ÎNCEPĂTURA LUI DAVID-ÎMPĂRAT ŞI PROROC. [241] Şi stătu împărat pe toţ izdrailtenii pe 12 niamurii şi cu 12 buzdugane David. Şi multe răboi dede cu palistenii, şi cu putere lui Dumnădzău îi birui. Şi-i supusă pe toţ suptu mîna sa mai mici. Şi avè izdrailtenii pace dispre tote părţiile. Şi nămai cu ruga pe Dumnădzău. Atunce izvodi împăratul David şi psaltirè; nici o grijă nici de o parte n-avè. Şi purure îmbla David după porunca lui Dumnădzău precum şi Dumnădzău l-au lăudat de dzici în Biblie: „Aflat-am pe David a lui Ilisăi, om iubit iniimii mele, carele faci toate învădzăturile mele. Deci să înmulţiie puterile lui David că era Dumnădzău purure cu dînsul. Şi avè David 37 de voinici viteji forte aleş lîngă sine. Şi atîta iera de viteji că cel mai prostu dintru dînşii era vrednic a da război cu 100 de omini. Şi anumi era acestie Săvohie vitezul, care s-au lovit c-un urieş foarti mari şi groznic, care l-au chemat anume Suf, nepotul lui Rafa urieşul celui mari. Şi atîta iera tari acel uriieş Şif cît n-avè ci-i strîca 1000 de omini. Iar Săvohie cum s-au lovit cu dînsul, cum l-au oborît şi i-au tăiat capul./ Iar pe altul l-au chemat Elianan, iar vitej mari, carele au biruit pre un om de nişte omini ce să chiamă hitenii, iar viteji mari, că i-au fost [242] hierul suliţii de lat cît un hier de plug de celi late. Iar pre altul l-au chemat Ionaatan. Acesta încă s-au lovit c-un vitez mari, carele-i era şi la mîni, şi la picioari cîte 7 degite. Şi l-au biruit, şi i-au tăiat capul. Iar pre altul l-au chemat Adenoi vitez. Acesta s-au lovit la un război cu 700 de omini şi pre toţ i-au pus supt sabiia lui; nice unul nu i-au scăpat. Iar pre altul l-au chemt Iosăfad. Iar acesta s-au lovit cu 300 de omini, şi pe care n-au tăiat au scăpat răniţ. Iar pre unul l-au chemat Mara. Acesta odănoră au fost ieşît tot nărodul jidovăscu în ţarină să culegă legumii cine de ce-u fost sămănat. Iar inoplemeniţii, carii iera omini de alte săminţii, s-au sculat de i-au lovit în ţarină să-i tai pre cîţ ş-or găsî şi să le ie tot ce-or ave sămănături. Iar jidovii toţ au fugit din ţarini că oblicisă. Numai ce-u stătut Mara şi pe toţ inoplemeniţii i-au gonit. Şi pre mulţi i-au tăiat şi au rănit pîr i-au scos / din hotar jidovăscu. Iar pe altul l-au chemat Iliazar. Acesta iar s-au prilejit pe vreme secerii, şi iar s-au rădicat alte sămenţîi să lovască ţarineli să-i taie cum era jidovii la séceré, cu muieri cu copii. Şi cum i-au lovit făr veşte, au început a să faci chiot şi vaite, şi fugiè toţî în toate părţile. Iar Iliazar numai ce ş-au apucat armeli, ş-au abătut într-înşii şi i-au tăiat, cît de sînge mult ce-au fost făcut, i s-au lipit mănuncul sabiei de degete şi abie s-au dezlupit. Şi dac-au vădzut nărodul jidovăsc atîta vitejie ce-au fost făcînd Iliazăr s-au întorsu toţi înapoi şi multe sînge ş-au vărsat a duşmanilor. Iar pre altul l-au chemat Vananiia. Acesta încă au fost viteaz mari. Iar într-o iarnă au mărsu pre omăt pe urma unor lei sălbateci pîn-au nemerit la o pişteri unde au fost şădzînd ei. Şi dac-au sosît acolo, au găsît mai mult de 30 de gadeni de lei. Ş-au mărsu la dînşii, şi pre dînşi i-au tăiat pre toţi, şi i-au omorît; şi pre un om eghiptian ce-au fost lung în mînă de 7 coţi şi au fost avînd o suliţă lungă de o proască. Şi ace suliţă au apucat din mînuli eghiptenului şi l-au giunghet cu suliţa lui. Iar pre altul l-au chemta [Evesa]. Şi era fratele lui Ioavi, ci era hatman priste oştile lui David. Iar Evesa încă era viteaz mare, că s-au lovit cu 600 de omini / şi s-au lovit cu dînşii şi pre toţi i-au potopit şi nici unul n-au scăpat. Ş-au ucis şi pe Ezvan, careli au vrut să omoară pe David cu vicleşug. Şi Ezvan încă au fost iuriiaş nepot din nea[mul] lui Rafan. Şi avè Ezvan încă o suliţi de trăgè 300 de litre de hier. Cu acie au vrut să omoară pe David. Ce l-au ferit Dumnădzău. [243] Acestea era toţi vitezi lui David, carei de carei mai vitejii. Şi era pîn în 37. Iar odînoar au poftit David să bea apă din Efleiem, şi Vifleemul era cuprinsu de alte săminţîi şi nu cutedza să margă nimea acolo. Iar dentr-acei 37 de vitezi aleşi numai ce-au mărsu trei să aducă apă să bea de aceie. Şi cum au mărsu, au găsît acolo oastea. Deci i-au încungiurat de trii părţii, şi începură a-i tăiere într-înşi ca-n nişte brusturi. Şi-i sparsără în toate părţile, cum ar întra nişte lupi într-o turmă de oi. Aşe au întrat acei trii viteji într-însîi. Şi luară apă din Vefleem şi dusără la David-împărat. Şi dac-au vădzut David apă de acolo, mult s-au mirat de vitejie lor şi n-au vrut să bea apă, ş-au vărsat-o întru numili lui Dumnădzău. Şi dzisă: – Fereşte-mă, domne, să nu beu apă agonişită cu sînge omenesc. Aceste au fost / vitejîi lui David. Şi făr de aceştea mai era vitejii iarăş oameni de treabă şi de răjboiu 234 de mii. Iar alţii omeni osteni ce-au fost. Iar odată chemă împăratul pe Ioavi, hatmanul oştilor sale, şi-i dzisă: – Să te duci şi să-mu numeri presze tot jidovii şi să-mu aduci scrisoari la mine să ştiu cîţi sînt preste tot. Iar Ioavi dzisă: – Împărate, nu-i mai număra, cîndai să nu să cumva mînie Dumnădzău pentru acela lucru ce vei să faci, căci că toţi sînt sărbii tăi, ori puţini, ori mulţii. Iar împăratul nu gîndi de aciasta, ce tot sîlii să-i numire Ioavi hatmanul. Şi marsă hatmanul şi-i numără pre cuvîntul împăratului. Ş-au găsît numai de oşte un melion de mii şi o sută de mii, făr de femei, şi făr de copii şi făr de mos-negii bătrîni. Ş-au mai numărat toate sămenţii iudeilor s-au aflat 400 de mii de omeni. Iar încă săminţii lui Levi ş-a lui Veniamin n-au numărat, că n-au apucat, că nu l-au mai lăsat David să-i numeri că s-au scîrbit Dumnădzău pre dînsul pentru aciasta lucru ce-au făcut de au numărat omeni. Şi triimisă Dumnădzău la David pre Sad proroc şi-i dzisă lui David: – Aşe iaste cuvîntul lui Dumnădzău, împărate, că s-au mîniet Dumnădzău pre tine pentru căci ai făcut / acista lucru de-ai numărat omeni. Deci să-ţ alegii din trei una: sau în trei [ani] ai foamete mare, sau în trei luni să te gonescî vrăjmaşii să-ţi stea în potrivă, sau în trei dzile moarte între omeni. [244] Iar împăratul vădzu că au greşit lui Dumnădzău şi dzisă cătră Agad prorocul: – Cu ti-trili fii-vor mie cu amar; ce mai bine să cadzii înainte lui Dumnădzău că mult iaste milostiv, să hii moarte. Şi era pe vremea secirei şi-i triimisă moarte mare spre omini cei număraţi. Şi muriră din oştile lui David 800 de mii de omini, numai de demineţă pîn-întra-prîndz. Şi căută David şi vădzu pre îngerul lui Dumnădzău, pre arhanghel Mihail, că era lung din cer pîn în pămînt şi cu mîna tinsă spre Erusalim şi cu sabie zmultă în mînă. Şi mulţii muriră şi din cielalţii omeni ce nu era oştenii. Iar David au cădzut cu rugă spre Dumnădzău şi dzisă: – Eu sînt, domne, cel greşit şi eu sînt păstorul cel rău ce n-am ştiut cum oi paşte oile tale. Agiunge, domne, mînia ta, pune-mi mila ta asupra mea ş-asupra casîi părintelui mieu. Atunce dzisă Dumnădzău cătră îngerul său: – Strînge mîna ta de cătră nărodul mieu. Şi strînsă mîna îngerul / precum dzisăsă Dumnădzău; şi în locu să potoli si moarte. Si acolo unde au fostu stîndu îngerul au fostu o arie cu -pîne a unui om ce-l chema Orna. Şi-[a zi]s îngerul cătră David: – Curundu să faci aice jirfă lui Dumnădzău ca să potole mîniie lui Dumnădzău. Si cumpără împăratul ace ar [i]e de la Orna, cu pîne cu tot si cu boi. Si giunghe boi şi aprinsă pîne cu boi împreună. Si făcu jărtfă lui Dumnădzău într-acel locu. Apoi vru David să facă Sionul. Iar îngerul îi dzisă: – Nu este dat ţie să faci Sionul, ce fiiului tău este dat să-l facă, lui Solomon. Pentr-acel omor mare ce l-au triimis Dumnădzău pe acei oameni a lui David n-au fost nămai pentru căci i-au numărat împăratul şi pentru căci au fostu toate oştiile giurate lui David, să nu-l mai viclenească ne[ce] odînăoară, apoi au trecut peste giurămînt. Şi au trecut peste învăţetura lui Dumnădzău. Şi au părăsit pe împăratul lor cel dat de Dumnădzău, pe David. Şi s-au rădicat cu ficiorul său, cu Avisalom, şi au gonit pe David. Şi multă nevoie a făcut lui David fiiu-său precum spune la Biblie. Ce l-au aflat Iov, spîndzurat de păr într-un copaciu, de-l lovi cu suliţa, de l-au omorît. Şi atunce încă plînsă David multu bentru moarte lui. Avisalom, macar că să rădicase pre ta-său. Deci pentru ace trimisă Dumnădzău ace morte mare oşti lui David. Ce trebuie fiecine cîndu faci giurămînt cu altul să-ş ţie giurămîntul or cu mare, or cu mic. [245] ÎNCEPĂTURA ÎMPĂRĂŢIEI RÎMULUI GLAVA 70 Doi fraţ giameni au născut dintr-o muiare, ce o au fostu chemînd pre anume Iuliia, fata lui Amulie, caria o au fostu prinsu un om cu sîla. Şi cum i-au făcut sîlă, cum au şi purces gria, cu doi cuconi deodată. Şi dac-au venit vremia de au născut cuconii, iară tatăl Iuliei, [Amulie], i-au şi luat de mînie şi i-au dus de i-au lepădatu în nişte munţi, ca să-i găsască nescare gadene să-i mînînce. Iară daca i-au lepădat, i-au găsît într-acei munţi o muiare ce au fostu păscînd nişte oi. Şi i-au luatu pre amîndoi, şi i-au crescut şi li-au pus nume, unuia Romu, altuia Romilu. Iară cu vreme au agiunsu nişte oameni mari amîndoi, iară Romilu au făcut întăi cetatia Rîmului, cu tot oraşul şi să chiamă acesta descălicătoriu ţărăi Rîmului. Şi dac-au făcut Rîmul, i-au pus nume pre numele lui, cum iaste scrisu. Ş-au ales 100 de oameni totu destoinici si înţălepţi, ş-au pus 90 de sfiatnici ce au fost şezînd la giudeţ şi alţi 10 mai bătrîni ce li-au fostu zîcînd patrichii, adecă în loc de venziri, şi de părinţi. Si i-au pus pre aceştia ca pentru să hie tot sfatul şi totu giudeţul cetăţii după acei oameni. Ş-au pus păzîtori Rîmului 300 de oameni călăreţ şi 300 de oameni pedestraşi. Acesta au găsît armele lui Iracleu Dumnezău, ş-au făcutu o capişte, mare foarte, pre numele lui Iracleu, şi i-au pus armele într-acea capişte. Iară frate-său Romu s-au rădicatu pre frate-său Romilu cu oşti, şi l-au biruit frate-său ş-au perit la războiu. Iară Romilu au strînsu oameni den toate părţile si i-au pus în cetatia lui, în Rîmu şi li-au pus nume şi oamenilor, rămliani, pre numele / cetăţii, căce întăiu i-a fostu [să le] dzîcă latini şi ovorigoni. [Au] împărăţît Romilu 37 de ai şi s-au săvîrşitu. ÎMPĂRĂŢIE TARCUINE SUPERHU GLAVA 76 Stătu împărat Tarhunii Superhul şi era om mîndru şi falnic. Pentru cee îi dzîce Superhul că mîndrul să chiamă în limbă letinească supervu. Şi cum stătu împărat Rîmului, au [246]şi [în] ceput a strîca obiceiul celora împăraţ vechi şi s-au făcut el obicei al său cum i-au fostu voie. Şi au început asculta pe o samă de boieri cari să potrivie lui. Şi scoasă nevoie mari pre cetăţeni şi pre ţară. Şi multe cazne face omenilor. Pre unii îi închide şi-i lega, cari n-ave să de, şi multe cazne în tot chipul. Şi face prici cu alţii crai şi-i era drag să facă gîlciavă si războie. Şi să urasă rîmleniilor cu dînsul. Si-odat, vădzu o femeie frumoasă cu bărbat, ce-o chema anume Lugresie, şi o lui cu sila. de să culcă cu dînsa. Iar ace femeie, de ciudă mare, işi înainte a tot nărodului Rîmului şi-ş spusă păcatul în gura mari de ace silă ce-i făcusă împăratul. Şi-ş scoasă cuţitul din teacă de s-au lovit într-înemă şi au murit. Iar cetăţenii Rîmului atunce ş-au găsit vreme şi sculară cu toţ / şi scoa[sără] pe Supervu di-mpărăţie cu mari ruşine şi pre toţ oamenii lui de i-au gonit cum nu i-au fostu voie. Şi să dusără unde nu i-au mai ştiut nime de ştire. Şi au împărăţit 24 de ai. CUM AU ŢINUT DE ICI RÎMLENII ÎMPĂRĂŢIE FĂR ÎMPĂRAT GLAVA 77 Pre după ce au gonit rîmlenii pe Tarcunii di împărăţie n-au vrut să-ş mai puie împărat, ce-u ţinut ei în putere lor cum au putut. Ce, ş-au pus 2 boieri giudecători precum le dzic în limba lor cunsuli. Şi acesti giudeca toată ţara. Şi-i schimba din an în an şi pune pre alţii. Iar o ţară ce să chiamă Galii, dac-audziră că n-au rîmlenii împărat, s-au rădicat cu oştii mari asupra lor. Iar rîmlenii, după ce vădzură că vin galii asupra lor, trimisără pe căpiitanul Malie cu oşti multe de s-au lovit cu galii. Şi le dede război tari, şi i-au înfrîntu şi i-au tot tăiet, gonindu-i pîn în ţara lor. Şi să întoarsă căpiitanul Malii cu oştile înapoi cu mari bucuriie. Iar după ace, galii s-au sculat într-o noapte furiş de-u vinit şi au tăiet pe străjeri de la poarta ţetăţii, şi au întrat în cetate Rîmului şi au tăiet mulţi oameni. Şi prinsă veste căpiitanul Malie cu oştile, şi i-au apucat de cătră porţii şi au tăiet pe toţ galii de n-au scăpat măcar unul să margă în ţara lor să hie măcar de [247] poveste. Ş-au perit acolo şi craiul lor, anume Vris. Şi să mîntuiră rîmlenii de toată grije / Galiii. Şi dac-au vădzut rîmlenii atîta vitejiie ce-u făcut Malie, l-au rădicat pre dînsul să hie mai mare şi giudeţ să fie a tot Rîmul. Şi nu vru să mai hie altul nime făr de dînsul. Si iar îl chema Malie ipat, cum s-ar dzice vornicu mare. Şi au fostu Malie cu acei boierie 45 de ai. Şi după Malie au stătut iarăşi împărăţie la rîmlenii cum au fostu si întăiu. ÎMPĂRĂŢIIA LUI THEODOSIE CEL MIC GLAVA 133 Iără pre după moartia lui Arcadie stătu împărat fiiu-său, Tiieodosie cel Mic. Iară încă Arcadie-împăratu, pănă a nu muri, s-au temut carea cumva să nu viclenească cineva pre fiiu-său pre după moartia lui, fiind om tînăr şi nechitit cu împăraţiia. Ce avia priiaten foarte mare şi credincios ca un frate pre împăratul perşilor, anume Izdigherdu. Dece mai-inte pănă era viu, l-au lăsat să hie toată isprava împărăţiei pre dînsul şi să hie si fiiu-său Theodosie după învăţătura lui. Şi au făcut legătură mare şi giurămînt. Deci pre după ce s-au săvîrşit Arcadie, iară Izdigherdu, împăratul perşilor, îndată au şi trimis pre un credincios boiariu mare al său, foarte om bun şi bătrîn şi cu înţălepciune mare, anume Antioh, să hie credinţă şi învăţătoriu împăratului şi au scris şi cărţi la toţi boiarii lui Arcadie, dzicînd aşea: „Eu, Izdigherdu, împăratul perşilor, scris-am la voi, carii sinteţ boiarii lui Arcadie-împărat, carele au fost iubit priiatenul nostru; ştiţ bine că el m-au lăsatu pre mine ispravnic si socotitori împărăţiei, cum am făcut legătură mare şi cu scrisori şi cu giurămînturi; dece, eu iată că v-am trimis pre credincios boiariul mieu şi ales, anume Antioh, să hie socotitoriu şi învăţătoriu împăratului cestui tînăr ce v-au rămas. Dece, foarte să vă luaţi aminte si să hie învăţătura după boiariul mieu şi să nu vă bizuiţ să faceţi vreun vicleşug sau vro tocmală între voi spre împăratul vostru, că apoi cu mari oşti mă voi scula asupra voastră, de nu să va alege nemica de voi. Aciasta vă scriu şi foarte să vă socotiţ împăratului bine.“ [248] Iară Antioh, boiariul lui Izdigherdu, au venit laŢarigrad şi l-au priimit toţ boiarii cu cinste mare, si împăratul; şi cetiră cărţile, şi-i păru bine lui Theodosie foarte. Şi era la cinste mare Antioh, şi toată treaba era după dînsul. Şi era pace mare între perşi si între greci, foarte aşijderia şi Antioh scriia cătră împăratul [Izdigherdu] pururea şi lăuda creştinii, că să înmulţeşte creştinătatia în toate părţile / şi-ş laudă toţ. Iară Pulheriia, sora împăratului cea mai mare, iar era tînără, si frumoasă, şi înţăliaptă lucru mare şi de pururile da învăţătură frăţine-său, lui Theodosie, de toate lucrurile; şi-l învăţa cum va grăi, si cum va îmbla, şi cum va şedia la masă si la giudeţu, si care giudeţ cumu-i va afla legia. Şi la toate lucrurile îl învăţa soru-sa, ca o înţăleaptă. Iară pre celialalte surori li-au trimis Pulheriia la o mănăstire ce era făcută de punia într-însa tot fete curate, iară muieri nu încăpia acolo. S-au făcut Pulheriia mănăstiri minunate, şi casă de era de să răpăosa mişeii, si alte case de le împărţiia obroace de bucate si de pîine, si bolniţă de bolnavi, şi au dat avuţie multă să hie de împărţit pre la săraci si pre la streini şi alte multe lucruri bune au făcut preaînţăleapta Pulheriia. [...] Iară cînd s-au împlut 3 ai de împărăţiia lui, s-au tăiat doi crai mari de la Apus şi amîndoi vitiaji, anume Iuviian şi Sevastiian; şi i-au tăiat oştile lui Onorie-împărat, şi le-au dus capetele la Rîm. Iară apoi au ieşit iarăş doi vitiaji buni să-si aleagă amîndoi la hărîţ, anume Salustie si Iracliian, şi ş-au ales că ş-au tăiatu faţă la faţă, pană au murit amîndoi si multu s-au mirat toţi. Iară pre aceia vreme era o ţară ce să chema Uandila, şi foarte era oameni tari şi bărbaţi de oaste, şi avea un craiu ce-l chema Larih, den ţara gotfilor, şi-i era numele lui lăudatu şi vestit în toată lumea, de vitiaz mare. Şi s-au sculat cu toţ oamenii săi ş-au mărsu asupra împăratului Onorie la Rîm, şi foarte au dat războiu mare rîmlenilor, şi vru împăratul să ţie strană cu dînşii şi nu putu, că l-au lovit şi can fără veste şi-l pripiră pre Onorie-împărat şi-l mutară den Rîmu. Iară Larih şi cu uandilenii au apucat cetatia Rîmului şi cu tot cu ce au fostu în cursul ailor, de la începutul lumii 5080 de ai, iar de la naştire 425 / de ai în luna lui avgust 29 de dzăle. Iară împăratul Onorie s-au închis în cetate la Revena şi dac-au oblicitu c-au luat cetatia Rîmului, de voie rea şi de amar, au cădzut în friguri cu lîngoare, ş-au buhărit, şi s-au îmflat şi au murit. Iară nepotu-său Theodosi-împăratu şi cu tot nărodul Ţarigradului, dac-au audzit, mult au plîns şi s-au jelit [249] pentru moartia lui Onorie- împărat. Şi s-au cutremurat pămîntul la Ţarigrad, atunce, 6 dzile. [...] Iară pre aceia vreme, au muritu şi Leon, filosoful cel mare de la Atina, şi au fost avîndu trei ficiori şi o fată, şi la moartia lui ş-au lăsat tot ficiorilor, iară fetei numai 100 de galbeni şi au dzis: – Agiunge-i-vor, dacă i-i nărocul bun. Iară / pre după moartia filosofului, n-au vrut ficiorii nice atîta să-i dea deplin. Iară acia fată era frumoasă, cît nu mai avia potrivnică, şi o chema pre nume Athinaida. Şi dac-au vădzut că i-au oprit fraţii şi din cel puţin ce i-au făcut parte tată-său, s-au dus la Ţarigrad, la împărăţie, să pîrască pre fraţi-ş şi au mărs la Pulheriia împărătiasa şi ş-au spus jaloba. Iară împărătiasa unde o au vădzut atîta frumoasă şi iscusită şi-i plăcură cuvintele cele înţălepte, o întrebă împărăteasa: au fată curată de în naştire iaste? Iară ea să spusă că iaste fată. Iară împărătiasa o au şi trimis mai de sîrgu la patriarhul să o botiadză şi o au botedzat că era elenă şi i-au pus numele Evdochiia. Şi o au împodobit Pulheriia împărăteasa cu haine scumpe împărăteşti şi-ţ păria că răsare soarele, atîta era de frumoasă! Şi au chemat pre patriarhul şi i-au cununat şi o au luat Theodosie împărătiasa cu blagoslovenie. Şi la aciasta tocmală au fost numai Pulheriia împărătiasa şi cu Pavlin, credincios den casă. Şi s-au împlut cuvîntul lui Leon filosoful, că i-au dzis că-i vor agiunge şi o sută de galbeni daca i-i nărocul bun, c-au agiunsu împărătiasă. Iară pre aceia vriame, au strînsu patriarhul Aticon pre tot oamenii cîţ au fost urgisiţ pentru marele Ioan Zlataust şi i-au luat cu bine să aibă a să ruga lui Dumnedzău şi lui svetii Ioan cîndai să va milostivi de-i va ierta. Ş-au dzis să-s scrie toţi numele lui Ioan Zlatoust, să-l poarte la dînşii si să hie iertaţi să margă la besiarecă, ca şi mai deinte, şi să fece bucurie mare la oameni. Atunce s-au săvărşitu şi patriarhul Aticon şi stătu în locul lui altul, anume Sisinie. Iară cînd s-au împlut 17 ai de împărăţiia lui, au murit şi Izdigherdu, împăratul perşilor, şi rămasă împărat în locul lui fiiu-său, Uaru. Şi au trimis carte la Ţarigrad, la împăratul Theodosie, să-i trimiţă nişte oameni ai săi persi, ce au fostu venit cu Antioh, credinciosul împăratului. Iară împăratul Theodosie au dzis cătră oamenii, lui Uaru: – Eu nu-i voi da, nice a opri nu-i opresc; iară de li-i voia, ei margă sănătoşi. [250] Şi n-au vrut să margă /perşii, căce avea socotinţă bună la împăratul. Iară dac-au mărsu oamenii lui Uaru fară ceialalţi oameni, s-au strîcat pacia dentru dînşii s-au şi trimisu Uaru pre Arsefu, hatmanul său, cu greime mare de oşti persăşti. Iară Theodosie-împărat încă au trimis pre Ardavurie cu oşti greceşti şi grăbi Ardavurie mai curund şi marsă tocma în ţara persilor cu oştile şi aşteptă pre Arsefu să vie să să lovască. Şi cum sosiră, cum să şi loviră oştile pre mal, alăturea cu apa Efratului şi să foarte taiară de faţă; şi ţinu acel războiu den amiadzădzi pănă îndesară. Iar cîndu au fost aproape de apusul soarelui, iară Ardavurie s-au făcut a da dos cu oştile sale şi el fugiia denapoi, departe de oşţi; iară hatmanul persilor, Arsefu, vădzu pre Ardavurie înapoi de la oştile lui şi siliia tare să-l agiungă şi să zmulsă den oşti după dînsul, loc departe. Şi dac-au vădzut că l-au depărtatu de oşti, Ardavurie s-au şi învîrtejit înapoi la dînsul, iară Arsef persul căută napoi şi vădzu că s-au depărtat de la oşti şi întoarsă dos să fugă; ce nu mai folosi, că-l călcă Ardavurie, că nu-ş înecase calul. Şi cum l-au agiunsu aşea l-au lovit cu suliţa pre suptu poalele platoşii, şi l-au dat de pre cal gios şi-l şi omorî acolea în loc. Iară oştile greceşti începură a goni pre perşi şi-i tăiară foarte asupritu şi pre cîţ n-au tăiat, au dat într-apa Efratului de s-au înecat. Şi să împlură grecii de arme bune, şi de cai buni şi de avuţie, si să întoarsără la Ţarigrad cu izbîndă mare şi-i priimi împăratul cu cinste mare şi cu daruri. Iar cînd s-au împlut 19 ai de împărăţiia lui, s-au aflat svintele moştii a Zahariei prorocu şi a lui sveatîi Stefan, pîrvo diiacon la Ierusalim, la Palestina, Într-acesta an au tocmit svinţii oteţ să să prăznuiască şi dzua lui sveatîi Ioan Zlataust, că mainte n-au fost. Iară cînd s-au împlut 20 de ai de împărăţiia lui iară împărăteasa Pulheriia, sora împăratului, au îndemnatu pre împăratul de au trimis la Ierusalim avuţie multă, fără samă, să hie pentru hrana săracilor şi mişeilor şi a streinelor. Şi au trimis o cruce de aur prisne, foarte mare şi lungă şi tot cu pietri scumpe şi cu/mărgăritariu preste tot.[...] Iară patriarhul, dac-au luat acelia toate, au datu laudă lui Dumnedzău şi au mulţămit împăratului. Ş-au făcut cum i-au poruncit împăratul. Şi au socotit patriarhul, pentru dări carele au trimis împăratul şi i-au trimis şi patriarhul svînta mînă cia direaptă a marelui pîrvo mucenic Stefan şi de alte svinte moştii. Iară întorcîndu-să oamenii împăratului cu acele svinte moştii, cînd au fostu la Halchidona, [251] iară sveatii Ştefan s-au arătat în vis împărătiasăi Pulheriei şi i-au dzîs: – Bucură-te, împărăteasă, că ce ai poftit, la mînă ţ-au venitu, că au ascultatu Dumnedzău ruga ta. Iară cînd au fost dimineaţă, s-au sculat preafericita Pulheriia şi au luat pre frate-său, pre împăratul, şi pre patriarhul cu toţ arhiereii şi preuţii, şi cu toate gloatele şi au ieşitu naintea svintelor moştii, şi le-au băgat în curtia împăratului cu cîntări şi cu litii mari, şi le-au luat curata Pulheriia şi le-au băgat într-o taină a ei. Decii, au făcut în Ţarigrad o beserecă foarte frumoasă şi iscusită şi o au svinţit pre numele lui svetii Ştefan şi apoi au dus şi svintele moştii de le-au pus acolo în beserecă. Iară cînd s-au împlutu 21 de ai de împărăţiia lui, audzind împăratul că patu răutate multă creştinii în ţara perşilor, şi-i bătu, şi-i muncescu în toate dzile, i s-au făcut milă şi au făcut iarăşi pace mare cu dînşii şi n-au mai avut creştinii val de perşi. Iară cînd s-au împlut 22 de ai de împărăţiia sa, au murit şi Sisinie patriarhul Ţarigradului si au fostu Ţarigradul fără patriarhu 4 ai. Iară cînd s-au împlut 26 de ai de împărăţiia lui, au pus patriarhu pre Nestorie de la Antiohiia şi l-au ales de om bun, iară el au fostu foarte un eretic mare[...] Iară oamenii nu-l putia vedea de urît, unde l-au alesu de om bun şi creştinu, ş-apoi au fostu ereticu şi diiavolu şi l-au scos ca pre un ereticu năroadele, cu totul, şi puţinu să-l şi omoară, atîta l-au fostu urîtu toţî. Şi apoi l-au afurisit ş-al treile săboru şi l-au procleţit, că multe nevoi şi mestecături au fostu făcînd ş-acesta ereticu şi c-un soţ a lui, anume Anastasie. Şi l-au ţînut împăratul mazil în Ţarigrad pănă au strînsu al 3-lea săbor.[...] Iară cînd s-au împlutu 36 de ai de împărăţiia lui, în dzua de blagoiavlenii, fiindu împăratul la besereca cea mare, la patriiarhie, iar un mişel de omu de la răsăritu i-au du[s] un măru în beserecă şi l-au datu împăratului; şi atîta era mare acel măru şi faeşu, cît s-au miratu şi împăratul ş-au şi scos împăratul de i-au datu 50 de galbenii de aur şi l-au trimis pre un credinciosu al său să-l ducă împărătesăi. Iară împărăteasa l-au trimisu unui stolnicu mare a împăratului, anume Pavlinu, carele foarte-l poftiia împărăteasa pururea şi avea voroave cu dînsu căce că era foarte un om bun. Iar atuncia au fostu bolnăvitu, pentr-a-/cea i l-au trimisu împărăteasa lui acel măru. Iară Pavlinu au ţînut acel măr la o doaă dzăle şi n-au ştiutu, ce l-au tri- [252] misu împăratului. Iară împăratul, dac-au vădzutu mărul, numai ce s-au miratu şi l-au şi săgetatu la inemă cugetu rău, că poate hi că îmbla împărăteasa cu Pavlinu şi să împlu de mînie ca un leu. Şi s-au si dusu la împărăteasa şi o au aflatu la odihnă-şi, şi o întrebă: – Unde ţi-i mărul carele ţ-am trimis? Iară împărăteasa dzisă că l-au mîncatu. Împăratul iarăşi o au mai întrebatu şi-i dzisă: – Spune-m cu direptu, pentru sănătatea vieţii mele! Iară împărăteasa s-au giuratu pre viiaţa împăratului cum l-au mîncatu. Iară împăratul, dac-au audzîtu că să giură si pre viiaţa lui pre strînbul, scoasă mărul si i-l arătă de faţă. Iară împărăteasa, unde vădzu mărul de faţă, numai ce îngălbeni şi începu a tremura şi nu-i dzîsă împăratul altă nimica, că o vădzu că să spărie, ce au ieşitu de acolea şi s-au dus la otacu ş-au şi trimis mai curîndu de au tăiatu capul lui Pavlinu şi l-au dus la împăratul de l-au vădzut. Ş-au chematu, apoi, pre împărăteasa şi o au horopsitu şi o au suduitu, cum era mai rău, şi o au făcutu neharnică de împărăţîie şi dentr-acela cias o au urgisitu să nu mai hie volnică a să mai purta în portul împărătescu, şi o urgisi împăratul foarte rău. Iară împărăteasa s-au ruşinatu de cătră toţi oamenii împăratului şi nu avea obraz să iasă nice într-o parte, ce tot ce şedea numai de plîngea şi dzua, şi noaptea şi faţa împăratului nu mai putea vedia. Ce au scris o scrisoare şi s-au rugatu împăratului să-i dia voie să să ducă la Ierusalim. Şi i-au datu împăratul voie şi ş-au gătatu împărăteasa şi ş-au luatu cu sine avuţie foarte multă. Şi s-au dus tocma la Ierusalimu şi cum au sosîtu, cum s-au dus de au vădzutu toate locurele cele svinte şi s-au închinat la toate, şi cîte lucruri au fostu stricate de pre la împărăteasa Elena, maica lui Costantin-împăratu, toate le-au noitu împărăteasa Evdochiia; zidurile le-au făcut de iznoavă, şi turle de pre beserici ce au fostu cădzute, şi veşminte multe au făcut, şi evanghelii scumpe tot cu aur învăscute, şi chivote, şi cădelniţă, şi sfeşnice, şi totu altă ce au fostu, totu au înnoitu.[...] Şi s-au săvîrşi/tu împărăteasa Evdochiia acolo, la Erusalimu, şi o au astrucatu în besereca unde iaste hramul sveti Ştefan. Şi cîndu au fostu la datul sufletului său, au spus ş-au mărturisitu într-audzul tuturor cu giurămînturi mari şi groznice, cum nu ştie nemică de năpastea carea o au năpăstuitu împăratul cu Pavlinu stolnicul: – Iară cîte voroave cu taină am avut, la toate pre dînsul l-am chemat ca pre un frate, căce cînd m-au luatu împăra- [253] tul să-i hiu împărăteasă, numai ce au ştiutu sora împăratului Pulheriia şi cu Pavlinu; dece, eu fiindu o muiare streină, am ştiut numai pre sora împăratului şi pre Pavlinu; pentr-aciasta l-am ţînut ca pre un frate, la toate tainele mele. Aciasta ştiu ş-aciasta spui naintea lui Dumnedzău ş-a oamenilor. Şi dac-au spus acestea cuvinte ş-au datu sufletul în mîna îngeriului şi s-au săvîrşitu. Iară împăratul Theodosie, dentr-altele, foarte era creştin bun şi pravoslavnicu, şi milostivu, ce numai ce avea obicină rea că ce-i vrea spune om, în locu credea, ori bine, ori rău, şi cine cum dzîce aşea-l întorcea. Şi cînd învăţa logofeţii să scrie nescare lucruri tainice, sau nescare urice, sau nescare cărţi de solii, nu mai socotiia să vadză cumu-i, bine au rău, ce şi iscăliia, nesocotitu. Iară soru-sa Pulheriia totu-l învăţa şi-i aducea amintea să nu facă nice un lucru pănă nu va socoti bine şi tot nu putea face nimica cu dînsu. Iară odănăoară scrisăsă Pulheriia o carte aşea: ,,Theodosie-împăratu, dau ţîe, surorii mele Pulheriii, pre împărăteasa mea, pre Evdochiia, de astădzi naintea să-ţi hie roabă întru toată viiaţa ei, să faci cumu-ţi va hi voia." Ş-au luatu cartea acela şi o au dus la împăratul să o iscălească, şi o au şi iscălitu, şi n-au mai căutatu ce mai iaste într-însa scris. Iară Pulheriia, dac-au iscălitu împăratul,. i-au dzîs: – Ceteşte-o acmu. Şi ceti împăratul cartea şi vădzu ce iaste scrisu şi numai ce mărmuri acolea. Iară soru-sa Pulheriia au început a-l ţinea rău ş-a-l horopsî în totu chipul; că, ce nu-ş socoteşte lucrurile împărăţiei, să-ş ţîe lucrul cu tărire? Iară împăratul de pre atunce nainte, cîte cărţî să vrea scrie, pană nu le căuta el cu sine, nu le mai iscăliia. Ş-au totu ţînut apoi aşea pană la săvîrşeniia lui.[...]/ Iară cînd s-au împlut 42 de ai de-mpărăţiia lui, au ieşitu împăratul şi cu toţi boiarii săi unde era locu „cursul cailor" si ş-au scos podvodni de i-au primblatu şi i-au alergatu. Şi cînd au purcesu cătră curţî şi s-au slobodzitu împăratul şi cu toţî boiarii să-ş încură caii şi alergîndu s-au poticnit calul împăratului, ş-au cădzutu împăratul; şi l-au adus cu puţinu suflet la curţile împărăteşti ş-au şi chematu pre soru-sa Pulheriia şi i-au dzîs: – Cînd am fostu la cetatea Efesului, mi s-au arătatu sveti Ioan blaeoslovu si mi-au descoperitu că pre după moartea mea va să împărăţască Marchiianu. Şi trimite de-l chiamă, să-i spui acestu cuvîntu, că eu nu voi mai trăi, ce voi muri. [254] Şi peste doaă dzîle s-au săvîrşitu preacreştinu Theodosie-împăratu, ş-au împărăţîtu 42 de ai şi 2 luni. Iară încă pănă a nu să vesti c-au murit împăratul, iară Pulheriia preaînţăleapta, sora împăratului, au şi trimis de au chematu pre Marchiianu, cum o au învăţatu frate-său şi l-au luatu în taină si i-au dzîs: – Iată, frate-mieu Theodosie au săvîrşitu si eu te-am ales pre tine de omu bun şi milostivu, şi te-am chematu ca pre un om alesu, să te făcu împăratu dentru toată curtea şi den toţi boiarii. Ce-m fă giurămîntu cum, pe după ce te voi pune împăratu, să-mi fereşti curăţeniia trupului, cum m-am făgăduitu lui Dumnedzău să-m ţiiu cărăţeniia pănă la datul sufletului mieu. Iară Marchiian s-au făcutu legătură tare şi giurămîntu mare, cum să hie ferită Pulheriia ca şi de frate-său si să aibă voie la împărăţîe cum au avutu şi la frate-său. Iar Pulheriia s-au bucuratu pentru giurămîntul lui cel mare ş-au şi chematu pre Anatolie patriarhul şi pre totu svatul şi l-au rădicatu împăratu în locul frăţîne-său. Iară pre Theodosie l-au dus de l-au îngropatu cu cinste mare şi cu toate gloatele şi cu împăratul Marchiianu. Şi l-au îngropatu în besereca svinţîlor apostoli, unde să îngropa împăraţii creştini. ÎMPĂRĂŢIIA LUI IUSTINIIAN CEL MARE GLAVA 143 Cînd au fostu cursul ailor de la Adam 6021 de ai şi de la naşterea lui Hristos văleatul 527, atuncia stătu împăratu marele lustiniian ţariu. Şi numai cît au luatu schiptrul cel de împărăţiei, cum au şi început a face goană în eleni şi-n dumnedzăii eleneşti strîcare. Şi să potoliră toate eresiile şi toate păgînătăţîle, că munciia păgînii şi eriticii în toate părţîle. Şi dzîsă: numai legea creştinească să să vestească şi să să mulţască suptu toată ţineria împărăţîei sale. Şi cîte besereci au fostu criticilor toate le-au datu pre mînule creştiniloru. Iar pre aceia vreme au fostu avîndu oşti mari şi războaie grele împăratul persilor cu Ţaftu, împăratul lazilor. Iară [255] Ţaftu-împăratul au trimis cărţi cu rugăminte la marele Iustiniian-împăratu cerîndu să-i dea agiutoriu, să nu-l lasă la nevoia lui, aducîndu aminte împăratului cumu-i iaste părinte, den vreme ce l-au botedzatu şi l-au cununatu unchiu-său, Iustinu-împăratu. Iară împăratul Iustiniian au şi trimis oşti mari într-agiutoriul lui Ţaftu ş-au trimis cu oştile trei căpitani aleşi şi oameni viteji, anume Velisarie, şi Chiricu şi Petrea, şi marsără asupra perşilor într-agiutoriul lui Ţaftu. Şi foarte ş-au datu războiu tare şi s-au tăiatu într-o dzî toată dzua şi i-au înfrîntu perşii, căce n-au fostu grecii şi cu lăzii, ţiind într-o direptate, pentr-acea i-au biruitu perşii. Iar împăratul Iustiniian, dac-au audzitu aşea, au şi trimis altă oaste odihnită, cu un căpitan, anume Petrea Strătulat, om viteaz şi chititu cu oştile. / Şi cum au sositu, cum le-au datu războiu de iznoavă dentăiu. Şi să fece un zuzet şi un trăsnetu cîtu s-au fostu audzîndu chiotele în cer, iară săgeţăle cădea pre oşti ca nuorii, şi să înţăpa în suliţă oamenii şi caii, şi să tăia foarte de aproape şi tare. Şi începură perşii a fugi, iară grecii şi cu lăzii a-i goni ş-a-i tăia. Şi periră perşii cum n-au mai peritu. Şi cîţi au scăpat cu împăratul loru s-au dus la Persiia bătuţi şi cu ruşine mare. Iară grecii şi lăzii s-au împlut de cai buni, şi de haine scumpe, şi de robi mulţi, şi s-au întorsu cu cinste mare la marele Iustiniian-împăratu, şi să bucură împăratul şi-i dărui foarte bine. Iară pre aceia vreme au venitu la împăratul Iustiniian împăratul elurilor, anume Gretie, şi cu toţî oamenii săi, şi l-au botedzatu împăratul Iustiniian şi pre toţî oamenii săi. Şi s-au dus iarăşi în ţara lui cu bucurie mare. [...]. Iar cînd s-au împlut 3 ai de împărăţîia lui, au fostu răsărindu soarele fără radză pană ce au fostu apuindu; şi s-au fostu bătîndu stelele ceriului cît părea că vor să cadză den ceriu ş-au ţinut un an tot aşea. Iar cînd s-au împlut 4 ai de împărăţiia lui, în luna lui noiemvri, în 9 de dzîle, în trei ciasuri de dzî, s-au cutremuratu pămîntul la Antiohiia. Atîta s-au cutremuratu [de] tare, cît au cadzutu toată ziditura cîtu au fostu înnoitu Justinu-împăratu, unchiul lui Iustiniian. Şi-ncă au cadzutu şi ziditura cea veche mai de multu, ş-au cădzut cetatea cu totul ş-au omorîtu 4.000 şi 800 de oameni şi 70 şi s-au făcut un urletu cît s-au spăimîntatu oamenii că va peri lumea. Iar alalţî oameni ce au scăpat au ieşitu la cîmpu şi ş-au fostu făcut şetre de au fostu şedzîndu şi n-au mai fostu mărgîndu nime în cetate. Iară împăratul dac-au audzîtu c-au cădzut Antiohiia cu totul, au trimis avuţie multă şi [256] pristavi împărăteşti ş-au deres tot ce au trebuitu, de iznoavă. Iar oamenii să spăimîntasă şi tot nu vrea să între în cetate. Iară cînd au fostu odată, s-au arătatu în vis îngerul unui om curat ce au fostu la Antiohiia şi i-au dzisu: – De vî-i voia să nu vă mai cadză cetatea şi casăle cutremura / iară voi să vă scrieţi slove de carte pre la uşile voastre şi să dziceţi aşea: „Hristos snami bădet". Ş-au spus acel om celoralalţî tuturor acel vis ce au vădzut si s-au dus toţî, cineşî pre la casă, ş-au scrisu pre la uşile loru aşea ş-au stătut mîniia lui Dumnedzău de pre cetatea Antiohiei şi de pre atunce au pus nume Antiohiei, „Bojiiagrada“ Iar cînd s-au împlut 5 ai de împărăţiia lui, au ieşitu oamenii la un locu largu ce iaste în Ţarigrad de s-au strîngîndu oamenii cu cai buni cine au fostu avîndu şi au fostu alergîndu cu caii; şi i-au fostu giucînd cum le era obicina pre aceia vreme. Şi cum s-au fostu strînsu oamenii Ţarigradului cu totul de au fostu prăvindu, aşea s-au luatu a să prici slujitorii cu ţărigrădianii şi, den cuvîntu în cuvîntu, au început a să bate ş-a să tăia cu săbii şi cu amgere şi cu beţe, cine cu ce putea apuca, şi s-au omorît într-acea vrajbă 35 de mii de oameni şi n-au avut nice împăratul ce le mai face. Şi mult s-au jelitu pentr-aciasta împăratul Iustiniian. Iară pre aceia vreme dede Dumnedzău gînd bun împăratului si gîndi să facă o svîntă rugă în mijlocul Ţarigradului, şi gîndi să o facă frumoasă şi cu meşterşug mare, cîtu să nu mai hie alta ca aceia în toată lumea, cîtă iaste pre suptu ceriu. Şi cum au gînditu atîta, au şi trimis în toată ţîneria împărăţiii-sale, pre la toţî craii şi pre la toţî domnii, să caute să afle marmure frumos, albu, şi porhiru şi-n tot feliul, să puie să facă stîlpi mari şi groşi, şi ş-alte pietri şi lespedzi cioplite şi frumoasă, pentru să hie de treaba beserecii. Iară domnii şi craii au făcut toţî pre poronca împăratului ş-au fostu trimiţindu ce au fostu mai iscusătu şi mai frumos, să hie pentru treaba svintei besereci. Şi s-au grijitu tot ce au trebuit în 10 ai şi giumătate. Iară cînd s-au împlut 11 ai de împărăţiia lui, socoti împăratul să înciapă a pune temeliia dentăiu. Ş-au dzîs de s-au strînsu toţî arhiereii, şi toţî episcopii, şi preuţii, [257] şi diiaconii la beserecă la svînta Anastasiia, unde era patriarhiia. Ş-au mărsu împăratul şi cu toţî boiarii săi, şi cu patriarhul, şi cu toate năroadele, toţî cu făclii aprinsă pre a-mîmi şi toţî arhiereii învăscuţi, şi preuţii, şi diiaconii cu chivote şi cu căldelniţă. Ş-au purcesu cu litie mare şi cu cîntări, şi cu slujbă frumoasă, şi s-au dus pană la locul acela unde era să să facă svînta beserecă. Şi feceră acolo o sfeştanie mare şi slujbă frumoasă şi pe după slujbă căută / împăratul şi vădzu svîntul îngeru unde îmbla însămnîndu locul pe unde să va pune temeliia besericii. Iar împăratul au luatu el sîngur var şi cărămidă ş-au început temeiul şi pe după dînsul au început meşterii a lucra. Şi era meşterii cei aleşi 100 de toţî şi avea unul cîte 100 de argaţi şi cu meşteri mai de rîndu pre lîngă dînşii. Iar cînd s-au pus temeliia beserecii era cursul ailor de la urdzîtul lumii 6032 de ai, şi s-au început în luna lui feurar în 23 de dzîle, în răsăritul soarelui. Şi cînd au început meşterii a lucra, iar împăratul au aruncatu galbeni mulţî meşterilor, cu pumnii. Şi să făcea meşterii de toţî 10 mii şi lucra 5.000 de o parte de zidiu şi alte 5.000 de altă parte; şi era 3.000 de pristavi puş de împăratul, socotitori. Iar meşteriul cel mai mare decît toţî foarte era om înţeleptu şi meşter mare. Şi începu a să face besereca svînta Sofiia, ceia ce iaste vestită în toată lumea, Sionul cel nou şi lauda creştinătăţii şi ceriul de pre pămîntu şi împărăteasa a toate besericilor den lume, carea nici au mai fostu alta ca aceia, nici iaste, nice va mai hi, cum iaste şi pană astădzi de vede toată lumea. Iar împăratul a purces, au făcutu cheltuială mare, cîtu ş-au săvîrşitu toată avuţiia împărăţîei, şi nu mai avea să mai cheltuiască să o săvîrşască, ce multu sta în gînduri şi să mira împăratul, cum va face pentru avuţîie să cheltuiască. Iar cum sta împăratul mîhnitu şi să uita meşterilor cum lucreadză, i s-au arătatu un voinic tînăr şi frumos atîta, cîtu lumina cu hainele albe ca zăpada, şi dzîsă cătră Iustiniian aşea: – Puternice împărate, ce stai aşea tristu şi mîhnitu? Iară împăratul dzîsă: – Stau mîhnitu ca mi s-au săvîrşitu toată avuţiia împărăţîei den visterii şi nu am cu ce mai plăti meşterilor şi argaţilor. Iară acel voinic dzîsă cătră împăratul: – Nu te mîhni, împărate, pentr-aciasta, ce cînd va hi demeneaţă, eu voi aştepta la poarta cea poleită, iară măriia-ta să trimiţă oameni credincioşî ai tăi şi cu asîni mulţî, că eu [258] te voi îndatori cu cîtă samă de galbeni vei vrea şi-ţî vei trebui [pentru] toată treaba. Şi-i mulţămi împăratul foarte. Iară cînd au fostu a doa dzî, iară împăratul ş-au adus aminte, cum nu l-au întrebatu: să-i ştie numele, cîtă cheltuială, şi de unde iaste şi unde şede? Ce chemă pre trei boiari ai săi credincioşi, anume pre Vasilie vistiarnicul, şi pre Theodoru dvornicu peste Ţarigrad, şi pre Patrichie hatmanul oştilor, şi le-au datu 50 de oameni / cu dînşii şi cu 20 de asîni şi pre un asîn cîte 2 burduje mari de bou şi i-au trimis la poarta aceia unde-i dzîsesă svîntul îngeru. Şi-i învăţă împăratul să le hie aminte unde-i iaste otacul acelui voinicu, să ştie, cînd va însămna să-i trimiţă datoriia napoi şi să-i mulţămască. Şi să dusără acei boiari la poartă acolo şi-l găsiră pre acel voinicu stîndu călăreşte pre un cal albu minunatu. Şi să împreunară acolo şi purciasără toţî; şi dac-au can mărsu mai nainte, locu de vro 3 mile, s-au arătatu aceloru boiari nişte curţi tot prisne de aur, şi numai ce să mirară. Şi dac-au sosît acolo, au intrat într-acele curţi, şi căutară, şi vădzură tot paturi de aur şi păreţii cu totul tot auru. Şi de acolo i-au suitu sus, pre nişte scări de aur, ş-au scos cheia ş-au descuiat vistiar de aur, carele era plinu de galbeni de aur, vărsaţi într-însu pînă într-acoperemîntu. Şi au întratu acel voinic într-acel visteriu ş-au apucat o lopată de aur de au plinit pre în toate burdujăle cîte 2 chentinare de galbeni, cum s-ari dzîce cîte 2 cîntare de galbeni, în toate burdujăle 80 de chentinare de galbeni, şi le dzîsă: – Duceţi-vă de duceţî împăratului Iustiniian şi de nu-i voru sosî, trimiţă-vă iarăşi că-i voiu şi mai da. Iară acei boiari încărcară galbenii pre asini şi să dusără la împăratul şi-i dusără şi-i spusără totu ce au vădzut şi cum au fostu. Şi numai ce s-au minunatu împăratul. Iar împăratul peste apestită vreme i-au gătatu banii şi i-au trimis să-i ducă şi să-i mulţămască ş-au trimis iarăşi pre aceia boiari. Şi daca s-au dus la locul acela n-au mai găsîtu nice curţi, nice om, nici nemică şi să întoarsără iarăşi la împăratul şi-i spusără cum n-au găsît nice om, nice curţi, nice altă nemică, fără numai locul. Iar împăratul au şi priceput că n-au fostu omu acela, ce au fostu înger trimis de la Dumnădzău. Şi multu diade laudă lui Dumnădzău pentr-aciasta, ce i-au trimis dar atîta samă de chentinare de galbeni. Şi începu împăratul Iustiniian, cu mila lui Dumnădzău şi cu darul svinţîei-sale, au săvîrşitu svînta beserecă frumoasă şi minunată. Şi sîntu în beserecă pe denlăuntru şi pre denafară l.000 de stîlpi, cu mici cu mari, şi sîntu stîlpii aceia făcuţi săpaţi [259] pre denlăuntru şi sîntu plini tot de svintele moştii şi pren capete sîntu poleiţi cu aur, şi den sus şi den giosu. Şi dacă o au săvîrşitu împăratul de totu lucrul, să mira ce nume-i va pune şi cum i-ar dzîce să hie mai frumos şi mai cu cinste. Iar svîntul îngeru s-au arătatu la un meşteru / ce au fostu copilaş tînăr şi i-au dzîsu să spuie împăratului să-i puie nume svînta Sofiia. Ş-au spus acel meşter împăratului şi, pre cuvîntul îngerului, i-au pus nume svînta Sofiia şi să foarte bucură împăratul pentr-aciasta. Iar împăratul gîndi să facă şi svîntul prestol într-altariu, unde să cîntă svînta liturghie, şi socoti să-l facă scumpu şi minunatu, cît să nu mai hie fostu altul ca acela, nici să mai hie. Ş-au chemaţii meşterii cei buni den lume, şi filosofii, şi înţălepţîi să să svătuiască, cum a hi mai scumpu şi mai frumosu să o facă. Şi aflară aşia: să puie într-o căldare mare de toate amestecăturile să să amistuiască, să să hiarbă la un locu, adecă să puie: aur, argintu, pietri scumpe, iachintu, zma-ragdu, mărgăritariu, ilectru, aramă, cosîtoriu, brundzu, cristal, diiamandu, steclă, magnisu, plumbu, onihiu şi de altu felu pană în 72 de feliuri. Şi le-au zdrumicatu toate acestea la un locu, şi le-au pisatu foarte mărunţălu şi le-au pus toate într-o căldare de fieru mischiu şi le-a datu focu multu, fără samă, şi le topi focul toate într-un locu. Iară împăratul şi cu meşterul cel mare, amîndoi prîviia svîntul îngeru cum au fostu amestecîndu singur cu mîna sa toate acelia în căldare. Şi pe după ce s-au hiertu toate acelia la un locu, era făcut tipariu săpatu de marmure foarte cu meşterşug mare şi au luatu căldarea aceia şi au vărsatu acele amestecături toate acolo, într-acel tipariu, şi să slei într-un loc şi să fece svîntul prestol vărsatu frumosu şi minunatu, cît era lucru mare. Şi au împodobitu-l penpregiur totu [cu] cununi de aur, şi cu mărgăritariu, şi cu diiamanduri, şi cu pietri scumpe de multu preţu. Şi l-au pus într-altariu pe 12 stîlpi făcuţi tot de argintu, nalţi de trei coţi; şi stîlpii pre denlăuntru săpaţi şi pliniţi tot cu moştii a svinţi mîce-nici. Iară stepenele, care era 12 pană a să sui [la] svîntul prestol, era tot de argintu şi poleitu. Iară săpăturile stîlpilor şi cununile cele mai de pre gios tot era împlute cu jumalţur şi cu mărgăritariu mare. Iar faţa altariului de pre gios, peste tot era pardosită cu lespedzi de argintu curatu. Şi cine va putea sămălui cu firea sa să agiungă să poată pricepe preţul şi iscuseniia acestui svîntu prestol! Că arăta în toate chipurile şi nu puteai să-i cauţi asupră-i să vedzi cu ochii, că străluciia şi lăsa radză ca şi soarele! Ce cînd căutai la dînsu uneori-ţ părea gălbănu ca aurul, alteori ca deiaman- [260] dul luminatu, / alteori ca zamfirul, alteori ca zmaragdul. Şi în toate chipurile, dencătro-i căutai, totu-şî schimba feţele şi nu-i mai puteai [l]ua sama în ce feliu mai iaste, căci ce a purces era făcută cu învăţare dumnedzăiască şi scriseră slove săpate penpregiurul lui şi dzîcea aşea întăiu: „Tvoa ot tvoi tebe prinosimu po văsem i za vîsiah".[...] Aşijdirea au făcut împăratul într-altariu scaunul carele şedia patriarhul, totu de argintiu, şi cu jumalţu, şi poleitu, şi împlut cu mărgăritariu şi cu zmaragduri. Iar amvonul unde să suie diiaconul de cetiaşte svînta Evanghelie, totu făcutu de lespedzi de cristal cioplite. Iar turnul deasupra amvonului au fostu făcutu tot de aur şi împlutu cu diiamanduri, şi cu zmaragduri, şi cu mărgăritariu, şi cu altu fel de pietri scumpe de multu preţu. Iară în vîrvul turlii amvonului era o cruce mare făcută de aur şi cu diiamandu dentr-o 100 de litre. Acolea, unde punea diiaconul svînta evanghelie de cetiia, era pusă o piatră ce o adusasă împăratul de la Samariia, de la puţul lui Iacovu, ce fusese şedzut Dumnedzău pre dînsa. cînd au fostu grăindu cu samariteana, de pre gura puţului. Şi acea piatră iaste şi pană astădzi pusă sus, unde să închină împăratul turcescu astădzi. Iară pe după ce s-au gătatu sfînta Sofiia de totu, iară împăratul Iustiniian, şi cu patriarhul Eftihie, şi cu toţî arhiereii şi preuţî, cu toate năroadele, au întratu în beserică şi o [a] svinţitu cu slujbe multe şi cu litii, si cu cîntări, cît cine le va putia spune! Şi pe după ce au săvîrşitu slujba, au sărutatu împăratul svintele icoane şi mîna lui şi stătu în mijlocul beserecii si-ş rădică mînule cătră ceriu şi strîgă în gura mare şi dzisă: – Slava tebea, boje! şi mulţămăscu, doamne, că mi-i datu acestu gîndu de m-am îndemnatu cu vreria ta şi m-ai întărit de am săvîrşitu acia/stă svînta rugă. Şi iar dzisă împăratul: – Întrecutu-te-am, preamîndre Solomone, întrecutu-te-am şi pre tine, şi pre toată nevoinţa lucrului tău, carele ai făcut la Sion. [261] Şi să închină împăratul cătră patriarhul şi cătră toate năroadele, şi ieşiră den beserică afară, şi învăţă împăratul pre visternicul său ş-au aruncatu la gloate 7 chentinare de galbeni. Şi fece împăratul mase mare şi veselii, şi dărui pre toţî arhiereii şi pre toţî preuţii. Şi a doa dzi iarăşi au aruncatu 7 chentinare de galbeni la gloate, şi a treia dzi iar. Şi aşia ş-au ţinut acea veselie mare 7 dzile, şi să bucurară. Iar marele Iustiniian-împărat să sculă cu oştii asupra lui Ghelemer, împăratul perşilor, căruia îi dzice si Hosroiu. Şi pricina lor au fostu aşea, că-mpăratul Iustiniian au fostu avînd priiteşug mare cu Inderih, craiul de la Iuiandila. Iar Ghelemer să sculă cu vicleşug şi can făr veste cu oştii asupra lui Indirih, şi-i prădă ţara, şi-i luo crăiia şi abie scăpă Inderih. Iar crăiasa lui şi cuconii i-au apucat Ghilimer şe-i ţinea închişi în temniţă. Iar împăratul Iustiniian oblicind de prietinul său, de primejdie lui Inderih, care i-au făcut spurcatul Ghelimer, îndată dzisă de să gătiră oştii şi pre uscat, şi pre mare, şi cu / oştile cap au triimis pre viteazul Velisarie hatmanul, carea era vîlhva şi lauda grecilor. Şi dacă să împreunară oştile lui Velisarie cu oştile lui Ghelimer, loviră-să foarte cumplit şi tare. Şi ce vru Dumnădzău, birui Velisarie cu oştile greceştii pre Ghelimer şi pe perşii lui, şi-i înfrînsă de aproapi, de-i luară în săbii şi în suliţi. Şi atîta-i tăiară şi-i omorîră, cît să roşisă tot cîmpii de sîngele perşilor şi le albie trupurile ca ciupercile. Iar sabiele şi suliţile grecilor să-ncărcasă de sînge la ascuţit, de numai ce-i rumpe. De la o vreme, nu-i mai pute tăie. Şi să împlură grecii de cai buni perşăştii, şi de avuţie, şi de haine şi foarte fură ruşinaţ varvarii aceştii, perşii. Şi agiunsă Velisarie cu oştili păn la curţile lui Ghelimer, carele le află pline de avuţie făr samă. Şi toată avuţie aceia o au împărţit oştilor. Şi prinsăra şi pre Ghelimer viu-nevătămat, şi pre muiere lui, şi pre ficiorii lui, şi-i robi şi să osîndi Ghelimer pentru vicleşugul carele au arătat cătră Indirih, nefiind Enderih nice cu un rău. Iar Indirih, dintru vrerea lui Dumnădzău şi din nevoinţa împăratului, iarăş mai dobîndi ţara-ş, şi crăiie sa şi cuconii. Şi dede laudă lui Dumnădzău şi-mpăratului. Iar Velisarie hatmanul să învîrteji cu izbîndă mare la împăratul său, la Iustiniian, cu avuţie multă şi cu duium de robii şi cu Ghelimer viu şi cu toată casa lui şi cu mulţii boiarii de al săi pre carii i-au dus de i-au trecut pre la locul ce să che[a]mă „cursul cailor" în Ţarigrad, iar greceste să [262] che[a]mă ipodromion, iar turceşte ei dzic atmeidenu şi pîn astădzi. Pe acolo au trecut Velisarie cu toate oştile şi cu totă izbînda şi greul duiumului pre dinainte împăratului. Şi să plecă Velisarii la talpele împăratului de-ş închina slujba. Ce împăratul îşi pusă mîna în capul lui Velisaru, şi-i mulţămii de slujbă. Şi adusără haine împărăteştii de s-îmbrăcă şi cal de multu preţu împodobit. Şi trimisă împăratul toţ boierii cu gloatele sale împreună cu oştile de petrecură pe hatmanul Velisar păn la curţile lui. Şi împăratul fiindu-i voie să-l mai / cinstească pe Velisar şi mai multu dede învăţătură să să împodobască omenii Ţarigradului cine cu ce va mai ave mai bun; şi să să împodobască casăle, şi uliţile, şi dughenele, şi să facă bucurie 3 dzile şi 3 nopţii. Şi ase feceră toţ omenii, şi nu nămai în Ţarigrad, ce şi într-alte cetăţ şi oraşe care să chiamă dulalma. Iar Velisar voevodul marsă de iznoava la curţile împărăteştii pin mijlocul tîrgului; şi cu dînsul împreună duce şi pe Ghelemer, împăratul persilor, şi-l închină împăratului Iustinian. Şi mult îi păru bine împăratului de aciasta. Şi învăţară de-i adusără cunună de multu preţu şi pusără în capul lui Velisar. Şi într-acel cias învăţă împăratul să facă bani noi de aur, şi de argint, şi de aramă. Şi să scrisără într-acei bani, de o parte „Iustinian credincios lui Hs. Dumnădzău singur stăpînitor Greciii". Iar de altă parte era scris Velisar călare într-almat şi împlatoşat. Şi să scrie: „Velisar, putere grecilor". Deci acestu voevodu Velisar era de tote oştile şi slujitorii lăudat şi iubit tuturor, că-ş făcusă nume bun de venie vitejii din lume în veste ca să să afle slugii împăratului şi suptu învăţătura lui Velisar, căci că era om blîndu şi dreptu, dulce la cuvîntu şi cu mîna tinsă spre tot cu libov, ca un părinte fiilor săi. Şi era tuturor slujitorilor drag, cît nu-ş pregeta nime moarte sa audzindu cuvîntul lui Velisar pentru bunătăţile ce ave. Şi cît să tăbărîie cu oştile în vun loc, îndată pune omeni de strîga pin oştii / în 3 rînduri într-o dzii, să nu facă nime numărui sîlă sau strîmbătate, să ie vunul ceva de la altul, orcît de mic lucru. Şi pune furcii pin tabără ca să nu veghe voie nimărui pentru strîmbătate ce precum îi vine giudeţul îndat-îl şi spîndzura. Iar odînăoră un slujitor s-au înşălat de-au făcut silă unii muierii de i-au luat o găină cu sila. Şi marsă ace femeie de să jălui lui Veliisar pentnt ace găină şi în loc îl spîndzura pe cel slujitor ca să nu mai facă şi altul aşe. Ce ave toţ omeni pace şi dreptate dispre slujitori. Pentru aciastă era lăudat numele lui Velisaru dispre tote năroadele; să cutremura multe limbii, şi cetăţ, şi oraşe, şi împărăţii de putere lui. Şi mai multe cetăţii şi tîrguri i s-în- [263] china decît să apuca de război, să-i ste împotrivă. Acesta Velisar voevodul multe împărăţii şi craii [si] domnii au supus suptu ţinere împăratului său Iustinian. Acesta au dobîndit şi cetate ce lăudată a răhidoneiniilor şi alte multe care nu s-au mai scris anume. Iar în scurtă vre[me] să rădicară gothii şi luară Rîmul. Deci împăratul Iustinian, cît înţelesă, cît şi trimisă pe Velisar viteazul cu cîtava samă de oştii. Şi cît sosi la Rîm, cît le şi dede război peste samă de iute şi de sirgu. Şi ce fu voie lui Dumnădzău, îi biruiră grecii şi-i tăieră pe gothii, cît nu rămasără nici a dzece parte. Şi prinsără şi pe craiul lor, care spune că este om vestit şi foarte vitaz mare şi pre mulţi boieri de al săi / împreună cu dînsul. Şi după ce l-au prinsu, îl ferecă şi de mîni, şi de piicioare şi l-au adus de l-au închinat împăratului şi izbăvi [V]ilisarie Rîmul de supt mîna gothilor. ÎMPĂRĂŢIE LUI IUSTIN CEL BUN ŞI MILOSTIV ŞI CREŞTIN GLAVA 144 Pre după şivîrşirea marelui Iustiniian stătu împărat Iustin, nepotu-său, care era vornic de curte şi ave împărăteasă pre anume Sofie. Şi era împăratul creştin bun şi oşerdnic spre lege creştinească. Şi-ndat cît stătu împărat au şi triimes pe un hiiastru a lui Velisarie, anumea Fotinul, om cărturaru şi părinte bun săhastru, şi-i dede toată voie ca să margă la Alecxandrie să păciuiască beseriicile. Acesta împărat au bolnăvit şi nu pute să iasă să giudece oamenii să n-aibă strîmbătate, că ave omenii strîmbătăţ dispre boierii cei sîlnicii că le lua bucatele şi altă bunătate ce ave omenii, în silă. Iar după ce începu a să rădica din boală, să trage de merge la beserică şi omenii ieşe înainte împăratului şi să striga şi să jăluie, cum au nevoie dispre boieri şi le facu silă. Ce împăratul vădziindu aşe, strînsă toţ boierii şi marii şi mici, şi le dzisă împăratul: [264] – Eu v-am credzut că sinteţii pravoslavnici creştini şi aveţ de tot binele; şi săcotescu că va agiunge cu cît aveţ, să vă ţineţ cu al vostru, să nu asupriciţ săracii, sa hiţ apucători să le faceţ strîmbătăţ. Şi nevoie înainte lui Dumnădzău şi a împărăţiii mele. Iar boierii, dupe ce audziră cuvintele împăratului, nu să potoliră de răle şi încă mai multe asuprele şi strîmbătăţ face săraciilor, căcii că obicina ră face a doî fire la oameni. Deci boierii acestui împărat foarte pre puţin au ascultat şi tot face cum ştie ei. Ce împăratul, vădzindu-i că nu să mai lasă de facere strîmbătăţ, iarăş i-au chemat şi au început a le aduci aminte în tot chipul şi le dzisă: – De vreme ce mi-i dat de la Dumnădzău împărăţie, voie mi-i de aceste să vă învăţu şi să le faceţ deplin; să nu fiţ apucători şi strîmbătăţii săraciilor şi neputincioşilor sa să plîngă de voi şi să-m ţie cale cu jalobe şi cu lacrămi / pe obraz. Deci, de viţ să ţineţ aceste învăţeturi, să ştiu; iar de nu, voi vă puneţ altu împărat pe cine vi-i voie, că eu nu pot împărăţii cu omeni avani şi apucătorii. Iar un om din ce gloată de gios grăi cătră împăratul şi dzisă: – Puternice împărate, de ţi-i voie pîn în 30 dzile să nu mai aflii nici un om asuprit şi zecuit, fă-mă pe mine eparhul Ţariigradului, adecă vornicu, şi îm dă învăţătură să nu veghiu voie nimărui, nici făţerie să nu fie, ce să fac giudeţu dreptu şi a boier şi a sărac. Iar de va vini cineva să ţi să zeluiască de vo strîmbătate, pe loc să-m tai capul. Iar împăratul de aciasta să bucură foarte, şi-[n]tr-acel cias îl milui şi fece eparhu Ţariigradului şi-i dede voie pe dreptate să hie precum au poftit el. Şi dupe ce marsă la Ţarigradu, vini o femeie săracă văduvă, care plînge şi să jeluie pe stolniicul împăratului, că i-au luat cu sila bucatele şi ce-au avut. Iar eparhul îi dede pecete de soroc ca să vie cu dînsa la giudecată de faţe. Şi mergîndu femeie de-l chemă la giudecată, iar stolnicul acela nu [vru] să margă, ce o sudui şi o şi bătu. Şi să întoarsă iar femeie la eparhul şi-i spusă de toate ce-u păţit de la stolniicul. Iar eparhul, vădzindu aşe, trimisă pe un ciauş să-l cheme la giudecată. Iar stolnicul sudui pre ciauş şi pre eparhul şi-i dzisă că nu să miră de dînsul. Deci ciauşul să învîrteji la eparhul şi-i spusă de toate. Şi într-acel / cias stolnicul să dusă la curţile împăratului. Şi tîmplîndu-să masă mare, au şedzut şi el la masa împăratului. Iar eparhul, dupe ce oblicii că şede stolnicul la masa împăratului, să dusă acolo la masă şi cîndu vădzu că-i vreme, el ieşi-i înainte împăratului şi dzisă: [265] – Preputernice împărate, de este să să ţie în samă învăţeturile tale ce m-ai învăţat şi să hie adevărate şi neclătite legătura ce-i făcut, să n-aibă strîmbătate nici un sărac, ce să giudecu cu dreptul orcine ar hii. Ce di-i vre măriiia-ta să fii stătător pe aciastă tocmală, să fac şi eu după cum m-am apucat dinainte împărăţiii-tale. Dar dacă bei şi mînîncii împărăţie-ta cu apucătorii şi făcătorii de rău, şi ei să nedejduiescu împărăţiii-tale, ce dreptate voi pute să fac eu săraciilor? Atunce împăratul grăi în gura mare şi dzisă: – De sintu eu acela ce fac strîmbătăţ omeniilor, rădică-mă din scaun şi îm fă ca unui vinovat sa [u] hiecărue va hi acela. Atunce îndat zmucii pe stolnicul de la masă făr de voie lui. Şi-l duce omenii eparhului pe stolnecul, mai multu tărîindu-l decît în picioare, pen mijlocul Ţariigradului pîn la un loc ce să chiamă Alchii. Şi vinii acolo şi muiere ce văduvă şi-i pusă la giudecată şi să află vina / stolniicului. Deci îndată învăţă eparhul de-l pusără la pămîntu de-l bătură. Apoi învăţe de-i tăieră părul din cap şi-l dezbrăcară la piele, şi-l pusără pe un măgar călare de-l purtară pin tîrgul Ţarigradului şi-l rusinară cum fu mai rău. Si pusără de strîga în gura mare: –Cine va hi asupritor ca cesta, aşe va păţii. Iar dac-îl dederă de atîta ruşine i-au luat bucatele şi au plătit acei sărace. Iar năroadele, daca vădzură aciastă, să cutremurară toţ, şi mari, şi mici, şi să înţelepţiră şi să lăsară de toate strîmbătăţile. Şi era pace între toţ. Şi cîndu să pliniră acele 30 dzile, să aşedzară toate şi nu mai vinie nime la împăratul să să mai jeluiască sau să să mai plîngă nici de o strîmbătate. Iar împăratul de aciasta multu să bucură. Si marsă eparhul la împăratul dacă i s-împlură 30 dzile, să închină şi dzisă: – Puternice împărate, iată eu, după cum m-am apucat făcui, şi mă plec la talpele împărăţiii-tale, şi mă închin cu slujbă. Şi de acmu vii faci cum ţ-a fii voie. Atunce împăratul învăţe de adusără caftan de-l îmbrăcară şi-l întării să fiie patrichiu, adecă credincios împărătescu pîn [la] săfîrşenie vieţii sale. Iar cîndu să împlu doi ai de împărăţie / lui, era doi vraci mai mari peste vracii împărăteştii, pre anume Ethirie şi Andie. Aceşti ş-au învoit şi cu alţii vraci ca să otrăvască pe-mpăratul. Şi să oblici treaba, că prinsă împăratul de veste şe-i cercă de amănuntul şi s-află aşe, adevărat. Deci îndat învăţă împăratul de le învăţă capeteli să le taie. [...]