ISTORIIA ŢĂRII RUMÎNEŞTI
    întru care să cuprinde numele ei cel dintîi şi cine au fost lăcuitorii ei atunci şi apoi cine o au mai descălecat şi o au stăpînit pînă şi în vremile de acum cum s-au tras şi stă
    
    PREDOSLOVIE
    [3] Cu greu şi cu strimt iaste neştine a da cap şi începătură fieştecăruia lucru, mai vîrtos celuia cînd nici cum, nici de nici o parte ajutor iaste, nici ştiinţă de la alţii, sau pomenire măcară să află ca o povaţă, făcîndu-se şi ca o luminare arătîndu-se, ca să se poată ajuta cel ce nu ştie de la cel ce ştie şi cele din întunerec să iasă la lumină.
    Că nici unul în lume nu iaste carele den sine numai să ştie şi nici unul nu au aflat nimic, pănă cînd n-au fost de altul învăţat. Nici nimeni nu să poate domiri de nici un lucru, de nu mai nainte au au văzut, au au auzit, sau au cetit şi de nu ca acelea, asemene ca acelea, măcar cît de puţin, şi de nu acelaşi adevăr şi de lucru ce pofteşte neştine, au zis, sau au scrisu, măcar cît de puţin şi de altele, ca numai să se poată altul deştepta spre gîndirea acelora şi a altor lucruri încă destul iaste. Şi carii ca acelea au făcut şi au pomenit, cît de cît măcar, nemoarte mulţămite au auzit şi în bună pomenire au rămas.
    Precum şi Aristotel în cartea a dooa a Metafisicii, cap. 8, zice: har şi multămită să avem şi să dăm filosofilor celor bătrîni, carii numai ce au pomenit şi au scris de adevărul fiinţelor şi măcar că mai la multe n-au nemerit de a grăi de firile lor adevărul, iar încăşi destul că tot au pomenit şi au scris de adevărul fiinţelor şi măcar că la mai multe n-au nemerit de a grăi de firile lor adevărul, iar încăşi destul [4]că tot au pomenit si au zis cevaşi, cît pricină de a cerca şi a iscodi adevărul alţii au dat – aducînd şi pildă şi pe un Timotheu muzicaşul, ce era în zilele lui Filip-craiul, tatăl lui Alexandru celui Mare, (foarte iscusit într-aceia), zice dar: de n-ar fi fost Timotheu, n-am avea multă muzică. Iar de n-ar fi fost şi Frinis, nici Timotheu n-ar fi fost.
    Zice şi Diodor Sicheliotul, istoric, în predosloviia cărţii lui dintîi, că cu direptate iaste a da toţi mari mulţemite celor ce au dat învăţături şi au scris istorii de obşte, căci că cu ostenelele lor au folosit viaţa de obşte (adecă traiul tuturor).
    Nu grăiesc aici, nici zic de marele Moïsi, carele de nici un om învăţat sau ştiut n-au fost, de au scris zidirea lumii şi alte legiuiri. Nici vorbesc de alţi mulţi sfinţi proroci carii ştiia neînvăţaţi de nimeni şi cele ce fusese, şi cele ce era, şi cele ce vrea să fie. Derept că acelora ştiinţa şi învăţătura nu era firească şi omenească, ci peste fire şi dumnezeiască, luminate şi învăţate minţile şi cunoştinţele lor, de duhul sfînt, izvorul şi lumina adevăratei ştiinţe şi înţelepciuni.
    Ci dar cu greu şi cu nămar iaste a da, zic, neştine începătură celor ce mai despre toate părţile întunerec iaste, precum şi mie acum să întîmplă a veni, vrînd, cum am pomenit mai sus, a istori ale ţării, ce-i zicem noi astăzi: rumîneşti. Cu greu, zic, foarte-mi iaste, de vreme ce nu aflu eu pănă acum, măcar cît am ostenit, cît am cercat, cît am întrebat şi de ştiuţi şi de bătrîni domiriti şi înţelepţi şi în tot chipul m-am trudit şi pentr-alte părţi şi cu cheltuială am nevoit, ca doar aş fi aflat vreun istoric, carele şi de ţara aceasta, de începătura ei, şi de lăcuitorii ei şi domnitorii ei, carii cît şi cum s-au purtat şi de obiceaiurile lor şi de legile ei, şi de altele multe ce într-însa să vor fi aflat, carele să scrie pe amăruntul toate şi cu deadinsul, precum de alte ţări fac şi scriu pe larg toate. Ci dar eu încă pînă astăzi, nici acel scriitoriu, nici acel spuitor n-am aflat. Şi aceasta [5]căci n-au istorit nimeni de dînsa cu deadinsul, cum zişi, pare-mi-se că dintr-aceste pricini vine.
    Întîi, că mică şi can laturi ţară multora au părut că iaste, încă mai vîrtos acum de cînd osebită de Ardeal şi de Ţara Moldovei iaste. (Cum mai nainte vom arăta, cînd şi pînă cînd zic istoricii şi gheografii că au fost împreună şi de cînd s-au osebit.)
    A dooa, că puţini au fost pămîntenii aceştii ţări, cum să vede, ca aceia, ca să şază ei să scrie ale patriei lor şi să istorească întîmplările moşiei lor, precum fac alţii de ale lor, şi de nu mulţi şi multe, însă tot fac, iar la noi mai nici unul. Săvai că poate zice neştine că să află şi aici letopiseţe, ci răspunsul îi iaste gata, că acela ce l-au făcut, den neştiinţă să vede să-l fie scris, sau den negrijuire, doar căci atîta iaste de netocmit, de încurcat şi de scurt, cît mai multă turburare şi mirare dă celui ce ceteşte, decît a şti cevaşi adevăr dintr-însul.
    Această dară scădere mare şi jale doar într-acest norod al neştiinţei şi al nevrerei să-l înveţe fiind, iaste pricină, de astăzi, nu numai de rîsul altora şi de ocară sîntem, ci şi orbi, muţi, surzi sîntem de lucrurile şi faptele celor mai de demult ce într-acest pămînt s-au întîmplat şi s-au făcut, cari de nevoie încă le era şi ne iaste a le şti, pentru ca să putem şi traiul vieţii noastre a tocmi. Cum Nafclir în prologul Hronografului lui, ce face, zice: că frumos lucru iaste den greşalele altora să tocmim viaţa noastră şi nu ce alţii au făcut, să cercăm, ci ce bine făcut va fi, noi a urma să ne punem înainte. Şi trebuie să ştim ca pre cei buni şi vrednici, carii vor fi fost bune faptele lor, să le pomenim bine, şi pre ei să-i lăudăm. Iar pre cei răi şi făcători de rău, să-i blestemăm şi să-i ocărim, acea parte alegîndu-şi în lume, cît au trăit, ca să-i rămîie.
    Acestea dară şi ca acestea lăsîndu-le, că cine a le scrie n-au fost, nici alţii au purtat grijă, de n-au [6] ştiut ei, sau n-au putut, ca să fie pus pe cei ce ar fi ştiut, măcar şi streini de ar fi fost (căci ca aceia, nici de aici, niciodată n-au lipsit), să scrie şi să istorească pe amăruntul şi ale aceştii ţări, ci au lăsat toate de s-au surpat în prăpastiia uitării şi întru întunerecul de veci au rămas.
    Însă nu zic că den om în om n-au rămas şi aici nişte spuneri şi nişte poveşti, mai vîrtos bătrînii ce povestesc de cele ce au fost. Ci şi acelea foarte slab lucru iaste şi primejdie de a le crede, pentru că de multe ori s-au luat seama, că de un lucru numai, doi într-un chip nu povestesc, ci unul una, altul alta băsnuiaşte. Unde nici de la acelea nici o adevărată ştiinţă n-avem, nici din cîntecele cari vestesc de vitejii, au de alte fapte ale domnilor şi a altor vrednici oameni, ce au lucrat, cari dupe la lăutari şi dupe la alţi cîntători auzim, putem şti cevaşi ales. Că şi acelea nu numai ce au laudă mai multă, au hulesc decît cele ce au fost, ci şi foarte împrăştiiat şi prea pe scurt pomenesc lucru şi făr’de nici o orînduială sau tocmeală.
    Mai trudit-am încă ca doar din hrisoavele domnilor ce sînt pre la boierime şi pre la mănăstiri date şi la sate, cîte am putut vedea, să poci scoate cevaşi, ca să ştim măcar dintr-acelea, deaca dintr-altele nu să poate afla; căci că într-însele să vede a zice cevaşi, dînd pricinile pentru ce sînt date acele hrisoave, adecăte au sînt pentru că au dăruit domnii destoinicilor şi bunilor slugi ocine, sau altcevaşi pentru vredniciia şi mari slujbe ce vor fi făcut domniei şi ţărîi (cum fac împăraţii şi domnii cei mari şi ieftini), dăruindu-le, acolo povestea îi spune. Aşa şi în cele ce dau la mănăstiri hrisoave, cînd fac mînăstirea, dirept ce o fac şi cine o face, acolo spuind ca o istorie, vesteşte lucrurile. Ci puţin folos şi acelea mi-au dat, pentru că răsipit lucru şi foarte pe scurt zic şi fără cap povestesc şi numai de un lucru vorbescu, adecăte au de cela cui să dă, au de cel ce dă; aşa de mînăstiri [7] de scrie încă ceia ce acei mănăstiri i să închină şi i să afieroseşte, zice, iar alt nimica nu mai lăţeşte, nici de alte lucruri să mai întinde, unde dară puţin lucru şi puţin ajutor şi ştiinţă avem şi de la aceştea.
    Şi încă mai iaste şi aceasta, că cine iaste acela care să poată şedea toate ale tuturor hrisoavelor să vază ce scriu şi cum scriu, ca să poată dintr-însele aduna să istorească lucrurile ce au fost ale ţării?
    Şi cine iaste să poată face aceia ca să culeagă dintr-acelea macară cap şi coadă lucrurilor, cărora pentr-atîta noian de ani s-au înfăşurat şi s-au desfăşurat, sau vreun adevăr să ne dovedească, de nu doară s-ar fi ispitit cinevaşi; sau ar vrea să ispitească aceia a o face, ca să afle o prea puţină pricină (şi şi aceia încă nesărată), ca să zică că de acolo au aflat a zice cevaşi de lucrurile ţării? Iar şi aceia ce ar zice şi cîte ar zice, n-ar fi alt, socotesc, far’cît o gîndire şi o aflare de o mare grămadă de minciuni, precum vedem în cea Alexandrie ce-i zic, cine o va fi făcut, nu ştiu, şi într-alte cărţului ce să văd pe la unii şi pe la alţii aici în ţară, şi mai multe în Moldova; în cari nu să cuprind altele, fără minciuni şi basne, dupre cari umblă norodul acesta rătăcindu-se şi cred cele ce niciodată de crezut nu-s, că nici au fost acelea vreodată, nici pot fi. Că măcară acea Alexandrie bălmă-jaşte şi asemene ca aceia alte cărţului, ci acelea aflări omeneşti numai ce sînt sau basne de cele ce făcea şi scorniia poeticii ethnici în vremea elinilor pentru orbul norod (adecă idololatri) şi n-avea cunoştinţa unuia şi adevăratului Dumnezeu, ce făcea şi zamisluia ca acelea, sau ei altele cu acelea şi supt acelea basne pilduia, cum şi alţi mulţi dascăli zic şi în Mithologhia unui Natalis Comitis, om învăţat destule de acelea povesteşte, tîlcuiaşte şi zice: Acum dară din cele ce mai sus zisem, iată aiave să vede, că nici o povăţuitură, nici un ajutoriu, nici nici o luminare avem de la pămîntenii noştri, ca să putem [8] şti, sau să ne şi domirim măcară de ale aceştii ţări lucruri şi fapte ce într-însa den bătrînii ani s-au întîmplat şi s-au lucrat. Căci nici unul nu s-au aflat, nici ştim să fie fost, carele cu deadinsul şi pre amăruntul dinceput să fie scris ale ei.
    Iar de va fi şi fost cinevaşi scris şi va fi lăsat, ca şi noi ceşti de pre urmă, de acelea ce au fost să ştim, iată nicicum nu să află, nici auz pe cinevaşi să zică că au fost şi apoi s-au pierdut măcară, fără cît cel letopiseţ ce zicem, carele destul de scurt, întunecat şi fără ordînduială iaste, cum s-au zis mai sus şi vom vedea mai pe urmă, şi dintr-însul.
    Ci dar aşa lucrul fiind, ce a face eu n-am, fără cît iată, dupe la istoricii streini, pe la greci, pe la leşi, pe la unguri şi pe la alţii voi umbla a cere şi a mă îndatori, ca ce vor fi şi ei pomenind şi istorind de această ţară, să zic şi eu aici şi cît îmi va fi putinţa, foarte voi nevoi, ca ce va fi mai adevărul, dupe zisele lor să arăt.
    Săvai că cîţi, am găsit şi la mîna mea pînă astăzi au venit, văz că pe scurt şi ei de dînsa pomenesc şi încă can trecători ating şi istoresc numai, iar nu denceput şi pe deplin scriu ale ei, ci numai cît le trebuie a o pomeni zic, apropiindu-se cîte undevaşi de ale lor lucruri ce pe larg istoresc şi povestesc. Pentru care încă şi cît fac, mulţemită trebuie să le dăm, că încă nu de tot din tablele lumii uitaţi sîntem, ci oarecine, de cele ce oarecînd au fost şi într-această ţară, nu tace, ci spune şi scrie. Măcar că unii dintr-acei ce scriu de dînsa, ca nişte streini ce sînt şi şî voitori de rău unii, nu adevărul scriu, ci-i micşorează lucrurile, şi pe lăcuitorii ei rău îi defăima, şi multe hule le găsesc. Şi pot avea şi direptate, zic, a face aşa, daca aceia alt mai bine nici ştiu, nici pot face. Şi pentru că în stepena ce astăzi să află (măcar că de oareşicînd aşa să trage), în carea ticăloasă şi jalnică iaste, cine cum îi iaste voia poate şi zice, şi scrie. Căci că nu [9] iaste nimeni, nici cu condeiul, nici cu palma, a-i sta împotrivă, şi a-i răspunde.
    Lăsăm, dară, fieştecăruia a zice cum va vrea şi a rîde cum va pofti, de vreme ce nici le iaste sfiială, nici ruşine de ruşinile lor, nici nu gîndesc, că toate lumeştile supuse sînt mutărilor şi toate cîte sînt umblă cu soroc şi cum, că de obşte iaste orbul noroc şi viitoarele lucruri nevăzute sînt. Ci dar a acelora acum trecîndu-le, la ale noastre mă întorc a zice.
     
    NUMELE ACEŞTII ŢĂRI DEN VECHI CUM ÎI ERA ŞI CINE O STĂPÎNIIA
    
    Vede-să dară că toţi scriitorii ţărîlor şi istoricii într-aceasta să tocmesc, cum şi ţara aceasta, cuprinsă fiind cu Ardealul şi cu Moldova, îi zicea Dachia şi Ghetia.
    Săvai că Antonie Bonfinie în Istoria ce face foarte pe larg de lucrurile ungureşti, în cartea-i dintîi, în decada dentîiu, oareceşi osebire face între Dachia şi Ghetia, zicînd: „Dachii, ghetilor rudă sînt, de vreme ce şi unii şi alţii aceiaşi limbă au şi dentr-un loc cînd au ieşit, au ieşit şi au venit într-aceste părţi”.
    Măcar că unii den Scandinaviia zic să fie venit dachii şi ghetii, cărora, zice el, le zicem şi goti. Iar mai mulţi zic să fie venit de la Dais, carii sînt în Schitia asiatică, pentru că Daeg, cum zice Stravon gheograful, că fiind vecini cu lăcuitorii Hircaniei, şi ei ca hunii şi ca alte noroade dentr-acolo schitice, locuri mai bune de a lăcui căutîndu-şi, într-aceste părţi ale Apusului au venit. Ci dară dachii şi ghetii, zice, nu sînt din Scandenavia, ci din asiatica Schitie. Şi, de vreme ce decît ai Apusului oameni, ai Răsăritului mai vechi sînt, cu direptul dintr-acolo într-aceste părţi au venit. Mai zice acest Bonfinie că ghetii sînt cărora acum le zicem vlahi.
    Iară Pius Eniiasul le zice flachi, carii, zice, 
    încep din Ardeal..., alăturea cu Marea Neagră să întindea de lăcuia. Însă cea parte ....., pînă în Dunăre Ţara [10] Moldovei, de ceşti mai dincoace oameni să chiamă. Iară carii mai mult cu Dunărea în sus merge, Muntenească acum să zice şi ca acestea Bonfinie de aceasta istoreşte.
    Şi mai mult însă înaintea acestor dachi şi gheti lăcuitori era, şi Bonfinie zice, nişte neamuri de le zicea gavrisţi şi ghestoboţi. Ci noi mai vechi de acelea nu căutăm. Căci cîte mai în sus vom umbla scurmînd şi cercînd acele vechituri, atîta mai la întunerec vom da şi nu alt vom afla, fără basne şi poveşti numai. Ci destul încă măcar de am putea unele nemeri, de cele ce au fost de la dachi şi gheti încoace.
    Mai sînt mulţi şi din grecii istorici, zice Bonfinie, care-i zice că şi pe aceştia, gheti, de goţi îi ţinem, din thrachi rodul lor trăgîndu-se. În ce chip den Scandia, au Scanţia s-au pornit, de unde nu numai acest neam, zic mulţi, că au venit, ci şi bolgarii, sîrbii, boşnegii, ungurii şi alte neamuri au pogorît. Aşijderea nu lipsesc unii, carii aceştiia numai osebindu-o de cele doao, îi zic şi Muisia de Jos. Carea aceasta numai de la un grec ţarigrădean o am auzit, carele să ţinea mare ştiut, iar la altul la nici unul den latini nu o am cetit, însă Muisiia de Sus să zice unii părţi de Ţara Sîrbească, însă ceiia care-i zic gheografii unde să împreună apa Savei cu Dunărea, adecîte de la Beligradul turcesc şi în sus cevaşi. Iar mai mult cît să întinde în jos, pe unde să alătură pe de ceia parte de Dunăre, şi cu ţara aceasta, tot Muisia şi şi Misia îi zic. Mai zice-se Muisia şi Machidoniii, cum zicea Filip Cloverie, gheograful, carea să hotărăşte cu Dardanii. Mai sînt şi alte Muisii în Asia, precum ei scriu, ci noao de acelea cuvîntul nu ne iaste, nici măcară de cestealalte Muisii, săvai că zisem că unii şi această ţară Muisia o chiamă. Ci aceasta mai că nu e de credinţă atîta, pentru că rari si foarte puţini o zic, ci numai potu-se fi lunecat cei ce i-au zis aşa, pentru că văzînd vecinătatea Ţării Sîrbeşti, căriia Musiia îi zicea şi dese amestecăturile lăcuitorilor [11] uniia şi alţiia între dînşii, zis-au cestora pentru aceia Muisiia. Sau că cei ce vor fi scris că o chiamă aşa nu vor fi fost umblat într-aceste părţi; deci, precum de la alţii vor fi auzit, nemaicercînd cu amăruntul adevărul, ei au semnat aşa, precum mai de toate orile să întîmplă la ceştea scriitori, istorici şi gheografi şi vedem că nu numai în nume greşesc şi le strămută într-alt feliu, ci şi de feliul oamenilor şi şi obiceaiurilor şi alte multe lucruri le povestesc mulţi într-alt chip de cum sînt. Că aiave să vede în gheografiile ce au făcut mulţi şi pană astăzi fac, ei departe şezînd de cele ce scriu, ce numai pen auz şi pen’trebări de cei ce umblă privind lumea (carii mult greşesc) aud şi scriu. 
    Şi adevărat aşa iaste, că am ispitit aceasta şi am văzut că şi de cestea ţăr[i] ce sînt spre noi şi şi de a noastră, măcară cari-s mai aproape de acei scriitori, însă destule greşeli sînt şi în nume şi în locuri. Şi unele care nu sînt, zic că sînt şi altele care sînt, le tac. Zic dar de d-acestea ţărî, povestesc gheografii aşa, dar încă de cele Indii ale Răsăritului şi ale Apusului şi alte locuri ce-s într-acolo, ce de poveşti şi de neadevăruri scriu şi zic! Însă nici dirept aceasta a-i huli de tot trebuie, atît de mult ostenind şi trudind a scrie multe şi mai de toate, pentru folosul multora. Iar de greşesc, ca nişte oameni greşesc şi noi greşim toţi ca dînşii, dentru lut zidiţi fiind toţi. Însă orice, ce iaste de numele aceştii Muisii, minciună au adevăr, că o numiia şi aşa, eu nu mai cerc, ci numai lăsîndu-le, ca de mai puţin zise, a ţinea trebuie cele ce de mai mulţi şi mai numiţi, iaste; şi iară zic că Dachia şi Ghetia îi zicea şi să numiia.
    
    
    
    STĂPÎNITORII ŞI LĂCUITORII ACEŞTII DACHII, CINE AU FOST ÎNTÎI
    
    Stăpîniia dară şi lăcuia acest pămînt acele neamuri ce le zicea dachi şi gheti, oameni însă varvari şi groşi, idololatri, iară ostaşi mari şi tari la bătaia războaielor, [12] nepoftitori a să supune altora, nici a să birui de alţii îngăduia. Avea craii şi oblăduitorii lor şi nimănui supuşi nu era şi mulţi încă de dînşii să îngroziia şi vecinii lor foarte de dînşii, să spăriia, căci de puţine ori biruiţi de unde mergea a să bate, să întorcea.
    Acestora dară mergînd numele şi vestea cum sînt, şi de tăriia lor, împăraţii romani poftitori de lăţimea împărăţiei lor fiind, precum toate împărăţiile puternice sînt lacome de a supune pre alţii şi a-şi lăţi şi mări hotarăle împărăţiei lor şi mai vîrtos romana monarhie atuncea pe acele vremi înflorind, de multe ori şi în tot chipul au trimis să supuie şi pe acei dachi precum şi pe alte ţări toate cîte era împrejurul lor. Supusese pre unii cu arma, pre alţii cu groaza numai puterii lor, că atîta slujiia şi într-acelea vremi norocul izbîndei lor, cît nici o ţară, nici un pămînt au putut sta împotriva lor. Zice Ioann Şleidan, în cărticeaoa ce istoreşte pe scurt de patru monarhii ale lumii ce au fost, că romana monarhie şi putere (care au stătut mai mare, mai tare şi mai mult decît toate alalte), atîta numai n-au luat şi n-au supus ţări, cîte n-au vrut, şi atîta i-au scăpat, la cîte n-au vrut să meargă. Însă cui iaste poftă, citească pe Tito Livie Padovanul, carele din 'ceput ale romanilor şi foarte pe amăruntul scrie, şi pe Flavie Blond unde istoreşte şi zice Triun-fantis Rom[a]e; şi de acolo lesne poate cunoaşte fieştecarele cîtă împărăţie şi pînă în cîtă putere au fost ajuns romanii. Şi aceasta iaste de crezut, pentru că şi biserica noastră de Octavie Avgust Chesar, împăratul romanilor, mărturiseşte, potrivind monarhia lui pre pămînt, cum a lui Hristos: cela monarhind mulţimea stăpînirii oamenilor, s-au potolit; Hristos luund chip omenescu, mulţimea dumnezeirii idolilor s-au zdrobit, iproci, precum să vede la tropariul de la Naşterea Domnului, la slava de la vecernie.
    Aceştea dară împăraţi, vrînd să supuie şi să biruiască şi pe acest pămînt cu lăcuitorii lui, carii era atunce, în tot chipul siliia şi şi de multe ori oşti mari şi grele [13] au trimis asupra lor, cari mai de multe ori, mai biruite decît biruind s-au întorsu, precum şi Ţesar Avgustu trimiţînd asupra lor odată 50.000 de ostaşi, d-abiia marginile Dunării le păziia. Carii dupe aceia dachii şi ghetii adăogîndu-şi oastea, pînă la 200.000 de oameni zic că au făcut, şi trecînd Dunărea, biruinţele romanii împărăţii foarte greu şi rău, cu foc, cu fier şi cu robiia le-au stricat, atunce craiu lor fiind Birebisca.
    Şi Bonfinie scrie: „Şi aceasta nicicum romanilor nu sta bine si grijă încă avînd de acei nedomoliţi oameni, nu să odihniia, nici îi uita ca în lungă odihnă şi în lină pace să se afle, nici să se obrăznicească în biruinţele lor îi lăsa. Ci măcară deşi lega cîteodată cu ei pace, pentru că şi vecini le era, de vreme ce (cum s-au şi mai zis) toate împrejurile lor luate şi biruite de romani era. Iară încă şi pentru oricare pricină mică să şi scorniia oşti, unii spre alţii pornind.”
    
    
    TRAIAN ULPIE, PUINDU-SE ÎMPĂRAT ROMANILOR, AU SUPUS DACHIA DESĂVÎRŞIT
    
     Aceasta dar mulţime de ani trăgîndu-se şi aşa lucrurile lor învîrstîndu-se întru dînşii, pînă în vremile ce au stătut împărat romanilor Ulpie Traian, carele să trăgea de neam spaniol, începînd împărăţiia, de vîrstă fiind de ani 42, la anul de la naşterea Fecioarei, cum zice Carion în Cronica lui, 128. Om înţelept de amintrelea, fiind învăţat mare, cu sfat în toate şi foarte dirept (cît şi aceasta au făcut, zic istoriile, cum că puindu-să împărat şi chemînd pre cel dintîi al Pretoriului, i-au dat sabiia, zicîndu-i: „Pentru mine slujaşte-o pînă direpte le fac; iar de nu direpte le voi face, împotriva mea tu o întoarce”) şi cu inimă mare, mai vîrtos într-ale oştilor lucruri era. Aceasta dară altcevaşi mai pe deasupra decît cei ce făcuse mai nainte vreme şi de această ţară gîndind şi socotind într-alt chip şi ale sale gătiri de războaie îşi tocmiia; [14] şi nu prea mulţi ani den împărăţiia lui trecînd, deci cu mari greime de oşti şi cu nespuse puteri s-au sculat a oşti într-aceste părţi. Cît dar va fi fost puterea lui atunci şi cu cîtă mulţime de oameni va fi umblat, cît au umblat şi au supus părţi ale lumii, putemu-ne însă cu mare mirare şi domiri cîte cevasi, că iată vrînd pre lîngă acele oştiri ale lui şi lucruri mari ce apucase şi făcea ca să-i rămîie şi în fapte slavă, şi pomenire, doară şi minune la oameni în veci rămîindu-i. Pe unde mergea, drumuri mari de piatră şi şanţuri groaznice trăgea, pe unde şi umbla, precum şi pană astăzi să văd şi aici la noi în ţară, cărora încă troianuri le zicem, rămîind de atuncea din om în om acel nume, carele să trage şi pană astăzi, măcar că foarte putini sînt carii să ştie dirept ce le zic troianuri. Iară acesta iaste adevărul, că din oştirea acelui mare împărat, Traian Ulpie, sînt rădicate şi nu numai aici, ci şi pentr-alte ţări. Aşa au făcut cum s-au zis, pentru ca să rămîie neamului omenesc pomenire de mari şi de puternice faptele lui. Iară de va fi şi altu cinevaşi făcut ca acelea din romanii voievozi sau împăraţi mai nainte vreme, cum şi poate fi făcut (că toţi puternicii stăpînitori ca acelea nevoiesc a lăsa pe urmă de mari faptele lor pomenire), aceia nu o ştiu, pentru că de la acest împărat încoace asemene acelora nemaifăcîndu-se, nici a mai pomeni vedem, unde rămîne de vor fi făcut şi alţii; iar pe numele acestuia au rămas de a să numi şi a să pomeni într-acest chip.
    Aşa deci Traian acesta începînd războiul întîi cu dachii, 16 ai scrie Carion că s-au tras, într-acele vremi crăind pe aici Decheval, carele era foarte om viteaz şi meşter la ale războaielor (precum şi Dion îl scrie în Istoriia vieţii lui Traian, ce face), şi bogat, şi mulţime de oameni avea. Precum pre lesne iaste a socoti şi a crede neştine că aşa va fi fost; de vreme ce afară dentr-altă vreme trecută mai denainte, cîte şi cîte războaie grele şi bătăi sîngeroase făcuse între dînşii, care Decheval şi în vremile ce împărăţiia Domiţian [15] la Roma, la anul de la înviiarea domnului 99, cu mari puteri s-au sculat împotriva lor şi nu puţine rele şi stricăciuni au simţit ţinuturile romanilor de dînsul. Apoi deci, 16 ani neprestan, cu o împărăţie mare şi puternică ca aceia a romanilor, cum să pomeneşte, cîtă putere şi cîtă avuţie au trebuit să aibă de au putut sta atîta împotrivă şi a răbda?
    Însă, acea de apoi, văzînd Traian că în lung să trage acest războiu şi gîndind că multe să pot întîmpla dintr-acea zăbavă (mutătoriu foarte tuturor acestora fiind norocul), iel însuşi cu toată romana putere s-au sculat de au venit, şi, viind pînă la marginea Dunării, den jos de Cladova, s-au apucat a face podul de piatră stătătoriu peste Dunăre, căruia şi pînă astăzi şi dincoace de Dunăre şi dencolo i să văd marginile si începăturile cum au fost şi dirept ce loc au fost. Mai vede-să, zic, şi cînd scade apa la mijloc, şi alte colţuri ca nişte picioare de zid; lîngă care pod iaste şi Cetatea Severinul, dincoace mai sus oareceşi, care era făcută de Sever-împărat, mult încoace mai pe urmă decît Traian, împărăţind acela, cum zice Carion, la anul de la Hristos 213, însă acuma spartă şi mult veche să vede.
    Acest pod mare minune şi mare lucru au fost şi aiave semn iaste de nespusa-i putere ce au avut acea împărăţie. De care pod mulţi istoresc şi mulţi între alte minuni ce să vedea ale lumii îl număra, şi de meşteşugul lui cum l-au făcut, şi de altele cîte de multe au trebuit pînă a-l face; iar de cheltuială cu cît s-au făcut, iaste [de] necrezut de a să şi spune; zic scriitorii, de acest minunat pod şi alţii mulţi scriu. Iar şi Ioann Ţeţu, în cartea istoriilor lui, puţin mai pe larg şi făptura lui cum au fost, spune, şi căzute lui laude îi dă. Însă şi Dion, carele istoreşte ale lui Traian toate, mai pe larg de acest pod scrie aşa; cuvintele lui acestea sînt:
    „După acestea, Traian podul de piatră peste Dunăre a să face au grijuit, care toate alalte ale lui faceri [16] mari departe le-au întrecut. Ale acelui pod, stau tot de patru laturi cioplite pietri picioarele lui, a cărora nălţimea de 150 de picioare iaste, fără temeliile lor; lăţimea de 60 de picioare cuprinde, şi de la unul pînă [la] altul sînt depărtate picioare 170, şi cuprinde de la unul pănă la altul cu colaci.”
    Acum dară cît va fi fost de lung şi ce pod va fi fost, socotească cine pofteşte şi iaste grijuliv ca la acestea a şti. Aflatu-s-au în Ardeal, poate-fi dusă de aici şi o piatră care au fost la capul podului, pusă şi scrisă de acest pod cu aceste slove latineşti:
    „Providentia Augusti, vere Pontificis, virtus romana quid non domet sub jugum. Ecce rapitur et Danubius.”
    Care va să zică:
    „Providenţia lui Avgust, adevăratului Pontifex, puterea romană ce nu supune supt jug. Iată să răpeşte şi Dunărea.”
    Acest pod şi în banii acelui împărat Ulpie Traian să punea: de o parte de monetă bătea chipul lui, şi de ceia parte tipăriia podul cu aceste slove şi zise: ,,S[enatus] P[opulus] q[ue] R[omanus] optimo Principi.”
    Cari aşa tîlcuiescu şi zice:
    „Sfatul şi norodul romanu, preabunului domn.”
    Aceasta au grijuit a tipări întru pomenirea minunatului pod, iproci.
    Care şi pană astăzi într-acea monetă (adecăte într-acei bani) să vede, vrînd în tot chipul acela să lasă pomenire nemoartă de mari faptele lui.
    Aşa deci făcînd podul, au trecut şi el pe dînsul în ceasta parte, săvai că nici cît au şezut el acolo zăbovind pînă a să face podul, că lucrurile războiului nu să afla în odihnă şi în lene, ci dese bătăi cu vrăjmaşii săi făcea, şi prăzi, arsuri şi alte rele pren tot locul să vedea. Decheval încă nu într-un loc şedea, nici fără de mare grijă să afla, ci şi el cu toate puterile cîte avea, şi tare să apăra şi de multe ori şi izbîndiia; ci nici o potrivire, nice nici o asemănare avînd crăiia lui cătră Împărăţiia Romană, el din zi în zi tot mai slăbiia, [17] că nici cu nici una de-a tocma era, ca pînă în săvîrşit să se poate bate şi să poată sta împotrivă-i.
    Acelea deci şi el cunoscînd tocma atuncea mai bine, zic, cum că au trimis de cîteva ori la împăratul Traian ca să se împace, cum şi alte daţi făcuse, şi si toată biruinţa-i să o închine împărăţiei lui, puind armele lui jos şi dare să lege şi şi pre toţi robii romani cîţi avea prinşi să-i sloboază (că mulţi avea şi şi den oameni mari prinşi robi). Iar nicicum n-au vrut să-i priimească atunce acele cereri şi făgăduinţe, zicînd că nu numai atunce umblă să înşale şi să adotarmă împărăţiia, îngrozindu-se de dînsa, ci şi alte dăţi, de multe ori ca acelea au şi ispitit şi au şi făcut, iar apoi de nici una nu s-au ţinut. Pentru că zicea că şi alte dăţi aşa făcuse, biruindu-se de romani şi căzînd la pace şi tari legături cu ei legînd, apoi numai cum găsiia cît puţină vreme, atunce numaidecît împotriva lor să scula.
    Scrie Zonara în Viaţa lui Traian, în tomul al doilea, că şi altă dată au oştit Traian împotriva lui, şi prea tare şi groaznic războiu au avut cu el, atîta cît măcară că romanii au biruit şi mulţime de vrăjmaşi au omorît, iară şi dintr-înşii încă atîţia au fost de răniţi într-acel războiu, cît nemaiavînd cîrpe bărbiiarii de a lega ranele, şi auzind împăratul, însuşi ale lui haine nu s-au cruţat, ci le-au dat de-i lega, şi cetăţile cu destulă osteneală i le lua. Însă văzînd Decheval că şi de scaunul crăiei lui să apropie, atuncea au trimis soli de pace la Traian cu multă rugă, făgăduind că şi armele, şi meşteşugurile cu care bătea cetăţi şi războaie, şi pre meşterii aceia să-i dea, şi apoi şi ce va pofti el, să facă. Şi aşa viind şi el însuşi la împăratul, la pămînt plecîndu-se, s-au închinat împăratului. Aşa deci în Italia Traian întorcîndu-se, solii lui Decheval cu dînsul i-au adus, pre carii înaintea a tot sfatului romanu ducîndu-i, armele lor acolo ş-au lepădat, şi mîinile strîngîndu-şi în chipul robilor, mult şi cu multe [18] cuvinte s-au rugat, şi aşa pacea făcîndu-şi, iară le-au dat armele şi s-au dus.
    Însă Decheval nu prea mult trecînd, iară de noao hiclenie să apuca, tocmelele şi legăturile silind şi stricînd; însă cunoscînd el că n-are de-a tocma puteri de faţă ca să se bată, au început pe ascuns hicleşug, pe Traian să omoară, că de el foarte să temea şi să îngroziia, cunoscîndu-l mare şi tare ostaş. Într-acesta chip dară au început hicleşugul: ştiind el că de acel împărat lesne să apropie omul şi cine va grăiaşte cu dînsul, el au aflat oameni ca aceia, carii să zică că au fugit, şi apropiindu-se de el, să-i grăiască, şi de vor putea, să-l omoară. Aşadară mergînd, dintr-aceia unul, s-au cunoscut că umblă apropiindu-se de împăratul cu ficleşug. Aşa deci, prinzindu-l şi dîndu-i strînsoare, au mărturisit lucrul şi cum i-au trimis Decheval, iproci.
    Atunce a doa oară sculîndu-se Traian cu mai mare mult decît întîi putere, ca să-l înţerce de toate acele nestîmpărări şi hicleşuguri ale lui, au mers asupra lui şi au jurat, zic, că pînă nu va dezrădăcina şi pe el, şi pe tot acel rod de oameni, nu va lăsa, cum în cea de apoi au şi făcut.
    Însă romanii temîndu-se şi de aceia au făcut aşa, adecăte ca nu cumvaşi vreodată cînd ar începe a scădea şi a să mai pleca împărăţiia lor, ei aflînd vreme, ca nişte nedomoliţi şi nedumesteciţi vrăjmaşi pururea nevindecaţi cătră romani, ar fi făcut răscumpărare tuturor cîtora au păţit de la dînşii, şi ei ar fi silit nu numai a surpa de tot Împărăţiia Romană, ci şi numele roman să-l stingă şi să-l piarză de pe faţa pămîntului, cum şi alţii mulţi au silit a face, ci n-au nemerit.
    Acestea dară împărăţiia socotind şi sfătuind, aceia mai timpuriu ei a o face decît alţii, la cale pusese să o facă, precum au făcut şi în vremile cele ce împăraţii monarhi încă la Roma nu era ; ci numai aleasa boierime şi capetele cele mari otcîrmuia împărăţiia (carii au [19] ţinut aşa dupe uciderea craiului lui Sexest Tarcfinie, celui ce-i zicea şi Trufaşul, care au călcat şi casa Lucreţie[i] romane, cei cinstite şi înţelepte).
    Multă mulţime de ai pănă la Iulie Chesar, fiind atuncea dar voievod oştilor romane Sţipion African, acolo în Africa mergînd, de unde şi numele-i African au rămas, şi biruind cu mare putere domniia şi tăriia carthagenilor ce înfloriia şi ia atunce, cu multe bunătăţi. Însă romanii den faţa pămîntului şi marea cetate aceia o au sfărîmat, şi toată biruinţa lor o au răsipit. Aşa Numanţii, cetăţii marei şi frumoasei în Spania, Sţipionu Emiliu şi minunatului pe atunce Corinthului în Elada, Mu[mmius], au făcut, den temelie sfărămîndu-le şi răsipindu-le, pentru că supuse fiind lor, iale să hicleniia şi ucidea pe romani. Şi altora ca acelora aşa au făcut, măcară că romanii acelea mai mult ca să dea groază şi spaimă vrăjmaşilor şi supuşilor lor celor neascultători le făcea. Căci într-alt chip acea împărăţie foarte au stătut direaptă şi milostivă, şi era priveghetoare în toate cele cuvioase şi direpte, mai mult decît toate alalte monarhii şi stăpîniri cîte au stătut în lume şi pănă astăzi stau, precum toate istoriile scriu de dînşii, pre larg arată. Afară, zic, după ce au venit samoderjeţii împăraţi, au mai bine tirani, cum le zic, că apoi ei apucînd împărăţiia şi vrînd fieştecarele a împărăţi cumu-i va fi voia, nu dupre cum legile şi obiceaiurile lor era puse. Atuncea deci unii dintr-înşii, nu domni sau oameni să par că au fost, ci mai răi şi mai cruzi decît fiarăle cele nedumestecite şi mînioase, şi decît aspidele şi vasiliscii cei otrăviţi şi veninaţi, cum au fost Caie Caligula, Domeţie, Neron, Domeţian, Diocliţian şi alţii ca ei mulţi. Şi nu numai la dînşii au fost ca aceia, ci şi la alte neamuri şi domnii, precum şi pănă astăzi unde şi unde nu lipsesc de a nu fi de acei cruzi tigri şi veninaţi balauri, stărpituri şi terata, fiind din neamul omenesc, iar nu rod omenesc.
    [20] Aşadar, sculîndu-se Traian cu toată puterea-i şi în mai înlăuntrurile ţării întrînd o dată şi altă dată, mare şi tare războiu cu Decheval avînd, nu puţină vărsare de sînge dintr-amîndoao părţile s-au făcut. În cea de apoi însă, Decheval biruindu-se, au fugit, trăgîndu-se cătră Beligradul Ardealului, căci acolo îi era şi scaunul crăiei. Ci nici acolo nu s-au putut amistui, că iată oastea romană trecînd munţii Carpatii (că aşa aceştea munţi toţi carii curmează ţara aceasta de cătră Ardeal, să chiamă, dupe cum scriu gheografii), şi acolo arzînd şi sfărîmînd, nici acel Decheval au mai putut scăpa, ci şi pre el prinzîndu-l, zic, cum să-l fie omorît. Alţii zic cum el însuşi să-şi fie făcut moarte, dupe atît[e]a nenorociri ce i să întîmpla şi vedea că tot şi cu totul să pierdea şi cum că tot va cădea în mîna lor pe urmă, ci viu să nu fie.
    Atunce deci începînd mai vîrtos şi cu deadinsul a-i cerca şi avuţiile lui, zic, cum multă sumă şi mare bogăţie să se fie aflat acolo în cămările polatelor lui; şi multe şi ascunse, zic, că au fost, care le-au descoperit şi le-au ivit unul dintr-ai lui oameni, pentru că foarte ascunse le ţinea. Acest fel de meşteşug de a le ascunde, varvarii aflînd, adecăte, zic, că acolo în apa ce trecea pe lîngă polate, abătînd întîi apa de a cură pentr-alt loc, mare foarte groapă făcînd şi cu lespezi pardosind-o, şi pe dasupra bine tocmind-o, iar au dat apa peste acea groapă, ca o peşteră mare făcînd-o şi acolo mult foarte într-însa aur, argint şi alte scule ce ştiia că de apă nu să strică, punea. Care ascunzătoare foarte cu nevoie era să se afle, mai vîrtos că nimeni nici o ştiia; pentru căci, cînd o au făcut, robi au adus de o au săpat, şi apoi pre toţi pre aceia au pus de i-au omorît, ca să nu iasă cuvîntul şi acea taină la nimeni, afară.
    (Ci iată că nici o taină, nici nici o ascunzătoare lumească, dupre nemincinos cuvîntul domnului, la Luca 8, nu e, care să nu să afle şi la iveală să nu iasă.)
    [21] Alţii zic că le-au ivit acelea şi le-au spus un boiariu mare, romanu, ce în mulţi ani l-au fost ţinut acel Decheval rob acolo. Acesta dară poate-fi, că domirit şi mare om fiind, şi ca acelea multe va fi iscodit, ca să ştie şi să poată cunoaşte, pănă în cîtă putere avea acea crăie, de să punea aşa tare împotriva romanii împăraţii de a să lupta şi a să apăra.
    Deci şi acelea spuindu-le şi aflîndu-le, le-au luat romanii şi cîte au cunoscut că ar fi fost de zăticneala lor, toate le-au stricat şi le-au dărîmat.
    Aşa deci Traian supuind şi desăvîrşit domolind toată Dachia, şi socotind ca să o tocmească într-acelaşi chip, de la care să nu mai aibă alte turburări, nici să le mai vie alte griji, au poruncit du prenprejurele biruinţelor sale de au adus romani lăcuitori de i-au aşezat aici, şi şi dintr-a sa oaste au lăsat cîţi au trebuit de a-i lăsa, ca să se aşaze aici, rămîind lăcuitori acestor ţări, carii şi pănă astăzi să trag, cum vom arăta, dintr-aceia.
    Însă nu că doară den dachi nici unul n-au mai rămas, cît pustiindu-se de tot, şi nemairămîind nimeni cine a lăcui aceste pămînturi, au pus Traian şi au aşezat romani, ci numai a lor crăie să nu mai fie, nici capete dintr-înşii poruncitori să nu rămîie, nice al lor nume de stăpînire să nu să auză, ci numai de romanu.
    Iar şi den ei alţii au mai rămas, că iată şi Lichinie de neam dac să trage, cum scriu mulţi, însă de proşti oameni era; iară apoi la Roma mergînd şi la mari oameni slujind, fiind poate-fi şi om de slujbă, aşa au ajuns de mare, cît şi pe Costanţia, sora lui Costandin-împărat celui Mare au luat, pre carele şi soţ împărăţiei l-au făcut, şi împotriva lui Maximin tiranul l-au trimis cu oaste, şi la Tarsu l-au biruit. Însă nici din pieptul acestui Lichinie au lipsit tirăniia, că şi cătră alţii crud era, iară cătră creştini nesăţios gonitoriu şi muncitoriu. 
    [22] Însă marele Costandin nu l-au lăsat aşa, ci împreună cu fiiu-său Crispu, cu mare oaste împotrivă-i au mers, şi şi el cu oaste ieşindu-le înainte la Odriiu, avînd mare războiu, au biruit foarte pre Lichinie.
    Fugind, deci, el în Bithinia, iară începea a strînge oaste; însă văzînd că nu-i va merge, trimite pe soţiia sa la frate-său Costandin de-i face pace şi-i iartă viiaţa, însă cu această tocmeală: ca fără de dregătorie să şază, să se odihnească, la Solon dîndu-i loc. Iar el rău fiind învăţat şi neastîmpărat în rele, trecînd cîtăvaşi vreme, iar începea a să mişca spre turburări şi a-şi strînge oameni asemenea lui. Însă ai lui Costandin ostaşi, fiind la Solon păzitori, acolo l-au ucis şi au stins şi pe acel tiran, ca pre Diocliţian, Maxentie şi Maximin, curăţind lumea de împuţiciunea tirăniei lor, iproci.
    Acest dar Lichinie, cum zisem, au fost de fel dacu, săvai că foarte puţini rămăsese (zic istoriile) de atîta [a]mar de ai, ce într-înşii grele oşti şi nespusă mulţime de vrăjmaşi au stătut şi au bălăcit, pre carii cu sabia şi cu foc i-au stins. Şi încă den cîţi şi rămăsese, cum s-au zis, doar cu viiaţa numai ce era, că alt tot supt nemilostivii ostaşi să mistuise şi să topise.
    Aşadară Traian au aşezat lăcuitori romani în Dachia, cum toţi istoricii adeverează şi aiave şi pănă astăzi în Ardeal, în multe locuri, să văd în pietri scrise, epigramata şi altele în numele lui, cum şi la Cliuj, zice Gulielmu şi Ioann Blau, în Noul Atlas, că deasupra unii porţi ceastă epigrama [a] lu Traian să vede scrisă (însă latineşte):
    „Trai[a]no pro salute imp[eratoris] Antonini et M. Aurelii Cesa[rio] milites consistentes manipio posue-runt.”
    Şi de aice apoi Traian sculîndu-să, s-au dus în părţile Răsăritului cu a dooa mare oştire, unde Armenia toată o au luat şi Asiria, pînă [la] Arvile parte au supus.
    
    
    
    [23] DE DACHIA PE SCURT IAR VOI MAI ARĂTA, CÎT ZIC
    CĂ AU FOST DE MARE ŞI CU CE PĂRŢI S-AU
    HOTĂRÎT
    Filip Cloverie gheograful şi pe Dachia scriindu-o, zice: „Dachia pe dencolo de Dunăre să hotăraşte cu musii (adecăte cu sîrbii, iproci). Dachii însă, zice, neam schitic iaste, crud, vrăjmaş, şi varvar, iară ţara aceia Dachia, despre miazănoapte să hotăraşte, zice (pănă la un loc va să zică), cu munţii Carpatii şi cu apa Prutului (adecăte despre Ţara Leşască să coteşte); de cătră răsărit, iară zice, cu Prutul să hotăraşte şi cu Dunărea.” Ci aici acest gheograf să vede că foarte greşaşte, pentru că cîtvaşi scurtează den cît au ţinut şi ei atunci, de vreme ce nu pănă în Prut, şi pănă astăzi să văd ţinuturile, ci pană în ...... Nipru, cum mai sus s-au semnat dintru a lui Bonfinie istorie: că între Nipru, care dă în Marea Neagră, să cuprindea ghetii, iproci. Ci mai bine iaste şi mai cu socoteală să se zică, că de cătră răsărit să hotăraşte cu Niprul ..., adecăte despre Vozia şi despre Crîm.
    Iar de au greşit Cloverie şi de aceasta ca şi de altele multe, nu iaste a ne minuna, nici atît a huli, căci şi de aceasta arătat-am pricina mai sus, din ce vine; adecăte, că aceştea scriitori, carii scriu mai toate şi de toată lumea, cîtă pănă astăzi cunoscută iaste, n-au umblat să vază ei însăşi cele de care scriu, care nici cu putinţă iaste cuivaşi în lume să poată umbla toată lumea, şi toate aşa pe amăruntul să le poată vedea şi şti, cît nici într-una, nici să greşască, nici să scază. Ci dar aceştea mai multe anzindu-le de la alţii ce umblă, unii într-o parte, alţii într-alta, unii cu neguţătorii, alţii ca să vază numai lumea, întreabă şi scriu ale lumii lucrurile, oraşele, apele, munţii, neamurile, obiceaiurile lor, legile, roada acelor pămînturi ce dau, ce lucruri să află într-însele, ce nu să află şi ca acestea de toate. Decii ca acelea de la unii într-un chip, de la alţii într-alt chip, dupre [24] părerile oamenilor, cum sînt înţelegîndu-le şi luundu-le, lui încă ce-i iaste părerea că ar fi mai adevărul, zice şi scrie.
    Deci, care iaste bine şi direaptă, pe ia stă aşa nemişcată, iar care greşită şi smintită iaste, trebuie cei ce mai bine vor şti, de acel lucru să îndrepteze şi să direagă.
    Însă de cătră amiazăzi Dachia să hotăraşte cu Dunărea, şi de cătră apus, zice Filip, cu apa ce să chiamă Patisul, întru care hotară cuprindu-să astăzi, zice, partea a Ţării Ungureşti, mai sus zisa şi Ardealul şi Valahia (adecăte ţara aceasta) şi Moldova. Însă vlahii, aceşti gheografi şi mai toţi istoricii cîţi scriu de aceste ţări, zicea şi Moldovei şi ceştiia; apoi o împarte în doao, una de sus; alta de jos, îi zic. Le zic şi: mai mare şi mai mică; cea de sus, adecăte şi mai mare, Moldova; cea de jos şi mai mică, ţara această Muntenească numeind, cum îi zic mai mulţi aşa; că Rumînească numai lăcuitorii ei o chiamă, şi doar unii den ardeleni[i] rumîni, pentru că şi aceia şi ceştea numai cînd să întreabă, ce iaste? Ei răspund: rumîni; iar moldovenii să osebesc de să răspund: moldovani, săvai că şi ei sînt de un neam şi de un rod cu ceştea, cum mai nainte mai pre larg vom arăta cu mărturiile multora.
    
    DUPE CE AU AŞEZAT TRAIAN PRE ROMANI ÎN
DACHIA, CUM S-AU ŢINUT ŞI PANĂ CÎND TOT AŞA
AU STĂTUT
    
    Traian Ulpie aşezînd deci romani lăcuitori aici şi puind capete şi otcîrmuitori romani toatei Dachii (însă nu craiu, ci numai voievozi, pecum şi pentr-alte ţări supuse ale lor era, den crăie ţinut mai mic, făcînd-o), s-au întors, şi iar la Dunăre viind, acolo de ceia parte au făcut Nicopoia, precum şi alţii istoresc, şi Bonfinie într-a trea decadă, a adoaoăi cărţi a lui, [25] carele aşa scrie: „Necopoi doao sînt, una mare, alta mică să chiamă; cea mare dincolo de Dunăre, cea mică dincoace. Şi cea mare Traian, cea mică Adriian au zidit, în pomenirea supunerii acestor ţări” (săvai că şi Bonfinie dintr-a altor scriitori zise, zice şi el). Însă acel Adriian, ce să zise că au făcut şi el cea mai mică Nicopoe, care, dupre zisele acestor istorici, îm[i] pare să fie ce-i zic astăzi Turnul, carele dincoace de Dunăre împotriva Nicopoii iaste; acela dară era nepot lui Traian, de nepot, căruia aşa-i era numele: Publie Eliu Adrian, carele dupe Traian el au stătut împărat. Ci dar de crezut iaste că, vrînd ale unchiu-său fapte şi lucruri să le mai întărească încă şi să le păzească, şi acea Nicopoe au făcut, şi altele au mai întărit şi au ţinut pen multe locuri, şi la Roma, cum să vede. Om foarte învăţat, înţelept, bun şi ostaş mare era, precum şi în viaţa acestui împărat cîţi o scriu, să vede pe larg, cum au fost de vrednică şi de mare.
    De acolo apoi sculîndu-se Traian, iară cu mare putere, cătră părţile Răsăritului s-au dus, precum puţin mai sus am semnat, unde şi pre armeni şi pre parti pănă la Arvile au supus. De acolo iară cîtvaşi trecînd, iarăşi gătindu-se bine de oştire, au mersu cătră Asiria, împotriva ovreilor, carii rădicase cap împotriva romanilor ce să afla la Eghipet, la Chiriiani şi la Chipru, carii zic că au fost ucis ovreii pănă la 40.000 de oameni, şi nu numai atît au făcut, ci şi carnea ucişilor au mîncat şi cu sîngele lor pe obraz s-au uns. Această dară crudă şi vrăjmaşă obrăznicie şi cutezare a ovreilor au făcut pe Traian de cu mare putere au mers asupra lor, ca să potolească acea răzmiriţă şi să-i pedepsească.
    Miră-să însă mulţi acea sculare a ovreilor şi grozăvie ce făcuse şi romanilor, şi creştinilor, cîtora să aflase atuncea într-acele părţi, de-i ucisese aşa, ce îndrăznire şi nesfiială să fie fost? Că iată, de la Tit-Vespasian, dintr-al doilea an al împărăţiei lui pănă la al optsprăzece, adecă a lui Traian ce era atunci, numai ce tre-cuse *[26] ani 34, şi nu să domiriia nici şi-aducea aminte ce păţise; că atuncea ei iar sculîndu-se şi rădicînd cap, au mers asupra lor acel împărat Tit, fiind de la Hristos ai 72 şi, ocolind Ierusalimul şi cetatea, o au fărămat, şi biserica cea mare ce avea atuncea ovreii o au ars şi o au stricat, şi au tăiat atuncea romanii mai mult de 300.000 de ovrei, cum pe larg istoriile dovedesc. Ci dar ovreii cu aceia nu să îndestulise, ci şi în scurta vreme aceia iar ca acelea scornise şi făcuse, cum mai sus s-au zis. Ci poate-fi, cum zice şi Carion în cronica lui, în Viaţa lui Vespasian, unde mai pe lat cevaşi acestea istoreşte: că fiind de la Dumnezeu să paţă, cei ce sînt vrăjmaşi lui, cum era ei lui Hristos domnului şi Dumnezeului nostru, acestea spre peirea lor le întărîta şi le făcea, ca să se răscumpere desăvîrşit sîngele cel nevinovat al spăsitoriului lumii, ce pe cruce l-au vărsat nelegiuiţii ovrei.
    Într-aceia deci gătindu-se Traian şi spre aceia vrînd a să porni să meargă, boala idropiii viindu-i, şi pănă la Chilichia mergînd, acolo au murit, împărăţind ani 19 şi 6 luni.
    Aceste trei mai mari oştiri făcînd el cît au împărăţit, adecăte al dachilor, cum s-au zis, al armenilor, al parthilor şi acesta al ovreilor, de ar fi mai trăit, l-ar fi săvîrşit, afară de altele multe ce mai mici le socotiia şi afară din cîte mai nainte de a fi împărat, nenumărate războaie ce au făcut, trimiţindu-se încolo şi încolo hatman mare au serdariu, cum îi zicem, şi; mai nainte şi împărăţind Nerva cel Bun, dirept şi milostiv împărat şi cătră creştini blînd, şi făcătoriu de bine, carele pe Traian, dupre dînsul a împărăţi el l-au ales şi l-au lăsat în scaunu-i.
    Însă moartea lui Traian au zăticnit atunce oareceşi vremea de au mai zăbovit acea oştire pănă a merge la acei ovrei, iar nu că doară au rămas lucrurile aşa lăsate şi îngăduială s-au dat acelor hicleni ovrei, ca deprinzindu-se cu d-acelea, să rămîie în nărav. 
    [27] Ci iată Eliu Adrian, nepotul de nepot al lui Traian, cum s-au zis, stînd dupre dînsul împărat, şi trecînd oareceşi vreme pînă a-şi tocmi altele ale împărăţiei, fiind proaspăt împărat, că era destule turburate, atuncea mai vîrtos în Asiria, începute de Traian unchiu-său fiind. Deci numaidecît spre acel războiu s-au gătit. Săvai că zic că pănă a merge el încă acolo însuşi, den Britania chiemînd pre un Iulie Sever-voievod, ostaşi foarte şi vrednic, l-au trimis în Siria, ca să mai potolească acea turburare şi gîlceavă ovreiască, ci nici acela n-au cutezat bătaie mare să facă cu acei preaîndrăzneţi tîlhari, ci au lungit războiul, între care vreme puterile ovreilor să mai întărise.
    Aşa deci apoi, Adrian mergînd în Siria cu mare şi tare gătire, luund multe alte coşteie şi stricîndu-le, apoi au mers de au ocolit cetatea carea-i zicea Veturon, trei ani şi şase luni bătînd-o, fiind tare şi cu mulţime de oameni păzită, cum zice Carion. Acolo mulţi deci în bătaie perind, şi mai mulţi de foame şi de ciumă murind, cu sila şi cu biruinţă o au luat. Şi acolo au ucis şi pe capul turburării şi hicleniei, căruia îi era numele Vencohab; alţii acestuia îi zic Coteva, căruia apoi pe urmă ovreii îi zicea Vencomba, adecăte fiiul minciunii, cum îl tîlcuiesc ei, căci că el mai nainte să trufiia şi zicea că iaste Mesia, mîntuitoriul iudeilor. 
     Însă dupre ce s-au luat cetatea şi cu bătăile dupre afară ce să făcuse, puind de au numărat morţii, să vază cîţi vor fi, s-au aflat, zic, cinci sute de mii de ovrei, afară de cei ce de foame, de ciumă au murit, pre carii nu i-au putut mai număra. Şi atuncea puterea ovreiască cît mai fusese, s-au sfărîmat şi s-au zdrobit. Acestea Carion în Viaţa lui Adrian, măcar că can pe scurt, le istoreşte; iar Ioannu Zonara, om învăţat şi vrednic credinţii, dintre istoricii greci, zice unde scrie şi el viaţa lui Adrian, că, afară den cîţi de foame, de ciumă, de arsuri au murit, numai în bătaie, cîţi au căzut numărîndu-i, s-au aflat 580.000 de ovrei, şi [28] cetăţi le-au luat 50 foarte tari; iară coşteie şi sate mai alese, care avusese, 985 le-au sfărămat, iproci.
    Aşadară Dumnezeu părintele ştie răscumpăra sîngele fiiului său unuia-născut, şi aşa ştie fieştecăruia den vrăjmaşilor lui a răsplăti şi a da, şi celora ce poruncile sale calcă, plătind păcatul părinţilor pe feciori, pănă la al treilea şi al patrulea neam, cum singur Dumnezeu zice, la Numere, capete 14 şi la ftoro zacon, cap. 5, pre carii încă îngăduindu-i şi lăsîndu-i în viaţă cîteodată şi în putere să văd că sînt cevaşi norociţi, care aceia o face noianul bunătăţii şi adînca înţelepciunea lui Dumnezeu, pentru ca doară s-ar pocăi oamenii şi de la întunerecul relelor s-ar întoarce la lumina bunelor. Iar ei neluînd-o că acea îngăduială iaste despre partea miloserdiei lui Dumnezeu, ci den destoiniciia lor, că ce să văd aşa, prind nărav şi aşa nemaicurmîndu-l de la dînşii, cad şi ca într-acele stingeri şi cu sunet să piiarde pomenirea lor, cum cîntă şi împăratul proroc David în psalm[ul] 9, precum şi a ovreilor s-au pierdut, vedem, împărăţiia, stăpînirea, preoţiia şi alte bunătăţi multe şi pănă la sfîrşitul lumii vor să fie pierdute şi stinse. Iară de noi, carii credem într-însul fiiul lui Dumnezeu, fie-i milă şi paza lui afle-se pururea cu cîţi învăţăturile şi poruncile lui ţin şi păzescu.
    Acestea ce zisem pînă aici, pentru alţii doară să par că am ieşit din vorba noastră, însă nu gîndesc că fără cale sînt puse, de vreme ce acestea şi mai multe decît acestea, măcară de am putea şti luminînd mintea noastră cu cele ce în lume mari fapte, de mari oameni scrise au rămas, şi acestea voia lui Dumnezeu îngăduindu-le, ca iară pren oameni minunile sale să săvîrşască şi să rămîie cunoscute rodului omenesc. Toate învăţătura şi ştiinţa descoperindu-le şi în lumină puindu-le şi lăsîndu-le, ca să putem încă cunoaşte şi să ştim lucrurile bunilor şi a răilor, a vrednicilor şi a nevrednicilor, ale legiuiţilor împăraţi şi ale tiranilor; ca pre cei buni şi vrednici să lăudăm şi bine să cuvîntăm, şi pre cei răi şi cruzi să ocărîm şi rău să-i pome-nim *[29]. Aşijderea ca relele să gonim şi să fugim, şi bunele să îmbrăţîşim şi să urmăm.
    Aşadară, cum s-au zis, romanii aici aşezîndu-se mulţime de ai supt acea împărăţie, ascultători au fost. Însă, într-acea cursoare de ai, pănă cînd iar s-au mai descoperit numele acestor lăcuitori de aici, ce să vor fi făcut şi ce să vor fi întîmplat, nu ştiu, că nici scris, nici pomenit de alţii nu aflu. Însă să vede cum aicea de la Roma fiind otcîrmuitori ţărîi mari oameni şi de mari neamuri veniia (cum să va arăta şi de Corvin, dupe cum scrie Bonfinie). Ca aceia dară viind pre aici să aşeza şi ei lăcuitori pămînturilor acestora făcîndu-se, cum şi pentr-altă parte aşa neamuri mari, de multe ori mutîndu-se den moşiile lor, acolo să alcătuia şi să aşeza. Şi nu numai la romani aceasta să vede că au fost, ci şi la elini şi pe la alte roduri omeneşti. La eleni, cum dupre Alexandru Machidon voievozii lui cei mai aleşi prin ţărîle cele mai mari şi mai bune în Asiia au rămas şi s-au aşezat, precum Ptolomeu Lagos la Eghipet, Antioh în Siria, Antigon la [Machedonia], şi alţii mulţi într-alte părţi, şi şi feciorii şi nepoţii lor pe urmă multe neamuri moştenire le-au rămas acele ţări. Aşa şi aici dară au rămas de aceia, şi pînă în vremile de pre urmă s-au tras; şi doară vreo rămăşiţă de ale acelora şi pînă astăzi, de nu aici, iar în Ardeal pot fi, cum unii den Haţag adeverează şi să ţin să fie.
    Acum dară, acestea şi aceştea aşa viind şi fiind, iată mai încoace numele vlahi le-au răsărit, şi aşa şi pînă astăzi să trage. Ce dară ce de acest nume să zice, şi de cînd acest nume le-au rămas mai osebit al lor, de nu le zic alţii acum nici dachi, nici gheti, nici romani, ci vlahi mai ales. Iată istoricii ce zic de dînşii şi gheografii voi arăta, măcară că şi ei între dînşii în zise să învîrstează. 
     
    
     
     
    [30] VLAHII DE UNDE SĂ ZIC VLAHI, SAU ALT NUME
    IAR MAI TOT AŞA, CĂRUIA SCRIITORIU CUM I-AU
    PLĂCUT PUINDU-LE NUMELE ŞI MAI ALES DE UNDE
    SĂ TRAG EI
    
     Întîi Antonie Bonfinie, într-a doao decadă a apatra-i cărţi, zice aşa: den legheoanele lăcuitorilor ce de Traian şi alţii ai romanilor împăraţi era duse în Dachia, valahii au izvorît. Cărora Pius zice că de la Flac, cuvîntare nemţească, vine vlahos, că aşa au vrut să le zică. Iară noi, zice el, împotrivă am socotit a le zice, adecăte etimologhia făcîndu-le, de la cuvîntul grecesc ce să zice [βάλλω], adecăte aruncînd săgeata, pentru că foarte era iscusiţi în mesterşugul săgetatului. Iar unii, iar el zice, că numele să li să fie pus valahi, dupre fata lui Dioclitian, ce o chema aşa, care o măritase dupre un Ioannu, domnul ce era atuncea aceştii Dachii; acestea Bonfinie zice.
     Carionu în cronica lui, într-a patra carte, în viaţa lu Isachie Anghel, împăratul Ţarigradului, ce scrie, zice acestea de vlah: „Întîi dar cît eu îmi aduc aminte, într-această istorie în carea să numeesc vlahii, cărora scriitorii greceşti vlahi şi blahi le zic; de unde numele lor; în ce vreme, cu ce prilejuri s-au ivit şi s-au cunoscut aceştea ......? Eu cu adevărat nu ştiu, dirept că lăcuiesc în vechea Dachie, carea pe urmă o au ţinut gotii, iproci.”
    Şi mai în jos iar scrie şi zice: de începătura acestui neam mie mi să pare că necuvios iaste a zice că împăraţii Răsăritului, adecăte ai Ţarigradului, înţelege pe gotii, gonind pre unii depre acele pămînturi, pre alţii tăind, locurile acelea dupe vechiu obiceiu, le împărţiia ostaşilor bătrîni, ca de acolo plata lor să-şi ia. (Doară eu zic ca, cum turcii dau acum spahiilor timaruri de la aceia de atuncea luînd pildă), şi mai vîrtos pe acolo îi aşeza împăraţii, zice, ca să potolească şi să strîngă gîlcevile ce dese făcea sarmaţii (adecăte leşii). Între carii ostaşi mai mulţi era romani, precum şi limba adeverinţă le iaste, carea den letinească stri-cată *[31] iaste. De la aceşti romani, dară, purces iaste numele valahilor, iproci. Iară cum zic, zice unii, că de Flac, voievodul lor, li să trage numele, aceia ca o poveste iaste. Mai zice iarăşi can necunoscuţi era valahii, pănă cînd în odihnă asculta de împăraţii Ţarigradului; iar iarăşi cunoscuţi fură şi la lumină veniră, daca începură a să amesteca şi a să adaoge cu sarmaţii, vecinii lor, de carii fură şi îndemnaţi să se despartă şi să se dezbată de supt ascultarea împărăţiei, carea şi începură a o face, iproci. Mai zice acesta: în vremile de apoi, un neam al vlahilor era în doao împărţit şi în doao domnii osebit; ci dară cei ce cătră răsărit şi cătră miazănoapte lăcuiesc, Podoliii vecini, Moldova să chiamă; iar cei ce cătră miazăzi şi cătră Transelvania (care Ardealul să chiamă), Valahia să numeiaşte – şi ca acestea acel Carion scrie şi zice.
    Însă, acesta şi alalţi mai toţi ca acesta istorici din ceşti mai dincoace ai, istorescu lucrurile valahilor, de cînd au pogorît domni din Ardeal a lăcui acestea, dupe cum arată şi scurte letopiseţele acestor doao ţări, că pogorînd ei pe aici şi cuprinzind locurile şi pămînturile acestea, cu ce puteri vor fi avut aceia atunce, şi adăogîndu-se du pren multe părţi oameni pentru bişugul şi bun lăcaşul acestor pămînturi, mai vîrtos şi crescînd domniile, s-au făcut şi iale puternice, dupre cît şi locul le-au ajutat; şi iată că mici şi înguste domnii pre lîngă alte crăii şi împărăţii, şi să văd şi sînt; iar mari şi tari lucruri, şi domnii acestora au lucrat şi au făcut oarecînd, cum mai nainte să vor vedea faptele lor.
    Martin Cromer, carele de ijderenia şi de lucrurile leşilor şi viata crailor lor istoreşte, într-a 12 carte a lui, unde şi viaţa lui Cazimir-craiu celui mare scrie, vrînd să arate şi el de rumînii aceştea, au cum le zic ei valahii, de unde să trag, acestea zice:
    „Dachia, dupre cum o scriu vechii gheografi, apa Tyrii, căriia noi zicem Nistrul, despre acea parte a [32] Sarmaţiii, carea noi Rusia şi Podol ia iaste, o desparte; de cătră apus cu iazighii metanastii să hotăraşte, despre răsărit cu apa Nerasul, căruia noi Prutul acum îi zicem, şi cu Istrul, adecăte cu Dunărea, că aşa să chiamă; de cătră Misia cea de Jos, carea acum Bolgaria iaste, şi de cătră amiazăzi cu aceiaşi Dunăre să desparte, adecăte de Misia de Sus, carea acum Bosna şi Sîrbiia iaste. Aceia dară (adecăte Dachia) dupre atîtea războaie ce cu romanii au făcut, în cea dupre urmă de Traian-împărat, precum scrie şi Eftropie, s-au supus şi în chipul ţinutului adusă iaste. Ci dară, de vreme ce de oştile ce în mai suşii ai sorbită şi stinsă au fost, mulţime de oameni den toate părţile romane, acela împărat ca să lăcuiască şi să sălăşluiască pămînturile acestea şi cetăţile au adus. Însă nu aşa mult dupre aceia supt Galianu şi apoi supt Aurelianu împăraţii, varvarii aceia ş-au răscumpărat. Dupre aceia iar gotii, supt Graţian-împărat, aceiaş[i] Dachie o au cuprins.”
    Ci dară eu, aceasta ce zice acel Cromer aici, nu mă poci domiri ce au vrut să zică, şi de ce varvari zice? Adecăte supt Galianu şi supt Aurelian, varvarii, zice, ş-au răscumpărat, adecăte dachii poate-fi; şi apoi iară zice că, supt Graţianu, gotii o au cuprins, adecăte iară pe Dachia. Ci acestea ce zice cu răscumpăratul dachilor, nicecum nu o va dovedi de cele ce mai sus s-au zis: una, căci iară el au zis că din mai suşii ai ce atîtea războaie între ei s-au făcut, ei s-au sorbit şi s-au stins: pentru cari Traianu au adus apoi nesocotită mulţime de romani du pretutindenea, de i-au aşezat aici lăcuitori cetăţilor şi pămînturilor stăpînitori. Dară deaca au fost aşa stinşi şi topiţi, cît mai nimenea de acei dachi au fost rămas, iară de-au şi fost puţini rămaşi, săraci şi becisnici au fost rămas şi aceia, cum şi de crezut iaste, precum mai toţi scriitorii într-aceasta să potrivesc de istoresc. Cînd luară dară atîta putere, şi cînd li să întoarse tăriia de să-şi poată răscumpăra şi izbîndi pe atîtea sume de romani şi [33] atîta putere ce era a lor şi acolo de pază şi de otcîrmuitura lucrurilor? Mai iaste încă şi ceia ce zice că, supt Graţianu, gotii o au cuprins şi o au luat; iaste dară aici să întrebăm iară pe acest Martin: dară de la cine o au luat? Că de va zice, de la romani, iată dară că nimic varvarii nu ş-au fost răscumpărat pe romani, ci iară a romanilor au fost; de va zice de la varvari, adecăte de la dachi, dară ce treabă au avut a zice că, împărăţind Graţian, gotii o au luat Dachia, de nu au zis mai bine; Dachia carea au fost luată şi cuprinsă de romani, şi iar ş-o au răscumpărat varvarii, acum o au cuprins gotii.
    Şi nici aceasta o va putea zice, căci cum s-au zis den istoriile altora că şi dachii, şi ghetii dentr-o fîntînă cu gotii sînt, încă mulţi si gotii pre atuncea le zicea, că tot schiti era, şi tot dintr-a Răsăritului Schitie era şi aceştea toţi au izvorît, cum şi ungurii şi alţii, cum să va arăta: măcară că acum mai ales gotii, sfeţilor şi dachilor zic; încă şi la Crîm de aceia oare-cînd au lăcuit, cum şi pănă astăzi de împăraţii greci, ţinuturi acolo fiind, goti le zicea; creştini sînt acum, iaste şi mitropolit acolo, grecescu, carele ascultă de patriarhul Ţarigradului, de-i zic încă ei Gothias.
    Deci, dar, să ştim că gotii, cînd au cuprins acestea supt Graţian, de la romani au luat, iară dachii nici au mai răscumpărat, nici s-au mai sculat dintr-aceia niciodată. Ci dară, de aceasta iertîndu-ne Martin Cromer, căce nu-i credem la cele ce mai nainte zice de valahi (adecăte de rumîni, cum le zicem noi) acum însă mergu cu dînsul. Iară el de ar zice aşa: dintr-acea amestecătură a rumînilor şi a varvarilor, cu dările şi luorăle ce făcea între ei şi cu a însurărilor amestecături, valahii au răsărit limbă noao din cea veche a lor varvară şi romană, ruptă şi amestecată au, şi cu aceia să slujesc. Foarte multe însă ţin cuvinte letineşti. Săvai că şi rusască limbă, şi slovenească a o ţinea obiciuiescu, au doară căce li-s prea vecini şi au multă amestecătură cu ei, au doară căci de sloveni şi acea [34] ţară, precum celealalte într-acea tragere, carea de la Balta Meotidii pănă în Marea Adriatică supusă au fost, precum aceasta în cartea lui cea dintîiu mai pe larg au arătat, cît au coprins acei sloveni ce zice, din carii astăzi sînt sîrbii, bulgarii, bosnenii, leşii, rusii, Bohemia, moscalii, horvaţii şi alţii cîţivaşi ca aceştea. Deci dară, zice, poate că şi aceştea supuşi supt aceia fiind şi limba lor au priimit, şi au ţinut, cu carea şi pănă astăzi la biserica rumînească trăiescu, că toate cărţile bisericii şi toate cetăniile pe sloveneşte ne sînt. 
    „Nici însă toată acea Dachie – iar Cromer zice – acel neam o ţine: pentru că partea ei cea despre apus iaste Ardealul, ţinut al ungurilor, carea de unguri, de saxoni (adecă de saşi, că aşa le zic), de săcui şi de aceştea valahi acum să lăcuiaşte. Însă zice, valahii sînt fel gros ostaşi şi hicleni. Iară de unde şi cînd vlahii au început a să chiema aşa, zice, eu nici ştiu, nici aflu.”
    Într-aceasta dară şi el cu Carionu să potriveşte ce zice; însă cam de obşte părere iaste aceasta, zice iară el (săvai că de nici un vechiu scriitoriu iaste adevărată), cum de la Flac, care mare voievod au domnu le era, numele acesta să-l fie luat; carii întîi flachi, apoi stricîndu-se cuvîntul de varvari vecinii lor, vulasi au valahi să chiamă.
    Ca acestea şi mai multe şi Martin Cromer de pogorîrea valahilor acestora, adecăte a rumînilor, de unde să trag şi cum au fost, zice şi scrie; si alţii ca aceştea, ca de acestea destule zicînd şi scriind, şi mult între dînşii să osebescu, unii unele, alţii altele povestind; pe carii nici putinţă-mi iaste a şedea pre toţi cîţi scriu de această Dachie, şi astăzi de aceşti valahi, cum le zic, aici să-i aduc; căci şi vremea prelungă îmi va fi a cheltui, ca acelea înşirînd şi în mai multe greşeli ale istoricilor voiu da supărare şi şi cunoscătorilor turburare, neputînd şti a cui zisă va fi mai adevărată să crează şi să ştie. Iar care va fi din cetitori mai grijuliu şi poftitoriu mai multe decît atîtea a şti de aceasta, citească pe istoricii măcară cîţi am pomenit şi [35] voi pomeni că au scris de aceste ţări, şi acolo mai multe va afla de la aceia, şi ei de la unii şi de la alţii adunîndu-le, şi părerile lor aducîndu-le, şi ei pe unii mai bine că au zis crezindu-i şi pe alţii ca pe nişte băsnuitori lăsînd, precum şi noi de dînşii trebuie să facem. Căce de a-i crede şi de nu a-i crede nu iaste mare greşală, pentru că acestea nu sunt dogmele bisericii, sau ale sfinţilor părinţi zise, carei cu luminarea duhului sfînt au scris şi au lăsat în ştiinţă, ci istorii politice au scris, unele de la alţii (însă cele vechi) auzindu-le, sau scrise fiind citindu-le, altele şi ei într-acelea vremi ce să întîmpla făcîndu-se, le scriu şi le istorescu. Săvai că nici acelea nu-s toate adevărate, dirept; că şi scriitorii, mişcaţi de osebite poftele şi voile lor, unii într-un chip, alţii într-alt chip, tot acea poveste o vorbescu. Adecăte că cel ce iubeşte pre unul, într-un chip scrie de dînsul, şi cel ce-l uraşte, într-alt chip; şi de al său într-un chip şi de streini într-alt chip scrie; şi şi cel ce iaste mînios, într-un chip întinde condeiul, şi cel ce nu, într-alt chip îl opreşte; şi altele multe ca acestea sunt pricini, de nu tot un feliu toţi scriu adevărul. Unde şi unde ca acela să se afle aşa dirept şi de obşte bun, ca toate într-o cumpănă pe ce va cunoaşte să le mărturisească şi să le scrie, lumii întru negreşită ştiinţă şi adevăr lucrurile să le lase.
    Însă nu mi să păru a lăsa acum şi pe Lorenţu Topeltin den Mediiaş, sas de amintrilea, iar om învăţat şi destul umblat, carele nu de mult s-au pus a scrie, însă pe scurt, cum şi el mărturiseşte, că face, într-o cărticea ce-i zice letineşte Origines et occasus Transylvanorum, adecăte: Răsăriturile şi apusul ardelenilor, iproci, care cărticea o au făcut şi o au tipărit la Lionul de Franţa, la anul de la întruparea cuvîntului 1667.
     Acolea dară într-aceia ale Ardealului şi lăcuitorilor lui cine sînt şi cîte neamuri sînt, şi ce obicine, şi ce porturi au, şi ce legi, can pe scurtu, iară mai toate le atinge şi le zice, măcară că are şi el părerile lui, şi [36] de ai lui, ca de ai lui grăiaşte. Însă şi de vlahi, adecăte de rumîni, ca o parte ce sînt şi ei lăcuitori acolo încă scrie, şi acestea zice: valahi zic unii (adecăte rumînii), cum de la Flac voievodul lor s-au numeit aşa. Enia Sulveu întîiu aceasta zicînd-o, apoi dupe dînsul nu puţini o adeverează, den stihurile lui Ovidie Nason dovedind, carele iaste foarte bătrîn poet. Acela dară, într-o poslanie a lui, într-a patra carte ce face, zice: „Fost-au mai mare acestor locuri Flac, şi supt acest voievod vrăjmaş, ţărmurile Dunării fără grijă era. Acesta au ţinut şi pe musii (adecăte pe sîrbi), în pace credincioasă. Acesta cu arcul şi cu sabiia au îngrozit pe gheti.” Ca acestea dară zicînd acest prea-vechiu poet, iar ei zic că de la acel voievod Flac s-au numeit aceştea flachi. Apoi cu vreme de unii mutîndu-se aceste slove, adecăte cea dintîi F pe V şi cea de la mijloc K pe H, s-au chiemat vlahi, aşa zic unii. Iară alţii de la blahi numele cum să le fie rămas, adeverează, carii în zilele lui Alexie Comnino, împăratul Ţarigradului, cu voievodul lor Ioanu, carele pe atuncea avea mari bîntuieli şi pagube făcea acei împărăţii. Deci, pe atuncea, acel fel de oameni aşa chemîndu-se, au rămas şi numele acestora lăcuitori într-acestaşi chip; şi altele ca acestea şi mai multe Topeltin istoreşte, şi ale altora mărturii aduce spre adeverinţa acestora ce au zis.
     Însă dară, oricîţi au grăit şi au scris de aceste ţări, toţi zic cum Dachia şi Ghetia (pentru că mai tot un neam au fost aceia) mai denainte vreme că o au chiemat şi s-au numeit de la acele neamuri schitice, cum s-au zis, adecă de la dachi şi de la gheti, carii din partea Răsăritului era veniţi într-aceste părţi, cum şi alte neamuri multe, au doară mai toate cîte-s în Evropa, den Asia s-au pogorît. Însă den’ceput, zic, cum să văd în toate istoriile şi mai vîrtos den scriptura sfîntă, adecăte din Biblie, putem cunoaşte şi ne putem bine adeveri că într-acele părţi au fost întîi mulţime [37] de oameni şi de acolo apoi a să lăţi şi a coprinde lumea şi pămînturile s-au pornit.
    Ci dară, s-au zis, acest pămînt Dachia chemîndu-se, şi cum dachii îl stăpîniia cu craii lor pînă la Decheval, cel mai de pre urmă craiul lor, şi cum că Traian Ulpie, împărat al romanilor, într-a doaoa oştire-i spre ia desăvîrşit o au luat şi o au supus, den crăie, ţinut mai mic, cu voievozii făcîndu-o, acestea din cele mai de sus zise am cunoscut; şi cum că apoi Traian mulţime de romani du pretutindenea den biruinţele lui au adus aicea de au aşezat lăcuitori şi paznici acestor ţărî, den carii şi pănă astăzi să trag aceşti rumîni ce le zicem noi, iară grecii şi latinii, vlahi şi volahi le zic, încă ne-am adeverit den istoricii cei mai de credinţă şi mai numeiţi ce sînt.
    Săvai că iară nu lipsesc unii a nu zice că acest neam rumîn de acum, nu-s de acei romani ce au lăsat Traian lăcuitori aici, ci numai nişte rămăşiţe de acelor dachi şi de alţi varvari adunaţi aicea şi strînşi, pentru că acei romani, zic, carii era aici puşi lăcuitori de Traian, după [cî]tăvaşi vreme, încă de Galien au fost rădicaţi şi duşi în Misia şi în Thrachia, şi într-alte părţi, în Elada. Dirept că gotii, în vremile acelui împărat, călcînd Greţia, Machedonia, Pontul şi alte părţi ca acelea, au dus pe aceşti romani ca să gonească pe aceia, şi i-au pus acolo iară, aşezîndu-i de pază; şi aşa aici iar deşarte de dînşii au rămas locurile: ci dară nu-s dintr-aceia rumînii, ci dintr-alţi oameni şi neamuri, cum mai sus să zice.
    Mai aduce Topeltin în poveste şi pe un Ioann Zamoski, care zice şi tăgăduiaşte, cum valahii, adecăte rumînii, nicicum nu pot fi rămăşiţă den romani, ce au adus Traian, de i-au aşezat în Dachia. Pentru că Galien-împărat, deznădăjduind, zice acel Zamoski, d-a mai ţinea pe Dachia (poate-fi iară den presurarea gotilor, că şi pe aici, şi alte părţi mai sus, şi apoi şi Italiia toată coprinsese), i-au luat de i-au trecut Dunărea de ceia parte în Mysia, vecina Thrachii, lăsînd [38] de tot pe Dachia. Şi mai zice încă că dachii aceia, carii era, învăţînd de la romani limba letinească, pentr-atîţea ai lor supuşi fiind, şi cu dînsa deprinzindu-se, o făcuse apoi că iaste a lor de moşie şi o au ţinut. Carea dupre aceia mai pe urmă stricînd-o într-acest feliu au venit şi au rămas, precum şi astăzi iaste; aşa făcînd cum şi ispanii, şi galii, şi italianii, adecăte spaniolii, franţozii şi frîncii, că aşa le zic ei, au făcut. Care neamuri ei încă pănă astăzi n-au a lor limbă, de feliul lor osebită, nici cea veche ce oarecînd vreodată vor fi avut nu să ştie, ci dintr-a romanilor ţin, rău şi grozav stricînd-o. Deci dară precum ispanii, galii, italii nu sînt romani, aşa nici valahii nu sînt romani. Ca acestea acest Ioann Zamoski zicea, ale căruia ziceri şi basne, zice Topeltin şi alţii, că mai mult sînt de rîs decît de crezut; pentru că acele trei neamuri de oameni ce zice acela, adecăte ispanii, galii şi italii, fiind foarte vecini cu romanii şi supuse de ei, şi tot între dînşii şezînd şi amestecaţi umblînd, lesne acei varvari limba lor îşi strica, vrînd mai mult cu a romanilor a o amesteca, precum şi pănă astăzi să vede pre la marginile ţărîlor carii trăiesc cu alte limbi, că lesne iau unii de ale altora cuvinte şi că cu de-ale lor amestecîndu-le, îţi pare că altă osebită limbă lor fac. Şi mai chiar vedem că rumînii den Ardeal, moldovenii şi ceştea de ţara aceasta, tot un neam, tot o limbă fiind, încă între dînşii mult să osebesc, care aceasta iaste cum să vede den amestecătura vecinilor lor. Aşadară şi acele trei neamuri, ce zicem mai sus, den preavecinătatea romanilor, luînd de-ale acelora cuvinte, şi cu cele de moşie ale lor amestecîndu-le, şi stricîndu-şi limba, au rămas în ceastă ce acum sînt. Iară dachii preaveche a lor osebită limbă avînd, cum o lăsară şi cum o lepădară aşa de tot, şi luară a romanilor, aceasta nici să poate socoti, nici crede. Şi încă pentru că şi pînă astăzi vedem şi auzim, zice Topeltin, că de întrebăm pe un valah: Ce eşti? el răspunde rumîn, adecăte roman, ci numai au stricat puţin [39] cuvîntul, den roman zic rumîn, iar acelaşi cuvînt iaste. 
    Însă cestea ce zice Lorenţu, că şi a să răspunde că iaste rumîn, încă adeverează că iaste romanu, zic eu, că nu iaste destul cu atîta de a să dovedi că iaste roman, pentru că vedem şi auzim şi noi astăzi pe greci aşa răspunzîndu-se, cînd îl întrebi: Ce iaste? el zice: romeos, adecăte romanu; şi mare osebire iaste între grec şi între roman. Ci numai şi ei fiind supuşi mai pe urmă romanilor, romani vrea şi ei să se chiiame; au doară deaca s-au mutat împărăţia de la Roma la Vizandia, au început şi ei să se chiiame romani, mădulariu şi parte şi ei apoi împărăţiei făcîndu-se; ci dară aceştea greci, nu romani, ci elini sînt, şi mai vîrtos cei ce în Ţara Grecească, cum îi zicem noi, sînt, şi dintr-aceia să trag. Den carii oarecînd în vechile vremi şi ei prea mari oameni au fost, şi atîta întru învăţătura cărţilor şi a ştiinţelor au fost procopsiţi, şi atîta întru vitejii au fost ispitiţi şi aleşi şi atîta întru înţelepciunea lumească de iscusiţi, cît nice un neam, nici o limbă pe lume, nice niciodată ca ei n-au stătut, precum singur Pavel apostol de înţelepţiia lor mărturiseşte la Corintheni, poslania întîi, cap. I, zicînd: „Iudeii semn cer, şi elinii înţelepciune caută”. Şi de la carii nu numai alte roduri au luat învăţături şi obicine, ci şi acei romani mai adăogîndu-se şi mai sporindu-se den’ceput domnia şi crăiia lor, au trimis la Athine de au luat legi şi orînduiale, ca să ştie cum să poată otcîrmui politia şi domniile lor.
    De acolo dară, întîi, şi de la acea vrednicie a lor ieşise acel cuvînt şi acea ce să zice că „tot cine nu iaste elin, iaste varvar”, care zisă ascultînd-o romanii, şi lor zicea că tot cine nu iaste elin, nici roman, iaste varvar; carea aceasta să înţelegea în toate cele vechi cărţi, cînd să citeşte varvar, că sînt toţi varvari, afară den elini şi din romani. Şi aceasta era pentru că atîta era de învăţaţi, de viteji, de înţelepţi, cît nu să putea zice varvar[i]. Dirept că acela iaste şi să numeiaşte varvar carele nici obiceaiu are, nici carte [40] ştie, nici bărbăţie, nici direptate, nici miloserdie are, nici frica lui Dumnezeu, nici nici vreo bunătate sau vrednicie pe sine să vede, şi mai mult sileşte şi trage a trăi în voia şi poftele sale, decît în legi şi în direptăţi supus şi cuprinsu să fie (nu dupre neaoşa fire făcînd omenească), ci ca un dobitoc va să trăiască şi gîndeşte a trăi. Aceia dară să chiamă şi sînt varvari, carii sînt aşa, măcar de ar şi fi vreunul de vreun neam bun, sau şi stăpînitoriu, şi de va fi sau va trăi, cum mai sus să zise, iar nu cu fapte bune, acela varvar să chiamă, şi toate scripturile aşa-l numescu şi propoveduiesc. Şi aşa şi aici într-această istorie, cînd să pomeneşte varvar, aceia să înţeleagă dupre obiciaiul ce şi alalte istorii ne arată.
    Zis-am dară, precum au fost acei eleni oarecînd, oareceşi mai sus am pomenit, iară şi mult mai nalt şi mai de laudă şi de lucrurile şi faptele lor au fost, ale cărora şi pănă astăzi semne, precum toate istoriile şi toate scripturile cîte de ei scriu şi şi ale lor cîte sînt, decît lumina soarelui mai aiave îi arată şi-i dovedesc ce au fost şi cît au fost de ştiuţi şi de mari. Însă iară zic: au fost, iară acum nu ştiu din ce, au doară căci Dumnezeu cel ce numai ce iaste singur vecinic şi neschimbat, aşa au vrut şi au orînduit lucrurile lumeşti, ca să se mute şi să se strămute şi cele ce par oamenilor mai tari, mai înţelepte că au, în mai stricate şi în mai slăbiciune să se afle; că înţelepciunea lumii aceştiia nebunie iaste lîngă Dumnezeu, fericitul Pavel la Corintheni, I, cap. 3, zice; şi Isaia, cap. 29: „piiarde-voiu înţelepciunea înţelepţilor, şi înţelesul înţelegătorilor voiu lepăda”, iproci. Au doară pentru altcevaşi al lor mai osebit păcat, cari noi nu putem şti, nici ne putem pricepe. Ci dară şi de aceasta ca de altele ce ca acestea vor fi, lăsăm a mai cerca, pentru că mai adevărata pricină den ce să fie ca acelea, numai singură şi adînca înţelepciunea lui Dumnezeu va şti; iară numai atîta să vede, că astăzi acel neam atîta iaste de scăzut, de supus, de hulit şi de ocărît, şi de mojic, cît milă să[41] face tuturor celor ce ştiind, gîndesc ce au fost şi la ce sînt: dăscălia au pierdut, stăpînirile au răpus, cinstele ş-au stins şi de toate cîte mai întîi au avut slave, s-au dezbrăcat.
    Iară carii dentru dînşii încă poftesc a şti şi a învăţa oareceşi, aducîndu-şi aminte de cei bătrîni ai lor, şi urmele acelora de a vedea mai bine şi a cunoaşte, ei în Ţara Frîncească să duc, şi acolo ştiinţele învăţînd, unii, ca să folosească rodul lor cevaşi, înapoi să întorc şi pe alţii învaţă, de la carii şi pănă astăzi pe alocurea să vede că au cîte o şcolişoară de învaţă. Iară alţii acolo rămîind, să papiştăşescu, şi aşa împotriva orthodoxiei cestoralalţi a îmboldi şi a înghimpa să ascut şi scriu, măcar că-i şi batjocoresc frîncii, zicîndu-le că descăliile lor, adecăte ei, elinii, au fugit şi au mers la dînşii, la romani. Carii odată toţi feciorii oamenilor celor mari şi ai domnilor romani mergea, trimiţindu-i părinţii lor, în Elada, la Athine, de învăţa carte grecească şi în ştiinţe acolo procopsiia desăvîrşit. Şi mulţi oameni mari şi domni, cum Pompeiu cel Mare şi Ţiţeron şi alţi nenumăraţi şi împăraţi, cum Avgust, Chesar, Traian, Adrian şi alţii mulţi, în grecească, adecăte în elinească limbă, era ştiuţi şi învăţaţi, în care şi cărţile lor toate şi pănă astăzi să ţin. (Însă nu zic grecească în această cum grăiesc ei acum, de o au stricat şi o au grozăvit foarte.) Şi ei, măcară că nu ştiu de unde aşa de grozav din cea elinească ş-au stricat limba; au doar şi ei pierzîndu-şi binele şi norocul, şi robi supuşi altora căzînd, ş-au amestecat limba cu tot feliul de varvari, cum să vede că den tot feliul de limbi au într-însa amestecate cuvinte şi aşa stricîndu-ş-o, cu dînsa trăiesc. Alţii iară den greci, vrînd să stăpînească şi ei şi să se arate poruncitori, neavînd, acum mai ales, unde, ei prin mijlocul turcilor la Moldova şi în Tara Rumînească vin. Ci de la unii să vede şi rămîne şi folos în pămînturile acestea; iară alţii ca să jăfuiască şi ca să răpească numai ce vin. Şi amestecături fac în rodurile acestea, [42] tot pentru luatul lor, cu tot meşteşugul lor cît pot nevoiesc de fac şi multe rele şi grozăvii fac şi aduc, şi la rele căi pe domnii ţărîlor pun şi sfătuiesc. Şi niciodată nu să ţine minte, de cîtăva sumă de ai încoace, de cînd s-au cunoscut de aceia într-aceste părţi mai bine, cum să nu fie fost lîngă domni din ei, cu care domnii, de cîte ori au vrut să facă vreo tirănie sau vreo crudătate sau altă răotate într-această ţară, au în neamurile boiereşti, au altor cuivaşi, carii să nu fie fost şi ei, au sfetnici, au lucrători. Săvai că nici ca pe aceia direptatea lui Dumnezeu i-au lăsat sau i-au îngăduit a procopsi, sau a se adaoge casele şi neamul lor ce au pe aici, au pe unde s-au şi dus ei; dupre faţa pămîntului i-au şters şi den pomenicul vieţii i-au stins; a cărora nici casele, nici avuţii dupre aici răpite şi zmulte, nici nici rod dintr-înşii să mai pomenesc şi să mai ştiu.
    Iaste şi altă mai aiave mărturie de ei, cum ştiu şi cum pot de frumos şi de tocmit a otcîrmui şi a purta orice stăpînire ce ar avea în mînă. Că iată numai acelea, cari şi acelea din voia şi din politia turcilor să îngăduiescu, adecăte cele patru patriarhii şi oarecîte mitropolii. Deci dară, cum le ţin, cum le poartă, şi la ce stepenă să află, şi la ce cinste le-au adus şi cu ce orînduieli şi canoane, cît într-acele creştineşti le otcîrmuiescu. Nefiind a mea această poveste de a lungi şi a arăta, las la însuşi aceia carii le poartă, să spuie, şi ei ale lor să dovedească, mai vîrtos singuri patriarşii şi şi mitropoliţii să mărturisească. Însă într-aceasta şi mult îi putem lăuda şi ferici, că încă în cîtă supunere şi robie să află supt păgînescul şi tirănescul jug al turcilor, cît – nici biserică făr’de multă stradanie şi cheltuială nu pot face, şi prin multe locuri nici cruce afară nu pot scoate, nici alte siavoslovii ale pravoslaviei şi adeveritei credinţe creştineşti aiave nu le pot face. Iară pen toate acestea şi mai multe, şi mai strînse patemi, credinţa cea direaptă întru Hristos bine încă o cinstescu şi cum pot mai curat [43] o ţin, orînduielile şi dogmele bisericii sfinte a Răsăritului neclătite şi neschimbate le păzesc. Fie dară milă şi grijă şi de ei acelui Hristos Dumnezeului nostru, în carele nesmintit credem şi pentru al cărui nume nespuse rele şi grele trag şi pat ei, şi toţi cîţi sunt supuşi varvarei şi turceştii puteri; şi mîntuiaşte, fiiule al lui Dumnezeu, tot trupul cît supt tiranic jugul lor greu pătimeşte şi cu înţelepciunea şi puterea ta, doamne, izbăveşte norodul tău de păgînă sila lor! Dupre mînie, doamne, pentru păcatele rodului creştinesc, întoarce-ţi mila şi milosîrdia ta cătră dînsul! Nu lui, doamne, nu lui! ci numelui tău cel sfînt dă slavă!
    Pînă aici dară cerşind istoria, şi acestea a zice cum cura vorba, şi părîndu-mi că de a le trece tîmpire era, iată atît scriind, la alţii de mai multe a zice ca acestea le las, şi la a noastră de rumîni istorie, iară mă întorc.
    Însă dară, valahii, adecăte rumînii, cum sunt rămăşiţele romanilor celor ce i-au adus aici Ulpie Traian, şi cum că dintr-aceia să trag şi pînă astăzi, adevărat şi dovedit iaste de toţi mai adevăraţii şi de crezut istorici, măcară că apoi le-au mutat şi numele, valahi zicîndu-le, au dupre voievodul lor Flac, cum unora le pare, au dupe numele fetii lui Dioclitian, cum mai sus s-au semnat că scrie Bonfinie; că zic alţii, au din cuvîntul galic, adecăte franţozesc, ce zic valahos italianilor, adecăte frîncilor, au măcară altă pricină fie, cum le-au zis, iară ei tot aşa sunt. Iară cum Galien-împărat să-i fie rădicat pe toţi, cum unii au zis, cum mai sus am arătat, că vrînd den Misia şi den alte locuri multe den Elada, să gonească pre goti, carii cuprinsese acele ţinuturi, au căci să dăznădăjduise de a putea ţinea pe Dachia, cum zicea cel Ioann Zamoski.
    Iar pentru împresurarea acelor goti, ce şi pre aicea coprindea, aceia încă împotriva crezutului şi a socotelii iaste; pentru că, cum au vrut acel împărat aşa lesne a rădica atîta sumă şi noroade de oameni, cu case, cu copii, aşezaţi pre aceste locuri, fiind mai mult de 200 de ani (că atîta de la Traian pînă la acel Galien [44] era, împărăţind, cum au zis, Traian la anul de la Hristos mîntuitoriul lumii 118, iară Galien la anul 271, dupre cum zice Carion)? Deci dară oameni întemeiaţi ca aceia, şi stăpîni mari şi bogaţi făcîndu-se, şi şi de mari neamuri romane aici întemeiaţi, să-i ia Galien, să-i mute într-alte locuri pre toţi; şi apoi au doar cu aceşti romani, numai ce era aici, vrea acel împărat, măcară şi alţii ca el de nimica şi grozav împărat (că asemene era şi el lui Neron şi lui Domeţian în tirănii şi în alte hlăpii, scriu istoriile) să-şi ţie împărăţiia şi să-şi păzească ţinuturile? Căce, cînd ar fi rămas împărăţia numai cu ostaşii ce avea în Dachia, pre care alalţi mai sus trecuţi împăraţi îi lăsase şi-i aşezase numai ca aceste ţări să păzească, şi eu cu alţii oştiia, cum mai den sus zisele să cunoaşte şi să înţelege, mică împărăţie şi de nimica ar fi fost atunce.
    Şi aceasta încă iaste au doară şi acelor voievozi şi oameni mari, carii, cum s-au zis, că moşteni să făcuse aici, nu mai lesne le era şi ei a face cum şi alţii mulţi au făcut; şi ei mai pe urmă încă aceia au urmat, de s-au despărţit cînd au început Împărăţia Romană a să pleca şi a să mai îngusta, unul într-o parte de supt ascultarea ei trăgîndu-se, domni lor puindu-şi şi volnici făcîndu-se; alţii într-altă parte să dezlupiia, pănă s-au rupt şi s-au împărţit toată în crăii, în domnii şi într-alte politii, acea una şi întreagă monarhie, cum astăzi aiave să vede, tot de tirănia şi de hlăpiia unor neharnici, necum împăraţi, ce nici numele împărătesc să-l aibă nu li să cuveniia.
    Deci dară, au nu mai lesne era şi acelora ce era oblăduitori acestor locuri, să nu asculte decît moştenirile lor înţelinate de atîţea ai, să le lase, şi să meargă de a să aşeza pentr-alte locuri mai aspre şi mai seci?
    Şi aceasta încă să mai socoteşte că nicăiri urme de ale acelora romani ce au fost în Dachia, ca să fie fost mutaţi cu totul într-altă parte, nu iaste; că de ar fi undevaşi în Elada, şi astăzi, au limba, au alte semne [45] de ale romanilor s-ar vedea şi s-ar cunoaşte, cum şi în Ardeal şi pe aicea şi pe unde au fost aceia, pănă acum aiave sunt.
    Însă, aceasta nu să tăgăduiaşte, cum viind vreun greu de alte părţi, sau de alte neamuri călcîndu-se ţări ale unii împărăţii, sau măcară acea împărăţie vrînd să facă oaste mare ca să meargă asupra altora, cum du pen toate părţile şi du pen toate ţinuturile ei nu aduce şi nu strînge oaste? Cum şi atunce acelui Galien au altui măcar împărat să va fi întîmplat, de va fi trimis şi aici de va fi rădicat ostaşi, ca să meargă să scoaţă pe acei goti ce călca şi împresura cele ţinuturi ce s-au zis, în Elada şi Misia. Care de crezut iaste că şi de aici oaste s-au dus, şi pe unii doară ca să-i şi aşaze acolo, însă carii mai sprinteni şi de aşezat vor fi fost. Căce iată şi semnu chiar avem pe cei coţovlahi, cum le zic grecii, ce vedem că şi pănă astăzi să află şi sunt, însă puţini acum rămaşi, pentru carii viind cuvîntul, gîndiiu că nu fără cale va fi a mai întinde de ei voroava, ca să se ştie ce sunt.
    Sunt dară aceşti coţovlahi, cum ne spun vecinii lor şi încă şi cu dintr-înşii am vorbit, oameni nu mai osebiţi, nici în chip, nici în obicine, nici în tăriia şi făptura trupului, decît rumînii, ceştea, şi limba lor rumînească ca acestora, numai mai stricată şi mai amestecată cu de ceastă proastă grecească şi cu turcească, pentru că foarte puţini, cum s-au zis, au rămas la nişte munţi trăgîndu-se de lăcuiesc. Carii să tind în lung de lîngă Ianina Ipirului pănă spre arbănaşi lîngă Elbasan, în sate numai lăcuind, săvai că şi mari unele sate. Zic că sunt şi oameni cu putere în hrana lor, de carii şi mare minune, iaste, cum şi pănă astăzi să află păzindu-şi şi limba, şi nişte obiceie ale lor. Aceştea dară şi limba ş-au mai stricat, şi ei s-au împuţinat, derept că şi ei desăvîrşit supt jugul turcescu cu acei greci dupre acolo s-au supus, unde şi stăpînire, şi blagorodnia, şi tot ş-au pierdut. Şi poate-fi că nice dintîi aşa mulţime nu va fi fost de dînşii. Că iată acum [46] şi cîţi sîntu, mojici şi ţărani sînt, şi locurile lor cu greu de hrană fiind, pentru multa piatră şi munţi ce sînt de lăcuiescu, să împraştie şi să duc mai mulţi pen cele oraşe mari turceşti de să hrănescu; şi pe acolo mai mulţi amestecîndu-se, şi limba, cum am zis, foarte ş-au stricat, şi ei puţini au rămas. Zic şi aceasta că de-i întreabă pre ei neştine: Ce eşti? el zice: vlahos, adecăte rumîn; şi locurile lor unde lăcuiesc le zic Vlahia [cea mare].
     Pare-mi-să, zic, că ei grăind, mai mult îi înţeleg ceştea rumîni decît ceştea grăind ceia să înţeleagă; însă şi unii, şi alţii cu puţinea vreme într-un loc aflîn-du-se şi vorbind adese, pe lesne pot înţelege. De crezut dară iaste că şi acei coţovlahi, dintr-aceşti rumîni sînt şi să trag; şi într-acele vremi ce Galian au alt împărat, au rădicat o seamă dintr-înşii de aici şi i-au dus de i-au aşezat pe acolo, au rămas şi pănă acum. 
     Coţovlahi le zic grecii, rîzîndu-i şi batjocură făcîndu-şi de dînşii, adecăte, şchiopi, orbi, blestemaţi, hoţi, şi ca acestea le zic că sînt. Şi cîţi au fost de acel feliu pe undevaşi, i-au adunat de i-au dus pe acolo; precum şi de ceştea rumîni dupre aici rîd şi încă destule cuvinte grozave le zic şi de nimic îi fac, şi că din hoţi să trag povestesc şi băsnuiesc între ei. Ci de aceasta, căci grecii ceşti dupre acum rîd de rumîni şi grăiesc aşa de rău, au socoteală mare; pentru că văzînd şi ei pe toată alaltă lume rîzînd de dînşii şi batjocorindu-i, au stătut şi au obosit şi ei pen gunoaiele lor, ca cocoşii, părîndu-le că au mai rămas cevaşi vlagă şi de ei: unde văd zugrăviturile celor vechi ai lor, ei întru dînşii îşi fac mîngîiare şi bucurie, soţii părîndu-le că au pe cinevaşi batjocorii lor. Căce cu direptul neştiind aceştea şi necitind cele ce oarecînd şi stăpînii lor au avut mare ajutoare şi folosuri împotriva vrăjmaşilor lor de aceştea rumîni, cînd şi Odriiul l-au izbăvit din mîna frîncilor, carii îl ocolise şi-l lua, şi iară lor grecilor l-au dat, cum scrie şi Bonfinie într-a doao decade-i, carte a şaptea. Şi alte multe bune şi ajutoare le-au [47] făcut, cum mai nainte voi arăta. Ei grăiesc cele ce le par în ochi şi în plăcere că sînt cevaşi şi nu ştiu ce zic. Au doară căci sînt nemulţămitori şi necunoscători binelui, că foarte au fost un neam nemulţemitori şi ei cum istoriile arată. Şi şi pănă astăzi ori în ce ţară merg, cum să zice zicătoarea, „arama-şi arată”, faptele lor cinstea micşorînd şi împilînd; au mai bine să zic să-i iertăm şi să ne fie milă de ei, căce şi grăiescu de acelea şi hulesc pe alţii, căce fiind ei scăzuţi den toate şi lipsiţi, şi supăraţi sînt foarte. Deci asemenea fac şi ei ca ceia ce sînt au în robie, au la închisori, au în strînsori de alte nevoi, au la sărăcie, au la alte [ne]norociri şi mai strîmtori, cum obiciuiaşte lumea de aduce; şi atîta le aduce, cît niciodată nu lipsesc de la neamul omenescu ca acelea, cînd unuia, cînd altuia descărcîndu-se; decii de marea-i supărare îi pare că toţi oamenii îi strică, şi aşa pe toţi, şi bănuiaşte, şi huleşte, părîndu-i că cu acelea îşi mai oteşaşte şi-şi răcoreşte doară patimile sufletului şi simţirile trupului. Că nimeni nici s-au mai aflat în lume asemenea lui Iov, carele toate ca acele rele şi mai multe să-i vie pe lume şi să rabde, şi să tacă la toate, pe nimeni vinuind, pe nimeni blestemînd pănă în săvîrşit, cum Biblia sfîntă în viaţa lui scrie şi adeverează.
    Ci dară, grecii acelea pătimind, de supărare părîndu-le că alţii ar fi în pricină, nu ei însăşi, de a fi aşa, hulesc şi grăiesc pe alţii de rău, neuitîndu-se să vază pe dînşii, ce şi cum sînt. Dirept aceasta dară, iaste să-i iertăm şi să le credem, pentru că zic dascălii şi înţelepţii că crud şi tiranic lucru iaste şi foarte fără de minte neştine să mai mustreze şi să mai pedepsească pe unul ce în pedeapsă şi în nevoie au căzut. Că destul îi iaste aceluia aceia; nu trebuie rău pentru rău a mai adaoge, ce într-aceia lăsîndu-l, încă mîngîiare decît să poate şi ocrotire să-i arătăm, asemenea pătimaşi şi nenorociţi socotindu-ne, că putem ajunge şi putem fi fără de zăbavă şi fără veste. 
    [48] Însă a să şti şi aceasta trebuie, mi să pare, că nu numai unii den neştiuţii greci zic, cum că rumînii nu pogoară den ostaşii şi bunii romani, den carii s-au zis de multe ori că au lăsat Traian aici, ci din răi şi hoţi, carii iar romanii i-au trimis într-aceste părţi de loc, ce şi alţii aceasta o bănuiesc. Că iată citesc letopiseţul moldovenesc, carele fiind eu încă în Moldova, l-am găsit la Ioniţă Racoviţă, carele era comis mare, om de cinste şi de socotinţă, care letopiseţ, zic, că iaste făcut de un Ureche vornicul, om învăţat să vede că au fost şi om tocmit de cîte să par că au scris el.
    Acel dară letopiseţ luundu-l (carele am pus de l-au şi prepus şi l-am adus aici ca să se afle şi în ţară) şi citindu-l găsesc – însă nu ştiu de cine scris, de Ureche, carea nu crez, cum şi unul ce l-au prepus – acel letopiseţ mărturiseşte, că nu iaste zisă aceasta de Ureche vornicul, au de cine, că zice că dintr-o hronică ungurească au aflat de ijderenia moldovenilor acestea, care iată, că cuvintele lui puiu aicea: „Scrie, zice letopiseţul unguresc, că oarecînd pre aceste locuri au fost lăcuind tătari, mai apoi plodindu-se, şi înmulţindu-se şi lăţindu-se s-au tins de au trecut şi peste munţi la Ardeal; şi împingînd pe unguri den ocinele sale, n-au mai putut suferi, ci singur Laslău, craiul unguresc, carele îi zic că au fost vîlhovnic, s-au sculat de s-au dus la împăratul Rîmului, de au cerşut oaste într-ajutoriu împotriva vrăjmaşilor săi, ci împăratul Rîmului alt ajutor nu i-au făgăduit, ci i-au dat răspunsul într-acesta chip, de i-au zis: «Eu sînt giurat cînd am stătut la împărăţie, om de sabia mea şi de giudeţul mieu să nu piiaie. Pentru aceia mulţi oameni răi s-au făcut în ţara mea şi cîte temniţe am, toate sînt pline de dînşii şi nu mai am ce le face, ci ţi-i voiu da ţie să faci izbîndă cu dînşii, şi eu să-mi curăţescu ţara de dînşii. Iară tu în ţara mea să nu-i mai aduci, că ţi-i dăruiesc ţie», şi de sîrg învăţă de-i strînseră pre toţi, la un loc, du pretutindenilea şi i-au semnat pre toţi [49] de i-au arsu împrejurul capului, de le-au pîrjolit părul cu un fier aprins. Care semnu trăiaşte şi pănă astăzi în Ţara Moldovei şi la Maramureşi, de să celhuiesc oamenii cu cărare împregiurul capului. Deci Laslău-craiu daca au luat acel ajutoriu tîlhărescu de la împăratul Rîmului, au lipsit la Ţara Ungurească şi de-acii pe cîşlegile născutului, cu toată puterea sa, s-au apucat de tătari a-i bate şi a-i goni, de i-au trecut muntele în ceasta ţară, pe la Rodna, pre care cale şi semne pe stînci de piatră în doao locuri să află făcute de Laslău-craiu. Şi aşa gonindu-i prin munţi, scos-au şi pre ceşti tătari, carii au fost lăcuitori la Moldova, de i-au gonit pănă i-au trecut apa Siretului. Acolo, Laslău-craiu, ce se chiamă leşaşte Stanislav, stînd în ţărmurile apei, au strigat ungureşte: săretem, săretem, ce să zice rumîneşte: place-m[i], place-m[i], sau cum ai zice: aşa-m[i] place, aşa-m[i] place.
    Mai apoi daca s-au descălecat ţara dupe cuvîntul craiului ce au zis săretem, au pus numele apei Siretul. Şi dupe multă goană ce au gonit pe tătari, i-au trecut peste Nistru, la Crîm, unde şi pănă astăzi trăiescu.
    De acolo s-au întors Laslău-craiu înapoi cu mare laudă şi biruinţă, sosind la scaunul lui în zioa de lăsata-secului, iproci.”
    Aceste basne şi ca acestea într-acel moldovenesc letopiseţ am văzut şi am cetit de pogorîrea şi ijderenia, adecăte cum ar fi fost dintr-acei tîlhari şi furi ce au fost adus Laslău-craiu, acela ce zice, iproci. Ci nu ştiu cu ce îndrăzneală şi cu ce neruşinare, acela ce va fi scris întîi o va fi făcut! Că de o va fi luat din Hronica ungurească, care eu încă nu am văzut, nici de la altul am auzit una ca aceia, iară poate-fi pentru că pururea şi nevindecaţi şi ungurii au stătut vrăjmaşi şi pizmaşi rumînilor, şi atîta cît de ar fi putut, ar fi supus pe toţi supt jugul lor, cum şi pe mai multa parte den cîţi să află acum în Ardeal i-au supus şi i-au făcut [i]obagi cum le zic ei. Săvai că în Ardeal sînt şi alţi nemişi rumîni mulţi şi Maramurăşul tot. Iară afară [50] dintr-aceia, mare parte şi din boierimea lor încă sînt şi să trag den rumîni, ce numai stăpînirea acei ţărî şi astăzi fiind calivină şi ei slujind la curte s-au calivinit, şi aşa tot unguri să chiamă: schimbîndu-şi credinţa ş-au schimbat şi numele de rumîni.
    Ci dară acela ungur, au ce va fi fost, nu ştiu, de au băsnuit şi au visat ca acelea a zice, să vede că de puţină ştiinţă şi socoteală au fost. Pentru că de au fost şi vrăjmaş, acelui neam de a-l face tot de tîlhari şi de furi, nesimţitoriu au fost, nimic [din] ceia ce-i putea sosi şi veni pe urmă chibzuind, adecăte că vor rîde toţi si vor ocărî răutatea şi neştiinţa lui, băbeşti basne şi nesărate vorbe la cei dupe urmă oameni lăsînd în poveste, căruia multe sînt a i să zice împotrivă şi a-i dovedi minciunile. Ci ca să nu fiu prea lung în vorba acestor bălmăjitori, cu atîta fieştecare gînditoriu şi cu minte poate cunoaşte şi să poate domiri, cum aceia ce au zis n-au fost, nici au putut fi, mi să pare.
    Întîi că acel împărat al Rîmului, la care zice că au mers Laslău-craiu de au cerşut oaste ca să scoaţă pe tătari şi i-au dat acel fel de oameni, cînd să fie fost, nu-l dovedeşte, nice împărat ca acela, carele nici un tîlhariu, nici un fur, nici nici un om rău în toată împărăţia lui să nu să omoară şi să nu să pedepsească, nu să citeşte nicăiri, nici s-au auzit, nici să aude, nice poate fi, pentru că într-alt chip nimeni într-acea ţară n-ar fi trăit şi nici o lege, sau vreun obiceaiu n-ar fi fost, care lucru iaste împotriva firii şi a tuturor limbilor.
    A dooa dar, cîtă sumă de ai au împărăţit acel împărat, ce au fost aşa blestemat, nu bun, căce bunii şi direpţii au legi puse şi nemişcate le ţin, ca să poată sta politia şi soţiirea omenească, ca nici cei tari şi mari să nu asuprească şi să calce pe cei mai slabi şi mai mici, nici cei mici să nu năpăstuiască şi să ocărască pe cei mai mari, nici unul de la altul să răpească [51] şi să ia fără de tocmeală şi fără de lege. Acum dară zic, cîtă sumă de ai au stătut acel împărat, aşa ca să se strîngă atîta tîlhărime de multă, cît să se facă oaste ca aceia mai fără număr, de să scoaţă şi să gonească mulţime nespusă de tătari, dupe aceste locuri ce le cuprinsese atuncea.
    A treia dară, pot tîlharii, şi furii şi carii asemenea lor sînt să ţie şi să aşaze domnii şi stăpîniri, carii cu sutele de ai să stea şi să se păzească? Şi mai vîrtos toţi, neales nici unul, tot tîlhari şi oameni răi fiind, a cărora minţile şi gîndul tot la răpiri şi la cîştiguri le sînt, ce stăpînire pot tocmi? Semnu dară iaste, dupe zisa aceluia, că din răotate şi den netocmeală să ţine şi stă lumea, nu dintr-acelea să strică şi să piiarde. Cum şi scripturile, şi toată fiinţa, şi singure simţirile sceasta adeverează şi cunoaşte, cum că din neorînduială, den nedreptate şi din răotate să strică si să mută împărăţiile şi toate. Unde dară şi alte mai multe sînt a-i dovedi, cum zişi şi a-i arăta neştiinţa acelui carele măcară va fi fost şi zis aceia.
    Şi şi den tătarîi ce el zice, numai că din Ardeal şi din Moldova pănă la Crîm i-au gonit, unde să află şi acum, să poate adeveri, că fără de lucru au grăit; cum şi mai nainte vom vedea de acei tătari de unde sînt şi cum au venit şi la Crîm, unde şi pănă astăzi şăd, ci dară să-l lăsăm la gînd, cum paremia de arapi iaste. Iară cine va vrea altul, crează, căce a crede adevărul sau minciuna în volniciia omenească iaste.
    Însă şi moldovenii de poftesc aceia ale aceluia povestite, să ţie şi să crează, cum dintr-aceia ei pogoară, volnici vor fi. Şi neamul şi ijdereniia lor de la acei tîlhari şi furi de vor vrea să-l mărturisească, încă în voie le va fi, doară zicînd că au şi cevaşi cale de a mai crede. Şi aşa, de vreme ce începăturii pogorîrii lor can de-acolo încep a-i da cap, zicînd adecăte că nişte păstori den Maramureş umblînd cu dobitoacele lor pen munţi, au dat peste o fiară, ce-i zic ei buor, pre carea gonind-o o au trecut munţii şi aşa ieşind în Moldova, [52] au văzut ţară frumoasă şi de hrană, iproci. Apoi s-au întors la ai lor şi spuindu-le de acel loc, s-au adunat mai mulţi păstori şi de alţii, şi au venit de au descălecat acolo. Şi ca acestea multe povestesc, carele puteţi vedea în letopiseţele lor, mai ales ce zic ei de dînşii, măcară că-mi par că multe nu-s adevărate. Căci iată şi aici împotrivăşi grăiaşte cel ce au scris acel letopiseţ (însă nu zic de Ureche), că mai sus zicea că Laslău-craiu au scos pe tătari dintr-însa şi apoi o au lăcuit ei, iproci, acum zice că o au găsit pustie păstorii Maramurăşului şi aşa den ei întîi s-au descălecat, iproci.
    Însă ce iaste de acelea nu mai cerc, ci numai daca din păstori îşi fac moldovenii începătura, poate le zice neştine măcară şi glumind (iar nu cu adevăr), că can dintr-aceia sînt. Dirept că păstorii necuvîntătoarelor dobitoace, de nu toţi sînt furi, iară gazde de furi tot sînt, iproci.
    Iară noi într-alt chip de ai noştri şi de toţi cîţi sînt rumîni, ţinem şi credem, adeverindu-ne den mai aleşii şi mai adeveriţii bătrîni istorici şi de alţii mai încoace, că valahii, cum le zic ei, iară noi, rumînii, sîntem adevăraţi romani şi aleşi romani în credinţă şi în bărbăţie, den carii Ulpie Traian i-au aşezat aici în urma lui Decheval, dupre ce de tot l-au supus şi l-au pierdut; şi apoi şi alalt tot şireagul împăraţilor aşa i-au ţinut şi i-au lăsat aşezaţi aici şi dintr-acelora rămăşiţă să trag pănă astăzi rumînii aceştea.
    Însă rumînii înţeleg nu numai ceştea de aici, ce şi den Ardeal, carii încă şi mai neaoşi sînt, şi moldovenii, şi toţi cîţi şi într-altă parte să află şi au această limbă, măcară fie şi cevaşi mai osebită în nişte cuvinte den amestecarea altor limbi, cum s-au zis mai sus, iară tot unii sînt. Ce dară pe aceştea, cum zic, tot romani îi ţinem, că toţi aceştea dintr-o fîntînă au izvorît şi cură.
    Nu zic însă că toţi, toţi cîţi astăzi să află lăcuitori într-aceste ţărî, că sînt toţi rumîni, că aceia nici au [53] fost, nici iaste, nici nice într-o ţară cîte putem şti că sînt în emisferiul nostru, ce mai mulţi streini şi veniţi dupe-ntr-alte ţărî. Însă mai vîrtos cei ce să află şi pănă astăzi mai blagorodni şi mai de folos neamuri, unii sînt den sîrbi, alţii den greci, alţii den arbănaşi, alţii den frînci, alţii dintr-alte limbi. Că şi domnii încă mai mulţi den streini au stătut, cum şi Băsărăbeştii să trag de neam sîrbesc şi alţi domni de alte neamuri, cum în vieţile lor să va arăta, încă cîţi să vor şti den ce rod au fost. Ca acestea dară neamuri de tot feliul, viind ei aici, şi căsătorindu-se, şi amestecîndu-se cu lăcuitorii pămînturilor şi aşezîndu-se, fiind dintr-aceia mai mulţi vrednici şi destoinici, rămîind moşteni şi numele de a să chiema rumîni.
    Aşadară mai mulţi şi aici de aceia sînt şi de aceia să văd, că mai de-a firea sînt; că nice unul nu e, mi să pare, din cîţi mai nainte să văd astăzi şi la curte că sînt, a cărora au tată-său, au moşu-său, au stremoşu-său, au tatăl stremoşu-său, au cevaşi mai în sus, care să nu fie fost au sîrbu, au grec, un alt cevaşi neam strein, au măcar armean, din care, zic, că să trag şi rudenii, care şi ei încă de cîndvaşi şi cîtvaşi neam au fost şi bogat, şi cinstit încă. Ci dară cum să zice şi aici, amestecaţi cu de altfel de oameni, cum şi pen toate ţărîle sînt. Că iată şi la Moscu – lasă altele – că mai mulţi să trag den fel tătărăsc şi leşesc, mulţi şi de alte feliuri multe decît hireş moscalii sînt, însă de cei mari zic. Tac de turci că-mi pare că nici unul neaoş turc nu e, ci den tot feliul de limbi amestecaţi şi cum sînt aiave tuturor iaste, şi încă tuturora turci le zicem, celorlalţi tot moscali, şi altora iar aşa, cum şi cestora tot rumîni, cîţi lăcuitori şi moşneni să află aici.
    Că nici un rod osebit de oameni în veci poate rămînea în lume, nici feliurile limbilor în mii de ani tot acelea neschimbate şi nemutate pot sta. Că nimic supt soare iaste stătătoriu, ci toate cîte sînt, în curgere [54] şi în mutări sînt zidite de vecinica lui Dumnezeu înţelepciune şi putere.
    Acestea dară de aceşti rumîni pănă aici de unde din’ceput pogoară cu a multora mărturii s-au zis şi s-au dovedit.
    DUPRE CE AU RĂMAS RUMÎNII ÎN DACHIA MOŞNENI, CÎT SUPT ASCULTAREA ÎMPĂRAŢILOR ROMANI AU STĂTUT ŞI APOI LA CE AU MAI AJUNS
    
    Aşa deci rămîind romanii în toată Dachia păzitori şi moşteni pen cetăţi şi pen ţinuturi, împărtindu-şi pămînturi şi locuri, avînd voievozii lor, cîtăvaşi vreme s-au tras aşa şi au stătut. Însă nici numele lor într-alt feliu să mai mutase şi să mai schimbase, să le zică vlahi sau într-alt chip, ci oastea romană cînd să vorbiia de dinsa, iar cîndu nu, dachi să chiema; şi tot dachi încă multă vreme încoace şi de mulţi să numiia, pentru că şi din dachi şi gheti era încă mulţi rămaşi, cum şi mai sus s-au zis, că nu s-au putut stinge toţi oamenii dintr-o ţară, cum nice să poate, ci tot au rămas. Numai ce deodată atuncea proaspătă mutarea-le fiind şi necrezîndu-i, la dregătorii şi la altele ale ţării nu-i trăgea, nici îi amesteca, pentru ca nu aducîndu-şi aminte de cea dă curînd volniciia lor şi de stăpînirea lor ce au avut şi cum au pierdut să nu să hiclenească şi iar să se scoale împotriva romanilor. Cum s-au şi mai ispitit de au făcut, numai cît au răsuflat oareceşi şi soţii de ajutor ş-au găsit. Că iată în urma lui Traian împărăţind Adrian, oareceşi s-au mai ispitit a să răzmiriţi, ci curînd i-au potolit. Iară mai mult şi în zilele lui Antonin celui blînd şi milostiv, carele, cum scriu istoriile, nici unuia el a face rău nu începea, nici el războiu asupra cuivaşi n-au rădicat (zicînd pururea cuvîntul lui Sţipion, carele zicea, că mai bine multu va a păzi pe un cetăţean şi pămîntean de ai lui sănătos, decît ar ucide o mie de vrăjmaşi), [55] pănă cînd nu alţii începea a să hicleni şi a să rădica împotriva lui. În zilele acestui Evsevis-împărat, iară aflînd dachii vreme şi soţii găsindu-şi pe un neam ce-i zicea alani, s-au sculat spre romani. Ce şi acest Antonin, deci, trimiţind oaste asupră-le, i-au biruit şi i-au zdrobit.
    Dupre aceia, deci mai aşezîndu-se, cum s-au zis, multă vreme trăgîndu-se, supt acea împărăţie s-au ţinut şi au stătut, săvai că hotărît şi ales pănă în ce vremi s-au purtat tot aşa şi neclătiţi s-au aflat ascultători, adevărat nu ştiu, că nici aşa ales scris n-am cetit la alţi[i]. Măcară şi acei dachi, măcară şi acei romani, carii apoi de multa vreme prent-atîţea ani tot într-un loc trăind şi lăcuind, şi bine unii cu alţii amestecîndu-se pen rudenie, unul luund fata altuia, altul feciorul altuia, atîta s-au amestecat şi s-au unit, cît mai pe urmă împreună tuturor dachi le zicea, pănă cînd grecii scriitorii întîi, zic toţi, că le-au schimbat numele de le-au zis vlahi. Avem şi acest semnu, că atîta să unise acei romani de aici cu acei dachi, cît nu s-au mai despărţit apoi între dînşii nici cînd s-au rupt den Împărăţiia Romană şi au intrat pentre dînşii alte limbi, ci tot într-una s-au ţinut şi au rămas şi pănă astăzi.
    Însă romanii, carii era tot mai varvari, îi ţinea pe dachi, cum şi era şi să vede, căci cînd să mîniia şi să certa între dînşii, în loc de ocară cum s-ar zice, romanul zicea celora: dac, adecăte „înţelege, varvare”. Care cuvînd şi pănă acuma să aude de cîte vreun rumîn de cei bătrîni, la carii au mai rămas doară cîte o urmă de acei mai bătrîni, den om în om păzindu-se, carii ca aceştea ţin şi au şi cîte un cuvînt de acelea. Că iată, cînd vor să certe sau să zică în loc de ocară vreunul om ce-l vede moale, căscăund şi blestemat, îi zic: dac, care va să semneze aceia ce zicea pe atuncea.
    Iară de unde răsărindu-le acest nume de la Flac voievodul lor, cum s-au zis mai sus, au din ce întîi şi de cînd au început a le zice aşa, care şi pănă astăzi şi la greci, şi la latini, şi la alte limbi, şi pen toate [56] scrisorile şi istoriile să trage şi să zice, eu încă ca Carion zic, ce zice în hronica lui, într-a patra-i carte şi cu Martin Cromer, ce într-a doaosprezece-i, unde istoreşte ijderenia şi lucrurile leşilor scrie, că nu ştiu aceia, nici de unde să-i dea cap nu pot. Poate-fi că nici ei neaflînd mai denainte de cinevaşi istorite, mai bine au tăcut, zicînd adevărul fără ruşine, că nu ştie, decît să minţă, făcîndu-se a şti cele ce nu ştie.
    Că aceia de fac aşa, adecăte de cele ce nu ştiu şi cele ce nu cunosc, zic că cunosc, iaste a trufaşilor şi a deşerţilor, părîndu-le că mai cu ruşine le iaste a zice că nu ştiu şi nu cunoscu cel[e] ce nu ştiu şi nu iaste adevăr, decît a minţi şi a zice că cunoaşte şi ştie cel[e] ce nu ştie. Şi nu să domiresc că mult mai mult şi mai mare iaste ruşine a zice minciuna că ştie, decît a zice adevărul că nu ştie.
    Cari apoi şi una, şi alta să dovedeşte. Săvai că şi a zice cel[e] ce ştie că nu ştie, iaste răotate. Ci de aceasta dară şi eu lăsînd şi de a mai scurma altele, nu-mi mai bat capul; iar cine va vrea a fi şi mai grijuliu şi mai ştiut de a afla cap, cerce, ca doară va afla, cetind a altora şi a multora cărţi foile întorcînd.
    Însă, dupe acestea, iată nici un lucru cîte sunt supt lună stătătoriu şi neschimbat nu poate fi, nici în nenumăraţii ani pot tot într-acelaşi chip sta, ci toate sînt în mutări şi în stricăciuni zidite, cum s-au zis şi să cunoscu. Dirept aceia iară zic, toate cîte sînt aşa fiind, aşa hotarăle lor, cari, pănă nu ajung la acelea, nu-şi ia fieştecarea cel ce iaste a fi de dînsa. Aşa den noianul şi preaadînca înţelepciunea lui Dumnezeu, mai nainte de veci fiind orînduite, cari noao oamenilor, acelea, cum sînt şi cum vin, foarte ascunse şi întunerec ne sînt. Ci dară cum zic şi filosofii, că toate cîte sînt în naştere şi în stricăciune stau, adecă una stricîndu-se şi putrezînd, alta să naşte şi să face, cum vedem la toate seminţele; şi pănă nu putrezeşte una, nu naşte alta; şi pănă nu naşte alta, nu putrezeşte ceialaltă. Nici pănă nu să strică un chip, nu să face alt chip.
    [57] Deci, pe cum vedem la ceste fireşti, cari iară puterea lui Dumnezeu pren fire le lucrează, adecăte le naşte, le creşte şi le păzeşte. Şi iară aşa înfăşurîndu-se şi desfăşurîndu-se de la zidirea lumii, pănă la sfîrşitul ei vor fi.
    Aşadară şi în cele politice pricepem şi cunoaştem că nu-s stătătoare nice unele; ce şi avuţii să pierd şi domnii să strică şi împărăţii să mută şi să strămută; şi toate ca acestea, unii pierzînd, alţii găsind, de la unii fugind, la alţii nemerind, orbul noroc, cum îi zic şi-l zugrăvescu. Şi iară una stricîndu-se şi perind, alta făcîndu-se şi crescînd, precum cetim şi semnele aiave, vedem toate şi cunoaştem, de cînd iaste lumea cîte domnii şi crăii, cîte monarhii au fost, care din mici începături şi necunoscute, la cîtă mărire şi putere au venit şi apoi dintr-atîta de mari, la cîtă micşorare şi la cîtă surpare şi stingere au sosit, cît unele nice să mai ştiu, nici să mai pomenescu.
    Altele iară, monarhii mari, groaznice şi puternice s-au pierdut şi în cenuşa lor arzînd s-au îngropat, cum au fost ceia a Siriilor, carea 1.300 de ani au stătut; şi aşa cu Sardanapal, cel dupe urmă monarhu al lor perind şi arzînd, s-au stins şi la Vavilon au rămas dupe aceia cîtvaşi pînă cînd Baltasar, cel dupre urmă craiu al Vavilonului, împreună cu dînsul au perit şi de la ei toată monarhia la persi au venit. A persilor iarăşi în mărie crescînd şi lăţindu-se, mai mult de 200 de ani au împărăţit tot aşa monarhi, pănă cînd la elini au venit Alexandru cel Mare, feciorul lui Filip, biruind desăvîrşit pe Darie Codomanul, cum zice Şleidan, cu carele şi monarhia li s-au prăpădit şi la dînsul au rămas.
    Alexandru dupe aceia monarhu stînd, cît de mare şi de tare au fost şi cît s-au întinsu şi alţii mulţi scriu. Iară şi Cfintul Curţius romanul, Plutarh în Viaţa lui ce istoresc şi Diodor Sicheliotul într-a 17 carte a istoriilor lui ce face, destul şi pe larg arată.
    [58] Deci de la dînşii cineva citind, să poată şti şi cunoaşte ce şi cît au fost, săvai că el însuşi puţin au împărăţit, deci au murit. Iară alalţi apoi domni şi voievozi ai lui, măcară că împărţise ţărîle de oblăduia ei osebi, iară încăşi şi ei cîtvaşi şi mult încă acea împărăţie au mai ţinut, pănă cînd cea mai puternică şi mai mare decît toate acestea [Roma] au răsărit şi au venit foarte din mici şi slabe începături. Întîi, cum zice şi Ioann Şleidan, că den nişte păstori întîi şi necunoscuţi, au ajuns apoi stăpîni lumii toate, cum şi alţii mulţi scriu.
    Iar şi Tito Livie Padovanul den’ceput şi pe larg istoreşte de dînsa. Această dară împărăţie atîta s-au înălţat şi s-au mărit, cît nu numai de la greci, adecăte de la elini, monarhia au luat, ce şi pe alte multe domnii şi crăii au supus şi au ţinut, cum şi mai sus s-au zis. Şi aşa mare şi tare au stătut mai mult decît 200 de ani, pănă cînd începînd şi ia a să pleca şi împăraţii între dînşii a să certa şi împărăţiia de la Roma la Vizandia a să muta, unde şi Noaoa Roma şi Constandinopolis – şi numai Ţarigrad, sîrbii – şi împărăteasa tuturor cetăţilor să chiema şi pănă astăzi să zice. Dupre aceia, deci, şi toate crăiile şi şi toate domniile cîte era supuse supt acea ună monarhie, au început a să dezbate şi a să rumpe dintr-însa fieştecarea, iarăşi puindu-şi domnii lor, craii lor, cum au făcut. Afară dintr-aceia, unii încă nu să îndestulise cu a lor osebire numai, ce şi mai la mari s-au întins, unii de la alţii luînd şi ei ca să fie mari. Apoi dupe aceia, deci, şi vrăjmaşii carii era mai de laturi, au început a călca şi a vătăma acea împărăţie, pănă cînd iată o parte mare de acea monarhie supt jugul turcului supusă iaste şi ceialaltă parte încă aşa a ajunge primejduiaşte. Că iată şi astăzi vedem (den depărtarea şi urgia lui Dumnezeu, ce iaste pe noi, pe creştini, pentru nenumărate păcatele noastre) că, supun şi iau multă parte şi de aceia.
    Aceasta întîi întîmplîndu-se a o face părţile Apusului, adecă de a să despărţi de acea monarhie, că [59] mutîndu-se împărăţia cum s-au zis, la Vizandio, unde Constandin cel Mare au făcut cetatea, dupe moartea lui la feciori trei împărăţia împărţindu-se, puţină procopseală a fi de dînsa au început. Aşa deci, gîlcevile dintr-un împărat într-altul adăogîndu-se şi fieştecare mai mare vrînd să fie, unul într-o parte, alta într-alta trăgîndu-se şi pizmuindu-se, atuncea dară mai pe urmă aflîndu-şi vreme, fieştecarele au început, cum s-au zis, a să face stăpînu osebi şi din sineşi poruncitoriu. Că italienii, adecăte frîncii, cum le zicem noi acum de la vreme, necum de împăraţii ce era la Ţarigrad mai asculta, ci încă nici acolo în Italia împărat, de la Valentian al treilea încoace, carele acela cel dupre urmă împărat samoderjeţ Apusului au fost pînă la Carol, ce-i zic cel Mare, feciorul lui Pipinie, craiului de Franţa, carele cu direptul dupre bunătate-i, înţelepciune-i şi vrednicie-i ce au avut, cum istoriile arată faptele lui, vrednic au fost, mare să-i zică şi împărat să fie. De carele încă zic toţi de ar fi mai trăit el, ar fi scos toată creştinătatea de supt jugul şi robia păgînătăţii turceşti şi ar fi răscumpărat dupre dînşii sîngele cît au vărsat acei tirani, creştinescu. Ci poate-fi că pentru nespuse păcate şi neplătite încă ale creştinilor direptatea lui Dumnezeu, atuncea aceia n-au lăsat a să face. Dirept aceia nici pe acel Carol a mai trăi au vrut. Însă şi acesta măcară că împărat a fi l-au priimit, căce îi şi supusese. Iară Italia n-au mai fost scaunul împărătescu, ci în Ţara Nemţască, cum înainte să arată. Nici mai pre urmă n-au priimit să aibă, adecăte un samoderjeţ, să fie, ci fieştecarele, cum am zis, să fie singur mare şi stăpîn au poftit care-i mai pe urmă au şi făcut. Că iată şi astăzi într-acea Italie să află nu o stăpînire numai, ci mai multe de şapte-opt cu respublicele ce le zic (adecăte otcîrmuire de obşte), cum iaste Veneţia, Ghenova. Şi Florenţa au fost pănă într-o vreme, apoi o au supus unul dintru dînşii nu prea de multă vreme, carele era mai bogat şi mai cu rudenie, de-l chiema Cozma de Mediţi, şi [60] s-au făcut domnu, singur stăpînitoriu, dîndu-i încă papa şi titulaş, de-i zic ei acum gran duca de Fiorenţa, dentr-al căruia neam tot unul dupe altul trăgîndu-se şi pînă astăzi iaste domnu.
    Însă peste toţi, cap într-acea Italie cu stăpînire iaste papa, carele nu numai la ale bisericii şi la clirici iaste mai mare şi să amestecă, ci şi la cele mireneşti şi la stăpîniri, ca acelea multe crăiaşte; şi mai vîrtos, de cînd s-au despicat şi s-au despărţit de biserica Răsăritului şi de pravoslavnicele dogme, de atuncea nu numai ca un patriarh, ci mai mare întru rînduiala ţercovnicilor, au priimit, ce şi în biserică şi în politia mirenească monarh să fie.
    Care aceasta iaste cea mai mare şi mai întîi pricina stricăciunii şi surpării monarhiei romane, lăsîndu-se şi zmulgîndu-se den împărăţiia de la Ţarigrad, care acolo scaunul Costandin cel Mare mutase de la vechea Romă, chiemîndu-l Nooa Roma. Şi credinţă cu înnoite dogme decît biserica cea bătrînă şi adevărată a Răsăritului, şi împăraţi osebi au început a-şi numei, blagoslovindu-i sfinţia-sa papa. Şi le-au dat şi tituluş de ei, a să zice şi a să scrie: împăraţii romanilor şi pururea avgusti. Iară împăraţii Ţarigradului să se zică: ai Răsăritului împăraţi şi şi ai grecilor, şi aşa şi istoriile lor îi scriu şi-i zic.
    Aceştea dară împăraţi cărora papa, cum s-au zis, le-au dat tituluşul de a să chiema împăraţi ai Apusului, iară de la Carol cel Mare au început, în Ţara Nemţească i s-au aflat locul de a fi. Că în Italia, la Roma şezînd, cum s-au zis, iaste cap domnilor şi cîtvaşi ţinut ţine papa şi apoi că nici ar fi putut fi atîta de mare papa, cum iaste, de ar fi fost împărat acolo. Şi alţii cîţivaşi duci şi feliuri de feliuri de stăpîniri sînt, care a le istori toate acum nici a mea vorbă iaste, nici prea lungu într-acestea îmi trebuie să fiu, ci numai şi aceasta încă o zişi, pentru ca pe scurtu să cunoaştem cine au fost mai mult şi mai întîi pricina micşorării şi stricării monarhii romane.
    [61] Dupe aceia deci, s-au osebit spaniolii, franţozii, nemţii şi în scurt toate alalalte ţări şi părţi ale Apusului, craii lor puindu-şi şi domni şi alte răspublice făcîndu-se, adecăte mai de obşte lucrurile lor otcîrmuindu-şi, nu unul numai samoderjeţ să poruncească. Care acestea cui iaste poftă mai pe deplin şi mai pe larg a le şti, şi alte cărţi vază, iară şi a lui Filip Colverie gheograful şi pe Gulielmu Blaut în Theatrum orbis terrarum ce au făcut, adecăte în Priveliştea încungiurării tot pămîntului caute.
    Însă toţi aceştea ale bisericii, cum zic ei, ai Apusului dogme au apucat şi să zic că sînt catolici. Cărora ai noştri luund de la greci, pentru ca să se înţeleagă mai bine ce sînt, le zic papistaşi, adecăte mai mult cred într-ale papei, decît într-ale adevărului, zicînd şi aceasta (carii mai multe alalte greşeli ale lor le tac), că papa niciodată nu greşaşte. Pentru care papă, luteranii şi calivinii carii s-au rupt dintr-înşii, au mari prigoane şi întrebări; şi nu puţine şi cu ai noştri, vrînd el însuşi să se facă cap bisericii şi mai mare decît toţi patriarşii şi arhiereii şi în legare, şi în dezlegare, şi doară ca un Dumnezeu şi să se arate. Care aceasta îmi pare că decît toate alalte turbură mai mult biserica şi să pricineşte toată gîlceava şi certele între biserici şi între limbile creştine mai depărtate, de neunirea lor. Ci dea seama înaintea lui Dumnezeu, care iaste pricina atîtui rău şi atîteai pierzări şi va da dupre nemişcatul cuvînt al spăsitoriului Hristos, carele la Matthei, cap. 18, zice: „Vai lumii de scandile, că de nevoi iaste a veni scandile; însă vai omului aceluia pentru care vin scandilile”.
    Aşadară despre aceştea Împărăţiia Ţarigradului mai micşorîndu-se şi mai îngustîndu-se, au început sarachinenii, de unde să trag şi turcii, părţile Răsăritului a le turbura, şi a le strica, şi mai pe urmă şi a le lua, întinzîndu-se şi atît, cît şi acea parte mare cu împără-ţie *[62] cu tot, o au supus şi o au luat, cum şi astăzi vedem. Şi nu numai aceia, ce şi alte multe crăii şi domnii, carei părîndu-le că să osebescu cu a lor volnicie, ca şi ei stăpîni să se facă singuri, au căzut în mai mare robie şi jug, neaducîndu-şi aminte şi socotind alte pilde nenumărate şi din toate zilele ce înaintea ochilor ne stau, cum vin şi la ce pogoară cei ce unii într-o parte, alţii într-alta trag lucrurile şi puterea lor şi de nu de acelea să învaţă, măcară să-şi fie adus aminte şi de cuvîntul cel nesmintit şi nedeşert al domnului Hristos, ce zice prin Matthei, cap. 11: „Că toată împărăţia împărţindu-se întru sine, să pustiiaşte; şi toată cetatea, au casa împărţită între dînsa, nu va sta”.
    Precum chiar vedem că aşa făcînd şi acea mare monarhie romană au căzut şi s-au pierdut.
    Şi iată dintr-însa mare parte turcii o au supus şi o stăpînesc, nepăzind încă nici cele dreptăţi şi faceri de bine, care mai denainte vreme de mai-marii lor şi de bunii de evlavie-i şi de milostivii împăraţi puse în legi era şi neclătit să păziia. Cum zice şi papa Leon în oraţia ce au făcut de rugăciune cătră Atila, cînd veniia şi spre Roma cu mare putere – dupe ce stricase şi luase multe şi alte locuri, şi Italia – ieşindu-i înainte departe de Roma, cu tot clirosul bisericii şi cu toţi cei bătrîni, carii mai era atunce sfatul Romei şi-l ruga să nu-i calce, să nu-i strice şi să nu-i piarză. Zicea dară acel sfînt om Leon-papa, cum scrie şi Nicolae Olah în Atila: „Mare oarecînd (nebiruite craiule) a romanilor celor biruitori toată lumea era slava, cînd biruiţilor da iertăciune şi cînd pre cei ce să ruga în credinţă şi în prieteşug îi priimiia, obicinuind biruinţa cu miloserdia să o stimpere, cu cari lucruri şi fapte împărăţia şi avuţia adăogea. Veste deci şi slava numelui lor nemoartă o făcea şi acestea pănă cînd să păziia şi obicina le purta, ale romanilor era meşteşugurile, obiceaiurile şi înţelepciunile. Iară deaca s-au mutat într-alt feliu chipurile lucrurilor, [63] ceia ce de la noi au răpit, aceia ţie, craiule Atilo, acum norocul ţ-au dat, iproci.”
    Ca acestea şi mai multe zicîndu-i acel Leon papă, unde dară, iată cum şi altele toate alalte stăpîniri şi iaste? Căci cînd iaste să se mute, nebunindu-i Dumnezeu cum şi prorocul David în Psalm zice: „Nebuneşte Dumnezeu norodul pre carele va să-l piarză”, iproci. Poate-fi dară că şi aceia ajungînd vîrful măriilor şi vrînd să se plece şi să se piarză din cele vrednice şi bune fapte ce făcea, cînd să urca şi să adăogea strămutîndu-le, în blestămăţie şi în rele au ajuns şi s-au mutat aşa.
    Însă iaste a să mai şti, că toate lucrurile cîte sînt în lume, au şi aceste trei stepene dupre ce să fac, adecăte urcarea, starea şi pogorîrea, au cum le zic alţii adaogerea, starea şi plecarea. Deci dară nici un lucru nu iaste carele să nu dea pentr-acestea, ci numai unele mai în grab, altele mai tîrziu le trec; iară tot la un steajăr să adună şi să strîng în cea de apoi, adecăte în stricăciune şi în pierzare dezlegîndu-se. Deci dară aşa toate fiind, iată şi domniilor, crăiilor, împărăţiilor, avuţiilor, măriilor şi tuturor celorlalte cîte sînt, aşa să întîmplă şi le vin. Ci numai celor direpte, celor blînde şi celor mai cu înţelepciune le rămîne laudă, fericire de bună pomenire şi pildă folositoare celor buni şi înţelepţi dupre urmă şi canoane cu carii mai mult şi mai slăvit pot sta şi să pot otcîrmui. Şi de li să întîmplă şi surpare, şi cădere, înţelepţii nu le dau atîta vină şi pricină cu sudalme, căci au sosit la aceia, adecă să zică, că de nechibzuială şi nebuniia lor au venit. Ci numai socotescu că aşa zidite şi făcute în lume sînt, ca şi iale să-şi ia coneţul, cum zice şi Virghilie poet, în cartea a patra Eneidos de Troada cînd de elini s-au prăpădit şi s-au stins, crăind acolo şi alţii şi neamul lui Priam, mai mult de 2.000 de ani, cum zice tîlcuitoriul acestui Virghilie, Maun Honoratul.
    [64] Deci acela alta n-au mai hulit, căci aşa au sosit acea crăie, ci numai că aşa au fost în orînduiala lui Dumnezeu, zice: şi aşa aduce vremile să se săvîrşască. Iar celor rele stăpîniri şi crude şi tirane şi ca de acest feliu stăpînitorii ocară, blestem, sudalme şi rea pomenire rămîn; şi răii de la acele rele iau pildă, pentru ca mai curînd să se strice şi să se piarză, nimic alta fără aceia rămîindu-le pe urmă şi să piiarde pomana lui cu sunet, Psalm 9 şi Psalm...: „şi am trecut şi nici s-au aflat locul lui” – cîntă.
    Ştiu însă că nu lipsescu în lume şi de aceia de care nu zic: dară au nu şi cei buni şi înţelepţi ce sînt, nu mor? Au nu cad şi să surpă şi ei, ca şi celor ce le zic şi sînt şi răi, şi nebuni? Ci acestora răspunsul şi cele ce den toate zilele ce să văd întîmplări iaste, şi toate scripturile cîte sînt şi sfinte, şi de celelalte, înainte le strigă şi le arată, cîtă iaste osebirea traiului şi viaţa unui bun, de a unui rău şi a unui înţelept de a unui nebun! Săvai că Aristotel în cartea a şasea ce face cătră fiiu-său Nicomah, de obicine zice: că ce iaste rău iaste şi nebun, şi ce iaste nebun iaste şi rău. Însă aicea nu înţelege filosoful de nebunii cei ce umblă cu oase, cu pietri şi sînt de legat, că aceia de a fi aşa, vine dintr-altă pricină, adecăte au den drăcit, au den melanholie, care firescu lucru iaste – ci de cei ce sînt răi oameni şi cruzi, carii cunosc şi binele, şi răul ce iaste, ci lasă binele şi fac răul. Ci de aceia grăiaşte şi zice, că ce iaste rău iaste şi nebun, căci că de n-ar fi nebun, n-ar face rău, iproci. Şi pentru că făcînd răul, vine deci mai pe urmă la cele ce mai sus s-au zis, şi încă la mai multe rele şi nenorociri, avînd şi de la Dumnezeu voie şi volnicie să nu fie aşa rău şi nebun cum să face.
    Că adevărat iaste ceia ce zic toţi înţelepţii, că cum iaste soarele de întunerec, aşa iaste deosebită şi viaţa înţeleptului de a nebunului, cela în lumină, cela [în] întunerec umblînd, cum şi alţii mulţi scriu. Iară şi pe Solomon vedeţi la Pilde şi pen toate cărţile lui, [65] ce iaste viaţa unui nebun şi a unui înţelept. Cum şi în cap. 11, Eclisiasticul zice: „ochii înţeleptului în capul lui, iară nebunul întru întunerec umblă”.
    Pînă aici dară şi de acestea den istorie neieşind, nu fără folos mi să pare şi în zadar celor cunoscători că am făcut.
    Dupre acestea dară, cu voievozii lor şi otcîrmuitorii lor, ce de la Roma să trimitea, stînd şi purtîndu-se multă vreme supt acea stăpînire, au fost şi s-au ţinut, tot de la împăraţii romani spînzurînd şi curînd punerea şi scoaterea domnilor lor şi de acolo toată chiverniseala lor pogorîia. Pănă cînd (iată cum s-au zis, că nici un lucru în lume stătătoriu nu e, nici aceia în veci aşa au putut sta) au început despre Răsărit a pogorî limbi noao şi a împresura şi cu sila a descăleca părţi de-ale Apusului. Adecăte cum zic, den Asia, partea cea mai mare a pămîntului, în Evropa viind, în patru părţi dară gheografii ceşti mai noi împărăţind tot pămîntul, adecăte în Asia, în Africa şi în Evropa şi în America; şi cea decît toate mai mare parte, cum s-au zis, iaste Asia. De acolo dară pornindu-se, au venit mulţime de oameni de au lăcuit cestealalte părţi. Însă cei mai aleşi şi ostaşi au fost gotii, vandalii, slovenii, hunii şi ca aceştea; carii viind, cum s-au zis, şi cuprinzînd aceste părţi şi mai toată Evropa, au lăcuit într-însele. Săvai că nu fără multă şi nespusă vărsare de sînge şi omorîri necrezute, nice fără de dese, groaznice şi grele războaie. Pentru că Împărăţia Romană împotriva lor trimitea mari oşti şi aleşi voievozi şi şi înşişi împăraţii mergea de să bătea cu aceia. Ci învîrstat norocul izbîndelor veniia, că, cînd unii, cînd alţii biruia. Cîteodată iarăşi şi pace între dînşii făcea şi mai pe urmă le lăsa une locuri cum le-au cuprins şi le-au luat să le ţie şi să le moştenească.
    A cărora lucruri şi cum s-au purtat, şi cum au descălecat, şi cine întîi capete şi voievozi le-au fost acelor limbi, şi de unde au izvorît acele neamuri, şi care dupe care au venit, şi cine cît au biruit nefiind povestea [66] şi treaba mea acum aceia şi pentru ca să nu fie istoria aceasta de mine atîta de lungită, cît doară şi cetind unora să se urască, iată acelea le trec şi le las.
    Iar cui iaste poftă şi drag a le şti, citească pe Antonie Bonfinie în decada dentîi, în cartea a dooa; pe Flavie Blondu în decada lui cea dintîi, în cartea dentîi; pe Procopie în istoria lui ce face pentru războiul gotic; pe Carion în Hronica lui, în cartea a trea în viaţa lui Dechie-împărat; pre Martin Cromer în cartea lui cea dintîi ce face de ijderenia leşilor; pe Calimah la începătura cărticelei ce-i zice: Experiendis Atila şi pe alţi nenumăraţi istorici ce scriu şi pe largu de goti, şi de vandali, şi de sloveni, şi de alţii. Pe carii măcară că în tot feliul împăraţii romani şi în tot chipul au nevoit a-i scoate du pren biruinţele lor, şi şi cu mare putere şi alţi împăraţi şi i-au biruit de multe ori. Iară şi Claudie-împărat; zice Blond, cum arată dintr-o poslanie a acelui Claudie ce scriia cătră Nunie Broc, păzitoriul şi otcîrmuitoriul Iliriii cum că trei sute de mie de goti au tăiat şi 2.000 de corăbii ale lor au înecat.
    Cartea aşa scriia: 
    „Claudie-împărat lui Bloc, sănătate. Stins-am 300.000 de goti, 2.000 de corăbii le-am înecat; învălite sînt gîrlele de paveze, de sabii şi de suliţe toate marginile gîrlelor acoperite sînt. Cîmpii de trupuri pline sînt, nici un drum curat iaste. Marea cetate Cartago pustie iaste. Şi catîr[i] şi catîre atîta am luat, cît nici un ostaş nu e să nu ducă cîte doao şi cîte trei. Şi măcară de n-ar fi păţit respublica romană de Galien atîtea, măcară de n-ar fi adus treizeci de tirani stricători, că păzindu-se ostaşii carii feliuri de războaie au rădicat şi de ar fi fost legheoanele păzite, cari Galien, răul izbînditoriu le-au ucis, cît adaos ar fi respublicii? Cu a noastră însă grijă şi osîrdie au fost bătaia de la Misii şi multe războaie au fost la Martinopoli, mulţi de furtună au pierit, mai mulţi crai prinşi şi prinse a multor feliuri de neamuri blagorodnele fămei. Plinitu-s-au biruinţele [67] romane de robi varvari şi lăcuitori din goti. Nici nici o ţară n-au fost carea rob de a-l ţinea, ca în izbîndă să nu aibă got, iproci.”
    Aşadară de acei goti ce atunce păţise Claudie-împărat scriia: însă nici cu aceia, nici altele ca acelea şi de nu aşa mari biruinţe, iară tot i-au mai biruit şi alţi împăraţi tot nu i-au putut stîrpi, nici goni de tot, ci tot au rămas mulţi (că fără de număr era). Şi pănă în cea de apoi, au rămas ei stăpînitori multor ţări în Evropa, cum şi pănă astăzi cîtevaşi neamuri de oameni dintr-înşii să trag, mai ales sfeţii şi danii, cum zic, şi cum mai sus am semnat puţin.
    Dirept aceasta dară acele limbi şi neamuri călcînd, cum s-au zis, şi împresurînd aceste părţi şi cu acest prîlej, unii carii era mai de demult supuşi romanilor, încă găsind vreme, să trăgea şi să dezbătea de cătră romani, pre carii nu i-au mai putut apoi supune. Căce că în multe părţi şi tot cu grele şi mari oşti nu putea mai ajunge; şi încă căci că şi de multe ori şi voievozii şi hatmanii ce trimitea cu oşti împotriva vrăjmaşilor lor să hiclinia şi ostaşii în partea lor trăgîndu-i, au ei împăraţi să punea, au pre alţii carii vrea ei împărat rădica. Şi aşa cătră cel ce era, să porniia, unde şi aceste între dînşii certe şi vrăjbi mai mult i-au surpat şi i-au răsipit.
    Acestea dară şi ca acestea purtîndu-se şi lucrîndu-se, cum s-au şi mai zis, şi Împărăţia Romană plecîndu-se şi micşorîndu-se, iată fieştecarele binele şi traiul său osebi au început a-şi căuta şi a-şi goni. Aşadară şi acei rumîni dachi ce era aici şi al lor traiu şi stare îşi cerca, şi cît au putut a să ţinea au nevoit, moşteni vechi şi întemeiaţi acestor pămînturi socotindu-se că sînt; pentru că prin sute de ani trecuse şi să rădăcinase în toată Dachia lăcuind şi şezînd.
    Aşadară aceştea domnii şi voievozii lor avîndu-i şi legi bune ţiind şi păzindu-le, şi încă şi buni ostaşi fiind, şi ţara lor osebi au început a-şi păzi hotarăle lor mai tare a le ţinea, nimănui nici ei vrînd atîta a [68] să mai supune. Ci cine asupra lor veniia şi ei împotriva acelora sta, şi atîta cît mulţi să îngroziia de dînşii; şi mai vîrtos vecinii lor, carii venise apoi dupe romani de cuprinsese acele locuri, cum s-au mai zis. Şi necum să-i mai bîntuiască să ispitiia, ci în prieteşugul lor îi chiema şi cu dînşii să lega ca oricînd ei vrea să margă asupra altorcuivaşi, au cînd alţii asupra lor vrea veni, ei ajutor să le dea şi cu prieteşug să se afle. Aşa şi ceştea, cînd vrea cere că aceiaşi cerere de la aceia gata să se afle şi să le dea, dupre buna vecinătate şi legătura ce făcea cu ei. Şi într-acesta chip încă multă seamă de ani s-au purtat şi s-au ţinut, nici grijă lor de alte domnii şi crăii măcară era, căce multă şi puternică oaste avea, şi încă că toţi ostaşi buni era şi nici de împăraţii Ţarigradului să temea, măcară că încă pentr-acele vremi tot tari şi puternici era. Ci încă şi cu ei s-au bătut, împotrivă-le stînd. Şi ajutoare le-au dat, cînd au trebuit, împotriva vrăjmaşilor lor şi a turcilor, cînd au început a trece încoace marea şi a le lua locuri şi a le mai îngusta împărăţiia şi den Elada precum mai nainte voi arăta.
    Însă nu puţină mirare iaste la toţi cîţi scriu de aceasta, nici la cîţi bine vor socoti de aceşti rumîni, cum s-au ţinut şi au stătut pănă astăzi aşa, păzindu-şi şi limba — şi cum au putut şi pot şi pămînturile acestea lăcuiesc?! Care acestea la puţine limbi şi neamuri să vede. Şi mai vîrtos atîtea roduri de oameni, streine şi varvare, preste dînşii au dat şi au stricat, cari peste alţii aşa dînd, nici numele, nici alt nimic nu să mai ştie, nici să mai pomeneşte de aceia, cum iată şi mai sus am zis. Iarăşi aiave să vede şi să crede că împresurînd gotii, vandalii, slovenii, hunii şi alţii ca aceştea şi călcînd şi descălecînd mare parte a [E]vropei şi pe aici au trecut, au luat, au stricat şi au şi supus hunii aceste ţări, cum va vedea mai nainte. Iară ei tot au stătut şi s-au ţinut cum sînt.
    Că iată, în Ţara Ungurească, unde-i zicem de Sus, în toată Ţara Sîrbească, carea înţeleg împreună şi pe [69] bolgari, şi pe boşnegi, şi pe toţi ca de acest feliu, carii să trag de cei sloveni, ce am zis mai sus, că au venit de au coprinsu şi au lăcuit acele ţări, în cari şi pănă astăzi şed şi să văd — şi Ţara Horvăţască, şi Sfeţia şi Dania şi altele prea multe încă ca acelea cari de acele neamuri sînt descălecate, unde zicem dară: au pustii şi fără de nimeni într-însele au fost, cînd au venit acele limbi? Ci aceia nu să poate zice, căce că bine ştim, den istorii şi den adevărul lucrului, că încă foarte pline de oameni şi bogate au fost, biruinţe ale romanilor; ce numai vremea lungă mutînd lucrurile şi strămutînd oamenii, de la aceia dentîi au venit la ceilalţi, la carii pănă astăzi vedem că sînt. Zicem dară acum: dară ceilalţi lăcuitori ce au fost mai nainte, unde sunt? Carii nici să mai ştiu, nici să mai pomenescu, nici măcar cevaşi dentr-înşii să mai numeiesc; sau ce limbă vor fi avut să mai ştie? Şi de va fi fost rămas cinevaşi, încă atîta s-au amestecat în cei mai de pe urmă lăcuitori, cît îngropaţi de tot sînt, de nu să vede nimic de dînşii, nicăiri.
    Iară ceştea rumîni, oricum şi cum pentr-atîtea călcări, zdrobiri şi nespuse rele ce i-au trecut şi i-au călcat, tot iată pînă astăzi, cum s-au zis, că tot încă de nu să află atîta fericiţi şi slobozi de tot, iar încă şi domnie, stăpîniri şi limba aceia a romanilor, tot stă şi să ţine (săvai stricată, cum şi alte limbi toate ale lor cele neaoşă şi de moşie-şi le-au stricat). Însă destul că tot urme de a să cunoaşte şi a să şti bine de unde sînt, le-au rămas şi au. Care aceasta bine socotindu-se, aiave iaste, că nu fără a lui Dumnezeu providenţie iaste, nici fără de a sa minune nu iaste, însă dirept ce el singur ştie. La aceasta şi Bonfinie uitîndu-se într-a treia decadă a lui, cartea 9, zice dupre altele multe şi acestea: „Măcară că feliuri de feliuri varvarii năvăli şi prăzi în Dachia, al norodului roman ţinut şi a ghetilor ţară, împreună şi cu panonii făcea, însă pe lăcuitori şi pe legheoanele romane, carii de curînd era adaose acolo, nu le-au putut piiarde, măcar [că] între [70] varvari cufundaţi era. Iară limba romană încă la ei tot miroseşte şi nicicum de tot nu o părăsesc. Şi aşa să vede că lupta şi să certa nu pentru viaţă, cît pentru paza şi starea limbii. Că cine dară iaste carele nu foarte să se mire încă de atîtea dese întăriri şi prăzi ale sarmaţilor, gotilor, aşijderea ale hunilor, vandalilor şi ale gepidilor, cari făcea în Dachia şi ale ghermanilor (cărora nemţi le zicem acum) şi ale longobardilor, de vom socoti bine răutăţi şi stricăciuni?! Şi încă pănă acum între aceşti dachi şi gheti urmele limbii romane să păzescu, cărora acum pentru ştiinţa bine a săgeta, valahi le zicem. Aicea dară, pentr-atîţea timpi sîngele Corvin ascuns era. În cea de apoi însă, în satul Corvinu au odrăslit; nici aceasta cu adevărat fără de mare a lui Dumnezeu lucrare nu iaste, că din fericirile Corvinilor, pentr-atîţea ani norodul roman de varvari şi acum aceşteaşi voievozi creştineasca respublică şi acestea ţinuturi den reaoa şi păgîneasca robie să izbăvească.” Acestea sunt zisele şi laudele şi mai multe ale lui Bonfinie de aceşti rumîni.
    Însă acest Corvinu, ce pomeneşte aici, iaste tatăl lui Mateiaş-craiu, carele mare om au fost, şi mari lucruri au făcut, şi mari războaie cu turcii au bătut şi el, şi fiiu-său, precum mai nainte unde le va veni rîndul, cît să va putea şi de dînşii vom zice. Carele de neam rumînesc să trage, cum şi acest Bonfinie de începutul lor frumos istoreşte şi alţii toţi istoricii aşa adeverează.
    Într-acesta chip dară, cum s-au zis mai sus, multă vreme rumînii purtîndu-se şi aflîndu-se au stătut. Însă nu nice mai pe urmă puţine grele şi rele au ajuns şi i-au întimpinat, că iată şi hunii viind şi cuprinzînd aceste părţi şi alte multe au călcat, mai vîrtos Ţara Ungurească de Sus, cum am zis, carea o au şi ţinut şi într-însa au descălecat şi o au lăcuit, den carii şi pănă astăzi să trag ungurii. Şi pre această Dachie o au supus, cum Atila şi în tituluşul lui îi pune. Săvai că apoi cu vreme iară de supt mîna lor au ieşit, cum vom vedea. 
    [71] Însă de aceşti huni numai (lăsînd alte limbi, cum au zis şi pe alalţi varvari ce i-am pomenit mai nainte) îmi iaste a zice şi a scrie cevaşi, cum au pogorît, şi de unde au pogorît întîiu, şi cum s-au aşezat în Ţara Ungurească de Sus, şi cîte locuri au mai călcat şi au cuprins, şi cînd s-au creştinat, întîi idololatri fiind ca toţi alalţi, afară din ovrei. Şi nu pentru alta aceasta o fac, ci numai căci în vecinătate ne sunt şi căci cu dînşii mare amestecare rumînii au avut. Şi în ceste mai dupre urmă vremi cu dînşii s-au ţinut ceştea. Şi în cea de apoi, că cu ajutoriul lor mai multu şi ţărîle acestea deacă s-au osebit de Ardeal (adecăte Ţara Muntenească şi a Moldovei), s-au descălecat şi s-au luptat cu vrăjmaşii lor, şi mai vîrtos cu turcii. Şi mai nainte şi mai încoace mult, pe urmă spate şi ajutoriu le-au fost, măcară că şi ceştea ungurilor, ca un zid bun şi tare înaintea turcilor le-au fost şi nu de stricăciune, de să va socoti bine, şi cu dreptate, mai niciodată, ci încă de mare folos, mai vîrtos cestor ce în Ardeal au rămas şezători şi lăcuitori.
    Scrie-voiu dară şi de ei, cum am zis, cevaşi, de la istoricii lor luund, carii den’ceput şi dadinsul ale lor lucruri şi fapte au scris. Însă cît voiu putea mai pe scurt, pentru că iarăşi, cui va plăcea, la aceiaşi istorici va putea vedea mai multe şi mai pe larg: ce şi de aceia au fost întîi şi apoi la ce au pogorît şi în cea dupe urmă pănă astăzi ce să văd, la ce au rămas?
    
    
    HUNII, AU CUM LE ZIC ALŢII UNII, DEN CARI UNGURII SĂ TRAG ŞI SÎNT ŞI PĂNĂ ASTĂZI, DE UNDE AU POGORÎT ŞI CUM AU DESCĂLECAT ŢARA UNGUREASCĂ; ŞI CE VOIEVOZI ÎNTÎI AU VENIT CU DÎNŞII
    
    
    Vede-se dară, cum toţi istoricii într-aceasta unindu-se, adeverează că hunii sînt schithi, adecă tătari. Însă den care parte a Schithiei au pogorît a descăleca părţi, între dînşii, iaste osebită părerea; pentru că [72] unii zic că sînt veniţi din Schithia cea mare a Asii, alţii zic că sînt din Schithia ce stă cătră amiazănoapte, căriia îi zic şi acum Iugra, carea astăzi supusă iaste supt Împărăţia Moscului. Dentr-acela dară loc, zic, să fie pornit într-acoace a veni, trecînd balta Meotidii (de carea şi mai sus am pomenit, care să face la Crîm can despre amiazănoapte den apa Donului şi din Marea Neagră) şi întîi acele locuri dentr-acolo au coprinsu. Apoi pe-ncet tot mai lăţindu-se şi loc mai bun şi mai bios căutîndu-şi, şi cercîndu-şi de a descăleca şi a lăcui, au ajuns şi pre aceste pămînturi, şi trecînd şi munţii, au cuprins şi toată Panonia, carea, cum zice Cloverie gheograful, aceasta iaste, ce să cuprinde astăzi: Carniola, Croaţia (adecă Ţara Horvăţească), Marchia Vidorilor, Carintia, Stiria, mai marea parte a Austrii, jumătate de Ţara Ungurească de Sus, Slavonia, Bosna şi o parte de Ţara Sîrbească.
    Deci dară hunii, adecăte schithii aceia, cărora acum şi unguri le zicem, coprinzînd şi acea Panonie şi mai multe ţări, altele mai pe urmă luund, s-au aşezat. Însă de au pogorît întîi den Asia, au de la Iugra acei schithi, cum s-au zis oarece mai sus, noao atîta de dînşii a cerca nu e.
    Săvai că care iaste şi adevărul, cu nevoie să va cunoaşte, căci că mulţi scriu şi nevoiesc a dovedi că-s den Asia. Mai mulţi iarăşi scriu şi zic că de la Iugra. Însă nici iaste dogmă a bisericii carea, cum vom vrea, să nu o credem, ci poate neştine crede aceasta, unde i să va părea că să alcătuiescu mai bine istoricii. Însă cine pofteşte şi aceasta a o vîntura şi a o alege mai bine, citească pe Bonfinie în decada dintîi, în cartea a dooa, unde face de începutul lor, şi pe Lorenţ Topeltin în cărticeaoa lui, ce scrie de ijderenia ungurilor şi pe alţii mai mulţi, pe carii şi cest Topeltin acoleaşi la începătura capului ce scrie de unguri îi pomeneşte şi semnează locurile unde scriu acei istorici.
    Mulţi dovedesc şi cu aceasta, cum de la acea Iugră sînt; că viind oameni de aceia şi grăind multe cuvinte [73] zic că se potrivescu cu ale acestor unguri, numai mai stricate şi mai varvare li să pare acele cuvinte, măcară că nu ştim carii mai fireşti limba îşi vorbeşte: ceştea ce prin ceste părţi lăcuiescu, carii s-au amestecat cu alte multe feliuri de limbi, au ceia, căci tot în locul lor acolo să află. Însă orice va fi de aceasta nu ştiu. Iar cum mult mai varvari sînt acei de acolo, adevărat iaste şi pentru starea şi tăria locului aceluia, pentru că departe sînt de oamenii cei politici şi mai iscusiţi. Unde dară, precum sînt aceia, aşa şi limba mai vîrtoasă şi mai varvară le va fi.
    Auzit-am şi eu cu urechile mele de dumnealui Gheorghie Brancovici din Ardeal, om de cinste şi cu cunoştinţă şi şi iubitoriu de a şti multe, povestind cum mergînd la Mosc împreună cu frate-său Sava Brancovici, mitropolitul Ardealului, om şi acela destul învăţat, înţelept şi temătoriu de Dumnezeu, pre carele îl trimisese Racoţ Gheorghie cel tînăr la împăratul moschicescu, cu solie, la anul de la Hristos [1668]. Acolo dară mergînd şi la împărăţie viind, de acei schithi de la Iugra, într-adîns au mers la dînşii, ca să vază aceia ce să auziia, cu limba că să potrivesc în multe cu ceştea unguri, iaste adevărat cevaşi, au ba. Şi aşa cu dînşii împreunîndu-se şi vorbind ungureşte, zicea că adevărat iaste, că multe cuvinte asemenea era cu ale cestora, numai groase şi mai mojicoase, cum s-au zis. Unde dară şi acel vrednic bărbat zicea că de a crede iaste, cum de la acea Iugră, acei schithi să fie izvorît şi să fie venit.
    Săvai că nu lipsescu unii a zice că aceasta şi de la unii schithi ce au venit den Asia, au auzit că s-au văzut, cînd au venit un sol schith la turci, încă la un sultan Murat, la Ţarigrad fiind. Şi pe acele vremi întîmplîndu-se şi un sol de la Rodolful, împăratul nemţescu, acolo, au poftit acel schith, adecăte tătar, ca să se împreune cu dînsul. Şi aşa împreunîndu-se între vorbe, zic cum să fie zis acel sol schithu, că ungurii de la dînşii să trag. Şi ca acelea alte multe [74] povestescu, cum şi Topeltin tot într-acelaşi loc ce am semnat mai sus, scrie şi aceasta că Zamoschi istoricul den auz o istoreşte şi o zice. Însă mie, den om de credinţă şi de cinste, şi aceasta şi altele ca aceasta auzind şi mai proaspete încă fiind, îmi iaste mai mult a crede decît cele ce să citescu prea vechi şi sînt în păreri, încă şi acelea nu hotărît [zic] adevărul. Ci dară şi de ştiinţa acestui lucru de unde pogoară, încă iaste destul cît s-au zis.
    Aceşti dară schithi pogorînd dintr-acele părţi, cum s-au zis, supt şase voievozi au fost (au mai bine să le zicem sultani, cum zicem acum tătarîlor, ca pentru să se înţeleagă mai bine povestea). Sculîndu-se dară acele capete ale lor, împărăţind romanilor Valent, cînd era cursul anilor de la naşterea domnului Hristos 373, şi aducînd oaste, zice Bonfinie în locul ce s-au semnat mai sus, în cartea-i a dooa, în decada dintîi: dentr-o sută şi optzeci de neamuri, s-au făcut pănă la un meleon şi optzeci de mie de oameni.
    Aceştea deci luundu-şi şi muierile, şi copiii, şi dobitoacele, şi tot ce avea în moşiia lor, şi sculîndu-se a-şi căuta locuri de aşezămînt au început, mai bun, mai larg şi mai de hrană loc decît al lor şi a găsi şi a-şi agonisi, pentru că al lor foarte cu nămară de a să hrăni era şi strimt. Aşa deci, viind, cum am zis, pre alte multe neamuri bătînd, ce era pre lîngă apa Donului şi trecînd şi acea apă şi apoi au trecut şi în ceste părţi, întîi balta Meotidii pe la Crîm şi pe acolo călcînd, pe cine au aflat, şi de acolo mai încoace viind, pănă şi la Panonia au ajuns, unde le-au şi mai plăcut locul şi cuprinzînd-o, pe lo[n]gobardii carii ei o ţinea atuncea, cum zice Reţie, au bătut şi au gonit. Şi pe gotii, carii era vecini pe acolo şi pe alte limbi ce ei ţinea împrejur şi stăpîniia acele locuri, cu cîtevaşi războaie biruindu-i, i-au gonit dupre acele pămînturi. Şi nu numai pre aceia, ci şi pe alţii mulţi, cîţi împotriva lor să punea a le sta şi a zăticni; dincotro vrea să meargă, pre toţi i-au bătut cu mari biruinţe, unde [75] toţi să îngroziia de ei, căci şi mulţime nesupusă era de dînşii şi foarte ostaşi şi viteji mari era, moartea ca viaţa socotind-o, nici de ia sfiindu-se, ca cum nici ar fi fost, pre lîngă izbîndă şi dobîndă ce căuta, zice Bonfinie. Şi nu numai căci izbîndiia ei, să temea alalţi de dînşii, ci căci prea cruzi şi nemilostivi varvari era, foarte să îngroziia. Că, pe unde şi mergea, cu foc, cu her stingea tot şi prin multe locuri nici un suflet de nimic nu lăsa viu, nici vîrstă, nici feliu lăsînd, nici ocolind, ci tot supt sabie punea; cari încă şi a le povesti, groaznic şi zborît lucru iaste. Însă, cine va mai pe larg a le şti citească pe Antonie Bonfinie, într-a dooa carte, cum de multe ori am zis, şi pe Ioann Sambuc, în scurta-i poveste de lucrurile ungureşti, ce scrie; pre Mihail Reţie Neapolitanul, în cartea-i dintîi, ce scrie de craii ungureşti şi pe mulţi alţii ce scriu de acei huni. Acestor dară schithi voievozii lor atuncea, adecăte sultanii, era aceşti şase, cum am zis, a cărora nume era - cum zice şi Avraam Bacşai în Hronologhia crailor ungureşti, ce face: Bela, Kheme şi Cadiha, fraţi, feciorii lui Hieli, de neamul şi de casa lui Zomoiarum; şi iară Atila, Cheve şi Buda, fraţi, feciorii lui Bendegum, de rodul şi de familia lui Cadar. Aceştea dar, cu acea mulţime de oameni călcînd, prădînd, arzînd şi supuind ţărîle şi îngrozind toate domniile, crăiile şi stăpînirile, viind, cum de cîtevaşi ori s-au zis, şi în Panonia, carea era de ceasta parte de Dunăre şi prinzînd a-l aşeza şi a-şi face gătire de lăcuinţă şi tăbărînd lîngă ţărmurile apei Tisii, au stătut.
    Acestea deci înţelegînd şi văzînd Macrin-voievodul şi otcîrmuitorii Panonii, Dalmaţii, Trachii şi al Machidoniii, carele era pus de împăratul romanilor şi cunoscînd lucrurile acelora cum să poartă şi cum el însuşi cu oastea, cîtă putea face el, că nu va putea sta el împotrivă la atîta mulţime de varvari, nici a-i izgoni dupre acolo — au dat ştire numaidecît la împărăţie şi spuind de acel neam mult, cum au venit [76] acolo şi cum să poartă. Căruia împărăţiia ajutoriu au poruncit de i-au mers Dietrih, voievodul toatei Ghermanii (adecă Ţării Nemţeşti). Carii amîndoi viind la un loc şi mulţime mare de oşti du pren toate părţile şi ei cu porunca împărăţiei adunînd, ca să se bată cu aceia s-au gătit, şi loc ca acela de bătaie unde ar fi fost, mult socotiia. Pentru că romanii de ceia parte de Dunăre era, şi hunii de ceasta parte şi poduri ca acelea, făcute şi gătite de a trece atîtea sume de oameni, nu era. Aceştea dară, strîngîndu-se cu toată puterea lor la o cetate ce-i zicea Potenţiana, în marginea Dunării, de ceia parte (de Dunăre) şi multe zile trecînd, tot aceia socotind şi sfătuind, nimic de vrăjmaşi alta nu gîndia, pentru Dunăre, că era între dînşii, carea cu nevoie era a să trece. Însă hunii, nemaiaşteptînd alta, iată mulţime de foi strîngînd şi umflîndu-i, peste Dunăre i-au întins şi peste dînşii ca peste un pod Dunărea au trecut şi aşa fără de veste (carii nicicum de aceia nu să păziia) pe romani i-au lovit şi pe mulţi i-au tăiat acolo şi au împrăştiiat.
    Voievozii deci romanilor, Macrin şi Dietrich, den fuga şi din răsipirea acei fără de veste loviri ai lor, mai adunînd şi mai strîngînd oastea, iară lîngă acea cetate Potenţiana ce fusese, şi, cît au putut, îmbărbătînd oastea, iarăşi cătră bătaie s-au pornit. În orînduială puindu-se într-unele de zile atunce fără de nici o zăbavă şi hunii, încă şi mai inimoşi, pentru ca-n izbînda ce în trecutele zile făcuse, împotrivă puindu-se — iată din su[s] de dimineaţă încep războiul dintr-amîndoao părţile, tăriile şi vitejiile vrînd să-şi ispitească şi să-şi slăvească romanii, ca nişte biruitori pămîntului şi tuturor ţărîlor. Hunii încă ca unii ce li să ducea şi le zbura vestea pretutindenea de ostaşi şi şi de bărbaţi, nu fără de groaznică şi cutremurată zdrumicare şi izidire era, nespusă moarte între dînşii făcînd. Aşa războiul în cumpănă toată acea zi pănă în noapte stă, nici spre o parte, nici spre alta plecînd; însă pănă în cea de apoi şi întunerecul nopţii călcînd, [77] să biruiesc hunii şi în fugă să întorc, pănă îi trec Dunărea înapoi, pe unde o şi trecuse ei întîi cu meşteşugul foilor umflaţi, căzînd atunce într-acel războiu şi un sultan de ai lor, pre carele îl chiema Cheva. Şi de ceialalţi s-au aflat periţi 125.000 de ostaşi. Însă nici romanilor acea bătaie, măcar de au şi izbîndit, nesîngeroasă şi fără de mare pagubă n-au fost. Că şi de atuncea şi din cea ce în mai trecutele zile păţise cu loviturile fără de veste, s-au aflat şi de ei periţi 210.000.
    Dupre acea bătaie, romanii nici alta mai cearcă, nici fac, ce cu alaltă oaste ce mai avea, a treia zi, dupre ce s-au mai odihnit, să o întorc la o cetate ce-i zicea Tulna şi acolo să tăbărăsc. Aceasta hunii înţelegînd, mai bine gătindu-se, iarăşi trec Dunărea de ceia parte şi, în locul unde era romanii, tăbărăscu ei. Căutînd deci şi aflînd trupul lui Cheve-voievodului, al sultanului lor, dupre obiceaiul neamului lor, l-au îngropat lîngă calea oştii, cu mare cinste. Şi în slavă-i pun un stîlp mare de marmură şi alte stîrvuri de ale morţilor lor, încă dupre obiceiu le îngropa. Şi acelui loc pusu-i-au numele Cheveoza, dupre numele sultanului lor, cărui loc şi pănă astăzi, zice şi Mihail Reţie în cartea-i dentîi, unde scrie de lucrul Ţărîi Ungureşti, mutîndu-i numai nişte slove, îi zic Kheazo.
    Dupre aceia, deci, hunii şi şezînd cîtevaşi zile acolo ca să se odihnească, iată iară asupra romanilor la Tulna să gătesc să meargă. Şi mergînd, Macrin şi cu Dietrih de bătaie gătindu-se, iarăşi nu negroaznic şi mic războiul a început şi doară mai, mai sîngeros şi mai tare decît întîi, căce şi însăşi capetele şi a unii, şi a alţii părţi în primejdia vieţii s-au pus. Şi ei înaintea altora a să bate au alergat, pentru ca desăvîrşit acel războiu coneţul să-şi ia, şi unii, şi alţii mai mult pentru slava bătîndu-se. Aşadară cade despre romani voievodul Macrin întîi şi Dietrih în frunte de o săgeată rănindu-se, să întoarce. Unde dară alaltă oaste fără capete văzîndu-se, întoarce dosul, pierind mulţime nespusă de romani, scăpînd însă şi Dietrih cu cîţivaşi ai lui.
    [78] Însă nici hunii fără de mare pagubă în capete şi într-alalţi ai lor, nici dintr-acel războiu nu rămîn. Că iată au căzut în bătaie acolo, Bela, Keme şi Kadiha, sultanii lor, şi dentr-alalţi ostaşi 40.000. Pre cari sultani apoi luundu-i, i-au îngropat cu mare cinste, dupre obiceaiul lor, la stîlpul cel de marmură, ce-i zicea Kheiazo, lîngă celalalt sultan Keva, ce perise în celalalt războiu, cum am zis.
    Aşa deci, hunii acea izbîndă dobîndind, în toată Panonia stăpîni s-au făcut şi a porunci şi a oblădui ca pe al lor pămînt au început.
    Acestea aşa trăgîndu-se şi purtîndu-se, dupe ce au intrat în Panonia, cum zice şi Bonfinie şi Reţie şi Bacşai, în cărţile lor, ce mai sus am zis, şi locurile am semnat şi alţii mulţi, 28 de ani s-au tras. Dupre aceia, deci, locurile lor de a lăcui acolo văzînd că să mai aşază şi să mai întărescu, perind şi alte capete ale lor şi mai vîrtos că aşa cap mare den rodul şi casa lui Zomeiarum, cum mai sus am zis, nu rămăsese, dirept aceia cu toţii alalţi mai mari dentre dînşii şi mai aleşi, carii era strîngîndu-se, au ales să-şi puie lor craiu, unul poruncitoriu, pe Atila, pe unul din cei doi fraţi ce mai rămăsese din neamul şi familia lui Cadar, carea aceasta o au făcut la anul de la Hristos 401.
    Acest Atila carele au stătut întîi craiu în Panonia, adecă craiu unguresc, cum şi Mihail Reţie scrie de dînsul, zice că era om ascuţit la minte, în lucrurile oştii foarte păţit şi ştiut, cu inimă mare, vîrtos în trup, a înşela pre vrăjmaşi, hiclean. Portul lui şi în casă cînd era, şi afară cînd ieşiia, era frumos, luciu şi curat. Purta în cap şi pene de şoim. Şi ca acestea zice şi Calimah, în cartea ce face de Atila, că era şi nesăţios în slavă şi în oştiri, căci şi mai toate cîte făcea, norocite îi ieşiia.
    Era şi însuşi viteaz. Dirept aceia nu să nici stîmpăra la un loc şi cătră cei ce mai timpuriu i să ruga, să pleca lesne. Şi pre cine lua şi-l ţinea în credinţă o dată, deci pănă la moarte îl păziia; şi a meşteşugi şi [79] a face lucruri împotriva vrăjmaşilor lui, minune era şi în nemerele şi în graba ce lucra. Şi mai marea-i minune era starea-i şi răbdarea în primejdiile ce să supunea. Iară precum era milostiv celor ce să da şi să închina lui, aşa neplecat şi neîmblînzit era celor ce-i biruia (foarte aceasta ca un varvar şi ca un crud făcînd-o). Haine dirept aceia lucii purta părîndu-i că şi acelea la mărie părtinesc. La prînzare rar şedea, iară la cină mult mînca şi mai mult carne, iar pîine mai nimic. Vin bea fără măsură, mai vîrtos cînd să odihniia, însă tot firea a ş-o ţinea nevoia şi altele multe ca acelea avea şi ţinea. Banii încă şi dupre a mai marilor lor învăţătură îi ocărîia şi încă mai vîrtos nu-i poftiia. Carele adeseori încă zic că-l auziia toţi, zicînd: că banii mai mult dau întristăciune şi voie rea, cînd îi piiarde neştine şi-i răpune, decît îi dau veselie şi părere bună, cînd îi cîştigă şi-i dobîndeşte. Mai zice acest Calimah, că de trup acel craiu Atila încă era mai mic decît de vîrstă tocma; pieptos, vîrtos, capul can mare, ochii can mici, barba rară, amesteca cărunteţe. Să cunoştea şi faţa-i că iaste mojicoasă, cum le era feliul; graiul groaznic şi spăimos şi pentru varvarul lor graiu, era şi tare de urechi; umbletul lui trufaş.
    De la acesta dar şi mai înainte au rămas a să numi crai unguresc, cuprinzînd supt a lor stăpînire toate locurile cîte mai sus am arătat şi de-a valma cu cei denainte rămăşiţe ale romanilor stăpînitori au rămas. Unde dar Ardealul încunjurat de munţi fiind şi loc ca acela tare de a să putea apăra în toată vremea de trebuinţă fiind, plin de oameni era. Iar de cînd şi acolea osebită domnie iarăşi s-au aşezat, de la Topeltin istoric, pre larg va putea neştine afla, de unde şi Radul-vodă Negru aici în ţară au pogorît, precum letopiseţele cele de obşte arată.
    
    
    Coneţ