[293] [VARLAAM ŞI IOASAF] CAPUL AL 10 [Cele trei învăţături ale privighetorii] .................................................................................................... Aicea aduce Varlaam la mijloc o pildă lui Ioasaf. Asemenea să închipuiesc aceia ce să închină idolilor, omului vînătoriu, carele făcînd cleiu de ierburi vîna paseri. Şi prinsă pre una din paserile cele prea mici, pe carea o chiiamă privighetoare. Deci scoasă cuţitul şi vrînd a o junghiia să o mănînce, şi i s-au dat previghetorii graiu omenesc şi zisă cătră vînătoriu: – Ce folos îţ va fi ţie, o! oame, de junghiiarea mea, că nu vei putea a sătura pîntecele tău cu mine că foarte mică sînt. Iar de mă vei slobozi din legături îţ voiu da ţie trei învăţături, precare, deca le vei păzi, de mare folos îţ vor fi ţie întru toată viiaţa ta. Iară el, mirîndu-să de un graiu ca acela de la pasere, i să făgădui cum că, de va auzi vreun lucru nou ceva de la dînsa, o va slobozi din prinzătoare. Deci, întorcîndu-să paserea, zisă cătră om: – Niciodineoară nu te ispiti a prinde ce nu pot apuca. Şi de lucrul ce au trecut nu te căi. Şi cuvîntul ce nu-i de [294] crezut să nu-l crezi. Aceste trei porunci, adecă învăţături, de le vei păzi bine-ţ va fi ţie. Iară omul, mirîndu-să de acele trei cuvinte bine alcătuite şi înţălepte, o dezlegă din legături şi o slobozi în văzduhu. Iar previghi/toarea, vrînd să ştie de au înţăles omul puterea cuvintelor ce-i grăisă, sau ceva înţelegere dintr-însele ş-au cîştigat sau ba, au grăit lui zburînd prin văzduh: – O! vai de nechibzuit şi nesocotit sfatul tău, omule! Ce comoară ţ-ai pierdut astăzi ! Că în rînza mea iaste mărgăritariu mai mare decît oul de stratocamilă. Acestea auzindu-le vînătoriul să întristă, căindu-să căci date drumul preveghitoarei din mînele lui. Şi ispitindu-să a o prinde iarăşi, ii zisă: – Mergi la casa mea să te ospetezi bine cu cinste, şi aşa să te las să te duci. Iar preveghitoarea zisă cătră dînsul: – Acum te-am cunoscut că mare nebun eşti şi foarte nesocotit. Că priimind tu cu osîrdie cele ce fură zisă de cătră mine ţie şi cu dulciaţă le-ai ascultat, şi acum nici un folos dintr-însele nu ţi-ai cîştigat. Crezi ce ţ-am zis: că de lucra ce au trecut să nu te căieşti ! Şi iată că acum eşti cuprins de scîrbă, căci că am scăpat din mîinele tale şi te căieşti de lucru ce au trecut. Iarăş ţ-am zis: că ce lucru nu ţi-i cu putere a-l apuca, să nu te ispiteşti a-l prinde, neputînd tu a umbla pre urma umbletului mieu, de te ispiteşti ca să mă prinzi. Cătră acestea îţ poruncisem: căci care cuvînt nu iaste de crezut să nu-l crezi. Şi iată că şi aciasta o crezuşi, cum că ar fi în rînza mea mărgăritariu mai mare decît trupul mieu. N-ai putut tu socoti a cunoaşte aciasta că eu toată nu sînt potrivă de mare oului de stratocamilo, dar mărgăritariu ca acela cum ar putea ca să încapă în rînza mea? CAPUL AL 12 [Parabola inorogului] ...................................................................................................... Un om fugiia de faţa1 unui inorog, carele, neputînd răbda glasul zberătului lui şi ale groaznecelor răcnituri, fugiia tare ca să nu-1 mănînce. [295] Deci alergînd el repede, căzu într-o prăpastie foarte mare şi adîncă. Şi căzînd el într-însa, îş întinsă mîinele de să apucă de un copaciu şi să ţinea prea tare. Iară picioarele le înţepeni între nişte gemănări, părîndu-i-să cum că de-acii iaste în pace şi întru tărie, fără de grijă şi fără de frică. Iară cînd căută el în jos, la rădăcina copaciului, văzu doi şoareci, unul albu şi unul negru, rozind la rădăcina copaciului, de carele să ţinea el, atîta întru cît să apropiiasă de puţin rămăsese să surpe copaciul. După aceia căutînd în fundul prăpastiei, văzu un şarpe foarte mare şi groaznec la vedere, suflînd cu foc şi înfricoşat, încolăcindu-să. Şi cumplit căsca gura şi veniia să-1 înghită. Iară după aceia căutînd iarăş la acea ramură pe carea îş întărisă / picioarele el, văzu patru capete de aspidă ieşind dintru acel mal lîngă carele sta el. Iară deaca îş ridică ochii săi în sus, văzu picînd din ramura acelui copaciu puţinea miiare. Deci părăsi de a să mai griji de nevoile ce-l cuprinsese: cum dinafară îl căuta inorogul să-l mănînce, iară dedesupt şarpele acel mare căsca gura să-l înghiţă, iară copaciul de carele să apucasă era numai cît de puţin să se surpe. Acestea şi ca acestea multe răutăţi uitîndu-le, să pornisă spre dulciaţa aceii puţinele mieri. CAPUL AL 13 [Cei trei prieteni] .................................................................................................... Unui om ce au fost avînd trei priiatini, din carii pre doi îi cinstiia şi-i iubiia din toată inima lui şi tare să ţinea de dragoste, mult nevoindu-să pentru dînşii în tot chipul. Şi totdeauna era gata a răbda pentru dînşii orice feliu de nevoie, întrucît şi la moarte era gata a priimi. Iară de cel de al treilea nici o grijă nu avea. Şi niciodată cinstea şi dragostea ci i să cădea nu i-o da, ci o milă foarte puţină şi de nimica făcea cătră dînsul. Iară întru una de zile veniră nişte ostaşi împărăteşti, înfricoşaţi şi groaznici foarte, ca să-l ia şi să-l ducă la împăratul cu mare grabă, ca să-ş dea seama de datoriia unui întunerec de talanţi. [296] Deci el, neştiind ce va să facă, căuta ajutoriu de la cineva ca să-i ajute la acea seamă groaznecă a împăratului. Drept acela alergă la priiatenul lui cel dintîiu, carele îi era mai drag şi mai de aproape decît toţi priiatenii, şi zisă: – Ştii, o! priiatene, că de-a pururea îmi puneam sufletul mieu pentru tine. Iară acum îmi trebuie ajutoriul tău de la tine astăzi, la aciastă nevoie mare ce m-au cuprins. Şi acum ce ajutoriu te făgăduieşti că-m vei face mie, sau ce nădejde voi avea de la tine, ca samă folosesc la împăratul. Iară el au răspuns zicînd: – O! omule,/ eu nu sînt priiatenul tău, nici te cunosc pre tine cine eşti, că eu am alţi iubiţi cu carii mi să cuvine astăzi a mă vesăli cu dînşii şi a avea după aciastă prieteşug cu dînşii. Ci iată că-ţ dau doaă rufe (sau ferfeniţe) să-ţ fie pre cale încotro vei merge, în carea niciodată nici de un folos nu-ţ va fi. Iară altă nădejde de la mine nu mai aştepta. Acestea auzindu-le el, să părăsi de a mai nădăjdui că va lua ceva ajutoriu de la dînsul. Şi de acolea mearsă cătră al doilea priiaten şi-i zisă şi aceluia: – O! priiatene, adu-ţ aminte de cîtă cinste şi prietenie te-ai îndulcit de la mine. Astăzi căzînd eu într-o scîrbă şi într-o nevoie mare, şi-m trebuiaşte ajutoriul tău. Ci pre cît poţi tu te sileşte a-mi ajuta. Iară el îi răspunsă zicînd: – Nu-m dă mîna a purcede astăzi cu tine, fiindcă şi eu am căzut în năpăşti si sînt foarte îngrijat, însă voiu merge cu tine puţintel şi iarăş mă voiu întoarce în casa mea ca să mă grijesc de nevoile mele. Şi altceva nici un folos nu pociu a-ţ face. După aceia, întorcîndu-să omul şi de acolea în deşărt, şi fiind de toate părţile întru nedumerire, să căina pentru nădejdea ce avusese la acei priiateni ai lui neînţălepţi şi pentru patimile ce au fost răbdat pentru dragostea lor. Iară după aceia să dusă la al treilea priiaten căruia niciodată nu-i slujisă, nici îl chiemasă vreodineoară la împreunarea vesăliei lui. Şi zisă cătră dînsul, / (însă cu faţă ruşinată şi mîhnită): – Şi nu am gură a o deşchide cătră tine. Dar de vreme ce mă cuprinsă aciastă cumplită priimejdie şi de la alţi priiateni ai miei nici o nădejde de mîntuire sau cevaş puţin ajutoriu nu aflaiu, şi acum veniiu la tine rugîndu-mă, de-ţ dă mîna, să-mi dai puţin ajutoriu. Nu te lepăda acum dar, rogu-mă, ca să-ţ aduci aminte de nebuniia mea şi de nebăgarea mea de seamă carea o aveam spre tine. [297] Iară el cu blîndeţe şi cu veselă faţă zisă: – Adevărat aşa iaste. Ci eu te priimesc a-m fi mic de-a pururea priiatin. Şi aducîndu-mi aminte de acea puţină facere de bine a ta, voiu astăzi să o plătesc mai cu asupra. Deci nu te teme, nici te întrista. Că eu voiu merge înaintea ta, şi eu voiu ruga pre împăratul pentru tine şi nu te va lăsa în mîinele vrăjmaşilor tăi. Ci îndrăzneşte, priiatene, şi nu te înfricoşa. Atuncea el, umilindu-să, grăi cu lacrămi: – O! vai ele mine, de carea mă voiu tîngui mai întîiu şi de carea mai nainte mă voiu plînge? De cea deşartă de a mea miloserdie şi dragoste ce am făcut cătră acei neaducători aminte şi nemulţămitori, şi mincinoşi priiateni, mă voiu căi, sau tîngui-voiu a mea ticăloasă şi stricată minte; carea o am arătatu cătră acest adevărat şi prea de aproape bun priiaten? CAPUL AL 29 [Femeile stăpînesc cu dragostea pe bărbaţi] .................................................................................................... Drept aceia, fiind trimise cărţi împărăteşti pretutindenea, ca să se strîngă la acel praznec spurcat al lor, era a vedea adunîndu-să mulţime de norod, adunînd oi şi boi şi alte multe feliuri de dobitoace. Iar după ce să strînsără toţ, să sculă împăratul şi cu Thevda înşălătoriul şi mearsără / în capeştea cea idolească, aducînd la jărtvă 120 de boi şi alte vite multe. Şi-ş făcea blestematul lor praznec atîta, cît urla oraşul de mulţimea zberătului dobitoacelor, şi de aburul jărtvelor, întrucît şi văzduhul să spurcase şi să împuţisă. Acestea aşa săvîrşindu-să, si duhurile cele viclene lăudîndu-să de biruinţa Thevdei, şi popii îi aduseră mulţemiri. [...] Iar Thevda, urechea cea bine ascultătoare puindu-o către diavolul şi sfătuindu-să cu dînsul un sfat rău şi pierzătoriu, şi fiind el gură diavolului, zisă cătră împăratul: – De-ţ iaste voia să aibi pre fiiul tău, şi neplecarea lui să o făcu deşartă, să află mie meşterşug, căruia meşterşug; nimenea nu va putea să-i stea împotrivă, ci curînd i să va putea muia gîndul lui cel vîrtos, mai moale decît ciara ce ar fi apropiiată de o văpaie foarte mare. [298] Iar împăratul, auzind aşa (lăudîndu-să în deşărt), numaidecît îşi schimbă firea în veselie şi bucurie, avînd nădejde într-acea limbă neînfrînată şi cutezătoare, cum să biruiască pre acel suflet învăţat de Dumnezeu şi plin de înţelepciune, şi întrebă vrînd a şti ce meşterşug iaste acela. Atuncea Thevda grăiaşte răutate ca un briciu ascuţit şi amestecă otravă înveninată şi încumplită. Şi vezi acum măistria răutăţii lui şi învăţăturii lui ceii viclene. Zice cătra împăratul: – Împărate, pre tot cîţ stau înaintea feciorului împărăţiei-tale din cei ce slujesc să-i depărtezi de la dînsul şi să-i alegi neşti muieri frumoase şi împodobite, să fie cu dînsul în toată vremea ca să-i slujască. Şi să porunceşti ca să lăcuiască cu dînsul. Iară eu voiu trimite la dînsul pre unul din duhurile care iaste mie rînduit către acel lucru şi voiu aţîţa tare focul dulceţii ceii trupeşti, / adică al curviei, în inima lui. Şi [cît] să va culca numai o dată cu vreuna dintr-acele muieri, apoi dupre aceia de nu vor fi toate după voia ta, atuncea să fiu eu un om de nici o treabă şi urît ţie, şi vrednic nu de cinste, ci de mare munci. Că nimic nu iaste altcevaş să poată înfierbînta şi îndulci cugetele neamului bărbătesc ca fata muierească. Şi să asculţi întîiu aciastă poveste, pre cîrca o va mărturisi cuvîntul mieu. CAPUL AL 30 Thevda prin spunerea unui basm îndeamnă pre împăratul ca să aducă la fiiul său muieri şi fete înfrumuseţate, iară Ioasaf tot precum era el deprins la ispite şi le goneşte. Un împărat oarecare le, neavînd coconi, parte bărbătească, foarte îi părea rău. Şi să întrista şi cugeta întru sineş zicînd cum că aceia nu-i iaste lui puţină ocară şi necinste. Deci fiind el întru acea mîhniciune, i să născu lui un fecior parte bărbătească, şi să umplu inima împăratului de mare bucurie şi veselie pentru dînsul. Iar după ce să născu, veniră filosofii şi doftorii carii era mai buni şi mai vestiţi şi ziseră că acest cocon de va vedea focul sau soarele pîn la zeci ani, el cu totuluiş tot să va lipsi de lumina ochilor şi va fi orb, că tocmeala ochilor lui aşa să arată. Iar împăratul deaca auzi aşa, el porunci ca / să scobască într-o piiatră şi să facă ca un chip de peşteră şi să-1 închiză [299] acolo cu doicele lui, adecă cu mancele. Şi porunci ca pără în zece ani să nu-i arate nici o rază de lumină, măcar cît de mitiutică. Iar după ce să împliniră zece ani, au scos pre cucon dintr-acea peşteră, carele nimic de-ale aceştii lumi nu văzuse. Şi iarăş porunci împăratul ca să aducă de toate înaintea lui, pe rînd, ca să-i arete: într-un loc bărbaţi, şi întru alt loc muieri, şi întru alt loc aur şi argint, aiurea mărgăritariuri şi pietre scumpe, haine luminate şi înfrumuseţate, carîte împodobite şi înaurite, cai împărăteşti şi cu rafturi de aur şi cu haşale de tot feliul de materie scumpă, fiind caii îmbrăcaţi şi călăreţii de pre dînşii într-armaţi; cirezi de boi şi turme de oi. Şi în scurt, să zicem, de toate cîte sînt în lume îi arătară coconului toate pe rînd. Iar după acestea, întrebînd el de toate acelea, carea cum să chiiamă, iară slugele împăratului, cele ce umbla pre lîngă dînsul, îi spunea numele a toate lucrurile acelea. Iar cînd veni cu întrebarea de numele muierilor, unul din boierimii împăratului zisă cu glumă: – Aceştia să chiiamă dracii carii, înşală pre oameni. Iar cuconul mai mult să îndulci de pohta lor decît de toate celelalte cîte văzuse. Iar după ce-l purtară pre la toate, de i le arătară şi le văzu pre toate, îl dusără sus la împăratul. Iară împăratul întrebîndu-l ce i s-au părut mai cu plăcere si mai cu drag din cîte / au văzut, coconul zisă: – Alt nimic, fără numai dracii ceia ce înşală pre oameni. Că nimic alt n-au aprins sufletul mieu den cîte am văzut astăzi ca dragostea acelora. Iară împăratul, mierîndu-să de cuvîntul coconului, socoti ce lucru de iute şi de muncă iaste dragostea muierească. – Deci şi tu să nu gîndeşti că vei putea pleca precumva întru alt chip pe feciorul tău, fără numai întru acest chip. Drept aceia împăratul priimi cu bucurie şi porunci de adusără la dînsul neşte fete alese şi frumoase, şi împodobite, a cărora haine le era luminoase, strălucind de aur, şi cu alte multe feliuri de giuvaieruri scumpe fiind împodobite şi gătite spre înşălăciune. Iar pre slugile carele slujiia pre fiiul său, pe toţi i-au scos afară din curtea lui. Şi în locul slugilor băgară pre fetele acelea. Şi iale îl slujiia, şi-l lua în braţă, şi-l săruta, şi să acolisiia de dînsul, aprinzîndu-l spre spurcata pohtă a curviei. Şi aşa prin tot feliul de mesterşug, prin graiuri măgulitoare şi prin toate chipurile îl chiema spre săvîrşirea pohtei. Iară el nu avea pe altul cinevaş să-şi arunce ochii, sau să [300] vorbească sau să prînzască, ci numai şi numai cu muieri, acelea îi era lui spre toate treburile slujbei. Deci împăratul făcînd unele ca acestea, iară Thevda să dusă la vicleana lui peşteră şi să apucă de a căuta în cărţile acelea în care putea să lucreze lucruri ca acelea. Şi chiemînd pre unul din duhu/rile cele viclene, şi-l trimeasă în oaste la războiu spre ostaşul lui Hristoos (neştiind blestematul ce ocară şi batjocură va să ia şi să se umple de ruşine), cu toată ceaţa dracilor cîţi era cu dînsul. Şi aşa, acel duh viclean, luînd poruncă ca să meargă, mai luîă şi pe altele încă mai rele şi le băgă, încă Mara, veteazului cocon. Şi căzură asupră-i aprinzîndu-i cuptiorul trupului foarte cu mare bătaie. Şi vicleanul acela îl aprindea pe dinlăuntru şi fetele acele, înfrumuseţate la chip şi cu sufletul scîrnav, îl aprindea pre dinafară: prin lucrare rea îi aducea foc. Iar acel suflet curat, simţind năvălirea vicleanului şi văzînd că-i vine asupra războiul cugetelor celor rele, se turbura şi cerea să afle dezlegare dintru atîta rea primejdie, şi să se puie curat înaintea lui Hristos. Şi să nu-ş spurce acea haină sfîntă şi curată, în carea să îmbrăcasă, adecă în darul botezului, şi să şi-o întineze cu tina păcatelor. Ci numaidecît pusă altă poftă împotriva aceii pofte rele, adecă îşi aducea aminte de acea frumuseţe şi de acea slavă nepovestită a lui Hristos, mirile cel fără de moarte al preacuratelor suflete. [...] Deci vrăjmaşul fiind întru nedumerire despre toate părţile, şi părăsindu-să / de tot de a vîna pe veteazul, alte multe chipuri de înşălăciune gîndeşte cel rău viclean, carele de-a pururea nicidecum nu să părăseşte de a meşterşugi măistrii spre vătămare, că cele ce-i era lui poruncite de la Thevda, cu mii de nevoinţă să nevoia a-l scoate la lucrare. Şi aşa, iară amestecă ierburi. Că întră întru una dintru acele fete carea era mai frumoasă decît toate. Şi aceia era fată unui craiu, ci era robită şi înstreinată de moşiia eii, fiind adusă la Avenir-împărat ca un mare dar, pre carea, ca pre o frumoasă ci era, o trimeseasă tatăl său spre alunecarea iiiului său. Într-aceia întrînd înşălătoriul, o învăţă puterea unor cuvinte, care să arăta cugetului ei, foarte împodobite şi înţălepte. Că toate meşterşugurile, cîte sînt spre răutate, lesne o învăţa vicleanul acela. Deci căzind asupră-i despre partea de-a dreapta, adecă băgîndu-i dragoste spre fata aceia, căci era şi de neam mare şi de rudă împărătească, şi era lipsită de moşiia eii împreună [301] şi de slavă: şi cătră acestea îi presăra lui gînduri acestea, adecă ca să o izbăvească din turbarea idolească şi să o facă creştină. Dar acestea toate era ale înşălătoriului şarpe. Deci aşa cugete avînd feciorul împăratului în sufletul său, şi văzind că nu simte întru sine nici un cuget spurcat sau chipuri de pohtă, carele să-l îndemneze spre faptă spurcată, fără numai milostivire şi milă îi era de robiia eii şi de periciunea sufletului ei, / nu cunoştea să fie meşterşug drăcesc lucrarea aceia. Că adevărat întunerec iaste lucrarea aciastă drăciască. Dar cîteodată să mută şi în lumină. Deci cum începu feciorul împăratului a vorbi cu fata şi a-i grăi cuvinte pentru cunoştinţa lui Dumnezeu, zicîndu-i aşa: – O! muiare, cunoaşte pre Dumnezeu cela ce trăiaşte în veci şi nu te strica cu înşălăciunea idolească. Ci cunoaşte pe stăpînul, pe ziditoriul tuturor, şi vei fi fericită, logodindu-te cu mirele cel fără de moarte, şi altele multe ca acelea zicîndu-i eii. Iară duhul cel necurat acieş învăţă pre fată a tinde cursele înşelăciunii şi a trage pre acel suflet iubitoriu de Dumnezeu spre groapa poftelor (precum făcu şi Eva odinioară începătoriului celui de neamuri, adecă lui Adam, şi-l goni din raiu şi de la Dumnezeu cu ticăloşie; şi supuindu-l morţii, în locu de viiaţa cea fericită şi nemuritoare, îl făcu să fie pătimaşu şi chinuitoriu). Iar fata deaca auzi nişte cuvinte ca acestea pline de toată înţelepciunea (însă fiind ea neînvăţată întru înţălepciune, nu le înţăleasă, ci da neşte răspunsuri ca acestea, ca ceia ce era limba si gura vicleanului) zisă cătră feciorul împăratului: – Deacă-ţ este aminte de mîntuire sufletului mieu, o! împărate, şi îţ este voie să mă aduci cătră dumnezeul tău şi să mîntuieşti smeritul mieu suflet, tu să-m împlineşti o cerire a me şi eu întru acel cias, lepădîndu-mă de tot dumnezăii tătăni-mieu, şi mă voi făgădui dumnezăului / tău, şi lui voiu sluji pînă la ieşirea sufletului mieu. Şi pentru că mă vei întoarce cătră dumnezeul tău, cum şi pentru mîntuirea mea, mare plată vei lua de la dumnezeul tău. Iar el, întrebîndu-o, îi zisă: – Ci iaste cerirea ta, o! muiare ? Iar ea gîndind pre sine, cu chipul şi cu căutătura şi cu graiul, şi în scurt cu toate sămţirile către dragoste, răspunse zicînd: – Împreunează-te cu mine, cu împreunarea nunţii. După aceia eu cu bucurie voiu urma poruncilor tale. [302] Iară el zisă: – O! muiare, în deşert întinsăş cătră mine cererea ta într-acest feliu, că mîntuirea ta eu tare o voiesc şi o poftesc, ca să te scot dintru adîncul periciunii, iar a-m spurca eu sufletul cu amestecare ruşinată îm iaste cu anevoie şi cu totul preste putinţă. Iară ea, tocmindu-i calea şi netezindu-o, zisă: – Dar căci grăieşti nişte cuvinte ca acestea cela ce eşti plin de toată înţelepciunea? Pentru ce ziseş amestecării lucru spurcat şi ruşinat? Crezi că nici eu nu sînt ca să nu ştiu cărţile creştineşti? Pentru că la moşiia mea multe cărţi creştineşti am cetit şi vorbind creştinii cu mine multe am auzit. Dar au nu iaste scris în neşte cărţi ale voastre de zice: „Cinstită iaste nunta curată şi patul întru tot nespurcat”: şi iarăş: „Mai bine iaste a însura şi a mărita decît a să aprinde”. Şi: „Aceia ce au împreunat Dumnezeu omul să nu despartă”. Dar au nu arată în scripturile voastre pre toţi patriiarşii şi drepţii, şi prorocii cei di demult să / fie fost împreunaţi nunţii? Dar au nu spune Scriptura pentru Petru, pre carele ziceţ cum că iaste cap apostolilor, cum că au avut muiare? Apoi dar tu pre carii ai ascultatu, de zici acestui lucru spurcăciune? Precum mie mi să pare eşti de tot rătăcit din calea adevărului. ......................................................................................................