ACADEMIA ROMANA
     TEATRUL LA ROMMÎ
     1
     DIMITRIE C. OLLĂ^ESCU
     MEMBRU AL ACADEMIEI ROMAJîJD"^ ^ f.
     PARTEA II
     j    TEATRUL ÎN ŢfiRA-ROMÂNfiSCĂ, 1798—1898
     IKTÂIUL MEMORltt
     ESTRAS DIN
     ANALELE ACADEMIEI ROMÂNE . Seria II.-,Tom. XX
     MEMORIILE SECŢIUNII'LITERARE-
     I
     : BUCTJRESCI s INST. DE ARTE GRAFICE CAROL GOBL STRADA DOAMNEI, 16
     FURNISOR AL CURŢII REGALE
     1898.
     1%,
     Preţul 1 Leu 60 baiu
     ANALELE ACADEMIEI ROMÂNE
     Analele Societăţii Academice Române. — Seria I:
     Tom. L.—XL. — Sesiunile anilor 1867—1878: procesele verbale ale şedinţelor, comunicări, notiţe şi memorii. *
     Analele Academiei Române. — Seria II:
     Tom. L. — Sesiunea extraordinară din anul 1879............. >
     Tom. LI. Secţ. L—Desbaterile Academiei în 1879—80............
     Notiţă onomastică topică macedo-română, comunicată de A< Măr-gărit.
     Tom. LL. Secţ. LL.— Discursuri, memorii şi notiţe.........(Sfîrşit.),
     Discurs de recepţiune de Lon Ghica, despre Ioan Câmpinenu,—cu
     Răspuns de B. P. Hasdeu. ' ■
     Seminţiile, soiurile şi rassele, de Lon Ghica. * Scrisori către Vasilie Alecsandri, de Lon Ghica. Tom. LIL. Secţ. /.—Desbaterile Academiei în 1880 — 81. ..... . . . . .
     Tom. LLL. Secţ. II. — Memorii şi notiţe. . - . ........ .... , . .
     Tom IV. Secţ. L—Desbaterile Academiei în 1881 — 82...........
     Memoriu despre Tetravanghelul luî Ştefan-cel-Mare de la Homor" şi Tetravanghelul Metropolituluî Grigorie de la Voroneţ, ambele manuscripte, de Episcopul Melchisedec.
     Tom. IV. Secţ. II — Memorii şi notiţe.............. (Sfîjrşit.)
     Puiu, legendă de Carmen Sylva.....•..........
     Biografia Prea Sfinţitului Dionisie Romano, Episcop de Buzău, /      de Episcopul Melchisedec.
     Inscripţiunile bisericelor armenescî din Moldova, de Episcopul
     Melchisedec.................. . .....
     Chromatica poporului român. —Discurs de recepţiune de S. FI. Marian,—cu Răspuns de B. P. Hasdeu ... . . . , . .
     Memoriu despre mişcarea literaturii istorice în România şi în
     străinătate, urmată în decursul anilor 1880 şi 1881, de V. Maniu.14 Notiţe biografice asupra vieţeî şi activităţii decedatului membru ; al Academiei Române Andreiii Mocioni (Mocsonyi), de V. Babeş.
     Tom. V. Secţ. I.—Desbaterile Academiei în 1882—83............
     Tom. V. Secţ. II—Memorii şi notiţe.................(Siirşit.)^
     Vieţa şi operele luî Petru Maior. — Discurs de recepţiune de At7 M. Marienescu,— cu Răspuns de V. A. Urechia. . ......
     Descântece adunate de G. Săulescu. Raport de S. FI. Marian. Din mănunchiul manuscriptelor luî G. Săulescu. Raport de N. Ionescu. — Raport relativ la scrierile luî G. Săulescu, de Iacob Negruzzi.—Usaport relativ la scrierile luî G. Săulescu, de T. Ma iorescu.
     Despre iconele miraculose de la Athon de proveninţă română, d Episcopul Melchisedec. .........
     Tom. VI. Secţ. /.—Desbaterile Academiei în 1883—84.
     Tom. VI. Secţ. IL—Memorii şi notiţe................(Sfîrşit)
     Vieţa şi scrierile luî Grigorie Ţamblac, de Ep. Melchisedec. . .
     Tom. VII. Secţ. /.—Desbaterile Academiei în 1884—85....... . -
     Programa pentru adunarea datelor privitore la limba română, d$-B. P. Hasdeu.
     Dare de semă asupra Marelui Etimologic al României, de B. Hasdeu.
     Tom. VIL Secţ. IL—Memorii şi notiţe
     Inscripţiunea de la mănăstirea Răsboeniî, judeţul Nemţuluî, comentată de Episcopul Melchisedec . . . . .........*
     O visită la câte-va mănăstiri şi biserici antice din Bucovina, de Episcopul Melchisedec.
     ACADEMIA ROMANA
     fEATRUL LA ROMÂNI
     DE
     DIMITRIE C. OLLANESCU
     MEMBRU AL ACADEMIEI ROMÂNE.
     PARTEA II
     TEATRUL ÎN ŢERA-ROMÂNESCĂ, 1798—1898.
     EXTRAS DIN
     ANALELE ACADEMIEI ROMANE Seria II. — Tom. XX. MEMORIILE SECŢIUNII LITERARE.
     BUCURESCI INST. DE ARTE GRAFICE CÂROL GOBL STRADA DOAMNEI, 16
     FURNISOR AL CURŢII REGALE
     1883,
     TEATRUL LA ROMÂNI
     de
     DIMITRIE C. OLLANESCU
     Membru al Academiei Române.
     PARTEA II
     TEATRUL ÎN ŢERA-ROMÂNESCĂ, 1798 — 1898.
     Şedinţele clin 1 Novembre 1896 şi 17 Martie 1897.
     Domnilor Colegi,
     Apriga domnire a Fanarioţilor nu lăsase pasul slobod înveţăturiî, nici prielnică fusese artelor, aşa că poporul român eşiâ din robia eî străin şi nesciutor de rosturile lumii. De-abiâ cu începutul acestui veac licăririle cultureî apusene pătrunseră la noî: ochii nepricepuţi ni se deprinseră puţin câte puţin cu lumina, iar mintea, până atunci neispitită, se împărtăşi din tote minunile geniului omenesc.
     Românul se ridică din adînc, de-odată, cu capul spre sore! Idei mari îi deschiseră largi porţile gândirii, simţiri generose reînviară străvechia-î mîndrie, năzuinţe înalte deteră un ţel întâietor nobilei luî bărbaţii.
     Noua însufleţire aducea însă alte deprinderi, alte înclinări, alte îndrumări de vieţa, înfăptuind ast-fel un popor nou, cu menire şi avîn-turî noue, care avea să urce cu grabă scara propăşirii!
     De atunci Vicleimul, cu povestea luî Irod şi a celor trei Crai de la Resărit, jocul păpuşilor, cântecele de stea, Brezaia cu ciocul de barză şi Turca cu capul de cerb nu-i mai pironesc, ca în trecut, întrega luare aminte; strâmbăturile măscăricilor nu-1 maî înveselesc, pehlivanii carî
     2 DÎMITRÎE C. OLLANESCU 28
     scot panglice pe nas, scamatorii şi farmazoniî îl momesc o clipă, dar îl lasă rece... Datinele vechi şi vechile petreceri nu-lmai îndestuleză. Farmecul danturilor şi viersul cântecului doar nestrămutate vor înviora şi vor umple peptul Românului de dorul cel neînţeles şi neîmplinit, după care, zadarnic par'că, alergă de când Fa ursit firea pe dînsul!...
     Iî trebuia acum ceva noii ca să-î ademenescă voia bună, ceva puternic ca să-1 misce, ceva adevărat şi viii şi aprope de inima luî, în în care rîsul şi plânsul de o potrivă să-1 stăpânescă. Iî trebuia aevea întrupare a lumii, ca să lupte aceeaşi luptă ca dînsa, să-î suie înălţimile şi să-î cobore adîncurile, iar din pilde şi înţelesuri să deslu-şiască temeiurile şi să pătrundă firea omenii iî.
     Iî trebuia Teatrul!
     E drept că boerilor le fusese dat să vadă la Curţile domnesc! teatrul soitariilor,— serbădă înjghebare de fapte şi prilej de batjocoră sau de ameninţări asupra celor neplăcuţi orî a celor duşmani stăpânului;— dar acum vremea împinsese lucrurile -mai departe şi poporul veniâ, cu aceeaşi cădere ca ceî aleşi, să se bucure de daruri lui încă necunoscute. Teatrul nu mai putea remâne o petrecere întîmplătore a celor marî, ci, scoborînd scările palaturilor, trebuia să ajungă a fi—aceea ce şi este într'adever — o îndeletnicire de obştescă pilduire şi petrecere. Şi cu tote acestea a fost nevoe de îndelungă pregătire şi de luptă încordată până ce să-1 vedem statornicindu-se la noi!...
     Deşi — plămădit din dureri şi din bucurii — simţemîntul teatrului este firesc în inima omului, totuşi educaţiunea artistică nu pote fi decât un efect al cultureî, căci o lucrare de artă nu este" un produs al naturii şi singur instinctul nu e îndestulător să o judece; îi trebue cuî-vâ studii şi experienţă pentru a o înţelege şi a o preţui.
     E adeverat că în ţerile cu un trecut de activitate şi de făuriri artistice, cu o atmosferă încărcată par'că de dragoste, de amintiri şi de impulsiunî ale artei, acesta «educaţiune» se capetă şi de la sine, prin obicînuinţăj numai vecjend şi au(Jind, numai trăind traiul tuturor, hrănit din belşug cu cele mai strălucite produceri ale geniului omenesc.
     La noi însă munca a fost şi va fi întru acesta mai din greii decât în privirea multor altora.
     Dacă pentru arme, pentru elocuenţă şi în deosebi pentru politică avem însuşiri de vrednici coborîtorî ai Romanilor, pentru tot ce se atinge de înfăptuirea ideilor şi închipuirilor, pentru artă, suntem ca şi dînşiî mai puţin însufleţiţi, mai puţin mlădioşî.
     Nu doră că talente nu s'ar vedî, orî că învăţătura tot mai întinsă şi mai luminosă nu ne-ar da putinţa de a-î cuprinde şi a-î înţelege
     29
     TEATRUL LA ROMÂNI
     3
     rostul eî fermecător; ci fiind-că nepesarea, nedeprinderea şi maî cu semă lipsa de îndemn îngreuiază şi răcesc legăturile sufletesc! dintre no! şi dînsa.
     Aceste stavile trebuesc sfărâmate! Şi numaî un curent puternic, pornit de sus şi străbătând până în adîncul glotelor, va pute să deştepte, să respândescă şi să facă maî rodnice dragostea şi interesul, însemnătatea şi binefacerile arte! în mijlocul nostru.
     Cu tote aceste teatrul a fost întâia scântee artistică ce a scăpărat pe cerul înegurat al ţărilor române, precum fu şi unul dintre inve-deratele semne ale redeşteptări! nostre naţionale.
     Sunt acum tocmai o sută de ani, de când tre! actor! francesî căpătară de la Hangerli-Vodă, 1798 Maiu 29, următorea poruncă către ispravnici! zemli Vlahiseoe :
     «Aceşti tre! fraţi (?) francesî, anume: Theodore Blesiet, Francisc Bevilaeh şi Givani Mueni, carî, avend meşteşug de pehlivani şi comedieni, făcură rugăciune Domnie! Mele, ca să facă arătarea meşteşugului lor, unde vor fi pohtiţî, pentru care,—fiind-că li s'a dat voia şi slobozenia acesta, — poron-cim d-vostre ispravnicilor de prin judeţe, pe unde vor ave a veni, să fie primiţi şi să nu li se facă vre-o supărare cu cerere de vre-un havaet, nicî de către d-vostre, nici de către zabiţî (autorităţi), cum nicî de către zapciî, ci să fie slobod! şi în pace, or! la ce oraş va merge.— Ii saam receh gd.» (Cod. XXXIX, fila 50). (1)
     Negreşit că ce! «trei fraţî francesî» făcuse mai întâitî arătarea «meşteşugului» lor la Curte şi cu prisos adusese mulţumire prea slăvitelor obraze,'pentru ca să potă dobândi o dovadă atât de însemnată despre mila domnescă. De alt-fel era şi cu cădere ca Vodă Hangerliu, om cu duh şi cunoscător al limbeî şi civilisaţiuniî francese (2), să ocrotescă cu înadinse porunci «voia şi slobozenia» ce dedea unor cetăţeni a! Frânte! republicane şi a-tot-puternice «să fie primit! fără de supărare a-şî arătă meşteşugul lor, orî unde vor fi pohtiţî». Găsise un mijloc, unul singur pote, de a maî face, prin veselia şi iscusinţa unor pehlivani şi comedieni, să încolţescă rîsul pe feţele mohorîte ale Românilor asupriţi de nelegiuirile şi istoviţi de dările fără de semăn, ca cari îî împovărase domnia luî!
     Pehlivani şi comedieni!... Erau se vede gimnastici, mimî şi cântăreţi tot de-odată. Făceau gimnastică, danţau şi cântau romanţe orî cântece patriotice, după moda timpului. înfăţoşau de sigur şi scenete
     (1) V. A. Urechiă, Istoria Românilor, VII, anexe, p. 459 jos.
     (2) A. D, Xenopol, Istoria Românilor, V, p. 319,
     4
     30
     comice dialogate, persone şi situaţiunî din societate, tot-deauna ridicole, precum încă până astăcjî asemenea «artişti» ambulanţi au obiceiîi de a face prin grădinile şi prin bâlciurile Italiei şi Francieî de me4ă-cli.
     Eî au făcut, probabil, ruptorea, căci după dînşiî ţările nostre au fost cutreerate de tot soiul de scamatori, de saltimbanci, de echilibriştî, de caraghioşi, cari făceau pe lume să rîdă, orî adunau în jurul lor sumedenie de gurî căscate, privindu-le şmecheriile, frânturile de mijloc orî voinicia.
     Iacă Turciî făcend gliiozboiagelîcurî în cafeneua din vale de Curte la laşî (1), orî scoţend foc pe nas, sfredeiindu-şî palmele, înghiţind săbii pe taraba luî Niţă Pitaru (2) de la Carvasara, sau în şatrele lor din Tîrgul Moşilor la Bucurescî; iacă Italienii cu maimuţa în spate, pur-tându-se de la Drăgaică la Rîurenî, de la Fălticenî la Rădăuţi; iacă Nemţii cu muşchii trupului de oţel, jucându-se cu ghiulele de tun ca cu nisce nucî şi ridicând cogeamite calul în spate; iacă Stambulioţiî sprinteni şi mlădios! ca pisicele, călcând cu ochi! legaţî printre cuţite şi bătend cu biciuşca o biată căciulă, din care, mereu învîrtindu-se, scoteau câte o nouă căciulă, şi alta, şi iar alta, necontenit. (3)
     De multe orî eratî chiar «pohtiţî să facă comedii» prin casele boe-rescî. Atunci, din cerdacul cel mare, ticsit de veseli musafiri, cădeau ploie banii de aur şi de argint pe scorţele întinse în mijlocul curţii, unde-şî făceau eî «meşteşugul». Ţiganii şi mahalagii, cari steteaii strugure acăţaţî pe porţi şi pe zaplazurî şi n'aveau ochî îndestuî să-î vadă, nicî gură în de-ajuns să rîdă de posnele şi ghiduşiile lor, îi petreceau cu urale şi cu chiote până departe, departe... după ce eşiau, şmecherii, din cuhnii, îmbuibaţi de băutură şi de mâncare, ba şi cu traista plină de merinde pe de-asupra.
     Dar pe la începutul domniei luî Vodă Caragea Sasul Mathias Brody (4) veni şi întinse o lungă şandrama de scândurî în fundul curţilor Banului Manolache Brâncovenu (5), în care aşeză o panoramă cu vederile celor maî însemnate oraşe din lume, cu încoronările maî multor Regi şi împăraţi, cu întîmplărî din răsboie, din călătorii, cu vînătorî de leî şi de tigri, cu scene din vieţele omenilor vesti ţi aî pămîntuluî şi altele şi altele. Eră un adevărat teatru optic,
     (1) V. Alecsandri, tradiţhme verbală.
     (2) Ion Ghica, tradiţiune verbală.
     (3) Intru amintirea acestei împrejurări aremas, pare-se, în popor zicătorea: altă, căciulă.
     (4) Acest Brody câştigase atâţia bani, că şî-a Juat o moşie în arendă, unde Ta cunoscut, copil fiind, tatăl meu.
     (5) Colţul stradeî Nouă cu strada Academiei de astăzi.
     31
     TEATRUL LA ROMÂNI
     Pentru întâia oră se arată o asemenea minune în capitala Ţeriî-Românescî, care începea acum să atragă şi pe pribegii negustori de spectacole, precum ademenise pe pribegii de tot soiul mai înainte. Şi din patru părţi ale oraşului curgea lumea şioiîi neîntrerupt, să o pri-vescă, să se mire şi să aibă ce istorisi, căci lucrul era par'că aevea, vecjut şi pipăit, trăia, se mişcă, vorbiâ, te plămădiâ şi pe tine la un loc cu dînsul, aşa că la urma urmei nu maî sciaî dacă nu eraî şi tu părtaş la cele ce-ţî resăriau în faţă.
     Iconele îşi întipăriau cu atâta putere vieţa şi mişcarea în ochiî cei lacomi şi neispitiţî, în cât absorbiau simţirea şi confundau cu dînsele întrega fiinţă a privitorilor.
     Abia după câte-va luni negustorii şi glota celor de jos putură străbate în lăuntru, căcî butcile şi calescele se ţineau lanţ, <Ji după în curtea Brâncovenuluî, şi Arnăuţiî croiau cu vina de boii pe tot mojicul, care ar fi îndrăsnit să calce pragul «Comediei» pe când se englen-disiau boeriî... ve(JÎ bine?!... Şi aşa huzuri Sasul până la 1816, când, sătul de bani şi de traiu bun, îşî ridică şandramaua şi plecă să se facă moşier.
     Saltimbancî, mimî, comedieni, panorame!!...
     Trebuinţa de a vede şi de a simţi alt ceva decât cele din tote filele încolţiâ pe neaşteptate în sufletele tuturora, o năzuinţă încă necunoscută şi neînţelesă începea să se desluşescă din înclinările şi dorinţele celor maî mulţi.
     Tineretul se îndeletniciâ maî vîrtos cu tâlcuri şi cu înveţăturî, carî găsiaîi un resunet din ce în ce maî simpatic într'însul. Vitejiile, răs-boiele, cuceririle străvechilor popore, faptele strălucite ale celor marî, povestirile duiose, cânturile eroice, iar cu deosebire patimile şi sbu-ciumările tragodieî grecesc! îî înflăcărau inima şi mintea! Slăvirea a ce eră înalt şi frumos cătâ par'că să fie acum o vrednicie maî mult chiar pentru ceî maî aleşî şi maî slăviţi.
     Ast-fel Domniţa Baiu, fata cea mică a luî Vodă Caragea, înzestrată cu o căldurosă simţire, cu o închipuire vie, cu daruri artistice firesc! şi crescută în cultul celor maî marî maeştri aî literatureî şi aî musiceî, iubiâ teatrul peste~mesură. Teatrul pentru dînsa nu era numaî o oglindă a lumii şi un mijloc plăcut şi lesnicios de cultură, ci maî ales o treptă de înălţare a puterii şi a domniei părintescî şi o glorificare a geniului dramatic elinesc. Ea visă, ca prin stăruinţa patrioţilor şi sub ocrotirea luî Vodă, să însufleţ^scă şi să ridice în Bucurescî fala cea de mult căcjută a luî Sofocle şi a luî Aristofan.
     Până atunci şi pentru a da o bună pildă şi a face o încercare, în-
     6
     DIMITRIE C. OLLĂNESCU
     32
     jghebă, sub cuvînt de petrecere, o mică scenă (de sigur cea dintâiu ridicată în acest scop la noî) într'una din cele maî marî cămărî ale Palatului domnesc, unde, cu costume de pânză şi cu decoruri de hârtie vopsită, se jucă, sub conducerea eî proprie, maî multe piese de teatru Actori eraii câţî-va tineri grecî, cari înveţau la şcola elinescă de la Măgurenu (1) şi aveau tragerea de inimă şi învăpăerea trebuinciosă scenei. Eî jucară — în limba grecă negreşit — în primăvara şi în tomna anului 1817 maî multe bucăţi, între cari Orest de Alfieri, Mortea fiilor lui Brutus de Voltaire, idila luî Longus Dafnis şi Chloc, etc. etc. şi recitară poesiî şi dialoguri patriotice, amorose şi "comice, la cari lua şi Domniţa Ralu parte, iar C. Aristia dovedi un talent deosebit de declamaţiune.
     Numaî boeriî şi curtenii asistau, pe rînd, la aceste representaţiunî
     (l) Şcola grecă - numită domnescă, — aşezată către 1775 de Alexandru Vodă Ipsilante în clădirile de la Sf. Sava, fu strămutată de Constantin Vodă Ipsilante, pe la 1804, cu învoirea Mitropolitului Dositeiu, în casele bisericeî Măgurenu, atunci metoh al Mitropoliei (după dania făcută de Vornicul Tudorache Baloş, în urma răsmiriţiî Ruşilor). Localul de la Sf. Sava, cuprindetor de peste 50 de camere, se derăpănase cu timpul şi ajunsese han de locuinţă a o mulţime de Greci, Sîrbi, Arnăuţî cu familiile lor, unii fiind-că făceau parte din garda domnescă, alţii fiind rude orî prieteni idicliilor, slugilor şi copiilor de casă din Palat.
     Dintre toţi Domnii fanarioţi, cel care a îngrijit maî de aprope de acesta şcolă a fost fără îndoială Vodă Caragea. El a organisat-o şi a reorganisat-o în maî multe rînduri, făcendu-î în cele din urmă, la 12 Decembre 1817, Legi şi Regulamente şi numind-o Universală. Ea eră, cu adevărat, un colegiu elinesc forte bine înzestrat cu venituri, dintre cari cele maî multe veniau din cisla pusă asupra mănăstirilor, avend maî multe clase, cu profesori pentru limbile: elenă (Neofit Duca şi Ştefan Comito), latină (Ladislau Erdelion, Transilvănen), francesă (Loreneon), pentru sciinţele naturale, pentru matematică, istorie şi alte studii literare. Acelaşi Erdelion fu însărcinat să predea şi «Cărţile împărătesei pravilniee, când ucenicii vor veni în stare de a învăţa nomiea (legile), iar maî vîrtos din feciorii de boer când vor voî a învăţa pravilele». Pe lângă dînsul, Marele Clucer Ştefan Nestor fu numit «pentru prima dată profesor de Drept la Bucuresch. Şcola acesta întreţinea bursieri, «20 la număr, printre ucenicii sărmani», a câte 30 taleri fie-care, şi avea şi elevi interni, ţinuţi pe la marile mănăstiri din capitală a câte 2—4 într'o odaie. Acesta şcolă eră pusă sub privigherea şi administraţiunea unei eforii speciale, instituită prin chrisovul de la 14 Decembre 1814, efcre fu adevărata origină a Eforiei Şcolelor păstrată şi de Regulamentul Organic. Ea fu încredinţată la ceî mai de frunte boerî, Mitropolitului şi Marelui Postelnic după vremi, cu toţii în număr de cinci. Mirele Ban Grigore Brâncovenu şi Vornicul Const. Bălăcenu, împreună cu Marele Ban Const. Filipescu, au făcut maî des parte din acesta eforie. De alt-fel la reorganisarea acestei şcole au contribuit pe lângă Caragea şi boeriî români Radu Golescu, Const. Kretzulescu, Barbu Văcărescu, Gheorghe Slătinenu, Grig. Bălenu, Fotache Ştirbeiu, Alex. Nenciulescu, Gh. Filipescu, Dini. Racoviţă şi Alex. Ghica,
     33
     date de obiceiu (Jiua. încercarea isbutise de minune. Totuşi, pentru a nu jicni pe acei carî pote nu înţelegeau bine grecesce, orî nu cu aceeaşi dragoste ca dînsa se interesau de teatru, Domniţa Ralu, pentru a fl plăcută tuturora, clădi chiar în erna aceea,  la Cişmeua roşie (1),
     precum şi boeriî grecî Gh. Arghyropulo, Iacov Rizo, Ath. Christopol, Ioan Ralet şi Nic. Suţu. Iată o schiţă din budgetul acestei şcole pe anul 1815 (Noembre) :
     Pe an taleri	Po lună		Pe an taleri                                           Pe lună
     4000. Dascălul Neofit Duca .	= 333 b. 36		300. Bujpaarul.......— 25 b. —
     4000. Filosoful (Comito) . .	= 333	» 36	7200. Emeelicul (mâncarea)
     4000. Alt filosof (Nestor) . .	= 333	» 36	
     2500. Al doiiea dascăl (Cris-			2400. Dascălul frances (Lo-
     	= 208	» 36	
     2000. Al treilea dascăl (Gheor-			2400. Dascălul latin şi nomicos
     ghe) ........	= 166	» 72	(Erdelion).....— 200 » —
     1200. Dascălul Vasile ....	= 100	» —	2000. Cheltueli întîmplătore
     1500. Dascălul Grămătic . .	= 125	» —	la meremetul peste an.
     1800. Doftorul Panaiotache .	= 150	» —	7200. La 20 ucenici sărmani a 30 fie-care.
     1200. Dascălul slovan de la			;    2500. Pentru daruri a se da ucenicilor
     Sf. Gheorghe (Chiriţă)	= 100		!             când li se va face examen. I
     1800. Samesul.......	= 150	» —	7000. Pentru a se cumpără cărţi şi ergalii
     (instrumente) ale epistimiilor (studiilor) trebuinciose. cum şi pentru sporirea lefu-rilor dascălilor de la examinie (semestru) înainte şi pentru a se aşeză şcole româ-nescî pe la oraşele judeţelor unde va fi trebuinţă.
     Pe lângă acesta mare şcolă, maî eraiî în Bucurescî: Şcola slavonescă de la Sf. Gheorghe Vechiu, unde se predă şi limba română de dascălul Chiriţă, apoi cea de la biserica Udricanî a dascălului Chiosea şi cea de la Colţea a dascălului Stan. In 1816 sosi de la Avrig din Transilvania Gheorghe Lazăr, care propuse şcoleî de la Măgurenu să predea geometria şi arpentagiul în românesce, dar fu respins, aşa că abia după doi anî, la 1818 Martie, după sprijinirea hotărîtore a Vornicului G. Go-lescu, a Logofătului Ştefan Nestor şi a Banului Const. Bălăcenu, i se dete voie să deschidă, în câte-va cămări din vechiul local de la Sf. Sava, o şcolă românescă de deosebite învăţături şi sciinţe predate Românilor în limba lor. Petrache Poenaru, călugărul Efrosin Poteca, Simion Marcovicî, Pândele Stamate, Costache Moroiu şi maî în urmă Ioan Eliade, fură cei dintâi profesori rominî, împreună cu Gh. Lazăr, ai acestei şcole, care se poporă grabnic cu elevi români, maî ales din şcola elinescă de la Măgurenu.
     Prin judeje erau şcole în carî se predau limbile grecă şi română: la Craiova eră aşezată de Caragea în mănăstirea Obedeanului, pusă sub o eforie aparte, cu venituri proprii la Rîmnicul-Vileeî sub eforia lui Socotenu; la Slatina^ şcola Ionaşcu; la Tirgu-Jiu, şcola întemeiată de Stolnicul Dumitrache Cronicarul, din care a eşit Tudor Vladimirescu şi mulţi din pandurii luî; la Focşani, Ploescî, Pitescî şi mai târziu şi prin alte oraşe, ce făcuse înadins cerere cu siguripsire de venituri. (V. A. Urechiă, Domnia luî Ioan Caragea 1812—1818, ed. Academiei 1898, p. 1-80.)
     (1) Adî Calea Victoriei No. 91. Ruinele acestei clădiri, prefăcută apoi în teatru şi arsă la 1825, se maî vedeau până la 1840, când s'aîi mistuit în zidirile luî Jean Careta şui.
     8
     34
     «o sală de club» pentru balurile boerescî şi de altă parte trimise pe Aristia la Paris (1), ca să studieze declamaţiunea şi să vadă pe marele Talma jucând.
     împrejurările politice se încordau însă din ce în ce, posiţiunea luî Vodă Caragea eră tot maî şubredă pe tronul terii şi încercarea teatrală a Domniţeî nu putu să aibă din nou fiinţă. Pentru a nu-şî părăsi de tot idea şi a întreţine, cei puţin aprinsă, scânteia ce scăpărase o clipă în manile eî, îndemnă, prin relaţiunile ce avea la Viena (2), pe Gherghy, directorul uneî trupe melo-dramatice, să vie fără întârcliere în Bu-curescî. Acesta şi sosi la August anul 1818, cu o trupă ast-fel întocmită în cât să potă da tragediî, drame, comedii şi chiar opere. Artiştii de căpetenie eraîi: Glîerghy, directorul, pentru roluri comice, domna Dilly, cântăreţă şi tragediană de mare merit, fiica eî domnişora Dilly, primă amoresă (3), şi Steinfels, prim amorez.
     Repertoriul lor se compunea din cele maî alese produceri dramatice şi opere musicale ale şcolelor italiană şi germană. Dintre dînsele, cele carî aii plăcut maî mult au fost dramele Saul, Ida, Pia de Tolomei, Briganzii, Faust şi operele La Gazza ladra, Cenerentola, Moise în Egipt de Rossini, Flautul fermecat şi Idomeneu de Mozart. (4)
     Maî înainte de sosirea trupei, «Sala de club» de la Cişmeua roşie (în mahalaua Popa Dărvaş, faţă în faţă cu casele Deşliuluî, pe Podul Mogoşoeî) fu prefăcută, prin dărâmarea a doî păreţi, în sală de teatru. Avea acum o lungime de 18 stînjeni pe 9 stînjenî şi 5 palme de lărgime, avea treî rîndurî de loji îmbrăcate cu postav roşu şi perdele de chembrică cu ciucuri albi. La rîndul întâiii, în drepta, era o mare sofa de catifea roşie pentru Vodă, iar în sală 14 rîndurî de bănci de lemn îmbrăcate cu postav roşu. Intre spectatori şi scena — ridicată de 6 palme de la pămînt — eraîi musicanţiî. Perdeua înfăţişa chipul luî Apolon cu lira în mână. Sala era aprope în forma oului, fără de nicî o ornamentare şi fără de gust, ca făcută în pripă, numai din lemn. De jur împrejur erau sfeşnice de tinichea cu luminări de seu, pe scenă asemenea. (5)
     (1) Ion Ghica, Scrisori, ecl. 1887, p. 44. #
     (2) Este cunoscut că Ioan Vodă Caragea, fost; dragoman al Porţii Otomane, eră om cu relaţiunî întinse în străinătate şi amic şi protegiat al Cavalerului de Gentz, secretarul intim al Principelui Metternich, Cancelarul Austriei.
     (3) Acesta actriţă frumosă şi talentată, care venise în Bucurescî pentru o ernă, îndrâgindu-se de un tîner boer, a rămas în ţeră până la morte, dând nascere unuia din bătrânii noştri Generali. (Ion Ghica, 161 d.).
     (4) N. Philimon, Ciocoii vechi şi noi, ed. ilustrată, II, pp. 174 şi 175.
     (5) La 1718, Comedia Francesă din Paris eră luminată cu luminări de seu, pentru
     35
     TEATRUL LA ROMÂNI
     Intre acte, doi ţigani îmbrăcaţi în roşu luau mucul luminărilor. Când veniâ Vodă la teatru, luminările eraîi de ceră. Lojile din rîndul de la mijloc erau pentru «protipendadă», pentru Consulii străini şi obrazele deosebite. Costau un galben pe seră. Cele-lalte pentru 10 lei erau la disposiţiunea tuturora. Un scaun în staluri se plătiâ cu 3 lei.
     Aflşurile eraîi în limba grecescă (? !) şi eşiau din tipografia de la Cişmeua luî Mavrogheni a Stolnicului Clincenu, doctorului Caracas şi Slugeruluî Toplicenu. (1)
     carî se cheltuia în fie-care seră 45 fr. Cu acesta sumă se dedea lumină nu numai scenei, ci şi coridorelor, culiselor, lojelor in*carî se îmbrăcaţi actorii şi lojei cu limonada, devenită maî târcjiu le foyer de la Comedie Frangaise.
     La 1822, când se repară şi se reînnoi sala, policandrul din mijloc n'aveâ decât 40 de lămpi cu uleiu (quinquets). La 1833 se introduse gazul. La 1847 se mări aprope îndoit puterea gazului. De atunci s'au făcut mereu îmbunătăţiri, până când sala va fi luminată cu electricitate, ca maî tote teatrele din Paris. (P. Regnier, Souvenirs et etudes de theatre, ed. 1887, p. 143 şi urm.)
     (1) Tipografia Mitropoliei fiind în aşa rea stare că nu se mai puteau tipări cărţile bisericesc!, ci se aduceau din Transilvania, doctorul Const. Caracas, Stolnicul Ră-ducanu Clincenu şi Slugerul Tudorache Toplicenu întemeiară în anul 1818 Aprilie 19 o tipografie, aşezată în casele domnescî de la cişmeua luî Mavrogheni, plătind 100 taleri pe an chirie la biserică. Drept ajutorare din partea stăpânirii, eî dobândiră —după multe discuţiunî şi chibzuiri ale Divanului domnesc, de alt-fel favorabil--monopolul tuturor tipăriturilor pe 20 de ani, în totă ţera, afară de tipografia Episcopiei Rîmniculuî-Vîlceî, care rămase liberă lucrătore. Li se punea însă următorele îndatoriri: 1) să tipărescă cărţî românescî şi grecescî, ce până acum se tipăriaîi la locuri depărtate cu grele cheltuelî; 2) Să înmulţescă şi să adaogă ergaliile şi meşterii, spre înlesnirea tipăririi cărţilor; 3) Să dea fără plată filări şi alte multe cărţî celor săraci copii de la şcolă, din vreme în vreme; 4) Din câştigul acestei tipografii, ce vor dobândi, să dea ajutor spitalului «Iubirii de omeni» (Filantropia) câte 5 taleri la sută; 5) Să aibă privilegiu pe 20 de ani să nu deschidă nimeni altul tipografie în ţeră, afară numai tipografia de la Rîmnic sud. Yîlcea să fie şi alta în sfînta Mitropolie după privilegiile ce are; 6) Aşezarea tipografiei celei nouă să fie
     numai în casele domnescî de la cişmeua răposatului Domn Mavrogheni.....îngrijind
     a nu se strică haznaua cişmelelor politiei] 7) Eforos al acestei Tipografii să fie Vel Postelnicul după vremi; 8) Sfînta Mitropolie şi tipogr. Epis. de Rîmnic să fie volnice a tipări cărţî românescî, precum aii fost; art 9) e privitor la teorisirea (censura) cărţilor bisericescî, grecescî sau românescî de către Mitropolitul ţării; 10) Va pute tipări şi filologhică, adecă scrieri de acelea ce privesc asupra iubirii de învăţătură, care atât acestea, cât şi alte cărţî de învăţătură grecescî, întâiîi să se teorisescă de d-1 Vel Post. şi apoi să se dea la tipar. Acesta tipografie a fost cumpărată la 1828 (cu privilegiul eî curgător încă pe 7 anî) de către Ioan Eliade-Rădulescu.
     In acesta tipografie s'a tipărit, în al doilea an al existenţei sale, Condica de legi a luî Ioan Caragea. Aci s'au tipărit şi întâiele poesiî a lui Paris Momulănu.
     Vedî şi V. A. Urechiă, Op. cit., p." 87 şi urm; — Issachar, pp. 78 şi 79; - --L Vă-cărescu, Poesiî, ed. 1848, p. 294.
     10 DIMITRIE C. OLLĂNESCU 36
     După obiceiti, sosirea Domnitorului în sală era vestită de către Se-lam-Ciauşul Curţii. Publicul trebuia să se scole în piciore şi să strige de trei orî: Trăiască Măria Sa!
     întâia representaţiune a trupeîluî Gherghy fu dată în sera de 8 Sep-tembre 1818 cu opera lui Rossini Italiana în Algeria. (1)
     Fuga luî Caragea din ţeră nu mult după acesta, golul ce traiul luî fastuos lăsase în lumea bucurescenă, nesiguranţa trebilor politice nu pricinuise pagube simţitore luî Gherghy, care, înainte de sfîrşitul anului, avu norocirea să aprindă iar luminări de ceră pentru a serbătorî venirea în teatru a noului Domnitor, Alexandru Suţu, ca să asculte Flautul fermecat.
     O împrejurare cu totul politică dete însă de-odată teatrului o neaşteptată însemnătate. Nemul Elinilor făcea pregătiri să scuture jugul Turciei, pe care-1 purta de patru vecurî. Bărbaţii ceî maî luminaţi şi maî cu dor de ţeră, adunaţi din tote părţile la noi şi prin ţerile dimprejur, nu lăsau să le scape un prilej fără de a face un pas înainte în patriotica lor întreprindere. O ferbere, cu dibăcie hrănită, exalta spiritele celor îndrăsneţî, pe când ceî cumpeniţî şi prevecjetorî aşezase în Bucurescî centrul de operaţiune al maî multor comitete, ce lucrau în unire pentru atingerea scopului sfînt: liberarea Patriei! Găsise ţeră deschisă şi răbdătore, popor blând şi asuprit, pe carî în schimbul ospeţieî şi al dragostei eteriştiî, arvaţii, zavergiî, Zaporojeniî şi Ba-şibozuciî aveau să le sfâşie şi să le calce în piciore.
     Fruntaşii şi apostolii (2) ceî maî hotărîţî aî propagandei din Bucurescî, chibzuind cât de uşor însufleţirea acţiunii dramatice pote ave înrîurire asupra uneî mulţimî învăpăiate, împingend-o chiar la fapte de vitejie, înfiinţară un teatru grecesc în sala de la Cişmeua roşie, unde juca pe rînd cu trupa luî Gherghy.
     Repertoriul era, firesce, întocmit numai din lucrări pline de cel maî cald patriotism, de virtute, de lepădare de sine şi de ură împotriva
     (1) N. Philimon, op. cit, p. 19".
     (2) Aceştia erau: Athanase Cristopulo, supranumit şi Anacreonul Elladeî; Iaco-vache Rizo, poet cu mare vadă şi maî târdiu confidentul şi mijlocitorul luî Ipsilante între Micliaiu Vodă Suţu şi boeriî moldoveni, carî la 22 Febr. 1821 cerură, prin anume petiţiune către împăratul Alexandru, protectoratul Rusiei; Nicolae Scufos, om învăţat şi filantrop, întemeiătorul unui fel de societăţî francmasonice grecescî, numită 5Jv:a!p'>/, la Odesa ; Doctorul Christelis, representantul — maî târdiu — al Gre-cieî libere pe lângă unele Curţi europene; Logofetul Gheorghe Serurie, distins literat; Constantie Episcopul Buzăului; Gheorghe Levenţi, nepotul luî Capo d'Istria, şef — după uciderea luî Ipsilante — al guvernului provisoriu grec; Căminarul Sava, Căpitanul Iordache Olimpie şi aljiî.
     3?
     TEATRUL LA ROMANI
     11
     tiraniei. Cu un asemenea material eî erau aprope sigurî de a pregăti bine tinerimea grecă de la noî pentru lupta supremă a neatârnări]. Şi aveaii dreptate !
     Eteriştiî s'au bătut ca nisce eroî, şi ceî maî de nem, ceî maî cu vacjă şi cu viitor strălucit au murit cu arma în mână în întâiele rîndurî. Şi teatrul le dedese pote o scânteie de vitejie maî mult!
     întâia representaţiune pe acesta scenă patriotică fu tragedia luî Vol-taire Mortea fiilor luî Brutus, tradusă în elinesce de Logofetul Gheorghe Serurie. Ea avu atât de mare succes şi lăsă o aşa de mare întipărire în inimele spectatorilor, că la eşirea din teatru mulţî Grecî descărcaţi pistole şi cântau imnuri răsboinice pe uliţe. Cele-lalte spectacole fură: Mânia lui Achile, Meropa, Zaira şi Mahomet, tragedii de Voltaire, traduse de Gh. Serurie şi Dr. Christelis, Orest şi Filip II de Alfleri, traduse de Rizo şi Monti, Polixeni sau Jertfa pentru ţeră, dramă de Iacovachi Rizo, şi Aristodem, tragedie de Monti.
     Actori eraîi tot tinerii de Ia şcola Măgurenuluî, dintre cari unii începuse să joce pe vremea Domniţei Ralu Caragea, şi ceî ce s'au deosebit prin talent au fost: Costache Aristias, Teodor Gazi, Const. Şomachis, Ştefan, care fu maî târziu Doctorul Formion, Gheoghe Maşu şi Alexandru Fornaras.
     Trebue însemnat aci că rolurile de femee erau jucate de băeţiî ceî maî tineri, printre carî Aristia se deosibiâ prin vioiciunea şi îndemânarea sa, şi că cea dintâiu femee, care s'a urcat pe scenă la noi, a fost Cocâna Marghiola Bogdănesca, Româncă de nem, nevasta Serdaruluî Dumitrache Bogdănescu. (1) Ea a jucat maî târcjiii şi în românesce.
     Vecjend isprăvile atât de însemnate ale tinerilor Greci în teatru, Românii carî înveţau la şcola românescă, geloşî de străinii cari reuşiati să înfiinţeze în ţera şi pe pămîntul altora un aşezămînt de cea maî înaltă folosinţă pentru cultura obşteî, se hotărîră a nu se lăsa maî pe jos. Spre acest sfîrşit, se aleseră câţî-va dintre ceî maî cu aplecare firescă, se puseră pe lucru şi în scurtă vreme isbutiră să joce faimosa tragedie a luî Euripide: Hecuba, tradusă în românesce de către A. Nănescu, el însuşî unul dintre actori. Se 4i°e că rolul Hecubeî eră jucat de Ioan Eliade-Rădulescu, care îndepliniâ tot de-odată şi sarcina de suflor.
     Acesta fu întâia lucrare teatrală jucată în limba română la Bu-curescî, unii 4ic la 1819 (2), alţii la 1820.
     (1) N. Philimon, op. cit., p. 175 şi urm.
     (2) Poetul Ioan Văcar eseu, cu prilejul deschiderii teatrului întâiaşî dată în Bu*
     12
     38
     Eî maî jucară câte-va micî comediî şi în sfîrşit Avarul luî Moliere, tradus de Herdelius, amicul luî Gheorghe Lazăr, în care Marghiola Bogdănesca jucă pe Frosina, iar Nănescu pe Avarul.
     Piesa, slab jucată, nu avu succes şi nicî se maî puse o alta în studiu. De alt-fel intrigile şi greutăţile foiau împrejurul acesteî nevinovate încercări. Grecii nu se sfiau să strige în gura mare că Româniî nu-s bunî pentru nimic bun !
     Incuragiarea lipsindu-le, mijloce de luptă neavend şi năvala gre-cescă fiind covîrşitore, graiul românesc încetă de pe scenă, şi târ4iu, forte târcjiii, avea să se audă iară.
     curescî la anul 1819, a făcut un prolog în versuri, intitulat «Satu?m», în care face negreşit alusiune la întâia represintare teatrală românescă, când <Jice:
     In el năravuri îndreptaţi, Daţi ascuţiri la minte ;
     Podobe limbii vostre daţî Cu românescî cuvinte !
     Vani dat teatru, vi-1 păziţi
     Ca un lăcaş de muse, Cu el curînd veţî fi vestiţi,
     Prin veşti departe duse.
     Aceste cuvinte erau spuse de <Jeul timpului, Saturn, care, într'un prolog-tablou, cu care se începuse representaţiunea, eră înfăţişat «cu cesornicul de nisip şi secera, în posiţie de sosire vestitore».
     Din partea din fund a teatrului se cobora asemenea şi «Astrea» ((Jeiţa Dreptăţii), «cu cornul îmbelşugăriî în mână, din care se revărsă tote fericirile asupra bine-voitorilor patrioţi români». Prin urmare, acesta întâia representaţiune românescă pe teatrul din Bucurescî a fost în 1819.
     Văcărescu a lucrat pentru teatru. A tradus Cesul de seră, dramă într'un act de Ko-tzebue, Hermiona şi Grădinarul orb din limba germană, Britanicus şi Regulus din cea francesă şi încuragiă cu ajutorul seu traducerea Avarului de Moliere. Tote în limba română negreşit. Până la morte el va fi un călduros sprijinitor şi un entusiast lucrător al teatrului nostru naţional.
     William Wilkinson, în lucrarea sa Tableau historique geographique et politique de la Moldavie et de la Valachie, traduit de Fanglais par Mons. de la Roquette. Paris 1824, p. 127, la acesta împrejurare vrea să facă alusiune—ceea ce confirmă şi maî mult părerea de maî sus -când spune că : «Anul trecut (1819) veni în Bucurescî o trupă de actori nemţi, carî, după câte-va representaţiunî, fiind îndemnaţi să remâe in acest oraş, înfiinţară un teatru în totă regula, în care, pe lângă opere nemţesc!, jucară şi comediî traduse in limba românescă». De sigur el face o confusiune acî, provenită din pricină că trupa luî Gherghy şi trupa elevilor români jucau pe aceeaşi scenă. El, neputend, orî nevoind să cerceteze cum steteaîi lucrurile, a notat în impresiunile sale de călătorie ce a vă$ut şi acesta putea să justifice spusele luî ast-fel fiind. Cu atât maî vîrtos stăruim a crede acesta, cu cât tot acolo adaogă: «Mulţimea din tote clasele fu ademenită de acesta nouă petrecere vre-o două, trei luni şi părea că găsesce plăcere într'însa, dar odată farmecul noutăţii dispărend, numai boeriî ceî mari şi Consulii străini sprijiniră acest teatru, ca loc de întîlnire maî mult decât pentru a se desfăta în plăcerile scenei». Cu alte cuvinte, îndată ce comediile traduse în românesce nu s'au maî jucat, publicul mărunt, mulţimea
     39
     TEATRUL LA ROMANI
     13
     Totuşi, în aceste împrejurări încălzite de dragostea de nem şi de dor de ţeră, Alexandru Vodă Suţu, care voia să remâe simpatic în ascuns Grecilor, dar să nu dea nicî Turcilor prilej de a-1 socoti unit cu dînşiî, pentru a pune o ore-care regulă, de nu chiar un Mii prea mareî libertăţi teatrale, sati pote pentru a tăia avîntul românesc întru acesta, alcătui prin pitacul domnesc din 8 Noembre 1819 o Eforie a teatrelor, în persona Marelui Spătar Iacovachi Rizo. Iată pitacul:
     «Noi, Alexandru N. Suţu Voevod, din mila luî Dumnezeu etc. etc. etc.
     «Prea cinstite şi prea de bun nem al Nostru boer şi Mare Spătar Iacovachi Rizo, al Nostru prea iubit! Aşezarea de teatre publice, după multele cercetări şi considerări politice, s'a constatat că e lucru forte folositor pentru naţie, căci teatrul isbutesce să înlăture faptele rele. Representarea dramelor s'a dovedit că este şcola bunelor năravuri, cu atât maî ageră şi puternică, cu cât are în vedere înlăturarea relelor şi triumful virtuţii, ară-tându-ne ce să alegem dintre viţiîi şi virtute. Comedia batjocoresce relele prin rîs: yXsodCsi ra xaxa Sia too ysXaTos 7} Ko»k«)5ia (1), iar tragedia aduce binele prin miraculos. Şcolarul uneî asemenea şcole nu numai aude, dar şi vede cu ochii seî aceea ce trebue să dică şi să facă şi în sfîrşit se convinge sati maî bine se silesce să mărturisescă că este maî cuviincios să cadă omul cu cinste, aşa ca să deplângă contemporanii şi urmaşii suferinţele luî sufle-tescî, decât să biruiască prin necinste şi să rîdă.
     «Ast-fel este Teatrus, când alegerea dramelor se face cu îngrijire. El împli-nesce în adever neajunsurile legii, care singură nu pote înlătura orî-ce făptuire rea, nicî pote singură face desăvîrşita educaţiunea omului. Când însă e reti făcută alegerea pieselor, ele aduc vătămare legilor, devin şcolă de rele năravuri şi de stricăciune, ele pângăresc năravurile cetăţenilor.
     «Aşa dar, fiind-că se pote întîmplâ ca să pătrundă vre-odată în teatrul din Bucuresci învăţături dăunătore, din lipsa unui efor care să privegheze şi să controleze alegerea pieselor, Noî, după datoria Nostră domnescă, avend bunăvoinţă, te numim pe D-ta prin acest pitac al Nostru şi poruncim să chemi înaintea D-tale pe epistatul german al melodramei, comediei şi al tragediei germane şi pe întreprindetorul asociaţiuniî grecescî dramatice şi, făcendu-le cunoscut înfiinţarea eforiei, să le vestescî că : orî-câte drame vor fi defăimătore religiei, statului şi moralei obşteî, acele vor fi oprite a
     care nu pricepea limba, nici musica străină, nu s'a maî dus la teatru, pe care boeriî «pricopsiţi» şi străinii îl frecventară şi aceia încă nu din dragostea arteî, ci aşa, ca să aibă prilej a se vede adunaţi la un loc. Eră deci maî mult un pretext musica, esenţialul fiind vorba, întîlnirile şi ocasiunea de a face toaletă orî amor, însoţite acestea de ritmul inspiraţiunilor luî Rossini, lui Mozart şi ale altor pe atunci cunoscuţi .compositorî. Semn al timpului î (1) Câştigat ridendo mores.
     14
     DIMÎTRÎE C. OLLĂNESCU
     se juca pe teatrul Bucurescilor şi pe la bâlciuri, iar cele-lalte tote sunt permise pentru folosirea şi petrecerea cetăţenilor.
     «Direcţiunile de teatre respective sunt datore a da la eforie cunoseinţăprealabilă de spectacolele ce au a da, ca să fie acestea controlate în timp util. Aşa să faci şi să fii sănătos. 1819 Noembre în 8 dile.» (1)
     domfesc.) Mare Logofet procitoh.
     Ast-fel întâia dregătorie însărcinată cu privegherea şi cu controlul teatrelor din Ţera-Românescă (2) fu întemeiată de un Domn Fanariot, printr'un pitac sc?*is în limba grecescă, şi încredinţată unuia dintre cei maî înfocaţi şi maî activî mădularî aî Eterieî.
     Nu e de mirare dar, ca încercările tinerilor români — vedite în urma acestui act -- de a ridica şi eî o scenă românescă alături de cea grecescă şi cea nemţescă, să nu fi putut ave sorţi de isbândă şi să fi fost dimpotrivă silnicite şi înăbuşite chiar de către acei carî pe atunci se socotiaîi a tot stăpânitoriî pămîntuluî nostru.
     Alexandru Vodă Suţu muri însă la 19 Ianuarie 1821 (3) şi la 26 Februarie eteriştiî şi zavergiiî, adunaţi la Ipsilanti în mănăstirea Galata de lângă Iaşi, în frunte cu stegul alb — pe care alături de Crucea albastră şi paserea Fenix renăscend din flăcări şi cenuşă, ste-teau scrise cuvintele: 5Ev took.) vtxa (cu acesta veî birui) şi 'E* ttjs xwvsok jioo ava^svcofiai (renasc din cenuşa mea),—-fac rugăciuni la biserica Trei-Erarchî şi pornesc în numer de vre-o 7500 spre Bucurescî. Zavera isbucnise şi cu dînsa anarchia, jaful, nelegiuirile şi groza aveau să se întindă de la un capet la cel-lalt al terilor române, până când Turcii, încredinţaţi că Grecii revoluţionari nu-î vor maî sluji cu credinţă, «încuviinţară să înapoiască domnia pământenilor, hotărînd pe Banul Grigorie Ghica Domn în Muntenia şi pe Logofetul Ioniţă Sturdza în Moldova». (4)
     Aceşti Domni blâncjî şi iubitori de ţeră avură prea multe răni de îngrijit, prea crunte suferinţe de alinat, ca să se îndeletnicescă şi cu sorta teatrului, în scurtul timp cât statură pe tron. Doar prin familiile marilor boerî şi în deosebi în familia luî Vodă Ghica frumosele tra-
     (1) Originalul e în grecesce. Acest preţios document mi-a fost dat de către mult amabilul şi iubitul meu coleg şi amic d-1 profesor şi senator V. A. Urechiă, căruia îi aduc aci mulţumirile cele maî câldurose.
     (2) Cum este Comitetul teatrelor de astădî.
     (3) Otrăvindu-i-se de Dr. Cristari fontâneua de la braţ.
     (4) A. D. Xenopol, Ist. Românilor, V, p. 509.
     41
     15
     diţiunî ale teatrului şi dragostea de a cultiva arta dramatică se vedeau la tote prilejurile ce adunau la un loc pe toţi aî nemului.
     Aşa, în sala cea mare a caselor pe carî Scarlat Ghica le trecuse fiului seu Nicolae — ginerele Domniţeî Nastasia Moruzi, — sală zugrăvită pe păreţî şi pe tavan cu toţî deiî Olimpuluî, la $ile marî şi la aniversări, înfocatul Arislia, care după zaveră intrase ca institutor al copiilor, cu câte-va perdele de la ferestre, cu cercefurî înădite unele de altele, cu costume croite din rochii lepădate, punea în scenă câte-o bucată de teatru în limba grecescă : pe O rest, pe Fiii luî Brutus, sau vre-o idilă de Florian. Smărăndiţa Ghica se deosebise atât de mult în rolul Clitemnestreî, în cât aşa îî rămăsese numele. Aristia avea tot-deauna rolurile cele marî: Agamemnon, Cesar, Oedip; rolurile maî mici erau ale luî Eugenie Predescu, ale luî Manole Angelescu, al d-şorelor Iosefina şi Cecilia Raymonti sati ale copiilor casei. D-na Eufrosina Bogdan eră o încântătore Estelă, când n'o podidiâ plânsul în scenă.; frate-seîî Scarlat Ghica — fostul procuror-general la Curtea de Casaţiune — eră tot-deauna un mediocru Nemorin, iar Colonelul Iancu Ghica, îmbrăcat numai cu aripi şi cu tolba cu săgeţi, gândiaî că era chiar fiul cel iubit al Afroditeî
     Acolo Iancu Văcărescu a căutat să pue limba românescă pe scenă, a încercat să joce pe Britamicus şi pe Sgărcitul luî Moliere, dar surghiunurile, răsboiul, Muscalii, aii amânat lucrul, până când Câm-pinenu înfiinţa «Societatea filarmonică». (1)
     Până atunci însă steua teatrului va apune pe pămîntul românesc şi de-abiâ la 1828 se va ivi cu sfială, până ce resmeriţa şi pote ciuma o vor alunga iar de la noi.
     Se scie într'adever că o trupă nemţescă veni, puţin după intrarea Muscalilor, să dea representaţiuni de drame şi de opere în Bucurescî, sub direcţiunea luî Eduard Kraiwig. (2) Efor al teatrelor (numit de Ruşî) se afla atunci Aga Const Cantacuzino (părintele Domnului Gr. C. Cantacuzino, fost Director-general al teatrelor). El fu primul efor român al acestei instituţiunî de la înfinţarea eî de către Alexandru Vodă Suţu.
     Şe pare că tenorul de pe atunci, Kohler (musicant distins şi com-positor), fu, după închiderea teatrului din causa răsboiuluî, trimis cu
     (1) Ion Ghica, Scrisori, ed. 1887, p. 44.
     (2) Ţin informarea acesta de la tatăl meii, care-mi spunea că a asistat, în vîrstă de 12-13 ani, la o piesă nemţescă în teatrul lui Kraiwig, fără să-şî aducă aminte în ce loc anume juca ; sciâ numai că nu eră într'o casă de zid. Acelaşi lucru mi Ta spus şi Ion Ghica şi C. Bâlcescu.
     16
     MMITRIE C. 6LLĂNESCU
     42
     înalte recomandaţiunî la Opera din Petersburg, unde cântă până la 1834, când îl vedem iar la noî în trupa luî Th. Muller.
     Tot pe atuncî era în orchestră şi faimosul flautist Iosef Gebauer care s'a stabilit în ţeră şi a lăsat copiî şi nepoţî, a(Jî încă în vieţă. (1)
     Despre numeral şi caracterul artistic al bucăţilor jucate de trupa luî Kreiwig, n'ara putut găsi nicî o notiţă nicăerî.
     Românii aii moştenit de la strămoşiî lor datina de a se uni într'ascuns pentru a luptă împotriva nevoeî. Din împreuna lucrare a câtor-va buni cetăţeni aii eşit adese multe şi marî folose pentru obştea nemuluî.
     Aşa, în vremea zaverei, boeriî fugiţi la Braşov (2) înjghebară c societate, care, pe lângă tainicele eî aşezărî politice, avea de scop făţiş cultivarea limbeî, prin «scrieri şi traduceri de cărţî trebuinciose înve-ţăturiî şi întocmirea unui dicţionar român». După restatornicirea domniei pămîntene, soţii, înturnându-se acasă, căutară să pună în lucrare cele jurate, clar din nepriceperea unora, din nedibăcia altora sati clin stingherela împrejurărilor, nu se făcii aprope nimic, în cât la 1827 se alcătui o nouă societate cu un program cuprins în VIII puncte dintre carî, pe lângă cele privitore la organisarea politică, la şcole, la înfiinţare de $i&re, erau doue (al Vl-lea şi al VH-lea) anume pentru: încurajarea şi tipărirea ele traducţiunî în limba patrieî şi formarea unuî Teatru Naţional».
     Pentru a nu întîmpinâ pedicî întru răspândirea acestor principii pe cale legală, ea luă numele de Societate literară şi avu de mădular! pe maî toţi boeriî pământeni, printre carî se aflaţi şi ceî trei fraţi (3) aî Domnitorului Gr. Ghica.
     Adunările se făceau în casele luî Const. Golescu (4), în carî se formă un fel de Casino. Acolo se cetiaîi scrierile soţilor şi se discutau Gestiunile politice orî sociale de interes public. Intâiele lucrări cetite fură: Gramatica luî Eliade, tipărită la Sibiiti în 1828, şi Gramatica luî Gh. Golescu, care va fi tipărită la 1840 în tipografia lui Eliade. Se maî cetiră traducerile din Lamartine: Disperarea, Providenţa către om, Lacid, Ruga de seră şi Arta poetică a luî Boileau. In sînul acestei societăţi
     (1) Frantz Hochmann, Scrisore către Ed. Wachmann.
     (2) Nic. Văcărescu, Gr. Bălenu, Const. Câmpinenu, Em. Bălenu, Em. Florescu, Const. Golescu, Ioan Câmpinenu, Hilarion Episcopul Argeşului, R. Voinescu şi Gianni.
     (3) Michalache, Alexandru şi Constantin.
     (4) Palatul Regal de astăzi.
     43
     1?
     începu să se desluşescă părerile asupra celor de trebuinţă poporului şi se dete o învederare despre putinţa de a exprima orî-ce idei şi orî-ce simţiri în limba română. Era negreşit o mişcare generosă, menită a aduce în mersul trebilor publice şi private o netăgăduită îmbunătăţire.
     Dar la 1828 Domnitorul este alungat din scaun şi Ruşii, purtători de răsboiti împotriva Turcilor, ieaii ocârmuirea ţăriî.
     Iar nesiguranţă,' iar nelinişte, iar prigoniri!...
     Cu mâna blândă şi cu vorba dulce la început, eî pun picior temeinic pe pămîntul nostru şi fac pregătire a-1 stăpâni — după vrerea şi de prinderea lor — cât maî îndelungată vreme.
     Totuşi, dacă din cele lacăte se îndatorase (psa «Societate literară», multe nu putuse lua fiinţă, rămânend—câte-va maî de căpetenie -din pricina atâtor greutăţi numaî scrise pe hârtie, unul, şi anume «înfiinţarea de <Jîare în limba română», luă o grabnică şi neaşteptată îndeplinire. Ruşii aveau nevoe de a publică scirile de pe câmpul răsbo-iiiluî în provinciile ocupate, iar Eliade, găsind prilejul bun, cerii şi căpfită (1) voia de a scote «Curierul Românesc».
     Deşi rostul întocmirilor politice rămânea acum în sema noilor «câr-muitorî», înfăptuirea celor priinciose cultureî publice câştiga puţin câte puţin nouă puterî: şcolele vor fi reorganisate şi îmbunătăţite, tiparul (2) putea să ajute răspândirea cărţilor folositore şi ideile găsiaii mijloc de a pătrunde pretutindenea prin canalul unui 4iar. Libertatea de a grăi şi a lucra eră, fără tăgadă, aspru ţermurită, dar şi luptătorii erau puţini şi nu toţi îndestul de pregătiţi, nicî tot-deauna de-sinteresaţî.
     (1) Prin mijlocirea şi sprijinul luî Const. Golescu, care, împreună cu Eliade, se legase din tomna anuluî 1827 (pe când din causa ciumei se aflau la Golescî) cu ju-rămînt la altarul bisericeî de a propagă şi a împlini cele cuprinse în articolele constitutive ale Societăţii literare, fondată de boerî în acel an la Bucurescî. Ca să dea acestora un început de înfăptuire, Golescu întemeia o şcolă pe moşia sa şi un internat pentru crescerea băeţilor din cele treî judeţe dimprejur: Argeş, Muscel şi Dîmboviţa. Şcola fu pusă sub direcţiunea luî Aaron Florian, adus anume din Buda şi pe care Eliade îl înveţă metoda lancasteriană.
     Cu prilejul examenelor şcoleî din Golescî, Aaron Florian întocmi între altele şi un mic spectacol teatral, în care elevii (cei maî mulţi feciori de boerî şi de negustori) jucară scene din tragedia Regulus, tradusă în versuri de Ioan Văcărescu. Se (Jice chiar că o copilă, în vîrstă de 8 ani, a luî Gr. Leurdenu din Pitescî, declamă cu atâta foc, în cât «ochii tuturora se umplură de lacrimi de bucurie pentru o aşa de pătrun<Jetore şi binecuvîntată ispravă din partea unui fraged copil . (Issachar, p. 78; —«Curierul românesc», Sept. 1830.)
     (2) Eliade cumperase tipografia Stolnicului Clincenu şi o pusese la disposiţiunea celor carî vroiau să lucreze în acesta direcţiune. (Issachar, p. 78.)
     2
     DIMITRIE C. OLLĂNESCU
     Cu tote acestea «Curierul Românesc» nu încetă de a da îndemn celor bine înzestraţi, ca «să tragă rodnică şi adîncă brazdă în ogorul artelor şi al literatureî». El însuşi le înlesni ocasiunea, scoţând odată pe lună foia «Adaos litteral», care cuprindea lucrări literare şi didactice de tot felul. (1) O mişcare plină de spornice meniri ţinea minţile deştepte şi încăldiâ inimile tuturora. Se simţiâ că lumea nostră se trezise din amorţela trecutului şi-şî luă îndrumare către lumină şi către adevăr. Sufletele aveau nevoe de înălţătore îndemnuri, faptele de mân-tuitore exemple!...
     La Sf. Sava, Aristia, însufleţit cum eră de focul sacru al artei, ţinea deosebite prelegeri asupra literatureî eroice şi dramatice, întrebuinţând dibăcia sa de bun cetitor şi de interpret al frumuseţilor poetice, pentru a le face să străbată şi în sufletul elevilor săî. Eliade, traducătorul luî Lord Byron şi al luî Lamartine, simţiâ crescând din ce în ce maî mult împrejuru-î numărul celor ademeniţî de versurile sale puternice şi înflăcărate şi nu zădărnicia maî cu semă nicî un prilej de a sădi tot maî vie în inima tinerimii dragostea despre cele înalte şi frumose.
     Aşa, profitând de sprijinul şi frăţesca ospitalitate ce dedea Iancu Câmpinenu celor carî, împreună cu dînsul, lucrau la redeşteptarea consciinţeî naţionale, eî, orî de câte-orî aveau să cetescă vre-o lucrare, nu lipsiau să cheme şi câţî-va şcolari dintre ceî maî cu tragere de inimă ori maî cu băgare de semă la lecţiunile de declamaţiune poetică ale dascălului lor. Cu încetul se formă ast-fel un cerc de ascultători obicinuiţi, carî, une-orî, luau chiar parte la cetirea sati la recitarea unor bucăţi alese înadins.
     La început se alcătuiră—drept petrecere—chiar micî spectacole, la carî acei şcolari—sub povăţuirea luî Aristia—-jucau câte o scenă orî câte un act din dramele şi comediile repertoriuluî clasic.
     Acolo, C. A. Rosetti—cel maî talentat dintre dînşiî,—în vîrstă «de 16—17 anî», eră, după propria-î mărturisire (2), «unul dintre primii actori aî teatrului născând, ce se exersau atunci pentru întâia re-presentaţiune, şi luî îî sunt dator, (pce el, cele dintâi cuvinte de amor, de onore, de patriotism, ce buzele îmî rostiră pentru întâia oră.
     «El mă învaţă pentru întâia oră a nu mă închină la omeni :
     «Cine? Eti să-mi plec capul la farmece, la minuni? «Să tămâiu unui fanatic, să cred ale lui minciuni?!...
     (1) Issachar, p. 79.
     (2) Foiţa dramatică a «Românuluî» din 19 Novembre 1857.
     1
     j
     45
     TEATRUL LA ROMÂNI
     19
     «El me făcii a <}ice pentru totă vieţa mea:
     «Nu, de-a deilor dreptate Zopir fie pedepsit, «Dacă libera mea mână şi curată vei vede «A linguşi viclenia şi tâlhari a mângâia...
     «Lui îî sunt dator cele dintâi... A ! Dile frumose, visuri, năluciri, închipuiri fericite ale fragedei juneţi, ce v'aţî făcut voî ore ? Cetitorii «Românului» vor înţelege cu ce amor, cu câtă sete am alergat să ved, în vîrstnicia luî, pe acest tovarăş al juneţeî mele...»
     Acolo, Iancu Florescu (Generalul), premiant al clasei de matematici şi de limba francesă, juca rolul Palmireî (1), Const. Ollănescu pe al luî Seid şi însuşî Aristia pe al luî Mahomet din tragedia Fanatismul, tradusă în versurî de I. Eliade.
     Lucrurile luaţi ast-fel proporţiunî vrednice de mesurî maî hotărî-tore. Cea dintâiu fu închinarea unei sale deosebite, în care, după eşirea din clasă, băeţiî puteau să se exerseze ca într'un adeverat teatru ; căcî eî, înveţându-şî rolurile pe acasă, fără supraveghierea şi îndreptările unui dascăl, se obicînuiati cu greşeli de carî cu greti se puteau desbără.
     Li se făcură apoi hlamide de pânză şi recuisite de hârtie poleită pentru diferite piese, iar Aristia îî înveţâ cum să umble, cum să-şî ţie trupul şi manile, cum să declame şi să-şî schimbe glasul după împrejurări. Eliade făcea adesea pe suflorul, dar nu simţiâ greul când vorbiâ fle-care în deosebi, căcî îşî sciati bine părţile de rost, ci numai când eraţi maî mulţi la olaltă, fiind-că sati unul luă vorba din gura altuia, sati nu prindea la vreme replica. (2)
     In aceste condiţiunî se aflaţi de un an, când Eliade publică în No. 2 al «Curieruluî Românesc» din 1832, cele următore, cu privire la unul dintre şcolarii Colegiului Sf. Sava: «Un copil fără părinţi şi lipsit de
     (1) Generalul Florescu, distins elev şi bursier al Statului în colegiul Sf. Sava, îşî amintiâ adesea de epoca acesta şi recita chiar unele versurî din rolul Palmireî.
     (2) Aceste amănunte le ţin de la tatăl meu, Const. Ollănescu, care fu un zelos elev al şeoleî filarmonice şi, înzestrat cum eră de o excelentă memorie, povestiâ cu cele mai mici amănunte împrejurările la carî luase o parte atât de activă.
     Sala închiriată fu a Pitarului Andronache (de pe lângă Sărindar), unde se jucă şi teatru. Scena n'aveâ perdea, iar culisele eraîi de şipcî cu mucava şi cu hărtie vopsită pe o parte cu copaci şi pe alta cu stâlpi orî păreţi de case. In sală erau scaune trimise de pe la casele boerescî, pe carî şedeau stăpânii lor; ceî carî n'aveau scaune şedeau în piciore sau se aşezau grecesce pe scânduri.
     Vecji şi scrisorea luî I. Curius din Pagini pentru Istoria teatrului de Ştefan Vel-lescu, în «Revista Literară», No. 27, din 20 Octobre 1897.
     20 DIMITRIE C. OLLĂNESCU 46
     orî-ce ajutor, până şi de pânea cu care trebuia să-şî adormă fomea, arţlend însă de rîvna înv Staturii», negăsind nicî slujbă, nicî milă de nicăerî pentru a se hrăni şi a învăţă, ajunsese să se facă paznic de nopte, de ceî carî strigă pe la răspântii: cine-i acolo ? pentru ca cu simbria ce i se dedea să potă trăi şi învăţa maî departe. Drept aceea, pentru a veni în ajutorul acestuia şi al şcolarilor sărmani, declară că a luat hotărîrea de a se sui pe scenă împreună cu familia sa şi cu alţi prieteni şi a parastisi pe teatru m limba românescă, de doue ori pe lună. Cu acelaşi prilej el face şi următorea încunosciin-ţare : Acum se gătesce o tragedie în versurî, forte cunoscută şi intitulată Fanatismul, unde, fiind lipsă de o personă care să facă pe Zeid, se dă de scire că cine se simte a pute face acest rol să se arate la redacţiune. Dacă acesta personă va fi întrebuinţată, va primi pentru a sa ostenelă un dar de 300 lei, iar dacă nu va ave trebuinţă de ajutor, atunci se va împărtăşi dimpreună cu întrega societate de acea răsplătire ale căreia laude cresc în cer.*
     Şi parastisi într'adevăr pe teatru, cu prietenii şi elevii săi, dând Ce sul de seră, dramă într'un act de Kotzebue, tradusă în românesce de Marele Logofăt I. Văcărescu, şi scene din Amfitrion şi din Avarul lui Moliere, tot în românesce; iar în franţusesce Zaira luî Voltaire şi în elinesce lunius Brutus şi Or este de Alfieri.
     Spun contemporanii că C. A. Rosetti ar fi jucat cu atâta putere şi cu o atât de firescă cruzime rolul tiranului Egist, în cât a spăimântat pe public şi pe chiar profesorul său Aristia. (1) Cu temperamentul său entusiast şi pasionat pentru orî-ce avînt înălţător de inimi şi de minţi, era lucru firesc să i se înflăcăreze ast-fel simţirea şi să misce până în adînc sufletele tuturora cu o atât de stăpânitore creaţiune.
     Vîlva fu mare şi însufleţirea obştescă nu maî puţin însemnată.
     După ciumă, după răsboiu şi după plecarea trupei lui Kraiwig, lumea, lipsită atâta vreme de spectacole, eră bucurosă de acesta mişcare teatrală, fie chiar şi de două ori pe lună, după cum anunţase Eliade. Şcolariî sărmani clin Sf. Sava (2) avură cu prisosinţă mijloce de traiu,
     (1) N. Philimon, op. cit, II, p. 179.
     (2) Din pricina răsboiuluî şi a ciumei, şcola Sf. Sava fusese închisă de Ruşi la 1828 şi nu se deschise decât la 21 Iulie 1830 — provisoriu în Hanul Şerban Vodă, (de alt-fel Şerban Vodă Cantacuzino este şi adevăratul întemeiător al acestei şcole românescî), — până ce localul Sf. Sava, ocupat de soldaţi şi de spital, să fie reparat. Definitiva strămutare se făcu în Decembre 1831, director fiind Archimand. Efrosin Poteca, profesor de istorie şi filosofic (V. A. Urechiă, Ist. scalelor, I, p. 134 şi urm.)
     Socot că d-1 A. D. Xenopol face o confusiune în Ist. Românilor, VI, p. 148,
     21
     iar boeriî, ademeniţi de binevoitorele aparenţe ale Ruşilor, undiră chiar speranţa de a pute clădi un teatru. Se înjghebă o comisiune de boerî, în care Logof. Const. Cantacuzino avea însărcinarea de a căpăta învoirea Guvernului, iar Baronul Meytani de a fi cassierul şi privighetorul zidirii viitorului teatru. Se făcură liste de subscripţiune, dar fie înrîurirî ascunse, fie neîncredere în starea lăuntrică, fie alte pricinî, sumele promise nu fură îndestulătore, aşa că se părăsi idea clădirii şi se chibzuî cum să se repare sala cea arsă de la Cişmeua roşie. (1)
     Cu tote aceste, încercarea de a se maî da representaţiunî în românesce întîmpinâ tot mai multe greutăţi. Se simţiâ că lucrul nu făcea plăcere guvernului rusesc. Faptul îndrăsneţ că se jucase şi se proiectă să se maî joce bucăţi traduse de Ioan Văcărescu — exilat de Kisseleff pentru protestarea făcută în Obştesca Adunare împotriva numirii Rusului Minciaki ca Preşedinte al comisiuniî pentru întocmirea Regulamentului Organic (2)—indispuse cu totul pe «Exelenţia Sa deplin împuternicitul împărătesc» în privirea slabelor şi nevinovatelor silinţe de a reînvia teatrul naţional. Se temea ca nu cum-va scena română să nu fie prefăcută în tribună publică, de pe care — sub formă teatrală — să se trâmbiţeze şi să se răspândescă în public «unele idei înaintate, sprijinind libertatea şi democraţia, de către urmaşii cărvunarilor de la 1821» (3), căcî, numaî aflând că Ioan Văcărescu îşî scria versurile cu litere latine, Kisseleff, care-1 numiâ în batjocoră poetul (în loc de nebunul), se grăbi a-1 califică de «emisar al catolicismului». (4) N'ar fi fost de sigur princios intereselor puternicei împăraţii—care pe faţă se arăta doritore de progres şi de lumină pentru noi, pe când în realitate semăna zîzania şi neînţelegerile, pentru a-şî asigură cât maî îndelungă stăpânire în ţeră—n'ar fi fost o bună chibzuială de a deschide capul şi a înflăcăra tocmaî ea inima Românului, prin pildele şi adevărurile ce ar fi învăţat de la teatru, de la teatrul deschis ori-când şi orî-cuî, la care ceî mulţi şi ceî lesne crecjătorî ar fi avut slobodă intrare, ca la şcolă orî la biserică!
     când cjice că Marele Ban Gh. Filipescu adusese la 1829 pe Francesul Vaillant să reorganiseze Colegiul Sf. Sava, pe care apoi, visitându-1, Kisseleff remase mirat de regula şi metoda organisăriî, căcî Vaillant n'a fost decât director al unuî internat — funcţionând pe lângă Sf. Sava — în care se primiaîî solvenţi şi bursieri, post în care fu înlocuit la 1833 de profesorul G. Pop.
     (1) Tradiţiune verbală: ;C. Bălcescu, C Ollănescu, Ion Ghica.
     (2) A D. Xenopol, Ist. Românilor, VI, p. 98; - Issachar, p. 62.
     (3) Op cit., ibidem.
     (4) Issachar, ibidem.
     22
     48
     Drept aceea guvernul nu dete ajutorul făgăduit la început, cea maî mare parte a publicului făcu greutăţi să plăteseă înainte abonamentul propus, a 19 galbeni olandezi de scaun pentru şese luni, iar luî Aristia i se dete să înţelegă că : «n'ar fi nimerit să răpescă şcolarilor cesurile trebuinciose învăţăturii şi, ca dascăl al stăpânirii, ar face maî bine să-şî caute de trebă». (1)
     Şi doar Muscalii, de la Ecaterina-cea-Mare şi prin desele lor atingerî cu Francesiî, iubiaii teatrul, ba chiar socotiau că nu este mijloc maî nimerit de influenţă — firesce lor favorabilă — asupra societăţii nostre decât teatrul... de comediî franţusescî, de operă şi de balet! Teatrul naţional, ca noii şi nesigur element de cultură, li se părea însă primejdios; de aceea încă mult timp avu el să sufere din pricina fră-mîntărilor de tot felul, fiind ast-fel privit ca unul dintre aşezămintele ore-cum politice ale ţării.
     Iată pentru ce şi debuta în curînd o trupă de operă nemţescă sub direcţiunea luî Theodore Miiller, în noua sală de teatru pe care bucătarul italian Ieronim Momolo o clădi la 1833 pe locul Logofătului Ior-dache Slătinenu. (2)
     (1) Aceste amănunte le ţin de la tatăl meu, care cu părere de reu se vedu lipsit — cu de-a sila — de cea mai plăcută şi instructivă petrecere, precum spunea.
     (2) Sala teatrului clădită de Ieronim Momolo, pe locul unde fusese Diorama la 1812 (la intersecţiunea stradelor Academiei şi Nouă, de adi) pe locul luî Iordache Slătinenu (care la 1797 tradusese din grecesce în românesce, întâia piesă de teatru, editată în Sibiiu, tiparul luî Martin Hochmeister, numită Achileos la Skiro), eră din zid de paiantă cu moloz şi căptuşit pe din afară şi pe dinăuntru cu scânduri. Sala, maî mult lungă decât largă, josă în tavan, avea un rînd de loji, despărţite între ele cu un stâlp de lemn, pe care eră aşezată o lampă, 15 rîndurî de bănci de lemn învelite cu chembricâ formând cele trei staluri, o galerie în fund pe şepte trepte cu laviţe gole de lemn. Lângă scenă o lojă domnescă forte mică, peste drum trei canapele pentru Curte.
     Iluminaţiunea se făcea cu lămpi cu uleiîî de rapiţă şi luminări de seu ; în loja domnescă, făcută la 1834, ardeau luminări de ceră albă.
     Tot mobilierul saleî, cum şi decorurile scenei, erau proprietatea directorului Miiller, care, neavend fonduri, le făcuse parte prin subscripţiunî de abonament, parte pe credit, parte din ajutorul ce-î deteră Ruşii şi guvernul românesc. In loji boeriî trimiteau mobilele de-acasă: covore, scaune, oglindi, aşa că eră mare deosebire între ele şi restul saleî. In orchestră erau 36 de locuri pentru musicanţî. Candelabru în mijlocul saleî nu există, mai târdiu se aninară cate-vă lămpi, căcî eră prea întuneric. Intre staluri, pe la uşile laterale de sub loji, eraîi locuri de stat în piciore, pe carî le ocupau elevii şcoleî filarmonice saîi ceî de la Sf. Sava. Scena eră destul de mare, dar eră săracă de decoruri şi forte primitiv făcută.
     Actorii se îmbrăcaţi în trei camere şi actriţele în doue camere, împreună. Alături de sala de spectacol eră o odaie mare, care serviâ de bufet.
     49
     TEATRUL LA ROMÂNI
     23
     Personalul acestei trupe — care a remas mulţi anî la noî — era cât se pote de numeros şi de bine ales.
     Artiştii bărbaţi erau: Conţi, Dannhorn, Herz, Kohler, Kopf, Krebs, Lange, Pollak, Ranftl, Spiegel, Weinpolter şi Zimmermann. Artistele: d-na Bauscher, d-rele Crsnitz, Gindl, Lange, Messengrnber, Rielănder, d-na Ranftl, d-rele Frisa, Win/cler, d-na Zimmermann şi d-ra Zeloni.
     Orchestra, compusă din 17 instrumentişti, printre carî violonistul Frantz Hochmann (care a făcut parte din orchestra Teatrului Naţional până la 1870) şi Handa, flautistul Sellner fiul, clarinetistul Ferlendis (care a remas în Bucurescî şi al cărui fiii, vreme îndelungată prima violină la teatru, trăesce încă), iar şef al orchestrei Ioan Waehmann, compositor şi violonist de merit, care a remas la noî şi a luat o parte rodnică la desvoltarea musiceî în societatea şi şcolele nostre. El a fost director de teatru, capelmaistru şi profesor al Conservatoriuluî de
     In ganguri erau puse, pentru încăldit, la câte patru loji, o sobă de fer, iar în celelalte părţi sobe marî de fer prin colţuri şi sobe de zid.
     Feciorii aşteptau cu hainele stăpânilor pe la uşi, în intrare, în bufet (între acte), orî prin trăsurile înşirate pe trei rîndurî în curtea din fund a Slătinenuluî. Acest teatru, numit maî târdiu teatrul vechiu sau teatrul cel mic a servit până la 1853, când s'a inaugurat — sub domnia lui Vodă Ştirbei — actualul local al Teatrului Naţional. Peste dărâmăturile teatrului vechiu s'a construit actuala strada Nouă. (Tradiţiune verbală C. Ollănescu, I. Ghica, Bălcescuy— Curierul Românesc», No. 34, din Octobre 1873;—«Cantor de avis», 1839.)
     Momolo, care ţinea boltă de birt, cofetărie şi beuturî de tot felul, în acelaşi local unde se află adî Capsa, se deosibiâ prin mâncări italo-orientale şi chiar franţuzescî. Aşa curcanul umplut, numit curcan ţintirom (gentilhomme), baclavalele, îngheţatele şi tote soiurile de reciturî erau vestite la dînsul. Pe la 1839 a clădit de-asupra boitei sale o mare sală pentru club, numită sala Momolo, orî sala Slătinenu (maî târziu), în care se dedeaîi balurile mascate ale nobilimii, dintre carî maî ales cele cu carî s'a deschis sala Marţi 3 Ianuarie şi Joi 5 Ianuarie, în cursul carnavalului 1839, au fost strălucite. Cele-lalte se dedeau în sala luî Conduri din faţa otelului Concordia, uliţa Nemţescă. El inaugura şi aşa numitele Piknik-bal. cu încăpere de la 14 Ianuarie acelaşi an* Avea pentru acesta de tovarăş pe un alt Italian Boreli, iar «sala şi-a decorat-o după cel maî frumos gust, a întocmit şi orchestră prea bună şi prea fru-mosă compusă de d-1 Wiest capelmaister şi 24 de bărbaţi vrednici din miliţia naţională, ce sunt şcolarii seî». Balul de la 3 Ianuarie a fost atât de nobil, cât se pote asemănă cu orî-care bal din oraşele luminate din Europa. («Cantor de avis», No. 44, 47, 49, 54 din 1839).
     In sala Slătinenu se făceau şi nunţi. Ea a servit maî încoce pentru întruniri electorale. Acolo s'a dat la 1870 faimosul banchet al coloniei germane Consulului general Radowitz, cu ocasiunea căruia a isbucnit un fel de rescolă, pricinuind căderea ministeriuluî Ion Ghica (Simion Michălescu, autor dramatic, fiind Prefect de poliţie), a pus un moment în cumpănă abdicarea Principelui Carol şi a adus pe conservatori, cu d-1 Lascar Catargiu în cap, la putere.
     24
     musică şi declamaţiune, al căruia cap astăcji o d-1 Eduard Waehmann, vrednicul urmaş al părintelui şeii. Orchestra eră completată, în ce priviâ trombonele, tobele şi timpanele, cu musica militară românescă, care se înfiinţase atunci.
     Repertoriul eră forte variat şi bogat, căcî într'un an, jucând de 15 orî pe lună, a dat cincl-cjecî de spectacole noue. Prima representa-ţiune fu în sera de 28 Decembre 1833, cu Dona Violanta.
     In stagiunea de la Decembre 1834 —Decembre 1835, a dat 60 de opere.
     Iată câto-va din cele maî însemnate: Robiri des bois, Muta di Politici, Fra-Diavolo, Zampa, La Dame blanche, Tancred, Cenerentola, Agnes Sorel, Sargines, Joseph et ses freres, Don Juan, Bărbier de Seriile, Othello, Les Braeonniers compusă de I. Waehmann, Montechi et Capuletti, Barbe-bleue, Corradin, Dona Diana, Straniera, Jean de Paris, Comte Ory, Armida, Semiramis, La Neige, La Fiancee, Les faux monnayeurs, Pre-aux-Clercs, Les Croises en Egypte, Ludovico, Robert-le-Diable, Le Mcfgon et le serrurier, Le porteur d'eau, Mărie şi altele şi altele.
     întâia composiţiune (les Braeonniers) a maestrului Ioan Waehmann fu cântată la 11 Martie 1834.
     La 31 Iulie, trupa dete Bărbierul din Sevila şi un prolog, Uimage du Prince, cu ocasiunea «fericitei sosirî a înălţimii Sale Prinţului Domnitor al Valachieî»; iar la 16 Octobre fu representaţiune de gală, Cântec naţional (probabil Imn) şi tot Bărbierul (în care d-ra Crsnitz, iar maî pe urmă d-na Zimmermann excelau în rolul Rosineî), în onorea instalării Prinţului Domnitor Alexandru D. Ghica pe tronul terii. (1)
     Dar Regulamentul Organic, alcătuit după instrucţiunile rusescî, trimis la Petersburg, modificat în puţine locuri şi votat de Adunările extraordinare întrunite într'adins, fusese întărit de Portă şi pus în lucrare la Iulie 1831 în Muntenia şi la Ianuarie 1832 în Moldova. (2) O eră nouă părea că începe acum pentru Principate, în carî pe afegerea Adunărilor obştescî se rezemă întregul aşezămînt al reformelor lăuntrice, cuprinse într'însul.
     Libertatea însă, şi maî ales libertatea de a lucră după cerinţele şi pentru propăşirea intereselor publice, eraîi cu atât maî aspru îngră-
     (1) Joseph Bauscher, Almanach du theâtre de Bucarest pour Fannee 1835.
     (2) Regulamentul Organic fu discutat şi modificat la Petersburg de o comisiune ad-hoc compusă din: Vornicul Miehail Sturdza pentru Moldova şi Logof. Alecu Villara pentru Muntenia, avend de secretar pe Aga Gh. Assaki, cum si funcţionarii ruşi Catacazi şi Minciaki sub preşedinta Ministrului Worontzoff-Daschkoff.
     51
     TEATRUL LA ROMÂNI
     25
     dite, cu cât Rusia stăruia pe sub ascuns la îndeplinirea numai a acelor puncte cari erau prielnice intereselor sale. Românii şi cele românescî, deşi sub paza aparentă a «Inalteî Puteri Protectore», erau în realitate jertfa dibacelor uneltiri carî ţintiau — prin aşa numita ocrotire a po-p6relor creştine — la preponderanţa eî exclusivă în afacerile politice ale» Orientului Europei.
     Atunci, din noii, ceî cu iubire de ţeră şi cu durere de inimă pentru binele obşteî se apropiară şi-şî deteră mâna, jurând a urma maî departe îndeplinirea neisbânditelor încercări: de a da in doue rîndurî (1) vieţd şi îndreptare nouă nemului.
     De-ocamdată, Ioan Câmpineanu şi Ioan Eliade întemeiară la Octo-bre 1833 o «Societate Filarmonică», cu scop de a lucră pe faţă pentru «cultura limbii românescî şi înaintarea literatureî, întinderea mujicei vocale şi instrumentale în Principat, şi spre acesta formarea unui Teatru Naţional».
     Dacă Eliade este, cu drept cuvînt, apostolul reînvierii nostre literare, dacă prin mijlocirea luî Aristia aii tresărit cele dintâi simţiri artistice la noî, Oâmpinenu, boer mare, adăpat la isvorul celui mai curat patriotism, deprins din sînul familiei a preţui libertatea în vrednicia omenescă, iubitor al artelor şi al literatureî, fu nu numai sprijinitorul generos, dar şi luptătorul pururea neobosit pentru existenţa şi propăşirea acestei nobile întreprinderi. El, dacă s'a pus în capul «Societăţii Filarmonice» şi a înfiinţat şcola în care s'au format atâţî artişti dramatici români şi a devenit fondatorul teatrului, a fost că vedea într'acest ram al culturii publice ceva maî mult decât o şcolă de năravuri: un mijloc de a da românismului un avînt şi de a deşteptă în popor simţul naţional. (2)
     O asemenea faptă, cuprin^etore de atâtea însuşiri, avea nevoe să fie înţelesă cel puţin de ceî maî răsăriţi şi ajutată de totă lumea, oa să p6tă merge înainte. Cei tineri, cei entusiaştî şi încercaţii patrioţi o îmbrăţişară numai decât cu o căldurosă rîvnă, cel-lalţi — sfioşii, şovăitorii şi străinii — o luară în semă după ce-şî arătă vrednicia, precum se şi grăbiră a o nimici, simţind că le pote fi superătore!
     In casa luî Câmpinenu — în care se adunau de obiceiu toţi omenii distinşi şi talentaţi de pe atunci — se făceau întrunirile membrilor societăţii, peste o sută la numer (3), şi acolo se discutau mesurile de
     (1) Cele din 1821 şi 1827. Ve<Jî şi Ist. Românilor de A. D. Xenopol, VI, pp. 253 şi 254.
     (2) Ion Ghica, Scrisori, ed. 1887, p 632.
     (3) Issachar, p. 62.
     26
     52
     luat în privinţa întemeeriî maî înainte de tote a unei şcole de musica şi de declamaţiune, în care să-şî potă primi educaţiunea artistică elevii şi elevele destinate teatrului. Rîvna tuturor eră atât de mare, în cât îî făcea să credă că tote-s putinciose şi le Insufla cele maî temeinice hotărirî, nefăcend vre-o deosebire între ceî carî puneau mâna şi umărul la lucru şi ceî ce aveaii să tragă xolos din săvîrşita lucrare. Din tote părţile veniati încuragiărî şi promisiunî, eleviî ceî maî silitori din Colegiul Sf. Sava se socotiaii mîndri a fi părtaşî la ridicarea primeî scene române, tineriî cu dragoste de teatru îşî părăsiau ocupaţiunile şi veniaîi să se aşeze pe băncile şcoleî filarmonice, profesoriî îşî jertfiau timpul şi interesele spre a se devota nouluî aşezămînt şi toţî într'un avînt de vrednică însufleţire se legau să nu-şî pregete nimic, pentru a isbuti cât maî bine şi cât maî curînd.
     Drept aceea Câmpinenu ca supraveghetor şi Eliade ca director al acesteî şcole îndreptară următorea jalbă:
     «Către cinstita Eforie a scotelor.
     «Povăţuiţi de înştiinţarea cinstitei Logofeţii a celor bisericescî, publicată prin Buletinul Oficial de sub No. 50, din 2 Noembre anul 1833, jos însemnaţii au cinste a aduce la cunoscinţa cinst. Eforii că şcola de musică vocală, de declamaţie şi de literatură, întocmită după învoirea, dorinţa şi ajutorul a maî multe obraze, are a se deschide la 20 ale acesteî luni. Spre sciinţa cinst. Eforii de scopul învăţăturilor acesteî şcoli, de profesoriî eî şi de şirul învăţăturilor, jos însemnaţii alăturăm aicea foia «Curierului Românesc» de sub No. 711 din 834 Ianuarie 7.
     (iscăliţi) «Câmpinenu, I. Eliade.
     «1834 Ian. 19, Bucurescî, No. 1.»
     Acesta cerere era neapărat trebuinciosă, în faţa art. 364 al Regulamentului Organic, care în § al 3-lea glăsuiâ ast-fel :
     «Tote şcolele particulare, ce sunt acuma întocmite şi oe se vor maî întocmi de acum înainte, să fie cunoscute stăpânirii, şi ea va ave băgare de semă asupra sistemei învăţăturilor, ce se cuvine a se ţine în fieşî-care şcolă, prin mijlocirea Eforiei şcolelor.»
     Pe acest temeiii Logofeţia celor bisericescî (de care atârnau şcolele) făcuse pomenita «înştiinţare», căcî fără comunicarea staturilor, pentru orînduiala ce are a se urma la învăţătură şi pentru temeiurile ce aii întru tote a se păzi şi a programei de împărţirea clasurilor, pentru osebite învăţături» — nimeni nu era volnic de a deschide şi a ţine o şcolă privată.
     Tote acestea sunt pe larg desfăşurate în articolul de maî jos, al
     53
     27
     «Curierului Românesc», care cuprinde atât profesiunea de credinţă, cât şi programul studiilor şi temeiul întocmirilor Societăţii.
     Un lucru, ce răsare însă neîndoios din cele scrise şi făptuite cu acest prilej, este însemnătatea deosebită ce se dedea teatrului ca element de cultură naţională. De alt-fel, fle-care pas al celor de atunci întru acesta, pe lângă dovada patriotismului şi energiei lor, ne dă nouă celor de astăcpi atâtea pilde bune de urmat şi atâtea învăţăminte, că avem o datorie de a le cunosce — pentru a le preţui pe tote şi a le urmă, dacă se pote.
     Iată (Jisul articol scris de Eliade, care este şi cel dintâiîi act dat în cunoscinţa publicului despre «Societatea filarmonică» :
     «Cea mai mare parte din boerî şi alţi cetăţeni pătrunşi de adevărul cel dovedit de atâtea vecurî, că teatrul însoţit cu învăţătură publică este cel mal de-adreptul şi sigur mijloc de a dărăpănă obiceiurile cele urîte şi a formă gustul unei naţii, toţi într'o pornire şi într'un cuget prin tote clasele 'atr început a-şî arăta dorinţa cea mare, a se chibzuî mijlocele spre a pute cu vreme a se dobândi un teatru naţional. Aşa s'a găsit cu cale a se formă o tovărăşie sau Societate Filarmonică, ale căreia mădulare fiesce-care va contribui câte un ce pe an, spre a se întocmi o şcolă de literatură, declamaţie şi musica vocală, şi scopul acesteî şcoli să fie a pregăti tineri, prin care, pe de o parte, să putem ave un teatru şi, de alta, să se introducă şi să se întindă în Principat musica vocală. Amatori s'aii aflat îndestuî spre a se numi soţi şi, prin a lor dărnicie plină de rîvnă, s'a şi adunat o sumă de bani cu care să se potă acoperi tote cheltuelile spre acesta. Numele amatorilor şi sumele ce aii dat se vor face cunoscut în vre-una din foile viitore.
     «Cu banii adunaţi se va închiria o casă pentru şcola sus pomenită, se vor plăti profesoriî trebuincioşî, se vor pune în pension spre învăţătură un număr de cinci fete de-ocamdată, cu tote cele trebuinciose, hrană şi îmbrăcăminte, se vor întîmpinâ trebuinciosele şcoleî, ş. c. 1.
     «D-1 Eliad va fi directorul acesteî şcoli şi cassierul societăţii şi la vreme va da socotelă înaintea soţilor atât despre a sa direcţiune, cât şi despre întrebuinţarea banilor cassei, şi adunările societăţii se vor face din vreme în vreme, pentru chibzuirile înaintării acesteî întreprinderi, în aceeaşi sală de învăţătură.
     «D-1 Bongianini va fi profesorul de musica, a căruia destoinicie şi talent s7au recunoscut şi în cele maî înaintate întru civilisaţiune locurî. D-luî va cercetă la început disposiţiunile tinerilor ce vor dori a se da spre învăţătura acesteî frumose arte şi va alege un număr până la 12, cu care va urmă învăţaturile sale.
     «D-1 Aristia va fi profesorul de declamaţiune, carele va începe cursul său maî întâiu a deprinde pe tineri întru cetirea cea curată, a păzi punctuaţia, a apăsă cetirea după duhul periodelor, introducând pe cetitori în înţelesul celor scrise.
     28
     MMÎTKtE C. OLLĂNESCU
     «Al doilea, va păşi întru cetirea cea adevărată a versurilor, ape cât se va pute pe cetitor de a face a se audî monotonia rimeî.
     «Al treilea, va trece întru a arătă patimele şi caracterele, imitân va pute natura.
     «Al patrulea, va înainta întru facerea gestelor (hironomie), întru n musculilor, întru luarea posiţiunilor interesante vederiî şi picturii zugrăvirea cea adevărată a patimelor şi caracterelor.
     «Al cincilea şi în sfîrşit, va ajunge prin unire la un loc de maî r nerî în partea cea dramatică.
     «D-1 Eliad va fi profesor şi de literatură, pregătitor cu teoria ace d-1 Aristia va pune în lucrare prin declamaţiune şi, spre înlesnirea c Iilor casseî, va face lecţiunile sale gratis.
     «Lecţiunile sale vor fi despre elocuenţă şi felurile eî, despre stil şi 1 luî, despre înalt, simplu sau jos, despre frumos, despre gust, despre şi poesie, despre felurile poesieî, o prescurta istorie a literatureî naţi celor maî însemnate, autorii ceî maî vestiţi aî acestor naţiuni, capo-rele sau scrierile lor cele maî însemnate, şi în sfîrşit va face un cu osebit despre poesia sfînta sau cea ovreiască şi aî căreia autori sau pr( sunt traduşi în limba nostră, şi din a căreia rodnicie de frumuseţi scose cele mai multe exemple despre înalt şi frumos, carî se află cu î sugare şi pote că nicăieri cu atâta într'aripare ca în psalmii luî Davi cântaţi pe vîrful şi în polele Libanului, şi în elegiile plângerose al Ieremia, cele suspinate pe malurile Iordanului. Limba bisericeî el o vj drept temeiu, spre a formă alcătuirea şcolarilor săi in deprinderile ce face, dându-le drept model urzela limbii scripturii, întocmită cu atâta lepciune de părinţii noştri.
     «Spre înlesnirea şcolarilor şi spre întinderea acestor lecţiunî la maî 11 doritori, cea din urmă faţă a «Curierului Românesc» va fi hotărîtă spre blicarea lor, de unde fără greutatea scrisului le vor ave şcolarii grati vremea scrierii se va pute întrebuinţa spre alte băgări de semă folosit
     «Cursul literaturii şi al declamaţiuniî va fi slobod de obşte la orî-ce tî fără să fie supus la nicî un fel de condiţie (se înţelege însă la tinerii ( sau în colegiul din Sf. Sava, sau în alte şcolî private, vor fi urmat în vi limbă încaî învăţăturile a câte-va clase de umaniore).
     «Pentru lecţiunile literatureî, cari privesc spre cunoscerea frumuseţi autorilor şi scrisului, şi prin urmare spre a şi le însuşi cine-va este de pri de a maî vorbi, fiind cunoscute de orî-cine; iar pentru declamaţiune, ca din multe întîmplărî a fost neîngrijită şi prin urmare necunoscută, me \ cotesc a face câte-va însemnări spre îndemnul tinerimii către ascultar acesteî lecţiunî atât de folositore.
     «Un bun declamator este pentru o limbă ceea ce este şi un bun artist m sicant pentru executarea unei bucăţi musicale. In zadar un compositor şi-i alcătui operele sale, căcî tot meşteşugul său ar rămâne mort, fără ispra^ şi chiar necunoscut, dacă artişti asemenea luî, sau aprope de a luî înv
     55
     29
     ţătură, nu s'ar afla să execute cu destoinicia, expresia şi înfocarea cea cu-viinciâsă compo3iţiile luî. Cea maî desăvîrşită şi cea maî atingătore arie? cântată de un nedestoinic cântăreţ, în loc de întinerire a inimii, ar pri-cinul spaimă ascultătorului. In zadar un orator sau un poet şi-ar alcătui cuvintele saii poemele sale, căcî vor fi departe de a săvîrşi isprava cea dorită, dacă nu vor fi cetite, sau de dînşiî, sau de cetitorii lor, cu expresia '«©a clară şi potrivită duhului celor scrise. Declamaţia saii cetirea cea bună tfebue să facă în duhul ascultătorului aceeaşi întipărire şi ispravă, care musica o săvîrşesce in inima luî.
     «In zadar un preot s'ar sui pe amvon să predice moralul evangheliei, dacă cetirea sau glasul seu cel sălbatic şi nepotrivit cu marea cuviinţă a nevredniciei sale ar speria pe ascultători, sati ar aduce o ispită de şoptă în locaşul Domnului. In zadar un învăţat, pe catedra sa profesorală, ar cugetă să arunce sSmîuţa învăţăturilor sale în inimile şcolarilor săi, dacă pe lângă al saii metod nu ar uni şi o limbă saii rostire didactică şi deş-
     • ttflftăfâre unde trebue. In zadar un avocat ar nădăjdui să câştige inimile judecătorilor, dacă totă elocuenţa sa de tribunal ar socoti-o numai în nisce
     ^ţl&turî încurcate şi în nisce strigări netrebnice şi vrednice de osîndă în-"'"if*fiA locaş însuflător de sfială şi iconă a tribunalului ceresc.
     * vin zadar un General s'ar încercă să înverşuneze duhurile şi inimile soldaţilor sei, arătându-le pe vrăjmaş, dacă mişcările sale cele de Tersit nu vor pute să mergă în acelaşi paralel cu ale vitezuluî, care sub piciorele sale iartă pe protivnicul său cel învins, saîi dacă glasul său nu va pute să detune cu aceeaşi putere şi vibrare întocmai ca al trîmbiţei ceî vestitore de biruinţă. In sfîrşit, în zadar un actor s'ar suî pe scenă ca să ne înfăţişeze vecurile trecute, patimele şi virtuţile, ca să ne înveţe sau să ne pricinuiască petrecerea, dacă mişcările sale cele stângace, dacă glasul şeii cel necioplit şi neimitator şi dacă musculaţia obrazului său nu se vor potrivi cu personă ce ne arată.
     «Aceste povăţuirî şi deprinderi se învaţă cu desăvîrşire numai prin declamaţie şi, prin urmare, acesta învăţătură este de trebuinţă la totă trepta de cetăţean. Câţî omeni şi-au aflat a lor norocire şi au scăpat de multe primejdii numai prin a lor frumosă înfăţişare şi rostire! Şi iar la câţî bărbaţi destoinici şi învăţaţi le-au fost pricină de neisbutire şi chiar de nenorocire numai a lor rece şi necioplită manieră de înfăţişare şi rostire ! Acesta însuşire este înăscută în om maî mult şi maî puţin, ca şi cântarea, ca şi elocuenţa, ca şi poesia, şi un declamator povăţuit numai de pornirea sa cea firescă pote să trecă înaintea unui artist, întocmai ca un cântăreţ sau versificator povăţuiţi numai de fire, înaintea unui musicant şi poet, care pe lângă fire a adăogat şi învăţăturile pregătitore şi băgările de semă şi aflările a maî multor bărbaţi din maî multe vecurî adunate la un loc.
     «Dacă scrierea saii cărţile unei limbi este trupul literatureî unei naţiuni, de-clamaţiunea este sufletul eî; fără dînsa literatura este ca mortă şi nici odată nu va face isprava unuî trup însufleţit. Pote să vaclă cine-va forma şi mă-
     30
     DIMITRIE C. OLLĂNESCU
     56
     rimea eî, întocmaî precum vede trupul uneî tinere de o frumuseţe îngerescă, sau a unuî bătrân încuviinţat de o formă uriaşă, care a ţintat vederea şi mărirea a maî multor veeurî, însă galben, îngheţat şi fără de simţire ; şi nicî odată nu va audî glasul cel încântător sau bărbătesc şi plin de putere, care să ne întinereze inimile şi să ne pornescă lacrimile, sau să ne deştepte şi să ne pue pe cugetarea cea cuviinciosă, nicî odată nu va fi pătruns de glasul cel adevărat al dinelor celor frumose, nicî odată nu va simţi puterea cea energică a elocuenţeî luî Demosten şi Ciceron, farmecul şi insu-flarea luî Omer şi Virgiliu, strămutările şi răpirile luî Pindar şi David, fără electricitatea cea dătătore de vieţă a declamaţiuniî.
     «După ce am arătat scopul cel aţintător al acesteî şcole şi învăţăturilor ce se vor urmă într'însa, acum se face cunoscut că cursul acestor învăţături se vor începe de la 15 ale acestei luni Ianuarie de-ocamdată, în casele d-luî Pitarului Dincă Boerescu, în dosul Sf. Sava şi peste drum de d-1 Câmpinenu. Câţî din tineri \or dori a urmă cursurile arătate se vor îndreptă la redactorul gazetei, unde vor găsi pe d-1 Eliad tot-deauna până la 12, şi se vor înscrie în lista şcolarilor.
     «In cât pentru fete, am arătat că se vor pune în pension spre învăţătură, cu îmbrăcămintea, hrana şi cele trebuinciose din casa societăţii. Se va alege un număr până la cincî copile, cu principiurî bune şi moral şi cu disposi-ţiunî de musică, şi învăţăturile ce li se vor da în pension vor fi limba românescă şi franţusescă, declamaţiunea, musica vocală şi danţul. Câţî din părinţi vor dori ca fiicele d-lor să urmeze aceste învăţături folositore şi pe urmă să le hotărască de artiste, să bine-voiască a se îndreptă asemenea la redactor, de dimineţă pînă la prând, de unde vor fi povăţuiţi către d-1 Bongianini, întru ceea ce privesce spre a se cercetă copilele la disposiţiunile ce au la musică. Pentru cheltuelile însă ce societatea va face spre crescerea fiicelor d-lor, vor da încredinţarea că, sfîrşindu-şî învăţăturile, se vor hotărî întru acesta carieră.»
     Deci şcola fu de-ocamdată deschisă în casele Pitarului Dincă Boerescu, în dosul Sf. Sava şi peste drum de Câmpinenu.
     Inmulţindu-se apoi numărul elevilor, lecţiunile se ţinură în sala clasei I-a din colegiul Sf. Sava ; după aceea şcola fu strămutată în nisce odăi aprope de casele lui Racottă, din mahalua Dudesculuî (1), odăî în carî locuia însuşi Eliade şi unde-şî avea şi tipografia. Maî târdiu, fiind trebuinţă de un local maî încăpător, se închiria nisce case în Uliţa Nemţescă (2) şi, de aci, după vre-o patru luni, şcola se mută în încăperile de alăturea cu sala din curtea Slătinenuluî. (3)
     Ceî dintâi profesori aî şcoleî filarmonice fură:
     (1) Cam pe unde sunt agii băile luî Mitraszewski.
     (2) Sala luî Conduri unde se dedeau baluri mascate populare.
     (3) Astăzi otelul Capsa.
     31
     Ioan Eliade: Director şi cassier, preda literatura şi mitologia; C. Aristia: mimica şi declamaţiunea;
     Costache Michalache (Michăileanu) : limba română (la eleve);
     Bongianini, apoi Conţi: musica vocală;
     Schiaf: piano;
     Duport: danţul şi scrima;
     Winterhalder, secretar-bibliotecar, istoria artelor. Şcola începu cu 20 de elevi, dintre carî :
     Domnişorele: Frosa Vlasto, Caliopi, Raliţa Michalache, Lang şi Elenca;
     Domnii: Nicu Andronescu, Const Ollănescu, Ioan Curie, C. Mincu (Minculescu), N. Diamand, Costache Michalache, Ioan Râmnicenu, Ioan Lăscărescu, C Dimitriu, S. Petrescu, A. Ciuculescu, Gh. Burolenu, L> Tângovânu, A. Simionescu şi P. Boalgher.
     Mai tânjiu ajunseră a fi 30. In cursul anuluî 1835 intră în şcolă Cos-tache Caragiale.
     Cele cinci eleve fură ţinute în pension, întâiu la Duport (în casele de lângă biserica Stavropoleos), apoî la Vaillant (aprope de Hanul Golesculuî).
     Elevii la început trăiau cu din al lor, dar maî târlii (26 Novembre 1834) li se făcu lefă, la ceî maî buni 80 de leî, la ceî-lalţî 70, 60, 40 de lei pe lună, cu condiţiune de a da «înscris adeverit de părinţi şi întărit de tribunalul de comerţ, că sfîrşindu-şî cursurile învăţăturilor, să... slujiască în teatru naţional anî îndoiţi decât aceea în carî s'au aflat şcolari». (1)
     Şcola era întreţinută cu contribuţiunî private, carî de la 1 Decembre 1833 (data înfiinţării societăţii) şi până la 1 Septembre 1834 s'au urcat
     la suma de 16.518 leî şi au fost plătite de către:
     Galbeni Total
     pe lună în leî
     1  D-1 Aristia până la 1 Septembre..... 288
     1    »   Banul Bălenu, pe un an....... 768
     1    »   A. Belul până la 1 Septembre   .... 288
     1    »   C. Brăiloiul până la 1 Octombre.   .   .   . 320
     1 »   Sc. Bărcănescul până la 1 Iunie.   .   .   . 192
     2 »   Marele Postelnic G. Bibescu până la 1
     August.............. 512
     1    »   Stolnicul Brătianul......... 256
     1    »   Medelm Budiştenul......... 256
     1    »  Hatmanul A. Villara, 1 August .... 256
     (1) Lucrările Societ. filarmonice, o broşură din 1835, pp. 26 şi 27.
     32
     DIMITRIE C. OLLĂNESCU
     Galbeni Total
     pe lună în leî
     1   D-1 I. Vlădoianul, la 1 Iunie....... 192
     1    » D. Vilie, 10 galbeni pe an, iar pe 6 luni. 160
     1    » Căpitanul Voinescu II, până la 1 Maiu.   . 160
     1 Hrist. Vrana, până la 1 Maiii..... 160
     2 > Spătarul C. Ghica, până la 1 Februarie. . 128 1 » Dvorn. Dim. Ghica, până la 1 Iulie. . . 224 1 » Maiorul N. Golescul, până la 1 Februarie . 128 1 » Cămin. Dădulescul, până la 1 Septembre . 288 V2   » N. Daniilopulo, până la 1 Iunie .... 96
     3 » I. Eliad, până la 1 Septembre..... 894
     Vist. N. Ionescul, 10 galbeni pe an, începând de la 1 Iulie, iar pe 6 luni. . . . 160 Va » Log. C. Cantacuzino, până la 1 Octombre 160 1 » Aga M. Cantacuzino, până la 1 Iulie . . 224 -— » Clucer Grg. Cantacuzino, până la 1 Iunie 384 » Colonelul Cămpinenul, pe un an (1) . . 1536 1 » Căpitanul Cornescul, până la 1 Aprilie . 128 Va » Căpitanul Costescu, până la 1 Aprilie. . 64 1    » Maiorul Kretzulescu I, pe un an.   .   .   . 384
     1    » M. Lahovari, pe un an....... 384
     1    » Cămin. C. Mânu, până la 1 Iunie   .   .   . 192
     1 » Comisul I. Mânu, până la 1 August   .   . 256
     2 » Michălescu, până la 1 August..... 512
     > Dvorn. A. Nenciulescu, 25 galbeni pe an,
     plătiţi.............. 800
     1 > Colonelul Nojin, până la 1 Noembre .   . 352
     2 » I. Oteteleşanu, până la 1 Iunie..... 384
     2     > T. Opranu, pe un an........ 768
     V8 Maiorul Fopescu, până la 1 Iunie ... 96
     1 » Poenaru, directorul şcolelor, până la 1 Sept. 288
     2 » T. Paladi, începend de la 1 Aprilie, 10
     galbeni pe an, iar pe 6 lunî..... 160
     1    » I. Roset, până la 1 Octombre..... 320
     1 » Ser. Roset, pe un an ........ 384
     V2   » Parucic. A. Roset, până la 1 Ianuarie.   . 96
     V2   » Grg. Racoviţă, până la 1 August.   .   .   . 256
     72   » Slug. Rioşanul, pe un an...... 192
     2 > I. Slătinenu, până la 1 Iunie..... 384
     1     > Căpitanul Socolescu, până la 1 Octombre 320
     V2   » Parucic. Stoica, până la 1 Iunie .... 76
     (1) Afară de aceştia, D-luî a dăruit şcolarilor şi şcolăriţelor la examen 60 galbeni.
     59 TEATRUL LA ROMÂNI 33
     Galbeni Total pe lună .A11,!?*
     2 D-1 I. Trăsnea, până la 1 Iulie......448
     1    »  C. Faca, până la 1 Iunie.......192
     3 » Dvrn. A Filipescu, până la 1 Iunie. . . 576 3 » Colonelul C. Filipescu, până la 1 Febr. 192 1 » Parucic. M. Filipescu, până la 1 Februarie 64 1 » Căpitanul Ciocărdia, până la 1 Iunie.   . __193
     Total   . 16,518
     Cheltuelile pe fie-care lună se ridicau la 4730 de leî, dintre carî :
     Leî
     Profesorului de declamaţiune........441
     » »  limba francesă......189
     » »   musică..........630
     » »   limba română, pentru fete .   . 100
     's' ' » »   danţ şi scrimă.......300
     Salariul pentru patru fete în pensionat.   .   .   . 440
     Salariul pentru 16 şcolari .   .   .......1.100
     Chiria saleî pentru lecţiunî.........530
     Spese întîmplătore: lemne, lumină, tipar etc.   . 1.000
     Total  .   . "4730
     După trecerea de şepte luni, în cursul cărora elevii luară lecţiunî de literatură, de declamaţiune, de musică vocală şi făcură exerciţii de artă dramatică, înveţând doue bucăţi clasice, una tragică: Mahomet sau Fanatismul de Voltaire, şi alta comică: Amfitrion de Moliere, amîn-doue traduse de Eliade, se ţinu în sera de 29 August 1834 întâiul examen public al şcoleî filarmonice, la care asistară membrii societăţii şi din notabilii capitalei, câţî putură încape în sala teatrului.
     înainte de a se începe examenul (1), Ioan Eliade, directorul şcoleî, a venit pe scenă înaintea publicului şi a rostit următorea cuvîntare plină de dragoste pentru artă şi de patriotism:
     «Domnii meî,
     «Dacă istoria pentru întîmplările celor trecute este o povestire numai, teatrul ni Ie înfăţişeză însuşi; dacă ea ne descrie patimele, greşelile şi virtuţile omenilor celor însemnaţi, teatrul ni le arată însufleţite. Achiliî, Orestiî, Bruţii, Egistiî, Alexandrii, Silii, Cesarii, Neroniî nu sunt maî mult nisce
     (1) Se <Jice că examenul eră să fie făcut la sfîrşitul lui Iunie, dar cam elevii aveau să se producă în tragedia Mahomet, care atât prin numele, cât şi prin acţiunea sa, putea atinge susceptibilitatea Turcilor, mai ales că tocmai în aceiaşi timp sosise un Paşă mare la Giurgiu şi-î eră temă direcţiunii şcoleî de vre-un neajuns, a aşteptat până a plecat Paşa pentru ca să se facă examenul.
     34 DIMITRIE C. OLLĂNESCU 60
     nume numai, de carî ne aducem aminte cu cinstire sau cu groză; scena ne strămntă peste vecurî şi ne înfăţişeză pe însuşi omenii aceştia, ca nisce modele însufleţite de virtute saii de viţiîi.
     «Istoricii aii vrut să arate Prinţilor şi norodelor eroismul şi slăbiciunea naţiilor ce aii stătut asupra pămîntuluî şi printr'însele să povăţuiască pe cele de acum; însă poeţii dramatici au făcut isprăvile cele maî minunate, şi dacă moraliştii prin învăţăturile lor au vrut să dărapene obiceiurile cele ruginite şi urîciose, comedia, prin batjocura sa, luând în rîs prejudeţele şi urîtele năravuri, a fost biciul cel mai grozav al viţiuluî celui îngâmfat. Adevărul acesta cunoscut din vremile cele maî vechi a străbătut vecurile şi a ajuns până la noî.
     «Grecii, Romanii, ^naţiile cele maî luminate din <Jiua de astădî Pau cercetat de aprope şi s'aîi folosit dintr'însul; şi acolo teatrul şi-a făcut isprăvile sale cele mai adevărate, unde s'a şi întrebuinţat după cugetul şeii cel mai adevărat. Şcola recomendeză şi insuflă binele, teatrul batjoco-resce şi dărăpănă răul, şi legile însoţite cu religia vecînicesc patimele cele prefăcute în virtuţi, nelăsând a se apropia viţiul de dînsele, ca, otră-vindu-le, să le răscole împotriva fericirii nostre. După întemeerea şcolelor în limba naţională, după întocmirile cele mântuitore ale Regulamentului Organic, idea teatrului naţional abia s'a ivit, şi tot într'aceeaşî vreme s'a şi simţit înseninător ea luî trebuinţă, şi tot într' aceeaşi vreme mii de inimi au fost într'o glăsuire, mulţime de bărbaţi aii fost gata a se întrece cu a lor însăşi cheltuială să încapă şi să ţie acesta întocmire folo-sitore. Rîvna lor, domnii mei, i-au făcut să credă tote putinciose şi le-a insuflat tot credămîntul asupra acelora ce i-au însărcinat cu formarea teatrului naţional; şi cu adeverat acesta înflăcărată dorinţă a fost făcătore de minuni, că şi profesori şi şcolari s'aîi socotit şi s'aîi făcut mădularî ai acesteî societăţi, au luat lucrul acesta ca însuşi al lor şi cu cele mai obo-sitore silinţe s'aîi grăbit a se face şi a se arătă vrednici de rîvna, încredinţarea şi generositatea mădulărilor Societăţii filarmonice.
     «Cu suma ce pe totă luna se adună în cassa societăţii până la 70 împărătesei, s'a închiriat o zidire şi s'a mobilat cu cele trebuinciose, s'a pus în pension cinci fete cu hrana, îmbrăcămintea şi învăţătura societăţii, s'a orîn-duit profesori de declamaţie d-1 Aristia, de musica vocală până la o vreme d-1 Bongianini şi astădî în lucrare d-1 Conţi, de dans d-1 Diupor, carele este însărcinat cu pensionul fetelor; s'au ţinut şi alte cheltuelî neapărate şi întîmplătore ale şcoleî, s'aîî făcut hainele celor maî de căpetenie personaje ale tragediei de astă seră şi avem o economie ca de 170 galbeni de la mulţi din soţi, carî se află afară din capitală şi nu a putut până acum cassa a-î strînge.
     «In vreme de şepte lunî, s'a făcut un mic curs de literatură, spre a pregăti pe şcolari a simţi frumuseţele poeţilor dramatici; s'aîi exersat şcolarii la declamaţie, dânduli-se înainte maî multe scrieri în prosă şi în
     versuri; s'aîî deprins pe cât a ertat vremea şi întîmplările întru musica
     61
     35
     vocală şi au început, spre formarea unuî balet şi graţiosa mlădiere a trupului, exerciţiile danţuluî. D-1 Aristia în vremea acesta a nesocotit tot felul de ostenelă şi rîvna celuî maî înfocat patriot, făcendu-se şi mădular al societăţii, a jertfit şi vreme şi odihnă şi a adus lucrul ca astăcjî să îndrăs-nescă a sui pe scenă înaintea d-vostre tragedia intitulată Fanatismul.
     «Prin începuturile d-luî Bongianini, madam Caliope, una din şcolarele şcoleî domnieî-vostre, cuteză, acompaniată de d-1 Şlaf, să cânte cavatina din opera luî Bellini Piratul.
     «D-1 Diupor, în totă vremea ce şcolarele aii fost încredinţate sub îngrijirea dumne-luî şi d-nei madamei soţiei dumi-sale, s'a arătat către dînsele întocmai ca un tată de familie, silindu-se a le insuflă moralul şi buna cuviinţă şi a le deprinde pe cât s'a putut întru buna şi plăcuta purtare a trupului şi a mişcărilor.
     «D-1 Michalache Costache, care astădî debuta în rola luî Omar, învăţătorul fetelor la românesce, în vreme de şepte lunî. începend de la slovenire, le-aii adus în stare a ceti, a scrie şi a socoti; şi pe semestrul viitor, socotindu-se de către direcţiune de cuviinţă ca toţi ceî ce vor intră în cariera acesta a teatrului să scie, atât pentru decoraţiune, cât şi pentru deosebitele costume, şi teologia celor vechi, se va face şi un curs de mitologie.
     «Şcolarii, cari sunt ca la treî-decî la număr, ca să răspundă la rîvna şi genero-sitatea duinne-vostre şi la silinţele profesorilor lor, au călcat în piciore tote prejudeţele şi, ca să fie ascultători la glasul patriei, care îî chemă a contribui şi din parte-le spre e eî cinste întru formarea teatrului naţional, mulţi syau arătat surglî la glasul naturii, părăsind şi chiar pe ari lor părinţi şi preferind strâmtorea şi neaverea, ca să potă odată, înfăţişând pe scena românescă pe bărbaţii ceî marî aî vecurilor trecute, a resplătî întemeiăto-rilor teatrului românesc, pomenind şi recomandând numele lor până în cele mai de pe urmă vecurî.
     «In vremea acesta de şepte lunî, ca prin minune s'aîi săvîrşit atâtea lucruri ce nu ar fi îndrăsnit cine-va să aştepte, şi acesta ispravă a săvîrşit-o singură a dumne-vostre rîvnă, care nu a fost alta decât focul acela nemuritor, ce fără sfîrşit viază în ceruri şi care spre fericirea omenilor se cobora ca să încăldescă inimile lor.
     «Rîvna duinne-vostre a făcut o mare ispravă, domniî mei, nu numai în sufletele pămîntenilor. Atâţia din străini aii cinstit acesta întrecere şi nu au putut a se uită cu un ochiu rece la acest început cu adevărat naţional. Cu prilejul acesta mă socotesc dator a nu trece cu vederea pe toţi aceştia din străini, carî s'aîi şi vădut prin foile publice, şi maî vîrtos pe d-1 Dimi-trie Vilie, carele cele dintâiu a introdus în Ţera Românescă metodul luî Lan-caster, prin care se învaţă tinerimea în tote şcolele Principatului. Acest bun cosmopolit, care este una din haraeteristicele adevăratului cetăţen, vedend punerea în lucrare şi acesteî folositore întocmiri, nu a putut să privescă la dînsa ca un om ce nu a contribuit vre-odată spre binele acestui pămînt, şi s'a grăbit şi aci a luă parte şi a se înscrie mădular ajutător.
     36
     DIMITRIE C. OLLĂNESCU
     62
     «Ertaţî, domnii mei, acesta mică abatere a mea, care nu este alta decât o ispravă a haracteruluî Rumânilor, ce nicî odată nu aii fost străini către recunoscinţă.
     «Am dis că în vreme de şepte lunî, ca prin minune s'a săvîrşit atâtea lucruri ; pote că a mea rîvnă, domnii meî, me face să măresc lucrurile, la carî în tote dilele cu a mea mulţumire am fost martor şi fericit îngrijitor; pote că în ochii meî cei întunecaţi de mulţumire mi se par minuni cele ce s'aîi urmat în vreme de şepte lunî, începend maî vîrtos şcolarele de la slovenire. D-niî profesori însă, maî smeriţi decât mine, îndrăsnesc a înfăţişă pe şcolarii dumne-lor, nu cu trufie de formatori aî unui teatru, ci numai ca să arate dumne-vostre rodul ce au putut aduce şi să-şî dea socotela de vremea ce aii întrebuinţat-o, după însărcinarea şi încredinţarea ce aii avut de dv. şi, dacă din scurtarea vremii, saii din sfiala şcolarilor, neobicî-nuiţî a se înfăţişă în public, nu vor pute cu scumpătate a răspunde nădejdilor dv., sunt încredinţat .că generositatea dv., de care aţi dat simţitore dovedi, nu va goni atât de departe ertarea, ce este cea maî adevărată şi iubită a eî fiică.
     «Cercetarea de astădî va da dovadă şi despre vremea viitore; isprăvile de astă seră îmî vor da îndrăsnelă a pune înainte şi a vă recomandă silinţele şi dorul acestor tineri şcolari, hotărîţî a intră în gurile cele veninose ale prejudecăţii fără a se sfii de dînsele şi a se lăsă întru protecţia dv. Sunt încredinţat, domnii meî, că precum aţi cunoscut cât este de trebuinţă un teatru naţional, asemenea cunosceţî şi câte trebuesc unui tînăr ca să potă îndrăsnî a se numi pe sine un bun artist saii actor: un chip interesant, un trup bine crescut şi mlădios, un glas sonor şi plăcut, un suflet trufaş şi îndrăsneţ, o inimă de flăcări, o crescere îngrijită, într'un cuvînt o cunos-cinţă forte cu scumpătate a artelor celor frumose, şi acest fel de omeni, domnii meî, sunt forte rari în societate, carî să unescă întru sine darurile firescî cu mijlocele învăţăturii şi nicî odată, nici noî, nicî Europa întregă nu se va pute făli adesea-orî cu artişti buni şi mult va maî trece până să dobândescă lumea un al doilea Talma, dacă teatrul nu se va face o carieră pentru tinerime şi dacă acela ce se hotarasce a înfruntă orî-ce fel de pre judecată va fi socotit în societate ca un paria politic, ca un comediant lăsat în voia întîmplăriî, şi nădăjduind a-şî scote a sa hrană, aşteptând-o de la bunăvoinţă a privitorilor. Dacă însă se va face o direcţie sub îngrijirea guvernului şi o casă unde să intre veniturile teatrului şi de unde actorii să se plătescă ca nisce slujbaşi aî statului întru formarea limbei naţionale şi a năravurilor, cu tote drepturile ce au şi cei-lalţi slujbaşi, atunci tinerii cu talenturi şi înveţătură îi vom vede, fără să se temă de veninosa limbă a orbeî prejudecăţi, a se sui pe scenă şi a încheia teatrul naţional, cum să fie de pildă şi la alte norode.
     «Cu acesta şcolă, domnii meî, ce domnia-vostre aţi întemeiat, nu sunteţi numai fundatori aî teatrului naţional, ci şi literatura românescă ve va fi în cea mai mare parte datore. Câtă vreme este de când s'a început, şi o mul-
     63
     TEATRUL LA ROMÂNI
     37
     ţime de tineri se întrec â traduce bucăţi dramatice. Marino Faliero, amîn-doi Foscari, Mahomet, Alzira, Regul, Ermiona, câte-va vodevile şi comediî, dacă sunt astăţli în limba românescă, acestui început sunt datore.
     «Pentru rodul ce s'a făcut în vremea acesta de şepte lunî, astă seră se va înfăţişă înaintea dv., iar pentru întrebuinţarea sumelor ce aţî bine-voit a mi le încredinţa, numindu-mă director şi cassier al şcoleî Societăţii filarmonice, sunt gata, domnii meî, a înfăţişa socotelile înaintea dv., şi de veţi gasi cu cale, îndrăsnesc a vă propune ca, sau însuşi toţi să bine-voiţî a ve adună la un loc, sau să numiţi din sînul societăţii o comisie de câţî-va bărbaţi, care va îngriji a primi acesta socotelă, a o cerceta şi a o face cunoscută dv.
     «In cât pentru tragedia ce astă seră se înfăţişeză, fiind-că până acum nu am avut în limba nostră traduse şi tipărite alte bucăţi dramatice şi fiind-că a trebuit să se dea în manile şcolarilor o bucată clasică, atât pentru ţesătura eî, cât şi pentru tote amănuntele, ca să potă sluji de model spre învăţătură, de aceea astăseră nefiind o representaţie publică, gi numai un examen, firesce a trebuit ca şcolarii sa se cerceteze de aceea ce aii învăţat.
     «Acestea sunt, domnii meî, lucrările d-lor profesori şi şcolarilor şcoleî dumne-vostre, şi ne place să credem că silinţele d-lor vor fi asemenea ca şi până acum sprijinite şi încăldite de înflăcărarea dv., şi maî vîrtos de a bunului şi înrîvnatului nostru Prinţ, de la care totă ţera aşteptă cu nerăbdare punerea în lucrare a înaltelor, bunelor şi patrioticelor sale cugetări, între carî negreşit se cuprinde şi acesta întocmire. Prinţii şi căpeteniile norodelor pot să aştepte cu adevărat felurimi de laude şi de cununi, dar numai acelea ce le împletesc şi le recomandeză poeţii sunt vecînice şi neveştejite, şi pe teatrul acesta se va împleti cununa tuturor acelora ce au ajutat spre întemeerea luî.» (1)
     Acest cuvînt, rostit cu căldură şi cu voce încordată de emoţiune, pri-cinuî tuturora o mare însufleţire, ridicând şi maî sus vrednicia şi rîvna bărbaţilor de inimă care lucrase pentru înfăptuirea unui atât de frumos aşezămînt.
     Examenul începu cu clasa de musică vocală, în care se produse Domna Caliopi cântând cavatina din opera Piratul de Bellini, < dând cele mai marî nădejdi de isbutire la musică şi tot parterul remânend mulţumit de glasul cel dulce şi mare al cântăreţei românce». (1) După acăsta elevii şi elevele clasei de declamaţiune au jucat tragedia Mahomet sau Fanatismul, «cu cea mai mare ispravă, remânend toţî privitorii încântaţi de mulţumire». (2)
     (1) «Curierul Românesc», 1834, No. 39.
     (2) Ibidem,
     DIMITBIE C. OLLĂNESCU
     64
     Oeî carî pentru întâia oră, «pe orizontul României, încălţară coturnul şi represintară o tragedie clasică», (1) aii fost:
     Andronescu în Mahomet, «carele în totă rola a dat cele maî marî nădejdî de perfecţie, înfăţişând pe cât se pote de bine ambiţia, diplomaţia, impostura, gelosia şi acel haracter sângeros» ;
     Curie în Zopir «a arătat tote sentimentele câte insuflă pe un ce-tăţen, patriotismul, virtutea, iubirea de fii şi haracterul acel trufaş care însufleţesce pe un vrăjmaş vrednic de cinste» ;
     Diamancl Nicolae în Seid «a dat nădejdile cele maî marî, prin vioiciunea sa, că pe curînd vom vede pe scena românescă pe Orest, pe Brutus, pe Hamlet şi alţiî, şi cu cea maî vie expresie a zugrăvit fanatismul şi amorul» ;
     D-ra Raliţa Michalaehe în Palmira, «care, când s'a pus în pension atuncî a început şi slovenirea, care în vreme de şepte lunî trecute, cu cea maî mare silinţă şi repejune, a sărit de la cetit la rola sa îndestul de grea, ca să zugrăvescă smerenia, amorul cel maî înfocat, fanatismul acela femeesc şi copilăresc şi în sfîrşit, dintr'o copilărie atât de smerită, să se prefacă eroina cea resbunătore a părinteluî şi fratelui şeii şi a păşi până la sinceritate; tote aceste greutăţi s'a silit să le învingă şi şi-a săvîrşit a sa rolă îndestul de plăcut, prin care s'a ve^ut că vom pute ave pe vremea viitore o Electră, o Zairă şi alte asemenea»;
     Mich. Costache în Omar «şi-a săvîrşit a sa rolă cu cea maî putin-ciosă scumpătate, zugrăvind totă diplomaţia unui ministru, şi ceea ce dă şi maî bună nădejde este că în gura sa nicî decum nu se aucjiâ rima versurilor» ;
     Costache Dumitru în Fanor «a dat asemenea nădejdî minunate de a înfăţişă un sfetnic domolit şi povăţuitor, şi asemenea versurile în gura sa, făcend să se audă a lor armonie, îşî ascundeau rima» ;
     «Ou un cuvînt toţî tinerii şi-aii jucat ast-fel rolele fiesce-care, în cât maî puţin putea să ceră cine-va, dar maî mult nicî odată. Fiesce-care întrecea pe celă-lalt, unul pe toţî, toţî pe unul.
     «In minutul acesta, am dorit să nu fi fost Român, spre a pute cu totă slobozenia—fără de a me teme de fanatism—a lăuda cât se cuvine pe aceşti tineri.»
     Acesta representaţiune-examen a avut atâta succes în cât era cu neputinţă să descrie cine-va patriotismul şi naţionalitatea (?!), ce erau zugrăvite pe feţele tuturora, entusiasmul şi aplaosul cel mare la sfîr-
     (1) Issachar, p. 82,
     TEATRUL LA ROMÂNI
     şitul fiesce-căruî act şi la sfîrşitul tragediei, chemând pe fiesce-care şcolar anume şi pe toţî împreună». (1)
     Sîrguinţa, munca dragostea artei şi patrioticele jertfe ale tuturora căpătând ast-fel o netăgăduită recunoscere obştescă şi o strălucită is-bândă, eră lucru firesc să se ieâ grabnice mesurî de statornicire şi de crescere a acestui vrednic început. Drept aceea membrii societăţii se adunară la 7 Septembre în humer de 28, spre «a cerceta socotelile cheltuelilor, a vede cursul lucrurilor pe trecutele noue lunî, cum şi a chibzui pentru cele trebuinciose pe vremea viitore». (2) Aleseră decî o comisiune de treî (Polcovnicul Nojin, Iancu Mânu şi Petrache Poe-naru), care, cercetând cheltuelile faţă cu Eliade, directorul şcoleî, per-sintă «adunării obşteşti a soţilor» un raport general asupra lucrărilor în şedinţa de la 27 Octobre.
     După ce constată că: «atât cheltuelile, cât şi lucrările s'aîi urinat cu cea maî bună mesură, potrivit întru tote cu circumstanţele», acest raport ridică şi învedereză meritele şi străduinţele celor treî fondatori aî societăţii, «pentru a o aşeza pe temeiuri carî asigureză a ei înaintare»; constată că: «d-l Eliad, pe lângă direcţia cu care s'a însărcinat, de la întâia formare a acesteî societăţi, s'a străduit şi prin dare de lecţii de literatură în şcola filarmonică a desvoltâ înţelegerea şcolarilor actori»; «d-l Aristia, printr'o nepregetată sîrguinţa în lecţiile de declamaţie, a deprins pe şcolari în puţină vreme a se identifiâ cu a lor rolă aşa de bine, în cât la cea dintâiu a lor suire pe scenă, tot publicul s'a electrisat de mulţumire»; «d-1 Câmpinenu, străduindu-se într'acestă întreprindere cu cea maî căldurosă rîvnă, a sprijinit societatea, nu numai cu un ajutor simţitor ce D-luî dă regulat pe fie-care lună, ci şi cu alte deosebite jertfe de bani în trebuinţele şcoleî filarmonice şi cu îndemnarea înduplecătore pentru întinderea societăţii, prin adăugarea soţilor ajutători»; constată iarăşi că, minierul soţilor crescend, venitul pe an a ajuns la suma de 25.600 leî, cu nădejdea «că acostă sumă va cresce de acum repede».
     Comisiunea maî presintă şi un proiect de regulament al societăţii, ale căreia lucrări pe viitor «se încredinţeză unui comitet, aî căruî mă-dularî se vor alege de obştea societăţii), remânend ca Eliade să continue a fi directorul şcoleî. In sfîrşit, luându-se «în băgare de semă rîvna şi înţelegerea cu care şcolarii actori înainteză la învăţătura dra-
     (1) < Curierul Românesc», loc. cit.
     (2) Lucrările Societăţii filarmonice, 1835, p. 9,
     40
     66
     matică şi avend într'acesta nădejde că o trupă bine deprinsă se va găti în puţină vreme, comisiunea a socotit de neaperată trebuinţă a se chibzuî despre zidirea unui teatru naţional». Ou acest prilej ea presintă şi un proiect închipuit de Polcovnicul Nojin, pentru «mijlocele cele maî înlesnitore», cu carî curînd s'ar «aduce în desăvîrşire acesta dorită clădire». Comisiune aîncheie că, găsindu-se «cuviincios acest proiect», să se supue Domnitorului, «făcendu-se rugăciune prin jalbă, ca să fie şi acesta instituţie primită sub a Măriei Sale înaltă protecţie».
     In aceeaşi şedinţă, adunarea generală aduce mulţumiri lui Eliade, Aristia şi Câmpinenu, «cu a căror generosă jertfă de odihnă şi de interes particular s'a întocmit şi sprijinit şcola filarmonică»; desbate, amendeză şi aprobă, iscălind, proiectul de regulament al societăţii; gă-sesce «întru tote bine chibzuit» proiectul «arătător de privilegiurile ce sunt de trebuinţă a se cere de la stăpânire pentru a se înlesni ţinerea unui teatru naţional», şi consimte a fi supus Domnitorului; în fine alege, faţă fiind 32 de soţi, comitetul dirigent al societăţii şi anume :
     President pe d-1 Marele Vornic Gh. Filipescu, cu 25 glasuri. Vice-President pe d-1 Colonelul Câmpinenu, cu 21 glasuri. Directorul şcoleî pe d-1 Ioan Eliade, într'o glăsuire. Secretar pe d-1 Petre Poenaru, cu 23 glasuri.
     Colonelul Nojin, cu 16 glasuri. Căpitan Voinescu II, cu 10 glasuri. Ioan Mânu, cu 11 glasuri. Iancu Ruset, cu 8 glasuri.
     Ast-fel Societatea filarmonică eră constituită deplin, iar comitetul şeii avu «să urmeze pe viitor în lucrările sale, întocmai după cum se cuprinde în regulament», iar dacă va găsi că vreunul din articolele luî are nevoe de schimbare, va întocmi alte articole şi le va propune la următ6rea obştescă «adunare a societăţii». Comitetul maî avea dreptul de a convoca pe toţî mădulariî în şedinţa extraordinară, când va fi trebuinţă, «înştiinţându-se fie-care prin bileturî date la mână cel puţin cu treî <Jile înainte».
     Regulamentul Societăţii filarmonice (subscris de 43 de membri) e alcătuit din 23 de articole, împărţite în 6 capitole privitore la întocmirea, competenţa şi administraţiunea organelor sale, şi cuprinde disposiţiunî speciale asupra mişcării artistice şi literare resărite şi pe cale de înflorire sub îndemnurile şi ocrotirea eî. Acestea sunt:
     «Art. 5. Scopul Societăţii filarmonice este cultura limbii românescî şi înaintarea literatureî, întinderea musiceî vocale şi instrumentale în Principat, şi spre acestea formarea unuî teatru naţional.
     Mâdularî pe d-niî
     TEATRUL LA ROMÂNI
     41
     «Art 6. Spre acest sfîrşit, societatea, cu banii ce se strîng în cassa de la soţ! şi din alte măsuri, va ţine o şcolă de băeţî şi de fete după chipul următor:
     «L Se va orînduî un profesor de declamaţie, unul de musica vocală, altul de cea instrumentală, unul de danţ şi de deprinderea armelor şi unul de limba românescă pentru fete sau şi băeţî, carele va fi dator a învăţa cele cuprind în cele dintâi treî clase de începători, potrivit după cum se
     yaţâ în şcolele naţionale, şi pe lângă acestea va da fetelor şi băeţilor şi silică idee despre mitologie, ca una ce este trebuinciosă pentru multe cuvinte în partea dramatică.
     «II. Se vor ţine atâtea fete în pension câte va cere trebuinţa şi vor ertâ mijlocele, cu hrana, îmbrăcămintea şi învăţătura din cassa societăţii.
     «III. Se vor da şcolarilor spre ajutor, cât vor fi la învăţătură, o mică ajutorinţă în bani pe fiesce-care lună, şi pentru acesta atât ei, cât şi fetele, se vor îndatora prin înscris că, săvîrşindu-şî învăţăturile, se vor hotărî de actori în Ţera-Românescă, după regulamentul ce se va alcătui despre datoriile şi drepturile actorilor şi despre lefa lor.
     «Art. 11. Lucrările Comitetului vor fi:
     «I A întocmi şcola dramatică şi stat pe fieşî-care lună pentru tote cheltuelile trebuinciose.
     «II. A primi raporturile de la director despre păşirea şcoleî ce va fi sub ocârmuirea lui, a cercetă socotelile ce el le va da prin foile publice, a le împărtăşi soţilor ajutători şi a se chibzuî pentru neîmpedeearea şcoleî şi înaintarea învăţăturilor.
     «III. A se chibzuî despre bucăţile dramatice ce se vor da în manile şcolarilor, întru aceea ce se atinge de meritul bucăţii şi de corecţia limbei.
     «IV. A îngriji pentru venituri şi cheltuelî, cheltuind cu măsură şi potrivit cu mijlocele casseî, economisind tot-deauna cum să se formeze şi o cassa de reservâ.
     «V. A pute din astă cassă de reservă a întrebuinţa sume potrivite pentru gratificaţii la profesori şi şcolari, pentru tipăriri de bucăţi dramatice şi pentru răsplătiri la traducători şi autori de bucăţi dramatice.
     Directorului şcoleî îî eră impusă îndatorirea: «să alcătuiască un repertoriu pe sema viitorului teatru naţional.»
     Interesant şi caracteristic este «proiectul», ce Societatea filarmonică înfăţişă Domnitorului, pentru a-î dobândi «sprijinela pentru desvol-tarea gustului de armonie şi cultura limbei românescî, fiind-că suinele jertfite de mădularî nu eraîi îndestule pentru întîmpinarea tuturor cheltuelilor».
     Maî întâiii cerea ca «formarea societăţii să dobânclescă întărire prin carte domnescă; apoi, pentru scopul de maî sus, să i se dăruiască privilegiurile, cari nu supără nicî întinderea negoţului, nicî folosii naţiunii românescî, cum nici în parte a vre-unuî Român».
     Acestea eraii:
     68
     a) Să aibă societatea dreptul exclusiv a ţine, în curgere de 16 anî, în oraşul Bucurescî, teatru, baluri masche şi deschise şi alte veselii publice cu plată;
     b) Societatea singură să vîn^ă cărţi de joc în totă ţera, de al 1 Iulie 1835 în curgere de 16 anî;
     c) Societatea să aibă încă dreptul exclusiv a vinde praful şi plumbul de puşcă, în curgere iarăşî de 16 anî. Iar dacă într" aceşti 16 ani va îndrăsnî cine-va să vîn^ă in taină acest fel de obiecturi, să fie contrabond pe sema societăţii.
     Dobândind aceste privilegiurî, societatea să aibă voe a se împrumuta prin comitetul eî de la feţe particulare cu 14 miî de galbeni, dând dobândă de 10% pe an; cu aceşti bani să cumpere pămînt în Bucurescî da loc cuviincios» şi să zidescă palat filarmonic de 24 stînjenî lung, de 17 stînjenî larg şi înalt de la 6—7 stînjenî. La mijlocul acestui palat să fie o sală teatrală cu 56 lojî, împărţite în treî rîndurî, osebit galeria sus şi parterul jos.
     Alăturea cu sala teatrului să fie o osebită sală pentru casino şi baluri, apoî bufetul şi câte-va prăvălii pentru a da un venit.
     Dar fiind-că numai sala teatrului o să fie de jos până sus zidărie asupra celor-lalte odăi să fie zidit alt etaj cu odăi, carî vor fi pentru încăperea actorilor, tot pentru a da un alt venit.
     Acest palat să se începă în curgerea anului 1835 şi să se sfîrşescă în vara anului 1836, pentru ca tomna să se potă întrebuinţa, şi să fie făcut cu totă înfrumuseţarea, ca nu numai să fie podoba oraşuluî, ci având şi încăpere îndestulă, să dea înlesnire a face plata intrării maî mică decât este acum şi cu acesta să se folosescă obştea. Acesta zidire să fie vecînică proprietate a Societăţii filarmonice, iar nu a cuî-va din obrazele particulare.
     Apoî «propunetoriî» preved condiţiunile şi modalităţile de plată a banilor împrumutaţî (prin facerea unei emisiuni de 210 bilete de împrumutare, dintre carî 70 a 100 #, iar restul a 50 # numeral, de la 1—15 anî, purtătore de dobândă 10% pe an, ale căror capete se vor plăti la terminul biletului de împrumutare, iar dobânzile în fie-care an la 1 Martie), ale strîngeriî veniturilor şi ale administrării lor până la împlinirea scopului propus.
     După ce se vor dărui societăţii «tote mai sus arătatele privilegiurî, se vor aduna toţî mădulariî, ca să alegă prin mulţimea glasurilor unul sau doue obraze, cărora se va încredinţa zidirea palatului, după planul întărit de societate».
     Aceste propuneri aii fost iscălite de către d-niî Gh. Filipescu, M.
     69 TEATRUL LA ROMANI 43
     Nojin, Michail Cornescu, Ioan Eliade, P. Poenaru, Colonel Gramont, Costache Cornescu, A. Villara, Manolache Florescu, Polcov. Filipescu Dimitrie Haleplooglu, Const. Brăiloiu, Ioan Mânu, I. Vlădoianu, Parucic Stoica, Nicolae Golescu, I. Slătinenu, Scar. Roset, Diamandi, I. Trăsnea, Parucic Roset, Gr. Cantacuzino, Gr Alexandrescu, Aristia, Iancu Câmpinenu, Dimitrie Gr. Ghica, Scarlat Kretzulescu, Clucer G. Bibescu, Ştefan Golescu, Gr. Obedenu şi N. Daniilopolu.
     începutul era prea frumos, însufleţirea prea puternică şi îndemnurile prea hotărîtore ca lucrul acesta să remâe fără vre-o ispravă, de aceea şi vedem în Aprilie 1836 anunţându-se că: «Societatea întreprindetore a zidirii Teatrului Naţional — după însciinţarea ce a dat în anul trecut, săvîrşind cumperătorea loculuî d-sale Dragomanului Serafim, ce se nu-mesce Hanul Câmpinenceî(l), drept 5500 galbeni, se gătesce acum pentru închipuirea unui plan de teatru şi pentru cumperătorea materialului ca cel maî mult cu începutul luî Iulie să se pornescă clădirea.»
     Cu aceeaşî ocasiune, Marele Hatman C. Cornescu, dăruind, «spre acest sfîrşit, baniî indemnisaţieî scutelnicilor seî pe un an, a maî dat şi 100.000 oca de var adus la locul zidiriî, iar d-1 Costache, Lipă-nescu asemenea, printr'un înscris al seu către Comitetul filarmonic, dă-ruesce 25.000 de cărămicii şi 10.000 oca de var adus la loc». (2) De alt-fel exemplul fusese dat maî de mult, căcî încă din tomna anului precedent, «pe lângă doritorii de a vede zidirea Teatrului Naţional pusă în lucrare, carî s'aîi subscris a primi maî multe zapise, după însciinţarea ce s'a dat (prin urmare «propunerea» de împrumut fusese aprobată de Vodă), d-1 Marele Logofet al Dreptăţiî Alex. Filipescu, mădular ajutător al Societăţii filarmonice (cu câte treî galbenî pe lună), a dăruit pentru tot-deauna zidirii teatrului baniî scutelnicilor seî pe un an». (3)
     Aga Costache Mânu, fost director al depart. Dreptăţiî, murind pe la începutul anului 1835, «lăsase iarăşi prin testament o sumă de 54.000 leî pentru clădirea Teatrului Naţional Societăţii filarmonice, unde se află membru ajutător, a căror dobândă se dădea regulat şcoleî filarmonice de către fratele şeii Iancu Mânu». (4)
     (1) Pe acest loc se află astăzi Teatrul Naţional.
     (2) «Gazeta Teatrului», No. 3, 1836.
     (3) Ibidem, 1835, No. 1.
     (4) Ioan Mânu, fratele luî Costache Mânu, fiind şi executor al testamentului, spre a nu se risipi acest fond, ve<Jend că se întârzie zidirea teatrului, cumperă doi munţi, Curuiu şi Giurgiova, în judeţul Buzeuluî, destinaţi a fi ca un venit al teatrului, şi-î dădu Guvernului spre a dispune de dînşiî. La 1853, când se termină Teatrul Naţional, neajungend baniî, Guvernul de atunci puse a se vinde acei munţi, cu preţul cărora Se termină teatrul.— Curierul Românesc», No. 66, 1835     Issachar, p. 84.
     44 DIMITRIE C. OLLĂNESCU 70
     D-l Const Răsti, printr'o hârtie de la 17 Octobre acelaşi an, către Comitetul filarmonic, a dăruit zidirii teatrului 1.000 leî, hotărîndu-î spre a se tipări comedia ce a tradus-o D-luî de la Moliere, Vicleniile lui Scapin, şi a se vinde spre folosul zidiriî. Comitetul, pentru darul banilor ce a făcut şi pentru acesta traducţiune literară, pe de o parte a pus la cale a se sui pe scenă sus pomenita comedie şi pe de alta i-a făcut o hârtie mulţumitore, numindu-1 mădular al societăţii. (1) Maî târziii vor veni alte ajutore particulare, iar Guvernul avea să vie tocmaî cel din urmă cu ajutorul seu.
     Elevii maî deteră, până la sfîrşitul anului 1834, încă treî represen-taţiî şi anume: la 22 Octobre jucară actul I din Mahomet, pentru beneficiul baritonului operei nemţescî Weinfolter ; la 7 Decembre debutară în comedia-balet Amorul-Doctor de Moliere, tradusă de Em. Florescu.
     Acesta fu cea dintâiii representaţiune de comedie dată de elevii şcoleî filarmonice, care a avut tot atât succes cât şi cea de tragedie.
     D-rele Frosa Vlasto şi Raliţa Michalache aii dovedit multă aplecare pentru bucăţi vesele, iar Râmnicenu a ridicat cea maî deplină veselie cu chipul şeii serios, dar comic, de a juca rola lui Sganarel.
     (Iată în facsimile afişul acesteî representaţiuni, pe care ram cum-perat de la reposatul Gârleanu la 1875.)
     La 9 Decembre aii jucat iarăşi pe Mahomet, la care representaţiune a asistat şi Domnitorul Alexandru Ghica, remânend încântat de chipul cum elevii şi-aii îndeplinit rolele.
     Măria Sa s'a arătat forte bine-voitor teatrului românesc, pe care făgădui să-1 sprijine, şi dete o gratificaţiune şcolarilor. (2)
     Comitetul Societăţii filarmonice inaugura lucrările sale prin înfiinţarea uneî foi periodice sub titlul de «Gazeta Teatrului», care eşiâ odată pe lună, cuprinzând lucrările şi şedinţele comitetului, daniile ce s'ar face din partea soţilor şi particularilor spre înaintarea societăţii, producerile literare ce vor eşî spre îmbogăţirea repertoriului Teatrului Naţional, critica asupra lor întru ce privesce păzirea regalelor scrisului, bucăţile dramatice ce se vor representâ în Teatrul Na-
     (1) «Gazeta Teatrului», No. 1, 1835.
     (2) Joseph Baucher, Almanach du Theâtre du Bukarest pour 1835;'-—A. D. Xe-nopol, op. cit., p. 149; — Tradiţiune verbală: Iancu Câmpinenu a dat tinerilor actori o gratificaţiune de 60 ^j: cu ocasiunea representaţiunii lui Mahomet de la 29 August, iar Vodă Ghica 100 pe carî i-a trimis prin Majorul Popescu, adjutantul seu, şi au fost împărţiţi de către Eliade şi Aristia între toţî şcolarii, chiar ceî carî nu jucase în Fanatismul. (C. Ollănescu.)
     71
     ţional şi cel străin şi critica actorilor români în rolele lor». Când eră loc de prisos, cuprindea şi alte materii «din gazetele de teatru ale Europei». Redacţiunea diaruluî era în Comitetul filarmonic şi se compunea din d-niî: Eliade, Aristia, B. Catargiu, Burchi, I. Voinescu şi C. Negruzzi din Iaşi, care scrise câte-va articole. Gazeta aparii la 1 Novembre 1835.
     Eră atunci trebuinţă să se întocmescă maî cu de aprope îngrijire şi cele ce lipsiau şcoleî dramatice, atât ca studii ajutătore, cât şi ca material pentru scenă şi pentru garderobă.
     Se regulă deci maî întâii! situaţiunea elevilor, dându-li-se, precum am arătat, stipendii lunare între 40—80 leî, după merit, fie-căruia şi nu-mindu-li-se un profesor de «limba franţusescă, de unde să potă a se folosi şi pentru sine şi pentru desăvîrşirea teatrului, învăţând o limbă în care se află atâţia autori dramatici vestiţi, în care pot vede totă înaintarea acesteî arte».
     Un pas însemnat făcîi apoî comitetul societăţii, înfiinţând, la Martie 1835, «o şcolă publică de musică vocală şi instrumentală, pentru tinerimea de amîndoue sexurile, fără plată», pusă sub conducerea luî Ioan Waehmann, închiriând de la Momolo sala teatrului pentru serele de representaţiune şi pentru tfilelele de lecţiune, angagiând cu contract pe actorul nemţesc Ranftl ca regisor al trupei române şi cumperând de la Miiller, directorul teatrului nemţesc, «tote decoraţiile, băncile şi loja cea mare, cu preţul de una sută cincî-4ecî de galbeni, carî lucruri au şi fost date în păstrarea zugravului şi maşinistuluî, ce s'aîi hotărît a se tocmi». (1)
     Teatrul român se află acum instalat în propriul şeii local, avea materialul trebuincios sceneî sale, o garderobă din ce în ce maî bogată şi un serviciu regulat de repetiţiunî, aşa că la 11 Martie 1835 se dete Silita căsătorie (2), tradusă după Moliere de către Aristia, iar re-
     (1) Lucrările Societăţii filarmonice, 1835, pp. 26 -30.
     (2) «Lunî, 11 Martie 1835, şcolarii Societăţiî filarmonice au representat pentru în-tâiaşî dată comedia de la Moliere Silita căsătorie, tradusă în limba românescă de d-1 Aristia, profesorul de declamaţiune, traducătorul nemuritorelor tragedii ale luî Alfieri: Brutus, Virginia şi Saul. Langagiul fiesce-căruî personagiu şi sarea comediei nimerită după geniul limbeî nostre au fost forte potrivite. Şcolarii, fiesce-care, şi-au jucat rola destul de bine şi, cu totă critica cea dreptă a unora, care firesce trebuia să urmeze pentru nisce începători, parterul a remas forte mulţumit şi, după cererea a maî mulţi, luna viitore se va da încă odată, de a doua oră. Bine ar fi însă ca domnii şcolari, ca să mulţumescă şi maî mult rîvna privitorilor şi gustul cel bine-cuvîntat al amatorilor, cât se va pute să întrebuinţeze mai puţine geste şi muscu-laţia obrazului să nu o aducă, la atâta caricatură, ce nu pote fi firescă.
     46
     72
     presentaţiunile se urmară regulat, de doue ori pe săptămână, cu începere de la 22 Aprilie. (1) f
     Trupa nemţescă se risipise în urma neînţelegerilor dintre director şi artişti şi din sgârcenia luî, care pricinui cele maî grele neajunsuri teatrului. De acesta împrejurare folosindu-se, directorul şi patronul Operei, Vornicul Micit. Cornescu, pentru a nu lăsă înalta nobleţă fără teatru străin, făcu o listă de subscripţiune şi înjghebă o altă trupă, în capul căreia puse pe basul Zimmermann, jucând ast-fel până la sfîrşitul stagiunii, de treî orî pe septemână. Când voi însă să-şî aducă actori noî din Viena, întîmpină atâtea greutăţi din intrigile făcute de Miiller, că Mich. Cornescu se vecju nevoit, pentru siguranţa teatrului, să le risipescă cu următorea însciinţare prin canalul publicităţii :
     «Domnule Redactor!
     «D-l Zimmermann, directorul trupei străine, a primit de la Viena o scri-sore tainică, prin care-1 însciinţeză că d-1 Miiller, directorul fostei trupe străine, se silesce, prin tote cele cu a luî putinţă mijloce, a defăima pe d-1 Zimmermann, societatea acestei întreprinderi şi stăpânirea, cu cuget de a stînjenî pe actorii ce ar dori să intre în teatrul din Bucurescî.
     «Sub-iscălitul, că un director al teatrului şi fiind forte interesat la acesta pricină, nu pote privi cu nebăgare de semă dispreţuitorea defăimare din partea unui om, către care totă greşala stăpânirii a fost că Ta ajutat în totdeauna. De aceea, de a sa datorie socotesce de a surpă aceste ruşinose arătări prin următorele băgări de semă :
     «1. D-l Zimmermann, în loc de a nu căută de îndatoririle sale, le împli-nesce dimpotrivă cu o rîvnă forte mare, care acesta a atras asupră-î bunăvoinţă şi stima publicului, a înaltei nobleţe şi a stăpânirii. îndestulă dovadă este subscripţia ce s'a făcut în dar pentru desăvîrşirea trupei şi prin adăo-gare şi de alţi actori vrednici.
     «2. D-l Miiller, la sosirea sa aici cu trupa, se află atât de strimtorat în cât a fost silit să facă în credit garderoba pentru cea, dintâi representaţiune ce a dat pe teatrul Bucurescilor. Cu tote acestea, atât prin jertfele ce a făcut atât înalta stăpânire, cât şi alte persone bine-voitore, dintre carî sub-iscălitul, cu totă smerenia ce trebuesce să păzescă cine-va când vorbesce de sine, a fost forte înrîvnat, d-1 Miiller s'a vedut în stare de întîmpină tote
     «Atâtea micî băgări de semă se pot face şi la betrânî actori; dar diletanţii noştri, fiind-că sunt încă şcolari, trebue să primescă cu bucurie de timpuriu şi câte o lecţie de la public, care este cel maî bun dascăl şi apreţuitor al unui actor.» («Curierul Românesc», anul 1835, No. 73, p. 173.)
     (1)   Gazeta Teatrului», No. 2, 1835, p. 15.
     TEATRUL LA ROMANI
     47
     cheltuelile teatrului şi ale trupei şi a-şi face şi o stare simţitore. El ar fi putut să se ţie maî multă vreme, dacă reua sa purtare către actori şi o economie cumplită nu ar fi adus pe toţî la supărare. Cu dreptate se pote dar miră cine-va, vedend pe d-1 Miiller, care ar fi trebuit să se stăpânescă de singurul sentiment al recunoscinţeî către stăpânirea românescă, cum şi către nobleţă şi public, a unelti acum defăimări în tot chipul, vrednice de dispreţuire.
     «3. Sub-iscălitul se socotesce, cu acest prilej, dator a declară că câţî din d-niî actori ar dori să intre la teatrul din Bucurescî, de vor fi însă în stare să îndeplinescă rola lor cu cinste, se vor îndreptă către sub-iscălitul, pe care tot-deauna îl vor afla gata a primi cererea dlor şi a le da tote euviinciosele înlesniri. Te rog, d-le, etc. etc.
     (iscălit) «M. Cornescu.
     <20 Februarie 1836.» (1)
     Vrea să (peă guvernul patronă şi eră gata tot-deauna a da euviinciosele înlesniri teatrului străin, ajutase pe Miiller, sprijiniâ pe Zimmermann, din îndemnul Ruşilor fără îndoială, lăsând Teatrul Naţional — licărire generosă a deşteptării consciinţeî publice — în luptă cu greutăţile, pe carî din norocire bunii patrioţi prin jertfe de tot felul sciură să i le înlăture din cale.
     Aşa, Câmpinenu, pe lângă ceî 48 # ce dedea pe an Societăţii filarmonice, maî dădîi în câte-va rîndurî 110 #, afară de sume mai însemnate, până la 18.000 leî, cu carî plăti maî târdiu deficitul şcoleî;
     Eliade, peste cei 36 # ce dedea pe an, maî dărui pe treî anî baniî ce se adunau de pe anunciurî de mezaturi prin «Curierul Românesc», sumă peste 40.000 de leî;
     Nicolae Danielopulo dărui la maî multe representaţiunî stofele pentru facerea veştmintelor (2); iar de la 1 Septembre 1834 şi până la 1 Aprilie 1835, intră în cassa societăţii suma de 18.757V2 lei, de la ceî
     maî jos însemnaţi subscriitorî:
     Galbeni Leî
     Va (3) Mariţa Andronesca......... 47Va
     1 Aristia, de la 1 Sept. până la 1 Apr. . . 220V2 V* Prap. Grg. Alexandrescu, de la 1 Dec. .   . 110 Va
     2 Banul Bălenul, de la 1 Sept. până la 1 Apr. 252 1   Dvr. M. Bălenul, de la 1 Dec, pe 6 lunî  . 189
     1   A. Belu, de la 1 Sept. până la 1 Apr.   .   . 220V*
     1   C. Brăiloiu, de la 1 Oct. până la 1 Ian.    . 94Va
     1   C. Bărcănescul, de la 1 Iunie până la 1 Apr. 315
     (1) «Curierul Românesc», 1836, No. 6.
     (2) Ibidem, 1835.
     (3) Câţî galbeni pe lună.
     48 DIMITRIE C. OLLĂNESCU 74
     Galbeni Leî
     2 Marele Post. G. Bibescul, de la 1 Aug. până
     la 1 Apr..............504
     1   Stolnicul Brătianul, de la 1 Aug. până la 1
     Martie.............. 220V2
     1   Medeln. Budiştenu, de la 1 Aug. până la 1
     Martie    . ............ 220V2
     1   Camnr. Iorgu Văcăreseul, de la 1 Noembre
     până la 1 Febr............ 94
     1   Marele Logofet I. Văcăreseul, de la Ian., pe
     6 lunî............... 189 Va
     V2 D-na Irina Văcăresca, de la 1 Noembre până
     la 1 Febr.............. 47V4
     1   Hatmanul A. Villara, de la 1 Aug. până la
     1 Maiîi............... 283V2
     1   Clucer Vlădoianu, de la 1 Dec. 1833, pe 1 an. 378
     1   Ioan Vlădoianu, de la 1 Iunie până la 1 Apr. 315
     1 Vorn. Dim. Ghica, de la 1 Iul. până la 1 Dec. 157Va 1   Cămin. Dădulescu, de la 1 Sept. până la 1
     Martie............... 189
     1   Anast. Dădulescu pe anul 1834 ..... 252
     Va Nicol. Danielopulo, de la 1 Iun. până la 1 Dec. 94Va
     3 Ioan Eliade, de la 1 Sept. până la 1 Apr. . . 66iy2 1   Serdar. Sc. Iorgulescu, de la 1 Sept. până
     la 1 Apr.............. 220Va
     V2 Logof. C. Cantacuzino, de la 1 Oct. până la
     1 Aprilie.............. 94 V«
     V2 Cocona Castriţoia, de la 1 Sept., pe 6 lunî. 94Va
     1 Aga M. Cantacuzino, de la 1 Iulie până la
     1 Aprilie.   .   ............ 283Va
     2 Hatm. C. Cornescul, de la 1 Sept. până la
     1 Fevruarie.............315
     1 Clucer. Grg. Cantacuzino, de la 1 Iun. până
     la 1 Dec..............318
     4 Colonelul Câmpinenu, de la 1 Dec. până la
     1 Aprilie..............504
     2 Dimitrie Câmpinenul, de la 1 Sept. până la
     1 Aprilie.   ........ .   .   .   .   . 441
     — D. #% 10 galbeni...........315
     1 Comis. I. Manul, de la 3 Aug. până la 1 Mart. 252
     — Aga C. Manul, de la 1 Iunie până la 1 Dec. 189
     2 I. Michăilescul, de la 1 Aug. până la 1 Apr. 504 1   Colonel Nojin, de la 1 Noembre până la 1 Iul. 252
     TEATRUL LA ROMANI 49
     Galbeni
     2   I. Otetelişanul, de la Iulie până la 1 Martie. 575 1   Odobescul, de la 1 Decemb. 1833 până la 1
     Iunie 1835............. 575
     1 Gr. Otetelişanul, de la 1 Dec. 1834, pe 6 lunî. 189
     2 Serd. G. Opranul, de la 1 Dec, pe 6 lunî. 378 1   Paharn. Olănescul, de la 1 Sept. până la
     1 Aprilie.............. 220%
     1   Comisul Poenarul, de la 1 Sept. până la 1
     Maiu ......... 285
     1 I. Roset, de la 1 Sept. până la 1 Apr.  .  . 252
     2 Dvr. Rale, de la 1 Sept. până la 1 Fevr.   . 315 Va Prap. A. Roset, de la 1 Iulie până la 1 Dec. 78Va 1  Idem pe un an 10 galbeni....... 315
     — Căpit. Socolescul, de la 1 Oct. până la 1 Dec. 63
     1 Paruc. Stoica, de la 1 Iunie până la 1 Apr. . 157Va
     — Medelnicerul Săndulache........ 63
     2 I. Trăsnea, de la 1 Iulie până la 1 Dec. . 315 1   C. Faca, de la 1 Iun. 1834, până la 1 Iun. 1835. 378
     1   Maiorul Fălcoianul, începend de la Maiu.   . 2207a
     3 Dvorn. G. Filipescul, de la 1 Sept. până la 1 Iulie................ 945
     3   Dvorn. A. Filipescul, de la 1 Iunie până la
     1 Martie.............. 5447a
     1   Dvorn. M. Florescul, de la 1 Sept. până la
     1 Martie.............. 189
     72 Clucer. Ghiţă Velescul, de la 1 Aug., pe un an. 189
     Ce s'a luat de la 5 representaţiî...... 15827a
     Prisosul din socotela trecută....... 549
     Total.  .  . 18.1217a
     Peste aceştî membri s'au maî adaos şi următorii cu sumele: (1)
     Galbeni
     Căpitanul Fălcoianul, cu........ ■ .   . 12
     D. Roset al III, cu ...  '..........12
     Praporcicul Bălăcenul, cu..........6
     Stolnicul Cornescul, cu...........4
     Stolnicul I. Lahovari, cu..........18
     Parucicul Mănescul, cu...........24
     Total.   .   —76"
     (1) «Curierul Românesc, 1834, No. 12 şi 36.
     4
     50
     Cu începutul luî Aprilie 1835 se stabili şi budgetul cheltuelilor lunare ale teatrului şi şcoleî în mod regulat, după cum se arată aci:
     Leî
     Profesorului de declamaţiune ........411
     » »   limba franţusescă......189
     » »   musica vocală şi instrumentală. 630
     » »   limba românescă......100
     Regisoruluî teatrului...........441
     Zugravului...............189
     Mechanistuluî...............126
     Ajutorului lor.............80
     Adunătoruluî de bani...........100
     Lefa la patru fete a câte 110........440
     >    » 16 şcolari.............1100
     Chiria sălii de declamaţiune, de musică şi de repre-sentaţiune, cum şi casa profesorului de musică. 539
     Garderoba .   ............... 1000
     Decoraţiunile...............650
     Orchestra................400
     Cheltuelî întîmplătore, precum lemne, luminări,
     afişe şi altele..............1000
     Total.   .  7*7425 (1)
     Cu tote aceste, abia după patru lunî comitetul filarmonic constată că e lipsă de bani în cassă, «din pricina datoriilor ce are să ieâ de la soţii ajutători, cât şi de la antre», şi se vede silit a «orînduî un cassier, care acum mai întâiu va împrumută el cassa cu 250 #, spre întîmpinarea datoriilor pentru decoraţiunî şi alte cheltuelî de garderobă, la carî bani, până şi-î va primi înapoi, i se va plăti dobândă de 1 la sută pe lună» (!) Cu adeverat situaţiunea teatrului nu eră strălucită. Atâtea osteneli, atâtea jertfe meritau o sortă maî bună şi un sprijin maî cu temeiîi decât acela pe care i-1 dedea publicul, bucuros să bată din palme şi să se îmbulzescă în sală, dar nu tot atât de darnic la uşă. Aşa, represen-taţiunile luî Mahomet şi Amfitrion, din Aprilie 1835, deteră abia 2.519 leî, cele din Maiu 4595 şi cele din Iunie 4.791. «Socotindu-se numai ce a intrat în cassă în naht, afară de datorii», restul veniturilor pe aceste treî lunî provenind din contribuţiunile soţilor, din mezaturi şi seecfstre şi din treî împrumuturi, 15 # de la d-niî I. Roset, I. Otete-leşanu şi I. Mânu, 55 # de la Colonelul Nojin şi 30 # de la noul cassier, în total leî: 20.489 venit pe o trilunie, pe când cheltuelile se ridicau
     (1) Lucrările Soc. filarmonice, 1835, pp. 35—36.
     51
     la leî 24.380, decî cu un deficit de 3.841 leî (pa la negustori şi alte persone). Numaî pentru garderoba pieselor Amfitrion, preînnoirî la Mahomet, Alzira, Silita căsătorie, Amorul Doctor, Or est şi Senii-ramida se cheltuise 7.360 leî, pentru decoraţiunî 1.279 şi 2.607 leî pentru afişe, luminări, recuisite, dorobanţi (statiştî), plus chiria teatrului şi a salei de şcolă, lefurile profesorilor şi slujbaşilor teatrului» orchestra şi alte mărunţişuri, carî acoperiaii ce remâneâ, până la suma întregă! (1)
     După treî luni de vacanţiunî, representaţiunile românescî reîncepură prin Vicleniile lui Scapin, jucate la 30 Octobre de către şcolarii Societăţii filarmonice cu marea mulţumire a privitorilor, atât pentru buna săvîrşire a rolelor fiesce-căruia şcolar, cât şi pentru buna alegere şi traducţiune a lui Const. Răsti. In luna luî Novembre se jucară Vi-deniile lui Scapin pentru a doua oră, Doctorul fără voe, tradus de Maiorul Voinescu, Preţiosele, traduse de Ion Ghica, Şteful nerod («Der dume Ştefl»), comedie de Kotzebue, tradusă de Niţescu, şi Alzira, tradusă de Aristia, iar pe la începutul luî Decembre Actorul fără voe şi Triumful amorului, compuse de Winterhalder.
     Tote comediile au fost bine jucate, pe cÂwă Alzira, «după ce s'a re-presentat de cinci orî, în loc să se joce maî bine, şcolariî n'aîi avut nicî acesta îngrijire de a-şî sci rolele». Evident că tipurile comediei, puţin susceptibile de pasiuni încordate şi cu situaţiunî nu atât de vehemente ca ale tragedieî, conveniaii maî bine—maî ales comediile luî Moliere—uşurătăţii talentului şi lipsei de experienţă şi de cultură artistică a şcolarilor acelora.
     Din acesta pricină tragediile aii fost tot-deauna maî slabe şi înclinarea către vodeviluri, către lucrări sglobiî şi vesele, către farse chiar, din ce în ce maî vedită la dînşiî! Acesta va fi şi una din căuşele de decădere a sceneî naţionale şi va sili-—peste un an — pe Barbu Ca-targiu să clică cu amărăciune, constatând îndepărtarea tragedieî şi drameî de pe afiş, că: «Abia Melpomena îşî arătă sângerosul pumnal pe scena românescă şi numaî decât peste sângele tragic Terpsichora începu a trage danturi burlescî şi totă ilusia Românului se strică. Nimic sublim, nimic de simţire nu se mai veclii, nimic nu maî mişcă inimile nostre, nimic nu mai făcîi să maî versăm o lacrimă. Cântecul şirîsul! Satira şi ridicolul!» (2)
     Elevii luî Ioan Wachman debutară la 11 Decembre în vodevilul
     (1) <Gazet,a Teatrului», 1835, No. 2, pp. 15 şi 16.
     (2) Ibidem, No, 12, 1836, p. 95.
     52
     DIMITRIE C. OLLĂNESCU
     78
     Triumful amorului şi atât de bine aii reuşit, că «a şters orî-ce ÎA de nemulţumire din partea publicului şi a dat o mare dovadă despre silinţile D-luî». Acesta representaţiune a fost un examen, spre a se arătă soţilor şi publicului glasurile tuturor şcolarilor şi maniera fiesce-căruia. (1) Acesta fu întâia representaţiune românescă lirică pe scena nostră!
     De la sfîrşitul carnavalului anului 1835, dându-se regulat câte o representaţiune pe septemână, s'au jucat: Cina între prieteni, comedie tradusă de Iancu Roset; iarăşi Vicleniile luî Scapin (cari plăceau forte mult) şi Triumful amorului (succesul deosebit al cl-neî Caliopi şi al d~reî Vlasto); Bădăranul boerit, tradus de Căpitan Voinescu; Crispin saii Rivalul stăpânului seu de Ştefan Burki; Grădinarul orb sau Aloiul înflorit (Kotzebue), tradusă de Ioan Văcărescu; şi Amfitrion, tradus de Ioan Eliade.
     Tot atunci, pe la mijlocul luî Aprilie, sosesce din Iaşi trupa fran-cesă sub direcţiunea luî B. Fouraux şi jocă în fie-care Lunî şi Vinerî, «iar publicul se îmbulzesce cu mare curiositate şi mulţumire a vede o trupă aşa de bine întocmită şi a audî o limbă ce este maî la toţi cunoscută. Fie-care actor îşî jocă rola cu cea maî mare scumpătate şi siguranţă. Dramele şi vodevilele aii plăcut cu deosebire privitorilor; tragedieî nu i-au putut însă să-î guste toţî frumupeţele. Ideile înalte, mişcările variate şi accentele pătimaşe aii contribuit ca să nu p6tă privitorii de [odată pătrunde tote amănuntele». E vorba aci despre Fiii luî Eduard, dramă de Casimir Delavigne, pe care actorii o interpretau forte bine. Aşa: M-me Jenny în Elisaveta Regina Angliei, M-r Theodore în Glocester şi Varely în Sir Tirel aii făcut o mare impresiune cu jocul lor firesc şi totuşi pasionat.
     Eră un bun prilej pentru tinerii şcolari români de a vede într'a-dever artişti, atât de apreciaţi, dându-le lecţiunî şi servindu-le de modele întru ale artei. Aveau atâta nevoe, sermaniî, de ast-fel de spectacole, că criticii de pe atunci nu se opriră de a-î sfătui: «Să se desbare» _ascultând pe actorii francesî — «de cântatul versurilor (2), de gesturile prea mult întinse şi încrucişate şi neastâmpărul cel fără loc ce aii pe scenă». (3)
     In Maiu, trupa română dete al doilea vodevil, Nevinovaţii de Winterhalder, în care d-rele Vlasto şi Raliţa eşiră pe scenă îmbrăcate
     (1) «Gazeta Teatrului», No. 2, 1835, p. 20.
     (2) Păcatul originar al actorilor noştri, prin urmare !
     (3) «Curierul românesc», 1836, No. 27, p. 108;— Gazeta Teatrului   1836, No. 5, p. 31
     79
     TEATRUL LA ROMÂNI
     cu mult maî luxos decât li se cerea, aşa că făceau pată în mijlocul celor-lalţî şi în cuprinsul acţiuniî, iar Buroleanul se strâmbă atâta, că Eliade îî face o lecţiune forte aspră în privirea modului şeii de a juca. Cu tote acestea piesa plăcu publicului şi maî fu jucată, după cerere. (1)
     In Iunie se jucară Nepotul în locul Unchiului, comedie; O poliţă (2), vodevil de Winterhalder; Bărbatul cornorat în părere (George, Dan-din ou Le cocu imaginaire), tradusă de «Gr. Grădiştenu fiul», tote comedii, şi abia o tragedie, Virginia de Alfieri, tradusă de Aristia, în care Curie în rolul luî Virginius şi Fr. Vlasto în al Virginieî avură un însemnat succes. Apoî se deteră iar comediî: Nebunul, tradusă de I. Roset după Perron; încurcătura după Kotzebue, tradusă de G. Muntenu; Sgârcitul de Moliere, tradus de I. Roset; Veduva viclenă după Goldoni, tradusă de Costache Moroiu; Turbare de Stef. Burki, şi altele şi altele.
     Şcola de musică vocală făcea totuşi progrese simţitore cu Waehmann, care, un an după întemeiarea eî, îşî produse elevii în opera Semiramida de Rossini, dată atunci pentru întâia dată în limba română. Succesul, fără a fi strălucit, a lăsat o bună impresiune şi a dovedit că, «cu stăruinţă la lucru, cu încredere în puterile nostre şi cu o povăţuire bine chibzuită», şcolarii puteau să ajungă departe şi se nădăjduia că vor ajunge.
     Representaţiunea se dete în Iunie 1856 şi se repetă la Octobre acelaşi an, iar rolele aii fost ţinute :
     Semiramis, Regina Babiloniei..... D-na Caliopi
     Azema, Princesă........... D-ra Raliţa
     Arzace, Comandantul armatei...... D-l N. Androneseu
     Azur, Principe............ »   I. Curie

     Idreno, Regele Indiei......... »   Costache Michalache
     Tot pe atunci se puseră în studiu mai multe drame: Regulus, tradus de Ion Văcărescu; Meropa de Voltaire, tradusă de Catinca Sâmbotenu, şi Misantropie şi pocăinţă de Kotzebue, tradusă de Căpitan Voinescu. Dintre ele numai cea din urmă avea să se joce. Comediile însă şi vodevilele plăceau mai mult publicului, care se deprinsese să vie la teatru acum ca să petrecă, să rîdă, să facă haz de cele ce spuneau şi şmecheriau actorii pe scenă.
     Dar nu acesta eră scopul teatrului înfiinţat şi susţinut cu atâtea jertfe de Societatea filarmonică. Nu pentru a da «maidan de petrecere»,
     (1) «Gazeta Teatrului», No. 4, 1836, pp. 43 şi 44.
     (2) Care era urmarea comediei Nevinovaţii, de acelaşi autor.
     54
     80
     nicî a aduna lumea într'o sală şi a o îndeletnici cu glume, cu nebunii şi cu strâmbături, se înteţise mişcarea artistică şi literară de către atâţia bărbaţî iubitori de cultură, în publicul român; ci, ca tot maî înalte învăţăminte, tot maî nobile exemple şi tot maî curate simţiri să culegă el de pe scena naţională, singurul loc unde era, aprope, ertat să se spue adevărul, să se infereze viţiul şi să se siăvescă fapta cea bună ! Acestea în modelele neperitore ale tragedieî antice şi ale drameî moderne se puteau cu folos găsi în totdeauna, pe când în comediile şi vodevilele fluturatice şi săltăreţe trebuia lumiî minte ascuţită şi deprindere, pentru a simţi lovitura şi a descoperi boldul cel ascuţit al satirei.
     Cu asemenea spectacole, gustul se scâlciâ, înjosindu-se, dragostea de artă îşî perdea din preţul şi din căldura sa întâietore, iar nivelul talentului şi al originalităţii actorilor scădea, pe mesură ce farsele, satirele personale, comediile lipsite de spirit, dar pline de falsităţi, scrierile răii alcătuite, fără stil, fără miez, fără un ţel moral şi o formă estetică, înlocuiau splendorile luî Voltaire,luî Shakespeare, luî Alfieri;luî Moliere, Kotzebue orî Schiller pe scena nostră, care, ca şi publicul, avea nevoe de lecurî sufletescî întăritore, nu de îndemnuri la amăgiri şi la desfrîu!
     Este interesantă discuţiunea acestor atât de delicate cestiunî, ridicate şi susţinute cu o de o potrivă convingere şi ardore de către Ioan Voinescu II şi de Barbu Catargiu în «Gazeta Teatrului Naţional» (1), care şi ea avea să înceteze la sfîrşitul anului 1836, cu al 13-lea număr al publicaţiunilor sale.
     Suflă un vînt reii, uscăcios şi mistuitor peste rodnicul ogor al Societăţii filarmonice, învinovăţită şi calomniată de către ceî înstrăinaţi cu inima şi cu cugetul închinat zavistiei, minciunii şi batjocoreî a tot ce eră cinstit, patriotic şi desinteresat în jurul lor. «Aceştia nicî odată n'aîi contribuit la nimic; de veniaii vre-odată pe la representaţiunî române, se strecurau, ca toţî ciocoii, cu forţa şi fără plată, spre a critica cu patimă dramele, spre a fluerâ şi descuragiâ pe studenţii diletanţi, spre a corumpe fetele orfane adoptate de Societatea filarmonică, spre a pune vrajba între şcolari şi a-î răsculâ în contra profesorilor, şi când teatrul român, trecencl peste t6te persecuţiunile, începu a se ţine de sine pe o cale clasică, ciocoii, vecjend că nu-1 pot derăpănâ, alergară pe de o parte spre a-1 speculă şi pe de alta spre a-1 degenera, la scrieri imorale, la farse, la sarsailismul (?) cel mai sfruntat şi maî deplorabil.» (2)
     (1) «Gazeta Teatruluî», No. 12 din 1836, p. 95.
     (2) Issachar, pp. 62 şi 28.
     81 TEATRUL LA ROMÂNI 55
     împrejurările politice şi omenii puţin scrupulos! carî luaii parte la dînsele pricinuiră tot reul, sub povara căruia avea să se prăbuşescă Societatea filarmonică.
     Alexandru Vodă Ghica, întâiul Domn chemat a aplică Regulamentul Organic, deşi candidat şi om al Rusiei, fu totuşi încunjurat de unelte rusescî, carî îl împedicau să facă alt ceva decât ceea ce eră priincios scopurilor şi intereselor marei împăraţii în părţile nostre. Aristarchi, devotatul Generaluluî Orloff, numit Capu-Ohehaia al ţării fără voia Domnului la Constantinopole, Generalul Mavros, capul carantinelor din Muntenia şi Moldova încă de sub guvernul luî Kisseleff, câte-va căpeteniî puse tot de dînsul în fruntea miliţiei române şi maî cu semă Baronul Riickman, Consulul rus din Bucurescî (1), formau o adevărată epitropie împrejurul luî Ghica, care «eră bun, însă fără curaj, omenos fără mărinimie, prieten al ţeriî, dar maî mult încă al postului şeii». (2) Nu se mişcă nimic, nu se făcea nimic — nicî chiar micile rînduirî în slujbe — fără scirea şi maî ales fără învoirea a-tot-puterniculuî şi fanaticului panslavist Consul.
     Priveliştea tristă a uneî asemenea închinări către Puterea «protectore»> maî mare decât cum fusese ţera sub Turcî, nu lipsi să nu deştepte o împotrivire, la început ascunsă, maî apoî pe faţă, printre boeriî cu simţeminte patriotice şi cu cugete neatârnate. Aşa, încă de la 1834 Ioan Câmpinenu, găsindu-se în Obştescă Adunare cu Vornicul Emanoil Bălenu, fostul şeii şef de regiment, cu Iancu Roset şi Grigore Cantacuzino, cu care în tinereţe visase înbunătăţirea sorteî patrieî, a stabilit, de la cele dintâi şedinţe, o comunitate de idei şi de acţiune între clînşiî. Eî aii pus basa principiilor conducetore la reforma Regulamentului, care — fiind redactat şi votat sub presiunea uneî ocupaţiunî străine—nu putea fi considerat decât ca o lucrare impusă de străinî, căutând a se folosi numaî de bunele disposiţiunî ce cuprindea pentru a înzestra ţera cu şcole, cu mijloce şi căi de comunicaţiune, a face justiţia independentă de înrîurirea guvernului şi de schimbările politice, a înfrînâ în marginele atribuţiunilor lor pe funcţionarii administraţiuniî, a pedepsi abusurile şi prevaricaţiunile şi a obligă pe fie-care la paza legilor. Pe aceste temeiuri s'aii unit aceşti patru bărbaţi, formând un grup modest şi nebăgat la început în semă, dar pe lângă care s'aii adunat, unul câte unul, toţî aceî carî doriaii binele şi înaintarea ţeriî. (3)
     (1) A. I). Xenopol, op. cit, VI, pp. 135 şi 136.
     (2) Vaillant, La Românie, II, p 409.
     (3) lon Ghica, Scrisori, ed. 1887; p. 635; — Xenopol, op. cit, VI, pp. 137—138.
     56
     DIMITRIE C. OLLĂNESCU
     82
     In maî puţin de doî anî acest partid devenise majoritatea Adunăriî. Ţera întregă era cu partidul luî Ioan Câmpinenu, care nu numaî că controla şi critică tote actele guvernului, dar punea cu bărbăţie peptul la tote călcările de prerogative, la tote cererile şi impunerile nedrepte şi neleale, pe carî necontenit le făuriâ Consulul Riickman, în numele şi după poruncile celor de la St. Petersburg.
     Până acolo merse el cu nesocotirea voinţeî şi a demnităţii nostre naţionale, că sili pe Domnitor a trimite Adunăriî o mustrare pentru, îndrăsnela ce avusese oposiţiunea (formată din partidul luî Câmpinenu şi toţî duşmaniî personali aî luî Vodă) de a vesteji amestecurile co-rumpetore ale Consulului rusesc în trebile din lăuntru şi josnica în-genuchiare a guvernului înaintea Rusiei. Se cerea, prin acel ofis, de la Mitropolitul, ca Preşedinte, de a distruge spiritul resvrătitor şi primejdios din Adunare şi de a nu o lăsă să se conducă de nisce intriganţi şi ambiţioşi ca Ioan Câmpinenu, I Roset şi Gr. Cantacuzino; maî mult încă, fiind vorba de revisuirea Regiamentuluî Organic, cerută de Rusia (1), revisuire ce trebuia făcută de o nouă Adunare, Riick-
     S'_________________
     (1) In art. 55 al Regulamentului Organic se (Jiceâ că «orî-ce act sau hotărî re a Obicinuitei Obştesc! Adunări şi a Domnului, ce ar fi împotriva tractatelor sau a Hatişerifurilor încheiate în favorul seu, trebuesce să fie socotite fără nicî o putere şi nefiinţă.» Consulul rusesc cerea să se mai adaoge frasa : «orî împotriva drepturilor Curţii Suzerane şi Protectrice.» La sfîrşitul Regulamentului se cerea o modificare şi maî mare, care semenâ cu ştergerea autonomiei ţeriî, căcî de unde în Regulament se diceâ : «Adunarea va pute, cu concursul Domnului, să facă Regulamentului schimbările şi reformele ce trebuinţa va cere», Consulul cerea să se pue, în locul acestui paragraf, pe cel următor: «Tote acele mesurî saii schimbări, carî ar fi urmat în vremea ocupaţiei acestui Principat de către oştirile Imperăţieî Rusiei, vor ave o putere de pravilă şi se vor cunosce ca parte din însuşi trupul Regulamentului. Pe viitorime, orî-ce schimbare Domnul ar voi să facă în Regulamentul Organic nu va pute să aibă loc, nicî să se pue în lucrare, decât după înadinsa împuternicire a înaltei Porţi cu împreuna unire a Curţii Rusiei.» In noua legislatură, în care intrase toţî ceî combătuţi de Consulul rus şi de guvern, Ioan Câmpinenu fu necontenit la tribună, pentru a combate şi a respinge aceste falaciose propuneri. El fu de o rară elocinţă şi Adunarea, pătrunsă de puterea argumentelor sale, respinse eu o mare majoritate modificările cerute. Când Ruckman află despre împotrivirea Adunării la un ordin împărătesc, îşî perdu cumpătul şi adresă un protest violent şi ameninţător Domnitorului, (Jicend că: «acest demers atât de neregulat şi de contrariu respectului datorit celor doue înalte Curţi, carî nu admit nicî o abatere de la litera transacţiunilor încheiate şi a căror menţinere vor sci să o impună în totă întregimea ei.» Discuţiunea fu deci suspendată şi, peste câte-va septămânî, Logofetul Aristarchi, transformat în Capigiu al Portei, veni şi ceti de la tribuna Adunării un firman, prin care Sultanul porunci ă Obştescet Adunări să intercaleze în Regulament mo di-
     83
     57
     man, interesat a se admite modificările propuse de dînsul, chemă pe boerî şi pe proprietari !rîndurî rîndurî la el — la Consulat, — povă-ţuindu-I să nu alegă candidaţii partidului naţional, ameninţându-î la din contra cu mânia împăratului şi arătându-le anume pe cine să alegă pentru a fi pe placul puternicului Protector.
     Dacă în 1837, când se petreceau tote acestea, Rusia observă maî cu băgare de semă saii ţinea socotelă de schimbarea însemnată ce se săvîrşise în spiritul public al poporului român, negreşit că, fină şi prevecjetore cum eră, nu împingea cu atâta violenţă lucrurile unde le împinse, saii cătâ pe alte căi să se asigure de reuşita planurilor sale. Şi vinovaţi nu sunt atâta Muscalii că ne-aii nesocotit, cât sunt aceia cari, născuţi din sînul şi pe pămîntul nostru, pentru nisce trecătore măriri şi zădărnicii, aîi dat mână de ajutor duşmanilor spre a ne nimici!...
     Intr adever, prefacerea eră vădită şi vrednică de o maî cuviinciosă consideraţiune. Fiiî boerilor se întorceau învăţaţi din ţărî străine, omenii din popor eşiau cu «sciinţă de carte», luminaţi şi destoinici la muncă, din şc61ele înfiinţate în ţeră tocmai prin îngrijirea luî Kisseleff; nu maî puţin propăşirea publică luă desvoltare, prin deschiderea comerţului cătră ţările apusene, prin libertatea navigaţiuniî dată de Tractatul de la Adrianopole şi maî ales prin începuturile de cultură literară şi sci-inţifică, ce se manifestau icî şi colo şi concentrarea întregii mişcări naţionale în Societatea filarmonică. Eră cu neputinţă ca acesta reîn-viare a poporului român către consciinţa de sine să nu se resfrîngă şi asupra vieţii sale politice — după cum s'a şi întîmplat în crâncena luptă purtată de Adunarea ţării împotriva fraudulăriî Regulamentului Organic.
     De aceea oposiţiunea contra modificărilor cerute de Ruşî însemnă re-sistenţa contra amestecului străin în treburile lăuntrice, eră prima lucire
     ficările cerute de Consulul rusesc şi invita pe deputaţi să iscălescă un act de căinţa ad-hoc, pe care-1 depuse pe tribună. Câmpinenu luă iar cuvîntul şi protestă cu energie contra călcărilor ce se aduceau drepturilor ţeriî... Cuvintele luî elocuente şi atitudinea lui demnă şi inspirată umplură de lacrămî ochii deputaţilor, carî cu toţii retuşară de a iscăli actul adus de Aristarchi.
     In urma acestora, Obştescă Adunare fu închisă, iar lupta politică fu strămutată pe tărîmul din afară, pe cel de inter venire şi de luminare a Puterilor europene asupra stării şi viitorului terilor române, punend o stavilă a-tot-puterniciei rusescî. (Ion Ghica, Scrisori, ed. 1887, pp. 639—641; — A. D. Xenopol, op. cit., VI, p. 138.şi urm.; — Felix Colson, De letat present et de Vavenir des Principautes, p. 11 ş1 urm.; — Vaillant, op. cit., II, p. 385; — Elias Regnault, p. 185.)
     58
     84
     a dorului de neatîrnare ce avea să aducă rodele sale maî târdiu, cu Unirea, Indepedenţa şi întemeierea Regatuluî Românieî.
     Aşa fiind lucrurile, eră forte natural ca Societatea filarmonică, în capul căreia se află Ioan Câmpinenu, să fie ponegrită, persecutată, sdruncinată din temeliî de acei carî, prin desfiinţarea eî, credeau să se ridice în ochii Ruşilor şi să smulgă din manile patrioţilor unelta cu care-şî făurise dragostea şi popularitatea de care se bucurau. Invidia, interesele meschine şi gona după favoruri şi putere din partea unora, slăbiciunea de caracter, nehotărîrea şi neîncrederea altora, fură căuşele principale ce atî adus descompunerea şi risipirea acestui aşe-zămînt, decât care pote numaî Unirea şi luptele pentru independenţă să fi produs maî rodnice resultate şi o maî puternică însufleţire de cât Societatea filarmonică între aniî 1834 şi 1837.
     Aşa bunăoră, în cestiunea ce ţinea atât de mult pe atunci de inima tuturora — aceea a redeşteptării naţionale — Ghica Vodă se plecă cu drag cătră mişcarea întreprinsă de boerî şi tineretul patriot şi ar fi voit să-î dea sprijinul şeii, dar eră necontenit reţinut şi împedicat de Consulul rusesc, care-1 spăimântâ fără încetare cu putinţa destituirii. Ruckman eră anume de altă părere decât Kisseleff asupra rolului cultureî naţionale la poporul român. Pe când Kisseleff pusese legiuirile grecescî pe românesce, deschisese şcole şi învoise eşirea unor foî periodice în limba română, nebănuind că acesta mişcare, cu începuturî atât de nevinovate, putea să se întorcă împotriva celor ce o favorisase, Ruckman, maî pătruncjetor, descoperise îndată că is-vorul de unde plecase oposiţiunea în contra Rusiei eră tocmai începutul desvoltării limbei românescî şi prin ea adîncirea conştiinţei naţionale, carî cereau la rîndul lor vrednicia existenţei şi deci scuturarea jugului rusesc. (1) Iată pentru ce primii calomniatori şi asupritori aî Societăţii filarmonice limba o atacară prin scrieri scâlciate, fără formă şi fără stil, teatrul — al cărui organ principal este vorbirea — voiră să-l corumpă, înjosorânduî cuvîntul, cum îî trivialisaii şi mişcările.
     De aceea, când, după doi anî de la înfiinţarea luî, prigonitorii şi zavistniciî reuşiră, în locul scrierilor clasice, destinate a cultiva limba, a glorifica virtutea şi a biciui viţiul fără de a atacă personele, fură introduse farse, satire personale, scrieri monstruose în privirea limbii, artei şi a moralei, aşa că, după o asemenea degradare, representându-se, către sfîrşitul luî 1836, Misantropia şi Pocăinţa de Kotzebue, tradusă de Ioan Voinescu II, cu drept cuvînt Barbu Catargiu exclamă:
     (1) A. D. Xenopol, op. cit., VI, pp. 147 — 14S.
     85
     TEATRUL LA ItOMÂNÎ
     59
     «Misantropia şi Pocăinţa se puse dar pe scenă şi toţî încetară de a maî dice, ca până acum: Româniî ar face ceva, dar le trebue vreme şi învăţătură, exemple, modele, profesori etc. Din contra, un glas eră acum în tot parterul şi un glas se aucli a doua (Ji în tot oraşul: actorii români simt, jocă, iar nu se jocă, actorii românî aii zugrăvit şi au arătat în fiinţă simţitatea autorului german. Şi adeverat, chiar autorul să fi fost de faţă la representaţia românescă s'ar fi vedut maî bine pe sine în oglinda inimeî Românilor. De ce actorii românî fură într'o (Ji ceea ce nu putură fi în treî anî? Pentru ce treî anî au umblat încercând? Pentru că treî anî fură rătăciţi în drumul lor şi pentru că într'o di se vecjură la locul lor.»
     Apoî într'un avînt de elocuenţa înălţare de minte, îndreptându-se către pricinuitorii acesteî nenorocite schimbărî a teatruluî român 4ice : «Lăsaţi dar, voi, fiî aî celor marî Domnitori aî lumii, lăsaţi bufonada şi satira pe sema acelor suflete înghesuite (?), pe sema celor cu duhuri sărace! Părinţiî voştri aii fost marî şi voi nu puteţi fi mici! Vrei ca actorul român să arate ce este? Fă-1 să trăiască în elementul strămoşilor seî. Slava, amorul, generositatea, patriotismul, răsbu-narea, trufia, dreptatea, iată ce-î trebue luî ca să fie mare. Dă-î şi tragedii sângerose şi drame scrise cu lacrămî şi le va juca bine. Nu-î da farsa, că el nu scie să fie bufon; el n'a sciut a se slugărişi a se maimuţă. Nu Peî vede nicî odată să-şî scie rolul, pentru că nu-î place nicî în glumă a fi măscăriciii. Priviţi teatrul ca o şcolă de moral şi veţi află pe actori mîndri de a fi profesoriî norodului şi veţi ave şi actori buni...» (1)
     Maî era însă o causă lăuntrică pentru care cultura intelectuală eră prigonită: restrîngerea minierului privilegiaţilor de la funcţiunile statului şi înlocuirea lor cu bărbaţi învăţaţi, ceî maî mulţî din treptele de jos ale societăţii. Dacă printre boeriî şi fecioriî de boerî cu sciinţă de carte, umblaţi pe la şcole străine, găsim maî înainte pe Ioan Văcărescu, crescut la Viena de la 1810—1819 (2), apoî pe Barbu Ştirbei, Const Cantacuzino, Cost Filipescu, Gheorghe Bibescu, I. Vlădoianu, C Brăiloiu, M. Margelă, Alexandru Lenş, Bălenu, D. Golescu şi alţii, parte crescuţi la Paris, parte în Germania, ele când cu deschiderea şcolelor românescî, găsim feciori ele ţărani şi de popă, ca Teodor Stamati, Anastasie Fetu, Ioan lonescu, căpătând ranguri de boerie şi slujbe înalte, ba unul—ce e drept maî bătrân—(?. Asaki (tot fecior ele
     (1) Gazeta Teatrului) din 1836, No. 12, p. 94.
     (2) Ibidem, din 1836, No. 12, p 94.
     60

     popă) intrând, prin rangul şeii de Agă, printre boeriî ceî mari. Ioan Eliade, făclia inteligenţei din acea epocă, e fiii de negustor, dar se urcă până la cele maî înalte trepte ale societăţiî şi devine une-orî arbitrul, de nu diriguitorul lucrurilor. Petre Poenaru, S. Marcovici, Aristia şi alţi pratagoniştî aî instrucţiunii publice, eşiţî din popor, răsădesc în sufletele tinerimii semînţa demnităţii şi a cunosceriî de sine... Ceî de jos se ridicau prin puterea sciinţeî şi a meritului, jicnind pe mulţi dintre ceî de sus, şi anume pe acel carî se vedeau înlăturaţi ast-fel de la nisce îndeletniciri ce fusese până atunci privilegiul lor exclusiv.
     Trebuiau dar să resiste curentului, că de nu, eraţi perduţî! Aşa se formă partidul protivnic întregeî mişcări culturale, care, întîlnindu-se în gândiri cu agenţii guvernului rusesc, puse tote pedicele, pentru a curmă avîntul regenerării la noî, şi aşa se lămuresce cum, în tote uneltirile lor, Ruşiî s'aîi servit de sprijinul uneî însemnate părţi din boe-rimea ţeriî şi au pretins că lucreză împinşi de un obştesc interes. De îndată ce au simţit că desvoltarea poporului român se îndreptase pe alte căî decât pe acele ale propriului lor ţel, eî luară hotărîrea de a le pune stavilă şi de atunci începură acea sistematică prigonire a tuturor creaţiunilor partidului naţional. Crezuse se vede că pot lăsă pe un popor să se deştepte pe tărîmul cultureî abstracte, fără ca acea cultură să se resfrîngă şi asupra formaţiunilor concrete ale vieţii luî; că pot să-1 lase să cugete, fără să-î îngădue a făptui? ! ... De aceea, înţelegând că desvoltarea naţională a Românilor nu se putea îndeplini fără răsturnarea sistemului regulamentar, organul lor de dominare în Principate, şi decî orî-ce manifestare a cultureî eră un îndemn de împotrivire la dînsa, eî loviră în tote, căcî tote acum le dedeati de bănuit.
     Societatea filarmonică trezi, încă de la formarea eî, îngrijirile Consulului Riickman. El se hotărî să o surpe. Fiind însă o institu-ţiune privată, nu putea lucră prin guvern decât indirect la ajungerea scopului. Mulţî din membrii eî, făcend parte şi din Adunare, eră peste putinţă ca îmboldirea eî, dată curentului naţional, să nu pătrundă şi în representarea politică a ţeriî.
     Riickman învinui decî societatea către Ghica Vodă de conspiraţiune şi ea începu a fi reii vedută de ocârmuire. Prin influenţa acestuia se introduc într'însa maî mulţî membri îndoelnicî în privinţa sim-ţemintelor lor, carî în loc de a conlucra la scopul comun, se apucă de scandaluri. (1)
     (1) «Curierul Românesc» din 1829. Vedî de asemenea şi A. D. Xenopol, Istoria Românilor, VI, pp. 279— 284.
     8?
     teatrul la români
     61
     Din acesta causă Câmpinenu şi Eliade se învoiră a alege, din sinul Societăţii, câţî-va membri încercaţi, carî, hotărîţî a se constitui într'o societate secretă, să formeze o stângă în Obştescă Adunare, cu îndatorire de a susţine guvernul în cele legale şi patriotice şi a-1 combate la orî-ce abatere. (1)
     Urmaşiî cărvunarilor de la 1821 şi de la 1827, spre a-şî aperâ opera împotriva atacurilor vrăjmăşesci, se strîng din noii sub ascuns, cu încredinţare că din acesta frăţescă ajutorare nu va eşî decât bine şi folos pentru atingerea scopului propus. Timpul şi împrejurările fiind altele ca oclinioră, principiile acesteî societăţi fură cu mult maî progresiste (2) decât ale celor dinainte, deşi noue, din un-spre-cjece, eraîi privitore la cestiunî de politică şi administraţiune interioră şi la politica din afară.
     Doue numaî se ocupau de cultură: al Vl-lea, cerend libertatea tiparului, şi al VlII-lea, instrucţiunea generală gratuită şi integrală a fiilor României. Punctul al Xl-lea caracterisâ bine mijlocele de acţiune şi dedea o idee hotărîtă despre firea legăturilor ce se impuneau ca condiţiune esenţială de participare în acesta Societate.
     El glăsuiâ ast-fel: «Spre punerea în lucrare a acestor principii, se cere: ordine, tact, timpul necesar şi prudenţă»! Din nefericire, tocmai asemenea însuşiri lipsind unor membri, ele fură pricina că şi acesta a patra «societate secretă» (politico-socială), înjghebată cu scopuri patriotice şi naţionale pentru mărirea ţeriî şi cultura nemuluî, se desfăcu fără un resultat serios şi remâîetor.
     Pe lângă Câmpinenu şi Eliade, se maî adaoseră dintre membriî Societăţii filarmonice alţi şese, şi anume: Gr. Cantacuzino, Ioan Voi-, nescu II, Iancu Roset, Iancu Filipescu, Bălăcenu şi Ioan Văcărescu pe lângă carî se mai iniţiară vre-o alţi noue, cinci din eî fiind străini. «Nu perd, nu distrug însă căuşele cele maî drepte şi maî f ramase inimiciî, cât de puternici, din afară, pe cât pot să le perdă nebunii
     (1) Ioan Eliade, Issachar, p. 85.
     (2) Iată aceste 11 principiî: 1) Căderea protectoratului exclusiv ai Rusiei şi garanţia colectivă a Puterilor europene; 2) Egalitatea tuturor Românilor înaintea legii; 3) Emanciparea Ţiganilor; 4) Contribuţiunî generale; 5) Responsabilitatea miniştrilor; 6) Libertatea tiparului; 7) Regenerarea şi respectul tractatelor României cu Turcia; 8) Instrucţiunea obligatorie şi integrală a fiilor României; 9) Emanciparea mănăstirilor închinate sau executarea testamentelor fondatorilor; 10) Confederaţiune sau uniune, nu unitate, cu Moldovenii şi alţi popolî vecini, respectându-se autonomia fie-căruia; 11) Articol pivotai: spre punerea în lucrare a acestor principiî : ordine, tact, timpul necesar şi prudenţă.
     62 DIMITRIE C. OLLANfiSCtf 88
     dinăuntru. Aceştia paralisară şi degenerară tot!» (1) A fost în adever nesocotinţă, orî trădare? Ce e sigur este că încă de la început zîzania se furişă printre dînşiî, apoî purtarea adeverat nebunescă a unuia, pe care Eliade îl numesce Sarsailă, puse, maî curînd decât s'ar fi crezut, capet acesteî generose încercărî de a scăpă Societatea filarmonică de periciune.
     Acesta, care, deşi n'aveâ privilegii, nicî Ţigani, cum aveaii boeriî, consoţiî seî, se făcuse totuşi «apostolul emancipării Ţiganilor», întru îndeplinirea art. 3 din statutele societăţii, aşa că, audind într'o di pe mamă-sa certând o Ţigancă, începu s'o apostrofeze în mod grosolan şi chiar o lovi şi-î dete brânci pe scări, când biata femee îî dise cu tot dreptul «că e obrasnic». Cu ast-fel de fapte, colegiî nu-şî maî re-cunosceati principiile pe carî fondaseră societatea, nicî îşî puteau închipui «că vor fi aşa de crud şi de diabolic parodiate».
     Tot acelaşi scrisese o tragedie, pe care o dăduse luî Aristia s'o pue pe scena teatruluî românesc. Acesta însă, făcend analisa literară a dramelor în carî se exercitau eleviî, «îşî permise într'o di a 4ice că drama în cestiune eră monotonă». Autorul, aflând, «se făcu foc» şi provocă pe Aristia la duel. Aristia primi provocarea «în termini atât de positivî, cum provocatorul să nu-şî maî potă luă vorba înapoi», dar Câmpinenu, Eliade şi Voinescu II, «sciind că guvernul căută înadins pretexte de a învinovăţi societatea, se puseră a face pe Aristia să-şî retragă terminiî cu carî primise provocarea. Acesta nu voi, iar d-luî Sarsailă, vedend lucrul serios, i se tăie pofta de a se bate...»
     Pe lângă acesta, nu eră di să nu se audă de vre-o întîmplare, fie în teatru (fluerăturî, întreruperi, interpelări scanclalose, bătăî în sală, murmure pe scenă), fie în şcola filarmonică (lipsă de la cursuri, neascultarea ordinelor, neregularitatea, purtările proste, încercărî de corupere şi de răpire a unor eleve, de ex: a d-reî Vlasto, care nu reuşi, şi a d-reî Elenca, dusă noptea într'o trăsură afară din Bucurescî şi ţinută maî mult timp ascunsă, din care pricină ea şi fu exclusă din şc61ă (2), primindu-se iii locu-î d-na Catinca Buzoianu, creatorea maî târdiu a rolului Micoleî din Saul, şi altele şi altele asemenea), ce făceau pe lume să credă cele maî rele lucruri despre dînsele, iar pe membrii societăţiî să so desguste de chiar opera lor. Bine înţeles că duşmanii, lovind într'însa, sciau că lovesc în creatorii şi în sprijinitorii eî, în Câmpinenu maî cu semă, pe care, din causa atitudinii luî hotărîtore în
     (1) Issachar, p. 85.
     (2) Tradiţiuue verbală: C. Ollănescu, Ion Ghica.
     89
     TEATRUL LA ROMÂNÎ
     63
     politică, nu scăpau prilej ele a-1 pîrî Domnitorului că voesce să-i surpe şi să-i ieâ locul (1), învinovăţindu-1 până şi de scandalurile provocate de eî înşişi.
     De altă parte uneltiau cele maî meşteşugite intrigi pentru a desbinâ pe Eliade de amicul sătî şi a compromite ast-fel destinele teatrului, în care vedeau un mijloc dibaciii de propagandă şi înrîurire în popor din partea conducătorilor partidului naţional. Eî nu se sfiiaîi chiar de a născoci o diavolescă şiretenie, pentru a pune în joc amorul propriu ai lui Eliade faţă de Câmpinenu, cunoscend susceptibilitatea celui dintâiu şi dreptatea ce avea de a se socoti şi el unul dintre cei doi în-temeetori aî Societăţii filarmonice.
     Ast-fel propuseră, într'o şedinţă de ale societăţii, să se dea o medalie de aur (prin vot secret) acelora dintre membri, carî ar fi avend maî multe merite şi titluri la recunoscinţa acesteî instituţiunî, îngrijind de a răspândi vorba că Ioan Câmpinenu doriâ să i se dea numaî lui acea medalie, ca unul ce singur, prin influenţa şi prin jertfele sale, ar fi creatorul societăţii, Eliade fiind doar executorul voinţelor luî. Se mai adăogiâ, că de aceea Câmpinenu vorbiâ tot-deauna cu autoritate şi resolvâ cestiunile aprope fără a suferi contradicerî sati păreri osebite, fiind-că se socotiâ căpetenia, de drept a acestui aşezămînt, pe care, eu tote aceste, numaî rîvna şi jertfele tuturora, iar în deosebi munca şi talentul luî Eliade Ta putut cu statornicie înfăptui». (2) Pe tărîmul ast-fel pregătit sciură el să ţesă mulţime de viclenii, carî desbinară tot maî mult pe ceî doî corifei unul de altul şi prilejiră neîncredere, bănuială şi chiar silă între ceî-lalţi de a se maî socoti soţî şi fraţi, precum se titluiaii. O împrejurare nenorocită dete cea din urmă lovitură şi risipi întrega clădire.
     Intre îndatoririle membrilor societăţii secrete eră şi acesta, că nicî unui nu putea chemă la judecată pe altul, până ce nu-şî arăta înaintea tuturora păsul şi aceştia nu-şî dedeaii hotărîrea.
     Doctorul Tavernier, unul dintre străinii primiţi în societate, se ridică într'o di în plină adunare şi se plânse tot asupra aşa numitului Sarsailă, acusându-1 că i-ar fi cerut otravă ca să omore pe un «biet pictor polones refugiat, căruia părinţii seî îî dedese ospitalitate». Acesta, «în
     (1) Câmpinenu diceâ unuia, însărcinat să-i sondeze cugetările: «Spune Măriei Sale, să nu se temă de un aspirant la domnie, care-şî perde timpul căutând-o aiurea decât acolo de unde se pote da.» (Ion Ghica, Scrisori, ed. 1887, p. 646.)
     (2) N. Philimon, op. cit., II, p. 181 ; — Tradiţiune verbală: Ion Ghica.
     g4 DIMITRIE C. OLLĂNESCU 90
     calitatea sa de doctor în medicină (1) şi de om onest, îî respinsese cererea», ceea ce după câte-va dile nu împedică pe cjisial Sarsailă să vie să-î spue că «s'a scăpat de rivalul seu». Pictorul polones în adevăr murise. Prin urmare, doctorul acusâ de ucigaş şi nedemn de a maî fi soţ pe acest individ. Sarsailă se apără; la apărare cel-lalt răspunse, până ce începură să se insulte în modul cel maî trivial.
     Membrii societăţii steteati uimiţi la un asemenea spectacol, până când Voinoscu II, luând cuvîntul, îşî cerii jurămîntul înapoi ne mai putend sta alăturea — el militar, căruia nicî îî eră ertat de a face parte din societăţi secrete — cu nisce sceleraţi! Fie-care se grăbi a-şî luă jurămîntul seu înapoi până la cel clin urmă şi ast-fel se desfăcu societatea secretă şi cu dînsa şi Societatea, filarmonică, începută cu atâta însufleţire şi dragoste de bine, înainte mergetore a redeşteptării con-sciinţeî naţionale şi a răspândirii adevărului şi frumosului în mijlocul poporului român. (2)
     Acum jocul intriganţilor găsise câmp întins de desfăşurare şi pricini tainice destule, pentru a desăvîrşî cele de mult întreprinse. Desfiinţarea societăţii secrete tocmai în timpul celor maî aprige furtuni politice le fu lor un bun pretext de a lămuri scopurile ambi-ţiose şi răsturnătore ale Câmpinenului, care, sub cuvînt de a întări Societatea filarmonică, urzise în umbră o conjuraţiune îndreptată în contra regimului şi în contra intereselor patriei! Ceî cu carî se însoţise nu eraîi decât nisce unelte orbe în manile luî, iar pana luî Eliade, solicitată pentru întinderea şi înflorirea artei şi literatureî, fusese pângărită, punendu-se în serviciul pasiunii şi urii politice...
     A voi cu orî-ce preţ susţinerea uneî instituţiunî cu aparente menirî de folos public este a clădi un aşezămînt al şeii propriu alături cu aşezămîntul obştesc, deci a pregăti şi a provoca la timp o rivalitate, o luptă, ceea ce tot-deauna este un -pericol pentru buna orînduială şi liniştea Statului.
     A stărui cu orî-ce mijloc întru păstrarea şi crescerea uneî înrîurirî atât de stricăciose ar fi, pentru ceî cu bun simţ, cu dor de ţeră şi cu sufletul neturburat de năzuinţe zadarnice şi de gânduri pătimaşe,
     (1) Acest doctor Tavernier, intrat nu se scie cum în Societaten filarmonică, eră un medic de contrabandă, forte sărac şi încunjurat cu o casă de copii, căutând să-şî câştige existenţa pe orî-ce cale. (A. I). Xenopol, Ist. Rom miilor, VI, p. 284.)
     (2) Eliade face pe larg descrierea tuturor acestor împrejurări în Issachar (pp. 86 şi 87), pretindend că, cu acesta ocasiune, se maî vorbiâ pe icî pe colea că doi soţÂ străini ar fi trădat la Curtea domnescă societatea secretă. (A. D. Xenopol, op. cit., VI, p. 154.)
     TEATRUL LA ROMANI
     65
     nu numaî o faptă rea, dar încă o voită conlucrare la săvîrşirea uneî crime. Să bage lumea de semă ! Să ieâ aminte mădulariî şi soţii ajutători, din prejma Câmpinenuluî! Să înţelegă Eliade că este înşelat! Să recunoscă Aristia că e o jucărie! Să se scie de toţî că teatrul iubit şi sprijinit de public nu pote sluji de mască unor satisfaceri de amor propriu, nicî uneî minciunose ademeniri a simţiciuniî şi a bunăvoinţei celor pacînicî şi neispitiţî!. ..
     Iată ce <$icea\i, iată ce cătaţi să adeverescă, iată ce insuflau în minţile şi inimile omeniior pacînicî şi neispitiţî, cari, temendu-se, cu tot dreptul, să nu se ascundă vre-o primejdie în dosul acestor—atât de tăgăduite—bune făptuiri, se traseră unii de o parte, alţii se lepedară de dînsele, aşa că, lipsite de sprijin* lipsite de însufleţire, teatrul şi şcola filarmonică deteră necontenit înderet, până ce în curînd fură lăsate părăsirii. Anul 1837 avea să pue capet amîndurora, ridicând pe ruinele lor întreprinderile străinilor, carî aveaîi să prospereze de aci înainte tot maî mult şi mai îndelungă vreme la noî.
     Amărît până în adîncul sufletului de tote aceste miseriî, Câmpinenu, plin însă de încredere în viitorul României, îşî făcu o datorie sfînta de a continuă lupta pe un alt tărîm.
     Spionat, supraveghiat, aprope consemnat în casa luî de poliţie, aşa că cine veniâ şi unde se ducea eră pe dată sciut de stăpânire, el, profitând de îngheţul Dunării şi amăgind priveghiarea omeniior Agieî, se duse întâiti la Constantinopole, unde explică situaţiunea nostră politică ambasadorilor Francieî şi Angliei; apoî se duse la Paris şi la Londra, unde pleda causa naţională. Pe când se afla încă în Francia, Alexandru Ghica, sub presiunea Ruşilor, cerii un firman de arestare la Portă contra luî Câmpinenu, care la întorcere fu oprit de autorităţile austriace şi închis la Caransebeş, apoî trimis la Bucurescî şi din nou pus sub zăvore, întâiti în mănăstirea Mărginenii, apoî la Plumbuita unde stătu până aproape de căderea luî Ghica, la 7 Octobre 1841. (1.)
     După desfiinţarea Societăţii filarmonice şi recirea relaţiunilor dintre Câmpinenu şi Eliade—care remase membru la Eforia Şcolelor şi director al «Curierului Românesc», lucrând fără preget atât pe tărîmul literar
     (1) Ion Ghica, op. cit, pp. 641—642; —A. D. Xenopol, op. cit, p. 152. — Faimosul lăutar Dumitrache Ochi albi, Ţigan boeresc, scăpase din robie dând stăpânului seîi 1.000 =J4=, dintre carî 700 ^ îî dedese Câmpinenu. De aceea, la orî-ce ocasiune, de-ar fi fost chiar la masa domnescă, cântă cântecul popular pe atunci :
     < Aideţî fraţi la Mărginenii, «Să scăpăm pe Câmpinenu!
     5
     (3(5 DIMITRIE C. OLLĂNESCU 92
     cât şi pe cel politic—teatrul, susţinut cât-va timp cu cheltuela luî Câmpinenu, încetase de a maî merge înainte. Din când în când câte un spectacol, şi acela lipsit de căldura şi maî ales de încurajările din trecut. Aristia remăsese credincios vecheî sale pasiuni pentru scenă şi lucră ca şi înainte cu elevii câţî îî rămăsese din şcola acum luată de Waehmann, Conţi şi Duport pe socotela lor. El se ocupa cu mult zel de publicarea lucrărilor sale dramatice şi clasice, dintre carî traducerea luî Saul de Alfieri fusese forte mult lăudată de Costache Negruzzi într'un elocuent articol publicat în «Gazeta Teatrului Naţional» (1), iar întâia rapsodie a 1/iadei luî Omer, presentată Domnitorului, îî adusese, pe lângă un dar, laudele măgulitore cuprinse în acesta de maî jos scrisore:
     No?y Alexandru Di ui i trie Ghica, Voevod, Cu mila lui Dumnedeu Domn a totă Ţera-Românescă. < Către D. Constantin Aristia.
     < Primind de la Domnia-ta traducţia Rapsodiei I-a a Iliadeî luî Omer, am vedut silinţele şi talentul d-tale în acesta frumosă şi exactă traducţie, care, adăogendu-se pe lângă cele-lalte strădanii, ce ai pus şi în alte îndeletniciri, îţî câştigă, Domnule, un drept de recunoştinţă din partea Domniei Mele şi a tuturor Românilor.
     < Cetind acesta traducţie, am vedut iară câtă dovadă dai despre destoinicia limbii românescî sub pană de artist, şi me bucur când asemenea bărbaţi cu mijloce ca ale d-tale îşi întrebuinţeză astfel de frumos cesurile lor de odihnă.
     < Trimiţend, pe lângă acesta, o tabachere de aur, primesce-o ca un semn ai luăriî Nostre în semă a folositorelor d-tale osteneli.
     «Anul 1887 Aprilie 7.» (2)
     Impresiunea acesteî lucrări fusese atât de bună, se vede, că Vodă Ghica, amintindu-şî de ostenelele, jertfele şi meritele omului care din frageda tinereţe se devotase teatrului, îl chemă şi, după multe stăruinţe, îl însărcina cu direeţhineji trupei române, dându-î o lefa de 50 # pe lună şi libera voe de a se folosi de veniturile representaţiilor pentru întreţinerea actorilor şi făgăduindu-î un ajutor la nevoe, pen-
     (1) -Aristia (dice între altele acel articol), scriind în modul cel mai nimerit si mai armonios, ne-a tradus pe Saul aşa cum însuşi Alfieri nu Tar fi tradus maî bine, când ar fi sciut românesce şi ar fi voit să dea şi Românilor tragediile sale. .. într'un cuvînt prin Aristia cetim pe Alfieri şi, de ne maî lasă ceva de dorit poetul italian, este pote pentru că limba luî Tasso este maî dulce şi maî priineiosă auduluî decât sora eî română...* (< Gazeta Teatrului > din 1830, No. 12, p. 92.)— Curierul Românesc , No. 34, Sept. 7, 1887.
     (2) * Curierul Romanesc», No. 0, Aprilie 10, 1837.
     93
     TEATRUL   LA ROMÂNÎ

     67
     tru vestmintele şi decoraţiile cele făcute din noii . Aristia primi; dar, cum trebuia să ieâ îndatoriri bănescî el însuşi pentru a ridică greutăţile direcţiunii, ceru, prin Michalache Cornescu, directorul-efor al teatrului, ca să i se facă un contract scris pentru doi anî măcar cu aceste condiţiunî. Cererea —după ce se amână respunsul de maî multe orî — nu-î fu ascultată, întîmpinându-se că stăpânirea nu putea face aşa ceva, fără să nu jicnescă pe Câmpinenu, carele, tocmaî fiind-că este duşman luî Vodă, nu se cădea să fie chiar de dînsul ast-fel lovit.
     Aristia se plecă acestor cuvinte şi se puse de îndată pe lucru. îşî strînse pe vechii seî şcolari, cei mai mulţi risipiţi, înlocuind cu alţiî noî pe ceî lipsă, reîncepu repetiţiunile şi lecţiunile, ca în trecut, până ce in sera de 30 August — diua onomastică a Domnitorului — dete o represen-taţiune de gală cu cheltuiala şi sub patronagiul «Sfatului Orăşenesc>.
     «Teatrul eră strălucit iluminat. Toată boerimea şi toţi Consulii eraii invitaţi. Lojile şi parterul străluciaîi de cea maî mare pododă a diamantelor şi aurului găteleî cuconelor şi uniformelor slujbaşilor. Cum s'a arătat Măria 8a în lojă, tot poporul a început să bată din palme şi în sunetul musiceî toţî strigau: Să trăiască Măria Sa! Ardicându-se perdeua, s'a cântat un imn, pe urmă s'a jucat un vodevil vesel în limba românescă şi după acesta s'a făcut un balet (de trupa francesă). Actorii şi actriţele eraîi în haine naţionale. (1)
     Vodevilul, compus de Eliade, se numiâ :
     Serbătore românescă
     Pentru 30 August anul 1837. Vers6«ele: Roman, un jurat. Stâncii \ s-^tnj
     Florica, fiica luî. Călin j
     Niţă, amoresul eî. Vasile, prieten al luî Roman.
     Flăcăi, fete, ţeranî. Scena se socotesce într'un sat din Gorj. (2)
     Forte mulţumit de serbarea ce i s'a dat în teatru şi maî ales de totă silinţa ce a pus d-neluî Dvornicul Micii. Cornescu, directorul şi patronul trupei de opere, spre a împodobi sala într'un chip vrednic şi analog (!) cu sărbătorea acelei zile şi a-şî arăta ast-fel sentimentele de dragoste şi de cinstire pentru Prea înălţatul nostru Domn, Măria Sa, simţitor la acest semn de cinstire, îî trimise următorea epistolă, însoţită cu o tabacii ere de aur ferecată cu briliante:
     (1) Curierul Românesc, No. 34, din 7 Septembre 1837, p. 134.
     (2) V. A. Urechiă, Istoria Scalelor, II, p. 90.
     94
     «25 Septembre 1837.
     «Iubite Nepote,
     «Dorind a ve însemna mulţumirea Nostră pentru sentimentele ce Ne arătaţi şi a ve dovedi ore-cum că nu Ne este necunoscută ostenela, ce aţî luat pentru a Nostră dragoste acum cu prilejul din 30 August trecut, ve poftesc să primiţi drept suvenir de la Noî acesta tabachere.»
     (Urmeză iscălitura M. S.) (1)
     Fără îndoială eră o pornire favorabilă din partea acesta, de a se da teatrului un avînt ore-care. Desfiinţarea Societăţii filarmonice şi chipul cum scena românescă fusese părăsită eraii o dovadă de puţinul interes ce inspiră stăpânirii arta şi atrăgetorele eî manifestaţiunî. Timpul însă şi maî ales curentul spiritelor cereau o mai de aprope îngrijire de la ceî în drept în acesta privire; de aci chemarea luî Aristia în capul trupei române, de aci făgăduelile, încurajările şi chiar aju-torele însemnate ce s'aîi dat pentru punerea în scenă a luî Saul. Dacă însă trupa română eră ast-fel ajutată, trupa francesă, care juca în acelaşi timp cu dînsa în teatrul luî Momolo, se bucură de ocrotirea pe fată a întregeî oblăduiri.
     In adever: «Cu încuragiarea şi ajutorul Prea înălţatului nostru Domn, d-1 Eugen Hette, directorul trupei franţuseseî, se întorce peste puţin din Paris, aducend cu sine treî artişti vrednici şi cunoscuţi, între carî se află Madame Daudel, ce a fost în ceî după urmă treî anî în teatrul de la Porte St. Martin, cu destulă ispravă în rolele cele dintâi marî şi de mumă nobilă, d-l Bori ce a representat cu isbutire pe tatăl nobil şi rolele cele dintâi marî în teatrul de la Odeon, cum şi alţî artişti destoinici pentru caractere şi bonton, ce aii jucat asemenea pe scenele capitalei. D-l Hette aduce încă cu sine un repertor bogat de piesele cele mai însemnate şi noue ce se jocă acum în Franţa, o garderobă curată şi potrivită.
     «Pe de altă parte, trupa exersată de d-l Aristia este gata a da cât de curînd pe Saul în limba naţională. Aceste trupe vor formă, după dorinţa stăpânirii, un teatru naţional despărţit in doue secţii, tina românescă şi alta franţusescă, fie-care cu directorul seu. Trupa franţusescă va fi un model de învăţătură şi înaintare celei românescî şi bucăţile ce se vor representâ de Românî se vor da în paralel şi de Francesî.
     «D-l Aristia, din partea sa, pune tote silinţele spre a da noilor artişti ' de sub direcţia sa lămuririle asupra sujetului bucăţii, asupra barăc-
     ii) «Curierul Românesc-, No. 42, din Octombre 1837, p. 105.
     95 TEATRUL LA ROMÂNÎ 69
     teruluî personajelor, asupra frumuseţii stilului, asupra economiei scenelor, asupra costumului şi obiceiurilor veculuî şi va introduce pe şcolari întru tote frumuseţile şi regulele artei dramatice.
     «Ast-fel, nu ne îndoim că, sub umbrirea şi ajutorul stăpânirii, teatrul naţional va păşi către desăvîrşire şi către ajungerea la scopul seu, de a forma gustul şi de a face o şcolă de obiceiuri.» (1)
     Iată un program întreg asupra activităţii trupei române, asupra nădejdilor ce erau născute în sufletul guvernului, care-î recunosceâ o misiune culturală în societate şi-î acordă ast-fel sprijinul seu!
     Nu putea respunde el maî bine la îngrijirea celor carî vedeau un gol dăunător în risipirea Societăţii filarmonice, nicî aflase mijloc maî nimerit de a dovedi dorinţa şi voinţa de a susţine şi des voltă, în felul seti, arta dramatică naţională. Intenţiunea eră bună—dacă ar fi fost sinceră,—iar hotărîrea de a formă un teatru naţional cu doue secţiuni: dintre carî una străină şi alta pămintenă (cea dintâiii servind de şcolă celei de-a doua), nu eră decât o imitare a celor ce se petrecuse la Iaşi de la 1832, când Fouraux şi pe urmă Hette (2) veniră cu trupele lor şi jucară timp îndelungat, asociându-se, vodevile, operete şi comedii (cele mai multe uşurele), tot pentru a formă gustul public şi a sluj) ele modele actorilor din capitala Moldovei.
     Vom vede că întocmirea acesta nu putîi să dăinuiască mult, căci
     (1) «Curierul Românesc-, No. 40, din Octombre 1837, p. 157.
     (2) Foiirau .tsosî în Iaşî cu o trupă de comedie francesă la 1832 şi fonda Le Theatre des Varietes în casa lui Talpan. La 1833 sosi Hette cu o trupă francesă de operă, operete şi vodevile. Negăsind alt local unde să joce decât cel ocupat de Fouraux, se asociază ambele trupe sub conducerea amînduror directorilor lor. Cu Hette sosi în Iaşi faimosul actor Momenet, care, sub pseudonimul de Valery, rc-mase la noî, fu director şi regisor al teatrului frances din Iaşi, părintele actriţei cunoscute Nini Valery şi întemeiătorul ceîuî dintâiii teatru de marionete (făcute de el însuşi) în capitala Moldovei.
     La 1836 ei veniră în Bucurescî, unde avură atât de mult succes şi unde, după tragica morte a luî Baptiste Fouraux (mergend la o moşie, unde avea de gând să întemeieze o prăsilă de cai de soiîi străin, avea puşca de vînat atârnată de oblâncul şeleî şi un baston mare în mână; vrend să facă o mişcare cu bastonul, îl lăsă să cadă greu pe cocoşul puscei, capsula luă foc, puşca se slobozi şi îî frânse mâna; aflându-se departe şi neputendu-se întorce, remase treî (Jile într'un sat; apoî, ajungend la Ciorogârla, n'a putut merge maî departe; când a sosit Dr. Marsil începuse tetanosul. aşa că, adus în Bucurescî, muri până noptea. «Curier. Rom.», No. 78, din 23 Noembre 1836), Eugene Hette, remânend singur director şi căpătând sprijinul Domnitorului, primi misiunea de a juca la un loc cu trupa română, pentru a-î formă gustul şi a-î desvoltâ mijlocele artistice. In curînd însă avea să remâe singur stăpân în teatru. Un coborîtor negreşit aî acestui Hette se află adî intendent al spitalului judeţian din Roman.
     70
     aveaţi să o sdruncine din noii reu-voitoriî, cari nu îngăduiau pregătirea şi crescerea unei reacţiunî în potriva lor, ajutată între alte mijloce şi de către organul cel maî ademenitor de cultură: Teatrul Naţional. Nu trebuia să le facă plăcere pomposele şi caldele apeluri, făcute de Eliade către public cu ocasiunea apropiatei representaţiunî a tragedieî luî Alfieri Saul, care se aşteptă şi era socotită ca un adeverat eveniment, în acele vremuri unde evenimentele şi emoţiunile politice ocupau şi preocupau atât de mult activitatea şi atenţiunea tuturora.
     < Mereuria viitore, la 1 Decembre», scria el, «şcolarii de sub direcţiunea şi învăţătura d-luî Aristia vor representâ în sala teatrului tragedia de la Alfieri Saul.
     «Tote îngrijirile s'aîi luat spre a se sui pe scenă după cuviinţă acesta vestită bucată dramatică. Declamaţia potrivită cu acel vec profetic, costumul saii îmbrăcămintea după rola fie-căruia şi după locul şi vecul în care se socotesce scena, desluşirile religiose şi literare ale poesieî sfinţite, nimic nu s'a uitat spre a se pute a se arătă pe scena românescă acest fel clasic religios. Osteneli, vreme, cheltuelî, tot s'a jerfit după mijlocele după acum. Peste 12 mii de leî a costisit suirea pe scenă a acestei bucăţi. Iubitorii de a sprijini acesta întocmire costi-sitore vor ave o dovadă despre strădania şi a d-luî profesor şi a d-nilor şcolari şi se vor sili a încuraja acest început, spre a-şl lua adevărata sa direcţiune şi a se face o şcolă de moral şi de huninare, ca prin pilde vii a redesvoltă în public înaltele sentimente ale relig lunii, patriotismuliă, cetăţeniei, cunâsceriî drepturilor şi datoriilor, ascultarea către prav ilî şi către ceî maî marî) despre care Da vid este o iconă vie.
     Dacă naţia nostră pruncă încă începe în tote, dacă şi norodele în pruncia lor aii nevoe de o eres cere morală şi politică şi dacă fie-care crescere trebue să-şî ieâ un metod, metodul acest retor sau organ de crescere, teatrul dic, este a se începe prin felul clasic, care contribuesce la formarea şi a duhului şi a limbii şi a inimii, a acestei treimi prin care omul se deosibesce din dobitoc şi închipuesce o iconă vie a Dum-nedeiriî, caro în tote se înfăţişeză în treime. (1)
     O adeverată profesiune de credinţă politică şi literară, de al căreî ascuns şi cuprindetor înţeles n'au trebuit să se prea bucure cei de susi carî aveaţi deprinderea să cetescă şi printre rîndurî. Eî vor lăsă să se joce piesa, fiind-că nu puteau face alt-fel, dar vor ave grijă să speculeze în mod mişelesc, atât subiectul, cât şi colosala impresiune ce făcu asupra publicului, pentru a, nu se maî da învoire «sîrguito-
     (1)   Curierul Românesc;», No. 47, din 27 Septembre 1837, p. 185.
     97 TEATRUL LA ROMÂNÎ 71
     ruliu profesor şi director» să alegă singur bucăţile de suit pe scenă, nicî pe cele odată suite să le joce fără înadinsa învoire a direcţiunii teatrului, după întâia representaţiune. (1) O adeverată censură, prin urmare, ce se cunosceâ—dnpă făţărnicie şi brutalitate—că vine din părţile de la medă-nopte, de unde ne veniaii tote poruncile pe atunci. Intr'adever succesul luî Saul fu extraordinar.
     La 7 V2 cesurî se începu spectacolul. Sala eră însă plină de la 6. O mulţime de lume a trebuit să se întorcă de la uşă, ne maî găsind locuri, numaî după ce cassierul le-a dat făgăduială că le va păstră slobode pentru a doua representaţiune.
     Isbutirea şcolarilor, frumosa traducţie, armonia costumelor şi a colorilor, într'un cuvînt suirea pe scenă a acesteî bucăţi potrivit cu marea eî cuviinţă religiosă şi clasică le-au exprimat şi le exprimă într'o inimă glasul publicului. Când totul e frumos, nesaţiul nostru începe a ne da pricină spre a ne gândi cum pote fi maî frumos; după cum şi când totul e urît, de multe ori de milă dicem şi câte o vorbă bună. Aci a fost frumosul în tote însă.
     Rolurile erau ast-fel împărţite:
     Saul, Rege al Ierusalimului...... D-l Ioan Curie
     David, tîner păstor, profet....... ■>   Const. Ollănescu
     Ionatan,.............. »  Mavrod/in
     Abner, Ministru............ » Lâscărescu
     Achimeleh, Pontifice......... » Grigorescu
     Micola, fiica luî Saul.......... D-na Catinea Buzoianca
     Curie a jucat cu atâta foc şi cu aşa pătrundere pe Saul, că la sfîrşit, «când a eşit să mulţumescă aplauselor publicului, a leşinat pe scenă» şi a trebuit să-î ieâ în grabă sânge de la o mână, ca să-şî vie în fire. Ollănescu «la totă scena eră întîmpinat şi petrecut cu aplause», întru atâta «limba, gesturile, statura, tote îl favorisau şi toţi au remas mulţumiţi.» Mavrodin, «cu tote că era forte bine pătruns de rola sa şi gesturile îî eraîi potrivite cu declamaţia», nu eră ajutat de glasul prea înăbuşit ce avea, eră stîngaciu, în cât şi-a perdut curagiul. Lăscărescu a făcut o creaţiune prea isbutită. Grigorescu «avea totă marea cuviinţă pontificală», dar nu se audia când respundeâ la ocările luî Saul». Publicul, «nu numaî că ar fi remas mai mulţumit, dar ar fi resbunat şi clerul, ce în gura luî Saul este atât de sfâşiat.» D-na C. Buzoianca, care întâia dată a debutat pe scenă, a sprijinit peste nădejdile privitorilor rola Micoleî. Glasul îî eră atât de curat, în cât făcea să se
     (1) Tradiţume verbală: Ion Ghica şi Const. Ollănescu.
     72 DIMITRIE C. OLLĂNESCU 98
     audă fie-care silabă. Mulţî aii băgat de semă că glasul îî eră prea plângeros. Prea plângeros ? Dar ce e rola Micoleî decât o plângere de la început până la sfîrşit!...» (1)
     Cu tote aceste câte-va lipsuri ale celor îwce-pefor^representaţiunea avu un resunet forte mare. Nu se vorbiâ pretutindeni decât de succesul trupei române, care cam făcuse să pălescă strălucirea celor până atunci câştigate de trupa francesă. f]liade şi Aristia trâmbiţau în societatea înaltă, la şcolă, printre negustorime, isbânda acesta, care avea darul să sbârlescă nervii Consulului rusesc.
     La 2 Ianuarie 1838 Saul este jucat pentru a doua oră cu tot atâta isbândă, după care representaţiune Aristia, voind să puie în studiu pe Britanicus, tradus de Ioan Văcărescu, şi făcendu-i-se observaţiune de către Mich. Cornescu, în calitate de efor-director ai Teatrului, că bucata n'ar fi nimerită, fiincl-că Văcărescu eră duşman al Ruşilor, el propuse pe Brutus tradus de dînsul, dar şi acesta fu respins, sub cuvînt că e prea revoluţionar. De altă parte Momolo începu să facă greutăţi în privirea teatrului: că nu e în de-ajuns plătit, că are reclamaţiunî din partea trupei franţusescî, care nu maî poţe întrebuinţa scena din caii sa lecţiunilor şi repetiţiunilor şcolarilor românî, că i se strică mobilierul făcut ele curînd din noii — dacă lasă totă dina deschisă sala tuturor,—în sfîrşit, după stăruinţe şi plângeri ale luî Aristia, că el nu maî dă sala nimenuia, dacă e ca să aibă pagube şi necazurî cu lucrul luî. (2) Adeveriri eră că i se dedese — în taină — poruncă să nu maî îngădue trupa Românilor în binaua luî, (o) «Ghica Vodă, deşi se declarase proteguitorul teatrului naţional pe care Societatea filarmonică îl trezise la vieţa, după câte-va representaţiunl—plecăndu-se iarăşi Consulului rusesc—retrase ajutorul seu bănesc şi teatrul naţional este nevoit să înceteze representaţiiinile sale. In acelaşi timp Domnul se arată darnic faţă cu o trupă străină». (4)
     Limbile rele începuseră din noii clevetirile şi zavistiile asupra celor carî căutau să facă din teatru o armă de partid împrotiva stăpânirii, arătând că se lucreză ast-fel pe sub mână la «reînvierea altei societăţi secrete politice sub pretext de filarmonie, de trago-poesie, de cântări şi alte asemenea meşteşuguri;. Bietul Aristia nu maî avea obihnă, buna lui credinţă era pusă la îndoială, lecţiunile şi strădaniile
     (1) «Curierul românesc , No. 50, din 16 Decembre 1837.
     (2) Tradiţiune verbală: Const. Ollănescu, Ion Ghica. (Vedî şi Issachar, pag. cit)
     (3) N. Philimon, op. cit., II, p. 182 în notă.
     (4) A. D. Xenopol, op. c/7., VI, p. 149.
     99
     TEATRUL LA ROMÂNÎ
     73
     luî erau luate drept uneltirî politice şi i se cereau lucrurî protivnice deprinderilor şi cugetului luî? In neputinţă de a eşî alt-fel dintr'un aşa impas şi cum nu voia să remâe respuiKjetor către nimenî şi de nimic cu privire la arta luî, înţelegând că aci se jucaţi nisce piese prea mult în afară de mărginită sa competinţă, cu durere îşî dete demisiunea din postul de director al trupei românescî, luă pe Curie şi plecă în ţera grecescă. (1) De atunci spectacolele în limba română devin forte rare — nicî chiar la solemnităţi,—până ce încetară cu totul-
     Aşa în însera de Sf. Alexandru 1838, «Sfatul orăşenesc» din partea capitalei, pentru recunoscinţa către M. S., a dat în sala teatrului o privelişte forte plăcută, unde aii fost chemaţi totă nobilimea şi tote clasele a petrece sera cu bucurie şi ca o familie adunată pe lângă părintele lor.
     Potrivit cu prilejul acesta, d-niî Storhas şi Dublau au compus o bucată dramatică în limba franţusescă, întitulată < Astăţlî sau Sf. Alexandru», vodevil aproposito, în doue tablouri: «Acum 4 ani» şi Astădî scena socotindu-se în oraşul cel noii «Alexandria», unde asemenea se serba numele M. S. Totă piesa nu eră decât un resunet de recunoscinţa a inimilor Românilor, ce aşteptă un viitor ferice din tote îngrijirile Prinţului lor şi maî vîrtos din organisarea clin nou a 3.000 de şcole lancasteriane ce s'aii întocmit prin sate (2).
     In acelaşi an, o trupă francesă sub direcţiunea luî Filoll (înlocuind pe a luî Hette, care parte se întorsese la Iaşî, parte se risipise, clin neînţelegeri între dînşiî), începe representaţiunile sale de dramă şi vodevile la 8 Decembre. Ele aii durat până la 8 Aprilie anul următor. (3)
     Acestea fiind faptele, trebue să mărturisim că, deşi o societate îşî ieâ — asemenea unui corp viu — avînt pe potriva lăuntricei puteri şi a înrîurîrilor din afară, societatea română, când se ivi teatrul la noî, înfăţoşa aprope exemplul contrar acestui adever.
     Deşi veciil născând îî adusese răsunetul, plin de glorii şi de libertăţi, al lumii ce eşise nouă şi tîneră din frămîntările apusului; deşi când şi când un fior de mîndrie, sau un îndemn resvrătitor îî încăldise adîncul inimeî şi vremile eraţi priinciose şi sprijin nu i-ar fi lipsit la nevoe, şi braţe vînjose avea şi foc şi putere îndestulă, totuşi, vrăjită — par'că zăcea cuprinsă acum de spaima aceeaşî, ce'n suta de anî maî înainte, sub cruntul călcăiu de străin, în nopte şi în robie o ţinuse!
     (1) «Revista literară», No. 27, din 20 Octobre 1897, Pagini despre istoria Teatrului de St. Vellescu.
     (2) «Curierul Românesc», No. 40, din 1838.
     (3) V. A. Urecliiă, Istoria scalelor, TI, p. 85.
     74
     DIMITRIE C. OLLĂNESCU
     100
     Trăită în făţărnicii şi în umilire socotiâ adevărul duşman şi curăţia de suflet minciună; deprinsă cu asupriri şi cu jafuri îşi plecă la trufaşi hrăpitorî capul) desmoştenită de dragostea căminului şi a ne-muluî, din ceî străini îşî făcea idoli şi dispreţuia pe aî seî.
     Când o nedreptă deosebire de clase ţărcuiâ lumea după nascero, după ranguri, după avere, iar meritul personal, cinstea şi talentul eraîi întîmplărî maî mult ciudate decât întâietore de vieţă ; când în de obşte, educaţiunea sufletescă eră tîlc fără ele înţeles şi morala vorbă deşertă, când fala celor mari se măsură pe lărgimea işlicelor şi scara măririi la frânţii de şale şi pungelor pline eră suitore, cum teatru], cu graiul luî liber şi străbătător, putea ore spune ce vede, ce simte, ce crede că-î bine?! Cum ar fi îndrăsnit el să rîdă ele atâtea pocituri, pe reî şi pe jacaşî să-î înfiereze, răsfrângând imaginea schilodă a sufletului şi a năravurilor uneî asemenea societăţi, fără de a stârni îm-potrivă-î haita flămândilor şi a slugarnicilor, sau a nu răscoli pasiunile şi invidiile celor ce vorbiaîi cu noi de stis şi cu străinii în ge-nuchî? ! Firesce eră dar, ca zavistia şi clevetirea să biruiască, iar teatrul, gura culeveriduî, să fie cu silnicie închis.
     iVr fi de sigur interesant să cunoscem amănuntele vieţeî întâilor şcolari aî Societăţii filarmonice, aceşti cu tot dreptul strămoşi aî actorilor noştri, dintre carî unii, feciori de boerî, nesocotiau prejudecăţile sociale şi alte folose orî legături de familie, pentru a se urcă să propoveduiască cinstea, morala, patriotismul, adevărul de pe scândurile scenei.
     Aşa Nicu Andronescu, Const. Ollănescu, Const. Michăileaiiu, Ioan Lăs-cărescu, Ion Curie, inimi calde şi impresionabile, au alergat la ::oua şcolă, îmboldiţi de entusiastele învăţături ce le dedea Aristia la Sf. Sava, despre care C. A. Rosetti şi Ioan C. Brătianu, elevii luî, diceau adesea: Rar om ar fi putut să insufle maî mult şi mai adînc decât acest dascăl grec iubirea de patrie şi de lucruri marî! (1)
     Plini de ilusiunî şi de tinerescă încredere în vrednicia carierei ce îmbrăţişau şi privind numai părţile atrăgetore ale chemării artistice, eî credeaţi că mîndreţea rolelor, strălucirea podobelor, emoţiunea şi aplausele, eraîi o răsplată binefăcătore pentru tote jertfele lor. îşî dedeati, firesce, singuri o menire maî presus de închipuirea ce-şî puteau face despre rosturile lumii, despre vieţă şi despre datoriile omenescî.
     (1) G. Ionnescu-Gion, Portrete istorice, ed. 18U4, p. 220.
     101
     TEATRUL LA ROMANI
     75
     Ceî-lalţî au fost momiţi pote de noutatea şi vîlva lucrului, orî do nevisata favore de a trăi ia un loc cu boeriî, — căcî elevii şcoleî filarmonice făceau de drept parte dintre intimii caselor luî Iancu Câmpinenu, luî Iancu Văcărescu, lui Slătinenu şi ale altor iubitori de literatură şi de artă dramatică pe atunci (2), — orî maî de grabă de speranţa că-şî vor găsi bine capului fără multă muncă şi ca «de petrecanie».
     Din nenorocire, împrejurările s'atî însărcinat prea curînd să-î desa-măgescă, aşa că nu mulţi remaseră credincioşi teatrului, ci-şi luară avîntul în lume, urcându-se unii până la înalte trepte sociale, iar alţii remânend în întunerie şi în adînc.
     Nicu Andronescu avea un frumos talent pentru dramă şi-şî interpretă rolele într'un mod cu totul original. Pe când o parte din cama-radi vedeau prin jocul lor o imitatiune a gesturilor largi, rotunde, calculate ale luî Aristia şi trăgănau ca dînsul vocea, — accentuând silabele sunătore,— mlădiând-o între virgule şi lăsând-o să cadă puternică sau slabă, după înţeles, la sfîrşitul traselor, cum făcea el, Andronescu avea gesturi scurte, repedi, expresive şi rostiâ versurile cu patos într'adever, căcî ast-fel eră şcola pe atuncî, dar tot-deauna ele eşiaîi vii, limpedî şi mai ales armoniose din gura luî. Avea un glas frumos şi bine timbrat, pe care-1 cultivă cu osebire, urmând cursurile musiceî vocale şi cântând bucuros, orî de câte-orî i se cerea.
     înalt, brun, bine făcut şi cu un obraz atrăgetor, punea multă căldură în jocul şeii mîndru şi distins, aşa că cu greii primiâ roluri puţin simpatice orî de a doua mână şi preferi să părăsescă scena, când vedii că Ioan Curie începe să aibă succese şi luî îî dădîi Aristia rolul luî Saul din tragedia ce se juca la 1 Decembre 1837.
     El avu cele maî frumose roluri cât stătîi în teatru: pe Mahomet în Fanatismul, pe Zamor în Alzira, pe Orosman în Zaira, pe Gusman în Alzira — cu prilejul uneî noue distribuţiunî, când Curie jucă pe Zamor, — pe Arzace în opera Semiramis şi altele şi altele.
     Andronescu, deşi elev al şcoleî filarmonice, nu încetă de a urmă şi cursurile de la Sf. Sava, unde îl găsim printre premiaţii întâi şi aî doilea la diferite cursuri de la 1836—1838, iar după ce a eşit din teatru şi a intrat ca scriitor la Tribunalul de comerţ, a urinat şi cursul legilor la Costache Moroiu, lucru ce i-a fost de mare ajutor pentru înaintarea sa în magistratură. După ce fu grefier la Buzeii, cîlen la Tîrgovişte, meni-
     (1) Tatăi meu mi-a povestit de multe orî cum ceî mai buni elevi aî şcoleî eraîi chemaţi la mesele boerilor şi cum în fie-care Duminecă se duceau cu toţii, după eşirea de la biserică, la Câmpinenu acasă şi petreceau adesea (Jiua recitând ori cântând acolo.
     76
     DIMITRIE C. OLLĂNESCU
     102
     bru la Pitescî ori la Turnu, când eşi la pensiune era, se (pce, membru la Curtea din Craiova. Pe la 1870—1871 el era profesor de cetire cu voce tare şi de declamaţiune la Institutul Libertăţii (Traian), unde, fără de a-şî face cursul regulat tot anul, pregătiâ din Maiti pe elevi să joce câte-o piesă de teatru cu ocasiunea distribuirii premiilor, pe care Institutul o făcea tot-deauna în sala Bossel. Intr'una din acele piese, anume Michaiii condamnat la morte, d-niî Ionnescu-Gion jucă pe Bu-zescu, iar C. Nottara (artistul dramatic) un rol de femee, pe Măria. Andronescu a murit în vîrstă de 65 de anî. (1)
     Constantin Ollănescu, născut în Bucurescî la 1816 şi crescut la Pitescî cu fraţii Brătienî (2), cu carî se rudiâ după mamă-sa, născută Brătianu, înveţă grecesce şi românesce cu dascăli în casă.
     La 1830, intră în Colegiu (instalat, până la repararea localului Sf. Sava, în Hanul Şerban-Vodă), rinde înveţă grecesce la loanide, fran-ţusesce la Aristia, gramatica la loniţă Pop, geografia la Genilie, istoria la Eufrosln Poteca, matematica la Iordache Pop (3), iar la 1834 intră în şcola filarmonică. înalt, subţire, mlădios, brun, cu per lung şi creţ, cu vocea tare şi plăcută, iubind cu deosebire istoria şi poesia, avea o imaginaţiune forte vie, o înclinare firescă cătră «humour» şi o inimă pe cât de caldă pe atât şi de lesne impresionabilă, şi maî presus de tote o vioiciune de caracter pururea tîneră.
     Hotărîrea sa de a părăsi şcola pentru arta dramatică veni nu numai din înflăcărarea ce cuprinsese pe toţi feciorii de boerî pentru noua înveţătură, ci şi din înrîurirea ce avură asupră-î lecţiunile şi prietenia familiei sale cu Aristia, care încă de la prima încercare îl luase în casa Câmpinenuluî să facă parte dintre ascultătorii cercului seu literar. El jucă chiar la 1832, ca elev al Colegiului Sf. Sava, părăsind cu mâhnire scena, căreia mama sa şi unchiul seu Clucerul Titopoleos (tatăl seu murise) erau forte protivnicî, ca uneî «nebunatice apucături», cum îl (pceau-
     La început juca roluri de «tîner comic», maî târdiu de «tîner amorez.
     (1) «Curierul Românesc», 1834—1837; — «Gazeta Teatrului», 1835-1836. Tradiţiune verbală: C. Ollănescu, C. Nottara.
     (2) Odată mergend să se scalde cu copiii în Topolog, a scăpat pe Iancu Brătianu — care eră forte neastâmpărat la vîrsta de 8—9 anî, — dintr'o bolbocă, în care câ-<Juse, alergând prin apă.
     (3) Acolo avu de camaradi pe: Const. Bălăcenu, Nicu Bălcescu, Se Boerescu, Micii. Băţcovenu, Nae Budiştenu, St. Burki, Al. Călinescu, G. Costaforu, Ion Ghica, Iancu Florescu, Sc. Filipescu, Gr. Grădiştenu, I. Ipcenu, D. Brătianu, Nicu Laho-vari, G. Perticari, Iorgu Ruset, C. A. Rosetti, Scarlat şi Ştefan Turnavitu, Sebastian Zisu, Ioan Zalomit şi alţii.
     103 TEATRUL LA ROMÂNI 77
     Aşa în comedia Vicleniile lui Scapin, tradusă de Răsti, juca pe Silvestru (valetul luî Octaviu) şi «nu maî puţin a atras aplausele publicului. Când însă s'a arătat pe scenă ca frate al Hiacyntheî (act. 2, sc, IX), nimic nu putu fi maî firesc decât a luî înfăţişare de un ştrengar în tot desfrîul luî şi hotărît: cu căciula într'o parte şi cu mâna pe pistol şi pe sabie» (1); în comedia-balet Amorul Doctor, rolul doctorului Bahis, în care «gângăviâ» aşa de adeverat, că «nimeni n'ar fi înţeles că se preface»; apoî în Saul avu rolul luî David, în care «limba, gesturile, statura, tote îî erau favorabile. Toţî aii remas mulţumiţi, la totâ scena eră întîmpinat şi petrecut cu aplause». Se părea totuşi că dedese acestui rol un caracter maî mult eroic, ca unui «Achil şi Orest», iar nu un caracter mistic, «cum am dori să vedem în David, un ostaş insuflat de Domnul, un profet cu pavăza şi cu lancea în mână». (2) Era un zelos şi pasionat iubitor al artei.
     După desfiinţarea Societăţii filarmonice, intră ca iuncăr în arma infanteriei şi fu trimis la 1840, împreună cu alţi iuncărî, printre carî Ath. Călinescu, Dadu Filipescu, Ioan Chiriachide, Culoglu, Racottă, Fle-şoianu şi alţiî, sub ascultarea Paruciculuî Macedonski, în Rusia, ca să se clesăvîrşescă în studiile arteî militare.
     De acolo se întorse cu rangul de Praporcic şi luă serviciu în polcul faimosului «Polcovnic Engel», care, «prin buna sa inimă, prin vioiciunea glumeţă a caracterului şeii şi prin pocită şocăţie a vorbirii sale, a lăsat plăcute şi vesele suvenire printre subordonaţii lui» (3); apoî în polcul comandat de Colonelul Radu Golescu, cu care luă parte la stâm-perarea rescoleî Grecilor de la 1845 din Brăila.
     La 1846, fu numit căpitan de punct la graniţa din Focşani, unde la 1848 se însura cu d-şora Măria Caloian; iar la 1851, fiind transferat la un alt punct, îşî dete cleinisiunea din oste, remânend să se ocupe de interesele sale. Pe la 1862 intră în magistratură şi fu membru la Tribunalul Rîmnicul-Sărat (pe atunci cu reşedinţa în Focşani), apoî sub domnia luî Cuza Vodă fu ales deputat, demnitate ce ocupă până la 1866.
     Avend o familie numerosă, el se mărgini în administrarea judeţului seu. A fost Colonel al legiunii de gardă civică, membru şi president al consiliului judeţian şi comitetului permanent din Focşani şi a luat
     (1) < Gazeta Teatrului», 1835 Decembre, No. 1, p. 10.
     (2) «Curierul Românesc», 1837, No. 50, p. 199.
     (3) A. Odobescu, yYzooo-Kovr^'ziv.bz, p. 18. Acest Polcovnic Engel diceâ nevestei sale, o coconă bogată, cu o laie de ţigani — de câte-orî se întîmplâ să moră vre-unul din ei : «Plinei Anicuţ/al meii, a murit la dine un sestre.»
     78
     104
     cea maî vie parte la propăşirea tuturor instituţiunilor de cultură şi de binefacere din jurul seti. A încetat din vieţă la 7 Martie 1884, în vîr-stă de 68 de anî.
     Costache Michalache, numit maî târdiu Michăilenu, a fost unul dintre ceî carî aii remas până aprope de morte credincios teatrului. Elev distins al luî Ioniţă Pop şi al lui Poteca în Colegiul Sf. Sava, se deo-sibiâ între camarazii seî printr'o vedită înclinare către lucrările de imaginaţiune. Cu un caracter ambiţios şi îmboldit de dorinţa de a-ajunge ceva, el fiţi de bărbier, se siliâ să nu semene cu totă lumea.
     Purtă plete lungi, carî îî cădeau pe umerî, legătură de gât bătătore la ochî, avea un mers ţanţoş şi legănat şi imită atât de bine pe unii dascăli, pe Aristia maî ales, că odată băeţiî Pau pus pe catedră să le vorbescă şi să le declame ca dînsul, în cât chiar Aristia a remas uimit şi i-a dis, bătendu-1 pe umeri: «Aferim! tu ai să fii mare actor!»
     Idea de a fi maî presus de alţii îl preocupă aşa de tare, că el, care voia să se facă dascăl de şcolă, intră la teatru numai pentru că de pe scenă putea vorbi lumii cum vrea el, putea porunci altora şi avea prilej de a se înfăţişa ca rege, ca stăpân, ca mai mare al altora. De acea el jucă întâiti pe tinerii amorezi, apoî rolurile prime de^ bărbat şi de bonvivant.
     Tot acesta plecare a luî îl făcîi să fie şi dascăl de gramatică românescă la şcola filarmonică, precum maî târdiu avea să-1 împingă a se face director sau cel puţin regisor de teatru. Avea talent, eră vioiti şi-şî iubiâ forte cariera de artist, interpretând rolele după cum îî eră firea «grandomană» şi cântând cuvintele ce eşiaîi din gura luî. Avea frumosă voce .de tenor şi a luat parte cu succes la producţiu-nile lirice ale Societăţii filarmonice. A creat maî ales rolul luî Idreno din Semiramis. S'a distins în Vicleniile lui Scapin cu rolul luî Octa-viu pe care Pa jucat cât se pote aprope de adever; în Alzira juca pe Alvarez; pe Omar, în Fanatismul, şi în alte piese a ţinut roluri de protagonist, cum a remas şi după aceea pe scenele teatrelor, pe care a jucat tot-deauna, însă puţin natural şi forte declamatoriu. (1) La 1844,fu, împreună cu C. Carageale, directorul «Teatrului de diletanţi» din Bucurescî; la 1849 înfiinţeză tot cu dînsul teatrul românesc în localul şcoleî Lazăr Oteteleşanu din Craiova, apoî revine în capitală, cercă să joce cu Millo la Momolo, apoî cu Carageale pe scena teatrului
     (1) Tradiţiunî verbale de la tatăl meu şi de la Ion Ghica; — «Gazeta Teatrului , 1 Decembre 1835; — Lucrările, Soc. filarmonice, 1835, p. 4; — Ist. teatrului din Craiova, de I. Thănăsescu, p. 11.
     105
     79
     noii, însă fără de vre-un succes deosebit. După acesta se întorse iar la Millo şi stă gata să debuteze în Nelegiuitul, sub direcţiunea luî, în Teatrul cel mare, când muri de friguri tifoide, la Septembre 1855. Eră în vîrstă de 47 de anî. (1)
     O existenţă forte aventurosă în tinereţe avii Ioan Curie, singurul dintre elevii şcoleî filarmonice care maî este în vieţă, avend peste 85 de anî. Fiul luî Toder cojocarul din mahalaua Sf. Nicolae din Şelari, avu de mic copil apucături de «comediant», căcî făcea acasă şi în jocurile luî cu copiii cele maî marî «năzbâtii» şi cele maî «aidoma posicliturî» de tot ce vedea. Ager la minte şi cu tragere de inimă pentru carte, înveţă la şcola grecescă până ce intră în Sf. Sava, unde, ca elev al luî Aristia, făcu parte dintre şcolarii favoriţi carî ascultau cetirile literare în casa luî Câmpinenu şi se pregătiră după acesta la studiul declamaţiuniî şi al arteî dramatice, până când la 1834 intră în şcola societăţii lui Eliade, Câmpinenu şi Aristia. Aci, de la început, jucă rolele principale: Zopir în Fanatismul, Lusignan în Zaira, Zamor în Alzira, Virginius în tragedia luî Alfieri Virginia, tradusă de Aristia; Saul, în tragedia Saul, tradusă tot de Aristia, rol pe care «l'a jucat în totă desăvîrşirea şi adeverul. Declamaţiunea curată şi justă, vorbele înţelese până în cel-lalt căpetâiu al saleî, furiile luî Saul bine colorate, gesturile firescî; într'un cuvînt rola cea obositore atât pătrunsese pe tîner şi îl doborîse, în cât — la sfîrşitul bucăţii, când a eşit să mulţumescă aplauselor publicului—a cădut leşinat pe scenă atât de grozav, în cât de la amîndoue braţele i s'a luat sânge, care Fa început nu eşiâ nicî decum, atâta se oprise în vinele sale. După ce sângele curse în destule asvârliturî, abia s'a deşteptat tînerul Saul, care va putea dice că şi-a versat sângele pe scenă pentru cinstea teatrului românesc şi sprijinirea arteî sale, atât de anevoe şi obositore.» (2) Quantum mutaţi ab illo... sunt actorii noştri de astădî!? A cântat şi pe Assur în Semiramis. El fu elevul de predi-lecţiune al luî Aristia, cu care şi plecă în Grecia după desfiinţarea teatrului românesc în Bucurescî.
     De aci încolo începe pentru Curie o epocă de tot felul de aventuri. Maî întâiti se înscrie la Universitatea din Atena, unde urmă un an în Facultatea de drept. In acest timp el şi cu Aristia jucară în maî multe representaţiunî de binefacere şi jocul lor făcu atâta impre-siune asupra publicului atenian, că toţî îî diceaîi «Artistul». La 1840
     (1) I. A. Waehmann, Serisore din 20 Septembre 1855 către Ed. Waehmann.
     (2) «Curierul Românesc», 16 Decembre 1837, No. 50, p. 199.
     80
     DIMITRIE C. OLLĂNESCU
     106
     Aristia întorcendu-se în Bucurescî, Curie remâne pripăşit prin Grecia, fără mijloce de traitî altele decât ajutorul a doî Românî croitorî şi un mic dar bănesc ce căpetâ de la Ioan Caragea, fostul Domnitor al Ţeriî-Românescî. Ne maî avend încotro face, ceru representantuluî Francieî să-1 înroleze în legiunea străină, care se bătea contra Arabilor din Algeria, dar neputendu-se îmbarcă la timp, plecă la Veneţia cu Gr. Lehliu şi de acolo pe jos, prin Lombardia şi Sa voia, la Paris. Aci se, înrola în legiunea străină, fu trimis în Algeria, se bătu cu vitejie, se înapoia în Francia cu recomendaţiunea Generalului Lamoriciere de a fi incorporat într'un regiment de linie, sluji cu credinţă până la 1848 când, dându-se de partea revoluţionarilor, fu silit să fugă în Moldova, unde se făcu sub numele de Jean Curius profesor de limba francesă la gimnasiul Alexandru-cel-Bun din Iaşi.
     De atunci şi până în 1897, aprope 50 de anî, remase el credincios catedrei sale, stimat de toţî carî Pau apropiat, atât pentru caracterul şeii onest şi plin de zel pentru cultura publică, cât şi pentru nimbul artistic ce tot-deauna a încununat capul seu, astădî alb, pururea simpatic şi atrăgetor.
     Cu totă vîrsta sa atât de înaintată, tot i se umple peptul de amintiri şi glasul îmlădiat tremură de emoţiune, povestind împrejurările pe carî însuşi le numesce: petra unghiulară a acestui mare edificiu românesc («teatrul»), la înfiinţarea căruia a luat din vîrsta de 17 anî o parte atât de interesantă. (1)
     Ioan Lăscărescu, feciorul vătafuluî din curtea Bălăcenuluî, înveţase grecesce şi românesce la dascălii carî dădeau lecţiunî acolo şi la 17 anî intră în colegiul Sf. Sava, unde studiul geografiei şi al istoriei îl pasiona cu deosebire, pe când aritmetica, geometria şi gramatica nu-î puteau intră în cap.
     Remas în doue rîndurî repetent şi ruşinat de a se vede, el om mare, de 20 de anî, pe aceeaşî bancă cu copiii, găsi bun prilejul deschiderii noueî şcole filarmonice, pentru a se înscrie numaî decât printre ceî dintâî elevî. Posac şi posomorit din fire, cu vorba luî apăsată şi fluerându-î printre dinţi când eră necăjit, sprîncenat şi ţigărit la trup, nicî putea să nu reuşescă în rolurile de intrigant, de betrân cicălitor şi ursuz şi de sgârcit, pe carî le juca.
     De pildă în Gerontie, betrânul cel calicos şi onest din Vicleniile lui Scapin, a plăcut cu deosebire. «îmbrăcămintea, gesturile, vorba,
     (1) «Revista Literară», No. G0 din 20 Noembre 1897, p. 472 şi urm.—Tradiţiunî ver bale: Ion Ghica, V. Alecsandri, Iorgu Carageale — «Curierul Românesc», 1844.
     107
     teatrul   la români
     81
     caricatura obrazului, zugrăviaii forte bine acesta patimă a iubirii de argint, pentru care a atras în maî multe rîndurî aplausele privitorilor şi după privelişte a fost chemat pe scenă. Tote băgările de semă despre jucărea roleî sale aii fost asupra unor nuanţe, carî pot scăpă din vedere şi la artiştii betrânî: adecă acele taifasuri de cuscrenie, acele povestiri jupănescî despre interesele sale nu au fost atâta de ma-tore şi de îndesate, în cât să arate acel ridicol şi acea fală neghiobă şi fără temeiîi. S'a maî făcut încă băgare de seină la scena când scotea punga cu 500 galbeni să o dea slugii, că, vrend să zugrăvescă zăbava cu care un sgârcit ar pute să dea fără de nicî un cuvînt 500 de galbeni, a trecut mesurile zăbavei şi a recit interesul privitorilor prin ore-carî vorbe ce a adăogat de la sine printre acele ale autorului, lucru care maî mulţî şcolari ati început a-1 face şi nu isbutesc tot-deauna.» (1)
     In rolul luî Abner din Saul, a jucat cu multă pătrundere. Mulţî diceati «că de aceea a isbutit, căcî pote cine-va vede Abnerî maî cu înlesnire; dar un zugrav, când va zugrăvi un şerpe în adeverul seîi, nu perde cinstea pentru că şerpii sunt mai lesne de vedut decât leii şi elefanţii. Noî însă dicem că putea să facă şi maî bine pe Abner, când modelele sunt mai lesne de vedut.» (2)
     După încetarea teatrului, el trăi retras, studiând însă şi stăruind în credinţa că va reînodâ iar firul întrerupt al carierei sale, şi în adever că la 1844 îl vedem din nou în trupa «Teatrului de diletanţi» din sala Slătinenuluî şi, de atunci până la 1857, a remas necontenit un zelos şi însemnat servitor al arteî.
     Gh. Burolenu eră întâiul comic al tinerei trupe, «care totdeauna a dat nădejdî a se face unul dintre ceî maî însemnaţî». El a jucat rolul luî Scapin: «nu cu maî puţină iscusinţă şi a zugrăvit forte bine pe o slugă îndemânatică la viclenii; dar zugrăvindu-1 ast-fel, fără să-lipsescă sarea comicului, da ore-care gravitate luî Scapin şi-1 făcea să aibă ore-care mîndrie de un suflet înalt. Gesturile îî trebuiau maî iuţî, mişcările sprintene, vorba maî repede, pe unde şi unde şi, când, ca să înşele se arătă nerod, trebuia să facă pe privitori să nu-şî uite că în acea nerodie stă încuibată diavolia...» Urmând aceste poveţe cade însă în defectul contrariu, căcî în vodevilul Nevinovaţii, «e într'un vecinie neastâmper: manile, piciorele, capul, umeriî, mijlocul nu-î stau la un loc». Bine e să facă cineva a zîmbi rîsul în ochii şi buzele pri-
     (1) «Gazeta Teatrului», loc. cit.
     (2) «Curierul Românesc» din 1837, loc. cit.
     6
     82
     DIMITRIE C. OLLĂNESCU
     108
     vitorilor şi a pricinui veselia unui public, însă să bage de semă să nu fie cu cheltuiala sa. Aş vrea să rîd la represintaţia uneî bucăţî comice : de Sosie, de Spitz, de Scapin, dar nu de Burolenu. Meşteşugul comicului este să facă personagiile ce înfăţişeză de rîs, iar nu pe sine.» (1) In piesa tradusă de Winterhalder, O Poliţă, în Nepotul în locul unchiului de acelaşî, şi în Bărbatul cornorat în părere tradus de Gr. Grădiştenu-fiul, «Burolenu, care are un deosebit talent de comic, a fost obiectul uneî critice, şi nu pentru că nu e destoinic de rola sa, ci pentru că publicul aşteptă de la un asemenea talent cu vremea o desăvîrşire şi un rar actor... Tot ce i se maî băgă de semă, e ca să împuţineze cât maî mult gesturile şi să nu-şî legene trupul când vorbesce şi nicî să stea înlemnit la un loc, dar nicî să se misce de colo până dincolo pe scenă, când nu e trebuinţă. El a câştigat favorul publicului, şi numaî cum se arată pe scenă, privitorii încep a rîde şi de aceea nu trebue să facă nicî odată ceva peste mesură, socotind că cu acesta să insufle şi maî mult rîsul... »
     I se adresau atâtea critici pentru că eră un actor de talent şi ar fi devenit, fără îndoială, un adeverat artist, dacă în urma unui amor nenorocit pentru o femee maî sus pusă decât dînsul în societate, nu s'ar fi desperat şi n'ar fi lăsat teatrul, casă intre în armată, unde i s'a perdut apoî urma.
     Un alt comic eră şi Ioan Rămnicenu, care s'a deosebit maî vîrtos în rolele de caracter, precum Bădăranul boerit, Sganarelle şi Ar-gant, din Vicleniile lui Scapin. In acest din urmă rol i se făcea imputarea de a fi fost «puţin cam silit în mişcări şi cam ţepen în gesturî, maî ales în scena în care hotăresce să dea jalbă şi în necazurile sale de cinste pentru că se însoră fiu-seti fără voia sa... Scena gr6zeî însă, când vede pe prefăcutul frate al nevesteî fiului şeii, a făcu t-o forte bine.» (2)
     De alt-fel s'a menţinut în această notă mijlocie până ce a părăsit scena, odată cu închiderea teatrului la 1838, şi nu s'a maî aflat nimic despre dînsul.
     N. Diamand, natură exaltată şi bolnăviciosă, juca rolurile de amorez, tot-deauna cu o pasiune atât de înflăcărată, că de cele maî de multe orî uită că este în scenă. Lăscărescu diceâ: «Nu daţî cum-va nebunului un cuţit în mână, că e în stare să me omore, când i s'o urcă sân-
     (1) «Gazeta Teatrului», loc. cit.
     (2) Ibidem.
     109
     TEATRUL LA ROMÂNI
     83
     gele în cap.» (1) Era atâta de absorbit de rolul şeii şi*se Identifica atât de mult cu situaţiunile scenei, în cât odată, jucând pe Seid în Fanatismul, i-a venit reu şi-a început a aiura. Acesta a fost începutul, căcî nu târdiii înebuni cu desăvîrşire.
     Despre Const Mincu sau Minculescu, seim că juca pe amorezii şi, în Vicleniile lui Scapin, unde juca pe Leandru, amantul Zerbineteî, «a isbutit maî cu covîrşire în scena când se întîlnesce cu tatăl şeii. Frica că i-a aflat intriga cu Zerbineta, trebuinţa ce avea să-şî ascundă amorul şeii, respunsurile cele întrerupte şi pline de^confusie," sfiala de apropierea tatălui şeii, roşala pe obraz, care tot-deauna vinde greşela celui nedeprins încă a minţi, tote aii fost zugrăvite în cea maî firescă desăvîrşire.» (2)
     Aceste frumose făgăduelî, cum şi succesele ce a trebuit să aibă, nu Taii îndemnat totuşi să remână în teatru, aşa că curînd numele seti dispare de pe afişe. Pentru ultima oră pare să fi jucat în come-dia-balet Amorul Doctor, în care făcea pe Clitandru, amantul Lu-cindei, la 7 Decembre 1835.
     A intrat în serviciul Statului şi a fost zapciîi la Călăraşi. (3)
     Costache Dimitriu, fecior de popă, elev bun la Sf. Sava, unde se distinsese printr'o memorie minunată — sciâ Istoria luî Poteca pe din afară cuvînt cu cuvînt — diceâ versurile «de se păreau o musică», fără a se simţi rima. Jucă roluri de betrân (pere noble) şi a avut mult succes în rolul luî Fanor din Fanatismul luî Voltaire. După acesta îl vedem la 1835 printre profesoriî şcoleî filarmonice, negreşit pentru limba română şi recitări, în care eră maestru. (4)
     Ceî-lalţî: Ioan Petrescu, AL Ciuculescu, Tăngovenu, apoî Mavrodin (5) care a jucat pe Ionathan în Saul forte slab, că «de abia i se audia glasul», pe Icilius în Virginia şi un moment a fost logodnicul Fro-seî Vlasto (fiind-că eră băiat frumos şi cu părinţî bogaţi), A. Simh onescu şi P. Bolgher nu au lăsat nicî o amintire deosebită nicî despre felul lor de a fi, nicî despre talentul lor scenic. Aii fost de sigur nisce
     (1) Acesta scenă mi-a povestit-o tatăl meu, care de multe orî a avut prilej sau să-1 împedice să facă vre-o nebunie, sau să-1 scape de vre-o bătaie, gata cum eră Diamand a sărî la orî-cine l'ar fi împotrivit la ceva.
     (2) «Gazeta Teatruluî», loc. cit.
     (3) Tradiţiune verbală: C. Ollănescu.
     (4) Tradiţiune verbală: C. Ollănescu.—Lucrările Societ. filarmonice, 1835, p. 32.
     (5) «Curierul Românesc», 1837, No. 50, p. 199; — «Revista Literară», No 27, din 20 Oct. 1897; Pagini pentru Ist, Teatrului, de St. Vellescu, în scrisorea luî Ioan Curius, p. 491.
     84
     DIMITRIE C. OLLĂNESCU
     110
     utilităţi, despre carî atât durele cât şi tradiţiunile verbale nu spun un cuvînt. Fie-le memoria curată şi odihnită acolo unde s'or fi găsind!
     Dintre eleve, existenţa cea maî strălucită, sorta cea maî alesă, până la adîncile bătrâneţi în care se găsesce astădî, a avut-o fără îndoială d-ra Frosa Vlasto,
     Crescută de mica copilărie în casa luî Emanuel Florescu, la un loc şi fără osebire cu fetele sale, ea dovedi de timpuriu frumose aplecări pentru cântec, pentru dans, pentru recitărî în prosă şi în versurî, la care Văcărescu, Câmpinenu şi alţî boerî, prieteni al caseî, nu cu puţine îndemnuri şi laude, contribuiau să i le crescă în tot-deauna. A fost dar un lucru cu totul firesc, ca, deschidendu-se o şcolă în care se înveţă anume musica, declamaţiunea şi arta dramatică, tînera (abia de 15 anî) copilă, să-î fie una dintre cele dintâî eleve. Pusă pentru buna îngrijire şi studiul limbilor străine împreună cu cele patru camarade ale sale în pensionatul luî Duport, apoî la Vaillant, ea prosperă atât la învăţăturile clasice, cât şi la cele artistice, aşa că în curînd fu punctul interesant împrejurul căruia se rotiaii profesoriî, camarazii, publicul şi maî ales tineretul de pe atunci.
     înaltă, frumosă la chip, bine făcută la trup, cu ochi vioi şi vorbitori, cu gură mică, şăgalnică şi plăcut zîmbitore, cu vocea melodiosăca un cântec, sprintenă, veselă, graţiosă şi maî cu semă pătrunsă de farmecul ce respândiâ în jurul seu pretutindenea, era uşor să isbutescă pe scenă şi să cucerescă dragostea celor ce o priviaii şi o ascultau. De aceea i se şi făceau necontenite observări în criticele de pe atunci că ori «se arătă pe scenă ca o d-şoră plină de cochetărie: o rochie de mătă-sărie, cordone şi cătărămî ce întunecă ochii mahalalelor, coafură grămădită şi întindichiată (?J, în locul uneî rochii curate şi bine făcute, unui şorţ elegant şi a uneî cosiţe pline de nevinovăţie»; orî că «a maî adăogat o iscusinţă de tot nepotrivită şi fără vreme, adecă să arate că a căpetat rutina sceneî, făcea —în cele maî triste momente de absorbire şi de despărţire de lângă iubitul eî— semne din mâni şi din ochi celor-lalţî actorî de pe scenă, semne ca s'o arate că, şi când tace, vorbesce cu mişcările de tot nepotrivite cu rola sa». (1)
     Copil sburdalnic, alintat şi capricios! Acesta n'o împedecâ să placă de cum se iviâ pe scenă şi să pironescă asupră-î ochii celor maî pu ţin pretenţioşi şi scrupuloşî decât criticiî seî. Maî vîrtos «coconele îi făceau daruri preţiose cu ocasiunea orî-căreî representaţiunî».
     Ea crea multe roluri, de felurite caractere, de amoreză, de subretă,
     (1) «Gazeta Teatruluî», 1836, No. 4 şi 1835, No. 1.
     IU TEATRUL LA ROMÂNÎ 85
     de ingenuă chiar şi de travesti. Aşa ea jucă pe Hyacintha în Vi-eleniile lui Scapin, pe Alzira, pe Righi în comedia luî Iancu Ruset Cina între prieteni, pe Lucinda, din Amorul Doctor, pe Celina, din Triumful Amorului de Winterhalder, pe Blandina din Nevinovaţii de acelaşî, pe Carol II în piesa luî Duval tradusă de I. Voi-nescu, Tinereţea lui Carol II, iar în vodevile, ce fără dînsa păreaţi serbede, «avea graţiî şi natural în jocul seti şi dovediâ că va pute să se facă o plăcută subretă». (1) Când deschidea însă gura să cânte, apoî tote erau ertate, tote se uitaţi, numaî gingaşa eî făptură, splen-dorea voceî şi măestria cânteculuî remânend viî şi atrăgetdre pentru ceî de faţă. D-ra Vlasto şi-a atras laudele «parterului atât în cântecele cele în parte, cât şi în duetul cu d-na Caliopi. Mulţumirea privitorilor a fost atât de mare în cât, şi de aş fi voit să <]\q ceva pentru d-ra Vlasto, că în Alzira îşi uitase rola şi fără grijă s'a urcat pe scenă, dar una voce (de sigur una voce pocco fa din Bărbierul Seviliei) îmi astupă gura şi trebue a cinsti cine-va talentul»!
     Eră decî nu numaî o frumosă şi plăcută actriţă, ci şi o minunată cântăreţă. Şi avea dreptul Barbu Catargiu, care scria aceste rîndurî, căcî cu cântecul şi-a semenat ea faima în Europa cultă şi a cules lauriî ceî maî străluciţi aî tinereţeî sale artistice.
     Pe la sfîrşitul anuluî 1836 Polcovnicul T. Popescu, adjutant al Principelui Domnitor Alexandru Ghica, înamorat de mult de dînsa, o luă de soţie (2), şi ast-fel ea dispăru din teatru, fără de a încetă totuşi să-şî
     (1) «Curierul Românesc» din 1836, No. 60, Septembre 14. Scrisorea luî /. Repay profesor de limba francesă la Academia Michăileanâ din Iaşî.
     (2) Actriţele frumose orî talentate au avut adesea prilegiul de a urcă cele maî înalte trepte ale scăriî sociale şi a ocupă posiţiunî splendide în lume. Aşa Imperătesa Theodora, nevasta luî Justinian, jucase comed^ în circ şi prin fobur gurile Bizanţului înainte de a se urcă pe cel maî măreţ tron al creştinătăţiî;
     Balerina Taglioni luă de bărbat pe Don Pedro Regele Portugaliei; Miss Mellon deveni Ducesă de Saint-Alban şi lăsă, murind, în Septembre 1837, 1.800.000 lire sterline (45 milione de francî) Misseî Angele Burdett; Celebra Polly, miss Fenton, deveni Ducesă de Boston; D-ra Sontag fu Comitesă de Rossi;
     Senora Sala (actriţă din Madrid), Comitesă de Fuentes;
     D-naLeclerc, Baronă de la Ferte ;
     D-na Naldi, Comitesă de Spare ;
     D-na Wenzel, Comitesă Orloff ;
     Miss Farren, Comitesă Derby ;
     Miss Burton, Comitesă de Croerven ;
     Miss Eoote, Lady Harrinton ;
     Miss Monaudote deveni nevasta luî M. Bull, faimosul bogătaş supranumit la Londra Golden Bull (Ghiulea de aur);
     86 DIMITRIE C. OLLĂNESCU \\2
     cultive şi mai cu drag pote arta sa. într'o călătorie ce făcu la Viena cu bărbatul şeii, ea luă lecţiunî de la ceî maî meşterî dascălî de cântec din capitala Austrieî, precum avea să fie la Paris, maî în urmă, eleva faimosului «Bordoni», profesor al Principeselor de Orleans.
     Dar de sigur căsătoria nu eră prielnică privighetoreî nostre, căcî nu mult după săvîrşirea eî o vedem cercând să debuteze la Opera din Paris, unde, cu totă faima dascăluluî eî, cu tote mijlocirile luî Billecocq, fostul Consul frances în Bucurescî, pe atunci şeful siguranţei publice la Ministeriul de Interne, care o sprijiniă cu deosebire, frumosa şi eleganta Marcolini (cum îşî deduse numele pentru teatru), nu avu nicî o isbândă.
     Pe scena pe care cântă Malibran, Sontag, Frezzolini, Jenny Lind nu maî eră de ajuns loc pentru tînera Marcolini, care, înţelegând pote pericolul de a luptă cu asemenea celebrităţi, se duse în Italia, unde avu îndelungi şi strălucite succese.
     De la Milano la Torino, de la Torino la Veneţia, în «Teatro Fenice», apoî în «la Pergola» din Florenţa, la Verona, la Pisa, la Palermo, la Luca, Sinigaglia, Ancona, Bari, Neapole, orî-unde eră o serbătore la Curţile Suveranilor, în palatele Principilor şi maî marilor lumii italiane de pe atunci, vocea eî resunâ tot maî fermecătore, gingăşia eî tot maî răpitore uimi şi încântă minţile şi inimile tuturora. încă până acum ea «simte cum îî tresare de dulce peptul», amintindu-şî triumfurile de altă dată ! încă până adî «aude ca un ecou din ce în ce maî depărtat, dar maî dulce», aplausele şi aclamaţiunile celor ce «o slăviati!»
     Florile, giuvaerurile, aurul şi... inimile cădeau la piciorele eî, ca o
     Miss O'Neil, mistres Belcher, Lady Mairesse a Londrei;
     La Zerbi luă în căsătorie pe fiul Dogelui Veneţiei şi o actriţă din Neapole de la Teatrul Saint-Carlo a luat de bărbat pe Principele Luchesi Palii şi a fost ast-fel cumnat cu Ducesa de Bery, mama Comitelui de Chambord ;
     Adelina Patti a fost Marchisă de Caux;
     Ad. Ristori, Marchisă del Grillo ;
     Katti Schrath de la Burgtheater, amica împăratului Francisc-Iosef, este Baronă de Kisch ;
     Ilka Palmay, faimosa cântăreţă de operete de la Wiener Theater, a luat în căsătorie pe Corniţele Fesztetics ;
     Hermina Meyerhoff, frumosa cântăreţă de la Carltheater, creatorea rolului Giro-fle-Girofla, a luat în căsătorie pe vestitul jurnalist şi om politic rus Serghie Ta-tisclieff, actual agent comercial pe lângă Ambasada Imperială din Londra ;
     Paulina Luca este Baronă;
     Frumosa Sophie Croizette de la Comedia Francesă este nevasta milionarului Stern, bancher din Paris ; Sonnenfels, vestita ingenuă de la Burg-Ttheater este Baronă Berger; Charlota Wolter, admirabila tragediană, eră Comitesă O'Sullivan.
     113
     bine-făcetore ploie, din care ea resăriâ tot maî plăcută, maî iubită, ma preţiosă cântăreţă şi femee! Rossini a fost un moment nebun după dînsa, iar Ernesto Rossi, marele tragedian, pe atuncî în splendorea tinereţiî şi a talentului, o iubi «avec toute Fardeur de mes vingt-cinq ans», precum singur mi-a mărturisit-o.. .
     In timpul Imperiului se întorse în Franţa, în maî multe rîndurî cântă la Nizza, unde Meyerbeer îî trimitea scrisori pline de admiraţiune şi de duioşie, iar Alphonse Karr îî scria articole înfocate şi elogiose în diare. La Paris dă concerte sub patronagiul Comiteseî Castiglione, la carî asistă şi o aplaudă publicul cel maî distins. In sala Herz maî cu semă, avii un succes nebun. Se presintâ împreună cu Rossi înaintea unui «ilustru auditoriu», care îî aclamă pe amîndoî. In «foyer-ul» Operei Italiane, dise> — cu prilejul concertului dat de Gordigiani, «il dolce canzoniere», — cavatina din Puritanii luî Bellini în aşa chip în cât cea maî însemnată foie musicală, «La Gazette mu-sicale de Paris», declară că d-na Marcolini are «o voce strălucită de soprano, perfecţionată prin o excelentă metodă». Tote durele o lăudau toţî artiştii o cântau, tote manile i se întindeau cu dragoste; nu-î lipsiâ decât suprema consacraţiune: angagiamentul la Opera cea mare! Ministrul Achille Fould îî subscrie contractul, dar... la 20 Septembre 1859, vedem, sub direcţiunea luî 0. A. Rosetti, debutând în Fiamina, pe scena Teatrului Naţional din Bucurescî, pe d-na Eufrosina Pop eseu, veduva Colonelului pensionar T. Popescu, fost Adjutant domnesc.
     De atuncî a remas credinciosă sceneî române, pe care a cules tot atâţia laurî şi s'a îmbrăcat cu tot atâta strălucire ca şi pe scenele străine. Vestita Marcolini, dispărend, ne-a lăsat pe şi maî vestita Frosa Popescu, care va remâne un model neîntrecut de simţemînt al sceneî, de joc natural, de dicţiune corectă, de nobilă înfăţişare, pururea distinsă şi fără de semăn încă la noî artistă.
     D-ra Raliţa Michalache, sora luî Costache Michalache, a intrat în şcolă fără să scie să scrie şi să cetescă dar avea atâta dragoste şi atâta zel pentru teatru, că în cea dintâiii piesă ce aii jucat elevii şcoleî filarmonice (29 August 1834) a creat rolul Palmireî din Fanatismul luî Voltaire cu mult adever şi pasiune, după cum am arătat. Eră o graţiosă şi vioie subretă, tot-deauna cu zîmbetul pe buze, tot-deauna gata a jucă, bună camaradă, bună prietenă. Avea un singur mic cusur, ertat de alt-fel fetelor tinere : îî plăcea să se îmbrace frumos, să se împodobescă şi să se gătescă adesea maî mult decât ar fi trebuit pe scenă; dovadă imputarea ce primi de la Eliade asupra rolului din Nevinovaţii, în care eşi «în corul ţerancelor cu secere în mână», avend
     88
     114
     degetele pline «de inele de diamant, câte a putut să găsescă pe acasă». (1) Avea glas, deşi nu puternic, însă plăcut, şi eră pătrunsă de aceea ce jucă; ast-fel a creat rolul Princeseî Azema în Semiramis cântată la 1836. «D-ra Raliţa şi-a jucat rola (în Triumful Amorului) cu totă desăvârşirea şi, la cântare, dacă nu ajunge pe M-me Caliopi şi d-ra Vlasto, dar expresiunea şi vioiciunea sa rescumperă lipsa glasului, care cu tote aceste este plăcut.» (2) A remas credinciosă sceneî şi a urmat pe fraţiî seî Costache şi Ştefan Michăileanu (acesta intrat maî târdiu în teatru) pe orî-unde s'aii dus cu trupele, după vremî. A făcut parte din «Teatrul de diletanţi» de la 1844 din Bucurescî şi s'a dus la 1848 cu Costache Carageale la Craiova, unde se şi mărită cu actorul Pavel Stoenescu. Maî târcliu părăsi rolele de subretă şi luă pe cele de mamă, apoî de «duegnă». După 1855 se reîntorse în capitală, intră în Teatrul Naţional, unde sub deosebite direcţiuni jucă până la 1881, când se retrase la pensiune.
     Domna Caliopi eră prima-dona, cântăreţă de forţă a şcoleî filarmonice şi aprope numaî în vodevile şi operete a apărut pe scenă atuncî. Aşa în Triumful Amorului, atrase aplausele «parterului, atât în cântările în parte, cât şi în duete»; iar în scrisoarea sa către Eliade, Jean Repay, profesor de literatura francesă la Academia Mi-chăileană din Iaşi, $ice, cu privire la dînsa, că «are un glas just, în intonaţiunile luî are un farmec deosebit. O zăbovire de şese lunî în Italia ar face dintr'însa o cântăreţă deosebită». (3) Eră prin urmare un element puternic, un talent recunoscut pentru acele întâi cercări lirice ale şcoleî românescî de musică; a creat cu deosebit talent rolul Semiramidei, în opera acesta, când fu jucată la 1836. Maî târdiu se mărită cu actorul Luca Carageale (fratele luî Costache), urmând să joce câţî-va anî în Moldova şi în Ţera-Românescă.
     D-ra Elenea pare a fi fost cea maî puţin cultă dintre tote elevele căcî «avea puţină îngrijire să păzescă punctuaţia şi se opriâ unde nu trebuia, repedindu-se cu vorba unde trebuia să stea», apoî nu obicînuia «să-şî înveţe rola», deşi în Zerbineta (din Vicleniile lui Scapin) «se vedea că avea marea dorinţă să joce bine şi, aceea ce d-1 Vlasto nu a făcut, ca să-şî înece vorbirea cu plânsul, d-sa a săvîrşit, însă trecend hotarele, foarte bine cu rîsul cel îmbulzit (?) şi firesc.» In vodevilul luî Winterhalder Triumful Amorului — «şi-a
     (1) «Gazeta Teatrului», No. 4 din 1836.
     (2) Ibidem, No. 2, 1836.
     (3) Ibidem, No. 6.
     89
     cântat partea în destul de bine. Glasul nu-î este mare, dar curat şi just.» (1) In rolul Lucreţieî, fata luî Sganarelle din Amorul Doctor, era atât de graţiosă «cât nu se pote maî bine». — După cum se vede,
     avea bune  disposiţiunî pentru teatru, dar îî lipsiau..... mijlocele
     intelectuale şi «nicî prea avea tragere de inimă să stea la învăţătură, căcî ochiî eî şireţî şi mintea eî fluturatecă o purtau maî cu drag la alte îndeletniciri. Că frumuşică eră şi avea mult vino 'ncoace.» (2) După risipirea Societăţii filarmonice nu maî am dat de numele eî ni-căerî. Mi s'a spus că trăesce încă, orbă, într'o chilie de la biserica Iconeî în Bucurescî.
     D-ra Lang avea glas plăcut, ochî verdî marî şi mijloc plin şi mlădios; cât despre talent orî isprăvî scenice, nu am putut găsi nicî o urmă, acesta pote pentru că forte curînd deveni soţia profesorului seu Winterhalder.
     Din criticele timpului, cât şi din tradiţiunile verbale ce au ajuns până la noî asupra acestor veterani aî arteî dramatice, putem să le carac-terisăm ast-fel însuşirile lor pentru scenă: nu-şî înveţau rolele bine şi «acesta neîngrijire e cam de obşte între şcolari»; se pătrundeau maî mult de înţelesul vorbelor decât de firea persanei roluluî: «vorbele se cunosceaii că eraîi bune, însă eşite dintr'o inimă rece şi spunea la tot parterul că sunt învăţate pe din afară»; o exuberanţă de gesturi de mişcări, de atitudini, de schimbări reperfî ale feţeî, cu carî «din sfiala cea firescă ce aii trebuit să aibă la început când au debutat pe scenă, tinerii actori acum aii sărit într'altă margine de neastâmpăr, maî toţî se află într'o necontenită mişcare şi, în vreme ce gura mă nâncă vorbele saii de tot le schimonosesce, din pricină că nu-şî învaţă rolele, manile şi piciorele nu le stau la un loc». Eî maî vîrtos cătaţi să atragă privirile asupra lor şi să îmboldescă «cu schimetele lor» pe public la rîs orî la înduioşare, decât printr'o comună lucrare să facă din jocul lor un tot firesc, să producă o emoţiune nemijlocită de alt ceva decât de acţiunea însăşî ce se desfăşură în faţa spectatorilor. «Vorbele exprimate bine, musculaţia obrazului potrivită cu di-cerea, liniştea şi sângele rece al exprimării daii mult maî multe să înţelegă, decât nisce gesturi şi mişcări telegrafice, saii maî românesce răscăcăratul piciorelor şi încrucişarea manilor ca tocălia în vînt, ce nu pote fi de altă trebă decât să sperie paserile. Tot-deauna mâna întinsă prea mult afară din trup, aridicată mal sus decât capul şi
     (1) «Gazeta Teatrului», No. 1 şi 2.
     (2) Tradiţiune verbală de la tatăl meu.
     90 DIMITRIE C OLLĂNESCU Hg
     lăsată maî jos decât genuchile nu este în firea vorbiriî şi nu putem să o vedem la nicî un om cu mintea întregă şi întru tote sănătos». (1) Forte înţelepte şi de mare folos poveţe, de carî ar pute profită şi «artiştii» de astădî, cu alt-fel de mijloce de învăţătură şi alt-fel răsplătiţi şi consideraţi decât bieţiî începători de atuncî.
     De altmintrelea, impresiunea tuturor cunoscătorilor eră aceeaşi în privirea acestui defect, firesc celor neispitiţî, de a completă prin mulţimea gesturilor lipsa de suflet, de căldură şi de adevăr a interpretării rolului lor. «Actoriî maî aii încă să pue câtă-va silinţă, ca să potă fi de o potrivă cu actriţele, şi aş dori să-î văd că simt şi sunt încredinţaţi de acest adevăr, că adecă maî mult prin jocul fisionomieî decât cu gesturile pot să pricinuiască ispravă în ochiî privitorilor. Actoriî ceî marî nu sunt nicî odată marî gesticulatorî, ci, mimî desăvîrşiţî, eî silesc pe privitori a simpatisâ cu sentimentele ce eî exprimă prin elo-cuentul joc al fisionomieî lor. Grotescul şi burlescul sunt depărtate de la adeveratul comic, precum este emfasul de la tragic.»
     Şi dacă li se ertau acestea de public şi dacă le bătea din palme, o făcea «dintr'o bunăvoinţă a uneî iubiri de sine naţionale şi dintr'o nădejde că, eî vor fi vrednici odată de aceste laude, pe cari se vor sili a le dobândi cu dreptul». (2)
     Se vede că, lipsiţi de modele—pe carî nu aveau de unde să le ieâ— învăţătura «din carte» nu le eră îndestulătore spre a le formă caracterul, spre a le da trebuinciosa însufleţire uneî întrupări, a uneî înfăţişări de fiinţe viî, carî se mişcau, trăiau şi vorbiatî în faţa publicului, fie-care cu deosebită simţire, cu anume rîvnă, cu înclinări şi năzuinţe felurite. Căcî, dacă acestea sunt cu mare anevoinţă de îndeplinit astădî, când avem conservatorii de mimică şi declamaţiune, avem directori şi regisorî de scenă, avem —orî-şi-cum— o educaţiune artistică maî desvoltată, ce putea bietul Aristia să facă — el, care eră unicul dascăl de artă, de declamaţiune, de înscenare şi de interpretare dramatică,—din atâţia nepricepuţi începători, plini însă de bunăvoinţă, de răbdare şi de încredere într'însul?! Eră învederat că aveaţi să greşescă şi, din punctul de vedere estetic, să fie adesea maî jos de ce eră frumos şi adevărat, scopul întemeietorilor şcoleî nefiind de a face dintr'înşiî artişti desăvîrşiţî, ci numaî nisce apostoli aî arteî, pentru ca alţiî maî vrednici să urmeze calea deschisă de dînşiî pentru întemeiarea unui teatru naţional. Observările cele drepte, criticele întemeiate, dacă le
     (1) 1. Eîiade, «Gazeta Teatruluî», No. 4, pp. 43 şi 44.
     (2) Jean Repay, Scrisore către Eliade, «Curierul Românesc», No. 60 din 1836.
     117
     91
     eraii lor îndreptate, nu puteau însă lovi într'înşiî maî mult decât le eră cu cădere să le merite saii să le îndure. Eî dedeaii tot ce aveau de dat: putere, căldură, simţire de o parte; publicul primiâ ce avea de primit: îndemnuri şi pilde înălţătore, mângâerî şi bucurie senină de alta, şi dacă întru acesta unii eraîi maî puţin îndemânatecî, iar cel-lalt nu pe deplin mulţumit, răspunderea o purtau cu toţii, căcî şi actoriî şi privitorii eraîi de o potrivă nedeprinşî cu «ispita şi minunăţiile teatra-licescî».
     De aceea nu numaî pentru dînşiî, ci şi pentru ceî carî aveaii să le calce în urmă, eră priincios să se scie, că: «Nimic peste mesură este vecînica devisă ce gustul a avut-o în tote vecurile şi la tote naţiile. Inlemnirea la un loc, amorţirea manilor şi piciorelor, vorba adormită, stângăcia la orî-ce mişcare, sfiala şi temerea la orî-care pas, sunt asemenea de nesuferit, precum sunt de greţose şi răţoitul cel mult, neastâmpărul fără cumpăt, neîndemânateca şi îndemânarea, potopul vorbelor şi obrăznicia. . . . In zadar un actor şi-ar învăţă rola şi şi-ar medita gesturile, maimuţându-se în oglindă, dacă nu se simte pe sine pătruns şi îmbrăcat cu fiinţa personeî ce representeză, oglinda actorului trebuind să-î fie în inimă şi tot meşteşugul să i-1 arate natura... Artistul cel bun îşî mediteză personagiul său şi, după al său naturel, geniul săii croesce noî eroî, noî tirani, noî pătimaşî. Neîncetat băgător de semă al natureî tuturor patimelor, tuturor viiţiilor, chromatisate după naturelul fie-căruî om, se face un zugrav sincer al natureî şi arată publicului săîi nisce icone viî, într'un noii chip, dar tot-deauna adevărat şi firesc.» (1)
     Cuvinte vrednice de totă ascultarea şi înţelesul celor carî, avend chemarea de a se urcă pe scenă, nu trebue să uite că de acolo aii să arate lumii cum e lumea şi să înfăţişeze omului pe semenii săî, deci să fie zugrav credincios al uneia şi interpret adevărat al altora, lucru fără de care teatrul nu maî este decât o petrecere serbădă, bună pentru leneşî şi pentru proşti, sau un aşezămînt de rele năravuri şi o casă de nebuni.
     «Ce minunată educaţiune e aceea a teatruluî Atenei! Maî rodnică pentru sufletul poporuluî decât iscusitele învăţăminte ale luî Socrate şi Platon. Tot ce spuneau aceştia ucenicilor aleşi din grădinile luî Academus, poporul le văduse, le înţelesese, în tablouri, sati mai bine în acte eroice, de la acei sublimi actorî Sofocle şi Eschyl! Poporul suveran, când actor, când critic, găsiâ la teatru unitatea compromisă
     (1) Ioan Eliade, «Gazeta Teatruluî», loc. cit.
     92
     DIMITRIE C. OLLĂNESCU
     118
     în discuţiunile vieţii publice, dobândiâ acea comunitate de idei, acea identitate de simţeminte ce aii făcut geniul Atenei şi aii remas în istorie ca făclia luminosă a lumii. Acolo-şî formă el ideile şi năravurile sale, din carî apoî eşiaîi legile. Un teatru şi un asemenea teatru este forma cea maî prielnică a educaţiuniî naţionale, prielnică pentru înfrăţirea omeniior şi pentru cultura muncitorilor, carî, obosiţî de lucru, nu maî aii vreme, nicî tragere de inimă de a ceti şi a înveţă, carî ar adormi pote de s'ar pune să înveţe, dar carî, ast-fel, prin teatru, îşi ascuţesc mintea, întărîndu-şî sufletul.» (1)
     Tot acesta menire voiaii să dea teatruluî nostru şi întemeiătoriî Societăţii filarmonice, carî vedeau într'însul un element de deşteptare a consciinţeî naţionale. Iată pentru ce Barbu Oatargiu s'a ridicat cu atâta putere împotriva comedieî, care, cu veselia sa uşoră saii muş-cătore, aţîţă şi distruge maî mult decât ridică şi îmbărbăteză spiritele. Nu doră că comedia nu avea preţul şi temeiul eî pentru dînşiî, dar în acea epocă de regenerare numaî de la energia mijlocelor de luptă aşteptau eî încununarea isbândeî şi acesta energie o aflau numaî în pildele şi învăţăturile tragedieî!
     Şi acesta a fost atât de adeverat că tot lungul şir de vodevile glumeţe şi de sprinţare comediî, ce atrăgeau şi desfătau cu hohote de rîs pe public, nu a putut produce măcar o parte din emoţiunea cea caldă, adîncă, reînvietore, pe care a produs-o Said asupra luî. De aceea Muscalii dedeâtî îndemn teatruluî cât a fost un loc de petrecere şi i-au ţintuit uşa când înţeleseră că ar deveni un focar de simţiri generose şi de patriotice avînturî.
     Acesta fu pote cea maî însemnată periodă a vieţii teatrului la noî, căcî fiinţa şi înrîurirea luî a făcut un moment parte din energiile patrieî, pe carî duşmanii aveaţi atâta interes a le repune, pentru a nu fi nevoiţî să li se închine orî să le stea împotrivă!
     Din cele până acum cercetate, vedem că treî binefăcătore urmări a avut, maî cu osebire, mişcarea culturală produsă de Societatea filarmonică: înălţarea sufletelor şi îndreptarea năravurilor, prin pildele viî şi curatele învăţături ale sceneî, provocarea şi sporirea mijlocelor pentru clădirea unuî teatru naţional, înfiriparea şi desvoltarea arteî şi literatureî dramatice.
     înrîurirea scenei asupra deşteptării şi însufleţirii publice fusese de
     (1) Jules Micheleţ, Principes de la philosophie de l'Histoire, 2 voi., Paris 1831.
     119
     TEATRUL LA ROMÂNÎ
     93
     o întâietore însemnătate; rîvna pentru zidirea teatruluî dovedise că în vieţa nostră se simţiâ trebuinţa uneî îmboldirî artistice; iar încercările de literatură dramatică desrobiatî, pentru tot-deauna, limba românescă de selbătecia ce i se impută, din causa stăriî înapoiate în care fusese înadins părăsită de pe vremea Fanarioţilor. (1)
     Ceî carî puseseră umerul spre a scote poporul din chaosul unde zăcea nu vedeau scăparea luî decât într'o cultură naţională, ce nu pute prinde însă rădăcinî fără de înflorirea limbeî. Iacă pentru ce, fiindu-le temelia sănătosă, lucrarea lor — cu tote neajunsurile şi pri-gonele — a mers încet dar sigur înainte. Şi se pote di°e că orî-cine a putut da un ajutor întru acesta Ta dat din totă inima, cu încredinţarea că numaî dintr'o activitate comună pote isvorî binele tuturor.
     De aceea când teatrul deschise porţile Museî dramatice, poeţiî şi scriitoriî câţî s'aîi dovedit pe atuncî aii alergat cu entusiasm să-î aducă prinosele inspiraţiuniî şi sîrguinţeî lor.
     Negreşit că nu pe fruntea tuturora lucia scânteia talentuluî, nicî toţî eraîi de o potrivă însufleţiţi de simţemîntul arteî, toţî însă lucrau cu inimă bună şi cu dorinţa uneî viî şi înălţătore propăşiri. Ba, în aşâ începetornice vremuri, eră destul ca cine-va să aibă uşurinţă de condeiii şi să potă strămută o scriere străină în limba românescă, spre a se bucurâ; la un loc cu ceî vrednici, de harul mulţimii şi a fi numerat printre închinătorii Muselor.
     Acesta şi explică lipsa de direcţiune, nepotrivirea şi slăbiciunile atâtor produceri, carî n'atî avut alt merit decât acela de a fi umplut un gol pe scena nostră, atuncî când golul ar fi fost o dovadă de nemernicie, iar critica aspră o făţişă desaprobare a unui patriotic avînt!
     Să le luăm dar ast-fel cum ni le-a transmis trecutul şi, scuturând de pe dînsele pulberea uitării, să le punem sub ochii celor de adî, ca un interesant exemplu şi un îndemn de a face maî bine.
     Cele maî vechi lucrări românescî — cu caracter teatral — par a fi:
     (1) Constantin Radovicî din Golescî (Dincă Golescu) arată, în «însemnarea călătoriei» făcută în aniî 1824—1826 pentru a pune pe fiiî seî Alexandru, Ştefan, Radu şi Nicolae la şcolă în Elveţia, că, după ce începuse a scrie întipăririle sale în limba românescă, fu nevoit să părăsescă după câte-va încercărî acesta întreprindere şi să le urmeze în grecesce, «căci forte des întîmpinam vederî de lucruri, ce nu le aveam numite în limba naţională». (Ediţ. Buda 1826, p. 106.) De aceea la 1827 se legă el cu Eliade să realiseze răspândirea instrucţiunii românescî în totă ţera, să scotă o foie în limba română şi să stărue pentru înfiinţarea unui Teatru Naţional, instituind, ca bună pildă, el maî întâiu o şcolă şi un internat—sub direcţiunea luî Aaron Florian — pe moşia sa Golesciî.
     94
     DIMITRIE C. OLLĂNESCU
     120
     o tragedie asupra morţii lui Grigorie Ghica Vodă din Moldova, află-t6re în biblioteca Episcopiei din Oradea-Mare (Banat) şi întitulată,: Oceisio Gregorii in Moldaviae Voclae tragice expressa, cuprindetore de 12 foi, fără numerotare, in-4°, scrise cu litere chirilice şi latine cu multe prescurtări, ce o fac aprope neînţelesă astădî. Lipsită de orî-ce valore literară, lucrarea este o înşirare de scene fără nicî un caracter dramatic, în care personele vorbesc când românesce, când latinesce, când ţigănesce ; ba soţia luî Grigorie Vodă se tânguesce chiar în limba un-gurescă. La sfîrşit autorul eî necunoscut îndemnă pe public să facă urări de fericire pentru Suveranii — de pe atuncî — aî Imperiului Austriei: Denique clamatur vivat Măria Theresia & Ioseph! (1) Tot în Transilvania Sulzer a aflat — cu prilejul unei nunţi săsesci(*),
     un fel de Comedie pastorală, scrisă, dice el, de un Român anume
     în care se desfăşoră «în mod firesc şi cu destul rost obiceiurile românescî, în graiu şi în cugetare».
     Scenele se petrec între un cioban mire şi maî mulţî tovarăşi de aî luî, ospeţî la nuntă. Cântecele — căcî e o comedie cântată — sunt vesele, pline de glume, de păcălelî şi alusiunî (adesea grosolane), cu icî şi colo ceva înfiorări de dragoste şi urări de belşug şi de fericire. De sigur valorea lor e maî mult folkloristică decât literară, deşi sunt aprope singurele de felul lor în analele dramatice. (2)
     A treia lucrare este un dialog, întitulat: saLeLe pokr VarILor en arDIaLU LUnge slkrlIU MaltsII theresll, adecă: Jălile ciobanilor din Ardei lângă sicriul Maiceî Teresia, întocmite în limba română de către un popă de sat protestant: S. K. Eccl. Evang. Ruthen. Past — Lazăr şi Bucur, ciobanii ardeleni, îşi varsă tot necazul şi nevoia lor sufletescă şi-şî plâng norocul şi nădejdea nimicite prin încetarea din vieţă a împărătesei Măria Teresia, «Maica Ardeiului»* îndreptându-se cu rugăminţî către:
     Dulce Iosef împăratul Ţeriî a Rîmlenilor, După Maică, fii tu Tatăl Cel maî bun supuşilor!
     (1) D-l Densuşianu, care vorbesce despre acesta lucrare în Analele Academiei (Seria 2, t. II, cap. I, p. 212) presupune—fără a-î arătă autorul — că este copiată de mâna Episcopului Samuil Vulcan. După cercetări amănunţite se pote vede că la sfîrşitul pag. 10 stă scris jos: ct. Greg. Maior, acel care fu Episcop la Blaj şi a trimis pe Şincaî şi pe Petru Maior la Roma. (Relaţiunea Iosef Vulcan, M. A. R.) Copia acestui manuscript se află aolî în Biblioteca Academiei.
     (2) Fr. Ios. Sulzer, Geschichte des Transalpinischen Daciens, t. III, p. 19 —24.
     121 TEATRUL LA ROMANI 95
     Versurile sunt cam ologe, simţemintele maî mult decât naive şi limba forte puţin corectă. Caracter dramatic nu aii, nicî acţiune, nicî chiar emoţiune dramatică nu scapără dintr'însele şi e cu greii de presupus ca ele să fi fost alt ceva decât una din multiplele forme, în carî s'a învăluit jalea poporelor Imperiului Austrieî la mortea puternicei şi binefăcetoreî lor Mame şi Suverane: Măria Teresia. (1)
     De alt-fel asemenea Plângeri, făcute chiar în românesce, se găsesc multe, cu acelaşi prilej. Sulzer însuşî ne dă producţiunea unui Român transilvănen (din partidul Nemţilor), care, voind să imiteze pe «Horaţiu, orî pe Klopstock», a scris o: Odă pentru pomenirea mutării cei de a pururea a Augustei Marieî Thercseî, pe care «autorul însuşî nu o va maî pricepe, dacă peste câţî-va ani, uitând-o, va căută să scie ce a vrut să dică». Iată câte-va strofe dintr'însa:
     Privesce acum schiptru ceresc, Maî nainte sîmţin Dacia
     Schiptrul eî întins cu milă şi cu îndurare.
     Cerul sfinte
     Ascultă Ascultă! ţine pe Iosif
     Al doilea Traian. (2)
     S'aîi deşteptat la glasul Cel cu suspin al Daciei
     Inima mea; Trist, trist cântă cithara eî!
     Cosa ta Atropos! groznică umbră ! Aî turburat făptura; Ca un fulger aî tocmit săgeta Şi acum dorm moştele Maicii!
     Orî-cum, ele au totuşi meritul de a fi compuneri originale, căcî până târdiu nu vom întîlnî, pe scena teatruluî ori în bibliografia dramatică română, decât traduceri —maî mult saii maî puţin meritorii;— de scrieri străine şi forte rar câte o lucrare personală, şi aceea slabă, slabă de tot.
     In dorinţa şi maî ales în graba de a ave un material dramatic pentru tînăra nostră scenă, rîvna celor carî lucraîi la întemeiarea eî fu până la un punct bine însufleţită, când se îndreptă asupra lucrărilor de înaltă valore artistică ale literaturilor străine, prin traducerea şi răspândirea cărora socotiaii eî să deştepte şi să desvolte gustul publicului, iar prin frumuseţea şi înrîurirea lor morală să aprindă minţile şi să dea avînt talentelor.
     Dacă însă publicul prinse gust de dînsele şi făcu din teatru un element trebuitor al vieţii sale, talentele rămaseră puţin rodnice şi maî puţin originale.
     S'ar pute aruncă vina uneî asemenea stîrpiciunî asupra lipsei de
     (1) Ibidem, p. 26—29. Istoria luî Sulzer e scrisă la anul 1782.
     (2) Ibidem, p. 31-35.
     96
     DlMITRtE C. OLLÂNESCtT
     122
     pregătire orî asupra stării relativ greoie a educaţiuniî nostre artistice când ar fi vorba despre începuturile — atât de anevoiose — ale in-stituţiuniî dramatice; dar crisa de atuncî şi-a prelungit efectele până în dilele nostre şi, chiar acum — fie dis fără de a atinge întru nimic pe genus irritabile vatum, — nu şi-a dat încă obştescul sfîrşit.
     Teatrul a trăit, trăesce şi va maî trăi pote din traduceri (1), carî, adî, multe nu sunt maî bune, nicî maî rele decât cele de acum 60 de anî; iar proporţiunea dintre adaptări, prelucrări, prefaceri, localisărî şi opere originale este cu forte puţin covîrşitore, ale unora asupra celor-lalte, şi acesta abia de 10, 15 anî, căcî înainte originalele:
     ............plutiau rare
     Pe noianul cel de copii şi-a traducerilor mare!
     In termin de mijloc, nicî o treime din lucrările ce se represintă a(Jî pe scena Teatruluî Naţional din Bucurescî nu este originală, cele-lalte fiind localisărî şi traduceri, pe când în teatrele — chiar de a 2-a şi a 3-a categorie din străinătate — nu se primesc decât traducerile marilor autori clasici, carî sunt temelia tuturor repertoriilor, şi ale lucrărilor sensaţionale moderne, carî sunt cea maî sigură momelă pentru reclamă şi parale. Şi cu tote acestea, nicî acolo nu sunt prea mulţî autori dramaticî gustaţi de public şi răsplătiţi peste măsură.
     E drept că în străinătate sunt teatre pretutindenea, public numeros şi iubitor de artă, pe când la noî sunt teatre puţine, public restrîns şi nu tocmai credincios sceneî naţionale, dar sunt şi maî puţini autori dramaticî, cu maî puţină popularitate şi maî puţină răsplată decât acolo! Iată causa de căpetenie a criseî nostre dramatice, care va dăinui atât cât publicul — cu tot caracterul său independent în materie de spectacole — nu va fi adus şi sedus în teatru de lucrări interesante, iar scriitorii nu vor pune maî presus de orî-care cerinţă a vieţii menirea
     (1) Kogălniceanu, în Dacia Literară fâcend analisa şi critica scrierilor «ce se îmbulzesc pe fie-care oii, sporind literatura naţională», găsiâ, încă de la 1840, că, deşi «în tote (Jilele es de sub tesc cărţî în limba românescă, ele sunt numaî traducţiunî din alte limbi, şi încă şi acelea dacă ar fi bune! Traducţiunile nu fac o literatură!» Tot acolo el, cu mâhnire, constată că: «dorul imitaţiuniî, încuibat în scriitor, e o manie primejdiosă, pentru că omora în noî duhul naţional»; apoî, făcend elogiul pa-trieî şi faptelor măreţe din trecutul nostru istoric, arată că : «am pute găsi şi la noî subiecte de scris fără să avem trebuinţă să ne împrumutăm de la străini.» Dacia Literară apărută după suprimarea revistei Alăuta Românescă sub direcţiunea lui M. Kogălniceanu, Costache Negruzzi şi V. Alecsandri, n'a ţinut maî mult decât un an (1840—1841) şi a fost închisă silnic, din causa laudelor aduse de Kogălniceanu luî Alexandru-cel-Bun, laude ce părură o critică a guvernului luî Michaiu Vodă Sturdza.
     123
     TEATRUL LA EOMÂNI
     9?
     ce au de a înobilâ inima, a forma gustul şi a călăuzi spre bine şi adevăr tocmai pe acea mulţime ce singură pote da pane şi glorie!
     De altă parte cât timp în teatru se va face aprope numaî artă pentru parale, literatura dramatică naţională va fi fatal osîndită lâncezi-riî şi periciuniî, fiind-că i se vor cere tot-deauna lucrări de sensaţiune: mult sclipitore ochilor, puţin priînciose minţii, pe carî dacă nu i le va da, i se vor preferi lucrările străine bine chibzuite în acesta privire. De i le va pute da, atuncî se va rătăci pe căi nevrednice, se va înjosorâ şi se va cufundă în adînc, fără suflet, fără lumină, fără ideal.
     Negreşit, munca, încordata muncă a minţii, trebue răsplătită, şi cu prisos, însă fără de a face din răsplată un scop, nicî din senina glorie un prilej de bun traiii.
     Arta, ca şi vieţa, e o luptă continuă pentru cucerirea unuî ideal, carele, cu cât va fi maî înalt şi maî anevoe de atins, cu atât şi ea va fi maî nobilă, maî rodnică, maî aprope de firea şi menirea omenescă.
     Dramaturgii de adî nu maî aii a luptă pentru revendicări şi întregiri de drepturi, sentimentalismul lor patriotic nu maî rescolesce şi ridică inimî asuprite, nicî din adîncurî de glote robite nu maî smulg eî strigătul mântuitor al libertăţii... Vremea şi împrejurările aii îndreptat şi aii prefăcut multe, iar calea propăşirii ne este larg deschisă în faţă; menirea lor, deşi maî puţin eroică ast-fel, va îmbrăţişa totuşi nemărginirea hotarelor vieţiî, ale căreî taine şi energii printr'înşiî le vom pute maî bine cercetă şi pătrunde.
     De alt-fel, ce eră ertat luî Eliade, Văcărescu, Aristia, Ruset, Voinescu şi alţiî, atât de împrejurările în carî aii scris, cât şi de rolul activ ce aii avut la înfiinţarea Teatruluî, nu ne-ar maî fi permis nouă, carî, trăind în alte timpuri, avem alte datorii, altă chemare şi maî vîrtos o altă educaţiune şi înclinare artistică decât dînşiî.
     Teatrul românesc, pe lângă şcolele naţionale, a deschis, diceaii eî, un drum forte întins literatureî n6stre şi s'a făcut o deprindere literară la toţî tineriî carî es din şcolă. Nădejdea şi mulţumirea de a-şî vede cine-va faptele sale înfăţişate la un public întreg, de a vede o mulţime de privitori plini de băgare de semă a-1 audî şi a bate în palme, a încurajat o mulţime de tineri, ca vremea, ce maî înainte şi-o petreceau într'o perdere vrednică de jale, a o hotărî pentru cultura limbei şi îmbogăţirea biblioteceî românescî. (1) In adevăr, în maî puţin de un an de la deschiderea şcoleî filarmonice, 42 bucăţi, dintre carî 13 tipărite, 4 sub tipar şi 17 gata de tipărit, eşise de sub eon-
     ii) Gazeta Teatrului No. 3, Aprilie 1836, p. 31.
     98
     DIMITRIE C. OLLÂNESCtT
     124
     deiul mai mult saii maî puţin maestru al acelor vrednicî bărbaţî, carî lucrau nu de fală orî de câştig, ci din căldur6să rîvnă şi patriotică însufleţire pentru binele obştesc.
     Şi dor nu tot-deauna dragostea scrisuluî putuse, cu înlesnire, să se dovedescă maî înainte. Omenii aveaîi să lupte cu alte nevoî ale vieţiî, aşa că nicî vremea, nicî prilejul nu le dedeaîi îngăduire să urmărescă sborul fermecător al minţiî. Fără îndoială, ceî carî aveaiî darul de sus înfruntau tote şi-şî făceau datoria către neam şi către ţeră; eî însă eraîi puţinî şi puţine ne-aii remas de la dînşiî. De pildă, Banul Enache Văcărescu scrie — cu 20 orî pdte şi cu 30 de anî înainte de începutul veculuî nostru — poesiî frumose şi o gramatică (1) românescă, fiul şeii Alecu Văcărescu îî moşteni talentul poetic, apoî Iancu Vă-cărescu, cel maî vestit dintre dînşiî — poet şi om de stat — căută să ridice limba română pe teatru, traducând încă de la 1817 pe Brita-nicus şi pe Regulus din franţusesce, pe Hermiona, Cesul de seră şi Grădinarul orb din nemţesce. Tot el încuragiă traducerea A varului luî Moliere de Herdelius, care fu jucat de către şcolarii de la Sf. Sava la 1819. (2)
     Vel Paharnicul Iordache Slătineanu traduse la 1797 din limba grecă pe Achilevs la Skiro a luî Metastasio (3); Paris Momuleanu, «glas de durere», cum îî dice Eminescu, publică la 1817 un: «Rost de poesiî, adecă
     (1) Acesta gramatică e întitulată: «Observaţiunî sau băgări de semă asupra re-gulelor şi orînduelilor gramaticeî românescî, adunate şi alcătuite acum întâi (se scie însă că prima gramatică română e cea de la 1757 a luî Dimitrie Eustatievicî = vegli V. A. Urechiă, Ist. şcolelor, voi. I, p. 25), a Dumnelui Enache Văcărescu, cel de acum Dicheofilax bisericeî ceî marî a Răsăritului şi mare Vistier al Principatului Valachieî.» Ea e închinată Episcopului de Rîmnic Filaret şi tipărită de Gheorghe Popa Constantin în tipografia Episcopiei. (A. D. Xenopol, t. V, p. 735, op. cit). — Revista Română. Odobescu, pag. 481—531.
     (2) V. A. Urechiă, Domnia luî Ioan Caragea, ed. Academiei, p. 98.
     (3) Achilevs la Skiro, Fapta lui Kir Metastazie Kesaricescului poetic. «Acum întâi tălmăcită de pe grecie de către D-luî Iordache Slătineanu, Vel Paharnic în Bucu-curesciî ţeriî rumunescî la a. 1797 > S'aii tipărit «în Sibiu, în tipografia luî Martin Hohmaister, cu priv. împărătesei crăeştiî mărirî». Actele se numesc facere, iar scenele perdele. Traducerea este bine făcută, versurile sunt corecte, limba destul de curată şi de armoniosă. Se pote <Jice că e una din cele maî bune traduceri în versuri rimate dintre cele vechî. Paharnicul Slătineanu, om cult şi aşezat la minte şi la inimă, lămuresce încercarea sa, (Jicend: «Am tălmăcit-o în limba mea cea părin-. tescă drept mângâierea acelora ce, ca şi mine, petrec câte odată afară din turburarea polîtîcescă.» Ce cuvinte pline de adînc înţeles! şi ce bine ar fi să le cunoscă, să le pricepă şi să le urmeze, ca un sfat prielnic pentru fericirea vieţii, mulţi din cei ce se îndeletnicesc numaî cu acesta politicescă turburare.
     125
     TEATRUL LA ROMÂNÎ
     99
     stihuri, acum întâiii alcătuite în limba românescă»; A. Nănescu traduse Hecuha, tragedia luî Euripide (1), care fu jucată de eleviî românî la 1819; iar Ioan Eliade, este înainte-mergetorul şi sufletul mişcării literare din prima jumătate a veculuî.
     Decî, lăsând la o parte cărţile bisericescî, cărţile sciinţifice, didactice şi puţinele publicaţiunî periodice încercate până atuncî, în aceste lu-crărî şi în pomenitele 42 de bucăţî, originale sau traduse din limbî străine, se mărginiâ aprope întrega activitate literară în Ţera-Româ-nescă, după întâiul an al înfiinţării teatruluî. Şi acesta fu perioda cea maî rodnică şi maî de semă a literatureî dramatice respective, căcî puţine la numer şi de neînsemnată valore sunt producerile ce aii venit până la risipirea Societăţiî filarmonice.
     Dintre acestea, Eliade, pe lângă poesiile, novelele, articolele de polemică şi de critică literară, tradusese : Fanatismul de Voltaire în frumose, dar adesea inegale versurî; pe Zaira, de acelaşî, în aceleaşi condiţiunî; apoî pe Amfitrion de Moliere şi pe Marino Faliero a luî Lord Byron;
     Ioan Câmpinenu: Intriga şi Amorul, dramă de Schiller;
     C Aristia, interpretul luî Omer: pe Saul şi pe Virginia, tragedii de Alfieri, şi Silita Căsătorie de Moliere;
     Ion Ghica: Preţiosele luî Moliere;
     Căpitanul Voinescu: pe Bădăranul boerit de Moliere, Misantropie şi pocăinţă de Kotzebue, Demoazela Aisse de acelaşi şi Junia luî Carol II de Duval;
     Maiorul Voinescu: pe Doctorul fără voe şi pe Georges Dandin de Moliere;
     Parucicul Ioan Em. Florescu: pe Gemenii din Bergam de Florian şi Amorul Doctor de Moliere;
     Ioan Ruset: Cina între prieteni, Nebunul de la Peron, Eraclie de Oorneille şi Sgârcitul lui Moliere;
     Const. Răsti: Vicleniile lui Scapin şi les Amants Magnifiques de Moliere;
     Ştefan Burki: Sicilianul saii Amorul zugrav de Moliere, Crispin rivalul stăpânului şeii şi Turbare;
     C. Moroiic: Veduva viclenă de Goldoni;
     G. Niţescu: Steful nerod de Kotzebue;
     Gr. Grădiştenu fiul: Bolnavul imaginar de Moliere;
     (1) 1 volum de 66 pagine in-8° mic, tipărit la tipografia de la Cişmeua luî Mavrogheni, în 1817.— Momuleanu a maî scris şi un volum de prosă, «Caracterurî», tipărit tot acolo la 1825, prin care se silesce a introduce unele neologisme luate din fran-ţusesce, în limbă.
     100
     126
     G. Muntenu: încurcătura de Kotzebue;
     D-ra Smărăndiţa Porumbaru: Somnambula de Scribe;
     D-na Catinca Sâmbotenca: Meropa luî Voltaire.
     Numaî Cesar Bolliac, poet liric, astădî uitat, compusese tragediile: Matilda, Avei şi Tăierea a doî-spre-$ece boerî în mănăstirea Delu-luî, şi Winterhalder, profesorul de Istorie la şcola filarmonică, vodevile ale cărora subiecte eraţi luate din teatrul german orî frances, anume: Triumful amorului, Actorul fără voe şi Nepotul în locul unchiului.
     In total 15 tragedii şi drame, iar restul comediî, farse, vodevile şi o operă, dintre carî şese abia erau originale sau imitate; decî 15 tra-clucetorî, alăturî de 2 autori dramaticî. Eră puţin negreşit, mişcarea literară eră slabă şi fără colore proprie, dar începutul acesta făgăduia urmărî pline de rodnice isbândî şi era pote de-ocamdată destul. împrejurările i-au fost însă protivnice, iar silniciile ati sugrumat aprope puiul plăpând, care se sbăteâ să sbore din ghioce. (1) A sburat, ce e drept, maî târdiu, dar i-aii fost, se vede, aripele încă amorţite, ca şi glasul, de nu s'a urcat nicî până acuma prea sus şi viersu-i n'a străbătut prea departe.
     Literatura dramatică, în care se oglindesc, prin pilde viî, vieţa, năravurile şi patimele unuî popor, a remas—de atuncî—tot înapoiată, la noî scriitorii mărginindu-se a inundă scena cu mulţime de traduceri, de imitări şi de localisărî din limbî şi teatre străine, lucrări pentru cari nu li se cerea nicî pregătire de studiî, nicî gândire şi observaţiune, nicî pătrundere a firii şi vrerii nemuluî, nicî însuşirea a atâtor caracteristice feluri de a fi a societăţii românescî, pe care maî cu osebire aveau chemare şi datorie să ne-o înfăţişeze, cu bunurile şi cu relele eî»
     Iacă pentru ce producerile acestea ibride, fără căldură şi fără interes, cele maî de multe orî, pentru inima şi înţelegerea publicului, trebuiau să-î creeze o atmosferă de false simţiri, de străine îndemnuri şi de sărbede apucături, ce l'au otrăvit până la suflet şi l'aii făcut nătâng, pretenţios, fluturatec şi decî fără conştiinţă despre ce-î priesce
     (1) De la 1836 şi până la închiderea teatruluî la 1838, nu s'au produs decât forte puţine lucrări dramatice. Lăsând la o parte piesele de ocasiune, orî piesele contra cărora se sculase Soc. filarmonică, nu găsim maî de semă decât pe: Domnul de Pursogniac (Moliere), tradus de Gr. Grădiştenu fiul; Doue bilete sau Amorezul nerod (Florian) şi Alzira sau Americanii, traduse de George Creţianu, şi cu ocasiau-nea (Jileî onomastice a luî Vodă Ghica, o comedie de Ioan Eliade, numită: Serbătorea română pentru 30 August, 1837. Bolliac scria poesiî, iar Eliade se ocupă, după acesta, maî mult de politică şi de şcolă.
     127 TEATRUL LA ROMÂNI 101
     orî ce-î place, fără gust distins, fără măsură, fără ideal, gata a răsplăti cu aceeaşî cătime de entusiasm strâmbăturile unuî saltimbanc şi creaţiunea unuî artist!
     De ce nobile insufleţirî puteau fi dătătore acele învăţăminte şi pilde, când cele maî multe erau scose din jocuri şi din patime străine vremii şi fiinţei nostre, când felul cum ele se înfăţişau eră atât de puţin meşteşugit, iar haina cu care se îmbrăcaţi cugetările şi simţirile ce le puneau în mişcare eră, dacă nu prea strimtă, dar totuşî reii alcătuită şi maî rău purtată.
     In adevăr, lăsând tote neajunsurile la o parte, ceea ce maî cu dinadinsul surprinde în aceste lucrări este lipsa de scrupul şi de cunoştinţă cu carî traducătorii au întrebuinţat limba. Eî s'aii mărginit— în deobşte—a strămută numaî înţelesul cuvintelor, fără de a turnă într'un tipar propriu gândirea şi intenţiunea autorului, aşa că—înprosă sati în versurî — ni se dă analogia, na interpretarea românescă a textului străin. De aci sumedeniile de inversiuni pocite, de împărecherî ciudate, de adăogiri şi prescurtări, decî stingherelă şi falsificare a uneî produceri, îndeajuns de ştirbită — alt-fel — prin însăşi fapta tălmăcirii-
     Publicul sorbiâ tote cu lăcomie, credendcă acelea-s frumosul, binele, adevărul artistic, el îşî hrăniâ sufletul cu dînsele şi, în afară de ele, nu bănuia că maî pote trăi o altă lume, lumea luî de pildă, cu vieţa de tote ditele, cu patimele, bunurile şi minciunile, pe carî, de alt-fel, le huliâ orî le slăviâ, fără o maî adîncă judecată. Şi în dina când cine-va îl puse faţă în faţă cu dînsa — decî cu sine însuşî — arătându-î că acesta eră lumea reală, el, plin de înfumurarea lumii factice în caro trăia, se răsvrătî, se luptă să-şî apere patosul şi sughiţul trago-poetic bîlbîitul şi schimele gimbuşarilor, carî singure-1 mişcase şi-1 măgulise atâta timp şi încă răsunau cu putere în golul luî sufletesc.......
     Iată cum, deşi isvorîte dintr'o ardătore dorinţă de regenerare, îndeletnicirile acestea dramatice—luate din repertoriul scenelor de bulevard ale Parisului—pregătiră un teren priincios tuturor deşănţărilor şi inepţiilor melo-dramatice, carî'aveati îndelung să fie aprope unicul element artistic al sceneî nostre naţionale;
     Iată pentru ce publicul român, hrănit o jumătate de vec numaî cu, dînsele, şi-a viciat simţirea şi gustul, aşâ că spectacolele fără uimitore priveleştî saii fără patetice înduioşări îl lasă rece, nu-1 mulţumesc nu-î daţi îndemn să maî vie la teatru.
     Acesta stare de lucruri vădesce o neîndoiosă înjosorare a priceperii şi o regretabilă slăbiciune a cultureî, şi va trece încă multă vreme până ce, cu deprinderea şi, de sigur, cu desvoltarea educaţiuniî artis-
     102
     dimitrie c. Ollănescu
     128
     tice, va ajunge lumea să preţuiasca şi să alegă, ca singure vrednice de admirat,'pe acele lucruri—străine orî pămîntene—ce o vor face într'a-devăr să petrecă instruindu-se, ideal urmărit de aceî carî i-au deschis pentru întâia oră uşile teatruluî !
     Cu desfiinţarea Societăţii filarmonice încetară şi cjilelo bune ale arteî nostre dramatice.
     Dacă, în necontenitele sale oscilaţiunî între vrerile Rusiei şi Turciei, în luptele ce a avut să porte cu partidele politice dinăuntru şi, maî vîrtos, în temerea de răsturnare ce Fa muncit tot timpul domnieî, într'adevăr - - cum diceâ cântecul:
     Alexandru Ghica N'a făcut nimica,
     nicî chiar pentru el însuşî în acesta ţeră, teatruluî i-a făcut însă cel maî mare rătî!
     învinuit, de intriganţî şi de străini, a fi un focar ascuns de oposiţiune contra Puterilor protectore şi o uneltă de răsturnare a celor carî îî rîvniau tronul, Domnitorul, şi fără de acestea puţin dispus a încuragiâ asemenea întreprinderi «de gură slobodă şi de cugete fără astîmpăr», după ce tolera şi pote încuragiă tote neajunsurile ce se făceau, după ce zadarnic căută să-î pună călcâiul pe grumaz, apoî, uşor născocindu-se pricinile de bănuială asupra Societăţii filarmonice, îî dete ultima lovitură, lăsând-o să se prăpăstuiască în prada celor maî mişelescî iscodiri ale trădării.
     Scena ridicată de dînsa, lipsită de bunii eî sprijinitori şi prigonită din tote părţile, e dată părăsirii, iar favorea publică alergă — cu aplause, cu laude, cu aur— către trupele Operei italiane saii nemţescî, către comedianţii francesî orî către concertiştiî, scamatorii, saltimbancii şi aţâţi alţî «artişti» străini, ce şepte anî de-a rîndul aveau să se urce în triumf pe aceleaşî scânduri, de pe carî răsunase cu atâta drag şi însufleţire graiul românesc. (1)
     (1) In anul 1838, trupa francesă adusă de Filoll începe representafiunile sale la 8 Decembre şi le continuă până le 8 Aprilie anul următor.
     La 19 Februarie 1839 fu mare concert de violină dat de d-ra Eleonora Naiman, «la teatru». Acesta artistă a cântat apoî şi la Iaşi, unde «sentimentul şi harul nerostit cu care a sunat fantasia luî Lipinski—cu tote ale eî greutăţi şi podobe—au încununat triumful d-reî Naiman, care s'a urat de publicul cunoscător cu entusiasm şi aplaudări.» (Ist. Scotelor'de Urechiă, II, p. 144).
     In anul 1840, s'a dat, cu deosebit succes, de către trupa francesă de Operă, La
     129
     TEATRUL LA ROMÂNI
     103
     Tinerii actori, fără cârmă, fără speranţă, fără ajutor, se căpetuiră care cum putură. Andronescu intră în grefa Tribunalului de Ilfov, O. Michăilenu se făcu dascăl de gramatică la pensionul luî Vaillant — până la vremea când se urcă iar pe scenă, — C. Ollănescu intră în armată şi plecă în Rusia să-şî completeze studiile militare, Curie se duse întâiu la Atena — cu C. Aristia, — apoî pribegi în totă lumea,
     Dame Blanche, în sera de 1 Octobre. — In sera de 6 Octobre a debutat o trupă ungure'scă, care a jucat în limba română piesa «Fetele de la Sziclosz», apoî a maî jucat alte doue piese tot în românesce şi altele în nemţesce şi unguresce. Curierul Romanesc (Jice cu acesta ocasiune: «Scopul acesteî societăţi n'a fost, după cum (Jiee însăşî însciinţarea ce a dat afară, ca să facă paradă în limba nostră, care le este străină, ci, debutând pe scena Bucurescilor, să-şî arate sentimentul de bună veci-nătate şi cinstirea către naţie, unde, viind a o felicită de înaintările eî, s'a expus a representâ o dramă cu adeverat naţională ungurescă. combinând la un loc naţionalitatea ungară cu limba acestui pămînt.» (Ve<Ji No. 9 Oct.) înainte de a veni la noî, trupa acesta jucase cât.va timp la Braşov. Acesta trupă, care a stat aprope o lună în Bucurescî, a dat, cu prilejul aniversăreî suirii pe tron a Domnitorului, o representaţiune de gală, jucând în limba română o pastorală, urmată de un tablou în 7 posiţii (scene), tote cu privire la înfiinţarea şcolelor lancasteriane prin sate. Scena în" făţişă pe Domnitor incunjurat de miniştri, de popor şi de copii de ţerani, ţinend tablele lancasteriane în mână, pe care le dă Ministrului de Instrucţiune publică Acesta le dă învăţătorului, care le pune în aplicare, lucrând cu copiii în jurul cercurilor de fer. Domnitorul, ve<Jend apoî pe un ţigan în fere, îl ridică de jos cu fiul seu, îî sdrobesce ferele, le aruncă şi trimite pe copil să înveţe împreună cu copiii de Românî. (Curierul Românesc, No. 82, Octobre 29, p. 372.)
     In 1841 jocă o trupă francesă de dramă şi comedie, în care se află o frumosa actriţă, M-me Flora Masse, în beneficiul căreia, la 25 Iunie, se dete un spectacol mixt: româno-frances, în care jucă, se dice, şi Costache Caragiale.
     La 6 Septembre şi la 6 Decembre 1842, representaţiunî de gală, prima pentru inaugurarea clădirii Sfatului Orăşenesc, a doua pentru diua numelui împăratului Ni-colae I al Rusiei. S'a cântat în ambele dăţî opera Norma. (C. R., No. 71 şi 74.) , In 1843, Leopold de Mayer, vestit pianist, şi Henrieta Karl, cântăreţă de cameră a Regelui Prusiei, dau maî multe concerte, cu forte mare succes. Eî au cântat şi la balul dat de Marea Vornicesă Elisabeta Barbu Ştirbei, în sera de 13 Iunie 1813, în onorea Principelui Albert de Prusia, care sosise din Constantinopole şi stâtîi 3 dile în Bucurescî, ca înalt Ospe al Domnitorului Bibescu.
     La 16 Octobre, Cavalerul liodolfo, prestidigitator, uimi capitala prin «neîntrecutele şi strălucitele sale producţiunî». — (Vedî Curierul Rom., 1844.)
     In cursul stagiunii de ernâ maî sosi şi trupa de acrobaţi, care, sub direcţiunea lui Avarini, dete maî multe representaţiunî în teatru.
     După suirea pe tron a lui Vodă Bibescu, la Dec. 1842, veni în teatrul Momolo o trupă italiană sub direcţiunea luî Sansoni Barilio, care începu stagiunea la 15 Sept. cu opera Norma. Trupa eră numerosă şi bine compusă, avend 3 cântăreţe: d-nele, Galzarani, Gaetana Luli, Matilda Clary, şi 6 cântăreţi protagonişti, adecă : 2 ttnorî: F. Bataggia şi Georgio; 2 başi : Giacomelli şi Santi; 1 bariton: Glary şi un buf:
     104
     130
     /. Romnicenu se făcu militar, Lăscărescu servi ca pedagog cât-va timp în pensionul statului de pe lângă Colegiul Sf. Sava, maî târdiu se făcu iar actor, d-ra Vlasto se mărită cu Polcovnicul Popescu, Adjutant domnesc, d-na Caliopi deveni nevasta luî Luca Caragiale, pas-trându-şî talentul şi graţiile pentru campania ce avea să întreprindă la-1845, reînviând cu alţi camaradî teatrul românesc în Bucurescî. Câţî-va se apucară de negustorie, cel-lalţî aii trăit cum a dat Dumnedeîî, dar de meseria cea veche nu s'aii maî apucat.
     Singur Costache Caragiale (1), remas credincios carierei sale, plecă în Moldova, unde chiar în anul 1838 îl găsim jucând la Botoşani, în trupa luî Nicolini, cu aşâ succes, în cât «acesta întreprindere naţională a aflat de la nobilime şi public un sprijin puternic, ast-fel în cât a putut începe un şir de representaţiunî în acel oraş». (2)
     încercărî de a se maî juca în românesce se vor face în câte-va rîndurî, de pildă cu prilejul aniversărilor domnescî, ori a vre-unor alte împrejurări, dar fără actori bine chibzuiţi, fără repertoriu şi maî cu semă fără nicî un îndemn pornit de sus. Bucuresceniî se vor mulţumi cu nisce serbede şi trecetore producţiunî, ce le vor lăsă pote numaî amărăciune în suflet şi nicî o părere de reii.
     Eugenio. In repertoriu avea operele: Lucia, Belisario, Romeo e Giulia, Norma, Bărbierul din Sevilla, Sonnambula, Furiosul şi Clara de Rosemberg. Maî târziu, fu angagiată şi d-ra Henrieta Karl ca primadonă. Ea avea să ajungă în curînd, după ce Sansoni va face faliment, directore de Operă la noî şi să facă cele maî grele neajunsuri trupei românescî a luî Caragiale Costache, ca să pot4 jucă alături cu dînsa pe scena teatrului Momolo. (Curierul Românesc, No. 67 şi 69 din 10 şi 17 Septembre 1848. Vecii asemenea No. 70, 72 şi 78 ale aceluiaşi ciiar.)
     (1) Născut la 1815, Martie 29, a învăţat la şcola grecescă şi la 1833 eră chiar dascăl de grecesce la şcola de la Domna Bălaşa, a intrat apoî în şcola filarmonică şi la Novembre 1835 a debutat în Alzira (rolul I-iu American, în locul luî Curie, absent).— (Gazeta Teatrului, No. 2, 11 Dec. 1835, p. 20).
     La 1838 jocă la Botoşani cu mare succes, anul următor se duce la Iaşi, unde, alături de Ioan Poni, Th Teodorini, Th. Bonciu, Pedilan, Jean, d-na Lang şi alţii, sub direcţiunea d-neî Frisch, se produce pe scenă cu multă isbândă, atrăgend asupra întreprinderii nu numaî favorea publicului, ci şi a guvernului. In Iaşi el crea o mulţime de roluri, între carî pe Furiosul, şi remase acolo până la 1844, când se în-torse în Bucurescî, fundă Teatrul de diletanţi şi stătu cu succes şi profit materia, până la la 1848, când se duse la Craiova, unde, ajutat de C. Michăilenu, întemeia teatrul. Se întorse la 1850 în Bucurescî, luă direcţiunea, împreună cu Ioan Waehmann. a Teatruluî celui mare, jucă sub direcţiunea luî C. A. Rosetti, unde crea rolul luî Guil-laume Tell, apoî se retrase şi îmbrăţişa cariera de avocat. După acesta, silit de nevoe, fu cât-va timp judecător de pace în colorea de Verde, reintră în 1866 în teatru, unde jucă pentru ultima oră în Domniţa Roxandra a luî Hasdeu, şi muri de o bolă de inimă la 13 Februarie 1877.
     131
     105
     Aşa, după desfiinţarea Societăţii filarmonice, se jucă, în diua de Sf. Alexandru (1837), o comedie pastorală de ocasiune, compusă de Ioan Eliade, întitulată: Serbătore Domnescă, a căreia scenă se petrecea într'un sat din judeţul Gorj. Anul următor, după închiderea teatruluî românesc şi risipirea actorilor, se dete, la aceeaşi aniversară, un vodevil «aproposito» numit Astăzi, compus de d-niî Dubleau şi Storhas, probabil tradus în românesce, căcî în acea seră s'a recitat şi o poemă în limba francesă, România, compusă de Jean Storhas în onorea Domnitorului. (1)
     După acesta nu maî găsim representaţiune românescă decât tocmai la 25 Iunie 1841, când se dădu în beneficiul d-neî Flora Masse un spectacol compus din înşelătorul înşelat şi Cinovnieul şt Modista, comediî românescî, şi o piesă în limba francesă— în care juca şi bene-ficienta — anume: Michel-Angelo saii Capo d'operă necunoscut Se dice că în piesele române ar fi jucat însuşî Costache Caragiale, venit din Iaşi, împreună cu o trupă de diletanţi. De alt-fel, amîndoue piesele făceau parte din repertoriul teatruluî din Iaşi, cea dintâiu fiind a luî Samoil Botezatu şi a doua a luî Vasilie Aleesandri. Este, prin urmare, forte probabil ca să fi jucat Caragiale, care ar fi dat un nu-mer de câte-va representaţiunî în timpul vereî aceleia în Bucurescî.
     In sera de 14 Februarie 1843 se dete, apoî, un spectacol de gală, «spre a celebră diua întronării» luî Vodă Bibescu, care, la ivirea în loja domnescă, fu salutat cu strigăte entusiaste de: Să trăiască Prinţul! S'a representat o bucată de ocasiune: Trecutul, Presentul şi Viitorul pentru care d-nii Waehmann şi Forcati compuseseră musica. (2)
     In anul următor, trupa Operei serbătoresce dina Sf. Gheorghe — aniversara Domnitorului — prin doue Cantate, dintre carî una românescă, produsă de primadona Henrieta Karl în costum naţional, ridică furtuni
     (1) «Sfatul orăşenesc, din partea capitalei, pentru recunoscinţa către M. S. a dat în sala teatruluî o privelişte forte plăcută, unde a fost chemată totă nobilimea şi din tote clasele a petrece sera cu bucurie şi ca o familie adunată pe lângă părintele lor.
     «Potrivit cu prilejul acesta d-niî Storhas şi Dubleau au compus o bucată dramatică de circumstanţă întitulată: Astăglî sau Sf. Alexandru. Scena se socotiâ în oraşul cel nou Alexandria, unde asemenea se serba numele M. S. Drama a fost împărţită în doue tablouri, din carî unul arată Acum patru ani şi altul Astă#î. Totă piesa acesta nu eră decât un resunet de recunoscinţa a inimilor Românilor, ce aşteptă un viitor ferice din tote îngrijirile părintescî ale Prinţului lor şi maî vîrtos din or-ganisarea din nou a 3.003 de şcoli lancasteriane, ce s'au întocmit în tote satele.»— (Curierul Român., No. 40/1838.)
     (2) C. R.y No. 15, din 19 Februarie. — Nu se arată însă cine a jucat în acesta piesă.
     106
     DIMITRIE C. OLLĂNESCU
     132
     de aplause. Waehmann alcătuise cu multă măestrie musica tot din cântece betrânescî, aşa că fu chemat de maî multe orî pe scenă, împreună cu gingaşa cântăreţă, şi li se făcură marî laude. (1)
     Cu tote acestea, speranţa reînvieriî sceneî naţionale nu apusese în inima celor care o v&duse născend ; căcî, de când se proiectase zidirea unuî teatru — şi se cumpărase hanul Câmpinenceî pentru acesta de la Dragomanul Serafim — se adună bani mereu pentru fondul clădirii. Aşâ, Eliade vindea de mai mulţî anî cărţî tipărite de dînsul (2) în folosul acestui fond, care totuşi sporiâ forte încet, şi pote s'ar fi zădărnicit ostenela tuturora, dacă tot din îndemnul acestui vrednic bărbat Obştescă Adunare nu presentâ Domnitoruluî —la finele sesiunii sale din 1840 — o anafora, prin care-î propunea să se facă un proiect pentru clădirea Teatruluî Naţional şi să se subvenţioneze de stat.
     Iată cuprinsul acestuî act memorabil în istoria teatruluî: «Cu trimiterea socotelilor anuluî 1838, ce s'a îndreptat către I. V. cu plecat raport No. 345, între alte chibzuirî, la periodul al 3-lea, se cuprinde că unele din cheltuelile ale politiei de aci din capitală, ce se plătiâ de către Muncipalitatea oraşului, să se plătescă din Visterie şi, fiind-că pe viitor, cu începutul anuluî 1841, Sfatul orăşenesc se uşureză de acesta cheltuială, apoî Obştescă Adunare a chibzuit să roge, cu supunere, pe I. V. a porunci să se facă un proiect pentru clădirea şi ţinerea unuî Teatru Naţional şi de un repertorion spre înveţătura tinerimii, ce s'a socotit a fi de mare folos spre înaintarea luminării şi a moralului; pentru care să remână spre întrebuinţare pe tot anul jumătate baniî din maî sus pomenita sumă, ce se slobodiâ în cheltuelile
     (1) C. R. No., 32 din 24 Aprilie 1844.—Cantata (intonată de d-1 Wachman) e publicată în No. 33 din 28 Aprilie şi nu e decât o serie de laude şi lirice declamaţiunî pentru Principele Domnitor. — Ea a fost produsă de primadona Karl şi tenorul Panizzardi. 1
     (2) Iată o listă a cărţilor acestora, vîndute în anul 1836: Gramatica, Poesiî, Bărbat bun şi Femeia bună—cari sunt prea puţine; Mahomet sau Fanatismul, de I. Eliade; Amfitrion, idem; Lord Byron, partea I şi II, idem; Culegere de prosă şi poesie, idem; Poesiile de Văcăreseul; Regulus, de acelaşi; Ermiona, idem; Eraclie. de I Ruset; Preţiosele, de I. Ghica; Steful nerod, de Niţescu; Bădăranul boerit, de Voinescu; Triumful virtuţii, de S. Marcovicî; Sgârcitul, de I. Ruset; Vicleniile luî Scapin, de C. Răsti; Operele lui C. Bolliac, Saul, de Aristia; Veduva viclenă, de C. Moroiu; Triumful amorului, de Winterhalder ; Actorul fără voe, de acelaşi; Gemenii din Bergam, de I. Florescu; Sicilianul, de Burki; Poesiile lui G. Assaki i 30 anî din vieţa unuî jucător de cărţî, de C. Negruzzi.
     133
     TEATRUL LA ROMÂNI
     107
     politiei. Acesta chibzuire cu supunere se dă în cunoscinţa I. V. pentru punerea la cale ce se va găsi de cuviinţă.»
     Propunerea a fost întărită prin Ofisul domnesc din 4 Iunie 1840. (1) Ar fi fost prea frumosa pilda de înţelepciune şi de dibăcie politică ce ar fi dat pretinşilor adversari aî tronuluî guvernul de atuncî, de s'ar fi folosit de acest prilej pentru a pune în lucrare propunerea obşteî şi nemijlocit risipitore a tuturor învinuirilor şi nemulţumirilor ce provocase, printre cel maî călduroşî patrioţi, prin faptul desfiinţării Societăţii filarmonice şi decî prin ruina Teatruluî Naţional. (2) Lucrul se vede însă că fusese menit să remână în stare de proiect, de vreme ce mijlocirea Adunăriî, aprobată de Vodă, nu avu nicî măcar un început de execuţiune.
     Ba dimpotrivă, boeriî chibzuiră că, pe locul ales şi cumperat anume pentru clădirea teatruluî, eră mult maî nemerit să se ridice un monument în onorea Generalului Comite Kisseleff—fostul deplin împuternicit President în Principate—ca prinos de recunoscinţa din partea poporului pentru marile serviciî ce-î adusese în timpul ocârmuiriî sale. Acesta idee—răsărită între dînşiî, negreşit, prin îndemnul Consulului rusesc, duşman al orî-căreî instituţiunî publice de libertate şi de progres la noî, — luă chiar forma uneî dorinţe generale a ţeriî, când fu ast-fel
     (1) Urechiă, Ist. scotelor, II, p. 192. — Analele Parlamentare pe 1840.
     (2) Ar fi fost fără îndoială, o târclie, dar totuşi dulce prilejire de mângâiere pentru Ioan Câmpinenu, care zăcea închis la Plumbuita, victima devotamentului şeii pentru causa nafională şi pentru sprijinul cel desinteresat şi călduros ce dedese teatruluî, Ar fi fost o indirectă răsplată, hărăzită luî Eliade, pentru ostenelile, grijile, per-derile şi jertfele materiale—pe lângă tot felul de jignirî sufletescî ce avusese, pentru răspândirea cultureî în clasele, până acî desmoştenite, ale poporului. Ar fi fost o duiosă satisfacţiune resimţită pentru tot ce avea să sufere încă, din partea atâtor reu-voitorî, aî luî şi ai binelui obştesc. In adever, în Martie 1841 el fu denunţat de faimosul doctor Tavernier (cel care ridicase în sînul Societăţii secrete din 1837 incidentul cu Sarsailă, în urma căreia s'a disolvat Soc. filarmonică), şi acesta sfătuit de Billecocq, Consulul frances, că conspiră împotriva luî Ghica Vodă. Eliade, pe atuncî efor al şcolelor, fu ridicat de acasă, închis în temniţă, iar hârtiile luî puse sub pecete. Nu şe$u, în adever, decât 6 ore închis, dar totuşi, până să se lămu-rescă lucrurile şi pote chiar maî târziu, el remase în cugetul Domnitorului vinovat «de a se află în capul uneî societăţi secrete politice, cu scopuri vrăjmăşescî asupra sa». (Ve^î Curierul Românesc, No. 36 din 11 Maiu 1841, 139 şi urm., precum şi suple-mentul frances al acestui No.)
     Ar fi fost, în sfîrşit, o cale deschisă largă şi sigură, acelora carî prin înclinarea şi talentul lor s'ar fi devotat cultureî arteî dramatice, fără să maî aibă temerea că, într'o bună <Ji, dintr'un capriciu sau o iscodire ore-care, se vor pomeni aruncaţi pe drumuri, victime ale propriilor lor credinţe şi aspiraţiunî.
     DIMITRIE C. OLLĂNESCU
     exprimată, prin organul Obşteşteî Adunări, către Bibescu Vodă, în prima sesiune legislativă a anuluî 1843.
     Noul Domnitor, înţelegând însă că cestiunea «clădiriî teatruluî în Bucurescî, este un lucru care privesce nu numaî la folosul acestui oraş, dar a tot nemul românesc, prin influenţa isbăvitore ce va ave atât asupra bunelor năravuri, cât şi asupra desăvîrşiriî limbeî naţionale şi desvoltarea literatureî românescî», orîndui o comisiune, alcătuită din Marele Vornic Bărbii Ştirbei, Marele LogofSt Iancu Filipescu, Logofetul Vladimir Blaremberg, inginer al Statuluî, Clucerul Petrache Poe-naru, efor al şcolelor, architectul oraşului şi Adjutantul domnesc Pa-rucicul I E. Florescu, cu încredinţare de a îngriji «pentru tote pre-gătitorele lucrări ale pieţiî, care se va numi Piaţa Kisseleff >, şi cu însărcinarea de a chibzuî asupra măsurilor trebuinciose pentru clădirea unei sale de teatru, tot pe acel loc, făcend şi tote pregătirile ca la viitorea primăvară (1844) să se potă începe lucrările. Se punea osebită îndatorire acesteî comisiunî de a luă înţelegere cu vre-un ar-chitect dintre ceî maî însemnaţî, din străinătate, ca să întocmescă planul teatruluî «după temeiurile cele maî priinciose».
     Aducendu-se la cunoscinţa Comitelui Kisseleff (1) hotărîrea luată la noî de a i se ridică un monument, pe o piaţă purtând numele şeii, bătrânul şi plinul de judecată om de stat mulţumi călduros pentru acesta dovadă de dragoste şi amintire din parte-ne şi rugă să se întrebuinţeze sumele destinate pentru acest scop la facere de cişmeli publice, ca una din lucrările de folos obştesc ce doresce drept singurul monument ce i-ar fi plăcut să i se ridice în memoria Românilor.
     Drept aceea, orînduita comisiune, remânend a se îndeletnici numaî cu clădirea teatruluî, îndreptă un raport amănunţit către Domnitor, arătându-î că: pe lângă ceî 13.000 provenind parte din fondurile ce «sunt a se adună pentru teatru la Sfatul orăşenesc, până la sfîr-şitul anuluî 1845», parte din donaţiunea făcută prin testament, pentru ajutor la zidirea acesta, de răposatul Constantin Mânu (2) (asigurată în nisce munţî cumpăraţi anume), mai sunt trebuitori şi alţi 7.000 #,
     (1) Pe atuncî Ambasador al împăratului Rusiei la Paris.
     (2) «Munţiî Curuiu şi Giurgiova, din jud. Buzeu, cumperaţî cu baniî lăsaţî de reposatul Aga C. Mânu, pe sema clădiriî Teatrului Naţional, se vînd în trebuinţa aceleî clădiri, de care se face cunoscut, spre sciinţa tuturor de obşte, ca doritorii de a cumperâ aceşti munţî ohavnic să se arate la acest deposit la 2, 7 şi 13 ale viitorului Decembre, în care <Jile se va face licitaţia pentru a lor vîncjare».—Director Depart. din Năuntru, D. Ioanidi. — No. 15.387, din 15 Novembre 1850. — Buletinul Oficial, No. 100, Novembre 22.
     135
     TEATRUL LA ROMANI
     109
     ca să se lărgescă şi să se niveleze locul, pe care se va face construc-ţiunea, să se înzestreze scena cu maşinăriile şi decorurile cuvenite şi să se mobileze întrega clădire.—Bibescu încuviinţeză aceste propuneri, cu osebita şi stăruitorea îndatorire, pusă comisiuniî, ca «să se începă ridicarea teatruluî până la primăvara viitore». (1)
     Aceste bune disposiţiunî n'aveaîi să-şî afle desăvîrşita lor îndeplinire, cel puţin sub domnia celuî care le orînduise, căcî clădirea teatruluî începută tocmaî în 1846, de către architectul vienez Heft, sub privigherea uneî comisiunî alcătuite din Maiorul I. E. Florescu, Alex. Orescu. Vulpache Filipescu şi Const Pencovicî, abia ajunsese la faţa pămîntuluî, când isbucni revoluţiunea de la 1848. Lucrarea maî departe fu luată la 1850 (2), iar Teatrul Naţional fu inaugurat în sera de 31 Decembre 1852 printr'o representaţiune de gală dată în folosul săracilor, la care asistară: Vodă Ştirbei cu Domna şi întrega Curte, Consulii străinî şi elita societăţiî bucurescene. Spectacolul eră compus dintr'un vodevil: Zoe sau un Amor romanesc, tradus de Bobescu, musica de /. A. Waehmann, în care Nini Valery şi C Caragiale aveau, rolurile, principale, şi din câte-va scene de operă italiană, cu primadona Les-niewska, baritonul Musiani şi tenorul Finochi. (3)
     (1) Regne de Bibesco par le Prince G. Bibesco, II, p. 141 et 199.
     (2) Buletinul Oficial, din 1850, No. 52, publică «însciinţarea» Depart. din Năuntru cu No. 8.810 din Iulie 3: «Pe sema clădiriî Teatruluî Naţional din Bucurescî, fiind a se face în presus via Depart. următorele licitaţiunî la 8, 10 şi 12 Iulie şi anume: Pentru lucrul de dulgherie, pentru cheresteua şi scândurile de brad, pentru un milion de cărămidă şi pentru petra de Rusciuc, după lista şi condiţiunile orîn-duite de d-1 architect Heft, se dă acesta în cunoscinţa tuturor doritorilor etc. etc...» Aceste publicaţiunî s'au completat şi repetat prin Buletinul Oficial, No. 54 din 11 Iulie, «pentru 39.000hârdaie de nisip», apoî în anul 1851 prin No. 21 şi 22 din 9 şi 12 Martie, apoi în No. 75 din 7 Septembre şi 107 din 29 Novembre acelaşi an, în fine treptat cu înaintarea clădiriî, în 1852, prin No. 6 din Ianuarie 17, pentru un adaos de cherestea, prin No. 14 din Februarie 16, pentru bolovani şi petră de Rusciuc, prin No. 18 din Martie 6, pentru darea în antreprisă a «învelişului teatruluî», prin No 63 din Iulie 18, pentru «sculpturile din antreuri şi foyere» şi prin No. 72 din August 19, pentru «pavarea cu petră a pieţeî, ce se întinde în faţa teatruluî, după orînduiala şi arătările d-luî architect Heft».
     (3) Bukarester Deutsche Zeitung, No. 2 din 5 (17) Ianuarie 1853, p. 5: «Teatrul cel nou a fost inaugurat în sera de 31 Decembre (Sylvesterabend). Monumentul este clădit într'un stil nobil şi într'adever artistic, proporţiuniie îî sunt potrivite şi dis-tinsa-î simplicitate e imposantă. Dacă privirea generală pare din afară ceva cam seriosă, ea surprinde în mod plăcut la intrarea în sală. Eleganţa, strălucitorea lumină, veselia ce resare din tote părţile frumoseî sale, par a înteţi veselia şi plăcerea şi sunt o dovadă nu numaî de competenţa şi dragostea de frumos a archi-' tectuluî, ci şi a Comitetuluî numit de guvern pentru a supraveghiâ construcţiunea
     110
     DIMITRIE C. OLLĂNESCU
     136
     Directorii antreprenori aî Teatruluî celuî noii eraii atuncî Costache Caragiale (1) şi cu Ioan A. Waehmann. {2)
     Până când să se înalţe însă frumosul edificiu al Teatruluî Naţional, tot sala luî Momolo, reparată şi «maî încăpetore, maî comodă, maî bine decorată» (3) de cum fusese înainte, eră singurul local în care se puteau da spectacole în Bucurescî.
     Acolo Sansonif directorul Opereî Italiane, cu artişti de merit ca Ilenrieta Karl, primadonă, tenorul Riciardi, basul Berlentis, baritonul Santi, cu un reportoriu nou şi variat, «cu decoraţiunî şi costume bogate, tote întocmind un întreg mulţumitor», obţinu aşa succese, în cât — pentru a fi resplătit de cheltuelile şi ostenela ce-şî dedea să «îndestuleze dorinţa privitorilor şi să întrecă chiar nădejdea publicului» — guvernul îî acordă o subvenţiune, iar Domnitorul îl ajută, de maî multe orî, din casseta sa personală.
     Şi a trebuit, în adever, ca publicul să fie cu dinadinsul ademenit de representaţiunile acestea, dacă înfocatul Cesar Bolliac, se întrebă— într'o dare de semă asupra opereî Linda—cu o nestăpânită mirare: «De unde es aceste fesuri şi giubele, aste chiulafurî şi tatârcî, aste chipuri uitate şi necunoscute? A ajuns teatrul un bal mascat! Ne-a
     In ce privesce acustica, iarăşi, teatrul pare a fi atât de bine chibzuit, în cât orî din ce parte a saleî se aude în mod admirabil, atât vorbirea cât şi cântecul, de pe scenă. Teatrul cel nou din Bucurescî este fără îndoială unul din cele mai frumose teatre din Europa şi o podobă a capitalei. Are un parter cu 338 de staluri, împărţite în doue categorii, treî rîndurî de loji frumos decorate şi de-asupra o largă şi încăpetore galerie. Decoraţiunile sunt opera luî Miihldorfer şi au fost făcute împreună cu maşinăriile sceneî, tote la Mannheim ; iar architect al monumentului este d-1 Heft din Viena, care şi-a ilustrat cu onore debutul seu în acest gen de construcţiune..» —«Când I. S. Principele Domnitor se arătă în loja Sa, întreg publicul, sculându-se, îl primi cu treî detunătore rîndurî de aplause, pentru a-î aduce omagii şi mulţumiri în privirea acestui frumos dar al iubirii de artă...» (Tradiţiune verbală: C. I. Stăncescu.)
     (1) Costache Carageale fusese înălţat de Ştirbei la rangul de Pitar, prin Ofisui domnesc No. 1.743, din 10 Decembre 1851, pentru a-1 resplăti de jertfele şi munca ce pusese atât pentru reînviarea teatruluî românesc în Bucurescî, cât şi pentru în-temeiarea unuî asemenea teatru în Craiova, oraş la care Domnitorul ţinea cu deosebire şi căruia moştenitorii luî i-au remas tot-deauna forte iubitori. — (Buletinul Oficial No. 112, din 12 Decembre 1851.)
     (2) /. A. Waehmann fu înălţat la rangul de Pitar, tot de Vodă Ştirbei, la 1856, pentru merite artistice.
     (3) Curierul Românesc, No. 67 din 10 Septembre 1843.
     137
     111
     cotropit mahalalele? Cine desgropă pe aceşti răposaţi în societate! Cine face pe aceşti ruginiţi să-şî lase preferanţul cel liniştit, ca să vie pe lapoviţe şi pe gerurî de foc la teatru!!» Şi constată că farmecul acesta Faii îndeplinit cântăreţii şi «arcuşul cel magic» al luî Wiest. Lumea viseză la teatru! exclamă el.
     Momentul e, decî, priincios, tărîmul o pregătit şi Costache Caragiale, care — prin talentul seu, crescut şi desvoltat pe scena din Iaşî — păşiâ acum în fruntea actorilor pămîntenî, putea, plin de ardorea altor isbândî, să se întorcă acolo de unde cu şese anî maî înainte plecase, amărît, să-şî cate norocul aiurea!
     Faima succeselor sale trecuse de mult la noî şi de mult vechii luî dascăli îl îndemnau să se folosescă de împrejurările favorabile, pentru a ridică iar scena naţională în Bucurescî. Făr' de prilej eră cu greii de luat hotărîrî temeinice, şi cine altul maî uşor decât dînsul Tar fi putut înfiripă?
     Ioan Câmpinenu, patronul de odinioră, eră acum la mare vadă şi sfetnic de aprope al luî Vodă; Eliade, încununat de aureola gloriei literare, era în fruntea tinerimii şi părea arbitrul bunului gust; Aristia, fericitul traducător al lui Omer şi autorul faimoselor Stanţe închinate luî Bibescu, eră poet favorit al Curţii; printre boeriî însufleţiţî de dragul amintirilor trecute şi de avîntul propăşirii, ferbeâ, de mult, nemulţumirea «de a nu audi decât limbi străine pe scena teatrului, în cea cea itfaî frumosa epocă de naţionalitate». Caragiale, cu totă încrederea putea să vie, prin urmare, căcî de pretutindenea nu va întîmpină decât ajutorare şi bunăvoinţă.
     Nu putuse veni maî înainte, avend prea strînse legăminte şi îndatoriri către acei carî îl îmbrăţişase şi-1 sărbătorise, ca pe un frate, când ceî de aicî îl lăsase pe drumuri.
     Sosi în vara anuluî 1844 şi fu, ce e drept, primit în tot locul cu prietenie, povăţuit, încurajat şi întărit în năzuinţele sale prin făgă-duelî şi nădejdî de tot felul.
     înfăptuirea celor dorite şi trebuite fu însă anevoiosă. Din camaradiî de altă dată nicî unul nu se maî îndeletniciâ cu teatrul, şi greii se alcătuesce o trupă din elemente necunoscute şi maî ales neîncercate. Aşezarea, apoî, a unuî gen de spectacole poporale, alăturea de un altul (Opera), care, deşi maî vechiu şi fructuos, are neajunsul de a nu fi la potriva mareluî public (1), fu de la început pricină de greutăţi, de
     (1) Curierul Românesc, No. 24 din 1845 Martie 23, dice: «Când se cheltuesc atâţia bani pentru trupe străine, a căror limbă nu o cunosce publicul, a căror musică, deşi mare, deşi divină, nu o simte el şi a căror întreţinere e totă în greutatea nobilimii».
     112
     DIMITRIE 0. OLLĂNESCU
     138
     pedicî şi îndărăpnărî din partea stăpânilor saleî; stăpâni, căcî, după multe străgănirî, intrigi şi încurcături, Sansoni perdend tot ce avea, direcţiunea Opereî Italiane o luase acum Momolo însuşî cu Henrieta Karly galeşa Dulcinee a Consulului rusesc, şi firesce vedeau, în noul venit, un duşman primejdios al intereselor lor.
     Caragiale nu-şî perdîi cumpătul şi de o parte norocul, de cea-laltă stăruinţa, îl făcură să isbutescă.
     Uniî din foştiî elevî aî şcoleî filarmonice şi câţî-va tineri vrednici şi cu dragostea arteî, ca Costache Michăilenu care-şî lepădă dăscălia, Lăs-cărescu îşî părăsi scaunul pedagogului, Raliţa şi Zinca Michăilenu îşî lăsară acele şi undrelele la mahala, Caliopi (căsătorită cu Luca Caragiale) sosi fericită, iar Anesti Cronibace, bărbatul gingaşei şi maî târdiii vestiteî Mali Cronibace, Scăriătescu, Lăzurenu, Toncovici şi, plinul de diavolii şi talent, micul Iorgu Caragiale se strînseră în jurul luî; iar Momolo, îmblândit, după primirea condiţiunilor impuse, se învoi să-î dea sala de doue orî pe septemână. (1)
     După o muncă de noue luni în sfîrşit toupa română de diletanţi debuta în sera de 21 Martie 1845, în piesa Furiosul—o prelucrare după episodul nebunului de amor Cardenio din Don Quichote, făcută de însuşî Const. Caragiale. (2)
     Abia cu o săptămână înainte se dedese însciinţarea că «Mercurî se deschid representaţiunile române» şi după treî $\\e nu mai eră nicî o lojă nedată, nicî un scaun, nicî un loc neprins. In sera representaţiuniî, de la şese cesurî, sala eră plină şi curtea teatruluî asemenea gemea de privitori, ce veniaii şi se întorceau cu părere de rău că nu aii loc. S'a vădut în multe rîndurî mulţime la teatru şi locurile tote date, însă nu şi curtea, nu să stăruiască publicul pe din afară până la 9 din
     (1) Iată aceste condiţiunî, despre carî forte bine îşî amintiâ Iorgu Caragiale şi Cos-tache Dimitriad, carî le ţinea de la însuşî Costache Caragiale: 1) Bonificarea uneî representaţiunî din 4 în folosul Opereî Italiane; 2) Plata saleî pe seră a20 ij^; 3) Aspra îndatorire de-a nurepresentâ nicî o bucată lirică, de orî-ce natură ar fi; 4) Repetiţiunî pe scenă să nu facă decât în <Jiua representaţiuniî; 5) Garderoba şi decoraţiunile se plătiau după învoială şi trebuinţă; 6) Luminatul, serviciul şi încălzitul priviau jumătate pe Caragiale, jumătate pe Momolo, iar musica eră plătită de trupa română. Li se făcu concesiunea de a li se da maî târziu musica militară, din ordinul Principelui chiar.
     (2) «D-l Caragiale îşî începu operaţiunile sale fără nicî un alt ajutor, ci rezemându-se pe averea sa, pe sculele soţiei sale, pe carî le ipotecă în acest sfîrşit, şi pe sprijinul compatrioţilor seî. In momentul când d-1 Caragiale eră să se despere de executarea proiectului seu, un alt membru al fostei nostre trupe, d-1 C. Michăilenu, îşî părăsi postul ce ocupă şi veni să sprijine patriotica întreprindere a d-luî Caragiale, sacri-ficându-şî spre acest sfîrşit ostenela şi capitalul adunat cu sudorea feţei sale». (Articolul luî N. Apolloni din Curierul Românesc, No. 2 din 1846 Ianuarie 7.)
     139
     TEATRUL LA ROMÂNI
     113
     nopte. Intre acte s'a anunţat că «Lunî se dă aceeaşî bucată» şi de a doua di omeniî începură a prinde locurî. Causa acestei mişcări, acestei dorinţe, acestui entusiasism nu trebue s'o spunem ; fie-cine o cu-nosce că este limba română, e numirea Teatrului Naţional. (1)
     De astă dată dorinţa şi aşteptarea tuturora nu rămaseră fără îndestulare : Guvernul grăbiâ aducerea la îndeplinire a hotărîrilor luate, cu doî anî maî înainte, în privirea clădirii teatrului pe locul Meri-şescilor şi Hanului Filaret, iar «în sentimentele sale patriotice, Marele Logofet Em. Bălenu pune în circulaţiune o listă de subscriere pentru informarea unei şcole dramatice, care în puţine <Jile adună o sumă de 600 #, făgăduiţî de subscriitorî (2) pe fie-care an.
     In acelaşî timp Eliade, care, în anul 1844, publicase un proiect de înfiinţarea uneî Şcoliţe de arte (3), «pentru a deschide drumul junimii rîvnitore la câte-va meşteşuguri şi arte», fu însărcinat a elabora şi o schiţă de proiect {i) pentru întocmirea unei şcole, al căreia scop va fi informarea unui Teatru Naţional.
     (1) Curierul Românesc, No. 24 din 1845 Martie 23.
     (2) Aceştia eraîi: M. Logofet Em. Bălenu 50 iţ, Logof. Ioan Bibescu 100^ AgaC Belu 100     Vornicul Iancu Otteteleşanu 100 4^ şi alţii cu sume maî mici până la 12 4£
     (3) In programul acesteî şcole se prevedeau, la §. 45, şi Musica vocală şi Decla-maţiunea. — Curierul românesc, No. 86 din 1844 Novembre 3.
     (4) O schiţă de proiect pentru întocmirea uneî şcole, al căreia scop va fi informarea iiiuiî Teatru Naţional.
     1. Acesta şcolă se va ţine în vreme de treî anî, prin ajutorul bine-voitorilor amatori ce se vor subscrie pentru sprijinirea eî.
     II. Fie-care subscriitor, ce se va înscrie ca mădular al însoţirii ajutător, se va îndatora că va da necontenit făgăduitul ajutor în vreme de treî anî.
     III. In şcolă nu vor fi primiţi juni decât din ceî ce au trecut şcolele cel puţin până la al 3-lea clas de umaniore.
     IV. In şcolă se vor predă învăţăturile următore:
     Anul întâiu. 1. Repetiţiune la gramatica românescă şi începuturi de limba italiană.
     2. Regule de stil şi analisarea bucăţilor dramatice maî însemnate antice şi moderne
     3. învăţarea şi cetirea a mai multor scrieri însemnate după o dicţiune just-odih-nită, după sens şi după regulele punctuaţiuniî.
     4. Musica vocală.
     Anul al doilea. 1. Urmare a cetirii după o dicţiune şi declamaţiune moderată; urmare a limbei italiane şi a musiceî.
     2. Lecţiunî de estetică.
     3. Danţul.
     Anul al treilea. 1. Urmare de musică şi limba italiană.
     2. Istoria dramatică şi a celor maî faimoşi artişti*
     3. Exerciţiu de bucăţi dramatice şi preparaţiune de punerea lor pe scenă.
     4. Scrimul (Scrima).
     V. Se vor alege 20 de şcolari cu plată, carî, după ce vor da dovedi în vreme de
     8
     114
     Economia generală a acestui proiect se asemenâ cu organisaţiunea şcoleî de la 1834, cu deosebirea împărţiriî maî raţionate şi desvoltarea treptată, în curs de treî anî, a materiilor înveţămîntuluî, care de astă dată eră şi maî desvoltat. In colo, aceleaşi îndatoriri şi aceleaşi dis-posiţiunî pentru soţiî ajutători şi pentru elevi ca în statutele şi regulamentele vrednicei de pomenire Societăţii filarmonice. Eliade, Câmpinenu şi Aristia puteau, după anî de desgust şi desilusiune, să fie acum plătiţi cu prisos de tot ce suferise, dacă opera lor reînvia după 10 anî aprope aceeaşi, sub un regim de libertate a acţiunii, cel puţin aparentă. Generosa încercare n'aveâ să aibă însă reuşită neînţelegerile
     6 luni de disposiţiune şi de talent, se vor supune prin contract de a urmă necontenit în vreme de treî anî învăţăturile arătate şi că după acesta vor îmbrăţişa cariera dramatică ca actori aci în vreme de câţî-va anî.
     VI. Se vor alege asemenea 10 fete, nu maî mici de 12 anî, nicî maî marî de 16, şi se vor aşeză într'un pension spre învăţătura celor următore:
     Limba română cu gramatică, limba italiană şi francesă, musica vocală, lecţiunî de stil şi estetică, cum şi danţul, şi vor fi supuse la aceleaşi îndatoriri ca şi băeţiî.
     VIL Clasele sus însemnate ale băeţilor vor fi slobode la orî-ce auditor sau şcolar de din afară.
     VIII. Şcola se va aşeză după o programă, în care se va arătă rînduiala învăţăturilor în filele săptămâneî şi la caşurile hotărîte, cum şi disciplina şi regula sub cari se vor supune şcolarii.
     IX. Unul din profesori va fi însărcinat cu slujbă de provisor, a cărui îngrijire va fi de a ţine disciplina între şcolari şi a priveghiâ spre pază cu scumpătate a programei învăţăturilor şi la venirea cea regulată a şcolarilor în şcolă.
     X. Nicî unul din şcolari sau şcolare nu se va socoti de actor decât după trecerea claselor arătate în vreme de trei anî. Până atuncî însă, la sfîrşitul anuluî dintâiii, în exerciţiul ce vor ave despre buna cetire, vor învăţă o bucată dramatică cu care se vor suî pe scenă ca diletanţi, atât pentru exercitarea lor, cât şi spre dovadă către public despre sporirea ce fac.
     XI. Se vor pregăti ast-fel şcolarii ca, la săvîrşirea teatrului nou, eî să fie în stare a-l inaugura cu demnitate prin darea uneî piese naţionale.
     XII. Acesta şcolă se va da sub îngrijirea d'a dreptul şi direcţiunea superiorâ a d-lor Logofătul Em. Bălenu, Vornicul I. Otteteleşanu şi Paharnicul I. Eliade.
     XIII. D-l Otteteleşanu va fi şi cassierul răspunzător al veniturilor strînse de la rîvnitoriî subscriptorî.
     XIV. Pe lângă cassierie se va alătură un ajutor cu plată, care va îngriji la începutul fie-căruî an de strîngerea banilor şi va ţine socotelă lămurită despre cheltuirea şi întrebuinţarea lor.
     XV. Câţî vor contribui ca soţi ajutători se vor face cunoscuţi prin foile publice întru recunoscinţa generală, vor ave dreptul a cercetă şcola, a cere tot-deauna programa învăţăturilor şi a vede dacă se urmeză potrivit condiţiunilor pe carî s'a întemeiat acesta şcolă, vor fi socotiţi ca făcători de bine aî limbei şi literatureî ro-
     141
     TEATRUL LA ROMÂNI
     115
     şi încordările dintre boerî, Obştescă Adunare şi Vodă, abătend, mai la fiece moment, atenţiunea şi activitatea tuturora pe căî cu totul depărtate de cultura şi încurgiarea arte dramatice. Bunăvoinţa nu lipsiâ nimenuî, ci mijlocele îndestulătore şi energia şi stăruinţele punerii în lucrare eraii mărginite de împrejurări şi de firea învăpăiată, dar nestatornică a Eomânuluî.
     Eepresentaţiunile «trupei de diletanţi» se urmau totuşi regulat de doue orî pe septemână şi, cu totă robia Opereî Italiane, ce le stingheriâ mişcările, mergea încet, dar nu fără isbândă, tot înainte. Alternând lucrările seriose cu cele comice, repertoriul lor, deşi nu prea bogat, eră plăcut şi avea darul să aţîţe emulaţiunea între tinerii scriitori, carî
     mâne şi, la cea dintâi representaţiune şi cântare în cor a şcolarilor acestui aşeză-mint, se va intona un imn spre lauda lor cea meritată.
     însemnări. — I. Spre întocmirea acestei şcole, plata profesorilor, a şcolarilor, ţinerea în pensionat a olece fete, încălctftul şi luminatul aşezămîntuluî, cum şi alte cheltuelî, este neaperat de trebuinţă un venit asigurat cel puţin 50 miî leî pe an.
     Se alătură aci o schiţă de budget prin aproximaţie al acestor cheltuelî.
     Leî pe an
     Profesorul de gramatică românescă, cetire şi declamaţie......... 2 Q00
     Idem, de stil şi de estetică........................ 2.500
     Idem, de limba italiană.......................... 2.000
     Idem, de musică............................. 2.500
     Analogul profesorilor de danţ şi scrimă în aniî ceî doi din urmă socotiţi
     câte 1.000 leî pe an ............................ 1.833
     Adaosul la unul din profesoriî cu însărcinarea de provisor . . ..... 1.000
     Adaosul la unul din profesori pentru declamaţia dramatică, urcarea bucăţilor pe scenă şi însărcinarea de regisor în vremea representaţiilor..... 1.500
     Chiria casei................................. 2.C00
     Lemne, luminări şi altele........................ 1.500
     Un slujitor..........                            ...................... 600
     Plata pensionatului pentru <Jece fete câte 1.000 leî......•..... 10.000
     Musica la fete............................. 1.500
     Limba italiană.....•......•................. 1.500
     Danţul.................................. 800
     Plata a doue-cjeci şcolari, câte doî galbeni pe lună............ 15 360
     Plata unuî scriitor sau grămătic pe lângă eforie............. 2.000
     Alte cheltuelî, precum hârtie, cărţî şi a................. 2.000
     Total . . . 50.593
     II. Spre împlinirea sumeî de 50 miî leî, cu care se pote începe acesta şcolă, este chemată rîvna şi generositatea naţională; sunt chemaţi aceşti generoşi Românî, ce au fost în tot-deauna gata a sprijini şi însuşî întocmiri şi aşezăminte străine, cu cât maî vîrtos un aşezămînt atât de naţional, din care se aşteptă o şcolă spre îndreptarea năravurilor şi formarea limbei; pentru că teatrul este cunoscut ce prefaceri şi ce îmbunătăţiri făcu între tote naţiile ce sciură a-1 întrebuinţa cu folos. Se alătură aci câte un bilet şi amatorii vor bine-voi a se subscrie cu suma anuală ce
     115 DIMITRIE C. OLLĂNESCU 142
     începură să producă bucăţi uşdre, unele, dar în mare parte nu lipsite de merit. (1) Pana plină de muşeătore vervă a luî C. Bălăcescu avea să le dea O bună educaţimie (2), comedie de năravurî românescî, cea dintâiii care, împreună cu Iorgu de la Sadagura şi cu Creditorii luî Alecsandri, va descoperi publicului un colţ al societăţii nostre de pe atunci. Credinciosul şi iubitorul de teatru Ioan Verneseu va traduce Recrutul rescumperat; Lehliu, Capul de operă necunoscut; maî târdiii Costache Halepliu va alcătui Nunta de la Fefeleiii, iar Costache Ca-ragiale, poet şi scriitor dramatic el însuşî, va compune Desertorul sau sluga isteţă şi comedia atât de hazlie 0 soare la mahala (3), care a remas ca un eveniment deosebit în analele teatruluî. Costache Faca scrie—imitând pe Moliere—minunata satiră în versurî Franţuzitele, care şi până adî e un model frumos de literatură dramatică.
     vor primi spre a susţine acest început, şi a o trimite la redacţie, după care se va face o listă întrega şi se va publică spre sciinţa tuturor şi vestirea bunului începutul. Implinindu-se suma trebuinciosă spre începere, d-niî subscriitorî vor fi invitaţi într'o gli şi la un loc hotărît, spre a luă în cercetare schiţa acestui proiect şi, dându-şi fie-care părerea, spre a pute perfecţiona după dorinţa binecuvîntată a cunoscătorilor amatori.
     (1) Caracteristic e faptul representaţiuniî, date de trupa română în sera de 7 Iunie 1845 (s'a jucat Recrutul rescumperat, în care debuta Iorgu Caragiale şi Zinca Michăilenu) în beneficiul nenorocitului Sansoni, fostul director al Opereî Italiane, ruinat înj teatrul luî Momolo, care-î luase, împreună cu primadona, HenrietaKarl, locul. «Fiind acesta representaţiune dată în beneficiul familiei părăsite a fostului director Sansoni,—care, prin cheltuelile sale cele nemăsurate cu veniturile, ajunse în cele de pe urmă întro desăvîrşită scăpetare, fără a lăsă păgubitor pe nicî un artist din trupa sa-publicul simţitor chemă mai întâiîi pe diletanţii românî —culmaţi de aplaude şi' de miî de flori—pe scenă, a le mulţumi de fapta şi de jocul lor, şi apoi chemă şi pe d-1 Sansoni, pe care-1 primi în aplaude», dice o cronică teatrală de atuncî.
     (2) Representată pentru întâia oră la 28 Iulie 1845, cu forte mare succes. «Costache Caragiale. în rolul Măzăresculiiî, a făcut publicul a se ţine neîncetat cu mâna de inimă de rîs; Lăscărescu, în acel al lui Briganovicî, ne-a făcut să vedem un tip de basă? de jupan boerit cu tote virtuţile şi ridicolele sale; C. Michăilenu, \n rolul luî Galantescu, a sprijinit piesa şi a făcut de minune contrapunctul şi pe rivalul Mă-zăresculuî; Raliţa Stoinesca (Michăilenu) ne-a făcut o Catincuţă de minune, s'a întrecut maî mult decât tot-deauna în rolul de subretă; Caliopi Caragiale, deşi nu ne-a arătat cu adevărat pe Elisafta, a cărui educaţiune începe de la a-şî schimbă numele Elisa cu tote smarfurile şi caricaturele în mahalalele franţozite. Fie-care personagiu în comedia asta îşi rostiâ jargonul seu: Demoasela eşită din pension ne încercă cu galicismele sale, date prin idioma fanaro-grecă, jargon obicinuit prin tote salonele nostre contimporane, nu numaî între dame, ci şi între bărbaţi cu mustăţi şi cu barbă, ce trece de limbă curată. Măzărescu, Briganovicî, Galantescul îşî aîi asemenea jargonul lor, numaî Catinca şi Iacov îşî vorbesc maî curată limba părin-tescă. Curierul român., Iulie 1845.
     (3) Jucată pentru prima oră în Novembre 1846; într'însa debuta Luca Caragiale
     143
     TEATRUL LA ROMÂNÎ
     117
     Fusese de ajuns să se deschidă uşile teatrului, pentru ca musele inspirate să reverse darurile lor asupra celor aleşi şi să iasă, ca din pămînt, autori, critici, actori, întrecendu-se care de care să alunge întristarea şi urîtul de pe fruntea apropeluî şi să respândescă, cu pilda bună şi cuvîntul isteţ, voioşia şi seninătatea în inimi. (1)
     Se vede însă că genul acesta— de alt-fel inferior,—de comediî luate din mijlocul nostru, nu făcea să vibreze în deajuns corda simţitore a publicului—maî mult sentimental decât intelectual,—de vreme ce în plinul lor succes se ridicară glasuri pentru a reclamă «preferinţa dramei asupra comediei». (2) Aşa, unul arată, cu părere de reii, că în «patru lunî de când s'aîi început representaţiile (Novembre 1846), tote piesele câte s'au jucat au fost numaî comedii» (3); altul susţine, că din dramele representate altă dată pe scena grecescă «s'a resfrânt idea de teatru între şcolarii marelui Lazăr» (4) ; iar un al treilea lăsă să se înţelegă că: dacă lumea n'a umplut sala teatruluî cu prilejul uneî representaţiunî de binefacere, pricina o fi fost—între altele—că se jucau doue comediî, anume Desertorul şi Creditorii. (5) Credinţa că
     bărbatul Caliopeî Caragiale şi părinte al luî Iaon Caragiale, vestitul autor dramatic de acjî. Luca a remas însă puţin timp în teatru. «Ca edificiu, ca coronă a pieselor române se presintă Soarea la mahala sau Amestecul de idei.... sujet veritabil, sujet bine meditat şi care atrage cele maî marî elogiî autorului. Intriga ni se arată atât bine nimerită cu morala naţională. Coconu Eftimie, representat de autor, e chiar o antichitate, ce ne rapelă (?) civilisaţiunea secolilor fanarioticî. Nicî o faptă naţională nu atinge gradul perfecţiei care merită acesta. Când ajungem la d-na Raliţa în meta-morfosa Cocoanei Măndica, trebue să mărturisim că actriţă română de acest fel e o raritate.... Cei-l-alţî actori şi-au jucat bine rolele, cu deosibire d-niî Iorgu şi Luca Caragiale; pare că e un dar al familiei, ca toţî mădulariî eî să se bucure
     de un talent pe care Românii sciu al preţui.....Părerea mea este că începuturile d-luî
     Caragiale sunt acelea ale lui Moliere, fie ca şi urmăririle să egale pe ale imorte" luluî (?) autor frances». (77. /. Veniescuîn Curierul român, 1846, No. 87, Noembre 12.)
     (1) Cesar Bolliac (Jiceâ: «Influenţa Teatruluî Naţionala începută se simţi în literatura nostră. Coconul Iorgu de la Sadagura, Buna educaţie şi Sluga isleţă sunt treî piese cu totul originale, carî veghirăm pe scena românescă din capitala nostră-Dacă va fi să socotim progresul artei dramatice la noi pe deosebirile ce veglurăm in aceste treî piese, ne vine să credem că arta dramatică o să ajungă într'o g!i a face partea cea maî însemnată a literatureî nostre». (Curierul Român., No. 27, Martie 30/46, p. 107.)
     (2) Ibidem, p. 108.—Acelaşi Bolliac recomandă însă ca bune de representat doue. drame traduse: una din franţuzesce: Campanatorul (!) de la Sf. Paul (Bouchardy)^ de P. Teulescu; alta din grecesce: Polixenia (I. Rizo), de A. H. Zottu.
     (3) Ibidem, No. 90, Novembre 26, p. 358. — Cu acesta ocasiune P. Teulescu recomandă dramele: Francisca de la Rimini, Filip, Orest, traduse de S. Marcovicî.
     (4) Curierul Românesc, No. 27, Martie 30 din 1846, p. 108.
     (5) Winterhalder, într'o cronică asupra stării teatruluî, la 21 August 1845 — Re-
     118
     DIMITRIE C. OLLĂNESCU
     144
     înveţămintele dramei, înalţă şi purifică sufletul, pe când spiritul şi veselia comediei îl ademenesc numaî şi-1 fac vremelnicesce să petrecă, vediâ, trăinicia vechilor înrîurirî şi deprinderea publiculuî, adăpat, atâţia marî de anî, cât fusese lipsit de o scenă română, la isvorul melodramelor italiane.
     Cu tote acestea Caragiale reuşi să atragă chiar bunăvoinţa Domnitorului asupra trupei sale, şi însăşi duşmana luî, Henrieta Karl, directorea Opereî, îî înlesni prilejul de-a câştigă acesta înaltă «protecţie şi încuragiare, care deşteptă în totă nobilimea interesul despre existenţa teatrului român». (1) Era să se dea «Lucia», în beneficiul tenorului Riciardi, «care pe scenă, prin jocul şi glasul seu, supunea simţirile». Artistul fiind forte apreciat, societatea cea maî alesă aşteptă să-î dea o dovadă de simpatia şi admirarea sa. Vodă făgăduise că va fi de faţă cu totă Curtea: o adeverată şi strălucită sărbătore. Riciardi însă cade bolnav în dina representaţiuniî. (2) Spectacolul nu se putea, cu nicî un chip, amână, tote locurile fiind forte scump vîndute şi direcţiunea ne-îndrăsnind să înfrunte imputările ce i-ar fi venit de pretutindenea. Tre-buiâo grabnică soluţiune, alt-fel şi-ar fi compromis creditul şi situaţiu-nea. Caragiale, simţind ce folose ar pute dobândi jucând înaintea uneî asemenea public, se oferi să-î scape şi propuse să joce, cu trupa lui, o comedie, iar artiştii italieni să cânte, în deosebi, bucăţi de Operă.
     Neavend în cotro, Momolo şi Madame Karl primiră, chiar bucuroşi, combinaţiunea, şi sera, când teatrul «scânteia de focul luminilor şi al giu-vaerurilor», se anunţă publicului trista întîmplare şi silita preschimbare a representaţiuniî. Uniî, maî uşurei, protestară, alţii dimpotrivă fură
     presentaţiunea fusese dată în folosul familiilor cari îşî perduse avutul în focul ce mistuise Hanul Grădiştenuluî din Capitală.
     (1) Bunul nostru prinţ, cunoscând sacrificiile acestor adevăraţi Românî (C. Caragiale şi C. Michăilenu), vi sită cu venirea sa la teatru încercările lor, le încuraja, dându-le şi un ajutor de bani. (N. Apolloni, 1845, Sept. 28, C. B., din 1846 No. 2.)
     (2) Costache Caragiale, văclend îmbulzirea lumii la representaţiunea dată în beneficiul luî Riciardi şi mai ales preţurile ce se plătiau pentru locuri, căută pe de o parte să joce direcţiunii, care-1 persecută şi-1 amăra atât—o festă bună, iar pe de alta să cerce norocul de nu cum-va ar pute profită jel şi aî luî de tote pregătirile ce se făceau pentru socotela Italianului. Aşâ, în ajunul chiar al beneficiului, poftind pe Riciardi la masă, îî dete, între altele, licurinî, săraţi şi sardele> rusescî cu ardeiu să mănânce, «ca să potă lunecă Drăgăşanul de 5 anî maî lesne pe gât»—şi-î plăcea vinul de Drăgăşanî tenorului, că beu şi mancă fără să-şî maî dea rînd guriî.— A doua <j,i-eră aşa de răguşit, că ?iici putea vorbi, dar-mi-te cântă. Festa reuşise pe deplin şmecherului de Caragiale, iar contractul luî Riciardi fu resiliit şi Montresor, neuitatul Montresor (care fu tenor al Opereî şi muri în Bucurescî—de unde nu maî putuse plecă tot de dragul vinului bun şi eftin—controlor la uşa teatruluî), fu adus în locul luî în stagiunea anuluî 1846. (C. I. Stăncescu, tradiţiune verbală.)
     119
     mulţumiţi de nimerita alcătuire, şi perdeua se ridică asupra sceneî de nebunie a Luciei, în care Madame Karl fu superbă. Santi cântă o arie din Belisarie, iar «diletanţii românî» jucară O bună educaţie, care stîrnî furtuni de aplause şi deşteptă un aşa de mare entusiasm, în cât Vodă chemă pe Caragiale, îî mulţumi şi hărăzi teatruluî o sumă de 5.000 de leî «odată pentru tot-deauna», prin Ofis domnesc. (1)
     In urma acestei isbânde, Caragiale se scutură de îndatorirea ce avea de a bonifică una din patru representaţiunî pentru Opera Italiană, remânend ca pentru 35 # pe seră să i se dea sala iluminată şi în-căldită, decorurile şi costumele ce i-ar trebui, iar orchestra, sub direcţiunea luî Wiest, eră plătită pentru fie-care spectacol deosebit.
     Trupa română, sprijinită acum de totă lumea (2), mergea progresând, scriitorii îşî dedeaîi îndemn să producă lucrări plăcute, iar Costache Caragiale şi C. Michăilenu se distingeau din ce în ce maî mult prin creaţiunî de roluri sensaţîonale.
     Aşa în Gil Blas, comedie în treî acte, tradusă de Scarlat Fălcoianu şi în Treizeci de ani din vieţa unui jucător de cărţi, dramă în cincî acte, tradusă de Const. Negruzzi, amîndoî se ridicară mult de-asupra camaradilor lor, atât prin modul cum înţeleseră, cât şi prin acela în care îşî interpretară rolele: Raliţa Stoenescu (Michăilenu), alături de dînşiî, dovedi o aşa putere dramatică în cât «spectatorii, uitând că în tîmplarea era o închipuire, pentru ceea ce se petrecea înaintea lor pe scenă isbucniră într'o unanimitate de aplause, în care se audia numele: Raliţa! Michăilenu!» (3)
     Tot Michăilenu, în Jarvis, dramă în doue acte, tradusă de Ioan Roset, «sub o modestie exemplară, dă prilej, de câte-orî jocă în role potrivite caracterului d-sale, a ne încredinţa de talentul seu teatral». (4)
     (1) Ioan Otteteleşanu, pe atuncî Ministru de Control, creg'end însă că prin acest «odată pentru tot-deauna» vroia să se înţelegă «o subvenţie anuală», regulă lucrurile ast-fel că de atuncî «trupa de diletanţi românî» primi suma de 5.000 de leî în fie-care an. Vedî «Condica de Ofise domnescî» 1815, a desfiinţatuluî Ministeriu de Control.
     (2) N. Apolloni cronica teatrală din Sept. 1845: «Astădî, când se represintă pe scena nostră, şi în limba nostră, entusiasmul român face ca nicî o lojă a teatruluî să nu fie deşartă şi nicî un loc neocupat.» (C. i?,, No. 2, Ianuarie 7 din 1846.) Acest Apolloni eră director de pension de fete în capitală şi apoî un aprig luptător naţional la 1848, cuprins în lista de proscripţiune dată, prin anume firman, de Portă, Principelui Ştirbei, la urcarea sa pe tron.
     (3) C. Caragiale jucă pe Gil-Blas şi pe fiul luî Georges, jucătorul de cărţî; Mir chăilenu pe Bolando şi pe Georges-, Raliţa pe soţia luî Georges. (C. R.t No. 70 din 3 Septembre 1846.)
     (4) Cronica teatrală din 12 Novembre 1845. (C. R., No. 87, p. 315.)
     120
     DIMITRIE C. OLLĂNESCU
     146
     Cu prilejul sosirii sale în Bucurescî, Domnitorul Moldovei Michail Sturdza dăruesce Direcţiei diletanţilor Teatrului Naţional o sumă de 60 #, ca gratificaţiune (1) pentru «cea cu mult talent jucată piesă naţională de circumstanţă, întitulată: Meşterul vechiu şi Meşterul nou saii 21 Aprilie 1846, în care s'a celebrat de-odată sosirea M. S. Prinţului Moldavieî şi aniversara numelui Prea înălţatului nostru Domn». (2)
     Pe lângă cel-lalţi actori, trupa maî căpetase în acel an pe Pavel Stocnescu, bărbatul Raliţeî Michăilenu, căruia într'o cronică teatrală i se spune că: «de şi-ar înveţă rolele maî bine pe din afară, ar juca cu mult maî bine»; pe A. Copoprimo, despre care aceeaşi cronică dice: «şi-a jucat rolul aprope în perfecţie, are un talent netăgăduit şi direcţiunea a dobândit într'însul un actor, care fără îndoială va câştigă favorul publicului» (3); şi pe d-şora Zoe Manolescu, căreia i se aduc mulţumiri pentru chipul cum şi-a jucat rolul în drama Jarvis: (4) Greşala ce se impută luî Stoenescu eră imputabilă şi altora mai vechi pe scenă şi mai în vadă decât dînsul. De alt-fel, a nu-şi înveţă rolele a fost păcatul originar al actorilor noştri, care încă astăzi maî dăi-nuesce; de aceea mustrările ce li se făceau la 1846 au păstrat un caracteristic interes de actualitate. «Nu ne putem opri de-a mărturisi — diceâ criticul de atunci—adeverată nostră mâhnire pentru îndrăsneţa înfăţişare pe scenă a d-luî Lăscărescu şi Cronibace cu rolele atât de puţin premeditate şi maî cu semă când amîndoî tot în acesta piesă s'aîi urcat pe scenă de maî multe orî. Direcţia Teatruluî Naţional cu-nosce, fără îndoială, datoria sa; este de mirare, dar, cum pote ave curagiul de-a ertâ diletanţilor seî acesta îndrăsnelă, care, pote, dacă ar fi fost pentru întâia oră, am fi trecut-o şi noî cu vederea... cine pote asigură direcţia că publicul nu va perde într'o seră răbdarea ? Nu este ore în dreptul de a fluerâ când nu-î place, precum este în acela de a aplaudă când simte mulţumire?» (5)
     Lucrul devenise îngrijitor, prin urinare, şi acesta aspră lecţiune dată
     (1) Curierul liomânesc, No. 35 din 29 Aprilie 1846, p. 135.
     (2) Ibidem, No. 33 din 23 Aprilie, p. 134. «Sera, în ajunul Sf. Gheorghe, la teatru s'a dat o mare representaţie. Cu doue dile şi maî înainte lojile şi parterul eraîi prinse. La 8 cesurî MM. L.L. Prinţul Moldavieî, Prea I. N. Domn George Bibescu, M. S. Domna şi Prinţiî Domnescî aî Moldavieî au venit la teatru şi fură primiţî, în sunetul musiceî, cu aplaude şi aclamaţiunî entusiaste». După-ce trupa română jucă piesa de circumstanţă, «prin artiştii italieni s'a cântat un imn de ocasie, compus de d-1 lago Martini.» Teatru s'a sfîrşit apoi cu Lucia deLamermoor.
     (3) Winterhalder, cronica teatrală din August 1845.
     (4) Cronica teatrală din Novembre 1846.
     (5) Ibidem.
     TEATRUL LA ROMÂNI
     121
     căpeteniilor trupei arătă că orî eî n'aveau destulă autoritate asupra celor-lalţî, pentru a-î face să-şî îndeplinescă cu sfinţenie datoriile, orî, asiguraţi de concursul şi de bunăvoinţă publică, dedeaii puţină îngrijire la învăţarea rolelor şi studiau piesele în mod pripit, fără observarea nuanţelor, fără scoterea în evidenţă a părţilor interesante, fără îmbinarea desăvîrşită şi firescă a tuturor puterilor, carî, numaî ast-fel, concurg la întregirea şi vivificarea acţiunii.
     In Septembre 1846 faimosul prestidigitator Bosco din Turin, sosind de la Viena, dădu patru representaţiunî «de arta cea veche a magiei egiptene», la carî tot publicul capitaleî s'a grăbit să se ducă, remânend în uimire pentru atâtea nepomenite minunăţii.
     Cu acest prilej se constată că «lumea iubitore de spectacole înmul-ţindu-se şi ne maî putend încape totă în sala cea mică a teatrului, nicî odată mariî artişti nu vor segiurnâ (!) maî mult între noî, până când nu vom ave o sală mare unde să intre maî multă, iar preţurile să fie maî scădute, ca să-şî potă află artistul socotela». (1)
     In sera de Lunî, 9 Decembre, acelaşî an, Frantz Liszt, «deul pianului», dete întâiul seu concert, asupra căruia Cesar Bolliac, într'un articol entusiast, observă că «din societatea frumosa a capitaleî, treî sute de persone aii primit pe artist în aplause, şi fisionomia-i inspirată s'a animat în cercul adoratorilor».
     Cu tote acestea, abia 200 de persone din acesta societate îl puteau înţelege şi maî ales puteau plăti ceî 2 # locul în sală, «pentru ca să. asculte un ces numaî un artist. De aceea, dacă un triumf, de tot ce e mai tîner şi maî simţitor într'o naţie pote lăsă o suvenire mai plăcută decât câte-va sute de galbeni, atuncî nu suferi, domnule Liszt, ca totă tinerimea română să dică: Liszt a trecut pe la noî, dar n'am avut mijloce să-1 audim». Cu alte cuvinte, dacă vrei să fii priceput şi simţit, scade preţurile, căcî dintre ceî bogaţi puţini te preţuesc, deşi toţi pot plăti luxul unuî bilet, cât de scump ar fi. (2)
     (1) Curierul Românesc, No. 74 din 21 Septembre 1846.--Orficiosul pretinde că Bosco. avea 30^): cheltuiala pe <Ji şi-a trebuit să stea o lună ca să potă da patru representaţiunî.
     (2) Curierul Românesc, No. 13 din 7 August 1847, pag. 52. — Asupra valorii artiştilor cetim într'o cronică a lui Iancu Gănescul următorele: «Marţi,, la 14, s'a representat opera Bărbierul din Sevilla. D-l Maroquelli a jucat forte bine rolul lui
     122
     DIMITRIE C. OLLĂNESCU
     148
     Nu se scie dacă $eu\ pianului i-a ascultat ruga.
     Trupa italiană nu eră însă maî puţin sprijinită decât cea română.
     Operele, bine cântate şi cu ore care lux puse în scenă, atrăgeau lumea nu numaî prin farmecul podobelor' şi al musiceî, ci şi prin îndemnul societăţiî elegante de a se întruni, aprope întrega, la spectacolele străine, la modă, atuncî ca acum. Cu osebire impressa Henrieteî Karl fu norocită din acest punct de vedere, căcî pentru a treia oră o vedem inaugurând stagiunea anuluî 1847—1848 cu un personal numeros ele artiştî şi cu făgăduelî de lucrărî noue «pentru a corespunde aşteptărilor unuî public atât de cultivat şi al cărui gust perfecţionat este atât de cunoscut». Atuncî fu adusă Carlotta Griffani, primadona seria absolută, care doî ânî maî târdiu eră să facă furorî la Petersburg, sub înalta protecţiune a faimosuluî bancher Baron Stieglitz. Lângă dînsa aii cântat Margherita Lizzoni şi contralta Elena Rho, care se mărită cu dragomanul Consulatului rusesc, Montresor şi Landi, primî tenorî, cum şi Tozzoli, basul profund, angajat la 1850 la Covent Garden la Londra, apoî director al Opereî la Iaşî, şi baritonul Maro-quelli, fiuerat la al doilea debut în Favorita.
     Operele neexecutate până atuncî la noî, puse în repertoriul acelei stagiuni, erau: Favorita (Donizzeti), Templiarul (Nicolay), Vestala (Spontini), Nabucodonosor (Verdi), Luisa Strozzi (Saveli), Turcul în Italia (Rossini) şi Matrimonio Segreto (Cimarosa). (1)
     La 15 August se deschise şi a treia stagiune a diletanţilor români prin doue comediî, cari însă par a nu fi mulţumit critica de pe atuncî, maî în drept negreşit a cere de la nisce actori atât de susţinuţi şi îmbrăţişaţi de public o cuviinciosă întocmire, decât ar fi putut pretinde de la alţii, lăsaţi în voia întîmplăriî, fără talent, fără sprijin, fără experienţă.
     Aşa în Duelurile sau împeţitul provincial se impută luî C. Caragiale de a da «puţină îngrijire bietuluî spectator, pe care îl face a perde orî-ce ilusie, prin multa exageraţie ce pune în jocul şeii», iar celor-lalţî actori «defectul de a nu-şî sci rolurile, care par'că s'ar face înveţ».
     In Crispin rivalul stăpânului seu, Iorgu Caragiale «este departe ele a fi în stare să figureze pe scenă, când are lângă dînsul pe Anesti
     Figaro şi fu aplaudat; damicela Carlotta Griffani făcu pe Rosina să cânte cu mare artă aria: Una voce poveo fa; domnul Tozzoli execută cu aşa nemerire rolul luî Don Basilio, în cât putem (Jice că de mult n'am auolit aşâ de bine să se cânte aria: La calumnia, precum a cântat-o d-luî; d-l Leoni jucă forte bine rolul luî Don Bartolo şi aduse mulţumire tuturor.» (Curierul Românesc, No. 84.) (I) Curierul Românesc, No. 94 din 14 Decembre 1846.
     149
     TEATRUL LA ROMANI
     123
     Cronibace, căcî nu eră de loc în rolul d-sale jucând pe Crispin. D-l Scărlătescu cetise forte puţin rolul d sale. (1)
     Un nenorocit debut, prin urmare. Cu cât mergeau înainte, cu atât defectele inerente uneî organisărî neîndestul de închegate şi uneî pururea grăbite punerî în scenă se accentuau din ce în ce, scoţând maî bătetore la ochî pe cele doue, de carî marea mulţime a artiştilor noştri dramatici vor suferi fără speranţa tămăduirii, adecă exagera-ţiunea şi nesciinţa rolului. Şi cu tote acestea eră o periodă de luptă, ele luptă pentru isbânda cu orî-ce preţ, pentru isbânda premergetore cuceririi, perioda prin care treceau diletanţii noştri, neţintind la nimic maî puţin decât prin silinţele, prin talentul, prin reuşita lor să învăpăeze entusiasmul publicului pentru arta şi literatura dramatică naţională.
     Mijloce pare că aveaii îndestule, consciinţă luminată şi energie statornică nu dovediaîi însă, dacă după treî stagiuni, în loc să părăsescă nisce rele deprinderi ertate începătorilor, eî se înglodau maî mult într'însele, făcendu-şi-le un înveţ. Singurul dintre eî, tînerul Anesti Cronibace, care «merită stima şi adoraţiunea publică şi-î cunoscut pentru minunatul şeii talent de comic». El jocă pe cât se pote de bine în piesa Amesteeătorul în tote, el cântă cu aceeaşi ocasiune Cavatina din Belisarie: Trema Bisanzio, iar publicul, care-1 iubesce atât de mult, îl primesce pe scenă în miî de aclamaţiunî entusiaste, ce se reînnoesc
     după ce-şî termină cântarea, ast-fel în cât eşî triumfător......     «şi n'a vedut
     nicî Veneţia nicî Milanul, nicî i-a întins cine-va mână de ajutor, ci singur a sacrificat micul seu apuntament, spre a-şî plăti un profesor de musică şi a muncit nopţi întregi spre a nemerî o notă, spre a înveţă o arie». (2)
     Dar este o representaţiune—beneficiul directorului trupeî C. Caragiale — în care toţî îşî îndeplinesc de o potrivă bine datoriile, «pentru că tote rolurile aii fost bine împărţite, iar beneficientul şi-a pus totă silinţa spre a exercită pe actoriî ceî mai puţin târî». Acesta este drama Omul din codrul negru. Pe lângă Caragiale şî Michăilenu, carî «s'aii arătat întru tote la înălţimea unor atât de însemnate şi de grele roluri», se distinge Serghie, «care, de unde până acum eră socotit cu un talent de a doua mână, astă seră ne-a făcut să credem că este un actor format, a egalat în joc pe C. Caragiale şi s'a înălţat la un grad de unde îî urăm să nu se maî cobore.....      D-l Serghie s'a întrecut pe
     (1) Curierul Românesc, No. 34 din 20 Oct. 1847 — Critica e subscrisă de Iancu Gănescu.
     (2) Ibidem, No. 41 din Novembre 17.
     124
     Dimitrie c. ollănescu
     150
     sine în astă seră». Cu micul defect de a nu-şî fi «modulat tonul când recită lungi monologurî», tîner a domnă N. Ştefănescu a plăcut, fiindu-î «atât costumul cât şi aerul potrivit personagiului ce representâ». Apoî Lăscărescu, Cronibace, Luca Caragiale, Seracin, Mania şi Scărlătescu «au jucat rolele d-lor pe cât se pote maî bine».(l) Un succes, meritat de astă dată, fiind-că a venit în urma uneî muncî inteligente şi stă-ruitore, sub conducerea uneî voinţe interesate a isbuli, ba încă atât de interesate că criticul îl rogă «să-şî dea acesta nobilă ostenelă şi când nu e beneficiul d-luî, pentru progresul teatruluî şi lauda directorilor!»
     Oh! cât de adevărate şi de vecinie actuale sunt cuvintele acestea şi cum ele oglindesc firea şi deprinderea actorilor din toţî timpii! Apoî nu a avut poetul dreptate să dică:
     Interesul, interesul, acest mare Dumnedeu,
     El a stat pe lume 'ntâiîi!
     El la bine, el la reu
     Te îndemnă şi te portă;
     El îţi stă la căpetâiu,
     El a omenirii sortă
     O ridică şi-o cobora: Interesul îţi dă vieţă, interesul te omora!
     Strălucită serata Opereî Italiane de la 19 Ianuarie 1848, în beneficiul tenorului Montresor, cu un fragment de operă «intonat de Ioan Wach-mann, ce aduce aminte Românilor acea bărbăţie memorabilă de la Călugărenî (ce singură în istorie se pote asemănă cu Marathon şi Salamina), unde se perdu o armată a luî Sinan de 200.000 omeni înaintea uneî mâni de Românî». (2) Era un tablou în versurî libere, cu 3 mici scene, în care cântaîi Michaiii, Buzescu şi corul, figurând pregătirea osteî române, ce de la cortul Domnitorului şi cu acesta în frunte plecă la luptă. Se dice c& impresiunea a fost însufleţit6re şi mimica prea reuşită.
     Dar dilele trec şi nu se asemănă, împrejurimile se perindeză lăsând rar cesul de odihnă să fluture peste lume, nenorocirile ne isbesc când trăim maî fără grijă şi le aşteptăm maî puţin! După ntâtea şi atâtea sbuciumărî, care-1 surpase din temelie, teatrul abia se ridicase, când fu din nou lovit, în mod crunt şi nedrept. Pentru întâia oră mortea se furişă pe scenă şi răpiâ pe cel maî meritos, pe cel mai talentat şi
     (1) Curierul Românesc, No. 46 din 4 Decembre.—Amîndoue aceste articole sunt scrise de George Creţianu.
     (2) Ibidem, No. 5 din 19 Ianuarie 1848.
     151
     TEATRUL LA ROMANI
     125
     maî iubit dintre tineriî artişti, pe Anesti Cronibace. «Excelentul comic, ale căruia naivitate şi natural încântau pe spectatori de câte-orî se arătă pe scena română, muri de un atac de apoplexie, după ce j ică-maî întâîu în rolul luî Kadem din Furiosul, cu cea maî mare mulţumire a publicului, după ce luă cele mai meritate aplause». Vestea^ lăţită de grabă în oraş, umplu pe toţî de groză şi durere, iar «Ro-mâniî şi orî-care străin avu ocasia a asistă la representaţiunile, în care acesta fu înrolat, se întrecură a contribui spre a ajută pe trista
     sa familie, atât în ale înmormîntăriî cât şi în altele!!____»0 mulţime
     numerosă luă parte la îngropăciunea celui maî de frunte comic al teatruluî român. C A. Rosetti rosti un cuvînt din partea luî 0. Caragiale, după dînsul junele Vernescu dise altul cu cea maî adîncă durere, iar când eră să se depună sicriul în mormînt, Vasile Maniu(l), «unul din actori, camarad precum se cuvine şi dotat cu simţiminte adevărate, june ce promite mult în arta dramatică, cât şi în literatura nostră, ceti —cu cea maî înfocată durere — un al treilea cuvînt funebru, în care se arătă tot ce perde Teatrul Naţional, familia răposatului, şi simţită întristăciune ce a lăsat în inimile camaradilor seî». (2)
     Eră întâiul doliu ce învăliâ cu negru fruntea teatruluî românesc, cu atât maî dureros, cu cât stingea vieţa unuî tîner în vîrsta de 30 de anî, răpiâ sceneî un talent puternic şi sdrobiâ inima celor carî încununase cu strălucite speranţe capul distins şi vioiti al valorosului artist! Eră par'că o tristă prevestire a evenimentelor ce în curînd aveau să frămînte ţările nostre şi să închidă din nou uşile teatruluî, din noii împrăştiând pe actori — turmă rătăcitore — în tote părţile.
     Vieţa şi activitatea tuturora strămutate pe scena cea mare a politicei vor fi prea absorbite de împrejurări acum, pentru a se mai îndeletnici cu alt ceva decât cu interesele publice. Patirnele şi năravurile omenirii nu se vor mai înfăţişă sub masca dramei saii a comediei, ci, gole de orî-ce podobe şi însuşiri, se vor arătă asemenea Eumeni-
     (1) D-l Vasile Maniu, adî un verde betrân de 70 de anî trecuţi, dar cu inima tîneră şi plină de foc patriotic, a fost lungă vreme magistrat, deputat, advocat, etc. etc. A(Jî e membru al Academiei Române şi secretar al Secţiunii Istorice. A scris piese de teatru şi monografii istorice.
     (2) Curierul Românesc, No. 16 din 26 Febr. 1848.
     Discursul funebru al d-luî V. Maniu e publicat în No. 17 al Curierului.
     Cu ocasiunea morţii luî Cronibace, se răspândise sgomotul că Far fi otrăvit Italienii, cărora, prin talentul seu şi prin dragostea publicului, pentru dînsul—maî numeros la representaţiunle românescî, în carî el jucă necontenit, decât la cele de Operă —le făcea o forte păgubitore concurenţă, dar din norocire lucrul nu s'a putut adeveri. — (Trad. verb. C. I. Stăncescu)
     126
     DIMITRIE C. OLLĂNESCU
     152
     delor, cu gura bălosă şi cu şerpi încolăciţi în plete, de lumina ^ileî, Musa teatruluî, trufaşă orî veselă, nu va maî ademeni simţirile, iar opinca va înlocui coturnul.
     Revoluţiunea va face să bată în peptul fie-căruia inima unuî cetăţen liber şi lupta pentru redobândirea drepturilor poporului va fi datoria de căpetenie a bunilor patrioţi.
     Dacă, în adever rescola de la 1821, rupend legăturile ce ne uniaîi cu Fanarioţii, reînviase domniile pămîntene, poporul — în numele şi pentru ridicarea căruia se făcuse mişcarea—zăcea ca maî înainte, împovărat de tote nevoile şi lipsit de bunurile cu prisos hărăzite numai celor de suss
     Trebuia dar o sguduitură puternică, pentru a-1 desrobî şi a-1 aşeză--de o potrivă îndreptăţit—şi pe dînsul pe aceeaşi treptă, la un loc cu ceilalţi fiî aî patriei.
     Ideile de înfrăţire şi de neatârnare, năzuinţele la libertate, ce însu-fleţiau pe înainte-mergetoriî civilisaţiuniî apusene, cuceriseră capetele luminate şi inimile iubitore de nem de la noî, carî lucrau pregătind tărîmul de luptă şi aşteptând prilejul înfăptuirii şi al isbândeî.
     îndemnul pornit din Paris şi întărit de exemplul celor ce se petreceau la Românii din Ardei aprinse numaî decât focul între aî noştri—carî, constituiţi în Comitet revoluţionar, propuseră în doue rîndurî luî Vodă-Bibescu să se pună în capul lor. El le respunse că nu e încă sosit timpul pentru asemenea lucruri şi luă mesurî de a împedicâ întinderea acesteî mişcări. In diua. de 9 Iunie se ridică însă la Islaz stegul libertăţii, adresându-se poporului roman o proclamaţiune, prin care eră îndemnat a se sculă «nu pentru o luptă de partida nu pentru a rupe legăturile exteriore, dar pentru a pune un frîu reilor şi a ţine în respect pe duşmanii ordinii publice».
     La 11 Iunie, căpeteniile rescoleî, însoţite de peste 10.000 de omeni, duc luî Bibescu acesta proclamaţiune, cu o adresă, prin care e rugat «a se pune în fruntea mişcării de liberare a poporului român» şi a subsemna proiectul de Constituţiune ce se alcătuise de către comitetul patriotic. Domnitorul îl subsemna şi alese un Ministeriîi cerut de popor dintre membrii partidului revoluţionar;—dar, simţind că n'ar pute înfruntă primejdiile neînlăturabile, dacă ar conduce o mişcare a căreia
     TEATRUL LA ROMANI
     neputinţă de isbânda el o prevedea, nicî ar ave chip să-şî păstreze tronul fără de a sdrobî o parte din popor, pe faţă pornit contra Ruşilor, şi maî ales avend o slabă încredere în sprijinul îndoelnic alarmatei—după treî dile părăsesce de bună voe tronul şi ţera şi se retrage în Transilvania. (1)
     Un guvern provisoriu, cu Mitropolitul în cap, ieâ atuncî administra-ţiunea în mână, iar după 3 lunî, în urma neînţelegerilor şi greutăţilor dinăuntru şi a uneltirilor Rusieî în potrivă-î, este silit a părăsi puterea; iar armatele turcesc!, versând sângele ostaşilor românî, şi cele rusescî ocupă Ţera-Românescă, stabilind Caimacam pe Constantin Cantacuzino, sub ocrotirea baionetelor lor. (2)
     (1) Primul comitet revoluţionar era alcătuit din C. A. Rosetti, Ion Ghica, fraţii Golescî şi Maiorul Voinescu, iar după urmăririle la carî fu supus din partea luî Bibescu se întocmi un al doilea comitet, care fusionă cu cel dintâiii şi eră compus din Ioan Eliade, fraţii Golescî, Dimitrie şi Ioan Brătianu, Chr. Tell, G. Magheru, C. A. Rosetti, Ion Ghica, Const. şi Nic Bălcescu, Maiorul Voinescu, Cesar Bolliac, etc. Ministeriul de la 11 Iunie eră înjghebat din: N. Golescu, N. Bălcescu, Tell, Eliade, Magheru, Ştefan Golescu, Polcovnicul Odobescu şi C. A. Rosetti, prefectul poliţiei.— «Ioan Brătianu istorisesce, — în nisce note ale sale asupra câtor-va episode ale re-voluţiuneî,—că, când el a propus luî Vodă pe Rosetti, Bibescu se întorse spre dînsul întrebându-1:
     — «Care Rosetti ?
     — «Cel de la puşcărie (căci Rosetti, bănuit de conspirator, eră închis) Măria-Ta, răspunse Brătianu şi, neavend ce face Bibescu, puse şi pe Rosetti pe listă».—(C. Colescu-Vartic, Zile Revoluţionare, 1848, 1 voi. Buc, 1898.)
     In guvernul provisoriu din 1848 intrase: Eliade, Ştefan Golescu, Tell, Magheru şi Scurtu (negustor), avend ca secretari pe CA. Rosetti, Alex. Golescu şi Ioan Brătianu. Acesta maî târziu ocupă postul de prefect al poliţiei capitaleî.
     Din cele 30 de familii boerescî din Ţera-Românescă numaî 7 au luat parte la revo-luţiune şi anume: Filipescu, Ghica, Kretzulescu, Bălăcenu, Câmpinenu, Golescu şi Grădiştenu. Tote dintre vechii boeri naţionalişti. (Curierul Românesc, 1848. — I. Eliade, Memoires.—A. D. Xenopol, Ist. Rom, VI, pp. 378—416)
     (2) Comisar al Rusieî eră Locot.-General Duhamel, iar al Turciei Suliman Paşay apoî Fuad Effendi. Comandanţi aî armatelor eraîi Omer Paşa la Turci şi Generalul de infanterie Adjutant al împăratului de Liiders la Muscali.
     Ciocnirea intre Turci şi pompierii românî s'a întîmplat în gliua de 13 Septembre 1848, in următorul mod: Turcii intrară în Bucurescî în treî colone, dintre carî una prin bariera de la Michaiu-Vodă, pe unde se află cazarma din Delul Spirei. Soldaţii românî aveaîi ordin a se întruni cu compania pompierilor în curtea aceleiaşi cazărmi şi, punendu-se în rînd, să primescă pe Turci cu onorurile cuvenite şi apoî să se retragă, cedându-le cazarma. Când soldaţii aflară că se apropie Turcii, se înşirară în curte şi, când Turcii sosesc în dreptul eî, presentară arma, fără ca aceştia să-î ieâ in băgare de semă.
     Compania pompierilor, care întârziase puţin, tocmai atuncî veniâ, ca să intre în curtea cazărmii, pe dinaintea căreia treceau Turcii cu mare repeziciune, cu fitilurile
     128
     DÎMiTRIE C. OLLĂNESClt
     154
     Dar, în urma Convenţiuniî de la Balta-Liman, Barbu Dim. Ştirbei este numit, la 10 (22) Iunie 1849, Hospodar al Valachieî, de către amîn-doue Puterile carî înăbuşise rescola din ţeră. Deşi însufleţit de cele maîgenerose simţeminte, Vodă Ştirbei trebui, de la începutul domniei sale, să se închine expreselor voinţe ale celor doue Puteri protectore, săvîrşind ast-fel fapte, pe carî—fără acesta mijlocire—el, spiritul larg şi progresist, caracterul energic şi prudent, nu le-ar fi săvîrşit nicî odată. Numaî cu acest chip se pote explică—nu însă şi îndreptăţi— executarea ordinului de expulsiune din sînul patriei—dat prin anume firman împărătesc — împotriva celor mai călduroşî şi maî devotaţi mădularî aî partidului naţional-democratic, carî luaseră o parte hotărî-tore şi îndrăsneţă la evenimentele revoluţionare de la 1848. (1) Printre dînşiî găsim — din nenorocire — pe toţî sprijinitorii teatruluî român, precum: Ioan Eliade, C. A. Rosetti, Ion Ghica, Cesar Bolliac, Gr. Grădiştenu, I. Voinescu, Costache Aristia, Nic. Apolloni, Dim. Bolintinenu, aşa că, după focul cel maî mare din 1847, care ruină o
     aprinse lângă tunurî şi 'se aşezau în costa cazărmii, în posiţiune ameninţătore. Căpitanul Zăgănescu, comandantul companieî pompierilor, comandă atuncî pas gimnastic şi-şî deschise drumul printre Turcî, tăindu-le rîndurile la drepta şi la stânga. Turciî ordonară ca toţî ai lor despărţiţi la drepta să trecă de partea stânga; în graba lor, un soldat turc se împedică şi, lovindu-se de un soldat, român, care eră la codă, cădu. Un ofiţer turc lovi cu sabia pe soldatul român şi un alt soldat turc, imitând pe oficerul seu, descarcă puşca asupra unui pompier, care câ<Ju mort. Ve-dend Zăgănescu că se află în faţa tunurilor, comandă să grăbescă pasul, spre a se apropia de cazarmă.
     Când maî mult de jumătate din colonă trecuse direcţiunea tunurilor şi când Turciî trecuse cu toţii de-a stânga, un tun fu slobozit, deschizând un lung drum prin co-lona română; loviturile se repetau, ucigând pe maî mulţî pompieri.
     Descărcaturile puscilor şi ale carabinelor urmară pe ale tunurilor, iar Românii se aflau acum după zidurile cazărmii. Omenii încarcară puscile, Zăgănescu comandă foc, dând maî mult de treî descărcaturi în Turcî; dar mitralia turcescă causa Românilor mult reu. Când se descărcau tunurile, pompierii se culcau la pămînt şi, disperaţi, sculându-se, strigară: Pe tunurî, băeţî, că ne prăpădesc. Dintr'o săritură se aruncară asupră-le şi tunurile încărcate, gata de a da foc, cădură în mâna lor ; ei le întorseră spre Turcî şi le descărcară într'înşiî. Atuncî se făcîi acea ucidere cumplită, de care Turciî s'au plâns, căci mitralia nu se opri decât în trupuri omenesc!. — (I. Eliade, Memoires, p. 331, relaţiunea câpit. Zăgănescu făcută la ancheta orînduită de Consulul engles.)
     Asupra acestui incident s'au compus 2 tablouri dramatice de C. I. Stăncescu, re-presentate pe scena Teatruluî Naţional din Bucurescî.
     (1) Acest firman imperial, între altele, făcend alusiune la arderea de către popor a Regulamentului Organic în curtea Mitropoliei, sub ochii chiar aî lui Neofit Mitropolitul, şi voind să dea negreşit o satisfacţiune Rusieî, a cărei cucernicie fusese, pe semne, grav rănită prin fapta acesta revoluţionară, criminală, Zicea: «Aceşti indi-
     155
     TEATRUL LA ROMÂNI
     129
     mare din publicul devotat sceneî naţionale; după revoluţiunea din 1848, care închise teatrul şi risipi pe actorî în cele patru unghiuri ale ţeriî, acesta silnică supresiune a povăţuitorilor şi statornicilor seî prietenî eră pote cea maî cruntă lovitură ce putea primi el, tocmai când avea destul de măgulitore nădejdî de o vieţă rodnică şi ticnită.
     De aceea, timp de câţî-va anî, capitala nostră se va mulţumi, fără de voe negreşit, cu representaţiunî de tot felul, date de trupe străine, orî de artiştî căletorî—celebri saii nu,—fără ca o singură dată să potă audî limba românescă pe scena «şandramalei lui Momolo», cum îî diceâ criticul Cesar Bolliac, când nu eră bine dispus.
     După isbucnirea revoluţiuniî, Costache Caragiale, Const. Michăilenu, Serghie, Lăscărescu, Pavel Stoenescu cu nevastă-sa Raliţa, Zoe Ma-nolesca şi alţiî se duseră la Craiova, unde, de la început îmbrăţoşaţî şi ajutaţi de marele boer Filişanu şi de Pera Opran, obţinură voia autorităţilor locale a jucă teatru într'o sală din şcola cea mare a Otte-teleşanuluî. Pe lângă actoriî veniţi din Bucurescî, Caragiale şi Michăilenu îşî completară trupa cu câţî-va tineri, carî jucau de plăcere prin sale sau grădini publice (aceştia fură: Ion Scărişorenu (Theodorian), Corcovenu, Cocri, Filip Tehovenu, Ioan Petrescu (Fedeleş), Grigore lo-nescu şi Catinca Michăiasca, Anica Pişcă, Mărita Bădesca) şi urmară o stagiune întrega, până la 1849, cu vodeviluri, comediî şi câte-va drame uşore. In tomna anuluî următor eî jucară Baba-Hârca, adusă de Halepliu de la Iaşî şi pusă în scenă cu ore-care îngrijire, care plăcu cu osebire publicului, aşa că ar fi putut formă o serie fructuosă de spectacole, dacă Vlădica de la Rîmnic — pe atuncî în Craiova—nu află că actoriî, într'o şcolă publică, într'un local de morală şi de cultură a religiuniî şi a credinţeî, îndrăsnise, la actul din urmă, să scotă doi draci din cazanul vrăjitoreî, carî o răpiaii la iad. Scandal, protestare şi ameninţare de afurisenie, prin urmare, «dacă se vor maî îngădui
     viglî, carî au luat o parte activă la turburările din Valachia, nu pot fi decât vătămători liniştei ţeriî, nu au voe de a se întorce în Valachia până când nu ni se va da încredinţare (Rusieî şi Turcieî) că nu maî pot fi primejdioşî!! ...»
     Iată numele lor: Ioan Eliade, maior Tell, Nic. Golescu, Ştef. Golescu, C. Bolliac, Gr. Grădiştenu, C. A. Rosetti, Ioan Bălăcenu, Const. şi Nic. Bălcescu, Gr. şi N. Ipătescu, Ioan Voinescu, Dim. Bolintinenu, Alex. Zanne, Ioan Snagovenu, Ioan şi Dim. Brătianu, Ioan Ionescu, Deivos ofiţer de pompieri, N. Apolloni, C. Aristia, G. Magheru, căp. Pleşoianu, Const. Romanescu, Alex. Golescu, Const. Filipescu, Ion Ghica, Radu Golescu, Popa Şapcă, Petrache Merişor, Al. Paleologu, Dim. Kretzulescu, Peretz. (Journal de Bukarest, No. 35, 8 (20) Iulie, p. 138. — Amintiri din pribegie, de Ion Ghica. — C. Colescu-Vartic, op. cit.)
     130
     156
     nisce asemenea nelegiuiţi a pângări maî mult cu şmecheriile lor un aşezămînt menit numaî la crescerea şi buna educaţie a tinerimii».
     Vlădica găsi urechi bine-voitore şi bieţiî actorî fură daţî afară din păreţiî şcoleî şi lăsaţî pe vreme de ernă la voia întîmplăriî. Suferiră mult şi duseră lipsă de cele trebuinciose, până când, tot prin mijlocirea boerilor cu dragoste de teatru, din localitate, isbutiră să se clădescă un teatru de bârne şi paiantă - ca cel al luî Momolo—pe un loc viran de lângă şc51a luî Lazăr Otteteleşanu, în care, pentru stagiunea anuluî 1851—52, Michăilenu, remas singur director, aduse dela Tîrgu-Jiuluî pe cele treî surorî: Raluea, Mărita şi Paulina Stavrescu şi jucă aprope acelaşî repertoriu pe care-1 jucase maî înainte la Bucurescî,
     Iniţiativa înfiinţăriî de teatre românescî în judeţe nu revine numaî luî Caragiale şi Michăilenu, căcî încă de la 1847 C. D. Aricescu ridicase o scenă în Câmpulung, pe care se jucaîî vodevile de ale luî Vasilie Alecsandri şi câte-va comediî de Moliere, traduse. împrejurările politice îl siliră să nu se maî ocupe de arta dramatică şi tocmaî la 1851 adunându-se o mică trupă— formată din impiegaţi şi tineri boerenaşî, carî veduse pe actoriî de la Momolo şi se siliau să-î imiteze cât maî bine, — deschise din noii teatrul, pe care de astă dată se dădură, maî multe lucrări originale, ca: Nega rea, Peţitorul, Boerul Vlăduţă, împreună cu drame şi comediî traduse de Aricescu saii de alţiî. (I)
     Se dice chiar că vestitul Teodor Teodorini, prieten intim cu dînsul, superat pe camaradiî seî din Moldova, jucă de câte-va orî cu un mare succes şi eră aprope să remâe acolo, când fu chemat iar la Iaşî, apoî la Bucurescî, de unde Pera Opran îl angagiă pentru Craiova în 1853 ca director artistic.
     C. Mihăilenu, făcend însă rele afaceri, părăsesce Craiova şi vine în Bucurescî, unde la Februarie 1854 ieâ, împreună cu Millo, direcţiunea teatruluî românesc din sala Momolo.
     Direcţiunea teatruluî din Craiova o ieâ Pera Opran, avend de director artistic pe Teodor Teodorini, iar şef de orchestră pe Eduard Waehmann.
     După Opran, direcţiunea trece în manile luî Teodorini, aprope cu acelaşî repertoriu. Sub dînsul Nini Valery se duse pentru întâia oră la Craiova, unde se mărită cu Iancu Gănescu, maî târdiu, şi în 1858 remase direcţiunea teatruluî asupra lor.
     Dar acest teatru arde în Ianuarie 1856, împreună cu tote decorurile şi costumele, şi, actoriî remânend pentru a doua oră fără căpetâiîi, Teodorini, după un an, cumperă cu micile economii ce avea un loc
     (1) M. Strajanu în Enciclopedia Română, fasc. 3, p. 256.
     157 TEATRUL LA ROMÂNI 131
     şi, ajutat de câţî-va bărbaţî de inimă, între carî Filişanu îî dete tot materialul trebuincios, clădi teatrul ce portă numele seu, pe care, sunt câţî-va anî, celebra cântăreţă Elena Teodorini, fiică-sa, îl reînnoi, dându-î confortul şi perfecţiunea arteî moderne. Acest teatru este adî subvenţionat de stat şi pus, în virtutea legii de organisare a teatrelor, sub administraţiunea unuî comitet de treî persone, avend pe artiştî constituiţi în Societate dramatică, ca ceî din Iaşi şi din Bucurescî. (1)
     In acesta a doua fasă a existenţei teatruluî nostru maî nu avem progrese de constatat în literatura dramatică. Afară de câte-va comediî şi vodevile originale, tot traducerile, şi acelea forte puţine noue, au alimentat scena.
     Cu înlesnirea în sporul învăţăturilor, cu încuragiarea şi preţuirea talentelor, cu dragostea şi gustul ce începuse să se vedescă pentru cele frumose şi maî vîrtos cu îmboldirea ce dedea succesul, ar fi trebuit ca producerile şi faima scriitorilor să întrecă de astă dată pe acelea din vremea Societăţii filarmonice, îmbelşugată doar în rîvnă, în căldură patriotică şi în alte năzuinţe. Cu tote acestea numeral lucrărilor a fost mărginit şi valorea lor departe de «bunele nădejdî ce răsădise la început în inimile tuturor».
     Nisce comediî cu pretenţiunî de a zugrăvi o societate şi a biciui relele năravuri, carî nu arată decât urîciunea de din afară şi atacă numaî deşănţarea aparentă orî schimonosirile întîmplătore, fără a pătrunde în adîucul sufletului omenesc, fără a-î descoperi stricăciunea şi a trece cu ferul roşu peste părţile putrede, pot fi un strigăt de in-dignaţiune în faţa uneî privelişti ce rănesce simţirea saii vatemă ochii, dar nu aii, din punctul de vedere dramatic, o remâetore însemnătate. Ele, neînfăptuind caractere vii şi firescî, nu prind lupta patimelor adevărate, nicî statornicesc hotarul între binele şi răul lumii reale, ci, dând mişcare unor păpuşi fără vieţă de sine, plăsmuesc jocurî amăgitore de umbre şi lasă mintea să se sbată stingheră în golul nedomiririî.
     Căcî faptul de a pune în scenă un Ovreiîi, un Grec, un Nemţ vorbind stricat românesce, a înfăţişă tineri întorşi din năuntru, orî fete
     (1) La 1860, Consiliul Miniştrilor aprobă statutele uneî Societăţi anonime cu acţiuni pentru construirea unuî teatru în Craiova.
     132
     DIMITRIE C. OLLĂNESCU
     158
     eşite din pension, carî să-şî despreţuiască patria şi să-şî scâlcie înadins limba, a face pe doî soţi să-şî arunce unul altuia cele maî josnice învinuiri şi ponose şi a scote din tote acestea prilej de batjocură orî de silită veselie, însemneză a ridică un cusur nenorocit, un tic, la înălţimea unuî element comic şi a face dintr'o împrejurare, negreşit regretabilă, dar absolut personală, o pildă morală de obştescă învăţătură. Nu din tot ce e ridicol saii urît se pote înfiripă o comedie, precum nu numaî înduioşările şi grozăviile contribuesc la alcătuirea drameî şi tragedieî.
     Trebue o legătură sufletescă, care să dea vieţă proprie personelor şi împrejurărilor puse în scenă, un interes real sau un scop înalt care să ne aproprie de dînsele, o putere firescă de acţiune, pentru ca im-presiunile ce vor resări dintr'însele să ne pătrundă şi să ne misce, iar înrîurirea ce ar ave să ne fie pururea folositore.
     Alt-fel teatrul n'ar maî fi decât un zadarnic «joc de icone şi de glasuri tremurate», menit a ne face să rîdem fără causă vrednică de rîs, orî să plângem fără îmboldirea nicî unuî simţemînt, fără trebuinţa nicî uneî emoţiunî. Dar aşa eraîi vremile, aşa eraîi omenii, şi orî-ce lucrare cată să fie judecată în marginile în carî s'a săvîrşit; de aceea, în repertoriul statornic, în zestrea artistică a scenelor nostre, n'a remas nicî una din acele produceri, nu-şî maî amintesce nimeni de asemenea îndeletniciri.
     Şi totuşi comedia a resărit la fie-ce popor şi s'a desvoltat, puţin câte puţin, îmbrăcând forme şi luând prefaceri pe potriva timpului şi împrejurărilor în carî s'a produs. Aşa, începend cu imitarea mate-rială a infirmităţilor trupeşei, ea îşî bătu joc maî târdiu de slăbiciunile şi înclinările ruşinose orî grosolane ale omului; apoi de la caşuri şi persone isolate trecîi la acţiuni şi fapte colective, pe carî le înfăţişă, tot atât de greoie şi de stângace, precum eraţi şi iconele vieţii după care le imită.
     Elementul intelectual nu-î veni decât cu plăsmuirea subiectelor închipuite, într'ajutor; atuncî se dădu fabulelor şi născocirilor de tot felul iiitrigî luate din vieţa reală, cu tote că personele comediei, încă necioplite, n'aveaţi altă menire decât să provoce rîsul cu orî-ce preţ. Acesta fu perioda eî cea maî serbădă, deşi cea maî lungă, în care, nu fără cădere, am pute aşeză lucrările despre care am pomenit maî sus. (1)
     (1) Pe lângă acestea, notăm încă pe cele următore: Amelia sau Victima amorului, dramă în 3 acte de Vasile Maniu; Badea Deftereu, vodevil într'un act; Michaiu dramă în 3 acte; Bunul menaj, comedie într'un act; Mariana, dramă în 3 acte, de Ioan Mavrodolu, Furii prinşi, comedie de Ioan    Lerescu, etc, etc,
     159
     133
     Dar subiectele alese maî cu pricepere şi observările comice făcute mat cu pătrundere, dădură după acesta comediei—prin introducerea maximelor şi preceptelor morale în cursul dialogului, — aerul unui apolog spectaculos, din care reeşiră adevăruri morale saii religiose pentru public. Acesta fu perioda dogmatică, pedantă, care lua faimosul precept ridendo câştigat mores, drept o axiomă de educaţiune şi de prefacere a năravurilor cu orî-ce preţ.
     Legând, apoi, vieţa şi activitatea individuală de pe scenă cu idea piesei şi lăsând ridicolele fie-căroî porsone să reiasă, fără scirea eî, în faţa publicului, comedia deveni o petrecere literară, în care fie-ce surîs ascundea un înveţămînt. Pentru a desfăta—ast-fel—şi a ademeni sensibilitatea spectatorilor seî, comedia trebui să se ocupe de realităţile momentului, să opună chiar realităţii un ideal de convenţiune, să fie o lucrare de artă şi să dea rîsuluî o însemnătate filosofică şi morală.
     De aceea, nimic nu e maî nestatornic decât comedia.
     Fie-care popor are veselia sa — veselia naţională,—pe care străinii şi chiar consângenii, trăind despărţiţi de dînsul, nu o pot, pe de-a întregul, înţelege. Aşa, o mulţime din glumele şi alusiunile Coconet CM-riţei nu pot fi gustate decât de Moldoveni, Bucovinenii cu greu vor pute pătrunde spiritul din Scrisorea perdată, fiind-că aceea ce ne farmecă şi ne înveselesce pe noîlasăpe ceî din Basarabia orî din Ardei cu totul reci şi nedomeriţî.
     Acî puterea de apropiere şi de însufleţire a limbeî nu este de ajuns, pentru a stîrni rîsul şi a dovedi înrîurirea unei forme cu totul particulare a vioiciunii, a năravurilor, a vieţii nostre, cu totul altele decât ale fraţilor noştri, trăitori pe lângă noî, dar atât de departe de sînul nostru. Căci numai adoptând spiritul local şi reproducând iconele la infinit variate ale traiului, comedia pote să ajungă la potriva publicului şeii şi înrîurirea eî să fie netăgăduită.
     Iacă în China, unde inteligenţa administrată de Mandarini nu aspiră decât a continua tradiţiunile strămoşescî, comedia este o poesie practică, un curs de morală, o şcolă de virtute. In India, unde Nirvana pare a fi raţiunea şi resplata vieţii, comedia nu e decât o legendă misteriosă şi mitică. In anticitate, unde, dimpotrivă, individualitatea domină, vedem pe Greci, preocupaţi de binele absolut, întreprincjend pedagogia vieţii la Atena. Comedia eră încălzită de simţemintul patriotic şi aplică celor deveniţi un scandal orî un pericol pentru cetate ostracismul ridicolului. La Roma, comedia, neavend un caracter naţional, şovăiâ între glumele grosolane
     134
     DIMITRIE C. OLLĂNESCU
     160
     ale veseliei poporane şi între tinetele nepricepute ale spiritului grecesc, Cu creştinismul ea deveni piosă şi ţinti la edifieaţiunea auditorilor, nepermiţendu-şî să rîdă decât doar de dracul. De la epoca Renasceriî încoce ea îşî oglindesce intrigile şi jocurile de scenă în obiceiurile şi civilisaţiunea timpurilor ce i le inspiră şi devine unul din elementele de cultură, la care adesea fac apel ceî asupriţi saii cei slabî, pentru a se plânge contra nedreptăţii, a strigă contra împilării, ori a-şî bate joc de cine nu le dă mână de ajutor. kLDe aci se născîi comedia ten-denţiosă şi comedia politică, una cu privire la năravurile sociale, cea-laltă la năravurile publice, despre carî am avut destule exemple în teatrul nostru, nicî unul însă remâetor, fiind tote întemeiate pe impresiunî orî pe neajunsuri momentane, decî trecetore......
     Dar nicî valorea artistică a «diletanţilor» nu a lăsat amintirî vrednice de laudă; afară de C. Caragiale — şi acesta nu în tot-deauna,— de Anesti Cronibace şi de Raliţa, maî nicî unul dintre ceî-lalţî — nicî chiar C. Michăilenu şi Serghie, lăudaţî când şi când de criticii timpului, — nu a trecut peste hotarul mediocrităţii.
     Un defect comun tuturora eră mania exageraţiuniî şi nesiguranţa despre cele ce avea de spus orî de făcut în scenă. Cultul suflorului şi lipsa de unitate a jocului au fost din început relele de căpetenie, de carî până adî încă sufer, pe lângă multe altele, actoriî românî. Şi cum să nu fi fost astfel, când, afară de o îndrăsneţă îndemânare— numită de eî talent,— o învăpăere firescă a tinereţii saii a nemuluî— care i-a împins tot-deauna dincolo de realitate,— de sărăcia de experienţă şi de modele— ce-î făcea să se socotă originali,—aceşti «preoţi aî templului arteî» aii avut maîjîiultă presumţiune decât temperament, maî multe pretenţiunî decât pricepere şi, pe de-asupra acestora, o nepăsare absolută despre firea şi înţelesul lăuntric al rolului, pe care îndelung Fau îngânat cu glasurî tremurate şi cu Intonări patetice sburlindu-şî perul şi dând ochii peste cap.
     Alecsandri, care a lucrat atât de mult pentru teatru, care a contribuit ca director, ca autor şi ca om cu mare vadă, în ţeră, pentru îmbunătăţirea şi înălţarea luî în tote privirile, iată ce ne spune despre actorii din Iaşi şi Bucurescî, tocmaî din acesta epocă: «Jocul actorilor este în gradul cel maî înapoiat, în cât orî-ce piesă, bună sau rea, spirituală saii prostă, are aceeaşi sortă: ea-î măcelărită fără milă!... Amatorii carî se urcă pe scenă lipsesc de orî-ce cunoscinţe despre arta dramatică, de orî-ce educaţiune pregătitore pentru cariera de artist.
     «Cum să intre în rolul de rege, de ducă saii de simplu gentilom, un biet scriitor de la eforie, care n'a cetit nicî o istorie, nu a luat lecţii
     161 TEATRUL LA ROMÂNI 135
     de declamare şi nu-şî bate capul să studieze caracterul personagiilor ce este însărcinat să represinte? Cum să însuşescă nobleţea ereditară şi manierele distinse de ducesă o biată copilă din mahala, care n'a vedut nici odată un salon aristocrat?... Lipsa de modelurî îî obligă a crea rolurile după o închipuire tot-deauna greşită şi, cât pentru de-clamarea acelor rolurî; eî se mulţumesc a le recită cu o repe$ime monotonă, fără pause, fără intonări variate, fără natural mai cu semă. Uniî însă, carî se cred artiştî, cad în excesul contrar, sbuciumându-se ca nebuniî, mişcându-şî braţele ca telegrafele aeriane, întorcend ochiî furişî ca motaniî înamoraţi şi răcnind cu aşa furie că publicul se întrebă: ce i-a apucat?
     «Când intră pe scenă şi se găsesc în faţa publicului, sărmaniî, stau buimăciţi de uimire, uită rolurile, bâiguesc în loc să dea replica, ţin braţele morte, piciorele ţepene şi, ved§ndu-î, crede cine-va că asistă la un spectacol de automaţi, ale căror maşinării ar fi ruginite. Tinerii amorezi îşî declară amorul tot pe acelaşî ton cu care ar cere un pahar de apă, şi toţî în genere se abat din calea adevărului. Singurele roluri necaricaturate de dînşiî sunt acelea de omenî de rînd, lachei, argaţi, precupeţi, boerănaşî proştî de la ţeră, jupânese, mahalagioice, etc, etc.
     «Costumele, ca şi decorurile, presintă adesea anacronisme neertate. Scene de codru se petrec în pieţe de oraşe, scene de salon în grădină etc. şi în ele se agită automaticesce marchisî îu costum de paiaţe, dame din secolul XVI îmbrăcate după moda de astădî, carî se sărută în gură şi adese-orî vorbesc cu dosul întors la public, saii fug în culise dacă şi-aii uitat rolul.
     «Publicul asistă cu nepăsare la tote aceste netoţii, căcî nu are idee de condiţiunile unuî bun teatru şi, ce e trist, el pare mai mult dispus a gustă farse grosolane sati drame apelpisite decât piese de înaltă comedie. Pentru el, un individ ce se strîmbă ca o momită, sau strănută lung, des şi tare, e un actor de talent — deşi nu-l numesce actor, ci caraghios;—asemenea el dă diplomă de artist, însă artist cu ducă-se pe pustii, acelui ce, sub pretext de a fi dramatic, îşî sburlesce părul vîlvoiii, scrîşnesce din dinţî, geme, ţipă, rage, se bate de păreţi, se trântesce la pămînt şi se sbuciumă ca un epileptic.» (1)
     Tabloul e prea viii, prea complet, prea mohorît, pentru a cercă să-î maî adaog umbre saii să-î lămuresc adîncul temeiurilor şi al cuprinsului. Alecsandri a fost un maestru prea mare, un Român prea cu căl-clurosă iubire de tot ce.eră al ţăriî şi al nemuluî, un artist prea sincer
     (1) V. Alecsandri, Teatru, ed. 1875, voi. I, Prefaţă, pp. XI şi XII.
     Analele A. R. — Tom. XX, — Memoriile Secţ. Literare.
     11
     136
     DIMITR1E C. OLLĂNESCU
     şi un observator prea luminat, pentru a nu fi zugrăvit — cu inima strînsă de durere, negreşit,— dar întocmai cum a vecjut, a audit şi a înţeles, acesta iconă, atât de trist mişcătore, a scenei naţionale, despre care târ4iu, forte târcjiii, în mijlocul entusiasmuluî şi al succeselor sale dramatice, îşi va schimba în bine părerea...
     Revoluţiunea de la 1848, cu tote împrejurările răsărite dintr'însa, frământând minţile şi inimile, turburase şi traiul şi deprinderile. Omenii ocupaţi şi preocupaţi de cele politicescî nu maî aveaţi nicî vreme, nicî îndemn voios să se îndrepteze şi către alte — maî blânde şi maî pacînice—îndeletniciri. Apucaţi de vîrtej, eî mergeau fără odihnă încotro îî mâna vîntul, până ce într'o (Ji eăcjură iar în braţele străinilor, carî din noii îî momiaii cu făgăduinţe de fericire.
     Neputincioşi, eî plecară capul şi, ca vinovaţii, priveghiaţî de aspri străjuitorî, se întorseră la cele pentru vecî lepedate în urmă şi iar îşi luară drumul cel vechiu, bătut de atâtea poverî, stropit de atâta sânge şi lacrămî. Şi iată Românul silit să stea şi să facă, la vatra şi pe pămîntul lui, nu cum bună i-ar fi fost voia, ci după placul celor pe cari îî slăviâ ca protectori şi cărora jertfa-î şi slujba li se părea
     şi cu cădere şi nicî odată depline, ca să-î îndestuleze!____       Şi iată, ceî
     mari şi ceî mîndrî coborîtorî, pe căî strălucite, din moşi strămoşi plini de fală, siliţi să-şî îndoie mijlocul şi, silnici, genunchii să-şî frângă,—eî carî nu ve(Juse pămîntul decât să-1 storcă de bunuri,—acum cu faţa în ţerînă, bătend la metanii, că doar Ghinărarii şi Paşii, stăpânii lor şi aî sorteî, cu gânduri şi mâni milostive să-î scole în piciore, să-î porte în paradă alăturî, prin faţa poporului placid, şi pururi s'aţîţe într'înşiî nădejdea şi setea măririi!.....
     Nicî un glas nu se ridică, necăjit, să turbure armonia neîntreruptelor osanale, nicî un braţ ameninţător nu se deslipiâ de smeritele pepturî De sus până jos, înclinaţi fie-care înaintea maî marilor, ar fi putut alcătui o ciudată piramidă, în vîrf cu Duhamel, singur în piciore, iar de la dînsul, treptat până la temelie, toţi, dar toţi, boerî, cinovnicî, negustori, breslaşî şi ţeranî, stând încremeniţi, unii cu capul la călcâiele celor-lalţi!...
     Şi — din cele ascunse în inimi crunt frământate, din resvrătirea cugetelor greu răbdătore de sarcine, din viile îndemnuri de luptă ee'n
     sânge deşteptă mânia____nimic nu resbate'n afară, nicî tremură în ra$a
     privirii, nimic nu încordeză iar muşchiî vînjoşî cu alte prilejuri, nici faţa—sub masca-î de zîmbet acelaşi şi acelaşi la tote - nicî ea vesti-tore oglindă, de silă orî de temă, acuma nu maî resfrânge nimic din lăuntricul sbucium!
     Un trup plin de tote însuşirile vieţii, cuprins de o aşa amorţelă?
     TEATRUL LA ROMÂNÎ 137
     Lucrul nu prea era cumpenit ca să fie firesc şi să ieâ forma tiparului de atuncî, spre înfăptuirea adeverateî fiinţe a nemuluî! Mlădioşî cu împrejurările, îngăduitori cu nevoile momentului, Românii, pote maî dibaci decât norocoşi, îşî călcau şi de astă dată pe inimă şi, curtenind pe Ruşî, pe Turcî, pe ceî din afară, pe ceî dimprejur, căutau, în urmărirea unuî ţel mântuitor—să se strecore numaî fără vătemare
     printre atâtea primejdii.....
     Decî nu în asemenea vremuri, nicî cu priinţa dorită, ar fi putut străbate, duios orî puternic, până în adîncurî de suflet, viersul deşteptător de simţire.....
     Vedî, pacea în prejmă domnesce Şi tote-ţî par adormite, Deşi într'ascuns clocotesce Mânia în inimi robite!...
     încet şi uşor pune-ţî pasul
     Călcând suitorele trepte,
     Şi 'n cântul teu, molcom fă-ţî glasul,
     Urgia să nu se deştepte!...
     Cum $ice poetul, cântând pe ceî slabî şi pe ceî bântuiţi de povara nevoilor şi a împrejurărilor, pe victimele ambiţiunii şi ale gelosieî celor marî şi puternici.
     Şi iată că pentru a treia oră, în maî puţin de 20 de anî, politica şi ocârmuirile străine alungau iar Musa română din teatru, ocrotind şi făcend să prospere tot soiul de alte îndeletniciri artistice, numaî pe ale nostre nu.
     Aşa în întreg anul 1849,—pe lângă banchetele, seratele şi balurile ce-şî dedeaii, nu numaî căpeteniile, ci chiar şi sergenţiî (1) celor doue
     (1) Journal de Bucarest (1849), Joi, 17 Martie: «Sub-oficeriî regim, de infanterie rusă Modlin, care la 1832 luptase alăturî de armata otomană în campania contra Egiptului, au dat, în manegiul luî Beizade Costache Ghica, un banchet soldaţilor Turci, iar Duminică, la 20 Martie, sub-oficeriî trupelor de cavalerie au oferit un alt banchet sub-oficerilor şi soldaţilor de cavalerie turcî.» (No. 4.)
     Locot.-General en chef de Liiders dă la 2 Maiu o serbare strălucită în vila Const. Cantacuzino Comisarilor Imperiali, Generalilor şi ofiţerilor superiori aî ambelor armate, Consulilor străini, Caimacamului, Miniştrilor şi nobilimii române, cu care ocasiune s'a tras un foc de artificii de o frumuseţe şi o varietate uimitore. (No. 16.)
     Fuad-EfenclL Comisar Imperial Otoman, dă, Vineri, la 20 Maiu, un mare şi splendid banchet diplomatic Generalilor Liiders, Duhamel, Omer-Paşa şi celor-lalţî Generali aî amînduror armatelor, Miniştrilor românî, Consulilor străini şi Caima-
     163
     164
     armate ce ocupau Principatul — n'au fost decât concerte (1), represen-taţiunî ale Operei Italiane, sub direcţiunea lui Papanicola (2), şi câte-va spectacole teatrale de societate, în limba francesă, unele în folosul refugiaţilor din Transilvania, unde Ruşii şi Austriaciî se băteau cu Ungurii (3), altele pentru sărbătorirea aniversărilor imperiale, orî a celebrării isbâncjilor repurtate de armatele Rusiei peste munţi. Anul următor se asemănă,'cu puţină deosebire, acestuia: Opera, mai ales,
     camuluî ţeriî, care a ridicat primul pahar în sănătatea A. S. I. Sultanului nou născut Mahomet-Burhan-El-Dinn, fiul Suveranului Abdul-Medgid.
     La 15 Maiu se dăduse la Buzeu o serbare câmpenescă în păduricea de lângă oraş, organisată de regimentul rus de Uhlanî de Nassau cu mult gust şi cu o mare bogăţie atât de jocuri, cât şi de mâncări şi beuturî. (No. 22 şi 23.)
     Omer-Paşa dă la 21 August, cu ocasiunea licenţierii armatei imp. otomane de ocu-paţiune, o mare serbătore la Bănesa, la care au asistat, pe lângă noul Domnitor Ştirbei (numit la 10 Iunie acel an), tote notabilităţile străine şi indigene. (No. 48.)
     Ştirbeî-Vodă dă un mare bal, Marţi 6 Decembre, cu ocasiunea aniversarei olilel I n-peratuluî Rusiei Nicolae I, la care, pe lângă elita societăţi române, luară parte şi căpeteniile oştilor, Consulii străini, Principele Milos Obrenovich al Serbiei şi Principele Sturdza. (No. 79.)
     (1) In sera de 2 (14) Aprilie se dădu în sala Teatrului, de către trupa Operei Italiane, un concert spiritual, compus din Stabat Mater de Rossini, cântată în mod admirabil de către primadona Biava, contralta Bron, baritonul Fortuita, tenorul Bossi şi basul Marini) apoi simfonia eroică, cu orchestră, de Beethowen şi un Ave Măria, compus de regisorul operei Penazzi, executat de orchestră şi de coruri. (Journal deBucarest, No. 9 din 8 (20) Aprilie.)
     Concert de binefacere, în folosul fostului artist Ronniger, dat în salonele Princi-cipeseî Ecaterina Ghica, cu concursul d-reî Olga Ohica, care a executat pe piano un capriciu de Chopin şi o fantasie din Lucia de Liszt, primadona Biava a cântat o arie din I Due Foscari şi d-na Bron un duo din Nabuchodonosor cu d-1 M., apoi însuşi Ronniger o arie germană, (lbidem, No. 12 din 19 Aprilie)
     Concertele pianistei d-ra Lehmann; al flautistului Folz, în sala Bossei, cu concursul luî Wiest, al domnelor Bron şi Tozzoli şi al basului Marini; al lui Henri Fortuna, dat la 12 Iulie, cu concursul personalului Operei şi al lui Wiest.
     Concertele poporale ale luî Wiest, date în fie-ce seră pe timpul vereî, în faimosa grădină a luî Warremberg, apoi, în diferite ocasiunî, concerte personale ale eminentului violonist, date în sala Bossei, şi maî ales acel dat la 19 Decembre în sala teatrului, cu concursul artiştilor Operei, dintre carî primadona Cuzzani s'a distins atât de mult. (Journal de Bucarest, No. 84, anul 1849.)
     (2) Opera Italiană, sub direcţiunea luî Papanicola, începu representaţiunile sale la2 Octobre cu opera Atlila, în care făcură impresiune bună primadona Cuzzani şi tenorul de Vechi, după care urmară Lucia, Puritani, Tjucrezzia Borgia cu basul de la Torre, apoi Sonnambula în care tenorul Sacherro fu mult gustat, Bărbierul din Sevila cu d-ra Mansui în Rosina, d-niî Grandi în Bartolo şi Bzrger în Figaro. (Journal de Bucarest, No. 62, 78, 74 şi 78.)
     (3) In serile de 21 şi 23 Martie se dădură, în folosul refugiaţilor români din Transilvania aflaţi fără mijloce de existenţă în Bucurescî, doue representaţiunî teatrale
     165
     TEATRUL LA ROMÂNÎ
     139
     este în flore. Concertele, afară de ale luî Wiest, sunt maî rari'(1), iar teatrul român începe târdiu.
     Un teatru de automaţî din Nîirnberg înlocuesce în 27 Aprilie trupa Opereî de abia plecată şi are, sub iscusita direcţiune a mecanicului A. Sleindl, un succes extraordinar. Publicul capitaleî nu maî veduse aşâ inteligente, graţiose şi ascultătore păpuşî, carî-î jucau scene din vieţă cu o realitate şi o isteţime vrednică de mirare. (2)
     în limba francesă, în care s'au jucat doue vodeviluri, de amatori'din «elita societăţiî». In ele a jucat şi d-1 Gr. C. Cantacuzino, fiul Caimacamului de pe atuncî şi fost atâţia anî Director general al Teatrelor. Pe lângă aceste vodeviluri forte spirituale, D. A., un tîner ofiţer rus, scrisese o comedie plină de veselie, în care însuşî avea rolul principal, iar d-na D., cu forte mult spirit, graţie şi cu o voce plină de farmec, cântă deliciosele melodii naţionale ruseseî. Ambele representaţiunî au produs 700:j£. O representaţiune dată de trupa română din Iaşi, în acelaşî scop, produse 7002 lei. (J. de Buc., No. 4 şi 6.)
     Fuad-Efendi dădu la 25 Maiu, în onorea nasceriî unuî fiu Sultanului, o mare serbare în Palatul şi în grădina Englesă, iluminate în mod feeric. O scenă ridicată caprin minune înfăţişă spectatorilor un Proverb într'un act de Alfred de Musset, executat de trupa francesă din Iaşi şi d-ra Amy Rolland în aşâ mod în cât sufragiile unanime ale spectatorilor îî fură câştigate. După acesta Herculul profesor Baron a executat nisce miraculose exerciţii de forţă şi gimnastică. (Ibid., No. 23.)
     Trupa francesă din Iaşi dădu iarăşi în sala Momolo o serie de representaţiunî cu începere de la 3 (15) Iunie. Se jucară comediî, vodevile, drame, între carî Misterele Parisului şi Matilda, D-na din St. Tropez. Printre artişti eră d-ra Amy Rolland cântăreţă şi comediană, Angele, tragediană, Jules, subretă şi cochetă, şi Letellier, duegnă; d-niî Delmary, directorul trupei, tîner amorez, Gaţineau (care a fost re-gisor al Teatruluî Naţional 20 de anî), comic, Segui, prim rol forte, Valery, comic buf, Peyron, comic tîner, şi Jules, al doilea amorez. Ea a părăsit Bucuresciî la finele lunii lui Iulie 1849, întorcendu-se la Iaşi. (Jurnal de Bucarest, No. 41.)
     (1) Balurile mascate din sala Bossel şi Pique-nique-nr ile erau forte visitate. Lumea cea maî alesă îşî dedea întîlnire acolo. Bufetul eră ţinut de d-niî Alexandru şi Ni-coletti; intrarea eră 3 sfanţi. — (J. de B.^ No. 85 din 1850.)
     Representaţiunile Operei continuară cu acelaşi succes ca maî înainte. 1 due Foscari, daţi la 14 Ianuarie 1850 în beneficiul faimosului bariton Marini, au avut un enorm succes. Atilla fu din nou dat în folosul săracilor la 19 Februarie <Jiua, apoi la 19 Martie, iar în beneficiul luî Marini, o representaţiune extra-ordinară compusă din: opera Emani, I-ul act din Atilla şi un duo de vioră şi flaut executat de Wiest şi Folz. Vin iarăşi I Lombardi, dată de doue orî pe rînd, / due Foscari în beneficiul tenorului de Vecchi, apoî iar Lombardi în beneficiul primadonei Cuzzani la 9 Aprilie, când se şi închise stagiunea Operei.- (J. de B., No. 89, 107, 111, 113din 1850.)
     Pentru sesonul de vară trupa francesă a luî Delmary jucă la Momolo, ca şi în anul precedent, acelaşî repertoriu, cu acelaşî succes.
     La 25 Aprilie, d-na Cuzzani dete un mare concert în sala Bossel cu concursul luî Wiest şi Folz.—Artiştii avură mare câştig şi succes strălucit. (J. de B., No. 112).
     (2) Eukarester Deutsche Zeitung, No. 33 din 27 Aprilie.
     140
     DIMITRIE C. OLLĂNESCU
     166
     Faimosa primadona Henrieta Karl, în unire eu tenorul Riciardi şi H. Ferlendis, caută să se asocieze pentru a aduce o trupă de Operă «cum încă nu mai fusese în Bucurescî:» şi-şî anunţă cu încredere acesta hotărîre, întemeiându-se pe bunele amintiri şi pe dragostea ce dobândise, cu vrednicia şi talentul lor, la noî, maî nainte. (1)
     Sub impulsiunea energică a luî Vodă Ştirbei se întreprind în acest an maî multe lucrări de edilitate publică şi de înfrumuseţare a capitaleî şi a împrejurimilor eî. Grădina Cişmegiuluî va fi lărgită, curăţată, îmbogăţită cu arbori şi flori, lacul scurs şi preînnoit, movila cu peşteră construită—în principiu pentru a servi de piedestal uneî statuî a Domnitorului,—ticnit loc de odihnă şi de privire a cetăţenilor. Un grădinar nemţ, adus anume, trase aleele şi luă direcţiunea acestui parc minunat, pe atuncî forte în favore, adî aprope părăsit de buna Societate. Palate marî şi frumose se clădesc sau se repară, precum: Teatrul Naţional, Palatul Principelui Domnitor, casele luî C. Cantacuzino, Filip Lenş, Al. Plagino, Iordache Filipescu, fără de a pomeni de monumentalul palat al fostului Principe G. Bibescu, care, de la coborîrea sa de pe tronul ţeriî, steteâ aprope închis. Pe piaţa de lângă Vornicie se sapă un avuz şi se clădesce o fântână. Se repară şi se zidesc bisericî frumose. Podul Mogoşoiei va fi din noii pavat cu «caldarîm de petră din Rusciuc», asemenea Podul Caliţei, Podul Beilicului şi Podul Tîr-gului de-afară; iar Alea luî Kisseleff, cu copaciî eî verdî şi reco-roşî, cu grădinile sale umbrose şi cu cele câte-va vile boerescî, se< menate ici şi colo, în mijlocul unor largî şi bogate parcuri, e nu numaî loc plăcut de întîlnire al nobililor,—carî, în elegante trăsuri, o însufleţesc prin repediciunea celor maî frumoşî şi maî de preţ armăsari,—ci şi iubită privelişte a poporuluî, smerit şi cuviincios, cătând cu ochi rîvnitorî la atâtea şi atâtea minunate vedenii.
     Pe lângă chioşcul ascuns între flori, la mese rotunde şi albe, câte doi, câte treî, femei şi bărbaţi, ascultă pe Wiest şi aî luî,— cum din viorî şi din trîmbiţe, —gustând din pahare subţiri sorbete orî vutci îngheţate ; iar noptea, la zarea de lună, departe de sgomot şi păsuri, părechî, părechî se strecoră rîdend şi glumind prin tufişuri, căcî dragostea par'că resare din fie-ce fremăt de frunză şi fie-ce şoptă în sărutări se stinge şi 'n strînsurî în braţe. (2)
     (1) Ibidem, No. 38, din 15 Maiu.
     (2) Bukarester Deutsche Zeitung, No. 43 din 1 (13) Iunie 1850, vorbind despre şo~ seua Kisseleff olice: că nu e de mirare să se va<Jă şi câte 600 echipagii alergând, <Jiua, în norî de praf, încoce şi încolo, chip să ieâ personele dintr'însele aer curat (?);
     167
     TfiATÎttJL LA ROMÂNI
     141
     - In mijlocul acestei vide alei, după dorinţa Măriei Sale, un.nou palat va să se înalţe. Un palat de vară, încăpător, frumos, incunjurat de o pădure întregă de copaci, cu crengi lung purtătore de umbră, cu apă că(Jend în fântâni, orî sus săltăreţă la sore, un palat în care cu voe bună să intre cel jăluitor şi cel poftit la petreceri, de o potrivă. (1)
     In oraş desfătări numerose şi felurite (2), între carî representaţiunile trupei luî Costache Halepliu atrăgeau, în sala teatruluî, o mulţime, din ce în ce maî entusiastă.
     Elev al luî Millo, căci de la dînsul—singur mărturisesce—(3) studia «maî lămurit arta teatrală şi înveţă stricteţa prin care se ţine o trupă spre înflorirea unui teatru», Halepliu, în urma unor neînţelegeri cu Maestrul seu şi, mai cu semă, după «pîra ce întinsese, împreună cu
     <îă grădina eră închiriată luî H. Pruczinski, care făcuse tote jertfele pentru a atrage .şi a mulţumi pe public. Intr'un chioşc—închis într'o parte—Wiest cu orchestra luî cânta <Jiua şi sera. La stânga aleeî se află bufetul, în care primul cofetar din Bu-curescî servesce tote soiurile de recoritore, iar alături se întinde sala de mâncare acoperită cu frunze, aşa că ceî ce vor pot mânca în grădină, ceî-lalţî în sală. La vremea prânzului o mulţime de lume veniâ să mănânce acolo, ascultând musica. Interesant eră că antreprenonul gradinei instalase şi băi calde şi reci, carî pe vre-mile de veră erau forte căutate.
     (1) Vestitorul Românesc din 8 Iulie 1850. — Bukarester Deutsche Zeitung, No. 54 din 10 (22) Iulie.
     (2) Menageria de lei şi de tigri (din curtea teatruluî) a luî Benoit Advinent, a căruia fiică, de o rară frumuseţe, făcea exerciţiile cele maî periculose în cuşca fiarelor sălbatice; Teatrul de maimuţe şi de câni (din sala Slătinenu) al aceluiaşi Advinent ; mai târziu Opera Italiană, care tot sub direcţiunea luî Papanicola (tenorul llicciardi, Ferlendis şi Henrieta Karl, care se lăudase că vor aduce o trupă extraordinară, nu putuse să-1 surpe, avend contract cu Momolo pe 5 ani) avea artişti ordinari, afară de primadona Cuzzani şi basul Marini— şi făcea treburi slabe (Bukarester Deutsche Zeitung, No. 84, 92 şi 98, din 1850); Teatru Francez, sub direcţiunea lui Theo-dore, urma, cu succes maî mult de stimă, spectacolele sale (Ibid., No. 40 din 22 Maiu.)
     (3) Scrisârea lui K. Halepliu (Bucurescî 1 Aug. 1851) adresată redacţiuniî (Jiaruluî din Iaşi Zimbrul, ca răspuns la cele arătate de T. Codrescu în foiletonul aceluiaşi $iar (No. 2 din 5 Iulie 1851), cu privire la oprirea luî Millo la hotarul Munteniei, dicend: «D-l Halepliu, d-na Raliţa, d-ra Mariţa, cred că nu vor fi ingraţi, spre a nu-şî aminti, că publicul a fost forte indulgent pentru jocul lor şi că pururea aii fost îmbrăţio-şaţi şi îndemânaţi la beneficiile lor în alesul pieselor. Dacă pote d-lor au avut vre-o nemulţumire cu vre-un artist moldoven, asta nu pote pune în răspundere pe publicul întreg, imputându-i-se că nu ar fi el filantrop...» In acea scrisore, ale cărei principale rîndurî le-am reprodus maî sus, Halepliu declară că, «după ce studiiaiu (arta dramatică de la Millo) şi primiiudela d-na Mariţa Constantinescu şi de la d-l I. Apostolu piesele ce mi le-au dat, în tovărăşia ce-am avut în vara trecută, precum Baba Hârca, Nişcorescu şi altele, le representaiîc aici» (Bucurescî).» (Zimbru^ No. 19 din 3 Septembre 1851.)
     142
     DIMlTRlfc   C. OLLANfeSCtJ
     168
     Raliţa Stoenescu, asupra luî Gheorghe Răducănescu şi Emanoil Bo-tezatu, că ar fi uneltit a li se luă o sumă de 65 #»—pe care poliţia o împlinise de la acel Răducănescu şi le-o dăduse în mână (1) —părăsi Iaşii. Hotărît ca să aducă vodevilul (negreşit naţional) «şi în patria sa, spre ruşinea celor ce nu voesc perfectarea arteî teatrale», se întovărăşi cu Apostolu, Mariţa Constantinescu, Ivolschi şi câţî va tinerî diletanţi şi, maî întâiu în arena trupei nemţescî de la Grădina cu caî, apoî în teatrul luî Momolo, jucară Baba Hârca, Nunta Ţerănescă, Nişcorescu^ Şoldan Vitezul, Pensionul fetelor, Copilul lui Arlequin, Prin-cesa de Kakambo (a luî Kotzebue) şi însurăţeii. Succesul lor fu întru tote strălucit, mai ales Baba Hârca,—în care Halepliu jucă rolul Vrăjitoreî, Apostol pe a luî Lascu, Ivolschi pe a luî Chiosea şi Mariţa pe Vio-rica,--înebunise cu desăvîrşire lumea. Intrarea caruluî cu zestrea şi druşcele miresei, cu ţeraniî învîrtind hora, pocnind din bice, descăr-când pistole ca la nuntă, şi tabloul final, când îngerul, eşind din cazanul fermecelor, cunună pe Viorica cu iubitul eî, în mijlocul luminelor focului de bengal, sculau—se spune—pe spectatorî în piciore, cu strigăte de ura, cu aplause, cu aclamaţiunî.
     Şi, cu tote acestea, mijlocele lor artistice eraii forte mărginite. Aşâ cum Apostolu şi Constantinesca adusese din Iaşî numaî textul, nu şi musica pieselor ce jucaîi, actoriî fură siliţi să cânte părţile lor din memorie, pentru ca musicanţiî să le transcrie şi punerea în scenă să se potă îndeplini. (2)
     (1) Gazeta de Moldavia, No. 55 din 12 Iulie 1851, p. 223: «D-l Halepliu şi d-na Raliţa Stoenescu, actorî de la Bucurescî, în epoca când erau angajaţî în teatru din Iaşî, au fost întins o pîră asupra d-niî Gh. Răducănescu şi Emanoil Botezatu, pe carî i-au pîrît că, împreună, au uneltit a li se luă o sumă de 65 Acesta causă,tre-cend prin tote instanţele competente, judicându-se în urmă şi de Divanul Domnesc, a căpetat înalta miăritură. Din lipsa dovezilor, care chiar pîrîţii nu au putut înfăţoşa, sentinţa rostesce nevinovăţia pîrîţilor şi a lor reabilitaţie şi tot odată pune asupra Depart. din Năuntru îndatorire ca, prin mijlocirea celuî din Ţera-Românescă, să aibă a reclamă de la d-l Halepliu şi Raliţa 65 spre a se reînturnâ d-1 Răducănescu, de la carele poliţia a fost împlinit atuncî acea sumă.»
     (2) Baba Hârca, operetă feerică în 2 acte şi 3 tablouri de Mateiu Millo, a fost pentru întâia oră jucată la Iaşî, în Ianuarie 1849, cu următorea distribuţiune a rolelor: Millo (Baba Hârca), Teodorini (Chiosea), Nicolau (Lascu), Lukian (Negu), Gabriela (Viorica), Nini Valery (îngerul). — (Ve#î Albina Moldovei, No. 8, din 27 Ianuarie, pp. 29 şi 30.) — Ed. Waehmann mi-a povestit despre representaţiunile Babei Hârcei de Halepliu, descriindu-mî minunarea publicului când a ve<Jut, pentru prima oră în Bucurescî, focul bengal, pe care-1 aprindea «cu mare meşteşug Ivolschi, de la care apoî învăţând şi eu, <Jieeâ Waehmann, aprindeam în fie-ce seră acasă foc bengal de tote culorile, chiar verde, deşi costă maî scump >.—Ve<Ji şi scrisorea luî Halepliu din No. 19 a Zimbrului de la 3 Septembre 1851 — Apostolu şi Mariţa rema-
     Ig9 - TkATRlL LA ROMÂNI 143
     Publicul se bucura însă, fără să simtă măcar aceste lipsuri, de fericitele întrupări ale atâtor scene, datine, chipuri şi năravuri din vieţa românescă, pe carî--în măgulirea isbândiriî sale—Halepliu putea să 4ică: «le representaiu aşa de bine, în cât împrăştiaiu pe de o parte faima d-luî Millo, iar pe de alta făcuiu a adoră ori-care Munten scrierile confraţilor noştri Moldoveni.»(I)
     Numai ast-fel putea să-şî arate el «profunda recunoscinţă către fi-Jantropa îmbrăţişare şi încurajare a publicului Moldoven, care-1 făcuse a nesocoti ori-ce cabală enemicală şi a luă curaj să facă şi el ceva In patria luî...» (2)
     Din cuprinsul acestor—ale sale proprii—cuvinte, se înţelege că Halepliu fusese, de zavistii şi de iscodiri, silit să se despartă de Miilo? să se plângă împotriva luî şi să-şî afle mângâere în dove(Jile de simpatie şi de sprijin ce primise de la public, cu tote că în pricina da-raverilor bănescî cu Răducănescu şi Botezatu avea să fie osîndit, şi el şi Răliţa, la înapoierea banilor (3) luaţi de la acei omeni, calomniaţi pe nedrept.....
     Oostache Caragiale, care de la început se simţise stingherit în desfăşurarea calităţilor sale dramatice pe o scenă atât de modestă ca cea din Craiova, trecuse cu bucurie direcţiunea în manile vechiuluî seu tovarăş Michăilenu şi se întorsese în Bucurescî. Aci, deşi lipsit de mijloce, dar încre(Jetor în energia şi talentul şeii, sprijinit, maî cu semă, de speranţa că fostul Mare Vornic Barbu Ştirbei—acum Domnitor al terii — care încuragiase şi ajutase întreprinderea Teatruluî Naţional la 1845, nu-1 va părăsi nicî devasta dată, se puse fără preget
     seră în Bucurescî şi se angajară la Caragiale. Eî se iubiau, amîndoî tineri şi frumoşi, deşi actori mediocri de-ocamdată, dar aveau glasuri forte frumose. Se căsătoriră chiar, după 9 luni însă — în urma unei neplăcute surprise --se despărţiră, Apostolu plecând la Iaşi, iar Mariţa Constantinesca (Blonda) remânend în Bucurescî.—-Tradiţiune verbală: Ed. Wachmann, C. I. Stăncescu.
     (1) Acesta ca răspuns la insinuarea luî T. Codrescu din Zimbrul (No. 2, Iulie 5 1851), care (Jiceâ: «Pote fi că orî ambiţia d-luî Millo — ca compuitor de piese şi ca artist dramatic — a fost ce l'a îndemnat să mergă la Bucurescî, ca să representeze între altele piese ca: Baba Hârca, Doi însurăţei, Nişcorescu şi altele, carî fără a fi tipărite sau ve^ut afişate şi jucate în Bucuresd. A luă proprietatea cui-va fără de voe-î şi a o speculă se numesce îmî pare furătură. Spre a înfrunta pe nisce aşa Prudoniştî în faţa publicului din Bucurescî, d-1 Millo îşi făcuse idea de a merge în România, însă, din nenorocire, acei domnişori vor pute a se bucură în pace, folosindu-se nepedepsiţî de dreptul altuia, căci autorităţile de peste Milcov stavileză păruta concurenţă a d-luî Millo.»
     (2) Vedî Scrisorea lui Halepliu, loc. cit.
     (3) Ve^i Gazeta de Moldavia, No. 55 din 12 Iulie 1851, loc. cit.
     144
     DIMITRIE C. OLLĂNESCU
     170
     pe lucru. îndemnat de dragostea ce deşteptase în public încercarea luî Halepliu, îşî întocmi şi el o mică frupă şi, în fruntea eî cu Ioan Wachman, începil, la Novembre 1850, representaţiunile românescî, de câte doue orî pe septemână, cu micî comediî, cu farse, cu vodevile şi drame maî mult traduse decât originale. (1)
     De altă parte, temeiul întovărăşirii luî Caragiale cu Wachman eră, pe lângă dorinţa de a fi alături cu un bărbat de talent, forte apreciat şi cu multă trecere în Societatea înaltă, şi interesul de a ave la îndemână pe un maestru şi fertil compositor de musică, pentru cupletele comediilor şi pentru melodramele, fără de carî nicî că se putea representâ ceva pe scena nostră, într'atâta publicul fusese deprins eu cântecul de neîntreruptul şir al Operelor italiane saii germane şi de săltăreţele şi maî ales slobodele la gură vodeviluri franţuzesc! Dacă ar fi stat el să plătescă deosebit musica fle-căreî bucăţi a repertoriului celuî atât de variat în spectacole, ce eră dator să aibă, pentru a mulţumi gustul privitorilor, nu i-ar fi ajuns o avere întrega şi n'ar fi putut reuşi să aibă composiţiunî originale, pline de simţemînt naţional şi de cea maî alesă şi maî bogată fantasie.
     Isteţul Caragiale sciâ ce face, căcî în curînd avea să aibă peste 40 de vodevile, 15 operete şi 35 de drame şi comedii, completate cu
     (1) Bukarester Deutsche Zeilung.—In de obşte stagiunea teatruluî românesc era de 8 lunî, îneepend de la 20 Septembre şi mergend până la Iunie, alte-orî se pre-lungiâ până la Iulie chiar. Acesta primă stagiune, 1850—1851, fu numaî de 7 lunî, cu începere de la Novembre, din causă că tocmaî atuncî C. Caragiale putu să obţină au-torisarea Guvernului de a da representaţiunî românescî în teatrul, în care Papanicola cu Opera luî eră aprope singur stăpân şi nu doriâ nicî decum să aibă o concurenţă alături de dînsul, iar Momolo îi eră luî favorabil. Caragiale, prin mijlocirile şi sprijinul luî Iancu Mânu, forte influent şi la guvern şi la Ruşi, isbuti să înlăture tote greutăţile şi să începă representaţiunile sale, anunţate cu o lună înainte şi aşteptate cu mare nerăbdare de totă lumea. Contractul dintre Caragiale şi Wachman eră lucrător pentru cinci anî, deşi la 1853, Martie 28, s'a desfăcut tovărăşia, remânend Caragiale singur director, aperând însă, pentru acesta primă stagiune, pe compositorul şi şeful de orchestră Wachman de «a contribui la vre-o pagubă ce se va întîmplâ direcţiei», tocmaî fiind-că «sezonul acesta teatral se socotesce numaî de 7 luni, adecă acelea în care se vor da representaţiî ..»—Contractul de tovărăşie dintre Caragiale şl Wachman, cuprins din 10 puncte scris de mâna luî Caragiale, e adî în posesiunea d-luî Ed. Wachman, care a bine voit a-mîpune la disposiţiune tote hârtiile şi scrisorile tatălui seu referitore la mişcarea artistică din Bucurescî de la 1850—1863, când a încetat din vieţă, în urma uneî scurte bolirî de friguri tifoide. Cu o pietate şi o dragoste vrednică de cea maî mare pilduire, d-1 Ed. Waehmann păstreză şi colecţioneză tote scrisorile şi documentele privitore la musica şi arta teatrală din România, câte i-au fost adresate sau a putut cunosce, de când se află şef de orchestră al teatruluî din Craiova (1853 Septembre) până în $iua de astăzi.
     171 TEATRUL LA ROMÂNI 145
     musica lor, de harnicul şi devotatul artei sale tovarăş, de care avea să tragă folos nu numai el, ci tote teatrele din ţeră, de atunci până acum.
     Socotela nu le fu nicî decum greşită, fiind-că Vodă Ştirbei le dete, in dese rîndurî, dovecjî de bunăvoinţa şi generositatea sa, aşa că, pe lângă interesul, ce le veniâ de sus, adăogendu se şi cel ce sciuse a deştepta în inima publicului, afacerile trupei mergeau prosperând din tote privirile.
     E drept că-şî dedeau marî silinţe şi nu scăpau nicî un bun prilej pentru a mulţumi pe totă lumea. De pildă Maşter Chapmann, un artist-gimnastic de la Astley-teater din Londra, trecend de la Iaşî către Constantinopole, fu angajat de directoriî teatruluî românesc «să facă între acte producţiunî de forţă, de echilibru, de înaltă şi măiastră gimnastică, ceea ce provoca nu numai aplausele şi admirarea publicului, pentru graţia şi înlesnirea cu care erau făcute, dar producea ingenioşilor directori mai mult decât satisfacţiuni curat artistice». Sala ca şi cassa eraii tot-deauna pline. (1)
     De alt-fel trupa cresceâ şi se îmbunătăţiâ din (Ji în <Ji. (2) Tote elementele tinere, talentate, câte se vedeau unde-va în ţeră, erau atrase de dînsa şi, treptat cu debuturile lor, se măria şi trebuinţa întinderii şi maî ales a înălţăriî repertoriului început cu mici şi uşore comedii, cu vodeviluri, ale cărora cuplete se cântau fără musică hotărîtă anume, ci din memorie,, pe nimerite, de către actorii — cu saii fără glas, cu sau fără gust, orî simţ şi pricepere — numai sgomotul să nu fie prea
     (1) Bukarester Deutsche Zeitung, No. 90 şi 98 din 1850.—Acest Chapmann a plăcut atât de mult că s'a produs şi în stagiunea următore, şi anume la 26 şi 30 Sept. şi la 3 Octobre 1851, cu cel maî mare succes, tot odată cu trupa română, când se dedeau piesele: Duelurile, Ârtur şi Petra din casă, în filele arătate.
     (2) Ea se compunea la început din: Costache şi Iorgu Caragiale, M. Pascaly (elev al luî C. Caragiale, încă de când avea «trupa de diletanţi», la 1847), Ioan Mincu, Bilciurescu, Sterică Dimolescu, Economu. Peste un an vor veni Daniil Drăgulici, Teodor Teodorini (acesta pentru puţin timp), apoi C. Dimitriad (tot elev al luî C. Caragiale din «trupa de diletanţi»), Gestian (profesor de musică vocală la Sf. Sava, ca şef al corurilor Teatruluî Naţional şi actor), Halepliu (după ce va juca singur prin judeţe cu trupa adusă de la Iaşî, în vara anuluî 1850), Lăscărescu (credincios de la început vechiului seu coleg din Şcola filarmonică), Mateiu Millo (în representaţiune), Ioan Poni (asemenea), Ioan Vlădicescu, Costache şi Ştefan Michăilenu (după plecarea lor din Craiova şi desfacerea de vremelnica tovărăşie cu Millo la direcţiunea Teatruluî celui vechiu), Gattineau (ca dănţuitor şi dirigent al baletului), ■ Săpemn Apostolu (băiat frumos şi cântăreţ excelent, adus de Halepliu din Iaşî), Ivolschi, Pavel Stoenescu (după prăpăstuirea direcţiunii luî Pera Opran de la Teatrul din Craiova), şi alţii despre cari se va pomeni la timp; iar ca femei, la început erau:
     146
     DIMITRIE C. OLLĂNESCU
     172
     displăcut; (1) iar dramele lor, dacă nu tote crunte şi încordate, cele maî multe nu tocmaî admc şi ispititore simţirii, nicî cu multe podobe de nuanţe. Drame de simţemînt brutal, precum comediile erau de o veselie maî adesea grosolană. (2)
     Lipsa aprope totală de cunoscinţe musicale a actorilor noştri, silinţele ce-şî dedeaîi acum directorii sceneî române să întocmescă un repertoriu liric, atât de plăcut tuturora, greutatea ce întîmpinau de a-şî procură elementele trebuinciose pentru acesta, deteră puternic îndemn luî Waehmann şi luî Wiest — protagoniştii arteî musicale la noî — să-şî reînnoiască maî cu rîvnă vechile lor stăruinţe pe lângă Departamentul Credinţei şi Instrucţiunii publice şi chiar de-a dreptul la Domnitor pentru înfiinţarea zmei şed le de musică. Vodă Ştirbei maî primise «planul pentru unuî conservator românesc, spre înaintarea musiceî vocale», pe care-1 trimisese Eforiei şcolelor cu resoluţiunea: «Dorinţa Ne-ar fi să îneuragiăm Teatrul Naţional prin mijloce putinciose şi maî mult practice, căcî în nicî o parte nu e şcolă pentru, profesiunea de actori», dar Eforia pune, pe adresa cu No. 343 din 27 Ianuarie 1851, prin care i se trimite proiectul de către Secretariatul de Stat, încheierea următore: «Eforia va chibzuî asupra acestui proiect, dupe ce va întocmi tote şcolele, după cum şi cea de agricultură şi de arte, pe care o so-
     Mali (Amalia) Cronibace (nevasta vestituluî artist Anesti Cronibace, mort la Februarie 1848, dupâ representaţiunea pieseî «Furiosul»), Luxiţa Teodorescu, Caterina Michă-iasca, apoî Fani Tardiny (Italiancă de origine, venită din Galaţi, care debuta în drama Idiotul, lângă Pascaly, cu un forte mare succes, la 1851, şi rămase în teatru), Mariţa Constantinescu (Blonda; venită cu Halepliu din Iaşî, remasă în Teatru Naţional), apoî Raliţa Stoenesca, Merişesca (venită cu Millo, a jucat în representaţiune), Niny Valery (vestita cântăreţă, copil răsfăţat al publicului bucurescen, venită cu Millo din Iaşî şi remasă mult timp în teatrul capitaleî) şi altele şi altele.
     (1) Tradiţiune verbală: Ed. Waehmann.
     (2) Representaţiunile trupei române din stagiunea 1850—1851 s'au început cu vodevilul Grădinarul orb sau Aloiul înflorit (Kotzebue) tradusă de Ioan Văcărescu, după care apoî a urmat Boi Coţcarî de C. Caragiale, comedie cu cântece, Buna Educaţie de C. Bălăcescu, Furiosul adaptată de C. Caragiale, Veneţiana, dramă tradusă. Otrăvitorul, idem, de Teulescu, O comoră şi Claca Ţerănescă (de Iorgu Caragiale), amîndoue vodevile, Jertfa lui Avram, melodramă, Jucătorul de cărţi, idem, învierea morţilor, vodevil de Const. Caragiale, Cesul de seră, dramă (Kotzebue), tradusă de Ioan Văcărescu, Bravo de Veneţia, melodramă, Petra din casă, comedie de Alecsandri, O soare la mahala, Idiotul (pentru debutul Faneî Tardiny, care a avut, împreună cu Pascaly, un forte mare succes,) Credinţa, Speranţa şi Caritatea, melodramă etc, etc. — (Acte şi sc?*isorî ale luî Ioan Waehmann, pe atuncî director al Teatrului Naţional.)
     147
     cotesce maî de întâia trebuinţă pentru obşte». Decî propunerea fusese dată la o parte.
     Pe proiectul celor doî artiştî, — carî, voind să evite un refus din causa lipseî de fondurî, întemeiaţi şcola lor pe subscripţiunî benevole, reînfiinţând ast-fel o nouă «Societate filarmonică», — Domnitorul puse o apostilă maî favorabilă, dicend: «Acest stabiliment bine întocmin-du-se pote să producă cele maî folositore resultaturî, maî ales pentru Teatru Naţional. Eforia şcolelor va luă în osebită băgare de semă cele aicî expuse în alăturatul proiect şi, hotărînd basele carî să cheză-şuiască viitorimea acestui aşezămînt, ne va raportă, spre a-î da totă putinciosa încuragiare».
     Eforia, pusă ast-fel în mişcare, trimite, cu adresa No. 1.442 din 27 Februarie, Departamentului bisericesc anafora către Domn, prin care îî supune din noii proiectul Waehmann-Wiest, cu adăogirea unuî comitet de 3 membri, luaţî din deosebite clase ale societăţii, pe lângă care Wiest figură ca membru ajutător. Acest comitet avea numaî menirea de a adună subcsripţiunile şi a întocmi materialul şcoleî de musică. Totuşi, până la Decembre, nu se face nimic, cu tote repeţitele mijlociri ale celor doi propuitorî pe lângă omenii influenţi, pe lângă Secretarii de Stat şi chiar la Principesele, fiice ale Domnitorului. In sfîrşit, la 17 Decembre, cu ofisul No. 1.749, Vodă aprobă înfiinţarea Conservatoriuluî de musică şi numesce membri aî comitetului pe: Vornicul Ioan Otteteleşanu, Ludivig Wiest, Paharnicul Ştefan Bellu şi Paharnicul Ioan Samureaş. (1)
     încercarea reînfiinţării uneî «Societăţi filarmonice» basată pe contri-buţiunî personale nu avu însă nicî o isbânda, fie-că împrejurările, fie că firea şi deprinderile nostre sunt vinovate de înderetnica nepăsare, ce face că iniţiativa privată şi asociaţiunile nu găsesc, nicî astădî chiar, un tărîm priincios la noî. Şcola acesta avea să se înfiinţeze 12 anî mai târdiu de către guvernul luî Cuza-Vodă şi atât Wiest cât şi Waehmann aveau să fie ceî dintâiii aî eî profesorî de musică. (2)
     Stagiunea teatrală nu se sfîrşise încă şi se vestiâ pretutindenea venirea luî Millo şi a luî Delmary ca să joce, pe timpul vereî, la noi.
     piarele moldovenescî dăduseră acesta scire încă din Aprilie, bucu-rânclu-se că «d-1 Millo cu trupa sa va face pe Bucurescenî să rîdă
     (!) V. A. Urechiă, Istoria şcolelor, III, pp. 60 şi Bl. (2) Idieru, Istoria artelor frumose, ed. 1898, p. 463.
     148
     174
     şi să plângă românesce, pe când aristocraţia acestei capitale să se credă, la representaţiunile d-luî Delmary, petrecend serile în Paris». (1)
     Millo însă, pe care-1 vedem jucând în sera de 2 Maiu într'o repre-sentaţiune dată de «Societatea cea alesă» din Iaşî «în ajutorul celor arşî din Păcurari», împreună cu Vasile Alecsandri, Const. Negruzzi şi domna Esmeralda Mavrocordato, în «Poetul Romantic» şi cu A. Ma-vrocordat, Russo, Ioan şi N. Cantacuzin, A. Sturdza etc. în «Nunta ţerănescă», nu putu pleca decât pe la sfîrşitul luî Maiu, pe când Delmary îşî şi începuse representaţiunile în sala Slătinenu, lăsând în locu-î, la Iaşî, Opera italiană sub direcţiunea basului buf Tozzoli. (2)
     Fibra patriotică, vibrând de astă dată cu cea maî măgulitore mîndrie în faţa ilustrului artist moldoven, va face să tacă orî-ce simpatii avusese maî înainte publicul pentru artiştii străini, pe carî cu ochî distraşi, cu inimă îndoelnică şi cu maî puţină mulţumire, îşî va da îndemn să-î privescă, când talentul cel maî desăvîrşit, verva cea maî naturală, firea şi educaţiunea artistică cea maî minunată, Millo, îl va atrage, îl va fermeca, făcendu-1 să uite tot şi să-1 prefere orî-cuî.
     Era un eveniment însemnat în istoria teatruluî sosirea acestuî mare actor în Bucurescî. El nu numai că avea să înfăţişeze tipuri şi caractere rupte din chiar trupul societăţii nostre, ci făcea, pentru întâia oră, să resune aicî glasul vesel şi simpatic al Museî luî Alecsandri, care, ridicându-se gingaşă, firescă, uşoră, de-asupra înduioşării făţarnice ori a patosului sforăitor al dramei, înviora, recoriâ suflete şi minţi. Un gen noii aţîţâ de acum interesul, dând scenei române un farmec atrăgător. O lume cunoscută, cu deprinderi şi cu păcate ce isbiaîi dilnic ochii mulţimii, o lume unde fie-care putea să-şî vadă chipul sau faptele, se înfăţişă publicului, impunând nu numai atenţiunea, dar provocând şi critica, comparând cele ce i se desfăşurau în faţă cu acele trăite dimprejur.
     De aci o legătură maî intimă stabilită între scenă şi dînsul: o sti-mulaţiune maî vie pentru actori de o parte şi un îndemn maî binevoitor pentru privitori de alta. (3)
     (1) Gazeta de Moldav ia, No. 30 din 16 Aprilie 1851, p. 133. Foileton : Migrarea artiştilor. Millo, pe atunci director al Teatruluî Naţional din Iaşî, aducea cu sine pe Merişesca, pe Gabriela (maî târcliu d-na Lukian), pe Nini Valery, pe Th. Teodo-rini, Nicolau, Nic. Lukian şi câţi-va tineri pentru rolele mărunte. (Zimbrul, No. 80 din 30 Aprilie 1851.)
     (2) Gazeta de Moldavia, No. 35 din 3 Maiu 1851, p. 143. — Millo a jucat, înainte de a ajunge la Bucurescî, la Roman, Bacău şi'Focşani, pretutindenea cu mare folos bănesc.
     (3) Zimbrul, No. 34 din 25 Octobre 1851, în foileton : Teatrul moldoven în Bucii.
     175
     TEATRUL LA ROMÂNÎ
     149
     Simeni la noî nu a realisat, în mod maî complet decât Millo, idealul unuî artist dramatic, cu defectele şi calităţile pe carî aceştî «copiî resfăţaţî aî talentului» le au cu prisos, în orî-ce direcţiune i-aî îndreptă. Cheltuitor de banî, ca de spirit, încredetor în sineşî, în întîmplare, fatalist, deşi sceptic până la cinism, ingrat, cu tote că nu eră om reii, deprins cu bunul, prea bunul traiu, cu tote că vecinie eră în lipsă, nimenî nu-î călca pragul casei şi-şî mută locuinţa la fie-ce şese lunî, egoist, căcî n'a lăsat nicî un elev după dînsul, darnic de făgăduelî şi sgârcit de sfaturi bune, el eră vorbitor interesant, observator vesel, dar răutăcios, prieten tot-deauna gata să ceră servicii, amabil până la linguşire, afectuos cu câţî-va intimî şi indiferent până la crudime cu ceî de la carî nu putea să aştepte nimic. Artistul cel maî natural pe scenă, omul cel maî prefăcut afară din teatru. Ca să-1 îndupleci la ceva, trebuia să fiî sau puternic, saii bogat; iar când îî făceai bine, el eră cel dintâiii gata să-şî bată joc de tine. Fantastic, îndereptnic şi intolerant când eră vorba de arta şi de personă luî, a preferit să umble din oraş în oraş totă vieţa, urmărit de creditori şi de cămătari, numaî pentru a fi el singur deul adorat al uneî trupe de strînsură, pe care o mână cu călcâiul în coste, decât să troneze, în totă maiestatea luî de artist genial şi de fecior de boer mare (1), între camaradî de talent şi de omenie.
     resci, elice: «Aţî fi au<Jit pote impresiunea, ce a lăsat în inimile tuturor Bomânilor din capitala nostră, trupa fraţilor noştrî Moldovenî, aplausele cu carî s'au primit inge-niosele piese originale carî — prin baterea viţiuluî şi liberul condeiîi ce le caracterisâ — împliniâ dublul obiect al artei teatrale, adecă prin amusare baterea unuî viţiiî sau ridicarea unei virtuţi. E de prisos a ve spune via simpatie şi aprobare, ce s'aîi dat d-luî Millo; la apariţia sa în public, am aplaudat cu entusiasm pe acest artist român, ce unesce atât de bine întreitul caracter al unuî bun actor, adică: talentul, desvoltarea şi onorea.....Maî înainte de tote, cele maî multe piese moldovene sunt
     sub formă naţională, avend un subiect naţional. Acesta a făcut de s'au primit cu entusiasm de publicul nostru. Acesta corespunde destul de bine cu necesitatea supremă ce avem toţî Românii de a susţine, orî-cât vom pute, opere naţionale, spre a respândî gustul naţional, a întipări cu trăsuri plăcute obiceiurile şi tradiţiunile nostre
     şi a cântă faptele străbunilor noştri.....Cântecele naţionale, epigramatele inge-
     niose unite cu talentele d-lor Millo, Lukian, Gabriela, ce sciu a se identifică aşâ de bine cu persanele ce representeză, dau un gust destul de bun acestor spectacole : Homari, Tuzu Calicu, Doi morţi vii, Ceî doi arşi, Baba Hârca, C. C. Chiriţă etc. De altă parte, gesturile puţin modeste şi dicerile prea siluite, dure şi triviale, nu produc decât desgust şi sunt numaî o afectare comică. Acesta se întîmplă însă prea rar şi meritul d-luî Millo, precum şi frumuseţea pieselor, le făceau puţin simţite. . . . » (Un Român din Bucurescî.)
     (1) Mateiic Millo fu nepot de fiu al poetuluî-satiric moldoven Vel-Banul Mateiu Millo, care, împreună cu Beizade Dumitrache, fiul lui Grigorie Ghica Vodă (cel tăiat de
     176
     Şi, cu tote acestea, câtă putere de întrupare vie, întrega, stăpâ-nitore, în tipurile şi caracterele ce înfăţişă pe scenă! Ce foc, ce tinereţe, ce energie, în chipul cu'carefcle~făceâ el să se misce, să trăiască! Cum, rescolind adîncul sufletelor, sciâ să dea fie-căruî rol firea luî adeverată, însemnând par'că pe frunte făţărnicia luî Kir Gaitanis, şmecheria luî Moise Ovreiul,' amărăciunea Paraponisitului, prostia Pa--racliseruluî, înduioşarea luî Barbu Lăutarul, a totă priceperea Mamei Angheluşa, spaima luî Herşcu Boccegiul, ridicolul pretenţios şi vulgar al Coconeî Chiriţeî, slugărnicia Kereî Nastasia, bunătatea şi blândeţa luî Moş Odinioră, zăpăcela lui Gură Cască, tinereţea amorosă cu orî ce preţ a Museî de la Burdujenî, dragostea de nem a luî Tuzu Calicii-, voinicia fricosă dar fanfaronă a luî Kîrc Serdar.... nemernicia unuia, îngâmfarea altuia, umilinţa celuî-lalt, pe toţî ceî din trecut şi din vremea de faţă făcendu-î el cu vorba şi cu gestul, ca pe o galerie însufleţită de tablouri, să -tracă de-a rîndul pe dinaintea nostră.
     Ca Moliere, autor, actor şi director tot de-odată, tot ca dînsul nu avu parte de dragostea şi îngrijirile familiei, trăind cu străinii şi printre străini, carî-1 speculau, fără ruşine, punendu-1, pe dînsul—pe stăpânul genial—să umble, până la adîncî betrâneţe, supus şi smerit, din om în om cu mâna întinsă, ca să vîndă bilete pentru., beneficii. Tristă omenire!...
     Tot-deauna încurcat şi înglodat în daraverî de bani, plecase din Iaşî*să-şî «dregă bosuiocul», cum avea obiceiîi să $lca, la Bucurescî. Strălucita sa reputaţiune trecuse de mult însă hotarul la noi şi numai vestea sosirii luî înteţise neastâmpărul şi nerăbdarea în totă lumea. Fie-care se fericiâ să vadă în curînd, să audă pe Millo, pe faimosul Millo, jucând, cântând, căcî, dacă Halepliu — care nu fusese decât o
     Turcî în Beilic), a studiat în Academia din St.-Petersburg şi a ocupat situaţiunî înalte sub Const. Moruzi, sub Alex. Mavrocordat, sub Ipsilante, sub Vodâ Alex. Calimach, până la mortea sa, întîmplată la 1795, fiind în vîrsta de 45 de anî. Ei sciâ limbile: ru-scscă, grecescă, francesă, eră om înveţat şi, afară de scrierile luî politice—aolî aflate în păstrarea strănepotului seu, d-1 Mateiu Millo, fostul primar din Fălticenî, — s'a ocupat cu matematicele şi a scris chiar un tractat de aritmetică. A avut o fiică şi un fiu, anume Vasile, care a fost tatăl luî Mateiu (artistul dramatic) şi al luî Alccu Millo (fost prefect, primar şi deputat).
     Mateiu Millo poetul eră el însuşî fiul luî Enaeache Millo, starostele de Cernăuţi, din 1792, de origine frances (după adeverirea d-luî de Castellane, ambasadorul Regelui Francieî la Constantinopole, care într'un raport dice că Gr. Ghica Vodă «avait fait complimenter Mr. des Alienes par le Seigneur Millo, originaire franqais, qui est â son service») şi a Saftel, fiica Marelui Logofet Andreiîi Roset şi a Măriei, fata Marelui Logofet Sandu Sturdza. Ast-fel Millo actorul eră aliatul şi coborîtorul familiilor celor maî înalte ale boerimiî moldovene. — (Unpoet molcloven din vecul XVIII de /. Tanoviceanu, membru corespondent al Academiei Române, 1899.)
     177
     TEATRUL LA ROMÂNI
     151
     serbădă copie & maestrului în Baba Hârca, în Nişcorescu, în Kir Gae-tanis —făcuse atâta sgomot şi provocase atât entusiasm, ce va fi când maestrul însuşi, în carne şi în ose, se va arăta pe scenă ?!....
     Maî înainte însă iată-1 oprit <de apele Milcovului» la Focşani, unde, «până la scăderea lor, trupa hotărî să dea câte-vâ representaţiî». —
     0 mare magasie de sare, atuncî deşartă, fu repede transformată în sală de teatru, acoperindu-î tavanul şi pereţii cu pânză de America; un bordeiii de bârne, ciriteî şi copăcei tufoşî de la pădure, închipuiră scena şi culisele, dintre carî eşî Şoldan Vitezul, carele, cu acompaniamentul unor boeri diletanţi, a jucat şi a cântat în miedul aplaudării sgomotose a unui public atât de îndesat, că unii spectatori şedeau chiar la umbra teilcr. Perdeua că(Ju şi, ridicându-se, înfăţişă pe dascălul Gaetanis, carele, cu totă Nunta Ţerănescă, a desfătat cu aşa nemerire pe Focşenenî, că a doua <Ji căutau spre Vrancea, nu cum-vâ o nouă ploie va spori puhoiul, spre a împedecâ înaintarea ospeţilor dramatici. (1)
     în sfîrşit sosi şi, prin sprijinul Marelui Agă şi ginere al Domnitorului Alecu Plagino, — care avusese prilej să-1 vadă jucând şi să se «înebunescă de dînsul» la Iaşi, când fusese trimis de Vodă să-1 re-presinte la o nuntă din familia princiară,—i se făcură tote înlesnirile,
     1 se împliniră tote cererile şi debuta în Cocdna Ghiriţa, care trebui să
     (1) Gazeta de Moldavia, No. 45 din Iunie 7, anul 1851, p. 183, foileton: Comedia la hotar. —Zimbrul No. 2 din 5 Iulie 1851, p. 5, foileton: O mulţumire. — Millo, oprit de a trece hotarul către Bucurescî, a jucat la Focşani şi a primit prin d-1 Stamatin, boer cunoscut în acel oraş, un act de mulţumire din partea Focşenenilor «pentru plăcerea atât de vie ce au simţit cu oprirea d-sale în acea politie, cunoscând în totă trupa, şi maî cu osebire în directorul eî, acele frumose disposiţiî carî contribuesc într'un chip netăgăduit la progresul şi repedea desvoltare intelectuală în patria nostră
     Moldo-România»----La carî cuvinte d-1 T. Codrescu adaoge: Nu-î treba nostră
     de a lămuri dacă autorităţile din Focşanii munteni au putut ca să nu pue visa lor pe paşaportul legal al d-luî Millo, dat după totă forma de Secretariatul de Stat al Moldovei... . Pretextul cel părut se (}ice că a fost concurenţa ce ar fi putut face trupa Moldovenă aceleia din Bucurescî. Noi Moldovenii, ca fraţi cu Muntenii, pururea am îmbrăţişat literatura din Bucurescî ... şi am primit cu căldură de frate pe maî mulţi Munteni, ajutându-î pe cât a fost cu putinţă. Aşa d-1 Caragiale cred că-şî va aduce pote aminte de concursul amatorilor, ce au contribuit la representaţia piesei Saul şi de primirea cea cordială ce pretutindeni a aflat, în tot cursul şederii sale în Iaşî. . . Numai printr'o reciprocitate artistică se pote speră ca scena naţională să potă cresce prin emulaţiune şi amor propriii bine chibzuit, iar nu prin maşinaţii laterale a căută ca scena să remâe tot pe loc, unde pote unii îndemnaţi numai de orbul lor interes şi de inferioritatea lor—ar vroi că, în cât vor trăi, să o monopolizeze, speculând pe spectator, sub cuvînt că jocul şi acţia d-lorarfi^c plus ultra al
     scenei române----•» (Compară şi d-1 V. A. Urechiă, Ist. scalelor, III, p.G2). (Zimbrul,
     No. 92 din 11 Iunie.) - Adeverul întru acesta a fost că: apele Milcovului erau din mal în mal, că tinerii Focşenenî doriau să vadă pe Millo jucând, iar el, ca să-şî
     Analele A. R. — Tom. XX. — Memoriile Seeţ. Literare.
     152
     DIMITRIE C, OLLĂNESCU
     178
     se dea de treî orî până s'o potă vede totă lumea. (1) Jucă apoî Baba Hârca, cu un succes nebun, «care desfundă mahalalele şi făcti cjile după dile şi serî dupe seri să curgă lumea la porţile teatruluî.» Vestea despre Millo luase într'atâta proporţiunile unuî eveniment, că veniaii boeriî de pe la moşii să-1 vadă jucând şi chiar Vodă cu Domna se coborî, de doue orî, de la Câmpina, într'adins pentru a se duce la teatru. Cu aceeaşî isbânda represintă el şi cele maî gustate, pe atuncî, dintre comediile luî Alecsandri, profitând de concursul luî Nini Valery, care întorsese capetele multora cu minunatul eî temperament graţios, uşor, natural, ajutat de eleganta şi atrăgătorea plasticitate a trupului, cum şi de glasul eî bine timbrat, dulce şi plin de căldură. Rolele de bărbat şi de femee le juca ea, întocmai ca Dejazet, cu o egală înlesnire şi măestrie, iar aplausele, florile, ovaţiunile, dacă-î făceau plăcere, nu o maî mişcau, ca altă dată, până la lacrămî, căcî se deprinsese de mult,
     de la începutul carierei, cu dînsele, deşi eră încă o copilă.....şi ce
     graţiosă copilă!
     dea maî mare importanţă, a luat aceste împedecărî drept şicane ale trupeî luî Caragiale, care nici avea interes să se temă de concurenţă, de vreme ce nu jucă în Bucurescî pe timpul vereî.— La Focşani, în loc de pagubă, a câştigat dimpotrivă parale, căcî iată ce <Jice o scrisore din 4 Iunie 1851, din acel oraş, publicată în Gazeta de Moldavia, No. 45 din Iunie 7 : «Nicî d-luî Millo nu a putut displace ist cas (apele marî ale Milcovuluî), care au dat ocasie de a i se admiră talentul şi în acea politie, dar şi cassieruluî i-a venit bine, căcî nefiind acolo modă a rîdepe datorie, doritorii plătiau în numerătore un bilet de intrare câte un iermelic şi mulţî ar fi dat un galben, de ar fi găsit loc. Ist episod însă au maî aprins dorinţa publică de a vede trupa nostră instalată pe rîpele Dâmboviţei.» (Ve<Ji Zimbrul, No. 94.) — Vrea să <Jică Millo se folosiâ de împrejurări, spre a speculă meritele trupeî şi a aţîţâ în jurul eî interesul, simpatia şi chiar sprijinul anticipat al unuî public totdeauna gata de a se arătă generos şi bine-voitor către ceî prigoniţi — fie eî chiar de o presupusă şi nevinovată concurenţă artistică. Vornicul Iordache Pruncii din Focşani înlesni luî Millo tote mijlocele pentru a-î trece «mulţimea cea mare de ca-labalîc» fără plată de vamă şi-i dete chiar propria sa caretă ca să se ducă până la Rîmnic, de unde, cu ajutorul luî Al. Sta văr, purcese la Buzeu. La trecerea Milcovuluî, pentru totă siguranţa, i se dede câţî-va pichetaşi (soldaţi), căci apele erau încă marî. Paşaportul i s'a visat fără nicî o greutate, atât pentru el cât şi pentru personalul trupeî. — Ţin aceste amănunte de la tatăl meu, pe atuncî Comandant al punc-- tuluî din Focşanii Munteni, care dimpotrivă — ca vechiu elev al şcoleî filarmonice şi iubitor peste mesură al teatrului, a făcut cele maî marî înlesniri ilustrului actor în trecerea sa spre Bucurescî. — Millo stătu 20 de (Jile în Focşani şi dete 15 representaţiunî.— Ve<Jî scrisorea luî G. Rozali din Zimbrul, No. 10-2, August 1851.
     (1) După 15 representaţiunî date în Focşani, Millo cu trupa sa porni la Bucurescî în gMua de 26 Iulie şi la sfirşitul lunii eră în capitală, unde debuta în sera de Duminecă. 5 August, în Cocona Chiriţă.
     179
     TEATRUL LA ROMÂNI
     153
     După o fructuosă, în tote privirile, campanie, Millo se întor'se la 20 Octobre la Iaşî (1), cu Merişesca, Gabriela, Teodorini şi ceî-lalţi, lăsând pe Valery în Bucurescî, angajată la Teatrul Naţional în excelente condiţiunî.
     Stagiunea şi-o deschise Caragiale la 23 Septembre 1851 cu Faust şi Margareta, drama luî Goethe, în care Mali Cronibaee (Margareta)» Pascaly (Faust) 'şi Cost. Caragiale (Meflstofeles) avură —cu totă im-presiunea adîncă, ce Millo lăsase asupra publicului, —■ un meritat şi sgomotos succes.
     Câte-va drame bine jucate şi vodevilurile cu îngrijire studiate ridicară, de la început chiar, nivelul artistic şi moralul trupei, care păşiâ, însufleţită par'că de strălucitele pilde ce primise de la Maestrul neîntrecut, maî cu încredere, către năzuitele isbânde în viitor. (2)
     De altă parte Wachmann găsise acum ce-î trebuia pentru a da avînt musiceî pe scena română, iar Caragiale se bucura că pusese mâna pe cloşca cu oue de aur. In adever, de la sosirea în teatrul bucures-cen a luî Nini Valery, vodevilele, operetele, operele comice chiar încep să fie maî plăcute şi maî căutate de public, acesta cu atât maî mult cu
     (1) Gazeta de Moldavia, No. 84 din 22 Octobre 1851, p. 335, în foileton cjice: «D-1 Mateiu Millo, directorul Teatruluî Naţional, aşteptat cu atâta dorinţă, a sosit alaltă-erî în Iaşî, din Ţera-Românescă, unde în călătoria sa artistică a secerat aplausurî neuitate». înainte de a se întorce în Iaşî, Millo însă, isprăvind la 15 Septembre representaţiunile sale din Bucurescî, sejndrumase spre Brăila, unde dete trei repre-sentaţiunî în sala Otelului Ralli, apoî la Galaţi, unde, cu începere de la 5 Octobre, dete cincî representaţiunî «într'o încăpere închipuită lângă Otelul de Moldavia»; de acolo porni la Bir Iad, Vasluiu, apoî la Iaşî. (Vedî Zimbrul, No. 30 din 11 Octobre 1851, p. 117.) — Stagiunea teatrului din 1851—1852 o începu Millo cu Doi morţi vii, comedie cu cântece de V. Alecsandri, la 28 Octobre. Pe cea din anul precedent o începuse la 15 Octobre cu o dramă tradusă de Vasiliu: Solomon Imperatul Iudeilor. Compară şi V. A. Urechiă, op. cit., p. 62.
     (2) Stagiunea avea să ieâ sfîrşit la 16 Iunie 1*52, cu Nunta Ţerănescă şi un vodevil frances A la Bastille, căci trupa română juca de câte-va (Jile cu trupa luî Delmary, care venise pentru vară iar în Bucurescî. De alt-fel, teatrul român dedese în cursul acestor 9 luni următorele spectacole, pe carî le însemnez acî, după rîndul borderourilor serale ale direcţiunii Wachmann-Caragiale: Faust, Duelurile, Artur, Petra din casă, Coconul Iorgu de la Sadagura, O bună educaţiune, Baba Hârca (Mincu fâcîi pe Baba Hârca), Credinţa, speranţa şi caritatea, Cine vrea pole (în care debuta Nini Valery cu un succes extraordinar), Jucătorul de cărţî, Doue fete pe un flăcău, Voiaj sentimental (cu Valery), Don Cesar (cu Teodorini), Rămăşagul, O comâră, Intriga şi Amorul (strălucit succes pentru Fany şi kMali Cronibaee), Uniforma luî Wellington (cu Valery), Cap de operă necunoscut, Doî coţearî (fraţii Caragiale admirabili), Jertfa lui Avram (succesul Măritei Constantinescu), învierea morţilor, Primele arme ale luî Richelieu (unul din cele maî bune roluri ale luî Valery), Bogatul şi Săracul, Lum.
     154
     cât asupra lor censura,— «acea instituţiune ale cărei nume şi origine sunt străine şi depărtate de nemul nostru» (1) — putea să-şî opereze forfecarea, fără să le strice prea mult efectele, pe când în privinţa dramelor şi comediilor ea era maî vătemătore, fiind maî rigurosă. (2)
     Procedeul eră vechiu şi cunoscut tuturor lucrătorilor minţiî, cu deosebirea că altă dată el se exercită ca control politic asupra scrierilor şi consciinţelor chiar, iar acum — şi în teatru — nu maî eră decât o cercetare, adesea o formalitate, din punctul de vedere moral şi estetic, rar, forte rar pornită din consideraţiunî străine. Şi dovadă despre acesta sunt atâtea şi atâtea produceri teatrale, carî împungeau pe mulţî, cledeaîi felurite neajunsuri de la noî pe faţă, ori asvîrliaîi într'adins, învăpăiate, adeverurile maî cu putere şi maî sus decât omenii şi împrejurările de pe atuncî le-ar fi putut, într'alt fel, îngădui.
     Marile probleme artistice, fiinţa şi cerinţele, pururea covîrşitore, ale criticei nu turburau încă patriarchalul regim al teatrelor nostre, în
     patius Vagabundus (farsă de Nestroy, tradusă de Ed. Waehmann şi representată la 29 Ianuarie 1852 cu: C. Caragiale în Aţă, Iorgu Caragiale, Cleî, Ioan Mincu, Rindea, Nini Valery, Prima tîneră, Luxiţa Teodoresca, Amica eî), Plăpăm%resa (rol minunat a luî Valery), Ştrengarul din Paris (cu Valery), Urmarea Coţcarilor, Romeo, Urmarea Babeî Hârca (cu Pascaly), Furiosul, Orfelinele de la Puntea Notre Dame, Memoriile Diavolului (beneficiul luî Teodorini), Idiotul (beneficiul luî Gestmn).—(Acte şi Scrisori ale lui I. A. Waehmann.)
     Th. Teodorini, în urma unor neînţelegeri bănescî cu Millo, părăsi teatrul din Iaşî în erna anuluî 1851 şi se angaja la C. Caragiale, de unde apoî se duse la Craiova chemat de Pera Opran ca director artistic al teatruluî seu de acolo.
     (1) Censura în vremea ce ne ocupă eră compusă din: Colonelul Ioan Voinescu, Aga Al. Plagino şi Marcovici, sau Bengescu Gr., orî Iancu Samur caş. Poetul Gr. Alexandrescu a făcut şi el cât-va parte din acesta comisiune, care avea atribuţiu-nile de adî ale Comitetului teatrelor, în primirea saîi respingerea pieselor, cu mica osebire^că Aga trebuia să facă parte dintre censorî... doar nu sălăşluiau Ruşiî între noi de geba.
     (2) Cunoscutul fost Director general şi membru al Comitetului teatrelor C. I. Stan-cescu compusese o piesă cu cântece: Bunul Părinte, pe care presentând-o luî Plagino, acesta i-o respinsese— fiind într'însa alusiunî prea făţişe la starea înjosită a justiţiei şi vorbindu-se despre un purcel care se numiâ Guiţoff .. inde irae! - Profitând însă de o lipsă a Marelui Agă din capitală şi supunând din nou lucrarea sa poetului Gr. Alexandrescu, membru în acel comitet, avu fericirea să şi-o vadă primită cu elogii, pusă în scenă şi represintată... chiar în sera când Plagino mergea la teatru pentru întâia oră după întorcerea sa. Scandalul fu mare, când el băgă de semă şmecheria autorului. Poliţia îl căută pretutindeni să-1 aresteze, sub cuvînt că a insultat pe Muscali şi justiţia ţeriî în public*; dar cum eră o autorisare la mijloc, urmărirea nu se îndeplini, iar piesa — cu totă musica cea frumosa a luî Waehmann — nu se maî re-presentă de atuncî.—Tradiţiune verbală: Ed. Waehmann, C. Stăncescu.
     181
     TEATRUL LA ROMANI
     155
     carî era de ajuns unui actor să cadă cu meşteşug, să vorbescă um-flându-şî glasul şi trăgănând silabele, să facă gesturî rotunde şi paşî cadenţaţî, iar unui director să plătescă regulat şi cât maî mare lefă, pentru ca unul să fie bun artist, iar celă-lalt părinte al arteî dramatice. Şi, cu adeverat, între aceste condiţiunî au fluturat actoriî şi directorii de atunci încoce, cu deosebirea câtor-va puncte bune în favorul celor dintâiu şi a o mulţime de puncte rele în sarcina celor de al doilea. (1)
     In vălmăşagul atâtor elemente pătimaşe, protivnice, exuberante, din carî e alcătuită lumea teatrului,-elemente lăsate la noi multă vreme slobode, în defsăşurarea lor pe o cale necunoscută şi fără alt ţel decât interesul, — era fatal să ajungem a sta nepăsători: că vor juca maî bine sau maî reii actoriî, că se vor scrie maî în voe traduceri şi locali-sărî decât compuneri originale, că în locul unuia se va ridica un altul ş'apoî un altul cu vrednicia orî cu năzuinţa de a le înscena, că melodramele umflate de vorbe şi gole de idei, sau vodevilele cu spirit serbăd, dar vesel atrăgător, vor ademeni mai cu drag publicul decât drama filosofică şi comedia de năravuri, că înrîurirea curentului naţional va fi o binefacere,—prea grabnic trecetore— pentru gustul aceluiaşi public şi că tote însuşirile dătătore de vieţă, de înălţare, de înflorire ale arteî vor remâne fără putere de a înfiripa într'însul umbra măcar a unuî simţemînt estetic. Acesta a şi fost pricina destrăbălării tuturor afacerilor teatruluî şi maî vîrtos a celeî prea încete şi greoe desvoltărî a cultureî dramatice la noi. Teatrul cu trupele luî de actorî eraii obiecte de speculaţiune, în numele şi sub pretextul arteî, ale căreî produceri slujiau de mijlocire între ele şi public pentru dobândiri de folose şi de câştig.
     Talentul nu va maî fi o putere firescă de înfăptuire, vrednică de admirare, ci o câtime de preţiosă dibăcie bună de exploatat; inven-ţiunea şi originalitatea—însuşiri esenţiale ale artistului —se vor coborî la nivelul imitaţiuniî şi banalităţii; egoismul şi lăcomia vor nimici idealul, de suflete înălţător !. ...
     (1) Gazeta Transilvaniei, No. 58 din Iulie 26, p. 223; «Societatea Teatruluî Naţional urmeză a representâ feluri de piese tot în localul vechili şi directorul d-1 Caragiale îşi pune multă silinţă ca să mulţumescă publicul. Silinţa d-luî ar fi maî încununată şi maî bine, dacă ar află şi secretul de a păstră o bwiă înţelegere între membrii Societăţii.»