A LUI ELIODOR ISTORIE ETHEOPICEASCĂ [129] CARTE ÎNTĂIU A LUI ELIODOR ISTORIE ETHEOPICEASCĂ Cînd zio zimbiè şi sorile cu totul lumina vîrfurile munţilor, bărbaţi cu arme tîlhăreşti, ivindu-să din munte carile să înalţă cătră ieşirea Nilului şi cătră gura ce să numeşti Eracliu şi puţin apropiindu-să, petrecè cu ochii mare ce era supt munte; şi întăi slobozind vederè preste luciu fiindcă nici o corabie nu să vestè lor spre vînat tîlhăresc, să pogorîia cu privire la ţărmurile mării celii di aproapi, unde aceste s-au văzut: o corabie sta legată de funii, care era lipsită de cei ce călătoresc şi, plină de povară fiind, că pînă la al triile brîu al corăbiii îngreuia apa; iar ţărmurile lor avè toate părţile pline de trupuri giunghiete de curîndu, din cari unile să vidè moarte cu desăvîrşită pierzare, iară altile vii şi altele încă mişcîndu-să. Şi văzindu cum că atunce, de curîndu, contenisă războiul, însă semnile ce să vidè nu era numai semni de război curat, ce să amestecasă şi cu cumplite rămăşiţuri de vesălie, nu norocită, ce [să] săvîrşisă. Pînă la atîta era mesă încă pline de bucate şi altile în mîinile celor ce zăcè la pămînt, cari unora le-au fost în loc de arme la războiu, pentru că războiul fără de gătire să începusă; iară altile ascundè pre alţii ce s-au supus, după cum să socotiia. Era păhară răsturnate şi unile pica din mînule celor ce le ţinè, cu care unii bè, iară alţii le metaherisiè în loc de arme, căci răutate ce de / [130] năprasnă prefăcè trebuinţăle şi învăţa a metaherisi ca nişte sigeţi păharăle. Şi zacè unul rănit de topor şi altul lovit de piiatră de mari, de acolo din prundu luată, altul prin lemnu zdrobit, altul arsu cu tăciune şi altul cu alt chip omorît. Iară cei mai mulţi era săgetaţi într-acesta chip. Norocul au fost lucrat nenumărate chipuri de morţi. Preste puţin loc spurcînd vinul cu singele şi puind războiu la vesălie, adunînd împreună ucideri şi băuturi, prieteşuguri şi giunghieri şi arătînd tîlharilor eghipteneşti o privelişte ca aceasta, pentru că cei din munte puind pre sine văzători acestora nu putè ca să înţăleagă întîmplarè, avînd înainte ochilor pre cei biruiţi, şi nevăzindu necăiuri pre biruitori, vidè biruinţa curată, iară jafurile nejăfuite, corabie singură şi lipsită de bărbaţi, iară celi dinlăuntru nepipăite, ca cum ar fi fost păzite de mulţi şi ca cum ar fi fost în pace. Şi neştiindu ce să socotească pentru celi ce să făcusă, căuta spre dobîndă şi spre jaf; şi, arătînd pre sineş biruitori, s-au pornit. Cătră care puţin departe de corabie şi de cei ce zăcè morţi să arătă o videre mai cu necunoştinţă decît celi dintăi. O fecioră şedè preste o piiatră, avînd frumuseţi neurmată, şi, silind, o credè cum că-i dumnăzăoae. Care la celi din fire să întresta dar încă sufla o cugetare cinstită. Capul ei era încungiurat cu dafin şi preste umere spînzura o tolbă; supt cotul ceialalte mîni şi faţa au fost lăsat-o în voie degetelor, gios plecîndu-să şi căutîndu cu luare-aminte pre oarecare tînăr ce zăcè. Ţinè strînsu şi păziia ca dintr-un somn adîncu di moarti ce puţin lipsise a i să întîmpla, să arăta; cu toate aceste, înfloriè cu frumuseţă bărbătească şi faţa lui fiind ruşită de singele ce curgè, străluciè mai mult decît albaţa; ochii aceluie îi împila gios, iar faţa feciorii îi trăgè cătră dînsa. Şi aceasta îi siliè pre dînşii a vidè căci priviia pre aceia. Iar după ce ş-au adunat duhul din adîncu suflîndu, supţire au grăit şi: - O, predulce! au zis. - Viezi pentru mine – au zis – cu adivărat, au te-i făcut şi tu defăimare războiului? Însă nu este într-alt chip, nici după moarte nu ne vom depărta, ce nălucire ta şi sufletul păzăşti întîmplările meli în voiè ta. Au răspunsu fecioara: - A vie eu, sau ba? Vezi aceasta? arătîndu sabie ce avè preste genunchi, că pă[nă] acumu au stătut fiind poprită de suflare ta. / [131] Şi îndată zicînd, au sărit di pe piiatră. Iar cei din munte de spaimă şi de mierari, ca dintr-un trăsnet înfricoşindu-să şi rănindu-li-să ochii, fieştecare să ascundè prin tufe, că, după ce s-au rădicat în picioare, li s-au părut a fi un lucru mai mare şi mai dumnăzăiescu, răsunînd săgeţile prin mişcare, ce deodată şi haina cè aurită strălucind cătră soare şi părul capului nebuneşti mişcîndu-să, cătră soare lucindu de cunună şi foarte mult slobozindu-să preste umere; şi aceste îngroziia pre acee şi mai mult decît celi ce să vidè: neştiinţa celor ce să făcè. Pentru că unii zicè cum că esti oarecare dumnăzăoaia Artemi sau Isi cè pămîntească; alţii zicè cum că esti una din celi slujitoare oltariului, ce s-au nebunit de cătră Dumnăzău şi au lucrat ucidere cè multă ce să vedi. Aceste ei le socotiia, însă celi adivărate ei încă nu le ştiè bine. Iară fecioara, deodată pogorîndu-se preste tînărul acela şi încungiurîndu-l despre toate părţile, lăcrăma, îl săruta, îi ştergè ranile, suspina, nu cridè, ţiindu-l în braţă. Aceste văzind eghiptenii, au schimbat socoteala lor cătră alte gînduri: „Şi de unde să fie aceste lucruri a lui Dumnăzău? zicînd, şi de unde Dumnăzău să sărute trup mort cu atîta jale?“ Îndemna pre sine ca să îndrăznească şi, mergînd aproape, să ia ştiinţa celor adivărate. Deci pornindu-să a alerga şi agiungu pre fecioara ce era încă pre ranele tînărului. Şi stînd denainte ei, apropiè pre sineş, neîndrăznind nici a-i zice ceva, nici a-i face. Iar după ce s-au auzit sunet şi umbra lor îmbla, ş-au rădicat capul fecioara şi văzindu-i iarăş l-au plecat, neînspăimîntîndu-să nici cît de puţin pentru chipul lor cel sălbatec şi pentru faţa cè tîlhărească ce să arăta între arme; şi spre tămăduirè celui ce zăcè cu totul pre sine dîndu-să, într-acest chip dorul cel adivărat şi dragoste cè curată, toate celi scîrbelnice şi celi dulci ce pre de laturi să întîmplă, nu bagă în samă şi numai cătră ceia ce iubeşti sileşti minte şi a privi şi a să pleca cu totul. Iar după ce s-au mutat tîlharii şi de faţă au stătut socotindu-să cum că vor să să apuce de ceva, iarăş fecioara ş-au rădicat capul şi, văzîndu-i negri la chip şi întunecaţi la faţă, au zis: - De sinteţ nălucire acelor ce zac fără dreptate nesupăraţi, pentru căci mulţi v-aţi ucis unul de cătră altul, cîţi v-aţi ucis de cătră noi, prin legè răsplătirii aţi pătimit, vrînd să batjocuriţi înţălepciunè noastră; iară de sinteţi vreunii din cei vii, samănă a fi tîlhărească viiaţa voastră, însă la vremi aţi venit, dezlegaţi-ne de scîrbele ce ne încungiură, sovîrşind prin ucidere întîmplarè noastră cè jalnică. / [132] Aceste zicè cu jale fecioara, iar aceae, neputîndu înţălegi celi ce să zicè, i-au lăsat pe dînşii acolo şi, puindu-le lor tare pază neputinţa lor şi pornindu-să asupra corăbiii, scotè povara trecînd cu videre alte lucruri, fiindu multe şi de tot feliul. Şi deşertînd pre cît era putinţa fieştecăruia: aur, argint, pietrile celi de mult preţu şi hainile celi de mătasă, şi fiindcă li s-au părut îndestul, căci atîta au fost de multe, cît au putut sătura şi lăcomie cè tîlhărească, puind jafurile pe ţărmurile mării, le împărţiè pe părţi, pre cît să va însărcina fieşticarile, nu spre vrednicie a fieştecăruia lucru di celi ce să luasă, ce spre întocma greutate făcînd împărţala. Iar pentru fecioara şi pentru tînărul mai pre urmă era să socotească, să facă celi ce va vrè. Într-acè dată să înfăţăşază altă mulţime tîlhărească, fiindu înainte doi călăreţi, pre cari, cum i-au văzut, cei mai denainte nici mîinile rădicînd împrotivă, nici ceva din jafuri luîndu ca să nu să gonească, cît ce putè fugè, fiindu ei / zeci la număr şi văzindu atîta de trii ori pre cei ce vinisă asupra lor. Deci cei dimpregiurul fecioarii să robiè încă nefiind robiţi; iară tîlharii spre jafuri cu de-adinsul silindu-să, la cè de pre urmă să popriè de neştiinţă şi de spaima celor ce să vidè, pentru că să socotiia cum că uciderile celi multe s-au făcut de cătră cei mai denainte. Şi pe fecioara încă văzindu-o încă streină şi minunată podoabă ce nu bagă în samă îngrozirile acele care să întîmplasă, ca cînd nici s-au făcut, fiindu cu totul dată preste ranele tînărului şi socotindu, cu durere, patima aceluie ca însuşi a ei, să miera de frumuseţă şi cugetarè ei şi de tînărul acela. Măcar că era rănit, aşa era de frumos la chip şi înalt la stat, viindu-ş oarecum cîte puţin întru sine şi spre obicinuita căutătură. Tîrziu dar, apropiindu-să mai-marile tîlharilor, pune mîna preste fecioară şi poroncè ca să să scoale. Iar ea, neînţălegînd nimica din celi ce zicè şi sămăluindu aceia ce i să poroncè, trăgè împreună şi pre tînărul carile nu să lăsa de dînsa; şi, [adu]cîndu sabie preste pieptul ei, îngroziia să giunghie pre sine de nu-i va lua pre amîndoi. Deci înţălegînd mai-marile / tîlharilor o parte din celi ce zicè, iară mai multe din shime, şi mai pre urmă nădăjduindu cum că va avè pre tînărul mare agiutoriu şi împreună lucrător de să va însănătoşè, pogorînd pre sine şi pre slugă di pre cai, punè preste dînşii pre robi – poroncindu celoralanţi ce au fost adunat jafurile, ca să vie după dînsul. Iară el alerga pe gios şi-i răzăma de să poticniè oareunde vreunul dintr-aceia. Şi nu era fără de slavă aceia ca să [133] făcè; domnul să vidè supus şi stăpînul alegè a sluji celor robiţi. Într-acesta chip arătare neamului celui bun şi privire frumuseţii şi supunè şi obiceiul tîlhăresc şi poate stăpîni şi pre cei mai întunecaţi. Deci călătorind pre ţărmurile mării ca doî stadii şi, abătîndu-să de acolo, să suia pre dial drept spre munte, avînd mare din dreapta. Şi trecînd vîrvurile muntelui, să grăbiè la oarecare baltă ce esti supt una din coastele muntelui, care baltă într-acesta chip era; Vucolie s-au numit tot locul acesta de cătră eghipteni şi esti vale acelui loc, ce priimeşti întru sine oarecari vărsări a Nilului şi să face baltă a cărui adîncime, cè din mijloc, este nemărginită, iar la margine / să sfîrşeşti în stuh, pentru că acee ce sînt ţărmurile la mare la bălţi esti stuh de lăcuieşti mulţime de tîlhari eghipteni. Unul preste puţin pămînt, vrè zice cineva, că esti deasupra apei colibă făcînd; altul vieţuieşti în luntre, tot aceia avînd şi trecători, şi lăcaş. Preste acee lucrează famelie lor, preste aceia nasc. Şi după ce naşte copilul, întăi îl hrăneşti cu lapte de la mumă-sa, iară după aceia, cu peştii bălţii, fripţi la soare. Şi de-l va simţi cum că pofteşti să să tîrîiască, legîndu-i o funie de picioare, îl lasă de îmblă pîn în margine luntrei sau a colibii, puindu-i lui legătura piciorului, ca un povăţuitoriu strein. Şi oarecînd, un bărbat s-au născut în baltă şi hrănitoare pre dînsa o au avut, şi patrie balta au socotit, cari să socoteşti a fi îndestul tîlharilor, ca o cetate tare. Pentru aceia vieţuiesc pre dînsa mulţime de tîlhari cu toţii ca un zid apa, iar trestiè, cè multă, despre margini, ca un şanţu puind înainte, pentru că tăind oarecari căi strîmbe şi rătăcite pren / multi cotituri, lisnè lor spre cunoştinţă, iar altora necunoscute. Şi fiind drumurile ca să treacă cu luntre pre mare, turnu au meşteşugit, spre a nu pătimi nimică de năvălirè altora. La această stare să află această baltă şi cii ci lăcuiescu într-însa viculeni. Iar cii ci iara împreună cu mai-marile tîlharilor au agiunsu acolo, mergînd soarele spre apus. Cari pre tiniri îi discăleca di pri cai şi jafurile le punè înlăuntru. Iar mulţimè cè multă a tîlharilor ce rămăsăsă acolo pi loc, altul dintr-altă parti a stuhului ieşind, să arată şi alerga împreună şi pri cel mai-mari a lor, ca pre un împărat al lor întîmpinîndu-l, / [134] îl priimiia. Şi văzînd mulţeme jafurilor şi la frumuseţa ficiorii privind cu luoare-aminte, ca la un lucru dumnizăescu, socotiia cum că s-au jăfuitu di cătră cii di un meşteşug oaricari locuri sfinte sau capişti. Şi di ficioară chibzuia prin nişteinţi, cum că s-au răpit şi slujitoare sfintelor sau că s-au dus. Viiè însuş chipu Dumnezăului. Şi lăudînd pri mai-marile lor pentru vitejii, îi ducè împreună la lăcaşu lui, cari era făcut di un ostrov, di tăieturi numai spre a lui lăcaş, şi împreună şi acelor puţini ci era lîngă dînsu. Şi îndată ci s-au priimit ca un oaspi acolo, celor mulţi poroncè ca să margă pi acasi, zicîndu-li ca să vii cu toţii la dînsul a doa zi. Iar el rămîindu cu puţini, cii obicinuiţi, şi dîndu oarice de mîncat celoralanţi şi mîncînd şi el, pre tineri i-au dat în sama unui tînăr elin, ci l-au fostu robit nu de multu, spri a vorovi cu dînşii, rînduindu-i aproapi di coliba lui, poroncind ca să poarte di grijă tînărului la celelalte şi pre ficioară să o păzască nibatjocorită di cătră toţi. Fiind îngreuietă di osteneala drumului şi cuprinsă di grija celor di faţă, s-au plecat spre somnu şi după ce au cuprinsu tăcerea tot locu şi noapte au trecut, la straja cè dintăi, lipsirè celor ci au supărat o socotiia cii dimprejurul ficioarei vreme cu prilej spre tînguiri, pornind noaptè mai mult patimile lor, precum socotescu, fiindcă nu trăgè cătră sini nici vreun auzu sau vreo videri, ci le da voie ca să zăbovască numai la aceia ci-i întresta. Deci fecioara mult tînguindu-să întru sini pentru că iara osăbit – fiind poroncită aceasta – culcată preste un pat şi foarti mult lăcrămînd: „O, Dumnezăule – acolo au zis – foarti cumplit şi mai cu amar răsplăteşti noî pentru păcati, nici sint distule ţie spre pedepsile celi trecute: înstreinare de rudenii, robire de tîlharii cei pre mare şi a mărilor nenumărate primejdii, a tîlharilor celor de pre uscat a doa robire şi, mai amar, a celor ce aşteptăm decît celi ce ispitim. Şi la ce le vii săvîrşi aceste, de le vii săvîrşi, spre moarte nebatjocurită, dulce va fi sfîrşitul. Iară de mă va cunoaşti cineva cu ruşine, care să nu fie niciodată, nici însuş Theaghen, eu cu zugrumare voiu apuca mai înainte batgiocura, fiind curată pre însuş, / [135] precum păzăsc şi pînă la moarte păzind şi paza fecioarii, luînd cinstită, bună îngropare. Iară decît tine nimene nu va fi mai cumplit judecător.“ Şi încă la aceste grăind o opriè Theaghen: – Conteneşti – zicînd – o, prèiubită şi sufletul mieu, Hariclio, cu cale te jeluieşti, însă îl mînii mai mult decît să cadi pre Dumnăzău, pentru că nu este cu cuviinţă cu cuvinte, ci a ne ruga cu rugăciuni; iar nu cu clevetituri să îmblînzeşti Dumnăzău. Iar ea: – Bine zici – au răspuns – dar tu, cum te afli? întreba. – Mai uşor – au zis – şi mai bine decît asară din doftorie tînărului care me-u uşurat ranile celi arzătoare. – Şi încă mai mult te vii uşura pînă dimineaţă – au zis lui acela căruia s-au încredinţat – acest fel de buruiană voi da, care a trie oară va închide ranile, fiinducă am ispitit cu fapte lucrarè ei, că de cînd m-au adus aice rob aceştie, oaricarile din cei ce sint supuşi la cest stăpînitoriu de au venit vreodată rănit fiind la războiu, n-au avut trebuinţă de multe zile spre tămăduire, metaherisind buruiana aceasta ce-ţi zic. Şi de am purtare de grijă pentru voi, nu să cadi a vă miera, pentru că acelueş noroc sămănaţi a fi părtaşi cu mine, şi împreună eleni fiind, îmi este milă de voi fiind şi eu elin. – O, dumnăzăilor – au strigat Theaghen de bucurie, împreună şi streinii, eleni cu adivărat şi după niamu, şi după glas – poati va fi oarece răsuflare a relilor după cum să cadi să te numim? Iar acela – Cnimon – au răspuns: – Şi de unde să te cunoaştem? – De la Atina. – De ci stare [a] norocului? – Conteneşti, rog – au răspunsu – pentru ce porneşti aceste şi mă sapi? – Aceste ce fac piitecii cei jalneci nu să va socoti la vremi a povesti voî ranile meli şi a le aduce preste ale voastre, ca un lucru ce să socoteşti osăbit de întîmplare voastră / [136] şi împreună nu va agiunge nici rămăşiţa nopţii spre povestire, mai vîrtos avînd voi trebuinţă de somnu şi de odihnă pentru durerile celi multe. Însă, fiinducă nici într-un chip nu-l slăbiè, ce în tot chipul îl ruga ca să le povestească, socotind prèmare mîngîieri auzul celor asemine, începi Cnimon dintr-acesta: – Avèm tată [pe] Aristip, din neamul lui Atinei, la cinste din sfetnicii cei mari, la averi din cei de mijloc. Acesta, fiinducă s-au întîmplat a muri maică-mè, spre a dooa cununiie s-au plecat – mustrîndu-mă însuş a întări nădejde numai în mine, fiiul lui – şi bagă în casă femei frumoasă, dar iubitoare de răutate, anume Dimineta, pentru că îndată ce au întrat, cu degrabă, cu făţărie şi-l încredinţa să facă orice va vrè, trăgînd cu frumuseţa spre dragoste pre bătrînul şi la toate altele foarte odihnindu-l, pentru că era isteaţă mai mult decît alta den muieri şi la meşteşugul cel măgulitor foarte învăţată. La purcedire de acas a tătălui meu, ohtîndu, şi la întrarea lui, alergîndu; cu degrabă bănuindu-i, cîndu zăboviia, şi zicîndu-i că ar fi perit de mai întîrziia; îmbrăţoşindu-l la feeştecari cuvînt şi lăcrămîndu preste sărutări. Prin care toate vînîndu-să tatăl mieu cu totul pre aceeş, [Dimineta] sufla şi priviè la început, cum că şi mie îmi caută ca unui fiiu, amăgind şi la aceasta pre Aristipi. Şi oarecînd m-au şi sărutat, apropiindu-să, şi s-au rugat ca să să folosască de către mine. Eu le priimiem aceste, neprepuind nimica celi ce era, şi mierîndu-mă că arăta cătră mine dragostè maicelor. Dar, fiindcă viniè mai cu pornire şi sărutările era mai fierbinţi şi preste cuviinţă şi căutătura osăbindu-să din cè înţăleaptă, pînă au început a mă pune la prepus şi de multe ori fugièm. Şi cînd să apropiè de mine, mă ferièm. Ce trebuie, lungindu-vă, să vă supăr? Ispitele care au pus, făgăduinţăle care au făgăduit şi uneori prèdulce numindu-mă şi iarăşi moştian şi preste puţin sufletul ei; şi, în scurt, numirele celi bune amestecîndu-le cu celi măgulitoare şi luîndu sama acelora la care mă plec eu mai mult, întru celi cinstite prifăcînd pre sine maică, iar celi necuviincioasă (aceasta este aceia ce doriia) libovnică învederată arătîndu-să. La cè de pre urmă să întîmplă una ca aceasta: prăznuindu-să sărbătoare cè mare a panatineilor, cînd atineii trimet Atiniei corabie pre pămînt; eu eram în floarè tinereţilor şi cîntînd obicinuita cîntare dumnăzăoei şi cinstindu celi legiuite cu mergire înainte, precum eram împodobit cu aceeş hlamidă şi cu aceleş cununi, viu acasă la mine; iară ea, [după] ce întăi m-au văzut împodobit, să nebuneşti şi nu mai ascunde dragostea cè satanicească, ce din poftă / [137] vădită alerga, mă îmbrăţoşază şi „noul Polit Tisăul mieu“ zicè. Cum socotiţi să mă fiu făcut atunce? Carile şi acum mă ruşesc povestindu. Însă, făcîndu-să sară, tatăl meu mînca bucate în cămara cè domnească şi, după cum să obicinuieşti la praznic ca acesta şi la vesălie de obştie, era să zăbovască toată noaptè, vine asupra mè atunce noapte cu feliuri de chipuri şi de ispite a mă pleca la lucruri fără de legi. Însă fiinducă în tot chipul îi stam împotiva-i şi de toată dulceaţa şi făgăduinţa şi îngrozirè mă depărtam, greu şi din adîncu suspinînd, s-au dus. Şi numai ace noapti zăbovindu ucigaşa, au început pîrîle asupra mè. Şi întăi nici s-au sculat atunce din pat. Ce văzindu tatăl meu şi aceasta întrebîndu, să făcè cum că este bolnavă şi nici i-au răspunsu la început. Dar fiindcă sta cu dînsul şi o întreba de multe ori, ce-au păţit: – Cel minunat – zicè [Dimineta], şi după socoteala mè copilandrească – fiiul nostru cel de obştie, pre carile eu mai mult şi decît tine de multe ori l-am iubit – marturi dumnezăii – înţălegînd dintr-unii că sint îngreunată (care eu mai înainte o ascundèm de tine, pînă cîndu voi cunoaşti adivărul), pîndind lipsirè ta, cînd eu îl sfătuiem celi obicinuite, să fie înţălept şi a nu avè gîndul lui spre altile şi spre beţii, pentru că eu îl ştiem că să poartă într-acesta chip şi ţie nu-ţi spunèm, ca să nu întru la prepus de maştihă – zicîndu-i aceste în taină spre a nu să ruşina, celelante cîte cu batgiocură au grăit şi asupra ta, şi asupra mè, mă ruşinez şi a le zice. Lovindu-mă cu piciorul în pîntece, m-au adus la această stare precum mă vezi. Cum au auzit aceste, n-au zis, n-au întrebat, n-au aşteptat răspunsu, ce crezind cum că nu să putè a minţi asupra mè aceia ce mă avè la atîta dragoste, îndată, după cum era, întîmpinîndu-mă la oarecare parte de casă, neştiind eu nimică, cum mă loviè cu pumnul, şi chemînd slugile, mă bătè cu toiegi şi nici aceasta ce este de obştie nu ştiem pentru ce mă bate. După ce s-au săturat de mînie, acum i-am zis: – O, părinte, drept ar fi, de n-au fost mai înainte, ca să ştiu pricina bătăilor? Iar el, mai mult întărtîndu-să: – O, ce batgiocură! – zici. Faptile lui celi necuviincioasă voieşti să le înţăleagă de la mine! / [138] Şi întorcîndu-să în cămăruţă cu degrabă spre Dimineta, care, fiinducă încă nu să săturasă, s-au apucat a do-oară de vicleşug asupra mè. Avè ea o slujnică, anume Thezvi, care ştiia zice cu alăuta şi la faţă nu era fără de frumuseţă. Pre aceasta au slobozit-o asupra mè, poroncindu-i ca să mă îndrăgească. Şi îndată mă îndrăgeşti Thizvi. Şi aceia, ce de multe ori m-au împinsu cîndu o ispitem! Atunce, în tot chipul mă trăgè spre dragoste ei cu căutăturile, cu shimele, cu semni de voroavă. Iară eu, zădarnecul, mă încredinţam cum că m-am făcut norocit fără de veste! Şi la ce de pre urmă, viindu în cămară noapte, o priimiem şi ea iarăş să întorcè către mine. Şi de acolo înainte adesăori viniè cătră mine; însă odată o sfătuiem pre [ea] să să păzască, ca să nu să cunoască de cătră stăpînă-sa. – O, Cnimon, foarte prostatic îmi pari a fi, pentru că, de socoteşti cum că esti greu a mă vidè eu curvindu, ce sint roabă şi cumpărată cu bani, dar pre aceea di ce pediapsă vei zice că este vrednică? Cari, socotind pre sine că esti neam şi avîndu după legi pre cel împreună-lăcuitor şi ştiindu cum că esti moarte sfîrşitul fărădelegii, iarăş precurveşti? – Conteneşti – i-am zis – că nu-ţi pot da credinţă! – Ce de socoteşti – me-u răspunsu – de faţă îţ voiu da pre prècurvariul. – De ai vrè într-acesta chip, i-am zis. – Cu adivărat vrè-voiu, me-u răspunsu. Şi pentru tine ce tè-i batgiocurit de cătră dînsa, şi pentru mine nu mai puţin, care pătimescu celi di pre urmă, pentru că în toate zilele ispiteşti acee asupra mè temere zădarnică; numai tu te îmbărbătează şi fiinducă i-am făgăduit că aşè îi voiu face. Purcegînd atunce, s-au dus. Iar mai pre urmă, la al triile noapte, dormindu eu, m-am deşteptat şi pre prècurvariul mi-l vesteşti că este înlăuntru, zicîndu cum că tatăl meu, silindu-l fără de veste oarecare trebuinţă, s-au dus la ţarină, şi acela acum au întrat – fiinducă într-acesta chip să vorovisă cu Dimineta – şi cum că să cadi a mă găti spre răsplătire şi a faci năvălire cu sabie în mînă, pentru ca să nu fugă batgiocuritoriul. Am făcut aşa, după cum me-u zis. Şi luîndu sabie, mergînd înainte Thezvi şi aprinzînd lumini, m-am dus spre cămară. Şi fiindcă am agiunsu şi uşile fiindu închisă, după cum eram mînios, împingîndu-le, le deşchidu. Şi întrînd înlăuntru: – Oare unde este păgînul – strigam – cel vădit libovnic a cei cu totul înţălepte? [139] Şi împreună zicîndu, mergèm ca să ucig pre amîndoi. Iară din pat strigîndu tatăl meu: – O, dumnăzăilor! poticnindu-să, cade la genunchile mele şi: O, fiiule, popreşte-te puţintel – zice – fie-ţi milă di cel ce te-u născut; fie-ţi milă de bătrîneţile mele care te-u crescut. Te-m batgiocurit, dar nu te-m pedepsit pînă la moarte. Nu fii cu totul ur/giia, nici spurca mîinile tale cu ucidere părinţască. Aceste şi altile asemine zicînd, cu jale să ruga. Iar eu, ca dintr-un trăsnet fiindu lovit, am rămas mut şi fără de simţire. Căutam să văzu pre Thizvi ce s-au fost ascunsu, nu ştiu cum; încungiuram cu ochii patul şi cămara. A zice ceva, nu ştièm; a face, nu putèm. Îmi cădè şi sabie din mînă. Care Dimineta, alergîndu cu degrabă, au răpit-o. Tatăl meu, ce s-au văzut că nu esti în primejdie, pune mîinile preste mine şi poronceşti ca să mă legi, mult întărtîndu-l Dimineta şi strigîndu: – Nu era aceste ce-ţi spunèm mai înainte, cum că trebuie să să păzască copilul, cum că va vrăjmăşui noî, avîndu vremi? Eu vidèm căutătura lui, cunoştèm mintè lui. Iară el: – Îm spunèi – zicè – dar nu credèm. Atuncă mă avè în legături şi nelăsîndu-mă a grăi sau a zice ceva di celi ci era şi di celi ce vrèm ca să arăt şi împreună cu zioa luîndu-mă, după cum eram legat, m-au dus la norodu şi puindu praf preste cap: – Nu spre nădejdi ca aceasta, o, atineni, pre acesta îl creştèm – zicè – nădăjduindu a fi toiag bătrîneţilor meli. Ca cel ce este unul născut, pre care cu cinstită împărtăşindu-l, celi mai întăi învăţături învăţindu-l, la neamul stremoşilor şi a părinţilor puindu-l, la numărul celor tineri scriindu-l, împreună cetăţan voaî şi legilor arătîndu-l, toată viiaţa mè la acesta o întărèm; dar, di vremi ce el, uitîndu toate aceste, întăi pre mine cu ocări şi cu bătăi, pre acesta ce pre legi lăcuieşte împreună cu mine au batgiocurit. / Iar la cè de pre urmă şi cu sabia în mînă, noaptè, au năvălit şi pe atîta s-au făcut ucigătoriu de părinţi, pe cît s-au împotrivit norocul, cu temire de năprasnă făcînd, a cădè sabiia din mînule aceluia. Am alergat cătră voi şi îm vădesc pre el, nevrînd a mă face însuş cu mînule meli ucigaş [140] lui, fiindu-i slobod după legi; şi lăsindu voî toată hotărîrè, am socotit mai bine cu legi decît cu ucidere de fiiu a face răsplătire. Şi aceste zicînd, împreună lăcrăma şi plîngè supţire şi Dimineta, că ar fi avîndu şi ea dureri pentru mine: – Ticălosul, cel pe dreptate, dar mai înainte de vremi va să moară, cel ce s-au pornit asupra părinţilor de cătră cumpliţii dimoni. Nu tînguindu-să zicè aceste, ce mai vîrtos mărturisindu împotriva mè cu bîiguirile. Şi adiverînd pîra încredinţindu cu bocetile. Dar fiindcă m-au împărtăşet şi pre mine de răspunsuri, apropiindu-să logofătul, mă întreba de-am năvălit asupra tatălui mei cu sabie în mînă. Iar eu: – Am năvălit – zicîndu – dar nu ce chip ascultaţi! Au strigat toţi si giudecînd cum că nu mi să cadi a mai răspunde, alţii cu pietri a mă ucide şi alţii a mă da în mîna armaşilor şi a mă împinge în prăpastie să ispitiia. Iară eu la toată tulburarè şi vremè care socotie pentru pediapsa mè: – O, maştihă – strigam – pentru maştiha mè mă ucig; maştiha, nejudecatu, mă omoară. S-au socotit de cătră mulţi zîsa aceasta şi au întrat prepusul celor adivărate. Însă nici atunce nu me-u dat ascultare, fiindu coprinsu norodul de turburare necontenită. Deci, cercetîndu-să hotărîrile, cei ce au hotărît moarte era şapte sute/ şi o mie, unii giudecînd a mă împroşca şi alţii a mă trimite în prăpastie; iar ceilalţi, vro mie, carile prepusul[ui] maştehîi dînd oarecare credinţă, m-au hotărît la surgunie de-a purure. Şi hotărîrile acestora au biruit, măcar că era mai puţini decît ceialanţi, socotindu-să toţi împreună. Dar fiinducă hotărîrile acelora era osăbite, cei o mie în parte s-au făcut mai mulţi. Deci eu într-acesta chip mă goniem din casa părinţască şi de la patrie. Dar n-a rămas nepedepsită acè vrăjmaşă. Chipul cu care s-au pedepsit mai pre urmă Dimineta îl veţi auzi, căci acum ni să cade a ne împărtăşi somnului, c-au trecut cè mai multă vreme a nopţii şi voî vă trebuieşti multă odihnă. – Cu adivărat – au zis Theaghen – de vii lăsa nepedepsită în cuvînt pre Dimineta? – Ascultaţi dar – au răspuns Cnimon – de vreme că voî aşa este plăcut. Eu, precum era de la giudecată, m-am pogorît la limanul Peria – şi aflînd o corabie ce purcedè [141] – am călătorit spre Eghina, înţălegînd cum că sint acolo nişte nepoţi ai maicei mele. Unde, agiungînd şi aflînd pre ceia ce cercam, nu fără dulceaţă am petrecut la început. Iar după 20 de zile, fiind eu întrestat, după cum mă obicinuièm, m-am pogorît la liman. Şi atunce s-au pogorît şi o luntre. Deci, stîndu eu puţin, luam sama de unde este şi ce oameni aducè întru aceeş vremi. Nefiind scara încă bine aşeaztă la luntre, au sărit oarecarile şi, alergînd, m-au îmbrăţoşat. Era Harie, unul din vîrstnicii mei./ Şi: – Cnimon – zice – bunăvestire aduc ţie; ai pedepsit pre cè vrăjmaşă; au murit Dimineta. – Să trăieşti – i-am zis – o, Harion, dar pentru ce treci bunavestire, ca cînd ai vesti vreun lucru din celi nicuviincioasă? Spune încai şi chipu morţii. Foarte mă tem ca nu cumva să fie metaherisit moarte cè de obştie şi au scăpat din cè după vrednicie faptelor ei. – Nu ne-u părăsit cu totul – au răspuns Haria – dumnăzaiasca dreptate, precum zice Isod. Şi, deşi treci uniori puţin cu videre, lungind răsplătirè, după vremi, iar spre lucruri atîta de nelegiuite caută cu iuţime, după cum au omorît şi pre păgîna Dimineta. Nu s-au tăinuit de cătră mine nimica din celi ce s-au făcut, sau din celi ce s-au vorbit, povestindu-mi-le Thizvi, după dragoste ce avè cătră mine, după cum ştii. Că, după ce s-au hotărît surgunie ta cè nedreaptă, ticălosul tatăl tău, căindu-să pentru celi ce făcusă, s-au mutat la o ţarină de margine şi acolo petrecè, „mîncîndu a sa mînie”, precum zice voroava. Iară pre Dimineta îndată [o] însoţăsc, o goniè Eriniile şi mai cu turburare te îndrăgè nefiindu de faţă, şi nu contenè de plînsurile celi pentru tine. Iară mai adevărat celi pentru dînsa. Şi: „Cnimon – striga zioa şi noaptè – fiiu prèdulce”, sufletul ei numindu-te. Din muieri viindu la dînsa, foarte să miera şi o lăuda de arată, maştihă [fiind], dureri de maică; şi să ispitè a o mîngîia şi o întărè, ca să suferi cu răbdare. Iaste fără de mîngăieri această rè întîmplare – zice – şi nu ştiu celelalte / ci fel de ghimpu stă în inema ei? Iară cînd rămînè singură, foarte mustra pe Thizvi pentru că nu i-au slujit cu cuviinţă ce, „isteaţa spre celi reli – zicînd – care pentru dragoste n-au lucrat împreună, iară a mă înstreina din cel prèiubit s-au arătat mai grabnică şi decît [142] cuvîntul şi nici a mă socoti, a do-oara, nu m-au lăsat”. Şi era cu totul vădită cum că era să facă vrun rău Thezvii. Care văzindu-o cum că ţinè minte răul şi cum că foarte s-au întrestat, fiindu gata spre a vrăjmăşui ei şi cum că este numai puţin turburată de mînie şi de dragoste, au socotit să apuce mai înainte cu sfatu împotriva Diminetei, pririnuindu ei-ş mîntuire. Şi întrîndu: – Ce sint aceste, o, stăpînă? Pentru ce în zadar vrăjmăşuieşti pre slujnica ta? Eu purere am slujit ţie după a ta voinţă. Şi de ţi s-au întîmplat vreun lucru din celi ce nu ţ-au plăcut ţie, acele să cadi a le socoti cum că norocul le-u lucrat. Iară eu sint gata a afla oarecare dezlegare a acestor de acum şi oarece dezlegare poate [a] să afla, prèiubito. Au răspuns Dimineta: – Lipsindu acmu acela ce poate să le dezlegi şi pre mine ucigîndu-mă milostivirè cè fără de nedejdi a giudecătorilor, că de s-ar fi împroşcat cu pietri, de s-ar fi omorît cu adivărat, ar fi murit şi dragoste mè. Pentru că lucrul acela de care s-au deznădăjduit omul deodată să rădică din suflet şi aceea ce nu mai aştaptă cineva di necăiuri pricinuieşti a nu avè cineva dureri di necăiuri cei ce pătimăsc. Iară acum îm pare cum că-l vădu; de faţă fiind mă ruşinezu, cum că mă mustră pentru / vrăjmăşiè cè nedreaptă. Gîndesc cum că poate, viind vreodată, mă voiu împreuna şi îl voiu dobîndi, sau şi eu voiu mergi la dînsul, ori la ce parte va fi. Aceste mă aprind, aceste mă nebunesc, drept pătimăsc, o, dumnăzăilor! Căci, pentru ce nu măgulem, ce vrăjmăşuiem? Pentru ce nu mă rugam, ce [go]niem sau lepădăm întăi? Dar cu cuviinţă, pentru că să ruşina de patul cel părinţesc! Poate s-ar fi mai îmblînzit cu vreme, prefăcîndu-să cu cuvinte măgulitoare. Dar eu, ce sălbatecă şi neîmblînzită, ca cînd nu l-aş fi iubit, ce l-aş fi stăpînit, me-u părut cumplit pentru că nu m-au ascultat din poroncă şi pentru că au trecut cu videre pre Dimineta, foarte covîrşindu frumuseţa ei. Iară, o, prèdulce Thizvi, ce dezlegare nu mi-i lesni! – O! stăpînî – au răspunsu [Thizvi] – Cnimon, după socoteala celor mulţi, au ieşit din cetate şi au ieşit de la Atina, supuindu-să giudecăţii. Însă de cătră mine, ce toate le neguşitoresc pentru tine, nu s-au tăinuit, fiind ascuns aice oareunde dinainte cetăţii. Auzit-ai cu adivărat de Arsănoi cîntăreaţa? Pre aceasta o metaherisiia. Şi după nenoro-[143]cire, îl priimeşte pre dînsul fecioara. Şi, sfătuindu-l cum că va purcedi împreună, îl ţinè lîngă dînsa, ţiindu-l acum ascunsu pînă să va găti. – Fericita Arsănoi – au zis Dimineta şi pentru dragostè ce avè mai înainte cătră Cnimon, şi pentru purcedirè împreună ce acmu aştaptă – însă ce folos vom avè noi dintre-aceste? – Mare folos – au adaos – stăpînă! Eu mă voiu face cum că iubesc pe Cinom şi / mă voiu ruga Arsănoii, fiindu-m vechi prietină de meşterşug, ca să mă bage la dînsul, noaptè, în locul ei. Care, de să va face, al tău noroc va fi. De acolo înainte a te scoate în locul Arsănoii şi a mergi la dînsul ca aceea, osăbit eu mă voiu griji ca să-l fac să se culce bat. Şi de vei dobîndi celi ce voieşti, foarte cu cuviinţă este a conteni dragostè (multora, la ispita ce dintăi, li s-au stinsu sfîrşitul faptelor), iar de va rămînè statornică, care să nu fie a doa călătorie – zic – va fi şi alt sfat. – Ce de faţă acum o tămăduim, au priimit aceasta Dimineta şi s-au rugat să puie grabă la celi ce s-au socotit. Thezvi, cerşind de la stăpîna casii o zi de soroc spre a săvîrşi aceste şi, viind la Arsănoi, îi zice: – Ştii pe Teledim? Au răspunsu: – Cu adivărat, îl ştiu. – Priimeşte-ne pre noi astăzi – au adaos – pentru că i-am făgăduit a mă împreuna cu dînsul. Carile va veni mai înainte de mine, iară eu, după ce voiu culca pre stăpîna. Şi cătră Aristip alergîndu la ţarină: – O! stăpîne – au zis – viu înainte ta pîrîşe eu însumi şi fă orice vii vrè, pre fiiul tău, pentru mine l-ai pierdut. Nu voind eu, însă prefăcîndu-mă pricinuitoare împreună. Pentru că simţindu pre stăpîna că nu vieţuieşte dreptu, ce batgiocureşti patul tău – temîndu-mă pentru mine ca nu cumva să pat vrun rău vădindu-să / de cătră altul fapta şi foarte întrestîndu-mă pentru tine, de vreme ce păzindu-o cu atîta dragoste pătimè împrotivă unile ca aceste, arăta cătră tine unele ca aceste – însumi m-au sfiit. Dar spuiu tînărului stăpînu, noaptè către dînsul viindu, ca să nu ştie [144] nimene şi zic cum că prècurvariul doarme cu stăpîna împreună. Dar el, ca cel ce s-au mai întrestat mai înainte – precum ştii – de cătră dînsa, socotind cum că i-am spus cum că atunce este înlăuntru prècurvariul, împlîndu-să de mînie nepoprită, luîndu sabie, puţin grijuindu-să de mine, ce de multe ori m-am ispitit ca să-l popresc şi i-am zis cum că această dată nu este un lucru ca acesta, vine turbat la cămară. Celelante le ştii. Însă această dată este cu putinţă, de vii, a te îndrepta acum cătră fiiul tău, deşi este fugariu, şi a pedepsi pre ceea ce au făcut strîmbătate voî amîndurora, pentru că voiu arăta ţie astăzi împreună cu prècurvariul pre Dimineta în casă, şi mai vîrtos strein, afară din cetate, culcată. – De vii arăta aceste într-acesta chip – a zis Aristip – ţie plată de slobozănie ţi să va găti; iară eu poate voiu mai trăi, răsplătind vrăjmaşii. Foarte de multu mă ardèm întru mine şi prepuind fapta tăcèm pentru că nu avèm dovezi. / Toate celi făgăduite ţie ţi le-m gătit. Dar ce să cade a face? Iară ea au zis: – Ştii grădina undi este mormîntul epicurilor? Acolo viind cătră sară, aşteaptă. Şi împreună, zicînd, au alergat şi către Dimineta viind: – Împodobeşte-te – zice – pentru că să cade – zice – fiind mai împodobită. Aceea îndată au îmbrăţişat-o şi au făcut precum i-au poroncit. Deci fiindu sară – luîndu-o Thizvi – o ducè precum să vorovisă. Şi apropiindu-să, i-au poroncit ca să stè puţin. Iară ea, apucînd mai înainte, ruga pre Arsănoi ca să să mute la altă căşicioară şi să-i dè ei răpaos pentru că să ruşinează – zice – tînărul, acum învăţîndu-se [în] ale Afroditei. Şi, priimind Arsănoi, întorcîndu-să, au luat pre Dimineta şi, ducîndu-o înlăuntru, o culcă şi rădică sfeşnecul ca să nu să cunoască, poroncindu-i ca cu tăceri să-ş împlinească pofta. – Dar eu mă voi duce cătră tînărul – zice – şi voiu veni aducîndu-l la tine, fiindcă bè aice la megeeş. Şi fugind într-ascunsu, apucă pre Aristip acolo unde s-au zis mai înainte, şi-l siliia, va viind, să legi pre prècurvariul. El au purces. Sosind, întră în casă. Şi prin zare lunei, cu anevoie aflăndu patul: – Te-m prinsu – au zis – o, vrăjmaşe dumnăzăilor! [145] Şi Thizvi, îndată ce-au zis el aceste, izbind uşile foarte tare, au strigat: – O, ce ne/cuviinţă, ne-u fugit prècurvariul. Caută, stăpîne, să nu greşăşti şi a do-oară. Iar el au zis: – Îndrăzneşti – au zis – am prinsu pre păgînă şi pre aceea ce foarte am voit. Şi, luîndu-o, o ducè spre cetate. Iară ea, gîndind, deodată, cum să cădè, toate ce sta împrejurul ei – nenorocire celor ce aştepta necinste, ce cătră cei greşiţi pediapsa cè după legi – întrestîndu-mă pentru că s-au prinsu, necăjindu-să pentru că s-au amăgit, după ce au agiunsu la groapa cè din Academie (unde jărtfăsc iroilor căpeteniile războiului celi obicinuite jirtve a patriei), acolo, fără de veste împingînd mîinile bătrînului, s-au surpat pre sine cu totul în gios şi rău au murit cè rè. Aristip, tatăl tău, zicînd atunce: – Te-m pedepsit şi mai înainte de legi. A dooa zi, au vădit norodului toate. Şi, abie luînd iertăciune, umbla pre la prieteni şi cunoscuţi ca doară va lua voie, sfătuindu-să pentru întoarcire ta. Şi de s-au făcut ceva dintr-aceste nu-ţi pot spune, fiindcă am venit aice, precum mă vezi, pentru oarecare datorie a mè, călătorindu. Însă tu să cadi a nădăjdui cum că şi norodul să và pleca la întoarcire ta şi tatăl tău va veni spre cercare ta, căci aceasta s-au făgăduit. Aceasta me-u vestit Harie. Dar celi di pre urmă şi cu ce chip am venit / aice sau preste ce nenorocite întîmplări am dat, trebuieşti şi vreme, şi cuvinte mai multe. Şi împreună, zicînd, lăcrăma şi streinii avînd pricină patimile aceluia şi pomenirile a patemelor lor fieştecarile. Şi nici ar fi contenindu plîngîndu, de n-ar fi vinit oarecare somnu prin dulceaţa tînguirilor. Carele au contenit lacrămile lor şi ei într-acesta chip dormiè. Iară Theamul – că acesta era numele mai-marilui tîlharilor – odihnindu-se la cè mai multă parte a nopţii, din oarecare visuri rătăcite turburîndu-să, fără de veste i s-au turburat somnul şi, neştiind dezlegare, priviè spre socotele, că la vreme care cîntă cocoşii sau – precum zic – din fireasca simţire a călătoriii soarelui cătră noi, spre dumnăzăiasca chemare pornindu-să, sau din fierbinteală şi din pohta ce-au a să mişca şi a să hrăni mai în grabă pre cei ce lăcuiescu împreună, cu a lor strigare la [146] lucrare deşteptîndu-i, vini a lui un vis dumnăzăiesc ca acesta: i să părè cum că au mersu la Memfi, cetatè lui, şi la capişte Isidii care strălucè cu totul de lumină, şi cum că era plină de jărtăvnice şi de esharè a tot feliul de jivini, şi cu totul udate de singe, şi tinzi, şi / ogrăzi de oameni ce împlè toate de sunet cu turburare amestecată. Dară fiindcă au mersu şi înlăuntru a celi sfinţite, întîmpinîndu-l dumnăzăoae, i-au dat în mînă pre Hariclie şi i-au zis: – O, Theeme, pre această fecioară eu o dau ţie, şi tu, avînd-o, nu o vei avè; ce vei fi nedrept şi vei ucide pre cè streină. Iar ea nu să va ucide. Aceste cum le-u văzut, petrecè întru neştiinţă aice şi acole, întorcîndu-să [cu] gîndul: „ce poate fi însămnare?” După ce cu totul au obosit, trage spre a sa voinţă dezlegare şi acee ce au zis: „vei avè, nu vei avè”, a fi muieri şi a nu mai fi fecioară socotiè; iar celalant cuvînt „vei ucide” săgetăturile celi fecioreşti chibzuia; şi cum că dintr-aceste nu va muri Hariclie; într-acesta chip spunè visul, fiinducă aşa îl tălmăciè pofta. Şi împreună cu zioa, rînduia ca să vie căpeteniile celor de supt dînsul şi pentru jafuri mai cu cuviinţă numindu-le, poroncè ca să le aducă de faţă. Chema la dînsul şi pre Cnimon, poroncind ca să-i aducă şi pre cei păziţi. Care fiindcă să pornisă: „Oare ce noroc ne va primii pre noi?”, striga şi foarte ruga pre Cnimon ca cît va putè să le agiute. Acela le făgăduiè şi-i îndemna ca să aibă voie bună, chizăşluindu-i cum că nu este cu totul varvar la obiceiuri mai-mari tîlharilor, ce are şi oarecare blîndeţi, fiind din neamul celor slăviţi şi de nevoie alegîndu viiaţa aceasta. Iar după ce s-au dus şi s-au adunat şi ceelantă mulţime, / suindu-să Theamul preste un loc înalt şi ostrovul făcîndu-l adunare de sobor şi celi ce să vor zice, poroncind lui Cnimon ca să le spuie şi robilor, căci ştiè ale eghiptenilor, iar Theiamul nu înţălegè bine ale elinilor: – Bărbaţi – zice – împreună-ostaşi, este ştiută voinţa mè, cum că o metaherisăsc purure cătră voi, pentru că eu, precum ştiţi, fiindu fiiu prorocului celui din Memfi. Şi, lipsindu-mă de preuţie după purcedirè cè întru ascunsu a tatălui meu, luîndu-mă cu fărădelege fratele mieu cel mai tînăr, alergînd cătră voi ca să fac răsplătire şi să-m dobîndescu cinste şi, învrednicindu-mă de cătră voi a vă spune, am petrecut pînă în zioa de acum, nefăcînd mie parte nimic, decît celor mulţi, ce ori de au fost împărţele de bini întoc-[147]ma parte am iubit; sau de au fost vînzare de robi, la mijloc am pus, socotind cum că este cu cuviinţă [ca] cel ce stăpîneşti aşa de bine a să împărtăşi la osteneli mai mult, iar la dobînzi întocma; pre bărbaţi puindu-i la număr întocma cu voi, cîţi cu vîrtute trupului putè să folosască; pre cei mai slabi văzindu-i neispitiţi de batgiocura muierilor; pre cele frumoasă slobozindu-le sau cu bani sau numai pentru norocul lor milostivindu-mă pre celi mai proaste şi pre care le siliem a sluji / nu robie ce deprindere, împărţindu-le slujnece fieştecăruie din voi. Iară acum, această dată, una oarecare din prăzi cer de la voi, pre această streină fecioară pe care fiindu-m cu putinţă a o da însumi mie, socotesc mai bine a o lua de la obştie, pentru că este întăi faptă varvară a lui în silă pre roabă şi a mă arăta făcîndu vreun lucru fără de voie prietenilor. Şi această facire de bine o cer de la voi nu în dar, ce, dînd în loc, a nu lua eu nimica din celelante a prăzii, de vreme ce pre cè de obştie Afrodita, neamul cel prorocesc foarte o cinsteşti pre dînsa, nu pentru trebuinţa cè cu dulceaţă, ce pentru sămînţa neamului. Pre aceasta am socotit ca să o ieu pentru mine. Şi voiescu ca să răspundu voî şi pricinele. Întăi pentru că îmi pare a fi de neam, şi aceasta chibzuindu-o şi din bogăţie ce s-au aflat la dînsa şi pentru că nu să întrestează la scîrbele celi de faţă, ce cugetarè ei o înalţă cătră norocire cè dintăi. După aceea socotesc că este cu suflet bun şi înţălept, pentru că de biruieşti pre celelante toate cu frumuseţa şi prin căutătura cè cu ruşine, pre cei ce o privăsc îi îndeamnă spre celi cuviincioasă, cum nu arată pentru sineşi: cu cuvinţa cè mai bună socoteală; şi aceea ce esti mai mare decît celi ce s-au zis, îm pare a fi sfinţită slujitoare a unue din dumnăzăi, de vreme ce podoaba cè sfinţită şi cu numele a le lăsa socoteşti cumplit şi fără de legi măcar că să află la nenorocire. Ce nuntă / dar va fi, o! cei ce sînteţ de faţă, mai potrivită, luînd cel prorocit, pre ce preoţită? Au lăudat toţ cu strigare şi au poroncit să nuntiască cu bine. Iar el, luînd iarăş voroavă: – Voao vă mulţămăsc – au zis – însă cu cali vom faci de vom înţălegi şi plecarfe fecioarii, în ce chip să află spre aceasta? Căci de s-ar fi căzut aceasta a faci prin lege stăpînirii, cu adevărat, îm era îndestul voinţa, pentru că la lucrurili acele ce esti slobod a faci silă, a întreba, esti de prisosit; iar de esti nuntă, trebui a să pleca împreună voinţa cè despre amîndoao părţili. [148] Şi întorcîndu cuvîntul au zis: – Cum socoteşti, fecioară, spre a lăcui împreună cu noi? întreba şi împreună: cini sînt şi de cine, poroncè să spui. Iar în multă vreme pironind la pămînt căutătura şi adesi clătind capul, sămăna cum că adună oaricari cuvinti şi gînduri. Şi o dată, căutînd drept spre Thiiamul şi mai multu decît întăi, luminînd pe dînsul cu frumusăţa (pentru că s-au ruşit obrazul mai mult decît era obicinuit) şi căutătura au pornit-o, mai iuti sfătuindu-o aşa Cnimon: – „Mai întăi – au zis – să cadi să răspundă frati-meu Theaghen, aceasta căci socotesc că muierilor să cuvine tăcere, iar bărbatului răspunsu între bărbaţ. Dar, de vreme ce şi pre mine m-aţ împărtăşit de graiu şi acestu feliu de iubire de oameni aţ arătat întăi, a ispiti ca să dobîndiţ celi drepti mai multu cu supunire cuvîntului decît cu sîlnicie. Că toati celi ce s-au zis pentru mine sîntu, mă sîlesc a călca şi eu legile însumi, şi a fecioarilor, şi la întrebare stăpînitoriului a răspundi pentru nuntă, şi mai vîrtos şi la adunare atîţa bărbaţ sîntu. Dar ale noastre într-acesta / chip: de niam sîntem ioneni şi fiindcă am fost cei mai întei a efisinilor şi norociţi pentru că trăiè părinţii noştri, lege pe unii ca aceştie chemîndu-i a sluji la celi preoţăşti, [eu] lui Artemii şi lui Apolon, fratili meu. Acesta ni-am rînduit, dar fiind cinste pre care ai şi împlinindu-să vreme, ducèm jătrvă la ostrovul Dil, unde era să săvîrşim luptile celi musiceşti şi celi prin strădaniè trupului şi să lăsăm şi preoţîie, după [oar] cari obiceiu a patriii. Deci s-au încărcat o corabie de auru, de argint, de haine şi de altile ce era să trebuiască la lupte şi la obştiasca vesălie şi am purces rămîind acasă părinţii noştri, fiind trecuţi cu vîrsta bătrîneţilor şi de frica călătoriii şi a mării; iar alţi cetăţăni viind mulţi împreună, unii intrînd cu noi la aceeş corabie şi unii metahirisind luntrile lor. Şi fiindcă am trecut ce mai multă vreme şi cali fără de vesti, întîmplîndu-să furtună, vîntu tare, vifore tulburate şi trăsnitile despicînd marè, strămbiază corabie din calè cè driaptă, supuindu-să cîrmaciul la primejdie ce preste măsură. Şi dînd loc la sila corăbiii, au lăsat-o ca să o cîrmuiască norocul. Într-acesta chip ne purtam de vîntul ce sufla de-a pururea, şapti zile şi nopţi [149] întocma. Şi am căzut la pietriş unde ni-am robit de cătră voi. Şi a ne lăuda, aţi văzut uciderè cè multă năvălind asupra noastră corăbierii – la vesălie ce făcèm pentru că am scăpat din priimejdie mării – şi vrînd ca să ne omoară pentru bani pîră cînd, cu multă răutăţi şi perzare tuturor celor ai noştri şi a însuşi a celoralanţi ce ucidè şi să omorîia. Numai noi din toţi / am biruit (de n-am fi agiunsu cumplită rămăşiţă!), păzindu-se numai la aceasta fiind bine norociţi la nenorociri, pentru[că] oaricare dumnezăi ni-au adus în mîinile voastre şi cei ce ne temèm pentru moarte am luat voie a socoti pentru nuntă, de care nu voiu nici într-un chip a mă lepăda. Căci fiind roabă, a mă învrednici patului stăpînului covîrşăşti tot norocul cel bine norocit; şi fiind preoţită, a locui împreună cu fiiul prorocului şi piste puţin vrînd dumnezău şi cu prorocul, samănă a nu fi cu totul lipsit de dumnăzăiasca purtare de grijă. Numai un lucru ceiu şî dă-mi, o, Thiiame, sloboadi-mă ca mergînd eu mai întăi în cetate sau undi va fi jărtăvnic ori capişte lui Apolon, să las preoţie şi sămnul ei. Şi mai bine va fi la Memfică di vii dobîndi şi cinstè prorociii, într-acest chip şi nunta să va nunti mai cu bucurie, fiind unită cu biruinţă şi săvîrşindu pisti isprăvi. Iar de va fi şi mai înainte celi obicinuite a patriii. Şi ştiu că te vii pleca la aceasta, fiind dat din copilărie la celi svinţite şi cinstind cuviinţa cè cătră dumnăzău. Aice au contenit Hareclie voroavili şi au început lăcrămile. Iar din cei ce era de faţă ceialanţi toţi au lăudatu. Şi Thiiamul, de voie, pe o parti, şi făr de voie pentru dragostè cè cătră Hareclie, şi ceasul cel de acum vreme nesfîrşită spre lungire socotind, iar de cuvintele ei ca de o sirină fiind măgulit, şi s-au silit spre aceasta a să pleca, osăbit că ş-au adus aminte şi de vis, şi s-au încredinţat cum că la Memfi va să să facă, la nuntă. Aşa dezliagă adunare împărţind întăi jafurile / multe din celi mai alesă, luînd şi el cu voie celoralanţi. Şi poronceşti la zeci zile să fie gătiţi ca să facă năvală asupra Memfii. Iar elinilor au făgăduit lăcaşul cel mai întăi. Lăcuia împreună cu dînşii şi Cnimon. Iarăş din poroncă numaifiind păzitoriu, de acolo înainte, ce împreună-vorbitoriu. Şi le da Theamul bucatele celi mai bune. Cîteodată popriè la masa lui şi pe Theaghen, pentru dragostè surorii. Însă pre Hariclie nici să o vadă de multe ori au hotărît, ca să nu să facă videre scîntei aţîţătoare dra-[150]gostei ce era întru dînsul şi să silească a face ceva piste celi ce s-au socotit şi s-au arătat mai înainti. Thiamul dintr-aceasta să lepăda de privirè fecioarii, socotind că nu esti cu putinţă a privi şi a păzi înţălăpciune. Iar Cnimon – fiindcă s-au dus în grabă toţi, altul la altă parte a bălţii ascunzîndu-să – buruiana aceia ce au făgăduit lui Theaghen la zioa cè denainte, au mersu cercîndu-o puţin departe de baltă. La aceiaşi vreme, aflînd prilej, Theaghen lăcrăma şi să tînguia, nezicînd nimică cătră Hariclie; şi pre dumnezăi adesi chemîndu-o marturi Hariclie, întrebîndu-l de să tăgăduieşti pentru celi obicinuiti şi de obştie sau de au păţit vreo întîmplare noao. Şi ce lucru au răspunsu Theaghin: – Poate fi mai noao, să fie şi mai fără de lege decît că s-au călcat giurămînturili şi dragostili, şi Hariclie au luat uitare pentru mine şi s-au plecat spre nunta altora? – Celi buni cuvintiază – au zis fecioară – şi nu fii mai greu decît nenorocirile şi avînd atîta ispită prin fapte de celi trecuti asupra mè, nu întra la prepus / pentru cuvintele ce s-au zis mai la vreme şi spre oarecare trebuinţă. Iar de nu să va întîmpla împotrivă, şi mai mult te vii socoti, cum că tu te-i prefăcut, decît că mă vei afla pre mine schimbată. Pentru că eu nu mă lepăd a fi nenorocită, dar a nu fi înţăleaptă. Nici un lucru ştiu că nu păzesc: înţălepciune la cè din început dragoste cătră tine. Însă şi aceasta pre legi, căci eu, ca unui libovnec supuindu-mă şi ca cu unui soţu întocmindu-mă, atunce întăi am dat pe mine însumi şi pînă acum am petrecut curată, păzindu-mă şi de împărtăşirè ta. De multe ori ispitindu-te, te-m depărtat. Şi cè din început întocmită între noi şi, peste toate, nuntă socotind ca doară să va face oare unde pre legi? Cum dară nu vei fi fără de cuviinţă, de crezi cum că eu alegu mai întăi pre varvarul decît pre elen, pre tîlhariul decît pre cel iubit? Ce vei, dară, să arăţi cu ace bună dimigorie? Au răspuns Theaghen: – Pentru că a mă face pre mine fratele tău esti lucru înţălept priste măsură, ce depărtează pre Theamul di cè temere asupra noastră şi ne pricinuieşti a lăcui între noi împreună fără de frică. Am priceput şi Ionie şi rătăcirè cè [151] cătră Dil, cum că era acoperemînturi celor adivărate, şi cu adi/vărat pricinuiè rătăcire celor ce asculta. Dar a te pleca aşa lesne la nuntă şi a te întocmi de faţă şi a rîndui vreme, aceste a le pricepe nici am putut, nici am vrut. Ce mă rugam mai bine să mă cufund decît să văd un sfîrşit ca acesta a durerilor şi a nedejdilor celor cătră tine. Haricliia, îmbrăţoşind pre Theaghen, sărutîndu-l de mii de ori, udîndu-l cu totul prin lacrămi, prè cu dulceaţă au zis: – Priimăsc aceste temeri ale tale celi pentru mine, pentru că eşti vădit şi dintr-aceasta, pentru că n-ai îngenunchet dragostè cè cătră mine, din nenorocirile celi multe. Însă bine să ştii, o, Theaghine, că nici într-acestu ceas n-am fi vorbit unul cu altul, de nu s-ar fi făgăduit aceasta într-acesta chip; căci pornire, precum ştii, a poftei cei stăpînitoare războiul cel protivnec o adaoge. Iară cuvîntul cel ce să supune şi spre voinţăă aleargă împreună cè dintăi şi fierbinte pornire o au poprit şi iuţime poftei cu dulceaţa făgăduinţii o au potolit. Că, precum pare, cei ce îndrăgesc mai cu pornire întăie ispită socotesc făgăduinţa. Şi părîndu-le cum că sint biruitori de făgăduinţă, de blîndeţă trec mai cu lineşte, clătindu-să preste nedejdi. Care şi eu socotindu-le mai înainte, am dat pre însumi prin cuvinte. Lăsindu dumnăzăilor celi prin cuvinte de pre urmă şi norocului celi ce au umblat începire a o cîrmui dragoste noastră! Mult, o zi sau doî, de multe ori / au dat di celi spre mîntuire şi norocirile au dăruit acele, care oamenii numei de sfaturi n-au aflat. Aceasta şi eu am gîndit acum înainte mè lungindu cel vădite cu celi ce nu să ştiu. Însă să cadi a păzi noi, o, prèdulce, ca o luptă această făţărnică faptă. Şi atunce nu numai cătră alţii, ce şi cătră însuşi Cnimon, pentru că iubitor de oameni să arată cătră noi şi elenii. Dar de este rob şi mai mult să va pleca la voie stăpînitoriului, căci nici vreme prieteşugului, nici lege rudeniii ne dă noî adivărată jălojire credinţii lui ce cătră noi. Drept aceea, de va şi pipăi vreodată ale noastre de oarecare prepus, să cadi a ne lepăda întăeş dată – că uneori bună esti şi minciuna, cînd, folosind pre cei ce o zic, nimica nu vatămă pre cei ceo ascultă. Aceste şi ca aceste Haricliia spre mai bine sfătuind, Cnimon alergă înlăuntru foarte degrabă, multă turburare vestind de faţă. Şi: – O, Theaghen, [cu] buruiana am sosit [a]ducîndu-ţi – zice – şi tămăduieşte-ţi ranele puindu preste [152] dînsele, dar să cadi a fi gata spre alte rane şi ucideri întocma. Iar acela, rugîndu-l ca să-i vedească mai curat ceea ce-i zice: – Nu esti vremi această dată a asculta, pentru că mă tem să nu întreacă faptile graiurile, ce vino după mine în grabă. Să vie împreună şi Hariclie. Şi luînd pre samă, i-au dus la Theamul. Şi, aflîndu-l, cerca pavăza şi ascuţè suliţa: – La vreme te afli întru arme; însă tu te înarmezi şi celoralaţi poron/ceşti, pentru că ne-u încungiurat mulţime de vrăjmaş, ca niciodată. Şi atîta sint departe cît văzîndu-o, mai întăi vezi piste dialul cel de aproape. Am venit grabnec mai înainte, vestindu năvălire lor. Şi pre cîţi am putut, la calè ce pînă aicè, le-am poroncit ca să să gătească. Au sărit la aceste Theamul: – Şi unde este Hariclia? au întrebat, ca cum s-ar fi temut şi mai mult pentru dînsa decît pentru sine. Şi fiindcă Cnimon i-au arătat-o lîngă pragul cel de aproape: – Tu – au zis cătră dînsul – luîndu pre acesta, du-o în peştere unde şi odoarăle noastre sint pusă spre pază şi pogorîndu-o gios, o, prietenule, şi la gura peşterii acoperemîntul puind, după obiceiu, vino în grabă la noi. Iar celui ce purta suliţa i-au poroncit să aducă un berbece, ca jetvind dumnăzăilor celor de loc, aşa să să apuce de războiu. Cnimon au făcut aceea ce i s-au poroncit şi pre Haricliia ce mult să tînguia şi adesă cătră Theaghen să întorcè, ducîndu-o, o au pus în peştiră. Care nu era fapta firii, că peşterile acele de la sine sint săpate împregiurul pămîntului şi supt pămînt, ce era a meşteşugului tîlhăresc ce au rîvnit firii şi a mînilor eghipteneşti săpătură spre paza jafurilor, cu isteţime săpată. Şi s-au lucrat într-acest chip: era la dînsa o gură / strîmptă şi întunecoasă, supt nişte uşi a unui lăcaş ascunsu. Spre pragul cel denainti să făcè altă uşe, după cum era trebuinţa, diasupra cărie era gura peşterii şi să deşchidè. Iară de acolo să tăiè întru nişte văi strîmbe, fără de rînduială, pentru drumurile şi şanţurile celi spre locurile celi ascunsă, uneori împreunîndu-să unul cu altul şi că rădăcinele împleticindu-să spre o lăţire ce despre fundul peşterii, uneori unindu-să împreună, veniè tot la un loc, unde să făcè şi puţină luminare spre margenile bălţii. Acolo, cum au pogorît pre Hariclie Cnimon şi au dus-o la margine peşterii, povăţuindu-o de mînă cu meşterşug şi dîndu-i multă îndrăzneală, făgăduind cum că în de sară va veni împreună cu Theaghen, pentru că nu-i va [153] da voie să să bată cu vrăjmaşii, „ce să fugă de războiu pentru tine”. Nezicîndu ea nimica, ce [era] ca cînd s-au săgetat de moarte dintr-această rè întîmplare şi ca cum s-ar fi lipsit de suflet, despărţindu-să de Theaghen. Fără de suflare şi cu tăcere lăsindu-o, au ieşit din peştere. Şi puind deasupra pragul cel denainte şi oarece lăcrămîndu şi pentru nevoie lui şi pentru norocirè, ei, fiindcă oarecum de vie s-au arătat îngropîndu-o şi, de au mai strălucit din lucrurile celi dintru oameni, pre Hariclie nopţii şi întunerecului dîndu-o, au alergat cătră Theiamul şi l-au apucat, fiindu înfierbîntat înspre / războiu şi împreună cu Theaghen strălucit şi înarmat. Şi pre cei ce atunce s-au fost adunat la dînsul înspre mai mare turburare gătindu-i prin cuvînt, pentru că stîndu în mijloc, le zicè: – Împreună-ostaşi, a vă îndemna pre voi nu ştiu, că vă trebuieşti prin multe cuvinte. Netrebuindu-vă nici o aducere-aminte, ce viiaţa, purure socotindu războiu osăbit, că şi năvălirè cè fără de nădejdi a protivnecilor taie cuvintele celi de prisosit. Pentru că la vreme aceea ce să află întru fapte, vrăjmaşii la acè vreme a nu aduce răsplătire în grabă prin asemene fapte esti a oamenilor acelora ce sint cu totul lipsiţi de cuviinţă. Deci, ştiindu că nu este pricina pentru muieri şi pentru copii care multora singură au agiunsu înspre a-i întărta la războiu, pentru că noi puţin ne grijim de aceste şi atîta ne este slobod a avè, cît vom dobîndi biruind pentru însuş viiaţa şi pentru sufletele noastre. Că niceodată n-au contenit pre aşezare războiul tîlhăresc, nici prin părţăluiri au avut sfîrşitul într-acesta chip, ne-apucăm de celi mai urîte fapte, fiind ascuţie după suflet împreună şi după trup. Aceste zicînd căută împregiur pre cel ce purta suliţa, şi anume, Thelmuthu. Îl striga de multe ori, dar fiindcă nu era necăiuri, mult lăudîndu-să că-l va pedepsi. Mai pre urmă au alergat grabnecu înspre luntre, pentru că acum să începusă războiul şi să putè a vidè şi de diparte prinşii, pe cei ce lăcuia la margine înspre întrările bălţii, pentru că cei ce năvălisă au arsu luntrele şi colibele celor ce cădè în mîinile lor sau fugiia. Pre cari pornindu-să focul înspre marginea bălţii cei de aproape şi stuhul cel mult ce era într-însa ca grămăzile arzîndu-l nesuferit şi nepovestit, preste ochi lumină înfocată şi preste auzu sunet tare năvăliè. Şi tot chipul de răbzoiu să lucra şi să auziia, cei de loc suferind războiul cu toată silinţa şi vîrtutè; iară ceelanţi [154] cu mulţime şi cu năvălire; ce fără de nădejdi mult covîrşindu-i pre cei de pre uscat, omorîndu-i pre cei din baltă cu însuş luntrile, şi cu însuş lăcaşurile înecîndu-i. De cătră carii toţi să rădica în văzduh. Oarecare sunet amestecat bătîndu războiu pre uscat împreună şi pre apă, omorîndu şi ucigîndu-să, cu singe roşindu balta, cu foc şi cu apă împleticindu-să. Care, cum au văzut şi au auzit Theiamul, ş-au adus aminte de vis, după cum au văzut pre Isi şi capiştè toată plină de lumini şi de jirtve, cum că aceste sint aceli ce să lucrează acum. Şi pre celi de împrotiva celor de mai înainte au slăbit videre; cum că avînd, nu va avè pre Hariclie, fiind răpită de războiu; şi cum că o va ucide şi nu o va răni, adică prin sabie iar nu prin legea Afroditei. Foarte mustrîndu viderè ca pre o vicleană şi cumplit socotind de să va face altul dobînda-ş Haricliii poroncind, ca să să îngăduiască puţin. Cei ce era / împreună cu dînsul şi zicîndu-le cum că trebuieşti stîndu pe loc să facă războiu, fiind acum şi împregiurul ostrovului şi prin stuhurile celi dimpregiur, să între într-ascunsu, pentru că bine este şi aşa a sta împrotiva mulţimii vrăjmaşilor. Mergîndu el, adică să cerci pre Thelmuth şi să roage dumnăzăilor celor casnici, nelăsind pre nimene a veni după dînsul, s-au întorsu turburat, pentru că cu greu să întoarce ori în ce să va porni fire cè varvară. Şi de să va deznădăjdui de mîntuirè sa, obicinuieşti a ucide mai înainte pre toţi cei iubiţi; ori pentru că să amăgeşti cum că le vor urma împreună după moarte; ori ca să-i mîntuiască din mînule vrăjamşilor şi de batgiocură. Pentru care şi Theamul, uitînd toate cele de faţă şi mai vîrtos fiind încungiurat de vrăjmaşi ca de nişte cursă, iar de dragoste, de zavistie şi de mînie fiind cuprinsu cu totul, spre peştire viindu cît ce putè sărind, tare răcnind şi multe grăindu eghipteneşti, aice oareunde, lîngă gura peşterii, întîmpinînd pre oarecare ce răspundè cu limbă elenească, din glas spre dînsa povăţuindu-să, ca de mînă, punè preste cap mîna cè stîngă şi prin piept lîngă ţiţă înfinge sabie. Într-acesta chip zicè acee cumplit supţire plîngînd plîngere cu jale şi cè de pre urmă. Iar el alergînd şi piiatra cè de lîngă uşe puind deasupra şi puţină ţărnă presărînd şi zicîndu cu lacrămi/: „Aceste sint celi de mireasă ce s-au dat ţie de cătră noi”. Mergînd spre luntre apucă şi pre ceelanţi ce acum să sfătuiia să fugă, văzindu-să aproape vrăjmaşii, şi spre Theamul viind şi apucîndu-să de berbeci, carile ocărîndu-l şi zicîndu [155] cum că i-au jitrvit mai înainte oaia cè mai bună, întră în luntre el, şi Thermuthi şi vîslitoriul, că nu putè mai mulţi purta luntrile bălţii, fiindu fără de meşterşug dintr-un lemnu şi dintr-o tulpină groasă. Purcedi împreună şi Theaghen cu Cnimon într-altă luntre, şi altul într-alta, şi într-acesta chip toţi. Însă fiinducă s-au rădicat puţin diparte de ostrov şi mai mult au înotat cu luntrile împregiur, de căi că s-au depărtat, i-au poprit vîslitura. Şi punè luntrile cătră faţă ca, înpotrivă, să priimască pre vrăjmaşi. Apropiindu-să numai şi nici valurile ce de vîslitură suferindu ceialanţi toţi împreună au văzut şi au fugit; nesuferindu unii nici sunetul războiului, să depărta pre ascunsu; şi Theaghen şi Cnimon, nu doară că s-au supus temerii. Singur Theamul, pe o parte ruşinîndu-să poate a fugi, sau nesuferind a fi după moarte Hariclie, au întrat la vrăjmaşi. Şi bătînd războiu, au strigat oarecarile: – Acesta esti Theamul; acela să să păzească toţi. Şi îndată, întorcînd luntrele din giur împregiur, l-au luat la mijloc. Iară el, apărîndu-să cu suliţa şi pre unii rănind, pre alţii omorîndu, era preste / mierare aceea ce să făcè; pentru că nimene, măcar unul, nici au aruncat sabiia, nici l-au lovit, ce fieşticare să nevoiè cu toată silinţa ca viu să-l prindă. Acela sta împrotivă multă vremi, pînă cînd i s-au luat suliţa, apucîndu-o mulţi împreună, şi au pierdut şi pre sluga care s-au luptat mult împreună. Şi, precum să vidè, s-au rănit de moarte, supuindu-să la întîmplare cè fără nedejdi şi slobozindu pre sine în baltă, unde, prin ştiinţă înotătorii, au întrat pe supt apă şi cu anevoie au înotat spre margine bălţii şi, mai vîrtos, că nimine nu s-au grijit ca să-l goniască în urma lui, pentru că acum prinsăsă pre Thiiamul şi socotiia întriagă biruinţă robire unui bărbat. Şi de atîţa prietini fiind împuţinaţ, mai mult să bucura păzind viu pre cel ce l-au prinsu cu mînuli decît că le era milă de oamenii lor ce au pierdut. Într-acesta chip, cu adevărat, la tîlhari să socotesc mai întăi banii decît sufletili şi numile prieteşugului şi a rudenii, numai spre dobîndă să închei, precum s-au întîmplat şi la aceştie. Pentru că era dintr-aceia ce-au fugit de Thiiamul şi de cei ce era împreună cu dînsul cătră ieşirili celi iraocliceşti. Care mîniindu-să pentru că s-au lipsit de cele streine şi cu dureri socotind luare jafurilor, ca cum ar fi fost a lor, adunînd pre cei rămaşi a lor şi chemînd spre agiutoriu satile [156] de pinpregiur spre a împărţi întocma celi ce vor lua, s-au făcut începătură năvălirii, iar pre Thiiamul l-au prinsu pentru o pricină ca aceasta: avè el un frati la Memfi, anume Petosir. Acesta, prin vicleşug luînd preoţie prorocii piste obiceiul patriii, fiind el mai tînăr, auzind cum că cel mai întăi născut esti mai mare piste tîlhari, temîndu-să ca nu cumva, aflînd vreme, să năvăliască asupra lor, sau vremea / să vădească vicleşugul şi împreună simţind cum că esti la prepus lîngă mulţi, că ar fi ucis pe Theamul, pentru că nu să vidè, prè mulţi bani şi dobitoace trimeţind prin satile celi tîlhăreşti, făgăduiè celor ce vor aduce. Prin care biruindu-să tîlharii şi nici la înferbinteala războiului lepădînd din pomenirè lor dobînda, mulţi murindu, l-au vînat de viu. Pre carile, legatu, l-au dus cu pompă pre uscat, rînduind spre pază jumătate spre paza lui, clevetind el acè purure iubire de oameni şi întrestîndu-să mai mult de legături decît de moarte. Iar ceialanţi s-au întorsu la ostrov ca să găsască odoarăle şi jafurile ce cerca. Şi după ce au alergat preste tot locul şi n-au lăsat nici o parte necercată, numai că din celi ce nădăjduia sau puţine au dobîndit, fiindu toate ascunsă în pămînt supt peştere, foc puindu pre lăcaşuri, apropiindu-să noapte. Şi dîndu-le frică a rămîne la ostrov, temîndu-să ca să nu să prinză în cursă de cătră cei ce fugiè, s-au dus spre ai lor. ILIODOR, Carte 2 Ostrovul într-acestaş chip ardè. Iar cei dimpregiurul lui Theaghen şi Cnimon, pînă cînd soarile era pre pămînt, nu ştiè întîmplare, pentru că videre focului întuneca zioa, fiind cu totul luminată la razăle soarilui. Iar după ce au apus şi noapte au adus, luînd văpaie, luminarè ei fără de împotriviri, pre diparti să vidè. Şi ieşînd ei din stuh, îndrăznind nopţii, şi acum văd ostrovul cuprinsu de foc cu străluciri. Theaghin bătîndu-ş capu şi zmulgîndu-ş pierii [zice]: „Să să lepide de / viiaţă în zioa de astăzi; să să săvîrşască, să să dizlegi toată frica, primejdiile, grijile, nădejdile, dragostile. Au murit Hariclie, Theaghen au perit. În zădar, [157] ticălosul, m-am temut şi am fugit fără de bărbăţîe, pentru tine, o, prèdulci, păzîndu pre însumi. Însă de acum nu voiu mai fi viu, fiind tu moartă, o, preiubito! Şi ce mai cumplită întîmplari, că nici prin legè firii cei di opştie, nici în mînile carile au vrut nu ţ-au lăsat viiaţa, ci focului! Vai mie! ti-ai făcut mistuire aprinzînd norocul făcliii preste tine în locul celor de miriasă. Şi s-au mistuit frumusăţa cè dintre oameni, cît nici rămăşiţă a fumusăţii cei neminciunoasă n-au rămas, măcar pre trup mort. O cruzîi şi nepovistită zavistie a norocului me-u răpit împreună şi îmbrăţîşările celi di pe urmă m-au înstreinat de sărutările celi di pre urmă şi neînsufleţite. Aceste zicînd şi sabie căutînd, Cnimon, fără de vesti, i-au izbit-o din mînă: – Şi ce sînt aceste – zîcînd – o, Theagheni, ce plîngi pre cè vie? Esti Hariclie şi viiaţă îndrăzneşti. Iar el zîcînd: – O, Cnimon, cătră cei nebuni arată-le şi cătră copii, m-ai omorît, luîndu-mi moartè cè prèdulci. Să giura Cnimon şi toati le povestè: poronca Thiiamului, peştira, cum că au poprit-o el, ci fel de vizunie ari vulpe, cum că nu esti nici o frică a răzbati focul întru adîncu, fiind poprit di cotiturile celi multe. S-au răsuflat cătră acestea Theaghen şi spre ostrov au alergat. Pre ceea ce nu era de faţă o priviè şi cămara lui-ş peştere o făcè, neştiind tînguirile ce era să i să întîmpli lîngă aciasta. Deci să grăbiè cu luntrile, săvîrşind călătorie di pe apă prin însuşi a lor vîsliri, pentru că vîslitoriul, la începutul războiului, ca di cătră un bici de sunit s-au îmbrăcat. Aşadar [corabia] să purta strîmb, să purta aicea şi acolo, fiindcă nu să unè la vîsliri prin neştiinţă, osăbit că şi vîntul / sufla împotrivă. Însă biruie neştiinţa sîlinţa voinţii prin cari, cu anevoi şi cu multă sudoari agiungînd la limanul ostrovului, cît să putè, alerga spre lăcaşuri. Pre cari li-au apucat cu totul arsă; ce numai din loc să cunoştè şi piiatra pragului, acoperemîntul peşterii ci să vidè. Pentru că vîntul iute suflînd asupra colibilor şi asupra trestiilor celor supţiri şi mai vîrtos trestiilé de baltă celi împletite, prin răpide suflari arzîndu cu totul celi ci întîmpina pe cali, puţin de nu arăta netidă faţa pămîntului, fiindcă văpaie digrabă s-au săvîr-[158]şit, făcîndu-să cenuşă. Şi cenuşa s-au vînturat prin răpegiunè vîntului, iar cè puţină ce mai rămăsăsă mai toată s-au potolit de vîntu şi s-au învîrtoşit. Deci aflînd tăciuni pe giumătati aprinşi şi rămăşiţuri de trestie, aprinzînd gura peştirii, alerga gios, mergînd înainte Cnimon. După ce puţin, fără di vesti, au trecut, Cnimon au strigat: – O, Zăf, ci esti aciasta? Au perit, s-au ucis Hariclie. Şi lumina, aruncîndu-o gios, au stîns-o; şi aducîndu mîinile preste ochi, îngenunchid plîngè cu suspin. Iar Theaghen, ca cînd l-au împinsu cineva, în sîlă căzînd piste trup[ul] cei moarti, în multă vremi îl ţinè cu amîndoaî mînile şi s-au împletit îmbrăţoşindu-l despre amîndoî părţile. Cnimon, cunoscîndu-l cum că este cu totul cuprins de patimă şi fundat întru scîrbă, temîndu-să ca nu cumva să facă luiş vreun rău, i-au luat într-ascunsu sabie din teacă, ce era spînzurată supt coastă. Şi, mergînd, au alergat ca să aprinză luminele. Între această vreme, răcnind Theaghen tare şi cu jale: – O, patimă nesuferită – au zis, o, scîrbă de la Dumnăzău trimisă, care vreme aşe de nesăţioasă s-au pornit cu / turburare asuprelilor noastre, pricinuind a fugi noi de la patrie, supuindu-ne la primejdii de pre mare, la primejdii de tîlharii cei de pre apă, dîndu-ne de multe ori în mînule tîlharilor, înstreinîndu-ne de averi! Numai un lucru ne-u fost rămas în locul tuturor şi acesta s-au răpus – zicè – Haricliia! Şi s-au făcut cè prèiubită giungheri a mîniii cei tîlhăreşti. Vădit iaste că pentru întregime înţălepciunei şi spre a păzi pre sine pentru mine. Însă zace moartă, ticăloasa, nefolosindu-să ea de frumuseţi şi spre nici un folos mie făcîndu-să. Dar, o, prèdulce, răspunde mie celi de pre urmă şi obicinuite graiuri. Poronceşti, de ai încă puţină suflare! Vai mie, taci! Acè prorocească şi de Dumnăzău grăitoare gură tăcerè o popreşti; şi întunerec pre cè purtătoare de lumină. Şi beznă pre cè din curte împărătească o au cuprinsu. Ochii sint fără de lumină, cei ce au luminat pre toţi cu frumuseţa. Pre care, pentru că nu i-au văzut ucigaşul, sintu încredinţatu. O, ce te voi numi? Mireasă nenuntită? Cum te voi chema dar? Ce-ţi voi răspunde, fără numai numele cel prèdulce, ce decît toate numele, Hariclie! O, Hariclie, îndrăzneşti! Credincios ai pre cel iubit. Mă vei lua puţin mai pre urmă. Că iată voiu aduce ţie giungherile / meli şi voi vărsa singele meu cel iubit ţie. Ne [159] va priimi pre noi ca un mormînt de sineş săpat această peştere. Cu adivărat, vom putè lăcui împreună încai după moarte, di vremi că, vii fiind, nu ne-u lăsatu cumplitul norocu? Şi împreună-zicînd, au pus mîna ca să tragă sabiia. Care negăsindu-o: – O, Cnimone – au strigat – tu cumplit m-ai omorît şi împreună ai făcut strîmbătate şi Haricliii, înstreinîndu-o acum, a doa oară, de însoţirè cè prèdulce. Aceasta petrecîndu cu cuvîntul, din adîncurile peştirii să auziia un glas ce striga: – O, Theaghine! Iară el nimică turburîndu-să s-au supus: – Şi veni-voi, prèiubite suflete – au zis – te cunoaşte că încă te porţi pre pămînt şi pentru că nu suferi a te depărta de trup ca acesta, de la carile în silă te-ai despărţit şi pentru neîngropare poate, fiindu poprită de nălucirile morţilor celor din iadu. Între aceste – viindu şi Cnimon cu lumini aprinsă – iarăş acelaşi glas să auziia. Şi era acee ce zicè: – O, Theaghen! Cnimon strigîndu: – O, dumnăzăilor – au zis – nu este a Harecliii glasul? Îm pare a fi vie, o, Theaghine! Pentru că de margine şi din parte aceea a peşterii, ce ştiu că am lăsat-o, îm bate glasul [la] urechie. – Nu vei conteni – au zis Theaghen – amăgin/du-mă de multe ori? – Cu adivărat te amăgesc şi mă amăgesc şi eu pe o parte – au răspunsu Cnimon – de vom afla pre această ce zaci, cum că este Hariclie. Şi împreună-zicîndu, întorcè pre faţă pre cè moartă. Şi văzindu-o: „ci este aceasta”, au strigat: – O, dumnăzăilor, minunaţi o, Thizvie este faţă! Şi trăgîndu-să înapoi, fiind cuprinsu de frică şi de cutremur, sta fără de glas. Iar Theaghen, însufleţindu-să dintr-aceste şi spre bună socoteală întorcîndu-să, întăriè pre Cnimon ce trăgè sufletul de moarte şi îl ruga ca să-l povăţuiască cît de în grabă cătră Haricliia. Deci lăsind puţin şi venindu-ş întru sine, Cnimon iarăşi lua sama cei moarte. Iar aceea era cu adivărat Thizvi. Au cunoscut-o din plasăle mănunchiului şi sabie şi de grabă, au lăsat preste giungheri. Şi luîndu o scrisoare ce era priste piept, supt [160] coastă, să ispitiè ca să cetească ceva din celi ce era scrisă. Iar Theaghen nu-l lăsa, stîndu asupră-i cu de-adinsul şi zicîndu: – [De] ce iubită să ne grijim mai întăi, de nu, ne batgiocureşti şi acum vreun dumnezău. Aceste putem şi mai pre urmă să le ştim. Au ascul/tat Cnimon. Şi luînd scrisoare şi sabie să grăbiia cătră Haricliia. Iară ea, tîrîndu-să în sus, spre zare, cu mînile împreună şi cu picioarili, şi alergînd cătră Theaghen, s-au lăsat preste grumazii lui. Şi ea: – Te-am dobîndit, o, Theaghene. Iară el: – Viezi pentru mine, Hariclio, de multe ori i-au zis. La ce de pre urmă, fără de veste au căzut preste faţă pămîntului, şi ţinè unul de altul fără de glas fiind, însă ca cum ar fi fost uniţi. Şi puţin au lipsit ca să moară împreună amîndoi. Într-acesta chip şi bucurie cu adivărat ce preste măsură, spre dureri au căzut de multe ori şi dulceaţa ce fără de saţiu au născut mai pre urmă întrestare. Precum şi aceea fără de nădejdi scăpînd primejdie pînă cîndu Cnimon, cerca un izvor şi apa ce cîte puţin curgè, scoţind cu pumnii, stropiè obrazul lor şi, adesă dîndu-i la nas, i-au adus iarăş la întregime minţii. Iar el, văzindu-i împreunaţi unul cu altul şi pre sineş gios căzuţi, rădicîndu-i de sirgu în picioare, să ruşina de Cnimon. (Şi mai mult, Haricliia, ce s-au făcut pricinuitoare acestora.) Şi-l ruga ca să le dè iertăciune. Iar el, zimbind de rîs şi aducînd şi pre dînşii spre faţă mai vesilă, aceasta au zis: – Sint vrednice de laudă, după socoteala /mè şi după socoteala şi a altuiè, carile, luptîndu-să şi mai înainte cu dragostè, s-au biruit la luptă cu dulceaţă şi au cunoscut înţălepţeşti căderile lui cele neapărate (însă acelè – o, Theaghen, n-am putut a le lăuda, de cari mă ruşinam) şi privindu-le cu adivărat (cînd pre muierè cè streină şi de necăiuri cunoscută căzind, o plîngè fără de bărbăţie) mai vîrtos zicîndu-i ei, cu de-adinsul, cum că trăieşti şi esti vie cè prèiubită a ta. Theaghen: – Conteneşti – au zis – o, Cnimone, pîrîndu-mă cătră Haricliia, pre care o plîngèm în trup strein, socotind cum că aceasta esti cè moartă. Dar oarecarile din dumnăzăi, bine făcînd, me-u arătat aceli rătăciri. Caută tu şi-ţi adă aminte [161] de bărbaţii ce preste măsură prin care plîngei pentru ale mele mai înainte de mine şi de necunoştinţa cei fără de nedejde acei moarte! Ca de nişte draci zugrăviţi fugèi şi fiind înarmat şi cu sabie în mînă, de muieri, şi aceste moartă, te depărtai, cel vizeaz atinian războinic! Au rîs la aceste puţin oare cam în silă, nici acest rîs fără de lacrămi, ce după cum să cădè la atîta scîrbă, mai mult amestecată cu plînsul. Hariclie – puţin lăsînd şi pipăindu-ş obrazul: – Fericesc – au zis – pre cè fericită de cătră Theaghen. S-au şi sărutat, precum zice Cnimon. Oricari va fi, însă, nu veţi prepune, cum că eu nu mă voi muşca de dragoste; aş vrè să aud, de ştii, care au fost oare acè norocită ce s-au învrednicit lacrămilor theaghiniceşti şi cu ce chip pre cè ne/cunoscută te-i amăgit a iubi ca pre mine? Iară Theaghen: – Te vii miera, au răspunsu. Cnimon aceste zicè: „cum că esti Thizvi atineana aceea cîntăreaţa, făcătoare vicleşugurilor celor asupra lui şi asupra Diminetii”. S-au spăimîntat Hariclie: – Şi cum au fost cu putinţă, o, Cnimon – au zis – ce din mijlocul Eladii spre margenile pămîntului Eghipetului ca de cătră praştie a să trimete şi cum de n-am ştiut noi, fiind aice? – Aceste nu le ştiu spune – au răspunsu cătră dînsa Cnimon – dar acele ce pot şti pentru dînsa sint aceste: di vremi ce Dimineta, după înşelăciune, au surpat pre sine în groapă şi tatul meu au vestit norodului aceea ce făcusă, la început au luat iertăciune şi el să socotiia cu ce chip va lua voie de cătră norod pentru întoarcirè mè, şi va călători spre cercarè mè. Iar Thizvi zăbava aceluia spre aceste o făcè. Ieşi vreme cu prilej şi la băuturile ce făcè la masă năimiè pre însăşi şi meşterşugul. Şi oarecîndu, arătîndu-să biruitoare Arsănoi, fluierînd zăbavnic, Thizvi grabnic cîntînd şi dulce prin vioară. Răspunzînd, au pornit asupra eiş libovnecă pizmuire cu multă zavistie. Şi atunce mai mult cînd pre dînsa oarecarile nafcratiian negustor, nu prè bogat, anume Nafsicleu, o au îmbrăţoşat, depărtînd pre Arsinoi, ce era prè cunoscută lui mai / înainte, pentru că au văzut îmflat obrazul ei, la cîntare fluierului, şi prè repide [162] la suflări fără de cuviinţă înălţat spre nări şi ochii arzind şi oarecum împingîndu-să din locul lor. Prin care împlîndu-să de mînie şi aprinzindu-să de pizmă, mergînd la rudele Diminetei, au spus vicleşugul ce s-au lucrat de cătră Thizvi împotriva ei, unele prepuind ea de la sineş, altele arătînd ea cătră Thizvi, cînd avè prieteşug. Deci pornindu-să asupra tatălui mei neamurile Diminetii şi pre cei mai învăţaţi ritori, prin mulţi bani năimindu-i pentru pîră, fără de giudecată şi fără de dovadă, striga cum că s-au ucis Dimineta şi cum că curviia s-au alcătuit ca un acoperemînt uciderii, poroncind ca să arati pre prècurvariul sau viu, sau mort, sau numele să-i spuie. La ce de pre urmă, pre Thizvi spre munci o cerè. Tată-meu, neputînd să o dè, după cum să făgăduisă – fiindcă Thizvi le-au socotit aceste mai înainte cerşindu-şi încă şi giudecată, şi au fugit, într-acesta chip vorovită fiind cu negustoriul. Mîniindu-să norodul, nu l-au giudecat ca pre un ucigaş, arătînd el toate precum s-au întîmplat, ci ca pre un pricinuitoriu-împreună a vicleşugului ce s-au lucrat împrotiva Diminetii şi a surgunii meli cei nedrepti. Pentru care l-au gonit din cetate, păgubindu-l cu luarè averilor. Această folosinţă luînd din nunta cè de a doa! Într-acesta chip, cumplita Thezvi, aceea ce-i acum înaintè / ochilor mei, s-au pedepsit: au purces de la Atina. Şi eu numai aceste le ştiu, povestindu-mi-le la Eghina oarecarile Anticleu, cu carile a dooa oară am călătorit împreună la Eghipet, ca doară voiu afla pre Thizvi la Nafcratiia şi, întorcîndu-mă la Atina, voiu dezlega prepusurile şi vinuirile celi asupra mè şi a tatălui mei, şi voi ceri răsplătire pentru vînzările ce-au lucrat împotriva noastră a tuturor. Iar acum mă văd împreună aici, cu voi. Însă pricina, şi cum şi cîte am suferit într-aciastă vremi, mai pre urmă le viţ auzi. Iar cu ce chip Thizvi, lîngă peştiră, şi de cătră cari s-au ucis, poati trebuieşti a le spuni oarecarile din dumnezăi. Dar di socotiţi, să luăm sama scrisorii ce am aflat priste pieptul ei. Cu cuviinţă esti a înţălegi noi ceva mai mult şi dintr-aciasta s-au socotit a fi cu cali aceste. Şi deşchizîndu scrisoare o pitrecè cu cetanie; şi era celi scrisă ca acestea: „Lui Cnimon, stăpînu-meu, cè vrăşmaşă şi agiutătoari Thizvi. Întăi bine îţi vestescu sfîrşitul Diminetăi, ci s-au făcut prin mine pentru tine. Chipul cu carile s-au lucrat, [163] di mă vei [primi] di faţă, îţi voiu povisti. După acestea, îţi spuiu cum că acum, la acest ostrov, sînt de zăci zîle, astăzi fiind robită de oaricari din tîlharii de aice, cari nebuneşti să laudă a fi purtători de suliţă mai-marelui tîlharilor şi pre mine m-au închis, nelăsîndu-mă nici cît de puţin a mă ivi la uşă. Precum el zîcè pentru dragoste cè cătră mine, puindu-mi aciastă pediapsă, iar pe cît eu pot pricepi, temîndu-să ca să nu mă răpesc di cătră cineva. Dar eu, agiutîndu-mi oaricari din dumnezăi, şi ţi-am văzut, stăpîne, trecîndu pe cale şi ti-am cunoscut, şi această scrisoari am trimes-o la tine prin taină prin bă/trîna cè lăcuitoare, poroncindu-i ca să o dè în mînule celui frumos şi elin şi prietin stăpînitoriului. Drept aceea, izbăveşti-mă din mîinile celi tîlhăreşti şi priimeşti pre roaba ta; şi di voieşti, lasă-mi viiaţa, înţălegîndu cum că de sîlă am lucrat celi ci s-au părut cu nedreptate; iar la celi cari am pedepsîtu pre cè vrăjmaşă ţîe, di voie făcîndu-le. Iar di ti-au cuprinsu pre tine vreo urgii neplecată, metahirisăşti-o pre dînsa asupra mè, oricum vii vrè, numai să fiu supt a ta stăpîniri, măcar de a fi trebuinţă de a şi muri. Căci mai bini ar fi a mă ucidi din mînule tale şi a mă împărtăşi îngropării elineşti decît a suferi o viiaţă mai grè decît moartè, ori dragosti varvariciască mai întristătoari decît vrăjmăşîè cè aticiască.” Unile ca aceste Thizvi şi scrisoare povestè. Iar Cnimon: – O, Thizvi – au zis – tu, bini făcînd, ai murit şi ti-ai făcut moaî de sînişi vestitoari nenorocirilor tali. Din însuşi giungherile tali, dîndu-ne povestiri într-acestaş chip, cu adivărat pedepsitoare Erinie, gonindu-te pre tine, n-au răsplătit mai înainte răsplătitoriu bici, ci pînă a nu mă întîmpina pre mine, cel năpăstuit, m-au făcut privitoriu pedepsii cei asupra ta. Dar oarice era aceea cari iarăş ti meşteşugei şi viclenei asupra mea, pre cari dumnezăiască răsplătiri au răpit-o mai înainte lucrurilor? Eu, şi moartă, foarti ti prepuiu; prè mă tem, ca nu cumva să fie năluciri săvîrşitul Diminetii! Şi pre mine m-au amăgit cei ce mi-ai vestit, iară tu ai venit şi pre mari vrînd să metaherisăşti asupra noastră şi la Eghipet alt jelnec aticesc. – Nu vei conteni – au răspunsu Theaghen – foarte îmbărbătîndu-te de năluciri şi de corturi temîndu-te. Pentru că nu vei zice cum că şi pre mine şi ochii mei i-au fărmăcat, neavînd eu nici o împărtăşire de această jelnică amăgire! Ceea zace, fiind cu adivărat trup mortu. Drept aceasta [164] îndrăzneşti în tot chipul / o, Cnimone! Dară oare cine esti făcătoriul tău de bine cel ce au omorît? Sau cu ce chip aice şăzind sau cînd? Foarte îndoindu-mă, mă spăimîntez! Celelante nu ştiu spune. Au răspuns Cnimon: – Iară ucigătoriul cu totul este Theamul, de să cade a chibzui de sabie care am aflat lîngă giungheri, pentru că o cunoscu a fi [a] aceluia şi aceste prèvestite plăseli ca un fel în chip de vultur fiind săpate. – Dar oare spune-vii – au zis Theaghen – şi cu ce chip, şi cînd, şi pentru care pricină au lucrat uciderè? – Şi cum le voi şti aceste – au răspunsu – pentru că nu mi-au arătat vrăjitoriu peştera aceasta, după cum esti voroavă că celi neîmblate a Pătheii şi celei de la Trofonie fac pre cei ce întră într-însăle a vrăji celi dumnăzăeşti. Au strigat cu plîngere, fără de vesti, Theaghen şi Hariclie şi: – O, Pithi şi Delfi, tînguindu-să zicè. Iar Cnimon s-au spăimîntat şi ce au păţit la numele Pithiii nu putè să înţăleagă, şi ei întru aceste era. Iar Cnimon s-au spăimîntat şi ce au păţit la numele Pithiii nu putè să înţăleagă, şi ei întru aceste era. Iară Thermut, purtătoriul de suliţă a Theiamului, fiind răpit la războiu, au înotat spre uscat.Viind noapte, au aflat o luntre ce să purta prin stuh, din sfărîmări. Puind pre sine într-însa, să grăbiè a mergi cătră ostrov şi Thizvi. Pre acesta, cu puţine zile mai înainte, fiind adusă de negustori Nafsicleu, pîndind-o Thermut, lîngă / oarecare strîmtoare din poalele muntelui, o au răpit-o. Şi la turburarè războiului şi năvălirè împrotivnicilor, cînd au trimes pre dînsul Theamul ca să aducă oaia cè de jărtvă, vrînd să o ferească de sigeţi şi să păzască viiaţa ei pentru dînsul, n-au simpţit, puindu-o în peştere. Şi pentru turburare şi graba, aice lîngă gura peşterii lăsindu-o, şi pentru frica temerilor celor de faţă, şi pentru neştiinţa cărărilor ce ducè la adîncime. Precum puind la început, rămîind, unde întîmpinîndu-o Theamul, ca pre Hariclie, ucidè pre Thizvi. Cătră care, cum au scăpat de primejdiè războiului, Thermuthie merge cu degrabă. Şi fiindcă s-au apropiet de ostrov, cît ce putè, alerga spre colibă. Şi acele era nimică mai mult fără numai cenuşe. Iar gura peşterii cu anevoie aflîndu-o din piiatră, şi aprinzind trestii din celi ce mai rămă-[165]sesi încă arzind, alerga, cu degrabă, cît ce putè, şi anume Thizvi chema, pînă la nume grăind eleneşti. Iară el, cum au văzut-o zăcînd, în multă vreme sta fără de glas. La cè de pre urmă, simţind oarecare sunet de graiu fără de înţălegire şi huietul ce viniè din fundul peşterii pentru că încă voroviè între dînşii Theaghen şi Cnimon, pre aceştie chibzuia a fi ucigaşii aceea a Thizvii, şi nu ştiè ce să facă. De mînie tîlhăriască şi varvaricescă urgie ce să adăogè atunce mai mult pentru întîmpinare cè libovnică fiind silit, deo/-dată năvălind asupra acelora ce să socotiè pricinuitori; iar pentru lipsirè armelor şi a sabiii şi fără de voie spre înfrînari temîndu-să, i-au părut mai bine să nu-i întîlnească la început, ca un vrăjmaş. Iară de va dobîndi arme pentru răsplătire, să-i ucigă. Şi aşe făcîndu, vine de faţă cătră cei dimpregiurul lui Theaghen sălbăticeşti şi cumplit, căutînd împregiur şi voinţa cè vădită a sufletului vădind prin căutătură. Iară aceea, cum au văzut bărbat gol, nenădăjduit, rănit, suflînd ucidere în faţă, Hariclie să afunda la cele mai adînci a peşterii. Poate şi sfiindu-să, dar cu adivărat mai mult ruşinîndu-să de faţa cè goală şi fără de cuviinţă a celui ce s-au arătat. Şi Cnimon cîte puţin fugiia cunoscînd pre Thermuthe; văzindu-l fără de nădejdi, avè a spune el de vreun lucru din celi necuviincioasă. Dar pe Theaghen nu-l înspăimînta vederè mai mult decît că-l întărta; şi sabie întindè ca să-l lovască de să vrè apuca de vreun lucru fără de cale. Şi: – Stăi – zicè acesta – ori te voi lovi. Însă nicicum nu te voi lovi, ce, fiinducă te-m cunoscut cîte puţin şi acum vii fiind îndoit la socoteală. Să ruga căzîndu-i la picioare Thermuthi (rugătoriu din vremi mai mult decît din voinţă făcîndu-să); şi pre Cnimon căuta spre agiutoriu şi cum că drept esti a să mîntui de dînsul zicè, nefăcînd nici o strîmbătate. Şi silindu-să, avînd că iaste s-au /împrietenit din zioa cè trecută şi cum că la prieteni au venit, s-au milostivit spre aceste Cnimon. Şi apropiindu-să, l-au rădicat de gios, de unde ţinè genunchile lui Theaghen şi unde Theamul întreba adesă. Iar el toate le spunè: cum au căzut asupra vrăjmaşilor, cum, întrîndu în mijlocul lor, să lupta; nefiindu-i milă nici de aceea, nici de dînsul, cum ucidè tot cela ce cădè în mînile lui, dar el să păziia fiind încungiurat ca de cătră nişte păzitori ai trupului; ca dintr-o strigare ce poroncè a să feri tot omul [166] de Thiamul şi cum că, la cè de pre urmă, ce s-au făcut, acela nu ştiè spune. Iară el, fiindu rănit, au înotat spre uscat. Şi această dată, spre cercare Thizvii, au venit la peştere. Ei întreba ce prieteşug are [Thizvi] cu dînsul şi de unde au făcut această dragoste, de cearcă pre Thizvi? Spunè şi aceste Thermuth. Şi spunè cum că au răpit-o de la negustori, cum că au îndrăgit-o nebuneşti şi la ceialantă vremi o ascundè, iar la năvălirè vrăjmaşilor au pus-o înlăuntru în peşteră. Şi acum o află ucisă de cătră oarecarii ce nu poate să-i ştie: – Dar voi să înţăleg şi pricina. Şi Cnimon foarte cu degrabă: – Theamul este cel ce au îngiunghet-o, silindu-să a dezlega pre sine din prepus, şi mărturie arăta sabiè care la giungheri o aflasă. Cum că au văzut Thermuth încă picînd singe şi ucidere ce să făcusă puţin mai înainte, încă fierbinte fiindu, arătîndu-o fierul au cunoscut-o a fi a Theamului. Greu şi din adîncu suspinînd şi ceea ce să făcusă neştiind cu ce chip s-au lucrat, fiind cuprinsu din întunerec şi de tăceri, pe gura peşterii ieşiia / şi, viind la trupul cei moarte şi puindu capul la piept: – O, Thizvi – zicè; şi aceasta de multe ori zicè şi mai mult nimica. Numile în parte micşurîndu-l şi cîte puţin împuţinînd, n-au simţit, căzînd într-un somnu. Iar lui Theaghen şi Haricliii, împreună şi lui Cnimon, fără de veste viindu-le o gîndire pentru toate întîmplările lor, sămăna cum că voiesc oarece. (Însă mulţime relilor celor trecute, şi neaflare scîrbelor celor de faţă ş-a neştiinţei celor viitoare întuneca cugetare sufletului.) Şi în multă vremi, căutînd unul la altul, fieştecare aştepta să spuie oarece. Şi fiindcă aceasta nu nimeriè scoposul, sau întorcè la pămînt căutătura şi, iarăşi rădicîndu-şi capul, să răsufla cu suspin uşurînd patima. La cè de pe urmă, plecă pre sine, pre pămînt Cnimon; să poticneşte preste piiatră şi Theaghen, preste carile aruncă pre sine şi Hariclie. Şi somnul celor în multă vreme viniè asupra lor; îl goniè, poftindu a face voia un sfat pentru celi de faţă. Însă nedîndu lor neputinţii trupeşti şi ostenelilor şi, fără de voie, să plecă la legè firii şi spre dulce adormire, pentru întrestare ce preste măsură s-au lunecat. (Într-acesta chip, cu adivărat minti cè cuvîntătoare a sufletului cîteodată au suferit a să pleca împreună la patima trupului.) [167] Şi fiindcă au priimit / puţin somnu atîta cît au îmblînzit marginile genilor, au venit un vis Haricliii ce era culcată, într-acesta chip: un bărbat zburlit la perii capului, la cautătură posomorît, la mînu plin de singe, puind sabie, au scos ochiul ei cel drept. Iar ea, îndată, cu glas mare strigînd, cum că i s-au răpit ochiul, chema pre Theaghen. Carile îndată era de faţă la chemare şi preste măsură să întresta pentru întîmplare ca cum ar fi simpţit împreună cu durere şi visurile. Iar ea au pus mîna preste obraz cu durere şi pipăind parte aceea ce au fost pierdut-o în vis, pretu[tin]dine o cerca şi îndată [zise]: – Vis au fost, am ochiul; îndrăzneşti, o, Theaghine. S-au răsuflat spre auzire Theaghen şi: – Bine ai făcut – au zis –păzind razele soarelui, dar ce era aceea ce me-i păţit sau pentru ce te-i înfricoşat? – Un om batgiocuritori şi fără de legi – au răspunsu – nici de puterè ta cè nebiruită temîndu-să, dormind eu preste genunchile tale, au sărit fără de sminteală c-o sabie în mînă şi mi-eu părut că me-u scos ochiul cel drept. Şi măcar de ar fi fost aieve, iar nu în vis, o, Theagine, aceea ce s-au arătat. Iar el zicînd: – Celi buni cuvintează. Şi întrebîndu pentru ce zice aceasta? – Pentru că mai bine era – au răspunsu – a mă micşura eu cu unul din ochii mei decît să fiu îngrijată pentru tine. Foarte mă tem ca nu cumva visul să să abată spre tine, pre careli eu socotesc a fi ochiu, şi suflet şi toate ale meli. – Conteneşti – zice Cnimon, pentru că toate le asculta, deşte/ptîndu-să la strigare cè dintăi a Hariclei – că mie mi să pare cum că altă tălmăcire are visul; şi de ai părinţi, răspunde! Iară ea mărturisind şi cum că au fost odinăoară, [Cnimon] zicînd: – Ce, dar tatăl tău socoteşti că au murit – zice – şi aceasta de ai, ce o chibzuiesc că a veni noi într-această viiaţă şi a ne împărtăşi de această viiaţă, pre părinţi îi socotim pricinuitori. Drept aceea, cu cuviinţă asamănă visurile cu tatul şi cu maica însoţirè ochilor, c-aceea ce este o simpţire luminoasă şi slujitoare celor văzute. [168] – Greu lucru – au zis – este şi aceasta – au zis Hariclie – însă fie adevărat mai mult decît celalant şi să biruiască tripul tău, iar eu să mă arăt mincinoasă vrăjitoare. – Fie aceasta într-acesta chip şi să cadi a le credi, au zis Cnimon. Iar noi sămănăm a visa cu adivărat cercetînd visuri şi năluciri şi pentru ale noastre nepuind faţă nici o socoteală sau gîndire; şi mai vîrtos, pînă cînd avem vreme, lipsind eghipteanul acesta (şi zicè pentru Thermuthi), ce dragoste, moarte, cugetînd întru sine şi tînguindu-să. La aceste răspunzind Theaghen: – Dar, o, Cnimone – au zis – de vreme ce oarecare dumnăzău te-u împreunat cu noi şi împreună neguţător nenorocirilor te-u arătat, începe tu sfatul pentru că eşti ispitit cu ştiinţa lucrurilor de aice şi a graiurilor; osăbit că noi sin/tem mai zăbavnici a cunoaşti aceea ce să cadi fiind cufundaţi la mai multe valuri a scîrbelor. Deci stîndu puţin la gînduri Cnimon: – Unile din scîrbe, o, Theaghine – au zis – nu să ştie carile de noi este mai înmulţit, căci şi preste mine norocul de prisosit au vărsat scîrbele; însă fiindcă ceste de faţă ca unul mai înainte născut îmi poronceşti a le grăi: ostrovul acesta, precum videţi, este pustiiu; şi mai mult decît pre noi nimica nu are. De aur şi argint şi de haine este într-însul îmbişugări, pentru că multe sint aceste, care şi de la noi luînd şi de la alţii jecuind, Theamul şi cei împreună cu dînsul au pus înlăuntru în peşteră. Iară a grîului şi a altor lucruri trebuincioasă nici numele n-au rămas şi esti pricină să nu perim cu totul de foame rămîind aice. Să nu perim şi de năvălirile vreunora, sau viind iarăş împrotivnecii sau şi de acei ce au fost împreună cu noi, de să vor aduna vreodată cîte unul şi, ştiind comoara cè de aice, să nu năvălească asupra noastră pentru bani. Atunce nu vom apuca mai înainte de a nu peri sau cè mai cu milostivire nu vom apuca mai înainte de a ne supune batgiocuritorilor acestora. Osăbit că neamul vucolenilor este necredincios, şi mai mult acum, cînd nu au voie stăpînitoriul ce-i popreşti spre / înfrînari. Să cadi noî, dar, a părăsi şi a fugi ca de nişte cursă şi închisoari de ostrov, trimeţind mai înainte pre Thermuth cu pricină ca să întrebi şi să cerceteză cu amăruntul, ca doară va înţălegi ceva pentru Theamul. Căci mai [169] lesne vom socoti între noi şi ne vom apuca de cele ce să cade să facem, osăbit că bine este a dipărta de la noi pre un bărbat ce are obiceiu din fire nestatornec, şi tîlhăresc şi iubitor de pricini. Lîngă cari poartă şi oarecare prepus asupra noastră, precum Thizvi. Şi nu va conteni mai înainte a vrăjmăşui noî, de va afla vremi. S-au lăudat aceste şi s-au socotit aceste să să facă. Şi aşa pornindu-să spre gura peşterii pentru că cunoscusă acum oarece, răvărsind zioa, au sculat pre Thermuth, cu totul fiind cuprinsu de somnu, şi că era cu cuviinţă din cele sfătuite, zicîndu-i, şi lesne plecînd pre un om deşert la minte. Trupul Thizvii puindu-l într-o vale şi presărînd preste dînsul, precît au putut aduna, cenuşa cè de la colibi şi celi obicinuite pentru îngropari, din celi ce de vreme, plinind, şi lacrămi şi tînguiri în locul tuturor celor legiuite turnînd, aducè după oaricare sfat ce au sfătuit Thermuthi. Iar el, mergînd puţin înainte, să întorcè şi nu vrè mergi singur, au zis: – Nici vrè atîţa o primejdir de iscoadă atîta de mare şi de nu vrè voi şi Cnimon a să împărtăşi / la faptă. Şi văzind Theaghen pre Cnimon, cum că să temi a îndrăzni la aceste, căci spuind de cătră eghipteanu, vădit era cum că să năcăjiia: – Tu – au zis – la viiaţă eşti tare viteazu, iar la faptă mai slabu. Te cunoscu şi dintr-altele, dar nu mai puţin şi din cele de acum. Însă ascute-ţi mintè şi la celi mai cu bărbăţii înalţă-ţi voinţa. Pentru că celi de acum într-acesta chip să vedi că esti trebuinţă a să alcătui, ca să nu ia pre un prepus de fugă şi a călători împreună la început, că nu esti nici o frică a pune mîna preste cel fără de arme, fiind tu cu sabie şi îngrădit cu arme! Iar aflînd vremi cu prileju, fără a nu te simţi, şi să vii cătră noi acolo unde ne vom tocmi a ne afla la vreun satu aproape unde vei şti, mai cu lineşte. S-au părut lui Cnimon că bine au zis şi spune cum că este un sat anume Hemi, bine norocit şi cu mulţime de oameni, carile este făcut lîngă marginè Nilului, într-un deal, spre îngrădire împotriva vuculenilor. Şi este departe de marginè bălţii, ca o sută de stadii, şi cum că să cadi îndată să margă acolo căutînd spre amiiazăzi. [170] – Cu greu va fi – au răspunsu Theaghen – pentru Hariclie mai multu, ce nu s-au obicinuit umbla pre cale îndelungată. Cu toate aceste vom mergi prefăcîndu-ne în chip de săraci şi de cerşători pentru hrană. – Pre dumnăzăul / Die, bine aţi sosit – au zis Cnimon – pentru că foarti sinteţi şi sluţi, şi urîţi la faţă, şi mai mult Hariclie, fiindcă de curînd ş-au tăiet şi ochiul! Şi mie îm pare că fiind voi într-acesta chip, nu bucăţi mici de pîine, ce mari lucruri veţi ceri la aceasta. Au zimbit de rîs puţin şi silnec şi numai preste buză; şi, încredinţînd cu giurămînturi celi ce s-au socotit cu cale şi spre a nu le părăsi niciodată. Puind marturi pre dumnăzăi, au făcut precum voiè socoteala.