<170v> [7] PARTEA A CINCEA. Aşedară Corbul, din sentenţia ce dedese nemutat şi de mare pizmă în tot cuvîntul adevărului neînduplecat stînd, cu tot deadinsul de goana şi vînătoarea celor nesupuse dobitoace să apucă (că pizma îndelungată calului sirep şi nedomolit să asamănă, carile pentru ca pe cel de pe dînsul să lepede, întîi pe sine de mal să surupă). Deci / <171> cătră dulăii de casă, Şoimul, ogarîi şi coteii trimasă, poruncă ca aceasta dîndu-le, ca nici un munte înalt şi nici o vale adîncă necercată şi nescuciurată să nu lasă şi pentru ca în măiestriile întinse pre Inorog să aducă în tot chipul să silească. Iar amintrilea, slujba şi porunca de n-or cumva plini (clonţul Corbului, precum în cele străine, aşe în cele ale sale a ciocăni ştie şi jiganiia carea puii din trup a-şi lepăda nu să milostiveşte sau cătră priietin şi tovarăş dreptatea va putea ţinea). Aceştea aşe, după poruncă, în toate părţile să împrăştiiară şi prin vîrvurile munţilor şi prin fundurile rîpilor nici un loc necălcat, necutreierat şi neadulmăcat nu lăsară. Inorogul, în primejdiia ce să află vădzind şi încă cîte îl aşteaptă socotind, deodată în simceaoa a unui munte aşe de înalt să sui, cît nu jiganie îmblătoare a să sui, ce nici pasire zburătoare locul unde sta a privi peste putinţă era. Căci la suişul muntelui una [8] era potica, şi aceia strîmptă şi şuvăită foarte, carea în pleşea muntelui prea cu lesne închidzindu-să, pe aiurea de suit alt drum şi altă cale nici era, nici să afla. Iar în vîrvul muntelui locul în chipul unii <171v> poiene cîtva în lung şi în lat să lăţiia şi să deşchidea, unde ape dulci şi răci curătoare, ierbi şi păşuni în fel de fel crescătoare şi pomi cu livedzi de toată poama roditoare şi grădini cu flori în tot chipul de frumoase şi de tot mirosul mîngăios purtătoare era. În loc ca acesta Inorogul vieţuind, macar că în tot feliul de desfătări şi de îndămînări să afla, însă (inimii închise şi de grijă cuprinse tot dulcele amar şi tot strîmt îi ieste). Şoimul, cît o dată peste munţi înălţindu-să, locul, potica şi închisoarea ei cum şi în ce chip ieste videa, însă pre Inorog undeva macară nu zăriia. Căci Inorogul preste toată dzua supt deasă umbra pomilor aciuindu-să şi la un loc neclătit aşedzîndu-să, noaptea numai la locurile păşunii ducîndu-să şi cîteodată şi la prundiş din munte în şes coborîndu-să, pănă în dzuă iarăşi la locul aciuîrii sale să afla. Într-acesta chip, Inorogul cîtăva vreme strîmt şi pustnică viaţă ducînd, şi nu în silţele, ce aşeşi nici în viderile sau audzirile gonaşilor cădzind, coteii de cehnit, ogarîi de scîncit, dulăii de brehăit şi Şoimul de piuit amurţisă şi, din toate puterilor obosindu-să, a vînătorii toată / <172> pierdusă. De care lucru prin scrisori Corbului şi altor [9] sfetnici ştire făcură, precum vînătoarea Inorogului nenedejduită ieste şi, de ieste cu putinţă, alt chip de chivernisală să afle şi spre aceia a să nevoi să nu să îngaime, că într-acesta chip lucrul de va rămînea, sfîrşitul cu multă trudă şi cu mare primejdie a nu fi nu poate. Veşti ca acestea Corbul audzind, cu mare urgie să înfocă şi cu grele şi aspre cuvinte răspunsul le dede, de lenevire şi de nenevoinţă tare vinuindu-i. Aşijderea, de acmu înainte îngăimele ca aceste de vor mai pomeni şi lucrul după poruncă de nu vor plini, cu pedeapsă de moarte lăudîndu-li-să, precum ei şi după dînşii semenţiia lor în urgiia şi scîrba împărătească în veci vor rămînea le dzicea. Şoimul şi alalţi, împreună cu dînsul răspuns ca acesta luînd, nu puţin să întristară (căci crăncăitul Corbului aspru şi spre răi chedzi tuturor pasirilor şi dobitoacelor să vede şi ieste). De care lucru, cum vor face şi cum vor drege sta de să mira. Că de o parte, urgiia Corbului tare îi spăimînta, iar de altă parte, greutate lucrului preste putinţa lor îi împresura. Şi aşe, cu toţii la un loc să să adune, ca pentru nevoia ce le sta / <172v> asupră, sfat de obşte să facă, dzi şi soroc îşi pusără. Deci după dzua pusă, la locul însămnat cu toţii adunîndu-să, după ce multe cuvinte şi în ciur şi în dîrmoiu şi zbătute la mijloc pusără, cu toţii sufletele să-şi piardză, iar trupurile şi viaţa să-şi agonisască aleasără. Adecă sămn de pace şi giurămînt de prieteşug Inorogului să trimaţă, şi la cuvînt prietenesc şi fără vicleşug ca cum l-ar chema, din vîrvul muntelui, la gura poticăi, în marginea apii, carea pe acolea trecea, să-l coboară. Căci pe supt poalele muntelui *[10] şi pre lîngă gura poticăi o apă mare şi cîtva de lată curea, unde ei socotiia că, Inorogul de să va coborî, despre strîmptoare ei îl vor lua. Iară dinainte apa îl ocoleşte din dreapta şi din stînga malurile ca mreji şi cu silţe avea împănate şi ce ieste temeiul a toată fărălegea, cu giurămîntul tot vicleşugul căptuşit şi acoperit avînd, precum loc de şuvăit şi parte de năzuit nu va mai avea, nedejduia (că giurămîntul între muritori apa curăţiii fiind, vinul şi veninul fărălegii s-au făcut, carile întîi dulce îmbată, apoi amar otrăveşte şi îneacă). /<173> Aceste blăstămate şi fără de lege sfaturi după ce cu toţii de bune le aflară şi de folos a fi le aşedzară, altă rădăcină supt roata carului şi alt oţapoc în copita calului li să arată. Căci Şoimul într-acesta chip dzisă: “ Bine că noi lucrurile la aceasta cale am pus, dară cine să va putea afla carile la locul unde Inorogul lăcuieşte a să urca să poată? Şi aceste cuvinte de miiere amestecate cu fiiere cine i le va povesti? Şi giurămîntul nostru cel frămîntat cu zăhar şi dospit cu toapsăc amar cine i-l va da?" Cu toţii, de tot sfatul uimiţi şi de tot înştiinţatul lipsiţi, tăcură şi ce să răspundză cuvînt macară nu avură (că cînd socoteala asupra răutăţii ieste întemeiată, atuncea nu numai ascunsul inimii năcăjindu-să să pedepseşte, ce tot lucrul împotriva dreptăţii pus aspru şi groznic să iveşte). Şi aşe, cu toţii în lavirinthul neaflării şi în rătăcirea nemăririi ar fi rămas, de nu în munţi pre aceia vreme jiganiia carea Hameleon să cheamă s-ar fi aflat (că precum în tot adevărul organul dreptăţii, aşe în toată minciuna organul strîmbătăţii a lipsi nu poate), a căruia fire în toate feţele a să schimba, / <173v> precum să fie, mai denainte s-au pomenit. Acesta dară macară că la putinţa trupului mai mult decît un şoarece nu era, însă la puterea a învoinţii a tot răul decît un bălaur mai putincios era. Şi macar că la sfat nechemat viind şi la cuvînt neîntrebat răspundzind, precum el lucrul [11] acesta a-l săvîrşi şi slujbă ca aceasta a plini va putea dzisă. Aşijderea, cîteva mijloace spre a lucrului lesnirea precum va afla, cu multe linguşituri, tare să făgăduiia. Iară povestea Hameleonului într-acesta chip era: odînăoară, Hameleonul prin prundişul apei aceiia îmblînd, apa poate fi Nilul era, căci din apă un crocodil mare şi groznicăieşind, pre becisnicul Hameleon pentru ca să-l înghiţă în fălci îl luă. Hameleonul, macar că în faţa a tuturor gonţilor să schimbă, ce în cevaşi macară a-şi folosi nu putu (căci la viderea ochilor toate simţirile şi chitelele să încuie). Aşe fără veste el în vrăjmaşi colţii crocodilului aflîndu-să nu numai schimbările şi mutările, ce aşeşi şi pre sine cine şi ce să fie să uită. Însă biftuirea crocodilului norocul Hameleonului fu, carea vreme spre ascultarea lîngedii rugăminte îi dede. Hameleonul, dară <174> cu mare umilinţă şi ca cel ce moartea în ochi îşi vede, din toată nevoinţa şi cu toată jelea rugîndu-să, dzicea: O, domnnul şi stăpînul mieu, o, pricina morţii şi vieţii mele, o, puternicule puternicilor şi biruitoriul biruitorilor, pănă a nu mă face stramţe printre colţii tăi, spre plecatele şi ticăloasele cuvintele mele audzul îţi pleacă (că nu atîta hrana mîniia foamei potoleşte, pre cît rugămintea cu plecăciune tăriia vrăjmăşiii înfrînge, şi de multe ori ce simceaoa suleţii n-au pătruns cuvîntul umilit au domolit)." Crocodilul, a-l zdrumica fălcile oprindu-şi, ce i-ar fi cuvîntul îl întrebă. Hameleonul dzisă: Uscăciunea posmagului spre potolirea foamei, iar nu spre dezmierdarea mesii să găteşte), de care lucru a dzice îndrăznesc că din fărîmiia mică ca mine mai vîrtosă în vreme de saţiu ca acesta, ce folos sau desfătare aşe mare a simţi vei putea, şi crede-mă, domnul mieu milostiv, că din uscate şi zvîntate oşcioarele mele, fără numai scorneala greţii plinului stomah altă ceva a ieşi nu poate. Deci în firea crocodilului [12] de ieste vreo milă, acmu în micşorimea şi mieşelimea mea să arete. Iară /<174v> eu, robul stăpînului şi cruţătoriului mieu, giuruiesc ca preste puţine dzile şi în curîndă vreme, un vînat mare, gras şi frumos agonisind să-i aduc, carile, oricît de mare şi vrăjmaşă foame ai avea, a o potoli şi a o sătura să poată, şi oricît de flămînd stomahul ţ-ar fi, de biv şi de saţiu a-l sătura şi a-l împlea destul să fie. Iară cuvîntul făgăduit cu lucrul de voi isprăvi, stăpînul mieu milostiv bine să ştie că viaţa mea în prund şi lăcaşul mieu lîngă apă ieste, pentru care lucru, oricînd ar vrea şi ar pofti, de nu masă îndestulită, iar gustare frundzerită tot voi fi." Corcodilul, şi sătul într-acea vreme şi lacom pre altă vreme, pentru găina de mîne oul de astădzi lăsă şi tare de cuvintele şi giuruitele Hameleonului poftorind, într-alt chip de va fi sau alte pricini de va pune tare îl îngroziia şi în fel de fel de munci şi de pedepse i să lăuda. Şi aşeşi, precum întîi limba cea lungă îi va zmulge, apoi toate mădularile fără de nice o milă îi va zdrobi dzicea. La Hameleon de lungimea limbii ce are lucru de mirat ieste, pentru a cui fire întîi a povesti puţintel <175> zăbăvindu-ne, apoi iarăşi la cuvîntul nostru ne vom întoarce. Această jiganie în părţile calde să naşte [13] şi mai vărtos cei mari la Barbaria, dară mai mici şi la Zmir, în Asia, să află. Chipul decît altor jigănii mai mult broaştei să asamănă, numai capul spinticătura gurii peştelui ce-i dzic lacherda să răduce. Grumadzi n-are, gura mult spinticată şi pănă la umere agiunge, căci, ca şi peştele, grumadzi n-are, ce capul cu spinarea la un loc i să ţine. De la cap pănă la coadă spinarea ca a porcului grebănoasă şi gărbovă-i ieste. Peste tot trupul păr sau alt felu de piiele nu are, ce în chipul sagriului soldzi mănunţei şi în vîrv ascuţiţei are. La ochi albuşuri în giurul împregiurul luminii ca alte jigănii nu are, ce pre unde ar fi să fie albuşul ochiului, iarăşi soldzişori ca şi peste tot trupul are, numai mai m nun ei; tot ochiul în chipul movieliţii din melciuri afară ca a broascăi ies şi de la rădăcină în sus, de ce mărg, să ascut, iar în vîrvul ascuţiturii lumina ochiului cît un grăunţ de mac gălbinind să vede. Cînd într-o parte şi într-alta va să caute, nu capul, ci melciurile ochilor îşi întoarce, cu / <175v> carile în toate părţile slobod caută. Picioare are patru, însă cele dinainte la braţ cu a moimîţei îşi samănă, degete cinci şi lungşoare are, şi, cînd cu palma prinde ceva, între doaî şi trii degete palma i să deşchide, de o parte degetul cel mare şi cu el lîngă dînsul puind, iar de altă parte alalte trii rămîind. Coada cît a şoarecelor celor mari ieste de lungă, cu carea nu mai puţin, decît cu mînule prinde ce ar fi de prins, căci cînd va să să suie sau să coboare pre varga supţire, precum cu brîncele apucă, aşe şi coada în giur împregiur îşi împleticeşte, ca din mînă de s-ar scăpa, de coadă spîndzurat rămîind, iarăşi a să apuca să poată. Limba nu mai scurtă decît coada îi ieste, încă poate şi mai lungă să-i fie. Iară în vîrvul limbii din fire aşe ieste dăruit, ca cum cleiu sau vîsc ar avea. Deci de departe şi tot deodată limba scoţindu-şi, o [14] lungeşte şi pre care muscă a lovi s-ar tîmpla, îndată pre limbă-i încleită rămîne, de unde nicicum a să mai dizlipi sau a mai scăpa mai poate. În toată viaţa lui ceva a mînca nu s-au vădzut, ce hrana şi airul şi văzduhul <176> îi ieste. Căci Hameleonul pre carile a videa ni s-au tîmplat prin vremea a unui an în cuşcă închis, fără mîncare şi fără băutură au trăit. A căruia moarte nu de altă, ce de nesufereala gerului s-au tîmplat. Iară cînd prindea muştele, precum s-au dzis, nu pentru hrana, ce pentru gioaca le prindea, şi dacă le înghiţiia îndată şi pre gios le lepăda, nicicum musca betejind, căci musca, dacă cădea, cu picioarele mişca şi, multe dintr-însele dezmetecindu-să, iarăşi zbura. Alt glas sau cîntec nu are, fără numai ca un foale, de văzduh, împlîndu-să, cînd să răsuflă, ca foalele cînd să răzsuflă, coşul îi răzsună. Cea din fire floare îi ieste albă cu negru pictată, precum sint soldzii costrăşului. Iară amintrilea, ori în ce felu de floare va, înr-aceia să poate schimba. Deci, cînd să mînie să face verde, cînd să întristă să face negru, iar cînd să veseleşte roşiu cu galbăn amăstăcat să face. Aşijderea şi fără pricină în tot feliul de feţe se schimbă, iar mai vîrtos în floarea ce-i stă denainte, hiriş într-aceia să mută. Pricina aceştii puteri ce are, adecă din nemică flori şi feţe în divuri a-şi agonisi, mulţi în multe chipuri <176v> a o arăta să nevoiesc, însă, pre cît noi sama a-i lua am putut, ieste aceasta: Grăunţele cele mănunţele carile în chipul sagriului peste piiele îi sint, fietecarile din patru părăi, în patru feţe ieste din fire văpsit, adecă alb, negru, roşiu şi albastru în floarea ceriului, carile sint văpsite din fire stătătoare. Deci, cînd va să să facă negru, toţi soldzişorii cu partea cea neagră în sus îi întoarce, aşijderea cînd va să să facă roşiu, alalte dedesupt ascundzind, partea soldzişorilor cea roşie deasupra scoate, şi aşe la alalte face. Căci toţi soldzii lui sint rătundzi şi în chipul sferii prin piiele i să întorc şi precum îi ieste voia îi mută. Aşijderea, cînd va să să mute într-alte feţe, feţele soldzilor amestecă şi, în chipul zugravilor, din cîteva flori amestecate [15] altă floare scorneşte. Deci pentru firea şi chipul Hameleonului atîta destul fiind, la cuvîntul nostru să ne întoarcem. Aşe, Hameleonul, supt groaza datului cuvînt cătră crocodil (precum mai sus s-au pomenit) legat şi strîns fiind şi pentru voroava Inorogului audzind, îndată socoti că din doaî lucruri unul tot va putea isprăvi, unul, că el / <177> la trup mic şi la suit şi la coborît sprintin fiind, pre fietecare strîmptori a încăpea şi oriunde Inorogul ar fi a să urca va putea. Deci Inorogul, după viclene giurămînturile ce va să-i dea domirindu-să, să va încredinţa şi la marginea apii în prund să va coborî şi dulăii de-l vor putea vîna, precum mare slujbă cătră Corb şi cătră toţi mare prieteşug au făcut să va arăta, care slujbă fără nedejdea a mare şi îndestulită plată nu era. Iară altul, ca de nu vor putea dulăii pre Inorog stăpîni (că vicleana jiganie şi aceasta ştiia, că Inorogul nu puţină iuţime în picioare are) şi de le cumva din gură-li scăpa, alt loc de năzuinţă nu poate să aibă, fără numai cu înotatul apii, de vreme ce toate strimptorile şi poticile acmu închise şi păzite fiind. Şi aşe, vînatul în apă crocodilului să arete socotiia şi cu a Inorogului nevinovăţie el din vina robiii [16] să scape, gîndiia. În scurt, sau Corbului spurcată slujbă, au crocodilului cruntă plată cu a inorogului curăţie să facă tare năvrăpiia. Cu care mijloc, pricină a i să da vădzind, de lucru spurcat şi scărăndăvicios ca acesta să apucă, ca el, organul fărălegii, vasul otrăvit, lingura vrăjbii, / <177v> tocul minciunilor, silţa amăgelii, cursa vicleşugului, văpsala strîmbătăţii şi vîndzitoriul dreptăţii să să facă priimi (că răutatea în neam moştenindu-să, în care chipulăsă să ijdărască nu cearcă, ce unul sfîrşitul răutăţii ieste, ca împotriva binelui să facă ce ar face, carile nici împotriva a cărui bine, nici cu care chip de răutate să slujeşte caută). Şi încă mai vîrtos fărălege peste fărălege şi răutate peste răutate a grămădi nu să siia, de vreme ce numai de binefacerile carile de la Inorog vădzusă uita, ce încă pentru bine cu rău a-i răsplăti (jiganiia carea bine nici a face, nici a grăi, nici a pomeni au învăţat) să ispitiia şi să nevoia. Că odînăoară Hameleonul putred şi otrăvit aerul (carile Sam să cheamă) înghiţind, de carile lovit şi topsicat, acmu celea mai de pre urmă duhuri trăgea, a căruia patimă Inorogul vădzind, să milostovi (că [17] inima milostivă cu cel ce-l doare o doare şi cu cei pătimaş împreună pătimeşte) şi cornul cel ce a toată fire de binefăcătoriu ieste, spre putred acmu mai împuţit trupul Hameleonului îşi întinsă, cu a căruia umedzală, topsăcos aerul carile prin tot trupul lăţit şi împrăştiiat / <178> îi era spălînd şi toată putregiunea curăţindu-i, iarăşi la viaţă l-au întors. Ce jiganiia spurcată, încă de demult în şcoala Camilopardalului ithica ascultînd, a lui titul carile deasupra porţii scris ieste poate fi învăţase. Carile într-acesta chip să citeşte: (Pănă cînd cineva pre cel al său de bine făcătoriu vede, datoriia acelui făcut bine în cunoştiinţa inimii stidire şi patimă îi aduce, carea pururea supt legătura datoriii îl strînge. Deci pentru bine cu bine a răsplăti a celor putincioşi şi fricoşi lucru ieste; aşijderea, pentru rău cu bine a răsplăti celor fricoşi şi norocoşi faptă ieste, iar a celor înţelepţi şi politici chivernisală ieste ca nici în frica fricosului să cadză, nici norocul nărocosului să ispitească, ce sau pentru binele mare, răul mare făcînd, altă dată undeva a-l timpina macară să nu priimască, şi aşe, în faţă necăutîndu-i, de supt legătura datoriii binelui, carea ruşine şi stidire îi aducea, să scape, sau a pricini neputînd, de la alţii pricina morţii să-i aştepte, ca dintre vii ieşind precum datornicul i-au lipsit să ştie, şi aşe, şi din patima ştiinţii inimii odihnit să rămîie). / <178v> Aşedară, Hameleonul în tot chipul rău Inorogului binele şi folosul său a fi alegînd şi în moartea lui viaţa sa alcătuind, cătră mai sus pomenitele jiganii precum această slujbă le va sluji să apucă. A răului răul cuvîntătuturor răilor / [18] bun şi plăcut fu (că toată inima rea a toată răutatea deşchisă gazdă şi lascăvă ospătătoare ieste). Deci cu toţii îndată multe şi fel de feluri de feţe Hameleonului giuruind şi munţi de aur cu petri de anthraxă lacomului făgăduind, cuvîntul la faptă de va aduce, precum îi vor da, dzicea. Şi mai multă vreme zăbăvii nedînd, o carte scrisără, în carea mai multe laţuri decît slove şi mai multe suliţe şi sule decît oxii şi varii spre nevinovată viaţa Ionorogului să găta, în carea acestea să cuprindea: “Şoimul, ogarîi, dulăii şi coteii, Inorogului, slăvitului, sănătate! Iată, pre al vostru şi al nostru priietin cătră voi trimetem, carile cartea noastră dînd, alalte cîte din rost ar dzice credinţă să aibă, poftim, căci nu a lui, ce a noastre cuvinte îţi aduce. Aşijderea, în ştire facem că de vreme ce tot dobitocul într-un gînd şi într-o inimă pe Strutocamilă şie epitrop au ales şi l-au priimit / <179> şi siloghismul Corbului neclătit şi nedespărăit a fi, tuturor zapisul şi iscăliturile adeveresc. Rămîne lucrul ca şi tu dintr-alte dobitoace răzleţit şi rătăcit să nu fii, ce cu alalte într-un staul şi într-o petrecere să te întorci. De care lucru, noi prietineşte a te sfătui îndrăznim şi în frica ascunsului inimii spre binele şi folosul vostru vă îndemnăm. Deci, din munţi coborîndu-te, la locul unde şi noi a vini putem vino, ca acolea mai pre larg, faţă cătră faţă, voroavă a avea să putem. Nici alt gînd sau altă socoteală în gînd să-ţi între, căci, pre numele cerescului Vultur şi pre tăriia stelescului Leu, în tot adevărul ne giurăm [19] că în inima noastră gînd rău şi viclean nu ieste. Aşe Vulturul cu blîndeţe şi Leul cu milă să ne fie, cît gîndim, vom sau facem ceva rău asupra voastră. Şi cu acestea cum mai curînd răspunsului să ne învrednicim rugăm." Într-acesta chip cartea scrisă şi pecetluită în mînă Hameleonului o dederă, carile luînd-o, nu numai cu brîncele şi cu labele, ce şi cu coada şi cu pîntecele tîriindu-să şi urcîndu-să, la munte a să sui începu. Deci, după multe nevoi şi nevoinţe, / <179 v> dacă la locul unde Inorogul lăcuia agiunsă, cu cîneşti cocirituri şi hulpeşti măgulituri înainte-i i să arată: “ Bucură-te, domnul şi izbăvitoriul mieu," dzicîndu-i. Inorogul: De unde te luaşi, jiganie dobitocită şi dobitoc jigăniit, dzisă, şi de ieste în gura ta veste de bucurie şi inima ta gînd de adevericiune, toate bune, adevărate şi fericite sint." Răspunsă Hameleonul: “ Trăiască domnul mieu milostiv într-ai mulţi şi buni şi tot nepriietina minte de ascuţită simceaoa cornului stăpînului mieu nepătrunsă să nu scape şi tot împotrivnicul prav şi pulbere supt talpele împăratului mieu să să facă". Şi cu acestea scoţind cartea, cu multă plecăciune în mînă i-o dede. Inorogul, cartea dacă citi şi celea ce într-însa să cuprindea dacă pre amăruntul înţăleasă, cătră Hameleon dzisă: ( Precum rana veche şi adîncă pre lesne a să tămădui, aşe şi încă mai mult neprieteşugul şi vrăjmăşiia de mulţi ani în curîndă vreme a să uita şi de la inimă a să lepăda prea cu anevoie lucru ieste ), însă ( precum la rana rea şi grea mehlemul şi leacul de să şi află, că fără leac numai moartea la muritori ieste, ce sămnul, grozav locul odănăoară / <180> betejit învaţă, aşe şi nepriietinul vechiu şi vrăjmaş, de s-ar şi face priietin, însă pătimirile mai denainte trecute şi simţite a faptei nepriietinului pururea împungătoare şi de pomenirea cu dosadă [20] aducătoare rămîn). De care lucru, macar că doftoriia boalei aceştiia nenedejduită ieste, însă de vreme ce întîi ei plecători spre pace şi poftitori de prieteşug s-au arătat (nici pacea a goni a celui cu socoteală, nici în viaţă pizma a ţinea şi vrăjmăşiia a urma a înţeleptului lucru ieste), şi macar că nici slovele credinţă, nici cuvintele adeverinţă a avea pot, însă ( prostimea şi hirişiia inimii asupra adevărului stăruită, adese şi mai totdeauna ascunse şi căptuşite vicleşugurile şi măguliturile isteţilor au biruit). De care lucru, prin carte mai mult ceva a scrie neavînd, din rost Şoimului de la mine sănătate îi vii pofti, şi precum pofta ce pofteşte de la noi învoită şi nepriimită ieste îi vei spune, şi precum după cuvîntul dat şi giurămîntul legat m-am încredinţat îl vei adeveri. Nedejdea şi izbînda pururea în dreptate puind (căci mai tare ieste singurătatea în dreptatea unuia decît toate taberile în strîmbătatea / <180v> a dzăci de mii de mii), şi pecum la locul prundului mă voi coborî îi vei povesti. Însă singur cu singur împreunare a avea poftescă ( că dulăul rău nu giurat, ce aşeşi nici cu lanţuje legat de aproape credinţă nu are). Aşijderea (nepriietinul atuncea credinţă a avea trebuie, cînd răul a face nici mîna îi dă, nici vremea îi slujeşte). Pentru aceasta, dară, dulăii de la locul împreunării noastre să lipsască, şi ales pentru împreunarea carea, cînd şi unde vom să avem macar cum ştire să nu aibă. Iară tu, a mele cătră tine de binefaceri arătate pomenind, cuvîntul acesta mistuieşte şi de cătră tot chipul îl acopere şi-l tăinuieşte. " Atuncea Hameleonul, cu aspre blăstămi şi straşnice giurămînturi, a să blăstăma şi a să giura începu: “ Şi pre viaţa mea, o, domnul mieu, dzicea, şi pre credinţa mea, de voi descoperi, de voi grăi sau din mîni, din cap şi din ochi sămn de înştiinţare de voi face, în cap urgie, în ochi orbie, în mîni ciungie să-mi vie! Şi [21] roada gîndului mieu cu amar, cu pelin şi cu venin să mănînc; viu Leu, viu Vulturul, cărora mă închin, că de ce m-am apucat, pănă la sfîrşit nu mă voi părăsi şi domnului şi stăpînului mieu cu toată dreptatea ori în ce şi cît voiu putea /<181> a sluji nu mă voiu lenevi. Aşijderea, despre Şoimu vreo grijă să nu porţi, căci pre cît voroava şi cuvîntul îi ieste de lămurit, pre atîta inima şi sufletul încă mai curat şi din toată imăciunea spălat îi ieste (că la omul întreg, cuvîntul icoana sufletului şi fapta ascunsă a inimii comoară poartă). Eu, dară, după porunca de binefăcătoriului şi stăpînului mieu, iată cum mai curînd înapoi mă voi întoarce şi toate ale tale nepreţăluite cuvinte pre amăruntul Şoimului voi povesti, şi iarăşi ce cuvînt de răspuns voi lua fără nici un preget la domnul mieu milostiv îl voi aduce." Cu acestea, după ce Hameleonul denaintea Inorogului ieşi, pre cale mărgînd, precum paşii, aşe chitele îşi muta, şi precum piielea, aşe gîndurile şi mintea îşi vîrsta şi-şi schimba şi singur cu sine, ni mai tare paşii mutînd, ni de învăluirea gîndurilor calea şi călcătura-şi uitînd, prin neştiinţă să opriia, şi viclenele giurămînturi socotind, într-acesta chip întorcea şi le tîlcuia (că precum stomahul rău din bune bucate venin şi greutate dobîndeşte, aşe giurămîntul şi cuvîntul drept în inimă vicleană spre rău şi spre vicleşug să primeşte <181v>): “ Pre viaţă şi pre credinţă m-am giurat precum cătră cineva nu voi descoperi, însă gîndul inimii mele: adecă pănă cînd sau în dinţii dulăilor îl voi înţăpa, sau în fălcile crocodilului îl voi îneca. În cale să-mi iasă şi în cap să-mi vie roada gîndului mieu: adecă pre lesne să-mi vie şi după poftă să mi să plinească lucrul carile am început; că pănă gîndul nu-mi voi dobîndi, de nevoinţă nu mă voi părăsi. În toate cu dreptate domnului mieu să slujesc m-am giurat, însă într-această dată adevărat domnul şi stăpînul mieu crocodilul ieste, într-a căruia robie cădzind, cu preţ tăiat m-au slobodzit şi dintr-a sa bunăvoie viaţă şi dzile mi-au dăruit şi, pănă preţul îi voi plăti, de la mine sfîntă parolă au luat. Deci altul mai bun, mai plăcut şi mai primit preţ decît Inorogul, altul, să fie [22] nu pociu socoti, şi aşe ieste. Iară cît pentru a Vulturului şi a Leului viaţă ieste, puţină grijă port, căci şi puţin de mine să atinge, mai vîrtosă (că giurămîntul carile pre a altora viaţă stăruit stă, cu chipurile carile de dobitoace şi de pasiri în ceriu a fi astronomii adeveresc să asamănă)." Hameleonul în cale ca acesea mărgînd şi bloscorind, la Şoim / <182> sosi. Căruia, după obiceiu închinîndu-să: Bucură-te, şi iarăşi bucură-te, îi dzisă, căci toate după voie şi a marelui tău suflet poftă curg şi mai mult cu lungimea voroavii vreme în deşert să nu treacă, glas de bucurie şi cuvînt de veselie în scurt să-ţi povestesc (că proimiul lungă la voroava scurtă ca capul porcului la trupul raţii să potriveşte). Pre nepriietin cu buni chedzi la mînă ţi-l aduc, după cuvinte s-au lăsat, viclenelor giurămînturi s-au încredinţat şi la prundiş în marginea apii să să coboară fără nici un prepus s-au înşelat. Acmu, dară sentenţia şi învăţătura moşilor şi strămoşilor tăi pomeneşte (că sfîrşitul neprietiniii izbînda nepriietinului ieste, iar mijlocile, cum, cu ce şi cînd, nu să cearcă). Deci acmu vreme găsind şi mijlocul prin giurămînt aflînd, mai multe nu cugeta, ce cum mai curînd unde şi cînd va fi împreunarea cuvînt şi poruncă îmi dă, ca fără zăbavă cumplitului vrăjmaş aşternut spre somnul vecinic să-i aştern şi acoperemînt de odihnă nedeşteptată cu un ceas mai înainte să-i gătesc. Însă Inorogul aceasta a cerşut, ca dulăii, ogarîi şi alalţi cotei la locul împreunării să nu să afle, / <182v> ce singur numai cu singur împreunare să aibă.[23] La care lucru, cu proasta mea socoteală sfătuiesc: după pofta şi cererea lui să faci, ca nu cumva, de departe mirosul dulăilor adulmăcîndu-l, de vicleşug să-şi prepuie, şi de la strîmtoare neieşind, la prundiş nu să va coborî. Iarăşi la prundiş coborîndu-să, deciia, mai multă grijă nu purta, căci eu, sluga ta, cu toată nevoinţa grijea slujbii aceştiia voi avea şi ori în ce chip ar fi (după cum să dzice dzicătoarea), voi afla ac de cojocul lui." Şoimul, chipul înşăleciunii ce făcea şi mărimea fărălegii ce isprăviia de a doa oară socotind şi răzchitind, aşijderea dreaptă şi curată inima Inorogului vădzind, gîndul într-alt chip începu a i să pleca (că ce răutate nu abate bunătatea? Şi ce strîmbătate nu biruieşte dreptatea?) şi macar că cu neastîmpărată vrăjmăşie într-acela chip îl goniia şi nepărăsit de atîta vreme îl întiriia, însă în sine socoti că acel felu de scărăndăvicioasă vînătoare preste toată fărădelegea covîrşeşte, şi aşe, primejdiile dintr-îmbe părţile în cumpăna dreptăţii socotele cumpănind, spurcata aceasta faptă decît frica, carea despre partea monarhiilor purta, / <183> mai grea a fi află şi batgiocura isteciunii viclene decît lauda carea socotiia că cu prinsoarea Inorogul îşi va agonisi cu multul mai mare şi mai neştearsă a fi cunoscu. De care lucru, dzic unii (precum mai pre urmă de la Bîtlan cuvîntul au ieşit), cătră Hameleon într-acesta chip să fie grăit: Eu, pentru slujba carea pănă acmu ai făcut, foarte îţi mulţemăsc; iar de acmu carea să faci te făgăduieşti să ştii că nu o priimăsc, şi mai cu deadins aceasta a şti ţi să cade (că vredniciia, macară şi la nepriietin ar fi, pururea lăudată ieste), aşijderea (precum prieteşugul, aşe neprieteşugul hotarăle şi ţenchiurile sale are, pre carile cel următoriu cinstii şi vrednicii[i] a le sări şi a le covîrşi nu i să cade ). [24] Noi cu toţii, macar că sfatul dintîi, carile asupra Inorogului am făcut, pre rele şi fără de lege temelii au fost aşdezat (de vreme ce supt poala giurămîntului adeverinţii idolul minciunii vicleşugului a acoperi nevoiam). Însă atuncea din sfatul pus nu ne-am fi clătit, cînd în răspunsurile lui împotrivă vicleşug şi neprietinească necredinţă am fi cunoscut, aşijderea, în multe chipuri cuvintele de ş-ar fi împleticit / <183v> şi giurămînturile noastre în multe feluri de ar fi ispitit, din cuvînt în cuvînt şi din răspuns în răspuns, voroava spre altă cale a abate am fi putut, căriia cu vreme şi altă tîlcuire pre lesne s-ar fi putut da. Dară acmu, cu prostimea, cu dreptatea şi cu credinţa carea au arătat şi în giurămînturile noastre fără nici un prepus lăsindu-să şi încredinţindu-să, toată apărarea şi şuvăiala s-au rîdicat. De care lucru, nu numai pofta nepriietinească, ce şi frica cerească de socotit ieste (căci hotarul nepriietinilor ieste ca cu oarbă pofta izbîndii din pravila dreptăţii şi hotarăle cinstii sale să nu iasă). Aşijderea (toată izbînda adevărată asupra neprietiinului împreună cu biruinţa şi lauda cearcă. Iară cînd din izbîndă hulă să agoniseşte, iar cinstea şi slava numelui să piierde şi să ocăreşte). Aşijdere (izbînda numai atuncea titulul biruinţii a agonisi poate, cînd ca pre un nepriietin pre nepriietin nepriietineşte biruieşte, iar nu cînd ca un priietin viclean pre nepriietinul drept prietineşte vicleneşte, care atuncea spurcată viclenie, iar nu curată biruinţă să numeşte şi / <184> ieste). De care lucru (cele o dată rău şi fără socoteală sfătuite fără nici o ruşine spre bine şi spre socoteală trebuiesc clătite şi prefăcute). Deci, pănă unde sorocul împreunării noastre va fi, duhurile neprietineşti a potoli şi afară din tot punctul vicleşugului unul cu altul împreunare a avea am socotit. Iară după voroavele [25] sfîrşite, vreun legămînt de prieteşug între noi a să alcătui neputîndu-să, atuncea iarăşi la punctul ce eram ne vom întoarce, şi el ale sale, iar noi ale noastre vom căuta." Cătră carile Hameleonul, adăogînd veninul a-şi vărsa, dzisă: Între nepriietini pravila aceasta care ai pomenit adevărată ieste şi cuvintele şi socotelele aceste cinsteşe şi lăudate sint. Însă şi altă pravilă să află, cu carea cineva slujindu-să şi pre nepriietinul său a birui poate şi pre urmă toată întinarea şi imăciunea hulii îşi spală şi-şi scoate. Ţenchiul alergării nepriietinului pănă acolo ieste, pănă unde pre nepriietinul său biruieşte şi biruinţa luînd, deciia, să odihneşte. Deci, sau a birui, sau a să birui tîmplarea neprietinească ieste, iar peristasurile a să cerca supt pravilă nu cade (că preum în războaiele de obşte hotar sabiii, suliţii sau sigeţii nu să pune, / <184v> ce oricare armă mai pre lesne ar sluji, cu aceia pre nepriietin a lovi, a răni şi a omorî slobodzenie ieste). Aşijderea, nici hotar ieste pus cînd şi unde spre nepriietin a năvăli, ce cînd vremea slujeşte şi unde locul spre lesnire să socoteşte. Într-acesta chip sint şi mijlocele carile fără armă sau fără alt chip de mihanie, adecă prin chipul prieteşugului, prin dulceaţa cuvîntului, prin vîrtoasă şi pătrundzitoare sula aurului, prin zugrăvită plecarea capului şi în cea mai de pre urmă prin frumos meşterşugul giurămîntului, pre nepriietin supt legăturile izbîndzii şi în obedzile biruinţii a aduce pozvolenie să dă. Că toate cele mai sus pomenitele pravile numai în bătaia monarhiii a sluji pot şi a să păzi trebuiesc." Cătră carile Şoimul, răspundzind, dzisă: Acestea, precum dzici, aşe ar fi, cînd cu gînd şi cu cuvînt aievea neprietinesc asupră ne-ar vini, sau împotrivă i-am merge. Iară acmu noi, chemîndu-l în numele păcii, cum vom lucra lucrul vrăjbii? Şi cînd în vînătoare de obşte l-am încungiura, atuncea nici colţii s-ar opri, [26] nici unghile s-ar apăra, ce carile mai întîi ar putea, acela mai tare l-ar spintica. Deci acestea, într-această dată, precum din gură, aşe /<185> din inimă părăsite şi lepădate trebuie, şi altă zăbavă mai mult nefăcînd, cum mai de curînd sirguieşte şi Inorogului, după ce de la mine închinăciune cu plecăciune îi vii da, precum mîne în marginea apii, la prundiş ieste să ne împreunăm, îi spune, căci acolo prieteneşte îl voi aştepta. Aşijderea, precum pre alalţi tovarăşi (în carii prepus de vicleşug are) de lîngă mine i-am depărtat şi altăceva grijă împotrivnică să nu poarte îl înştiinţadză (căci cuvîntul de credinţă în mijlocul neprietiniii noastre cinstea şi mărimea decît în mijlocul neprietiniii mai mult şi mai tare îşi arată)." Hameleonul, de acolea ieşind, în sine şi cu sine a chiti şi în reaoa-şi minte ca acestea a învălui şi a prăvăli începu (că precum lumina soarelui la ochii bolnavi întunecare aşe cuvîntul de lineşte la inima săltătoare tulburare aduce): Oare ce poate fi această nestătătoare şi de ieri pănă astădzi într-altă socoteală mutată mintea Şoimului, că de pre a voroavelor semne, carile aievea îmi arată, osteninţa mea în zădar şi nevoinţa în darn îmi va ieşi. Eu socotiiam că toată greutatea lucrului în coborîrea Inorogului la locul prundului stăruieşte, care lucru prin multe / ale mele crunte sudori ieste să să săvîrşască. Iară după pogorîrea lui lucrul gata şi săvîrşit ţineam, a căruia mulţemită şi plată, după cele multe şi mari giuruinţă ce-mi făcea, fără prepus aşteptam. Apoi, nedejdea înduplecîndu-mi, dziceam că, din colţii dulăilor de va cumva scăpa, din fălcile crocodilului nici cu un mijloc nu să va mîntui, şi aşe, sau despre o parte, sau despre alta, rămasul bărbatului cu trîntitura muierilor tot voi dobîndi şi gîndul mieu început tot voi isprăvi. Iară /[27] acmu cunosc că Şoimul, poate fi, din şcoala fizicăi în şcoala ithicăi au întrat, ca cum toată viaţa în canoane ş-ar fi învăţat şi toată hrana cu dreptate ş-ar fi aflat. Care lucru, precum de firea Şoimului departe să fie cine poate să nu ştie? Ce sau pre cela carile prea această slujbă l-au trimis vicleind, pre vecinicul nepriietin la mînă să puie nu va, sau vădzind că cu mîna mea lucru greu şi de laudă vrednic ca acesta să isprăveşte, mie îmi pizmuieşte (că pizmuitoriul pentru ca cinstea altuia să nu să adaogă şie scădere şi ocară a priimi obiciuit ieste). Ce de vreme ce Şoimul mintea pistriciunii îşi asămănă, şi eu slujba în faţa piei[i] îmi voi întoarce, nici după socoteala cuiva / <186> firea îmi voi schimba, ce precum pănă acmu, aşe şi de acmu feţele şi ştiu, şi pociu a mi le schimba." Acestea el prin budze bolborăind şi toate răutăţile în inimă fierbînd şi zămintind, întîi la dulăi, la ogari şi la cotei alergă şi toată pocitaniia cea ascunsă de-a fir-a-păr le povesti. Adecă precum Inorogul la împreunare să vie cuvînt au dat şi precum împreunarea lui cu Şoimul preste ştiinţa altor tovarăşi să fie, care lucrul Şoimul fără nici o îndoinţă au priimit. Aşijderea, precum Şoimul sfatul cel bun de folos şi de obşte ş-au mutat şi pre Inorog din legăturile gata, nebetejit şi nedodeit va să-l sloboadză, într-alt chip de ar face, [28] mare scădere cinstei şi ocară numelui socotindu-şi. Deciia, minciuna cu multe împuţicioasă flori împodobind, dzicea, precum Şoimul să fie dzis, precum unghile şi pintinii lui pe cornul Inorogului a să pune nici îndrăznesc, nici harnice sint, nici el organul răutăţii şi ciniia vicleşugului a să face firea-i priimeşte, ce numai cu bine şi cu prieteşug cu dînsul ceva a face de va putea, în tot chipul va ispiti.Iară amintrilea, la rău şi la vicleşug, macar cum să va amesteca şi curate să fie unghile lui de singele nevinovat. <186v>.   “ Deci acmu de ieste şi a voastră socoteală, într-acesta chip cu toţii împreună mintea despre folos spre stricăciune de v-aţi mutat, să ştiu şi eu, ca nu mai mult în deşert osteninţele să-mi cheltuiesc. Iară de cunoaşteţi sau vă prepuneţi de vreun vicleşug în mintea Şoimului să fie întrat (spre carea nu puţine şi mici sint semnele, carile cu urechile le-am audzit şi într-adevăr cu gura şi cu inima le mărturisesc), cuvîntul carile voi povesti (căci tăinuirea lucrului scripţul corăbii[i] ieste) şi chipul meşterşugului în ascunsul inimii voastre ascundeţi, cu carile foarte pre lesne şi preste a Şoimului şi ştiinţă la sfîrşit a-l aduce viţi putea, cu care mijloc de la Vultur şi de la Corb toată mulţemita şi plata singuri voi luînd, Şoimul, de dar şi laudă ca aceasta lipsit ca un necunoscătoriu binelui şi folosului, singur pe sine pedepsit va rămînea, şi pentru căci asupra nepriietinului milostivire şi dreptate arătînd şi giurămîntul nebetejit ţiind, mare căială în urmă şi fără folos va simţi (că decît giurămîntul, mai bun meşterşug şi mai tare măiestrie şi mai tăinuită viclenie spre amăgeala cuiva a să da nu poate). Aşijderea (că oricînd ce ieste adevărat de s-ar grăi şi ce ieste / <187> drept totdeauna de la toţi de s-ar face şi s-ar ţinea, nici în lume vrajbă a să scorni, nici asupra nepriietinului a să izbîndi s-ar putea)." De acestea dulăii audzind, nu în puţinele chitele, nici în iuşoare socotele întrară, întîi, pentru aşe în grabă mutarea sfatului, a doa, pentru mai aievea prepusul vicleşugului, a triia, că cu mijloacele ce începuse, lucrul de nu vor scoate la cap, altă nedejde toată încă de demult să curmasă, a patra, că cevaşi [29] macară preste voia şi ştiinţa Şoimului a face nu puţină siala avea, de vreme ce toată slobodzeniia lui era dată şi cu toţii supt a lui poruncă a fi poruncă avea. Iară în cea mai de pre urmă, socotiră, macar şi peste a Şoimului voie, lucrul de vor putea isprăvi socotiia, pentru slujba făcută, Şoimul înaintea monarhilor orice pentru dînşii împotrivă ar dzice în samă nu-i vor ţinea, căci mai mare sfîrşitul slujbei decît chipul greşelii a fi înţelegea. Şi aşe, după cîtăva a chitelelor scuturare, sentenţia aleasără ce, ori cu ce mijloc ar putea fi, numai Inorogul la mînă să vie pentru care aşedzămînt între dînşii mare şi vîrtos legămînt de giurămînt pusără, ca de lucrul ce să va lucra în viaţă Şoimul ştire să nu aibă (o, minune mare, giurămîntul / <187v> a călca călcătorii de giurămîntă să giură ) mai cu deadins chipul vicleniii aceştiia mai supţire şi mai frumos a fi îl socotiră, adecă supt titulul altuia răutatea lor să scrie şi cum să dzice, prostul cuvînt, cu cleştele jăratecul să ţie şi cu mîna altuia şearpele din bortă să scoaţă şi ca cum ei neatinşi şi neştiutori lucrului acestuia ar fi să arete, ce tot prepusul Inorogului asupra Şoimului va cădea. Şi aşe, ca cum calului fără zăbală pintini ar da, răutăţii Hameleonului voie şi slobodzenie dederă, ca nici o cale nestropşită şi nici o piatră neclătită, pănă dreptatea Inorogului în silţa strîmbătăţii lor a băga. Hameleonul, lătrăturile şi brehăiturile dulăilor cu mare dragoste ascultînd, după porunca ce-i dederă, voios de la dînşii ieşi. De unde iarăşi la Şoim să să întoarcă vrînd (ca cîte întîi cîntase acmu să i le descînte), în cale pre Bîtlan tumpină (cu a căruia pîră Vidra din săboare să izgonisă). Carile, pre Hameleon de unde vine întrebînd, el precum acmu de la vreun loc aşe însămnat nu vine răspunsă, ce mai dineaoare de la Inorog am vinit, dzisă. Carile mîine [30] cu Şoimul împreunare va să aibă şi, de nu l-aş fi eu cu multe şi vîrtoase giurămînturi încredinţat /<188> pre cărţile şi giurămînturile Şoimului, nicicum nu s-ar fi lăsat. Ce acmu eu, ca un bun priietin şi dreaptă slugă, la mijlocul trebii aceştiia m-am pus, însă nu puţină frică duc ca nu cumva vînătorii, giurămîntul călcînd, vreun vicleşug Inorogului să facă, şi apoi ocara şi pedeapsa sufletului mieu unde să va duce? şi obrazul în lume cum îmi voi mai arăta?" Acest fel de seminţe de minciuni întîi cătră Bîtlan sămăna, carile mai pre urmă în ivala a toată lumea era să răzsaie şi într-un chip ca cum pentru cinstea numelui grijă ar purta să arăta. Iară mai într-adevăr era că, de nu şi-ar fi deşchis gura şi nu numai limba cea lungă şi aşeşi şi maţile cătră cineva de nu ş-ar fi scos, de cuvîntul ascuns ce ştiia înflîndu-să, îi părea că ca căpuşile va crăpa (că rar mincinos nelăudăros şi mai rar falnicul tainic să află). Apoi şi el pe Bîtlan întrebă: " Dară tu unde mergi?" El dzisă: “ Şi eu cătră Şoimu mărg, de vreme ce şi eu, acmu de curînd cu porunca Corbului trimis fiind, ca pentru paza la strîmptorile gîrlelor să fiu am vinit." Hameleonul dzisă: De vreme ce la Şoimu vii să mergi, te rog, cătră dînsul ceva din cuvintele mele să nu pomeneşti, căci singur poruncă mi-au dat ca lucrul acesta tăinuit şi de cătră toţi acoperit / <188v> să ţiiu." Căinţa descoperirii cuvîntului pre Hameleon apucînd, cătră Bîtlan adăogea, că încă de demult bun şi deplin priietin ştiindu-l, lucru ca acesta i-au arătat, nici un prepus avînd că nu-l va putea tăinui (că precum curvariul / [31] după stîmpărarea poftei în focul căielei arde, aşe netainicul după slobodzirea cuvîntului în prepusul descoperirii să chinuieşte). Bîtlanul dzisă: Pentru aceasta nu despre mine, ce despre tine grijă poartă şi pasă unde îţi ieste a merge." Deciia Hameleonul, la Şoim viind, într-acesta chip îi vorovi: Eu eram, după porunca ta, întins la Inorog să mă duc, ce un lucru în minte viindu-mi, de la mijlocul căii iarăşi m-am întors. Dzic, dară, că de vreme ce aşe cinsteş şi cu cale a fi ai socotit, ca nu ce pofta porunceşte, ce ce dreptatea pofteşte să faci şi giurămîntul dat nebetejit să ţii, aceasta în grijă să- i fie: ca nu cumva, vreunul din dulăi aproape de prundiş aflîndu-să, mirosul Inorogului să adulmece, şi ei gîndul tău cel drept şi sfatul cel de astăzi neştiind, să nu cumva ceva, după sfatul el de ieri, prin neştiinţă să lucredze şi fără veste Inorogului vreo stricăciune să aducă. Şi nu numai căci eu cinstea şi credinţa îmi pierd (că de cel fără folos puţină grijă să poartă), ce încă mai mult de tine ocara / <189> să va atinge, de carea nici cu toată apa ocheanului a te spăla nu vii putea (că ocara descoperit cu peliţa arapului asemenea ieste, carea a să înălbi nicicum nu ştie)." Şoimul, ştiind precum dulăii ceva din capul lor a face nu pot, nici preste voia lui ceva a lucra îndrăznesc, Hameleonului dzisă: Pentru acesta lucru tu în samă nu băga, căci dulăii pănă unde pot alerga eu ştiu." Hameleonul urmele minciunii şi paşii vicleşugului într-acesta chip împletecindu-şi (ca cînd s-ar tîmpla cineva, urma a-i lua, la vreo cale a o scoate să nu poată), deciia într-un suflet la crocodil alergă, cătră carile, cu multe feluri de schimbate şi schimosite cucirituri: “ Bucură-te, domnul şi cruţătoriul mieu! dzisă. Veste bună de pradă bişugoasă şi vînătoarea săţioasă [31] eu, nerăscumpărat robul tău, să-ţi vestesc am vinit, şi domnul meu milostiv adevărat să ştie că mîine dimineaţă Inorogul jigania cea vestită şi de colţii a tuturor dulăilor aşe mult dorită, din munţii înalţi la prundişul apii ieste să să pogoară. Unde despre strîmtorile poticilor, pentru ca înapoi a da să nu mai poată, toţi cîinii şi dulăii păzitori sint. Deci ei, precum să-l gonească, / <189v> îl vor goni, dar precum să-l agiungă nu-l vor putea robul tău foarte bine ştie. Ce Inorogul, iarăşi altă cale deşchisă neavînd şi din dos acmu de cîini încungiurat simţindu-să, pănă mai pre urmă înotatului bizuindu-să, în apă să să arunce (că primejdiia cît de rea, însă pre mîne viitoare decît cea cît de iuşoară, însă dinaintea ochilor stătătoare mai iuşoară să pare). Deci el în apă cădzind, nu picioare de înotat, ce aşeşi aripi de zburat de ar avea, denaintea iuţimăi domnului mieu precum a scăpa nu va putea adeverit sint. Şi iată eu, fără altă zăbavă, la Inorog în munte mă voi sui şi ceasul vremii coborîrii lui însămnînd, fără preget ştire îţi voi da. Numai de pre aicea nu te depărta, ca în vremea trebuitoare fără zăbavă să te pociu afla (că punctul vremii trebuitoare la a lucrului isprăvire ca măsura căldurii focului la vărsarea jmalţului ieste)." Crocodilul, de vînatul ce-i făgădui veselindu-să, din toată inima cartea de iertat precum îi va da să giurui. Însă cuvintele în deşert să nu-i cumva iasă foarte îl înteţi. Hameleonul iarăşi cu mari giurămînturi să afurisiia, precum minciună din gura lui nu iese, ce toate precum sint, aşe i le povesteşte. /<190> (Că făcătorii răului, cînd mulţi într-un gînd asupra unii răutăţi să află, unul pre altul a nu amăgi obiciuiţi sint, ca nu cumva cu vicleşugul mic, fărălegea mare a isprăvi din mînă să piardză.) / [33] Aşedară, şi într-acesta chip Hameleonul după ce cît putu cătră toţi minciunile fiarsă, coapsă, pipără, înghiţi şi borî, într-un duh la locul unde Inorogul să afla alergă. Căruia, după politicescul obiceiu închinîndu-să şi toată fericirea rugîndu-i şi menindu-i, dzisă: “ După porunca domnului şi cruţătoriului mieu, toate le-am plinit şi încă cîte vechiul prieteşug şi adevărata dragoste pofteşte şi preste poruncă cele cădzute am adaos, de vreme ce cîte spre folosul şi binele tău cătră Şoim am grăit şi am întărit, a le povesti, nici început au, nici săvîrşit (o, bat-o urgiia cerească, jiganie vicleană, cît de pestriţ şi de vărgat grăieşte!). Ce în scurt (precum să dzice cuvîntul că gura carea singură pre sine să laudă pute), cum am chivernisit şi cum am silit a chivernisi şi lucrurile împreunării a tocmi, mai mult a mă lăuda nu mi să cade, de vreme ce sara va arăta împreunarea şi dimineaţa a lucrului răzsunarea, căci toate după poftă şi după / <190v> voie vor ieşi. (Caută chipul voroavii a viclenii jigănii, că să asamănă unor icoane, carile mutîndu-să din loc, i să schimbă faţa.) Căci mijlocele ce prepus aveai din mijloc le-am rîdicat, pre dulăi şi de ştiinţă şi de loc departe i-am depărtat, ochiul cu rău căutătoriu de tot l-am astupat, pre unde măiestrii şi silţe întinse au fost le-am stricat şi le-am fărîmat, toată piiedeca din cărare şi piatra poticnelii din cale am mutat, amînduror inimile spre priimirea dragostei am gătat şi toată surceaoa supt focul începăturii şi toată ciraoa pre jăratecul săvîşirii am pus şi am supus. Una au rămas, şi aceia foarte pre lesne: adecă oricînd aţi vrea, atuncea împreunarea a avea să puteţi. Deci, cît despre partea Şoimului ieste, eu, robul tău, atîta i-am uns sufletul şi i-am muiat inima, cît cu mare dor şi cu nespusă poftă nesăţioasei priveli străluminatii tale feţe a să împreuna şi cu dulcele şi mîngîioase voroavelor tale a să învrednici aşteaptă ." [34] Inorogul, macar că nu aşe credzute giurămînturile, neprepuse cuvintele şi neprimejduioase împreunările avea (că în inimă neprietinească care prepus nu încape? Şi gîndul vrăjmăşesc ce lucru /<191> împotrivă nu scorneşte?), însă întîi dreptăţii bizuindu-să (căci ascunsul inimii sale de pricina vrăjbii curat a fi chiar ştiia), apoi o parte a socotelii evgheniii Şoimului dînd (căci neamul vechiu şi cel de bună rudă după a minţii întregiune pete şi imăciuni de ocară noaî cu nevoie priimeşte). Că Şoimul acela din neamul său persiesc era, carii decît ceşti evropeşti cu multul mai buni sint (însă bunătatea Şoimului în vrăjmăşie şi în iuţime de nu să va lua). De care lucru, socotiia că în numele vechiu poreclă noaî şi în neamul cinstit hulă ocărîtă nu va suferi. Şi aşe, cătră Hameleon cuvînt dede, precum în desară la prundiş să va coborî. Hameleonul, răspuns ca acesta luînd, vesel înapoi să întoarsă, de unde întîi la crocodil mărgînd, întîi lui de într-acea sară vinirea Inorogului ştire îi dede, unde trebuie să păzască şi vremea înturnării lui cum să pîndească foarte bine şi de toate pre amănuntul îl învăţă. De acolea apoi la ogari, la cotei şi la alalţi spurcaţi dulăi să dusă, cărora aşijderea plinirea bucuriii şi vinirea vînatului le povesti. După aceia şi mai pre urmă la Şoim vini, căruia, <191> ca şi celoralalţi, de adunarea în desară îi spusă. Încă iarăşi căpacul minciunii deasupra tingirii vicleşugului adăogînd, chip de mare rugăminte cătră Şoim arăta şi pre toţi dumnădzăii îl giura să nu cumva sfîrşitul împreunării bune în capătul începăturii rele să iasă, şi el în chipul măiestriii răutăţii să cadă . Şi altele multe cătră acestea [35] dicăind şi în uscat înghiţind, cuvinte căptuşite îngăima şi teie de curmeie lega. Acestea într-acesta chip făţarnica lighioaie în oala fărălegii dzama nedumnădzăirii cu lingura vrăjmăşii zămintind şi vînturînd, ca şi cum slujba ar fi plinit, de la Şoim voie şi iertăciune îşi ceru, ca într-acea sară la culcuşu său spre odihnă să să ducă, arătînd că, de multe alergări şi zbuciumări, de tot ostinită şi obosită ieste. Însă şi aceasta preţ mai mare a vicleşugului căptuşală o făcea, pentru ca în dzua ce va luci peste noapte va să să nască ştiind, obraz încă mai obraznic a avea să poată. Adecă precum el de multă trudă biruit fiind, somnului ca morţii au fost dat şi faptele carile peste noapte s-au tîmplat ca cum ştire n-ar fi avut (că precum multe dzua descopere, aşe mai multe noaptea acopere, socotiia). / <192> Şi aşe, Hameleonul de la Şoim ieşind, dormire fără dormire să dormitedze şi somn să somnedze la stratul culcuşului său să dusă [ o, mai bine în veci să fie murit decît dormire ca aceasta să fie dormit! O, mai bine mort să să fie sculat decît somn ca acesta să fie somnat! O, mai bine într-o faţă şi aceia în piatră să să fie întors decît aşe în multe feluri de stricăciune şi fără folos! O, faptă spurcată şi lucru scîrnav, o, batgiocură de batgiocurit şi ocară de ocărît, vino, dintele şearpelui, aleargă, coada scorpii, şi adevărul mărturisiţi de să află la voi vinin şi toapsăc ca acesta ca carile supt limba Hameleonului din fire izvoreşte, din meşterşug să înmulţeşte şi spre băutură la inimă curaţilor să dospeşte şi să mesteşte! (Că otrava limbii, pre tot toapsăcul cît de vrăjmaş, a toată jiganiia cît de cumplită cu multul covîrşeşte). Măsură-te, minciună, şi vedzi minciună decît toată minciuna mai mare. Cumpăneşte-te, vicleşug, şi cunoaşte vicleşug mai greu decît tot vicleşugul. Tîrîieşte-te, boală, şi simţi boală mai lînged decît toată boala. Sai, moarte, şi gustă moarte mai amară / <192> şi mai omorîtoare decît moartea. Spune, răutate, de ieste în tine răutate de rea cît aceasta răutate. O, răutate, răutate, de trii ori răutate şi iar răutate]. / [35] Deci Hameleonul, după ce dulăilor amuţăturile şi năvrăpiturile pre cît mai mult putu întărtă, pre crocodil precît mai rău şi mai vrăjmaş ştiu îl aţiţă şi toate cele spre vicleşugul şi scăderea Inorogului, pre cît prin mînă îi vini, gîndi, grăi, lipi dezlipi, aşedză, făcu şi isprivi, peste noapte în loc de somn cu răutatea, singura şie, nu numai ochii şi tot trupul îşi acoperi, ce încă şi inima şi sufletul cu grele întunerece peste tot căptuşindu-şi îşi ponegri, de unde sunetul tîmpeniii de cu sară lovit, a doa dzi ca preste vali răzsunate, glasul dimpotrivă din ceas în ceas audzi, cu sete aştepta./<193> [37] PARTEA A ŞESEA. Inorogul şi dreptăţii bizuit, şi datului cuvînt şi giurămînt sprijenit fiind, după ce cea de obşte făclie lumina supt umbre îşi duce şi faţa pămîntului cu brîul întunerecului să încinge, din vîrvul munţilor la locul numit în prundiş să coborî, unde nu după multă vreme şi Şoimul viind, cu cinste şi cu plecăciune îi dede închinăciune. Cătr-acesta /<193> cădzute ţeremonii şi cinsteşe plecăciuni, precum din chipul dinafară, aşe din sufletul dinluntru arătînd, tînd pe sine norocit, tînd ceasul împreunării fericit şi de buni chedzi numea, de vreme ce de împreunare dorită ca aceasta şi de pofta spre carea de multă vreme inima îi sălta, lipsit şi neînvrednicit n-au rămas. Aşijderea, tuturor cereştilor mulţemită făcea, pentru căci sănătos şi de toată grijea pizmei neprietineşti neatins şi nebetejit pre Inorog dede. După aceasta cu multe chipuri să arete siliia, precum macar că din porunca stăpînească împotrivnic a fi s-ar fi vădzut, însă amintrilea pururea cu bun gînd şi cu chiară inimă cătră dînsul au fost şi ieste. Deci pre de o parte ca o slugă, celea ce slugii credincioase s-ar fi cădzut a isprăvi au vrut şi s-au nevoit, iar pre altă parte aşe lucrul au cumpănit, ca nici stăpînului său vicleşug să facă, nici după porunca nedreaptă dreptatea să calce (că atuncea numai schimonosirea slujbei ieste, cînd pentru voia dreptăţii voia stăpînului să calcă). Ce ca ce cu nedreptate şi cu răutate s-ar fi poruncit a să face, aceiaşi şi cu dreptate din urăciune / <194> spre dragoste [38] şi din vrajbă spre pace a să întoarce au silit şi precum bună şi vîrtoasă nedejde are, dzicea, că ce cu amară neprietenie s-au început, aceia cu dulce frăţie să să istovască şi să să plinească (că precum căldura soarelui din grăunţele putredzite spicele verdzi a odrăsli face, aşe sufletele înţelepte din împuţita vrăjmăşiie frumos mirositoare a dragostii flori a răzsări prefac). Cătră acestea şi Inorogul celea ce să cuveniia priimiri de închinăciuni îi da, buna-i socoteală şi a sufletului orînduială îi lăuda şi cu tot feliul de cuvînt dulce şi cuvios data-i cuceritură îi lua. În scurt, la începătura dialogului între dînşii sosiră şi unul de altul pricine vrăjbii carile şi pentru ce ar fi fost a întreba începură, Inorogul într-acesta chip înainte puind: „Toate lucrurile fireşti cîte soarele vede, lumineadză şi încăldzeşte, fără pricinitoriul clătirii lor nu numai a nu fi, ce aşeşi nici a să gîndi pot. Una numai şi aceia singură slobod voia muritorilorăieste, carea fără nici o pricină şi fără altă îndemnare a sa hirişă clătire are şi singură şie şi clătitoriu şi clătire a-şi fi şi a-şi face poate. Cătră carea / <194v> macar că dinafară viitoare spre clătire-i îndemnătoare multe şi în multe chipuri a i să adaoge şi spre plecarea într-o parte, trăgătoare, împingătoare, asupritoare, rîdicătoare, lesnitoare, îngreuitoare, iuşurătoare, lăţitoare, strîmtătoare [39] şi altele asemenea acestora a-i vini şi a i să tîmpla pot. Însă orice ar fi fapta de făcut, de bine sau de rău, de scădere sau de folos, a o afla şi într-o parte clătirea a-şi alege singură şie stăpînitoare şi în toate volnică ieste, atîta cît vădzind şi înţelegînd binele, din volnica voie răul a urma, a alege şi a face poate. De pre care lucruri într-această mare şi puternică monarhie carea în pieptl muritorilor să cuprinde, doaî chipuri sau, mai adevărat să dzic, doaî tipare a doaî chipuri a avea aievea şi tuturor cunoscut a fi poate. Adecă unul mai mult decît firesc şi oarece ceresc şi dumnădzăiesc, iar altul mai gios şi mai puţin decît firesc şi oarece ceriului şi firii împotrivă. Cel dintîi binelui, cest de pre urmă însoţitoriu şi urmăritoriu şi aşeşi de tot moştenitoriu şi purtătoriu ieste. Că amintrilea, dinafară clătitoriul / <195> în voia slobodă putere şi biruinţă de ar avea, nici voia slobodă slobodă ar fi, nici de bunătate laudă, nici de răutate hulă cu dreptul i s-ar cădea. De unde să arată că între muritori obiceiul voroavii şi deprinderea limbii în zădar ieste, cu carea încotro voia din voia ei să fie pohîrnit vrînd, să ne înştiinţăm. Carea ar fi fost a clătirii pricină a întreba ne-am obiciuit şi pentru ca zugrăvală răutăţii să acoperim, puterea voii slobode într-un chip cu altă zugrăvală , aşeşi de tot tăgăduim. Ce oricum ar fi, greşala învechită chipul negreşelii luînd, după învechita obiciuire, dzic, vrere-aşi şi aşi pofti, iubite priietine, ca să pociu şti, aceştii asupra mea vrăjmaşe şi de cap goană , carea şi ce i-ar fi fost pricina? Şi de nu toată răutatea din singură voia şi inima muritorilor purcede, alta, cînd, cum, ce, şi pentru ce să fie fost?" / [40] Şoimul răspunsă: „ Celea mai vechi şi mai de demult începături cum ar fi fost nici a le şti, nici ştiute a le grăi pot (că precum de aproape toate avutele folositoare sint, aşe nu toate ştiutele vorovite vreun folos aduc). Iară din cît şi a şti şi a grăi pot, din ceste mai aproape ieste aceasta, / <195v> că jiganiia cu talpa de gînscă, cu colţii de ştiucă, adecă Vidra, vulpea peştelui şi peştele vulpii, mai denainte pănă din monarhiia dobitoacelor şi a tuturor jiganiilor a să izgoni, în mare dragoste şi prieteşug cu Corbul să avea, atîta cît, cînd Corbul din vîrvul copaciului crîngăiia, Vidra din fundul pîclei răspundea, şi cînd Vidra soldzii peştelui înghiţiia, grumadzii Corbului simţiia (căci adevărata dragoste capetelor funiii să asamănă, ca cînd unul într-o parte s-ar trage, altul neclătit a rămînea nu poate). Deci Vidra, epitropiia pre acele vremi ţiind, de pururea jalobă şi grele pîri cătră Corb trimitea, precum Inorogul, Filul, Lupul, Pardosul, Rîsul, Veveriţa şi încă cîteva din jigănii ascultării şi stăpînirii ei nu vor să să supuie, ce în tot chipul statul monarhiii să tulbure şi tot trupul publicăi spre răzsipă să aducă îmblă. Deci Corbul, de unele ca acestea [41] audzind, să tulbura şi cîte un priietin pentru un priietin pofta şi cererea ce i-ar fi fost a-i plini şi a-i face siliia şi pre priietinii ei prietini, iar pre neprietinii ei neprietini îi ţinea şi-i avea. De unde (dragoste şi prieteşugul <196> numai cătră un chip spre multe chipuri ură şi vrăjmăşie au scornit) şi aşe, pre cît a mea slabă socoteală a agiunge poate, începătura răcelii şi împotrivirea inimilor să să fie scornit socotesc." Inorogul: „ Aceasta foarte bine am înţeles-o şi, precum dzici, aşe ieste. Numai încă mai dintr-adînc începătura lucrului a şti ţi să cade. Că precum mai sus ţ-am dzis, toate clătitele fireşti, pricina clătitoare firească cearcă. Iară în faptele voii slobode nu pricinile clătitoare, ce a căror clătite pricină clătitoare să fie fost să întreabă." Şoimul: Foarte cu dragă inimă aşi pofti ca pentru acesta lucru mai într-adevăr să mă înştiinţădz." Inorogul: „ De vreme ce aşe cu sete pentru rădăcina lucrului acestuia a te înştiinţa pofteşti, dinceput a ţi-l povesti nu mă voi lenevi, însă pre cît lungimea istoriii ar pofti, scurtimea vremii mînă nu-mi dă, căci iată şi cîtăva parte a nopţii au trecut şi pre aceasta vreme cineşi la ale sale a să afla s-ar cădea (căci multe şi în multe chipuri sint sigeţile şi nălucirile nopţilor tăcute, carile prin întunerec îmblă şi vîjîiesc, iară în lumină lovesc şi rănesc). Deci pre cît mai în scurt / <196v> voi putea şi în puţine cuvinte toată lungimea şi lăţimea poveştii a cuprinde mă voi nevoi. Vii şti dară că odînăoară Monocheroleopardalis din toate jiganiile pămîntului mai vestit şi mai ales [41] era (nici de alcătuire a atîtea numere într-un nume te mira, căci mai pre urmă şi aceasta taină vii înţelege), a căruia vrednicie, macar că lumii ştiută ieste, însă într-acesta chip numele, slava şi puterea adăogînd, pînă într-atîta au crescut. Acesta din părinţii săi oaie zămislit şi născut era, deci întîi, şi la chip şi la fire, mieluşel. Iară după ce la mai mare vîrstă crescu şi în toată turma în fruntea a tuturor areţilor ieşi, împotriva a căruia, a sta sau în cap a să lovi, nici un berbece să putea afla şi carile prin necunoştinţă precum împotrivă îi va putea sta i să părea deodată numai ispita puterii frunţii făcea, că a doa lovitură nici aştepta, nici mai suferiia. Aşe el toată turma decît păstorii mai bine păscînd şi otcîrmuind, un lup vrăjmaş şi lacom din fire, dară de foame încă mai vrăjmaş şi mai cumplit făcut, cu mare răpegiune şi cu fălcile căscate şi tot deodată pre berbece să-l fărîme, să-l spintece / <197> şi să-l înghiţă vrăjmaş viniia. Berbecele, vădzind pre lup aşe de cu mare răpegiune asupră / [43] viindu-i şi acmu vremea în desară, cînd dzua cu noaptea să îngînă, fiind, pre lup unul din areţi să fie şi după obiceiu precum în capete să să lovască vine socoti. Într-acestă socoteală berbecele aflîndu-să, din toată groaza şi frica lupului afară era şi aşe întîmpinării fără nici o spaimă ieşind, ca pre un arete, aşe de chibzuit şi de tare în frunte îl lovi lovi, cît poftorire a mai face nu mai trebui, de vreme ce coarnele prin tidva capului lupului pătrundzind, fruntea zdrumicîndu-i, crierii afară îi vărsă. Lupul într-acesta chip vîrtos lovit şi rănit, fără de a doa răzsuflare, viaţa pre moarte îşi schimbă. Aretele mai tîrdziu vitejiia ce făcusă cunoscînd, carea macar că din tîmplare fusese, însă îndată duhurile cele de arete îşi schimbă şi pănă în dzuî din oaie în jiganie şi din arete în lup să mută. (Că tîmplările fericirii la cei mai mulţi obiceile firii a muta pururea s-au vădzut). Aşe berbecele preobrajenie ca aceasta luînd, îndată din neamul său răzleţindu-se, după firea lupului codrii, cîmpii şi munţii a cutreiera / <197v> începu şi multă vreme a vieţii sale într-acesta chip în streinătate îmblînd şi petrecînd, [44] odînăoară la loc ca acela a nemeri i să tîmplă, unde decît toate jigăniile mai mulţi pardoşi să afla. Acolo nu după multă vreme, ce să vînedze şi cu ce viaţa să-şi sprijenească neavînd (căci mulţimea pardoşilor pre altele aşeşi de tot împuţinase), cu dînşii de luptă a să ispiti începu. (Că pofta biruinţii toate ispiteşte şi nevoia toate învaţă, ales în primejdiia vieţii lipsa sosind). Deci aşeşi din ispita dintîi, lucrul cu fericire şi după voie a vini i să tîmplă, de vreme ce întîiaşi dată cu cel mai mare şi mai groznic pardos de luptă să apucă, pre carile, după multe nevoi şi nu cu puţine a vieţii cumpene şi primejdii, îl birui şi-l omorî. A căruia duhuri îndată luînd, precum din arete lup, aşe din lup pardos să făcu. După mare şi primejdioasă biruinţă ca aceasta, pardosul mai înalte şi mai puternice duhuri în sine simţi, carile în trupul şi pieptul pardosului de încăput nu era, şi aşe, de ispită, spre lupta leului să apucă (că toate în lume de să şi cuprind în hotarîle sale, iar pofta / <198> a cinstei mai mari şi a biruinţii mai tari, nici în lat cîmpul a tot pămîntul, nici înalt muntele a tot locul a să opri sau a să îndestula poate). Ce leul prea vîrtoasă şi puternică jiganie fiind (precum poţi cunoaşte), nu pre lesne [45] îi fu duhurile a-i lua, căci adese şi mai în toată vremea ispita monomahiii făcînd, în carea macară că nu să biruia, însă nici titulul biruinţii a lua putea. Aşe ei în toate dzilele la luptă, ca la o şcoală, să ispitiia şi să deprindea, pănă cînd pardosul pricepu că nu altă ceva de la cea deplin biruinţă îl împiedecă, fără numai iuţimea picioarelor şi sprintiniia carea leul în trupul său purta. Că de multe ori pardosul acmu mai dobîndind biruinţa, leul cu iuţimea dinainte-i i să feriia şi cu acesta chip cea desăvîrşită biruinţă îi tăgăduia. Pardosul, într-acesta chip pricina neizbîndii sale bine cunoscînd, cătră vîrtoase duhurile pardosului, grea greuimea filului şi sprintină iuţimea inorogului adaosă şi mai cu deadins cu ascuţit şi nebiruit cornul a monocherului într-armîndu-să, într-o luptă numai toată biruinţa asupra leului dobîndi, în carile îndată şi fără nici o împiedecare să şi mută (că precum nuîrii <198v> după vînturi aleargă, aşe duhurile după biruinţe să pleacă). Firi, duhuri şi puteri ca acestea născutul miel în sine stringînd şi alcătuind, în doaî hirişe numere şi le-au împărăit, unul: Provatolicoelefas, [46] altul Monocheroleopardalis. Ce dintr-acestea cest mai de pre urmă mai mult obiciuindu-să, precum în nume, aşe în fire Monocheroleopardal au rămas. Aşedară, toate firile într-una boţind, blîndeţea oii, înţelepciunea lupului, cunoştinţa pardosului, greuimea filului, iuţimea inorogului şi vîrtutea leului în sine nebetejite şi nesmintite le feriia şi, din dzi în dzi încă mai adăogîndu-se, la stepăna cea mai de sus le înălţa şi le suia. Şi aşe, toată cinstea, lauda şi puterea a tuturor jiganiilor dobîndi. Deci jiganiile toate, de atîtea vrednicii încungiurat şi împregiurat vădzindu-l, cu un duh şi cu o inimă îl rugară ca oblăduitoriu, purtătoriu şi despre tot împotrivnicul păzitoriu să le fie. Monocheroleopardalis, prin cîtăva vreme a tuturor viaţa în mîna sa să priimască ferindu-să, această rugăminte a lor să priimască să tăgăduia, însă pănă mai pre urmă pre cel ce luptele a atîtea vrăjmaşe / <199> jigănii a-l birui nu putusă, moale rugămintele înfrîngîndu-l şi umilite cuvintele înduplecîndu-l, după pofta lor îl adusără (că precum răspunderea moale frînge mîniia, aşe rugămintea cu umilinţă porneşte cruţarea). Carile a tuturor chivernisire în palmă şi a tururor otcîrmuire în samă luînd, prin cîtăva vreme cinsteş, frumos, drept şi cu înţelepciune, cumsăcade, pre toate jigăniile şi dobitoacele giudeca, îndrepta, ocrotiia, păziia şi stăpîniia (că atuncea publica înfloreşte şi odrăsleşte, cînd stăpînii miluiesc şi ceartă în dreptate şi supuşii ascultă şi slujesc din dragoste). Aşe cît în vremea stăpînirii lui nici ochiul nepriietinului s-au înveselit, nici budzele vrăjmaşului s-au zimbit, / [47] nici inima împotrivnicului s-au învoieşeat. Ce precum cereştii (ah) de multe ori peminteştilor a zavistui s-au vădzut, aşe şi Monocheroleopardalis de sigeata lutului mai denainte de vreme nerănit şi de tîmplările ţărnii neprăvuit a rămînea n-au putut, de vreme ce însă puterile firii sale fiind, în carile a multora nedejde şi viaţă să rădzima, cu mare a tuturor pagubă şi nesuferită jele, cătră / <199v> cele de sus lăcaşuri s-au mutat, ca cel ce leu între dobitoace de vîrtos să lăuda, leu între stelele ceriului în veci să luminedze s-au aşedzat, în urma sa doi numelui său moştenitori, pre Fil adecă şi pre Inorog lăsînd. Deci la săvîrşitul lui a fi şi la începutul lui a nu fi, Filul (carile şi de stat, şi de vîrstă mai mare era) pentru une pricini departe în munţii de la Grumadzii-Boului trimăs era, a cării trimeteri pricini de povestea noastră abătut fiind, a le povesti părăsim (că voroava nu în vremea şi la locul său, ca rafiurile de aur în capul măgariului să prind). Iară Inorogul, acolea de faţă aflîndu-să, / [48] toate supusele şi nesupusele jigănii lor chivernisitoriu şi stăpînirii părintelui moştenitoriu a fi îl aleasără şi cu toţii într-o inimă şi într-un glas în scaunul oblăduirii îl rîdicară. Ce precum să dzice cuvîntul (că fericirea grabnică curînd oboseşte), de vreme ce pe aceia vreme Vidra la locul prundişului, unde acmu noi sintem, a lăcui să tîmplase, carea cu multe chipuri de linguşitori şi cu a Corbului mijlocii în dragostea monarhiii pasirilor intrînd, Corbului prin scrisori într-acesta chip înştiinţa, că, «de vreme ce / <200> Monocheroleopardalis dintre vii au lipsit şi toată împiedecarea poftăi noastre din mijloc s-au rîdicat, să sileşti şi să te nevoieşti, te rog, ca stăpînirea asupra dobitoacelor mie să mi să dea. Iară eu voi face ca toată vita grasă şi toată carnea săoasă domnului şi stăpînului mieu de mîncare şi tot singele cald şi săţios în băutură să să dea.» Corbul, întîi pentru cea din fire lăcomie ce avea, apoi pentru căci nu puţină pizmă şi zavistie asupra dobitoacelor purta, de vreme ce prin toată vremea a stăpînirii lui Monocheroleopardalis, / [49] rar şi mai niciodată cu odihnă şi cu ticneală stîrvurile cerceta şi aşeşi singe cald să bea sau carne proaspătă să mănînce în viaţa lui nu s-au învrednicit, cătră aceasta şi altă pricină să adăogea, că fata Corbului, Mreana, la vîrsta căsătoriii agiungînd, pre tîlhariu chelariu Corbul socoti să facă şi Vidrii femeie să o dea aleasă. Aşedară, Corbul, ştiind că trăind Monocheroleopardalis, precum despre munţi, aşe despre cîmpi, toate străjuite şi păzite era, iară acmu el lipsit, precum dzice cuvîntul (că pre leul mort şi şoarecii să caţără), îndată tuturor dulăilor de casă ştire dede pentru ca cum / <200v> mai curînd şi pre cît mai tare vor putea cu lătrături şi cu brehăituri prin toate locurile spaimă şi groază să dea (căci dulăii cu Corbul de pururea însoţire avea). Dulăii îndată toţi munţii cu dealurile şi toate văile cu pădurile de cehnituri şi de schilălăituri împlură, de a cărora rău menitoriu, spurcate şi greţoase glasuri, toate dobitoacele să înspăimîntă, şi unele într-o parte, altele într-altă parte capetele să-şi cruţe o plecară (că cînd capul să ameţeşte, picioarele dovedesc, şi cînd mădularile buiguiesc, lipsa criirilor arată). Aşedară, totdeodată iele împrăştiindu-să şi fietecarea unde cum putea amistuindu-să, atuncea Corbul vreme află / [50] ca toate după reaoa sa voie să facă şi pre Vidră din baltă în curte şi din tină în scaun să o urce, ca jiganiia în neam cu prepus tuturor dobitoacelor împărat şi stăpînitoriu să fie (o, ceriu şi păminte, au din nuîri piatră şi din cremene picături de apă vii să scoţi? Că rămîn firile precum au început, precum toate să cunosc la sfîrşitul spre carile năzuiesc). A Vidrii dară schimositură de stăpînire ca aceasta făcîndu-să, dobitoacele <201> toate în toate părţile prin cîtăva vreme pribege şi de la locurile şi sălaşele lor streine petrecînd, cele mai multe dintr-însele acmu vivorul înstreinării şi holbura rătăcirii nemaiputînd suferi, capetele plecîndu-şi, cerbicea supt greu şi aspru tirăniii Vidrii îşi plecară şi cineşi pre la lăcaşurile lor să înturnară (că coliba în ţarina sa şi bordeiul în pămîntul său decît palaturile în streinătate mai desfătate şi mai frumoase a fi socotiră ), fără numai Lupul şi Pardosul (carii pre aceia vreme Monocheroleopardalului foarte credincioşi şi de aproape priietini era), din socoteala lor neîntorşi, departe, în Ţara Cîmpilor, prin multă vreme rămasără, adecă pănă la vreme stăpînirii Filului. De care lucru, toată pasirea de singe vărsătoare pre aceşti doi mare pizmă şi mînie avea. Inorohul, încă şi de ai / [51] săi părăsit şi tirăniia Vidrii întărit şi în toate părţile întinsă şi lăţită vădzind, să sculă şi în munţii înalţi, carii la Grumadzii-Boului să află, unde şi Filul să afla, să dusă. Ce dintîi pre la cetatea Deltii căt va vreme locurile cercetînd, în prundişul acesta să aşădzară. Vidra ştiind că stăpînire <201v>în silă au apucat şi cu tirănie ieste să o ţie, aşijderea pre drepţii moştenitori între vii ştiind viaţă cu ticăială să ducă nu va putea, cu fel de amestecături cătră monarhiia Vulturului şi cătră Corb îi pîrîia, însă toată pîră într-acesta să închidea, dzicînd: «Filul şi Inorogul vii rămîind, şi voi, şi noi viaţă cu lineşte şi stăpînire cu slobodzenie să petrecem şi să facem nu vom putea, căci nu numai a mea, ce însă şi a voastră nebiruită monarhie a tulbura şi a o răzsipi vor sili şi răutăţile lor una după alta ca valurile vor să urmedze (că marea nu de altă, ce de vînt faţa îşi schimbă, vîntul vivor, vivorul holbură, holbura furtună, furtuna valuri, valurile primejdioase vaselor şi peirea celor din vase aduce)». Corbul, macar că în curîndă vreme de spurcat lucrul ce făcuse într-ascunsul inimii sale rău să căise, căci Vidra nu multă vreme la cuvîntul dat ş-au stătut, nici căsătoriia cu fata lui, Mreana, şi rudeniia ce făcusă / [52] din firea ei au mutat-o, ce, după cea hirişă şi veche fire, mai mult pre ascuns decît la ivală îmbla şi mai cu drag prin fundul apelor decît la uscat să primbla şi gînduri împotrivnice împotriva / <202>Corbului fierbea. De unele ca acestea Corbul înţelegînd, de mare căinţă şi de grea dosadă tare să năcăjiia, însă de a lumii ruşine pentru lucrul ce lucrase aievea a să căi şi de împietrirea inimii ce avea pentru greşala ce greşisă de tot a să pocăi nu putea (că inima în răutăţi îngrăşată de gîndul căielii să vitioneşte, iară cu pocăinţa să omoară). Ce cele ce Vidra împotrivă-i făcea, ca cum nu le-ar pricepe, cu ochiul cunoştinţei le trecea (însă din inima pizmătare răbdarea cînd izbucneşte, atuncea răbdarea, nu vrednicie, ce răutate la vremea sa naşte, că tot pizmătoriul din neputinţă, iară nu din bunăvoie rabdă). Cu o pricină ca aceasta şi a Corbului răbdare şi aşe adîncă tăcere să spîndzura, de vreme ce pre Vidră organul răutăţii avînd, supt numele ei pre cei ce i să părea împotrivnici în toate părţile goniia şi în tot chipul fără nici o cale îi dosediia şi-i păgubiia. În scurt, Corbul cu mîna altuia şearpele din bortă a scoate siliia, dară în zădar. Că Inorogul, precum mai sus s-au pomenit, în munţi ducîndu-să, acolea pre Fil află, cu carile sfatul obştiindu-şi, lucrul pe o cale îşi pusără şi, nu după multă vreme, din dobitoacele şi jigăniile împrăştiate, pre / <202v>[53] cît mai curînd putură, la un loc le adunară, deciia la vrăjitorii vremii aceiia mărgînd, hrismul Pleonexiii de la capişte Epithimiii învăţat foarte pre mulcomiş le cîntară: În cindzăci de singeroase Vom pre cele lăcrămoase, Ochii umedzi să le ştergem, La moşie să ne mergem. Vidra peşte, Corbul stîrvuri Cerce-n vîrtopi, nu prin vîrvuri Să să urce fără cale Şi să-şi cate ale sale. Vrăjitorii Epithimiii, stihurile acestea citind şi de cîteva ori procitîndu-le, tîlcul acesta să fie înţăleasără, adecă cindzăci de căpuşi (carile sint pungi de piiele cu singe împlute), pline de supt singele strein, jirtfă Pleonexiii vor să aducă, pentru ca de supt tiraniia Vidrii şi vrăjmăşiia Corbului mîntuindu-i boadza, la moşie-şi să-i ducă şi din nevoia robiii scoţindu-i, voia cea rea şi lacămile în veselie şi bucurie să le întoarcă. Deci vrăjitorii, jirtfa priimind, descîntecul * [54] buiguirii le citiră, cu carile întîi pre Corb în somnul nesimţirii băgînd, pe Vidră din scaun pohîrniră, carea, în legătura vrăjii stăpînit cunoscîndu-să, într-acele părăi mai mult zăbavă a face nu putu, ce îndată, cu Mreana, fiica Corbului, şi cu alalţi ai ei / <203> rude, lindini, păduchi, lipitori şi cîrcei, sculîndu-să, la gîrlele Grumadzii-Boului să dusă. Iară Inorogul, din bunăvoie pentru strajea în munţi rămîind, pre Fil la moştenirea părinţască trimasă. Corbul, de aceasta în ştire luînd, de mare mînie cu urgie încins, cu bogăţiia simăţ, de minte răzleţ, cuvinte lăudăroase şi duhuri ca focul de mînioase a slobodzi începu şi ca acestea, ni în faţă, ni în dos, cu mari îngrozituri dzicea: «Pentru ce Inorogul au scos cuiul pre carile eu l-am bătut? Pentru ce Filul al său ş-au luat? şi asupra gîndului mieu gînd au rîdicat? Aşe? Lasă, că le voiu arăta şi a cunoaşte îi voi face eu că a pasirilor monarhie ieste mai tare şi vor pricepe că Vulturul zboară mai presus decît toate trupurile, şi precum Corbul cu glasul său tot răul / [55] meneşte şi isprăveşte vor înţelege.» Şi ce mai mult, iubite priietine, voroava să lungesc. Corbul, macar că în capul Vidrăi tot focul iadului a să grămădi bucuros era, însă răul cuiva, carile cu mîna lui nu să isprăviia, precum răzsipă în toată lumea să face i să părea, mai vîrtos că în scăderea Vidrei adaogerea altora socotiia, de care lucru, vrăjmăşiia carea asupra Vidrii cocea, asupra Inorogului şi a Filului o borî. Şi macar / <203v> că la mijloc patru mii şi şepte sute de ani cu luptele din toate dzile au trecut, şi nu puţine singeroase jirtfe pre la capiştele bodzilor şi multe pre la nesăţioase lăcomiia vrăjitorilor s-au vărsat şi s-au împrăştiiat, însă Corbul de ce s-au apucat tot răul a plini nicicum rămăşiţă n-au lăsat, că într-adevăr, precum rău din gură să lăudase, mai rău cu lucrul au săvîrşit, de vreme ce iarăşi cu Vidra mîna au dat (că făcătorii de rău spre răul a multor buni cu binele a unui rău a să sluji obiciuiţi sint). Iarăşi dulăii ş-au întărtat, iarăşi ogariii ş-au sumuţat, iarăşi coteii în munţi şi în păduri ş-au băgat, iarăşi în cîmpi măiestriile, în dumbrăvi silţele şi în rediuri mrejile ş-au vărsat, iarăşi tot dobitocul au spăriiat şi în toate părţile l-au împrăştiiat. Şi aşe, sfîrşitul tuturor tirăniilor şi începutul tuturor vrăjmăşiilor, iarăşi pre Vidră cu tirănie mai cumplit decît toată tirăniia, / [56] ca locul altuia să tirănească şi lăcaşul dreptului fără milă să răzsipască, au trimis-o. Filul, de acestea înţelegînd, întîi Lupului şi Pardosului ştire dede (căci aceştea pre aceia vreme dreptatea feriia), carii nu cu mică a vieţii primejdie, din întinse mrejile tiranului scăpînd, iarăşi la Ţara Cîmpilor pribegiră. Inorogul / <204> în munţi precum şi mai sus s-au pomenit, aflîndu-să în locuri tari şi ascunse, în cătăva vreme aciuat s-au potolit. Aşijderea Filul, la Grumadzii-Boului viind s-au aşedzat, însă nu puţine asuprele despre vrăjitorii vremii trasă, de vreme ce Corbul cu toată nevoinţa sta, ca nu numai de hrană, ce aşeşi de viaţă să-l lipsască. Ce vrăjitorii, întîi de jirtfele vechi, apoi şi de cele noaî voia boadzii Pleonexiii plecînd, la ale sale să margă voie îi deder (că mila Pleonexiii atuncea numai să clăteşte, cînd cele din faţă mistuieşte, iară de cele din dos în scurtă vreme cu mai multul nedejduieşte). Aşe şi într-acesta chip, iubite priietine, Vidra tirăniia în mîna vrăjmăşiii şi vrăjmăşiia în dreapta tirănii *[57] luînd, deciia Corbul aievea vrajba, la arătare neprietiniia şi tot răul asupra Inorogului şi a Filului a plini, cîtu-i negrul bobului a lipsi n-au lăsat, ce dintîiaşi dată, toate după voie a isprăvi neputînd, vremea păştea, ca cînd va putea, atuncea să isprăvască. Aşe, Vidra cu răutatea Corbului agiutorită şi la epitropiia jiganiilor aşedzată fiind, pe Bîtlan la gîrle pentru paza pe aceia vreme lăsase. Carile nu după multă vreme pre Vidră de vicleană cătră Corb o vădi, adecă precum cu meşterşuguri şi cu mari şi multe giuruinţe de jirtfe mincinoase pre la uşile vrăjitorilor îmblă, ca epitropiia pasirilor să tulbure şi monarhiia să le răzsipască. Asupra pîrîi aceştiia şi cîteva jigănii de singe mîncătoare sosiră, între carile mai de frunte Lupul, Ursul, Vulpea, Ciacalul şi Struţocămila era. Acestea, încăşi tiraniia-i a mai suferi neputînd, în Ţara Pasirilor, la epitropiia Corbului, fugiră, cătră carile mare şi lăcrămoasă jalobă făcînd, într-acesta chip dzicea: « Mare strîmbătate şi greu păcat cu noi ai lucrat, o, în lumină ponegrit, Coarbe, de vreme ce iarăşi în scaunul tirăniii asupra noastră vrăjmăşiia Vidrii ai rîdicat, jiganie carea nici în fire neam, nici în minte socoteală, nici în lucru vreun aşedzămînt stătătoriu a avea poate [58] (că ce-i mai poftit? Stăpînirea. Şi ce-i mai greu? Stăpînirea), şi cela carile pre sine neaşedzat ştie, stăpînire cu aşedzămînt să facă cum va putea? Aceasta dară, cu tirăniia ce face şi cu lăcomiia ce lucreadză, nu numai oile în munţi şi în păduri au împrăştiat, nu umai caprile prin văi şi prin vîrtopi au izgonit, nu numai boii, vacile şi hergheliile cu foc şi cu fier au ars, nu numai găinele de pene şi puii de tuleie au zmult / <205> şi le-au dzăciuit, ce acmu şi soldzii peştelui să radză şi să-l vînedze pe supt gheaţă va, dzicînd că firea ei de peşte decît de carne mai primitoare ieste, lucru carile de firea şi de deprinderea noastră prea departe stă. Deci acmu şi noi ale noastre pustii părăsind, de mare nevoie la menitoriu glasul tău am năzuit, ca iarăşi cu sfatul şi cu voia ta, pre tiranul acesta de asupră-ne să-l rîdicăm şi iarăşi pre stăpînitorii moşneni la locu-şi să chemăm, căci numai într-acesta chip socotim că în tulburările şi răscoalele acestea la aşedzămînt şi la lineşte a să aduce vor putea (că oala fierbînd şi de mare fierbinteală peste margini dînd, cu lingura apa vînturînd, deodată cevaşi a să stîmpăra să vede, iară stînd focul neclătit, vărsarea de tot a să potoli preste putinţă ieste, deci la înfocări la carile vînturarea lingurii nu sporeşte, potolirea şi stîngerea focului trebuieşte).» Corbul, şi mai denainte cu pîra Bîtlanului asupra Vidrii aţiţat şi acmu cu [59] jaloba acestora încă mai întărîtat fiind, cuvînt le dede că, pre cît va putea va sili, şi din tirăniia Vidrii îi va mîntui. Care pizmă Corbul la adunarea dintîi carea la cetatea Deltii ş-au izbîndit, unde pre Vidră dintr-îmbe monarhiile au izgonit-o, (precum / <205v>la locul său istoria s-au pomenit). Corbul dară atîtea şi atîtea răutăţi şi îndrăpniciuni precum să fie făcut şi precum a multora răzsipă pricină să fie fost bine cunoscînd, însă nici aşe de păcat s-au pocăit, ce cu aceasta pricină mai mari şi mai grele unul peste altul să grămădească au gîndit, de vreme ce pătimaşilor alt cuvînt le da, iară în reaoa inimă spurcat gînd purta (că răutatea inimii din fire rele, din răutate, răutate învaţă şi din cercetare pizmă şi izbîndă găteşte), adecă de pizma veche binele Inorogului şi a Filului nicicum nu-l poftiia, iară de pizma noaî pre Vidră dintr-îmbe monarhiile să izgonească (precum au şi făcut) şi al triilea chip să aleagă (precum la alegerea Strutocamilei s-au vădit) au socotit. La carea cu ce meşterşuguri spurcate şi cu ce vicleşuguri fără de lege sa-u alujit pre larg la locul său s-au pomenit. Iară cele mai pre ascuns ce să lucrasă pre scurt acmu să ţi le arăt. Vii şti dară, iubite priietine, că vădzind Corbul greşala ce cu Vidra făcusă, apoi inimile jiganiilor cunoscînd, că asupra Inorogului şi a Filului stăruiesc împotriva aievea să li să puie, socotiia / [60] că multe nevoi şi grele gîlceve <206> să vor rîdica (că cuvîntul împotrivă sabiia ascute, iară răspunderea lină frînge mîniia)/ Şi aşe, pre Lup în taină chemînd, dzisă: «Bine cunosc, o, priietine, că multe nevoi şi asuprele despre spurcata Vidră aţi tras şi încă multe asupră a vă aduce, de va putea, să găteşte. Însă noi, pentru ca greşala să ne îndreptăm şi păcatul să ne răscumpărăm, împotriva şi spre pohîrnirea ei, pre cît în mînă ne va vini, cu tot sufletul ne vom nevoi. Pentru care lucru, o poftă am şi eu de la voi, ca mijlocitori fiind între noi şi între Fil şi Inorog, pace să alcătuim, şi aceasta întru tot adevărul şi curata inimă să fie (că decît pacea zugrăvită, mai bine războiul crunt mai curat şi mai fericit este).» Acestea Lupul de la Corb audzind şi precum din toată inima să fie încredinţîndu-să, să bucură foarte şi «acesta lucru foarte pre lesne să va face, răspunsă, de vreme ce eu adeverit sint că Filul şi Inorogul dreptăţii şi păcii plecaţi sint şi, îndată ce cuvîntul păcii din gură vor da, în inimă pecetluit şi tipărit le va rămînea. (Că curată ascunsul inimii singură şie şi icoană, şi oglindă-şi ieste, în carea ce şi cum ieste de pururea să vede). Şi de vreme ce şi a ta poftă spre a dreptăţii chip s-au plecat şi pacea îmbrăţăşadză <206v>, pentru acesta lucru ştire să le facem şi vii cunoaşte că cele de mine grăite nu numai din dragostea carea cătră dănşii am, ce mai vîrtos după voia adevărului s-au grăit, ca de acmu înainte Vidrii împotrivă şi lor într-agiutoriu să fii». În puţine cuvinte toată istoriia să cuprindzi, o, priietine, pentru pofta, legătura şi isprăvirea păcii s-au grăit, s-au răspuns, s-au întors şi toate cele trebuitoare la mijloc puindu-să, prin chipuri de credinţă / [61] s-au isprăvit şi cu mari giurămînturi şi blăstămuri dintr-îmbe părţile tare s-au legat (ce la viclean parola dumnădzăiască şi basna poeticească tot o cinste au), în care chip şi Corbul în vreme ce giurămînturile cele straşnice să făcea, atuncea toate măiestriile vicleşugului prin toate locurile îşi întindea şi cu mari giuruinţe de multe jirtfe pre la bodzi şi pre la vrăjitori ispitiia, ca pre o pasire, a căriia şi numele, şi traiul, şi lăcaşul înpuţit şi scîrnav îi ieste, epitrop monarhiii dobitoacelor să facă siliia. Poţi şti şi numele pasirii, o, priietine, că Pupădza era, din Ţara Gemenării născută şi în satul Furcăi crescută , <207> şi acmu, mai-mai în curţile funelor bătrîneţele ş-ar fi închis de nu ş-ar fi fost aşe de timpuriu puturos duhul slobodzit. Ce de aveasta agiunge şi la cuvîntul nostru să ne întoarcem. Corbului nici jirtfele i s-au priimit, nici vrăjitorii după plăcere i-au vrăjit. De care lucru, socoteala [62] într-alt chip de răutate a-şi muta i-au căutat, adecă pre proasta jiganiia Strutocamila în taină luînd, cu multe măgulituri şi învăluituri o ispiti. Chipul, statul, faptul, îmblatul şi căutatul în multe ritoriceşti triopuri lăudîndu-i, şi precum firea spre vîlva stăpînirii să o fie făcut, dzicîndu-i, s-au înşelat, au credzut şi aşe şi ea s-au cunoscut, săraca, precum la întrebarea ei frumos s-au pomenit. Unde Corbul cu siloghismul de vrednică adeverind-o, coarnele boului, coada păunului şi cu penele lui îndatorind-o, epitrop Leului şi stăpînitoriu dobitoacelor au pus-o. Unde şi pînă astădzi, cu minunea a toată lumea, stăpîneşte (că de multe ori cel greşit nemerit şi cel nemerit greşit ieste). Aşedară Corbul, o, priietine, organul răutăţii, iară nu răutatea, nici pizma ş-au schimbat, chipul neprietiniii, iară nu vrajba spre pace ş-au mutat, de vreme ce la acea / <207v> adunare carea întîi la cetatea Deltii s-au făcut, nu după cum cuvînt cu giurămînt avea dat, nici drepţilor moşneni agiutoriu au fost (căci, precum ştiut îţi ieste, Filul încă colea ajunsese şi cu tine împreunare avusese, cătră carile singur tu mare priinţa Corbului arătaseşi, carea mai pre urmă căptuşită au ieşit), ce cu tot mijlocul inimile ale altor jigănii după pofta sa să le întoarcă, cu feliu de fel de meşterşuguri, au silit, pre unele cu înfricoşeri, pre altele cu spărieri, pre unele cu îngroziri şi spăimîntări, preţ altele cu giuruinţe şi cu dări, siloghismul ce pentru Strutocamilă la mijloc să puie vrea, a priimi, vrînd-nevrînd, le-au silit şi a învoi le-au făcut. Care lucru, după cum ştii, isprăvindu-l, încă mai cumplită şi mai vrăjmaşă goană asupra dreptăţii, au scornit, carea şi pănă astădzi, precum vedzi, să trăgăneadză (iară a tot lucrul [63] sfîrşitul la ce ieste vremea şi norocul învaţă). Acestea dară, o priietine, au fost pricinile şi începăturile şi acesta au fost pricinitoriul şi începătoriul vrajbilor, răscoalelor, goanelor şi războaielor carile între monarhiia dobitoacelor şi pănă în dzua de / <208> astădzi să lucreadză. Ce acmu, sfîrşit voroavii puind, poftim ca nu alta a dărui să ne fii cunoscut, de vreme în proimiul voroavii scurtimea cuvîntului făgăduiam, iară acmu oarecum toată lungimea istorii prin căteva ceasuri am trăgănat. Însă iertăciune aceştii asuprele a dobîndi pre lesne vom nedejdui, de vreme ce (a lucrurilor nu din părere, ce din chiara arătare să naşte, carea, după materiia ce are, potrivirea formii înţelegirii cearcă) (că voroava laconească la meşterşug ieste lăudată, iară materiia adevărul cu îndelungată şi chiară voroavă a să tîlcui, a celor nemincinoşi şi la voroavă izvorîtori lucru ieste)." Şoimul de acestea pre amănuntul bine înţelegînd, precum de dulce voroava Inorogului, aşe de înştiinţarea adevărului, mult să minună şi într-acesta chip cătră Inorog dzisă: „ Vechiu şi adevărat cuvînt între toţi să grăieşte (că dreptatea toate biruieşte şi adevărul decît toaste mai tare ieste}, aşijderea (strîmbătatea şi lucrătoriul ei pururea viptul căii sale mănîncă şi băutura toapsăcului său bea). Ce dară între strîmb şi între drept, între adevăr şi între minciună ar fi, de nu pemintenii, cereştii vor giudeca şi vor alege. / <208v>. Ce acmu lucrul rămîne ca dintr-această a noastră dorită şi nesăţioasă împreunare vechile începături a răutăţii să se surpe şi noaî temeliile bunătăţii să să arunce (că mutarea minţii, schimbarea socotelii şi nestarea cuvîntului, numai atunci sint lăudate, cît din rău spre bine şi din vrajbă spre dragoste să întorc)." / [64] Inorogul dzisă: (Începăturile bune, o, priietine, din inima bună şi neprepusă izvorăsc, iară amintrilea, îndoinţa inimii stînd, îndoite, întreite şi în multe moduri împleticite şi căptuşite din rost cuvintele ies). De care lucru, a mă înştiinţa aşi pofti: Aceste începături bune, carile dzici la mijlocul să punem, singur din tine vii să le spui, au a le pune de la alţii poruncă şi pozvolenie ai?" Şoimul răspunsă: „ Într-adevăr ieste că eu poruncă ca aceasta şi aievea pozvolenie de la mai-marii miei nu am. Însă inima a toatei noastre monarhii spre ce stăruieşte foarte bine cunosc, adecă, ca cu orice mijloc s-ar putea, lucrurile spre o aşedzare şi lineşte să să aducă poftesc. Şi de vreme ce adevărul de grăit ieste că de nu de tot cu toţii a goni s-au obosit, însă nici unul între noi odihnit n-au rămas, şi mai mult grijea din toate dzilele, decît goana din toate lucrurile, sudori / <209> de singe ne picureadză (că osteninţa clătirii sudori pe trup umedzeşte, iară grijea neîncetat vlaga inimii topeşte). Încă cătră acestea ieste şi altă pricină carea spre ispita lucrului acestuia mă îndeamnă, adecă credinţa carea Corbul în mine şi în cuvintele mele are. Cătră carile eu tot adevărul lucrului precum ieste arătînd, fără nici un prepus, din gîndul carile pănă acmu asupra ta are, părăsindu-să, răutatea spre bunătate îşi va pleca." Inorogul dzisă: „ Lucrul aceste, o, priietine, oarecum necredzut şi peste putinţă mi să pare, că precum din bătrîni ştim (corbul puii albi îşi scoate, iară firea în negrimea lor îi întoarce). Deci şi Corbul bătrîn în alb de s-ar văpsi cu o ploaie, sau şi cu o roaî să să spele poate şi ce supt albiciune din fire imăciune au avut, în curîndă vreme îşi va arăta (că rămîn fiinţele precum au început, de s-ar şi tîmplările în toate ceasurile schimba). Aşijderea de am dzice că Corbul la pene pre dinafară a să albi poate, însă inima pre dinluntru fără prepus tot neagră îi va rămînea. Ce pentru ca să nu să dzică că inima mea de cuvîntul bun s-au împietroşat, sau de numele păcii s-au îngreţoşeat, iată în tot adevărul şi în curată inimă dzic, că / <209v> precum hotarîle neprieteşugului, aşe ale prieteşugului / [65] a le păzi gata sint şi pre acestea pre amîndoaî aievea şi nezugrăvite a le purta ştiu (că precum capul frumos şi icoana ghizdavă ochiul veseleşte, pre atîta vicleşugul ascuns şi dragostea schizmuită sufletul întristeadză). Aşijderea (precum boala ascunsă pre doftori şi pre doftorii batgiocureşte şi pre cel ce dzace pănă la moarte măguleşte, aşe vicleşugul şi pe cel ce vicleneşte şi pre cel ce să vicleneşte la scădere aduce şi încă mai vîrtos pre viclenitoriu decît pre viclenit spre groznică răzsipă pohîrneşte, precum şi răul tăinuit pre doftori măguleşte numai, iară pre cel ei supus întîi din sănătate, apoi şi din viaţă îl izgoneşte). Şoimul răspunsă: „ Adevărat, acestea precum le dzici, aşe sint, însă (de multe ori boala nenedejduită pre leac ş-au dat) şi precum un cuvînt să dzice (morţii numai leac între muritori nu s-au aflat, iară amintrilea viaţa stînd şi buna socoteală slujind, tuturor tămăduire şi vindicare să nedejduieşte). În care chip şi eu acmu dzic: Într-această dată şi cu mine lucrul ispiteşte şi vii cunoaşte că măcar că la pene iuşor, însă la cuvînt greu şi stătătoriu sint şi / <210> precum în aer a zbura, aşe pre copaci a sta şi pre stîncă nemutat a mă aşedza pociu." Inorogul dzisă: „ Cu bună samă cuvintele acestea poftitoriu binelui să fii te arată şi dreptăţii iubitoriu şi de cuvinte adevărate grăitoriu să fii te sfitesc, însă giuruitele acestea la faptă a aduce, precum socotesc, un lucru a te opri poate, adecă căci supt poruncă şi supt ascultare supus eşti. Pravila dară a stăpînilor asupra supuşilor cea mai de temeiu ieste: Aşe voiu, aşe poruncesc, aşe să să facă. Deci oriunde sentenţia aceasta putere desăvîrşită are, acolo cuvîntul adevărat şi sfatul cu cale loc nu are, ce precum vor unii să dzică, o dată, de da-ori sau de trii ori şi tu ispiteşte şi vedzi de vor ieşi poftele strîmbe după dzisele drepte şi de ieste ureche destupată spre ascultarea cuvîntului drept, cunoaşte (că urechea asupată leacu îi ieste ca cu ce ar fi astupată să să scoaţă, iară căriia organul audzirii ieste betejit şi de tot surdu, nici leacul pre [66] lesne, nici trăsnetul tunului, nici buhnetul dobelor spre simţire a o aduce pot. După aceasta a şti ţi să / <210v> cade, o priietine, că ispita înţelepţască ieste şi să face cînd oarecare nedejde înainte mărgătoare şi une semne de ieşirea ispitii aratătoare să află. Iară amintrilea, cînd cineva ispita peste toată nădejdea începe, ispită să dzice, însă nu înţelepţească, ce nebunească. Că cu ce socoteală cineva cele peste ceriu sau ce în chentrul pămîntului lăcuitoare a cunoaşte ar ispiti şi ce nedejde, precum va putea cunoaşte i s-ar da, unde simţirea a agiunge şi socoteala a încăpea nu poate, că precum axioma filosofască ştiută îţi ieste : Toată cunoştinţa şi toată ştiinţa din înaintea mărgătoarea simţire purcede. Deci de ai povaţă ca aceasta, hb rb teşte pasă, iară de nu (fără povaţă la ostroavele fericiţilor a merge părăseşte-te)." Şoimul dzisă: Foarte adeverit să fii că inima bună nedejde îmi arată şi încă de demult adevărate semne spre această călătorie am cunoscut. Ce numai acmu atîta poftesc, ce ţ-ar fi poftele să ştiu şi cu ce chip pătimirile carile peste toată dreptatea ai tras, a le uita ai putea, să cunosc. Şi cătră aceasta puţină vreme de îngăduinţă avînd, pentru ca de cele trebuitoare ştire a da şi răspuns a lua să pociu." / <211> Inorogul dzisă: „ Poftele mele şi puţine şi, precum mi să pare, drepte sint. Puţine dzic, căci numai doaî, drepte dzic, căci ale noastre, iară nu streine poftim. Întîi dară ieste: Filului dreapta şi părinţasca moştenire să nu i să oprească, sau Corbul de la Strutocamilă aripile luîndu-şi, noi pentru a noastră dreptate orice a face vom putea, de nu agiutoriu, încai împotrivnic / [67] să nu ne fie. A doa ieste: traiul şi lăcaşul mieu, veri în vîrvul munţilor, veri în fundul văilor, veri în cîmp, veri în pădure, sau oriunde aiurea pofta inimii mele ar fi, din toată grijea vicleşugului neprietinesc afară să fiu. Aceste doaî făcîndu-să, poate fi începuturile prieteşugului să să puie şi mai cu vreme dragostea adevărată să să întemeiedze. Cu vreme dzic, căci cu vreme şi neprieteşugul în multe au crescut (că cele dimpotrivă tot o măsură şi tot un număr au). Iară amintrilea cine ar dzice că cu toată inima din urăciune îndată spre cea desăvîrşită dragoste a să întoarce poate, aceia inimă vicleană şi minciunoasă ieste. Că precum întrarea, aşe ieşirea patimilor să socoteşte şi mai vărtos obiceiul învechit ieste deprindere cu nevoie a să uita, pre carile precum meşterşugul, aşe firea pre / <211v> lesne a-l lipsi sau a-l tăgădui nu poate. Iară deşi s-ar afla nas de ceară şi inimă de argint viu ca aceia, mă crede că acel feliu de prieteşug pururea îndoit şi cu prepus ar fi (că sufletul pre lesne din ură în dragoste a să muta ştie, acela urmadză ca încă mai pre lesne şi din foarte mică pricină din dragoste în ură a să schimba să poată). De care lucru (pierderea vremii cinstită ieste cînd întru alegerea priietinilor şi pentru nepierderea priietinilor să cheltuieşte). Iară pentru vremea dării şi luării răspunsului, după a locului depărtare, socotesc că 1 500 de minute nu numai de agiuns, ce încă şi de prisos sint. Deci orice ştii şi poţi, fără zăbavă fă , că nice prieteşugul, nici neprieteşugul prin multă vreme în prepus să rămîie." / [68] <212> PARTEA A ŞEPTEA Acestea într-acesta chip prin cîteva a nopţii ceasuri Inorogul cu Şoimul voroavă făcînd, Hameleon, precum mai sus s-au pomenit, la lăcaşul său ducîndu-să, în vasul uluirii vetrile gîndurile deşchidea, prin marea relelor socotele înotînd, spre toate vînturile, holburilor funele chitelelor întindea. Aşe el în valurile vicleşugurilor tăvălindu-să / <212v> (poate fi răutatea îndoit şi întreit să lucredze fortuna slobodzind), somn fără somn şi odihnă fără odihnă îl chinuia, atîta cît cu ochii deschişi somna şi cu toată fantazia deşteptată visa. În care vis părerea chipuri ca acestea închipuindu-i îi zugrăviia: Hameleonul cu aer a să paşte şi cu vînt a să hrăni firea fiindu-i, precum pre marginea unii ape îmblă i să părea, unde nişte hingiuri dese şi înghimpoase şi nişte copaci frundzoşi şi umbroşi era, atîta cît de desimea şi grosimea umbrelor ce avea, precum de tot soarele le lipseşte şi preste tot întunerecul îi căptuşeşte i să părea. Aşedară, el îmblînd şi prin întunecoasă ceaţa aceia orbăcăind, departe înainte precum o zare de foc vede i să păru, spre carea cu toată nevoinţa năzuind şi la dînsa apropiindu-să, vădzu că atîta de mare era focul carile cu mare văpaie ardea, cît cu vîrvul parăi nuorii ceriului pătrundea, unde stihiia focului cu apa nuîrului mari şi groaznice trăsnete şi plesnete făcea (precum aceste doaî trupuri de stihii goale unul pre altul a nu priimi şi vrăjmăşeşte una pre alta a strica şi a împrăştiia obiciuite sint). Iară în mijlocul focului / [69]o jiganie groznică vădzu, / <213> carea la chip ca şopîrla însă cu multul mai mare şi mai groasă a fi i să părea. Aceasta în toate părţile prin pară primblîndu-să, fără saţiu jăratecul păştea şi de mare lăcomie şi spudza înghiţiia, nemică cevaşi de atîta înfocată văpaie betejindu-să. Hamelonul aşe cu dulce mîncarea sulimendriţii vădzind (căci aşe să numiia jigania aceia), lucru carile nici odînăoară stomahul ei îl simţisă, foamea în maţă i să scorni (că din multa pofta sufletului neclătită ar fi, de n-ar fi simţirile pre dinafară iscoditoare şi apoi îndemnătoare). Foamea dară începînd, mănuntăile i să întorcea şi stomahul tare îl chinuia. Carile de toată ştiinţa a simţire ca aceia gol, cu de moarte ţipete: vai, maţele, vai, mănuntăile, vai, pîntecele, vai vintrile mele!" a să văieta şi a să văiera începu. Şi leacul aceii necunoscute boale, ce ar fi şi unde s-ar afla, nu ştiia.. Aşe el într-acel chip mişelos chinuindu-să, salamdra din mijlocul focului: „ O, sărace, strigînd, dzisă, ce poate fi chip, carile aşe de fără milă te-au apucat şi ce această lacomă căutare şi nesăţioasă mîncare spre bucatele mele?" Hameleonul, fără " vai şi vai ", altă nu dzicea, şi fără " moriu şi moriu ", altă nu răspundea. Ce mai pre urmă cu lînged glas dzisă: Simţire nesimţit <213v> simt şi pătimire nepătimită pat, o, domnul mieu şi împăratul focului (că Hameleonului precum salamandra bodzul focului să fie i să păru)." Hameleonul la toate amăgitoriu, iară la aceasta să amăgi, căci în hrană şi în mîncare deosăbire a face neştiind, i să păru că jăratecul fără primejdie şi focul fără nevoie a înghiţi şi a mistui va putea. Ce răul pate, că în locul foamei saţiul cu arsură şi nesuferite durerile i să înmulţiră. Salamdra dzisă: „ O, ticăloase, au nu ştii că foametei hrana şi setei băutura îi ieste leacul? Însă nu tot stomahul toată bucata mistuieşte, nici tot gîtlejul toată băutura priimeşte, nici altă jiganie, fără de mine, foc a paşte poate [că cine pentru desfrînata poftă orînduiala firească covîrşeşte, acela în focul [70] lăcomiii sale (ca tine acum) să pedepseşte, a căruia stîngere şi potolire foarte cu greu şi mai nici cu greu să găseşte]. Ce tu acmu, mai multă zăbavă nefăcînd, cum mai curînd aleargă, cearcă şi unde oaîle şearpelui vei afla, nezăticnit le bea, căci după mîncarea ca aceasta, băutură ca aceia trebuie, că numai acelea doară văpaia carea în droburile tale s-au aţiţat a stînge vor putea." Hameleonul <214>, de leac ca acesta de la sulimendriţă înţelegînd, macar că nu fără mari slăbiciuni şi leşinături, însă îndată prin toate malurile a cerca, toţi cîmpii şi dealurile a cutreiera şi toate boltele copacilor, gaurile ţărmurilor şi crăpăturile pămîntului a sociorî începu (că la cel bolnav sănătatea de mare preţ ieste, pentru carea la toate în cumpănă puind, mai iuşoare a fi le socoteşte). Deci după multă şi cu multe dureri, trudă şi osteninţă, oaîle şearpelui, carile ohendra să cheamă, într-un loc a afla i să tîmplă, pre carile, de mare arsura maţelor, îndată şi fără de nici o îngîimală le sorbi. Aşedară, de cu grabă decă oaîle bău, precum arsura maţelor ce avea i s-au potolit i să păru. Însă după fire doftorul, după doftor leacul şi după leac ca acela tămădudirea carea i să cuviniia îi vini, de vreme ce cu chinul boalei în chipul sănătăţii, ce forma răului într-altă formă mai rea şi mai cumplită s-au mutat. Căci oaîle hendrii în călduros pîntecele Hameleonului coborîndu-să, nu spre mistuire, ce spre zămislire clătire a face începură şi acmu embrionaţi puii ohendrei după a lor fire pîntecele îi fărîma şi, pentru ca în lumină să iasă, vintrele îi spinteca (că cine cu lăcomie / <214v> acul cosătoriului înghite, acela cu mare mişălie fierul arătoriului boreşte), şi aşe, săracul Hameleonul iarăşi spre moarte să bătea, iarăşi munci şi dureri de naştere îl cuprindea, în locul leacului otrava şi în locul sănătăţii moartea cunoştea, dară ce să facă şi de ce să să apiuce nici ştiia, nici să pricepea. Puii ohendrii din pîntece-i ieşind, preste trup i să împleteciia, de grumadzi i să / [71] colăciia, îl pişca, îl muşca, şi nu laptele, carile nu avea, ce singele, carile din prea toate vinele i să scurea, îl sugea. Într-acesta chip puii ohendrii şi născuţii lui şi atîta de cumplit din toate părţile de viaţă deşertîndu-l, şi cu toapsăc şi venin împlîndu-l în dureri aşe mari şi chinuri aşe nesuferite, îndată oteşirea în minte nu-i veniia. Ce mai tîrdziu de mare şi minunată puterea cornului Inorogului asupră a toată otrava aminte îşi adusă (căci şi de altă dată de otrăvită a văzduhului putregiune mîntuindu-l, cu sănătatea vieţii îl dăruisă), şi aşe din pădure la munte într-un suflet alergă, ca doară pre Inorog, de binele său făcătoriu, undeva a afla va putea. Pre carile într-un munte prea înalt şi loc prea aspru şi fără suiş aflîndu-l, i să părea că pre o stîncă înaltă în simceaoa muntelui şeade, / <215> iară din toate părţile prăpăşti, hîrtoape şi păhîrnituri groznice era, atîta cît căutării ameţeală aducea. Iară din văzduh şi peste vîrvul munţilor îi păru că o pasire neagră, cu mare vîjiituri viind, pre luminos şi lunecos cornul Inorogului vrea să să puie. Inorogul cu capul clătind şi cornul cutremurînd, pasirea cu picioarele de neted şi luciu cornul lui a să lipi nu putea. Cîtăva vreme pasirea să să puie, Inorogul să o surpe şi războiu ca acesta făcînd, odată să tîmplă ca Inorogul în curmedziş cu cornul lovind, cîteva pene din aripa cea dreaptă a pasirii să rumpă. De care lucru, pasirea, slăbindu-să şi de multă luptă ameţind şi obosindu-să, în mieşălos chip, giumătate sburînd iară giumătate prăvălindu-să, în prăpastea dedesupt să coborî (că înălţarea înflaţilor cu mintea, ca penele în aripi, iară sfărşitul lor ca pasirea zmultă rămîne). Hameleonul, într-atîtea dureri ce să afla, frumoasă privala aceii monomahii durerile a-şi uita făcusă (că cînd puterea sufletului chiară în privala înţelegerii să înfige, atuncea toate simţirile / [72] trupului dinafară amuţesc). Ce a luptii privală săvîrşindu-să, boldurile şi strămurările patimii / <215v> la simţirea durerilor îl întoarsără. Ce, precum s-au dzis, unde Inorogul şedea, nici loc, nici nedejde de suit Hameleonul avînd, de departe cu mare umilinţă patima îşi povestiia şi: „ Milostiveşte-te, milostiveşte-te asupra ticăloşiii mele!" striga. Inorogul dzisă: Ce fel de patimă ieste carea te chinuieşte?" Hameleonul răspunsă: Întîi foame lîngedzind, apoi focul m-au pîrjolit, iară mai pre urmă puii carii am născut m-au prăpădit, şi iată că, de nu mai curînd milostivirea ta asupra slăbiciunei mele va agiunge, pierit şi prăpădit sint, căci altă nădejde şi năzuire vieţii mele n-au rămas." Şi iarăşi din toată inima: „ Agiutoriu, agiutoriu! striga, mîntuieşte-mă !" să ruga. Inorogul răspunsă: Leacul şi puterea leacului cornului mieu spre otrava carea dinafară vine slujeşte, iară nu spre veninul carile dinluntru să naşte (că răutatea boalii doftorii o tămăduiesc, iară boala sufletului leacurile apotecarilor nu ştie). Ce pre cît a socoti pociu, receta leacului tău aceasta ieste: cornul cămilii, coama şearpelui, ochiul guziului orb şi unghile peştelui luînd, în laptele aspidei le fierbe, / <216> pănă din dzece dramuri vor rămînea, carile în chipul alefiiului făcîndu-să, cînd soarele ca luna va scădea cu o parte pre la rane te unge, iară cu altă parte la sfîrşitul soarelui, apă din fărmuşuri de marmure şi din pilituri de aur storcînd, o amestecă, şi în chipul şerbetului făcînd-o, o bea, / [73] şi aşe leacul îţi vii afla." Hameleonul chipul leacurilor audzind şi precum în batgiocură a-i dzice socotind: „Vai de mine, vai de mine, dară unde şi cine poate lucruri nevădzute, neaudzite ca acestea să afle?" Şi cu strigarea deodată să deşteptă. Din somn şi din vis ca acesta Hameleonul trezindu-să, tot chipul videniii ca într-un punct a socotelii culegînd, ni spre bine, ni spre rău îl lua. De carile totdeodată ni să bucura, ni să întrista. Ce precum să dzice (tot ce cu mare poftă iubim, aceia cu mare lesnire credem) în care chip şi Hameleonul toate cele dinpotrivă, din gînd izgonind, după plăcerea şi pofta sa visul într-acesta chip tîlcuia: Apa carea curea, pre a căriia margine el să primbla, nestătătoare vreme şi amestecate dzilele ei sint: pădurea deasă şi ca întunerecul umbroasă, prin carea cu mare nevoie îmbla, mulţimea gloatelor / <216> tulburate; iară negura carea lumina soarelui opriia învăluirea lucrurilor a cărora sfărşit cu ochiul înţelegerii a să videa şi a să cunoaşte nu să poate; întîi de departe zarea focului vădzută, mici începuturile poftei fierbinţi; iară de aproape para înaltă, mărimea poftei şi a lucrului din nemică pănă într-atîta îngroşeat şi crescut, cît preste toată lumea vestea i-au ieşit: sulimendriţa carea în jăratecul focului să păştea, statul a toată adunarea carile cu nestînsă poftă spre izbîndirea inimilor să hrăniia şi cu mare nevoinţă pentru pofta sa, tot greul şi nevoiia a suferi nu să tăgăduia. Aşijderea, salamandra de foc precum nebetijită, aşe nesăturată, statul lucrului început pentru săvîrşire nepărăsit să sileşte, nici cineva din cei împotrivnici în ceva a-l beteji va putea şi pofta atîta de folosă îi va fi, cît de binele carile va urma neîndestulit va fi, căci în mare mărime şi lucrul şi lauda lui va creşte. Iară războiul apii nuîrilor cu vîrvul parăi focului şi trăsnetele şi plesnetele carile între dînsele să făcea, precum acestor doaî monarhii minunate fapte şi vestea [74] lucrului ci să va între dînsele isprăvi, peste nuîri va trece şi / <217> preste toate ţărîle şi olaturile va merge; foamea carea din mîncarea salamandrii i s-au scornit, pofta cu carea el spre acela lucru (cu carile vreun amestec nu avea) a să amesteca l-au îndemnat; în chipul ei jeratec a mînca, pentru agonisirea laudii de la monarhiia pasirilor (căci para pasirilor zburătoare, iară apa nuîrilor, dobitoacelor la pămînt, trăgătoare a fi tîlcuia), în pofta a tot statul lor au întrat. Arsura carea în pîntece i s-au scornit, greuimea şi nevoia lucrului; leacul pre carile salamandra l-au învăţat, adecă oaîle şearpelui să bea, mijloacile carile din socoteală şi din înţelepciune să nasc (căci şearpele înţelepciunea, iară oaîle aflările şi mijloacele pre carile înţelepciune le dă tîlcuia), arătîndu-i, le-au aflat, le-au bătut şi în pîntece puii şearpelui s-au zămislit, socoteala în gînd şi în inimă au băgat, apoi, ca cum le-ar fi zămislit, la calea lor spre ducerea săvîrşitului le-au pus. Prin pîntece cu mari dureri i-au născut, adecă preste nedejdea sa şi de unde nici s-au gîndit, fapta cu mare bucurie au săvîrşit (căci durerile împotrivă tîlcuind veselie şi bucurie a fi socotiia). Iară leacul carile <2l7v> împotriva durerii de la Inorog poftiia, prin buiguirea fantaziii, visul aievea şi durerea adevărată socotind, stricarea aceii bucurii de la nebiruită puterea nepriietinului prin necunoştinţă cerca.Ce Inorogul leac carile în fire nu să dă, nici undeva să află, spuindu-i, precum lucrul început nicicum a strica nu va putea, nici asupra aceii bucurii, pre carea sfatul înţelepţăsc au adus-o, vreo întristare împotrivnică va putea sta. Acestea aşe toate, după a sa voie Hemeleonul tîlcuind, visul în nespusă bucurie şi în lucrul aievea întorcea. Ce un lucru această înfiptă socoteală oarecum din temelie îl clătiia, căci după voie tîlcul a potrivi nu putea. Adecă: pre cornul Inorogului pasirea cea neagră a să pune neputînd, cu penele aripilor frînte de rîpă mai mult prăvălită decît lăsată s-au dat. Aşijderea, că el la locul unde Inorogul sta a să urca şi loc a să sui n-au aflat. Ce pănă mai pre urmă, macar că cu îndoit şi prepus gînd, însă iarăşi pre căt mai aproape de pofta sa a-l aduce au putut, şi pre acesta [75] într-acesta chip l-au tîlmăcit. Adecă: nepriietin moartea de nu-l şi va de tot stăpîni, ea într-o parte, spre rîpă, adecă spre vremea necunoscută / <2l8> lăsîndu-să, viaţa strîmptă şi nenorocită îi va lăsa, la carea altul nici mai de înainte, nici mai pre urmă de dînsul a vieţui nu s-au vădzut, sau în loc strămt şi rău ca acela viaţa îşi va petrece, de unde nici el la altul, nici altul la dînsul să margă va putea. Aşedară, Hameleonul, vesel după vis şi voios după tîlcuirea lui, din locu-şi sări şi, cum de la Şoim pentru vinirea Inorogului cevaşi ştire nu i s-au dat să mira (căci cu Şoimul cuvînt pusese ca cînd Inorogul ar vini, îndată ştire să-i facă). Apoi iarăşi singur mîngăindu-să, în sine dzicea: Vicleşugul carile la inimă port nici piielea de pre mine nu-l simpte, necum aceştea în prepus ca acesta să fie întrat şi mai vîrtos că precum în toată credinţa mă au, bine i-am cunoscut. Ce, poate fi, Inorogul de ceva s-au împiedecat şi la locul prundişului nu s-au coborît, căci amintrilea şi el la cuvîntul dat stătătoriu, şi Şoimul de vicleşug neştiutoriu ieste. Şi aşe, iarăşi în stratu-şi culcăndu-să, dzua a să lumina cu întunecos gînd aştepta. Deci Inorogul şi cu Şoimul, după ce prin multă vreme a nopţii, ce le-ar fi fost voroavele sfărşiră, unul cu altul sărutîndu-să şi în braţe prietineşti cuprindzindu-să, sara bună îşi dederă şi unul de la / <2l8v> altul despărţindu-să, cineşi la ale sale să înturnară (că la împreunare pofta hirişă, iară la despărţire voia de împreună trebuie). Iară cînd mîna cea de aur cu degetele de trandafir din vîrtoapile munţilor flori culege şi mănunchele [76] negre din cele albe alege, Hameleonul, după obiceiu, la ispitele răutăţilor, şcoala vrăjbilor şi cercetare străjilor degrabă purceasă, pre carile într-un suflet cutreierînd şi ceva nou din celea ce rău nedejduia neaflînd, precum cu bună samă Inorogul din munte la locul împreunării să nu să fie coborît, singur şie îşi dovedi (că vicleanul cînd pe altul în lucru să amăgească nu are, atuncea singur pe sine în socoteală să vicleneşte şi cuvintele din sin furîndu-şi în pungă le pune). Şi aşe, precum vremea clevetii şi ceasul zavistiii să fie nemerit socotind, cum mai degrabă la Şoimu să dusă. Cătră carile darea bunii dimineţi de giumătate curmînd şi cădzuta închinăciune încă bine nesfărşit, cu capul viperii să închina, cu ochii vulpei căuta, cu trupul dulăului să clătina şi, ca cum de duh rău tulburat ar fi fost, cu fălcile căscate, cu budzele lăsate şi cu balele aspumate cuvinte cu stropi şi stropi cu cuvinte amestecate într-acesta chip a împrăştia începu: Vădzut-aţi / <219> dzice, lucru la cuvînt aşa de năstătătoriu şi ca frundza de tot vîntul în toate părţile clătitoriu? Vădzut-aţi cucoşul, învăţătoriul vîntului, în vîrvul turnului? Eu încă de multă vreme la trup cîte dramuri şi la minte cîte grăunţă cumpăneşte, să ţi-l cîntăresc şi de toate pre amănuntul să ţi-l perigrapsesc vream, la chip, cum şi la obiceie ce fel ieste să ţi-l arat poftiiam şi precum din gura lui vreodată adevărul nu iese a ţi-l dovedi mă ispitiiam. Însă spre [77] împreunarea lui cu atăta sete încins şi cu atîta poftă spre viderea lui aprins vădzindu-te, a ţi-l povesti mă siiam. Iară acmu, iată, singur, iuşurimea minţii, nestarea cuvîntului şi toată prostimea firii bine i-ai vădzut şi precum socotesc, precum şi cît ieste, de pre unghe leul şi de pre parte tot ţircălamul vii fi cunoscut, căci eu, ticălosul, pentru a mea prostime, ca nu cîndai în presupusul de zavistnic şi îndoinţa de clevetnic să cadzu, adevărul a-ţi grăi mă temeam şi toată fiinţa lucrului a-ţi descoperi mă feriiam (că pre cît de urăcioasă ieste minciuna la urechile drept audzitoare, pre atîta de primejdioasă ieste adeverinţa la audzirea strîmb ascultătoare). Ce acmu, iată, el, la locul însămnat şi după cuvîntul dat, n-au vinit. Iată giurămînturile <2l9v> în loc de basnă şi cuvintele şi rugămintele în chip de batgiocură le-au luat. De care lucru, îndrăzneala adevărului luînd, din curată inimă aşi dzice ca de această prietinească împreunare părăsindu-te, cu chipul carile priietinul şi prieteşugul ce să fie n-au învăţat, deplinul neprieteşug şi vrednicul nepriietin, cum şi cît să fie, a cunoaşte să-l faci, ce alte feliuri de curse şi de la laţe întindzindu-i şi într-însele vînîndu-l, să priceapă (că precum toate obrazele unul cu altul nu să asamănă şi stelele una cu alta în lumină nu să potrivăsc, aşe decît vicleanul mai viclean şi decît meşterul altul mai meşter şi mai isteţ să află)." Şoimul deodată şi întrt-acesta chip oare de cine grăieşte mult să miră. Apoi această puturoasă hulă, de unde şi asupra a cui o scorneşte, cu lin glas îl întrebă. Hameleonul dzisă: „ Dară domnul mieu bine ştie cine în lume şi singur între toţi muritorii de toată hula şi ocara vrednic ieste, a căruia şi a numelui pomenire greţoasă, şi audzului scărăndăvoasă ieste." Şoimul dzisă: „ Hele, şi pentru aceasta şi mai ales a înţelege aş vrea." El dzisă: Au nu amăgeul şi şifariul acela atîtea crunte sudori mi-au vărsat? Au nu vicleanul şi înşelătoriul acela de atîtea ori şi într-atîtea ,<220> de moarte cumpene şi de viaţă primejdii m-au băgat, mai vîrtos că cu a lui pricină şi rob la mîna crocodilului am cădzut, [78] unde şi pînă astădzi cu greu a mă răscumpăra şi cu mulţi chizăşi preţul să-mi plătesc legat sint. Dară de vreme ce el toate osteninţele în zădar şi toate slujbele în darn a fi mi-au arătat, lasă, că încă puţintel, şi visul pre mine vrodată macară că nu mă amăgesc, că precum a viselor tîlcuire, aşe a vrăjilor alcătuire de la tată-mieu foarte bine am învăţat. Că tată-mieu, Apariul, prin multă vreme la Hersonisul crivăţului cu corăberiia îmblînd de la babele schithilor toate meşterşugurile gheomandiii, hiromandiii şi a necromandiii deplin învăţasă, pre carile prin adese paradosin supt pecetea pomenirii tare le-am însămnat, din carile şuvăitoriul şi a multe cărări ştiutoriul acela nu-mi va scăpa." Şoimul înţelegînd că toate acestea vărsături asupra curăţăniii Inorogului le boreşte: „ Şterge-ţi gura, dzisă, o, priietine, şi de ieste cu putinţă ştiupitura iarăşi îţi înghiţi şi borîtura iarăşi îţi sorbi, căci Inorogul şi la cuvîntul dat au stătut, / <220v> şi la locul împreunării, asară, după cum au dzis, au vinit. De la carile de [79] întreagă voroavă săturîndu-mă şi de înaltă înţelepciune mult mirîndu-mă, adeverit sint că acestea toate spre ispită sau prin zavistie veche le grăieşti. Şi acmu din pricina sau a neştiinţii, sau a răutăţii (căci amîndoaî jigănii rele şi cu multe capete sint), în vreme fără vreme cu ce erai încărcat a te descărca şi în locul ce nu ţi s-au căzut a le arunca ai silit. Ce de ai făcut ispită, o, priietine, (întîi pre tine de bun, apoi pre altul de rău ispiteşte); iară de ţi-ai din zavistiia veche cleveta noaî a face pornit, să ştii (că sabiia zavistiii mînunc nu are, şi oricine a mînă ar apuca-o, nerănit şi nebetejit să rămîie nu poate)." Hameleonul, de o parte cu obrazul (carile nu de ruşine, ce de vicleşuguri a să muta ştie), în multe feţe să schimba şi pentru că acmu Şoimul din minciunele şi clevetele, carile din spurcata lui gură audzisă, să nu cumva vechea-i pizmă să cunoască şi mai cu deadins vicleşugurile să nu-i cumva cerce şi, aflîndu-le, să nu-i cumva amintrilea visul tîlcuiască să temea. Iară de altă parte, cum minciuna în haina adevărului şi vicleşugul în cămeşea dreptăţii ş-ar îmbrăca şi acmu de curînd <221> călcatele-şi de vulpe vicleană urme cum ş-ar astupa cu gîndul obrăzniciii, în cîmpul neruşinării, ca un cal sireap şi desfrînat, alerga. Aşijderea, acestea cu a cuvîntului meşterşug a le şicui, a le căptuşi şi a le zugrăvi de va cumva putea, de toată nedejdea ce mai denainte luasă scăpat să simţiia. Însă (aflătoare de meşterşuguri firea în nevoi), şi ales a lui, carea organul răutăţii a-şi afla şi răutatea minţii a-şi acoperi îndată în pomenire îl adusă, singur în inima sa ca acestea scornind: „ Oare cei ce a meşterşugului cuvîntului învăţători sint ce altă giuruinţă cătră ucinicii săi dau, fără cît, precum adevărul minciună şi minciuna adevărul să facă îi va face, şi de vreme ce cu cea de obşte socoteală lucrul şi meşterşugul acesta aşe să crede, iată că urmadză ca şi eu aceasta a isprăvi să pociu, de vreme ce nu puţin / [80] untdelemn într-aceasta învăţătură am cheltuit şi mai vîrtos că prin multă vreme între alte lighioi scaunul aceştii şcoale am ţinut şi cu scrisorile a cărţilor amăgitoare deprinderea din toate dzile am avut. Şi aşe, feţe după feţe şi chipuri după chipuri în faţă schimbîndu-şi, cătră Şoim voroava într-acesta chip începu: „ (Dragostea prea / <221v> mare şi liubovul care peste hotar trece, de prea mică pricină, mari prepusuri îşi face). Precum maicele cătră fiii săi aievea dovadă sint, carele ori de fietece mică a orînduielii sănătăţii mutare grele şi primejdioase boale cuconilor săi prepun şi de cele ce să nu le cumva vie să tem, acele precum să le fie vinit de frică socotesc, de unde cuvîntul a să dzice s-au apucat (să nu vie în capul copilului ce-i meneşte maică-sa), asemenea dragostele Afroditei, cînd la stepăna hirişiii sale sosesc, pre tot ochiul vicleanu şi tot piciorul strîmb socotesc, şi în toate şi pentru toate pentru cel şie iubit negîndite prepusuri zelotipii îşi scorneşte şi pentru ca dragostele să-şi poftorească şi iubostele să-şi înnoiască, tot prepusul fantastic în locul adevărului apucînd, o hulă drăgăstoasă şi o mînie mîngăioasă scorneşte, dzicînd: Bine cunosc şi din multe împotrivă semne adeverit sint că răul mieu noroc cu curată inima mea rău să slujeşte şi de nesuferit rane în toate dzilele prin mîna ta într-înemă îmi trimete. De vreme ce tu acmu pre altul sau pre cutarile (anume dzicînd) a iubi ai început, iară pre mine, ticălosul, din drăgăstoşii tăi ochi / <222> depărtîndu-mă , cu toată inima din adevărata dragoste m-ai lepădat şi m-ai urgisit. Bine încă dinceput inima îmi spunea şi dragostea cu care în zădar ardeam / [81] adevărul a cunoaşte, că dragostelor zugrăvitoare, şi inimii mele amăgitoare eşti, de vreme ce acmu, iată, aievea şi la arătare au ieşit că aşeşi dintîi cătră mine numai cu gura şi cu cuvîntul erai, iară cătră ciuda lumii acela cu toată inima şi cu tot sufletul te dai. Ce bună nedejde am că în curîndă vreme de lancea carea eu m-am rănit şi de veninul cu carile eu m-am otrăvit şi el nerănit şi neotrăvit să nu scape şi peste puţine dzile, precum eu acmu, aşe el atuncea deplin va cunoaşte că nici odînăoară cu cineva dreptatea a ţinea şi curăţiia inimii nebetejită şi neimată a feri nu te-ai învăţat, ce pururea cătră toţi la cuvînt nestătătoare şi ca valurile mării în toate marginile lovitoare ai fost şi eşti, de care lucru, precum lineştei mării, aşe dragostelor tale de credzut şi în cuvintele tale de sprijenit n-au fost, nici poate fi, căci din nemică în înalte de urîciune valuri te înalţi şi fără nici o pricină lineştea în tulburare şi / <222v> furtuni de mînie ca acestea îţi întorci, cît ticălosul inimii vas în ochean fără fund şi mare fără margine ca aceasta undeva liman de năzuinţă şi lineşte de mîntuinţă a afla nu poate. Ce de vreme ce nemilostiva-ţi inimă şi sufletul întoarcere spre căială nu-ţi ştie, iată că de astădzi şi înainte măhnită faţa mea nu vii mai videa şi slăbănog piciorul mieu înalt şi neagiuns pragul tău nu va mai călca. Fă-ţi voia, plineşte-ţi pofta, negura din vîrvul munţilor s-au rîdicat, nuîrii de pe faţa soarelui s-au mutat, tot spinul şi piiedeca din cale-ţi s-au lăsat, şi fără de nice o sială, strînge, îmbrăţişadză, dulci sărutări şi a trupurilor încăldzituri cu acest acmu de curînd şi proaspăt iubovnic vă împărţiţi. Eu m-am vechit, m-am veştedzit şi ca florile de brumă m-am ovilit. Soarele m-au lovit, căldura m-au pălit, vînturile m-au negrit, drumurile m-au ostenit, dzilele m-au vechit, aii m-au îmbătrînit, nopţile m-au schimosit şi, decît toate mai cumplit, norocul m-au urgisit şi din dragostele tale m-au izgonit. Iară acesta nou, vios, vlăgos, ghizdav şi frumos, ca soarele de luminos, ca luna de arătos, şi ca omătul de albicios ieste. Ochii şoimului, pieptul leului, faţa trandafi/rului <223>, fruntea iasiminului, gura bujorului, dinţii lăcrămioarelor, / [82] grumadzii păunului, sprîncenele corbului, părul sobolului, mînule ca aripile, degetele ca radzele, mijlocul pardosului, statul chiparosului, peliţa cacumului, unghele inorogului, glasul bubocului şi vîrtutea colunului are. Lucru ca acesta ţ-ai agonisit? Paşte-l, poartă-l şi în multe dzile cu fericire hrăneşte-l şi îngraşă-l. Iară mie aceasta îmi rămîne, pe blăstămatu lumii năroc plîngînd, dreptatea mea cătră tine şi strîmbătatea ta cătră mine în veci cătră toţi şi nepărăsit petiutinderile să povestesc. Acestea şi altele ca acestea jelea inimii a grăi găseşte şi zelotipiia asupra iubitului său, sau de faţă, sau cătră alt chip, să jăluieşte, pănă cînd răspunsul cel şie dorit, din dulce rostul iubitei sale slobodzit, răspuns spre a sa nemîngîiată mîngăierea a audzi să învredniceşte. Carea în curată inimă stăruită trăind şi de la iubitul ei în prepusuri ca acestea ţiindu-să, într-acesta chip îi răspunde: «Norocul mieu cel nenorocit, o, dulcele mieu, pănă într-atîta necredincios şi prepuitoriu te face, că din sinul maicei şi de la ţiţele mamcii de cînd am ieşit decît tine / <223v> mai frumos şi mai drăgăstos nici a trupului ochi mi-au vădzut, nici a sufletului a videa mi-au poftit. Că între toţi dumnădzăii, deşi ieste soarele mai frumos, însă eclipsis îl întunecadză şi noaptea îl depărteadză, de ieste luna între boadză şi Vinerea între stele mai ghizdavă, însă lipsa luminii, acoperirea nuîrilor şi minunată naşterea comitelor le astupă şi le acopere. Singure numai decît toate frumseţele mai frumoase frumseţele tale dzua lumineadză, noaptea strălumineadză, de departe mîngăiesc şi de aproape sufletul veselesc, a cărora lumină apus nu ştie şi privala saţiu nu are. O, blăstămat ceasul acela în carile lăcrămos ochiul mieu nu te vede şi nenorocită dzua în carea de privala ta depărtată stau. Soarele nu răsaie, stelele nu luminedze şi dzua să nu [83] să arete nopţii în carea braţele mele nu te îmbrăţăşadză şi ţiţele mele la talpele tale nu să alătureadză. Vulturul ceresc acunsele inimilor şi tainele sufletelor ştie. Pre carile cu lipsa nespuselor tale lumini mă osindesc, îndată fîntînele Nilului din ochi neîncetat îmi izvorăsc şi suspinele înfocate din inimă / <224> decît para tartarului mai înalte şi decît scînteile Ethnii mai înfocate îmi izbucnesc. Din tine ales, o, iubitul mieu, toate trupurile ciunguri de copaci pîrjoliţi şi toate chipurile tăciuni în tină potoliţi ochilor miei să văd şi sufletul mieu să par. Ah, pustie şi decît cu moartea mai omorîtă eu, cînd neînfrîntă voia ta asupra mea mîhnită voiu cunoaşte, nu sufletul sufletului mieu, nu lumina ochilor, nu viaţa şi fiinţa mea, nu prepune pe ţărna talpelor tale, gînd ca carile nici după moarte, necum păn la moarte în inima mea va întra. O mie de sufletele Dumnădzău de mi-ar fi dat, în primejdiia părului capului tău pre fietecarile de o mie de ori jirtfă şi giunghere spre plecarea mîniii Dumnădzăului le-aşi aduce. Că de ieste în lume vreo fericire, aceia privala ta ieste, şi de ieste după lume vro fericire în carea mie privala ta să-mi lipsască, şi ea să lipsască, că toată munca tartarului mie alta nu poate fi, fără numai minuta ceasului despărţirii tale, că numai cu tine fericirea adevărată, iară fără tine, oricum şi oriunde ar fi, minciunoasă ieste.» Ca acestea răspunsuri iubitul de la iubita sa (o, domnul miei, Şoaime), luînd, inima / 224v> prepusurilor îşi răcoreşte şi oarecum dragostea înoindu-şi, liubovul şi iubostele îşi adevereşte. Într-acesta chip şi cu aceasta dragoste cătră în vecei de iubitul Inorog aflîndu-mă, pentru obraznica, însă din adevărata dragoste pornită, ispită, iertare să aibu mă rog. Căci ce ieste adevărul a mărturisi să cade, că [84] în toate prepusurile cu o oarbă purcedere am cădzut, ca nu cumva el, după datul cuvînt neviind, ceva măestrii neprietineşti să fie simţit am prepus şi, pentru ca adevărul a pricepe să poţi, celea ce nu are îi grăiiam şi celea ce nu-i poftesc îi dziceam. Iară acmu dintr-îmbe părţile cunoscînd şi înştiinţîndu-mă că nu ce dineoarea prepuneam, ce ce dinceput ştiiam şi nedejduiam au ieşit, înspăimîntata-mi inimă acea deplină veselie au luat şi toată îndoinţa dimpotrivă de pe suflet mi s-au rîdicat. Adevărat, dară, domnul mieu, că, precum dzici, Inorogul, precum la cuvînt stătătoriu, aşe la lucruri stăruitoriu şi la minte neclătitoriu ieste, că el minciuna nu numai căci nu o grăieşte, ce macar a o audzi nu o priimeşte, şi precum cu limba despre voroavele deşearte posteşte, aşe urechile despre cuvintele fără fiinţă îşi opreşte. Adeverit, dară, să fii că pre cît din voroava lui / <225> te-ai înştiinţat, cu mii de ori mai cu multul din faptele lui vii cunoaşte că în toată vredniciia străluminat şi în toată bunătatea curat să va afla. Înalţe dară cereştii cornul slăvii lui şi, dintr-a mele dzile scurtînd, dzilele lui înmulţască şi nenumăraţi aii îi adaugă. Că ce sint după pricina dintîi, a lui şi de la dînsul sint, că odînăoară puterea cornului lui cu antidotul cel nepreţuit şi în de binefaceri neperigrăpsit asupra slăbiciunii cum mai curînd de n-ar fi agiuns, încă de mult viaţa mi s-ar fi curmat şi ţărna cu pravul mi s-ar fi amestecat. Ce acmu, pentru căci la vremea împreunării neaflîndu-mă şi de acmu a lui nesăţioasă privală lipsindu-mă, inima-mi cu pară înălţată şi cu văpaie nestîmpărată / [85] îmi arde. Ce poate fi fortuna şegi necredzute şi glume nesuferite ca acestea arătîndu-mi, cu întristările şi mîhnirile mele giucîndu-mă, să zăbăveşte. De care lucru, pentru a lui de a doa venire fără ştiinţă să nu fiu, ca paguba şi pedeapsa care acmu sufletul mi-au simţit, a-mi răscumpăra şi a-mi mîngîia să pociu, şi de nu sărutarea talpelor, macar cu privala ochilor să mă învredincesc, carea, una şi singură, toată întristăciune <225v> şi măhniciunea a-mi rîdica şi toată durerea inimii a-mi vindica, destul şi de prisosit ieste." Şoimul, la inimă curat, viclenelor a Hameleonului cuvinte încredinţîndu-să, precum iarăşi după cîteva dzile sint să să împreune îi spusă. Hameleonul îndată: „ Dară, eu ştiu, dzice, că visele mele pe mine să mă amăgească cu putinţă nu ieste." Şioimul: „ Ce vis ieste acela, rogu-te, că şi denioarea pomenind, precum asupra lui îl vii izbîndi dziceai?" Hameleonul dinceput pre amănuntul începu a i-l povesti, precum mai sus s-au dzis. Şoimul, deodată adîncimea visului cu sigeata socotelii pătrundzind, tîlcul ce i-ar fi mult să mira şi cătră Hameleon: „ Dară tu acesta cum l-ai tîlcuit?" dzisă. Hameleonul nu numai în cuvintele aievea viclean, ce încă şi în vise fantastice duşman, acmu, înaintea Şoimului, visul spre bine tîlcuita şi pre scurtămintea a-l căptuşi siliia, dzicînd: „ Pădurea cea deasă şi umbroasă grijea carea pentru pogorîrea Inorogului purtam era şi îndoinţa vinirii lui la împreunare însămna. Salamandra carea în para focului să păştea, vechiul neprieteşug, carile în răutăţi au crescut şi s-au hrănit. Foametea carea în pîntece mi s-au scornit, jelea carea pentru acest neprieteşug mi-au / <226> vinit şi / [86] de greu pentru priietini inima mi s-au rănit. Leacul oaîlor şearpelui, carile mai mari dureri mi-au făcut, vinirea Inorogului pentru a căriia neştiinţă oarece în prepusuri am întrat şi ispita cea de dineorea am făcut. Zămislirea şi naşterea puilor prin pîntece, nedejdea vinirii lui şi minunată isprăvirea lucrului prieteşugului ce va să să facă. Pasirea cea neagră, carea, de cornul Inorogului neputîndu-să lipi, cu capul în gios au cădzut, vestea şi numele cel rău, carile pre năpaste asupra cinstii Inorogului îl punea, adevărul cunoscîndu-să, de pre capul lui să va rîdica şi în prăpastea uitării să va lepăda. Leacul cel peste putinţa firii Inorogul îi arăta şi într-ace dată sfîrşitul visului urma, precum veseliia şi bucuriia carea din isprava lucrului va lua, în lume împotrivnic sau în ceva betejitoriu a i să afla nu va putea, şi aşe, tot săvîrşitul lucrului în bucurie şi inimă bună va rămînea." Aşe Hameleonul în grabă, la unele prindzîndu-să, la altele neprinzîndu-să, izbîndirea visului nedînd şi cîrpind în scurte cuvinte, lungi şi late vicleşuguri acoperiia. Ce şoimul, macar că visul în multe părţi lua, însă deodată în cămara tăcerii îl încuie şi sfîrşitul / <226v> lucrului tîlcuirea visului să arete (că vrăjitorii minciunoşi şi credzătorii părerilor nopţii, de nu fraţi, iară veri primari îşi sint. Cela din minciuni adevărul, cesta din fantazie chipul a scoate sileşte). După acestea Hameleonul de la Şoim ieşind şi cum vînatul au pierdut şi Inorogul au scăpat, cu mare jele şi a inimii durere gîndind, de mare năcaz budzele îşi muşca şi mînule îşi frîngea. Şi aşe, cum mai degrabă la dulăi şi la ogari alergînd, cu faţa posomorîtă şi cu inima frîntă, în trist chip şi jealnică închipuire li să arată (că a amăgeilor cea mai de frunte învăţătură şi mai de treabă schimositură ieste că în inimă / [87] pe cacodemonul, iară în faţă evdemonul să poarte ) pre carile ei, într-aceasta formă şi arătate vădzindu-l: „ Ce poate fi aceasta, o priietine, dzisără, că chipul urgie şi faţa bezcisnicie îţi arată şi lucru peste voie să ţi să fie tîmplat mîhnite căutările şi fierbinţi oftaturile îţi mărturisesc? Au spre chedzi răi vrăjile ceva ţ-au menit? Au spre pofta inimii noastre de ceva rău ţ-au vinit, altuia vreun bine a să face ai cunoscut (că zavistnicul măhnirea îndoită / <227> poartă, una cînd lui ceva rău, alta cînd altuia ceva bine să nu cumva vie să teme). Noi pănă acmu într-atîta tăcere înfundat a te videa nu ni s-au tîmplat. Limba cea ca clopotul cine ţ-au legat? Gura cea ca doba ce ţ-au astupat? Voroava cea ca puhoaiele ploilor cine ţ-au îngheţat? Glasul cel ca tunul fulgerului ce ţ-au amorţit? Mulţimea cuvintelor cele ca păcura izvorîtoare şi ca năboiul pe toate şesurile clevetelor năbuşitoare cine ţ-au oprit?Fără nici o zăbavă şi cum mai curînd spune-ne, ca sau măhnirii împreună părtaşi sau, de va fi cu putinţă, mîngîietori şi gonaşi să ne facem. (Că cuvîntul mîngăios la întristare ieste ca numele doftorului la dzăcare), carile macar că îndată toată întristarea n-ar rîdica, însă o îndoinţă oarecare chitelelor aduce. (Iară unde îndoinţa, acolea şi nedejdea, acolea şi începătura mîngăierii ieste), precum şi doftorul macar că nu într-acea dată toată boala scoate, nici numele lui face minuni, ce nedejdea bolnavului rîdicînd, socoteşte că cel ce leacurile dă, de faţă ieste, aşe precum şi leacul îi va afla nedejduişete, care nedejduire oarecare chip de oteşire îi aduce." Hameleonul, din / nări <227v> pufnind, pieptul izbind, din cap tremurînd, din mîni aruncînd, cu picioarele ca dulăii turbaţi ţărna împrăştiind, din gură aspumînd şi toată icoana vrăjmăşiii de la inimă în faţă-i zugrăvind: „ O, fraţilor şi priietinilor, în mare a inimii strîmtoare mă aflu, dzisă, atîta cît, precum să dzice / [88] dzicătoarea, că de oi grăi, oi muri, de oi tăcea, oi plesni, şi din doaî răutăţi carea de mai bună să aleg mintea nu-mi poate nemeri. Să încep, tremur, să nu încep, de năcaz mă cutremur, să dzic, mă tem, să nu dzic, putere a răbda nu mi-a rămas, ca fătătoarele la ceas am sosit : să făt, durerile şi chinurile mă înspăimînteadză, să nu făt, pîntecele îmi crapă şi cuvintele ca puii ohendrii prin treci îmi ies. Să stric doaî, tocmesc una, să tocmesc doaî, să stric o mie. Pentru care lucru, mai denainte, pănă cuvîntul a vă deşchide, prietinesc sfat să-mi daţi şi cu mîna frăţască să mă îndămănăţi vă poftesc. Adecă, întîi să stric doaî şi să tocmesc una? Au întîi, tocmind una, să stric doaî? La aceasta întrebare de voi videa că şi voi după a mea socoteală mă sfătuiţi, atuncea gura de voi închide, pîntecele să-mi caşce şi pre spinare plesnind, povestea prin treci să izbucnească şi călcîiul în locul rostului să grăiască voi lăsa."/ <228> Dulăii, cîtăva vreme îm gînduri stînd şi la întrebare fără baiere ca aceia ce să-i răspundză socotind, mai tîrziu într-acesta chip îi dzisără: „ La toată începătura a tot lucrul doaî săvîrşituri a unii pricini să socotesc, carile pentru un săvîrşit dintr-acele doaî să începe, adecă un săvîrşit ieste, pentru ca oricum ar fi, lucrul acela ieste să să facă, iară altul ieste, pentru ca bine sau rău, tare sau slab, trainmic sau netrainic şi altele asemenea acestora să să facă caută. Deci cînd cel de pre urmă şi mai cu anevoie nu să socoteşte, cel mai dintîi şi mai pre lesne să apucă. Aşijderea (orice mai cu lesne la săvîrşitul poftit a să duce s-ar putea, aceiaşi mai cu greu şi mai cu anevoie a să face nebunie ieste). Deci pentru care săvîrşit pricina începerii ţ-ar fi socotind, spre acela lucrul îţi aşadză. Iară amintrilea ştim că, precum din fire, aşe din meşterşug, tot lucrul decît a să face a să strica mai pre lesne ieste. Că un copaciu în 40 de ani la cea deplin vîrstă şi hirişă / [89] mărime a vini; iară a să usca în 40 dzile poate. Aşijderea, videm că cele în meşterşug a să tocmi decît a să face mai lesne şi decît amîndoaî mai lesne stricarea, că piramidele Eghiptului, colosul Rodosului, raiul Vavilonului <228v>, capiştea Efesului carea prin vremea a de ani de-abiia şi cu lucrarea a toată putinţa Asiii cu mare nevoie a să isprăvi s-au putut şi altele asemenea acestora, cu cîtă nevoie şi cu cîtă osteninţă s-au făcut, cine poate povesti? Carile cît de cu lesne şi cît de cu iuşor în nimică s-au întors, a toţi muritorilor minune aduce (că a tot muritoriul tot lucrul muritoriu şi puţin stătătoriu ieste). Aşijderea altele, precum pre lesne a să face, aşe mai pre lesne a să strica, iară a să tocmi, toată isteciunea meşterilor goneşte (că un copil mititel cu un beţişor supţirel o mie de oale şi dzăci de mii de stecle a sfărîma poate, iară o mie de olari o oală spartă a cîrpi şi dzăci de mii de steclari o steclă frîntă a tocmi nu pot). Şi precum să dzice cuvîntul (un nebun o pietricea în fundul mării aruncă, pre care o mie de înţelepţi să o scoată vrednici nu sint), care paradigmă lesnirea facerii şi nevoia desfacerii arată. Acmu, dară, chipul facerii tocmelii şi stricării în sine socotind, după carea ai poftit, sfatul nostru alcătuieşte şi de carea întîi să te apuci alege. Hameleonul răspunsă: „ Adevărat. dzice, că prietiniiască sfătuitură şi / <229> înţelepţască învăţătură mi-aţi dat şi acmu cunosc (că sufletele priietinilor adevăraţi, cu puterea simbathiii care între sine au, unul gîndul altuia oarecum nemereşte şi unul altuia proroc să face. După povestea dară carea au trecut şi după sfatul carile de la voi am audzit, urmadză ca întîi doaî / [90] stricînd, apoi pre unul să tocmesc, carile mai pre urmă a multora de tocmirea vieţii pricină poate fi. Veţi şti, dară, o, fraţilor, că pieirea a doaî capete ieste viaţa a capului al triilea, adecă cu moartea Inorogului şi acmu şi a Şoimului, viaţa Corbului să va stărui, prin carile toată a pasirilor şi a dobitoacelor monarhie să va întări şi despre răzsipa carea i să găteşte să va sprijeni. Iară într-alt chip nici putinţă, nici vreo de putinţă nedejde au rămas, precum mai pre urmă povestea viţi înţelege." Dulăii din gura Hameleonului pentru numele Şoimului audzind, nu puţin să tulburară, căci şi frica îi avea şi cinstea îi purta. Însă, pentru ca dintr-adîncul lucrul mai la ivală să scoaţă, cu tot deadinsul pe Hameleon a întreba începură şi cum curg lucrurile şi ce ar fi povestea să le spuie îl poftiră. Hameleonul dzisă: „ Lucrurile toate după poftă şi / <229v> după tîlcuirea visului cea dintîi purcesese şi pănă în săvîrşit aşe ar fi mărs. Iară acmu vicleşugul carile Şoimul cătră stăpînul său au arătat şi lucrurile spre mare şi groznic rău au mutat şi tîlcuirea visului mieu spre cumplită şi straşnică izbîndire au schimbat." Dulăii, învăluite cuvintele lui nepricepînd, precum de aierul fierbinte îmbătat sau acmu la schimbarea lunii fiind, de boala ce avea turbat şi turburat să fie socotiia, ales de numele visului (în carile toată voroava întemeiată să videa), audzind (din vis, vis, şi din noapte întunerec să iasă socotiia), însă macar şi vis să fie (a tot lucrului ştiinţa decît neştiinţa mai bună şi mai de folos a fi dzicea), şi aşe, pentru temeiul voroavii şi ceinţa poveştii, vîrtos a-l iscodi apucară. Hameleonul dzisă: „ Şoimul spre amîndoaî monarhiile aieve nepriitein şi cumplit vrăjmaş a fi s-au arătat, şi pre mine de atîta vreme în rîs şi batgiocură / [91] ţiindu-mă , toate şi mai nenumăratele mele slujbe în prav şi în pulbere le-au vînturat, de vreme ce, precum bine ştiţi, că cu toţii sfatul la un loc pusesem, ca doară vreun mijloc a să afla s-ar putea cu carile pre Inorog la prundiş să-l coborîm <230> şi pre nepriietinul obştii la strîmptul lui şi la largul nostru să-l aducem, la care lucru cu toţii, ca într-o desime de pădure umbroasă şi ca într-o noapte nuîroasă şi întunecoasă cu gîndurile rătăcind şi cu socoteala orbăcăind, îmblam (că întunecarea minţii, decît a nopţii mai grea, şi pierderea socotelii decît a căii mai primejdioasă ieste). Şi acmu mai toată nedejdea pentru isprăvirea lucrului să curma, ce eu, cu multe osteninţe şi cu fierbinţi sudori vărsate în mijlocul primejdiilor, ca o sulimendriţă în mijlocul focului m-am aruncat şi acmu mijlocul lesnirii şi chipul isprăvirii aflînd, atîta nevoinţa mi să îndemnasă şi pofta slujbei aţîţase, cît ca cum cu totului în foc aşi arde mi să părea şi acmu plinirea slujbei, leacul arsurii ţiind, pojarul carile mănuntăile îmi topiia precum să-l potolească socotiiam. Căci cu multe meşterşuguri acoperite şi cu strîmptul lui şi la largul nostru scosesem şi în marginea prundişului îl coborîsem şi acmu ca cum în nedezlegate legături ştiindu-l, din ceas în ceas şi asupra nepriietinului izbîndire şi cea dorită a visului mieu tîlcuire să audz aşteptam, şi toată / <230v> noaptea în gînduri tăvălindu-mă, în pat ca peştele pe uscat mă izbiiam (că precum peştele afară din apă cu aier să îneacă, aşe pofta peste măsură toate valurile gîndurilor asupră-şi încarcă). Iară după ce astădzi soarele ş-au răvărsat şi de dzuî s-au luminat (oh, cu multul noaptea morţii decît dzuî ca aceasta mai fericită şi mai plăcută mi-ar fi fost!) şi curmarea nedejdii, carea fără de nedejde mi s-au tîmplat, înţelegînd, pentru ca mincinoase ispite Inorogului să arăt, la Şoim m-am dus. Nicicum de vinirea şi de slobodzirea lui în gînd puind (căci, de ar fi vinit, precum şi eu pentru voi ştire am fi avut scotiiam), cătră carile eu pentru chiară firea Inorogului şi pentru nestătătoare cuvintele lui a povesti şi de-a fir-a-păr a le tîlcui / [92] începînd, Şoimul, cu mare mînie a mă probodzi şi cu amare cuvinte a mă ocărî au început. Aşijderea, cu nespuse laude pre Inorog a lăuda şi preste ceriu lauda a-i rîdica să siliia şi, încă cu putinţă de ar fi fost, toate tropurile ipervoliceşti unul preste altul grămădind, scaun decît a lui Zefs mai înalt preste ceriuri i-ar fi aşedzat. Deciia precum Inorogul la împreunare să fie vinit şi în mintea lui adîncă înţelepciune să fie găsit şi toată răutatea <23l> şi strîmbătatea la noi, iară toată bunătatea şi dreptatea la dînsul să fie aflat dzicea. Cătră acestea, mare cinste pomenirii numelui adăogea, şi precum cu jiganie ca aceasta prietenie, iară nu neprietenie, a face şi a păzi trebuie, nici strîmbă goana noastră (carea împotriva a tuturor cereştilor ieste), fără izbîndă de sus şi fără plată din ceriu a rămînea poate. După acestea şi pre mine cu tot deadinsul tare mă îndemna ca de acmu înainte, tot neprieteşugul din inimă scoţind, cît prin mînă mi-ar vini, spre folosul, iară nu înalgiosul, lui să silesc, de vreme ce şi el de astădzi înainte într-această inimă curat şi dintr-această socoteală nemutat rămîne. Că năboiul cuvintelor să-mi abat (căci la inima dosedită meşterşugul voroavii neînvăţat să află şi materiia cuvîntului nu sfîrşeşte) şi într-un cuvînt toată încheietura voroaviii să cuprindz: cîtă nepriinţă şi vrăjmăşie asupra Inorogului de la Şoim nedejduiam, atîta şi încă şi mai multă priinţă şi frăţie între dînşii am cunoscut. Eu, dară, o, fraţilor, otrăvite ca acestea de la Şoim cuvinte audzind, ca cum / <231v> cu oaî de năpîrcă m-ar fi ospătat şi cu venin de vipere m-ar fi adăpat mi s-au părut, carile cu mari dureri de întristări în maţe-mi zămislindu-să, de mare năcaz pîntecele răpindu-mi, cătră voi le nasc şi visul în izbîndire încă puţin [93] au rămas şi mai vîrtosă laudele şi clătirile cele de cap cu carile cu urgie îmi porunciia, pentru ca despre voi cuvîntul tăinuit să ţiiu, acelea toate clătirea otrăvii şi a melanholiii în ficaţi mi-au scornit, cît, precum mă videţi, de tulburat înainte vă stau. Ce cereştii de s-ar milostivi şi cu atîta pohîrnirea faptei de s-ar opri, încă tot de viaţă nedejde aşi trage. Iară cursul izbîndirii visului, tot pre această cale de va merge, Inorogul de toată primejdiia scăpat şi mîntuit ieste, căci pasirea cea neagră, carea de corn nu i s-au putut lipi, tot cuvîntul şi lucrul împotrivă, împotriva lui biruinţă să nu aibă, va să să tîlcuiască şi leacurile cele peste fire date, sau de tot tăgăduite, rana şi boala poftei mele aşeşi de tot neisţelite va să rămîie (că rana poftii decît a fierului mai obrintitoare şi de pricina cît de mică mau burziluitoare ieste)." Dulăii amestecătura visului cu împrăştiitura altii voroave amestecată audzind, voroavii ce să răspundză / <232> nu putea şi visul cum ar tîlcui nu ştiia. De care lucru, iarăşi pre Hameleom dintr-aceste ce s-ar înţelege întreba şi visul ce s-ar tîlcui cerceta. El dzisă: „ A visului izbîndire într-acesta chip Dumnădzău să depărtedze, iară ceia care eu mai denainte am tîlcuit de izbîndire să o apropiiedze. Şi mai mult pentru vis în zădar cu gîndurile în deşert nu vă purtaţi, ce pentru povestea deşteptată lucrul a păzi nu vă îngăimaţi, şi de ce întîi şi mai cu temeiu viţi apuca fără zăbavă vă gătaţi. Că nu pre atîta Ionorogul, pre cît Şoimul lucrurilor noastrte să împoncişadză (că cine priieşte nepriietinului, acela nu priieşte priietinului), şi într-această dată oricine viaţa Inorogului pofteşte, acela cinăi spre moartea Corbului găteşte. Iară cît despre partea mea ieste, bine ştiţi că încă de demult îmbletele Şoimului nu-mi plăcea şi precum pentru vicleşugurile în prepus să întrăm era, mutarea sfatului celui dintîi îl arăta, precum v-am şi mai povestit. Iară acmu, iată, prepusurile melle la adevereală şi vicleşugurile lui la ivală au ieşit (că spre / [94] porunca stăpînească ce vicleşug mai mare a fi poate decît prieteşug şi frăţie a lega cu nepriietinul cel de moarte), precum şi Şoimul a face <232v> acmu s-au vădzut, carile, pre vrăjmaş ca acesta la mînă avînd, nu numai căci în toată pacea l-au slobodzit, ce încă şi departe ţiindu-l, spre a lui priinţă şi a vicleşugului părtăşie pre alţii a-i întoarce sileşte. Însă precum bine salamandra mă mustra că nu fietecui ieste dat jăratec a mînca (nici fietecui de lucruri aspre şi grele a să apuca să cade, ales cînd pricina asupritoare lipseşte). Dară de vreme ce eu, ticălosul, jăratecul am mîncat, în maţă neastîmpărat pojar ca acesta mi s-au aţîţat, oaîle ohendrii am băut, puii şearpelui am zămislit şi acmu iată că i-am şi născut, pre toţi cereştii milostivi cu plecăciune rog ca aceasta numai, iară nu alta, izbîndirea visului să fie. Că pănă aicea fortuna piciorul a călca de-şi va opri, tot oarece nedejde rămîne ca lucrul început la săvîrşit să să ducă, însă nevoinţă din inimă şi silinţă din suflet de să va pune (că nevoinţa sufereală cearcă, iară sufereala toate rabdă, iară răbdarea cu vreme mai mult izbîndeşte)." Dulăii dzisără: „ Dară acmu adevărat, peste ştiinţa noastră, Inorogul cu Şoimul împreunare să fie avut? Şi fără prepus cuvinte necădzute ca acestea cătră tine împotriva stăpînului nostru să fie grăit?" „ Cu bună samă, răspunsă Hameleonul, <233>şi aşe să-m aib parte de copiii pre carii acmu prin pîntece i-am născut (că bine ştiţi că într-alt chip naşterea copiilor firea mi-au tăgăduit) şi aşe roada săditurii carea am sădit şi zmiceaoa hultuoanei carea am hultuit să-mi crească, cît ieste minciună sau alt chip de blojeritură în voroava mea. Deci mai mult ceva de acestea a vă prepune vă părăsiţi şi cum mai curînd pentru lucrurile Inorogului şi pentru strîmbe îmbletele Şoimului Corbului ştire să daţi. Că amintrilea (rana obrintindu-să şi patima învechindu-să, a să vindica cu nevoie va fi) (căci pănă a nu flămîndzi, hrana a cerca a / [95] socolanilor, iară flămînd pe la uşile altora a să împrumuta, al leneşilor lucru ieste). Şi cătră acestea lucrul încă mai dintr-adînc a cunoaşte de viţi vrea, a şti vi să cade că a Şoimului fapte spurcate nu numai cu atîta să încheie, ce încă şi de alte ale vînturoase fantazii bine m-am adeverit, pentru carile fără nici un prepus adeverit sint." Dulăii aceia ce poate fi întrebîndu-l şi de va fi ceva de temeiu, pentru ca totdeodată monarhiilor ştire să facă, dzicîndu-i, Hameleonul răspunsă: „ Ieri, cînd soarele fruntea cailor spre apus şi carul spre coada ursului celui mic îşi întoarce, pre marginea prundişului / <233v> încoace şi încolea, pentru ca melanholiia să-mi răşchir, primblîndu-mă şi pentru lucrurile asupră-ne stăruitoare în multe gînduri învăluindu-mă , Moliia, carea blanele strică, în timpinare îmi ieşi. Eu, macar că nu de foame, ce pentru zăbava pre vîrvul limbii luînd-o, ea, săraca, de icoana morţii carea acmu dinainte-i sta tare înspăimîndu-să, cu mare umilinţă a mi să ruga începu şi: « Cruţă-mi viaţa, domnul mieu, dzicea, spre moale şi molatec trupşorul mieu aspru şi nedomolit nu te arăta, ce întîi doaî, trii jelnice a mele cu cele mai de pre urmă trase duhuri alcătuite stihuri şi olicăite cîntece ascultînd, vei cunoaşte că musele pre cei ce de la inimă le iubăsc cu darul profitiii îi împodobesc!" Care cîntec bineînţeles şi mie şi ţie şi pre lîngă noi încă multora viaţă a da, iară amintrilea neaudzit şi neînţeles, a multora aţa vieţii a curma poate. Eu îi dzişi: «(De moarte nu / [96] te teme şi de viaţă nu fi cu grijă), ce cîntecul ce ştii, mi-l cîntă, pentru carile împreună cu viaţa şi alte multe şi scumpe de la mine daruri vii lua, carile, după giuruinţa cuvîntului, îndată şi cu plineala lucrului vor urma.» Ea, dară, într-acesta chip cîntecul începu: / <234> «Cu penele Şoimul vîntul despicînd, Cu Bîtlanul negru cuvîntul puind, Corbul dinceput cu rău tirăneşte, Nici din hereghie pre drept stăpîneşte, Ce-n cuibul altora oaîle ce-au scos, Tare laba Şoimului le va da-le gios. Cel cu corn, iute, mai iute la minte, Ale sale cere cu svinte cuvinte. În curîndă vreme, după fulger, tunul Rău îi va detuna, din mulţi păn la unul.»/ [97] Aşijderea vii şti, domnul miei, dzisă Moliia, eu, ticăloasa, şi a mă naşte şi a mă hrăni din pieile jigăniilor obiciuită fiind, cu amăgeala blane socotind a fi, în nişte pene am fost întrat, de la carile şi cîntecul acesta acmu de curînd am învăţat. Penele dară, precum să videa, era de Şoim cu de Bîtlan amestecate, carile după sfîrşitul cîntecului, între sine o voroavă dulce şi iscusită ca aceasta a şopti începură. Şi întîi penele Bîtlanului cuvîntul apucînd, dzicea: Pre stăpînul mieu, acmu de curînd, Corbul l-au trimis, pentru ca împreună cu stăpînul vostru, Şoimul, de pază prin munţi şi prin gîrlele apelor să fie şi / <234v> nu ştim încă pentru alt oarecine (a căruia nume l-am uitat) aminte să le fie le au poruncit, ca doară a-l prinde putînd, nu ştim ce răutate să-i facă să gătesc. Însă ce vor putea isprăvi nu putem şti, de vreme ce, precum înţelegem, nu pre iuşor acesta lucru a isprăvi nedejduiesc. Iară penele Şoimului dzisără: Voi, puturoaseloe, cîte cuvinte aţi grăit, pre toate cu nu ştim, nu ştim le-aţi amestecat. Ce noi ştim că stăpînul nostru nici nebun, nici luat de minte ieste, ca organ răutăţii şi cleştele faurului să să facă şi ştiu că tot sfatul din rău spre bine şi din minciunos spre adevărat l-au mutat (că precum atocmirea mădularelor la frumseţea trupului, aşe atocmirea sfaturilor la podoaba înţelepciunii slujeşte). Adecă de strîmbă vînarea Inorogului părăsindu-să, ei pre cela ce i-au trimis să vînedze şi pre noi din pestriţe să ne facă negre, iară pre voi din negre să vă facă pestriţe, care lucru acmu, cu mijlocul celor ce ştiu văpsi acestea, ieste gata şi precum după fulger îndată tunul urmadză, aşe după sfat, cuvîntul în lucrul să va plini.» / [98] Acestea, o, fraţilor, de la lighioaia carea afară din toată patima noastră ieste am audzit şi, precum pentru / <235> începături, aşe pentru sfîrşituri, vreo ştire să aibă în ceva a prepune nu ieste. De care lucru, aievea ieste că probăziturile carile în obraz mi le arunca şi laudele cu carile pre Inorog preste nuîri rîdica cu a Moliii cuvinte foarte bine să potrivăsc şi decît lumina soarelui mai tare să adeveresc. Acestea, pre cît a mea proastă socoteală agiunge, cu un ceas mai înainte la o cale de nu să vor pune, mă tem că să nu cumva iasă, pecum penele dzicea, şi noi pre alţii a vîna îmblînd, să nu cumva vînedze alţii pe noi (că ce ieste după părete, ochiul muritoriu a videa, şi ce să va naşte mîne sufletul în muritoriu a cunoaşte nu poate). Pentru care lucru (tot cuvîntul ascultat, tot sfatul de întrebat şi tot prepusul cu chibzuită socoteală cercat şi scuturat trebuie)." Dulăii de acestea cu înformuite dovedele a Hameleonului tare adeverindu-să şi cuvintelor lui vărtos încredinţîndu-să, îndată pentru toate Corbului ştire făcură (că precum dulăii fricoşi de frundza clătită latră, şi coteii minciunoşi de pe urma şoarecelui, ca după a iepurelui cehnesc, aşe iuşorul la minte de toate să teme şi pentru adevăr minciuna pre lesne crede). Ce Hameleonul meşterşugul ritoricăi în poetică /<235v> mutînd, o sentenţie veche spre mai mare răul nou într-acesta chip le prociti: / [99] Adecă: Nu ieste bine, o, priietine, pentru fietece pricină la meşter a merge, Nici la toate altul să-ţi trebuiască, ce şi tu Fă fluierul, căci îţi ieste pre lesne lucrul. Acei vechi a lucrurilor cunoscători nu în zădar învăţături ca acestea supt slovele nemuririi au legat, ce pentru ca dintru ale sale următorii domirindu-să, spre folosul şi procopsala sa, cuvintele la faptă să aducă. De care lucru noi, macar că ştire Corbului facem aceasta sentenţie şi de la noi vreo clătire a să face trebuie, pentru ca doaî lucruri a dobîndi să putem: Una căci nevoia lucrului ce ne stă asupră poate să nu aştepte învăţătura de acolo, alta că ce din mintea noastră a isprăvi vom putea, aceia numai hirişă a noastră cinste să va chema. Iară amintrilea, noi totdeauna ucinici şi alţii meşteri vor rămînea, nici toată nedejdea curmînd în toate ceasurile, / <236> ca puii golaşi, cu gura căscată, hrana de la alţii să aşteptăm, ce bună inimă făcînd, bărbăteşte de isprăvirea lucrului să ne apucăm. Că precum am şi mai dzis, că de va rămînea a visului tîlcuire numai pănă aicea, alaltă tîlcuire toată nelucrătoare va rămînea şi doritul săvîrşit odată cu bucurie tot vom videa. Pentru carile, bună nedejde mi-au rămas, de vreme ce Şoimul, în mine deplin credinţă avînd, precum iar şi la acelaşi loc cu Ionorogul ieste să să mai împreune mi-au arătat. Care vreme în minte ţiind-o, altă dată somnul nu vise, ce trezviia lucruri deplin îmi va arăta, şi / [100] aşe socotesc că de laţurile ce i-am întins tot nu va scăpa." Deci dulăii în chip ca acesta scrisă cătră Corb trimasără: „ Monarhiii monarhiilor şi domnului domnilor, stăpînului nostru milostiv, noi credincioasele slugi şi plecaţii robi, ogarii, dulăii, coteii şi Rîsul, cu multă plecăciune, la pravul pragului puternicului nostru stăpîn, nevrednicile noastre obraze ştergînd, de la toate cereştile puteri, bună pază şi fericită viaţă rugînd, biruinţă a toată împotrivirea şi supunerea a tot nepriietinul poftim. Cătră aceasta, în ştire facem că precum cerescul / <236v> Vultur martur cuvintelor şi cunoscătoriu inimilor ne ieste, că nu de vreo zavistie porniţi, nici de vreo pizmă clătiţi, ce de adevărate tîmplate lucrurile părţilor acestora (adecă la Grumadzii-Boului *[101], unde împotriva nepriietinului de obşte şi pentru vînătoarea vrăjmaşului Inorog trimişi sintem) însămnăm şi înştiinţăm. Va şti dară domnul nostru milostiv că în ceste dzile cu osteninţa a unor priietini credincioşi şi prinţ multe crunte ale noastre sudori, cît şi talpele prin aspre şi ascuţite stinci călcînd ni s-au beşicat şi prin dese şi ghimpoase hinciuri scociorînd părul ni s-au jupuit şi piielea ni s-au despoiat, şi aşe, după multe priveghiri şi alergări, pre acel de cap nepriietin la mare strîmptoare l-am coborît şi în mîna Şoimului ca în nerupte şi nedezlegate legături l-am lăsat, cu toţii bună nedejde avînd ca şi osteninţele noastre în deşert să nu iasă, şi acel cumplit nepriietin sfîrşit răutăţilor să-şi puie. Ce Şoimul (pre carile pentru mai mare credinţa şi mai bună nedejdea l-ai fost trimis), după ce cu dînsul faţă la faţă au vinit, nu ştim, cu ochii, ca vulpea pe cocoş, l-au fărmăcat, au cu cuvintele, ca sirenele cu cîntecele, l-au aţipit şi l-au amăgit? / <237> Atîta ştim că nu numai căci nu l-au prins, nu numai căci nepipăit l-au slobodzit, ce încă şi una cu dînsul într-un prieteşug şi într-o inimă legîndu-să, mare dragoste între dînşii să arată, atîta cît, nu numai căci despre goana lui ne opreşte, ce încă şi pre noi, ca vicleşugului lui părtaşi să ne facem, tare ne sileşte. Aşijderea Bîtlanul (carile mai pre urmă pentru paza gîrlelor s-au trimis), în partea lor dîndu-să, toate tainele şi toate silţele cătră Inorog ne descopere, cît un păr de pe noi de ne-ar năpîrli, preste ştiinţa nepriietinului să fie cu putinţă nu ieste. Cătră acestea, / [102] foarte bine şi din chipuri de credinţă vrednice, tare ne-am adeverit, adecă Şoimul penele schimbîndu-şi, din pestriţe negre, iară a Bîtlanului din negre pestriţe să le facă. De care lucru, acestea nu în puţin a să lua trebuie (căci bucăţeaoa aluatului la toată covata destul ieste şi din scînteia mică, mare pojar a să aţiţa poate). La carea proasta noastră minte alt leac a afla nu poate, fără numai Şoimul şi Bîtlanul, dintr-această slujbă scoţindu-să, la monarhie să să cheme, ca pentru vicleşugul carile au făcut dovedindu-să, cu ceia ce li să cade pedeapsă să li să plătească." Cartea acestora decît cerneala mai cu negre pîri plină şi într-acesta chip împodobită era. Iară Şoimul, precum mai sus s-au pomenit, dacă de la împreunarea Inorogului s-au despărţit, după cuvîntul carile îi dedese, şi el carte ca aceasta alcătuind, cătră Corb au trimis: După titul. „ Bine ştie domnul mieu milostiv că după porunca carea mi s-a dat, la Grumadzii-Boului împreună cu toţi dulăii, în tot chipul de nevoinţă, spre a Inorogului vînătoare am silit şi am nevoit, atîta cît nici o piatră neclătită şi nici un unghiu nescociorît şi nici un meşterşug neispitit n-am lăsat (ce celea ce norocul nu sloboade, nevoinţa batgiucuresc) şi nicicum cu de-a sila la mînă să-l aducem n-am putut. Ce iarăşi, după porunca carea am avut, cu mijlocul Hameleonului, cuvinte de pace şi sămn de prieteşug i-am trimis socotind (ca cea cu rău a isprăvi n-am putut, cu bine a isprăvi să ispitim). Carile, întîi cuvintelor, apoi giurămînturilor mele încredinţindu-să, la un loc ne-am împreunat şi tot feliul de voroavă / [103] cu dînsul am scuturat. Ce cîte prin multă vreme am vorovit, toate a să scrie şi multe sint şi nu toate urechile a le suferi pot. Iară toată încheietura cuvintelor / <238> ieste aceasta: Pacea şi liniştea cu toată inima pofteşte, însă a să încredinţa prea cu anevoie a fi arată, de vreme ce de multe ori şi prin multe chipuri aceasta s-au ispitit şi totdeauna şi în cuvinte, şi în fapte amăgit şi viclenit s-au aflat. Care lucru, eu tare tăgăduindu-l, cu multe chipuri de voroave, fără fiinţă dreptatea a-i astupa mă siliiam (că cei ce a păcii aşedzători sint, pentru ca cele cu cuviinţă şi spre împăcarea inimilor sint să aşedze, şi minciuni a grăi slobodzenie au, ca capetele rîdicînd şi înălţînd, mijlocele a ţinea să poată). Ce el, cu multe şi mari argumenturi şi nebiruite dovede şi mai vîrtos cu scrisorile carile a mînă avea, dreptatea lui şi amăgeala noastră arăta. Atîta cît ce să-i răspund n-am mai avut, de care lucru cu toate cuvintele lui cu socoteală şi toate jalobele lui cu dreptate a fi mi s-au părut. Şi într-acesta, domnul mieu milostiv, adeverit să fie că amestecătorii de răutăţi şi a păcii nepriietini într-alt chip îl zugrăviia, iară eu la dînsul alt chip am cunoscut. Deci ce priinţa adevăratii mele slujbe mă îndeamnă şi adevărul pofteşte, dzic, ca jiganiia aceasta nu de neprieteşug, / <238v> ce de prieteşug vrednică ieste, căci într-îmbă mîna gata şi neferit ieste. Pentru acestea, dară, cu îndrăzneala şi voia vegheată carea la lumina negrimei tale neapărat am, mă rog: ca ce pofta şi voia domnului mieu milostiv ar fi, cum mai curînd chiar răspuns să aib, căci pănă în vremea a 1 500 de minute, soroc răspunsul puind, pănă la aceia vreme goana neprietinească în odihna prietinească precum va sta cuvînt i-am dat." / [104] Corbul, dară, aşe din doaî feliuri de scrisori luînd, cu doi ochi, doaî cărţi citiia, şi cu doaî urechi, doaî poveşti împotrivă audziia. Ce ochiul cel drept cu urechea dreaptă pe cartea dulăilor fu şi mincinoasă cuvintele şi clevetele lor ascultă. Iară ochiul stîng şi urechea stîngă pe slovele curate şi cuvintele adevărate întorcînd, toate dzisele îndărăpt şi tot adevărul în minciună luî (căci minciuna după nevoie decît adevărul împotrivă la cei stăpînitori mai mare încăpere are). Deci dulăilor răspuns dede, precum pre Şoim şi Bîtlan de acolo rîdicînd, ceia ce li să cade îşi vor lua plată, iară ei, în tot chipul silind, lucrul în slab să nu lasă şi ori în ce fel s-ar putea, numai la mînă nepriietinul să vie, să nevoiască, pentru carea mare mulţemită şi de aceia slujbă vrednice daruri / <239> vor lua. Iară din pricina lenevirii lor, lucrul într-alt chip de va fi, fără grea certare şi fără a cinstei scădere să scape nu vor putea. Iară Şoimului într-acesta chip răspuns trimasă: „ Cartea ta am luat şi într-însa cuvintele inimii Inorogului am citit. Deci iată că-ţi dzic: nu să poate, nu să face, nu să află, cătră mine altă dată a scrie te părăseşte. Iară Inorogului cuvînt de pace supt giurămînt cît de tare dă, şi numele cerescului Vultur la mijloc puind, pre nepriietin a amăgi nu te sii (căci la noi doftori sint carii, daruri bune vădzind, boala păcatelor cît de grea a tămădui pot), [105] (muritorii a nemuritorilor voie a amăgi cum pot ispiti?). Ce ori în ce chip ar fi, încă o dată la locul prundişului a-l coborî sileşte, de unde altă dată ca de altă, să nu cumva mai scape, nici frica giurămîntului de la îndrăzneala izbîndii a te opri pricină să pui (că pre nepriietin a-l birui numai voia noastră cearcă, iară tot feliul de meşterşuguri şi de vicleşuguri a face pravila locului nostru sloboade). Că în monarhiia noastră vestit şi de la toţi adeverit axiomă ieste (cu mortul, decît cu viul, giudecată a avea, mai lesne, şi de păcatul nevădzut, decît de nepriietinul vădzut, a te curăţi mai / <239v>pre iuşor ieste). Că cînd jiganiia aceia dintre vii va lipsi, atuncea numai noi precum adevărat între vii ne odihnim ne vom putea numi. Deci cum mai curînd, după porunca noastră sau isprăvind, sau neisprăvind lucrul, pre Bîtlan împreună cu tine luînd, aicea să vii, căci alte lucruri şi alte trebe într-alte părţi a împărăţiii noastre s-au tîmplat, la carile pentru ca cu mîna ta să să isprăvască, sintem să te trimetem. Iară pentru / [106] aceia slujbă într-acea parte, iată că pre fratele fratelui, vărul vărului şi nepotul nepotului, Uleul, trimetem, carile îndată acolo ce va sosi, tu, fără altă zăbavă sculîndu-te, să vii. Într-alt chip să nu faci. Acesta-ţi scriem." <240> [107] PARTEA A OPTA. Amînduror părţilor răspunsurile într-acesta chip viind, dulăii cătră Hameleon a Corbului socoteală îndată descoperiră şi pentru venirea Inorogului la împreunare foarte amintea să-i fie cu multe giuruinţe îl rugară. (Ce pietrii rătunde din vîrvul dealului puţină urnire îi trebuie), căci el altă treabă nu avea, fără numai ce dzua împreunării lor păziia. Iară Şoimul <240v>, vădzind că după făgăduinţa carea cătră Inorog făcusă răspunsul nu-i vinisă, nici inima Corbului spre pofta adevărului să plecase, ce supt numele credinţii încă mai fără lege vicleşuguri să facă îi porunceşte, socoti (că mai bine ieste într-o dzi o mie de ori a muri decît ochiul cel ce toate într-ascuns vede o dată a amăgi), şi tot adevărul cătră Inorog descoperind, adevăratul prieteşug să-i dobîndească aleasă, pentru ca din viitoarea-i primejdie norocul a-l feri de nu va învoi, încailea pre dînsul de acea imăciune curat şi neimat să-l cunoască. Deci /[108] Şoimul de vicleană cartea carea dulăii cătră Corb scrisese nicicum de ştire avînd, şi precum vicleşugul Hameleonului nicicum prepuind, Hameleonului ştire trimasă ca cum mai curînd să vie, căci are cuvînt să-i grăiască şi poruncă să-i poruncească. Hameleon, pururea grijea vremii răspunsului şi a împreunării lor purtînd, fără altă zăbavă, sărind, la Şoim să dusă. Cătră carile Şoimul: „ Du-te, dzice, o, priietine, şi Inorogului ştire dă precum răspunsul ce aşteptam mi-au vinit, deci, oricînd va putea, iar şi la locul dintîi împreunare să avem îl poftesc, căci singur, de ar fi cu putinţă, unde să află aş merge, dară mă împiiedecă. Întîi că, mărgînd eu acolo, alalţi tovarăşi poate într-alte prepusuri să între, a doa că macar că pentru prepusuri vînturoase ca acestea atîta aminte nu mi-ar fi, ce în trecutele dzile, după vînarea unii Potîrnichi, mai vîrtos decît s-ar fi cădzut slobodzindu-mă, cîteva pene din aripa dreaptă mi-am betejit, deci, pentru ca să să îndreptedze, cîteva dzile / [109] în odihnă să mă aflu doftorii mi-au poruncit, şi aşe, la înălţimea munţilor a mă sui peste putinţă îm ieste." Hameleonul, poruncă lui plăcută şi dorită ca aceasta audzind, mare bucurie luă şi tîlcuirea visului său cea dintîi iarăşi tare a nedejdui apucă. Ce acestea dară, în gînd clocotiia, iar din cuvînt cătră Şoim dzisă (cu îndrăzneală grăind şi pentru cuviinţa dreptăţii pomenind): „ O, domnul mieu, înţelepţii cuvintele îndesite a suferi obiciuiţi sint, cu care sentenţie şi eu sprijenindu-mă, pentru adevăratul mieu priietin o obrăznicie cădzută şi o asupreală întregilor la minte plăcută cătră tine de voi arăta, iertăciune să aib mă rog. Mă rog, dară, domnul mieu milostiv, să nu cumva osteninţele mele în zădar să iasă, adecă împreunarea aceasta să nu cumva spre scăderea cinstii Inorogului să fie, că preum bine ai cunoscut <241v>, dreptului acestuia grele năcazuri şi nespuse strîmbătăţi i s-au făcut şi încă altele mai mari a i să face (pre cît pociu cunoaşte) urîtorii dreptăţii cu multe chipuri mă tem că nevoiesc, că precum şi mai denainte am dzis (cine adevărat iubeşte gînduri de negîndit gîndeşte şi prepusuri de neprepus prepune). De care lucru, iarăşi mă rog, obrăzniciia mea în vină să nu să ţie, şi eu iată că după porunca ta ştire îi voi da, iar el, după cuvînul carile au dat, soarele îndrăpt poate să să întoarcă, iară el din socoteală-şi să să mute pecum peste putinţă ieste adeverit sint. Deci el acmu viind, să nu cumva alte meşterşuguri de vicleşuguri să fie, şi apoi toată ocara asupra mea va rămînea şi toată lumea numele vîndzătoriului şi porecla de răufăcătoriului mie îmi va punea. Ce nu atîta pentru strîmbă poreclitura mea, cît pentru fără cale doseditura lui m-aş pedepsi." (o, jiganiie făţarnică, o, vas spurcat şi lingură scîrnavă, cum răutatea în inimă amestecînd, cu gura cele ce ştiia că-i vor vini, pentru ca asupra altora să cadză, cale le găteadză). Şoimul, de spurcat vicleşugul lui aşeşi nicicum prepuind, de acestea ce-şi prepune nicicum grijă să nu poarte tare îl adeveri, şi precum (mai bine / <242> fără purtarea duhului, decîtă cu purtarea ocărîi a fi socoteşte) îi dzicea. / [110] Hameleonul acmu deplin cunoscînd precum gîndul Şoimului nicicum spre răul Inorogului nu să pleacă, ce cinstea cuvîntului decît viaţa mai scumpă ţine, de acolo ieşind, întîi la dulăi să dusă, şi toate cîte Şoimul îi poruncisă şi pentru vinirea Inorogului la împreunare, precum peste puţine dzile ieste să fie, le spusă. Apoi la crocodil alergă, cătră carile cu mare îndrăzneală: „ Bucură-te, domnul şi stăpînul mieu milostiv", dzisă. Crocodilul: „ Ce poate fi aceasta a ta lascavă şi voioasă arătare? Oare ţie vreun bine, au altuia vreun rău undeva ai simţit?" (Că zavistnicii pentru răul altora decît de binele său mai mult să bucură). Hameleonul dzisă : „ Amîndoaî părţile întrebării, o, domnul mieu, adevărate şi precum sint le-ai cunoscut. Şi cum să nu mă bucur, de vreme ce prada ţ-am apropiiat, vînatul la strîmtori ţ-am încuiat, masă întinsă ţ-am deşchis şi bucate săţioase ţ-am gătat şi, în scurt dzic, toate după poftă şi după voie s-au tîmplat? Că, iată, în ceastă sară Inorogul la prundiş să coboară, la uşile a toate poticile dulăii stau gata să puie zăvoară, <242v> toate întrărilele şi ieşirile lui viteji vînătorii şi neosteniţi gonitorii tare le străjuiesc şi vîrtos le păzesc (căci aşe cu dulăii să vorovise). Deci altă cale de scăpare şi potică de fugă nu-i rămîne, fără numai doară în apă să să arunce, unde domnul mieu cîteva ceasuri a străjui de nu să va lesni, fără greş de biv pradă domnul mieu va dobîndi, eu asupra nepriietinului voi izbîndi şi preţul îndzăcit şi însutit îmi voi plăti. La straja nopţii dintîi pogorîrea la prundiş îi va fi, paza dulăilor despre alte părăi nu va lipsi şi, aşe precum socotesc, bucată gata în gura domnului mieu va vini." Crocodilul, acestea / [111] audzind, să veseli, însă cătră Hameleon într-acesta chip întrebarea vrăjbii pusă: „ Eu, pre cît din sunetele cuvintelor lumii am putut înţelege, tu şi cu Inorogul mare dragoste aveaţi şi odînăoară într-un loc nedespărţiţi lăcuiaţi, atîta cît sufletul tău de a lui lipit să fie fost să părea. Dară acmu această vrăjmaşă nepriietinie şi de moarte asupră-i viclenie din ce pricină să fie tîmplat? Cu dreptul voi să-mi spui." Hameleonul, de nenendejduită întrebarea ca aceasta, deodată tare să ului (că minciunoşii în voroavele tocmite să dezvălesc, iară la întrebările <243> fără veste ca bezmeticii să uluiesc). Iară mai pre urmă, precum să dzice cuvîntul (minciunosul tatăl minciunii şi minciuna fata minciunosului ieste), îndată minciuna zămisli şi spurcata basnă născu, dzicînd: „ Aceasta întrebare pănă acmu nici din priietini, nici din nepriietini cineva m-au mai întrebat, în care lucru ascunse şi de nedescoperit taine să cuprind, nici cătră alt chip o dată mieu acesta lucru a mă întreba şi dreptatea carea asupra lui aşi avea a afla învoieşte, pre cît mai pre scurt voi putea (de vreme ce la Inorog a mă duce vremea mă grăbeşte) , a te înştiinţa mă voi nevoi. Va şti dară domnul mieu milostiv că părintele mieu era Apariu, carile în toate dzilele apă la fîntînele de singe a aduce obiciuit era. După ce şi au mai la vîrstă am sosit şi cofa în mînă a rîdica, apa din fîntînă a scoate şi coromîsla pre umere a purta a putea /[112] am început, cu tată-mieu împreună adese fîntînele cele de singe la rădăcinele munţilor vrăjbii izvorîtoare cercetam. Munţii aceştea, departe, în Ţara ce să cheamă Pizma, să află, despre partea răsăritului, pre marginea ocheanului în sus, spre crivăţ, şi în gios, spre amiadzădzi, în lung şi în / <243v> lat atîta de mult să trag, cît cei ce nepărăsit drumul carile pre la rădăcinele lor merge au ţinut dzic precum pănă la ocheanul apusului ocolesc şi ca un zid în giur împregiur toată rătundzala pămîntului îngrădesc. Aşe, noi dară pentru trasul apii adese la acei munţi mărgînd şi din care izvor apa mai cruntă şi fierbinte ar fi ispitind (căci apa aceia cu fierbinteala, iară nu cu răceala setea stîmpără), odată în vîrvul unui munte prea înalt ne-am urcat, în vîrvul a căruia un puţ prea adînc şi mai să dzic fără fund am aflat. Din gura puţului ciutura cu hîrzobul slobodzind, după ce cît era funia de lungă au mărs, după ce învălitorilor capetelor şi încingătorile mijlocelor la capete am adaos, cu mare nevoie de fundul puţului agiungînd, precum de o umedzală ciutura să fim împlut am simţit. Iară după ce vasul afară scoasem, vădzum că nu umedzală roşie, ce albă era, din carea, gustînd, precum adevărat lapte ieste am cunoscut. Şi îndată, precum muntele cela de lapte izvoreşte să fie ne-am adus aminte. Îndată ce laptele gustaiu, din fundul puţului un tînguios glas: «Vai, ţiţişoarele mele, lăptişorul mie, cine dintre muritori te-au tras? Cine din cei nemuritori vreodată te-au băut? Cine ieste îndrăzneţul şi obraznicul acesta carile pieptul / <244> Biruinţii a apipăi şi ţiţişoarele fiicăi miele de gurguie a suge nu s-au temut?» Tată -mieu, glasul acel aşe de tîngăios şi aşe de mîngăios audzind, îndată descîntecul necromandiii asupra laptelui a descînta începu (căci precum duhul Biruinţii să fie într-acesta [113] chip strigat pricepusă). Laptele, după descîntec, îndată a să închega şi mădularele unul după altul a să lega începură. După aceia vinele preste oase întindzîndu-să, toate părţile trupului a să clăti şi supţirea peste dînsele pelicioară a să lipi vădzum. Şi aşe, îndată o ficioară ghizdavă şi frumoasă denainte-ne în picioare stătea, carea cu ochii sigeta, cu sprincenele arcul încorda, cu faţa singe vărsa, cu budzele inima spintica, cu mijlocul viaţa curma, cu statul morţii rîdica, cu cuvîntul dzilele în cumpănă măsura, cu răspunsul sufletul de la mornînt înturna, iar cu singur numele Biruinţii toată frumseţe biruia şi covîrşiia. Pre aceasta într-acesta chip, o, domnul mieu, vădzind-o, îndată în inimă rană nesuferită şi boală netămăduită simţiiu şi cătră părintele mieu, «o, tată, căci lucru primejdios ca acesta a videa m-ai născut» că decît rana dragostelor şi decît boala iubostelor mai primejdioasă nici ţirulicii <244v> au vădzut, nici doftorii au audzit) «şi decît meşterşugul pre morţi a înviia mai bine meşterşugul pre mine a mă omorî sau a nu mă naşte să fi învăţat» (că în statul acesta a vieţii de dragoste pătimitoare, moartea decît viaţa mai poftitiă ieste). Tatăl mieu, în nerupt lanţului dragostelor legat şi aşe de tare înfăşurat vădzîndu-mă, dzisă: «Bodzul dragostei, o, fiiule, fiiul Afroditei ieste, pre carile nu după micşorimea vîrstei (căci pururea [114] copil ieste), ce după tare arcul ce trage şi ascuţită sigeata ce în ficaţi înfige cei ce-l măsură îl cunosc. Ce cît spre această a ta de curînd scornită patimă lucrul ar pofti, fii cu bună inimă, că cela ce cu cuvîntul şi cu meşterşugul farmăcului necromandiii din lapte ficioară a face au putut, din ficioară spre pofta nevestirii inima a-i pleca cu multul mai pre lesne va putea. Numai atîta căci de împotrivnic norocul tău (carile muritorilor niciodată deplin nu vine) foarte rău îmi pare, de vreme ce ficioara aceasta, din lapte născută fiind, din fire starpă a fi firea au lăsat-o, nici pîntecele ei spre zămislirea simenţiii locuri ş-au gătat. Unul i-ar fi leacul (pre cît adîncă eşterşugul mieu a afla poate), / <245> ce şi acela pre cît cu anevoie îi ieste aflarea, cu atîta mai cu nevoie ieste aflîndu-l cu dînsul după voie cineva a să sluji.» Eu cătră tată-mieu dziş: «Pentru stîrpie şi pentru a zămislirii leac a cerca lucru mai pre urmă trebuitoriu ieste, ce acmu deodată leacul nesuferelii mele fără zăbavă aflînd, alalte leacuri de vor trebui, mai cu vreme vom putea cerca» (că înţelepţii întîi nevoia, apoi treaba caută). Şi ce mai mult, o, domnul mieu, cu voroava să ocolesc? Tatăl mieu îndată descîntecul dragostelor în capul ficioarii descîntă şi, trii părţi din cosiţă-i zmulgîndu-i, unul la grumadzi, altul la braţe, iară al triilea la mijloc îmi învălătuci, cu carii precum sufletul ficiorii de tot trupul mieu să să fie legat şi inima ei, în sufletul mieu să fie întrat îi păru. Şi aşe, ea ochii de la pămînt rîdicîndu-şi, ca lumina soarelui în stele oglindă frîmseţelor ei mă făcu şi în mine pre sinea şi în grozăviia mea frîmseţe ei a videa i să părea (că ochii dragostelor nu ce ieste, ce cum îi plac văd). În scurt, pe Biruinţă dragostele o biruiră [115], şi Diana Afroditis a să face priimi. Iară a doa dzi părintele miu, din somn deşteptîndu-să, dzisă: «Eu în dzile bătrîn şi la ani învechit sint, / <245v> o, fiule, ce cuvintele mele pomeneşte. Între a lumii jigănii Inorogul să află carile în vîrvul cornului mare vîrtute poartă şi împotriva a toată pătimirea putere are. Deci, vreodînăoară cu dînsul a te împreuna de ţi să va tîmpla, pre cît vii putea în prieteşugul lui vîrtos a te lega sileşte, că el numai pîntecele Biruinţei spre roada simenţiii neamului tău a deşchide poate.» Aşedară, părintele mieu, Apariul, învăţătură dîndu-mi, dintre vii au ieşit. Iară eu în multă vreme cu Biruinţa la un loc şi într-un pat vieţuind, nicicum numelui următoriu şi neamului adăogitoriu de la dînsa să iau nu m-am încrednicit. Deci tîrdziu mai pre urmă, de învăţătura părintelui mieu, carea pentru Inorog îm dedese, aminte aducîndu-mi, toate pustiile Aravii a cerca şi toate părţile lumii a cutriera nu m-am părăsit, pănă locul şi lăcaşul Inorogului am aflat. Aflîndu-l, de dînsul cu mare cinste m-am lipit, tovarăş în toate căile nedespărţit şi slugă în toate slujbele neostenit m-am făcutu-i, nici în viaţa mea altă plată sau simbrie i-am poftit, fără numai odată macar vărvul cornului lui de moale pîntecele Biruinţei mele să lipască am nedejduit. / <246> Şi pentru ca pologul stidirii să să rîdice şi supt singurătate acoperemîntul necunoştinţii să să arunce, de multe ori şi mai în toate dzilele, la culcatul şi la sculatul lui, eu trebe în cîmp îmi scorneam, iară Biruinţei lîngă dînsul să să afle îi porunceam. Ce împietrită inima lui nicicum spre stîrpirea pîntecelui ei a să milostivi nu s-au muiat, ce în zavistiia neamului şi seminţiii mele neclătit au stătut. Eu, într-această asprime şi neînduplecare vădzindu-l, aievea simbriia slujbei şi pofta inimii, carea îmi era, cerîndu-i, cu mare urgie şi mînie, simbrie ca aceasta a-mi da au / [116] tăgăduit, şi precum el Dianii, şi nu Afroditii, să fie închinat apofasisticos mi-au răspuns. Acmu dară, o, domnul mieu, ce mai mare dreptate şi ce mai dreaptă pricină spre izbînda lui a mi să da ? Şi ce mai uscată iască spre aţiţarea răsplătirii decît opreala simbriii şi tăgada dreptei pofte a să afla poate? Şi aceasta ieste pricina vrăjbii cu carea pănă la moartea mea a nu-l intiri nu voi părăsi şi precum bună nedejde am, astădzi izbînda mea şi plata lui, precum ţ-am spus, îndzăcit şi însutit să va plini." Aşedară, Hameleonul sfîrşit spurcatei şi năpăstuitoarei basne puind / şi toate vicleşugurile pre cît mai pre ascuns putu alcătuind, în munte la Inorog să sui, cătră carile, cu multă plecăciune plină de mare înşelăciune închinîndu-să, dzisă: „ Leul şi Vulturul ceresc în veci lăudat şi toate pasirile şi dobitoacele cereşti preste veci slăvite să fie, carii faţa domnului mieu cea de lumină slobodzitoare şi sănătatea lui ceia ce-i lumii trebuitoare în statul său a videa m-au învrednicit. Cătră acestea, dumnealui Şoimul cu plecăciune sănătate trimiţind, roagă şi pofteşte ca, după făgada carea aţi dat în această sară de iznoavă, dorita-ţi împreunare a avea să poată, căci toate după voie a-ţi povesti are." Inorogul, amînduror închinăciunilor celea ce li să cuviniia de priimire răspunsuri dînd, dzisă: „ De împreunarea Şoimului cu dragoste bucuros sint (că cu priietinul adevărat şi de credinţă vrednic, cineva împreunare şi voroavă trebuitoare a avea, între cele de frunte fericiri să numără ), însă această sară, după poftă-i a face o pricină (şi aceasta dreaptă precum mi să pare) mă opreşte, de vreme ce noi sorocul neprieteşugului şi dzua prieteşugului pănă în 1500 / <247> de minute pusesem, şi acmu, peste soroc răspunsul trecînd, urmadză ca şi legătura datelor cuvinte să să fie rupt. De care lucru, înnoirea giurămîntului şi întărirea cuvintelor trebuitoare [117] şi într-îmbe părţile folositoare a fi socotesc, cu carea odihnindu-ne, afară din tot prepusul iarăşi la locul ştiut să ne împreunăm. Că macar că despre imeniia şi întregimea Şoimului lucru împotrivă nu-mi prepuiu, nici la giurămînturile o dată date, cu vremea urgiia cereasc a să răsufla socotesc (că tot cel ce la tot cuvîntul necredzătoriu şi la tot giurămîntul prepuitoriu să arată, acela de călcarea a tot giurămîntul pururea gata ieste). Ce de la buni priietini la ureche mi-au vinit precum crocodilul la ţărmurile apei să fie pădzind, de la carile poate ceva prin neştiinţă înalgiosul să mi să facă." Hameleonul, pentru numele crocodilului din gura Inorogului audzind, vicleşugul ascunsului inimii tare îl tulbură (că pre cît ştiinţa bună, în tulburare, mîngăiere, pre atîta ştiinţa rea, în lineşte, tulburare aduce). Şi cu grele giurămînturi şi straşnice blăstămuri a să giura şi a să blăstăma începu, precum acestea nighina nepriietinului între sămînţa grîului şi / <247v> mugurul pădureţ în hultoana domesnică hultuită să fie. „ Însă iarăşile, o, domnul mieu, de vreme ce ca acestea la urechile-ţi s-au sfîrşit (...), aibi grijă (că vicleşugul înţeleptului cu multul mai cumplit ieste, decît a nebunului). (O, piiele diavolului supt părul dracului. Cu ce fel de împletecituri următoare ocara-şi supt numele altuia mai denainte a o vîrî sileşte). Că domnul bine ştie (că firea decît deprinderea mai veche ieste şi totdeauna clevetele rele strică obiceele bune), de unde poţi prepune că dintr-aceste sunate să fie vreunele şi adevărate. Iară cît despre partea mea / [118] ieste, pre chipul nezugrăvit mă giur, că despre partea Şoimului nici în voroavă meşterşug şi-n în fapturi vicleşug macar cevaş n-am priceput (caută aicea giurămîntul vicleanului supt numele dreptului acoperit). Însă eu spre toată porunca de binelui mieu făcătoriu macar cum nu mă voi lenevi, ce iată, în pripă înapoi mă voi întoarce şi de acestea prepusuri foarte tare a te adeveri şi a te odihni voi sili. Aşedară, Hameleonul întorcîndu-să, în cale gîndurile cele fără cale procitiia şi de pomenirea străjii crocodilului nu puţină întristare <248> simţiia, ce ca valurile ţărmurii una după alta chitelele inima îi izbiia, socotind precum silţa i s-au vădit şi laţul i s-au descoperit. Apoi iarăşi singur şie parigorie şi mîngăiere făcîndu-şi, în sine dzicea: „ Pentru crocodil Şoimul cevaşi macară nu ştie, carile, de ar fi ştiut adevărat, ştire i-ar fi dat. Dulăii şi Rîsul să-i spuie, de ar fi şi vrut, n-ar fi putut, căci nici vremea i-au lăsat, nice strîmtorile drumurilor acestora cale le-au dat. Eu singur, nu lui, nu altuia să-i spuiu, ce aşeşi de aşi şti că piielea de pre mine ştie cele ce dzac în mine, singur mie samă făcîndu-mi, de care brad în ceastă pădure ieste mai înalt, de acela m-aşi spîndzura. Ce altă nu ieste, fără numai Inorogul nici o parte a primejdiii în prepusul gîndului neadusă nelăsînd (căci înţeleptul mai mult de cele împotrivă decît de cele după voie chiteşte), de lucrul ce-şi prepune, precum adevărat să fie înţeles dzice, şi ce nu ştie, arată că ştie, pentru ca adevărul ştiinţii să agonisască." Ce după lineştea mîngăierii aceştiia, iarăşi furtuna întristării i să scorniia, dzicînd: „ Bine macar că de crocodil adevărat ştiinţă nu are, dară iată că de dînsul prepus are, de ce are / [119] prepus are şi grijă, / <248v> de ce are grijă are şi pază, şi cu paza bună din primejdiia rea poate să scape. De care lucru, acmu toată putere meşterşugurilor să-mi cheltuiesc trebuie, pentru ca din prepusul ce au întrat să-l scot şi după pofta voii mele la locul prundişului să-l cobor, în carile toată nedejdea tîlcuirii visului mieu să sprijăneşte." Acestea răul rău gîndind şi cu chiteala învăluindu-le şi dezvăluindu-le, la Şoim sosi, cătră carile, după închinăciune, într-acesta chip grăi: „ La Inorog am fost, de cît poruncă mi-ai dat, pre amănuntul i-am spus. La lucru gata şi la cuvînt stătătoriu l-am aflat, numai pentru vinirea îndată o pricină află, ce şi aceia cu întreagă şi înţeleaptă socoteală ieste, de vreme ce dzice că sorocul carile ai fost pus să fie trecut, pentru carile de iznoavă adeverinţa cuvîntului pofteşte. Mai ieste şi altă pricină, carea oarece în gînduri puindu-l, nu puţin vinirea-i înpiiedecă, adecă precum de un crocodil să fie înţeles, carile, sau pentru dînsul sau după obiceiul lor, trecătoarele apelor să fie pădzind şi sau cu ştiinţa a altor dulăi să nu cumva preste ştiinţa ta ce nu gîndeşte el şi ce nu-i pofteşti tu să i să tîmple. Pentru / <249> carile a-l mîngăia, cu fel de fel de socoteli şi cu multe giurămînturi din prepus a-l scoate căt am putut am nevoit, şi precum acestea sint să nu le creadză (ia aminte vicleană voroava a viclenii jigănii). Aşijderea, despre partea ta unde ca acestea să să lucredze, lumea de s-ar clăti, peste putinţă ieste, nici dulăii, sau altcineva, preste ştiinţa ta ceva, nu numai a face, ce aşeşi mai nici a gîndi să nu poată l-am adeverit (căci eu, robul tău, aşe ştiu, aşe şi credzu). Ce el în cuvintele mele de tot a să odihni poate să nu poate. De care lucru, cu tot deadinsul din prepusuri ca acestea să-l scoţi trebuie, ca binele cu bine făcînd, / [ 120] toate deplin şi cum cinstei tale să cade să să isprăvască (că păscarii răutăţii undiţile vicleşugului spre vînarea şi moartea binelui din faţă pănă în fundul mării necunoştin ii aruncă)." Şoimul, despre inima sa curat ştiindu-să, pentru alţii lucrul a cerca să apucă, şi aşe, îndată pre dulăi la sine chemînd, de au ceva ştire pentru îmbletele crocodilului vîrtos îi întreba. Şi alalt vicleşug ascundzind, pentru crocodil într-adevăr tare să giiura, precum nu de împletele lui să ştie, ce aşeşi nici de nume-i pănă acmu să nu fie audzit. Aşe, / <249v> dulăii în strîmbătate pe dreptate să giura (căci spurcata lighioaie pănă într-atîta urmele vicleşugului şuvăisă, cît şi soţiile vicleşugului a i le cunoaşte deplin nu putea) şi tot prepusul dela mijloc cu vîrtoase blăstămuri rîdica. Şoimul în multe isteţ şi provideţ, iară într-aceasta pristăviile sale bizuindu-să, prost şi lesne credzătoriu să arată. Deci dulăilor credzind şi despre Hemeleon nici cum prepus avînd, supt răutatea altora dreptatea şi bunătatea sa prea ieftin vîndu, într-acesta chip cu scrisoarea pre Inorog adeverind: După închinăciune. „ Cîte prin Hameleon mi s-au dzis m-am înştiinţat. Deci pentru prepusurile carile grijea i le-au scornit adeverit să fii, că de nu din singură grijea sint, ce altul cineva din crieri le-au plăzmuit, unul ca acela nici al nostru, nici al vostru priietin ieste, fără grijă dară la împreunarea de folos vino. Şi mă crede că pre numele a nenăscutului Vultur, pre singele a nevinovatului miel şi pre duhul a toată viaţa mă giur că în inima mea nici au fost, nici ieste, nici va fi vicleşug, nici la alţii a fi am simţit. / [121] Ce orice pentru folosul vostru ar fi, aceia silesc, nevoiesc şi învoiesc." / <250> Acesta răspuns Hameleonul de la Şoim luînd, îndată la Inorog să întoarsă, după citeala slovelor, de la sine cu acestea adăogea: „ Vedzi, dzice, o, domnul mieu, că Şoimul cu ale sale drepte giurămînturi ale mele adevărate mainte dzise cuvinte adevereşte şi mai vîrtos eu (carile în dragostea ta nemărui al doilea nu m-oi număra), în tot chipul, şi pre dînsul, şi pre dulăi tare am ispitit şi dintr-alţi a lor pre dinafară ce au iscoade cu mare osirdie am iscodit, ce macar cît negrul supt unghe lucru acesta aşe a fi nu l-am aflat. Acmu, dară, alalte în deşert prepusuri din socoteală scoţind (şi mă iartă căci, din adevărata dragoste pornit, cuvinte cam necioplite slobod), la poftita-ţi împreunare îl priimeşte (că pentru îndelungarea vremii pricinele poftorite pre o parte micropsihie, iară pre alta apsihie arată, carile priietinului răceală, iară nepriietinului fierbinteală scornesc)." Inorogul, macar că grijea carea avea nici din fantazie născută, nici după spurcată socoteala Hameleonului, adecă minciuna grăind, adevărul să scoaţă, ce din adevărate argumenturi a buni priietini înştiinţat era (însă pronia dumnădzăiască calcă socoteala muritorească), / <250v> apoi dreptăţii sale lăsindu-să şi megalopsihiil[i] sprejinindu-să, precum în desară la locul ştiut să va coborî, cuvînt dede (că singele carile ieste să cură în vine a rămînea cu anevoie ieste). Hameleon, plin de duhul răutăţii şi înflat de vîntul fărălegii, cu mare bucurie din vîrvul muntelui nu numai cu picioarele vicleniii alerga, ce şi cu aripile diavoliii zbura, căci în săvîrşirea răutăţilor ca furnica / [122] în pierirea sa aripi să fie agonisit i să părea, carea şi pre Hameleon în dzua izbîndii îl aştepta. Aşedară el, cu atîta agerie slobodzindu-să, întîi la crocodil pentru ca de vinirea Inorogului într-acea sară să-l adeverească, apoi la dulăi alergă, cărora în bună nedejde să aibă le vesti, căci sfărşitul tuturor ostenelilor s-au apropiiet şi nepriietinul în lavirinthul neştiinţii s-au încuiat. Iar deciia înainte toată treaba nu în nevoinţă, ce în voinţa lor rămîne, dzicea, şi, precum vor pofti, aşe cu dînsul a face vor putea îi adeveriia. De acolo la Şoim întorcîndu-să, de fără prepus în desară vinirea Inorogului îl înştiinţă. Aşijderea, din inimă cumplite, iară din gură zugrăvite şi şicuite cuvinte arunca, dzicînd: „ Iată acmu, o, domnul mieu, că după sudoroasele ostenituri şi în toate părţile fără / <251> preget alergături, slujba carea asupră-mi am luat spre cel de obşte folos în ceastă sară a să isprăvi nedejduiesc.Înumai iarăşi a te ruga îndrăznesc (că tremurătoare ieste inima celuia carile priietinul său cît pentru sine să îngrijliveşte), să nu cumva preste ştiinţa ta jiganiile fără socoteală ceva împotriva Inorogului să facă, şi aşe, mare necinste şi ocară de numele tuturor decît pripoiul de aramă mai tare să va lipi. Atîta numai că în lume eu mai pre lesne a mă curăţi voi putea, de vreme ce în adeverinţa cuvintelor tale nedejduindu-mă, cu multe ale mele giurîmînturi şi ca cum s-ar dzice cu cuvinte crunte l-am adeverit şi la locul prundişului l-am coborît." Şoimul, oarecum cani [sic !] cu mînie: „ Lasă, rogu-te, dzisă , că destul îţi sint cuvintele deşerte şi şicuite, cu carile pănă acmu urechile mi-ai mîncat (ce de multe ori / [124] sufletul sămălăuitoriu cuvinte decît vrăjile Pithiii mai nemeritoare izbucneşte ). Că ce fărălege ar fi aceasta, ca după atîta legături şi întărituri, lucru împotriva precum a muritorilor, aşe a nemuritorilor să să facă? Nu dea Dumnedzău în curată inima mea împuţite spurcăciuni ca acestea să între. Ce du-te de te odihneşte, căci ştiu că vei fi ostenit şi pentru / <252v> acestea mai multă grijă în zădar nu îmbla purtînd, căci grijea cinstei cuvîntului şi a numelui mieu eu o ştiu păzi. " Hameleonul dzisă: „ Facă cereştii ca toate după poftă să iasă. Iară eu, la odihnă ducîndu-mă , aceasta te poftesc, ca în ceasul ce împreunare veţi avea ştire să aib, şi aceasta nu pentru altă, ce numai de plinirea cuvintelor lui înştiinţîndu-mă, somn cu lineşte şi noapte fără gînduri să petrec." Fi-va", Şoimul dzicîndu-i, el la borta lui să dusă. Însă nu mai curînd în strat s-au aruncat, pănă nu de tare străjuirea crocodilului s-au înştiinţat (că toţi viclenii, în răutate grijlivi, iară în bunătate trîndavi sint). Iară Inorogul, după datul cuvînt, dacă ochiul cel de obşte genele orizontului peste lumini îşi sloboade, la locul orînduit să coborî, unde şi Şoimul îndată sosi. Deci după ce dintr-îmbe părţile cădzute ţeremonii să isprăviră, Şoimul voroava într-acesta chip începu: „Împreunarea aceasta acmu între noi ieste a doa. Iară începătura a adevăratei dragoste din împreunarea dintîi în inimile noastre s-au zămislit şi pînî în cel deplin a bunelor vreri stat au crescut (că în curată casa sufletului painjina minciunii a să prinde loc nu era). De vreme dară ce dintîi, de sfînta-ţi dreptate înştiinţîndu-mă acmu, / <252> calea dreptăţii a călca şi / [124] urmele credinţii în cărarea adeverinţii a pune voiu. Va şti dară iubitul mieu priietin că după vovroava dintîi, dintr-îmbe părţile ce mai cu folos şi mai de cinste ar fi, aceia a isprăvi, cu gîndul, cu cuvîntul, cu lucrul şi cu totul în tot chipul, am silit (ce voia slobodă ieste o împărăţie mare, în carea nici dreapta socoteală, nice strîmba asupreală biruinţă a avea poate). Iară acmu preste toată nedejdea, răspunsă nenedejduit luînd, precum cuvintele Corbului în vreun stătătoriu temeiu nu să aşadză am cunoscut. De care lucru, nici vreun lucru cu aşdedzare sau cu adeverinţă pociu nedejdui (că despre unghe Leul cu toţii cunosc, iară dupe cuvînt inima înţelepţii numai a iscodi pot). Iară pricina aceştii a mele nenedejduiri ieste că din slovele Corbului toapsăcul răului i să cunoaşte, carile nu într-îmbe părţile, ce numai ce după a sa voie şie de folos a fi i să pare, aceia prin a mea nevoinţă lui să să facă sileşte, adecă ţie în viaţă cădere, iară mie în cinste scădere sirguieşte. De vreme ce, după porunca carea dintîi de la dînsul aveam, pacea şi dragostea adevărat înţelegeam, iară acmu de pre cărăile ce-mi scrie şicuită şi vicleană o cunosc, lucru carile inimii mele foarte / <252> scărăndăvicios şi dreptăţii foarte urîcios ieste. Spre carile în viaţă nici gura mi să va deşchide, nici limba mi să va întinde, nici mîna mea îl va cuprinde, însă adeverit să fii, o, priietine, că nici viclean stăpînului mieu mă voi face, dar nici călcătoriu de lege, nici vîndzătoriu dreptului a fi voi priimi (că voia dumnădzăiască decît porunca stăpînească cu multul mai straşnic a fi trebuie să cunoaştem). Deci tot adevărul / [125] ieste că celea de carile despre tine să mă păzăsc îmi poruncesc, acelea ei şi în gînd şi în cuvînt le au. Cărora ochiul cel ce ascunsele inimii şi dzilele veacului priveşte după faptă în trup şi-n suflet să le răsplătească. Iară pre tine de tot vădzutul şi nevădzutul priietin nesupărat şi nebetejit să te păzască. Deci, de acmu înainte, şi mai tare, şi mai bună pază îţi trebuie, nici în cuvintele cuiva încredinţare să aibi, de vreme ce, nu numai pre tine, ce şi pre mine pentru tine cu toată greuimea necinstei a mă încărca au învoit, ca supt numele doftoriii, prin cinstea credinţii mele, otrava să vîndză, carea în pîntecele celor ce o vor întinde, sau nevinovatului o vor vinde, să vie. Iară pre mine în catalogul adevăraţilor priietini numărîndu-mă, înaintea cerescului Vultur, cu / <253> toată adeverinţa inimii mă giur că în viaţa mea de bine voitoriu să-ţi fiu şi oricînd şi ori în ce a-ţi sluji voi putea că nu mă voi lenevi cuvînt îţi dau." Inorogul aceste cu fierbinteala adeverinţei cuvinte ascultînd, precum de năcazul carile videa că asupra dreptăţii vine, grăieşte, în scurt pricepu şi mai mult altă voroava nelungind, Şoimului mulţămită făcu, căci n-au ascuns despre dînsul tot adevărul, şi într-acesta chip, după mulţămită îi grăi : „ După giurămînturile carile despre dragostea şi prieteşugul între noi din frate a te numi mă îndeamnă. Deci, frăţiorul mieu, cani pre scurt o poveste să-ţi spuiu, cu ascultarea să nu te leneveşti să nu te leneşti te poftesc (că în trii chipuri şi ca cum prin trii porţi înluntrul palaturilor cunoştinţii lucrurilor a întra putem: prin pildele celor trecute, prin deprinderea cestor de acmu şi prin bună socoteala celor / [126] viitoare). Deci istoriile încă o parte aceştii sentenţii fiind, din cele multe una de ieste aceasta: Odînăoară, frate, era un păstoriu de rîmători carile cu simbriia a tot satului în carile lăcuia din dzi în dzi viaţa îşi sprijeniia. Acesta în proastă viaţă ca aceasta dzilele petrecîndu-şi, <253v> nici cu audzul fără grohăitul porcilor, nici cu viderea fără prostiia satului aceluia, altă ceva învăţasă. Iară într-o dzi, cu altul (carile din cetate, viind, pre acolea a trece i să tîmplase) în voroavă cădzînd, pentru numele cetăţii în urechile porcariului să sună. Deci cetatea, ce şi cum ar fi, nicidecum în mintea lui să încapă nu putea, ce fantaziia, uneori ca un cuptoriu, alteori ca un cotlon, iară alteori ca pre o gură de dobitoace i-o zugrăviia (că fantaziia la proşti cele vădzute numai a le închipui poate). Deci cum şi ce ar putea fi cetatea ca să să înştiinţedze, cu pofta aprindzindu-să, rîmătorii în cîmp pustii lăsind şi oarece fărmuşuri de pîne carile cu sine avea, în glugă luînd, pre drumul pre carile drumăţul vinisă vîrtos purceasă. Aşe, într-acea dzi pănă în sară călătorind, unde întunerecul îl apucă, acolea popasul şi masul îşi făcu (ce norocul şi pre porcariu, şi pre olariu tot cu o orbime caută), carile pre purcariu aproape de porţile cetăţii şi de norocirea ce-l aştepta adusese. De vreme ce împăratul carile acelor olaturi stăpîniia şi într-acea cetate împărăţiia în dzua ce trecusă dintre numărul viilor ieşise şi moştinitoriu din trupul <254> său nelăsind, între domnii şi senatorii aceii monarhii, cine în scaun s-ar sui mare dihonie şi zarvă să făcu (căci la stăpînire toţi vrednici să socotesc, iară la supunere nici unul de bunăvoie priimeşte). În scurt, nicicum unul altuia al doilea socotindu-să, cu sfatul de obşte aleasără ca a doa dzi, pre poarta cetăţii, carea spre răzsărit caută, să iasă, şi ori pre cine mai înainte, veri / [127] din streini, veri din cetăţeni, pre cale ar tumpina, pre acela la scaunul împărăţiii şi la coroana monarhiii să-l rîdice. Deci după sfatul de cu sară, de dimineaţă sculîndu-să (căci nici norocul porcariului dormiia), lîngă drum pre porcariu din pajişte sculîndu-să şi la urduroşii ochi cu mînule frecîndu-să, aflară , pre carile îndată cu cinste rîdicîndu-l şi din rufoase sucmane în porfiră primemindu-l, în lectică împărătească îl aşedzară şi, cu mare alaiu pănă la curţile împărăteşti petrecîndu-l, după obiceiul locului, cele ce să cădea ţeremonii spre încoronarea lui făcură, de unde s-au luat cuvîntul carile să dzice: (Sara ghigariu, dimineaţa spătariu). Porcariul, uneori vis, uneori părere, alteori ca o basnă de poveste <254v> lucrul carile aievea şi adevărat să făcusă a fi i să părea. Iară unul dintre senatori cătră alalţi dzisă: (Celea ce norocul face, nici mintea, nici socoteala a desface poate), însă (Oul cioarăi, de pieptul păunului o mie de ani de s-ar cloci, din găoace tot de cioară, iar nu de păun puiu va ieşi), în care chip şi împăratul aceste cu vreme nu la ce nărocul l-au adus, ce spre ce firea l-au născut va arăta, şi această a mea prorocie nu din deşartă fantazie scornită să o socotiţi, de aminte cuvintele şi faptele îi luaţi. Că iată, îndată ce la puterea împărăţiii s-au suit, nu de omenie, ce de procie s-au apucat, de vreme ce, pre cîţi în satul în carile porcii păştea, pentru / [128] ceva pizmă avea, pre unii a-i omorî, pre alţii a-i izgoni şi cu alte feliuri de pedepse a-i domoli au stătut. (Că stăpînul nou după pizma veche a izbîndi spurcat lucru ieste). Şi adevărat că împărăţiia aceia pănă mai pre urmă, de tiraniia lui, la mare primejdie de pohîrnire sosind şi acmu ca un pojar în fînul uscat răutatei în toate părţile lăţindu-să şi ijdărîndu-să, tuturor lucru nesuferit a fi să cunoscu. Şi aşe, cu toţii sculîndu-să, în aşternutul unde cu feliu de feliu de spurcăciuni să tăvăliia <255> aflîndu-l, şi dzilelor, şi tiranii sfîrşit îi pusără. Într-acesta chip, o, frate, şi epitropiia Corbului arată că, precum el Corb, aşe cuvintele, dzisele şi faptele de Corb îi sint şi cu vreme cu glasul ce are, singur şie menitoriu şi chedzilor izbînditoriu îşi va fi. Iară cînd şi cum aceasta s-ar tîmpla (izvodul norocului, ochiul muritoriului vreodată a-l citi nu poate)." Aşedară, Inorogul şi Şoimul, prin cîtăva vreme a nopţii pilduind şi vorovind, să sculară şi, amîndoi frăţeşte îmbrăţişîndu-să şi sărutîndu-să, iarăşi pre numele cerescului Vultur să giurară, ca pănă la moarte priietini nedespărţiţi şi în toate primejdiile unul altuia popreaoa răzimării şi mînă sprejenirii să-şi fie şi dragostea vecinică şi neimată să ţie. Şi aşe, despărţindu-să, Şoimul, ieşind, la locul său să dusă, iară Inorogul, ştiind că după coborîrea lui poticele munţilor s-au închis (că cei ce în munţi lăcuia nopţile poticile pănă la revărsatul zorilor încuiate a le ţinea obiciuiţi era) şi precum înapoi a să întoarce cu putinţă a nu fi socotind, peste apă cu înotatul a trece / [129] în credinţa valurilor să lăsă. O, lucru jealnic şi de socoteala muritorilor neagiuns, cum pronia / cerească <255v> pe dreptul de la viclean a să dosedi lasă şi cel curat în laţul spurcatului a cădea sufere? Adevărat dară că la acesta lucru dovedele a căderilor vechi aporiia de n-ar dezlega, nu cu puţină înăduşala a tot sufletul filosofiia atomistilor socotelile muritorilor şi cu dînsele împreună lucrurile lumeşti ar stăpîni. Ce prepusul ... rîdicînd, necunoscută a necunoscutului chivernisală pre toate din capăt pănă la sfîrşit atingînd, şi pre fietecare cădere, la vremea şi orînduiala sa, tare aşedzind, rămîne ca tot prostul din cele vădzute pre cele nevădzute cu ochiul sufletului a videa să poată şi precum (răul pentru dzua rea să păzeşte, iară bunul ca metalul în foc cu nevoile să lămureşte) să înţăleagă . Deci Inorogul pre sama a nestătătoarelor undelor apei dîndu-să (macar că şi aceasta cale fără mare prepus de primejdie nu-i era, precum mai pre urmă s-au vădzut, că nu socoteala lui, ce nemutată orînduiala norocului l-au amăgit), însă (din multe chipurile primejdii cea mai mică şi mai iuşoară a alege înţelepţesc ieste) şi pre marginea apei în sus, spre crivăţ înotînd, prădătoriul lacom la pradă / <256> în mare strajea nopţii calea trecătorii străjuind păziia. Unde Inorogul sosind (o, furtună în apă lină, o, fărîmarea corăbiii în liman, o, faptă nefăcută şi poveste nepovestită şi audzită, îndată de la toţi hulită, o, lucrul diavolului supt meşterşugul Hameleonului, o, Hameleon decît diavolul mai diavol, o, jiganie spurcată şi decît toată fiiara mai vrîjmaş şi mai sălbatecă), iată de năprasnă crocodilul în valurile apei sunînd şi vîjîind, asupră-i sosi. Inorogul întîi huietul apei audzind, apoi şi chipul groznicii jigănii vădzind, îndată vicleşugul mai denainte gătit simţi şi fără nici o împotrivire spre nesăţioasă vînare lui să dede. / [130] Crocodilul acmu fălcile pentru ca să-l înghiţă căscînd, Inorogul toată faţa vicleşugului şi izbînda vicleanului înr-un cuvînt cuprindzind, dzisă: „ (Satură -te de singe nevinovat, Coarbe, de carile pururea flîmînd şi nesăturat ai fost)." Crocodilul, cuvînt ca acesta de la Inorog audzind, lăcomiia fălcilor îşi înfrînsă şi numele Corbului la mijloc adus ce va să fie cu deadins cercetă (că spurcatul Hameleon nici crocodilului tot vicleşugul descoperisă). Inorogul deodată nici împotrivă, nici după voie ceva răspundzînd, ca mielul / <256> spre giunghere adus, mulcom tăcea şi numai dintr-adîncul inimii: „ O, dreptate, o, izbîndă!" striga (că în nevoi fapta pe făcătoriau oarecum peste cunoştină cunoscîdu-l, ca fiiul cătră părinte de a păsul ce are să jeluieşte). Iară după cîtăva vreme socoti (că la vremea de trebuinţă cu cuvîntul bine a să sluji şi tare a să nevoi lucrul înţelepţilor ieste). De care lucru, cătră jiganie voroavă ca aceasta începu: „ Nu socoti, o jiganie, că doară de groznic chipul tău în ceva m-am spăriet, sau căci acmu în puterea ta mă aflu, despre tine vreo grijă ca aceia port, ca carea socoteala întreagă vreo mîngăiere a afla să nu-i poată, ales că bine cunosc că nici trupul mieu de stomahul tău a să mistui, nici cornul mieu de gîtlejul tău a să înghiţi poate. Aşijderea, nici vro întristare noaî, precum sufletului mi-i fi dat, să i să pară, de vreme ce din tinereţe şi aşe din copilărie cu furtuna a mă giuca şi în tot chipul a mă lupta obiciuit şi deprins sint, atîta cît nici ea din urgiile sale în mine ceva neazv rlit, / [131] nici eu de la dînsa ceva nesuferit să nu fie rămas socotesc şi mai vîrtos cu aceasta mi să pare că toate sigeţile din tolbă să-şi fie vărsat, cu carile sau orînduiala vecinică într-un chip să să plinească, sau / <257> a mea îngăduinţă de acmu înainte ispitele ieste să-i batgiocurească (căci precît primejdiia s-ar socoti mai mare, pre atîta sfîrşitul să nedejduieşte mai tare). Toţi muritorii pururea în sin doi sorţi purtăm, carii unul a morţii, altul a vieţii sint, şi amîndoi din ceasul zămislirii împreună cu noi în toate părţile, în toate locurile şi în toate vremile din fire să tovărăşesc. Deci, oricarile povaţă înainte ne-ar merge, vrînd-nevrînd ieste să urmăm. Nu lipsăsc unii dintre muritori carii pre sorţul morţii groaza cea mai de pre urmă îl hotărăsc, însă aceasta la cei adevărat înţelepţi pururea de batgiocură s-au ţinut. De batgiocură dzic, căci altora spaimă, iar lor socoteală aduce. Spaimă, dzic, altora, căci trăind, a muri nu să învaţă. Socoteală lor aduce, căci trăind, princet a muri să învaţă, şi aşe, nu de spaima cea mai groznică să îngrozesc, ce, ori cu ce întîmplare ar fi, periodul firii cutrierînd, ocolesc, săvîrşesc, şi, din robia furtunelor scăpînd, să mîntuiesc. De care lucru, nu cea mai mare spăriere, ce cea de pre urmă mîngăiere li să pare şi le ieste. Deci de vreme ce sorţul firesc la mine ştiut, aşteptat şi în samă nebăgat ieste, cu cît mai vîrtos sorţul tîmplătoriu (a căruia punct neînsămnat ieste), în samă mai / <257v> nebăgat şi mai înfruntat va fi, pre carile îndrăptnică furtuna aducîndu-l, scutul sufletului vitejesc a-l sprijeni i să cade. Adevărat dară amară întristare inima mi-ar fi simţit cînd nepriietinul pentru a mea lenevire sau proastă socoteală m-ar fi amăgit (căci cu bună samă atuncea să cade cuiva a să întrista, cînd, prin a sa trufie şi nebăgare în samă, singur şie scădere şi nevoie îşi aduce). Iară acmu orînduiala viitoare nebiruită şi din toate părţile neclătită stînd (nici asupra vîntului vetrelele a întinde, nici în mijlocul fortunii cîrma fără nedejde a părăsi trebuie, că ceasta a fricosului, iară ceia a nebunului lucru ieste). Deci furtuna în mine urgiia a-şi plini mai denainte puind, supt numele cereştilor, viclenii muritori cu îndemnarea şi sinhorisini ale mele îndrăptnice norociri / [ 131] fîlcilor tale m-au vîndut. Şi macar că nu a înţeleptului sfetnic ieste a dzice, ah, căci m-am amăgit, ah, că eu nu socoteam că va vini lucrul aşe, însă cînd la numele cerescului să supune pemintescul, pentru amăgirea ce i-ar vini, mare mîngăiere şi de izbîndă nedejde îi rămîne, că numele pre carile cei fără de lege organ şi măiestrie răutăţii lor l-au făcut scutitoriu în nevoi, agiutoriu în strîmptori şi izbînditoriu <358> în dzua mîniii sale să-i fie. Deci, o, jiganie, cereştii de nu să amăgesc ca peminteştii, după fapta carea au lucrat, în sfîntul pre carile cu mare în samă nebăgare l-au spurcat, bună şi neîndoită nedejde am, că în curîndă vreme (că la cel ce ştie suferi toată vremea scurtă ieste) ceia ce li să cuvine plată să-şi ia. Iară de nu, meşterşugul fortunii asupra, iară al mieu cu bună inimă toate a răbda ieste. Ce tu acmu, o, jiganiie, (de ieste la neamul crocodililor pomenire binelui), adu-ţi aminte că odînăoară în marginea a trii ape, la cetatea carea cheia a doaî monarhii ieste, ne aflam. Unde tu foamea cu ce să-ţi domoleşti neavînd, eu cu hrană de biv te-am agiutorit şi din gura morţii (carea decît tine mai rea şi mai vrăjmaşă jiganie ieste) te-am mîntuit. Deci, sau pentru de binefacerea trecută, sau pentru nedejdea viitoare (că piatra de zidire cu vreme iară la zidire să pune), îndemnărilor neprietineşti nu te uita, ce pînă mîni de aicea slobod mă lasă, că pînă în dzuî veri binele, veri răul carile mi s-a tîmpla supt titulul numelui tău va rămînea. Iară de mîine încolea, nici răul să-mi faci vrednic vei fi, nici bine a-mi face de vei vrea prin mînă îţi va vini. Căci / <258v> sau dulăii gonaşi chipul fortunii îmi vor muta, sau eu a lor nevoinţă voi strămuta (că de multe ori noaptea fată şi dzua ţine în braţă)." [133] Crocodilul, aceste a Inorogului vîrtoase cuvinte audzind, nici ce voroviia de tot înţelegea, nici ce ar face şi de carea întîi s-ar apuca alegea. Una, căci dinţii lui de acea poamă şi grumadzii de acea bucăţea a nu fi, după cuvîntul Inorogului, bine videa, alta, că de binele carile de la Inorog odînăoară vădzusă, aminte-i aducîndu-şi, şi ruşine îi viniia, şi mîniia i să scorniia (că la cei ce binele a răsplăti nu ştiu, din pomenire întîi ruşine, iară din ruşine mînie să scorneşte). Ce pănă mai pre urmă, pre binele obiceinic, răutatea din fire biruind (că cu nemilostivirea neamul crocodililor vestit ieste), pre Inorog la bîrlogul său dusă, unde preste acea noapte poprit îl ţinu. Iară după ce negura nopţii să rîdică şi săninul de dzuî să arată, împăratul crocodililor şi alalţi, cu toţii, pentru vînatul carile peste noapte cădzusă de veste luară. (Căci fiară ca aceia vestită să să prindză şi la urechile tuturor să nu să sune cu anevoie era). Deci împăratul crocodililor îndată pre un credincios al său la Inorog trimasă, ca într-un chip faţă de priinţă, iară într-altul / <259> de înfricoşere şi de spăriiere să-i arete (căci împăratul crocodililor pentru vînătoarea şi vrajba carea Corbul asupra lui scornisă ştire avea). Deci crocodilul, după porunca stăpînu-său mărgînd, cătră / [134] Inorog dzisă: Primejdiia de astădzi mîine noroc să-ţi aducă şi fii cu bună inimă, căci dulăii vînători de ce nedejduiesc, într-această dată putere ca aceia nu au. Numai acmu înţeleasăm, precum de prinderea ta de ştire luînd, cu toţi munţii să să fie răvărsat, ca măiestriile carile pre aiurea întinse avea, de pre acolo să le rîdice şi prea aicea pre aproape să le întindză, ca deciia într-altă parte a mai scăpa să nu poţi. Deci lucrul cu un ceas mai înainte îţi caută şi cu împăratul nostru de preţ te tocmeşte, căci bine ştii că el cu vreuna din monarhiile voastre ceva a face nu are, ce numa dobînda şi folosinţa lui îşi caută, carea, făcînd-să, de aicea slobod vii ieşi şi fără nici o primejdie, încotro vii pofti, vii merge." Inorogul cuvintele de la crocodil trimise în tot chipul măsurînd şi în cumpăna socotelii trăgîndu-le, în vreme ce mîna din faţă a merge nu dă, din dos a să apropiia mai bine a fi află, ca cu răspunderea plăcută firea jiganiii lacomă şi sireapă să domolească. De care lucru, / <259> cătră trimis într-acesta chip răspunsă: „ Eu precum fortuna spre aceasta m-au aruncat foarte bine cunosc şi de la îndrăptnicul noroc aceasta dosada îmi pricep. Iară împăratul vostru cu mine omenie de va face, bine de la dînsul voi cunoaşte. Pentru care bine, în ceastă dată altă răsplătire să-i fac nu pociu , fără numai ştiind că firea lui pururea în apă de sete să frige, puţin prav de pre cornul mieu ras îi voi da, carile spre potolirea arsurii lui nu puţină putere are." Aceasta crocodilul audzind, înapoi să întoarsă, de carea, împăratului său spuind, foarte cu dragoste darul priimi (că sula de aur zidurile pătrunde). Aceasta / [135] giuruind Inorogul şi acmu şi dînd unul din crocodili pîră dreaptă ca aceasta asupra lui făcînd, adecă precum după multă rugăminte cu mari chizăşii să să fie slobodzit, însă cu această tocmală ca alt mai mare vînat să-i aducă, sau 1 000 de dramuri de panzehri să-i dea. Deci ieri noapte Hameleonul spre vînare această fiară mi-au adus, pre carea nu cu puţină osteneală, trudă şi privighere am prins-o. Şi aşe preţul Hameleonului fiind, pănă preţul Hameleonului nu-mi va plăti, a să slobodzi nu priimăsc. Împăratul crocodililor de aceasta poveste <260> înţelegînd, de pîra carea asupră-i i să face şi de plătirea preţului Hameleonului ştire îi trimasă, dzicînd că amintrilea a-l slobodzi nicicum nu poate. Inorogul, acestea audzind, atuncea tot vicleşugul Hameleonului cunoscu, carile şi într-alte chitele mai adînci băgară, adecă precum singur Hameleonul spre atîta răutate macar că ar fi îndrăznit, însă fără agiutoriul şi îndemnarea altora, pănă într-atîta lucrul a aduce n-ar fi putut. De care lucru, socoti că mai mult ceva zăbavă la opreală de va face, poate şi mai aspru ceva fortuna să-i arete, şi aşe, precum preţul Hameleonului va plăti dede cuvînt şi, cu cuvîntul deodată şi lucrul isprăvind, preste nedejde a tuturor nepriietiilor, cu supţire meşterşug, din gătate silţele împotrivnicilor slobod şi nebetejit scăpă. / [136] Iară Inorogul încă în opreala crocodilului fiind şi precum în blăstămate vicleşugurile Hameleonului să fie cădzut, vestea prin urechile tuturor să împrăştie, toţi munţii şi codrii de fapta ce să făcusă să răzsuna şi toate văile şi holmurile de huietul glasului să cutremura, atîta cît glasurile răzsunării precum ca o muzică să fie tocmite să părea, carile o harmonie tînguioasă la toată / <260v> urechea aducea, nici cineva altă ceva audziia, fără numai: „ Plecatu-s-au cornul Inorogului, împiedecatu-s-au paşii celui iute, închisu-s-au cărările cele neîmblate, aflatu-s-au locurile cele necălcate, în silţele întinse au cădzut, puterii vrăjmaşului s-au vîndut. Surcelele i-au uscat, focul i-au aţiţat, temeliile de la pămînt în nuîri i-au aruncat, nepriietin de cap, Corbul, gonaşi neosteniţi, dulăii, iscoadă neadormită, Hameleonul şi toţi în toată viaţa îl pîndesc. De traiul, de viaţa şi de fiinţa lui ce nedejde au mai mai rămas? Nici una. Toate puterile i s-au curmat, toţi prietinii l-au lăsat, în lanţuje nedezlegate l-au legat, toată greutatea nepriietinului în opreala Ionorogului au stătut. Iară acmu, în ceriu să zboare, n-a scăpa, o mie de capete de ar avea, iarbă n-a mai mînca. Unul, Lupul, ce şi acela depărtat, n-are cum îi folosi, nu-l poate agiutori. De nu altă, încaile să-l tînguiască, încailea să-l jeluiască, incai să-l olecăiască. Filul, macar că într-această parte s-ar afla, însă greuimea a sări nu-l lasă, grosime în sine îl apasă în strămtori primejdioase, în valuri aşe holmuroase să să arunce nu-ndrăzneşte şi micşorimea sufletului dinluntru-l opreşte. De cu sară, Filul ştire au luat, de preţul tăiat s-au înştiinţat, ce ar fi putut / <261> să şi va i s-ar fi cădzut, ce în locul mîngîierii, răspunsul curmării: «că de 1 000 de ani la / [137] opreală de ar fi, un dram de panzehr n-aş putea găsi». Ce mîngăiare i-au rămas? Nici una. Ce sprijeneală i-au rămas? Nici una. Ce priietin i să arată? Nici unul. Munţi, crăpaţi, copaci, vă despicaţi, pietri, vă fărîmaţi! Asupra lucrului ce s-au făcut plîngă piatra cu izvoară, munţii puhoaie pogoară, lăcaşele Inorogului, păşunele, grădinele, cernească-să, pălească-să, veştedzască -să, nu înflorească, nu înverdzască, nici să odrăslească şi pre domnul lor cu jele, pre stăpînul lor negrele, suspinînd, tînguind, nencetat să pomenească. Gliganul sălbatec viieriu, şi-n livedzile lui ursul uşeriu să să facă, în grădini tîrveleşte, în pomăt bateleşte să să prefacă. Clăteasc -să ceriul, tremure pămîntul, aerul trăsnet, nuîrii plesnet, potop de holbură, întunerec de negură vîntul să aducă. Soarele zimţii să-şi rătedze, luna, siind-se, să să ruşinedze, stelele nu scîntăiadze, nici Galatea să / [138] luminedze. Tot dobitocul ceresc glasul să-şi sloboadză, faptă nevădzută, plecîndu-să, vadză . Cloşca puii răzsipască, Lebăda Lira să-şi zdrobească, Leul răcnească, taurul mugească, Aretele fruntea să-şi slăbască, / <261v> Racul în coajă neagră să să primenească, Capricornul coarnele să-şi plece, Peştii fără apă să să înece, Gemenii să să desfrăţască, Fecioara frîmseţe să-şi grozăvască, cosiţa galbănă în negru văpsască, Scorpiia ascuţit acul să-şi tîmpască, Streleţul arcul frîngînd, ţinta nu lovască, Cumpăna dreptatea nu mai arete, Apariul topască-să-n sete. Mars vîrtutea în slăbiciune să-şi primenească, Mercurie între planete nu mai crăinicească, Zefs monarhiia în veci să-şi robască, Vinerea floarea frumseţii să-şi veştedzască, Cronos scaunul de sus în gios să-şi coboară. Finicul în foc de aromate moară, Oltariul jirfe nu priimască, Păharul băutură să nu mai mestească. Chitul crepe în apa Aridanului, Iepurile cadză-n gura Sirianului, Musculiţa cu jeale să vîzîiască, amîndoi Urşii greu să mormăiască. Pletele Verenicăi să să pleşuvască, Corona frumoasă nu le-mpodobască. Pigasos de Andromeda să să depărtedze, Perseos de Casiopa să să-nstrăinedze. Zmăul capul cu coada să-şi împleticească. Chivotul lui Noe în liman să primejduiască, Porumbul, frundza maslinului cercnd, rătăcească [139] , îndrăpt a să întoarce nu mai nemerească. Acestea, dară, toate, jelind tînguiască, vîlfa Inorogului cu arsuri dorească. Singur numai Corbul / <262> vesel să crăngăiască, tuturor în lume spre chedzi răi menească. Singur Cîinele mare cu cel mic, lătrînd, brehăiască şi de faptul scîrnav să să veselească. Mute-se Arcticul, strămute-se Andarticul, osiia sferească în doaî să frîngă, toată iuşorimea în chentru să-mpingă, stihiile toate tocmirea să-şi piardză, orînduiala bună în vecii nu mai vadză, toate îndrăpt şi-n stînga să să-nvîrtejască, de jeale să să uluiască, de ciudă să să amurţască şi dreptatea Inorogului în veci povestească." Sunete jealnice, eleghii căialnice şi traghiceşti ca acestea prin poticile a tuturor munţilor şi prin vîrtopile a tuturor holmurilor sunînd, răzsunănd şi rătăcindu-să, Hameleonul, ca cum ceva ştire n-ar fi avut, ca cum de strein lucrul s-ar fi uluit, ca cum de primejdiia fără veste mintea ş-ar fi pierdut întrebînd, îmbla şi cătră toţi chip de zălod şi faţă de lovit arăta. „ Ce poate fi aceasta? Ce poate fi lăcrămoasele huietele acestea? Ce pot fi cernite cîntecele ce audzu? Ce pot fi ponegrite stihurile şi într-însă necredzute cuvintele carile la urechi îmi vin? Oare ce audzu adevărat audz, au demonul, ispitindu-mă [140], simţirile îmi batgiocureşte?" Apoi, după / <262v> cîtăva vreme, ca cum de neştiut lucrul ar fi înţeles, ca cum de patima Inorogului alţii i-ar fi spus, ca cum, audzind, cu amărăciune s-ar fi împlut şi de voia rea s-ar fi otrăvit, cum să dzice cuvîntul, cu o falcă în ceriu şi cu alta în pămînt, la Şoim alergă, cătră carile, ochii întorcînd, faţa, în divuri, în cipuri mutînd, voroava amestecînd, limba bolborăsîndu-i, balele mărgîndu-i şi gura aspumîndu-i, scîrşnetul glasului articulul şi înţelegerea cuvîntului îi astupa. Între cele multe brehăite, ceste puţine căptuşite cuvinte de-abiia să înţelegea: „ O, faptă nefăcută şi poveste neaudzită, o, lucru nelucrat şi vicleşug spurcat, o, cinste ocărîtă şi ocară necinstită, o, Şoaime, de cumplit rău făcătoriu şi de sînge vărsătoriu, ce poate fi carea ai ispitit? Ce poate fi spurcat lucrul carile ai isprăvit şi în toată lumea de astădzi înainte pre tine de viclenitoriu, iară pre mine de priietin vîndzătoriu ai vădit? Unde-ţi sint giurămînturile? Ce ţ-ai făcut legămînturile? O, Zefs, o, Zefs, imăciunea carea astădzi pre obrazele noastre au cădzut cine în veci a o spăla va mai putea? Ce ploaia nuîrului, ce roa săninului, ce marea ocheanului spre curăţirea acestora va agiunge? Dară nu gîndiiam eu, dară nu dziceam eu, dară nu-mă prepuneam eu, dară nu mă temeam eu de una / <263> ca aceasta? Dară de vreme ce, o, vrămaşule, supt numele cereştilor, vicleşuguri ca acestea a pune ai îndrăznit, alt organ, afară din mine, o, ticălosul, n-ai putut afla? (Ce răii răutăţilor lor lumea părtaş şi cu toţii tovarăşi a fi să nevoiesc). O, Hameleon ticăloase, ce floare în chip îţi vei schimba, ca cineva să nu te cunoască, cînd te-ar întreba, ca de cleveta limbilor să scapi, ca din gurile sicofandilor să te mîntuieşti? De acmu înainte umbrile iadului să te învălească, întunerecul veacului să te căptuşască, ca / [141] radzele soarelui să nu te mai lovască, ca lumina dzilei să nu te mai ivască, ca cunoştinţa cunoscuţilor să nu te mai vădească. Unde ti-i ascunde, sărace, unde ti-i supune, blăstămate, unde ti-i mistui, pedepsite, unde ti-i ivi, urgisite? Iată, munţii strigă, văile răzsună, iată, dealurile grăiesc, cîmpii mărturisesc, iată, pietrile vorovăsc, lemnele povestesc, iarba cu gălbenirea şi florile cu veştedzirea arătînd, vădesc, cu mut glas ritoricesc, cu surde sunete tuturor vestesc, asupra lucrului ce s-au lucrat toată fiinţa să uluieşte şi toată zidirea a să ciudi nu sfîrşeşte. Acestea dară toate supt numele tău să pun supt titulul tău să scriu, macar că de bunăvoie părtaş vicleşugului / <263v> nu te-ar fi aflat, macar că prin neştiinţă organ răutăţii te-ar fi arătat, macar că de lucrul ce s-au lucrat inima ca nuca i s-au despicat, macar că în viaţă cea a jelii aceştiia de pre suflet nu i să va mai rîdica. O, dară lucru spurcat la începătură şi încă mai spurcat la săvîrşitură. Ce cereştii (a cărora nume cu al mieu împreună s-au batgiocurit) vicleşugul nu vor tăcea, izbînda nu vor trece, şi dreptatea a răsplăti nici s-a lenevi, nici va pesti." Şoimul, după ce prin multă vreme nu cu puţină dosadă, bobăieturi şi buiguituri ca aceasta de la Hameleon ascultînd, mai mult a-l mai răbda nu putu, ce în chip ca acesta voroava îi întoarsă, dzicînd: „ O, Hameleon, Hameleon, jiganie spurcată, Hameleon, o, puterile cereşti cîte văpsele ai pe piiele, atîtea pedepse să-ţi dea supt piiele! O, pricaz de năcaz şi pacoste pricaznică, Hameleoane, bălaur mic şi zmău în venin, Hameleoane, domnul diavolului şi dascalul cacodemonului, Hameleoane, fundul răutăţilor şi vîrvul vicleşugurilor, Hameleoane, mreaja dracului şi painjina tartarului, Hameleoane, o, răutatea răutăţilor şi vicleşugul vicleşugurilor, Hameleoane! O, duh spurcat de turburare şi / <264> vivor necurat de amestecare, Hameleoane! Cine pustiiul răutate peste răutate şi păcat peste păcat a grămădi te-au învăţat? Cine răul vicleşugurilor şi amăgelelor sfîrşit a nu face te-au [142] îndemnat? Au te gîndeşti, osinditule, că cu cuvinte şicuite şi cu voroave căptuşite, greţoase şi scîrnavele-ţi fapte vei astupa? Au cu acesta socoteşti că supt căpătăiul altuia puind bălaurului vei ascunde, preţ carile în viclenie le-ai zămislit şi în răutate tu l-ai născut? Au nu m-am înştiinţat eu că umbrele diavoliilor tale din deal peste vale s-au lungit şi din zare pănă peste zare s-au întins şi încă acmu chip de jeleşi faţă de nemîngăiere îmi arăţi? Şi pentru spurcat lucrul carile ai început şi a-l sfîrşi n-ai putut te faci că te întristedzi? A-l sfîrşi n-ai putut, dzic, de vreme ce răutăţile tale nici sfîrşit, nici început pot avea (iară veri în lucruri grele, veri în lucruri iuşoare, cumpăna dreptăţii tot va birui), carea şi pre Inorog dintr-aceasta nevoie, fără nici o zăbavă îl va scoate şi-l va mîntui. Au nu tu, vicleanule, laţul dracului şi undiţa demonului făcîndu-te, din malul răutăţilor pîndind de atîta vreme a-l vîna te nevoieşti? Au nu tu, spurcatule, pentru muced trupul tău, pre preţul nepreţuit / <264v> crocodilului în dar ai vîndut? Au nu ştii că răutatea stătătoare şi minciuna picioare n-are), ce amîndoaî curînd şi lesne să pohîrnesc? Au nu ştii (că haina vicleşugului curîndă să vecheşte şi în toate părţile destrămîndu-se, ruşinea i să dezgoleşte?) Ce ocară ieste aceasta? (Ocara obrazul şi maiul capul să-ţi bată), ce diavol, iarăşi dzic, spre aceasta te-au aţiţat?" (Ce adevărat că vicleanului inima sa destul drac şi sufletul său de prisosit diavol ieste). Hameleonul, în tot chipul oblicit şi din toate părţile vădit simţindu-să, încotro să şuvăiască nu mai putu şi ce alta să meşterşuguiască nu mai avu. Ce obrăzniciia că can ( ! sic = călcan) şi nestidirea meteriz obrazului făcînd, cu mare neruşinare în cuvinte ca acestea rumpsă: „ (Diavolul sărăciii şi cacodemonul robiii aceasta a gîndi, a grăi şi a începe m-au învăţat şi spre tot răul a ispiti m-au îndemnat), numai pre cît socotesc împotriva monarhilor cevaşi macară n-am făcut, ce mai [ 143] vîrtos plăcerea şi folosul lor cît am putut am silit (că cea chiară a vicleanului hirişie ieste ca vicleşugul vrednicie şi răutatea bunătate să ţie), de care lucru, n-ar fi fost pănă într-atîta cuiva rău să pară, ales celuia carile dreaptă / <265> slugă Corbului şi bun priietin amînduror monarhiilor ieste. În ce, dară, pănă într-atîta am greşit cît supt atîtea ocări şi defăimări mă supui? Pentru binele de obşte am silit, pentru prăpădeniia nepriietinului amînduror monarhiilor, cît am putut, m-am nevoit. Că, precum să dzice cuvîntul adevărului, mai bine să piară unul pentru tot nărodul. Au socoteşti, Şoaime, că fiara aceia în veci vreodînăroară inima spre adevăratul prieteşug îşi va întoarce? Ba, de la mine adeverit să fii că cine în lume îi va sluji pre cît eu i-am slujit? Şi cine supt soare îi va prii pre cît eu i-am priit? Nime, mă crede. Carile, pentru atîtea slujbe de la mine arătate, nu numai căci zămislirea Biruinţei mi-au tăgăduit (carea, de ar fi vrut, şi putea şi vreme avea) şi în loc ce ar fi fost cu mulţămită de plătit, nu numai căci slujba nu mi-au cunoscut, ce încă şi crocodilului în veci rob nerăscumpărat să fiu m-au vîndut. Eu, dară, o, Şoaime, acmu aievea şi fără nici o siială mintea inimii mele grăiesc (că vicleşugul pentru nepriietin, iară slujba pentru prietin şi ştiu, şi cît nu ştiu a mă învăţa nevoiesc). Nici alt stăpîn fără pre epitropii monarhiilor cunosc, ce tot carile / <265v> acestora un tuleiu a le [144] frînge pîndeşte, eu aceluia cu zdrobirea capului nu mă îndestulesc (că pentru părul priietinului, capul nepriietinului a zmulge vredniciia priietinului ieste). De care lucru, pre unul ca acela, oriunde, oricînd şi oricum, din gazda vieţii în vecinica casa morţii a-l muta a mă nevoi nu voi părăsi. Iără amintrilea, visul mieu, după tîlcuire de nu să va plini, ce precum tu dzici de va ieşi, adecă în curîndă vreme, precum şi din fălcile crocodilului va scăpa, cuvintele mele pomeneşte: că viaţa lui a multora moarte sărguieşte şi lineştea lui cu vreme (şi în scurtă vreme) monarhiilor de neaşedzat tulburare va aduce." Într-acesta chip Hameleon, după feţe, şi gîndul, şi cuvîntul, şi lucrul nepărăsit mutîndu-şi, ca acestea cu nedogorit obraz cătră Şoim borîia, a cărora greaţă el a suferi nemaiputînd: „ Piei de aicea, dzisă, o, jiganie spurcată şi făţarnică, că eu mai mult a-ţi răspunde nici îmi trebuie, nici mi să cade, de vreme ce singur răutatea ta destul îţi răspunde şi fapta carea ai lucrat de saţiu în toată lumea o povesteşte! Că într-adevăr cel ce dinceput ai fost, tot acela eşti şi tot acela vei fi, pănă cînd, ca căpuşile de singe împlîndu-te, ca cîrceii beşicîndu-te, plesnind, vei crăpa." <266> [145] PARTEA A NOA Aşedară, lumea pentru lucrul făcut burzuluindu-să şi fietecarile ce cu mintea mai rău afla, aceia Inorogului meniia, că adevărat, după vrajba nepriietinului ce-l goniia, nici nedejde de scăpat, nici într-alt chip furtuna de mutat era (ce norocul de multe ori cu un ochiu rîde, cu altul plînge, cu o mînă trage, iar cu alta împinge), în care chip, şi cu Inorogul să videa a să giuca, că, precum mai sus s-a pomenit, preste nedejdea, precum a priietinilor, aşe a nepriietinilor <266v> cu supţire meşterşug din fălcile crocodilului nebetejit şi de vicleşugurile Hameleonului puţinel supărat scăpase. Carile deodată iarăşi la locurile sale ducîndu-să, din toate părţile mai tare şi mai bună pază avea (că şi dobitocul în groapa carea o dată cade, altă dată pre acolea trecînd, pe departe o ocoleşte), unde, după ce din primejdia trecută mintea i să aşedză şi chiteala lucrurilor sale în cumpăna socotelii puind, toate trecutele dinceput ca pre un izvod, cîte una, cîte una, aminte îşi aducea. Vicleşugurile cele supt tari şi mari giurămînturi a Hameleonului pomeniia, vecinica vrajbă şi nemutata vrăjmăşie a amînduror monarhiilor socotiia, a priietinilor săi (carii la vreme ca aceia de să putea adevăraţi priietini a să [146] numi slăbiciune şi spre agiutorinţă-i siială videa. Căci pre unii depărtarea locului îi opriia, iară pre alţii receala dragostei la inimă îi îndoiia, şi pentru adevăratul priietin, ca nişte adevăraţi priietini în primejdii a să da, sau nu vrea, sau, deşi vrea, pentru micşorimea sufletului, nu îndrăzniia (că pre aur focul, iară pre priietin primejdiia ispiteşte şi după hotărîrea filosofască, adecă un suflet în doaî trupuri a fi, de abiia / <267> unul cineva şi mai nici unul să nu fie aflat). Pre lîngă acestea, toate a vremii neîndămînări şi greutate cumpăniia (căci lucrurile sale foarte împotrivnică o videa), după aceasta neplecat şi neîntors sorţul nărocului său cunoştea, de carile, precum asupră-i mîniia încă să nu-şi fie împlut, să temea. Ales pilda arătoasă şi oglindă luminoase în lucrurile neprieteneşti priviia, cărora mai mult oarba furtună decît buna socoteală le slujia. De care lucru, într-alt feliu de viaţă a întra şi într-alt chip de fereală a să aciua aleasă, ca mai bine în lineşte şi în negrijă sprijenit fiind, spre cea viitoare vreme de schimbarea lucrurilor într-altă faţă să nedejduiască. Şi aşe, de vechiu prieteşugul carile Cucoşul Evropei avea, aminte îşi adusă, mai vîrtos ştiindu-l că la adunări / [147] ceva amestec nici au avut, nici a avea poate (căci pasirile de pre marginile ocheanului despre apus la soboară adunate n-au fost). Aşijderea, îl ştiia precum bun străjuitoriu nopţii ieste, căci atîta de ascuţit la simţire era, cît nu jigăniile vînătoare să poată îmbla, ce aşeşi nici frundza din copaciu peste ştiinţa lui să cadză peste putinţă era. Deci Cucoşul acela lăcuia într-un munte înalt şi mare, de unde răspîntiia a patru / <267v> căi a videa şi strajea în toate părţi tare a ţinea putea. Lăcaşuri avea multe şi mari, din toate părţile bine întărite şi cu tot feliul de copaci roditori (de supt a cărora rădăcini ape răci curători ieşiia) încungiurate şi înfrîmăţăşeate era, atîta cîtă la bunătatea locului cîte s-ar cerca, una macar nu lipsiia. Deci Inorogul carte ca aceasta scriind, cătră Cucoş trimasă. „ Vechiului şi neclătitului priietin, Cucoşului Evropăsc Inorogul de crivăţ sănătate dzice. Nevoieşiia lucrurilor tîmplătoare între muritori îndămînarea au scornit, îndămînarea din cea înainte mărgătoare simbathie vine, simbathiia fiica asămănării ieste şi din dragoste să naşte, dragostea priinţa întemeiadză şi bunăvoinţa ţine necurmată (ieste dară priieteşugului între muritori lucru prea de minunat, de vreme ce cu chipul carile mai denainte nici cunoştinţă, nici de dînsul vreo ştiinţă au avut, pre acela din strein al său şi hiriş îl face, în scurt, alt el într-altul şi alt altul în sine ieste, trăieşte şi vieţuieşte). Tot dară prieteşugul * [148] în lineşte agonisit nedejde pune că în tulburate şi în potrivnicile tîmplări de agiutorinţă şi împreună pătimaş să-i fie. Cu aceasta pricină <268> încă de demult întemeiatul şi în veci alcătuitul nostru prieteşug acmu roada în vreme a-şi da şi dragostea viptul a-şi arăta, precum mi să pare, s-ar cuvini şi s-ar cădea (că precum copaciul fără roadă altă nu face fără numai foc, aşe prieteşugul fără cele şie următoare altă nu face fără numai colachii şi linguşituri). De vreme ce a trupului mieu micşorime în şepte munţi copăcioşi şi umbroşi, şi în şepte văi adînci pline de hinci nici încape, nici sălaş a-şi afla poate, şi aceasta nu dintr-a mea nestătătoare sau neaşedzată fire, ce (precum toţi cereştii marturi neminciunoşi îmi sint) dintr-a nepriietinilor asupra mea neastîmpărată vrăjmăşie şi dintr-a furtunii neplecată urgie. Carea lor neobosită povaţă făcîndu-să, potică necălcată, cale neîmblată, vale necercetată, vîrv nesuit, munte necovîrşit, cîmp necutreierat şi deal neîncungiurat n-au lăsat (că răutatea de tot desfrînată decît piatra din ceriu aruncată mai repede ieste). Aşe, cît a dzice s-ar putea, în ceriu de m-aş sui, acolo sint dulăi, în munţi cotei, în dealuri copoi, în cîmpi ogari, în stuhuri sampsoni şi în tot locul fălci deşchise, guri căscate şi colţi rînjiţi, ca cum ar fi sămînţaţi / <268v> pretiutinderea împănaţi stau. Un corn în loc de armă împotriva a atîţea vrăjmaşi şi patru picioare de fugă împotriva atîţea gonaşi am. De care lucru, socotind că alt mijloc şi leac n-au rămas, fără numai lăsind voia fortunii, cît şi cum va vrea să mă dosedească, ca împotrivă nemărgîndu-i, doară vreodînăoară mai plăcută să va întoarce şi din sine a mă mai goni doară să va părăsi. Aşedară, prin mine, [149] pre carile pomenitele locuri a mă încăpea n-au putut, încape-mă lărgimea meideanului dragostei tale, pentru prieteşugul pre carile pururea între noi nesmintit şi nebetejit am păzit (căci în laturi a mă da am socotit pănă va trece urgiia). Deci supt acoperemîntul dragostei tale, aciuindu-mă, voi rămînea, ca şi eu, în vreme ce fortuna îmi va sluji, răsplătire, precum voi putea să fac, datoriu să fiu." Cucoşului slovele Inorogului trimiţind, pre carile el citindu-le (căci Inorogul în glasul Cucoşului a cînta ştiia), în grumadzii Inorogului frumos şi alcătuit graiul Cucoşului să mira. Şi îndată singur firea sa pomenind, în minte îşi adusă că de glasul lui Leul să sparie şi la locul unde să află ochii Vulturului a străbate nu pot, necum picioarele dulăilor sau a coteilor să încapă. Şi aşe, îndată pre unul din cucoşii săi trimiţînd, prin locuri / <269> tăinuite povaţă Inorogului făcîndu-să, la lăcaşurile sale să-l aducă îi porunci. Carile, mărgînd, bunăvoinţa stăpînului său îi spusă şi precum cu dragă inimă priimeşte ca, în tot feliul de slujbă şi priinţă aflîndu-să, nu numai în lăcaşurile sale neapărate, ca-ntru hirişe ale sale, ce orice şi altă trebuinţă ar avea şi prin mîna lui ar vini, pre cît mai deplin s-ar putea a face, pre atîta să va nevoi. Aşijderea, precum pentru povaţa căii să-i fie ieste trimis dzicîndu-i. Inorogul, după ce ceia ce să cuviniia mulţămită făcu, cu cocoşul împreună să sculă şi la sălaşurile Cucoşului Evropii să suiră, unde cîtăva vreme cu mare lineşte, afară din toată grijea, viaţa îşi petrecu (că în primejdiile mari şi fortunele adese, cît şi de / [150] puţină răzsuflare cei pătimaşi, multă şi mare lineşte a le fi socotesc). Iară a aceştii mistuiri şi a Inorogului aşe de tare ascundere pricina au fost aceasta: Că după ce Hameleonul au cunoscut precum Inorogul din fălcile crocodilului şi din toate vicleşugurile lui nebetejit s-au mîntuit şi acmu tuturor de viclean dovedit şi mai vîrtos despre Şoim tare probozit şi măscărit vădzindu-să, precum să dzice cuvîntul (din inima rea, rău gînd purcede), deciia aievea asupra Inorogului toate răutăţile îşi pobîrni / <260v> şi toate vicleşugurile, ca pre nişte dulăi turbaţi, în uliţile vrăjmăşiii îşi slobodzi şi în toată calea fără cale mintea cea fără minte îşi îndreptă. Şi aşe, îndată sculîndu-să şi ducîndu-să, pre dulăi şi pe cotei şi pre alalţi brehăi, pre toţi la un loc află, cătră carii cu spurcat glas într-acesta chip vorovi: „ Nu încă de demult asupra Şoimului prepus aveam, adecă că nu cu dreaptă inimă în slujba stăpînilor noştri să află, precum povestea Moliii v-am povestit. Iară acmu, iată, aievea să arată, că împreună cu Bîtlanul sfaturi asupra epitropiii Corbului au făcut. Pentru prinderea Inorogului nu numai cu capul atocma au ţinut, ce încă şi pentru scăparea lui cu mîna lui pe supt numele altora, pre cît au putut s-au nevoit, şi cu mijlocul lui nepriietinul carile prinţa mele şi a voastre nenumărate osteninţe în butucul morţii cădzusă de iznoavă în scaunul vieţii s-au urcat (jigania vicleană, precum vicleşuguri a scorni, aşe pre alţii după cuvîntul ei a domiri învăţată era). Ce mai / [151] mult aşteptaţi? Ce mărturie mai adevărat cercaţi? Şi ce mai bună vreme asupra nepriietinului şi acmu şi soţiilor aşteptaţi? Au după ce în nedezlegate legături vor lega, atuncea să vă deşteptaţi? Nu ştiţi cuvîntul carile prostimea dzice: Apa / <270> doarme, iară nepriietinul nu doarme? Au după ce răul gînd îşi vor plini, atuncea să vă sculaţi? Dară atuncea, ce folos? Acmu, dară, cuvintelor mele a asculta de viţi vrea, de lucrurile ce s-au lucrat şi de vicleşugurile Şoimului cu ale Bîtlanului aievea şi de-amăruntul Corbului să scrieţi, ca cu un ceas mai înainte preţ aceste piiedece dintre noi să rîdice (căci iscoada şi nepriietinul de casă cu glăvăţina cîntariului să asamănă, carile, cu mică micşorimea lui, mari mamini de la pămînt în sus aruncă). Şi sau pre altul credzut în locul lor să trimaţă, sau tot lucrul asupra voastră să lasă şi, aşe făcîndu-să, încă o dată a lovi şi încă cu un mijloc de măiestrii lucrul început a ispiti am.Cu carile bună nedejde mam că sfîrşitul după poftta noastră vom videa." Plăcu dulăilor borîtura Hameleonului şi, mai mult înapoi sau înainte necăutînd, după a lui cuvinte la Corb carte într-acesta chip scrisără: „ Corbului, milostivului nostru stăpîn, ogarii, coteii şi toţi, mari şi mici, dulăii, plecăciune şi sănătate! Mai în trecutele dzile de une sunate ale Şoiului şi a Bîtlanului spurcate chitele cani pre scurt în ştire făcusem. Iară acmu de aceleaşi încă mai aievea şi afară din toată îndoinţa adeverindu-ne, monarhului şi monarhiii <270v> în ştiinţă a da îndrăznim. Precum prin multe a noastre dureri şi zbuciumări, pre cel de cap nepriietin pănă la fălcile crocodilului îl adusesem, de unde scăpare sau nedejde de scăpare macar cum nu avea. Ce preste a toată lumea socoteală, Şoimul, cu / [152] Bîtlanul, lui cu trup, cu suflet, alăturîndu-să, noi a lui învăţătură şi îndemnare aşteptînd, el nu numai pentru scăparea lui cu tot ce-au putut s-au nevoit, ce încă precum cu a noastre meşterşuguri într-aceia silţă să fie cădzut înţelegînd, cu grele probăzături şi de cap clătinături, de moarte şi mai rău decît de moarte ni să lăuda şi, cum un rău prea mare asupra monarhiii am fi făcut, toate ocărîle şi batgiocurile lumii în obraz ne-au ştiupit. Deci noi, ticăloşii, ca nişte drepte şi credincioase slugi, ce ieste adevărul dzicem şi mărturisim (că slugii adevărate moartea pedepsită în slujba stăpînului, decît viaţa fericită de la nepriietin pricinită, mai fericită-i ieste). Şi pre cît a cunoaşte putem, Şoimul şi Bîtlanul mai în multă vreme între noi de să vor afla, nu numai căci mari împiedecări ne fac, ce încă şi la grele primejdii statul lucrurilor să aducă poate. Iară aceştea lipsind, bună nedejde avem că, după măiestriile carile avem să întindem, în scurtă vreme din colţii noştri tot / <271> nu va scăpa şi iarăşi voia şi porunca la voi, iară slujba şi nevoinţa la noi va rămîne." / [153] De aceasta carte să tulbură Corbul, mai vîrtos că de la alţii asemenea cu acestea audzisă (că picătura adese cădzută piatra, iară sicofandiia adese făcută inima despică). Şi aşe, îndată în locul Şoimului pre Uleu trimasă, Şoimului poruncind ca cum mai curînd înapoi să să întoarcă, căci acolea de alte vînători ieste trebuitoriu. Aşijderea, Bîtlanului porunci ca prin gîrlă a mai îmbla să să părăsască, iar amintrilea făcînd, Corbul cînd crăngăieşte, bine ştie el ce feliu de menituri meneşte. Şoimul, după luarea poruncii aceştiia, cîtva în chibzuiale stătu şi nu în puţine chitele întră, merge-va înapoi după poruncă, au nu va merge socotind, că de nu, şi toate cîte dulăii scrisese era adevărate, însă dintr-însele unele fiind, prepus avea (macar că de scrisoarea dulăilor ştire nu avea) să nu i să cumva fi fost lucrurile descoperit (că vicleşugul, cînd în gînd întră, ca şoarecele ţiţiieşte, iară cînd să descopere, ca leul răcneşte). Deci cîteva pricini de zăbăvire scornind, cărţi la Brehnace şi la Cucunos scrisă, ca pentru pricina aşe în grabă chemării lui să să înştiinţedze. Carii, cevaşi macară grijă să nu poarte, răspuns îi dederă, / <271v> că deşi Corbul putere epitropii[i] pasirilor are, însă clonţul Corbului pe capul Şoimului să să puie nime din pasire nici va priimi, nici va învoi. [154] Într-aceste dzile şi Uleul sosi, carile, cu dulăii, cu Rîsul şi cu Hameleonul împreunîndu-să, pentru cea de tot a Inorogului prăpădenie, cum vor face şi de ce s-ar apuca la sfat stătură. Rîsul cu Hameleonul, după pestriciunea ce avea, mai multe răutăţi şi vicleşuguri a scorni ştiia. Deci Hameleonul îndată fumul spurcăciunii şi duhul înşelăciunii gros şi întunecos slobodzind: „ Eu, dzice, încă de la tată-mieu, Apariul, meşterşugul maghiii foarte bine am învăţat, în care meşterşug deplin învăţat şi pre alt chip, carile acmu aicea să află, ştiu, cu carile împreună, de va vrea, o mreaje să împletim, adeverit sint că / [155] ori în ce fundul pămîntului Inorogul ascuns ar fi, meşterşugul mrejii şi puterea vrăjii la înşelăciune îl va aduce. Că Vulcanul vrînd pre Mars cu Afroditi asupra curviii vrînd să prindză şi mreaje de fier împletind, descîntecul vrăjii în stele scris şi tipărit l-au lăsat, pre carile meşterşugul a-l citi putînd, după cursul stelelor şi după învăţătura trupurilor cereşti urmînd, din mreajea carea vom împleti orice cît de iute şi de tare ar fi, într-însa a nu cădea şi nescăpat a nu să ţinea / <272> cu putinţă nu ieste." Iară chipul acela era o jiganie dintr-altă monarhiie, însă mare plată dacă i să da, cu vrăjile lui toată răutatea a nu face nu să feriia. La acea jiganie cu toţii mărgînd, întîi poveste îi spusără, adecă precum nepriietin de cap pre Inorog au şi precum în multe chipuri ispitind, nicicum la mînă să-l aducă n-au putut. Apoi stihurile cele de aur, pre carile Camilopardalis de la capiştea Pleonexiii le învăţasă, citindu-i, cu mare plecăciune i să rugară, ca după înalt şi adînc meşterşugul ei o mreaje să le mrejască, cu carea pre acel iute şi neprins nepriietin a prinde să poată. Jiganiia (a căriia nume din numărul l.l30 să / [156] cuprindea, plăcute stihurile lor audzind, prinsă bucuroasă şi carea dintre jigănii în partea Inorogului să ţine întrebă. Ei precum afară din Fil pre altul nu ştiu răspunsără. Atuncea jiganiia, belindu-şi budzele şi rînjindu-şi dinţii, rîdzind şi cu capul clătind, dzisă: „ Dară Şoimul şi cu Bîtlanul, mai în trecutele dzile cu numele tuturor pasirilor viind, mi s-au rugat ca să le împletesc o mreaje cu carea să poată vîna corbi. Au şi Corbul împotriva voastră ieste? (Atuncea ei pentru povestea Moliii mai cu deadins să adeveriră, însă deodată cu tăcerea o trecură). Ce de vreme / <272v> ce Filul de Inorog şi Inorogul de Fil să ţine şi alta înainte a vă pune am, pe carea priimind-o, şi eu mreaja a vă împleti voiu priimi. Să ştiţi, dară, că odînăoară Vidrii am împletit o mreaje, cu carea au prins pe Fil, ce, nefăcîndu-mi-să plata carea îmi giuruisă, deasupra Filului asupra Vidrii am întors descîntecul şi într-aceiaşi mreaje Vidra s-au prins. Apoi, şi Filul de cuvînt rămîind, deasupra lui vrajea mi-am luat şi asupra Cămilii mai cu vreme au cădzut. Deci acmu, datoriia Vidrii şi a Filului asupră-vă de viţi lua, mreaje cu carea pre Inorog să prindeţi voi împleti (de noroc era precum întîi pentru Hameleon crocodilul, aşe acmu pentru Vidră şi Fil vrăjitorii)." Atuncea dulăii şi alalţi cu toţii de plată tare să apucară şi spre aceasta cu blăstămi şi cu giurămînturi vîrtos să legară. Spurcata jiganie cuvinte din multe / [157] silave alcătuite din limbă a bolborosi şi din budză a şopti începînd, descîntecul vrăjii asupra Inorogului descînta. Iară Rîsul şi cu Hameleonul, înainte-i îngenuchieţi, cu coadele dulăilor spuma de pre gură ştergînd, ca unui bodz i să închina (că icoana bodzului şi vrajea vrăjitorului, precum <273> la cei înţelepţi tot o ocară, aşe la cei nebuni tot o cinste are). Deci ei mreaja acmu giumătate împletită pre mîna gata să o ia adevărat ştiind, cu mare veselie jiganiii mulţemită făcînd, la alte a străjilor întărituri să orînduiască să dusără. Iară nu după mult ce ei ieşiră, în locul lor Şoimul împreună cu Bîtlanul sosiră (că Şoimul, limba jigăniii neînţelegînd, pre Bîtlan în loc de tălmaciu cu sine purta), căriia de chemarea lui înapoi şi precum să margă au socotit îi spusă şi precum de acmu înainte asupra Corbului a vrăji să să părăsască îi dzisă, căci lucrurile într-alt chip s-au mutat. Jiganiia vrăjitoare, sau lucrurile mai într-adînc nu prea socotind, sau socotind şi vrînd, pentru mreajea carea asupra Inorogului au împletit Şoimului spusă. De care lucru Şoimul înţelegînd, mai multă acolea zăbavă nu făcu, ce îndată ieşind, de nevinovăţiia Inorogului şi de nepocăită răutatea Corbului aminte aducîndu-şi, aşijderea de giurămînturile carile încă nu de multă vreme amîndoi făcusă pomenind, îndată Inorogului ştire trimasă că jiganiia vrăjitoare cu linguşiturile dulăilor şi cu grea plata Corbului mreaje, cu descîntec asupra lui au împletit, de carea foarte aminte să-i fie. Iară el de Corb chemat fiind / <273v> ieste / [158] într-acolo preste puţine dzile să purceagă şi după cuvîntul dat vecinic priietin să-l ştie. Acestea Inorogul înţelegînd, la lăcaşurile Cucoşului să suisă (precum mai denainte s-au pomenit), unde păşune de biv, ape limpedzi, izvoare răci, grădini cu flori, livedzi cu pomi, pomi cu roadă şi roadă de toată dulceaţa avea, în fel de fel de desfătări şi în divuri, în chipuri de dezmierdări viaţa îşi petrecea. În scurt, să dzicem, în toată negrijea şi liniştea să afla, fără cît una numai lipsie, adecă depărtarea de la locurile sale, şi alta priposie, adecă starea fericirii şi nemutarea norociii nepriietinilor lui. Într-acesta chip Inorogul nefericirea într-un chip cani cu de-a sila în fericire întorcînd (că de multe ori răbdarea, de fierul suferelii vasul legîndu-şi, pre cele nepărăsite valurile fortunii încălecînd biruieşte), vremea (carea dascălul şi învăţătoriul tuturor ieste) ce cale îi va arăta şi ce meşterşug îl va învăţa aştepta. Într-acea vreme, una din jigăniile streine (carea nici cu o monarhiie parte nu avea), la Inorog viind, veste ca aceasta îi adusă: „ În părţile noastre, dzise, vrăjitoare să află carea cu puternice vrăjile ei apa în piatră şi piatra în apă întoarce, de a căriia / <274> nume Filul audzind, la dînsa au mărs, carile cu atîta a trupului mărime ce are, umilite închinăciuni şi pănă la pămînt plecăciuni îi făcea şi cu revărsate lacrimi şi îndesite suspinuri îl ruga ca, milostiv spre dînsul arătîndu-să, vrajă să-i vrăjască şi o mreaje să-i împletească, cu carea strutocamile a vîna să poată. Şi aceasta făcîndu-i-să, cu mari giurămînturi să lega, precum cea dintîi şi ceastă de acmu plată în scurtă vreme îi va face (că scăpatul la minciuni şi lacomul la giuruinţe mari pre lesne inima îşi dau). / [159] Jigania lacomă, nu atîta pentru umilinţă (că lacomului a să milostivi n-au învăţat şi, de-au şi învăţat, pănă a nu învăţa, au şi uitat), cît pentru grele giuruinţăle Filului, prinsă bucuroasă, însă cu această socoteală, adecă întîi de frăţiia şi tovărăşiia Inorogului de să va lepăda. La care cerere, Filul, cu mare ciudesa şi mirarea a toată zidirea, cuvîntul îşi dede, socotind că cu vicleşug va vicleni şi cu amăgeală amăgeala va amăgi, ce în zădar. Că macar că atuncea vrăjitoarea mreaja împleti, laţurile întinsă şi silţele supusă, ce, sau meşterşugul îi era minciunos, sau, de nu era minciunos, era neputincios, de vreme ce în multe chipuri voroava îşi schimba, / <274v> că uneori dzicea că mreajea asupra Corbului au fost menită, alteori dzicea că asupra Struţului ieste împletită, iară mai pre urmă dzisă că, de nu să va strica vîlfa Inorogului, mreajea lui ceva să vînedze nu poate, căci cu cornul Inorogului are antipathia (aceasta şi socoteala putea da, de vreme ce vrăjile lui spre moarte olăcăriia, iară cornul Inorogului precum purtătoriu de viaţă ieste, cine va tăgădui?). Deci de va fi voia Filului ca în mreajea ce împleteşte struţi să vînedze, întîi cu Corbul prieteşug făcînd, de împreunările Inorogului aşeşi de tot să să părăsască. Iară amintrilea, nici vrajea în ceva a-i sluji poate. Filul, săracul, sau în prostimea inimii ce avea să amăgiia, sau lăcomiia vînatului spre strîmbătate ca aceasta cu totul a să da îl împingea (atîta nesăţioasă pofta cinstei pre cei ce o doresc orbeşte, cît pentru rîsul unui ceas de astădzi plînsul unui an ce vine nu socoteşte). Aşe, Filul, nu numai cu mari giurămînturi, precum de multă vreme nici să-l fie vădzut să giura, ce încă precum de l-ar şti unde să află, singur el ştire vînătorilor ar da. Aşijderea, adăogea dzicînd precum şi el cunoaşte că pricina a toată tulburarea a acestor doaî monarhii Inorogul ieste, şi, pănă el suflă, acestea să răzsufle peste putinţă /<275> ieste. Într-acesta chip şi vrăjitoarea pe Fil, şi Filul pre vrăjitoare [160] a amăgi socotiia. Că vrăjitoarea gîndiia că deva vîna pre Inorog, fără greş preţul mrejilor de la dulăi îşi va lua, iară Filul chibzuia că de va vîna pre Strutocamilă, pre alte dobitoace spre sine a le întoarce pre lesne-i va fi, şi atuncea Corbul, vrînd-nevrînd, spre pace a pleca îi va căuta. Cu acestea şi altele ca acestea cel ce vrăjiia cu cel ce să vrăjiia în vînt aruncau şi gîndurile în aier îşi spulbăra (precum mai pre urmă sfîrşitul au arătat), că într-aceaşi vreme din părţile ostroavelor mediterane o jiganie mare s-au rîdicat, ai căriia mreji şi vrăji atîta de tari şi de mari era, cît pre toate cele ce de la ceialalte jiganie tocmite era îndată în deşert le scoasă, şi aşeşi de tot fărămîndu-le, le rumpsă. În care vreme, Inorogul vădzind că chipurile vrăjitoarelor s-au schiimbat şi vrăjile spre alte descîntece s-au mutat, aşijderea de mrejile carile întinse şi acmu rumpte şi destinsă fără nici o grijă socotindu-să, îndată de la lăcaşurile Cucoşului coborîndu-să, la ale sale să dusă. / [161] De care lucru, Rîsul, Hameleonul şi alalţi dulăi de ştire luînd, nu în puţină frică întrară şi nu mică întristare luară (că voia rea din dreptate mîngăierea în curăţeniia inimii pune, iară / <275v> întristarea din strîmbătate frica răsplătirii înainte aduce). De care lucru, iarăşi alfavita din-ceput a citi buchele din capăt a prociti începură, sfaturile înturnară, voroavele răsturnară, gîndurile tăvăliră, chitelele prăvăliră, dîrmoiară şi cernură, nighina din grîu şi bobul din madzire să aleagă nu putură, grămădiră, vrăvuiră, aruncară, scuturară, spulbărară, vînturară, pleavele din grăunţe a despărţi, obosindu-să, să lăsară. Iară, ah, iar, vah, iar, ai, iar vai! Bolnavul să însănătoşadză, nepriietinul să învîrtoşadză, lîngedul să ţăpineşte, slabul paşii îşi sprijeneşte, iată, mai mortul să scoală şi pre noi, pre vii, mai ne omoară. Osteninţa a atîta vreme, mulţimea a atîtea pagube, şirlăile sudorilor, izvoarele lăcrămilor şi alalte toate cu totul în vînt şi în deşert să dusără. Iată, Inorogul la cîmp, fără sială, iată-l-ăi la lăcaşurile sale fără dodeială , iată-l-ăi toate pre voia lui deplin a fi nedejeduieşte fără îndoială. Vremea lui lină, noaî tulbure, vrăjitorii şi mrejitorii, sau neputincioşi sau necredincioşi, în lucru nestăruitori, la cuvînt nestătători. În scurt, în ceva şi în cineva nedejde, credinţă şi adevărată priinţă n-au rămas. Bine ar fi dară de-ar fi cu putinţă monarhiii noastre altă chivernisală să să puie, /<276> jiganiia aceasta cu blîndeţe şi cu binişor, iar nu cu îndîrjie şi cu rău, ieste de domolit. Iată, vînătorile ne batgiocuri, iată, mrejile în toate părţile ne şpîrcui, iată, toate meşterşugurile în darn şi toate trudele în zădar ne scoasă, iată, lui locul a să lărgi, iară noaî a să strîmpta au început, pănă în cea de apoi sfîrşitul cum va vini cine poate şti? (Că de multe ori în locul celui nedejduit şi aşteptat sfîrşit / [162] cel nenedejduit şi neaşteptat a vini poate). Şi aceasta nu numai unui chip privat şi deosăbit, ce a tot trupul publicăi de nemutată primejdie va aduce. De care lucru, şi noi, nu numai pizma şi voia unuia a urma ce folosul cel de obşte a căuta ni să cade (că dintre muritori mai cinsteşă şi mai adevărată laudă a să agonisi nu poate fi decît carea cu folosul a toată publica s-au cîştigat). „ Deci, pre cît socotesc, Dulăul cel bătrîn dzisă, de tot adevărul lucrului (toate colachiile de la mijloc ridicînd), Corbului să spunem ca doară şi el socotelelor şi pizmelor sale sfîrşit a pune va putea (că de multe ori unde cuvîntul a isprăvi nu poate, isprăveşte băţul) şi doară mai spre bună minte inimele îmbelor părţi a întoarce vom putea, ca într-acesta chip, precum vrăjmăşiii lor sfîrşit, aşe trudelor noastre / <276v> coneţ a afla să ne învrednicim." De acestea cuvinte Rîsul hohotiia, iară Hameleonul fisiia, pre carile unul în rîs, altul în vis le tîlcuia şi, ca cum sfaturi de batgiocură ar fi, le măscăriia, de vreme ce bine ştiia că cele de multe ori amăgele şi mincinoase văpsele toată zugrăvala şi chipul adevărului scîrnav au muruit şi la cel luminos chip şi a adeverinţii figură a vini preste putinţa şarurilor a fi dzicea. / [163] Şi aşe, dintr-aceste a pricii scîntei, între vînători focul gîlcevii şi a dihoniii a să aţiţa începu. De unde Dulăul ciobănesc, macar că lătra, însă într-adevăr a lătra într-acesta chip începu: „ Audziţi voi, jiganii, nu atîta pre dinafară, pre cît pre dinlăuntru văpsite, agiunge-vă cît pănă acmu şi pănă într-atîta monarhiile aţi amestecat şi, toată şi mai nestînsă iasca vrăjbii între dînsele aţi aruncat. Puneţi-vă hotar şi ţenchiu răutăţilor voastre, părăsiţi-vă mai mult cleştele strîmbătăţii în mîna lăcomiii a alcătui, fie-vă de saţiu, cît vremea a patrudzăci de ani, ca valurile ţărmurile, nepărăsit, voi monarhiia Leului cu fel de feluri de areţi şi de mihanii a o izbi şi din tuspatru colţurile a o scutura nu v-aţi săturat, pre carea, iară, la cea mai de apoi şi netămăduită răzsipă aţi adus-o. Au şi monarhiii <277> Vulturului acelaşi cîntec viţi să cîntaţi? Au şi pe publica pasirilor cu aceleaşi veninate şi fărmăcate drojdii viţi să îmbătaţi? Au nu cunoaşteţi că de vreme ce cu răutate ceva a să săvîrşi nu să poate, sfîrşit şi istov răutăţii a pune trebuie? Şi de nu spre altă nedejde calea să deşchide, încailea vremea a chivernisi şi schimbările tîmplărilor a pîndi a înţelepilor lucru a fi să socoteşte (că spre vînt a ştiupi şi piatra la deal a pohîrni aievea lucru nebunesc ieste)." Înfocat oarecum şi încă mai cu mare mînie aţiţat şi mai spre mare răutate pornit de acestea cuvinte, Rîsul cu cumplită urgie cătră Dulău zisă: „ O, cap de hîrtie şi crieri de aramă, o, sac de mătasă şi plin de fişchie, o, ferice de voi şi de monarhiia voastră, cînd nedejdea voastră în credinţa Inorogului viţi aşedza şi din aşedzimîntul lui lineştea vă viţi aştepta. Au nu Inorogul mai mult dobitoc cu patru picioare decît / [164] pasire cu pene şi cu doaî aripi ieste? Au pasirile pentru dobitoc mai chiar şi mai adevărat decît dobitocul vor giudeca? Au în cele streine decît în cele ale sale cineva mai mult a filosofisi poate? Nu orbul, ce cel cu ochi giudecă <277v> de văpsele, ochii noştri în trupul nostru, iară ai voştri într-al vostru sint deschişi. Nime casa altuia mai mult decît pre a sa a cunoaşte poate. Noi sintem carii cea mai multă viaţă cu Inorogul împreună ne-am petrecut, noi sintem carii a lui gînd şi fire am cunoscut, noi sintem carii şi prin ficaţii lui am trecut şi ce idol înluntru poartă şi ce icoană afară arată curat ştim. De unde adeveriţi sintem că todeauna inima-i gîndul şi, de i-ar fi cu putinţă, şi fapta spre răzsipa Corbului şi spre prăpădeniia monarhiii Vulturului au stăruit. A căruia fire din începuta vrăjmăşie a să întoarce preste toată cuprinderea socotelii ieste şi mai vîrtos adevărul a grăi de vom vrea, el atuncea gonituri, lovituri şi netămăduite rane, carile le-am adus, cu ce minte socotiţi că din tabla inimii sale le va putea şterge? În zădar, dară, ca acestea gîndiţi şi sfat, ca cum ar fi de nepriietini, sfătuiţi. De care lucru, a mea sentenţie ieste, de acmu înainte, decît prieteşugul cu prepus neprieteşugului la ivală mai de folos ieste. Căci vrajba la ivală fiind, paza şi / <278> strajea despre vrăjmaşi mai trează şi mai deşteaptă stă. Iară amintrilea, în leagănul îngăimării, somnul pieirii fără veste şi cînd nici vom gîndi, atuncea ne va stropşi." Acestea şi altele multe ca acestea Rîsul, spre împiedecarea aşedzămîntului, împotriva Dulăului, preţ cît putu, ritorisi şi macar că pre o parte să părea că cuvîntul adevărul atinge (căci dintr-îmbe părţile încredinţarea cu greu putea fi), însă cu inima şi cu gîndul de la limanul lineştii, departe, în valurile tulburării, să bătea, de vreme ce din gură neîncredinţarea argumentuia, iar din gînd socotiia că macar / [165] vremenică pace între dînşii de să va cumva aşedza, cît de în scurtă vreme din cele nenumărate vicleşugurile lor multe pot să să descopere, pre carile Ionorogul în catalogul său pre amăruntul însămnate le avea. De carile Corbul înştiinţîndu-să (căci jiganiile din fire vicleşugului date multe urgii în capul Corbului o dată să aducă silisă), să nu cumva de tot despre dînşii să să răcească şi pănă mai pre urmă să nu li să cumva slovele îndrăpt citească (carea s-au şi tîmplat). Deci la cazaniia carea Rîsul împotriva păcii făcusă, Dulăul cel bătrîn / <278v> într-acesta chip răspunsă: „ Bine ne dzici, o, Rîs de rîs, că capete de hîrtie şi crieri de aramă sintem şi în saci de mătasă gunoiu scîrnav purtăm. Adevărat, dară, că precum ne împodobeşti, aşe şi sintem, că de n-am fi fost aşe, monarhul nostru, în linguşiturile şi măguliturile voastre împleticindu-să, nu s-a fi înşelat. Ce precum din vremea a patrudzăci de ani ispitiţi şi probăiţi vă aveam, bine şi de folos ar fi fost tot cum v-am ştiut, aşe să vă fim ştiut, şi precum v-am ţinut, tot aşe să vă fim ţinut. / [166] Iară acmu, ca cei fără crieri, cu acelaşi picior lovitura într-aceiaşi piatră am poftorit ş-am întriit (că o dată şi de doa ori într-o materie a greşi, a muritorilor, iar nepărăsit în mijlocul netrezvirii şi a neîndreptării a rămînea a celor fără crieri lucru ieste). Şi mai mult altceva a dzice nu avem, fără numai, pentru alte poate fi a monarhiii noastre fapte urîcioase cereştii asupră-ne urgie ca aceasta ş-au vărsat, carea, de tot mintea ameţindu-ne, socoteala ne-au îmbătat, ca pre cei ce toată lumea tuturor de vicleni şi de înşelători i-au cunoscut şi i-au arătat, noi numai în loc de adevăraţi priietini şi la cuvînt stătători să-i ţinem şi să-i avem, pănă cînd (carea să nu învoiască Dumnădzău) cu rele îndemnările / <279> şi spurcatele fapte prin scîrnave organe ca voi la cea deplină plată şi cea desăvîrşită prăpădenie să ne aducă (că a faptelor rele începătură spre rău sfîrşit pleacă şi tesla carea lovind nu tocmeşte adevărat ce au fost tocmit răzsipeşte). Acmu, o, jiganiilor, giunge-vă, agiunge-vă, dzic, cu undelemenul pizmei voastre, pojarul răutăţilor în toată lumea a aţiţa! Lăsaţi sfaturi a ne mai da, carile cunună de spini şi brăţări de lanţuje ne împletesc. Fie crierii noştri ceşti de aramă macar cîtăva vreme de ciocanele clevetiturilor voastre neloviţi şi neciocăniţi. Aveţi-vă crieri cei de aur la voi şi noi ceşti de aramă la noi, neamestecaţi voi a voastre şi noi ale noastre să gîndim şi să chivernisim. Părăsiţi-vă mai mult împotriva socotelii noastre basnele voastre cele obraznice a arunca. Că viu Vulturul ceresc, că toate negre penele şi pestriciunile răutăţilor voastre în văpsala roşelii le vom întoarce, de carile nici Camilopardalul a vă spăla va mai putea, macar că între gloate să dzice precum el / [167] apa vie şi apa moartă în tidvă să fie ţiind. Deci, de acmu înainte lucrurile monarhiii voastre singuri voi vi le căutaţi, că noaî ale noastre nevoi şi / <279v> asuprele (carele mai mult cu pricina voastră ne-au vinit) destule şi de prisosit ne sint." Hameleonul şi Rîsul vădzindu-să că din tovărăşiia a altor vînători să izgonesc şi mai vîrtos cunoscînd că socotelele lor spre mutarea lucrurilor într-altă faţă stăruiesc, pusără sfat în doaî chipuri: Cel dintîi era ca Pardosului ştire să dea (carile pre aceia vreme Strutocamila păştea şi între dobitoace jiganie mare să făcuse), precum soţiile din partea monarhiii Vulturului pre altă cale s-au abătut şi precum semnele arată cu cei de obşte nepriietini legătură de pace vor să facă. Iară cel de al doilea sfat era ca Hameleonul cum mai curînd la monarhiia Vulturului să să ducă, ca acolea cu singur Corbul împreunîndu-să, cît mai mult va putea lucrurile să amestece şi ipopsiia Corbului asupra Şoimului mai vîrtos să adaogă, adecă precum cu nepriietinii una s-au făcut şi dulăii vînători carii acmu spre împăcare stăruiesc, pacea aceia precum pănă mai pre urmă de vrun folos nu va fi să arete. Deci cu mestecăturile şi cu minciunele de va putea ceva isprăvi, bine. Iară de nu, de acolea, cum va putea mai curînd, / [168] la monarhiia Leului să treacă, ca cum va putea mai tare suma să strîngă, carea / <28o> în munţi pentru plata mrejilor şi a vrăjitorilor cu datorie cheltuise. Ei, dară, acestea, îndată a le face începură şi cumă mai în grabă cătră Pardos carte ca aceasta trimasără : „ Rîsul şi Hameleonul, Pardosului şi Veveriţii, iubiţilor fraţi, sănătate! În ştire să vă fie că lucrurile noastre nu în statul lineştii să află, de vreme ce ogarîi, coteii şi alalţi toţi dulăii şi mari şi mici, a monarhii Vulturului vînătorii, mai mult vînătoarea a delunga mai de tot s-au părăsit şi mai vîrtos că pentru tractatele de pace între dînşii cuvintele vîrtos au început şi sfîrşitul tuturor pre noi aşeşi de tot din sfaturile şi lucrurile de obşte ne-au lepădat. Ce noi, mai denainte porunca Corbului ştiind, cu carea pre noi ne îndemna, iară pre dînşii îi învăţa, ca cevaşi macar afară din ştiinţa noastră să nu facă, de multe şi de multe ori de cele pentru folosinţa obştii îi înştiinţam, îi învăţam şi spre celea ce să cade îi îndreptam. Iară ei, ca nişte necunoscători şi de duhuri înflăcioasă purtători, ale noastre învăţături acmu în samă nebăgînd, din capetele sale pre cărări strîmbe şi şuvăite a îmbla / <280v> au început. Şi de vreme ce lucrurile aşe s-au tîmplat, căutaţi de acolo lucrurile foarte bine să vă socotiţi şi de ieste cu putinţă monarhiia / [169] noastră singură din sine să să stăruiască şi singuri noi împotriva a atîţea vrăjmaşi să ne luptăm, de vom putea, cum mai curînd să ne înştiinţaţi, căci noi, pre cît cu socoteala a agiunge putem, monarhiia Vulturului, cu vreme, nu numai cît de tot de la sine ne va dizlipi, ce încă şi mai mare împotrivnică a ne fi fără prepus ieste (că obrinteala ranii de pre margini să cunoaşte). Şi fiţi sănătoşi." După trimiterea cărţii aceştiia, şi Hameleonul nu mult zăbăvindu-să, spre monarhiia Vulturului drumul apucă. Ce dintîiaşi dată precum această călătorie în zădar să-i fie semnele o arăta, de vreme ce Şoimul (precum mai sus s-au pomenit), lucrurile tocmindu-şi, lîngă Corb să dusese, carile şi mai la mare cinste decît întîi încăpusă. Unde sosind Hameleonul, nu numai uşă să între, nu numai gaură să încape, aşeşi nici crăpătură cu ochiul să privască, loc şi vreme ceva împotriva Şoimului să scornească nu află. Şi aşe, socoteala de acasă cu cea din tîrg netocmindu-i-să, la toate, de nu de bunăvoie, de nevoie îi căută a tăcea şi / <281> alte linguşituri şi chipuri de amestecături a scociorî să nevoi. Aşedară, pentru Şoim în ceva gura-şi a deşchide deputînd (căci Brehnacea şi Cucunozul din fire neînvoinţă şi antipathie cu Hameleonul şi cu toată / [170] simenţiia lor vrajbă vecinică avea) pre Inorogul, pre Fil şi pre alţii (carii nepriietini să număra şi era) cu spurcate sicofandii şi viclene năpăşti cătră Corb îi trecu. Aşe, cît Corbul spre mai toate cuvintele urechea inimii a pleca din fire obiciuit fiind, din sfătuirea şi îndemnarea adevăraţilor lui priietini să abătu şi de iznoavă carte ca aceia cătră vînători scrisă, cu carea tare le porunciia, ca de tractatele păcii nepărăsindu-să, supt numele aşedzării laţul răsturnării Inorogului să întindză. Numai de Fil să să părăsască le dzicea, de vreme ce voia vrăjitoriului a trece nu poate, nici de vreo pricină adevărată ca aceia asupra Filului are, iară deşi are, dzicea că cunoaşte că nu din hirişă firea lui, ce din îndemnarea altora Filul în rîndul nepriietinilor s-au numărat. Deci tot lucrul în stropşirea şi de tot prăpădirea Inorogului stînd, numai asupra lui goana, ori cu ce mijloc ar fi, să nu părăsască şi cu bine, şi cu rău vîrtos / <281v> le porunciia. Acestea şi ca acestea Hameleonul pre cît mai în grabă putu, ară, sămănă, grăpă, săceră, trieră, vîntură şi în jitniţa răutăţilor Corbului le aşedză, pre carile în vremea lor să răzsaie nedejduind, pentru ca spre monarhiia dobitoacelor voie să-i dea să rugă. Corbul căteva în chip mai de taină poruncindu-i şi / [171] ales pentru slujba carea spre vînarea Inorogului arătase, cu nu puţine daruri dăruindu-l, unde voia îi va fi să margă voie îi dede. Hameleonul voie şi dzua bună luînd, cum mai curînd în monarhiia dobitoacelor trecu, unde mărgînd, ce au lucrat şi ce au aşedzat mai pre urmă la locul său ales să va povesti. [172] <282> PARTEA A DZECEA Hameleonul, dară, aşe de acolo spre monarhiia dobitoacelor purcegînd, Şoimul înaintea Corbului lucrurile Bîtlanului a aşedza să apucă, pentru ca şi pe Hameleon de minciunos să dovedească şi credinţa sa şi a Bîtlanului să întărească şi toată vrednicia Inorogului pecum ieste şi precum au cunoscut-o, să o / <282v> perigrăpsască (căci Hameleonul cătră Corb dzisese precum Bîtlanul asupra Corbului în prieteşug cu Filul şi cu Inorogul să fie legat). Deci toată ispita credinţii Bîtlanului într-aceasta punea, ca Corbul trimiţind, lîngă sine să-l cheme. Deci după poruncă, îndată de va vini, a lui credinţă singură din sine să va dovedi, iară neviind, sămnul temerii vicleşugul inimii îi va descoperi şi adevărat nepriietin a fi îl va arăta. Iară alalte cuvinte ale Şoimului cătră Corb într-acesta chip fură: „ Lucrurile fireşti (milostivul mieu şi de bine făcătoriu stăpîn) şi cu un cuvînt să dzic, oricîte de la ceriu pără la ceriu să văd, să simt şi să înţeleg, cei a firii / [173] iscoditori şi cu deadinsul cercători, dzic, precum patru pricini să li să dea. Pricina adecă: cine, din ce, în ce chip şi pentru ce. Deci dintr-aceste patru cele trii înainte mărgătoare (pre cît a mea proastă socoteală agiunge) adevărat fizicăi slujesc. Iară cea mai de pre urmă nicicum cu fizica a să amesteca poate (macar că grei şi deplin învăţători aşe au slăvit), ce numai ithicăi, adecă învăţăturii obiceinice temeiul şi sfîrşitul ieste (ce pentru ca proimiul / <283> voroavei mele cu lungimea ceva mai mult supăr să nu aducă, în scurt, pre cît voi putea şi a proimiului cinste să păzăsc şi deşchiderea a alalte voroave precum să cade mai chiar să sfitesc voi sili). Ieste dară firea în lucruri care le face a fi ce sint şi a lucra ce au poruncă a lucra, şi aceasta afară din toată socoteala pricinii săvîrşitoare, însă numai porunca şi orînduiala aceluia, carile din-ceput spre vecinică şi neobosită clătire au pornit-o, carea precum a nu să obosi, aşe nici a să schimba, nici a să muta ştie sau poate. Neschimbată, cînd dzic, în feţe, iară nu în atomuri, trebuie să înţelegi, de vreme ce toate atomurile în toate feţele, în toată vremea cursul perioadelor sale făcînd şi săvîrşind şi ca-ntr-un vîrtej întorcîndu-să, tînd la nemica, tînd la a fi a lucrului să întorc. Adecă de o parte născînd, iară de altă parte perind, singură schimbarea atomurilor tîmplîndu-să, fiinţa feţelor, după hireşul său neam întreagă şi neschimbată să pădzeşte (căci nici cel firesc lucrătoriu osteneala simpte, nici materiia lipseşte, nici formei după a sa orînduială fireşte împiedecare sau de tot ştergere a să da poate). Că, amintrilea fiind, / <283v> încă de demult vreunul din chipurile neamurilor de tot a pieri s-ar fi tîmplat. Tot, dară, orice firea fireşte lucreadză, pricina săvărşitului preste socoteala şi simţirea ei ieste, că amintrilea dobitocul numai dobitoc a naşte ar fi lăsat, iară nu lupul pe oaie şi şoimul pe porumb a mînca ar fi putut? Aşijderea, cele fireşti toate în sferă să întorc şi sferîi fireşte sfărşit nedîndu-să, iată că nu pentru odihna sfărşitului, ce pentru vecinica clătire de la neclătitul clătitoriu să clăteşte. Soarele, luna, ceriul şi alalte trupuri cereşti toate, din-ceput năpărăsit şi cu mare răpegiune aleargă, însă nu cu aceia socoteală, [174] ca doară vreodînăoară la doritul ţenchiu şi sfîrşit agiungînd, să să odihnească, căci aşe (precum s-ar putea dzice), încă demult ar fi cunoscut, precum fireşte la sfîrşit să agiungă preste putinţă îi este şi precum pănă acmu în vreun punct a sferii lucrării sale loc de stare n-au aflat, aşe şi decii înainte în vecii-vecilor, precum nu va mai putea, demult nedejdea i s-ar fi curmat, fără numai cîndailea clătitoriul firii (cel ce în clătire nehotărîtă şi neodihnită o ţine), după / <284> a sa slobodă şi puternică voie vreodată a o clăti ar părăsi. Aşedară, toate lucrurile fireşti, cu una şi singură a soarelui paradigmă, precum să cade a să înţelege să pot. Că precum soarele de la punctul Racului pănă la punctul Capricornului să suie şi să pogoară şi în tot anul, macar că toate locurile îmblării sale negreşit atinge şi cerceteadză, însă nici curgerii sfîrşit a face, nici odihnii a să da poate, fără numai cît cu apropierea şi depărtarea sa de la locurile ce priveşte, mutările şi schimbările vremilor pricineeşe, şi aceasta afară din toată socoteala şi simţirea sa. Într-acesta chip şi cursul a toată fapta nepărăsit atomurile schimbîndu-şi, toate cele din-ceput chipuri nebetejite şi nepierdute păzeşte. De unde aievea ieste că ţenchiul sfărşitului nu în socoteala fireştilor, ce într-a izvoditoriului şi pricinitoriului firii ieste. Şi aşe, socoteala sfîrşitului, din cele fireşti cu totului tot rîdicîndu-să, rămîne ca după pricina pricinilor, în care a doa pricină socoteala pricinii sfîrşitului să să afle. Şi aflînd-o, să o <284v> pricepem trebuie. Deci, precum aievea s-au arătat, de vreme ce în cele fireşti socoteala pricinii sfîrşitului fireşte nu să află, anangheon ieste ca în cele ithiceşti stăruită să rămîie. Aşijderea ithica nu altor fapte, fără numai ceiia carea cu socoteală şi cu înţelegere ieste slujeşte. Deci oricarea între fapte în lucruri are socoteală, aceiaşi şi a sfîrşitului socoteală, ce pentru ce face? a avea poate şi aceia numai un ţenchiu şi hotar lucrurilor sale puind, la carile agiungînd, precum la sfîrşit au agiuns să cunoască, şi aşe, de clătirea ce făcea să să odihnească. Cu aceasta mijloc mare lumină celor ce cu înţelere să slujăsc a lumina poate şi ascuţită sabie împotriva celora ce pre ziditoriul tuturor [175] a tăgădui nebuneşte îndrăznesc, în mînă să ia, de vreme ce deosăbirea zidirii şi a ziditoriului dintr-acesta chiar a să cunoaşte poate. Căci ziditoriul, după înţelepciunea şi puterea sa, zidirea săvîrşind, de lucru să odihneşte şi, ca un deplin în putere stăpîn, o dată numai poruncind, din veci şi pănă în veci zidirea ca o slujnică după poruncă nepărăsit aleargă. Deci precum / <285> toate alalte, cîte supt ceriu zidiri să află, din ziditoriu să deosăbăsc, căci socoteala nu a sfîrşitului, ce a poruncii numai au, aşe una numai ziditoriului său mai aproape şi a să asămăna dzice, căci precum a poruncii firească socoteală, aşe a sfîrşitului fericirii şi nefericirii, a binelui şi a răului său şi adevărată hotărîre a cunoaşte poate. Şi aceasta macar că nu din fireasca sa vrednicie, ce orecum (sic!) împotrivă şi peste fire, o înţelegere mai mult decît firească şi dumnedzăiesc şi ceresc oarece (căruia suflet înţălegătoriu îi dzicem), în sine strălumineadză, carile preste cele fireşti hotară rîdicîndu-l, la cele metafiziceşti, ithiceşti şi theologhiceşti cunoştinţe îl povăţuieşte. Aşedară, din cele înainte pomenite a culege putem, ca oricare zidire ithiceşte din-ceputul lucrului socoteala sfîrşitului ar avea, aceia ziditoriului său cu partea înţelegerii să să asemene, iară carea fireşte numai cele trii pricini ar priimi, iară socoteala sfîrşitului nu ar avea, ce numai după poruncă nepărăsit şi peste simţire ar alerga, aceia ziditoriului nicicum în ceva să nu să asemene, ce una din / <285v> cele multe şi mai nenumărate în periodele (sic!) sale pururea alergătoare şi ca cele mai proaste celui mai de cinste slujitoare şi îndămnătoare să fie. Acmu, dară, la cuvîntul ce vrem să dzicem întorcîndu-mă, dzic: să nu cumva gîndeşti că socoteala mea au fost noaî şi neaudzită filosofie să-mi vîndz, nici în zădar (precum mi să pare) cui şi în ce socoteala pricinii sfîrşitului slujeşte în tot chipul chiar a-ţi arăta m-am nevoit, ce mai vîrtos de stepăna fiinţii tale aminte aducîndu-mi, în statul carile te afli, cu ce parte din fire şi cu ce parte mai mult decît din fire eşti alcătuit şi stăruit să cunoşti şi cunoscînd îmbe părţilor ale sale şi celea ce li să cuvin slujbe să orînduieşti * [176], ca fietecarea pre calea şi orînduiala sa să margă (că cîrma la corabie, zăbala la cal, socoteala la înţelegători sinonime sint). Deci trebuie să ştii, o, Coarbe, că pre o parte (precum mai sus am dzis), din fire, decît un atom din cele multe altăceva mai mult nu ieşti, iară pre altă parte, cu socoteala slujindu-te, lucrurilor tale un ţenchiu şi loc însămnat şi hotărît să pui, ca la acela vreodînăoară agiungînd, spre odihnire să te aşedzi. Şi nu numai cu / <286> atîta, ce aşeşi cu tot chipul să nevoieşti trebuie, ca nu la altul, fără nu numai la cel bun şi fericit sfîrşit să nemereşti (că precum socoteala rea la cel rău, aşe cea bună la cel bun sfîrşit fără greş duce). Acmu dară, ia aminte şi pune în socoteală, a atîtea răscoale şi tulburări (cărora cu ce socoteală începătura le-ai făcut, nu ştiu) sfîrşitul carile va să fie? Şi, de ieste vreunul, cînd şi cum va să fie? Iată, amîndoaî monarhiile din patru părţi s-au scuturat, iată, lucrurile publicăi noastre spre groznică răzsipă s-au plecat, rîdicarea aşteptînd, căderea ne soseşte, unele altora s-au amestecat şi toate în tot chipul s-au strămutat. Şi pănă acmu (pre cît a mea socoteală a cunoaşte poate), macar cu presupusul vreun chip de săvîrşit chiteala nu dă. Toţi nişte atomuri putredzitoare sintem, toţi din nemică în fiinţă şi din fiinţă în putregiune pre o parte călători şi trecători ne aflăm, una numai rămîitoare / [177] şi în veci stătătoare să ţină şi ieste, adecă sfîrşitul carile în bunătate să plineşte, căci din cea vie şi vecinică adevărată socoteală începătura începuturilor şi sfîrşitul <286v> sfîrşiturilor purcede. Nici alt sfîrşit bun şi fericit a să numi sau a fi poate, fără numai carile de la dînsul începe, cu dînsul mijloceadză şi într-însul să odihneşte. Vulturi ne-am ţinut, Liliecii mai în trecutele dzile ne-au batgiocurit, Lei ne-am numit, ţinţarii şi muşiţele ne-au obosit şi de toată ocara vrednici a fi ne-au arătat. Celor mici şi slabi atocma să ne punem neputînd, cu jiganiile mai mari şi mai tari de luptă ne-am apucat? Pre Inorog gonim, pre Fil izgonim, Lupului ţircălamuri, din carile să nu cumva iasă, l-am şiruit, pre Ciacal în numărul jigăniilor nu-l numim, pre Căprioara sălbatecă ca cum duh vieţuitoriu n-ar avea o socotim. Au nu sint acestea toate mai mult decît Liliecii, au nu sint mai vrednice decît muştele? (Ce ochiul mîndriii pe leu şoarece vădzind, mai pre urmă pre şoarece leu simpte). De ieste dară la cineva începutul cu socoteala sfîrşitului şi sfîrşitul cu chiteala începutului împreunată, dintr-aceste mai / [178] sus pomenite culeagă. Mă rog, lucrurilor noastre ce sfîrşit ieste să urmedze? Precum rău şi prea rău ieste să urmedze şi cel cît de tîmp la socoteală va putea pricepe. Deci de-l cunoşti, o, / <287> Coarbe, şi de pizmă numai într-acesta chip îl pofteşti (căci voia slobodă putere ca aceasta are, ca vădzind şi cunoscînd cele mai bune, cele mai rele să urmedze), împotriva celuia ce ţ-au dăruit socoteala te pui. Căci el spre binele tău dîndu-ţi-o, tu cu aceiaşi spre răul tău te slujeşti. Şi aşe, sau mărturiseşte că fără socoteală începînd, spre rău săvîrşeşti, sau precum singur, pre tine, din bunăvoia ta altor proaste şi lepădate fapte te asemeni şi de la cea mai de-a firea şi mai evghenichi te dezsameni. De unde aievea urmadză ca siloghizmul carile ai alcătuit în barbara, acmu să încheie, cra, cra, cra. Şi nu numai după Istoria Ieroglificească cu numele Corb, ce aşeşi de trup, cu suflet şi cu totului tot, acelaşi şi adevărat aşe să fii te arăţi. De care lucru, ca cela ce adevărat priietin şi dreaptă slugă îţi sint (şi mai ales că Corbul cu alalte pasiri rumpătoare oarecare rudenie avînd, între noi nu puţină simbathie să naşte), celea ce cu ochii de faţă am vădzut, cu urechile fără prepus am audzit, cu mînule fără greş am pipăit şi precum în rădăcina adevărului sint le-am priceput, a ţi le povesti şi cu curată îndrăzneală a ţi le grăi nu mă voi sii (că /<287v> adevărul, deşi tîrdziu, însă în deşert şi nedovedit a rămînea nu poate). / [179] Copaciul pizmei, carile încă de demult strîmbe şi cohîioase rădăcini lungi şi late crăngi au aruncat, din livada inimii tale de tot a-l dezrădăcina şi peste prilazul îngrăditurii afară a-l lepăda ţi să cade. Că monarhiile acestea, precum din bătrînii noştri am audzit, şi istoriile, ca cu glasurile răpăosaţilor, nepărăsit ne povestesc şi în toate ceasurile în urechi ca dobele şi ca clopotele ne răzsună, că nici odînăoară într-o omonie legate şi una cu alta într-o inimă încleştate multă vreme a trăi n-au putut. Ce de s-au şi tîmplat vreodată între dînsele părinte cu fiiu sau frate cu frate totdeodată slujba epitropiii a ţinea, însă precum toate ale muritorilor de zavistii şi de împotriviri pline sint (aţa dragostei de cuţitul zavistiii netăiată şi legătura rudeniii de suvacul sicofandiii nedezlegată prin multă vreme a răbda n-au putut), carile nu numai cinstea şi legămîntul prieteniii, ce şi hotarîle rudeniii şi evlavia simenţiii a călca şi la pămînt a le stropşi nu s-au siit. De care lucru, urmadză ca şi acmu / <288> (că cel într-una ispitit, acela şi în multe ispitit să crede) alcătuirea siloghismului aratătoriu să încheie înşelătoriu şi sentenţiile filosofeşti în bolbăieturi sofisticeşti să să prefacă. Cătră aceasta cu bună inimă îndrăznesc a dzice că ştiinţa fiziognomască (carea în feţele a unor jiganii fără de foc şi singe altă nu arată) şi mai vîrtos ispita politicească proroc a mă face făr-a minciunii primejdie mă îndeamnă şi precum de pre urmă mai rele decît cele dintîi să iasă. Pardosul, Rîsul, Hameleonul, Veveriţa şi / [180] alaltă a Apariului simenţie toată, carii într-această dată pentru epitropiia Strutocamilii a sta şi cu gurile priietini a să arăta să văd, în cea veche şi nemutată a lor fire, bună nedejde am că nice pre mine rău chititoriu, nici prorociile mele ceste de acmu mincinoase să iasă vor lăsa, ce peste puţine dzile, sau cu scrisoarea (căci cu gura între dînşii încă de mult a le sfîrîi au început), sau cu fapta aievea şi de adevărate să le arete şi pre cel din moşie şi pre cap giurat neprieteşug, în theatrul a toată lumea, cu dobe şi cu surle să-l scoaţă. Au nu sint aceştea carii de la toate stîrvurile <288v>, cu hîrăieturi şi cu clănţăieturi, ne probozesc? Au nu sinte aceştea carii ar pofti nu numai unghi, plisc, ce aşeşi nici pene, nici tuleie să nu ne rămîie (că tot împotrivnicul paguba nepriietinului dobîndă şi toată scăderea lui adaogerea sa socoteşte). Nici neamul dulăilor decît aceştea în răutate mai gios sint, macar că într-această vreme, mai mult părtaşi şi priitori monarhiii noastre decît jiganiilor celor şie de asemenea s-ar părea, ce adevărul ieste că toţi aceştea folosul privat caută şi dobînda chiverniselii hirişe cearcă, carile ori cu ce mijloc a le vini ar cunoaşte, cu acela a să sluji nu să îndoiesc. Pentru Inorog, cele ce nu sint şi după plăcere scriu şi grăiesc (poate fi şi pentru mine, pre carile despre adevărată dragostea ta nici ceriul, nici pămîntul a mă depărta va putea) şi celea ce spre aţiţarea şi hrana vrăjbii sint scornesc. Pentru Fil cele ce nu aud zic că le-au vădzut şi cele ce n-au vădzut dzic că le-au apipăit. În scurt, toată socoteala într-aceasta li să sprijeneşte, că nefiind vînătoare, dulăii de ce treabă sint? Şi în deşert, prin păduri şi munţi / [181] de nu vor lătra, pita ce mănîncă şi ciolanele ce ling, în zădar a fi să nu să dzică, să tem (o, de ce să / <289> tem pănă mai pre urmă de n-ar scăpa). (Căci dulăii pentru fărămuşuri şi ciolane, precum prieteşugul a strica şi toate de bine facerile într-un ceas a uita obiciuiţi sint). În care chip aceştea cu nepărăsite socotinţiile lor vrăjbile a aţiţa şi goanele în veci a le delunga să nevoiesc, aşe cît în toată viaţa a de nu s-ar curma, a lor viaţă fericită şi norocită ş-ar socoti. Acestea, dară, aşe precum sint înţelegîndu-le, cu rea socoteala carea o dată în minte ţ-ai pus nu te amăgi, cu carea a dzice obiciuit erai, că siloghismul carile asupra Strutocamilei ai alcătuit, întărindu-să, de nu alt folos, încailea între dobitoace pururea neunire, şi din neunire slăbiciune le va vini şi, aşe, cu slăbiciunea lor, puterea noastră va creşte, căci nici aceasta ieste bună socoteală, nici dreptatea aceasta pofteşte, de vreme ce (mai mult lucrurile împotrivă tîmplătoare socotite rău a nu să tîmpla socoteala bună le face). Aşijderea (de multe ori pre durerea mare alta mai mare o tămăduieşte, şi ce mehlemul nu vindică vindică fierul, şi ce fierul nu tămăduieşte cu mai mare usturime tămăduieşte focul). În care chip, de socotit ieste ca nu cumva şi dobitoacele <289v> ce în durerile suferite nu simţiia, aceia în cele nesuferite să simăţă, şi atuncea, deşi nu altă putinţă vor avea, însă cu bună samă nu numai cătră cel pemintesc, ce şi cătră cel ceresc Vultur lacrămi de singe vărsind, cu suspinuri de foc vor striga, a cării dosadă răsplătire dreptatea a o tăcea şi cu mijlocul ei ochiu a o trece nu va putea (căci dreptăţii dreptatea a nu face peste putinţă ieste) a căror suspin preţ pare-mi-să că prea scump şi aşeşi / [182] mai nepreţăluit va cădea. Pentru aceasta dară deci ieste vrajba cu aceste dobitoace din necunoştinţă. Şterge-ţi, rogu-te, ochii de pravul zavistiii, şi painjiga pizmei de pre faţă îţi rîdică, şi inima asupra răutăţii şi a vrăjmăşiii împietrită privindu-ţi, cunoaşte-ţi. Şi după aceasta un soroc drumurilor şi îmbletelor poftelor tale pune-ţi. Iară de-ţi ieste nepărăsirea vînătorilor, vrăjitorilor şi a mrejitorilor, căci cu tot adevărul socoteşte, adecă precum de acestea a nu te părăsi dreptate ai, ascultă puţinele, te poftesc, de la mine carile pentru adevărată dragostea, carea cătră tine am şi mai cu deadins, pentru curată iubirea carea cătră adeveriţă ţiiu, afară din tot ţircălamul linguşiturilor <290> şi precum regula adevărului pofteşte a ţi le povesti şi cum sint a ţi le dovedi mă voi nevoi. Cîte dară sint lucrurile care de Fil s-ar atinge, în ştiinţa mea, puţine sint, căci numai o dată la cetatea Deltii cu dînsul împreunare am avut. Ce atuncea a mea slujbă, spre aceasta însămnată şi orînduită nefiind, de lucrurile lui puţin în minte mi-au fost. De care lucru, trecutele între dînsul şi între tine cu deadinsul a scutura şi a cerca nu m-am pus. Ce şi pentru aceasta atuncea pare-mi-să să-ţi fiu scris că lucrurile adunării aceia mai bine ar fi fost supt titulul numelui tău să nu gioace. Ce sau că mintea în ce ţ-au stăruit (după amăgită socoteala unor dobitoace) cum mai curînd a isprăvi ai grăbit, sau cu strămptoarea vremii mai mult slovele mele a citi şi sfatul în mai / [183] bine a socoti nu te-au lăsat. Cu care pricină, încă de atuncea, în locul temeliilor bune (carile într-adevăr s-ar fi putut arunca) temelii rele s-au pus, nu într-alt chip, ce ca cum stîlpii de marmure, iară tălpile de trestie ar fi fost. Ce oricum, acelea atuncea s-ar fi tîmplat, precum am dzis, de aceste prea puţin în ştiinţă avînd, mai multe cuvinte a face nu pociu. Iară cît ieste despre partea Inorogului / <290v> (în carile toată greutatea lucrului a sta să vede), după porunca carea de la tine avusesem, în tot chipul am ispitit, pentru ca doară, cu dînsul împreunare avînd, celea ce pentru aşedzimîntul păcii mi să poruncisă a i le obşti să pociu. La carea cu mijlocul Hameleonului (o, bată-l urgiia Vulturului ceresc!), în numărul voitorilor de bine, după socoteala ta socotindu-l, ştire i-am făcut, precum cuvinte de pace a-i propozui am (ce inima la tot binele plecată nu cu anevoie la numele păcii s-au plecat). Carile îndată cu dragoste şi cu liubov, precum această împreunare pofteşte, mi-au răspuns. Şi, fără multă zăbavă, la locul însămnat coborîndu-să (precum şi mai denainte îţi scrisesem), acolea împreunare am avut. Întîi dară socoteala mea au fost pentru ca într-a cui mînă stă dreptatea să mă pociu adeveri, şi aşe, carile să fie mai tare să pociu giudeca (că un dram a dreptăţii mii de mii de cîntare a strîmbătăţii a rîdica poate). Întîiaşi dată, pentru cea dintîi a vrăjbii pricină voroava înainte i-am pus, dzicîndu-i şi pricina asupra lui aruncînd, precum de la tine mă înştiinţasem. / [184] Iară el într-acesta chip mi-au răspuns: «De pe ce cunoşti, dzice, precum eu întîi pricina <29l> a vrăjbii aceştiia să fiu fost? Căci pricina alta nu ieste, fără numai începătura lucrului (de vreme ce, precum la cele fiziceşti, aşe la cele ithiceşti, pricina cu începătura sinonime sint). Apoi pricina trebuie ca nu a chitelii, ce a lucrului fiinţă să fie. Deci, pricină hirişă ca aceasta asupra mea a afla de vii putea, voi mărturisi greşala şi să va şterge păcatul (că iertăciunea greşala, iar pacea vrajba mai denainte rîdică).» Cătră acestea, i-am răspuns: «Spre începătura lucrului altă dovadă mai tare şi mai adevărată a să da nu poate, fără decît pricina care pre altă pricină mai denainte decît dînsa nu are. Ca care pricină, o, priietine, cu hirograful carile asupra Corbului scriind, între jigăniile şi vrăjitorii asieticeşti l-ai dat, şi Corbul pre aceia vreme cu toată inima în cel adevărat prieteşug să afla. De care începătură şi pricină de vicleşug, el înţelegînd, n-au pricinit, ce au păzit vrajba, carea şi pănă în ceasul acesta trăieşte.» La acestea m-au întrebat de mai am şi altă ceva a-i arăta, pentru ca pricina vrăjbii dintîi asupra lui să dovedesc? I-am răspuns: «Ba, şi ce altă mai multă şi mai bună dovadă trebuie? i-am dzis. Au / <291v> precum hirograful acela (pre carile acmu Corbul în mîna sa îl are) al tău să nu fie a tăgădui vii putea?» Cătră acestea aşe mi-au răspuns: «Pomeneşte, dzice, o, / [185] priietine, cuvîntul carile acmu-acmu îl dzisăşi, că pricina atuncea pricină dintîi ieste, cînd alta mai denainte decît dînsa nu să dă. Că amintrilea, lucru pricinit, iară pricina lucrului ar fi. Deci cînd altă pricină mai denainte decît privina carea ai arătat a afla şi a o dovedi o aşi putea, atuncea ce vei giudeca?» «Ce pofteşte dreptatea», i-am răspuns. «Ca aceia pricină, dzice, o, priietine, asupra Corbului vrednic sint a arăta, însă cu urechea inimii cuvîntul dreptăţii a asculta de vii suferi». Iară dacă-i dziş că cu dragă inimă cuvîntul adevărului a audzi şi giudeţul dreptăţii a da gata sint, într-acesta chip dzisă: «Hirograful acela, o, priietine, adevărat al mieu ieste, şi precum slovele carile într-însul sint, aşe cuvintele, ale mele sint. Ce încă după hirograf mai sint şi altele decît hirograful încă mai tari şi încă mai mari, pentru carile pănă acmu, poate fi, încă înştiinţare nu aveţi. Ce socoteala pentru începuturi fiindu-ne, pricinile a doa şi mijlocitoare în zădar nu vom mai / <292> pomeni şi de vreme ce toată greşala într-acela ieste, carile pricina vrăjbii dintîi ar fi dat, noi pre una ca aceia asupra Corbului arătînd-o şi cu neîndoite arătări dovedind-o, precum de supt vina greşelii, aşe de supt pricina începăturii vom ieşi. De vreme dară ce pentru începăturile pricinelor cuvîntul ne ieste, a şti ţi să cade, dzice, o, priietine, în vremea ce asupra tuturor dihaniilor Monocheroleopardalis minunat stăpîniia, şi, precum unui vrednic stăpînitoriu să cade, tare şi fără preget grijea alor săi supuşi purtînd, pănă într-atîta suma lucrurilor adusese, cît pliscul Vulturului şi clonţul Corbului de-abiia vreodată şi mai niciodată ciolan proaspăt ciocniia sau singe cald gusta. Şi pentru ca întru tot adevărul să grăiesc, nu numai că singe cald nu gusta, ce aşeşi stîrv împuţit macară a afla sau pîntecele a-şi sătura putea. Pentru care lucru, întîiaşi dată în răutatea Corbului scînteia zavistiii a / [186] să aţiţa au început (acestea cum şi în ce chip au fost pre larg la locul său s-au pomenit. Iară acmu, pentru mai chiară arătarea a pricinii dintîi, precum pentru alţii voroavă am face, în faţa a triia, pre scurt şi cît numai noima să să înţăleagă, iarăşi a le pomeni / <292v> ne vom nevoi). Deci după cîtăva vreme cu datoriia firii, Monocheroleopardalis de pre pămînt spre cele cereşti s-au luat, Inorogul, după lege, moştenitoriu stăpînirii părintelui său rămîind, Inorogul, la aceia stepănă suindu-să, vrut-au ca adevăratul megieşesc prieteşug să îmbrăţişedze, adecă cu monarhiia pasirilor în lineşte şi în pace să vieţuiască, de care lucru, îndată, precum de săvîrşirea părintelui său, aşe pentru curat gîndul şi bună inima sa, prin scrisori pre Corb au înştiinţat şi ca, de ar fi fost cu părintele său nescareva de răceală pricini, să le uite şi să le ierte îl poftiia (că prieteşugul a moşteni, a înţelepţilor, iară vrajba părinţască în fii a cerca a nebunilor lucru ieste). Corbul din scînteia aţiţată aievea, nu, ce cu vicleşug pre ascuns pojarul preste tot a aprinde nici s-au stidit, nici s-au lenevit, şi aşe, mai de grozav şi spurcat păcat s-au apucat, de vreme ce, precum prieteşugul pofteşte şi pre numele cerescului Vultur să giură, precum ori în ce şi cît va putea, spre întărirea stăpînirii lui pre / [187] la locurile ce să cade să va nevoi i-au răspuns. Cu acestea în slove şi în cuvinte cătră Inorog înapoi trimiţind, iară din inima vicleană altele. / <293> Căci îndată dulăilor, pre carii în munţi trimişi avea, poruncă dede, ca cu lătrăturile şi brehăiturile lor toate locurile împlînd, pre alalte dobitoace şi jigănii spăimîntînd, să le împraştie şi în toate părţile să le gonească. Dulăii porunca cu fapta plinind, ticăloasele dobitoace, de spăimoase şi de moarte menitoare glasuri ca acelea audzind, de pregiur Inorog a lipsi şi fietecarea grijea vieţii sale a cerca au început. Corbul atuncea, vreme aflînd, pre jiganiia în neam cu prepus, adecă pe Vidră, tirăneşte asupra moştenirii Inorogului au pus. Aşe, Vidra apucînd tiraniia, Inorogul în munţi, unde şi Filul era, să duse. După carii Corbul prin munţi, Vidra prin gîrle, prin multă vreme fel de feliu de goane şi încungiurături de moarte îmbla. Ce dreptatea sfîntă lucru greţos ca acesta nu multă vreme răbdîndu-l, Inorogul aflînd mijlocul, pre Vidră din tirănie au lepădat şi pre Fil în locul moştenirii mai drepte au / [188] aşedzat (căci şie sau norocul din tinereţe îi zavistuia, sau spre altele mai mari sau mai grele îl cruţa). Corbul acestea vădzind, macar că dreptatea cu mînule apipăia, însă răutatea din bun rău şi din Corb orb îl făcea, de vreme ce, cu multe măiestrii / <293v> şi vrăji, de iznoavă păcatul înoind şi pre Fil din moşiia şi moştenirea sa scoţind, iarăşi pre tiranul, Vidra, în locul său au băgat. Vidrii tirăniia poftorindu-i-să, au socotit că şi răutatea tirăniii să îndoiască (că tiranii cele ce dintîiaşi dată după nesăţioasă voia lor cu răutatea a plini nu pot, de a doa oară vreme aflînd mai cu asupră a plini obiciuiţi sint). În care chip şi Vidra (mai mult cu a Corbului îndemnare) făcînd, dobitoacele, săracele, iarăşi în toate părţile cu mare tulburare a să împrăştiia le-au căutat, din carile unele, precum să dzice dzicătoarea, capul în poale luîndu-şi, în monarhiia pasirilor au pribegit. Unde cu multe şi fierbinţi lacrămi, năcazurile carile despre Vidră trag cătră Corb arătînd, / [189] de carile Corbul, oarecum, precum i să face milă arătîndu-să (că amintrilea neschimbată firea Corbului a fi mai-mai toţi muritorii ispitită o au), precum vreun leac slăbiciunii şi pătimirii lor va cerca şi în ce va putea le va agiutori să giuruia. Într-aceiaşi vreme şi de la Bîtlan veste la Corb sosi, aievea, iară de la Breb pre ascuns (căci aceştea amîndoi pre aceia vremea părtaşi tainelor Vidrii era), pecum Vidra cu tot / <294 > deadinsul le porunceşte ca prin munţi mreji întinzînd, pre la vrăjitori vrăji asupra Corbului să vrăjască. Corbul, dintr-îmbe părţile pentru pizma smintit şi greşit vădzindu-să, pre o parte să videa că de patima dobitoacelor rău îi pare şi cu tot chipul (căci acmu şi de dînsul tare să atinsese) din epitropie să o arunce ar fi silit. (Căci tot tiranul, precum pentru priietin, aşe pentru nepriietin, tot cu un suflet să poartă). Iară pre o parte pizma veche, cu carea pre Inorog şi pre Fil goniia, pentru ca după rugămintea să facă şi într-adevăr de patima lor să să milostivască nu-l lăsa. Ce amîndoaî gîndurile tăinuind, în sine le avea. Pănă mai pre urmă pre săracele dobitoace, carile la dînsul năzuise, în tot felurile de vîrteje şi de hîrzoabe învîrtindu-le şi întorcîndu-le, le dzisă că binele lor ar vrea şi mîntuinţa de supt tiraniia Vidrii le-ar pofti, numai Inorogul şi Filul sint pricina carea după poftă fapta a săvîrşi nu-l lasă (căci Corbul cunoştea [190] precum dobitoacele iarăşi pre unul dintre dînşii la stăpînire ar pofti) şi pricina ieste, dzicea, că acele doaî jiganii cu dînsul veche vrajbă avînd, precum spre vreo adevărată pace să vor întoarce a să încredinţa <294v> nu să poate. Dintr-acele jigănii, precum ştii, o, prietine, Lupul era carile asupra acestuia lucru mai cu fierbinteală era şi acesta cu mare chizăşie să apuca, precum Filul şi Inorogul pacea vor priimi şi priimind-o nesmintită o vor ţinea, numai într-adevăr să cunoască, precum şi Corbul cu inimă adevărată aceasta pofteşte. Corbul după hireşul său şi firescul vicleşug, precum aceasta cu tot deadinsul învoieşte arătîndu-să, îndată la mai-marele ogarîlor (carile cu alt nume Istoriograful Afroditei să cheamă) carte scriind, îi porunciia ca cu descîntătoriul de la Lacul Dracilor vecin lucrul pentru pace să ispitească. Şi ce mai mult voroava să nu lungesc, o, priietine, în anul 72940, noiev. 104, în munţii de la Grumadzii-/ Boului [191], cu mari giurămînturi şi dintr-îmbe părţile legămînturi, cu chipul carile ştii, tractatele de pace s-au încheiat, a căror tractate coronă era ca Corbul în tot chipul nevoitoriu să fie, pre tiranul Vidra din epitropie să scoaţă. Sfîrşitul tuturor, într-acelaşi an, oct. 230 pomenitul Istoriograf a Afroditii de la cetatea Deltii (căci vrăjitorii acolea era) cătră vecinul celor de la Lacul-Dracilor, o carte într-acesta / <295> chip scriia: „ Istoriograful Afrodiseu, descîntătoriul de la Lacul-Dracilor, sănătate! Pentru vinirea noastră vii şti că cu sănătate la cetatea Deltii am sosit, unde toate nevoinţele noastre, carile pentru alcătuirea păcii am cheltuit, în vînt aruncate şi în zădar luate le-am aflat, de vreme ce dumnealui Corbul, în vreme ce noi giurămînturile cu iscălituri şi [şi] cu peceţi întăriiam, atuncea el cu mijlocul vrăjitoriului despre crivăţ la vrăjitorii cei mari de la Delta un baier trimisese, a căruia descîntec să cuprindea ca vrăjitorii cu toţii pentru primeneala Vidrii învoind, asupra unei jiganii streine (carea din Ţara Îngemănată ieste) a dobitoacelor epitropie să arunce. Vădzind aceste, împotriva sfintelor giurămînturi, a Corbului fapte (a cărora de proaspete, precum să dzice, încă singele le pică), pre cît am putut, cu multe mijloace am silit şi deodată mintea vrăjitorilor într-altă parte am întors. Cătră acestea nu puţine şi celea ce să cad cătră Corb am scris. Nedejduiesc că şi pre dînsul din rătăcită calea carea ţine a-l îndrepta / [192] să-l pociu. Iară de nu, cum mai curînd, pentru tot adevărul ştire viţi avea. Cătră acestea, o, priietine Şoaime, dzice / <295v> alta şi mai minunată şi în păgînătate încă mai [mai] afundată Corbul ispitiia. Că pre aceiaşi vreme foarte pre ascuns pre Aspida de Palestina la Vidră trimisese, pentru ca cu tari giurămînturi înşelînd-o, vechiul prieteşug să înoiască dzicea. Şi iarăşi într-acea dată epitropiia dobitoacelor cu mijlocul vrăjitorilor asupra jigăniii de la Ţara Îngemănată a isprăvi siliia. Deci acmu socoteşte, o, priietine, cîte împletecite vicleşuguri şi cîte spurcate de giurămînturi călcături Corbul / [193] totdeodată cătră trii chipuri făcea. Ce poate fi dumnădzăiasca parahorisis slobidzind (sic!), ca cu vreme răutatea mai cu asupră să plinească, atuncea ceva după poftă a isprăvi neputînd, cîtăva vreme lucrurile în tăcere au stătut. Acestea ale Corbului vicleşuguri un hirograf a Brehnacii le întăriia (carile la Grumadzii-Boului în mîna Inorogului cădzusă), în carile să cuprindea că în curîndă vreme toată monarhiia pasirilor în mare răzsipa şi prăpădeniia Filului şi a Inorogului aşteaptă. Acestea şi ca acestea ei bine adeverite avîndu-le, ce ca cum nu le-ar fi cunoscut ascundzindu-le (că arătarea neprieteşugului fără folos corăbiierilor să asamănă, carii în vremea furtunii / <296> chivernisala corăbiii lăsind, căci din liman au ieşit, unii pre alţii vina aruncă şi pre sine a vremilor cunoscători, iar pre alţi necunoscători arată), la ce fortuna şi vremea le-ar sluji păzindu-să aştepta. Într-aceia vreme din părţile Mesopotamiii, un vrăjitoriu prea mare a vini să tîmplă (că părţile Persiii cu vrăjile şi maghiile vestite sint), într-a căruia timpinare Filul cu Inorogul ieşind şi vrajea oarece ispitind, aflară precum voia vrăjitoriului spre bunăvoie să pleacă, de vreme ce, ce fel de mreje să le împletească ar pofti întrebîndu-i, ei pre Corb în nemică atingînd, mreaje asupra Vidrii să le împletească răspunsără. La carea vrăjitoriul dzisă: precum în cale / [194] fiind, cinii de mreaja ca a aceia a împleti gata nu-i sint, iară la cetatea Deltii mărgînd, fără greş, precum cererea le-a plini să giurui. Deci după porunca vrăjitoriului, Filul cu Inorogul la cetatea Deltii mărgînd şi acolea întîi cu istoricul Afrodisău împreunîndu-să, toate vicleşugurile cele mai denainte ca cum nu le-ar fi simţit să arăta. Şi aceasta nu cu proastă socoteală (ce unde norocul pizmuieşte toată socoteala bună să sminteşte), de vreme ce socotiia că vădzind Corbul că vrăjitoriul <296v> le priieşte şi precum mreje asupra Vidrii a le împleti vremea şi ceasul pîndeşte, cîndailea de tot de răutate şi de pizmă să va părăsi, şi ce ţinea zugrăvit cîndailea ar întoarce în adeverit. Ce vrăjmăşiia Corbului cea nedomolită nici pănă într-atîta a să opri au putut. Că acmu, în strîmptori vădzindu-să (că largul altora strîmptorarea lui ţinea), la alt chip de vicleşug alergă şi pe bietele jiganii carile lîngă dînsul era fugite, în taină chemînd, brîncele în loc de peceţi să-şi puie şi un hirograf cu rugăminte la vrăjitoarea cea mare să trimaţă îi îndemna, ca, milostivindu-să de supt tiraniia Vidrii să-i scoaţă. Jiganiile, săracele, încredinţîndu-să şi după undelemnoase cuvintele lui muindu-să, ce în hirograf s-ar fi scris nu ştiia (că hirograful pre limba vrăjitoriului scris fiind, jiganiile nu / [195] o înţelegea, ce numai ce plăzmuit le tălmăciia, aceia ştiia). Iară într-adevăr mai mare jalobă asupra Filului decît asupra Vidrii să cuprindea şi precum uniia dintre dînsele epitropiia să isprăvască să ruga. Aşijderea Corbul, despre partea sa, nu puţine căpuşi pline de singe proaspăt trimasă (căci neamul vrăjitorilor din fire cărnurilor şi sîngiurilor cu mare lăcomie ieste dat). Deci Filul cu Inorogul puţinele dzile la cetatea Deltii zăbovindu-să, de pre semne începură a cunoaşte că mintea vrăjitoriului de o parte de lăcomie, iar de altă parte pentru a sa becisnicie ieste lovită, de vreme ce, precum neputinţa acoperindu-şi, aşe vremea din dzi în dzi urnind, dzicea: Eu mreaja fără prepus voi împleti, numai nişte stele foarte trebuitoare stau cani departe, carile puţine dzile apropiindu-să, lucrul după pofta voastră să va săvîrşi. Filul oarecum fluturate cuvintelor vrăjitorilor a să încredinţa începusă (căci el mai avea nişte vrăjitori mai mici, carii, pentru ca să-l îmbunedze, precum vrajea spre bine merge îi dzicea). Iară Inorogul mai cu deadins îmblînd şi pricina zăbăvii mai din rădăcină cercînd, pentru hirograful şi mita carele Corbul la vrăjitoriu trimisese ştire luă, şi aşeşi, în mîni încăpîndu-i, preste tot îl citi (că Inorogul slovele ce era pre limba vrăjitoriului putea citi). Şi îndată mărgînd, pre Fil de povestea hirografului ce vădzusă înştiinţă. Nu puţin de aceasta Filul să tulbură şi cătră Inorog dzisă: Eu mai am, frate, un vrăjitoriu carile, precum socotesc, în vrajă nu mă amăgeşte, / [196] la carile, în ceastă sară mărgînd, voiu întreba de poate hirograful carile au / <197v> trimis Corbul vreo trecere, a avea. Şi aşe, Filul la acel vrăjitoriu mărgînd (carile în lapte de oaie şi în spata caprii a căuta foarte bine ştiia) şi de lucrurile ce audzisă întrebîndu-l, el răspuns : Asupra ta, dzice, vrajea rău nu arată, iară asupra Inorogului mai vîrtos în ceastă sară din singură gura vrăjitoriului celui mare m-am înştiinţat precum Corbul cu mare sume de giuruinţe toată vrajea spre rău i-au întors, pre carile pănă mîni (precum astrolaviul mieu arată) sau în izgnanie îl vor trimete, sau şi altăceva mai rău îi vor face. Inorogul, macar că acmu aievea în vicleşugurile Corbului cădzut să simţiia, însă duhurile bărbăteşti, nicicum gios lăsind, cătră Fil dzisă: Eu, frate, pănă într-această vreme duhurile îndăduşindu-mi şi toate vicleşugurile Corbului, cum să dzice, cu coada ochiului căutînd, pentru voia ta le-am tăcut, pentru ca nu cumva vreo pricină de împiedicare lucrului tău să dau. Iară acmu, iată, singur toată inima Corbului, carea cătră noi are, poţi cunoaşte. De care lucru, de acmu înainte, după atîtea dovedite ispite, de mai ieste cu putinţă a îngădui, şi după atîtea călcături de giurămînturi, de frica păcatului de mai ieste cu cale cineva a să feri, socoteşte, şi ce cunoşti frăţeşte <298> mă sfătuieşte. La carea Filul răspunsă : De acmu înainte păcatul acesta în sufletul mieu să fie, şi deciia, ce poţi a / [197] lucra nu te lenevi (că dreptele giurămînturi a ţinea a evseviii, iară de cele strîmbe a să teme a disidemoniii faptă ieste). Inorogul acmu din doaî părţi să amăgiia, în dreptatea lui sprijenindu-să, de o parte, căci cu mare îngăduinţă vicleşugurile Corbului tăcînd şi ca doară s-ar părăsi aşteptînd, cu mîna lăcomiii mai-mai la cea desăvîrşit primejdie îl adusese. Iară de altă parte, vicleşugurile Filului încă mai mari primejdii îi aşternea, că vădzind Filul că cu alt mijloc ceva a să isprăvi nu să poate, cu îmbunători cătră Corb şi cu vîndzăturile Inorogului priinţa a-i vîna a să ispiti începu. De vreme ce la toate sfaturile nedespărţiţi şi în frăţie sprijeniţi fiind, cu mijlocul Căprioarii de Araviia, de toate epihirimatele lui pre dulăi şi pre alalţi gonaşi înştiinţa. Ce acestea atuncea ascunsă şi neştiute cătră Inorog fiind, iară mai pre urmă, cu mare ruşinea Filului, la ivala a toată lumea au ieşit. Aşedară, Inorogul într-un chip fără de nedejde sau izbînda, sau cea de tot pieire aşteptîndu-şi (căci mai mult pentru chivernisala lucrurilor a chiti strîmptoarea vremii nu-l lăsa), îndată <298v> la vrăjitoriul cel mare ducîndu-să, de toate vicleşugurile, carile cu mita Corbului şi cu lăcomiia a altor vrăjitori i să gătesc, îi povesti şi precum cu toţii pre dinafară cu mîzda otrăviţi fiind, sfat împreună au făcut ca cu descîntecele şi cu farmecele rugămintelor să-l ademenească, ca mreaja asupra lui să împletească. Eu dară (dzice Inorogul) cu îndemnarea şi porunca cuvîntului tău, din munţii cei înalţi coborîndu-mă, aicea, la cetatea Deltei am vinit şi, precum singur bine ştii, că nu pentru altă, ce numa pentru ca mreaje asupra Vidrii să ne împleteşti. Iară / [198] Corbul, socotind că la noi cinstea epitropiii de va rămînea toate răutăţile şi vicleşugurile lui, carile cătră toată puterea voastră are, să vor descoperi, cu toată nevoinţa pre la toţi vrăjitorii sileşte ca ce rău ar fi mai mare, acela la cap să-mi aducă. Iată, acmu, precum viaţa, aşe moartea în mîna ta au rămas, cu carea după cinstea numelui tău şi sau după cum vii vrea, aşe fă. Vrăjitoriul, macar că pentru delungarea vremii asupra mrejii Vidrii şi ştire avea şi voinţă, însă pentru ca vreun-nalgiosul Inorogului să să facă nice ştiia, nici poftiia. De care lucru cătră Inorog, într-acesta chip grăi: Credzi, dzice, ca într-această dată şi alt / <299> vrăjitoriu să să poată afla, carile mreji, de carile te temi tu, să poată împleti? Inorogul dzisă: Ba ştiu, dzice, că altul mreaje ca aceasta să împletească puternic nu ieste.Numai mă tem că cu ademeniturile altor mai mici vrăjitori să nu te buiguieşti şi singur tu mreaja să nu împleteşti. Vrăjitoriul dzisă: De acesta lucru, pănă eu pre acestea locuri mă aflu, frică nu avea, nici că pentru lăcomiie cinstea datului cuvînt îmi voi vinde grijă să porţi. Aşijderea, adeverit să fii că, cursul stelelor şi vîrtejirea ţircălamurilor cereşti de-mi vor agiuta, în / [199] curîndă vreme mreaja asupra Corbului voiu împleti şi aripile lui cu sămnul cel de biruinţă în mîna ta îi voi da. Însă întîi plata ce-mi va fi de la tine trebuie să ştiu. Inorogul acestea de la vrăjitoriu audzind, macar că peste toată îndămînarea vremilor giuruinţa peste putinţă a să plini cunoştea (ce cele ce să iubăsc şi pre lesne să cred şi mai tare să nedejduiesc), însă decît prieteşugul cu vicleşug ascuns, neprieteşugul aievea cu Corbul a ţinea mai de folos a fi socoti, şi aşe, hirograful (de carile am pomenit) în mîna vrăjitoriului au dat. Acesta hirograf, o, iubite priietine, îmi dzicea, cu vreme la mîna Corbului au vinit, în carile / <200v> toată puterea argumenturilor ţ-ai pus, cu carile pricina vrăjbii dintîi asupra mea a fi să dovedeşte şi precum eu călcătoriul giurămîntului şi vîndzătoriul prieteşugului să fiu fost să adevereşti. Ce acmu, precum vedzi, lucrurile adeverinţii într-alt chip să au (că podoaba şi chizmirea minciunii în chiteala scornită şi în voroava tocmită stă. Iară fiinţa adevărului în singurile lucruri precum ieste singură să adevereşte). Atuncea eu (dzice Şoimul cătră Corb), ca acestea, ca cum necredzute cuvinte ar fi, din gura Inorogului audzind, i-am dzis: «Adevărat arătoase socotele aduseşi * [200], o, priietine, şi cu împodobită voroavă în zugrăvala chipului adevărului le arătaşi. Însă mă tem că, după apofthengma carea singur mai pomenişi, fiinţa adevărului în lucruri a arăta, precum să poci a crede, nicicum pociu». El mi-au răspuns: «Toate lucrurile între muritori, carile pentru adevăr sau pentru minciună prepus aduc, izvoditorii legilor supt doaî dovede le-au supus, una ieste carea prin mărturisirea a chipuri vrednice de credinţă să face, alta carea, prin hirişile scrisori şi hirografuri, dzisele tăgăduite adevereşte. Deci cît pentru lucruri ca acestea, carile între noi s-au lucrat, s-ar socoti poţi cunoaşte că alte chipuri streine / <300> pentru trebuinţa mărturisirii la mijloc a să pune nici cu cale, nici cu putinţă au fost (căci toate pre cît mai cu taină să putea să lucra), de unde aieve ieste că toată putinţa dovedirii în scrisori şi hirografuri rămîne. Deci, de-ţi voi arăta, o, priietine, a Brehnacii şi a pomenitului Istoriograf scrisori, carile ale mele dzise să întărească, atuncea ce vii giudeca?» Eu, de acestea nicicum macar nedejduindu-mă, precum ce va pofti adevărul, aceia vor giudeca i-am dzis. La aceasta el mi-au răspuns: «Să nu cumva în prepus întri, o, fîrtate, că doară mutînd vreme dovedirii mutarea sentenţiii voiu să fac. Ce într-adevăr să ştii că eu acestea scrisori într-această dată precum aşe de treabă să-mi fie în minte nepuind, lîngă mine nu le am. Iară la a doa împreunare, fără greş, de faţă vor fi». Aşedară, acestea deodată pănă într-atîta scuturîndu-să, voroava spre începătura păciuilirii am întors, dzicîndu-i: «Acestea cum au fost au fost (că între gîlceviţi pricea pentru dreptate şi pentru strîmbătate de ar lipsi cu adevărat în lume nici gîlceavă, nici gîlcevitori ar fi). Iară de acmu înainte, în dragostea şi în / [201] prieteşug a întra, de vei pofti?» După care poftă el priimind, cele ce / <300> cătră tine cît de cuviinţă am scris şi cît de fără cuviinţă răspunsuri am luat, singur tu bine ştiindu-le, nu le voi mai pomeni. Iară cînd i-am dat ştire precum răspunsurile de la tine mi-au vinit şi la a doa împreunare l-am poftit (ce blăstămat ceasul chemării aceiia, că atuncea ocara carea Hameleonul ne-au făcut vii fi ţiind minte), carile după datul cuvînt îndată viind, îndată hirografurile, carile ţinea în mînă, îmi arată, din carile unul era cu scrisoarea Uleului şi cu iscălitura Brehnacii, iară altul preste tot hirişă a Istoricului Afroditei mînă şi scrisoare să videa. Acestea eu vădzind, o, Coarbe, şi bine precum era cunoscîndu-le, ce mai mult să-i răspundz nici am avut, nici am putut. Însă precum să dzice cuvîntul: Soarele cu degetul a astupa nevoindu-mă, îi dziceam: «Poate fi, nepriietinii de obşte, pănă într-atîta lucrurile au amestecat, cît unul altuia cuvintele şi poftele a vă cunoaşte să nu puteţi. Iară acmu, cu mijlocul nevoinţii mele, bună nedejde am ca toate acestea, ştergîndu-să, să să uite şi la cea cinstită şi lăudată dragoste să vă întoarceţi.» Atuncea dară, ţii minte, o, Coarbe, că vîrtos îmi scriiai, ca de nu într-alt / <301>, macar cu giurămînt de va putea fi, numai în silţă să-l putem băga, pravila locului nostru pomenindu-mi carea învaţă (că spre biruinţa nepriietinului organul de sfînt şi de spurcat nu să cearcă). Ce canonul acesta, macar că adevărat din topicească pravila noastră ieste şi tot neamul nostru cu / [202] dînsa foarte să slujeşte, însă cît despre partea mea ieste, ce ieste cu dreptul să spuiu, într-această dată sufletul miei a o suferi n-au putut-o, ce într-adevăr siliiam ca lucrurile acestea la ce-i cu cinste şi cu dreptate să vie. A lucruri, dară, svinte ca acestea eu începătură făcînd, Hameleonul, spurcatul, cu dulăii în samă nebăgătorii, cîte vicleşuguri şi cîte scîrnave măiestrii i-au pus, pănă în fălcile crocodilului (precum bine povestea ştii) l-au dat. Din care primejdie sfînta lui dreptate a nu-l mîntui macar apusul soarelui a aştepta n-au putut. Acestea, dară, şi altele ca acestea, la număr nenumărate şi în răutate nemăsurate vicleşuguri şi de cap primejdii, tu şi ai tăi asupră-i nepărăsit aducîndu-i, cum Inorogul, o, Coarbe, dreptate n-au avut ca orice mai rău ar fi putut, aceia să-ţi fie şi făcut? Ce nu atîta a lui nevoinţă ieste de vinuit, pre cît a ta mare norocire / de fericit, că nu socoteala ta cea dreaptă, ce norocul lui cel împotrivnic şi strîmb pănă astădzi lucrurile în norocire ţ-au arătat. Ce nu pănă într-atîta ieste de credzut fortuna norocului, o, Coarbe, carea, precum din bătrîni am audzit, numai aripi să fie avînd, dzic, iară nu şi picioare şi pe deasupra capului zburînd, după cel norocit urmadză, iar de tot pe dînsul a să pune nici va, nici, de ar vrea, în ce să să sprijenească are (că cine cu aripile norocului a zbura i să pare, cînd în piatra stăruielii a să sprijeni va, / [203] atuncea precum nici picioare neclătite să nu fie avînd cunoaşte). Iată, acmu, Hameleonul cîteva dzile lîngă tine au fost; deci cît asupra tuturor va fi amestecat şi cît asupra Inorogului fiierea îţi va fi tulburat singur vii fi ştiind. Trecut-au şi în monarhiia dobitoacelor, ce acolo ce va lucra vremea după aceasta frumos ne va învăţa. Iară eu, adevăratul şi nezugrăvitul tău priietin, atîta ştiu, că de-ţi ieste socoteala ca lucrurile la vreun sfîrşit bun să le aduci, întîiaşi dată scrie la Bîtlan aicea să vie, de la carile pentru acestea şi mai multe a te adeveri vii putea. Apoi pizma veche părăsind, pre Inorog la prieteşug <302> pofteşte, că cu acesta chip lucrurilor monarhiii noastre mare folos, iară ţie nespusă odihnă şi întemeiere precum să va naşte adeverit să fii. Că amintrilea, tot pre această rătăcită cale lucrurile mărgînd, în cea mai de apoi mare şi cumplită primejdie, pre toţi, pre noi, a ne aştepta să ştii. Aceasta, dară, o, Coarbe, ieste ştiinţa mea pentru Inorog şi aceasta ieste sfătuirea mea cea prietinească, pentru carea pre numele cerescului Vultur mă giur că în tot adevărul ce am cunoscut şi am vădzut aceia ţ-am povestit şi ce mai de folosul obştii am socotit, aceia te-am sfătuit. Iară deciia înainte, tu, iarăşi, precum vii, aşe fă ." Corbul acestea de la Şoim prin cîtăva vreme cu răbdare ascultînd (că cuvîntul adevărului de multe ori / [204] şi peste simţire inimile domolind, urechile spre ascultare pleacă), pre o parte, de ruşinea vicleşugurilor înfruntate să făcea precum nu atîta la inimă îl ating, iară pre altă parte vădzind că cuvintele Şoimului şi adevărate şi prieteneşti sint, aşijderea în ascunsul inimii sale pentru acestea singur şie dovadă şi mărturie fiind (că mărturiia hirişei şi ascunsei ştiinţe decît toate dovedele mai doveditoare ieste), îndată la Bîtlan trimasă / <302v> şi cum mai curînd la dînsul să vie îl chemă. Carile, după poruncă de la gîrle sculîndu-se (căci pre acea vreme încă acolo să afla) şi la împreunarea Corbului mărgînd, Corbul în tot chipul pentru politiia şi socotelile Inorogului îl întrebă şi-l cercetă. În carele nu mai puţin adeverinţă decît la Şoim află, de vreme ce nu numai cît cuvintele Şoimului adeveri, ce încă şi toate amestecăturile Hameleonului de minciunoase le scoasă şi de batgiocură le arată. Cu acestora cuvinte şi mărturii, domirit şi domolit Corbul, la dulăii vînători, carii în munţi să afla, porunci ca de vor videa că într-alt chip Inorogul în măiestriile lor a cădea cu putinţă nu ieste (căci aprinsa vrăjmăşie cuvînt apofasisticos să dea nu-l lăsa), cu tot chipul să să nevoiască ca spre pace şi prieteşug a-l întoarce să poată şi cum mai curînd răspuns să aibă. / <203> [205] PARTEA A 11-ECEA Pre aceia vreme între dulăii carii în munţi să afla, una din pasiri (carea din cele supusă stepăna cea mai de sus ţinea), foarte credincioasă Corbului şi a toată monarhiia păsirilor dreaptă slugă era. Aceasta, porunca Corbului vădzind, mai mult într-alte socotele a sta nu să zăbăvi (căci pacea Inorogului tuturor dorită era), ce, îndată / <303v> sculîndu-să, la un bun vrăjitoriu şi vechiu priietin al lor să dusă pentru ca vrajea să ispitească de ieste cu putinţă de atîtea cumplite rane inima Inorogului a să vindeca şi de să poate cu vreun chip de prieteşug a să întoarce? (Acesta era vrăjitoriul carile la cetatea Deltii Filului spusese precum peste doaî dzile Inorogului o samă vor face). Pre acesta, dară, într-acesta chip pasirea aceia (precum mi să pare, Lebăda era, căci aproape de moarte cîntecul cel mai frumos au cîntat, întrebîndu-l, vrăjitoriul *[206] îi răspunsă : „ Tu ştii că acmu vrajea mea nu trece, precum trecea odînăoară, nici alt vrăjitoriu între noi au rămas, carile asupra jigăniii aceştiia mreaje a împleti să poată. De care lucru, prietineşte vă dzic că nici a mea, nici a altuia vrajă trebuie să mai cercaţi, ce de acmu lucrul cu lineşte şi cu blîndeţe ieste să ispitiţi. Deci tîmplarea după pofta voastră de va ieşi, fericiţi sinteţi, iară de nu, cu furtuna nu trebuie a vă lupta, ce după undele apelor vă ieste a vă lăsa. Căci amintrilea, toate vrăjile minciunoase sint şi cînd viţi nedejdui că mreajea asupra nepriietinului să împleteşte, atuncea voi într-însa învălătuciţi şi împleticiţi <304> vă viţi afla. Mai vîrtos acmu (precum foarte bine înştiinţat sint) că toată uşea vrăjitorească înaintea Inorogului deşchisă ieste, şi încă pecum şi buni chedzi să i să fie arătat, adeveriţi să fiţi." Lebăda, răspuns şi învăţătură ca aceasta de la vrăjitoriu luînd, să dusă. Iară Inorogul, într-acea dată ştiind precum acelui vrăjitoriu bobii nu-i prea îmblă şi teiele îi sint cani împleticite, socoti ca în vremea slăbiciunii lui cu dînsul prieteşug şi cunoştină să facă, ca nu cîndai, cu vreme vrajea slujindu-i, împotriva lui să să afle (că în strîmptori lăţimea prieteşugului să agoniseşte, iară în lăţime strîmptoarea neprieteniii să găteşte). La carile pre un un dulăoaş, carile cu dînsul cunoştină avea, trimasă (ţincşorul acesta născut, crescut şi aşeşi încărunţit la oi era, ce şi la / [207] bătrîneţe de minte tot ţinc era. Carile, la vrăjitoriu mărgînd, dzisă: „ Inorogul împreunarea ta a avea pofteşte, nu că doară vreo vrajă la tine cere, ce numai pentru cele viitoare tîmplări aşe i-au năstăvit, ca cu tine cunoştinţă şi prieteşug să lege." Vrăjitoriul, de aceasta audzind, îndată de sfatul ce-i cerusă Lebăda în minte îşi adusă şi bună vreme pentru / <304v> ispita lucrului să fie aflat socotind, cătră ţincul cel bătrîn dzisă: „ De împreunarea Inorogului foarte bine îmi pare, că şi eu pentru une pricini voroave prietineşti a avea încă de mult poftiiam, şi fără de nici o zăbavă, numai să vie". Ţinchişorul dzisă: „ Tu bine ştii că mulţi sint gonaşii lui, carii în toate poticile îl păzăsc, cu care pricină, aşe aievea şi cînd voia i-ar fi, a vini nu poate, ce numai cînd mîna îi va da, atuncea precum va vini adeverit să fii." Vrăjitoriul dzisă: „ Oricînd voia îi va fi, la mine fără nici o grijă să să vie şi cu această pricină de i să va tîmpla vreo primejdie ca aceia, în sufletul mieu să fie." Şi cătră acestea pre toţi bobii şi teiele sale giurămînt adăogea. Aşe, ţincul cel bătrîn răspuns ca aceasta aducînd, Inorogul macar că multe împotrivă socotiia (că pre cela ce-l muşcă şarpele şi de şopîrlă să fereşte), însă mărimei sufletului biruinţa dînd şi fără nici o grijă sculîndu-să, la lăcaşul vrăjitoriului să dusă, cu carile împreunîndu-să, după cele multe voroava pentru pacea cu Corbul înainte îi pusă, dzicînd precum vrajea îi arată că acesta / <305> lucru la săvîrşit va putea ieşi. Inorogul răspunsă : „ Precum pănă acmu, o, priietine, inima mea / [208 ] spre partea cea mai bună plecată au fost, aşe şi acmu tot spre aceiaşi stăruieşe. Numai a mea împotrivnică fortună (carea, precum să dzice, încă din faşă, în toate şi pentru toate a nu mă dosedi nu părăseşte) nici voia inimii mele altora precum ieste a o ivi mă lasă, nici spre trebuinţă ca aceasta nescareva chipuri vrednice de credinţă a-mi arăta au învoit. Ce, precum să dzice cuvîntul (glasul cucului din glasul pupădzii nedeosăbind), totdeauna urechile sale cătră cuvintele mele surde şi de tot astupate ş-au ţinut." Cătră acestea Inorogul pentru toate cele la mijloc trecute cătră vrăjitoriu povestiia, adecă cum le-au fost începătura vrăjbii, mijlocile delungării şi de multe ori ispita păcii, carea, în cîteva rînduri acmu lucrul isprăvit ţiindu-să, mai pre urmă tot amăgit şi despre Corb viclenit s-au deşteptat. De acestea vrăjitoriul, pre amănuntul înştiinţîndu-să, toată dreptatea Inorogului da (că ipocrisiia dreptăţii la neamul vrăjitorilor foarte obiciuită ieste). În scurt, să dzicem, vrăjitoriul / <305v> dintr-îmbe părţile atîta de cu osîrdie s-au nevoit, cît s-ar putea dzice că focul cu apa ar fi adunat şi ceriul cu pămîntul ar fi împreunat, de vreme ce într-aceiaşi dzi, pre Lebădă şi pre dulăii vînători acolea aducînd, cu Inorogul a să videa şi prin cîtăva vreme a să vorovi i-au făcut. Ce-i încoace şi încolea, tractatele pentru pacea la mijloc puind, unii trăgea, alţii împingea, iară ceva / [209] de adevăr şi de folos nu să alegea. Deci cu toţii lucrurile aşe împletecite şi încurcate văzind (că cînd cineva adevărului a să îndupleca nu va, încurcătura minciunilor nu cu lesne de dezlegat să înnoadă), soroc vrajbei în 25 de ani pusără, pentru ca de aceasta lucru, pre Corb înştiinţînd, la ce mai adevărat s-ar pleca să cunoască. Într-aceasta vreme de armistiţie vrajea vrăjitoriului mijlocitoriu aşeşi de tot să să închisă. Iară povestea pricinii era că vrăjitoriul cel mare cu farmecele sale atîta putere agonisisă, cît pre toate vrăjile mute întorcînd, singur el numai, cînd, ce şi cui vrea, vrăjiia (aceasta era pe vremea cînd munţii cei mari pre copacii de la Delta supusese şi în robiia celor şeapte voievodzi îi adusese, precum / <306> istoriia la locul său s-au pomenit), ce nici lui în multă vreme tripodul nu i s-au stăruit. Însă oricum ar fi fost, în vremea acestuia vădzind dulăii că vrajea ceva cuiva adevărat să vrăjască nu poate, sorocul armistiţiii a-l lungi şi cu chip cani nepriceput din dzi în dzi a-l muta începură. Inorogul, acestea nu că doară nu le cunoştea, ce căci vremea macar cum nu-i slujiia, cu cunoştinţa a le trece să făcea. Iară nu prea multă vreme la mijloc trecu şi preste nedejdea tuturor, ca ciupărca din gunoiu, aşe în mijlocul tuturor un vrăjitoriu atîta de mare răzsări, cît de năprasnă ieşirea lui cu toţii să cutremurară. De aceasta Corbul de ştire luînd, îndată pre Uleu trimasă ca, în munţi suindu-să, acolo ce să lucreadză / [210] să cunoască şi Inorogul de ce să apucă să ispitească şi acmu pentru împletirea mrejii asupra lui toată nedejdea curmîndu-să, tare poruncă îi dede ca de pacea pre carea Lebăda o începusă cu toată nevoinţa să să apuce şi ca cum numai pentru aceia treabă ar fi fost trimis, cătră Inorog şi cătră alalţi să să arete. Aşe, Uleul la munţi sosind, Lebăda, săraca (acmu dzua cea mai / <306v> de pre urmă apropiindu-să), la cuibu-şi s-au înturnat, unde nu preste multe dzile, verşurile încheindu-şi, cîntecul ş-au săvîrşit. În dzilele acestui vrăjitoriu Filul şi Inorogul mare întrare şi ieşire aflară, de carea nepriietinii macar cum ştire a lua nu putură. Ce Filul, puţin oarece lăcomiii supus fiind, într-îmbe mînule a sigeta să isptiia (că de-amintrilea şi Filul nu prost săgetătoriu era), de vreme ce ni asupra Corbului, ni asupra Strutocamilii mreaja a împleti să nevoia. Iară Inorogul una numai şi aceiaşi în gînd avînd, sau vreodată pe piatră sau vreodată supt piatră a fi să socotiia, şi, precum să dzice cuvîntul, sau fericirea pe cap, sau Corbul pe stîrv să-i puie aştepta, de care lucru, într-alte părţi nicicum îngăimîndu-să, vrajea numai asupra Corbului ispitiia şi acmu vrajea spe bine începusă / [211] a i să sfiti, de vreme ce şi mreajea începusă a să împleti. Ce poate fi, toate vremea lor au, sau, cum să dzice , toată împiedecarea pentru bine, mreajea asupra Strutocamilii mai pre iuşor fiind a să împleti (macar că pre amîndoaî o dată vrăjitoriul le începusă ), acmu gata / <307> Filului să o dea pre vrăjitoriu îndemnă. Filul, luînd mreajea, pănă în dzece dzile pre Strutocamilă vînă. Rîsul, carile în munţi păzitoriul Strutocamilii era, pentru mreajea ce să împletisă macar cum ştire neavînd, fără de nici o grijă la bîrlogu-şi să afla. Iară Uleul, de împletirea mrejii înţelegînd, cum mai curînd Corbului în ştire făcu, carile, macar că de lucrul peste nedejdea lui tîmplat nu puţin să tulbură, însă nici moale să purtă, de vreme ce pănă a nu agiunge mreajea la locul întinsorii cu doaî dzile mai înainte de la Corb la Pardos şi la alalte jigănii rumpătoare vestea mrejii agiunsă. Atuncea Pardosul, Hameleonul, Veveriţa, Guziul cel orb şialalţi pre lîngă dînşii toţi, în toate părţile să împrăştiară, aşe cît pre toţi deodată mreajea a-i cuprinde nu putu. / [212] Iară Strutocamila, săraca, în mreajea ce-i aruncasă asupră, cu coarnele carile odată îi adăosese încurcîndu-să, atuncea de greu gemînd: „ Vedeţi coarnele de ce treabă mi-au fost", dzisă, cu mari blăstămuri şi sudalme pe Pardos şi pe Corb încărcînd. Iară Hameleonul, din monarhiia pasirilor în monarhiia dobitoacelor trecînd (precum mai sus s-au pomenit), după a sa / <307v> fire cevaşi macar de clătit şi neamestecat nu lăsă, de toate minciunele lui frămîntă şi în tot chipul le tulbură. Mai vîrtos Pardosului de vechea vrăjmăşie a pasirilor pomenind, cu totului tot spre vicleşugul Corbului îl aţiţă, precum din scrisorile carile la Rîs trimisese, toată vrăjmăşiia asupra lor aievea îşi arăta. Care cărţi, la mîna Inorogului cădzind, după pacea carea cu Corbul făcusă, Uleului le-au arătat şi pănă mai pre urmă la mîna Brehnacii au agiuns. / [213] Iară căderea scrisorilor acelora la mîna Inorogului într-acesta chip să tîmplase: Pe vreme ce mreajea asupra Strutocamilii în munţi să împletisă şi încă la locul întinsorii nu agiunsese, Pardosul cătră Rîs cărţile trimîsese, carile pănă agiunge la munţi, unde Rîsul să afla, Filul acmu epitropiia dobitoacelor de la vrăjitoriu luase. Deci jiganiia carea cărţile aducea, pre Rîs neaflînd (căci acmu el în nişte găuri de stincă să ascunsese), în mîna Inorogului le-au dat. Pre carile, deşchizîndu-le, cu singură mîna Pardosului în chip ca acesta era scrise: „ Rîsului, fratelui, sănătate! Cărţile ce mi-ai trimis le-am luat. Pentru Uleu cîte / <308> îmi scrii înţeles-am, pentru carile eu încă şi mai denainte îţi scrisesem că credinţă n-are şi precum comoara minciunilor şi izvorul amestecăturilor să fie ţi-l perigrăpsisem. Pre acesta mai vîrtos Camilopardalul l-au nebunit, de vreme ce i-au dzis că samănă tătîne-său, Brehnacii, pasirii ceii uimite, carea seamănă celui cu ochi negri, mascara. Vrut-au dumnealor cu totului tot asupra dobitoacelor să stăpînească, precum şi asupra pasirilor domnesc, şi aceasta nu pentru altă, ce numai pentru ca să-şi scoaţă în fală că ei fac şi pot toate, precum să laudă că şi epitropiia Strutocamilii ei au isprăvit-o şi mreajea asupra Vidrii ei au împletit-o. Iară pentru ce-mi scrii că pofteşte Corbul să te vadză, atîta să-i dea pliscul de stîrv cît îţi pofteşte el binele tău. Ce să ştii că nu iaste altăceva în socoteala lui, / [214] fără numai cît, mărgînd tu la dînsul şi alalte pasiri şi dobitoace de mergerea ta audzind, să dzică: «O, mare putere are Corbul, de vreme ce jigănii ca acelea îi mărg la picioare!» Deci iată că-ţi scriu, frate, Uleul o dată şi de da-ori de va vini la tine să ţi să închine, atuncea şi tu să mergi la dînsul o dată. Iară pentru aceasta, de va scrie ceva la /<308v> Corb împotriva ta, pentru ca să ne sparie cu ceva, lasă să scrie, că noi îi vom şti da răspunsul. Iară de să vor ispiti şi altăceva, mai mult de aceasta grijă nu purta, căci avem noi ac de cojocul lor». Pre lîngă acestea mai era şi alte scrisori, a cărora coprindere alte pricini încuia, de a cărora tîlcuire pănă acmu a altuia înştiinţare, fără numai a Inorogului, n-au dat. Acestea aşe, iară Corbul, pre o parte, precum mai sus s-au pomenit, pentru împrăştiiere jigăniilor tare s-au nevoit. Iară pre alte parte, scrisori vîrtoase la Uleu şi la Camilopardal scriia, în tot chipul rugîndu-să ca, ori cu ce mijloc ar putea fi, pace cu Filul şi cu Inorogul să-i facă. Filul cu îmbe mînule pacea /[215] priimiia, de vreme ce nu altă fără numai a sa odihnă socotiia. Încă şi pănă într-atîta cuvîntul cătră Aspidă îşi dedese, cît, Inorogul pace cu Corbul de nu va face, el fără nici o împiedecare va face şi, pentru a Corbului prieteşug, de toată frăţiia Inorogului să va despărţi (ce giuruinţa prea pre lesne şi nesocotită mai multă îndoinţă aduce decît credinţă). Pentru care lucru, şi Filului răspunsără că fără Inorog a lui numai pacea nici o cred, nici o priimăsc. Deci, pre o parte Filul pre Inorog ruga, pre altă parte Camilopardalul / <309> tare îl îndemna, Uleul nepărăsit şi cu mare blîndeţe şi cucirituri îl cerceta şi pentru ca cuvîntul păcii să-şi dea în tot chipul îl poftiia. Carea, cum s-au legat şi în ce chip s-au săvîrşit, la locul său mai pre urmă să va dzice. Iară acmu la cuvîntul nostru, de unde am ieşit, să ne întoarcem: După ce Strutocamila în mreaje să prinsă, la Grumadzii-Boului o adusără. Iară Lupul, Ciacalul şi alalţi carii partea Filului ţinea, pănă la vinirea Filului, lucrurile monarhiii dobitoacelor a chivernisi începură şi pre jigăniile carile să împrăştiiasă, pănă la vinirea Filului, iarăşi la locul său le adunase, fără numai Guziul Orb şi Hameleonul, în fuga lor rămîind, ca cum sămînţa răutăţilor şi tulburărilor / [216] într-alţii de ar pieri într-aceştea să să păzască. Iară înturnarea Pardosului la locul său aşe pre lesne n-ar fi fost de nu l-ar fi împuns la inimă cărţile carile împotriva Corbului şi a Brehnacii scrisese, căci şi Prdosul de pe socoteala vremii bine cunoştea că cărţile acelea în mîna Filului sau a Inorogului ar fi cădzut, şi acmu, el, deodată, în monarhiia pasirilor capul aciuîndu-şi, nu fără frica vieţii acolea să zăbăviia. De care lucru, decît supt pliscul Corbului, supt hortumul Filului a trăi mai bine a fi socoti. Şi aşe, / <309v> nu mult acolea zăbăvindu-să, prin încredinţarea Lupului, iarăşi la locu-şi să întoarsă. Iară descoperirea cărţilor Pardosului cătră Uleu într-acesta chip au fost. Filul, cu toată nevoinţa prieteşugul Corbului a dobîndi nevoindu-să şi pentru ca cu descoperirea vicleşugului Pardosului şi a Hameleonului, mai tare spre ura lor să-l pornească, pre Inorog pofti ca, chemînd pre Uleu, să i le arete. Cătră carile Inorogul dzisă: „ Nu ieste, frate, lucrul de cinste aşe, îndată să ne arătăm, că, cînd mîna ne dă, macar cevaş răul a face nu pestim. Ce mai cu cale socotesc a fi / [217] întîi de la alţii pentru acestea ştire luînd şi ei întîi rugîndu-ne, apoi noi pofta să le facem." Şi nu mult, una din molii, la Uleu mărgînd, precum nişte cărţi ca acelea la mîna Inorogului să află îi spusă. Uleul, de lucru ca acesta ştire luînd, îndată cu mari linguşituri şi cu capul pănă la pămînt plecat cătră Inorog vini, i să ruga, dintr-adîncul inimii gemea şi cărţile să vadză îl poftiia. Inorogul încăşile, nu puţin, întrei şi împătri ţeremoniile, ce pănă mai pre urmă, de multe rugăminte biruit fiind, să le citească în mînă i le dede. Uleul, cartea deşchizind, o slovă citiia şi de năcaz o dată pre nări / <310> pufniia, un rînd săvîrşiia şi de mare rău la pămînt piuind să trîntiia, ce să dzică de mînie nu ştia, ce să răspunză de dosadă nu putea. Sughiţul pieptul îi astupa, flegma în grumadzi îl îneca, în locul cuvîntului, oftare, şi în locul voroavii suspinare-i ieşiia. Uleul, acestea vădzind, de prorociia Şoimului, carea de mai denainte vreme cătră Corb dzisese, aminte îşi adusă. În scurt, să dzicem, după multe a Uleului rugăminte, Inorogul cărţile în mîna Brehnacii trimasă. Ce Brehnacea, ca cela ce în multă tăcere era învăţată, cu totului tot (precum mi să pare), aceste cărţi despre Corb pănă astădzi tăinuite le ţine. Poate fi, în vremea lor anagnostis a le citi, / [218] filosof a le tîlcui şi therapevtis slujba a le plini să va afla (că precum dreptatea în veci astupată, aşe vicleşugul pănă mai pre urmă fără plată să rămîie nu poate). Aşedară, după vînarea Strutocamilii, siloghismul Corbului în barbara, carile odată ieşisă în: cra, cra, cra, acmu aievea pre limba Strutocamilii să înţelegea Racova. Care stihii pre amănuntul, după meşterşugul cabalistilor tălmăcindu-să, va să dzică: Rău, ai, capul, oh, vai, ah. Şi adevărat, dară, că ascunsă a numelui acestuia taină cu lucrurile <310v> mai de pre urmă foarte bine ş-au răspuns, de vreme ce în mreje încurcată, pe Grumadzii-Boului călare puind-o, mult rău i-au dat de cap şi nespus ah şi vah din focata-i inimă ieşiia, unde viaţa în vremi şi giumătate de vreme să-şi petreacă o lăsară. Iară Hameleonul, (pre carile cu ce nume să-l împodobăsc şi cu ce titlu să-l slăvăsc mult mă mir, poate fi mai adevărat sămînţa vicleşugului şi simburile minciunii să-l număsc, că adevărat vicleşugul şi minciuna ca alalte odrăslitoare sămînţă de ar avea şi în toată dihaniia sămînţa şi simburile de i s-a usca, cu bună samă numai în singur Hameleonul pururea vie şi neveştedzită ar rămînea, din carile în toată zidirea a să înprăştiia şi mai mult decît dintîi pre la toţi a să ijdărî destulă şi de prisosit ar fi). Acesta, iarăşi dzic, sămînţa vicleşugului, rădăcina răutăţii, odrasla spurcăciunii, cranga scărnăviii, iasca sicofandiii, izvodul epiorhiii, pilda obrăzniciii şi văpsala politichilii, Hameleonul, după de cu cîteva jigănii cu fuga în părţile nopţii, în Ţara Munţilor scăpasă şi nu multă vreme într-acolo zăbăvindu-să, prin monarhiia pasirilor trecînd *[219], iarăşi la locul prundişului vini, unde, îndată ce sosi, Inorogului ştire trimasă (O, Doamne, ce obraz şi / <311> ce feliu de peliţă peste obraz!) şi ca greşealele carile cu a altora îndemnare, iară nu din răutatea lui, i-au făcut să i le ierte să ruga, şi iarăşi ca dintîi, rob neschimbat şi slugă fără prihană să-i fie dzicea. Cătră acestea, mai cu deadins să ruga că, de va şti vreun leac asupra muşcăturii crocodilului, să-l înveţe, căci îndată ce la locul prundişului au sosit, crocodilul să-l fie prins dzicea, carile deodată, macar că de tot nu l-au înghiţit, însă foarte de greu să-l fie încolţit să jăluia. Inorogul, a firii, iară nu a pizmei, urme căutînd, cătră Plotunul (căci acesta era trimisul de la Hameleon) ce vinisă răspuns ca acesta dede: „ Greşealele vicleşugurilor acestora, o, Plotune, de mi-ar fi vinit de la un chip ca acela carile în răutăţi să nu fie fost ispitit, adevărat că oarece, sau poate fi şi mult, voia mi s-ar fi betejit. Iară de vreme ce orice împotrivă mi s-ar fi tîmplat şi cu vicleşugurile Hameleonului mi s-ar fi pricinit, spune-i că organul răutăţii obiciuitelii sale au ispitit şi au lucrat. Iară primejdiile carile am tras voii norocului mieu le dau, carile, pănă împotrivă îmi va merge, încă mulţi Hameleoni să vor izvodi. Iară el acmu să ştie că acestea toate ca cum nu mi / <311v> le-ar fi pricinit, aşe le-am luat şi ca cum nu mi le-ar fi făcut, aşe le-am uitat. El, cu trup, cu suflet, vicleşug şi cu stat, cu fapt, răutate ieste. Deci în care parte mă voi uita? şi căriia iertăciune sau izbîndă să dau sau să iau? Agiunge-i lui, o, Plotune, singur şie şi lucrătoriu şi izbînditoriu să-şi fie (că / [220] cu vreme celea ce din singure faptele rele ochiului dreptăţii izbîndeşte şi răsplăteşte, nici voia împotrivnică, nici mîna vrăjmăjască mai cu asupră a afla poate). Iară pentru leacul ce mă întreabă, îi vii spune că altăceva mai mult nu ştiu, fără numai visul carile odînăoară dzic să fie visat, precum ieste şi precum adevăraţilor onirocriţi să cade să-l tîlcuiască (că cine spune minciuna întîi obrazul îşi ruşineadză, iară mai pre urmă sufletul îşi ucide). Iară cela ce oaî de vipere bea puii prin pîntece cu mari chinuri naşte, precum şi el, giurămînturile înghiţind, pîntecele sufletului despicîndu-i, pre unde nici să gîndeşte, pre acolo în ocara a toată lumea vor să-l scoaţă. Aşijderea, a sulemendriţii învăţături, carea spre înghiţirea oaîlor viperii le-au îndreptat, pofta răutăţilor spre vicleşugul şi călcarea dreptăţii aducîndu-l, cele de apoi mai rele / < 312 > decît cele dintîi i-au arătat, ca cînd prin spinii şi deasă pădurea visului îmbla, umbra necunoştinţii îl acoperiia şi soarele adevărului nu-l videa, căci între doaî împotrivnice chipuri cu cuvinte împleticite îmbla, umbra minciunilor precum lumina dreptăţii va astupa i să părea. Iară cînd lîngă para focului să apropie, atuncea la ivală vicleşugurilor sosind, de la pămînt pănă la nuîri, adecă preste toată lumea cu mare sunete, vestea răutăţii lui au ieşit. Inorogul precum în munte înalt şeade prin vis i să părea, iară acmu în bună nedejde stăruit, unde vicleşugurile lui a agiunge nu pot, cu lineşte viaţa îşi petrece. Pasire neagră (carea Corbul ieste) cu neprietiniia în cap a i să pune neputînd, din mîndria sa gios cădzind, la pace să pleacă. Iară Hameleonul, în groapa carea singur au săpat, într-aceiaşi singur au cădzut, precum odînăoară pre mine fălcilor crocodilului nevinovat mă vîndusă, aşe acmu acelaşi crocodil, în fălci ţiindu-l, nu-l înghite, ce-l suge, nu-l amestecă, ce-l încolţeşte. După aceasta, sfîrşitul şi izbînda dreptăţii în curînd să aşteaptă, ca ce au sămănat, aceia să secere şi ce ş-au aşternut, pre aceia să să culce. Iară după aceasta viaţă, fiii răutăţilor, pre carii preste fire şi <312v> împotriva a tot binele / [221] i-au prăsit, spurcat îl vor moşteni, de vreme ce amintrilea firea ca o înţeleaptă stîlciu stărp şi făr de roadă a fi l-au arătat". Pentru aceastea dară, acmu agiunge şi la cuvîntul nostru să ne întoarcem. Filul, după ce mreajea după voie îşi luî, după cîteva dzile din munţi sculîndu-să, în monarhiia dobitoacelor, la locul epitropiii sale să dusă, în strajea munţilor şi a gîrlelor pre Căprioară lăsind (facă cereştii lucrul spre bine şi începăturile proaste spre sfîrşit bun să le întoarcă) (că decît un muritoriu degetul în apă a-şi băga, cel nemuritoriu toată umedzala mării în clipala ochiului a usca mai pre lesne ieste). Aceştea, aşe cu toţii cineşi cum putură, un chip mai ales lucrurilor sale pusără şi cineşi la ale sale întorcîndu-să să aşedzară. Iară toată greutatea lucrului în Inorog şi în Corb rămasă. Amîndoi, unul de altul, a să înfrînge nu numai cu lucrul, ce aşeşi nici cu gîndul nu priimia. Corbul în întemeierea sa cea vecinică să bizuia, Inorogul în dreptatea sa cea neclătită să sprijeniiia şi mai vîrtos că acmu de atîta vreme cu ispita şi deprinderea din toate dzilele împotriva a toate vrăjile şi farmecele Corbului / <313> leacuri ca acelea învăţase, cît toate nevoin ţele * [222] în zădar şi toate osteninţele în darn îi întorcea. Şi încă în vremea vrăjitoriului aceluia, nu puţină nedejde avea că de nu va împleti cumva mreajea asupra Corbului, asupra lui aşeşi nicicum nu o va împleti. De una amîndoi să temea, şi aceia amîndoi tare o ascundea, adecă fără veste unul altuia farmecele să nu cumva facă, că amintrilea, de ştire luînd, energhiile a le opri, meşterşugurile a-şi batgiocuri şi fără primejdie a să păzi putea. Acestea şi ca acestea ei în inimile lor tăvălindu-le şi prăvălindu-le, Uleul, cu mari rugăminte (cu porunca Corbului poate fi) la Camilopardos mărgînd (după cum şi Corbul îi scrisese), pentru pacea între dînşii mijlocitoriu să să puie îl poftiia, ca doară, prin buni chedzi, lucrul carile mulţi l-au ispitit şi a-l săvîrşi nu l-au putut el la bun şi cuvios sfîrşit l-ar aduce, că amintrilea vrajba aceasta aşe de va rămînea, fără de nici un prepus aievea ieste, dzicea, că asupra amînduror monarhiilor cea desăvîrşit pieire şi prăpădenie stăruieşte. Aceste Uleul dzicînd, Camilopardalul de isprăvirea lucrului să să apuce să giurui şi cu socoteala carea mai gios să va arăta începu. Ce acmu, puţintel zăbăvindu-se <313v>, putinţele carile pentru firea şi viaţa aceştii jigănii ştim să dzicem. Această jiganie la trup cît cămila ieste de mare, piielea, ca cum cu solzi ar fi, în feliu pestriţă şi picată îi ieste, de unde şi numele, poate fi, Camilopardos i s-au alcătuit. Partea denapoi cu pîntecele în sus ieste rădicată, ca cum ar fi a leului. Iară ramurile şi picioarele denainte, cu piept cu tot, decît cum măsura trupului ar pofti, mai sus sînt rîdicate. Grumadzii îi sint sulegedzi şi gingaşi şi din trupul cel gros şi mămimos, de ce mărg spre cap, gîtlejul i să supţie. Capul cu a cămilii să asamănă, şi de mare ca acum ar [223] fi de da-ori cît a strutocamilii de Lyvia, ochii mierîi, în giur împregiur, ca cum ar fi cu siurmea văpsiţi şi pre lîngă albuşuri roşii, întorcîndu-i încoace şi încolea, groaznic caută. Îmbletul îi ieste de tot schimbat, şi aşeşi tuturor dihaniilor, precum celor de uscat, aşe celor de apă împotrivă, că nu-şi mută pre rînd picioarele, nici unul după altul le duce, ce din partea cea dreaptă, pe amîndoaî odată şi deosebite, iară din partea stîngă, cîte unul şi împreunate, cu îmbe părţile totdeodată clătindu-să, din loc în loc să mută, însă la mărs lesne / <314v> şi sprintină ieste. Această jiganie macar că dintr-amîndoaî monarhiile afară ieste, însă într-îmbe părţile la mare cinste şi frică să ţinea (că frica mai pe deasupra şi dragostea deplin din rădăcini oarecum despărţite ieşind, la acelaşi vîrv a evlavii agiung), şi aceasta pentru doaî pricini: una căci cu toţi vrăjitorii, mare şi de multă vreme cunoştinţă avînd, la multe farmece a o amesteca obiciuiţi era (precum din învăţăturile şi tîlcuirile hrismosurilor lor să cunoaşte). A doa căci încă de mult era aşedzată ca hrana ei pre an dintr-aceste monarhii să să orînduiască, hrana nu atîta de multă, cît era de scumpă, căci nu carne, iarbă sau altă materie săţioasă, ce sau argint, sau aur, de multe ori şi diamanturi era (căci între toate jigăniile numai aceasta fărămăturile diiamantului şi alte pietri scumpe a amistui poate). De care lucru, şi ea foarte aminte lua, ca nu cumva mai mult aceste monarhii stropşindu-să şi cu adese stropşiturile, mai multă slăbind şi sărăcindu-să, obrocul ei cel din toate dzilele / [224] să scadză. Despre tată, neamul dintr-un ostrov să trăgea, unde nişte copaci să nasc, carii într-alt loc în toată lumea undeva nu să mai <314> află. Poama copaciului aceluia nu din flori să leagă, ce din coajă cură, mai toate jigăniile o mănîncă, însă nu o înghit, ce o amestecă. Sămînţă n-are, coajă ca alalte poame n-are, ce miedzul, simburile şi peliţa tot într-o formă îi sint. Aceasta aşe hirişă dintr-acest ostrov fiind, cu ruşine ostrovan, iară cu cinste muntean a să numi şi a să ţinea priimiia. Spre alte multe numere ce avea, singur din sine mai hiriş să-i fie, ş-au ales. Iară despre maică, dzice că din neamul pasirilor ieste, ce lucru într-adevăr nu aşe să avea. Că odînăoară unul din corbi, vrînd pre maică-sa să ia, numai cu împreunarea unii nopţi, iarăşi la părinţii săi o înturnase, pentru lipsa viderilor vinuind-o, care sămn de hereghie între simenţiia lui şi pănă astădz / [225 ] trăieşte, că precum Camilopardalul, aşe fiii lui aşeşi în tinereţe puterea viderilor slabă le ieste. Şi aşe, din corbi scoţind kapa, rămîn hirişi orbi. Ce pentru firea ei, acmu, destul, la cuvîntul nostru să ne întoarcem. Acesta, dară, treaba aceasta amînă luînd, între Inorog şi între Uleu şi între alalţi dulăi, carii acolea să afla, soroc pusă, ca la dzi la sălaşurile ei adunîndu-să şi dintr-îmbe părţile ce le-ar fi cuvintele ascultînd, lucrurile încotro / <315> s-ar pleca să poată înţelege (că amintrilea jiganiia aceasta în alcătuirile păcilor vestită era) şi ce mai cu cuviinţă şi mai pe drept i s-ar părea, aceia să aleagă (ce coada lăcomiii de scaiul făţărnicii nescurtată şi curată a fi lucru peste putinţă ieste). Deci după cuvîntul dat şi dzua sorocită cu toţii la un loc să împreunară . Unde Camilopardalul, dintr-îmbe părţile, toate pre amănuntul dacă întrebă şi toate pricinele vrăjbilor daca înţăleasă, nesăvîrşită pizma Corbului şi neînduplecată firea Inorogului cunoscu (pizma şi neînduplecarea într-aceasta să deosăbăsc, că pizma merge înainte, iară neînduplecarea urmadză). Din cele multe, Camilopardalului un cuvînt alegînd, [226] dzisă: „ Corbul de pizmă părăsindu-să şi Inorogul voii mele înduplecîndu-să, precum lucrul acesta vreo ieşire va afla socotesc. Deci cuvînt ca acesta cu hirograf întărit la mînă de-m viţi da, de începerea lucrului acestuia mă voiu apuca". La aceasta Uleul cu ochii a clipi şi din grumadzi a adii începu, dulăii coada între picioare şi urechile pe spinarea a-şi ciuli să apucară. După cîtăva tăcere, cu ochii unul cătră alţii, ca cei în furtuşag prinşi / <315v> căutîndu-şi, precum de la epitropul pasirilor pozvolenie ca aceasta să nu fie avînd răspunsără. Iară Inorogul, apucînd cuvîntul dzisă: „ A lucrului mieu singur eu stăpîn îi sint şi cuvîntul mieu din singură voia mea să ţine, pre carile sau a-l da, sau a nu-l da în singură socoteala mea rămîne. De care lucru, dzic că orice Camilopardalul între noi drept ar giudeca, spre aceia învoitoriu şi primitoriu sint. Dară voi ce dziceţi, o, priietinilor? Au iarăşi tăvălituri de cuvinte a ispiti şi după vechiul vostru obiceiu cu şuvăituri vremea a vîna poftiţi? De aveţi ceva cu socoteală a grăi şi cuvînt vrednic de ascultare a povesti, acmu, în faţa adunării aceştiia, dziceţi". Iar ei altă ceva a dzice nu putură, fără numai dzuî să să puie poftiră, pentru ca mintea Corbului cercînd, de le va da pozvolenie ca aceasta să întreba. De această poftă a lor firea Camilopardalului oarecum să tulbură şi ce poate fi răspunsul şi pofta aceasta dzisă? „ Au nu-mi scrie Corbul aievea că cu mijlocul vostru orice vom alege, aceia să fie? şi precum toate a aşedza şi a alcătui în voia noastră au lăsat, prin cîteva cărţi ne însămneadză? Dară acmu ce cuvinte brudii sint acestea? şi ce răspuns dziceţi să mai aveţi şi încă de acmu înainte <316> mintea Corbului să-i cercaţi? Noi în lucruri ca acestea am bătrînit, cărora ce rînd şi ce / [227] orînduială le-ar trebui foarte am învăţat. Ce de pre cuvintele voastre vechea dzicătoare să adevereşte (că cine nu va să frămînte toată dzua cerne), ce şi eu fire-aşi fi vrut ca bătrîneţele în copilărie să mi să întoarcă, şi aşe, cuvinte copilăreşti ca acestea a asculta şi la lucruri brudieşti a mă uita să pociu. Iară acmu, în vîrsta carea mă aflu, nu numai a grăi, ce nici a asculta cuvinte bolbăitoare nu priimăsc". Acestea cuvinte ale Camilopardalului, macar că tare, nu numai urechile, ce şi inimile le pătrundea, însă ei, săltătoare şi nestîmpărată inima Corbului ştiind, cătră chip ca acela cuvînt apofasisticos să dea nu îndrăzniia. Însă iarăşi aceasta faţă a scoate mare frică avea, în ascunsul inimii aceasta ştiind, ca, de s-ar tîmpla cumva lucrul deplin şi lăudat a nu să isprăvi, nu în Corb, ce într-altul pricina să poate muta. Şi aceasta era pricina carea cu acest feliu de şuvăituri cuvintele a-şi rumăga îi făcea. Acestea Inorogul mai mult a să scîrşni neputînd suferi, dzisă: „ O, priietine, Camilopardale, tusăroasă şi sughiţoasă răspunsurile jiganiilor acestora în divă nu prinde, căci doaî pricini / <316v> sint carile, uscăcenea cuvîntului scornindu-le, umedzala tusei şi izvorîrea flegmei le înmulţeşte (că tot dobitocul cu muget ce ştie fireşte îl face, iară dobitocul înţelegătoriu înţelegerea pierdzind, sau tusă, sau gemere sau alt chip de glas dobitocesc scorneşte), una firea, iară alta asupreala firii. Firea, dzic, căci, deosăbi de Uleu, alalţi toţi dulăi sint, la carii fără lătratul în gîtlej şi muşcatul în gură altă nu să află. De care lucru, cînd vor ceva după înţelegere să grăiască, articulul glasului într-altă ceva, fără numai în lătrătură şi brehăitură, să deosăbască nu pot. Aşijderea altă, asuprala firii, dzic, căci neamul dulăilor cînd ceva năcaz , asupreală sau altă oarecare pătimire peste voie li să tîmplă, atuncea nu numai / [228] cuvîntului tocmit, ce şi lătratul nealcătuit uitînd, de scîncitură să apucă şi de schilălăitură ( că ce suspinul cu lacrămile la cei în doaî picioare şi fără pene (adecă la dobitoacele platoniceşti), aceia scîncetura şi schilălăitura la dulăi ieste). Cătră acestea, a triia şi altă pricină a să adaoge s-ar putea, căriia singur eu martur neminciunos a-i fi a dzice voi îndrăzni. Carea în doaî părţi să împarte, una în stăpîn, iar alta / <317> în stăpînit. În stăpîn, dzic, că singuri din sine stăpîni lucrului de ar fi, ori spre ce mai de folos şi mai bine ar alege, spre aceia voia şi cuvîntul ş-ar da. În stăpînit, dzic, că ei supt a altora stăpînire şi voie supuşi fiind, nu ce lor, ce ce celui ce-i stăpîneşte place, aceia le caută a dzice şi a face (că cînd suflă stăpînul, atuncea răsuflă stăpînitul şi în cuvintele slugii duhul domnului lucreadză ). De care lucru, socotesc că precum cea multă vreme cu acest feliu de îngăimele au trecut şi spre toate răbdare neclătită am avut, aşe şi de acmu înainte încă puţină îngăduinţă să avem, ca o dzi puindu-şi şi acestea aporii a-şi dezlega să poată şi cu acesta chip toată lătrătura şi scîncitura sfîrşitul să-şi ia.". După aceste a Inorogului cuvinte, Camilopardalul, oarece mîniia potolindu-şi (carea atuncea de nu şi era zugrăvită, iară mai pre urmă în zugrăvit să să fie întors vremea au dovedit-o), soroc în 20 ani pusără, că chiarul răspuns de la Corb luînd, adevăratul cuvînt a-şi da să poată. Aşedară, într-acea dată cu atîta voroava încheindu-să şi cu toţii împreună ieşind, cineşi la ale sale să dusără. / <317v> [229] PARTEA A 12-ECEA. Iară după ce cineşi la locurile sale să întoarsără, dulăii cătră Corb carte într-acesta chip scrisără: „ Uleul şi toţi dulăii Corbului, stăpînului milostiv, cu plecate capete, sănătate! După ce încă de demult, după a domnului nostru poruncă, în tot chipul am nevoit, ca doară pre vrăjmaşul Inorog după a noastră voie a aduce am fi putut (cării nevoinţe şi ceriul şi pămîntul / <318> marturi ne sint), numai de vreme ce vrăjile nu ne-au slujit, mrejile nu l-au ţinut, laţurile nu l-au oprit, seciurile nu l-au încuiat şi tot feliul de măiestrii a-l domoli nu l-au putut, de mare nevoie, nu ce am vrut, ce ce am putut ne-au căutat a face. Şi mai vîrtos de la trimisul Uleu înştiinţîndu-ne, precum spre aceasta şi voia domnului nostru să să fie plecat (că pasirile rumpătoare, cînd carne proaspătă a cîştiga nu pot, prin stîrvuri şi prin împuţiciuni foamea a-şi domoli obiciuite sint). De care lucru, noi vedzind că din dzi în dzi a norocului nostru căldură să răceşte şi oarecum a împotrivnicului să încăldzeşte, am socotit ca să nu aşteptăm pănă de tot răceala ei ne va cuprinde şi toate mădularele ne amurţi, ce cu un ceas mai înainte, cu blîndeţe priimind-o, împotrivă să nu-i stăm (că norocul plecare, iară nu asprime priimeşte). Aşijderea, de multe ori s-au vădzut (că trestiia, după vînt plecîndu-să, să îndoieşte şi iarăşi să scoală, iară bradul, împotrivă puindu-să, din rădăcină să prăvăleşte, cu a căruia răsturnare, cele de prin pregiur mlădiţe şi zmicele, stropşindu-să, cu pămîntul să amestecă). De / [230] care lucru, cu tot sfatul împreună pre Camilopardalul am rugat ca, în mijlocul nostru puindu-să, cea dorită pace între domnul / <318v> nostru şi între vrăjmaşul Inorog să alcătuiască. Ce Camilopardalul, macar că osteneala aceasta a priimi s-au arătat, însă de la noi hirograf ca acela au cerşut, carile alegerea lui, oricum ar fi, să întărească şi să adeverească. Ce noi, pozvolenie ca aceasta de la domnul nostru neavînd, alt ceva mai mult a-i răspunde n-am avut, fără numai cît soroc am cerşut, ca pentru acestea domnului nostru în ştire să facem. Deci acmu, iată, pănă în 20 ani soroc avem, în carii după pofta şi plăcerea domnului nostru, aievea răspuns să avem ne rugăm. Iară noi în toată slujba gata şi neobosiţi vom fi." La aceasta a dulăilor scrisoare, Corbul într-acesta chip răspunsă: „Cu mila a cerescului Vultur, Corbul, mai-marele epitrop a monarhiii tuturor pasirilor, Uleului şi dulăilor, carii în munţi să află, sănătate! Cartea carea ne-aţi scris am luat-o, cele ce ne scrieţi înţeles-am. La carile mai mult altăceva a vă răspunde nu avem, fără cît, iată că, avînd aicea lîngă noi pre Biholul de Cina, cum mai curînd într-acea parte îl trimasăm, căruia toată plinirea puterii i-am dat, ca şi el împreună cu priietinul nostru, Camiloparadlul, orice mai de folosul nostru ar cunoaşte, aceia să facă (Biholul de Cina la [231] trup ieste negru, la cap alb, la picioare pag, la coamă comos, ca caii de Schitiia, / <319> la isteciune din vulpe nu rămînea. Iară hirişiia cea mai chiară îi ieste totdeauna a răgi şi nepărăsit a mugi." Deci după sosirea Biholului, la lăcaşul Camilopardalului, iarăşi de iznoavă adunare mare să făcu, unde Camilopardalul un prolog ca acesta făcu: „ Duhurile a toată jiganie, o, priietinilor, în doaî chipuri fac clătirea lor: una iute şi netocmită, care naşte vrajba şi mîniia, iară altă moale şi tocmită, carea lineştea începînd, dragostea între dînsele-şi scorneşte, înmulţeşte şi netulburată o păzeşte. Aşijderea, de multe ori dintr-acea iute şi netocmită a duhurilor răpegiune, muritorii, răpiţi fiind, din carile ca dintr-o ameţală trezindu-să şi ca dintr-un spăriiat şi tulburat vis deşteptîndu-se, spre odihnă şi lineşte a să întoarce să nevoiesc, ca celor obosite şi oarecum înăduşite duhuri odihnă şi răpaos să dea. De care lucru, în clătiri ca acestea mai cu deadins doaî sint de socotit: una, că ţenchiul odihnii carile, unde şi cînd va să fie mai denainte şi aşeşi din începutul clătirii să-l însămnedze. Alta, că, pănă la însămnatul ţenchiu va sosi, macar cum cevaşi lenevirii loc să nu dea, ce toate mijloacele şi împregiurstările foarte cu mare / <319v> osirdie să să păzască şi dintr-îmbe părţile să să păzască. Că duhurile muritorilor [232] asemenea sint vînturilor clătitului aier, carile şi plăcut, şi împotrivă a sufla pot. Inimile corăbiii pre nestătătoare lucrurile tîmplărilor ca pre umerile mărilor plutesc, sfîrşitul lucrurilor liman, întrarea la liman, aflarea lineştii şi scăparea din furtună ieste. Deci precum adese s-au vădzut că cu nepaza cîrmaciului şi cu lenevirea corăbiierilor, acmu în sinul limanului întraţi fiind, aceia pat, de carea între groaznice undele valurilor au scăpat. Într-acesta chip şi lucrurile voastre, ca un vas de multe valuri şi din multe părţi izbit şi strînciunat, acmu la limanul adăpostirii şi la lineştea odihnirii să fie agiuns socotesc. Cea mai multă primejdie, pecum să vede, au trecut. Rămas-au acmu ca în adăpost, pentru paza vivorului, fierul să să arunce, pîndzele să să învălească, funele să să întărească şi vasul, cu nerumpte odgoane, la margine legîndu-să, să să sprijenească, ca nu cîndailea, despre uscat vivorul duhurilor fără veste scornindu-să, iarăşi mările odată călătorite şi valurile mai denainte trecute a le poftori să silească, unde de nu cea de tot prăpădenie, însă cea mai rea decît / <320> cea dintîi primejdie, poate să să tîmple. Iată, deoparte, Inorogul singur cîrmaciu, singur vasul voii sale încotro ar pofti a-l porni ştie şi poate, carile, în liman întrînd, cu ce odgon şi la ce stîncă vasul s-ar lega singur din sine voii şi alegerii noastre au lăsat. Deci despre aceasta parte fără prepus sint că în adăpostul odihnii vasul inimii sale, fără nici o primejdiie, cu groase odgoane, cu tari funi şi la credincioase locuri să va lega, unde, neclătit rămîind, vivor cît de repede, furtună cît de mare şi holbură cît de neprăsnă a-l mai urni nu va putea (că mai pre lesne ieste vîntului o mie de odgoane a rumpe şi o mie de / [233] fiiare a zmulge decît sufletului cinstei purtătoriu din cuvîntul dat a să întoarce). Acmu, dară, lucrul rămîne că, de vreme ce vasul Corbului prin epitropie ieste să să chivernisască, carile dintre voi ar fi acela carile voie slobodă şi toată puterea să aibă ca la locul ce vom cunoaşte noi că-i mai de credinţă cu funea carea vom dzice că-i mai tare şi cu fierul carile vom pricepe că-i mai de nedejde, acolo şi cu acelea să să lege şi să să priponească. Deci carile epitropiia navarhului ar avea să mi să arete, ca cu acela cuvintele obştindu-mi, celea ce spre sfîrşitul lucrului ar căuta să vorovască". La aceste a Camilopardalului cuvinte, Uleul arăta / <320v> precum lui nu numai piiedecele în picioare, ce şi gîrliţa în grumadzi i s-au pus, de vreme ce Corbul scrie precum tot lucrul pre sama Biholului au lăsat. Dulăii acmu nici lătra, nici scînciia, ce ca cei ce muşcă pe furiş, numai prin semne să cuciriia, să muşce locul mîna nu le da, să latre iarăşi socotiia că adese şi de multe ori lătrînd, acmu a tuturor urechile de lătrăturile lor să să fie deprins (că minciuna adese grăită şi adevărul grăit în minciună îl preface). Aceştea tăcînd, Biholul într-acesta chip a răgi începu: „ Între noi cineva, o, Camilopardale, hiriş şi cu deplină putere epitrop Corbului nu ieste, nici cineva pozvolenie ca aceia are, carile ce ar lega să fie legat şi ce ar dezlega, să fie dezlegat,fără numai în îmbe părţilor pofte ascultînd, cuvintelor giudecători, dreptăţii alegători şi asupra celui de obşte folos sfătuitori şi îndemnători să fim. Nici aşi socoti cu cale a fi lucrul acesta supt siloghismurile aristoteleşti şi sentenţiile platoniceşti să cadză, nici pănă într-atîta de adînc scociorît ar trebui, ce numai inimile acmu plecate cu un chip mai pre iuşor să le alcătuim (că funele socotelii mai mult decît ce vremea pofteşte întindzindu-să şi destindzindu-să, din socoteală / <321> socoteală naşte şi din cuvînt cuvînt izbucneşte, şi aşe, cele vechi trecînd, altele noaî, ca în roată, să întorcă). Ce de ieste lucrul vrăjbii în pace să să săvîrşască, ei înde ei voroavele şi poftile să-şi arete, iară noi, cele cu cuviinţă din cele cu necuviinţă alegînd, după dreptate să giudecăm. Spre carea, de vor vrea a să odihni, / [234] bine, iară de nu, voia lor în mîna lor ieste şi precum le va fi pofta, aşe facă.“ Camilopardalul, cunoscînd că socoteala Biholului spulbărat, iar nu întemeiat lucru ieste să facă (căci răutatea Corbului pocăinţă nu ştie), foarte să mînie şi într-acesta chip răspunsă: „ De vreme ce socoteala lor au fost, o, priietine, pentru ca numai între dînşii să să vorovască, alt loc de împreunare să-şi fie căutat. Iară de au fost (precum Corbul, scriindu-ne, să roagă) lucrul acesta cu mijlociia noastră să să caute, chipul al triilea, adecă adevărat epitropul Corbului, de faţă a fi ar fi trebuit, carile noi ce vom giudeca, ca cum singur Corbul ar fi, sau astădzi priimitoriu, sau astădzi nepriimitoriu giudecăţii noastre să să arete. Ce acmu aievea ieste că şi acestea ispite sint şi apă în piă bătută. Însă ispită ca aceasta printr-alt chip, lor asemenea, iar nu prin mine, să o facă, căci nu mai puţin pentru a altora decît pentru a mea cinste port grijă, şi / <321 v.> inima carea voia în mîna mea ş-au pus, precum pentru a mea, aşe pentru a lui, a sta mi să cade." Şi aşe, Camilopardalul, de mînie aprins, sculîndu-să, dintre dînşii ieşi. Iară după ieşirea Camilopardalului din adunare, cu toţii tulburată firea-i vădzind, într-o întristare cu tăcere amestecată întrară. Şi mai vîrtos Inorogul cunoscînd [235] că din toate părţile şi în voroavă, şi în faptă vicleşugul nu lipsiia, ales că Corbul, macar că toată pozvoleniiia Biholului dedese, însă Biholul, nestătătoare socoteala Corbului ştiind, supt darea cuvîntului să să lege nu vrea. Dulăii aşeşi din-ceput spre isprăvirea lucrului ca piatra la deal siliia, de vreme ce toată cinstea şi agonisita lor în vînători şi vrăjituri ca acelea să sprijeniia. Uleul, macar că într-adevăr spre săvîrşirea lucrului tare năzuia, însă slujba aceasta supt titulul numelui lui plineala să ia poftiia, carea lucru vădzind că Corbul Biholului l-au orînduit, oarecum căldura cu răceala amesteca şi, precum la dînsul vreo putere nu ieste dzicînd, tot lucrul asupra Biholului arunca. Camilopardalul, aşijderea, singur numai schiptrul giudecătoriii nedejduind, apoi pre Bihol giudecătoriu, iar nu epitrop a să numi audzind, pricini, macar că adevărate, / <322> însă nu fără venin amestecate, arunca şi lucrul oarecum mai greu decît era a-l arăta siliia. Inorogul a tuturor, precum cuvintele, aşe chipurile bine socotind, de pre semnele ce la ivală videa, adevărat cunoştea că toată greutatea lucrului nu atîta în sine, pre cît în lăcomiia titulului giudecătoriii rămăsese. De care lucru, într-acesta chip le vorovi: „ Această a noastră vrajbă nu proaspătă, ce precum am dzice de veche acmu împuţită ieste, pre carea încă de la părinţi, ca datoriia, rea moştenire preste voie şi ca cu mînule ciunte am apucat-o. Aceasta, dară, atîtea rădăcini în toate părţile, în lat, lung şi adînc aruncate avînd, nu ieste cu divă, de să arată aşe de cu greu a să dezrădăcina (că vrajba neprieteniii ca piatra cu var lucrată pănă în 40 de ani tot fiierbe). Ce cît despre a mea parte ar fi, precum pururea şi în răbdare, şi în aşteptare gata am fost, şi de acmu înainte încă cîtăva vreme loc îngăduinţii a da nu mă voi feri. Şi pentru ca / [236] pricina rămănerii vrăjbii eu a fi să nu mă arăt, încă un sfat am a vă sfătui, pre carile, audzindu-l, de va fi plăcut, noi înde noi lucrul la săvîrşit a duce să putem socotesc. Iară de nu, fietecarile la punctul său cel dintîi a să întoarce cu voia sa să slujeşte. Sfatul mieu, dară , / <322v> ieste acesta: întîiaşi dată Camilopardalului pentru osteninţa carea pănă acmu în treaba noastră au făcut, precum să cade, mulţemită prietineşte să-i facem. După aceasta, la alt loc undeva, de iznoavă să ne împreunăm, unde ce cu nevoie şi ce pre lesne în lucrurile noastre ar fi să înţelegem. Deciia carile mai aspre ar rămînea, de acelea pre Camilopardal să înştiinţăm, ca cu mijlocirea şi socoteala lui şi acelea aşedzindu-să, ca pre un martur şi întăritoriu aşedzimînturilor noastre să-l punem." Sfatul acesta Uleului plăcu, Biholul nu-l lepădă, dulăii încă pentru bunătatea sfatului cu capetele plecînd sămnul primirii arătară . Ce nice sfatul Inorogului de îngemănarea gîndului lipsit era, întîi că, vădzind Inorogul pre Camilopardal precum asupra celorlalţi oarecum s-au mîniat, ca şi mai mult asupră-le să-l pornească siliia, ca doară pentru mîniie, ar uita lăcomiia şi în fierbinteala singelui cuvîntul dreptăţii ar grăi (că nu puţin prepus era ca nu cumva cu aceasta pricină obrocul Camilopardalului de la Corb să să fie adaos, care lucru s-au şi tîmplat, precum mai gios să va dzice). A doa, ca doară ar putea cunoaşte la ce săvîrşit bate a lor socoteală, ce ar avea de la dînsul să ceară şi în ce feliu ar pofti să să aşedze / <323> acea neîncăldzită între dînşii răceală . [237] Aşedară, cu toţii împreună sculîndu-să, a doua dzi într-alt loc să împreunară, unde întîi Uleul într-acesta chip voroavă făcu: „ Eu, o, priietinilor, unde nedejduiam că mult folos şi agiutorinţă spre a lucrului isprăvire vom avea, acolea semne împotrivnice şi cuvinte cu zgrăbunţi de gheaţă amestecate vădzuiu (însă pentru aceasta, într-această dată mai mult voroavă a face nu pociu). De care lucru, după a Inorogului întreagă sfătuire, ale altora în chip de prorocii paradigmate, într-o parte lăsind, acmu între noi cu line suflete şi împăcate inimi, ce greu şi ce iuşor înainte ne-ar ieşi, cu osirdie să cercăm, ca aşe, după a lucrului trebuinţă , într-o parte lăsindu-ne, spre ce cinsteş şi cu cuviinţă ar fi să ne alcătuim." Atuncea Inorogul, vădzind că boldurile Uleului în piielea Camilopardalului împung, dzisă: „ Eu încă, o, priietine, mult m-am mierat că chipul pre carile singuri voi de cinstit şi de drept l-aţi ales, acela acmu între miiere amestecă fiiere, şi foarte rău îmi pare, căci pricina mai dintr-adînc a cunoaşte nu pociu (că pricina cunoscută fiind, oricît de aspră ar fi, vreun leac spre netedzirea ei să nu să afle nu poate)." Biholul dzisă: (Ucenicii Epithimiii supt dascalul Pleonexiii să supun), / <323v> ce acmu vremea acestor provlimate nefiind, la ale noastre enthimemate să ne întoarcem. Inorogul într-o parte, Corbul într-altă trage, iară dreptatea pre calea sa va merge. Ce acmu întîi trebuie să ştim pofta Inorogului de la Corb, ce şi carea ar fi." / [238] Inorogul dzisă: „ Eu, o, priietinilor, ceva greu şi fără cale de la Corb nu poftesc, fără numai el singur în sine socotindu-să ce va afla strîmb să îndreptedze, şi ce dreptatea pofteşte să poftească şi să învoiască. Acmu, dară, asemenea şi eu a şti aşi pofti de la mine Corbului ce ar cere." Uleul dzisă: „ Corbul de la tine altăceva nu pofteşte, fără numai prieteşug şi dragoste adevărat ." Inorogul răspunsă: „ De vreme ce el prieteşug şi dragoste adevărată pofteşte, iată că şi lui ca aceleaşi a ne da i să cade (că toată pofta bună cu binele cătră altul a să obşti pofteşte). Însă de pre ce vom într-adevărat a cunoaşte putea, că unul cătră altul aceiaşi cerere şi dare plineşte (că voile de bine voitoare din cuvînt încep şi fără zăbavă în faptă sfîrşesc). Deci, cît despre a mea parte ar fi, părăsind vrăjmăşiia neprietiniii, îndată toată giuruinţa şi plinesc (că nici mai mult ceva Corbul de la mine are a pofti). Care lucru, Corbului deplin a sluji nu poate, de vreme ce eu, deosăbi <334> de aceasta asupra lui şi alt feliu de dreptate precum să fiu avînd în toată lumea ştiut ieste. De care lucru, atuncea numai să va dovedi precum adevărat din vrăjmăşie întorcîndu-să, spre dragoste să fie purces, cînd strîmbătatea lăsînd, dreptatea a lucra va începe. Aşijderea, împotrivă lucrul ieste de socotit, că Corbului despre mine pace dîndu-i-să, îndată toată odihna îşi agoniseşte, carea la mine nu ieste aşe, căci sint şi altile carile neodihna îmi pricinesc, şi acelea toate de nu să vor spre odihnă alcătui, nici eu de tot a mă aşedza pociu (că prieteşugul adevărat ieste de bunăvoie închisoarea sufletului în trupul strein şi pătimirile streine ca pre ale sale a le suferi). Însă nici cu socoteala întreagă să poate numi acela carile, focul aţiţind, cu ochii în fum să stea, că măcar că focul spre trebuinţă să aţiţă , însă mai denainte a /[239] socoti trebuie ca fumului loc de răzsuflare dîndu-să, celuia ce-l aprinde înăduşală să nu facă. Deci de vă ieste socoteala ca aceasta dragoste deplină şi adevărată să să facă, întîi toate peristasele să să cerce şi aflîndu-să precum să cade să să aşedze şi aşedzindu-să cinsteş să să păzască." Biholul dzisă: „ Ce şi carile pot fi acele ţircumstanţii?" / <324v> Inorogul dzisă: „ După a mea socoteala, sint acestea: Întîi: Împuţite ranele vrăjmăşiii, cu mehlemul adevăratei dragoste ungîndu-să să să tămăduiască şi toate asuprelele dintr-îmbe părţile, ca cum nici ş-ar fi fost, să nu să mai pomenească (că pomenirea asuprelelor înnoiesc şi ijdărăsc neprieteniia). A doa: Pentru cele viitoare lovituri bună pază, ca de vor şi vini, a lovi să nu poată, iar de vor şi lovi, a răni putere să nu aibă (că ce s-au tîmplat o dată se poate tîmpla şi altă dată). A triia: Vrăjmăşiia nu numai din gură să să părăsască, ce o dată cu cuvîntul şi ciniile răutăţii din mîni să să lepede, ispitele să să părăsască, uşile şi ferestrile simţirilor, despre tot aburul şi vîntul tulburării astupîndu-se, tare să se păzască, ca nu cîndai nepriimitorii bunului acestuia lucru, vreme şi loc aflînd, în casa lineştii oaspele tulburării să poată băga (că vîntul răutăţii şi a vicleşugului atîta de supţire ieste, cît nu numai prin găuricea urechii destupată, ce şi prin inima supt lăcata socotelii încuiată a răzbate poate). A patra: şi cea mai de treabă ieste ca toată dreptatea să să plinească, pentru ca nu cumva, unul despre / <325> altul în pagubă rămîind, mosorîtura aceii lovituri durerile vechi în minte să aducă (că paguba avuţiii la muritori din rădăcina sufletului a fi să socoteşte, pentru aceia, precum averea din suflet să fie să dzice şi la cei mai mulţi aşe să crede). Deci cu bună osirdie să căutăm trebuie, ca cine supt pagubă ieste şi carile pricina aceii păgubiri să fie fost să aflăm, deciia, cu [240] cumpăna dreptăţii cumpănindu-să, fietecăruia partea ce i s-ar cădea dreaptă împărţală să i să facă.Nici dzic, o, priietinilor, pagube ca acelea să să pomenească carile unul în pizma altuia pre la vrăjitori şi pre la vînători ar fi pierdut, ce ca celea carile tirăneşte streinele prădînd, ca cum ale sale ar fi, le ţine şi fără nici o pravilă a dreptăţii le stăpîneşte." Uleul dzisă: „ Adevărat că precum în multe dreptate ai şi noaî şi altora ştiut ieste. Însă am pofti ca şi acmu de la tine să audzim, ce ar fi acea dreptate şi cum s-ar putea plini?" Ionorogul dzisă: „Întîi: Bîrlogul carile de moşie ne ieste şi pănă acmu de cîteva ori Corbul tirăneşte cu siloghismurile sale, unora şi altora l-au dat, de acmu înainte aceasta să nu mai adaogă a face. <325v> A doua: În monarhiia dobitoacelor pasirile amestec să nu aibă, nici pliscul Corbului de piielea Boului să să mai atingă. A triia: Toate cuiburile Corbului, carile mai denainte de acesta epitrop pasirilor au fost, Corbul de acmu / [241] într-însele nici să să oaî, nici pui să scoaţă, nici altor pasiri să le dea, ce după dreptate, puilor Corbului, carii săraci de părinte au rămas, înapoi să să întoarcă. A patra: Penele, aripile şi toţi fulgii şi tuleiele Corbului trecut, Corbul de acmu între penele sale să nu le amestece, ce moştenitorilor înapoi să le dea. Căci penele Corbului trecut dintr-acestui de acmu foarte bine să cunosc, că aceluia sint cu doaî feţe, pe de o parte negre ca a Corbului, iar pe de alta pestriţe ca de pajoră şi sure ca de vultur. Acestea, dară, Corbul cu fapta plinind, o, priietinilor, precum spre adevărata dragoste s-au întors vei putea cunoaşte. Iară amintrile, macar cum a mă încredinţa nu voi putea (că giuruinţele cuvintelor fără plineala lucrurilor, ca oaîle fără plod şi ca săminţele fără roadă sint)." Biholul, macar că toată puterea şi pozvoleniia epitropiii avea, însă pentru neîncredinţarea în lesne a să muta socoteala / <326> Corbului din sine asupra lucrului apofasin să facă nu îndrăzniia. De care lucru, vremea cumpărînd (că Biholul precum la căldură, aşe la frig din fire nesuferitoriu ieste), într-acesta chip răspunsă : „ Toate poftele tale drepte şi pe cale sint, şi aşe, s-ar cădea ca toată dreptatea să să plinească. Însă pentru / [242] tuleile Corbului trecut din gura Corbului acestuia, cu giurămînt asupra numelui Vulturului ceresc am audzit, precum nici vreodată să nu le fie luat, nici acmu la dînsul să să afle. De carea, macar că cu toţii bine ştim că adevărul nu grăieşte, însă noi ca priietini a îmbe părţilor nevoitori vom fi, ca nici el de minciună să să ruşinedze, nici dreptatea ta acoperită şi călcată să rămîie. Şi de vreme ce poftele ce sint acmu cumsăcade am înţeles şi lucrul pănă la atîta au sosit, încă puţin vreme îngăduitoriu să fii cu toţii te poftim şi acestea toate de nu să vor face, încă mai cu multu, decît ai poftit atuncea amăgeala despre mine să o ţii." Aşedară, cu atîta cuvintele şi voroavele între dînşii puindu-se şi lucrul a le săvîrşi rămîind, cineşi la ale sale să dusără. Iară Biholul cătră Corb carte într-acesta chip scrisă: „ Biholul Cinei, Corbului dealurilor, sănătate! Pentru / <326v> pricina între tine şi între Inorog, pre carea ca să o caut şi să o isprăvesc tare m-ai rugat şi în ori în ce chip o voi alege, aşe să şi fac voie slobod mi-ai dat, iată, cu puţine cuvinte vei şti că lucrul la aceasta au vinit, ori din tuleiele Corbului trecut, ori dintr-ale tale în tot anul Inorogului patru mii de tuleie să dai, adecă în toate trii lunele cîte o mie, şi tuleiele să nu fie negre de pe spate, ce albe, de pre supt pîntece zmulte. Din toate cuiburile, cîte Corbul trecut au avut şi acmu în monarhiia pasirilor să află, a triia / [243] parte în puterea şi oblăduirea Inorogului să să dea, căci acestora adevărat şi drept moştenitoriu a fi să cade. Apoi, pre piielea Boului clonţul tău să nu mai îmble, nici în monarhiia dobitoacelor să te mai amesteci. Acestea noi am ales (macar că cu toţii ştim că mai multă şi mai mare parte dreptatea lui ar pofti). Acesta de folosul obştii şi de odihna ta a fi sfătuim. Deci într-acesta chip cu dînsul prieteşugul a lega de vii vrea, chiar şi adevărat, spre întăritura aşedzimîntului răspuns să ne dai, ca, împreună cu Camilopardalul şi cu alţii ai tăi carii aicea să află, cuvînt stătătoriu să dăm şi să luăm. Şi altă mai mult lucrul a cerca şi a zbate nu mai ispiti (că / <327> leneşul mai mult aleargă şi scumpul mai mult păgubeşte)." Corbul, de acestea înţelegînd, cum mai curînd înapoi răspuns ca acesta trimasă: „ Pentru cîte mi-ai scris, foarte bine am înţeles. Deci vii şti că acestea toate, cu toată inima priimindu-le, le întăresc şi le adeveresc şi, după al vostru aşedzimînt, cu fapta a le plini nevoitori vom fi. Numai şi eu aceasta deosăbit poftesc, ca tuleile carile pre an voi da nu supt numele dăriii, ce supt chipul darului să fie. Pentru cuiburi, aşijderea, vreo scrisoare la mijloc să nu să facă, pentru ca să nu să înţăleagă că doară vreodînăoară supt mîna noastră fiind, acmu de supt mîna noastră au ieşit." Cu acestea Corbul şi cătră Camilopardal scrisă şi pre amîndoi tare îi ruga ca, foarte nevoitori fiind, să nu cumva lucrul neisprăvit să rămîie, pentru carea / [244] har şi mare prieteşug de la dînşii va cunoaşte, a căruia mulţămită şi răsplătire fără zăbavă şi pre larg o va face. Răspuns ca acesta Biholul luînd, împreună cu Uleul la Camilopardal să dusără, pre carile în multe feliuri rugîndu-l (căci precum mai sus s-au pomenit, la adunarea dintîi mîniindu-să, de lucru mai să părăsisă), îl poftiia ca pre Inorog să poftească şi să-l îndemne ca celea ce la mijloc să pun să priimască. Deci Camilopardalul, de o parte adaogerea obrocului vădzind (căci aceasta încă de demult i să / <327v> giuruisă), iară de altă parte, plecată rugămintea lor înduplecîndu-l, pre Inorog la sine chemînd, întîi de taină, iar apoi şi la ivală cu multe chipuri şi tropuri ritoriceşti pacea lăudă, iară vrajba huli (că ritorii mai multă materie de dzis decît în lauda păcii şi în hula vrăjbii a afla nu pot), apoi inima Inorogului cu alte feliuri de dulci voroave şi giuruinţe a domoli începu, pănă mai pre urmă, la deşchiderea cuvîntului viind. Corbul din mîndriia lui la cît s-au lăsat îi spunea şi precum atîta dare pre an să dea priimeşte îi dzicea. Aşijderea, crescînd dragostea, precum şi darurile vor creşte îi giuruia. „ Deciia, de socoteşti, dzice, căci sint priietin, cuvîntul şi sfatul priietinului tău ascultînd, acestea de această dată la Corb priimeşte. Acestea făcînd, pare-mi-să că nu vii greşi." Aşedară, de o parte Camilopardalul, de alta Biholul şi cu Uleul îl ruga. Inorogul încă, pre o parte, de viaţă primejdioasă supărat şi săturat fiind, iar pre altă parte, îndemnarea şi pofta priietinilor a călca neputînd, pre pomenitele condiţii aşedzimîntul păcii priimi. După aceia, cu toţii acolea sculîndu-se, iarăşi la lăcaşul Bivolului să dusără, unde toţi dulăii, ogarîi / [245] coteii, împreună cu Uleul adunîndu-să, pre cinstea numelui şi pre credinţa cuvîntului legămîntul <328> păcii aşedzară (căci pre numele Vulturului ceresc să lega amîndoi nu priimiră) (de vreme ce cine a sa cinste nu păzeşte, a celor cereşti de abiia va cunoaşte). Apoi cu toţii sculîndu-să, cu capetele plecate, copitele Inorogului săruta. Inorogul încăşi îmbrăţişîndu-i, precum i-ar săruta şi sămn de pace le-ar arăta, cu cinste îi priimia. Şi aşe, îmtr-acesta chip vrajba de 1.700 de ani între Corb şi între Inorog sfîrşitul îşi luă. Iară toată cuprinderea istoriii aceştiia aceasta ieste: că Vulturul şi Leul de puternici împăraţi vrînd să să slăvească, muştele îi batgiocuriră, Vidra cu neştiinţa în fericire petrecînd, cu sfatul, fără vreme, cine să fie o pricepură şi dintr-amîndouă monarhiile o izgoniră, / [246] pre jiganiile şi pasirile viclene Liliacul le batgiocuri, Cămila, coarne cercînd, ş-au pierdut şi urechile, Corbul, în doaă monarhii să stăpînească vrînd, supt cea pre an dare mai-micului său s-au legat. Şi precum toate sfîrşitul au, aşe şi dreptatea, vremea, locul, puterea şi biruinţa sa îşi află. / [247] <328v> IARĂŞI CĂTRĂ CITITORIU. Aminte, cinstitule, îmi aduc că în rădăcinia cărţii am fost giuruit, precum scara a numerelor şi cuvintelor streine tîlcuitoare, la sfîrşit, iară a numerelor pasirilor şi dobitoacelor şi alalte supt alte numere supusă dezvălitoare la început vom pune. Ce după greşală mutînd socoteala (că şi de pe aceasta sămnul slăbiciunii noastre vii putea cunoaşte), mutat-am şi scările şi pre una din locul alţiia am aşedzat. Cătră aceasta, macar că dezvălirea numerelor aievea giuruim, însă, de betejirea inimilor foarte ferindu-ne, dezvălind, le acoperim, şi acoperindu-le, le dezvălim, precum semnele arithmeticăi destul te vor învăţa, în carile, puţin ostenindu-te, ce vii cerca vii afla, şi a noastră pănă într-atîta fereală de nu vii lăuda, încailea nu vii de tot defăima, pentru carea toată bună vrerea a măsurata-ţi înţelepciune lăsăm. Ia aminte că scara aceasta nu după rîndul azbuchelor, ce după numărul feţelor îmblă./ [248] <329> SCARA A NUMERELOR ŞI CUVINTELOR IEROGLIFICEŞTI TÎLCUITOARE Zidirea Vavilonului = Începătura răutăţilor. Semiramis = Pofta izbîndirii strîmbe. Raiul spîndzurat = Fericirea nestăruitoare. Evfrathul = Nesaţiul lăcomiii. Leul = Partea moldovenească. Vulturul = Partea Muntenească. Jiganie = Tot neamul moldovenesc. Pardosul = (Iordaki vornicul). Ursul = (Vasilie vornicul). Lupul = (Bogdan hatmanul). Vulpea = (Ilie stolnicul). Ciacalul = (Maxut uşer). Mîţa sălbatecă = (Ilie Cantacuzino). / [249] Pasire = Tot neamul muntenesc. Brehnacea = (Constantin stolnicul). Şoimul = (Toma postelnicul). Uleul= (Ştefan paharnicul). Cucunoz = (Mihai spatar). Coruiul = (Răducanul). Hîrăţul = (Radul Golescu). Bălăbanul = (Şerban Cantacuzino). Blendăul = (Şerban logofetul). Monarhie = Ţară, publică. Cîinii = (capichehaile). Ogari = (călăraşi). Cotei = (iscoade). Bursuc = (Lupul vornic). Nevăstuică = (fata Dedului). Guziul orb = (Dedul). Şoarece = (Ursechel). / [ 250] Corbul = (Basaraba vodă ). Alalte numere de pasiri sau de dobitoace carile să pomenesc sau nici vreo sămnare nu au, sau carea ieste să aibă însămnare la locul său să va pomeni. Pasire rumpătoare = Rudeniia şi boierimea celor mari, a muntenilor. Jiganie rumpătoare = Boierimea şi cei mai mari a moldovenilor. Jiganie vînătoare şi de vînat = Boierime mai de gios a moldovenilor. Pasire vînătoare şi de vînat = Boierimea mai de gios a muntenilor. Dobitoc supus = Ţărănimea, prostimea moldovenilor. Pasire supusă = Ţărănimea, prostimea muntenilor. Căprioara = (Caratziestii) / <330> Lebăda = (Cornescul banul). Adunarea soborului dintîi = Domniia lui Constantin-vodă dintîi. În săbor a să obşti = Cu toţii într-un sfat a fi. Epitrop = Domn a fietecării ţări. Liliac = (Marco-pseudobeizade). Vidra = (Constantin-vodă Duca). Bîtlanul = (Dimaki). Brebul = (Bournaz postelnic). Monarhiia celor de apă = Ţărigrădenii. / [251] Năvoadele = Lucrurile (turceşti). Cămila = (Mihalaki Racovitza). Strutocamila = (Mihai-vodă). Marginile gîrlelor = Fănariul Ţarigradului. Căprioara de Aravia = (Dimitrasco Caratze). Epitrop Vulturului = Domn Ţărîi (munteneşti). Siloghismul = (Mazilie) unuia şi (Domnie) altuia. Ca asina despre maică = Viţa bună, carea să trage despre maică. Coţofana = (Gramaticul) muntenesc Cornul cel de putere = Pecetea domniii Moldovei. Povaţa Leului = Jealea şi tragerea neamului moldovenesc. Brîul ars = Ieste meideanul pe ceriu de la zodiacul Racului pănă la al Capricornului. Căderea la gramatică = Sloveneşte , lătineşte . Moimîţa = Chipul voroavii (munteneşti). / <330v> Coşcodanul = (Vacarescul aga). Papagaia = (Papi Comneno). Privighetoarea = (Cacavela). / [252] Cinci glasuri a lui Porfirie = Temeiul loghicăi, neamul, chipul, deosăbirea, hiriş şi tîmplarea. Şcoala lui Dioghenis = Să chema filosofiiia cîinească, carii toate lucrurile fireşti dzicea că n-au ruşine. Părintele planetelor = Soarele. Coarne ca a boului = Luarea domniii, adaogerea puterii. Rîsul = (Mihalaki Roset). Pestriciune şi picături = Meşterşuguri şi vicleşuguri. Stîbla finicului a apuca = Cinstea numelui a cîştiga. Din cămilă în pasire a muta = Din moldovan, muntean a face. Alegerea dintr-alaltă monarhie = Pribegia din ţara sa. Din dobitoc pasire = Din moldovan, muntean. De la pasiri aripi, iar de la dobitoace coarne = De la munteni agiutoriu, iar de la moldoveni domnie, buîr. Cercînd coarne, ş-au pierdut urechile = Poftind domnie, ş-au pierdut moşiia. Cerînd pasire a fi, nici dobitoc nu mai poate fi = Vrînd a fi cu muntenii, au ieşit şi din moldoveni. Hameleon = (Scarlataki Roset). Veveriţa = (Manolaki Roset). Coracopardalis = (Neculae) ficiorul lui (Iorgaki). [253] Căpuşi pline de singe = Pungi pline de bani. Vremea foameţii =Domniia (Duchii-voda) celui bătrîn. Cîcăradza Cămilii = Banii ce s-ar strînge (Mihai-voda). Dinafară de grajd = Afară din trebele ţării, curţii. Gîndacii = Datornicii de la Ţarigrad. Pestriciunea Rîsului, pe supt pîntece, iară spinarea tot într-un păr = Acesta la nume om bun, iară la fapt, într-ascuns, viclean şi rău. Sac de nuci = Voie slobodă, fală deşartă. Hărariu de hămeiu = Ocna de sare, cămărăşie de ocnă. Coada, mai denainte tăiată, să-i puie = Boieria, din carea era mazil să-i dea. Coada, mai denainte tăiată, să-i puie = Boieria, din carea era mazil să-i dea. Florile, văpselele Hameleonului dăruite = Voie slobodă, minciuni, vicleşuguri a face şi a scrie. De poama Helgii mulţi dinţii îşi ascuţiia = Cela ce în năcazul său să pedepseşte şi să mîngăie. Ţînţarii, grieri, albine, fornicile, muşiţile = Cîntăreţi de nuntă, fete şi neveste carile poartă danţul. Broaştele şi broateci = Ţiganii alăutari şi cobzari. Aceştia lăcuiesc în Broşteni. Evfrathul Evropii = Dunărea. Din cele cu solzi = Din Gălaţi, unde ieste bişugul peştelui.Nevastă ficioară, ficioară nevastă = Pănă a nu să mărita era nevastă, iară măritîndu-să, au ieşit fată. / [254] Peste şese vremi roada să-i coboară = El, stărp fiind, ia peste şase ani să purceadză grea. Patul nevăpsit = Semnele ficioriii neaflate, nearătate. Dzilele de fier în veacul de aur = Vremea turburată în fericire întoarsă. Laconeşte = Pre scurt şi deplin ar grăi ce ar trebui. De pre unghe leul = Din puţin mult, depre mic mare a cunoaşte. Sămnul biruinţii între coarnele taurului = Sămnul crucii între coarnele boîrului. Bîrlogul = Casa, lăcaşul, satul de moşie. Irod, Inorog, monocheros, = (Dimitrasco-vod ). Filul, elefantul, = (Antiohi-voda). Cetatea Deltii = Udriiul, zidiul cetăţii în chipul deltii. <331v> Începutul A, sfîrşitul s = (Adrianopolis). Apa lui M., apa lui A., apa lui T. = (Marisa, Arta, Tuntze). Vulturul ceresc = Dumnădzău-Părintele. Taurul ceresc = Dumnădzău-Fiiul. Capiştea epiorchii = (Vlah Sarai). Munţii = Casele, porţile turcilor celor mari. Codrii = Casele, porţile mai mici. Camilopardalul = (Alehsandros Mavrocordat). [255] Hrysmos =Gîndul, învăţătura şi avaniia Porţii. Povestea Camilopardalului pentru apa Nilului = Minunată lăcomiia Porţii şi viniturile împărăţiii turceşti. Capiştea Pleonexiii = Împărăţiia (turcului). Cetatea Epithimii = Inima, omul lacom sau lumea. 730 stîlpi = Dzilele şi nopţile într-un an. 24 de mile = Lunele de dzi şi de noapte. Patru uliţe = Patru părţi a anului. Nu monarhie, ce publică = Neaşedzămîntul stăpînirilor. Chipurile bodzilor = Mulţimea strîmbătăţilor. Pleonexia = Lăcomiia, la carea muritorii să închină. Vînătoarea filului cu harbuzul = Meşterşugul Porţii spre lucrarea lăcomiii. Şepte trule despre răzsărit şi şepte despre apus = Şepte dzile şi şepte nopţi a săptămînii. Trula cea mare din mijloc = Poarta veziriului, Haznaoa. Soarele de unde răzsăriia, în trulă loviia = Aurul, avuţiia de pretiudinderea, acolo să strîngea. Arătarea ceasurilor = În toată vremea nepărăsită pofta şi strînsoarea avuţiii. Cămara cu şepte stîlpi = Cetatea, tîrgul Ţarigradului pe şepte munţi. Drumul planetelor = Uliţile cetăţii şi giudeţele. Lebăda bătrînă = (Panaiotaki tertzimanul). Voia voilor, puterea puterilor = Voia, puterea dumnădzeiască. / [256] Nilul apa = Adunarea şi împrăştiierea lăcomiii. / <332> Cuvîntul cuvintelor = Dumnădzău-Fiul. Începutul începuturilor = Dumnădzău-Părintele. Sfîrşitul sfîrşiturilor = Dumnădzău-Duhul Sfînt. Chipul bodzului a privi = La slujba Porţii, la lăcomie a întra. Jirtfă = Mită, mîzdă, daruri. Mîna strîmptă = Sărăcie, slăbiciunea averii. Iară în minte ceva lucru de materie nu am, fără numai duhul, carile mă poartă = Camilopardalul, sufletul de materie şi muritoriu a fi crede. Lut galbăn = Aur, galbeni. Scaun de foc = Aşedzămîntul, viaţa poftii şi pedeapsa lăcomiii. Supt picioare cuptoraş de aramă plin de jeratec = Sprijineala lăcomiii în avuţiia trecătoare. Făclii şi pară de foc = Pofta lăcomiii nestîmpărată. Chip veşted = Lăcomiia de ravna tuturor boleşte. Boala împărătească = Gălbănarea. Cumpăna = Giudecata socotelii, dreptăţii. Ahortatos, anevsplahnos = Pentru mita nesăturată şi nemilostivă. Leica = Punga sau voia lacomului. Închiderea ochilor boadzăi = Lacomii să fac a nu videa şi a nu priimi darurile. Punerea urechii spre ascultare = Vor să audză cît şi ce li să dă. Filohrisos = Robul, iubitoriul aurului şi mijlocitorii pentru aducerea mîzdii. / [257] Gura tartarului = Nesaţiul lăcomiii. Cărămida roşie = Arama şi alte daruri mai proaste. Fîntînele Nilului = Începătura şi învăţătura lăcomiii. Lutul galbăn pentru dzua neagră = Banii la nevoie ./ <332v> Fiiul mieu te numeşte = Lăcomiia pe Camilopardal fiiu de suflet l-au luat. Năbuşirea apei = Adaogerea, înmulţirea vinitului; Cetatea pre stîlpi = Lăcomiiia îmbogăţindu-să să mîndreşte. Sorbitura Nilului supt pămînt = Furtuşagurile carile fac lacomii în vinituri. Lacul, balta Medra = Cheltuiala vezirilor. Ţara Nigriţilor = Ceata hadîmbilor. Gomvuz şi Gvinea = Saraiul împărătesc şi haremul, casele muiereşti. Marea despre apus = Cheltuiala fără socoteală pierdută. Cataractele Nilului = Zăticneala, opreala vinitului. Trii filosofi = Trii veziri a vremii aceştiia. Păscari = Strîngătorii dăjdiilor, terfterdari, birari. Filosoful apa Nigris din Nil a să despărţi au aflat = Un vezir celea ce fără ispravă din vinitul împărătesc să cheltuiesc au aflat. Tîlcuirea hrismosului = Învăţătura ce şi cui să se dea mită. Ţărna tipărită = Banii, ori de ce fel ar fi. Alb şi galbăn într-un loc tecsit = Lei cu galbeni într-un loc amestecaţi. Chip de om cu chip de om a vîna = Voia cuiva cu bani a plini, a întoarce. Ochii întunecaţi cu lumina galbănă să dăşchid = Galbenii deşchid ochii lacomului. [258] Cuvintele scumpe şi sfinte = Lucrurile grele şi după plăcere. Slove mănunte, tăbliţe rătunde = Moneda, banii de tot feliul. Piei de jder cu ţărnă albă = Blane de sobol şi pungi cu lei. Jirtfa giuruită, în alb cu negru muruită = Pentru mita giuruită, zapis au cerut. Picăturile negre = Peceţile zapisului. Vrăjitorii = Cei ce au putere la Poartă, cei ce isprăvăsc. / <333> Lună şi soare = Argint şi aur. Muntele şi copaciul = Chipul carile ieste mai putincios. Holbura în munţi = Zorbalîcul, răzmiriţă în Ţarigrad. Coada păunului = Cuca carea pun domnii în cap.Coarnele boului = Căftanul, de la împăratul, de domnie. Leul ceresc = Isus Hristos, mîntuitoriul lumii. Borta în malul stîncăi = Ascunderea în casa (muftiului). Întunecarea soarelui = Lipsa banilor, pentru carea pasirile au prins pre Liliac. Vetrelele corăbiii şi funele = Temniţa robilor de la catarg; tersanaoa unde au pus pe Liliac. Povestea corăbiierului cu dulful = Patima avutului mîndru după cuvîntul cel bun al săracului. Ieşirea Liliacului din vetrele = Scăparea lui de la catargă. Monocheroleopardalis = (Cantemir-vod ). Albinele = Ţăranii de dajde, birnicii. [259] Muştele = Ciocoimea, slugile boiereşti. Tăunii = Curtenii, aprodzii şi alalţi asemenea acestora. Viespile = Siimenii, dărăbanii şi alalţi liufegii.Trîntorii = Scutelnicii. Matca albinelor = Orînduiala, obiceiul, pravila ţării. Ţara Cîmpilor = Crăiia leşască. Ostrovul Critului = Unde jiganie fărămătoare dzic că nu să află. Ogradă încungiurată cu apă lată = Ostrov de mare. Moliia din blane = (Athanasie Papazoulu). Cursă, laţuri = Ceauşi, miubaşir, armaşi. / <333v> Mreajă = Ferman, poruncă stăpînească. Horbura, vivorul = Răscoala, scularea asupra împăratului. Dealuri şi munţi = Norodul Ţarigradului. Stînci şi copaci = Norodul Udriiului. Şepte hatmani = Şepte munţi a Ţarigradului. Moviliţe = Norodul de pre lîngă Ţarigrad, de afară. Robiia dobitoacelor = Vinirea moldovenilor la Ţarigrad. Grumadzii-Boului = Numele Bogazului de la Ţarigrad. Preţul robiii = Cheltuiala carea li s-au adaos la Ţarigrad. Gîrlele apelor = Satele pre dinafara Ţarigradului. Coada Păunului cătră coarnele boului = Cuca de la împărat, cătră căftanul ce luase. Penele roşii = Cabaniţa de domnie. / [260]De văpsala galbănă degetele i să văpsi = Mîna a să împlea de mită. Şopron = Curţile, scaunul domnului Moldovei. Giungherile, meserniţe în dobitoace = Prada, jacul boierilor în cei supuşi. Rău, ah, capul, oh, vai, ai = Moşiia Strutocamilii, de unde numele i să trage. Ielcovan = Călăraş, olăcar de Ţarigrad. Boul = Donici lugufetul). Lebăda = (mpanul Cornescu).Avînd de nu va avea, neavînd de va avea = El stărp fiind, ea copii de-i va naşte. Stihiile = Ţărîle. Văzduhul a pasirilor = Muntenească. Pămîntul a dobitoacelor = Moldovenească. <334> Războiul lighioilor mici cu cele mari = Pohîrnirea prostimei asupra celor mari ce făcuse unirea. Povestea Brehnacii cătră tot theatrul = Pildă cătră dzisa: cine face, faci-i-să. Simceaoa muntelui = Curte de om mare carea nu să poate călca. Prundiş = Casele de pre marginea Boazului, dinafară de cetate. Gura poticăi = Poarta cetăţii, capătul uliţii. Crocodil = Hasechi, pristavii bostangiilor. Nilul poate fi = Bogazul, limanul carile merge pănă la Vlaherna / [261] Fălcile crocodilului = Închisoarea la bostangii, Caitchana. Hirişă istoriia Hameleonului = Carea precum ieste jiganie arată. Încleitura muscăi asupra limbii = Năpăştile carile scorneşte asupra pătimaşilor. Hrana = Agonisită dreaptă. Văzduhul, aierul stricat = Camăta, dobînda banilor. În floarea ce-i stă dinainte, într-aceia să mută = Cu care viclean să tumpină, cu acela părtaş să face. Feţele a-şi schimba = Vicleşugurile a-şi muta. Hirişă tîlcuirea schimbării feţelor hirişului Hameleon = Cea din fire arătare, care tîlc n-are. Groaza datului cuvîntului = Chizăşiia pentru datorie. Înotatul apii = Trecerea cu caicul. Sam aerul = Datoriia şi sărăciiia Hameleonului. Întoarcerea la viaţă = Îmbogăţirea. Avut a-l face. Munţi de aur cu petri de anthrax = Adecă giuruinţă, carea nu ieste de dat. Rămasul bărbatului cu trîntitura muierilor = Ieste poveste, că, vrînd două muieri să să trîntească dzicea, oricare s-a birui să facă voia bărbatului. Bărbatul îndată a să găti începînd, iele dzicea: ce te găteşti? El răspunsă: Ori aşe, ori aşe, eu tot voi să dobîndesc. Pilda aceasta va să să înţăleagă că oricum lucrul s-ar tîmpla, tot pe voie ieste să fie. / <334v> Dialogul Inorogului cu Şoimul = Începătura istorii. Povestea naşterii, creşterii, suirii = La stăpînire a părintelui Inorogului./ [262] Din părinţi oaie = Din oameni buni, proşti, din stepăna mai de gios. Arete vîrtos = Bun viteaz. Lupta cu lupul = Războaiele carile au avut cu tătarii. Mutarea în lup = Numele ce i s-au schimbat (Cantemir). Răzleţ prin munţi = Capikehaie la Tzarigrad). Lupta cu pardoşii = Războaiele cu svedzii în Ţara leşască. Biruinţa leului = Stepăna domniia a dobîndi, cap peste toate dobitoacele a fi. Cu înţelepciune dobitoacele a giudeca = Cu dreptate şi cu cinste domniia a ţinea. Sigeata lutului= Slăbiciunea firii. Tîmplările ţărînii = Zavistiia oamenilor. Cătră cele de sus lăcaşe a să muta = Din viaţa trecătoare în cea vecinică a să muta. Leu între stele = Sfînt în ceriu. Lăcomiia din fire = Pofta ştiinţii şi a cinstei numelui. Mreana = Fata lui (Basaraba-vod ). Pre tîlhariul chelar a face = Pre nepriietin rudă şi de casă a face. Mergerea Inorogului la munţii Grumadzii -Boului = Mergerea lui din ţară-şi la Ţarigrad. Singeroase = Pungi de bani din sudorile săracilor. Descîntecul buiguirii = Cuvîntul şi lucrul făcut pe taină şi peste ştiinţa altora. / [263] Lindini, păduchi, lipitori, cîrcei = Streinii şi carii nu sint de ţară. Cuiul bătut = Lucrul isprăvit. Domniia lui (Costantin-voda). Jirtfe sîngeroase = Mită, mîzdă dată din spatele altora. / <335> Paza Bîtlanului la gîrle = (Capichehaielicul ) lui (Dimaki). În lumină ponegrit = În adevăr şi în dreptate necunoscătoriu. Boii, vacile, hergheliia cu fier şi cu foc a arde = (Vacaritul). Soldzii peştelui a rade = Bani căptuşiţi, minciunoşi a face. Pupădza = (Verga). Ţara Gemănării = (Tzataltza). Curţile funiii satul Furcăi = Spîndzurătorile. Fără povaţă la ostroavele fericiţilor a merge = Fără ştiinţă locul adevărului a afla. Bodzul focului = Slava lumii. Focul, jeratecul = Binele şi desfătările lumii.Oaă de şearpe = Minciunile scornite. Arsura maţelor = Pedeapsa a ştiinţii rele într-ascunsul inimii. Ieşirea puilor prin pîntece = Viptul minciunilor, ocara carea peste voie vine. Pasirea neagră = (Corbul). Penele cădzute = Scăderea puterii. De sus în prăpaste căderea = Din mîndrie trecerea în ocară. [264] Receta leacului boalei Hameleonului = Neputinţa întoarcerii spre bine. Mîna de aur = Soarele. Degete de trandafir = Radzele soarelui roşii, de dimineaţă. Culegerea florilor din munţi = Cînd radzele soarelui în vîrvurile munţilor loveşte. Mănunche albe din cele negre a alege = Cînd să îngînă dzua cu noaptea. Cucoşul în vîrvul turnului, carile după vînt să întoarce = Cela ce după vreme îşi mută voia şi prieteşugul. Apariul = (Cuparul) cel bătrîn / <335> Hersonisul Crivăţului = Crîmul tătărăsc. Şcoala, scaunul ritoricăi a ţinea = Gramatic, scriitoriu de cărţi a fi. Dragostele Afroditii = Iubostele spurcate, curveşti. Dumnădzăii = După obiciuita voroava poeticească, trupurile cereşti însămnadză. Vinerea = Steaoa ciobanului, carea întîi răsare. Lipsa nespuselor lumini = Lipsa privelii frumoşilor ochi. Fîntînele Nilului din ochi = Izvoarăle lacrămilor nepărăsite. Evdemonul în faţă, cacodemonul în inimă = La arătare priietin, iar într-ascuns nepriietin. Caii soarelui cu fruntaea spre apus şi carul spre ursul cel mic a-i întoarce = Adecă după nouî ceasuri de dzi, pin chindie. / [265] Penele Şoimului şi a Bîtlanului = Slugile lor. Văpsitorii penelor = Schimbătorii stepenelor (Fata Stamii). Ocheanul apusului = Moartea. Rătundzala pămîntului = Inima omului. Muntele ce izvoreşte lapte = Galata Ţarigradului. Gustarea laptelui = Logodnă spre nuntă. Biruinţa = (Victoria). Din lapte, ficioară = Fată gălăteancă. Nighina între grîu = Minciunile între adevăr. Mugurul pădureţ în hultuoană = Cuvîntul rău în inima bună. Chipul nezugrăvit = Sfînta năframă. Brad în pădure = Casă în cetate. Nenăscutul Vultur, nevinovatul miel viaţa a tot duhul = Sfînta Troiţă . / <336> Pripoiul de aramă = Lipitura ocărîi la nume. Cuvinte crunte = Legături cu giurămînt. Ghigariu = Purcariu, cela ce paşte dobitoacele. Poticile pănă în dzuî închise = Porţile cetăţii nopţile încuiate. Cheia a doaă monarhii = Cetatea Beligradul. Împăratul crocodililor = Bostangi-başi, mai-marile grădinarilor. Pazderh = Bani pentru datorie dreaptă. Cucoşul Evropii = (Solul frantzusesc). Răspîntiîia a patru căi = Stavrodomis la Galata. / [266] În glasul Cucoşiului a cînta = Limba latinească a şti. O jiganie dintr-altă monarhie = (Mehmed Tzelepi). Dulăul cel bătrîn = (Caramanli postelnic). Petele negre în văpsala roşie a întoarce = Vicleşugurile de ruşine a scoate. Apa vie şi apa moartă = Puterea a face bine şi rău. Strutocamila a paşte = Lucrurile ei a chivernisi. Vultur pemintesc = Împăratul (turtzesu). Părtaş tainelor = Părtaşi răutăţilor şi păcatelor. Istoriograful Afroditii = (Ianaki capihcehaia). Vecinul de la Lacul-Dracului = Aproape de Lakedemonia (Menec Seli). Lacul-Dracilor = Ţara Lachedemoniii. Vrăjitoriul despre crivăţ = (Serascherul). Baier = Carte de jalobă, de rugăminte. Aspida de Palestina = (Hrisanthos). Jiganie mare din ostroavele mediterane = (Calaili). <336v> Vrăjitoriul din părţile Mesopotamiii = Daltampan. [267] Vrăjitoriul carile în laptele şi în spatele oii caută = Masap-basi. Dulăoaş la oi crescut, în bătrîneţe ţincă= (Hurmuz tzelepul). Vrăjitoriul cu ciuperca din gunoiu (Mehmed-paşa). Sfîrşitul cîntecului Lebădii = Moartea ei. Locul întinsorii mrejii = (Iaşii). Mascara cu ochi negri = Caraghioz, păpuşă de mascara vestită. Una din molii = (Zaharia). Ţara Munţilor = Ardealul, Crăiia Ungurească. Plotunul = (Scarlato Caratze). Hirişă perigrafiia Camilopardalului = N-are tîlcuire. Farmece = Lucrurile Porţii. Amistuirea diamantului = Nespusă lăcomie. Ostrovul carii naşte copaci, ca carii aiurea în lume nu să află = (Hios). Muntean = Cetăţean de Ţarigrad. Poama mîncată şi neînghiţită = (Sachizul). Cuiburile = Satele. Corbul mai denainte de acesta (Şerban-vodă). Puii = Ficiorii, născuţii. Penele, aripile, fulgii = Banii şi alaltă avuţie. Tulee = lei bătuţi, bani. / [268]Clonţul Corbului = Băntuiala, zavistiia lui. Piielea Boului = Sufereala dobitoacelor. Copita = Mînă. Bihol de Cina = ( Patriarhul Ierusalimului).Trup negru = (Rasa) portul. Picior page = Cu călţunii peste mestii. Cap alb = Bătrîn. Unul din Corbi = Unul din (domnii muntenesti). Dobitoc platonicesc = Omul, dobitoc în doaă picioare.