţara sa.
     Iară epitropii împărăţîii, cu învăţătura împăratului, trimisără de adusără pre Zoiia, pre maica împăratului, pre care o gonisa Alexandru împărat, fratele lui Leon împărat, unchiul lui Costantin, cumnatul Zoiei. Ş-au fost dzîcînd că nu i sa cade nice în casăle împărăteşti să nu să afle, de în vreme ce o au luat frate-său Leon preste pravilă, cu a patra cununie. Iar împăratul o au adus ca pre o maică a sa şi dzîsă să să cinstească ca o împărăteasă, ca şi mainte.
     Iar împăratul să însură şi can tînăr fiind cu voia epitropilor ş-a mîne-sa, să nu înceapă a cerca ş-a să ispiti ca tinerii într-alte părţi. Şi luă pe fata unui boiariu pre / anume Roman; şi pre fată o chema Elena, foarte frumoasă şi înţăliaptă şi destoinică de împărăteasă. Şi-i cunună Niculaiu patriiarhul, iar împăratul boeri pre socru său Roman şi-l feace vasîlopator, cum am dzîce părinte de împăraţi şi credincios la toate şi de în casă şi de afară.
     Iară peste puţînă vreme să haini un boiar anume Leon Foca, ce era domestih de şcoale ş-au înşelat pre mulţi cu dînsu ş-au trecut marea la Zlatagrad ş-au început a strînge oşti. Şi oamenii mergea de să scriia, ştiind că iaste credincios împărăţîii şi pentru treaba împăratului strînge oşti.
     Iar împăratul dac-au oblicit au scris la năroade vicleşugul Focăi, precum iaste vrăjmaş împărăţîii. Dece cîţi să ţîn că sînt încredinţaţi împăratului, toţi să-l părăsască şi să fugă de la dînsu. Şi daca dusără cartia şi o cetiră de audzîră toate năroadele, fugiră slujitorii aceia ce să scrisesă şi-l părăsîră; şi [[174]] el rămasă sîngur cu ruşine despre toţi. Şi de acolo fugi să să ducă mai spre răsărit cu puţîni oameni ai săi. Iar împăratul au trimis pre Mihail cel Greu, voivodul, şi l-au prinsu de l-au orbit şi l-au lăsat.
     Iară Zoiia, maica împăratului, să vorovi cu nişte boiari ca să facă moarte lui Roman, socrului împăratului şi gătară nişte oameni şi-i învăţară, cînd va eşi Roman la vînat să-l omoară. Şi anume era boiarii aceştea: Costantin Ctimatino şi David Cumuliano şi Mihail curator.
     Iară Roman au oblicit şi i-au prinsu şi au pus pre aceşti boiari de i-au orbit; iară pre ceia ce-i gătasă să-l omoară le-au tăiat capetele şi pre mulţi scoasă Roman de în casa împăratului, de i-au trimis în urgie. Iară pre Zoiia, mama împăratului, o trimisă la mănăstirea Svintei Efimiei şi feace împăratul pre Roman, socru-său, chesar, să fie toate trebele împărăţîiei după dînsu ş-a oştilor, cum s-ar dzîce veziriu. Iar mai apoi s-au învoit împăratul cu socru-său Roman să-l pue împărat, să-l ştie toţi, pînă cînd îş va socoti împăratul Costantin vremea că va putea purta împărăţîia, dece iară să fie împărăţîia a lui, iară socru-său să-i fie ca un părinte şi tot să fie pe după împăratul, el voitoriu la toate.
     Iară cînd fu în luna lui dechemvrie în doaăspreace dzîle, încunună patriiarhul şi cu sîngur împăratul pre Roman, socru-său, împărat, înaintea a toate năroadele; şi stătu numele lui Roman împărat, iară a lui Costantin să uită. Iar cînd fu în dzua de Bogoiavlenie îş încunună Roman pre muiare-ş împărătească şi pre fiiu-său Hristofor, dzîcînd Roman că tot cu voia împăratului Costantin, cu a ginere-său, iaste. Şi-i încunună patriiarhul în beserecă cu stema cea de împărăţîe, ca pre nişte împăraţi.
     Iară cînd fu în luna lui iulie să feace despre împăratul pace svintei Beserecii ceii Mari, Patriiarhiei, pentru clirici, adecă boiarii Patriarhiei, că / avea price întru dînşii încă de pre cînd au fostu pus Leon împărat pre Svîntul Eftimie patriiarhu. Şi apoi dac-au murit Leon împărat iară au scos pre Eftimie ş-au pus patriiarhu pre Nicolaiu. Şi avînd pricină ei, nu putea avea beserecă pace. Iară împăratul Roman i-au împăcat şi i-au aşedzat. Şi trimisă împăratul în urgie pre maghistrul cel mare, pre Ştefan, ca pre un viclian şi vrăjmaş împărăţîii.
     Iară împăratul Roman ş-au mai măritat ş-a doaă fată, pre anume Agafiia şi o dede după un boiar mare, anume Leon Arghirun, om înţăleptu şi vitiaz. Iar împărăteasa lui Roman, Theodora, au murit în şeasă a lui feurar. Şi încununară în locul ei împărăteasă pre muiarea lui Hristofor, a fiiului împăratului.
     Iar pre aceia vreme iarăş ş-au trecut Sîmeon preste giurămînt, domnul bulgarilor ş-au strîcat ş-au prădat pre multe locuri în olatul grecilor. Ş-au agiunsu pînă la Machidonie, de au prădat şi multe sate şi oraşe şi s-au învîrtejit pen olatul Udriiului şi multă pradă şi pagubă au făcut şi pentr-acele sate. Ş-au venit iarăş la Ţarigrad, ş-au tăbărît cu totul iarăş la Vlaherne, unde au fost tăbărît şi mai întîiu.
     Ş-au poroncit Sîmeon bălgariul să margă patriiarhul şi cu vriun boiariu, doi, să vorovască pentru pace. Şi învăţă împăratul de marsă patriiarhul şi Mihail, patrichiul cel mare, stipiot şi Ioan boiariul cel de taină, ce-i dzîcea misticos şi să împreunară şi feaceră voroavă de pace. Iară Sîmeon, domnul [[175]] bulgarilor, să pohti să vadză pre împăratul Roman, dzîcînd c-au audzît că iaste om înţăleptu şi minunat.
     Iară împăratul Roman, dacă audzî că să poftiaşte să vie să să împreune cu dînsu şi să-l vadză, fu bucuros. Şi îndată învăţă de gătară cătarga cea împărătească şi o împodobiră frumos şi o într-armară bine. Şi întră împăratul într-însa şi purceasă de la curţîle împărăteşti pre mare, spre Vlaherne. Iar cătarga fiind poleită preste tot cu aur, cu opacine cu tot, numai ce scripiia şi da radză cu opacinele ca soarele. Iar Sîmeon şi cu bulgarii lui sta de-l prăviia şi să minuna.
     Şi dacă sosî împăratul la Vlaherne eşi de în catargă şi întră pre poartă şi marsă la Besereca Preacuratei Precistei de să închină. Şi luă împăratul cu sîne şi svîntul obraz, adecă măframa ciaia ce să ştersesă Hristos şi i să tiposîsă svîntul obraz acolea, cînd l-au trimis la Avgar împărat, la Edesa, la cetate. Acela svîntu chip au luat împăratul cu sîne pentru paza şi ferirea.
     Şi eşi împăratul de în beserecă cu slujitori mulţi într-armaţi şi împlătoşeaţi în divuri, în chipuri şi dederă ştire şi lui Sîmeon, domnul bulgarilor, şi purceasă şi el spre împăratul, avînd cu dînsu şi el bulgari de ai săi pre lîngă sîne, slujitori; unii era cu peaveţă poleite, alţîi / cu peaveţă de argintu, albe, alţîi cu de aramă, alţîi mai cu ţînte şi-n tot feliul. Şi prin mijlocul acelora mergea Sîmeon şi-l pohvăluia şi ei ca pre un împărat a lor. Şi să împreunară amîndoi, împăratul şi cu Sîmeon, şi să sărutară şi să întrebară de viiaţă. Şi să aşedzară pre voroavă păcii.
     Iară împăratul Roman dzîsă cătră Sîmeon, domnul bulgarilor, aşea: Eu am audzît pentru tine că eşti om creştin şi blagocistiv, iară faptele tale nu te arată aşea, într-acesta chip. Iar de eşti creştin dereptu şi blagocistiv şi cu frica lui Dumnădzău, potoli-te de a mai vărsare sîngele fraţîlor tăi, creştinilor şi nu-ţi pîngări sufletul cu sîngele lor şi-ţi ado aminte că şi tu eşti om şi astădzi eşti cu vii, iară mîne sau poimîne vei vrea şi tu să mori şi vei vrea să te giudeci cu acel sînge dirept a fraţîlor tăi ce ai vărsat înaintea Domnului nostru fără făţărie, Iisus Hristos, întru fricoasă a sa  <=a doua venire>. Aceasta te învăţu, frate, şi-ţi aduc aminte să nu-ţi agonisăşti sîngur surpare sufletului tău în iad. Iară de faci de lipsă şi ţî-i pohtă de avuţîe şi porţi mînie şi faci rău fraţîlor tăi, creştinilor, eu să-ţ dau avuţîe cîtu-ţi va fi voia, numai te află întru pace şi între tocmala cea bună şi întru libov şi întru o voinţă şi vieţuiaşte viiaţa cu pace şi nu te bucura spre vărsături de sînge şi spre scurtare de vieţîle oamenilor.
     Iar Sîmeon, dacă audzî acelea cuvinte scumpe a împăratului, l-au cuprinsu usîrdie de milă şi legă cu împăratul pace tare şi întemeiată. Şi-l dărui împăratul cu daruri scumpe şi-ş luară dzuoa bună Sîmion cu bulgarii săi. Şi-l petrecu împăratul pînă la poartă afară şi să închinară unul cătră alalt şi să dusă Sîmion în ţara sa.
     Şi acolea să arătă un sămnu mare şi minunat; că cît au vorovit împăratul cu Sîmeon de-au zăbăvit atîta vreme au stătut şi doi huituri deasupra amînduror. Iar dacă să despărţîră un vultur întră în Ţarigrad cu împăratul, iar celalalt să dusă după Sîmion în ţara lui.
     Iar pe după aceia, cînd fu în dzua de Rojdestvo Hristovo <=Naşterea lui Hristos> iară împăratul Roman ş-au încununat la beserecă cu stema cea de [[176]] împărăţîe pre doi fii ai săi, pre Ştefan şi pre Costantin. Şi i-au încununat Niculai patriiarhul; iară pre alt fiiu al său, anume Theofilactu l-au hirotonisît atunce-ş ipodiiacon. Iară dacă să pliniră patriarhului Nicolai treisprece ai în Patriarhie, pe după ce au stătut patriarhu al doile rînd, s-au săvîrşit în luna lui maiu în treispriaci dzăle. Iară la avgustu feaceră patriarhu pre Ştefan, mitropolitul de la Amasiia.
     Iar Sîmeon, domnul bulgarilor, iarăş ş-au trecut preste legătură şi preste tocmală şi vrea să să ispitească să facă rău grecilor, ca un varvar ce era şi gros de fire şi de minte. Şi stătu / împăratul a să găta de oaste să margă asupra lui Sîmeon. Iar un zveazdovidiţu, ştiitor de stele, dzîsă cătră împăratul Roman: Putiarnice împărate, nu mai face trudă cu oşti cătră Sîmeon, să să mai facă vărsare de sînge, ce să cauţi să pui să tae capul stîlpului celui despre apus şi într-acela ceas ce să va tăia capul stîlpului, într-acela ceas va muri şi Sîmion, domnul bulgarilor. Şi stîlpul acela era pus de pre la cei împăraţi vechi, că avea obicină de făcea împăraţîi cîte un slîlpu de piiatră de trei staţi de om de nalt; şi stîlpul era de marmure. Unii făcea de marmure albă, alţîi aduşi de marmure porfir, altul de marmure pestriţă şi într-alte fialuri: cine cumu-i era voia. Şi daca-l zîdiia dentr-adîncu de în pămînt făcea un chip de om iarăş de marmure cioplită, cum era chipul acelui împărat, ori pedestru, ori călare. Şi să făcea cu suliţă în mînă, sau cu paloş, sau cum arăta cu mîna spre răsărit, sau spre apus. Şi chipul acel de om îl punea asupra acelui stîlpu direptu în picioare. Şi să scriia slove de carte în stîlpu, numele cutăruia împărat. Dece de într-aceia stîlpi au aflat acel vădzător de stele, de au dzîs împăratului Roman că de va tăia capul acelui stîlpu, adecă capul chipului de în stîlpu va muri şi Sîmeon.
     Dece împăratul Roman, după cuvîntul acelui zveazdovideţ au şi pus de i-au tăiat capul chipului de într-un stîlpu de spre apus; şi numai cît l-au tăiat, cum şi Sîmeon într-acela ceas au murit. Şi s-au petrecut acolo în ţara bulgarilor şi ş-au lăsat epitropi Sîmeon ficiorilor lui pre ficiorul cumnată-sa, pre Petrea sîrbul.
     Iară pe după moartea lui Sîmeon să feace o foamete mare în ţara bulgarilor, c-au cădzut lăcuste multe de le-au fost mîncat pîinele şi erbile, de să cumpăniia să mănînce om pre om. Iară Petrea sîrbul să găti să vie cu oşti iarăş asupra grecilor. Şi strîngînd oşti mari, Petrea au venit pînă la Machidonie. Iară împăratul încă au trimis oşti mari cătră Petrea, asupra bulgarilor.
     Iar Petrea, dac-au oblicit că au trimis împăratul oşti asupra lor, au şi trimis la împăratul pre taină pre un călugăr cu cărţi de va vrea împăratul să priimască să facă tocmală cu nepoata împăratului, cu fiica fiiu-său, lui Hristofor împărat. Iar împăratul, dacă-i veni călugărul cu cărţi, foarte i-au părut bine şi prinsă bucuros să dea pre nepoată-sa după Petrea, să să încuscrească. Şi trimisă împăratul boiari la Petrea ca să facă tocmală, anume pre Costantin Vasîlico de la Rodos şi pre un duhovnic de în casa împăratului, anume Theodosîe. Şi dacă sosîră la Petrea sîrbul şi grăiră pentru tocmala nuntei îi păru bine Petrii foarte. Şi îndată găti Petrea pre nişte boiari ai săi şi-i trimisă la împăratul să vadză şi fata şi să facă şi logodna. Şi dacă veniră boiarii de la Petrea la împăratul vădzură şi pre fată, anume Marina, fata lui / Hristofor împărat, nepoată de fiiu împăratului Roman.
     [[177]] Şi dacă o vădzură acei boiari credincioşi a lui Petre le foarte plăcu, că era tînără şi frumoasă şi cu chip, cît nu era alta lesne ca aceia. Şi feaceră tocmală şi îndată şi trimisără acei boiari la Petrea, domnul bulgarilor, să purceadză să vie. Şi cum sosîră olăcarii s-au şi gătat şi Petrea ş-au purces cu boiarii săi spre Ţarigrad.
     Şi dacă să apropie de Ţarigrad, [iară] împăratul trimisă boiari mari în tîmpinarea mirelui şi veniră cu dînsul la Ţarigrad. Şi dacă sosîră la Vlaherne marsă şi împăratul de la curţîle împărăteşti cu catarga cea împărătească de mult preţu şi să împreunară acolea împăratul şi cu Petrea gineri-său şi să sărutară. Şi-l luă în catargă şi-l dusă la curţîle împărăteşti.
     Iar cînd fu în optu dzîle a lui octovrie feaceră nunta şi-i cununară pre Petrea cu Marina în besereca de în curţîle împărăteşti, ce să dzîcea Svînta Crăniţă a Precistii şi petrecură cîteva dzîle. Deacii ş-au luat pre doamnă-sa Marina şi s-au dus în ţara lor.
     Iar patriiarhul pre după ce cunună pre Petrea cu Marina nu zăbăvi apestit şi să săvîrşi şi patriiarhul Ştefan, fiind în scaunul de Patriiarhie trei ai. Iară pe după acesta feace patriiarhu pre un duhovnic, anume Trifon. Şi l-au făcut într-acesta chip cum să fie patriiarhu în scaun pînă să va face de vîrstă Theofilactu, ficiorul împăratului Roman şi apoi să se lepede de bunăvoe şi să şadză patriiarhu Theofilactu; şi aşea ş-au priimit şi Trifon.
     Iară pre aceia vreme muri şi ficiorul împăratului pre anume Hristofor împărat. Şi veni vremea de să feace de vîrstă fiiul împăratului, Theofilactu, şi vru tată-său, împăratul, să scoaţă pre Trifon şi să pue pre fiiu-său. Iară Trifon nu vru să se lepede de Patriarhie cu voia lui, precum le era tocmala cu împăratul, ce dzîcea să-i afle vina şi preagreşeniia şi să să facă giudeţu pentr-acesta lucru ce vor să-l scoaţă de în Patriarhie. Şi nu-i putea strîca împăratul nemic, nice-l putea scoate să-i afle vreo prihană; ce era împăratul pentr-aceasta tristu foarte şi să mira cum va face.
     Iar mitropolitul de la Chesariia, pre anume Theofan, dzîsă cătră împăratul să nu facă scîrbă pentr-aceasta nice cum, că va face el să fie pre voia împăratului. Şi să dusă acel mitropolit la patriiarhul şi să luă în voroave cu dînsu şi-i dzîsă: Să ştii, Svinţiia ta, părinte, că împăratul altă prihană acmu nu-ţ află, ce va să te scoaţă de în scaun că dzîce că nu ştii carte măcar cît să-ţi scrii numele; iar de într-altele eşti curat şi destoinic. Şi de nu vei arăta cum ştii carte şi scrisoare, bine să ştii că vrăjmaşii carii îţi stau împotrivă să vor face lupi asupra ta. Ce eu ti-aş învăţa, de m-ai asculta, să-ţi scrii într-o hîrtie numele denaintea săborului şi să scrii şi destoiniciia cinstii tale, întru care eşti, ca să vadză şi împăratul, să să încreadză şi să te lasă în pace, să nu te / mai dodeiască şi să să astupe şi gurile nepriiatenilor.
     Iar patriiarhul au credzut cuvintele acelui mitropolit, socotind că-i priiaşte şi-l îndeamnă spre binele lui. Şi strînsă săbor de arhierei şi dzîsă cătră toţi: Să ştiţi, fraţîlor şi iubiţîi miei, că multe meşterşuguri şi prihane au ijdărit spre mine vrăjmaşii şi nepriiatenii, pentru să mă scoaţă de în scaunul mieu, care mi-i de la Dumnedzău. Iar acmu să miră cum mă vor mai cleveti şi ce vină îmi vor afla; ce-mi dzîc că atîta sînt prost de în carte, cît nice numele nu ştiu să-mi scriu. Pentru aceasta voi să arătu înaintea voastră a tuturor, astădzi, să cunoască nepriiatenii că nu-i cum dzîc ei, nice le va fi pre voe.
     [[178]] Şi învăţă de-i adusără hîrtie şi călămări şi scrisă denaintea săborului aşea: Trifon, de în mila lui Dumnedzău arhiepiscop Ţarigradului, Rîmului celui Nou şi patriiarhu a toată lumea. Şi vădzură toţi şi credzură. Şi dede hîrtia aceia pre mîna acelui mitropolit a Chesareii, încredzîndu-să cu dînsu ca cu un priiaten bun, ca să ducă scrisoarea aceia să o vadză nepriiatenii lui şi împăratul, socotind patriiarhul că-ş va întări lucrul cu acea scrisoare.
     Iar acel mitropolit au şi apucat de au scris nizlojeniia <=demisia> de asupra acelor slove scrisă, numele patriiarhului cu mîna sa, adecă cum sîngur patriiarhul de bunăvoe a sa să lepădă de scaunul Patriiarhiei şi nu-i mai trebue întru nemic să să mai amestece să fie patriiarhu întru viiaţa lui; că el de bunăvoe a lui s-au lăsat şi s-au ertat.
     Şi dacă o scrisă acel mitropolit şi gătă acea scrisoare cu iscălitura patriarhului şi o dusă de o arătă împăratului numai ce să miră şi-i păru bine. Iară a doaă dzî feace şi împăratul săbor cu arhierei şi cu boiari şi arătară cartea aceia: de bunăvoe părăsîră scaunul Patriiarhiei şi cu răspunsu săbornic scoasără pre Trifon de în scaun. Iară mişălul de patriiarhu au eşit şi făr-voia lui. Şi cunoscu că sînt toate de la Chesariia acelea; ce n-au mai avut ce să face. Şi hirotonisîră pre Theofilactu, pre fiiul împăratului, în luna lui feurari în doaă dzîle.
     Iară Roman împărat de pururea să ruga lui Dumnedzău să-l iarte pentru păcatul giurămîntului ce-au fostu făcut cu gineri-său în taină, cînd s-au vorovit de i-au pus împărat să fie pînă cînd va fi voia lui Costantin, iar de-acii să fie lepădat Roman, socru-său. Că împărăţîia au fost a lui Costantin moşie ş-au credzut Costantin pre Roman, socru-său, ca pre un părinte, făcîndu-i şi giurămînt tare şi înfricoşiat. Iară apoi, daca-l pusă împărat gineri-său şi să vădzu în cinste şi în slavă, uită giurămîntul şi luă împărăţîia de tot asupra lui şi numele ginere-său, împăratului Costantin să împresură şi să uită. Dece Roman tot da de milostenii pre la mişei şi săraci.
     Iară pre aceia vreme pusesă împăratul Roman de bătea cetatea / Edesa, că nu vrea să dea împăratului bir, pentru căce că aşea le era tocmala. Că cetăţenii de la Edesa dedesă împăratului Roman svîntul obraz a lui Hristos, ca să-i lasă de bir; apoi s-au plecat cetăţenii şi feaceră pace cu împăratul şi nu fu altă scîrbă.
     Iară o samă dentru boiarii împărăţîii vădzînd pre Roman c-au asuprit pre ginere-său Costantin împărat, de i-au luat împărăţîia, trecîndu-ş preste giurămînt şi Roman să slăveşte cu împărăţîia lui Costantin şi Costantin îmblă ca un om prost, fiind fost om în vîrstă şi harnic de împărăţîe, s-au vorovit cu năroadele ţărigrădenii, că avea de multe ori asuprele de Roman ţărigrădenii şi feaceră sfat pre taină şi fără veste dederă în curtea împăratului într-amiadzăzi, fiind vara, şi-l aflară încă dormind.
     Şi-l luară năroadele între dînşi fără voia lui şi-l scoasără de în curţîle împărăteşti şi-l trimisără la ostrovul cel de să chiamă Ostrovul de întîiu şi acolo îl călugăriră la o mănăstire. Şi pusără pre Costantin în scaun împărat, că i-au fost împărăţîia moşie. Şi să trecu şi slava lui Roman, că s-au osîndit pentru giurămînt ce-au făcut şi l-au călcat.
     [[179]]
     
ÎMPĂRĂŢIA EDINOCEALNIC <= ÎNSUŞI STĂPÎNITOR> LUI COSTANTIN, FICIORUL LUI LEON. GLAVA 175

     Stătu iarăş împărat edinocealnic Costantin împărat cu bunăcuvîntare şi pre dreptate ca un moşneanu adevărat a împărăţîii şi tuturor le păru bine şi să bucurară. Şi cu svatul boiarilor prinsă pre amîndoi împăraţîi, pre cumnaţîi săi, ficiorii lui Roman, anume pre Costantin şi pre Ştefan şi-i luară de la masă şedzînd şi-i şi trimisără în urgie. Şi întîi îl trimisără pre Ştefan la ostrovul ce să chiamă Panormul, iară pre Costantin la altu ostrov, ce-i dzîc Terevinthu. Şi nu-i lăsară mult acolo, ce trimisă împăratul la dînşi pre mitropolitul Vasîlie de la Chesariia şi pre Anastasîe mitropolitul de la Iracliia şi-i hirotonisîră pre acei împăraţi clirici de beserecă, ca să nu mai poată încăpea la împărăţîe.
     Dece pre Ştefan l-au depărtat în urgie la Rodos, iară pre Costantin îl trimisără la Mitilin. Dece Ştefan au trăpit beciscniciia şi urgiia cu mare tărie, ca un bărbat deplin noasprece ai, pînă ce-au murit. Iară Costantin ca un spărios şi slabu de fire au trăpit numai doi ai şi n-au mai putut, ce s-au ispitit să fugă. Iar păzîtorii carele păzîia îl sîmţîră şi-l giunghiară. Iară Roman, tatăl loru, au murit călugăr bătrîn şi sărac.
     Iară împăratul Costantin pe după ce ş-au dezrădăcinat vrăjmaşii împărăţîii sale au mărit ş-au cinstit cu boiarii pre ceia ce-au fost într-agiutor la nevoinţa împărăţîii. Şi stătu sîngur Costantin împărat samodîrjăţu. Şi era împăratul acesta cu de toate lucrurile cele bune împodobit; că era întîiu înţăleptu şi blînd şi ştiia filosofie şi carte cît nu să afla lesne ca dînsu. Şi era astronom deplin, adecă zveazdovideţ şi ambăcar foarte adîncu a luare / sama mii de legheoane şi de întunerece şi zemnolicinic, adecă măsurătoriu de pămînt.
     Iară într-o dzî de Paşti ş-au încununat pre fiiu-său Roman cu stema de împărăţîe; şi l-au încununat Theofilactu patriiarhul. Veni vremea de muri şi patriiarhul acesta, Theofilactu, ficior şi acesta fiind lui Roman împărat. Şi muri rău, că şi el făcusă rău că au stătut patriarhu pe spre pravilă, că l-au pus tată-său Roman împărat, copil fiind numai de şeasăspriaci ai şi făcea multe lucruri fără cale şi pre spre fire şi afară de în pravilă în svînta beserecă.
     Că fiind tînăr nice o grije a svintei besereci nu purta, ce numai ce grijiia să încalece pre cai buni şi împodobiţi cu rafturi şi cu paloşe şi să iasă la vînaturi şi să să mîndrească cu podoabe de haine şi să îmble răsîpind şi strîcînd cum nu să cade; şi nice o frică a lui Dumnădzău la dînsu nu era, ce suduia pre Dumnedzău şi prazdnicele svinţîlor batgiocuriia şi rîdea.
     Iară dac-au cădzut la boală au dzăcut doi ai încheiaţi. Şi într-acei doi ai totdeauna i-au cursu sînge de în nasu ş-apoi au cădzut în boală ce să chiamă dropică şi s-au înflat preste tot ş-au murit cum au fost mai rău. Iară în locul lui hirotonisîră pre altul, anume Poliefctu, născut, crescut de în Ţarigrad, om învăţat şi înţăleptu, cu frica lui Dumnădzău.
     Iară pre aceia vreme au adus şi cinstita mînă a lui Sveati Ioan Crăstitel în Ţarigrad, cu multă cinste şi usîrdie, care o au fost furat de la Ierusalim Iov diiaconul.
     Iară împăratul Costantin cel bun şi înţăleptu cădzu în boală neîndelungată, că-l otrăvi fiiu-său Roman; şi să săvîrşi împărăţînd mainte de Roman, cu [[180]] maică-sa împreună treisprece ai şi pe după ce-i luasă socru-său Roman cu vicleşug împărăţîia alţi cinsprece ai, tot cu pace şi cu linişte. Şi dacă muri l-au îngropat supt sclip, unde era îngropat şi tată-său.
     
     
ÎMPĂRĂŢÎIA LUI ROMAN, FICIORUL LUI COSTANTIN. GLAVA 176

     Pe după moartea lui Costantin împărat stătu împărat Roman, fiiu-său. Şi cînd fu într-o dzî de Paşti ş-au încununat pre fiiu-său cu stema cea de împărăţîe. Şi l-au încununat Poliefctu patriiarhul. Iară cînd fu preste neapestită vreme feace împărăteasa ş-alt fiiu şi-i pusă numele Costantin.
     Iară împăratul nice o grijă de împărăţîe nu purta, ce au lăsat toată sama împărăţîii după un boiariu al său, anume Costantin, ce i să chema boeriia parachimomen, de într-o săminţîe ce să chema vringanii. Iară grija împăratului era să să afle cu măscărici şi cu şegaci, să rîdză şi să să vesălească.
     Iară pre aceia vreme trimisă împăratul la Crit pre Nichifor Foca, ce-i era boeriia maghistru, să margă asupra sarachinenilor, carele şi în zîlele tătîne-său, lui Costantin, au făcut multe izbînde şi bărbăţîi spre sarachinenii de la răsărit, de au fost biruit pre Amira Caramant şi pre Halep şi pre Zilhu, domnu de la Tripol.
     Acestuia Nichifor Foca dede-i împăratul armată, adecă catarge / multe şi cu oşti şi să dusără la Crit pre mare, iar de la Crit să iasă pre uscat şi să margă la sarachineni. Şi dacă sosî Foca la Crit şi să găti bine, măcar că la eşitul oştilor de în catarge s-au pus turcii sarachinenii să-i facă piiadecă, să nu-ş poată scoate oştile, ce n-au putut face nemic, că Nichifor ca un om învăţat şi vitiaz bun au eşit cu o samă de oşti de i-au gonit şi i-au împrăştiat în toate părţîle. Şi să gătă cu oşti şi pre apă şi pre uscat şi să dusără pre la cetăţîle sarachinenilor de le bătu şi le prădă şi pre la alte locuri cu tării ce avea ei. Pretutinderea răzbi şi arsă şi prădă şi tăe şi robi.
     Iar cînd fu în şiapte dzîle în luna martu au mărsu la cetatea ce să chiamă Handaca şi dederă războiu tare şi mulţi periră de în sarachineni şi mulţi robiră, de-i băgară în catarge la opacini de trăgea. Şi prinsără pre doi domni a cetăţîi vii, nevătămaţi, pre Amira Curup şi pre Aneman şi străbătu tot ostrovul Handaca de-l prădă şi-l prăpădi. Şi să vesti numele lui Nichifor în toată lumea.
     Iară împăratul daca oblici de aceasta foarte să bucură şi-i păru bine şi trimisă la Nichifor să vie cu oştile spre răsărit. Şi veni Nichifor după poronca împăratului şi-l şi trimisă la Sofiia, iarăş asupra turcilor. Şi să lovi cu dînşii şi-i birui de tot. Şi să dusă spre partea Siriei şi luă cetatea Veriia cu multă avuţîe şi cu robi de prisosît. Şi scoasă de în robie pre toţi grecii cîţi era robiţi acolo şi-i trimisă pre la casîle lor.
     Iară împăratul Roman pînă a nu veni Nechifor Foca cu izbînda să războli şi muri de sîrgu, otrăvit şi el de alţîi, precum şi el au otrăvit pre tată-său. Şi cînd muri era om de 24 de ai; ş-au împărăţît 13 ai.
     [[181]]
     
ÎMPĂRĂŢÎIA LUI VASÎLIE ŞI A LUI COSTANTIN, FICIORII LUI ROMAN, DE ÎMPREUNĂ CU MAICA LOR THEOFANA. GLAVA 177

     Pe după moartea lui Roman, ficiorul lui Costantin împărat, stătură împăraţi ficiorii lui Roman, Vasîlie şi Costantin, fiind amîndoi cuconi fără vîrstă şi de împreună cu maica lor Theofana. Şi mai avea împărăteasa Theofana şi o fată anume, ce-i dzîce Anna.
     Iară Nichifor Foca dacă feace acele bărbăţîi mare şi izbînde veni la Ţarigrad pobeduitor, că-i poronci împărăteasa. Şi dacă veni adusă atîta samă de robi şi plian de dobitoace cît nu mai încăpea pregiur Ţarigrad. Şi avuţîia ce-au adus de la Handaca şi de la alte cetăţi a sarachinenilor şi de la Veriia toată o au scos naintea împăraţîlor şi împărătesăi şi svatului şi alte mai de mijloc ce-au adus, haine şi dechisă, toate le-au descărcat la Ipodrom, de să minuna şi să mira toţi. Şi toate acelea le-au lăsat împărăteasa slujitorilor, oştenilor, să şi le împartă. Şi dobitocul / aşijdirea. Iar Focăi, lui Nichifor, feaceră cinste mare şi-l dăruiră cu daruri scumpe şi-i mulţămiră împărăţîii de slujbă şi tot sfatul.
     Atunce au adus şi o bucată de în văşmîntul lui Sveati Ioan Crăstitel ce o aflasă Foca la Veriia. Şi cum au sosît Nichifor Foca şi adusă acea veste bună de biruinţă şi avuţîia, aflasă şi pre cei doi domni sarachineni ce i-au prinsu la Handaca vii, pre Amira Curup şi pre Aneman şi-i dede pre sama împărăţîii, iarăş s-au întorsu înapoi la oşti; că la Ţarigrad venisă cu puţînei oameni şi încă nu-ş făcusă de în urmă trebele deplin.
     Deci dacă s-au învîrtejit iarăşi la oşti nu să apesti vreme multă şi să pusă un boiar la mijloc, ce-l chema pre anume Ţîmischi şi stătu asupra Focăi, lui Nichifor să ia împărăţîia. Şi tocmiră cu oştile şi rădicară împărat pre Nichifor Foca. Şi pe după ce-l pusără împărat, [iară] Foca au şi venit cu oştile la Scutari, ce să dzîce greceşte la Cetatea de Aur. Iară un boiariu ce-l chema Vasîlie, şi-i era boeriia prachimomen, avea sacdîc mare cătră Vringa ce fusesă fost epitropi împăratului Roman. Aceluia Vringăi au fostu vrăjmaşi mare, iară lui Nichifor Focăi iarăşi priiaten mare.
     Şi era om rău acesta Vasîlie parachimomen şi numai cît sîmţî că au luat Nichifor Foca împărăţîia, fiind şi el la acel sfat cu Ţămischi, s-au şi sămeţît şi den dzua de întîiu pînă la a şeasea dzî, multe casă au strîcat ş-au pustiit a ţarigrădiani, tot casă întregi şi întemeiate; aşijdirea şi casa lui Iosif Vringăi, care era vestită şi aleasă cu iscusîtă, cît nu era alta ca aceia. Şi nu numai casîle acestora au strîcat, ce şi a bogaţi oameni mai de gios, săraci. Şi la acele strîcări de casă să fecea jacuri şi de în jacuri să feaceră şi morţi de oameni multe.
     Iară Vasîlie parachimomen cît oblici c-au sosît Foca la Scutari, atîta au împodobit catargele cele împărăteşti şi să dusără cu dînsăle să aducă pre împăratul Nichifor Foca. Şi întră împăratul în catarga cea aleasă, împărătească şi oştile cîţi încăpură pre în celealate şi trecură Bogazul, adecă gîltanul mării de în ceasta parte, la Ţarigrad.
     Şi daca sosî împăratul la poarta de aur alergară toate năroadele şi lăuda numele împăratului şi dzîcea toţi în toate feliurile de organe. Şi-l dusără năroadele toate pînă la Patriarhie la beserecă şi-i eşi patriarhul Poliefctu [[182]] înainte şi cu toţi arhiereii şi preuţîi cu litii şi cu evanghelii şi diiaconii cu cădelniţîle în mîni şi cu chivote, priimindu-l cu cinste mare, ca pre un împărat. Şi-l luă patriiarhul de mînă şi-l dusă în beserecă şi-l sui în amvon şi-l înstemă împărat, într-o duminecă, şeasăsprece dzîle a lui avgust.
     Iară într-acela ceas ce-ş pusă stema cea de împărăţîe în cap, atunce şi trimisă pre Antonie duhovnicul, sîngelui studenţul de / au scos de în curţîle împărăteşti pre Theofana şi pre fiii ei şi i-au trimis la curţîle lui Petriu [şi deacii să dusă la curţîle împărăteşti] şi de acolea, de la curţîle lui Petriu scoasă pre împărăteasa Theofana cu cuconii săi şi o trimisă în urgie la Pamflagona, de împreună cu Iosif Vringa, vrăjmaşul împăratului.
     Pre după aceia ş-au mai luat împăratul sama că împărăteasă nu avea şi decît va mai îmbla să caute pre alta, mai bine să ia pre împărăteasa Theofana, că-i învăţată, stăpînă casăi, gata şi tînără şi frumoasă, femeia numai de trei cuconi. Şi îndată trimisă împăratul la Pamflagona de adusără înapoi pre Theofana şi o dusără la beserecă şi marsă şi împăratul şi-i cunună Poliefctu. Şi cînd îi purta patriiarhul pre în beserecă de cînta;  <=Slavă ţie Hristoase Dumnezeule>, atunce patriiarhul, precum ţînea pre împăratul de mînă, l-au lăsat ş-au întrat patriiarhul sîngur într-altar, iară pre împăratul nu vru să-l lasă să între într-altar, ce-i dzîsă: Pînă nu-ţi vei face canonul pentru a doaă cununie, nu eşti harnic a intrare în svîntul altar.
     Şi să scîrbi acolea împăratul pre patriiarhul pentr-aceasta şi de pururea îi tot era saidîc împăratului pre patriiarhul. Atunce în pripă hirotonisîră şi pre Varda, tatăl împăratului, chesariu.
     Iară de-acii să mulţî cuvînt cum împăratul Nichifor Foca să fie botedzat pre un ficior a Theofanii împărătesăi, ce-o luasă. Iară patriiarhul dac-au oblicit aşea au poroncit împăratului ori să să desparţă de împărăteasă, ori să fie afară de în svînta beserecă.
     Dece pentr-aceasta s-au strînsu săbor şi s-au făcut o cercare mare ş-au mărturisît Varda chesar, tatăl împăratului, cu credinţa sa şi cu bătrîneţele sale cum fiiu-său, împăratul, n-au botedzat nici pe un ficior a Theofanii, nici să va afla. Aşişderea au mărturisît şi potropopul de în curtea împăratului, anume Stiliian, înaintea săborului de arhierei şi de clirici şi de boiari; şi s-au şi giurat cum n-au botedzat Nichifor Foca împărat nici pre un ficior a împărătesăi Theofanii.
     Şi să potoli aceasta; numai pentru canonul de a doa cununie au lăsat patriiarhul pre împăratul să dea ce iaste venitul Beserecii ceii Mare a Patriarhiei preste an de împreună cu împărăteasa. Ş-au priimit şi împăraţîi şi fu tocmală cu svînta beserecă.
     Iară cînd fu în al doile an de împărăţîia acestui împărat sculă-să de strînsă oşti multe şi mai avea într-agiutoriu pre îveri şi pre armeni ş-au mărsu cătră ţara sarachinenilor la Chilichiia şi ş-au dus şi pre împărăteasa sa cu sîne şi cuconii împărătesăi. Şi au lăsat pre împărăteasa şi pre cuconi într-o cetate afară de în Chilichiia. Iar împăratul şi cu oştile întră în ţara sarachinenilor şi luă împăratul cetăţi şi oraşe de i să închinară de bunăvoe şi-i scoasără avuţîe de-i închinară pocloane; şi altele au arsu ş-au prădat, ş-au robit.
     [[183]] Şi să împlu împăratul de avuţîe / de aur şi de alte lucruri scumpe; şi oştile aşijdirea. Şi luară robi mulţi fără samă şi să învîrteji spre Ţarigrad şi-ş luă împărăteasa cu cuconii şi să dusă la Ţarigrad cu izbîndă mare şi cu bucurie şi cu dobîndă şi întră cu cinste mare în Ţarigrad.
     Iară Antiohiia nu putu să o ia, ce lăsă acolo pre Petrea şi pre Vurdzu, voivodzîi, cu oşti să stea pregiur Antiohiia, să o dobîndească, că o luasă sarachinenii de la mîna grecilor. Şi pusără nevoinţă acei doi voivodzi ca să facă slujba împăratului deplin. Şi feaceră meşterşuguri de apropiiară loitre lungi şi legară unele de altele şi să apropiiară de ziduri şi înălţară loitrele şi dederă năvală şi să suiră pre zidiuri de în toate părţîle şi întrară în cetate preste zidiuri şi luară cetatia Antiohiia.
     Iară dac-au audzît împăratul că au dobîndit Antiohiia mult i-au părut bine şi dede laudă lui Dumnedzău. Iar Vurdzu voivodul lăsă pre Petrea voivodul cu oştile acolo, la răsărit şi el veni la împăratul să să închine cu slujba ce-au făcut.
     Iară împăratul îşi schimbasă firea şi să mărisă şi cît au început a apucare la avuţîe multă, cît îl cuprinsără toate relele şi zavistiile. Şi dacă marsă Vurţu de să împreună cu împăratul, nice o cinste nu-i feace, sau măcar cuvîntu dulce să-i dzîcă, ce de zavistnic, unde au vădzut c-au nevoit ei cu bărbăţîia lor de luară cetatea şi nu s-au prilejit şi împăratul să vie lauda tot la dînsul, le-au răpştit acelor doi voivodzi. Pentr-acea n-au făcut voivodului Vurţu nici o cinste, de întru cîtă bărbăţîe au fost făcut şi nevoinţă, ce încă l-au şi suduit şi l-au mustrat şi l-au scos şi de în voivodzîe.
     Iară năroadele toate şi toţi slujitorii, dacă audzîră de necinstea ce au făcut împăratul lui Vurţu voivodul, îl urîră şi li să lepădă tuturor de la inemă. Şi pentru acestea şi pentru alte multe ce începusă a izvodi; că lua dobînda vonicilor, a slujitorilor ce-ş dobîndiia la oaste şi-i măscăriia şi-i bătea. Iară năroadele le adăosesă dările, de pre cum da îndoit şi întreit le lua.
     Şi veniturile svintelor besereci, carele miluisă împăraţîi cei mai de demult, le-au scos şi le-au ruptu ca să nu mai fie, ce venitul acela să fie pre sama împărăţîei. Ş-au făcut cap de pravilă cu o samă de episcopi, zavisnici ca şi dînsu, cum fără de ştirea şi fără de voia împăratului vlădică sau episcop să nu să hirotonisască. Şi cînd va muri iarăş unul ca acela să trimiţă împăratul omul său să-i ia ce va avea şi să să afle pînă-l vor îngropa şi mult, puţîn, ce i să va afla să fie pre sama împărăţîii. Şi punea nevoinţă mare să poată întări acestu lucru, adecă slujitorii cîţi vor peri la războiu, toţi aceia să să pomenească ramno măcinicom, întocma cu măcenicii.
     Ce pentr-aceasta au stătut împotrivă mult toţi arhiereii, că nu va putea fi una ca aceasta, nici o va suferi svînta beserecă. Şi-i adusără pravila lui / Sveatii Vasîlie cel Mare de-i arătară că dzîce: Slujitorii ce vor fi la oaste în trei ani să nu să cuminece, iară carii vor fi mărgători în oaste, neispoveduiţi şi nepriceştuiţi să nu margă. Şi-l conteniră de într-aceasta.
     Aşijdirea împăratul au făcut scădere în moneda altor împăraţi, adecă în banii ce-au fost făcuţi de alţi împăraţi au făcut scădere, că i-au pogorît de în preţu ş-au suit moneda, banii ce-au făcut el. Şi banii împăraţîlor mai de demult au fost mai grei de argint la cumpănă, iar banii lui era mai iuşori şi-i suisă să îmble mai mult. Şi pentr-aceasta cîrtiia năroadelor şi neguţătorii şi [[184]] streini şi cei de loc. Şi-l blăstămă toţi, în toate părţîle şi-l huliia. Că şi carii vindea şi carii cumpăra, tot de pagubă era. Deci şi pentr-aceasta mai mult l-au fost urît oamenii şi-i sta toţi cu rău împotriva vieţîi împăratului.
     Aşişdirea şi în curţîle împărăteşti au tot strîcat ş-au răsîpit casă şi sclipuri, ce-au fost pre lîngă zidiuri ş-au mai înălţat zidiurile de pre împregiurul curţîlor, temîndu-să că de să vor ispiti cu vicleşug niscare vrăjmaşi spre viiaţa lui să n-aibă frică că să vor sui pre zîdiuri să-i facă vreun rău. Şi nu-ş aducea aminte în deşertul de cuvintele prorocului David, carele dzîce întru 126 de psalomi:  <=De nu va zidi Dumnezeu casa, degeaba să vor trudi ceia ce zidesc>.
     Şi cînd săvîrşiia zidiurile de înălţat iară un om înota în mare şi strîga de dzîcea: O, împărate, ţ-ai înălţat zidiurile în ceriu, temîndu-te ca să nu te omoară; iară de ce te temi nu vei scăpa.
     Iară cînd fu în al şeasăle an de împărăţîia lui să feace o herbinteală mare şi secetă şi cutremure groznice şi vînturi mari şi săcetoasă pre la luna lui maiu. Şi într-acel an să stîrpiră şi să strîcară pomii şi viile, de nu să feace nemic. Iară în celalalt an să feace foamete mare, atîta cît agiunsesă mierţa de grîu într-un galbîn de aur. Iară cel împărătescu grîu l-au pus împăratul de să vindiia în doi galbeni mierţa. Şi nu-ş aducea aminte nemilostivul să facă şi el cum au făcut Vasîlie Machidon împărat, cînd s-au făcut foamete şi în dzîlele lui; şi acela, ca un împărat milostiv, vădzînd nevoia şi perirea năroadelo: că vor peri de foamete ş-au deşchis jicniţăle împărăteşti ş-au început a vinde năroadelor cîte doaăsprece mierţă la un galbîn de aur, de era sătui toţi şi mulţămiia lui Dumnedzău şi lăuda pe împăratul. Iară acesta, Nichifor Foca împărat, cînd vedea că năroadele era în nevoe şi să jăliia, atunce el era cu voe bună şi să vesăliia.
     Iară într-o dzî eşisă împăratul de să ducea afară de în Ţarigrad şi mergea să vadă oştile şi agiunsă pre cale pre un om bătrîn alergînd pre gios să agiungă la tabără unde era oastea stătătoare, că-i era şi lui caii la tabără. Iar împăratul dacă agiunsă pre acel unchiaş alergînd spre tabără pedestru îi dzîsă: Bătrîn eşti şi slabu, sărace, şi nu vei putea agiunge la / tabără pînă a nu purcede slujitorii miei.
     Iară acel unchiaş dzîsă cătră împăratul, fără nice o frică. Ba, cinstite împărate, nu sînt slabu, ce mai tare sînt acum de cînd eram mai tînăr; că atunce de un galbîn grîul încărca pre doi asîni de-l ducea, iar acmu de doi galbeni grîu îl duc într-un umăr şi nu mă nice sîmţu.
     Acolea arăta moşneagul acela nemilosteniia împăratului, cum îşi precupeşte grîul şi nu i-i milă de năroade, că sînt şărbii lui. Şi acesta cuvînt l-au luat ca în rîs împăratul, iară îi cădzu cu ruşine, că audzîră toţi.
     Iară pre aceia vreme sarachinenii au mărsu cu oşti de au fostu prădîndu şi robind cetăţi şi oraşe şi lua robi de în ţara Chilichiei şi a Sîriei şi agiunsără pînă la Ierusalim. Şi mult rău feaceră şi acolo, că tăiară pre patriiarhul Ioan de viu şi multe munci feaceră călugăraşilor şi periră fără samă; şi Svîntul Mormînt a lui Dumnădzău pusără foc de-l arsără şi alte rele multe feaceră în tot olatul Ierusalimului.
     [[185]] Iară atunce, pre aceia vreme, s-au făcut în ceriu eclipsis, de s-au întunecat soarele, în 22 de dzîle a lui dechemvrie, cît s-au vădzut într-amiadzăzi toate stelele ceriului.
     Iară împăratul urî pre Theofana, împărăteasa, cît să nu o nici vadză într-ochi. căce că oblicisia împăratul că au fost îmblînd cu Ţîmischi. Iară Theofana dacă vădzu că eşi la ivală curviia au şi scris la Ţîmischi cum mai de sîrgu să sosască la Ţarigrad, că i-i vremea să fie împărat.
     Şi aşea feace şi veni la zidiurile curţîi împărăteşti. Iară Theofana, împărăteasa, l-au tras cu coşniţa preste zidiu şi pre dînsu şi pre soţîile lui. Şi cum întrară noaptea, cum şi marsără la cămara împăratului cea de odihnă şi-l căutară în pat şi nu-l aflară. Şi cuprinsă grije mare pre Ţîmischi, unde nu află pre împăratul în pat.
     Iară acolea aflară pre un om dentr-a împăratului ce străjuia şi-i dzîsără: Ori ne arată pre împăratul unde-i, ori ţ-om tăia capul. Iară omul acela l-au arătat unde au fost dormind gios la pămînt, într-un loc nebăgat samă şi ascunsu. Iară Ţîmischi marsă şi-l lovi cu piciorul de să deşteptă.
     Iară o soţîe a lui Ţîmischi, anume Leon Alavantin, l-au şi lovit cu o sabie în cap de-l răni şi-l podedi sîngele. Şi de acolo îl luară şi-l pusără în patul său cel de în cămară. Şi-l pusără acolo şi-l începură a-l batgiocuri şi a-l sudui. Iar el nemică altă nu dzîcea, fără numai:  <= Doamne miluieşte-mă, Născătoare de Dumnezeu ajută-mi> şi acolea îi tăiară capul, în luna lui dechemvrie în 11 dzîle, în cursul ailor de la Adam 6478 <=969>. Dzîc aşea cum să fie scris un priiaten un răvăşel şi să-l fie lepădat în casă, scriindu-i să să păzească, că va Ţîmischi să-l omoară; dară el n-au credzut. Ş-au împărăţît 6 ai şi giumătate.
     
     
ÎMPĂRĂŢÎIA LUI IOAN ŢÎMISCHI ŞI CU FECIORII THEOFANII. GLAVA 178/

     Stătu împărat Ioan Ţîmischi de împreună cu feciorii Theofanii, cu Vasîlie şi cu Costantin. Şi marsă Ţîmischi la beserecă ca să-l încunune patriiarhul cu stema cea de împărăţîe. Iar patriiarhul nu vru să-l lasă să între în beserecă, ce-i dzîsă: Nu eşti harnic să întri în beserecă lui Dumnedzău, că încă tot pică sînge de în mînule tale; dece trebuiaşte întîiu să te pocăeşti, ca să ţi să iarte greşala ce-ai făcut. Iară împăratul s-au închinat cătră patriiarhul şi să adeveri ca-ş va face canonul; ce el cu mînule lui nu l-au tăiat, ce l-au tăiat Leon Alavantin şi cu Aţîpo Theodor, cu învăţătura împărătiasăi.
     Iară patriiarhul dede învăţătură să să gonească împărăteasa de în curţîle împărăteşti şi să fie urgisîtă şi să fie urgisîţi şi depărtaţi toţi alţîi cîţi au fost într-amestecul morţîi lui Nichifor Focăi împărat şi să să strîce şi cartea cea de legătură ce-au fost făcut Foca, cum să să facă vlădicii şi episcopii cu voia împăraţîlor şi cînd vor muri arhiereii să le ia pre sama împărăţîii tot ce să va afla la dînşii.
     Iară Ţîmischi îndată trimisă pre împărăteasa urgisită la Marmara, şi pre şugubeţîi carii au tăiat pre împăratul i-au gonit şi i-au urgisît, şi cartea cea de legătură o au trimis patriiarhului de o au rupt.
     [[186]] Iară cînd fu în dzua de Naşterea lui Hristos încoronă patriiarhul pre Ţîmischi cu stema cea de împărăţîe. Şi într-acel an să feace foamete mare şi să săvîrşi şi patriiarhul şi feaceră patriiarhu altul, pre anume Vasîlie ermonah Scămîndrineaniul, om dobrodeatel şi oşten <=cu fapte bune şi sfinţit>.
     Iar limbile toate, vădzînd de răutatea ce le făcusă Nichifor Foca împărat, s-au strînsu toţi turcii, eghiptenii, persîi, arapii şi ş-alte limbi multe şi să sfătuiră să să scoale cu toţîi să-ş dea agiutoriu unii altora, ca să-ş poată scoate ţărîle şi cetăţîle ce le-au fost luat Nichifor Foca împărat. Şi-şi strînsără toţi oştile şi le împreunară şi să feaceră nişte oşti mari şi grele şi le pusără sărascheriu mai mare să le fie pre un vitiaz mare şi chitit cu oştile, anume Zohar.
     Şi purceasără ca frundza şi ca iarba asupra împărăţîei grecilor şi veniia tot prădînd şi luînd cetăţi şi oraşe. Şi dacă obliciră de moartea lui Nichifor Foca împărat ei veniia şi nu mai băga samă nemică.
     Iar Ţîmischi împăratul oblici că s-au rădicat atîţea domni asupra lui cu atîtea oşti şi întră în grijă mare. Şi trimisă cărţi pren toate ţărîle lui, pre la toţi voivodzîi, cum mai de sîrgu să fie gata toţi şi să margă împotriva vrăjmaşilor. Şi să gătară şi marsără asupra vrăjmaşilor şi-ş da războiu. Dece uniori biruia grecii, uniori biruia turcii şi-i conteniră. Iară mult sînge să vărsa şi despre turci şi despre greci în toate / dzîle. Şi tot aşea s-au bătut oştile pînă iarna; ce să potoliră oştile şi să răşchirară, şi cele turceşti şi cele greceşti. Dece împăratul preste iarnă ş-au gătat oşti şi tot ce-au trebuit să purceadză despre primăvară asupra vrăjmaşilor.
     Iar pre aceia vreme au scos pre patriiarhul împăratul de în Patriarhie şi l-au izvărjeniiat <=izgonit> pentru multe lucruri fără cale şi feaceră patriarhu pre Andonie Studenţul, om bun şi blagocistiv. Iară cînd fu în luna lui avgust s-au arătat luceafăr cu coamă ce să chiamă Pogoniia ş-au stătut opt luni. Şi nu era altă, ce aceia meniia moartea împăratul.
     Acesta împărat, Ioan Ţîmiscu, au învăţat de au făcut tipariu nou de au pus în toate monedele, adecă în toţi banii. Şi scriia aşea pen pregiurul banilor: Iisus Hristos, împăratul împăraţîlor. Şi apoi pe după acesta au ţînut ş-alţi împăraţi de scriia pre în moneda lor iarăş aşea.
     Iară dacă să feace vară trecu împăratul cu oştile spre răsărit asupra turcilor în tîmpinare. Şi marsă împăratul pînă la cetate la Efhaita, de agiunsă tocma în dzua de Sveati Theodor Stratilat, ce să prăznuiaşte în optu dzîle a lui iunie. Dece împăratul au mărsu la besereca svîntului măcenic de s-au închinat şi s-au rugat să-i fie într-agiutor. Şi purceasă de să întîmpină cu turcii, de începură a să lovi oştile. Iară împăratul vedea cu ochii pre Svîntul măcinic Theodor Stratilat pre un cal frumos, albu unde îmbla pre în mijlocul oştilor împăratului, îndemnînd slujitorii să fie hrăbori şi îndrăzneţi cătră vrăjmaşi.
     Iară încă pînă a nu să împreuna oştile împăratului cu a turcilor să să lovască, iară o femee bătrînă, usîrdnică spre Dumnedzău fiind la Ţarigrad iarăş la o beserecă a lui Sveati Theodor Stratilat într-o chiliuţă, de posluşiia şi ia la acea svîntă beserecă, acea bătrînă bună au vădzut în vis o împărăteasă luminată şi împodobită şi dzîsă cătră svînt aşea: Gospodine Theodore, bine să ştii că Ioan împărat, priiatenul nostru, iaste în cumpănă mare şi te du de sîrgu de-i agiută. Iar Sveati Theodor de sîrgu sosî la [[187]] împăratul la oşti să-i fie într-agiutoriu, că împărăteasa ce-l trimisesă era Preacurata Precistă. Şi spusă acea maică bătrînă acel vis cătră mulţi şi toţi dzîsără că va birui împăratul pre sarachineni.
     Iară dacă începură a să lovi oştile [iară], împăratul vădzu pre Sveati Theodor pre un cal albu, minunat şi într-armat, precum l-a vădzut la Efhaita zugrăvit în icoană, aşea îl vedea aiave cum sîngur Svinţiia sa era de mergea în fruntia oştilor şi tăia vrăjmaşii ca brusturii. Şi-i birui împăratul şi-i tăiară şi-i robiră, cît nu să aleasă nemică de turci. Şi să întoarsă împăratul cu biruinţă mare şi cu izbîndă şi mulţămi lui Dumnădzău şi Preacuratei Maicei Sale şi a lui Sveati Theodor / Stratilat.
     Iară împăratul cînd să învîrteji iar marsă pre la Efhaita, că acolea era şi moştiile Svinţii sale şi moşiia. Şi abătu împăratul de strîcă besereca lui Sveatii Theodor de în temelie şi o feace noaă, mai frumoasă şi mai iscusîtă decum au fost. Şi dede odoară scumpe şi văşminte de mult preţu şi o îndzăstră foarte bine, cum trebue. Şi pusă de întări şi tocmi zidurile şi baştile cetăţîi Efhaitei şi-i pusă numele cetăţîi Efhaitei, Theodoragrada. Şi de acolo veni la Ţarigrad cu cinste mare şi să aşedză.
     Iară o samă de boiari carii mult poftiia de la împăratul să li să facă pre voe şi împăratul vădzînd că poftescu lucruri pre spre fire şi de nefolosînţă nu vrea să le facă pre voe. Iară boiarii aceia i-au gătat un potir cu otravă; şi o au făcut otrava can proastă. Şi să agiunsără cu cupariul împăratului şi-i dederă daruri mari şi-i spusără taina cu otrava.
     Iară cupariul priimi să le fie pre voe şi luă potiriul cu otrava şi tot da împăratului pre în băutură cîte puţînea, să nu să priceapă. Dece de în dzî în dzî dîndu-i otravă, cădzu împăratul la boală şi-l aruncă şi în pat boala de la o vreme. Şi-i eşiră pre umere nişte bube, ca nişte cărbuni aprinşi şi-l ustura pînă la inimă. Mai apoi i s-au înfiat ochii, de mai săriră şi curea sînge pre nas mult. Şi vădzu împăratul că i-i moarte sosîtă.
     Ce chemă svatul boiarilor şi le dzîsă: Fraţîlor, iată, eu mă săvîrşăscu şi lasu moşnian împărăţîii pre feciorii lui Roman împărat, carii i-au făcut cu Theofana şi le-au luat Foca Nichifor împărăţîia cu vicleşug, şi de la Foca o am luat eu. Şi ştiind eu că împărăţîia iaste a lor, n-am vrut să le fac nici un rău, ce i-am ţînut ca pre nişte ficiori şi cu dînşii împreună am împărăţît şi iară pre dînşii lasu împăraţi. Şi să ertă de cătră toţi împăratul Ioan Ţîmischi şi să săvîrşi. Şi-l plînsără toţi că era om blînd şi bun. Şi-l îngropară cu cinste la Besereca Svinţîlor Apostoli, unde să îngroapă împăraţîi.
     
     
     ÎMPĂRĂŢÎIA LUI VASÎLIE Ş-A LUI COSTANTIN, FICIORII LUI ROMAN, DE AL DOILE RÎND. GLAVA 179
     
     Pre după moartea lui Ţîmischi veni împărăţîia iarăş la moştenii împăraţi, la Vasîlie şi Costantin, ficiorii lui Roman împărat. Şi era Vasîlie împărat în vîrstă de 20 de ai şi Costantin de 17 ai, cînd statură împăraţi grecilor. Şi era cumpătător împărăţîii Vasîlie, fratele cel mai mare. Şi trimisără de adusără pre maica lor, pre Theofana, de în urgie de la Marmara şi era iarăş la cinste ca o împărăteasă.
     [[188]] Şi-ş strînsă / toţi voivodzîi şi le dede învăţătură să să ducă care pre la locurile lor, să-ş păzască olaturile, să nu între vrăjmaşii să strîce şi să prade. Dece într-aceştea voivodzi era şi Varda Răul, pre carele l-au cinstit împăratul şi-l boeri de-l pusă ducă; că duca era boiar mare, de svat. Şi dacă-l boeri l-au trimis la Mesopotamiia, adecă unde să dzîce între ape, să stea împotriva sarachinenilor, că tot îmbla pişcînd şi strîcînd. Iară răul acela Varda, dacă purceasă cu o samă de oşti şi bătîndu-i inema după împărăţîe ca să o apuce, foarte să arătă cu libov mare cătră oşti; şi încă şi mai de întîiu, pînă a nu-l face împăratul ducă, tot arăta libov şi prietenşug mare cătră oşti.
     Iară slujitorii vădzînd pre Varda că arată atîta libov şi dragoste cătră dînşii şi ei mai mult libov au arătat spre Varda. Iară la aceia de apoi le-au descoperit şi taina, cum va să fie împărat; iar oştile prinsără bucuroşi. Iară dacă sosî Varda între ape, acolo unde-l trimisesă împăraţîi, s-au îmbrăcat cu văşminte împărăteşti, iar oştile armeniianilor îi lăudară numele lui de împărat şi feace izbîndă acolo între ape şi dobîndi avuţîe multă. Şi cu o samă de domni feaceră pace şi-i dederă oşti într-agiutor şi purceasă spre Ţarigrad să şadză împărat.
     Iară împăraţîi dacă audzîră că Varda Răul s-au hainit şi s-au rădicat asupra lor trimisără alţi voivodzi împotriva lui. Şi dacă să întîmpinară oştile îş dederă războiu tare cu Varda şi birui Varda pre oştile împăraţîlor. Şi să feace o moarte mare şi multe capete aleşi periră şi dederă dos oştile împăraţîlor. Iar Varda Răul, dacă vădzu că înfrînsă pre oştile împăraţîlor, să mări şi să înălţă de tot şi veni pînă la Nicheia cetate şi o dobîndi şi-i arsă satele pe împregiur şi tot veniia apropiindu-să cătră Ţarigrad.
     Iară împăraţîi, fraţîi amîndoi, Vasîlie şi Costantin intrară în grijă mare şi să mira cum vor face. Iară pre aceia vreme era un vitiaz bun închis în temniţă de alţi împăraţi, mai de demult. Şi-l chema pre anume şi pre acela Varda Foca, foarte om destoinic şi chitit cu oştile şi învăţat. Şi era în urgie trimis şi închis pentru zavistiile a mulţi nepriiateni. Iară împăraţîi trimisără de unde era închis şi-l adusără şi i să adeveriră cu giurămînt cum va fi miluit şi cinstit întru toată viiaţa sa despre împăraţi, numai să slujască încredinţat împăraţîlor. Şi îndată îl şi îmbrăcară şi-l boeriră împăraţîi şi-l feaceră maghistru şi domestih de şcoale, adecă cu / doaă boerii îl miruiră. Şi-i dederă oşti şi-l trimisără în tîmpinarea Vardei Răului.
     Iară Varda Răul, dacă audzî că vine Varda Foca cu oşti asupra lui, dede dos şi să învîrteji cu oştile sale înapoi. Iar Varda Foca îl goniia de pre urmă şi-l agiunsă şi să alesără numai amîndouă capetele să să lovască, să-ş aleagă. Şi eşi Varda Foca şi Varda Răul şi să loviră amîndoi faţă la faţă. Iar Varda Răul dede cu palăşul şi lovi pre capul Vardei Focăi de-i zbură o ureche de în cap şi-i tăe şi frîul cu urechea calului. Iar Varda Foca dede într-însu cu un toiag gros de her şi lungu, cu amîndoaă mînule, cît ce putu. Şi lovi greul fierului în coama calului preste grumadzi, iar capul toiagului de fier agiunsă pre Varda Răul în cap şi l-au ameţît, cît numai n-au cădzut de pre cal gios. Şi-ş strînsă calul Varda Răul şi dede la un deal pentr-o pădure şi scăpă de naintea Focăi.
     Iar Varda Foca lovi cu oştile sale în oştile Răului şi mare strîcare feceră într-înşi şi pre mulţi prinsără vii; şi periră mulţi de în oştile Vardei Răului, cît [[189]] lucru mare. Iar el cu puţînă oaste fugi şi scăpă într-o cetate, Măcenicagrada să chema şi de acolo trimisă Varda Răul pre frate-său Costantin sol la Hosroiu, domnul Vavilonului, ca să-i dea agiutor. Iară Hosroiu nice un răspunsu solului nu dede, ce zăbăvi acolo mult solul. Iar Varda Răul vădzînd că zăbăveşte frate-său Costantin la Hosroiu şi răspunsu nu-i mai vine, s-au sculat sîngur cu sîne şi s-au dus şi el la Hosroiu, la Vavilonie.
     Iar Varda Foca să învîrteji la împăraţi la Ţarigrad cu izbîndă şi pobeduitor; şi multă cinste-i feceră împăraţîi şi-l dăruiră cu daruri împărăteşti scumpe.
     Iar împărţîi dacă obliciră de Varda Răul că iaste la Vavilon, scrisără cătră Hosroiu şi trimisă şi sol dzîcînd că: Nu iaste cu cale să priimeşti împărăţîia ta la tine pre nişte vicliani de împărăţie ca aceia; şi altele mai multe învăţă pre sol de în gură să grăiască cătră Hosroiu.
     Iară Hosroiu, dacă-i sosî solul de la împăraţi şi ceti şi cărţîle, îndată învăţă de închisără în temniţă pre Varda Răul şi pre toţi grecii lui. Şi să întoarsă solul cu acesta răspunsu la împăraţi şi să bucurară împăraţîi foarte.
     Iară atuncea, pre aceia vreme şi patriiarhul Antonie s-au lăsat de bunăvoe de scaunul patriiarhiei şi stătu Besereca cea Mare fără patriiarhu trei ai şi giumătate. Decii hirotonisîră patriiarhu pre Niculaiu Vargă de aur, om cărtulariu şi învăţat.
     Iară pre aceia vreme să feaceră cutremuri mari la Ţarigrad, de au cădzut casă multe şi besereci ş-au cădzut şi de în Patriiarhie, de în beserecă o parte, care o au dires împăraţîi la loc ş-au cheltuit 10 chentinare de galbeni de o au tocmit. Iar pre atuncea / fusesă trimis împăraţîi iarăş pre Varda Foca cu oşti spre bulgari, că să sculasă bulgarii asupra împărăţîii. Şi şi acolo feace Varda bărbăţîe mare, cal birui şi-i înfrînsă pre bulgari foarte tare; şi să potoli şi de într-acolo grijea împărăţîii. Iară mai apoi şi Varda Foca cel credincios feace ce feace şi să rădică şi el împărat, că-l rădicară oştile acolo, în ţara bulgarilor, de unde era trimis de împărat.
     Iară Hosroiu, împăratul Vavilonului, avu a face oşti, că avea dodeială de cătră perşi. Şi trebuindu-i oameni de oaste au scos pre Varda Răul de în chisoare şi pre toţi grecii lui şi le dede caii şi armele şi-i milui şi luă pre Varda cu dînsu cu grecii şi să dusără asupra persîlor. Şi fiind grecii împreună cu Hosroiu, biruiră pre persî şi foarte să bucură Hosroiu pentr-aceasta şi-i păru bine şi dărui pre Varda Răul şi pre toţi grecii.
     Şi-i socotiia Hosroiu şi-i ţînea la cinste mare şi mai aleşi de în căzîlbaşii lui, unde i-au vădzut că au făcut atîta bărbăţîe la perşi. Că de nu s-ar fi prilejit Varda cu grecii, era biruit Hosroiu de persî. Şi atuncea, fără zăbavă, să prileji moarte lui Hosroiu. Şi la moartea lui au lăsat în testemăntu învăţătură fiiu-său să fie grecii slobodzi şi în pace, încătro vor vrea să margă.
     Iar Varda Răul, dacă eşi cu oastea lui, cîtă-i mai rămăsasă de la Vavilon, iară întră pre în ţărîle împăraţîlor, de începu a mînca şi prăda. Şi oblici Varda Răul că s-au rădicat şi Varda Foca împărat. Şi începură şi oştile Vardei Răul a-l lăuda şi a-l strîga împărat. Şi audzîră împăraţîi de la Ţarigrad că Varda Foca s-au rădicat împărat despre ţara bulgarilor, de la apus, şi Varda Răul au eşit de la Vavilon şi vine iară şi împărat despre răsărit.
     [[190]] Întrară împăraţîi într-o grijă mare şi tot svatul. Iar Varda Foca audzî c-au eşit şi Varda Răul cu oşti despre răsărit şi-i scrisă ca de va vrea Răul să să învoiască amîndoi cu Foca, să fie împăraţi şi să ţîe Răul răsăritul cu ţara Antiohiia şi Finichiia şi Siriia şi Palestina şi Ţara dentre Ape şi toate părţîle răsăritului şi el să ţîe apusul şi să împărăţască amîndoi şi să margă să omoară pre împăraţi.
     Iar împăratul Vasîlie, cumpătariul împărăţîii, trimisă voivodzi cu oşti asupra Vardei Focăi şi mai apoi trimisă şi pre frate-său Costantin împărat iarăşi cu oşti. Iar mai apoi să sculă de să dusă şi sîngur cu capul său şi împresurară oştile împăratului şi cu împăratul pre Foca şi pre oştile Focăi.
     Iară Foca Varda tot sta vîrtos, că nu ştiia c-au venit împăratul Vasîlie sîngur. Iar dacă l-au vădzut, îndată au dat dos a fugire. Şi fugiia suindu-să într-un munte şi, pînă la un loc, cît au putut calul, au fugit călare, iar dacă nu i-au mai biruit calul l-au / lăsat ş-au fugit şi pedestru. Şi cum stătu să să odihnească, acolo în loc muri. Şi carii să luasă după dînsul l-au aflat mortu. Şi-l adusără la împăraţi mortu şi mulţămiră lui Dumnedzău. Şi-l căutară să nu-l fie lovit cineva cu sabie, sau cu cuţît, sau cu toiag; şi nu să află nemic lovitură asupra lui, ce au fost dzîcînd mulţi cum să-l fie otrăvit un credincios a lui, pre anume Sîmeon, dîndu-i împăratul daruri, acela să-l fie omorît.
     Iară împăratul abătu în oştile Focăi şi mulţi periră şi-i dumicară şi-i prinsără vii şi-i beliia împăraţîi de vii şi-i înţăpa şi-i spîndzura şi le făcea cum era mai rău, mustrîndu-i împăraţîi că nu-i vina celuia ce să rădică împărat, ce-i vina oştilor şi capetelor că să potrivăscu de-i rădică ei; că fără voia oştilor nu s-ar putea rădica ei împăraţi. Şi de acolo să întoarsără împăraţîi pobeduitori şi veniră la Ţarigrad cu cinste şi cu pohfală mare.
     Iară Varda Răul tot îmbla prădînd şi strîcînd spre răsărit şi feace meşterşug de-ş trimisă ficiorul la împăratul, pre anume Roman, şi-l învăţă să dzîcă c-au fugit de la tată-său Varda. Iară împăratul dacă vădzu pre Roman, ficiorul Vardei Răului, foarte-i păru bine şi-l priimi bucuros şi-l dărui bine şi-l boeri cu măghistriia.
     Iar pe după aceasta au scris împăratul Vasîlie carte la Foca Răul şi-i dzîsă aşea: Încă nu te-ai săturat de sîngele creştinilor, ca un tîlhar şi sorbitor de sînge? Nu-ţi aduci aminte că şi tu om eşti şi zîdirea lui Dumnedzău de în pămînt şi iar pămînt te vei face şi vei vrea să mori? Dece pentr-acestea rele multe ce faci fraţîlor tăi, creştinilor, ce samă vei să dai înaintea lui Dumnedzău, giudeţului nefăţarnic?
     Iar Varda Răul, dacă vădzu cartea împăratului, să pocăi şi plînsă cu amar. Şi cunoscu că de va miarge de bunăvoe la împăratul nemic nu-i va face, ca şi fiiu-său. Şi purceasă să margă la poala împăratului spre Ţarigrad. Şi mărgînd i-au venit urgie dumnedzăiască, boală de ochi şi pre cale au orbit. Şi aşea cum era, orbu, l-au dus la împăratul. Iară daca-l vădzu împăratul orbu dzîsă: Mulţămăscu-ţi, Doamne, că de cela ce purtam grije vădzuiu că-l trag alţîi orbu. Şi-l milui împăratul. Dece să potoliră amestecăturile şi mejdo osobniia rati, adecă războaele de întru sîne, că tăia creştini pre creştini şi fu pace.
     Iară pre atunce muri şi Niculai patriiarhul şi feaceră pre altul, anume Sisinie, ce au fost boiar maghistru, om bun şi sloveasnic şi învăţat şi vraci [[191]] vestit. Şi trăi acesta numai trei ai şi muri. Şi pusără în locul lui pre Sîrghie, egumănul de la mănăstirea lui Emanuil, iarăş om cărtularu şi fericit. Iară atuncea să rădicară iarăş bulgarii şi începură a intrare pre olaturile grecilor de strîca şi prăda cetăţi şi oraşe şi făcea / scădere mare.
     Iară împăratul Vasîlie să sculă sîngur cu oştile; nu vru să mai trimită pre nime, să să tot rădice împăraţi. Şi dacă să dusă împăratul cu sîne asupra bulgarilor îi dezrădăcina; că-i birui şi-i tăe şi-i robi atîta cît n-au scăpat doară nice de poveste. Şi întră în ţara lor şi arsă şi fripsă şi prădară, cum fu mai rău. Şi să întoarsă împăratul la Ţarigrad cu mare pobedire şi cu multă pohfală şi cinste. Şi lăudară toţi numele împăratului.
     Iară împăratul Eghipetului el strîcă pacea despre greci şi să sculă de marsă la Ierusalim şi prădă mănăstirile toate de pen pregiur şi strîcară besereca cea mare cu Mormîntul lui Dumnedzău şi mult rău feace călugărilor, că-i munci şi-i omorî, ca să spue avuţîe şi ce află luă tot şi să dusă.
     Iar cînd fu preste un an să feace o iarnă mare şi geroasă de au îngheţat toate apele şi fîntînile de nu găsîia oamenii apă să bea; atuncea au îngheţat şi marea. Iară dacă să dezvără, pre la luna lui iunie, să feace cutremur mare şi groznic, cît au cădzut casă de au împresurat oameni ş-au cădzut besereca a Patrudzăci de Măcenici; şi o au făcut împăratul la loc. Iar pre atuncea muri şi patriiarhul Sîrghie, ţîind scaunul de patriiarhie 20 de ai. Şi în locul lui pusără pre Efstatie, potropopul de în curtea împăratului.
     Iară împăratul să gătiia să margă să bată Săcheliia, că iară să rădicasă sarachinenii. Ce trimisă cu oştile înainte pre unul de întru hadînbii lui, pre anume Orestu, să să afle ispravnic oştilor, pînă va vini şi împăratul.
     Iară pre aceia vreme muri şi patriiarhul Efstatie şi în locul lui pusără pre Alexa, egumănul de Studenţi. Iară împăratul Vasîlie gătindu-să să iasă după oşti, să margă la Săcheliia s-au războlit şi fără zăbavă au murit. Şi pînă a nu muri lăsă pre frate-său Costantin împărat scaunului. Şi-l învăţă să fie bun şi milostiv cătră cei buni şi direpţi şi pururea să fie deşteptat a-şi purta grijea împărăţîii şi a năroadelor şi să nevoiască pre urmă. Mai bine să-l fericească oamenii, decît să-l blastăme.
     Şi-ş luă ertăciune de la tot svatul boiarilor şi să săvîrşi destoinicul şi creştinul împărat Vasîlie, om de 70 de ai. Ş-au împărăţît 50 de ai ş-au învăţat de l-au îngropat la besereca lui Sveati Ioan Bogoslov. Şi-l petrecură toate năroadele pînă la gropniţă cu cinste şi toţi plînsără după dînsu şi-l fericiră.
     Iară frate-său Costantin împărat, dacă stătu pre împărăţîe, arătă toate faptele cele rele ce iubeşte diiavolul, că-i era grijă să iasă la vînaturi şi la primblări, să mănînce şi să bea şi să să hvălească / şi în toate nopţi mergea de curviia şi făcea sîlă a mueri cu bărbaţi şi tot îmbla bat şi ameţît. Şi unde ştiia vreun beţîv şi nebun, pre unii ca aceia trimitea domni pre la cetăţi şi pre în oraşe. Şi pre mulţi boiari îi pedepsîia şi-i chinuia fără nice o vină şi le lua averia şi binele, iar pre alţî-i orbiia şi pre alţî-i trimitea în urgie şi pre închisoare, fără liac de vină. Şi multe dări şi greutăţi arunca preste oameni. Pre cei săraci îi goliia, iară pre cei mai cu prilej îi sărăciia; şi cîte rele, toate făcea, de ţîpa toţi în toate părţîle.
     Iară atuncea, pre aceia vreme, au eşit pre mare armata turcilor, cu catarge multe şi pline de oaste. Ş-au mărsu asupra acelor doasprece ostroave, [[192]] de să prade şi să strîce. Iară voivodul Samului şi cu voivodul Sacîzului, anume Theodorocan, au mărsu cu oşti asupra turcilor şi-i loviră tare şi can fără veste şi-i biruiră şi-i tăiară foarte de a mînă. Şi cîţi scăpară fugiră cu ruşine, cu catargele lor.
     Iară împăratul Costantin să războli şi-l adevărară doftorii că va muri, nu să va mai scula. Dece împăratul să pricepea şi el că va muri şi să mira pre cine va lăsa pre urma lui să fie împărat. Şi dzîsă să trimiţă carte cu om împărătescu să aducă mai curîndu pre Costantin Damaschin, ce-i era boeriia patrichiu, adecă vornic mare, ca să-ş dea fata după dînsul şi să-l pue împărat să fie pre urma lui.
     Iară un hadîmbu, ce era credincios împăratului, avea preeteşug cu altu patrichiu, ce era pre anume Roman Arghirovici. Şi scrisă carte la acela şi trimisă să sîrguiască să sosască mai curîndu. Şi veni Roman încă împreună cu giupîneasa-şi la Ţarigrad şi marsă Roman la împăratul.
     Iară dacă-l vădzu împăratul că nu fu Costantin patrichiul de la răsărit, ce veni Roman patrichiul de la apus să mînie împăratul foarte şi dzîsă cu răstit aşea: Alege-ţi de întru care lucruri îţi dzîc unul: Ori să te desparţi de muiarea ta în cest ceas, să dau pre fiia mea după tine şi să te las împărat în locul mieu, sau de nu te voiu orbi acmu de lumina ochilor.
     Iară Roman dacă audzî acel cuvînt groznic de în rostul împăratului încremeni, ca cînd ar fi fost mortu şi dzîsă să-i dea soroc numai în trei ceasuri, că-i va da răspunsu. Şi eşi Roman afară. Iară giupîneasa lui Roman, dacă audzî că vor să-i orbască bărbatul, [iară] ia să spămîntă şi să svătui cu firea ei ca o înţăleaptă: decît să-i orbască bărbatul şi să petreacă ş-alt rău, mai bine să va călugări ia şi să hălăduiască el. Şi să ertară amîndoi şi să dusă giupîneasa-i la o mănăstire şi să călugări.
     Iară împăratul îndată îş logodi pre fie-sa Zoiia cu Roman; şi eşi cuvînt cum sîntu rudă aproape şi nu va putea fi împreunare. Şi să cercă lucrul acesta şi nu să / aflară săminţîe întru nemic şi pusă de-i cunună patriiarhul denaintea împăratului. Şi acolea pre loc, cîtu-i cununară, cît l-au şi rădicat împărat pre Roman în locul său. Iar peste trei dzîle muri şi împăratul Costantin, fiind om de 70 de ai. Ş-au împărăţît numai trei ai. Şi-l îngropară suptu sclipul frăţîne-său, împăratului Vasîlie, la besereca lui Sveatii Ioan Bogoslov.
     
     
ÎMPĂRĂŢÎIA LUI ROMAN ARGHIROPUL ŞI ÎMPĂRĂTEASĂI LUI ZOIIA. GLAVA 180
     
     Stătu împărat Roman şi cu împărăteasa sa Zoiia, în cursul ailor de la Adam 6537 <=1029>. Şi-i lăudară pre dînşi năroadele toate şi li să închinară ca unor împăraţi. Iară Roman dacă stătu împărat multe bune feaceră. Era om bun şi de fire şi întîiu învăţă să să dea la Besereca cea Mare preste cîtu s-au fost dîndu la împărăţîe încă mai mult cinci sute de litre de aur. Şi slobodzî pre toţi cei închişi de în temniţă, carii era pentru dele mai mici; şi pre cîţi şedea în chisoare pentru datoriia împărătească, pre toţi i-au slobodzît şi i-au ertat şi de bani. Aşijdirea şi a mulţi săraci ce-au fost datori le-au plătit datoriile şi i-au slobodzît de închisoare. Şi trei sîngheli i-au [[193]] cinstit de i-au pus mitropoliţi şi pre mulţi preuţi săraci au întărit de i-au îndovleţît şi a mulţi săraci au agiutat şi i-au miluit cu bani de aur şi de argintu, pentru sufletul socru-său. Iară pre la cîţi oameni au fost făcut rău socru-său, pre toţi pre aceia i-au chemat în curţîle împărăteşti: dece pre unii i-au cinstit cu boerii de rînd, altora au dat galbeni, altora au dat casă cu dughiane, altora vii şi moşii şi tuturor cui ce-au fost luat socru-său, tot au dat înapoi şi încă le-au mai dat şi de la dînsu.
     Iară în dzîlele acestui împărat trimisă Dumnedzău ploi dulci în vreme şi vînturi răcoroasă şi bine. Dece să feaceră pîinile şi toate sămînăturile cum era blagosloveniia lui Dumnedzău. Şi pomii toţi şi maslinii să feaceră, cum de mulţi veci nu să făcusă.
     Iar pe după aceasta să începură a să face semne pre ceriu; că o stea au făcut vărsare despre apus spre răsărit şi s-au tras şiragul luminii după dînsa, cît ţîne de la apus pînă la răsărit. Şi aceia stea nu arătă altă, fără numai moarte şi strîcare ce să meniia să să facă întru oştile greceşti la Antiohiia, cu care oşti era voivod Mihail Spondil.
     Iară pre atunce cădzură ploi grele la Antiohiia foarte şi tot întruna au ţînut de la feurar pînă la maiu, cît să acoperisă toţi cîmpii de apă, de nu să mai vedea pămîntul, de-ţi păria că-i marea preste tot, cît s-au înecat oameni şi dobitoace şi li s-au strîcat toate sămînăturile şi pomeţîi, de să feace o foamete mare de să cumpăniia să mănînce om pre om.
     Iară pre aceia vreme să gătiia / împăratul Roman să margă la Siriia şi de acolea să treacă şi la Persîia să o bată, că mult rău făcea persîi în olatele ţărîlor împăratului. Şi pusesă împăratul de-i strîngea oşti pre Costantin Caraitin, cumnatul împăratului.
     Iar un domnu dentr-o ţărîşoară ce să chema Azvaghia, pre anume Gheorghie, acela încă strîngea oşti să stea împotriva împăratului; ce i să prileji moarte. Iară doamna acelui Gheorghie, dacă vădzu că i să petrecu soţu-său şi n-are cine să stea cu acele oşti ce strînsesă domnu-său Gheorghie, i-au slobodzît de s-au dus. Şi avînd acea doamnă un cucon tînăr au şi trimis pre fiiu-său, pre anume Pangratie şi pre un sol şi cu daruri scumpe la împăratul cerînd pace să aibă întru toată viiaţa ei cu împăratul. Şi scrisă şi pentru fiiu-său Pangratie că i l-au trimis să-l priimască în loc de ficior şi să-l însoare împăratul să-i fie în loc de părinte.
     Iară împăratul, vădzînd scrisoarea aceii doamne cu osîrdie şi sol trimis pre plecare şi pre pace şi trimiţînd pre fiiu-său suptu acoperirea împăratului, foarte-i păru bine şi priimi cu libov pre Pangratie şi legară pace solii cu împăratul şi pre Pangratie îl însura împăratul şi-ş dede pre o nepoată de frate după dînsul. Şi-l boeri împăratul cu o boerie mare ce să dzîcea curopalat şi cinsti împăratul solii şi-i dărui bine şi să dusără la acea doamnă de la Azvaghiia şi să bucură mult.
     Iară pre aceia vreme să mai arătă un sămnu şi tot pentru potopul oştilor greceşti. Şi sămnul s-au arătat aşea: era acolo la Antiohiia un munte, ce-i dzîc muntele lui Cuzuna. Şi fiind acolo un izvoru de apă bună mergea toată Antiohia acolo de lua apă. Iară de pe vale de în munte, de adîncu, veniia un glas de muiare de-l audzîia toţi, că strîga cu jeale şi dzîcea cu plîngere: vai de ia, vai de ia. Şi au ţînut mult acesta boacet, de la mart pînă în luna lui [[194]] iunie; şi dzua şi noaptea să audzîia. Şi mulţi oameni s-au ispitit de s-au dus să vadză, ca doar vor găsî pre muiarea aceia ce să glăsăia şi nu o putia afla; iar glasul tot i să audzîia.
     Iară împăratul, daca-ş strînsă oşti, trimisă cu dînsăle înainte pre cumnatu-său Costantin, carele era şi boiari, patrichiu, şi împăratul veniia mai pre urma oştilor. Iară sarachinenii să sculasă şi agiunsesă în pămîntul ţărîlor împăratului şi multă strîcare făcea şi răutate creştinilor.
     Iară domnul de la Antiohiia, carele era pus de împăratul acolo, n-au putut răbda să fie îngăduit, pînă ar fi sosît şi împăratul cu oştile, ce s-au grăbit cu oştile greceşti, carele era cu Spondil la Antiohiia; dece au grăbit şi el, ca doară ar hi făcut vreo izbîndă pînă a sosîrea împăratul să găsască cinste şi obraz curat. Dece au şi eşit la sarachineni Spondil de s-au lovit. Şi fiind Spondil om nechitit cu oştile s-au purtat rău şi-i înfrînsără / sarachinenii rău şi periră grecii cum fu mai cumplit şi mai amar, de n-au rămasu Spondil nice cu a treia parte de oameni. Şi abiia au scăpat în cetate în Antiohiia.
     Iară împăratul audzînd de aceasta foarte-ş feace voia rea. Şi acolea sosîră solii de la cetate de la Veriia cătră împăratul cu daruri scumpe, pohtind pace. Şi şi boiarii dzîsără cătră împăratul: De în vreme ce cad veriianii la pace, numai să să facă, că vrăjmaşi sînt mulţi înainte şi-i vară cu năduşală şi apă nu să găseşte şi va fi cu greu oştilor. Iară carii să închină de bunăvoe şi ceru pace, să-i lăsăm.
     Acestea dzîsără boiarii; iară împăratul fiind înfocat pentru oştile ce-au audzît c-au perit la Antiohiia nu priimi pace nice într-un chip şi purceasă şi să apropie de cetatea Veriia. Şi acolea stătu şi trimisă pre un boiar al său pre anume Thalasîno, ce-i era boeriia patrichiu, om ales şi mai vitiaz, să margă să să bată cu arapii sarachineni.
     Şi dacă să loviră oştile biruiră sarachinenii pre greci şi periră grecii cum fu mai rău şi mai amar. Şi să feace hiarbere mare între oşti şi să spămîntă împăratul foarte rău. Şi fără aceasta cădzu boală gria pe spre oştile împăratului şi muriia de nu să putea îngropa. Şi le muriia caii de sete şi oamenii carii nu era bolnavi. Şi cîtă oaste au scăpat de sarachiniani veniră toţi şi să amestecară cu cîtă oaste mai era la împăratul.
     Iară sarachinenii veniră asupra împăratului şi să loviră şi înfrînsără şi pre împăratul şi dede dos împăratul cu oştile a fugi. Şi sarachinenii îi goniia şi-i tăia fără milă şi mai mult periia oştile împăratului, că era locuri rele şi strîmte şi să împresura de călca unii preste alţîi de trecea. Şi pre puţîn trecu de nu prinsără şi pre împăratul; ce hălădui, că agiunsă la cetate la Antiohiia, de scăpă. Şi să feace o perire mare între oştile greceşti şi să împlu vaetele muerii ce eşiia glas la muntele lui Cuzuna, cum mai sus scrisăm. Şi fu aceasta în cursul ailor în 6538 <=1030>, în luna lui avgust, în 13 indictioane.
     Iară împăratul de la Antiohiia purceasă spre Ţarigrad, bătut şi ovilit şi veni la Ţarigrad cu bogată necinste şi nu putu suferi ş-a trăi ruşinea aceasta ce le o au făcut sarachinenii. Ce scrisă cărţi şi trimisă soli la domnul ce i să chema domniia Amira, pre anume Pinzarah, de în cetatea Detripol şi feace tocmală să să scoale şi Pinzarah, cu cîte oşti va avea şi să trimiţă şi [[195]] împăratul oştile sale să margă asupra sarachinenilor, să-şi răscumpere ruşinea ce i-au făcut.
     Iară Pinzarah prinsă bucuros şi-şi găti oştile şi împăratul a sale. Şi pusă împăratul voivod oştilor sale pre Theoctist, spătariul cel mare, om vitiaz şi chitit cu oştile. Şi să împreunară cu Pinzarah şi purceasă oştile împreună spre sarachineni. Şi agiunsără în ţara lor / la Sîriia şi începură a arde şi a prădare ş-a robire ş-a tăiare, de în mare pînă în mic.
     Iară voivodul sarachinenilor cu oştile de la Sîriia, dacă audzî că vine atîta putere a împăratului grecescu şi iaste şi Pinzarah amiral cu oştile lui împreună, nu mai putu sta ce fugi cu oştile. Iară Theoctist spătariul cel mare şi cu Pinzarah începură a goni pre sarachineni, pre arapi şi pre turci. Şi începură a-i agiunge ş-ai tăia şi-i tăiară fugind, pînă n-au mai rămas nemic de dînşii, nice mai putu găsî să mai tae. Iară Theoctist şi cu Pinzarah tot goniia pre voivodul sarachinenilor vîrtos şi-l agiunsără la hotarîle Tripolului şi-l tăiară şi pre cîţi mai prinsără cu dînsu. Şi periră oştile sarachinenilor într-acel războiu, cît nu vor fi scăpat de într-o mie, unul. Şi să întoarsără oştile de iznoavă pren ţara sarachinenilor, pre în Sîriia, şi o arsără şi o prădară şi o robiră şi li să închinară cetăţi multe şi oraşe. Şi fură toate acelea supt ascultarea împăratului. Şi să împlură oştile de avuţîe şi de cai arăpeşti şi să învîrtejiră cu biruinţă mare la Ţarigrad Theoctist spătariul şi cu Pinzarah amiral de Tripoli şi cu fiiu-său Alah. Şi-i priimi împăratul foarte cu cinste mare şi-i dărui cu daruri de mult preţu.
     Şi boeri împăratul pre Alah, ficiorul lui Pinzarah, şi-l feace patrichiu a răsăritului. Iară pre Pinzarah l-au şi mai dăruit. Şi-l petrecură toţi boiarii împăratului cu gloate mari loc de trei mile şi-ş luară dzua bună şi să întoarsără. Iară doi voivodzi ai împăratului cu dzece mii de oaste aleasă au petrecut pre Pinzarah pînă la hotară şi s-au învîrtejit înapoi.
     Iară cînd fu în cursul ailor în 6540 <=1032> au venit de iznoavă la împăratul ficiorul lui Halep de la Persîia şi au adus împăratului daruri scumpe şi cărţi cum să aibă pace împăratul cu Halep persul şi el să fie plecat împăratului, să dea iarăş bir, cum au fost dîndu şi să-l iarte împăratul căce s-au înşelat de s-au potrivit sarachinenilor de le-au dat agiutor ş-au călcat legătura ce-au avut cu împăratul. Iară împăratul vădzînd că pleacă cap l-au priimit bine ş-au legat pace de iznoavă cu Halep. Şi dărui pre Amer, ficiorul lui Halep şi să dusă.
     Iară cînd fu în luna lui iunie în optu dzîle, în doaă ceasuri de noapte să feace vărsare unii stele, care au purces despre amiadzădzî spre miadzănoapte. Şi atîta lumină trasă ducîndu-să, cît s-au vădzut preste tot pămîntul, ca şi dzoa. Dece vărsarea aceştiia stele altă nu tîlcuia, fără ce să mai găta încă o perire întru oştile greceşti.
     Şi fără zăbavă iarăşi să sculară sarachinenii şi feaceră oşti cu armată pre apă. Şi veniră cu catargele de loviră unde să chiamă Între ape şi agiunsăra pînă la Mostiniia la cetate şi feaceră mult rău şi multă pradă. Şi de acolea loviră / pre la Corfus şi de-acii la Avlona, pînă la Raguz, şi arsără tot şi robiră.
     Iară oamenii de Raguză şi oamenii voivodului de la Anapli a lui Carantin au petrecut greu mare, c-au stătut de faţă de s-au bătut cu sarachinenii. Iară le-au dat războiu tare şi multe catarge a sarachinenilor au afundat în mare. Iar cîte au scăpat s-au mîniiat ş-au tăiat pre cîţi greci robi ş-au fost pre în catarge, trăgînd la opacină; nici pre unul n-au lăsat. Ce [[196]] Dumnedzău nice pre dînşii nu i-au răbdat, că la întorsul lor, cînd au fost derept Săcheliia, i-au lovit furtună mare şi s-au înecat toate catargele; n-au rămas măcar una.
     Aşijdirea într-acesta an s-au făcut foamete mare şi omor ca mai mare la Capadochiia şi pentr-alte locuri multe. Şi ş-au părăsît oamenii casîle ş-au fugit.
     Iar un boiariu mai de gios de a-i împăratului, pre anume Mihail Catalactu, dede-i împăratul altă boerie mai mare, ce să chema pantheu, credincios în casă. Şi fără zăbavă să îndrăgiră cu împărăteasa şi îmbla cu dînsa. Şi mare dragoste şi libov avia împărăteasa spre Mihail şi gîndi să strîvască pre împăratul şi să ia pre Mihail curvitoriul ei să-i fie bărbat şi să-l pue şi împărat. Şi aşea feace. Că găti otrava şi o feace slabă şi în toate dzîlele da împăratului cîte puţînea, să nu să priceapă. Şi de în dzî în dzî adăpîndu-l împărăteasa, cădzu la boală împăratul, cît nu era nice viu, nice mortu, ce cît înşira numai nişte dzîle svîrşite.
     Iar cînd fu într-o dzî de Gioi Mari, în cinsprece dzîle a lui aprilie, învăţă împăratul de dederă leafele oamenilor de în curtea împăratului. Şi dacă însără, el marsă la feredeu cu Mihail să să scalde. Iară Mihail, cu învăţătura împărătesăi, împresură pre Roman împărat în feredeu şi-l zugrumă. Şi-l scoasără de în feredeu mortu pre Roman împărat şi-l dusără în casă şi-l pusără supt pîndză. Şi împărăţî Roman cinci ai şi şeasă luni şi aşea i-au fost moartea.
     Iar atunce, gioi spre vineri, cînd cînta în beserecă svintele strastii a Dumnedzăului nostru Iisus Hristos, [iară] împărăteasa au şi trimis la patriiarhul să vie, că-l chiamă împăratul cu o treabă mare. Şi fiind patriiarhul în beserecă cetind cele Doaăsprece Evanghelii, aşea l-au luat, de în beserecă, ş-au mărsu în casîle împărăteşti la împăratul să vadză cu ce treabă l-au poftit la svîntă dzî mare ca aceia. Cînd au întrat la împăratul au aflat pre împăratul mort şi pre împărăteasa şedzînd în scaun şi pre Mihail Catalactu lîngă dînsa.
     Iar patriiarhul fu ca un mortu deodată şi nu putu grăi nemic deodată. Iar împărăteasa dzîsă cătră patriiarhul: Te-am chemat numai să mă cununi cu Mihail. Iar patriiarhul clăti cu capul şi dzîsă: Ce poate fi aceasta? Iar împărăteasa scoasă pre loc de dede patriiarhului cincidzăci de litre de aur şi cliricilor Patriarhiei alte cindzăci de litre de aur şi pînă în dzuă îi cunună. Iară în Vinerea Paştilor îngropară / pre Roman împărat. Şi aşea fu viiaţa şi săvîrşirea împăratului Roman celui milostiv.
     
     
ÎMPĂRÎŢÎIA LUI MIHAIL CATALACTU. GLAVA 181

     Iară cînd fu a doaă dzî, în sîmbăta Paştilor de demîneaţă, [iar] împărăteasa întemee pre împăratul şi-l aşedză în scaunul de împărăţîe şi-l încunună patriiarhul cu stema cea de împărăţîe în cursul ailor 6542 <=1034> în 20 de dzîle a lui aprilie, în sîmbăta Paştilor, cum istoriia spune. Iar împăratul Mihail Catalactu, acesta, nu era om cumpătareţ, bun de împărăţîe. Ce avea împăratul frate pre anume Ioan, om harnic şi chitit şi învăţat foarte. Şi acela luă toată grijia împărăţîii asupra lui şi îndată scrisă Ioan cărţi şi trimisă în toată lumea, precum să ştie toţi că împăratul Roman s-au petrecut şi fiind el încă viu au lăsat împărăţîia lui Mihail. Şi pe după moartea lui Roman s-au cununat [[197]] împărăteasa cu dînsul ş-au stătut direptu împărat grecilor. Şi pre cărţi ce au trimis Ioan toţi s-au închinat ş-au lăudat numele împăratului.
     Numai Costantin Thalasîn n-au vrut să să închine, nice să ponfălească numele împăratului, fiind el în treabă împărătească trimis de Roman împărat. Şi pre mulţi n-au vrut să lasă să să închine, nice să laude numele împăratului acestuia, ce sta împotrivă şi dzîcea, cum şi în ce chip dentr-atîţea boiari harnici şi de rudă bună şi învăţaţi şi de-a firea nu să află să ia împărăţîia, ce numai Mihail Catalactu, ce nu era de trei mangîri om.
     Iară Ioan, fratele împăratului, dacă audzî de acestea să oţărî şi să mira cum va face să poată pleca pre Costantin Thalasîn să fie voitor de bine împăratului. Şi trimisă Ioan pre un evnuh, adecă hadîmbu şi cu carte scrisă de la Ioan să vie fără nici o grijă, că nu-i va fi nemic. Şi n-au vrut Thalasîn să vie. Iar Ioan să vorovi cu împăratul şi-i scrisă împăratul cu giurămînt şi-i scrisă şi Ioan cu giurămînt cum să vie fără nice o grijă că va avea milă despre împăratul şi cinste. Şi-i trimisără cu acel evnuh şi svintele lemne a Svintei Cruci şi o icoană a Precistii să să încredinţadză şi să vie.
     Şi dacă marsă evnuhul cu acelea cu toate şi-i dede cărţîle, să giură şi evnuhul pre acele pre toate, cum aşea-i învăţătura să facă giurămînt înaintea lui Thalesîno, precum şi împăratul şi cu frate-său Ioan au făcut giurămînt înaintea lui. Iar Thalasîn credzu atunce şi purceasă cu evnuhul şi marsă la împăratul. Iară împăratul l-au priimit foarte bine şi-l dărui bine şi-l boeri de-l feace anthipat şi fu la cinste şi el cu alţîi boiari în rîndu.
     Iar Ioan, fratele împăratului, scoasă de în casîle împărăteşti pre toţi evnuhii de la tatăl împărătesăi cîţi era şi pre alţi robi ce era cumpăraţi pre bani, pre toţi i-au scos de pre lîngă împărăteasa şi pusă tot oameni credincioşi de ai lor şi rudenii de a lor, ca să nu să facă şi lui Mihail cum au făcut lui Roman împărat, împărăteasa, de l-au otrăvit. Aşijdirea Ioan, fratele împăratului, / cinsti pre toţi boiarii şi le mai mări boeriile şi le dede daruri multe şi împărţî pre la toate năroadele, arătînd libov mult cătră toţi.
     Iară cînd fu în dzua de Paşti au cădzut piiatră mare şi groznică, cît nu mai ţînea oamenii mente altă piiatră ca aceia. Şi strîcă toate sămînăturile şi toţi pomeţîii şi viile. Ş-au strîcat casă şi besereci, cît într-acel an n-au făcut nici de unele oamenii şi avură lipsă de toate.
     Într-acela an iară după Paşti, în Nedelia Thomino <=Dumineca Tomii> să feace vărsare de stea în trei ceasuri a nopţîi, cît să lumină de să vădzu ca dzua şi nu să vădzură stele pre cer cîteva dzîle. Iară împăratul dobîndi duh necurat şi avu acel duh necurat într-însul întru viiaţa lui, pînă ce au murit.
     Iară pre aceia vreme un om au făcut sîlă unii mueri fără voia ei. Iară ia i-au apucat cu taină cuţîtul de în teacă şi l-au giunghiat. Iară giudeţăle carii era, dac-au oblicit că iaste lucrul aşea adevărat, lăudară pre muiare şi ce avu el de în prilej, puţîn, mult, dederă tot aceii mueri, iar pre dînsu nice a-l îngropa n-au vrut să lasă să-l îngroape.
     Aşijdirea pre aceia vreme, aflîndu-să un posluşnic la un arhiereu şi acel posluşnic fiind om osîrdnic spre Dumnedzău i s-au arătat în vis ca aeve, unde să întîmpină cu un om cu văşminte albe şi-i dzîsă: Cumpăra-ii de la mine nişte lucruri scumpe? Iară omul acela prinsă bucuros că va cumpăra. Iară omul cel cu haine albe îi adusă trei saci plini şi legaţi la gură şi-i dzîsă: [[198]] Dezleagă un sac de vedzi ce vei afla. Şi-l dezlegă şi-l găsî plin de şerpi. Şi-i dzîsă: Dezleagă ş-al doile sac. Şi-l dezlegă şi află şi într-acela năpîrce şi aspide şi vasîlischi. Şi iarăş îi mai dzîsă să dezlege ş-al treile sac. Şi dac-al dezlegă ş-acela vădzu că era plin de gărgăuni şi de veespi şi de alte gînganii de acele veninoase şi muşcătoare.
     Şi cum dezlegă sacii aceia, cum purceasără acelea de în saci în toate părţi a să răsîpire, de împlea pămîntul. Iară omul acela ce au vădzut videniia aceasta s-au cutremurat, unde au vădzut acele gînganii veninoasă şi să spărie că-l va mînca. Iară omul acel cu haine albe, el dzîsă: Nu te teme, că nu vor vini iale la tine, numai ce vor să vie la voi la toţi, pentru căce aţi trecut preste învăţăturile lui Dumnedzău şi pentru lucrul cel pe spre pravilă şi urît lui Dumnedzău, ce s-au făcut lui Roman împărat şi pentru toate faptele cele rele ce le faceţi în toate dzîlele.
     Dece omul acesta au spus pre visul acel vădzut ca şi aiave. Dece unii dzîcea că vor veni acele lucruri veninoasă şi în vedere de-i vor mînca şi-i vor venina. Iar un bărbat svînt şi priajdodvidiţ <=înainte văzător> le dzîsă: Nu vă temeţi, fraţîlor, că nu va trimite Dumnedzău şerpi şi aspide şi de alte ca acelea sînt lăsate supt oblastiia omului, să le calce oamenii cu picioarele şi să le omoară, precum şi împăratul David dzîce la psalomii lui prorocind:  <=Pre aspidă şi pre vasilisc vei călca>. Ce să ştiţi că Dumnedzău pentru mîndriia noastră ş-a împăraţîlor noştri şi pentru lucrurile / cele fără legi ce să fac la împărăţîe, fără zăbavă, va să trimiţă limbi păgîne şi să ne ia împărăţîia de la mînă şi să o dea acelora, să ne mănînce aceia mai rău decît şerpii şi năpîrcele şi vasîlischii şi aspidele.
     Şi adevărat fu aşea, că fără zăbavă luară turcii împărăţîia şi să pliniră cuvintele acelui priajdodvidiţ şi svînt bărbat.
     Iar împăratul Mihail avînd acel duh necurat, nice o treabă a împarăţîii nu putea face, ce numai frate-său Ioan cumpăta şi grijiia împîrăţîia.
     Mai avea încă împăratul ş-alt frate, pre anume Nichita; ce pre acela l-au făcut duxu la Antiohiia. Iară dacă l-au fost trimis împăratul, [iară] antiohiianii nu vrea să priimască pre Nichita să le fie ducă şi domnu mai mare. Iară un boiar ce era trimis de la împărăţîe acolo la Antiohiia ca să strîngă ce-au fost darea antiohiianilor la împărăţîe s-au pus pentru Nichita, fratele împăratului foarte tare, ca să-l priimască lor ducă, precum l-au trimis lor împăratul, că nu le va cădea bună şi ş-alte învăţături le-au dat. Iar antiohiianii să mîniiară toţi pre acel boiar, căce să punea pentru Nichita şi săriră de-l ucisără de tot.
     Iar antiohiianii de-acii, dacă ucisără pre acel boiar, vrea priimi pre fratele împăratului în cetate să le fie domnu, ce să temea de Nichita. Iar Nichita le feace giurămînt tare cum să nu poarte grijă pentru moartea acelui boiar despre împărăţîe nemică, că el le va aşădza toate. Dece antiohiianii i-au credzut giurămîntul şi l-au lăsat în cetate să le fie ducă, precum l-au fost trimis împăratul. Iară Nichita, dacă apucă cetatea pre mîna lui şi oblastiia de domnie, uită giurămîntul; ce prinsă pre dzece capete, carii era sveatnicii cetăţîi şi le tăe capetele. Şi mai prinsă pre alţi dzece, pe după aceia, de-i spîndzură. Şi mai prinsă şi alţi dzece cetăţeni aleşi şi-i trimisă ferecaţi la frate-său Ioan.
     [[199]] Şi n-au scris Nichita precum n-au vrut să-l priimască antiohiianii în loc de ducă, precum au fost, sau precum au fost omorît pre acel boiar ce s-au pus pentru dînsu, ce-au scris pentru Thalasîn Costantin, carele mai sus scrisăm, că l-au adus împăratul cu giurămînt, cum că antiohiianii era începătura de au fost hulind numele împăratului şi ei au vrut să-l rădice împărat precum sînt adevărat vicliani şi neplecaţi împărăţîii şi tot într-un cuvîntu sînt cu thalasînii.
     Dece Ioan fratele Nichitii ş-a împăratului, dac-au vădzut scrisoarea frăţîne-său, s-au împlut de mînie şi ş-au adus aminte de cuvintele lui Thatasîn, cum au fost hulind pre împăratul mai întîiu. Deci şi pre cei oamini trimişi, antiohiiani, i-au închis, iar pre Costantin Thalasîn l-au şi trimis Ioan în urgie şi în chisoare la ostrovul Pringhipului. Şi pînă a-l trimite, l-au adus Ioan înaintea lui şi l-au mustrat şi l-au dosădit în tot chipul. Iar Thalasîn numai ce să giura şi punea pre Dumnedzău martur cumu i-i năpaste mare. Aşijdirea şi alţi boiari ce s-au pus pentru Costantin de-au grăit, ş-aceia au avut scîrbă şi urgie şi închisoare. Iar pre oamenii cei trimişi / de la Antiohiia i-au scos Ioan şi i-au purtat goli pre în tot Ţarigradul şi i-au bătut cu bice şi i-au sluţît de nasuri şi de urechi şi i-au slobodzît.
     Iar pre aceia vreme să feaceră cutremur mare pe la Ierusalim şi pre aiurile. Şi cădzură casă şi besereci de omorîră oameni mulţi fără samă. Şi au ţînut acel cutremur patrudzăci de dzîle şi s-au arătat stîlpu de foc de pre pămînt pînă la ceriu; şi vîrvul îi era plecat spre amiadzădzi şi stîlpul era spre răsărit.
     Iară pre aceia vreme au luat sarachinenii cetatea Mira şi multă robie şi pradă au făcut. Aşijdirea pre atuncea s-au prăpădit cinci sate la un loc, ce să chema Vuchelarii şi s-au dus în fundul pămîntului cu totul, ca Sodomul şi Gomorul.
     Atunce au venit şi arapii la cetate la Edesa să o ia. Şi o ar fi luat de nu ar fi trimis împăratul agiutor pre antiohiiani. Atunce au murit şi patriiarhul şi pusără pre altul în locul lui, anume pre Antonie cel gras, rudenie împăratului. Şi nu avea nice un dar ca oamenii asupra lui, sau vrio cuviinţă, ce-i era graiul şi limba de bou şi el de tot ca mai bou.
     Dece depărtîndu-şi Dumnedzău mila sa de la noi, n-au ploat şeasă luni. Dece oamenii să mîhnisă şi să spăriiasă cu toţîi că să va face foamete. Iar Ioan au făcut o sveştenie şi litanie cu rugă spre Dumnedzău cu toată curtea împăratului. Dece Ioan ducea svînta şerincă cu svîntul obraz a lui Hristos, iară domestihul cel mare ducea poslaniia, adecă scrisoarea care au scris sîngur Hristos la Avgariu împărat. Iar vistiarnicul cel mare ducea înfăşile lui Hristos cu care l-au înfăşat Maică-Sa Preacurata. Ş-au mărsu cu litiile de în curţîle împărăteşti pînă la Besereca Precistii, la Vlaherne, tot pe gios. Iar şi patriiarhul încă au făcut usăbi litanie şi osveştenie cu arhierei şi preuţi şi cu tot clirosul beserecii. Şi toţi preuţîi, careş la poporul său, au făcut osveştenii cu icoane şi cu cruci.
     Iară acolea făcînd toţi rugă cătră Dumnedzău pentru să ploae n-au ploat, ce în loc de ploae au cădzut piiatră cît abiia au scăpat preuţîi pre la besereci şi oamenii pre acasă-şi. Dece au cădzut piatra aceia cît au svărîmat şi pomi şi copaci şi casă şi besereci au ruptu ş-au răsîpit. Şi să feace o foamete mare.
     Iară Ioan, fratele împăratului, dacă vădzu că să va face foamete, au şi trimis pre la Elada şi la Peloponis şi pre aiurea de au cumpărat o sută de mii [[200]] de modii de grîu şi modiul cîte de opt chile. Şi l-au adus tot să fie pentru împărăţîe şi pentru năroade, de va fi lipsă mare.
     Şi vădzînd ţărigrădenii acel lucru bun ce feace Ioan lăudară numele împăratului ş-a lui Ioan şi avea nădejde mare că nu vor peri de foame.
     Iară Ioan, fratele împăratului, foarte-i era poftă de Patriarhie, să fie patriiarhu că-i era drag să fie cumpătăreţ a multe capete. Şi îndemnă Ioan pre toţi arhiereii de-l vor putea scoate / pre patriiarhul cu pravilă şi cu tocmală bună de în Patriarhie, să fie Ioan patriiarhu. Şi să ispitiră mitropoliţîi toţi şi clirosul beserecii pentru Ioan să fie patriiarhu. Şi începură a împunge cu cuvîntul pre patriiarhul dzîcînd cum nu-i pus patriiarh de pravilă, de în vreme ce nu-i pus cu voia lor, arhiereilor, ce-i pus cu voia împăratului. Dece lor patriiarhu pe spre pravilă nu le trebue, ce numai să să lepede de bunăvoe, sau să-i dea o eparhie care-i va plăcea, să o ţîe întru viiaţa lui, numai să lipsască de la Patriiarhie.
     Iar patriiarhul le dzîsă: De în vreme ce dzîceţi că sînt pus patriiarhu pe spre pravilă şi nu vă sînt pre voe şi m-am hirotosît în sîlă cu voia împăratului, face-voiu pre voe. Numai mi-i voia să miargeţi voi întîiu să curăţîţi pre cîţi am hirotonisît eu vlădici, să fie curăţîţi de tot darul arhierei şi de toate osveastecodianiia <=lucrurile cele făcătoare de sfinţenie> şi să anathematisîţi şi împăraţîi carii i-am încununat eu cu stema de împîrăţîe. Deci atunce fără altă pricină voi eşi îndată de în Patriiarhie.
     Dece audzînd mitropoliţîi acestea cuvinte de în gura patriarhului nu avură ce-i mai face, căce că mai mulţi arhierei era vlădiciţi de mîna acelui patriiarhu; şi să lăsară şi vlădicii şi Ioan de aceasta.
     Iar cînd fu în cursul ailor 6542 <=1034> să feaceră cutremure mare şi să cutremură pămîntul de la noemvrie pînă în luna lui ghenariu. Şi să feace foamete mare pre la eparhiia Udriului şi în toată Machedoniia şi la Solon. Iar pre aceia vreme să prilejisă şi împăratul la Solon, că mărsesă bulgarii de-i bătusă, că să sculasă asupra împărăţîii. Dece împăratul să afla acolo la Solon tăbărît afară la cîmpu cu şeatre cu toată oastia.
     Iar la împăratul miarsără cliricenii beserecii Mitropoliii Solonului şi pîrîră pe mitropolitul lor Theofan, precum nu va să le dia ce iaste a lor venit de la Mitropolie de în grîu şi de într-altele. Iară împăratul au chemat pre mitropolitul în taină şi-i dzîsă şi-l învăţă să nu oprească de în obiceiul vechiu den ce-i venitul dereptu a clirosului beserecii, că ei stau pentru tot greul Mitropoliei şi ca să nu mai margă să să jăluiască împăratului. Iară mitropolitul necum să le dea, ce încă mai mare ură îşi aruncasă pre dînşi.
     Iară cliricenii şi mai veniră de să jăluiră împăratului. Iar împăratul le dzîsă să tacă, să nu-i mai dzîcă nemică. Şi atunciş au trimis pre un credincios al său împăratul la mitropolitul să îndatorească pre împăratul cu un chentinar de aur, pînă va merge împăratul la Ţarigrad şi i-l va trimite. Iară de nu va avea atîta, cu cît va avea sa ia la sîne şi să margă şi el la împăratul.
     Iară mitropolitul au luat cu sîne numai treidzăci de litre de aur şi le dusă la împăratul. Iară împăratul îi dzîsă doar mai are de atîta să-i facă bine, că-i trebue. Iar mitropolitul s-au giurat pre numele lui Dumnedzău că nu mai are de atîta, că i-ar da, pentru cinstea lui.
     [[201]] Iară împăratul / trimisă pre supt taină la chiliia mitropolitului credincioşi împărăteşti şi-i învăţă cît aur vor afla în chiliia mitropolitului, tot să-l aducă la împăratul, numai să ciarce bine. Şi să dusără şi aflară treidzăci şi şeasă de chentinare de aur şi le scoasără înaintea împăratului, fiind mitropolitul de faţă. Şi să ruşină rău denaintea împăratului.
     Iară împăratul luă de într-acel aur şi plăti deplin cliricilor de în dzî întîi ce au fost întrat Theofan la Mitropolie. Şi ce-au mai rămas au făcut la Mitropolie ce-au trebuit ş-au împărţît la săraci şi la mişei. Iar pre mitropolitul ca pre un giurătoriu strîmbu, ce s-au giurat înaintea împăratului pre numele Domnului au pus de i-au luat arhieriia şi l-au golit de toată osveştenodianiia <=darul sfinţeniei> ş-au învăţat şi pre cliriceni să ducă pre mitropolitul acel curăţît de preuţîe acolo la un metoh a Mitropoliei şi să-l pue într-o chilie, să-i dea pîine şi bucăţele cît să-ş ţîe sufletul. Şi aşea feaceră.
     Iară Ioan, fratele împăratului, să găti să ia iarbă de curăţănice. Iară împărăteasa au şi chemat pre doftor pre taină şi l-au învăţat să dea otravă lui Ioan în erbi să moară şi să-l socotească cu ce-ş va pohti. Şi la mijloc mai era cu împărăteasa şi Costantin Carantin, spătariul cel mare. Iar doftorul să apucă că va face aceasta.
     Iar un copilaş ucenic doftorului, nebăgat în samă, au audzît şi au spus lui Ioan. Iară Ioan au cercat lucrul acesta ş-au desluşit: Bine că au fost aşea, precum au dzîs copilul. Dece pre doftor şi pe Carantin, spătariul cel mare, i-au trimis Ioan urgisîţi tocma la Antiohiia. Iară copilaşului aceluia ce i-au spus, mult bine i-au făcut Ioan şi lui şi părinţilor lui. Iară prepusurile cîte au avut Ioan asupra cumnată-sa, a împărătesăi, încă mai mult le aprindea de pre-acii nainte şi să păzîia şi mai bine.
     Iară pre aceia vreme sarachinenii era numai să ia cetatea Edesa cu meşterşug, nu cu vriun războiu, de nu i-ar fi lăsat Dumnedzău. Şi ascultaţi povestia cum au fost. Aceasta cetate Edesa iaste o cetate mare şi tare, cu om mult şi bogată de tot. Şi era a lui Avgariu împărat vestit. Alta, iaste şi aproape de Sîriia, de ţara arapilor, a sarachinenilor. Dece cîte oşti greceşti mergea asupra sarachinenilor, tot acolo rădzîma şi venind de în pradă de la sarachineni iară acolo rădzîma; ce era ca o chee împărăţîii greceşti. Deci să mira sarachinenii cum or face să o dobîndească, nu într-alt chip ce pentru să o dobîndească să-i dea foc să o ardză, să nu să mai aleagă nemică de dînsa.
     Ce s-au svătuit ei, sarachinenii, întru sîne şi feaceră aşea: aleasără de întru dînşii doisprece oameni carii ştiia ei că sînt mai bărbaţi şi mai chitiţi de oaste şi le dede pre mînă 500 de cai şi 500 de cămile. Şi pre toţi caii şi cămilele era încărcate cîte doaă săcrie mari şi în toate săcriele era cîte doi oameni băgaţi, / cu arme, gata de războiu şi la tot calul cîte un om de-i mîna, carii să făcea cinci mii de oameni de toţi.
     Şi purceasără spre cetate spre Edesa, ca să o dobîndească cu viclenşug şi dzîcea că duc împăratului pocloane la Ţarigrad şi în săcrie sînt lucruri scumpe: aur şi pietri şi hazna şi de altele. Şi cuvîntul le era să treacă pre în cetate, pre ta Edesa şi, dacă vor întra în cetate, preste noapte să iasă oamenii de în săcrie şi să tae pre cei de în cetate şi să ia cetatea.
     Iar dacă sosîră cu acestea, cu toate, la cetatea Edesăi, dederă ştire cum mărgu la împăratul, cu hazna şi cu pocloane; iară voivodul cetăţîi îi priimi [[202]] foarte bine şi cu ştirea lui Dumnezău luă pre cei doisprece în cetate, iară pre ceialalţi, cu cămile şi cu caii i-au lăsat afară; şi feaceră ospăţ celor doisprece. Iar un sărac de arman ce-au fost ştiind arăpeşte şi cerea milostenie, el marsă şi acolea afară de în cetate şi cerea milostenie şi de la acei arapi sarachineni. Iar el audzî că grăiia oameni de în săcrie arăpeşte cătră ceia ce mîna caii şi cămilele şi dzîcea: Încă tot n-au sosît vremia să eşim, să ne săturăm de sîngele vrăjmaşilor noştri, a grecilor?
     Iar acel sărac de arman, cum audzî că grăescu oamenii de în săcrie cu cei de afară, aşea îndată şi marsă de spusă voivodului cetăţîi că sîntu oameni în săcrie. Şi spusă şi cum i-au audzît grăind. Iar voivodul întră într-o grijă mare şi îndată pre taină dede ştire slujitorilor de să strînsără cu arme. Şi lăsară pre cei doisprece în cetate închişi şi cu păzători de nu ştiia ei. Iar voivodul să dusă, arătîndu-ş lucrul că va să-i bage şi pre ceialalţi în cetate.
     Iară slujitorii cuprinsără pre toţi pre ceia cu săcriile şi le luară armele ce aflară la dînşii. Şi cercară într-un săcriiu şi aflară doi oameni cu arme şi-i şi tăiară. Şi abătură şi la celialalte săcrie de-i tăiară şi-i svărîmară pre toţi. Şi abătură de tăiară şi pre ceia ce mîna caii şi cămilele. Şi dacă-i tăiară luară slujitorii cu voivodul caii şi cămilele şi armele şi hainele lor şi ce mai aflară la dînşii, apoi întrară în cetate la cei doispriace. Şi tăiară pre unspriace, iară unui îi tăiară nasul şi urechile şi-l trimisără să-l vadză ceia ce i-au trimis. Iar armanului aceluia îi dederă de tot binele, şi cai şi cămile dentr-a sarachinenilor şi să feace în rînd şi el cu alţi cetăţeni şi-l ţînea la cinste toţi.
     Iară împăratul Mihail pururea îl dodeia duhul necurat şi-l cutremura şi-l chinuia în tot chipul şi să mira ce va mai face. Ce trimisă pre la mănăstiri, pe la duhovnici şi pre la călugăraşi milostenie şi pre la preuţi de-i făcea paraclisă şi bdenii şi botedza fini în toate dzîle şi-i dăruia şi da milostenie pre la săraci, ca să-ş mai poată folosî ceva; ce nemic nu putea face ca să-i mai oteşască, ce încă mai mult îl zdrobiia şi-l chinuia.
     Şi de la o vreme cădzu în boala ce să chiamă dropica; şi era cu doaă boale. Şi să dusă la Solon la besereca / Marelui Măcenic Dimitrie Mirotocinic <=Izvorîtorul de mir> şi şedzu acolo multă vreme, ca doară să va mai face nemic, nice să va mai izbăvi: îşi cunoscu că i să apropie coneţul dzîlelor. Ce s-au dus iarăşi şa Ţarigrad.
     Iar un călugăr duhovnicu, pre anume Cozma Ţinţiluchi, om bun şi blagocistiv au dzîs cătră împăratul: Bine şă ştii, Măria ta, că de te-ai întreba cît de mult şi de ai cheltui averea împărăţîii toată, de acesta lucru nu te vei mai izbăvi; că aceasta boală ţî o au trimis Dumnedzău să o ai întru toată viiaţa ta, pentru canonul păcatului ce ai făcut, de ai omorît pre Roman împărat. Şi fiind el încă viu ai curvit cu muiarea lui şi apoi te-ai cununat cu dînsa nu altă dată, ce vineri spre strastiile <=patimile> lui Hristos, cînd îl munciră jidovii şi-l răstigniră, iară tu te cununaşi şi te însuraşi. Mare ţî-i greşala, ce mai mare-i mila lui Dumnedzău. Ce să te laşi de viiaţa aceştii lumi, cîtu-ţi va mai fi a trăire, să te călugăreşti şi să cadzi la mila lui Dumnedzău, că iaste putiarnic.
     Iar împăratul ş-au chemat boiarii şi s-au ertat de împărăţîe şi de la toţi şi să dusă la o mănăstire de să călugări; şi puţîn ce mai trăi ş-au plînsu păcatele. Şi l-au părăsît şi duhul necurat şi să săvîrşi întru pocăinţă. Şi [[203]] împărăţi şiapte ai şi optu luni. Şi nu era de amintrilea om sprînţar, ce era om bun şi blagocistiv.
     Dece rămasă împărăţîia iarăş pre sama împărătesăi Zoiei. Şi să mira împărăteasa ce va face şi pre cine va pune împărat, că pre cumnatu-său Ioan nu-l iubiia. Ce socoti să pue pre un nepot a împăratului, iarăş Mihail pre nume. Dece-l chemă şi-i dede împărăteasa giurămînturi tari şi groznice, ca daca-l va pune împărat să fie supt ascultarea ei şi să-i să plece în loc de slugă şi în loc de ficior şi, ce-i va dzîce ia, aceia să facă şi niceodată să nu o viclenească sau să-i facă vriun rău. Şi să adeveri Mihail cu tot giurămîntul, cîte pofteşte împărăteasa toate pe voe să-i fie.
     Şi-i credzu împărăteasa giurămînturile şi pusă de împodobi curţîle şi chemă toţi boiarii svatului ş-a curţîi. Şi-l îmbrăcă împărăteasa în văşminte împărăteşti şi-l scoasă de-l pusă în scaun împărat. Şi i să închinară toţi şi-l dusără şi la Patriarhie de-l încunună patriiarhul cu stema cea de împărăţîe în cursul ailor 6555<=1043>, în luna lui dechevrie în doasprece dzîle.
     
     
ÎMPĂRĂŢÎIA LUI MIHAIL CALAFAT. GLAVA 182

     Stătu împărat Mihail şi pre poreclă Calafat. Şi atunci cînd i-au pus patriiarhul stema în cap l-au lovit ameţală şi negură la ochi; ş-au vrut cădea, de nu l-ar fi apucat boiarii. Şi fu ameţît şi leşinat vreun ceas, pînă i-au adus apă de trandafir şi de alte flori cu moscusuri şi cu valsamuri şi cu alte feluri de mirozne de l-au udat şi l-au frecat pre cap şi l-au udat la nări. Şi cu mare nevoinţă abiia l-au tredzît.
     Iară pămîntul s-au cutremurat atunce, în patru luni. Şi cum stătu împărat feace cinste mare boiarilor curţîi / şi svatului şi cîţi alţi boiari fură trimişi în urgie şi şi mai de cei proşti de pre la unchiu-său, pre toţi au trimis de i-au slobodzît şi i-au miluit cu boerii; şi de o mînă însă cu voia împărătesăi şi tot lăsa la toate lucrurile precum vrea împărăteasa.
     Dară nu ţînu mult, pentru îndemnarea a mulţi nepriiateni a împărătesăi şi mai ales pentru îndemnarea domestihului celui mare. Dece vru să viclenească împăratul pre împărăteasa şi uită giurămînturile ce-i făcusă şi pusă de o păzîia credincioşi de ai lui, să nu-i facă şi lui cum au făcut împăratului Roman şi cum au făcut unchiu-său, lui Mihail Catalactu.
     Iar împăratul vru să facă ispită să vadză, au vrio usîrdie spre dînsu năroadele şi vrio plecăciune, ca spre un împărat? Iar cînd fu după Paşti, în dzua de Nedelea Thomino, să gătă împăratul să margă la Besereca Svinţîlor Apostoli să asculte Svînta Liturghie acolo, cu toţi boiarii săi. Şi să găti să iasă cu pohvală mare şi dede învăţătură să-ş împodobască toţi casăle pre den afară şi uleţîle tot cu vasă scumpe de arginturi şi de aur şi cu scule scumpe, pre unde va trece împăratul. Iară năroadele, necum să-şi împodobască casăle şi uleţîle, ce prăvindu-l cum trecea, nice a i să închina nime nu i s-au închinat.
     Dece nice el nemică n-au mai dzîs, ce numai mărgînd şi venind, neînchinîndu-i-să nime, fostu-i-au şi lui destulă necinste. Dece îi dzîsesă că tot despre patriiarhul îi sînt acestea necinsti; că el nu-l bagă în samă. Să fie dzîs încă şi năroadele să nu i să închine şi să nu-l bage în samă de om, au de împărat. Dece să mira cum va scoate pre patriiarhul de la Patriiarhie, măcar [[204]] o palmă de loc, decii să fie scos şi de în Patriiarhie. Ce scoasă de-i trimisă patru litre de aur pre un credincios al său şi-i poronci să margă mîne la mănăstirea de la Strîmtoare şi să cheltuiască cu de ce i-au trimis împăratul, să facă bucate, că va vini şi împăratul acolo să mănînce bucate cu patriiarhul.
     Iar patriiarhul, neştiind nemic că i-i împăratul cu rău, că nu să ştiia nemică cu vrio prihană, au prinsu bucuros şi s-au închinat împăratului şi ş-au purces încă de pre atunce cu un caic pre mare ş-au masu acolo, ca să gătedză ospăţu împăratului de demîneaţă.
     Iar împăratul, cum au oblicit c-au purces patriiarhul, cum pînă la dzîuă au şi mînat vîrtaşi, oameni împărăteşti să-l păzască, să nu mai iasă de în mănăstire afară ş-au trimis la Patriarhie de au pecetluit tot ce-au fost. Şi iară tot într-acea noapte au trimis şi pre împărăteasa la ostrovul Pringhipului şi învăţă să o şi călugărească cît or duce-o şi să-i tae cosîţăle, adecă să o tundză şi să-l aducă la împăratul şi să o îmbrace în rasă călugăreşti.
     Şi dacă o dusără feaceră cum dzîsă împăratul şi-i adusără cosîţăle de vădzu împăratul. Iar împăratul şi pusă de scrisără o dzîsă împărătească aşea: Pentru să să arate vicliani şi nesupuşi Împărăţîii mele, Alexa patriiarhul şi cu Zoiia împărăteasa fură trimişi în urgie. Iară voi năroadele mele, carii sînteţi supt ascultarea Împărăţîii mele, carii / veţi primi, voitori de bine îmi veţi fi şi despre Împărăţîia mea cinstiţi veţi fi; iar carii vor sta împotrivă, certaţi şi ruşinaţi vor fi, ca nişte neplecaţi poroncii Împărăţîii mele. Şi dede cartea aceasta la eparhul Ţarigradului, adecă vornicul tîrgului şi o ceti în tot Ţarigradul înaintea năroadelor.
     Iară dacă să ceti cartea şi audzîră năroadele pentru patriiarhul şi pentru împărăteasă cum sînt trimişi în urgie, îndată eşi un glas de la toţi ca dentr-o gură şi dzîcea: Nu ne trebue noaă împărat, de corabii călăfătuitor şi de cruci călcător, ce ne trebue Zoiia, împărăteasa noastră cea de întîiu; iară pe Calafatul acesta vom să-l omorîm, că nu ne trebue. Şi năporîră cu lemne şi cu pietri asupra eparhului să-l omoară. Şi fugi eparhul denainte năroadelor şi de-abiia scăpă.
     Iară năroadele să dusără la mănăstirea cea de în Strîmtoare şi adusără pre patriiarhul Alexa şi-l pusără în scaun la Patriarhie, să fie precum au fost. Şi trimisără mai de sîrgu de adusără şi pre Zoiia de la ostrovul Pringhipului, cum era cu haine călugăreşti îmbrăcată. Şi încă mai adusără şi pre o soră a împărătesăi, pre anume Theodora. Şi stătură deodată la curţîle de la Vlaherne şi strîgară toţi într-un glas şi lăudară pre Zoiia şi pre Theodora împărăteasă. Şi să feace un sunet mare şi zbor de năroade şi să dusără la curţîle împărăteşti cu lemne şi cu pietri şi cu arme, să ucigă pre Mihail împărat.
     Iară împăratul, dacă vădzu că s-au pornit năroadele asupra lui, să spărie foarte rău şi îndată trimisă de adusără împărătesăle în curţi. Şi dezbrăcară pre Zoiia împărăteasa de în rasăle cele călugăreşti şi o îmbrăcară iarăşi cu văşmente împărăteşti şi pre Theodora aşijdirea şi le aşedză în casăle cele de împărăteasă. Şi socoti Mihail că să va mîntui numai cu atîta şi să vor potoli năroadele, să nu mai gîlcevască.
     Şi să ivi Mihail la o fereastră sus să vadză ce mai dzîc năroadele. Iar năroadele îl vădzură şi începură a-l sudui şi aruncară într-însu cu pietri şi cu lemne şi săgeta cu săgeţi. Iar împăratul atunce să spămîntă şi mai rău şi era numai să fugă pentru pace şi să să ducă la o mănăstire să să călugărească.
     [[205]] Iar un boiariu al său, domestihul de şcoale nu-l lăsă, ce-i dzîsă să stea cu bărbăţîe, ca un împărat, să să bată cu dînşii, să-ş moară <în> împărăţîe şi în cinste, ca un împărat. Şi într-acesta chip stătu împăratul pre războiu. Iară năroadele să într-armară şi să gătiră şi împăratul iarăş cu oamenii împăratului încă dederă năvală la năroade. Şi periră şi de într-unii şi de înre-alţîi mai mult de trei mii de oameni şi-i biruiră năroadele şi năvăliră la porţi, de le răsîpiră.Şi intrară în curţi de căuta pre împăratul.
     Iară împăratul avea vas pre apă gata şi întră de nu-l vădzu nime, amîndoi cu unchiu-său Ioan, şi fugiră denaintea năroadelor şi să dusără la / Mănăstirea Studinţîlor şi să feaceră călugări şi hălăduiră atunce. Iară pentru cel cuvînt ce scrisăm mai sus c-au fost dzîcînd năroadele, că celui de corabii călăfătuitoriu şi de cruce călcătoriu nu să vor închina iaste aşea, că împăratului îi dzîcea pre poreclă calafat; calafaţi să chiamă ceia ce astupă corabiile de noaă pre în toate încheeturile scîndurilor cu cîlţi suciţi groşi şi-i bat şi cu dalta cu măiug de lemnu, să să îndesă bine. Apoi preste cîlţi ungu corabiia cu smoală de mare hiartă herbinte şi preste smoală o ungu de iznoavă cu său, de nu o poate prinde apa să între într-însa pre necăiuri, nice să o străbată. Dece cînd călăfătuescu corabiile sînt în mare, pre apă şi le răstoarnă pre coaste într-apă pînă pre giumătate. Şi dacă o astupă cu cîlţi şi cu smoală şi cu său de o parte, precum <aţi> audzît, apoi o întorcu şi pre ciaialaltă parte. Dece meşterii aceia, calafaţîi, îmblă cu plute pregiur corabie de o călăfătuescu. Şi plutele de supt picioarele <lor> sînt făcute cruci de bile groasă, ca nişte trunchi. Şi pre cruci sînt aruncate scînduri de să plutescu cîte trei, patru, pre o plută şi călăfătuescu călăfătuitorii corabiile într-acesta chip. Dece fiind porecla împăratului Mihail şi Calafat, într-aceasta potrivă îl făcea năroadele călăfătuitoriu şi de cruci călcător.
     Şi împărăţî acesta Mihail Calafat numai patru luni.
     
     
ÎMPĂRĂŢÎIA ZOIEI ÎMPĂRĂTEASĂI SÎNGURĂ. GLAVA 183

     Stătu di împărăţîie Zoiia împărăteasa, sîngură. Şi nu suferiia Zoiia pre soru-sa Theodora să-i dzîcă împărăteasă, nici să să afle în curţîle împărăteşti cu dînsa, ce vrea să fie numai ia lăudată şi împărăteasă. Iară năroadele obiciră şi poronciră Zoiei să fie şi soru-sa cu dînsa împărăteasă, că ia încă iaste fată împăratului Costantin, ca şi dînsa; că mai apoi de nu o va primi, nice ia împărăteasă nu va mai fi.
     Şi luară năroadele pre Theodora şi o dusără la Patriarhie de o încununară cu stema cea de împărăţîe, că încă nu era încununată să fie împărăteasă, că era fată ficioară şi n-au vrut să să mărite în viiaţa ei. Pentr-acea soru-sa nu vrea să o priimască la împărăţîe. Decii dacă o adusă năroadele în curţîle împărăteşti cu cinste şi cu pohvală, iară Zoiia împărăteasa mulţămi năroadelor şi boiarilor de bine şi de nevoinţa care au pus pentru dînsa şi pentru soru-sa Theodora. Şi feaceră sfat ce vor face pentru Mihail Calafat împărat. Iar năroadele dzîsără că trebue ori omorît, ori orbit şi vî-l dăm pre mînă ca unor împărătesă; dece ce vă-i voia, aceia faceţi cu dînsul. Şi-i cinstiră împărătesăle şi-i dăruiră pre toţi şi să dusără.
     [[206]] Iar împărăteasa Zoiia dzîsă cătră soru-sa să lasă pre Mihail să fie un călugăr cum iaste şi altă să nu-i mai facă nemică. Iar Theodora dzîsă de-i chemară pre eparhul cel tînăr şi-l învăţă să margă mai curînd la mănăstirea unde era dus Mihail împărat de să / călugărisă împreună cu unchiu-său Ioan şi să-i ducă în mijlocul tîrgului să li să ia luminile ochilor.
     Şi să dusă eparhul de-i luă pre învăţătura împărătesăi, aşea călugări cum era. Şi aducîndu-i s-au zmult Mihail de întru năroade şi fugi să scape în beserecă şi întră pînă într-altar. Iară năroadele alergară după Mihail şi-l luară şi de într-altariu şi-i dusără în mijlocul tîrgului, aproape de beserecă ce să chema Perivleptu şi acolo îi orbiră. Şi-i trimisără la o mănăstire ce să chema Elegmon, urgisîţi, cît să-ş ţîe sufletele acolo şi să-ş plîngă păcatele pînă la săvîrşiria lor. Iar altă săminţîe a lor au fugit ş-au hălăduit.
     Iar pre aceia vreme era trimis un boiar în urgie de Mihail împărat tocma la ostrov la Militin. Şi-l chema pre nume Costantin Monomah. Iară Zoiia împărăteasa trimisă fără ştirea surori-sa, Theodorii, şi-l adusă pînă aproape de Ţarigrad. Şi pe după aceia trimisă pre un evnuh al său credincios, pre anume Pergamin şi-i trimisă cu dînsu văşminte împărăteşti şi-l îmbrăcă şi veniră în Ţarigrad. Şi-l băgă Pergamin pre un loc cu taină în casă la împărăteasa Zoiia şi îndată chemă pre potropopul de în curţîle împărăteşti, pre anume Stipiiu şi cunună pre împărăteasa Zoiia cu Costantin Monomonah. Şi-l feace Zoiia împărat şi pre acela şi-i să închină tot svatul şi-l priimiră toate năroadele în loc de împărat.
     
     
ÎMPĂRĂŢÎIA LUI COSTANTIN MONOMONAH. GLAVA 184

     Stătu Costantin Monomonah împărat şi-l dusără de-l închinară la Patriiarhie cu stema cea de împărăţîie. Şi-l încunună patriiarhul Alexa în cursul ailor în 6550 <=1042> în luna lui iunie în 12 dzîle. Şi dacă să aşedză pre împărăţîe feace cinste mare boiarilor curţîi, tuturor, şi-i dărui pre toţi, de în mare pînă în mic şi împărţî avere multă la năroade. Şi-i mulţămiră toţi şi-i lăudară numele, ca unui împărat.
     Iar într-acel anu, de stătu împărat, să arătă un luceafăr, comid cum am dzîce, cu chică; şi mergea despre răsărit spre apus. Şi să vădzu acel luceafăr tot deasupra într-o lună de dzîle. Şi arăta acel luceafăr pacostea şi strîcaria care să meniia oştilor greceşti.
     Dece atuncea, pre aceia vreme să rădică Ştefan Vislav sîrbul şi veni cu putere de oşti mari, cu sîrbi şi cu sloviani şi marsără spre Avlona şi făcură strîcare şi pradă grecilor, fără samă.
     Iar daca audzî împăratul, trimisă pre Mihail patrichiul, ce era şi domnu dirăhenilor, să strîngă oastea în leafă. Şi strînsă şeasădzăci de mii de oaste şi să dusă asupra lui Vislav. Şi fiind Mihail patrichiul om de nu ştiia rîndul, nice era chitit cu oştile, dece n-au mărsu cu oştile pre calea cea mare, ce i-au băgat pre în munţi şi pre în stînci, pre în locuri strîmte, cît de-abiia au fost încăpînd cîte doi oameni alăturea pre cărări. /
     Dece-i găsiră sîrbii şi slovenii, precum le era voia şi le dederă războiu de pre în plaiuri şi-i ucidea cu pietri şi cu lemne, cum era mai rău şi-i săgeta de după pietri şi de după copaci şi le închisără peticile de nu mai ştiia încătro [[207]] vor mai eşi; ce-i omorîia ca pre nişte dobitoace sălbatece. Şi periră mai mult de patrudzăci de mii de oaste grecească, iară ceialalţi abiia au scăpat pedeştri şi goli, ca vai de ei, împreună cu Mihail, venind noaptea şi ascundzîndu-să dzua, goli şi flămîndzi şi pedestri, cît era minune şi omilinţă mare să-i vadză neştine. Şi eşiră de în munţi cu mare greu şi răutate şi sosîră la cetate la Dirahiu şi scăpară.
     Iară pre aceia vreme muri şi patriiarhul Alexa şi pusără pre altul, anume Mihail Chirularie. Iară un boiar a împăratului, pre anume Leon, ce era patrichiu la răsărit, adecă dvornic mare, să haini de la împăratul şi strînsă oşti multe de la răsărit şi veni asupra împăratului şi trecu la Ţarigrad cu oştile sale. Iar împăratul încă eşi cu oştile lui şi-ş dederă războiu tare şi pre puţîn lipsî de nu birui Leon, să ia împărăţîia. Ce stătură tare voivodzîi cu oştile, ce să chema armeniianii şi înfrînsără pre Leon Tornichi, patrichiul. Şi-i tăiară rău şi prinsă pre Leon Tornichie viu. Iară de oştile lui Tornichi, cîţi au mai rămas s-au închinat ş-au scăpat de moarte. Iară pre Leon l-au orbit împăratul şi pre ceialalţi de în capete, cîţi s-au aflat c-au fost la acel sfat, i-au purtat goli pre toate uliţăle şi i-au bătut cu bice şi i-au trimis în urgie pre închisori.
     Iară pre aceia vremia cădzu omor mare la Ţarigrad, atîta cît nu putea geoi cei vii să îngroape pre cei morţi. Iar cînd fu pre vremea secerii au cădzut piiatră mare, atîta cît au omorît dobitoace şi oameni mulţi fără samă. Ş-au spart casă şi besereci. Iar împăratul avea boală de picioare, adecă podagrie. Şi dacă vădzu că i să apropie moartea s-au dus la o mănăstire ce să dzîce Manganul şi dzăcea acolea ca să nu-l mai gîlcevască nime, că-i murisă şi împărăteasa Zoiia. Şi multă milostenie împărţîia împăratul în toate dzîle pre la săraci şi mişei şi pre la oameni avuţi şi scăpaţi. Şi acolea preste puţînă vreme să săvîrşi. Şi acolea învăţă de-l îngropară. Şi la moartea lui au chemat pre toţi boiarii şi năroadele de s-au ertat. Şi dede daruri boiarilor şi galbeni mulţi năroadelor. Şi-l îngropară cu cinste şi-l plînsără toţi şi-l fericiră, ca pre un împărat bun şi milostivu.
     
     
ÎMPĂRĂŢÎIA THEODORII SÎNGURĂ. GLAVA 185

     Stătu împărăţîia după Theodora, sora Zoiei, fata lui Costantin împărat. Şi o slăviră toţi şi o cuvîntară bine, ca pre o împărăteasă. Şi feace cinste mare şi împărăteasa tuturor boiarilor şi-i dărui şi pre năroade aşijderea au socotit cu bani şi cu plăşci. Şi împărăţi sîngură, fată curată fiind, doi ai / şi şeapte luni şi tot cu pace şi cu cinste împărăţî. Şi bolnăvi şi să săvîrşi. Şi la moartea ei învăţă să îmble fete să o scalde şi să o grijască pînă ce or pune în gropniţă; şi aşea fu.
     
     
ÎMPĂRĂŢÎIA LUI AASACHIE COMNINO. GLAVA 186

     Pe după săvîrşirea Theodorii, ne mai fiind rudă de împăraţi, rămasără tot primenindu-să şi îndesîndu-să boiarii şi făcîndu-să cete, carii pre cine vor pune împărat, pentru cinstea şi venitul lor. Ce feaceră sorţi pre cine va cădea, [[208]] acela să fie împărat. Şi cădzură sorţîle pre Isaachie Comnino, carele era mai mare decît toţi boiarii împărăţîii greceşti, ce i să chema boeriia săvastocrator, ce să dzîce de înţăles. Şi întîi dacă-l pusără împărat să vedea blînd şi plecat, ca şi cînd era boiar. Iar dacă cuprinsă toată oblastiia împărăţîei să şi mări şi învăţă de făcură tipariu de bani, nou al său, fără de altor împăraţi şi au scrisul pre dînsu sîngur călare cu sabiia zmultă în mînă, îndzăuat şi împlătoşat, arătîndu-să cumu-i mare şi putiarnic de întru sîne şi nu-i era nădejdea spre Dumnedzău, carele l-au suit de în cinste în cinste, pînă-l feace şi împărat; ce să socoti pre sîne că tot de întru practica lui îi sosiaşte binele. Şi arăta în tiposul monetii, adecă a banilor, cum iaste viteaz şi războinic, ca să-l vadză şi alte împărăţîi şi crăii, să să teamă de dînsul. Şi trimisă de-ş adusă şi giupîneasa de la Anatol, adecă de la răsărit şi o încununară cu stema de o feace împărăteasă, anume Ecaterina.
     Iară pre aceia vreme au murit şi patriiarhul Alexa şi pusără în locul lui patriiarhu pre Costantin Lihudi. Iară împăratul au eşit la vînat. Şi Dumnedzău nu l-au mai putut răbda pentru iperifaniia lui, adecă pentru vîznosîre, ce venind de la vînat l-au detunat şi cădzu de pre cal şi făcea grozav, de-i aspumasă gura i i  să întorsesă ochii, numai cît era viu. Şi-l adusără pînă la curţîle împărăteşti cu carîta. Şi boli vreme multă. Şi adusără doftori carii era mai aleşi să-l vrăciuiască şi nu-i putură folosî nemică.
     Iar împăratul dacă vădzu că nu să va mai izbăvi, avînd îndemnare şi despre împărăteasa, s-au ertat de bunăvoe de împărăţîe şi de la boiari şi de la năroade şi să dusă la Mănăstirea Studenţilor şi să feace călugăr. Iară împărăteasa lui, Ecaterina, încă să dusă la o mănăstire de mueri călugăriţă de să călugări şi-şi spăsîră sufletele.
     Dzîc pentru acestu Isaachie Comnino că, dac-au cădzut la călugărie, mare pocăinţă şi smerenie au arătat spre egumenul şi spre tot săborul, atîta cît pre toţi au fost posluşit şi pre toţi călugăraşii şi la toate posluşeniile mănăstirii au fost sărind, că i-au fost trimis Dumnedzău vindecare; şi pînă portar mănăstirii încă au priimit de au fost. Ş-au împărăţît doi ai şi dzece luni şi s-au săvîrşit direpţi şi el şi împărăteasa lui. /
     
     
ÎMPĂRĂŢÎIA LUI COSTANTIN DUCĂI. GLAVA 187

     Pe după aceasta aleasără iarăş şi pusără împărat cu sorţî de întru boiari pre Costantin Duca. Şi stătu împărat pe pace şi fără altă gîlceavă. Atunce muri şi patriiarhul Costantin Lihudi şi pusără în locul lui pre Ioan Xifilin. Iar împăratul era om bun şi creştin şi blînd, lucru mare şi cu mînă întinsă cătră toţi şi milostiv. Şi împărăţi şeapte ai şi giumătate tot cu pace şi cu linişte despre toate părţîle.
     Aproape de săvîrşirea lui bolnăvi. Şi dacă vădzu că-l întăreşte boala înainte, au socotit de ş-au făcut feciorii pre toţi să fie împăraţ, pre anume Mihail, Andronic şi Costantin, de împreună cu maica lor Evdochiia împărăteasa. Şi fiind cu copii aceştea mici au lăsat cu dînşii şi pre frate-său Ioan să fie împărat, pînă să vor rădica cuconii.
     [[209]] Mai avea împăratul şi trei fete, pre anume Annaa, Theodora şi Zoiia. Iară la moartea sa au chemat împăratul toţi boiarii şi toate năroadele şi să rugă tuturor cu milă să facă bine să-i facă scrisoare şi să iscălească toţ cum să nu mai priimască pre altu împărat, fără de pre ficiorii lui. Şi fiind împăratul om bun, cumu-l cunoscusă ei toţ, prinsără bucuroş şi-i feaceră zapis precum pofti şi iscăliră şi boiarii şi den năroade cîţ încăpură în zapis. Iar alţîi giurară toţ. Însă zîsără să nu să mai mărite împărăteasa, să bage împărat strein la împărăţîe şi să-ş usăbască ficiorii ei despre împărăţîe. Şi o pusără de feace şi împărăteasa giurămînt cum să nu să mai mărite.
     Şi dacă să scrisără legăturile acestea dederă zapisul pre mîna patriiarhului să-l ţîe. Şi a treia zî muri şi împăratul, fiind om de şeasădzăci de ai şi-l îngropară cu cinste mare la o mănăstire a lui ce să chema Plumbuita.
     
     
ÎMPĂRĂŢÎIA EVDOCHIEI CU FICIORII EI. GLAVA 188

     Stătu împărăteasă Evdochiia şi cu ficiorii ei şi cu Ioan cumnatu-său. Şi să nu apesti vremea nice un an, iară împărăteasa uită giurămîntul ce au făcut înaintea împăratului, a soţu-său ş-a tot sfatul ş-a tot nărodul ca să nu să mai mărite, ce trimisă în pizma cumnatu-său, lui Ioan, de sîrgu şi curînd de-i adusără pre un boiar anume Roman Dioghen şi să cunună cu dînsu şi-l feace împărat şi-ş streină pre iubiţ fiii săi de în cinstea împărăţîi, ca o muiare lungă în păru şi scurtă în minte.
     
     
ÎMPĂRĂŢÎIA LUI ROMAN DIOGHENU. GLAVA 189

     Stătu împărat Roman Dioghen pentru împărăteasa şi să închinară boiarii şi năroadele toate lui, ca unui împărat. Iar mai apoi l-au viclenit iarăş de întru oamenii săi şi-l prinsără de-l orbiră întîiu, apoi l-au şi omorît. Şi-l îngropară la ostrovul ce să zîce Ostrovul de întîiu, împărăţînd trei ai şi optu luni.
     
     
ÎMPĂRĂŢÎIA LUI MIHAIL PARAPINAC, FICIORUL DUCĂI. GLAVA 190 /

     Iară pe după orbirea şi moartea lui Dioghen pusără împărat pre Mihail Parapinachi şi i să închinară toţ, ca unui împărat. Iară pre aceia vreme au murit şi patriiarhul Xifilin şi feaceră pre altul, pre anume Cozma ermonah de la Ierusalim şi foarte avea cinste mare de la împăratul pentru bunătăţîle lui; că era un om scumpu şi dobrodeatel <=cu fapte bune>.
     Iară ţărigrădenii, năroadele, ş-au rădicat împărat la răsărit pre Nichifor Votaniat. Iară pre Mihail apucară-l de în scaunul împărătescu ca lupii sălbatici şi-l scoasără afară şi-l pusără călare pre un asîn mic şi-l trimisără la Mănăstirea Studenţîlor. Şi pre după dînsu mai trimisără şi pre fiiu-său Costantin şi-i călugăriră. Iară pe după ce i-au călugărit au agiunsu de au fost împăratul şi [[210]] mitropolitu la Efesu, iară împărăteasa rămasă sîngură în curţîle împărăteşti, pre împărăţîe. Iar Mihail pînă a-l călugări au împărăţît în scaun şeasă ai.
     
     
ÎMPĂRĂŢÎIA LUI NICHIFOR VOTANIAT. GLAVA 191

     Stătu împărat apoi Nechifor Votaniat cu voia a toate năroadele şi-l încunună patriiarhul cu stema cea de împărăţîe marţî, în săptămîna cea mare. Şi ş-au luat împărăteasă pre Mariia împărăteasa lui Mihail Parapinac şi să cunună cu dînsă. Ş-au împărăţît cu pace trei ai ş-au murit.
     
     
ÎMPĂRĂŢÎIA ALEXII LUI COMNINO. GLAVA 192

     Pre după acesta pusără împărat pre Alexa Comnino, fiind boiar mare, cu voia tuturor. Şi împărăţîia lui fu tot cu pace treidzăci şi şeapte de ai şi patru luni. Iară în dzîlele acestui împărat să feace aşedzare pricinii ce era pentru trei sveatiteli <=sfinţi> Vasîlie Velichi, Grigorie Bogoslov şi Ioan Zlataust, precum să fusesă împărechiat năroadele de lăuda unii pre Marele Vasîlie, că-i mai adîncu de în carte; alţîi iarăş lăuda pre Grigorie Bogoslov că arătă lucruri de în theologhie adînci, carele oamenii cu mintea şi cu firea nu pot agiunge să priceapă adîncurile care le spun la tîlcurile pisaniilor Svinţîii sale, alţîi iarăş lăuda pre Ioan Zlataust, că-i cu rostul şi cu cuvintele de aur şi are învăţături dulci şi pocăinţă.
     Dece să împărechiasă năroadele, precum mai sus scriem. Ce unii îş dzîcea că-i chiamă vasîlitiani, alţîi îi chema grigoritiani, iară pre ceialalţ ioanitiani. Şi pentru aceasta era svînta beserecă în amestec mare şi întru neaşădzare şi sta năroadele în pricină.
     Iară un părinte svîntu ce era pre aceia vreme mitropolit la Efhaita, anume Ioan, fiind şi el om cărtular şi învăţat şi vădzînd atîta pricină între creştini şi nelinişte svintei besereci, au stătut pre rugă spre Dumnedzău să-i descopere acesta lucru, să poată cunoaşte cum iaste. Şi-i plini Dumnedzău cererea care au pohtit; că atunci-ş / s-au arătat mitropolitului Ioan în vis ca aiave aceşti trei svinţî: Vasîlie Velichie şi Grigorie Bogoslov şi Ioan Zlataust în chipul a trei hulturi cu aripile de aur şi-i dzîsără: Vedzî-ne, noi sîntem aceia pentru carii te-ai rugat lui Dumnedzău să-ţ descopere lucrul acesta. Deci să ştii că noi despre Dumnedzău tustrei unul sîntem şi într-un chip pre Dumnedzău propoveduim şi lăudăm. Nu-i vreunul di în noi mai mult, sau altul mai puţîn, ce cuvintele şi scrisorile noastre tot unul şi într-o fire iaste; şi cum nu-i Svînta Troiţă împărţîtă şi usăbită, aşea sînt cuvintele noastre neîmpărţîte şi neusăbite. Şi mărim şi pohfălim şi ne încredinţăm Părintelui şi Fiiului şi Duhului Svînt, un Dumnedzău neîmpărţît şi neusăbit şi nemort. Pre acesta să poronceşti să creadză năroadele şi pre acesta ce spunem noi aşa îl vor găsî şi întru pisaniile cnigelor ce am lăsat pre urma noastră. Şi să aibă de pre acmu năroadele pace şi linişte.
     Şi cumu-i dzîsără svinţîi acestea cuvinte îi vădzu iarăş huituri ca şi întîiu şi zbura spre naltul ceriului. Şi să deşteptă cu mare bucurie, dîndu laudă lui Dumnedzău, cum slăveşte pre ceia ce slăvăscu şi laudă pre însu. Şi [[211]] a doa dzî au chemat mitropolitul Ioan pre toate năroadele de la Efhaita şi le spusă videniia aceasta. Şi toţi să minunară şi să potoliră şi dederă laudă lui Dumnedzău. Şi să feace linişte şi limpedzîre în toată lumea. Pentr-aceasta dederă ştire şi împăratului acestuia Alexii lui Comnino şi-i păru bine şi să bucură că să potoliră pricinile şi neaşedzarea svintei besereci.
     Iar Svîntul Ioan mitropolitul de la Efhaita, ca un dascăl a svintei besereci de Dumnedzău învăţat, socoti să facă cinste şi praznic acestor trei svetiteli şi să mira în ce chip şi cum ar hi mai cu cuviinţă şi în care dzî li s-ar face praznicul. Ce socoti cu înţălepciunea sa şi află pre aceşti trei svinţi arhierei şi dascăli svintei besereci în luna lui ghenar că-i prîznuiaşte besereca pe tustrei: în dzî întîiu pre Sveatii Vasîlie Velichie, iară în 25 pre Bogoslov Grigorie, iară în 27 de dzîle pre Ioan Zlataust.
     Dece aflîndu-i pre tustrei sărbîndu-i besereca într-această lună, iarăş i-au strînsu şi Ioan mitropolitul la un loc, precum i-au vădzut şi în vis şi i-au pus să să pomenească şi să să prăznuiască în treidzăci de dzîle iarăş a lui ghenuar. Şi le-au făcut Ioan mitropolitul Efhaitei vecernie mică şi mare deplin şi litie şi canoane doaă, vtori şi osmi cu sădialne cu na hfalite, cu svetilne cu tot. Ş-au aşădzat acesta svînt praznic ce să dzîce Trei Svetitele să să prăznuiască în 30 de dzîle a lui ghenariu. Ş-au trimis şi la Ţarigrad treaba, delaniia <=lucrarea> aceasta la împăratul şi la patriiarhul şi le-au plăcut foarte. Ş-au legat ş-au aşedzat de pre atunce să prăznuiască svînta beserecă acesta praznic / şi va sta în veci. Şi apoi le-au făcut împăratul Alexa şi beserecă la Ţarigrad şi la Evhaita, întru numele acestor svinţi svetiteli.
     În dzîlele acestui împărat s-au făcut şi mănăstirea Patmului, care o au făcut Sveati Hristodul. Acesta împărat au cinstit ş-au suit episcopiia Lachedemoniia în scaun de mitropolie, căce că întîi era episcopie lui Paleon Patron şi s-au dat lui Paleon Patron Amicliul să-i fie episcopie în locul Lachedemoniii, în cursul ailor în 6590 <=1082>, pre cînd era patriarhu Ţarigradului Efstatie şi i s-au dat sac lui Paleon Patron să îmbrace cînd va cînta Svînta Liturghie. Aşijdirea acesta împărat au mai cinstit şi episcopiia Etoliia de o au suit în scaun de mitropolie, c-au fost episcopie mitropoliei Perghii de Pamfiliia.
     Acesta împărat au mai făcut neara, adecă noire de pravilă, ca să să mai giudece arhiereii cei izgoniţi de vlădecie, să să mai ciarce direptu s-au giudecat, au ba, şi şi preuţîi.
     În dzîlele acestui împărat s-au făcut patriiarhu Ierusalimului Sava, episcopul de Chesariia. Şi au petrecut acesta împărat toată viiaţa lui cu paci, fără nice o oaste. Ş-au murit şi l-au îngropat cu cinste fiiu-său Ioan Comnino. Şi-l plînsără toţi.
     
     
ÎMPĂRĂŢÎIA LUI IOAN COMNINO, FICIORUL ALEXÎI. GLAVA 193

     Pe după moartea Alexii împărăţî fiiu-său Ioan Comnino, cu voia a tot svatul şi a tot nărodul. Ş-au împărăţît şi acesta 24 de ai şi 7 luni tot cu pace şi cu linişte, ca şi tată-său. Şi muri şi-l îngropă cu cinste fiiu-său Manuil Comnino.
     [[212]]
     
ÎMPĂRĂŢÎIA LUI MANUIL COMNINO, FICIORUL LUI IOAN. GLAVA 194

     Pe după moartea acestuia împărăţî fiiu-său Manuil Comnino, cu voia a tot svatul şi cu a toate năroadele lor. Ş-au împărăţît şi acesta tot cu pace şi cu linişte în 38 de ai. Şi cunoscu că lumea-i în deşert şi toate ale lumii în deşiarte sînt. Pentru aceia s-au pîrăsît de împărăţîe şi s-au călugărit şi i s-au schimbat numele şi-i dzîsă Matheiu monah.
     
     
ÎMPĂRĂŢÎIA ALEXII LUI COMNINO CEL MIC. GLAVA 195

     Pe după acesta împărăţî fiiu-său Alexie Comnino cel Mic, ce i s-au pus nume pre numeli strămoşu-său. Acesta împărat au făcut neara, adecă cap de pravilă noaă pentru logodna, cum să fie bărbatul de patrusprece ai şi fata de doispriaci ai, iar de vor hi mai gios de atiţea ai întru nimic tocmala aceia să nu fie, ce să să strîce. Aşijdirea mai dzîce în neara: tocmala de nuntă ce să va lega cu cuvinte proaste şi nu cu cuvinte preoţăşti, despre partea beserecii şi mai apoi de să vor căi vreunii de întru dînşii, ori o parte, ori altă şi de nu vor fi împreunaţ fără nice o piiadecă, să va strîca tocmala. Ş-au împărăţît şi acesta împărat un an şi l-au giungheiat unchiu său Andronic de au murit şi i-au luatu împărăţîia.
     
     
ÎMPĂRĂŢÎIA LUI ANDRONIC COMNINO. GLAVA 196 /

     Împărăţî tîlhăreşte, ca un tiran, Andronic, pe după ce giunghe pre nepotu-său Alexa. Şi împărăţî doi ai şi giumătate şi-l giunghe şi pre dînsul Isachie Anghel şi-i luă împărăţîia. Şi bău şi el păharul carele au adăpat pre nepotu-său şi muri.
     
     
ÎMPĂRĂŢÎIA LUI ISAACHIE ANGHELU. GLAVA 197

     Pe după acesta împărăţî Isaachie Anghelu, giunghetoriul lui Andronic Comnino. Acesta împărat au împreunat două mitropolii şi le-au făcut una: mitropolia ostrovului Parului şi cu Axiia. Acesta au cinstit episcopiia de la Argos în scaun de mitropolie; că era Argosul episcopie mitropoliei de la Corinthu.
     În dzîlele acestui împărat s-au premenit patriiarhul de la Ierusalim Dosoftheiu în scaunul Ţarigradului de Patriarhie. Acesta împărat au făcut cu săbor uric într-acesta chip: carele dentru preuţ va vrea să să facă arhiereu şi va avea preuteasă, întîiu să-ş răspundză cu preuteasa, să să învoiască şi apoi să să facă şi scrisoare de împărţala lor, cum să fie despărţîţi şi să să facă preuteasa călugăriţă şi să margă şi în mănăstire; de-acii să să facă şi preutul arhiereu. Ş-au împărăţît şi acesta opt ai şi giumătate şi mai apoi l-au orbit frate-său Anghel Alexa. Şi orbu aşea au murit.
     [[213]]
     
ÎMPĂRĂŢÎIA ALEXII LUI ANGHEL. GLAVA 198

     Pe după moartea acestuia împărăţî Alexa Anghel noaă ai şi giumătate. Iară nepotul acestuia, ficiorul frăţîne-său lui Isaachie Anghel, pre anume Alexa, iarăş ş-au păzît vremea. Dece cînd îi cădzu în prilej prinsă pre unchiu-său şi-l orbi, precum orbisă şi el pre tată-său şi l-au gonit de la împărăţîe şi-i luă el împărăţîia.
     
     
ÎMPĂRĂŢÎIA ALEXII, FICIORUL LUI ISAACHIE ANGHEL. GLAVA 199

     Pe după ce goniră şi orbiră pre Alecsa, stătu împărat Alexa, ficiorul lui Isaachie lui Anghel şi împărăţî 9 luni şi 20 de dzîle. Şi-l omorî şi pre acesta Alexa Duca Murţuflu şi-i luă împărăţîia.
     
     
ÎMPĂRÎŢÎIA DUCĂI LUI MURŢUFLU. GLAVA 200

     Stătu împărat Duca Murţuflu ş-au împărăţît doi ai. Şi <loc gol> nu putu răbda Dumnedzău un cumpăt nebun şi fără lege şi <loc gol> dumnădzăiască, cum creştini pre creştini omorîia şi un <nepot pre unchiu> giunghia. Dară Dumnădzău cum le putea suferi acestea toate!
     Dece aceştea împăraţi mîncîndu unul pre altul şi tot fiind în vrajbă şi în moarte, veniră frîncii, veneţenii şi luară Ţarigradul şi împărăţîia Ţarigradului de la mîna grecilor în cursul ailor în 6712 <=1204> în luna lui aprilie în 12 dzîle, în 2 indictioane, într-o dzî luni. Şi să împlu cuvîntul poveştii filosofului Dioghen ce să dzîcea: celor doi ce să sfădescu, cela al treilea ce vine stăpîn le iaste. Că împăraţîi greceşti / să priciia şi să omorîia ei în de sîne.
     Iar veneţenii veniră pentru pricea lor şi luară Ţarigradul de a gata. Şi începătură iaste aşea: Sarachinenii, arapii, păgînii şi spurcaţîi s-au sculat cu putere de oşti ş-au mărsu de au luat svînta cetate a Ierusalimului şi luară şi Svîntul Mormînt a Domnului nostru Iisus Hristos, în cursul ailor în 6665 <=1157>. Şi mult rău făcea patriiarhului şi călugărilor şi creştinilor în toate dzîle.
     Iar un svîntu sahastru căruia îi era numele preapodobno Petrea Pustnic, el de în pustii gîndi să margă la Svîntul Mormînt a lui Dumnedzău, să să închine şi să vadză acele svinte locuri, ca să i să iarte greşealele şi să ia svinţănie de la acele svinte locuri. Şi să dusă precum au gîndit. Şi dacă sosî acolo la Ierusalim să închină Svîntului Mormînt şi altor svinte locuri cu osîrdie mare şi vădzu pre patriiarhul şi pre toţi călugăraşii şi creştinii cumu-i căzniia şi-i frămînta sarachinenii. Şi nu numai, că-i năduşiia şi-i asupriia cu bătăi şi cu toată groaza, ce încă cînd să slujiia Svînta Liturghie în svîntul jirtăvnic, atunce mergea păgînii de întra într-altariu  şi le vărsa svintele.
     Dece acel svîntu părinte Petrea Pustnic, vădzînd acestea ce făcea păgînii patriiarhului şi creştinilor, au plînsu cu amar şi dzîsă cătră patriiarhul şi [[214]] cătră ceialalţ creştini să fie răbdători, că preste puţînă vreme, fără zăbavă, să vor izbăvi de întru chinul acela. Şi luă mărturie de la mîna patriiarhului şi-i sărută mîna şi să ertă şi să dusă. Şi sîrgui de agiunsă la papa de Rîm şi i să închină şi cădzu la picioarele papei cu lacrămi şi cu plîngere mare şi spusă cătră papa de patima patriiarhului de la Ierusalim ş-altor creştini, ce robie şi ce cazne le fac păgînii, sarachinenii şi precum îş rîd de legea creştinească, de mărgu într-altariu cînd cîntă Svînta Liturghie de le varsă svintele daruri şi le calcă cu picioarele.
     Iar papa, dacă audzî de aistea, să foarte mîhni şi-i păru rău cum îş rîd păgînii de legea creştinilor. Şi îndată scrisă şi trimisă gardinali şi cu episcopi <denpreună la craiul> de la Franţa şi pre la alţ crai şi pre la duchi şi <le scrise pace> şi blagoslovenie şi le dede ştire de toate de cîte <petrec creştinii> şi patriiarhul la Ierusalim de păgîn şi li să <rugă papa să să învoiască> toţ şi să trimiţă oşti să scoată creştinii de întru munca şi robiia păgînilor. Şi încă mai mult, să scoaţă Svîntul Mormîntu a lui Dumnedzău de supt mînule saracninenilor.
     Iară craii apusului, can cu toţîi, rădicară cruci şi să strînsără optudzăci de mii de pedestraşi tot aleşi şi le pusără prindzîpi şi întrară în vasă şi să dusără la Ţarigrad la împăratul. Şi marsără prindzîpii şi să împreunară cu împăratul şi-ş voroviră / voroavele ca să margă asupra păgînilor. Şi să adeveri şi împăratul că le va da doaăsprece mii de oaste, călăreţi buni, ca să margă cu frîncii împreună, ca să să agiute să ia şi răsăritul de la mîna turcilor, să fie iarăş pre sama împăratului grecescu precum au fost. Şi purceasără de să dusără.
     Şi fură nevoitori frîncii şi multe cetăţi şi locuri luară de la turci, de la răsărit şi dederă pre sama grecilor. Şi dacă luară grecii locurile acelea înşelară pre frînci şi fugiră de-i lăsară şi nu vrură să mai margă cu dînşii.
     Iară frîncii cunoscură vicleşugul grecilor, ce nu avură ce mai face, ce tot rugară pre Dumnedzău înainte, spre Ierusalim şi tot mergea prădîndu şi dobîndindu, făcînd războae mari cu varvarii şi cu turcii şi cu sarachinenii, pînă ce sosîră la Ierusalim. Şi acolo de iznoavă îş dedere războiu cu sarachinenii şi cu agiutoriul lui Dumnedzău iarăş biruiră frîncii pre sarachineni, de-i tăiară şi-i sfărîmară şi scoasără Svîntul Mormînt de în mînule lor şi pre patriiarhul cu toţi creştinii.
     Şi multe mulţămite şi litanii şi slavoslovii feaceră toţ creştinii spre Dumnedzău. Şi feaceră domnu ţărîi Sîriei şi Ierusalimului pre conte Frende Pugliia; ce domniia priimi, iară stema cea de domnie nu priimi să o pue în cap, dzîcînd că nu-i cu cale să să încunune el cu stema în locul acela ce s-au încununat Domnul Hristos cu cunună de spin în cap pentru greşealele noastre, împăratul împăraţîlor şi domnul domnilor.
     Dece audzînd aceasta creştinii toţ lăudară pre domnul conte Fren. Iară dacă stătu domnu de la frînci, creştin, în svînta cetate a Irusalimului să bucurară creştinii toţ şi le părea bine, că le era pre voe de toate. Dece să strîngea creştinii de pre în toate laturile şi veniia cu mueri, cu cuconi de lăcuia în Ierusalim şi fură oamenii oteşiţ şi cu linişte de pace pînă în 54 de ai. Şi lăsară frîncii acolo domnu de loc şi oameni să ţîe svînta cetate a Irusalimului şi ţara Siriia şi frîncii s-au tras iarăş în ţara lor.
     [[215]] Iar diiavolul zavistnicul, cela ce nu va binele creştinilor, iarăş au mestecat pre sarachineni şi s-au rădicat de au mărsu de au luat Ierusalimul. Dece să audzî aceasta în toată Italiia, Ţara Frîncilor şi iară să voroviră craii toţ şi cu papa şi feaceră giurămînturi ca să margă iarăş asupra sarachinenilor. Şi strînsără oşti multe şi să gătiră şi pusără general mai mare oştilor pre contea de Campaniia pre anume Sufren, om înţăleptu şi harnic şi învăţat, ştiind bine rîndul oştilor. Şi daca-l feaceră general nu trăi doaă luni şi muri şi mult să mîhniră toţ şi-l căiră.
     Dece de iznoavă feaceră sfat la Purgun, unde-i giudeţul şi feaceră iarăş general pre Bonefanţîe marchez de Monferato, carele era mare şi vestit întru toată / Italiia, ce ţînea craiul de Franţa pre soru-sa. Dece cu acesta s-au sculat ş-alţ domni ş-au venit la Savoghiia ca să margă de acolea împreună pînă la Veneţîe cu dînsul. Şi trimisără sol înainte la Vineţîe la prindzîpul de va vrea şi el să dea agiutor pentru numele lui Iisus Hristos, ca să margă să mai izbăvească Svîntul Mormînt a lui Dumnedzău de în mînule păgînilor.
     Şi încă mai poronciră vineţenilor să facă catarge mari şi alte vasă, să încapă oameni mulţ, să treacă oştile; că era optudzăci de mii de pedestraş şi optusprece mii de călăreţ. Şi dacă marsără solii înainte şi vădzu prindzîpul de Veneţîe scrisorile, foarte fu bucuros şi agiutor să dea şi vasă de trecut oştile să le facă. Era prindzîp la Vineţîe pre aceia vreme anume Ariacodandul. Şi feaceră svat cu toţi bătrînii Vineţîi şi dederă răspunsu pre sol cum: după pohta dumilorvoastre şi agiutor pentru Svîntul Mormînt a lui Dumnedzău vom da şi vasă de trecut oştile vom face. Numai graiul ni-i aşea: de în vasă cîte să vor faci de trecut oştile, pe cîte vom împlea noi cu oştiani de ai noştri, a noastre vor fi şi cîte să vor împlea de oştile voastre să vor şti; iară cîte vor rămînea deşiarte să ne întoarceţ cheltuiala. Şi prinsără bucuroşi toţ craii şi domnii să fie aşea. Dece pînă a să strînge domnii cu oştile la Vineţîe, să gătară şi catargele.
     Iară un domnu de într-aceştea ce sa chemă conte de Lonza cu oştile lui n-au venit să treacă pre la Veneţîe, ce s-au dus pre la ţara lui, de unde s-au fost strînşi de la Savoghiia, c-au dzîs că i-i mai îndemînă pre acolo să margă la Ierusalim. Pentr-aceasta cînd au stătut a să încărca vasăle cu oştile de la Veneţîe n-au fost oameni de agiunsu să le împle, ce au mai rămas vasă deşearte multe. Iară veneţenii ş-au cerut la domni cheltuiala vasîlor acelora ce au rămas deşearte, să li-o întoarcă, precum le-au fost tocmala. Iară domnii n-au vrut să li-o dea şi era pricină mare întru dînşi.
     Iară pre aceia vreme s-au fost rocoşit o bucată de ţară carii să chiamă Scalvuni şi ş-au fost rădicat ei domnu de întru sîni, cu carii nu avea veneţenii nice o treabă; că lăcuia acei oameni can pre locul tuturor, între hotară. Dece acei domni cu toţîi au socotit pre acei oameni, pre sclavuni, de i-au dat despre toţ să fie a veneţenilor robi şi sînt şi pînă astădzi, pentru cheltuiala ce-au făcut veneţenii cu acele vasă.
     Deci de acolo să vorovi generalul oştilor şi cu toţi domnii să să lasă de calia Ierusalimului, că şi într-alt rînd cînd au mai mărsu oşti de a noastre de au mai scos Ierusalimul de în mîna păgînilor, ce mulţămită am mai avut? C-au trimis doaăsprece mii de greci să margă cu oştile noastre să-i ducă pînă la Ierusalim şi oştile noastre cîte cetăţ şi locuri au luat pîn-la Ierusalim [[216]] toate împăratului grecescu s-au dat. Şi mai apoi ne-au lăsat oştile să piiară pre în pustiiu şi oamenii lui i-au părăsît noaptea ş-au fugit cu vicleşug. Şi decii au fost / rîdzînd ş-au fost dzîcînd că de au luat frîncii ş-au domnit Ierusalimul, iar Ţarigradul nu sînt harnici a-l împărăţî. Ce să miargem asupra împăratului grecescu la Ţarigrad; că iată că ne scrie şi craiul de Franţa să ne lăsăm de Ierusalim şi să miargem la Ţarigrad să-l luăm.
     Şi într-acesta chip purceasără spre Ţarigrad. Şi dacă sosîră scoasără oastea pre uscat de pre în catarge. Numai catargele Veneţîii au întrat pe apă la Ţarigrad. Şi dederă războiu tare Ţarigradului şi de pre uscat şi de pre apă. Şi dederă veneţenii cu puşcile de în catarge şi feaceră spărturi mare pre în zîdiu de cătră mare şi dederă afară pre uscat şi întrară pre în spărturile acelea în Ţarigrad. Şi întrară şi celea oşti toate şi pusără steaguri pre zidiuri şi cu bucurie mare începură a dzîce în trîmbiţă şi într-alte nacarali.
     Şi într-acesta chip dobîndiră frîncii Ţarigradul. Şi cercară pentru împăratul să-l afle şi nu-l aflară, că fugisă şi să ascunsesă. Iar frîncii au adeverit daruri mari cine-l va spune. Şi pentru darea să aflară de îl spusără şi-l prinsără frîncii la mîna lor şi foarte le păru bine. Şi să mira ce moarte îi vor face. Ce căutară în stanul cel de piiatră la Ipodrom, că într-acel stan sînt scrisă pilde multe pentru Ţarigrad şi pentru împărăţîi ce vor să împărăţască într-însu, scrisă de Leon filosoful. Dece precum aflară spîndzurară pre împăratul de acel stan de piiatră, precum au făcut şi împăratul acesta Duca Murţuflu Alexii împărat, de l-au omorît. Aşea petrecu şi el şi şi mai rău.
     Iară de-acii feaceră frîncii svat şi aruncară sorţ cui va cădea să fie împărat. Şi cădzu soartea pre Baldovin de Filandra şi-l rădicară împărat. Iar pe după ce stătură împăraţi frîncii s-au învoit Baldovin împărat şi cu vineţenii să ţîe împărăţîia împreună. Că de n-ar fi fost veneţenii cu catargele lor să fie bătut zidiul de cătră mare să-l fie spart şi să fie îndrăznit ei să fie întrat în Ţarigrad şi să fie pus steagurile pre zidiuri nu s-ar fi luat Ţarigradul, nice împărăţîia grecilor. Şi aşea împreună o au ţînutu veneţenii şi cu Baldovin de Filandra.
     
     
ÎMPĂRĂŢÎIA VENEŢENILOR CE-AU ÎMPĂRĂŢÎT ŢARIGRADUL. GLAVA 201

     Iară pe după ce luară veneţenii Ţarigradul şi împărăţîia strînsără toate svintele moştii şi le luară şi icoane cîte aflară mai mici şi mai mare şi potire de aur împodobite cu pietri scumpe şi discosă, aşijdirea de aur şi cu pietri. Şi dvere de altar, părechi pre părechi tot cu table de aur îmbrăcat şi poale de icoane şi feloane şi patrafire şi năracliţă şi evanghelii ferecate cu aur şi cu toate pietrile împodobite şi aerul cel mare de la Svînta Sofiia, carele nu-ş mai avea preţu de scumpu. Dară doaă cădelniţă de aur usăbi, fără cele multe a Svintei Sofiei, carele fire omenească nu putea să sămăluiască preţul acelora şi meşteşugul; şi chivotele cele scumpe de aur şi tot cu pietri scumpe şi repidele / cele făcute ca dardele, ce mergea ipodiiaconii ţîindu-le în mîni cînd eşiia cu svintele daruri în cap preutul. Aşijdirea au luat şi templul, ce să dzîce catapetazma beserecii, fiind făcut tot de argint lamură şi poleit cu aur [[217]] vărsat, minunat, cu chipul lui Iisus Hristos şi cu a Precistii şi a lui Ioan Crăstitel şi cu cetele toate a svinţîlor apostoli ş-a proroci ş-a sveatiteli ş-a măcenici ş-a prapodomni.
     Aşijdirea au mai luat sveşnicile cele mari şi cele mici, tot de argint curat şi poleite. Dară raspeatiia, crucea ceia ce o au făcut marele Costantin împărat cînd s-au bătut cu Maximiian! Aşijdirea au luat şi o icoană ce-au fost zugrăvită de Luca Evanghelist. Luat-au şi svîntul prestol, cel făcut de Justiniian împărat, scumpu şi fără preţu, carele dzîc că s-au înecat în fundul mării, ducînd-o, cu catargă cu tot, de nu au apucat frîncii să o ducă la Veneţîe, nefiind voia lui Dumnădzău. Mai luat-au şi caii cei de malaamă galbînă şi coronele ce-au fost lăsat împărăţîi Svintei Sofiei. Şi uşile cele de mult preţu a Svintei Sofiei; şi nu numai a Svintei Sofiei odoară au luat, ce şi de pre la toate beserecele, ce-au fost mai scumpu şi mai bun tot au luat veneţenii ş-au trimis la Veneţîe, la Besereca lui Sveatii Marco. Dece cîte lucruri sînt scumpe la Sveati Marco de în Veneţîe, toate sînt a Svintei Sofiei, carele să văd şi pînă astădzi, minunate şi de mult preţu.
     Ş-au ţînut frîncii Ţarigradul, suptu oblastiia lor, şeasădzăci de ai. Iară cît au ţînut frîncii Ţarigradul, grecii ş-au mutat împărăţîia la răsărit şi de acolo ţînea împărăţîia. Şi fură lipsîţ de Ţarigrad pentru că supărasă pre Dumnădzău mult.
     
     
ÎMPĂRĂŢÎIA LUI THEODOR LASCARIU. GLAVA 202

     Pe după moartea lui Morţuflu feaceră împărat grecii la răsărit pre Theodor Lascariu cel bătrîn şi împărăţî 18 ai. Şi era un om bun şi blagocistiv şi cu frica lui Dumnedzău foarte; şi bolnăvi şi să săvîrşi.
     
     
ÎMPĂRĂŢÎIA LUI IOAN DUCA VATAŢ. GLAVA 203

     Iară pe după moartea acestuia pusără împărat pe ginerili acestui împărat, anume Ioan Duca Vataţ. Ş-au împărăţît acesta iarăş la răsărit 33 de ai tot bine şi direptu, cum plăcea lui Dumnădzău.
     Acesta împărat au făcut uric cu legătură într-acesta chip; cînd să va prileji moarte vreunui vlădică, mitropolit sau episcop, pre episcop de va hi în eparhiia mitropolitului şi supt ascultarea lui, pe după moartea episcopului îl va odovăi mitropolitul şi-i va lua ce va avea şi-l va griji cu sarandari şi cu milostenii. Iar de va muri mitropolitul, altul nime să nu-l odovăiască, fără numi carele va vini mitropolit în locul acelui mort. Iară pînă a vini alt mitropolit, să nu i să jăcuiască ce va avea, cum să jăcuia cine cum putea, ce să margă / iconomul cu marturi buni şi credzuţ şi să-i scrie tot ce va avea şi să lăcătuiască să stea pînă ce va veni celalalt arhiereu în scaun să le odovăiască. Şi s-au făcut uricuri cu legături. Aceasta în cursul ailor în 6737 <=1229> de ai în luna lui noevri în 4 indictioane.
     Iară împăratul acesta cădzu la boală şi nu apesti, ci să săvîrşi. Şi-l îngropară cu cinste mare, ca pre un împărat bun şi milostiv.
     [[218]]
     
ÎMPĂRĂŢÎIA LUI THEODOR, FICIORUL DUCĂI. GLAVA 204

     Stătu împărat pe după acesta fiiu-său Theodor Vataţ şi împăraţî patru ai. Şi cunoscu lumea şi ce-i pre lume, că sînt toate în deşert, iar împărăţîia ceriului iaste vecinică. Şi într-acesta chip să părăsî de împărăţîe de bunăvoia sa şi să dusă la o svîntă mănăstire ce să dzîcea Susîndrenii şi acolo să călugări şi sluji lui Dumnedzău întru toată viiaţa sa. Şi să săvîrşi dîndu-ş sufletul în mînule lui Dumnedzău.
     
     
ÎMPĂRĂŢÎIA LUI MIHAIL PALEOLOGA. GLAVA 205

     Pe după acesta ce să lepădă de împărăţîe, luă împărăţîia Mihail Paleologa, cel de întîiu şi împărăţî 24 de ai. Iară şi can lătiniia, adecă că credea cu latinii. Iară cînd fu în şeasă ai de împărăţîia lui, iarăş luară grecii Ţarigradul de la mîna frîncilor. Că trimisă împăratul pre stratigopul de-i bătu şi-i tăe ca mişeli de ei şi-i cuprinsără pre toţ în Ţarigrad şi-i prinsără mai pre mulţ vii. Şi pre carii era în loc de împăraţ i-au spîndzurat de picioare, pînă au murit, precum au fost şi ei spîndzurat de picioare, pînă au murit, precum au fost şi ei spîndzurat pre împăratul Duca Murţuglu cel grecescu şi periră toţ acolo. Iar grecii iarăş ş-au luat scaunul şi în podoaba cea de împărăţîe Costantinagrada, doamna şi împărăteasa a tuturor cetăţîlor, care şi ia ş-au dobîndit podoaba sa pre împăratul cu tot svatul. Şi să aşedză împărăţîia iarăş în Ţarigrad.
     Iar în dzîlele acestui împărat au luat sultan Orhan pre Brusa, care Brusă era pre atunce supt ascultarea împăraţîlor greceşti, iară mai de mult au fost scaunul crailor de Vithiniia şi o au dobîndit grecii de la acei crai. Iar turcii o luară de la greci şi au şi stătut împăratul acesta Paleologa bine împotriva turcilor să nu o ia. Şi s-au bătut mult cu sultan Orhan. Ce n-au avut ce mai face, că sîliia mai tare să-ş ia Ţarigradul, să nu-l apuce turcii de la frînci. Ce n-au putut cuprinde în doaă locuri.
     Iar împăratului pentru Ţarigrad că l-au luat, foarte i-au părut bine şi s-au bucurat, iar pentru Brusa mult i-au părut rău şi s-au jelit ş-au plînsu cu amar cum să feace începătură rea în dzîlele lui. Şi cădzu în boală şi muri. Şi-l îngropară la Besereca Svinţîlor Apostoli cu cinste.
     
     
ÎMPĂRĂŢÎIA LUI ANDRONIC PALEOLOG, FICIORUL LUI MIHAIL. GLAVA 206

     Pe după acesta stătu împărat fiiu-său Andronic Paleolog împreună cu fiiu-său cu Mihail. Acesta împărat Andronic au pus pre ispravlenie <=îndreptare> besereca ş-au făcut poslavlenie <=punere> noaă şi / multe mitropolii au cinstit şi le-au suit de în scaune de gios mai sus şi pre multe au pogorît de în scaune de sus, mai gios, precum aicea mai gios însămnăm.
     1. Chesariia.
     2. Efesul.
     3. Iracliia.
     [[219]] 4. Angira.
     5. Chizicul.
     6. Sardeile.
     7. Nicomidiia.
     8. Nicheia.
     9. Halchidona.
     10. Filadelfiia. Pre aceasta o au pogorît de în 6 scauni ce era, în 10.
     11. Solomul au fost în 16 scaune şi o au suit în 11.
     12. Udriiul au fost în 40 scaune şi o au suit în 12.
     13. Sidiia au fost în 10 scaune şi o au pogorît în 13.
     Acesta scaun de mitropolie l-au dat împăratul apoi Monemvasîii şi acolo au dat şi uric. Însă alegîndu-să de în locurile patriiarhului de la Ierusalim.
     14. Săvastiia au fost în 11 scaune şi o au pogorît în 14.
     15. Amasiia au fost în 12 scaune şi o au pogorît în 15.
     16. Melitiniia au fost în 13 scaune şi o au pogorît în 16.
     17. Tianel au fost în 14 scaune şi o au pogorît în 17.
     18. Gagra au fost în 15 scaune şi o au pogorît în 18.
     19. Ponto Iracliia au fost episcopie mitropoliei de la Clavdiiagrada şi cu vreme s-au fost pustiit de limbi. De în episcopie s-au cinstit în scaun de mitropolie. Fost-au în 17 scaune şi o au pogorît în 19.
     20. Brusa au fost în 100 scaune şi o au cinstit în 20.
     21. Epighe, adecă Izvoarăle, au fost în 90 scaune şi s-au cinstit în 21.
     22. Pergamus au fost în 17 scauni şi o au pogorît în 22.
     23. Neochesariia au fost în 18 scauni şi o au pogorît în 23.
     24. Pisănusul au fost în 19 scauni şi o au pogorît în 24.
     25. Mira au fost în 20 scauni şi o au pogorît în 25.
     26. Crîslagrada au fost în 21 scauni şi o au pogorît în 26.
     27. Laodichiia au fost în 22 scauni şi o au pogorît în 27.
     28. Sinadele au fost în 23 scauni şi s-a pogorît în 28.
     29. Iconiia au fost în 24 scauni şi o au pogorît în 29.
     30. Verriia au fost episcopie Solomului şi o au cinstit de o au făcut mitropolie în 30 scaune.
     31. Pisădiia au fost în 25 scauni şi o au pogorît în 31.
     32. Săleul au fost în 26 scauni şi o au pogorît în 32. /
     33. Corinthul au fost în 27 scauni şi o au pogorît în 33.
     34. Monemvasîia au fost episcopie Corinthului şi s-au cinstit de s-au făcut mitropolie în locul Sădiii în 10 scauni, însă alegîndu-să despre locul Ierusalimului cu uric împărătescu.
     35. Athina au fost în 28 scauni şi o au făcut în 35.
     36. Michisosul au fost în 29 scauni şi o au pogorît în 36.
     37. Critul au fost în 30 scauni şi o feace în 37.
     38. Calavriia au fost în 31 scauni şi o feace în 38.
     39. Paleapatra au fost în 32 scauni şi o feace în 39.
     40. Trapezunda au fost în 33 scauni şi o feace în 40.
     41. Larisa au fost în 34 scauni şi o feace în 41.
     42. Nafpactul au fost în 39 scauni şi o feace în 42.
     [[220]] 43. Filipagrada au fost în 36 scauni şi o feace în 43.
     44. Trainagrada au fost în 37 scauni şi o feace în 44.
     45. Rodosul au fost în 38 scauni şi o feace în 45.
     46. Seras au fost în 38 scauni şi o au cinstit în 46.
     47. Filipus au fost în 39 scauni şi o au făcut în 47.
     48. Hristagrada, adecă Cavala, au fost în 76 scauni şi o au cinstiti în 48.
     49. Erapopi au fost în 41 scauni şi o feace în 49.
     50. Dirahiul au fost în 42 scauni şi o feace în 50.
     51. Zmirna au fost în 43 scauni şi o feace în 51.
     52. Mitilinul au fost în 49 scauni şi o feace în 52.
     53. Ioannina au fost episcopie Nafpactului şi o au cinstit să fie mitropolie în 53 scauni, fără alte cinsti ce era şi are şi acesta uric de la împăratul Andronic Paleologa.
     54. Didimotihul au fost episcopie Traingrada mitropoliei, iară apoi o au cinstit întru mitropolie în 54 de scaune.
     55. Melenicul au fost episcopie lui Serron şi o au cinstit şi pre aceasta întru mitropolie în 55 scauni.
     56. <loc gol>.
     57. Catana au fost în 44 scauni şi o feace în 57.
     58. Amoriul au fost în 45 scauni şi o feace în 58.
     59. Camahiul au fost în 46 scauni şi o feace în 59.
     60. Cotiaiia au fost în 47 scauni şi o feace în 60.
     61. Svînta Săveriana au fost în 48 scauni şi o feace în 61.
     62. Neepatrea au fost în 49 scauni şi o feace în 62 /
     63. Aprosul au fost în 50 scauni şi o feace în 63.
     64. Amastriia au fost în 52 scauni şi o feace în 64.
     65. Honele au fost în 53 scauni şi o feace în 65.
     66. Idrusul au fost în 54 scauni şi o feace în 66.
     67. Cleţîniia au fost în 55 scauni şi o feace în 67.
     68. Coloniia au fost în 56 scauni şi o feace în 68.
     69. Thiva au fost în 57 scauni şi o feace în 69.
     70. Pombiniagrada au fost în 59 scauni şi o feace în 70.
     71. Rusîia au fost în 60 scauni şi o feace în 71.
     72. Aloniia au fost în 61 scauni şi o feace în 72.
     73. Enosul au fost în 62 scnuni şi o feace în 73.
     74. Fersala au fost arhiepiscopie şi o au cinstit de o au făcut mitropolie în 63 scauni.
     75. Tiveriiagrada, adecă Varna, au fost în 63 scauni şi o feace în 75.
     76. Efhaita au fost în 51 scauni şi o feace în 76.
     77. Chefasusul au fost în 56 scauni şi o feace în 77.
     78. Nacoliia au fost în 66 scauni şi o feace în 78.
     79. Ghermana au fost în 67 scauni şi o feace în 79.
     80. Madita au fost în 68 scauni şi o feace în 80.
     81. Apamiia au fost arhiepiscopie şi s-au cinstit în mitropolie în 81 scauni.
     82. Litfa, ce să dzîce Ilitfoida, în hotarîle Rusîii vel s-au cinstit în mitropolie în 82 scauni în dzîlele acestui împărat Andronic Paleologăi, pre vremea ce era patriarhu Ioan Glicheon, în cursul ailor 6800 <=1292>.
     [[221]] 83. Cafcasul mitropoliia ş-au stătut la loc, nici s-au mai suit, nici mai pogorît.
     84. Vidochiia au fost episcopie bulgărească şi o au cinstit în mitropolie în 84 scauni.
     85. <loc gol>.
     86. Gotthiia fiind episcopie o au cinstit în mitropolie în 86 scauni.
     87. Săleun au fost în 70 scauni şi o feace în 87.
     88. Nazianzu au fost în 72 scauni şi o feace în 88.
     89. Cherchira au fost în 73 scauni şi o feace în 89.
     90. Avidul au fost în 74 scauni şi o feace în 90.
     91. Methimna au fost în 75 scauni şi o feace în 91.
     92. Hristiiangrada au fost în 76 scaune şi o feace în 92.
     93. Rosiul au fost în 77 scauni şi o feace în 93.
     94. Lachedemoniia au fosl în 78 scauni şi o feace în 94.
     95. Paronaxiia au fost în 79 scauni şi o feace în 95. /
     96. Ataliia au fost în 80 scauni şi o feace în 96.
     97. Zichiia au fost arhiepiscopie şi o cinsti în mitropolie în 97 scaune.
     98. Vosporul au fost tot cum iaste la loc.
     99. Sugdaiia tot aşea au fost.
     100. Misăvriia au fost în 83 scauni şi o feace în 100.
     101. Arcadiegrada au fost în 82 scauni şi o feace în 101.
     102. Sălivriia au fost în 81 scauni şi o feace în 102.
     103. <loc gol>.
     104. <loc gol>.
     105. Argosul au fost în 88 scauni şi o feace în 105.
     106. Distra au fost în 91 scauni şi o feace în 106.
     107. <loc gol>.
     108. <loc gol>.
     109. Evripul au fost în 92 scauni şi o feace în 109.
     Acesta împărat cu multe daruri au întărit mitropoliile şi episcopiile şi svintele mănăstiri şi schiturile şi multe milostenii fiaci la mişei, la bolnavi şi la neputincioşi. Şi mai apoi cădzu la boală şi muri şi el şi fiiu-său Mihail. Şi-i îngropară cu cinste la o mănăstire a lor şi toţ cu totul i-au fericit şi i-au pomenit.
     Pe după acestea împărăţî ficiorul lui Mihail, pre anume Andronic Paleolog, fiiu de în fiiu celui bătrîn, Andronic Paleolog iarăş. În dzîlele acestui împărat s-au făcut svîntul săbor de au stătut svinţîi oteţ împotriva spurcaţîlor Varlaam şi Achindin, pentru svînta lumină care s-au arătat la măgura Thavorului, cînd s-au închipuit Domnul nostru Iisus Hristos înaintea ucenicilor săi, lui Petrea şi lui Iacov şi lui Ioan, de-i străluci faţa sa ca soarele, iar văşmintele sale albe ca zăpada, dzîcînd aceşti doi eritici că svînta lumină aceia ce-ş arătă Dumnedzău puterea sa cea mare, de care nesuferind ucenicii au cădzut ca obrazele lor pre faţa pămîntului, ei, aceştea, clevetiia că au fost săzdanago <=zidită>.
     Iară pre aceia vreme fiind Svîntul Grigorie Palamah mitropolitul Solonului şi cu darul Duhului Svîntu au arătat cum acea svîntă lumină au fost nesăzdannago, adecă nezîdită şi anaftematisîră pre aceştea şi pre toţ eriticii carii dzîcea ca şi aceştea.
     [[222]] Acesta împărat multe lucruri bune au făcut ş-au tocmit la pravila împărătească pentru giudeţă de viiaţă şi pe după viiaţă cum să vor împărţi rămăşiţăle morţîlor ce nu vor avea ficiori şi vor avea morţîi părinţ sau altă săminţîe fără părinţ. Carele să află tocmite toate la pravilă, cum mai sus scriem. Acesta împărat vădzînd lumea aceasta că iaste întru deşert şi deşartă, s-au lăsat de bunăvoe / de împărăţîe şi s-au ertat de la toată curtea şi năroadele şi să feace călugăr şi i să chemă numele Andonie monah.


<ÎMPĂRĂŢIA LUI IOAN CANTACUZINO>. GLAVA 207

     Pe după ce să ertă Andronic Paleolog de împărăţîe, iară patriiarhul şi cu boiarii sfatului şi tot nărodul Ţarigradului rădicară împărat pre Ioan Catacuzîno. Şi luîndu-l pre dînsul cu cinste mare dusără-l de-l încununară cu stema cea de împărăţîe dentru mîna patriiarhului. Şi-l dusără la curţîle împărăteşti şi-l aşedzară în scaunul de împărăţîe cu pohvală mare, cum să cade. Dece şi împăratul de în loc ce stătu împărat feace cinste mare boiarilor şi le dede daruri mari; şi la năroade aşijdirea.
     Acesta împărat nu menie de întîiu mitropolitului de Solon să să cheme preasvetitel <=preasfînt>, ca şi patriiarhului Ţarigradului şi să iscălească cu indictioane. Aşijdirea au adevărat cu uric împărătescu seşteno ocrestenie <=sfînta împrejurare> a Monemvasîii, a mitropolitului, carele au fost date şi de Andronic Paleolog împărat. Şi multe cinsti şi venituri dede la această mitropolie a Monemvasîii împăratul acesta Ioan Catacuzîno. Şi-i dede şi împăratul uric precum au avut şi de la alţ împăraţi să i să dzîcă şi acestuia mitropolit preasvetitel şi să scrie şi el indictioană ca şi patriiarhului Ţarigradului şi să fie exarhu a tot Peloponisului, alegîndu-să de în locurile Ierusalimului.
     Aşijdirea acesta împărat multe odihne şi lucruri bune au făcut creştinilor, adecă şcoale de învăţături de dăscălii şi de filosofii şi de alte feluri de învăţături, de toate. Aşijdirea şi casă de hrană de săraci şi alte casă de odihnă de bătrîni şi de hrană şi bolniţă de mişei şi de bolnavi. Şi multe svinte mănăstiri şi besereci au făcut de în temeiu. Şi la giudeţîle lui fost-au dirept şi nefăţarnic şi blînd şi milostiv, cît să închipuia faptelor lui Hristos. Acesta au scris şi cniga, adecă cartea ceia ce spune împotriva lui Mehmet spurcatului, prorocul turcilor.
     Iar la acea de apoi vădzu şi cunoscu lumea şi cîte-s pre lume că sînt întru deşertu şi înşelătoare ca visăle şi ca umbra. S-au ertat de bunăvoe de împărăţîe şi să feace călugăr. Şi i să pusă numele Ioasaf monah şi de împărăţîia de pre pămînt lipsă, iară a ceriului dobîndi.
     
     
<ÎMPĂRĂŢIA LUI IOAN PALEOLOG>. GLAVA 208

     Pe după aceasta rădicară împărat pre ginere-său, pre Ioannu Paleolog, ficiorul lui Andronic Paleolog împărat. Şi împărăţî şi acesta bine şi cu pace şi cu linişte, căce că să asămîna la toate faptele socru-său, lui Ioan Cantacuzîno împărat. Şi feace şi acesta împărat multe bunătăţ spre năroade. Şi de toţ fu lăudatu.
     [[223]] Şi să săvîrşi şi acesta şi stătu împărat fiiu-său Manuil Paleolog, în cursul ailor de la Adam 6080 <sic>, iar de la Hristos 1392. /
     
     
GLAVA 209
DE PRE AICEA ÎNAINTE ÎNCEPUI A SCRIE PRECUM SĂ LUĂ ŢARIGRADUL DE PRE MÎNULE ÎMPÎRAŢÎLOR CREŞTINI ŞI CÎDZU PRE MÎNA AGARINENILOR, TURCILOR ŞI CU CÎTE RĂZBOAE S-AU LUAT ŞI DACA L-AU LUAT CÎTE RĂUTĂŢ AU FĂCUT ÎN ŢARIGRAD ŞI MOARTE ŞI ROBIE ŞI CÎŢ ÎMPĂRAŢ TURCI AU ÎMPĂRĂŢÎT ÎNTR-ÎNSU ŞI CARELE CU CE CUMPĂT ŞI CU CE FIAL DE RĂZBOAE; SCOASĂ ISTORIIA ACEASTA DE ÎN TURCOGREŢÎE, SCRISĂ DE MARTIN CRUSĂU DASCALUL

     În cursul ailor de la Adam 6900, iar de la Hristos 1392, împărăţînd în Ţarigrad împăratul grecilor creştinilor Manuil Paleolog, precum mai sus scrisăm, în cursul ailor în 6900 ai începură a să împuţîna puterea Ţarigradului, adecă a împărăţîii, iar puterea agarinenilor, a turcilor, să lăţîsă şi să mulţîsă, pentru greşealele şi relele noastre, precum fu voia lui Dumnedzău.
     Iar împăratul acesta Manuil Paleologa, vadzînd c-au agiunsu împărăţîia la atîta neputinţă şi slăbiciuni, socoti ca să nu să scoale turcii să ia împărăţîia şi Ţarigradul de la creştini în dzîlele lui. Şi să svătui cu o samă de boiari de taină şi de svat ca să să ducă sîngur împăratul la Italiia, la frînci şi să să roage papei de Rîm şi altor crai de la apus pentru să-i dea agiutor să gonească răul ce vedea şi cunoştea că va să-i vie despre vrăjmaşii agarineni.
     Dece gătindu-să de purces au lăsat în locul său topotiritean, adecă caimacam socotitoriu şi epitrop împărăţîei pre Ioan nepotu-său, a cărui tată l-au fost orbit moşul împăratului, Andronic Paleolog împărat, pentru căce s-au arătat vicleni împărăţîii, avînd cu sîne şi soţîe, pre Musa Celebi, pre ficiorul sultanului agarenenilor, cu careli învoit fiind multă răutate şi scădere au făcut pre împregiurile Ţarigradului. Şi apoi pe după ce l-au orbit l-au şi omorît cu multe feliuri de munci.
     Iară pre după ce lăsă pe acesta nepot al său, pre Ioan, în locul său purceasă împăratul Manuil la Italiia. Şi dac-au sosît şi s-au împreunat cu papa şi cu alt crai, foarte l-au priimit bucuroşi şi cu cinste mare. Şi după pohta împăratului să adeveri şi papa şi craii apusului toţ, ca să-i dea agiutor. Iară pînă la cea de apoi, precum scrie istoriia, n-au vrut să-i dea nice papa, nice altul de în craii agiutor. Şi povestea au fost într-acesta chip, că împăratului i-au fost dat papa să şadză la o cetate afară de în Rîm şi cîte sate au fost în olatul cetăţîi şi şi de pre aiurea să fie de steţîe şi de treaba împăratului ş-a oamenilor săi, pînă îi vor trimite într-agiutor craii toţi şi să-i dea şi papa să să ducă cu oştile asupra vrăjmaşilor săi.
     Iar într-o dzî de praznic mare, fiind împăratul într-acea cetate au mărsu la beserecă, la episcopie şi precum le-au fost obiceiul francilor la liturghie să sărute împăratul năracliţa de pre mîna cea direaptă a episcopului / acelui de loc de acolea de cetate, ce nu o au sărutat nici au priimit împăratul să sărute chipul Domnului Hristos, ce era pus pre năracliţă. Dece papa oblicind de aceasta s-au foarte scîrbit rău şi au scris cătră toată Italia şi tuturor crailor dzîcînd în [[224]] cărţi aşea, că de în vreme ce împăratul grecilor n-au priimit să sărute chipul Domnului Hristos şi oricarele de întru voi îi va da agiutor să fie neertat.
     Iar împăratul dacă vădzu că nice o nădiajde nu mai iaste de agiutor de cătră papa şi de cătră alţi crai de la apus s-au învîrtejit de la Rîm şi veni la Veneţîe fără nice o ispravă nefăcută şi nesăvîrşită de în cîte gîndisă că va face şi va săvîrşi la Italiia, acesta creştin de împărat.
     Dece într-atîta scîrbă ce să afla şi voia rea, viind fără nice un agiutoriu întru atîta trudă şi cheltuială ce făcusă îi veni veste în tîmpinare cum au murit sultan Mehmet, ficiorul lui sultan Paiazît, lui Iltirim ş-au stătut în locul lui împărat fiiu-său, sultan Murat, care Murat mai avea încă un frate, anume Mustafa. Dece acesta Mustafa fugînd de frate-său, sultan Murat, să nu-l omoară, precum li-i lor obiceiul, au fost năzuit la Ţarigrad să scape. Iară ţărigrădenii l-au priimit bucuroşi şi cu cinste mare, de-l băgară în Ţarigrad şi-l ţînea în cheltuiala lor şi-l grijiia cum ştiia ei mai bine. Şi încă îl şi însurară, de-i dederă muiare pre o fată a unui ghenovisu frîncu, de săminţîe mare, pre care ghenovisu îl chema pre anume Intoriia.
     Iar fata acestuia era nepoată de fiică împăratului grecescu acestuia, lui Manuil, de într-o fată ce au fost avut făcută cu o ţîitoare care o măritasă împăratul după ghenuvisul acesta, Intoriia, ce au fost chemînd anume Zambiia. Dece pre fata Zambiii ce era făcută cu Intoriia ghenuvizul, pre aceia o au dat după sultanul acesta Mustafa şi o chema pre anume Xena. Şi dacă o luă să chemă împărăteasă răsăritului.
     Şi pe după aceasta s-au sculat ţărigrădenii cu oşti, împreună cu acesta sultan Mustafa de-i dederă agiutoriu. Şi trecură despre răsărit şi multe cetăţi şi oraşe i să închinară şi de-acii îş feace şi el oşti şi să dusă de să aşedză la Brusa, de să chema şi el sultan răsăritului. Ce nu să purta bine, că îmbla tot la primblări şi la teferecii de bea şi mînca.
     Iară frate-său, sultan Mural, de spre apus, audzînd de frate-său Mustafa că s-au aşădzat la Brusa, au venit pre taină, îmbrăcaţ cu alte haine, proaste, cu o samă de oameni ce-au fost împreună cu dînsul şi au avut priiateni de i-au dat ştire. Ş-au mărsu de l-au aflat în feredeu scăldîndu-să, bat; şi acolea l-au omorît.
     Şi stătu sultan Murat împărat şi spre partea de apus cît să pusesă şi de spre răsărit. Dece de pre atunce începu acesta sultan Murat a sta împotriva ţărigrădenilor cu vrăjmăşie mare, căce c-au priimit pre frate-său Mustafa în Ţarigrad / şi l-au însurat şi i-au dat agiutoriu oşti de i s-au închinat răsăritul. Şi îndată începu a face rău ţărigrădenilor ş-a le călca hotarăle ş-a le apuca oamenii şi dobitoacele.
     Iară şi ţărigrădenii încă nu să da, ce să bătea cu dînsul şi-ş scotea oamenii şi bucatele şi încă lua şi de la dînşi. Ş-au tot stătut împotrivă cu rău ţărigrădenilor, în trei ai încheiaţi, ce tot nu le putu strîca nemică, că să feace o foamete mare întru oastea turcească, atîta cît era să mănînce om pre om.
     Şi fără foamete le trimisesă Dumnedzău şi moarte atîta cît nu putea cei vii să îngroape pre cei morţi. Iar sultan Murat acesta, dac-au vădzut atîta potop ce-i trimisesă Dumnedzău oştilor s-au lăsat de-a să mai bate cu ţărigrădenii şi legă pace tare şi cu giurămînt ca să nu să mai rădice nice odănăoară pre ţărigrădeni.
     [[225]] Iară pre aceia vreme au fost sosît şi împăratul Manuil de la Italiia la Ţarigrad şi nu apesti, ce i să prinsă moarte, împărăţînd 25 de ai. Şi lăsă împărat în locul lui pre fiiu-său Ioan Paleolog. Iară sultan Murat tot ţînea giurămîntul cu bine şi cu pace şi cu acesta împărat nou, cu Ioan Paleolog. Şi şedea la Udriiu, că apucasă de luasă Udriiul de la mîna grecilor.
     Iar sultan Murat să găti cu oşti de la Udriiu să margă să ia Solomul. Iară împăratul Ioan au trimis la dînsu să nu facă acesta lucru, să margă asupra Solomului, pentru legătura şi pacea ce au. Iară sultan Murat i-au poroncit: să ştie priiatinul mieu cel bun, împăratul Ioan Paleolog, că de-ar fi Solomul cetatea supt ascultarea lui aş merge asupra lor ca să-i dobîndescu cu totul; ce pentru căce-i închinată veneţenilor, frîncilor, mi-i voia să mă duc şi să o puiu supt ascultarea mia ş-a împărăţîii mele. Că aceasta cetate, Solomul, au fost de în fapta ei supt ascultarea împărăţîei greceşti, c-au fost mainte a ghenuvezilor; ce de la dînşi o au fost luat grecii.
     Iară pre vreme ce-au fost împarăţînd Mihail Paleolog cel bătrîn, avînd fără de pre Andronic Paleolog ş-alt ficior, pre anume Manuil, şi fiind tot bolnav şi becisnic i-au făcut parte şi lui de împărăţîe şi i s-au venit cetatea Solomul şi i o au dat să-i fie de hrană întru viiaţa lui. Iar el fiind tot bolnav şi de în dzî în dzî mai întărindu-l boala au vîndut pre minunată cetate a Solomului, cu toate satele şi olatele ei veneţenilor direptu cindzăci de mii de galbeni de aur venetici. Dece de într-aceştea cîţ au cheltuit la boală întru viiaţa lui şi i-au fost de hrană, iar pre cîţ i-au mai rămas s-au sculat de s-au dus la Sveata Goră şi s-au călugărit acolo. Şi ş-au ţînut viiaţa pînă ce au murit.
     Iară sultan Murat s-au dus asupra Solomului, precum să gătisă şi dîndu războiu tare o au dobîndit şi o au luat cu sabiia şi multe năroade de oameni au tăiat creştineşti ş-au robit. Că vădzînd că nu o va putea lua într-alt chip s-au giurat / şi s-au adeverit că nici capul nu-i va durea, numai să să închine; cetăţenii Solomului nu vrea să să dea nici într-un chip. Iar s-au înşălat cu giurămîntul ce le-au făcut. Ce dacă s-au închinat cetatea au apucat numai latinii carii au fost dă moşie de au întrat pre apă şi s-au dus la Ghenova, de unde au fost moşiia lor, că era puţîni şi scăpară.
     Iar oamenii cetăţenii de Solon multă răutate trasără şi moarte şi robie, de-i lua robi şi-i despărţîia de-i ducea de-i vindea în toate părţîle, spre răsărit şi spre apus, de-i împărţîia părinţi de la fii şi fii de la părinţi şi soţu de la soţu, cum era mai rău şi mai amaru şi-i vindea ca dobitoacele în toate părţîle.
     Şi fără Solon au mai dobîndit ş-alte părţi de loc ce să hotărîia cu Solomul, anume sîrbii şi bulgarii şi slovenii şi ş-alte ţărîşoare şi hotară, usăbind Dumnedzău darul său despre creştini pentru greşealele şi fără legile noastre. Şi nime dentru capetele creştineşti de în crai şi de în domni nu-i putea sta împotrivă acestui sorbitoriu de sîngele creştinilor.
     Iar pe după ce au supus toate acestea ce mai sus scriem s-au aşedzat şi s-au potolit în vedere şi avea linişte în toate părţîle. Ce altu svat în tainele lui nu mai avea, fără numai cum şi în ce chip şi cu ce meşterşug şi prihană ar arunca ş-ar face ca să poată lua Ţarigradul.
     Iar împăratul Ioan Paleolog vădzînd şi cunoscînd semnele că sultan Murat acesta să bate de dzî de noapte ca numai să ia Ţarigradul şi vădzînd că puterea împărăţîii creştineşti să tot slăbeşte ş-a turcilor să tot întăreşte, să [[226]] svătui acesta împărat Ioan cu patriiarhul şi cu toţ boiarii şi socotiră că împotriva turcului nu vor putea sta că să înmulţîsă şi să lăţîsă şi cuprinsesă toate ţărîle şi olatele grecilor şi altor crăii şi le supusesă suptu oblastiia împărăţîii lui. Ce socotiră decît să cadză la robie pre mîna păgînilor, mai bine iarăş să cadză la creştini, adecă la papa de Rîm să-i dea agiutor să stea împotriva turcului, să-ş apere împărăţîia şi olatele cu cetăţ ce i-au mai rămas şi să fie împreunare beserecii răsăritului cu besereca apusului, adecă să fim toţ unii cu păpiştaşii şi într-o credinţă, precum au fost şi mai întîiu de împărăţîia lui Costantin împărat şi de săboară. Şi rupsără cu svatul cu totu să fie aşea.
     Dece împăratul îndată scrisă la papa Rîmului, la Evghenie, pentru cum s-au svătuit, să fie credinţa una a grecilor cu a papistaşilor şi besereca iarăş una, ca să le dea apusul tot agiutor să stea împotriva turcului, vrăjmaşul creştinilor.
     Iar papa Rîmului, dacă audzî de aceasta, foarte i-au părut bine şi priimi bucuros, ca să să mai facă şi al optulea săbor, să să strîngă iar arhierei de în toată lumea şi oameni cărtulari şi dascali de / spre îmbe părţîle şi despre greci şi despre frînci, să să facă tocmala şi legătura aceasta să fie săbornică. Şi îndată găta papa corăbii şi dede cheltuială cît să agiungă şi să şi prisoseacă, să vie împăratul cu toţ oamenii săi. Şi nu numai papa au dat vasă pre mare şi cheltuială pentru venirea aceasta a împăratului, ce încă şi gardinalii au dat, că avea toţ pohtă să să facă împreunare beserecilor, să fie una şi a credinţîi sostavii, adecă încheeturi şi în temeiuri a legii, precum de multe ori s-au ispitit acesta lucru să să facă şi nu s-au putut face împreunare, ce încă mai mare sunet şi nepace au făcut grecii cu păpiştaşii.
     Dece împăratul au şi scris ş-au trimis în toate părţi să vie arhiereii şi dascălii cei învăţaţ a da răspunsu vă pritceah <=în pilde> ş-ai întreba pre latini gananii <=învăţături ascunse> de întru adîncu să fie aleşi şi învăţaţi, pritceaniţi <=pilduitori> de cuvinte şi de învăţătură. Şi veniră de aceşti la Ţarigrad mulţ însă aleşi: era, întîi, mitropolitul de la Trapezunda, Calistru, şi mai adusesă cu dînsu pre Amiruţ, filosoful cel mare, şi mitropolitul de la Nicheia, anume Visarion, învăţat şi cu răspunsuri tari. Altul au fost mitropolitul Rusîii ceii Mare, anume Ghemistor, filosoful cel mare. Şi fără aceştea alţîi mulţ, slovesnici şi învăţat.
     Iară dacă să strînsără arhierei de în toate părţîle de lume feaceră săbor cu toţîi şi aleasără pre cîţ era de mărsu la Italiia cu împăratul. Şi-i luă patriiarhul Iosif şi să dusără de cîntară Svînta Liturghie în Svînta Beserecă Sofiia. Şi de-acii să gătară de cali să purceadză la Italiia. Şi hirotonisîră să fie exarhu săborului pre Marco cel învăţat şi iscusît, mitropolitul Efesului.
     Şi purceasă împăratul cu tot săborul acesta. Şi dacă sosîră la Italiia feaceră multe săboară cu papa şi cu italiianii în doi ai încheiaţi ce zăbăviră acolo. Şi feaceră împreunare şi aşădzare beserecii, să fie grecii şi păpistaşii tot într-o credinţă şi într-o voinţă, precum spune odoaniia al optului săbor ce s-au făcut la Florenţiia.
     Iar pe după ce feaceră tocmală şi aşedzare, precum mai sus scriem, iară la acea de apoi nu să aleasă nemică, căci că n-au vrut Marco exarhul, mitropolitul Efesului, să iscălească în testemîntul cel de legătură ce au făcut ş-au iscălit alţi arhierei. Şi pentru căce n-au vrut să iscălească Marco, nice un [[227]] bine n-au făcut. Că pentr-aceasta să strîcă tocmala şi truda ce feaceră atîta săboară în doi ai.
     Şi fu truda împăratului întru nemic, căce că nu vru papa şi craii apusului să-i dea agiutor oşti ca să stea împotriva turcilor. Că sta ca vulturii, numai să ia împărăţîia şi Ţarigradul. Şi avură multă pricină de în carte / grecii cu păpistaşii la mijlocul lor şi slovoboreţîi <=luptă din cuvinte>, precum în istorii sînt scrisă.
     Şi într-acesta chip s-au învîrtejit împăratul Ioan de la Italiia, fără nice o treabă făcută. Şi cînd au sosît la Ţarigrad s-au aflat pre împărăteasa-ş Mariia Catacuzîneana de multă vreme moartă. Şi era întru multă jeale împăratul.
     Iar ţarigrădenii, călugării, duhovnicii şi preuţîi, egumenii şi ermonahi şi cliricii beserecilor şi ş-alte năroade nu vrea nice mîna cu arhiereii cei ce venisă de la Italiia să dea, nici să cînte liturghie cu dînşii, arhierei şi cinul preuţăscu de în Ţarigrad, ce fugiia de dînşii ca de nişte păgîni. Şi mulţ de într-aceştea, arhierei şi călugări duhovnici, de în cei ce venisă de la frînci, greci, s-au lăsat de arhierie şi alţîi de preuţîe şi să mireniră, vădzînd că-i leapădă şi fug creştinii şi tot cinul beserecii de dînşii şi nu să feace împreunare beserecii, ce să feace împărţală şi răzîpă.
     Dece aflîndu-să lucrurile svintei besereci întru nepace, precum audzîţi că fugiia arhiereii şi preuţîi unii de alţi şi nefiind patriiarhu în scaun, că patriiarhului Iosîf i s-au prinsu moarte la Italiia, în cetatea Florenţîi. Dece la Ţarigrad iarăş nime dentru arhierei nu vrea să să apuce să fie patriiarhu pentru multe amestecături şi scîrbe ce era la Besereca cea Mare, la Patriarhie. Iar mitropolitul de Nicheia, Visarion, şi mitropolitul Rusîii, anume Ghemistos filosoful, amîndoi aceştea doi arhierei au rămas la papa la Rîm şi-i feace papa gardinali. Şi viţuiră cu cinste şi cu bine acolo, pînă la săvîrşirea lor.
     Iară pre aceia vreme era la Ţarigrad un călugăr duhovnic, foarte om scumpu şi dumnădzăescu, pre anume Grigorie Mami. Dece pre acesta l-au luat cu sîla cu toţîii şi-l pusără patriiarhu şi fără voia lui. Acesta svîntu părinte era rudă unui boiariu mare de svat, ce i să dzîcea boeriia duca cel mare.
     Şi spusă patriiarhul acesta pentru robiia Ţarigradului cum va cădea pre mîna turcilor şi cum va sta turcul împărat săminţîii grecilor. Şi spusă şi rudii sale, boiariului aceluia, ducăi celui mare, cum turcii agarinenii vor să-i tae pre doi fii ce avea ai săi, înaintea ochilor săi. Şi deplin i-au fost cuvintele, cum au dzîs acestu celoviac Bojiiu <=om al lui Dumnezeu>.
     Iară împăratul, dacă veni de la Italiia, cădzu în boală grea şi dzăcea nepomenit. Iar sultan Murat, dacă supusă atîtea ţări şi crăii supt oblastiia sa şi să sătură de avere şi de slavă, că să cutremura toţ de dînsul, trimisă la Magnisîia de-ş adusă pre fiiu-său pre sultan Mehmet şi-l pusă împărat în locul lui. Iară el să sculă cu sîne şi să dusă la Magnisîia de să odihniia, ca un bătrîn şi înţălept.
     Iar fiiu-său, sultan Mehmet, dacă stătu împărat, fiind om tînăr, îmbla zburdîndu şi demierdîndu-să pre la vînaturi şi pre la / tefericii, mîncînd şi bînd şi nici o grije a împărăţîii nu purta. Iar cu dînsul lăsasă tată-său, bătrînul sultan Murat, vezîri înţălepţi şi cumpătareţi buni, anume pre Halil paşea şi pre Ibrahim paşea. Şi de în cîte îl învăţa aceştea nici de unele nu-i asculta.
     [[228]] Iar împăratul Ioan de pururea tot scriia la craiul ungurescu şi la Iangul, domnul Ţărîi Ungureşti, a ungurilor celor de mijloc, fiind langul om înţăleptu şi de treabă şi vitiaz mare. Într-acesta chip i-au scris şi lui şi craiului cum de vor nevoi să scoaţă pre aceşti vrăjmaşi păgîni, pre turci, de la mijloc, să-i încunune împăratul cu stema lui cea de împărăţîe să li-o pue în cap şi să nu să mai cheme domni şi crai, ce să li să pohfălească numeli de împăraţi şi de izbăvitori legii creştineşti.
     Iară craiul şi cu Iangul audzînd pohta împăratului tot le era aminte şi-ş goniia prilejul să să ispitească asupra turcului pentru izbăveniia creştinilor şi pentru cinstea lor care le o adeveriia împăratul. Deci oblicind ei pentru sultan Mehmet că l-au lăsat tată-său, sultan Murat, în locul lui împărat şi precum iaste om tînăr şi nechitit cu oştile [şi] să gătară cu oşti ungureşti şi veniră de trecură Dunărea cu tărie mare şi cu mulţîme de oşti foarte. Şi loviră de prădară şi arsără cetăţ şi oraşe şi sate bulgăreşti şi veniră şi pînă la Varna de o luară.
     Iară turcii de aceasta nemic nu grijiia, ce îmbla vînînd şi tefericindu-să şi bînd şi mîncînd toţ, în toate părţîle, precum vedea că face şi împăratul lor. Iar vezîrii aceia carii era lăsaţ de sultan Murat să fie epitropi împărăţîii fiiu-său, lui sultan Mehmet, vădzînd că nu-i ascultă împăratul de ce-l învăţă şi lucrurile cele de apoi nu vor cădea bune, au şi scris cătră sultan Murat bătrînul, acolo la Magnisîia, dzîcînd: Bine să ştii, împărate, că fiiu-tău iaste cucon tînăr şi nu ştie cumpăta să poarte împărăţîia, nice ştie rîndul oştilor şi iaste mai rău că de-n ce-l învăţăm nice de unele nu ne ascultă. Pentru aceasta numai să te scoli şi să vii cum mai de sîrgu aicea, că iată că iaste în cumpănă să piară săminţîia noastră. Deci păcatul acela va fi în sufletul tău.
     Iar sultan Murat cît vădzu scrisoarea aceia, îndată să găti şi veni pîn-împotriva Ţarigradului, preste gîltanul mării, la Scutari. Deci în tîmpinare de în ceasta parte de mare i-au fost eşit Halil paşea cu oşti. Ş-au poroncit împăratului Ioan să-l treacă cu vasă în ceasta parte, ca pentru să nu facă zăbavă să margă să treacă pre la Calipoli, că apoi vor strîca pacea care o au întru dînşi.
     Iar împăratul Ţarigradului, Ioan Paleolog, s-au temut; ce au trimis o cătargă împărătească lui sultan Murat de l-au trecut în ceasta parte, unde să dzîce dentre Gălata, la Betictaş şi cu alte catarge au trecut / şi oamenii cîţ au avut. Atîta au fost de minunată mintea împăratului grecescu şi a svatului său, a boiarilor cu carii să svătuia. Şi cum trecu, cum purceasă spre Varna, la unguri.
     Şi nu socotiră grecii că ungurii pentru dînşii venisă asupra turcilor, ca doară iar fi putut scoate de la mijloc, să nu i să pue să le ia împărăţîia, precum le scriia pururea împăratul şi li să ruga. Pentr-acea n-au lăsat să fie mărsu sultan Murat să fie trecut pre la Calipoli, că s-ar fi mai zăbăvit vremea ş-ar fi lovit ungurii pre sultan Mehmet de l-ar fi spartu şi cînd-ai ar fi prinsu şi pre bătrînul, pre sultan Murat. Şi să să fie sculat şi împăratul Ioan să fie trimis vreo samă de oşti cu nescare capete să fie agiutor ungurilor, să să poată mîntui despre vrăjmaş; că vedea că va să-l facă den împărat rob, ce au păzît mai de sîrgu de l-au trecut pre la Ţarigrad, să petreacă bine Ţarigradul şi împăratul Ţarigradului cu tot ţărigrădenii.
     [[229]] Iar sultan Murat, dacă sosî la Varna, să prilejisă şi fiiu-său cu oştile de la apus acolo. Şi la bătrînul iarăş era cîteva oşti ce adusesă de la Magnisîia, de spre răsărit. Şi-ş dederă războiu tare cu ungurii şi-i biruiră ungurii foarte rău şi-i tăiară pre turci, cît era minune mare. Şi periră acolea la acel războiu şi de în capete mari, mulţî; acolea au perit şi Caragea paşea beglerbeiul de la răsărit. Şi să împuţînară călăreţîi turcilor, adecă spachii, foarte şi rămasă împăratul sprinten şi cu puţînei oameni, că periră fără samă şi să spăriiară rău, cît nu-i ţînea locul, că numai cu pedestrimea, cu inicerii rămăsasă.
     Iar ungurii, dacă vădzură că fu biruinţa la dînşi să svătuiră să dea iarăş războiu tare şi să dea năvală şi pînă la şatra împăratului. Iară Iangul dzîsă cătră craiu şi cătră toţ boiarii: Socotescu într-acesta chip să mărgu eu întîiu, cu o samă de oaste aleasă, care ştiu eu, asupra enicerilor şi cu agiutoriul lui Dumnădzău îmi pare că voiu face izbîndă. Iar de nu voi putia faci, lesne iaste a venirea şi craiul pre urmă să facem năvală cu toată oastea. Şi plăcu tuturor svatul acesta, căce că cunoştea toţ că va face Iangul biruire, fiind om înţăleptu şi chitit cu oştile şi vitiaz bun.
     Iar craiul, fiind tînăr, n-au vrut să asculte precum i-au dzîs Iangul, ce s-au potrivit svaturilor tinirilor celora ce să afla pe lîngă dînsul, carii îi dzîcea: În ce chip să margă Iangul înaintea ta, să să arate el biruitor şi să să vestească numele lui c-au făcut vitejie de au biruit împărăţîia turcilor, şi numele craiului să nu să vestească şi izbînda pînă într-acesta ceas iaste a ta. Şi iată că iaste numai să mergi să iai şi pre împăratul turcilor de grumadză.
     Iar craiul să înşălă cu firea şi îndată învăţă de dederă în trîmbiţă de îmbe / părţîle şi încălecară beţi, ameţît, precum le iaste lor obiceiul şi fără nice un cumpăt dederă năvală asupra porţîi împăratului, unde-i era otacul, adecă şatra cu inicerii şi dederă războiu tare şi iute şi năvăliia tare la otacul împăratului, numai ca să-l dobîndească.
     Şi să feace o moarte mare şi cumplită foarte şi să spărie sultan Murat rău şi vru să fugă. Ce numai nu l-au lăsat enicerii, dzîcîndu-i că: Numai ce-ţ caută a muri cu noi; nu poate fi într-alt chip.
     Iară craiul aflîndu-ş cale dede năvală direptu în cortul împăratului, fără nice o sîială şi fără nice un cumpăt. Iară un eniceriu, pre anume Hamza, dede de tăe amîndoaă picioarele de nainte a calului craiului şi acolea cădzu calul cu craiul, tocma de naintea împăratului şi acolea îl împresurară pre craiu de-l şi fărîmară şi-i şi tăiară capul de la trup şi-l pusă într-un vîrvu de suliţă şi începură a-l purtare pre în tabără şi a face văsclicnovenie <=strigare> şi chiot toţ turcii într-un glas.
     Iară oştile craiului, dacă vădzură că peri craiul, începură a fugi, iară turcii îi goniia şi-i tăia, cum era mai rău şi-i robiia. Şi mai mulţ s-au înecat într-o baltă mare ce iaste acolo, aproape de Varna.
     Acestea toate le-au făcut svatul cel rău şi turbat de vinu. Iară Iangul încă pînă a nu da craiul războiu turcilor cunoscu că va petrece craiu aşea. Şi de acolo ş-au luat oştile şi s-au îndelungat şi s-au dus în ţara lui nedodeit de nime.
     Aşea au fost războiul craiului cu turcii. Iar sultan Murat să învîrteji spre Udriiu la scaunu-ş cu biruinţă şi cu izbîndă mare. Iară pre eniceriul acela, pre Hamza, ce au tăiat picioarele calului craiului l-au făcut împăratul sîngeac beiu la Filadelfiia, iar pre fiiu-său, pre sultan Mehmet l-au trimis [[230]] împăratul iarăş la Magnisîia şi să aşedză sîngur sultan Murat pre împărăţîe. Şi împărăţi la Udriiu trei ai tot cu pace şi cu bine pînă ce muri. Şi-l îngropară la Brusa, că aşea s-au poftit la moartea lui.
     Acmu de pre aicea scriem săminţîia lui Mahmet, începătoriul turcilor şi de în cine i-i naşterea şi cum i s-au mărit credinţa în care cred şi în ce chip dentru dînsu să trag împăraţîi turceşti şi să scrisără toţ aici pre rînd pînă vor veni iarăş la sultan Murat ce s-au bătut cu craiul ungurescu, precum mai sus scrisăm. Şi apoi cum au împărăţît iarăş fiiu-său Mehmet, carele l-au fost lăsat la Udriiu să împărăţască. Iară dac-au venit sultan Murat de la Magnisîia şi s-au bătut cu craiul la Varna, şi s-au aşedzat la Udriiu pre împărăţîe, şi ş-au trimis pre fiiu-său, Mehmet, la Magnisîia, şi dac-au murit sultan Murat la Udriiu ş-au venit fiiu-său Mehmet sultan de al doilea rînd de au stătut împărat la Udriiu. Decii acesta sultan Mehmet au luat Ţarigradul şi împărăţîia grecilor. Pentr-aceasta vom să vinim de la Mehmet acesta ce au luat Ţarigradul.
     
     
GLAVA 210
ÎNSAMNĂ DE PRE AICI SĂ ŞTII DE RODOSLOVIIA <=GENEALOGIA> LUI MEHMET, TURCUL CEL DE ÎNTÎIU, DE UNDE SĂ / TRAGE ŞI CARE-I IASTE SĂMINŢÎIA

     Avraam moşul cel vechiu, feace pre Ismail cu Agara, cu roaba. Dece Ismail feace pre Chidar, iar Chidar feace pre Nizar, nepot de fiiu lui Ismail. Iar de în Nizar născu Mudar, iară de în Mudar născu Cupar şi Cait şi Themina şi Asadar şi ş-alţîî, căror nu le mai scrisăm numele aici.
     Aceştea toţ, dacă s-au plodit, au lăcuit în pămîntul Madiiamului. Dece au făcut colibi în tot pustiiul acestui împărat şi-ş făcusă vite de le păştea şi să chema Scoti Pitatel. Şi căce să trag de în Ismail şi de în maica lui Ismail, den Agara să chiamă ismailteni şi agarineni şi sarachineni.
     Deci de într-aceştia să trage şi Mehmet, nacialnicul sarachinenilor, carele s-au arătat în dzîlele lui Iraclie împărat, precum scrisăm la împărăţîia lui, fiind Mehmet acesta om sărac. Şi să băgasă nămit la o muiare bogată şi săracă de bărbat, pre anume Hadiha, cu care să şi rudiia Mehmet şi-i păştia cămilele aceii mueri. Iară pînă mai apoi acea muiare Hadiha l-au priimit pre Mehmet de l-au luat de-i era bărbat.
     Iar Mehmet, dacă mai apucă la prilej, să ducea adesă la Palestina şi să amesteca şi el cu jidovii şi cu creştinii şi întreba de învăţa şi dosluşiia cuvinte de carte şi-ş vestiia şi el numele că iaste prorocu de Dumnădzău trimis. Iară mult de întru jidovi să potriviia lui şi îmbla rătăcindu-să după dînsu, dzîcînd că iaste Mesîia, pre carele aştaptă ei. Şi să luară de întru jidovi dzece de toţ, carii era mai capete şi îmbla toţ după Mehmet în loc de ucinici, anume că-i Mesîia. Şi ş-au părăsît credinţa lor cea părinţască a lui Moisi prorocu şi îmbla rătăciţ supt ascultarea lui Mehmet.
     Acesta Mehmet era om cuciarnic şi amăgitor cu cuvîntul. Şi avea şi acea boală zdrobită; dece cîndu-l priimia, el cădea la pămîntu şi să zdrobiia, cum era mai rău. Iară Hadiha, muiarea lui Mehmet, vădzîndu-l că să căzneşte [[231]] aşea cu greu, să căiia ce-au făcut de l-au priimit să-i fie bărbat. Nu numai căce că era sărac, ce unde avea şi acea boală scîrnavă şi urîtă.
     Iară Mehmet dacă să tredzîia, el spunea cătră dînşi minuni şi ciudesă de carele dzîcea că vede cînd îl apucă acea boală. Şi-i îmbuna dzîcînd că vede cu ochii pre Arhanghel Gavriil cum vine de la Dumnădzău şi-i dă învăţături de în pravilă şi-l învaţă poronce dumnădzăeşti; şi el neputîndu suferi luminarea îngerului cade la pămînt şi face aşea cumu-l vede.
     Aşijdirea să mai aflasă şi un călugăr menciunos, ca şi Mehmet şi potrivnic lui. Dece şi acela mergea la muiarea lui Mehmet de-i spunea într-acesta chip, că tot prorocii fac aşea. la cîţ trimite Dumnădzău îngerii săi de le dă învăţături şi poroncii de în pravilă. Dece şi bărbatul ci Mehmet, fiind prorocu mare / şi venindu-i îngeru de la Dumnădzău de-l învaţă şi grăiaşte cu dînsul şi neputînd suferi luminarea îngerului, cade la pămînt şi să cutremură pînă-l învaţă precum îl vedzi şi tu. Ce să nu te scîrbeşti pentru aceasta, ce să te bucuri că ţ-au trimis Dumnădzău bărbat prorocu ca acesta.
     Dece muiarea lui Mehmet, dacă audzî şi de în gura acelui călugăr acele cuvinte, credzu şi-i părea bine că are bărbat proorocu şi să va chema şi ia prorociţă. Şi să lăuda pre la priiateneli sali, la mueri, precum are bărbat proorocu. Iar la Mehmet în toată vremea veniia oameni întru ascultarea cuvintelor lui şi în dzece ai tot aşea îl dvoriia oamenii, cîte doi, trei. Iar de acii eşi numele lui Mehmet cătră toţi, proorocu, celora ce să potriviia lui. Şi începură a să strînge mulţîme de oameni pre lîngă dînsul şi începu a strînge oşti ş-a să rădica a luare locuri ş-a le domnire şi cetăţi şi oraşe şi întorcea năroade întru credinţa lui.
     Acesta Mehmet au luat învăţătură întîiu de la jidovi edino nacealo <=o începere> şi obrezanie <=tăiere împrejur> şi părăsîre de carne de mascur. Iar de la ariiani au luat învăţătură cuvîntul lui Dumnădzău şi duh făcut, iară de la nestoriiani iarăş au luat celioveaco slujbă <=slujba omului>. Dece Mehmet au arătat celora ce au credzut în credinţa lui să să închine şi să creadză un Dumnădzău, iară pre Hristos să-l cinstească cum ar fi cuvîntul lui Dumnădzău, numai, iară nu ca pre fiiul lui Dumnădzău. Iară pre Svînta Preacurata Mariia, Maica Domnului nostru Iisus Hristos, au dzîs că iaste Mariiam, sora lui Moisă ş-a lui Aaron.
     Aşijdirea au dat învăţătură să nu sufere crucea şi precum să nu creadză că au răstignit jidovii pre Hristos, ce numai umbra lui Hristos au răstignit. Şi i-au învăţat vin să nu bea şi sîmbăta să nu o ţîe ca jidovii, nice să să boteadză.
     Mai datu-le-au învăţătură cum sînt trei raiuri: şi un raiu iaste tot cu lapte, iară altu raiu iaste tot de miiare, iară altul iaste tot cu vin. Dece dentr-aceste trei raiuri vor mînca direpţîi şi toţ turcii cu credinţa lui Mehmet şi precum vor avea un turcu cîte şeapte fete să-i posluşască şi să să culce cu dînsăle şi iale tot vor fi fete curate. Aşijdirea cum jidovii şi creştinii să vor face lemne uscate să să ardză în foc. Şi fieştecare precum au vieţuit pre ceastă lume, ori cu avuţîe, ori cu sărăcie, aşea va viţui şi pre ceia lume.
     Aşijdirea dzîce că-i Dumnădzău vinaneţ <=pricină> binelui şi răului şi cîte pat oamenii, ori de întru mînie, ori pentru vrio năpaste ce i-o aduce necuratul, dzîce Mahmet că aşea i-au fost scrisă şi în frunte pusă să petreacă pre după ce s-au zămislit omul în zgăul mîne-sa şi desparte samo oblastiia [[232]] <=singură voinţa> omului care i-o au dăruit Dumnădzău să aibă voe omul cu trupul său or bine să-ş facă, or rău.
     Aşijdirea le-au mai dat învăţătură cum în loc de curăţănie şi de înţălepciune să aibă mueri multe şi întru toată viiaţa / lor să curvască. Şi în loc de post şi de lipsă, pentru mîntuirea sufletului ei să strîngă avuţîe şi să petreacă cu mîncare multă şi băutură. Şi ş-alte multe ca acestea învăţături predosnice şi îndărăptu le-au făcut să aibă, carele le ţîn neclătite şi neruşiite în veci.
     Iar în 21 de ai de împărăţîia lui Iraclie împărat, în cursul ailor de la Hristos 630, au murit şi Mehmet proorocul şi nacialnicul turcilor ş-au lăsat în locul său namisnic pre o rudă a lui mai de aproape, pre anume Avuvahar, carele au fost mai mare pre năroade, ce să chema amiral, în doi ai şi giumătate. Şi pe după Avuvahar au stătut amiral mai mare agarinenilor Umar. Acesta au luat cetatea Vostra şi alte oraşe şi sate, pînă la Gavatha.
     Iar cînd fu în cursul ailor de la Hristos 635 au luat Umar cetatea Damascului şi toate satele Finichiii şi într-acelia petrecea sarachinenii. Şi de acolo marsă cu oşti asupra Eghipetului şi-l dobîndi. Şi pusă la Eghipet oameni de ai săi, amiral socotitor.
     Iar cînd fu în cursul ailor de la Hristos 637 s-au dus de au luat Palestina. Ş-au întrat Umar în cetatea Ierusalimului cu mare smerenie, îmbrăcat cu haine de păr de cămilă. Şi-i era hainele unsă şi rîncede pre dînsul şi să pohti să vadză Besereca Svîntul Sion, care-i făcută de prea mîndru Solomon, ca să să închine într-însa şi să direagă, să o mai noiască şi să facă mecit într-însă.
     Iar Svîntul patriiarhu Sofronie, careli era la Ierusalim pre atunce, au plînsu cu amar şi cu jeale pre creştini, vădzînd semnele lui Umar precum era. Dece au priimit pre Umar cu cinste mare şi-l îmbie să-i dea alte haine mai curate să să îmbrace şi el nu priimia. Apoi au priimit de i-au adus alte haine curate de s-au îmbrăcat pînă ce au spălat pre ale lui şi iară i le-au adus de s-au îmbrăcat ş-au dat celealalte înapoi.
     Iară pre aceia vreme feace Umar voivod pre unul de în săminţîia lor, pre anume Maviia, să fie şi amiral pre toate oraşeli şi sateli pre unde pusesă de şedea sarachinenii de la Eghipet pînă la apa Efratului.
     Şi să rădică Umar cu oşti şi să dusă asupra persîlor şi-i lovi şi-i birui şi-i tăiară rău şi-i robiră. Iar împăratul persîlor, anume Ormidza, au fugit încătro au putut de au scăpat. Iar sarachinenii îi robiră şi fetele şi le dusără la Umar şi toată avuţîia îi aflară de o luară şi o dusără la Umar. Şi pusă şi acolo la persî amirali de ai săi de era mai mari pre cîtă ţară supusesă supt oblastiia lui.
     Iară cînd să pliniră doi ai de după ce luasă Umar Palestina şi Ierusalimul să apucă Umar de începu a direge Sionul, besereca cea mare a lui Solomon împărat. Şi pre cît tocmiia şi zîdiia dzuoa, tot să răsîpiia şi cădea noaptea. Şi mult să mira Umar ce va face pentr-aceasta. Iară jidovii carii lăcuia la Ierusalim l-au svătuit că pînă nu va pogorî crucea care iaste pusă în Măgura Eleonului nu va mai / sta nice o zîditură. Şi trimisă Umar de o pogorîră şi de pre acii sta zîditura precum o puneau meşterii. Iară Umar trimisă de pogorîră toate crucile cîte fură în Ierusalim şi tot cu învăţătura jidovilor.
     Iară pre aceia vreme să dusă Maviia voivodul lui Umar, cu oşti şi cu armată pre apă pre mare şi luă Chiprosul şi cetatea Aradona şi Tripolea şi toată partea Sîriii. Iar cînd fu în cursul ailor de la Hristos 670 au murit [[233]] Umar şi rămasă în locul lui Maviia amiral şi nacealnic ismailtenilor, agarinenilor şi sarachinenilor şi trimisă pre fiiu-său Izithu la Halchidona şi mulţî creştini robi şi omorî.
     Şi nu trăi mult Maviia şi muri ş-acesta. Iar în locul Maviei rămasă amiral săminţîile acestora Malsama. Şi acesta încă au luat Chesariia, Capadochiia şi cetatea Harisăianul. Şi să petrecu şi Malsama şi în locul lui stătu iarăş amiral Suleiman, ficiorul lui Isam. Şi era acesta om vitiaz şi vestit şi multe nevoi făcea oamenilor, creştinilor, la Ierusalim şi într-alte părţî.
     Iar făr-zăbavă veni viteazul Gotifer la Ierusalim cu trei sute de mii de pedestraşi şi cu o sută de mii de călăreţi şi feace războae mari cu acesta, cu Suleiman. Şi cu multă trudă şi vărsare de sînge de creştini şi de agarineni scoasă Gotifer creştinii de în mîna păgînilor şi Svîntul Mormînt a lui Dumnedzău. Şi peri şi Suleiman atunce. Iar pe după Suleiman acesta ce scrisăm nu să mai află necăiuri ca să fie mai avut turcii vreo începătură pînă la cursul ailor de la Hristos într-o 1300 ai.
     Iar pre atunce iarăş au eşit un nacealnic de întru turci pre anume Otman, ficior unui turcu prost şi om de gios. Dece de într-acesta Otman au avut iarăş turcii începere şi iarăş izbucniră domnii de întru dînsu şi să iviră ca poiadea, care pre unde au fost amistuiţ şi uitaţ. Deci şi pînă astădzi tot de în Otman li i să trag împăraţîi lor, nici altă săminţîe de în săminţîile lor nu poate sta împotriva săminţîii lui Otman; ce să dzîc otmanlii, precum mai sus scriem.
     Dece acesta Otman să aleasă un om mare şi cu svat şi vitiaz şi nărocit la toate trebele. Şi cum stătu de-ş strînsă săminţîia şi iar să feaceră mulţ, ca poiade şi strînsă oşti mari şi să dusă de luă pre Marea Neagră, de spre răsărit, cetatea Săvastiia şi alte locuri multe şi oraşe şi-i eşi numele de împărat. Ş-au împărăţît 28 ai tot bine şi cu pace, că nu-i îndrăzniia nime. Şi muri şi lăsă în locul lui împărat pre fiiu-său Orhan şi-l îngropară cu cinste, ca pre un împărat.
     
     
ÎMPĂRĂŢÎIA LUI SULTAN ORHAN, FICIORUL LUI OTMAN. GLAVA 211

     Pe după Otman împărăţî fiiu-său, sultan Orhan. Acesta încă sămîna / tătîne-său la toate trebele, că era şi viteazu şi înţăleptu şi destoinic, ca şi tată-său. Acesta împărat au luat muiare pre fata craiului de Caramaniia. Acesta au apucat vrăjmăşie cu Mihail Paleolog, împăratul grecilor, şi stătu cu oşti mari ca să ia Brussa de la mîna grecilor. Şi multe războae feace împăratul Ţarigradului cu dînsu pentru Brusa să nu o ia şi tot o au luat. Iar la războiu s-au rănit şi atunce în pripă au şi murit şi nice în cetate n-au apucat să între împărăţînd doi ai numai.
     
     
ÎMPĂRĂŢÎIA LUI SULTAN MURAT, FICIORUL LUI ORHAN. GLAVA 212

     Pe după moartea acestuia stătu împărat fiiu-său, sultan Murat. Şi avea prietenşug şi pace mare cu împăratul Mihail Paleolog şi de multe ori au dat oşti într-agiutoriu împăratului grecescu unde i-au trebuit. Iar împăratul [[234]] Mihail pentru scumpetea lui mai mult au pierdutu, că nu vru să-l dăruiască o dată măcar, precum i să cădea, să-l aibă priiaten, ce-l feace vrăjmaş.
     Şi s-au sculat acesta sultan Murat cu şeasădzăci de mii de oaste turcească ş-au lovit de au luat de la greci Calipolul cetatea, scala cea mare ş-au mai luat Filipolul, iarăş cetate minunată şi cu vinit mare, cu sate multe pre împregiur. Iaşijdirea i-au mai luat şi Udriiul, careli iaste ca giumătate de Ţarigrad. Şi şi acesta iarăş s-au rănit la războiul Udriiului ş-au murit. Iară au împărăţît 23 ai.
     
     
ÎMPĂRÎŢÎIA LUI SULTAN PAIAZÎT, FICIORUL LUI MURAT.GLAVA 213

     Pe după moartea acestuia stătu împărat fiiu-său, sultan Paiazît şi pre poreclă Iltirim. Iltirim turceşte să chiamă fulgeriul. Şi numai cît stătu pre împărăţîe să şi gătă de marsă asupra bulgarilor. Şi le dede războiu tare şi iute ca fulgerul, precum şi-l chema. Şi dobîndi Bulgăriia toată, cu toate cetăţîle şi oraşele şi satele. Şi pre Marco, domnul bulgarilor l-au prinsu viu şi pre toţ boiarii lui şi tuturor le tăe capetele. Şi pre lîngă Bulgar mai luă şi Sîrbiia cu totul şi supusă pre aceştea pre toţ.
     Iar în cursul ailor de la Hristos 1376 au luat Bosna şi de acolo au lovit Ţara Ungurească ce le dzîc Orta Mangeav, adecă Ungurii de Mijloc. Şi şi acolo au luat cetăţ şi oraşe şi sate şi robi de agiunsu. Mai luat-au Alvaniia adecă arbănaşii şi au lovit şi Ţara Cuţovlahilor de o au luat cît au putut pre supt munţ.
     Iară de acolo, dac-au istovit şi s-au întorsu iarăş la Udriiu nu feace zăbavă, ce să să şi apucă de Ţarigrad. Şi să sculă de marsă la Ţarigrad în cursul ailor de la Hristos 1395 şi cuprinsă Ţarigradul pe de toate părţîle şi strîcă tot ce fu pregiur Ţarigrad şi vii şi casă şi besereci şi grădini şi luă dobitoace şi ce află tot. Şi să apropiiasă lucrul numai ca să ia şi Ţarigradul.
     Iar împăratul grecescu dacă vădzu nevoia au scris la creştini să-i dea agiutor să nu-l lasă în perire. / Atunce au venit marele Ţamberlan, domnul Ţagataiului, ce-au fost locu tătărăscu pre apa Ixartului. Acesta domnu Ţamberlan, au fost creştin dereptu şi cu putere mare ş-au venit cu mulţîme de oaste mare de călăreţ şi de pedestraş ş-au cuprinsu oştile acestuia, a Ţamberlanului, de nu le încăpea răsăritul, aşea era răvărsate de multe.
     Iar împăratul turcilor, sultan Paiazît, dacă audzî că vine Ţamberlan, domnul Ţagataiului, într-agiutor împăratului grecescu să lasă de Ţarigrad şi să dusă de trecu cu oştile în ceia parte de mare, pre la Angura cetatea şi eşi în tîmpinarea Ţamberlanului şi-ş dede războae tari şi iuţî foarte; şi birui Ţamberlanul pre turci şi-i tăe de-i potopi şi-i robiră de-i ducea ca dobitoacele. Şi prinsă pre sultan Paiazît viu, nevătămat, Ţamberlanul şi i-au făcut laţuh de aur de l-au băgat şi de grumadzi şi de mîni şi şi de picioare şi i-au făcut cuşcă de fieru de l-au închis în cuşcă ca pre o pasăre. Şi-l ducea pătaşcă cu cai şi cu cămile. Şi l-au purtat toată ţara Asîia şi Sîriia, carele era ţări turceşti a cestui împărat, a lui Paiazît şi le prăda domnul Ţamberlan şi le ardea şi le robiia, de prăviia împăratul de în cuşcă şi-ş pierdea viiaţa unde vedia atîta amar şi pedeapsă de la Dumnădzău ce-i venisă cum nu să gîndisă el.
     [[235]] Şi purtîndu-l într-acea cuşcă de her au murit într-însa sultan Paiazît şi în robie, de inimă rea şi de dosadă. Că pentr-acea n-au vrut nici Ţamberlanul să-l tae, ce i-au făcut acea minune, ca să vadză cu ochii la ce l-au adus Dumnădzău, să să învenineadză sîngur şi să moară, cum au murit. Iar ficiorii acestui împărat, a lui Paiazît, anume Orcana şi Mehmet au fugit ş-au scăpat.
     Iar Ţamberlanul, domnul Ţagataiului, dacă prădă şi robi ţărîle turceşti să dusă la locul său plin de tot binele şi izbăvi acea dată împărăţîia creştinească denaintea turcilor şi multe laude şi mulţămite şi daruri scumpe trimisă împăratul grecescu acestui domnu, lui Ţamberlan, pentru binele ce i-au făcut. Şi într-acesta chip petrecu sultan Paiazît.
     
     
ÎMPĂRĂŢÎIA LUI SULTAN MEHMET, FICIORUL LUI SULTAN PAIAZÎT. GLAVA 214

     Pe după robirea şi moartea lui sultan Paiazît, stătu împărat fiiu-său sultan Mehmet. Şi-ş strînsă şi el oşti turceşti şi pre bani şi să dusă spre răsărit şi feace trudă mare pînă a-ş scoate cetăţîle care luasă Ţamberlan şi pusesă ispravnici ai săi pre la dînsăle. Şi fără ce-ş scoasă cetăţîle lor au mai luat ş-a grecilor Galatiia şi Capadochiia. Acesta împărat Mehmet au mutat de tot scaunul împărăţîii turceşti de la răsărit, adecă, de la Brusa, şi l-au aşedzat despre apus la Udriiu, pentru frica lui Ţamberlan sau altora, să nu mai petreacă nime precum au petrecut tată-său, sultan Paiazît Iltirim. Şi împărăţî şi acesta cu paci, pe după ce ş-au scos cetăţîle, 14 ai şi deacii muri.
     Apoi pe după acesta au împărăţît fiiu-său sultan Murat a cărui viiaţă şi fapte de vitejii că s-au bătut cu / craiul ungurescu şi l-au dobîndit de i-au tăiat capul şi alte bărbăţîi cîte au făcut, toate acestea s-au scris pre urmă la începutul Turcogreţîii. Şi dacă i să prinsă moarte la Udriiu trimisă de adusără pre fiiu-său sultan Mehmet de la Magnisîia şi-l lăsă împărat în locul lui.
     
     
AICI SĂ ÎNCEPE PENTRU LUAREA ŢARIGRADULUI ŞI CÎTE RĂUTĂŢ FEACERĂ ÎNTR-ÎNSU. GLAVA 215

     Pe după moartea lui sultan Murat, carele avea mare prietenşug şi bună paci legată cu împăratul creştinilor, cu Ioan Paleolog, stătu împărat ficiorul lui sultan Murat, pre anume sultan Mehmet, împărat răsăritului şi apusului. Atunce pre aceia vreme să săvîrşi şi împăratul Ioan Paleolog, împăratul creştinilor ş-a Ţarigradului. Şi veniră fraţîi acestui împărat, anume Costantin şi Dimitrie şi Toma, şi dederă cei doi fraţ împărăţîia lui Costantin. Că împăratul Ioan Paleolog ficiori n-au avut, ce au stătut împărăţîia pre fraţi.
     Dece dacă să voiră fraţîi de dederă împărăţîia lui Costantin, fratelui celui mai mare, [iară] ceia fraţ ş-au luat Ţara Peloponisul, care să chiamă Morea, de unde sînt grecii moraiţîi. Şi împărăţîră fraţîi Pelopinisul în doaă, şi-ş luă unul Lachedemoniia cu toate ţînuturile, iar altul ş-au luat Corinthul. Şi şedea fraţîi amîndoi de să odihniia făr'nice o grijă.
     [[236]] Iară sultan Mehmet, dacă să vădzu împărat putiarnic răsăritului şi apusului, rău să gîndi cătră Ţarigrad şi cătră creştini. Iar atunce de întîiu, dacă stătu împărat, arătă prietenşug mare cătră Costantin Paleolog împărat şi ceru loc la greci sultanul acesta de-i dederă ca să-ş facă cetate deasupra farului, aproape de Ţarigrad. Şi o feace cu tării de zîdiuri şi cu baştior. Iar ţarigrădenii le da şi bucate de mîncat pristavilor şi de băut şi le da var şi cărămidă şi de ce le trebuia, de frică. Iar avea ţarigrădenii putere să nu-i lasă să facă cetate, ce nu mai nădejduia giurămînturile care le făcusă cu tatăl acestui împărat, nu o dată, ce şi de multe ori cu împăratul grecescu, ca să nu să rădice pre Ţarigrad nici el, nici ficiorii, nici nepoţîi lui. Aşijdirea şi acesta încă să adeveriia ca şi tată-său, dară adeverinţa lui au fost vicleană şi înşălătoare.
     Iar dacă săvîrşi cetatea de făcut o au întărit cu puşci şi cu oameni păzîtori şi pusă steaguri pre în zîdiuri. Iară ţărigrădenii nădejduia aşea că de vor vedea vreun sămnu de vrăjmăşie de cătră turci să facă cetăţuia aceia pămîntu, căce că era aproape de dînşii.
     Iar sultan Mehmet purceasă spre Udriiu pre după ce găti de tot cetatea. Iar de întru oamenii lui să lăsară năvrapi şi apucară de robiră cîţva oameni de într-un sat de lîngă Ţarigrad, ce să chiamă Bezplătnii şi de într-alte / sate, ce să chiamă satul Sveati Foca. Iar ţărigrădenii audzînd de aceasta au trimis de au dat ştire sultanului cum; întru pace şi legătură ce am avut cu tată-său şi cu tine nu să cade să ne apucaţ oamenii robi. Iar sultan Mehmet s-au tăgăduit că nu-i la ştirea lui, iară să să cerce oamenii acei apucaţ să-i trimiţă la casîle lor.
     Iară peste puţînea vreme într-acel an ce au stătut împărat s-au gătat cu oşti mari şi grele şi pre uscatu şi şi pre mare, cît nu li să mai vedea marginea şi pămîntul de cai şi oameni, iar marea nu să vedea de vasă, de catarge şi de şeici. Şi veni sultan Mehmet şi cuprinsă Ţarigradul şi despre uscat şi de pre mare.
     Iar catargele n-ar hi putut străbate pre lîngă Ţarigrad, căce că era un lanţuh de fier întinsu preste mare de la Galata pînă în Ţarigrad, făcut gros de fier oblu. Iar turcii feaceră meşteşug minunat ş-au trecut catargele pre deasupra lanţuhului. Şi făcură aşea că-ş păscură prilejul pînă unde suflă vînt mare de încătro veniia catargele şi întindea toate pîndzăle unii catarge şi veniia ca o săgeată, căci că trăgea şi robii cu opacinile <=vîslele>. Iar oamenii cei de oaste să punea toţ în coada catargii. Deci catarga să rădica cu piscul sus şi să aşedza denapoi de greimea oamenilor şi cu piscul covîrşiia preste lanţuh, pînă aproape de giumătate de catargă. Deci oamenii cei de în coada cătargăi sîrguia curînd toţ de alerga în piscu. Deci piscul să pleca şi denapoia să înălţa şi trecea catarga preste lanţuh.
     Şi aşea într-acesta chip au trecut catargele toate de spre Ţarigrad şi nu mai folosi nemic lanţuhul cel de fier, căce că nu vrea Dumnădzău pentru greşealele noastre, ce-i era voia să să ia împărăţîia de la creştini şi s-au luat.
     Iar dacă să apropiiară catargele pre lîngă zîdiul Ţarigradului începură a face meşterşuguri multe ca să să poată sui pre zîdiuri. Şi începură a face scări cu buţî deşiarte şi cu scînduri pretutindirea să să sue preste zîdiuri să facă năvală în Ţarigrad. Iar pre atunce de curînd au cădzut o bucată de zîdiu de sta spărtură de la poarta Hersunului pînă la poarta lui Sveatii Roman şi nu [[237]] apucasă să astupe ţărigrădenii acea ruptură de într-acel zidiu, ce pusesă în loc de cîrpele multe de toate; ce nice de un folos acelea nu le era.
     Iară pre aceia vreme să prilejisă un boiar ghenuvian, pre anume Dustugnea, fiind venit acolo la Ţarigrad cu doaă corabii mare cu negoţu. Şi vădzîndu că ţărigrădenii nu vor să stea direptu acea ruptură de părete şi de pre acolo să va lua Ţarigradul, au dzîs cătră împăratul Costantin acel boiariu şi cătră tot nărodul cum va sta el cu puterea lui şi cu cheltuiala lui la acea spărtură de părete, de să va bate cu turcii, cu agiutoriul lui Dumnădzău, pentru binele creştinilor. Şi-i mulţămi împăratul foarte şi toţ creştinii. /
     Şi stătu acel boiariu tare acolo la zidiul cel strîcat şi vitejeşte, de să bătea cu turcii şi nemic nu putea face ca să străbată turcii, ce-i bătea cu sîneţă şi cu sacaluşă şi nu să mai putea apropiia nice unul acolea. Şi multă vreme ţînu strană acel boiariu ghenovezu şi tot ar fi ţînut; ce-l săgetară cu un sîneţu în piciorul cel direptu şi de durere mare au cădzut la pămînt mai mortu. Şi-l luară oamenii săi şi-l dusără de-l băgară în corabie şi-ş întinsără vetrileli corăbiilor şi să dusără pre mare pînă agiunsără la Sacîz. Şi acolo să prinsă moarte acelui boiariu şi-l dusără mort la Ghenova, la casa lui.
     Iar împăratul Costantin şi cu toţ boiarii şi cu năroadele toate să svătuiră să aleagă patrudzăci de voinici tineri, oameni aleşi, cu arme şi cu foc şi să-i pue într-un vas sprinten să margă pre taină şi să dea foc catargelor turceşti să le aprindză, să nu să aleagă nemic de dînsăle. Şi aşea feaceră. Şi-i scoasără pre taină cu vasul acel sprinten, ce să chiamă feludă şi purceasără de eşiră pre poarta ce să dzîcea Chinigus, adecă Poarta Vînătoare. Iar vrăjmaşii de frînci de decinde, de la Gălata, ori cum şi în ce chip au oblicit de aceasta şi avînd prieteşug cu turcii le-au dat ştire cum vor grecii să le aprindză armata; ce să să păzască. Dece turcilor le era aminte şi numai cum vădzură feluda aceia cu acei vonici mărgînd au îndireptat o puşcă mare de într-o cătargă şi loviră vasul acela cu acei patrudzăci de vonici şi-l sparsără. Şi să înecară toţ tinerii aceia în fundul mării.
     Iar împăratul şi tot nărodul mult plînsără şi să jeliră pentru aceasta. Şi să plini cuvîntul ce dzîce filosoful: Unde Dumnedzău dă, zavistiia nu încape; iar unde nu dă, nici plîngerea nu poate. Iar împăratul şi cu toţ ţarigrădenii, pre cît le era puterea, sta şi să bătea cu turcii. Ce nu avea cum, că era un grec la o mie de turci, ce numai ce să ruga milii lui Dumnedzău să le fie într-agiutor.
     Iar cînd fu a doa dzî turcii fură gata şi călări şi pedestri şi dederă năvală mare la ruptura zidiului şi apucară o samă de intrară, călări şi pedestri şi dobîndiră zidiurile cele mare şi pusără steaguri pre într-însă şi pre în başte. Iar ţărigrădenii, mişeii, dacă vădzură steagurile pre zîdiuri stătură cu războiu tare acolo la ruptura zidiului şi atîta stătură vitejeşte grecii de să tăiară cu turcii, cît să împlusă ruptura acea de zîdiu de trupuri de oameni morţ, învîrvomaţ unii preste alţî, cît ţînea ruptura aceia de zîdiu de la poarta ce să chema a lui Hersus, pînă la poarta lui Sveatii Roman, loc de o pistreală mare, preste tot să zîdisă ruptura de stîrvuri de oameni, unul preste altul, de a tocma cu zîdiul în sus.
     Şi atîta sunet şi trăsnet să feace şi să încleştasă unii într-alţî de să tăia, cît nici cei de în lăuntru nu mai putea eşi afară, nici cei de afară nu era loc [[238]] să între în lăuntru, ce să giunghia şi să tăia de a mînă, că nu mai era putere într-alt chip. Iar păgînii, turcii, / fiind mulţ ca frundza şi ca iarba, cuprinsără de să suiră pre zîdiuri pretutindirea şi împlură Ţarigradul ca lăcustele şi să tăia cu grecii pre toate uleţîle şi pre în toate hudiţăli şi locurile cele strîmte. Şi luară turcii Ţarigradul de la creştini cu sabiia şi cu sînge vărsat fără cislă şi fără samă, în cursul ailor de la Adam 6961, iar de la întruparea lui Hristos 1453, în luna lui maiu în 29, într-o marţî demîneaţă.
     O, minunile tale, Doamne, împărate şi despuitoriu, văseadrăjtel <=a toate stăpînitorule>, în ce chip usăbişi mila ta cea bogată de cătră noi creştinii, şerbii tăi, cu atîta dlăgo trăpenie <=îndelungă răbdare> de sosîră noaă acestea, au după cuvîntul prorocului: cto pozna u magnes, adecă cine poate şti gîndul lui Dumnedzău, sau cine în svatul lui au fost, să poată cunoaşte adîncurile sali şi cine ar fi avut de întru oameni inimă împietrită să poată trăpi să nu plîngă şi să nu să jelească de robiia şi de vărsarea de sînge ce să feace în Ţarigrad, în cetatea ceia ce să dzîce împărăteasa cetăţîlor, care era vîznosîtă <=proslăvită> şi vestită preste toată lumea de pre supt ceriu? Iar acmu iaste mai de gios şi mai pobrăzîtă <=uimilită> decît toate cetăţîle.
     Care inemă de fier ar fi să nu o cuprindză durere de primejdiile carele au sosît aceştiia cetăţ? Socotescu că şi pămîntul va fi suspinat de jelea ei şi pietrile şi lemnele şi toate cîte sînt cu abur şi fără abur să vor fi mîhnit şi să vor fi jelit de nesuferitele lucruri şi poznele ce s-au făcut într-acea cetate curată şi creştină, cat mă cutremur şi a mai scrie.
     Atunce să fie vădzut neştine svintele odoară a svintelor besereci cum le apuca turcii de pre în svintele altare şi le băga pre în sîn şi pre unde avea loc mai cu taină a trupului şi cum călca cu picioarele svintele evanghelii şi svintele pravile şi în ce chip călugăriţăle, fete curate, le apuca de-ş rîdea de dînsăle pre uleţă şi pre drumuri, fără nice o sîială şi ruşine păgînii şi bezduşnicii şi iale ţîpa şi să văita că le ucidea, de li să audzîia glasurile şi boacetele pînă la naltul ceriului. Aşijdirea giupînesăli cele scumpe şi iscusîte, de nice soarele nu le vedea, le ducea robite şi de cosîţă trăgîndu-le pre toate uleţîle cu groază şi cu ţîpete, cum era mai cu ruşine.
     Aşijdirea să fie vădzut neştine precum ducea preuţîi şi călugării cu ştrianguri legaţ şi cu capetele goale, trăgîndu-i şi bătîndu-i, cum era mai amar şi mai rău, cît cine le poate povesti ş-a le scrie toate cîte lucruri rele pe spre fire ce s-au făcut întru aceasta mînie ce-ş trimisesă Dumnedzău pre rodul creştinescu. Aşijdirea cum dezgropa turcii mormînturile împăratîlor creştini, ca <să> găsască haine ţăsute cu sîrmă, sau nescare aur şi pietri scumpe şi le scotea oasăle afară de-ş rîdea şi să împroşca cu dînsăle; şi ş-alte multe îmbălături şi scîrnăvii făcea spurcaţîi şi pîngăriţîi.
     Atunce să plini prorocisviia împăratului / David ce dzîce în 78 psalmi: .
     [[239]] <=Dumnezeule, păgînii au năvălit în moştenirea ta; pîngărit-au biserica ta cea sfîntă şi Ierusalimul l-au prefăcut într-o movilă de moloz. Dat-au trupurile slujitorilor tăi să le mănînce păsările cerului şi cărnurile cuvioşilor tăi le-au dat fiarelor pămîntului. Vărsat-au sîngele lor ca apa împrejurul Ierusalimului şi nu era cine să-i îngroape. Ajuns-am de ocara vecinilor noştri, batjocura şi rîsul celor dimprejurul nostru.
     Pînă cînd, Doamne, le vei fi mînia pînă în sfîrşit? Pînă cînd va arde ca focul mînia ta? Şi ne-ai dat pre noi în mîinile vrăjmaşilor>.
     În ce chip putu primi Sveata Sofiia, căriia i să pusă numele acesta să să cheme aşea de întru cuvîntul lui Dumnedzău, Sveata Sofiia, zidirea cea mare şi minunată de pre supt ceriu şi ceriul cel de pre pămîntu, Sionul cel Nou, pre care o au zîdit sîngur Dumnedzău şi nu mînă de om, pohfala şi lauda a toată lumea, ceia ce covîrşeşte preste toate zîditurile de în cîte-s pre pămînt.
     O, ciudesă şi minune mare, cum şi în ce chip sveata beserecă aceasta şi lăcaşul lui Dumnedzău să feace capişte şi mecit ismailtenilor, a vrăjmaşilor credinţăi lui Hristos! O, soare, de aceasta minună-te şi tu, pămîntule, cutremură-te şi cu omilinţă glăseşte-te strîgînd şi dzîcînd:  <=Mult milostive Doamne, slavă Ţie>.
     Într-acesta chip s-au robit şi s-au luat Ţarigradul, ocanicul.
     Iar mişelul de împărat Costantin, dacă vădzu că să suiră turcii pre deasupra zidiului de spre partea ce să dzîcea a Iui Sveati Roman, mulţî ca lăcustele, eneceri pedestri şi călărimea mulţîndu-să întrîndu pre ruptura zidului, cum mai sus scrisăm, nu mai avu ce să face, ce fiind grijit de moarte cu ispoveduinţă şi cu svînta pricistenie şi de împreună cu multă samă de boiari ai săi eşi în tîmpinarea turcilor şi dzîsă cătră boiari aşea: O, fraţîlor, astădzi ne sosî ceasul morţîi sau a robirei. Ce decît să fim vii suptu chinul şi pedeapsa robiii şi să murim cu ruşine, mai bine să dăm război vrăjmaşilor şi să perim cu cinste într-acesta ceas pentru credinţa şi pentru moşiia; iar Dumnedzău ne va alege precum va fi mila sa cea bogată.
     Şi fură toţ boiarii cu împăratul într-un cuvînt şi sa erta de în rost unul pre altul şi dzîsără: Astădzi am născut, astădzi să perim. Şi să slobodzî nainte împăratul cu sabiia goală în turci, în mulţîme şi toţ boiarii alăturea cu dînsu şi multă moarte feaceră într-înşii pînă-i împresorară de nu să mai vădzură între dînşi între turci. Şi acolea peri împăratul creştinescu Costantin şi cu toţ boiarii săi şi nu vrură să să dea vii în mîna turcilor. Iar şi turcii n-au ştiut că iaste sîngur împăratul grecescu acolo într-acel buluc şi cu boiarii săi, că nu i-ar fi tăiat, ce i-ar fi împresorat ca pentru să prindză viu pre împăratul şi să-l fie dus la sultan Mehmet, împăratul turcescu. Că mai pre urmă mare cercare au / fost pentru împăratul Ţarigradului ca să să afle unde va fi. Că avea grijă mare împăratul turcescu că va fi scăpat şi va veni cu agiutor de la alţ creştini şi-l va potopi.
     Deci au pus de au căutat pre în toate trupurile cele perite şi l-au cercat pînă i-au aflat capul spălîndu-l de sînge şi l-au cunoscut mama lui şi ş-alţ boiari. Şi într-acesta chip să potoli grijea împăratului turcescu şi să plini de bucurie şi de veselie atîta cît nu să mai ştiia ce să mai face, vădzînd că au dobîndit cetatea cea minunată de în toată lumea a Ţarigradului, care să [[240]] răspunde împărăteasa a tuturor cetăţîlor de pre suptu ceriu şi vădzînd că să chemă de pre acii împărat grecilor şi stăpîn răsăritului şi apusului.
     Iar cînd fu a cincea dzî pre după ce să luă Ţarigradul feace împăratul turcescu iarăş cercare mare pentru nescare boiari mari greci de vor fi undeva supuş numai să să afle. Şi aflară pre duca cel mare şi pre domestihul cel mare şi pre sărdarul oştilor, pre ficiorul lui Catacuzino cel mijlociu şi şi pre alt mai de gios boiari mulţ au găsît şi tuturor acestora le-au tăiat capetele. Însă pînă a tăia pre duca cel mare au adus întîiu pre doi fii ai săi de i-au tăiat înaintea lui. Decii au tăiat şi pre duca.
     Şi acolea să plini cuvîntul Svîntului patriiarhu Grigorie Mamint, carele prorocisă ducăi, acelui boiari mare, cu mult ai mai întîiu, precum vor lua turcii Ţarigradul şi vor tăia întîiu capetele a doi ficiori ai săi, apoi vor tăia şi capul lui. Şi aşea fu cum dzîsă acel părinte preajdevidiţu <=prevăzător>.
     Iar pre un cucon mai mic ce au fost avînd acel boiar duca cel mare, l-au luat la împărăţîe în casă, ce-l chema pre anume Isaachie, carele fără zăbavă vreme nu să ştiia ce s-au făcut de în casa împăratului. Iar apoi s-au oblicit cum să află la Rîm, unde era şi o soră a lui, trimisă de tată-său cu multă avuţîe încă mai întîiu de luarea Ţarigradului.
     Iar împăratul turcescu, sultan Mehmet, învăţă de strînsără toate trupurile cele moarte de în războiul Ţarigradului, şi creştineşti şi turceşti, şi le scoasără de în Ţarigrad afară şi dederă foc de le arsără.
     Iar pe după aceasta fără zăbavă, dacă să aşedză pre împîrăţîe sultan Mehmet, au tăiat capul lui Halil paşea, purtîndu-i pizmă veche mai de întîiu de pre cînd au fost poroncit acesta Halil paşea la tatăl împăratului, la sultan Murat, la răsărit, la Magnisîia, pre vremea ce au fost venit craiul ungurescu şi cu Iangul să să bată cu acest împărat, cu sultan Mehmet şi apoi au trecut ungurii de au luat Varna.
     Şi pentru căci să punea pururea Halil paşea pentru Ţarigrad să nu margă cu oşti să-l ia, nici să strîce pacea ce au făcut tată-său, sultan Murat, cu împăratul grecescu, aducîndu-i aminte că de va miarge asupra Ţarigradului să vor rădica alte crăi creştineşti şi vor face de vor piiarde şi Udriiul. Şi pentru căce au adus pre tată-său cu scrisorile lui de la Magnisîia de s-au bătut cu ungurii şi apoi au şedzut tată-său în scaun la Udriiu şi / pre dînsul l-au trimis la Magnisîia, la răsărit. Dece pentru acestea i-au făcut plată de i-au tăiat capul. Că aşea să cade să cinstească dracii pre ceia ce cinstescu pre dînşii.
     Iar împăratul, sultan Mehmet, pusă în Ţarigrad cadiu şi epitropi cumpătători şi ianiceri mulţ de paza Ţarigradului. Şi împăratul să dusă la Udriiu să-ş mai vadză şi să-ş mai tocmască treaba şi acolo şi iarăş să să învîrtejască la Ţarigrad.
     Şi trimisă împăratul pre în ţară, pre afară de în Ţarigrad, pre în cetăţ şi pren sate şi oraşe şi învăţă să aducă oameni căsaşi cu totul să lăcuiască în Ţarigrad; că să împuţînasă oamenii, ţărigrădenii, că unii perisă, alţîi fugisă, cînd s-au luat Ţarigradul; dece au adus oameni mulţ de pre Marea Neagră, de la Agathopol şi de la Mesevriia şi de la Sălivriia şi de la Iracliia şi de la Panod şi de la Orestiiada şi de pre aiurilea şi le dărui împărăţîia casă în Ţarigrad gata şi locuri. Dece şi oamenii aceştea fără ce le dedesă de la [[241]] împărăţîe ş-au cumpărat şi ei de alte lucruri bune şi scumpe dichisuri. Şi fură orăşiani şi stăpîni direpţî ţărigrădeni.
     Iar împăratul turcescu să învîrteji de la Udriiu la Ţarigrad şi începu a direge saraiul vechiu, ce-i dzîc turcii Ischisariu. Aşijdirea şi în Ţarigrad iarăş au pus de au tocmit ş-au dires ş-au întărit zidiuri şi altă ce era strîcat. De acolea s-au sculat şi s-au dus de au luat cetatea Enului. Şi de acolea s-au dus de au luat Athina şi Thiva şi Thasul şi Samothrachiia şi Argosul şi Morcia. Apoi s-au dus de au luat Limnul şi Imbrul şi alte cetăţ şi oraşe, cîte era mai mici şi mai aproape de acestea cetăţ şi ostroave ce mai sus scrisăm. Şi tot îmbla în toate părţîle, dobîndindu locuri şi cetăţ şi nu să aşedză într-acel an nice într-o dzi. Şi nime nu mai era ca să-i mai stea împotrivă.
     Iar de acolo au trecut cu oştile în corabii preste mare, la răsărit ş-au luat ostrovul Mitilinul şi doaă oraşe ce le dzîc Fochili cele vechi şi cele noaă, carele să află aproape de cetatea Zmirchii Efesului de în gios de rîul Menandrului. Şi şi de pre acolo mulţ oameni, cu mueri, cu ficiori cu tot au adus de au aşedzat în Ţarigrad.
     Iară de pre acolo s-au dus ş-au luat cetatea Castamoniia şi cetatea Sînopul. Că aceste doaă cetăţ le-au fost ţîind Căzîl Ahmat, fiindu-i lui de moşie de la strămoşii lui, de la sultan Alatin de la viteazul cel vestit şi înfricoşat. Căci că Căzîl Ahmat carele ţînea aceste doaă cetăţ cu toate oraşele şi satele de pre împregiur, numai cît au audzît că vine împăratul înlr-acea parte de loc au fugit tocma la Persîia la Uzun Hazan, de au scăpat. Dece acestea cetăţ s-au închinat cu toate olatele de pre împregiur împăratului, fără nice un războiu.
     Apoi de acolo s-au dus de au luat Amastrul cetatea şi Chefea de în mînule ghenuvezîlor. Şi oamenii de în Chefea i-au adus în Ţarigrad şi de pre în satele Chefei şi au rămas cetatea aceia mai / pustie de oameni. Şi au strîcat cîtva şi de în zîdiurile cetăţîi Chefii. Iar de acolo s-au învîrtejit sultan Mehmet împărat iarăş la Ţarigrad.
     Şi vădzînd că tot nu să pot strînge creştinii în Ţarigrad cu voia lor, carele de pre unde fusesă fugiţi şi împrăştiaţi au început a întreba împăratul cum poate fi de rîndul acestui lucru. Ş-au întrebat de creştinii carii era pre lîngă împăratul, oameni cărtulari şi sameşi mari de cumpăta împărăţîia cu scrisorile şi cu ambacul grecescu. Căce că turcii era neînvăţaţi şi necărtulari, ce făcea răvaş de lemne şi cresta pre dînsă şi le era în loc de băgare samă, că altă samă nu ştiia, pînă ce-i învăţară pre cătinel grecii. Şi încă şi pînă astădzi tot aceasta obicină ţîn pitarii ceia ce vînd pîinea pre în tîrg la Ţarigrad.
     Dece aceştea greci, gramaticii, ce să afla pre lîngă împărăţîe spusără cătră împăratul dzîcînd că pînă nu să va pune în Ţarigrad patriiarhu creştinilor nu să vor strînge. Iar împăratul dacă oblici că iaste povestea aşea, îndată dede voe să să strîngă creştinii de pre unde vor fi şi să caute să-ş aleagă unul de întru dînşii, care-l vor socoti ci să le fie de treabă şi cu voia împăratului să-l pue să le fie palriiarhu. Făcînd împăratul acesta lucru cu meşterşug ca să audză creştinii grecii că s-au pus patriiarhu ca şi mai întîiu la împărăţîia creştinească, să vie toţ grecii la Ţarigrad să să strîngă ca să să împle de oameni.
     Iar nărodul creştinescu cît era în Ţarigrad să strînsără toţ după poronca împăratului şi aleasără pre filosoful Ghenadie şcolariul, fiind fost giudeţ [[242]] împărăţîii, om svînt şi cu osîrdie dumnedzăiască, îl spodobiră cu sorţ de pravilă cu toţîi şi-l feaceră patriiarhu. Şi i să închinară toate năroadele creştineşti şi să plecară lui toate beserecele Ţarigradului şi toate mitropoliile şi eparhiile de în lume, ca şi la împărăţîia de întîiu a creştinilor.
     Iar sultan Mehmet împărat, audzînd că l-au ales de bun şi destoinic de l-au pus creştinii patriiarhu, l-au poftit de au mărsu înaintea sa în casăle împărăteşti şi-i dede, în loc de cîrje, toiag de argint poleit de mult preţu, foarte frumos şi iscusît. Şi-i dede şi calu împărătescu cu toate podoabele şi cinci sute de galbeni de aur şi-l îmbrăcă cu căftan şi-i dede şi pălărie scumpă de-i pusără în cap. Şi-i dzîsă: Pasă de fii patriiarhu întru nărocul împărăţîii mele şi fii cu prietenşug spre noi. Şi să ţîi toate obicinele Patriiarhiei precum le-au ţînut şi ceialalţ patriarhi ce-au fost mai întîiu de tine. Şi să-ţ fie o dată şi Besereca Svinţîlor Apostoli să fie Patriarhie, să petreci întru însa.
     Şi-l petrecută cu cinste şi cu oameni împărăteşti pînă acolo. Şi să feace Svînta Besereca a Svinţîlor Apostoli Patriarhie; că nainte la împăraţîi creştineşti au fost Svînta Sofiia Patriarhie. Iară dacă luară turcii împărăţîia, pre Svînta Sofiia o feaceră mecit, de să închina împăratul într-însă, precum o vedem şi pînă astăzi.
     Dece şedzînd patriiarhul acolo la Svinţîi Apostoli şi fiind pre împregiur poporul acolo pustiiu de oameni, / [iar] într-o dzî să află în ţîntirimul beserecii un om mortu, ucis. Şi pentru aceasta multu să îngrozî patriiarhul şi temîndu-să să nu să mai facă ş-alte morţî şi să nu petreacă şi el cu oamenii săi vreo pacoste, eşi de acolo şi lăsă acea beserecă minunată şi iscusîtă pustie şi ceru de la împărăţîe de-i dederă altă beserecă ce au fost petrecînd călugăriţă fete curate într-însă, ce era hramul Svintei Bogorodiţe Preablajenna, căriia îi dzîc creştinii şi pînă astăzi Patmacariston, greceşte, adecă Preafericita, romîneşte. Şi acolo să feace Patriarhiia, de şedea patriiarhul.
     Iar Besereca Svinţîlor Apostoli cea minunată, ce iaste a doa zîdire pre după Svînta Sofiia, o feaceră turcii mecit pre numele lui sultan Mehmet, acestuia împărat ce au luat Ţarigradul. Iar acolo unde să făcusă Patriarhiia, la Preablajenna, acolo era pre înpregiur creştini şi poporeni, toate uliţîle pline.
     Iar într-o dzî îmblînd împăratul pre în Ţarigrad şi uitîndu-să cu cîtăva samă de oameni, i s-au prilejit a trece şi pre uliţa aceia unde era Patriarhiia. Şi întrebînd împăratul şi vorovind cu musaipii săi au sosît şi pînă la poarta Patriarhiei ş-au întrebat acolea ce poate fi şi ce beserecă iaste. Deci îi spusără că iaste besereca întru care să află şedzător patriiarhul.
     Iar împăratul, dacă audzî de patriiarhul, îndată întră pre poartă fără veste şi descălecă şi întră şi în beserecă. Iar palriiarhul, dacă prinsă de veste, s-au pogorît de în cheliile sale şi-i eşi înainte şi să închină împăratului. Iar împăratul mulţămi patriiarhului şi-i adusără scaun împărătescu de şedzu împăratul lîngă cămara, adecă visteriia Patriarhiei, şi luă în voroavă cu patriiarhul. Şi de în voroavă începură a grăi şi de în carte. Şi întrebă împăratul pre patriiarhul multe adîncuri pentru credinţa legii creştineşti. Şi cu tîlmaci grăiia, dînd împăratul voe patriiarhului cu giurămînt să grăiască [[243]] cu împăratul cu îndrăznire mare, să facă despotaţîe întru arătarea credinţăi creştineşti, fără nice o sîială.
     Iar patriiarhul Ghenadie dacă vădzu că iaste cu voia împăratului să să facă răspunsuri şi arătări a tainei credinţăi creştineşti, iar patriiarhul atunce să încredzu şi începu, într-audzul tuturor, a grăi şi a arătare lucruri minunate şi adevărate şi aşedzate a credinţăi creştineşti. Şi întîiu arătă înfricoşata taină a Svintei Troiţă şi precum Cuvîntul lui Dumnădzău iaste cel unul a Svintei Troiţă şi a unui Dumnedzău, carele ca un întrupat de întru Preasvînta Curată pentru noi şi pentru mîntuirea noastră şi întru care chip au murit şi au învinsu şi s-au suit în ceriu cu trup şi iarăş cum va să vie cu putere ca să giudece viii şi morţîi; şi toate taineli credinţăi creştineşti i le spusă şi i le adeveri toate cu arătari şi cu adevere de întru Svintele Scrisori.
     De carele audzîndu-le împăratul şi ascultîndu-le cu audz întreg şi cu minte / destupată, dzîsă împăratul să i le scrie şi să i le dea scrisă să le izvodească pre limbă turcească. Şi într-acesta chip le-au scris patriiarhul în 20 de glave toată adeverinţa şi taina credinţăi creştineşti, care glave le-au izvodit şi le-au prepus de pre elinie pre limbă arăpască şi turcească Ahmat cadiul, turcul de la Veriia, tatăl lui Mahmut celebi, a scriitoriului împărătescu.
     Şi dacă le-au scris le-au dat împăratului, lui sultan Mehmet, şi le ceti de multe ori împăratul şi cunoscu că sînt direpte şi adevărate şi pururea le ţînea lîngă sîne de le cetiia şi le avea ca un dar de mult preţ şi să minuna şi-i era bucurie mare pentru patriiarhul de înţălepciunea lui şi de filosofiia lui şi în ce chip era gata la întrebări a dare răspunsuri îndată şi de sîrgu. Şi de multe ori chema împăratul pre patriiarhul la Împărăţîe şi-l ţînea la cinste mare şi-l dăruia şi-i foarte era cu libov şi ori de ce vrea pohti patriiarhul de la împăratul tot pre voe-i era, atîta îi era de cu bine.
     Şi avea voe veghiată şi cinste la împăratul şi fără acestea avea împăratul atîta usîrdie spre patriiarhul, cît să mira toţ imamii turceşti şi toţ îş prepunea şi dzîcea cum împăratul iaste în cumpănă pentru credinţa creştinească, de în vreme ce au cunoscut ş-au adevărat pentru diriaptă şi curată credinţă a legii creştineşti. Care glave ce mai sus scriem că s-au dat scrisă împăratului sînt şi pînă astădzi scrisă la cniga care să dzîce Turcogreţîia.
     Iar patriiarhul Ghenadie înţăleptul şi cărtulariul cumpătă svînta beserecă a lui Hristos întru păstoriia Patriarhiei în cinci ai şi doaă luni. Şi vădzînd că să începură a să izvodi ş-a să scorni multe mestecări şi valuri întru svînta beserecă au chemat arhierei şi clirici de beserecă şi boiari şi pre tot nărodul creştinescu de în Ţarigrad, şi feace săbor cu toţ şi să ertă el de bunăvoe de în cinstea Patriarhiei ş-a scaunului. Şi ş-au scris el sîngur mărturiia de ertare în condica Beserecii ceii Mari, adecă a Patriarhiei, şi să ertă de la toţ şi-ş luă ce avu şi să dusă la o mănăstire a Svîntului Ioan Crîstitel, aproape de Serra, ce era făcută acea mînăstire de dînsul încă mai deinte de împărăţîia turcilor. Şi acolea au petrecut cu pace viiaţa lui pînă ce ş-au dat sufletul în mînule lui Dumnedzău şi să feace moşneanu împărăţîii ceriului.
     Iar arhiereii şi cu tot săborul alesără şi pusără patriiarhu pre un duhovnic anume Isădor, om de Dumnădzău şi dobrodeatel şi svînt adevărat şi-l hirotonisîră după svintele pravile şi-l aşedzară în scaunul de Patriiarhie şi petrecea cu pace şi fără nici un val. Şi toţ să bucura şi le părea bine pentru [[244]] dînsu de darurile cele dumnădzăeşti ce avea asupra lui. Ce şi acesta fără zăbavă să săvîrşi dîndu-şi sufletul în mînule lui Dumnădzău.
     Iar pe după acesta feaceră iarăş cu săbor patriiarhu pre un duhovnic, anume Ioasaf Cusa, şi-l pusără în scaunul cel de Patriarhie de-l aşedzară. Şi era şi acesta foarte bun şi / a lui Dumnădzău. Şi nu suferiia valurile şi nepăcile svintei besereci.
     Iar boiarii Patriarhiei, ce să chiamă cliricii, nu să mai aşedza să nu-l supere şi să-i facă val şi cu unele şi cu altele, precum li-i obicina de începătura lor şi şi pînă astădz. Deci patriiarhul acesta, de dosada lor şi de bezaconiile lor ce vedea că fac, nu le mai putu suferi; ce într-o dzî de ciudă şi de amarul lor au sărit într-un puţu să să înece.
     Iar nişte creştini s-au prilejit de l-au vădzut ş-au sîrguit la puţu de au alergat şi-l scoasără. Şi dacă-l scoasără abia rumpia de grăiia; şi fu bolnav multă vreme de zdrobitura pietrilor puţului şi de apa care băusă de-i intrasă în pîntece fără de voia lui. Iar doftorii să apucară tare de dînsul şi-i dederă erbi de curăţănii şi-l izbăviră şi scăpă de nu-ş fu sîngur şugubăţu sufletului şi usăbit den slava lui Dumnădzău.
     Iar pre acesta părinte patriiarhu preste apestită vreme l-au trimis împăratul şi în urgie de au fost închis şi la multă pediapsă. Şi povestea i-au fost aşa: pre vremea ce au luat turcii împărăţîia lui David dispol lui Comnino, carele avea Trapezunda scaun de împărăţîe, ca şi la Ţarigrad, era atunce un vistiarnic mare la David dispot de întru boiarii Trapezuntii de în săminţîe, carele au fost nepot de fiică lui Iangariu, carele Iangariu fiind ficior de craiu de sîrbi au fost luat pre o fată a lui David despot şi o au dus în ţara lui.
     Apoi Iangariu şi cu fata lui Comnino David dispot au făcut iarăş doaă fele acolo în Ţara Sîrbască şi au mai măritat. Dece una de într-acele fete au făcut pre acela ce-au fost visternic mare la David despot, strănepot să prindea lui David despot. Deci l-au trimis părinţii la David dispol de l-au crescut şi l-au însurat acolo, la Trapezunda, dîndu-i o fată de boiariu mare ş-au rămas acolo, <cum> să prinde la moşu-său.
     Iar den ceialaltă fată a lui Iangariu au născut iarăş un făt, carele pînă mai apoi bătîndu-să turcii cu sîrbii au cădzut acel nepot a lui Iangariu pre mîna turcilor şi l-au turcit. Şi ajunsesă de era paşă, adecă viziriu la sultan Mehmet, pre acum Mahmut păşea. De care lucru vistiarnicul acela era veri primari cu Mahmut paşea veziriul; şi i-au poroncit văru-său vistiarnicului aceluia de au venit de la Trapezunda de s-au aşedzat la Ţarigrad, luînd turcii Trapezunda suptu ascultarea lor. Dece Mahmut paşea veziriul ţine pre văru său, pre vistiarnicul acela, foarte la cinste mare şi l-au arătat şi împăratului. Şi de la împărăţîe încă au fost avînd cinste şi voe veghiată şi nafaca, adecă lefi şi obroc de toate pentru văru-său veziriul.
     Iar pre vreme ce au fost luat împărat soltan Mehmet cetatea Athina şi mai întîiu de ce au luat Trapezunda, deci cînd au luat Athina o au luat împăratul cu sabiia, că n-au vrut să să închine. Deci s-au vărsat nişte sînge mult pînă o dobîndi.
     Iar pre după ce o au dobîndit pre domnul cetăţîi l-au prinsu viu şi i-au tăiat împăratul capul, iar pre doamna acelui domnu / de Athina o au luat şi o au dus la Ţarigrad cu cuconaşii ce-au avut. Deci cuconii doi ce-au avut i-au [[245]] luat la împărăţîe, iară pre dînsă, nepriimind să să turcească, o au lăsat să-ş fie în voe, avînd această doamnă şi oameni rudă de pre tată-său, de au îmblat de o au scos acolo la Ţarigrad. Deci această doamnă au fost fată lui Dimitrie Asa, domnului de la Corinthu, ş-au fost perit şi tată-său de turci, ca şi domnu-său, iar au fost frumoasă şi în faţă şi la trup, cît n-au fost avînd potrivnică, atîta, au fost cuvioasă şi de-a firea.
     Iar vistiarnicul acela, vărul veziriului, obliceşte de frumuseţele acei doamne şi pune oameni şi mueri de o tot cearcă pînă o află unde era şi face şi el cu meşterşug cum poate, pînă o vede. Cum o au vădzut cum i-au cădzut la inemă dragă şi i-au cădzut toată pohta şi cugetul la dînsa şi socoti numai ca să o ia să-i fie muiare şi să lasă pre a lui, atîta-i încăpusă necuratul la inemă de-l scobiia şi vrea ori să moară, ori să o ia. Şi cădzu la văru-său la veziriul să-i facă acea pohtă pre voe să o ia şi să-l cunune patriiarhul, sau să dea voe să-l cunune cine-l va putea. Şi trimisă la dînsă de la veziriul şi la oamenii ei numai să facă tocmală şi să margă după acel boiar, vărul vezîriului.
     Dece doamna aceia mult s-au supărat, ce n-au mai avut ce să faci de sîla veziriului, ce şi de nevoe au prinsu bucuroasă. Iar veziriul au şi trimis la patriiarhul Iosaf, Cusa pre poreclă, carele au fost cădzut în puţu să să înece, precum mai sus scriem, de răul cliricilor, boiarii Patriiarhiei. La acesta au trimis veziriul, or în ce chip numai să cunune pre văru-său cu acea muiare, sau să dea voe să-l cunune altu preot sau vlădică, sau capul lui ştie. Iar patriiarhul necum să-i dea voe să să cunune, ce nici lăsa pre nime să-i grăiască sau să-i pomenească de aceasta, ca să să facă el preastîpnic şi călcător svintelor pravile. Şi încă muiarea visternicului aceluia strîga şi plîngea cătră patriiarhul să nu i să spargă casa şi să i să sărăcească cuconii.
     Iar vizîrul, dacă vădzu că nu-i feace patriiarhul pre voe, feace şi el pre împăratul de trimisă de-i tăiară patriiarhului barba şi-l scoasără den Patriiarhie şi-l trimisără şi în urgie. Iar svîntul patriiarhu strîga şi dzîcea: Nu numai să-mi tae barba, ce de mii-ar tăia şi mînule şi picioarele şi capul nu mă voi face călcător de lege şi de pravila lui Dumnedzău. Aşea fu povestea şi scoaterea patriiarhului Iosaf, pentru mare direptate.
     Iar dacă goniră pre patriiarhul cu atîta urgie şi necinste rămăsasă treaba Patriiarhiei după clisîiarhul pînă vor socoti pre cine vor pune patriiarhu. Iar procletul de visternic au trimis la clisîiarhu cu rugăminte şi cu daruri să să plece să-i facă această treabă, să margă să întoarcă pre patriiarhul cu cuvintele lui să-l iarte să să cunune şi iarăş să-i tocmască el trebele de cătră veziriul să fie la loc patriiarhu. Iar clisîiarhul şi mai rău l-au horopsît decît patriiarhul şi i-au trimis darurile înapoi şi l-au blăstămat cum au fost mai rău, dzîcînd că el nu-i călcătoriu de lege şi de pravilă ca acel visternic, nici va întra el supt mîniia / şi sabiia lui Dumnădzău pentru curviia ce socoteşte să facă cu pohta trupului său.
     Iar spurcatul visternic acestea audzînd de clisîiarhul au dzîs cătră vizîriul cu pîră cum mai mare-i vina unui călugăr ce au fost cu patriiarhul, că acela n-au lăsat pre patriiarhul să-l cunune şi tot de la acela sînt toate faptele şi îndemnăturile şi lui să cade mai mare certare decît patriiarhului. Iar veziriul să mînie pre clisîiarhu şi trimisă să-i spintice nările nasului [[246]] amîndoaă şi să-l dea pre uliţă. Şi aşea îi feaceră, că-i spinticară nările şi-l dederă şi pre uliţă.
     Iar cîineli de vistiarnic şi fără cununie luă pre doamna aceia şi fără voia ei şi-ş lăsă giupîneasa cea cu cununie şi cu copii la sărăcie şi-i goni şi de în casă, de şedea pre uşile oamenilor plînşi şi lipsîţi.
     Iar sabiia lui Dumnedzău cea iute nu-l mai lăsă să să mai îndelunge osînda; ce preste puţînă vreme într-o dzî şedzînd şi giucînd în tavlii cu alţ boiari, cum s-au întinsu să ia zarurile, adecă oscioarele care le aruncă pre tavlii, cum s-au întinsu să le ia, îndată au şi început a răcni ş-a tremura şi pre loc muri moarte groznică şi fără veste, cum să ferească Dumnedzău tot rodul creştinescu. Şi să cutremurară toţ cît vădzură şi cu minune dzîsără:  <=O, multă-i răbdarea ta, Doamne. Nu ne lepăda pe noi de la faţa ta, Unule ce eşti fără de păcate>. Şi toţi aceia să rugară lui Dumnădzău ca sa-i ferească de mînie dumnedzăiască ca aceia.
     Că-i veni moarte nevădzută de la Dumnădzău de l-au însuliţat ca şi pre Iuliian ţariu preastîpnic <=călcător de lege> şi-ş agonisî şie para cea de foc vecinică. Şi de aceasta audzî şi împăratul şi veziriul şi mult s-au minunat şi vădzură că s-au făcut sîlă cu năpaste patriiarhului şi clisăiaşului. Şi trimisără de ertară pre patriiarhul de în urgie şi de în chisoare, iar patriiarhu să nu mai fie.
     Deci să strînsără iarăş arhierei mulţ şi clirici de ai beserecii şi feaceră săbor şi adusără de pusără patriiarhu pre un duhovnic, anume Marco Xilocaravi pre poreclă, şi după svînta pravilă l-au hirotonisît patriarhu. Acestuia îi era moşiia de în Ţarigrad şi era om slovesnic şi învăţat foarte.
     Şi pe după ce-l pusără patriiarhu nu să apesti vremea şi iarăş începură cliricii beserecii a face amestecături şi valuri Patriarhiei căce că nice unuia nu le plăcea patriiarhul. Dece aceşti patru patriiarhi ce mai sus scrisăm, ce s-au pus în dzîlele împăraţîlor turceşti, pre anume Ghenadie Scolariul şi Isîdor şi Iosaf şi Marco acesta nu s-au pus patriiarhi cu mită sau să dea la împărăţîe daruri, ce i-au făcut fără dare, ca şi în dzîlele împăraţîlor creştineşti, de încă dăruia pre patriiarhul carele-l punea de la împărăţîe, precum mai sus scrisăm. Iar de pre aici înainte vom vedea carii au început a da mită şi daruri pentru Patriiarhie şi alte pocloane.
     Iar sultan Mehmet au oblicit pentru cei doi fraţ împăraţ, ce mai întîi am scris, Dimitrie Şi Toma, fraţîi lui Costantin împărat, cela ce s-au luat împărăţîia Ţarigradului de la dînsu şi să voisă / să fie Costantin împărat Ţarigradului, iară fraţîi aceştea să ţîe amîndoi Peloponisul. Deci aceşti doi fraţ aflîndu-i împăratul acolo, la Peloponis, aşedzaţ i-au lăsat să fie şi în dzîlele lui aşea, precum au fost şi la fratele lor Costantin împărat să să ţîe amîndoi fraţîi cu acea ţară, Peloponisul, să le fie de hrană întru viiaţa lor, însă să dea poclon împăratului turcescu pre an.
     Deci oblicind sultan Mehmet cum aceşti fraţ amîndoi nu să pot tocmi şi au neviiaţă întru dînşi şi nice poclonul ce s-au plecat să dea nu-l da, aşijdirea au scris Dimitrie cu pîră la împăratul pre frate-său Toma, dzîcînd cum frate-său Toma nu va să-ş stea pre tocmala ce au făcut cu împărăţîia şi legătura pentru poclon şi cum nu ţîne partea lui giumătate de ţară, precum li-i tocmala, ce întră în sateli de în partea lui de apucă şi ia şi cu sîla de pre la [[247]] oameni de ce şi i-i voia. Aşijdirea mai apucă şi de în olatul împărătescu de ia bir adecă de la Palea Patra şi de la Calavrita şi Siriia, ca să vie să-i ia de acolea de la Peloponis.
     Iar împăratul, sultan Osman, vădzînd scrisorile lui Dimitrie despot purceasă cătră dînşi la Peloponis cu mînie mare. Iar pînă a sosî împăratul acolo fusesă venit cuvîntu de la un cumnat a lui Dimitrie despot pre anume Matheiu Asan, domnul cetăţîi Coronii, carii ţînea amîndoi cu Dimitrie despot doaă surori. Acesta au poroncit cătră cumnatu-său Dimitrie despot precum îş va închina cetatea împăratului.
     Iar Toma despot, fratele lui Dimitrie despot, audzînd că vine împăratul cătră dînşi la Peloponis ş-au luat doamna şi cuconii şi boiarii carii au avut şi au fugit la Italiia la Rîm, la papa. Iar pînă a sosî împăratul acolo, la Peloponis, venisă şi Mafteiu Asan, domnul Coronii cetăţîi la cumnatu-său Dimitrie despot, unde şedea el la cetate la Mizithran, în eparhiia ce să chema Lachedemoniia; că aşea să chema acea giumătate de ţară ce ţînea pre sama lui Dimitrie despot în ţara Peloponisului. Iar frate-său Toma au fost ţăind iarăş giumătate de ţara ce să chema partea Corinthului.
     Iar dacă sosî împăratul acolo la Peloponis i-au eşit Dimitrie despot înainte. Şi-l priimi împăratul bine. Iar frate-său Toma era fugit, precum mai sus scrisăm. Decii Dimitrie despot au dus şi pre cumnatu-său Matheiu Asan, domnul cetăţîi Coronii, de s-au împreunat cu împăratul şi-i închină cetatea Coroniia.
     Aşijdirea avînd şi o fată fiicioară, frumoasă lucru mare, acesta Matheiu Asan şi-au făcut tocmală de o au luat, logodindu-i întîiu după obiceiul turcescu şi o dede împăratul la evnuhi, adecă la hadîmbi, şi o dusără la Udriiu la împărăţîe. Iară cu dînsă nu s-au mai culcat, temîndu-să împăratul să nu-l otrăvască. Iar cînd să învîrteji împăratul la Udriiu au adus cu dînsul şi pre Dimitrie despot şi pre împărăteasa lui şi pre cumnatul împăratului, pre Matheiu Asan cu doamna lui şi pre toţ boiarii lui despot Dimitrie, carii veniia de bunăvoe a lor, neavînd de aiuri de unde să hrăni.
     Iar Toma despot, fratele lui Dimitrie, carele scrisăm mai sus c-au fugit / la Italiia, acolo foarte l-au priimit papa de Rîm bine şi cu libov. Şi i-au făcut leafă mare şi obroc. Iar preste neapestită vreme s-au săvîrşit, acolo la Rîm, Toma despot şi-l îngropară acolo cu cinste. Iar pre urmă îi rămasără doaă fete. Dece pre una o au luat craiul de sîrbi de la Bosna, iară pre ceialaltă o au luat cneadzul Rusîii ceii Mari.
     Avut-au şi o nepoată de fiică pre care o au luat sultan Mehmet cînd au luat Bosna. Deci pre gineri-său, pre craiu, l-au tăiat împăratul, iar pre crăiasa, pre fiică-sa, o au adus împăratul la Ţarigrad, căce că-i luasă împăratul fata. Iar crăiasa aceasta, fata Tomei despot, avea în Ţarigrad mătuşi, sori tătîne-său, ce o au fost chemînd împărăteasa Mara, pre care o au fost luat muiare sultan Murat, ce să prindea maştehă lui sultan Mehmet împărat.
     Dece crăiasa, dac-au sosît la Ţarigrad, au avut întîiu de la împărăţîe obroc şi cheltuială pre dzî de tot ce trebue. Aşijdirea de la fiică-sa care o ţînea împăratul hasîchie, adecă muiare, iarăş avea usăbi venit. Apoi şi mătuşi-sa, valedeaoa, maştehă împăratului, i-au dat sate şi ciflicuri şi moşii şi avuţîe multă. Şi viţui crăiasa cu cinste împărătească întru toată viiaţa sa, [[248]] pînă să săvîrşi şi o îngropară cu cinste sîngur patriiarhul şi cu toţ arhierei, ca pre o crăiasă creştină.
     Aşijdirea au mai avut Toma despot doi fii de trup acolo la Rîm. Dece unul mai mic, ce-l chema Emanuil, au fugit de la Rîm ş-au venit la Ţarigrad. Şi dac-au venit foarte l-au priimit bine împăratul şi cu cinste şi-i dede de treaba hranii lui un oraş ce să chema Sărenţăul şi Ambeliţăul. Şi pre lîngă aceste doaă oraşe i-au mai dat şi doaă sate, şi i-au făcut de cheltuială 100 de aspri de dzî. Mai dat-i-au de la împărăţîe şi doaă roabe, fete frumoasă, şi le ţînea pre amîndoaă şi fece cu dînsăle doi cuconi. Dece unuia îi pusă numele Ioan, iar celuialalt i-au pus numele Andreiu. Şi vitui în toată viiaţa lui bine şi cu cinste domneşte pînă la săvîrşirea lui. Şi dacă muri l-au îngropat în oraş în Sărenţiu în besereca ce era acolo; că acolea era îngropată şi crăiasa, soru-sa.
     Iară pre după moartea lui Emanuil au luat sultan Mehmet pre fiiul al doilea al lui Emanuil şi l-au pus pus în curţîle împărăteşti. Şi pînă mai apoi l-au şi turcit şi-i pusă numele Mehmet, pre numele împăratului. Iar Ioan, ficiorul cel mai mare, au murit şi l-au îngropat la Patriarhie. Iar Dimitrie despot, fiind adus de împăratul la Udriiu, i-au dat împăratul pentru venitul lui slatina de sare de la cetatea Enului ca să fie giumătate de vinit a sării de cheltuiala lui, iar giumătate să fie pre sama împărăţîii.
     Şi pusesă şi pre cumnatu-său Matheiu Asan soţîe cu dînsul să fie la giumătate de venitul slatinii cu sare, care venit a sării le agiungea şi le presosîia de toată treaba lor, că era un venit mult preste samă.
     Ce numai Dimitrie despot să purta rău şi petrecea viiaţa lui în beţîi şi în mîndrii şi în toate dzîlele eşiia la vînaturi şi îmbla strîcînd şi răsîpind nişte avuţîe fără de lucru; încă şi mai rău să purta de pre cum făcea / cînd era la Peloponis şi mai multe nebunii.
     Iară cumnată-său, Mafteiu Asan, domnul cetăţîi Coronii, foarte să purta înţălepţeşte şi cu omenie mare şi încătro mergea împăratul la oaste, mergea şi el şi tot să afla aproape de împăratul şi avea cinste şi socotinţă despre împărăţîe foarte.
     Iar odănăoară fiind Matheiu Asan la Udriiu, veniră la dînsu ispravnicii aceia ce era pre sarea împărătească şi dzîsără cătră dînsu să fie şi cu voia lui precumu-i cu voia lui Dimitrie despot să să tăgăduiască banii de spre sare ce iaste de în venitul părţîi împărăteşti pre giumătate şi să-i împarţă cu dînşii şi vor da samă la împărăţîe că n-au lucrat slatina şi nu să va mai băga samă şi ei vor fi cu un venit.
     Iar Matheiu Asan dacă audzî povestea aceia nu le dede în graiu nemic, ce foarte-i ţînu de rău să nu să apuce de nimic. Şi dzîsă că le ajunge lor şi le prisoseşte de în mila ce le-au dat împăratul de în giumătate de venitul sării. Şi certă cu cuvîntul pre Dimitrie despot, pre cumnatu-său, să nu să potrivască, că-i va sta viiaţa în cumpănă.
     Iară cînd să dusă împăratul la Bosna şi de al doilea rînd, iar Asan Matheiu să dusă cu împăratul iar slătinarii, carii era ispravnicii sării, să agiunsără cu Dimitrie despot şi tăgăduiră banii sării, ce era venitul împărătescu pre giumătate, că-i furară şi-i împărţîră cu Dimitrie despot.
     Iară pe după ce să învîrteji împăratul de la Bosna oblici de lucrul acesta ce s-au făcut la venitul sării şi pusă slătinarii şi epitropii sării la muncă şi mărturisîră cum cu învăţătura lui Dimitrie despot au furat banii şi i-au împărţît.
     [[249]] Iar împăratul audzînd foarte s-au scîrbit rău şi vru să tae capul lui despot; ce nu l-au lăsat Mahmut paşea, veziriul, ce-l urgisi împăratul şi-i luă venitul sării şi-i tăe toate obroacele şi şi de pre aiuri veniturile şi hrana şi agiunsă la o lipsă mare foarte. Şi-l părăsîră boiari ce avea şi toate slugile şi-l opriră de la împărăţîe nice pre cal să nu mai încalece, ce să îmble pedestru, fără nici o cinste.
     Iar Matheiu Asan vădzînd acesta lucru rău şi cu ruşine ce au făcut cumnatu-său Dimitrie despot şi vădzînd atîta mînie şi urgie despre împărăţîe asupra cumnatu-său, el de ruşine şi de voia rea au cădzut în boală ş-au murit. Iară cînd era să între împăratul în Udriiu i-au eşit Dimitrie despot în tîmpinare pre gios, ca un ocaanic şi nu ficior de împărat şi să închină împăratului. Iar împăratul, dacă-l vădzu pedestru şi fără boiari şi fără slugi, i să feace milă şi îndată învăţă de-i dederă un podvonic împărătescu cu toate podoabele şi-l încălărî şi mergea înaintea împăratului şi el cu alţi paşi. Apoi iarăş i-au dat împăratul sătiresău, adecă venit de hrana lui şi leafă şi obroace, însă nu ca întîiu, ce mai pre puţîn, pre cît nu-i lipsîia.
     Într-aceasta, fără apestire, au murit Despina , adecă împărăteasa lui Dimitrie despot, şi o îngropară cu cinste mare la Patriarhie şi toate / podoabele ei împărăteşti ce au fost pre dînsă: aur, mărgăritari, deiamanduri ş-alt fial de pietri scumpe, toate s-au dat Beserecii ceii Mari, Patriiarhiei şi o au scris la svîntul jirtăvnic, la pomenec.
     Iară pre vremea ce era Iosaf patriarhu [iar] împăratul acesta sultan Mehmet au rădicat oşti şi pre mare şi pre uscat şi marsă asupra Trapezundii, spre David Comnino despot, ca să să bată cu dînsul. Iară împăratul David vădzînd atîta putere de oşti ce-i venisă asupră fără veste şi neavînd de ce să mai apuca s-au închinat. Iar pînă a să închina au pohtit cîteva lucruri cu cerere de la împăratul să-i fie pre voe şi să dea cheile cetăţîi, de care pohte i-au făcut împăratul pre voe, însă nu de toate. Cerut-au şi împăratul să-i dea o fată ficioară ce avea să-i fie muiare. Şi au prinsu David despot bucuros.
     Şi dacă-ş făcură legăturile şi tocmelele au trimis David despot cheile cetăţîi Trapezundei pre mînule împăratului şi i s-au şi mai rugat ca să-i dea un loc undeva să-i fie de lăcaş şi cît să să hrănească cu oamenii săi. Şi prinsă împăratul bucuros să-i dea unde să va pohti. Şi într-acesta chip dobîndi împăratul sultan Mehmet şi cetatea Trapezundii, cu tot ţînutul ei şi cu oraşe şi cu sate. Şi nu numai Trapezunda au dobîndit, ce cît ţîne de în hotarul lui Aminsoi, pînă în hotarăle Iverilor, toate cetăţîle şi oraşele şi satele, cu mulţîme de oameni fără cislă şi fără număr.
     Dece pre oamenii aceştea ce au dobîndit fără războiu, făr-altă trudă nemică, numai toţ aceştea s-au închinat cu cetăţ cu oraşe cu sate cu tot. Pre aceştea i-au împărţăt împăratul în trei părţi. Deci o parte de oameni o au luat împăratul să fie de treaba lui ş-a meghistanilor lui; altă parte de oameni i-au mutat la Ţarigrad, iar altă parte i-au lăsat stătători pre loc. Aşijdirea şi de întru oamenii lăcuitorii de în cetatea Trapezundii pre mulţi i-au mutat împăratul în Ţarigrad, iar pre alţîi i-au lăsat pre loc, însă i-au scos de în cetate afară, de şed şi pînă astădzi, iar în cetate şed turci.
     Iară pre împăratul David despot l-au adus în Ţarigrad cu toată casa lui şi cu toţi boiarii lui şi cu toată ruda lui, anume pre Cavazit şi pre svătuitoriul [[250]] cel mare şi pre vistiarnicul cel mare, nepotul de fiică a lui Iangariu şi pre ficiorii lui Amiruţ, a veziriul lui David despot. Acesta vistiarnic nepotul lui Iangariu, care Iangar i-au fost ficior de craiu de sîrbi de la Bosna, acesta s-au aflat veri primari cu Mahmut paşea, veziriul lui sultan Mehmet. Şi nu era bun, ce era om viclian şi sprînţar. Iar într-al chip era om frumos şi deafirea şi foarte săgetătoriu bun. Şi foarte află cinste mare de la turci pentru văru-său veziriul şi socotinţă multă de la împărăţîe. Acesta iaste vistiarnicul, pentru carele mai întîiu pre urmă scrisăm că au scos împăratul pre patriiarhul Ioasaf de în scaunul Patriarhiei şi i-au tăiat barba şi spintecară şi nasul / clisiiarhului patriiarhiei pentru dînsul.
     Iar pre ficiorii lui Amiruţ a veziriului lui David despot, dacă i-au adus împăratul în Ţarigrad i-au luat în casăli împărăteşti şi i-au şi turcit. Iar împăratului David despot i-au dat cetăţ cu sate spre apus, la Serra, ca să trăiască şi să-ş petriacă viiaţa acolo, cu toţi oamenii săi. Iară pre fata împăratului David nu au priimit muiare să-i fie împăratul, că să temea că-l va otrăvi, ce o au dat după un hoge a împăratului. Şi fiind voia hogei să o turcească, mult s-au nevoit, ce nemic n-au putut face să o scoaţă de în legea ei cea creştinească. Deci să despărţî hogea de dînsa şi o lăsă. Iar împăratul i-au făcut venit cît să-i agiungă şi să-i prisosască să să ţîe întru toată viiaţa ei şi cu oameni ce au avut pregiur dînsă, ca o fată de împărat.
     Iar împăratul acesta, sultan Mehmet, avea pururea prepus pre David despot, pentru căce că David despot pre cînd împărăţîia la Trapezunda ş-au dat o fată mai mare ce-au avut după Ozun Hasan, împăratul persîlor, ş-au fost avînd şi ficior cu dînsa. Dece tot avea prepusu pre David despot.
     Iar preste apestită vreme să gătiia împăratul să margă să să bată cu Ozun Hasan, împăratul persîlor. Însă nu să găta împăratul să să bată cu dînsu de bunăvoia lui, ce fără voe; că audzîia că vine Ozun Hasan asupra împăratului şi iarăş să potoli de mărsu împăratul spre Persîia şi să mai prelungă vremea.
     Iar pre atunce scoţînd de în Patriarhie pre Ioasaf pentru acel visternic, precum aţi audzît, feaceră în locul lui patriiarhu pre Marco. Şi nice acesta nu putu trăi de răul cliricilor, ce să lăsă de bunăvoe.
     Iar pre aceia vreme era un călugăr duhovnic, pre anume Simeon de la Trapezunda, foarte om bun şi libovnic spre toţi şi priimitor de streini şi de oaspeţ şi foarte îndurat şi ospătător. Şi să avea bine şi cu oamenii de în curţîle împărăteşti şi toţ îi era priiateni numai cliricii Patriarhiei îi era vrăjmaşi. Că audzîsă cum s-au adeverit că va da Sîmeon călugărul acesta la împărăţîe 1000 de galbeni ca să-l pue patriiarhu. Şi lui nice în gînd nu i-au fost de aceasta.
     Iar trapezonii, greci, vădzînd că tot stau cliricii împotriva acelui duhovnic cu mustrare şi cu supărare, să voiră cu toţîi şi strînsără 1000 de galbeni de aur şi-i trimisără împăratului şi cu un răvăşel, rugîndu-să să le dea patriiarhu, să pue pre cine le va fi voia lor. Iar împăratul vădzînd nebuniia lor au luat acea mie de galbeni şi le-au dat voe să facă patriiarhu pre cine le va fi voia. Iar dacă le dede voe ei scoasără pre Marco patriiarhul tîlhăreşte de la Patriarhie şi pusără pre Semeon duhovnicul în scaunul Patriarhiei şi să aşedză patriiarhu.
     [[251]] Iar Marco, neavînd alţi priiateni să mai amestece ceva, s-au lăsat şi-ş căuta vremea să să strîngă săbor de arhierei. Şi în toată vremea le scriia să să strîngă să vadză ce strîmbătate mare i-au făcut Sîmeon de l-au scos de în Patriarhie, fără nice o vină.
     Iar fără zăbază vreme să strînsără şi arhiereii şi să feace săbor. Că strîga Marco în gura mare cum are asupreală / şi strîmbătate de Sîmeon.
     Iar unul de întru arhierei, ce era mitropolit de la Filipagrada, pre anume Dionisîe, avînd prietenşug cu soltana Mara, cu maşteha împăratului, şi vădzînd atîta vrajbă între patriiarhii şi cum oamenii să făcusă cete de ţînea unii cu patriiarhu, alţîi cu altul, au pus într-o tepsîe 2000 de galbeni roşii şi s-au dus la împărăteasa Mara, la maşteha împăratului, şi i să rugă să să pue pentru dînsul să-i fie cirac şi să-i scoaţă Patriarhiia de la împăratul. Iar Mara luă galbenii şi-i dusă de-i închină împăratului.
     Iar împăratul dacă o vădzu îi dzîsă: Ce ţî-i voia, mamă, şi de ce te rogi mie? Iar soltana Mara, valedeaoa, dzîsă: Pohtescu-te, fiiul mieu, de un călugăr ce iaste rugător Împărăţîii tale şi cirac noaă, să-l faci să fie patriiarhu grecilor. Iar împăratul luă galbenii şi-i dzîsă: După pohta ta, mamă. Pas să faci patriiarhu pre cine ţî-i voia. Şi să plini cuvîntul filosofului ce să dzîce: Celor doi ce să pricescu, al treilia stăpîn le iaste. Într-acesta chip şi Dionisîe: pricindu-să Marco şi cu Sîmeon pentru Patriarhie, elu-ş făcu treaba şi stătu patriarhu şi le dede amînduror afară.
     Şi dacă şedzu Dionisîe patriiarhu, cu dzîsa împăratului, să împăcară şi să potoliră toate. Şi să dusă Simeon la o mănăstire, ce să dzîcea a lui Stenomah, iar Marco au luat arhiepiscopiia de la Ohrida şi au fost acolo întru toată viiaţa lui, pînă s-au petrecut. Iar Dionisîe şedzu patriarhu opt ai cu pace. Iar deacii începură a-l mestecare ş-ai face val în tot chipul cliricii şi călugării şi-l făcea că-i turcit şi obrezuit şi nu-i harnic de a fire nice călugăr prost, necum patriiarhu. Dece să strînsă săbor de arhierei şi preuţi şi călugări şi de năroade de creştini ca să să dovedească lucrul acesta.
     Iar povestea patriiarhului era aşea: Fiind naşterea patriiarhului de la Moreia şi dacă să pricepu că iaste om deplin au venit la Ţarigrad şi s-au băgat posluşnic la Svîntul Marco, mitropolitul Efesului, care Marco l-au învăţat şi l-au îndireptatu spre cinul călugăriii. Iar cînd au luat turcii Ţarigradul l-au robit şi pre dînsul turcii, iar de la turci l-au scumpărat un creştin de la Udriiu.
     Dece să aleasă un om scumpu şi dobrodetel şi cu frica lui Dumnădzău atîta cît preste puţînă vreme agiunsă de fu şi mitropolit Filipagrada, iar pe după aceia fu şi patriiarhu, precum audzîţ că mai sus scrisăm. Dece pentru-aceasta îl năpăstuia şi-ş prepunea pre patriiarhul Dionisîe că-i turcit şi obrezuit. Iar patriiarhul să giura şi le adeveriia pre mare direptate cum n-au fost nici turcit, nice obrezuit, înaintea a tot săborul; dar nime nu-l credea, ce tot zîcea că-i adevărat turcit.
     Iar patriiarhul, dacă vădzu că nu să mai potoale necredinţa năpăstuitorilor şi a tot săborul şi nu-l crede nime, ş-au rădicat poalele înaintea tuturor, în vederea săborului şi ş-au / arătat taina trupului său, de vădzură toţ şi să minunară că de săhăstriia şi de postul cu trudă ce au fost avînd să arătă cum nu avea nice sămnu de ţeaviia trupului său, fără numai ce s-au fost vădzînd sămnu cît un negel de s-au fost udîndu, atîta au fost curat şi deaviţu.
     [[252]] Iară dacă vădzură năpăstuitorii patriiarhului şi tot săborul, carii avea prepus, să ruşinară şi cădzură toţ la picioarele svîntului patriiarhu, rugîndu-să ca să-i iarte de cuvinte şi năpaste ce i-au pus asupră pre mare direptate. Iar patriiarhul, înaintea săborului, în gura mare i-au afurisît şi i-au dat anathemii şi ş-au luat tot ce au avut în Ţarigrad şi s-au dus la mănăstirea Cosiniţa. Şi o direasă, că era stricată, şi o împodobi cu de toate şi acolo petrecu toată viiaţa lui cu pace, pînă ş-au dat sufletul în mînule lui Dumnădzău.
     Iar în locul fericitului Dionisîe adusără iarăş şi pusără patriiarhu pre Sîmeon şi dederă poclonul împăratului doaă mii de galbeni de aur, precum au fost dat valedeaoa pentru patriiarhul Dionisîe. Că aşea s-au găsît în catastivul tefterdariului şi i-au luat deplin.
     Şi pînă aicea, la aceşti patriiarhi, să adaosă darea împăratului de la greci pentru să pue patriiarhu în voia lor 2000 de galbeni roşii. Că întîiu da împăratul turcescu patriiarhului dar; şi încă mai nainte veţ vedea cît s-au mai adaos şi s-au mitit pentru să cumpere darul lui Dumnedzău, Patriarhiia, cu bani pentru lipsîrea minţîi noastre şi pentru zavistiia care avăm unii spre alţîi, noi, între noi, creştinii.
     Iar pre aceia vreme purceasă împăratul, sultan Mehmet, să margă cu oşti la Persîia, asupra lui Ozun Hasan, împăratul persîlor. Şi pînă a nu purcede încă împăratul au trimis la Serra, unde era David despot şi i-au tăiat capul. Şi nime nu ştiu pentru ce l-au tăiat.
     Numai acesta împărat David despot au fost avînd ş-altă fată, mai mare, care o au dat după Ozun Hasan, împăratul persîlor, ş-au fost avînd şi trei ficiori cu dînsa. Dece împăratul turcescu, dac-au luat pre fata lui David despot, n-au vrut să o priimască muiare, ce o au dat hogii lui, ca să nu să încumnăţască cu Ozun Hasan, să aibă pace. Că împăratului, sultan Mehmet, i-au fost gîndul să margă la Persîia, asupra lui Ozun Hasan, nice pre David despot n-au vrut să-l facă socru, pentru să-l omoară, cum l-au omorît.
     Iar împăratul, sultan Mehmet, dacă tăe capul lui David despot purceasă la oaste asupra persîlor şi marsă pînă la apa Efrathului. Şi să loviră oştile turcilor cu a persîlor foarte tare şi acolea periră turci mulţ şi peri şi sărdariul oştilor, carele era beglerbeiu răsăritului, carele era de în săminţîe creştinească, ficior lui Ghidu Paleolog. Ş-au perit căce că n-au vrut Mahmut paşea, ce-au fost veziriu şi apoi îl pusără beglerbeiu apusului, acesta n-au vrut să dea agiutor acestuia ce-au perit, sărdariului, căce că-i era pizmă şi avea zavistie pre dînsu. Iar împăratul au cunoscut lucrul; ce atunce n-au mai dzîs nemic, iar la învîrtejit / au zugrumat împăratul pre Mahmut paşea într-un turnu ce-l închisesă.
     Iar deacii marsă sîngur împăratul cu oştile şi nu putu sta Ozun Hasan persul împotriva lui sultan Mehmet, ce au fugit şi-ş îndelungă viiaţa. Iar dacă fugi Ozun Hasan, împăratul persîlor, iar turcii mulţ agemi au robit. Ce trimisesă şahul, împăratul agemilor, într-agiutor persîlor şi capete mai mari ce era dentru agemi; pre toţ i-au luat împăratul şi i-au dus robi la Ţarigrad. Deci agemii aceştea viind pre cale de petrecere rea, mulţ au murit, iar alţîi ce-au mai rămas, pre după ce au făcut pace turcii cu persîi, i-au lăsat de s-au dus în ţara lor.
     Iar patriiarhul Sîmeon au ţînut scaunul Patriarhiei trei ai. Dece pre aceia vreme să află un călugăr duhovnic, pre anume Rafail sîrbul, foarte [[253]] om beţîv şi fără ispravă. Deci avînd oameni în curtea împăratului să făgădui să dea doaă mii de galbeni împărăţîii pentru Patriarhie şi usăbi iarăş poclon 500 de galbeni de aur. Dece într-acesta chip au luat Patriarhiia cu mită şi în sîlă, tîlhăreşte ca un preastîpnic. Şi iarăş scoasără de în Patriarhie pre Sîmeon patriiarhul.
     Iar dacă stătu patriiarhu Rafail sîrbul, cel beţîv, să feaceră valuri şi amestecări svintei besereci, căce nu vrea nime de întru arhierei să cînte Svînta Liturghie cu dînsu şi nu le era pre voe nemărui, ce-l urîsă de nu putea să-l vadză, unde era şi de altă limbă, de nu-ş înţălegea cu dînsu. Ce de mare nevoe şi fără voia lor arhiereii cînta Svînta Liturghie cu dînsu.
     Iar sîrbul patriiarhul acesta, Rafail, atîta era trivarvar şi beţîv şi becisnic, cît odănăoară în toată săptămîna cea mare naintea Paştilor el de beţîe nu putea să stea în scaunu-ş în beserecă, ce-ş scăpa cîrjea de în mînă de cădea gios în beserecă, de făcea trăsnet, de-l vedea nărodul tot. Dece diiaconii de pregiur dînsu o lua pre cîrje de pre gios şi i-o da; iar el iarăş o scăpa. Şi-l deştepta să nu doarmă în scaun şi el tot întruna ţînea şi să scăpăta şi-ş scăpa cîrjea, de rîdea de dînsu tot nărodul.
     Iară dacă să împlu anul şi nu să dederă cele două mii de galbeni ce era birul Patriarhiei, ce să apucasă el să dea şi neavînd pre nime agiutoriu, că-l urîsă toţ, pusără pre Rafail sîrbul, patriiarhul, în temniţă. Iar el s-au rugat să-l lasă să îmble pre în Ţarigrad cerînd pentru Dumnădzău să să însamede pre la creştini cerînd milostenie să să plătească.
     Dece turcii temnicerii i-au făcut pre voe şi-i pusără un lanţuh gros de heru în grumadz şi trimisără şi pre un om păzîtoriu cu dînsu de-l purta de lanţuh şi strîngea milostenie. Iar cîţ bani strîngea, toţ îi da pre vinu şi pre bucate. Şi fără zăbavă au murit acolo în temniţă, în chisoare. Iar mitropoliţîi şi alţ arhierei toţ feaceră săbor şi pusără patriiarhu pre eclisiiarhul cela ce-i spintecasă nările, cum mai pre urmă scrisăm. Şi-l chemară pre nume Maxim şi să aşedză svînta Beserecă cea Mare, adecă Patriarhie.
     Iar cînd fu în cursul ailor în 6978 <=1470> ai feace împăratul sultan Mehmet vrajbă cu veneţenii şi să sculă asupra lor cu oşti / mari şi pre uscat şi pre mare. Şi sosî pînă la cetate la Evrip şi o luă cu războiu mare, că nu vrură să să închine. Şi daca o dobîndiră pusără tot omul sub sabie, den 12 ai în sus; nice pre unul nu lăsară.
     Mai luară ş-altă cetate ce să chema Ftelea şi ş-altă cetate ce să chema Gardichiia şi pre toţ oamenii de într-acele cetăţ i-au luat şi i-au trimis la Ţarigrad ca să fie lăcuitori acolo, cu mueri, cu copii, cu tot. Şi ş-alte oraşe şi sate multe au robit ş-au arsu. Şi s-au învîrtejit împăratul iarăş la Ţarigrad şi fără zăbavă să dusă de iznoavă spre Chefea şi mai luă pre cît loc nu fusesă luat întîiu, anume Theodorii şi Gothiia cu toate şatele. Şi pre toţ oamenii de acolo i-au luat cu totul şi i-au dus la Ţarigrad să fie lăcuitori acolo.
     Şi de pururea nu să mai aşedza împăratul acesta, ce tot făcea războae în toate părţîle, de dobîndiia cetăţ şi locuri şi ducea creştinii mişeii denapoi tot turme, ca oile, de-i vindea şi-i dăruia, de împlea lumea de dînşi; atîta îş depărtasă Dumnedzău mila sa de cătră creştini pentru păcatele şi greşalele noastre. Într-acesta chip să arăta împăratul acesta nărocit şi biruitor.
     [[254]] Şi purceasă să margă spre Beligrad şi i să închină toată Sîrbiia, fără nice un războiu. Şi de acolea mărgînd mai înainte împăratul petrecu o primejdie mare, atîta cît ş-au pierdut fără veste caii şi cămilele şi catîrîi şi pînă şi povodnicii şi altă avuţîe multă şi fără samă. Iar povestea iaste aşea, că dacă sosîră turcii la cetate la Beligrad şi încungiurară cetatea pre împregiur, iar încă mai întîiu de ce sosîră turcii, iar Iangul, domnul cetăţîi, au fost supus în cetate trei mii de slujitori tot cu arme bune şi gata de oaste. Şi i-au învăţat să nu să ivască de pre unde vor fi supuşi pînă nu vor audzî trîmbiţa lor dzîcînd.
     Şi Iangul s-au suit într-un loc naltu, după nişte măguri cu altă oaste, de au fost privind.
     Iar turcii fiind mulţ ca frundza şi ca iarba au dat năvală la cetate şi feace loitre pre de în toate părţîle şi să suiră ca broaştele preste zidiuri, pretutindirea. Şi întrară de împlură cetatea şi începură a apucare şi a robire. Iar de unde sta oştile cu Iangul dzîsără cu trîmbiţa şi eşiră cele trei mii de slujitori gata de pre unde era supuşi în cetate. Şi turcii fiind daţi după jacuri şi după <obicei> să robască oameni, împărţîţ şi răşchiraţ în toate părţîle pre în cetate, au şi început ungurii a-i tăia şi cu sîrbi amestecaţ îi tăiară şi-i giunghiară şi-i omorîră şi-i surpa de pre zidiurile cetăţîi cu capetele în gios, de să sfărîma. Şi cei de în cetate periră toţ.
     Iară pre împăratul îl lovi Iangul fără veste, că turcii năporîsă toţ la cetate şi de Iangul cu oştile nu ştiia nemic. Şi deşchisără porţîle cetăţîi slujitorii de înlăuntru, iar turcii năvăliia de întra pentru jocurile, precum li-i obicina. Iar slujitorii şi cetăţenii îi tot tăia vîrtos, cum întra buluc pre porţi; pînă şi muerile de în cetate îi omorîia.
     Iar de afară le dede Iangul războiu tare, fără veste, cum nu să mai gîndiia ei şi-i tăiară şi-i stricară foarte / rău şi asuprit. Şi să spăriară turcii şi împăratul şi fugiră fără voia lor. Şi-ş lăsară corturile şi catîrîi şi cămilele cu totul şi de în povodnicii împăratului rămasără, iar altor nice cîte unul n-au apucat să ia. Şi fugiră cîţ scăpară şi să dusără biruiţ şi ruşinat, precum n-au gîndit ei. Şi să împlură sîrbii şi ungurii de toate. Că le rămăsesă tabăra cu totul cum era; iar ce socotiră că nu le va mai fi nici de o treabă le-au dat foc şi le-au arsu toate. Iar împăratul, sultan Mehmet, să învîrteji de la Beligrad de la cetate bătut şi foarte rău, precumu-i rîndul oştilor, de începătura veche, să biruiască uneori unii, alteori alţîi.
     Iară pe după ce trecură doi ai, pe după ce să feace aceasta, trimisă împăratul pre Betic başea asupra cetăţîi Rodului cu putere de oşti mari şi pre uscat şi pre mare. Şi dacă sosîră în hotarăle cetăţîi Rodului începură a arde şi a strîca tot ş-a prăda tot. Iară la cea de apoi n-au mai putut face nemic, că cetăţenii de în Rodos au strînsu mai de demult pre toţ oamenii de pren pregiurul cetăţîi la cetate. Iar turcii au dat năvală la cetate şi încă au fost spart şi o bucată de zidiul cetăţîi şi dederă năvală să între pre acolea, pre ruptură, să dobîndească cetatea.
     Iar cetăţenii feaceră meşterşuguri într-acesta chip: că făcusă gropi multe şi mari şi pre den afara zidiului şi pre de în lăuntru şi le pliniră de fuşturi şi de suliţă şi de ţăpi de lemnu ascuţîte, carele sta toate înfipte cu ascuţîtele în sus şi au acoperit gropile pre deasupra de nu să mai cunoştea. Iar turcii, neştiind de gropi nemic, dederă năvală pe înpregiurul cetăţîi pre de toate [[255]] părţîle şi dederă în gropile cu ţăghile de să înţăpa şi să spărgea de periia ca nime de dînşii. Şi ceia ce întra în cetate să înţăpară, şi cei de pre den afară.
     Şi avea făcute cetăţenii raţe multe cu ploae de gloanţă şi le dederă foc. Dece pre unii-i ucidea de tot, pre alţîi îi loviia pre de o parte de trup, altora le frînsără mînule şi picioarele şi le dederă chiot de în cetate şi da într-înşi cu puşci mari şi cu sacaluşe, de periră mai mult decît rămasără. Şi fugiră de să dusără şi-i lăsasă cîţ mai rămăsesă şi nu le putură strîca nemic.
     Iar pe după ce stătu patriiarhu la Ţarigrad, Maxim, precum mai sus scrisăm, să potoliră toate vrăjbile svintei beserece a Patriarhiiei şi să feace linişte şi aşedzare bună; şi nu numai la Patriarhie fu pace, ce în toate beserecele de în Ţarigrad şi de la toate eparhiile. Şi fiind patriiarhul acesta dascal mare şi filosof şi cu lăţîme multă la cuvinte făcea cazanii în toate duminecile şi în toate dzîle aleasă în svînta beserecă a Patriarhiei, cît să mira toate năroadele şi zîcea că-i al doilea Zlataust. Şi i să vesti numele şi pînă la împărăţie, de întră în urechile împăratului. De care lucru au trimis împăratul la dînsul, pohtindu-l ca să-i scrie svînta credinţă a legii noastre creştineşti, care să dzîcea:  <=Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atoateţiitorul> şi să i-o trimiţă. / 
     Dece patriiarhul au stătut cu multă nevoinţă de i o au scris cu înţălegere bună şi cu filosofie mare şi cu blagoslovie şi i-o au trimis. Deci împăratul au pus de i-o izvodit în limbă arăpască şi turcească. Şi o au izvodit ficiorul lui Amiruţ, anume Mehmet beiu, carii fusesă părinţîi şi moşii lor logofeţ şi scriitori la împărăţîi creştineşti şi i-o dede împăratului de o ceti. Şi foarte-i plăcu şi avea usîrdie mare spre legea creştinească.
     Şi fiind acesta, ficiorul lui Amiruţ logofătul, învăţat întru elinie şi dascal mare, de pururea avea împăratul voroavă cu dînsul şi-l întreba pentru credinţa legii creştineşti şi iscodiia să dosluşască bine şi adevărat. Şi nu numai atîta, ce încă şi de alte părţ a svintei besereci au pus împăratul pre acest filosof de le-au izvodit în limbă arăpască şi turcească, carele le cetiia împăratul foarte cu poftă şi cu libov.
     Iar fiind că luînd împăratul în voroavă cu Mehmet beiu, ficiorul lui Amiruţ acestu filosof mare şi cu alţîi iarăş cărtulari, ce era pre lîngă împăratul, le veni voroava şi pînă la afurisănie dzîcînd cum arhiereii şi preuţîi pre cari-i vor afurisi pre pravilă pentru vo vină ce vor face, de vor greşi şi de-i vor afurisî şi nu vor apuca să-ş tocmască treaba pînă unde vor fi vii şi de vor apuca să moară şi nu să va griji să să iarte şi să să păciuiască pentru greşala ce-au făcut; rămîni afurisît şi legat, cît nice pămîntul nu-i poate amistui trupul să să topască, ce rămîni înflat ca o tîmpană, nerăsîpit, şi întreg. Măcar de ar sta şi 1000 de ai în pămînt, nu să mai poate răsîpi, ce tot stă întreg, precumu-l îngroapă.
     Iar împăratul îi şi mai întrebă şi dzîsă: Dară mai poate-să erta acela trup să să răsîpască? Şi-i răspunsără că dacă să iartă să face pămînt fără altă zăbavă, ce aşia-ş, acolea pre loc. Iar împăratul într-acelaş ceas au şi poroncit la patriarhul să-i afle un om ce va fi afurisît şi mort, de demult îngropat.
     Iar patriiarhul, dacă audzî de poronca împăratului, ş-au chemat cliricii beserecii şi le spusă de poronca împăratului. Şi pentru-aceasta mult să mira unde vor afla un trupu afurisît ca acela şi dzîsără cătră omul împărătescu să [[256]] fie îngăduitoriu o dzî, doaă, pînă-ş vor lua sama unde vor afla un trup ca acela. Şi socotiră şi întrebară şi să aflară nişte oameni bătrîni de ştiia că în dzîlele patriiarhului Ghenadie Şcolariul au fost o preoteasă văduvă şi frumoasă foarte şi-i era casa aproape de Patriarhie, ce să alesesă muiare rea şi curviia într-adevărat.
     Iar patriiarhul pururea îi poronciia cu cuvîntul să să lasă de relele ei. Şi de multe ori o chema şi-i aducia aminte în tot chipul şi o certa să să pocăiască, ca pentru să i să iarte greşealele, ce să nu fie usăbită de împărăţîia ceriului.
     Iar acea mişea de preoteasă, ocaanaa, necum să să părăsască de învăţătura patriiarhului, ce încă mai mult sîliia de să adînca în vorvorul păcatelor, atîta cît avu învăţătură de la diiavolul de începu a cleveti pre / patriiarhul într-audzul tuturor dzîcînd că de cîte ori o chiamă să o ciarte şi să o înveţe, nu o învăţa, ce să lega de dînsa să facă curvie şi alte mai multe, ce nu să cade. De care lucru acestea cuvinte preste fire să audzîră şi să sămînară în tot Ţarigradul şi şi pre aiure. Şi mulţ au fost credzînd c-au fost adevărat.
     Iar patriiarhul acela, Svîntul Ghenadie, audzînd de acestea nu mai avea ce să face. Ce cînd fu într-o dzî mare, împărătească, au chemat mulţ arhierei şi preuţ şi cîntară Svînta Liturghie. Şi pre după Svînta Liturghie strîgă patriiarhul în gura mare şi dzîsă într-audzul tuturor şi dzîsă aşea: De în cîte au dzîs preoteasa pentru mine şi m-au clevetit, de au grăit direptu să fie blagoslovită şi ertată: iar de m-au clevetit pre strîmbătate să fie afurisîtă şi neertată şi nedezlegată pe după moartea ei de Dumnădzău Săseadrăjiteliu <=Atotştiitorul>.
     Şi, o, minune mare, pînă în patrudzăci de dzîle o tăe sabiia lui Dumnădzău cea iute şi muri cum era mai grozav, de vintre, şi o îngropară. Iară pămîntul nu o mai amistui, nici să mai topi, ce au fost stînd tot întreagă, precum o au îngropat şi nice de în perii capului ei, unul măcar n-au fost ruşăit într-atîţea ai, ce-au fost trecut de cînd au fost în pămînt îngropată ş-au fost în legătură, săraca, şi trupeşte şi sufleteşte.
     Dece de aceasta muiare ş-au adus aminte nişte clirici bătrîni, de demult, ş-au fost lucru adevărat. Dece spusără povestea aceasta cătră patriiarhul Maxim. Şi să bucură şi dzîsă să i să afle mormîntul unde iaste îngropată şi-i aflară şi mormîntul unde era îngropată. Dece patriiarhul au chemat tot clirosul beserecii şi au luat şi pre ceauşul cel mare a împăratului şi pusără de săpară şi o dezbrăcară neputredă şi întreagă. Şi era neagră şi înflată ca o tîmpănă. Şi cîţ o vădzură, toţ o vădzură şi o plînsără, vădzînd atîta mînie a lui Dumnedzău asupra acelui pedepsît de trup.
     Deci patriiarhul dede ştire, cu ceauşul, împăratului, pre cum s-au găsît un trup afurisît, deci să dea învăţături ce vor mai face. Iar împăratul îndată au şi trimis pre un credincios de în curtea lui de-au vădzut. Şi s-au minunat şi s-au dus de au spus împăratului de acel lucru groznic ce au vădzut. De care şi împăratul s-au mirat mult ş-au învăţat să facă un săcriiu nou şi să bage acel trup afurisît şi să-l pecetluiască cu pecete împărătească, pînă va face patriiarhul cumva şi să să răsîpască.
     Şi aşea feaceră. Şi pusără săcriiul acela cu trupul în beserecă de o lature şi pusă patriiarhul de făcea slujbă şi cîntară liturghii în multe dzîle şi pomeniia numele acelui trup legat. Şi pe după liturghie îi cetiia patriiarhul molitvă de [[257]] ertare asupra săcriiului cu trupul. Şi preste cîteva dzîle trimisă patriiarhul să vie oamenii împărăteşti. Şi întîiu dederă ştire oamenii împărăteşti împăratului. Decii veniră şi pusără trupul acela în Besereca cea Mare şi cîntă Svînta Liturghie sîngur patriiarhul şi cu mulţ arhierei şi preuţi, fiind năroade multe strînsă atunci la Patriiarhie / să vadză acea minune ce să va face.
     Iar patriiarhul, pre după ce cîntară Svînta Liturghie şi fiind oamenii împărăteşti de faţă şi tot nărodul au cetit molitfa cea de ertare cu omilinţă mare şi cu lacrămi. Dece îndată acolea pre loc o, mare minunea Ta, Doamne, o misîrdnice şi iubitor de oameni, cum nu te înduri de zîdirea mînilor tale! Precum începu patriiarhul a ceti molitfa acea de ertare au şi început încheeturile trupului de pre în toate mădulări a să usăbi ş-a să deznoda în săcriiu şi a trăsni, de audzîră toţ cîţ era mai pre aproape de săcriiu trăsnetul şi şcărcarea oasălor, unde să dezlipiia unul de cătră altul şi să deznodă tot trupul acela şi să topi şi să ertă mişelul de el trup, cela ce-au fost clevetit pre svîntul patriiarhul acela, Ghenadie Şcolariul.
     Şi să ertă şi sufletul aceii sărace de preoteasă de în iad şi să feace moşneana raiului. Căci că cîţ sînt afurisîţ şi legat aici pre pămînt şi sufletele acelora sînt legate şi în munca iadului de diiavoli. Iar dacă ia ertare trupul acel legat de pre acest pămînt cu dariul lui Dumnădzău să izbăveşte şi sufletul acela de să faci moşnean raiului.
     Iară oamenii împărăteşti, vădzînd aceste minuni toate, luară săcriiul cum era pecetluit şi-l băgară într-alt paraclis mai mic, pînă să împrăştiiară oamenii, că era năroade fără samă multe. Iar dacă să împrăştiiară oamenii, marsără oamenii împărăteşti şi descuiară săcriiul cu patriiarhul şi cu alţ arhirei şi şi cu o samă de creştini pre carii au vrut să lasă oamenii împărăteşti şi vădzură trupul acela răsîpit şi topit, tot ţărînă făcut. Şi sta oasîle unul lîngă altu înşirate, carele de unde să deznodasă şi să despărţîsă.
     Şi daca vădzură, mult să mirară şi să ciudiră şi îndată mearsără şi spusăra împăratului toată povestea de început pînă la săvîrşit. Iar împăratul, audzînd de-acestea de toate, mult s-au minunat şi s-au ciudit şi dzîsă: Adevărată iaste credinţa creştinească. Şi de pre atunce şi mai cu libov au fost împăratul cătră Mehmet beiu, ficiorul lui Amiruţ, pomenindu-i lucruri ca acestea şi eşiră toate diriapte şi adevărate.
     Iar pre atunce trimisă împăratul pre Ahmat paşea în olatul Veneţîii la cetate la Pugliia şi cu oşti multe şi tari. Iar dacă sosî acolo au bătut cetatea ce să chiamă Otrotonul şi ş-alte cetăţ şi oraşe şi sate şi toate le luă şi le dobîndi. Şi robi oameni şi mueri şi copii şi-i trimisă robi la Ţarigrad. Şi de pre cii, în colea, încătro vrea merge împăratul cu sîne, sau de vrea trimite capete cu nescare oşti, atîta-i mulţîsă Dumnădzău vîlhva, cît i să închina toate sateli şi cetăţîle şi oraşele, fără nice un războiu şi spre răsărit şi spre apus.
     Şi era acestu împărat om cu chip de-a firea şi groznic, cît să cutremura tot de dînsul. Şi era fără făţărie tuturor, ori boiar, ori sărac şi ce gîndiia cu gîndul tot făcea. Iubiia foarte direptatea şi nu suferiia strîmbătatea şi-i era dragi oamenii învăţat şi cărtulari; şi nu numai de în săminţîia lui, ce fie dentru care oameni, iar mai ales creştinii.
     Şi-ş cumpăta împărăţîia cu mare / înţălepciune şi cerca să dosluşască toate lucrurile cîte să făcea în Ţarigrad, ori mari trebe, ori mici şi nebăgate [[258]] samă, toate le lua sama pre amăruntul. Îmbla noaptea pre în tot Ţarigradul de iscodiia să nu-i scape nice un lucru să nu-l ştie: şi n-au lăsat nice un lucru să nu-l ştie. Şi n-au lăsat nice un lucru ori den neguţătorie, ori den meşterşug să nu cerce, care ce dobîndă face, atîta-i era voia să nu-i scape neştiut nemic.
     Şi oblici şi de meşterşugul cîntărilor de în carte grecească, cum sînt frumoasă şi orice glasuri vor audzî grecii peaveţi de într-altă limbă, le vor scrie şi vor cînta şi mai pre dăscălie decît dînşi.
     Dece învăţă împăratul de adusără înaintea lui un peaveţu grecu şi un cîntătoriu persu, meşter bun şi cu glas frumos. Şi pusă întîiu împăratul pre persu de cîntă un cîntec frumos persăscu, adecă agimăscu. Iară cîntînd persul tot scriia pre urmă glasurile grecul, pînă săvîrşi de cîntat persul. Iară de-acii dzîsă împăratul să cînte pe urma persului şi peaveţul grecescu. Şi începu a cînta grecul tot acela glas ş-acela pestref, cît s-au mirat sîngur împăratul de dăscăliia musîcăi grecească. Şi scoasă de-i dărui împăratul pre amîndoi şi să dusără cu pace.
     Iar împăratul, sultan Mehmet, pre după aceasta strînsă trei sute de mii de oaste pre uscat şi catarge pre apă pline de oşti doaă sute şi cindzăci şi trecu cu oştile spre răsărit şi să dusă spre Siriia, ca să-ş dea războiu cu sultanul Misiriului. Iar dacă să apropie împotriva Nicomidiei cetăţîi, bolnăvi împăratul sultan Mehmet şi de sîrgu, fără zăbavă, muri în cursul ailor 6988 <=1480>.
     Iar Ahmat paşea, carele fusesă la cetate la Pugliia, de au robit atîtea cetăţ şi au prădat şi trimisesă robii la Ţarigrad, precum mai sus scrisăm, acesta paşă acolo la Pugliia mai aşteptă ş-alte oşti să-i mai vie agiutoriu de la împărat. Iar daca-i veni veste c-au murit împăratul îndată abătu de făcu vasă pre apă, mici, ce le dzîc dzerme şi băgă toată oastea cîtă era cu dînsul într-acele dzerme şi caii oştii şi robii ce mai luasă şi trecu marea spre Ţarigrad la Avlona. Iar de la Avlona veni tocma în Ţarigrad.
     Iar pe după moartea lui sultan Mehmet luă împărăţîia fiiu-său, sultan Paiazît. Şi mai avea ş-alt frate sultan Paiazît, pre anume Gem sultan, carele să afla mai departe, la Magnisîia. Dece cînd muri sultan Mehmet la Nicomidiia cum mai sus să scrisă [şi] feace împărat pre fiiu-său sultan Paiazît.
     Iar sultan Paiazît avînd şi el ficiori cîtva de în trup ai săi, dece de într-acei ficiori a lui nu s-au aflat altul la Ţarigrad mai mare, ce s-au prilejit unul mai mic, fiind fără vîrstă, cătărig, iară mulţîmea turcilor de în Ţarigrad au rădicat împărat pre acel ficior a lui sultan Paiazît. Şi să feace o mestecare mare între turci şi între împăraţi, cît să omorîră şi nişte paşi şi ş-alte capete mari, multe.
     Iară apoi să potoliră toate şi să tocmiră şi veni sultan Paiazît cu cinste mare şi şedzu împărat în scaun. Şi pre fiiu-său acel mai mic ce-l rădicasă împărat l-au trimis la Magnisîia cu cinste mare şi cu stiag, să fie toată Magnisîia / supt ascultarea lui. Şi trimisă capete de treabă cu dînsul. Iară ficiorilor celor mai mari le împărţî şi le dede: lui Ahmat Amasîia şi lui Sah Caramaniia şi lui Mahmut dede Castamonul şi lui Selim îi dede Trapezunda, iar lui Mehmet îi dede Chefea. Într-acesta chip au împărţît răsăritul fiilor săi.
     Şi cît stătu pre împărăţîe îndată tăe pre Ahmat paşa, carele era om bărbat şi de treaba oştilor harnic foarte şi era la împărăţîia tătîne-său mai iubit şi mai credincios de toţi. Şi încă fiind făcut atîta vitejie la Pogliia de au [[259]] luat ş-au adus atîta avuţîe şi robi fără samă. Şi nu putu şti nime ce vină i-au aflat de l-au tăiat.
     Iar împăratul acesta avea şi un frate la Magnisîia şi nu suferiia pre ficiorul împăratului, pre cel mai mic, ce-l trimisesă acolo. Ce să didesă într-o lature de ţară şi strînsesă oşti să margă asupra nepotu-său. Iar sultan Paiazît împăratul, dacă oblici de aceasta, purceasă cu oşti la Magnisîia asupra fraţîne-său. Iar frate-său, audzînd că vine sîngur împăratul asupra lui, au întrat în nişte vasă ce au avut ş-au fugit la Eghipet cu nădiajde ca să ceară la sultanul Eghipetului agiutor să stea împotriva frăţîne-său, lui sultan Paiazît. Iar sultanul Eghipetului nu i să potrivi a-i dare agiutor şi-l lăsă fără nice o nădiajde.
     Iar Gem sultan acesta, fratele lui sultan Paiazît, dacă vădzu că nu va avea agiutoriu de la sultanul Eghipetului, să găti să treacă la Mechea, adecă la Ierusalimul lor, ca să scape denaintea frăţîne-său. Şi nice într-acolo nu vru sultanul Misăriului să-i dea cale să margă, dzîcînd că-i va afla prihană sultan Paiazît căce i-au dat cale pre în ţara lui şi-i va veni asupra cu oşti. Dece Gem sultanu, vădzînd că nu are cale pre acolo necăiuri, s-au învîrtejit şi s-au dus la Rodos la cetate. Iar cetăţenii Rodului l-au priimit foarte bine şi bucuroşi. Iar sultan Paiazît împărat, oblicind că iaste frate-său Gem sultan în cetatea Rodului, în toată vremea trimitea pocloane cetăţenilor ca să-l păzască bine.
     Iar preste cîţiva ai îl lăsară cetăţenii şi cu voe împăratului de trecu la Ghenova la frînci, căce că să temea frate-său împăratul, sultan Paiazît, să nu treacă spre răsărit şi să strîngă nescare oşti să facă iarăş amestecare pentru împărăţîe. Căce că audzîsă împăratul cum s-au fost învoit de la răsărit varsachii şi turcatîrlenii şi cărăimanii ca să rădice pre Gem sultan, împărat răsăritului. Pentr-aceasta au poroncitu cetăţenilor de la Rod să-i dea cale spre Ţara Frîncească şi nu într-altă parte.
     Dece Gem sultan, dacă s-au dus la Ghenova, au trecut şi la Italiia ş-au agiunsu şi pînă la Rîm, apoi au venit de s-au aşedzat la Veneţîe. Iar frate-său, împăratul, au poroncit veneţenilor, pentru pacea şi prietenşugul ce au, să-l otrăvască. Şi aşea feaceră, că-l otrăviră. Că aflară un boiariu frîncu carele ştiia limbă arăpască şi turcească bine şi mergînd la Gem sultan cu pocloane şi cu bucate şi cu băutură de şedea cu dînsu la voroavă şi la taină în toată vremea, numai ce să află într-o dzî mort. Şi trimisără trupul cu un vasu pre mare la Brusa şi acolo îl îngropară. Iar boiarul acela, frîncul, ce l-au otrăvit / l-au trimis frîncii veneţenii sol la împăratul în Ţarigrad, ca să lege pace şi mai tare cu turcii, precum să adeverisă împăratul.
     Deci dac-au sosît la Ţarigrad solul acesta ce-au otrăvit pre frate-său, foarte l-au priimit cu cinste mare şi l-au dăruit cu daruri scumpe şi cu haine şi cu cai împărăteşti, cu toate podoabele şi-l ducea şi-l aducea la împărăţîe cu mulţîme de oameni împărăteşti şi cu gloate şi îmbla la primblări şi la tefericiuri, încătro îi era voia. Iar într-o dzî numai ce să află şi el mort, fără nice o boală, bînd şi el paharul carele au adăpat pre Gem sultan, pre fratele lui, sultan Paiazît.
     Iar în al doilea an de împărăţîia acestui împărat feace cale cu oşti grele cătră Moldova şi să lovi cu mulduvenii şi-şi dederă foarte războiu tare şi iute şi nu mai putu străbate mai adîncu în ţară, că să sprijeniia foarte tare [[260]] moldovenii, fără numai ce-au apucat de au robit pre margine de la Cetatea Albă satele şi de la Chiliia, iar mai mult nu putură.
     Şi pricina au fost căce că domnul Moldovei şi cu toţ moldovenii lui s-au fost bătut cu sultan Mehmet împărat, cu tatăl acestui împărat, a lui sultan Paiazît şi l-au înfrînt moldovenii foarte rău şi i-au tăiat oaste, cît abiia au scăpat împăratul cu o samă de oaste în vasă preste Dunăre. Dece sultan Mehmet au lăsat cuvînt la moarte să să facă scumpărare despre moldoveni sîngelui ce au vărsat turcilor şi ruşinii ce i-au făcut. Pentr-acea au venit fiiu-său, sultan Paiazît, şi altă n-au putut faci nemic, fără cît au lovit la margine de au luat o samă de robi, precum mai sus scrisăm, iar altă nemic nu putu faci.
     Iar preste dzece ai să dusă împăratul acesta spre Ţara Arbănaşilor să o dobîndească. Şi nimic nu putu faci, fiind locuri pietroasă şi munţi şi stînci şi căi rele tăiate cu ciocanul, de nu era de străbătut om pedestru, dară încă călari. Ce au apucat mueri, copii, robi ce au putut şi să lăsară şi iarăş să învîrtejiră la Ţarigrad. Iar veneţenii să înădejdiuia împăratului că vor avea pace între dînşi şi legătură tare, pentru căce au fost nevoitori pre poronca lui la moartea frăţîne-său, necunoscînd ei precum prietenşugul agarinenilor iaste minciunos şi cu viclenşug.
     Iar turcii în cîtă vreme au ţînut pace cu veneţenii tot au gătat vasă pre mare şi catarge şi să gătă împăratul cu oşti grele şi de pre mare şi de pre uscat. Şi cu oştile de pre uscat marsă sîngur, iar pre mare cu armata pusă căpitan pre Mustafa paşea, carele mai apoi ajunsă de fu veziriu. Şi era cu Mustafa paşea pre mare oşti, cu alte vasă, trei sute de mii, fără oaste ce era în catarge şi în doaă magune; ce într-o magună au fost Chiamal Reiz, adecă corăbiiari cumpătători, iar într-alta au fost Barac Răiz.
     Iar veneţenii încă prinsesă de veste că vor să vie turcii asupra lor cu oşti, ce să gătasă şi ei. Şi era pre armata veneţenilor căpitani un frîncu vitiaz mare, ce l-au fost chemînd Loreda. Şi cum s-au arătat pre mare întîi maguna, adecă corabiia lui Barac Răiz, iar căpitanului frîncescu i-au părut că iaste a lui Chiamaliu, careli Chiamali au fost făcut odănăoară un rău mare cu oştile despre mare la Italiia, adecă în Ţara Frîncilor, de au fost prădat şi robit.
     Dece Loreda, căpitanul frîncescu, / vădzînd maguna lui Barac Răiz anume că-i a lui Chiamal au şi năvălit asupra lui Barac cu doaă corabii frînceşti mari, căror le dzîc galioani. Şi cuprinsără amîndoaă în mijloc pre corabiia lui Barac Răiz, şi aruncară lanţuj de fier de să încleştară tustrele şi să legară de să bătea cu foc de în tunuri. Şi periră nişte oameni mulţ, fără samă. Iar Barac Răiz, vădzînd că-l vor dobîndi corabiile cele frînceşti şi va cădea robu pre mînule frîncilor, ş-au dat foc corăbii sale: întîiu că au aruncat foc în erbărie. Dece cum s-au aprinsu corabiia lui s-au aprinsu şi cele doaă frînceşti şi arsără în mijlocul mării şi să topiră cu oştiani, cu căpitani, cu tot cît n-au scăpat măcar un om dentre dînşi.
     Iar ceialaltă armată turcească au năzuit la o cetate frîncească ce să chiamă Nafpactul şi să apucară tare pregiur dînsa a o bate. Iar armata veneţenilor vădzînd atîta putere a turcului şi de pre mare şi de pre uscat s-au învîrtejit înapoi la Veneţîe. Iar turcii luară cetatea Nafpactului şi oraşul gălăţenilor, cătră carii să pomenescu c-au fost trimiţînd Apostolul poslanii şi ş-alte sate multe de [[261]] pren pregiur, carele s-au închinat fără nice un războiu. Şi dacă luară turcii acestea să învîrteji împăratul la Udriiu de au ernat. Însă pînă a să învîrteji împăratul au mai luat o cetate ce-i era în cale, ce să chiamă Mothoniia.
     Şi luatul aceştii cetăţ au fost aşea, că şedzînd sîngur împăratul pregiur cetate întru multe dzîle şi să bătea cu cetăţenii mothonenii şi nemic nu le putea strîca; fiind cetatea tare şi cu zîdiuri groasă şi întărită cu arme şi cu oameni mulţ era împăratul să o lasă şi să se ducă. Iar într-o dzî numai ce să iviră nişte catarge întrînd în liman, adecă în stranişte supt cetate. Şi acele catarge era pline de oameni de oaste şi de bucate şi de arme. Iar cetăţenii de părere bună să pogorîră la dînşii de să întreba de sănătate şi da mîna unii cu alţi. Şi uitîndu-să ei acolo şi întrebîndu-să şi vorovind, iar turcii socotescu la cetate şi, vădzînd oameni puţîni pre zîdiuri şi avînd ei loitre şi alte meşterşuguri de suit pre zidiuri, au dat năvală ca broaştele, pre unde au socotit că sînt zidiurile mai nu înalte şi s-au suit ş-au şi apucat zidiurile. Şi începură a tăia ş-a prăda pre în cetate şi alţîi pusără steaguri pre în zîdiuri şi începură a strîga biruinţa, alţîi năvăliră la porţi de le deşchisără. Şi împlură turcii ca furnicile cetatea şi tăia bărbaţîi şi robiia mueri şi copii.
     Iar cetăţenii şi oamenii ceia ce venisă cu catargele într-agiutoriu alergară şi ei şi aruncară focuri în cetate şi stătură împotriva turcilor. Ce nu putură face nemic, că-i covîrşiră turcii şi dobîndiră cetatea şi cîţ nu putură scăpa de întru oameni să între în catarge să fugă iarăş spre Vineţîe, pre toţ i-au prinsu turcii. Şi tăiară tot omul, fără numai ce-au lăsat de 12 ai în gios copiii, iară mai mare decît atîta pre toţ supt sabie i-au pus. Şi într-acesta chip s-au luat cetatea aceasta Mothoniia.
     Iară altă cetate ce era acolea aproape, ce să chema Coroniia, audzînd de ce au petrecut Mothonenii, nu s-au mai apucat de nemic, ce s-au trimis cheile cetăţîi pre mînule împăratului. Şi nu le-au făcut altă nemic fără numai ce i-au scos de lăcuia afară de în cetate, cu tot ce avea şi în cetate şedea / turcii. Aşijdirea s-au mai închinat ş-altă cetate, pre anume Navarinul, care s-au fost chemînd mai de demult Pilosul, moşiia lui Nestor măcinic.
     Iar muerile şi copiii mothonenilor au împlut răsăritul şi apusul, vînduţi robi în toate părţîle, Iar împăratul, dacă s-au învîrtejit de la oaste la Udriiu şi de la Udriiu au venit în Ţarigrad, s-au aşedzat în multă vreme pre pace, n-au mai mărsu cu oşti necăiri, căce c-au cădzut şi la boală îndelungată. Dece şi de nevoe avea paci cu toţ.
     Iar pre cînd era la începătura acestui împărat, a lui sultan Paiazît, precum mai pre urmă scrisăm s-au fost săvîrşit preasvîntul patriiarhu Maxim Slovesnecul. Şi pre după dînsu au stătut patriiarhu iarăş bunu şi blîndul Simeon, carele ţînu scaunul şeasă ai; decii să pristăvi.
     Iar pe după Sîmeon fcace-să săbor şi pusără patriiarhu săbornic pre Nifon ucitel, dascal bun şi învăţat, carele au fost şi mitropolit întîiu Solomului. Şi de pururea spunea cazanii în svînta beserecă a Patriarhiei. Iar mai apoi cădzu la scîrbă mare despre împărăţîe pentru faptele cliricilor şi altor nepriiateni şi-l goni împăratul, cît nice în Ţarigrad să nu să mai găsască. Şi aşea fu, după dzîsa împăratului.
     Şi dede voe împăratul să caute creştinii să pue pre alt patriiarh. Dece să mira pre cine or pune: ce ş-au adus aminte iarăş de părintele Dionisîe, carele [[262]] şi mai fusesă patriiarh şi-l vinuisă de dzîsesă că-i obrezuit, turcit şi apoi s-au arătat înaintea săborului, ce necum să fie obrezuit, ce nice trup de taină n-au fost avînd, fără ce s-au fost cunoscînd sămnu numai cît s-au fost udîndu. Dece acest patriiarhu Dionisîe, dacă să îndireptă pe după ce-l năpăstuiră an afurisît pre ceia ce l-au fost clevetit şi l-au fost vinuindu. Şi s-au ertat de bunăvoe de Patriarhie şi s-au fost dus la o mănăstire de petrecea acolo, precum mai întîiu scrisăm pentru acesta părinte. Dece pentru aceasta spusără împăratului ş-au şi trimis de l-au adus şi-l pusără iarăş în cinstea de întîiu, patriarhu Ţarigradului.
     Şi dacă-l adusără veniră toţ de i să închinară, arhierei şi clirici şi preoţ şi călugări şi tot nărodul şi-i blagoslovi pre toţ. Şi să feace pace mare şi linişte şi aşedzare bună svintei besereci şi mulţămiia toţ creştinii împăratului şi patriiarhului. Şi era acesta svînt patriiarhu foarte deplin dobrodeatel şi chitit cu cinul călugărescu, cît nu să afla lesne ca dînsu. Şi postiia tare şi toată noaptea mai mult sta spre rugă cu bdenie, decît să odihniia. Şi cînd era să margă încătrova pre în Ţarigrad pentru vro treabă a beserecii nu vrea să mai încalece, ce tot pre gios mergea, cum era cu bătrîneţele sale.
     Iar în dzîlele acestui patriiarhu să feaceră cutremure groznice şi grele şi el şedea tot pre rugă, cu litii şi cu litanii. Şi feace patriiarhul acesta în scaunul de patriarhie încă doi ai, pînă să păciuiră toate şi iarăş s-au ertat de bunăvoe despre tot şi s-au dus la mănăstire la pocăinţa care au fost şi mai de întîie. Şi acolo ş-au petrecut viiaţa, pînă ş-au dat sufletul în mînule lui Dumnedzău.
     Iar împăratul, sultan Paiazît, feace vrajbă cu nişte oameni ce le dzîcea gindiii / şi trimisă oşti asupra lor. Şi cu oştile trimisă sărdar pre ginere-său, ce-i ţînea o fată, pre anume Hersăoglu. Şi dîndu-şi războiu au biruit gindiii ş-au prinsu pre Hersăoglu viu, nevătămat, şi multe oşti turceşti periră de gindii. Iar pre Hersăoglu, pre ginerile împăratului, l-au ţînut viu pînă ce-au făcut pace turcii cu gindiii; dece l-au trimis la împăratul cu cinste. Dece pre aceia vreme s-au făcut cutremure mari, cît au cădzut besereci şi casă cu sclipuri de piiatră în Ţarigrad şi mulţ oameni au omorît.
     Iară pre aceia vreme s-au rădicat despre răsărit un persu, anume şah Culi, carele era trimis de împăratul persîlor, de şah Ismail şi veniia cu o mînie mare asupra turcilor, avînd cu dînsu, fără oaste persî şi cărăimani şi varsachidiani şi turcatîrlidiani pre vrio 20 de mii de oaste. Ş-au întrat pe pămîntul împăratului turcescu pînă la un loc ce să chiamă Cotiai. Dece audzînd un paşe a împăratului de la răsărit că vine şah Culi au dat ştire la împăratul, sultan Paiazît, pre care paşe îl chema Caraguz paşia. Iar împăratul era pre aceia vreme bolnav foarte, cît nu să putea întoarce sîngur, ce-l întorcea alţîi şi suspina de la inemă cum nu-i sănătos să margă asupra acelui persu sîngur, cu capul său, ce trimisă cu oşti multe pre Ali paşea cu iniceri şi cu spahii şi cu de altă oaste. Dece dacă să împreună Ali paşea şi cu Caraguz paşea să feace oaste mare şi multă foarte. Şi purceasără în tîmpinarea lui şah Culi persul. Şi să vădzură oştile de departe şi nu-ş nici gîndiia persul acesta, ce tot ardea şi prăda şi mai de departe şi şi mai de aproape.
     Dece mai apropiindu-să oştile au trimis paşii pre supt cumpăt de au chemat o samă de capete de în cărăimani şi i-au îmbrăcat pre toţi cu caftane scumpe şi le-au dăruit bani de aur şi de argint şi s-au rugat, doară vor ţînea [[263]] în partea turcilor să biruiască pre şah Culi şi să-l poată prinde viu să-l aducă la dînşii şi multă cinste să aibă despre împărăţîe. Şi să adeveriră cărăimanii că va fi pre voia paşilor.
     Şi să împreunară oştile turceşti cu oştile persului şi să loviră tare, cum să cade şi nu dederă dos nice unii, ce să amestecară turcii cu persîi şi să tăia faţă la faţă şi periră mulţ şi de unii şi de alţîi. Iar cărăimanii de întîiu să feaceră a da agiutor turcilor, pînă să amestecară oştile tăindu-să, iar deacii să dederă într-o lature şi nu agiuta nici unora, nici altora. Şi birui şah Culi pre turci şi prinsără pe paşii amîndoi şi le tăe capetele: şi fugiră turcii de să împrăştiară.
     Iar persîi fiind osteniţ şi trudiţ şi rănit dentr-atîta războiu ce avură cu turcii, de nu mai putea, ş-au aflat cărăimanii vremea atunce de-i loviră pre persî şi-i înfrînsără şi-i goniră precum nu vrea ei şi pre mulţ tăiară şi le luară tot duiumul şi toată dobînda ce luasă de la turci şi şi de la dînşii cîtă povoară au avut: cai, cămile şi catîri, cu bucate şi cu arme şi ce ş-au mai avut.
     Iar împăratul, sultan Paiazît, toate acestea oblicind nu avea ce să face, căce era bolnav despre moarte şi socoti pînă unde era / viu să dea împărăţîia fiiu-său, lui sultan Ahmat. Iar altu ficior a împăratului, pre anume sultan Sălim îi pusesă tată-său de domniia la Trapezunda. Şi avînd oameni iscoade la Ţarigrad au oblicit precum va să dea tată-său împărăţîia frăţîne-său, lui sultan Ahmat. Dece s-au sculat de au trimis la hanul tătarălor de au trimis agiutor şi s-au suit şi el cu sîne, iarna fiind, de au trecut Dunărea pre în locuri rele şi pîcloasă şi au venit pînă la Cetatea Albă şi pînă la Chiliia şi să gătiia să margă cu agiutor de oşti să ia el împărăţîia, să nu o apuce frate-său de la tată-său.
     Iar sultan Ahmat, avînd poroncă de la tată-său, au venit de la Magnisîia pînă lîngă Ţarigrad, aproape, la un sat ce să chiamă Vriia. Şi s-au îmbrăcat cu haine proaste ş-au întrat noaptea în Ţarigrad la tată-său, ca să nu-l cunoască nime. Şi s-au împreunat cu tată-său, sultan Paiazît, şi era cu voia împăratului să-l pue pre dînsu împărat.
     Iară inicerii n-au vrut, căce că cînd s-au lovii cu şah Culi persul n-au vrut Ahmat să le dea agiutor şi pentru atîta nu l-au suferit enicerii să fie împărat; ce să învîrteji iarăş la Magnisîia în deşert. Iar sultan Sălim, dacă-i sosî agiutor tătari de la hanul şi de pre la alţi priiateni, sîrgui de agiunsă mai curînd la Udriiu, fără nice o opreleşti de necăiuri.
     Iar tată-său, sultan Paiazît bătrînul, dac-au oblicit c-au venit fiiu-său, sultan Sălim, în puteria sa să ia împărăţîia ş-au sosît pînă la Udriiu, s-au gătat şi el, de cum era bolnav, ş-au eşit de în Ţarigrad şi cu oşti multe de mergea asupra fiiu-său spre Udriiu, ca să audză şi să fugă. Iar fiiu-său, necum să fugă, ce să gătisă cu tot de-adinsul ca să să bată adevărat cu tată-său şi să ia împărăţîia cu sîla, fiind încă tată-său viu. Deci dac-au sosît împăratul cel bătrîn, sultan Paiazît, aproape de Udriiu au tăbărît aproape de un sat ce să chiamă Sirichioi, de spre apa Tupgei, iar fiiu-său, sultan Sălim, au tăbărît mai de spre cîmpu, împotriva tătîne-său.
     Iar cînd fu a doa dzî să gătară de spre îmbe părţîle şi eşiră oştile la războiu să să lovască şi cu împăraţîi amîndoi. Iar sultan Paiazît bătrînul tot încă era bolnav de nu putea încăleca, ce şedzu într-un car împărătescu. Şi să apropiiară oştile şi începură a să hărăţî. Iar împăratul cel bătrîn feace sămnu ianicerilor să-ş pue toată usărdiia şi toată nevoinţa ca doară are putea să prindză viu şi pre [[264]] fiiu-său, sultan Sălim. Şi dederă enicerii războiu tare cu foc tătarălor şi altora carii venisă într-agiutoriu lui sultan Sălim şi-i împrăştiară foarte rău şi răzbiră şi pînă la împăratul, sultan Sălim, şi de le voea fi fost voia eniciarilor l-ar fi prinsu viu, nevătămat; ce-i dederă cale şi fugi sultan Sălim, cum nu vru el, cu toate oştile sale. Şi-i goniia spahiii, dară nu vrea să-i tae, ce fugiia ca vai de ei, pedestri şi dezbrăcaţ şi ascunşi şi tupilaţ pre în munţi şi pre în codri şi pre în vîrtoapele pămîntului, de-i găsîia oameni cei de loc de-i lega şi le făcea răul de pre lume.
     Iar sultan Sălim fugind cu cîtă oaste-i mai rămăsesă nu agiunsu pînă în margine mării, la stanişte Midiei şi acolo au aflat o corabie ş-au întrat într-însa cu o / samă de oameni ş-au trecut la Varna. Iar împăratul, sultan Paiazît, pe după ce-au fugit fiiu-său cu cine au putut scăpa, el au rămas, n-au vrut să-l mai gonească, ce au stătut de au prinsu pre toate capetele carii au fost sviatnicii fiiu-său şi meghistanii şi tuturor le-au tăiat capetele.
     Iar sultan Sălim de la Varna s-au dus la Chefea, cum nu vru el, pierzîndu-şi tot ce-au avut: şi oastea şi oamenii ce-au avut şi toată avuţîia ce-au avut cu sîne. Şi de voia rea vrea să-ş facă samă sîngur cu mînule sale. Iar ia-n socoteşte voia lui Dumnedzău cîtu-i de mare şi de putiarnică. Că pre după amar i-au trimis Dumnădzău şi blagoslovenie şi bucurie.
     Că pre după ce să întoarsă sultan Paiazît la Ţarigrad voios şi pobeaditel <=victorios> şi socotisă că ş-au aşedzat treaba, iară enicerii feaceră sfat ca să ceară pre sultan Sălim, pre fiiul împăratului, pe acestu bătut să le fie împărat, că-i om tînăr şi vitiaz să margă enicerii cu dînsul spre răsărit asupra persîlor ş-altor vrăjmaşi să-i lovască şi să-i slăbască pînă a nu să rădica ei pre dînşii şi să-ş dobîndească cu războiu de ce le trebue, că ei nu pot şedea fără să nu să aibă oaste să margă asupra vreunor vrăjmaşi. Iară împăratul cel bătrîn, sultan Paiazît, să şadză ca un bătrîn şi slab de boală, să să odihnească la Ţarigrad. Şi cum făcură enicerii acesta svat, cum spusără cătră vezirii împăratului să-i dea ştire să ştie şi să le facă pre voe. Dcce să dede ştire împăratului pohta aceasta a şerbilor săi, a enicerilor.
     Iar împăratul de aceasta audzînd foarte s-au scîrbit şi nu suferi să fie aceasta. Iar enicerii audzînd că nu sufere împăratul pohta lor, nice va să facă pre voia lor să învoiră cu toţîi şi vrură să-l omoară pre veziriu şi să jăcuiască Ţarigradul. Şi iarăş mai dederă ştire împăratului precum vor să facă enicerii. Iar împăratul vădzînd că nu să va face lucru bun, n-au avut ce să face, ce şi de nevoe au priimit să fie sultan Sălim cu dînşii împărat şi voia lor să fie deplin. Iar precum fu voia lui Dumnedzău, că pînă şi copiii cei mici pomeniia numele lui sultan Sălim şi pohtiia să-l vadză.
     Iar împăratul acestu bătrîn, sultan Paiazît, au fost mai avînd ş-altu ficior la Magnisîia, pre anume sultan Curcut. Dece acela, dac-au audzît că va să ia frate-său, sultan Sălim, împărăţîia, au şi sosît mai de sîrgu la Ţarigrad; şi cum au sosît îndată au şi mărsu la odăile enicerilor şi cădzu la dînşii şi le dzîsă: Fraţîlor, voi ştiţi că dentru toţ fraţîi miei să cade mie împărăţîia, căce că pre vremea ce-au murit moşu-mieu am ţînut eu cu voi scaunul împărăţîii, pînă ce-au venit tată-mieu. Şi şi dac-au venit tată-mieu, aduceţi-vă aminte că nu vriaţ să-l lăsaţ să să aşeadză pre împărăţîe, ce ţîniaţ cu mine. Aşea şi într-acesta chip am nădăjduit şi acumu ş-am năzuit la voi să nu mă lăsaţ să [[265]] mă duc de la voi cu lacrămile pre ochi, că mai bine să fiu mort, decît să mă întorcu înapoi la Magnisîia în deşert.
     Acestea cuvinte şi ş-alte mai multe dzîcea sultan Curcut către enicerii şi li să ruga să pue pentru dînsu să-i scoaţă împărăţîia, să fie el împărat. Ce nu putu faci nemic, căci că enicerii au fost apucat de au fost trimis olăcari de ai lor, capete ce le dzîc aibaşi ciorbagii şi cu scrisori la sultan Sălim în Crîm, de i s-au fost dat ştire / cumu-i împărăţîia a lui. Dece enicerii într-acesta chip îi spusără că n-au nici o putere. Iar de ai fi sosît mai întîiu de ce am trimis poroncă la frate-tău, iată că ţ-ar fi fost pre voe.
     Iar sultan Curcut dacă vădzu că nu va mai faci nemic cu enicerii eşi de la dînşii cu lacrămi şi marsă de să închină tătîne-său şi să împreunară şi cădzu la picioarele tătîne-său şi i să rugă să-i dea împărăţîia lui. Ce nice tată-său, împăratul, nu avea ce-i face, că era treaba aceasta pre sama enicerilor. Ce dacă vădzu sultan Curcut că nu i-i dată de la Dumnedzău împărăţîia s-a dus iară la Magnisîia, de unde venisă.
     Iar ceia ce să dusesă de olac în Crîm veniră cu sultan Sălim şi-l tăbărîră enicerii aproape de Ţarigrad, iar povoara şi cu oamenii lui le-au dus enicerii la Enibahcea. Şi cum tăbărî cum să strînsără toate ogeagurile enicereşti pregiur dînsu şi mergea toţ paşii şi toţ vezîrii şi meghistanii de la împărăţîe de să împreuna cu dînsu şi toată curtea împăratului îl dvoriia ca pre un împărat. Iar pre bătrînul, pre tată-său, sultan Paiazît, îl părăsîră toţi. Şi să prelungă lucrul acesta în cîteva dzîle şi era trebele în cumpănă, că unii ţînea în partea ficiorului, alţîi iarăş în partea bătrînului.
     Iar cînd fu într-o dzî să sculară dzece mii de eniceri şi să dusără la curţîle împărăteşti şi dzîsără paşilor să spue împăratului celui bătrîn ori să să lasă de bunăvoe de împărăţîe şi să dea împărăţîia fiiu-său, ori să vor scula enicerii cu toţîi şi-i vor omorî şi pre paşi şi pre împăratul şi vor jăcui şi Ţarigradul.
     Iar paşii aceia, audzînd poroncă enicerilor, să înfricoşară şi să mira ce vor face: că despre eniceri le sta capeteli în cumpănă; de împăratul cel bătrîn le era milă să-i spue aceasta poroncă amară. Ce de nevoe le căută numai să-i spue şi-i povestiră toate cîte au dzîs enicerii cătră dînşii şi precum stau afară gata, de nu le va fi pre voe, precum poftescu, într-acest ceas să perim şi noi şi tu şi tot Ţarigradul să să pustiiască.
     Iar împăratul, sultan Paiazît, dacă audzî acestea suspină de la inemă şi blăstămă pre fiiu-său, sultan Sălim cu lacrămi şi pre toţ enicerii. Şi neavînd ce să mai faci şi fără de voia lui au eşit den Ţarigrad şi ş-au lăsat împărăţîia de nevoia fiiu-său şi el să dusă spre Udriiu pînă unde să chiamă Zidiul Geamîn şi acolea şedea bolnav şi cu puţînel suflet. Şi să află acolea aşteptîndu-ş moartea de voia rea şi de dosadă ce-i trimisesă Dumnedzău şi de ciuda fiiu-său, cum încă viu fiind şi bolnav au venitu asupra lui, de-i luă împărăţîia.
     
     
 ÎMPĂRĂŢÎIA LUI SULTAN SĂLIM, FICIORUL LUI SULTAN PAIAZÎT. GLAVA 216
 
     Iară cînd fu cursul ailor 7050 <=1542> în luna lui april în 24, să sculară enicerii cu toţîi şi spahii şi toate cetele cîte sînt supt ascultarea împărăţîii şi toţi vezîrii şi paşii şi meghistanii mai mari şi mai mici şi tot nărodul [[266]] Ţarigradului şi să dusără de adusără pre sultan Sălim de unde era tăbărît, cu cinste şi cu pohfală mare şi-l aşedzară în scaun de împărat şi i să închinară toţ şi-i sărutară mîna şi poala. Iar / bătrînul sultan Paiazît dacă marsă acolo la Zîdiul Geamăn, precum mai sus scrisăm, au mai trăit numai 20 de dzîle ş-au murit. Şi-i adusără trupul mort în Ţarigrad şi-l îngropară la mecitul cel făcut de dînsu, ce să dzîce Sultan Paiazît.
     Şi să vesti cuvîntu cum să nu fie murit de moarte curată, ce să-l fie otrăvit Ianuc paşea. Iară nu l-au fost otrăvit nime, ce s-au otrăvit sîngur de voia rea şi de ciudă, unde-l scosesă den împărăţîe la bătrîneţăle lui enicerii şi-i pusără ficiorul. Şi fiind petrecut întru toată viiaţa lui întru pace şi cu năroc şi cu mult bine, iară mai apoi vădzînd c-au agiunsu la bătrîneţe în necinste şi-l goniră de în scaunu-ş ca pre un om prost şi de nimic n-au mai putut răbda, ce-au crăpat plin de venin şi de amar.
     Ş-au fost om bun şi blînd şi plecat şi dereptu. Pentr-aceia rădicasă enicerii cap şi l-au purtat într-acesta chip. Şi de multe ori în dzîlele lui s-au rădicat enicerii de au jecuit în Ţarigrad casă multe a turci şi a jidovi şi a creştini şi a paşi mari, că aşea li-i obicina să facă cînd sînt împăraţîi blîndzi şi buni. Ce enicerilor le trebue pururea buzduganul de pre cap să nu le mai lipsască, că atunce sînt buni şi lini şi nu să rădică pre nime; iar cîndu-i împărăţîia slabă acestea feliu de oameni să întărescu şi fac rele multe.
     Iară pre aceia vreme, lepădîndu-să părintele Dionisîe ce au fost patriiarhu den Patriarhie, de bunăvoia lui şi fiind scaunul fără patriiarhu, adusără pre mitropolitul de la Sera, pre anume Manasă, de-l pusără patriiarhu şi-i dzîsără pre nume Maxim. Şi era de postreg de la Svînta Goră. Şi dacă-l pusără patriiarhu multe clevete dzîcea oamenii pentru dînsu şi-l defăima în tot chipul. Dară nime întru adevărat nu ştie, fără numai sîngur Dumnedzău ce ştie adîncul inemilor tuturor. Iară ţînu scaunul de Patriarhie în şease ai.
     Iară mai apoi făcîndu-să price cu un călugăr, pre anume Gavriil, au eşit de în Patriarhie şi iarăş adusără pre cela ce-au fost şi mai întîiu, pre anume Nifon. Şi ţînu şi acela scaunul un an şi iarăş să feace pricină între călugări şi-n clirici şi-l scoasără şi pre acesta şi feaceră patriiarhu pre altul, Iachim Drama. Şi era acesta tînăr de vîrstă, iar întreg la minte, de care lucru pentru bunătăţîle lui era drag tuturor. Şi el încă era tuturor cu libov.
     Acesta patriiarhu vădzînd c-au cădzut Besereca cea Mare, Patriiarhiia, la datorie s-au dus în Ţara Iverilor pentru milostenia. Şi vădzîndu-l iverii om bun şi creştin l-au întărit boiarii carii au fost acolo şi mitropolitul şi toţ episcopii i-au dat daruri scumpe şi agiutoriu de bani şi să învîrteji iarăşi la Ţarigrad.
     Ce nu-l lăsară să şadză cu pace, căce că s-au sculat un mitropolit de la Sălivriia, om rău fiind şi întru viiaţă rea petrecea. Deci pentru preagreşeniia lui, căce l-au certat patriiarhul acesta, în pizmă au mărsu acest mitropolit ş-au mai adaos birul Patriarhiei încă cu 1000 de galbeni. Şi nevrînd patriarhul să-i dea, era să să părăsască de Patriarhie. Iar arhiereii şi nărodul nu vrură / să lasă pre patriiarhul să să părăsască, ce luară asupra lor să dea ei banii aceia şi să-ş fie patriiarhul pre loc în scaun.
     Iară atunce fără zăbavă eşisă împăratul preste gîltanul mării la prinblare şi i să nemeri a trece pre lîngă un sat ce să chiamă Hrisocheram. Şi vădzu împăratul acolo o casă frumoasă şi acoperită cu cărămidzî noaă. Dece [[267]] împăratul au întrebat ce casă iaste aceia; iară oamenii de sat au răspunsu că iaste besereca lor şi ne-au dzîs patriiarhul de o am acoperit.
     Iar împăratul dacă audzî de patriarhul să scîrbi şi dzîsă să lipsască patriiarhul acela şi să pue pre altul. Dece patriarhul, audzînd de poronca împăratului, să părăsî de la Patriarhie şi să dusă. Iar arhiereii şi cu tot săborul să mira pre cine vor pune patriarhu. Ce trimisără de în cliricii beserecii să aducă pre părintele Nifon de în Ţara Muntenească, carele şi mai fusesă patriiarhu mainte, mai deinte. Iară părintele Nifon nu-i suferi, nice altă cinste nu feace acelor clirici ce venisă la dînsul cu poronca aceasta, ca să margă să le fie iarăş patriiarhu. Ce să învîrtejiră înapoi în deşert şi spusără cătră săbor toate acestea.
     Iar săborul cu totul feaceră sfat şi aflară cu toţîi să pue patriiarhu pre mitropolitul den Zihnon, pre anume Pahomie, careleş la eparhiia sa şi trimisără de-l adusără şi-l înscăunară în prestolul cel de Patriarhie şi fu patriarhu într-un an. Iar de-acii s-au sculat nişte priiateni a patriarhului celui de întîiu, a lui Iachim, ş-au mai adaos birul Patriarhiei încă 500 de galbeni de aur şi să feace birul preste tot trei mii şi cinci sute de galbeni roşii. Şi să adaosără acele 500 de galbeni cu voia patriiarhului Ioachim. Şi iarăş stătu patriiarhu acesta părinte, însă cu mită.
     Iar acesta patriiarhu străbătea pre în toate ţărîle pentru milosteniia şi au fost agiunsu şi la domnul de Moldova într-un rîndu de l-au fost miluit foarte bine. Dece dac-au mai luat Patriarhiia şi de al doile rînd, iarăş au mai năzuit la mila domnului moldovenescu. Ş-au venit pînă la Gălaţ şi să dede ştire domnului cum vine patriiarhul de Ţarigrad pentru împreunare şi blagoslovenie.
     Iar domnul Moldovei oblicisă că au mai adaos acel părinte birul Patriarhiei ş-au stătut iarăş el patriarhu cu mită ş-au scos pre cel nou ce-au fost pus săborul patriarhu. Dece îndată au şi trimis domnul oamenii săi în tîmpinarea patriarhului şi l-au gonit de pre locul său şi-l scoasă şi de în ţara sa ca pre un preastîpnic de pravilă şi vandzător de darul Duhului Svînt.
     Iar patriiarhul acesta, dacă-ş vădzu necinstea despre domnul Moldovei, să împlu de amar şi să ruşină şi eşi în Ţara Muntenească şi să dusă la Tîrgovişte. Şi pre cale s-au războlit mărgînd şi cum au sosît la Tîrgovişte n-au împlut săptămîna ş-au murit afară de în eparhie-ş de în scaunu-ş, tot de scîrbă şi de voia rea. Iar săborul şi toţ cliricii de la Patriarhie, audzîndu de săvîrşirea lui Ioachim în Ţara Muntenească au adus / iarăş pre Pahomie cel nou şi-l pusără patriarhu şi petrecea cu pace şi cu linişte de cătră toţ.
     Iar împărăţînd sultan Sălim bine şi cu cinste s-au dus de la Ţarigrad la Brusa şi de acolea trimisă de-i adusără pre ficiorii frăţîne-său de la cărăimani şi-i omorî pre toţi. Iar de la Brusa să dusă la Magnisîia asupra frăţîne-său, lui sultan Curcut. Iar sultan Curcut audzînd de frate-său că-i vine asupră să spăimîntă şi fugi pre în munţi şi pre locuri rele, ca să scape. Ce nu putu, că pusă împăratul, frate-său, ca un puternic, de prinsără toţ munţîi şi toţ codrii şi cercară pînă-l aflară şi-l adusără şi îndată l-au şi zugrumat.
     Mai avea împăratul încă un frate, anume sultan Ahmat, carele să afla la Amasîia. Şi acesta s-au rădicat cu o samă de oşti să vie asupra frăţîne-său lui sultan Sălim şi s-au bătut cu frate-său. Iar mai apoi sîngure oştile carele era cu dînsul l-au vîndut şi-l dederă pre mînule frăţîne-său. Şi să [[268]] pohti mult ca să vadză faţa frăţîne-său, a împăratului Sălim, dară nu-l suferi frate-său, ce feace sămnu de-l zugrumară împreună cu doi ficiori ai săi. Şi într-acesta chip, dacă-ş omorî unchii şi fraţîi şi verii şi tot rodul, să aşedză pre împărăţîe cu pace şi cu bucurie. Şi era acestu împărat de în fire om groznic şi cu chip, iar direptu şi nefăţarnic, ca şi moşu-său, sultan Mehmet. Ce numai o prihană rea avea, că-i era prea dragi banii şi pentru să poată strînge avuţîe multă punea greutăţ şi dări pre oameni pe spre fire, de să vaita şi scrîşca oamenii în toate părţîle, ca de în gura şiarpelui. Care lucru nice tată-său, nice moşu-său n-au fost făcut.
     Acesta au omorît pre Mustafa paşea, veziriul cel minunat a tătîne-său, căce au fost îndemnînd pre tată-său să dea împărăţîia lui sultan Ahmat, frăţîne-său, să nu o dea lui. Şi pre alţîi mulţ au omorît de în paşi şi de în meghistani. Iar cătră rodul creştinescu au fost bun foarte şi în dzîlele lui multe besereci creştineşti s-au deşchis, den carele să închisesă în dzîlele tătîne-său.
     Iar peste puţînă vreme să gătă împăratul şi marsă cu oşti spre Persîia, asupra lui şah Ismail, ficiorul lui Haitar, care Haitar au fost iarăş ficior lui Nepi, carii să trăgea de în săminţîia lui Alî, care Alî au fost cumnat lui Mehmet, că ţînea Alî pre sora lui Mehmet. Şi era toată săminţîia aceasta de li dzîcea săitidzi şi avea ei techia, adecă metoh de închinat şi sate avea multe şi nărod de asculta de dînşi. Iar moşul acestora au fost lovit mai de demult Trapezunda, de o au fost robit şi o au fost supus suptu ascultarea lor, deşi David despot au fost dîndu oarece poclon persîlor şi-ş tînea împărăţîia pînă ce au mărsu sultan Mehmet de o au dobîndit. Că David despot au fost avînd şi o fată măritată după Uzun Hasan ş-au avut şi ficiori împreună.
     Dece pe după ce s-au luat Trapezunda supt ascultarea turcilor şi luară turcii şi pre David despot cu totul de la Trapezunda şi-l trimisără la Larisa, pînă peri colo, precum mai întîi scrisăm şi, audzînd persîi, să feace un amestec foarte mare întru persî: căce că nu avea cap unul să le fie mai mare. / Şi trimisesă persîi să aducă pre un ermice să-l pue să fie cap persîlor. Şi nu au apucat să-l aducă, că oblicind acesta şah, Ismail, că vor să să aducă pre acel ermice s-au rădicat cu oamenii casăi lui şi luă oblastiia Persîei şi să feace împărat persîlor.
     Şi acesta şah Ismail să trăgea den săminţîia lui Ozun Hasan, nepot dentr-o fată a lui şi nepot de în nepoată să prindea lui David despot. Dece acesta şah Ismail supusă toate locurile şi toate olatele pînă la Vavilon şi toată ţara Schitiia, adecă Ţara Tălărască şi toată Caspiia mare pînă la ochean marele. Şi atîta odrăsli şi să mulţî, cît au început a trece şi preste hotarăle osmanliilor.
     Iar împăratul sultan Sălim de toate acestea a lui şah Ismail audzîia; ce tot şedea pre pace, fără numai ce căzniia şi munciia pre cei răi şi apucători. Iară şah Ismail, împăratul persîlor, socoti că pînă mai apoi nu va cădea bună fapta aceasta pentru căce au fost trecut de au călcat preste hotarul turcilor. Dece au trimis şah Ismail soli la sultan Sălim şi cu pocloane scumpe, de mult preţu şi cu adeverinţă mare într-acesta chip cum să aibă paci unul despre altu. Şi de pre atunce înainte nice persîi să nu treacă să apuce de preste hotarîle osmanlîilor, nice osmanlîii să nu treacă preste hotarîle persîlor, fără numai să-ş ţîe careleş pînă în hotarăle lor şi turcii şi persîi; şi să legă între dînşi această pace.
     [[269]] Ce nu ţînu mult; că împăratul turcescu au fost legat paci, că tot încă n-au fost gata bine. Iar cît s-au gătat, cît şi purceasă sultan Sălim asupra lui şah Ismail la Persîia cu oşti mari şi gătat bine. Şi lovi Persîia fără veste şi prădă şi o robi şi o arsă, cum fu mai rău şi mai amaru. Şi lua cetăţ multe de a persîlor şi robi mulţ fără samă.
     Întîiu au luat o cetate mare ce să chema Carahemit şi alta ce să chema Baimburtul şi ş-alta pre anume Temvrizul. Şi cînd s-au luat acestea cetăţ s-au făcut un războiu mare şi minunat ş-au perit oameni mulţ, fără cislă şi fără număr den îmbe părţîle şi den persî şi de în turci.
     Că acolo s-au aflat cu oştile sîngur şah Ismail, împăratul persîlor şi mai începură a înfrînge persîi, căce că persîi era săgetători mai buni decît turcii. Ce numai turcii au hălăduit căce c-au avut foc mult, puşci mari şi sîneţe şi cînd slobodzîia focul tot odată să făcea străsnet mare şi negură de fum. Iar caii persîlor nu era deprinşi cu tunete şi trăsnete şi cu negură de fumuri, ce să spăriia şi fugiia de-i ducea încătro nu le era voia lor.
     Şi într-acesta chip au biruit turcii pre persî. Şi fugiră persîi şi pre mulţ prinsără şi vii. Şi luară turcii de la persî cămile multe şi lefantini, adecă pili, tot cu povoară încărcaţ de avuţîe şi de arme şi de bucate de treaba oştilor. Şi luară şi pre muiarea lui şah Ismail şi pre altele multe cu dînsă, căce că şi muerile persîlor eşisă de da războiu cu copii cu tot. Luat-au şi oameni mulţ, avuţ, de la Temvrizu, cu mueri, cu copii, cu tot şi meşteri de tot feliul de meşterşuguri de i-au adus cu totul şi i-au aşedzat la Ţarigrad.
     Iar împăratul, sultan Sălim, învîrtejindu-să / cu oştile înapoi au petrecut rău mult de foamete mare ce au avut pre cale, căci că şah Ismail, dac-au vădzut că-i biruescu turcii s-au lăsat cu o samă de oaste a lui ş-au tot arsu ş-au strîcat bucate ce-au fost de mîncat de treaba oştilor, pînă au trecut şi preste hotarăli în ţărîle turcului; loc mult tot au arsu ş-au aprinsu bucate şi nătreţă. Dece cînd s-au învîrtejit împăratul cu atîtea oşti şi cu atîta plianu şi duium şi robi fără număr n-au aflat nemic castea să mănînce, nici caii lor, ce ş-au mîncat cămilele cu care să trăgea şi ş-au mîncat caii. Şi muriia oamenii de foame pre cale şi viteli ce luasă de la persî le lăsa hămnisîte şi cădzute pre cale. Şi mai mulţî de în capete, meghistani, au venit cu telegi cu boi de s-au tras pînă la Ţarigrad.
     Iar sultan Sălim veni la Ţarigrad pobeditel i jdeleniem <=biruitor şi cu izbîndă> şi cu cinste mare. Şi cum să aşedză, îndată omorî pre schenter paşea, pre cumnată-său şi pre bostangi paşea şi pre cadil escheriu ce-au fost mai întîiu nisangiu şi pre alţ mulţ mai de gios, aflîndu-le prihană cum ei au fost pricina de au rădicat cap enicerii ş-au făcut lucruri pe spre fire împotriva împărăţîii, fiindu-i voia să-i piardză şi i-au perdut.
     Iar fără zăbavă să dusă împăratul la Udriiu în primblare. Dece pînă fu împăratul acolo să aprinsă Udriiul de spre vîntul austrului şi arsă mai de tot. Şi atîta au arsu de rău, cît şi pietrile s-au amistuit în foc, de s-au făcut cenuşe. Şi să vedea oraşul ca un pustiu. Şi de acolo veni împăratul iarăş la Ţarigrad şi atunce dede împăratul fiiu-său, lui sultan Suleiman, Magnisîia ţara şi s-au dus acolo de petrecea ca un împărat.
     Iar sultan Sălim să găti cu oşti şi să dusă asupra ţindidzîlor şi asupra Misărilui şi luă toată Turcmeniia de Anatovla. Şi de acolo marsă mai înainte, [[270]] luă şi Halepul fără nice un războiu, căce Halepul asculta de sultanul Misărului şi domnul Halepului era pus la Halep de sultanul Misăriului şi-l chema pre anume Caiiar beiu.
     Dece acesta Caiiar beiu, cum au sîmţît că vine împăratul la Halep, i-au eşit înainte şi i-au închinat cetatea şi i-au dat şi cheile cetăţîi pre mînă. Iar împăratului foarte i-au părut bine şi l-au priimit cu libov mare şi l-au dăruit cu daruri scumpe, împărăteşti. Şi i să adeveri împăratului că de va lua Misărul să-l pue să fie el sultan Misiriului. Şi foarte îl socotiia împăratul şi-l ţînea la cinste mare, ca să-l aibă de treabă pre calea Misiriului, că se temea împăratul de oşti că le va piiarde, fiind cîmpi surdzî şi locul tot arină <=nisipos> şi fără apă.
     Dece acesta Cair beiu s-au apucat cum să nu poarte grijă împăratul, că el va merge povaţă înainte, de va duce pre împăratul cu oştile pînă la Misiriu. Şi de la Halep purceasără şi trecură pre la Damascon. Şi şi damaschinenii, vădzînd atîta putere a împăratului, nu să mai apucară de nemic, ce închinară şi ei cetatea şi de acolo purceasără spre Eghipet la Misiriu şi le fu a trece pre la Ierusalim.
     Şi marsă împăratul de / vădzu şi Svîntul Mormîntu a lui Hristos. Ş-au dat împăratul şi milostenie călugăraşilor. Şi de Ia Ierusalim purceasără de-ş păzîră calea şi petrecea nevoe de sete şi de năduşală oamenii şi caii, pînă să apropiiară şi de Misăriu. Iar acolo le trimisă Dumnădzău o ploae bună şi limpede ca aceia, cît să săturară şi oamenii şi caii, cum n-au mai fost ploat pre acelea locuri ploae ca aceia, nice să afla nime de întru bătrîni să fie apucat să ploae într-acesta chip.
     Iar sultanul Misiriului audzînd că au fost închinat Caiar beiu cetatea Halepului lui sultan Sălim şi l-au viclenit de s-au închinat şi el împăratului turcescu, s-au sculat şi el cu oştile sale cu 14 mii de călăreţ şi cu 14 mii de mamuluci pedestraş, foarte oameni vitiaji şi războiani aleşi şi au fost eşit şi el de în Ţara Eghipetului preste hotarăle turceşti împotriva împăratului turcescu şi doar s-ari întîmpina cu Caiar beiu să-ş oteşască inemii pre dînsul.
     Iar împăratul, sultan Sălim, au lăsat o samă de oşti cu Caiar beiu la Apamiia, iară el sîngur cu alte oşti s-au făcut a trece cu viclenşug cătră Chesariia Palestinii, spre apa Efratului. Iar Caiar bei pururea scriia cătră împăratul sultan Sălim să grăbască să nu îndelungadze vremea că va lua Misîriul. Iar împăratul dacă să apropie de Misiriu trecu preste muntele Amanului şi pusă de trasără şi puşcile preste munte cu straturi cu roate. Iar sultanul Misîriului sîrgui mai curînd şi el la Misîriu şi să înspăimă şi trimisă om la Caiar beiu să facă pace cu giurămînt şi să vie să-i fie într-agiutoriu să bată pre sultan Sălim. Ce nu putu face nemic.
     Iar sultanul Misîriului să gătă de oaste şi eşi împotriva oştii turcilor la un loc ce să chiamă Gandza. Şi era acolo Sînan paşa cu o samă de oaste şi-ş dederă războiu tare şi acolo răniră pre Calenţu, voivodul sultanului de Misiriu, carele au fost foarte un vitiaz mare; şi cumu-l răniră dederă dos oştile sultanului de Misiriu. Şi biruiră turcii şi tăiară rău pre mamuluci. Dece învăţă Sînan paşea de le pusără capetele pre în copaci pre marginea drumului de-a rîndul.
     [[271]] Iar pre urmă au venit împăratul şi dac-au vădzut capeteli mamulucilor s-au bucurat pentru biruinţa ce-au făcut Sînan paşea. Iar Caiar beiu încă sosî de la Apamiia cu oaste ce-l lăsasă împăratul de strajă. Şi învăţă de feaceră burduje multe şi pusără apă de cale, să aibă oaste. Şi de acolea purceasără şi sosîră la Matariia, unde să face valsamul.
     Iar sultanul Misiriului să şi mai gătă şi feace meşterşuguri multe de războiu. Că pusă de feaceră gropi în calea oştilor turceşti şi într-unele au îngropat puşci, într-altele ţăpi de heru şi de lemnu şi fuştiuri şi de alte cinii de moarte ca acestea şi le-au acoperit cu pămînt şi cu trestii, de nu să cunoştea, ca să dea oastea turcească într-acele gropi, să piiară, să nu să aleagă nemică. Şi foarte-ş tocmi oştile bine şi cu tocmală sultanul / Misîriului.
     Iar sultanul Sălim încă să apropie cu oştile turceşti spre oştile sultanului de Misiriu. Şi cum să apropiiară, îndată eşiră doi mamuluci şi spusără împăratului de toate meşterşugurile şi gropile ce-au făcut sultanul Misiriului, ca să i să prăpădească oastea. Şi au arătat şi locurile cu gropile şi cu suliţă ce făcusă. Iar sultanul Sălim foarte au mulţămit acelor mamuluci şi i-au dăruit şi le face cinste mare şi şi rămasără şi ei slugi lui sultan Sălim. Şi dusără acei doi mamuluci oştile pre den stînga şi fură ferite de tot răul.
     Iar dacă audzî sultanul Misiriului că nu trecură oştile preste gropi, ce-au luat într-altă parte, foarte-ş feace voia rea şi cunoscu că are vicleşug dentru ai săi. Şi trimisă de degropară puşcile de pre în gropi şi le tocmi frunte şi să găti tare de războiu.
     Iar sultan Sălim ş-au împărţît oştile în trei părţi şi dede o parte de marsără cu Sînan paşea şi alta cu Mustafa paşea şi altă oaste rămasă cu împăratul. Iară şi sultanul Misiriului feace aşa; că o parte de oaste dede lui Calenţu, iar altă parte era cu deadarul cel mare şi o parte era cu sultanul Misiriului. Şi începură a-ş dare războiu tare şi cumplit şi slobodzîră tunurile de îmbe războaele, cît să cutremura pămîntul. Şi cădzu acolea mort Sînan paşea, că-l împuşcară şi năvăli viteazul Calenţu cu mamălucii şi sultanul Misiriului şi intrară în turci de-i tăiară foarte rău şi cumplit şi străbătură pînă la povodnicii împăratului.
     Iar sultan Sălim atunce să spărie şi strîgă în gura mare şi dzîsă cătră eniceri: O, slugile mele cele direpte şi credincioasă, nu vă întristaţ ce fiţ hrăbori şi vitiaji şi nu lăsaţ să ne biruiască vrăjmaşii, să perim în ţări streine şi să fim de rîsu limbilor. Ce într-acesta ceas să vă arătaţ libovul şi vitejiia, că cu agiutoriul lui Dumnedzău astădzi vom să dobîndim ţara aceasta, să o dea Dumnedzău în mînule noastre.
     Iar enicerii, dacă audzîră cuvintele împăratului, să lăsară cu năvală mare toţ odată şi dederă cu sîneţele foc şi înfransără mamulucii şi-i tăiară foarte rău. Iară sultanul Misiriului şi cu Calenţu dederă dos a fugi şi să dusără cătră Misiriu. Iară pre deadarul cel mare îl prinsără turcii viu şi şi pre alt paşe, ce să chema armiraghiu, şi acestora le-au tăiat împăratul capetele şi să scumpără sîngele lui Sînan paşa.
     Iar sultanul Misiriului de izoavă veni la Misiriu şi mai gătă ş-altă oaste pre lîngă oastea ce avea. Şi iarăş îi găti şi-i tocmi bine de războiu. Mai avea şi şeasădzăci de mii de robi, arapi negri, şi pre toţ i-au ertat de în robie şi le dede [[272]] arme şi cai şi-i îmblîndzî şi-i întări cu cuvîntul. Şi atîta îi îndulci cu cuvîntul, cît şi muerile să îndemnasă şi să într-armasă să margă la războiu să să bată.
     Iar sultan Sălim avea oameni de i le spunea toate cîte s-au făcut şi să feace la Misiriu şi în svatul sultanului. Dece / împăratul sultan Sălim s-au mai apropiiat cu oştile şi mai aproape de Misiriu ş-au tăbărît acolo de s-au odihnit oastea în patru dzîle. Şi să gătiră bine de oaste cum trebue.
     De-acii trimisă la cetatea Misiriului pre Ianuz paşa cu oşti şi cu o samă de eniceri şi dusără şi puşcile de le apropiiară de cetate. Şi începură a bate cetatea eu puşcile foarte tare şi dederă năvală enicerii şi călăreţîi şi străbătură de întrară pre poarta ce să chiamă Basuela. Şi după Ianus paşea au întrat şi sultan Sălim cu ceia oaste. Şi să feace un războiu tare şi înfricoşat; şi ţînu războiul în doaă dzîle şi doaă nopţi, de nu să mai potoli ce să tot tăia unii pre alţi, de era sunetele şi chiotele atîtia cît li s-audzîia pînă la ceriu. Şi să feace moarte mare şi vărsare de sînge, cît curea sîngele pre porţîle cetăţîi pînă la glezne. Şi periră mulţ fără samă şi dentr-o parte şi de într-altă. De la o vreme începură a strîga mirsălenii: Închinămu-ne, închinămu-ne, să nu ne mai tăem să perim şi unii şi alţî. Că de pre acmu, cîţ am mai rămas, robii împăratului sîntem. Şi să potoliră de a să mai tăiare şi fură toţ închinaţ şi să rugară să nu-i tae împăratul căce nu s-au închinat mai întîiu.
     Iară împăratul atunce, îndată, i-au ertat. Iar mai apoi dacă să luă cetatea Misăriul de tot pre sama lui i-au scos pre toţ de i-au trimis gios la Marea Roşie, la Alexandriia şi le tăe tuturor capetele.
     Iar sultanul Misiriului au fugit cu o samă de oaste ş-au trecut preste apa Nilului în ceia parte şi iarăş, de iznoavă, mai strînsă oaste; că veniia mulţ într-agiutoriu la dînsu, ca să poată birui pre sultan Sălim, să-l scoaţă de pre acele locuri.
     Iar Calenţu vitiazul, voivodul sultanului de Misiriu, vădzînd de cîte ori să lovi cu oştile lui sultan Sălim şi tot îl înfrînsără, deci vădzînd Calenţu că de la Dumnădzău iaste oblastiia şi biruinţa dată lui sultan Sălim, să lăsă de sultanul Misiriului şi marsă de să închină împăratului şi-i feace giurămînt cum să fie slugă direaptă întru toată viiaţa sa. Iar împăratul sultan Sălim foarte i-au părut bine de dînsu ca de un lucru scumpu şi folositori de viiaţa lui şi-i feace cinste mare şi-l dărui cu daruri de mult preţu. Şi fu acesta de mult folos împăratului.
     Dece împăratul să svătui cu Calenţu şi cu Caiar beiu şi cu paşii săi şi feace pod stătător preste apa Nilului să treacă, să li să aleagă cu sultanul Misiriului într-un chip. Şi dacă să găti podul, trecu întîiu Ianuz paşea, cu o samă de oaste. Iar sultanul Misiriului să şi află acolo, la capul podului, cu oştile ce avea şi le dede un războiu minunat, cît fu puţîn să ia pre Ianuz paşea de grumadz. Căce că podul era strîmtu şi nu încăpea oameni mulţ să treacă să dea agiutoriu lui Ianuz paşea.
     Iar cumnatul împăratului, vădzînd că poartă rău sultanul pre Ianuz paşea, au dat înot cu tătarîi pentr-apa Nilului şi cu o samă de eniceri şi-ş dederă războiu tare cu sultanul Misiriului şi să tăiară multă vreme. Decii dacă vădzu sultanul că trece oaste multă şi pre pod şi să îngloteşte, au dat dos a fugire. Iar sultan Sălim trimisă după dînsu cu oşti pre / Mustafa paşea şi pre Caiar beiu şi pre Calenţu şi-l goniia ca să nu mai scape.
     [[273]] Iar sultanul Misiriului dacă vădzu că-l gonescu ai săi pre în toate strîmtoareli şi prihodeştile <şi> vădzu că nu va mai scăpa, ş-au slobodzît şi calul ş-au dat într-o baltă cu paporă şi acolo şedea într-apă pînă în supsîsiori ascunsu în paporă. Iar oastea lui, [carii] au perit, carii au mai rămas s-au închinat.
     Iar cercare feaceră foarte mare pentru sultanul Misiriului şi nu să află necăiuri; şi să temea că va fi scăpat şi iarăş le va mai veni cu nescari oşti asupră. Iar împăratul adeveri că va da avuţăe multă şi daruri mare cine-l va şti şi să-l spue.
     Iar un moru, adecă un arap de cei negri, ce-au fost subaş pre un sat l-au fost zărit cînd au întrat în baltă, în paporă şi audzînd de acea adeverinţă că-i vor da cui îl va spune au mărsu ş-au spus lui Mustafa paşea. Iar Mustafa paşea au şi mărsu de-au încungiurat balta ş-au cercat şi l-au aflat. Şi-l dusără la împăratul. Iar împăratul au şi pus de au strîgat în toată oastea cum toţ să aibă bucurie şi să să vesălească, că s-au aflat vrăjmaşul oştilor. Şi multe munci i-au dat împăratul ca să-ş spue avuţîia şi nemic n-au vrut să spue, ce au răbdat toate chinurile ca un vitiaz, cît s-au minunat şi împăratul ce fire tare au avut de au suferit şi nemic n-au spus.
     Dece împăratul au învăţat de l-au pus pre un asîn călare şi l-au trimis de-l purtară pre în tot Misiriul; şi de-acii l-au spîndzurat. Şi mult l-au plînsu tot Misiriul şi tot Eghipetul. Dece audzîndu-să aceasta s-au cutremurat de sultan Sălim olatele răsăritului şi cursără de pregiur toată Marea Roşie, toţ cu totul de i s-au închinat.
     Iar sultan Sălim de pre acolo de la Misiriu pogorî la Alexandriia şi-ş adusă aminte de prietenşugul lui Caiar beiu şi de slujbele ce i-au făcut şi-l pusă domnu Misiriului. Iar Ianuz paşea dacă vădzu că feace domnu Misiriului pre Caiar beiu să scîrbi foarte, căce că-i era voia să fie el. Şi să svătui cu enicerii şi năpăstui pre Caiar beiu dzîcînd că iaste viclean împărăţîei şi va să să rădice să fie împărat.
     Iar sultan Sălim acesta lucru audzînd nu să grăbi, ce-ş cercă treaba aceasta de amăruntul şi iscodi să dosluşească de pre la eniceri şi adeveri precum năpăstuiaşte pre strîmbul Ianuz paşea pre Caiar beiu pentru zavistiia. Şi îndată şi tăe împăratul capul lui Ianuz paşea înaintea a toate oştilor, ca pentru să nu mai facă altul aşea năpaste altuia, precum au făcut acesta lui Caiar beiu.
     Aşijdirea mai feace împăratul şi pre Calenţu domnu a toată ţara Săriia, pentru giurămîntul şi pentru credinţa ce s-au încredinţat spre împăratul. Deci şi pentru Calenţu tuturor le părea rău unde-l făcusă domnu ţărîi Siriei: dară temîndu-să n-au mai dzîs nemic.
     Iar împăratul, dacă dobîndi Misiriul şi Alexandriia şi tot Eghipetul cu olarul Mării Roşiei, şi-ş aşedză acolo toate trebele să învîrteji la Ţarigrad cu cinste mare şi cu biruinţă. Şi află năroadele toate păciuite şi cu linişte şi cu tocmală bună între toţ de întru cumpătarea cea bună a lui Piri paşea, cel lăsat caimacam Ţarigradului, fiind om înţăleptu. Foarte s-au bucurat împăratul şi i-au mulţămit; că să temea împăratul şi avea prepus să nu-i facă şi lui fiiu-său sultan / Suleiman, să să rădice să-i ia împărăţîia în sîlă, precum a luat el împărăţîia în sîlă de la tată-său, sultan Paiazît.
     Şi au trimis împăratul fiiu-său un veşmînt scumpu şi de mult preţu, ca să-l poarte. Iar fiiu-său, sultan Suleiman, ca un înţălept, nu l-au şi îmbrăcat [[274]] el, ce-au chemat pre o slugă a lui de l-au îmbrăcat întîiu cu acel văşmînt. Şi cum l-au îmbrăcat, îndată au şi murit, că au fost văşmîntul acela otrăvit.
     Iar sultan Suleiman fiiu-său nemic de acestea cătră nime n-au mai dzîs, ce au tăcut ca un înţăleptu. Şi avea nădejde că tot îi va cădea împărăţîia la mînă, pre cuvintele unui jidov vrăjitoriu ce i-au fost adevărat, pre cînd au fost tată-său la Misiriu, că i-i menit să împărţască. Iar sultan Suleiman să-l fie întrebat: Dară cînd va fi vremea aceia? Iar jidovul îi dzîsă aşea: Trei slove vădzu în vrajea mea; deci ori în trei dzîle, ori în trei luni vei să stai împărat.
     Iar sultan Suleiman îi dzîsă: De va fi aşia adevărat, precum dzîci, avea-vei de la mine mare cinste. Şi-i dede şi scrisoare de în mîna sa, în loc de credinţă, să aibă milă şi cinste.
     Iar sultan Sălim, dacă să aşedză la Ţarigrad au bolnăvit de muşchi şi să copsesă de curea apă şi venin mult şi avea în tot trupul herbinţeală mare. Şi nu îndelungă mult şi muri den afară de în Ţarigrad, la un sat ce să chiamă Ţărulus, unde s-au fost bătînd şi cu tată-său. Ş-au impărăţît opt ai şi giumătate şi rămasă împărăţîia fiiu-său, lui sultan Suleiman.
     
     
ÎMPĂRĂŢÎIA LUI SULTAN SULEIMAN, FICIORUL LUI SULTAN SELIM. GLAVA 217

     Stătu împărat sultan Suleiman, fiind om tînăr foarte. Şi marsă acel jidov zveazdovidiţ <=cititor în stele> şi-i arătă scrisoare ce-i didesă împăratul şi-l foarte socoti şi-i dede daruri de mult preţ şi avea cinste mare de la împărăţîe şi de spre toţ. Iar împăratul întrebă într-o dzî de acel jidov şi-i dzîsă: Cum îţ pare că voiu petrece într-această împărăţîe ce mi-au trimis Dumnădzău şi în cîţ ai voiu îndelunga împărăţîia?
     Iar acel spurcat de jidov, ca un vrăjmaş de creştini pururea ce sînt tot rodul lor, dzîsă cătră împăratul: De spre creştini va să-ţ fie viclenşugul şi strîcarea împărăţîei. Iar împăratul îndată ş-au chemat vezîrii şi paşii şi-i învăţă să abată cu toţîi în creştini, să-i tae de în mic pînă în mare. Iară Piri paşea îndrăzni şi dzîsă împăratului: Bine să ştii că împărăţîia iaste de la Dumnedzău, dar dumnedzăescu, dece cui iaste voia lui Dumnedzău, aceluia o dă, şi ce-i voia, acelea să fac. Iar oamenii înaintea dării lui Dumnedzău n-au nice o putere a face.
     Iar de în vreme ce dzîci Împărăţîia ta că sînt creştinii vicliani împarăţîii, trebue să cercăm să dosluşim, iaste adevărat aşea, au nu iaste. Deci de să vor afla vicleni îi vom pune pre tot supt sabie, cu mueri, cu copii. Iar de le va fi năpaste şi vor fi direpţi împărăţîei, noi nu ne vom atinge nemic de dînşii, ce-i vom lăsa să trăiască ca nişte şerbi şi robi ai Împărăţîii tale. Deci cu acestea cuvinte să potoli mîniia împăratului şi nu avură creştinii nevoe.
     Iar Calenţu pre care pusesă tatăl împăratului domnu preste ţara Siriei, dacă oblici c-au murit sultan Sălim cel vestit şi au stătut împărat tînăr fiiu-său, / sultan Suleiman, îndată gîndi să-şi treacă preste giurămînt şi să-ş calce credinţa care o au arătat şi să să rădice să fie şi el împărat samodrîjeţu pe spre toată ţara Sîriia. Şi luă cu bine şi cu blîndeţe pre toate capetele mamulucilor şi-i dăruia şi-i cinstiia, pînă i-au plecat pre toţi după voia lui. [[275]] Aşijdirea şi morii, adecă oastea neagră, i-au plecat şi pre aceştea după voia lui. Ş-au trimis şi la Rodos la cetate la maistoriul cel de pre cetate ca să-i dea agiutor tunuri şi de alte arme. Şi trimisă şi soli la Caiar beiu să fie în voinţă amîndoi, să fie în voia lor împăraţi şi să fie gata să lovască turcii şi să rămîe ei împăraţi amîndoi, să nu fie supuşi suptu oblastiia altui împărat.
     Iar Caiar beiu, avînd cu Calenţu vrăjmăşie veche, nu suferi aceasta, ce încă şi pre solii lui Calenţu i-au tăiat şi trimisă olăcari mai de sîrgu la împăratul sultan Suleiman şi trimisă şi cărţîle lui Calenţu la împăratul şi scrisă cum mai de sîrgu să-i trimiţă oşti că va merge el sîngur asupra lui Calenţu.
     Iar împăratul, sultan Suleiman, audzînd aceasta, îndată trimisă pre Carat paşea cu oşti să să împreune cu Caiar beiu. Iar Caiar beiu au eşit spre Siriia cu oşti ale sale pînă va veni şi oaste de la împărăţîe. Iar Calenţu vădzu că va fi rău; ce năzui la cetate la Damascon să să poată mai apăra. Iar de Carat paşea nu ştiia Calenţu că-l va afla în cale-i. Iar apropiindu-să de cetate l-au lovit Carat paşea foarte tare şi groznic, fără veste. Şi sosî şi Caiar beiu de-l lovi de altă parte şi peri acolo Calenţu şi cu toată oastea lui.
     Şi să învîrteji Carat paşea înapoi la Ţarigrad la împăratul cu izbîndă şi cu biruinţă. Şi-i feace mare cinste împăratul. Şi spusă împăratului de Caiar beiu cumu-i slugă direaptă şi credzută împărăţîii. Şi-i trimisă împăratul caftan şi buzdugan să fie domnu şi ţărîi Sîriei, cum iaste Misiriului.
     Iar împăratul să găti să margă la Beligrad. Şi-ş strînsă oştile şi purceasă; şi cum sosî, cum şi luă Beligradul. Căce că beligrădenii vădzură că nu vor face nemic, ce să închinară. Şi să învîrteji împăratul la Ţarigrad biruitoriu şi vesăl. Iar de-acii să găti şi mai bini şi strînsă oşti şi mai multe, pînă în patru sute şi şiaptedzăci de mii, şi marsă să ia cetatea Rodului.
     Şi acesta lucru îl feace fără ştirea paşilor; căci că strămoşul acestui împărat, sultan Mehmet, încă s-au ispitit să ia aceasta cetate a Rodului, ce n-au putut face nemic. Aşijdirea s-au fost dus şi la Beligrad să-l ia, ce iarăş n-au putut face nemic. Iar acesta împărat, sultan Suleiman, dacă vădzu că luă Beligradul, carele nu l-au putut lua strămoşu-său s-au dus cu oşti mari şi la cetate la Rodos. Şi cum sosî, cum şi întră în ostrov, şi scoasă tunurile, şi pusă de începu a bate cetatea.
     Iar şi rodisenii de în cetate încă-i bătea pre turci cu tunurile de în cetate, ca mai tare; şi să făcea moarte multă de într-îmbe părţîle. Ce turcii nu să putea apropiia de cetate; ce pentr-aceasta era împăratul mîhnit şi tristu pururea, că să temea că nu va face nemic şi să va învîrteji cu necinste, ca şi strămoşu-său, / sultan Mehmet. Aşijdirea au fost lovit şi omor mare în oastea turcilor, cît muriia mulţi, de-i îngropa în toate dzîle. Şi mai mult şi pentr-aceasta avea voe rea împăratul.
     Iar împăratul trimisă mai de sîrgu tocma la Eghipet la Caiar beiu, domnul Misiriului, cum să-i trimiţă mai de sîrgu patrudzăci de corabii mari, pline de bucate şi de arme, de treaba oştii. Şi cum trimisă au şi venit acele toate după poronca împăratului.
     Iar rodosenii de în cetate nu avea altu agiutori de nicăiuri. Iar într-o dzî au fost şedzînd de au fost prăvind de în cetate meşterul cel mare, anume Martiningu, carele era minunat a cumpăta şi oştile şi cetatea cu meşterşuguri [[276]] de războae în divuri, în chipuri. Acesta au fost şedzînd în voroavă cu alt frîncu, ce au fost ş-acela boiariu mare de în cetate, pre anume Framiraglu.
     Şi dzîsă Martinengo cătră Framiraglu: De ar sta turcul pregiur cetatea aceasta a Rodolui întru toată viiaţa lui, nu-i harnic să o dobîndească, căce iaste varvar şi nemeşter; iar de s-are pricepe ar lua cetatea aceasta foarte pre lesne. Iar Framiraglu dzîsă: Dară cum ar putea lua turcul o cetate tare şi minunată ca aceasta? Iar Martinengu ştiindu-l să fie credincios şi boiar de în cetate, giudeţu şi cu toată casa lui în cetate au dzîs cătră dînsul aşea, că de s-ar pricepe turcul să sape lut mult să facă o movilă mai naltă decît cetatea şi să sue puşcile acolo sus şi să bată în cetate, atunce ştiu că pre lesne o ari lua. Că bătînd tunurile turcilor pre deasupra în cetate, iar cetăţenii de nemic nu s-ari mai apuca, ce numai ce li-ari căuta a să închina sau a peri cu toţîi.
     Iar pe după ce să-mpărţîră unul de altu şi să dusă Framiraglu la casî-ş i-au şi întrat diiavolul la inimă ca să să facă vîndzător de cetate. Şi apucă de scrisă pre o hîrtie povestea aceasta şi o pusă într-o săgiată şi o trimisă tocma în oastea turcească. Şi o găsîră turcii şi o dusără la împăratul. Şi de-aceia scrisoare mult s-au bucurat şi i-au părut bine. Şi preste noapte cu învăţătura împăratului să feace pînă în dzuă movila acea de lut mai naltă decît cetatea; şi încă suisă pînă în dzuă şi tunurile în vîrvul movilii. Şi cum să lumină cum începură turcii a bate cu tunurile pre deasupra zidiurilor înlăuntru în cetate, făcînd multă moarte şi strîcare creştinilor.
     Iar meşteriul acel mare, Martinengo, de acel meşterşug mare şi fără nădejde ce-au făcut turcii s-au minunat. Şi începură a cercară lucrul acesta de unde şi de într-a cui svat s-au făcut. Iar vorovindu-să cetăţenii şi tîndguindu-să cum poate fi aceasta dzîsă Martinengu cătră ceialalţ: Nu iaste lucrul altuia aceasta, ce numai ce ne iaste de la Framiraglu. Şi-l şi adusără de-l pusără la muncă şi spusă dirept că el au trimis cu scrisoare cu săgeata învăţătură turcilor şi cum şi mai dedemult tot au fost viclean cetăţîi.
     Dece îi aflară giudeţul să piară şi-l spîndzurară de zidiul cetăţîi, de să vedea la oştile turceşti den afară. Iar turcii rîdea şi batgiocuriia pre frînci şi le dzîcea: Au fost trebuind aceasta să o fiţi făcut mai întîiu, / iar de pre acmu nu veţ scăpa de în mînule noastre.
     Iar acel meşter mare a cetăţîi, Martinengo, vădzînd că nu vor mai face nemică, nice să vor putea bate cu turcii, să svătuiră cu toţîi să închine cetatea. Şi trimisără soli la sultan Suleiman cum să-i închine cetatea şi să-i lasă să iasă de în cetate cu catargele lor şi să-şi ia de în cetate şi armele şi puşcile şi ce vor mai avea şi să să ducă cu pace şi să le lasă cetatea să fie a lor. Şi priimi împăratul această pohtă a lor şi le dede şi buiurdium, adecă scrisoare de la mîna împăratului. Şi să învîrtejiră solii înapoi cu acea ispravă.
     Dece Martinengo meşterul îndată să apucă de goli cetatea de în toate armele şi pdoabele care era îmbrăcată şi împodobită cu de toate armele şi podoabele, ca o mireasă fată ficioară împodobită. Şi dacă luară tot de într-însă şi băgară în catarge, purceasără cîţ vrură cu catargele şi să dusără de-ş feaceră cetate Malta, al doilea Rodos; şi trăescu şi pînă astădzi rodenii acolo.
     Iar sultan Suleiman au întrat în cetate şi i să închinară cetăţenii carii mai rămăsesă. Şi marsă împăratul în besereca lui Sveati Ioan Bogoslov de să închină şi o feace mecit turcescu în cursul ailor de la Hristos 1523 de ai, în [[277]] luna lui dechemvrie în 25. Şi scoasă împăratul pre toţ oamenii de în cetate să lăcuiască afară şi pusă turci pîzîtori şi arme în cetate şi să dusă la Ţarigrad cu biruinţă şi cu izbîndă. Iar atunce veni veste la împăratul că au murit Caiar beiu, domnul Misiriului. Şi trimisă împăratul în locul lui pre Ahmat paşea.
     Iar Arhmat paşea dacă marsă la Misiriu vriu să să facă viclian împăratului, să să rădice cu oşti pre împărăţîe. Iar turcii, carii au fost acolo capete, dacă obliciră să rădicară şi-l tăiară şi poronciră împăratului povestea. Şi trimisă iarăş de iznoavă domnu Misiriului pre Ibrahim paşea şi-l priimiră toţ cu pace şi cu cinste.
     Iar împăratul să gătă cu oşti şi să dusă asupra ungurilor celor de sus şi trecu preste apa ce să chiamă Sava, de-i cît Dunărea de mare şi marsă de bătu cetatea Vartanul, cetate tare şi mare foarte şi o luă numai în 20 de dzîle, căce că s-au închinat de bunăvoe. Iar enicerii, dacă întrară în cetate, tăiară tot nărodul cît fu în cetate, fără învăţătura împăratului. Şi mult să scîrbi împăratul pentr-aceasta, ce nu mai avu ce să face. Iar de acolia să dusă la Drava la cetate şi o luă şi pre aceia, că să închină.
     Iar preste puţîniale dzîle să împreună împăratul şi cu craiul ungurescu şi-ş dederă războiu foarte tari şi să loviră den îmbe părţîle în tunuri şi în sîneţă şi biruiră şi să înfrînsă craiul şi fugi. Iar împăratul l-au gonit în dzece dzîle, pînă au agiunsu împăratul după dînsul la cetate la Muntaniia, unde era scaunul craiului. Şi află cetatea mai pustie, că nu era nime în cetate, fără numai de puţînei jidovi, iar alţîi carii au mai fost în cetate, toţ au fugit. Dece împăratul luă cetatea şi şedzu vrio trei dzîle de să odihni în curţîle crăeşti.
     De-acii învăţă de-i dederă foc de-o arsără, fără numai curţîle n-au aprinsu. Iar de acolo să învîrteji la / Ţarigrad cu luminată biruinţă. Ş-au adus şi doi stîlpi vărsaţi de brundzu, adecă de malaamă galbînă, foarte iscusîţ şi frumoşi de la curţîle craiului ungurescu şi ş-altă avuţîe ce-au mai luat ş-au prădat.
     Iar cînd fu în cursul ailor de la Hristos 1537 de ai feace împăratul vrajbă cu veneţenii şi găti armată mare de oaste cu catarge şi marsă armata la cetate la Pughiia şi la Cuorfus şi-ş dederă războiu tare turcii cu frîncii şi înfrînsără turcii pre frînci şi mulţ robi luară de la cetăţîle acestea şi de la satele cetăţîlor de pe împregiur şi de la altă cetate ce să chiamă Chefaliniia şi le prădară, cît lăsară pustii.
     Iar de acolo marsără la Corfus. Şi era mai mari preste armată Dulfin paşea şi Hariiatin paşea. Şi dederă războiu tare şi acolo, cît ce putură. Iar nu putură face nemic; că acolo la Corfus sînt în cetate moştiile lui Sveati Spiridon întregi. Şi s-au arătat acestor paşi în vis sîngur Svinţiia sa în trei nopţi în chip de călugăr şi-i înfricoşea că-i va bate cu un toiag ce ţînea în mînule sale, dzîcîndu-le că de nu să vor învîrteji de acolo vor petrece rău.
     Deci nu să mai cutedzară a mai face nemic cetăţîi de la Corfus, ce o lăsară şi să întoarsără spre Ţarigrad. Iar mărgînd pre cale spre Ţarigrad au tot dat foc de au arsu casă şi besereci şi oraşe şi ce şi le-au eşit înainte tot au apucat ş-au prădat. Iar fără zăbavă iarăş să dusără la Anapli la cetate.
     Şi era pre aceia vreme acolo la Anapli mai mare bail şi căpitanul anume Vitorie Garţoni. Şi oblicind că va să vie armata turcească asupra lor au trimis pre viteazul Pozăchi, căpitanul şi voivodul, ş-au adus de pre la sate grîu şi dobitoace şi de alt fialiu de bucate de presosît să fie de hrana oamenilor de [[278]] în cetate. Şi venisă atunci cu armata căpitan mare Casîm paşea. Şi cum sosîră pre mare la Anapli, îndată dederă războiu tare.
     Şi dacă vădzură că nu vor putea faci nemică la cetate den afară, le-au dat foc de-i aprinsără. Iar oamenii ce era acolo, vădzînd ca vor arde cu totul, s-au dat pre mînule turcilor de bunăvoe. Dece unii să lăsa cu funi pre zidiuri, de să da robi, numai să nu piiară. Alţîi să lăsa şi fără funi de groaza focului şi cădea de să zdrobiia şi să omorîia, cum era mai rău. Şi să feace vărsare de sînge mare şi dederă foc satelor de pre împregiur şi arsără şi robiră tot, pînă în copil de ţîţă.
     Atunce aflară de luară şi pre Paleologii, ficiorii cei de împăraţ greci, pre anume Andronic şi Nicolai şi Theodor şi Dimitrie şi-i adusără pînă la Argos şi acolo le tăiară capetele. Atunci s-au închinat şi cetatea Thermisul, atunce luară şi cetatea Eghina şi o prădară şi o robiră, cît lăsară locul numai pustiiu. Aşijdirea ş-alte ostroave cîte şi le-au fost în cale, toate le-au arsu şi le-au robit, de au lăsat numai pămîntul pustiiu.
     Şi să dusără turcii cu dobîndă mare şi biruitori la Ţarigrad şi nu putură dobîndi cetatea cea mare / a Anaplului, ce ţînu vrajba şi războiul în trei ai, pînă a luarea turcii cetăţîle Anaplul şi Monemvasîia. Şi mult sînge de creştini şi de turci să vărsă într-acei trei ai, că să mulţîsă turcii de veniia de în an în an ca frundza şi ca iarba, cît presosîia de era cîte 1000 de turci la un creştin.
     Şi muri oamenii de foame la Anaplu în cetate numai 7000 număraţ, că să sfîrşisă bucatele şi-ş ţînea sufletele numai cu iarbă, ca dobitoacele. Iar oştile turceşti totu-i bătea vîrtos. Dece prinţîpul de Vineţîe vădzînd că-i ardu şi-i robăscu atîtea cetăţ şi ostroave şi oraşe şi sate au trimis la împărăţîe soli să facă pace. Şi feaceră tocmală de dederă veneţenii împăratului aceste doaă cetăţi: Anaplul şi Monemvasîia şi trei mii de galbene venetici şi feaceră paci.
     Şi cînd dederă veneţenii aceste doaă cetăţ turcilor era domnu mai mare cetăţîlor acestora Alexandru Contarin. Şi le luă Casîm paşea pre sama sa şi-i lăsară de-ş luară frîncii armele şi clopotele şi întrară în corabii şi să dusără la Veneţîe. Iar în cetăţîle acestea rămasără mulţ creştini şi preuţ şi nu avură nice un val de turci, dentru carii să trag şi pînă astădzi.
     Iar împăratul, sultan Suleiman, să găti şi marsă cu oşti cătră Ţara Ungurească. Şi dacă agiunsă la o cetate ce să chiamă Sîgfariu, să apucasă de bătea acea cetate. Şi bolnăvi acolo trei, patru dzîle şi muri. Iar veziriul Meemet paşea acoperi moartea împăratului de nu sîmţî de întru oşti minime, ce tot păzîia treaba de bătea cetatea. Şi preste doaă dzîle pe după moartea împăratului au luat cetatea.
     Şi îndată cît muri împăratul au şi scris veziriul acesta carte ş-au trimis olăcari neadurmiţ la Magnisîia, la fiiul împăratului, la sultan Sălim, să sosască să-ş ţîe împărăţîia, că tată-său s-au petrecut. Şi veni soltan Sălim de olac pre la Ţarigrad şi trecu în treacăt şi sosî la oşti şi-l pusără împărat. Şi numai ce s-au mirat oastea toată cum nu ştiu nime de moartea împăratului celui bătrîn şi de venirea împăratului celui tînăr. Şi să învîrteji de la Sîgfariu împărat tînăr, sultan Sălim, la Ţarigrad şi cu toate oştile. Şi adusără şi trupul tătîne-său împreună şi-l îngropară la imaretiul ce-l făcusă el, adecă megit, ce să chiamă, pre numele lui, sultan Suleimanie. Şi împărăţî 47 de ai şi muri om de 67 de ai; şi împărăţî fiiu-său pre după dînsu.
    [[279]]

ÎMPĂRĂŢÎIA LUI SULTAN SELIM, FICIORUL LUI SULTAN SULEIMAN. GLAVA 218

     Stătu împărat sultan Sălim, om fiind de vîrstă. Iar în al treile an de împărăţîia lui feace vrajbă cu veneţenii şi strînsă de rădică armată mare fără samă pînă în trei sute de catarge cu magune. Şi pînă a purcede armata de în Ţarigrad au luat doaă corabii mare de la Veneţîe, cu totul ce-au fost pre sama împărăţîii. Şi scoasără frîncii de într-însăle şi pusără turci şi le împlură de oştiani şi de bucate şi purceasără împreună cu armata.
     Şi era într-o corabie de acelia cîte 100 de puşci frînceşti. Şi era capete / trimiş cu armata aceasta trei paşi, anume Piali paşa şi Ali paşea şi Mustafa paşea. Şi eşiră cu armata în 7 dzîle a lui april. Dece pre Piali paşea l-au trimis la cetate la Tino, ca să o ia cu tot ostrovul ei. Şi să dusă, dară nu putu faci nemic, ce s-au întorsu la cetate la Sazcîz. Şi acolea iarăş să împreunară cu ceialaltă armată.
     Şi de acolea marsără la Rodos la cetate de să odhniră şi-ş luară apă pre în catarge. Şi de acolo loviră în ţara Chiprosului. Şi stătu Ali păşea cu catargile lui, cu armata, dreptu un oraş mare ce să chema Lemesun şi-i şi dederă foc de-l arsără şi robiră şi prădară tot ce aflară într-acel oraş. Iar de acolea să dusără la slatinele cu sarea şi robiră şi acolo şi arsără şi strîcară tot.
     Iar Piali paşea au trecut cu catargile la cărăimani şi la Tripolea şi tot căra oştiani şi-i lepăda în ţara Chiprosului. Iar Mustafa paşea şi Ali paşa au eşit de în catarge cu oastea pre uscat în ţara Chiprosului, aproape de mare şi cuprinsără o cetate mare ce să chema Lefcosiia, cu oşti multe, fără samă. Şi Piali paşea cu catargele lui tot căra oameni de oaste şi aducea. Şi dacă cuprinsără şi închisără cetatea o bătea de şeasă părţi.
     Şi acela războiu vrăjmaş să feace, cît cine poate să scrie trăsneteli şi buhnetele de puşci şi de sîneţă şi de chiotele oamenilor? Părea că piiare lumea. Iar Lefcosîia cetatea altu războiu de în cetate nu da, fără numai cît nu lăsa turcii să să apropie de zîdiul cetăţîi. Căce avea învăţătură de la sănatul să nu să bată cu nime, pînă nn va veni armată de la Veneţîe. Iar precum fu voia lui Dumnădzău de nu putu sosî armata, ori de vremile şi furtunele de pre mare, ori pentru păcatele oamenilor.
     Şi asupriră cetatea Lefcosîia, pre după ce o cuprinsără preste 40 de dzîle. O luară pre cetatea Lefcosîia în 9 dzîle a lui septemvrie. Şi luarea ei fu aşea, că despre partea ce o bătea Caramani beiu şi şi străjuia să nu fugă oamenii noaptea, iar străjerii de în cetate fiind trudiţi, tot păzîndu-să, au adormit despre dzuă. Iar Caraman beiu socotind că sînt adurmiţi străjerii, pre acolo au făcut meşterşug cu cîrlige şi cu loitre de funi şi s-au urcat preste zidiu. Şi tăiară străjerii şi apucară de să mulţîră şi loviră de luară porţîle şi feaceră vîsclicnovenie, adecă strîgare de glasuri multe. Şi năvăliră toţ în cetate şi să feace moarte mare, cît sîngele au fost mărgînd pre toate uleţîle pînă la glezne. Şi robiră mueri şi copii fără cislă şi fără număr, iar de trupurile cele moarte a oamenilor să împuţîsă locul de puţîia de o milă de la cetate, de nu să putea om a să apropiia. Iar robii Lefcosîei împlură răsăritul şi apusul.
     Iar dacă pobediră cetatea Lefcosîia, să dusără paşii tustrii la cetate la Amohost şi o cuprinsără şi o închisără de toate părţîle şi pre aceasta. Şi o [[280]] bătea turcii şi pre aceasta cetate de şeasă părţ ca şi pre Lefcosîia. Iar amahostenii nu fură mueri, ca lefcosenii, să stea să prăvască cum vor să-i tae şi să-i robască, ce foarte ş-au dat războiu tare cu turcii. Şi periia turci mulţ foarte şi să mira şi turcii / de războiu tare ce le da. Şi de le-ar fi sosît numai iarbă de puşcă de la Vineţîe, nu s-ar fi dat nice într-un chip. Şi s-au bătut cu turcii în patru luni, de la săptemvrie, pînă la dechemvrie.
     Deci turcii totu-i păzîia vîrtos, ce dacă <nu> sosîră iarba, numai ce le căutară a să închina şi fără voia lor să pusără steag albu de închinat. Şi trimisără soli la paşi să nu-i tae nici să-i jecuiască şi să să închine. Şi prinsără turcii bucuroşi, cu giurămîntu. Şi trimisără cheile cetăţîi paşilor. Şi luară cetatea Amohostul şi marsără paşii în cetate şi pusără păzîtori cetăţîi turci şi luară toate armele şi dechisurile cetăţîi pre sama lor. Şi întrară paşii în besereca frîncească de să închinară şi o feace mecit turcescu. Şi cuprinsără de luară tot ostrovul Chiprosului, că să închinară deacii toate oraşele şi satele.
     Şi pusără paşe Chiprosului şi cadiu şi rămasă supt ascultarea turcului. Deci ori Chiprosul, ori Crîmul, ori Ţara Moldovei, într-o potrivă sînt de mari, precum le scrie Cozmografiia. Dzîc leatopisăţîi că oamenii cîţ s-au robit de în Chipros să fie fost trei sute de mii, cu mari cu mici; iar cei periţ să fie fost patrudzăci de mii. Şi acestu ostrov Chiprosul n-au fost supus supt oblastiia nemărui, ce au fost crai nacealnic în ţara lui, ca şi alte crăii. Dece crăiasa lui era veneţană de la Veneţîe.
     Şi cînd au murit craiul, avînd cuconi, au rămas pre sama crăiasăi ş-a cuconilor. Dece cuconii au murit, iar crăiasa s-au tras la moşie-şi la Veneţîe, fiind şi ia fată de prinţîp, ce o chema doamna Caterina Cornara. Şi făcîndu-i veneţenii cinste şi pohfală mare întru toată viiaţa ei, au dat Chiprosul să fie supt ascultarea Veneţîi şi au fost supt ascultarea lor 97 de ai. De-acii l-au luat turcii, precum <aţi> audzît povestea.
     Iar la Besereca cea Mare, la Patriarhiia de la Ţarigrad, petrecîndu-să patriiarhul Pahomie în dzîlele lui sultan Sălim cel de întîiu, ce au luat Misiriul, pusără în locul lui iarăş pre alt patriiarhu, pre anume Theoliptu. Şi petrecu bine acesta părinte şi cu toată direptatea, cît plăcea şi lui Dumnedzău şi oamenilor. Şi în dzălele acestuia să potoliră toate valurile svintei besereci.
     Iar peste neapestită vreme să săvîrşi şi acesta. Iar pe după acesta feaceră iarăş patriiarhu în locul lui pre altul, anume Eremia, carele au fost şi mitropolit la Sofiia, fiind născut şi crescut de la Ioannina. Şi era foarte om bun şi curat şi călugăr direptu şi înţălept şi cumpătă svînta beserecă foarte bine şi cinstit, împreună cu preaînţăleptul şi preacreştinul Emanuil, marele ritor şi uciteliu.
     Dece acesta părinte şi patriarhu Eremiia pusă pohtă dumnădzăiască la inima sa şi gîndi să margă la Ierusalim să să închine Svîntului Mormînt a lui Dumnădzău şi altor svinte locuri şi să vadză şi Duhul Svînt. Şi să dusă după cum gîndi. Şi i să prinsă zăbavă a să învîrteji de vremi rele pre mare şi de vînturi împotrivă. Iar preastîpniţîi şi răii relelor, cliricii Patriarhiei, boiarii cei miriani şi dracii de pre pămînt carii sînt învăţaţ să mănînce tot sînge de patriiarşi şi de vlădici şi de călugări, aceştea au scos cap de pravilă într-acesta [[281]] chip, adecă care dentru arhierei va lipsî de la eparhiia lui pînă în / şeasă luni şi nu va veni, să pue altul în locul aceluia.
     Deci s-au strînsu ei în de ei cliricii toţ şi luară voe de la împărăţîe şi pusără patriiarhu pre un mitropolit de la Sozopol, pre anume Ioannichie şi-l feaceră patriiarhu. Iar năroadele şi alte capete alesă de în creştini nu vrură nime aceasta să o sufere, ce făcusă cliricii. Iar acesta părinte Eremiia, patriiarhul, toate acestea le-au oblicit de la Ierusalim şi feace acolo săbor cu alţi patriiarhi împreună, ce să aflasă acolo şi afurisîră şi anathematisîră pre Ionnchie ca pre un preastîpnic şi călcătoriu de svintele pravile.
     Iar preste puţînă vreme veni şi patriiarhul Ieremiia de la Ierusalim. Şi-i fu popasul la Gălata la o beserecă ce să chema Hrisopighi, cum s-ar dzîce Izvorul de Aur. Şi dacă să oblici c-au venit marsără toţ boiarii şi toate năroadele creştineşti de i să închinară. Şi să sculară cu toţîi şi marsără la sultan Suleiman şi-l pohtiră să le fie patriiarhu, precum le-au fost.
     Iar împăratul, vădzînd că are strîmbătate Ieremiia, pusă-l iarăş să fie patriiarhu la loc. Şi marsă de şedzu în scaunul de Patriarhie, iar pre Ioanichie îl goniră iarăş cu giudeţ săbornic şi-l afurisîră şi-l opriră de toată tocmala preoţască. Şi afurisîră şi pre cliricii carii au îmblat amestecînd acestea şi i să prinsă moarte lui Ioannichie într-această legătură de afurisănie. Şi-l îngropară la o beserecă ce era hramul Sveati Ioan Crăstitel şi nu-l priimi pămîntul, ce-l aruncă afară. Şi-i cetiră molitfe de ertare şi de prostit şi tot fu legat şi împietrit, săracul, şi iarăş l-au îngropat şi iarăş l-au aruncat pămîntul afară, de mergea oamenii a minune de-l vedea, atîta cît să oţărîsă şi călugăraşii de la acea mănăstire de dînsul. Şi să pară supt temeiul beserecii de-l pusără supt pietri şi acolo dzace şi pînă în dzua de astădzi, ocaanicul.
     Iar Ieremiia patriiarhul ţînu scaunul Patriarhiei 38 de ai şi-ş feace mănăstire la Svînta Agoră, foarte bună şi iscusîtă, care stă şi pînî astădzi şi să chiamă Stavronichita. Şi să dusă de svinţî acea svîntă mănăstire ce făcusă şi o îndzăstră bine şi o întări cum să cade. Şi de acolo purceasă să margă pentru milosteniia în Ţara Frîncească şi i să prinsă de să săvîrşi în Ţara Franţîi. Şi acolo l-au îngropat cu mare cinste şi pohfală sîngur craiul de Franţa şi cu crăiasa i-au grijit şi cu toată politica.
     Iar pre după moartea acestuia pusără în locul lui patriiarhu pre Dionisîe mitropolitul de la Nicomidiia. Şi în dzîlele acestuia să feace valuri şi pricini mari la patriarhi, carele multe şi cumplite lăsăm de nu le mai scriem.
     Iar pe după moartea acestuia feaceră patriiarhu pre Ioasaf mitropolitul Udriiului. Şi era şi el de la Ioannina posluşnic Ieremiei patriiarhului ce-au murit la Franţa. Şi era om avut acesta foarte şi peaveţu de cîntări de carte foarte mult învăţat şi cu glas frumos dentr-adîncu carte elinească şi filosofie ştiia. Ce numai atîta că era om prea mîndru şi măreţu obicină călugărască nu avea; iar trebele Patriarhiei / foarte le purta bine şi cumpăta besereca după obicee.
     Şi supusă pre clirici de să îmblîndzîră ca mieii şi să cutremurară toţ arhiereii de dînsul şi-i smeri pre toţ, căce că era om cu chip şi i să trecea, că avea şi la mînă de da. Dece-ş făcea trebele deplin şi n-avea ce să face cliricii, iar pre ascunsu tot îl săpa.
     Avea vrăjmaş şi pre Catacuzîno; deci cliricii pururea să strînge pre taină la casa lui Catacuzîno şi să svătuia cumu-i vor faci rău. Iar la acea de apoi [[282]] feaceră de-l goniră de în Patriarhie şi-l trimisără urgisît la Sveata Agora. Şi de acolo îl scoasără şi-i dederă eparhiia Solomului, să-ş petreacă viiaţa acolo, numai la Patriarhie să nu să mai amestece. Că să temea cliricii şi vlădicii, ştiindu-l că-i om avut, să nu încapă iarăş patriiarhul şi să-i adape păharul carele au adăpat ei pre dînsu.
     Dece dac-au sosît la Solon îl primiră toţ cu cinste şi le păru bine. Şi viţui acolo cu cinste şi cu pace şi fără zăbavă s-au săvîrşit acolo; şi-l îngropară cu cinste şi mult l-au plînsu tot nărodul. Iar în locul acestuia pusără patriiarhu pre unul ce-l chema Mitrofan, carele să învoisă cu Cantacuzîno Mihail şi cu toţ cliricii să îmble toţ pre voia lor şi nice odănăoară să nu iasă de în cuvîntul lor.
     Iar în dzîlele acestuia patriiarhu să pustiisă Patriarhiia de tot şi să făcea mitele şi sămonicele de faţă, în vederea tuturor. Şi să făcea vlădici şi episcopi şi procleţîi şi era toate lucrurile făcute fără pravilă şi fără lege, cum era mai rău. Că mai să făcusă Patriarhiia chervăsărie şi lacaş de curvie.
     Iar Mihail Catacuzîno vădzu că aceasta faptă nu va cădea bună şi va cădea casa lui la blăstăm şi la osîndă. Şi stătu tare asupra patriiarhului numai să să iarte de bunăvoe, să pue pre altul; că el nu era harnic de scaunul acesta a Patriarhiei. Şi-i dederă doaă mitropolii să-ş ţîe viiaţa cu dînsăle: una Larisa şi alta Sacîzul. Şi cu mare rău abiia s-au ertat de bunăvoe şi luă acele doaă eparhii. Dece Larisa o vindea pre an drept 1000 de galbeni, iară la Sacîz petrecea cum era mai bine. Şi nici cu atîta nu-i agiungea, ce tot pohtiia să fie patriarhu. Dece de la Sacîz, vădzînd că îmbla amestecînd, îl trimisără urgisît la Svînta Agora.
     Iar preste nezăbavă vreme <îl> agiunsă osînda; şi mînă <la> Mihail Catacuzîno şi-l spîndzurară. Iar în locul acestuia patriiarhu, a lui Mitrofan, au fost pus pre mitropolitul de la Larisa, anume Ieremiia, om bun şi cărtular mare, iară gros de în fire şi nechitit cu ţărămoniile călugăreşti şi cu obicinile.
     Dece pe după ce spîndzurară pre Mihail Catacuzîno [iar] priiatenii lui Mitrofan giunsără la meghistani şi-l lăsară de în urgie de la Sveta Gora şi veni la Ţarigrad, şi scoasă pre Erimiia de în scaun, carele era pus cu tot săborul, după svînta pravilă; şi şedzu iarăş patriiarhu Mitrofan, carele nu mai avea cale de a mai încăpea a fire patriiarhu, de în vreme ce s-au ertat de bunăvoe a lui, după cum spune svînta pravilă.
     Dece pe după ce <au> mai stătut şi al doilea rîndu patriiarhu Mitrofan, iarăş încăpură cliricii la rînd, / ce să făcea iarăş lucruri multe pe spre fire; ce nu trăi mai mult de 9 luni patriiarhul acesta şi muri. Deci iarăş adusără pre părintele Ieremiia şi-l pusără patriiarhu la loc. Şi cumpăta besereca bine şi era pace şi linişte în dzîlele lui cîtăva vreme.
     Iar pre aceia nu să ştiia de unde odrăsli un nepot a lui Mitrofan patriarhul, ce au fost murit, nepot de soră aceluia pre anume Theoliptu, pre carele îl făcusă Mitrofan, unchiu său, într-o dzî diiacon, într-alta dzî preot şi a treia dzî mitropolit Filipagrada.
     Iar Theoliptu acesta avea părinţ lazî şi rudă multă, tot de acea rudă rea şi pizmătare. Şi era oameni avuţ şi sîliia cu toţîi oamenii aceia a lui Theoliptu ca sa-l pue patriiarhu cu dare, precum ştiia că făcea unchiul lor, Mitrofan patriiarhul, de lua mită şi făcea şi măgarii vlădici. Dece îmbla în [[283]] toate dzîle rudele lui Theoliptu amestecînd cu turci pre patriiarhul Ieremiia, carele era patriarhu pre aceia vreme, cu mîzde, să-l scoaţă ca să pue pre nepotul lor Theoliptu. Şi făcea cheltuiale mari beserecii Patriarhiei.
     Mai avea şi un cumnat acesta, Theoliptu, de era iconom la Patriarhie şi acesta încă îmbla de amesteca, împreună cu vasăle cele necurate, cu cliricii. Dece în toate dzîle scorniia şi unele şi altele asupra Ieremiii patriarhului. Aşijdirea şi arhiereii mai toţ să întorsesă cu rău cătră patriiarhul, purtîndu-i pizmă pentru căce au fost trimis exarhi pre la dînşi, pre în toate eparhiile, să strîngă rămăşiţăle birului ce au fost rămas încă de pre cînd era Mitrofan patriarhu: că era să să plătească iarăş datoriia lui Mitrofan.
     Dece şi vlădicii cu totul să feaceră unii cu cliricii şi cu rudele lui Theoliptu şi începură a găsîre prihane multe patriiarhului. Şi feaceră la împărăţîe dzîcînd că patriiarhul Ieremiia iaste vrăjmaş şi împotrivă împărăţîii şi precum au făcut eniceri călugări şi turcoae creştini de le-au botedzat şi precum trimite cărţ la papa, să să scoale să vie asupra împărăţîii. Şi purta pre bietul patriiarhu la giudeţe şi la divanuri în toate dzîle.
     Aşijdirea pre aceia vreme s-au fost despărţît un om de muiare-ş, de bunăvoia lor. Iară mai apoi acel om s-au fost turcit şi l-au fost pus capigiu. Iar dacă s-au turcit el iarăş ş-au luat muiarea cu sîla şi doi copii ce-au fost avînd i-au dat împăratului.
     Dece şi pre acesta încă l-au nămit să tragă pîră la împărăţîe pre patriiarhul şi i-au adiverit că-i vor da 1000 de galbeni roşii. Dece începu acela cîne spurcat şi fără lege, turcitul, şi începu a pîrîre pre patriiarhul. Şi-l purta la legi şi la giudeţă în toate dzîle şi-l măscăriia şi-i dzîcea cuvinte rele şi scîrnave în toate dzîle pre uleţă, pre unde-l ducea. Şi atîta-l săpară şi-i aşternură, cît i să gătisă să-ş pue capul tot cu meşterşugurile lui Theolipt şi cu a cliricilor şi arhiereilor ş-a rudelor lui Theolipt, mitropolitul de la Filipopol.
     Iar cînd fu într-o sară, în trei ceasuri de noapte, veniră oameni împărăteşti la Patriarhie şi-l luară aşea numai cum îl aflară şi-l dusără în curţîle împărăteşti şi-l pusără la pază. Iară a doaă dzî prinsără de veste toate năroadele şi feaceră rugă spre Dumnedzău, şi paraclisă pre la besereci şi pînă a treia dzî obliciră că iaste în casăle / împărăteşti, viu.
     Iară mitropolitul Monemvasiia să pusă tare pentru patriiarhul şi cădzu la solul de la craiul de la Franţa şi stătu solul tare şi-l scoasă de închisoare pre chizăşiia lui, pînă i să va mai socoti de năpastea ce-i fac. Şi-l scoasără de în legătură şi-l trimisără la odăile enicerilor, să fie în pază.
     Iar într-atîtea primejdii grele ce sosîsă asupra patriiarhului Ieremiei, încă i să mai adaosă ş-alta. Şi poveste iaste aşea: Vădzînd rudele lui Theoliptu şi spurcaţîi de clirici că nu putură face moarte Ieremii patriiarhului să mira ce rău îi vor mai face să-l prăpădească. Ce fiind un călugăr de la ostrov de la Mitilin, pre anume Pahomie, Bateşti pre poreclă şi să apucasă să-l facă acesta patriiarhu mitropolit la eparhiia Turnovului, cu sîla turcilor.
     Şi să voroviră rudele lui Theolipt cu acesta călugăr Pahomie şi cu cliricii să cadză la cap aga de în lăuntrul casălor împărăteşti cu dare şi cap aga să trimiţă la patriiarhul, că nu-i va putea înfrînge voia. Şi aşea feaceră. Iară patriiarhul acesta Ieremiia n-au vrut să facă cu sîla turcească arhiereu şi încă să scoaţă pre arhiereul cu mitropolia fără nice o pregreaşenie <=vină> şi [[284]] să pue mitropolit cu price şi cu sîlă turcească. Ce au dzîs cătră oamenii lui cap aga să-l iarte, că el nu să va face preastîpnic şi călcătoriu de pravilă. Iar cap aga să scîrbi foarte pre patriiarhul pentr-aceasta şi-i tot păştea prilejul ca să-i cadză la mînă.
     Dece acesta cap aga chemă pre toţ oamenii lui Theoliptu şi cliricii şi să vorovi cu dînşii cum vor face, ca să nu mai poată eşi Eremiia patriiarhul de la odăile enicerilor la meidan, ce doară l-ar putea omorî sau să-l depărtedză de la Ţarigrad. Şi o aflară cliricii spurcaţîi aşea, de pusără iarăş pre cap aga la mijloc. Şi marsără ruda lui Theoliptu de aflară dzece mii de galbeni şi o mie de galbeni pocloane pre alţî meghistani şi cinci sute de galbeni poclon lui cap aga şi să margă cap aga să închine poclonul împăratului şi oamenii lui Theoliptu pocloanele meghistanilor. Şi îndată să va face cu voia împăratului patriiarhu Pahomie.
     Iar cît va şedea în scaun va merge de va despecetlui chiliile Eremii patriiarhului, că are voe de la împărăţîe şi-i va lua patriiarhul cel nou tot ce va avea şi va plăti cele dzece mii de galbeni şi cît au cheltuit oamenii pînă a-l face patriiarhu. Iar cît nu-i va agiunge de acolea să plătească va găsî de într-altă parte şi de-acii va lua voe de la împăratul să trimiţă pre Eremiia patriiarhul în urgie la Rodos la cetate, pînă vor vedea ce-i vor mai face. Iară dacă vor trece puţîni dzîle, iar Pahomie să va faci a să prosti de patriarhie şi va şedea patriarhu cu săbor de arhierei şi de clirici Theoliptu, mitropolitul de Filipopol. Iar patriiarhul Pahomie atunce care mitropolie va pofti, aceia i să va da, că nu i-i oprită, să-i fie de hrană în toată viiaţa lui.
     Şi toate acestea să feaceră deplin, cîte audzîţi că scrisăm de întru învăţătura spurcaţîlor clirici. Şi dacă stătu Pahomie patriiarhu şi luă tot ce avu Ieremiia şi de la oamenii Ieremiei şi feace de trimisără şi pre Ieremiia în urgie la Rodos, iar nu vru să iasă Pahomie / den patriarhie de bunăvoe, ce să turburară năroadele, unde şedzu patriarhu Pahomie şi pre Ieremiia îl trimisă în urgie la Rodos. Şi să sculară cu toţîi şi dederă ştire împărăţîii, cum iaste om rău şi fără ispravă şi nu ştie carte nemică, nice iaste de a firea patriiarhu.
     Iar Pahomie patriiarhul, dacă vădzu că stau împotrivă şi o samă de arhierei cu nărodul, apucă-şi şi el de-ş desfăcu cîrjea în multe bucăţ şi o trimisă la divanul împăratului. Şi marsă şi el sîngur şi începu a pîrî înaintea viziriului ş-a divanului pre mitropolitul de Monemvasîia şi pre mitropolitul de Felipopoli, precum au anathamatisît  pre împăratul ş-au blăstămat rău pre împăratul căce i-au dat cîrje de patriarhie şi o au apucat de în mîna lui şi o au sfărîmat precum era. Şi aproape fu să-i spîndzure, ce strîgară toţ creştinii ca să să mai cerce acest giudeţ cu cadii şi le rămasă lucrul aşea.
     Iar cînd fu a doaă dzî iarăşi stătură la giudeţ năroadele şi cu patriiarhul naintia cadiilor şi dzîsără năroadele ce de ce-i pîreşte patriiarhul iaste pre pizmă, iară noi nu-l suferim căce că nu ştie carte nemic. Şi dzîsără de-i adusără o cnigă, carte de beserecă, să cetească înaintea cadiilor ş-a nărodului şi nu putu dzîce nemic. Şi rămasă Mitrofan patriiarhul ruşinat şi eşiră arhiereii şi năroadele direpţ şi cinstit şi dederă ştire împăratului.
     Iară împăratul vădzînd atîta nărod ce să sculasă în picioare cu jalobă, dzîsă împăratul să fie scos de în Patriarhie. Şi-l legară cu doaă lanţuje şi-l dusără legat turcii pînă la Patriarhie, de rădea toate limbile de rodul [[285]] creştinescu, cumu-ş poartă patriarhii cu lanţujeli de grumadz. Şi-i dzîsără arhireii, dacă-l adusără la Patriarhie, să să prostească de bunăvoe de în scaunul Patriarhiei şi să-i dea care eparhie îş va iubi, să să ţîe cu dînsa întru toată viiaţa lui. Ce el tot nu vrea.
     Iar Theoliptu cela ce o poftiia de mult să află gata şi să apucă numai să ia Patriarhiia. Ce nu-l pozloviră mitropolitul Monemvasîia şi un dascal ce-l chema Nechifor. Dzîsără că-i pe spre pravilă fiind el de faţă la scaunu-ş, să te nalţi pe spre dînsu, să-i iai scaunul, ca şi cînd s-ari lua muiarea nescui în sîlă. Şi să lăsă atunce şi dzîsără să trimiţă să aducă pre Ieremiia de la Rodos, să-l pue patriarhu, că lui să cade.
     Iar Theoliptu şi cu ruda lui, cu lazăi, s-au agiunsu cu Ioan Catacuzîno şi-i feaceră la mînă un zapis de cinci mii de galbeni; şi să mai agiunsără cu Costantin Casi şi-i dederă ş-aceluia un zapis de alte cinci mii de galbeni şi stătură agiutor lui Theolipt şi feaceră de trimisără pre Mitrofan patriarhul în urgie la Chipros.
     Iară într-o noapte marsă Catacuzîno şi cu Costantin Casi la Theolipt şi trimisără de adusără pre nişte oameni miriani, ce ştiia limbă turceşte bine, amăgei şi telbiz de cei mari şi-i îmbrăcară în rasă călugăreşti şi dzîsără că sînt mitropolit şi să dusără împreună cu Theoliptu la lefterdarul şi-i dederă cît au cerşut. Iar tefterdariul au făcut ştire împărăţîei pentru Theolipt şi precum dă 20 de mii de galbeni împăratului. Iar a doaă dzî şi dusără pre Theoliptu de sărută mîna împăratului şi-i / dederă cîrje şi stătu patriarhu Theoliptu.
     Iar leremiia patriarhul, fiind în urgie la Rodos, au poroncit lui Theolipt să-i dea mitropolia Sacîzului, să-ş petreacă viiaţa şi să nu să mai aibă nice un val despre dînsul Patriarhie întru toată viiaţa lui. Şi vru Theoliptu patriarhul să o facă aceasta. Iar svetnicii lui nu vrură să-l lasă.
     Iar Theoliptu, pe după ce stătu patriiarhu, vădzu că încăpu la o datorie mare şi năzui de să dusă în Ţara Muntenească la domnu pentru milosteniia, să-i dea agiutor şi de la domnul muntenescu să lovască şi la domnul moldovenescu. Iar pe după ce să dusă Theoliptu începură a gîlcevi datornicii cu banii la Patriarhie şi apucară pre vlădici şi pre clirici să dea banii, sau să-i închidză.
     Iar ei feaceră săbor şi maziliră pre Theoliptu de în Patriarhie şi pusără pre Nichifor arhidiiaconul, epitrop, să ţîe scaunul Patriarhiei, pînă vor vedea cum să va mai alege şi pre cine vor mai pune; că doară de vrea aduce să pue patriiarhu pre Veelzavulu, nacealnicul dracilor să-l pue, că alţi draci mai de gios fură patriiarşi; că numai căce că era împeliţat, iară fură mai răi şi de draci. Dece cu voia săborului trimisără ceauş după Theolipt să-l aducă.
     Iar Theoliptu dacă oblici că-i mărgu ceauşi împărăteşti au purces şi el pre altă cale, să nu să împreune cu dînşii. Şi sosî la Ţarigrad cu nădiajde că va fi iarăş patriarhu. Ce nu-l priimi nime, ce încă vrură arhiereii să-i facă nezlojenie văsea osveaştennodeaniia <=lepădare de toată lucrarea sfinţeniei>. Ce stătu pentru dînsul mitropolitul Monemovasîia şi cu iconomul Melintie, pentru gîlceava năroadelor. Ce dzîsără că daca va veni Ieremiia patriiarhul va face precum îi va fi voia.
     Iar beglerbei despre Rumeli era priiaten lui Theolipt şi multe îi adeverisă că-i va da Theolipt şi nemic nu-i mai dedesă. Iar atunce au mărsu la acel beglerbeiu, priiatenul său, şi de încît însămasă milostenie de în Ţara [[286]] Muntenească şi de la Moldova n-au dat să plătească datoriia ce-au făcut Beserecii Patriarhiei, ce-au dus de au dat acelui priiaten al său, nu pentru altă iarăş ca să-ş facă şi el vreun bine, ce i-au dat numai ca să fie nevoitor să facă şi Besereca Patriarhiia preablajena <=preafericita> să fie mecit turcescu, ca să-şi plinească el pofta inimii sale ceii de lazu procleţăşti în pizmă, unde l-au mazîlit de în Patriarhie.
     Iar beglerbeiul acela fiind şi el dentr-aceia săminţîe procleţască ce era şi Theolipt, întră îndată satana la inema lui şi vesti lucrul pînă la împăratul cum cu voia patriiarhului şi altor vlădici au închinat besereca să fie mecit. Deci de la împărăţîe lăsară aceasta treabă să fie după acel beglerbeiu.
     Şi îndată chemă pre mitropoliţi şi pre Nichifor diiaconul, epitropul şi pre cliricii beserecii şi-i întrebă cu ce tărie ţîn ei, neşte ghiauri, un lucru împărătescu ca acela scumpu, de să închină ei, că-i harnic de a să închina sîngur împăratul într-aceia beserecă. Iar ei arătară baraturi făcute de la sultan Mehmet şi de la sultan Paiazît şi şi de la alţ împăraţ. Şi le luă să le cetească de la mîna lor şi nu li le mai dede şi-i dăruiră / şi-i da cît vrea cere. Ce nu-i mai putură faci nemic, că toţ turcii să bătea pre acea beserecă frumoasă şi iscusîtă să o facă mecit. Şi le era ştercu în ochi.
     Şi îndată eşi cuvîntul împăratului să margă hogea şi alţ imami turceşti să să închine într-însă. Şi după cuvîntul împăratului marsără de scoasără călugării de acolo şi să sui hogea de strîgă şi să închinară într-însă şi o feaceră mecit turcescu pre acea svîntă rugă frumoasă şi iscusîtă, preablajena; era hramul Uspeniia Svintei Bogorodiţă. Pentr-acea să chema greceşte Patmacariston, adecă Preafericita.
     Şi apucară călugării de au scos odoară, văşminte svinte moştii, cărţ şi icoane, ce-au fost într-însă. Şi călcă rău rodul creştinescu şi să pobrăză fără cinste despre turci şi despre toate limbile pentru faptele călugărilor ş-a mirenilor.
     Şi fu dirept giudeţul lui Dumnedzău de o luară turcii de la creştini, că nice o direptate acolea nu să făcea între călugări şi mireni, ce tot strîmbătăţ şi mite şi sîmonicuri şi svaturi rele de morţ şi de urgii şi de strînsori de bani şi de închisori de oameni, cum nu plăcea lui Dumnedzău, pînă ce o luară turcii; că creştinii nu fură harnici să o ţîe, pentru netocmala lor şi nelibovul careli nu-l au unii spre alţîi; ce de-am putea ne-am mînca noi în de noi. Dece şi putiarnicul Dumnedzău, cum sîntem, aşa ne şi dă.
     Iar pre aceia vreme eşi şi Ieremiia de la Rodos de în urgie, cu emir împărătescu. Şi veni în Ţarigrad şi-l pusără iarăş patriarhu, precum au fost. Şi vădzînd Patriarhiia preablajena, mecit turcescu, cu mult amar plînsă. Şi află Patriarhiia, scaunul, înecat în datorie şi să miră cum va face. Ce să găti şi să dusă pentru milosteniia în Ţara Ruscă, la mila prealuminatului şi preaînţăleptului Dzamoschi, marele hatman a Ţării Leşeşti şi ţîitoriul de pravilă. Şi priimi bine şi cinstit pre patriarhul şi-i dede milostenie de agiunsu, cît dac-au venit la Ţarigrad au plătit toată datoriia Patriarhiei ş-au eşit den grije şi el şi arhiereii. Şi-i mulţămiră toţ şi-l lăsară de fu patriarhu pînă muri.
     [[287]]
     
ÎMPĂRĂŢÎIA LUI SULTAN MURAT, FICIORUL LUI SULTAN SELIM. GLAVA 219

     Iară pe după moartea lui sultan Sălim stătu împărat fiiu-său, sultan Murat, în cursul ailor 7503 <sic>. Şi era om tînăr foarte, iară <după> toată direptatea. Şi poronci tuturor paşilor şi tuturor giudeţălor sa giudece direptu, să nu vie jalobă la divanul lui că nu i-au giudecat direptu, că numai cu capetele să vor plăti, nu cu altă. Şi vru să pue ceasornice în Ţarigrad, să bată ceasuri ca şi la Veneţîe; ce nu-l lăsară imamii adecă dascălii.
     Iar pe după patru ai ce stătu împărat să dusă asupra persului, de să bătu cu dînsu şi-l birui. Şi prinsă şi pre ficiorul împăratului persăscu viu, nevătămat, de-l adusă în Ţarigrad. Şi multe cetăţ dobîndi a persîlor şi robi adusă mulţ şi pleanu preste samă. Şi de-acii feaceră iarăş pace cu persul şi legară legături tari şi-i trimisără pre fiiu-său cu cinste.
     Iar în dzîlele acestuia să luă besereca Patriarhiia, precum mai / sus scrisăm. Şi dacă o luară săpa mormînturile împăraţîlor creştineşti, a ctitorilor şi le arunca oasăle pre drumuri şi pre uliţă de le călca oamenii şi-ş, rîdea de dînsăle şi suduia svintele icoane şi legea creştinilor.
     Iar putiarnicul Dumnedzău, cela ce vede toate ş-au trimis osînda; că pre împăratul începu a-l călca acea boală cumplită, iar pre veziriul îl urîsă lumea şi enicerii, căce că era iubitor de bani ca şi Iuda şi precupăţ şi asupritoriu. Că suisă banii de încît îmbla în doaă preţuri; că galbănul îmbla întîiu 60 de aspri, iar el îl suisă 120 de aspri de îmbla. Iară talerul ce îmbla întîiu 40 de aspri, el l-au suit 80 de aspri. Şi făcea mardale de altele mai multe; că cumpăra de pre la jidovi aspri roşii şi de altă monetă şi da lefele enicerilor. Iar enicerilor li să urîsă cu dînsul de acele fapte rele ce le făcea şi să sculară într-o dzî şi dederă năvală să-l facă cu toţîi fărîme.
     Iară veziriul fugi şi scăpă în casăle împăratului. Dece enicerii să gătasă numai ca să calce şi casa împăratului şi să-l ia şi de acolo. Iar împăratul, dacă vîdzu aşea, dede pre veziriul în mînule enicerilor şi fără voia împăratului şi-l feaceră aici fărîme pre spurcatul de veziriu. Şi să oteşi lumea de un om rău. Şi împărăţî acesta împărat 22 de ai şi 5 luni şi muri. Şi-l îngropară cu cinste mare, cum să cădzu unui împărat.
     
     
ÎMPĂRĂŢÎIA LUI SULTAN MEEMET, FICIORUL LUI SULTAN MURAT. GLAVA 220

     Stătu împărat pe după acesta fiiu-său sultan Meemet şi împărăţî 9 ai şi-ş cumpătă împărăţîia în dzîlele sale tot cu pace. Şi pe după aceia bolnăvi şi muri. Şi-l îngropară cu cinste.
     
     
GLAVA 221

     Pe după moartea lui sultan Meemet împărăţî fiiu-său, sultan Ahmat. Şi fu împărat 14 ai tot cu pace. Acesta împărat în dzîlele sale au făcut un mecit foarte mare şi frumos. Şi în patru cornuri a mecitului au pus patru minarele [[288]] nalte preste samă, întru carele să sue hogea de strîgă. Şi în mijlocul mecitului încă mai sînt făcute ş-alte doaă minarele, carele să fac şeasă de toate. Şi foarte iaste un lucru minunat şi frumos şi de mare iaste mai şi cît Svînta Sofiia. Şi-i pusă numele Ahmatie, pre numele împăratului. Şi muri şi acesta împărat şi-l îngropară cu cinste.
     
     
GLAVA 222

     Stătu împărat pe după acesta frate-său, sultan Mustafa. Şi era foarte om dirept şi milostiv şi usîrdnic foarte; şi numai cît stătu pre împărăţîe, au şi slobodzît toate temniţăle. Şi îmbla în vederea tuturor, în toată vremea, pre în tot Ţarigradul. Dece căce era bun şi milostiv îl scoasără şi pusără împărat pre sultan Osman, pre ficiorul lui sultan Ahmat. Şi împărăţî acesta patru ai.
     Şi era un om iute ş-apornit foarte şi-ş ţînea lucrul tare şi pre eniceri îi ţînea scurt foarte. Şi să voroviră oştile şi să rădicară de-l ucisără. Şi în locul lui iarăş pusără împărat al doilea rîndu pre sultan Mustafa. Ş-au cumpătat împărăţîia 16 luni şi iarăş l-au scos şi pusără pre sultan Murat, pre ficiorul lui sultan Ahmat cel mic, fratele lui sultan Osman.
     
     
GLAVA 223

     Iară pe după ce stătu împărat sultan Murat, ficiorul lui sultan Ahmat, / în cursul ailor de la Hristos 1624, acesta împărat au fost bun şi înţăleptu şi viteaz mare şi direptu giudeţălor şi iubitor de creştini. Şi toate bunătăţîle le avea; iară războaeli şi vitejiile carele au făcut acesta împărat şi cetăţîle şi ţărîle care au dobîndit şi ales cînd au luat Vavilonul, cetatea cea mare de în lume, cîte războae s-au făcut şi cît sînge s-au vărsat am lăsat să scrie alţî letopisăţi. Şi şi altor împărat ce au mai împărăţît pe după dînsu de împăraţîi turceşti le vor scrie istoriile şi toate deaniile. Iar noi făcum coneţ aici la împărăţîia acestui împărat bun şi destoinic, sultan Murat.
     
     
AICEA SCRISĂM DESPOTAŢÎIA <=DISPUTA> A PREASVINŢÎTULUI SELEVESTRU, PAPA DE RÎMU, CARE S-AU FĂCUT SPRE IUDEII DE ÎN RÎM ÎN AL PATRULEA AN DE ÎMPĂRĂŢÎIA SVÎNTULUI ŞI MARELUI COSTANTIN I BOGOM VENCIANIM ŢARIU <=ŞI CU ÎNCORONARE DUMNEZĂIASCĂ ÎMPĂRAT>. GLAVA 224

     Cînd fu în patru ai de împărăţîia samodrîjeţului Costantin marelui împărat, iar jidovii carii lăcuia în Rîm vădzînd pre împăratul că are libov mare şi osîrdie cătră Svîntul Selevestru, papa de Rîm, să strînsără toţ dascălii lor cei den pravilă învăţat, deînpreună cu Zamvri vrăjitoriul lor, care Zamvri cu amăgiturile meşterşugului vrăjitor lui să arăta pre sîne al doile Moisi întru rodul jidovăscu. Iar odănăoară el veni înaintea împăratului şi cu toată săminţîia lui ca să-ş arate ciudesăle vrăjitor celor minciunoasă şi [[289]] rătăcite a lui. Că să încredea el că va scoate lucrul la cap şi cu înşelăciunile sale cele diiavoleşti va face despotaţîe înaintea împăratului cu svîntul papa Silvestru, de-l va călca cu cuvintele şi-l va înconeţa că să nu poată răspunde nemic înaintea întrebării lui şi-l va arăta om prostu şi neînvăţat şi de nimic înaintea împăratului. Şi socotiia să-ş vestească şi să-ş cinstească Zamvri numele său şi rodul său şi să arate minuni drăceşti cumplite, cît ca să poată întoarce şi pre ţariu Costantin de în creştinătate cătră jidoviia lor.
     Şi începu Zamvri jidovul a grăire cătră papa Sălevestru şi dzîsă: Alegeţî-vă voi trisprece creştini împotrivnici de o parte şi ne vom alege şi noi iarăş doisprece jidovi de altă parte şi să facem întrebare şi despotaţîe cu alegere pentru credinţa legii. Dece care parte va birui, într-aceia credinţă să credem.
     Sălvestru papa dzîsă:  <=Scoală-te, Dumnezeule, judecă pîra ta> şi ne întărim întru agiutoriul a Unui întru Troiţă Dumnădzău; iar altu agiutor de la oameni nu ne trebue. Aviathar jidovul dzîsă: Acesta cuvînt ce grăişi, prorocul nostru îl dzîce.
     Sălvestru papa dzîsă: Toate cuvintele cu carele am a mă întreba cu voi să-mi aleg, astădz, toate de la cărţîle voastre şi de la proorocii voştri voi să vă le dzîc; căce că atunce să va arăta biruinţă bună şi adevărată cînd vă veţ birui voi du dzîsele dascalilor ş-a prorocilor ce le dzîceţi că sînt ai voştri.
     Împăratul Costantin dzîsă: Direptu giudeţ iaste cînd de nevoe neştine să va / birui cu cuvinte de în credinţa legii sale, întru care să laudă el că crede şi priimeşte.
     Avithar jidovul iarăş dzîsă: Dumnădzău văsea drăjiteliu <=atotţiitorul> al nostru dzîce:  <=Vedeţi, vedeţi că eu sunt şi nu este Dumnezeu în afară de mine>. Dară în ce chip voi, creştinii, dzîceţi că sînt trei de credeţi: pre Tatăl, carele şi noi îl credem, pre Fiiul, carele părinţîi noştri l-au răstîgnit şi apoi Duhul Svîntu. Şi în vreme ce vă închinaţ a trei, în ce chip iarăş mărturisîţ unul?
     Sălvestru papa dzîsă: Noi unui Dumnădzău ne închinăm şi-l mărturisîm; dară nu dzîcem cum iaste dumnădzăirea lui sîngură, cît să nu aibă veselie de Fiiu. Şi Fiiu acestuia dzîcem, pentru carele prorocul vostru dzîce în 2 psalom:  <=Fiul meu eşti, eu astăzi te-am născut>. Iar Dumnedzău n-are svîrşenie; că în vreme ce iaste mai deinte de veci şi de ai, iaste şi fără începătură. Dece precum Părintele nu are începătură, într-acesta chip şi Fiiul fără începătură iaste şi fără săvîrşire, precum şi mai nainte veţ audzî.
     Dară de ar fi fost Părintele numai precum dzîceţ, voi, jidovii, în ce chip dzîce la Bitie la pisanie în 2 glave:  <=Şi zice Dumnezeu şi facem om după chipul şi asemănarea noastră>, mai bine ar fi dzîs şi mai lesne: să făcu om în chipul mieu şi în podoaba mea. Iar pentr-aceasta dzîce ca cînd ar grăi mai cu mulţîme: Să facem omu în chipul nostru şi în podoaba noastră, ca pentru să adeveredză pre Fiiul şi pre Duhul.
     Iona jidovul dzîsă: Întru gîndul firii omeneşti nu poate să să priimască credinţa aceasta care tu dzîci; căce că credinţa aceasta nu ne svătuiaşte bine să credem cînd mărturiseşte pre Părintele şi pre Fiiul şi pre Duhul Svînt.
     Sălvestru papa dzîsă: Cînd vei ceti cnigile şi vei socoti bine Scrisorile şi ţi să va destupa firea capului cea întunecată, atunce ţî s-a lumina întunerecul [[290]] şi ţî să va împlea de bucurie inema şi atunce vei cunoaşte cum Părintele dzîce pentru:  <=Fiul meu eşti tu>. Într-alt psalom iarăş dzîce: Toi văzzomet mia:  <=Aceia mă va chema pe mine: ,,Tatăl meu eşti tu">. Atunce vei înţălege precum noi, creştinii, mărturisîm direptu pre Svanta Troiţă. Iar pentru Duhul Svînt ascultă pre prorocul tău la rugăciunea lui ce dzîce în 50 de psalomi:  <=Duhul tău cel Sfînt nu-l lua de la mine>. Şi iarăşi în 32 de psalomi dzîce:  <=De cuvîntul Domnului ceriurile s-au întărit şi cu Duhul gurii lui toată puterea lor>, adecă cu duhul rostului său toate tăriile sale, cum am dzîce tăriile ceriurilor, îngerii. Ascultă şi înţălege înţălepţeşte, jidove, în ce chip prorocul tău mărturiseşte pre Svînta Troiţă şi nu cum dzîci tu, Dumnădzău numai, fără Cuvînt şi fără Duh.
     Ţariu Costantin dzîsă: Miru-mă de nesîiala jidovilor, cum nu să ruşineadză, biruindu-să întru tot ei de întru a lor scrisori şi tot stau împotriva direptăţîi.
     Godoliia jidovul dzîsă: Noi dzîcem să ne arătaţi pentru cela ce mărturiseşte Evangheliia voastră cum au născut ş-au crescut cu vîrstă şi cu înţălepciune şi fu cu valuri despre diiavolul şi fu dat şi vîndut despre ucenicul său la părinţîi noştri şi ei l-au prinsu de-l batgiocuriră şi-l adăpară cu heare şi cu oţăt şi-l încununară cu spini şi-l / dezbrăcară şi pe spre văşmîntul lui pusără sorţ şi de-acii îl răstigniră şi muri pre cruce şi-l îngropară.
     Sălvestru papa dzîsă: Acestea toate ce dzîsă-şi sînt propoveduite şi mai întîi dzîsă şi mărturisîte pentru Hristos de toţ prorocii, dascalii pravilii voastre. Iar de în vreme ce poftiţ să ştiţ, ascultat să audziţî că întîi Isaiia prorocu arată la prorocisviia lui în 7 glave pentru naşterea lui Hristos şi dzîce:  <=Iată Fecioara va lua în pîntece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel>, carele să înţălege: cu noi <este> Dumnădzău.
     Iată că-ţ arătaiu naşterea lui Hristos. Pentru cum au crescut împreună cu oamenii ş-au fost deavaloma, ascultă pre prorocul Ieremiia, că dzîce aşa:  <=Acesta este Dumnezeul nostru şi nu se adaogă altul; la el găseşte fiecare drumul măestriei. Şi a dat pe feciorul său, al lui Iacov, iubitului Israil de la el şi după aceasta a stat pe pămînt să trăiască cu oamenii>.
     Iată că şi cum viţui cu oamenii că vă arătaiu. Iară precum au avut valu de diiavolul dzîce Zahariia prorocul:  <=Şi mi-au arătat Domnul pe Iisus, preotul cel mare, stînd înaintea feţei îngerului Domnului şi diavolul, stînd la dreapta lui, se împotrivea lui. Şi zise Domnul către diavol: Îţi interzice Domnul ţie, diavole>.
     Iar cum vor să-l ţîe pre mîna lor jidovii, ascultă Preamîndrostviia <=Înţelepciunea> lui Solomon, că dzîce:  <=Cu ocară şi cu muncă să-l cercetăm pe el, că să înţelegem blîndeţele lui>. Iară precum va fi dat de ucenic, iarăş David [[291]] prorocu dzîce:  <=Cel ce mănîncă pîinea mea a mărit asupra mea călcîiul>.
     Iară precum l-au dezbrăcat şi pre văşmîntul lui au pus sorţ, iarăş David dzîce în 21 de psalomi:  <=Împărţit-au hainele mele loru-şî şi pentru cămaşa mea au aruncat sorţi>. Iar pentru cum fu clevetit de mărturii minciunoasă, iarăş acesta prorocu dzîce în 26 de psalomi:  <=Că s-au sculat asupra mea mărturii nedrepte şi a minţit nedreptatea sieşi>.
     Iar pentru că să va încununa cu spini dzîce prorocul Ieremia:  <=Cu spinii săi oamenii păcătoşi mă vor încununa>. Iar pentru here şi cu oţăt că l-au adăpat, ascultă iarăş pre David în 68 de psalomi că dzîce:  <=Au dat spre mîncarea mea fiere şi spre setea mea m-au adăpat cu oţet>.
     Iară precum l-au batgiocurit, iarăş ascultă pre Ieremiia prorocu, că dzîce aşea:  <=În ocară au fost acest om>.
     Iar precum îl vor lega şi-l vor răstigni pre cruce jidovii, dzîce Ezdra prorocu aşea:  <=M-au legat nu ca pre cela ce am izbăvit pre părinţii voştri din Ţara Egiptului, chemîndu-mă la judecata judecăţilor, m-au umilit pe mine răstignindu-mă pe lemn>. Iară cum au fost să să îngroape dzîce iarăş Ieremiia prorocu:  <=La înmormîntarea lui vor învia morţii>.
     Că pre vremea care despuitoriul nostru Iisus Hristos şi-au dat duhul pre cinstita cruce, atunci mormîturile s-au destupat şi multe trupuri a svinţi morţi au învis; soarele s-au întunecat, catapeteazma beserecii s-au despicat şi cutremur în toată lumea s-au făcut.
     Dece de acestea toate de te poţi lepăda, o, jidove, precum nu le-au dzîs proorocii tăi, să fiiu eu biruit şi să fiu grăit în deşert; iar de sînt adevărate cuvinte a prorocilor voştri, acestea trebue şi tu, jidove, să le credzi, iar /pre Hristosul mieu şi fără voia ta lui să te închini şi să-l credzi că iaste Fiiul lui Dumnedzău şi Dumnedzău adevărat.
     Ţariu Constantin dzîsă: De sînt aceste prorocii ce vă să arătară de în scrisorile voastre, o, jidovilor, şi s-au plinit pentru Hristos, în zadar mai staţ împotrivă şi fără direptate.
     Avnan jidovul dzîsă: Datoriia ta iaste, o, Selvestre, să ne arăţ adevărat cum de pre acmu să meneşte să nască Fiiul lui Dumnădzău şi Dumnădzăul vostru întru care credeţ voi şi de pre acmu înainte va să fie vîndut şi oprit şi suduit şi batgiocurit şi să va răstigni şi va muri şi-l vor îngropa.
     Sălvestru papa dzîsă: Trebuiaşte, dară, să aducem înaintea ta toate cîte sînt cu groază voaă. Ce numai mărturiseşte întîiu cum sînt toate acestea cîte vă arătaiu pisaniile prorocilor voştri şi precum sîntu adevărate şi vă voi şi mai spune.
     Avnan jidovul dzîsă: Cîte sînt de proroci grăite şi dzîsă, toţ le mărturisescu că sînt direpte şi adevărate. Iară tu spui de cele prorocite pentru alţîi precum sînt pentru Hristos.
     [[292]] Sălvestru papa dzîsă: Arată-mi, dară, să ştiu dacă sînt porocite pentru alţîi, pre carele altul i-au dat în mîncare heră şi cu oţăt îl adăpară şi cu spini îl încununară şi pre care altul răstigniră şi muri şi fu îngropat şi învinsă? Iar Avnan jidovul de aceasta întrebare multă vreme stătu mut şi nu putu grăi nemic.
     Ţariu Costantin dzîsă: De în vreme ce Avnan nu poate da samă de altu cineva să fie chinuit acestea, adevărat iaste biruit.
     Doic jidovul dzîsă: Puternice împărate, Selvestru s-au adeverit că ne va arăta lucruri adevărate pentru naşterea lui Hristos şi pentru vălăşagul ce-au avut de sătana şi pentru stratiile lui.
     Sălvestru dzîsă: De în vreme ce mărturisîţ voi cum cele mai de întîiu dzîsă de proroci sînt diriapte şi adevărate, mărturisîţi şi voi cu Isaiia prorocu cum Preacurata au luat în greu fără atingere de bărbat şi născu pre Emanuil, carele să înţălege: Cu noi Dumnădzău; că Emanuil aşea să înţălege în limbă jidovască.
     Iar jidovii tăcură toţi şi nu mai putură să dea răspunsu. Sălvestru papa şi mai dzîsă: Cunoaşteţi bine de întru Scrisori cum Dumnedzău feace pre om zîdirea mînulor sale de în pămînt. Iar cu svatul şiarpelui cădzu la neascultare şi fu lipsît şi gonit de în raiu şi să osîndi să moară de moarte; că Dumnădzău îl făcusă să fie nemort. Pentru aceasta să-mi spui, o, jidove, pămîntul den care să zădi Adam, strîcat era pînă atunce, au nestrîcat?
     Cusim jidovul dzîsă: Ba nestrîcat. Sălvestru dzîsă: Bine dzîsăşi şi adevărat c-au fost nestrîcat şi deaviţ curat, căce că încă nu i să diresă blăstăm să odrăslească mărăcini şi ciuline, nice om nu s-au fost încă îngropat întru însu; pentr-acea să chema nestrîcat şi curat. Pentru aceasta trebuia şi Adam cel Nou, Iisus Hristos, să nască de în curata Ficioară Mariia, ce pentru să biruiască pre şiarpe, carele au înşelat pre omul cel deîntîiu, pre Adam. Dece precum pentru mîncare au biruit pre Adam diiavolul, aşea şi Hristos pentru postul au biruit pre diiavolul şi dede noaă cărora îl credem iarăş / raiul şi ne-au deşchis porţîle cele de viiaţă vecinică.
     Iuda jidovul dzîsă: Mai dzîsu-ţ-am să nu ne spui numai pentru naşterea lui Hristos, ce şi pentru cum l-au batgiocurit şi precum l-au vîndut şi l-au muncit şi l-au răstignit şi alte ce-au mai petrecut, iară tu ne spusăşi şi pentru naşterea lui numai pre puţîn. Ce trebue să răspundzi şi cîte mai ştii, să adeverăm bine şi de vom avea şi noi nescare cuvinte a grăire, să-ţ mai răspundem.
     Silvestru papa dzîsă: Dară pentru carele poroci marele Isaiia de dzîsă:  <=Iată Fecioara va lua în pîntece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emmanuel. Unt şi miere va mînca; mai înainte să cunoască şi să aleagă cele rele, va alege binele. Pentru că mai înainte de a înţelege pruncul să cheme tată sau mamă va lua puterea Damascului şi prăzile Samariei înaintea împăratului asirienilor. Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi>.
     [[293]] Aşijdirea dzîce la Cniga ot Cislă ceătenie <=Cartea Numerelor> în 24 glave:  <=Va răsări o stea din Iacov şi se va scula un om din Israil şi va zdrobi pe domnii lui Moav şi va prăda pe toţ fiii lui Sit>.
     Deci pentru cum să va arăta om, cu acestea cuvinte a prorocului, iată că să vesti mai de întaiu. Iară precum iaste domnu şi Dumnădzău tuturor, iarăş dzîc prorocii şi întîiu Isaiia dzîce aşea:  <=Iată Domnul şade pe nor şi va veni în Egipt şi cele făcute de mîna Egiptului se vor cutremura de faţa lui>. Şi iarăş mai dzîce:  <=Acesta iaste Dumnezeul nostru, care va veni şi ne va mîntui pre noi. Atuncea să vor deschide ochii orbilor si urechile surzilor vor auzi. Atuncea vor sări şchiopii ca cerbii şi să va dezlega limba gîngavilor>.
     Dece iată că prorocistviile dzîc cum iaste să vie Dumnădzău pre lume şi ne arată să ştim şi vremea venirii sale, carele acestea toate s-au plinit noaă. Iară spre voi, jidovii, nice odănăoară nu să mai feaceră. Aşijdirea iarăş pentru chinurile dzîce prorocul Isaiia aşea:  <=Om ce era rănit şi ce ştia răbda durerea, că s-a întors faţa lui şi s-a pregătit şi s-a schimbat. Singur păcatele noastre poartă şi pentru noi suferă şi noi am gîndit că el este în durere şi în rană de la Dumnezeu şi în slăbire. Iar acesta a fost rănit pentru greşelile noastre şi a pătimit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa împăcării noastre asupra lui, cu rana lui noi ne-am vindecat toţi. Ca oaia la sacrificiu a fost adus şi ca mielul fără de glas înaintea celui cel tunde, aşa nu-şi deschide gura. În smerenie judecata lui s-a ridicat, iar neamul lui cine îl va spune? Că s-a luat de pe pămînt viaţa lui, că fărădelege nu a făcut, nici nu s-a găsit minciună în gura lui>.
     Şi iarăş mai dzîce acestu prorocu Isaiia aşea:  <=Spatele mele le-am dat spre răni, obrajii mei spre lovituri, iar faţa mea nu am întors-o de ruşinea scuipării>.
     Şi preamîndru Solomon dzîce în 24 glave la Preamădrostiile lui:  <=Şi vînăm pre cel drept că ne este noaă neplăcut. Are cunoaşterea lui Dumnezeu şi Fiul Domnului pe sine se numeşte. Cu moarte de ocară l-am osîndit pe el>.
     Mai dzîce şi Mihei prorocu în 4 glave: [[294]]  <=Şi tu, Vitleeme, casa Efratei, măcar că eşti mic între miile Iudei, din tine îmi va eşi ca să fie căpetenie în Israil>. Şi iarăş dzîce Isaiia:  <=Şi va fi rădăcina lui Iesei [şi] cel ce se va scula să stăpînească neamurile; spre el neamurile vor nădăjdui>.
     Iară pentru chinuirea lui Hristos mai dzîce David:  <=Săpară mîinile mele şi picioarele mele, numărară toate oasele mele>. Şi iarăş:  <=Din rodul pîntecului tău voi pune pe scaunul tău>. Dzîce şi Ieremiia prorocu aşea pentru răstignire:  <=Veniţi să punem lemnul în pîinea lui>.
     Deci şi acestea ce vă arătaiu, fără îndelungare de cuvinte şi prepuţîn vă spuş. Iară toată bojestăvna pisaanie <=Dumnezeiasca Scriptură> iaste plină de cuvinte de mărturii pentru venirea lui Hristos [de] pre pămînt şi pentru întruparea şi pentru chinurile şi moartea şi învierea. Şi toate acelea prorocisvii împunge pre voi şi pre necredinţa voastră.
     Răspunde-mi, jidove, că te întrebu să-mi ştii spune, carele de întru proroci, sau dentru pravednih <=drepţi>, sau dentr-alţ berbaţi svinţi de pentru carii să scriu în Svintele Scrisori, carele dentr-aceştea toţ den fată curată dea viţă fu născut? Sau la <a> căruia naşterea de într-aceştea toţ să arătă stea la naşterea lui dentru oameni, de adeveri pre lume naşterea aceluia? Sau care de întru împăraţi pînă a să pricepe a grăire ş-a dzîcere tată sau mamă au împărăţît şi să arătă biruitoriu cătră vrăjmaş? Şi carele să mai feace şi să mai vesti împărat lui Israil, întru carele toate limbile nădăjduescu?
     Şi încă mai ales să pricepi, jidove, că pînă au fost împărăţîe la Ierusalim de pururea nu era lipsă de războae despre asirii şi despre eghiptiani. Au nu sta împotriva lui David împărat moavitenii pururea? Au şi Iosiia împărat nu să păzîia cu grije pururea iarăş de aceştea, de moavitiani? Au şi Ezechiia împărat nu să temea pururea de viclenşugul lui Senahirim? Şi Isus Naviin de amorei avea grijă şi Moisă de Amalic, pînă-i bătu şi-i birui de tot.
     Deci nice odănăoară împărăţîile Ierusalimului cu pace n-au fost despre alte limbi, ce tot cu nepace şi cu netocmală şi cu scrîşicare de neviiaţă şi şi pînă în dzua aceasta, precum scriu Dumnădzăeştile Scrisori.
     Iar cărtularii aceia, jidovii, dzîsără: Nu ne lepădăm noi să dzîcem că acestea toate ce ne arătaşi nu sînt scrisă şi adevărate; ce numai nu priimim cum acel prorocit Cuvînt al lui Dumnedzău, că încă pînă pre acmu n-au venit.
     Iar Sălvestru papa le şi mai dzîsă: Dară în ce chip nu înţălegeţi prorocului Daniil, precum vă arată la pisaniile sale de spune alesu şi adevărat şi arată vremia şi sorocul venirei cei dumnădzăeşti a Mîntuitoriului nostru Hristos, cînd grăi îngerul cătră Daniil, de-i descoperi aceasta şi-i dzîsă aşea: Şeaptedzăci de săptămîni s-au ruptu pe spre năroadele tale şi pe spre cetatea cea svîntă să săvîrşască păcatul şi să gonească strîmbătatea şi să lege greşealele şi să strîngă direptatea cea vecinică şi să pecetluiască videnii şi să să pomăzuiască svîntul svinţîlor cu înţălepciune şi credinţă de la ishoda Slovo <=ieşirea Cuvîntului>, ca să răspundză şi ca pentru să / zîdească Ierusalimul. De atunce pînă la naşterea lui Hristos starenşen <=povăţuitorul> săptămîni 7 şi săptămîni şeasădzăci şi doaă.
     [[295]] Dece pentru acesta temeiu de lucru, fie cuvintelor altor proroci le aflaţi prihane şi sîliţ să le împresoraţ cu pizma voastră, precum vă-i neamul şi postregul şi dzîceţ cum încă n-au venit Hristos. Dară încai cuvintelor acestuia, lui Daniil, nu vă încredeţ, carele în semne arătă vremea şi adevărat la sorocu. Ce de nu ştiţi, iată că vă arătu iarăş de în cărţîle voastrea să ştiţi că Dumnădzău descoperi prorocului Daniil pentru văplăti smotrenie <=cercetarea întrupării> şi pentru venirea lui Hristos întru a şiaptedzăci de săptămîni dzîle, adecă pe după patru sute şi noaădzăci de ai.
     Carele va cerca de amărunt cuvîntul acesta şi va sămălui aii făcînd începătură de la Ishoda Cniga <=Cartea Ieşirii>, de la zîdirea Ierusalimului, după cuvîntul prorocului, adecă de pre vremea ce au trimis Artaxerxu împărat pre Nemiia paharnicul său cel mare, cu o vlastie <=putere> mare, împărătească, de au zîdit Ierusalimul, de pre atunce vei găsi trecuţ acele dzîle de şiaptedzăci de săptămîni, adecă patru sute şi năoaădzăci de ai. Dece pre aceia vreme să dezlegă şi legătura lui Adam, adecă i să ertă greşala ceia ce să făcusă preastîpnic <=prin călcarea de poruncă> de nu ascultă de învăţătura lui Dumnedzău, ce mîncă de în lemnul raiului şi fu streinat şi de dulceaţa raiului şi de faţa lui Dumnădzău; iar atunce s-au ertat greşala lui, precum mai sus scrisăm şi să pomăzui Svîntul Svinţîlor, Domnul nostru Iisus Hristos.
     Dece pînă la venirea sa tot era Ierusalimul împodobit cu proroci şi cu arhierei şi cu preuţi. Iar pe după ce veni cel prorocit de toţ, Hristos, să potoliră toate prorocistviile <=prorocirile> şi nice un proroc nu să mai arătă. Şi de întru cîţi bărbaţi svinţ s-au pomăzuit la Ierusalim nainte de venirea lui Hristos nu s-au chemat nice unul Svinţii Svinţîlor.
     Că s-au pomăzuit David şi Solomon şi Ezechiia; ce în dzîlele lor n-au fost lipsă de proroci şi de videnii spre israilteni. Iar acmu, pe după ce au venit cel mainte de veci menit şi cel cu darul Duhului Svîntu, de proroci prorocit, Svîntul Svinţîlor, Hristos, acesta iaste sămnu mare şi adevărat şi arătare de cunoştinţă venirii Fiiului lui Dumnădzău, ca pentru să nu mai fie Ierusalimul întărit, nice cu prorocisvii împodobit, nice cu videnii de bărbaţi svinţ de bine vestit. Căce că de în vreme ce au venit cel prorocit, ce mai trebue prorocisviile? Că pentr-acesta au prorocit toţi carele au venit de au izbăvit pre nărodul său de întru greşealele lor.
     Care den cnedzi eşi de în Vithleemu şi păstor lui Israil să feace, celuia ce-i fu ishoda mai deinte de dzîlele vecilor şi mai întîiu decît soarele şi nespus numele lui. Şi nepovestită iaste ruda lui, precum să scrie la Svintele Pisanii, de care noi vedem şi înţălegem de rodul tuturor svinţîlor, carele de unde-i fu naşterea şi săminţîia; şi a împăraţîlor israilteni aşijdirea le ştiu începătura naşterii şi moartea.
     Deci pentr-aceasta ţî să cade, o, jidove, să-ţi destupi firea şi să-ţ / aduci aminte de cuvîntul ce ţ-am pomenit şi mai întîiu, că Fiiul lui Dumnedzău iaste neatinsu de munci şi nepipăit, adecă dumnădzăiria nu avu nici o strastie, ce luînd dumnădzăirea trup de om deplinu cu un ipostas dentru Svînta Preacurată Mariia fu deplinu om şi deplinu Dumnădzău. De care lucru s-au adeverit Dumnădzău lui Avraam dzîcîndu-i aşea: Întru săminţîia ta să [[296]] vor binecuvînta toate limbile. Şi lui David iarăş să adiveri dzîcînd: Dentru roada pîntecelui tău pune-mă-voiu pe spre scaunul tău.
     Deci pentr-aceasta dzîcem noi că pre acesta ce-l prorocescu prorocii i-au făcut diiavolul valu, ca pentru să biruiască şi să robască pre învăluitoriul lui, pre diiavolul. Chinuitu-s-au pre cruce, ca să supue tot chinul iadului, să nu să chinuiască oamenii în veci. Murit-au, ca pentru să strice tăriia morţîi.
     Iar jidovii dzîsără: Dară au doi sîntu fiii lui Dumnădzău, unul carele l-au născut deaviţa Mariia şi altul carele Domnul văseadrăjiteli au făcut? Iar papa Sîlvestru dzîsă: Unul iaste Fiiul lui Dumnădzău, Hrislos; dece precum iaste adevărat Fiiul lui Dumnădzău nevăzut, aşea iaste şi Fiiul omenescu nevădzut şi precum iaste Dumnădzău deplinu, aşea să feace şi om deplinu, ca să dăruiască oamenii iarăş cu slobodzîre deplinu.
     Iuda jidovul dzîsă: Dară cum va putea fi să chinuiască omul fără de cu cîte-i făcut trupul lui. Silvestru dzîsă: Eu să vă arătu în ce chip fiind doaă firi împreunate, dece o fire să poată chinui, iar una să fie neatinsă. Iuda jidovul dzîsă: Pre spre fire cuvînt grăişi, Silvestre, carele nu-l putem crede.
     Silvestru dzîsă: Poate un copaci ce stă-n raza soarelui direptu dînsu şi scripeşte de să pare că-i îmbrăcat copaciul cu raza soarelui. Dacă să va tăia copaciul, tăia-să-va şi raza cea de soare, să cadză cu lemnul? Au căde-va lemnul şi raza va sta tot dirept şi întreg? Şi la această întrebare rămasă fără graiu Iuda şi nemic nu putu răspunde.
     Silvestru papa dzîsă: Audzîşi, jidove, în ce chip raza soarelui nici să tae, nice să răneşte, aşea şi dumnădzăirea lui Hristos, neusăbită fiind de trup, chinuia trupul; iar dumnădzăirea nu chinuia, nice era oprită ca trupul, precum audzîşi povestea copaciului cu raza soarelui. Dece pentr-aceasta au priimit Dumnădzău de luă trupul cu gîndu şi cu sufletu, asemenea a tot trupului nostru, ca să ne facă şi pre noi părtaşi şi împreunaţ cu a lui dumnădzăiască fire.
     Simeon jidovul dzîsă: De în vreme ce pentru Hristos spre carele voi mărturisîţ cum toţ prorocii au prorocit toate poveştile acestea pentru dînsul, de fu suduit şi bătut şi batgiocurit şi cu chinuri muncit şi l-au răstignit ş-au murit şi fu îngropat şi învisă, adivereşte-ne lucrul acesta să putem cunoaşte şi noi că iaste direptu şi adevărat şi cum acesta iaste cel menit şi dzîsu de proroci că va să vie ş-au venit ca să-l criadem şi noi, ca şi voi.
     Silvestru papa dzîsă: De la începutul vecilor, de pre cînd fu gonit omul, adecă Adam de în raiu, pre după greşala acestuia mai pre urmă să află Avraam svînt şi credincios căruia să făgădui Dumnedzău cum de întru săminţîia lui / să vor blagoslovi toate limbile.
     Dece de în vreme ce aleasă Dumnedzău pre Avraam pentru destoiniciia credinţîi care arătă spre Dumnedzău, feace Avraam pre Isaac, iar Isaac feace pre Iacov. Dece aceştea atîta să aflară curaţ şi direpţ, cît întru numele lor să închipui şi să arătă Svînta Troiţă, precum dzîce la 3 glave la Ishoda: Eu sîntu Dumnădzăul lui Avraam şi Dumnădzăul lui Isaac şi Dumnădzăul lui Iacov. Acesta mi-i numele vecinicu pe spre roadele roadelor.
     Dece pentru că nu vă mai îndelungăm poveşti multe, iată că Domnul Dumnădzău pentru multe vinanii şi greşeale dede la pediapsă şi la robie pre săminţîia lui Avraam, supt punerea lui faraon împărat, de fură robi într-atitea [[297]] sute de ai. Iară mai apoi Dumnădzău pentru făgăduinţa care făcusă lui Avraam iarăş i-au scos şi de în robiia lui faraon cu mîna sa cea tare, precum spune Dumnădzăiasca Scrisoare şi cunoaşteţ voi jidovii şi ştiţi. Apoi de întru săminţîia lui Avraam spre întrupare născu Fiiul lui Dumnedzău de în svînta dea viţă Mariia, ca pentru şi Dumnădzău să ne mai nască pre noi pentru Svîntul Duh de întru svînta dea viţă besereca.
     Dece pe după ce să întrupa şi fu deplin Dumnădzău şi deplin omu făcu valuri ca pentru să ne izbăvască pre noi de în valurile aceştii lumi, fu vîndut ca pentru să răscumpere pre noi de întru mîna diiavolului ce eram vînduţ şi în iad legaţ, pentru greşala moşului nostru, lui Adam. Fu smerit pre pămîntu ca pentru să ne înalţă <la> împărăţîia ceriului. Fu ţînut şi legat de oameni ca pentru să ne mîntuiască de în robiia necuratului. Mai apoi fu răstignit pre cruce, ca pentru să vindece toate greşealele lumii. Fu mortu şi învinsă pentru să ne dea viiaţă vecinică şi să nu mai murim de moartea cea moşnenească. Suitu-s-au în ceriu ca să ne înalţă şi pre noi. Şeade acumu de în direapta Părintelui, ca să asculte ruga noastră şi să ne dea după cererea noastră. Meneşte-să ca să vie să giudece viii şi morţîi şi să plătească fiecăruia după faptele sale.
     Acestea şi ş-altele mai multe arătînd Svîntul Sîlvestru şi făcînd despotaţîe cu jidovii de în Svintele Scrisori pentru Hristos nu mai avură jidovii alte răspunsuri a mai da cătră papa Silvestru, ce rămasără biruiţ.
     Iar Zamvri jidovul dzîsă cătră ceialalţ jidovi: De vă veţi potrivi voi a ascultare cuvintele lui Sîlvestru, trebue a ne părăsîre pravila şi credinţa moşilor şi părinţîlor noştri şi să credem întru faptele unui om sprînţariu, pre carele părinţîi noştri au răstignit.
     Deci acesta jidov Zamvri să sculă în picioare şi grăi cătră împăratul dzîcînd: Putiarnice împărate, cu întrebări de în carte şi cu răspunsuri Silvestru nu să va birui, ce va supune el pre alţîi, ce cuvintele să lipsască. Iar să trimiţi, Împărăţîia ta, să ne aducă aici un taur neînvăţat, sălbatec. Dece eu astădzi voiu arăta tuturor puterea a numele Dumnădzăului nostru şi voi adevăra direptatea nu cu cuvinte, ce cu lucru, să vadză toţ şi să creadză.
     Iar Svîntul Sălvestru încă pofti pre împăratul ca să / aducă taurul acela după pofta lui Zamvri jidovul. Şi iarăş întrebă Silvestru papa pre Zamvri şi-i dzîsă: De care lucru pofteşti taurul? Iară Zamvri dzisă: De în vreme ce numele Dumnădzăului mieu iaste mare, cît nice o fire zîdită de în pămînt nu poate să audză numele lui şi să fie vie. Silvestru papa dzîsă: Dară tu de unde oblicişi numele acesta: audzîndu-l-ai de cineva, au găsîtu-l-ai scris, vre-ntr-o cnigă, adecă carte?
     Zamvri dzîsă: Numele acesta nu poate să-l sufere nice hîrtie, nice lemnu, nici piiatră, nice altă nemic. Ce eu întîiu cu post mare am ispitit, apoi am pus apă într-un leghenu de argint nou şi acolea căutînd am învăţat numele acesta.
     Iară spuind Zamvri cătră Sălvestru papa de aceasta, sosîră şi oamenii cei trimişi de împăratul cu taurul. Acela, fiind vrăjmaş şi sălbatec, era legat cu funi groasă şi multe, de toate părţîle, că era mare şi groznic. Iar Zamvri jidovul dacă vădzu că sosî taurul căută cătră svînt cu vedere hvalnică şi dzîsă: Acmu să ştii că cuvintele şi poveştile tale, Sălvestre, să înfundară. Şi [[298]] iarăş dzîsă Zamvri cătră Sălvestru: De ai nădejde pre Dumnădzăul tău, şopteşte ceva la urechea taurului; şi de va muri, te vor crede toţi că eşti credzătoriu în Dumnădzău văsea drăjiteliu <=atotţiitorul>. Iar de nu te încredzi Dumnădzăului tău, să-i dzîc eu la ureche şoptă să moară şi să creadză toţ întru credinţa care credzu eu.
     Şi îndată să apropie la urechea taurului de-i şopti şi într-acelaş ceasu au răgit ca un dobitoc ş-au murit, sărindu-i şi ochii de în cap. Iar jidovii atunce, sămiţîndu-să, lăuda numele lui Zamvri. Iar creştinii rămasără cam deodată cu voe înfrîntă.
     Iar Svîntul Sălvestru, papa Rîmului, nu putu răbda lauda şi hvala jidovilor şi jeale şi necinstea creştinilor, ce să sui într-un loc înaltu şi să rugă împăratului să dea învăţătură năroadelor să să potoale, să nu fie gîlceavă şi fiiarbere.
     Dece pe după ce tăcură toţ şi să feace linişte grăi svîntul şi dzîsă aşea: Ascultaţ toţ, boiari şi silnici şi toate năroadele şi toţ carii sînteţ supuşi supt ţînerea împăratului, şi daţi <să> audză toţ cuvintelor mele. Că eu vestescu numele despoitoriului Domnu a toată lumea, Iisus Hristos, carele au dat orbilor vedere şi surdzîlor audzîre şi muţîlor graiu şi limbă şi vindecă mîni ciunte şi picioare oloage şi deznodate şi curăţă buboşii şi învisă morţîi. De pre-aicea să cunoască toţi că Zamvri jidovul n-au omorît tauriul cu numele lui Dumnădzău celui datoriu de viiaţă, ce l-au omorît cu vrajea omorîtoriului diiavol. Că cela ce omoară şi apoi nu poate să şi învie iaste vieţii şi mîntuirii vrăjmaş.
     Iar Zamvri jidovul, dacă audzî cuvintele Svîntului Sălvestru începu a-şi rupe hainele de pre dînsu naintea împăratului şi strîga cătră împăratul şi dzîcea: O, prea puternice împărate, socoteşte lucrul acesta, că pre Sălvestru altul nime nu putu să-l biruiască cu nemic, iar eu l-am biruit cu numele Dumnădzăului mieu văsea drăjiteli <=atotţiitorul>. Dece pre direptate iaste să nu mai gîlcevească şi să versă / cuvintele multe naintea Împărăţîii tale, de face scîrbă şi vrajbă între năroade şi şi Măriei tale.
     Iară împăratul Costantin răspunsă aşea cătră Zamvri şi dzîsă: Numele Domnului văsea drăjitel şi puterea lui dă şi moarte, iar mai dă şi viiaţă şi şi izbăvire. Dece pentr-aceasta de vei putea învie taurul, precum l-ai şi omorît, te vor crede precum eşti şerbul Dumnedzăului adevărat. Iară de nu-l vei putea învie să vede într-adevăr că lucrul acesta cu vrăji şi farmeci procleţîşti ai făcut.
     Iar părintele, papa Sălvestru, dzîsă: Ascultă, o, jidove, iarăş cuvinte de în scrisoarea voastră, că la Pravila a doaă dzîce aşea: vedeţi, vedeţi că Eu sînt şi nu iaste alt dumnedzău fără de mine. Eu omoru şi viu facu, eu ucigu şi vindecu; că la vreme de feacere de minuni pentru rugăminte de oameni omoară Dumnădzău şi la vreme iarăş de plecare cu inemă înfrîntă şi cu usîrdie şi iarăş cu rugă învie Dumnedzău den mortu şi dă viiaţă. Pentr-aceasta şi tu roagă-te Dumnădzăului tău şi grăiaşte la ceialaltă ureche a taurului. Deci de-l vei învie, să credem toţ.
     Iar Zamvri căută cătră împăratul şi iarăş dzîsă: Nu dzîc eu, puternice împărate, că pre Sălvestru nime cu cuvintele nu-l va birui; ce-l pozvoleşte de [[299]] are vreun lucru cu minune a face, să ne arate, să vedem şi noi şi cuvintele să-ş potoale.
     Sălvestru papa dzîsă: Ascultă, jidove, şi să vedzi că eu cu rugă şi cu puterea Domnului nostru Iisus Hristos voi învie taurul cel omorît de tine cu draci şi acmu n-ai putere de a-l învie.
     Iară Zamvri dzîsă: Acesta lucru nu-l vei putea face niciodănoară, săvai de ai avea aripi să şi zboi.
     Împăratul dzîsă cătră Zamvri: Mult mă mir de îndrăznirea ta cea fără ruşine şi fără cale, pre cuvinte ce grăeşti tu, Zamvri, în ce chip tu sîngur dzîsăşi acmu să arate Sălvestru lucru şi nu cuvinte. Şi el acmu să adevereşte că va face care tu dzîci că nu va putea face să ar avea şi aripi să zboare. Dece pre direptate iaste de va învie papa Sălvestru taurul, să mărturisăşti şi tu pre Dumnădzăul cel adevărat ce învie pre morţi şi nu pre cela ce omoară şi nu poate învie.
     Iară Zamvri jidovul dzîsă către împăratul: De va putea fi lucrul ca acesta, să învie Silvestru pre taurul, toţi noi ne vom lăsa de pravila ovreiască şi vom veni supt credinţa creştinilor.
     Iar Svîntul Sălvestru acolea, pre loc, ş-au înălţat mînule spre ceriu şi cu lacrămi fierbinţi feace rugă spre Dumnădzău şi să apropie lîngă taur şi grăi cu glas mare dzîcînd aşea: Întru numele lui Iisus Hristos, pre carele spurcaţii şi bezaconii jidovi l-au răstignit pre la Pontie Pilat, ţîe dzîc, stîrvu de taur mortu, să învii cu blîndeţă mari.
     Iar într-acela ceas să şi clăti taurul viu şi să sculă în picioare. Iar Svîntul Sălvestru l-au dezlegat den toate legăturile ce era legat şi-i dzîsă: Pasă de te du cu blîndeţă de încătro te-au adus şi te fereşte să nu faci nevoe cuiva pre cale. Şi purceasă taurul de să dusă.
     Iar jidovul Zamvri şi cu toţi ceialalţ jidovi, soţiile lui, vădzură de minunea aceasta, rămasără ca morţîi şi să ciudiră şi îndată cădzură toţ la picioarele Svîntului Sălvestru cerînd svîntul / botedz să să creştinedză. Aşijdirea şi preafericita Elenna împărăteasa, mama împăratului Costantin, să plecă şi ia la picioarele svîntului, de ceru bucurie de pocăinţă şi de ertare; şi o blagoslovi svîntul.
     Iară preacreştinul ţariu Costantin şi fericita maică-sa Elena şi cu toată mulţîmea năroadelor atîta să bucurară de minunea aceia, cît toţ în gura mare strîga mai mult de doaă ceasuri:  <=Doamne miluieşte> şi dzîcea: Mare-i Dumnedzăul creştinilor. Şi într-acesta chipu fu slăvit Dumnădzău şi lăudat, împreună cu şerbul său Silvestru, papa Rîmului. Iar într-acela ceas mulţ oameni cu duhuri necurate într-înşi avînd s-au izbăvit cu ruga svîntului şi ş-alţi bolnavi mulţ de multe boali să izbăviră şi să curăţîră cu agiutoriul Domnului Iisus Hristos.
     Iară jidovii aceia să botedzară toţi şi fără aceia ş-altă mulţîme de jidovi. Şi mare bucurie să feace în tot Rîmul şi în toate împregiurile Rîmului întru lauda Domnului nostru Iisus Hristos, căruia să cade şi să cuvine laudă şi pohvală şi cinste şi închinăciune, împreună cu Tatăl şi Duhul Svînt, acmu şi pururea şi întru viaci nesăvîrşiţi. Amin.
     [[300]] 
     
GLAVA 225
PENTRU SVINTELE CELE DE ÎN LUME ŞEAPTE FĂCUTE ŞI AŞEDZATE SĂBOARĂ, CÎND ŞI PRE CE VREME ŞI UNDE S-AU STRÎNSU SVINŢÎI OTEŢI DE S-AU FĂCUT SVINTELE SĂBOARĂ ŞI ÎMPOTRIVA A CĂROR ERITICI ŞI VRĂJMAŞILOR CREŞTINEŞTI ŞI ÎMPOTRIVNICI LEGII PRAVOSLAVIEI ŞI CU CE FELIURI DE RĂSPUNSURI STĂTURĂ SVINŢÎI OTEŢI ÎMPOTRIVA ACELOR ERESÎI CE AU FOST GRĂINDU ACEIA SPURCAŢ DE ERETICI, CARE CUVINTELE SÎNT PARTE MAI ALEASĂ DE ÎN TOATĂ PRACTICA A SVINTELOR SĂBOARĂ ŞI PENTRU ÎNVĂŢĂTURA A SVINTELOR ŞI LUMINATELOR PAŞTI

     PENTRU SVÎNTUL SĂBOR ÎNTÎI AL LUMII
     
     Svîntul şi lumăscul săborul de întîiu făcutu-s-au în 20 de ai de împărăţîia marelui Constantin şi razno <=întocmai> apostol împărat, în cursul ailor de la Adamu 5825 de ai, iar de la întruparea lui Hristos 318 <sic> ai, ce se strînsără bogonosîţ oteţ <=purtători de D-zeu părinţi> de în toată lumea, de toţ fiindu 318 care au venit de s-au strînsu cu poroncă împărătească în cetatea în Nicheia.
     Şi era trimişi capete alesă şi înţălepte şi dascali mari ce să dzîcea topotirite şi să înţălege socotitori în loc, adecă namistnici, carii era trimişi de spre Svîntul Sălvestru, papa Rîmului, anume Viton şi Vechentie presviteri.
     Şi era Mitrofan patriiarhul Ţarigradului şi patriarhul Alexandru de la Alexandriia şi patriiarhul Efstatie de la Antiiohia şi Macarie patriiarhul de la Ierusalim şi fără de aceştea pînă în 318 tot arhierei şi dascali aleşi a svintei beserici, precum mai sus scrisăm. Iară răspunsul de pricină era cătră presviter de la Alexandriia, adecă diiacon Ariia, grăind cuvinte proaste şi împotriva lui Dumnădzău, dzîcînd cum că Cuvîntul şi Fiiul lui Dumnădzău iaste făcut zidire şi facere şi usăbit de firea Părintelui. Şi iarăş mai / dzîcea cum odănăoară au fost ş-apoi iarăş cum nu-i, grăind nişte fliarii, adecă îmbălături, ca un eretic fliaru la gură, ce era.
     Iar svinţîi oteşi înfrînsără-l cu cuvinte şi cu răspunsuri adînci şi-l anathematisîră şi pre dînsu şi pre voitorii lui. Iar pre Fiiul lui Dumnădzău îl adeveriră într-o fire şi de pururea nedespărţît şi împreunaţi începutului cu Părintele şi Dumnădzău adevărat şi zîditoriu tuturor ce n-au fost şi s-au făcut de în dzîsa lui.
     Iar pre vremea ce adusă pre svinţîi oteţi cu podvoade împărăteşti de în toată lumea la cetate la Nicheia, atunce marsă şi preafericitul Costantin împărat de la Ţarigrad la Nicheia, ca să vadză mulţîmea arhiereilor ce venisă de în toată lumea. Şi dede învăţătură împăratul de tocmiră curţîle împărăteşti de la Nicheia şi pusără scaune şi jilţuri ca să fie de şedzut patriarhii şi altu svînt săboru. Şi dacă tocmiră tot ce trebui, chemă împăratul pre toţ arhiereii şi-i pofti de şedzură toţ. Iar împăratului îi adusără mai pre urmă un scaun împărătescu mai de giosu. Şi pe după ce fu pofta împăratului de şedzură toţ, mai apoi şedzu şi împăratul în rînd cu arhiereii, în mijlocul loru; atîta usîrdie de mare arătă acesta svîntu de împărat cătră arhierei.
     Iar atunce se sculară toţ în picioare şi începură o samă de arhierei a împodobi precinstit capu a împăratului cu cununi de cuvinte lăudate de [[301]] flori de mult preţ şi alţii îl podobiia cu blagoslovenii, alţîi iarăş cu moghiliatom şi cu mulţămite multe pentru nevoinţa şi libovul carele au făcut împăratul pentru adeverinţa cea scumpă a credinţîi creştinilor.
     Iar marele împărat Costantin, aşişderea ca den întîiu, în loc de daruri feace plată oteţîlor cu multe cuvinte mulţămitoare şi scumpe şi li să rugă să fie nevoitori cu voe plină şi fără îndoire şi cu frica lui Dumnedzău să fie toţi, pentru să tocmască şi să aşedză credinţa legii creştineşti. Şi învăţă împăratul să tocmască mesă, să facă ospăţu streinescu svinţîlor oteţi. Şi să feace învăţătura împăratului deplinu şi de în cîţi încăpură la masă cu împăratul din cei mai aleşi şedzură, iar altora le feaceră iarăş mesă şi ospeţu împărăteşti.
     Iar pentru acei svinţi oteţi căută împăratul şi vădzu la masă unii cîte cu un ochiu scos şi altora arsă cu foc obrazăle şi mînule şi altora tăiate şi sluţîte nasurile şi urechile. Şi întrebînd împăratul pre taină şi-i spusără că acele semne de măcenii le sînt făcute de păgînii de împăraţi Dioclintiian şi Maximiian şi suferindu-le svinţîi oteţ aceştea pentru numele lui Hristos.
     Sculatu-s-au împăratul de-ş punea buzăle lui preste ochii aceia şi preste ranele acelia de le săruta şi li să închina cu fierbinte credinţă, ca să ia blagoslovenie; atîta usîrdie avea preafericitul şi prealuminatul împărat şi în credinţă şi poftă sufletească.
     Iar pe după ce le feace împăratul ospăţ şi cinste împărătească, a doaă dzî iarăş să aflară la acelaş loc şi şedzură cineş / la rîndu şi împăratul în rînd cu tot săborul, în scaun împărătescu. Şi chemară şi pre Ariia acolea şi pre voitorii lui înaintea săborului şi a împăratului. Şi începu a-şi arăta uceniile sale cele păgîneşti şi dzîcea aşea: Nu pururea Dumnădzău părinte au fost; dar au fost cînd Dumnădzău părinte n-au fost, nici pururea n-au fost Cuvîntul şi Fiiul lui Dumnădzău, ce de unde n-au fost s-au făcut. Că fiind Dumnădzău, pre cel ce n-au fost, de unde n-au fost l-au făcut.
     Pentru aceasta fiind odănăoară cînd nu era, zidire iaste şi faptă Fiiul şi nu iaste de asemenea cu Tatăl întru fire, nice adevărat. Şi fire Părintelui Fiiul nu iaste, nice adevărată înţălepciunea lui nu iaste, ce-i ca una dentru fapte şi născut iaste şi spre îmbunare.
     Dzîce-să Cuvînt şi înţălepciune făcîndu-să şi elu cu însuş cuvîntul lui Dumnădzău. Şi întru Dumnădzău iaste altă înţălepciune, întru care înţălepciune pre toate lucrurile feace Dumnedzău şi şi pre Fiiul, de care lucru iaste întorcător şi nestătătoriu în lucruri şi schimbat de în fire la toate cuvîntătoarele fapte. Şi streinu şi usăbit iaste Fiiul de spre firea lui Dumnădzău şi nevădzut iaste Părintele Fiiului, nice deplinu şi cu tot adevărul nu poate cunoaşte Fiiul pre Părinte, nice firea lui nu au cunoscut. Că Fiiul iaste şi pentru noi îi făcut, ca şi pre noi dentru dînsul, ca dentr-un organu, adecă de într-un lucru făcătoriu ce zideşte Dumnădzău şi de unde n-au fost să feace.
     Acestea sîntu cuvintele cele de eretic a spurcatului Arie şi a soţîilor sale eresîi.
   [[302]]
   
   RĂSPUNSU CĂTRĂ ARIIA ŞI ARĂTARE DENTRU DUMNĂDZĂIASCA SCRISOARE CUM FIIUL LUI DUMNĂDZĂU ŞI CUVÎNTUL IASTE ASEMENEA CU PĂRINTELE ŞI ÎNTR-O FIRE. GLAVA 226, LIST 568
   
     Evanghelistul Ioannu dzîce la pisaniia sa aşia: Pre Dumnădzău nime n-au vădzut nice odănăoară, fără numai Fiiul cel sîngur născut, ce pururea iaste în sînul Părintelui, fiindu voia acestui dumnădzăescu şi svînt apostol să arate cum nedespărţît Părintele fiindu despre Fiiu numeşte-le în sînul Părintelui. Şi iarăş mai dzîce acesta Svîntu Apostol aşea: „De începătură iaste Cuvîntul şi Cuvîntul iaste spre Dumnedzău şi Dămnedzău iaste Cuvîntul. Acesta au fost de începătură spre Dumnedzău. Toate de spre dînsu să feaceră şi fără de dînsu nice una nu să feace, de în care să făcură.''
     Dece de în vreme de toate de spre dînsu să feaceră, adecă şi vecii şi aii şi împărţala de dzîle şi de nopţi si de ceasuri întru carele den ce n-au fost să găseşte, dece de în vreme cela ce iaste dăriuitoriul a toate faptele ceriului şi a pămîntului, în ce chip tu, spurcate şi fără lege Arie, îndrăzneşti a-ţi deşchide gura ta cea blăstămătoare şi eretică şi dzîci c-au fost odănăoară cînd n-au fost.
     Dară ce de în vreme pre cuvîntul evanghelistului de începătură iaste Cuvîntul, adecă Fiiul, în ce chip dzîci tu că de pururea de început n-au şi de unde n-au fost să feace? Dară de în vreme ce Dumnădzău iaste Cuvîntul, cum de pururea nu-i şi de unde n-au fostu s-au făcut? Şi de în vreme ce Dumnădzău iaste Cuvîntul, cumu-l faci tu / zîdire şi facere?
     Aşijdirea şi celalalt evanghelistu, Matheiu, dzîce aşea, cum nime nu cunoaşte pre Fiiu, fără numai Părintele. Nice pre Părintele nime nu-l cunoaşte, fără numai Fiiul. În ce chip tu dzîci că nice odănăoară Fiiul pre Părintele să-l vadză nu poate şi nice firea lui nu o ştie, fiindu Fiiu, pre carele pusă moşneanu tuturor şi cu carele viacii face; şi întru dînsu să zîdiră toate cele de în ceriuri şi cele de pre pămînt, vădzutele şi nevădzutele: ori îngerii de în scaune, ori cei vestitori, ori începătorii, ori oblăduitorii, toate de la dînsu şi despre dînsu să zîdiră şi el mai întîiu de toate iaste.
     Pentru-aceasta au nu iaste dzîsa lui Arie păgînească, pentru povestea Fiiului, dzîcînd că de unde n-au fostu s-au făcut? Cu minune iaste să să dzîcă Părinte fără de Fiiu, ce să dzîce Părinte şi cînd Fiiul iaste acolea, adecă de faţă. Iară nefiind Fiiu nu să poate dzîce Părinte.
     Aşijdirea iarăş au nu iaste cuvînt de eretic şi cu hulă de blăstămu ce dzîce Arie că înţălepciunea Tatălui usăbită iaste de Fiiul? Că alta iaste înţălepciunea Părintelui şi alta iaste a Fiiului, de care răspunde Domnul Dumnădzău şi dzîce: Eu am fost întru însu împreunat, eu am fost cu carele se bucura. Depărtat să fie lucrul acesta şi nepomenit de nime, ca cum puterea lui Dumnădzău să nu fie fost, nice să fie de pururea; sau Cuvîntul lui Dumnădzău să fie scădzut vreodănăoară, sau de într-altele.
     Ce fără treabă îmbălături dzîce spurcatul Arie şi usăbeşte pre Fiiu de la Părinte cu firea şi cu ipostasis şi cu oblastiia, arătîndu că nefiindu Fiiul dentru firea Părintelui l-au lăsat Părintele de s-au chinuitu şi s-au răstignit.
     Iară noi urmăm după cuvîntul svîntului evanghelistu ce dzîce de în rostul Părintelui: Acesta iaste Fiiul mieu cel iubit, întru care blagovoliiu. [[303]] Aşijderea urmămu pre marele proroc şi împărat David ce dzîce aşia: Fiiul mieu tu eşti, eu astădzi te născuiu. Şi iarăş mai dzîce: De în pîntece mai întîiu de Luceafăru născui-te.
     Cumu-ţi pare cuvîntul acesta? Au nu arată Părintele că-i iaste de în fire Fiiu şi cu naştere părinţască îl născu? Aşijdirea urmămu şi întrebarea lui Filip ce dzîsă cătră Hristos aşea: Doamne, arată-ne noaă pre Părintele şi ne agiunge. De care i să răspunsă aşea: Cine au vădzut pre mine au vădzut şi pre Părintele, căcea eu şi cu Părintele unul sîntem; arătîndu cum neîmpărţîtu-i Părintele de Fiiul şi neusăbit şi potrivnic de în fire şi de în chipu şi de înţălepciune şi asemenea cu lauda şi cu puterea şi cu oblastiia.
     Dece Fiiul să dzîce şi Cuvîntul Părintelui, ca pentru să să arate naşterea cea fără straste; că precum cuvîntul naşte de în gîndu fără chinu, aşea şi Cuvîntul lui Dumnădzău au născut de în Părintele fără chinu şi ca pentru să nu să arate mai apoi împărţît Fiiul de Părinte.
     Chiamă-să şi radza Părintelui, că precum să iveşte soarele cu radza neusăbită, ce tot într-un locu, aşea şi Fiiul au fost şi iaste de pururea neîmpărţît de Părintele. Pentru aceasta şi noi cunoscînd şi adeverind cu cuvinte întemeiate şi mărturisîte dentru Svintele / Pisanii de toată destoiniciia lui Dumnădzău şi adevărarea Părintelui ş-a Fiiului ş-a Duhului Svîntu, gonimu şi blăstămăm numele a tuturor ariianilor şi toate poveştile şi eresîile lor cele păgîneşti. Şi nădejduim şi vestim şi credem un Dumnădzău în trei feţe, neîmpărţît, precum şi svinţîi oteţi ne-au datu învăţătură cu svîntu lui săviatnic, credinţa legii neclătită şi neruşiită în veci.
     În ce chip şi svîntul de în lume săborul întîiu au datu noaă învăţături şi ucenii şi legătură, aşea ţînem şi credem. Iară carii nu vor crede şi nu vor ţînea aşea, anathematisîm şi noi pre aceia, ca şi acesta svîntu săbor de întîiu. Făcut-au acesta svîntu săboriu şi 20 de canoane pentru aşedzarea svintei beserici, întru agiutoriul şi lauda lui Dumnădzău. Amin.
   
   
   AICEA ARĂTĂM ŞI PENTRU VREO MINUNE CE S-AU FĂCUT LA ACESTA SVÎNT SĂBORU
   
     De în vreme ce s-au strînsu acesta svîntu săboru cu vrere împărătească şi au fost strînşi atîţea filosofi şi dascali învăţaţi şi ritori, dece într-aceia era şi un filosof elenu foarte învăţat şi cu întrebări mari şi cu răspunsuri, cît nu era altul ca acela lui potrivnic, carele era adus de Arie într-agiutoriul lui. Şi toţi oteţii şi alţîi carii să afla la acel svîntu săboru să minuna de acel filosof şi nu-i putea sta împotrivă nime de întru svinţîi oteţi; că orice feliu de pricini şi de gaganiem <=vorbe ascunse> vrea întreba, pre dînsu dentru svinţîi oteţi foarte pre lesne şi de sîrgu le da răspunsu acel filosof. Iar pre svinţîi oteţi de în ce îi întreba el, cu anevoie i să făcea răspunsu. Dece cu graiul lui şi cu lirnba lui cea iuşoară şi cu slovesniciia <=învăţătura> lui foarte turbura şi amesteca pre tot săborul şi era făr ticneală svinţîlor oteţ acesta filosof şi o cumpănă mare.
     Iar marele şi puternicul Dumnădzău, fiindu-i voia de să arate că nu numai în cuvîntare iaste împărăţîia ceriului, dară în putere, dece fiind acolo [[304]] într-acel svînt săboru şi un svîntu părinte episcopu, pre anume Spiridon, de naşterea lui fiind de întru lăudatul ostrov a Chiprosului, ce era omu bun foarte şi vas dumnădzăescu, iară prostu de răspunsuri şi moale de în fire şi puţînu de în carte, iar mare şi multu la credinţă. Acesta părintele ş-au pohtit rîndu ca să facă pricină cu filosoful.
     Iară ceialalţ oteţ cunoscîndu-l că iaste om prostu şi pedestru de a facere despotaţîe cu filosoful îl împiedeca cu cuvîntul şi-l popriia să nu stea împotriva acelui filosof. Iar acel părinte Spiridon şi fără voia săborului marsă de stătu în mijlocul tuturor şi dzîsă în gura mare cătră filosof aşea: Întru numele lui Iisus Hristos ascultă, filosofe, adeverinţîle şi poroncile lui Dumnădzău, că unul iaste cela ce-au făcut ceriul şi pămîntul şi omul de în pămînt zidit-au şi vădzutele toate şi nevădzutele cu Cuvîntul său şi cu Duhul le-au aşedzat desăvîrşire. Dece noi pre acestu Cuvîntu, pre Fiiul lui Dumnădzău cunoscîndu-l ne închinăm lui şi-l credem. Şi precum el pentru a noastră mîntuire la aii de apoi de întru curata dea viţă Mariia să întrupă şi născu / şi apoi pentru cruce şi pentru moarte şi pentru înviere au slobodzît rodu omenescu de în iad, căruia nădejduimu ca să vie iarăş şi să giudece pre toţi cu direptate. Credzi într-acestea cuvinte, filosofe?
     Iară filosoful acela, ca şi cînd n-ar fi fost mai grăit cu nimerea, aşea rămasă surdu şi mutu. Iar preste apestită vreme dzîsă: Aşea îmi pare şi mie să fie dirept, precum dzîci tu, episcope. Iar Svîntul Spiridon îi dzîsă: Dacă cunoscuşi că aşia iaste direptu, ia-te după mine spre beserecă, ca să iai sămnul credinţîi aceştiia.
     Iar filosoful acela să întoarsă cătră ucenicii săi şi dzîsă: Ascultaţî-mă voi, oamenilor, şi înţălegeţ cuvintelor ce vă dzîc: Pînă ce mă nevoiiu să răspundzu tuturor dascalilor sîlit-am de am pus cuvinte preste cuvinte şi învăţături pre spre învăţături pentru să poci întoarce cu filosofiia mea toate învăţăturile lor şi toate gananiile <=vorbe ascunse>. Iar de în vreme ce eşi de în gura acestui omu bătrînu putere dumnădzăiască, nu mai putură cuvintele miale să mai stea împotriva aceii puteri; că nu poate înţălepciunea omenească să stea împotriva lui Dumnădzău. De care lucru carele de întru voi va putea să cunoască ca mine să creadză pre Domnul Hristos şi să margă cu mine după bătrînul acesta, căruia au grăit sîngur Dumnădzău la inema lui.
     Şi într-acesta chip credzîndu filosoful avea bucurie mare, cum fu biruit de Svîntul Spiridon bătrînul, şi să botedză filosoful cu toţi ucenicii lui, de să feace creştinu, dîndu laudă lui Dumnădzău.
     Aflasă atunce la acel svîntu săbor împreună cu alalţi, svinţi oteţi, şi dumnădzăescul Pafnutie cel ciudatvoreţu <=făcătorul de minuni> şi ispovidnicu <=mărturisitorul>, căruia îi scoasesă ochiul cel direptu Maximiian cel necistivu <=necurat> şi preastîpnic <=călcător de lege>. Şi socoti svîntul săbor ca să canonisască, adecă să pue legătură cum să nu să însoare clirichenii miriani carii sintu de în clirosul beserecii. Şi aceasta cuvînt cu greu cătră toţ cădzut-au şi nu se feace, fără numai pentru episcopi să tiposi şi să aşedză acesta lucru.
     Că şi Sveati Spiridon încă au fost căsătorit, ca alalţi oameni ş-au avut fete cu carele şi minuni au arătat, precum spune pisaniia de viiaţa svinţiii [[305]] sale. Iar darul lui Dumnădzău n-au fost depărtat de dînsul, pentru bunătăţîle sale, ce multe ciudesă şi minuni au făcut şi la viiaţă-i şi pe după viaţă-i.
     Iar pe după ce feaceră aşedzături bune şi direpte svinţîi oteţi, le păru bine şi încredinţară într-o  <= fiinţă şi întru o mărire a credinţei celei pravoslavnice>, adecă tot într-o fire şi într-o voe pre Părintele şi pre Fiiul să-l vestim şi să-l mărturisîm.
     Dece aceasta mărturie foarte cu tărie o mărturisîră toţ svinţîi oteţ într-o voe şi într-un svatu,  <=neamestecată şi nedespărţită>; fără numai spurcatul Arie şi cu voitorii lui n-au priimit, pre carii i-au blăstămat şi i-au anathematisît aceşti svinţi 318 de oteţ. Şi pe după ce i-au blăstămat şi i-au tricleţit i-au urgisît şi marele Costantin împărat şi-i trimisă în izgnanie <=exil>, pre în ostroave şi pre închisori cum li să cădia, ca unor eritici şi vrăjmaşi legii creştineşti.
     Iar / pe după ce să aşedză svîntul săbor, oarecarii de întru oameni ce să bucură pentru răul altora an dat împăratului nişte scrisori pecetluite pentru nişte defăimături a o samă de episcopi. Iar preacreştinul de împărat dacă i le dederă n-au vrut să le despecetluiască, să le mai caute, ce le-au legat într-o năframă şi le-au pecetluit cu pecetea împărătească şi le dede să stea bine. Şi nevoi împăratul de-i păciui pre toţi şi-i oteşi <=împăcă> cu blîndeţăle cele bune şi dumnădzăeşti ce le avea. Şi să avură ca fraţîi.
     Atunci au trimis împăratul de i-au adus acele scrisori toate, cum era legate şi pecetluite de împăratul şi de ceia ce le dedesă şi le luă de le băgă într-un foc denaintea a tot săborul. Şi să giură împăratul cum acelia cărţi de după ce i le-au dat nice le au despecetluit, nice le-au mai căutat, mai dzîcînd împăratul că iaste lucru fără cale şi fără pravilă ca să să arate greşealele celor cu preuţîe la ivală, ca pentru să nu se afle greşiţîi priihană să facă greşiale într-adevărat.
     Şi iarăş mai dzîsă împăratul cu giurămîntu cătră tot săborul într-acesta chipu că: De aş vedea cu ochii miei pre vriun episcop sau presviteru, adecă preot, curvindu, necum să-l scoţu la ivală, ce cu văşmîntul mieu cestu împărătescu aş nevoi să-l acoperiu, pentru să nu cadzu la rătăcire şi ceia ce i-ar vedia într-acesta chipu.
     Dumnădzăescul împărat Costantin pre cei ce grăiia de binele altora îi lăuda şi-i îmbuna, iar pre ceia ce grăiia împotrivă pentru alţîi iarăş îi lua cu bine şi cu învăţături bune şi de folos, îndemnîndu-i cum pururea să fie cu pace unii despre alalţi şi să nu aibă prepus. Şi într-acesta chip îi împăcă şi-i potoli pre toţ, de-i făcu fraţi şi iubiţi într-un gîndu şi într-o voe şi într-o credinţă. Dece cu acestea învăţături şi blîndeţă le feace cinste mare tuturor şi-i dărui cu daruri scumpe, împărăteşti. Ş-au luat toţi sfinţîi oteţ ertare despre împăratul şi s-au dus carele-ş pre la eparhiele sale.
     Iar acesta svîntu săboru au izvodit svîntul săveatnic, adecă  <=Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl atoateţiitorul>, pînă la:  <=Şi întru Duhul Sfînt>.
     Acesta svînt săboru au tiposît ş-au aşedzat Svintele Paşti precum să vor prăznui după obicina ce prăzdnuim noi acmu. Căce că mai întîiu au fost prăznuindu unii în 14 dzîle a luminii, alţîi într-atitea dzîle a lui martu; iar [[306]] aceştea svinţi oteţ au nevoit cu multă trudă şi poftă de au socotit de pre paştile jidoveşti şi s-au pus şi Svintele Paşti cu tocmală, carele vor sta neclătite, în veci.
     
     
     ŞI IATĂ AICEA ÎNSĂMNĂNU PENTRU SVINTELE PAŞTI NEÎNDELUNGAT, CE PRE PUŢÎN
     
     Pentru acesta lucru a Svintelor Paşti, mainte de acesta svînt săbor era întru oameni neasedzare. Că unii făcea Paştile precum mai sus scrisăm, în 14 dzîle a luminii lui mart, alţîi în 20 de dzîle a ceştii luni, alţîi în 25, alţîi cînd le părea. Ce vădzînd acesta svîntu săboru netocmala şi neştirea care era între oameni au făcut trudă în multe dzîle, pînă tocmiră şi aşedzară precum să prăsnuescu acmu şi / pînă în veci. Şi feaceră începătură după Paştile jidoveşti, precum sîngur Dumnădzău învăţă pre Moisî, precum spune la Biblie la cniga ce să chiamă Ishoda <=Ieşirea>, în 12 glave.
     Care învăţătură şi poruncă a lui Dumnădzău cătră Moisîi iaste aşea: Dzîsă Domnul cătră Moisi: luna aceasta începătoare lunilor întîiu iaste întru lunile de preste annu. Dece grăiaşte la toată mulţîmia a fiilor lui Israil şi le dzîci: cînd va fi în dzece dzîle a lunii să ia oi, carii după casa-ş părinţască, adecă după gloată ce va avea, oae de casă; iar să vor fi pre puţîni într-o casă, cît să nu agiungă la oae, să chiame pre vecinul său să fie cu dînsul, sau cine va fi mai aproape de dînsu, după cîtă samă de suflete, fiecărui să agiungă, să să socotească pre oae.
     Şi să fie oaia chip bărbătescu, adecă berbece deplinu. Iar de nu va fi berbece, miei şi edzi încă să ia şi să fie voaă gătaţi. Şi să stea pînă în 14 dzîle a lunii aceştiia şi să-ş giunghe oile acestea toată mulţîmea săborului fiilor lui Israil. Şi să să giunghe de spre sară. Şi să ia den sîngele acela şi să pue pre spre amîndoi uşorii uşii şi la prag şi pre în casăle întru care vor mînca de acesta. Şi să mănînce cărnile acelea într-acea noapte, friptă pre foc; şi adzîme cu flăteaniţă <=verdeaţă> să mănînce. Şi să nu mănînce de într-însu crudu, nice fiartă cu apă, ce numai friptă pre foc, cu cap şi cu picioare şi cu toate măruntaele de într-însu şi să nu rămîie nimic de într-însu pre demeneaţă. Nice osu să nu să zdrobască de într-însu. Iar să va rămînea de într-însu ceva pîn pre demîneaţă, în foc să să ardză.
     Şi aşea veţi mînca acesta, cu mijlocele voastre încinsă şi ciubotele voastre în picioarele voastre şi toiagele voastre întru mînule voastre. Şi să mîncaţi aceasta de sîrgu, căce pasha iaste aceasta a lui Dumnedzău. Că voiu întra în pămîntul Eghipetului în ceastă noapte şi voiu omorî toate cele născute întîiu şi întru toţi dumnădzăii eghiptenilor voiu face otmăştenie <=izbîndire>, că eu sîntu Dumnădzău. Iar la care casă voi vedia sînge, acoperi-vă-voiu pre voi şi nu va fi pe spre voi nice o rană ca să doară, cînd voiu face omoru în pămîntul Egipetului. Şi vă va fi dzîoa aceasta voaă pomenire viacinică.
     Şi să praznuiţ aceasta în 7 dzîle şi tot fără aluat pîine să mîncaţ, adecă adzimă. Şi toţ cei de altu rodu nu vor mînca de într-acesta şi toţ cei neobrezuiţi nu vor mînca de dînsul; că pravila una iaste celui mai de frunte şi celui mai measeru dentre noi, care învăţături cu datul lui Dumnedzău după putinţă arăta-vom.
     [[307]] Pentru care lucru luna aceasta a Paştior să dzîce începătura lunilor şi întîe lunilor de preste an? Căce cu marele Moisi şi blagovidiţ <=văzătorul de Dumnezeu> scrie pentru zîdirea lumii cum o au zîdit Dumnădăzu în luna de întîiu şi în dzua întîiu; întru care dzî ceriul şi pămîntul se feaceră, precum scrie la Bitie <=Facere>, la cnigă. Şi după ce povesteşte / pentru zidirea ceriului şi a pămîntului dzîce iarăş: cum să feace sară şi să feace demîneaţă, dzî întîiu. Dece acea de întîiu socotitu-s-au sa fie şi dzua şi noaptea deopotrivă şi întocma, cum să dzîce: isămeriia, adecă protivală de dzî şi de noapte.
     Iar altă începătură fără aceasta în anul de întîiu nu s-au mai izvoditu să mai fie potrivală dzîoăi şi nopţîi. Şi fără atîta atunce şi stihiilor purcedere cu învăţătură dede-le să lucredză. Iar pe după acestea împreună cu isimeriia în dzua a patra soarele şi luna feaceră-să; că potrivala dzîlii şi a nopţîi luminele acestea sînt, adecă isimeriia. Iar a şeasa dzî zădi Dumnădzău omul, iar a şiaptea dzî odihni Dumnădzău, săvîrşind toate lucrurile sale. Iar în dzua a opta şi întîia, dacă să svîrşiră toate lucrurile lăsatu-le-au care după tocmală să-ş vie. Deci dzîoa a opta să dzîce, căce-ş merge în rîndu pre număr, iară dzî întîiu să dzîce că să începe iarăş de în urmă.
     Dece pentru să nu îndelungămu cuvîntul, eşindu de învăţătură cel zîditu de mîna lui Dumnedzău de s-au cinstit om în chipul lui Dumnedzău şi agonisîndu-să  pre sîne de în nestrîcat, strîcat şi rătăcit de în fire şi streinat despre darul lui Dumnădzău, iar fiindu voia celui sîngur născut Fiiu lui Dumnădzău şi cu vrere părinţască ca să gătească lui vreme de agiutoriu şi izbăvire, luă trupu şi să feace omu, ca şi Adam, deplinu şi Dumnădzău fiind deplinu, priimi pentru toată lumea chinuri cumplite şi moarte de pre cruce. Şi iarăş pentru a sa slăvită înviere pre om întineri şi de iznoavă îl zîdi de împreună cu toată lumea şi faptele lui. Deci să socoteşti, omule, şi să te minunedzi de înţălepciunea lui Dumnădzău, urdzîtoriul a tuturor, de în vreme ce anul cel de întîiu ce mai sus scrisăm pîngărit fu împreună cu preastîpnicu <=călcătorul de poruncă> Adam şi usăbitul <=urgisitul>. Şi nu numai anul ce dentîi pîngări Adam cu greşala, ce şi vacul acel de întîiu fu pîngărit.
     Pentru aceasta şi zîditoriul Hristos întru anul acel de întîiu pentru izbăvirea omului luă moarte pre cruce, pentru <ca> iarăş într-acesta an să arate înoirea omului şi curăţîrea vacului ş-a anului. Deci să cunoşti şi să ştii care iaste vîrvul a anului de întîiu, isimeriia <=echinoţiul> cea de primăvară; adecă luna lui martu iaste aceasta întru care dzîsă Dumnădzău să să facă toate florile şi toate erbile şi toţ pomii şi copacii cei cu roadă şi fără roadă. Deci şi zîdirea omului cu ismeriia s-au făcut în şeasă dzîle, căci vineri a şeasa dzî s-au zîdit şi a luminii plinire au fostu; apoi, pe după aceasta, surparea omului pentru greşală s-au făcut. Dece şi binele gătirei lui, după cum fu zîdirea lui, poruncă bună era sosîtă.
     Că fiind împreunate şi mesămeriia, adecă potrivala de dzîle şi patrusprece a lunii de după mesimerie şi dzua a şeasă, ca cînd au greşit Adam, toate fiind strînsă şi strastiile lui Hristos, adecă cînd chinui trupeşte / într-aceia vreme s-au făcut, asemenea precum au fostu zîdirea omului de întîiu. Şi precum săptămîna cea de întîiu au avut mesimerie de început, aşijdirea şi plinirea liminii de a patra dzî şi apoi ca în a şeasa dzî, cîndu feace Dumnădzău omul.
     [[308]] Dece precum să întîmplară şi să nemeriră întru acea săptămînă, strînsă toate gătiturile acestea, ca să să plinească toate cîte au dzîsu prorocii şi să să îndireptedză greşala şi căderea lui Adam. Pentru aceasta de multe ori au fost cercînd jidovii pre Hristos să-l muncească şi să-l omoară, precum i să menisă încă mai întîiu de veci. Iar Hristos n-au vrut să să dea jidovilor, că încă nu era sosîtu ceasul acela.
     Iar pre cînd fu voia cea dumnădzăiască a sa şi strînsă Fiiul lui Dumnădzău aii, ca şi săptămîna cea întîiu a zîdirii omului ce feace lucru, adecă isămerie şi lumină de lună deplin şi vineri pe dup-acestea ce fură gătate să dede pre sîne la chinuri şi rădicîndu-şi ochii în ceruri dzîsă: Părinte, veni ceasul, slăveşte pre Fiiul pentru ca şi Fiiul Tău să te slăvească pre Tine. Şi cătră ucenicii săi dzîsă: Venit-au ceasul ca pentru să să slăvască Fiiul omenescu. Iar lor le părea că va să slăvască cu altu fial de slavă, cu vreo împărăţîe pemintească, sau cu altă mărire. Iar slăvirea au fost bună pre cruce, pre care s-au suit cu chinuri multe. Pentru aceasta sînt strastii şi să dzîc.
     Socoteşte-să întîiu aşea isimeriia, că pînă a să face dzî era întunerecu; ce întru întunerec nu să zîdi Adam, ce cînd fu dzîoa cu lumină multă, atunce s-au zîdit. Iar la mijloc au fost sîmbăta, în care să odihni Dumnădzău de toate lucrurile Sale. Pentr-acea şi Hristos, Fiiul lui Dumnădzău, priimindu munci şi plinindu toate pentru căderea omului a gătării lucruri, a şiaptea dzî să odihni şi rămasă în inema pămîntului, adecă în svîntul mormîntu cu trupul şi în iadu cu sufletul, ca un Dumnădzău, nerămîind nice un lucru nesăvîrşit spre mîntuirea noastră.
     Iar după cuvîntul evanghelestului într-una de sîmbete ş-au arătat a învierii lumină: ca aceasta iaste pe spre tot anul dzîoa de întîiu, adecă svînta înviere a lui Hristos. De pre la naştere şi înviere, care dentru avidoma lumină Hristos începătură au luat, precum şi pînă pre acumu dentru a învierii începătură de lumină au stătut. Pentru aceasta să chiamă şi să dzîce că iaste începătură lunilor şi luna întîiu, că să cinsti cu aceasta svîntă dzî şi să plini şi să feace a tot veacul începătură.
     Dece pentra-aceasta trei lucruri sînt să să ciarce pentru Svintele Paşti. Întîiu potrivala dzîlei ş-a nopţîi, ce să dzîce mesimeriia. Al doilea, patrusprece dzîle a luminii pre după isimeriia şi a treia, dumineca care urmadză pre mesimerie, cu trei dzîle mai apoi. Iar de să va prileji dumineca aceasta mai pre urmă de a treia dzî, sau mai întîiu, sau în mijlocul acestor trei dzîle, ne lăsăm de acea duminecă de nu facem / Paşti, ce le vom face în ceialaltă duminecă, mai pre urmă ce vine. Dece într-acesta chip vom întări dogmasi, adecă aşedzările svinţîlor oteţi, carii cu multă trudă şi nevoinţă sorociră aceasta şi lăsară învăţătură, precum de început să scrie aicea.
     
     
SCRISĂM ÎNŢĂLESUL PISANII LUI MOISI, DE ÎNVĂŢĂTURA CE-I DEDE DUMNĂDZĂU PENTRU PAŞTILE JIDOVEŞTI, CUM SĂ ÎNCHIPUESCU LUI HRISTOS

     În ce chip mielul ce învaţă pre Moisi să închipuiaşte lui Hristos şi pentru cum oaia cea curată de giunghiat să fie chip bărbătescu, adecă berbece mare deplinu, să dea de învăţătură să să ia, în dzece dzîle a lunii de întîiu şi [[309]] să stea pînă în patrusprece dzîli să fie ferit într-acele cinci dzîle, căce că oae curată şi deplinu prorocul numai pre sîngur Hristos <l-au socotit>, fiindu deplin şi de nice un lucru nelipsît întru toată dobrodeteliu <=bunătatea> şi în tot chipul curatu.
     Dece şi Dumnădzău pentru-aceasta au învăţat să fie preuţii curaţi şi deplinu, că era şi ei chipuri a adevăratului iereu Hristos. Iar chipu de bărbatu oaia, căce iaste stăpîn de în fire cătră chip muerescu, tălcuindu cum că stăpîn şi domnu şi depuitoriu şi împărat iaste Hristos şi zîditoriu a toată lumea şi a cîte sînt făcute în lume şi cu tot adevărul; că are împărăţîia de în naşterea cea de la Părintele, căce că Dumnedzău fu întru oameni şi deplinu omu.  <=Şi pre pămînt va fi vouă> şi tînăr pre pămînt fiindu şi fără nice un lucru vechiu de bătrîneţe avînd, adecă tînăr pre pămînt născut, fără păcate.
     Iar fără nice un lucru vechiu avînd, tîlcuiaşte cum nu era atinsu nice de un păcat de carele au avut moşul nostru cel vechiu, Adamu, precum au fost firea cia viache omenească.
     Iar pentru oae căce să o ia în dzece dzîle a lunii de întîiu şi nu altă dată, adecă ca să fie ferite cele dzece învăţături ce au dat Dumnedzău jidovilor neclătite şi neruşiite. Iar pentru ce să-l ferească de în dzece dzîle pînă în patruspriace, care fac cinci dzîle, ca pentru să-ş ferească omul cele cinci ciuvsto <=simţuri> ce le are de la Dumnădzău să fie curate de păcate, adecă vederea ochilor şi audzul urechilor, şi miredzma nasului, adecă răsuflul aburului şi gustarea rostului şi purcesul trupului.
     Aşijdirea mai tîlcuescu aceste 5 dzîle a celor cinci vremi: întîiu de la Adam pînă la Noe, al doa de la Noe pînă la Avraam, al treia de la Avraam pînă la Moisi, a patra de la Moisi pînă la Hristos, iar a cincea fu pînă la răstignire, ce să giunghe pasha cea adevărată, Hristos, şi să izbăvi rodul omenescu.
     Aşijderea iarăş să mai înţălege că mai tîlcuieşte şi pentru pilda viei, de care grăi Hristos cătră ucinicii săi, iarăş arătînd 5 vremi: cînd au nămit lucrători să-ş lucredză stăpînul viia, ce chemă lucrătorii pe cei de întîiu în ceasul întîiu, şi pre ceia al doilea în ceasul al treilea şi şi pre cei ai treilea în ceasul al şeasălea, şi pre ceia al patrulea în ceasul / al noaălea, iar pre cei ai cincea în ceasul al unsprădzece; şi la plată plăti tuturor într-un chip şi celui de apoi, ca şi celui de întîiu.
     Iar Hristos încă şi mai bună plată feace celor mai de apoi şi mai încredinţaţi, căce ce altă plată au avut cei de pe la Adam şi alta cei de pre la Noe, şi alta ceia de pre la Avraam şi alta ceia de pre la Moisi. Iar cei mai de apoi, de pre la Hristos, luară plata cea mai scumpă şi nepreţăluită, adecă noi carii luăm plată darul svîntului botez, a doa naştere sufletului. Pe după ce să giunghe dumnădzăescul agneţ, Hristos, şi pre după înviere, trupul şi sîngele lui noaă dede-l, fiindu-i voia ca să ne facă moşneni viacinici împărăţîei Sale. Şi pe după nălţîmea sa de în ceriu nelipsîţ sîntem de darul lui pururea şi tot cu noi şi între noi iaste, apărîndu-ne şi socotindu-ne despre măestriile necuratului.
     Aşijdirea, după dzîsa lui Dumnădzău cătră Moisi să mai luă învăţătură, carele iaste vecinul şi mai de aproapele, ce-i chema la oae să mănînce? Aceştea sînt năroadele cele strînsă de în limbi ce au credzut pre Dumnădzău şi să chiamă Novi Israil, nărodul cel svîntu, carele pentru credinţa au mîncat [[310]] de în oaia aceia şi mănîncă şi pînă astădzi de în mielul cel dumnădzăescu ce să giunghe pentru noi şi vor mînca pururea; că aceia noi sîntem, creştinii.
     Şi iarăş pentru căce dzîce să giunghe şi ţapu, adecă ţapul la Legea Veche, după pravilă s-au fost giunghindu jirtvă pentru păcate trupeşti. Alesă dece şi pe Domnul Hristos; adusu-l-au într-acesta chip de l-au giunghiat pre cruce pentru greşealele noastre cele trupeşti.
     Iar pentru căce dzîce să să giunghe oaia de cătră sară, aşea şi agneţul lui Dumnădzău, spre apusul soarelui la noaă ceasuri s-au giunghiat. Iar pentru cum să giunghe oaia toată mulţîmea săboarălor feciorilor lui Israil, că închipuiaşte jidovilor celor dentru Israil necredincioşi, carii au fost pîrîşii vărsării sîngelui lui Hristos atunce, pre cruce, iar acmu pentru necredinţa.
     Iară pentru sîngele cu care învăţă să ungă pragul de sus şi umşorii uşii, aceasta iaste, că pragul să asamînă beserecii lui Dumnădzău, iar amîndoi umşorii sîntu în chipul a doaă năroade jidoveşti şi de într-alte limbi în ce chip de întru îmbe părţîle au credzut pre Hristos pre după ce să răstigni Hristos pre cruce de să feace jirtvă.
     Iar pentru cuvîntul care dzîsă Dumnădzău, cum că dacă voi vedea că sîngele unsă casîle îi voi acoperi pre dînşi, aceasta cuvîntul să dzîce aşea, că casăle să închipuescu svintelor beserici întru carele trupul lui Hristos giunghe-să şi sîngele lui varsă-să pentru ertarea a năroadelor lui Israil cel tînăr şi încredinţat, carele iaste înfierat cu sîngele şi cu apa cea de curăţîre a svîntului botedz şi întru toată viiaţa lor sîntu suptu acoperemîntul darului dumnădzăescu, carii sîntem noi creştinii.
     Iar pentru căce dzîce Dumnădzău să mănînce carnea noaptea, închipuiaşte că şi Hristos Mîntuitoriul / nostru vecera taină noaptea o au făcut, cînd au închipuit lor de le-au datu ucenicilor săi dumnădzăeştile taine. Şi luă pîine şi blagodăruindu dede lor şi dzîsă: Luaţi şi mîncaţi, că acesta iaste trupul mieu. Aşijdirea luîndu şi potirul dede şi le dzîsă: Beţi dentr-acesta toţ, că acesta iaste sîngele mieu. Dece atunce cînd au mîncat ş-au băut ucenicii lui Hristos, noaptea au fost.
     Iar pentru căce dzîsă să fie carnea friptă pre foc, şi nu fiartă, aceasta încă tîlcuiaşte că precum lămureşte focul friptura şi scură tot, de nu rămîne necurat într-însa nemică, aşea iaste curat, fără altu amestec şi trupul lui Hristos.
     Iar căce dzîsă să mănînce capul şi picioarele şi cu toate măruntaele de în oae, aceasta iarăş tîlcuiaşte precum începutul şi mijlocul şi săvîrşitul sîngur Hristos iaste, cum de început tocma iaste cu Părintele şi pînă în petrecerea vecilor. Aşijdirea mijlocii au fost între Dumnădzău şi între oameni Fiiul, că să întrupă cu Cuvîntul Părintelui şi izbăvi rodul omenescu de supt robiia diiavolului cu nălţîmea şi lăţîrea şi adîncul dumnădzăirei sale.
     Iar pentru căce le dzîsă: osu să nu să zdrobască de într-însul, ca să fie deplin prorocistviia şi apoi şi cuvintele evangheliştilor, că la răstignire zdrobiră pre cruce picioarele celor doi războinici ce-i răstignisă asemenea cu Hristos, iar a lui Hristos picioare nu li-au zdrobit. Aşijdirea pe după înviere, cînd dzîsă Hristos cătră ucenicii săi: Pipăiţî-mă şi cunoaşteţi că duhul, adecă năluca, precum mă socotiţi voi că sîntu, trup şi oasă nu are, în ce chip pre mine mă vedeţ că amu. Iar pentru căce le dzîsă să mănînce adzîmă, adecă fără aluat şi cu jlăteaniţă <=verdeaţă> amară, acesta iarăş tîlcuiaşte că pe [[311]] după naşterea şi învierea lui Hristos amar cădzu jidoviloru, căci că-ş pierdură împărăţîia şi preuţîia şi pămîntul cel de făgăduinţă; şi-i bătu Titu fără cei morţi şi-i robi şi-i vîndu cîte 30 de jidovi la un taler bătut şi fură răsipiţi şi sămînaţi în toată lumea.
     Iar pentru ce le dzîsă: mîncaţi oaia cu sîrguială, că pască iaste aceasta lui Dumnădzău, aceasta tîlcuiaşte ca să sărguiască să mănînce toţi svintele taine, adecă trup şi sînge lui Hristos. Că vacul acestu de apoi să sîrguiaşte să treacă şi să petreacă.
     Iar pentru căce le dzîsă cînd vor mînca să le fie mijlocile încinsă, aceasta tîlcuiaşte ca să-ş potoale toţi poftele lor cele rele, petrecînd înţălepţeşte să fie în toată vremea gătiţi de svintele daruri.
     Iar pentru căce le-au dzîsu să fie cu ciuboteli încălţaţi pre în picioare, aceasta iarăş le arată să pravopreaveştască cuvîntul lui Dumnedzău şi să călătoredză cu nădejde. Iar pentru căce le dzîsă să le fie şi toiagele pre în mînă cînd vor mînca, aceasta arată semnele puterii dumnădzăeşti şi bunătăţîle părţîi trupeşti ceii cuvîntătoare şi toiagul credinţăi, adecă a / legii pentru întăritura creştinilor de lege arată.
     Iar mîncînd berbece pre în toate casăle, carne afară să nu scoaţă, aceasta încă arată mîntuirea despre Domnul Hristos şi închipuiaşte toate beserecele de în lume şi mai apoi una să răspunde, adecă cap beserecelor Iisus Hristos; căce că şi la jidovi multe casă era, iar la o casă era numai puterea. Aşea într-acesta chip fiind besereci pre în toată lumea, iar una iaste capu întru toate, adecă Domnul Hristos, carele iaste deplinu şi neîmpărţîtu.
     Iar pentru căce dzîce să nu dea de într-acea oae să mănînce altu rodu de oameni, aceasta tîlcuiaşte pre cum arată Hristos la Evanghelie de ne dzîce să nu aruncăm mărgăritariul înaintea mascurilor, adecă să nu să dea svintele taine a lui Hristos şi învăţăturile cele bune la ereticii cei nepriimitori, ce la ceia ce sînt priimitori, ce s-au făcut fii beserecii pentru svîntu botedzu şi pentru credinţa cea curată.
     
     
AICEA MAI ARATĂ IARĂŞ PENTRU SVINTELE PAŞTI

     Dece Mîntuitoriul nostru Hristos făcînd deplinu Paştile cele adevărate, pre toţi aii cei mai de întîiu trecuţ într-un loc i-au strînsu, adecă isimeriia <=echinocţiul> şi cele patrusprece dzîle a luminii ce sînt pe după isimerie asămînămu-ne, că urmămu după Hristos şi strîngem şi noi aii şi isimeriia şi cele patrusprece dzîle luminii lui martu de după isimerie, adecă plinirea luminii şi vineri şi sîmbătă şi duminecă, carea să dzîce gospodschi, adecă dumnădzăiască dzî. Pre numele Domnului plini după a lui învăţătură, care dzîsă cătră ucenicii săi, Svinţîi Apostoli: Aceasta faceţi întru a mea pomenire.
     Dece pentr-aceasta cercînd preste tot anul pentru a lui svîntă pomenire şi spre mîntuirea tuturor Svintelor Paşti suim şi mai pogorîmu, căce că isimeriia începătură iaste de în 20 de dzîle a lui mart. Însă de să va găsî să fie cele 14 dzîle a luminii, adecă plină lumina mai întîiu de cele 20 de dzîle a lunii lui mart, face-vom Paştile într-acea dumenecă ce ne vine pre rînd mai întîiu, fără nice o piiadecă. Iar de vor fi cele 14 dzîle a luminii afară de în [[312]] 20 de dzîle a lunii, adecă preste 20 de dzîle a lui martu ne vom lăsa de a facere Paştile atunce şi vom cerca în ceia lumină ce vine după aceasta în luna lui april de vom face Paştile. Pentr-aceasta de multe ori vinu Paştile în luna lui martu şi de multe ori în luna lui april.
     Dece iarăş şi pentr-aceasta cu Paştile de la april să ştie fiecine că de vor veni cele 14 dzîle a luminii să cadză dumenică, atunce într-acea duminică iar nu să vor face Svintele Paşti, ce le vom face în ceialaltă duminecă ce va veni, ca nişte cinstite Paşti de întru curate chinuri a lui Hristos ce sînt şi mai întîiu decît isimerie. Că tot lucrul cercării acestiia trebe într-atîta iaste, cînd vor veni bine şi pre sorocu / acestea trei, adecă isimeriia şi lumina plină pe după dînsa şi dumineca în care să vor face Paştile de iaste slobodă şi afară de în cele 14 dzîle a luminii, adecă cu vineri şi cu sîmbătă şi cu duminecă, atunce să prăznuescu Svintele Paşti, fără nice un prepus şi pre tocmală. Iar într-alte dzîle preste săptămînă să va prileji să fie 14 a luminii, ori luni, ori marţ, ori miercuri sau gioi, tocmală nu bună de găsîre să deşchide.
     Pentr-aceasta şi noi de încît ne fu putinţa iată că arătăm după poronca şi învăţătura şi tocmală ce au aşedzat svinţii şi tri blajenii oteţ la svîntul şi dumnădzăescul săbor de la cetate de la Nicheia, săborul întîiu a lumii, fiind luminaţ şi sătuli în minţîle lor de darul Svîntului Duh, de care lucru poftim şi noi de la putiarnicul şi multu milostiv Dumnădzău, ca să luminedză şi la inemile noastre acela daru, ca să putem încredinţa ş-a întări cu sufletul nostru şi a feri toate tainele şi dogmatele a credinţîi creştineşti întru numele Tatălui ş-a Fiiului ş-a Duhului Svînt. Amin.
     
     
    AICEA MAI ÎNSĂMĂM PUŢÎN PENTRU ARIE SPURCATUL ŞI PENTRU NĂPĂŞTI CE VIN PRE OAMENI
    
     Iară dacă trecu pre după săborul de întîiu apestită vreme stătu o fată a marelui Costantin împărat, pre anume Costantiia, cu rugăminte cătră tată-său, împăratul, şi izbăvi pre Arie de în izgnal, de unde era trimisu, ca pentru cum să să fie pocăitu.
     Şi pe după ce l-au adus l-au întrebat împăratul, au priimeşte hotarăle ce au pus ş-au întărit svinţîi oteţi întru svîntu întîiu săborul de în lume de la Nicheia. Iar Arie îndată dzîsă că priimeşte şi crede şi să pleacă suptu toate cîte au tocmit ş-au aşedzat acesta svîntu săboru.
     Iar precreştinul împărat Costantin să miră în ce chip să întoarsă Arie spre blagorazumiia <=cunoştinţa lui Dumnezeu> şi tot nu-l credzu, ce l-au pusu de au priimit giurămînt pentru să nu mai stea împotriva săborului. Iar pe după giurămîntu dzîsă împăratul cătră Arie aşea: De ţii credinţa întreagă, de bine să-ţ fie giurămîntu şi de bucurie; iar de-ţi va fi credinţa păgînă şi destrămţată, Domnul Dumnădzău de sîrgu să facă plată. Şi atunce au şi scrisu împăratul la marele Athanasîe, fiind el patriarhu la Alexandriia, ca să-l priimască pre Arie, ca pre un pocăit, la toată treaba beserecii.
     Iară patriarhul Athanasîe, cunoscîndu firea cea îndoită şi inema cea împietrită a lui Arie nu vru să-l priimască. Iar împăratul audzînd că nu vru să-l priimască să scîrbi şi adogîndu-l  ş-alţîi pre marele Athanasîe [[313]] cu multe previnanii <=pricini de pîră> trimisă de-l scoaseră de în scaun şi-l dusără şi urgisît şi depărtatu. Şi pîra îi era mai multu de ariiani.
     Dece pentr-acesta lucru nemărui cu ciudă să nu fie, cum s-au înşelat marele Costantin, de au urgisît fără vină pre marele Athanasîe. Că de multe ori să prilejeşte la oameni aleşi şi cu capete bune şi minunaţ / în svaturi şi în giudeţă <că> s-au înşelat cu multe feliuri de prepusă spre oameni direpţi şi blagocistivi fără de nice o greşală şi grăbindu treaba fără nice o socoteală s-au abătut de direptate şi au făcu jeale la acei blagocistivii şi i-au atinsu de rău mare. Precum s-au înşelat şi preaînţăleptul Davidu împărat, de au ascultat defăimăturile de carele pîrîia Siva, sluga lui Memfivostia, pre stăpînu-său, cătră împăratul David, dzîcînd cum stăpînu-său Memfivoste iaste vicleanul lui David şi ţîne în partea lui Avesalom, ficiorul lui David, şi caută să mănînce capul lui David.
     Deci şi David s-au înşelat pîră de cuvinte strîmbe şi neluîndu sama pre amănuntul s-au grăbit şi urgisi pre Memfivoste, boiariu mare şi credzut la David foarte. Şi dacă-l urgisi îi luă bucatele toate şi le dede lui Siva, slugii lui Mefivoste. Pentr-acesta lucru trebue cu mare socoteală să să cerce cuvintele cele de pre pizmă şi defaimurile carele să grăescu pre strîmbul pentru oamenii fietecarii, să nu creadză capetele şi giudeţăle prea lesne, fietece, ce foarte să ia sama bine şi deplinu.
     Că pentru acesta lucru dzîs-au şi Nicodimu către bezaconi jidovi să nu poată giudeca pravila noastră pre omu, pînă nu va sta de faţă; că audzî despre dînsu povestea, să poată cunoaşte şi pravila ce va face. Şi iarăş pentr-aceasta mai dau învăţătură şi filosofii cei de afară şi adeveradză acesta lucru şi dzîcu aşea: De va hi vreo îndoială la vriun giudeţ, precum nu i s-au giudecat giudeţul pre direptul, acestuia giudeţu să nu să rumpă, ce să să dea vreme şi soroc să să mai ciarce.
     Iar de să va face giudeţu de alesu, trebue să să cerce de amăruntul împungătorii, adecă pîrăle carele sîntu de spre pîrîş şi să fie giudeţul fără făţărie şi să nu-i fie ruşine de boiariu, nice să părtinească, a ruda a lui de va fi, nice să-i fie milă de sărac la giudeţu, ce să fie ş-a bogat ş-a sărac tot cu direptate, precum şi prorocul dzîce, ca de în rostul lui Dumnădzău: Să nu făţăreşti bogatului la giudeţu, nice să-ţ fie milă de sărac, căce că giudeţul iaste a lui Dumnădzău şi nu va plăcea strîmbătatea direptului, adecă lui Dumnădzău.
     Pentru-aceasta nu iaste bine, nice să cuvine să creadză giudeţul fiece cuvinte cu pîră şi cu ce defaimuri, fără să nu ciarcete bine şi de amăruntul; că poate face neştine năpaste altuia, ori de vrio pizmă, ori de vrio zavistie, ori pentru vrio vrăjmăşie ce va fi avîndu cătră altul. Şi pentru acestea toate nevoiaşte să-l bage la rău şi la scădere şi şi pînă la moarte, precum au făcut şi cei doi bătrîni curvari de au mărturisît strîmbu asupra Sosanii şi eghiptineana lui Pentefreiu lui Iosif preacrasni <=preafrumos>.
     Dece tu, giudeţule, de eşti omul lui Dumnădzău, celuia ce ţ-au dat în locul lui să fii giudeţu, să giudeci, nu şi priimi cuvîntul de pîră îndată, ca pentru să nu / gătedzi răutate celui fără leac de vină şi dirept, nice să te bucuri a dări ş-a mite, ca să strîmbedzi giudeţul lui Dumnădzău; căce că dările orbăscu ochii înţălepţîlor şi strîcă direptatea.
     Iar de veţ vrea să giudecaţi direptu să fără făţărie voi veţi putea cunoaşte dereptatea şi pre asupritoriul că grăeşte cu strîmbul şi spune [[314]] minciuni. Iar pe ce-l veţi cunoaşte că năpăstuiaşte, faceţî-i ca unui vinovat, cum i să cade, după pravila giudeţului şi scoate-ţi răul de la mijloc; căce că cu cuvintele lui cele părăşeşti pre pizmă au făcut moarte la inema sa spre frate-său, de în vreme ce l-au pîrît cu asupreală ca să-l bage la rău şi la nevoe. Precum şi Dumnădzăiasca Pisanie dzîce că oricarele va fi vărsătoriu de sîngele omului, pentru sîngele aceluia şi sîngele lui să să versă.
     Iară că ari avea pîrîşul strîmbu şi vrio mărturie, măcar să fie mărturia cît de harnic şi om de credinţă, încă acea mărturie sîngură să nu să creadză, de în vreme ce sîngur Domnul dzîce: pre rostul a doaă au a trei mărturii să fie stătute a tot cuvîntul. Că de şi iaste lucrul cu greu a să găsire direptatea, iar mai cu greu încă iaste să o acopere şi să o stîngi pre după ce o cunoşti.
     Pentr-aceasta nu să cuvine giudeţului a să grăbire să să facă rumpere de sîrgu giudecăţii ca pentru să nu să facă strîmbătate şi fără voia giudeţului, grăbindu-să. Dece atunce să va face întregu hotaru de direptate, cînd după vinanie <=vină> va urma giudecata, iar pre giudecată o va urma înpungirea inemii, să nu să cunoască direptu şi să săvîrşască strîmbu. Iar împungerea va urma cercarea cea de amăruntul, iar cercarea, alegerea, precum se va rumpe giudecata; iar pe după alegere, răspunsu de moarte ori de certare, după greşala ce va avea vinovatul.
     Dece într-acesta chipu se feace şi la marele Costantin ţariul, cel bun şi creştinu. Şi pentru căce s-au grăbit, s-au înşelat de au scos de în scaun pre marele Athanasie, patriarhul de la Alexandriia, făr-nice o vină şi l-au trimis şi în izgnal. Iar spurcatul de Arie, ca un păgîn şi începătoriu de eretici, luat-au plată de la Dumnădzău, că aicea i-au datu moarte rea şi de sîrgu şi scîrnavă, făcîndu-şi maţăle toate pre şedzut. Şi acolo s-au dus de arde în focul viacinic, ca un eretic şi amestecătoriu svintei besereci şi legii creştineşti.
     Pentr-aceasta şi svîntu săboru al lumii aceastu  de întîiu anathematisitu-l-au şi l-au blăstămat, împreună cu toţi svinţîi oteţ de în Nicheia, de toţi 318 şi pre dînsu şi pre cîţ au urmat după dînsu şi vor urma. De care lucru să ne ferească şi să ne aumbrească cu darul său cel bun şi folosîtoriu şi să ne spodobască pînă la săvîrşirea dzîlelor noastre şi a vieţîi, ca să ferim credinţa şi mărturiia legii noastre care o au vestit şi o au adevărat cei de în Nicheia adunaţ 318 de svinţ părinţ, neclătită şi neruşiită, carii svinţîi oteţ să fie de / agiutoriu şi de dvorbă înaintea unui în Troiţă Dumnădzău-Tatăl, Fiiul şi Duhul Svînt, ca să ne fie de folosu tuturor creştinilor la vremea de giudeţu întru tot. Amin.
     Mai făcutu-s-au ş-alt săboru, ce să chiiamă săboriu de locu, ce s-au făcut în Ţarigrad la Besereca Svinţîlor Apostoli şi iar în dzîlele a marelui Costantin împărat, tîrdzîu apoi pre după cel de întîiu de la Nicheia, căruia săboru îi dzîcu întîiu ş-al doilea săboru. Şi-au făcut aceia oteţi şi canoane 17; aşijdirea şi altu săboru de loc ce s-au mai făcut la Sardichiia iarăş pre aceia vreme şi au făcut şi aceştea canoane 21.
     
     
PENTRU SVÎNTUL SĂBOR DE ÎN LUME AL DOILEA

     Svîntul, lumăscul, al doilea săbor făcutu-s-au în şeasă ai de împărăţîia lui Theodosie celui Mare, în cursul ailor de la Adam 5874, iar de la Hristos 362 <sic>, strîngîndu-să 150 de svinţi oteţi, carii s-au strînsu la Ţarigrad cu [[315]] poroncă împărătească spre adiverirea săborului de întîiu şi iarăş cătră Machedonia duhoboreţul <=luptătorul împotriva Duhului>, carele era patriarhu atunce la Ţarigrad. Şi-i era împotrivă aceştea svinţi oteţi: Damasu, papa de Rîmu, avînd în locul său namisnici, şi era Timotheiu, patriarhul de la Alexandriia, Melintie patriarhul de la Antiohiia, Chiril patriarhul de la Ierusalim şi marele Grigorie Bogoslov, pre carele l-au aşedzat atunce patriarhu Costantinagrada, cu voia tuturor acestor oteţi de la acestu svîntu săbor, pentru multă trudă ce au făcut de au izbăvit svînta beserecă a lui Hristos dentru eresîia duhoboreţului Machidonie ş-a lui Savilie ş-a lui Apolinarie, carii grăiia împotriva lui Dumnădzău, ca şi spurcatul Arie, dzîcînd pentru întrupatul Fiiul lui Dumnădzău cum iaste om prostu şi nu Dumnădzău.
     Şi în locu de gîndu punea sufletu lui Cuvîntul. Aşijdirea şi pre Duhul Svîntu defăima dzîcînd că-i zîdire şi facere. Dece să anathematisîră aceştea şi fură goniţ în izgnal, adecă-i trimisără în urgie.
     Iar svîntul săboru acesta au vestit pre Duhul Svîntu  <=făcător de viaţă şi o fiinţă şi o mărire Tatălui şi Fiiului>. În ce chip şi Dumnădzău, Mîntuitoriul nostru, făcîndu-să om au datu învăţătură că împreunare de plinire iaste Svintei Troiţă Preasvîntul Duh, pecum şi la chemarea svîntului botez împreună Părintele şi cu Fiiul şi cu Duhul Svînt, neîmpărţîţi i-au izbăvit oamenii de întru ale lor greşeale şi la masa de taină trup adevărat s-au arătat, cu carele Fiiul s-au întrupat.
     Dară în ce chip să fie făcut şi zîdit, ca alalţi oameni, precum spunu îmbălături aceştea eretici cum ar fi la mijloc Duhul Svîntu neusăbit şi neîmpărţît fiind de Părintele să să afle la fire de zîdire şi de facere. Ce Duhul Svîntu neîmpărţît fiindu de Părintele şi de firea cea împărătească şi urdzîtoare a Domnului de preste toate. Că de au şi fost cum ca să nu poată fi să edinivşihsia <=împreunîndu-se>, firea cea de robu cu zîditoriul / şi împăratul de preste toate, iară s-au împreunat şi s-au asămînat pentru mila Părintelui cea necuprinsă.
     Iar acesta svîntu săbor al doilea au deplinit svîntul sătveanic de la:  <=şi întru Duhul Sfînt, Domnul de viiaţă făcătorul, carele de la Tatăl purcede> şi pînă la săvîrşitu. Dece vestiră şi adevărară şi întăriră precum iaste deplină şi svîntă şi adevărată credinţa şi mărturiia creştinească.
     Şi iarăş şi acesta săboru au anathematisit pre Arie şi pre Evcherie, mitropolitul de la Nicomidiia şi pre Evzoie şi pre Acachie şi pre Theognu şi pre Efronie şi pre toţ ereticii pre ceialalţ. Şi să feace acesta svînt săbor al doilea, pe după săborul de întîiu, mai pre urmă cu 56 de ai.
     Feaceră şi canoane 7, întru tăriia şi aşedzarea svintei besereci, întru care canoane să arată cum s-au datu patriarhului de Ţarigrad să aibă ramnostea, adecă de a tocma să fie cu papa. Şi aşea tocmiră oteţîi şi dzîsără precum de pre atunci înainte să aibă scaunul patriarhului de Ţarigrad sa aibă cinste de a tocma cu bătrîneţîle a papei Rîmului. Aşea fu întăritura a svîntului al doilea săbor den lume.
     [[316]]
     
PENTRU SVÎNTUL ŞI LUMĂSCUL SĂBOR AL TREILIA

     Acesta svînt şi de în lume făcut săborul al treilea făcutu-s-au pre la împărăţîia lui Theodosîe cel Micu şi mai apoi de al doilea săboru cu 42 de ai, în cursul ailor de la Adam 5912, iar de la Hristos 404 ai, strîngîndu-să 230 de oteţ la cetate la Efes, cu învăţătură împărătească. Şi veniră cătră Nestorie, patriarhul Ţarigradului.
     Şi era aceştea svinţi oteţi, capete: Chiril, patriarhul de la Alexandriia, fiind şi în locul papei Chelestinu de la Rîm şi Ioan, patriarhul de la Antiohiia şi Juvenalie, patriarhul Ierusalimului.
     Căce că acesta spurcat Nestorie au fost dzîcînd Preacuratei că nu iaste adevărată Bogorodiţă ce numai Hristorodiţă. Şi defăima de dzîcea că sîntu doi fii născuţi cu un Hristos şi cum sînt doaă ipostasi şi precum altul iaste Cuvîntul cel de întru Părintele născut şi altul iaste cel de întru Mariia făcut omu, ca în chipu de împreunare Cuvîntul lui Dumnădzău, precum n-ar fi fost de în Părintele şi de în Duhul Svîntu, ce ar fi fostu de altă fire şi iaste împreunare şi de întru sîne cu nume şi sîngur lui, şie, fiiu.
     Dece pre după ce stătură oteţîi toţi la săbor, au trimis de tri ori la Nestorie să margă să stea la săbor, iar el nu vru nice să margă, nice să se împreune.
     Dece svîntul săboru i-au făcut izvrăjenie <=lepădare>, să-i fie luată preuţîia şi-l anathematisîră ca pre un vrăjmaş de dogmate, adecă de învăţături date şi aşedzate a svintei beserece şi-l trimisără urgisît în izgnal, la ostrovul Tharsului. Ce acolo l-au cuprinsu pre însu osîndă dumnădzăiască, că au dzăcut atîta rău şi grozav, cît i-au putredzît tot trupul de viu, de au fost picîndu bucăţi. Şi încă / şi spurcata-i limbă au putredzît, de o au fost schiupindu bucăţ şi potloage şi s-au deznodat de în toate oasăle şi muri cu amaru, ca şi spurcatul Arie şi sufletele lor moşnenescu în para vecinică de împreună cu Iuda. Iar în locul lor hirotonisîră pre Maximiianu presviter, patriiarhu pravosvivnag Costantinagrada <=pravoslavnicii cetăţi a lui Constantin>.
     Dece svîntul săboru au vestit ş-au mărturisît că Hristos şi Domnul nostru întru o voe şi într-o ipostasis şi în doaă firi să află şi că sîngur Hristos iaste om deplinu şi Dumnădzău deplinu,  <=deopotrivă cu Tatăl> spre dumnădzăire,  <=şi de o fiinţă cu noi> spre omenire, de întru curata dea viţă Mariia născut, pre care Mariia şi de pururea curată, ca pre o adevărată Născătoare a lui Dumnădzău propoveduim şi vestimu precum născu pre Dumnădzău, de întru însa întrupat. Iar carii aşea nu vor crede, nici vor adevăra-o şi pre aceia afurisitu-i-au şi i-au usăbit goniţ să fie şi afară de în svînta beserecă a lui Dumnădzău. Ş-au făcut şi acesta svînt săboru ş-au pus 8 canoane.
     Întrebare: Fiindu Dumnădzău Hristos, au făcutu-s-au pentru noi omu?
     Răspunsu: De-ar fi născut Hristos ca un omu numai, nu ar fi fostu putut feri curăţăniia Maicei Sale neatinsă şi nestrîcată, că nice un om prostu n-au născut şi să fie rămasu maica lui iarăş curată fecioară. Iar Hristos ca un Dumnădzău adevărat şi zîdătoriu de fire omenească au născut ca un om, iar ca un Dumnădzău au ferit deaviţîia Maicei Sale curată.
     Întrebare: Pentru căce Dumnădzău fiind au priimit să să întrupadză şi să fie omu?
     [[317]] Răspunsu: Pentru să să cunoască pre lume mila sa cea mare şi libovul carele are spre oameni, ş-au avut pentr-aceasta fiind Dumnădzău s-au îmbrăcat cu omenie, pentru să-i dea omului nădiajde să să apropie şi să nu fugă de cătră învăţăturile sale, carele sînt mîntuire de lume, căce că n-au venit Hristos pre pămîntu pentru să giudece lemea, ce pentru să o mîntuiască.
     Venit-au pre lume şi nu s-au mutat de în loc în loc, fără ce au arătat firea cea nevătămată dumnădzăiască, nevădzută, de fu vădzută cum am dzîce că s-au arătat cătră oameni, om şi să rudi cu oamenii, ca pentru să le spuie direptatea şi pentru să-i tragă de în rătăcitura bodzîlor ce credea şi era întunecaţi, ca să-i aducă întru adevărul credinţăi luminoasă, pentru să-i facă fii şi moşneni lui Dumnădzău şi năroade şie, opisuştnago <=scrise împrejur>.
     Întrebare: În ce chip va putea fi ca să să facă om Cuvîntul lui Dumnădzău?
     Răspunsu: De are fi datu-să noaă să putem pricepe tainele lui Dumnădzău nu am putea dzîce pentru însăle că sînt minuni, ce am socoti pre fire că sînt lucruri proaste; adecă un ziditoriu de pietri zîdeşte o casă şi ştim şi noi că o zîdeşte / cu piatră şi cu varu şi cu lut şi cu alte ce sînt de treabă. Care putem şi noi să învăţăm pre alţîi de nu am şi făcut casă într-acesta chip, nice meşterşugul nu ştim, ce numai vădzînd cu ochii am da învăţătura de în rostul, ca cînd am şti acel meşterşugu.
     Iar tainele lui Dumnădzău pentr-acea să chiamă minuni şi ciudiasă, căce că nu poate agiunge gîndul omului să le ştie şi să le priceapă şi să le spue. Ascultă, omule, şi te minună: Fiiul lui Dumnădzău cel sîngur născut au frămîntat cu degetele lui încă nu lut, ce tină, lucru şi mai de giosu şi unsă cu acea tină ochii celui om orbu, ce audzîţi c-au născut fără ochi de în zgăul maicei sale şi-i şi feace ochi de vădzu lumea atunce-ş, ca toţi oamenii.
     Socoteşte că poţi cunoaşte, ciudesă iaste aceasta, au ba? Că minte omenească şi fire nu poate să priceapă aceasta nicecum să o spue cătră altul cumu-i fapta şi cum tina aceia cu atîta iscusenie să feaceră ochi şi să tocmiră cu atăta  daru, ca să vadză lumina şi lumea. Ce pre aceasta să cunoşti în ce chip puterea lui Dumnădzău cea mare şi ciudnică au tras firea tinii după voia sa şi de în tină să feaceră ochi cu vedere.
     Pentr-aceasta şi tu, audzînd că s-au făcut Dumnădzău omu, nu-ţi turbura cugetul a mai cercare, fără ce să credzi minunea a lui Dumnădzău cea adîncă şi cu firea necuprinsă şi slăveşte putere urdzîtoriului şi nu te mai sîli a cercătare adîncurile lui Dumnădzău, nice să te înşele firea să dzîci la inema ta cum Dumnădzău au încăput în zgău de muiare şi cum au născut să nu fie atinsu fetiia maică-sa.
     Sau ş-altele să cerci, care mintea ta nu agiunge. Şi nu numai mintea ta sau a altor oameni peminteni, ce tocma nice mintea îngerilor fără de trupuri nu poate cerca aceasta: Iar despre Dumnădzău toate să pot face acestea.
     Şi mai ascultă să înveţi, omule, în ce chip Adam să zîdi de în pămînt şi muiarea lui Evva născu de întru dînsu, fiind lucru pe spre fire să nască om pre muiare. Iar Dumnădzău ca un putiarnic o au făcut cu puterea cea mare a sa de într-o coastă a bărbatului, om deplin. Şi Adam rămasă iarăş om deplinu, cum ne vedem că sîntem noi aceia. Şi mai apoi în ce chip de într-o sămînţă de bărbat cum să face învărsături multe şi să zămilsleşte pruncu în zgău.
     [[318]] Dară cum iaste atîta de agiunsu acea sămînţă de să face trup întreg, cu mîni, cu picioare, cu ochi, cu vine, cu păru, cu unghi şi cu alte mădulări cu toate? Şi să face cu atîta podoabă şi aşedzare în chip de om, cum vedem, spune-mi de poţi şti de aceasta? Ce adevărat că nu ştii nemic, nice te pricepi, fără numai ce cadzi la înţălepciunea lui Dumnădzău, de te minunedzi de puterea acestui zîditoriu de firi şi mărturisăşti cum nu ştii nice poţi pricepe nemic. Ce nu numai tu, cei toţi cei înţălepţi şi socotitori de în lume n-au putut să adeverească acestea taine şi faceri dumnădzăeşti.
     Pentr-aceasta nu mai îndrăznim a mai cerca lucrurile cele puternice a lui Dumnădzău şi / milosîrdiia lui Dumnădzău care o au arătat cătră oameni. Ce numai ce te minunează şi te miră şi slăveşte puterea lui şi mărirea şi să nu mai cutedzi a mai cerca care sînt preste puterea ta.
     Întrebare: În ce chipu Dumnădzău au întrupat şi să feace om pre pămînt şi de în ceriuri n-au lipsîtu?
     Răspunsu: Cuvîntul cel răspundzătoriu cu carele grăim noi oamenii iaste cuvînt cît numai ce să aude, iar nice să vede, nice să apipăe. Iar cînd să îmbracă cuvîntul acesta cu hîrtie, adecă de-l scrii pre hîrtie, deacii şi vede-să şi pipăe-să, pentru hîrtiia şi pentru slove, căce stau la mijloc de facu pre cuvînt şi vădzătoriu şi prindzătoriu.
     Deci într-acesta chip, asemenea iaste şi Cuvîntul lui Dumnădzău cel mai întîi de veci, ce de în Părintele au născut, fără trup fiind de în fire şi nevădzut şi nepipăit. Iar vrînd să mîntuiască pre omu pen mulţîmea milosîrdiii sale şi nelipsit fiindu de întru sînul Părintelui pururea cînd fu la vacul de apoi îmbrăcatu-s-au cu fire omenească şi născu de întru curata Mariia şi luă începătură zăbăvitoare pre după ce să arătă pre lume omu, în sînu luă începătură să fie Dumnedzău. Căce că începătură avea dentru Părintele ce fu născut mai întîiu de toţi vecii, ca de în fire Dumnădzău, apoi născu iarăş de în Maică-sa, ca de în fire om; pentr-aceasta să dzîce şi iaste deplinu Dumnădzău şi deplinu om.
     Dece într-acesta chip, precum Cuvîntul naşte de în gîndu întîiu, iar apoi să scrie şi pre hîrtie, ca şi cînd ar fi născînd pre cuvînt mîna carele scrie pre hîrtie şi nu să ştie începătura cuvîntului aceluia de unde-i născut, iar naşterea lui iaste de în gîndu; ce dacă-l scrie mîna cu gîndul pre hîrtie, nice de în gîndu nu lipseşte, nice de pre hîrtie.
     Dece într-acesta chip trebue să pricepi aceasta taină dumnădzăiască, că aicea la noi iaste gîndu, iar acolo iaste părinte; aicea cuvîntu răspundzătoriu, carele naşte de în gîndu, iar acolo cuvînt  <=de o fiinţă şi de o ipostază>, de în Părintele născut; aicea la noi vedz mînă cum naşte pre cuvînt în hîrtie, iară acolo socoteşte cu gîndul tău pentru Ficioara curată Mariia, cum cu trupu născu pre cuvîntul lui Dumnădzău şi de pre atunce luă începătură a firea om.
     Şi înţălege, ome, cu minte deşchisă, să nu te pierdzi: nu începătură să fie Dumnădzău, cît să ne ferească Svinţîia sa de cuvîntul acesta, ce începătură de-a firea omu; că pentru aceasta au născut Fiiul de la Părintele mainte de veci, ca un Dumnădzău deplinu şi de începătură cu Părintele. Iar pentru ce să chiamă iarăş deplinu omu să dzîce căce au luat începătură zăbăvitoare, născut fiind de în Preacurata-i Maică şi au fostu pre lume deplinu om, iar şi [[319]] de în ceriu nu lipsîia pururea ca un Dumnădzău. Pentr-aceasta să dzîce de întru Svintele Scrisori Fiiul lui Dumnădzău sîngur născut. Dzîce-să şi Cuvîntul lui Dumnădzău, edno ipostasi; dzîce-să şi radză de lumină şi închipuinţă de părinte.
     Iar mai audzi, / omule, şi socoteşte întru cugetul tău pentru Hristos, Fiiul lui Dumnădzău şi nu fi îndoit; că cînd audzi că să laudă Fiiu, atunce să arată  <=o mărire şi o fiinţă şi o dumnezeire> şi alte blagoslovii, ce să cuvine ca unui Dumnădzău. Şi acesta Fiiu a lui Dumnădzău chiamă-să şi Cuvîntul Părintelui, ca pentru să să arate naşterea sa de la Părinte, cea bez strastno <=fără de patimă>. Că precum şi cuvîntul naşte de în gîndu bez strastno, aşea şi Cuvîntul lui Dumnădzău au născut de întru Părintele bez strastnoe.
     Şi pentru să nu abaţi cu firea, omule, la îndoială şi dentru firea dumnădzăiască, dzîce-să şi radză de lumină şi chipu de Părinte; că precum vedzi şi pricepi că soarele răsare deodată cu radzăle şi numai întîiu soarele şi mai pre urmă radzăle, ce tot de în soare neusăbite şi cu soarele deodată răsărite şi nedespărţîte, aşea şi Fiiul de Părinte au fost şi iaste pururea nedespărţît, în veci nesăvîrşiţi. Pentr-aceasta cînd audzi a Fiiului începătură şi laudă, atunce să obliceşte şi să adevereşte edina săştnago <=de o fiinţă>, iar de pre bez strastnoe a Cuvîntului naştere. Iar de soare cum nu-i împărţîtă radză, aşia nedespărţît iaste de Părintele pururea Fiiul.
     Şi în ce chip grăeşti tu cuvîntul şi iasă de la tine sîngur de-l aud mulţi şi iaste în ştirea tuturor, iară şi de la tine acela cuvînt nu lipseşte, aşia şi Cuvîntul lui Dumnădzău, Fiiul şi Dumnădzău iaste în tot locul şi preste tot. Iar de în sînul Părintelui nu lipseşte nice odănăoară, ca un Fiiu şi Dumnădzău.
     Întrebare: În ce chip Dumnădzău de în ceriuri au priimit în zgău de muiare de să zămisli?
     Răspunsu: Nu te ciudi, ome, căce Dumnădzău Cuvîntul au priimit de s-au zămislit întru svinţit zgăul curatei Fecioare care era şi iaste mai aleasă de întru toate roadele şi mai cu tot deadinsul, pentru să să plinească gătirea cea dumnădzăiască. De care lucru şi tu, omule, de te vei face, pre tine gătit curăţăniii pentru faptele tale cele bune, precum şi Evanghelestul Ioannu adevereşte dzîcînd: Eu şi părintele vom întra şi lăcaşul cătră dînsul face-vom. Iani audzi, ome, cum priimeşte Dumnădzău să sălăşluiască şi întru tine, căce că omu iaste mai alesu şi mai cinstit decît toate zîdirile de în cîte au făcut şi-l cinsti cu chipul său şi cu a sa mînă-l sue.
     Pentr-aceasta nu să leapădă a nu lăcuire în zîdirea lui, care lucru au făcut cel sîngur Svînta Troiţă. Şi nelipsînd de în sînul cel părinţăscu s-au zămislit întru Svînta Preacurată şi de întru însă s-au îmbrăcat cu chipul şerbului său, a omului, ca pentru să-l izbăvască. În ce chip şi un împărat prostu, peminteanu şi ar avea o slugă a lui şi să fie cădzut la robie, iară acel împărat fiindu-i voia să-ş scoaţă de în robie pre acea slugă iubită a sa, s-are îmbrăca împăratul acela cu haine proaste şi s-are duce să-ş izbăvască sluga de în robie, într-acesta chip şi Domnul Iisus Hristos s-au îmbrăcat cu chipul slugăi, adecă a omului, ca să / poată izbăvi omul carele iaste sluga sa cea iubită.
     Şi nu păru lui Dumnădzău lucru necinstit acesta, de în vreme ce firea omenească iaste zîdită de mîna lui Dumnădzău şi mai cinstit decît toate faptele [[320]] Svinţîii sale, în ce chip să nu priimască să lăcuiască în zgău de Preacurată şi Preasvinţită şi de întîiu gătită şi curăţîta de în darul Duhului Svîntu.
     Ce nu te ciudi <=minuna>, omule, nice socoti căce că iaste omul peliţă şi carne, ce să sămălueşti a sufletului celui cuvîntătoriu iscusăniia şi gătirea faptei lui cumu-i şi de unde iaste şi atunce te minuneadză. Au nu socoteşti pre omu că are gîndu şi minte de oblăduiaşte toată lumea şi pămîntul şi marea şi are mîni, carele posluşescu pre înţălepciunea gîndului şi face cetăţi şi casă şi zidiuri şi vii şi de toate organele cîntătoare şi meşterşuguri în divuri, în chipuri. Urdzeşte şi săvîrşeşte şi-ş iaste stăpînu minţîi sale den ce va vrea să facă.
     Şi nime nu-l oblăduiaşte căce că-i cinstit despre Dumnădzău cu samo oblastia <=sîngură stăpînire> nu-l socoti pre omu căce-i şerbu lui Dumnădzău, ce socoteşte lumina soarelui, că în loc de slugă lumineadză omului şi ceriul şi toate stihile pentru om sînt făcute să-l cumpăte şi să-l mărească; şi cîte-s pre pămînt şi pre supt ceriu toate pentru treaba omului sînt făcute şi omul iaste stăpîn acestora, a toate. Pentr-aceasta nu fie cu minune nemărui că s-au zămislit Dumnădzău în zgăul ceii fapte de mînule sale şi luă de la însa trupu ca să izbăvască omul.
     Întrebare: În ce chip nu izbăvi Dumnădzău omul în tărie, că i să putea să-l scoaţă de în mînile diiavolului, ca un Dumnădzău şi fără să nu fie mai întrupat să să facă om?
     Răspunsu: Ca unui Dumnădzău ce i să putea fire-ari făcut şi aceasta. Ce nu încape sîlă şi strîmbătate la mulţîmea cea de direptate a lui Dumnedzău, căce ar fi aflat cale diiavolul de ar dzîce cum: eu căce am greşitu mi-am scădzut de în cinste şi m-am făcut de lumină, ce am fost, întunerec; iar omul au greşit şi mai mult de mine şi şi mai cumplit, că au eşit de învăţătura lui Dumnedzău şi să feace preastîpnic <=călcător de poruncă> şi pofti a să facere Dumnedzău. Şi pentru ce ai mîntuit pre omu şi mie faci strîmbătate? Au nu sînt şi cu zîdirea ta, ca şi omul?
     Ce Dumnedzău fiindu-i voia ca să-ş arate dereptatea sa cia putiarnică şi înţăleaptă săvîrşi lucrul cu svînta trupare a sa minunată pe spre fire şi pe spre cuvîntu şi cuget. Iar ca un direptu au dat mînă agiutor zîdirei sale, lui Adam, căce că Adam n-au greşit de în voia lui, ce de în lucrul şi svatul diiavolului, precum înşălă pre Evva.
     Dece Adam încă era şi cu cale să i să iarte greşala pentru pocăinţa lui şi încă mai mult, pentru lacrămile lui cele multe ce au plînsu pe după ce fu gonit de în raiu întru toată viiaţa lui şi-ş tot cerea ertare despre Dumnădzău.
     Iar Dumnădzău cu mulţîmea înţelepciunii sale, fiindu-i voia să scumpere înşelăciunea care o au / fost făcut diiavolul lui Adam de l-au înşelat; şi pentru ca să-ş izbăvască zîdirea mînulor sale în chipul cela precum şi diiavolul pentru au înşelat pre Adam aşea să fie înşelat şi diiavolul pentru Adam despre puterea lui Dumnădzău.
     Dece în vreme ce şi diiavolul s-au ascunsu în şearpe de au înşelat pre omu, aşea într-acesta chip şi Fiiul lui Dumnedzău şi Dumnedzău adevărat fiind Dumnădzău cum au fost, să feace om şi să îmbracă cu trupul cela ce şi-l avea şi Adam şi într-acela trup ş-au ascunsu dumnădzăirea; adecă fu şi Dumnădzău deplin şi şi om deplin.
     [[321]] Iar diiavolul vădzînd pre Dumnădzău omu trupan pre lume s-au ispitit ca să înşele, ca şi pre Adam cel vechiu, să-l aducă la greşală precum avea obicină de înşela pre toţ oamenii ce să năştea pre pămînt de întru Adam de la săzdaniia <=facerea> lumii şi-i dobîndiia şie, într-acesta chip socotiia că va înşela şi pre ome Dumnădzău, vădzîndu-l împieliţat cu trup de omu. Dară nu-ş putia plini diiavolul voia acolea ca să biruiască şi pre acea fire omenească ce era îmbrăcată dumnedzăirea, ca un lucru curat ce au fost, ce de greşialele lumii n-au fostu atinsu, nice s-au aflat strîmbu de întru rostul lui, ce fu biruit sîngur diiavolul şi înşelat.
     Şi-l cunoscu că-i Dumnedzău cînd învălui pre Hristos în măgură de-i arăta pietrile dzîcînd ca sînt pîini. Dece de l-au şi cunoscut că-i Dumnădzău, iar tot nu să încredea, ce au îndemnat cu răcorile sale pre jidovi pentru să-l omoară, ca să să încreadză iaste şi Dumnedzău, au numai omu.
     Dece cînd vădzu Hristos că-l cearcă jidovii să-l prindză şi avea Hristos scîrbă şi grijă şi sîlă, cît curea sudorile lui Hristos ca picăturile de sînge şi să ruga Părintelui dzîcînd să-l treacă potirul cel de moartea de pre cruce să nu-l bea, că încă n-au fost sosît ceasul, atunce diiavolul iarăş credea că iaste om.
     Iar dacă se răstigni Hristos pre cruce şi vădzu diiavolul minunile ce să feaceră atunce şi vădzu lumea de gios şi lumea de sus că să amestecară şi să cutremurară, că soarele s-au întunecat, pămîntul s-au cutremurat, pietrile s-au despicat, catapetazma beserecii au crăpat de sus pînă gios şi mormînturile morţîlor s-au deşchis şi alte minuni multe ce s-au făcut, şi iarăş cînd l-au mărturisît războinicul <=tîlharul> pre cruce Domnu şi Dumnădzău şi Hristos i-au ertat toate greşealele şi pre loc i-au făgăduit raiul şi împărăţîia sa, atuncea l-au cunoscut diiavolul că iaste Dumnădzău. Şi iarăş îndemnă pre jidovi să-i dzîcă de are vreo putere să să pogoară de pre cruce să nu moară răstignit, căce adevără diiavolul şi vădzu că i să luă oblastiia toată care o avea şi-i sosî perirea.
     Iar Domnul Hristos, fiindu-i voia ca să plătească datoriia lui Adam şi să să rupă zapisul carele ţînea diiavolul la mîna sa, a lui Adam şi de Adam făcut pentru neascultare au priimit Hristos de au murit pre cruce. Şi să pogorî în iad cu îndumnădzăiat a lui suflet şi acolea au aflat pre strămoşul Adam / şi pre toţ cei morţ de în veci şi-i învisă şi-i scoasă, însă cîţ au avut şi acolo radză luminată, adecă credinţă cătră Hristos şi-i izbăvi de în iad de într-atitea mii de ai ce i-au fostu ţîind diiavolul în iad. Şi de acolea, scoţîndu-i, i-au suit în ceriu.
     Iar pentru ce au înşelat diiavolul întîiu pre Evva, de cu îndemnarea lui au luat de au mîncat de în pomul de în raiu şi dede şi lui Adam, derept care lucru fu şi blăstămată de spre Dumnedzău Evva cînd i-au dzîsu: În jeale să faci ficiori. Pentru aceasta cel unul a Svintei Troiţe, Hristos, s-au îmbrăcat cu trup de în curata de-a viţă Mariia şi pre după învierea lui Hristos întîiu muerilor să dede bucuriia, mironosîţălor, adecă firei muereşti, precum au şi greşit muiarea Eva întîiu, ca să să răsîpască şi să piiară blăstămul muerescu.
     Şi în care chipu i-au înşelat diiavolul de ş-au întinsu mînule în pomul raiului în şeasă ceasuri, de au luat strămoşii Adam şi Evva de au mîncat, într-acesta chipu şi Domnul Iisus Hristos în şeasă ceasuri ş-au întinsu svintele mînuri pe spre cruce.
     [[322]] Iar pentru care lucru au mîncat strămoşii cei de întîiu zîdiţi şi ş-au agonisît sînguri ei moarte, pentr-aceasta şi Hristos au luat moarte de pre cruce, ca pentru iarăş moşilor nemoarte şi viiaţă vecinică să le dăruiască şi alte lucruri toate cîte cu sămotrenie <=purtare de grijă> să feaceră despre Fiiul lui Dumnedzău, toate le feace în chipuinţa celor de întîiu.
     Întrebare: În ce chipu nu fu lucru să să facă mîntuirea omului cu mijlocul vreunui înger sau vreunui svîntu, fără ce să nu pogorî Fiiul lui Dumnădzău sîngur de să întrupa om?
     Răspunsu: Pentru căce era peste putinţă firii omeneşti să facă pravila diplin şi desăvîrşire, precum să arată într-adevăr. Că nice Noe, nice Enoh, nice Avraam, nice Moisi, nice David şi nice unii de întru prorocii şi bărbaţii svinţi, nice unii n-au ţînut ferit pravila deplinu. Ce de au şi slujit lui Dumnădzău şi ş-au luat plata deplinu, iar de în iad nime nu putea să scape, fără să nu margă.
     Iar Domnul nostru Iisus Hristos fiind fost ferit pravila deplinu şi nice odănăoară greşală n-au făcut, nice s-au aflat strîmbu de întru rostul său şi îmblîndu pre lume spunea oamenilor să petreacă viiaţă svîntă şi mai direaptă decît viaţa pravilei lui Moisi, care iaste şi la noi şi pînă astădzi. Şi mult o au ţînut învăţătura aceasta bine şi direptu întăriţi cu darul Duhului Svîntu. Dară în ce chip înger fără trup, sau omu trupan fiindu în păcate şi amestecat cu păcate să poată face lucru pe spre fire ca acesta şi alesu mare şi groznic şi minunat, care să cuvine lui Dumnădzău numai şi nu altui.
     Ş-altă învăţătură: Că de s-ar fi făcut mîntuirea omului despre vreun proroc, sau altu svîntu, firi-ari fost / pre aceia să-i ţîe oamenii ca pre nişte dumnădzăi, precum au fost ţîind jidovii pre Moisi, căce că-i trecusă Marea Roşie şi i-au fostu izbăvit de în robiia lui faraon. Iară pe după moartea lui Moisi i-au acoperit Dumnedzău mormîntul de nu să mai află, ca să nu cadză oamenii la slujbă de bodzi, că s-ar închina bodzîlor şi lemnelor şi pietrilor şi ar fi cădzut mai rău rătăcitura de apoi decît cea de întîiu.
     Şi ş-altă învăţătură: De s-ar fi fost făcut mîntuirea omului despre îngeri, precum firea îngerească trup nu are şi firea omenească are trup, de care nu să poate potrivi, nice a să însăbrare firile a îngeri cu oameni, ce ar fi fost un lucru cu greu să să asemene şi să să săvîrşască lucru mare şi minunat ca acesta. Căce că Domnul Hristos cînd îmbla pre pămînt şi spunea cazanii pre în şcoale jidoveşti şi făcea minuni, iar fiind om Svinţîia sa, mulţi oameni să lăsa după însu ascultîndu-i cazaniile şi prăvindu-i minunile. Deci Domnul Hristos mînca şi bea cu dînşii şi nu numai cu cei direpţi, ce mai mult cu cu mitarii <=cei ce luau mită> şi curvarii, ca pentru să ispăşască să-i scoaţă de supt mîna diiavolului, de care lucru nu-i în asemenea îngerul acesta lucru să să facă.
     Şi altă învăţătură: De s-ar fi făcut mîntuirea omului cu mijloc de îngeru sau de vrun bărbat svînt s-ar fi făcut şădere mare întru firea omenească. Căce că Domnul Iisus Hristos pogorîndu-să de în cer şi întrupîndu-să pre pămînt de întru curată Mariia şi fiind şi om deplin cum şi Dumnădzău au dumnădzăit şi pre firea omenească cu darul Duhului Svînt şi feace schimbu cu noi oamenii, că au luat de la noi trupul şi ne-au dat noaă duhul şi ne feace pre noi, oamenii, fiii lui Dumnădzău pentru svîntul botedz. Iar cu mijlocul morţîi sale ceii făcătoare de viiaţă datu-ne-au a sale svinte şi stratnice taine a svîntului şi [[323]] cinstitului trupu şi sînge, cărora sînt poftitori îngerii a să plecare cu poslujenie şi să face pururea de spre preuţîe de soare şi noi mîncînd împreunare facem cu Dumnădzău şi ne însăbrăm de sîntem neîmpărţîţi şi neusăbiţi de svînt trupul său şi de cinstitul şi dumnădzăescul sînge.
     Şi pentru acestea svinte daruri sîntem straşnici cătră împotrivnicii noştri, diiavolii. Iat cînd să înşală neştine dentru noi oamenii a greşire ori în ce chipu de rău şi de moarte pentru îndemnările şi mrejile diiavolului arătatu-ne-au Hristos svînta ispovedanie şi apoi svînta aceasta priceştenie cu care ne pocăim şi ne curăţăm despre toate înşălăturile vrăjmaşului şi ne îndereptăm şi ne curăţăm de toate răcorile lui şi de greşealele noastre. Dece acestea bunătăţi şi acestea daruri nu ar fi fost pre oameni de nu s-ar fi întrupat pre pămînt Fiiul lui Dumnădzău.
     Şi iarăş ş-altă învăţătură: De nu s-ar fi, întrupat Hristos, Fiiul lui Dumnedzău pre pămînt nu s-ar fi îndumnădzăiat firea omului pe după poronca Svintelor Scrisori, nice morţîi de în veci fiindu merşi toţi în iad s-ar fi mai izbăvit de în legătură, pre carii i-au scos de în iad, pogorîndu-să / sîngur în iad Domnul Hristos pe după ce să întrupă şi muri şi-i fu numai a să pogorîre sîngur cu sufletul său cel îndumnădzăiat acolo în iad, unde era sufletele tuturor morţîlor de în veci, ca pentru să-i scoaţă; şi într-acesta chip i-au izbăvit de în mînule diiavolului şi de în munca iadului.
     Însă cîţi l-au credzut şi acolo în iad de Dumnedzău adevărat şi-i sui în ceriu de văd binele Sionului de susu şi dede noao nădiajde mare să avem pentru învierea sa. Iară pe după ce s-au înălţat în ceriu şedzu den a direapta Părintelui; că trupul acela ce s-au întrupat, pre care trup l-au îndumnădzăiat şi l-au împreunat cu dumnădzăirea de iaste întru o edino ipostas şi întru o edino cristiiaje i dostoinstva <=una cinste şi vrednicie> şi pururea cu Părintele. Pentr-aceasta să feace firea noastră cia omenească să edinivşihsia <=se uneşte> cu dumnădzăirea şi-i mărită în ceriu şi pre pămînt şi de îngeri şi de oameni. Şi pe cît era firea omenească depărtată de Dumnădzău şi usăbită pentru greşala strămoşului Adam, pre atîta să cinsti şi să slăvi pentru întruparea lui Hristos, cît şedzu firea omenească cu Părintele într-un scaun de în diriapta.
     Dece pentr-aceasta avem nădejde mare şi ne rugăm la toate scîrbele şi nevoile noastre cu îndrăznire mare, pentru să ne izbăvască şi să mîntuiască ca rodului nostru trupeşte, ce ne iaste, şi ca unui Dumnedzău şi zîditoriu noaă despre dumnădzăire ca să ne fie de agiutoriu şi milostiv şi ertător greşialelor, cînd va veni cu trupul acela să giudece viii şi morţîi şi să plătească fiecăruia după faptele sale.
     Ş-altă întrebare: În ce chip, de în vreme ce cunoaşte Dumnedzău că să meneşte omului să cadză la închinare de bodzi pre după ce-l va face şi să greşască cumplit pre după ce îl va face şi va trebui să ia trup sîngur Fiiul lui Dumnădzău cel neîmpărţît de Părintele şi de Duhul Svîntu, ca pentru să izbăvască pre om, dacă ştiu că va fi omul cu greşală aşea, că ce-l mai făcu?
     Răspunsu: Domnul Dumnedzău ştie şi cunoaşte toate lucrurile încă pînă a nu să face şi ştiia precum va greşi omul pre după ce-l va face şi precum să va lepăda de zîditoriul său, de Dumnedzău, şi să va închina bodzîlor ş-altor fapte de pre lume şi precum va pîngări pămîntul cu faptele lui cele rele şi de Dumnedzău nesuferite. Iar mai ştiia Dumnădzău şi mai cunoştea şi ce [[324]] dobîndă şi bine să va zămisli dintru omu, adecă dentru Adam, şi nu vru să lipsească binele şi venitul acela. Că ştiia că dentru Adam va naşte un Avraam şi un David şi un Petre şi un Pavel, vasul cel curat; şi vădzînd că vor să să facă ceata direpţîlor şi ceata prorocilor şi ceata apostolilor şi precum cu cazaniile lor vor dezrădăcina jirtvele cele de bodzi şi vor sămîna cuvîntul mîntuirei şi a direptăţîi şi dentru vestire vor răsări dascalii beserecii şi atiţea măcinici şi atîţea preapodobni şi atitea svinte mueri, pînă şi pruncii cei mici şi brudii vor vesti numele Domnului şi vor călca / capul vrăjmaşului celui cu mreji multe şi cumplite.
     Şi vădzînd precum dentru firea omenească vor să să plinească cetele îngereşti celia ce le pogorî de în ceriu, Luceafărul, necialnicul îngerilor, pentru mîndriia lui, precum mărturiseşte marele bogoslov Grigorie Nazianzu la cazaniia ce arată la Rojdestvo Hristovo <=Naşterea lui Hristos> de dzîce: Plinisă-va lumina de susu cu rodul <=neamul> de giosu. Şi nime cuvîntului acestuia să nu stea cu îndoială. Hristos învaţă aşijdirea cum va să să slăvască numele lui cel svîntu pre pămîntu de în oameni, ca şi în ceriu de îngeri.
     Pentr-aceasta nu se lepădă Dumnedzău de săzdaniia <=zidirea> sa, de Adam, ca pentru să nu păgubască o dobînă ca aceasta. Dece iarăş încă pînă a nu zîdire Dumnădzău pre Adam au socotit cum pre după ce-l va zîdi să meneşte la mijloc pentru întruparea Fiiului său cel sîngur născut, Domnul nostru Iisus Hristos, carele era de în Părintele născut, mainte de viaci, precum să scrie şi la Svînta şi Dumnădzăiască Pisanie: săviat preaveacinii <=sfatul dinainte de veci>. Şi pînă a nu face omul au fost aceasta voe dumnădzăiască, menită şi gîndită.
     Şi ştiind putiarnicul Dumnedzău cum va să să înşele omul şi va cădea la strîcare cu neascultarea, au închipuit Dumnedzău şi îndireptarea diregerii lui. În ce chip va fi? Ca un înţăleptu meşterşugariu şi ca un preajderazumnu <=mai înainte înţelegătoriu> şi de mai întîiu gînditoriu; şi de pre atunce şi pre Preasvinţita de-a viţă Mariia, ca pre un lucru scumpu de acesta daru şi destonică o au alesu. Şi nu numai pre însă, ce şi pre apostoli i-au fost alesu mai întîiu de săzdaniia <=zidirea> lumii, spre posluşeniia sămotrenii <=ascultarea socotinţii> sale, precum mărturisiaşte şi fericitul Apostol Pavel şi marele Bogoslov Ioannu, adecă lui Dumnedzău s-au născut aceştea.
     Aşijdirea aceasta taină o au mai adeverit Dumnedzău şi pentru proroci, carii l-au vestit întru toată lumea, precum să viade la pisaniile tuturor prorocilor, precum mărturisescu pentru întruparea lui Hristos, că avu pînă în iad pentru noi plecare. Şi fiecine să încredinţadză de într-acestea pisanii, precum iaste adevărat pentru însa crainee să hojdenie <=mărginită pogorîre> şi întruparea Domnului Hristos, pentru a căruia mijlocu au zîdit şi au înoit de al doilea rînd rodul omenescu şi l-au făcut om destoinic de împărăţîia ceriului.
     
     
 CĂTRĂ NISTORIE RĂSPUNSU, CUM DUMNEDZĂU SÎNGUR IASTE HRISTOS ŞI PREACURATA MARIIA BOGORODIŢĂ ADEVĂRATĂ IASTE
 
     Pavel Apostolul dzîce la pisaniia sa, la Poslanie, care scrise cătră Filipisii de dzîce aşea: [[325]]  <=Aveţi în voi simţirea care era în Hristos Iisus, cel ce fiind în chipul lui Dumnezeu, n-a ţinut ca la o pradă la egalitatea sa cu Dumnezeu, ci s-au golit pe sine, a luat chip de rob, făcîndu-se oamenilor asemenea şi la înfăţişare dovedindu-se ca un om. S-a smerit pe sine ascultător făcîndu-se pînă la moarte, şi încă moarte de cruce. Pentru aceia şi Dumnezeu pre dînsul l-au preaînălţat>.
     Iată că adevărat cel închipuit şi asemenea cu Dumnedzău şi părintele ce au fost mainte / de veci, Fiiul şi Cuvîntul lui Dumnedzău; pentru aceasta mărturiseşte Svîntul Pavel Apostol precum nu să feri dumnădzăirea ca să să pogoară şi să să îmbrace cu închiparea şerbului său, a omului şi să amestece dumnădzăirea cu omenirea, care dumnădzăire nu i-au fost apucătoare sau dobîndită despre vrio parte, ce de în fire şi dentru sîne şi adevărată şi nesmintită lumină de în lumină, Dumnădzău adevărat de în Dumnădzău adevărat, acesta, ce era şi iaste slăvit şi mărit despre heruvimi şi despre serafimi, s-au plecat pre sîne şi luă chip de om, adecă chipul robului şi şerbului său, lui Adam. Şi n-au mai socotit că daca să va face om va fi mustrat şi alinzuit şi clevetit şi suduit şi însătat şi înfocat şi cu trudă petrecîndu şi cu munci chinuit şi pre cruce răstignit. Ce să pogorî de să întrupă de în Preacurata, după Scrisori, şi gustă moarte pentru să mîntuiască zîdirea sa, pre Adam şi pre cei de întru Adam, pre cari îi feace sîngur Dumnedzău cu mînule sale, arătîndu-şi toată milosîrdiia sa spre naşterea omenească.
     Şi nime cu îndoială întru firea lui să nu fie, precum Domnul Hristos pe după naştere n-au fost deplinu Dumnădzău şi deplin om şi <să> asculte cuvîntul Părintelui de în ceriu; fiecare precum răspunde în Svînta Evanghelie la Preaobrajenie <=Schimbarea la faţă> şi la Bogoiavlenie <=Bobotează> dzîcînd aşea: Acesta aiste Fiiul mieu cel iubit, întru care blagovoliiu <=bine am voit>. Iară şi Arhanghel Gavriil dzîsă Precistii, cînd i-au blagoveştit <=binevestit>: Iată că vei lua în zgău şi vei naşte fiiu şi-i vei chema numele lui Iisus; acesta iaste mare şi fiiul celui de înălţîme să va chema.
     Şi iarăş să mai mărturiseşte la Evanghelie aşia, pentru căce şi cel născut svînt să va chema Fiiul lui Dumnedzău. Aşijdirea şi Ioan Crîstiteliu mărturisî-l şi dzîsă: Iată mieluşelul lui Dumnedzău, carele ia asupra lui greşealele lumii. Şi iarăş mai mărturiseşte acesta Svînt Botedzătoriu ş-au dzîs la botedzul lui Hristos aşea: Cela ce m-au trimis să-l botedzu aşea mi-au dzîs: spre cari vei vedia Duhul pogorîndu-să şi rămîind pe spre dînsu, acela iaste, carele boteadză în Duhul Svîntu şi cu focu. Şi iarăş dzîce Ioannu Botedzătoriul aşea: Şi eu îl vădzuiu şi-l mărturisîiu că acesta iaste Fiiul lui Dumnedzău.
     Aşijdirea şi Ioannu Evanghelestu şi Bogoslov arată pentru întruparea lui Hristos la începerea Evaugheliii ce scrie sîngur şi dzîce aşea: Şi Cuvîntul trup să feace şi sălăşlui în noi. Şi am vădzut puterea lui, putere ca de Fiiu sîngur născut de la Părintele, plinu de daru şi de direptate.
     În ce chipu nu iaste Dumnedzău, Hristos, o spurcate Nestorie, cînd ş-au trimis pre ucenicii şi le dzîsă: Mărgîndu, învăţaţi toate limbile, botedzînd pre dînşi întru numele Părintelui şi a Fiiului şi a Duhului Svîntu. Cum nu iaste Dumnedzău cel unul a Svintei Troiţă? Ce adevărat iaste [[326]] Dumnedzău, Cuvîntul şi Fiiul lui Dumnedzău şi cu adevărat cătră toţi, precum au născut de întru Părintele încă de mainte de veci. Chiamă-să / şi Fiiul omenescu, pentru căce ş-au împreunat dumnădzăirea cu întruparea şi pentru noi au suferit naştere de în chipu muerescu.
     Ascultă, spurcate Nestorie, pre Pavel, vasul cel curat, ce dzîce la poslaniia sa cătră Galatomu, adecă dzîce aşea: Cînd au venit plinirea anului trimis-au Dumnădzău pre Fiiul său de născu de în muiare.
     Şi pentr-alte multe locuri, multe a Svintelor Scrisori vei afla, chemîndu-să Fiiul omenescu, pecum şi Matheiu Evanghelestul dzîce: Cînd va veni Fiiul Omului întru puterea sa şi toţi svinţîi îngeri cu dînsu, atuncea va şedea pe spre scaunul cel de slavă al său, adecă îngerii, ca să-l posluşască. Dară de ar fi fost omu prostu şi nu Dumnădzău, nu l-ar fi posluşind îngerii, nice pre scaun slăvit are şedia.
     Aşijdirea şi aiurea mai dzîce Evanghelestul că nime nu s-au suit în ceriu, fără cela ce s-au pogorît de în ceriu, Fiiul omenescu. Şi aiurea iarăş mai dzîce Evanghelestul: Aşea să va înălţa Fiiul omenescu, că pentru fiecare ce va crede întru însu nu va rătăci, ce va avea viiaţă vecinică. Aşijdirea şi pre ucenicii săi întrebîndu-i Hristos le dzîcea: Ce îmi dzîceau oamenii să hiu? Fiiul lui omenescu.
     Şi într-alte locuri multe, în Svintele Scrisori veţ afla, încredinţînd a sa desăvîrşit plecare şi mărturisind pre sîne precum au purtat trupu cu mare adiverire de în curată Fecioară Mariia şi să feace şi om, precum era Dumnedzău, c-au împreunat dumnădzăirea cu omenirea. Care lucru pe spre fire iaste şi minune în gîndul omenescu să sămăluiască adîncul acesta şi să nu să înşiale cu firea neştine să dzîcă precum să fie născut întîiu, de în Curata, om, şi apoi să să fie pogorît pre însu Cuvîntul lui Dumnedzău.
     Depărtat să fie acesta cuvînt de cătră toţi şi nepomenit. Că aşea dzîcea Arie şi Nestorie, păgînii şi ereticii. Iară adevărat, întru zgăul Preacuratei să împreună dumnădzăirea şi omenirea şi născu deplinu Dumnădzău şi deplinu omu, precum mărturiseşte şi Apostolul Pavel, dzîcînd că întru însu lăcuiaşte toată plinirea dumnădzăirei trupeşte şi născu nu dumnedzău golu, nice om prostu, ce unul el sîngur Dumnădzău deplinu şi şi om deplinu, întru un ipostasi cunoscut şi slăvit. Şi într-acesta chipu cunoaştem pre acesta c-au chinuit şi au învinsu. Însă nu au chinuit cu firea dumnădzăiască, că fără muncă şi neatinsă iaste dumnădzăirea, ca un lucru fără trup, ce numai svîntul trup al său cel născut au trudit în chinuri, adecă s-au muncit; acesta-i Dumnedzău cel păţît pentru noi. Dece pentr-acesta şi Preacurata prestno Dvo <=pururea Fecioară> Mariia, Maica lui Dumnedzău, vă istină <=într-adevăr> şi adevărată Bogorodiţă, de în vreme ce n-au născut om golu, precum dzîci tu, proclete Nestorie, ce au născut Dumnedzău şi om, ce în doaă firi şi întru un ipostas iaste cunoscut şi mai deinte de veci, de întru părintele iaste născut; iar la aii de apoi ai săi de întru Preacurata feace-să om de în Părintele fără mamă şi de în mamă fără părinte.
     Şi acestea scrisăm pre puţîn, ca să postîmpim <=astupăm> gura cea spurcată a păgînului Nestorie. Iară de să va cerca amăruntul toate Svintele / Scrisori şi vechi şi noaă spun şi învaţă pentru întruparea lui Hristos.
     [[327]] Pentru aceasta l-au blăstămat şi l-au anathematisît pre acestu spurcat Nestorie aceştea svinţi oteţ, cîţ au fost la acestu al treilea svîntu săbor şi-l izgoniră şi-l usăbiră de în besereca lui Dumnedzău afară, precum la începutul acestui svîntu săbor scrisăm. Şi tocmiră aceştea svinţ oteţ 8 canoane întru întăritura svintei besereci.
     
     
PENTRU SVÎNTUL AL PATRULEA SĂBOR DE ÎN LUME, PRE CÎND SĂ FEACE

     Acesta svîntu săbor al patrulea, în al doilea an de împărăţîia lui Marchiian şi a Pulherii dea viţii cei curate, în cursul ailor de la Adam 5933, iar de la întruparea lui Hristos 425, pe după săborul al treilea cu 20 de ani mai pre urmă, adunîndu-să 630 de svinţi oteţ de în toată lumea, cu cuvîntul împăratului. Şi să feace acest svînt săboru la Halchidona, aproape de Ţarigrad, preste mare decinde.
     Şi prici era cătră Dioscoru, patriiarhul de la Alexandriia, şi cătră Eftihusu, arhimandritul Ţarigradului, dzîcîndu cum trupul lui Dumnedzău nu iaste noaă edina săştnag <=de o fiinţă> ce iaste fără suflet şi fără gînd şi de în doaă firi avîndu amestecare: o fire dzîcînd că pe după împreunarea dumnădzăirii ş-a omenirii s-au făcut, apoi, iar în locul gîndului ş-a sufletului cu dumnădzăirea plinirea făcea aceştea eretici şi în chipu de nălucă făcea trupul carele au luat Dumnedzău de în Preacurata Maică şi precum n-au chinuit Hristos trupeşte, ce-au chunit dumnădzăiaşte, adecă de pre cruce nu s-au răstignit trupul, ce numai trupul au fost într-arătare, iar nălucă, ce s-au răstignit dumnădzăirea.
     Acestea şi alte îmbălături şi împotriva lui Dumnădzău grăiia aceşti spurcaţi de eretici, Dioscoru şi Eftihie. Iar la acesta svîntu săbor fost-au strînşi capete alesă: Leon, papa de la Rîm, şi în locul său trimisesă namisnici pre Pashasîe şi pre Luchinie episcopii; şi era Anatolie, patriiarhul Ţarigradului, şi Maxim patriiarhul de la Antiohiia şi Juvenalie, patriiarhul Ierusalimului. Şi anathematisîră pre Dioscor şi pre Eftihis şi-i trimisără în urgie, izgoniţ la Gagra.
     Şi hirotonisîră svîntul săbor patriiarhu de la Alexandriia pre Proterie în locul lui Dioscoru ereticul. Iar svîntul săboru acesta al patrulea au văzglăşit <=propovăduit> pre Hristos deplinu Dumnedzău şi deplinu omu şi în doaă firi,  <=neamestecată şi nedespărţită>. Iar carii vor dzîce pre urma lui Dioscoru că trupul lui Hristos iaste fără suflet şi fără gînd şi în loc de acestea va plini cu dumnădzăirea, precum Dioscoru şi Eftihis au îmbălat, toţ să fie anathema şi blăstămaţ, unii ca aceia.
     Iar Hristos mărturiseşte cu svîntul rostul său la muncile Svinţii sale şi dzîce în Evanghelie aşea: Acmu dzîcu, acmu sufletul mieu s-au cutremurat; Părinte, mîntuiaşte-mă de ceasul aceasta. Apoi dzîcea iarăş: Nime nu va lua sufletul mieu de la mine, ce am oblastiia <=putere> a-l darea şi iarăş a-l luarea pre dînsu. Dece iată că aicea ne arată; pentru cum dzîce că i s-au cutremurat sufletul să / chiamă slăbire. Dece iată că aceasta iaste despre firea omenească; iar celalaltu cuvînt ce dzîce oblastie am, adecă putiarnic [[328]] sîntu, să arată lucru de putiarnic ca de un Dumnădzău ce să arată ş-altă fire aicea, adecă dumnădzăiască.
     Şi iată că rămasă spurcatul Dioscoru minciunos şi anathematisît şi blăstămat, precum şi papa Rîmului anume Leon, au scris o poslanie cătră Flaviian, întărind şi încredinţînd svînta lege, care poslanie o au priimit ca un stîlpu de temeiu creştinătăţîi. Şi au şi mai întărit aceştea svinţi oteţi svîntul săboru de întîiu şi pre al doilea săbor şi şi pre al treilea şi tocmiră şi 30 de canoane cu aşedzare svintei besereci.
     
     
    PENTRU SVÎNTUL AL CINCEALEA DE ÎN LUME SĂBOR, ÎNVĂŢĂTURĂ
    
     Cînd fu în 25 de ai de împărăţîia lui Justiniian împărat cel mare, feace-să acesta svînt de în lume săbor al cincilea, care săbor să feace în Ţarigrad, fiind svinţi oteţi strînşi de în toată lumea 165, pre poronca împărătească veniţi. Pre vremea ce au fost papă la Rîmu Vighilie sştenno <=sfinţitul>, carele au trimis în locul său namisnic pre Livel episcopul, om cărtular şi destoinic a darea răspunsu şi a întări credinţa pravoslava. Şi mai era de în capete svinţî părinţi aceştea: Ethihie, patriiarhul Ţarigradului, şi Apolinarie, patriiarhul de la Alexandriia, şi Domnu, patriiarhul de la Antiohiia, şi un arhiereu namisnic, în locul lui Ethihie, patriarhul Ierusalimului.
     Şi să feace svîntul săbor acesta mai pre urmă decît al patrulea săbor cu 102 ai. Şi să feace cătră Seviru bezglava i necistiva <=cel făr-de cap şi necurat> şi cătră nebunul Orighen şi cătră alţ ce să ţînea de eresîile lui, anume Geamănul şi Evagrie, eretici răi şi defăimători, carii izvodisă şi nişte glave întru care le huliia şi dzîcea aşea, cum sînt făcute gata sufletele, de aşteaptă cînd să va zămisli vreun pruncu în zgăul maică-sa sînt suflete gata de a altor morţi. Ce acele suflete mărgu pen trupurile pruncilor în zgăul maicelor şi să face trup cu suflet. Şi dacă mor oamenii, sufletele lor întră aşea, cum ăudzîm, pre în prunci şi să făcu oameni vii şi cu suflete pre lume, luîndu aceasta eresie de la eleni.
     Şi mai dzîcea că are săvîrşire iadul şi trupurile omeneşti nu vor învie la giudeţu şi precum diiavolii să vor face iarăş îngeri, de-ş vor fi la loc, precum au fost şi mai întîiu, şi precum raiul nu-i necăiuri, nice-i răsădit de Dumnedzău pre pămînt, nice pre Adam au zîdit Dumnădzău cu mînule sale. Şi alte multe împotriva lui Dumnedzău ş-a beserecii grăiia şi îmbla, ca nişte păgîni şi ca nişte eretici. Şi multă amestecare şi vrajbă pusesă întru năroade, de sta svînta beserecă în mare cumpănă.
     Iar svinţîi oteţi cu agiutoriul lui Dumnedzău îi pobeduiră şi-i anathematisîră pre acestea ce scrisăm mai sus. Aşijdirea au mai anathematisît şi pre Theodoru, episcop de la Mopsoestiia, carele au fost şi dascăl lui / Nestorie spurcatul. Şi au mai anathematisît şi o poslanie scrisă, ce să chema Ivva, care au fost scrisă de eretici foarte împotriva credinţăi creştineşti, şi alte pisanii a unui episcop, pre anume Theodorit de la eparhiia ce să dzîcea Chira, carele scrisesă multe rele şi împotriva a 12 glave ce le scrisesă preafericit Chiril, patriarhul, spre întăriia creştinătăţîi.
     [[329]] Şi nu numai pre aceştea au anathematisît acesta svînt săbor al cincilea, ce încă şi pre ceiia eritici de în săboru de întîiu şi de la al doilea şi de la al treilea şi al patrulea, adecă pre Arie şi pre Machidonie şi pre Savelie şi pre Polinarie şi pre Nestorie şi pre Dioscoru şi pre Eftihus împreună cu Săviru bezglav <=fără cap> şi pre Pithagora şi Platon şi pre spurcatul Ivva şi pre spurcatul Vasîlie, episcopul de la Selefchiia.
     Iar svinţii oteţi aceştea ne lăsară învăţătură să credem şi să mărturisîm pre Fiiul şi Cuvîntul lui Dumnedzău cel sîngur născut Dumnedzău deplinu şi om deplinu, de în suflet cuvîntătoriu şi cu trup, cel mai întîiu de veci născut de în Părintele despre dumnădzăire şi la dzîlele de apoi luîndu trup şi născut de întru Preacurata Mariia pentru mîntuirea noastră despre omenire  <=cel de o fiinţă şi de o mărire> cu Părintele i edina săştnago <=şi cel de o fiinţă> noaă omeneşte şi a doaă firi împreunare feaceră-să. De care lucru un Hristos, un Fiiu şi un Dumnedzău mărturisimu-l.
     Şi pre Svînta curată deaviţă Mariia mărturisîm adevărată Bogorodiţă pentru cum să întrupă Cuvîntul şi Fiiul lui Dumnedzău întru însa şi să feace om, împreunîndu-să dumnădzăirea şi omenire de în zgăul ei şi-l născu deplinu om şi deplinu Dumnădzău, pre carele nădejduim să vie să giudece viii şi morţîi şi să plătescă tuturor, căruia după faptele sale.
     
     
PENTRU SVÎNTUL SĂBOR DE ÎN LUME AL ŞEASĂLE

     Svîntul al şeasălea săbor de în lume feace-să în Ţarigrad, pe după al cincilea săbor mai apoi cu 129 de ai. Şi era cursul ailor pre atunce de la Adam 6164, iar de la Hristos 656 de ai, în al 13 ai de împărăţîia lui Costantin Pogonat împărat. Şi era svinţi oteţi strînşi cu ştire împărătească 289, fiind pre atunce papă de Rîm anume Agathon.
     Şi trimisesă namestnici ai săi la săbor preuţi aleşi şi cărtulari, pre Theodor şi Gheorghe şi pre Ioannu diiaconul. Iar di în patriiarşi au fost Gheorghie, patriiarhul Ţarigradului, şi Theofan, patriiarhul Antiohiei, pre carele l-au hirotonisît acesta svîntu săbor, căce că nu era patriiarhu pre atunce în scaunul Antiohiei, că era gonit şi urgisît, trimisu în izgnal, Macarie, carele fusesă mai întîiu patriarhu la Antiohiia, pentru că au fost stătut şi acesta cu eresîi împotriva aşedzărilor svinţîlor oteţi. Iar de întru epitropii / de la Alexandriia era Petre monah, iar de la scaunul Ierusalimului nu era nime, căce că era scaunul pustiiu de răul sarachinenilor că i-au împrăştiiat şi pre patriiarşi de la scaune şi pre călugăraşi şi de la Ierusalim şi de la Alexandriia.
     Şi era strînşi acesta svînt săbor împotriva lui Theodoru ce au fost episcop la o eparhie ce să chema Faran, de în partea papei de Rîmu şi spre Chira episcopu de la Alexandriia şi împotriva lui Gheorghie şi Pirru şi Pavel şi Petre, toţi aceştea episcopi fiind de în eparhiile patriiarhului de Ţarigrad. Aşijdirea şi împotriva acestuia, lui Macarie, pîrvopreastolnic Antiohischi <=întîiu stătătorul Antiohiei> şi ucenicului său Ştefan ş-a lui Polihronie Mladeţ mundru <=Tînăr înţelept>, dzîcînd aceştea eritici toţi cum într-o voe şi într-o deanie <=făptură> iaste Domnul Iisus Hristos. De care lucru pre aceştea pre toţi svîntul săbor al şeasălea i-au anathematisît şi i-au blăstămat [[330]] şi de în beserecă i-au usăbit şi văzglăşiră <=strigară> doaă voi de în fire şi doaă deianii <=făpturi> de în fire sînt spre adevărat Domnul nostru Hristos şi iaste deplinu omu şi deplinu Dumnedzău, după vestirea a svintelor săboară de întîiu. Şi într-acesta chip ne învăţară să credem şi să mărturisîm.
     
     
    SĂBORUL CE S-AU FĂCUT ÎN TRULA CURŢÎLOR, CARE SĂ DZÎCE SĂBORUL AL CINCELEA ŞI AL ŞEASELEA
    
     Făcutu-s-au acesta săbor pe după săborul al şeasălea, cu patru ai mai pre urmă, în dzîlele lui Justiniian împărat, cel îmsămnat la nasu, ficiorul lui Costantin Pogonat împărat, pentru să să şi mai plinească cu acesta săbor acele doaă svinte săboare, al cincilea şi al şeasălea, pentru că aşeadză şi canoane şi să să chiame acesta săbor unul cu cele doaă, ca şi deodată cu acelea făcut, precum nu-i număr şi în cislă cu celealalte. Şi era pre atunce patriiarhu la Ţarigrad svinţitul Pavel şi la Alexandriia, preablajen <=preafericitul> Petre şi la Antiohie, Gheorghie şi la Ierusalim, Anantasie şi Ioannu, Novea Justiniiana grada şi Chiriiac, mitropolit de la Chesariia.
     Era trimişi şi de la papa de Rîm de la Sirghie namisnici Vasîlie Criteanul de la Solon şi mitropolitul Sardiniei şi mitropolitul Iracliei şi mitropolitul Corinthului şi ş-alţ mulţ svinţi oteţi era strînşi şi pînă în 227. Şi tocmiră canoane 102 pentru cumpătarea svintii besereci, ca să să afle.
     
     
PENTRU SVÎNTUL SĂBOR DE ÎN LUME AL ŞEAPTELIA

     Svîntul al şiaptele săbor de în lume feacesă-n al 8 anu de împărăţîia a blagociastivului împărat Costantin şi a maică-sa Irinei, strîngîndu-să la cetate la Nicheia de al doilea rîndu, fiind de toţi strînşi 350 de svinţi oteţi, mai pe după al şeasălea săbor apestit 122 de ai, în cursul ailor de la Adam 6286, iar de la Hristos 778 de ai. Şi s-au strîns aceşti svinţi oteţi împotriva iconoboreţîlor.
     Fost-au capete la acesta svîntu săbor de la Andriian, papa de Rîm, namisnici trimişi Petrea / presviter, adecă preut a beserecii ceii mari a Rîmului şi alt Petre egumen de la Sveatii Sava, iarăş de la Rîm şi Tarasie, patriarhul Ţarigradului, şi Politiian, patriiarhul de Alexandriia, şi Theodorit, patriiarhul de la Antiohia, şi Ilie patriiarhul de la Ierusalim, şi de în ceialalţi oteţ, pînă în 350.
     Carii stătură împotriva iconoboreţîlor foarte tare şi cu darul Duhului Svîntu biruiră pre iconoboreţi şi feaceră dogmate şi aşedzări şi întărituri pentru svintele icoane şi pentru făcătoarea de viiaţă Svînta Cruce, ca să fie cinstite şi închinate despre toţi creştinii şi să să închine oamenii cu osîrdie mare. Însă să ne închinăm liubez <=cu dragoste>,  <=să nu le slujim lor ca unor dumnezei>, că cinstea icoanei, precum dzîce Marele Vasilie  <=trece la chipul cel dintîi>.
     Iar altu lucru nou n-au mai adaos aceştia svinţi oteţ, de la acesta svîntu săbor, ce numai ce au şi mai întărit ş-au încredinţat acelora svinte săboară mai [[331]] de întîiu aşedzători şi dogmate. Şi ne-au dat învăţătură să le ţînem şi să le ferim neclătite şi neruşuite.
     Iară eresîia  cea noaă despre iconoboreţ <=iconoclaşti> şi bogoboreţii <=luptători împotriva lui D-zeu>, pre după ce o vestiră minciunoasă, pre toţi iconoboreţîi şi anathematisîră svinţii oteţi şi-i blăstămară şi-i tricleţîră ca pre nişte împotrivnici de lege şi lupi apucători svintei besereci şi vrăjmaşi creştinilor.
     Şi pre după ce să săvîrşi deplinu svîntul săbor al şeaptelea au iscălit şi împăratul şi maică-sa în svitcev, adecă în cartea cea de legătură şi încredinţată a svîntului săbor. Şi într-acesta chip să păciui svînta beserecă şi să feace linişte. Şi tocmi şi acesta svînt săbor 22 canoane pe spre întăriia şi aşedzarea besereci şi a svintelor dogmate.
     Mai făcutu-s-au fără aceste svinte 7 săboară ş-altele, ce nu să dzîc săboară a lumii, precum să vestescu aceste 7 svinte mari şi lumeşti săboară, carele s-au strînsu svinţi oteţi cu poroncă împărătească de pre în toată lumea. Ce acelea săboară să chiamă de loc, fiind strînşi şi pre la acelea svinte săboare iarăş svinţi oteţi, mai de pre aproape. Şi acestea săboară încă au trudit cu eretici şi i-au biruit şi tot au întărit pre cele 7 svinte săboară mari lumeşti.
     Ş-au făcut şi canoane săboarele aceste de loc întru tăriia şi cumpătarea svintei besereci, care canoane le-au priimit săboarăle cele mari şi le-au aşedzat ca nişte lucruri adevărate şi bine făcute şi tărie şi agiutoriu credinţăi.
     
     
 AICEA ARĂTĂM PRE RÎND PENTRU ACESTEA SĂBOARĂ DE LOC, CARE UNDE S-AU FĂCUT ŞI CÎTE CANOANE AU AŞEDZAT
 
     Săborul ce s-au făcut în Ţarigrad la beserecă la Svînta Sofiia, care săbor au vestit ş-au întărit pre svîntul săbor al şiaptelia, au aşedzat 3 canoane.
     Săborul de la Anghira a Galatiei au aşedzat 25 canoane.
     Săborul de în Neo Chesariia au aşedzat 15 canoane. /
     Săborul de la Gagra au aşedzat 19 canoane.
     Săborul de Antiohiia au aşedzat 25 canoane.
     Săborul de la Laodichiia au aşedzat 60 canoane.
     Săborul de în Sardichiia au aşedzat 21 canoane.
     Săborul de în Carthagena au aşedzat 134 canoane.
     
     
AICEA MAI SCRISĂM SĂ ŞTIE FIECINE CÎŢ AI AU TRECUT DE LA UN SĂBOR DE CELE MARI, PÎNĂ A SĂ FACI ALTUL

     De la săborul întîiu pînă la al doilea săboru au trecut 56 ai.
     De la săborul al doilea pînă la al treilea săbor au trecut 42 ai.
     De la săborul al treilea pînă la al patrulea săbor au trecut 20 ai.
     De la săborul al patrulea pînă la al cincilea săbor au trecut 102 ai.
     De la săborul al cincilea pînă la al şeasălea săbor au trecut 129 ai.
     De la săborul al şeasălea pînă la al şiaptele săbor au trecut 122 ai.
[[332]]

AICEA ARĂTĂM PENTRU SVINTELE ICOANE ŞI CE SĂ DZÎCE CĂ IASTE ICOANĂ

     Icoană iaste închipuire şi arătare şi tipos întru care să arată şi să vede cel închipuit ce-i scrisu pre însă. Şi mai are ş-alte raznăstvom <=usebiri> cătră dînsu, căce că alta iaste icoană, adecă închipuire şi altul iaste cela ce să închipuiaşte, adecă chipul omului; să asamînă ca omul, ce numai nu are tărie sufletească; că nice iaste vie cu traiu, nice gîndeşte, nice grăiaşte, nice să clăteşte, nice răsuflă sufleteşte.
     Şi iarăşi icoană iaste vedere a nevădzutului trupeşte, închipuindu-l omul numai cu gîndul, ca şi cum neştine i-i voia să facă zîdire de casă. Dece întîiu însamnă şi urdzeşte chipul precum îi va fi şi gîndul şi apoi începe a zîdire.
     Şi iarăş icoană ce să dzîce chip ca una de în zîditeli de pre lume şi potriveşte şi să închipuiaşte cu dumnădzăeştele adîncuri, precum dzîce şi pentru putiarnica taină a Svintei Troiţă că să închipuiaşte cu soarele şi cu lumina şi cu radzăle, care aceste trei fiind împreunate într-un locu şi neîmpărţîte să chiamă soare. Şi să mai închipuiaşte ca o fîntînă ce izvoreşte ape vii şi dulci la băut, ce sînt făcute mai întîiu de pămîntu. Şi să mai închipuiaşte ca gîndul şi ca cuvîntul şi duhul cătră noi şi ca un pomu de rodii cu flori şi cu miroznă.
     Şi iarăş icoană să dzîce şi să închipuiaşte cele ce era menite celora ce au vădzut în visu şi în videnii, de să scrisără cîte să meniia să să facă mai întîiu şi mai apoi, precum şi chivotul care să învaţasă Dumnedzău pre Moisi de-l feace cu toate podoabele s-au închipuit Preacuratei Bogorodiţi; şi toiagul / lui Aron şi stamnosa <=năstrapa> cea de aur curat prisne, adecă măstrapa ce ţînea mana cea cerească într-însă, carele şi acestea iarăş închipuirii Născătoarei de Dumnedzău să închipuiră şi să vădzură.
     Şi iarăş icoană ce să dzîce chipu să asamînă lucrurilor celor de demult fapte; şi povestindu-să pare-ţ că să văd ori despre Dumnedzău făcute cu putinţă, ori despre oameni făcute fără putinţă. Mai închipuiaşte-să ca o pomenire de o minune ce s-ari fi făcut ori de cinste, ori de necinste, ori de vriun bine făcut, ori de vriun rău, precum sînt toate faptele făcute părechi, precum mai sus scrisăm: cinstea cu ruşinea, binele cu răul, bogăţîia cu sărăciia şi ş-altele toate cele bune, au şi rele, de le stau împotrivă, precum am dzîce iarăş închipuire.
     Dece şi pomenirea Cuvîntului să răspunde cu arătarea scripturilor de în icoane, precum să închipuiaşte audzîrea cu Cuvîntul şi şi vederea cu chipul. Pentr-acesta s-au socotit pentru folosul nostru şi pentru binele şi mîntuirea noastră să întărim lucrul credinţîi acesta, ca pentru să putem cunoaşte cele ascunsă şi nepricepute, să le scoatem la vedere şi să le cunoaştem. Dece celor bune să rîhnim şi să le poftim, iar cele rele să le gonim şi să nu le suferim.
     
     
CINE ÎNTÎIU AU FĂCUT CHIP PRE LUME ŞI MAI ÎNTÎIU DE LUME

     Sîngur Dumnedzău întîiu şi mainte de veci născut, pre sîngur născut Fiiul şi Cuvîntul său închipuinţă şie vie de în fire, neschimbată izvodire chipului său, precum şi Pavel Apostolul arată pentru Fiiu dzîcînd precum [[333]] fiind radză de în lumina Părintelui cea de laudă şi închipuinţă lui într-un ipostas, alegîndu den nenăscut şi de în părinţîe; căce că Fiiul iaste născut, iar Părintele ba.
     Iar în chipul Părintelui iaste Fiiul şi la toate şi întru toate  <=într-o fiinţă, într-o mărire, neamestecat şi nedespărţit> şi Duhul Svîntu numai de la Părintele îi iaste miargerea <=purcederea> şi să oteşeaşte <=odihneşte> spre Fiiul. Aşijdirea iarăş şi altor părinţi fii, adecă a oamenilor iarăş de în fire li-i închipuirea, făcînd părinţîi oamenilor iarăş oameni asemenea lor.
     Aşijdirea feace Dumnedzău pre omul de întîiu, pre Adam, cu zîdire de în pămînt şi-l feace în chipul său şi întru a sa sămînare. Dece precum iaste gîndu Părintele şi Cuvînt Fiiul şi Svîntul Duh un Dumnedzău, aşea iaste făcut şi omul cu gîndu, cu cuvînt şi cu duh, pre după cum îi iaste şi samo oblastiia <=singură stăpînirea> de începătură lui.
     
     
  PRECUM NI SĂ CADE A NE ÎNCHINA SVINTELOR ICOANE DUPĂ PORONCA LUI DUMNEDZĂU, CE ÎNVĂŢĂ PRE MOISI
  
     Domnul Dumnedzăul tău, Domnul, unul iaste şi să nu mai fie ţîe dumnădzăi alţîi şi să nu faci chip de bodz cioplit, sau vărsat, nice unui chip de cîte sînt în ceriu şi pre pămînt, ori în chip bărbătescu, ori în chip muerescu, sau în chipul vreunui dobitoc den cîte sînt pre pămînt. Aşijdirea căutîndu şi vădzînd spre ceriu şi socotind soarele şi luna / şi stelele şi să te rătăceşti a te închinare şi a slujire lor.
     Acestea învăţă Dumnădzău pre Moisi, să dea şi Moisi învăţătură jidovilor. Însă trebue a luare sama acestor svinte învăţături a Domnului celui de pravilă dătătoriu şi putiarnic. Că învăţătura lui una iaste şi adevărată, ca să nu slujeşti şi să te închini faptelor celor zîdite de Zîditoriul, fără ce numai urdzîtoriului Dumnădzău să slujeşti şi să te închini. Şi iarăş mai dzîsă Domnul: Să nu fie ţîe dumnedzău alţîi fără de mine; că eu sînt Domnul Dumnădzăul vostru şi alţi dumnedzăi vărsaţi şi amistuiţi să nu faci.
     Dece trebue să vedem şi socotind să cunoaştem cum întru toate învăţăturile pentru închinarea bodzîlor pomeneşte, iar pentru scriptura chipurilor, adecă a icoanelor, tîlcuiaşte căce atunce-ş, pre aceia vreme au învăţat Domnul Dumnedzău să închipuiască în şatra cu chivotul heruvimii, adecă să-i facă de aur cu aripi şi cu toată înpodoaba, ca să acopere oţeasti lişte <=faţa curată>, pre deasupra chivotului.
     Iată şi tîlcul icoanelor, adecă a chipurilor care mai sus scrisăm, cum învăţă sîngur Dumnădzău să slăvască svintele şi cu lucruri de mînă de oameni ce era făcuţ chipuri de heruvimi. Dară tu în ce chipu vei defăima, o, necredincioasă, chipurile icoanelor, carele iaste învăţătură de pravilă să să facă. Că israiltenii, jidovii, nice odănăoară pre Dumnădzău nu vădzură, iară noi cu puterea lui Dumnedzău cuprinşi fiindu vedem ca şi avidoma chipul lui şi întru toate mădulările noastre svinţenie de la însu luăm şi în gîndul nostru cu svîntul chip al său cel pîrvo obrazno <=chipul cel dintîiu> împreunare avemu.
     [[334]] Şi în ce chipu pentru cuvînt să svinţeşte audzîrea, aşea şi pentru chip vederea. Deci pentr-aceasta învăţă Dumnedzău de să feace chivotul şi să polei şi pre de înlăuntru şi pre den afară. Şi pusără într-însu liaspedzîle cu învăţăturile lui Dumnedzău cele svinte, adecă pravila şi toiagul lui Aron şi stamna cu mana, adecă măstrapa întru care era pusă mană cerească, pentru pomenirea minunilor ce s-au făcut mai întîiu şi să făcea şi pentru cele ce să meniia să să facă închipuire şi s-au făcut. Cu care chivot şi dumnădzăeşti lucruri făcîndu-să ciudesă înaintea a tot nărodul lui Israil şi vădzînd ei acestea lui Dumnădzău făcea închinare şi slujbă.
     Pentr-aceasta şi noi în ce chip să nu scriem chipurile pre icoane şi mîntuitoarele strastii a Domnului nostru Iisus Hristos şi ş-alte ciudesă carele au făcut pentru noi; ca oarecînd de mă va întreba feciorul mieu ce iaste acesta să-i răspundzu şi să dzîcu: acesta iaste chipul a Fiiului ş-a Cuvîntului lui Dumnedzău, carele s-au făcut pentru noi omu şi pentru însu toată firea omenească au venit la fericirea de întîiu.
     Şi acesta iaste cela ce de într-adîncul pămîntului s-au înălţat mai pre deasupra a tuturor nacialnicilor şi a oblăduitorilor şi în scaunul / cel părinţăscu şi de în diriapta părintelui şeade. Iar cela ce stă cu vrăjmăşie cătră icoane dzîce: să facem numai chipul lui Hristos ş-a Preacuratei pre icoane şi să ne agiungă.
     O, fără cale cuvînt ce au grăit acela; dar chipuri a svinţi în ce chip să nu scriem nemic? Că dacă nu vom slăvi chipul svinţîlor cu urdzîre de scrisoare, ca şi cînd îi vedem avidoma, dară pre svinţi că nu-i vedem, nice-i ştim în ce chipu îi vom slăvi? Ce carele nu cinsteşte chipul nu cinsteşte nici svîntul, ca cînd are fi neslăviţi nice despre Dumnedzău.
     Ce ascultă învăţătură dumnădzăiască, omule. Viu sînt eu, dzîce Dumnedzău şi pre cei ce mă slăvăscu slăvi-i voii. Au nu ai înţăles, ome, dentru Svintele Scrisori că Dumnădzău au fost stîndu în mijloc a dumnădzăi. Pre oameni au făcut Domnul dumnădzăi, precum şi David la psalomi dzîce: Noi dumnădzău sîntem toţ.
     Dară noi în ce chip să despărţîm destoniciia de la svinţi, de în vreme ce-i cinsteşte şi-i slăveşte Dumnedzău. Pentru căce că svinţîi la viiaţa lor fost-au pliniţi de Duhul Svîntu. Şi iarăş pe după săvîrşirea lor darul Duhului Svîntu nelipsît iaste de pre sufletele lor şi de pre trupurile lor pre unde să află şi sînt pre în mormînturi.
     Aşijdirea darul acela iaste şi la chipurile lor pre în icoane ce sînt închipuiţ de arată ciudesă şi cu trupuri şi cu chipuri cu svîntul daru acela de sînt cinstiţ şi slăviţ de Dumnădzău. Iar noi cu credinţă şi cu osîrdie vom scrie şi vom închipui pre Domnul Hristos împărat şi Dumnedzău şi nu-l vom goli pre însu de slujitori şi de mulţîme de slugi, precum să cuvine unui împărat. Slujitorii împăratului Hristos sînt svinţii şi moşnenii lui Dumnădzău şi moşnenitori cu Hristos şi dumnădzăeştii puteri şi împărăţiei ceriului optştiani sîntu, precum şi muncilor lui Hristos optştiani au fost.
     Dară de în vreme ce i-au slăvit Dumnedzău şi i-au cinstit cu împărăţîe cerească, dară şi de pre pămînt laudă şi slavă în ce chip să fie împărţît? Ce au putere şi facere fie la ce treabă, ca nişte priiateni a lui Hristos. Iar carele [[335]] nu să va închina icoanei acela nice Fiiului lui Dumnedzău nu să închină, carele iaste chip viu şi nedespărţît a nevădzutului Dumnedzău şi părinte.
     Iar noi să ne închinăm chipului lui Hristos ca unui Dumnedzău întrupat. Şi ne închinăm chipului împărătesăi ceii mari, Svintei Bogorodiţă, ca a unii Maice a Fiiului lui Dumnedzău. Şi ne închinăm chipurilor a tuturor svinţîlor ca a unor priiateni a lui Dumnedzău şi stătători pentru vina păcatelor pînă la vărsarea sîngelui şi ca nişte următori a lui Hristos den toate faptele şi potrivnici lui de vărsarea sîngelui.
     Pentru aceasta şi noi, socotind şi vădzînd pre svinţii pre toţ că să feaceră slujitori priiatnici Domnului Hristos şi împărat şi-ş vărsară sîngele cu munci grele pentru însu, acestora slujitori viteji şi trudă cu chinuri ce au pus pentru împăratul Hristos închipuim şi pre icoană scriem şi cu poftă mare zugrăvim cu şaruri <=vopsele> porfire şi roşii / ca cum au fost sîngele lor carele au vărsat pentru Hristos.
     Şi cinstim chipurile acelea ca şi cînd i-am vedea pre înşi, precum şi Marele Vasîlie învaţă la pisaniile sale de dzîce:  <=Cinstea chipului la chipul cel dintîiu să înalţă>.
     Aşijdirea şi alţ svinţi dascali oteţ a svintei besereci, toţ mărturisescu şi întărescu lucrul svintelor icoane, precum ni să cuvine să ne închinăm şi să le cinstim. Iar pîrvo obrazno <=chipul cel dintîi>, ca cum am dzîce chipul cel întîiu, adecă svîntul cum ar fi acela avidoma, dzîce şi Sveatii Dionisie cum şi chipul împăratului cînd iaste scris ori în bani, ori în părete, ori pre pîndză, sau pre scîndură, tot pre numele împăratului îi dzîc şi chipului, adecă cumu-i împăratul, iară nu sîntu doi împăraţ, ce căce dzîc şi chipului împărat, nice vîlhva împărăţîei să mai strîcă, nice puterea să mai împarte.
     Pentru aceasta nice noi nu ne închinăm icoanelor ca unor dumnădzăi. Depărtat să fie acesta lucru. Că aşea să închina elenii şi alte limbi bodzîlor, de dzîcea că aceia sînt dumnedzăii lor şi pre Dumnedzăul ceriului îl uitasă, de nu-l mai pomeniia. Iar noi ne închinăm svintelor icoane, precum avem învăţătură de la dascalii svintelor besereci de dzîc aşea:  <=Cu dragoste să sărutăm chipurile, iar să nu slujim lor ca unor dumnezei>.
     De care lucru chipul împăratului iaste împărat, chipul lui Hristos iaste Hristos şi chipul svîntului iaste chipul svîntu. De care nici tăriia să mai strîcă, nici puterea să împarte; iar lauda ce facem icoanei celui închipuit de pre dînsu facem şi cinstim. Iară de vei socoti chipul acela în gîndul tău cu usîrdie curată tocmai de Dumnădzău să atinge şi ce voi pohti cu usîrdie chipului aceluia, de spre Dumnădzău plinire vei avea.
     Să mai socotim şi cele trupeşti ce sînt făcute de în pămînt tinosu, cum ni să cade a le cinsti şi a ne închina, ca unor lucruri de treaba lui Dumnedzău, despărţînd de spre cele gînditoare sufleteşti luminile ce lumineadză naintea chipurilor a lui Dumnedzău ş-a svinţîlor: cădelniţa şi tămîia, glasul şi rugămintea ce iasă de în trup de laudă pre Dumnedzău; şi vasăle ce sînt făcute de în pămînt de să săvîrşeşte deplinu într-însăle dumnădzăeştile taine, adecă slujbele Svintei Liturghii: pîinea, vinul, apa botedzului, untudelemnu cu care pomăzuescu şi petceluescu pruncii la svîntul botedz şi chipul Svintei Cruci şi [[336]] Svînta Evanghelie şi altele ca acestea, ce sînt făcute de în pămînt tinos şi întru însăle să slăveşte Dumnedzău.
     Cumu-ţ pare, omule, nu sînt toate svinţite şi de Dumnedzău blagoslovite
acestea şi harnice de a ne închina lor, de în vreme ce să oteşeşte Dumnedzău pe spre însăle? Pentr-aceasta nu te îndoi, ome, cu firea nici pentru cinstea ce trebue a face noi svintelor chipuri de în icoane; căce că de la Dumnedzău să dă daru celor făcute de în pămînt tinos, adecă şi icoanelor, pentru ceia ce sînt de Dumnedzău slăviţi şi închipuiţi întru / icoane. Văşmîntului împăratului te închini şi te atingi de poală-i de-l săruţi; şi chipului împăratului în ce chip să nu te închini?
     Că să ştii că precum are obiceaiu focul, dacă să aprinde să lumineadză şi mirul de pururea să mirosască, aşea şi faptele bune să urmadză pre cele de folosu. Şi în ce chip de pururea vedem soarele şi ne înălţăm de fierbinteala lui, aşe şi chipurile svinţîlor vădzîndu-le în toată vremea şi de pururea să mulţeşte spre noi usîrdiia şi fierbinteala credinţăi şi rugîndu-ne chipurilor svinţîlor luăm darul de la Dumnedzău ce-i slăveşte pre înşi pentru închinarea lor şi usîrdiia noastră.
     Au nu ştii, omule, că lucrul Cuvîntului şi a chipului unul iaste, ca şi Cuvîntul Părintelui nevădzut, cu întruparea şi închipuinţa Fiiului său Hristos. Şi în ce chip cu audzul Cuvîntul de scrisoarea închinării poprit fu şi chipul scris cu tăcerea pre cel închipuit arătatu-l-au. Ca şi Zahariia, părintele lui Ioannu, pentru Ioannu şi Ioannu arătîndu cu degetul pre Hristos, carele lucru luminat şi mai cu ciudesă decît acestea voru fi noaă mai cu arătare decît acestea spre chipul svintelor icoane şi spre a loru poclonenie <=închinăciune>. Căce că cnigele de cetenii a necărtularilor chipurile sîntu adecă icoanele şi laudă de cinstea svinţîlor şi vestitori netăcuţ aceştea sînt. Că şi svintele icoane cu chipuri a svinţi a celor cu credinţă şi cu usîrdie, cu glas negrăitor învăţături spune-le şi vederea lor svinţeşte-le.
     Ce nu mai am cărţi şi vreme să-ţ mai povestescu îndelungat, omule, ce voi întra în svînta beserecă şi mă va trage libovul cătră frumuseţele chipurilor icoanelor şi mi să va bucura inema cu tot trupul de vederea lor prăvindu-le şi cu credinţă şi cu poftă sărutîndu-le şi mi să va împlea sufletul de darul lui Dumnedzău pentru însăle.
     Au nu ştii tu, omule, că Svîntul Duh, cunoscînd că rodul omenescu iaste îndoit şi scîrbialnic, au împodobit cîntările cu sladostie <=dulceaţă>, ca să fie toţ iubitori şi cu libov svintei besereci? Şi nu-i iaste putinţă a scrie pre amăruntul faptele şi arătări carele au făcut ş-au arătat chipuri a svinţi cu svintele icoane, fără numai ce mă închinu şi sărut cu ochii şi cu budzăle muncile măcinicilor şi chipul a tuturor svinţilor şi cinstescu şi sărut lemnul Svintei Cruci, pentru trupască răstignire ce s-au răstignit pre însă Domnul Hristos.
     Iar de va defăima vreun jidov să-mi dzîcă că mă închinu lemnului crucei ca unui Dumnedzău, eu voiu răspunde lui dzîcînd să defaime pre jidovul lui, pre Iacov patriiarhul, căce s-au închinat vîrvului toiagului lui Iosif, a fiiu-său. Ce precum Iacov s-au închinat, ce n-au cinstit toiagul, ce au cinstit pre Iosif, aşea şi noi cinstim şi ne închinăm lemnului crucei, pentru Hristos ce s-au răstignit pre însa. Şi de în vreme ce ne închinăm crucei, în ce [[337]] chip să nu ne închinăm chipului celui răstignit pre cruce, adecă svintei icoane a lui Hristos?
     Au nu ştii, omule, / cum ne învaţă pre noi Dumnedzău să ne închinăm pămîntului şi măgurilor dzîcînd: În ce chip şi Moisi să închină lui Othoru, celui închinătoriu de bodzi şi Daniil să închină lui Navohudonosor; ce numai nu s-au închinat loru ca unor dumnădzăi. Dară cum mă defaimi, jidove, căce cinstescu svinţii ceia ce-au cinstit ş-au slăvit pre Domnul Dumnedzău? Că de în vreme ce ai libov cătră Dumnedzău, trebuie să aibi libov şi cătră slugile sale. Dară daca-mi defaimi oasăle svinţîlor, adecă svintele moştii, în ce chip adusără jidovii oasăle lui Iacov ş-a lui Iosîf de la Eghipet la Ierusalim şi în ce chip mortul cela ce l-au atinsu de oasăle lui Elisăi proroc şi învisă în vederea tuturor?
     Dară de în vreme ce cu oasăle feace ciudesă Dumnedzău, adevărat lucru iaste că va face ciudesă şi cu icoane şi cu pietri şi cu alte lucruri de în pămînt tinos, ca un puternic.
     Credz că Moisi cu un toiag pre faraon au căznit şi l-au pedepsît cu cele dzece rane de pedeapsă ce-i trimisesă Dumnedzău să facă lui faraon şi a toată ţara Eghipeţului. Aşijdirea Moisi proroc cu acel toiag marea au desfăcut şi piiatră au oborît şi de în piiatră sacă izvoară au scos, şi ape amară au îndulcit.
     Dece şi eu mă închin crucii, însă nu firii lemnului, ce celui pre însă răstignit, Hristos, mă închin şi nu facu cum ai făcut tu, jidove, şi sămînţîia ta, că aţi credzut şi v-aţi închinat copacilor şi pietrilor de dzîceţi acelora: tu eşti dumnedzăul mieu şi tu mă născuşi, precum eu nu dzîc crucii, nice chipurilor svinţîlor; căce că nu sînt dumnădzăi aceia, ce sînt cărţi deşchisă spre pomenirea lui Dumnedzău în svintele besereci stătătoare, pusă şi închinate de oameni. Şi cela ce va cinsti măcenicul, pre Dumnădzău cinsteşte; că pentru numele lui Dumnedzău s-au muncit şi ş-au vărsat sîngele.
     Aşijdirea şi pre apostoli cine cinsteşte, închină-să şi cinsteşte pre cela ce au trimis pre însu. Că învăţătură veche avem că nice unul de întru aceştea dumnădzău nu iaste, fără numai cel sîngur ce întru Svînta Troiţă iaste cunoscut şi despre toţi închinat şi slăvit. Iar carii de întru oameni va blagotvori <=va face idol>, ori zburătoare, ori dobitoc, ori altă jiganii de pre pămînt, să dzîcă că acela-i Dumnedzău sau măcar chip, pre acela anathematisîm.
     Iar în ce chip strîcară svinţii oteţi capiştile eleneşti şi în locurile capiştilor besereci pre nume a svinţi feaceră şi aceia am cinstit; aşea şi chipurile celea drăceşti au strîcat şi feaceră chipuri lui Hristos şi a Svintei Bogorodiţă şi a svinţîlor căror ne închinăm şi cinstim, însă nu ca unor dumnădzăi, ce ca unor chipuri pîrvo obraz.
     Iat tu, jidove, deşi cu prihană de în pravilă veche, chipurile icoanelor vei să diafaimi? Dară tu, căce prăznuieşti sîmbetele şi vă obreazuiţi, dzîci că aşea pravila vă învaţă şi tot de pravila veţi ţinea. Ce iată că sînteţi scăpaţi, după învăţătura lui Pavel Apostolul, carele au fostu jidov ca voi, de în săminţîia lui / Veniiamin. Şi dacă să întoarsă de în tunerec spre lumină şi în bogorazumie <=cunoştinţa lui Dumnezeu> de cunoscu pre Hristos, Fiiul lui Dumnedzău, iată că arată şi dzîce la poslaniile sale, ca de Duhul Svîntu învăţat: Carele va fi de va vrea de întru pravila viache să să îndirepteadză, scăpat iaste de darul [[338]] cel adevărat, Hristos. Căce că mătindu-să preuţîia, adecă pierdîndu-o jidovii şi rătăcindu-să de nevoe şi mătire de pravilă să face.
     Că şi Svinţii Apostoli nu numai cu scrisori aşedzare beserecii dederă, ce şi fără scrisori une învăţături dederă. Că de unde avem învăţătură că iaste locul cu capul lui Adam şi Svîntul Mormîntu de învăţături scrisă şi a botedzarea pruncul cu trei catadisă, adecă de trei ori să-l udză preste tot într-apa botedzului?
     Iar de în cele nescrisă multe ce-au lăsat învăţătură beserecii Svinţii Apostoli, doaă, trei aicea scrisăm, precum să ne închinăm la ruga noastră cu faţa cătră răsărit şi să ne închinăm chipului Svintei Cruci şi chipurilor svinţîlor. De care lucru învaţă Apostolul Pavel de dzîce aşea: Oricum, fraţîlor, să staţi şi să ţîneţi tare predaniile <=învăţăturile> cu carele vă s-au dat învăţătură ori cu cuvîntul, ori cu poslaniile noastre; că în ce chip în toată lumea să dede Evangheliia scrisă, aşea s-au dat şi fără scrisoare.
     Să închipuim pre Hristos Dumnădzăul cel întrupat şi svînţilor ca şi crucii să ne închinăm şi stîndu cu faţa cătră răsărit să facem rugă; că şi Dumnedzău nu să usăbeşte despre noi, pentru căce ne închinăm chipurilor şi le cinstim. Ce nu sufere numai pre ceia ce fac pre chipuri dumnădzăi, precum îi făcea elenii, de ţînea să bodzîi în loc de Dumnădzău.
     Pentru aceasta toţi feriţi să fim şi să nu ne potrivim să facem ca elenii, să smintim svînta beserecă cea bine de svinţii oteţi tocmită şi împodobită; că pamintele <=pomenirile> svinţilor să feaceră şi se aşedzară de întru puterea lui Dumnedzău şi să feaceră svinţîlor slujbe şi laude, iar năroadelor bucurie şi spăsănie.
     Dzîce Marele Vasilie aşea: Dumnădzău întrupîndu-să şi arătîndu-să pre pămînt şi cu oamenii petrecînd pentru mila sa cea mare ce avea spre oameni şi fu cu firea şi cu hrana şi cu chipul şi cu peliţa întrupat. Ce noi pohtim acum să-l vedem chipul şi urdzîtura, precum iarăş dzîce Apostolul Pavel, ca pre în oglindă şi pre în vis acmu vedemu-l. Că adevărat că-i vedem acmu svîntu chipu ca pre în oglindă şi cu gîndul vedemu-l ca în visu, vădzutu-s-au de multe ori pentru cela cel poftescu şi nu-l află, aducîndu-i văşmîntul şi pohta cea cu libov mult mult ce are spre însu, sărutîndu-i văşmîntul cu budzăle şi cu ochii.
     Iar învăţături sînt vechi şi de multe, date de Dumnedzău ca să să facă chipuri, precum învăţă pre Moisi de făcu şatra şi chivotul şi cu alte lucruri de minuni ce au fost într-însă. Iar şi pre Domnul Hristos cînd l-au întrebat ucenicii săi au iaste a să dare chinson lui chesaru, adecă poclon, iar Hristos încă îi întrebă, în banii aceia a cui chipu iaste? Ei dzîseră că iaste chipul lui / chesaru. Hristos le dzîsă să daţi de a chesarului lui chesaru, şi de a lui Dumnedzău lui Dumnedzău. Şi fericindu Hristos pre ucenicii săi dzîsă-le: Mulţi împăraţi şi proroci au poftit să vadză ce vedeţi voi şi n-au vădzut, şi să audză ce audzîţi voi şi n-au audzît. Iar ochii voştri fericiţi sînt den ce văd şi urechile voastre ce aud.
     Dece precum Apostolii vădzură trupeşte pre Hristos şi chinurile şi moartea lui şi învierea şi ciudesăle de întîiu şi pre după înviere aşea şi noi poftim să vedem şi să audzîm şi să ne fericim. Iar de nu vom nici putea să-l vedem faţă la faţă, ca dînşii şi de în vreme ce trupeşte nu să află, ca de [[339]] într-o cnigă ascultăm cuvintele lui şi ne svinţîm audzul şi sufletul într-acesta chip şi de întru scripturile svintelor icoane vedem chipul cel svîntu a feţăi lui. Şi pentru acestea ne svinţim şi ne fericim şi cinstim şi mărim şi ne închinăm chipului său şi a toţi svinţîi.
     Pentru aceasta, fraţîlor, socotiţi foarte, de la adîncul sufletelor voastre aceasta cu mare credinţă şi osîrdie, că cîtă tărie şi cîtă putere dumnădzăiască să dă acelora ce să arată cu frica lui Dumnedzău şi cu inemă neîndoită şi încredinţată cătră svîntul chip a lui Hristos ş-a Preacuratei Maicei Sale ş-a tuturor svinţîlor cei slăviţi de Domnul şi stăpînul lor Iisus Hristos. Că multe minuni şi ciudesă au arătat Dumnedzău cu acestea svinte chipuri, precum avem predanie <=aşezămînt> de la acestea 7 svinte săboară şi să stăm întemeiaţi pre piiatra cea de credinţă şi pre aşedzarea şi tocmala ce ţîne svînta beserecă.
     Şi să nu călcăm hotară viacinice, carele au stîlpit ş-au înrădăcinat părinţii noştri şi să nu dăm loc şi încăpere celor tăetori şi răsîpitori de zîdire şi celora ce vor şi iubăscu neîmpodoabă beserecii lui Dumnedzău. Căce că Dumnedzău cel neîntrupat şi neînchipuit acmu de trup cătră oameni şi cu chip s-au arătat, ca un deplin Dumnedzău şi deplinu omu şi fu cu oamenii petrecătoriu şi amestecat pentru al nostru libov şi mîntuire.
     Dece pentr-aceasta şi noi închipuim pre Dumnădzău cel vădzut şi întrupat şi ne închinăm lui. Însă nu ne închinăm văştestăvnii <=lucrării>, ce ne închinăm urdzîtoriului văştestăvnii. Ce pentru noi cei făcuţi de în văştestăvnea să feace om şi în veştistăvnea lăcuitor au priimit şi pentru veştestăvnea mîntuirea noastră să feace să ne închinăm nepreastavno <=neîncetat> aceştii veştestăvne, pentru care mîntuirea noastră să lucră şi nu ne închinăm ca lui Dumnedzău veştevstăvnii depărtat să fie; ce numai laudă îi aducem, ca unui lucru dumnădzăescu şi de dar plinit.
     Au nu-i de în veştestîvnă şi lemnul crucii cel blagoslovit şi de trei ori fericit? Au n-au fost de în veştestîvno Svîntul Mormînt a lui Hristos şi piiatra de pre mormînt, care mormînt iaste izvorul învierei noastre? Au nu iaste veştestîvnă cerneala şi a evangheliilor Svînta Cnigă şi toate podoabele beserecii şi ş-alte multe care toate pre rînd nu le putum scrie; ce toate de în lut şi tină sînt făcute.
     Dece pentr-aceasta s-au noit acestor lucruri dumnădzăeşti ce pre rînd mai sus scrisăm să / slăvim şi să mărim cu închinarea şi cu usîrdiia, sau să fim usăbiţi de predaniia <=aşezămîntul> svintei besereci şi de închinarea chipului lui Dumnedzău ş-a Bogorodiţii Maice ş-a tuturor svinţîlor, priiatenilor lui Dumnedzău, ceia ce s-au svinţit întru numele său cel mare şi putiarnic ceriului şi a toată lumea, cu pămîntul şi cu adîncul şi cu Duhul Svînt al Său svinţeşte chipurile şi svintele icoane întru care sînt scrisă acestea svinte chipuri şi pentru acestea ne luminăm şi ne svinţîm şi noi.
     
     
ÎNVĂŢĂTURĂ ÎNCREDINŢATĂ A MARELUI ATHANASIE, PATRIIARHUL DE LA ALEXANDRIIA, CĂTRĂ ANTIOH PENTRU SVINTELE ICOANE

     Nu ca dumnădzăilor ne închinăm icoanelor noi, încredinţaţi creştinii, precum să închină elenii bodzîlor; depărtat să fie lucrul acesta, o, Antiohe, ce chipului ne închinăm numai şi cu pofta libovului nostru cătră faţa chipului [[340]] a obrazului său arătămu-ne. Iar de multe ori şi chipul acela de pre icoană vechindu-să şi coşindu-să şarurile de cad, cît nu să cunoaşte chipul de pre lemnul acela ce era icoană odănăoară ardem lemnul acela.
     Şi în ce chip Iosif au eşit în tîmpinarea tătîne-său, lui Iacov, şi să închină Iacov margenii toiagului lui Iosif care ţînea în mînă în locu de schiptru, adecă sămnu de împărăţîe şi nu toiagul cinstind, ce pre cela ce ţînea toiagul, pre fiiu-său, pre Iosif, într-acesta chip şi noi icoanelor ne închinăm şi le sărutăm cu poftă şi cu libov, ca cum sărutăm fără cuget rău şi îndoit pre fiii noştri şi pre părinţi, ca pentru să arătăm pofta sufletului nostru cătră chipul cel de în icoană scrisu.
     Şi precum jidovii să închina celor doi heruvimi de aur făcuţi şi vărsaţi, ce era puşi deasupra chivotului cu pravila de învăţătura lui Dumnedzău, ce nu să închina firei aurului, ce celuia ce învăţă de-i feace într-acela chip, Dumnădzău lui. Că în ce chip dentru cuvinte sburătoare audzîm ca cînd ar fi întrupate şi înţălegem cu gîndul duhovniceşte, aşea şi de în vedere trupască ne aducem spre vedere duhovnicească.
     Deci pentru aceasta trup şi suflet au luat Hristos de să feace omu, precum tnip şi suflet are omul. Şi pentru aceasta şi svîntul botedzu de în doaă firi iaste: de în apă şi de în duh şi svînta priceştenie de în pîine şi de în vinu şi cîntarea svintei besereci şi alte toate îndoite sînt, trupeşti şi duhovniceşti.
     Şi toate acestea fură lăsate, fură fără val despre vrăjmaşul sufletescu, ce numai cătră svintele icoane au năvălit diiavolul, cu mare zavistie şi nesuferinţă, atîta cît fiind odănăoară un sahastru ce petrecea în Măgura Eleonului şi era foarte un truditoriu mare, iar de pururea îi da val şi-l înherbînta demonul curviii, cît nu-l mai lăsa dzîoa şi noaptea, iar într-o dzî să mişela / sahastrul acela şi dzîsă cătră diiavolul acela al curviii: Pînă cînd îi vei da amaru sufletului şi neodihnă? Depărteadză-te de mine, că-mi sosăscu răcorile tale, că îmbătrîniiu tot de războiul tău.
     Iară demonul acela se arătă cătră sahastru în vedere şi-i dzîsă: Giură-te că nu vei spune nemărui ce voiu spune eu cătră tine şi nu te voi mai învălui. Şi feace giurămînt sahastrul, iar dracul acela îi dzîsă: Nu te mai închina ceii icoane ce ai în schitu, că nu vei mai avea nevoe de mine. Iar pre acea icoană era scrisu chipulu împărătesăi, Maica lui Hristos, şi ţînea în braţă pre fiiu-său, Domnul nostru Iisus Hristos.
     Pentr-aceasta socotească fiecine cui să asamînă ceia ce să punu împotriva svintelor icoane şi oprescu şi pre alţîi ce să închină, să nu să închine. Precum şi procletul acela să apucasă de sahastrul acela să-l usăbască despre icoana Precistii, să nu i să mai închine şi să să părăsască şi el de a-l mai înfierbînta spre curvie. Dece adevărat aceia ce hulescu svintele icoane şi oprescu şi pre alţîi să nu li să închine, acestora diiavoli să asamînă aceia.
     Pentru aceasta, fraţîlor şi fii iubiţi a Domnului Hristos şi a beserecii, fiţi hrăbori <=viteji> şi deşteptaţi şi nu lăsaţi pre maica noastră, besereca, să fie defăimată şi jecuită de cătră lupii cei turbaţi, iriticii şi iconoboreţîi, nice să o lăsăm să o despodobască de în podoabele sale svintele icoane, ce să o ferim ca pre noi şi să i ne rugăm şi să o împodobim cu închinarea icoanelor.
     Şi să stăm tare, fraţîlor, pre piatra credinţăi şi să nu clătim hotarăle a svinţîlor şi fericiţi oteţi şi dzîcînd aşea: Credzu întru un Dumnedzău, [[341]] începătoriul a toate începăturilor fără începătură şi fără săvîrşire; şi nezîdit şi necovîrşitu şi nemortu şi cel de pururea şi vecinicu şi necuprinsu cu gîndul şi nevădzut şi nescris şi fără chip. O fire preste firi în trei ipostasi slăvit, Părintele şi Fiiul şi Duhul Svîntu; acestuia sîngur slujescu şi acestuia sîngur aduc slujba cea cu închinare, unui Dumnedzău mă închinu, unii dumnădzăiri şi în trei ipostasi credzu şi mă închinu: Dumnedzău Părintele, Dunmedzău Fiiul întrupat şi Dumnedzău Duhul Svînt.
     Unui Dumnădzău mă închin şi nu a trei dumnădzăi, unui Dumnedzău nedespărţît de în ipostasi, ce împreunate, nu cu trei închinări usăbite mă închin şi aduc, ce numai una la trei ipostasi, ca unui Dumnedzău. O închinare îi aducu; nu mă închinu zidirii ceii zîdită de Zîditoriul, ce mă închinu Zîditoriului celuia ce zîdi toate pentru mine şi mai apoi şi pre mine. Şi la anii de apoi smerenu şi plecat s-au arătat pre lume venit, ca firea mea să mărească şi să slăvască şi firea mea împreunatul să o facă cu cea dumnădzăiască. / 
     Iar încă împreună cu împăratul mieu şi Dumnedzău mai închinămu şi văşmîntului său celui de trup îmbrăcat pentru mine, nu ca unui văşmînt prostu purtătoriu şi strîcătoriu, depărtat să fie acesta lucru, ce ca unui împeliţat văşmînt şi de trup carele îl îmbrăcă şi-l feace unul cu a sa dumnedzăire; însă nu dumnădzăirea să feace fire trupului, ce în ce chipu Cuvîntul lui Dumnedzău s-au făcut trup neprealojen <=neschimbat> şi rămasu cum fu, aşea şi trupul Cuvînt s-au făcut, de sînt Cuvîntul cu trupul împreunaţi şi un ipostasi şi cu minte de gînd închipuescu Dumnedzăul cel nevădzut, ce pentru noi vădzut s-au făcut, luîndu pentru noi trup şi sînge.
     Însă nu închipuescu în scrisoare de icoane dumnădzăirea cea nevădzută, ce închipuescu trupul cel vădzut a lui Dumnedzău. Că de în vreme ce sufletul iaste cu nevoe să-l poată neştene închipui cumu-i, fiind fără trup, dară încă pre Dumnedzău pîrvo viacinomu <=mai înainte de veci>, ce au dat şi sufletul lui neveşte stîvnaa <=neîntrupare> în ce chipu îl vei închipui?
     Pentr-aceasta, fraţîlor, să nu priimimu a învăţare altă lege şi credinţă noaă, ca pre o necunoscută la predaniile ce au aşedzat şi au tocmit svinţîi oteţi, precum învaţă şi Apostolul Pavel la poslanii de dzîce: Ori carii de întru oameni va blagovesti voaă fără decît aţi luat, anathema să fie.
     Dece, fraţîlor, pentr-aceasta să ne închinăm svintelor icoane, însă nu slujebenu <=slujbe> să aducem închinăciunea, ce numai celora ce în icoane sîntu închipuiţi svinţi şi pentru carii Duhul Svînt izvoreşte daruri. Şi pentru acele svinte chipuri să rădică gîndul nostru întru a lăudarea pre cel de în Troiţă Dumnedzău acmu şi pururea şi în veci nesăvărşiţi. Amin.
     
     
HOTARU A SVÎNTULUI ŞI LUMĂSCU SĂBOR AL ŞEAPTELEA

     Svîntu şi de în lume al şiaptelea, ce de în darul lui Dumnedzău şi cu nevoinţa a blagocistivilor şi Hristoliubivom împăraţîlor noştri creştini Costantin şi cu Irina, maica lui, strîns-au de al doile rîndu săboru de svinţi oteţi întru a Nicheii mitropolie de în eparhiia Vithiniei, la svînta şi dumnădzăiasca besiarică ce să dzîcea Sofiia. Urmînd acolo acei svinţi oteţi predaniia <=învăţătura> svintei adevărate şi apostolească beserecă şi dederă [[342]] ei toate cîte au tocmit ş-au aşedzat svintele 7 săboară, toate acelea supusă suptu învăţătura svintei besereci să fie. Căce că luminare de cunoştinţă noaă ni s-au dat de în darul Duhului Svîntu şi de întunerecul idolescu ne-au izbăvit pre noi Hristos Dumnădzăul nostru.
     Dece ca cu o voe de la toţi şi cu un svat învăţăm toţi şi dzîcem cum de pre acmu nice mai scoatem, nice mai adaogem de întru cîte au scris şi au întărit svintele şi lumeştile şeasă săboară / într-acest hotar şi le întărim acestea toate adevărate şi neclătite în veci. Care legătură şi hotaru s-au cetit susu în amvvonu  şi tot svîntul săbor într-un glasu strîgară şi dzîsără: Aceasta credem, pre aceasta toţi întărim şi toţi cu un svat şi cu o voe scris-am. Aceasta iaste credinţa apostolilor, aceasta iaste credinţa oteţilor, aceasta iaste credinţa pravoslavnicilor; aceasta credinţă lumea au întărit. Credem într-un Dumnedzău în Troiţă lăudat; svintele icoane le sărutam şi ne închinăm. Iar carii aşea nu vor crede, nice vor suferi, departe de beserecă lui Dumnedzău să fie.
     Iar noi tocmala pravilii ceii de începătură a adevăratei şi svintei besereci urmămu, noi aşădzările svinţilor oteţi ferim. Noi pre ceia ce mai adaog sau scot de întru svînta beserecă de în cîte au lăsat predanii pre urmă ş-au tocmit ş-au legat cele şeapte dumnădzăeşti săboară blăstămămu pre unii ca aceia şi anathematisim cu lauda Domnului nostru Iisus Hristos, sa fie blăstămaţi şi anathema în veci de viaci. Amin.
     
     
    PENTRU MOŞTIILE LUI COSTANTIN ÎMPĂRAT ŞI PENTRU PROROCENIIA ŢARIGRADULUI ÎNVĂŢĂTURĂ
     
     Pre vremia ce împărăţîia la Ţarigrad fiiul marelui Costantin ţariu, pre anume Costandie au făcut preniştenie <=aducere> de au adus moştiile părintelui său, lui Costantin ţariu de la Nicomidiia în Ţarigrad, de le îngropară cu pohfală mare şi cu ovlastie <=putere> împărătească la Besereca Svinţilor Apostoli. Iar pe spre piiatra ce pusesă pre mormînt deasupra acestui blagocistiv şi întîiu împărat creştinilor, [iar] atunce, pre aceia vreme s-au găsît nişte bărbaţi prea mîndri şi svinţiţi şi priajdiuvidiţ <=prevăzători>; aceia au scrisu aceste slove ce sîntu scrisă aice, mai gios. Care slove s-au scrisu pre piiatra ce era acoperămînt spre mormînt, care piiatră era de marmure porfiru. Iar aceloru slove scrisă nu le era înţălesu pre amăruntul. Dece spunea că era numai urdzîria slovelor, precum să văd scrisă aicea, mai giosu, pentr-aceia nu le putia lua sama nime să le citească deplinu, să le înţăleagă. Iar slovele acelea să înţălegea pentru împărăţîia turcilor şi pentru coneţul ei.
     Chiamă-să această scrisoare a cestor slove proroceniia Ţarigrad, carele n-au putut altul să le înţăleagă şi să le dezlege, fără numai preaînţăleptul Ghenadie, patriiarhul, carele au fost patriiarhu în dzîlele împărăţîei lui Ioanu Paleologa, cela ce au făcut al optulea săbor la Italiia, în Fiorenţiia. Şi cînd feace înţălesu Ghenadie acestor slove au fostu mireanu şi giudeţ şi ispravnic pe spre toţi giudecătorii împărăţîei, care slove iată că scrisăm mai giosu, precum era scrisă şi pre mormîntul împăratului.
[[343]]

SLOVELE CARELE ERA SCRISĂ PRE MORMÎNTUL MARELUI COSTANTIN ÎMPĂRAT ŞI ÎNŢĂLESUL SLOVILOR CE SPUN /

     Întîiu a indictioanei împărăţîia lui Ismail
     carele să chiamă Mahmet meneşte-să să pobeduiască
     pre rodul Paleologilor cetatia de pe şiapte
     munţî ţînia-va şi într-însă împărăţi-va multe limbi
     şi va spune şi ostroavele. Pustii-va pînă pe la
     Marea Neagră vecinii Dunării prăda-i-va iar în optu
     indictioane ostrovul cel mare, Ţara Moraiţîlor
     va supune, iar în noaă indictioane spre părţîle de
     spre crivăţu meneşte a face cale, iar în dzece indictioane
     pre dălmăţiani va pobedui şi iarăş să
     va învîrteji la anul şi cu dălmăţenii războiu va
     rădica mare şi o samă să va strîcasă iar mulţîmea
     cea cît frundza s-or săborî cu criveţenii de pre mare
     şi de pre uscat. Războiu da-vor şi pe Ismail birui-vor.
     Iar mezînul loru de apoi va împărăţî lucru mic
     şi pre puţînu iară rodul cel plavoşu împreună cu pro-
     cporii pre tot ismail pobedui-vor cetatea de pre /
     şiapte munţi; lua-vor împreună cu întîia obicinelor. Atunce
     războiu rădica-vor dentre dînşii foarte iute pînă
     pe la cinci ceasuri şi glasu va strîga al treia să
     staţi, să staţi întru frică, sîliţi multu cu sîrguială
     spre partea de în diriapta bărbat veţi găsî
     [[344]] de bunu rodu minunat şi un bun vitiaz pre cela
     împărat puneţ, că priiatnic al mieu iaste şi
     pre acesta luîndu-l voia mea deplinu veţi face.
     
     
AICEA SCRISĂM BOERIILE A ÎMPĂRĂŢÎII GRECILOR, CARELE AU MILUIT Ş-A DEPLINIT MARELE COSTANTIN ŢARIU ŞI ASEMENEA CU APOSTOLII, ÎNCEPĂTORIU ŞI ÎNTÎIU ÎMPĂRAT GRECILOR ŞI CREŞTINĂTĂŢÎI, CARELE PUSĂ NUME PRE RÎND BOERIILOR ŞI LE TOCMI, PRECUM SÎNT AICI, MAI GIOS

      l.   Săvastucrator
     2.   Chesario pani per sevastos
     3.   Vistiarnicul cel mare
     4.   Duca cel mare
     5.   Domestihul cel mare
     6.   Întîiul oştilor, adecă hatmanul
     7.   Logofătul cel mare
     8.   Mare strato pedarhu de pre oastea pedestră, adecă aga
     9.   Primichiriul cel mare
     10. Contostavlul cel mare, adecă comisul cel mare
     11. Cel de pe caniclie
     12. Proto sevastos, adecă postialnicul cel mare
     13. Epi curnis, adecă paharnicul cel mare
     14. Opara chimomeno stis, sfendonie /
     15. O para chimomeno tu chitonos
     16. Deul cel mare
     17. Ocuro palatis
     18. Domiastihul mesăi împărăteşti, adecă medelnicear mare
     19. Cei de pre giur masă, adecă medelnicearii a doi ş-ai trei
     20. Logofătul muerilor
     21. Papiia cel mare
     22. Eparhul, adecă vornicul de cetate
     23. Drungariul cel mare a străjii
     24. Etriarhul cel mare
     25. Altu logofătu
     26. Filosoful de preste toţi filosofii
     27. Cărtulariul cel mare
     28. Tainicul
     29. Protasicgritul
     30.O epitu statu
     31. Drungarul cel mare a stolului
     32. Domiastihul şcoalelor
     [[345]] 33. Primichiriul de curte
     34. Spătariul cel mare
     35. Boiariul cel mare
     36. Ţita de în curte
     37. Ceauşul cel mare
     38. Pretoriul de năroade
     39. Logofătul celoru de în casă
     40. Sămăluitoriul cel mare
     41. Cel de era pre rugă
     42. Arhidiiaconul
     43. Scutariul
     44. Vînătoriul cel mare
     45. Amiralul
     46. Actuariul
     47. Adumestul cel mare
     48. Ichiestorul /
     49. Logofătul oştilor
     50. Şoimariul cel mare
     51. Giudeţul vieţîi
     52. Derminatul cel mare
     53. Următoriul
     54. Dicheofilaxu, adecă socotitor de direptate
     55. Orfanotrofosu, adecă hrănitoriul de săraci
     56. Scriitoriul cel mare, adecă uricariul
     57. Giudeţul oştii
     58. Dumestihul direpţîlor
     59. Vistiarnicul de rînd
     60. Stratopedarhul monocavalon, adecă căpitan mare călăreţîlor
     61. Stratopedarhul cetii murtaţîlor, iar căpitan de ceată
     62. Stratopedarhul cetii ţachinilor, iar căpitan de ceată
     63. Stratopedarhul cetii ţacratorilor, tij căpitan de ceată
     64. O epiton animniseon
     65. O procathimenos tuchitonos, cel şedzîtor mai sus a patului
     66. O procathimenos ton vesti arion, cel şedzător mai sus visteriilor
     67. Domestihul ton thematon, a tocmelelor
     68. O proto comis
     69. Logofătul de tocmelele răsăritului
     70. Logofătul de tocmelele apusului
     71. Cel şedzătoriu mai sus de în curţîle împărăteşti
     72. Cel şedzătoriu mai sus de în curţîle de la Vlaherne
     73. Sămăluitoriul curţîi
     74. Învăţătoriul cel mare
     75. Cămăraşul de pravile
     76. Vestiaritul, adecă ce păzeşte visteriile
     77. Eteriarhul
     78. Boiariul nalaghiului
     79. Martetul cel mare
     [[346]] Acestea sînt boieriile împărăţîii greceşti. Iar boiarii cei mari de svat au fost purtînd pălării în cap, după obiceiu ce au fost avînd. Dece de la boeriia ce să chiiamă chesario pani per sevastos au fost purtînd pălării roşii cu aur pînă la / boeriia ce să dzîce stratopedarhul. Iar de la acesta pînă la boeriia lui curopalat pre rînd au fost purtîndu pălării prisne sirmă.
     
     
AICEA SCRISĂM PENTRU TOŢI CRAII CARII AU FOST ADUNAŢI LA CETATEA CEA MARE A TROADEI CE O AU BĂTUT ÎN NOAĂ AI ŞI AL DZECELEA AN O AU DOBÎNDIT ŞI PRĂDARĂ TOT ŞI ROBIRĂ ŞI O ARSĂRĂ DE NU SĂ ALEASĂ NEMIC. ŞI LE TRIMISĂ DUMNEDZĂU OSÎNDĂ DE MURIRĂ TOŢI ŞI EI, PRECUM FU MAI RĂU

     Pre Ahileu cel viteaz şi minunat omorîtu-l-au cu vicleşug Diifovu şi cu Alexandru Parij în besereca lui Apolon dumnedzău, cînd era să să cunune cu Polixeniia, fata lui Priiam împărat, sora lui Parij şi a lui Diifovu. Şi cu multă nevoe îi scoasără trupul de în Troada vitejii cei mari, Ea şi cu Odisău; şi-l scoasără de-l duseră pînă afară la catarge de-l îngropară.
     
     
MOARTEA LUI ALEXANDRU PARIJ CUM AU FOST

     Pe după moartea lui Ahileu au stătut în price Filoctitu şi cu Parij. Iară Parij întîiu săgetă în Filoctit şi nu-l putu nemeri cu săgeata, iar Filoctitu trasă cu arcul în Parij şi-l lovi cu săgeata în mîna cea direaptă. Şi mai trasă şi cu a treia săgeată şi iarăş îl lovi în cealaltu picioru şi-l oborî la pămînt. Iar oamenii lui Alexandru Parij l-au apucat şi-l dusără mai mort la cetate la Troada şi apucă de-ş vădzu Parij pre trei fii ai săi, carii îi făcusă cu Elena cea ghizdavă, anume pre Vuniinu şi pre Critheu şi pre Ideu. Şi nu le mai putu grăi nemică, că i se legasă limba şi pre la miadzănoapte muri. Iar frate lui Parij, anume Diifov, au luat pre muiarea frăţîne-său, pre Elena, de-i fu muiare.
     
     
MOARTEA LUI DIIFOVU CUM AU FOST

     Pe după ce luară elenii cetatea Troada şi-ş luă Manelau craiu pre muiarea sa, pre Elen, prinsă pre Diifov bărbatul Elenii viu, nevătămat, şi-i tăe mînule şi picioarele şi muri Diifovu într-acea caznă cumplită.
    
    
PENTRU UN BODZU CE L-AU FOST CHEMÎND PALADIE, CUM AU FOST POVESTEA

     Fost-au pre aceia vreme un bodzu făcut în chip muerescu, carele să dzîcea a Paladei, adecă a unii dumnedzăiţă ce-i dzîcea elenii dumnădzăiţa înţălepciunii şi mai de înţălesu Athina. Şi dzîcea c-au fostu făcut acel bodzu [[347]] cu nişte vrăji mari, atîta cît în ce cetate au fost ducîndu de au fostu băgîndu pre acel bodzu nu s-au fost mai putînd lua aceia cetate, ce încă au fostu biruitori şi fără nice o grijă cătăţenii aceia spre vrăjmaşii carii au fost mărgîndu asupra lor.
     Pre acesta bodz cînd au vrut împăratul carele au făcut cetatea Troada să o facă / ce era numele acelui împărat Tros, au venit la acest împărat la Tros, un filosof mare elen, pre anume Asie, şi i-au dus poclonu de i-au închinat acel bodzu. Iar Tros împărat încă l-au hărăzît cu un tîrgu ce să chema Epiropu. Şi pre după ce i l-au hărăzît pusă acel filosof nume acelui tîrg Asia, pre numele lui şi fu mai mare acel filosof Asiei întru toată viiaţa sa.
     Dece fiindu în Troada acel bodz nu să putea lua cetatea de nice o limbă, nice odănăoară. Iar elenii aceştea ce bătea Troada pentru Elena, precum mai pre urmă întîiu scrisăm la războaele Troadei, să mira elenii ce vor face. Iar audzînd de acel bodz că pînă unde va fi Troada, nu să va mai lua Troada, cînd fu la o sărbătoare aleasă ce o ţînea elenii şi şi troadenii şi avea obicină în cîte dzîle să ţînea acea sărbătoare avea pace elenii şi troadenii cu giurămînt şi cu legătură mare să margă şi la alţii şi să-ş trîguiască şi să bea şi să mănînce şi toţi fără arme să fie, iar dacă să treacă sărbătoarea, iarăş să apuca de bătae, atuncea s-au găsit elenii vremea.
     Şi mărgînd capetele la capiştea elinească, în cetate, să se închine, să băgară aceşti doi vitiaji buni eleni, anume Odisefu şi cu Diomidu şi rămasără în beserecă supuş şi furară bodzul acela de în capişte, însă cu voia lui Antinor, exarhul troadenilor şi cu mijlocul muerii lui Antinor, pre care o chema Theonusa, bucurîndu-să dărilor şi cu giurămînt adeverindu-să că pre după ce vor dobîndi cetatea să-i ferească vii şi să-i scoaţă cu toată ruda lor şi căce vor avea cuget să le dea cale să să ducă unde le va fi voia. Şi aşea au făcut.
     Şi preste acea noapte l-au furat pre idol şi eşiră de să dusără tot cu îndemîna lui Antinor. Iar pre după ce să luă cetatea Troada s-au voit aceşti doi crai, anume Ea Telamonie şi cu Odisefu, să-l împarţă amîndoi în doaă pre acel bodz, să le fie de pază pre la cetăţîle lor cînd vor miarge. Apoi nu să ţînură de acea tocmală, ce stătură la pricină carele de întru dînşi îl va întreg, precum era. Apoi să svătuiră craii cu toţii şi-l dederă cu voia lor lui Diomid, să nu fie a celor doi ce să priciia; că Diomid au pus nevoinţă cu tot diadinsul de l-au dobîndit. Şi să potoli vrajba.
     
     
MOARTEA LUI EA TELAMONIE, CUM FU

     Iară pe după ce luă Diomid bodzul acela ce să dzîcea Paladie, preste noapte s-au giunghiat Ea sîngur de-ş feace moarte cu mînule sale, fără nice o milă, de ciudă. Iar în dzuă, dacă vădzură slujitorii Eii Telamonie, pre craiul lor giunghiat mortu ş-au prepus precum să-l fie giunghiat Odisefu. Şi era numai să să facă războiu între ei.
     Iar Odisefu vădzînd că să va face lucru rău, întîiu elu ş-au rădicat pîndzăle catargelor lui de au purces de în staniştea Troadei. Şi după dînsu toţ să înşirară, cineş / cu a sale catarge spre ţîrîle lor. Iar împărăteasa Troadei cădzusă roabă la catargele lui Odisefu craiu, celui întîi purcesu şi blăstăma [[348]] pre oştiani şi mai tare pre oamenii lui Odisefu. Iar oamenii aceia a lui Odisefu să mîniiară şi o ucisără cu pietri şi o aruncară în mare la un tîrgu ce se chema Maroniia, cărui tîrg îi pusără nume Znamenie <semn> de cîne.
     
     
MOARTEA LUI ODISEFU CUM AU FOST

     Acesta craiu, Odisefu, mărgînd cu cătărgile cu oştile în ţara lui au cădzut la Sicheliia, ce să chiamă aşea acea ţară, pre mîna lui chiclop. Acesta chiclop au fost precum spune filosoful Omiru ce n-au fost ca alţi oameni, ce au fost avînd numai un ochiu în frunte mare şi ciudat şi ş-au fost şi el om mare de trup şi groznic şi ucigaşu de oameni şi sălbatec la fire şi cumu-i mai rău, cît era să fugă om de dînsu ca de un mîncătoriu de oameni şi sorbitoriu de sînge. Şi cu mare nevoe şi războiu abiia i-au scăpat de în mînă lui chiclop.
     Iar de acolo s-au dus pre la ostroavele Chirchii ş-a lui Calipso, care ostroave au fost supt ascultarea a fetelor lui Antlandu, ce le era numele fetelor ca şi a ostroavelor. Şi s-au lipit Odisefu de fată, de Chirchiia, şi au purces grea de au făcut ficior pre nume Tilegonon. Iar de acolo au venit la smîrcul pietrii ce să chiamă Harivda şi Schila.
     Şi pentr-acele stînci iaste strînptoare de cură marea repede. Că acolea să amistuescu răpegiunele apei lui Ocheian marele. Şi care vasu, adecă corabie, va cădea într-acea parte de loc nu să mai poate îndirepta, ce o amistuiaşte smîrcul de o bagă în fundul mării. Acolo, spre acea parte a smîrcului, au cădzut Odisefsu şi-ş pierdu corăbiile şi catargele oştenii, că să înecară toate, cu toţi oamenii şi el scăpă abiia pre o scîndură. Şi-l găsîră finichenii pre mare plutindu pre acea scîndură şi-l luară în vasăle lor şi-l dusără la Critu, cătră Idomenea craiu. Iară Idomenea l-au priimit cu cinste mare şi-i dede doaă catarge şi cincidzăci de vonici aleşi şi-l petrecută pînă la Corfus, la Alchinou, domnul corfusenilor, Iar Alchinou i-au dat cîtăva samă de oşti şi să dusă Odisefsu pînă în ţara lui, la Ithachiia. Iar acolo găsî pre vrăjmaşii săi, pre ceia ce îmbla să-i logodiască crăiasa cu alţîi şi pre toţi i-au pus supt sabie şi-ş curăţî casa de vrăjmaşi şi-ş rămasă el şie sîngur stăpîn casăi, cum au fost. Şi trăi mulţî ai în crăie-şi. Iar mai apoi l-au omorît fiiu-său Tilegon.
     
     
MOARTEA LUI AGAMEMNON CUM AU FOST

     Agamemnon împărat s-au dusu cu catargele lui şi cu toate oştile la moşiia sa. Şi / era împreună cu dînsu şi Casandra, care o luasă de la Troada ţîitoare. Şi dacă sosî în ţara sa au aflat pre împărăteasa lui, pre Clitemnistra, că curviia cu Eghistu. Şi povestia era căce că audzîsă Clitemnistra că ţîne Agamemnon pre Casandra încă de pre la Troada. Şi tot gîndisă daca va veni Agamemnon împăratul, ei să-l omoară. Şi dac-au venit acasă-ş iar împărăteasa Clitemnistra l-au îmbrăcat cu un văşmînt otrăvit ţăsut şi pusă aleşu pre Eghistu, curvitoriul ei, şi găsî vreme de giunghe pre Agamemnon. Şi luă Clitemnistra împărat pre Eghistu.
     [[349]] Iară Orestu, ficiorul lui Agamemnon, au venit cu oşti fără veste şi omorî pre Eghistru şi pre maică-sa Clitemnistra şi rămasă el împărat în locul tătîne-său, lui Agamemnon.
     
     
PENTRU ORESTU, FICIORUL LUI AGAMEMNON ÎMPĂRAT

     Acesta Orestu, pre după ce omorî pre maică-sa Clitemnistra, cădzu la boală grea, trimiţîndu-ş Dumnedzău osîndă. Şi ş-au luat să margă la Schithiia, adecă la Ţara Tătărască, la o capişte ce au fostu acolo a unii dumnădzăiţă ce i-au fost dzîcînd Artemida, şi de acolo să margă la măgura Melantiului, că acolo era capiştea ciaia ce era dumnedzău focului, că acolo îi spunea prorecenia că să va izbăvi.
     Dece au purcesu şi au luat pre un priiaten al său cu sîne, pre anume Pilat, să-i fie de soţîe. Şi s-au dus la Schithiia şi acolo au găsît pre o soru a sa, pre anume Ifigheniia, care o au fostu dată acolo să fie pentru jirtva Artemidii. Şi fiindu cîtăva vreme acolo, pînă s-au dezvărat, că era iarnă, iară la purcesul loru furară bodzul cel de aur vărsat a Artemidii dumnădzăiţii acesta Orestu şi cu soţîia sa Pilad şi luară şi pre soru-sa Ifigheniia. Şi fugiră de acolo cu catargile ce avea şi să dusă la măgura Melantiului, la capiştea focului şi acolo făcînd jirtvă Orestu s-au izbăvit de boala ce-au avut. Şi s-au învîrtejit iarăş la ţara lui, au măritat pre soru-sa, pre alta, anume Ilectra, după Pilad şi Orestu iarăş rămasă împărat în ţara lui.
     
     
PENTRU MENELAU CU ELENA

     Iară Menelau şi cu Elena, muiarea sa, pre după ce o scoasă de la Troada au purces şi el cu catargele sale ş-au cădzut spre partea Eghipetului şi cu multă nevoe au venit în ţara sa ce să chiamă Lachedemoniia. Şi audzînd de moartea frăţîne-său, lui Agamemnon împărat, cu multă frică ş-au petrecut şi el viiaţa şi cu grijă.
     
     
PENTRU EANDA ŞI CUM MURI

     Eanda craiu s-au înecat în mare cu toate oştile şi catargile lui, atîta cît n-au rămas unul dentru dînşii.
     
     
PENTRU DIOMID CRAIU

     Diomid, ficiorul lui Tideu craiu, mărgîndu în ţara sa nu-l priimiră, că-l goni muiarea lui anume Ghialiia şi cu toţ oamenii de în ţara lui. Deci şi el vădzîndu că nu-l / priimăscu s-au dus la un loc ce să chema Calavrita şi [[350]] acolo ş-au descălecat oraş de s-au aşedzat şi-i pusă numele Arghiripiia. Şi acolo ş-au petrecut viiaţa sa. Şi avea cu sîne şi bodzul ce să dzîcea Paladie, carele luasă de la cetate de la Troada.
     
     
PENTRU ENIIA CRAIU

     Eniia craiu, ficiorul lui Anhisu, nemerind la Diomid foarte l-au priimit bine. Şi i-au făcut cinste mare şi ospeţe frumoasă. Iar la purcesul lui s-au rugat Eniia lui Diomid avînd frăţîe bună să-i dăruiască Dionid bodzul Paladiul. Şi vădzînd Diomid rugăminţîle Eniei i l-au dăruit. Şi de acolo s-au dus Eniia pre la craiul Italiei, anume Latin. Şi dac-au sosît acolo i-au părut bine lui Latinu crai.
     Şi avînd Latinu oaste a să batere cu rutilii au pus pre Eniia să fie voivod oştilor sale. Şi dac-au sosît la rutili şi-ş diaderă războiu au perit acolo Latinu craiu, iară Eniia cu oştile stătu tare şi birui pre rutili şi-i supusă. Şi dacă s-au învîrtejit de la oaste au luat pre fata lui Latinu craiu, pre anume Alvaniia şi stătu şi craiu în locul socru său, lui Latinu. Şi pre după ce să aşedză pre crăie au făcut un oraş mare şi-i pusă numele Alvaniia, pre numele crăiasăi sale. Şi acolo, într-acela oraş au pus şi bodzul Paladiul. Şi crai Eniia pre după socru-său Latinu 19 ai şi muri şi el.
     
     
PRECUM CRĂI ASCANIE, FICIORUL ENIII

     Pre după Eniia au crăit ficiorul lui, Ascanieiul, 35 de ai. Acesta au făcut iarăş oraşu ca tată-său şi-i pusă nume Lavaniia. Şi mută acolo bodzul Paladiul, adecă de la Alvaniia la Lavaniia.
     
     
CRĂIIA ALVEI, FICIORUL LUI ASCANIE

     Alva, ficiorul lui Ascanie au crăit 36 de ai şi feace ş-acesta oraşu şi-i pusă numele Silva. Dece de pre atunce să chema toţ craii sîlveni. Ş-au luat şi acesta bodzul Paladiul de l-au mutat de la Lavaniia la Sîlva. Apoi, pe după acesta au crăit într-acel oraşu, în Sîlva un fial de oameni ce să dzîcia eniadzîi în 331 ai.
     Iară Evandru şi cu Pala, ficiorii Eniei, atunce feaceră nişte curţi mari şi minunate. Şi aceştea le pusără nume acelor casă mari palatiia, adecă curţi şi de pre atunce să dzîc casălor împărăteşti, greceşte, palatia, adecă curţi.
     Acestea toate am însămnat cu scrisoarea aicea pre amăruntul, ca pentru să arătăm că cîţi împăraţi şi crai au fostu la bătaia Troadei cînd o au robit şi o au prădat, nice unii de într-aceia n-au mai fost priimit în ţara lui şi la moşie-ş şi nice unul n-au murit moarte bună.
     Deci aceasta perire le-au trimis Dumnedzău pentru răul ce-au făcut cetăţîi Troadei şi-ş arătară toată neomeniia şi firea cea crudă şi fără nice o [[351]] milă. Căci că dacă dobîndiră cetatea Troada nu tăiară încai bărbaţîi, ce tăiară şi muerile şi copiii, fără de pre cîţi nu robiră. Şi apoi pusără / foc de o aprinsără şi cetatea Troada de o răsîpiră de nu să aleasă nemic de dînsă, precum să vede şi pîn-astădzi. Pentr-aceasta le-au trimis Dumnedzău atîta osîndă, de nu s-au ales de dînşii nemic.
     Pre aceia vreme s-au desfăcut în doaă măgura ce să chiamă Etna ş-au izbucnit focu de au fost ardzîndu para mai naltă decît măgura şi întru-ndelungate dzîle au ţînut aceasta. Aşijdirea făcîndu-să cutremure mari pre acelea vremi s-au desvăcut pămîntul şi oaraşul Atlantiia s-au făcut ostrov cu mare pre în pregiur.
     Pre aceia vreme athinenii filosofii avea slove de carte numai 16, iar atunce au dobîndit cele 8 slove, pînă în 24, de să feaceră slovele eleneşti. 4 slove le-au găsît filosoful Cadmu, iară alte patru le-au izvodit filosofii Simonid şi Epiharmu, precum să scriu mai de înţăles la povestea Troadei ce am scris mai întîiu pre urmă într-o 181 list.
     Pre acelea vremi filosoful Socrat mîniindu-să pre athiniani şi de ciuda lor au băut conie, adecă otravă, ş-au murit. Pre acelea vremi şi Aristotel s-au dat ucenic lui Platon să înveţă carte, fiind Aristotel în vîrstă de 17 ai.
     Iară pre aceia vreme ce era filosoful Platon era ş-altu filosof, anume Dionisîe. Şi ţînea Dionisîe Săcheliia suptu mîna lui şi să plîngea oamenii de relele ce le făcea. Şi avea Dionisîe cu Platon prienteşug bunu foarte. Iar odănăoară să dusă Platou filosoful pînă la Sicheliia, unde petrecea Dionisîe, ca să vadză focul cel izvorîtoriu de în pămînt ce s-au fost închinînd elenii ca lui Dumnedzău acelui focu şi-i dzîcea elineşte etieonpiru. Acolo să împreunară amîndoi, Platon şi cu Dionisîe. Iară Dionisîe să ţînia că nu mai iaste altul ca dînsul şi filosof şi putiarnic cu avuţîe şi cu mărire.
     Ce întrebă Dionisîe pre Platon şi-i dzîsă: Cine-i mai fericit de întru toţ oamenii, nădejduindu Dionisîe că-l va lăuda Platon că iaste el, precumu-ş ţînea lucrul. Iară filosoful Platon îi răspunsă şi-i dzîsă: Socrat filosoful iaste mai fericit între oameni şi toţi alţîi cît petrec viiaţa lor cu filosofie ca şi dînsul.
     Şi iarăş îl şi mai întrebă Dionisîe şi-i dzîsă: Ce iaste meşterşug de năroade, că nădejdiuia Dionisîe că-l va lăuda Platon de va dzîce că el iaste îndireptătoriul oamenilor. Iar Platon dzîsă: Meşterşug de năroade multe iaste cînd ş-ar face domnul orăşenii buni şi direpţi; căce că a lui Dionisîe era toţi furi şi apucători răi.
     Iar Dionisîe vădzînd că nu-l apropie Platon nice la un lucru de laudă îl şi mai întrebă şi-i dzisă şi fără filosofie, mai prostu. Şi aşia fu cuvîntul cîndu ar giudeca neştine, pre direptul, ce lucru îi asameni să fie? Iar Plalon dzîsă: Cînd giudecă neştine direptu iaste un lucru micu cătră năroade că să asamînă legiuitorii ca şi croitorii ceia ce cîrpăscu hainele oamenilor cele sparte şi strîcate. Iar Dionisîe / l-au şi mai întrebat precum era el sîngur tiran, Dionisîe, şi dzîsă cătră Platon: Dară cînd dzîcu, unui om că iaste tiran şi apucătoriu, cumu-ţi pare? Iar Platon dzîsă: Foarte lucru rău iaste acesta, cît are frică şi să teme şi de cuţîtele cele tundzătoare, adecă de foarfeci.
     [[352]]
     
AICEA SCRISĂM PRE RÎND CÎŢI ÎMPĂRAŢI SAMODRÎJEŢI AU ÎMPĂRĂŢÎT RÎMUL

     <1>. Iulie Chesariu samodrîjeţu împărat au împărăţît 4 ai, 7 luni.
     <2>. Octavie Avgustu chesariu, nepot lui Iulie, au împărăţît 56 ai şi în dzîlele acestuia s-au făcut scrisoare întîiu în lume de au scris pre toţi oamenii de în toată lumea în catastivul împărătescu. Şi atunce au născut şi domnul nostru Iisus Hristos în Vithleem.
     <3>. Tiverie chesariu au împărăţît 20 ai, 9 luni şi în dzîlele acestuia s-au botedzat Hristos într-apa Iordanului, cu mîna lui Ioannu Crîstitel.
     4. Gaie Iulie chesariu au împărăţît 6 ai.
     5. Clavdie au împărăţît 13 ai şi 9 luni.
     6. Neronu au împărăţît 14 ai. Acesta au muncit pre fericiţîi Apostoli Petre şi Pavel şi i-au şi omorîtu.
     7. Galva au împărăţît numai 9 luni.
     8. Othonu au împărăţît 3 luni şi 8 dzîle.
     9. Vitelie au împărăţît l an numai.
     10. Uespesiian au împărăţît 10 ai.
     11. Titu au împărăţît 3 ai.
     12. Dometiian, frate-său, au împărăţît 15 ai.
     13. Nerua au împărăţît l an.
     14. Traiian au împărăţît 19 ai şi 6 luni. Acesta au făcut podul cel de piiatră, minunat, preste apa Tiveriului.
     15. Andriian au împărăţît 24 ai.
     16. Antonie cel Blagocistiv au împărăţît 24 ai.
     17. Marco Antoninu au împărăţît 19 ai.
     18. Comodu au împărăţît 12 ai şi 9 luni.
     19. Pertinaxu au împărăţît 87 de dzîle.
     20. Iuliianu Didie au împărăţît 66 de dzîle.
     21. Săviru au împărăţît 17 ai şi 6 luni.
     22. Antoninu cu frate-său Gheta au împărăţît 6 ai.
     23. Macrinu Capadochianul au împărăţît 8 ai.
     24. Avitu Iliogaval au împărăţît 3 ai şi 9 luni.
     25. Alexandru Mamea au împărăţît 13 ai şi 8 luni.
     26. Maximinu au împărăţît 6 ai.
     27. Maximu Gordiianu au împărăţît 2 luni.
     28. Pupliianu au împărăţît 2 luni.
     29. Iunor au împărăţît 2 luni.
     30. Gordiianu au împărăţît 4 ai.
     31. Iunor au împărăţît 2 ai.
     32. Marco au împărăţît 3 ai.
     33. Iustiliian au împărăţît 2 ai.
     34. Filip au împărăţît 7 ai.
     35. Ualeriianu au împărăţît l an.
     36. Galu şi Vulusiian, fiiu-său, au împărăţît 2 ai şi 8 luni.
     37. Dechie cel rău au împărăţît 2 ai.
     38. Emiliian au împărăţît l an.
     [[353]] 39. Ualeriian Chitalin au împărăţît 13 ai.
     40. Clavdie au împărăţît 2 ai.
     41. Chintiliianu cu frate-său au împărăţît 7 dzîle.
     42. Avriliian au împărăţît 6 ai.
     43. Tachitu au împărăţît 2 ai.
     44. Provu şi Floriianu au împărăţît 2 ai.
     45. Caru şi Carin şi Numeriian au împărăţît 2 ai.
     46. Dioclitiian şi Maximiian au împărăţît 22 ai.
     47. Maxentie, ficiorul lui Maximiian, au împărăţît 2 ai.
     48. Costantin ţariu cel Mare şi blagocestiv şi creştinu şi ramnoapostol <=întocma cu apostolii>, carele au biruit pre Maxentie cu agiutoriul lui Dumnedzău şi cu chipul Svintei Cruci, şi luă împărăţîia Rîmului şi apoi o au mutat la Ţarigrad, precum am scrisu.
    
    
AICEA ÎMSĂMNĂMU PRE PUŢÎN PENTRU CURATA FECIOARĂ PRISNODVO <=NEPĂTATĂ> MARIIA ŞI PENTRU ISCUSÎNIE CE AU AVUT SVINŢIIA SA TRUPEŞTE FĂRĂ DARUL DUMNĂDZĂESCU CE AU FOSTU LĂCUITORIU ÎNTR-ÎNSĂ, PRECUM SPUN SVINTELE SCRISORI

     Pre vremea ce era încă vii pre pămînt părinţîi Preacuratei şi era Ioachim, tatăl Bogorodiţăi, în vîrstă de 80 de ai, s-au săvîrşit. Iară maică-sa Anna fiind în vîrstă iarăş de 79 de ai. Iară încă mai întîiu de săvîrşirea acestor bogoteţi <=părinţi dumnezeieşti>, cînd era curata Mariia de trei ai de o adusără părinţîi la beserecă / Sionului, ce să dzîcea casa lui Dumnedzău şi o dăruiră lui Dumnedzău, precum o adeverisă părinţîi şi o menisă prorocii, iară cînd să pliniră 11 ai Preacuratei de vîrstă să petrecusă şi părinţîi Svinţîei sale.
     Iară Preacurata de în svînta beserecă nu mai eşiia, precum făcea alte fecioare, de să ducea pre la părinţi, pre după ce slobodzîia besereca de eşiia oamenii. Iară Preacurata de pururea să afla în beserecă, în locul acela ce era împărţît de şedea fecioarele. Iară numai cînd vrea avea vrio treabă mergea numai pînă la Elisavefta, la vara Preacuratei, la maica lui Ioannu, că era aproape de beserecă.
     Iar carte învăţasă Preacurata încă pînă unde i-au fost părinţîi vii. Şi era Svinţiia sa în trup de vîrstă nici prea mare, nici iarăş mică; svînta faţă îi era în chipul grîului, albă şi rumănă, la păru galbînă, plavoşe <=blondă> şi la ochi mijlocie, nice negri, nice mierîi şi cu ochi mari şi frumoşi şi vedere-i cu darul dumnădzăescu şi milostivu şi la sprîncene mari şi nasul în vreme şi cumu-i mai iscusît şi frumoasă cu cuviinţă de în darul Duhul Svînt, cît să sîia omu a-i grăi ş-ai căuta în faţă. La mîni iscusîtă şi lungi degetele şi purta tot văşminte nebăgate în văpsele, ce numai precum vrea fi de în firea lor, nevăpsîte, ori negru, ori albu, ori în ce chip să nu aibă altă văpsală. Iar daca i să împlură 12 ai stîndu pre rugă audzî glasul de la Dumnedzău dzîcîndu-i: Naşte-vei pre Fiiul mieu. Şi acesta cuvînt nemărui nu l-au mai spus şi pînă la vîznoseniia <=înălţarea> lui Hristos.
     [[354]] Aceasta scrisăm pre puţîn aicea, ca să poată şti fiece creştinu vîrsta şi chipul cel svîntu a Preacuratei, precum am aflat şi noi den Svintele Scrisori de la dascalii svintei besereci. Iar deplinu povestea precum au născut pre Domnul Hristos, şi pre ce vreme, şi cînd, scris-am mai întîiu pre urmă la împărăţîia lui Avgustu chesariu.
     
     
PENTRU CUM AU ÎNTREBAT AVGUST CHESARIU ÎMPĂRAT PRE DUHURILE NECURATE LA VRĂJELNIŢA LA CAPIŞTEA LUI APOLON DUMNEDZĂU ŞI CE RĂSPUNSU AU LUAT

     Pre vremea ce era împărat samodîrjeţu acesta împărat Avgust chesariu şi oblădui toată lumea supt ascultarea lui, precum ne spun Svintele Scrisori a beserecii şi în dzîlele acestuia au fost şi naşterea Domnului nostru Iisus Hristos. Şi precum spune şi Sveatii Evsăvie Pamfilu de întru videniia care au vădzut Daniil proroc de spune la pisaniile sale şi arată şi pre Avgust chesariu cum au fost şi el un împărat de în cei patru împăraţi mari ce au vădzut; adecă cînd au vădzut Daniil cele patru gadene mari, adecă împărăţîi şi o împărăţîe de într-acelea arată să fie una aceasta al lui Avgust chesariu, căce că şi acesta împărat încă au împărăţît lumea toată.
     Aşijdirea spune acesta Evsăvie precum acesta împărat Avgust chesariu / pre vreme ce împărăţîia s-au dusu la nişte eleni, ce să chema Delfii. Şi acolo în cetatea delfilor au fost o capişte a lui Apolon dumnedzău şi era acolea la capişte şi vrăjialniţă, de-ş vrăjiia elenii, ca nişte rătăciţi. Deci oamenii grăiia, iară dracii răspundea de ce-i întreba. Şi aşea credea elenii că sînt dumnădzăi vii, de le răspunde şi le grăescu şi le era pre voe de ce căuta, sau nu le da nădiajde. Şi într-acesta chip îi cuprinsesă de era a loru, precum să rătăcisă de le slujiia.
     Iar împăraul acesta, dac-au mărsu la vrăjialniţă acolo la capiştea lui Apolon, la Delfi, au întrebat cine va împărăţî pre după dînsul. Iar vrăjialniţa nemic nu vrea să-i răspundză, ce tăcea. Iar împăratul Avgust întrebă oare că ce tace vrăjialniţa, de nu-i răspunde? Şi iarăş mai întrebă o dată după dînsu să-i spue, cine va împărăţî? Iar vrăjialniţa i-au răspuns dzîcîndu aşea: Ficioru de în jidovi mă oblăduiaşte Dumnedzău a fericiţîlor împăraţ; şi aceasta casă va lipsî şi drum bătut de sîrgu să va face. Ce te du de-aici de la a noastră casă.
     Iată că şi duhurile necurate au mărturisît pentru Hristos, că va împărăţî lumea şi cea de sus şi ceastă de giosu şi viilor va fi împărat şi morţîlor. Şi într-acesta chip ş-au luat Avgustu chesaru împărat răspunsul şi s-au dus. Şi audzîră ş-alţîi mulţi carii s-au prilejit acolo de aceasta şi mult s-au minunat.
     
     
PRECUM Ş-AU VRĂJIT ŞI FARAON ÎMPĂRAT LA CAPIŞTE, LA VRĂJIALNIŢĂ.

     Pre vremea ce trimisesă Dumnedzău pre Moisi prorocii pre frate-său Aaron preot şi proroc la Eghipet la faraonu pentru să scoaţă jidovii de în robiia lui faraon şi arătă Dumnedzău minuni mari cu mîna lui Moisi şi a lui [[355]] Aaron şi tot nu vrea să lasă faraon jidovii după învăţătura lui Dumnedzău precum mai întîi pre urmă am scris la povestea aceasta ce-au scos Moisi pre jidovi de în robiia lui faraon, iar împăratul faraon vădzînd de atîta ciudesă ce făcea Moisi de nu putea să facă vrăjitorii lui cei mincinoşi cu dracii lor, nu mai putu răbda faraon, ce să dusă la Memfida lor, adecă la capiştea lor, eghiptenilor, la vrăjialniţa lor cea mare şi făcu jirtvă dracilor, dumnădzăilor loru. Şi întrebă faraon şi dzîsă: Carele iaste dumnedzău mai mare de întru voi toţi dumnădzăii ce să dzîce Dumnedzăul lui Istrail, cel mai mare de preste toţi dumnădzăii, să-mi spuneţi să ştiu. Că să gîndiia faraon că nu mai iaste dumnădzău altul fără de acei diavoli ce credea ei.
     Iar duhul ce necurat răspunsă de în vrăjialniţă şi dzîsă aşea: Iaste în ceriu mărire multă de pară de foc de în care iasă lumină fără săvîrşire şi fără moarte, de care să cutremură toate: ceriul, pămîntul, marea şi tartariurile. Şi dracii cei mai de adîncu au îngheţat şi s-au mărmurit de frică. Acesta iaste / Dumnedzău fără părinte şi sîngur el părinte: şi părinte şi fecioru sîngur iară el şie cu trei bogăţîi şi iar sîngur neîmpărţît.
     Iată că aicea sînguri diiavolii mărturisăscu Svînta Troiţă şi într-un ipostasi Dumnedzău neslitno i nerazdeaelno <=nemestecat şi nedespărţit>. Şi iarăş mai dzîsără necuratele duhuri aşea: Şi noi parte mică de îngeri am fost, ce ne-am scăpat; iar tu, oblicind, du-te tot tăcînd.
     Acestea cuvinte audzîndu faraon despe acele duhuri rele, îndată au şi pus de au scris aceste cuvinte de prorocenii în lespede de piiatră. Şi sînt acolo scrisă la capişte. Şi de acolo s-au pogorît iarăş la Eghipet şi mult s-au minunat de acesta el şi cîţ au fost cu dînsu.
     
     
AICEA SCRISĂM PRE RÎND TOŢ ÎMPĂRAŢII CREŞTINI GRECI SAMODÎRJEŢI CARII AU ÎMPĂRĂŢÎT ŢARIGRADUL CĂRUIA ÎI DZÎCU ŞI RÎMUL CEL NOU

     1. De întîiu împărăţî marele împărat şi creştinu Costantin ţariu, carele ş-au făcut aceasta cetate, de în toată lumea lăudată şi-i pusă nume pre numele cel bun al său, Costantinagrada, iară noi îi dzîcem Ţarigrad, care o au săvîrşit de făcut în luna lui maiu, în cursul ailor de la Adam 5838 de ai. Şi înpărăţî într-însă 32 de ai. Şi în dzîlele acestui împărat, na al dzecelea annu de la împărăţîia lui s-au făcut svîntu săboru de întîiu în cetate în Nicheia cătră Arie spurcatul şi necinstiv <=necuratul>. Şi acesta împărat strînsă pre acei svinţi oteţi 318 şi atunce adiveriră şi svîntul săbor şi tocmiră şi Svintele Paşti, de stau pre acea tocmală.
     2. Costantie, fiiu-său, împărăţî 24 ai.
     3. Iuliianu preastîpnic, <=apostatul> împărăţî 2 ai şi 6 luni.
     4. Ioviian împărăţî l an.
     5. Ualentiiann cel Mare împărăţî 12 ai.
     6. Ualie, frate său, împărăţî 14 ai.
     7. Gratiian, ficorul lui Ulentian, împărăţî 13 ai.
     8. Theodosîe cel Mare de la Işpaniia, ce în dzîlele acestuia împărat s-au făcut svîntul săbor al doilea, împărăţî 17 ai.
     [[356]] 9. Arcadie, fiiu-său, împărăţî 13 ai.
     10. Theodosîe el Micu, întru a căruia dzîle s-au făcut svîntul al treilea săbor, în 25 de ai de împărăţîia lui şi împărăţî 42 ai.
     11. Marchiian şi Pulheriia cea curată, întru a cărora dzîli să feaci svîntul al patrulea săbor, împărăţî 7 ai.
     12. Leonu cel Mare împărăţî 17 ai.
     13. Leonu, nepot acestuia, împărăţî l an.
     14. Zinon, tatăl acestuia, împărăţî 7 ai.
     15. Anastasie cel cu doaă albuşuri la ochi împărăţî 27 ani.
     16. Iustinu împărăţî 19 ai. /
     17. Iustiniian cel Mare împărăţî 39 ai, întru a cui dzîle s-au făcut svîntul al cincilea săboru, în 6 ani de împărăţîe-ş.
     18. Iustinu, nepotul său, împărăţî 12 ai.
     19. Tiverie împărăţî 14 ai.
     20. Mavrichie împărăţî 20 ai.
     21. Foca Tiranul împărăţî 8 ai şi 6 luni.
     22. Iraclie cel Mare împărăţî 31 ai şi 10 luni.
     23. Costantin, fiiu-său, împărăţî 4 luni numai.
     24. Iraclona împărăţî 6 luni.
     25. Coste, nepot lui Iraclie, ficior lui Costantin, împărăţî 28 ai, întru a căruia dzîle să feace svîntul al şeasălea săbor în 9 ai de împărăţîia lui.
     26. Costantin Pogonat, fiiu-său, împărăţî 17 ai.
     27. Iustiniian cel însămnat la nasu împărăţî 10 ai.
     28. Leontie împărăţî 3 ai.
     29. Apsimar împărăţî 3 ai.
     30. Iustiniian cel însămnat, de al doilea rînd, împărăţî 7 ai.
     31. Filip Varda împărăţî 2 ai.
     32. Artemie, ce-i dzîcea şi Anastasîe, împărăţî 2 ai.
     33. Theodosîe de la Atramintina împărăţî 2 ai.
     34. Leon de la Isavriia, întîiu iconoboreţ, împărăţî 24 ai şi 9 luni.
     35. Costantin Copronim, fiiu-său, împărăţî 34 ai şi 3 luni.
     36. Leon, fiiu-său, de în cerchiaza făcut, împărăţî 5 ai.
     37. Irina şi cu Costantin, fiiu-său, împărăţî 10 ai.
     38. Costantin sîngur, pînă-l orbi maică-sa, împărăţî 17 ai.
     39. Irina, maică-sa, pre după ce-l orbi, împărăţî 5 ai.
     40. Nichifor ce au fostu şi logofăt împărăţî 9 ai.
     41. Stavrachie, fiiu-său, împărăţî l an şi 4 luni.
     42. Mihail Rangave, ginere-său, împărăţî 2 ai.
     43. Leon Armenie, al doilea iconoboreţ, împărăţî 7 ai şi 5 luni.
     44. Mihail Fîicavul, iară iconoboreţ, împărăţî 9 ai.
     45. Theofil, fiiu-său, iar iconoboreţ, dar drept, împărăţî 12 ai şi 3 luni.
     46. Mihail şi cu Theodora, maică-sa, împărăţîră 26 ai şi 8 luni.
     47. Vasilie Machidon cel Bun împărăţî 19 ai.
     48. Leonu prea Mîndru, fiiu-său, împărăţî 26 ai şi 8 luni. /
     49. Alexandru, frate-său, împărăţî 2 ai.
     50. Costantin Porfiroghenit, cu maică-sa, împărăţî 10 ai şi 6 luni.
     51. Roman cel neţînut împărăţî 27 ai.
     [[357]] 52. Costantin Porfiroghenit, al doilea, împărăţî 15 ai.
     53. Roman Porfiroghenit, fiiu-său, împărăţî 3 ai şi 3 luni.
     54. Nichifor Foca împărăţî 7 ai.
     55. Ioannu Ţămischi împărăţî 6 ai şi 6 luni.
     56. Vasilie şi Costantin, fraţii, împărăţî 53 ai.
     57. Roman Arghiropul împărăţî 5 ai şi 6 luni.
     58. Mihail Pamflagoneanu împărăţî 7 ai şi 9 luni.
     59. Mihail Calafat împărăţî 4 luni.
     60. Costantin Monomah împărăţî 13 ai şi 7 luni.
     61. Theodora Porfiroghenita, sîngură, împărăţî l an şi 9 luni.
     62. Mihail cel Bătrîn, de în slujitori, împărăţî l an.
     63. Isachie Comnino împărăţî 2 ai şi 3 luni.
     64. Costantin Duca împărăţî 7 ai şi 6 luni.
     65. Evdochiia cu trei ficiori ai săi împărăţîră numai 7 luni.
     66. Roman Dioghen şi cu Evdochiia împărăţîră 3 ani şi 9 luni.
     67. Mihail, ficiorul lui Costantin Duca, împărăţî 6 ai şi 7 luni.
     68. Nichifor Votaniat împărăţî 3 ai.
     69. Alexa Comnino împărăţî 37 ai.
     70. Ioannu Comnino, fiiu-său, împărăţî 24 ai şi 4 luni.
     71. Manuil Comnino, fiiu-său, împărăţî 37 ai şi 6 luni.
     72. Alexa Comnino, profiroghenit, împărăţî 2 ai şi 2 luni.
     73. Andronic Comnino cel tiran împărăţî 3 ai.
     74. Isachie Anghel împărăţî 9 ai şi 7 luni.
     75. Alexa, frate-său, împărăţî 8 ai şi 7 luni.
     76. Alexa, fiiul lui Isachie Anghelu, împărăţî 6 luni numai.
     77. Alexa Duca Murţuflu împărăţî numai 70 de dzîle, ş-au şi luat frîncii Ţarigradul, în cursul ailor de la Adam 6712 <=1204>, în luna lui aprilie în 12 dzîle. Şi împărăţîră 56 ai şi 6 luni.
     78. Theodor bătrînul Lascariul la Anadol, adecă la răsărit, împărăţî 18 ai.
     79. Ioannu Duca Vataţîe, ginere-său, iar la răsărit, împărăţî 37 ai.
     80. Theodor, fiiu-său, iar la răsărit, împărăţî 4 ai. /
     81. Mihail Paleologa iarăş împărăţî la răsărit 5 ai, iar de-acii veni cu oşti grele de la răsărit şi luă iarăş Ţarigradul de la frînci în cursul ailor de la Adam 6772 <=1264> şi împărăţî în Ţarigrad 24 ai.
     82. Andronic, fiiu-său, împărăţî 43 ai.
     83. Ioannu Cantacozîno cel milostiv şi dreptu împărăţî ai <loc gol>.
     84. Ioannu Paleologu, ginere-său, împărăţî ai <loc gol>.
     85. Manuil, fiiu-său, împărăţî ai <loc gol>.
     86. Ioannu Paleologu, ce feace al opta săbor la Fiiorenţa, împărăţî ai <loc gol>.
     87. Costantin, frate-său, ce întru acestuia împărat dzîle au luat turcii Ţarigradul, în al patra an de împărăţîia lui, în cursul ailor de la Hristos 1453, în luna lui maiu în 29 de dzîle. Şi împărăţî într-însu:
     1. Sultan Mehmed ce luă Ţarigradul împărăţî 32 ai.
     2. Sultan Paiazîd, fiiu-său, împărăţî 42 ai.
     3. Sultan Sălimu, fiiu-său, împărăţî 8 ai.
     4. Sultan Suleiman, fiiu-său, împărăţî 27 ai.
     [[358]] 5. Sultan Selim, fiiu-său, împărăţî 8 ai.
     6. Sultan Murat, fiiu-său, împărăţî 22 ai, 5 luni.
     7. Sultan Mehmet, fiiu-său, împărăţî 9 ai.
     8. Sultan Ahmat, fiiu-său, împărăţî 14 ai.
     9. Sultan Mustafa, frate-său, şi l-au scos, împărăţî <loc gol> ai.
     10. Sultan Osman, fiiul lui sultan Ahmat, împărăţî 4 ai şi-l vicleniră oştile şi toate capetele şi-l omorîră şi iar pusără pre sultan Mustafa împărat.
     11. Sultan Mustafa şi împărăţî l an şi 4 luni şi iarăş îl scoasără şi pusără pre sultan Murat, pre fratele lui Murat.
     12. Sultan Murat acestu ce scrisăm mai sus şi împărăţî 17 ai.
     13. Sultan Ibrihim, frate-său, împărăţî 6 ai.
     14. Sultan Mehmet, carele-i şi pînă astădz.
     
     
AICEA SCRISĂM ŞI ARĂTĂM PENTRU TOŢI BOGOLIUBEŢÎI <=IUBITORII DE DUMNEZEU> EPISCOPI CÎŢI AU FOST PRE RÎND ÎN SCAUNUL VIZANTIEI ÎNCĂ DE PRE LA VREMEA SVINŢÎLOR APOSTOLI CE PETRECEA VII PRE LUME, PÎNĂ LA ÎMPĂRĂŢÎIA LUI COSTANTIN MARELE ÎMPĂRAT, CARELE ZÎDI ŢARIGRADUL ŞI-L CINSTI DE ÎN EPISCOPIE ÎN SCAUN DE PATRIARHIE, DE SĂ CHIAMĂ ŞI PÎNĂ ASTĂDZI PATRIARHIE COSTANTINAGRADA. DECE SĂ SCRISĂRĂ AICEA TOŢI PRE RÎND SI PRE ANUME CÎŢI AU FOSTU / ŞI PRE CARE CUM L-AU CHEMAT ANUME ŞI CARELE ÎN CÎŢI AI AU ŢÎNUT SCAUNUL ACESTA ŞI L-AU CUMPĂTAT, PÎNĂ ÎN DZÎLELE DE PRE ACMU

     1. Întîiu stătu episcop Marele Apostol Andreiu, apoi au hirotonisît acesta apostol pre Stahie, unul den cei 70 de apostoli.
     2. Stahie au episcopit, 16 ai.
     3. Onisîm Molbnicul, 14 ai.
     4. Plutarhu, 16 ai.
     5. Dioghenu, 15 ai.
     6. Filixu, 5 ai.
     7. Policarpu, 18 ai.
     8. Sedechion, 9 ai.
     9. Elefterie, 7 ai.
     10. Athinoghenu, 4 ai.
     11. Policarpu, altul, 17 ai.
     12. Evzoie, 16 ai.
     13. Lavrentie, 11 ai şi 6 luni.
     14. Pertinaxu Rîmleanul, 19 ai.
     15. Alipie, 13 ai şi 6 luni.
     16. Olimbiianu, 11 ani.
     17. Marco, 13 ai.
     18. Chiriiacu, 16 ai.
     19. Castinu, 7 ai.
     20. Tarat, cărui dzîc şi Titu, 35 ai şi 6 luni.
     21. Dometiian, fratele lui Provu împărat, 24 ai şi 6 luni.
     [[359]] 22. Provu, ficiorul lui Dometiian, 12 ai. De pre aici să feaceră patriiarşi.
     1. Întîiu Mitrofan patriiarhul, fratele lui Provu împărat, l-au hirotonisît împărăţînd marele Costantin împărat, pre vremea ce s-au făcut şi svîntul săbor de întîiu şi trăi 10 ai.
     2. Alexandru, 23 ai.
     3. Pavel ispovidnic şi-l izgoniră ariiani şi apoi l-au zugrumat în svîntul oltariu, iar ariianii, 10 ai.
     4. Evsevie ariianul, eretic, 12 ai.
     5. Machidon duhboreţ, pre carele al doilea săbor l-au anathematisît şi-l goniră de în scaun, 12 ai.
     6. Evdoxie ariianul, 8 ai şi 5 luni. /
     7. Dimofil ariianul, 11 ai şi 5 luni.
     8. Evagrie blagocistiv, ce l-au hirotonisît Evstatie, patriiarhul Antiohiei, şi-l trimisă în urgie Ualens împărat, 4 ai.
     9. Marele Grigorie Bogoslov, 12 ai.
     10. Nectarie, carele au fost şi boiar de svat, 16 ai şi 6 luni.
     11. Marele Ioannu Zlataust, 5 ai şi 6 luni.
     12. Arsachie, fratele lui Nectarie, 2 ai.
     13. Aticos pre la împărăţîia lui Theodosie, 20 ai.
     14. Sisinie, l an şi 10 luni.
     15. Nestorie, eretic, carele fu izvonit în urgie, trimis de svîntul săbor al treilea şi-l blăstămară şi-l anthematisîră , 3 ai şi 2 luni.
     16. Maximu, 2 ai şi 5 luni.
     17. Proclu, ucenicul lui Sveatîi Ioannu Zlataust, cele ce au adus svintele moştii a dascalu-său, marelui Ioannu, de la Comane la Ţarigrad, 12 ai.
     18. Flaviian acesta nu numai că fu scos de în scaun de Dioscoru ereticul, dar l-au şi omorît călcîndu-l cu picioarele, pre care Dioscor l-au anathematisît şi l-au blăstămat săborul de în Efes, 2 ai şi 6 luni.
     19. Anatolie apocrisariul, răspundzătoriul de la Alexandriia ce era pre la împărăţîia lui Mărchiian şi a Pulherii pre cînd s-au făcut al patrulea săbor la Halchidona ş-au ţînut scaunul şi acesta 8 ai şi 8 luni.
     20. Ghenadie, carele au fost pre împărăţîia lui Leon, carele rugîndu-să lui Dumnedzău au cunoscut că va să să facă amestecare mare svintei besereci s-au lăsat de bunăvoe de patriarhie şi s-au dus la Ierusalim să să închine svintelor locuri şi învîrtejindu-să au murit la Chipros, 13 ai şi 2 luni.
     21. Flavita, pre împărăţîia lui Zinon, 3 ai.
     22. Acachie, pre la împărăţîia lui Anastasîe, eretic, 17 ai şi 6 luni.
     23. Eftimie, hrănitorul săracilor de la Novagrada şi-l scoasără Anastasîe împărat cel cu doaă albuşuri la ochi, 17 ai şi 7 luni.
     24. Machedonie, 6 ai.
     25. Timotheiu, pre la împărăţîia lui Iustinu, 6 ai.
     26. Ioannu Capadochiianul, l an şi 10 luni.
     27. Epifanie smghelul, 16 ai şi 6 luni.
     28. Anthim de la Trapezunda şi la acea de apoi i-au aflat preavinanie <=vină mare> şi-i feaceră izvrăjenie <=lepădare> cu săboru 4 luni numai.
     29. Minas, hrănitoriul de săraci, 16 ai şi 6 luni. /
     [[360]] 30. Eftihie, pre la împărăţîia lui Iustiniian şi-l scoasără în 30 ai de împărăţîia lui, cînd să feace al cincea săbor; 12 ai.
     31. Ioannu ce au fostu şcolariu pre la împărăţîia lui Iustin, ficiorul lui Iustiniian ş-a lui Tiverie, 12 ai şi 6 luni.
     32. Eftihie cel de întîiu, iar l-au adus Tiverie împărat, 4 ai şi 6 luni.
     32 <sic>. Ioannu, postnic pre la împărăţîia lui Mavrichie, 13 ai şi 5 luni.
     33. Chiriiac, iconomul Beserecii ceii Mari pre la împărăţîia lui Mavrichie ş-a Focăi tiran, 11 ai.
     34. Thoma, diiaconul şi sachelariu Beserecii ceii Mari pre la împărăţîia Focăi tiranul, 3 ai şi 2 luni.
     35. Sirghie pre la împărăţîia lui Iraclie, 28 ai şi 7 luni.
     36. Piru, boiariul mănăstirilor ce au fost pre la împărăţîia lui Iraclie, 2 ai şi 9 luni.
     37. Pavel, iconomul cel mare, 12 ai.
     38. Petrea, cămăraşul curţîlor şi apoi iconom pre la împărăţîia lui Costantin, nepot lui Iraclie, 12 ai şi 4 luni.
     39. Thoma, diiacon şi cămăraş de curţi, 9 ai şi 9 luni.
     40. Ioannu, iar cămăraş de curţi, 5 ai şi 9 luni.
     41. Costantin, cămăraşul beserecii pre la împărăţîia lui Costantin Pogonat şi-l scoasără, 2 ai şi 3 luni.
     42. Gheorghie sînghelul, iar pre la împărăţîia acestui împărat Pogonat, pre cînd fu al 6 săbor, 3 ai şi 3 luni.
     43. Theodor cămăraş beserecii şi-l trimisără izgcal <=în urgie> şi iar l-au adus şi l-au pus, 2 ai şi 10 luni.
     44. Pavel, carele au fost şi boiar de svat, ce-i fusesă boeriia protasîngrit, iar Pogonat împărat, 6 ai şi 8 luni.
     45. Calinic, cămăraşul beserecii pre la împărăţîia lui Iustiniian cel însămnat la nas, 12 ai.
     46. Chira de la ostrovul Amastridului, iarăş pre la împărăţîia lui Iustiniian ş-a lui Filipic, 6 ai.
     47. Ioannu, cămăraşul beserecii, pre împărăţîia lui Filipic, 3 <ai> şi 4 luni.
     48. Gherman marele pre la împărăţîia lui Anastasîe ş-a lui Theodose şi l-au scos Leon Isavrul, 15 ai.
     49. Anastase cel necistiv şi eretic pre la împărăţîe lui Isavru ş-a lui Copronim, 24 ai.
     50. Costantin episcopul Sileului, ce fusesă întîi, apoi i-au tăiat capul Copronim împărat, 12 ai.
     51. Nichita evnuhul, boeriu mănăstirilor pre la împărăţîia lui Copronim ş-a lui Leon, 13 ai, 4 luni.
     52. Pavel de la Chipros, milostivul cel nou, pre la împărăţîia lui Leon ş-a lui Costantin ş-a Irinii, 16 ai.
     53. Tarasie ce-au fost boiariu mare de svat, exarhul al şeaptelui săbor, pre la împăraţi Costantin şi Irina, 24 ai şi 2 luni.
     54. Nichifor boiar mare de svat şi prea bogat, pre la împărăţîe lui Leon Armenie şi-l scoasă, 9 ai.
     55. Theodosîe spoitorul şi iconoboreţ, ce-i mai dzîcea şi Melesin, iar la împărăţîia lui Leon, 6 ai. /
     [[361]] 56. Theodor ficiorul candilariului pre la împărăţîia lui Mihail Făicavul ş-a Tomei tiranul, 3 ai.
     57. Anatolie cel eretic pre la împărăţîia lui Mihail ş-a fiiu-său, lui Theofil, 13 ai.
     58. Ioannu ce i să mai dzîcea şi Ianis, eretic şi iconoboreţ, şi-l goni Theodora împărăteasa, 3 ai.
     59. Methodie cel Svînt ce-au fost şi episcop Chizicului pre la împărăţîia lui Mihail ş-a Theodorii, 4 ai, 2 luni.
     60. Ignatie cel Svîntu, tot pre la aceştea împăraţi, 4 ai şi 2 luni.
     61. Fotie carele au fost şi spătariu mare pre la împărăţîia lui Mihail ş-a lui Vasilîe Machidon. Acesta au scos numele papei de la pomenic să nu să pomenească, 9 ai.
     62. Ignatie l-au adus iarăş Vasîlie Machidon, 11 ai.
     63. Fotie iar l-au adus Leon împărat, 18 ai.
     64. Ştefan, fratele împăratului Leon preamîndru, 3 ai.
     65. Antonie la Leon împărat şi-l scoasără, 2 ai.
     66. Niculaiu tainicul la împărăţîia lui Leon, 11 ai.
     67. Eftimie ce-au fost sînghelu la împărăţîia lui Alexandru, 6 ai.
     68. Niculaiu iar l-au adus pre la împărăţîia lui Alexandru, 13 ai.
     69. Ştefan Amasiia, iar pre Alexandru împărat, 12 ai şi l lună.
     70. Trifon şi s-au lăsat de bunăvoe, fiind om prost, pre la împărăţîia lui Roman, 3 ai.
     71. Theofilactu, fiiul lui Roman împărat. Acesta au ţînut pînă pre la împărăţîia lui Porfirughenit Costantin, 23 ai, l lună.
     72. Poliefctu, iarăş pre la Costantin Porfiraghenit. Ş-au ţînut pînă <la> Ioannu Ţîmischi împărat şi-l scoasără, 14 ai şi 5 luni.
     73. Vasîlie Scamandrino pre la Ţîmischi împărat, 4 ai.
     74. Antonie Studenţul, iar pre la Ţîmischi, 6 ai.
     75. Neculaiu Vargă de Aur pre la împărăţîia lui Costantin ş-a lui Vasîlie Porfirogheniţi, fiind besereca fără patriiarhu, feaceră-l pre însu patriiarhu, 12 ai, 8 luni.
     76. Sisinie ce au fost boiariu, stolnicu mare, iar la aceştea împăraţi, 3 ai.
     77. Serghie egumenul, iar pre la aceşti împăraţi, 20 ai.
     78. Efstatie potropopul de preste beserecele împărăteşti, iar pre la acestea împăraţi, 4 ai.
     79. Alexie clisiiaşul de la Studenţi, pre la împărăţîia Arghiropului ş-a lui Paflagon, 4 ai.
     80. Mihail Chirulariul, pre la împărăţîia lui Costantin Monomah ş-a lui Isachie, 15 ai.
     81. Costantin Lihudi, pre la împărăţîia lui Isachie ş-a lui Costantin Ducăi, 4 ai şi 6 luni.
     82. Ioannu Xifilin, pre la împărăţîia lui Roman ş-a lui Mihail, ficiorul Ducăi, 13 ai, 3 luni.
     83. Cozma Ierusalimleanul, pre la împărăţîia lui Mihail ş-a lui Nichifor şi s-au ertat de bunăvoe, 5 ai, 6 luni.
     84. Evstatie Garida, pre la împărăţîia Alexii lui Comnin şi apoi l-au scos, 3 ai.
     [[362]] 85. Nicolaiu monah, pre la Alexa şi Ioannu împărat, 23 ai. /
     86. Leon Stipie, pre la Ioannu Porfirughenit împărat, 8 ai şi 8 luni.
     87. Mihail sahastrul cel deplinu şi bun, ce-i dzîcea şi Curcua pre la Manuil Comnino împărat, 2 ai, 8 luni.
     88. Cozma ce-i dzîcea şi Aticos, iar pre la împărăţîia lui Comnino şi-l scoasără, l an.
     89. Nicolaiu ce au fost arhiepiscop Chiprosului 37 ai şi s-au lăsat, apoi l-au mai adus ş-au mai fost patriiarhu 3 ai, 3 luni.
     90. Thoedor monah la împărăţîia lui Mihail Comninu, 3 ai.
     91. Neofit englistu, 2 ai.
     92. Costantin cel sarbăd, l an şi 3 luni.
     93. Luca Vargă de Aur, 3 ai şi 4 luni.
     94. Mihail diiaconul cel înţăleptu, 8 ai.
     95. Hariton monah, 11 ai.
     96. Theodosîe Antiohiianul şi s-au lăsat, 3 ai.
     97. Vasîlie făcătoriul, 2 ai şi 6 luni.
     98. Nichita Muctanul, 6 ai şi 6 luni.
     99. Leontie diiaconul, 7 luni şi s-au părăsît.
     100. Dosofteiu patriarhul Ierusalimului, l-au mutat de acolo şi l-au pus patriiarhu la Ţarigrad, 2 ai.
     101. Gheorghie Xifilin pre la Isachie împărat, 6 ai şi 10 luni.
     102. Ioannu cel făcătoriu, pre la împărăţîia Alexii Comnino, pînă ce-au luat frîncii Ţarigradul, 7 ai şi 9 luni.
     103. Mihail Savriian, pre la Theodor Lascar împărat, 5 luni.
     104. Theodor cel cu pace bună şi-i dzîcea şi cupariu, l an şi 4 luni.
     105. Maxim egumenul de la Neadurmiţîlor, 8 luni.
     106. Manuil Poritonul, 5 ai şi 6 luni.
     107. Methodie, l an şi-l scoasără.
     108. Manuil pre carele iarăş adusără, 14 ai.
     109. Arsănie Antoriian, pre vremea ce s-au luat Ţarigradul de la frînci iarăş pre sama împăraţîlor greceşti şi căci au împunsu pre împăratul cu cuvinte bune şi diriapte l-au scos, 4 ai.
     110. Nichifor, carele au fost episcop la Efesu, 2 ai.
     111. Arsenie iarăş l-au adus l an şi iarăş l-au scos.
     112. Gherman de la Udriiu şi-l scoasără, l an.
     113. Iosif egumenul cel ispoveadnic, l an şi-l scoasără.
     114. Ioannu vechiul ce-au fostu lătinindu, l an şi l-au scos.
     115. Iosif, iară-l adusără şi cumu-l pusără patriarhu în scaun au şi purces cu împăratul Ioan Paleolog la Italiia la Fiorenţa pentru să facă săbor al optulea şi acolo să prinsă moarte patriiarhului Iosif.
     116. Grigorie, l an şi-l scoasără. /
     117. Athanasie, 4 ai şi-l scoasără.
     118. Nifon, 4 ai şi-l scoasără.
     119. Isaiia Svetagoreţu de la Svînta Gora era patriiarhu pre la împărăţîia lui Ioannu şi a lui Costantin şi atunce curînd s-au luat Ţarigradul pre mîna turcilor, luîndu-l sultan Mehmet şi într-acea primejdie peri [[363]] împăratul cu toţi boiarii şi peri şi patriiarhul acesta Isaiia şi nu i să mai scrisără aii.
     120. Gheorghie Şcolariul fu patriiarhu Ţarigradului şi pusu cu cinste de sultan Mehmet şi-i dede sîngur împăratul toiag de argintu şi pălărie scumpă de-i pusără în cap şi alte daruri deplinu, precum au fost dîndu şi la împăraţîi creştini. Şi acesta stătu întîiu patriarhu Ţarigradului la împărăţîia turcilor şi cumpătă scaunul Patriarhiei bine pînă în 5 ai şi 6 luni şi s-au ertat de bunăvoe.
     121. Isidor duhovnic bun şi bărbat svîntu, 3 ai şi muri.
     122. Iosaf Coca, căruia i-au spintecat nasul şi i-au tăiat şi barba împăratu, căci n-au vrut să blagoslovască a patra cununie pe spre pravilă unui vistiarnic creştin şi l-au scos. 4 ai fu patriiarhu.
     123. Marco Xilocaravi, cel preamîndru, 4 ai.
     124. Simeon de la Trapezunda, cela ce au făcut începătură de au dat 1000 de galbeni roşii poclon la împărat pentru Patriarhie, avînd price mare cu patriiarhul întîiu, cu Xilocaravi, şi mai apoi fu izgonit de valedeaoa, maşteha împăratului, 5 ai.
     125. Dionisîe dele Filopopolea au şi mai adaos poclonul, c-au dat 2000 de galbeni roşii ş-au ţînut scaunul 8 ai şi apoi s-au lăsat el de bunăvoe.
     126. Marco blagorojdenu cel iscusît i-au aflat preavinanie că iaste obreazuit ca turcii. Iar Marco ş-au rădicat poalele nainte săborului de vădzură toţi direptatea lui şi năpastea ce-i făcea. Şi afurisî pre toţi pre ceia ce-l clevetiia şi s-au ertat, ţîind scaunul 7 ai.
     127. Apoi iarăş au mai fost Simeon patriiarhu 3 ai şi să lăsă de tot.
     128. Rafail Sîrbul, şi de altă limbă, cel beţîv şi minciunos, s-au apucat că va da, împărăţîei patru mii de galbeni roşii poclonul şi luă scaunul Patriarhiei de şedzu patriiarhu; iar mai apoi nu avu de unde-i da. Au şedzut în temniţă pînă au murit. Că toţi să adăogea la Patriarhie ca la o precupie; şi feaceră obiceaiu rău de să ţîni şi pînă astădzi. 8 ai au fost Rafail Sîrbul, însă tot în temniţă la închisore au şedzut, pînă au murit.
     129. Maxim cel preamîndru, carele au fost odănăoară clisiiarh Beserecii cei Mari, căruia i-au fost spintecat nările împăratul turcescu. Acesta au fost scris de înţăles svîntul <?> sultanului turcescu, împăratului. Acesta au şitat <=căutat> şi pre preuteasa cea afurisîtă cu moleniile <=rugăciunile> sale, cu învăţătura împăratului, pentru să vadză împăratul tăriia credinţăi creştineşti. Ş-au ţînut scaunul de patriarhie 9 ai. /
     130. Nifon de la Solon, om slovesnic şi cu cazanii frumoasă. Iar în dzîlele acestuia au murit Simeon patriiarhul cel mai de întîiu şi i-au rămas pre urmă nişte avuţîe multă. Iară Nifon pentru avuţîia ca să încapă toată pre mîna lui au vrut să să facă rudă lui Simeon cel mortu cu mărturii; şi apoi s-au aflat mărturiile mincinoasă. Deci sultan Paiazît l-au izgonit de în scaun şi iarăş adusără de pusără pre Dionisîe. Şi stătu în scaun 2 ai şi 6 luni şi iarăş se lăsă el de bunăvoia sa.
     131. Maxim Seron, ce-au fost mitropolit la Serras, era om bun, ce apucasă de-i scosesă nume rău. Dece-l trimisără izgnal, fiind ţîind scaunul de Patriiarhie 6 ai.
     132. Iarăş mai adusără pre Nifon şi fu l an şi iar l-au scos.
     [[364]] 133. Ioachim Dramas, foarte om dobrodeatel <=cu fapte bune> şi-l scoasără, oblicind împăratul cum au dat voe să dreagă besereca de la Hrisocherat, fiind şi acesta 4 ai.
     134. Pahomie mitropolitul de la Zîhnon l an; iar în dzîlele acestuia au murit sultan Paiazît. Şi-l izgoniră cu voia lui sultan Selim şi adusără iarăş pre Ioachim l an şi-l scoasără.
     135. Theoliptu, mitropolitul de Ioannina şi muri cu multe mustrări şi amestecături la împărăţîia lui sultan Suleiman, ţîind scaunul în sîlă 8 ai şi 6 luni.
     136. Ieremiia, mitropolitul Sofiei, stătu patriiarhu Ţarigradului, carele s-au dus şi la Ierusalim să să închine svintelor locuri. Iar cliricii beserecii au mai adaos poclonul împărătescu cu 500 de galbeni roşii şi pusără pre mitropolitul de Sozopolea patriiarhu.
     Iar oblicind patriarhii tustrei, acel de la Ţarigrad şi de la Alexandriia şi cel de Ierusalim, fiind tot la Ierusalim şi cîntîndu Svînta Liturghie tustrei au afurisît pre Ioannichie Sozopoleos, ce s-au pus patriiarhu la Ţarigrad şi afurisîră şi pre toţ cîţ arhierei ş clirici şi alţii ce vor fi fost amestecaţi la pusul acelui patriiarhu. Şi dacă să audzî la Ţarigrad aceasta, să lepădă Ioanichie de patriarhie şi să răsîpiră toţi, în toate părţîle şi-ş veni iarăş Ieremiia la scaun şi scoasă şi beserecele cîte mai rămăsesă neturcite, că vrea turcii să le facă toate meceturi.
     Iar Ieremiie patriiarhul stătu tare şi arătă cu scrisori de mărturii cum Ţarigradul s-au închinat de bunăvoe turcilor, nu l-au luat cu sabiia. Şi într-acesta chip au scos toate beserecile de în mînule turcilor. Acesta patriiarhu au înoit besereca ce să dzîce Stavro Nichita la Sveataa Goră şi acolo să dusă de muri; şi fu în scaun 7 ai.
     137. Dionisîe mitropolitul Nicomidiei. În dzîlele acestuia au pogorît turcii crucile de pre Besereca Preablajena. Şi ţînu şi acesta scaunul 4 ai şi muri cu pace.
     138. Ioasaf ce-au fost mitropolit la Udriiu stătu patriiarhu. Şi căci au fost făcut doaă rînduri de curţi la Patriarhie îi scorniră că-i mîndru şi falnic şi-i aflară preavinanie şi-l scoasără, fiind în scaun 3 ai. /
     139. Mitrofan ce au fost mitropolit le Chesariia Capadochiei. Acesla stătu patriiarhu pre la împărăţîia lui sultan Selim ş-au ţînut scaunul 9 ai şi s-au ertat cu îndemnarea lui Catacuzîno.
     140. Eremiia mitropolitul Larisii stătu patriiarhu şi fără zăbavă l-au scos, ţîind scaunul 10 ai şi iarăş l-au scos. Şi mai adusără pre Mitrofan şi mai şedzu Mitrofan patriiarhu 9 luni şi muri. Şi iarăş mai adusără pre Eremiia şi fu 4 ai.
     141. Pahomie Lezvie, ce-i dzîcea şi Batişte, trimţînd în urgie pre Ieremiia la Rodos au stătut patriiarhu 3 ai, scoţîndu-l fără nice o vină, ce numai cu dare şi în sîlă să bage Besereca cea Mare la datorie.
     S-au sculat patriiarhul de la Alexandriia, Silvestru, şi patriiarhul de la Antiohiia, Ioachim, şi cu săbor afurisîră pre Pahomie şi pre carii au fost îndemnătorii la aceasta ce au scos pre patriiarhul Ieremiia şi l-au trimis izgnal. Şi scoasără pre Lezvie fără voia lui şi împrăştiiară pre ceia ce-au fost într-acesta svat.
     [[365]] 142. Theoliptu, mitropolitul Filipopolei, au luat iarîş, în sîlă, scaunul Patriarhiii. Iar Nichifor, diiaconul cel bun şi svînt, ce era şi protosînghel Beserecii ceii Mari cu săbor goni pre Theoliptu şi adusără iarăş pre Ieremiia în scaun şi cumpătă Patriarhiia 3 ai şi să săvîrşi.
     143. Pre după moartea Ierimiei pusără pre Malheiu, mitropolitul de la Ianina, şi şedzu numai 17 dzîli şi să lăsă şi să dusă tocma la Sveta Gora de-ş petrecea viiaţa, şi-ş spăşi sufletul.
     144. Gavriil, mitropolitul Udriiului, fiind blagocistiv şi dobrodeteliu <=milostiv şi cu fapte bune>. Au fost pariiarhu 5 luni şi să săvîrşi.
     145. Theofan, mitropolitul Athinii, fost-au şi el 7 luni şi să săvîrşi.
     146. Pre atunce stătu ispravnic scaunului Patriarhiei Melentie, patriarhul Alexandriei, prilejindu-să la Ţarigrad. Apoi, preste un an trimisără de veni iarăş Matheiu de la Sviata-Gora şi fu patriarh 4 ai şi iarăş îl scoasără şi iarăş s-au dus la Sviata Gora şi-i luă schimniciia cea mare şi petrecea acolo.
     147. Neofit, mitropolitul de la Athina, stătu şi el patriiarhu într-un an şi-l izgoni sultan Mehmet şi iar adusără pre Mathei de la Sviata Gora şi-l pusără şi trăi numai 17 dzîle şi să săvîrşi.
     148. Rafail, mitropolitul Melhimnului, 5 ai şi 6 luni fu patriarhu. Iar pre aceia vreme au murit sultan Mehmet şi stătu împărat fiiu-său, sultan Ahmat. Dece au venit iarăş Neofit de la Sviata Gora şi stătu patriarh 5 ai; apoi l-au izgonit la Rodos şi ţănu scaunul ca un epitrop Chiril, patriarhul de la Alexandriia, pînă ce feace patriarhu de pravilă.
     149. Feaceră pre Timotheiu, mitropolitul de la Palea Patra şi-l otrăvi/ră, ţîind scaunul Patriarhiei 8 ai.
     150. Chiril cel preamîndru, patriarhul de la Alexandriia, stătu patriiarhu Ţarigradului. Şi fu numai un anu patriarhu şi l-au scos sultan Osman şi-l trimisără izgnal la Rodos. Şi pre după acesta pusără pre Grigorie de la Amasiia şi fu acesta numai 3 luni şi-l izgoniră.
     151. Apoi pusără pre Anthim, mitropolitul Udriiului, în 5 luni şi-l scoasără şi iar adusără pre Chiril.
     152. Mai adusără de pusără iarăş pre Chiril cel cărtulariu şi învăţat şi stătu patriarhu în scaun 8 ai şi apoi l-au trimis izgnal sultan Murat la ostrov la Tenedu.
     153. Pusără pre mitropolitul Solonului patriiarhu, pre Athanasie Batelariul şi numai 3 luni fu şi-l scoasără.
     154. Şi iarăş de al treilea rînd adusără iarăş pre Chiril şi fu într-un an patriiarhu şi iarăş l-au scos şi l-au trimis urgisît la Rodos cu meşterşugurile a mitropolitului de la Verriia, iarăş Chiril pre anume.
     155. Stătu patriiarhu Chiril, mitropolitul de la Iveriia, şi fu şi acesta în scaunul Patriarhiei în 2 ai şi-l scoasără cu săborul.
     156. Adusără iarăş pre Chiril bătrînul cel mare şi învăţat de la Rodos, de unde era trimis în urgie şi stătu patriarhu Ţarigradului; numai un an mai fu şi să ertă Chiril de bunăvoe.
     157. Apoi pusără iarăş patriiarhu de pravilă şi de săbor pre Neofit, mitropolitul de la Iracliia. Şi pînă aici feacem coneţul leatopisăţului acestuia de împăraţi şi de patriarhii de Ţarigrad, în cursul ailor de la Hristos 1636. De-aicea vor scrie de în ce să vor face mai nainte alţi leatopisăţi, precum am scris şi noi aicea.
     [[366]]
     
    AICEA SCRISĂM O SAMĂ DE ÎNVĂŢĂTURI DE ÎNTRU CARELE AU ÎNVĂŢAT ÎNŢĂLEPTUL ŞI CREŞTINUL ÎMPĂRAT VASILIE MACHIDON, ÎNTRU HRISTOS DUMNEDZĂU SAMODRÎJEŢU GRECILOR, BUNUL ŞI ÎNTĂRITORIUL CREDINŢĂI PRAVOSLAVNICILOR CREŞTINI, CU CARELE DEDE GANANII <= CUVINTE ASCUNSE> DE ÎNVĂŢĂTURĂ A PREAIUBIT FIIULUI SĂU ŞI PREA MÎNDRULUI LEON ÎMPĂRAT, FIIND DE VÎRSTĂ IAR TÎNĂR, CARELE ERA DESTONICIT ŞI NAMISNIC ŞI NASLEADNIC <= MOŞTENITOR> ÎMPĂRÎŢÎII ŞI ÎMPREUNĂ CU PĂRINTELE SĂU IARĂŞ ÎMPĂRAT ŞI NACIALNIC
    
     1. Învăţătură întîiu pentru dobrodeateliu <=facere de bine>
     
     Lucru de folos şi de treabă iaste vieţîi pre această lume învăţătura şi sîrguitoare binelui; şi nu numai la împăraţi, ce şi la oamenii mai de gios. Că ceia ce o vor urma cu poftă şi cu umilinţă de mare folosînţă sufletului şi trupului le va fi / unora pentru neprigetarea sufleteşte cu cetenii a Svinte Scrisori cetindu cu minte întreagă şi cu inemă să cruşeno i smereno <=umilită şi smerită>, pentru să să luminedză sufletul şi cugetul dentru dumnădzăeştile învăţături. Alţîi iarăş, pentru conteneala şi ferirea poftelor lumeşti, adecă pentru pîngărirea trupului, carele să-i fie vasu curat sufletului.
     Această învăţătură şi poroncă cu libov dau-ţi întîiu, o, preaiubitul mieu şi de la suflet fiiu, eu, părintele tău, cu carele şi la împărăţîe eşti asemenea. Şi să priimeşti această pomenire de învăţare şi să o suferi ca pre o soţîe cu credinţă şi voitoare binelui împărăţîii tale, că aceasta împodobeşte împărăţîia şi agoniseşte nume cinstit şi bun împăraţîlor pururea şi despre toţi lăudaţi întru această viiaţă, iar întru ceia ce ni să meneşte fericire cerească şi bucurie nesăvîrşită şi vecinică.
     Căce, fiiule, precum socoteşti că lipsînd soarele pîn-a răsărire, precum sînt toate lucrurile lumii întunecate şi netocmite şi unele despre altele nu să cunoscu, ca şi cînd n-ar fi fost de la început, într-acesta chip să asamînă şi învăţăturile; cînd lipsăscu de la suflet toate lucrurile sînt turburate şi fără cumpătare. De care lucru fii rîhnitoriu şi poftitor învăţăturilor a Dumnădzăeştilor scrisori şi bunătăţîlor înţelepciunii şi a fricăi dumnădzăeşti; că toate altele ce vei voi face, lumeşti lucruri, scumpe şi nepreţăluite să fie, toate acestea moarte şi putrede sînt şi nefolosîtoare sufletului, fără numai bunătăţîle acestea, carele mai susu scrisăm. Şi-ţ poroncescu să urmedzi, că acestea fiţ-vor vii, nemoarte şi neputrede şi soţîi săbornice călătoriei sufletului.
     
     2. Învăţătură pentru credinţa
     
     Întîiu începătură şi învăţare vieţîi tale şi temelie cu tărie aşedzată zîdeşte ţîe nădejde spre Dumnedzău şi fii spre însu cu credinţă fierbinte şi straşnică şi te închină Părintelui şi Fiiului şi Svîntului Duh, Troiţăi neîmpărţîte, unui sîngur Dumnedzău. Şi crede cum s-au pogorît Fiiul şi Cuvîntul lui Dumnedzău, cu a sa svîntă smotrenie <=purtare de grijă>, de s-au întrupat de întru Preacurata prisnodveaţă <=pururea fecioară> Mariia; şi precum cu mijlocul Fiiului să izbăvi lumea izistleania, adecă de în strîcarea greşealii moşului nostru lui Adamu, precum şi maica ta, besereca, hotăreşte ţie [[367]] şi te învaţă dzîcînd că  <=nestricăciune omenirea s-au chemat, spălîndu-se cu dumnezeiescul sînge al lui Hristos>.
     Şi fii ascultătoriu întru tot şi pînă la apoia vieţîi tale învăţăturilor maicei tale beserecei, că aceasta iaste cap tuturor bunătăţîlor, aceasta iaste săvîrşirea a tuturor începăturilor şi lucrurilor celor bune. Pre aceasta ţîne ţîe visteriu neclătit şi neprădat şi de pururea bogatu şi avut, care fu ţîe hrănitoare şi aplecătoare de în ceasul ce te-am născut. Că şi eu, părintele / tău, întru învăţăturile ei te-am crescut şi am socotit că în ce chip au zugravii datorie a zugrăvi chipurile oamenilor, într-acesta chip şi ficiorii de împăraţi să aibă datorie a facere preste toată vremea bunătăţi înţălepte, pentru să să arate pre dînşi chipuri vii în locul părinţîlor ce i-au făcut.
     
     3. Învăţătură pentru că trebue a cinstire chipul preuţăscu
     
     Caută şi socoteşte să fii cu minte întreagă şi deplin şi cu inemă întărită şi cu libov şi cu gînd curat şi neîndoitu cătră dogmata, adecă învăţăturile şi tocmelele celor legate de svintele săboară a svintei besereci cele de pravoslavie. Şi cinsteşte cu multă usîrdie pre maica ta, besereca, care pre tine întru Duhul Svîntu te-au născut şi te-au crescut şi cu darul lui Dumnedzău cu mine, greaşnicul, de împreună ţî să încunună capul cu stemă de împărăţîe. Căce că deşi ai datorie să fii cu usîrdie a cinstire pre părinţîi tăi cei trupeşti, pre atîta şi îndoit eşti datoriu încă a cinstire şi a fire cu bună usîrdie spre ceia ce te-au născut pre tine duhovniceşte. Căce că părinţîi au datorie a naşte pre fiii lor cu o viiaţă îndeşartă şi trecătoare, iară svînta beserecă te-au născut de-al doilea rîndu de întru Duhul Svîntu şi pentru svîntul botedzu dăruitu-te-au cu viiaţă vecinică.
     Pentru aceasta cinsteşte besereca, pentru să fii cinstitu de Dumnedzău şi fii usîrdnic cătră preuţi ca cătră ai tăi părinţi duvohnici şi ca cu mijloce de rugăminte spre Dumnedzău sînt pentru noi. Că cinstea preuţîlor cine o face, cătră Dumnedzău iaste prinosenie; şi iarăş necinstea preuţîlor carii o fac, de la Dumnedzău le vine iarostie <=urgie> şi osîndă.
     Dece precum şi în ce chipu ştii că au cinste şi vlastie slujile tale pentru tine, aşea şi într-acesta chipu şi tu, fiiule, să cinsteşti cinul preuţîscu şi duhovnicescu, carii sînt rugători şi sluji lui Dumnedzău; că cinstea care vei face lor, spre sîngur Dumnedzău să aduce.
     
     4. Învăţătură pentru cum vom să ne giudecăm şi să dăm samă
     
     Bine să ştii, fiiule, şi să cunoşti că lumea aceasta iaste isleatvşa, adecă strîcată, că are începătură de făcut. Că lumea şi toate zîdirile lumii că să văd într-însă, de în vreme ce au începătură de facere, vor să aibă şi coneţ de strîcare; şi mai apoi cu învăţătura lui Dumnedzău iarăş vor fi toate tocmite şi de în strî <cate>, nestrîcate, precum maica nostră, svînta beserecă, ne învaţă.
     Iară de în vreme ce fu greşala strămoşului Adamu cumplită şi grea, pentr-acea greşală lumea cu toate zîdirile ei strîca-să-va. Şi pre după ce să [[368]] va înoi lumia şi vor învie morţîi să vor giudeca la giudeţul cel <fără> făţărie şi fără mită şi carele-ş după dela sa sau după bune fapte ş-or lua izrecenie <=răspunsul> şi vor merge carele unde-ş va fi gătit, ori în bucurie / şi în fericire vecinică, ori în muncă şi în pară de foc iarăş vecinică.
     De care lucru iată că-ţ pomenescu, fiiule, să nu uiţi, ce nepreastavno <=neîncetat> să gîndeşti şi să-ţi aduci aminte şi să nu te îndoeşti cu firea pentru învierea morţîlor şi pentru giudeţu cum vor lua plată, cine cum au făcut; căce nu poate fi nice o faptă rea fără muncă şi pedeapsă dumnedzăiască. Şi iarăş nice un bine ce să va face nu poate fi fără vozmezdie, adecă deplină plată şi fără scumpărare mai covîrşită, pentru una cu o sută. Şi să nu te înşeli cu cugetul pentru bunătăţîle ce va putea face neştine că-i vor fi fără de nice un folos şi perite şi petrecute. Aşijdirea şi relele ce să vor face să vor uita şi să vor petrece şi vor avea a punere şi săvîrşenie. Ce să ştii, fiiule, că precum iaste împărăţîia ceriului cu bucurie şi cu fericire vecinică, aşia şi iadiul iaste cu muncă şi cu ardere de foc vecinică.
     
     5. Învăţătură pentru milostenie
     
      <=De multe ori dezleagă hotărîrea morţii milostenia>, după cuvîntul prorocului şi a svintei pisanii. Şi adevărat lucru iaste acesta, fiiule. Că milosteniia dezleagă şi strîcă lucrurile cele gătite şi tocmite a morţîi şi izbăveşte sufletul de la moarte. Că şi viiaţa noastră aceasta şi cu srebrenih, adecă cu bani, să scumpără şi Domnul Hristos să face priiaten pentru darea ce să împarte mişeilor şi lipsîţîlor, închişilor şi nevolnicilor, pentru mîntuirea sufletelor noastre, precum şi sîngur cu rostul său cel svîntu ne învaţă şi ne dzîce: Fericiţi de cei milostivi, că aceia vor fi miluiţi.
     Pentru care lucru, fiiul mieu, de aceasta să-ţi aduci aminte şi să fii milostiv şi cu mînă tinsă spre toţi şi samînă avuţîe vremeinaia, adecă trecătoare şi o împarţă pe la cei săraci şi lipsîţ cît poţi şi îndatoreşte pre Domnul Dumnedzău aicea, pre aceasta lume îndeşartă, ca să afli avuţîe strînsă şi gata, neclătită şi nesăvîrşită împărăţîia ceriului şi să iai şi plata care ai îndatorit aicea pre Dumnedzău, de întru una, o mie. Căce că milosteniia iaste lucru de nu mai scade, măcar cît ai rîsîpi de mult; că cînd să răsîpeşte, atunce creşte şi să mulţeşte şi cînd să dă celor ce n-au, atunce izvoreşte de în toate părţîle şi nu iaste lipsît de darul lui Dumnedzău omul cel milostiv pre această lume, iar pre ceialaltă iaste în fericire şi într-avuţîia cerească cea neputredă şi priiatin lui Dumnedzău iaste, pentru căce au miluit mişeii, fraţîi lui Dumnădzău.
     
     6. Pentru nevoinţa şi urmarea să aibă fiecine
     
     Fie-ţi aminte să te afli de pururea cu nevoinţă ca să poţi urma ispravleniele <=faptele> părinţilor tăi cele bune şi cătră acelea să faci îndireptate vieţîi tale, precum şi noi am nevoit de am urmat învăţăturile şi ispravleniele părinţîlor noştri şi am fost plecaţi cu urechea şi supuşi supt învăţăturile lor. Şi acmu iarăş de întru tot adîncul / sufletului nostru ne [[369]] nevoimu să ne putem arăta ţîe, fiiului nostru, învăţături şi chipuri de bunătăţi. Dece lenea şi prigetarea ţi-o hulim şi o defăimăm, iar truda şi nevoinţa urmării cei bune ţî o lăudăm şi o fericim şi-ţi dămu învăţătură întru toată viiaţa ta să fii cu grije şi cu minte întreagă şi gata şi cu pază. Şi nu numai pentru vrăjmaşii tăi cei trupeşti, carii de vor şi gîndi a-ţi face rău, cînd ai, nu-ţ vor nice îndrăzni, fiind într-acesta spodobie <=vrednicie> de împărăţîe, ce mai mult să te păzăşti de moarte şi de ceasul ei cel cumplit şi amaru; că-ţ va îndrăzni ca unui om prost şi nu împărat şi te va înşela de te va dobîndi cînd nu te vei gîndi şi nime nu-ţ va osfenţi <=ajuta> nice împărăţîia, nice oştele tale sau altă vitejie, ce numai cum te va afla, aşea te va împresora şi te va omorî trupeşte şi sufleteşte.
     Ascultă, fiiule, şi fii nevoitor să nu te înşeli într-acestea ce te învăţai şi-ţi cumpăteadză lucrurile toate le vreme şi cu frică dumnădzăiască, care să află începătură înţălepciunii. Socoteşte şi fii cu popecenie <=purtare de grijă> pentru aceste lucruri carele să văd bune pre ceastă lume tleano <=stricăcioasă> şi trecătoare, de vei şi petrece întru dînsăle şi te vei desvăţa-te iarăş ca un om lumanu şi mai apoi mortu, tot să fii cu grijă şi gata cînd vei miarge în lume ce ţî să meneşte, acolo să petreci ca un nemort.
     
     7. Pentru bărbaţî cu învăţături bune
    
     Doftori, duhovnici şi bărbaţi chitiţi cu svaturi, fiiule, să ţîi pre lîngă tine şi să-i aibi întru toată viiaţa dzîlelor tale şi cu dînşii să petreci, de ţî-i voia să-ţi fie bătrîneţăle cinstite şi săvîrşirea dulce şi sufletul izbăvit. Pentru căce de la unii ca aceştea vei lua învăţătură şi vei cunoaşte şi vei şti de lucrurile aceştii lumi, carele vei urma şi carele vei lepăda şi de la tine vei depărta. Aşijdirea şi cu care oameni vei petrece şi de carii te vei feri şi te vei păzî şi cum şi în ce chip te vei ţînea întru împărăţîe-ţi i imje obrazom <=şi cu a lor obraz> şi cum te vei cumpăta şi-ţi vei ţînea lucrul şi isprăvile împărăteşti.
     Acestea-ţ aduc aminte, fiiule, să faci, de ţî-i voia să nu te înşeli, nice să cadzi în gînduri de multe feliuri. Căce de te vei înderepta a merge pre această cale care te îndireptu eu, părintele tău, bine să ştii că nice vei greşi, nici vei rătăci; ce mărgînd direptu te pomeni nemerind în hotarăle cele fericite şi svinte a bunătăţîlor.
     
     8. Pentru smereniia. Învăţătură
    
     Nu poate fi cum vesăliile şi mîndreţăle aceştii lumi şi frumuseţăle trupeşti să îmodobască pre împăratul şi să i să cuvie, precum îl împodobeşte şi-l frumuţăşadză cu stemă de lumină şi daru dumnădzăescu, dobrodeatelie, adecă bunătăţîle cele sufleteşti. Că deşi sînt aceşte lumeşti năluce / şi arătări înşelătoare şi nevecinice i vremennaia <=şi trecătoare>, cum sîntu frumuseţăle trupului, cum iaste avuţîia şi şi vitejiia şi mîndriia grădima <=necurată>, pentru căce că acestea fiindu lucruri putrede, păminteşti au şi împotrivă preaviclanii <=pricini> carele le împresoară şi le stîngu pre acestea de nu să ştiu ce s-au făcut. Că frumuseţăle obrazului stau pînă la o [[370]] vreme; de acii să trec şi să veştedzăscu ca buruianele cîmpului cînd le loveşte bruma. Sau mai de sîrgu pre frumuseţe le loveşte o boală şi le schimoseşte, cît te oţărăşti a le căuta să le vedzi.
     Avuţîia iarăş fără nădiajde ia, că ei i-i dată să nu şadză mult la un loc, făr-ce pre unii să sue şi pre alţîi să pogoară, ce-i caută să înşele pre unii să fugă şi să-i lasă săraci şi să margă la alţîi să-i facă bogaţi.
     Mîndriia iarăş iaste un lucru rău şi împotriva lui Dumnedzău; dece pre cei mîndri de sîrgu îi dezrădăcineadză Dumnedzău şi-i pogoară şi în locul loru înalţă smerinii după svînta poronca sa.
     Vitejiia iarăş să asamînă cu o parte de mîndrie, că să nădejduiaşte bărbaţîi şi-ş împodobeşte trupul şi-l lumineadză cu ferecături, cu aur şi cu scule şi-ş întunecadză sufletul cu cele de afară rele ce face cu meşterşugul bărbăţîilor şi cum omoară el pre alţîi, aşea i să găteşte lui să moară despre alţîi; că aşea poronceşte Domnul: cine cu ce măsură, măsură, să i să măsure.
     Iară mai cuvioasă, fiiule, decît bunătăţîle carele aducu bine şi fericire sufletului şi viiaţă vecinică nu sînt. Dece de vei fi ferit de toate acestea carele vedzi că vatămă sufletul şi la nice un folos nu-l aduce şi vei fi plecat şi cu inemă întreagă spre Ziditoriul tău, cîte nu vor putea face alţîi, despre tine făcute şi săvîrşite vor fi şi vei schimba ceste peminteşti cu cele cereşti.
     
     9. Pentru pofta
     
     Trupului celui mortu şi putred şi mut şi pucios, pe după eşirea sufletului nu-i rîhni cu poftă, nici frumuseţălor şi feţăi lui nu te înşela, nici te amăgi să te supue şi să te oblăduiască, fiiule, că să înşală poftii pămînt a pămînt. Căce că acelor frumuseţă ce le răpşteşti cu poftă trupască la acea de apoi cauţi şi găsăşti puţînă ţărînă şi te căeşti şi te oţărăşti.
     Aşijdirea nu te mîndri nici te nedejdui neamului tău celui de blagorodni şi de viţă, precum au poveşti oamenii; că Ziditoriul nostru de început pre lume n-au făcut nescari oameni mulţi să să aleagă roada să dzîcă că unii sînt făcuţi de în lut galbănu şi alţîi de în ţărînă neagră. Ce feace numai pre omul de întîiu, pre pîrvo zdannag <=cel întîiu zidit>, Adam, tot de în pămînt, şi-l dede după Svînta Pisanie ce dzîce:  <=Ziditoriul tina zidind-o vie au pus mie carne şi oase şi suflare şi viaţă>. De care lucru toţi de întru om sîntem şi firea omului de întîiu purtăm cu trupul ce am luat de la dînsu, fără ce au trimis Dumnedzău usăbi înpărţîturi de daruri, de s-au făcut giudeţ şi împăraţi / şi arhierei şi domni şi boiari şi mai pe supt ăi.
     Dece şi tu, fiiule, să-ţi aduci aminte că de avaloma cu toţi oamenii ai luat trup de la omul de întîiu; ce de eşti destoinicit de la Dumnedzău pre împărăţîe, iară tot eşti ca şi alţi oameni de lume plătonoseţu <=purtător de trup>. Ce de pururea să-ţi aduci aminte de aceasta, să nu te mîndreşti, pentru să nu mînii pre Dumnădzău, precum l-au mîniiat Navohudonosoru pentru mîndreţăle şi grădămiia <=îngîmfarea> lui, de-l feace bou.
     Aşijdirea iarăş nu defăima pre alţîi, ce vor fi mai de giosu, nice rîde şi batgiocuri pentru lipsa lor şi pentru rodul lor; ce cît poţî, pre toţî cu cuvînt dulce îi socoteşte şi de în cît poţi îi miluiaşte. Şi fiind cu socoteală şi cu ferire [[371]] de frumuseţe trupeşti să nu te prindză în cursăle lor. Iară nice grozăviia nu o otloji <=lepăda>, că darul şi minte nu ştii în care coş şi cap lăcuiaşte. Toţi sînt chipuri dumnădzăeşti şi frumoşii şi grozavii şi de în chipuri grozave izvoreşte minte întreagă; ce fie de către tine înbe părţîle într-o socotinţă.
     Iară tu, fiiule, socoteşte carele sînt de folosul sufletului tău şi de cinstea petrecerei vieţîi tale şi pre acelea cinsteşte şi iubeşte, că aceia va fi ţîe dragoste adevărată şi nemoartă; ci libovul trupan de pre această lume cum să îndrăgeşte de sîrgu, iar într-acesta chipu să petrece şi să uită de sîrgu, iar libovul sufletescu spodobeşte-te <=te învredniceşte> de eşti sopriciatniţu <=împreună părtaş> îngerilor, carii sînt vii şi nemorţî în veaci.
     
     10. Pentru împărăţîia cu fapte bune. Învăţătură
     
     Socoteşte, fiiule, de în vreme ce ţ-au dat Dumnedzău împărăţîia, află-te ei cu destonicie şi ţi-o păzeşte ca pre tine şi ca pre sufletul de întru tine. Aşijdirea şi ca un hotaru pusu-ţî-e de Dumnedzău neclătitu şi neruşiit ţîe şi fiilor şi strănepoţîlor tăi, ca pentru să nu te arăţi pre tine mai de gios şi mai prostu decît ceia ce o au lăsat ţîe. Şi de vreme ce te aleasă Dumnedzău şi te spodobi aceştiia cinsti şi să fii capu slugilor şi plecaţîlor tăi şi i-ai miluit, carele după destoiniciia sa, dece iarăş într-acesta chipu să fii cu propecenie <=purtare de grijă> şi cu nevoinţă, ca să-i poţi oblădui pre dînşi şi să-i întreci şi să-i covîrşeşti şi cu bunătăţîle sufletului, precumu-i covîrşeşti cu stăpîniia. Căce că dobrodeteliu, cum am dzîce bunătăţîle sufleteşti, covîrşescu pre spre toate spodobiile şi cinstile lumeşti. Dece te vei sîli să poţi împreuna aceste doaă lucruri, să le oblădueşti, adecă împărăţîia şi dobrodetelie, atunce să vor chema aceştia toţi slugi ţîe şi supuşi; iară de vor avea ci dobrodetelie, adecă bunătăţîle sufleteşti, iată că nu le eşti stăpînu deplinu. Căce că neavînd tu bunătăţîle cele sufleteşti, precum le au ei, iată că numai ce-i oblădueşti cu împărăţîia, iar despre bunătăţi eşti supus şi oblăduit de dînşi.
     Deci, iubitul mieu fiiu, de în vreme ce ţ-au gătatu / Domnul Dumnedzău împărăţîia care iaste cinste mai mare şi vlastie <=stăpînire> într-această lume, pune şi tu trudă şi nacazanie <=nevoinţă> să faci plată Domnului, blagodeavşului <=făcătorului de bine> tău cu acestea bunătăţ sufleteşti ce te învăţu, pentru să te chemi împărat deplin, pobeduitoriu trupeşte şi sufleteşte şi cu bunătăţîle pe spre toţi covîrşitorul şi Domnului tău slugă dreaptă şi lăudătoriu; că şi împărăţîi ceriului fi-vei nasleadnic <=moştenitor> şi cu îngerii petrecătoriu.
     
     11. Pentru biruinţa. Învăţătură
     
     Pobeaditel i odoleatel, biruitoriu şi izbînditoriu te vei chema, o, fiiule, cînd vei rădica toate semnele tale de steaguri şi cu toţi vitejii tăi asupra vrăjmaşilor şi să-i birueşti trupeşte. Iar încă mai mare şi mai cinstită biruinţă şi plată bună ai avea dela Domnul şi Împăratul tău, cînd vei rădica semnele şi steagurile tale cele de credinţă şi de fapte bune asupra vrăjmaşilor celor [[372]] mai răi ce stau nepreastavno <=neîncetat> cu războiu împotriva sufletului. Căce că dacă vei pune nevoinţă să birueşti pre vrăjmaşii cei nevădzuţi, foarte pre lesne şi fără trudă vei birui şi pre vrăjmaşii ceia ce să văd; că nu-i vei birui tu, ce-i va birui Dumnedzău pentru bunătăţîle faptelor tale.
     Iară de te vei înşela să te supui robu dulceţîi lumii aceştiia şi rîpşterii poftelor trupeşti bine să ştii că şi prea blagii Gospodi <=Domnul cel prea bun> te va părăsî şi-ş va întoarce faţa de cătră tine şi-ş va lua darul său de pe spre tine şi nu vei fi tu biruitoriu altora, ce vor fi alţîi biruitori pe spre tine. De care lucru fietecarele de nu să va nevoi pre sîne de întru voia şi firea sa să-ş calce poftele trupului şi să le contenească, nu va lua plată despre plătitoriul Dumnedzău.
     Iară tu să pui trudă, fiiule, şi usîrdie, cu toată voia sufletului tău şi cu truda ta, ca să poţi oblădui voile şi poftele trupului şi să le birueşti şi milosteniile şi faptele altora bunătăţi să nu-ţ lipsască. Atunce vei fi logodit de pre aceia cu logodna vieţîi ceii vecinice, iar acolo mărgînd vei lua şi cununa împărăţîi cereşti cea neveştedă  <=de la Hristos dătătoriul de cununi> şi moşneanu împărăţîii lui fi-vei.
     
     12. Pentru priiatenii credincioşi. Învăţătură
     
      <=Bucură-se mult dorita trădare pentru tine>. Trebuiaşte, preaiubitul mieu fiiu, să te bucuri mai mult şi mai încredinţat spre cei streini ce-ţ sînt cu libov şi cu direptate, decît spre ceia ce sînt rudenii ţîe. Căce că libovul rudenii nu naşte de în bunătate, de dobrodeateliu, ce iaste numai de în fire, care libovu să dzîce pre direptate fără voe şi împotrivă, iar libovul priiatenului celui streinu bunu de în ispravlenie <=dreptate> libovu iaste cătră tine şi născutu de în / dobrodeateliu <=bunătate> şi de în minte cu gînd bun şi de în samoivolenie <=singură voe>.
     Aşijdirea ce lucru iaste de în fire, iaste de pravilă, iar libovul cel direptu de într-aceasta izvolenie <=voinţă> iaste de la sîngur Dumnedzău. Că să dzîce şi de înfierbinteala şi îndurarea inimii şi mai bunu să va găsî priiatenul la nevoe şi mai cu umilenie şi cu agiutoriu decît ruda; că a priiatenului nevoinţă iaste de în libov, iar a rudenii iaste de nevoe, că să pune, că n-are ce să face.
     Prindză-să, nu să prindză, bine să ştii, fiiule, că pe multe locuri de în Svinte Scrisori şi de într-alte istorii vei afla scrisă şi pusă mărturisîte şi adevărate, precum rudă pre rudă pentru puţînă avuţîe de bani de aur sau de argint, lucruri făcute de mînă de oameni, nu să facă aceia pre oameni, iar rudele ş-au viclenit rudele şi i-au dat şi pe moarte. De care lucru priiatenii cei încredinţaţi şi cu libov direptu fire-ari otlojit lumea şi viiaţa lor la mijloc o ar pune, decît să ştie că s-are clăti un păr de în capul priiatenului său celui bun şi scumpu şi de binevoitoriu.
     
     13. Pentru vitejiia şi înţălepciunea. Învăţătură
     
      <=vitejie de trup cinsteşte şi priimeşte>, adecă ca un împărat cinstit de Dumnădzău cade-ţî-să să priimeşti oameni bărbaţi şi viteji supt ascultarea Împărăţîii tale. Însă să socoteşti şi vitejiia să fie cu [[373]] înţălepciune. Că pre cît iaste bună şi de treabă vitejiia cînd iaste împreunată cu înţălepciunea, pre atîta-i încă cumplită şi amară cînd iaste împreunată cu nebuniia şi de scădere mare stăpînului ce-i va oblădui şi încă şi loru mai mult. Căce că vitejiia cu înţălepciune arată pre oamenii aceia şi-i adevăreadză cum sînt de treabă aceia, adecă celioveaco boreţi <=luptători de oameni> şi împotrivă de războae.
     Iar bărbăţîia ce o poartă, minte nebună şi capu deşertu şi fără tocmală şi samă, aceasta face pre vitejii aceia de sînt în chipul dobitoacelor celor mute şi sălbatece, carele nădejduindu-să unele tării trupului, altele sprintenirei picioarelor, la vreme de nevoe, cînd au războiu şi goană de vînat depre oameni şi iale nădejduindu-să tării şi sprintenirei ca nişte mute şi nepricepute, socotindu că pre carele şi pre cîţi să vor apropiia strîca-i vor pre toţi şi-i vor svărîma pentru tăriile lor; ce nu le poartă capete de minte.
     Iară dacă dau asupra înţălepţîlor, întru nemică tăriia lor şi sprinteniia nu iaste, că-ş pierdu sărita şi tăriia de clicnoveniia <=strigarea> şi de sunetul oamenilor şi pier, precum să dzîce, ca dobitoacele; şi nu numai că le omoară oamenii, ce de dau pre nescare mestrii <=măestrii, curse> sau gropi făcute de mînule înţălepţîlor, acolo să împresoară şi una pre alta / calcă şi să omoară sîngure.
     Pentru aceasta, fiiule, socoteşte-ţi lucrurile şi-mi ţîne în samă cuvintele. Şi de vei şi priimi oameni bărbaţi şi vitiaji nu priimi pre ceia ce li-i vitejiia de în firea nebuniii; că pe cît îndrăznescu la vremea trebii nebuneşte şi fără cumpăt, cu atîta fac lor scurtare de dzîle şi vrăjmaşilor dau inemă şi oştii slăbiciune. Căce că vitejiia care să face cu minte întreagă şi cu tocmală de cumpăt şi iasă la cap, aceia să chiamă bărbăţîe lăudată şi îndrăznire şi pobedire <=biruire>, căce că iaste cu începătură bună şi cu săvîrşire iarăş bună. Dece aceia va vesti nume viteaz şi lăudat şi în toată lumea lăţît împăratului.
     
     14. Pentru smereniia cu blîndeţă. Învăţătură
     
     Milostivenî i crotoc, milostiv şi blînd, de ţî-i voia să-ţi fie Domnul Dumnedzău, fiiul mieu, fii şi tu smeren şi blînd, cătră carii sîntu supt ascultarea ta slugi, mai mari şi mai mici. Că deşi eşti pusu de Dumnedzău împărat şi stăpîn acestora şi altora carii sînt supuşi suptu ţînerea ta, iară bine să ştii să şi tu de împreună cu dînşi slugă eşti; căce că noi oamenii toţi de pre lume pre un sîngur Dumnedzău stăpîn avem şi o fărîmă de tină să feace moşu noaă şi a toată naşterea omenească şi noi încă sîntem cîte o fărîmă de tină. Că de ne şi hvălim noi şi ne lăudăm între noi, iară tot sîntem cîte o fărîmă de tină, ca şi moşul nostru.
     Ascultă şi-ţ ado aminte, fiiule, de în ce-ţ iaste firea şi naşterea, tu, care te ţîi tină mai vîznosîtă <=măreaţă> şi mai de cinste, audzi şi vedzi de unde ţî-i moşiia şi postrigul. Pentru aceasta pomeneşte şi-ţ ado aminte de apoia ta ce să va alege şi ce te vei face, că iarăş fărîma acea de tină la matcă-ş, în pămînt va să margă. Şi bine să ştii că măcar cît de multu de te-ai înălţa, iarăş în pămînt vei să cadzi şi nu te vei mai putea scula, sau să mai fugi încătrova de pre acest pămînt prostu şi gunoios.
     [[374]] Deci într-acestea toate să-ţi aduci aminte şi pentru greşealele careli greşeşti în toată vremea cătră Dumnedzău şi tot te rabdă şi sînt nepomenite. Şi într-acesta chip vei răbda şi tu şi vei uita greşealele altora şi nu le vei mai pomeni, că toţi sîntem greşiţi lui Dumnedzău.
     
     15. Pentru înţălepciunea. Învăţare
     
     Ispiteşte şi cunoaşte de întru tine, fiiule, că mai cinstit lucru şi mai cu poftă tuturor decît înţălepciunea nu mai poate fi spre rodul omenescu şi pre direptate mare, aşea adevărat iaste. Pentru care toţi vorbăscu şi mai în taină şi mai într-adevăr şi tuturor iaste dragă şi toţi de bună şi de destonică o laudă, ce numai nu trudescu mulţi să o dobîndească şi să o cîştige; pentru care lucru puţîni şi de întru oameni să află de să o isprăvlească.
     Deci foarte de dînsa să-ţi fie aminte, fiiule, atîta cît nu numai tu sîngur să fii nevoitoriu / de a dobîndire să o aibi cu tine, ce încă pre ceia ce vei şti c-au sîrguit de o au aflat mai dedemult decît tine; şi cătră aceia să aibi usîrdie multă şi să-i ţîi la cinste şi cu aceia înpreună viiaţa ta să pojiveşti <=petreci> şi dzîoa şi noaptea cu dînşi să te svătueşti. Că cu aceia aflaţ-vei folos sufletului şi vindecare vieţîi ceşti rănite de războaele nevădzuţîlor vrăjmaşi.
     Aşijdirea iarăş şi la vremile nevoilor şi a primejdilor prilejescu-să trebe mari şi de svaturi adînci şi grele, carele-ţi vor fi ţîe pe spre fire. Şi în ce chip la cap s-ar aduce să să scoaţă, iar cu înţălepţii aceia, pre lesne toate acelea să vor plini şi să vor săvîrşi. De care lucru, fiiule, să grijeşti şi să ţîi minte învăţătura aceasta ca şi celealalte.
     Iară înţălepţîi şi învăţăţîi de pre lîngă tine să nu lipsască; căce că ori trebue a firea prea înţălept omul să poată cunoaşte toate şi să le cumpătedză, ori să să afle cu înţălepţîi urmînd şi învăţînd. Iar fiind şi omul cel oblăduitoriu şi nacealnic <=mai mare> înţăleptu şi avînd şi înţălepţi ca aceia pregiur dînsu, svătuindu-l înţălepţeşte şi direptu de spre svatul acela Dumnedzău ca pre scaun slăvit al său oteşeaşte-să <=să odihneşte>.
     
     16. Pentru a grăire dirept sau minciuni. Învăţături
     
     Socoteşte, fiiule, ca să-ţi fie chipul mai cu usîrdie decît şi cuvîntul şi cu tocmală înţăleaptă, pentru să te vadză oamenii cu bucurie şi cu frică şi ca pentru nu numai grăind să aibi cătră oameni dîrznovenie <=îndrăznire> şi usîrdire, ce încă şi tăcînd şi pînă a nu a slobodzî cuvînt de în rostul tău caută să-l nască mintea capului deplinu şi şi de stavăr <=statornic>; că cuvîntul fără cale defăima chipul cel cinstit şi usîrdnic. Şi să priimeşti nu pre ceia ce vor să-ş întemeiadză cuvintele numai cu graiul, şi-s deşiarte, ce pre ceia ce-ş vor încredinţa cuvintele şi cu fapte; pentru căce că sînt unii dentru oameni cărora, le sînt cuvintele dulci şi deşiarte, ca şi faptele lor, îndărăptnice şi amară. Ce să priimeşti pre ceia ce au după cuvinte bune şi faptele bune. Şi pre ceia ce vei vedia că nu-ş vor împodobi cu cuvîntul chipul, aşijdirea nu-i priimi, ce priimeşte pre ceia ce vor împodobi cu [[375]] chipul cuvîntul şi să-ţ fie aminte de cîte socoteşti că-ţ vor fi cu necinste a le face, fii ferit să nu le faci, pentru să nu te ruşinedzi.
     
     17. Pentru poucenie <=învăţătură> a cetire svintele pisanii
     
     În ce chip ai socoti şi ai cunoaşte de rîndul unor pomi tineri şi mlădiţă să fie răsădiţi pre marginea unui rîu cu apă dulce şi dentru apa aceia să să adape pomii acei tineri, oare poţi socoti să crească şi să să întărească şi să înflurească şi să şi rodească, într-acesta chip, fiiul mieu, s-ari asămîna şi gîndul tău cînd s-are uda şi s-ar adăpa cu cetenii a Svinte şi Dumnădzăeşti Pisanii / cu sătştanie <=sîrguire> şi cu poucenie <=învăţătură>. Cunoscu eu şi cunoşti, fiiule, şi tu că ţî s-ar împlea gîndul şi sufletul de daru dumnedzăescu şi de dobrodeatel, adecă de bunătăţi sufleteşti. Că în ce chip trupul să hrăneşte şi să îngraşe de bucatele care mănîncă, într-acesta chip şi sufletul să întăreşte şi să hrăneşte de întru cuvintele cele duhovniceşti şi de întru cetenii şi ucenii <=învăţături>. Însă bucatele îndulcescu numai gura şi gîtlanul şi altă nemic nu să mai cunoaşte de bine, fără iarăş ce face trupului strîcare; că mîncînd şi bînd mai mult pe spre fire, naşte în trup boală şi boala aduce moarte şi strîcare. Iară hrana sufletului dentru Svintele Scrisori nascu sufletului tot bucurie şi vesălie şi-l face hodataiţ <=mijlocitor, sol> de împărăţîia ceriului şi de întleanie <=stricăciune> întru netleanie <=nestricăciune> şi întru viiaţa vecinică.
     Pentru care lucru, fiiule, sîleşte cu poftă sufletească a cetire pururea şi a înţălegere Svintelor Scrisori, carele sînt curăţănie şi luminare sufletului şi naslajdeniia <=moştenira> ceriului şi fericire. Deci făcînd acestea toate vei plini şi învăţătura noastră şi a Svintei Scrisori ce dzîce  <=încordează şi sporeşte şi împărăţeşte> şi vei avea a-ţi cumpăta împărăţîia cu destonicie şi despre toţ cu lăudare şi cu cuvîntare bună.
     
     18. Pentru fiecare lucru cu svat bun să să facă şi cu socoteală
     
     Mai bun şi mai adevărat lucru şi îndireptătoriu vieţîi omului decît svatul şi socoteala lucrurilor cea bună şi cu înţălepciune nu poate să mai fie altă nemică. Şi iarăş mai rău lucru şi mai cu amaru la acea de apoi decît fietece începătură ce să va face fără svat şi fără socoteală nu mai poate fi, cît vine la cumpănă de moarte viiaţa oamenilor.
     Pentru care lucru, fiiule, şi aceasta învăţătură înghinpare ca un cuţît sîmcelat <=ascuţit> să fie la inema ta şi socoteşte ce vei vrea să faci treabe pentru împărăţîia ta şi pentru viiaţa ta şi a tuturor, să nu apuci capu de începătură pînă a nu te svătui şi a te socoti; căce că dacă vei începe un lucru mai întîiu pînă a nu-l socoti să fie fără cale şi fără îndireptare bună, deşi vedzi şi cunoşti că merge rău şi împotrivă, nu mai iaste loc de a să mai socotire şi a să mai svătuire, ce numai ce-ţi va căuta a-l săvîrşi, precumu-ş va veni de rău şi de pe spre fire.
     Şi măcar cît te vei căi şi te vei amărî, nemică nu vei mai folosî, precum să dzîce: căiturile de apoi întru nemică nu sînt. Ce, svătuindu-te, gîndeşte şi [[376]] socoteşte toate lucrurile ce vei să faci, cum le va fi de bun începutul, încă mai bun să le fie săvîrşitul; decii vei face începătură fără nice o grije di e.
     Şi socoteşti să aibi svetnici pre ceia ce vor fi svătuind bine pre dînşi şi pre ale lor. Căce că ceia ce nu pot să svătuiască şi să cumpete pentru a lor, dară încă pentru altora? Omeneşti-le / şi să fii ferit şi neamestecat cu oameni neînvăţaţi şi cu neispravlenie <=neîndreptare>; căce fiind ei orbi şi neînvăţaţi, aşea orbeşte te vor învăţa. Ce pentru aceasta să te svătueşti cu cei învăţaţi şi practici cîte vor pune la cale şi la ispravlenie şi la cunoştinţa şi deaniile <=faptele> tuturor lucrurilor. Şi de vei avea şi tu vreo preavinanie <=scădere>, ca un om plîtnosăţu <=purtînd trup>, cu aceştea o vei acoperi şi o vei îndirepta şi-ţ vei cumpăta lucrurile vieţîi şi a împărăţîii foarte înţîlepţeşte şi cu cinste şi cu linişte şi pace.
     
     19. Pentru cum trebue să fie curat şi cinstit fietecine
     
     Curatu şi nepîngărit să te fereşti pre tine şi nu numai de întru ale trupului, ce şi dentru ale gîndului, pentru folosul sufletului. Că precum, fiiule, viiaţa cea pîngărită şi spurcată usăbeşte pre om de spre Dumnedzău, într-acesta chip iarăş viiaţa curată apropie pre om de-l înprieteneşte cu Dumnedzău. Dece să nevoeşti să-ţ fie lumina şi mai prea luminată înaintea slugilor tale şi te arată chip curat şi iscusît cătră toţi posluşnicii şi plecaţîi tăi. Căce că de nu vei iubi tu, nacialnicul şi stăpînul, curăţăniia şi contenirea trupului, în ce chip şi cum vei învăţa şi vei face să aibă curăţănie pre ceia ce sîntu suptu ascultarea sa?
     Că şi ei precum vor vedea că faci tu să vor trage să facă şi ei. Că obiceiu iaste să să asamene slugile stăpînilor. Dece aşea şi într-acesta chip de nu vei fi tu începător să viţueşti cu cinste şi curat, iată că despre tine-i pricina şi îndemnarea de-i bagi că vratom poghibeali <=pe poarta pierzării> pre toate slugile tale.
     Aşijdirea iarăş într-acesta chip cînd vei petrece tu viiaţă curată şi-ţi vor fi lucrurile spre bunătăţi, iarăş bine ca şi tine face şi ei. Dece iată că de la tine le va binele şi tu vei fi vă semu vinovnîi <=toată pricina> spre spaseniia <=mîntuirea> a tot nărodului tău. Dece pentr-aceasta faptă bună avea-vei despre Dumnedzău plată mare, căce că nu vei faci numai pre tine sîngur şi destonicu de naslajdeniia <=moştenirea> lui Dumnedzău, ce încă pentru tine şi pre oamenii tăi îi vei face spodobiţi <=vrednici> de acesta lucru, carele va plăcea lui Dumnedzău şi oamenilor şi va fi despre Dumnedzău blagopriiatnîi <=bine primit> şi despre oameni mnogo pohvalnîi <=mult lăudat>.
     
     20. Pentru cinstea ce trebue a faci părinţîlor. Învăţătură
     
     Stemă împărătească, fiiule, de ai şi luat în capul tău de întru mîna mea, a părintelui tău, cestu păcătos, iar cunună şi destonicie de la Dumnedzău ţî-i trimisă, de te-au încununat şi te-au spodobit <=învrednicit> cinstii aceştiia a firea împărat şi nacialnic năroadelor sale. De care lucru să mulţămeşti mult lui Dumnedzău, si să faci văzdaanie <=răsplătire> pentru [[377]] binele ce ţ-au făcut şi cinsteşte pre Dumnădzău cu toate lucrurile cele bune ale tale, de la sufletul tău pre cela ce te-au cinstit şi te-au miluit.
     Deci / cinstindu pre Ziditoriul nostru, carele-i părinte noaă tuturor, pre mine părintele tău cinsteşti atunce. Că pre mine nu trebue a mă cinstire, precum facu unii de întru posluşnicii tăi carii vor să te bucure aducînd pocloane şi îngenunchend, carele acestea nu să cade nice iaste cu podoabă spre oameni împăraţi. Ce, fiiule, cinstea mea despre tine îmi va fi cînd vei fi înţălept, cînd vei fi nevoitor să te afli curat lui Dumnedzău şi vei face învăţăturile lui, şi-ţ vei împodobi chipul tău cu bunătăţi, de dobrodeatelie <=faceri de bine> şi cînd vei ceti Bojestîvnele <=dumnezeieştile> Pisanii cu carele să lumineadză sufletul tinerilor şi-ţ vei face toate lucrurile înţălepte şi tocmite. Că atunce vei face pre tine împărat destonic şi putiarnic pre pămînt şi chip şi podobie Domnului de în ceriu şi atunce vei fi iubit şi cinstit de toate năroadele, ca un stăpîn deplinu şi blagodeatel <=făcător de bine> tuturor; atunce şi eu voi fi cinstit şi pomenit şi împreună cu tine fericit.
     
     21. Pentru direptate. Învăţătură
     
     De ţî-i voia să-ţ fie împărăţîia cinstită şi lăudată şi pre supt ceriu de toţi binecuvîntată şi neclevetită, socoteşte, fiiule, care ţîe nu placu şi nu le suferi şi-ţ sînt cu urît cînd audzî că le fac alţîi, acelea tu nu le face, că iaste lucru rău şi cu necuviinţă împăraţîlor şi domnilor pentru faptele lor cele rele şi fără cale să fie clevetiţi şi cu nume rău. Că pentru faptele cele sprînţare şi fără cale ce să fac despre oamenii cei mari, întîi începere de graiuri rele şi de clevetit de la oamenii aceii casă iasă şi de-acii să împle lumea. Şi pre unde iaste mai departe, pre acolo agiungu clevetele mai încărcate şt tot să adaog.
     Dece să fii ferit de toate lucrurile cele rele cîte sînt şi le ştii şi mai vîrtos cu de carele sîntu la obicinele casălor, de nu pot lipsî, adecă: minciuna, curviia, beţîia, mîndriia, scumpetea, cuvînt nestătătoriu şi nedireptatea. Şi dacă vei fi ferit de acestea de în toate să aibi trei bune la oamenii de în casă: mila cu mîna întinsă, cuvinte dulci şi cinstesc şi, capul tuturor, direptatea. Iară fără de acestea trei, să aibi stăpîniia şi certarea, căce de vei avea acestea asupra ta spre cei de în casă, să ştii bine, fiiule, că şi grăind şi tăcînd casa-ţi va fi înţăleaptă şi posluşniţîi plecaţi şi vesăli şi cu bunătăţi de învăţături şi toţi faptelor tale să vor asămîna. Şi tu să fii lăudat şi împărăţîia ta slăvită şi viiaţa ta cu dulce, pînă la săvîrşire.
     
     22. Pentru blagodeaianiia <=facerea de bine>. Învăţătură /
     
     Fie-ţi aminte şi nu uita pre ceia ce-ţ vor cere vreo cerere, ori să-i dărueşti cu vreun daru, ori cu vreo mesărie de boerie, sau cu altu daru cuvenit şi cu cinste. Însă mai întîiu cearcă să cunoşti şi să ştii pre carele vei socoti şi vei milui. Şi pre cîţ vei afla că sînt de treabă şi destonici miluiaşte-i şi-i socoteşte şi arată cătră dînşi libov şi blagodeanie <=facere de bine> şi-i fă ţîe priiateni şi voitori de bine.
     [[378]] Căce, fiiule, că binele ce vei face unui om bunu la vreme de lipsă şi de nevoe neuitată iaste în viiaţa lui. Şi să asamînă binele acesta  <=ca o comoară de strîngere de avuţîe de mult preţu>, care nice să mai piiarde, nice să mai ia, ce stă viacinică şi-ş aştaptă vremea de plată şi de văzdanie <=răsplătire> ca să plătească bunul, binele acela după Dumnedzăiasca Pisanie  <=de şapte ori mai mult>.
     Iară carele va face bine şi blagodeianie <=fapte bune> şi agiutoriu omului rău, bine să ştii, fiiule, că acela să asamînă ca şi cînd are găsi un şiarpe îngheţat şi neputincios şi l-ari lua de să-i facă bine să-l învie de în mortu şi l-are băga în sînul său pentru să-l tredzască şi să-l încăldzască; iar şearpele acela pentru mulţămita ce i s-ari cădea să facă omului aceluia la vreme de treabă, l-ari muşca otrăvit şi l-ari omorî pre omul acela, pre blagodeianiţul <=făcător de bine> lui, aşea să asamînă oamenii cei răi şi de bine şi de bine călcători şi uitători. Că cît bine şi îndemînă vei nevoi să le faci, ei tot voitori răului tău să menescu să fie şi de li să va putea încă şi viiaţa în cumpănă-ţi va sta.
     Aşijdirea, fiiule, să mai asamînă aceştea ca şi cîinii cei streini ce în toată vremea latră fără oprelişte pre toţi oamenii într-un chip. Aşea şi oamenii răi să închipuescu; că răul care-i învăţat să-l facă tot într-un chip îl face tocma celuia ce-i face bine, ca şi celuia ce-i face rău. Iar pre cei buni bine să-i ţîi şi bine să le faci şi milă şi cinste să le dai; că de la aceştea nu vei fi în scădere. Ce precum mai sus dzîsăm  <=de şapte ori mai mult> vei avea de la dînşi plată şi văzdanie <=răsplătire> şi vei avia nădiajde, că-ţ va fi viiaţa cu pază pre împregiur de voitori buni şi de vedere de ochi mulţi.
     
     23. Pentru priiatenii. Învăţătură
     
     Priiatenii, de ţî-i voia, să-ţ găsăşti, fiiule, şi voitori de bine casăi tale şi slugi direpte caută să cunoşti şi să pui pre ceia ce s-au arătatu-să cu direptate şi cu slujbă curată şi încredinţată şi cătră alţi domni şi priiateni a loru; că de vor fi slujit bine acelora, sluji-vor bine şi ţîe şi vei cunoaşte folos de la unii ca aceştea. Iar de te / vei înşela sa priimeşti pre de ceia ce au fost prigetători şi leneşi slujbei altora ce au mai slujit şi cu necredinţă şi fără nevoinţă, aşea, într-acesta chipu vor fi şi spre tine. Că obiceaiul de facerea rea dacă apucă la oameni a să face, nu să mai poate desface, iar cu nevoe de o vei şi desface iarăş de sîrgu şi fără zăbavă la podoaba de întîiu să va întoarce. Într-acesta chipu şi ceia ce n-au fostu cu inemă curată şi întreagă cătră alţi stăpîni, nici cătră tine nu vor fi, ce să fie depărtaţi de la tine.
     
     24. Pentru beţîia. Învăţătură
     
     De beţîe depărtat să fii şi să te fereşti foarte şi soţîi de ai vinului nu-i zăbăvi pre lîngă tine. Că de nu ţ-or faci vreo scădere pentru zăbava băuturii, ori de în treabe, ori de în minte făcînd lucruri pe spre fire şi-ţ vei face sarcină sufletului şi lunecare despre Dumnedzău şi turburare firii şi trupului şi [[379]] necinste despre oameni şi nume rău. De care lucru să te veghi, fiiule, şi să fii depărtat de podoaba beţîii, că iaste lucru împotrivă înţălepciunii şi covîrşeşte minte cu nebuniile de nu să ştie mintea unde iaste şi împrăştie toată bogatîstva <=bogăţia> trupului şi rămîne numai nebuniia lamură <=curată>. Şi cînd să oblăduiaşte mintia de vinu şi să turbură nu-ş poate îndirepta trebele, ce apucă una de la săvîrşit şi alta de la început.
     Dece asamînă acel covăsîţ de vinnu ca şi cărăuşii ceia ce nu-ş pot cumpăta caii cu carăle şi pre dînşii, ce le mărgu caii cu carăle strînbu şi învăluit şi într-o parte şi într-altă şi sînt de rîsu şi de batgiocură celora ce-i prăvăscu. Dece în vreme ce petrecea mintea de în cap nevoe de beţîe, dară sufletul de în trup, că-i pustiiu şi fără stăpîn, ce-ţ pare că petrece? Ce să fii ferit de beţîe, că-ţi vor fi dzîlele bune şi viiaţa îndelungată.
     
     25. Pentru prietenşugul priiatenului. Învăţătură
     
     Nevoiaşte să-ţi faci priiateni pre carii ţî-i voia. Şi daca-i vei faci să-i ştii şi purta. Că priiatenul pre după ce-l vei dobîndi, tot să-i aibi a-l grăi de bine şi mai de faţă, şi pre de în dos. Iar încă mai mult trebue lăudat şi cuvîntat de bine cătră alţîi, nefiind de faţă el. Că să ştii, fiiule, că priiatenul întăreşte prietenşugul mult cînd îi spunu alţîi că-l laudzi şi-l hvălueşti <=măreşti>. Că aşea iaste obiceaiul prietenşugului, lăudîndu-l îi vei mulţî libovul şi frăţîia, iar defăimîndu-l îi vei mulţî vrăjmăşiia şi mîniia.
     Ce să-ţ fie aminte de aceasta şi în toată vremea şi cătră toţi laudă-ţi priiatenii şi-i trage de-i apropie spre tine. Că lăudîndu tu pre priiateni şi ceia / cătră carii laudzi încă ţî s-or face priiateni, socotind să aibă şi ei cuvîntare bună şi laudă ca şi ceialalţi. Iar pe după ce vei face priiatenii, să-i şi ispiteşti: au aflaţî-s-ar şi la nevoe, precum să află cînd ţî-i în voe şi la primejde, ca la bine? Că mulţî ţî să vor arăta priiateni; ce priiateni direpţi fi-ţi vor carii ţî să vor afla la nevoe şi la văbeadah <:=necaz>, iar ceialalţi ce ţî să vor afla numai la bine, şi la nevoi nu ţ-or veni, pre aceia priiateni să nu-i priimeşti, că unii ca aceia ţînu prietenşugul în locu de neguţătorie, pentru să facă dobîndă, nu pentru dobrodeateliia libovului şi pentru credinţa prietenşugului.
     
     26. Pentru avuţîia i vlihoimstvo <=lăcomie>
     
     De ţî-i voia să-ţ fie numele lăudat şi agonisita diriaptă şi ţărîle tale cu toată politica de oameni să să mai mulţască, socoteşte de-i iuşureadză de în dare şi le ia după prilej şi şi mai puţînel. Că cu puţîn şi pre iuşor mai multu vei strînge şi mai de multe ori şi între oameni va fi linişte şi spre Dumnedzău fără văsclicnovenie <=strigare> şi să ţî să strîngă avuţîia fără blăstăm şi fără gîlceavă şi bine şi cu direptate.
     Că bine să ştii, fiiule, că banii cine-i ia cu lăcomie şi cu nesaţîu, iau-să, iar de la cela ce esu cu amar de la suflet, dau-să. Că de în vreme ce sînt făcuţ pentru viiaţa omului, iată că luîndu-i îi rupi de în viiaţă şi ţîpă de la suflet şi Domnul aude. Ce de-i şi milostiv şi mnogotrăpiarnicu <=mult răbdător> însă ţîpetele de mulţîme omenească iaste adevărat mînie dumnedzăiască că să mînie Domnul cumplit şi rău pentru asupritura săracilor.
     [[380]] Socoteşte, fiiule, de pre tine că eşti un om pemintian şi plătonosăţ <=purtător de trup> şi avînd de la Dumnedzău puţînă vlîhvă şi de ai vedea pre cineva învăluind sau trăgînd pre unul mai de gios de în casa ta şi ţăpîndu-l, cum ai putea suferi şi fiind ţîe acela un strein şi posluşnic? Dară încă Domnul Dumnedzău, fiind noi toţi fiii Lui după Svintele Scrisori şi zîdirea mînulor lui şi fu muncit şi răstignit şi mort; pentru zîdirea aceasta în ce chip să nu să mînie?
     Fiind ferit, fiiule, de asuprele şi strînge mai puţîn şi dirept, că-i cu blagougodnă <=plăcere> spre Dumnedzău şi suferit; iară ce-i preste fire şi asuprit, nu-i despre Domnul priimit. Că pentru direptul dzîsă Hristos: Daţi ce-i pentru chesariu lui chesariu şi ce este pentru Dumnedzău, lui Dumnedzău.
     Adu-ţi aminte de acestea de toate şi fii şi milostiv năroadelor carele ţî le-au dat Dumendzău supt vlastiia ta şi ia ce ţî să cade dirept şi mai puţîn; că cu acel puţîn şi dirept sporiţ-va şi-ţ va mulţî Domnul visterele şi averea. Iar, fiiule, cu cel mult şi strîmbu ce vei lua, vei piiarde şi agonisîtă / direaptă ce vei avea, că nice para focului nu amistuiaşte iarba şi buruianele într-acela chipu, precum amistuiaşte avuţîia cea strînsă cu strîmbătate pre avuţîia cea bună şi cu direptate strînsă.
     
     27. Pentru mnogotrăpeanie, adecă pentru îngăduirea şi blîndeţăle
    
     Nu fi cătră posluşnicii tăi clevetitoriu şi grăitoriu de rău nici te jelui lesne cătră mare, măcar cătră micu, de vreo greşeală ce-ţ va fi greşit cea mai mică de în slugile tale. Că de te vei jelui cătră cineva trebue ori sluga aceia să lipsască, ori cuvîntul tău să fie vărsat ca un lucru de nemic.
     Socoteşte, fiiule, de-ţ calcă mîniia şi iuţala, ca apoi te vei căi; că nime fără păcat şi fără greşală nu poate fi pre această lume. De-ţ greşeaşte lucru puţîn, mustră-l, usăbeşte-l puţîn, nu-l priimi să vadză faţa ta, că să va pocăi; de va greşi mai mijlociiu, pediapseşte-l cu închisoarea şi cu îngrozături că-i vei face şi-i vei dzîce şi iarăş îl iartă şi-i dă pîine. De va fi mai rău greşit şi mai cumplit şi va fi şi de moarte, pune pravila să-l giudece, precumu-i va veni giudeţul şi de încît va apăsa pravila şi-i va fi izreceniia <=răspunsul> şi de moarte de va peri, iată că tu nu eşti atinsu de nimic. Iar de supt giudeţul pravilii de vei vrea să-l scoţi şi să-l erţi, iată că-l născuşi de iznoavă şi-i îndelunga-şi dzîlele spre pocăinţă.
     Şi te fereşte, nu fi suduitoriu şi fliaru la gură, să dzîci fietece înbălături, măscărindu-ţi slugile, căce eşti putiarnicu, că nu ţî să cuvine, fiind în chipul lui Dumnedzău cinstit asupra lor şi a tuturor, că iaste lucru cu greu acesta cătră împărăţîi samodrîjeţi <=atotstăpînitori>.
     Nu-ţ fie dragi glumele îndelungate şi rîsurile tari şi într-audzul tuturor că să arată un lucru fără învăţătură şi fără dichisătură. Fie-ţ toate lucrurile glumelor pre puţîne şi line şi cu înţelepciune, să te ţîe la usîrdie scumpă şi de cinste. Fii cătră toţi greşiţîi tăi blagosîrdiu <=inimos, iertător> şi cînd vei da izrecenie <=răspuns> după giudeţul pravilii şi zapreaştenie <=certare fieşte> căruia după deala <=fapta> sa.
     Fii blînd la cuvînt şi smearen la faţă, să nu să arate lucrul că-i faci giudeţu în dîrznovaniia <=folosul, pofida> ta, ce precumu-l giudecă pravila [[381]] şi cu toţ de în curtea ta. Fii cu libov şi cu cuvinte libovnice şi blînde şi înţăliapte, de care lucru fi-vei cu libov şi iubit despre toţ şerbii tăi şi despre tot voitorii de binele casăi tale, că vor avea toţ mulţămită şi alte cuvîntare bine şi toţi te vor înuma mai mult părinte, decît împărat.
     
     28. Pentru a grăire direptu ş-altă învăţătură
     
     Direptatea să ţîi şi să o cinsteşti, fiiule, întru toate dzîlele vieţîi tale şi pre / cîţi vei cunoaşte că să ţîn de dînsă, ţîne-i la cinste şi la socotinţă că ţî-i tare şi bine direptatea, vestit vei fi cătră toţi de dirept şi de milostiv şi întru cuvinte şi întru fapte şi-ţ vor fi toţi posluşnicii tăi cu tot plecaţi şi încredinţaţi cătră tine şi viiaţa lor la mijloc o vor pune pentru tine. Iar de te vei scăpa a fi mulţîtor minciunilor şi să vor trece de la alţîi la tine şi de la tine la alţîi, strîcatu-ţi va fi numele şi cinstea şi te vor defăima toţi şi toţi ţî să vor faci stîpnici şi împotrivă şi te vor părăsî şi vei cunoaşte şi tu cu acela meşterşug că nu eşti harnicu împărăţîii. Că în ce chip cuvîntul cel direptu şi adevărat face pre omu poftitor tuturor şi cu libov şi-i ferit de toate relele şi primejdiile, într-acesta chip iarăş cuvîntul cel minciunos îl face cu urît şi cu nesufereală de cătră toţ şi toţ îi sînt cu rău şi cu vrăjmăşie şi-l află toate scîrbele şi primejdiile şi viiaţa-i iaste amară şi clevetită şi moartea iaste necinstită şi hulită.
     
     29. Pentru nacealnicii, cum trebue să-ş ţîe cineş slujba sa. Învăţătură
    
     Doftor să dzîce şi să cheamă cela ce ştie leacurile erbilor, care iarbă de ce fel de leacuri şi de boale iaste, carele ştie cum le va da de-i izbăveşte de întru boale. Iar împărat să chiamă cela ce-ş va socoti lucrul împărăţîii cu cinste şi cu cinu bun şi tocmit şi să pui oameni înţălepţi şi pravtici la toate mesăriile împărăţîii să poată înderepta toate strîmbătăţîle şi asuprelele oamenilor şi a neputincioşilor. Că în ce chip iaste obiceaiu să ştie fietecine, de întru învăţarea meşterşugului său, după podoaba care acel meşterşug ştie, într-acesta chip şi ceia ce ştiu firea cailor să ştie şi să cunoască cumu-i şi de preţ şi de răgulă. Aşijdirea şi ceia ce sînt vînători vor să ştie cari ogari sînt mai ageri de gonit vînatul, aşijdirea şi nacialnicii oştilor, voevodzîi şi căpitanii, vor să ştie rîndul slujitorilor să-i tocmască pre carele-ş după chipul său şi după tocmala sa.
     Într-acesta chip şi împăraţîlor le iaste tocmala să înveţă să ştie şi să cunoască firile oamenilor celor ce-i sînt suptu oblastiia lui cei de curte şi să le priceapă voile şi semnele chipurilor şi să-i pue la cumpăt şi la cale pre toţi şi să le ia sama carii vor fi sprîţari şi răi pentru mulţîmea nărodului, să-l scoaţă den posluşeniia ce va fi şi să pue pre alţîi buni şi credincioşi în locul lor, ca să poată purta trebele împărăţîii şi a năroadelor.
     Coneţ  <=Sfîrşit. Laudă Domnului>.