[273] ISTORIA ŢĂRII ROMÎNEŞTI DE LA OCTOMBRIE 1688 PÎNĂ LA  MARTIE 1717 
      (Cronica Anonimă despre Bîncoveanu)  
      [275] DOMNIIA LUI COSTANDIN-VOIVOD 
      leat 7197, oct 30 dni 
      Multe şi vrednice de au auzit istorii sînt de faptele ce s-au întîmpla în zilile domniei lui Costandin-vodă Brîncoveanu, care mă voi nevoi a le scrie cît voi putea. 
      De vreme ce au murit Şărban-vodă, precum s-au zis mai sus, boierii cei mari şi al doilea, carii să întîmplase în Bucureşti, s-au strîns toţi în spătăriia cea mică, noaoă, carei zic cu stealile, fiind şi patriiarhul Dionisie şeheroglanul, care-i zicea şi muselimul din petnarii împărăteşti, fiind Cantacozinilor rudă; era şi vlădica Theodosie, mitropolitul ţării, şi au sfătuit pe cine vor pune domn în urma lui Şărban-vodă, întru care vorbe că nu iaste bine să facă zăbavă a nu pune domn şi este bine să meargă la Poarta turcească să ceară domn pentru două pricini: una că prin delungarea vremii, fiind oşti streine nemţeşti, care fiind nevoitori de a coprinde ţări, locuri, întru lauda împăratului lor nemţesc, pot să vie să-şi ridice domn despre partea lor, să cuprinză ţara, şi în urmă încă fiind turcul puternic va vrea să nu lase ţara şi cu multe pagube şi vărsări de sînge să va îndrepta. A doaă pricină socotiia că mergînd la Poartă să-şi ceară domn pe îndelungarea vreamii pot să să mai sfătuiască unii şi alţii într-alt chip ca să nu priimească cele ce vrea cei mai mari, întru care neuniciune pagube ar fi făcut şi vrăjmaşi avînd, cai mari, gîndiia ei că pot să dea bani turcilor şi să puie domn strein, măcar şi din feciorii de domn ce era la Ţarigrad şi atuncea ar [276] fi fost pagubă şi rea primejdie Şăităneştilor ce stăpînesc ţara şi aşa cu acestea şi ca cu de acestea gînduri fiind, nevoia cu tot mijlocul ca să rădice domn de pămînt şi curînd pentru [ca] să să aşaze gîndurile tuturor şi a vrăjmaşi, şi a altora. Şi făcură socoteală că Costandin logofătul Brîncoveanu este de neam de al lui Matei-vodă şi are şi alte bunătăţi, blîndeţele şi altele; să-l rădice pre dînsul domn, că şi om este în vîrstă, de va putea chivernisi domniia cum să cade, în vréme ce este ţara ocolită de oşti şi de primejdii, măcar că doamna lui Şărban-vodă ruga pe unii, alţi, şi încă au chiemat toţi buluc-başii siimenilor şi le-au dat bani să stea, de nu să poate într-alt chip şi cu arme, să puie pe fii-său Iordachie domn. 
      Dar norocul nu i-au slujit, aşa cum vrea ea, ci toţi cu un cuvînt au zis că Iordachie este mic şi nu va putea chivernisi ţara într-atîtea răzmiriţe ce să află, oştiri nemţii cu turcii, ci om de vîrstă să punem, care s-o poată păzi şi a îndrepta pă noi şi pă săraci. 
      Şi aleseră pe Costandin logofătul Brîncoveanu să le fie domn şi să rădicară cu toţii din curtea domnească şi merseră la Mitropolie, unde este obiceiaiul a să pune domnii şi îndată ce au sosit acolo au strîns oştile şi au trimis un boiariu de au chiemat pe Costandin logofătul Brîncoveanu de la curte, că rămăsese acolo. Şi porunciră să aducă comişăi al doilea cal domnesc. 
      Şi îndată ce sosi acolo ziseră cu toţii: "Logofete, noi cu toţii pohtim să ne fii domn". 
      El zise: „Dar ce aş vrea eu cu domniia de vreme ce ca un domn sînt la casa mea; nu-mi trebuieşte să fiu”. Iar ei ziseră: „Ne rugăm, nu lăsa ţara să între alţi oameni sau răi, sau nebuni să o strice, ci fii!” 
      Şi-l luară de mîini şi-l împingea de spate. Şi acolea fiind şi un capegiu împărătesc pentru trebi împărăteşti, îl dusease şi pă el la Mitropolie şi duseră caftan la capegi-başa al împăratului, de l-au îmbrăcat cu caftan, şi întrară în biserică, de i-au citit moliftele [277] de domnie, şi au mers de i-au sărutat toţi mîna, zicîndu-i mnoga leata. 
      Deaci ieşind afară, calul domnesc era gata; ci au încălicat şi înainte mergînd oastea şi pă urmă boierii, toţi pogorîră spre curtea domnească, trăgînd clopotile la Mitropolie. La curte au gătit 3 tunuri să le dea cînd va şedea în scaun şi surlari, trămbitaşii domneşti şi turceşti, le-au dat poruncă să să gătească să zică cînd va şădea în scaun domnul; carele, după ce au întrat  în curtea domnească cu gloatele, au descălicat dinaintea bisearicii domneşti şi au întrat în biserică cu boierii, şi sărutînd icoanile, au şăzut în scaun şi iar au zis mnoga leata. 
      Deci făcînd mîlcomire, era acolea şi părintele patriiarhul Dionisie şi vlădica. Începînd să zică domnul: „Boieri dumneavoastră, bine ştiţi toţi că eu am fost la casa mea ca un domn, trăit-am cum am vrut, nimic lipsindu-mi şi domniia aceasta eu nu o pohtesc ca să-mi îmulţesc grijile şi nevoile, ci dumneavoastră m-aţi pohtit şi fără voia mea m-aţi pus domn în vremi ca acestea turburate, încungiuraţi de oşti de vrăjmaşi; ci dar acum iar întreb: este-vă cu voia tuturor?” Aciiaşi toţi răspunseră: „Toţi vom, toţi pohtim”. 
      Zise iar: „Deaca pohtiţi toţi, mi-e voia şi mie să-mi daţi un jurămînt înaintea lui Hristos precum veţi fi cu dreptate şi de ar veni vreo primejdie domnii mele, despre vreo parte, să staţi cu mine toţi”. Şi ziseră toţi să fie aşa şi merseră boierii cei mari la icoană şi începu logofătul al doilea a zice jurămînt pe o foaie de hîrtie, scris precum îl socotise mai nainte şi după ce au sfîrşit zisa, pecum fusese scris, zise amin toţi şi începură a săruta boiarii icoana. 
      După aceea ieşiră din biserică şi sau suit în divanul cel mare şi şăzu domnul în scaun şi făcură armaşii semn la tunuri, la zicători şi toţi odată începură a zice, a slobozi tunurile; însă 2 tunuri s-au slobozit, iar unul nu s-au putut slobozi; de care zicea mulţi că va fi acesta un semn rău, însă pă urmă s-au văzut [278] că sînt băbeşti cuvinte. Şi în zicăturile acelea mergea de săruta mîna domnului de la mare pînă la cel mai mic. 
      Deaca au siprăvit aceasta s-au rădicat domnul de au mers în spătăriia cea mică cu stealile şi au chiemat grămăticul grecesc, logofătul rumînesc, azagiu turcesc şi au început a învăţa cărţi a scrie, unile la capichihaiele, altele la paşa seraschiiariul, altele la viziriu şi au strîns peceţile de la igumeni, de la boieri mari, mici şi au pecetluit azmazarurile care au scris turceşte la paşa seraschiiariul şi la viziriul întru care scriia că domnul Şărban-vodă murind şi fiind vrăjmaişi împăratului, adecă  nemţii, în spinarea ţării noastre, temîndu-ne să nu afle că au murit domnul şi nefiiind altul în loc, să aducă ei alt domn să puie în ţară, carele cu multe pagube ale ţării s-ar fi scos, am socotit de am pus domn dintre noi, care este şi nepot lui Matei-vodă şi pe cum acela cu dreptate au fost împărăţiei şi mai cu dreptare va fi acesta şi poruncile împărăteşti toate le va plini şi-l luăm noi asupra noastră cum va fi aşa cum zicem. Numai ne rugăm ca să fie şi cu voia măriilor-voastre, că streini nu pohtim, că am avut mai nainte streini, ci multă pagubă au făcut ţării. Şi altele ca acestea au scris şi au gătit boieri de au trimis pă unii drept la Odrii, pă alţii la seraschiiariul de la Baba, ca să facă şi seraschiiariul carte la viziriul, adeverind că ţara au venit la el şi l-au pohtit şi pentru ca să nu  să facă vreo turburare despre nemţi, fiind aproape, l-au făcut domn şi i-au trimis caftan. Şi cu acele scrisori ale paşii au trimis un haznadariu al lui împreună cu boierii la Odriiu, pe care boieri i-au întrebat paşa: „Mai trimis-au alţi boieri, mai înainte la Odriiu, au n-au mai trimis, au numai prin mine aşteptaţi să vă fac treaba?” Ei au zis că alţii nu s-au dus şi nădejdea noastră la  măriia-ta ne este. Paşa înţelesese, poate-fi, că au trimis boieri la Odriiu, mai înainte şi-i părea rău, însă nu credea de tot, ci au dat 2 perechi de cărţi: unile cum  [279] s-au zis mai sus, bune şi de folos domnului, iar altele împotriva domnului. Şi au învăţat pă haznadariul lui, zicînd: „De nu vor fi mers boieri alţii la Odriiu să le facă treaba şi rămîne treaba lor numai pă mine, tu să dai ceste cărţi, iar de au trimis boieri acolo, avînd mai bună nădejde într-alţii şi vor fi vrînd numai să-şi rîză de mine, de obrazul mieu, tu să dai aceste cărţi", şi i le-au semnat. 
      Şi mergînd de olac la Odriiu şi văzînd că sînt boieri alţii la Odriiu, au vrut să dea cărţile cele de împotrivire, dar boiarii încă ştiind lucrul acesta, că-l aflase încă fiind la Baba de la iazagiu paşii, îndată cu toţii au căzut la haznadariul acela de s-au rugat să nu facă aceasta şi dîndu-i şi 5 pungi de bani, au dat cărţile cele de folos şi au făcut şi viziriul cum au scris paşa seraschiiariul, că era viziriul şi alalţi meghistani îndoiţi penru această domnie şi cam cu părere rea, căci întîi ş-au rădicat rumînii domn, deacii le-au făcut ştire şi zicea: deaca rumîniii scot domnii şi pun domnii, dar noi ce sîntem aici şi ce păzim aici? Ci lucrul în cumpănă sta şi puţintea jalbă cît de mică şi cît de puţini oameni de ţară să fie fost, n-ar fi luat domniia. Dar toţi rumînii vorbindu-l pentru blîndeţele ce arăta cătră toţi, n-au rădicatu-să nimeni cu nici o pîră şi ajutînd şi cărţile paşii, şi banii ce să făgăduiră pentr-ascuns, au voit şi turcii de i-au dat domniia şi i-au trimis şi carte împărătească, şi a viziriului, şi caftan cu capegiu, înaintea a căruia i-au ieşit domnul cu toată oastea şi cu halai mare îndeal la vii, în marginea tufelor. Şi împreunîndu-se cu trucul au venit în Bucureşti, puindu-i cuca în cap pînă au întrat în Bucureşti, în divanul cel mare şi acolo citind cartea sfîrşindu-să o au sărutat domnul, şi l-au îmbrăcat cu caftan şi l-au pus în scaun. Aciiaşi făcură semn tunurilor şi muzicelor şi toţi începură deodată a da cu tunurile şi a zice cu muzicele şi boierii a săruta mîna domnului cu alalte gloate. Sfîrşind aceasta, turcul s-au dus  la gazdă, [280] unde-i gătise, domnul au întrat vesel înăuntru şi de atuncea înainte să ştiia domn adevărat. 
      Să venim, dar iarăşi la prochimen. 
      Întru aceea zi ce s-au zis că s-au făcut domniia lui Costandin-vodă şi scrise scrisorile şi trimiseră boieri cum aţi auzit, Şărban-vodă mortul zăcea ca un om den cei proşti, numai cu muierea lui şi cu fetele lui plîngînd şi zicînd: prădatele de ele şi de domnul său şi de domnie; că avusease nădejde să puie pă fiiu-său domn, dar n-au vrut Dumnezeu şi tirăniile tătîni-său, ce făcuse boierilor şi săracilor ţării şi încă de la o vreme nici muierea lui, nici fetele lui nu şădea lîngă dînsul, că-şi strîngea avuţiia şi o ascundea, că-i era frică să nu-i ia avuţiia şi o ascundea, că-i era frică să nu-i ai avuţiia Costandin-vodă; iar bărbatul ei zăcea pă o masă stîvul, părăsit de toţi pînă a doaă zi dimineaţa. 
      Deaci l-au rădicat cu cinste domnul şi l-au dus la Cotrăceni, la mînăstrirea lui, de l-au îngropat şi s-au dus. 
      După aceasta au trimis domnul pă vărul mării-sale, pă Preda spătarul, feciorul lui Trufanda, de olac după boierii soli, cari-i trimisease Şărban-vodă la Beci, la împăratu nemţesc Leopold, ca să-i ajungă să dea ştire cum că au murit Şărban-vodă şi din elexiea ţării, adecă alegerea, s-au pus Costandin-vodă domn şi cele ponturi carele le-au făcut Şărban-vodă de le-au dat solilor să le dea la împăratul, acelea şi măriia-sa le priimeşte. Pre carii i-au ajuns în Ţara Ungurească de sus, la o cetate ce să chiiamă Pojun, unde coroana crăii Ţării Ungureşti sta, aproape de Beciu, care veşti dîndu-le solilor, întîi întristăciune au avut de moartea lui Şărban-vodă, apoi unii să întrista, căci s-au pus domn Costandin-vodă şi nu altul. Iordache spătarul şi cu Şărban căpitanul Cantacuzino zicea că nu s-au căzut să lipsească domniia de la mîna Cantacozinilor şi altele zicea împotriva domnului.
      Bălăceanul aga, ginerile lui Şărban-vodă, zicea: Drept ce n-au pus domn pe cumnată-său, feciorul lui [281] Şărban-vodă, şi altele. Însă văzînd că den alegerea ţării s-au făcut acea domnie a lui Costandin-vodă şi din voia fraţilor şi rudeniilor lor, socotind că nu vor putea scoate la cap gîndurile lor, 2-3 de acolo şi încă la împăratul, ci încă n-are nici o treabă cu ţara, s-au părăsit de a zice şi de a gîndi împotrivă cevaşi şi au mers la împărat de ş-au dat soliia, pre carii i-au priimit ca pre nişte rumîni de Ţara Rumînească, nu ca pre alţii, dentr-alte neamuri şi dintr-alte ţări şi le-au dat gazde în Beciu, cheltuială dînşii cheltuind. 
      Şi pohtele carele ce avea în soliia lor, unile le primiia, altle nu le priimia nemţii cei mari. Şi care cereri nu le priimia, cum spun cei ce au fost acolo, era cu cale să nu le priimească, că era împotriva dreptăţii creştineşti şi împotriva ţării. Şi acestea sînt unile dintr-acelea: 
      Întîi pohtiea pururea să fie domnii în Ţara Muntenească din neamul Cantacozinilor. Al doilea cerea şi Ţara Moldovei să fie în seama lor şi domn cantacozin să fie. Al treilea cerea să fie domnii singuri stăpînitori, cum va vrea să facă cu ţara şi cu ai ţării şi de nimeni opreală să n-aibă. A patra cerea  să le dea o parte de loc a Ardealului unde sînt cetăţile acestea Logoşul, Cavaransebeşu, Mehediea, Lipova cu ţinutul Amlaşului ca să fie de moşie cu priveleghii de la împăratul date neamului cantacozinesc, aducînd pricină că de s-ar întîmpla, pentru turci sau pentru tătari, să nu poată stăpîni ţările acestea Muntenească, Moldovenească, rădicînd şi ei sabie asupra turcilor, să aibă acele olate ale Ardealului, să şază la dînsele pentru hrana lor; ci nu li s-au dat nici una dintr-aceste pohte ce pohtise. 
      Şi împotriva cei dintîi aceste cereri au răspuns că nu este obiceiul creştinilor să puie tot dintr-un neam domni, sau crai, sau împărăţi, ci din alegerea ţării să să puie; că pot fi şi oameni răi dintr-un neam, pe carii obştea nu-i va pohti, ci ar vrea să aleagă altul bun, dintr-alt neam şi ar fi nedreptate să facem peste [282] voia creştinilor, să le dăm domn rău, să-i tirănească mai rău decît în zilele păgînilor de turci. Ci nu să va da aceasta. 
      La a doaă cerere au răspuns că nimeni din boierii Ţării Moldovei n-au venit sau cărţi moldoveni, carii să pohteacsă domnii lor să fie din neamul Cantacozinilor. Nici aceasta nu să va da.
      Cătră al treilea pohtă au răspuns că ar fi domni samavolnici, să facă ce vor vrea sau rău, sau bine şi nimeni să nu-l oprească, aceasta este obiceiu rău, păgînesc, care, noi fiind creştini, nu vom da, că vom avea păcat. La a patra cerere au răpuns că locurile acelea şi olatele acelea, ce le cer lor moşie cu priveleghii împărăteşti să cîştigă cu multe vărsări de sînge ale nemţilor noştri şi cu multe cheltuieli împărăteşti, şi deci nu să cade să să deai neamului cantacozinesc, nefăcînd nici o osteneală, nici o cheltuială, numai pentru solie. Şi mai cu cale ar fi să le dead împăratul din milostivirea sa, cînd ar vrea să le dea, ardelenilor a cărora au fost moşiia de mai nainte, decît Cantacozinilor, ce nici o treabă n-au avut, nici cu dînsele. Ce nici aceasta nu să va da. La acest fel de cereri ce au cerut, au luat acest feliu de răspuns solii. 
      Iar altele, care au fost cu cale şi cu dreptate a să cere le-au priimit să le dea şi scriind răspuns domnului ţării au trimis pe un Ciachi Laslo grof, boiariu mare din Ţara Ungurească de Sus; ca să vie cu cărţile acelea la domnul din Ţara Rumînească şi cu el au slobozit şi 2 soli rumîneşti, pă Şărban comisul Vlădescu şi pă Costandin Bălăceanu aga, să vie în ţară, iar acolo la Beci au oprit pă ceialaţi 2 soli, pă Iordachie spătarul şi pă Şărban căpitanul. Şi viind pînă la Braşov, acel Ciachi Laslo cu acei 2 soli, iar Costandin aga s-au oprit şi n-au vrut să între în ţară, numai ce au venit Şărban comisul cu Ciachi. Pentru care lucru toţi s-au mirat, cum s-au oprit acel boiariu fără nici o pricină ivită despre domnul şi despre ţară. 
      [283] Şi cercînd pă Şărban comisul de ce n-au vrut să vie, alt nu putea da seama, fără cît zicea să-i fie venit scrisori de la soacră-sa, doamna lui Şărban-vodă, întru care scria să nu vie, spuind că are multe necazuri de Costandin-vodă. Iară deaca va veni şi el mai multe necazuri să vor înălţa asupra casii aceea şi acelea văzînd s-au oprit. Alţii zicea, den slugile lor, carii mersese la Beci, că nu era aceea nimic, ce s-au zis de Şărban comisul, ci din purcederea lor din ţară tot gîlcevi şi cerţi între dînşii au fost. Unii vrea unile, alţii vrea altele şi mai vîrtos că Iordachie Cantacozinul batjocoriia pre toţi cum vrea, dintru care batjocură s-au născut vrajbă şi încă şi altă pricină, că bănuia Iordachie spătarul şi Şărban căpitanul oprirea  lor la Beci, precum ar fi umblat ceialalţi doi, soţii ale lor, Vlădescul şi Bălăceanul, într-ascuns la curtea împărătească de au făcut pă cei mari de au  slobozit pre ei şi pre ceialalţi au oprit; care lucru au scris şi în ţară la Costandin-vodă şi la ceialalţi Cantacozini de întîmplarea ce au avut; de care, cum unii zicea, temîndu-să Bălăceanu, n-au cutezat să vie în ţară. Iară Şărban comisul au venit cu Ciachi Laslo. Şi lui Ciachi Laslo dîndu-i-se răspunsurile de la domnul, s-au întors îndărăt la împăratul lor, avînd împreunare cu domnul la Mogoşoaia. Bălăceanul Costandin, acolo la Braşov şăzînd, îi umbla mintea lui cu vrednicie socotea că este. Însă să înşăla ca un Bălăcean, că Bălăcenii totdeauna îşi întindea mintea după nişte păreri nebuneşti, adecă după vitejii, precum şi tată-său Badea vornicul Bălăceanul, în zilele lui Antonie-vodă, au ucis nişte neguţători moscovlii, împreună cu carii era şi călugări merşi pentru milă la Mosc. Pe toţi omorîndu-i cu o soţie a lui, ce-l chiema Butu, averea le-au luat, de acre prinzînd domnul veste, au cercat pe Buta şi l-au aflat şi cu dreaptă judecată l-au înţepat în movila den marginea tîrgului, despre Dudeşti, iar pă Bălăceanu l-au lăsat. De acest feliu de viteji era Bălăcenii. Însă cu acele păreri nebuneşti ce era Costandin Bălăceanul [284]au găsit soţie asemenea lui, pe un ghenărariu ce-l chiema Haizler, carele era mai mare peste neamţii din Ardeal, pe carele, cu avuţie ce avea Bălăceanul, îl făcuse prieten şi începea a lucra ficleşug asupra ţării şi a domnului, îndemnînd oştile nemţeşti să pogoare în ţară şi cu ai ţării dimpreună să purcează asupra turcilor, să-i taie şi să mîntuiască ţara din robiia turcilor cea păgînească. 
      Ci dar acestea toate le socotiia şi le sfătuia în deşărt, acoperindu-le nebuniia priceperea şi orbindu-i bogăţiia a nu vedea mulţimea turcilor şi a tătarilor şi puţina lor oaste ce avea în Ardeal; că nu era mai mult decît 3 mii sau 4 mii de oameni neamţi şi li să părea că cu nebuneasca lor vitejie, cu această puţină oaste a lor vor birui toată puterea turcului şi a tătarului. Carele turcul de la Răsărit sculîndu-să au venit pe-ncet-încet şi au biruit domnii, crăii, împărăţii mari şi puternice cît şi Apusul jumătate îl coprinsese şi cît să lăţiia, atîta să întăriia în avuţie şi în oameni, de putea cu un cuvînt să rădice nemincinos 100 de mii sau 200 de mii de oameni. Şi gîndea acei buni viteji Haizler şi Bălăceanu că pogorînd în Ţara Rumînească vor putea stăpîni ţara fără primejdie de cătră turci şi de cătră tătari, păzindu-o cu acei 3-4 mii de oameni şi nu socotiia cîmpiile şi locurile cele slobode ce sînt împrejurul ţării, pe carii mii de mii de oşti pot întra şi atuncea ce să facă cei puţini ai lui Haizler ghenerariul? Şi iar nu socotiia că în pămîntul Ţării Rumîneşti cetăţi nu sînt, nici coşteie, întru care să între oamenii ţării, văzînd primejdii de vreo parte, să scape pînă s-ar isprăvi războaile, să să vază biruinţa şi atuncea să să laude cel ce au mîntuit pămîntul; ci numai bătaia războiului socotiia şi nădăjduia biruinţă care nici aceea nu o au dobîndit, iar să rămîie, au să nu rămîie cineva în urmă, aceea nici cum nu gîndiia, carele lucru d-ar fi şi fost, să zicem, vreo biruinţă despre ei şi să fie peirea patriei şi norodului ce era în pămîntul acesta, nici o laudă, nici o cinste n-ar fi fost; [285] că cel ce gîndeşte să-şi răscumpere patriia lui din robiia tirănească întîi trebuie să caute folosul cel de obşte; cum zic cei învăţaţi; deacii să caute ale războiului şi ale biruinţii şi atuncea este fapta cea desăvîrşit încoronată, „laus in fine cadit”, cum zice oarecare politic latin sau cum zice altul „finis coronat opus”, adecă sfîrşitul cunună lucrul. Iar a începe cineva lucrul cătînd numai folosul său osebit şi nu de obşte, cum aceşti scrişi mai sus căuta, pă urmă ocară şi alte rele să întîmplă. De acestea şi ca de acestea lucruri nebuneşti, ce gîndiia acei fără minte oameni, înţelegînd domnul Costandin-vodă din Ţara Rumînească, să mira ce va să facă şi în tot chipul să sfătuia cu sfeatnicii mării-sale şi să nevoia cu tot sufletul să găsească vreun mijloc ca să oprească răul ce-l cunoştea că vrea să vie asupra ţării. Şi au socotit întîi de au trimis la Bălăceanul boieri şi slugi de ale lui, cu cărţi de la domnul, întru care îl pohtiea să vie în ţară la jupîneasă-şi, la coconi, la moşii şi să să părăsească de ceale [ce] gîndeşte, că nu-i vor fi de folos, că încă nu este vremea aceea ce gîndeşte, că turcul şi tătarul încă este în puterea lor, iar cînd ar fi vremea tot creştinul este datoriu a ajuta altui creştin şi domul încă zicea că să va scula cu puterea lui să ajute creştinilor, nemţeşti, cu vreme; ci nu l-au putut să-l plece cu de aceste cuvinte nicicum şi cu altele îi făgăduia să-i dea domnul boierie şi bogăţii, carele nu le primiia, socotindu-să că este un om prea mare şi cu multă înţelepciune de a chivernisi domnii şi ţări. Pentru aceea îl şi roagă să-l aducă în ţară, dar nu era aceea, că la mintea lui nu să uita cineva, că nu era, ci numai să uita la răutatea şi la nebunia lui, ce o avea şi munciia în to feliul să-l potolească cu blîndeţe; însă n-au putut cu această socoteală, ce au trimis la Haizler ghenerariul, de iznoavă, pă Radul postelnicul Golescul şiş cu pisariul leşăsc-letinesc ca să cerce şi socoteala lui, oare este cu a Bălăceanului totuna, au ba, şi să-i puie cuvinte [286] înainte pentru ţară, ca să nu facă vreun lucru ce nu este cu cale şi pă urmă să vie vreo primejdie pămîntului. 
      Care mergînd l-au găsit pe Haizler turburat de Bălăceanul şi mănios ca pe un urs împuşcat şi nicicum nu să apropiia de vorba lui, că nu să uita la vorbele ce le zicea acei trimişi de domnul, ci să uita tot la cuvintele Bălăceanului. Ci s-au întors boierii aceea în deşărt. 
      Domnul Costandin-voievod tot nu să odihniia, că pricepea că îndată ce va pogorî nemţii în ţară va să vie mare primejdie ţării; că îndată ar fi venit oşti turceşti şi tătărăşti, şi mari prăzi s-ar fi făcut şi pustiire ppămîntului. Ci dar au mai trimis pe Radul logofătul sin Hrizii vistierul din Popeşti, fiind învăţat şi în limba letinească, şi i-au dat şi o seamă de bani să dea pentru treaba oştilor şi o mie de boi  iar pentru oşti, şi ca doar ar îmblînzi pe Haizler să nu vie în ţară. Carele, mergînd la Braşov şi împreunîndu-să cu dînsul, i-au dat banii şi boii care era trimişi de la domnul şi au luat şi răvaş de seamă de la comisariul. Lîngă vorbele banilor ce avea au început a zice Radul logofătul: 
      „Jupîne Haizler, ce pricină este la mijloc între dumneavoastră şi între măriia-sa vodă şi între ţară, de prea te-ai mîiat pe domn şi pe ţară şi în toate zilele te lauzi cu rău asupra pămîntului, în loc ce am avut şi avem nădejde de mîntuinţă din mîinile turcilor păgîni, acum de la dumneavoastră să ne vie peire, care nădejde la noi va să fie în deşărt?” 
      Haizler au zis: „Aceasta este pricina ce o întrebi dumneata, c-aţi trimis soli la împăratul nostru ca să vă aşăzaţi cu pace şi să vă supuneţi creştinescului împărat, carii făcînd legătura precum s-au căzut creştinilor, n-aţi vrut să păziţi tocmealele şi legăturile, cum zic la noi, la neamţi, parola, ce le-aţi călcat şi toate legăturile şi aţi stricat şi parola.” 
      Radul logofătul răspunse: „Mi-ar fi voia să auz de la dumneata care legături am călcat de am stricat parola, că domnul nostru şi cu ţara gîndeşte că le ţin toate cîte au legat cu solii noştri acolo în Beci, fiind cîte 4 soli de faţă. Iară de au legat dumnealui Bălăceanu, care îndeamnă pe dumneata spre mînie, alte legături afară din cei trei soli ai noştri, pe neştinţă, în taină, acelea nu le vom ţinea, că tot lucrul ce-l face omul într-ascuns de soţiile lui nu să chiiamă lucru de folos obştii, ci mai vîrtos să chiiamă vicleşug; carele de vreme ce au făcut ca un viclean, el va da seama cu acelea, iar noi nu le priimim, iar acelea priimim carele le-au legat fiind solii noştri toţi de faţă. Şi de au legat bani să dăm, iată dăm bani, de vreme ce sîntem dajnici şi turcilor. Şi de au legat boi să dăm, pentru hrana oştilor, iată că am adus şi o mie de boi şi iar cu vreme vom mai da şi să fiţi odihniţi la aceasta; iar de vă îndeamnă Bălăceanu ca să veniţi î pămîntul nostru socotind să ni să facă mîntuire, acum, într-această dată, nu va fi mîntuire, ci av fi pieire pentru 2 pricini: una că încă turcul este în puterea lui pînă acum şi tătarii întregi, bneclătiţi nimic de nimeni, alta că în pămîntul nostru niscareva cetăţi mari şi tari sau alte fortaliţii, întru care să scape norodu în vreme de acest feal de răzmiriţe nu sînt, ci îndată ce ar veni oştile creştineşti în ţară, fiind locurile deşchise de toate părţile, ar veni turcii şi tătarii de ar pustii tot pămîntul, atunci nu ştim cît de oştile împărăteşti scăpar-ar au ba; care lucru deaca ar rămînea pămîntul fără oameni, de ce fealiu ne sînt ostenealile, şi vorbele, legătuirle ce le facem, că noi, pentru aceea legăm ca să dăm bani şi hrană oştilor, ca să ne mîntuim cu mijloc ca acela, să nu vie primejdie locului, iar cînd va fi cu primejdie mai bine să lipsească toate acestea, să nu avem a face unii cu alţii". 
      Iar Haizler zise că nu să poate nici o mîntinţă fără primejdie şi făr' de pagubă. Au zis la aceasta Radu logofătul: „Că să poate face de vreme ce-i veţi bate şi-i veţi birui pre vrăjmaşi, şi-i veţi goni departe de vecinătatea noastră cu armele împărăteşti, iar nu cu [288] ale noastre, că noi am spus că arme n-avem a sta împotriva turcilor fără cît ce putem aceea am şi legat ca să dăm pentru treaba oştilor împărăteşti, ca să ne facă mîntuinţă fără primejdie.”
       Şi ca de acestea multe zicîndu-i nicecum nu s-au putut îmblînzi, ci tot mînie mare să arăta cătră domnul şi cătră ţară, fiind aţîţat de Bălăceanu. Şi acestea le-au scris lui Costandin-vodă Radul logofătul înştiinţîndu-l de toate. Deacii viind poruncă domnului ca să meargă la Cerneţi cu oştile ţării şi poruncind împăratul şi lui Ali-paşa, căpitan de la Dunăre, să meargă cu armada pe Dunăre la Ruşava cetatea să o ia de la neamţi, care o luase neamţii de la turci în celălant an; îndată au purces Ali-paşa cu oştile după Dunăre în sus şi au purces şi domnul cătră Cerneţi, după cum au avut poruncă de la turci şi au scris la Radul logofătul despre o parte să spuie lui Haizler ghenerariul că merg turcii cu oştile la Ruşava şi au poruncit să meargă şi măriia-sa, ci să să păzească. Iar despre altă parte grăbiia pă turci ca să meargă mai curînd, chivernisind lucrul ca să nu vie primejdie pămîntului, arătîndu-se despre amîndoaoă părţile prieten. Şi îndată ce au venit cartea domnului la Radul logofătul în Braşov, au mers la ghenerariul şi i-au spus toată povestea precum scrisese domnul. Ghenerariul îndată au încălecat şi s-au dus în cai de poşte să ajungă mai curînd la Ruşava  şi oştile încă le-au pornit, cîte avea acii la Braşov, să meargă după dînsul, că avea şi acolo la Ruşava niţele oşti. La care ajungînd, iată şi Ali-paşa ajungea cu oştile turceşti, cu multe vase. Ghenărariul au  rădicat oştile lui şi le-au rînduit cu tunurile pe marginea Dunării din sus de Ruşava. Turcii trecea pe marginea [de] dincolo cu vasile în sus ca să să sloboază în jos asupra oştilor nemţeşti. 
      Într-aceea vreme au slobozit nemţii cîteva tunuri de au stricat un vas turcesc, dar turcii n-au luat nici o spaimă, ci tot trăgea în sus. Au slobozit şi turcii [289] cîteva tunuri şi zic cei ce au fost acolo că-şi bătea joc nemţii tinzînd mînile în sus să prinză gloanţele; însă nădejdea lor au fost deşartă, că turcii după ce s-au suit ei pre cît au gîndit, au început tunurile a le slobozi şi puşcile, după ce s-au apropiiat, atît cît au dat o spaimă, o peire nemţilor de n-au fost ştiind ce să facă. Şi paşa s-au sculat în picioare şi au zmult sabiia din teacă şi au strigat: ”Trageţi cîinilor şi toţi sabiile să le luaţi deaca veţi ieşi afară”. Şi traseră la lopeţi şi deteră vasele la margine, că se mai depărtase nemţii de la margine cu tunurile şi îndată ieşind pă uscat, cu sabiile zmulte, începură a-i tăia pă nemţi şi a-i goni, şi fugi ghenerariul ruşinat cu cte oşti rămăsese şi fu izbînda turcilor. Însă nemţii căuta la altă gătire şi la primejdiiea ce le veni, că-i bătură şi le luară cetatea Ruşava şi nu mai căuta de Ţara Rumînească. Şi gătindu-se într-acelaşi an, fiind ghenărariu mare pe oştile cele mari Badensis, au avut cu turcii bătaie la Niş şi au făcut şi cetatea acolo de au lăsat 2.000 de nemţi. 
      De acolo s-au pogorît la Dii, la Cladova şi lea-u luat acele cetăţi de la turci şi au trecut Dunărea cu toate oştile în Ţara Rumînească pe la Cerneţi. Acolo cu Badensis era şi aceşti ghenerali: Veterani şi Haizler. 
      Costandin-vodă auzind acestea au trimis boieri la Badensis cu rugăciune ca să facă milă cu ţara, ca să treacă cu oştile în Ardeal să ierneze, să nu vie primejdie pămîntului. Şi nicicum n-au putut isprăvi, ci au rînduit pe Haizler ghenerariul cu multe oşti să ierneze în ţară şi Badensis au trecut în Ţara Ungureacsă cu alte oşti. Costandin-vodă fiind la Cotrăceni cu toată casa lui şi cu toţi boiarii, au venit un comăndant cu 50 de oameni, dîndu-i veste că vine şi Haizler cu celelalte oşti. Deci el de acolo cu purces în jos la Plătăreşti, de acii la Ruşii lui Şărban-vodă, nevrînd să aştepte pă nemţi; una ca să nu să facă mai mare stricăciune pămîntului, alta pentru vrajba ce avea cu Bălăceanu  [290] şi cu Haizler. Şi la Ruşi fiind cîtăva vreme, Haizler au venit cu oştile în Bucureşti şi cu Bălăceanul împreună. Şi lăsase Costandin-vodă pe Cărstea vistierul şi pă alţi boieri în Bucureşti ca să dea mertice nemţilor, carii şăzînd o lună de zile, jafurile ce au făcut de pîine şi de dobitoace nu poate om să le spuie. 
      În mijlocul acestor zile au pohtit Costandin-vodă pe Haizler ca să să împreune cu dînsul şi au priimit Haizler şi au mers la Drăgăneşti. Costandin-vodă iar au venit de la Ruşi la Drăgăneşti şi acolea s-au împreunat şi, ospătîndu-să amîndoi, au vorbit cele ce au vrut, însă temeiul vorbelor acesta au fost: că să ruga Costandin-vodă să facă bine să să ducă din Bucureşti în Ardeal, spuindu-i că vin tătarii asupră-le şi va veni primejdie mare asupra pămîntului şi oştilor împărăteşti; că nu vor putea să stea în Bucureşti, căi vor scoate tătarii numai cu focul ce vor da tîrgului de toate părţile şi cu ca aceste vorbe şi cu daruri ce i-au dat, l-au plecat şi s-au rădicat şi s-au dus în Ardeal. 
      Iar Costandin-vodă s-au dus la Buzău, aşteptînd pă sultanul, carele viid cătră oraşul Flocii, s-au dus de s-au împreunat cu dînsul. Şi luînd Costandin-vodă o seamă de tătari au venit înainte în Bucureşti la scaon. Tătarii împrăştiindu-să petutindinea au făcut jafuri şi cazne oamenilor. Încă pă unii i-au şi robit, de s-au făcut mare pustiire pămîntului despre amîndoaă părţile şi despre nemţi, şi despre tătari. 
      După aceea s-au întors şi sultanul îndărăt cu duiumuri şi domnul au rămas în pace şi cu mare credinţă despre turci. Însă nu s-au odihnit cu gîndul lui ca să nu răsplătească Bălăceanului care au fost îndemnătoriu lui Haizler şi la toţi mai-marii nemţilor de au făcut atîta hata şi pradă pămîntului şi lui Haizler încă să-i pogoare nasul cel nalt al mîndrii lui, ci s-au unit în vorbe cu Tukili groful, care era din Ţara Ungurească de sus, şi au fugit la turci pentru necazul nemţilor ce-i făcuse, care şi în graţiia împărătească să afla, cu oşti cîteva, aşteptînd să-l facă turcii crai [291] în Ardeal sau în ţara lui cea de sus. Cu acesta unindu-se Costandin-vodă, făgăduindu-i că cu nevoinţa lui îl va băga în Ardeal şi altele, care înştiinţînd toate acestea pe maghistanii Porţii şi rugîndu-se amîndoi împăratului turcesc ca să le dea oşti să meargă în Ardeal asupra nemţilor şi să ia Ardealu, le-au dat cîţiva paşi cu oaste turcească, fiind seraschiiariu asupra oştilor Funduc-paşa şi pă un sultan tînăr cu tătari, care-i zicea Chiuciuc-sultan, carei, viind toţi aici în ţară, s-au împreunat, puind tabăra toţi din sus de Potlogi. Deacii Costandin-vodă, avînd oameni ai muntelui, despre Rucăr şi Dragoslavele, carei ştiia plaiurile, au purces către Ardeal, făcîndu-se cuvînt că vor să meargă pă la Bran să treacă. Iar cînd s-au apropiiat la munte au lăsat drumul Branului şi au luat alt plaiu, care pogorîea în Ardeal den sus de Bran şi pă acela au mers şi s-au pogorît toată oastea cu nevoie mare, atît cît nu mai avea nădejde să să mai întoarcă pă acea cale. 
      Însă Tukili, cu mîrzacii, şi cu paşii, şi cu oastea lui Costandin-vodă, iar Costandin-vodă şi cu Chiuciuc-sultan au rămas în deal unde priviia foarte bine rînduielile oştilor, cum să rînduia şi venirea nemţilor, cum veniia în rînduiala lor, care apropiindu-se unii de alţii au dat război foarte amîndoaă părţile şi mai cu vitejie turcii; de vreme ce toată nădejdea lor era pierdută de a să mai întoarce îndărăt şi slujindu-le norocul într-o clipeală au întrat într-înşii şi au început a-i tăia, cît puţini au scăpat şi cîmpurile era pline de nemţi şi de săcui unguri. Şi într-acest război au perit şi Teleki ghenerariul ungurilor Ardealului  şi aga Costandin Bălăceanu, ginerile lui Şărban-vodă, şi au prins viu pă Haizler ghenerariul neamţilor şi despre partea turcească încă au perit paşa serascheiiariul, iar Costandin-vodă, văzînd că biruiesc turcii pă neamţi, s-au pogorît cu sultanul în vale şi s-au împreunat cu Tukili. Şi fiind toţi acolea atuncea aduseră pe Haizler legat, căruia i-au zis Costandin-vodă: „Jupîne Haizler, ţe-am adus oaspeţi, care ţi-am scris că-ţi voi aduce, [293] priimeşte-i”. Iară el răspunse lui Costandin-vodă: „Nu te bucura de această întîmplare, că am pierdut noi războiul, împăratul nostru mai are ca noi mulţi, ci te bucură de vrăjmaşul tău, de Bălăceanu, că au perit; că eu pentru ca să-l mîntuiesc pe dînsul am căzut în robie şi de sînt şi rob, astăzi am căzut în robie, iară tu eşti rob de cînd te-au făcut tată-tău”. Deacii întrebînd Costandin-vodă unde au perit Bălăceanu, au trimis slujitorii şi l-au adus acolea mort. Ci capul l-au trimis la Bcureşti de l-au pus într-o suliţă în zioa de Sîntă Măriia mare, că întru acea zi să lăuda Bălăceanu că va să fie în Bucureşti, iar trupul i-au rămas acolo batjocură oamenilor. După aceea iarăşi Tukili cu Costandin-vodă, şi cu turcii, şi cu tătarii au mers cătră Sibii, poruncind tuturor ardelenilor boieri să să strîngă în satul Cîrstiianul, care este lîngă Sibii, şi toţi s-au strîns împreună cu alţi ardeleni, bucurîndu-se toţi de peirea nemţilor, şi l-au încoronat pă Tukili craiu Ardealului. Ci nu multă bucurie au vut că Badensis ghenerariul, ce era peste oştile nemţeşti cele mari, auzind de întîmplarea nemţilor celor din Ardeal şi cum că Tukili s-au încoronat craiu Ardealului, au lăsat calea Beligradului şi au venit în Ardeal, a căruia venire auzind, Tukili, şi turcii, şi tătarii nimică n-au mai stătut, ci s-au întors îndărăt pe-ncet şi pă la Teleajăn au trecut în Ţara Rumînească, fiind calea mai lungă, luînd Tukili multă boierime a Ardealului cu dînsul. Şi după ce au trecut aici, turcii şi tăatrii s-au dus pă la locurile lor, iar Tukili au mai zăbovit în ţară, ducîndu-să pe-ncet la Diiu, unde-i era dat iernatec şi multe jafuri şi răotăţi au făcut în ţară, dintru care au întrat vrajbă între Costandin-vodă şi între dînsul. Deacii şi Costandin-vodă au trimis slujitori asupra lui şi unde-i găsea oameni de ai lui îi omorîea fără milă. 
      Iar după ce au trecut el la Dii au avut ţara odihnă. 
      Într-acesta an au luat turcii Diiul, Nişul, Cladova şi Beligradu de la nemţi. Însă la Niş au făcut hanul o mare vitejie, care este vrednică a să scrie, că fiind [293] cetatea cu palangă împrejur şi fiind înăuntru 2.000 de nemţi cu ghenărariul lor, atîta năvală au dat tătarii cît s-au umplut şanţurile de dînşii şi ceialalţi au întrat înăuntru şi pă toţi i-au omorît, de n-au rămas unul dintr-acele 2.000 ce au fost înăuntru. 
      După aceea în iarna aceasta domnul Costandin-vodă Brîncoveanu au avut odihnă şi pace în scaun, air primăvara au început a face gătire mare turcii de au rădicat oaste spre nemţi, fiind viziriu Chiupriuluoglu cel mai mic, şi au purces cu mare gătire cătră Beligrad şi domnului i-au venit poruncă ca să meargă să păzească bohazurile de către Ardeal, şi aşa au făcut. Iar viziriul cu toată puterea împărătească au purces de la Beligrad în sus, cătră nemţi. Nemţii încă au avut gătire bună, fiindu-le mai mare gheneral Badensis, şi sta aşteptînd pă turci în Zemlin şi Străşovar. Acolo mergînd şi viziriul, s-au întîlnit oştile şi rînduind-să după obiceiu şi o parte şi alta, au dat turcii cu o năvală asupra nemţilor atît cît au întrat printr-înşii de le-au stricat toată rînduiala şi-l tăia foarte rău. Încă şi Badensis ghenerariul ş-au pierdut toată socoteala lui, numai alerga şi într-o parte şi într-alta ca să poată ceva îndrepta, dar nu putea s isprăvească nimica, numai norocul lui şi al oştii lui au fost mare că au perit viziriul atuncea, într-acel război, pe carele văzîndu-l turcii perit, s-au dezădăjduit şi s-au tras îndărăt şi au rămas în oarece chip şi nemţii cu oarece biruinţă şi turcii au venit iar cătră Beligrad. 
      Costandin-vodă încă viind de la paza bohazurilor la scaun, despre toamnă, au făcut gătire de nunta fii-sa Stancăi, care au dat-o după Radul beizadea, fecior lui Ilieaş-vodă, carele mai nainte au fost domn la Moldova, fiind neam bătrîn de domn, carele să trăgea din Pătru-vodă Rareş. 
      După acel Radu beizadea dîndu-şi pre fii-sa, cu cinste şi cu mare pompă nuntă au făcut, strîngîndu-se toată boierimea ţării şi venind soli de la Moldova şi dintr-alte părţi mai vîrtos. 
      [294] Deci au venit şi dragomanul cel mare al Împărăţiei Otomanilor, anume Alexandru Scherletoglu, pogorîndu-se de la Beligrad să meargă la Ţarigrad, l-au pohtit Costandin-vodă ca să vie să să împreune amîndoi şi să fie şi la nunta Radului beizadea. 
      Şi fiind dragomanul rudă Radului beizadea, însă prea de aproape şi viind, cu mare dragoste şi cu mare cinste l-au priimit Costandin-vodă şi în casele din curtea domnească l-au conăcit pentru ca să aibă în toată vremea împreunare şi vorbă, între carii mi să pare că mai multă dragoste s-au întărit decît era mai nainte, şi tot dimpreună petrecînd nunta cu bucurie şi veselie. După ce s-au sfîrşit nunta au purces dragomanul de s-au dus la împărăţie, petrecîndu-l cu mare cinste pînă la Dunăre. 
      După aceia domnul, iarna aceea au petrecut-o cu pace şi al doilea an iar cu pace. Iar într-acest al doilea an, iarna, pă mare zăpadă, tătarii au venit pen Moldova fără veste şi au întrat în Ardeal pă  la Comăneşti, fiind calea mai largă, şi mare pagubă au făcut în Ciuc şi în Ghiurghiu, şi iar s-au întors îndărăt, luînd mulţi robi şi mult plean. 
      Pe aceste vremi Costandin-vodă Cantemir, de la Moldova, au tăiat pă Miron logofătul şi pe frate-său Velicico hatmanul la Iaşi, iar pre Miron logofătul la Roman i-au tăiat capul, a căruiaşi jupîneasă într-aceea vreme să întîmplase de murise, şi peamîndoi într-o groapă i-au îngropat. Pe aceştiia i-au vinuit Costandin-vodă Cantemir precum ar umbla cu cărţi la Costandin-vodă din Ţara Rumînească pentru ca să-l scoaţă din domnie. Pentru aceea i-au omorît. După aceea o seamă de boieri moldoveni Antiohie hatmanul, şi Lupul, şi alţii au pribegit aici în Ţara Rumînească, sau pentru căci au dorit tare de Miron şi de Velicico căci i-au omorît Costandin-vodă Cantemir ca să muncească, să facă răscumpărare, sau că au fost uniţi şi cu dînşii la sfaturile lor şi de frică au fugit. Care viind aici în ţară au cerut [295] de la Costandin-vodă Brîncoveanu ajutoriu şi să să ducă la Poartă să pîrască pă Costandin-vodă Cantemir de rău şi de ucigaş de oameni. Carei ducîndu-să acolo la Ţarigrad şi fiind un Laţcarachie spătar, capichehaieaoa lui Costandin-vodă Cantemir acolo la Ţarigrad, şi aflîndu-i că au mers acolo să pîrască pe Costandin-vodă Cantemir, au umblat cu meşteşug şi cu putere împărătească de i-au luat şi i-au băgat în hieară şi i.au trimis la Costandin-vodă Cantemir, la Moldova. Care, ducîndu-i acolo, nici un rău nu le-au făcut, ci i-au ţinut cîtăva vreme închişi şi au dat cheltuiala cîtă au fost făcut pînă i-au luat din Ţarigrad şi apoi i-au slobozit. 
      Iar cînd au fost leat 7201 iară între donul Costandin-vodă Brîncoveanu din Ţara Rumînească şi între Costandin-vodă Cantemir din Moldova întrase vrajbă pentru alte pricini ce s-au zis mai sus, care munciia unul asupra altuia cu multe feliuri de mijloace prin stăpînirea turcească ca să facă rău unul asupra altuia, de vree  ce prin putearea armelor nu să îndrăzniia pentru 2 pricini: una că aşa oaste bogată nu avea, a doua că le frică de turci să să scoale unul asupra altuia, ca să nu le găsească vreo pricină să-i mazălească, ci cu meşteşuguri numai pe la meghistanii turcilor şi cu bani ruga şi da ca să mazălească unul pe altul. 
      Şi fiind un boieriu din Ţara Rumînească pribeag nu din domniia lui Costandin-vodă Brîncoveanu, ci încă din domniia lui Ţărban-vodă, anume Staico paharnicul, în Ţara Ungurească, şi avînd lîngă dînsul pă Preda căpitanul de la Proroci, pre Preda căpitanul de la Milcov, şi pe un Iacşă căpitan Sîrbul, şi pe un Radu Haţag, fost-au trimis Costandin-vodă Cantemir cărţi la aceştia în anul trecut de i-au adus în ţara lui, în Moldova, ca cu dînşiii să lucreze împotriva lui Costandin-vodă Brîncoveanul, ca să-l scoaţă din domnie, de vreme ce şi Brîncoveanu mai nainte [296] trimisese pă o seamă de boieri moldoveni cu pîră împotriva lui Costandin Cantemir, cum s-au zis mai sus, ci vrea să facă şi el una pentru alta. 
      Ci dar i-au ţinut acolo la Iaşi, în tîrgul cel de scaun al Moldovei, pînă cînd au socotit că va fi vremea. Deacii i-au trimis la odriu la Poarta împărătească, fiind capichehaia Moldovei Laţcarachie spătarul,ca să le poarte de grijă, să-i îmreune cu cei mai mari ai turcilor, să-şi dea jalba. Atuncea dar cînd vrea să-i purcează către Odriiu, iar nişte boieri ce mai era pribegi cu ei, anume Barbul căpitanul Brădeanul şi Costandin-comisul Vărzariul, din ce pricină  nu să ştie şi ei îndată au purces de au venit în ţară la Costandin-vodă Brîncoveanu degrab foarte şi i-au dat veste cum merg Staico paharnicul cu ceialalţi, care s-au zis mai sus, cu voia lui Cantemir să-l pîrască la Poartă. 
      Iar Cosandin-vodă, deaca au auzit, îdată au trimes pe Vergo portarul şi pre Barbul Brătăşanul la Odriiu, să apuce înainte la cei mari, făcînd pîră acelor boiero că ei au fost cu nemţii cînd au venit de au stricat ţara şi multă pagubă făcu ţării cu Bălăceanu, ginerile lui Şărban-vodă. Nu s-au săturat şi să să odihnească cu nemţii, ci au venit să facă rău şi pîră domnului, care cu atîta dreptate să află spre turci, precum s-au văzut şi în vremea nemţilor, că nu s-au lipit cu ei, ci cu turcii şi cu tătarii s-au dat şi s-au împreunat de au scos vrăjmaşii împărăţii din ţară. Ca acestea şi altele au zis cărţile cele trimese despre partea ţării către cei mari, mai vîrtoscătră Mustafa-paşa caimacanul, care era prieten lui Vergo portariul încă de cînd era seraschieariu la Baba şi Vergo era capichehaia lui Şărban-vodă ala Baba, care caimacan prin voia lui Vergo portariul şi a dăruirilor au purtat aceste trebi cătră viziriul din vremile acestea, din care, avînd buna nădejde Costandin-vodă Cantemir şi Laţcarachie spătariu, capichihaiaoa, i-au dus la viziriul pentru să le facă treaba, fiind la mijloc acesta şi sol franţozesc, carele mergînd şi zicînd de Costandin-vodă domnul [297] Ţării Rumîneşti, cum este hain de către împăratul şi munceşte să găsească vreme să rădice sabie asupra împărăţii şi cum mulţi domni stăpînesc ţara, carii sînt din neamul lui, carii jăfuiesc fără dreptate cum vor şi cum s-au umplut de multă sumă de bani, cu care-i pot face cîndva pagubă împărăţii, şi altele ca acestea cuvinte împotrivă, ce au putut găsi, au zis, dar nu li s-au ţinut în seamă nimic, de vreame ce Mustafa-pşa caimacanul era de mult ajutoriu lui Costandin-vodă Brîncoveanu cătră viziriul şi le stricase şi le strica toate vorbele lor, şi încă şi alt lucru le-au stricat lor: portul cel nemţesc (sau să zic nebunesc) ce-l purta Preda Prooroci, că avea chică nemţească numai legată supt sus supt işlic şi cizmele cele nemţeşti cu pinteni lungi ce le purta; căruia i-au luat işlicu înaintea viziriului şi a altor mari întru mai adevărată mărturie, precum au fost cu nemţii, cînd cu Bălăceanu au stricat Ţara Rumînească şi acum iar de la nemţi vine. Cizmele încă i le-au văzut nalte şi cu pinteni. Acestea văzîndu-le, de faţă poruncit-au viziriul de i-au pus la opreală ca să trimiţă om credincios în ţara Rumînească să întrebe boierii şi slujitorii ţării şi de vor mărturisi pre domnul de rău, de hain, precum îl mărturisesc acei boieri pribegi, să iasă la dreptate cuvintele lor, iar de vor mărturisi pre domnul bun şi drept împărăţii, iată ei să rămîie mincinoşi şi în patimă. 
      Deci îndată viziriul au trimis un agă la Bucureşti, iară Staicu cu ai lui rămaseră în opreală. Şi viind aga al viziriului la domn ş-au dat porunca ce au avut-o. Domnul îndată au poruncit de s-au strîns toţi boierii cei mari şi mici, şi slujitorii şi i-au trimes la turc să mărturissească cele ce vor şti, au de bine, au de rău. Şi mergînd la turc, toţi cu un cuvînt, cu un glas, au strigat: „Că domnul ne este bun şi drept împărăţii, şi altul nu ne trebuie”, şi pă cuvintele acestea au făcut şi cărţi turceşti iazagiii de mărturiseală, cu peceţi şi cu nume multe, şi le-au dat turcului cu alte daruri şi le-au trimis la Odriiu; care cărţi ducîndu-le la viziriul [298] şi văzînd mărturiseala ţării, că nu să potriveşte cu a celor pribegi, rămăseră pribegii mincinoşi, şi Laţcarache ruşinat, şi Costandin-vodă Cantemir în mare jale şi ocară, că ceea ce au început n-au putut să săvîrşască, ci încă şi punere de suflet socotiia că ş-au făcut, de vreme ce viziriul au poruncit capichihaielilor rumîneşti şi boierilor ce era acolo şi cu un popă Necula de la Sinop, du peste Marea Neagă, credincios domnului muntenesc, de luară pe Staico şi cu ai lui băgaţi în fieară şi în cătuşi şi-i puseră într-un car mocănesc şi într-acel ceas îi porniră, de-i aduseră în ţară, pe carei i-au descărcat din car la casa iazagiului în Bucureşti şi au poruncit tuturor slujitorilor şi toţi oamenii tîrgului să să strîngă să-i vază cum îi aduc. Şi mult norod de oameni să strînsese cît toate uliţele era împănate dincătro veniia. Şi trimise pe gîdea cu un ciomag mare în mînă de veniia înaintea lor în chip de postelnic mare, că aşa să auziia, precum Staico vrea să fie domn în Ţara Rumînească. 
      Drept aceea şi Costandin-vodă îi făcea cinste ca aceea de-i trimisease pe gîdea în loc de postelnic mare, cu toiag de beldie şi pe armaşul cel mare înainte însemnînd şi sfîrşitul lui în ce chip ca să fie. Mai veniia înainte şi boierii care era trimişi la Ţarigrad pentru dînşii şi de o parte şi de alta toată slujitorimea din casa lui efendi, pînă în divanul cel mare, rînduri-rînduri, în spătăria cea mare boierii al doilea, în spătăriia cea mică domnul cu boierii cei mari toţi, uşile toate deşchise. Pe dînşii îi ducea călăraşii de Ţarigrad de supţioară, şi împiedicaţi în fieară şi mîinile în cătuşi. Aşa legaţi de mîini şi de picioare şi cu acest feliu de pompă i-au dus la Costandin-vodă şi i-au îngenunchiiat.
      Începu Costandin-vodă să zică: „N-aş fi gîndit, Staico, să văz una ca aceasta, zău, n-aş fi gîndit în vieaţa mea. Cela ce într-atîta vreme, printr-atîtea locuri şi cu atîtea fealiuri de umblete astăzi să te văz aşa dinaintea mea într-acestaşi chip, zău, n-aş fi gîndit.” *[299]Staico, răspunse: „Greşit sînt mării-tale, doamne. Dumnezeu m-au dat în mîna mării-sale; mila mării-tale încă este mai mare decît greşeala mea.” Zise domnul Predii din Prooroci şi celorlalţi ca de acestea. Să mai zică ei ceva nimică n-au mai zis, fără decît: „Greşiţi sîntem, doamne, greşiţi şi ce va fi mila mării-tale”. 
      Zise domnul: „Armaş, ia pă dumnealor de-i du în puşcărie, unde ş-au gătit, că noi avem altă treabă, să bem, astăzi”. Şi-i rădicară de-i duseră în puşcărie şi domnul au rămas cu boierii toţi de au şăzut la masă toată zioa pînă noaptea, cu fealiuri de muzice, cu tunuri, precum este obiceaiul domnilor, pentru că să întîmplase într-acea zi şi nuntă. Însă pă acei boieri, Staico cu alţii, băgîndu-i în temniţă dedesupt, unde lăcuiesc tîlharii, multă vreme au trecut pînă a le face divanurile. Un divan l-au făcut domnul în spătăriia cea mare; alt divan l-au făcut în divanul cel mare. Al treilea divan l-au făcut singuri boierii fără domnul ce ceealaltă ţară, în visterie jos. Mustrările ce le-au mustrat pe Staicul şi pe ceialalţi domnul şi judecată înfricoşată ce le-au făcut acestor mai sus zişi sînt cuvinte de minune şi cu anevoie a să scrie una cîte una. 
      Dupe ce dar i-au arătat faptele toate îi zicea şi pentru chemările de cîte ori l-au chiemat să vie în ţară, dîndu-i iertăciune şi n-au vrut şi de cîte ori i-au dat pîine de la Sîmbăta, satu domnului, carele avea în ţinutul Făgăraşului şi arătare cum Dumnezeu i-au dat lucruri împotrivă, adecă domnul i-au dat pîine şi cu iertăciune, iară el arunca cu piiatră şi cu vrăjmăşie, pentru care l-au osîndit Dumnezeu de l-au adus supt picioarele lui ca pe un vrăjmaş, iară el nu avea ce să mai zică, fără cît blestema pe Costandin-vodă Cantemir şi pe Cupăreşti, zicînd că ei l-au îndemnat şi să ruga domnului să-l ierte, că fiind om bătrîn nu va trăi mult şi pentru 2-3 ani de ce să-i verse sîngele, să între în păcat. Dar ascultare nu i să da. 
      Pre Prooroceanul aşijderea pedepsiia, pe Milcoveanul, pe Haţaghi, feliuri pe fieştecarele după vina [300] lui. Însă de al treilea divan, ce făcură boierii în vistierie fiind şi vlădica Theodosie, s-au cunoscut sfîrşitul lor, că adusese vlădica pravila şi au deşchis la un loc şi la un cap unde zicea: „Boieriul care va umbla împotriva domnului şi a ţării, să-l spînzure şi să-i facă spînzurătorile mai nalte cu un cot decît ale altor oameni proşti”, şi i-au dat lui Staico de au citit capul acela unde ş-au văzut osînda. Deacii şi de acolea îi rădicară de-i duseră în puşcăie şi preste multă vreme şăzînd în puşcărie au ieşit răspuns de la domnul pe Staico paharnicul şi pe Preda căpitanul Prooroceanul să-i ducă la Znagov, la mănăstire, iar pe Milcoveanul, pe Iacşa şi pe Haţaghi i-au înfierat şi i-au dat pen tîrg şi i-au dus la ocnă. Acolo în ocnă un an au şăzut şi i-au iertat, iar pe cei de la Znagov, au trimis pe un Văcărescu, slugă din boierii domnului, de i-au bătut pă talpe, întrebîndu-i cu cine au avut înţelegere, socotind că vor fi mai fost amestecaţi  şi alţi boiari din ţară. Ci au mărturisit ei vor şti şi cei ce vor fi auzit. Însă n-au trecut vreme multă după bătaie, ci au trimis iar pe acel Ianachie Văcărescul, căpitan de lefecii, şi pă Prooroceanul l-au trimis la Ruşii-de-Vede de l-au spînzurat la zioa tîrgului. Aşijderea şi pe Staico l-au adus într-o noapte în Tîrgul-de-Afară al Bucureştilor şi l-au spînzurat în mijlocul tîrgului, la o zi de tîrg. Acest sfîrşit au luat aceşti boieri. 
      Iar în anul acesta, mai nainte pînă a aduce pe Staico paharnicul, un boieriu, anume Dumitraşco păharnicul de la Corbi, încă au căzut în urgiia domnului Costandin-vodă pentru aceasta că fiind Staico păharnicul în Ţara Moldovei, nepurces la pîră la Odriiu şi mergînd Dositheu, patriiarhul de la Ierusalim, din Ţara Rumînească în Ţara Moldovei şi avînd Dumitraşco păharnicul prieteşug cu patriiarhul, i-au dat o scrisoare să o ducă la Staico păharnicul în Moldova, învăţîndu-l să să nevoiască cum ar putea mai cu deadinsul împotriva domnului şi va fi şi el ajutoriu şi peste scurtă vreme va fugi den ţară, de să va împreuna cu toţi. [301] Şi scrisoarea o au dat-o la Staico păharnicul, care văzînd s-au bucurat şi au pus scrisoarea în pozănariul antiriului şi au purces de s-au dus la Odriu. Şi prinzîndu-i turcii şi dîndu-i în mîinile boierilor lui Costandin-vodă Brîncoveanul, cum aţi auzit mai îndărăt la istoriia lor, îndată l-au fost căutat pen pozănare de niscareva scrisori şi lîgă alte scrisori ce avea  izvoadele cărţilor ce făcuse la turci şi la nemţi, care le-au găsit la el, au găsit şi răvaşu acesta, carele aducîndu-l la Costandin-vodă şi văzîndu-l l-au cunoscut al cui este. 
      Ci îndată au poruncit de l-au prins şi l-au pus a închisoare. Dar nici aceasta n-au fost pricina închisorii lui numai, ci şi alta, că el gtea să fugă în Ţara Turcească, şi după cum avea înţeleagere cu Staico şi muncea să-şi mai adaoge oameni lîngă el. 
      Ci avînd o slugă care ştiia şi turceşte şi umbla el şi pă la Ţarigrad de multe ori la feciorii de domn, mai vîrtos pe la feciorii lui Gligorie-vodă, că cu ei avea Dumitraşco păharnicul cunoştinţă, au văzut un căpitan de cei de leafă urgisit de domnul şi socotind  că să va alătura lîngă vobele şi sfaturile lui Dumitraşco păharnicul, au început a face prieteşug cu el şi de multe ori la cîrciumă mergea de bea şi să spovedea unul cătră altul, pentru care au spus şi la Dumitraşco păharnicul, sluga lui, cum că au găsit om de treabă, căpitan, care făgăduieşte să meargă şi să veseliră. Însă acel căpitan vrînd să vie iar la mila domnului cea mai denainte, au mers la căpitanul cel mare al lor şi toate pe amărunt le spunea şi căpitanul mergea la domnul de le spunea. 
      Pe carele îl învăţă să-i zică aceluia, carele au venit de au spus, că făcînd aceasta, cum s-au căzut au făcut şi milă va avea, numai cum s-au purtat pînă acum cu vorbe cu sluga acelui boieriu, iar tot aşa să să poarte, zicînd că va fugi şi el cu ei pînă va afla vremea întru carea sau Dumitraşco păharnicul va vrea să meargă sau vreo slugă ar vrea să trimiţă cu scrisori şi atuncea îndată să vie să dea veste domnului ca să trimiţă [302] oameni să-i prinză ducîndu-se şi să-i caute şi de scrisori, că prepunea a fi şi ale altor boieri scrisori. 
      Şi aşa au făcut acel căpitan. Au umblat cu sluga lui Dumitraşco păharnicul pînă ce l-au gătit pă slugă şi au vrut să purcează şi s-au împreunat cu acel căpitan zicîndu-i: „că eu, aită, gata sînt şi purcez; mergi şi tu de încalecă şi ieşi la marginea tîrgului să ne împreunăm”. El zise: ”aşa să fie, du-te de purcede şi eu voi veni”. 
      Şi îndată să duse de dete veste omnului de ce să întîmplă şi-i dete îndată cîţiva călăraşi cu el şi merseră unde-şi pusese sorocul şi-l găsesc pe feciorul acelui boiariu şi-l luară de-l băgară în puşcărie şi-i luară toate scrisorile ce le-au avut lîngă dînsul. O minune! În vremea ce prinseră pă fecior cu scrisori, într-acea vreme veniră şi scrisori de la Odriiu aducînd veste că au prins pă Staico păharnicul şi au găsit scrisoarea păharnicului Dumitraşco în bozănariul lui Staico păharnicul. Ci amîndoaă acestea pricini împreunuîndu-se s-au făcut o mînie mare de la domnul asupra acelui boieriu şi îndată au poruncit de l-au închis nu în puşcărie, ci la o casă şi-l păziia cazacii de lefi. Şi acolo au şăzut pînă au adus pe Staico păharnicul cu ceialalţi în Bucureşti în temniţă. Şi după 2 divanuri ce au făcut lui Staico şi cu ai lui, precum s-au zis mai sus, au poruncit domnul căpitanului celui mare de cazaci să ia pe Dumitraşco păharnicul să-l ducă în temniţă, să să împreune cu Staico păharnicul şi i-au zis să-l lase în zioa aceea şi noaptea să şază amîndoi la un loc că pohtiea să să vază unul cu altul şi să facă sfaturi împotriva domniei, ci Dumnezeu le-au plinit pohta să să vază; ce sfătuiesc acum şi zioa şi noaptea amîndoi în temniţă cît le place şi iar să-l ducă cu alai la gazdă. Şi aşa după cum au poruncit domnul au făcut, că i-au împreunat şi i-au despreunat iarăşi. Aceasta în ocara lor şi în batjocura lor o făcea domnul şi în lauda lui că au putut de au făcut nişte lucruri ca acestea şi întru învăţătură altor boieri, ca să nu mai facă altul [303] ca acestea ce au făcut aceşti boieri. Însă domnul nicicum n-au vrut să aducă pe Dumitraşco păharnicul înaintea lui la divan, că zicea că: „nu-mi trebuie să-i văz obrazul”. Ci au poruncit de l-au dus la al treilea divan ce au făcut vlădica cu boierii în vistierie lui Staico păharnciul de i-au pus pe amîndoi în genuche înaintea adunării şi au poruncit de l-au întrebat ce nevoie au avut de au umblat şi el împotriva domnului cu Staico păharnicul. El n-au răspuns alt fără cît zicea că vrea să afle cuvinte de la Staico şi să spuie domnului şi să se arate cu slujbe, dar în deşărt le zicea, că nu era de  a să crede, ci mai vîrtos îl ocăriia cine auziia cuvintele acestea; lui mai cu cinste i-ar fi fost să tacă sau să zică că au greşit, decît să zică şi să mărturisească el că au vrut să facă mozavirie, vînzătoriu de oameni. 
      Însă după ce i-au pedepsit şi i-au dus pe la gazdele lor, Staico păharnicul au rămas în celea ce aţi auzit, iar pă Dumitraşco păharnicul l-au trimis la Tismana, la mînăstire,de au şăzut acolo vreun an. Deacii l-au iertat domnul şi au venit la casă-şi. Dar fieştecum l-au iertat, că după politiceştile pravile îi era vina de moarte, numai avînd frate mai mare pă Vintilă banul, care ţinea o soră a mumei domnului şi mult s-au rugat domnului pentru frate-său, mai vîrtos războlindu-să banul Vintilă, cînd au şi murit, venind domnul Costandin-vodă să-l vază în boala lui ca  pe un unchiu şi boieriu bătrîn de cinste, i-au zis atuncea: „Mă rog mării-tale pentru cel becisnic de frate-mieu, nu te potrivi măriia-ta nebuniei şi blestemăciunii lui, ci pentru mine, fă bine de-l iartă”. Şi îndată făgădui că-l va ierta. Şi aceasta au fost pricina iertatului Dumitraşcului păharnicul. 
      În anul acesta, pă postul cel mare, s-au războlit Costandin-vodă Cantemir, domnul Ţării Moldovei şi au murit. Moldovenii carii era ai lui Cantemir, au rădicat pă feciorul cel mai mic al lui Cantemir domnu în  [304] locul tătîni-său, numele lui Dumitraşco, că Antiohie, feciorul lui cel mai mare, era la Poartă. 
      Şi au făcut cărţi moldovenii despre partea boierilor şi a ţării rugîndu-se ca să le dea pe Dumitraşco, fecior lui Cantemir-vodă, să le fie domn în locu tătîne-său, marii şi micii îl pohtesc fiind tatăsău bun şi drept ţării. Au trimis cărţile la Odriiu ca să le dea la viziriul boierii carii era acolo trimişi mai nainte de Cantemir-vodă pentru trebile ţării, au dat cărţile cum le-au fost porunca, dar nici un folos n-au avut, că Costandin-vodă Brîncoveanu ca aceasta aşteptînd de mult să vază şi fiind logodită fii-sa Mariia dupe Costandin beizadea, feciorul Ducăi-vodă şi vrînd să-l facă domn, nu numai ginere, îndată ce s-au aflat den nişte scrisori a unor boieri moldoveni ce le trimisease din Moldova, carei era supăraţi de Cantemir-vodă, îndată au chiemat pe patriiarhul Ierusalimleanul la curte, că iar venise din Moldova în Ţara Rumînească. Şi îndată au scris cărţi pă la prietenii lui la Odriiu şi au trimis călăraşi cărora solie le-au pus trei zile pînă la Odriiu. Acolo găsînd pă Vergo portarul şi pă alte capichihaiale au dat scrisorile şi au mers la caimacanul, prietenul lui Vergo, şi dîndu-i în ştire, dînd şi rugăciunea domnului în ştire, care să ruga pentru Costandin beizadea, feciorul Ducăi-vodă să-l facă domn, pentru că va să-l facă ginere şi cheltuielele domnii s-au făgăduit că le va da domnul Costandin-vodă Brîncoveanul. Şi mergînd caimacanul la viziriul au nevoit şi au făcut treaba după cum au vrut domnul Costandin-vodă şi au trimis turc, agă, de au luat pă fecioru lui Cantemir-vodă, pă Dumitraşco, de-l duseră la Poartă, unde era şi frate-său Antiohie beizadea şi au îmbrăcat pă fecioru Ducăi-vodă cu caftan, dîndu-i domniia la Moldova. Care degrabă au trimis în ţară ca să prinză pă Bogdan hatmanul, ginerile lui Cantemir-vodă şi pă Iordache vistieriu, fecioru Cupariului; dară nu i-au putut prinde, că mai nainte au avut veste de al Laţcarachie spătaru, fratele lui Iordache vistieriu, fecioru Cupariului, [305] fiind capichihaia şi îndată au pribegit în Ţara Leşască. Iar Costandin-vodă Duca au venit domn cu steag de la împărăţie în Ţara Moldovei şi domniia cu pace; însă averea lui Cantemir-vodă şi a boierilor lui o cerca în tot fealiul şi unde o găsiia o lua şi bucatele lor le vindea, jupînesele boierilor încă au fost la val, care obiceaiu în Ţara Moldovei n-au mai fost, ca să să învăluiască jupînesele boierilor pribegi cu închisori şi cu altele. Iar măriia-sa au făcut, însă nu din socoteala mării-sale, că măriia-sa era un cocon tînăr, ci din îndemnarea boierilor moldoveni. 
      Într-acest an despre primăvară, în gătirea ce făcea turcii oaste împotriva nemţilor, au făcut împăratul turcesc surgun pă viziriul şi au pus ppă caimacanul Mustafa-paşa vizir, care era prieten lui Vergo portariul. Şi fiind gîndul turcilor ca să meargă în Ardeal pen Ţara Rumînească, au poruncit domnului Costandin-vodă din Ţara Rumînească să facă gătire de nişte conace, de nişte pesmeduri multe şi să aibă grijă şi de loc pă unde va băga turcii şi tătarii în Ardeal. Pentru care lucru cunoscînd domnul stricăciunea şi paguba ce va să vie ţării, viind viziriul cu toată puterea împărătească şi hanul Selim Gherii cu toată puterea tătarilor, au nevoit în tot chipul ca să nu vie, dîndu-le bani şi alte daruri, dar n-au putut folosi, ci au purces viziriul de la Odriiu şi hanul de la Crîm şi au venit de s-au împreunat la Olteniţă, toate oştile turceşti şi tătărăşti, dincoace de Dunăre, în Ţara Rumînească, şi au trimis la domnul de au mers la dînşii ca să să sfătuiască pentru calea Ardealului. Ci dar aciiaşi le veni veste de la Beligrad, de la paşa, ca să să lase viziriul de calea Ardealului şi să meargă degrabă cu oştile la Beligrad să-l mîntuiască din mîinile nemţilor, că l-au încungiurat şi-l bat de multă vreme şi, de nu vor grăbi a veni, cetatea piere. Făcură sfat şi lăsară călătoriia Ardealului şi purceseră în sus la Beligrad, pen Ţara Rumînească, pînă la Diiu şi acolea au trecut Dunărea. Domnul ş-au luat zioa bună de la viziriu şi de la hanul [306] şi s-au întors în Bucureşti, ţiindu-se de tabără. Iar cînd fu într-o zi, încă netrecut viziriul cu oştile Dunărea, veni un agă cu poruncă în ceas ce va veni să-l rădice cu gătire de oaste. Turburatu-s-au domnul, întristatu-s-au boierii, miratu-s-au de nestatorniciea turcilor.
      Întîi i-au lăsat de au venit la casile lor şi iar numaidăcît să poruncească să meargă la oaste şi cînd să facă gătire de cele ce trebuie, să mira, însă de nevoie i-au căutat domnuluia purcede a doaă zi cu oştile sale, cu cît s-au putut a să găti. Alelalte gătiri, ce mai era, au lăsat pă urmă să le facă şi să le trimiţă. Care mergînd la viziriul iar cu rugăciuni pă la prieteni s-au scos de oaste şi au venit la scaunul său iară în Bucureşti. Oştile turceşti dar, deaca s-au apropiiat de Beligrad, nemţii nu i-au aşteptat, ci au fugit de la cetate şi s-au dus îndărăt. De ce nimeni nu ştiia, zicea unii că i-au fost lovit lăngoarea de murea foarte rău şi fiind jumătate tabăra bolnavă de inimă şi de altele boale. Deci viind oştile turceşti grele şi multe, s-au temut şi s-au dat înapoi, care văzînd turcii le părea în chip de izbîndă, ci numai au şăzut turcii la Beligrad de au dires cetatea, că o stricase foarte rău nemţii şi au trimis şi zaherea într-o cetate a lor, anume Timişvaru. Deacii s-au întors înapoi pă la locurile lor. Atuncea şi pă Tukili, craiul unguresc, care era la Beligrad, l-au luat de l-au dus la Ţarigrad, iară oştile le-au trimis în Ţara Rumînească şi pă boierii lor să fie supt chiverniseala domnului. 
      În anul acesta au trimis domnul Costandin-vodă Brîncoveanul pre fii-sa Msriia cu jupîneasa Stanca, muma domnului, şi cu boieri mulţi în Moldova de o au măritat după Costandin-vodă Duca, domnul Ţării Moldovei, petrecînd-o domnul şi doamna, părinţii ei, pînă la Afumaţi, a cărora jale de despărţire nimeni nu poate povesti, iar şi veselie ce s-au făcut în Iaşi, la Moldova, cum spun cei ce au fost cîte una, cu anevoie este a să povesti. 
      [307] În anul acesta au făcut pă Dionisie patriiarh Ţarigradului cu mijlocu domnului Costandin-vodă Brîncoveanu, fiind la Olteniţă, văleat 7202. În anul acesta domnul Ţării Rumîneşti nici oştire n-au făcut nicăiri, nice valuri multe n-au avut, ci fiind în scaunul său, au venit doamna Mariia a domnului din Moldova, Costandin-vodă Duca, de au văzut pre părinţii ei, pe Costandin-vodă din Ţara Rumînească, ieşindu-i toată boierimea înainte la Colintina cu toate oştile şi cu mare cinste doamna, mumă-sa, au ieşit întru întîmpinarea fie-sa şi au întrat în Bucureşti frumos pînă în casele domneşti,  unde s-au împreunat şi cu tată-său, fiind cu doamna Mariia şi soacră-sa, doamna Nastasiia, doamna Ducăi-vodă, muma domnului din Moldova. Şi în Bucureşti au şăzut 2 săptămîni. Deacii iarăşi cu aseamene cinste s-au dus îndărăt în ţara ei, petrecîndu-o pînă la Colintina iarăşi. Era şi boieri moldoveneşti Vasilie vornicul, feciorul lui Gavriliţă vornicul, şi Vasilie spătariul, fecior lui Toader vistieru, şi alţii; era şi jupînesele lor, şi altele jupînease moldovence şi călăraşi cu căpitani moldoveneşti. 
      Într-acesta an turcii au trimis oaste la Beligrad şi într-acest an moscalii, cazacii, au luat cetăţile de la Dogan-Ghecet, carii turcii mai nainte le făcuse cu domnul rumînesc Şărban-vodă şi domnul moldovenesc Duca-vodă. 
      Vleat 7203, iarna, au murit împăratul turcesc sultan Suliman şi au rădicat în locul lui pă frate-său, sultan Ahmet, şi au trăit şi el ani 1. După acesta s-au pus sultan Mustafa, nepot lui, fecior lui sultan Mehmet. De la carii Suliiman au rămas un copil şi cînd vrea să moară au trimis de au chiemat pe nepotă-său şi n-au vrut ca să meargă. Văzînd că nu merge au zis cătră ai casii lui: „Ştiu că după mine nepotă-mieu Mustafa va fi împărat, ci să-i ziceţi că nu mă rog de alt fără cît mă rog să păzească vieaţa copilaşului mieu”. Care aşa au făcut, că aşa îl ţinea în saraiurile împărăteşti ca pre al lui copil. [308] Îndată ce au stătut Mustafa împărat, au poruncit să să gătească de oaste. Poruncit-au să vie şi hanul cu tătarii să meargă împotriva neamţilor şi s-au făgăduit să meargă el, capul lui, în războiu. Munciia cei mai mari cu multe feliuri de mijloace să-l oprească pre el şi numai oştile cu seraschiiariu să trimiţă, pecum şi pînă acum; dar nu vrea şi încă şi cine-i zicea îi era vrăjmaş şi toţi meghistaniii au făcut sfat de au pus pe un ienicer-aga de i-au zis despre toţi ca să rămăie şi aşa s-au mînieat, cît l-au făcut surgun şi peste cîtăva vreme au trimis de l-au omorît. Pe viziriul Mustafa-paşa încă l-au mazălit şi au pus altul şi au zis că el nu să numeşte de acum înpărat, ci serdenghesti, şi cum că va să facă sfîrşit şi acestor războaie ce de atîta vreme s-au început şi nu să mai pototlesc, ci ori va peri el cu oastea lui toată, ori va bate pă nemţi şi aşa va avea coneţ şi războiul acesta. 
      Într-aceste vremi, cînd s-au pus împărat sultan Mustafa, i-au venit veste de la Sacîz, adecă Hio, că l-au luat turcii de la frînci, pentru că venise o armadă frîncească în zilile lui sultan Suliiman, unchiul lui, Mustafa, ce au fost mai nainte, şi o luase cetatea Sacîzului. Iară după ce au stătut sultan Mustafa împărat, cum s-au zis mai sus, i-au luat turcii înapoi, care lucru toţi turcii ţinea că este norocos, orguliu, împăratul acesta şi avea nădejde să-i meargă lucrul tot înainte. 
      Viind vremea oştii au purces cu toate oştile sale spre Beligrad. 
      Venit-au şi Selim Gherii-hanul cu tătari şi s-au împreunat la Beligrad şi făcînd pod peste Dunăre trecură cu toate oştile şi nişte cetăţi ce le luase nemţii mai nainte, 3, în clipeală le lua. 
      Nemţii încă avea gătire, dar şi grijă avea şi o tabără ce era mai mare, unde duca de Saxoniia era gheneral mai mare, după el Haizler ghenărariul şi alţii, nu să îndrăzniia a merge la împăratul şi au poruncit şi lui Vetirani ghenărariul, care era în Ardeal, să vie cu oştile lui să să împreune cu toţi, ca să poată sta împotriva *[309] turcilor. Şi purcezînd Vetirani au venit şi au tăbărît lîngă Logoş, neştiind de turci unde sînt. Împăratul încă, neştiind de Vetirani că este la Logoş, au trimis pă arnăut-paşa cu arnăuţi şi cu tunuri să bată acel coştei Logoşul, la care apropiindu-se văd oaste nemţească multă, ca la zece mii. 
      Deacii nu îndrăzni să meargă, ci să întoarse îndărăt lîngă o pădure şi trimise degrabă la împărat de-i dete ştire şi-i zise au să vie însuşi, au să-i trimeaţă ajutoriu, că singur nu îndrăzneşte să meargă la cetate, că sînt nemţi mulţi şi el face şanţ împrejurul oştii lui şi şade acolea pînă a doaă zi. Vetirani încă înţelese că sînt turci acolea aproape, ci încalecă cu puţintei oameni şi merseră de-i văzură unde sînt în şanţuri, şi să întoarse iară la tabără lîngă cetate, făcînd gătire ca sa meargă asupra lor, ci nu trecu vreme multă şi ssi şi împăratul cu toate oştile. Vetirani văzînd mulţie de oşti s-au mirat ce va să facă. Oştile celelalte era departe, nu era putinţă ca să le împreune, îndărăt să facă spre Ardeal nu putea, iară nici nu vrea pentru ruşinea, ci nădăjduind că va avea noroc ca şi într-alte războaie ce au biruit, mai vîrtos cînd au ătut pă Soliman-paşa viziriul în cîmp, turci fiind 80 de mii şi el numai cu 12 mii de nemţi. 
      Ci s-au înşălat, săracul, însă tot s-au gătit şi au dat un războiu vitejesc cu toată puterea turcească, şi 7 ceasuri au ţinut războiul tot înfrîngînd pă turci şi omorîndu-i, ca nişte viteji încă. Ci dar înfricoşîndu-i împăratu pe ai săi că de nu vor izbîndi îi va omorî pă toţi, au dat multe năvăli pînă ce i-au ostenit pe acei nemţi şi au intrat cu sabiile în dînşii şi i-au tăiat pe toţi, cît şi Vetirani au perit în războiu vitejaşte. Iară turcii fără număr au perit însă izbînda au fost a lui sultan Mustafa. Şi îndată au purces de au trecut în Ţara Muntenească pe la Cerneţi, de s-au dus pă la Necopoe la Ţarigrad. Şi cu mare pompă au întrat şi mare mîndrie, cu cîteva căpetenii nemţeşti, ce le-au prins în războiu şi le-au luat du păn cetăţi. I-au pus [310] înainte pă căpetenii şi cu steaguri iar nemţeşti în mînă, însă cu praporii în jos. Deaca au întrat în saraiuri cu halai mare, fiind mare bucurie la tot neamul mohametesc, zic  că muma lui sultan Mustafa, muierea lui sultan Mehmet, de mare bucurie ce avea pentruizbînda ce au făcut fii-său împăratu, s-au mirat cu ce-l va dărui să fie de cinste împărătească şi n-au găsit alt fără cît au fost pus de i-au făcut o za cu pietri de mult preţ şi cînd s-au împreunat i-o au dăruit, zicînd că i să cade să să îmbrace cuhaină oştenească de vreme ce Dumnezeu i-au dat noroc de biruinţă şi l-au sărutat. 
      Într-acest an, încă nefiind împăratul purces la oastea aceasta, care s-au scris mai sus, au venit poruncă la oastea aceasta, care s-au scris mai sus, au venit poruncă la domnul din Ţara Rumînească, Costandin-vodă Brîncoveanu, cu mare grabă şi iuţime să să rădice cu oştile lui să să ducă la Cerneţi, să păzească vadul Dunării care trecea şăicile cu zaherea şi furcatele cu oşti, cu iarbă şi cu gloanţe spre Beligrad şi munţii să-i păzească de haiduci să nu facă stricăciune turcilor sau tătarilor ce să ducea pă uscat la Beligrad. 
      Venit-au poruncă ca să dea cai, cară, boi împărăteşti, de care mare întristăciune era domnului şi tuturor, nu pentru mersul la tabără atîta,cît pentru că-i scorniea făr' de vreme, că era încă iarnă. Şi cînd au scos corturile lîngă Cotrăceni şi au ieşit cu turcul care venise să-l rădice şi au mers pînă la corturi întru credinţa purce-derii, ningea foarte. Şi de acolea de la corturi au trimis pă turcu la Odriiu să dea ştire că au purces domnul la oaste şi au trimis şi caii cei împărăteşti cu 2 comis al doilea  şi cu slujitori de i-au dus la Odriiu, iar carăle şi boii i-au trimis cătră Cerneţi şi domnul s-au întors în Bucureşti de au şăzut vro 2-3 zile încă, pînă au făcut Paştile, şi miercuri după Paşti au purces cătră Cerneţi pă zăpadă, cu fîn hrănind dobitoacele; care ajungînd la satul domnului, Brîncoveni, au şăzut cîtăva vreme pînă s-au strîns boierii care era rînduiţi de tabără şi alte oşti, şi pînă s-au făcut iarbă verde, hrana vitelor. Şi iar au purces în sus la Cerneţi, însă iar încet, pentru [311] ca să treacă vremea unor muşte veninate ce ies primăvara la Cerneţi de fac multă pagubă  oamenilor în dobitoace. Că este între munţii carei taie Dunărea de curmeziş, de iese la Cladova cetate, care au făcut-o Clavdie înpăratul şi la Turnul Severinului, care l-au făcut Sevir împăratul, unde sînt şi picioarele podului lui Traian-împăratul, ce au făcut peste Dunăre, să veade că este o pieatră găunoasă a căriia găunoşitura, gura, este neagră, afumată, ca cum ar ieşi un fum dinlăuntru de negreşte mărginile găurilor, iară nu este fum, ci în toţi anii primăvara iese un feliu de muscă mitiutică, ca-n feliul muşiţii pestriţe şi ca roii iase multă fără seamă, care ieşind din pieatră asupra Dunării, multă să îneacă, că ca un vifor întunecat să porneşte pă Dunăre în jos şi iesă la cîmp, la dobitoace, pă care le muşcă, le veninează şi ceale mai multe mor. Ci cu fum de tufă defîn îşi păzesc cîţiva oameni dobitoacele şi pă ei. Că şi oamenii pătimesc rău de muştele acelea, însă nu mor. Ci pentru acestea mergea domnul încet. 
      Iară deaca au ajuns domnul la Cerneţi, i-au venit poruncă de la împărăţie să să facă cetatea Cladovei, care întîi cu Vetirani ghenărariul au venit o seamă de nemţi în zilile lui Şărban-vodă de au trecut pen ţară la Braşov, al doilea prinţipul Badensis cu Haizler şi Vetirani cu toate oştile nemţeşti au venit de au trecut iar pen ţară, în zilele lui Costandin-vodă Brîncoveanu, iar atuncea poruncise turcul să o facă de bolovani de jur împrejur şi îndată au pruncit domnul de s-au făcut rînduială la ţară să aducă bolovani. Şi aducînd, au început a lucra la cetate, puind 2 rînduri de bolovani, unul nalt, altul scurt şi pentre bolovani punea pămîntul care îl socotea din şanţ, că şanţul îl făcea pă dinafară de bolovani. Şi acolea a şăzut domnul pînă au trecut carăle şi boii de le-au trimis la Beligrad şi pînă au făcut începătură cetăţii, fiind şi turcii de la Cladova de faţă. 
      [312] După aceea au venit poruncă, după rugăciunea ce făcuse, să se întoarcă îndărăt, să meargă la bogazuri, adecă la gurile care vin din Ardeal în Ţara Rumînească să păzească, să nu vie oştile nemţeşti să strice şi ţara şi marginea Ţării Turceşti după marginea Dunării, şi acolea la loc, la Cerneţi, să lase nişte boieri mari cu oşti să păzească, care s-au zis mai sus şi pentru lucrul cetăţii şi ca să trimiţă pesmedul, care să făcuse din porunca împărătească, pă Dunăre în sus; de care foarte s-au bucurat şi au ales doi boieri mari de i-au lăsat cu o seamă de oşti, cu căpitani, să fie de pază, anume Radul stolnicul, feciorul lui Tudor şătrarul din Greci şi Radul cliuceriu, feciorul Hrizii vistieriul din Popeşti, şi i-au învăţat şi le-au dat toată isprăvniciia de trebile ce era acolo, cum s-au zis mai sus. Şi prin vremea ce au fost acei boiari acolo, cetatea o au isprăvir, pesmedul, atîta mii de cantare le-au trimis la Beligrad; unde auziia de hoţi că sînt, trimitea oşti de-i risipiea şi alte trebi şi porunci, ce era, le făcea, spre folosul domnii şi al ţării. 
      Deaca acestea au făcut, dînd ştire domnului de cele ce au lucrat pe acolo, le-au scris domnul ca să rădice aceşti 2 boiari mari, să meargă la dînsul unde-l vor afla. Şi au poruncit la banul Cornea Brăiloiu să meargă el să fie acolo în locu acelor boiari cu căpitanii din Cerneţi şi aşa au făcut, după cum le-au venit poruncă. 
      Cînd au fost toamna, fiind la Tîrgovişte domnul şi banul la Cerneţi, făcînd şi împăratul izbîndă asupra nemţilor şi vrînd să vie pen Ţara Rumînească, să treacă la Ţarigrad, trimis-au împăratu pă un hădămsaipu care să dea veste ispravnicului domnului de la Cerneţi să facă gătire de venirea împăratului şi alt turc, agă, au trimis la domnul, dîndu-i poruncă şi cum mai degrabă să iasă înaintea împăratului. Însă dumnealui banul Cornea de mare politie ce avea cu tot feliul de de neamuri, de limbi, mai vîrtos fiind politie cu turcii, îndată ce au văzut pe musaipul împăratului hadăm-negru şi calul avînd la tabla cu şa şi alţii fără şale, [313] nimic alt n-au mai căutat, măcar un selam malichim de la musaip să auză, ci au încălecat pe cal şi au luat crîngul în cap. Dumnezeu ştie cîte rascuri l-or fi lovit peste ochi, pînă au ieşit cu puţintel suflet. Alelalte ce au avut au lăsat tot la otac, de care lucru să mira şi acel om mare, cum şi ispravnicul domnului au făcut acestea, la carele au ieşit căpitanul de Cerneţi Hristodor şi l-au cinstit, şi l-au îmblînzit, iar măcar că n-au şăzut banul de faţă să-l socoteacă cu ce s-au căzut pe acel om mare, el dar ş-au făcut cinstea singur că au luat un cal dă-i care i-au plăcut din tablaoa banului işi vreo pungă de bani ce avea în dăsagi la otac o au luat.
      Acel feliu de ispravă au făcut banul Cornea domnului şi ţării, care să nu dea Dumenzeu să facă vreun boieriu altul vreodată ca acest lucru, că mare primejdie va veni pămîntului sau domnului ţării, ca să vie un împărat mare ca acesta atucea întîi în pămîntul ţării şi să nu găsească nici conace, nici domn, nici ispravnicu domnului, care să fie pentru o vorbă, pentru o călăuză să îndrepteze calea încătro ar vrea să meargă şi să nu facă rău sau domnului sau ţării (minune mare să ţie). Însă trebuieşte să să ştie că două lucruri au astupat întîmplările aceste rele de n-au venit: bunătatea şi blîndeţele împăratului şi bună chiverniseala domnului ţării. Că împăratu fiind bun n-au cercat ca un tiran  să poruncească să aducă şi de cele ce nu să află în pămîntul ţării, ci mai mult decît fîn şi lemne nimic alt n-au cerut. Chiverniseala domnului aceasta au fost, ce s-au zis mai sus, că deaca au auzit că vine împăratul şi banul au fugit, care au fost ispravnic, şi cunoscînd că nu va veni la lucrul bun aceasta ce au făcut banul, îndată au trimis alţi boiari, pe Caramanlăul postelnicul pentru limbă, pă Bunea armaşul, pă Mihai postelnicul Corbeanu, pă Pătru căpitanu de Obedeni ştiind căile într-acolo. Şi i-au învăţat podurile să facă, lemne şi fîn să aducă pă la conace şi foarte degrabă ajungînd, au făcut porunca şi [314] s-au îmblînzit s-au îmblînzit lucrurile, iar domnul rămîind pă urmă vreo 2-3 zile să sfătuia totdeauna să meargă, oare să nu meagă. Şi era îndoială. Cei mai mulţi, ce nu-i ajungea mintea să socotească mai departe lucrurile cele viitoare, zicea să nu meargă, cu de acest feliu de socoteale: că turcii sînt mînioşi pentru fuga banului şi viziriul nu-ţi este prieten bun şi dar de s-au găsit la Vetirani niscare cărţi trimise de aici şi vor cunoaşte lucrurile noastre pentru care te va opri şi te va mazăli. Însă nu era sfat bun acesta. Iar alţii l-au sfătuit să meargă, că cu mergerea sa toate să vor potoli, orice mînie ar fi, tocma şi cărţi de vor prins, le vor ţinea mincinoase mergînd faţă cătră faţă şi obrazul ce să vede este farmec. „Şi de vei avea vrăjmaşi iar sînt şi prieteni, care vor grăi bine. Văzîndu-te că ai mers, toată ţara este odihnită, nici rău nu ava păţi. Şi nădăjduind şi măriia-ta să te întorci cu slavă şi cu cinste în scaun, iar mergînd cînd te chiiamă făcînd şi banul ceea ce au făcut, cîte vor zice vrăjmaşii minciuni de măriia-sa, toate vor să le crează, ca cum ar fi adevărate, şi atuncea şi de măriia-ta rău, că te vor mazăli şi de ţară rău, că o vor robi, şi-ţi vei pierde şi sufletul după altele.” Însă sfatul acesta l-au ascultat şi au purces de olac de s-au dus de au trecut Oltul, Jiiu şi dincolo de Jii s-au împreunat cu împărăţiia. Însă întîi numai cu Vergo păharnicul şi cu comisul cel mare şi cu alţii 2-3 au fost, cînd au mers la viziriul şi cu groază. Însă ce să facă, au mers. Cum l-au văzut viziriul ş-au schimbat faţa şi ca un ceas n-au vorbit. Iar după aceea au zis: „Diisăz ghieaur, cum nu asculţi porunca de n-ai venit înaintea împăratului ce acum întîi au venit pen ţara ta?” şi altele. Domnul încă au zis că: „Ascult porunca, numai cale depărtată fiind de la Tîrgovişte, cu aceea s-au făcut oarece zăbavă, air nu va fi nici o lipsă, că toate ce va fi porunca împărăţiei să vor face”, şi s-au rugat să-l ierte şi l-au iertat de aceea. Şi l-au rînduit de mergea înaintea împăratului lîngă toiuri povaţă cu vro 30-40 de [315] oameni, iar tabăra osebită mergea. Cînd era la conac şi sta oastea de făcea halai, cînd intra împăratul în corturi, domnul descălica şi îngenunchea şi cînd trecea împăratul să pleca cu capul la pămînt. Aşa-l învăţa cei de lîngă împărat, iar oamenii domnului sta tot călări, apoi încăleca şi domnul şi să ducea la otac. De acolea poamele, pesmezii cei cu apă de trandafir şi cu moscos făcuţi şi struguri şi altele ce socotiia domul nu mai sta de a să trimite la unii şi la alţii, în tot ceasul şi în toată vremea. Galbenii cei roşii nu să vedea că-i trimitea pentr-ascuns. Aşa şi într-acestaşi chip au mers domnul pînă la marginea Dunării, unde s-au pus împăratul în caic şi de acolo din caic au scos caftan şi l-au îmbrăcat la uscat şi împăratul au purces spre Necopoe pă apă. Iar domnul au încălecat şi cu toată cinstea lui au purces spre Brîncoveni; de la Brîncoveni au venit în Tîrgovişte. 
      Într-această vară ce au venit domnul de la Cerneţi, cînd îl slobozise turcii să să întoarcă pe la gurile ce vin din Ţara Ungurească şi plaiurile să le păzească de nemţi, să nu vie în ţară, viind şi la Tîrgovişte domnul, du trimis un paharnic al doilea, anume Ghinea, de au adus [cu] scîrbă foarte mare pe Costandin cliucerul Ştirbei şil-au nchis, nu fără pricină. Ci trimiţîndu-l domnul cîeva ori peste Olt cu seama haraciului, cînd era la curte boieri şi fiind el ca lung la unghii, din feliul Ştirbeştilor, au luat de la ţara cîte ceva şi despre domnie au ascuns. 
      Deaci domnul mergînd în vară aceasta către Cerneţi, la toate conacele veniia la divan, la domn, oameni de să jăluia de luările acelea, arătînd şi scrisorile acesti cliucer Costandin. 
      Domnul căuta la catastişăle visterii care le didese mătci şi nu să găsiia scrise multe sate, mulţi oameni de la care luase bani. Ci domnul le lua răvaşe de le ţinea, care era cu iscălitura acelui boiariu şi au tăcut pînă au mers  la Cerneţi. 
      [316] Acolo şi mai multe boclucuri de acestea ieşiia la meidan, care, socotindu-le domnul, au făcut vreo pungă de pungă de bani, pentru care au poruncit caimacanilor de la Bucureşti să-l chieme pă cliucerul Ştirbei să-i zică să dea banii, să-i întoarcă săracilor, că de voie nedîndu-i, va să-i dea cu ruşine. Şi l-au chiemat caimacanii şi i-au zis. El au tăgăduit că nu sînt nici unile de acestea şi nu va da nici un ban, neştiind iscăliturile lui că sînt strînse în mîna domnulu. Şi încă au zis cătră caimacani că domnul îi este pîrîş, şi judecătoriu. Caimacanii au scris domnului, domnul auzind s-au turburat foarte, însă, fiind blînd şi răbduliv au răbdat pînă ce au venit la Tîrgovişte şi de acolo au trimis, cum s-au zis mai sus, de l-au adus din Romîneşti. Şi au strîns domnul divan de boieri şi l-au adus şi pă el la divan. Şi au zis domnul: „Cluceriu, cînd te-am trimis în aţară cu slujbe, fiind cu boierie, dreptate am poruncit să faci, au nedreptate şi jafuri?” el zise: "Ba dreptate ai poruncit, măriia-ta să fac": Şi începu a să îndrepta din cuvinte, iară domnul zise: „Dar acestea ce sînt?” Şi scoase hîrtioarăle cu iscălitua lui şi le déde la Radul cliucerul, fecioru Hrizii vistierul din Popeşti să le citească. Şi să sculă Radul cliucerul de unde şădea la divan şi le luă din mîna domnului şi începu a citi şi a arăta clucerului Costandin iscăliturile lui, care, deaca au văzut, au rămas înghieţat. 
      Începu a zice că pentru cheltuiala căii şi a feciorilor au făcut. Şi un covor şi nişte tipsii şi tingiri ce au fost luat mită de au făcut nedreptate săracilor, zicea că ele-au dăruit mînăstirii Strehaii. Domnul zise: „Auziţi, boieri, cu jafuri şi cu nedreptăţi face pomene”. Începu a-l mustra zicînd: „Dar pînă cînd aceste jafuri să le faci, cliucere Costandine? Că de nimică, eu te-au rădicat şi te-am făcut slugeriu mare, comis mare şi cluceriu mare, al 6 scaun al divanului şi te-am miluit şi te-am ţinut credincos: Ai luat judeţul Dîmboviţii, l-ai prădat de n-au rămas ca un sat; l-am luat acela şi ţi-am dat Teleormanul, şi mai rău l-ai făcut. Cîte [317] am găsit pe urmă-ţi sume de lei jăfuite, pentru care te-am suduit într-o vreme şi te-am urgisit să nu te văz în ochi. Iar te-am iertat pentru rugăciunea altora. Acum iar ai făcut jafuri şi nedreptate. Ştii tu bine că Matei-vodă cel Bătrîn, şi Grigorie-vodă, şi Grigorie-vodă, şi Duca-vodă, şi Şărban-vodă, văzînd faptele voastre cele rele şi jafurile care le făcea neamul vostru cel rău, au blestemat cine vă va milui şi cine vă va primi pe slujbe. Şi eu am intrat în blestemu acelor domni de ţi-am dat atîtea boierii mari şi slujbe, iară tu tot rău şi jăcaş. La Antonie-vodă cînd umblaşi dijmariu, pentru jafurile tale ai păţit mare ruşine. La Duca-vodă, fiind logofăt de visterie, ai făcut iscălitura vistierului celui mare de vreai să furi 17 pungi de bani şi, aflîndu-te, au vrut să-ţi taie mîna şi să te dea cu catastihul de gît legat pen tîrg. Şărban-vodă, pentru furtişagurile ce ai făcut din banii cailor, au vrut să te spînzure, cum toată boierimea şi ţara ştie de acestea. Şi acum ai îmbătrînit şi tot nu te laşi. Voi să te fac să te înveţi. Ia-l, căpitane de dorobanţi, zise domnul, şi-l du la isterie şi să cauţi un car să-l pui şi să-l duci la Mehedinţi pă satele carele le-au jăfuit  să le dea banii care le-au luat şi apoi să-l aduci, însă să-l bagi şi în fieară." Şi-l luă şi-l duse la visterie pînă în amiazazi. Deacii l-au băgat la puşcăriia de la poartă. Deacii, jupîneasa lui, fiind rudă cu domnul, mergea la jupîneasa Stanca, cu mumă-sa băneasa Ilinca, sora jupînesii Stancăi, mumei domnului şi plîngea rugîndu-se. Însă i s-au făcut milă pentru lacrămile ei şi au grăit jupîneasa Stanca fiiu-său domnului. Pus-au şi pă vlădica de au grăit li l-au iertat de acea purtare pen ţară, de ocară şi au poruncit să dea banii ce i-au luat îndoiţi şi i-au dat, şi l-au ţinut vro doaă săptămîni  închis şi l-au slobozit, zicăndu-i să nu-l mai vază în ochi, să să ducă acasă şi să nu să mai amestece la ceva că va să-l spînzure. 
      După această ocară ce-i veni din fapta lui avea pathola asupra domnului, adecă inimă stricată, şi cerca [318] vreme să facă rău domnului. Şi scrisese la tată-său călugăru, în vreme ce venise împăratul pen ţară şi chemase pe domn cu grabă şi cu mînie, cum s-au zis mai sus, ca să vie călugărul să să apropie cătră dînşii şi să privească ce întîmplare va avea domnul de la turci. De-l vor opri cumva, să să gătească tată-său, şi fraţii lui Ştirbeiu şi cu cîţi oameni vor putea strînge să meargă să-l pîrască la împărăţie, găsindu-i vine domnului. Şi au venit călugărul la Slatina, la nişte vii ale lui, în chip că lucrează la vii, iară el şădea numai pentru această treabă şi avea şi om trimis în tabăra turcească să vază de domn ce-i vor face turcii şi să vie să-i dea veste. 
      Însă întîmplările au fost bune ale domnului de cătră turci şi ei au rămas îndeşărt cu nădejdile lor şi să duseră la Călineşti, spre Piteşti şi acolo şădea cu toţii, ca cum n-ar şti nimic. Iară domnul toate le aflase şi deaca au venit la Tîrgovişte au trimis pă Ghinea păharnicul al doilea cu un armaş la Călineşti, unde era adunaţi şi avea poruncă deaca-l va găsi pă călugăr să-l bage în butuci, să-l ducă la Tismana. Şi mergînd acolo au găsit pă călugărul Ştirbei şăzînd la foc alăturea cu jupîneasa lui Neacşa şi feciorii şi nurorile toate în casă. Şi cum l-au găsit au găsit au dat porunca domnului şi au făcut precum îi era învăţătura, l-au dus la Tismana şi l-au băgat în obezi şi au poruncit călugărilor să nu-l lase să iasă afară nicăiri, nici din obezi să-l scoaţă. 
      Ceata lor să sparse de acolea; mai pe urmă s-au aflat şi omul care era trimis de dînşii în tabăra împărătească, cum am zis mai sus, şi al sdoilea au trimis domnul de au adus pe Costandin cliucerul Ştirbei de l-au închis, şi au închis şi pe ceialalaţi fraţi pe toţi, şi multă vreme i-au ţinut închişi, şi la judecată i-au scos, puind omul de faţă de le spunea faptele lor, carele îl învăţase de s-au dus pă unde lea-u fost porunca lor. Apoi iar nu s-au potrivit domnul blestemăciunii lor, ci i-au iertat iarăşi. 
      [319] În anul acesta, vara, boierii moldoveni carii era pribegi în Ţara Leşască: Iordachie vistieriul, Bogdan hatmanul, Moisi sărdariu, Manole slugeru şi alţii făcură sfat supţire şi cu mare taină şi gătiră o seamă de oaste leşască cu Moisi sărdariu să să ducă la Iaşi, unde era domnul în scaun, ca să ia un capigi-başa al împăratului şi un balgi-baş al hanului şi pă alţi turci ce vor găsi acolo; pecare luîndu-i vor da o pricină la turci cum Costandin-vodă Duca este blestemat, nu este vrednic ca să-şi păzească tîrgul scaunului să nu vie vrăjmaşii împărăteşti să-i ia oamenii împărăteşti, ai hanului de acolea, necum să  păzească o ţară. Şi cu aceasta să mînie pe împărat, pe viziriul şi pe hanul, să-l scoaţă din domnie şi să puie domn după voia lor. Cu acest feliu de socotele au sfătuit şi au socotit de au trimis oastea cu Moisi sărdariu şi au lovit tîrgul fără veste, şi au mers la gazdele turcilor ce s-au zis mai sus, şi i-au luat cum au vrut şi s-au dus în Ţara Leşască. Domnul au rămas ruşinat, boierii ca nişte blestemaţi. Însă cu mare grije şi frică şi întristaciune, că nu ştiia ce sfîrşit va să aibă pentru această întîmplare iar pribegii să bucura cunoscînd că nu va ieşi lucrul lui Costandin-vodă Duca la sfîrşit bun, pentru care lucru auzind şi împăratul, hanul şi viziriul foarte s-au mînieat şi s-au întristat de oamenii aceia, fiind oameni de treabă. 
      Însă mult s-au nevoit socră-său Costandin-vodă Brîncoveanul din Ţara Rumînească să-l împace cu turcii şi cu hanul, şi mai vîrtos cînd au mers înaintea împăratului, cînd au trecut pen ţară împăratul, cum s-au zis mai sus, au zis, au dat, au făgăduit şi i-au scos caftan, ca un agă, de l-au trimis la Moldova în semn de iertăciune şi ca să auză pribeagii şi cei ce nu-l iubesc să să aşaze de a umbla împotrivă-i. Iară pribeagii nu s-au odihnit, că era foarte practici şi ei întru ale domniilor trebi, şi au trimis pîră la hanul Selim Ghereii-han, care era foarte bun prieten lui Cantemir, jăluindu-se în tot feliul şi zicînd că Costandin-vodă [320] Duca au trimis de au chiemat oastea de au luat pe acei agi pentru ca să nu dea bani, arătînd şi nişte cărţi, care zicea că cînt de la domnul ţării trimise la leaşi. Asupra căriia mînie au pus altă mînie. Şi au scris banul la împărat, şi la viziriul mai mult decît acestea şi s-au rugat împăratului să puie pă Cantemir-oglu domn, care lucru după ce s-au aşăzat turcii la scaunul lor, la Ţarigrad, au şi făcut, că făr' de veste, neştiind nici capichihaielile Moldovei, nici cele rumîneşti, au chiemat pe Antiohie, fecior lui Cantemir, şi l-au îmbrăcat cu caftan şi l-au trimis domn la Moldova, la luna lui dechemvrie şi pă Costandin-vodă Duca au trimis agă de l-au luat cu doamnă-sa şi cu ce au avut de l-au dus la Ţarigrad, vleat 7204, dechemvrie 3. 
      Iarna au avut domnul odihnă în scaunul lui în Bucureşti, numai întristat foarte pentru mazîliia gineri-său, domnului de la Moldova, nu atît pentru mazîlie, cît pentru lucrul ce au fost făr' de veste, de nici un Enachie dragoman care era capichihaia domnului Ţării Rumîneşti n-au prins veste mai nainte, carele era veche slugă Porţii turceşti şi iscusit  foarte întru cele ce începea să lucreze, măcar că făcea cu banii ţării, făcea prin daruri ce da, însă tot mai mult decît alţii ce au fost mai nainte de el făcea trebile domnă-său. 
      Boierii din Ţara Moldovei au pribegit în Ţara Muntenească, carei era rude şi credincioşi lui Costandin-vodă Duca şi necredincioşi lui Antiohie-vodă Cantemir, unii era feciori lui Miron logofătul: Ion, Necolae, Pătraşco; alţii era Antiohie hatmanul, Preda armaşul, Paladie, Flondor armaşul, carii şădea în nădejdea domnului muntenesc ca să scoaţă iar pă gineri-său domn Moldovei, să meargă pă la casile lor. 
      Domnul Antiohie-vodă domniia ţara, cum zic, cu blîndeţe cu sfeatnicii lui şi nu răsplătiia rău pentru rău celor ce îndemnase pe Costandin-vodă Duca de-i cerca avuţia şi o luase şi celor ce îndemnase de închidea jupînesile boierilor, dintru care unile era surori lui [321] Antiohie-vodă, ci toate acelea le-au călcat şi le-au lăsat şi-şi căuta trebile domnii. 
      Era domnul acesta neînsurat cînd au luat domniia; carele auzind de fetele lui Şărban-vodă, ce au fost domn în Ţara Rumînească, carele era cu mumă-sa şi cu frate-său fugit în Ardeal, cum s-au zis mai nainte, că sînt frumoase, iscusite, au cerut de la mumă-sa doamna lui Şărban-vodă, să-i dea o fată, să-i fie doamnă. Şi au fost bucuroasă să-i dea o fată, dar prinzînd de veste domnul Ţării Rumîneşti de această vorbă şi fiind rudă fetelor lui Şărban-vodă, n-au îngăduit fiind în vrajbă cu domnul Moldovei, ce au zăticnit. Despre o parte scriia la doamna lui Şărban-vodă zicînd unile şi altele rele ce scriia la ghenerariul nemţilor şi la comăndaţii du prin cetăţile Ardealuilui altele, şi altele ca să nu lase fata să să ducă în Moldova. Domnul Antiohie-vodă, deaca s-au făcut aceste zăticniri, au căutat în ţara lui o fată tînără şi frumoasă, fiică lui Dumitraşco Ceaurul, şi o au luat şi-i este doamnă. 
      Într-acestaşi an, despre primăvară, au făcut împăratul turcesc, sultan Mustafa, oştire iar împotriva nemţilor. Care, ducîndu-să la Beligradu turcesc, au trecut Dunărea să meargă către Timişvar, auzind că bat nemţii Timişvaru, şi aşa înţelese împăratu că nu sînt nemţii toţi, ci grăbiia să meargă să-i găsească pă aceia puţintei, ca să-i poată birui, precum făcuse şi în trecutul an, că găsise pe singur Vetiran ghenerariul cu oastea lui numai, mergînd să o preune cu celelate oşti nemţeşti, şi l-au bătut foarte rău, precum s-au scris înapoi. Aşa gîndiia să facă şi în anul acesta, ci n-au putut, că nemţii încă deac-au auzit că vine împăratu au lăsat cetatea şi ş-au dat veste cu ceialalţi nemţi şi împreunîndu-se cu toţi au ieşit înaintea împăratului într-un cîmp. Împăratul fiind conăcit şi cu şanţ împrejur şi cu carăle toate împrejuru taberii turceşti, precum Tukili, craiul unguresc, ce era la turci, [322] îl învăţase. Au venit nemţii şi dînd năvală au dat de şanţ, de cară, ci n-au putut isprăvi nimic că turcii da cu tunurile, cu puşcile. Nemţii deaca au văzut că nu pot isprăvi numica s-au dat îndărăt şi patru zile nu s-au văzut, nici nu s-au ştiut ce s-au făcut. Cînd au fost a 4 zi, la 9 ceasuri, cînd să închina turcii, iară viind nemţii la turci, turcii să mutase din locul acela între nişte bălţi şi despre cîmp cît loc era uscat, dincătro era să vie nemţii, făcuse şanţuri mari, carăle împrejur cu mai mare gătire şi tărie decît întîi şi tunurile au rînduit pe la şanţuri cu iniceri. Însă cu atîta vitejie au venit nemţii şi cu atîta iuţime, cît s-a mirat foarte cei ce au fost acolo şi împăratul cu ai lui s-au sperieat că-i vor prăpădi pă toţi, cum că venia duca de Saxoniia, care era ghenerariusemus, adecă mai mare preste toţi gheneralii şi cu Haizer al doilea gheneral şi cu Bolin gheneral şi cu alţi ghenerali cu pîlcurile toate, pe carii văzîndu-i turcii au început a ieşi din şanţuri afară călări, pedeştri înainte-le. Dar nici într-o clipeală n-au putut sta, ci au întrat iară în şanţuri şi de acolea vrea să-şi arate vitejiia, iar nemţii cu atîta hărborie au venit, cît un Bovan ghenerariul, cu oastea ce avea supt mîna lui, au nemerit o poartă de ale şanţului de au întrat înăuntru, în turci, care şi într-o parte şi într-alta omorăea pă turci ca pă nişte dobitoace. Şi aşa îi fărîma, ca pă nişte vase de lut şi nemeni nu putea să-i stea împotrivă şi căuta tot poarta împăratului, şi acolo trăgea să meargă. Turcii au fost strigînd: „medetu, medetu, gheaur bezebat”, (vai, vai, ghieaurii ne-au călcat) şi toţi fugea dinaintea lui, care scăpa din puşcile lor. Şi aşa vitejaşte au mers pînă lîngă curtea împăratului (lîngă toiuri). Acolo au ieşit siimenii viziriului şi bostangii[i] împărăteşti şi i-au sprijinit în puşci şi în sabii. Nemţii încă vitejaşte să bătea cu puşcile pînă s-au făcut gloată multă de mulţimea turcilor ce era şi înaintea lor, şi pă urmă, şi de o poarte, şi de altă parte. Însă n-au avut noroc să facă acea vitejie, să între în tabăra legată, într-atîtea [323] mii de mii de turci şi să omoare atîtea mii de turci, pe cum au şi făcut, şi pă urmă să iasă iarăşi. 
      Au perit toţi acei viteaji cu gheneralu cu tot. Cei de afară nemţi ce rămăsese de nu putea să între pren multa nevoinţă ce făcea, au dat destul război cu turcii ce ieşise p-afară den şanţuri, cît au ţinut războiul, de la ceasuri 9 de zi, pînă la 1 ceas den noapte, care sînt 4 ceasuri necurmat războiul. Fără număr au perit şi dintr-o parte, şi dintr-alta la acest război. Întru cei din afară au perit şi Haizler ghenerariul şi alţi nemţi căpetenii şi noaptea viind, nemţii s-au tras îndărăt, turcii tot în locul lor au rămas şi au luat şi cîteva tunuri nemţeşti pentru care să ţinea că izbînda este a lor. A doaă zi dăns-de-dimineaţă au trimis împăratul turci şi tătari după nemţi ca să-i gonească, şi găsindu-i la un loc tăbărîţi, s-au sculat nemţii din locu lor şi s-au tras cătră Tisa, apa aceea ce vine pen Ţara Ungurească, şi au trecut apa Tisa de ceea parte. Turcii, tătarii s-au întors la împărat de au spus că au gonit pă nemţi pînă i-au trecut Tisa şi s-au întors împăratu la Beligrad cu această izbîndă şi de acolo la Odriiu şi iarna au fost acolo. 
      Într-acest an au făcut şi moscalii oştire spre Azac cetatea şi o au luat de la turci, la care mai nainte au avut război afară cu turcii şi cu tătarii de la Crîm, de i-au biruit moscalii şi cetatea încă o luat. Fiind mulţime de cazaci, de moscali, au poruncit împăratul moscalului de au săpat pămîntul împrejurul cetăţii de l-au făcut movilele acelea de pămînt tot le muta spre cetate pînă au ajuns la zidul cetăţii. Deacii au dat năvală peste movile şi au sărit în cetate şi pă cîţi turci au găsit în cetate împreună cu muierile lor, cu copiii lor, pe toţi i-au omorît. Şi aşa luînd cetatea şi băgînd moscali, cazaci de ai lor şi o ţin. 
      Această cetate este pe apa Donului, care apă cură spre Crîmul tătărăsc şi mai nainte au fost cetatea moscalilor, ci pentru că făcea moscalii şi cazacii multă pagubă la Crîm, pogorîndu-se cu vase pe Don [324] la Crîm şi sarea care să pogorăea la Crîm pe apa aceea, pentru treaba crîmleanilor, cînd vrea o sloboziia, cînd vrea o oprea, de care era mare zminteală crîmlenilor. 
      În zilele Radului-vodă, carele mai nainte în Ţara Rumînească fusese şi Sfînta Troiţă din josu Bucureştilor au făcut şi să mutase domn la Moldova şi în Ţara Rumînească era domn fiiu-său Alexandru-vodă, într-aceea vreme sultan, împăratu turcilor, au chiemat pe toţi patriiarşii creştineşti şi au scris şi la domnul din Ţara Moldovei şi la domnul din Ţara Rumînească, poruncindu-le să trimiţă soli despre ei, fiind tot o lége, să roage pă moscali să dea Azacul cetatea turcilor cu voie, că cu război nu o putea lua, că de nu o vor da pe toţi creştinii cîţi sînt supt stăpînirea turcilor, pă toţi îi va omorî. Ci aşa de frică trimise cărţi patriiarşii şi domnii acestor ţări, cu soli la Mosc şi s-au rugat împăratului spuind şi lauda ce li să lăudase turcul şi s-au milostivit împăratul Moscului pentru creştini şi au dat cetatea de voie turcilor, care pînă acum o au ţinut, iar Moscu iar o au luat de la mîna lor. 
      Într-această vară a acestui an domnul Ţării Rumîneşti au şăzut la Tîrgovişte pentru paza plaiurilor cu voia turcilor şi despre toamnă au venit iar la scaun la Bucureşti. 
      Aşijderea şi domnul Moldovei Antiohie-vodă au şăzut la scaunul lui la Iaşi. Într-acestaşi an Sobeţkii, craiul leşăsc, au murit, carele din vreme ce au bătut pe turci leaşii la Hotin, după luarea Cameniţii de la leaşi crăiia pînă acum, căruia fecior mare i-au rămas de 2 fămei. Însă multă neunire s-au făcut între boierii leşăşti şi între oaste şi între toată şleahta, că unii pohtiea pă unul, alţii pă altul, cei mai mulţi pohtiea să puie om strein, nu de pămînt pentru mîndriia lor ce o au, zicînd că mai bine să vor supune unui strein decît cutăruia şi cutăruia. Şi ce este şi cine este cutarele şi ce bag cu seamă de cutarele; celălat celuialalt încă [325] aşa zicea. Şi au leaşii un cuvînt de zic: ne pozlovim, adecă nu vom, nu pohtim. Şi aşa întru această neuniciune au rămas, întru acest an fără crai, vleat 7205. 
      Iar Costandin-vodă Brîncoveanul,  domnul Ţării Rumîneşti, iarna au trecut cu pace şi poruncile ce-i venise de la împărăţie să trimiţă boii, carăle, caii la Beligrad, le-au trimis toate despre primăvară. 
      Şi acea nădejde avea ca şi vara toată să o treacă cu pace în ţară-şi, cu plimbări, cu ospeaţe, privind numai ce vor face turcii cu nemţii şi cu muscalii. Dar aşa zic unii dintru înţelepţi că unde este nădejde multă acolo este şi deşărtăciune. 
      În vreme ce mersese la satul mării-sale, la Obileşti, unde heleşteu mare este şi plimbare foare frumoasă de primăvară, unde nu o dată, ci de multe ori zicea măria-sa; că estimp numai a plimbărilor grijă vom avea din Obileşti în Bucureşti, deacii în Mogoşoaia, deacii în Potlogi, deacii în Tîrgovişte, vom trece vara şi de toamnă la vii vom mearge, unde ni să va părea. Iată un agă împărătesc vine la Obileşti fără veste, neştiind nici capichehaielile domnului, care era la Odriiu, care avea poruncă împărătească îndată să-l rădice pă domn, să-l ducă la Cerneţi şi cu mare grabă făcură gătire cum s-au putut în 3-4 zile. 
      După ce au mers în Bucureşti s-au pornit cu oastea lui cătră Cerneţi, avînd frică să nu-l ducă şi pînă la Beligrad, unde mersese împăratul cu oastea împotriva nemţilor. Însă cu rugăciuni şi cu daruri ce au dat pă la porţile turceşti, l-au lăsat să şază la Cerneţi. Şi acolo au şăzut pînă despre toamnă. 
      Într-această vară, fiind domnul la Cerneţi, i-au venit veste de la Ţarigrad, cum au murit de ciumă fii-sa, doamna Mariia, carea o ţinea Costandin-vodă Duca, fiind mazăl la Ţarigrad. Pentru care mare întristăciune au avut măriia-sa, şi doamna, şi toată casa mării-sale. De la care doamna Măriia rămîind un cocon, anume Şărban, au trimis domnul, moşă-său, de l-au cerut de la gineri-său, să i-l dea, să-l [326] crească el şi să-l aibă în locul fiicii lor. Şi abiia l-au dat, neîndurîndu-să el de sîngele său să-l desparţă. Însă tot l-au dat şi l-au adus. Atuncea a doaă jale au fost, în casa mării-sale şi a doao plîngere cînd au văzut coconu. 
      Într-acest an împăratu turcesc, sultan Mustafa, iar au făcut gătire mare de oaste împotriva nemţilor şi s-au dus cu toate oştile sale la Beligrad. Poruncit-au şi tătarilor să meargă care avînd frică de moscali să nu cumva să meargă pă la casele lor, la Crîm, numai un sultan au mers cu o seamă de tătari şi au trecut pen Ţara Rumînească, dar bine au umblat, că n-au făcut stricăciune ca alte dăţi. Domnul încă l-au întimpinat cu daruri şi au trecut Dunărea pă la Diiu şi s-au dus la Beligrad. Acolo cu împăratul trcesc împreunuîndu-se, podul peste Dunăre făcîndu-l, împăratul au trecut despre Ţara Ungurească şi trecînd Tisa apa, au luat cîteva cetăţi şi au robit multe sate şi multe tîrguri. Au mers şi la o cetate de lîngă Dunăre Petrevorodin, numele ei, unde Tisa dă în Dunăre, ca să o bată. Acolea, de ceea parte de Dunăre, despre partea Beligradului, era şi nemţii cu toată tabăra lor. Care văzînd împăratul că nemţii stau în preajma cetăţii şi nu vor să treacă să să bată şi socotind că nici cetatea nu o vor putea lua, de vreme ce toată putearea nemeţească era acolea şi s-au învîrtejit iar înapoi să treacă Tisa spre Beligrad (au cum zic unii spre Ţara Rumînească să treacă pe acolo), cum socotiia cu oarece izbîndă pentru cetăţile ce luase şi pentru robiia ce făcuse. La care Tisă găsind un pod al nemţilor făcut mai denainte şi alt pod au mai făcut şi au început a trece călărimea cu împăratul; pedestrimea mersese în căpătîiul podului ca să treacă pă urmă şi lăsase un paşă cu cîtăva oaste streajă să vază nemţii ce vor face. 
      Nemţii încă văzînd că turcii s-au rădicat de lîngă Dunăre, au trecut şi ei Dunărea despre turci şi fără veste au coprins pe paşa, streaja turcească cu alţi 5 turci, că ceialalţi au perit nevoindu-se să scape. [327] Dar nici unul n-au scăpat să dea de ştire la împăratul de nemţi că vin, pre care paşă întrebîndu-l de împăratul şi de tabără au spus adevăr, că împăratul cu jumătate de oaste şi mai multă, au trecut Tisa, iar jumătate au rămas dincoace şi este să treacă pînă în seară. 
      Această era înnamiează zi. Nemţii auzind că este oastea turcilor împărăţită peste apă, au grăbit şi au mers fără veste şi au încungiurat pă iniceri şi au pus tunurile asupra podului de-l bătea, una ca să strice podul să nu mai treacă inicerii, să fugă, alta ca să bată în pod să nu treacă turcii cei despre împăratul să facă ajutoriu celor încungiuraţi de nemţi. Şi aşa dînd război tare, împăratul au poruncit viziriului şi altor paşi să treacă pă pod să să bată cu nemţii. Şi au trecut viziriul cu cîţiva, dar nu putea să treacă toţi de tunurile nemţeşti, care bătea în pod. Ci grăbind nemţii au dat năvală şi au întrat în şanţuri unde era inicerii şi nefiind toată oastea împărătească la un loc, i-au prăpădit pă toţi cîţi era dintr-acolo şi viziriul încă au perit, iară nu de nemţi, ci de iniceri. Că deaca au văzut că pier şi oastea cea mai multă era de ceea parte, care era din rea chiverniseala viziriului şi a celor mari, au tăiat ei pe viziriul şi pe toate căpeteniile ce era cu viziriul. Deacii şi acolea au perit cu toţi afară din cei ce au înotat Tisa. Împăratul încă văzînd acea primejdie ce să făcu, cu oastea cîtă era despre el, s-au sculat şi s-au dus la Beligrad, lăsînd corturile şi tot agarlîcu pe urmă. Şi ajungînd la Beligrad cu ruşine mare, au pus vizir pe un Huseim-paşa şi s-au gătit des-au dus la Odriiu. 
      Nemţii, a doaă zi trecînd Tisa dins-de-dimineaţă, au întrat în corturile turceşti de au luat avuţie multă fără număr. 
      Gheneralii au descălicat în corturile împărăteşti şi au pus preoţii lor de au făcut letughie în  corturi şi au făcut ospăţu mare cel ce era mai mare gheneral, Evghenie, de au ospătat pă toate căpeteniile nemţeşti, [328] întru biruinţa ce au avut, lăudînd pre Dumnezeu, întru care ospăţ zice că trei păhară au închinat mari; unul întru numele lui Dumnezeu celui ce le-au dat biruinţă; al doliea păhar întru sănătatea şi norocirea împăratului Leopold; al treilea păhar întru sănătatea şi vitejiia ostaşilor. Şi la fieştecare păhar sloboziia cîte 300 de tunuri nemţeşti şi turceşti, care le luase ei atuncea. Şi au trimis în poşte la Beciu, la împăratul Leopold, de au dat veste de biruinţă, pe carele în bisearică la rugăciune l-au găsit, pentru că şi zioa şi noaptea într-acea vreme şădea la rugăciune pentru că ştiia că atunci vor să să bată oştile şi nu lipsiia din biserică a să ruga lui Dumnezeu. Şi îndată ce au văzut trimisul pe împăratul, cuvîntul cel dintîi acesta au zis: „Bucură-te, împărate, de biruinţă!” Deacii bucuria ce au avut atuncea împăratu şi toate neamurile creştineşti eu las a le scrie, numai să gîndească fieştecarele cît va fi fost şi cîte daruri îi va fi dat acelui vestitoriu de biruinţă.
      Oştile nemţeşti, după aceasta, nu s-au dus la iernatec, ci au mers la Bosna, şi multă stricăciune au făcut în turci, şi în tîrgurile, şi în casele lor pînă s-au apropiiat iarna de s-au dus la iernatec unii în Ţara Ungurească, alţii în Ardeal. 
      Într-acest an, mai nainte pînă a să bate războiul acesa, o seamă de capete, mari boieri, cum le zic ei: domni şi cu 2-3 mii de unguri catane din Ţara Ungurească de Jos, fiind mult supăraţi de nemţi, pentru multe greotăţi, care-i îngreoia, nemaiputînd răbda, s-au scualat şi din cîteva cetăţi ale lor, nemţii cîţi au fost, cu comăndanţii lor, pă toţi i-au omorît şi au luat ungurii prezidiile cetăţilor în mîna lor şi aşteptase să împăratul să meargă cu oastea lui cea turcească să lea jute, carea era la Beligrad, trimiţînd şi vestitoriu la împăratu să dea ştire de lucrul ce au făcut şi să grăbească să meargă întru ajutoru lor. Însă nefiind încă gata împăratul, că tătarii nu mersese, alte oşti turceşti nu ajunsese, ci n-au putut merge, numai răspuns [329] le-au dat ca să să nevoiască să ţie cetăţile cum le-au luat şi în scurtă vreme va veni împăratul şi-i va mîntui. Iară ei n-au putut răbda, ci au fugit toţi la turci. Că deaca au auzit oastea nemţească că pe ai lor du prin cetăţile ungureşti i-au tăiat ungurii, au ales cîteva reghementuri, şi cu ghenerali, şi cu tunuri şi au trimis împotriva lor. Ei văzînd că ajutoriu de la turci n-au într-acea dată şi putere n-au să stea împotriva nemţilor, s-au rădicat călări şi ce au mai putut face rău nemţilor n-au părăsit şi s-au dus la Beligrad, la împăratul turcesc, pe carii cu bucurie i-au priimit întru lauda şi cinstea lui, unde vedea că aleargă ţările la dînsul, făcîndu-se şi ei vrăjmaşi vrăjmaşilor împăratului, le-au dat şi rînduielele pentru hrana lor. Şi au trimis de olac la Tukili-craiul, care era la Ţarigrad cu doamnă-sa, de l-au adus la Beligrad şi i-au dat pre toţi, pre aceea în seama lui. Trimis-au un agă şi în Ţara Rumînească de au luat pă boiari la Tukili, care de cîţiva ani era trimişi acolea să le poarte grija domnul Costandin-vodă Brîncoveanu, între carei era mai mare un văr al lui Tukili, Petrolţi Işfan numele lui, care şi gheneral lui Tukili era. 
      Dar atît s-au dus de mulţămiţi de domnul şi de boieri, cît să nu dea Dumnezeu vreunui frate rumîn boieriu să pribegească în ţara lor vreodată pînă vor trăi ei sau feciorii lor şi cîţi vor fi auzit de la dînşii spuind petrecaniia lor din Ţara Rumînească. 
      Nemţii dară carii mergea împotriva ungurilor rebeli şi, cum s-au zis mai sus, văzînd că au lăsat cetăţile numai cu muierile şi cu copii[i] şi au fugit, au întrat pen cetăţi, şi pen tîrguri, şi pen sate ca cum ar întra nişte haite de lupi înr-o turmă de oi cu miei, carei tirăneşte, păgîneşte, fără nici o milă, ca nişte cruzi sorbitori de sînge, muierile şi copiii lor îi omorăea, a căror sînge va striga cătră Dumnezeu pururea ca să fac răscumpărare. Şi nu crez să  nu facă Dumnezeu răsplătire, de vreme ce nu fără pricină s-au rădicat asupra nemţilor ungurii, de au făcut acestea ce aţi [330] auzit. Ci avînd nevoie mare de nemţi, că le lua cetăţile, satele, muierile de să culca cu dînsele, ce de necaz mare au făcut. Că sînt nemţii un neam rău şi tiran, Dumnezeu să-i judece după faptele lor, care răsplătire socotesc că sau noi sau după noi alţii o vor vedea asupra nemţilor de la Dumnezeu.
      Într-acestaşi an, vara, după ce au purces domnul rumînesc la oaste cătră Cerneţi, au venit în ţară Scarlat Ţelebiu, fecior lui Alexandru Exaporitul, dragomanul cel mare al împăratuui turcesc, chiemat de domnul Costandin-vodă al rumînilor să-şi dea fata după el, Ilinca anume, cu carele au venit popa Necola, grecul de la Sinop, de peste Marea Neagră, fiind credincios domnului şi era şi cîţiva coconi de boieri de Ţara Rumînească, pe carii mai nainte domnul îi trimisese ca să fie la venire cu acel celebiu şi în zioa de dumineca mare au întrat în Bucureşti. 
      Într-această vreme au rădicat Dumnezeu o furtună, vînt mare cu ploaie, atît de iute cît multe case, multe bisearici au fărîmat şi pen locuri ale ţării, că petutindinea au fost această furtună şi dobitoace şi oameni au ucis, copacii scoţindu-i din rădăcină şi sfărîmînd unul pă altul. Că era oameni mulţi (într-aceste vremi lăcuitori păn păduri), cu dobitoacele lor, întru care multă pagubă s-au făcut.
      Însă Scarlat celebiul n-au făcut zăbavă în Bucureşti, ci au purces după domn şi l-au ajuns la Ciocăneştii din Vlaşca, mergînd cătră Cerneţi, şi tot cu domnul au fost de acii înainte. 
      Într-acestaşi an, despre toamnă, o seamă de unguri, de cei ce mai rămăsese în Ţara Ungurească de Jos, ca la o mie de oameni, de unde şi ceialalţi, care s-au zis mai sus, au fugit la turci, după ce pă nemţi au omorît, văzînd că cearcă nemţii să vază cine au mai fost la o vorbă cu cei ce au mers la Împărăţia Turcească, temîndu-se să nu afle şi de dînşii şi să-i omoare, vitejaşte s-au sculat şi dintre nemţii cei de acolo din Ţara Ungurească au ieşit şi pen Ardeal au trecut, fiind şi acolo [331] oşti nemţeşti, şi pe la Bistriţa Ardealuilui au pogorît la Moldova, la Cîmpu Lungul moldovenesc. Întru care fiind jolniri, adecă călăraşi, aoste nemţească vrînd să le stea împotrivă, să nu-i lase să fugă de la creştinii neamţi la turci, ei iar ca nişte viteaji au năvălit şi au tăiat pă jolniri şi au trecut în ţinutul domnului Antiohie-vodă, domnul Ţării Moldovei, care au trimis înaintea lor de i-au întrebat unde merg. Ei au răspuns că merg la turci, cătră carii au zis că domnul este despre partea turcească, ci să aşază în ţinutul lui pînă va face ştire împăratului şi cum va zice împăratul, va face. Şi au şăzut spre Putna pen sate, pen oraşă. 
      Întru acest an, luna lui septemvrie, au rădicat leaşii craiu pe duca de Saxoniia  prin pohta acestor 2 împăraţi: Petru al Moscului şi Leopold al nemţilor. Care duca al Saxoniei, mai nainte pînă a nu-l pune craiu leşăsc, s-au făgăduit că le va scoate Cameniţa de la mîna turcilor, care era luată de la leaşi mai nainte de 26 de ani. Zic cei ce au fost în Ţara Leşască, la coronaţiia craiului acestuia, că cu mare cinste şi cu mare mîndreţe au întrat în scaunul său, avînd oastea lui de la Saxoniia foarte împodobită cu feliuri de haine şi cu alte podoabe, dupe cum le este portul. Însă pîlcul care era îmbrăcat cu haine negre, ai tuturor era cai iară negri; al căruia pîlc era hainele albe, caii încă le era albi. Ai căruia era hainele galbene, caii încă galbeni era; fieştecare pîlc cu ce haine era îmbrăcat cu acel fel de păr era potriviţi şi caii.Iar îmbrăcămintea craiului şi a calului lui era foarte de mare preţ, tot diiamanturi şi robine, mărgăriatriu, întru care lovind soarele să părea că alt soare răsare. Zic unii, carii nu este cuvînt de crezut, cum că preţul acei haine era de 1.ooo de pungi de bani. 
      Acestui craiu, care era duca de la Saxoniia, turcii îi zicea nalcăran, rumîneşte va să zică „fărîmă potcoavă”. Am cercat acest cuvînt să ştiu de ce-i zic turcii aşa şi am aflat de oameni aleşi, de credinţă, că el este om vîrtos, carele potcoava de fier, încă precum sînt la [332] nemţi groase şi cîte cu 8 cuie, o ia în mîini şi o frînge în doaă, adevărat, nu minciună şi pentru aceea i-au pus turcii nume nalcăran, fărîmă potcoavă. 
      Întru acest an moscul împăratul nici o ispravă n-au făcut nicăiri, nici cîmp să să bată cu tătarii, cu turcii,  nici pe apă să să sloboază cu vase, să facă vro izbîndă, precum mai nainte aducea veşti unii, alţii de acolo, mai vîrtos neguţătorii, că au făcut mii de mii de vase, care iau cîte atîtea sume de ostaşi şi cîte atîtea tunuri şi au pornit şi au făcut aceea şi ceelaltă. şi de acum numai sînt să să pornească pe mare la Ţarigrad şi altele ca acestea veşti aducea. 
      Însă nimic de acestea estimp n-au fost. Întrebînd pricina ce au fost de au rămas lucrurile aşa, ci în trei chipuri spunea, mai vîrtos iar neguţătorii ce veniea de acolo şi cei ce să fac viteji şi umblă după aceste veşti. Întîi zic că boierii toţi ai Moscului nici unii n-au pohtit să facă oştire asupra tătarilor, aducînd pricini că de tătari nici o nevoie n-au, pace cu toţi împrejurenii au, pentru ce de bunăvoie să-şi rădice vrăjbi, şi nevoi, şi scîrbe asupră-le întru care să fac multe cheltuiele şi vărsări de sînge, care cînd sînt pentru răscupărarea patriei, adecă a moşiei, sînt bune şi de toţi priimite, iară în deşărt a cheltui este ruşine şi în deşărt a vărsa sînge este păcat. 
      Cu aceste feliu şi mai multe de acest feliu de cuvinte i-au zis, dar n-au puut să-l plece, ci mai vîrtos l-au aprins spre mînie, cît au omorît o sumă mare de boieri, de vreme ce nu i-au umblat pre voie, ci avînd această treabă n-au putut face oştire. Alţii zicea că văzînd boierii că nu le face pre voie, să să lase de oştire, au făcut sfat să-l omoare. Şi cu ce mijloc? Au zis să să ducă unii să dea foc stoliţii. 
      Alţii să fie gat cu puşci şi îndată ce va veni împăratul la foc (că aşa este obiceiu împăraţilor muscăceşti să încalice să să ducă unde să fac aprinderi în stoliţă cetate) să-l împuşce. De care sfat unul s-au osebit şi s-au dus cătră împăratul şi i-au spus toate ce s-au [333] sfătuit boierii împotriva lui. De care necrezînd împăratul despre o parte şi despre alta crezînd şi fiindu-i frică, să mira cum va să cerce lucrul acesta, pe carele iar acel boiar l-au învăţat cum va cerca acest lucru. Şi au trimis în temniţile lui să caute om să semene cu împăratul şi au găsit şi l-au adus de l-au ţinut în casă pînă lîngă seară, căruia i-au zis împăratul: „Omule, tu eşti rînduit spre moarte, după vina ta. Acum ce voi zice, de  vei face, aită să fii mîntuit de moarte. Tu eşti chipul mieu, să iei hainele mele şi să încalici pă calul mieu şi să mergi cu oamenii miei, să te duci la o aprindere de foc ce va să fie la noapte şi de vei scăpa, din norocire-ţi, să fii sănătos, să fii iertat de moartea ce era să mori şi cu alte daruri împărăteşti să te miluiesc”. Şi au prins vinovatul bucuros să facă şi ţiindu-l ascuns l-a îmbrăcat în haine împărăteşti şi au zis comisului să-i gătească calul şi sta aşteptînd aprinderea tîrgului şi iată la 2-3 ceasuri din noapte să rădică foc în tîrg. Împăratul strigă de cal să-l aducă şi scoase calul la scară. Iase cela îmbrăcat în haine împărăteşti, merg înainte, merg pă urmă, după obiceiu şi nimeni nu ştiia de acest lucru. Şi îndată ce merse la foc, din gloată să sloboziră cîteva sume de puşci şi lovesc pe acela ce era chip împăratului şi-l oboară jos. Unul ce era din credincioşii împăratului ce era acolo la foc trimis, văzînd ce fu,  alergă la împăratul şi-i spuse. 
      Împăratul au învăţat de au închis porţile şiş au gătit tunurile şi au trimis la patriiarhul de l-au chemat înlăuntru la el şi i-au spus toată pricina. Boierimea ceealaltă cu sfatul lor văzînd că muri cela, adecă ca cum împăratul, s-au gătit să meargă la curtea împărătească să ridice alt împărat. Cum sosiră la poartă ziseră să deşchiză porţile. Portarii zicea că făr' dă porunca împăratului nu vor deşchide. Ei ziseră că:”împăratul este mort în mijlocul tîrgului şi tu nu ştii, ci grăieşt minciuni.Deşchide că vom întra fără voia voastră şi veţi păţi rău. Dederă ştire împăratului şi patriiarhului [334] cum boierii toţi cu multe gloate au venit şi zic unile altele ca să le descuiem poarta. Patriiarhul au zis cătră împăratul: „Şăzi în casă şi eu să mă duc la poartă să vorbesc cu ei”. Zise împăratul: „Fă, bacico, adecă părinte, ce ştii”. 
      Şi merse acolea, şi începu a le zice: „Ce, v-aţi nebunit fiilor, de umblaţi noaptea în deşărt, gîndind că aţi omorît pă împăratul cu sfaturile voastre şi nu ştiţi că Dumnezeu, păzind pe unsul lui mai nainte i-au descoperit sfaturile voastre şi pe altul au îmbrăcat în hainile lui şi i-au trimis la foc, unde aţi dat şi pă acela aţi omorît, air nu pă împăratul. Ci vă duceţi cineşi pă la casele voastre şi vă lăsaţi nebuniile”. Îndată ce auziră cu groază mare fieştecare s-au dus pă la casele lor. Decii au chiemat oameni credincioşi ai lui, a doaă zi şi i-au făcut căpitani în locul celor ficleni şi au început a strînge oastea, pre care i-au jurat că vor fi cu dreptate cătră împăratul lor. Are şi oaste nemţească ca la 10 mii în leafă, carii sînt credincioşi împăratului şi-l păzesc. Şi aceia find acolea au început a-i aduce pe boieri, pe căpitani. Deacii i-au tăiat, i-au omorît ca la o sută de oameni mari. Şi de acestea zic că n-au putut face oştire spre tătari. A treia pricină şi cea mai de pre urmă zic că împăratul este cam nebun, lipsit de minte şi celea ce nu să cade a face, acelea face; cum îi vine în gînd, bine, rău, aceea face, omoară, omoară cu vină, şi fără vină. Oaste au scornit în cest timp multă şi au o scos într-un cîmp şi o au năpustit acolo şăzînd şi el umbla din cetate în cetate, din tîrg în tîrg, curvind şi făcînd lucruri făr' de treabă, cu care lucruri toată vara aceasta au trecut şi nimeni nu cutează să-i zică un cuvînt, că îndată mîna lui îi tăia cu sabiia, că aşa spun că atît este de iute cît deaca i să năluceşte pă cineva, cu mîna lui îi omoară, de care iuţime toţi s-au îngrozit şi cu mare nevoie îi slujesc, fiind nebun, cum zice Aristofan poeticul în stihul dintîi, care face el începătură cărţii. 
      Leat 1699. După întunerec vine şi lumină, după întunerec soare, adecă după multe turburări ce au avut [335] turcii cu nemţii în 18 ani cu multe ostenele şi cu multe pagube de oameni şi de altele, iată şi dorita pace. Că în anul acesta îndemnînd părţile streine şi pe o parte şi pe alta, mai vîrtos englezul, care şi sol la turci au trimis cu îndemnare ca aceea să facă pace şi fiind turcii osteniţi de atîtea războaie, au priimit ca să facă pace şi au ales împăratul, sultan Mustafa, pe Alexandru Exaporitul, dragomanul cel mare al Porţii othomaniceşti, fiind şi întru toate învăţat, şi înţelept, şi practic de l-au trimis în Ţara Nemţească la cetatea Carloviţa, dîndu-i şi un agă turc, pă Rami reiz-efendi, care pă urmă au ajuns şi viziriu, să fie împreună cu dragomanul, la care loc au venit şi despre partea împăratului nemţesc iar oameni învăţaţi şi înţelepţi, şi împreunîndu-se toţi la Carloviţ, peste apa Savei, între Zimue şi între Varodin, au făcut legăturile de pace şi le-au aşăzat în 25 de ani să fie neclătită. 
      Acest turc, carele au mers cu dragomanul, cum s-au auzit, au fost om prost şi neînvăţat, că au şi zis acei nemţi, care era trimişi pentru pace, că atîta ritorica lui turcul de mojic şi neînvăţat, cît toată ritorica lui Alexandru dragomanul nu putea astupa mojiciia turcului. 
      După aceasta n-au trecut mult vreme, ci au trimis împăratul, sultan Mustafa pe imbrihorul cel mic al lui la Costandin-vodă Brîncoveanul, domnul Ţării Rumîneşti, să-l rădice, să-l ducă la Odriiu, unde era împăratul, şi pentru ce pricină nu ştiia nimeni; căruia domnului mare întristăciune i-au venit, atîta cît s-au bolnăvit. De-abiia s-au îndreptat în cîtăva vreme şi au purces cu voie făr' de voie de s-au dus. Acolo mergînd, o lună de zile au şăzut şi nici un răspuns de nimica nu lua, nici priimiia nimeni ca să meargă să să împreune, că şădea ca un osîndit, de nu ştiia la ce margine va să-i iasă lucrul. Iar cheltuiele, cum spunea cei ce au fost acolo, au făcut foarte mari pe la unii, pe la alţii, ca să-şi dreagă lucrul, să să întoarcă iar pe la scaunul său şi nici într-un chip n-a-u putut pînă s-au făgăduit [336] că va mai adaoge haraciul, care au şi făcut, că l-au mai înmărit de cum au fost cu 240 de pungi şi aceasta s-au împăcat şi l-au priimit de s-au împreunat. 
      Deacii i s-au înnoit domniia şi îmbrăcînd caftan s-au întors la scaunul său cu bucurie. Această pricină de l-au chiemat la Poartă pe Costandin-vodă şi au mărit haraciul, zic că au fost Cornea banul, carele fiind mai nainte trimis de domnul la Odriiu împreună cu capichihaielile domnului, vrînd muftiul să-i însoare un fecior, au fost cerut de la Costandin-vodă să-i dea un dar, 50 de pungi de bani, pentru cheltuiala nunţii şi au priimit toţi şi îndemna pe domn să-i dea, de vreme ce era om mare şi iubit împăratului, învăţînd carte de la dînsul în copilărie. 
      Şi i-ar fi dat domnul, dar Cornea nu l-au lăsat, puind pricini altele la mijloc. Dintr-acestea mîniindu-se muftiul au îndemnat pe împărat de au făcut aceasta ce s-au scris mai sus, de au rămas un greu mare asupra ţării. Însă fără zăbavă şi muftiul acela ş-au luat plata, că s-au sculat zurbale de la Ţarigrad şi au venit spre Odriiu asupra lui sultan Mustafa să-l scoaţă den împărăţie şi să puie pe frate-său, pe Ahmet, împărat, care s-au şi făcut. Şi pe muftiul acela prinzîndu-l, rău l-au omorît.
      După ce dar domnul Costandin-vodă Brîncoveanu au venit în ţară, cum s-au zis mai sus, şi fiind pace între aceşti 2 monarhi, turcul şi neamţul, şi el vesel şi în pace, avînd hatişirif de la sultan Mustafa şi făcîndu-şi şi altul de la sultan Ahmet, fratele lui Mustafa, carele scriia să fie domn pînă în sfîrşitul vieţii lui. Şi aşa cu acestea să bucura în ospeţe şi în veselii, în nunte şi ale boierilor de pămînt şi ale lui nunte, măritîndu-şi fetile, însurîndu-şi feciorii cei de vîrstă, că atîta era fericit, cît mi să pare că toate darurile norocului era asupra lui. Că mulţi au noroc în lume, dar nu în toate, că unii au noroc de cinste, iar nu de feciori, şi de bogăţie, şi de stat frumos şi de altele, alţii au noroc de feciori, iar nu de cinste, şi de bogăţie şi de altele, şi tot au şi lipsă de [337] unile, iar acest domn în toate au avut noroc, bogat, frumos la chip, la stat, vorba lui frumoasă, cu minte mare, rude multe, fii, feate din destul; gineri, nurori aşăjderea, cinste mare şi în boieriea lui, şi în domniia lui, ci au domnit nici o lipsă nu va fi avut. Şi acest domn ar fi putut să zică cuvintele lui Solomon că orice i-au pohtit inima lui nu i-au lipsit. Acestea şi ca acestea văzînd înaintea ochilor lui, numai să veseliea. 
      Întru aceste vremi ce s-au împăcat nemţii cu turcii n-au lăsat Dumnezeu ca să nu aibă neamţii bici să-i bată, ci au rădicat pe Racoţi Ferenţi, nepot lui Racoţi Gheorghie, craiul Ardealului, învitînd toată ungurimea din Ţara Ungurească de Sus şi din Ardeal de s-au rădicat toţi cu sabiia asupra nemţilor, vrăjmaşilor lor şi mare peire s-au făcut în nemţi, că i-au tăiat şi au luat cetăţile lor de la nemţi, avînd gheneral pe o rudă a lui mai mare, anume Berciani. Şi aşa în 8 ani au ţinut stăpînirea cu sabiia, iar după ce au trecut acei 8 ani, trimiţînd nemţii mincioasă graţie, s-au amăgit cei mai mulţişi l-au părăsit pe Racoţi şi s-au dus la nemţi. Care văzînd că-l părăsesec oştile s-au rădicat cu bercenii şi cu alţi domni ai lui şi au trecut în Ţara Leşască. 
      De multe ori au trimis sol la turci, rugîndu-se pentru ca să-i dea ajutoriu, dar n-au vrut să-i dea, de vreme ce făcuse pace turcii cu neamţii, iar de ar fi dat ajutoriu măcar cît ar fi fost de puţini turci şi tătari şi cu oastea ce avea el ar fi pustiit toată Ţara Nemţească şi el a fi rămas craiu desăvîrşit în Ţara Ungurească şi în Ardeal, ca şi strămoşu-său cel bătrîn Racoţi. 
      Întru aceste vremi murind craiul de la Şpaniea, mare vrajbă s-au făcut între franţezi şi între nemţi, vrînd fieştecarele dintre dînşii să ia crăiia Şpaniei şi multe războaie au avut neamţul cu franţozul pentru acea ţară. Însă în cea dupăurmă tot franţozu au biruit şi au pus pe un nepot al lui craiu la scaunul Şpaniei, de dînsul asculta. Numai o părticea dintr-acea ţară i-au dat franţozu neamţului, cît s-au îndurat şi pentru ca să facă pace, precum au şi făcut. Şi dupe aceea n-au [338] trăit multă vreme craiul frănţozesc, ci de bătrîneţe au murit, lăsînd în locul lui pe un strănepot al lui. 
      În părţile despre miiazănoapte, între sfezi şi între moscali, s-au scornit mare vrajbă şi cu războaie unul asupra altuia să nevoia. Care turburări leaşii le-au rădicat neiubind pe Avgust [de] Saxoniia să le fie craiu, pentru care rădicîndu-se o seamă de boierime împreună cu unul mai mare al lor, anume Stănislav Lişinschii, s-au alăturat lîngă craiul sfeţesc rugîndu-l ca să vie cu oaste să scoaţă pe craiul August şi să puie unul dintru dînşii. Şi aşa au făcut, că au rădicat multă oaste şi au venit în Ţara Leşască. Craiul văzînd una ca aceasta s-au unit cu moscalii şi au venit cu oştile cu însuşi ţariul în Ţara Leşască şi, făcînd război cu sfeţii, totdeauna au rămas moscalul biruit, atît cît odată la un război şi oastea o au răpus şi toate armele ce au avut, cît întorcîndu-se ţariul în ţara lui au luat clopotile după mănăstiri de le-au făcut tunuri. Deci fiind August craiul la moscali, craiul sfeţesc au rădicat craiu pe Stănslav Lişinschii şi s-au dus cu toate oştile sfeţeşti în Saxoniia, în ţara lui August craiul, de au iernat. De care auzind August craiul că au întrat în Saxoniia, în ţara lui, de iernează, au părăsit pe ţariul şi s-au dus la ţara lui să să împace cu sfeţul. Care mergînd l-au priimit sfeaţul bine şi s-au şi lepădat de crăiia leşască înaintea sfeaţului, zapis dînd mîna craiului că nu-i mai trebuie să fie craiu. Deci vara, viind sfeţu în Ţara Leşască, iată şi moscalii viind cu ţariul şi făcînd război, iar sfeţul biruieşte şi fug mosacalii în ţara lor, care biruinţă văzînd sfeţul într-atîtea rînduri, fiind şi tînăr, s-au înălţat, s-au semeţit, cît au ieşit din rînduiala aceea ce să cădea să umble şi fiind îndemnat de turci, de tătari şi de Mazipa, hatmanul căzăcesc, ca să meargă în Ţara Căzăcească şi fiind cazacii supăraţi de moscali să vor scula cu toţi într-ajutoriu şi avea nădejde că le va da şi turcul turci şi tătari ajutoriu, cum făgăduise, dar s-au înşălat ticălosul tînăr, că au mers după făgăduială în Ţara Căzăcească şi au iernat [339] în cetate şi viind primăvara nici un ajutoriu de nicăiri nu i-au venit, ci au rămas cu ai lui şi cu oarecîţiva cazaci de ai Mazipei hatmanul. Ţariul încă strîngîndu-şi multe oşti au venit unde era tăbărîţi la iunie 29 de zile, şi atîta de tare războiu au avut amîndoaă părţile, cît s-au părut oamenilor că va să piearză Dumnezeu pămîntul. Însă biruinţa au fost a ţariului şi craiul feţesc, Mazipa-hatmanul, abiia au scăpat cu 2 mii de oameni de au trecut Niprul şi au venit la Voziia. De acolo au venit la Bender, în pămîntul împăratului turcesc. Acolo au şăzut cîtăva vreme. Deacii au trimis împăratul să-l ia, să-l ducă la Odriiu, să-i dea un loc de odihnă să şază, iar el, nevrînd să meargă cu voie, cu război l-au luat şi l-au dus fără voia lui şi i-au dat loc la Dimotica de au şăzut cu oamenii cîtăva vreme. Deacii l-au slobozit de s-au dus la ţara lui trecînd pen Ţara Rumînească şi pen Ardeal şi pen Ţara Nemţească. Iară mai nainte de ducerea sfeţului la Dimotica au venit ţariul, împăratul Moscului, cu oaste asupra turcului să să bată, fiind chemaţi cu multe rugăciuni de domnii şi de creştinii ce sînt supt mîna turcilor şi de domnii şi creştinii ce sînt supt mîna turcilor şi cu acea nădejde ca să ia şi Ţarigradul de la turci, întrebînd: departe este Ţarigradul? 
      Pe acea vreme era domn la Moldova Dumitraşco-vodă, fecior lui Cantemir-vodă, şi în Ţara Rumînească Costandin-vodă Brîncoveanul, carele fiind chemat de turci să meargă la oaste unde venise cu mare gătire de au trecut Dunărea pe la Obluciţă, să să bată cu moscalii, au făcut multe meşteşuguri Costandin-vodă, mai vîrtos cu bani au împăcat pe turci ca să nu meargă la ei, văzînd pe moscali că au întrat în Ţara Moldovei, nădăjduind în oarece chip izbîndă creştinilor. Însă el nu vrea să meargă nici spre o parte, nici spre alta, ca să nu i să întîmple vreo greşeală, măcar că mulţi îl îndemna să meargă la moscali, iar el nicicum nu vrea, numai ce şădea la Urlaţi, lîngă Cricov, privind ce vor face oştile moscăceşti şi cu ale turcului. 
      [340] Iară Toma spătariu Şăitănescu, au dintr-a lui nebună mîndrie, ce pururea avea păreri de domnie sau de sfatul unchilor lui, au lăsat cinstea ce o avea de la domnul său şi binele ce avea fiind spătar mare şi văr premare domnului şi încă nu numai atît, ci mai credincios şi iubit nu avea domnul pe altul ca pe dînsul. Iară el s-au dus la moscali fără voia şi ştirea lui Costandin-vodă, de care mare întristare au avut domnul, nu atît pentru lipsa unui boieriu al ţării sau pentru căci au fugit ca un  ficlean cît se temea de turci că auzind de un boieriu spătariu, şi rudă a lui, şi credincios al lui, că s-au dus la vrăjmaşii lor, toţi să zică şi vor să crează că cu învăţătura lui s-au dus, iar nu într-alt chip şi crezînd îi va veni şi lui şi ţării vreo hata; care au şi fost mai pre urmă, că acestea au fost aceea întăia pricină a nevoii lui Costandin-vodă, că au rămas întru mare necredinţă despre turci. Toma dar, după ce s-au împreunat cu ţariul, au cerut oaste, să-i dea, să vie la Brăilă să o bată şi luîndu-o era cu acel gînd să coprinză marginea Dunării. Şi i-au dat pe Ren ghenerariul cu vreo 8 mii de moscali şi viind la Brăilă o au luat cu război moscalii în 2-3 zile. 
      Ţariul încă cu oastea lui pogorîndu-se pe Prut în jos cu Dumitraşco-vodă Cantemir, care să hainise de către turci, acolo mai jos de Huşi, în nişte locuri rele, le-au ieşit înainte turcii, tătarii, sfeţii cîţi era şi i-au ocolit de toate părţile şi le-au dat război foarte tare; ei încă au slobozit focul ca nişte viteji în 2-3 zile pînă ce au sfîrşit pita de nu avea ce mînca. 
      Deacii au strigat la pacea şi s-au rugat turcilor să le dea de mîncare, care turcii priimind şi ei pacea, dîndu-le moscalii Azacul, cetatea carea este în gura apei Donului de întră în marea ce să chiiamă Meotis, şi alte cetăţi şi le-au dat turcii făină, pesmed, de le-au prins foamea. Şi aşa cu această ruşine s-au întors ţariul cu ai lui la ţară-şi. 
      [341] Turcii încă au rămas în pace, numai ontru căci să hainise domnul Moldovei au slobozit pe tătari de au prădat şi au robit cîtăva ţară a Moldovei. 
      Toma spătariul Şăitănescu au siprăvit cu moscalii, că îndată ce au venit veste la Brăilă, unde era, că au făcut pace moscalii cu turcii, au rămas îngheţat şi ca un mort mltă vreme. Deacii Ren ghenerariul s-au dus după stăpînă-său ţariul, iar Toma au luat pen ţară şi pe Praova au trecut în Aredeal. De acolo pen Ţara Leşască s-au dus şi el la ţariul. 
      Costandin-vodă încă cu întristăciune mare s-au tras de la Urlaţi la Tîrgovişte, venindu-i multe împutăciuni de la turci pentru spargerea Brăilei, cum că ar fi fost mers Toma cu ştirea lui de au adus moscalii de le-au făcut atîta pagubă, care să munciia în tot chipul să le potolească. Iar Cantacozineştii, adecă Şăităneştii, care din feliul lor era neodihniţi şi nemulţămitori tuturor domnilor, precum s-au văzut  mai pre urmă scris, că tuturor domnilor celor mai denainte s-au arătat cu ficleşug şi cu răotate, şi domnului Costandin-vodă încă au început să-l ficlenească, de la carele mult bine au avut, ţiind pe unchii lui, Costandin stolnicul, Mihai spătariul în loc de părinţi şi pe verii lui Ştefan spătarul, Radu comisul ca pe nişte fraţi şi credincioşi. 
      Într-această vreme au socotit că vor putea să-l supre văzînd că turcii s-au mîniiat pe dînsul numindu-l hain şi alte ca acestea şi găsind organ pe Mihaiu-vodă, care era domn mazăl la Ţarigrad, ca prentr-însul să lucreze acele hicleşuguri ale lor. Şi fiind Dumitraşcul hatmanul, fratile lui Mihai-vodă pribeag în Ardeal, la Braşov, fiind ginere lui Mihai spătariul Cantacozino, la dînsul au trmis de au făcut toate peceţile boierilor Ţării Rumîneşti şi le-au trimis aici la socră-său, Mihai spătariul, de au făcut arzuri despre ţară, pîrînd pre domnul că este hain şi bogat, şi alte vorbe viclene de ale lor, şi acelea trimiţîndu-le Dumitraşco hatmanul la frate-său Mihai-vodă, le-au dat turcilor, carii bucurînduse *[342] de aceasta că-l vor putea prinde pe Costandin-vodă, că le era mai nainte frică că nu vor putea pune mîna pă el, i-au făgăduit domniia lui Mihai-vodă. Deci aşa umblînd cărţile de la unii la laţii şi ticălosul Costandin-vodă nimic nu ştiia de acestea, ci încă să gătiia de nuntă să însoare pe fii-său Răducanul, să-i dea pe fata lui Antiohie-vodă, ce au fost domn la Moldova. Şi au trimis pe gineri-său, aga Manolache, cu fii-sa Bălaşa, la Ţarigrad, să aducă cocoana. Iar turcii, cu sfaturile Şăităneştilor, atuncea au găsit vreme, cînd era domnul în Bucureşti şi fără nici o grijă şi au trimis cu taină mare pe imbrihorul cel mare al împăratului şi pe Mustafa aga capigi-başa ca să-l prinză şi să-l ducă cu toată casa lui şi cu toţi ginerii lui la Ţarigrad. 
      Ci dar au venit întîi Mustafa aga la Bucureşti şi imbrihorul au rămas la Giurgiul de au strîns oaste în taină ca de nu să va da Costandin-vodă, ci va sta împotrivă, să vie imbrihorul cu oaste asupra lui. 
      Însă viind Mustafa aga în casele domneşti şi spuindu-i că l-au mazălit împăratul, n-au mai avut ce să mai zică şi ce să facă, că n-au avut ştire mai nainate măcar cu 3-4 ceasuri, că ar fi fugit, măcar că ar fi fost rău de ţară, iar el s-ar fi mîntuit. 
      Aceasta au fost în miercurea cea mare a Paştilor, iar în zioa de joi mare au venit şi imbrihorul cu vro 300 de turci înaintea a căruia i-au ieşit boierii de l-au adus cu cinste pînă la gazdă şi au avut poruncă peste 3 ceasuri să să afle toţi la imbrihorul. Şăităneştii cei mari şi cei mici, miercuri noaptea spre joi umblase pe la Mustafa aga pentru ca să facă domn pe Ştefan spătariul, feciorul lui Costandin stolnicul, şi plecase şi pe cei mai mari ai ţării. Mustafa aga aşăzase şi pe imbrihorul cu mulţi bani şi au priimit şi el. Şi îndată ce s-au strîns toţi cu părintele vlădica, episcopul de la Rîmnic, Mihai spătariul, banul Ştirbei, Şărban Bujoreanul vistierul, Ştefan spătariul şi alţii mergînd [343] înaintea imbrihorului au zis unile-altele şi au întrebat care este spătariu, iară spătaru Mihai au arătat pe Ştefan spătariu. 
      Deci l-au luat turcii şi au cerut caftan să-l îmbrace şi nefiind acii caftanul, s-au dezbrăcat Mustafa aga de conteş şi l-au îmbrăcat pe Ştefan spătariu şi au scos un ferman în care nu era numele domnului, ci atuncea l-au scris iazagiu, Bocteş-efendi, numele lui Ştefan-vodă şi, pînă a să citi fermanul, au venit şi cafatanul de la visterie, şi cal domnesc şi, cu pompa ce să cade domnului s-au dus la curtea domnească, iar pre Costandin-vodă cu toată casa lui şi cu ginerii lui, a doaă zi, în vinerea Paştilor, l-au luat Mustafa aga cu tare urgie împărătească şi l-au dus la Ţarigrad şi l-au băgat în Edicula, unde au fost un loc mai de urgie, şi toată avuţiia ce au avut  acolo lîngă dînsul o au luat turcii. Şi pînă întru atîta avea necredinţă ca cum ar fi mai ascuns avere pînă şi pe doamna şi pe nurori le-au căutat şi au luat ce au găsit care obicei la turc n-au fost mai nainte, să să cerce muierile pîn'tr-atît precu au fost atuncea. Aici în ţară Ştefan-vodă cerca averea lui Costandin-vodă să o găsească cu mare pohtă şi o au şi găsit; ci una au dat-o la imbrihorul în seama împărăţiei, alta au mîncat-o el cu imbrihoru şi i-au stins casa din faţa pămîntului, nu ca unii rude şi făcător de bine, ci ca unui vrăjmaş foarte mare ce ar fi fost, că scotea oameni de ai ţării fără voia lor de striga înaintea agilor ce veniia de la Poartă de pîra pe Costandin-vodă de rău, şi de ficlean, şi de mîncătoriu şi altele.
      Cu acest fel de mulţumită s-au arătat Şăităneştii cătră Costandin-vodă pentru binele şi cinstea ce le făcuse. Fostu-i-au stins casa, şi pe dînsul, şi pe feciorii lui precu, să va scrie înainte. 
      Şi aicea au luat sfîrşit domniia lui Costandin-vodă Brîncoveanul, domnind ani 25, luni 6.
      [344] DOMNIIA LUI ŞTEFAN-VODĂ CANTACUZINO, 
      mesiţ martie 25, leat 7222
      Mă mir de unde  să încep a scrie şi unde să sfîrşesc, pentru domniia lui Ştefan-vodă, devreme ce era om nestatornic în cuvinte şi în fapte, şi în jafuri fără cale şi fără dreptate, atît cît n-au rămas episcop, egumen, călugăr, neguţătoriu, boieriu mari şi mici, care să nu fie jăfuiţi şi prădaţi şi mai ales pe oamenii lui Costandin-vodă i-au stins, măcar că de omorît nu i-au omorît pă nimeni, pentru că nici vremea nu i-au dat îndemînă, fiind domniia lui şi scurtă, şi fără temei de la Poartă, iar le lua tot glumind şi rîzînd. Acea idiomă avea şi cu acea politie să politiia. Spre zisele lui  nu putea să razime cineva că cu ceasuri îşi schimba vorbele şi faptele, iar de a lua şi a jăfui gîndesc că  nu va fi fost altul aseamenea cu el în Ţara Rumînească, doar nici într-alte ţări. Sfaturi de la nimeni nu lua, ci numai el însuşi să sfătuia la celea ce vrea să facă întru trebile ţării, iar întru trebile Porţii turceşti şi ale altor părţi cu tată-său Costandin stolnicul să sfătuia. Că nu era odihniţi să slujască numai unui stăpîn, adecă împăratului trucesc, de la care avea mila şi cinstea, ci umbla de amesteca lucrurile cu nemţii şi cu moscalii şi cu alte neamuri cu gînd ca acela ca s poată turbura pe acele părţi, să să ridice cu război asupra turcilor pe carii biruindu-i să rămîie supt stăpînirea creştinilor, adecă sau al nemţilor, sau al moscalilor, ca să fie ei în veac stăpînitori ţării noastre şi pămîntului nostru, pentru că-şi luase cărţi de contii, grofii, de la amîndoi moharhii creştini. 
      Însă s-au înşălat cu gîndul lor, precum mai pre urmă să va vedea, la ce i-au adus acele umblete ale lor. 
      Acum dar să venim iar la începătură. După ce au luat domnia joi în săptămîna cea mare a Paştilor, numaidecît, trecînd Paştile, au gătit 2 boieri: pe Costandin banul Ştirbei şi pe Radul Dudescul, cumnată-său, pre care şi logofăt mare l-au făcut atuncea şi i-au [345] trimis la Ţarigrad cu bani ca să dea şi pocloanile domniei şi să pîrască pe Costandin-vodă întru atît cît să nu scape cu vieaţă nici Costandin-vodă, nici feciorii lui temîndu-se, cînd vor scăpa veunii dintr-înşii cu vieaţă şi vreodată sortul şi norocul îi va adue la starea cea dintîi a lor şi cunoscîndu-se aieve faptele Şăităneştilor cele ficlene, ce l-au viclenit pe Costandin-vodă şi l-au surpat din domnie şi din toată averea lui, vor petrece rău şi pentru aceea să nevoia în tot chipul cu multe feliuri de pîri şi de aici den ţară, şi aceşti 2 boieri acolo în Ţarigrad cu arzuri în toată vremea, ce da la împăratul şi la viziriul, s-au nevoit ca să-l dezrădăcineze pe Costandin-vodă din faţa pămîntului, pe cum au şi făcut; că dupe multe cazne ce l-au căznit pe Costandin-vodă din faţa pămîntului, pe cum au şi făcut; că dupe multe cazne ce l-au căznit pe Costandin-vodă şi pe feciorii lui, după ce au mers şi imbrihorul de aici la Ţarigrad, fiind plin de vorbele lui Ştefan-vodă, şi ale tătîni-său, şi ale unchi-său Mihai spătaru, şi încă dăruit cu mulţime de bani, au îndemnat pe împăratul de i-au scos în zioa de Sîntă Măriea mare, unde şădea împăratul la un foişor lîngă mare, carele îl numesc turcii Iali-Kioşkiu, pe Costandin-vodă, şi pe 4 feciori ai lui: Costandin, Ştefan, Radul, Matei şi pe Văcărescul de le-au tăiat capetele. 
      Dupe aceea i-au rădicat în prăjini de i-au scos înaintea porţii împărăteşti pentru privirea să-i vază lumea. Şi toată zioa acolea au zăcut, iar după ce au înserat i-au rădicat şi i-au dus de i-au aruncat în mare. 
      Zic unii carii sînt vrednici de crezut că vrînd imbrihorul să purcează la Ţarigrad să fie mers Costandin stolnicul şi Mihai spătariul la dînsul, şi afară din daruri ce i-au dat galbeni şi altele, i-au zis să facă bine să stea cu nevoinţă către împăratul, ca să omoare pe Costandin-vodă şi pe feciorii lui, că au fost vicleni împăratului. Şi acest lucru făcîndu-l va fi norocul fii-său, lui Ştefan-vodă, pe carele el l-au făcut domn şi cirac. Şi cu aceste vorbe rele ale acestor răi şi hicleani batrîni şi cu mulţimea mojicilor ce-i scotea fără voia lor înaintea imbrihorului şi al unui hasechiu ce venise [346] cu caftan de la Poartă, carii pîra pe Costandin-vodă de jăcaş, de viclean şi de altele, acestea au făcut de au perit Costandin-vodă, şi feciorii lui, şi casa lui. Şi lîngă acestea mai mult banul Costandin Ştirbei şi Radul logofătul Dudescul s-au nevoit cu pîră în toată vremea, cu arzuri şi cu gura cătră cei mari, de l-au stins pe acel domn din faţa pămîntului. 
      A cărora fapte auzindu-le pămîntenii noştri toţi, încă şi streinii să mira cum şi în ce chip acei ce au văzut bine, cinste, milă de la Costandin-vodă şi multă bogăţie cît era îndestulaţi de toate, aceea au fost vrăjmaşii cei mai mari. 
      Ci dar să lăsăm pe Costandin stolnicu unchi-său că lîngă alte bunătăţi ce-i făcea şi casii lui, îl numiia tată, că de multe ori şi noi am auzit pe Costandin-vodă zîcînd: „că eu tataă n-am pomenit, de vreme ce am rămas mic de tată, fără cît pe dumnealui tata Costandin l-am cunoscut părinte în locul tătîne-mieu”, şi altele ca acestea zicea acel fericit om. 
      Să lăsăm şi pe Mihai spătariul, unchi-său, carele cu atîta cinste şi mile ce au avut cît să răsfăţa în avere ce avea, de trăia ca un domn şi să zic şi mai bine decît un domn, de vreme ce domnul totdeauna are grijile împărăţii şi ale ţării, iar ei numai această grijă avea să mănînce şi să bea, să se plimbe din loc în loc şi să se veselească, iar ei să brodiră cu atîta răotate asupră-i. Şi să venim iar la Ştirbei banul şi la Dudescu logofătul, pre carii de multa lipsă şi necinste ce avea, precum toată ţara ştie, i-au rădicat Costandin-vodă în cinste ca aceea ce încă nu i să cădea şi i-au făcut bogaţi precum alţii în Ţara Rumînească pe acele vremi nu era şi ei să să facă pînă într-atîta vrăjmaşi şi pricină nevinovatului sînge al stăpînului lor cel bun ca să să verse (o minune!). Cum să nu să mire toţi cei ce au auzit, şi cei ce aud, şi cei ce vor auzi de nemulţămirea acelor oameni. Încă şi răutate au făcut pămîntului aceşti 2 boieri, că au adaos haraciul cu 60 de pungi de bani şi nişte saraiuri, cu banii ţării cumpărate, le-au făcut [347] hoget pe numele lui Ştefan-vodă. Ci dar adevărat este cuvîntul înţelepţilor ce zice cu întrebare: „Oare ce să trece sau îmbătrîneşte înlume mai curînd? Facerea de bine – zice – aceea să trece mai curînd.”
      Acum dară s-au văzut din ochii noştri această zisă a înţelepţilor acelora, că s-au întîmplat la aceşti oameni. Însă Dumnezeu cel ce nu să înşală niciodată au început a trimite şi minuni în lume pentru ca să cunoască toţi că nu sînt Şăităneştii şi cu ai lor dumnezei, ci este Dumnezeu acel mare şi puternic care face minuni singur. 
      Însă întîia minune au fost că trimiţînd Ştefan-vodă pe doamnă-sa şi pe coconii lui la Mînăstirea De-un-Lemn, unde este o icoană a maicăi preacestii, făcătoare de minuni, pentru închinăciunea şi pentru chip de evlavie, întîmplîndu-se în zioa de Sîntă Măriia mare, adecă adormirea preacistii, de era acolo doamna la mînăstire, în care zi şi la Ţarigrad au tăiat pe Costandin-vodă şi coconii lui (o minune!), şi într-aceeaşi zi au lovit pe această doamnă a lui Ştefan-vodă nevoie, lovitură, îndrăcire cît s-au spăriiat toţi cîţi era acolo cu dînsa şi să mira ce să-i facă. Şi multă vreme cu acea îndrăcire au fost. Şi această întîmplare fiind, iar n-au venit Ştefan-vodă şi cu ai lor la cunoştinţă ca să-şi vază păcatul ce l-au făcut, pentru care Dumnezeu şi minune mare au făcut de s-au îndrăcit doamna sa şi să fie căzut la pocăianie, ci au zis că o au fermecat călugăriţele de acolo împreună cu o călugăriţă anume Olimbiiada, ce era mătuşe doamnii Păunii, sor cu mumă-sa, şi le-au pus la mare pedeapsă pe toate şi pe unile din muieri de acelea le-au şi spînzurat, iar pe mătuşă-sa Olimbiia o au trimis la Baţcov, al mînăstire, şi o au zidit într-o chilie, lăsîndu-i numai o ferestruie, de-i da pe acolo pită şi apă. 
      Această pocăinţă făcea ei pentru păcatele lor. Şi nu s-au îndăstulat Ştefan-vodă numai pe moartea lui Costandin-vodă şi a feciorilor lui, ci încă fiind doamna şi ginerii lui Costandin-vodă şi alţi oameni ai lui scăpaţi *[348] din primejdiia morţii pre acrele vrea turcii să-i sloboază să vie în ţară, iar el s-au sfătuit cu tată-său şi cu sfetnicii lor că nu să  cade să vie în ţară, ci să-i facă surgun. Şi au făcut meşteşug cu imbrihorul şi i-au înşălat de au dat bani 80 depungi, zicîndu-le că zic turcii că vor da aceşti bani îi vor slobozi şi ei în nădejdea aceea au trimis pe la casile lor aici  în ţară de au făcut cum au putut, de au dat acei bani şi despre altă parte scriia la imbrihor ca să să nevoiască să-i facă surgun la Kiutaiu, la Anadol, şi au fost cu banii daţi, şi surguniţi. 
      Într-aceste vremi craiul sfeţesc, carele au trecut prin Ţara Rumînească cu oastea  ce avea lîngă dînsul şi s-au dus a ţara lui Sfeţiea. Carele fiind scăpat din războiu ce au avut cu muscalii la Poltava, în Ţara Căzăcească, şi viind turci şi şăzînd cîtăva vreme în Ţara Turcească, la Bender, dupe aceea la Dimotiha, iar cu voia turcilor s-au slobozit şi s-au dus la ţara lui, carele multă cheltuială au făcut ţării cu merticele ce i să da, măcar că turcii au ţinut cheltuiala în seamă la haraci, iar Ştefan-vodă n-au vrut să plătească nimului de cele ce s-au luat de s-au dat sfeţilor, precum au fost şi cu caii ce s-au dat la împărăţie şi cu altele carele le-au luat cu jafuri şi împărăţiia le-au ţinut în seamă la haraci. Iar Ştefan-vodă n-au dat nici un ban nimului, ci au rămas toţi cu lacrămile pre obraz şi alt n-avea ce face făr' de numai aceea ce au obiceiu neputincioşii de blestemă, şi ei blestema. 
      Dupe aceasta turcii brăileni, avînd şi pizmă asupra ţării pentru Toma spătarul Cantacuzino că venise acolo cu moscalii de făcuse mare pradă, au scornit şi ei gîlceavă pentru hotarăle ce să hotărăsc cu Ţara Rumînească şi întra cu hotaru în ţară de lua pămînt mult şi din toate hotarăle, din toate satele după margine; pînă aproape de oraşul Flocii pusese supaşi de lua vamă ei din bălţi. 
      Deci Ştefan-vodă au trimis la Poartă de au adus un agă al viziriului ferman de poruncă ca să ţie hotarăle *[349] dupre cum s-au ţinut mai nainte, să nu treacă mai mult, şi de aici au rînduit boieri pe Neagoe stolnicul Topliceanu, şi pe Drăghici medelnicerul Strîmbeanul, şi pe Radu vornicul Popescu de s-au dus iarna la Brăila şi, strîngîndu-să la cadiu, brăilenii şi cu boierii au avut multă gîlceavă. Însă în cea după urmă au biruit boierii ţării cu dreptatea ce au avut şi au luat hogetu de la cadii, scrindu-să hotarăle cele vechi, ca să fie iar pe acolea şi carte au scris de au gonit şi subaşi du prin sate. 
      Întru aceste vremi a domnii lui Ştefan-vodă, vara, au făcut gătire mare turcii de oaste asupra Ţării Moreea, care o ţinea veneţiianii de cîţiva ani, luîndu-o ei de la turci, şi strîngîndu-să oaste multă, singur viziriul Ali-paşa s-au dus cu oştile. Şi mergînd în 40 de zile toată ţara o au luat; unile cetăţi mai numite şi tari, avînd înăuntru frînci, au stătut împotrivă, ci cu năvala ce da în 3-4 zile lua pe fieştecare de aceste. Iar cele mai multe sate, cetăţi s-au închinat. Şi cu mare izbîndă s-au întors vizirul înapoi, pre carele cu cinste l-au priimit împăratul, cum n-au priimit altă dată împăratul pe alt viziriu. Şi veneţienii au rămas ruşinaţi într-atîta vorbe ce au zis că au atîta galeoane, corăbii şi altele pline de oşti şi cavalerie de Malta şi cînd au fost pe urmă nicicum nu şi-au ivit obrazul ca să dea ajutor ticăloşilor greci, de la care într-atîţia ani luase mare sumă de bani, ci i-au lăsat făr' de ajutor de s-au robit mulţime de creştini pravoslavnici. 
      Dupe ce acestea s-au făcut şi viind Ali-paşa viziriu la Odriiu şi fiind caimacan Rechiap imbrihorul, care pusese domn pe Ştefan-vodă, nu ştim din ce pricină au grăit viziriul împăratului şi lau făcut pe acest caimacan paşă la Bender, trimiţîndu-l cu olac să să ducă, care nu multă vreme au fost paşă acolo, ci au trimis vizirul om al lui de l-au omorît şi i-au adus capul la Poartă. Pentru care auzind Ştefan-vodă mare întristăciune au avut, căci aceste caimacan îl făcuse domn şi el l-au ţinut în domnie cît au fost. Iar după [350] ce au perit nădejdea lui să temea tare de mazălie. Ca de acest fel de slăbiciuni ale domnului Ştefan-vodă cunoscînd Mihai spătarul, unchiu-său şi fiind neodihnit om şi amestecători de domni, au început a umbla cu scrisori la cuscră-său Mihaiu-vodă, prin mijlocul gineri-său Dumitraşco hatmanul, care era frate lui Mihai-vodă, îndemnîndu-l ca să nevoiască în tot chipul să făgăduiască în tot chipul turcilor bani ca să-i dea domniia Ţării Rumîneşti şi au şi umblat destul, dar unde nu va Dumnezeu, oamenii încă nu pot, că nu s-au întîmplat aşa cum au vrut Mihaiu spătarul, ci într-alt chip. Că vrînd împărăţiea să meargă cu oşti către Beligrad şi ştiind că Ştefan-vodă nu este drept împărăţii, să fie spre aceste părţi de loc, deci cînd au fost leat 7224, ghenar 9, au venit un turc trimis de la împărăţie, anume Isuf aga, cu ferman de mazălie şi cu veste cum că au pus domn pă Nicolae-vodă, care era domn la Moldova cu a doa domnie şi lui Ştefan-vodă i-au dat vreme în 5 zile de s-au gătit şi l-au ridicat cu doamnă-sa, cu coconi, de i-au dus la Ţargrad şi au mers şi tată-său împreună cu dînsul. Iar Mihaiu spătarul fiind la satu lui, la Cozleci, înţelegînd cum că vine Nicolae-vodă domn şi cuscră-său Mihai-vodă nu, au fugit să treacă la nemţi, iar plăiaşii l-au prins şi l-au întors îndărăt. Deci peste cîteva zile au venit şi cărţile de la Nicolae-vodă la boieri, scriind tutulor să să bucure şi scriia spătarul Mihai să fie caimacan pînă va veni şi măriia-sa. Deci o seamă de boieri şi cu slujitori şi cu alte gătiri au ieşit înaintea mării-sale la Focşani, şi s-au împreunat, şi cu cinste i-au priimit şi au venit cu toţi pînă la Bucureşti. Deci la Bucureşti, iarăşi mai cu mare cinste au ieşit ceilalaţi boieri şi cu toată slujitorimea, şi au întrat în scaun cu mare pompă, mutîndu-să de la domnie iar la domnie, priimind şi măriia-sa pe toţi cu dragoste. Iar a lui Ştefan-vodă domnie au fost un an şi noo luni. 
      [351] DOMNIIA LU NECULAE-VODĂ DINTĂIU, 
      leat 7224 
      Şi rămîind Nicolae-vodă domn Ţării Rumîneşti s-au temut de Ştefan-vodă că nu-l va lăsa să domnească cu pace, ci au făcut pîră mare la vizirul şi la împărăţie şi au dat 1.000 de pungi de bani viziriului de au tăiat capul lui Ştefan-vodă şi al tătîne-său, lui Costandin stolnicul, şi pe ceilalaţi boieri ai lui Ştefan-vodă pe Mihaiu spătarul, unchi-său, şi pe Radu Dudescu vel-logofăt i-au pus la opreală, apoi i-au trimis la Odriiu, la împărăţie, de i-au tăiat şi pe dînşii, şi aici au adus turci de le-au luat tot ce au avut, făcînd mezat, de le-au făcut tot bani, şi pe alţi boieri i-au ţinut la opreală şi le-au luat avuţiia. 
      Iar cînd au fost la luna lui avugust, într-o vineri, lui Neculae-vodă i-au dat o spaimă cum că îl împresoară nemţii şi îndată au purces în murgul serii şi i-au făcut zio în Giurgiul şi şăzut acolo cîteva zile, apoi iar au venit cu grecii lui la Bucureşti şi işindu-i boierii cei de ţară înainte la Fîntîna Radului-vodă, iar el ca o hiară sălbatică îndat au tăiat pe Pătraşcu vel-dvornic Breazueanul acolea în drum şi iar au început a pune boieri la opreală, iar feciorii Dudescului şi cu alţii au scăpat în Ţara Ungurească cu mumă-sa Mariia Dudeasca, fata lui Costandin stolnicul. 
      Iar cînd au fost la noiemvrie 14, într-o zi miercuri, dinsu-de-dimineaţă, au sosit Barbul sărdar, fecior Cornii banul, şi cu alţi boieri de ţară, cu multe catane, şi au prns pe Necolae-vodă, şi l-au dus în Ţara Ungurească şi au tăiat toţi turcii cîţi au găsit în Bucureşti. 
      Apoi peste vreo săptămînă iar au venit un domn mare sîrb, şi cu multe catane, şi cu nemţi în Bucureşti de au şăzut trei zile pînă ş-au luat boierii tot ce au avut şi s-au dus boierii în Ţara Ungurească, iar catanile şi nemţii, luînd toate tunurile din Bucureşti, s-au dus la munte de au făcut cetate la mînăstire la Mărgineni şi la Cîmpu Lung. 
      [352] Şi au prădat Bucureştii foarte rău şi ţara, neavînd cine să-i folsească. Numai fiind aici în Bucureşti preasfinţitul patriiarh al Alixandrii, sfinţii-sale făcîndu-i-să milă de ţară au trimis cărţi la paşa de la Giurgiul cum că ţara piere şi nu este nimic vinovată. Paşa încă au trimis la împărăţie de au făcut domn pe Ion-vodă, fratele lui Neculae-vodă, la leat 7225.
      DOMNIIA LUI ION-VODĂ 
      Şi au venit cu Ion-vodă un aşchiiaş-paşa cu zece mii de turci călărime, şi cu arnăuţi mulţi, şi tătari şi au şăzut în Bucureşti o săptămînă, de au luat tot ce au găsit, prădînd şi jăfuind, şi s-au dus înapoi turcii la Giurgiul; tătarii încă s-au dus la ţara lor, luînd multă sumă de suflete de creştini. Iar măriia-sa Ion-vodă înţelegînd de acesta s-au milostivit spre bieţii creştini ce-i robise de le-au ieşit înainte la podul de piatră, ducînd daruri scumpe şi rugîndu-să la cel mai mare au scos mulţime multă de robi de tot felul de vîrstă, bărbaţi, fămei, copii, Dumnezeu să-l pomenească întru împărăţiia cerului. 
      Apoi să venim iar la cuvîntul cel după urmă. Ducîndu-să tătarii la ţara lor cu robi, iar Ioan-vodă au rămas în Bucureşti cu o seamă de turci şi arnăuţi, şi au început a face pace cu Pivodă şi cu ghinaralul nemţilor, şi au scos văcăritul de vită cîte doi orţi, şi nu au băgat seama legătura ce făcuse Ştefan-vodă cu toţi arhiereii, şi au scos şi hîrtiile de nume de om, care acesta n-au fost de cînd pămîntu. 
      Apoi au trimis la Poartă 12 boieri: pe Mateiu Fălcoianu vel-vistier şi pe Pană vel-ban, fratele doamnii lui Costandin-vodă, şi au alţii şi împăratul daca i-au văzut foarte i-au părut bine şi pe toţi i-au îmbrăcat cu caftane şi au trimis şi lui Ion-vodă caftan şi ferman şi au întrat cel cu caftan în Bucureşti la martie, leat 7225.