[307] ANECDOTE, SNOAVE ŞI ISTORIOARE Motto: ,,Sileşte-te ca să înfrumuseţezi cu învăţătură inima ta, că iaste o comoară pe care nimenea de la tine nu o poate fura. De eşti mare şi puternic, fără învăţătură şi neştiind nimic, te vei asămăna unui chip cioplit stînd într-o casă de marmură. Că cine pe învăţătură nu o socoteşte, acela iaste un hulpav, că cel învăţat îndată cunoaşte pe cel neînvăţat!” (Calendar 1785, Iaşi, f. 11 v) 1. SOCIALE Oarecînd, într-o cetate în Angliia, un om curios au întrat într-o cricimă, unde mulţi oameni la mîncare se aduna, şi avînd la sine 5 groşiţe de argint le-au arătat cricimariului, întrebîndu-l: oare putea-va el cu cele 5 groşiţe căpăta de mîncat ? Cricimariul, socotind că îi arată groşiţele să le vadă oare bune sînt au ba, i-au răspuns cum că fără nici o îndoială poate. Acum se aşează omul la masă, prinde, lipit fiind de foame, acum un feliu, acum alt feliu de bucate a cere. Toate după [308] voia lui i se fac. După ce au mîncat de s-au săturat, tot acele 5 groşiţe scoţindu-le şi arătîndu-le cricimariului, iarăşi ca şi mai întîiu, l-au întrebat: oare n-ar putea şi de beut să capete ? – Ba poţi, zice cricimariul. Şi aşa tot cere; după voia lui i se dau. Mai pre urmă, îmbuibat de mîncare şi de beutură, pentru plată aruncă cele 5 groşiţe pre masă şi, plecînd să se ducă, zice cătră cricimariu: – Iată-ţi plata pe mîncare şi pre beutură. – Auz, frate, strigă cricimariul, nu 5 groşiţe, ci 1 florin şi 10 groşiţe se cade să plăteşti. – Bre, răspunde mai încolo omul, au nu în doao rînduri ţ-am arătat aceste 5 groşiţe, întrebîndu-te: „Pot căpăta de mîncat şi de beut pentru ele?", şi mi-ai răspuns aşa: „Poţi !" Acuma dară priimeşte ce ai dinaintea ochilor pus că la mine nici batăr cu o jumătate de ban mai mult nu vei afla. Într-aceia, iată că întră şi domnul casei în crîcimă, să vadă ce larmă se face acolo. Pre acesta văzîndu-l acel om ospătat, cu amăruntul îi spune toată cauza, pentru carea întră el şi întră cricimariu acea sfadă s-au rădicat. – Văd bine, zice stăpînul casii, cum stă lucrul. Tu te arăţi mie a fi un celău viclean. Însă eu îţi iert aceia ce trăbuie să plăteşti pentru mîncare şi beutură, ci preste uliţă, nu departe de aici, iaste un cricimariu, om foarte viclean, carele mai în toate zile oarece pozna face.Aici ai încă 20 de groşiţe; du-te la dînsul şi fă şi acolo precum aici la mine ai făcut. Omul, cu o mînă luînd groşiţele, cu ceialaltă deşchizînd uşa, ieşind din casă, zice: – La acela am fost eu mai întîiu de a veni aici şi el m-au şi trimis la tine. (Calendar 1813, Buda, f. 25 r–v) Un tîlhariu, în Paris, au întrat într-o casă, în carea mulţi tineri domnişori lăcuia. Uitîndu-se jur împrejur prin casă, vede într-o cămară trei căpenege într-un cuiariu spînzurate. Învălindu-se cu iale, pe ascuns iase afară şi coborînd pre trepte în jos se întîlneşte cu un procurator, care şi el împreună cu acei domnişori într-acea casă lăcuia. Acest procurator era cu un foarte bun şi frumos căpeneag îmbrăcat. Întrebă [309] pre tîlhariu: de unde le-au luat şi unde vrea să meargă cu acele căpenege? – Aceste căpenege, răspunde tîlhariul, sînt a cestor trei domnişori, ce lăcuiesc aici, în casa aceasta, carii mi le-au dat ca petele ce voiu afla pre dînsele să le curăţesc. – Fă bine, zice procuratorul, ia şi pre al mieu şi scoate toate petele ce se vor afla pre dînsul afară şi, te rog, poartă grije ca cît mai curînd să mi-l aduci iarăşi înapoi. – Prea bine, domnule, răspunde furul, carele luînd căpeneagul procuratorului, nici a lui, nici a celorlalţi trei domnişori mai mult îndărăpt nu le aduce. (Calendar 1813, Buda, ff. 25 v – 26 r) Ioan al treilea, craiu al Poloniei, fiind în beserică în Varşoviia, se apropie de şezu lîngă dînsul un om cu nişte haine tot rumpte. Craiul, văzîndu-l aşa zdrănţos, l-au întrebat a cui slugă iaste. – A lui Dumnezeu, răspunde mişelul. – Dară cum poţi tu umbla aşa flendăros, adaose craiul, dacă sîrbeşti (slujeşti) la un domn aşa mare ? – Că ci te miri, o, craiule, răspunde mai încolo săracul, bag sam precum mi[-i] slujba, aşa mi[-i] şi plata. (Calendar 1813, Buda, f. 26r – v) Un cetăţean oarecarele au ieşit într-o zi de veară, cînd cea mai mare năduşeală era, la o grădină a sa, în cîmp departe. Grădinariul, carele nici cu gîndul cel mic nu socotea ca domnul lui, în cea mai mare căldură, va să vină la grădină, se culcase supt umbra unui preafrumos arbore şi au adormit. Într-aceia, iată că şi domnul întră în grădină. Încoace şi încolea prin grădină privind, zăreşte pre grădi-nariu la umbra pomului dormind. Înfocat de mănie se apropie cătră dînsul şi răstit strigă: – Blăstămate, afurisite, tu, în loc de a lucra, zaci la umbra arborului! Netrebnice, nu eşti vrednic ca razele soarelui să strălucească preste tine! – Tocma pentru aceia, răspunde grădinariul, m-am culcat eu la umbra pomului. (Calendar 1813, Buda, ff. 26 v ― 27 r) [310] Henrih al doile, craiul Angliei, într-o zi foarte frumoasă şi serină vru să iase afară la vînat. Ci vrînd el aceasta a face, mai întîiu întrebă pre astronomul său cel de curte: – Oare ţinea-va aşa serin preste toată zioa, au nu? – Întru adevăr, înălţate craiule, răspunde astronomul poţi fără temere să ieşi la vînat, că nu numai astăzi şi mîne, ci în mai multe zile aşa serin va să fie. Porneşte craiul, vîrtos încredinţat fiind, la vînai. Ci abiia 60 sau 70 de paşi de cetate depărtat fiind, se întîlneşte cu un ţăran, care îşi mîna asinul (măgariul) său dinapoi cătră casă. Îl întreabă craiul: – Oare fi-va peste toată zioa aşa serin? – Ba nu, înălţate craiule, răspunde omul, nu, ci preste doao, trei ciasuri foarte mare ploaie va să fie. – De unde ştii tu aceasta? adaose craiul. – Cînd asinul mieu îşi pleacă urechile în jos, răspunde omul, ştiu de bună samă că va ploa; şi iată, acum aplecate le are. Craiul şi cei ce era cu el, bătîndu-şi joc de dînsul, rîdea. Purcede craiul spre vînat, dar abiia trecu ca un cias şi jumătate şi începu deodată un vifor cu ploaie cumplită. Craiul, care toate vorbele ţăreanului în rîs le luase, după întoarcerea sa acasă, ce se socoteşte? Lapădă pre astronomul său cel de curte şi în locul lui pune măgariul. Aceasta aşa întîmplîndu-se, slujitorii cei de curte laolaltă s-au sfătuit, toţi deodată înaintea craiului să meargă, cu umilinţă rugîndu-l ca să lipsească pre măgariu de acea dregătorie, căci că de vor înţelege de una ca aceasta ceialalţi măgari, prea măreţi se vor ţinea şi în tot chipul se vor sili, cum ar putea şi ei la alte multe şi mari deregătorii întra. (Calendar 1813, Buda, ff. 27 v ― 28 r) Un boiariu oarecarele au întrebat pre un ţăran, pentru cine mai cu samă fac oamenii cei proşti rugăciuni? – Pentru caii domnilor, răspunse săteanul, căci că de nu ar avea domnii cai, atunci ar umbla călare pre noi. (Calendar 1813, Buda, f. 28 r – v) Un popă foarte bogat şi lacom nu ştiia unde mai fără primejdie ş-ar putea el mulţimea banilor să o ascundă, ca nu cumva furii noaptea să-i răpească. Au făcut o ladă foarte mare, depunîndu-i înlontru, bine încuindu-o, au scris pre [311] dînsa: „Dominus est in isto loco” (Domnul iaste în locul acesta). Iară oarecine întrînd noaptea au spart lada şi luînd comoara cea de bani afară, au scris deasupra: „Surexit, non est hic” (S-au sculat, nu iaste aicea). (Calendar 1813, Buda, f. 28 v) Preavestitul zograf Rafail au luat poruncă în Roma de la patriarhul ca pre cei doi apostoli, pre Petru, adecă, şi pre Pavel, cum va şti mai bine să-i zogrăvească. Vestitul zograv, după ce deplin i-au zugrăvit, se duce cu chipurile lor la patriarhul. Doi cardinali, fiind înlăuntru, privind la acele doao frumos zugrăvite icoane, au început a cîrti asupra zogravului, zicînd: – Prea vestit, cu adevărat, zograv eşti! Dară totuşi, nu bine i-ai nimerit, căci că prea roşii i-ai făcut în faţă. – Aşa iaste, răspunde zugravul, dară să ştiţi că pentru faptele următorilor lor sînt aşa roşii la feţe. (Calendar 1813, Buda, ff. 29 v – 30 r) Un ţărean mergînd la domnul său i-au spus cum că sobolii au umplut rîtul de muşunoaie, într-atîta cît nicedecum nu poate creşte iarba. Răspunse domnul lui: – Spre aciasta foarte lesne mijlocire am aflat! Să pardosim rîtul cu piiatră şi aşa săvîrşit încredinţaţi vom fi cum că mai mult nici un muşunoiu nu vor mai scoate. (Calendar 1813, Buda, f. 30 r) Oarecine, întrînd într-o cricimă, au mîncat şi au beut bine. Cînd acum sosisă vremea ca să plătească, chemînd la sine pre chelariu, îi zise: – Jupîne chelariu, acum eu nu am nice un ban la mine. Dar mă rog să aştepţi pînă mîne. – Cu drag, răspunde chelariul. Numai spune-mi numele, cum te chiamă. Îi spune oaspătul. Numaidecît chelariul cu cretă îi scrie numele pre uşe, şi: – Vezi, zice, aciasta ştiu că nu-ţi va fi cu cinste, ca toţi să-ţi vadă numele tău pe uşe tipărit. Pentru aceia, te rog să-mi dai căpeneagul ce-l ai acum pre spate, să-ţi acoperiu numele. (Calendar 1813, Buda, f. 30 v) [312] Pre un cetăţean foarte sărac de avere, dară bogat de prunci, l-au întrebat alt cetăţean, cum trăiaşte el dimpreună cu toţi ceialalţi ai lui din casă. – Bine, ca şi întru împărăţia ceriului, răspunde acela. – Aş vrea să ştiu cum iaste de a se înţelege aceasta, întrebă celalalt. – Lesne, răspunde cela. În ceriu nimene nici mîncă, nici bea. (Calendar 1813, Buda, f. 31 r) Un om sărac, cerşind printr-o cetate milostenie, vede într-o fereastă o cocoană foarte frumos îmbrăcată, stînd. – Oh, cinstită domnişoară, strigă săracul, dă-mi un dărab de pîne, să-ţi fie pomană morţilor! Cocoana, fugind cu graba din fereastră, netrecînd ca o minută de cias, iarăşi se întoarce înapoi în fereastră, avînd a mînă pe sama cerşitoriului o felie de pîne foarte subţire tăiată, pre carea o aruncă bietului sărac jos. Flămîndul cerşitoriu, cu ochii în sus spre feliia de pîne rădicaţi, începu tare a striga: – Dumnezeu să priimească, cinstită cocoană, Dumnezeu să priimească această milostenie, de nu cumva o va sufla vîntul. (Calendar 1813, Buda, f. 31 r – v) O muiare săracă foarte adese mergînd la Filip, craiul Machedoniei, cu lacrămi să ruga ca să-i asculte cererea şi să o izbăvească din primejdiia în carea iaste strîmtorată. Dară craiul totdeauna îi răspundea cum că nu are vreme. Mai pre urmă muierei urîndu-i-se de atîtea deşerte răspunsuri, punînd frica la o parte, şi a doao zi mergînd la Filip craiul, iarăşi ca mai nainte s-au rugat, ci în zădar, că tocma acel răspuns, cum că nu are vreme, au dobîndit, ş-au luat îndrăzneală a zice: – Oh, înălţate craiule, dacă tu n-ai vreme suspinurile şerbilor tăi a le auzi şi lor dreptate a le face, înceată aşa dară şi de a mai fi craiu. Aceste cuvinte ale muierii străbătîndu-l pre Filip pînă la inimă, depărtînd toate alte de la sine, făcu muierii dreptate şi după aceia au fost cu mult mai drept judecătoriu. (Calendar 1813, Buda, ff. 35 v – 36 r) [313] Neastîmpărata sete sau poftă spre a aduna mult aur (carea pre cei mai de demult stăpînitori din America mai îi orbise) au adus aciasta ca nenorocoşii lăcuitori din părţile acestea să socotească cum că aurul ar fi dumnezeul europenilor. În anul 1511, strîngîndu-se la un loc toţi caţichii (monarhi mici) din ostrovul Cuba şi vorbindu-să întră sine, cum mai bine ar putea de protivnici a-şi apăra ţara, zise Hatvei, carele era cel mai de frunte întră dînşii: – Aceste cîte le vorbim aici întră noi nemic nu folosesc noao, de nu ne vom îngrija despre toate lucrurile bine, adică ca să ne facem noao priiaten pe dumnezeul spaniolilor. Într-aceia lăsă el să-i aducă un butoi plin cu aur. – Uitaţi-vă aici, zise el. Acest dumnezeu, întru a lui mai mare cinste, ne zice noao să-i prăznuim sărbătoare mare lui şi apoi el cu ochiu milostiv va căuta spre noi. Cu toţi odată începură a trage tăbac cu pipele şi împrejurul butoiului celui cu aur a sări şi a juca într-atîta, pînă cînd de multa osteneală şi ameţeală, aducînd cinste acelui mare dumnezeu, căzură la pămînt. A doao zi, Hatvei strînse pre caţichi iarăşi laolaltă şi începu a le face cuvînt, zicînd aşa: – Despre lucrurile ce vă spuseiu eu voao, mult mai gîndiiu încă. Eu tot nu sînt odihnit cu inima, eu nu sînt deplin încredinţat cum că noi acum sîntem siguri, în cîtă vreme dumnezeul ispanilor se va afla întră noi. Oriunde iaste, el aşa stă cît nici a se mişca nu vrea mai mult; ba încă lipseşte să-l străjuim. În zadar umblăm noi să-l ascundem, în zadar ne trudim, dîndu-i lui cinste mare, căci el are în capul lui nişte lucruri tainice. Eu alta mai bună mijlocire nu pot să aflu decît pre acest cinstit dumnezeu să-l aruncăm întru adîncul mării. De acolo nici că va mai ieşi mai mult afară, nici că vom mai avea lipsă cu straje a-l păzi şi noi vom vieţui fără de grije. Fiindcă acesta, de nu vom face cu dînsul aşa, iaste în stare din sălaşele noastre a ne scoate afară. Acest sfat a lui Hatvei plăcu tuturor caţichilor, cari în grab luară tot aurul, ce îl avură, şi-l aruncară departe de ţărmurile mării în mare şi se întoarseră voioşi acasă, fiindcă ei credea cum că aruncînd ei aurul în mare au scăpat de toată grija si viaţa lor iaste sigură şi cu odihnă. Însă aciastă faptă nemic n-au împedecat pre spanioli a nu merge împotriva lor, ci, în scurta vreme, iar se aflară prin insolele lor. Aceste pînă aici povestite adevărate a fi şi cum că americanii nu sînt aşa de proşti precum unii măreţi (fuduli) europeni cred, cu pildă se poate arăta. [314] Un călătoriu spaniol întîlni pre un indian oarecarele într-o pustietate. Amîndoi era călări. Spaniolul, care mult se îngrija cum că cu calul său nu va putea aşa departe a călători, căci foarte slab şi rău era, zice cătră indianul cel ce un iute şi bun cal avea, ca să facă schimb cu caii. Indianul nu voia aciasta şi drept şi avea indianul, dară spaniolul nu fu îndestulit cu atîta, ci începu cu mai multe mulcomitoare cuvinte a face tîrg, numai să capete acel iute şi bun cal al indianului, ci în zadar. Mai pre urmă, văzînd spaniolul că nu poate isprăvi nemic cu indianul, avînd la sine arme, cu puterea luă calul de la indian. Suindu-se călare, porni în drumul său. Ci indianul, nevrînd a se lăsa batjocorit, mersă pre urma lui pînă în cea mai de aproape cetate, în carea întrînd, de loc îl şi soroci pre spaniol la judecătoriu. Judecătoriul porunci să vie spaniolul faţă şi împreună cu sine să aducă şi calul. Făcînd spaniolul după porunca judelui şi venind faţă, întră alte multe fleacuri, vinovaţi pre bietul indian cum că ar fi un amăgitoriu şi cum că calul al lui, nu al indianului, iaste, el de mic în curtea sa l-au crescut. Aci începu judeţul a se socoti a căruia din amîndoi a fi calul şi aşa mult socotindu-se vrea să-i trimită pre amîndoi deşerţi. Atunci indianul ca mînios şi strigă: – Calul iaste al meu şi acesta pot eu să arăt. În grabă luînd căpeneagul ce purta pre spate îl aruncă în capul calului şi zise: – Cinstiţi judecători, fiindcă acest om vrea să arete cum că calul iaste al lui, porunciţi-i să spuie de care ochiu iaste calul orb: de cel drept, au de cel stîng? Spaniolul, nesocotindu-se mult, zise: – De cel drept. Indianul în grab luă căpeneagul de pre capul calului şi grăi: – Iată minciuna, o vedeţi cu ochii. Calul mieu nici de cel de-a dreapta, nici de cel de-a stînga ochiu nu e orb. Atunci judele, văzînd cu ce înţeleaptă şi dreaptă dovadă indianul arătă a lui a fi calul, zise: – Ia-ţi calul si pasă în drumul tău. Iar spaniolului zise să-şi caute calul acela, despre care pomeneşte că e orb de ochiul drept. Şi aşa se sfîrşi proţesul. (Calendar 1817, Buda, ff. 26 v ― 28 v) [315] Un sătean oarecarele, acum într-o cetate, acum într-alta mergînd, luă seama cum că domnilor celor mari, pentru mai marea a lor cinste, li se dă acest tituluş: măria-ta. Drept aceia, văzînd el că acest lucru cade frumos la urechi, învăţă şi pre fiiul său domnilor celor mari totdeuna să le zică: măriata. Nu după multe aceste zile, avînd lipsă tatăl său de puţin grîu, trimite pre fiul său la domnul locului, să-i împrumute un sac de grîu. Mărgînd feciorul acestuia la domnul locului, după ce îi dădu bună dimineaţa, după ce îi pofti viaţă îndelungată şi după ce, cu mare plecăciune sărutîndu-i şi mîna, se înclină pînă la pămînt, începu a vorbi aşa: – Măria ta, cinstite domnule, al nostru prea bune stăpîne, iată, tatăl mieu, măria sa, mă trimise pre mine, măria mea, cătră tine, măria ta, să faci bine măria ta, să ne dai împrumut un sac de grîu. Pre domnul locului, umflîndu-1 rîsul pentru aşa feliu de vorbire, îi răspunse: – Iubite fiiule, pentru toate, de ce te-ai rugat, ţ-aş face pe voie, însă, mai întîiu spune-mi tu mie, dacă tatăl tău e măria sa, tu, măria ta, eu, măria mea, cine va ţine sacul, cine va turna grîul în sac şi apoi cine va duce sacul acasă? (Calendar 1817, Buda, f. 31 r – v) Un om carele nu ştiia după cine să-şi mărite fata – aşa era de urîtă – pe lîngă bună zestre o mărită după un orb. Tocma într-acelaş an să afla un doftor, carele să lega că va tămădui pe orb de va putea vedea. Însă bogatul taică al fetii nu vru. Şi întrebîndu-l vecinii, pentru ce nu vrea să cîştige orbului său ginere vederea, răspunsă: – Nebun aş fi eu cînd aş face una ca asta! Că de ar vedea jinerile mieu cît îi de urîtă fata mea, negreşit ar lepăda-o şi n-ar mai trăi cu dînsa. (Calendar 1820, Sibiu, f. 19 v) Un franţoz pe un amărît de asin ducea în Paris aşa o sarcină grea de lemne, cît neputînd mai încolo merge, să înglodasă într-un noroiu. Franţosul, în loc de a-i ajuta să să zmînciască din tină, îl bătea tot într-una. Deci, trecînd pe acolea un cetăţan cu minte, îl înfruntă: – Pentru ce chilăveşti amărîtul dobitoc fără vină? [316] Franţosul, socotind că ar fi cineva dintră judecătorii cei de curte, încetă deodată, iară după ce cetăţanul să depărta cevaş de acolo, de nou începu iarăşi întocma a bate asinul, adeseori zicînd: – Acuma văzui că tu ai şi la curte prieteni şi oameni părtinitori. (Calendar 1820, Sibiu, f. 20 r) Un străin să aşăză într-un sat, unde în scurtă vreme să făcu la toţi iubit. După un an îi muri o vacă, carea o avea mai frumoasă, pentru carea destul să întristă. Însă, la mai mare supărare veni cînd, după aceia, îi muri şi muiarea, pentru carea mult să tînguia. Vecinii, socotind că îi vor aduce mîngăiare, mai ales unul dintre dînşii, îi zisă: – Pretine, cu adevărat tu pierduşi o muiare bună, carea era vrednică să o iubeşti. Însă sînt mijlociri, prin care te poţi ajuta. Tu eşti tinăr şi frumos crescut, lesne poţi căpăta altă muiare. Tocma şi eu încă am trei fete, dintre care poţi să-ţi alegi una, care vei vrea. Alt vecin îl îmbie cu soru-sa, al treilea cu nepoată-sa Văduvul răspunsă: – Eu văz acuma că în satul acesta e mai bine a-şi pierde muiarea decît o vacă. Numai acuma îmi muri muiarea şi iată, trei îmi stau înainte gata, iară de cînd me-au murit vaca, nime nu mai vine să mă îmbie cu alta. (Calendar 1820, Sibiu, f. 21 r) Un tinăr, carele, în treaba învăţăturii unui meşteşug, de la o cetate mergea la alta, tîrziu noaptea nimeri într-o pădure la o cîrcimă. După ce puţintel au mîncat vru a să culca. Pofti lumină de la cîrcimariu şi nevrînd dînsul a-i aprinde lumina, singur şe-au aprins-o, scăpărîndu-şi foc. Şi trasă lumina la sine, ca să să uite unde iaste el în sălaş? Uitîndu-să încoace, încolo prin casă, văzu sînge pe pămînt, întocma văzu şi în pat unde era să să culce el. Aşişderea, cercînd supt pat, oare nu cumva acolo iaste vreun lotru (hoţ) ascuns, află un trup de om în trecuta noapte omorît. I să rîdică părul din cap! Începu a cugeta în sine: „Eu sînt perit! Îi trecut de mine, de voiu rămînea aicea peste noapte. Aşa mă vor ucide lotrii, ca şi pre acest nefericit, carele întocma au fost călătoriu pe aicea". [317] Nu ştiia cum să să scape de primejdie. Mai pe urmă pusă trupul cel mort în pat, unde era el să să culce, şi dînsul s-au pus supt pat în locul trupului celui mort, stîngînd lumina. Cătră miezul nopţii sîmţi că niscari oameni cu nişte bîte mari încet întră pe uşa căsii şi încet să apropie de pat; încep cu toată puterea a bate trupul mortului, cugetînd că ar fi acolo creştinul acest viu. Mai pe urmă zicînd încet unul cătră altul: – Trebuie să fi murit, că nimic nu mai mişcă. Mîne dimineaţă vom vedea ce am vînat întru aciastă noapte! Tinerul călătoriu de supt pat toată noaptea nu închisă ochii. Abiia apucă de cătră zio, prin slujnică, care în treaba vacilor ieşi afară, a să deschide uşa de la curte şi aşa atuncea, supt taină, prinzînd fuga să dusă la stăpînul cîrcimii, carele luînd cu sine ostaşi cercetă toată treaba. Însă, nice pre cîrcimariu, nice pe altcineva în cîrcimă nu află, decît multe trupuri de oameni ucişi şi în pivniţă îngropaţi. (Calendar 1820, Sibiu, ff. 22 v – 23 r) Un înşelătoriu au văzut pe un neguţitoriu bogat mergînd la comedie. S-au dus după dînsul şi au stătut din dos, ca să taie de la caftanul lui bunghii cei de aur. După sfîrşitul lucrării întîi, tîlhariul au început a fura, iar neguţitoriul văzîndu-1 au scos cuţitul şi găsind vreme au tăiat urechea tîlhariului. Tîlhariul au strigat: – Urechea mea! Iar acela: – Bunghii miei, bunghi... – Iată-i, na, ia-i pre ei... – Iată, poftim urechea ta. (Calendar 1821, Iaşi, pp. 60–61) Un italian din cei aleşi au poftit la sine pre mulţi priiateni, întru socotinţă a-i ospăta pre ei cu sîngure cele mai scumpe şi mai rar aflate bucate. Deci, cîţva oaspeţi s-au adunat. Şi îndată au alergat vătavul lui, înghesuindu-să în casă, şi zice: – Milostivul mieu domn! La noi în cuhne au venit un pescariu; la el iaste peşte, care nu să află în toată Italiia. – Apoi cumpără-l. – Dar el cere... [318] – Orişicît ar cere, dă-i lui. – Da el nu bani cere. – Nu bani? Apoi ce? – O sută de lovituri cu băţul pe spinarea goală. „Şi dintr-însele, zice el, nu las eu nici una." Aşa curios preţ au minunat toată adunarea. Au chiemat pe pescariu. Stapînul i-au dat lui bani cît va voi, da el nu vrea, ci au zis că, deacă nu-i vor plăti cu lovirile, apoi el va merge mai departe. Stăpînul casii, văzind a lui neînduplecare, au chiemat pre slugă şi i-au poruncit a îndestula dorinţa pescariului, carele foarte cu neoţerîre au dezbrăcat haina de pe sine şi au priimit a beţilor monetă. Pe urmă, după cincizeci de lovituri, au strigat el: – Stă! Eu am priimit acum a mea parte. – Cum a ta parte? i-au întrebat stăpînul casii. – Milostivul mieu domn, voaă să cuvine a şti că eu la acest alişveriş am tovarăş. – Dar cine-i el? – Al vostru şveiţariu M.D. El mai întîi n-au voit a mă slobozi pre mine la poartă, pînă ce eu nu i-am făgăduit jumătate din aceia ce voi priimi pentru peşte. Nădăjduiesc că nu-l veţi asupri cu plata. – Frumos, au zis domnul zimbindu-să. El va priimi pre ea nu numai deplin, ci şi îndoit. Şveiţariului au poruncit el a-i da o sută de lovituri, iar pescariului 20 galbeni pentru peşte şi pentru aflarea cea cu ascuţire de minte. (Calendar 1821, Iaşi, pp. 67–68) Unui zugrav iscusit fiind poruncit oarecînd să zugrăvească doi oameni, carii avea judecată între dînşii, au zugrăvit doao persoane (feţe): una goală de tot, iar una numai în cămaşă. (Calendar 1825, Buda, pp. 85–86) Un boiariu gros la cap, auzind că corbul trăiaşte preste doao sute de ani, au cumpărat un corb şi îl hrănea în colivie, ca să cerce oare iaste adevărat că trăiaşte doao sute de ani? (Calendar 1825, Buda, pp. 91) [319] Alt boiariu subţire la minte ş-au vîndut moşiia părintească şi îndată şi-au cumpărat o sanie cu o mie şase sute de lei. Fiul boiarului zisă: – Babaco, dar la veară putea-vom umbla cu sania? (Calendar 1825, Buda, p. 91) O fecioară, cu o avuţie de mijloc, fu întrăbată întru o soţietate: pre care june mai cu plăcere ş-ar alege de bărbat, pre cel cu mulţi bani şi cu puţina minte, sau pre cel cu minte multă şi cu puţini bani? – Pre cel cu fapte bune, răspunsă fecioara, căci de va fi bogat niciodată nu mă va ocorî că ar fi fost mai bogat decît mine, iară de va fi oarfăn (sărac) niciodată nu-mi va da ocazie a-1 înfrunta cum că eu am fost mai bogat decît dînsul. (Calendar 1826, Buda, f. 33 v) Întru o înştiinţare americească stă: „Un june mergea cu o mireasă la beserica să se cunune. Pre cale zisă junele, carele fără de voie era silit să se cunune cu dînsa, cătră mireasă: – Draga mea, bine ştii că multe ţe-am spus despre neajungerile mele; însă trei lucruri mai am încă să ţi le descopăr: Eu mînc şi dorm singur şi deacă nu am cauză (pricină) a mă sfădi, eu singur o caut. – O! zisă mireasa. De aceia să nu ai nici o grijă, că totdeauna mai nainte de domnia ta voiu mînca şi voiu bea, nicicînd singură nu voiu dormi şi nici o minută de ceas nu voiu trece cu vederea a nu-ti da ocazie a te sfădi cu mine." (Calendar 1826, Buda, f. 34 r – v) Un negoţitoriu foarte bogat ieşisă odinioară din cetate şi călătorea cătră un bun al său. Pre cale l-au întîmpinat un sătean, carele avea peşti de vînzare. Pre acesta l-au întrebat din glumă negoţitoriul, zicînd: doară nu cumva are şi ştocfiş (peşte de mare; un nume de batjocură). – Nu, răspunsă săteanul, că aceia ies din cetate. (Calendar 1829, Buda, f. 37 v) Doi negoţitori intrase întru o mare gălciavă (nu se ştie unde, la berze sau într-un birt, că hronicul nu aduce aminte), pentru o negoţitorie. Pre urmă zisă unul, plin fiind de mînie: – Dumneata nu ştii nimic despre aciasta să judeci; aci e de lipsă mai mare înţelepciune. Şi ce se atinge de acest [320] lucru, eu pre dumneata de o sută de ori te pot vinde, pînă dumneata pre mine numai o data. – Aciasta pot crede, răspunsă celalalt, că pentru dumneata nime nu dă nici un pfenig. (Calendar 1829, Buda, f. 37 v) Un boieriu, cercetînd pre altul şi vrînd a se făli, au scos şi au arătat nişte scule, dintre care era un inel al soţiei lui cu mai multe pietrii scumpe, care unele făcea în preţ 300, iară altele 600 de zloţi. Şi lăudînd pietrile acestea foarte, celalalt boieriu l-au întrebat: – Priiatene, ce dobîndă îţi aduc ţie aceste pietrii scumpe, într-un an? Răspuns-au: – Nici o dobîndă. – Aşa dară, au grăit cestalalt, eu sînt mai presus decît tine, fiindcă eu am doao pietrii scumpe, care îm aduc în tot anul dobîndă mai mult de 300 de zloţi. Boiariul l-au rugat să i le arate. Atuncea l-au dus la o moară a sa şi arătîndu-i cele doao pietrii de moară, au zis: – Acestea sînt care îm aduc mie atîta venit pe an. (Calendar 1830, Sibiu, f. 18 v) Un glumeţ au văzut pre vecinul său birtaş ducînd de doao ori apă în pivniţă, ca să o toarne în vin. Deodată au sărit .glumeţul din casă afară la uliţă şi au început a striga: – Foc! Foc! De toate părţile au alergat sătenii şi l-au întrebat: – Unde e, pentru Dumnezeu, unde? – Iată, întru acea pivniţă a birtaşului, zise glumeţul, că de doao ori pînă acuma văzui birtaşul cu vadra plină de apă intrînd în pivniţă. (Calendar 1830, Sibiu, f. 19 r) 2. ISTORICE Călătorind marele Alexandru prin Corint, poftea să vadă pre filosoful Dioghenes, pre care l-au şi aflat într-o luncă cu iarbă verde, şezînd la soare şi cărpindu-şi butea [321] – Eu sînt marele împărat Alexandru, zice cătră el. – Dar eu, eu sînt cînele Dioghenes, răspunde filosoful. – Nu te temi, tu, de mine? zice Alexandru. – Eşti tu om bun sau rău? iarăşi întreabă Dioghenes. – Eu sînt bun, zise Alexandru. – Şi unde ai văzut sau unde ai auzit tu să se teamă cineva de cel bun? răspunde Dioghenes. Alexandru se miră foarte de isteţimea minţii şi de îndrăznirea lui Dioghenes. După aceia, multe vorbind cu dînsul, îi zise: – Eu bine văd că tu de multe lucruri ai lipsă. Eu mare bucurie mi-aş ţinea cînd aş putea să te ajut în lipsăle tale. Cere, aşa dară, orice vei vrea de la mine şi-ţi voiu da ţie. – Dă-te mai în lături dinaintea soarelui, răspunde Dioghenes, şi nu lua de la mine aceia ce tu nu poţi să-mi dai. Alexandru se miră foarte, văzînd atare om, care lucrurile omeneşti nici într-o samă nu le bagă. – Cine iaste mai bogat, iarăşi mai întreabă Dioghenes, acela ce iaste îndestulit cu manta sa şi cu o traistră ca a cerşitorilor, sau acela căruia nu-i ajunge o împărăţie şi în toate zile în mii de primejdii se pune, numai ca să-şi mai poată lăţi împărăţiia? Slujitorii împăratului nu se putea destul mira, cum un împărat aşa mare ca Alexandru la un cîne ca Dioghenes atîta cinste îi arată. Ba ce-i mai mult, nici nu se scoală dinaintea împăratului. Pricepînd aciasta, Alexandru se înturnă înapoi şi le zise: – Dacă n-aş fi eu Alexandru, aş voi să fiu Dioghenes. (Calendar 1813, Buda, ff. 46 v – 47 r) Solul lui Carol al 4-lea, carele era la împăratul turcesc Soliman, fu de acest Soliman chemat la audienţie.Intrînd el acum în sala sau palatul cel de audienţie văzu că pentru dînsul nu iaste nici un scaon pus şi cum că aciasta nu din uitare, ci din fudulie sau trufie se făcu aşa, ca el să stea pe picioare. Dar el ce făcu? Îşi pusă căpeneagul pe faţa casei şi şezu deasupra pre dînsul, ca cum ar şedea pre un scaun, nemic socotind sau sfiindu-se de cineva. Aşa o bucată de vreme şezînd, cu duh deşteptat şi cu cuvioasă îndrăznire la toate ce-l întreba răspundea aşa cît însuşi Soliman nu putea din destul să se mire de îndrăznirea acelui sol. După ce se sfîrşi audienţia, solul, lăsînd căpeneagul în sală, se duse în treabă-şi. Mai întîiu cu toţii socotiră că el ş-ar fi uitat să-şi ia chepeneagul şi îi ziseră: – Îţi uitaşi căpeneagul. [322] El iarăşi cu îndrăznire răspunse: – Solii craiului, a domnului mieu, nu se obicinuesc să ia scaunele sale cu sine. (Calendar 1817, Buda, f. 29 r) D. Le Feriol fiind de la craiul franţozesc trimis sol la împăratul turcesc, cu mare îndrăzneală lăuda naţia sa cea franţozească. La începutul soliei sale întră la împăratul sultan la audienţie cu paloşul încins la brîu. Mavrocordat, carele, ca cel dintîiu dragoman (tălmaci) de curte purta grije despre ţeremoniile ce se fac la audienţie îi zise ca să pună paloşul jos de la brîu, „căci la curtea otomană vechiu obiceiu iaste ca pre nimenea să nu lăsăm înaintea lui sultan cu armă la coapse încins să se arete". Feriol răspunse că el paloşul lui cinste de la domnul său craiul l-au căpătat şi el nu sufere, nici lasă pre cineva să-l ia de la dînsul. Auzind despre aceasta, sultan porunci ca să-i spună să pună paloşul, că altmintrea îl vor arunca din polată afară. Nebăgînd solul nici într-o samă aceste cuvinte, capigi-başa îl împinsă afară, vrînd el să între înlăuntru. Solul pentru aciastă cinste foarte se turbură şi lăsă prin dragomanul său ca caftanul turcesc, pre care în curte îl lăsase, să i-l tragă şi, după ce cu picioarele tot l-au călcat şi zdrobit, se duse afară din polată. Acum temîndu-se el ca nu cumva pentru toate acestea fapte lucrate să se întîmple ceva mai rău, făcu înştiinţare cum că paloşul nu de la domnul său craiul cinste l-au căpătat, ci pre banii săi l-au cumpărat. Şi într-atîta au sucit cu vorbele lucrul, cît mai pre urmă îşi căpătă iarăşi îndărăpt paloşul. (Calendar 1817, Buda, f. 29 r – v) În anul 1586, Filip al doilea, craiul Spaniei, trimise pre tinerelul conetable de Castilia la Roma, ca papei Sixtus al 5-lea, la începerea stăpînirei sale, să-i poftească toată buna întru stăpînire norocire. Papa, turburîndu-se întru sine căci cătră el aşa tinăr sol trimise, îi zise: – Oh! O! Ce poate fi aceasta? Au doară stăpînul vostru craiul nu are supt mîna sa mai mulţi oameni, dintră carii să poată alege şi mie spre cortenire să-mi trimită, ci îmi trimisă sol tinăr fără de barbă! – Dacă craiul, stăpînul mieu, ar fi ştiut, răspunde spaniolul cu trufie, cum că vredniciia şi înţelepciunea în barbă [323] se cuprinde, el vrea trimite vredniciei tale un ţap, iar nu un boieriu, precum sînt eu. (Calendar 1817, Buda, f. 30 r) Odinioară, marele prinţ al Toscanii se văieră solului din Veneţia cum că Republica sa i-au trimis lui un veneţian, carele nu după cuviinţă, ci foarte cu obrăznicie, se poartă. – Înălţate prinţule, răspunse solul de Veneţia, nu te mira despre aciasta, căci eu adevărat îţi spun şi te încredinţez, cum că la noi în Veneţia destui nebuni se află. – La noi în Florenţia, răspunsă prinţul, încă se dau destui nebuni, însă nu-i trimitem la altă stăpînire sau împărăţie ca să-şi arete talentul lor, sau ca să poarte grije despre grijile cetăţii. (Calendar 1817, Buda, f. 30 r–v) Carol al V-lea, fiind cu mai mulţi pe lîngă sine la vînat, se rătăcise şi, aşa rătăcind întru o dumbravă, nimeri la o casă, unde întrînd află patru lotri (hoţi), carii se făcea că dorm. Unul să sculă şi, apropiindu-să de împăratul, îi zisă: – Eu am visat că ţ-as lua ciasul, şi atuncea îl şi luă. Al doilea lotru, rîdicîndu-să: – Eu visaiu că veşmîntul acest împărătesc mie foarte bine mi-ar sta, şi aşa l-au şi luat. Al treilea ceru de la dînsul punga cu banii şi o şi luă. Al patrulea, rugîndu-să să nu-i cază cu greu, că el va să-l caute pretutindinea, întocma lotreşte lucră că cu prilejul cercetării îi luă un lanţ de aur ce-l avea la grumaz, legat fiind de dînsul cornul cel de vînat. Împăratul îi zisă: – Încai lasă-mă să-ţi arăt de ce treabă iaste cornul acesta şi spre ce îl poţi şi cum să-l întrebuinţezi! Suflă într-însul, şi deodată auzindu-l oamenii sau soţiile cele de vînat grăbiră şi, întrînd în casă, nu să putea mira de primejdiia în care căzuse monarhul. Văzîndu-să atuncea împăratul scăpat de primejdie, să întoarsă cătră lotri şi le zisă: – În casa aciasta iaste foarte lezne a visa. Eu încă tocma acuma am visat că voi toţi patru sînteţi vrednici de furci. Şi aşa au poruncit, de pe toţi i-au spînzurat înaintea casii. (Calendar 1820, Sibiu, f. 22 r – v) [324] Franţisc I, craiu al Franţei, vrînd să rîză de o doamnă îmbătrînită, carea au fost foarte frumoasă, au zis: – Oare de mult, doamnă, te-ai întors de la împărăţiia frumuseţilor? Au răspuns ea: – Întru aceiaşi zi, cînd a voastră mărire v-aţi dus de la Pavia. (Unde el, pierzînd bătăliia împotriva împăratului Carol, au fost acolo rob şi de acolo au fost pornit la Işpaniia.) (Calendar 1821, Iaşi, pp. 62–63) Friderih, craiul Prusiei, văzînd pe un ostaş cu o rană la obraz, au zis: „în care cîrcimă au căpătat-o?" – În cîrcima Culmului, au răspuns ostaşul cel viteaz, unde voi aţi plătit refeneao! (Acolo, adecă, au pierdut el bătaia cea mare.) (Calendar 1825, Buda, p. 85) Dionisie, tiranul de la Siracuza, după ce a jefuit biserica Prosărpinei de la Locris, mergea cu corăbiile încărcate de jaf cătră casă. Şi, întîmplîndu-să de au avut în călătorie marea liniştită de furtune, rîzînd zicea: – Vedeţi, prietenilor, că dumnezeii şi spre furii de cele sfinte sînt cu milostivire, că ne-au dăruit călătorie pacinică. Această întîmplare norocoasă mai mult întări pre acel tiran întru fărădelegile lui, că după aceia, venind cu corăbiile la Peloponis, au întrat în capiştea lui Iupiter (romîneşte Joi) şi i-au răpit haina cea de aur din spate, zicînd cu vicleşug că nu i-ar fi de nici un folos o haină ca aceia, că vara iaste prea grea, iară iarna nu ţine cald. Şi în locul cei de aur i-au dat alta de lînă, zicînd că aceia ar fi cu mult mai bună, pentru că iarna ţine cald şi vara iaste uşoară. Tot acel tiran Dionisie mergînd la Epidauru au luoat barba cea de aur de la chipul idolului Esculapie, zicînd că nu s-ar cuveni să fie feciorul Esculapie cu barbă, cînd tatăl său Apolo, mai bătrîn fiind, nu poartă barbă. Cu jafurile acestea scăpînd nepedepsit, vicleanul tiran se îmbărbăta spre rele, cît porunci ca toate mesele cele de argint din capiştile idolilor să se fure, pre care mesă, fiindcă era scris „darul preabunilor dumnezei", zicea că dînsul vrea să trăiască cu darul preabunilor dumnezei. Mai pre urmă, procleţitul tiran toate chipurile cele de aur, discurile şi [325] coroanele cele de pietrii scumpe, carele acăţasă deşerţii pagini de mînile idolilor cele întinse, fără nici o înduială le răpea şi zicea că acelea dînsul nu le fură, ci numai le primeşte de la dumnezei, pentru că le luoasă din mînile idolilor cele întinse, care sta aşa ca cînd s-ar întinde să dea cuiva ceva şi pentru aceia zicea că „ar fi nebunie a nu primi cele bune de la dumnezei, cînd ne îmbie cu dînsele". Mai pre urmă să povesteşte că tot acest preavestit fur de cele sfinte odoarăle cele de furat le-au scos la tîrg şi cu licitaţie le-au vîndut. Şi după ce au primit preţul lor, au slobozit strajnică poruncă, ca toţi aceia, la care să vor afla lucruri din capişti jertfite idolilor, pînă la o zi pusă de termin, negreşit şi sub grea pedeapsă să le ducă înapoi în capiştile din care sînt luate. Aşa procleţitul tiran Dionisie, după ce-şi bătu joc de dumnezei, nu să temu a jefui oamenii. (Calendar 1830, Sibiu, ff. 17 v – 18 r) 3. DIVERSE În London, un poetic (făcătoriu de verşuri) lipsit de nas, mergînd odinioară pre uliţile cetăţii în preumblare, o muiare săracă neîncetat striga pre urma lui aceste cuvinte: – Dumnezeu să-ţi ţie faţa, cinstite domnule! Dumnezeu să-ţi ţie faţa! Foarte aţîţîndu-se în poeticul acela măniia, cu faţa turbată întorcîndu-se cătră biiata muiare, răstit grăiaşte: – Auz tu, ticăloasă muiare! În glumă au doară în batjocură pofteşti tu mie aceasta? spune-mi curînd. – Din inimă curată, răspunse muiarea, pricinstite domnul, din inimă curată! Căci că de s-ar întîmpla cumva ca să pierzi ceva din vederea ochilor, ia spune-mi, unde a-i putea atunci acăţa ochelarii? (Calendar 1813, Buda, f. 27 r) Un om au văzut că oamenii cei bătrîni cînd vreau să cetească îşi pun ochelari pre nas. S-au dus şi el cu acest gînd la tîrg ca să-şi cumpere ochelari. Şi întrînd în cetate, numaidecît văzu pre un vînzătoriu de ochelari. Întrînd [326] în prăvărie au luat o păreche de o au pus pre nas, apoi luînd o carte şi deschizîndu-o, au zis: – Aceşti ochelari nu sînt buni. Vînzătoriul i-au pus altă păreche pre nas şi tocma care avea mai bună în toată bolta lui şi nici cu aceia n-au putut ceti. Vînzătoriul l-au întrebat, zicînd: – Priiatene, doară nici de cum nu ştii ceti? – Cum dracul, răspunse omul, de aş şti eu ceti, nu mi-ar fi de lipsă ochelari! (Calendar 1813, Buda, f. 27 r – v) Un domn întîlnind pre un sătean luişi cunoscut l-au întrebat ce lucruri noao se dau în ţara aceia şi întră alte multe întrebă şi aceasta: „oare tot aşa mulţi oameni nebuni se află într-acea ţară?" – Ba nu, răspunde săteanul, cinstite domnule; acum nu sînt aşa mulţi ca cînd erai şi domniia ta acolo. (Calendar 1813, Buda, f. 31 v) Un preot au întrebat pre un soldat carea iaste cea dintîiu poruncă a lui Dumnezeu. – Să nu mănînci, răspunde soldatul (cătana). Preotul vrea să-i arete luminat că nu aceia iaste porunca cea dintîiu, ci soldatul îi arată cu pildă din Scriptură aceia adevărat a fi: – Au nu stă scris, zice, în Biblie, cum că, mai nainte de toate, ar fi poruncit Dumnezeu lui Adam să nu mănînce din rodul pomului? Iară cele zece porunci cu mult mai tîrziu s-au dat afară. (Calendar 1813, Buda, f. 32 r) Întru una de zile, călătorind un scolariu cătră casă de la shoală, întrînd în călătoriia sa la o cricimă, au poftit să-i aducă de mîncat şi de beut. După ce de ajuns au mîncat şi au beut, zice cătră cricimariu: – Eu, jupîne, de mîncat şi de beut de prisosit am avut, dar cu ce să plătesc nu am. Ci eu socotesc că dumneata, în loc de plată, vei fi îndestulit cu o cîntare frumoasă. Cricimariul, începînd a blăstăma, cu răstite cuvinte zice: – Eu am lipsă de bani, iar nu de cîntările tale. [327] – Dară de-ţi voiu cînta una foarte frumoasă, întrebă mai încolo sholariul, au nici aceia nu o vei priimi în loc de bani? – Fie şi aşa, adaose cricimariul, numai atare plată de cîntare să-mi cînţi, care să-mi placă mie. Începe sholariul acum una, acum alta a cînta, ci în zadar, căci cricimariului nici una nu-i place. Mai pre urmă scoate sholariul punga cu bani afară şi grăiaşte: – Acum voiu să-ţi cînt una, carea ştiu că-ţi va plăcea. Şi înainte de a deschide punga ca să scoată bani să plătească, iarăşi începe a cînta. Şi făcînd feţe, se face a scoate bani din pungă. Ci, înainte de a scoate el banii şi începu cricimariul a cuvînta: – Vezi, această cîntare îmi place mie. Atunci sholariul, cu graba ascunzind punga cu bani, zice: – Dacă aceasta îţi place, eu încă sînt pentru mîncare şi băutură plătit. (Calendar 1813, Buda f. 33 r – v) Într-un oraş o muiare săracă, foarte bolnavă fiind, au poftit să vină la ea doctorul, ca de poate să-i ajute ceva. Vinind doftorul şi văzînd pre biiata muiare în ce boală se chinuiaşte, voi îndată ceva spre însănătoşere a-i însemna. Ci fiindcă numitul acela doftor şi hîrtiia şi condeiul acasă le uitase, au fost silit tămăduitoarele leacuri pre uşe cu cretă a le scrie, cătră bolnava muiare zicînd: – Dacă bărbatul tău acasă va veni, să descrie aceste pre uşe însemnate leacuri şi la apotecă mergînd să le cumpere. Bărbatul muierii foarte tîrziu acasă venind şi prea ostenit fiind, dar mai cu samă văzîndu-şi muiarea aşa bolnavă, n-au voit de nou acel repţet a-l prescrie, ci scoţînd uşa din ţiţini, pre umeri punîndu-o, purcede la speţerie. Fiind uşile speţeriei încuiate, bătu în fereastră, dînd semn ca să-i deschidă şi să-i dea leacuri. Deschizînd apotecăraşul fereastra, numaidecît zise: – Aruncă reţeptul pre fereastră înlăuntru şi eu îţi voi da leacurile într-însul însemnate. – Nu, nu, răspunde omul de afară, nu întră reţeptul pre fereastră, că atîta de mare iaste, cît abia poate pre amîndoao uşile să încapă. (Calendar 1813, Buda, f. 34 r) [328] Un astronom (căutătoriu pre stele) unei muieri, pre carea Ludovic al 11-lea foarte tare o iubea, i-au prorocit cum că după trei zile va să moară. Cum s-au întîmplat, cum nu s-au întîmplat, destul că muiarea după trei zile muri. Craiul, înţelegînd despre această tristă întîmplare, porunceşte astronomul cu graba să vină la dînsul. (Însă, pînă a nu veni astronomul, făcuse sfat craiul cu ceialalţi, ca să-l arunce din fereastră cu capul în jos.) Vine astronomul. Intrînd în palatul craiului şi într-o fereastră a palatului deosebi, începe craiul cu dînsul a vorbi, zicînd: – Tu, care toate întîmplările mai nainte le cunoşti şi le prevezi, spune-mi acum cînd vei muri tu? Astronomul, îndată pricepînd ce ar voi craiul, răspunse: – Eu, aşa să ştii, că cu trei zile înaintea înălţiei-tale voiu muri. Groaza şi frica carea cuprinsese pre craiu i-au schimbat cugetul ce avea asupra astronomului şi din ciasul acela, în loc ca să-l omoară, au dat poruncă toţi curtenii mare grije de acel preavestit proroc să aibă. Nu după multe zile se bolnăveşte craiul, se aşează la pat. Boala de ce de ce mai vîrtos se împulpează, într-atîta cît acum nici o nădejde nu mai era de a se mai însănătoşa. Vin la dînsul doftori, vin fălceri, carii de carii mai procopsiţi, ispitesc, cearcă de ce boală ar fi cuprins, prescriu feliu de feliu de leacuri. Ci bolnavul acestea nici într-o samă nu le bagă, numai necurmat strigă: – Daţi-m mie bună pace şi de aciasta mai cu samă vă îngrijaţi ca astronomul să fie sănătos şi să trăiască. Că de vieţuiaşte el şi eu vieţuiesc, moare el, mort sînt şi eu. Neputînd doftorii nemica cu craiul a isprăvi, s-au dus fieştecare la casa sa. Ci, o minune! După vreo cîteva zile se însenătoşează craiul şi, acum desăvîrşit sănătos fiind, de nou dă poruncă de aci înainte cea mai mare grije pentru acel înţelept viclean să poarte. (Calendar 1813, Buda, ff. 34 v – 35 v) Fiind odată Sampson noaptea într-o cetate şi simţîndu-l cetăţenii, toată noaptea l-au pîndit la poarta cetăţei, ca după ce se va lumina zioa să-l omoară. Ci el, sculîndu-se la miezul nopţei, mersă la poarta cetăţei, ce era închisă, şi prinzînd amîndoao uşile portei cetăţei cu amîndoi stîlpii, şi rădicîndu-le amîndoao cu zăvorul, le-au pus pre umărul său şi le-au dus tocma în vîrful muntelui şi le-au pus acolo. [329] După aceste, văzînd vrăjmaşii că nu au nici o putere cu Sampson, s-au pus boiarii vrăjmaşilor pre lîngă muiarea, ce să chiema Dalida, făgăduindu-i că-i vor da fieştecarele cîte o mie şi o sută de arginţi, de-l va putea înşela să spună în ce stă tăriia lui cea mare şi în ce chip ar putea ei să-l biruie pre dînsul. După aciastă blăstămată tocmeală ce făcură vrăjmaşii lui Sampson cu Dalida, ştiind Dalida că pre ea foarte o iubeşte Sampson, prinse a-l ruga pre Sampson cu momele muierilor obicinuite, ca să-i spună în ce stă tăriia lui cea mare şi cu ce feliu de legătură se poate el slăbi, îi răspunse Sampson nu adevărat şi zise: – De m-ar lega cu şeapte vine umede nestricate, eu aş slăbi şi aş fi ca şi unul din ceialalţi oameni. Deci spunînd Dalida vorbele aceste vrăjmaşilor lui Sampson, îi aduseră şeapte vine umede nestricate. Iară ea, ascunzînd pe vrăjmaşi în cămară, îl legă pre Sampson, dormind el, cu acele vine şi strigă: – Sampsoane, vrăjmaşii vin asupră. Ci Sampson, deşteptîndu-se din somn, îndată rupse vinele ca o aţă de cîlţi. Se întoarse a doao oară Dalida, zicînd: – Vezi că m-ai înşelat, Sampsoane, şi ai grăit cătră mine minciuni! Rogu-te, spune-mi acum taina tăriei tale. Atunci răspunse el: – De m-ar lega cu funii noao, cu care nemica alta nu au fost legat, atunci eu aş slăbi şi aş fi ca unul din ceialalti oameni. De aci a dormitat. Legîndu-l Dalida cu funii noao, zise cătră el: – Sampsoane, vrăjmaşii vin asupra ta! Ci Sampson, întinzînd braţele, rupse funile ca o aţă. Iarăşi se întoarse vicleana muiare şi mai cu de adins rugă pre Sampson ca să-i dezvălească în ce stă tăriia lui cea mare. Răspunse Sampson: – De vei împleti cele şeapte şuviţe ale capului mieu cu tort şi le vei bate cu cuiu în părete, eu voiu slăbi şi voiu fi ca unul dintră ceialalţi oameni. Deci îl adormi Dalida pre Sampson întră genunchele ei. Fiind ascunşi vrăjmaşii în cămară şi cînd dormea el, luo cele şeapte şuviţe ale capului lui şi împletindu-le cu tort le-au bătut cu cuiu în părete şi strigă: – Sampsoane, vrăjmaşii vin asupra ta! Iară Sampson, deşteptîndu-se din somnul său, scoase cuiul cu împletitura din părete şi tortul şi nu putu să cunoască muiarea taina tăriei lui. [330] Pre urmă, mai cu înşelătoare vorbe se întoarse cătră Sampson, zicînd: – Cum zici tu că mă iubeşti pre mine şi inima ta nu iaste cu mine? Iată, a treia oară m-ai înşelat şi nu mi-ai spus în ce stă tăriia ta cea mare! Şi toată noaptea supărîndu-l şi nedîndu-i pace, au slăbit sufletul lui într-atîta, cît la adecă îi descoperi muierei taina cu adevărat, zicînd: – De se va rade părul de pe capul mieu, voiu slăbi şi eu ca ceialalţi oameni. Atunci, văzînd Dalida că cu adevărat au grăit ei Sampson şi ş-au spus tăriia sa, iarăşi chiemă pe boiarii vrăjmaşilor şi-i ascunse în cămară si adormind pe Sampson întră genunchele ei, chiemă pre bărbiiariu, carele rase cele şeapte şuviţe de pre capul lui Sampson. Şi după obiceiu iarăşi strigă: – Sampsoane, vin vrăjmaşii asupra ta! Iară Sampson, deşteptîndu-se că va face ca mai nainte, ci nu putu, că lipsi de la el tăriia cea mare. Si aşa, prinzîndu-l vrăjmaşii, mai degrabă îi scoaseră ochii din cap amîndoi, apoi îl duseră la temniţă. Aşa pate bărbatul acela carele se prea încrede muierei şi-i spune ei toate tainele sale. Iată, tarele Sampson, de carele oarecînd toţi cei streini de neam tremura de frică, ajunse cît pînă şi pruncii încă îşi bătea joc de dînsul, iară bucuriia tuturor celor streini de neam nu se poate spune, văzînd ei pre Sampson într-un stat ticălos ca acesta. Iară părul capului lui Sampson cel ras din zi în zi creştea şi împreună şi tăriia lui se adăogea. La o vreme, cei streini de neam făcură ospăţ mare pentru bucuriia că au apucat pre Sampson în unghiile sale, la care ospăţ s-au adunat toţi boiarii celor streini de neam. Cînd se veselea ei mai tare, făcură să aducă pre Sampson din temniţă înaintea lor, ca să joace înainte-le, şi-şi bătea joc de el. Iară Sampson zise cătră pruncul, carele îl purta de mînă, ca să-l apropie la stîlpii peste carii răzima tăriia foişorului, unde se ospăta boierii celor streini de neam, trei mii cu muieri cu tot. Şi ducîndu-l pruncul întră cei doi stîlpi, puse Sampson o mînă pre un stîlp şi alta pre alt stîlp şi, rugîndu-se lui Dumnezeu, cu atîta tărie scutură stîlpii, cît îndată se surupă foişorul tot şi toţi cîţi era acolo, trei mii de bărbaţi şi muieri, într-o mică de cias periră. [...] (Calendariu... pre 100 de ani. Buda, 1814, pp. 112–116) [331] Paradigma cea dintîiu a înţălepciunei ceii mare a lui Solomon fu aciasta. Era doao curve într-o casă, lăcuind numai amîndoao, nimenea altul cu dînsele. Fiind amîndoao grele, născu una un prunc; a treia zi după aceia născu şi ceialaltă prunc. Ci aciasta, noaptea dormind greu şi fiind pruncuţul în pat lîngă dînsa, nu ştiu cum s-au întors, că ş-au omorît pruncul. Deşteptîndu-se din somn vede că pruncuţul ei iaste mort. Ce face vicleana? Dormind încă ceialaltă muiare, se scoală şi umblînd pre încetu ia pruncul ceialalte, ce era viu, şi pune în locul lui pre al său cel mort. Deşteptîndu-se o dată mama pruncului celui viu, vrea să aplece pruncul său, ci sîmte că iaste mort. Atunci, căutînd cu amăruntul la dînsul, vede că nu iaste pruncul ei, ci al ei prunc îl ţine ceialaltă muiare în braţe, zicînd că acela iaste al său. Din coace, din colo, ajung muierile pînă la împăratul Solomon, ca să le facă judecată. Mama pruncului celui viu spune cum s-au întîmplat lucrul şi că pruncul cel viu iaste al ei. Ceialaltă tăgăduiaşte şi zice că pruncul cel viu iaste al său şi cel mort iaste a ceialalte. Atunci răspunse împăratul Solomon cătră acele doao muieri: – Tu zici că pruncul acest viu iaste al tău, cela zice că e al său. Ştiu eu ce voiu face. Luaţi – strigă cătră slujitori – o sabie şi tăiaţi pruncul în doao; jumătate să se dea uniia, jumătate altiia. Atunci mama cea adevărată a pruncului, pătrunzîndu-se inima de durere, strigă cu glas mare: – Ba, împărate, decît să moară pruncul, mai bine dă-l ceialalte tot. Iară muiarea, a cărui nu era pruncul, zise: – Dreaptă iaste judecata împăratului nice al mieu, nice al tău, ci să se omoară pruncul. Atunci împăratul au zis cătră muiarea carea zisese că să nu se omoară pruncul: – Ia-ţi, muiare, pruncul, că al tău iaste. (Calendariu... pre 100 de ani, Buda, 1814, pp. 124–125) Fiind căpitanul cel mare a lui David, anume Ioav, cu toţi israiltenii la oaste a se bate cu vrăjmaşii împăratului David, împăratul şedea în Ierusalim fără de lucru. Deci într-o zi, sculîndu-se din aşternutul său de cătră seară, se preumbla în foişorul casei împărăteşti, de unde văzu pre frumoasa Virsaviia, muiarea lui Urie, scăldîndu-se, pre [332] carea răvnindu-o făcu să o aducă la dînsul şi se culcă cu ea. De unde pornind ea grea şi fiind bărbatul ei de multă vreme la oaste cu Ioav, ca să nu iasă veste că Virsaviia s-au însărcinat din preacurvie, scrise David lui Ioav ca să trimită pre Urie, bărbatul Virsaviei, la sine. De unde venind Urie, după ce l-au întrebat David despre starea oastei sale, îl mînă să meargă la casa lui. Iară Urie, ieşind dinaintea împăratului, nu mersă acasă, ci dormi cu slugile împăratului la uşa împăratului. Spunîndu-se dimineaţa lui David că Urie n-au mers la casa sa, ci au dormit la uşa împăratului, îl întrebă David pentru ce n-au mers la casa sa. Răspunse Urie: – Cum să mă odihnesc eu la casa mea şi să mă culc cu muiarea mea, cînd căpitanul cel mare Ioav şi israiltenii sînt la oaste şi se culcă pre faţa pămîntului! Atunci îi zise David: – Mai rămîni încă astăzi şi mîne te voiu trimite înapoi lui Ioav. Deci, în zioa aceia îl ospătară şi mai bine şi-l îmbătară. Ci el şi beat fiind, încă nu s-au dus la muiare, şi iarăşi au dormit la uşa casei împăratului. A doao zi îl trimise împăratul pre Urie la Ioav cu scrisoare, ca să pună pre Urie în bătaie unde va fi locul mai primejdios, de unde fugind ceialalţi să-l lase pre Urie, ca să-l omoare vrăjmaşii, precum s-au şi întîmplat. Aşa David din preacurvie se făcu şi ucigaş şi pe Virsaviia şi-o luo muiare. [...] (Calendariu... pre 100 de ani, Buda, 1814, pp. 127–128) Un prinţip din Aravia s-au dus spre curtenire la craiul din Persia. Şi zăbovindu-se acolo vreo cîteva săptămîni, din întîmplare, pre craiul l-au cuprins o boală foarte grea, cît anevoie era de a se crede că se va mai rădica de pre patul său, pre carele zăcea bolnav. Totuşi, doftorul său, care era foarte iscusit în meseria doftoriei, în scurtă vreme îl tămădui. Prinţ, care în viaţa sa de acest feliu încă nu văzuse, căci că în ţara lui oamenii cari se bolnăvea au murea, au de sine însuşi fără de ajutoriul doftorilor se tămăduia, minunîndu-se întru sine, gîndi în cugetul său: „cu adevărat de ar fi în ţara mea aşa om, precum văzui pre acest doftor procopsit, ar face ca în Aravia oamenii să trăiască pînă la adînci bătrîneţe", fiindcă în Aravia afară de aceia oamenii mai îndelung trăiesc decît în alte ţări. Drept aceia se rugă de craiul ca să-i dea şi lui un om aşa de învăţat şi făcătoriu [333] de minuni. Craiul, arătînd prietenească dragoste către oaspetele său, dintră toţi doftorii alesă unul carele întră ceialalţi mai învăţat era în meşteşugul doftoriei şi-l trimise cu prinţul în Aravia. Doftorul, vrînd a face voia craiului său, nearătînd nici un semn de împotrivire, călători cătră Aravia. Doi ani de zile îşi petrecu viiaţa acolo, însă nimene nu l-au chiemat să tămăduiască vreo boală, de la nime n-au căpătat nici un ajutoriu, ci numai cu plata ce căpăta pe an de la craiul său trăbuia să trăiască. Mai pre urmă, văzînd el că doftoriia lui nu-i aduce nici o dobîndă şi silit fiind numai dintru al său a trăi, zise întru sine: „de va merge lucrul tot aşa, mai pre urmă voiu trăbui şi foame să rabd". Deci se duse la prinţul ţării aceia şi cu umilinţă se rugă, ca să îndrăznească ceva a cuvînta. Prinţul îl îngădui. El începu cu prinţul aşa a vorbi: – Înălţate prinţule, de atît amar de vreme, de cînd mă aflu eu aici în ţara măriei tale, nu avuiu batăr o dată norocire ca cu doftoriile mele să pot pre oarecine tămădui, ca să-mi pot şi eu mie ceva dobîndă căpăta. Şi sfîrşindu-şi vorba sa cu prinţul, la sfîrşit au mai adaos a întreba pre prinţ, zicînd: – Ce fac aşa dară oamenii în ţara aciasta? Bunul prinţ îi răspunse: – Aşa trăiesc oamenii în ţara mea, cît ei niciodată nu mănîncă fără numai cînd le iaste foame, aşijderea nicidecum nu beau fără cînd le iaste sete. Şi şi atunci cînd pentru foame mănîncă, nu mănîncă să se îndoape, nici sătoşi fiind nu beau să se umfle. Atunci doftorul, auzind aceste cuvinte din gura prinţului, învolbă ochii şi zise: – Mărite prinţule, dacă aşa sînt obicinuiţi oamenii aici în Aravia a trăi, în zadar m-am trăpădat eu pînă aici. Căci că tocma aceasta e cea mai aleasă mijlocire ca omul să trăiască îndelung şi de-a pururea să fie sănătos, dacă ţine cumpăt în mîncare şi în beutură. Sfîrşind aceste cuvinte îşi luă zioa bună de la prinţ şi se întoarsă iarăşi la Persia, unde oamenii în ospeţe, în mîncări preste măsură şi în beuturi îşi petrec viiaţa şi unde el destul prilej are a se arăta ce feliu de doftor iscusit iaste. (Calendar 1816, Buda, ff. 25v – 26v) Într-un sătuţ, nu departe de o cetate, un om se obicinuise de-a pururea cu o zi mai nainte de a merge să-şi [334] mărturisească păcatele sale duhovnicului, amar a-şi bate muiarea. Înţelegînd despre aceasta duhovnicul, îi zise, cu prilejul ispovedaniei: – Fiiule, pentru ce tu înainte de a veni la ispovedanie îţi baţi aşa de amar muiarea? El, fără nici o sfială, răspunse: – Sfinţia ta bine ştii, cum că eu tot la şapte ani am nărav a-mi mărturisi păcatele, fiindcă sînt un om foarte cu multe lucruri cuprins. Drept aceia, cine ar fi în stare a ţinea în minte toate păcatele cîte în şapte ani au făcut? Deci, eu bătînd muiarea mea, toate păcate[le], oricîte am făcut, ca de pre răvaş mi le citeşte: aceasta şi aceasta, şi şi aceasta, blăstămate, făcuşi. Atunci duhovnicul, neştiind altceva a-i răspunde, zise: – Fiiule, iată că îţi spuiu, de aici înainte să ai grije să nu-ţi mai baţi muiarea fără de pricină. (Calendar 1817, Buda, ff. 31v – 32r) Întru una de primăveri, după ce ploaia din destul adapă pămîntul de apă, iată ceriul foarte frumos înseninîndu-se şi soarele încălzind cu razele sale faţa pămîntului. Doi oameni şezînd, cu pipele aprinse, pre nişte gunoaie, întru multe alte de ale lor poveşti, zise unul dintru ei şi aceasta: – Frate, să ştii, de bună samă, cum că după această ploaie tot ce iaste în pămînt va răsări. Celalalt, cu posomorîtă faţă, îi răspunse: – Hoi, frate, numai aceasta mai trăbuie să se întîmple, apoi atunci mă bătu Dumnezeu! Trăbuie să iau lumea încap. – Cum aşa? zise celalalt. – Bine, au doară tu nu ştii că doao muieri am îngropate în pămînt şi altă drăcoaie am acasă? Apoi, după voroava ta, cum că tot ce iaste în pămînt va răsări, de bună samă şi muierile mele vor răsări. Spune-mi dară, frate, ce voiu şti eu face atunci cu trei muieri? (Calendar 1817, Buda, f. 32r – v) Un sătean ducea un ied la tîrg, ca să-l vîndă. Îl întîlniră doao domnişoare şi, vrînd a-şi face rîs, începură cu dînsul a se glumi, zicînd: – Bătrînule, dar unde duci iedul acela? Bătrînul: La tîrg, ca să-l vînd. Doamnele: Nebunule, dară cine-l va cumpăra, neavînd el coarne? [335] Bătrînul: Pentru că iedul mieu nu are coarne, nu trebuie dumneavoastră nemic a vă îngrija. Au doară n-aţi auzit, sau nu ştiţi, că orăşenele fămei aşa de agere sînt la fire, cît şi bărbaţilor lor ştiu pune coarne? Drept acela, eu sînt afară de toată îndoiala cum că întrînd eu în oraş, voiu afla pre oarecarea, carea bine va voi şi iedului mieu a-i pune coarne. (Calendar 1817, Buda, f. 32v) Un englez dintră cei mai de frunte avea boala podagrei şi rău pătimea. Oarecarii din cunoscuţii lui îi spuseră despre un doftor, carele şti tămădui o boală aşa cumplită. Deci, întră ceialalţi doftori, ce pînă aciia la dînsul umblase, chiemă şi el pre acel vestit doftor. Şi după ce veni la casa lui, întrebă pre oamenii săi, cum au venit acel doftor, cu butca, au pe jos? – Pe jos, răspunseră lui. Auzind bolnavul acest răspuns nici să între în casa lui n-au vrut să-l lasă, ci zise slujilor: – Goniţi-l de aici. De ar şti el acea mijlocire cu carea se laudă, nu pe jos, ci cu şase cai la butcă ar putea merge la bolnavi. Şi eu singur l-aş fi căutat pre el şi jumătate din averea mea i-aş fi dat lui, dacă ar fi fost el în stare să mă scape de chinul podagriei. Însă doftorul aşa îi răspunsă: – Să ştii cum că toţi doftorii, carii cu butca merg la cei bolnavi, au podagrie. Iară eu, fiindcă pe jos am venit, sînt scutit de acea boală şi drept acela n-am lipsă de butcă. Auzind aceste cuvinte, englezul zisă cătră doftor să vie să-l tămăduiască. Iar doftorul i-au răspuns ca să aştepte pîna va căpăta şi el podagria şi apoi, căpătîndu-o, va veni şi el la dînsul cu butca. (Calendar 1818, Buda, pp. 124–125) Odinioară, un domn pofti pe doftorul său la masa sa pre carea, întră celelalte mîncări, se aduse şi un soiu bun de peşte, dintru carea se arăta că ar avea domnul acela poftă să mănînce. Iară doftorul lui bătu pe blidul cu peştele şi zise: – Acesta greu se mistuiaşte. Drept aceia, domnul acela nu mîncă din acel soiu de peşte, căci mai bucuros vrea a-şi păzi sănătatea decît a-şi [336] mulţemi pofta sa. Iară după ce văzu că doftorul mănîncă dintru acel peşte cu mare poftă, zise: – Cum de mănînci dumneata dintru acel peşte? Au nu zisăşi mai nainte că greu se mistuiaşte? – Să ierţi, măriia ta, răspunse doftorul, că eu am grăit de blid, iar nu de peşte. (Calendar 1818, Buda, pp. 125–126) Se afla în Svaiţ un doftor, carele, de cîte ori trecea pre lîngă îngropători de morţi, îşi acoperea faţa sa cu o bezmaoa (măhrama). Îtrebîndu-l pe el oarecine din ce pricină face el aciasta, au răspuns, zicînd: – Mă tem ca nu cumva vrunul din cei ce băgaiu eu acolo, cunoscîndu-mă, să mă înhaţe. (Calendar 1818, Buda, pp. 126–127) Odinioară, să bătea doi şvaiţ cu săbiile într-un loc foarte desfătat. Iară un sătean, trecînd pre lîngă dînşii, i se făcu milă de dînşii şi se sîlea în tot chipul ca să-i despartă. Carele, pentru plata milei sale şi a rîvnei spre împăciuire, căpătă de la unul din aceia o lovitură primejdioasă în cap. Deci, chiemară la dînsul un fălceriu, ca să-l lege la lovitură. Venind aciiaşi, fălceriul vru mai întîi să se uite în cap, să vază nu cumva i-au smintit crierii? Săteanul îi zise lui: – Nu avea grije pentru crieri, că de aş fi avut eu crieri în cap, nu m-aş fi amestecat în gîlciava lor. (Calendar 1818, Buda p. 127) Un măscăriciu de curte, poruncindu-i-să ca să numere toţi nebunii din cetate, răspunsă: – Voi poftiţi un lucru greu de la mine. Ar mai fi ce ar mai fi, cînd aţi vrea a să şti cîţi sînteţi voi de aceia, carii să nu fiţi nebuni! La aciasta lezne aş putea răspunde. (Calendar 1820, Sibiu, f. 19 r) Un om trecînd călare pe un asin (măgariu) pe lîngă o şcoală, tocma pe aceia vreme cînd şcolasticii, adică tinerimea, ieşea afară, începu asinul cu toată puterea a rîncheza şi a răcni. Şcolasticii să porniră asupra omului, zicîndu-i cu înfruntare: [337] – Tu, mişălule, nu-ţi poţi învăţa dobitocul mai multă omenie? Un cetăţan văzînd aceia cu batjocură răspunsă în locul omului: – Fiilor! Nu vedeţi voi că amărîtul asin nu ştie ce să facă de bucurie, văzîndu-şi atîţa fraţi deodată ieşind din şcoală? (Calendar 1820, Sibiu, f. 19 r) Petru să rugă de vecinul său Pavel ca să-i împrumute asinul spre a-şi putea duce puţintel grîu pînă la moară. Pavel îi răspunsă: – Eu, vecine, bucuros şi cu toată inima ţi l-aş da, ci tocma adineaorile l-am dat altuia şi aşa acum nu-l am acasă. Rău îmi pare că nu-ţi pociu sluji. Tocma atuncea începu asinul din grajd a rîncheza. – Ai drept, vecine, că dobitocul încă mărturiseşte, îi răspunde Petru, căruia Pavel îi zice: – Tu, Petre, trebuie să aib un cap mare, dacă mai mult crezi asinului decît mie. (Calendar 1820, Sibiu, f 19 r ― v) Un tînăr, carele nu ştiia ceti, avînd o carte de mulţi lăudată şi vrînd şi el a să arăta înaintea oamenilor procopsit, o ţinea în biserică cu susul în jos (adecă cum nu să cădea). Altul, ce şedea aproape de dînsul, îl întrebă pentru ce ţine el cartea aşa întoarsă? – Pentr-aceia, răspunde tînărul, pentru că eu sînt stîngaci. (Calendar 1820, Sibiu, f. 19 v) Un holand, neputînd mai mult suferi obiceiurile muierii sale cele rele şi mai ales limbuţiia, aşa de cumplit o bătu, cît îi sparsă şi capul pe trei locuri. Chemă pe doctorul să o vindece, carele cu vreme o şi vindecă. Fămeia, văzînd cîtă cheltuială să făcu cu leacurile din potică şi cu doctorul, crede că mai mult nu o ve-o mai bate. Însă bărbatul, deodată plătind pe doctor, îi zisă: ― Iată, pentru osteneala de pînă acum îţi dau 30 de taleri şi alţi 30, ca îndată să vii cînd o voi bate a do-oară. (Calendar 1820, Sibiu, f. 20 r) [338] Vedem de obşte că oamenii cei ce au glas urît să mestecă a cînta, socotind că glasul lor ar fi plăcut la cei ce îl aud. Într-o biserică cînta un cîntăreţ cu un glas aşa de neplăcut, cît urechile nimerui nu-l putea suferi. Sîngură o babă bătrînă să afla carea, de cîte ori îl auzea cîntînd, necurmat plîngea. Neplăcutul cîntereţ, văzînd pe babă că plînge, îşi îndoia sîrguinţa. Şi întrebă odinioară pre babă pentru ce plînge cînd el cînta. – O, iubitul mieu fiiu! Tocma acum sînt şase săptămîni de cînd me-au mîncat lupii un asin. Dobitocul acela aşa îmi era de iubit şi de plăcut, cît pentru mult nu l-aş fi dat. Cînd numai gîndesc la dînsul, totdeauna plîng ca o nebună. Cînd te auz pe tine cîntînd, mi să pare că amărîtul dobitoc strigă, fiindcă dînsul avea un glas tocma aşa, cît mai aş, putea jura că-i al tău. (Calendar 1820, Sibiu, f. 20 v) Un măscăriciu, întrebîndu-să de oarecine, n-ar şti el ceva leac de ochi, fiindcă de durerea ochilor mult ar pătimi, răspunsă: – Pe mine în anul trecut mă durea măselele şi după ce le-am scos afară, acuma nu mă mai dor. Fă şi tu aşa: scoate-ţi ochii şi eu mă leg că mai mult nu te vor mai durea. (Calendar 1820, Sibiu, f. 21 r – v) Un turc, carele se temea a să uita în oglindă, aşa era de urît, au aflat în cale o oglindă pierdută şi fără veste uitîndu-să într-însa, după ce s-au văzut aşa grozav la faţă, îndată au zvîrlit-o, zicînd: – De ai fi fost tu oglindă de treabă şi cumsăcade, nu te-ar fi aruncat oamenii jos. (Calendar 1820, Sibiu, f. 21 v) Un căplan, într-o duminecă după ameazi, făcea predică. Unul dintră ascultătorii săi aşa horcăia, ca în somnul cel mai afund, iară aproape de dînsul nişte fămei aşa vorbea, cît multă zătigneală în predică facea căplanului, carele, neputînd suferi obrăzniciia, zisă: – Iubitele mele fămei, nu vorbiţi aşa tare, ca nu cumva să să trezască creştinul acel priveghitoriu. (Calendar 1820, Sibiu, ff. 21 v – 22 r) [339] Trei inşi mergînd după un bătrîn au vrut să rîză de el. Şi aşa cel întîi au zis: – Acesta-i strămoşul Avraam. Al doilea: – Nu, acesta-i Isaac. Al treilea-l: – Nici ca cum; acesta-i lacov. Atuncea bătrînul au zis: – Toţi voi pe mine nu mă cunoaşteţi. Eu sînt Saul şi caut măgarii tătîni-meu, pre carii găsîndu-i, aicea îi las. (Calendar 1821, Iaşi, pp. 59–60) Murind o femeie, o au întrebat bărbatul: – După cine mă voi însura? Ea au răspuns: – După mama dracului. Iar el: – Nu, aciasta iaste împotriva legii; eu acum îs însurat după fata ei-i. (Calendar 1821, Iaşi, p. 60) În vremea mesii oarecine au vrut a rîde de un măscăriciu ce sta dincolo de masă. L-au întrebat pre el: – Cîtă deosebire iaste între tine şi între nebun? Măscăriciu au răspuns: – Numai masa. (Calendar 1821, Iaşi, p. 60) Un monah foarte pîntecos mergînd pe uliţă, l-au întrebat oarecarea făcătoare de rîs: – Părinte sfinte, cînd vei naşte? – Cînd voi găsi înfăşurătoare moaşă, au răspuns el. (Calendar 1821, Iaşi, p. 62) Thalis înţeleptul, la întrebarea cît de departe stă dreptatea de minciună, au răspuns: – Cît lumina ochiului de urechi. Adecă, cu mult aciasta-i mai încredinţată carea vedem decît carea auzim. (Calendar 1821, Iaşi, p. 62)[340] Un tînăr cetitoriu de stele, fiind în vorbă, încredinţa că soarele, iară nu pămîntul, să întoarce. Şi vrînd a ieşi, atuncea un glumaciu i-au zis lui: – Eu voiesc a arăta dimpotriva părerii voastre. Ştii că soarele înviiază, încălzeşte şi coace toate pe pămînt. – Adevărat, au răspuns la aciasta astronomul. – Apoi să vede, au prelungit glumaciul, că nu soarele, ci pămîntul să întoarce, căci cînd frig paseri, atuncea învîrtesc frigarea, iar nu ogeacul. – Aciasta-i adevărată, asemenea, au zis altul, ci foarte departe de socotelele a multor bărbaţi învăţaţi şi de adevăr. Şi eu ştiu aşa scriitori, carii cu o înţelegere să întăresc la aceste socotele. – Poate să fie, au răspuns glumaciul. Dar oare crezi că dreptatea iaste în vin? – Am auzit... – Bine, aşadar bea pîn la beţie şi atuncea vei vedea că pămîntul, iar nu soarele, să întoarce. (Calendar 1821, Iaşi, pp. 63–64) O babă trăgînd un pahar bun de vin au venit la vecernie şi acolo dormitînd au început a hori. Iar alta îmboldindu-o pre ea ca să se trezească, atuncea ea au strigat: – Daţi nepoatei mele, iar eu mai mult nu beau. (Calendar 1821, Iaşi, pp. 66–67) Un nerod, carele vrea să-şi înveţe calul să nu mănînce mult, nu i-au dat hrană, iar cînd au murit calul de foame, zicea: „Mare pagubă am pătimit, pentru că cînd au învăţat să nu mînce, atuncea au murit". (Calendar 1825, Buda, p. 90) Un ucenic nepriceput, carele nu avea bani să cheltuiască, îşi vindea cărţile sale şi scriind cătră tată-său, au zis: „Bucură-te de mine, tată, pentru că acum mă hrănesc cărţile". (Calendar 1825, Buda, p. 92) Unui mişel au murit copilul. Deci văzînd norod mult viind la îngropare, zicea: „Mi-i ruşine să scot acest mic copil înainte la atîta lume!" (Calendar 1825, Buda, p. 92) [341] Fiiul unui boiariu, trimiţîndu-se de tată-său la războiu, s-au făgăduit a-i aduce un cap de vrăjmaş. Acela au zis: – Te poftesc şi fără de cap să vii, numai să te văz sănătos şi să mă bucur. (Calendar 1825, Buda, pp. 92–93) Un boiariu, nu demult ce se însurase cu o muiare mută, îndată s-au dus la un doctor vestit şi i-au zis că-i va da jumătate averea lui, dacă va face pre soţia sa să vorbească. Doctorul îndată ş-au arătat toate puterile sale şi au făcut pe cocoana să vorbească. Nu mult după aceia s-au dus boiariul iar la doctor şi au zis: – Doctore, îţi dau toată averea mea să faci pe cocoana mea iarăşi mută. Doctorul au răspuns că toate meşteşugurile lui să le întrebuinţeze, nu poate face pe o muiare ce vorbeşte mult ca să tacă. Numai o mijlocire ştie: ca să tacă bărbatul, cînd vorbeşte muiarea mult. (Calendar 1825, Buda, pp. 93–94) Doi ţăreani în Ţeara Nemţească s-au dus în oraş să cumpere pentru sat închipuirea sfîntului Sebastian şi negăsind s-au dus la tîmplariu (cioplitoriu de lemne) să poruncească. Tîmplariul îi întreabă în ce închipuire să-l facă: viu sau mort? Ţăreanii, neştiind ce să-i răspundă, ziseră: – Ştii ce ? Fă-l viu, că dacă va vrea săteanii să fie mort, îndată îl vom omorî. (Calendar 1825, Buda, p. 95) Un om zisă odată, întru o soţie[tate]: „Omul cel înţelept şi învăţat poate iubi pre o fămeie, carea au alcătuit vreo carte sau ştie să alcătuiască. Ci pentru ca să-i fie soaţă numai pre aceia poate lua, carea va şti bine să toarcă, să ţeasă, să coasă cămeşi, să spele, să fiarbă şi să coacă pîne. (Calendar 1826, Buda, f. 34r) Odinioară zisă oricine cătră un bărbat însurat: – Priiatene! Domnia ta eşti foarte nenorocos, fiindcă muiarea ta nu te iubeşte cu aşa căldură şi dragoste cum o iubeşti domnia ta pre dînsa. [342] – Oh! răspunsă acesta. Ea e cu mult mai nenorocoasă decît mine, că eu am acea norocire totdeauna a vedea înaintea mea pre o muiare pre carea o iubesc, iară ea neîncetat e nevoită să vadă înaintea ei pre un bărbat pre carele nu poate să-l rabde. (Calendar 1826, Buda, f. 34r) Întru o soţietate s-au făcut o întrebare: „Ori pentru ce n-au dat natura (firea) ca şi muierile să aibă barbă şi musteţe, cum au bărbaţii?" Unul dintre dînşii şi fu gata cu respunsul şi zisă: – Pentru că iale nici atît timp nu pot tăcea, pînă cînd le-ar putea rade omul. (Calendar 1829, Buda, f. 37r) Un om prost mergea printr-un oraş şi trecea pre lîngă casa cea de vamă şi el gîndea că iaste boltă de negoţătorie. Drept aceia se apropie, ca să vadă ce să vinde în boltă. Iară el, nevăzînd nici o marfă, întrebă pre vameşul, zicînd: – Jupîne, ce vinz dumneata? – Capete de măgari, zise vameşul, care vrea să glumească cu prostul. – Aşa dară, bun tîrg ai avut dumneata, jupîne, că mai mult decît un cap de măgariu nu văd în bolta dumitale. (Calendar 1830, Sibiu, ff. 18v – 19r) Doao fete şădea odinioară într-o livade pe iarbă verde şi vorbea una cu alta. Şezînd iale, au văzut pe un moş bătrîn trecînd pe lîngă dînsele cu părul tot alb. Satana nu le dede pace să tacă, ci, vrînd să-şi bată joc de moş, îl întrebară, rîzîndu-se: – Moşule, au doară au căzut neia (zăpada) pe munte ? – Oh, nu, dragelor, respuns-au bătrînul, făcîndu-se că e de tot prost. Mai iaste vreme pînă va cădea neia, acele şăd încă pe livezi. (Calendar 1830, Sibiu, f. 19r) Unui bărbat murise muiarea cea dintîiu şi nu mult după moartea ei s-au însurat şi au luat alta foarte bună, ci mică de stat. Unii din prietenii lui, vrînd să facă glumă cu dînsul, [343] l-au întrebat pentru ce au luat aşa mică, ba prea mică muiare? Acela, asemenea în glumă, i-au răspuns: – Au doară nu ştii dumneata că omul dintre multe rele totdeauna să-şi aleagă cel mai mic rău? (Calendar 1830, Sibiu, f. 19v) 4. FABULE Ursul şi puşcaşul Un puşcaş făcîndu-ş cursul Văzu în pădure ursul. Neputînd atunci să facă Ca ursu puşcat să zacă, Gîndea că de altă dată, Cu puşca întemeiată, Va putea ca să-l omoare Prinzîndu-l la vînătoare, Că vedea unde să ţine Şi de-al puşca bine-i vine. Deci aşa mergînd acasă, Pîn de altă dată lasă. Iar o dată să-ntîlneşte Cu un suci (cojocari) care cîrpeşte. Cu nădejde şi cu fală Să apucă de tocmeală Zicînd: – Trebuie-ţ o piiale De vînat puşcat prin şeale? Atuncea suciul grăiaşte: – Aşa este, trebuiaşte. Doară ai puşcat vreo vulpe, Care-i foarte iute-n pulpe? – Ba de urs, zice puşcaşul, Că bine-i ştiu eu sălaşul. – Dar tu ce cei? Este mare? – Mie aşa mi să pare. Ursul în pădure sade, Ei să tocmesc cum să cade. Şi dacă beau aldămaşul. Să găteşte şi puşcaşul, Puşca de nou ş-o găteşte, Cu glonţuri o-nţăpeneşte. [344] – Blăm acum, frate, cu mine, De vezi cum îl puse de bine. Mînios cu creaţă-n frunte, Pleacă cătră el la munte, Pune gînd cum să-l lovească Tocma-n piept ca să-l trăznească. Atuncea şi ursul, iată, Venind încet, să arată Călcînd găteşe uscate Treznesc rupte şi stricate. Puşcaşul cît îl zăreşte Să spăimîntă şi-nlemneşte, Stă şi tremură de frică Şi peri în cap să ridică. Stă să fugă, i-e ruşine Că suciul îl vede bine, Care ascuns sta să vază Pre ursul cînd va să cază. (Cum să căieşte puşcaşul, Căci au beut aldămaşul.) El ar da de nu s-ar teme, Dară ursul nu-i dă vreme, Că dîndu-i un glonţ în piiale Nu s-au lăsat să să-nşeale. Puşcaşul vrea să să ducă, Ursul de cap îl apucă Cît o dată îl suceşte Şi de pămînt îl trînteşte. Văzînd ursul că jos cade, Să pune şi pre el şade. Vînătoriul mort să face, Nice nu suflă, ci zace. După cîteva minute Şi într-alt chip îl împute. Iar după vreme mai multă Pune urechea, ascultă Ca să-l cerce; ori mai suflă? Dar el de frică să umflă. Sta si moartea să-l apuce, Pîn ursul de ci să duce. Apoi săracul să scoală Cu inima tocma goală, Neştiind ce să mai zică, Fug amîndoi orbi de frică,[345] Nimic nu mai cuvintează Pînă nu să depărtează. Puşcaşul gîndea să crepe, Dar suciul la el începe: – Juru-te pre legea veche, Ce ţ-au şoptit în ureche? – Mi-au spus că de altădată Să am minte deşteptată, Să nu vînz ce nu-i la mine, Că nu-m va umbla prea bine. (Calendar 1802, Sibiu, f. 15v) Lacomul pierde şi cel puţin Cînele, gonind un iepure în cîmp, vede altul mai mare şi aleargă după dînsul. Dar vrînd să prinză pe amîndoi, nu prinde nici pe unul. (Calendar 1825, Buda, p. 86) Cine pre cei răi miluieşte pe urmă se căiaşte Un plugariu hrănea un şarpe şi cînd era frig îl băga în sînul său şi îl încălzea. Iară el pentru atîta facere de bine au muşcat pre plugariu şi l-au omorît. (Calendar 1825, Buda, p. 86) Vrednic de pedeapsă iaste cine vatămă pre cei nevinovaţi Uleiul, gonind cu mare pornire un porumb, au întrat într-o colibă şi s-au prins de ţăran, pre carele îl ruga fierbinte să-l lasă, zicînd: – Eu n-am stricat ţie nimic. Ţăranul au răspuns: – Nici porumbul nu te-au vătămat întru nimic. (Calendar 1825, Buda, p. 86) Caută din vreme, ca să aibi la nevoie Furnica scotea iarna grîul din cămările moşuroiului, unde şi-l pusese de veara, şi îl zbicea la soare. Greirile flămînd [346] au mers cătră dînsa şi o ruga să-i dea puţin grîu, ca să nu moară de foame. Iar furnica i-au răspuns: – Ce ai făcut astă-veară şi nu ţe-ai adunat? – Nu aveam vreme, au răspuns acela, pentru că cîntam şi mă veseleam. Furnica au rîs şi au zis: – Acum, dară, iarna, şăzi si joacă flămînd. (Calendar 1825, Buda, p. 87) Urît lucru iaste pizma Cînele dormea la ameazăzi în iasle, deasupra unui maldăr de fîn, şi un bou flămînd au întrat înlăuntru. Iară acela, cum l-au văzut, au început a mîrăi şi nu-l lăsa să se apropie. Ci dobitocul cel muncitoriu îi zisă cu multă întristare: – Prietene, nu faci bine, pentru că tu nu mînci fîn şi pre altul nu-l laşi să mînce. (Calendar 1825, Buda, p. 87) Nu te împotrivi celor mai tari Stejariul şi trestia se pricea pentru tărie şi putere. Stejariul ocăra pre trestie cum că e neputincioasă şi se pleacă la cel mai mic vînt. Iar trestiia tăcea şi nimic nu răspundea. După puţină vreme au suflat vînt tare şi stejariul, fiindcă se împotrivea la dînsul, s-au sfărîmat de tot, iar trestiia plecîndu-să au rămas întreagă şi nevătămată. (Calendar 1825, Buda, p. 88) Cînd doi să bat, al treilea cîştigă Leul şi ursul au aflat un puiu de cerb şi să certa cine să-l ia. Iar dacă s-au bătut multă vreme între dînşii, au slăbit şi au căzut jos. O vulpe după întîmplare trecînd pre acolo şi văzîndu-i că nu se pot scula şi puiul de cerb în mijlocul lor omorît, l-au luat şi au fugit cu dînsul. Iar ei privindu-o, şi neputînd a o goni, au zis: – O, nenorocoşii de noi! Pentru vulpe doară ne osteneam? (Calendar 1825, Buda, p. 89) [347] Cei neînvăţaţi se cunosc din cuvintele lor Măgarul s-au îmbrăcat cu o piiale de leu şi spăriia pre celelalte jivine. Deci au vrut să spărie şi pre vulpe. Dar ea au zis: – Şi eu adevărat m-aşi fi temut de tine, de nu te-aş fi auzit rîzînd măgăreşte. (Calendar 1825, Buda, p. 89)