ISTORIIA LUI FILEROT CU ANTUSA PROOLOG [89] Şi care altă patimă între neamul omenesc este mai grea şi mai delicată decît dragostea! Sau care rană este mai veninată şi mai cu anevoie a să tămădui decît a să afla cineva coprinsu de a ei putere şi cufundat întru a sa zăpăcire, căci dohtori de a o lecui nu încape, buruieni nu-i folosesc şi măcar că unii o numesc de bagatelă, defăimînd încă pre cei ce cad într-această patimă, cu cuvînt îndreptîndu-să printr-aceasta pricinuire, că adică că omul dă şineşi stăpîn fiind la voia fiestecaruia este şi de a o dobîndi, şi de a o iznoni. Şi încă de-a cădea într-această patimă nu este patimă de om cu înţelepciune. Dar la aceasta sînt foarte greşiţi şi, ori că o zic din nepricepere, sau că n-au încercat încă durerea acestii patimi, pentru că noi, citind în cărţile cele cu povestirile istoriilor celor vechi, vedem nu puţini pricopsiţi şi cu toate darurile înţelepciunii împodobiţi mai vîrtos, unii şi împăraţi, biruiţi dă dragoste. David n-au fost împărat, n-au avut şi darul proorociii? Pentru ce s-au biruit de dragoste, încă dintr-a căruia pricină au căzut şi în păcatul uciderii? Solomon iarăşi împărat tare şi puternic, împodobit şi cu cel desăvîrşit dar al înţelepciunii şi vestit de înţelept în toată lumea, carele cu a sa multă înţelepciune au supus şi pe duhurile cele necurate [90] într-o poşluşaniia sa – au n-au căzut şi el într-această rîpă a dragostii? Au nu ş-au pierdut împărăţiia din pricina dragostii? Au nu ş-au lepădat şi legea şi el, / în cele după urma, şi au ajunsu a fi închinător de idoli din multa înferbinţeală a dragostii? Samson acela tarele şi puternicul, dă carele nu numai oamenii acei vremi, ce şi cele mai tari hiară ale pămîntului s-au cutremurat, nu s-au peerdut şi puterea, şi viiaţa din pricina dragostii? Leon-împărat, acel preaînţelept, carele cu puterea înţelepciunii sale au făcut lucruri care altul nu s-au mai învrednicit a le izbîndi şi iarăş cu toată a lui înţelepciune au căzut şi el într-aceasta cursă. Şi alţi mulţi asemenea, pe care pentru polologhiie nu mai vestesc. Şi ce să zic mai mult cînd aceasta o vedem ca un obiceiu urmîndu-să şi în zioa de astăz de mulţi, şi de cei procopsiţi şi cu minte, care, cu toate darurile ce le au, iarăşi nu să pot mîntui lesne de săgeţile dragostei, o dată ce au căzut în cursa ei. Drept aceia nu să cuvine unui om înţelept a-i defăima pă unul ce pătimeşte arzindu-să într-acest foc, dar nici iarăş a-l lăuda, ci mai mult a-l ticăloşi pentru starea cea proastă în care agiunge din pricina dragostii. Căci din ceasul ce să răneşte de săgeţile ei, îndată îsi schimbă şi cea dintîiu fire, dobîndindu alta, deosebită; pă unii din fricoşi îi face îndrăzneţi, pă alţii din îndrăzneşi, fricoşi; pă unii prea vorbitori, pre alţii prea tăcuţi, pă nebuni înţelepţi şi pă înţelepţi / cu mintea schimbată. Pă alţi, iarăş, din starea sănătăţii aduşi În deosibite boale. În scurt, cu neputinţă este omul, rănindu-să dă dragoste, să stea tot într-aceeş stare şi să aibă tot aceiaşi fire ce o avea pînă a nu să răni dă săgeţile ei. Este şi altă fire de oameni, care să stapînesc cu adevărat dă dragoste. Dar dragostii nu să supun, nici firea cea dintîiu şi-i prefac, însă aceştiia sînt care nu au delicateţă la amor, ci numai ca să-şi împlinească o rîvna din îndemnarea ce firea le pricinuieşte, apoi fiie ipochimen vrednic de a să iubi sau nu, prea puţin le pasă; dar aceasta nu să numesc dragoste, ci împlinire a poftii, care deodată piere şi să risipeşte cu pohta dimpreună. Cea adevarată dragoste este aceia care reazămă în credinţa ce cu statorniciie să păzeşte de cătră amîndoo părţile cele amorezate, făr de a le putea înşăla de nici o altă streină frumuseţe ce va întîmpina [91] ochii lor în vremea aceia, ci deopotrivă iubindu-să, şi deopotrivă suferind dureri şi primejdii, cum o parte şi alta, fără enteres. Căci unde enteresul lăcuieşte Dragoste nu să numeşte. Bine este cineva din cei dăprinşi cu aceasta patimă să găsească acel fel de ipochimen care să-ş aibă dragostea sa credincioasă şi adevărată; dar mai bine şi mai fericit este acela carele n-a căzut în primejdiia dragostii, pentru că dragostea cu cît este întîiu de dulce, cu atît în urma este de amară şi plină / dă feluri dă griji şi primejdii, şi feluri de firi dobîndesc cei ce să închină ei, precum şi istornicii o închipuiescu, zugrăviindu-o în feluri de chipuri: unit o fac oarbă, căci cei ce să jărtvesc ei ca un orbu este, nevăzînd, nici putînd înţelege ce iubeşte şi la ce s-au planisit. Alţii o închipuiesc copil mic, căci în starea copiilor agiunge şi acela care o vînează, urmîndu la multe din pricina ei, întocmai ca copiii. Alţii o închipuiescu cu aripi, căci cel amurezat vrînd să să întîlnească cu amoreaza sa, cît de departe loc fiie pănă unde să află ea şi cît de urîta vreme să să întîmple, atunci, în furiile sale nu pregeta, nici depărtării locului, nici împotrivirii vremii şi trebuie să alerge la dînsa cu atîta iuţime, ca cînd ar avea aripi. Alţii iarăş o închipuiesc ţiindu în mîini arcuri şi săgeţi pentru ca cel ce să supune ei atîta dă mult să răneşte încă mai ca cînd s-ar săgeta dă dînsa. Şi alţii o închipuiesc goală, fără îmbrăcpminte, căci acel robit al ei să goleşte şi dă minte, şi dă avere şi rămîne gol ca şi dînsa. Drept aceia, fugă fieşcare de săgeţile dragostei, ca sînt foarte veninate, precum fiştecine din cei ce au fost patimaş sau sînt, nu poate tăgădui, avîndu-le cercate. Al tuturor plecat frate Şi rugător de sănătate. ISTORIIA LUI FILEROT CU ANTUSA Pe vremea elinilor era un împărat la Elada, anume Periiandros, foarte tare şi puternic, încît, prin tot ţinutul, locul, şi pe la toate celelante împărăţii, i să dusese vestea şi fieşcare să temea dă dînsul. Acesta, neavînd supărare [92] despre nici o altă împărăţiie, petrecea o viiaţă foarte lină şi fără grijă, bucurîndu-să de norocirea împărăţiii sale. Dar pă lîngă bucuriie, hrănea întru sine şi o nemărginită întristare pentru nerodirea dă fii, căci împărăteasa era stearpă şi nu făcea copii. Şi pe de o parte să bucura de bogăţiia şi mărimea slavii sale, iar pă de altă parte să întrista, socotind că după moartea lui n-are cine să-i cli[ro]nomisească avuţiia. Şi cu toate că mulţi bani cheltuise pă la dohtori, pă la vraci şi pă la muieri meştere, dar nimini nu să aflase dăstoinic şi dibaciu a dăslega stîrpiciunea ei, ci fieşcare după a lui pricepere şi părere orînduia dohtori şi nici unul nu putea găsi leacul. Din care pricină mult supărîndu-să împăratul, văzînd că şi haznalele să cheltuiesc în zadar, să turbura foarte asupra împăratesii, şi-i zise într-acest chip: – Eftaliea – că aşa îi era numele – cîtă dragoste am avut pînă acum asupră-ţi, îndoită urîciune am dobîndit de azi înainte pentru nerodirea dă fiu. Drept aceia îţi dau soroc de 4 luni; într-acest soroc dar, de nu te vei îngreuna, hotărît să ştii că te las şi iau alta. Împărăteasa, mult întri/stîndu-să, au început mai cu d-adinsul a face şi a cerca feluri dă mijioace, doar va rămînea grea. Apoi cu totul dejnădăjduindu-să dăspre toate, alergă într-o zi cu o mare înfierbinţeală la o capişte elineasca unde era doi idoli ai dumnezeilor Apolon şi Amon şi începu a să ruga cu omilinţă şi cu lacrămi ca să-i dăzlege nerodirea dă fii, să rămîiu grea. Şi într-acest chip pă toata zioa nelipsită să afla la acea capişte, făcînd rugăciune idolilor, aducîndu-le şi multe daruri scumpe. La acea capişte era slujitor idolilor un preut, vîrsta lui ca de treizeci de ani, foarte pricopsit la învăţătură şi frumos la faţă, carele fiind şi împărăteasa frumoasă, foarte o îndrăgise şi nu ştiia cu ce mijioc ar îndupleca-o întru săvîrşirea pohtii lui. Cu toate acestea văzînd că într-alt chip nu-ş poate împlini voia, şi foarte silindu-l pohta, puse în gîndu o faptă amăgitoare şi într-o zi, cînd era să viie împărăteasa la acea capişte, după obiceiu, să-şi facă închinăciunea, merse el mai înainte şi întră întru unul dintr-acei idoli aşteptînd pe împărăteasa. După ce dar veni împărăteasa şi întră în capeşte să să roage idolilor, începu şi acel preot din idol a vorbi cu un graiu schimbat, într-acest chip: – Dă vreme ce toate nădejdiile lumeşti ai părăsit, şi cu mare rîvnă la agiutorul nostru ai alergat, iată dar şi noi ascultîndu-ţi rugăciunea îţi zicem: mîine seară, la cinci ceasuri din noapte, / să te afli la această capişte, că este [93] să să împreune unul din noi cu tine şi vei naşte moştenitor după plăcere. Auzind acestea împărăteasa, pă lîngă bucuriia ce dobîndi, o coprinse şi mare frică, socotind că de va spune această întîmplare împăratului, poate să o urască şi neavînd alt mijioc de ungreunare afară dintr-aceasta, poate să urmeze hotărîre a să dăspărţi de dînsa. Dă nu-i va spune, iarăş poate unii din dumnezei să să arate împăratului în vis şi să-i spuie. Şi nefiindu-i pe plăcere, poate să i să întîmple mai mare stricăciune. Cu toate acestea avînd mai multă rîvna de cîştigarea dă copii, îşi goni toate părerile din mintea ei, cu nădejde [că] împăratul pă lînga cîştigarea clironomului nu va mai întra într-alte cercetări şi hotarî ca mai bine să [nu]-i spuie. Deci întemeindu-să într-aceasta din urma a ei hotărîre, aşteaptă într-acea zi pînă înnoptă şi viind ceasul cel orînduit, merse singură la acea capişte, unde fiind prea puţina lumină, cît ar putea abiia zări unul pe altul, gasi pă preot îmbrăcat în haine albe şi pline dă lumină şi stînd în locul unuia dintr-acei idoli, că pă unul îl scoase, ca să socotească împărăteasa cum că unul din dumnezei este. Carele, îndată cum văzu pă împărăteasa, sări dintr-acel loc de unde sta şi cu alte multe semne de amăgire să împreună cu dînsa şi rămase grea. / După aceia întorcîndu-să împărăteasa la palat, peste cîteva zile să simţi ea că este îngreunată, deci mult bucurîndu-se, spuse şi împăratului, carele dă mare bucuriie dete poruncă prin tot ţinutul împărăţiii-sale, ca toţi de obşte, mic şi mare, să-şi împodobească coprinsul cu luminaţii şi alte podoabe, şi o săptămîna de rînd să prăznuiască îngreunarea împărătesii, cu cîntări, jocuri şi alte dăsfătări. Apropiindu-să dar şi ceasul naşterii, născu împărăteasa o fată atît dă frumoasă, încît îndrăznesc a zice mai în toată lumea nu s-au mai născut asemenea. Atunci dar iar au mai făcut împăratu o prăznuire mai strălucitoare dăcît cea dintîiu. Deci după darul frumuseţii acei copile, îi puse şi numele Antusa pă carea după ce-ş mai veni în vîrsta cunoştiinţii, supuindu-o tată-său la învăţătura cărţii, îi orîndui tot felu dă dascăli, care fiind şi cu mult duh şi supţire la minte, pînă la vrîstă dă doisprezece ani nu-i mai trebui altă învăţătură, că le învăţase pă toate dăsăvîrşit încît şi însuşi dascălii să minuna dă procopseala ei. Şi atît dă mult o iubiea părinţii văzîndu-o încoronată cu toate darurile cele lăudate, încît nu o dăzlipiea din sînurile părinteţti. Şi orînduise şi patru fete dă boier pentru purtarea ei dă grijă şi acelea frumoase şi tot dă o vîrstă cu dînsa; îi făcuse [94] şi un iatac dăosibit pentru dînsa foarte împodobit, unde şedea ea şi cu celelalte fete eglendisindu-să şi într-acestaş chip petrecea şi ea, şi părinţii ei o viiaţă foarte lina şi dulce. / Supt stăpînirea aceştii împărăţii era un voivod, Antipatros cu numele, carele domnea la Tiva. Acest voivod avea supt comanda sa un boier, anume Agaton, om foarte înţelept, cu minte înaltă şi straşnic comandir asupra războaielor, pe carele şi voivodul îl iubiia foarte şi-l avea la mare cinste, căruia, pentru multele sale fapte lăudate şi vitejii la războaie, nu numai prin tot ţinutu voivodului să duse vestea, ci şi pă la toate celelante împărăţii din vecinătate, pînă şi la auzul împăratului Periiandros. Carele şi luîndu-l la o mare ipolipsis l-au şi adus la scaunul împărăţiii-sale, unde multe slujbe vrednice de toată lauda arătînd, şi îndestule biruinţe către cei ce vrăjmaşaşte să pomiia asupra împărăţiii făcînd, în cele după urma rămîind împăratul preamulţămit de dînsul, l-au făcut şi arhistrateg, adica comandir piste toată armiia împărăţiii, cum am zice la turcu vizir, iar la evropieni felmarşal. Nu după vreme multă bolnăvindu-să Agaton foarte greu, carele fiind şi trecut în vîrsta bătrîneţelor, au şi murit; pentru care prea mult mîhnindu-să împăratul, cum şi toţi ai palatului, pentru moartea lui şi fiindcă el la ceasul morţii sale lăsese în diiată că murind să-l îngroape la moşiia sa, au dat poruncă împăratul de au făcut un alaiu foarte frumos, cu care l-a petrecut pînă l-au scos din cetate afară; iar de acolo orînduind doi boieri cu mortul, l-au dus pînă la moşiia sa, dîndu-le poruncă ca să-l îngroape cu mare cinste, unde l-au şi îngropat cu cinstea ce i s-au cuvenit. Iar orăşanii de acolo şi toţi boierii locului, vrînd ca să-i mai facă o deosibită cinste pentru a pururea pomenire, i-au zidit la mormînt un stîlp foarte frumos, în care stîlpu l-au zugrăvit şi chipul, cu o mare epitidiotita, de un meşter zugrav, cît nu avea deosebire de cel mort, cînd era viu. Şi din josul chipului, într-acel stîlp, i-au făcut şi aceste stihuri cu slova de aur, săpate: / Acest stîlp cu chip de om Este a lui Agaton, A celui de toţi cinstit Şi de împărat slăvit, [95] Ce printr-al său duh înalt Prea cuminte s-au purtat, De-au făcut pă împăratul În veci a fi lăudat. Pentru aceia şi noi Să facem dintru unul doi: Unul cel ce au murit, Şi altui cel închipuit; Ca toţi chipul lui văzînd În stîlpul lui acesta stîndu, Ca pre un vestit bărbat Să-l slăvească neîncetat. Împăratul, vrînd după aceasta să afle dă i-au ramas lui Agaton vreun copil, ca să-l ia în slujba împărăţiii în locul tătîne-său, scrise carte către Antipatros-voivodul, ca să cerceteze şi să-l înştiinţeze; după care, făcînd Antipatros cercetare, să priroforisi de la oamenii casei luiAgaton (fiindcă soţiia lui cu cinci ani mai nainte de dînsul murise) cum că din trupul lui numai un fecior i-au rămas, anume Filerot, pe care, pentru căci era din fire foarte deştept şi cu minte înaltă, îl trimisese dă mic tată-său la Atina, unde pă acea vreme să afla cei mai vestiţi dascăli, ca să înveţe carte. Şi fiindcă dă cînd îl trimisese tată-său la Atina trecuse zece ani şi nu să mai întorsese, numai în toţi ani lua prin scrisori tată-său înştiinţare, atît dă la dînsul cît şi dă la dascălii lui, că este sănătos şi învaţă la şcoală, pănă în anul trecut, cînd iarăş priimise tată-său scrisoare de la el şi de la dascălii lui, cu înştiinţare că au trecut cu învăţătura toate cărţile filosofiii şi au aşunsu la treapta aceia cînd nu mai are trebuinţă de alta învăţătură. Care scrisori spre parigoriie le avea tată-său toate puse la păstrare, de la cea dintîiu pînă la cea după urma. Deci voivodul, strîngînd / toate acele scrisori şi puindu-le într-un plic, le trimise împăratului cu înştiinţare din partea sa de cercetarea ce au făcut. Împăratu, priimindu-le şi cetindu-le, să bucură foarte aflînd de Filerot şi după întocmirea cuvintelor din scrisorile cele mai din urmă ale lui, cunoscîndu că cu adevărat au agiuns şi la cea dăsăvîrşit treaptă a învăţăturii, scrise aceste scrisori, una către Antipatros-voivod şi alta către Filerot, căruia li trimise împăratul un armasar şi un coif dă aur, daruri din partea sa, care le şi porni cu sol într-adins. [96] CARTEA ÎMPĂRATULUI CĂTRE ANTIPATROS-VOIVODUL „Dă vreme ce răposatu arhistratig Agaton, sluga cea credincioasă a împărăţiii-noastre, nu cu puţănă sîrguinţă întru slujba sa s-au arătat către preaputernica noastra împărăţiie în cît au fost cu viiaţă, datoriie avem ca şi noi să dam tot felu casii sale. Drept aceia, de vreme ce i-au rămas lui Agaton acest fel dă moştenitor precum ne înştiinţezi, de care ne-am şi bucurat ca să-l luăm în slujba împărăţiii, cinstindu-l cu o dregătoriie după treapta sa, drept răsplătire slujbelor celor credincioase ale tată-său. Iată îţti scriem: îndată după priimirea împărăteştii noastre porunci, să trimiţi la Filerot să-l aduci acolea, căruia vestindu-i mai întîiu buna noastră voinţă ce avem asupra lui, să-i dai apoi şi cartea noastră, cum şi aceste daruri ce le trimisem. Şi după aceia, întocmind un alaiu împodobit după a noastră plăcere, împreună cu dînsul să te scoli şi însuţi să veniţi aci la scaunul împărăţiii-noastre.” CARTEA ÎMPĂRATULUI CĂTRE FILEROT ,,Fiindcă după cercetarea ce am făcut am dovedit că după moartea tătîne-tu alt moştenitor nu i-au mai rămas afară di tine, şi fiindcă după slujbele cele lăudate cu care tată-său s-au arătat către împărăţiia-noastră, rîvna ne sileşte a nu-i rămînea neamul neîmpărtăşit dă milile împărăteşti. Iată dar, îşi scriem: priimind porunca noastră, să te scoli şi împreună cu Antipatros-voivodul să vii la prealuminatu nostru scaun ca să te împărtăşeşti dă milele împărăţiii noastre. Şi întru cinstea venirii tale, iată îţi trimitem şi aceste daruri, un armăsar şi un coif, pre care le vei priimi cu toată supunerea şi bucuria.” Voivodu, după priimirea acestor scrisori, îndată înştiinţînd pă Filerot şi aducîndu-l dă la Atina, acolea, la scaunul său, căruia mai întîiu vestindu-i dă moartea tătîne-său şi dă toate cele întîmplătoare, i-au dat apoi cartea împăratului, carele, priimindu-o şi citindu-o, rămase zăpăcit, şi nu ştiia ce mai întîiu să facă: să să întristeze pentru moartea tătîne-său, sau să să înveselească pentru negîndita cinste împărătească ce dobîndise. [97] Aşadar, aflîndu-să înotînd cu gîndurile într-aceste două limanuri, fără veste întîmplătoare, şi neştiind la care din dooă să alerge, merse la conacu său şi alcătui aceste stihuri: Ce întîmplări negîndite Şi foarte nepotrivite Astă dată m-au găsit, Dooă veşti să iau dodată Amîndooă să-m răzbată Inima ca c-un cuţit! Una, atît dă urîtă Şi atît dă amărîtă, Încît prea m-au întristat! Alta, atît dă frumoasă Şi atît dă luminoasă, Încît prea m-au înălţat! Şi nu ştiu cum e cu cale, Din dooă mă mir la care Să alergu şi să înnăvălesc, Că amîndooă sînt negîndite Şi deodată sînt vestite. Mă mir cum să înnemeresc. D-oi năvăli la întristare, Mă rîde fieştecare Văzîndu-mă întristat. În vreme ce să-m privească Toţi cinstea împărătească, De-aci pînă la palat. D-oiu umbla înveselit – Ş-aceasta e nebuniie, Că trebuie să jelesc Pă-al mieu răposat părinte! Că nu sînt nebun, ci am minte, Măcar cît să mă slăvesc. Ci la o aşa întîmplare, Şi la o astfel de stare În care am catandisit, Nu încape-altă urmare Decît să mă arăt, îm pare, Cu un chip prea osăbit; [98] Nici tristu afară din cale, Dar nici cu chef aşa mare; Adică nici mort, nici viu, Că nimini dă nicăierea Să nu-m poată afla firea; Ca un leu hărzul să-m ţiu. Nu trecu vreme multă la mijioc după aceasta şi întocmind voivodul un alaiu foarte împodobit, veni cu Filerot la scaunul împărăţiii. Iar cînd intra alaiul pă poartă, gătiţi împărăteşte, auzindu-să zgomotul muzicelor, ieşiră toţi afară, mic şi mare, la priveală. Ieşi şi împăratul cu împărăteasa şi cu fii-sa Antusa, întră în foişor despre alta [curte] şi văzură un alaiu viind, întocmit într-acest chip: venea înainte trei sute voinici tineri, îmbrăcaţi în haine roşii şi călări pă cai albi, fieşcare purtînd în mînă cîte un steag mic verde, şi la fieşcare sută cîte un căpitan cu muzicanţii săi, împodobiţi foarte frumos; după acesta alţi atîţea voinici îmbrăcaţi în haine verzi şi călări pă cai vineţi, fiind iarăşi cu asemenea orînduială şi ţiind / fieşcare în mînă cîte un steag roşu. Iar dă la acei cu haine verzi, pînă aproape unde să afla Filerot şi voivodul, era ca la cincizaci de voinici îmbrăcaţi în haine albe şi călări iaraş pă cai albi, încinşi cu brîie de aur, iar în urma acestor era doisprezece boieri, şase pă de o parte şi şase pă de alta, fieşcare purtînd în cap cîte un işlic dă samur şi în mînă fiind cîte un buzdugan de aur, iar în vîrvul măciucii la fieşcare buzdugan cîte o piatră dă diiamant cît oul dă vrabiie şi strălucea foarte frumos. Şî în mijiocul lor cu Filerot, amîndoi împodobiţi, însă voivodul îmbrăcat în haine luminoase, iar Filerot în haine mohorîte, purtînd în cap coiful împărătesc, călare iarăşi pă cal împărătesc, stînd pă cal foarte potrivit voiniceşte. Vîrsta lui era ca de ani doozeci şi doi, însă foarte frumos la chip şi gingaş, încît tuturor ochii năvăliseră asupra lui şi nimini nu să putea îndestula de aerul cel dulce al feţii sale. Ah, întîmplare otravită a venirii lui Filerot! Bine ar fi fost să nu-l fi mai adus împăratul la palat, că ticăloasa Antusa, ca o a hageamiie, cu mintea crudă şi copilarească aflîndu-să mai vîrtos şi într-aceeaşi vîrstră cînd începuse a simţi şi a pricepe puterea dragostii, cum au văzut pă Filerot atît de mult s-au rănit, încît cu totul au rămas roabă dragostii. / Voivodul cu Filerot apropiindu-să dă palat dăscălicară şi să urcară în foişor, unde era împăratul, şi făcînd amîndoi [99] căzută închinăciune, sărutară poala şi picioarele împăratului, iar împăratul, după ce le ură buna lor venire, zise numnai către Filerot acestea: – Dă vreme ce mila marilor dumnezei ne-au hărăzit cu împărăţiia Eladii, datoriie avem, ca un împărat şi oblăduitor ce ne aflăm, a nu trece cu vederea nevoinţele ce unii din slugile împărăţiii au cercat întru slujba noastră, pentru al obştii răpaos şi dobînda cămărilor împărăteşti. Din care fiind unul şi răposatul tată-tău, carele cu atîta sîrguinţă şi trudă întru slujba sa s-au arătat, încît dator am rămas a ne arăta şi noi cu un semnu de mulţumire pentru că, după tot cuvîntul drept, să cuvine a nu lăsa obidişi şi neîmpărătăşiţi dă milele împărăţiii noastre pă unii ca aceştiia credincioşi în slujba stapînului lor, cum şi după moartea lor, pe cei ce să trag dintr-înşii. Drept aceia, fiindcă ne-am înfiinţat pentru tine cum că eşti înţelept şi nu puţin adăpat de învăţătura limbii elineşti, şi ca un fiu bun al răposatului arhistrategu, credinciosului nostru supus, iată deocamdată, după treapta vîrstei tale, te cinstim cu dregătoriia cămărăşiii cei mari şi te luom în slujba noastră în locul tătîne-tău. Fii dar sîrguitor dintru toată virtutea a te purta cu orînduială, şi [a] te arăta cu slujbă placută împărăţiii-noastre, ca să te învredniceşti şi la mai mari dregătorii. După aceasta, îmbrăcîndu-l cu caftan, îl trimise cu alaiu la conacul său, care din vreme era gătit pentru dînsul, aproape de palat. Peste cîteva zile purcese şi voivodul la scaunul său, iar Filerot rămase la scaunul împărătesc, cautînd treaba dregătoriii sale, nu ca un tînăr şi ageamiu, ci ca un om batrîn, ci ca unul ce ar fi avut acea treabă de mult dată întru a sa epitropiie, încît tot, mici şi mari ai palatului, cum şi însuş împăratul să mira de a lui pricepere, isteciune şi multa înţelepciune, şi să umplu de o mare bucurie că au dobîndit împărăţiia aşa om, carele cu înţelepciunea minţii sale au covîrşit pe toţi cei mai bătrîni boieri ai palatului. După cîtăva vre[me] vrînd împăratu să cerce pă Filerot dă este ş-asupra luptelor şi lovirilor îndrăzneţu, chemă într-o zi pă stratepederhul, adică pe cel mai mare asupra oştirilor, numele lui Leonat, căruia îi porunci ca să aleagă vreo doozăci de voinci tineri, nu din cei proşti, ci din feciori de boieri, care sînt în slujba ostăşască, însă înarmaşi si pă cai buni. Şi la cutare zi să-i aducă la curtea împărătească, că este să să facă o cercare dă luptă. [100] Leonat, după porunca împăratului, merse de alese doozăci de voinici tineri dă treapta ce-i poruncise şi la zioa cea orînduită îi aduse în curtea împărătească, cînd, chemînd împăratul pă Filerot, îi porunci să meargă să să lupte cu acei voinici, ale cărura nume sînt acestea, adică: Chimon, Diodor, Comod, Petiian, / Lefstenii, Casandros, Lisimah, Silefc, Nicanor, Cleonim, Filip, Carol, Leonor, Aristofor, Prohor, Prov, Alexandra, Tindar, Priscu şi Lechin. Filerot, după porunca împăratului urmînd şi gătindu-să, îşi lua armele şi încălecînd pă un armăsar foarte iute ieşi la maidan, în curtea împărătească, unde era şi ceilanţi voinici; împăratu cu împărăteasa şi cu fii-sa Antusa, şi cu alţi boieri d-ai palatului, ieşi întru un foeşor dăspre curte, ca să privească acea lupta de voinici tineri. Iar Antusa, neştiind pricina acei loviri, pentru cine este, privea şi ea la acei voinici ce sta în mijioc curţii, gătiţi dă luptă. Filerot, după ce ieşi la maidan, îşi făcu căzută închinăciune cătră împăratul şi strîngînd frîul armăsarului cu un talent foarte viteaz, să porni asupra unuia dintr-acei voinici carele era mai în frunte şi din iuţimea repeziciunii lovind pă acel tînăr cu suliţa în ţîţa dreaptă îi fuse dindestul că-l surpă jos de pă cal, mai mort. Împăratul, mult bucurîndu-să de al lui Filerot semnu de vitejie, făcu semn de începură muzicele a cînta pentru întîia biruinţă a lui Filerot. Antusa, cum văzu pe Filerot arătîndu-să înarmat în mijlocul acei loviri, lucru nenădăjduit de dînsa, pricepu că adunarea acelor voinici nu au fost pentru alt, ci numai chiar pentru Filerot, şi foarte să întristă văzînd că lupta aceia nu este în mîini şi în virtutea trupului, ci cu arme, şi nu cu unul sau cu doi, ci cu dooăzeci să să lovească. Acestea dar socotindu-le şi mult întristîndu-să, adeseoare scotea şi capul pă fereastră şi să uita jos ca să vază sfîrşitul trebii, nu cumva să pătimească Filerot vreo primejdiie de moarte. Împărăteasa, fiind lîngă dînsa şi văzîndu-o într-atîta rînduri scoţînd capul pă fereastră, o ţinu dă rău, că dragostea cătră Filerot fiind mai întemeiată decît învăţăturile mume-sii, pierduse şi ruşinea, şi pe de o parte muma-sa o învăţa, o mustra, iar ea pă de altă parte nu înceta uitîndu-să pe fereastra jos, la dînsul. Şi vedeţi dragoste ciudata între dînşii: Antusa, de multă dragoste ce avea asupra lui Filerot, să fi fost pre putinţă, viiaţa s-ar fi pus pentru dînsu. Filerot, dă leac în ştire avînd, să arăta cu o mare adiaforie şi nicicum nu pricepea, nici prin gînd nu-i trecea cum că Antusa s-ar fi îndrăgit şi într-acest chip lăcuia între dînşii o dragoste neunită şi cu toate ca ea prea mult căzuse în [101] dragostea lui şi vrea să-i arate semn ca să priceapă că-l iubeşte, dar frica părinşilor stîndu-i împotrivă, să ardea pă ascunsu şi nimini altui nu o ştiia decît singură inima ei. Să o lăsăm dar pă Antusa ticăloasa arzîndu-să în văpaia ce singură ş-au aţîţat-o şi să povestim şi de unde am lăsat ca să vedem ce sfîrşit au luat lovirea acelor doozeci de voinici. După ce dar numai cu o repezeciune a vitejiii birui Filerot pă acel voinic din fruntea celorlalţi, să întoarse iarăşi la locul unde era întîiu şi pornindu-să şi asupra lui Diodor cel de al doilea; nici unul, nici altui nu birui; mai repezîndu-să şi altă dată, frînse Diodor vîrfu suliţii lui Filerot şi să dete să o ia din mînă, spre semn dă biruinţă. Filerot, dăgrab trăgîndu-să înapoi, să porni iarăşi asupra lui Diodor cu iuţime înfricoşată şi vitejeşte lovindu-l cu suliţa cea frînta în mîna dreaptă, îi căzu lui Diodor suliţa din mînă jos, şi învîrtind-o în mîna stîngă, să porni cu o mîniie asupra lui Filerot şi vrînd a-1 nemeri în frunte, puse Filerot suliţa sa în piept căutăturii lui Diodor şi lovi Diodor suliţa lui Filerot, iar nu unde căuta. Deci pînă a-ş maă suci Diodor suliţa în mînă, să repezi cu o iuţime şi lovindu-l în mîna stîngă rămase Diodor biruit. Atunci împăratul iară făcu semn; începură zicăturile pentru a dooă / biruinţă a lui Filerot. Ceilaiţi optsprezece voinici ce rămăsese neintraţi în luptă, nemaiputînd suferi văzînd atîta vitejiie la un copil aşa tînăr şi ageamiu, maă vîrtos ştiind şi pă cei doi care să biruiseră ce virtute şi ce vitejiie avea, ieşi la maidan unul dîntr-înşii, anume Carul, care era mai viteaz decît ceilalţi, şi închinîndu-să către împăratu zise: – Preaputernice împărate, în veci să traieşti împărăţiia-ta. Eu, oriunde şi la ce bătaie am fost, niciodată nu m-au biruit, ci biruitor m-am arătat şi ori asupra căruia din vrăjmaşi m-am pornit cu lovirea, nici unul n-au scăpat viu dinaintea mea, după cum toţi cîţi mă ştiu şi m-au văzut nu pociu tăgădui. Deci dă mă va birui Filerot şi pă mine, atunci nicicum mai luptîndu-să cu cei şaptesprezece ce mai sînt, să să numească, toţi biruiţi, ca nimini dintre dînşii nu să află mai viteaz decît mine. Împăratu, auzind acestea din gura lui Carul, să uită jos din foişor la Filerot, ca cum ar fi făcut semn de întrebare ce zice. Filerot, uitîndu-să sus în foişor şi văzînd atîţea boieri, voivozi şi alte obraze mari strînşi, de ar fi şi cutezat să să lase de luptă, dar ruşinea stîndu-i împotrivă, răspunse aşa: [102] – Preaputernice împărate, toată pasărea / prin limba ei piere. De nu m-ar fi îngrozit acest prieten cu vorbele lui cele falnice, mi-ar fi fost frică numai de armele ce le poartă şi m-aş fi lovit cu dînsul mai cu sfială; dar dă vreme ce toată vitejia ş-o arată prin gură, să vede că armele lui acum n-au nici o putere. Drept aceia am nădejde la ajutorul marilor dumnezei că în norocul împărăţii-tale voi întovărăşi şi pă acesta cu ceilanţi doi tovarăş ai lui. Aşadar, scoţîndu-ş sabiia, ieşi la maidan, iar Antusa, văzînd îndîrjirea amîndorura şi temîndu-să dă Filerot a nu peri, după laudele lui Carol, nu mai putu obicni, ci dete ruşinea într-o parte şi merse înaintea împăratului, rugîndu-să într-acest chip: – Iubitul mieu părinte, pentru dragostea marilor dumnezei, rog milostivirea împărăţii-tale să porunceşti a lipsi o lovire ca aceasta primejdioasă, că amîndoi sînt înverşunaţi şi, după a lor semeţiie, ori unul, ori altul trebuie să piară; şi eu fiind din fire slabă şi fricoasă, de voi vedea un lucru ca acesta întîmplîndu-să, cu adevărat trebuie să-m ies din minţi şi să rămîiu de-a pururea cu patimă. Împăratu, cu toate că pă fii-sa o iubiia foarte, dar la aceasta nu-i dete ascultare că vrea să vază cu mare pohtă sfîrşitul acei loviri, ci îi zise că de nu poate suferi a vedea aşa primejdiie, să treacă într-altă odaie! Deci Antusa, una că-i zisese / şi tată-său să să ducă, alta şi pentru ca să nu vază cu ochii ei cînd va peri Filerot, să sculă şi merse în altă odaie, unde închizîndu-să singură începu a să tîngui cu nişte cuvinte ca acestea: Vai de mine pedepsita Şi de tot nenorocita Cum n-avuseiu norocire Cînd făcuiu şi eu pornire La un lucrul ce nici firea, Nici legea, nici omenirea Nu poate să mă oprească, Nici poate să mă hulească! Fiind fapta ce-o urmează Şi d-inceput să vînează De tineri fără oprire Şi fără împotrivire, Ah, trişterea şi spurcată, Spune-mi, ce sînt vinovată Dă-m stătuşi aşa împotrivă Ca o preanemilostivă [103] Şi mă înstreinaţi dodată Dă ceia ce îmi era dată A urma ca o fată Cu inima curată? Deci dă vreme ce din fire Să vede că norocire N-am o dobîndi ce-mi place, Rămîiu sănătos, noroace, Că eu voiu părăsi toate Şi voiu alerga la moarte – Nu mai trebuie viiaţă Să trăiescu fără dulceaţă. Cu nişte cuvinte dar ca acestea, neparigorisită fiind de nimini, rămasă Antusa tînguindu-să în casă. Iar Filerot, după ce ieşi la maidan, strîngîndu-ş frîu calului, vitejaşte să porni asupra lui Carol, cum şi Carol asupra lui Filerot, şi din răpeziciunea cea iute, amîndorura, frînseră săbiile în dooă şi nu biruiră nici unul, nici altul. După aceia scoaseră / paloşurile şi iarăş repezindu-să unul asupra altuia, prea puţin atinse Carol pă Filerot în mîna dreaptă şi-l sîngeră. Carol văzînd pe Filerot sîngerat la mînă îi zise aşa: – Prietene, pentru ce nu-ţi este milă de tinereţile tale, ci dă bunăvoie umbli să-ţi răpui viiaţa? Lasă-te mai bine şi nu-ţi băga capul într-o primejdiie ca aceasta, că nici o necinste nu este cum socoteşti, dă te vei lăsa, în vreme ce nu numai împăratu ci şi toţi ceilalţi te ştiu că eşti agemiu pănă acum şi nedăprinsu într-acest fel de loviri. Destul îţi sînt acei doi cu care te-ai lovit şi i-ai biruit şi nu te mai lovi şi cu mine, că-mi este milă dă tinereţile tale. Iar de o faci aceasta din vreo pizmă sau mîndriie, frăţeşte te sfătuiesc să izgoneşti această socoteală din minte-ţi că nu este bună şi să te laşi ca să scapi cu viiaţă. Filerot răspunse: – Să nu mă fi tăiat la mînî, negreşit m-aş fi lăsat, pentru că, după lauda ta ce ai arătat-o împăratului, destul îmi era lovirea cea dintîiu cu săbiile, arătîndu că şi eu [am] asemenea vurtute ca şi tine. Dar dă vreme ce cu atîta mîndriie te-ai pornit asupra mea, lovindu-mă şi cu paluşul în mînă, nicidecum nu o pociu suferi, ci voiu încă o dată să mă mai lovesc cu tine, pînă ori că tu mă vei biuri pă mine sau că eu te voi birui pă tine. / Aşadar semeţindu-să amîndoi în putere, să întoarseră fieşcare la locul său şi, luîndu-şi paloşurile în mîini, să porniră amîndoi cu atîta iuţime încît, vrăjmăşaşte lovind [104] Filerot pă Carol cu paluşul în cap, îi tăie coiful dă tot şi puţin rămase să-i taie şi capul. Carol cu asemenea înfierbinţeală a vitejiei, înbărbătîndu-să şi pornindu-să cu o căutătura a-l lovi în piept, tăie grumazu calului şi căzu Filerot după cal jos. Filerot, îndată încălecînd alt cal, să porni iarăş asupra lui Carul, şi lovind şi el asemenea ca şi dînsul cu paloşul calu lui Carul, îi tăie capul dă tot şi căzu şi Carol dupe cal jos, dar îşi frînse Filerot şi paloşul. Atunci Carol îi zise lui Filerot aşa: – Prietene Filerot, nu trebuie a-ş arăta cineva vitejiia în cai, în vreme ce sînt nişte dobitoace, şi nu să numeşte vitejiie aceasta, ci dă esti viteaz biruieşte-mă pă mine, iar nu cai. De o făcuşi aceasta pentru că-ţi rănii calul tău, eu n-am dat într-adinsu, ci din greşală, socotind să te lovesc pă tine. Filerot, nebăgîndu-i vorbele în samă, lepădă paloşul, fiind frînt, şi luîndu-şi suliţa în mînă, zise lui Carol aşa: – Lasă vorbe la o parte şi ia-ţi şi tu suliţa să ne lovim. Carol, fiind aprinsu de mîniie, încălecă alt cal şi, luîndu-şi şi el suliţa iarăş, năvăliră unul asupra altuia. Deci pornindu-să Carol mai nainte cam făr dă veste asupra lui Filerot îi înfipse suliţa în cotul mîinii stîngi şi începu a curge sîngele. Filerot, aprinzindu-să de mîniie, zise lui Carol aşa: – Tu îmi ziseşi că nu-m trebuie să-m arăt vitejiia asupra cailor, fiind dobitoace, şi acum văz că te porniş fără veste asupră-mi dă mă rănişi; apoi aceasta vitejiie de voinic este, sau faptă hoţească de om hageamiu? Pentru că un om viteaz, precum te lauzi că eşti, nu-ş arată vitejiia cătră cel cu care se bate fără veste, ca un neharnic, ci de faţă şi cu înştiinţare, mai vîrtos că aceasta nu să cheamă războiu, ci o cercare de luptă a voiniciii numai. Drept aceia, dă vreme ce ceri aceasta luptă, într-acest chip, mă voi porni şi eu asupra ta iarăş cu asemenea loviri şi să nu-ţi pară rău. Carol, fiind înfierbîntat de măniie, zise lui Filerot: – De poţi, fă-o şi tu, că eu nu bănuiesc. Filerot, trăgîndu-să înapoi ca un leu, să porni asupra lui Carol şi, vrînd a-l lovi şi el fără veste, pricepu Carol şi aparîndu-să cu suliţa rămase nevătămat; deci, mai întorcîndu-să Filerot iarăş înapoi, zise: ,,În numele marilor dumnezei”, şi pornindu-să groaznic asupra lui Carol, îl lovi cu suliţa în inimă foarte cumplit, încît nemaiputînd Carol obicni durerea, căzu du pă cal jos şi strigă / către ceilanţi tovarăşi ai lui: [105] – Săriţi, fraţilor, de mă luaţi şi mă duceţi la moşiia mea, ca să nu mor pă locuri streine, că putere nu simţu să mai fi rămas în mine. Năvălind dar ceilanţi tovarăşi ai lui, îl luară dă jos cu prea puţin suflet şi-l duseră într-o odaie supt casele împărăteşti, unde începu Carol a plinge şi a să tîngui printr-aceste jalnice cuvinte: Af, fraţilor miei iubiţi, Plîngeţi toţi şi mă jăliţi, Cu durere suspinaţi, Ca d-un frate lăcrămaţi! Că dăvreme mă ducu Dă la voi, ca un năluc, Nu la vreun ştiut loc, Să mă duc şi să mă întorcu, Ci la un loc prea urît, Groaznic şi amărît, La un osebit palat, Atît dă dăpărtat, Încît dă leac nu gîndesc, Nici nu nădăjduiesc A mai veni înapoi, Să mai fiu iarăşi cu voi! Ah, ce proaste năluciri Şi slabe adăpostiri În care te rezemaşi Şi cu care te armaşi! Tu, Carole, cel ce-ai fost Slab de minte, cu cap prost, Nebuneşte te pornişi Şi iată ce pătimişi! Ca să dai fală în norod, Îţi pierduşi viiaţă dă tot! Ah, doriţii mei părinţi, Unde sînteţi, nu veniţi, Să mă vedeţi ce-am păţit Şi la ce hal am venit? Cu moartea mă lupt cumplit, Dar, cum văz, m-au biruit Şi în grab, foarte curînd, Voiu să întru în pămînt. Deci, iubiţilor miei fraţi, Vă rog, toţi, să mă iertaţi Că acum mă duc dă la voi La locul cel de apoi, [106] Şi iar ne vom întîlni Acolo, cînd veţi veni./ După săvîrşirea aceştii tînguiri luîndu-şi iertăciune de la toţi tovarăşii şi cunoscuţii lui, îşi dete obşteasca datoriie şi-l îngropară, cu cinste, din porunca împărătească. Iar Filerot, după ce birui şi pă Carol, merse sus la împăratu şi-i sărută poala şi picioarele. Împăratul, întru răsplatirea biruinţii ce au arătat, îş îmbrăcă cu flamidă şi-i dărui şi o sabiie foarte frumoasă şi cu alaiu, pă cal împărătesc, îl trimise la conacul său. Iar Antusa, după ce plînse şi să tîngui cîtva singură în casă pentru Filerot, ţiindu-l de mort, ieşi apoi afară să să mai trezească. Şi întîlnind pă o fată dă ale ei din cele patru, o întrebă aşa: – Rogo-te, Lucsandro – ca aşa îi era numele – ce savîrşire au luat lupta acelor dot voinici, că eu, după a lor înverşunare pricepînd că din doi trebuie să piiara unul, şi fiind cam slabă din fire, n-am putut suferi să văz acea primejdiie şi am întrat în odaia din care ieşiiu şi nu ştiu la ce va fi rămas şi care din doi va fi biruit, ci de ai vreo ştiinţă, spune-m, ca să ies şi eu în foişor. Lucsandra răspunse: – Vei şti înălţimea-ta că cît pentru acea luptă acum de curînd luă sfîrşit iar biruitor s-au arătat cel mai tînăr, pă carele l-au îmbrăcat şi cu hlamidă şi l-au trimis cu alaiu la conacul său, iar celalalt au perit şi l-au şi îngropat cu mare cinste. Antusa, din spusele Lucsandrii neputînd desluşi adevărul care va fi cel ce au perit, că amîndoi era tineri, îndată i să schimbă faţa obrazului şi rămase întocmai ca o moartă. Dar stăpînindu-şi firea cît putu ca să nu o priceapă Lucsandra, îi vorbi aşa: – Văzuşi că arătarea ce-ţi făcuiu pentru schimbarea feţii mele fuse adevărată, că numai cum auziiu de moarte îmi schimbaiu faţa şi încă tot nu-m pociu veni bine în simţire, că firea mea aşa este foarte slabă, neputînd suferi nu numai să văz, ci nici să auzu acest fel dă întîmplări primejdiose. Dar cu toate acestea aş vrea să ştiu care din doi au perit, că dă va fi perit acela ce au venit de la Atina, adică Filerot, să mă bucur, că prea / era mîndru şi semeţu şi din pricina lui s-au scornit acea lovire; ci te pohtesc ia osteneală dă cercetează pă supt cumpăt şi adeverindu-te bine, vino dă-m spune. [107] Lucsandra îndată pogorîndu-să jos, întîlnind pă unul din slujitori împărăteşti, carele fusese dă faţă la acea lovire dintru-ntîiu pănă în sfîrşit şi ştiia şi pă unul, şi pă altul, deci întrebă aşa: – Dumneata ştiu că-i fi fost faţă la lupta acelor doi voinici şi vei fi ştiind care din doi s-au biruit, mă rog, spune-m şi miie. Slujitorul acela nebăgînd seama vorbelor bine i să păru că îl întrebă cine au biruit, iar nu cine s-au biruit, şi răspunse că Filerot. Lucsandra luîndu acest fel de întristare merse dă spuse Antusii că au întrebat pă unul din cei ce au fost faţă la acea lovire şi i-au spus că Filerot au perit cu adevărat. Atunci Antusa foarte să întristă, dar nu arăta nici un fel dă cehrea cătră Lucsandra, însă mai vîrtos umbla să să arate că i-ar fi părut bine. Dar inima ei ştiia de ce cu totul dăjnădăjduisă dă Filerot, vru ca să mai intre iarăş în odaie să să mai tînguiască, dar făr de folos socotind şi tînguirile. Şi pentru ca să nu o priceapă şi Lucsandra, că atunci ieşise iarăş dintr-acea odaie, merse făr dă nădejde în foişor, unde era împăratu cu împărăteasa şi cu alţi boieri de ai palatului, pe cari îi găsi în vorba pentru Filerot, prea mult lăudîndu-l împăratu şi mirîndu-să de isteciunea şi vitejiia lui, aflîndu-să mai vîrtos şi în vîstră copilărească. Antusa şi ca o săgeată pătrunzu-i inima laudele-ce făcea împăratul lu Filerot, mai vîrtos că vorbiia împăratuş ca de un om viu, iar nu mort, precum ea îl socotea, şi neputînd a să domiri întrebă pă muma-sa, dă la care să adeveri mai bine pentru toate. Atunci Antusa de bucuriie mare ce dobîndi puţin rămase să-ş schimbe şi mintea, că aci vorbiia singură, aci iarăş / rîdea singură, apoi viindu-şi în simţiri să cunoscu pă sineş că face lucruri de om lipsit de minte. Şi pentru ca să nu o cunoască mumă-sa şi ceilanţi să sculă să meargă la odaia ei. Şi întîlni iarăş pă Lucsandra către care, cu toate că întîiu cînd aflase de Filerot, că au perit, umbla să să arate din tristă veselă, ca să nu o priceapă, dar acum umbla să să arate din vesală tristă şi nu putea, pentru că cîtă întristare şi mîhnire dobîndise întîiu cînd aflase că au perit Filerot, atîta şi îndoit mai vîrtos bucuriie cîştigase văzîndu-l dăspre toate împotrivă-i, auzise că el era apărat şi de împărat cinstit, precum ea apururea o pohtea, şi începu a-i spune Lucsandrii pentru toate cîte dă la mumă-sa aflase şi muncea să-i arate că-i pare rău de Filerot că au scăpat, dar bucuria asta din [urma] covîrşise cea dintîiu întristare, că ochii, buzele şi faţa obrazului o mărturisea şi fieşcare putea să o cunoască că [108] s-au înveselit, iar nu s-au întristat, precum şi însuş Lucsandra o cunoscuse, dar nu vrea să o mai întrebe, văzîndu-o că să fereşte; însă pricina feririi nu o ştiia şi nici ei trecea prin gînd cum că ar fi avut vreo dragoste cu Filerot. Aşadar, despărţindu-să dă Lucsandra, merse în odaia ei, zăpăcită de bucuriie, unde nu ştiia dă ce să să mai apuce. Deci luîndu o carte începu să cetească cîtva dintr-însă, dar fiindu-i gîndul mai mult la Filerot pornit, nu pricepea nimic ce ceteşte; lăsă cartea aceia şi apucă alta; citi şi dintr-aceia cătva [şi] o lăsă. În scurt, peste treizeci dă cărţi va fi luat în mînă în ceasul acela şi nimic nu înţelegea din cetania lor. Lăsă cărţile şi ieşi afară, ca doar întîlnindu-să cu cineva dintr-ale haremului şi dîndu-să într-altă vorbă va uita pă Filerot. Dar nici cu aceasta nu s-au putut folosi, încă mai cumplit i s-au aţîţat înfierbinţeala dragostii; încotro apuca şi cu cine să întîlnea, tot peste vorba dă Filerot da, şi dă la mic pînă la mare îl lăuda şi-l slăvea: una pentru înţelepciune şi frumuseţe, şi al doilea pentru vitejie. Aşadar, / mai mult aţîţîndu-şi dragostea decît întîiu nu să putea astîmpăra şi petrecu mai mult de dooă săptămîni ca o sfîntă, nici mîncîndu, nici dormindu, că rîvna cea mare spre dragostea lui Filerot covîrşise pohta mîncării şi a somnului; zioa, noaptea nu i să fura gîndul de la dînsul şi cu cît gîndea la el, cu atîta mai mult să întărea în dragostea lui. Părăsise plimbările, şi zafcurile şi desăle adunări cu cele de potriva ei, care le urmase pînă atunci, nu pohtea alta iglincea, nu vrea să auză altă veste, decît numai să-i spuie nicevaş de Filerot şi să-l laude într-adinsu. Trimitea de aduna fete şi neveste de ale haremului şi cu un mijloc pă departe a nu o pricepe şi cu aceasta parigorisindu-să, îşi petrecea vremea şi să îndăstula. Vedeţi acum şi simţiţi cît de mult dragostea poate, Că şi pă cele fireşti le strămută întru toate. Ea e odihna la toţi, ea este mîncare, bere, Cîţi la ea să planisesc, toate pohtele le piere, Nu simţu dă le este somnu, sau dă au foame sau sete, De unile îi întrebi şi alt răspunsu îţi începe. Bună zioa dă le dai, peste un ceas îţi mulţumeşte. De-i mai întrebi şi ce fac, cu totul să zăpăceşte, Nu pricep nici ce vorbesc, nu înţelegi nici ce spune, Pă bune, rele le facu, şi pă cele rele, bune. Cînd le vorbeşti sau îi întrebi, aude un glas că vine, Dar pînă a-l dăsluşi trece cîte un ceas mai bine, Uneori umblîndu pă drum, singur rîd şi vorbeşte [109] Şi dacă să domiresc atunci şi ei să căieşte / Alteori culcaţi fiind, văd cîte o nălucire Şi săr în picioare drept ca nişte ieşiţi din fire, Că dragostea la ast hal aduce pă cei ce o cere: Îi face din oameni vii, muţi, surzi şi fără vedere. Întru asemenea stare aflîndu-să şi Antusa, îşi petrecea vremea ca o uimită şi nu pricepea cînd trecea zioa şi vine noaptea, nici cînd trecea noaptea şi vine zioa. Şi la starea în care ajunsese, pă amîndooă una le avea, neputînd a să odihni nici noaptea, nici zioa, fiind apururea mintea ei învăluită în gîndurile dragostii. Deci o duse într-acest chip cîtăva vreme, arzîndu-să în focul dragostii către Filerot, făr dă a avea el vreo ştiinţă. Apoi, viindu-şi singură în conoştiinţă, zise întru sineş aşa: ,,Eu am căzut adevărat în dragostea lui Filerot şi-l iubesc foarte, dar să vedem mai întîiu dă are şi el vreo ştiinţă sau nu şi, după şartul celor întelepţi, trebuie mai întîiu să-l cercetezi cu orice mijloc, să-i arate şi oareşcare semnu al dragostii şi de-l voiu cunoaşte că să înduplecă şi el la dragostea mea şi să face părtaş trudelor mele, atunci să le urmez şi eu acestea şi să mă robesc îndoitu pentru dînsul, puindu toată silinţa a-l şi dobîndi în voile mele. Iar de nu va fi avînd nici o ştiinţă, nici după semnul ce-i voiu arăta, nu-l voiu pricepe cu nici un fel de elisir asupra dragostii mele şi pururea să va arăta cu sălbătăciune fugind şi dăpărtîndu-să dă cele ce să cuvine între amurezaţi a să urma, pentru ce în zadar să mă tiranisesc şi să-m dau trupul chinului, ci încet- încet să mă părăsesc mai din vreme, pînă nu începe dragostea a să întemeia, hotărînd cu mintea mea că iubesc om ce nu mă iubeşte şi m-am planisit la unul care fuge de dragostea mea. / Bun lucru este amorul cînd dobîndindu-l îl ţii, Că-l ai drept o mîngîiere la multe melanhorii! Cît de multe alte păsuri avînd cel amorezat, Cum o gîndi la amoréză, păsurile s-au uitat. Dar mai bine este omul şi pururea fericit Cel ce în patima aceasta nicicum n-au catandisit, Şi oricare dintru tineri, gonindu-l vreun păcat, Să va muşca făr veste dă acest şarpe veninat, Părăsească-să îndată, facă orice mijiocire, Pînă este lucrul proaspăt, zică: au fost nălucire, Că sta ca nişte scînteie cînd dintr-un foc să întindu Şi căzînd pă niscaiva paie tot locu coprind; De le va stinge, îndată, pînă nu te năpădesc, [110] Scapa paiele nearse că peşin să potolesc. Iar dă le vei lăsa în voie ca cînd ca să te încălzeşti Şi paile ţi le arde şi de foc te dogoreşti. Acestea dar socotindu-le în mintea ei Antusa, începu a îndesi mergerea la palat, unde era tată-său, cu socoteală că Filerot adesea va veni la împăratu pentru trebile dregătoriii sale, şi fiind ea acolo îşi va arunca ochii cîteodată asupra lui şi din ochi îi va face şi oareşcare semne ale dragostii, ca să vază, pricepe cevaş asupra lui, sau nu. Aşadar, fiind ea în casă la tată-său, într-o zi, iată vine şi Filerot, chemat fiind de împăratu. Ea, şi neputîndu-şi stăpîni firea, începu a-şi schimba obrazul în feluri dă feţe, dar cu toate acestea ochii dă la dînsul nu-şi lua, că dor să va uita şi asupra ei să-i arate vreun semnu. Filerot, una fiind şi din fire ruşinat, alta neavînd şi nici o ştiinţă dă cele ce ea gîndea, sta cu capul plecat în jos neuitîndu-să nu numai la dînsa, ci nici la împăratu, pănă cînd îşi isprăvi treaba şi ieşi afară. Antusa, neputînd pricepe într-acea zi nimic, rămase mîhnită, îndoindu-să cu gîndurile în tot chipul, dar mergerea la tată-său nu o contenea, ca doar va nimeri vreo zi bună să-şi împlinească voia. Trecu dar la mijioc vreo dooă săptamîni şi nicicum nu putu pricepe vreo mişcare din partea lui Filerot, că dă cîte ori venea el la împăratu tot ca şi întîiu să arăta. Iar într-o zi, fiind ea în casa la tată-său, iarăşi veni Filerot, iar Antusa venise cu dooă mere mari, frumoase, ca să le arate tată-său, şi le ţinea în mînă. Deci văzînd cî într-alt chip pă Filerot nu-l putea face a să uita la dînsa, să făcu că-i scapă un măr din mîna şi rostogorindu-să măru, merse pînă în dreptul picioarelor lui Filerot. Filerot, îndată rădicîndu-l dă jos, merse dă-l dete în mîna Antusii. Ea şi ca o prea foarte aprinsă dă foc[ul] dragostii, văzînd şi pe Filerot lîngă dînsa, să zăpăci şi în loc de a să uita numai asupra lui şi a-i rîde, precum avea în gînd, ea, luîndu măr, îl strînse şi de mînă. Filerot, văzînd un lucru paracsen ca acesta şi temîndu-să mai mult de împăratu să nu cumva să fi băgat seama, îndată să trase înapoi şi stînd iarăş la locul unde era întîiu, pînă îşi săvîrşi treaba şi ieşi apoi afară încungiurat dă gînduri. Deci mergînd la conacul său începu a să socoti şi în tot chipul a să chibzui, ce închipui acea strîngere dă mînă şi nu putea dăsluşi, greşală au fost, sau într-adinsu au făcut-o? ,,De-ar fi făcut-o într-adinsu – zise întru sine – pentru ce şi pentru care pricina, în vreme ce eu mă ştiu nevinovat şi dăspre toate fără nici [111] o ştiinţă şi mai vîrtos, înaintea tată-său, cînd mai nainte eu nici un fel dă vorbă n-am avut, ca să zică cum că multă dragoste ce am fi avut-o între noi au silit-o de a nu băga în seama nici ruşinea. De au făcut-o iarăş din greşala, socotind ca să strîngă mărul în locul mîinii, iar nu să potriveşte, că după cum pricepuiu, fuse un lucru cam cu dănădinsu.” Acestea dar socotindu-le Filerot, nici într-un chip nu să putea domeri fiind un lucru cam învăluit. Deci vrînd a dăsluşi pricina, ca să să încredinţeze de tot adevărul, socoti şi hotărî ca iarăş într-acea odaie, de va fi Antusa faţă, să ia aminte tuturor apucăturilor ei, ca să vaza de să arată în vreo nălucire din care el socotea, sau greşala cu adevărat au fost. Aşadar, nemaiperzînd vreme, merse a dooă zi la împăratu, avînd a-l întreba şi pentru oareşcare pricină, unde găsi şi pe Antusa, ca şi ea avînd aceia grijă în inimă, i să făcuse zioa la tată-său în casă, ca să vază dă pricepe vreun semnu asupra lui Filerot, din strîngerea mîinii. Filerot într-acelelalte vorbe cu împăratu, păzind vreme, îşi aruncă o dată ochii la Antusa; ea şi neclătindu-şi ochii deasupra lui, cum îl văzu uitîndu-să la dînsa, îi zîmbi a rîde cu un mijioc de şi pricepu Filerot că strîngerea mîinii au fost cu dănadinsul, iar nu greşală, şi că are oareşcare gînd asupra lui. Deci văzindu-şi visul cu ochi, ieşi afară după ce-ş săvîrşi treaba şi merse la conacul său, unde intrînd în mai mari gînduri începu a-şi face alte deosebite socoteli, şi nu putea a să astîmpăra, puind în gîndu dooă lucruri, cari îi învăluia mintea cu totul, din care unul îi înveselea inima, căci s-au învrednicit a-l îndrăgi o stăpînă a lui şi coroana frumuseţilor atît de tare, încît cu totul îl zăpăcise; altul iarăş îl întrista atît de mult, încît cu totul îl învăluise şi rău îi turburase minţile, socotind şi urma, că de va simţi împăratul pă [lîngă] lipsirea din cinste, va să-şi piardă şi viiaţa. Acestea socotindu-le şi văzîndu-să pă sineş încongiurat de aceste dooă mari şi primejdioase gînduri, îşi zugrăvi starea prăntr-această istorie. Făcusă însă pe o tablă un pom foarte frumos, dar foarte înalt, nu prea gros şi mai mult supţire, ca cînd ar fi fost prea tînăr şi din pricina pămîntului, fiind sădit în loc roditor, crescuse foarte tare şi tocmai în vîrfu avea vreo cîteva mlădiţe înpovorate de poame şi încungiurat de frunze; iar poamele era mai mult crude decît coapte, însă din vedere să vedea, să conoştea a fi bune la mîncăre. Iar dă la rădă- [112]cina acelui pom, un şarpe mare înfăşurase pomul pînă în vîrfu, unde era şi capul. În mijiocul poamelor, ca cînd le-ar fi păzit, să nu le mănînce păsările. Iar dă la acest pom, puţin mai daparte, era alt pom mai mic şi acela tînăr, dar fără roadă, ci numai frunzele sta verzi, dasupra căruia sta o pasăre pre o ramură şi să uita la poamele cele din vîrfu pomului celui nalt, cu atîta pohta încît sta cu aripile întinse ca să zboare în vîrf la poame, care poame nu le-ar fi văzut pasărea, de nu s-ar fi întîmplat să pice dă sus una dîntr-acelea, să o loveasca în pept; din care şi gustînd, să îndulcise şi vrea să să urce în vîrf, să să sature. Dar şarpele cel încungiurat pă pom, îngrozindu-o, nu îndrăznea să să urce şi sta la îndoială, avînd doo gînduri, unul de urcat şi altui dă lasat, şi nu ştiia cum să urmeze. Şi din jos scrise aceste stihuri ca din partea păsării: Dooă gînduri înfocate Mi-au coprinsu minţile toate. Deşi rîz şi lăcrămez Să fac unuia pă voie, Altui mă dă de nevoie Şi nu ştiu cum să urmez. Poamele din pom îm place, Dar nu ştiu şi cum aş face Ca să scap nevătămat Dă şarpele ce-l are, Supt a lui comandă tare Privighind neîncetat; D-aş şti că şarpele doarme, M-şs urca sus să iau poame, Că le rîvnesc foarte mult. Dar pă lîngă-a lor dulceaţă Mi-oi pierde şi biiata viiaţă Şoi rămînea în veci perdut. Ce decît cu îndoire Şi cu viiaţa în cumpănire, Mai bine să mai aştept, Că cu aşteptarea, poate, Rînduri să pice jos toate, Cum m-au şi lovit în piept, Şi printr-asta mijiocire Scap şi din primejduire Şi ramîiu şi folosit. Iar neavînd îngăduire Şi făcînd vreo pornire Cunosc că sînt perit. [113] Filerot cere pe Antusa în căsătorie, dar Periandros socoteşte cererea lui o mare îndrăzneală şi hotăraşte surghiunirea lui de la curte. Mai hotăraşte căsătoria Antusei cu feciorul împăratului din Atena, dar Antusa, care iubea pe Filerot, refuză căsătoria. Periandros, mîniat, o trimite la o ,,capişte”, în pustiu, iar împăratului din Atena îi trimite vorbă ca Antusa fiind bolnavă proiectul căsătoriei trebuie amînat. Între timp, împăraţii care-şi trimiseseră feciorii la petrecerea şi întrecerile în lupte de la curtea lui Periandros cer acestuia mîna Antusei, fiecare pentru feciorul lui. Dar Periandros îi refuză, pentru că hotărîse a o căsători cu fiul celui mai puternic dintre împăraţi, acela al Macedoniei. Toţi ceilalţi împăraţi, jigniţi de hotărîrea lui Periandros, declară război Eladei, adică lui Periandros. După obiceiurile vechi, lupta nu se va da cu oştile toate, ci cu cîte un viteaz din fiecare împăraţie. Lipsit de feciori, Periandros dă veste în lume că el caută un viteaz care să lupte pentru patria lui, care se afla atunci în mare primejdie. Vestea ajunge pînă la Filerot, care, după numeroase peripeţii întîmplate după surghiunirea lui, ajunsese tocmai în India. O lungă dar atrăgătoare naraţiune se intercalează aici pentru a povesti cu multă măiestrie cum a ajuns Filerot din surghiun în India: mergînd la o vînătoare cu însuşi împăratul Periandros, se rătăceşte urmarind o căprioară. Astfel, ajunge în vîrful unui munte, la coliba unei bătrîne, care nu mai văzuse oameni de 50 de ani. Bătrîna îi înlesneşte plecarea spre China, arătîndu-i marea şi corăbiile. O furtună le distruge corabia, dar Filerot se salvează pe o scîndură. Între timp, Antusa se îmbolnăvi greu de dorul lui Filerot. În chip de arap (o apă fermecată îi înnegrise pielea), Filerot vine ca doctor şi vindeca pe Antusa, şoptindu-i că Filerot trăieşte şi se află chiar în apropiere. Apoi pleacă iar în lume, pentru a scăpa de negreala pielii, dar nu reuşeşte. Înflăcărat iarăşi de iubire pentru Antusa şi patria lui, Elada, porneşte într-acolo. Ca arap, se prezintă din nou la curtea lui Periandros, de data aceasta oferindu-se ca luptător pentru patria lui primejduită; cere, însă în caz de victorie, pe Antusa, ca soţie. De nevoie, Periandros admite condiţiile puse de „arap" şi se face chiar logodna. Inelul oferit de arap are marca cu numele lui Filerot. Periandros, mareţ, cere explicaţii, dar i se spune că, într-adevar, l-a primit în dar de la unul, Filerot, pe care l-a întlînit întîmplător, dar pe care l-au mîncat fiarele în pustiu. Soseşte apoi şi ziua luptei dintre feciorii de împăraţi şi arapul care lupta pentru Periandros. [SFÎRŞITUL ROMANULUI] A dooa zi, făcîndu-să gătirile cele de lovire, începură întîiu muzicele, dînd dă ştire vitejilor să iasă să să lovească; şi să arătă un voinic tînăr, ca de 25 de ani, dar foarte nalt şi gros, frumos la chip şi vesel la căutătura, calare pă un cal negru. Acesta era viteazul împărăţiii de la Epiros, numele îi era Caton, carele apropiindu-sp către chioşcu şi făcîndu-ş căzută închinăciune îşi luoă sabiia în mînă şi să [114] trase la locul cel orînduit; ieşi la maidan şi Filerot, îmbrăcat în alte haine albe fiind de sus pînă jos şi pă cal vînăt foarte iute, în cap purtînd coif de aur; şi luîndu-ş sabiia în mînă, după ce făcu închinăciunea către chioşcu merse în dreptul lui Caton, care uitîndu-să asupra lui Filerot îi zise aşa: – O, prietene, dă vreme ce însuş eşti cel carele astăzi vii să te lovesti cu mine, eu altă armă nu apuc în mînă, decît cea care o vezi. Drept aceia, nu te întunece părerile dă viteaz, ci cu căderea celor dă ieri viteji ai dobîndit că acelea nu sînt de folos totdeauna, ci numai după întîmplare. Acum dar trebuie toate acele păreri sa le lepădăm şi la cunoştiinţă să venim, ca nu cumva prin nălucirile cele deşarte să pierdem vitejiie. Răspunse şi Filerot: – Eu încă din ceasul ce am apucat sabiia în mînă, uitîndu-mă asupra-ţi, numai după boiul ce-l ai, am priceput că am a mă lupta cu un leu [mai] viteaz decît mine şi îndată mi-au perit toate părerile şi vîrtutea. Dar cu toate acestea, să-mi cercu vîrtutea şi cu dumneata întru o nădejde; deci să facem începere. Aşa zicînd, să porniră unul asupra altuia; lovi Filerot pe Caton cu sabiia tucmai în frunte încît ameţi foarte, căzu după cal jos; apoi îndată viindu-l în simţire nu vrea să să lase, ci avîndu-o drept mare ruşine a să birui aşa îndată, după acestea laude ale sale, încălecă iarăş pe cal şi luîndu-ş sabiia în mînă, zise lui Filerot: – O, nesocotitule, nu trebuia să-ţi arăţi vitejiia la întîia pornire, că aceasta nu este biruinţă, ci la al doilea, după şartul vitejilor, eu socotind că mai întîiu să facem o pornire pentru deprinderea mîinii şi apoi la al doilea să ne lovim. De aceia nu m-am păzit; iar tu nevrînd să urmezi după orînduială, ca un nesocotit, dintîia dată ţi-ai arătat mojiciia; acum dar trebuie să-m răsplatesc şi eu cu ceia ce, după fapta-ţi, ţi să cuvine a o dobîndi, ca să cunoşti că nu sînt ca cei cu care te-ai jucat pînă acum. Treci dar la rîndu să-ţi strîngi virtutea că ai să te lovesti cu unul ce nicicum îţi bagă în seama vitejiia, fiind de tot proastă şi amăgitoare. Filerot, începîndu să rîză, zise: – Mai bine caută-ţi treaba, frate, du-te unde sînt şi ceilanţi de potriva ta şi nu te mai sumeţi jăluindu-te în zadar, că ocul nu mi să sperie de laudele tale cele seci, nici poţi cu laudele să-m împuţinezi vîrtutea sau să-m strămuţi [115] hotărărea ce am, ca să te întovărăşesc cu cei dinaintca ta viteji biruiţi. Atunci şi mai mult umplîndu-să Caton de mîniie, să porni cu o mare iuţime asupra lui Filerot cum şi Filerot asupra lui, şi cum aduse sabiia Caton, dă nu s-ar fi păzit Filerot, adevărat că-i tăia capul. Să mai porniră şi al doilea şi lovi iar Caton pă Filerot cu sabiia în coasta din dreapta, foarte tare, dar lovi şi Filerot pă Caton în mîna dreaptă şi-i spintecă mîna din palmă pînă în cot. Atunci nemaiputînd obicni Caton durerea zise: — Ajunge! şi căzu după cal, nevrînd să să mai bată. Deci începură iarăşi muzecile pentru a cincea biruinţă a lui Filerot, iar Filerot, descălicînd dupe calul lui, şăzu de-şi lecui rana din coastă şi iarăşi încălecînd ieşi la maidan. Să arătă după aceasta viteazul de la Titaliia, iaraş tînăr ca de 30 dă ani, însă foarte negru la chip, ca şi Filerot, călare pă un cal albu; numele îi era Filip. Carele, după ce-ş făcu închinăciunea către chioşcu, îşi luoă suliţa în mînă şi să trase la locul cel orînduit. Deci, luîndu-şi şi Filerot suliţa în mînă, să porniră unul asupra altuia şi lovi Filerot pe Filip în picior[ul] stîngu; lovi şi Filip pă Filerot în pieptu, dar nu să birui nici unul. Să mai porniră şi al doilea şi-i fuse dindestul lui Filip, că-l lovi Filerot tocmai în inimă, foarte tare, încît căzu jos după cal şi în puţină vreme îşi dete sufletul. Deci începură iarăş zicăturile pentru a şasea biruinţă a lui Filerot. / Ieşi la maidan, după aceasta, viteazul de la Corintu, un om mator, ca de 45 de ani, şi roşu la faţă, călare pă un cal dereşu; numele îi era Tuliian, carele, făcîndu-ş închinăciunea către împăratul, îşi luă şi el suliţa în mînă şi să trase la o parte. Ieşi la maidan şi Filerot cu suliţa în mînă şi pornindu-să amîndoi şi de iute repeziciune a lui Tuliian, lovi pă Filerot în braţul mîinii stîngi, atît de tare, încît să pomi sîngele a curge. Filerot, nebăgînd în seamă durerea, iarăşi să mai porniră şi al doilea şi mai lovi Tuliian pă Filerot în umerile drept, dar nu prea tare; lovi şi Filerot pă Tuliian în piept, dar nu-l vătămă rău. Şi mai pornindu-să şi al treilea şi de multă iuţime amîndorura, întîlnindu-să suliţile, să frînseră amîndooă; deci luară săbiile şi mai pornindu-să şi al patrulea, lovi Filerot pă Tuliian în mîna dreapta şi-i spintecă palma, dar şi Tuliian lovi pă Filerot în cap foarte tare, încît îi tăie coiful jumătate. Să mai porniră şi al cincilea oară şi acum lovi Filerot pă Tuliian în frunte şi îi fuse dindăstul, că-i spintică capul şi căzu după cal singur jos. / [116] Deci începură muzecile pentru a şaptelea biruinţă a lui Filerot. Atunci rămîindu numai unul, viteaz necercat, adică al Machidoniii, să sculă feciorul acelui împărat şi zise cătră împăratul şi către toţi ceilaalţi feciori de împărat, astfel că dă vreme ce arapul, adică Filerot, să luptă cu şapte viteji aleşi şi nici unul nu să găsi mai viteaz decît dînsul şi pă toţi îi birui el, nu face trebuinţă a să mai lovi şi cu cel din urmă, căci nu poate fi mai viteaz acela decît cei din naintea lui, ce au căzut biruiţi dă Filerot, căci şi de ar fi mai viteaz decît toţi ceilaalţi vrînd pă cei din naintea lui şapte viteji biruiţi, [a-i trece], nu poate avea aceiaş îndrăzneală ce ar fi avut-o mai nainte, căci din căderea celor şapte urmează să-ş fi pierdut toată curagiia şi puterea vitejiii şi întru zadar îi va fi cercarea de a să va lupta şi el, ci ca un biruitor socotind şi acela, să să dea sfîrşit războiului, care l-au cîştigat împăratul Periiandros, prin vitejiia acelui arap. Aşadar găsindu-să şi de către ceilanţi feciori de împăraţi cu cale hotărîră cu toţi să nu mai iasă la maidan şi cel din urmă viteaz : drept aceia rămase Filerot din şapte viteji aleşi el mai viteaz şi mai biruitor, cum şi împăratul Periiandros să alese cel nebiruitu dă celelalte împărăţii care rămaseră a fi supuse împărăţiii lui Periiandros. Împăratul Periiandros, săltînd într-o nepovestită bucurie, mai întîiu [lăsă] pe izbovitorul său, adică pe Filerot, pă seama doftorilor, ca să-i tămăduiască ranile ce avea pă trup din bătaie, apoi făcu un ziiafet tuturor feciorilor de împăraţi acolea la chioşcu, foarte frumos, cu feluri de luminaţii, muzice şi focuri, trei zile dă rînd, dăsfătîndu-să cu toţi. Iar după trei zile purceseră feciorii de împăraţi fieştecare pă la împărăţiia sa, petrecîndu-i împăratu cu boieri orînduiţi pînă i-au scos din hotarele împărăţiii. După aceia, sculîndu-să împăratul cu toţi boierii cum şi împărăteasa cu fii-sa, veniră la palat, unde făcu alt ziiafet şi boierilor ; tuturor dete poruncă prin toată cetatea să să desfăteze toţi de opşte, alte trei zile, cu luminaţii, focuri şi plimbări, oricum le vor fi voia, pentru biruinţa împăratului, dînd cu toţi slavă dumnezeilor că i-au scăpat din primejdiia ce era să să întîmple împărăţiei. Toţi de opşte, de la mic pînă la mare, să bucurară şi să înveseliră, afară de Antusa, care foarte să întristase văzînd pă arap că au rămas biruitor şi să-l ia de bărbat, şi să tînguia pă tot ceasul, jăluindu-să Lucsandrii şi socotindu-să ce viiaţă va să trăiască cu dînsul. / [117] Împăratul, după săvîrşirea acei prăznuiri dă vesiriie, începu a face şi gătirile de nunta fii-şi, cu toată inima. O întristare numai avea pentru Filerot, că este negru la chip, şi nu o să aibă traiu bun Antusa cu dînsul, fiindcă este încredinţat că nu-i este pă plăcere, dar dă nevoie, fiind silit, ca unul ce rîvnea mai mult odihna şi răpaosul opştii decît sufletul fii-şi, trebuia să urmeze făgăduielii ce au dat. Împărăteasa iarăş avînd aceiaşi grijă pentru fii-sa, văzindu-o mai vîrtos cufundată pururea în ohtări şi în lacrămi, o tot îmbuna cu vorba, arătîndu-i feluri de istorii, dar întru în zadar, că ea nicicum nu lua acelea, ci pă tot ceasul plîngea şi să tînguia ca cînd s-ar fi aşteptat ceasul morţii, iar nu al nunţii. Iar Filerot, înştiinţîndu-să că Antusa să află la o mare înstrăiciune pentru dînsul, căci o să-l ia de bărbat, scîrbindu-să dă chipul lui cel negru şi apururea plînge şi să tînguieşte, pentru ca să o supere, şăzu dă-i făcu acestu răvaş şi-l trimise: După canoanile firii şi ale legii, mai vîrtos Să ne înveselim să cade d-o faptă ce-i dă folos, Care şartului urmează, după vechiul obiceiu, Iar nu reazămă în gînduri şi în păreri, fără temeiu. La măriia-ta văz încă un hîrzu foarte osibit, Cari şi firii, şi legii, e dă tot nepriimit, Căci în loc de bucuriie să aibi pentru măritat, Auzu, în cele împotrivă, că foarte te-ai întristat Şi pricina întristării alta nu este decît Că nu ţi-i frumos bărbatul fiind negru şi urît, Nesocotind că acela ce ţi-i atît dă scîrbit Este care pă împăratul însuş el l-au izbăvit De primejdiia în care să afla adevărat; Că era din toţi să fiie mai hulit şi defăimat, Şi astăzi e cel mai tare şi din toţi mai lăudat, Chiar dîntr-a mea pricină, prin sîngele ce am vărsat. Să lăsăm aceasta slujbă cu care m-am apărat, Prin care împărăţiia din primejdii am scăpat. Să zic că: bagatelă, căci la furiia ce eşti Cea mai delicată slujbă bagatelă o numeşti. Să venim la céialaltă, adică cînd te aflai Bolnavă pă mîna morţii, zioa, noaptea tot ohtai, Cine te-au adus în stare şi cine te-au vindecat, N-am fost tot eu ş-atunce pricina dă te-am sculat? Cum atunci mă îndrăgişeşi şi făceai încă şi haz Să şăzi cu mine dă vorbă, ori n-aveam tot ăstu obraz? / [118] Nu eram şi atunce negru, nu eram ş-atunce scîrbit? Sau mai albu eram atunce şi acum mai m-am înnegrit? Şi, dă voi fi albu sau negru, îţi este de vreun folos, Cînd noi hamor n-o să facem, ca să mă alegi de frumos? Măriia-ta eşti cu minte, singură să socoteşti, Să vezi dă ţi să cuvine dă bărbat să te scîrbeşti, Cînd acestu bărbat nu are alte cusururi decît Că este la chip negru, întunecat şi urît. Dar bărbatul nu e cadră, în părete să-l lipeşti, Ca să-l priveşti totdauna şi să te înveseleşti! Bărbatul nu să alege pă chip urît sau frumos, Ci pă daruri lăudate şi pă minte mai vîrtos. Dă ce folos ţi-e bărbatul tinerel şi frumuşăl, Cînd ale lui urmări toate sînt semne de om mişăl? Nu e mai bine să fiie la chip mai întunecat Şi la faptele lui toate luminat şi lăudat? Eu, cu toată uruciunea, de către toţi sînt iubit, Dă măriia-ta sînt numai mai defăimat şi hulit, Căci s-au întîmplat să fiu negru! Apoi unde să găsesc Vreo buruiană sau apă să mă albesc? Dar eu crez că întristarea ceea pentru măritat Nu-ţi e pentru căci sînt negru, ci alta te-au întristat! Apoi nu ştii că e o vorbă: întru una păcătuieşti Şi într-alta, mai pe urmă, negînditu te osîndeşti. Îndestule osteneli şi dăstul chin ai cercat. Toate cîte să cuvine la un amor le-ai urmat; Şi necazuri, şi primejdii, şi boale ai suferit, Şi în cele după urmă şi părinţii ai mîhnit. Apoi dacă nenorocul te-au vînat pînă într-atît, Stîndu-ţi cu împotrivire, ce-ţi sînt eu că sînt urît? Să vede că nenorocul într-alt chip te-au blestemat Cel frumos hamor să-ţi fiie şi cel urît bărbat. Dă-aceia, dar, să cade nicicum să nu te mîhneşti, Să le suferi cu răbdarea toate cîte pătimeşti Şi cu răbdarea dodată îi să-l vezi pă cel urît Cu chip tocmai ca cela care ştii că au perit.“ Antusa priimindu acest răvaş al lui Filerot şi cetindu-l, cu toate că era întristată, dar făcîndu-l haz, începu să rîză şi dete şi Lucsndrii să-l cetească zicîndu-i: - Ia vezi, cum mă supără arapu! I-aş face eu răspunsu, dar n-am acum gust să îngledisesc cu dînsul! Peste cîteva zile, gătindu-să toate cele de nuntă, să strînseră din porunca împăratului toţi boierii şi voivozii împărăţiii la palat, unde, aducînd şi pă Filerot cu îndestulă / [119] pompă, ca un ginere de împărat, aduse şi pă Antusa şi-i cununară. La ce hal însă şi la cîtă amărăciune să va fi aflat atunci Antusa poate socoti fieştecare, văzîndu-să pă sineş stîndu lîngă un arap şi ţiindu-o dă mînă! Şi iarăşi ce hal ar fi avut şi cîtă bucuriie va fi dobîndit şi Filerot în ceasul acela cînd s-au văzut cununîndu-să cu acea pă care ca sufletul o iubea, cercînd atîta necazuri şi primejdii pentru dragostea ei, fieşce pătimaş poate pricepe! După săvîrşirea cununiii, făcînd masă mare împăratul, unde fiind toţi adunaţi şi Antusa lîngă Filerot, dăşchisă vorbă împăratul şi întrebîndu pă ginere-său într-acest chip: - O, prietene şi al nostru ginere, iată, acum ceia ce ţi-am făgăduit; după cererea ce ai făcut, ai dobîndit. Drept aceia, ca un ginere ce ne eşti, urmează a şti şi neamul, şi de ai părinţi, şi unde se află, ca să le dăm de ştire, să să bucure. Deci te pohtim în adevăr să ne spui fără sfiială. Atunci Filerot, răspunzîndu, zise: - Preaputernice împărate, eu sînt dă la Arabiia, precum am arătat împărăţiii-tale; tatăl meu au fost neguţător, neguţătorindu-să însă nu cu banii lui, că era sărac, şi cu ai altui neguţător mare şi vestit într-acea ţară, carele şi foarte îl iubiia pă tată-meu văzîndu-l că să poartă cu toată orînduiala şi credinţa la treaba neguţătoriii; şi într-acest chip s-au negoţătorit amîndoi multă vreme pînă cînd au murit tatăl meu, fiind şi bătrîn. După moartea tată-meu, aflîndu-mă eu la şcoală, au trimis acel neguţător la mine dă m-au luat dă la învăţătură. Şi pentru dragostea tată-meu, m-au încărcat pă mine cu acea treabă a neguţătoriii, însă nu ca tovarăş, ci slugă, deocamdată, pînă mă voi dăprinde. Şi încet-încet metahirisindu-mă acel neguţător la multe negoţătorii, atîta mă dăprinsem, încît în cele după urmă îm dete şi chiar treaba aceia ce o avea şi tată-meu asupră-mi şi mă iubiia mai mult decît pă tată-mieu, pentru că şi mai multe slujbe decît tată-mieu îi făceam, primejduindu-mă de multe ori în treaba neguţătoriii, pă drumuri, din pricina tîlharilor, cu care mă loveam, îi frîngeam. Dar ori că păcatele mele poate m-au gonit, sau că norocul aşa mi-au fost, că de unde eram cel mai iubit acelui neguţător, am ajunsu în cele după urmă a fi cel mai scîrbit şi pricina este aceasta: acel neguţător avea numai o fată, şi o iubea foarte şi pentru frumuseţe, şi pentru înţelepciune şi procopseală ce avea. Să întîmplă dar într-o zi să o văz şi eu, şi dîntr-acel ceas am îndrăgit-o atît de tare, încît zioa-noaptea gîndul dă la dînsa nu mi să fura, ca cît aş fi avut-o de-a pururea zugră- / [120] vită în inima mea şi cu toate că însumi vedeam şi cunoşteam că nu fac bine şi întru în zadar îm trudesc gîndurile iubind pă una de la care nu era să am nici un folos, nefiind de potriva mea. Dar dragostea să încuibase straşnic în inima mea, încît prinsese şi rădăcină ca un copaciu, şi cît mergea cu atît mai mult îşi întindea mlădiţile şi creştea în voie şi putinţă dă dăzrădăcinare nu era; încă pă lîngă întemeierea dragostii uitasem şi frica, şi ruşinea, şi în cea după urmă, orbit fiind de dînsa, hotărîiu ca să zic că chiar stăpînu-mieu o să mi-o dea dă nevastă, dar nu puteam găsi vreme. Nu trecu mult după aceia la mijloc şi veni stăpînă-mieu înştiinţare cum că o sumă mare de corăbii cu marfă ce venea din altă ţară le-ar fi coprinsu tîlhari şi umblă să le jăfuiască. Stăpînu-mieu îndată mă trimise pă mine, ca pă unul ce mă ştiia şi viteaz, ca să scap acea marfă din mîinile tîlharilor; unde mergînd cu vreo cîţiva slugi de ai stăpînă-mieu şi bătîndu-mă cu acei tîlhari, i-am şi biruit, şi am luat toată marfa din mîinile lor, aducîndu-o întreagă la stăpînă-mieu, carele, bucurîndu-să foarte, mă iubea mai mult decît întîiu, avîndu-mă la o deosebită dragoste. Eu şi văzîndu-mă la atîta nazar al stăpînă-mieu, din îndemînarea diiavolului sau din nestatorniciia minţii mele, am socotit că atunci că atunci adevărat am găsit vreme ca să-i zic pentru fii-sa. Şi ca unul ce mă are la atîta dragoste, trebuie să-m facă pă voie. Deci nemaipierzînd vreme am pus pă un prieten al mieu mijlocitor dă i-au zis. Stăpînă-mieu, socotind aceasta cerere drept mare obrăzniciie a mea şi necinste a sa, s-au turburat foarte asupră-mi, încît toate acele slujbe ale mele uitîndu-le şi drept nimic, nu numai din slujba sa m-au lipsit, ci cu totul m-au şi izgonit din ţara aceia, şi multă vreme am umblat ca un nemernic din sate în sate, şi din oraşe în oraşe, prin locuri streine. Ascultînd pînă aici împăratul, zise lui Filerot aşa: - Aceasta istoriie a dumitale să potriveşte întocmai cu istoriia lui Filerot, că şi el asemenea aflîndu-să la nazarul nostru, pentru multele slujbe ce au arătat împărăţiii, au cutezat în cele după urmă dă ne-au făcut iarăş asemenea cerere, ca să-i dăm adică pe fiica noastră de nevastă, şi mult turburîndu-ne asupră-i, l-am oropsit şi cu totul l-am izgonit din ţinutul împărăţiii mele. Atunci Filerot răspunse: - Aceasta istoriie a lui Filerot mi-au povestit-o însuş el cînd l-am întîlnit pă drum, viind eu de la ţara mea. Dar a lui are deosebire, pentru că el, după ce au ieşit din hotarele împărăţiii tale, isgonit fiind, au nemerit la o împă- / [121] răţiie depărtată, unde acel împărat avea mare trebuinţă de un voinic viteaz ca să să lupte cu vreo cîţiva viteji şi multă vreme făcînd cercetare, acel împărat, prin feluri dă mijloace, nu putea găsi astfel dă viteaz şi să afla împărăţiia aceia la mare întristăciune; pricina era aceasta: acel împărat, avînd numai o fată, care fiind şi foarte frumoasă şi cu multe daruri împodobită, mulţi din împăraţi înştiinţindu-să pentru dînsa o ceruse fieşcare în parte pentru fiii lor dă nevastă. Dar împăratul, nevrînd să facă cuscreniia cu acei împăraţi, o logodise prin taină cu feciorul altui împărat de carea, înştiinţîndu-să în urmă ceilaalţî împăraţi, să sculară toţi cu războiu asupra acelui împărat. Apoi, în cele după urmă, sfătuindu-să împăratul, n-au găsit-o cu cale a să porni cu oştiri, ce fieştecare împărat să-ş aleagă cîte un viteaz ca să să lupte cu viteazul ce-l va găsi împăratul cel cu fata. Atunci Filerot, întîmplîndu-să la acea împărăţiie şi ştiinţîndu-se pă sine dă viteaz, s-au arătat către împăratul căruia i-au şi dat făgăduială că el va fi dăstoinic a să lupta cu acei viteji, numai să-i dea lui pă fii-sa dă nevastă. Împăratul, şi avînd atunci mare trebuinţă de un aşa om, dă nevoie fiind silit, i-au făgăduit că-i va da-o şi spre încredinţare l-au şi logodit cu fii-sa. Nu mai putu răbda împăratul astfel dă istoriie, care gineri-său spuindu-o şi din partea lui Filerot, că i s-ar fi întîmplat la altă împărăţiie, nici o deosibire nu avea dă cele ce să urmase pînă atunci la împărăţiia lui. Deci zise lui Filerot aşa: - O, omule, ori că vei să ne amăgeşti, spuindu-ne cîte s-au întîmplat lui Filerot că le-ai păţit dumneata, şi cîte s-au urmat de dumneata aici că le-au păţit Filerot, sau că însuşi eşti Filerot? Dar acestea cîte le spuseşi pînă acum s-au întîmplat aici, la a noastră împărăţiie. Apoi Filerot, care altă împărăţiie nemeri asemenea, unde să să fi întîmplat întocmai şi fără nici o deosibire, acelea care s-au urmat aci şi cînd înviie, de ajunse să să lupte şi cu viteji, în vreme ce singur ne-au arătat că Filerot au murit şi mort l-ai lăsat cînd ai venit aici? Atunci Filerot răspunzîndu zise: - Preaputernice împărate, în veci să trăieşti, împărăţiia-ta. Filerot pînă acum mort au fost cu adevărat, iar acum au înviiat şi astăzi s-au şi cununat cu fiica împărăţiii-tale. Aşa zicînd Filerot, să şi rădică de la masă şi căzînd la picioarele împăratului şi cu ochi plini de lacrămi zise: - Eu sînt acel nemernic, eu sînt acel mort, eu sînt acel viu, eu sînt acel ticălos Filerot, carele astăzi cade la preaslă- / [122] vitele tale picioare, cerînd iertăciune. Priimeşte dar cu toată umilinţa pă unul carele din copilăriia sa ş-au pus viiaţa pentru aceasta împărăţiie, ş-au suferit feluri de chinuri şi primejdii, şi ca pă o slugă credincioasă şi cu dorire de stăpîn iartă-l de toate greşalele şi-i dă blagosloveniie. Ca ce fel i s-o fi părut atunci împăratului şi tuturor celorlanţi auzind acestea şi la cîtă mirare cu toţi să va fi aflat, poate socoti fieşcare, atîta numai arăt că împăratul, după ce multă vreme stătu încremenit, neputînd nici să vorbească, zise apoi lui Filerot aşa: - Pă Filerot îl ştiiam albu la faţă, şi nu ne putem încrede. Atunci Filerot, scoţînd din sîn o sticlă cu apă ce albea, înaintea tuturor să spălă pă obraz şi să făcu albu ca şi întîiu. Încă îl cunoscu şi împăratul şi toţi ceilalţi că cu adevărat el este Filerot. Iar Antusa, văzînd lucru nenădăjduit de dînsa, nu mai putu suferi [şi] începu a tremura de multă bucuriie şi tăindu-să toate puterile, căzu jos ca o moartă. Şi tîrziu, viindu-şi în simţire, să trezi într-o stare neasemănată, părîndu-i-să ca cînd atunci s-ar fi născut. Deci toţi de opşte bucurîndu-să şi înveselindu-să, să prelungi desfătarea nunţii dooă săptămîni în ospăţuri şi jocuri, şi luminăţii pă toate uliţile. Apoi rămaseră tinerii lăcuindu împreună şi dezmerdîndu-să ca nişte pătimaşi din copilăriie. Iar eu privindu-i de departe şi rîvnind la petrecerea viieţii lor, cea de către toţi amorezaţii vrednică de laudă, m-am îndemnat de am scris istoriia lor. Dar cer cu omilinţă: pă cel cititor, găsind vreo greşală întru alcătuirea cuvintelor aceştii istorii, de va fi pătimaş, să o treacă cu vederea şi să-m dea iertăciune, pentru că un pătimaş nu poate cunoaşte greşalile unei acestei istorii, ca unul ce întru această grădină desfătîndu-să şi prîntr-însa plimbîndu-să poate să vază mărăcini ce să va fi pripăşit lîngă flori. Iar de nu va fi pătimaş, să nu mă ocărască, că mă supăr!