CONSILIUL CULTURII ŞI EDUCAŢIEI SOCIALISTE Institutul de Cercetări Etnologice şi Dialectologice TRATAT DE DIALECTOLOGIE § ROMÂNEASCĂ SCRISUL ROMÂNESC Craiova, 1984 a fost elaborat de Sectorul de dialectologie din cadrul Institutului de Cercetări Etnologice şi Dialeetologiee din Bucureşti, cu colaborarea unor specialişti din alte centre universitare. Coordonator : dr. Valeriu RUSU COPERTA : EUSTAŢIU GREGORIAN Cuprins PREFAŢĂ (Valeriu Rusu) .......................................... 5 NOTĂ (Valeriu Rusu)......................................... 11 INTRODUCERE..................................................... 12 TEHNICI ŞI METODE ÎN CERCETAREA DIALECTALĂ (Ion Ionică)... 12 TRANSCRIEREA FONETICĂ (Magdalena Vulpe)..................... 21 ANCHETATOR-INFORMATOR, ÎN ANCHETA DIALECTALĂ (Valeriu Rusu) . 29 ' IDIOLECTUL (Marilena Tiugan, Valeriu Rusu).................. 32 GRANIŢE ŞI ARII SUBIECTIVE (Marilena Tiugan)................ 36 RAPORTUL DIALECTOLOGIE-GEOGRAFIE LINGVISTICĂ (Valeriu Rusu) . 38 DIALECTOLOGIA ISTORICĂ (Ruxandra Pană-Boroianu)............. 41 ARIILE LINGVISTICE ÎN PERSPECTIVĂ EVOLUTIVĂ (DIACRONICĂ) (Valeriu Rusu)................................................. 57 DIALECTOLOGIE URBANĂ ŞI SOCIOLINGVISTICĂ (M. Ciolac, M. Chioreanu, M. Magda. M. Tiugan) .................................... 59 DIALECTOLOGIA STRUCTURALĂ (M. Magda)........................ 83 DIALECTOLOGIA ŞI CELELALTE DISCIPLINE LINGVISTICE (M. Magda) . 87 ..RAPORTURILE DINTRE DIALECTOLOGIE ŞI ONOMASTICĂ (Ion Ionică) . 92 SISTEMELE LIMBII ÎN PERSPECTIVA REPARTIŢIEI DIALECTALE (Maria Marin)................................................... 101 DIALECTOLOGIA ÎN PERSPECTIVĂ ANTROPOLOGICĂ (M. Tiugan) . . . 105 SCHIŢĂ DE ISTORIE A DIALECTOLOGIEI ROMÂNEŞTI (Paul Lăzărescu) . . 109 CRITERII ÎN DELIMITAREA UNITĂŢILOR DIALECTALE : GRAI, SUBDIALECT, DIALECT ................................................. 123 DIALECTUL (M. Magda)....................................... 123 DIALECTAL, POPULAR, ORAL (Magdalena Vulpe) ................ 134 ŢĂRI. VETRE LINGVISTICE. CENTRE DE IRADIERE (Victorela Neagoe) . . 138 GRANIŢE (FRONTIERE, LIMITE) DIALECTALE, ARII DIALECTALE . . 147 ZONE DIALECTALE DE TRANZIŢIE (Bogdan Marinescu)............ 150 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE............................... 155 CONSIDERAŢII ASUPRA LOCULUI, DATEI ŞI CONDIŢIUNILOR ÎN CARE AU INTERVENIT DIFERITE ETAPE ALE FĂRÎMIŢĂRII DIALECTALE A DOMENIULUI ROMANIC, CU PRIVIRE SPECIALĂ LA LIMBA ROMÂNĂ (Valeriu Rusu) ....................................... 156 DACOROMÂNA................................................. 163 o SUBDIALECTUL MUNTEAN (Ion Ionică)........................... 163 , SUBDIALECTUL MOLDOVEAN (Paul Lăzărescu) ................... 208 SUBDIALECTUL BĂNĂŢEAN (Victorela Neagoe) ................ 240 SUBDIALECTUL CRIŞEAN (D. Uritescu)....................... 284 SUBDIALECTUL MARAMUREŞEAN (Magdalena Vulpe).............. 320 GRAIURILE DIN TRANSILVANIA (M. Marin, B. Marinescu).... 354 GRAIUL DIN ŢARA OAŞULUI (D. Uriţescu).................... 390 GRAIURI ROMÂNEŞTI ÎN MEDII ALOGENE (A. Hartular)........ 399 AROMÂNA (N. Saramandu)...................................... 423 3 CUPRINS MEGLENOROMÂNA (P. Atanasov)............................... 476 ISTROROMÂNA (A. Kovafec).................................. 550 CONSIDERAŢII ASUPRA STRUCTURII DIALECTALE A LIMBII ROMÂNE (Valerin Rusu) . .'................................... 501 CRITERII PENTRU EXPLICAREA FORMĂRII LIMBII ROMÂNE SI A POPORULUI ROMÂN, ÎN PERSPECTIVA GEOGRAFIEI LINGVISTICE ŞI A GEOGRAFIEI UMANE (Valeriu Rusii)...................... 598 LIMBA LITERARĂ ÎN PERSPECTIVA GRAIURILOR POPULARE (A. Mari- nescu)............................................... GOI O CONCORDANŢE ÎNTRE DIALECTELE ROMÂNEŞTI ŞI ALTE DIALECTE ROMANICE (I. Nichita)............‘.................... 621 RAPORTURI ÎNTRE LIMBA ROMÂNĂ SI LIMBILE ÎNVECINATE, LA NIVEL DIALECTAL (I. Mărgărit)...'........................... 641 CONCORDANŢE ETNOGRAFICE, FOLCLORICE, DIALECTALE.............. 667 ZONAREA ETNOGRAFICĂ A SPAŢIULUI ROMÂNESC (N. Dunăre)...... 672 FOLCLORUL LITERAR ÎN PERSPECTIVĂ GEOGRAFICĂ (P. Ursache) ... 686 PRELIMINARII LA STUDIUL REPARTIŢIEI ZONALE A CULTURII POPULARE ROMÂNEŞTI ÎN FUNCŢIE DE CRITERIILE FOLCLORULUI MUZICAL (C. D. Georgeseu)................................... 703 TRĂSĂTURI SPECIFICE ALE DANSULUI POPULAR ROMÂNESC ŞI ARII COREGRAFICE (A. Bucşan) ............................. 711 MICROGLOSAR DE DIALECTOLOGIE (E. Flintea, A. Marinescu, I. Mărgărit, Y. Rusu) 729 BIBLIOGRAFIE (D. Zagarodnîi) ................................ 775 RâSUMâ (Valeriu Rusu) ..................................... 840 INDICE DE AUTORI............................................ 817 HĂRŢI LINGVISTICE.......:.................................... 855 Prefaţă Ca în orice domeniu de cercetare a culturii materiale şi spirituale a unui popor, şi în dialectologie buna metodă indică două direcţii principale: observarea atentă, exactă şi rafinată a peisajului dialectal, în baza utilizării unor variate mijloace şi tehnici de înregistrare, arhivare şi prelucrare a datelor şi reflecţia profundă asupra realităţii studiate1, în perspectivă interdisciplinară, atît de fecundă mai ales pentru momentul actual de evoluţie a ştiinţelor. Dacă, metodologic, complementaritatea celor două direcţii este evidentă, nici una din ele, luată separat, nefiind satisfăcătoare pentru spiritul uman, scrutător al „suprafeţelor“ şi al „profunzimilor", deopotrivă, primordialitatea sau prioritatea au constituit subiect de discuţii, adesea înverşunate, între adepţii uneia sau ai alteia dintre cele două atitudini. Această chestiune intervine mai cu seamă în cazul unor lucrări de largă respiraţie, la realizarea cărora — ani sau chiar decenii de-a rîndul — participă colective întregi de cercetători, lucrări de o recunoscută utilitate atît prin valoarea lor ştiinţifică cit şi prin funcţia lor socială de formare a noi generaţii de oameni de ştiinţă. Sarcina fundamentală a institutelor şi a centrelor de cercetare create pe lîngă Academie, după 1949, a fost realizarea unor colecţii, monografii, atlase, arhive etc. al căror scop era adunarea unui cît mai bogat şi variat material documentar, din toate zonele ţării, operaţie impusă, atunci, cu p ri o rit a te, de prefacerile adînci care începuseră să schimbe, literalmente, „fala ţării", în sensul mai ales al unei urbanizări, industrializări şi culturalizări, profunde şi accelerate, aşa cum am înregistrat în ultimele trei-pătru decenii. în unele domenii de cercetare, rezultatele acestui program naţional ştiinţific au intrat deja in circuitul valorilor naţionale şi internaţionale, în altele, în ciuda unor întîrzieri evidente, există perspectiva concretizării unor eforturi de organizare şi de valorificare a materialului înregistrat şi conservat ca documente ale vieţii materiale şi culturale a poporului nostru. Aşa, de exemplu, în domeniul studierii graiurilor şi dialectelor româneşti, pentru a ne rezuma la activitatea sectorului de dialectologie de la Bucureşti, care continuă bogătaşi recunoscuta activitate a Şcolii lui Ovid Densusianu şi a Centrului de cercetări fonetice şi dialectale (1961-1974) — iniţiativă datorată acad. Al. Rosetti — vom menţiona Arhiva fonogramică a limbii române (cu texte dialectale înregistrate, pînă în prezent, din peste 750 de localităţi), un adevărat 5 PREFAŢA Muzeu sonor al graiurilor româneşti, în baza căreia s-au transcris, selectiv, şi s-au publicat numeroase volume de texte şi glosareî, Noul Atlas lingvistic român pe regiuni — Oltenia, cu 98 de localităţi anchetate ocupă un loc privilegiat în această serie, această provincie fiind prezentată prin trei lucrări complementare : NALR. Oltenia (I, 1961; II, 1910; III, 191 i; IV, 1980; V, ultimul volum din serie, în curs de publicare), Texte dialectale. Oltenia (1961) şi Glosar dialectal. Oltenia (1961) ; urmează Muntenia şi Dobrogea, cu anchete efectuate în 230 de localităţi, primul volum din acest atlas fiind în curs de redactare —, seria de monografii dialectale — Monografia Bicaz, Monografia Văii Jiului, Monografia „Porţile de fier“, Graiul din Valea Crişului Negru, Graiul din nord-vestul Olteniei, Cercetări asupra aromânei vorbite în Dobrogea, Graiurile din sudul Olteniei, Subordonarea în frază în dacoromâna vorbită, Graiul ungurenilor din nordul1 Olteniei, Contribuţii la studiul morfosintaxei istorice a graiurilor olteneşti etc. Publicaţia „Fonetică şi dialectologie“ (I, 1958 — IX, 1915), pe lingă numeroasele materiale înregistrate, a constituit o excelentă tribună de afirmare a unor noi orientări şi metode în cercetarea graiurilor şi a dialectelor. Am menţiona, între acestea, lansarea lucrărilor Arhiva fonogramică a limbii române şi Noul Atlas lingvistic român pe regiuni, care, împreună cu studiile monografice, cu textele şi glosarele dialectale, au acordat Şcolii dialectologice de la Bucureşti un statut privilegiat faţă de celelalte centre universitare şi de cercetare din ţară. Este de semnalat semnificaţia metodologică a acestor lucrări; geografia lingvistică, care constituise, pînă la 1944, domeniul preferat al Şcolii clujene (prin „Muzeul limbii române“, condus de Sextil Puşcariu, şi, în special, prin lucrările lui Sever Pop şi Emil Petrovici), se impune definitiv ca metodă de investigare a terenului dialectal şi la Bucureşti. Tot în acest cadru au apărut contribuţii teoretice la definirea unor noţiuni de bază, precum limitele dialectale, interdialectul, dialectul, dialectal-popu-lar-vorbit, s-au făcut, pentru prima dată în lingvistica românească, precizări privind curente şi orientări moderne (sociolingvistica). Pe lingă studiile consacrate limbii române, în general, graiurilor şi dialectelor româneşti, în special (inclusiv dialectelor româneşti sud-dunărene), au fost abordate şi alte domenii lingvistice (limbi slave, germanice, turcice etc.). Achiziţiile practice şi teoretice ale dialectologiei româneşti atît în baza metodei monografice cit şi a metodei geografice — în multe puncte ne-am afirmat în acelaşi ritm cu marile şcoli filologice din ţări europene precum Franţa, Germania, Italia — au fost evidenţiate în numeroase lucrări de sinteză, datorate unor specialişti români sau străini3. Deşi direcţiile indicate vor constitui, în continuare, preocuparea certă a dialectologilor, „criza“ metodologică, depistată în ultimele decenii în diferite ştiinţe particulare, s-a manifestat, cum era şi normal, şi pe terenul disciplinei noastre. Din această „inchietudine pozitivă“ în faţa dinamicii peisajului dialectal, pe de o parte, şi a epistemologiei ştiinţelor consacrate omului, în totalitatea manifestărilor sale, pe de altă parte, în perspectiva marilor lucrări de dialectologie pe care le elaborăm au apărut, în ultimii ani, tendinţe şi orientări noi în cercetarea dialectală, derivate din propriile noastre întrebări şi căutări, care pregătesc, în mod discret dar cu încăpăţînare ţărănească, terenul unor noi germinaţii. Una dintre orientări, derivată din această „criză metodologică“, care se înscrie, mai cu seamă, în prima direcţie semnalată mai sus, este sociolingvistica. 6 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA Raportul limbă-societate este una dintre problemele de bază aie lingvisticii teoretice, limba fiind un fenomen social prin originea şi funcţiile ei4. Sociolingvistica, dispuntnd de o tehnică şi de o metodologie a cercetării proprie, nu face altceva decît să studieze, în această perspectivă, c o-variaţia structurilor lingvistice şi sociale. Sociolingvistica semnifică, din acest punct de vedere, etapa modernă a acestei orientări în cercetarea faptelor de limbă, ilustrată, la începutul secolului al XlX-lea, de către Antoine Meillet şi Şcoala sociologică franceză, procedeele sale fiind în concordanţă cu structura din ce în ce mai complexă a societăţii contemporane, non-omogeneitatea comunităţilor lingvistice şi cu penetrabilitatea straturilor sociale şi a grupurilor regionale. Dialectologia fiind una dintre disciplinele lingvistice cele mai „sociologice“ — întrucît dialectul reprezintă o încrucişare de conotaţii sociale foarte variate şi profunde — implicaţiile sociolingvistice pe care le constatăm în dialectologia românească contemporană sînt deosebit de semnificative. Cealaltă direcţie, reflecţia profundă asupra realităţii, a fost semnificativ reprezentată în preocupările sectorului de dialectologie în special prin Tratatul de dialectologie românească. Achiziţiile, sigure şi recunoscute, ale dialectologiei româneşti, în ansamblu, ale sectorului de dialectologie de la Bucureşti, în special, experienţa practică şi teoretică, metodologică, au reclamat, imperios, această iniţiativă. Deceniile de acumulări au permis, acum, elaborarea unor tratate pentru ştiinţele particulare pe care le cultivăm. Ele trebuie să constituie afirmarea decisivă a generaţiei noastre în progresul ştiinţei româneşti contemporane. Abordînd în acest fel prezentul şi perspectivele cercetărilor noastre sîntem pe deplin conştienţi de caracterul contradictoriu al spiritului uman — grandoarea sau decadenţa sa, sau, în termeni mai puţin poetici, mai riguroşi, de perspectivele teoretic nelimitate şi, în acelaşi timp, de limitele cunoaşterii ştiinţifice. Această dimensiune etică6, a celor ce îşi consacră activitatea ştiinţei limbii, explică, poate, în cea mai mare parte, modul, să zicem exemplar, în care se completează, în lingvistică, sensul rigorii şi al universalităţii6. Şi, printre lingvişti, dialectologii sînt o categorie privilegiată7. Peisajul dialectal contemporan oferă, într-adevăr, cercetătorului, o varietate de materiale şi o reţea de interferenţe excepţionale, omul, subiect şi obiect, în acelaşi timp, al investigaţiilor ştiinţifice, fiind supus, în permanenţă, unei acute presiuni lingvistice, pe canale variate, din ce în ce mai insinuante: idiolecte, dialecte, sociolecte, limbă standard, limbă scrisă-limbă vorbită, limbi străine, limbi artificiale... Este o varietate lingvistică universală — căci spaţiul în care se practică, astăzi, limbile este cuprins între lumea în ansamblu şi ultimul subiect vorbitor — şi, în ciuda acesteia, fiinţa umană trebuie să-şi apere s-au să-şi regăsească identitatea, pentru a putea stabili un d i al o g, concludent şi revelator, cu semenii săi.6 Din punctul de vedere al i s t o r i e i dialectologiei româneşti, ne aflăm intr-o etapă deosebit de favorabilă acestui tip de excursie dialeciologică — mai puţin de teren, cum ar vrea-o tradiţia, şi mai ales de coloratură (nuanţă) epistemologică, prin prisma semnificaţiei dialectologiei şi a obiectului ei (graiurile şi dialectele) — în lumea contemporană. 7 prefaţa Oricît ar părea de paradoxal, trebuie să subliniem faptul că nu graiurile şi dialectele sînt supuse, astăzi unui proces de. alienare, ci, dimpotrivă, limbile de cultură — fondate pe. scriere şi pe instituţii sociale —, care apar marginale, periferice, suspecte, în ceea ce priveşte caracterul lor originar şi o r i g i n a l, şi sînt, în consecinţă, contaminate de elemente extralingvistice şi eterogene.9 Interferenţele limbii, prin aspectele cele mai legate de realităţile unui anumit univers uman şi cele mai dinamice — graiurile şi dialectele —, cu folclorul, etnografia, antropologia, în perspectiva unei descrieri t ot al e a omului, creator al vieţii materiale şi spirituale, explică afirmaţia lui Roman Jakobson că limbajul reprezintă chiar baza culturii.10 Dialectologia, studiind graiurile şi dialectele, punînd în lumină varietatea şi bogăţia unui anumit peisaj dialectal, şi apărînd dreptul acestora la o existenţă în afara oricărei servituţi, dreptul de a fi diferi l11, răspunde exigenţelor şi aspiraţiilor ei în calitatea sa de.ştiinţă consacrată omului şi duce o luptă demnă şi dinamică pentru a salva diversitatea şi expresivitatea, într-o lume ameninţată din ce în ce mai mult şi mai puternic de monotonie şi uniformitate. Unica exigenţă care se impune în această acţiune este aceea pe care o formula Claude Levi-Strauss, anume ca diversitatea să se realizeze în forme care să reprezinte o contribuţie generoasă la evoluţia întregului.1- Totodată, graiurile şi dialectele unei limbi, prin aspectul lor pitoresc, reprezentativ, în bună măsură etnografic™, îşi asumă funcţia de a organiza universul la nivelul unei anumite specificităţi regionaleşi de a construi, in baza acestor date, o viziune a lumii, originală şi realistă. Graiurile populare reprezintă, în fond, un patrimoniu cultural inestimabil, ceea ce explică înverşunarea cu care un grup uman, ancorat într-o anumită realitate regională, îşi apără modul specific de exprimare lingvistică, deci identitatea lui culturală (materială şi spirituală), contra oricărui imperialism, cultural, politic sau ideologic. * Am insistat, în rînd.urile de mai sus, asupra preocupărilor şi realizărilor sectorului de dialeciologie de la Bucureşti, pentru a explica, mai bine, de ce iniţiativa elaborării Tratatului de dialectologie românească a apărut în acest cadru. . Este de la sine înţeles că în redactarea Tratatului am valorificat cercetările dialectale româneşti în ansamblu, efectuate in institute şi universităţi, care ne-au fost accesibile la momentul oportun. Sîniem conştienţi că unele zone ale domeniului dialectal românesc — şi am menţiona aici, în special, Transilvania — nu dispun încă de un corpus bogat de date, cum ar merita-o, care să. fie prezentate şi interpretate în lucrări speciale. De asemenea, unele aspecte teoretice — problema idioleclului, a interdialectului, a limitelor dialectale, a criteriilor de delimitare şi caracterizare a unităţilor dialectale etc. — aşteaptă clarificări şi precizări noi, pe măsură ce cunoaşterea realităţii dialectale devine mai extinsă.şi mai adîncită. Momentul elaborării Tratatului era venit, însă, în pofida acestor remarci, înlrucît dispunem în general de suficiente date şi materiale noi care se impune: a fi prezentate într-o sinteză originală şi întrucît, pe de o parte, am înţeles reia- ţi TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA tivitatea procesului cognitiv, şi, pe de altă părle, ne-am asumat, in Umilele inerente forţelor noastre, responsabilitatea afirmării generaţiei actuale de dialectologi prin lucrări fundamentale consacrate graiurilor româneşti. Cursurile şi manualele de dialectologie publicate în ultimul timp nu sint de natură să facă inoportun demersul nostru, fiind vorba de lucrări de perspectivă diferită — ci, dimpotrivă, în unele cazuri, o spunem deschis, ne-au stimulat ambiţia de a realiza, fără prea lungi tergiversări şi în cît mai bune condiţii, Tratatul nostru. Tratatul va profita de faptul că toţi colaboratorii sini buni cunoscători ai peisajului dialectal românesc, întrucît au făcut anchete numeroase şi aprofundate asupra tuturor graiurilor şi dialectelor. Lucrarea noastră, opera unui colectiv de cercetători, este un tratat academic al domeniului avut în vedere, atît prin structuraşi economia sa, cît şi prin modul de a înfăţişa materia respectivă. Ne face plăcere să menţionăm aici faptul că gestul nostru a fost înţeles de către colegi aparţinînd altor centre universitare şi instituie, din ţară sau din străinătate, care au acceptat, în consecinţă, să colaboreze la redadareă Tratatului de dialectologie românească: prof. dr. August Kovacec, de la Universitatea din Zagreb, prof. dr. Petar Atanasov, de la Universitatea din Skopje, dr. Dorin Uri-ţescu, de la Universitatea din Timişoara, ca şi dr. Petru Ursache, de la Universitatea din Iaşi, dr. N. Dunăre, dr. C. D. Georgescu, dr. Andrei Bucşan,dela Institutul de cercetări etnologice şi dialectologice din Bucureşti, care au contribuit cu capitole speciale, din perspectiva domeniilor pe care le cultivă (etnografie, folclor literar, muzical şi coregrafic etc.), la punerea în relief, în perspectivă interdisciplinară, şi mai semnificativ, deci, a structurii dialectale a limbii române. Un cuvînt special de mulţumire se cuvine autorilor noilor atlase lingvistice româneşti pe-regiuni, în curs de elaborare şi publicare, care ne-au pus la indemină, cu generozitate, datele obţinute pe teren în ani şi ani de cercetări. Am menţiona aici, în primul rînd, echipa care elaborează NALR — Banat: dr. Petru Neiescu, N. Mocanu, Eugen Beltechişi I. Faiciucşi pe prof. dr. Vasile Arvinteşi cercetătorii ştiinţifici principali dr. I. Nuţă şi dr. I. A.Florea, autori ai NALR — Moldova şi Bucovina. Un gînd colegial de recunoştinţă se cuvine şi tuturor participanţilor la masa rotundă (27—28 noiembrie 1981), organizată în vederea prezentării şi discutării manuscrisului Tratatului. Acum cînd efortul colectivului de autori care au elaborat şi pregătit manuscrisul Tratatului de dialectologie românească este împlinit, cu pasiune şi competenţă, prin actul tipăririi, aducem viile noastre mulţumiri Editurii „Scrisul Românesc“ — distinsului poet şi director Ilarie Hinoveanu, colegei noastre, redactor Marcela Radu, iubitorului de literă şi pagină Ion Slancu-Zane — şi întreprinderii Poligrafice ,,Oltenia“ — Ion Ungureanu, inginer Sorin Co-păcescu, Stan Cojocaru, Florică Barbu, Dan Daju şi zeţarilor: Constantin Stancu, Constantin Mitriţă, Mircea Sloian, Nicu Grigore, Constantin Sanfi-roiu, Ion Pricină, Nicolae Surcel, Vasile Pican, Nicolae Mihai, Gh. Cotigă — cetăţi nedezminţite ale cărţii româneşti. Tratatul de dialectologie românească îşi propune să fie o lucrare utilă atît specialiştilor, cît şi profesorilor, studenţilor, elevilor, oamenilor de litere, în general, tuturor celor preocupaţi, într-un fel sau altul, de acetl aspect unic al creativităţii româneşti, limba română, în totalitatea varietăţii ei spaţiale. 9 prefaţa ' Totodată, Tratatul acordă spaţiul cuvenit, în economia lucrării, atît aspectelor teoretice, metodologice, cît şi problemelor concrete privind descrierea structurii dialectale a limbii române. El înregistrează mai ales stadiul actual al evoluţiei graiurilor şi dialectelor — fără a elimina total dimensiunea istorică, diacronică — şi al cercetărilor consacrate acestor aspecte ale limbii româneşi oferă, totodată, perspectiveşi sugestii interesante pentru investigaţiile viitoare. în concluzie, sperăm că Tratatul dc dialectologie românească va marca un moment important şi semnificativ în seria lucrărilor fundamentale consacrate culturii materiale şi spirituale a poporului român. Valeriu RUSU NOTE 1 Vezi Principes de linguistique Iheorique de Gustave Guillaume, Recueil de textes... de Roch Valin, Klincksieck, 1973, p. 37. 2 Vezi TDO, 436 p., TDM, I, 1973, 478 p., II, 1975, 915 p„ III, sub tipar, Graiul din zona „Porfile de Fier“, I, Texte, sintaxă, 1973, 393 p. etc. ; stnt gata de tipar, de mai mulţi ani, volume de texte dialectale : Dobrogea, Bucovina, Maramureş, Bistriţa-Năsăud, Sălaj, Banat, Ungureni etc. Vezi S. Pop, La Dialectologie, I, şi V. Rusu, Introducere. * Vezi Roland Barthes, Leqon, du Seuil, 1979, p. 29. 3 Vezi Julia Kristeva, L’ethique de la linguistique, în „Critique", martie 1974, p. 206 ş.u. Vezi Claude Levi-Strauss, Anthropologie structurale deux, Pion, 1973, p. 348, 351 ; Jean Piaget, Epistemologie des Sciences de l’homme, Idăes/Gallimard, 1970, p. 76 ; K. Baldinger, în Les dialectes romans de France ă la lumttre des atlas regionaux..., Editions CNRS, 1973, p. 473—477. 7 K. Baldinger, op. cit., p. 477. * E. Benveniste, Problemes de linguistique generale, I, Gallimard, 1966, p. 260. 9 Vezi Prefaţa lui Jean Batany, la Introduction â la dialectologie franţaise, de J. Chaurand, Bordas, 1972, p. 3. 19 Roman Jakobson, Essais de linguistique generale, traduit et preface par Nicolas iîuwet, Minuit, 1983, p. 28. 11 Roland Breton, Geographie des langues, PUF, 1976, p. 25, 12 Claude Levi-Strauss, Anthropologie structurale deux, Pion, 1973, p. 422. 13 Este o idee exprimată de F. de Saussure, Intr-o scrisoare adresată, la 4 ianuarie 1894, lui Antoine Meillet, vezi Emile Benveniste, op. cit., p. 37 38. 10 tratat de dialectologie romaneasca NOTĂ Tratatul de dialectologie românească este o lucrare colectivă, în sensul cel mai deplin al cuvîntului, autorii însuşindu-şi, din capul locului, criticile inerente şi aprecierile aşteptate. Primul moment l-a constituit lansarea ideii elaborării acestui Tratat, gest iscat dintr-o ambiţie, dublată în mod corespunzător, sperăm, de competenţă. După o perioadă de reflecţie, ideea a fost acceptată — al doilea moment al demersului nostru — de întregul sector de dialectologie, fapt concretizat prin includerea Tratatului de dialectologie românească în planul de cercetări al Institutului de cercetări etnologice şi dialectologice, în anii 1979—1981, şi realizat în baza Contractului de cercetare cu Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste. Al treilea moment l-a constituit discutarea planului general al lucrării şi repartizarea capitolelor pe autori, aleşi dintre colaboratorii sectorului şi dintre alţi specialişti, în raport de formaţia şi preferinţele acestora, ca şi de necesitatea de a cuprinde întreaga materie. S-au discutat, apoi, în colectiv, în numeroase şi aprinse şedinţe ale Cercului de dialectologie, planurile capitolelor şi materialele, în diferite faze de redactare. O privire de ansamblu asupra Tratatului a fost favorizată de masa rotundă consacrată dezbaterii acestuia, organizată în noiembrie 1981. S-a definitivat, în sfîrşit, manuscrisul, în vederea predării lui la tipar. Autorii capitolelor au avut, evident, o anumită libertate în elaborarea studiilor respective, coordonatorul asumîndu-şi sarcina de a urmări realizarea, în final, prin confluenţa opiniilor, într-o ambianţă creatoare, a unei lucrări unitare, deschisă însă afirmării fiecărei personalităţi. Notele introductive la diferitele capitole din Tratat au fost elaborate de către coordonatorul lucrării. Acestea au, între altele, scopul de a sublinia concepţia şi stilul acestei prime sinteze academice de dialectologie românească ca şi consecvenţa de metodă şi tehnică utilizate în descrierea diferitelor zone şi aspecte ale peisajului dialectal românesc. V.It. 11 prefaţa Introducere Capitolul introductiv al Tratatului de dialectologie românească este consacrat prezentării, in ansamblu, a tehnicilor şi a metodelor In cercetarea dialectală, cu dezvoltarea unor probleme teoretice şi aplicative de un interes deosebit, precum transcrierea fonetică, raportul intre anchetator şi informator, idiolectul, arii obiective şi arii subiective, dialectologie istorică, dialectologie structurală, so-cio-lingvistică, dialectologia în raporturile ei cu alte discipline lingvistice şi perspectiva antropologiei socio-culturale. Această secţiune a Tratatului se încheie cu o schiţă de istorie a dialectologiei româneşti. în acest fel, cititorul dispune de o panoramă sugestivă a achiziţiilor metodologice şi tehnice ale dialectologiei şi a dinamicii epistemologice proprii acestei discipline, degajate din analiza peisajului dialectal, capabil să incite spre noi perspective în cercetarea graiurilor. TEHNICI ŞI METODE IN CERCETAREA DIALECTALA De o abordare cu adevărat ştiinţifică a studiului graiurilor româneşti se poate vorbi abia în a doua parte a secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea, odată cu vasta activitate filologică desfăşurată de B. P. Hasdeu, cu cercetările întreprinse de G. Weigand şi colaboratorii săi în cadrul Institutului de limba română de la Leipzig şi, mai tîrziu, cu activitatea variată şi foarte cuprinzătoare desfăşurată de cele trei şcoli lingvistice româneşti de la Bucureşti, Cluj şi Iaşi.1 în cei aproape o sută de ani de dialectologie ştiinţifică, metodele folosite pentru culegerea materialului dialectal sînt variate; ele s-au perfecţionat treptat, prin folosirea de noi procedee, prin noi unghiuri din care este privit faptul dialectal. 12 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCĂ Esle de remarcat faptul că aceste procedee noi şi diferite de la o etapă la alta, de la o şcoală la alta, nu tind să nege pe cele vechi ca necorespunzătoare sau depăşite ci, mai degrabă, le completează dintr-un real interes pentru -o cunoaştere şi o înţelegere cît mai exactă a fenomenului dialectal. Prin metodologia cercetării dialectale înţelegem, în linii mari, trei aspecte mai importante care pot constitui, totodată, trei etape diferite (succesive): — modalitatea de a obţine materialul dialectal (culegerea faptelor de pe teren); — modalitatea de a-1 -prezenta după ce a fost cules; — interpretarea lui. Aceste aspecte sînt strîns legate, bineînţeles, şi de obiectul cercetării, de intenţia cercetătorului de a alcătui un studiu monografic prin care să aprofundeze cunoaşterea graiului unei localităţi sau al unei zone, de întocmirea unui glosar dialectal, a unui atlas al unei zone mai restrinse sau mai extinse etc. în ceea ce priveşte prima etapă, pe care am putea-o numi ainformării cercetătorului în studierea şi descrierea aspectelor teritoriale ale limbii, trebuie făcută menţiunea că documentarea specialistului nu se poate limita la datele strict lingvistice. Informarea, în dialectologie, trebuie să fie înţeleasă ca un complex de acţiuni care privesc, pe de o parte, pregătirea prealabilă a cercetătorului pentru viitoarea cercetare (în funcţie de scopul propus şi de profunzimea cercetării) iar, pe de altă parte, o serie de dale suplimentare cu privire la graiul studiat, la vechimea localităţii sau localităţilor cercetate, la originea populaţiei, ocupaţia locuitorilor, gradul lor de cultură, viaţa spirituală şi materială în localitatea respectivă etc. Cercetătorul va trebui să apeleze, astfel la date din alte domenii ştiinţifice cum sînt geografia, istoria (demografia), sociologia, etnografia, folclorul etc. Toate aceste informaţii suplimentare îi vor putea servi atît la culegerea datelor lingvistice propriu-zise cît şi, mai ales, ia interpretarea faptelor culese2. Metodele de adunare a materialului dialectal sînt multiple, de la simpla notare a unor particularităţi în urma observaţiei direc te, fără ca cercetătorul specialist să intervină în conversaţie, pină la a n c h e t a dialectală organizată, prin care cercetătorul îşi propune adunarea sistematică a faptelor în urma unei pregătiri prealabile etc. Adesea, mai multe procedee se folosesc împreună, completîndu-se reciproc. Procedeul observaţiei directe poate da rezultate foarte bune în adunarea materialului, dacă specialistul are posibilitatea de a urmări vreme îndelungată o colectivitate de vorbitori. El poate surprinde, pe viu, fără a fi ajutat de chestionar, trăsături lingvistice autentice care apar în vorbirea spontană, necontrolată, a membrilor colectivităţii respective. Datele obţinute, deşi fireşti (spontane) şi foarte variate, nu sînt însă sistematice şi nici complete ci întîmplătoare şi individuale (fapte de vorbire, de limbaj şi nu de limbă), ele nu pot fi astfel comparate întotdeauna cu alte fapte din alt grai3. Un tip special al metodei observaţiei poate fi socotit cel în care ancheta-lorul specialist este în acelaşi timp şi informator sau subiect1, anchetatorul observîndu-şi propriul grai şi avînd posibilitatea să constate o serie de schimbări în timp, evident, pe idiolectul său : schimbări de pronunţare, particularităţi morfo-sintactice, evoluţii semantice, nuanţe lexicale, cuvinte, expresii, locuţiuni mai puţin uzuale, învechite, rare etc. Acest procedeu poate fi alăturat şi confruntat şi cu celelalte metode (ancheta propriu-zisă, ancheta prin corespondenţi). 13 INTRODUCERE O variantă menită să atenueze dezavantajele observaţiei directe poate fi socotită metoda conversaţiei dirijate sau a convorbirilor tematice, prin. care anchetatorul, fără să participe efectiv la dialog, conduce firul discuţiei spre scopul urmărit (spre obţinerea datelor dorite)5. Procedeul este, aşadar, o variantă a metodei observaţiei directe, după cum poate fi socotit, în multe privinţe, o variantă aconversaţiei dirijate, organizate cu ajutorul tematicii, al chestionarului, dacă avem în vedere faptul că într-o anchetă de acest tip, subiectul vorbitor relatează pe o temă dată în faţa magnetofonului sau a oricărui alt mijloc tehnic de înregistrare, în timp ce specialistul notează pe parcurs, selectiv, particularităţile dialectale care-i reţin atenţia. Cea mai importantă metodă de culegere a materialului dialectal, impusă de necesitatea ca cercetarea să se facă din ce în ce mai atent, mai exact şi cu intenţia de a surprinde realitatea lingvistică în toată complexitatea ei este metoda anchetei organizate6. Ancheta dialectală este de două tipuri principale, după cum cercetătorul merge sau nu la faţa locului să-şi adune faptele necesare cercetării. — Ancheta cu ajutorul corespondenţilor7, folosită mai mult în perioada de început a dialectologiei8, dar şi azi în unele situaţii. Ea constă în trimiterea unui chestionar (sau a unei simple liste de întrebări) unor corespondenţi care trebuie să răspundă la aceste întrebări în graiul local. Avantajul anchetei este comoditatea, rapiditatea şi folosirea unor mijloace materiale minime. Un exemplu des menţionat, de altfel, îl constituie ancheta întreprinsă de Hasdeu, care a trimis un chestionar de 206 întrebări privind în special lexicul dar şi fonetica şi, uneori, morfologia şi sintaxa. B. P. Hasdeu a primit răspunsuri reprezentînd un material imens şi preţios din peste 700 de localităţi din Ţara Românească şi Moldova şi din 46 de localităţi din Transilvania, pe care le-a folosit în elaborarea dicţionarului său Magnum Etymologicum Romaniae (EMR). Este evident faptul că, deşi foarte preţios şi bogat, materialul lexical obţinut poartă amprenta subiectivităţii sau a competenţei lingvistice limitate a corespondenţilor. Se impune, de aceea, ca materialele obţinute pe această cale să fie verificate de speciallişti. — Ancheta la faţa locului a devenit de multă vreme procedeul cel mai adecvat pentru obţinerea unui material dialectal bogat şi care să prezinte garanţia autenticităţii şi rigorii ştiinţifice9. . Prin aceasta, ancheta pe teren făcută de specialişti contracarează dezavantajele anchetei prin corespondenţi (subiectivitatea răspunsurilor, caracterul îndoielnic al exactităţii notării lor etc.). Pentru a-şi impune caracterul ştiinţific, ancheta pe teren cere o serie de condiţii de îndeplinit: să fie bine pregătită, în conformitate cu ţelul propus, să fie bine condusă, adică să se desfăşoare după toate rigorile ştiinţifice. Pregătirea anchetei presupune precizarea scopului (elaborarea unui studiu monografic asupra unei localităţi sau unei zone, sau, pe de altă parte, asupra unui compartiment al limbii : fonetică, morfologie, lexic, elaborarea unui atlas lingvistic al unei zone mai vaste sau puţ in vaste etc.). în funcţie de intenţia cercetătorului se stabilesc structura chestionarului, criteriile de alegere a localităţilor de anchetat, a informa terilor etc. Pregătirea anchetei însemnează şiocunoaştere multilaterală a domeniului de anchetat prin informaţii obţinute (prin documentaţie de 14 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA bibliotecă sau prin anchete de probă) cu privire la condiţiile istorice, geografice, economice, culturale etc. ale localităţii de studiat. în aceeaşi măsură, în funcţie de scopul anchetei, sînt importante în pregătirea anchetei : stabilirea localităţii sau a reţelei de localităţi de cercetat, elaborarea chestionarului în funcţie de tema fixată, de timpul afectat anchetei, de numărul de anchetatori, de numărul de informatori etc. Astfel, reţeaua de cercetat10 diferă la un atlas de cea a unei monografii sau a unui studiu în care se urmăreşte o problemă lingvistică mai res-trînsă. Dar structura reţelei poate fi diferită şi de la un atlas la altul, după concepţia autorilor, după tipul atlasului, după structura demografică a zonei etc. Probleme deosebite în stabilirea reţelei de localităţi se ridică în căzui alcătuirii atlaselor lingvistice. Una dintre acestea este densitatea reţelei. Cri-ticile cele mai numeroase aduse atlaselor se referă îrr~generai ia faptul că acestea folosesc o reţea rară de puncte anchetate, fie pentru că atlasul este conceput ca un simplu eşantion de grai pe un teritoriu oarecare (vezi concepţia atlas = album), fie pentru că autorul (sau autorii) au fost nevoiţi să stabilească o reţea mai deasă sau mai rară, în funcţie de timpul afectat culegerii materialului, de numărul de anchetatori etc. Este cunoscut faptul că, în general, atlasele naţionale au o reţea mai rară de puncte faţă de atlasele parţiale sau regionale, care-şi propun să studieze în profunzime un teritoriu mai restrîns dar cu o reţea mai deasă. Adesea numărul de puncte este determinat şi de alţi factori. Un exemplu ilustrativ îl constituie situaţia Atlasului lingvistic român, care, avînd două anchete, foloseşte două chestionare diferite ca întindere, fapt care a condus la stabilirea a două reţele diferite: pentru chestionarul normal de 2 200 de întrebări (ALR I — S. Pop) s-a stabilit o reţea mai mare de localităţi (301), iar pentru chestionarul dezvoltat de 5 000 de întrebări (ALR II — E. Petro-vici) — reţeaua are numai 84 de localităţi. în cazul unei monografii sau al unui studiu dialectal consacrat unei probleme speciale, reţeaua de localităţi se fixează în funcţie de problemele avute în vedere de cercetător. în ancheta organizată, chestionarul folosit deţine un rol de primă importanţă ; de conţinutul, calitatea şi modalitatea folosirii lui în anchetă depinde în mare măsură valoarea cercetării11. Structura chestionarului este determinată în primul rînd de scopul cercetării : realizarea unei descrieri complete a graiurilor (cu toate compartimentele fonetică, morfologie, lexic), descrierea unui singur compartiment (fonetică sau lexic), o singură problemă dialectală (palatalizarea labialelor), surprinderea aspectelor arhaice ale unui grai, pătrunderea neologismelor în graiuri etc. Ca mod de prezentare, această listă de probleme folosită de dialectolog în ancheta sa poate fi : — o listă de cuvinte de transpus din limba literară în graiul local (chestionarul folosit pentru ALF) ; — o listă de cuvinte introduse în context (propoziţii şi fraze) care se transpun în întregul context din limba literară în grai (procedeu folosit de G. Bo-tiglioni; cf. şi unele părţi din chestionarul ALR II, care se referă la morfologie şi sintaxă, precum şi o parte dintre atlasele franceze regionale) ; — o listă de întrebări, în general indirecte, vizînd obiectul, acţiunea, însuşirea care urmează a fi definite. 2 5 INTRODUCERE Ultimul tip de chestionar este şi cel mai răspîndit. De acest tip s-au folosit marile anchete întreprinse în ţara noastră atît pentru elaborarea atlaselor (WLAD, ALR, NALR) cît şi pentru întocmirea monografiilor dialectale. Menţionăm că în ceea ce priveşte ALR se poate vorbi de existenţa a două: anchete diferite, deşi cu o unitate remarcabilă privind concepţia şi metodologia generală, cu două chestionare, două reţele, doi anchetatori (v. mai sus, despre reţeaua dialectală). Pentru atlasele lingvistice s-au folosit, de obicei, două chestionare: (v. mai sus, anchetele ALR I şi II) : — un chestionar general (sau comun sau normal) care cuprinde un număr anumit de cuvinte cunoscute de toţi vorbitorii unui domeniu lingvistic dat; — un chestionar special (sau mai multe chestionare speciale) incluzînd termeni mai puţin uzuali, de regulă, referitori la diferite domenii de activitate şi. terminologii speciale (păstorit, albinărit, viticultură, meşteşuguri etc.). Un chestionar mai amănunţit ca număr de întrebări şi ca profunzime a problemelor de studiat se foloseşte în cazul atlaselor regionale, datorită scopului pe care şi-l propun acestea. Specializarea chestionarelor pentru atlasele regionale se poate face în funcţie de specificul fiecărei regiuni (v. situaţia din Franţa, unde fiecare atlas regional foloseşte un chestionar al său, evident cu numeroase puncte comune, spre deosebire de atlasele regionale româneşti care au un chestionar unic). în ceea ce priveşte ordinea cuvintelor în lista care alcătuieşte chestionarul a fost preferată gruparea termenilor pe sfere semantice celei alfabetice care îngreunează mersul anchetei, oboseşte informatorul etc. Pentru uşurarea muncii dialectologului, dar îndeosebi pentru a asigura o unitate în modul de interogare în cazul în care o anchetă este efectuată de mai mulţi cercetători (situaţia NALR), se procedează, în întocmirea chestionarului la formularea întrebărilor în termeni simpli care să ajute pe informator să ,,ghicească“ cu mai multă uşurinţă cuvîntul pe care-1 urmăreşte dialec-tologul. în afara acestui procedeu de interogare, în chestionarul NALR se folosesc şi alte modalităţi : indicarea obiectului12, imaginea lui (desen în chestionar), imitarea unui gest, acţiuni etc. sau chiar întrebarea directă. Aceasta se aplică atunci cînd se urmăreşte obţinerea unor sensuri deosebite sau vechi; rare, regionale ale unui termen. O altă problemă care se referă la etapa de pregătire a anchetei directe pe teren este aceea a anchetatorulu i13. El poate fi unic, în cazul anchetelor mici, restrîns ca teritoriu sau ca problematică, fără ca aceasta să constituie însă o regulă generală. în cazul anchetelor vaste, care au ca scop întocmirea atlaselor lingvistice sau a monografiilor generale ale unor zone se folosesc mai mulţi anchetatori. Principiul „anchetator unic“ preconizat şi folosit în cazul ALF de J. Gillidron a trebuit să fie abandonat în etapele ulterioare de dezvoltare a studiilor de dialectologie şi, mai ales, de geografie lingvistică. (Amintim, şi de această dată situaţia din ţara noastră, cu cele două anchete ALR, cu doi anchetatori, două chestionare, două reţele etc.). ' în ceea ce priveşte faptul dacă anchetatorul trebuie să fie sau nu specialist (în ALF, Gillieron a folosit un anchetator nespecialist, dar instruit în prealabil de iniţiatorul atlasului; E. Edmont era, totuşi, ca diletant, autor al. unor 16 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMÂNEASCA glosare regionale). Practica atlaselor ulterioare a decis în favoarea anchetatorului specialist. De altfel, cele mai multe critici aduse ALF s-au axat pe greşelile făcute de anchetator în notarea unor fenomene în unele zone ale teritoriului de limbă franceză, pe care nu avea cum să le cunoască ca nespe-cialist. în afara unei temeinice pregătiri lingvistice anchetatorul trebuie să întrunească şi alte cerinţe cum ar fi : stăpînirea unui sistem de notare, auz foarte fin, adaptabilitate la mediul de anchetat, calitatea de a-şi apropia colaboratorii informatori. Ultimele două cerinţe pot fi uşor de realizat în cazul în care anchetatorul provine din mediul rural, şi, dacă se poate, chiar din regiunea pe care o cercetează. în efectuarea propriu-zisă a anchetei dialectale o altă condiţie de o anume importanţă este aceea a folosirii unor informatori14 sau subiecte de a căror alegere poate depinde însăşi calitatea răspunsurilor şi a întregii cercetări. în funcţie de scopul cercetării se folosesc în anchetă un singur subiect-infor-mator sau mai multe subiecte. Astfel, respectînd o serie de principii stabilite prin practica dialectologică, pentru un atlas în care se utilizează un chestionar general, este recomandabil să se lucreze cu un singur informator dacă notaţia fonetică este impresionistă (ca în cazul atlaselor romanice) şi cu mai mulţi informatori dacă notarea este normalizată (ca în exemplul atlaselor diferitelor limbi slave). Pentru un atlas în care se aplică chestionare speciale, pe domenii de activitate, profesii specializate, se recomandă folosirea mai multor informatori, buni cunoscători ai domeniului respectiv. Remarcăm însă faptul că dacă fiecărei profesii, domeniu etc. îi corespunde un informator, principiul informatorului unic nu este total încălcat pentru că nu se face o normalizare, o medie, a răspunsurilor. Pentru o monografie dialectală se folosesc, de obicei, mai multe subiecte de vîrstă, sex, ocupaţie, grad de cultură diferite. Aceeaşi este situaţia si pentru alte genuri de cercetări dialectale ca glosarul, culegerea de texte etc10. în toate cazurile, alegerea subiectelor se face ţinînd seamă de o serie de condiţii indispensabile între care : originea locală a vorbitorului (şi a familiei lui), dentiţie, audiţie, pronunţare — normale, criteriul vîrstei în funcţie de scopul cercetării etc. în ceea ce priveşte notarea16 datelor culese, fază care încheie informarea cercetătorului în ancheta directă organizată, ea se poate face imediat (în timpul desfăşurării anchetei) sau, ulterior, după ce răspunsurile au fost înregistrate mecanic, cu diferite mijloace tehnice. Absolutizarea unuia dintre procedee nu este recomandabilă. Pentru majoritatea dialectologilor a fost preferabilă prima soluţie, cea a notării pe loc, cu ajutorul creionului, pe caietul de anchetă, avînd în vedere şi lipsa mijloacelor tehnice sau riscul defecţiunilor unor aparate care ar prejudicia în final cercetarea. Ideal ar fi să existe posibilitatea îmbinării transcrierii directe cu înregistrarea concomitentă pe benzi de magnetofon, ceea ce ar constitui un avantaj evident pentru verificarea datelor cel puţin. Dacă avem în vedere realitatea lingvistică pe care vrem s-o înregistrăm, notarea poate fi făcută impresionist, redînd răspunsurile unui singur informator, aşa cum le percepe anchetatorul, la prima impresie, fără a interveni interpretînd. Există şi posibilitatea notării normalizante, prin 17 17 INTRODUCERE . - 2 — Tratat de dialectologie românească — cd. 251 care se înţelege rezultatul notării (de către mai mulţi anchetatori) a răspunsurilor mai multor informatori şi efectuarea unei medii care să reprezinte norma lingvistică pentru graiul studiat (vezi situaţia atlasului graiurilor ruseşti din regiunile cent: intr-0 Cercetai o umicviaia o mu luai ic vana te. în funcţie de scopul urmărit, putem considera existenţa în continuare, a unei etape sau a două etape ale cercetării. Astfel, dacă intenţia cercetătorului este elaborarea unui glosar, a unei culegeri de texte sau a unei monografii dialectale, putem considera faza informării încheiată odată cu adunarearrpe diferite căi, a materialului de fapte. Dacă însă se are în vedere interpretarea lui cu ajutorul mijloacelor geografiei lingvistice, între informare şi interpretare îşi face loc o etapă intermediară : cartografierea materialului cules, operaţie care constă în notarea pe hărţi a fenomenelor dialectale obţinute din diferite puncte de anchetă. Prezentarea faptelor pe hărţi permite, apoi, interpretarea lor sub forma unor descrieri asemănătoare celor care se întreprind în cadrul monografiilor dialectale clasice. Prezentarea (şi interpretarea) faptelor dialectale poate fi privită astfel şi din punctul de vedere al modalităţii în care aceste fapte sînt finalizate : elaborarea şi publicarea sub formă tipărită a unor studii, monografii, glosare, culegeri de texte, atlase lingvistice etc., sau colecţionarea şi conservarea acestor date într-un corpus de material păstrat pe benzi de magnetofon, pe discuri, în cadrul unei arhive fonogramice a graiurilor17. Glosarul dialectal sau regional este o listă de cuvinte care se deosebesc ;de uzul comun : termeni regionali, arhaici, cu valoare expresivă specială, argotici, tehnici etc.18. în practica dialectologică românească s-a stabilit ca glosarele să cuprindă numai acei termeni (sensuri, expresii etc.) care n-au fost încă atestaţi în lucrări similare anterioare sau care sînt cunoscuţi în alte regiuni decît cea studiată, în felul acesta, materialul publicat în glosar este inedit, putînd contribui efectiv la cunoaşterea ştiinţifică a domeniului descris. Totodată, glosarul dialectal îşi recapătă locul meritat în ierarhia lucrărilor de dialectologie, în momentul în care tipul lucrărilor de geografie lingvistică propriu-zisă (atlasele) tindea să-l concureze. Geografia lingvistică nu a înlăturat glosarele, ci, dimpotrivă, a contribuit la dezvoltarea lor, făcîndu-le instrumente necesare pentru întregirea atlaselor lingvistice19. O altă modalitate de valorificare a materialului dialectal adunat este monografia dialectală, studiu complet şi amănunţit prin care se face descrierea unui dialect sau grai (dintr-o regiune, o localitate etc.)2°. Avantajul monografiei constă, îndeosebi, în posibilităţile foarte largi şi variate de a colecta faptele. Ea poate folosi toate procedeele de anchetă : chestionare convorbiri tematice, observaţia directă, autoobservaţia (dacă ne gîndim la metoda anchetator-informator), metoda „cuvinte şi lucruri" etc. Dacă avem în vedere factorul timp, pentru o monografie sînt permise anchete succesive, reveniri în diferite perioade, pentru a surprinde evoluţia pe verticală a unor fenomene. Prin multiplele posibilităţi pe care le are în studierea unei subunităţi (aspectul sincronic şi cel diacronic, compararea cu graiurile învecinate etc.) monografia nu poate decît să întregească cercetarea dialectală făcută cu mijloacele geografiei lingvistice. De altfel, prin ilustrarea unor aspecte cu ajutorul După cum faptelor lingvistice culese 1 8 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA reprezentării faptelor pe hărţi lingvistice (alături de alte procedee ca desenele, fotografiile, tabelele sau planşele ilustrative) monografia se apropie mult de metodele geografiei lingvistice. Legătura strînsă dintre atlase şi monografiile dialectale duce la o cunoaştere mai temeinică a graiurilor, atît pe orizontală, cit şi pe verticală21. Menţionăm, în sfîrşit, posibilitatea monografiei de a prezenta descrierea lingvistică propriu-zisă a subunităţii studiate în strînsă legătură cu datele suplimentare (sau complementare) obţinute în anchetă şi publicate, de onicei în capitolul introductiv, cu privire la ţinutul studiat şi locuitorii lui, mişcările de populaţie, legăturile cu vecinii, tradiţii şi obiceiuri etc. Este adevărat, însă, că elemente de etnografie, folclor, sociologie etc. au fost prezente în monografiile lingvistice mai ales la începuturile dialectologiei, cînd ştiinţele respective nu se specializaseră îndeajuns22. Structura unei monografii poate fi destul de variată, dacă avem în vedere faptul că pe lîngă descrierea propriu-zisă a faptelor ea poate fi însoţită şi_de o culegere de texte ilustrative de un glosar dialectal pentru explicarea termenilor întîlniţi. Este exemplul monografiilor publicate de şcoala de la Bucureşti, îndeosebi în „Grai şi suflet". O culegere de texte făcută pe teren cu diferite mijloace (îndeosebi prin înregistrare pe cilindri sau pe bandă de magnetofon) poate fi valorificată fie prin conservarea textelor în cadrul unei arhive organizate, fie prin publicarea (de obicei, selectivă) a textelor în volume. Aceste texte sînt foarte valoroase pentru cercetări ulterioare privind toate aspectele graiurilor : fonetică, morfologie, sintaxă, lexic, formarea cuvintelor etc.23. Materialul adunat în cursul unei anchete dialectale poate să servească cercetătorului în elaborarea unui studiu special, care urmăreşte o anumită problemă de dialectologie teoretică sau descriptivă, într-o anumită ramură : fonetica, fonologia, morfologia, lexic etc. Cea mai importantă şi mai amplă lucrare în care faptele dialectale sînt prezentate cu mijloace cartografice o constituie a t l a.şjul-lingvistic24. Atlasul lingvistic apare, la prima vedere, ca un album în care sînt aduna te, clasate, ordonate o serie de fenomene dialectale, din toate subsistemele — fonetică, structură gramaticală, lexic — culese printr-o anchetă de amploare pe o reţea de localităţi care poate fi foarte întinsă pînă Ia nivelul întregii ţări (atlase naţionale) sau mai restrînsă (atlase parţiale sau atlase regionale). Este interesant de menţionat că ideea de a reprezenta faptele dialectale sub forma hărţilor lingvistice datează încă de la începutul secolului al XlX-lea de cînd există şi interesul crescut pentru studiul graiurilor, de cînd această ramură lingvistică, se aşază pe temelii ştiinţifice, delimitîndu-şi domeniul de cercetare şi metodele folosite25. Acest instrument de o importanţă extraordinară a fost punctul de plecare al unei noi epoci în dialectologie. De la ALF pornesc noţiun/le de arie lingvis-tivă (lexicală, fonetică etc.) şi facultatea de a considera fenomenele de limbă sub aspectul lor geografic26. ' Avînd calitatea de a prezenta simultan (sinoptic) un număr mare de date lingvistice dialectale, permiţînd compararea rapidă a formelor de limbă pe un anumit teritoriu, atlasele servesc ca instrumente de lucru pentru cei care fac studii de interpretare asupra diverselor ramificaţii teritoriale. Se pot elabora, astfel, studii monografice (micromonografii) pentru o localitate, pentru o zonă, sau sinteze pentru tot domeniul lingvistic al atlasului, precum şi cer- 19 INTRODUCERE eetări restrînse pe probleme speciale privind variantele teritoriale ale limbii (articole, studii, interpretări de hărţi fonetice, lexicale etc.)27. Atlasul lingvistic pare a fi forma cea mai diferită de toate celelalte prin atributele pe care le-am înfăţişat pe scurt. Tipurile de hărţi foarte variate ca domeniu şi ca mod de reprezentare a materialului dialectal (hărţi analitice, hărţi sintetice, hărţi interpretative etc.) fac din atlase nu numai o formă simplă de prezentare a faptelor dialectale, ci reprezintă. în mare măsură, o prelucrare a datelor lingvistice şi o interpretare a lor. (A se vedea, de ex., sistemul de hărţi colorate din ALRM, elaborate pe baza hărţilor din ALR, precum şi hărţile interpretative din NALR). Prin acesta, ca şi prin restrîngerea sferei de interes la teritorii de dimensiuni mai reduse, de ex., atlasele regionale se apropie de caracterul monografiilor. Aşa cum s-a putut vedea pe parcurs, formele de prezentare a materialului dialectal — glosare, monografii, texte, studii, atlase — pot fi diferite, pot da importanţă unui aspect sau altui aspect. Nota comună a lor este însă caracterul complementar, posibilitatea de a înfăţişa fenomenul dialectal din diferite unghiuri, în vederea cunoaşterii şi interpretării lui cît mai exacte. Toate lucrările rezultate din adunarea, prezentarea şi interpretarea faptelor dialectale se completează reciproc. NOTE I Vezi, secţiunea Schiţă de istorie a dialectologiei româneşti: S. Pop, La Dialectologie, p. 667—696 ; vezi de, asemenea, V. Rusu, Introducere, p. 11 — 23 ; B. Cazacu, Lingvistica românească în ultimii 25 de ani, in FD VII, 1971, p. 18 — 21 ; M. Vulpe, Romanian Dialectologg and Sociolinguistics, în „Current Trends in Romanian Linguistics" ediled by A. Rosetti..., Bucureşti, 1978, p. 293-328. ‘ Vezi, I. Coteanu, Elemente, p. 23 ; V. Rusu, Introducere, p. 31; Şt. Giosu, in Dial. rom., p. 65. 3 Vezi, Intre altele, Şt. Giosu, în Dial. rom., p. 65. 4 Cf. R. Todoran, Graiul din Vilcele, in Mat. dial., p. 32 ; V. Rusu, Introducere, mieroglosar, p. 88 — 89 ; Matilda Caragiu-Marioţeanu, Fono-morf. arom., p. 18 — 19 : St. Giosu, în Dial. rom., p. 71. ' 5 Vezi M. Caragiu, Compendiu, p. 49. • Vezi V. Rusu, Introducere, mieroglosar, p. 62 — 63. 7 Prel'erăm denumirea folosită de I. Coteanu, Elemente, p. 24, n. 1 celei intrate in tradiţie : metoda prin corespondenţă, pentru argumentele aduse de autorul citat. 8 Menţionăm faptul că metoda aceasta, larg răspîndită în primele anchete lingvistice in alte ţări (o preZwPare amănunţită a primelor anchete prin corespondenţă întreprinde S. Pop, Buts, p. 2,\> şi urm., ic!., La Dialectologie, p. 676 — 686) a fost folosită şi la noi in clteva anchete importante pentru mai multe domenii: — lingvistică: Hasdeu, Muzeul limbii române din Cluj, Şcoala de la Iaşi ; — istorie : Nicolae Densusianu ; — folclor şi etnografie: Nicolae Densusianu, Hasdeu, I. Muşlea etc. Notăm aici observaţiile critice Îndreptăţite făcute de Tr. Herseni (Forme străvechi de cultură poporană românească, Bucureşti, 1977, p. 38) la folosirea chestionarului in ancheta prin corespondenţă, atunci cînd discută lucrarea lui Ion Muşlea, Obiceiul junilor braşoveni. Studiu de folclor, Cluj, 1930. 8 Vezi, S. Pop, Buts, p. 82 şi urm., M. Caragiu, Compendiu, p. 53. 10 Cf. V. Rusu, Introducere, mieroglosar, p. 98. II Vezi, S. Pop, La Dialectologie, p. 712 — 713; T. Teaha, Despre chestionarul Noului atlas lingvistic român (NALR), în FD V, 1963, p. 109—122 ; V. Rusu, Introducere, p. 39 — 40 şi micro-glosar, p. 72 — 73; M. Caragiu, Compendiu, p. 54. I! Prin unele dintre procedele in special prin indicarea obiectului sau a părţilor lui, dialectologia se apropie mult de metodele etnografiei ca şi de metoda cunoscută sub numele „cuvinte şi lucruri" („Worter und Sachen") creată de R. Meringer. 13 Vezi S. Pop, La Dialectologie, p. 716 — 719 ; V. Rusu, Introducere, p. 33 — 34 şi mieroglosar, p. 61-62. 20 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA “ Vezi S. Pop, La Dialectologie, p. 723 — 727 : V. Rusu, Introducere, p. 50 şi mici-oglosar p. 89-90. 15 Amintim aici, ca un caz special, situaţia in care informatorul este una şi aceeaşi persoană cu anchetatorul, clnd acesta îşi studiază propriul grai. Unele detalii asupra acestei situaţii se găsesc în partea introductivă a lucrării lui R. Todoran, Graiul din Vîlcele, în Mat. dial., I, 1960, p. 31 — 33 : cf., de asemenea, M. Caragiu. I'ono. morf. arom., p. 18 — 19. Vezi, S. Pop, La Dialectologie, p. 727—728; V. Rusu, Introducere, p. 41—12 şi micro-glosar, p. 103 — 101. Pentru importanţa utilizării magnetofonului în cercetările dialectale vezi, îndeosebi G. Hamtnarstrom jmportance des enregislrements el de la transcription phonetique indirecte pour la dialectologie, în „Studia Neophilologica“, XXVII, 1955, nr. 1, p. 43—53 şi M. Companys, Les noiwelles methodes d’enquile linguistique, în „Via Domitia", V, 1956, nr. 3, p. 89-138 şi VII, 1958, nr. 5, p. 51-167. 77 Cf. M. Caragiu, Compendiu, p. 59 ; V. Rusu, Introducere, microglosar, p. 65 — 66. 13 Vezi, V. Rusu, Introducere, microglosar, p. 81 ; B. Cazacii, Prefafă la Gl. OII. 13 Vezi, Şt. Giosu, in Dial. rom., p. 73. 20 Vezi, V. Rusu, Introducere, microglosar, p. 91 — 95. 21 Cf. Şt. Giosu, în Dial. rom., p. 74. 22 Cf. M. Caragiu, Compendiu, p. 39. 23 Vezi, S. Pop, La Dialectologie, p. 729 ; B. Cazacii, Prefafă la TDO ; V. Rusu, Introducere, microglosar, p. 102. 21 Vezi, S. Pop, La Dialectologie, p. 709 — 732 ; V. Rusu, Introducere, microglo—.i', p. 67—68 ; S. Puşcariu, Prefafă la ALR I, voi. I; B. Cazacu, Prefafă la NALR-Olt., voi. 1; id.. ’^spre tehnica elaborării Noului Atlas lingvistic român NALR — Oltenia, In FD Vt, 1969, p. 87—96. 25 Cf. J. Seguy, Les atlas linguistique de la France par regions, în „Langue franţaise", 18, 1973, p. 66. 23 Id., ibid., p. 67. 27 Cf. M. Caragiu, Compendiu, p. 60; V. Rusu, lulroducerc, microglosar, p. 87 — 88. TRANSCRIEREA FONETICĂ Ortografia — sistem de notare a sunetelor limbii prin semne scrise — are in vedere, întotdeauna, rostirea literară. Inventarul de semne, respectiv de combinaţii de semne, al oricărui sistem ortografic, fie el etimologic sau principial fonetic, se dovedeşte insuficient pentru reproducerea exac,— a rostirii dialectale : dacă sistemele ortografice tind să noteze invariante — foneme1 —, dialectologul este interesat în primul rînd de variabilitat.a fonetică, iar sunetele pe care trebuie să le echivaleze grafic lipsesc, nu o dată, din inventarul limbii literare (de ex., pentru română, vocalele e şi o deschise, l pala tal sau velar etc.). Pe lîngă acestea, convenţia ortografică nu realizează, nici chiar în sistemele aşa-zis fonetice, echivalenţa univocă sunet / semn (vezi, de ex., valorile fonetice deosebite ale literei i din mori, codri, mai şi cioban). Iată de ce unul din instrumentele de lucru esenţiale în dialectologie îl constituie sistemul de transcriere fonetică (STF). în principiu, ^scopul transcrierii fonetice este acela de „a da ~ osibilitatea receptorului [mesajului scris] [...] să reconstituie, fără echivoc, expresia xonică a emiţătorului, adică pronunţarea reală înregistrată în momentul producerii actului vorbirii"3. Dificultăţi de ordin practic, asupra cărora vom reveni, limitează aplicarea absolută a acestui principiu. 1. Ca şi sistemele ortografice, orice STF este bazat pe convei.De aici decurge varietatea structurală şi funcţională â sistemelor utilizate în practică, varietate pe care ne propunem s-o analizăm în cele ce urmează. 21 INTRODUCERE După natura semnelor utilizate pot fi distinse următoarele tipuri de STF : Sisteme alfabetice ~ nealfabetice. Acestea din urmă îşi propun să realizeze 0 descriere exhaustivă şi absolut obiectivă a fiecărui sunet, prin codificarea tuturor trăsăturilor lui articulatorii3 ; ele nu pot fi utilizate în practica dialec-tologică. Sisteme monotip ~ cu semne diacritice. La baza realizării grafice a celui dintîi grup stă principiul raportului biunivoc dintre literă şi sunet, varietatea obţinîndu-se din completarea inventarului alfabetului latin cu elemente din cel grecesc şi cu o serie de litere latine modificate (de ex. o = o deschis, z>=a rotunjit, i) = n palatal etc.). Principiul nu poate fi însă aplicat consecvent, deoarece ar implica o înmulţire exagerată a caracterelor4. Sistemele bazate pe utilizarea semnelor diacritice sînt cu mult mai flexibile, căci valoarea de bază a unei litere poate fi modificată prin semnele care 1 se ad*”’gă (de ex., în sistemul ALR, pentru e pot fi notate nuanţele : închis, foarte închis, deschis, foarte deschis, cu nuanţă centrală, scurt, lung, afo-nizat, cu sonoritate redusă, nazalizat, slab nazalizat; vezi tabelele de la pag. 26-27. Nuanţe suplimentare se obţin prin utilizarea simultană a mai multor diacritice. Utilizarea semnelor diacritice reprezintă un procedeu economic, deoarece unul şi acelaşi semn indică existenţa unei anumite calităţi fonetice la un şir întreg de sunete. Pentru limbile europene, calităţile şi modificările notate, în mod curent, în acest fel sînt următoarele : — lungimea (măre, răq) sau scurtimea (după) sunetelor ; — deschiderea (verde, cQsă) şi închiderea (bine, lină) vocalelor ; — labializarea vocalelor (câp, suâre) ; — nazalitatea vocalelor , în diferite grade (mtnz, us) ; — deplasarea locului de articulare a vocalelor (aşi, ţfu) ; — asurziră vocalelor şi a consoanelor (pod, ăpă) ; — slăbirea articulaţiei consoanelor (brînză, munte); — palatalizarea consoanelor, în diferite grade (frăţie, frăt'e, frăt"e) ; — caracterul silabic al consoanelor (mbrac); — diferenţe în locul de articulare a consoanelor (c, i, 6, c) ; — deosebirea între vocale şi semivocale (luăt / luat); — accentul : în cuvînt, în sintagmă şi în frază. Condiţia ca un STF bazat pe utilizarea semnelor diacritice să fie eficient — atît pentru transcriptor, cît şi pentru cititor — este consecvenţa folosirii fiecărui semn. Sistemul ALR este, în acest sens, remarcabil, deşi unele inad-verten*-" există : astfel, a anterior6 este notat q, deşi semnul deschiderii sub cea mai deschisă vocală este un nonsens. După domeniul de aplicabilitate, STF poate fi universal sau particular. Ca o reacţie la confuzia produsă de proliferarea sistemelor de transcriere — consecinţă a dezvoltării dialectologiei — s-au remarcat, în deceniul al treilea al secolului nostru, eforturile unor foneticieni de a impune un sistem unic, universal valabil. Propuneri concrete au venit din partea lui Daniel Jones (sistemul API, 1925), a lui Jorgen Forchhammer (1928)7 şi a unui grup de 22 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA savanţi întruniţi, în 1925, la Copenhaga8. Sistemul API şi-a găsit aplicarea în studiile de fonetică şi în învăţarea limbilor străine. Pentru practica dialecto-logică, sistemele concepute ca universale sîntfie prea sărace în nuanţe (API)9, fie prea complicate (Forchhammer). Unificarea — relativă şi aceasta — s-a produs la nivelul fiecărei limbi, pe baza sistemului particular care, cu timpul, s-a impus ca fiind cel mai practic10. De remarcat faptul că sistemele universale, bogate în litere modificate, n-au reuşit să se impună în limbile a căror scriere ortografică, apropiată de principiul fonologie, a putut fi parţial utilizată în transcrierea fonetică11. Alegerea semnelor convenţionale utilizate într-un STF dat este determinată de factori diverşi, precum : Concepţiile autorului sistemului cu privire la natura fonetică a sunetului notat. Astfel, notaţia o, ij pentru ă, î la G. Weigand se explică prin interpretarea pe care autorul primului atlas al limbii române o dădea acestor sunete : „ijt, o guturale se deosebesc de îî, o prin poziţia buzelor, care în cazul u, o sînt rotunjite iar la ig, o sînt nerotunjite"12. La rîndul său, Al. Philippide justifică alegerea grafiilor Is, d£ (pentru c, g), respectiv ls, d* foentru băn. c, d) prin caracterul „neomogen“ al sunetelor respective'3. Majoritatea sistemelor de transcriere publicate în Lautzeichen... sînt însoţite de fundamentări teoretice. Obişnuinţele ortografice ale dialectologului şi ale publicului căruia i se adresează. Pentru a da un singur exemplu : în tradiţia dialectologică românească, vocala centrală cu apertură medie ă este notată cu semnul ortografic respectiv. Cercetătorii străini, cărora sunetul nu le era familiar, au redat-o prin g (Miklosich), ş (Picot), o (Weigand), oe (Gartner), ă (Gamillscheg) şi 3 (Lombard)14. Tradiţia dialectologică din domeniul studiat sau din ţara respectivă (v. supra). Necesităţi de ordin tipografic. Datorită numărului mare de semne diacritice, de litere speciale şi de litere suprapuse sau scrise în afara liniaturii normale, imprimarea materialelor dialectale ridică serioase dificultăţi de ordin practic. Dintre soluţiile impuse de criterii extra-ştiinţifice, menţionăm, cu titlu de exemplu : utilizarea unui corp de literă diferit de restul textului, p^,tru marcarea unei nuanţe fonetice : a = ă, e = g (la Cantemir, 1959) ; evitarea vocalelor suprapuse prin introducerea unui diacritic nou : e = deschidere slabă a unei vocale (în volumele de texte dialectale publicate de CCFD) ; înlocuirea literelor suprapuse prin litere între paranteze : g(d') inâ(t)e (la Petrovici, 1936 şi Gr. Rusu şi V. Bidian, 1971). 2. O condiţie evidentă, dar nu întotdeauna respectată, a eficienţei unui STF o constituie precizarea valorii fonetice a fiecăruia din semnele sale. De claritatea acestor explicaţii depinde posibilitatea lectorului de a reconstitui secvenţele fonice. Modalitatea cea mai ştiinţifică de descriere a sunetului notat printr-un semn dat este cea realizată în termenii foneticii articulatorii sau ai foneticii acustice ; asemenea descrieri rămîn însă inaccesibile nespecialistulu'15. Se practică, de asemenea, echivalarea semnului cu sau raportarea lui la o pronunţare concretă, considerată cunoscută, selectată din inventarul de sunete al limbii respective sau al dialectelor ei, uneori din acela al altor limbi. 23 INTRODUCERE Dezavantajul constă în aproximaţia unor echivalări precum şi în presupunerea anumitor cunoştinţe din partea cititorului16. O soluţie frecvent aplicată este îmbinarea acestor modalităţi de explicitare a semnelor. 3. Modalitatea concretă de utilizare a unui STF variază în funcţie de obiectivul urmărit. oe disting următoarele opoziţii : Notare impresionistă ~ normalizantă. Aceasta din urmă îşi propune să elimine, încă din faza de culegere a materialului, variaţiile de pronunţare individuale şi ocazionale, precum şi oscilaţiile de audiţie. Utilizată în special, dar nu exclusiv, în dialectologia limbilor slave17, transcrierea normalizantă se obţine fie prin compararea şi coordonarea notaţiilor unei echipe mai mult sau mai puţin numeroase care lucrează în cadrul aceleiaşi localităţi cu acelaşi chestionar, fie prin verificarea răspunsurilor informatorului principal cu ajutorul altor membri ai comunităţii, fie, în sfîrşit, prin autoverificarea realizată de informator, în cadrul unei chestionări insistente18. Notarea impresionistă, preferată de majoritatea dialectologilor19, redă impresia audit"'ă imediată produsă de faptul de limbă concret, unic şi irepetabiL Principalul argument în favoarea acestei metode îl constituie eliminarea oricăror tipare preconcepute ; analiza şi interpretarea materialului lingvistic „brut“ constituie operaţii ulterioare, al căror demers poate fi oricînd verificat. ' , Scopul principal al adepţilor procedurii impresioniste este realizarea unei reflectări obiective a realităţii lingvistice. Cu toate acestea, subiectivitatea culegătorului (transcriptorului) nu poate fi total eliminată : în primul rînd, acuitatea auditivă — influenţată şi de propriile deprinderi de pronunţare — reprezintă o variabilă individuală ; în al doilea rînd, deprinderile ortografice — sau, altfel spus, tehdinţa etimologizantă — se reflectă în alegerea unuia din două s^une practic echivalente (astfel se explică grafii, care cu greu îşi găsesc o justificare în realitatea fonetică, precum venţâ dar pică); în sfîrşit, în însuşi procesul de segmentare a lanţului sonor, dialectologul este adeseori pus în situaţia să aleagă între două soluţii posibile20, impunînd astfel o primă, interpretare a materialului. Metoda culegerii indirecte a materialului21, prin imprimare pe bandă sonoră, modifică, pînă la un punct, datele problemei. Subiectivitatea audiţiei poate fi redusă prin ascultarea repetată — teoretic la infinit — a aceleiaşi secvenţe sonore, precum şi prin confruntarea cu altă subiectivitate, în aceste condiţii, definitoriu pentru noţiunea de „transcriere impresionistă16 nu "iui este caracterul ei imediat, elementul „primă impresie", ci redarea exactă a sunetului concret, particular (nu a clasei de sunete)22. Evident, notarea impresionistă nu exclude, ci presupune serioase cunoştinţe de fonetică (în special articulatorie). Astfel, odată identificat mecanismul fonetic al „palatalizării labialelor" din română, ca transformare în oclusivă sau fricativă prepalatală a lui iot care urmează labialei23, grafiile p', b', m', f', u' utilizate, de exemplu, de Gamillscheg (1919) şi de Coteanu (Elemente) nu mai pot fi considerate corecte. Notare riguroasă ~ aproximativă24. Gradul de detaliere a nuanţelor de pronunţare notate şi, implicit, bogăţia inventarului de semne utilizat în redarea lor depind de scopul urmărit25 şi de publicul căruia i se adresează lucrarea. Căci nu trebuie scăpat din vedere faptul că dialectologia nu este 24 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA unicul domeniu de aplicare a transcrierii fonetice. Publicarea in condiţii ştiinţifice a textelor folclorice implică depăşirea limitelor impuse de normele ortografice. Chiar beletristica26 şi, în zilele noastre, în special reportajul şi teatrul recurg la artificii grafice, mai mult sau mai puţin izbutite, pentru a reda pronunţări regionale specifice. îmbinarea dezideratului unei minime dar consecvente fidelităţi de notaţie cu acela al obţinerii unui text lizibil pentru un nespecialist se dovedeşte însă extrem de dificilă ; sistemul rezultat este adesea hibrid şi (parţial) inoperant. De exemplu, O. Bîrlea27 transcrie africatele alveo-palatale â şi g prin c, g, cu semn diacritic, dar păstrează, din ortografia curentă, literele c, i următoare, chiar şi în cazurile cînd sînt lipsite de acoperire fonetică (cioară, ciumagă). Acelaşi autor renunţă la notarea lui -l (art. hot. mase. sg.) dispărut din vorbire dar, nedistingînd grafic vocalele de semivocale, creează confuzii între formele articulate şi cele nearticulate ale unor cuvinte ca bou ~ boul [1], leu ~ /eufl] etc. Pentru evitarea unor atari inconveniente, transcrierea aproximativă trebuie înţeleasă ca un sistem de redare a unor clase de sunete, sau chiar ca o transcriere fonematică (v. infra). Dacă, însă, se optează pentru o transcriere riguroasă, este important ca dialectologul să nu considere nici un element al vorbirii „de la sine înţeles“ Fenomenele de fonetică sintactică, prezente la orice nivel al comunicării, pot constitui, prin frecvenţa lor, o trăsătură dialectală specifică. La fel, accentul tonic trebuie notat la toate cuvintele polisilabice, căci nu există cuvînt care, în anumite sintagme şi, mai ales, în anumite contexte afective să nu poată fi supus unor modificări de accent. în măsura în care materialul dialectal interesează ca mottră de limbă vorbită, rigoarea transcrierii se aplică şi accidentelor de formulare; ezitări, corectări, repetări, pauze de gîndire sau de respiraţie etc. Toate acestea — neinteresante pentru folclorist28 sau pentru dialectologul preocupat exclusiv de fonetică şi morfologie — oferă un material bogat pentru studiul aprofundat şi sistematic al limbii vorbite29. Excesul de detaliere a notaţiei produce însă texte practic ilizibile şi poate avea, în ultimă instanţă, drept urmare o hipertrofiere a imaginii varietăţii lingvistice30. Unul şi acelaşi STF poate fi aplicat diferenţiat, în funcţie de scopul urmărit. Publicînd Folklor din calea Almăjului în „Anuarul Arhivei de folklor*'11, E. Petrovici a simplificat mult notaţia iniţială, realizată în sistemul ALR, deoarece interesul principal al culegerii nu era cel lingvistic. Publicarea paralelă a transcrierii riguroase şi a celei aproximative a aceluiaşi text constituie o practică curentă în limbile ale căror dialecte sînt mult depărtate de limba standard32. Notare fonelică —■ fonematică. Notarea fonematică presupune cunoaşterea prealabilă a sistemului fonologie al idiomului respectiv. Nefiind i :p’’Asionistă şi neputînd fi riguroasă, ea nu este adecvată pentru înregistrarea materialului dialectal. Tocmai de aceea, sistemul API — explicit şi intenţionat fonema-tic33 — şi-a găsit aplicaţii mai puţin în dialectologia de teren şi mai mult în studiile interpretative. , STF are de răspuns unor solicitări speciale atunci cînd materialul notat nu constă din cuvinte izolate (= răspunsuri la chestionar) ci din texte întregi. In acest caz, principala dificultate o constituie reproducerea, măcar aproxi mativă, a intonaţiei. 25 INTRODUCERE Deşi încercările în această direcţie nu lipsesc34, un sistem coerent şi, în ace-1" şi timp, practic pentru reproducerea grafică a intonaţiei complete a unui text autentic (nu a unei propoziţii produse experimental!) nu există încă. In aşteptarea elaborării lui de către foneticieni, dialectologii au stabilit, în mod empiric, cîteva modalităţi de sugerare a liniei melodice a textului vorbit. Normele ortografice care reglementează folosirea semnelor de punctuaţie impun segmentarea fluxului vorbirii în grupuri semantice care, de multe ori, nu coincid cu unităţile de intonaţie ale exprimării orale. Pentru evitarea unei structurări arbitrare, dictate de norme exterioare, a textului vorbit, transcrierile moderne35 au eliminat semnele de punctuaţie (. , ;), înlocuindu-le cu diferite elemente neutre, de obicei (grupuri de) bare verticale sau oblice. Aceste bare marchează fie pauzele36, fie limitele unităţilor intonaţionale37; linia melodică poate fi sugerată prin semne auxiliare, preluate din ortografia standard (?! :) şi / sau prin notarea accentului sintactic şi a celui emfatic. 4. în dialectologia românească au fost utilizate relativ numeroase sisteme de transcriere particulare38. Pentru caracterizarea celor mai importante dintre ele, trimitem la Coteanu, Elemente, p. 29—34, Caragiu, Compendiu, p. 39—43, şi, mai ales, la R. Todoran, în Dialectologie română, p. 55—64, unde un tabel sinoptic (p. 60—61) înregistrează corespondenţele dintre grafiile utilizate pentru redarea aceluiaşi sunet, în principalele STF româneşti. TABEL DE CORESPONDENŢE Intre principalele sisteme de transcriere fonetică utilizate în dialectologia românească : £. Picot (E.P.), G. Weigand (G.W.), O. Densusianu (O.D.), Al. Rosetti (A.R.), Atlasul lingvistic român (ALR) şi Textele dialectale publicate de CCFD (TD). E.P. G.W. O.D. A.R. ALR TD a a a a a a â â â â â c c â ă a â . c e 0 ă â â â c â â c c ă â Q b b b b b b k k c k c c c ts c c c c c < / ts ts /■ r * c c C c ts c c y V C c E.P. G.W. ou A.R. ALR TD d d d d d d dv' d d' d' d' d' d' d- d" d" d d dz dz dz d d _1_ dz dz t t S e e e c e e e € ■ e e, e c ( f < c e < ---c - e e € e e ţ f f e e 2j6 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA fi.p. G.W. O.D. A.R. ALR TD f 2 e f f f f { r 9 9 9 9 9 9 i dz ă g g g dz g i V g g â & în felul acesta, putem obţine confirmarea celor ştiute din alte izvoare cu privire la repartiţia dialectală a unor fapte de limbă, dar, totodată, putem afla şi lucruri noi, necunoscute încă lucrărilor de specialitate (lexicografice) fie privind aspectul fonetic al unor termeni, fie nuanţe semantice neatestate, unele sensuri învechite etc. în sfîrşit, faptele de toponimie (şi, în parte, şi cele de antroponimic) pot fi întîlnite în aproximativ aceleaşi arii de răspîndire ca şi apelativele care le stau la bază, fapt care poate fi controlat cu ajutorul unor instrumente preţioase ale geografiei lingvistice, cum sînt atlasele. Alteori, toponimicele .luate în discuţie pot avea altă răspîndire decît ajpelativele respective, în sensul că sînt atestate pe o arie mai mare sau mai mică decît acestea, fapt care duce la concluzii interesante privind evoluţia unor fenomene17. Prezentăm în continuare o serie de fenomene dialectale, grupate pe compartimentele obişnuite şi ilustrate cu ajutorul materialului onomastic de care dispunem18. FONETICA Accent — Deplasarea accentului spre finala cuvîntului în vultur > vultur; Fîntina lu Vulturu NALR Olt., pct. 980, Movila Vulturului NALR Munt., pct. 858. Fonetismul acesta nu este accidental, cum ar părea, deoarece apare în toată această zonă sudică a dacoromânei (Muntenia şi Oltenia), aşa cum rezultă din ALR (vezi ALR II. s. n. 8. h. 719). Vocalism — Păstrarea lui a în substantivul aleşteu (< magh. halasto), care este forma curentă în graiurile din sudul ţării : Aleşteiele gostatului, NALR Olt.., pct. 979, Aleşleuu Popi NALR Munt.. pct. 766, Aleşteu id., pct. 801, cf. şi NALR Olt. II, h. 331, 332 pct. 960, 970, 987. ’ — Trecerea lui e>â, a lui ea>a şi a lui iŢ>î, după unele serii de consoane rostite dur : s, z ; i; ş, j ; r, îndeosebi în graiurile din vestul Munteniei şi sud-estul Olteniei : Silişte NALR Olt., I, pct. 972, 974, Urzicuţa id., pct. 979, însurăiâi, id., pct. 980, 994, Jîi id., pct. 994, Jiiu id., pct. 989, Valea Ra (~Râpa), id., pct. 982, hn^Băjâniie, id., pct. 760, Băşîcuţa Ţinti id., pct. 785, Băşîcili, id., pct. 861, Băşică id., pct. 876, Sîbiuăra ALR I, pct. 988. — închiderea lui e>i în cuvinte cu două silabe posttonice conţinînd vocala e (substantive în e Ia sg. sau pi. care primesc articolul enclitic -le) : Tu fiii Bâr-bului NALR Munt., pct. 769, Băşîcili id., pct. 861. Fenomenul apare în partea de vest a Munteniei. — Dezvoltarea unui diftong (io, iu) în cuvinte de tipul pliop, pliută, liot, bliond, glionţ etc., după modelul unor cuvinte în care /, aflat într-un grup consonantic şi urmat de vocală palatală e, i (pleoapă, clganţă) este palatalizal. 95 INTRODUCERE Fenomenul apare într-o zonă din Muntenia de sud, în sudul şi nord-vestul Olteniei19 : în Lioturj, NALR Olt., pct. 975. — Dezvoltarea unui diftong (ai, ei etcj, prin anticiparea elementului pala-tal informe ca: Galeria Veike, Răiklţ, Enăike, Mihalăikee te.20. Fenomenul este caracteristic nord-vestului Olteniei. Consonantism — Fenomenul palatalizării labialelor, pe care cercetătorii îl consideră demn de luat în seamă în descrierea şi clasificarea subdialectelor şi graiurilor dacoromâne21, apare frecvent în formaţiile toponimice din zonele în care el este curent folosit în vorbirea populară : Plâiu (şi Măgura) lu Mnai NALR Olt., pct. 975, La K'etriş id., pct. 981, Zgezuiin' id., pct. 980 etc. — Trecerea dentalelor t, d la africa lele c, d în graiurile bănăţene apare şi în toponimicele denumind unele localităţi anchetate pentru ALR sau pentru NALR : Jdoăra ALR I, pct. 97 (numele popular pentru Jdioara, denumirea oficială), Răkiâe id., pct. 75 (oficial : Răchita), Slăâina, NALR Ban., pct. 14 (oficial : Slaiina-Nera), Ogradeniia id. pct. 3) (oficial Ogradena Veche), Fieren-ciiia id., pct. 37 (oficial : Ferendia), Tgăder, [k] Tdder, Todir id., pct.. 42 (oficial : Toager). — Fricativizarea africatelor c, g la s (s), z,j' în graiurile bănăţeneşti şi moldoveneşti : Rtsiu (dl Risiud'e eîmpciie ALR I, pct. 243 (oficial : Rîciu), Pcsi-neşca ALR II, pct. 2 (oficial : Pecenişca) etc. — Rostirea dură a africatelor 6, g, ca c, § în subdialectul maramureşean : Oncăşi\ ALRR Mar., pct. 229 (oficial : Onceşti), Crăceşl\ id., pct. 221 (pentru Crăceşti, sat aparţinînd de comuna Mai'a). Tot aici notăm exemple de tipul Gosani (=Joseni) nume care se acordă în nordul ţării (Maramureş şi Moldova) unor părţi ale localităţilor, după poziţia geografică a lor în cadrul aşezării respective (Vezi h. introd. din ALRR Maram.). Este vorba deci de păstrarea fonetismului vechi g care in limba literară şi in graiurile sudice a evoluat a j'2 ±. ' ‘ — Căderea lui h iniţial sau intervocalic, fenomen curent în graiurile munteneşti : Valea VOlârului, NALR Olt., pct. 980, Ibrai'im ici., pct. 977, Deălu (şi Valea) Sodolului NALR Munt., pct. 774 (in ultimul exemplu avem, de fapt, căderea unei silabe întregi, după o etapă intermediară Sooddl). MORFOLOGIE ŞI SINTAXĂ Atrag atenţia o serie de toponime (şi antroponime) care prezintă o varietate morfologică interesantă : — Menţionăm, mai întîi, schimbările de declinare ca în exemplul : La Măgura Berbecelui, NALR Olt., pct. 974, La Bal aure şi Izvoru de la Balaure23 (de la deci. a Il-a la deci. a IlI-a în -e), fenomen cunoscut în graiurile din vestul ţării. — Numeroase toponimice îmbracă forme de pl. colectiv : La Pirur\ NALR Olt., pct. 989, Pe Hârtui( id., pct. 983, La L6tur\ id., pct. 974, Vărzării id., pct. 980, Frăgării NALR Munt., pct. 760. — Menţionăm o serie de toponime provenite din apelative feminine cu o formă arhaică (derivate din subst. masculine.);: Crsa NALR Olt., pct, 997, 96 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMÂNEASCA Diălu Pgărci NALR Munt., pct. 671, Drumu Rusei NALR Munt., pct. 781 «sg. ruscă). Subliniem faptul că formele feminine lupa, ursa etc. sînt citate în formaţii toponimice de O. Densusianu şi de I. Iordan ca stadii intermediare de limbă, dispărute azi din vorbirea curentă şi păstrate în formele împietrite ale onomasticii24. — în ceea ce priveşte flexiunea cazuală sînt de reţinut o serie de formaţii toponimice (şi antroponimice) care reflectă unele trăsături regionale, adesea arhaice, interesante. Astfel, pe lîngă numeroasele exemple în care genitivul se formează ca în limba literară (tipul : entopic + nume de persoană : Valea lui Enache) întîlnim o serie de toponime formate cu ajutorul articolului hotărît postpus : Tuf iii Bărbului NALR Munt., pct. 769, Putu Jiiănului id., pct. 767, Băşicula Ţinti id., pct. 785, Vălga Pătrăşcului id., pct. 803, V ulmu Gutuiul, id., pct. 806, Balta Pani NALR Olt., pct. 977, Deălu Sărului id., pct. 985. — In alte graiuri (sud-estul Transilvaniei) întîlnim o formă veche de articol hotărît li, care poate fi proclitic, în formaţii toponimice ca : Tău li Şopron, Crucea li Mincel, Pădurea li Culaie sau enclitic : Coasta Danciuli, Dimbu Dascăluli25. — întro altă zonă (nordul Olteniei), articolul enclitic cunoaşte alte forme vechi : Dilma iii Dragole, Vasile a li CiciF*. — în nord-estul Moldovei este caracteristic genitivul cu articolul hotărît -Iu (în loc de -lui) : Gura Hangulu, Poiana Teiulu2~. — Remarcăm pentru graiurile din Muntenia (şi Oltenia) folosirea frecventă a articolului invariabil alde (d-alde, ale etc.) «articol adjectival al + prep. de), atît în vorbirea curentă cît şi în formaţii toponimice şi antroponimice : Cij-mşăua d-âlde Bărăgăn NALR Olt., pct. 995, Vl'niie pe la alde Copiloi id., pct. 975. ' FORMAREA CUVINTELOR Privite din punctul de vedere al formării lor, denumirile topice alcătuiesc unul dintre capitolele cele mai bogate, prin varietatea mijloacelor folosite de vorbitorii graiurilor româneşti în crearea de noi denumiri. — Cea mai mare parte a toponimicelor unei zone (in special cele apar-ţinînd microtoponimiei) sînt formaţii compuse, în sensul larg al cuvîntului, adică sintagme toponimice alcătuite dintr-un entopic şi un determinativ : Drumu Bucureştilor, NALR Munt., pct. 760, Aleşteuu Popi id., pct. 766, Valea Ursoăia id., pct. 759. în procesul denominaţiei topice, aceste formaţii pot prezenta un grad mai mare sau mai mic de toponimizare, după modul în care aceste sintagme toponimice îşi exercită funcţia de localizare sau de individualizare. — Din punct de vedere lingvistic, majoritatea formaţiilor de acest fel sînt alcătuite dintr-un subst. + atribut (adjectiv, substantiv în nominativ, genitiv sau acuzativ sau altă parte de cuvînt), subst. + prep. + determinant, prepoziţie + subst. etc. Exemple pentru fiecare tip de formare se găsesc în lucrările fundamentale citate. — Un procedeu foarte uzitat în limba română este cel al derivării cu ajutorul sufixelor adăugate unor teme toponimice, antroponimice sau apela-tivice. Dăm mai jos cîteva derivate obţinute cu ajutorul unor sufixe : 97 INTRODUCERE 7 — Tratat de dialectologie românească — cd. 251 — în unele zone ale ţării (Banat, nord-vestul Olteniei, sud-vestul Transilvaniei) este frecvent, atît în apelative cît şi în toponimice şi antroponimice sufixul -ori (-oane), nume topice : Ogăşu Muronilor NALR Ban., pct. 15. Ogăşu locşonilor id., pct. 22, Guluâne id., pct. 38, Buduron id., pct. 40, Vrămon id. pct. 40, Cuotu Mândriilor id., pct. 42, La Buduron id., pct. 42 etc., supranume colective : Ficon, Avrămpon, Duron id., pct. 17, Ţîţon id., pct. 20 etc., supranume : a lu Puion id., pct. 22, Dalia Alecsa d-a lu Dăluon id., pct. 27, a lu Corlgăne id., pct. 42 etc28. — O deosebită productivitate prezintă sufixul -ele în graiurile din Oltenia şi din vestul Munteniei, aşa cum rezultă atît din numărul mare de exemple la substantivele comune (copilele, dovlete, druete, jmiete etc.) cît şi din formaţiile toponimice şi antroponimice : Chelele, Juvete, Lubenete, Puiete, Rogo-bete, Stănulete etc. — Menţionăm, de asemenea, faptul că în aceleaşi graiuri apare în toponimie sufixul -oaie (în locul sufixului compus, mai nou, -oaică, folosit în apelative) : Lupoăia NALR Munt., pct. 679. Piscu Ursoii id., pct. 686, Valea Ursgăia id., pct. 759, Diâlu Ursoii, Drumu Ursoii id., pct. 76 429. — Sufixele -ani, -eni30 apar foarte frecvent în formaţii toponimice care pornesc îndeosebi de la numele locuitorilor, cu funcţia de a indica provenienţa acestora din aşezarea sau zona indicată de temă : Delen\, Funden\, Bărgăuăn\. Luncăr\, Josăr.j şi Josin\ etc. — Sufixul colectiv -eşti are aceeaşi valoare, indicînd în esenţă aşezări formate de la numele unui întemeietor: Amzuleşt', Bădeşt\, Drăgoteşt\, Drăgăneşt\, Ioneşl\ etc. — Sufixul -ari (după un sg. -ar) ajută la formarea unor toponimice indicând nume de meserii : Căprarţ, Dîri>âr\, Deâlu Podarului, Rudăr\, Cără-mizăr* etc. — O serie de sufixe derivă substantive colective (toponimice) de la nume de arbori : -el; Peretu, Cornetu, Dgâlu Meritului, -iş: Arlăriş, Dgălu Pietriş. La Cărpiw'ş, Teijş, Vă le a Teiişului etc., -iste; Branişte, Sălişte31, Comisie32 etc. LEXIC Se ştie că cele mai numeroase fapte de limbă pe care le întîlnim în toponimie aparţin lexicului, numele de locuri fiind adesea, cum am văzut, cuvinte comune : substantive, adjective etc. ale limbii curente din momentul formării lor ca toponimice. Căpătînd funcţie toponimică, aceste apelative şi-au păstrat, în general, forma şi sensul iniţial. Ca apelative ele au putut suferi alteori diverse schimbări (privind forma sau conţinutul) pe care toponimele corespunzătoare nu le-au mai suportat. Alteori, apelativele şi-au restrîns circulaţia la nivelul varietăţilor regionale sau au dispărut cu totul din limbă. Avînd în vedere aceste fapte, interesul studierii paralele a numelor de locuri şi a cuvintelor care le stau la bază este foarte mare. Se pot urmări, deci, pe de o parte, transformările de sens şi de formă ale apelativelor rămase în limbă, iar pe de altă parte se pot face comparaţii între lexicul actual şi cel vechi, în cazul în care apelativele şi-au restrîns sensurile, circulaţia etc. sau au dispărut33. în altă ordine de idei, se ştie că lexicul este compartimentul cel mai strîns legat de realitatea înconjurătoare. Este deci normal ca el să reflecte cu fideli- 98 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMÂNEASCA late o serie de aspecte ale realităţii geografice, istorice, sociale etc. Toponimia (şi adesea şi antroponimia) devine astfel o mărturie directă a acestor realităţi istorico-sociale, întregind cunoştinţele dobîndite pe calea documentelor istorice scrise sau a datelor materiale (arheologice, etnografice etc.) privind o zonă oarecare. Toponomastul poate trage concluzii semnificative din analiza conţinutului topografic al unor nume de locuri privind forma sau aspectul exterior al locului (Cotu Jiului, Capu Dealului), natura terenului (Glodu, Lişteava, Nisi-peni). Concluzii similare pot rezulta din analiza conţinutului social-istoric exprimat de alte denumiri. Există numeroase nume topice formate de la nume de persoane (Fîntîna lui Morişcă, La Craioveanu, Unie pe la alde Copiţoi), nume care exprimă diverse tipuri sau raporturi de proprietate (Pădurea lui Vrăbiiescu, în Viile Cristinei, Ulmii Radu Gldi, Bălţile Comunei, Mojneni, Tabonu Comunal, Moşia Comunei etc.), nume rezulţate în urma unor împroprietăriri (în Legiuiri, Pă Loturi, Pe Vetre etc.). nume de aşezări noi, alăturate altora vechi (însurăţei, Atîrnaţi, Satu Nou). Există, de asemenea, numeroase toponimice rezultate din convieţuirea cu alte populaţii (vezi de ex., denumirile slave din toponimia noastră), toponime ilustrînd diverse mişcări de populaţie (vezi satele de „ungureni" din subcarpaţii Olteniei şi ai Munteniei, ca şi dubletele toponimice de pe versanţii Carpaţilor de tipul : Uric-Uricani, Peştiş-Peştişani, Livezi-Livezeni, Vaidei-Vaideeni etc.), deplasări păstoreşti între munte şi baltă (Drumu Oii, Plaiu Oilor, Drumu Mocănesc), aspecte ale vieţii meşteşugăreşti, comerciale etc. (Drumu Sării, Drumu Ocnei, Drumu Sărarilor, Drumu Untului, Drumu Buţilor, Drumu Linii etc.)34. Din punct de vedere lingvistic se poate observa că în modul de formare a numelor de locuri (în special a compuselor cu un entopic) situaţia diferă de la o zonă geografică la alta. Faptul se explică în mare parte prin specificul reliefului zonelor respective. Astfel, într-o regiune de cîmpie, relieful prezintă o oarecare uniformitate, formele de relief nu au prea multă varietate şi accidente. în consecinţă, entopicele folosite vor fi cele corespunzătoare unei zone de şes : cîmp, cîmpie, vale, coastă, deal, măgură, movilă, izlaz — dintre oro-grafice, sau baltă, lac, gîldău, aleşteu, fînttnă, cişmea, izvor — dintre hidrografice. Altfel stau lucrurile, în această privinţă, într-o regiune de mutite cu relief variat, foarte accidentat. în concordanţă cu aceasta, entopicele folosite vor fi mult mai numeroase, mai variate. Un alt element important în formarea toponimicelor îl constituie antropo-nimele (nume de persoană, supranume, porecle) în special în sfera microtopo-nimiei, fapt care se explică prin aceea că principalele forme de relief (locuri arabile, cîmpuri, mici ridicături de teren, păduri, fineţe etc.) exprimă, în mare parte, raporturi de proprietate, identificate sau individualizate cu ajutorul numelui celui care a stăpînit sau a lucrat locurile respective. în ilustrarea raporturilor reciproce existente între toponimie şi lexic., un loc deosebit îl ocupă acele denumiri care au la bază o serie de apelative rare, cu circulaţie restrînsă la nivelul, unui grai, cu forme şi sensuri învechite sau dispărute din limba actuală. Avem în vedere exemple de tipul : Boura, Coarba, Epura, Lupa, Ursa interesante şi ca forme morfologice neobişnuite azi. Bucura. Muşat, Fătăciune, Malul, Martalogi, Plotun, Plotoneşti, Străminosul, Străminoasa etc.85, Ciumu, Vîrful Ciumului, Ciumoasa, Lunca (şi Poiana) Piciurinii, Culmea Fulgului 99 INTRODUCERE etc.36, Valea Agrilor, Dosii Auşului, Genunea etc.37 — importante nume topice care păstrează in componenţa lor, ca adevărate relicte, sensuri sau cuvinte dispărute azi din limba vorbită. Exemple de acest tip pot fi oricînd invocate în studii lexicale comparative sau istorice, pentru caracterul lor de document lingvistic demn de luat în consideraţie33. NOTE ' Vezi Jean Dubois, Mathce Giacomo. î.ouis Guespin, Cliristiane Maeellesi, Jean-Baptistc Macellesi, Jean-Pierre Mevel, Dictionnaire de linguislique, Paris [1973], p. 346 ; Iorgu Iordan, Toponimia, p. 8 ; Al. Graur, Nume de locuri, 1972, p. 5—10 ; G. Vasiliu, Despre constituirea terminologiei de onomastică in lingvistica românească, în „Studii de onomastică", Cluj-Napoca, 1976, p. 82-91 ( = SO). 2 Dintre numeroasele contribuţii româneşti, amintim aici numai citeva mai importante : Iorgu Iordan, Toponimia ; Al. Graur, Nume de locuri ; Sabina Teiuş, Referitor la sfera şi locul onomasticii in lingvistică, în „Studii şi materiale de onomastică", 1969, p. 7 — 11 (=SMO) ; Ion Roşianu, Despre sfera onomasticii şi raporturile ei cu alte ştiinţe, în SO, p. 49 — 65. 3 Vezi Ion Roşianu, op. cit., p. 49 ; A. Dauzat, La toponymie franţaise, Paris, 1971, p. 27 — 28. 4 Vezi, în special, Ion Conea, Toponimici. Aspectele ei geografice, p. 66 (Extras din „Monografia geografică a Republicii Populare Române", I, „Geografia fizică", 1960, p. 65 — 92). 5. I. Iordan, Toponimia, p. 2. 8 Vezi, recent, Nicolae Stoicescu, Continuitatea românilor. Privire istoriografică. Istoricul problemei. Dovezile continuităţii, 1980 (cap. Toponimiaşi continuitatea, p. 227 — 237), cf. şi A. Dauzat, op. cit., p. 39. 7 I. Iordan, Toponimia, p. 5, 8 — 9. Autorul subliniază importanta toponimiei pentru studierea stadiilor mai vechi de limbă. Acestui deziderat ii răspund in mare măsură două dicţionare recent apărute cu privire la limba veche : Gh. Mihăilă, Dicţionar al limbii române vechi (sfirşitul sec. X — începutul sec. XVI), 1974 şi Dicţionarul elementelor româneşti din documentele slavo-române, 13 Ii— US00, redactor responsabil Gh. Bolocan, 1981. 8 Amănunte privind întreaga discuţie in această problemă se găsesc la Ion Roşianu, op. cit.. p. 62 ; I. Iordan, Toponimia, p. 8, 335 ; Al. Graur, Nume de persoane, 1965, p. 5 ; idem, Nume de tocuri, p. 13, Sabina Teiuş, op. cit., p. 7—11 : E. Petrovici, Istoria poporului român oglindită in toponimie, în Studii, p. 241. Cf. şi A. Dauzat, Noms de lieux, Paris, 1928. p. 53. 8 Ion Roşianu, op. cit., p. 62 — 63. 18 Idem, ibid., p. 50. 11 Idem, ibid., p. 50—51. 12 Vezi, in ultimul timp, discuţia de principiu la Sabina Teiuş. op. cil., p. 10—11 şi Ion Roşianu, op. cit., p. 55. 13 Vezi Sabina Teiuş, op. cil., p. 11 : exemple numeroase ilustrînd această trecere, se află la Al. Graur, Nume de persoane, p. 151 — 159. 14 I. Iordan, Toponimia, p. 335 ; O. Densusianu, Urme vechi de limbă in toponimia românească, In Opere, I, 1968, p. 467-477. 15 Sabina Teiuş, op. cit., p. 11 ; Vezi, de asemenea, P. Nauton, Dialectologie et toponymie, disciplines connexes, in RLR, XXII, 1958, t. 86 — 86, p. 47 — 75; Jean-Claude Bouvier, Quel-gues reflexions sur le rapport de la toponymie â la dialectologie, in „Melanges offerts â Charles Rostaing", Liege, 1974, p. 81 — 87 ; A. Dauzat, La toponymie franţaise, Paris, 1971. 18 Vezi precizările făcute de E. Petrovici (DR, VIII, 1934—1935. p. 175) cu privire la unele dintre principalele aspecte pe care trebuie să le urmărească lingvistul în ancheta toponimică. Alte precizări metodologice se găsesc la P. Nauton, op. cit., p. 55 ; cf. şi A. Dauzat, op. cit., p. 24-26. 17 In legătură cu concordanţele dintre evoluţia apelativelor şi a toponimelor, considerate din punctul de vedere al ariilor de răspîndire, vezi I. Iordan, în Contributions onomastiques, 1958, p. 7—32 ; M. Sala, In legătură cu raportul dintre evoluţia apelativelor şi a toponimelor, în SCI-, IX, 1958, 3, p. 337-349. 18 Precizăm că lucrările fundamentale din literatura românească de specialitate dispun de exemple numeroase. Vezi, Îndeosebi, I. Iordan, Toponimia ; Al. Graur, Nume de locuri ; idem, Nume de persoane ; E. Petrovici, Studii : culegerea „Studii şi materiale de onomastică" (SMO) etc. 100 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA 19 Vezi M. Sala, op. cit., p. 347—348 ; R. Sp. Popescu, In LR, XIX (1970), 3, p. 238 — 239, » R. Sp. Popescu, Fapte dialectale in onomastica din nord-vestul Olteniei. I. Fonetica, in AUC, V, 1977, p. 12. 21 I. Iordan, Toponimia, p. 540, 545, cu numeroase exemple din toate zonele palatalizante ale dacoromânei. 22 Cf. I. Iordan, Toponimia, p. 551. 22 R. Sp. Popescu, Gorj, p. 115. 24 O. Densusianu, op. cit. ; I. Iordan, Toponimia, p. 396 — 399. 25 Exemplele sînt intilnite la I. T. Stan, Toponime din comuna Sohodol (jud. Alba), in SO, p. 260-265. 22 Exemplele sînt discutate de R. Sp. Popescu, in AUC, VI, 1978, p. 15. 27 M. Sala, op. cit., p. 339. Pentru răspîndirea fenomenului în apelative, vezi AER II s.n., 6, h. 1571, 1572, 1575. 22 Toate exemplele sînt extrase din NAER Banat, Date despre localităţi şi informatori, 1980. 29 Amănunte şi exemple în plus se găsesc la I. Iordan, Toponimia, p. 391— 103 ; Al. Graur, Nume de locuri, p. 68. 30 Vezi I. Iordan, Toponimia, p. 403 — 412 ; Al. Graur, Nume de locuri, p. 70. 31 Menţionăm că sufixul, de origine slavă, apare adesea la teme de aceeaşi origine, rezultînd formaţii neanalizabile pentru vorbitorul limbii române : Branişte, la origine „pădure oprită de a fi tăiată", Sălişte „locul unde a fost un sat“. Alteori, ca in Cornişte, sensul este uşor de înţeles (Cf. Al. Graur, Nume de locuri, p. 69). 32 Alte sufixe (unele dintre ele cu valori regionale) şi numeroase exemple, vezi la I. Iordan, Toponimia, p. 394 — 481. 33 I. Iordan, Toponimia, p. 496. 34 Exemplele de faţă au fost înregistrate în anchetele pentru NAER Olt. 35 Vezi O. Densusianu, op. cit. Alte numeroase exemple, pe lingă cele de mai sus, discută, din acelaşi punct de vedere. I. Iordan. Toponimia, p. -197 — 538 ; Cf. şi M. Sala, op. cit., p. 311 — 346 '■ R. Sp. Popescu, Gorj, p. 113 — 116. 32 Vasile Ioniţă, Relicte lexicale in toponimia Banatului, în SO, p. 208 — 221. 37 Mircea Homorodean, Vechea vatră a Sarmizegetusei în lumina toponimiei, 1980, p. 32. 32 Cf. Iorgu Iordan, Toponimia, p. 497. SISTEMELE LIMBII ÎN PERSPECTIVA REPARTIŢIEI DIALECTALE Importanţa şi locul sistemelor limbii1 în studierea repartiţiei dialectale variază în funcţie de scopul propus : 1. stabilirea configuraţiei dialectale a unui teritoriu lingvistic sau 2. descrierea unităţilor dialectale ale unei limbi2. 1. In delimitarea dialectelor (subdialectelor, graiurilor) unei limbi, chestiune mult discutată în literatura de specialitate3, drept criteriu esenţial au fost considerate trăsăturile comparabile care deosebesc, individualizează două sau mai multe unităţi lingvistice ale unui idiom. 101 INTRODUCERE Pentru o ierarhizare a particularităţilor care pot fi luate ca puncte de plecare în identificarea unor arii dialectale, lingviştii au propus ca principii fundamentale următoarele : a) fenomenele pe baza cărora se face repartiţia dialectală să existe pe întreg teritoriul lingvistic avut în vedere4; ' b) aceste fenomene să prezinte două sau mai multe variante (realizări) pe teritoriul lingvistic respectiv5; c) fenomenul selectat să fie singurul folosit într-o anumită zonă a teritoriului lingvistic dat şi el să nu constituie o variantă sau un dublet al tipului fundamental din limba comună8; d) fenomenele urmărite să constituie tendinţele esenţiale ale limbii în zona pe care o individualizează şi nu rezultate de detaliu ale acestor tendinţe7; e) aceste fenomene să fie destul de vechi în zona pe care o caracterizează, indiferent dacă ele reprezintă arhaisme propriu-zise sau inovaţii în expansiune8. .-.Selectarea particularităţilor trebuie operată, în primul rînd, în funcţie de Jr e c v e nţ a fenomenului. Criteriul frecvenţei „trebuie aplicat deopotrivă particularităţilor fonetice, morfologice, lexicale"9 şi sintactice. De aceea, dintre aceste particularităţi, accentul principal cade pe cele din domeniul foneticii şi fonologiei, deoarece acestea se repetă în sute de cuvinte10. în ceea ce priveşte prioritatea fonologiei sau a foneticii în studierea limitelor dialectale şi în identificarea unor unităţi lingvistice teri-ţoriale (arii dialectale, arii de tranziţie etc.), cercetările consacrate acestor probleme au subliniat că este necesară o coroborare a datelor din cele două domenii (fonetic şi/sau fonologie)11. S-a remarcat, de asemenea, că, în timp ce fonetica este importantă în delimitarea unor arii dialectale pe baza deosebirilor dintre ele, fonologia este cea care oferă datele necesare pentru a se stabili gradul de asemănare dintre două sau mai multe unităţi dialectale12. Criteriul frecvenţei aplicat în selecţia fenomenelor fonetice relevante îşi păstrează valabilitatea şi în domeniul morfologie i13. Alături de fonetică, fonologie şi morfologie, cercetătorii au utilizat, pentru a stabili limitele unor arii dialectale, şi fapte de ordin lexical, Aplicînd şi aici criteriul frecvenţei, se pot găsi termeni care desemnează noţiuni primordiale ale vieţii materiale şi spirituale, aparţinînd deci fondului principal lexical, şi care au o frecvenţă mare în vorbire şi termeni care, situ-îndu-se la periferia vocabularului, au o frecvenţă redusă14. Prin urmare, pentru delimitarea unei zone lingvistice, ar trebui luate în consideraţie doar cuvintele din fondul principal al limbii. Dar evaluarea corectă a ceea ce aparţine sau nu fondului principal trebuie făcută nu prin raportare la fondul comun lexical, ci avîndu-se în vedere ceea ce constituie în fiecare zonă adevăratul fond principal, în funcţie de specificul acesteia (aspecte etnografice, cum ar fi ocupaţiile preponderente, portul etc., configuraţia geografică ş.a.m.d.). Astfel privind lucrurile, considerăm că dificultatea care se iveşte în delimitarea pe baza lexicului decurge din însuşi faptul că acestui domeniu nu i se pot aplica toate principiile expuse mai sus şi că, deci, deşi elementele lexicale sînt cele care dau coloratura locală fiecărui grai, ele nu pot fi concludente în fixarea unor limite dialectale, datorită circulaţiei, (v. metoda cuvinte şi lucruri). 102 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA Tot ca o cercetare complementară este privită în literatura de specialitate şi s i n t a x a ; se consideră, în general, că „particularităţile sintactice nu pot fi urmărite pe hărţi decît în mică măsură**15. Această situaţie poate fi explicată prin aceea că, spre deosebire de particularităţile fonetice, morfologice şi lexicale, cele sintactice sînt mai greu de sesizat, deoarece nu vizează forma unităţilor vorbirii, ci privesc doar relaţiile dintre cuvinte16. Pe de altă parte, dialectele şi graiurile se deosebesc, din punct de vedere sintactic, mai puţin unele faţă de altele şi toate faţă de limba literară. Ariile sintactice sînt, de obicei, mai întinse şi pot cuprinde unităţi dialectale care, fonetic sau morfologic, se disting între ele17. Cu toate aceste dificultăţi, în ultimţi vreme, prin studiile din ce în ce mai numeroase efectuate asupra sintaxei dialectale18, se pun în evidenţă trăsături care delimitează o anumită zonă dialectală de altele. 2. Descrierea propriu-zisă a unităţilor dialectale odată delimitate trebuie să aibă în vedere toate compartimentele limbii. Astfel, în prezentarea particularităţilor unui grai/subdialect este necesar să se urmărească atît ţrăsăturile fonetice cu caracter regulat cît şi anumite fonetisme izolate, caracteristice numai unei zone sau comune cîtorva zone (învecinate ori nu). Tot aşa, în cadrul morfologiei, al lexicului şi al sintaxei, datele obţinute prin metoda geografiei lingvistice ...sau prin studii monografice urmează să fie utilizate pentru prezentarea cît mai fidelă a imaginii asupra unei unităţi dialectale. ■ în dialectologia românească, prima împărţire a dacoromânei în subdiviziuni dialectale, pe baze riguroase şi sistematice, a fost realizată de către autorul întîiului atlas lingvistic românesc, Linguistischer Atlas des dacoru-mănisclien Spracligebieies (Leipzig, 1909); plecînd de la interpretarea datelor atlasului său, cu caracter preponderent fonetic, G. Weigand consideră că dacoromâna are trei „dialecte** (bănăţean, muntean şi moTăovean), caracterizate printr-o serie de trăsături fonetice specifice. Repartiţia dacoromânei în patru sau cinci subdialecte, propusă de Em. Petrovici19, se bazează şi ea, în primul rînd, pe o seamă de particularităţi fonetice. Em. Petrovici foloseşte în formularea tezei sale şi lin număr relativ mare de elemente lexicale care formează arii compacte şi, deci, contribuie la delimitarea subdialectelor dacoromâne. Teoria lui Em. Petrovici este dezvoltată de R. Todoran20 şi, apoi, completată de B. Cazacu şi R. Todoran21. Autorii menţionaţi aduc argumente noi, de ordin f o n e t i c şi lexical, pentru a susţine repartiţia dacoromânei în cinci subdialecte (muntean, moldovean, bănăţean, maramureşean şi crişean). în ultima vreme a fost reluată chestiunea ariilor dialectale din cadrul teritoriului lingvistic dacoromân. Em. Vasiliu22, studiind evoluţia din punct de vedere fonologie a unităţilor dialectale dacoromâne, susţine existenţa a două grupuri: un grup dialectal de vest şi nord-vest. sau de tip moldovenesc şi un grup dialectal de sud şi sud-est sau de tip muntenesc23. A. Avram24, abordînd problema clasificării graiurilor dacoromâne din aceeaşi perspectivă, a criteriilor fonologie e, alege ca fenomen relevant prezenţa sau absenţa palatalizării labialelor25 şi propune împărţirea acestor graiuri în patru grupe, fără a preciza o delimitare propriu-zisă a lor. 103 INTRODUCERE Gh. Ivănescu26, atît în afirmarea existenţei, în dacoromână, a patru arii dialectale'puternic individualizate, cît şi în tentativa de renunţare la clasificarea netă a subdialectelor dacoromâne prin împărţirea acestui dialect într-un număr impresionant de subdialecte sau graiuri — douăzeci —, se bazează pe o serie de trăsături fonetice şi doar pentru caracterizarea mai detaliată a subdiviziunilor identificate apelează şi la domeniile morfologiei, sintaxei şi lexicului. în concluzie, rolul principal în operaţia de delimitare şi în aceea de descriere a unităţilor dialectale ale dacoromânei îl deţin particularităţile fonetice şi fonologie e, utilizîndu-se, în acelaşi timp, şi unele trăsături morfologice şi lexicale a căror răspîndire geografică se prezintă sub forma unor arii. NOTE : Termenul sistem al limbii este utilizai aici in accepţiunea de compartiment al limbii, avin-du-se în vedere că fiecăruia dintre aceste compartimente i se recunoaşte caracterul mai mult sau mai puţin sistematic (sistemul fonetic, sistemul fonologie, sistemul morfologic etc.). 2 Vezi Coteanu, Elemente, p. 73 ; Gheţie, 1964, p. 326. 3 Vezi secţiunea Graniţe (frontiere, limite) dialectale, arii dialectale. ‘ Vezi Deme Lâslo, A magyar mjelvjărăsok, Budapesta, 1934, p. 14 ; Gheţie, art. cit., p. 324. 5 Vezi Galffv Mozes, 1962, p. 70 ; Avram, A., 1962 a, p. 625 ; Gheţie, 1931, p. 324. « Vezi Gheţie, 1964, p. 328-329. 7 Vezi Deme Lâslo, op. cit., p. 94 — 96, 131 — 135; Gheţie, 1961, p. 332. 3 Vezi Galffy, 1962, p. 70 ; cf. Ion Gheţie, Localizarea textelor vechi după criterii lingvistice, în SOL, XVI (1965), 3, p. 405. Ivănescu, in ILR, p. 469 — 476, evidenţiază o seamă de transformări fonetice care au avut loc în graiurile dacoromâne in perioada feudalismului dezvoltat — secolele al XV-lea — al XVl-lea. Autorul susţine că prin aceste fenomene „s-au creat aproape toate particularităţile dialectale dacoromâne care există azi şi care atrag nu numai atenţia lingviştilor, dar şi atenţia indivizilor vorbitori" (p. 476). 8 Vezi Gheţie, 1964, p. 327. 10 Vezi Pelrovici, 1954 a, p. 13 ; Gheţie, 1964, p. 327. 11 Vezi Edward Stankiewicz, On Discretenees and Continuii i/ in Structural Dialectologg în „Word", XIII (1957), p. 56-57; Avram A., 1962 a, p. 626. ' 12 Vezi Samarandu, N., 1975 a, p. 119—120. 13 Vezi Gheţie, 1961, p. 327. “ Idem, p. 328. 15 Vezi Todoran, 1956 b, p. 39. 16 Vezi Vulpe, Subordonarea, p. 9. 17 Ibidem. 13 Cf. Teiuş, Coordonarea, Vulpe, Subordonarea. 19 Vezi Pelrovici, 1954 a. 20 Vezi Todoran, 1956 b. 21 Vezi Cazacii, Todoran, 1965. 22 Em. Vasiliu, Eonol. ist., p. 124 şi urm. 23 In privinţa denumirii celor două unităţi dialectale vezi Rusu, V., 1969 b. 24 Vezi Avram, A., 1977 d. 25 în art. cit., p. 17, Em. Petrovici considera că, pentru perioada actuală, palatalizarea labi-alelor şi răsplndirea ei teritorială nu poate constitui un criteriu de delimitare a subadilectelor dacoromâne, intrucit această răspîndire nu coincide cu ariile stabilite cu ajutorul hărţilor din ALR. 26 Vezi Gh. Ivănescu, op. cit., p. 41 — 45. 104 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA DIALECTOLOGIA IN PERSPECTIVĂ ANTROPOLOGICA1 Definirea lingvisticii drept ştiinţă particulară care studiază vorbirea umană, nu mai necesită precizări speciale. Pentru a putea înţelege şi urmări mai bine mecanismele funcţionării limbii, cercetătorul îşi propune, mai întîi, izolarea şi dezmembrarea ei, sarcina sa subsecventă fiind aceea de descriere a acestor mecanisme, în strînsă corelare cu o întreagă serie de factori care le modelează, le înlesnesc sau le împiedică activitatea. Unele ramuri ale lingvisticii abordează limba în contextul cuprinzător al culturilor asociate ei, pornind de la premisa că : „limba reprezintă înseşi bazele unei culturi1'3. Acesta este, probabil, modul cel mai simplu de aproximare a domeniului antropologiei lingvistice3. Antropologia lingvistică se constituie, însă, într-un domeniu strict delimitat, în ceea ce priveşte obiectul investigaţiei. Ch. F. Voegelin4 o defineşte drept: „... analiza unei limbi în întregime necunoscute sau a unor aspecte necunoscute ale unor limbi, în general cunoscute11. Se observă că definiţia astfel formulată accentuează, în mod special, latura de descoperire a cercetării antropologice, fie că e vorba de un întreg sistem lingvistic (de exemplu, gramatica), de anumite aspecte ale unor sisteme lingvistice (de exemplu, sistemele fonologice), de diferenţierile lingvistice în interiorul unei zone geografice, sau în funcţie de stratificarea specifică a grupurilor sociale (de exemplu, dialectologia şi sociolingvistica). O definiţie propusă de H. Hoijer5 restrînge sfera de interes a antropologiei lingvistice : ramură de cercetare a lingvisticii, destinată, în mod special, studiului sincronic şi diacronic al limbilor populaţiilor care nu cunosc scrierea11. Un punct de pornire în stabilirea relaţiilor efective dintre dialectologie şi antropologie, îl constituie recunoaşterea faptului că, indiferent că se acceptă sau nu raporturile pe care lingviştii le stabilesc între limbă şi cultură (ipoteza Sapir-Whorf), studiile lingvistice implică, într-un fel sau altul, descrierea unei culturi6. Legătura imediată între antropologie şi dialectologie se stabileşte prin intermediul aspectului celui mai individualizator al cercetării, în ambele discipline, şi anume, acela al anchetei de teren7. Poate tocmai de aceea, s-a afirmat, de multe ori, în literatura de specialitate, că d i a 1 e c t ologul are toate şansele de a deveni, într-un fel-s a u altul, antropolog8, iar analiza lingvistică, ca atare, duce, în mod inevitabil, Ia abordarea tuturor subiectelor pe care le acoperă o anchetă etnografică obişnuită9. în ultimele două decenii, cercetările din domeniul antropologiei au adus contribuţii semnificative la definirea (sau, mai precis, la redefinirea) profilului dialectologiei. Antropologii au susţinut şi demonstrat permanent, că 1 i m b a şi cultura se implică reciproc; că limba trebuie concepută ca parte integrantă a vieţii sociale ; că lingvistul, e profund implicat în toate aspectele antropologiei culturale. 105 INTRODUCERE în timp ce dialectologia tradiţională se mulţumea cu aproximări ale diviziunilor sociale, cu care puteau fi corelate ulterior fenomenele lingvistice — antropologii au fost deosebit de riguroşi în ceea ce priveşte modul de diferenţiere a grupurilor cu care sînt corelate, în mod specific, diferitele variabile lingvistice. înainte de orice corelare a variabilelor lingvistice cu grupurile sociale, antropologii au cerut, cu necesitate, o descriere etnografică independentă a tiparelor comportamentale care caracterizează uzajul curent al acestor grupuri11. Precizam, mai sus, că, din punctul nostru de vedere, legătura cea mai directă între dialectologie şi antropologie se realizează la nivelul modului de culegere a corpu s-u luiinvestigaţiei. Antropologia şi-a recunoscut, de timpuriu, dependenţa de munca de teren. în S.U.A., antropologia şi dialectologia s-au dezvoltat sprijinindu-se reciproc. Astfel, pentru F. Boas12: „cunoaşterea unei limbi este o modalitate indispensabilă de a obţine informaţii corecte", iar culegerile de texte în limbile native au reprezentat, mult timp, o parte considerabilă a anchetelor etnografic e13. Textele etnografice sau etnotextele11 sînt o sursă importantă de obţinere a unor informaţii despre cultura studiată. De asemenea, ele constituie un stimulent în sensul unor investigaţii particulare şi mai aprofundate, deoarece, în timpul prelucrării textelor, etnograful descoperă, de cele mai multe ori, elemente lingvistice deosebit de interesante13. Perspectiva largă sugerată de antropologie dă posibilitatea abordării mai multor probleme — istorice, structurale, funcţionale — care necesită, în egală măsură, şi abordare lingvistică. Care sînt, de exemplu, corelaţiile dintre diferitele aspecte ale comportamentului cultural şi structura semantică ; care este relaţia dintre percepţie şi structurile lingvistice ; care sint structurile semantice tipice unor anumite culturi, sau general valabile pentru toate tipurile culturale; care sînt posibilităţile efective de supravieţuire culturală ale unor grupuri de imigranţi; care este soarta registrelor verbale specific asociate cu un anumit tip cultural etcl6. Soluţionarea problemelor de tipul celor enunţate, mai sus, necesită un anumit tip de date, care se obţin numai de la vorbitorii nativi. Realizarea eficientă a unui program de cercetare astfel orientat, necesită specialişti antrenaţi atît în antropologie cît şi în dialectologie17. Întrucît, atît lingvistul cît şi antropologul, îşi propun să culeagă sistematic diferitele forme de manifestare pe care le pot lua culturile populare în timp şi spaţiu, tehnicile antropologilor şi ale lingviştilor/dialectologilor sînt, în mod fundamental, aceleaşi ; unii trebuie, doar, să adauge o serie de deprinderi suplimentare, celor pe care le posedă deja. Atît antropologul cît şi non-antropologul/lingvistul trebuie să fie a n t r e n a ţ i, şi acest antrenament este incomplet fără practică în analiza lingvistică (de o parte) şi, mai ales, în folosirea informatorilor (de ambele părţi). Importanţa studiilor etnografice pentru lingvistică este deosebită dacă se are în vedere faptul că, în studierea limbii, se realizează investigaţii pe care informatorul are posibilitatea de a le aprecia drept relevante sau n o n-r elevante din punct de vedere cultural. 106 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA 0 cercetare etnografică „adecvată" trebuie să pună în evidenţă organizarea semnificativă, din punct de vedere cultural, a afirmaţiilor productive despre relaţiile relevante dintre categorii şi contexte, definite local, într-o anumită matrice socială18. Pe de altă parte, o problemă stringentă este aceea a obiectivi tăţii etnografic e19. Această obiectivitate este, însă, o obiectivitate intersubiectiv ă, ea aparţinîndu-le numai participanţilor la aceeaşi cultură. Ignorarea realităţii acestor fapte poate avea drept consecinţă recurgerea la o serie de întrebări nerelevante, ceea ce afectează ritmul anchetei şi îl determină pe informator să-şi piardă încrederea în anchetator. De aici şi importanţa deosebită pe care,iniţial, antropologii au acordat-o procesului de aculturaiie (cf. engl. acculturation),— atitudine, de altfel, repede şi pe deplin îmbrăţişată de cercetătorii lingvişti. Este meritul dialectologiei de a fi impus o metodă de investigaţie solidă şi îndelung verificată ; de a fi oferit soluţii practice deosebit de eficiente, unor probleme de importanţă majoră în munca cu informatorii, cum ar fi, de exemplu : — modificarea raporturilor formale dintre parteneri în cadrul anchetei lingvistice20 ; — dobîndirea statutului de insider cultural de către anchetator21 etc. Ceea ce impune apropierea dialectologiei şi antropologiei este în primul şi ultimul rînd, cultura populară, care nu reprezintă „... doar texte fixate prin tradiţie ; este tot ceea ce se spune, orice relatare referitoare la modul de existenţă al unei colectivităţi umane".22 Dacă ar trebui stabilit un raport (relativ) între dialectologie şi antropologie (în general), el ar putea fi formulat astfel : dailectologia beneficiază de posibilităţile mai largi de abordare a aceleiaşi realităţi, pe care le oferă, un corpus deosebit de diversificat şi stratificat, precum şi de un cadru teoretic riguros pus la punct ; antropologia şi-a însuşit tehnicile fundamentale ale anchetei dialectologice, fără de care, acest corpus nu poate fi obţinut. NOTE 1 Precizăm, de la bun început, că ne referim la antropologie In accepţia pe care o are termenul in sistematica americană — mai recent, în general, occidentală — a ştiinţelor. în 1947, Fr. Boas (apud Âke Hultkrantz, General Ethnological Concepts, Copenhagen, 1960, p. 28—29) definea antropologia drept o disciplină care se ocupă de om ca fiinţă socială ; obiectul antropologiei include toate fenomenele vieţii sociale a omului, fără limitări spaţiale sau temporale. Se recunoaşte, în general, împărţirea disciplinei în antropologie fizică (care se suprapune cu conceptul de antropologie curent la noi: studiu al biologiei rasei) şi antropologie culturală (care include etnografia, folclorul, sociologia, eventual lingvistica etc., definită drept antropologie socio-culturală). 2 Cf. R. Jakobson, Le langage commun des linguistes et des anthropologues (Resultats d’une conference interdisciplinaire), în R. Jakobson, Essais de linguistigue generale (Traduit et preface par N. Ruwet), Les Editions du Minuit, 1963, p. 28. Vezi, în acelaşi sens şi CI. Levi-Strauss, Anthropologie structurale deux, Pion, 1973, p. 347 şi urm. 3 Cf. de exemplu, R. W. Langacker, Language and ils structure. Some fundamental aspects, Harcourt cŞ World Inc., New York, 1968, p. 6. 4 Review of Leonard Bloomfield „Eastern Ojibwa grammaiical sketch. Texts and word list“, în „Language", 1959, 35, p. 119. 6 Anthropological linguislics, in Ch. Mohremann, Alf Sommerfeld, J. Whatmough (eds.), Trends in European and American Linguislics. 1930— 1960, Spectrum Publishers, Utrecht and Antwerp, 1961, p. 110. 107 INTRODUCERE 0 Cf. de exemplu, J. Dubois et al., Dictionnaire de linguistique, Larousse, 1973, p. 132 — 133. ' Cf. şi CI. Levi-Strauss, op. cit., p. 37. 8 Cf. M. B. Emeneau, Oral poets of South India. The Todas, în „Journal of American Fol-klore“, 1958, 71, p. 314 : vezi şi L. Bloomfield, Why a linguistic society ?, în „Language“, 1925, 1, p. 2. 9 Cf. B. Malinowski, The problem of meaning in primitive languages, în Ch. K. Ogden and R. A. Richards (eds.), The meaning of meaning, Harcourt and Brace, World Inc., New York, 1938, ed. a V-a, p. 305. De altfel, în legătură cu această precizare, trebuie menţionată, în mod deosebit, structura corpus-ului lingvistic care a intrat în volumele de texte dialectale culese şi publicate (sau în curs de publicare), de către membrii sectorului de dialectologie din cadrul CCFD al Academiei R.S.R. şi al ICED. 10 Cf. R. Jakobson, op. cit., p. 27. 11 Cf. în acest sens, seria studiilor pe care J. J. Gumperz şi Dell Hymes le consacră etnografiei şi antropologiei vorbirii: J. J. Gumperz, The speech community, în David L. Sills (ed.), International Encyclopedia of the social Sciences, op. cit.; J. J. Gumperz, Types of linguistic communi-ties, în J. A. Fishman (ed.), Readings in the sociology of language, op. cit.; J. J. Gumperz, Com-munication in multilingual societies, în S. Tyler (ed.), Cognitive Anthropology, Hoit, Rinehart and Winston, New York, 1969 ; J. J. Gumperz, Verbal stralegies in multilingual communication, în „Monograph Series on Languages and Linguistics" 1970, 23 ; J. J. Gumperz, On the cth-nology of linguistic changc, în J. J. Gumperz and Dell Hymes (eds.), Directions in sociolinguistics, op. cit., ; Dell Hymes, The ethnography of speaking, în T. Gladwin and W. Sturtevant (eds.), Anthropology and human behaviour, Wash, Anthropological Society, 1962 ; Dell Hymes, Directions in (ethno-)linguistic theory, în A. Kimball Romney and R. G. d’Andrade (eds.), Transcul-tural studies in cogniiion, în „American Anthropologist**, 1964, voi. 66, 3 ; Dell Hymes, Intro-duclion towards ethnographies of communication, în „American Anthropologist**, 1964, voi. 66, 6 ; Introductions la Part 5 şi Part 7, în Dell Hymes (ed.), Language in culture and society. A reader in linguistics and anthropology, op. cit.; Dell Hymes, Toward ethnographies of communication, în .). .1. Gumperz and Dell Hymes (eds.), The ethnography of communication, în „American Anthro-pologist“, 1964, voi. 66, 6 ; Dell Hymes, Models of the interaction of language and social setting, op. cit.; Dell Hymes, The anthropology of communication, în F. Dance (ed.), Rumân communication theory. Original essays, Hoit, Rinehart and Winston, New York, 1967 ; Dell Hymes, Sociolinguistics and the ethnography of speaking, în E. Ardener (ed.), Social anthropology and language, Tavistok, 1971 : Dell Hymes, Toward ethnographies of communication : the analysis of communicative evenls, în P. P. Giglioli (ed.), Language and social setting, Penguin Books Ltd., Harmondsworth, 1972 etc. ; J. .1. Gumperz and Dell Hymes (eds.), The ethnography of commu-uication, in „American Anthropologist1*, 1964, voi. 66,6. l- Introduction în Handbook of American Indian Languages, Government Printing Office (Smithonian Institution, Bureau of American Ethnology, Bulletin 40, voi. I), Washington, D.C., 1911, p. 60. ■ > Ar fi suficient să menţionăm că publicaţiile de texte (etnografice) ale lui Fr. Boas se cifrau la mii de pagini (cf. L. A. White, The ethnography and ethnology of Frânt Boas, Texas Memorial Museum, Bulletin 6, Austin, 1963, p. 76). 14 Cf. P. Radin, The culture of the Winnebago. As described by themselves (Indiana University Publications in Anthropology and Linguistics), în „The International Journal of American Linguistics**, 1949, voi. 15, Memoir 2, p. 39 ; cf. şi J. CI. Bouvier, H. P. Bremondy, Ph. Jou-tard, Guy Mathieu, J. N. Pelen, Tradition orale et identite culturelle. Problimes et mdhodes, CNRS, Centre Regional de Publications, Marseille, 1980, p. 45. 15 Astfel, W. Suttles (Linguistic means for anthropological ends on the North West Coast, în „Canadian Journal of Linguistics**, 1965, 10, 2 — 3, p. 156 — 166) a identificat în textele etnografice culese, un set de termeni de înrudire (kinship forms) care nu puteau fi obţinuţi în alt fel „deoarece nu puteau fi folosiţi alături de posesive**; vezi, de exemplu, şi F. Lounsbury, Field methods and techniques in linguistics, în A. L. Kroeber (ed.), Anthropology today. An encyclopedic inventory, University of Chicago Press, Chicago, 1953, p. 226 ; de fapt, aşa cum precizează Dell Hymes (Toward ethnographies of communication..., op. cit., p. 25), toate datele referitoare la kinship derivă din texte etnografice. Cf. şi M. Vulpe, Sur le systeme des iermes d’adresse en rou-main, în RRL, 1980, XXV, 4 ; cercetarea prezentată are la bază materialul din textele dialectale obţinute prin anchete etnografice, completat cu o serie de date obţinute prin anchete speciale, conduse atît după metoda genealogică cît şi după metoda etnografică ; M. Vulpe, 108 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA Termes d’appelalion familiale dans Ies parlers dacoroumains. Tradition et innovation, comunicare prezentată la „Primul Congres de etnologie europeană. Paris, August, 1971“ — in elaborarea căreia autoarea a folosit material NALR, obţinut prin anchetă etnografică. “ Cf. W. J. Samarin, Field linguistics. A guide lo linguistic fieldwork, Hoit, Rinehart and Winston, New York, 1967, p. 5 ; vezi şi Marilena Tiugan, Soziokullurelle Interferenzen in einer Stadtgemeinde (în K. Bochmann, Ein Sammelband Herausgegeben von, Soziolinguistische As-pekle der mmanischen Sprache, VEB Verlag Enzyklopâdie, Leipzig, 1980), în care autoarea examinează posibilităţile de supravieţuire ale unor forme lingvistice (graiul local), în condiţiile modificării bruşte a tiparului cultural de bază (rural > urban); V. Neagoe, Tradiţie si inovaţie in lexicul ungurenilor din sudul Olteniei, in curs de apariţie : V. Neagoe, Aspecte ale unităţii lingvistice pe cele două versante ale Carpaţilorfcu privire specială asupra Olteniei de nord, in curs de apariţie — studii în care autoarea examinează problemele continuităţii lingvistice intr-un mediu cultural nou, ca urmare a procesului de migrare/imigrare ; vezi de asemenea, V. Neagoe, La dynamique des structures demographiques el des sysiemes linguisliques sur Ies deux versantes des Căr-pales Meridionales, comunicare la „Cel de al XlV-lea Congres Internaţional de lingvistică şi filologie romanică. Palma de Mallorca, 7—12 aprilie 1980“. 17 Cf. de exemplu, Ch. F. Voegelin, Training in anthropological linguistics, în „American Anthropologist", 1952, 54, p. 325. 18 Cf. Dell Hymes, op. cit., p. 21 ; vezi şi Samarin, op. cil., p. 5. 10 Dell Hymes, idem. Cercetările de acest fel sînt deosebit de numeroase, dacă avem in vedere faptul că este vorba despre o problemă importantă pentru orice tip de investigaţie lingvistică. Vom menţiona, în acest context, doar unele dintre realizările concrete româneşti ; cf., de exemplu, B. Mari-nescu, Factori ai modificărilor in mesaj implicaţi intr-o anchetă lingvistică, I, in FD, VIII, 1973, p. 141 — 151 ; II, în FD, IX, 1975, p. 49 — 65; B. Marinescu, I.’ctat du sujet soumis ă Venquette: faclcur de variabilite linguistique, în ACII.F, XIV, p. 297 — 304 : N. Saramandu, Un paradox sociolingvistic: generaţia de vorbitori, in SCI,, XXXII, 1981, 1, p. 71 — 74. 21 Vezi, de exemplu, Marilena Tiugan, Aspecte ale comportamentului verbal reflectate in uzajul pronumelor personale de adresare directă. In mediul rural, în FD, IX, 1975 ; B. Marinescu, Statutul interlocutorilor, factor de variabiliiate lingvistică, ms. 22 Cf. J.-Cl. Bouvier, op. cit., p. 44. SCHIŢA DE ISTORIE A DIALECTOLOGIEI ROMANEŞTI Dialectologia, ca ramură autonomă a lingvisticii, s-a constituit la sfîrşitul secolului trecut, întemeietorul disciplinei fiind considerat lingvistul italian G. I. Ascoli (1829—1907). Interesul pentru studiul graiurilor populare a apărut, cu deosebire, în Franţa, unde dialectele au fost cercetate după metode riguroase si descrise amănunţit de către specialişti de renume ca G. Paris (1839-1903), J. Gilliăron (1854-1926) şi P. J. Rousselct (1846-1924). în aceeaşi vreme, o direcţie nouă în metodologia cercetării (cartografierea materialului adunat), o dădea, în Germania, Georg Wenker. Se înţelege că preocupările pentru studiul graiurilor populare au fost cu mult mai vechi decît constituirea propriu-zisă a dialectologiei ca ramură aparte1, dar bazele ştiinţifice ale acestei discipline s-au pus în deceniile opt şi nouă ale secolului trecut, odată cu cercetările lingviştilor menţionaţi mai sus. Istoria dialectologiei române3 începe, acum mai bine de trei secole în urmă, cu menţiuni asupra diferenţelor dintre graiuri. Cu sfîrşitul secolului al XlX-lea. studierea temeinică a graiurilor româneşti nord- şi sud-dunărene se dezvoltă din ce în ce mai mult, ajungînd în zilele noastre la o cunoaştere aprofundată a tuturor dialectelor şi graiurilor româneşti. 109 INTRODUCERE Primele semnalări despre diferenţele dialectale apar în prefaţa Noului Testament de la Bălgrad (1648), unde SIMION ŞTEFAN ridică problema necesităţii formării limbii literare unice, care să fie înţeleasă de românii de pretutindeni, deoarece el este conştient de deosebirile dialectale din exprimarea românilor din diverse regiuni : „Aceasta încă vă rugăm să luaţi aminte că rumânii nu grăescu în toate ţările într-un chip, încă neci într-o ţară toţi într-un chip : au veşmînt, au vase. au alte multe nu le numesc într-un chip. Bine ştim că cuvintele trebue să fie ca banii, că banii aceia sînt buni carii îmblă în toate ţările, aşa şi cuvintele acealea sînt bune carele le înţeleg toţi. Noi derept aceaea ne-am silit den cît am putut, să izvodim aşea cum să înţeleagă toţi, iară să nu vor înţeleage toţi nu-i de vina noastră, ce-i de vina celuia ce-au răsfirat rumânii printr-alte ţări, de ş-au mestecat cuvintele cu alte limbi de nu grăescu toţi într-un chip"3. Aşa cum se vede, Simion Ştefan, preconizează drept criteriu de selecţionare a materialului lexical, valoarea circulatorie a cuvintelor. într-o altă prefaţă, aceea la culegerea de predici intitulată Sicriul de aur (Sebeş, 1683), ION ZOBA din Vinţ previne pe cititori că vor întîlni o serie de termeni dialectali, deoarece aceştia erau cei folosiţi în graiul din regiunea respectivă: ,,Afla-vei şi cuvinte, pentru că rumânii nu grăim toţi într-un chip, cum iaste : oca — pricina au adeverinţa, In alian — înpotrivă, hasna — folosul, alduiala — blagosloveniia şi altele, care le-am pus după obiceiul cum grăesc pre aciaste locuri"4. Acest fragment este considerat primul text tipărit în care se menţionează unele deosebiri de natură lexicală între graiurile vorbite în diverse regiuni ale domeniului lingvistic dacoromân. Cercetări recente arată însă că menţiuni de acelaşi gen se găsesc într-un text mai vechi, netipărit, rămas pînă de curînd necunoscut. Este vorba de Lexiconul heptaglot de la Oxford, care conţine 2722 de articole în şapte limbi, printre care şi româna5. Partea românească a acestui lexicon semnalează unele deosebiri dialectale existente în limba română. Interesante sînt, mai ales, cazurile în care autorul textului indică repartiţia teritorială a unor fapte lingvistice prin menţiunile m (= Moldavice) şi, respectiv, w (= Walachice). Astfel latinescului allium îi corespund doi termeni: ai(m), ostroi (w); lat. aqualiculus: albie (m), scafa (w); lat. balineum : feredeu (m), baie (w); lat. brassica : curechi (m), varză (w); lat. diocesis: ţinut (m), judeţ (w). Nu sînt cunoscute nici locul unde a fost alcătuit, nici numele autorului sau autorilor lexiconului. Se ştie însă cu siguranţă că Lexiconul este anterior anului 1668, întrucît el a făcut parte din biblioteca savantului olandez Jakob Gol, mort în 16676. Aşadar, menţiunile din Lexiconul heptaglot de la Oxford constituie cele mai vechi elemente de dialectologie ale limbii române cunoscute pînă în prezent. Menţiuni despre graiurile româneşti în secolul a 1 XVIII-1 ea şi începutul secolului al XTX-1 e a. DIMITRIE CANTEMIR (1673—1723) în Desciiptio Moldaviae a semnalat existenţa unor trăsături fonetice dialectale, ca de pildă palatalizarra labiale-lor în graiurile moldoveneşti, menţionînd că această particulariiate apare cu deosebire, în vorbirea femeilor : „Femeile mcldcvence au un mod de pro- 110 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA nunţare deosebit de al bărbaţilor : schimbă silaba bi şi vi în gi, ex. : bine-gine, vie-gie; pi în ki : ex. : pismă-kismă, piatrâ-kiatră. M iniţial îl pronunţă ca italianul gri: mie-gnie. Acel din bărbaţi care se deprinde a pronunţa şi el astfel, aproape nu se mai poate desvăţa, iar prin aceasta se arată că a stat mult timp în braţele mamei sale, de aceea poporul pe astfel de oameni îi numeşte cu dispreţ: fecior de babă“1. Punînd în opoziţie graiul din Moldova cu cel din Muntenia, D. Cantemir remarcă două particularităţi fonetice importante: pronunţarea g şi d (giar, Dumnedzeu) în graiul moldovenesc, şi j şi z (jur. Dumnezeu) în graiul muntenesc. „Locuitorii din Valahia şi Transilvania vorbesc aceeaşi limbă ca a moldovenilor, dar pronunţia e mai aspră. în loc de giur valahul preferă jur (ca % polonez sau j francez); Dumnedzeu, valah: Dumnezău ; acmu, val. acuma; acela, val. ahela„s. D. Cantemir afirmă originea comună a aromânilor cu a dacoromânilor : „De un idiom mai corupt se servesc cuţovlahii, care locuiesc în Rumelia la hotarul Macedoniei. E de mirare cum amestecă ei limba părintească cu greaca şi albaneza, intercalînd c.îteodată în vorbirea valahă o frază curat grecească, altă dată curat albaneză, respectînd însă în tot timpul flexiunile moldoveneşti ale numelor şi verbelor1*9. Reprezentanţii Şcolii ardelene — depăşind în pregătirea de specialitate pe cei dinaintea lor — observă, cu mai multă siguranţă, existenţa diferenţelor de vorbire între românii din diverse regiuni. Deşi accentul în observaţiile lor cade mai cu seamă asupra unităţii limbii române, care capătă însemnătate naţională şi politică, sînt menţionate, în scrierile lor, şi aspecte, ale diversităţii. SAMUIL MICU (1745—1806) în Scurtă cunoştinţă a istorici românilor10. deşi afirmă că nu există nici un fel de diferenţe între românii din Ţara Românească şi cei din ţinutul Moglena, recunoaşte existenţa deosebirilor atunci cînd justifică apelativul acestora din urmă de „ţinţari** : „îi chemăm ţinţari pentru că ei în loc de ci zic l, aşea în loc de cincisprezăce ei zic ţinţsprăzece. însă acum cîtva să obilcesc cu limba de noi, că noi am băgat cuvinte slavoneşti multe, ei au băgat greceşti, şi dintre acestea şi oarecare osibire vine în limbă". PETRU MAIOR (1761 — 1821) în Dizertaţie pentru începutul limbei româneştiu prezintă o adevărată expunere temeinică şi documentată în legătură cu împărţirea în dialecte a limbii române, apreciind rolul jucat în această privinţă de pronunţare : „Măcar că limba românilor e împărţită în mai multe dialecte, a căror osebire mai vîrtos stă în pronunţiaţia sau răspunderea unor slove, totuşi românii cei dincoace de Dunăre toţi se înţeleg laolaltă". Textul trebuie interpretat ca referindu-se la situaţia limbii vorbite la nordul Dunării căci, mai departe, Petru Maior consemnează : „Asemenea se întîmplă şi întră românii cei dincolo de Dunăre, că şi între ei sînt mai multe dialecte, măcar că ei întru pronunţiaţie toţi sînt uniţi". Autorul observă cu justeţe că divergenţele dialectale sînt proprii limbii vorbite, neapărînd în scris, şi consideră ca dificilă comunicarea între românii situaţi pe cele două părţi ale Dunării : „Iară dialectul românilor celor dincolo de Dunăre atît e înstrăinat de limba românilor celor dincoace de Dunăre pentru copia sau mulţimea cuvintelor 111 INTRODUCERE celor greceşti cu care e acoperit, cit românii cei dincoace de Dunăre, pînă nu se dedau cu dînşii, puţin îi pot pricepe ce vorbesc"12. GHEORGHE CONSTANTIN ROJA (1786— ?), aromân de origine, medic la Pesta, a desfăşurat o bogată activitate istorico-filologică sub influenţa lui Petru Maior. Lui îi datorăm cele dintîi observaţii asupra repartizării teritoriale a îimbii române. în volumul Măiestria ghiovăsirii româneşti cu litere latineşti...13. Roja împarte limba română în două dialecte, cel de la nordul Dunării şi cel de la sudul Dunării. Dar Roja nu se mulţumeşte cu această diviziune, ci remarcă, pentru prima oară, existenţa unor subdiviziuni pe care astăzi le numim subdialecte şi graiuri : ,,Ci şi aceste îmbe dialecte, parte pentru dezvră-tirea unor cuvinte, parte pentru dezvrătirea viersuirei, ale sale iarăşi dezbinate dialecte au, precum e dialectul voscopolitan, grabovean, gramostean, gopiştean, meţiovitean sau epirotean; moldovean, bănăţean, cel din Ungaria, pe lîngă Criş şi altele". Concluzia autorului pe baza celor semnalate, la care se adaugă unele exemple de regionalisme, constituie un tablou real al situaţiei limbii române din vremea sa : „Din cele zise se vede că limba noastră cea românească nu e aşa deplinită, cît să ne putem înţelege toţi în toate cuvintele, pentru că are multe dialecte dintru însoţirea cu multe ghinte, născute şi acelea dezvrătite. nice e poliţă, pentru că ce nu e deplinit nu poate fi polit“. într-o altă lucrare, Untersuchungen iiber die Romanier oder sogennanien Wlachen, welche jenseits der Donau wohnen (Pesta, 1808), Roja susţine originea romană a aromânilor şi caracterul latin al idiomului lor. Un alt aromân, M. BOIAGI (1780 — 1823), profesor de limba greacă la Viena, a publicat o gramatică aromână, Romanische oder macedonowlachische Sprach-lehre14, prima de acest fel. Redactată în greacă şi germană, lucrarea a dai posibilitatea cercetătorilor străini să consulte materialul lingvistic aromânesc. Preocupări asupra dialectelor româneşti se întîlnesc şi în bogata operă lingvistică a lui I. HELIADE-RĂDULESCU (1802—1872). Acesta remarcă deosebirile existente între graiurile din Muntenia, Oltenia, Moldova, Transilvania şi Banat, mai ales pe cele din domeniul foneticii şi al lexicului. în cunoscutele sale scrisori către C. Negruzzi, în care preconizează formarea limbii literare prin contribuţia tuturor graiurilor dacoromâne, Heliade prezintă şi particularităţile dialectului aromân, afirmînd că aromâna constituie un dialect al limbii române15. TIMOTEI CIPARIU (1805—1887) acordă graiurilor şi dialectelor limbii române o atenţie deosebită. în istoria dialectologiei române activitatea lui constituie un moment important de la care pornesc cercetările ulterioare şi la care se va raporta orice încercare de a face cunoscută faza cînd dialectologia românească a făcut primii paşi către constituirea într-o disciplină aparte16. Prin introducerea termenului dialect, prin consecvenţa cu care l-a folosit, T. Cipariu a contribuit la definirea şi la consolidarea lui în terminologia lingvistică românească. Importanţa acordată dialectelor este ilustrată prin utilizarea permanentă a elementelor regionale dacoromâne, precum şi a elementelor dialectelor sud-dunărene în exemplificarea faptelor gramaticale, atît în Elemente..., cît şi în Principia sau Gramatica limbii române17. 112 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMÂNEASCA Dar T. Cipariu se referă la dialectele din sudul Dunării nu numai în descrierea anumitor aspecte ale limbii în lucrările de gramatică, ci şi în consideraţii teoretice, ca atunci cînd discută ramificaţiile teritoriale ale limbii române. El este, de altfel, printre cei dintîi care fac referiri la dialectul istroromân (,,De dialectul de peste Dunăre, se ţine şi dialectul istrian", Principia, p. 99). Este, de asemenea, demn de reţinut faptul că s-a gîndit la posibilitatea întocmirii unei culegeri de material dialectal din toate ţinuturile „unde se vorbeşte sau s-a vorbit româneşte11 (Principia, p. 352). Primele lucrări de dialectologie propri u-z i s ă. IO AN MAIORESCU (1811 — 1864) este considerat, pe drept cuvînt, întemeietorul dialectologiei româneşti; el a fost primul român care a efectuat o anchetă lingvistică, în Istria, în anul 1857. Deşi rezultatele cercetărilor sale au fost publicate mai tîrziu de către fiul său, Titu Maiorescu, în „Convorbiri literare", iar în volum abia la zece ani după moarte, Itinerar în Islriai& constituie prima lucrare de dialectologie apărută la noi. Ea cuprinde informaţii culese pe teren asupra situaţiei economico-sociale a istroromânilor, date folclorice şi etnografice, precum şi material lingvistic care semnalează particularităţile caracteristice ale dialectului. Itinerar cuprinde, de asemenea, un „vocabular" cu peste 1 200 termeni istroromâni, redactat de Titu Maiorescu după fişele şi însemnările tatălui său. Lucrarea lui Ioan Maiorescu, pe lîngă interesul istoric, constituie un indispensabil punct de referinţă în studierea evoluţiei dialectului istroromân19. Spre sfîrşitul secolului al XlX-lea, preocupările pentru studierea graiurilor se accentuează prin diferite încercări de caracterizare a diverselor subunităţi dialectale. Graiul moldovenesc este studiat de GEORGE BARONZI (1828 — 1896) în volumul Limba română şi tradiţiunile ei20 şi de IOAN NĂDEJDE (1854—1928) într-o serie de articole intitulate Despre dialectul moldovenesc, în revista „Contemporanul"21. EMILE PICOT (1844—1918), profesor de limba şi literatura română la Şcoala de limbi orientale din Paris (fost viceconsul al Franţei la Timişoara între 1869—1872), a publicat un amplu studiu, Documents pour seruir ă l’elude des dialecles roumainszz, cuprinzînd observaţii pertinente în legătură cu graiul bănăţean. Deşi relevă unitatea dacoromânei în comparaţie cu celelalte limbi romanice, £mile Picot consideră Banatul ca o unitate dialectală aparte, sem-nalîndu-i trăsăturile specifice. în această lucrare introduce pentru prima oară în cercetările dialectale ale limbii române, transcrierea fonetică23. £mile Picot publică şi o lucrare despre românii din Macedonia24. Cu B. P. HASDEIJ (1838—1907) dialectologia românească a intrat într-o fază nouă. în vederea elaborării dicţionarului Eiymologicum Magnum Ro-maniae, conceput ca un tezaur al limbii române în care „graiul actual al poporului cu divergenţele sale dialectale,,25 avea să joace un rol important, B. P. Hasdeu lansează un chestionar, în toate provinciile româneşti, adresîn-du-se învăţătorilor, preoţilor şi altor persoane de la ţară, pentru a răspunde la întrebările formulate. Chestionarul, intitulat Programa pentru adunarea datelor privitoare la limba română, cuprinde 206 întrebări (primele 133 privesc limba, restul folclorul). întrebările referitoare la limbă vizează, mai ales, lexicul şi fonetica. Răspunsurile primite la Chestionar sînt grupate în 18 volume şi cuprind un material lingvistic deosebit de preţios. Acest material a fost utilizat de Hasdeu 113 INTRODUCERE 8 — Tratat de dialectologie românească — cd. 251 la elaborarea dicţionarului său, apoi de S. Puşcariu la redactarea Dicţionarului Academiei si, în prezent, la redactarea Dicţionarului limbii române (DLR). ' ' B. P. Hasdeu s-a ocupat şi de unele probleme de dialectologie generală, cum ar fi : raportul dintre limbă şi dialect, dintre dialecte şi limba naţională, clasificarea dialectelor etc. El se referă — primul dintre lingviştii români — şi la „geografia cuvintelor", subliniind importanţa geografiei lingvistice în momentul în care această metodă de cercetare a dialectelor abia începuse să se cristalizeze. în concluzie, Hasdeu a redactat pentru prima oară în România un chestionar lingvistic. El a realizat întîia anchetă dialectală prin corespondenţi la noi în ţară şi printre primele din Europa. Acestea constituie, desigur, suficiente motive ca istoria dialectologiei româneşti să-i acorde un loc de frunte. Publicarea Chestionarului lingvistic a stimulat cercetările dialectale româneşti. Ca urmare, în această perioadă a apărut o serie de lucrări care prezintă material dialectal, etnografic şi folcloric. Astfel TEOFIL FRÎNCU (? — 1903) şi GEORGE CANDREA (1862—1902) au publicat Rotacismul la moţi şi istrieni (Bucureşti, 1886) şi Românii din Munţii Apuseni (Moţii)(Bucureşti, 1888) ; MIRON POMPILIU (1848—1897) a publicat Graiul românesc din Bi-harea26 ; VASILE VAIDA (1867 — 1897) Studiu asupra abaterilor gramaticale in dialectul ţăranilor români din Sălaj37 ; ALEXIU VICIU (1855 — 1950) a publicat un Glosar de cuvinte dialectale din graiul viu al poporului român (Blaj, 1899)28 retipărit în 1906 într-o ediţie îndreptată şi adăugită, lucrare de referinţă şi în zilele noastre29. în această etapă, premergătoare etapei ştiinţifice a dialectologiei româneşti, au mai apărut o serie de lucrări care, fără a fi lucrări lingvistice pro-priu-zise, reprezintă preţioase surse lexicologice în dialectologie. Dintre aceste lucrări cităm: FRfiDfeRIC DAME (1849—1907), încercare de terminologie poporană română (Bucureşti, 1898) în care atrage atenţia asupra varietăţii lexicului popular privind carul, sania, boul şi vaca, plugul şi uneltele ţăranului, olărie, rotărie, dogărie, casă, războiul de ţesut etc. SIMION FL. MARIN (1847—1907) îmbină inventarierea lexicului special cu cercetarea funcţiei lui în folclor şi etnografie : Chromatica poporului român (Bucureşti, 1882) şi Ornitologia poporană română (1883). La fel a procedat şi TUDOR PAMFILE (1883 — 1921) în Jocuri de copii (Bucureşti, 1907), Industria casnică la români (Bucureşti, 1910), Agricultura la români (Bucureşti, 1913), Boli şi leacuri la oameni, vite şi păsări după datinile şi credinţele poporului român, (Bucureşti, 1913). Etapa ştiinţifică a dialectologiei româneşti. Cercetările dialectale în adevăratul înţeles al cuvîntului încep, de fapt, odată cu apariţia lucrării lui G. Weigand, Die Sprache der Olympo-Walachen nebst einer Einleitung ilber Land und Leute (Leipzig, 1888), în care prezintă, pentru prima oară, graiul aromânilor din regiunea Olimp (Grecia). G. WEIGAND (1860—1930), profesor de limba română şi limbi romanice la Universitatea din Leipzig, a întreprins cercetări dialectale prin anchete directe, la faţa locului, în toate regiunile locuite de români, atît la nord cît şi la sud de Dunăre. A studiat, între anii 1887 şi 1910, în mod sistematic şi ştiinţific, toate dialectele româneşti. Pentru fiecare dintre cele trei dialecte sud-dunărene (aromân, meglenoromân şi istroromân) a scris cîte o mono- 114 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA grafie, iar pentru dialectul dacoromân a publicat studii referitoare la graiu-rile : bănăţean, crişean, moldovean şi muntean. Pentru difuzarea rezultatelor cercetărilor sale şi publicarea materialelor adunate, G. Weigand a întemeiat la Leipzig un institut de limba română şi a editat revista „Jahresbericht des Instituts fur rumănische Sprache“, din care au apărut, între anii 1894 şi 1921, 20 de volume. începînd din 1895, G. Weigand a întreprins anchete pe teritoriul dacoromân în vederea elaborării unui atlas, cu un chestionar de 114 întrebări şi cu o reţea de 752 localităţi. Atlasul a fost publicat la Leipzig, în 1909, cu titlul: Linguistischer Atlas des dacoromănischen Sprachgebites. El cuprinde 67 de hărţi care urmăresc numai fenomene fonetice. Acest atlas constituie una dintre cele dintîi lucrări de acest fel din lume. în „Introducere1' Weigand expune principiile teoretice şi metodologice ale cercetării ştiinţifice a graiurilor. Tot în introducere Weigand face şi prima repartiţie dialectală a dacoromânei, stabilind trei dialecte : bănăţean, moldovean şi muntean, enumerînd particularităţile considerate de el ca semnificative pentru fiecare din cele trei unităţi. în Crişana s-ar putea să existe, afirmă Weigand, încă un dialect30. Weigand este autorul primului sistem amănunţit de transcriere fonetică a românei. Pînă la apariţia atlasului, Weigand a publicat numeroase studii şi monografii, fie în volume separate, fie în publicaţia WJb. Astfel, în afara studiului despre aromânii din Olimp, despre care am vorbit mai sus, Weigand consacră aromânilor următoarele lucrări: Die Aromunen. Elhnographisch-philologisch-hislorische Untersuchungen iiber des Volks der sogenannten Makedo-Romanen oder Zinzaren. I— II, Leipzig: I, Land und Lente, 1894; II, Volkslileratur der Aromunen, 1895; în WJb, 13, 1908, p. 1 — 105 despre românii şi aromânii din Bulgaria; în WJb, 16. 1910, p. 171 — 192, despre românii şi aromânii din Bosnia, în p. 193—212, despre aromânii din Albania. în WJb, 4, 1897, p. 136—227, 5, 1898, p. 192—297 şi 6, 1899, p. 84—173 a publicat un text, aromânesc din secolul al XVIII-lea, Codex Dimonie. Pe meglenoromâni, al căror descoperitor este, i-a prezentat în volumul Wlacho-Meglen. Eine ethnographisch-philologische Untersuchung, (Leipzig, 1892) şi în WJb, 5, 1898, p. 145-157. Despre istroromâni a publicat în „Romania", 21, 1892, nr. 2, p. 240—256 şi în WJb, 1, 1894, p. 125-155; 2, 1895, p. 215-224. Materialul cules pe teritoriul dacoromânei a fost prelucrat, în afara Atlasului, în mai multe monografii publicate în WJb : graiul bănăţean : 3, 1896, p. 198 — 332 ; graiul crişean : 4, 1897, p. 250—356 ; 6, 1899, p. 1 — 18 ; graiul moldovean : 9, 1902, p. 138—236 (Moldova şi Dobrogea), precum şi studiul Die Dialekte der Bukowina und Bassarabiens, Leipzig 1904 ; graiul muntean : 7, 1900, p. 1 — 92 (Oltenia) ; 8, 1902, p. 234—324 (Muntenia). De reţinut că G. Weigand a fost, totodată, maestrul mai multor filologi români (I. Popovici, Sextil Puşcariu, Th. Capidan etc.)31. PERICLE PAPAHAGI (1872—1943) a publicat o bogată colecţie de texte aromâne, Basme aromâne şi glosar (Bucureşti, 1905) şi un studiu monografic asupra meglenoromânilor : Meglenoromânii studiu etnografico-filologic. Partea I : Introducere, descrierea călătoriei, ocupaţiile locuitorilor, texte. Partea II : Texte şi glosar, Bucureşti, 1902. A mai publicat volumul Românii din Meglen, Bucureşti, 1909. 115 INTRODUCERE IOSIF POPOVICI (1876“—1928) a realizat două monografii: una referitoare la o zonă geografică restrînsă din Hunedoara, Rumaenische Dialekte. I. Die Dialekte der Munteni und Pădureni in Hunyader Komitat, Halle a.d.S., 1905 şi cealaltă referitoare la istroromâni, Dialectele române din Istria32. Materialul din această monografie despre istroromâni a fost cules de I. Popovici în anchete la faţa locului în anii 1899 şi 1905. Această anchetă constituie cea de a doua anchetă lingvistică făcută în Istria, după aceea a lui I. Maiorescu33. OVID DENSUSIANU (1873 — 1938). Preocupările pentru dialectologie ale lui O. Densusianu apar odată cu crearea „Societăţii filologice" (1905), care avea înscrisă printre direcţiile sale de cercetare şi studiul dialectelor româneşti. Prin volumul Graiul din Ţara Haţegului (Bucureşti, 1915), O. Densusianu a realizat cea dintîi monografie dialectală — în adevăratul înţeles al cuvîntului — consacrată unui grai dacoromân. Prin metodele folosite, prin bogăţia materialului şi prin interpretare, lucrarea constituie încă pînă în zilele noastre una dintre cele mai bune monografii dialectale din dialectologia românească. Atît în lucrările sale, cît şi în sprijinul nelimitat şi susţinut acordat colaboratorilor şi elevilor săi, O. Densusianu a ilustrat cu strălucire concepţia sa referitoare la legătura dintre dialectologie şi folclor. In acest sens este edificatoare publicaţia Institutului de filologie şi folklcr „Grai şi suflet", revistă creată şi condusă de Densusianu si care a apărut între anii 1923 — 193734. ’ Merită să semnalăm, de asemenea, publicarea, în colaborare cu I. A. Can-drea şi Th. D. Speranţia, a celor două volume Graiul nostru. Texte din toate părţile locuite de români (voi. I : 190b ; voi. II : 1908). care cuprind o bogată colecţie de texte dialectale, prima de acest fel la noi. Deşi a manifestat o oarecare rezervă faţă de metoda geografiei lingvistico. O. Densusianu a primit cu interes şi cu aprecieri pozitive — cu obiectivitatea-i caracteristică — Atlasul lingvistic al lui Gillieron36. Meritul său în domeniul dialectologiei, în afara lucrărilor menţionate mai sus, rămîne imens prin recomandarea şi susţinerea elaborărilor de monografii dialectale şi a culegerilor, cît mai numeroase, de texte populare30. I. A. CANDREA (1872—1950) a publicat una dintre primele monografii dialectale româneşti, Graiul dinfara Oaşului (în BSF, 11, 1906, 2, p. 35—85), pe baza unei anchete efectuate în 10 localităţi, cu o hartă şi ilustraţii. Autorul face o scurtă privire a aspectului lingvistic (fonetica şi morfologia), luînd ca punct de comparaţie limba literară.37 Cucerit de metodele înnoitoare ale geografiei lingvistice, I. A. Candrea a făcut timp de 20 de ani (între 1904 şi 1924) anchete dialectale în Banat, în vederea redactării unui atlas lingvistic al acestei regiuni. Folosind o reţea foarte deasă (250 de localităţi) şi un chestionar de 700 întrebări, Candrea a redactat 130 de hărţi din Atlasul lingvistic al Banalului. Din păcate, acest atlas, care constituie cel dintîi atlas regional al limbii române, a rămas nepublicat38, în baza hărţilor redactate autorul a publicat însă o importantă contribuţie teoretică, Constatări în domeniul dialectologiei (în GS, I, 1923—1924, 1, p. 169 — 200), în care, printre altele, studiază şi problema migrării cuvintelor în gra-iurile bănăţene, stabilind patru căi de migrare : iradierea, infiltrarea, revărsarea şi suprapunerea39. 116 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA I. A. Candrea a adus şi preţioase contribuţii la studiul dialectului meglenoromân prin culegerea de material între anii 1908 şi 1915 de la megleniţii stabiliţi în România şi publicarea lui sub forma unor Texte meglenite (în GS I, 2 p. 261 — 285; II, 1, p. 108—128) si a unui Glosar meglenoromân (în GS, III, l,p. 175-209 ; III, 2, p. 381-412’; VI, p. 163-192 şi VII, p. 194-230). TACHE PAPAHAGI (1892—1977), elevul lui Densusianu. a adus o importantă contribuţie dialectologiei româneşti. Consecvent cu concepţia lui Densusianu că graiul trebuie studiat împreună cu folclorul şi etnografia40, T. Papahagi a elaborat, după cercetări la faţa locului, două studii dialectale : Cercetări in munţii Apuseni (în GS II, 1, p. 22 — 89), şi Graiul şi folklorul Maramureşului (Bucureşti, 1925). Meritul deosebit a lui T. Papahagi îl constituie însă contribuţia sa la studiul dialectului aromân. Cursul său universitar, multiplicat, Aromânii. Grai, folklor, etnografie, cu o introducere istorică (1932) echivalează cu o monografie. Opera capitală a vieţii lui, Dicţionarul dialectului aromân, general şi etimologic (Bucureşti, ed. I : 1963 ; ed. II : 1974), este astăzi indispensabilă oricărui cercetător al dialectului aromân. Dicţionarul reprezintă o operă monumentală atît prin proporţii cît şi prin valoarea ştiinţifică. De un interes deosebit sînt şi volumele Images d’ethnographie roumaine (Bucureşti, t. I, 1928 ; t. II, 1930 ; t. III, 1934) care, deşi constituie, în primul rînd, o lucrare de etnografie, prezintă şi numeroase date care interesează dialectologia. AL. ROSETTI (n. 1895), continuînd spiritul cercetărilor iniţiate de O. Densusianu (şcoala lingvistică de la Bucureşti) şi a colaboratorilor de la revista „Grai şi suflet", a orientat cercetările dialectale pe baza metodelor noi, moderne, în cadrul Laboratorului de fonetică experimentală de la Facultatea de litere din Bucureşti. în cadrul acestui laborator s-au întreprins o serie de anchete lingvistice cu scopul de a înregistra cu ajutorul fonografului graiu-rile româneşti, în vederea unei colecţii de discuri. Rezultatele acestor anchete au fost valorificate în revista „Bulletin linguistique" publicată de Al. Rosetti între anii 1933—1948. Al. Rosetti publicase încă în „Grai şi suflet" cîteva studii de dialectologie : Cercetări asupra graiurilor aromânilor din Albania (GS, IV, 1, p. 1 — 83 ; IV 2, p. 377—380), Asupra repartizării dialectale a istroromânei (GS, V, 1, p. 1 — 9). Dacă nu a publicat lucrări de proporţii de dialectologie propriu-zisă, Al. Rosetti a apelat adesea la rezultatele disciplinei în redactarea operei sale Istoria limbii române. După cel de al doilea război mondial a organizat şi a condus Centrul de cercetări fonetice şi dialectale al Academiei R. S. România, unde cercetările dialectale au căpătat o amploare necunoscută pînă atunci, cercetări concretizate prin apariţia atlaselor regionale, volumelor de texte dialectale, glosarelor şi monografiilor. Tot în cadrul Centrului de cercetări fonetice şi dialectale Al. Rosetti a creat colecţia tezaur a graiurilor româneşti, Arhiva fonogramică a limbii române41. A condus, de asemenea, publicaţia „Fonetică şi dialectologie". D. ŞANDRU (1907—1972) a efectuat anchete, în cadrul seriei iniţiate de Al. Rosetti, în diferite regiuni ale ţării, iar materialul prelucrat în micromonografii a fost publicat în „Bulletin linguistique" după cum urmează : Basa- 117 INTRODUCERE rabia, I, p. 80 — 107, Ţara Molilor, II. p. 201—237 ; Lăpujul de Sus (Hunedoara), III, p. 113—177; Bihor, IV, p. 120—178; Valea Almăjului, V. p. 125 — 189 ; Judeţul Nâsăud, VI, p. 173—230. D. Şandru a publicat volumul Mocanii în Dobrogea (Bucureşti, 1946), deosebit de util dialectologiei în lumina cercetărilor interdisciplinare. SEXTIL PUŞCARIU (1877—1948) a manifestat un permanent interes pentru fenomenele lingvistice dialectale. Ca elev al lui G. Weigand, a publicat încă în 1898 o monografie dialectală în maniera profesorului său : Der Dia-leki des oberen Ollhales (WJb, V, 1898, p. 158—191). O lucrare fundamentală în dialectologia românească o constituie cele trei volume de Studii istroromâne42, în colaborare cu M. Bartoli, A. Belulovici şi A. Byham. Lucrarea este o monografie asupra istroromânilor şi a dialectului lor. Colaborarea lui Puşcariu cu ceilalţi autori este numai într-un anumit sens. Astfel, A. Belulovici, istroromân din Susneviţa, i-a servit direct şi indirect drept informator şi a cules texte istroromâne. M. Bartoli i-a pus la dispoziţie material adunat în mai multe anchete în satele istroromâne, material publicat în volumul al treilea sub titlul de „listele lui Bartoli", iar cu A. Byham urma să colaboreze la volumul al patrulea, volum care nu a mai apărut. Cu alte cuvinte, Studii istroromâne au fost scrise, de fapt, în întregime de Sextil Puşcariu. în 1919 S. Puşcariu a întemeiat la Cluj „Muzeul limbii române". Acest institut a întreprins o largă acţiune de adunare a materialului lexical dialectal, a numelor de persoană şi de locuri din toată ţara, folosind metoda anchetelor prin corespondenţi. Dar rolul cel mai important în dialectologia românească îl constituie contribuţia sa la elaborarea Atlasului lingvistic român (ALR). Deşi nu a fost autor propriu-zis al acestei lucrări monumentale, S. Puşcariu a fost acela care a iniţiat-o, caic a pregătit cadrele pentru realizarea ei şi care a contribuit la stabilirea principiilor metodologice. în perioada elaborării ALR, S. Puşcariu a publicat o serie de articole foarte importante legate de această lucrare43. în opera sa capitală, Limba română, dialectologia şi geografia lingvistică au fost mereu în slujba istoriei limbii44. THEODOR CAPIDAN (1879—1953), elev al lui G. Weigand, şi-a manifestat interesul pentru dialectele sud-dunărene, realizînd două monografii de proporţii asupra dialectelor aromân şi meglenoromân. Prima monografie, Meglenoromânii cuprinde trei volume: I, Istoria şi graiul lor, Bucureşti, 1925; II, Literatura populară la meglenoromâni, Bucureşti, 1928; III, Dicţionar meglenoromân, Bucureşti, 1935. Cea de a doua monografie, Aromânii. Dialectul aromân. Studiu lingvistic, Bucureşti, 1932, descrie structura dialectului aromân. Ambele monografii constituie lucrări fundamentale în dialectologia românească45. Th. Capidan a colaborat parţial la elaborarea ALR. SEVER POP (1901 — 1961) — reprezentant al generaţiei de lingvişti clujeni de după Unire — a lucrat în cadrul Muzeului limbii române. Activitatea sa s-a desfăşurat mai ales în domeniul dialectologiei. Cea dintîi lucrare, Cîteva capitole din terminologia calului (DR, V, 1927 — 1928, p. 51 — 271), prelucrează răspunsurile la zece întrebări din Chestionar pentru un Atlas lingvistic al limbii române. I., Calul, Cluj, 1922, alcătuit de 118 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMÂNEASCA S. Puşcariu şi lansat de Muzeul limbii române. Lucrarea constituie una dintre primele lucrări româneşti de onomasiologie în care sînt aplicate metodele geografiei lingvistice. în timpul specializării sale în domeniul geografiei lingvistice, S. Pop publică la Paris volumul Buts et methodes des enquHes dialectales (Paris, 1927), lucrare de metodologie a cercetărilor dialectale, în care pledează pentru anchetele directe, pe teren, organizate după principii riguroase. Cartea reprezintă o sinteză a metodelor utilizate în cercetarea dialectală (privind chestionarul, anchetatorul, reţeaua de localităţi, informatorii, transcrierea fonetică, publicarea materialului ş.a.) şi este, totodată, o istorie a geografiei lingvistice pînă la acea dată. Cea mai valoroasă operă a lui Sever Pop rămîne însă ALR I (Atlasul lingvistic român, partea întîi), căruia i-a dedicat cea mai mare parte a activităţii lui, conştient fiind de importanţa unei astfel de lucrări pentru studiul limbii române ca şi pentru istoria poporului român. Deşi împrejurări vitrege nu i-au îngăduit să ducă la capăt această operă monumentală, ALR constituie o realizare de vîrf a dialectologiei româneşti şi care a avut un mare răsunet în dialectologia romanică. La cele două volume din ALR I (care cuprind 302 hărţi) se adaugă cele două volume din ALRM I (cu 424 hărţi colorate)46. în 1950, Sever Pop a publicat o lucrare vastă, de importanţă majoră pentru dialectologie : La Dialectologie. Aperqu historique et methodes d’enquetes lin-guistiques (voi. I: Dialectologie romane; voi. II: Dialectologie non romane), Louvain, 1950. Ea constituie o lucrare fundamentală în metodologia lingvistică, un instrument de lucru indispensabil dialectologului. La sfîrşitul anului 1951 Sever Pop a fondat „Centrul internaţional de dialectologie generală" şi revista „Orbis“, ca buletin al acestui Centru. în cadrul acestei societăţi ştiinţifice, Sever Pop a organizat primul Congres internaţional de dialectologie generală (Louvain şi Bruxelles, august 1960). Tot în cadrul acestui centru internaţional (Comisia pentru ancheta lingvistică) sub conducerea lui Sever Pop s-a alcătuit pentru prima oară un inventar al chestionarelor lingvistice şi al mijloacelor de anchete întrebuinţate de cercetători de la 1394 pînă în 1954 (Bibliographie des Queslionnaires linguisliques, Louvain, 1955). în 1956 S. Pop a publicat un alt volum despre institute de fonetică şi arhive fonogramice (Instituts de Phonetique et Archives phonogra-phiques). Un volum postum, Recueil posthume de linguistique et dialectologie, Roma, 1966, reuneşte articole mai vechi ale lui Sever Pop, precum şi o serie de conferinţe pe care le-a ţinut între anii 1937—1952 în diverse centre universitare (Nisa, Milano, Roma, Freiburg, Veneţia, Gând, Strasburg). Un alt volum postum Limba română, romanitate, românism a fost publicat de Alexandrina Sever Pop (Gembloux, 1969). Sever Pop rămîne una dintre figurile ilustre ale dialectologiei româneşti47. ŞTEFAN PAŞCA (1901 —1956), format la şcoala clujeană în cadrul Muzeului limbii române, a participat la elaborarea mai multor chestionare în vederea anchetei prin corespondenţi. A publicat în 1928 un Glosar dialectal. în lucrarea sa Capitole din terminologia calului (DR, V, 1927—1928, p. 272—327) a prelucrat un material cules prin ancheta cu corespondenţi, un material bogat, cu metodele lexicologiei. 119 INTRODUCERE EMIL PETROVICI (1899—1968) reprezentant de seamă al generaţiei -de lingvişti clujeni de după Unire, a lucrat în cadrul Muzeului limbii române sub îndrumarea lui S. Puşcariu. De numele lui se leagă monumentala lucrare ALR II (Atlasul lingvistic român, partea a doua)48, căreia i-a dedicat cea mai mare parte a activităţii. Materialul l-a adunat între anii 1929 — 1938, din toate părţile ţării, din graiurile româneşti şi ale naţionalităţilor conlocuitoare (maghiare, bulgăreşti, sîrbeşti, ucrainene, săseşti). Ca o anexă a Atlasului, Emil Petrovici a publicat şi volumul Texte dialectale49, în care a notat cu o remarcabilă precizie, adevărate mostre de vorbire populară de pe întreg cuprinsul ţării. ALR II, redactat de Emil Petrovici, ca şi ALR I redactat de Sever Pop. constituie o sursă de primă importanţă privitoare la limba română. Datele ALR au fost utilizate cu strălucire chiar de Emil Petrovici, în numeroase studii asupra structurii dialectale a limbii române, asupra sistemului fonologie al diferitelor graiuri, asupra raportului dintre limba literară şi graiurile teritoriale. Majoritatea acestor studii — devenite fundamentale în dialectologia românească — au fost reunite postum în volumul Studii de dialectologie şi toponimie, (Bucureşti, 1970). Un interes deosebit pentru dialectologia românească prezintă, de asemenea, cercetările folclorice ale lui Emil Petrovici din Munţii Apuseni50 şi din Munţii Almăjului51 pentru bogăţia şi exactitatea materialului înregistrat şi pentru observaţiile şi explicaţiile date faptelor de limbă. în istoria dialectologiei române, figura lui Emil Petrovici, ocupă un loc cu totul aparte52. ERNST GAMILLSCHEG (1887—1971) a publicat între cele două r'Szboaie mondiale două monografii dialectale realizate pe baza unor anchete la faţa locului : Oltenische Mundarten (Viena, 1919) şi Die Mundart von Şerbăneşti — Tituleşii (Jena—Leipzig, 1936). După cel de al doilea război mondial, cercetările de dialectologie capătă o amploare necunoscută înainte, atît în Bucureşti şi Cluj, centrele de tradiţie ale dialectologiei româneşti, cît şi în celelalte centre universitare (Iaşi, Timişoara, Craiova). Activitatea dialectologică se desfăşoară în institute de specialitate precum şi la facultăţile de filologie ale Universităţilor. Schimbările intervenite în situaţia graiurilor româneşti, datorite mişcărilor de populaţie, transformărilor social-economice, acţiunii intense de culturalizare şi extinderii limbii naţionale unice, au justificat hotărîrea Conferinţei dialectologilor români (Bucureşti, aprilie 1958) ca toate zonele dialectale româneşti să fie cercetate, cu metode diferite, în vederea elaborării de atlase, texte, glosare-şi monografii dialectale, cu scopul descrierii cît mai complete a realităţii lingvistice actuale53. NOTE 1 Vezi Sever Pop, La Dialectologie, I, p. XXIII ş.u. 2 Pentru istoria dialectologiei române vezi, mai ales : S. Pop, La Dialectologie, I, p. 667—733 : I. Coteanu şi I. Dănăilă, Introducere in lingvistica şi filologia românească. Problemc-bibliografie, 1070, 137—165 ; Romulus Tudoran, Schiţă a istoriei dialectologiei române, în voi. Dial. rom., 1977, p. 39— 54 ; V. Rusu, Introducere, 1977; Magdalena Vulpe, Romanian Dialectologii and Socio-linguistics, în Currenl trends in romanian linguistics, RRL, XXIII, 1978, nr. 1 — 4, CLTA, XV, 1978, nr. 1-2, p. 293-328. 120 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA 3 Ion Bianu şi Nerva Hodoş, Bibliografia românească veche, 1, 1903, p. 170. 4 Idem, p. 273. 5 Vezi Andrei Avram, Cele mai vechi menţiuni referitoare la deosebirile dialectale din cadrul dacoromânei, în An. ICED, 1979, Seria A, 1, p. 279—281 (rezumat), textul integral In SGL, XXX (1979), 6, p. 543-550. • Idem. ' D. Cantemir, Descrierea Moldovei, tradusă de Gh. Adamescu, Ed. „ Cartea Românească", p. 155. • Idem, p. 155. 9 Idem, p. 155 — 156. 10 S. Micu-Klein, Scurtă cunoştinţă a istorici românilor, ediţie îngrijită de G. Cîmpeanu, 1963. 11 Publicată în anexă la Istoria pentru începutul românilor in Dachia, Buda, 1812. 12 In legătură cu preocupările lingvistice ale reprezentanţilor Şcolii ardelene vezi Aurel Nicolescu, Şcoala ardeleană şi limba română, 1971 ; pentru Petru Maior, vezi, mai ales, M. Pro-tase, Petru Maior, 1973, p. 287 — 289. 13 Măiestria ghiovăsirii româneşti cu litere latineşti, care sini literele românilor cele vechi, spre poiirea a toată ghinta românească ceii dincoace şi ceii dincolo de Dunăre, Buda, 1809. 11 Viena, 1813 : reeditată ultima oară de P. Papahagi • Gramatica română sau macedo-romănă, 1915 : \ezi şi Dunker Arno, Der Grammatiker Bojadzi, WJb, 2 (1895), p. 1 — 116 şi Leipzig, 1895. 15 I. Heliade-Rădulescu, Opere II (ed. D. Popovici), 1943, p. 220, 230 ; vezi şi I. Heliade-Rădulescu, Scrieri lingvistice, ediţie, studiu introductiv, note şi bibliografie de I. Popescu-Sire-teanu, 1973 p. 100-107. 16 A. Nicolescu, T. Cipariu şi problema dialectelor limbii române, iu FD, IX, p. 189 — 196. 17 Elemente de limba română după dialecte şi monumente vechi, Blaj, 1854 ; Principia de limba şi de scriptura, Blaj, 1864 ; ed. II, 1866 ; Gramatica limbii române, I : 1869 ; II : 1877. 18 Itinerar in Istria şi vocabular istriano-romăn. 1874. 19 Vezi I. Popovici, Dialectele române (Rumaenische Dialekle) IX. Dialectele române din Istria Partea a 2-a (Texte şi glosar), Halle, 1909, p. X. Pentru activitatea dialectologică a lui Ioan Maiorescu vezi : I. Popovici, Ioan Maiorescu, în „Transilvania", 42, 1911, nr. 5 — 6, p. 760 — 767; S. Puşcariu, Studii istroromâne, III, p. 28 — 36 ; P. Iroaie, Ioan Maiorescu, întemeietorul dialectologiei române, în „Convorbiii literare", 74, 1941, nr. 7, p. 781 — 786 ; N. A. Ursu, în SCSI (Iaşi) 12, 1961, fasc. 2, p. 203-213. ' 39 Ci. Baronzi, Opere complete, I, Limba română şi tradifiunile ei, Brăila, 1872, p. 8, 157 ş.u. 21 I. Nădejde. Despre dialectul moldovenesc, in „Contemporanul", III, 1884, nr. 19. p. 734 — 738 ; nr. 20, p. 761-766 ; nr. 22, p. 866-873 ; IV, 1884, nr. 2, p. 60-63. Pentru contribuţia Iui Baronzi şi Nădejde la descrierea graiului moldovenesc, vezi R. Todoran, Noi particularităţi ale subdialectelor dacoromâne, în GL, VI, 1961, 1, p. 48 — 50. 22 Publicat în „Revue de Linguistique et de Philologie comparee", V, fasc. 3 (ian. 1873), p. 225-263 şi VI, fasc. 1 (iulie 1873), p. 61-88. 23 Pentru activitatea dialectologică a lui E. Picot, vezi M. Petrişor, Din istoricul cercetărilor asupra dialectului bănăţean, în „Scrisul bănăţean", 1963, nr. 5, p. 71 — 75. 24 Picot, Les Roumains de la Macedoine, Paris, 1875. 25 B. P. Hasdeu, Programa pentru adunarea datelor privitoare la limba română, 1884, p. 2 ; vezi şi Etymologicum magnum Romaniae I, 1886, p. VI. 29 In „Convorbiri literare", XX, 1887, nr. 12, p. 993 — 1022, republicat în Miron Pompiliu, Literatură şi limbă populară, ediţie de V. Netea, 1967, p. 229 — 254. 37 In „Tribuna" (Sibiu), VII, 1890, nr. 12 — 14. 28 Idem, nr. 83 — 97. 29 Despre activitatea dialectologică a lui A. Viciu, vezi A. Viciu, Flori de cimp, Colecţie de folklor inedită, publicată, cu introducere, note, indici şi glosar, de R. Todoran şi I. Taloş, Cluj, 1976, p. 23-30. 30 Despre repartiţia dialectală a dacoromânei, G. Veigand publicase, cu un an înainte, un articol în „Convorbiri literare", XLII, 1908, nr. 4, intitulat Despre dialectele româneşti. 31 Despre activitatea lui G. Weigand vezi D. Macrea, în Studii de istoria limbii şi a lingvisticii române, 1965, p. 231 — 245. 32 Dialectele române (Rumaenische Dialekte) IX. Dialectele române din Istria, I —II, Halle a.d.S., I : Referinţe sociale şi gramatica, 1914 ; II : Texte şi glosar, 1909. 33 O prezentare a activităţii lingvistice a lui I. Popovici, vezi la D. Macrea Limbă şi lingvistică română, 1973, p. 229 — 257 ; v. şi S. Puşcariu, Studii istr., III, p. 143 — 175 ; Th. N. Trlpcea, AUT, 1, 1963, p. 357-359. 121 INTRODUCERE 34 Pentru activitatea dialectologică a lui O. Densusianu, vezi. Prefaţa lui V. Rusu la capitolul Dialectologie, in voi. O. Densusianu, Opere, I, p. 393 — 397 : L. Ionescu-Ruxăndoiu, O. Densusianu dialectolog, în LL, 1973, 4, p. 729 — 733 : A. Scorobete, O. Densusianu dialectolog, in voi. La împlinirea a 100 de ani de la naşterea lui 0. Densusianu. Omul şi opera, Deva, p. 153 — 159. 35 Vezi, Orientări nouă in cercetările filologice, în GS, 1, 1923 — 1924, 1, p. 11. 36 Vezi, mai ales, Cercetări asupra dialectelor noastre, în BSF, I, 1905, 2, p. 27 — 28, precum şi I. A. Candrea şi O. Densusianu, Îndrumări pentru cercetările dialectale, în BSF, II, 1906, 1, p. 11-18. 37 Studiul lui I. Muşlea, Cercetări folclorice in Ţara Oaşului (t. I, p. 117 — 237, cu un glosar), reia şi sub raport lingvistic zona cercetată anterior de Candrea. 33 Manuscrisul se află în Biblioteca Sectorului de Dialectologie al Institutului de cercetări etnologice şi dialectologice din Bucureşti. 33 Vezi V. Rusu, Introducere, p. 72. 43 Vezi Cursul său de etnografie lingvistică (ţinut in 1926 — 27), în voi. Grai, folklor, etnografie, 1981. ' ' 41 Vezi, V. Şuteu, Arhiva fonogramică a limbii române, în FD, I, 1958, p. 211 şi urm. în prezent această colecţie tezaur se află la Institutul de cercetări etnologice şi dialectologice. 42 Studii istr. de Sextil Puşcariu, în colaborare cu M. Barloli, A. Belulovici şi A. Byham. Voi. I: Texte, în AAR, seria II, tom XXVIII (Mem. secţ. lit.), 1906 ; voi. II: Introducere, gramatică. Caracterizarea dialectului istroromân, 1926 ; voi. 111 : Bibliografie critică. Listele lui Bar-toli. Texte inedite. Note. Glosare, 1929. 43 Hărţile graiului, în „Ţara Bîrsei“, V, 1933, p. 112—121 ; Le parler de Transiilvanie, în „Re-vue de Transilvanie", II, 1936, p. 1 —12 ; Contribuţia Transilvaniei la formarea şi evoluţia limbii române, în „Revista Fundaţiilor", IV, 1937, 5, p. 296 — 323 : Der rumănische Sprachatlas, in „Archiv fur vergleichende Phonetik", II, 1938, 2, p. 107—118. 44 Pentru activitatea dialectologică a lui Puşcariu, vezi: P. Neiescu, Contribuţia lui S. Puşcariu la dezvoltarea dialectologiei româneşti, in CL, XIX, 1974, 1, p. 25 — 34 ; Magdalena Vulpe, Sexlil Puşcariu şi dialectologia, în SCL, XXVIII, 1977, 3, p. 239 — 245. 45 Pentru activitatea lingvistică a lui Th. Capidan vezi, Mircea Borcilă, Opera lingvistică a lui Theodor Capidan, în CL, XXIV, 1979, 2, p. 129 — 144. 43 Atlasul lingvistic român, publicat de Muzeul limbii române din Cluj sub conducerea lui S. Puşcariu de Sever Pop, Partea I (ALRI) au apărut: voi. I Părţile corpului omenesc şi boalele lui, Cluj, 1938 şi voi. II: Familia, naşterea, botezul, copilăria, nunta, moartea, Sibiu —Lcipzig, 1942 ; Micul atlas lingvistic român, Partea 1 (ALRMI), voi. I Clui, 1938 şi voi. II Sibiu —Leipzig, 1942 ; Ailas linguisiigue Roumain en couleurs. Tome I : Terminologie du corp humain, Cartes l-d 104. Preface et lntroduction par Rodica Doina Pop, Gembloux, f.a. 47 Pentru activitatea dialectologică a lui Sever Pop, vezi Romulus Todoran, Activitalea lingvistică a lui Sever Pop, 1 — III, în CL, XXIII. 1978, 2, p. 159-169; XXIV, 1979, 1, p. 5-15; XXIV, 1979, 2, p. 159-169. 43 Atlasul lingvistic român publicat de Muzeul limbii române din Cluj sub conducerea lui S. Puşcariu, de Emil Petrovici, Partea a Il-a (ALR II) au apărui: voi. I, A. Corpul omenesc boale (şi termeni inrudi(i) ; B. Familia, naşterea, copilăria, nunta, moartea, viaţa religioasă, sărbători ; C. Casa, acareturile, curtea, focul, mobilierul, vase, scule, Sibiu —Leipzig, 1940, voi. I. Suplemeni. Termeni consideraţi obsceni, Sibiu —Leipzig, 1942. Micul atlas lingvistic român (ALRM II), voi. I, Sibiu —Leipzig, 1940. Micul atlas lingvistic român. Serie nouă voi. I, Bucureşti, 1956 ; voi. II, Bucureşti, 1967, voi. III, Bucureşti, 1967. De asemenea, din Atlasul lingvistic român. Serie nouă, au apărut 7 volume. 43 Texte dialectale culese de Emil Petrovici, suplement la Atlasul lingvistic român, II (ALRT II), Sibiu —Leipzig, 1943. 30 Folclor de la moţii din Scărişoara, în AAF, V, p. 111 — 175. 31 Folclor din Valea Almăjului, în AAF, III, p. 25 — 158. 32 Pentru activitatea dialectologică a lui Emil Petrovici, vezi I. Pălruţ, in FD, VII. p. 345 — 346. 53 Pentru realizările dialectologiei româneşti după cel de al doilea război mondial, vezi, mai ales : B. Cazacu, Lingvistica românească tn ultimii 25 de ani, FD, VII, 1971, p. 18 — 21 ; V. Rusu, Oii en est la dialectologie roumaine ?, în „Parole e metodi", 1972, 3, p. 1 — 7 ; A. Avram, Oii en soni Ies recherches dialectales en Roumanie ?, în „La ricerca dialettale", I, Pisa, 1975, p. 61 — 71 ; Valeria Guţu-Romalo, Lingvistica românească in perioada 1944— 1970, în voi. Lingvistica, elaborat sub conducerea acad. lorgu Iordan, 1975, p. 120—154 (Istoria ştiinţelor in România); Istoria lingvisticii româneşti, coordonator acad. lorgu Iordan, 1978, p. 145—149, 222, 244 — 245. 122 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA Criterii în delimitarea unităţilor dialectale: grai, subdialect, dialect Se discută, ia această secţiune, criteriile genealogice, tipologice, politico-administrative etc. — în baza cărora se poate opera, în general, delimitarea unor unităţi dialectale discrete, într-un continuu, cu privire specială la raportul limb ă-d i a 1 e c t, in peisajul dialectal românesc. Se acordă, în continuare, un loc aparte precizării raportului d i a 1 e c-tal — popular — vorbit, cu implicaţii mai profunde, depăşind sfera dialectologiei, şi semnificaţiei etnolingvistice a „ţărilor**, a vetre-lor şi a centrelor de iradiere, rolul acestora în determinarea configuraţiei dialectale a limbii române. între unităţile discrete — „ţările**, vetrele, centrele de iradiere sînt, de regulă, puncte dc concentrare maximă ale unei anumite fizionomii dialectale — pe care le delimităm intr-un anumit domeniu, se remarcă prezenţa zonelor, a ariilor sau a graiurilor de tranziţie, care asigură un raport dialectic între continuitate şi discontinuitate într-un anumit peisaj dialectal. DIALECTUL Dialectul este conceptul fundamental utilizat în dialectologie. Definirea acestuia pune probleme de identificare a realităţii lingvistice investigate precum şi probleme conceptuale referitoare la precizarea sferei semantice a termenului dialect şi la locul acestuia în sistemul conceptual global al disciplinei lingvistice. Condiţia esenţială a existenţei dialectului este variaţia lingvistică spaţială. în raport cu aceasta dialectul se conturează ca o noţiune dinamică a cărei definire este posibilă prin punerea în legătură a acestuia cu unităţile dinamice de aceeaşi natură. Existenţa diversităţii lingvistice spaţiale a fost una dintre primele constatări făcute în lingvistică. Examinarea realităţii geografice a condus la concluzia conform căreia „nu există formă de vorbire care să nu fie dialect**.2 în această ■ accepţie dialectul devine termen generic pentru unităţile lingvistice 123 CRITERII IN DELIMITAREA UNITĂŢILOR DIALECTALE : teritoriale.3 Unităţile lingvistige spaţiale desemnate de termenii : dialect, subdialect, grai, sub grai alături de arie lingvistică alcătuiesc sistemul de categorii relaţionale ale dialectologiei definite „substanţial identic*' cu dialectul ca termen generic şi identificabile empiric atît pe baza unor factori intralingvistici cit şi extralingvistici. Varietatea lingvistică spaţială a condus pe unii cercetători la negarea dialectului ca realitate şi plasarea acestuia în planul enunţării ştiinţifice. S-a propus, de exemplu, înlocuirea studierii dialectului cu studiul cuv î n t u * u i4 sau cu studiul ariilor lingvistice ca z one culturale dinamice5. După opinia lui Ovid Densusianu6 ,,nu se poate să nu admitem în teză generală existenţa dialectelor, a unor unităţi lingvistice locale, caracterizate prin particularităţi care le dau o fizionomie aparte diferenţiindu-le de alte unităţi. Dialectele sînt centre de unde au radiat anumite transformări lingvistice şi dacă între ele s-au interpus zone mixte, aceasta nu ne autorizează să contestăm existenţa unor asemenea centre**. Mai recent, studiile de dialectologie structurală încearcă să rezolve prin metode exacte, riguroase, problemele graniţelor dialectale şi ale ariilor de tranziţie atît de disputate în dialectologia tradiţională. Dialectul este o realitate empirică existentă intuitiv în conştiinţa subiecţilor vorbitori. „După ce s-a constatat că două iditmuri se deosebesc, s-a ajuns instinctiv la descoperirea analogiilor. Putem vedea în aceasta o tendinţă naturală a subiecţilor vorbitori... Dar, lucru curios, ştiinţei i-a trebuit un timp enorm pînă să ajungă să folosească constatările de această natură. Tocmai prin efectuarea acestor comparaţii, un popor devine conştient de idiomul său**.7 Ideile enunţate sînt ilustrate de sistemul terminologic bogat existent, referitor la unităţile spaţiale, terminologie care. înainte de a avea o accepţie tehnică, înglobată în repertoriul ştiinţific al dialectologiei, are o accepţie curentă, uzuală. în limba română se utilizează curent termenii grai, vorbă*, vorbire populară, limbă populară, limbaj popular şi alţii, alături de seria de termeni tehnici cu circulaţie mai restrînsă dialect, subdialect, grai şi uneori subgrai.9 S-a subliniat în nenumărate rinduri faptul că dialectul este o noţiune relativă. Aceasta este condiţionată, pe de-o parte, de existenţa obligatorie a unor unităţi de acelaşi rang, dialecte (justificînd baza de definiţie a dialectului : variaţia lingvistică spaţială) şi, pe de altă parte, de raportarea la o limbă (ca bază de reunire a unităţilor lingvistice asemănătoare). Stabilirea condiţiilor de reunire a unor unităţi lingvistice spaţiale în cadrul uneilimbi a constituit şi constituie încă o problemă teoretică îndelung dezbătută în cadrul literaturii de specialitate, problemă izvorîtă din necesitatea de rezolvare a unor aspecte concrete din realitate. Perspectivele şi metodele dezvoltate de lingvistica actuală, prin studiul limbii vorbite ca realitate dinamică 124 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA (variabilitate), a permis adăugarea unor elemente noi la clarificarea teoretică a raportului dintre limbă şi dialect. O primă problemă, parţial rezolvată în teoria limbii şi dialectului, este definirea acestuia din urmă în raport cu multitudinea de sensuri cu care este utilizat termenul limbă. Se admite, pe de-o parte, că limba este, în general, un sistem de semne10 destinat utilizării sale în comunicarea umană sau — în perspectivă sociolingvistică — un sistem interconectat de subcoduri11. In acelaşi timp însă, dialectul, care serveşte drept miiloc de comunicare unei comunităţi lingvistice date, constituie un ansamblu complet de tradiţii lingvistice, un sistem lingvistic complet — în această perspectivă limbă şi dialect desemnînd obiecte de aceeaşi natură, „substanţial identice1'.13 Este, apoi, recunoscută existenţa concretă a unor asemenea coduri, desemnate printr-un „adjectivum proprium"13 ca de ex. : „limba română", „limba franceză", „limba engleză". Subcodurile acestor ansambluri lingvistice concrete sînt denumite, corespunzător funcţionalităţii lor în comunicare : limbă, dialect, sociolect, stil, registru, nivel, termeni nu întotdeuna clar delimitaţi unii în raport cu alţii. Delimitarea lor implică factori de natură extralingvistică, numeroşi şi eterogeni. în dialectologie se face raportarea dialectului la variante de limbă, funcţional diferenţiate (orale sau foarte adesea fixate în scris) descrise ca : 1) Limbă comună, rezultat al selecţiei elementelor comune tuturor dialectelor, definită s u p r a r e g i o n a 1 şi nestandardizată. 2) Limbă standard, ca varietate standardizată, impusă şi acceptată ca normă lingvistică oficială a unui stat şi definită n o n-s p a ţ i a 1 (no n-g cogra-f i c). Alături de aceşti termeni sînt utilizaţi cu sens imprecis limbă populară/ limbă literară pe de o parte pentru a marca opoziţia nenormat / normat şi pe de alta poate pentru a marca sfera socio-culturală d-e circulaţie a unor fenomene14. Se utilizează apoi, în literatura de specialitate, limbă naţională şi limbă a întregului popor cu semnificaţii politice. Toţi termenii mai sus menţionaţi au un caracter restrictiv. Definiţiile date pînă în prezent dialectului în dicţionare şi manuale de dialectologie surprind caracterul său de „varietate locală a unei limbi" (cu alte cuvinte surprind factorul de variabilitate ce constituie criteriul fundamental de definire a acestuia). în stabilirea unităţilor lingvistice teritoriale se face apel la elemente distinctive de natură lingvistică (deosebiri şi asemănări în comportamentul lingvistic al comunităţilor) precum şi elemente distinctive de ordin spaţial. Una dintre trăsăturile variantelor dialectale (aparţinînd aceluiaşi sistem ierarhic), legată de noţiunea de spaţiu, este gradul de răsp îndire teritorială. Conform definiţiei lui E. Petrovici16 „graiurile, dialectele teritoriale pot fi răspîndite pe teritorii mai mici sau mai întinse şi pot să se deosebească mai mult sau mai puţin unul de altul. Acele varietăţi teritoriale ale limbii naţionale care se deosebesc numai puţin unele de altele şi nu ocupă teritorii mai întinse (s.n.) se numesc graiurile locale sau teritoriale, constituind cele mai mici unităţi dialectale, vorbite cîteodată pe un teritoriu foarte mic sau chiar într-un singur sat. Un grup de mai multe graiuri asemă- 125 CRITERII IN DELIMITAREA UNITĂŢILOR DIALECTALE : nătoare formează un dialect, răspîndit pe un teritoriu mai întins şi care se deosebeşte mai mult de celelalte dialecte teritoriale ale aceleiaşi limbi. Se întrebuinţează şi termenul de subdialect. Subdialectul ocupă un loc intermediar între dialect şi grai, mai puţin întins ca dialectul dar mai întins ca graiul. Atît dialectele şi subdialectele, cît şi graiurile pot fi denumite cu termenul general de dialect, de aceea ramura lingvisticii care le studiază e numită dialectologie1*. Fiecare dintre noţiunile menţionate au, în mod evident, o extindere spaţială mai mare decît propriile lor subîmpărţiri teritoriale. Pornind de la aceste trăsături distinctive ale dialectului, este necesar, după opinia noastră, ca limba, ca unitate căreia dialectul i se subsumează, să aibă aceeaşi bază de definiţie : respectiv să reprezinte o unitate spaţială, de rang superior, cu extindere geografică mai mare decît cea a dialectelor ei. în această accepţie, „limba** se defineşte ca uniune de dialecte, descrisă ca diasistem al tuturor dialectelor ei şi delimitată în raport cu alte unităţi spaţiale similare : limbi în spaţiu. Existenţa în realitate a unui număr mare de cazuri în care este dificil de stabilit statutul de dialect sau limbă al unui idiom precum şi apartenenţa unui dialect la o limbă sau altă limbă înrudită justifică numeroasele încercări ale unor cercetări de a găsi soluţii cu valabilitate generală pentru rezolvarea unor asemenea situaţii. A fost pus în evidenţă caracterul neomogen al elementelor luate în considerare în încercările de elaborare a unei teorii a limbii şi dialectului. Limba şi dialectul fiind concepte eclectice (definite prin trăsături distinctive de natură diferită : lingvistice şi spaţiale) şi descriptive (descriu şi nu definesc realitatea obiectivă) nu pot fi delimitate pe baza unui criteriu unitar. Dialectologia generală enunţă un număr de criterii lingvistice şi extralingvistice în vederea stabilirii statutului de limbă sau dialect al unui idiom. Se încearcă de asemenea o ierarhizare a acestor criterii în funcţie de importanţa lor în rezolvarea diferitelor cazuri particulare. Au fost propuse următoarele criterii de stabilire a statutului de dialect al unui idiom : I. Criterii lingvistice (considerate condiţie necesară, nu însă şi suficientă). 1) Criteriul genetic o-structural conform căruia idiomurile luate în discuţie trebuie să aibă origine lingvistică comună şi structură asemănătoare. Analiza structurală a unor idiomuri asemănătoare (pe baza stabilirii elementelor comune în structura idiomurilor comparate) a condus pe cercetători la stabilirea paternităţii comune a acestora. Rezultatele cercetărilor nu au oferit însă răspunsuri pertinente la întrebarea „cît de înrudite trebuie să fie două idiomuri sau în ce măsură trebuie să se deosebească între ele pentru a putea fi considerate limbi şi nu dialecte**. 7 Este cunoscută încercarea mai veche de clasificare a limbilor slave efectuată de V. Polak18. Pe plan sincronic coexistă „variante lingvistice orizon-tale“ (dialectele)19 şi „variante lingvistice verticale** (limba literară, limbaje speciale)20. în ierarhia sistemelor parţiale ale limbii (fonetica, morfologia, 126 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA sintaxa şi vocabularul) structura morfologică şi cea sintactică sînt cele mai importante pentru definirea limbii şi îi conferă acesteia stabilitate sincronică şi diacronică. Conform acestei clasificări teoretice, Polak consideră ceha, slovaca, poloneza, rusa şi sîrbo-croata dialecte ale aceleiaşi limbi. Independenţa aparentă a acestora s-ar datora existenţei variantelor verticale create pe baza unor condiţii extralingvistice. O rediscutare a criteriului genetic o efectuează E. Coşeriu în lucrarea recentă Historische Sprache und DialektSl. După opinia autorului, imposibilitatea de a răspunde hotărît la întrebarea „limbă sau dialect*' este datorată faptului că procesul istoric al acestor idiomuri nu este încheiat. Un dialect poate fi pe cale de a se transforma într-o limbă istorică independentă ; invers, o limbă istorică poate fi pe cale de a deveni dialectul altei limbi istorice — fenomen mai nou, cel puţin în lumea occidentală. „Limba istorică** este definită ca ansamblu de tradiţii istorice ale vorbirii. Ea este recunoscută de către vorbitorii ei şi de către vorbitorii altor limbi drept „limbă autonomă**, este delimitată istoric faţă de alte limbi, recunos-cîndu-i-se autonomia în mod istoric. Pentru clarificarea problemei, Coşeriu propune înlocuirea opoziţiei limbă/' dialect, cu opoziţia „limbă ist o r i c ă“ / d i a 1 e c t. Relaţia dintre aceste ultime două noţiuni nu implică substanţa (limba) ci numai statutul lor istoric. Dialectul s-ar defini ca limbă (în accepţia de „sistem lingvistic**) subordonată unei limbi istorice, respectiv delimitată în interiorul acesteia. Dialectul există ca atare (şi ca un obiect diferit de „limbă**), tocmai prin această integrare respectiv delimitare în cadrul unei limbi istorice. Integrarea dialectului în limba istorică se face, spune autorul, fie înainte de existenţa unei limbi comune, fie îr. prezenţa acesteia. Constituirea unei limbi comune nu determină, cum s-a afirmat uneori, formarea dialectelor, căci în calitatea lor de sisteme lingvistice tradiţionale acestea există înaintea limbii comune. Constituirea limbii comune are doar rolul de a reglementa integrarea dialectelor, atribuirea lor unei anumite limbi. Atîta vreme cît nu există o limbă comună, criteriile obiective alese de lingvişti pentru delimitarea dialectelor sînt convenţionale şi foarte adesea duc la rezultate diferite. E. Coşeriu dă o serie de exemple din domeniul romanic şi germanic pentru a ilustra valabilitatea criteriului propus : galiciana, de exemplu, este un dialect al limbii istorice portugheze. Există însă încercări de transformare a acesteia într-o limbă istorică independentă. Sarda nefiind mai apropiată de nici una din limbile romanice comune, se delimitează indirect (negativ) ca o limbă istorică autonomă. Cazul neerlandezei este diferit şi mai complex numai în măsura în care se complică şi cu un aspect terminologic. Faptul că există o limbă comună : neerlandeza (şi că au existat şi alte încercări de constituire a unor limbi comune) duce la distingerea unei limbi istorice : „germana de jos“. Această limbă, privită ca sistem de graiuri, ar putea fi numită „neerlandeză**, „Platt“ sau altfel. Ea nu este considerată însă pur şi simplu neerlandeză deoarece vorbitorii din Germania, care recurg la altă limbă comună, sînt mai numeroşi decît neerlandezii în accepţie strictă. Rămîne însă faptul că neerlandeza comună este, pentru moment, limba comună realizată în cadrul limbii istorice „germana de jos**.22 127 CRITERII IN DELIMITAREA UNITĂŢILOR DIALECTALE : în aceeaşi lucrare, autorul adaugă repertoriului terminologic noţiunile de „dialecte primare**, „secundare** şi „terţiare**, corespunzătoare etapei din istoria unei limbi în care s-a produs diferenţierea dialectală. „Dialectele pri-mare“ sînt dialectele unei limbi istorice existente înainte de constituirea limbii comune (în cazul spaniolei: asturo-leoneza, castiliana, navarro-aragoneza). „Dialectele secundare** se formează prin diferenţierea limbii comune (de exemplu : andaluza din Canare), iar cele „terţiare** prin diferenţierea normei „exemplare** a limbii comune (forma andaluză a spaniolei „exemplare)**. Noutatea lucrării lui Coşeriu constă, în primul rînd, în sublinierea necesităţii studierii variaţiei lingvistice în ansamblu, pentru a putea da o explicaţie corectă unui fenomen. O astfel de cercetare ar avea implicaţii sociolingvistice. 2. C r i t e r i u 1 funcţional cu variantele sale : „criteriul înţelegerii (sau neînţelegerii) între vorbitori** şi „criteriul capacităţii funcţionale a dialec-tului“. a) Criteriul înţelegerii sau „n e î n ţ e 1 e g e r i i“ (enunţat de G. Grober. 1904—1905) numit şi criteriul înţelegerii „mutuale"23, conform căruia două idiomuri sînt dialecte ale aceleeaşi limbi cînd vorbitorii celor două grupe se înţeleg în comunicare şi sînt limbi diferite cînd aceştia nu pot comunica. G. Grober a încercat o delimitare practică a idiomurilor romanice pornind de la constatarea că gradul maxim de neînţelegere faţă de vorbitorii idiomurilor învecinate se găseşte în centrul fiecărei unităţi lingvistice24. Relativitatea criteriului înţelegerii mutuale constă, după cum au subliniat numeroşi cercetători, în existenţa. între înţelegere şi neînţelegere, a unor trepte intermediare25. Pe de altă parte, vorbitori ai unor limbi diferite (de ex. rusa şi ucraineana) se pot înţelege între ei, pe cînd vorbitori ai unor dialecte ale aceleeaşi limbi nu pot uneori să comunice (de ex. dialectele italiene de nord şi de sud). b) Criteriul capacităţii funcţional r a d i a 1 e c l ului şi a limbii. Conform acestui criteriu limba are o capacitate funcţională mai largă decît dialectul, utilizat de un număr mai mic de vorbitori. După W. von Wartburg36 „un idiom este considerat limbă începînd din momentul în care poate exprima toate valorile spirituale ale unui grup determinat de oameni şi poate satisface toate nevoile lor**. Aplicînd acelaşi principiu, Fr. Diez a considerat limbi romanice numai acele idiomuri care aveau o îndelungată tradiţie literară (italiana, româna, portugheza, spaniola, franceza)27. Lipsa de temeinicie a acestui criteriu constă în considerarea dialectului ca un sistem incomplet, cu statut periferic în limbă, pe de o parte, şi, pe de altă parte, în acceptarea existenţei unei singure norme lingvistice, de prestigiu, recunoscută de comunitate. Studiile recente de dialectologie şi de sociolingvistică au demonstrat existenţa mai multor norme sociolingvistice obiective alături de norma prescriptivă, subliniind necesitatea ca dialectologia să descrie diferenţierea diatopică în cadrul fiecărui stil, în cadrul fiecărei forme a unei limbi istorice, inclusiv limba comună şi forma ei cea mai îngrijită.28 Se omite în analiza realităţii faptul obiectiv al existenţei unor limbi de sine stătătoare care nu îndeplinesc o funcţie literară (anumite limbi nord-americane şi africane) şi a unor manifestări literare în dialect. întreaga problemă constă, după opinia noastră, în fixarea sau nu în scris a acestor manifestări. 128 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA II. Criterii nelingvistice Criterii socia l-politice: a) sentimentul şi voinţa vorbitorilor de a vorbi o anumită limbă şi nu alta ; b) utilizarea oficială a unui idiom în stat ; c) subordonarea sau nu a unui idiom faţă de o limbă naţională unică. Conştiinţa lingvistică a vorbitorilor nu este concludentă pentru stabilirea statutului de limbă sau dialect a unui idiom, fiind adesea legată de „ideologia" acestora, deci avînd caracter subiectiv. Analiza efectuată de vorbitori asupra idiomului lcr în raport cu alte idiomuri este mai puternic conştientizată în anumite condiţii de dezvoltare social-islorieă (formarea naţiunilor, lupta pentru afirmare naţională în societăţile multilingve etc.). Conştiinţa lingvistică a vorbitorilor a fost luată în consideraţie de cercetători în studierea unor fenomene ca : delimitarea ariilor lingvistice subiective, precizarea intenţiilor comunicative ale vorbitorilor în cadrul actelor verbale directe şi indirecte, în planificarea lingvistică39. Stabilirea autonomiei lingvistice a unui idiom pe baza utilizării acestuia ca limbă oficială a unui stat nu este concludentă datorită faptului că există cazuri în care anumite limbi de sine stătătoare nu îndeplinesc această funcţie (de exemplu limba bască). Există apoi numeroase state multinaţionale care acceptă mai multe limbi oficiale (Belgia : flamanda şi valona ; Elveţia : germana, italiana şi franceza etc.) precum şi state diferite care au aceeaşi limbă oficială (de exemplu engleza este limba oficială în Anglia. S.U.A.. Canada, Australia etc.). Lucrurile se prezintă în mod asemănător în cazul în care se pune semn de egalitate între „limbă" şi „naţiune". Şi în acest caz ne găsim în faţa unei identificări teoretice intre realităţi obiective şi un ideal. Conceptul de „naţiune" implică potenţial pe acela de „limbă unică". După cum se ştie însă. în practică, există numeroase exemple de naţiuni care utilizează mai multe limbi în comunicare (naţiunea elveţiană, canadiană, belgiană, iugoslavă etc.).30 După E. Haugen, în societăţile multilingve, unificarea lingvistică se realizează prin reeducare şi planificare lingvistică. Autorul exemplifică prin cazul limbii finlandeze care, în secolul al 19-lea, era o limbă comună nefixată în scris şi al ivritului din secolul 20 : limbă standard nevorbită. Ambele au devenit în prezent limbi standard capabile să exprime orice concept ştiinţific şi orice subtilitate a literaturii moderne. Acelaşi fenomen prezentat în perspectiva subordonării unui idiom faţă de o limbă naţională sau, altfel spus, contopirea acestuia cu o limbă naţională unică vizează un proces istoric în desfăşurare, încă neîncheiat. Orice decizie cu privire la finalitatea acestui proces are un caracter de supoziţie, deci relativ, or rezultatele unei cercetări ştiinţifice nu se pot baza pe presupuneri, ci pe date certe. * Inexistenţa unor „criterii universale" în stabilirea statutului de limbă sau dialect al unui idiom, caracterul eclectic al sistemului acestor criterii (ele fiind de factură lingvistică şi extralingvistică) a condus la deplasarea discuţiei 129 CRITERII IN DELIMITAREA UNITĂŢILOR DIALECTALE : 9 — Tratat de dialectologie românească — cd. 251 din sfera generalului in cea a particularului, problema rezolv îndu-se prin intermediul unei teorii de decizie care se elaborează pentru fiecare caz în parte, pe baza elementelor concrete existente. * în discuţiile referitoare la structura dialectală a limbii române există două concepţii : 1. Conform primei concepţii, la care aderă majoritatea cercetătorilor31, limba română are patru dialecte (denumite de obicei după numele teritoriului pe care sînt vorbite) : ... — dialectul dacoromân vorbit în nordul Dunării în R. S. România, R. S. S. Moldovenească, R. S. S. Ucraineană şi R. P. Ungară, în estul Banatului iugoslav, în partea de lîngă Dunăre a regiunii dintre Timoc şi Morava, în nord-estul Bulgariei şi în alte ţări în care se află comunităţi (daco) româneşti. Vorbitorii dialectului dacoromân se numesc români, iar după provinciile istorice : olteni, munteni, moldoveni, ardeleni, maramureşeni, bănăţeni, crişeni, oşeni etc. . ......... ......._____ ...~ dialectul aromân' (sau rfiacedoromân), vorbit în Grecia de nord, (Macedonia, Epir şi Tesalia), R. P. Albania. R. S.F. Iugoslavia (Macedonia), sudul R. P. Bulgaria şi în alte ţări în care trăiesc comunităţi aromâneşti. Vorbitorii se numesc ei înşişi armân arman, rumân, rămân. Străinii îi numesc vlahi, cuţovlahi şi liniari. Un grup numeros de aromâni s-a stabilit în Dobrogea şi în Muntenia între cele două războaie mondiale. — dialectul meglenoromân sau meglenit vorbit în nordul Greciei şi în R. S. Macedonia. Vorbitorii săi se numesc vlaşi. Un grup de meglenoromâni trăieşte în România (Dobrogea). — dialectul istroromân vorbit în peninsula Istria (nord-vestul R. S. F. Iugoslavia). Vorbitorii se numesc vlăş3*. Aromâna, meglenoromâna, istroromâna şi dacoromâna sînt despărţite, astăzi, în general, prin spaţii aloglote. 2. Conform celei de a doua concepţii, limba română este idiomul romanic vorbit numai în nordul Dunării, subdivizat în cinci unităţi, aromâna, meglenoromâna şi istroromâna fiind considerate limbi romanice de sine stătătoare.33 Examinarea celor două concepţii impune următoarele observaţii : în ambele cazuri se admite ideea genealogiei comune a celor patru idiomuri, în alţi termeni, dacoromâna, aromâna, meglenoromâna şi istroromâna sînt urmaşe ale aceluiaşi idiom, utilizat în comunicare de o singură comunitate lingvistică (numit fie română comună : Al. Graur, română primitivă comună : D. Macrea, română primitivă : Philippide, Puşcariu, protoromână : I. Coteanu, străromână: Puşcariu, Weigand, Miklosich)34. Se admite de asemenea, pe baza unor similitudini de structură, ideea (evoluţiei şi) existenţei în momentul actual a unui grup nord-dunărean şi a unui grup sud-dunărean de idiomuri romanice răsăritene susţinută şi de impunerea, în ultima vreme, a opoziţiei dialecte convergente ~ dialecte divergent e.35 Tocmai această dezvoltare „convergentă" sau „divergentă" a dialectelor (în raport cu o limbă literară, comună etc.), a dat naştere cunoscutei polemici din lingv istica românească a anilor 1950—1960, în jurul problemei statutului 130 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA iidcmurilor romanice sud-dunărene. Fără a relua aici întreaga discuţie36, vom menţiona cîteva dintre argumentele aduse de susţinătorii celor două poziţii, referitoare la statutul idiomurilor romanice sud-dunărene. Dacoromâna, macedoromâna, meglenoromâna sînt considerate limbi romanice distincte şi nu dialecte ale limbii române, de către Al. Graur şi I. Coteanu, pe baza criteriului subordonării faţă de o limbă naţională (româna i şi a posibilităţii de contopire cu aceasta. Un dialect devine limbă în momentul în care acesta se separă de limba căreia îi aparţine. Deci separarea dialectelor sud-dunărene (prin spaţii alog'lote) în condiţiile cunoscute, acum aproape un mileniu, şi intrarea lor, implicită, în sfera de influenţă a unor limbi diferite trebuie interpretată ca semn al apariţiei unor noi limbi. Dintre argumentele, invocate în favoarea acestei teze cităm : Existenţa unor limbi literare sau naţionale (de ex. germana şi olandeza), cu structuri foarte asemănătoare, ai căror vorbitori au conştiinţa că vorbesc limbi diferite. După autorii citaţi, acesta ar fi cazul aromânilor care au avut la un moment dat o conştiinţă naţională proprie şi o limbă literară aparte. I. Coteanu, analizînd structura istroromânei, subliniază caracterul de „limbă mixtă“ a acesteia, aducînd în sprijinul tezei susţinute numai fenomene care deosebesc istroromâna de dacoromâna şi celelalte dialecte, fără a lua în consideraţie şi argumentele — decisive — care o apropie de acestea.3’ 3. Alţi cercetători s-au angajat în polemică combătînd teza Graur-Coteanu şi invocînd argumente de natură lingvistică în favoarea considerării celor patru idiomuri ca dialecte româneşti. La afirmaţia lui Al. Graur*8, conform căreia criteriile genetice şi structurale „nu ne pot ajuta cu nimic în rezolvarea problemei11, D. Macrea răspunde (pe baza comparării unor fragmente de texte din cele patru idiomuri şi a constatării că deosebirile dintre acestea sînt în special de natură fonetică, a faptului că structura gramaticală şi fondul principal lexical păstrează o „remarcabilă unitate1*) : „Stabilirea deosebirii dintre limbă şi dialect nu trebuie însă făcute, după părerea noastră, ţinînd seama mai mult de factorul istoric şi politic decît de cel genetic şi structural**.39 R. Todoran40 arată că cele două criterii — lingvistic şi extralingvistic — au, fiecare în parte, un caracter unilateral fiind, ambele, „necesare, indispensabile în definirea noţiunii de limbă şi dialect**. Ele nu se exclud, ci se completează, deşi nu sînt în toate cazurile hotărîtoare. De exemplu, idiomurile romanice sud-dunărene trebuie considerate drept „dialecte divergente" (nu limbi) care „au apucat, prin izolarea vorbitorilor lor, secole de-a rîndul, pe calea dezvoltării în limbi independente dar nu au fost ajutate de condiţii istorice favora-■bile“. Al. Rosetti 4lrespinge teza lui I. Coteanu cu privire la istroromână, reducînd la absurd părerea acestuia după care istroromâna, ca dialect al limbii române, sub influenţa slavă pe care a suferit-o a devenit în prezent o limbă romanică independentă. Ca şi alţi cercetători. Al. Rosetti42 susţine următorul fapt: „criteriul subordonării nu are decît o valabilitate parţială, neputînd fi conceput în afara criteriului genealogic care rămîne fundamental**. După opinia lui B. Cazacu43 în rezolvarea problemei delimitării limbilor de dialecte „lingvistul trebuie să ţină seama de întreg complexul de fapte lingvistice şi extralingvistice, să examineze modul în care se manifestă concret, în diverse epoci, factorii extralingvistici, să încerce să precizeze. în cazul l3l CRITERII IN DELIMITAREA UNITĂŢILOR DIALECTALE fiecărui idiom în parte, care au fost factorii precumpănitori şi în ce sens au acţionat ei asupra idiomului respectiv". Autorul subliniază eroarea comisă de Al. Graur şi I. Coteanu care transformă „potenţialitatea" în realitate : „o posibilitate (transformarea unui dialect în limbă) devine, chiar din momentul apariţiei ei o realitate"44. în ce priveşte voinţa vorbitorilor de a aparţine unei comunităţi lingvistice, aceasta nu are aceeaşi importanţă, arată B. Cazacu, în diversele epoci ale istoriei unei comunităţi.45 Gh. Ivănescu, consideră macedoromâna, meglenoromâna şi istroromâna drept „forme regionale ale limbii române, drept dialecte care din punct de vedere morfotic şi sintactic, dar mai ales lexical, au început să depăşească situaţia de dialect, fără însă a ajunge din acest punct de vedere la situaţia de limbi deosebite11. Ele prezintă sau faza imediat anterioară a unor graiuri dacoromâne (s.n.), sau o fază mai avansată, situaţii pe care le întîlnim dealtfel şi la unele graiuri dacoromâne1*46. în sprijinul argumentelor genetico-structurale care susţin statutul de dialect al idiomurilor româneşti sud-dunărene au fost, şi sînt încă, aduse numeroase probe istorice şi arheologice. Aceste probe atestă comunitatea de teritoriu (deci implicit contactul lingvistic nemijlocit), continuitatea în istorie a legăturilor între diferite grupuri nordice şi sudice de români denumite prin „valahus*. dovadă a contactului lor neîntrerupt în timp.47 * S-a remarcat, în cursul expunerii noastre, că în numeroase studii există o serie de vicii de interpretare lingvistică a unor fenomene datorate inconsecvenţei teoretice şi terminologice. A. Avram48 subliniază faptul că „nu rareori se întîmplă ca, urmărindu-se identificarea trăsăturilor specifice ale dialectelor sud-dunărene, să s e p u n ă, în mod tacit, semnul egalii ă ţ i i între dialectul dacoromân şi limba română literară şi să fie considerate necunoscute dacoromânei (cu care se face comparaţie) o serie de fenomene necunoscute, în realitate, numai limbii literare. De exemplu, printre cele nu mai puţin de 42 de trăsături care ar fi, după Th. Capidan. «proprii numai dialectului meglenit» figurează „o" accentuat iniţial>yo: uocl'ir şi prezenţa vocalei [?] în forme ca [dpu] =rom. lit. două — deşi amîndouă aceste trăsături se întîlnesc şi în graiurile daco-române". De aceea, este necesar să se stabilească, pe baza unor elemente obiective, o modalitate unitară de abordare şi comparare a dialectelor româneşti nord- şi sud-dunărene. în vederea clasificării problemelor teoretice şi practice legate de acestea. NOTE 1 Cf. F. de Saussure, Coars de linguisiigue generale, Paris, 1960, p. 262. 2 A. Martinet, Dialect, în „Românce Philology", VIII, nr. 1, p. 1. 3 Acesta intră în corelaţie terminologică cu unităţi diastratice (sociolecte) şi diafazice (stiluri), respectiv sinstrat;ce şi sinfazice. (Cf. terminologia lui L. Flydal, în Itemargues sur cerlains rapports entre le stgle el l’etat de langne, in ,,Norsk Fidskrift for Spragvidenskap", 16, 1954, p. 240—257, precum şi E. Coşeriu, Los eoneeplos de „dialecto", „nivel" y „estilo" de lengua’y el senlio proprio de la dialectologia, comunicare prezentată la Primul Congres Brazilian de dialectologie şi etnografie, Pârto Alegre, 1958 ; Cf. şi : E. Coşeriu, Historische Sprache und Dialekt, în „Zeil-schrift fur Dialecktologie und Linguistik", 2G, 1980, p. 106 — 122. 132 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA * Considerindu-se că fiecare cuvînt are istorie proprie : vezi de ex. In dialectologia clasică franceză : J. Gillieron, Etudes de geographie liiiguistique, in „Revue des langues romanes", XXI, 1907, p. 125. 8 In dialectologia germană, „Geistiges Kraftfeld" : Cf. A. Bach, Deutesche Mundarlforschung, Heidelberg, 1950. 6 O. Densusianu, 1923, p. 5. 7 F. de Saussure, op. cit., p. 262. 8 Cf., de exemplu, textul tfţăte vorbei—ieră skimbăle, din TDM, I, p. 123. • Dr. dialect, it. dialetto, eng. dialect, ir. dialecte, spân. dialecto, germ. Dialekt au la bază etimonul comun gr. dialectos cu sensul de „conversaţie", „colocviu", derivat la rîndul său din dia-legomai însemnînd „a vorbi unul cu altul". în limba greacă comună koine dialectos este un dialect ca oricare altul numai că este „dialectul comun". Termenul dialect evoluează apoi către sensul „limbă a unui popor". în limba română pătrunde prin filieră franceză : Cf. şi A. Nico-lescu, 1972 şi 1975 ; pentru descrierea adecvată a realităţii dialectale româneşti, B. P. Hasdeu, 1896, p. 19—29, introduce termenul subdialect. Termenul a fost preluat de unii cercetători (A. Phi-lippide, S. Puşcariu, E. Petrovici), pentru a denumi subîmpărţirile teritoriale ale dacoromânei (intermediare intre dialect şi grai). Alţi cercetători (I. Iordan) nu-1 adoptă, considerînd că subdialect nu aparţine repertoriului uzual al dialectologiei generale. Al. Graur şi I. Coteanu considerînd că dacoromâna, aromâna, meglenoromâna şi istroromâna sînt limbi independente, folosesc termenul dialect pentru a denumi subdiviziunile teritoriale ale dacoromânei. După părerea lui Gh. Ivănescu, 1980, trebuie să distingem pentru fiecare dintre cele patru subdiviziuni dialectale ale românei (pe care nu le denumeşte printr-un concept anume) un număr de dialecte (in sens generic). 10 Cf. F. de Saussure, op. cit., p. 43. 11 Cf. J. J. Gumperz, Tgpes of Linguislic Commwulies, în voi. „Language in Social Groups", Stanford, California, 1971. 12 Cf. E. Coşeriu, Hislorische Sprache und Dialekt, p. 108. 13 Idem, p. 109. 14 Pentru aceste probleme vezi M. Vulpe, 1980, p. 33 — 40. 15 „Idiomurile care nu diferă decit foarte puţin intre ele sînt numite dialecte. Dar nu trebuie acordat, acestui termen, un sens foarte riguros : vom vedea că între dialecte şi limbi există o diferenţă de cantitate, nu de natură", F. de Saussure, op. cit., p. 262. 18 E. Petrovici, 1954 a. 17 B. Cazacii. 1966 c. p. 20. 18 Cf. V. Polak. Conlribiitions ă l'clude de la nolion de langue el de dialecte, în „Orbis", 111, 1954, 1, p. 89-98. 19 Idem, 1954, p. 97. 20 Ibidem, p. 97. 21 Vezi no La 3. 22 E. Coşeriu, op. cil., p. 110—111. 23 Cf. B. Cazacii, 1966 c, p. 22. 24 Ap ud B. Cazacu, Idem, p. 23. 23 Vezi de ex., A. Meillet, Linguislique historique et liiiguistique generale, voi. I, Paris, 1924 ; B. Cazacu, 1966 ; E. Haugen, Dialect, Language, Nation, în Studies by E. Haugen Presented on the occasion of his 65 Birthday, Mouton, p. 496 — 610 (reeditarea lucrării apărute în „American Anthropologist", 68, p. 922 — 935). 26 Cf. \V. von Wartburg, Problemes el methodes de la liiiguistique, Paris, 1963. 27 Vezi B. Cazacu, Ibid., p. 28. 28 Cf. E. Coşeriu, Idem, p. 115. 29 Cf. E. Haugen, Linguistics and Language Planning, in Studies..., p. 510—531 (primă apariţie In \V. Bright (ed.) Sociolinguistics, Mouton, p. 50—71). 30 E. Haugen, Dialect, Language, Nation..., p. 502. 31 Al. Philippide, 1925, S. Puşcariu, 1940, E. Petrovici, Itepartifia, şi mai apoi R. Todoran, 1960, B. Cazacu, 1966 c, şi alţii. 32 Pentru răspindirea românilor din sudul Dunării, vezi secţiunile din Tratat, referitoare la dialectele româneşti sud-dunărene. 33 G. Giuglea, 1944, Al. Graur, 1955, 1956, 1958 a, 1960 ; I. Coteanu, 1957 b, 1958, 1959. 34 De exemplu, I. Coteanu, 1957 b, p. 7 afirmă : „ Totodată trebuie repusă in discuţie şi perioada de comunitate dintre cele patru idiomuri romanice amintite pentru a vedea de cînd s-au ridicai ele la rangul de limbi căci, in ceea ce ne priveşte, nu ne îndoim că odinioară, in trecutul îndepărtat, ele au format o unitate numită în mod obişnuit româna comună" (s.n.). 133 CRITERII tN DELIMITAREA UNITĂŢILOR DIALECTALE : 35 Cf. R. Todoran, 1956 a. 36 Vezi în acest sens sintezele datorate lui B. Cazacu, 1966 c, p. 9 — 39 ; L. Ionescu-Ruxăn-doiu, 1973 b, p. 44 — 59 şi G. Ivănescu, 1980, p. 30 — 35. 37 Cf., în această direcţie, articolul lui Al. Rosetti, 1958, ca răspuns la problemele tratate de I. Coteanu, 1957 a, 1957 b şi 1958. 38 Al. Graur, 1960, p. 311. 33 D. Macrea, 1956, p. 17—18. 18 R. Todoran, 1956 a, p. 99-100. 44 Al. Rosetti, 1958 a, p. 101-102. 32 Al. Rosetti, 1958 b, p. 397. 43 B. Cazacu, 1966 c, p. 32. 84 Idem, p. 30. 45 Ibid. : „Din acest punct de vedere aromânii, ale căror manifestări culturale în scris au început din secolul al XVIII-lea (Cavallioti, Ucuta, Daniil) şi au continuat apoi cu o literatură dialectală cultă, şi-au exprimat — în secolul al XlX-lea şi al XX-lea, adică în perioada constituirii şi a dezvoltării naţiunii române — conştiinţa apartenenţei la comunitatea naţională românească, militînd, prin fruntaşii intelectualităţii lor, în sensul apartenenţei la această unitate. Aromâna, singurul dintre toate dialectele româneşti sud-dunărene, apucase pe calea constituirii unei limbi deosebite ; totuşi [...] ea n-a avut şansa de a deveni o limbă romanică independentă". 4“ G. Tvănescu, 1980, p. 33—34. 47 Cf. S. Puşcariu, Studii islr., II, 353 ; Al. Phillippide, 1923 — 1927, II, p. 343 ; Th. Capidan Megl., I, p. 5 şi II, p. 3. 48 A. Avram, 1978, p. 250. DIALECTAL, POPULAR, ORAL Descrierea fizionomiei dialectale a unei limbi are la bază analiza şi clasificarea elementelor non-literare, identificate în graiurile locale. Întrucît, privite din punct de vedere funcţional, aceste elemente, marcate în raport cu nonrta prescriptivă, ocupă poziţii diferite in sistemul fiecărui grai — sau dialect — studiat, o serie de precizări teoretice privind ierarhizarea lor se dovedeşte tot atît de necesară ca şi stabilirea unei terminologii practice şi univoce. Terminologia explicitată mai jos nu are în vedere „sfere" sau „variante" ale limbii comune, „nivele stilistice" concretizate în „limbi" sau „limbaje"1; ea urmăreşte caracterizarea unor fapte lingvistice concrete, încadrarea lor în clase de elemente omogen constituite. Bineînţeles, odată stabilite modalităţile de clasificare a faptelor lingvistice, un text poate fi atribuit, pe baza componenţei sale, unuia sau altuia dintre nivelele sociolingvistice sau stilistice. Criteriile cele mai adecvate cercetării dialectologice pentru clasificarea în plan sincronic a fenomenelor lingvistice sînt (a) conformitatea cu norma prescriptivă şi (b) aria de răspîndire. înţelegem prin normă prescriptivă (normă literară sau normă academică) ansamblul de reguli, constituite în cursul unui proces istorico-cultural complex, a cărui respectare reprezintă o condiţie obligatorie pentru realizarea unei exprimări considerate, la un moment dat, în mod convenţional, corectă2. în legătură cu aria de răspîndire a fenomenelor lingvistice sînt necesare cîteva precizări : 1. Pentru a evita orice apreciere subiectivă referitoare la întinderea unei arii lingvistice, am adoptat, în clasificarea noastră de bază, sistemul dicotomie; C 131A, TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA în consecinţă, orice element (fenomen) lingvistic se caracterizează prin una din cele două trăsături notate prin [£ .General]. 2. Trăsăturile [ + General] se raportează la unul din cele patru dialecte ale limbii române : dacoromân, aromân, meglenoromân şi istroromân. Aplicarea acestui criteriu în cadrul unei unităţi ierarhic inferioare dialectului ar perturba consecvenţa şi obiectivitatea clasificării. Referirile — posibile — la ansamblul limbii române vor fi specificate explicit. 3. Combinarea celor două criterii — conformitatea cu norma şi aria de răspîndire —, combinare care stă la baza clasificării noastre, este posibilă numai în cazul dacoromânei, singurul dialect al. limbii române care a dezvoltat o normă supradialectală, vehicul ăl unei activităţi culturale complexe şi diversificate. Principalele clase de elemente lingvistice care prezintă interes pentru dialectologie — redate schematic în figura de mai jos — sînt următoarele : Normat/gcneral + - + standard standard - popular dialectal — elemente populare, cu trăsăturile Normat]’ de ex- : căderea articolului hotărît mase. sing. -I, viitorul construit cu conjunctivul, dativul prepoziţional cu la, pierderea flexiunii relativului care. Introducerea trăsăturii [+ General] exclude aprecierile subiective de genul „fapte [...] cunoscute în toate graiurile unei limbi sau în marea lor majoritate" (subl. ns., M.V.)3 ; — elemente dialectale sau regionale4, cu trăsăturile [_ Normat] ; de ex- : palatalizarea labialelor sau a dentalelor, termeni ca barabulă, brabete, chiş-chineu, conjunctivul cu şi, a vrea construit cu infinitivul, prefixe ca do- şi pro- ; — elemente standard, cu trăsăturile Normat ]>' de ex-: termeni ca frate, masă sau varză, articularea, enclitică a substantivelor feminine sau formele variabile ale articolului genitival etc. Trăsătura [i General] din structura elementelor aparţinînd clasei standard se explică printr-o particularit^te-tţ modului de constituire şi, în acelaşi timp, de aplicare a normei.^Norma prescriptivă fiind, prin definiţie, un ansamblu convenţional de reguli, aplicarea. _ei presupune nu numai cunoaşterea acestor reguli ci şi intenţia de a le "respecta. Numeroase acte de comunicare se realizează însă în afara normei, înţeleasă ca o constrîngere acceptată. în planul concret al actelor de comunicare distingem, prin urmare, varianta normată a exprimării de varianta ei nenormată. Cea dintîi este numită, în mod curent, limbă literară — termen ambiguu prin polisemantism — sau, mai recent, limbă standard, prin identificarea „standardizării" cu normarea5 ; pentru cea de a doua variantă, sînt folosiţi uneori termenii de vorbire sau limbă populară „popular" implicînd lipsa de referire la sau de coincidenţă cu norma academică prescriptivă. Aceste două variante au în comun un mare număr de elemente lingvistice ; situaţia ne apare explicabilă şi normală, dacă luăm în consideraţie 135 CRITERII DST DELIMITAREA UNITĂŢILOR DIALECTALE : faptul că cele două variante se subsumează aceleiaşi limbi şi că norma prescriptivă se constituie, prin selecţie, pe baza variantei nenormate. Elementele selectate de normă continuă să circule în varianta nenormată, fie pe întregul teritoriu (de ex. frate, masă, articolul enclitic feminin), fie în arii limitate ale acestuia6 (de ex. varză opus lui curechi, articolul genitival variabil opus celui invariabil). Tocmai această situaţie este oglindită de trăsătura [± General] a clasei de elemente standard, care poate fi definită şi ca o clasă de elemente comune variantei normate şi celei nenormate a exprimării. Pentru descrierea unităţilor dialectale de dimensiuni mai reduse — subdialecte, graiuri, graiuri locale - , este necesară o ierarhizarea elementelor dialectale în funcţie de capacitatea lor de a caracteriza unitatea teritorială respectivă. Considerăm fapte dialectale relevante7: a) elementele cu circulaţie geografică restrînsă, care individualizează o variantă teritorială a limbii în raport cu altele de acelaşi rang, învecinate cu ea ; b) elementele cu o frecvenţă sensibil ridicată în raport cu aceea din alte graiuri (sau subdialecte)8 ; c) asocierile specifice de elemente cunoscute, fiecare separat, şi în alte unităţi teritoriale9. Varianta normată a dacoromânei nu s-a format exclusiv pe baza selectării materialului oferit de varianta nenormată a limbii. Acestuia i s-au adăugat, în cursul evoluţiei sale istorice, pe de o parte împrumuturi culturale (elemente lexicale, calcuri semantice şi sintactice, elemente de derivaţie), pe de alta creaţii intern e10, manifestate, în primul rînd, la nivel lexical (derivate şi sensuri savante) şi sintactic (îmbogăţirea inventarului de unelte gramaticale, în special a celui de locuţiuni conjuncţionale11). Raportate la criteriile de clasificare utilizate în matricea reprodusă mai sus, aceste elemente lingvistice, pe care le-am numit culte, se caracterizează prin trăsătura [+ Normat], dar sînt indiferente faţă de trăsătura fGeneral]12. Constatarea de mai sus este valabilă numai din punct de vedere strict sincronic. Este adevărat că, în stadiul actual de evoluţie a dacoromânei, circulaţia elementelor lingvistice împrumutate sau create de limba literară nu este limitată — respectiv direcţionată — în spaţiu (deci orizontal), ci pe scara socială (deci vertical). Privind însă lucrurile în perspectivă istorică, se constată că, la apariţia lor, numeroase elemente culte circulau în variante — lexicale, fonetice, morfologice, semantice, derivaţionale — legate de o anumită zonă geografică. Este suficient să amintim pamfletul lui Titu Maio-rescu, Limba română în jurnalele din Austria13, sau analiza dubletelor neologice determinate geografic, datorată lui Sextil Puşcariu11. Procesul de selectare a formei optime în vederea stabilirii normei supradia-lectale unice a fost, în cazul acestor „cultisme regionale", mai rapid şi mai radical decît pentru elementele tradiţionale : respinse de normă, acestea din urmă continuă, de cele mai multe ori, să fie utilizate în arii geografice mai mult sau mai puţin restrînse, primind staLutul unor fapte de limbă dialectale sau populare, în timp ce dubletele neologice — lipsite de stabilitate în sistem şi de tradiţie în utilizare — sînt, în majoritatea lor, eliminate din limbă. Clasa — sincronică — a elementelor lingvistice culte se compune, prin urmare, din elemente realmente indiferente faţă de criteriul ariei geografice (de ex. 136 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA pronunţarea fără preiotare a neologismelor cu e- ; elemente derivative ca macro-, micro-, -iza etc. ; conjuncţii subordonatoare ca deci, incit, căci; împrumuturi lexicale recente şi elemente a căror arie geografică, iniţial limitată, s-a generalizat pe seama eliminării corelativului lor regional. Ga un reflex al acestei din urmă situaţii, depăşită în limba scrisă din zilele noastre, semnalăm existenţa unor arii dialectale formate de neologismele pătrunse, în urmă cu 5—7 decenii, în vorbirea populară15. Indiferenţa faţă de trăsătura [General] se regăseşte în structura elementelor de argou16 sau în aceea a unor particularităţi morfo-sintactice proprii limbajelor lehnico-profesionale; aici însă, [— Geografic]17 se combină cu [— Normat]. Lipsa de pertinenţă a trăsăturii [General] se explică, în cazul acestor categorii lingvistice, prin determinarea lor preponderent socială, ca elemente cu circulaţia limitată la un grup social închis. O dificultate majoră în realizarea unei clasificări consecvente a faptelor de limbă o constituie interferenţa (Opoziţiei scris / or ah cu matricea descrisă mai sus. în termeni ai teoriei comunicaţiei, opoziţia scris/oral se referă la can a-1 u 1 de transmitere a mesajului, în timp ce termenii dialectal, popular, standard etc. indică restricţii de funcţionare a elementelor codului. în principiu, fiecare dintre clasele de elemente descrise mai sus se poate realiza atît în comunicarea orală18, cît şi în cea scrisă. în practică, se remarcă o anumită corelaţie între trăsăturile [+ Normat] şi [+ Scris], respectiv {— Normat] şi [— Scris] : elementele dialectale şi cele populare se realizează, în mod obişnuit, în comunicarea orală, cele culte mai ales în comunicarea scrisă19; şi sub acest aspect, elementele standard se dovedesc nepertinente. Ţinînd seama de specificul opoziţiei scris/oral — referinţa la canalul comunicării —, vom considera fapte de oralitate numai elementele lingvistice a căror realizare este dependentă de condiţiile specifice de desfăşurare a comunicării orale. Două dintre aceste condiţii au o influenţă decisivă asupra structurii mesajului: canalul sonor şi prezenţa interlocutorului20. Cea dintîi acţionează în special la nivel fonetic şi fonologie21, cea de a doua preponderent la nivel sintactic22. La nivelele morfologic şi lexical, divergenţele dintre norma 23 scrisă şi cea orală 24 se manifestă în special în frecvenţa anumitor fapte. Stabilirea valorii de circulaţie a faptelor de limbă în funcţie de modalitatea — orală sau scrisă — de realizare a mesajului interesează stilistica şi sociolingvistica ; clasificările exprimate prin termenii: popular, dialectal — relevant şi irelevant — şi standard ţin, în primul rînd, de domeniul dialectologiei şi numai mediat de acela al sociolingvisticii. Interferenţa se produce în momentul raportării la normă a faptelor marcate : prin caracterul ei s e 1 e c, t i v, norma exclude elementele dialectale şi cele populare ; creată pe baza şi pentru nevoile comunicării scris e25, ea respinge (sau ignorează) numeroase fapte de oralitate. Altfel spus, opoziţia dintre normă şi faptele de oralitate este determinată de factori intrinseci procesului de comunicare — respectiv de modalitatea (canalul) de comunicare — în timp ce opoziţia dintre normă şi Clementele populare sau dialectale se bazează pe factori exteriori procesului de comunicare, ţinînd de istoria culturii. V l^j: CRITERII IN DELIMITAREA UNITĂŢILOR DIALECTALE NOTE ‘ Vezi I. Coteanu, Structura stilistică a limbii, în Elemente de lingvistică structurală, 1967, p. 211-221. 2 CI. Gheţie, Baza dial., p. 74. 5 Th. Hristea, Elemente regionale in limba operei lui I. L. Caragiale, în Contribuţii la istoria limbii literare în secolul al XlX-lea, voi. II, 1958, p. 192. 4 Distincţia între dialectal şi regional, propusă de M. Vulpe, Dialectal, populaire, parle, BSRLR, 1969, p. 95, a întîmpinat numeroase obiecţii. 8 Cu acest sens, termenul apare şi în Tratatul de faţă ; alte sensuri la Vasiliu, Fonologia, p. 19 ; I. Coteanu, op. cil., p. 215 ; idem, 1973, p. 51 — 52, cu o discuţie pertinentă asupra proprietăţii termenului; Flora Suteu, Varianta standard in ierarhia stilistică a limbii, LR, XXIII (1976), 4, p. 267 - 272. ' ‘ Forma adoptată de varianta normată nu acoperă, în mod obligatoriu, aria cea mai întinsă : vezi Petrovici, Repartiţia, hărţile 4, 9, 10, 11. 7 Considerăm mai adecvaţi termenii de relevant şi irelevant decît cei de tipic şi atipic, propuşi de Gheţie, 1964, p. 330, deoarece pun mai clar în evidenţă criteriul funcţional care stă la baza opunerii lor. * Această categorie se verifică în special în domeniul sintaxei, unde coexistenţa sinonimelor nu implică în mod necesar coexistenţa mai multor sisteme lingvistice ; vezi Vulpe, 1963, p. 129-130. " Pană, 1978, p. 515, nota 13. Cf. W. Havers, Handbuch der erklărenden Sgntax, Ein Versuch zur Erforschung der Be-dingungen und Triebkrăfte in Sgntax und Stilistik, Heidelberg, 1931, p. 129. 11 Numeroase exemple la M. Avram, Evoluţia subordonării circumstanţiale cu elemente con-juncţionale în limba română, 1960. 12 NB ! în spaţiu. 18 Titu Maiorescu, Critice, Bucureşti, 1874, p. 1 — 68. 14 LR l, ed. 2, p. 410-414. 15 Vezi Dumistrăcel, 1978, p. 307 — 368. 18 Nu ne referim, evident, la un argou anume, care poate cuprinde şi elemente dialectale, ci ia clasificarea unui element dat ca argotic. 17 Am notat prin [-Geografic] indiferenţa faţă de trăsătura [General]. 18 înţelegem prin comunicare orală orice comunicare făcută prin viu grai. care nu are la bază (nu reproduce) un text scris (realizat integral sau sub formă de schemă, punctaj etc.). Gf. A. Sauvageot, Anulysc du franţais parte, Paris, 1972, p. 10—11. “ Despre „limba literară orală“ şi „limba scrisă neliterară“ vezi Ghţie, Baza dial., p. 63 — 66. 18 Insistăm asupra termenului prezenţă : existenţa unui destinatar al mesajului este presupusă in orice act de comunicare, prezenţa lui, esenţială în comunicarea orală, are consecinţe asupra modului de realizare a mesajului. “ Menţionăm, cu titlu de exemplu, intonaţia şi fenomenele de fonetică sintactică. 22 Vulpe, Subordonarea, p. 30 — 33. 28 Normă, aici, în accepţia lui Coseriu. în cazul limbii scrise, aceasta coincide, în linii mari, cu norma prescriptivă. 24 Deşi existenţa unei norme orale a fost recunoscută de multă vreme (J. Vachek, Zum Problem der geschriebenen Sprache, în A Prague School Reader in Linguistics, Bloomington, 1964, p. 441 — 452), nu ştim ca descrierea ei sistematică să fi fost realizată pentru vreuna din limbile naturale. 18 Vezi Gheţie, Baza dial., p. 63. ŢĂRI. VETRE LINGVISTICE. CENTRE DE IRADIERE în configuraţia pămîntului românesc se cunosc, sub numele de ţară, zone delimitate sub raport geografic, de regulă depresiuni extra- sau intracarpatice1, caracterizate prin unitate de relief, de structură geologică şi hidrografică, şi avînd aceleaşi forme de aşezări omeneşti şi acelaşi tip de economie rurală2. 138 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA în documentele vechi3 şi în cronici4, ţara apare cu sensul vechi lerra, desemnînd formaţiuni social-politice mai mult sau mai puţin autonome, de obicei, în una din depresiunile carpatice. „Ţările", atestate documentar în secolul al XlII-lea, au coincis cu structurile teritoriale de tipul uniunilor de obşti săteşti sau ale „Romaniilor populare"5 existente pe tot cuprinsul teritoriului dacoromân. Acestea, cu timpul, au evoluat şi s-au transformat în formaţiuni politice teritoriale de esenţă feudală care au premers constituirii statelor feudale româneşti6. „Ţările" se caracterizează prin trăsături etnografice şi lingvistice proprii. Constituind zone etnologice arhaice cu statut de vatră etnoculturală7, „ţările" au contribuit la realizarea continuităţii etnice şi lingvistice. Prin urmare, prin „ţară" se înţelege o individualitate geografică şi o entitate istorică şi etnoculturală (structura geografică fiind determinantă în realizarea şi afirmarea specificului şi a autonomiei, relative, a unei anumite unităţi teritoriale). Locuitorii zonelor depresionare păstrează şi astăzi în conştiinţa lor lingvistică, sensurile vechi ale apelativului „ţară"8. Cu timpul, numele generic de „ţară" s-a extins de la desemnarea unor structuri teritorial-politice de mică întindere la denumirea unor formaţiuni statale de tip feudal mai întinse (Ţara Românească şi Ţara Moldovei). în fine, accepţiunea cea mai generală este de „patrie", „6tat“9. * Istoria veche şi medievală a poporului nostru e strîns legată de lanţul Carpaţilor10. Cele dintîi documente medievale11 atestă în depresiunile Car-paţilor Meridionali, în zona întinsă a dealurilor subcarpatice de la poalele lor şi în cîmpia care se continuă spre sud, spre Dunăre, organizaţii politice româneşti. Astfel, în 1211 apare menţionată Ţara Bîrsei, în 1223 Ţara Oltului, în 1233 Ţara Loviştei12 şi Ţara Severinului13, în 1234 ţinutul Vrancei14. Diploma Ioaniţilor consemnează existenţa unor voievodate şi cnezate oltene şi argeşene15 care cuprind şi teritorii la nord de Carpaţi ( de ex., Ţara lui Litovoi, în alcătuirea căreia intra cea mai mare parte a Olteniei şi a Ţării Haţegului). De asemenea, tradiţia istorică românească menţionează prezenţa unor structuri politice care înglobau teritorii situate pe cei doi versanţi ai Carpaţilor şi existenţa relaţiilor politice dintre românii din sudul Transilvaniei şi Ţara Românească pe de o parte, şi românii din nord-estul Transilvaniei şi nordul Moldovei, pe de altă parte. O „ţară" veche se pare că a existat şi în Cîmpia Dunării, în lungul căreia terenurile acoperite cu păduri (Teleormanul şi Vlăsia) alternau cu cele de stepă. Numele de Vlaşca dat unui judeţ este o dovadă că, aici, a fost, într-un ţinut păduros, o „ţară" a românilor16. în Moldova, zonele Cîmpulung şi Vrancea au păstrat urme de veche autonomie pînă în secolul al XVIII-lea17. Din punct de vedere etnolingvistic aici se întîlnesc vestigii reprezentative18 pentru cultura românească în ansamblul ei, precum şi particularităţi dialectale semnificative19. Obşti şi uniuni de obşti20 săteşti libere au existat şi s-au menţinut şi în afara „ţărilor", în zonele mai izolate din interiorul Transilvaniei, precum şi în zonele de graniţă, unde în schimbul serviciilor militare, ţăranilor le-au fost; lăsate vechile libertăţi21 ( de ex. Mărginimea Sibiului). 139 CRITERII IN DELIMITAREA UNITĂŢILOR DIALECTALE Aşadar, pentru epoca medievală se atestă numeroase formaţiuni politico-administrative pe teritoriul de la nordul Dunării, atît în zonele depresionare ale Carpaţilor — ţări —, cît şi în restul teritoriului. Existenţa unor unităţi teritoriale cu rol istoric a avut repercusiuni şi asupra formării viitoarelor împărţiri administrative, a creării unor zone etnoculturale şi etnografice, precum şi asupra conturării unor unităţi dialectale23. Astfel, vechile districte româneşti au intrat, mai tîrziu, în alcătuirea comitatelor transilvănene, iar unele dintre aceste districte, menţionate în documentele de cancelarie în secolele XIII —XV, erau ţări: Haţegul, Bîrsa, Făgăraşul, Amlaşul, Maramureşul23. Cele peste douăzeci de „ţări1' româneşti din epoca medievală — zone cu prezenţă demografică românească omogenă şi densă, cu tradiţii proprii de cultură materială şi spirituală, păstrează tipuri de sate vechi, specific româneşti34. Structura şi distribuţia aşezărilor omeneşti în spaţiu sînt determinate atît de factorul geografic, cît şi de factori de altă natură: sociali, economici, istorici şi biologici35. Zonele de mai mare concentrare demografică din primele secole ale mileniului nostru, care se caracterizează, azi, prin tipuri de aşezări străvechi cu toponimie veche26 şi arhaice din punct de vedere lingvistic, au fost considerate vetre etnice27 şi lingvistice28. Fărâmiţarea dialectală a Transilvaniei este un argument în favoarea vechimii acestor graiuri vorbite într-o zonă cu structură geografică variată care a putut favoriza, într-o anumită măsură, şi pentru o anumită epocă, diferenţieri dialectale29. * Situate, mai ales, în nordul, centrul, vestul şi sud-vestul teritoriului românesc. precum şi în sudul Transilvaniei, ţările prezintă, în pofida relativei lor autonomii şi chiar, în unele cazuri, a unei anumite izolări, o anumită continuitate geografică. Etnografii30 preferă, însă, termenului „ţară“ — probabil şi pentru a impune o clasificare unitară — termenul zonă etnografică care ar acoperi atît „ţările", cît şi celelalte subdiviziuni ale unui anumit domeniu. Zona etnografică are un fond comun, relativ constant, de elemente tradiţionale de cultură populară, fiind individualizată prin trăsături semnificative din punct de vedere etnologic, etnolingvistic şi etnopsihologiei. * Pe cuprinsul teritoriului României, există numeroase unităţi teritoriale, în afara ţărilor, care sînt grupate în jurul unei văi mai importante, sau care gravitează în jurul unor oraşe, tîrguri32 — cu rol preponderent de-a lungul istoriei, în schimburile de bunuri economice şi culturale. Astfel, oraşe ca Năsăud, Bistriţa, Sibiu, Braşov, Bacău, Iaşi, Suceava, Craiova etc. au fost centre de iradiere33 socio-culturale, în jurul cărora s-au format unităţi etnografice şi lingvistice (spre exemplu, ţinuturilor Năsăud, Bistriţa, Sălaj, Mărginimea Sibiului etc. le corespund, pe plan lingvistic, arii dialec- 140 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA tale). Centrele urbane în jurul cărora s-au format arii dialectale au avut un dublu rol, facilitînd atît propagarea', cit şi convergenţa faptelor dialectale. Vechea împărţire a celor trei ţări româneşti în unităţi administrative (districte, judeţe, comitate) a ţinut seama, în bună parte, de legăturile interzonale şi de căile naturale de acces (văile rîurilor, de-a lungul cărora s-au format drumuri „de ţară“). Acest fapt a permis păstrarea de-a lungul secolelor, cu aproximaţie, a aceloraşi unităţi socio-culturale, cu consecinţe asupra formării ariilor dialectale : de ex., judeţelor Mehedinţi, Gorj, Vîlcea, Argeş, Buzău, Vlaşca, Teleorman etc. le corespunde atît o zonă etnografică, cit şi una lingvistică. Dacă în primele secole ale evului mediu, rolul etnolingvistic al „ţărilor" a fost deosebit de important pentru păstrarea fiinţei etnice şi pentru conservarea limbii, în veacurile următoare, o dată cu constituirea voievodatelor, ele au rămas simple unităţi geografice, diferenţiale etnografic şi lingvistic de restul teritoriilor. Vechea împărţire administrativă prin orientarea grupurilor umane spre anumite centre administrative (în primul rînd) şi comerciale ale unei zone a imprimat spaţiului românesc graniţe lingvistice, etnografice şi etnopsihologice, rezistente de-a lungul timpului. Graniţele administrative au contribuit la conturarea unor limite dialectale, mai mult sau mai puţin tranşante, între judeţe, ţinuturi, comitate, districte, în timp ce graniţele naturale — Carpaţii — au facilitat contacte lingvistice convergente între regiuni limitrofe. Prin urmare, pentru explicarea configuraţiei dialectale a graiurilor vorbite la nord de Dunăre, trebuie ţinut seama atît de rolul geografic, isteric, economic şi etnografic al „ţărilor" care sint dispuse la marginea provinciilor istorice, în zonele subcarpatice şi depresionare, precum şi de rolul etnocultural al diverselor unităţi teritoriale, cu caracter administrativ, denumite zone etnografice. Zona etnografică/ţara se caracterizează printr-o structură social-culturală proprie, evidenţiată de organizarea aşezărilor pe comunităţi de, tradiţie etno-economică şi de interese etnoculturale34. O zonă etnografică se defineşte prin similitudinea unor trăsături culturale semnificative : tipurile aşezărilor, ale caselor şi construcţiilor anexe tradiţionale35, portul, ocupaţii, tradiţii folclorice, obiceiuri şi grai etc. Valoarea comunicativă a graiului vorbit în limitele unei zone constă în faptul că majoritatea elementelor social-culturale se exprimă în fapte de limbă36 şi că graiurile populare constituie forma cea mai semnificativă de afirmare a identităţii culturale regionale37. în g3neral, fiecărei ţări/zone etnografice ii corespunde o arie dialectală mai mult sau mai puţin unitară şi semnificativă. „Ţările" păstrează, de cele mai multe ori, un număr mai mare de arhaisme dccît celelalte regiuni. De exemplu, unele sate din Ţara Haţeg.ilui conservă pe e după labiale : per, mer, adever33, iar în Munţii Apuseni, unde se întâlnesc trei asemenea ţări : Ţara Moţilor, Ţara Zarandului, Ţara Bihariei. se păstrează urme ale vechiului rotacism39, -/final la formele articulate, perfectul simplu cu desinenţa verbelor în t (în loc de ţi) la pers. a Il-a pl., precum şi un număr însemnat de elemente lexicale pierdute în celelalte graiuri40. Dialectologii au relevat, în comparaţie cu graiurile vorbite în celelalte regiuni, caracterul conservator al graiurilor din Transilvania — provincia cu 141 CRITERII IN DELIMITAREA UNITĂŢILOR DIALECTALE numărul cel mai mare de zone depresionare, numite ţări : Ţara Maramureşului, Ţara Oaşului, Ţara Lăpuşului, Ţara Chioarului, Ţara Crişurilor, Ţara Moţilor, Ţara Zarandului, Ţara Bîrsei, Ţara Făgăraşului, Ţara Haţegului111. Alături de criteriile cunoscute luate în discuţie în explicarea caracterului arhaic, în general, al graiurilor vorbite în Transilvania, semnificativ ar fi de enumerat şi rolul mai întîi politic, apoi geografic şi etnocultural al „ţărilor". Avînd în vedere interacţiunea dintre limbă şi societate42, dintre limbă şi cultură, ar fi de aşteptat ca fiecărei unităţi teritoriale (unitate diferenţiată prin existenţa unor obstacole naturale, graniţe istorice, administrative sau centre de iradiere etc.) să-i corespundă, pe plan lingvistic, o unitate dialectală. Studiile de geografie lingvistică au demonstrat că geografia şi istoria explică, uneori, existenţa unităţilor dialectale, aspectul şi amploarea graniţelor dialectale, dar nu pot lămuri, întotdeauna, nici absenţa şi nici prezenţa unor frontiere lingvistice43. De exemplu, ŢăriiJ^fa.r a mureş ului, Ţării Crişurilor (precum şi Ţării Oaşului44) le corespunde 6îte unuîld intre cele cinci graiuri ale dacoromânei, dar nu fiecărui grai îi corespOTtfe o ţara. Ţării Haţegului îi este propriu un grai de tranzilie (aspectul de tranziţie al acestui grai a fost semnalat şi pentru secolul al XVI-lea45). Graiul din Ţara Haţegului este departe de a fi un grai omogen46 : aici se întîlnesc particularităţi dialectale din alte zone lingvistice limitrofe : Banat, centrul Transilvaniei, Oltenia de nord şi de nord-vest. Zonei etnografice Bistriţa-Năsăud, situată în nor/j/ ; /sl/>/scl/ ; /st/>/şt/ ; /s/>/ş/, izomorfele auxiliarului de pf.c., pers. 3. sg. o, a desinenţei de neutru plural, -(au)ă, a sufixului de gerunziu -in/în; 143 CRITERII ÎN DELIMITAREA UNITĂŢILOR DIALECTALE a sufixului participiul -ă (o h'i fostă), şi izoglosa arhaismului ar „au“coincid astăzi cu aria de răspîndire, în nordul Olteniei, a costumului popular specific Mărginimii Sibiului. * Ţările şi zonele etnografice au favorizat, în general, constituirea unor arii lingvistice mai mult sau mai puţin unitare şi au permis păstrarea unor elemente arhaice de limbă. Uneori, graniţele unei „ţări“ concordă cu frontierele lingvistice ale unui grai sau subdialect (vezi graiul maramureşean şi graiul crişean), alteori nu (vezi graiul din Ţara Haţegului, Ţinutul Vrancei). Zonele etnografice — grupate sau nu în jurul unor centre de iradiere socioculturale — au jucat uneori acelaşi rol ca şi ţările în constituirea unor unităţi dialectale. Nu întotdeauna, însă, aceeaşi configuraţie geografică, aceeaşi istorie şi aceeaşi comunitate economică şi socială permite o evoluţie identică şi/sau paralelă a graiurilor. Există un joc complex şi adeseori contradictoriu al tuturor factorilor care pot influenţa, în grade diferite, unitatea sau diversitatea dialectală a unui anumit peisaj :......limbajul este o activitate umană autonomă care evoluează după propriul său determinism şi, din cînd în cînd, el se «agaţă» de fapte extralingv istice"61. NOTE 1 Ion Conea, Tara Loviştei. Geografie istorică, 1935, p. 10. 3 Emm. de Martonne, Recherches sur l’evolution morphologique des Alpes de Transijlvanie, Paris, 1906 — 1907, p. 218 ; Ion Conea, Profite toponimice prin Carpafii Meridionali, In „Probleme de geografie", II, 1955 ; idem, Toponimia. Aspectele ei geografice, în Monografia geografică a R. P. Române, I, 1969. 3 Cf. N. Iorga, Istoria Românilor din Ardeal şi Ungaria, voi. I, 1915, p. 43 — 44. 1 Cf. Simeon Dascălul, Letopiseţul Ţării Moldovei pină la Aron Vodă (1359—1595), ediţie Îngrijită de Const. Giurescu, 1916, p. 111 : „Ţara Ardealului nu este numai o tară însăşi, ci Ardealul se cheamă mijlocul ţării... Iară pe la marginile ei sînt alte ţări mai mici, care toate se ţin de dinsa şi sub ascultarea ei sînt: întîi cum este Maramureşul despre Ţara Leşească şi Ţara Secuiasă despre Moldova şi Ţara Oltului despre Ţara Muntenească şi Ţara Birsei şi Ţara Haţegului, Ţara Oaşului..." (s.n.). 3 Cf. N. Iorga, La „Romania" danubienne el Ies barbares au Vl-e siicle, „Revue belge de phi-lologie et d’histoire", I, 1924, p. 35 —50 : idem, Note asupra încă unui „Cimpulung muntean" : Chiojdele, în „Codrul Cosminului", II şi III (1925—1926), 1927, p. 99. * Cf. Radu Popa, Premisele cristalizării vieţii statale româneşti, în voi. Constituirea statelor feudale româneşti, 1980, p. 25 — 39. 7 Cf. Nicolae Dunăre, Les zones et Ies foijers ethno-culturels, în „Etimologica", 1978, p. 41. 3 Interesantă, în acest sens, este relatarea unui subiect din Ţara Haţegului: [Poienarii şi Luminării] „...vin primăvara, patru săptămîni pînă-n Sîm-Pketru şî stau toată vara pînă la Tăere [...] De aici să duc apăi pe ţări, unii să-ntorc la Poiana, la Lumina, alţi să duc pe la Haţăg, pim Bănat, pin Rumînia. Iei n-au fîn, numa iarbă, şî de-aia să duc iarna la ţări unde găsăsc iarbă pe urma bucatelor" : Densusianu, Haţeg, p. 209. 3 Dimitrie I. Oancea, Despre ţară şi ţări, in „Studii şi cercetări de geologie, geofizică", XXVI, 1979, p. 4 ; vezi şi Ion Coteanu, Originile limbii române, 1981, p. 60 — 64. 10 Emm. de Martonne, La nouvelle Roumanie dans la nouvelle Europe, în „Bul. Soc. Rom. de Geogr.", XL, 1921, p. 174, face următoarea remarcă : „Am fost întotdeauna de părere că vechea Românie era ea însăşi un stat carpatic"; cf. şi Ion Conea, op. cit., p. 167 — 169 : „Aceşti munţi nu numai că nu au fost hotar etnic, dar ei au fost un fel de „coloană vertebrală" a poporului şi a pămîntului românesc — care şi unul ca şi celălalt s-au prins şi s-au ţinut de Carpaţi ca nişte aripi de trupul lor". 144 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA 11 Cf. Istoria României, II, 1963, p. 45 — 47 : „Asemenea voievodate vor fi existat şi in regiunile unde pină tîrziu s-au păstrat puternice urme de autonomie românească — acele ţări pomenite în documentele veacurilor XIII şi XIV : Ţara Bîrsei, Ţara Făgăraşului (terra Blachorum), Ţara Amlaşului, în părţile Sibiului, unde era şi pădurea românilor şi pecenegilor (Silva Blachorum et Bissenorum), Ţara Haţegului, Ţara Maramureşului. Aceste ţări nu sînt pomenite de Anonymus, deoarece au rămas în afara atingerii cu triburile maghiare în perioada de pătrundere a lor în Transilvania, evenimente la care se referă Anonymus". 12 Cf. Ion Conea, op. cit., p. 45 : terra Loystha. 13 Terra Zeurini, în locul căreia statul feudal maghiar a organizat Banatul de Severin : Cf. Istoria României, II, 1962, p. 113 ; Ivănescu, 1LR, p. 369. 13 Hurmuzaki, I, 1, p. 132 ; Constantin C. Giurescu, Tirguri sau oraşe şi cetăţi moldovene, 1967. p. 63. 15 Documenta Romaniae Hislorica, B, voi. I, p. 8 — 9. 16 Constantin G. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor, I, 1974, p. 114, 180 ; Radu Popa, Op. cit., p. 38, face menţiunea că aceste ţări apar de regulă în documentele de cancelarie, precum şi în tradiţia populară cu determinativul de „pădure" sau „codru" : Silva Maramarosi Silva Blacorum et Bissenorum etc. 17 Dimitrie Cantemir, Descriptio Moldaviae, 1973, p. 301, 303, menţionează trei ţinuturi libere care „fac la un loc un fel de republică... Cel dinţii este Cimpulungul, din ţinutul Sucevei, împresurat de piscurile unor munţi foarte înalţi. Acesta are cam 15 sate, toate cu obiceiurile şi judecăţile lor deosebite... A doua republică, dar mai mică, din Moldova este Vrancea, din ţinutul Putnei, la hotarul Valahiei, înconjurată de toate părţile de munţii cei mai sălbatici. Aici sînt douăsprezece sate şi două mii de case..." ; cf. şi Teodor Bălan, Din istoria Cimpulun-gului moldovenesc. 1960, p. 25 ş. u. 18 Cf. Vaier Butură, Etnografia poporului român, Cluj-Napoca, 1978, p. 37. 19 Diaconu, Vrancea; Ivănescu, ILR, p. 388. 29 Ivănescu, ILR, p. 324 — 325, subliniază rolul uniunilor de obşti săteşti în explicarea diferenţierii dialectale din interiorul dacoromânei. 21 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor, 1974, p. 210 — 226. 28 Sever Pop, Limba română, p. 35 : „ mi se pare că în aspectul de astăzi al graiurilor noastre întrevăd nişte organizaţii sociale şi economice care depăşesc documentele noastre istorice". 23 Dimitrie I. Oancea, op. cit., p. 8. 21 Romulus Vuia, Salul românesc din Transilvania şi Banal, Cluj, 1945, p. 39 ; idem, Studii de etnografie şi folclor, 1975, voi. I, p. 155—418. 25 I. Conea, Geografia satului românesc, în „Sociologie românească", 1937, II. 28 Vezi Emil Petrovici, La population de la Transylvanie au Xl-e siecle, extrait de la „Revuc de Transylvanie", X (1944), 28 p., care susţine că în Valea Izei şi a Marei din Maramureş, în Ţara Oaşului, pe versantul sudic al munţilor Gutin, Lăpuş, Ţibleş, valea superioară a Someşului şi in bazinul superior al Crişului se găsesc mai ales denominaţiuni geografice româneşti ; idem, Istoria poporului român oglindită in toponimie, 1964, p. 27—29. 27 Nicolae Dunăre, op. cit., p. 41, consideră „ţările" teritorii nucleu sau vetre de formare, conservare şi continuitate etnică. 28 Ocupîndu-se de repartiţia dialectală a dacoromânei, de vechimea ariilor dialectale şi de cauzele care le-au determinat, Emil Petrovici dezvoltă teoria sa asupra „vetrelor" lingvistice într-o serie de studii: Transilvania, vatră lingvistică a românismului nord-dunărean, în „Transilvania", 1941, 72, nr. 2, p. 102 — 106 ; Românii veniţi recent in Transilvania ? ce spune lingvistica, idem, 1941, 72, nr. 7, p. 467—470 ; Graiul românesc de pe Crişuri şi Someş, idem, 1941, 72, nr. 8, p. 551 — 558 ; Siebenburgen als Kernland der nordlich der Donau gesprochenen rumănischen Mun-darten, în Siebenburgen, erster Bând, Bucureşti, 1943, p. 309 — 317 (pentru termenul de „regi-uni-matcă ale românismului nord-dunărean" vezi Ernst Gamillscheg, Despre originea românilor, în „Revista Fundaţiilor", 1940 (VII), nr. 8, p. 251 — 271). Încercînd să susţină, din perspectivă lingvistică, teoria istoricilor cu privire la intensitatea şi vechimea romanizării în Transilvania, Petrovici afirmă : „populaţia e aşezată din timpuri străvechi, în aceleaşi locuri, astfel încît limba a avut timp să se diferenţieze după unităţi geografice, determinate de sol, în nenumărate celule dialectale" („Transilvania", 1941, 72, nr. 2, p. 103), iar „limba românească se răspîndeşte, din patru celule dialectale lingvistice transilvănene periferice, în afara zidurilor cetăţii, pe cîmpiile de la poalele munţilor — unde vor fi existat şi mai înainte români, dar in aşezări mai rare“ — (s.n.). (p. 104 — 105). „Revărsarea" din cele patru „vetre" s-a făcut atît spre interiorul Transilvaniei, cit şi în afara lanţului Carpatic. („Transilvania", 1941, 72, nr. 8, p. 555). El a adoptat insă un alt punct de vedere asupra vetrelor în. 145 CRITERII IN DELIMITAREA UNITĂŢILOR DIALECTALE 10 — Tratat de dialectologie românească — cd. 251 Repartiţia, p. 5 — 17. Slntem de părere că „vetrele" înţelese, mai ales, ca arii dialectale şi, in mai mică măsură, ca nuclee de iradiere lingvistică, corespund unei realităţi în Transilvania, in sensul că existenţa voievodatelor pomenite de Anonymus şi prezenţa „ţărilor" cu urme de autonomie românească pînă în secolul al XlV-lea au facilitat, pe de o parte, diferenţieri dialectale, iar, pe de altă parte, păstrarea mai îndelungată a unor zone arhaice. Fărâmiţarea politică, geografică şi implicit lingvistică a Transilvaniei aşa cum rezultă şi din consemnarea diferitelor „ţări" se „opune" unităţii politice (organizaţiile statale se consolidează incepind cu secolul al XlV-lea) geografice şi unităţii lingvistice, relative, a Munteniei şi Moldovei; Cf. Xavier Ravier, Toponymes en dunu(m) dans le domaine aquitano-gascon ct configurations geo-dialectales modernes, în „Via Domitia", XX —XXI (1978), tome XIV, fasc. 6, p. 135 : J. Seguy a redactat ultima hartă a Atlasului lingvistic şi etnografic al Gasconiei, intitulată „champ gradient de la gasconitâ", unde apar variaţiile de densitate idiomatică ; alături de zone cu gasconitate maximă, profundă, se remarcă zone de gasconitate mai difuză, mai deschise contribuţiilor domeniilor vecine ; vezi şi Ivănescu, ILR, p. 77, 82, 386 — 387, 389, care respinge teoria „vetrelor" a lui Emil Petrovici şi a nucleelor dialectale, arătînd că au existat arii întinse, contigui. Să precizăm, însă, că existenţa „ţărilor", a „vetrelor" nu anulează continuitatea ariilor dialectale ale dacoromânei. 48 Cf. Petrovici, 1941 a, p. 102. 38 Vaier Butură, op. cit., p. 13 — 14 ; Zamfira Mihail, Arii lingvistice si zone etnografice, în „An. ICED", Seria A, 1, 1979, p. 289-295. ' 31 Nicolae Dunăre, op. cit., p. 41. 32 Constantin C. Giurescu, Tirguri sau oraşe şi cetăţi moldovene, 1967, 320 p. ; Vezi şi Ion Ghi-noiu, Documente etnografice evidenţiate de ancheta pentru A.E.R., în „Atlasul etnografic al României. Buletin", 8, 1980, p. 225 — 237. 33 Candrea, Constatări, p. 25 ; pentru exemplificare, vezi Puşcariu, LR, II, p. 325 ; cf. V. Rusu, Introducere, p. 71. 34 Nicolae Dunăre, Criterii de zonare etnoculturală, extras din „ILFOV — File de istorie", 1978, p. 516. 35 Satele din Vlaşca prezintă o serie de deosebiri faţă de cele din zona Argeşului; tipurile tradiţionale de case din Gorj se disting de cele din Dolj, avînd la origine un tip de plan asemănător cu cel al caselor vechi din zona Pădurenilor şi din Munţii Apuseni : casa cu cămară, Cf. Vaier Butură, op. cit., p. 38. 33 Cf. Capidan, 1943 a, p. 1. 37 I.-A. Candrea, Straturi de cultură şi straturi de limbă, 1914. 38 Şandru, Lăpuj, p. 123. 38 Papahagi, 1925 a, p. 48 ş.u. ; Sever Pop, Recueil, p. 63 — 66. 48 Puşcariu, LR, II, p. 317. 41 Cercetătorii, consacrînd „ţărilor" studii monografice, au Încercat să demonstreze individualitatea lingvistică a graiurilor vorbite in aceste zone : Candrea, Oaş ; Densusianu, Haţeg ; Dinu, 1923, p. 107—139 ; Papahagi, 1925 a, p. 48 ş.u. ; Papahagi, Maram. 42 Cf. Emile Benveniste, Structure de la langue et structure de la sociele, în „Linguaggi nella societă e nella tecnica" Convegno per il centenario della nascita di Camillo Olivetti, Milano, 1970, p. 21 : „limba este interpreta societăţii şi limba conţine societatea." 43 Cf. Sever Pop, Limba română, p. 112 : Henri Guiter, Correlation des frontieres linguistiques et historiques du Bassin Superieur de l’Aude, extrait d’Actes des XLIe et XXIV_e Congrâs d'etu-des regionales tenus par la Fâderation historique du Langue d’oc mediterraneen et du Roussillon et par la Federation des Societes academiques et savantes de Languedoc — Pyrânâes — Gas-cogne, Carcassonne", 17—19 mai 1968, 1970, p. 1 — 6. A se vedea, de asemenea, articolele lui Charles Camproux, Routes, obstacles naturels et limite linguistique; P. Gardette, Frontieres linguistiques et limites interieures en Lyonnais d’apres l’ALLy : G. Tuaillon, Frontiere linguistique et cohesion de l’aire dialectale, in „Les dialectes romans de France â la lumiere des atlas reigio-naux", Strasbourg, 24 — 28 mai, 1971, fiditions CNRS, Paris, 1973, p. 141 ş.u. 44 Vezi, secţiunea Graiul din Ţara Oaşului. 45 Cf. Gheţie, Mareş, Graiurile, p. 337. 48 Or. Densusianu, op. cit., p. 18. 47 Cf. Vasile D. Ţâra, 1979, p. 347-356. 48 Idem, p. 347-356. 48 Vezi Studiu introductiv la TDD. 88 Şandru, Almăj, p. 125. 51 Diaconu, op. cit., p. 109. 146 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA 52 Cf., în acelaşi sens. „limites naturelles humaines" la Charles Camproux, Essai de geographie linguistigue du Gevaudan, tome I, Phonetigue, Paris, 1962, p. 30. » Octavian Nandris, Dialectologie roumaine et dialectologie romane : agents de morcellement linguistigue, In „Travaux de linguistique et de litteratures publies par le Centre de Philologie et de Litteratures Romanes de rUniversite de Strasbourg", XIII, 1, 1975, p. 24 : „Explicaţia acestei remarcabile unităţi a românei populare trebuie să fie căutată, după părerea noastră, în non-sedentarismul, plnă la o epocă tîrzie, a românilor, ceea ce a favorizat continuitatea ingvistică între diferitele centre de românitate“ ; Vezi şi Ivănescu, ILR, p. 45. 84 Cf. Manole Neagoe, Problema centralizării statelor feudale româneşti. Moldova şi Ţara Românească, Craiova, 1977. 55 Sever Pop, La vie roumaine telle gu’elle se reflete dans la toponomasligue, în Recueil, p. 521 ş.u.; idem, Terre et langue. Le mot plaiu în Recueil, p. 541 — 542. 64 I. Conea, Vechile tlrguri, nedei pe culmile Carpafilor, în „Buletinul ştiinţific", Secţia de geologie şi geografie, 1957, II, 1, p. 107—118 ; Georgeta Penelea, Les foires de la Valachie pendant la periode 1774-1848, 1973, p. 10-24, 73-89. 57 Cf. şi Valeriu Rusu, op. cit., p. 72. 68 Cf. Valeriu Rusu, 1979 b, p. 457—459. 89 Şt. Meteş, Emigrări româneşti din Transilvania tn secolele XIII — XX, Cercetări de demografie istorică, 1971, p. 102 — 103, 137 — 138; G. Constantinescu-Mirceşti, Păstoritul transhumant şi implicaţiile lui in Transilvania şi Ţara Românească in secolele XVIII—XIX, 1976, 170 p. 88 Victorela Neagoe, Insule lingvistice de tip transcarpatic in nordul Olteniei, în Materiale şi cercetări dialectale, II, Cluj-Napoca, 1983, p. 151 — 163 ; Victorela Neagoe, Graiul ungurenilor din nordul Olteniei, Rezumatul tezei de doctorat, 1983. 81 J. Seguy [discuţii la comunicarea lui Charles Camproux] In „Les dialectes romans de France â la lumiere des Atlas regionaux", Strasbourg, 24 — 28 mai 1971, Editions CNRS, Paris, 1973, p. 129. GRANIŢE (FRONTIERE, LIMITE) DIALECTALE, ARII DIALECTALE Problema ariilor dialectale şi, inevitabil, aceea a graniţelor (frontierelor, limitelor) dialectale este implicată de definirea subdiviziunilor teritoriale ale unei limbi (dialect, subdialect, grai), ca unităţi discontinue. Dacă astăzi problema graniţelor dialectale pe baza cărora se pot defini arii dialectale discrete este lămurită, în sensul că se admite, în general, existenţa unor fascicule de linii de demarcaţie, în care aceste linii, corespunzătoare limitei unui anumit fenomen lingvistic, se întrepătrund şi dau naştere unei zone intermediare, de tranziţie, decenii de-a rîndul, soluţiile propuse de cercetătorii care s-au ocupat de această chestiune controversată au fost diverse şi s-au înscris între două extreme : considerarea graniţelor dialectale ca linii de demarcaţie bine precizate şi, respectiv, negarea graniţelor dialectale şi, implicit, a dialectelor1. In concepţia şcolii neogramatice, pcrnindu-se de la aplicarea rigidă, „oarbă" a legilor fonetice, dialectul este o unitate închisă, net deosebită de unităţile din jur, iar graniţele sînt foarte precis conturate, trecerile de la o unitate la alta făcîndu-se brusc. Cele 6 hărţi publicate din primul atlas lingvistic, acela al lui G. Wenker (1881) în loc să constituie un argument în favoarea existenţei unor linii de 147 CRITERII IN DELIMITAREA UNITĂŢILOR DIALECTALE demarcaţie precise între arii dialectale, cum îşi propunea autorul atlasului, nu fac decît să demonstreze contrariul ideilor de la care s-a plecat. De cealaltă extremă — aşa cum înainte o făcuse Hugo Schuchardt —, Paul Mever şi G. Paris resping ideea conturării unor arii dialectale, considerînd eşuată orice încercare de a delimita astfel de unităţi teritoriale2. Culegerile tot mai numeroase de material dialectal ca şi publicarea Atlasului lingvistic al Franţei au constituit o etapă importantă în clarificarea problemei ariilor dialectale. S-a observat şi s-a admis că există arii distincte care se opun altor arii — şi care prezintă o anumită unitate — , arii care se caracterizează printr-o serie de particularităţi specifice, chiar dacă aceste particularităţi nu se suprapun şi chiar dacă există şi fapte de limbă comune cu ariile din jur (faptul că, pe unele hărţi, ariile sînt extrem de fărâmiţate făcînd aproape imposibilă o împărţire dialectală pe baza lor, nu trebuie considerat esenţial). Limita acestor arii dialectale este o zonă, o fîşic în care se întîlnesc şi se întrepătrund diferitele linii care delimitează fenomene lingvistice caracteristice unităţilor dialectale care se învecinează. O arie dialectală este, deci, un teritoriu în care se înregistrează un anumit fenomen sau o anumită particularitate lingvistică (sau mai multe), delimitat printr-o isoglosă (sau mai multe)*. Demnă de remarcat este concepţia modernă a lui B. P. Hasdeu care, încă din 1881, sesiza că trecerea de la un dialect la altul se face treptat, atunci cînd vorbea de „continuitate'1 a dialectelor : „centrul fiecărui dialect e pronunţat, hotarele sînt echivoce"4. în explicarea apariţiei graniţelor dialectale s-au invocat factori externi de natură socială, geografică, economică, culturală ş.a.m.d. Există unele frontiere care sînt motivate clar (exemplul clasic îl constituie frontiera dintre graiurile provensale şi cele franco-provensale din regiunea munţilor Forez, unde o barieră naturală importantă marchează limita lingvistică, raţiunea acestei limite fiind, deci, manifestă). Dar există şi frontiere lingvistice care împart o regiune unitară din punct de vedere geografic, acest tip fiind mai răspîndit decît cel precedent (exemplul clasic îl constituie frontiera între cele două sate elveţiene anchetate de L. Gauchat, explicată numai printr-o situaţie din trecutul istoric : apartenenţa celor două sate la două religii diferite). Alte cauze ale apariţiei graniţelor dialectale mai pot fi: fărîmiţarea feudală din trecut, limitele administrative şi politice, natura legăturilor de tot felul (economice, culturale), mişcările de populaţie, amestecul etnic, comunicaţiile, intercăsătoriile ş.a. Fiecărei arii dialectale îi este specifică o anumită configuraţie, deosebită de aceea a altor arii, în funcţie de diverşi factori. Interesante sînt, în acest sens, tipurile de arii dialectale propuse de K. Jaberg5, pornindu-se de la structura, poziţia geografică sau dinamica acestora. Pot fi menţionate :ariile exclusive (arii compacte, izolate, fără puncte de contact între ele), ariile suprapuse (arii care se suprapun total sau parţial), ariile împrăştiate (arii mici, insule, erupţii în interiorul unei arii compacte), ariile intermediare sau de trecere (arii în care fenomenele caracteristice pentru două sau mai multe dialecte se întrepătrund şi se suprapun), ariile progresive (arii ce se extind pe suprafeţe din ce în ce mai întinse), ariile regresive (arii care îşi resfrîng suprafaţa) etc. 148 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA Fără a-i exagera sau a-i nega importanţa, teoria ariilor, propusă de Matteo Bartoli6, oferă, în măsura în care ea este apreciată ca „foarte relativă*7, unele sugestii în precizarea vechimii unor fenomene lingvistice din domeniul romanic ; ariile izolate, ariile periferice, ariile mai extinse şi ariile mai noi din punctul de vedere al formării lor sînt toate, în ciuda criteriilor diferite în baza cărora sînt definite, mai conservatoare şi arată o persistenţă remarcabiiă ; ele păstrează, înt.r-o măsură mult mai mare stadii mai vechi de evoluţie a sistemului lingvistic respectiv. Pe o hartă lingvistică, o arie dialectală poate fi reprezentată prin diverse sisteme de marcare a graniţelor ei, prin culori, prin sisteme de haşuri etc. în funcţie de repartiţia fenomenelor pe care le ilustrează, hărţile pot prezenta arii unitare (fenomenul lingvistic acoperă tot teritoriul) cînd, din punct de vedere al fărâmiţării dialectale, avem de a face cu fapte „negative* — în terminologia lui Ch. Bruneau — (de exemplu, pentru teritoriul dacoromân, o particularitate comună tuturor subdialectelor), arii bine distincte ce nu pot fi încă fragmentate de alte arii de acelaşi grad (de exemplu, o particularitate care caracterizează numai un dialect) sau, în sfirşit, hărţile pot prezenta fapte atît de variate încît nu se poate trasa o arie unitară. Se pune, desigur, problema numărului şi a naturii particularităţilor lingvistice ce trebuie avute în vedere pentru a delimita o arie dialectală. Este evident că, din numărul mare de fenomene specifice uneia sau alteia din regiuni, nu trebuie reţinut absolut tot. Trebuie operată o selecţie la baza căreia să stea un singur criteriu, anume acela al importanţei fenomenelor. Se impune aşadar o ierarhizare a faptelor. Altfel am fi obligaţi să ţinem seama de absolut toate faptele fonetice şi morfologice izolate, accidentale şi chiar de toţi termenii regionali, indiferent de răspîndirea lor. Procedînd astfel s-ar ajunge la o segmentare într-o infinitate de arii, de întindere redusă, a căror grupare în unităţi dialectale mai mari ar fi cu neputinţă de făcut8. De asemenea, pentru a trasa o limită dialectală cît mai exact, se pune problema numărului localităţilor care urmează să fie cercetate. Cu o reţea rară este greu de stabilit, cu precizia necesară, care sînt limitele dialectale, în special, în cazul ariilor mai mici. în acest sens, Noul Atlas lingvistic român pe regiuni, în comparaţie cu lucrări similare, are o reţea de puncte deasă, adu-cînd o contribuţie importantă la delimitarea, cu multă exactitate, a ariilor dialectale. Graniţele dialectale nu sînt fixe ; există odinamică a ariilor dialectale; ca urmare a proceselor de diversificare şi de unificare care au loc în limbă, determinate de factori exogeni (cu caracter esenţial-mente social) şi factori endogeni (reprezentînd elementul biologic al evoluţiei limbajului)9. Schimbările în general lente, nu afectează în aceeaşi măsură toate particularităţile dialectale ; dinamica isofonelor şi a isogloselor este mai vie, în timp ceisomorfele prezintă, în general, o mai mare stabilitate10. Distribuţia ariilor se poate stabili pe baza datelor culese şi interpretate de nn specialist (în acest caz putem vorbi deoareologie obiectiv ă)u, sau pe baza informaţiilor şi a comentariilor pe care vorbitorii le furnizează (în acest caz fiind vorba de o areologie subiectivă). 149 CRITERII IN DELIMITAREA UNITĂŢILOR DIALECTALE NOTE 1 Pentru discutarea problemei, vezi Şt. Giosu, Graniţe şi arii dialectale, în „Analele ştiinţifice ale Universităţii Al. I. Cuza“ din Iaşi, XIV, fasc. 1, 1968, p. 1 — 33. 2 Vezi I. Iordan, Lingvistica romanică, Bucureşti, 1962. 3 Cf. V. Rusu, Introducere, p. 66. 4 B. P. Hasdeu, Istoria limbii române, Partea I, Principie de lingvistică, Bucureşti, 1881, p. 59. 5 K. Jaberg, Aspecls geographiques du langage, Paris, 1936. 6 M. Bartoli, Introduzione alia neolinguistica, Geneva, 1925. 7 Vezi I. Iordan Introducere tn studiul limbilor romanice, Iaşi, 1932. 3 I. Gheţie, 1964. 8 Terminologie utilizată de W. Doroszewski, Le slructuralisme linguistigue el Ies eludes de geographie dialectale, Oslo, 1959. 10 B. Cazacu, 1966, p. 90. 11 Vezi V. Rusu, op. cil., p. 66. Vezi arii subiective. ZONE DIALECTALE DE TRANZIŢIE Un tip special de arie dialectală este zona de tranziţie. Cercetările dialectale au permis de timpuriu să se constate existenţa unor tranziţii gradate, uneori insensibile, de la un grai la altul ; studierea unor graiuri învecinate precum şi eforturile de tipologizare au impus ideea existenţei unei continuităţi geografice, niciodată întreruptă de vreo sciziune veritabilă1. Una dintre dificultăţile principale şi, în acelaşi timp, unul dintre obiectivele prioritare ale cercetării dialectologice este formularea discontinuităţii dialectale, adică identificarea, pe baza unor criterii riguros stabilite, a unităţilor teritoriale discrete (dialecte, subdialecte)2. în dialectologia românească se admite, astăzi, în general, posibilitatea împărţirii teritoriului dacoromân în unităţi distincte, despărţite, însă, nu prin linii nete sau prin graniţe ferme, ci prin mănunchiuri de isoglose care delimitează zone de tranziţie, cu dimensiuni variabile, între subdialecte sau graiuri3. Aflată la joncţiunea a două sau mai multe arii dialectale, zona de tranziţie asigură continuitatea peisajului dialectal. Ea se caracterizează prin interferenţa, mixtura, coexistenţa unor fenomene lingvistice caracteristice, diagnostice, chiar, pentru ariile limitrofe. Trecerea între două unităţi dialectale se realizează în mod treptat, prin zone de tranziţie, în care se produce o interferenţă a sistemelor celor două graiuri în contact. Astfel, de pildă, regiunile Vrancea, Buzău, Brăila constituie o zonă de tranziţie între graiurile munteneşti şi cele moldoveneşti, căci aici se întretaie majoritatea fenomenelor care caracterizează cele două subdialecte. De obicei, în studiile de dialectologie, zonele de tranziţie se delimitează , mai ales, prin stabilirea isogloselor fonetice şi fonologice4. Dar aceste zone se pot caracteriza şi pe baza particularităţilor lexicale. Aşa bunăoară, în zona de tranziţie menţionată mai sus (ca de altfel în oricare altă zonă de tranziţie) se constată frecvente cazuri de coexistenţă a doi termeni pentru o singură noţiune, în vor- 150 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCĂ birea aceluiaşi individ, adică coexistenţa termenului muntenesc şi a celui moldovenesc. în această situaţie, de concurenţă dintre doi termeni, se manifestă tendinţa ca unul să capete un sens mai restrîns, specializat5. în zona la care ne referim, termenul care se specializează de obicei este cel moldovenesc. Este cazul termenului moldovenesc păpuşoi, în concurenţă cu termenul muntenesc porumb. Din pricina prestigiului termenului muntenesc porumb, care aparţine şi limbii standard, termenul moldovenesc păpuşoi şi-a restrîns sensul, fiind folosit în această zonă, cu sensul de „ştiulete pipernicit". La fel, termenii moldoveneşti colb, ciubotă, pişe în concurenţă cu termenii corespunzători munteneşti praf, cizmă, ciupesc şi-au restrîns sensul, specializîndu-se. Astfel colb are sensul de „nor de praf", folosirea expresiei colb de praf „nor de praf" indieîndu-ne foarte clar sensul specializat la care a evoluat termenul moldovenesc ; ciuboiă înseamnă „cizmă mai scurtă" iar pişe „ciupesc în glumă, ca joacă, pe fete". Alteori, între termenii în concurenţă se realizează contaminări, creîndu-se termeni noi. Aşa s-a întîmplat în concurinţa dintre termenul muntenesc brumă şi termenul moldovenesc promoroacă, din contaminarea cărora s-a creat termenul brumăroacă. Din aceste exemple sumare reiese clar că zonele de tranziţie se caracterizează printr-un lexic deosebit de bogat şi, în consecinţă, printr-o dinamică accentuată a acestuia, determinată de concurenţa termenilor şi implicînd lărgiri sau restrîngeri semantice, specializări semantice etc. Orice arie dialectală (nu numai zona de tranziţie) este legată de ariile limitrofe printr-un număr mai mare sau mai mic de isoglose6. Trăsături lingvistice specifice unei arii („pozitive" în terminologia lui Ch. Bruneau7, „tipice" în terminologia lui I. Gheţie8) coexistă cu trăsături comune mai multor arii dialectale („negative", respectiv, „atipice"). Identificarea unităţilor teritoriale ale unui domeniu lingvistic (dialecte, subdialecte, graiuri) presupune determinarea trăsăturilor specifice (pozitive sau tipice). Nota distinctivă a zonelor de tranziţie este coexistenţa unor trăsături lingvistice incongruente din punct de vedere tipologic : în regiunile Vrancea, Buzău, Brăila coexistă termeni diagnostici pentru subdialectele muntean şi moldovean. Este caracteristic, de asemenea, pentru zonele de tranziţie, absenţa sau numărul foarte mic de trăsături specifice. Zona de tranziţie este, aşadar, caracterizată de ocurenţa unor trăsături negative sau atipice a căror arie de răspîndire include în mod obligatoriu regiunile învecinate. De obicei, graiul de tranziţie este neindividualizat — fapt marcat de absenţa trăsăturilor lingvistice specifice (pozitive sau tipice). Uneori, chiar în ciuda absenţei trăsăturilor specifice, graiurile de tranziţie sînt socotite de vorbitori drept unităţi teritoriale originale, independente de graiurile învecinate9. Ca atare, în bibliografia de specialitate, problema zonelor de tranziţie este abordată ca o chestiune complementară, subsidiară, uneori, în raport cu problema ariilor şi a graniţelor dialectale10. 1. Considerarea în exclusivitate a elementelor divergente şi neglijarea similarităţilor conduc la reprezentarea structurii dialectale sub forma unui ansamblu de unităţi discontinui precise, net delimitate. în acest context, termenul „zonă de tranziţie" este inoperant11. 2. Abordarea cu prioritate a elementelor de continuitate conduce, pe de altă parte, la reprezentarea configuraţiei dialectale a unui domeniu lingvistic 151 CRITERII IN DELIMITAREA UNITĂŢILOR DIALECTALE ca un continuum caracterizat prin tranziţii imperceptibile în care delimitările areale sînt practic imposibile. Pentru G. Paris între „langue d’oc“ şi „langue d’oui“ nu există decît un „zid imaginar-'12. Elocventă pentru această concepţie este utilizarea criteriului inteligibilităţii mutuale în delimitarea ariilor dialectale. Aria dialectală, adică zona în care acest criteriu este operant, depăşeşte de cele mai multe ori graniţele naţionale (Teutonia, Scandi-navia, Romania occidentală)13. în acest caz, utilizarea termenului „zonă de tranziţie" este superfluă. 3. Aprofundarea cercetărilor de geografie lingvistică a determinat, în cele din urmă, reconsiderarea problemei ariilor dialectale. Dacă limitele de răs-pîndire a diferitelor fenomene lingvistice nu coincid în mod obişnuit, există, în schimb, zone în care isoglosele se concentrează delimitînd un număr de arii cu o relativă uniformitate (kerngebiete, în dialectologia germană/ Aceste arii nucleare sînt înconjurate de zone de tranziţie, cu dimensiuni variabile, în care interferează, în proporţii diferite, elementele lingvistice ale ariilor limitrofe. De asemenea, renunţarea la un structuralism „extrem şi pur formal"14 în favoarea unuia mai flexibil, prin adaptarea metodei la realitatea dialectală, extrem de complexă, a impus recunoaşterea coexistenţei sistemelor, a sistemelor mixte, a posibilităţii de a descrie sistemele pe baza asemănării lor parţiale şi, implicit, a dus la definirea statutului zonelor dialectale de tranziţie. Dacă, pentru Troubetzkoy, zonele'de tranziţie nu sînt admise la nivel fonologie (ci numai la nivel fonetic sau etimologic), în dialectologia structurală mai recentă zonele de tranziţie sînt admise şi la nivel structural : ca zone în care se înregistrează o coexistenţă a unor sisteme diferite sau în care anumite particularităţi lingvistice sînt folosite facultativ sau cu un randament funcţional minim15. Chiar dacă aria dialectală este definită ca regiune în care sînt identificate caracteristicile unui diasistem (independent de realizările lui concrete), existenţa unor zone de tranziţie sau de amestec dialectal nu poate fi exclusă16. Ariile dialectale cu limite mai mult sau mai puţin precise, stabilite după metodologia tradiţională sau structuralistă, sînt relativ omogene. Cu alte cuvinte, particularităţile lingvistice, pe baza cărora sînt identificate unităţile teritoriale discrete ale unui domeniu lingvistic, pot fi regăsite, în totalitate sau în mare parte, în întreaga arie delimitată. în schimb, zonele dialectale de tranziţie sînt, prin definiţie, un domeniu al diversităţii lingvistice. Aici se întîlnesc particularităţi specifice, diagnostice ale unor arii dialectale vecine. Această diversitate este evidenţiată, de exemplu, în graiul din Ţara Haţegului17 de trei fenomene lingvistice deosebit de importante în stabilirea configuraţiei dialectale a dacoromânei: a) tratamentul africatei surde (le. ti. ge. gi'xhe. d:i, în sud), p a 1 a t a 1 i z a r e a labialelor (în sud şi în nord, în grade diferite de evoluţie şi răspîndire). Unitatea limbii române comune se explică prin omogenitatea socială la acea dată (civilizaţie de tip rural, agricol şi pastoral, formele tip de viaţă comunitară, mişcările de populaţie determinate de ocupaţia păstoritului, creştinismul, factorii geografici — Carpaţii, Dunărea —, care au facilitat, de regulă, contactele între diferite grupuri etc.) a poporului român şi prin conştiinţa apartenenţei la acelaşi neam35, atestată de timpuriu şi în permanenţă. Diversificarea în isoglose, arii dialectale şi apoi în cele patru dialecte se explică, la rîndul ei, în special prin inovaţiile diferite, influenţele diferite exercitate într-un teritoriu relativ întins. .Separarea celor patru dialecte fiind încheiată în secolul al X-lea — ele adoptă, astfel, statutul unor dialecte divergente — urmează evoluţiile corespunzătoare : dialectul dacoromân, la nordul Dunării, v echea română, primele documente de limbă scrisă (1521), crearea limbii 1 i t e r a r e (sec. XVI —XVII), epoca modernă (sec. XIX), crearea limbii naţionale, epoca contemporană (sec. XX) ; la sudul Dunării, cele trei dialecte româneşti cu sporadice şi, în general, nesemnificative contacte între ele sau cu românitatea nord-dunăreană. în ceea ce priveşte dacoromâna, pentru epoca veche se remarcă o biparti-ţie, anume în graiurile de nord şi graiurile de sud, determinată în special de orientarea văilor carpatine86. 160 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMÂNEASCA Această repartiţie corespunde grupării textelor vechi din secolul al XVI-lea, în două arii lingvistice (subdialecte)37, de nord şi de sud38. ", Pe măsura intervenţiei celorlalţi factori ai fărâmiţării dialectale — constituirea „ţărilor", a primelor formaţiuni statale (cnezate, voievodate etc.), factori de polarizare a vieţii politice şi economico-sociale, influenţele diferite exercitate în zonele limitrofe cu alte popoare sau pe cale culturală, inovaţiile datorate unor centre de iradiere — se ajunge la structura sa actuală, formată din 5 subdialecte39, descrisă în baza datelor atlaselor lingvistice româneşti (WLAD şi mai ales ALR). Caracterul arhaic, conservator, în unele direcţii se explică prin criterii geografice, în ansamblul ROMÂNIEI româna ocupînd o poziţie marginală, apoiJzolată, şi prin condiţiile de viaţă economică şi socială stabile, fără mari schimbări, pînă în secolul al XlX-lea. Dialectele româneşti sud-dunărene urmează, din momentul separării lor de dacoromână, o evoluţie aparte. în pofida separării şi a contextelor lingvistice, etnice, religioase, culturale diferite în care au funcţionat, secole de-a raidul, ele şi-âu păstrat, pînă astăzi, statutul de d i a 1 e c t e ale limbii române, considerarea lor — aşa cum s-a susţinut de către unii lingvişti — ca limbi independente fiind nefondată40. Această situaţie se explică prin epoca românei c o m u n e. în special, caracterizată, cum ?m văzut, printr-o„unitate remarcabilă, din care au decurs tendinţe comune celor patru dialecte româneşti. Se impune o menţiune pentru configuraţia dialectală a aromânei : s-a susţinut, de către unii cercetători, existenţa unor graiuri aromâneşti de nord şi de sud41. în ce priveşte dacoromâna, singura varietate dialectală românească care şi-a creat o limbă literară şi s-a ridicat la rangul de limbă naţional ă, asistăm, astăzi, la influenţa tot mai variată şi mai profundă a limbii literare (scrise şi vorbite, mai ales prin canalele audio-vizuale)43, asupra graiurilor populare43, concretizată, în anumite condiţii, prin apariţia interdialectului44. Unitatea limbii române, în totalitatea manifestărilor ei spaţiale, inclusiv dialectele româneşti sud-dunărene, este un fapt concludent, care s-a impus definitiv în conştiinţa lingvistică a tuturor românilor, din cele mai vechi timpuri, şi s-a întărit continuu, cu fiecare încercare căreia a trebuit să-i facă faţă, de-a lungul secolelor, în această parte a Europei, adevărată încrucişare de limbi, popoare şi state, civilizaţii şi religii. „Istoria nu ne spune nici cind şi nici cam a fost realizată această unitate-iingvistică. Ea există însă şi nimeni n-o poate tăgădui"4'1. NOTE 1 Octavian Nandriş, Dialectologie roumanie el dialectologie romane : agents de morcellcmcnl lin, guistique, în „Travaux de linguistique et de litterature...", Universitc de Strasbourg, XIII, 1 1975, p. 28-29. 2 Octavian Nandriş, op. cit., p. 3. 3 K. Togeby, Desorganisalion et reorganisation dans l’histoirc des langucs romancs, în „Mis-celânea Homenaje â Andre Martinet, estructuralismo e liistoria“, I, I.a Laguna, 1957, p. 277. 1 Vezi AL Rosetti, iLR, 1978, p. 77 : „Limba română este limba latină vorbită neîntrerupt in partea orientală a imperiului roman, cuprinzînd provinciile dunărene romanizate (Dacia, Panonia de sud, Dardania, Moesia superioară şi inferioară), din momentul pătrunderii limbii latine în aceste provincii şi pînă în zilele noastre". 161 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE 11 — Tratat de dialectologie românească — cd. 251 5 Vladimir Georgiev, Trakite u lehniat ezik, Sofia, 1977, p. 282, 298. Vezi în special p. 299. Vezi şi Al. Rosetti, ILR, 1978, p. 219 : „ Tracii de nord sînt cunoscuţi sub denumirea mai veche de geţi, la scriitorii greci şi sub cea mai nouă de daci, la scriitorii romani". • Vezi Vasile Pârvan, Dacia, 1937, p. 178 şi I. I. Russu, Limba traco-dacilor, ediţia a 11-a revăzută şi adăugită, 1967, p. 212. 7 Vezi Al. Rosetti, ILR, 1978, p. 220. 8 Vezi I. I. Russu, op. cit., p. 18 — 19, 33 — 34, VI. Georgiev, op. cit., p. 297. * Vezi I. I. Russu, op. cit., p. 37 : geţii şi dacii, cele mai importante grupări; se depăşeşte cifra de 100, id., p. 21 ; vezi şi prezentarea diferitelor triburi, la Rosetti, ILR, 1978, p. 220. 10 Herodot, „geţii sint cei mai viteji şi drepţi dintre traci", la I. I. Russu, op. cit., p. 33. 11 Pentru o prezentare de ansamblu a problemei, vezi Joseph Herman, Le latin vulgaire, PUF, 1967, p. 17, 118. în ceea ce priveşte perioada în care intervin importante diferenţieri regionale ale latinei vulgare se precizează : „Dispariţia latinei ca mijloc de comunicare, in mod esenţial unic al unei comunităţi lingvistice omogene s-a derulat între secolele V şi VIII — constatare care nu exclude, evident, existenţa unor diferenţe minore înainte de secolul al V-lea“ (p. 119-120). 12 Vezi Octavian Nandriş, Le Roumain, în Pierre Bec, Mumiei pratique de pbilologie romane, tome II, Paris, 1971, p. 205. 13 Octavian Nandriş, op. cit., p. 205. 14 Al. Rosetti, ILR, 1978, p. 204. 15 Al. Rosetti, ILR, 1978, p. 215. 16 Octavian Nandriş, op. cit., p. 1G5. 17 Octavian Nandriş, op. cit., p. 140. 18 Al. Rosetti, ILR, 1978, p. 81. 18 Eugenio Coseriu, Das sogenannte „Yulgărlalcin“ und die ersten Differenzierungen in der Romania, în „Zur Entstehung der romanischen Sprachen", Seilen 257 — 291, Darmstadt, 1978, p. 257-291. 20 Al. Rosetti, ILR, 1978, p. 81. 21 Al. Rosetti, ILR, 1978, p. 90. 22 Philippe Wolff, Les origines linguisligues de VEurope occidentale, Hachelte, 1970, p. 08. 23 Walther von Wartburg, La fragmentation linguistique de !a Romania, traduit de l’allemand par Jacques Allieres et Georges Straka, Klincsieck, 1967, p. 50. 24 Octavian Nandriş, Dialectologie roumaine et dialectologie romane: agenls de morcellement linguistique, in „Travaux...", XIII, 1, 1975, p. 10. 25 Idem, p. 10. 28 Vasile Pârvan. Dacia, Civilizaţiile străvechi din regiunile carpato-danubiene, traducere de Radu Vulpe după textul original francez inedit, Bucureşti, 1937, p. 185. 27 Petre S. Năsturel, apud Al. Rosetti, ILR. 1978, p. 657. 28 Probată de factori lingvistici şi extralingvistici — lipsa influenţei maghiare in aromână, atestarea aromânilor în cronica lui Cedren la anul 976 —, vezi Al. Rosetti, ILR, 1978, p. 359 şi I. Coteanu, Morfologia numelui in protoromănă (română comună), 1969, p. 20. 29 Vezi Matilda Caragiu-Marioţeanu, Compendiu, p. 65 : se admite, pe de o parte, ca „dală" la care s-a format limba română şi poporul român, secolele V, VI —VIII, IX (chiar ceva mai tîrziu), iar, pe de altă parte, se afirmă că începînd cu secolul al Vl-lea şi în secolele următoare, sosirea slavilor in regiunile Dunării, „a produs scindarea românităţii în patru mari grupe etno-lingvistice distincte". 39 Tache Papahagi, O problemă de romanitate sud-tirică, în GS, I (1923), p. 72 ş.u. 31 Ibidem. 32 Th. Capidan, Romanitatea balcanică, în voi. „Limbă şi cultură", 1943, p. 209 — 210. 39 Vezi recent Nikolaos Katsanis, Ellinikes epidraseis sta Koutsovlahika (Influenţa grecească asupra aromânei), Salonid, 1977, p. 15. 34 Th. Capidan, op. cit., p. 212. 33 Sextil Puşcariu, LR, I, 1940, p. 417. 38 Octavian Nandriş, Le roumain, in Pierre Bec, Manuel pratique de philologie romane, tome II, Paris, 1971, p. 171. Vezi şi Ch. Camproux, La langue au fii de l’eau, în „Actes et mămoires du III* Congrâs internaţional de langue et littărature d’oc (Bordeaux, 3 — 8 sept. 1961)“, tome 11, p. 56 — 63 şi Louis Michel, Migraiions humaines et aires dialectalcs en Langucdoc mediterranien. in „Les dialeetes romans de France â la lumiere des Atlas răgionaux, Strasbourg, 24 — 28 mai 1971“, Editions C.NRS, Paris, 1973. p. 245 — 253. 37 I. Gheţie şi A. Mareş, Graiurile dacoromâne in secolul al XYI-lea, 1974, p. 330 — 331. 38 Vezi Al. Rosetti, ILR, 1978, p. 582. 162 THATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA 39 Vezi G. Weigand, Despre dialectele româneşti, în „Convorbiri literare", XLII (1908), p. 441 — 448 ; E. Petrovici, Graiul românesc de pe Crişuri şi Someş, In „Transilvania", anul 72 (1941), 8, p. 1 — 8 şi Repartiţia graiurilor, dacoromâne pe baza Atlasului lingvistic român, In LR, III (1954), 5, p. 5-17. 40 Al. Rosetti, ILR, 1978, p. 612 — 615 şi B. Cazacu, Limbă şi dialect, în „Studii de dialectologie română", 1966, p. 9 — 32. 41 Această părere a lui Th. Capidan, Aromânii..., 1932, p. 193, este respinsă de Matilda Cara-giu-Marioţeanu, Compendiu cit., p. 264 — 265, care propune o altă împărţire: graiuri de tip fărşărotesc şi graiuri de tip aromânesc. 42 Vezi Valeriu Rusu, Observaţii asupra raportului oral-scris in comunicarea lingvistică, în „Analele Societăţii de limba română" (Iugoslavia), 1, 1970, p. 29 — 31. 43 Valeriu Rusu, Observaţii asupra pătrunderii neologismelor in Valea lalomiţei, în FD, IIT (1961), p. 191 — 200; Stelian Dumistrăcel, Influenţa limbii literare asupra graiurilor populare. 1978, 413 p. 44 B. Cazacu, Noţiunea de interdialect, în voi. „Studii de dialectologie română", 1966, p. 33 ş.u. 45 Sever Pop, Limba română, romanitate, românism, publicaţie postumă de Alexandra Sever-Pop, Editions J. Duculot, Gembloux, 1969, p. 95. DACOROMÂNA Subdialectul muntean Introducere. Subdialectul muntean este vorbit în jumătatea de sud a ţării, în întreaga Muntenie (judeţele Argeş, Olt, Teleorman, Dîmboviţa, Prahova, Giurgiu, Călăraşi, Ialomiţa, Buzău şi Brăila). în Oltenia (judeţele Olt, Dolj, Vîlcea, Gorj şi Mehedinţi)1, în Dobrogea (judeţul Constanţa şi partea sudică a judeţului Tulcea). precum şi partea de sud a Transilvaniei (în special judeţele Sibiu şi Braşov). La extremităţile nord-vestică, nord-estică şi nordică ale teritoriului menţionat se conturează mai multe zone dc tranziţie spre subdialectele bănăţean, moldovean şi, respectiv, graiurile transcarpatice din Transilvania centrală, zone în care se întîlnesc numeroase isofone, isomorfe, isoglose caracteristice subunităţilor dialectale învecinate amintite. Caracteristicile fundamentale ale subdialectului muntean se întîlnesc îndeosebi în partea centrală a provinciei istorice Muntenia, acoperind mai mult sau mai puţin judeţele Argeş, Olt. Teleorman, Dîmboviţa, Prahova, Giurgiu. Călăraşi, Ialomiţa. * Principalele coordonate geografice ale acestei provincii silit Carpaţii meridionali, Dunărea şi Marea Neagră, spaţiu deosebit de armonios, proporţionat şi variat ca forme de relief, bogăţii şi frumuseţi naturale3. Carpaţii meridionali, deşi cei mai înalţi munţi ai ţării, nu sînt inaccesibili, ci se prezintă ca nişte culmi do moale, cu întinderi plate, favorabile zonelor de păşunat3, alături de întinse păduri de conifere şi de foioase. Urmează lanţul subcarpaţilor, închizînd o salbă de depresiuni, apoi zona deluroasă, uneori de piemont, alteori în trepte, acoperită cu livezi de pomi roditori şi cu vii. O 163 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE mare parte a teritoriului o reprezintă Cîmpia Română, cu centrul ei, Bărăganul, zonă propice marii agriculturi, prelungită peste Dunăre cu podişul dobrogean. în sfîrşit, Dunărea, cu întreaga zonă denumită de popor balta, mărgineşte spre sud Ţara Românească, fără să constituie, cel puţin în vremurile vechi, un hotar net între diversele populaţii de pe malurile ei. Marele fluviu a legat unităţi geografice şi arii culturale importante : Europa centrală, Peninsula Balcanică şi Europa răsăriteană. j Istoricii şi geografii au susţinut cu temei că între aşezarea geografică, for-I mele de relief, bogăţia pămîntului şi istoria poporului român au existat legături strînse, care explică multe momente importante. Aşa, de pildă, epoca marilor mişcări de populaţie şi a năvălirilor periodice după pradă a dăinuit în ţinuturile carpato-dunărene mai mult decît în oricare parte a Europei (mileniul migraţiilor)4. Comparînd numai cu ţinuturile de la vest de Carpaţi, unde viaţa omului a fost mai apărată şi statele s-au putut înfiripa mai de timpuriu, civilizaţia a căpătat forme mai bogate şi mai trainice, în spaţiul carpato-danubian, populaţia autohtonă a trebuit să reziste pe loc, să-şi păstreze fiinţa pe întregul teritoriu locuit azi de români’. Carpaţii meridionali, medii ca înălţime, jişor de trecut prin păsuri şi văi, n-au constituit niciodată un hotar0. Depresiunile intra- şi subcarpatice au fost zonele cele mai populate în trecut.7. Istoria noastră e strîns legată de Carpaţi, care au format o adevărată coloană vertebrală pentru poporul român. în evul mediu, atît de frămîntat în evenimente şi mişcări de populaţie, pădurile, văile, depresiunile au oferit cele mai bune locuri de adăpost şi de apărare8, întemeierea statelor româneşti este în sţrînsă legătură cu muntele9, închegarea lor s-a făcut în jurul lanţurilor carpatice : Muntenia în Carpaţii meridionali, Moldova în cei orientali, Transilvania în interiorul arcului carpatic10. Ca şi celelalte elemente de relief (munţii, văile, depresiunile) pădurea a avut un rol deosebit ca factor de refugiu, de adăpost in calea primejdiilor, dar şi ca factor economic, ca sursă de întreţinere pentru populaţie, fie că e vorba de pădurile zonei muntoase sau deluroase, fie că avem în vedere marile păduri din zona centrală a Ţării Româneşti, codrii Vlăsiei. Vlaşca şi Teleormanul, de altfel regiunile cele mai populate din zona de şes11. Acelaşi rol îl au Lunca şi Delta Dunării ca rezerve de hrană pentru om şi animale şi ca adăpost12. Marile întinderi de pămînturi fertile ale Cîmpiei Române, atît de favorabile dezvoltării culturilor cerealiere, au constituit în epocile noi (sec. XIX— XX)13 principalul teren al transformărilor sociale. în comparaţie cu zonele deluroase (cu sate libere, moşneneşti)^ cîmpia, cu sate de clăcaşi pe marile latifundii moşiereşti şi mînăstireşti, {âu/fost locul marilor frămîntări : revolte ţărăneşti, împroprietăriri succesive, „revoluţia agrară" sau începuturile practicării unei agriculturi moderne, explozii demografice14 şi mişcări permanente de populaţie15. . Aşadar, se poate susţine cu temei că realitatea demografică a asigurat continuitatea şi unitatea de limbă a românilor în spaţiul menţionat16. în toate ţinuturile de mai sus, locuitorii Ţării Româneşti au putut avea. datorită condiţiilor deosebit de favorabile, foarte variate ocupaţii şi au practicat tot felul de meserii : au fost agricultori, păstori (locali sau pendulînd între văratul pe păşunile muntelui şi iernatul in baltă), pescari, prisăcari, olari, lemnari, pietrari, fierari, morari, cojocari etc.17. 164 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA Această varietate a ocupaţiilor explică etnografic marea diversitate a culturii materiale şi spirituale din spaţiul carpato-dunărean. Din punct de vedere lingvistic se poate constata o deosebită varietate şi expresivitate a terminologiilor profesionale respective. * Trecînd peste evidenţa mărturiei limbii române vorbite fără întrerupere de populaţia atît de densă în cea mai mare parte a teritoriului Ţării Româneşti, vom sublinia faptul că şi în condiţiile folosirii unei alte limbi oficiale (slavona), în cancelarie şi în biserică, elementul românesc răzbate permanent în textul documentelor redactate în slavona oficială a cancelariei18. Aceasta arată existenţa unor centre ale vieţii spirituale şi culturale româneşti, cu activitate neîntreruptă, care au pregătit în permanenţă, prin modalitatea exprimării orale, momentul trecerii efective la scrierea în limba română19. Majoritatea istoricilor limbii literare plasează începuturile limbii noastre de cultură în secolul al XVI-lea, legîndu-le de activitatea de tipărire şi de difuzare a cărţii româneşti de către diaconul Coresi, desfăşurată în Ţara Românească şi în sudul Transilvaniei (Tîrgovişte şi Braşov)20. Astfel, graiurile munteneşti din nordul provinciei şi din sudul Transilvaniei, în concordanţă cu prestigiul politic şi cultural al Ţării Româneşti, au constitui baza dialectală a limbii române literare21. Procesul a continuat şi s-a consolidat în epocile următoare printr-o serie de. alte tipărituri, dintre care se detaşează momentul 1688 — tipărirea Bibliei de la Bucureşti — şi cel produs la mijlocul secolului al XVIII-lea, constînd în introducerea limbii române în biserică, cu urmări deosebite în unificarea românei literare22. La creşterea rolului Munteniei şi, implicit, a graiurilor vorbite în această zonă, la consolidarea limbii române literare trebuie avut în vedere .şi ascendentul politic foarte pronunţat pe care l-a dobîndit această provincie în secolul al XlX-lea asupra celorlalte principate româneşti, îndeosebi prin Unirea din 1859, care aduce noii capitale un prestigiu deosebit atît ca principal centru politic, economic, administrativ cît, mai ales, ca focar cultural şi ştiinţific de cel mai înalt rang. Părerea, devenită curentă în lingvistica noastră, că, de regulă, la baza limbii literare se află un dialect (sau un grai) care dobîndeşte un prestigiu anumit în raport cu celelalte trebuie acceptată cu unele precizări. Astfel, între limba literară şi dialectul aflat la baza ei nu există o suprapunere perfectă. Limba literară nu adoptă absolut toate particularităţile dialectului în discuţie şi, în plus, are latitudinea de a accepta o serie de fonetisme, forme gramaticale sau elemente lexicale din celelalte dialecte sau graiuri. Se poate vorbi, în fond de o „colaborare" a subunităţilor dialectale, deşi se recunoaşte în structura limbii literare un dialect dominant23. FONETI C A Accent Un număr de cuvinte sînt accentuate în mod diferit în unele graiuri faţă de limba literară, pe de o parte şi faţă de alte graiuri, pe de altă parte. — în general, în cazul accentului, graiurile din sudul ţării (graiurile de tip muntenesc) prezintă acelaşi tip de accentuare cu limba literară. Astfel îii 165 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE perechile aripă—aripă, bolnav—bolnăv, boştină— boştinâ, codină—codină, duşman—duşman, firav—firav, gingaş—gingâş, miros—miros, mtrşav—mîrşăv, spurcat—spurcat etc., primele forme (paroxitone) caracterizează în general graiurile din nordul ţării, în timp ce ultimele (oxitone) sînt proprii graiurilor din sud (munte neşti) şi limbii literare. — Unele substantive feminine terminate în -iţă apar, în graiurile munteneşti, cu accentul pe temă (bivoliţă, gărgăriţă, veveriţă etc.), faţă de vestul Olteniei unde accentul cade pe finală, ca în graiurile bănăţene, învecinate (bivoliţă, gărgăriţă, veveriţă etc.). V o e a 1 i s m — în domeniul v_ocalismului, unul dintre fenomenele cel mai bine ilustrate in subdialectul muntean este închiderea lui e neacc. la i în cuvinte cu două silabe posttonice conţinînd vocala e (substantive în e la sg. sau pl. care primesc articolul enclitic -le). Se închide mai întîi e din silaba penultimă prin asimilare regresivă (dintele > dintile), apoi se produce închiderea lui e final prin asimilare progresivă (dintile > dintilip4. Fenomenul este întîlnit şi la formele articulate ale substantivelor cu pluralul în -i sau în -uri : oili, florili, cîmpurili etc., unde se explică prin asimilare progresivă. Această particularitate a fost considerată de cercetătorii graiurilor munteneşti ca fiind specifică pentru subdialectul muntean în ansamblu25 sau numai pentru unele zone ale acestei provincii, ca nordul26 sau nord-estul27. Hărţile atlaselor lingvistice demonstrează însă că închiderea lui e la i în poziţie neaccentuată este un fenomen care cunoaşte o răspîndire mult mai mare, întîlnindu-se în mod curent în Banat, în vestul Crişanei, în Moldova şi în întreaga Muntenie. Dăm spre ilustrare, răspindirea fenomenului, aşa cum rezultă din ALR II s.n., voi. VII, h. 1572 [dintele cîinelui] : Banat pct. 2, 27, 29, 76, Crişana : pct. 64, 316, Moldova : pct. 192, 365, 386, 414, 514, 517, 531, 574, 605, Muntenia : pct. 682, 728, 762, 784, 791, 899, 928. Cu foarte mici variaţii, întîlnim aceeaşi răspîndire şi în alte exemple din acelaşi volum de atlas : oili (h. 1582 [lupii mănîncă oile oamenilor]), hainili (sau ţoalili, straili) (h. 1591 [hainele mamei]), numili (h. 1595 [numele meu], 1596 [numele nostru]), zilili (h. 1748 [în toate zilele]) etc. Dăm şi cîteva atestări din TDM I : oili pct. 769, soarili pct. 756, s-a dat d-a scufundili pct. 779 etc. sau din ALRT : fietili cu furcili pct. 791, laptili 928 casili 899, timpuriii 728, crăâili 784, bilili 784, ursîtgorli 784 etc. — O închidere a lui e la i întîlnim şi în cîteva exemple în care e este accentuat : Rite TDM I pct. 689, idiţe TDM I pct. 756, obic'uj. TDM II 701. în Oltenia fenomenul este foarte frecvent, apărînd şi în alte exemple : sliilă, sRintiie. diariie, trin etc. — Se poate vorbi de o tendinţă spre închidere a timbrului vocalei e neacc. în subdialectul muntean (ca şi în cel moldovean, unde este caracteristică)28, în stadii diferite : e, /. i, îndeosebi în jumătatea estică a provinciei, ca o prelungire a ariei moldoveneşti. Astfel, fonetismele : surde, surdţ, surdi, frune, frunţi, frunţi, subţire, subţiri, capete, capid, căpiţe etc. sînt întîlnite în mod obişnuit în localităţi din judeţele Dîmboviţa, Prahova, Buzău, Ialomiţa şi în Dobrogea (Cf. NALR Munt. şi Dobr. h. ms.). 166 TRATAT. DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA — Aceeaşi tendinţă se manifestă în cazul semivocalei e din diftongul ea> ia în exemple ca : liagăn, bia, găliată, măsia etc.29. ' — Tot astfel se explică şi for mele de genitiv-dativ al femininelor în i(i)( o—o din formele etimologice slave năroc, nărod etc., păstrate în graiurile de tip nordic44. — Aceeaşi repartiţie prezintă şi următoarea inovaţie (explicată prin asimilare) a graiurilor munteneşti adoptată şi de limba literară, u din umblu, umflu, umplu etc., faţă de formele etimologice îmblu, îmflu, împlu etc. din limba veche şi din graiurile nordice45, precum şi u din mulţumi faţă de mullâmi (mullăni) din restul graiurilor dacoromâne46. — Unele vocale din seria centrală se află în variaţie liberă, ca în exemplele : răşRitor—rîşRitor şi rişRitor; fâşie —fîşie, mănuşă — minuşă, sămănătoare—sămî-nătoare, sănătos—sînălos etc. — într-o arie de sud a graiurilor munteneşti (mai precis, în sud-estul Olteniei şi sud-vestul Munteniei)47 întîlnim trecerea vocalei mediale î în seria posterioarelor (u notat şi â) în exemple ca : lămuie, muna (caii), muncă, pământ, rămâne, lămuie, tămâia, să zbârlească etc. în aceeaşi arie se întîlneşte şi fenomenul invers al trecerii lui u la î (ă) : cărâfă, comănă, comînă, frumoasă, fâstă, fîstă, râpsese, tâlpan etc.48. — Spre deosebire de toate celelalte subunităţi ale dacoromânei, subdialectul muntean este singurul în care apare, ca inovaţie, diftongul îi faţă de î în cuvintele cîine, pline, mîini, mîine, diftong creat prin anticiparea elementului palatal din formele de plural cîni. pini. (devenite dini, plini, mîini), de la care s-a refăcut apoi un singular dine, pline, fonetisme favorizate de existenţa unei vocale palatale e. Forma mîine a adverbului se explică prin analogie cu pl. mîini4,9. Fonetismul, cunoscut încă în sec. al XVI-lea în Ţara Românească, a devenit normă a limbii literare'0. în jumătatea de vest a Olteniei, sud-estul Transilvaniei şi sporadic în Muntenia, crearea diftongilor prin anticiparea elementului palatal din oclu-siva finală R este cunoscută şi în cazul altor vocale accentuate. Apar, astfel, o serie de diftongi noi : ai, ei, oi. ui în cuvinte ca : straiRină, ureiRe, oiR, pă-duiRe etc., care dau o notă specifică în special graiurilor din Oltenia01. Ca răspîndire geografică a diftongilor prin anticipaţie, hărţile ALR ne înfăţişează o arie care porneşte din vest (Mehedinţi şi Dolj) trecînd prin Gorj, Vîl-cea, Muscel şi zona Braşovului, cu unele puncte disparate în Muntenia, centrul Transilvaniei sau Moldova (lîngă Bacău)52. Hărţile interpretative menţionate din NALR-Olt., voi. I, precizează zonele concentrate îndeosebi în partea vestică şi centrală a Olteniei, unde fenomenul apare cu deosebită intensitate. Aceste zone pot fi considerate centrul de iradiere a fenomenului diftongării prin anticiparea elementului palatal03. — într-o arie din Muntenia de sud, în sudul şi în nord-vestul Olteniei se cunoaşte rostirea cu diftongul io, iu a exemplelor de tipul pliop, pliută etc.34, fonetism explicat de Radu Sp. Popescu ca fiind o extindere a palatalizării lui l aflat într-un grup consonantic şi urmat de o vocală palatală (e, i) în 168 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMÂNEASCA exemple ca plgoapă, cleanlă, plgaşcă etc., la cuvinte în care l nu mai este urmat de o palatală, ci de orice altă vocală, ca o, u (pliop, pliată, gliont, bliond etc.). — Fără să constituie o trăsătură specifică a graiurilor munteneşti, semnalăm existenţa mai frecventă a diftongilor egali într-o zonă din sudul Transilvaniei şi nord-estul Munteniei (dar şi în alte puncte izolate). Aceşti diftongi constau în succesiunea a două elemente vocalice într-o singură silabă, fără ca vreunul dintre elemente să fie pronunţat mai intens decît celălalt ; în consecinţă, accentul este repartizat în mod egal pe întreaga secvenţă sonoră55 : ea, ia, ie, ua, uo etc. Dăm cîteva exemple, notate într-un singur volum din ALR II (voi. V): duara h. 1299, pct. 172, gîâituâre h. 1285, pct. 172, îndiasă h. 1327, pct. 384, pediapsă, pediepsuri h. 1503, pct.172 etc. Din TDM I pct.680 notăm : batea, bga, dialuri, duamne, făcea, şidia, torciam, teşeam, vindea etc. / / / .* X—s w«“S x-V Iată cîteva exemple şi din ALRT : colia-n dial, pct. 784, toate 784, cu găliata, f / “s /■s liata, peste toată diata 784 etc. — Semnalăm ca o trăsătură larg răspîndită în Muntenia, dar şi în mare parte a restului teritoriului dacoromân, pronunţarea triftongului /ey în pronumele personal mi'ey şi iei în pl. miei, care reprezintă tratamentul normal al lui e acc. din lat. meus. Fonetismul m/ey este atestat consecvent în textele din sec. al XVI-lea56. Limba literară a adoptat fonetismul mai nou mey, mei, refăcut prin analogie cu femininul m$a, unde e nu a fost diftongat57. Consonantism Labiale. Fenomen care acoperă o mare parte a'teritoriului dacoromân, palatalizarea labialelor este intîlnită parţial şi in Muntenia, în arii mai mult sau mai puţin întinse, mai intens în estul provinciei şi în Dobrogea, ca o prelungire a ariei palatalizante moldoveneşti. O arie compactă apare în sud-vestul Olteniei. Sînt de menţionat, de asemenea, ariile mai restrînse din vestul provinciei şi din sudul Transilvaniei. Ariile care se conturează pe teritoriul muntenesc se diferenţiază şi după stadiile diferite de realizare a fenomenului. Astfel, în părţile vestice ale Munteniei sînt întîlnite în special faze incipiente de palatalizare a labialelor (ph', by, fh', vy), în estul Munteniei şi Dobrogea, în prelungirea ariei moldove-neştei, apar stadiile finale (R,£,h',y) iar în aria palatalizantă din sud-vestul Olteniei sînt întîlnite toate situaţiile: stadii incipiente (ph', by, fh', vy), stadii finale ca în Moldova (ph, R, fh,g) şi stadii specifice acestei arii pentru frica-tivele labio-dentale f, v (sh, vg, zjf/8. O altă observaţie care se poate face este în legătură cu afirmaţia că ar exista diferenţieri de la o labială la alta în sensul că unele labiale sînt în mod constant palatalizate (f), în timp ce altele (v) apar şi nepalatalizate59. Izvoarele principale de material care ne stau la dispoziţie arată însă că afirmaţia este prea categorică, exemplele cu labiala palatalizată fiind numeroase, atît ca frecvenţă, a fiecărei labiale în parte, cît şi ca faze de realizare a fenomenului. Dăm o serie de exemple din GN I (păstrînd sistemul de notaţie fonetică al culegerii) : pentru oclusiva p : chîept p. 54, 68, 76, 88, 117, 175, 195, chicerile 228, pyîatră 161, 162, gropyî 169, pchistoale 174, 177, căpchitan 174 etc. ; 169 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE pentru b:\zghera 229; ghietele (neveste) 71, vorghim 121 săbghioară 177; pentru f: sulhină 247, să hie 31, 34, 36, 145, 151, hicaţ 157, 174, schîert 76 ; pentru v : să nu ghie 186, ghîespar 189, vghîerînd 88, vghioară 71, ghiorea 131, (Mihai) Ghiteazu 157, s-a bolnăyitu 204, Dîmboyiţa 117, 121, vyiţa 32, stăilar 122, nu yine 378 ; pentru m : mni 66, n-a murit 70, 72, mnelu 76, 77 etc. Dăm alte cîteva exemple din ALRT, în care fenomenul este cunoscut aproape în toate localităţile munteneşti cercetate, labialele cel mai frecvent palatalizate; fiind, p, f„ v: p+i,ie : ph'ele pct. 899, 728, ph'erit 899,scumph'it 899, sph'icilor 928, ph'atră 728, poph' 791 copRiii 899, pRatra 728, dosRală 705, ioRilă 705, Ricor 723 eţc. ; b + i, ie: byine 928, 728, albyiie 791, scrogala 705, slăbită 723 ; f + i, ie : fh'er 899, fh'erbe 899, fh'ir 784, îmfh'ige 899, 928, h'erl 705, h'erga 705, h'are 723,, h'er 728, h'icaţ 769, să h'iie 728, o h'i venitu 762, 769 ; v + i, ie: vyiţă 899, 928, vyine 784, 791, 899, vyizeasă vyite 791, priyim 705, yin 723, yine 728, yite 728, gine, 762, gitregă 769 ; m + i, ie : mnercurea 899, mnijloc 899, mneu 728, mn-a 728, lumnină 728 etc. în textele dialectale cele mai recente (TDM I, II şi III) situaţiile sînt asemănătoare.: p : Rere (spuma) pct. 769, toph’im 691, copRii 708, 792, oph'incari 891, coph'iilor 792,: ph'iftii 795, sph'ital 803, grăph'ili; b: ga 773, 780, Uobyiceiurli 691, 792, porimbyilor 769, byine 691, 792, bgine 792, na vorgi 793, byicu 803, obyele 827, să bărgirga 836 ; f: fh'ir-ar 687, ar h'i 690, /7i'iri( 767, fh'icate 767, fh'ierbe 769, fh'iie 691, fh'iru 779, a h'i fost 671, o si dat 820, t-o si pus 834; v : a bolnăvyit 675, 768, privyită 683, învyiia 690, vyin 784, m-a loijt 675, gisuri, 862, yine 862, îngiiă 836; in ; dimyii 691 ; mnercuri 792, niloase 836. Luăm în consideraţie şi cîteva dintre hărţile mss. NALR Munt. şi Dobr., în scopul de a urmări mai sistematic (printr-o anchetă unitară cu chestionar) situaţia actuală a fenomenului palatalizării în graiurile munteneşti, în condiţiile evoluţiei graiurilor sub influenţa puternică a limbii literare. Subliniem, de asemenea, faptul că NALR dispune de o reţea mult mai deasă de localităţi anchetate în comparaţie cu vechile atlase. Din analiza cîtorva hărţi NALR, se poate observa faptul că ariile compacte anterioare (din ALR) sînt astăzi fărîmiţate, că formele palatalizate sînt în regres ca intensitate, ele alternînd cu cele literare, fie în localităţi apropiate, fie în aceeaşi localitate (deci la acelaşi vorbitor). Ca realizări fonetice, formele palatalizate sînt în general aceleaşi. Astfel, pentru f + i (ie) s-a obţinut forma incipientă fh' (fh'er, fh'icat etc.) în partea de vest şi de centru a provinciei şi forma finală h' (h'ir, h'ere, h'icat) în jumătatea de est a Munteniei şi în Dobrogea. Pentru b + i (ie): by (albv, limbv, orbv, bărby, ştirby) în vest şi în centru (Olt, Teleorman, Dîmboviţa, Ilfov) şi g (alg, ling, org, bărg, ştirg) în centrul şi estul Munteniei şi în Dobrogea. Menţionăm că un fonetism intermediar bg (albg) a fost notat rar în judeţul Dîmboviţa. Pentru p + i (ie): ph' este fonetismul curent în vestul Munteniei (ph'ele, ph'ept, ph'eplăn) şi R(Rcle, Rept, Replăn) în jumătatea de est a Munteniei şi în Dobrogea60. 170 TUATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA La nivel fonologie, fenomenul palatalizării labialelor are ca rezultat modificarea distribuţiei unor consoane (R, g) şi îmbogăţirea inventarului cu alte consoane (h', y, n). — Dentale. Ca şi în limba literară şi spre deosebire de alte subunităţi, cum sînt cele din vestul şi din nordul dacoromânei, dentalele t şi d nu se palatalizează cînd sînt urmate de vocalele palatale e, i : dinte, frunte, tifos, deget, lindină etc.61 Aceeaşi situaţie o prezintă şi celelalte dentale: nazala n, laterala l şi vibranta r. — în unele situaţii, dentala oclusivă d se rosteşte dur, vocalele anterioare e, i trecînd în seria centrală ă, î: dă, din, dăscalţ, dăzbrac, dăscui etc. — în cea mai mare parte din Oltenia (fără partea de est), ca o prelungire a ariei transcarpatice, r se pronunţă dur în formele de plural ale substantivelor neutre, făcînd ca e final să devină ă : cară, izvoară, oboară, pahară, pieptară, urcioară etc.62. — Pe de altă parte, în numeroase exemple, întîlnim Un r coârticulat cu i afonizat (asilabic) următor, fie în cuvinte care continuă forma etimologică a derivatelor cu sufixele latineşti -arius, -erius, -(t)orius sau în derivate pe teren românesc cu sufixele -ar, -er, -or, fie, analogic, în cuvinte în care-r* nu se justifică etimologic : cer', frizerj, inginer•[, jandar\, brigadier(, prizonierj etc. Se creează, astfel, forme omofone de sg. şi pl. la substantivele masculine : sg. pl. dulgher', morar\, croitorj etc. — s, z; ţ. Dentalele constrictive s, z şi semioclusiva l nu şe pronunţă dur în graiurile munteneşti (ca şi în limba literară) -. secure, mătase, seară; zi, buze, zeamă; viţel, ţigare, nepoţi, viţea etc., vocalele prepalatale rămînînd intacte după aceste consoane. Astfel spus, din punct de vedere fonologie, seria consoanelor s, z, ţ nu impune restricţii în distribuţia vocalelor din seria anterioară, (e. i) şi a diftongului ea. De asemenea, { scurt final este ocurent după ţ, zso/‘, braz\. în graiurile munteneşti propriu-zise, ca şi în limba literară, sînt marcate următoarele opoziţii morfonologice63. — între sg. şi pl. la substantive şi adjective cu tema terminat în ţ, s sau z: soţ ~ sol\, ţîţă ~ ţîţe; — între formele de pers. I şi a Il-a la indicativ prezent a verbelor avînd tema terminată în ţ sau z : încali ~ încalf, lucrez ~ lucrez[; — între formele de indicativ şi conjunctiv prezent, persoana a IlI-a sg. ale verbelor avînd tema terminată în s, z, ţ: încalţă ~ să încalţe, coase ~ să coasă. Totuşi, nu întreaga provincie istorică prezintă această trăsătură fonetică. Graiurile olteneşti, în majoritatea lor, ca şi vestul Munteniei cunosc pronunţarea diiră a acestei serii consonantice, în care vocalele anterioare trec în seria medialelor, iar diftongului ga îi corespunde a: săcure, sară; zăr, zamă ; ţîgare, vila etc. — O situaţie interesantă prezintă constrictivele prepalatale ş,- j, care, ca şi perechile lor dentale s, z, se pronunţă cu un timbru palatal, ca în limba li- 171 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE terară : răguşeşte, răguşit, jeratic, nojilă eţc. în unele zone din Oltenia şi din vestul Munteniei întîlnim însă pronunţarea dură a prepalatalelor ş, j: răguşit, nojîţă etc. — Pe de altă parte, aceeaşi serie consonantică are un caracter muiat, avînd 0 articulaţie palatală, fie cînd urmează vocalele prepalat.ale e, i (sg. moş', cocoş' sau moşj, cocoş\, şi chiar moş’\, moaş'e—notaţii mai rare—), fie cînd aupă ş, j nu urmează o vocală prepalatală ci a, o, u: ş'a, coş'ar\, ş'old, j’oi, j'ug, j'ar, judecată etc. Acest fenomen de repalatalizare este notat cu mai mare consecvenţă în graiurile din vestul şi nordul Olteniei, în nordul şi estul Munteniei, în sudul Dobrogei : uş'e, mătuş'e, grij'e, coaj'e, ş’apte, ş'arpe (şi chiar ş'gapte, ş'earpef4. Pronunţarea dură sau moale a fricativelor ş, j (ca şi a altor consoane) în finala cuvintelor are urmări pe plan morfonologic, ea creînd sau neutrali-zînd, în categoria numelui şi a verbului, opoziţii cu ajutorul cărora se marchează sau nu diferenţa dintre sg. şi pl., respectiv, între pers. I şi a Il-a sg. Astfel, în categoria substantivului se creează omonimiile : cocoş', moş' (sg. pl.) — mase., cocoaş’e, moaş'e (sg. pl.) — fem., la adjectiv: golaş'e (sg. pl.), la verb (ind. prez., 1, 2 sg.): (eu, tu) îngraş' (ind. prez., conj. prez., 3 sg.) : (el) să îngraş'e. Totodată, în graiurile munteneşti apar (ca în limba literară) şi opoziţiile moş ~ moş'v moaşă ~ moaşe, îngraş ~ îngraş' etc. — Africate. Prepalatalele c, £ nu sînt supuse fricativizării, ca în celelalte subunităţi ale dacoromânei, care inovează. Graiurile munteneşti se identifică, prin tratamentul africatelor cu limba literară : cară, cruc, gană, plîng etc. — Tot ca o trăsătură comună a graiurilor munteneşti cu limba literară menţionăm fricativizarea africatelor arhaice j : dujrnan, fejnic, jmeker, mojneag etc. ; f> v : buvniiă etc. ; ş > s: sosga, sosele etc., (dar şi ş > ş: şuşa în Oltenia) ; menţionăm, de asemenea, sonorizarea s > z în grupuri consonantice prin asimilare la l (m) următor: zlab, zlănină, zmag etc. 172 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA — Asimilare v o c a 1 i c ă întîlnim în formele : întii, să rnăninc, uricos, sprincană etc., toate curent folosite în graiurile munteneşti. Un caz de asimilare (acomodare) poate fi considerată şi reducerea unor grupuri consonantice, ca în exemplele următoare în care grupul cs > s îii neologisme : esploda, espozilie, iscursie, esperenţă, esprima etc. — Disi m ilare consonantică prezintă exemplele foarte frecvent întîlnite în special în partea de vest a Munteniei şi în Oltenia de sud : disimilarea lui n iniţial: n—m>Z-m: lume „nume“, lumără „numără", lumeşte „numeşte", luneasca, „unneasca", n — n> l-n: linge „ninge" etc.; r~r> r — zero : propietar, propietate, propiu etc. — Numeroase sînt şi fenomenele de metateză (inversări de sunete sau de grupuri de sunete): colcote, crastavete, crăpui, clanaretă, gîrii „rîgîi", gurmaz, bonlav, bătîrn,__logondă, măgălie, miljoc, miljociu, prizioner, polecrit, polecre, siripeşte,' stărnut, transpoarle, strapoarte, tivgă etc. — Cazuri de proteză vocalică întîlnim în exemplele : alairă (care formează arie în sudul Olteniei şi al Munteniei ; cf. ALR II, s.n. 3, h. 667), apipăi în Oltenia, Banat, sudul Munteniei (cf. ALR I, 1, h. 91, ALR II, MN 2179), ca şi în alte exemple : astrtnge TDO, pct. 994, TDM I 682, aculegem TDO 976, alămîie, amiros etc. — Proteză consonantică prezintă cuvintele scăiuş, sfâşie, sfeşlilă, sfulgeră, spojar, stufiş, sfrenţie „sifilis” etc. — Menţionăm că tot în aceste zone de sud este frecvent şi fenomenul invers al aferezei aceluiaşi sunet, s: firşi, firşală, fejnic, feştanie etc. Menţionăm, de asemenea, afereza lui a iniţial în sfinţeşte (soarele). — Epenteza lui n este frecventă în forme ca : genunche, funingine, junică, mănunchi, rărunchi, acceptate şi de limba literară şi care alternează în graiurile munteneşti cu fonetismele vechi genuche, funigine, junică, mănuchi. rănuchi6S>. Epenteza lui n este prezentă şi în nicovalnâ, scarlantină (în Oltenia şi in sudul Munteniei) sau în formele verbale de perfect simplu şi de perfect compus rămînsei, am rămîns, în vestul Olteniei, forme în care n este analogic (cu strins. pllns etc.). Notăm şi un t epentetic în procest, să (se) dăstumfle, Şestu (toponimic) etc. — Epenteza vocalică (anaptixă) a lui i apare în fonetismele olteneşti şicoală, şicolar, hirean, mtstirie etc. ; î din amînar se explică etimologic şi apare în Oltenia şi Muntenia70. MORFOLOGIE ŞI SINTAXĂ Substantiv — Schimbări de declinare. Sînt de menţionat unele alternări între forme masculine de declinarea a Il-a şi a IlI-a. Fenomenul este mai bine reprezentat geografic în graiurile din Oltenia şi din vestul Munteniei : umere şi umăr, martore şi martor, taure şi taur. bivole şi bivol, ciuline şi ciulin, ficate şi ficat, plămîne şi plămin, tăune şi tăun etc. In afara acestor exemple curent folosite, am notat, izolat, forma (un) brade (TDM III, pct. 834). O serie de substantive masculine îşi explică apartenenţa la declinarea a IlI-a prin faptul că sînt refăcute după formele de plural în -e(71. S-a creat, astfel un nou sufix, -ete, foarte productiv cu precădere în graiurile olteneşti 173 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE şi în cele munteneşti de vest, în exemple ca : copilete, făcălete, hîrlete, ochete, tălpete etc.72. — Schimbări de gen. Amintim cîteva exemple de substantive care comportă în mod curent schimbări de la un gen la altul : neutrul alic (în special în graiurile olteneşti) faţă de femininul alică (alice, alicie), corman faţă de cormană, pîrlog—pîrloagă, tranşeu—tranşee, vaccin—vaccină etc., schimbări care sînt favorizate de faptul că la plural forma este comună între cele două genuri gramaticale. Cel mai bun exemplu în acest sens este subst. icre, atestat ca masculin, un icre dă peş/eTDM III, pct. 841, în loc de feminin. — Numărul. Substantivele feminine de declinarea I în -ă formează pluralul fie în -e ca în limba literară, fie în -i, fenomen vechi, apărînd încă din primele texte (sec. a, XVI-lea), care continuă şi azi în limba vorbită73 Această trăsătură se încadrează în tendinţa proprie limbii române de a-şi perfecţiona mijloacele de diferenţiere cît mai netă a singularului de plural. Deşi veche, trăsătura amintită este mai accentuată în textele aparţinînd graiurilor de tip muntenesc.74 Iată cîteva exemple : albină, cu forma de plural în -e ca în limba literară şi în alte graiuri, dar puternic concurată de pl. în i, albini; comună —comune şi comuni; sădilă—sădile şi sădili, şiră—şire şi şiri etc. — în foarte frecvente cazuri, diferenţierea dintre sg. şi pl. se face, pe lîngă schimbarea de desinenţă, cu ajutorul alternanţelor vocalice sau consonantice, mijloace ale flexiunii interne devenite astfel un al doilea procedeu morfologic în flexiunea nominală prin care se evită omonimia morfologică.7;> Deşi procedeul este propriu limbii române literare (carte—cărţi, mască—măşti) se pare că el se manifestă mai intens în graiurile de tip muntenesc,76în exemple ca : albie—ălbii, casă — căşi; cataramă —cătărămi, palmă—pălmi etc. Intensitatea cu care se manifestă procedeul amintit este susţinută şi prin menţinerea (uneori) la nivelul acestor graiuri, a unor alternanţe vocalice şi consonantice proprii limbii vechi, de tipul pl. puşâ, mirişâ, morişc, plosâ,vb ind. prez. 2 sg. muşc. împuşc etc. Tot aici amintim pl. vechi burduşi faţă de literarul burdufuri (în special în nordul Munteniei). Productivitatea procedeului amintit rezultă şi din faptul că el se aplică şi în cazul unor termeni relativ nou pătrunşi în limbă şi care sînt, evident, neologisme şi în graiuri: chiiănţi, fotogrăfii, imităţii, răniţi, lelegrămi etc. — Aceleiaşi tendinţe sau necesităţi de a diferenţia net singularul de plural i se poate subordona formarea unui plural în -uri, acolo unde limba literară foloseşte desinţa -e, la substantive neutre ca : adălmaşuri, basmuri, că-minuri, cinematograf uri, filmuri, spitaluri. Se poate vorbi de o adevărată preferinţă pentru pluralul în -uri în graiurile din sudul ţării, exemplele fiind întîlnite în mod curent în texte dialectale recente. Iată un număr de exemple excerptate dintr-un singur volum (TDM I) : aliciuri, arniciuri, bumbacuri, cănuri, găteluri, hăinuri, iatajuri, imităluri, legumuri, licăriciuri, mărunlaiuri, plăcinluri, serviciuri etc. Cu aceeaşi mare frecvenţă întîlnim astfel de forme şi în textele dialectale mai vechi, cum sînt cele din GN I (culese din localităţi munteneşti) : artifişiuri, avuluri, arămuri, cinsturi, iernuri, judeţuri, frumuseţuri, oraşuri, mindreţuri, povesturi, zestruri etc.77 Mai rar întîlnim şi fenomenul invers al formării pluralului în -e, acolo unde limba literară foloseşte -uri: adăpoaste TDM III 830, strapoarte etc. Ca o consecinţă a caracterului dur sau moale al rostirii unor clase de consoane (constrictive : s, z, i, fricative : ş.j sau afrieate : c. g), -i final, marcă a 174 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA pluralului substantivelor, se păstrează într-o arie cupriuzînd centrul şi jumătatea de est a Munteniei, sud-estul Transilvaniei, Dobrogea, în exemple ca : nepoţj, brazj, paş\, coj\, crucj, fragj. Acelaşi i final dispare în restul graiurilor dacoromâne, rezultînd forme de plural de tipul : nepoţ, braz, paş, coj, cru£, frag™. — Menţionăm, în sfîrşit, ca specific unor graiuri munteneşti, pluralul neobişnuit al subst. picior (picerc), cunoscut (după ALR)79 într-o arie în vestul şi în sudul Munteniei, pe o fîşie de-a lungul Oltului (de la Sibiu la Tr. Măgurele) şi al Dunării pînă la Călăraşi80. Cazurile. Flexiunea cazuală în graiurile munteneşti nu se remarcă prin trăsături deosebite faţă de limba comună81. Deşi pentru exprimarea raporturilor de genitiv-dativ în graiurile munteneşti formaţiile curent folosite sînt comune cu acelea din limba literară (forme cazuale sintetice), se poate spune că şi construcţiile anâlitice prepoziţionale sînt destul frecvente. Acestea din urmă reprezintă o tendinţă proprie limbii române de a recurge pentru exprimarea diferitelor valori cazuale la construcţii mai puţin abstracte82. Aşadar, în limbajul popular actual, genitivul şi dativul sînt redate adesea prin mijloace analitice, lorma substantivului propriu-zis rămînînd neschimbată. Dăm cîteva exemple din textele dialectale sau din anchetele NALR : genitiv : naşu lu băialu TDM I pct. 770, otaru lu judeţn Ylaşca pct. 817, pă fundu la cutie TDM III 836, aii sori lu tata pct. 817 ; dativ : s-arete la un prieten TDM I 672, W lu nunu-i da TDM I j769, să-i ducă lu smeu TDM I 761, lu bîtă-to TDM I 784. îi spun lu fetiţa TDM II 701, am pus masa la oamenii nunului TDM III 854, Cuzea a dat pămînt Ia lume GN I 217. — Amintim ca formaţii mai interesante genitiv-dativul numelor feminine de persoană terminate la nominativ în -ca, -ga (Anica, Olga), care. în Muntenia, prezintă la cazurile oblice forme în -chii, -ghii (Anichii, Olghii, maichii, mămichii, doichii etc.), faţă de -căi, -găi din graiurile olteneşti de vest şi din cele transcarpatice. Totodată apar şi forme frecvente cu păstrarea velarei (Anicî, maici etc.). Merită a fi semnalate, de asemenea, formele mai vechi de genitiv cu articolul hotărît enclitic la substantivele proprii masculine terminate în -u, îndeosebi în toponimice ca Dealu Jianului, Dealu Negrului, Dealu (şi Pădurea) Sarului, Valea Sasului, Valea Danului, Fintîna Barbului, sau în nume proprii : ai lu Ioniţă al Standului, Ion al Iancului, Vasile al Ţincului etc. — în sfîrşit, se poate observa în general în graiurile din sudul ţării o anumită preferinţă pentru vocativul în -o la substantivele proprii feminine : Mario, Leano, Floareo etc., sau la masculinele în -a, -ea, care urmează declinarea feminină : Sloico, Florco, AldeoiZ. A r t i e o 1 — Articolul hotărît masculin lu apare proclitic în formele de genitiv-dativ ale sistemului popular de denominaţie, în construcţii de tipul : băiatu lu Vasile a lu Luţă TDO pct. 982. După modelul substantivelor masculine de tipul lu tata, articolul hotărît lu este folosit şi în cazul unor forme feminine : lu Anica, lu mama, lu dadă-ta. 175 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE 1». 14 — Articolul genitival proclitic are forme variabile după număr şi gen. ca în limba literară şi spre deosebire de celelalte subdialecte ale dacoromînei al, ai, a, ale**. — Artieolul adjectival are în graiurile din sudul ţării formele : ăl, a, ăi. ale (cu diferite variante fonetice : al, ăl, hăl, ălui ; ăi, hăi, ălor ; a, ha, ălii; ale, aii, ălor). în această privinţă graiurile munteneşti se deosebesc de limba literară, care cunoaşte formele : cel, cea, cei, cele: deştiu ăl mare (sau al mare) (ALR II s.n., 6, h. 1604), ăl mai nalt (id., h. 1615), ăi mai mulţi (id., h. 1617), ăle (ale) mai multe (id., h. 1618) etc. — O valoare interesantă capătă articolul adjectival în construcţia : arti- col + prep. de + numeral, cu valoare de numeral ordinal : pîn-la a de trei şi a de patru-i a moaşi „cea de a treia (a patra) zi“ TDO pct. 988, măciniş pe-a de zece „a zecea parte“ TDO pct. 987. Exemple asemănătoare apar în ALR II s.n., 6, în mai multe localităţi din estul şi sudul provinciei (pct. 899, 728, 705, 987) : ă d-al treilea (h. 1787), d d-al patrulea (h. 1788), â d-al zecelea (h. 1791), â d-o sută (h. 1793), ă d-o mie (h. 1794) etc. Din GN I notăm : p-al de patru, p-al de cinci (p. 62), a de trei ori (p. 86), iar din anchetele NALR : înnumăra 9 oameni, ăl dă zece punea puşcaşu pct. 821, al dă şapte TDM I 779. Aceste forme ale articolului adjectival devin omofone cu articolul posesiv din limba literară şi din graiurile de tip muntenesc. — Un loc important în graiurile din sud-vestul Munteniei şi din Oltenia de sud îl ocupă, prin frecvenţa folosirii lui, articolul invariabil alde (uneori şi sub formele d-alde, aldo, ale etc.) format din articolul adjectival al + prepoziţia de. Acest articol precede atît nume proprii de persoană sau porecle cît şi nume exprimînd grade de rudenie : alde Amărăşteanu TDO pct. 993, alde Maria TDO pct. 992, fata lu alde lu Iancu Gîscanu TDM I pct. 777, pă alde soru-mea TDM I pct. 777, aldă ta-so mare TDM I pct. 777, aldo tataş-aldo mama TDM I pct. 777, la ale părinţi acasă TDM I pct. 779, l-ale mama TDM I pct. 779, l-alde Gica TDM I pct. 780, alde taică-so TDM I pct. 781, la alde frate-meu TDM I pct. 785 etc. Adjectiv în general, adjectivul urmează sistemul de flexiune al substantivului. — Spre deosebire de alte graiuri şi de limba literară, în Oltenia, sudul Munteniei (dar şi în sudul Transilvaniei, Crişana, Maramureş), adjectivul neho-tărît alt apare în frecvente cazuri articulat, chiar şi atunci cînd, îndeplinind funcţie de atribut pe lîngă un substantiv, ar trebui să nu fie articulat : să ne vină altu copil (ALR II s.n., 6, h. 1799, altu lăutar TDO pct. 988, altu jăndar TDO pct. 970, altu băiat TDO pct. 982, altu vas TDM I pct. 767, altu fel TDM I pct. 767, ie-n altu loc ala TDM III 820, trimesesem alţi băieţi TDM III 834 etc. ' ' Un loc important în structura nominală a graiurilor din sudul ţării îl ocupă formele adjectivului demonstrativ de depărtare ăl (al), a, ăi (ai), ăle (ale), care, formal, se confundă cu articolul adjectival menţionat mai sus. Formele al, a, ai, ale, sînt întîlnite mai frecvent în Oltenia. Formele perechi pentru apropiere sînt: ăst (ast), astă. (asii), ăsta, (aste). Valoarea de adjectiv demonstrativ este dată de faptul că ei apare numai în construcţii în care precedă un substantiv, spre deosebire de articolul adjectival care stă înaintea unui adjectiv sau al unui substitut al acestuia (cînepa 176 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA a de vară, butoiul al mare etc.). Astfel, în denumirea epilepsiei apar frecvent construcţii ca : [are] â boală, [dă] de-â boală, [îl găseşte] â boală etc.85 Formaţii de acest fel apar frecvent în texte folclorice ca : să mă dau dupe al fag (Bis-treţ — Dolj), Mare, ăi ciobani, ăi cinci hoţomani (Scaieţi — Filiaşi) etc.86 şi în texte dialectale : pă ai părinţ TDM I, pct. 765, ăl băiat TDM I pct. 772, GN I p. 87, a lină TDM I pct. 773, al arap GN I p. 54, ăl cline de-arap GN I p. 58, ale bucale GN I p. 64, astă păsărică GN I p. 85, ăl foc GN I p. 92, să pune hăl grec GN I p. 232, astă plnză GN I p. 379 etc. Pronume — Pronumele relativ care tinde să-şi piardă formele flexionare rămînînd invariabil : acesta este băiatul care i-am dat cartea, tendinţă proprie vorbirii neîngrijite din toate regiunile87. La acuzativ, forma cu prepoziţie, pe care, este înlocuită cu care: obiceiu care-l am TDO pct. 974. Din punct de vedere sintactic, pronumele relativ care este adesea concurat, în funcţia sa de a introduce o subordonată atributivă, de prepoziţia de; (aceştia sînt) găzăr'u de vin cu păcură TDO pct. 977. — Pronumele (şi adjectivele) nehotărite vreun, vreo au formele vrun, vun, vo sau frun, fun, fo88. — Notăm, de asemenea, pronumele nehotărîte cinevaşilea, cevaşilea,fieşcare, alcevasilea etc., foarte frecvente în TDM, interesante pentru elementele de compunere. — Aceleaşi elemente de susţinere întîlnim în construcţii ale pronumelor personale neaccentuate ca : mai pune-l-ăi in cărui pct. 812, uite-l-ăi pct. 835, mamă ! ia-l-ăi că e bun pct. 840. în ALR II s.n., 6, h. 1640 apare aceeaşi construcţie notată astfel : auzu-lâ-i cum ride pct. 928 şi i-auzi-lă-i cum ride pct. 70589. Menţionăm şi frecventele situaţii din graiurile munteneşti în care pronumele posesiv este folosit pleonastic în construcţii ca : mă-sa lu Stan TDM I 768, la-su al ei TDM I 763, lali-miu al meu TDM I 763 etc. — Pronumele demonstrativ de apropiere şi de depărtare prezintă, pe de o parte, forme diferite faţă de limba literară şi, pe de altă parte, un sistem propriu alcătuit din trei membri. Formele de apropiere sînt : ăsta (mase.), asta (fem.), în loc de acesta, aceasta, la singular, şi ăştia, astea la plural, iar în Oltenia — o formă de plural generalizată pentru ambele genuri: ăştia (ăştea).so Formele principale ale pronumelor demonstrative de depărtare sînt : ăla (ala) (m), aia (f) pentru singular şi ăia (aia) (m) — ălea (alea)(f) pentru plural. Se mai cunosc şi alte variante ca : (i)eslea, (i)elea, elea, eia etc. — Demonstrativele, îndeosebi în Oltenia şi în vestul Munteniei, se încadrează într-un sistem al deicticelor (cuvinte pronominale care indică apropierea sau depărtarea, la un loc cu adjectivele demonstrative, adverbele de loc şi persoana gramaticală)91: pron. şi adj. : demonstrativ : ăsta ala ăla adverb de loc : aici aci acolo pers. gramaticală : la mine la tine la ei (nu la pers. I. H) 177 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE 12 — Tratat de dialectologie românească — cd. 251 Verb I h. 21 h. 15, 10, 17, 18 h. 20 — Soiumbâri de- conjugare. în graiurile munteneşti, ca şi în limba co mună, se manifestă o anumită instabilitate în gruparea verbelor în cele patru conjugări moştenite92. Exemple de treceri de la o conjugare la alta sînt numeroase, mărturie stînd în acest sens orice volum de teste dialectale. Cele mai numeroase se referă, totuşi, Ia trecerea de la conj. a IlI-a la conj. a Il-a : a (ine—a ţinea, a rupe—a rupea, a rămîne—a rămînea etc.93 Explicaţia acestei situaţii trebuie căutată în faptul că verbele în -e sînt singura categorie cu accentul pe radical, celelalte conjugări avînd accentul pe terminaţie. Verbele în -e se adaptează sistemului general de conjugare sub aspectul accentuării94. — Indicativ prezent. în general, graiurile munteneşti folosesc în conjugarea unor verbe sufixe gramaticale, acolo unde alte graiuri dacoromâne (din vestul ţării, uneori şi cele din nord-vestul Olteniei) preferă formele verbale de indicativ fără sufixele -ez, -ezi, -ează (la conj. I) şi -esc, -eşti, -este (la conj. a IV-a) : cinez —cin, se destrămează—se destramă, ciuguleşte—ciugule (ciugoale), ciupesc—ciup, jumulesc—jumul, pescuiesc—pescui, sărez—săr9h. Repartiţia acestor tipuri de forme verbale nu este foarte strict respectată în cele două arii amintite ; adesea, îndeosebi în partea de vest a Cîmpiei Olteniei, dar şi în alte puncte din restul Munteniei formele fără sufix gramatical sînt în variaţie liberă cu cele cu sufix. — Iotaeizarea verbelor. Fenomen fonetic de alterare, sub influenţa unui iot următor, a consoanelor t, d, n, r (l) în care se termină radicalul unor verbe de origine latină, prin evoluţie fonetică normală şi apoi prin analogie, iota-cizarea interesează nu numai fonetica, ci şi morfologia, prin consecinţele pe care le are în sistemul verbal românesc96. Formele iotacizate sînt caracteristice subdialectului muntean, aşa cum rezultă din hărţile ALR. în general, acest fenomen arhaic cuprinde Muntenia, Dobrogea, sud-estul Transilvaniei şi jumătatea de est a Olteniei, ceea ce reprezintă limitele subdialectului amintit97. Iotaeizarea apare în formele de indicativ prezent : văz, crez, tunz, înghit, simţ, poci, ţiu, spui, cei, piei etc., de conjunctiv (pers. I, 3, G : să văs, să vază, să înghiţ, să înghiţă, să simţ, să simţă, să spui, să spuie, să cei, să ceic etc. şi de gerunziu : văzînd, înghiţind, ţiind, ceind etc. Dintre aceste exemple, iotaeizarea este etimologică, explicîndu-se prin evoluţia normală a consoanelor t, d, n urmate de iot în audio >auz, video > văz, remanio > rămîi, exponeo > spui, teneo > ţiu, sentio > simţ şi analogică în crez f < credo), rîz (<.rido), tunz ( o ca în bronet, fondaţie, foraj, mozică etc. — în morfologie, vom observa unele treceri de la o declinare la alta, pc care le suportă şi elementele neologice, ca în ex. : tranşeu (<.tranşee), răcute ( â apare şi în tema verbelor de conjugarea I la pers. 1 şi 2 sg. ale ind. prez. şi la pers. 3 sg. a conjunctivului prez., ca rezultat al analogiei: mă apăr; ăr, Sri; să ari. Aceste rostiri apar cu deosebire în graiurile din Bucovina de nord (regiunea Cernăuţi) şi din zona Hotin. (v. ALM I, 1, h. 6 [mă apăr], h. 7 [eu ar, tu ari] ; cf. şi Dial. mold., p. 160). Fenomenul apare şi în cazul unor verbe de conj. I la ind. prez., prin analogie cu formele în care se manifestă alternanţa ă^a; căr, cări; săr, sări; scăp, scăR etc. Şi aceste forme sînt frecvente mai ales în Bucovina de nord (v. ALM I, 1, h. 8 [eu car, tu cari], 9 [eu săr, tu sari], 10 [eu scap, tu scapi] ; cf. şi Dial. mold., p. 161). — în graiurile moldoveneşti ă final trece la â, î : ârâ, camieşâ, Rătrâ, lucră, săpa, Senuşâ. Deşi fenomenul are o răspîndire teritorială mult mai mare decît aria subdialectului moldovean (v. mai ales, răspîndirea lui în graiurile munteneşti de răsărit), această închidere a lui ă final neaccentuat se consideră ca fiind caracteristică, în primul rînd, graiurilor moldeveneşti (v. ALRM I, h. 6 [vînă], 216 [mamă], 227 [soră], 243 [nepoată], 296 [moaşă], 370 [soacră] ; pentru răspîndirea aproape generală a fenomenului în graiurile moldoveneşti de peste Prut, vezi ALM I, 1, h. 192 [tuşă], 193 [casă], 194 [sîmbătă], 195 [măduvă], 196 [seceră], 198 [cenuşă], 199 [mătuşă]). închiderea lui ă final în î are urmări în planul morfologiei prin neutralizarea opoziţiei de număr la unele substantive si adjective feminine (v. Dial. rom., p. 131). ' ă, înainte şi chiar după accent, trece la a în cuvinte ca : barbăt, balâie, carâre, magâr, malâi, matăsâ, ţarân etc. Fenomenul acesta de asimilare este caracteristic graiurilor bucovinene şi graiurilor nord-estice ale teritoriului dacoromân. Acest fenomen fonetic a fost discutat iniţial de S. Puşcariu10 h, 31 211 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE şi explicat prin asimilare regresivă cu a accentuat (ă... ă > a... ă), fenomen extins ulterior şi la ă protonic în general, indiferent de timbrul vocalei accentuate (săcure < sădire). Această explicaţie a fost adoptată şi de R. Todoran11. I. Iordan12 şi Al. Graur13 au făcut însă deosebirea între cele două situaţii, considerînd că trecerea lui ă protonic la a, în cuvinte cu alte vocale accentuate decît a, s-ar datora unei influenţe străine. Pentru răspîndirea fenomenului, v. ALR I, 1, h. 136 [vătămat] şi ALM I, 1, h. 147 [bărbat], 148 [măgar], 149 [mărar], 150 [măşcat], 152 [pădure], 153 [pămînt], 155 [bătrîn], 159 [năpîrcă] ; cf. şi Dial. mold., p. 77. — î accentuat, iniţial, etimologic, se păstrează în cea mai mare parte a teritoriului subdialectului moldovean în cuvintele îmblu, îmflu, tmplu. în tot subdialectul moldovean se menţin formele etimologice cine, mine, pine. — închiderea lui e final neaccentuat în stadiile f sau i apare în toate gra-iurile moldoveneşti, constituind o trăsătură caracteristică a subdialectului, cu toate că fenomenul apare şi în alte subdialecte (v., de exemplu, graiurile din estul Munteniei). în ALRM II închiderea lui e final în { sau i este notată în toate localităţile din Moldova (v. h. 46 [geme], 65 [linge], 67 [dulce], 146 [subţire], 148 [carne], 231 [cruce], 322 [arde], 325 [bine], 331 [se stinge]). Şi în ALRM I, unde reţeaua localităţilor este cu mult mai deasă, închiderea lui e final apare în cele mai multe dintre localităţile din Moldova (v. hărţile : 210 [părinte], 220 [frate], 276 [fete], 358 [mire], 365 [ginere], 371 [soacre], 378 [neveste], 421 [cruce]). închiderea lui e final apare foarte frecvent şi în graiurile moldoveneşti dintre Prut şi Nistru, după cum atestă hărţile ALM I, 1 : 184 [frate], 185[ iepure], 186 [fiere], 187 [o mie], 188 [martie], 189 [cheie]. e medial apare în stadiile e, ţ sau i, în poziţie protonică, în cuvinte ca fimeii, fiâor (v. ALRM I, 2, hărţile : 266 [fecior], 381 [femeie] şi ALM I, 1, hărţile : 126 [fecior], 127 [femeie], 129 [nepot], precum şi în cuvintele-unelte, neaccentuate în frază (de, de la, pe, peste) : asăla strigă pţ yo/ (ALRT, pct. 365) ; îl scaldă pi coptlUlu săla (ALRT, pct. 386) ; ni-i a mîncă di cârni di zmăg (ALRT, pct. 405) ; sâmm băni di ţţelşug (ALRT, pct. 414) ; Senuşâ di socălăţ (ALRT, pct. 431) ; sărbâm zoia pintru di Kătrâ (ALRT, pct. 455) ; pi nivăduti (TD Mold., I, 1, pct: 17) ; pun pi furcă (TD Mold., I, 1, pct. 18) ; clâcâ di penit peni (TD Mold., I, 1, pct. 44) etc. — După consoanele s, z; ş, j; ţ, '(“> '("> {(“) '(“) '<“> '(“) morar , pădurar' , ştergar , săltâr , boier , învăţător , Riper -. ?<“> cuptior 1 . — u scurt, nesilabic, în poziţie finală este atestat în graiurile din sud-vestul Moldovei, ca un sunet slab perceptibil : Reptu, lupa, fagtt, moş“. Acest -u final este în genere considerat de Matilda Caragiu ca arhaism în graiul crişean şi ca inovaţie în graiurile munteneşti de nord-est şi în cele moldoveneşti de sud-vest14. Valeriu Rusu15 afirmă însă că în aria din estul Munteniei (deci şi în cea din sudul Moldovei) conservarea lui -u a fost întărită de influenţa graiurilor păstorilor ardeleni. Materialul înregistrat în ALR arată că -u final apare numai în sudul Moldovei, pînă la Prut (v. ALRM I, 1, h. 10 [cap], 104 [stîngaciu], 180 [limbric] ; ALRM I, 2, h. 245 [văr], 254 [tînăr], 302, [fin], 343 [mă însor] ; ALRM II h. 9 [păduchios], 28 [surd], 33 [buzat, buzos], 41 [mut], 43 [a amuţit], 68 [amar], 82 [spîn], 135 [pas], 140 [gras], 150 [păros], 159 [vis], 215 [mort], 309 [fum], 355 [pat]. Deşi în aceste hărţi fenomenul nu apare atestat şi peste Prut, hărţile ALM, cu o reţea de localităţi foarte deasă, ne indică existenţa lui şi în stînga Prutului, în vecinătatea judeţului Galaţi. Astfel în ALM I, 1, h. 202 [pui], forma cu -u final apare notată în punctele 206, 208, 211, 212, 214, 218 şi 222, iar în h. 208 [stîngaci], forma cu -u final apare notată în punctele 211, 212, 214, 218 şi 222. Dial. mold., p. 87, menţionează, în baza înregistrărilor de texte dialectale, că «u scurt, final, nesilabic şi silabic, se pronunţă pe o arie mai întinsă decît cea indicată de ALM». D. Şandru16 a atestat şi el pe -u final : s-am pus Riâoru pe fusn; nu s-o mag întors înapog la fus“ (op. cit. p. 97). — Diftongul ea apare monoftongat în a după consoanele s, z; ş, j ; ţ, d, în cuvinte ca : sară, zamă, lapîn, năduşală : vini săra ş-aprindj. lunina la icQâni; (ALRT, pct. 431) ; glâmâ di găina (TD Mold., I, 1, pct. 105) ; fâSim o tjlâmâ (TDM Mold., I, 1, pct. 194) ; şî iaca $Âma ieşti gata (TD Mold., 1, i, pct. 209). A se urmări, de asemenea, ALM I. 1, hărţile 212 [seară], 213 [zeamă], 214 [ţeapăn]. Precedat de labiale (b, m), diftongul ea apare monoftongat în a : albăţâ, gălbâglâ, să mârgâ. Formele cu diftong se păstrează însă în unele graiuri bucovinene şi în sud-vestul Moldovei (v. ALRM I, 1, h. 150 [albeaţă] şi ALM I, 1, h. 210 [albeaţă] şi 211 [să meargă]). Diftongul iţa final accentuat apare (cu excepţia localităţilor din sud-vestul Moldovei) ca e, e: cure, lule, m§, spune, st$ (v. ALRM I, 1, h. 44 [măsea], ALRM I, 2, h. 230 [soră-mea] ; ALM I, 1, h. 220 [stea], 221 [mă vedea], 224 [mergea], 227 [soră-mea]. La iniţială de cuvînt sau în poziţie postvocalică, diftongul ia apare ca ie : băiet, încuiet, muiet, tăiet (v. ALRM I, 2, h. 263 [băiat] şi ALM I, 1, h. 16 [băiat]). /a>/e constituie o asimilare vocalică, care subliniază impresia acustică de grai „dulce" a vorbirii moldoveneşti, prin estomparea diferenţei dintre i vocală accentuată, cea mai închisă a seriei anterioare, şi a vocala centrală cea mai deschisă. Consonantismul Una dintre caracteristicile consonantismului subdialectului moldovean, considerată în genere ca cea mai importantă, o constituie trecerea a frica t e 1 o r dşigla fricativele 3 şi f. prin pierderea elementului oclusiv : Sinii, 213 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE h 32 sireş, zeme, suze. Examinarea hărţilor ALR demonstrează că fenomenul este ""consecvent şi unitar pe cea mai mare parte a teritoriului în care se vorbeşte subdialectul moldovean ; în graiurile. din nord-est şi în sud-vestul Moldovei şe întîlnesc forme cu africăfele nealterate, (v. ALRM I, h. 33 [sprinceană], 51 [ceafă], 85 [picior], Î03 [stîngaciu], 122 [mănînci], 156 [bube dulci], 181 [limbrici] , 186 [păducel], 420 [cruce], 8 [sînge], 32 [geană], 46 [gingie], 79 [negi], 87 [genunchiu], 313 [plînge] ; ALRM II, h. 3 [ceafă], 18 [muci], 66 [dulce], 80 [briciu] 131 [picior], 230 [cruce], 34 [suge], 48 [geme], 64 [linge], 103 [deget], 330 [se stinge]). Hărţile ALM atestă, cu şi mai mare precizie, răs-pîndirea fenomenului pe teritoriul dintre Prut şi Nistru (v. ALM I, 2, h. 349 [cincij, 350 [arici], 351 [cerneală], 352 [lucernă], 353 [cruce], 354 [ciolan], 355 [cioară], 356 [gingie], 357 [ger], 358 [argint], 359 [curge sînge], 360 [fagi] 361 [tu plîngi] 362 [agent]). Tratamentul africatelor a constituit pentru Emil Petrovici17 criteriul principal de clasificare a graiurilor dacoromâne. Din punct de vedere istoric, fenomenul trecerii lui â la s şi a lui g la £ a fost studiat de R. Todoran18. — O altă caracteristică a subdialectului moldovean o constituie tratamentul bjlabialelor p, b; m şi al labiodentalelor f, v. Deşi fenomenul «palatalizării ~ labialelor» cuprinde o parte importantă a teritoriului dacoromân, aria subdialectului moldovean reprezintă zona tipică a formelor cu labiajeîe paiaţa-Uzate, căci aici fenomenul se produce cu consecvenţă. în majoritatea teri. toriului subdialectului palatalizarea labialelor p şi b cunoaşte stadiile finale flf _ şi fi: kept, gini. în graiurile bucovinene, datorită întrepătrunderii cu gra-iufile din Maramureş şi Transilvania, se distinge o zonă în care labialele apar palatalizate în stadiile pf, pc. c şi, respectiv bd, bg. gj piatră (ALRT, pct. 386), colibg (ALRT, pct. 365) ; giîSm ptnzâ (TD Bucov., răgoieşti) ; cin îi prins pîişlgăcu (TD Bucov., Botuş) ; ş-ai făcut căpâiţâ frumos (TD. Bucov., M-rea Humorului) ; am văţlut trii lupt' mîncău o vacă (TD. Bucov., Arbore). Pentru repartiţia teritorială a fenomenului palatalizării a se urmări ALRM I, h. 2 [piele], 54 [piept], 84 [picior], 106 [şchiopi], 132 [mă scarpin], 137 [mă piş], 260 [copil], 102 [ştirbi] şi ALRM II, h. 106 [pipăie], 115 [piept], 130 [picior], 323 [bine]. Pentru teritoriul de peste Prut vezi ALM I, 2, h. 232 [picior], 237 [pită], 238 [piele], 239 [piept], .240 [piatră], 241 [spic], 242 [copită], 243 [copil], 244 [lupi], 245 [bine], 247 [bietul], 248 [albină], 249 [vrabie], 250 [oaia zbiară], 251 [limbi], 252 [bumbi]. în aceeaşi zonă nord-vestică de întrepătrundere cu graiurile din Maramureş şi Transilvania, labiala m se întîlneşte în stadiul de palatalizare mrî, în exemple ca : la amnăz (ALRT, pct. 365), lumnina (ALRT, pct. 386), mnirili (TD Bucov., M-rea Humorului), mnicuţ (TD. Bucov., Caşvana), mniriăsa (TD Mold., I, 1, pct. 6) etc. în restul teritoriului labiala m se rosteşte n : nercur\19. Pentru răspîndirea fenomenului vezi ALRM I, h. 30 [lacrămi], 115 [miros], 357 [mire], 360 [mireasă], 383 [mi-a povestit] şi ALM I, 2, h. 255 [mic], 256 [mie dă-mi], 257 [mirişte], 258 [mire], 259 [mireasă], 260 [miere], 261 [miercuri], 262 [lumină], 263 [salcîmi], 264 [Dumitru], — Labiodentalele f, v, exceptînd cîteva localităţi în jurul Cernăuţiului şi în sud-vestul teritoriului dintre Prut şi Nistru, unde acestea se păstrează intacte, se palatalizează în tot teritoriul subdialectului moldovean, dar în două stadii diferite : în graiurile din Bucovina şi într-o zonă relativ întinsă din sud-vestul Moldovei (la sud de linia Bacău'-Huşi), labiodentalele f, v 214 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA ge palatalizează în stadiile h', y: h'er,yin. In restul teritoriului, adică Li Mol-3ova la nord de linia Bacău—-Huşi şi aproape pe întreg teritoriul dintre ^rut şi Nistru, labiodentalele f, v se palatalizează în stadiile s, z: Ser, zin. Aici s, z sînt şi arhifonemele sub forma cărora se neutralizează opoziţia dintre africatele primare 6, g şi labiodentalele f, v în poziţie de palatalizare: omonimia ser „cer" — ser „fier"20. Pentru repartiţia teritorială a stadiilor de palatalizare a labiodentalelor f, v a se urmări ALRM I, h. 70 [fiere], 107 [visez], 301 [fin], 304 [fină], 391 [viu] ; ALM I, 2, h. 266 [fiu], 267 [fier], 268 [fierbe], 269 [înfipt], 270 [trandafir], 271 [Filip], 272 [Gafiţa], 275 [vie], 276 [vis], 277 [viu], 278 [vişină], 279 [movilă]. NALR Mold. Buc. confirmă această repartiţie. — într-o arie relativ compactă din sud-vestul Moldovei şi izolat şi în rest, « iniţial, urmat de o, u trece la h : holburâ, hulpi (v şi Dial. rom., p. 140). •— Dentalele t, d urmate de vocalele prepalatale e, i şi iot nu se alterează în subdialectul moldovean decît într-o zonă din nord-vestul teritoriului : mistiesinJ (ALRT, pct. 365); după si s-o ierminăt (ALRT, pct. 551); h 33, 34 6 g i părîe d'intr-îns (TD Bucov., M-rea Humorului); ierâ dţnaint'e (TD. Bucov., Arbore) ; sită dţ mătasâ (TD Bucov., Drăgoieşti); o cutiuţă cî di re (TD Bucov., Caşvana). Răspândirea palatalizării şi africatizării dentalelor în Bucovina şi în zonele învecinate ale Moldovei atestă existenţa unor influenţe ardeleneşti, în timp ce rostirea dentalelor în formele fie, die este oarecum normală în Moldova, „muierea dentalelor şi africatizarea acestora îşi au originea în graiurile transcarpatice, de unde s-au extins în Moldova de nord-vest, prin relaţiile determinate de vecinătatea acestor ţinuturi şi mai ales prin mişcările de populaţie “21. Urmărind hărţile ALR constatăm că fenomenul palatalizării dentalelor se înscrie, de obicei, într-un triunghi cu baza în vestul Bucovinei iar vîrful atingînd uneori malul Prutului în dreptul oraşului Huşi. Vîrful triunghiului este constituit în cele mai multe cazuri de punctul 508 (localitatea Grumezoaia din fostul judeţ Fălciu, actualmente judeţul Vaslui). Vezi, în acest sens, ALRM I, 1, h. 13 [minte], 18 [fructe], 43 [dinte], 76 [degete], 101 [ştirb] ; 42 [dinte] 75 [deget], 99 [des] şi ALRM I, 2, h. 209 [părinte], 219 [frate], 244 [nepoate], 256 [tineri], 275 [fete], 330 [ţiganca deoache]. In ALM I, 1, palatalizarea dentalelor apare numai în unele graiuri din Bucovina de nord : v. h. 285 [tindă], 287 [lapte], 288 [noapte], 294 [dinte], 298 [des], 297 [deal]. Urmărind harta 99 [des] din ALRM I, forma cu dentala intactă, des, s-a înregistrat numai în punctele 375, 391, 393, 397, 464, 532, 552, 582, 584, 592, 596, 614, 645, 647, 658 şi 660; în majoritatea localităţilor din Moldova şi R. S. S. Moldovenească a fost notată forma dies (d\es). Forma cu dentala palatalizată în stadiul d'ăs (des) apare înregistrată în nord-vestul Moldovei, în punctele 378, 385, 388, 392, 420 şi 540, iar cu dentala africatizată §ăs, numai în două localităţi : 381 şi 556 (Şcheia, jud. Suceava şi Ceahlău, jud. Neamţ). — în acelaşi triunghi în care se înscrie zona de palatalizare a dentalelor, dentala nazală n se palatalizează în cuvinte ca inimă, gârneţi], fin], cununile (v. ALRM I, h. 172 [bătaie de inimă], 272 [oameni], 303 [fini], 348 [cununie], 366 [ginere]). Palatalizarea lui n apare sporadic în graiurile moldolveneşti de peste Prut, mai ales în cuvintele nimănui, luminez, cerneală. Forma nimănui apare, de exemplu, în punctele 21, 31, 32, 106, 119, 157, 165, 231, 232 din ALM (v. h. 313 [nimănui], cf. şi Dial. mold., p. 103). 215 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE h 35 h. 36 \ nj> t Se conservă în graiurile din nordul Moldovei, în Bucovina şi pe întreg teritoriul R. S. S. Moldoveneşti în cuvîntul pînă : şî făr di luminări păr si-l botiătfâ (ALRT, pct. 414) ; cu cuotf pir zos (ALRT, pct. 431) ; ş-o si fraţ păr la moarti (ALRT, pct. 455) ; o dat înscris păr la-mpărăţîii (TD Mold., I, 1, pct. 18) ; uo nisăm păr sâ cugăăi (TD Mold., I, 1, pct. 75). Harta 311 [pînă] din ALM I, 2, atestă răspîndirea acestei forme pe aproape întreg teritoriul R. S. S. Moldoveneşti.22 Graiul nostru atestă prezenţa prepoziţiei pîră şi în judeţele Covur-lui, Tutova şi Vaslui23. Răspîndirea atît de mare a formei pîră, în regiuni care n-au cunoscut rotacismul, l-a determinat pe Al. Rosetti să afirme că prezenţa lui pîră în Moldova nu poate fi explicată prin rotacism24. Harta 312 [ţine-măi !] din ALM I, 2, atestă însă prezenţa rotacismului în mai multe localităţi din R. S. S. Moldovenească. Astfel întîlnim forma liri, măi ■' în punctele : 87, 88, 91, 102, 107, 108, 121, 127 — 129, 155, 159, 161, 162, 178, iîria în punctele 13 şi 17 şi ţtre-l în punctul 151 (v. şi Dial. mold., p. 103)25. —_mse păstrează în forma arhaică fănină (din forma etimologică farină prin asimilarea r-n > n-n) în punctele 23 şi 91 din R. S. S. Mold. : ai pus v-o doi pumnj di fănină (Td. Mold., II, 1, pct. 91)20. — L^eraJa^XJa4tare,..jin^Ev.uşor...pglatalizată: plieti (ALRT, pct. 431), culies la viii (ALRT, pct. 514), cari-mplietieşii (ALRT, pct. 605). — Seria consoanelor s, z; ş, j; ţ, d, i>î, ea>a (vezi vocalis mul). — în majoritatea graiurilor din nordul Bucovinei şi din R. S. S. Moldovenească, în urma influenţei rostirii ucrainene (v. Dial. mold., p. 123), consoana h, fricativă laringală surdă, se rosteşte ca h, fricativă laringală sonoră. în schimb, în unele localităţi consoana h la iniţială nu mai apare sau este rostită ca un sunet slab perceptibil : ambăr, orn, îrlel. — în subdialectul moldovean întîlnim şi unele fonetisme arhaice, stadii mai vechi din evoluţia anumitor stadii din latină. Astfel, faţă de z, în Moldova apare şi fonetismul ţi, în cuvinte latine (lat. ţi -j- e, i, i, i) şi în cuvinte din substrat : (făr, făsi ioc. Fonetismul se păstrează în cuvinte ca goc, ioi, ios, gug, agung: amu din iota mări pînă ioi după dumineca mărj. (ALRT, pct. 365) ; dgamni, agută într-un âas bun (ALRT, pct. 399). Fonetismul arhaic i se păstrează şi în graiurile actuale din R. S. S. Moldovenească în cuvintele : ioi, ios, iug, sâ iurâ, giumătâti (v. ALM I, h. 10 [se jură], 103 [jug], 183 [jumătate] 374 [joi] şi 375 [jos] ; cf. şi Dial. mold., p. 11827. 216 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA Ca si d, g apare alternativ cu /, realizat în subdialectul moldovean ca z. Fonetismul arhaic g nu modifică inventarul consoanelor deoarece el este identic ca realizare cu africata g. , — în subdialectul moldovean se constată unele transformări în grupuri de consoane, din care menţionăm pe cele mai frecvente : mn>m : dumneata >dumetâ, dumetăli, dumită, dumităli. Aceşti termeni de politeţe apar de cele mai multe ori prescurtaţi : dnetă, netă, netâle, dnevoăstă, ngqlor (cf. şi Şandru, 1933, p. 94). CiîtL'Zzstferăstrău>Jerăstău., herăstău, heresteij, serestău ; voastră>voăstâ. ln>pn : îndărătnic>îndărăpnic. vn>pn: pivniţă>Rimniţâ (v. şi Şandru 1933, p. 94). Accidente fonetice Cîteva accidente fonetice contribuie la individualizarea graiurilor vorbite în Moldova. Menţionăm, în primul rind, cazurile de proteză vocalică din cuvintele : acufundă, alămiie, alimon, alimoănă, amirosi, asfinţit (adj.), atămliă : o stiebll di busuioc asfinţit (ALRT, pct. 399), busuioc asfinţit (ALRT, pct. 405), atămîieşti plugu (ALRT, pct. 431). Proteza consonantică o întîlnim în exemple ca: hui' gât, scîrtiţâ, strâistâ (Cf. şi Şandru, 1933, p. 94). Metateza: stărnută, critilâ, miLgălie, pinciti, a rugumăt, mişcorăt, livorver, sTSfTttSSŞ'te (vT mai ales, ALM I, 2, h. 290 [cîrtiţă], 419 [a rumegat], 420 [pîn-tece], 421 [gămălie], 422 [el strănută] ; cf. şi Dial. mold., p. 131). D i s i m i 1 a r e a totală sau haplologia se întîlneşte mai cu seamă în cuvintele: mămăligă>măligă, sîsîiăc>sîiâc. Disimilare la distanţă: mănunchi >mariinchi; fereăstră>fereăstă, ninsoăre>linsoăre, nimămii>nimărui (v. şi Dial. mold. p. 133). ..... MORFOLOGIA Substantivul — Scjiimbări de declinare. De menţionat unele alternări între forme masculine de declinarea a Il-a şi a IlI-a : balaur / balaure°s, călugăr / călugăre, flutur / fluture, iepur / iepure, meşter / meştere, primar / primare, sîmbur/ sîm-bure, şoarec / şoarece29. — Schimbări de gen. Substantivul neutru lacăt apare în subdialectul moldovean ca feminin : lăcată (v. ALM II, 1, h. 539). Substantivul feminin lampă a fost înregistrat în unele localităţi din R. S. S. Moldovenească ca masculin : lamp (v. ALM I, 1, h. 15 si ALM II, 1, h. 688, punctele 57, 90, 93, 95, 100, 123, 177, 183, 236). ’ — Numărul. Unele substantive (feminine şi neutre) prezintă variaţie la desinenţa de plural : altare / altaruri, barbe / bărbi, capete / capuri, maţe/ moţuri, morminte / mormînturi, mustăţi / musteţe, soboare / sobonifi (v. ALRM I, h. 49 [pl. barbă], 11 [pl. capete şi capuri], 72 [pl. maţ], 419 [morminte], 40 [pl. mustăţi] ; ALM I, 2, h. 444 [altar], 435 [barbă], 433 [cap ; capete], 440 [maţ ; maţe], 445 [mormînt ; morminte], 436 [musteaţă], 443 [sobor ; soboare]). 217 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE h 37 Prin analogie s-a format şi pluralul mînuri întîlnit mai ales în Bucovina şi în nordul Moldovei. în restul teritoriului, adică în Moldova şi în R. S. S. Moldovenească, forma cea mai răspîndită de plural pentru substantivul mină este mîn (v. ALRM I, h. 74) : [tortul] ul luu.ăm ia frecat, aşa, im mîn (ALRT, pct. 520) ; sâ frecă buruienile, flţiorile Selgă îm mîn (ALRT, pct. 551). Este vorba de conservarea unui plural vechi, care corespunde pluralului latinesc manus. Acest plural arhaic, conservat în graiurile nordice ale dacoromânei, dar cu răspîndire încă largă în subdialectul moldovean, s-a putut păstra deoarece în forma articulată mînule (mînurile : dacă sâ boiesc mtnurle di fluările Selgă (ALRT, pct. 551), articolul -le indica destul de clar genul feminin30. NALR Mold. Buc. precizează aria actuală a acestui plural. Apariţia mai multor forme de plural pentru acelaşi substantiv se datoreşte cel mai adesea analogiei. Pentru substantivul casă întîlnim înregistrate în ALM nu mai puţin de şase forme de plural : casă în nordul Basarabiei, căs în centrul R. S. S. Moldoveneşti, în graiurile de pe malul stîng al Nistrului şi în Bucovina de nord, căş în unele puncte izolate (105, 154, 162), casi în sud-vestul Basarabiei (punctele 204, 213, 214, 216—219, 221, 222), cas în punctele 98, 120, 137, 138, 150, 169,190, 210 şi căsur\, în punctele 1—4 din Ucraina subcarpatică, puncte ale căror grai se grupează, de fapt, cu subdialectul maramureşean (v. ALM I, 1, h. 193 ; cf. şi Dial. mold., p. 219). Uneori existenţa unor forme duble sau triple de plural se justifică şi prin diferenţieri semantice : capete de animale, dar capuri de om (v. ALM I, 2, h. 433, pct. 25, 55, 107, 109, 115) ; substantivul cotare la plural trei forme : două la netru, coturi şi coate „parte a mîinii“ şi coţi, de genul masculin, „unitate de măsură pentru lungime, folosită mai ales pentru ţesături*'. în subdialectul moldovean diferenţe la plural faţă de limba literară apar şi în funcţie de caracterul dur sau palatalizat al consoanelor dinaintea desinenţei de plural. Astfel cînd desinenţa e, pentru substantivele feminine terminate în -ă, este precedată de o consoană dură, ea devine â atît la singular cît şi la plural, opoziţia de număr neutralizîndu-se : câsâ [sg] — câsâ [pl.], frundâ [sg.] — frunză [pl.], faşă [sg.] — fâşâ [pl.], răiă [sg.] — ru/â[pl.] etc. Neutralizarea opoziţiei de număr datorită caracterului dur al unor consoane se întîlneşte şi în cazul unor substantive masculine : cucoş [sg.] — cucoş [pl.], cîrnâţ [sg.] — cîrnăţ [pl.], moş [sg.] — moş [pl.] etc. — Cazurile. Flexiunea cnzuală în subdialectul moldovean nu se remarcă prin trăsături deosebite faţă de limba comună, aşa cum, de altfel, rezultă şi din ALR II s.n., voi. VI31. Pentru exprimarea raporturilor de genitiv-dativ sînt folosite atît formele cazuale sintetice, comune cu limba literară, cît şi construcţiile analitice prepoziţionale, frecvente în toate subdialectele dacoromâne, în baza unei tendinţe proprii a limbii române de a recurge la construcţii mai puţin abstracte în exprimarea diferitelor valori cazuale33. Slăbirea opoziţiei dintre nominativ-acuzativ, pe de o parte, şi genitiv-dativ, pe de altă parte, se manifestă în unele situaţii pînă la neutralizare : cîm^muări stăpînu eâsî (ALRT, pct. 551), cînd o ieşit naiintga uşî (ALRT, pct. 514)33. Genitiv-dativul se formează şi cu ajutorul articolului hotărît lu (a răminie, a tine>a tînie (v. ALR II, s.n., VII, h. 2 126 şi 2 127). " ' — Modul indieativ. Prezentul. într-o arie restrînsă, care include sudul Moldovei şi sud-estul Basarabiei, s-au păstrat formele etimologice iotacizate la verbele care se termină la prezent în -t, -d şi -n, ca în subdialectul muntean (v. subdialectul muntean) : văz, crez, auz /îy (v. ALR II, s.n., VII, h. 1 911 [văd ; vezi], 1 950 [aud ; auzi] : ALRM I, h. 111 [văd], 114 [aud]. 143 [ţin] : ALM I, 1 h. 209 [văd], 345 [ţin], 498 [cred]. Iotacizarea se păstrează cu consecvenţă şi în graiurile moldoveneşti de pe malul stîng al Nistrului: mîy, rarniy, viu. (v. ALM I, 2, h. 491, 493, 495). Interesante şi caracteristice sînt formele pentru persoana 3 pl. de tipul puu, tau, suij, rămfubi ; vatajăii aduc. mesî, prigătesc mesîli, împodobesc pi la prag, tay vatajăii ş-aduc brădu (TD. Mold., II, 1, pct. 19, p. 39—40) ; urmărind repartiţia fenomenului pe ALM I, 2, h. 470 [ei spun], constatăm că forma spup face arie în nord-estul R. S. S. Moldoveneşti, precum şi pe malul stîng al Nistrului55. în graiurile de pe ambele maluri ale Nistrului se întîlneşte forma iotacizată pos-po$iu [1 sg.] (v. Dial. mold., p. 226). în nordul Bucovinei, verbul a lucra, la indicativul prezent singular, se conjugă ca în Transilvana : lucru, lucii, lucră (v. ALM, pct. 9, 12, 16, 17) fără sufixul -ez. în aceeaşi regiune, persoana 2 sg. de la verbul a merge este mer\ (ALM, pct. 9, 11, 12, 16). Graiurile din nord-vestul R. S. S. Moldoveneşti şi de pe malul stîng al Nistrului conservă forma veche în a pentru persoana 1 pl., omonimă cu cea de la imperfect : dam, calam, lucrăm, minăm, stăm, vram (v. ALM I, 2, h. 476 [noi lucrăm], 478 [noi vrem], 480 [noi dăm], 484 [noi stăm], 492 [noi mînăm]). 223 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE h 41 Aria, în care se păstrează aceste forme arhaice de persoana 1 pl. a indicativului prezent, constituie, de fapt, zona cea mai conservatoare a subdialectului moldovean. în unele cazuri opoziţia dintre persoana 1 şi 2 sg. se neutralizează din cauza caracterului dur al consoanelor respective (z, i) : lucrez-lucrez, sîmţ-sîmţ, sugîţ-sugiţ etc. Un grup aparte îl formează verbele care la persoanele 1 şi 2 plural au accentul pe prima silabă ori pe sufix: merzim şi merzem, spunim şi spunem, credim şi credem. Deplasarea accentului s-a făcut probabil prin analogie cu formele respective de la alte conjugări (videm, vinim). Dacă urmărim răspîndirea teritorială a formelor oxitone şi paroxitone ale verbelor a merge, a spune, a crede, a face etc., se observă existenţa a două arii distincte : în timp ce în nord predomină formele oxitone (merzem), în centrul teritoriului şi în sudul lui se întîlnesc formele paroxitone (merzim) (v. ALR II, s.n., VII, h. 1 925 [ucidem], h. 1 927 [vindem], h . 1 934 [mergem], 1 940 [rămînem], 1944 [ţinem], 1 946 [cerem] ; ALM I, h. 470 [spunem], 472 [mergem], 473 [facem], 499 [credem] ; cf. şi Dial. mold., p. 226). Interesante sînt formele de indicativ prezent ale verbelor ciMmbla şi a intra. în afară de faptul că ele conservă tema etijnQlogică^imfc/ă şiţniră în cea mai mare parte a teritoriului subdialectului moldovean (cuprihzînd Bucovina, nordul Moldovei şi R. S. S. Moldovenească formele de indicativ prezent sînt pentru persoana 1 sg. următoarele : îmbl, în nordul Bucovinei şi Basarabiei (v. ALM I, 2, h. 504), îmblu în sudul Bucovinei, în nordul Moldovei (v. ALR II s.n. VII, h. 1 902), centrul şi sud-estul R. S. S. Moldoveneşti. în sudul Moldovei şi în sud-vestul Basarabiei (pe o arie de-a lungul Prutului) se întîlneşte forma din limba literară umblu. Forma îmbl trebuie socotită ca o formă analogică cu verbele care fac persoana 1 sg. în consoană (spăl, merg. etc.). Cam aceeaşi repartiţie o întîlnim şi în cazul verbului a intra : inlr în nordul Bucovinei şi in R. S. S. Moldovenească, (v. ALM I, 2, h. 506), întru în nordul Moldovei şi în sudul Bucovinei (v. ALR II s.n., VII, h. 1 900), iîntru în centrul şi sudul Moldovei şi în sud-vestul Basarabiei. în Bucovina şi în nordul Moldovei persoanele 1 şi 2 sg. de la verbul a lăsa sînt : l(ăs, lieş (v. ALR II, s.n., VII, h. 1 871) ; de la verbul a scăpa : scăp, scăK (în toată Moldova, v. ALR II s.n., VII, h. 1 857), de la a răbda : răbd, răbt), de la a îngrăşa: îngrăş, ~,dela a prăda : prăd, prăz etc. cu a>ă în radicalul pers. 1 singular. Verbele neregulate a da şi a sta fac, într-o arie laterală, de-a lungul Nistrului, persoanele 1 şi 2 sg. dăp, dăi şi siay stăi (v. ALM I, 2, h. 479 şi 483), probabil prin analogie cu lăs, scăp, răbd, îngrăş, prăd etc. — Imperfectul. Sufixul imperfectului la conjugările a Il-a, a IlI-a şi la verbele de a IV-a care au infinitivul în -i, diftongul ea, se transformă în subdialectul moldovean în e: spunem, merzem, videm, vinem. Fac excepţie de la această regulă sudul Moldovei şi sud-vestul Basarabiei unde se rosteşte cu diftongul ia : merziam, vidiam, viniam. Urmărind ALR II, s.n., VII, h. 1 973 [vedeam], 1 975 [venea] forme cu diftongul ia apar numai în punctul 605. în R. S. S. Moldovenească aceste forme apar în punctele 212, 214, 217—222 din ALM. Pe aproape întreg teritoriul subdialectului moldovean desinenţa persoanei a 2-a plural este t, consoană dură (cîntâţ, mîncdţ etc.). Forma cu consoana muiată, ca în limba literară, se întîlneşte numai în sud-vestul Basarabiei. 224 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA Verbele neregulate a da şi a sta prezintă la imperfect două forme : etimologică (dam, stăm) şi cea rezultată din extinderea la imperfect a radicalului de perfect : dădem, stătem. Analizînd ALM I, 2, h. 482, 485, 486 constatăm că formele de imperfect la verbele a da, a sta, a bea se repartizează în două arii : aria formelor etimologice (dam, dai, da; stăm, stai, sta; bem, bei, be) care cuprinde nordul, centrul şi sud-estul R. S. S. Moldoveneşti, şi aria lui dădem (dădiăm) etc. care cuprinde graiurile de sud-vest. Formele etimologice au tendinţa de a înlocui formele dădem stătem (cf. Dial. mold., p. 228). în nordul R. S. S. Moldoveneşti şi în graiurile de pe malul stîng al Nistrului, persoana 1 pl. a imperfectului este omonimă cu pers. 1 pl. a prezentului (dam, cîntâm etc.J. Formele etimologice pentru persoana 3 pl. de tipul ei cintâ, ei făcea se menţin pe întreg teritoriul subdialectului moldovean. — Perfectul compus. Auxiliarul perfectului compus are, la persoana 3 sg. şi pl., forma o : (el, ei) o lucrăt . Forma veche a persoanei a treia sg., au, se mai păstrează cînd e vorba de o relatare din trecutul îndepărtat : sâ spuni că satu au luat năştiri di la or^călăreţ, cari au vinit dinspri miatfâ-tfl-răsărit. Călăreţu au lr\congiurăt calări o porţiuni di pămint cit au dovdit într-o dl di vâră câlu (satul Bulbocii-Vechi, raionul Soroca, apud Dial. mold., p. 228) ; la tnSeput au fost on ioţerj Coca Russo) (satul Schineni, raionul Soroca, apud. Dial. mold., p. 228). Forma veche a auxiliarului au la persoana 3 sg. se întîlneşte adesea în textele folclorice : Şl cîn^din mormintu său Au dat domnu dumnădâu Că din ficor au răsărit Un brad vţrdi aurit. Iar din făt-au răsărit Yiţă vţrdi auriii (TD Mold., pct. 17, satul Boian, reg. Cernăuţi) Formele cu a la pers. 3 sg. şi au la pers. 3 pl. se întîlnesc numai în cîteva localităţi din sud-vestul Basarabiei: a lucrăt, au lucrăt; s-a dus, s-au dus (v. ALM I, h. 460, 461, 476, pct. 212, 214, 217, 222). în subdialectul moldovean perfectul compus are cea mai mare răspîndire, constituind timpul trecut cel mai folosit în vorbire. — Perfectul simplu. Subdialectul moldovean se caracterizează prin absenţa perfectului simplu. în locul lui se foloseşte perfectul compus. — Mai mult ca perfectul. Forme perifrastice vechi de mai mult ca perfect compus, ca în textele secolului al XVI-lea, se mai păstrează în graiurile din nordul teritoriului subdialectului moldovean. Mai mult ca perfectul compus se formează cu ajutorur.verbului a fi şi participiul verbului de conjugat : am fost găsit, l-am fost autf.it, am fost cumparât, am fost luât, l-o fost adus etc. (v. ALR II s.n., VII, h. 2 018, 2 019 unde în punctele 365 şi 386 apar formele perifrastice o fos^cîntat, ă fos~cintat; în ALM I, 2, h. 511, 512 [eu uitasem ; ei uitase] formele perifrastice apar în Bucovina şi în nordul R. S. S. Moldoveneşti. 225 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE 15 — Tratat de dialectologie românească — ci, 291 li 42 în tot teritoriul subdialectului moldovean pluralul mai mult ca perfectului apare în forma arhaică, fără caracteristica — -ră : cîntâsă (v. ALR II s.n., VII, h. 218). “ Viitorul. în Moldova se întrebuinţează două forme de viitor, una compusă din auxiliarul a vrea şi infinitivul verbului de conjugat şi cealaltă cu auxiliarul a avea şi conjunctivul verbului. Sînt caracteristice subdialectului moldovean formele a pentru persoana 3 sg. a auxiliarului a vrea şi a pentru persoanele 3 sg. 1 şi 2 pl. ale auxiliarului a avea. Viitorul cu infinitivul este caracteristic mai ales pentru regiunea nordică a teritoriului (Bucovina de nord, nordul Moldovei şi R. S. S. Moldoveneşti). Viitorul cu auxiliarul a vrea în variantele lipsite de v iniţial (oi, îi, a; om, îţ, or) constituie o inovaţie în raport cu formele de viitor cu auxiliarul a vrea din textele secolului al XVI-lea. Viitorul cu conjunctivul are o răspîndire mai mare şi se remarcă tendinţa de generalizare. Viitorul arhaic alcătuit din prezentul auxiliarului a avea şi infinitivul verbului (am a trimite, are a veni) se mai întîlneşte încă în graiurile bucovi-nene : âri a meri, am a lucră, am a merzi la dînsu (ALM, pct. 8, 9, 11, 12, 15, 16, 19, 21, cf. Dial. mold., p. 230-231). — Modul conjunctiv. Conjuncţia să, marcă a conjunctivului, apare în subdialectul moldovean ca să. în graiurile de pe malul stîng al Nistrului, într-o arie compactă conjuncţia apare în varianta şt, ca în graiurile din Crişana (v. ALM I, 2, h. 500 [să vadă] unde forma st vădâ apare în punctele 63, 69, 74, 80, 81, 82, 83, 96, 97, 98, 99, 101, 113 şi 120 ; h. 513 [să mă doară] în aceleaşi puncte întîlnim forma si ma~duâii; cf. siTodoran, 1966, p. 201-207. ' " ’ în graiurile din Bucovina de nord, după diferite verbe sau expresii verbale care primesc de obicei conjunctivul, se folosesc construcţiile vechi cu infinitivul : trebuie + infinitivul: Grăiesc âi trebu a faci (TD Mold., pct. 19) ; vrea -j- infinitivul: vra a merzi, vra a spuni, vrem a lucră; putea + infinitivul: pot a spuni, pute a seri etc. Astfel de construcţii au fost înregistrate în punctele ALM 9, 12, 13, 17, 19, 21, cf. Dial. mold., p. 231. Conjunctivul prezent de tipul să sibă, să h'ibâ, formă arhaică şi analogică56 atestată în Basarabia de ALR în variantele să sibă, să stibăb1 precum şi de alţi cercetători58, apare şi în ALM în graiurile de nord (pct. 39—41, 51, 53—55) în varianta să sibă, în graiurile din sud-vestul Basarabiei să h’ibâ, şi în graiurile de pe malul stîng al Nistrului şi sibă. Existenţa unor forme analogice asemănătoare, să vibă „s ă vin ă“, să scribă „să scrie", să spuibă „să spună" atestate de Leca Morariu09 în Bucovina, precum şi cele înregistrate mai recent de anchetele pentru ALM şî vibă „să vină", şî beibâ „să bea" în graiurile moldoveneşti de pe malul stîng al Nistrului60, constituie un argument în favoarea explicaţiei prin analogie a formei de conjunctiv prezent să filă, după modelul conjunctivului să aibă, explicaţie dată încă în 1881 de Fr. Miklcsisch61, dar contestată ulterior şi socotită ca o influenţă aromână asupra dacoromânei62. — Modul imperativ. Verbele a aduce şi a veni fac imperativul pe tot teritoriul subdialectului moldovean : ădâ şi vină (v. ALR II, s.n., VII, h. 2 090 226 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA [adu !] şi 2 101 [vino !]) : — Măi fimgie âdă şipul cu agiăzmă (ALRT, pct. 399). De la verbul a ghici imperativul este în nord gîs! iar în sud gîsieşti! (v. ALR II,. s.n., VII, h. 2 102 [ghiceşte !]). Imperativul negativ de la verbul a rămine este, în toată Moldova, nu râ-minie ! în Bucovina şi în regiunile de nord circulă forma nu ramii! (v. ALR II, s.n., VII, h. 2 117). De la verbul a line imperativul negativ are forma nu linie (v. ALR II, s.n., VII, h. 2 118). Formele menţionate se datoresc trecerii acestor verbe în categoria verbelor de conjugarea a Il-a. — Modul infinitiv. în subdialectul moldovean sfera întrebuinţării infinitivului este mai răspîndită decît în celelalte subdialecte. Cu ajutorul infinitivului se construiesc forme verbale specifice teritoriului nordic dacoromân (vezi, mai sus, modul conjunctiv). Sînt caracteristice graiurilor din Bucovina şi din nordul Moldovei şi R. S. S. Moldoveneşti construcţiile cu infinitivul după verbele a începe, a prinde, a vrea : încgpem a prăşi di-al douora, a-l năsîpi păpşoiul (ALRT, pct. 399) ; cim~prin$. a mî-gcâ (ALRT, pct. 551) : nu şliie rusdşli a grăit (ALRT, pct. 405). — Modul participiu. Participiul verbelor de conjugarea I de tipul apropia, împerechea, speria, tăia se termină în -el: aprokiiet, ImpăreRlt, spăriiet, tăiet (v. ALR II, s.n., VII, h. 2 132, 2 133, 2 135). De la verbul a îngrăşa participiul este în toată Moldova î-ggrăşqt (v. ALR II, s.n., VII, h. 2 131). în multe localităţi din R. S. S. Moldovenească şi nordul Moldovei verbele a vedea, a şedea, a găsi alcătuiesc participiul în forma redusă văzt, şăst, găst (cf. şi Dial. mold., p. 232). în cîteva puncte din Bucovina şi R. S. S. Moldovenească se întîlneşte participiul arhaic zmult (de la verbul a zmulge) : aştept cînd ie [cînepa] bună de zmult (TD Mold., pct. 15)63. — Modul gerunziu. Gerunziul verbului a fugi este, pretutindeni în Moldova, fugind (v. ALR II s.n., VII, h. 2 153). într-o arie restrînsă din nord-vestul Moldovei (punctele 365 şi 551 din ALR II şi punctul 386 din ALR I) care continuă în Transilvania şi Maramureş, sufixul modal — care se adaugă la tema de bază a prezentului pentru formarea gerunziului este -în şi -in în loc de -înd, -ind. Fenomenul se produce cu regularitate: ciulin, stin, spăriin, tăiin, vădin, ducin, scoţin, linîn, spuiin, Serin, usigin, fugîn, viun, perin (v. ALR II, s.n., VII, h. 2 144—2 155). Gerunziul format astfel a fost notat şi în texte: [comoara] o vădiut-o ardîn ; atusa să viăd comuarile ardîn (ALRT, pct. 551) ; îr) cari parii s-a autjii cucuoşu oîntîn (ALRT, pct. 386). în schimb, în punctul 537 (Mirceşti-Roman) gerunziul se formează cu consecvenţă în -înt, -int: pierint, vii'int, serînt, uSigînt, ţinînt, spuint, ducînl, scoţint, bucurintâ-mâ. în cea mai marefa Moldovei (v. ALR II, s.n., VII, h. 2 154, punctele 365, 414, 520, 537, 551, 514, 531, 605) şi în punctele 68, 128, 139, 147, 155, 195, 206, 211 de pe malul stîng al Prutului (v. ALM P, 2, h. 497) gerunziul verbului a veni este viund. A d v e r b u ! Caracteristic subdialectului moldovean este adverbul amu, amuş: amu irebu să tăiem uruiocu (TD Mold., pct. 93) ; iaca tio vinit iiomu amu (ALM I, 2, h. 515, pct. 75) ; amuş am gătit di strîs (ALRT, pct. 399)i în sudul Mol- 227 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE dovei şi pe malul sting al Prutului, se întîlneşte forma din limba literară acă, acuma (v. şi ALM I, 2, h. 515). în punctele 190 şi 225 din ALM, situate dincolo de Nistru, graiurile moldoveneşti conservă forma arhaică a adverbului în discuţie, ca în textele secolului al XVI-lea : acmu, ahmu. Adverbele numai, mai-nainte, vreodată, alături (v. ALR II, s.n., VI, h. 1 796, 1 803, 1 805, 1 807) se realizează pe teritoriul moldovenesc în formele : nâma, mai întâi, vodătă, alăturga. într-o arie din nord-vestul teritoriului, care se continuă în Transilvania şi Maramureş, se întîlneşte adverbul cîtinel „încetişor" (v. ALRM I, h. 141 [merg încet], punctele 391, 392, 370, 400, 454).64 Prepoziţia Prepoziţiile de, pe, pentru, pînă, prin se realizează, în opoziţie cu toate celelalte subdialecte dacoromâne, în formele : di, pi, pintru, puntru, pîn, pir, pîră : cînd o mîntuiit di strîs pinia âpu a făse cunună di ptni (ALRT, pct. 478) ; tătâ, ni-i a mîrjcă di cărni di smău (ALRT, pct. 405) ; asăla strigă pj uoi: hîrst la strungă! (ALRT, pct. 365); şî tel ni-o trimâsca noi să grăim puntru dîns. (TD Mold., pct. 19) ; pără mini diminiăţâ (ALR II ş.n., VI, h. 1 834, pct. 414, 605); ş-o dus-o pi sus pâră sini ştiii (ALRT, pct. 520). Urmărind harta 516 din ALM I, 2 [îmi place de fata aceasta], constatăm că în nord, cam din dreptul oraşului Bălţi, se foloseşte construcţia cu prepoziţia pe : îmi place pi fata asta, în timp ce în sud de Bălţi se foloseşte construcţia cu prepoziţia de : îmi place di fata asta. Aceeaşi repartiţie o întîlnim şi în cazul hărţii 517 [se suie în copac] : jumătatea de nord foloseşte construcţia cu prepoziţia pe: se suie pi copac, în timp ce jumătatea sudică foloseşte prepoziţia în : se suie în copac. în: cazul unei construcţii de tipul mă duc după apă (v. ALR II s.n., VIL h. 1818 şi ALR I, 2, h. 518) în nordul teritoriului se foloseşte construcţia cu prepoziţia după, iar în sud cu prepoziţia la : mă duc la apă. Conjuncţia în planul morfologiei nu se constată particularităţi demne de semnalat. Interjecţia Specifică pentru subdialectul moldovean este interjecţia iaca cu variantele şi sinonimele iâ-gca, ian, iăy]cătă, iâcătă, lâcîtâ, iâctî, ir\ga etc. (v. ALM I, 2, h. 520). în general această interjecţie are funcţia de a atrage atenţia asupra celor exprimate în enunţ: jâca, măi, fimeii, vetji... (ALM, pct. 110). Această interjecţie poate avea numeroase valori stilistice în exprimare. (Exemplele care urmează sînt extrase din harta 520 din ALM I, 2, cifra în paranteză după exemplu indică punctul cartografic de pe această hartă): —- constatare : jăi)catâ'mdţ si gospodar (33) ; — demonstrare : jaca aşâ am făcut (23) ; — direcţie : «un-ti duS ?» «idea aiis la cumătră» (58) ; iâea acolo ai să găsişi} (88) ; — indicare : iiiţga âi-am cumparăt ieg. (22) ; ironie : jaca mă si diştept ieşt}! (206) ; jăiţcătî si hitru ! (207) ; 228 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA — mirare : jăca ci mai lucru ! (204) ; jăca S-ei vorgit! (198) ; — protest : jâi]ea măi da tu di Si nu ti duS ? (236) ; Interjecţia în discuţie, după cum reiese şi din exemplele de mai sus, se întîlneşte şi în îmbinare cu alte elemente : măi, ăi, da etc. SINTAXA Examinarea particularităţilor sintactice ale subdialectelor dacoromâne dovedeşte că acestea nu se opun, în majoritatea cazurilor, normei limbii literare prin caracterul lor dialectal, ci prin calitatea lor de elemente populare sau de fapte de limbă vorbită65. în comparaţie cu celelalte compartimente ale graiurilor (fonetică, morfologie, lexic), sintaxa are un caracter mai unitar şi se deosebeşte mai puţin de limba literară. Subdialectul moldovean are, din acest punct de vedere, o situaţie privilegiată, deoarece studiile recente de sintaxă populară ajung la concluzia că graiurile moldovene ar sta la baza normei sintactice literare. Astfel Sabina Teiuş analizînd coordonarea în vorbirea populară românească conchide : „zonele cu care limba literară are mai multe tangenţe sînt reprezentate de regiunile graiurilor moldovean, muntenesc şi oltenesc'*66. Magdalena Vulpe, ocupîndu-se de subordonarea în frază, este şi mai categorică, avansînd ipoteza că „cel puţin în ceea ce priveşte construcţia frazei, norma sintactică literară s-a format pe baza graiurilor din Moldova"67. în această situaţie semnalăm doar unele particularităţi sintactice care ar putea caracteriza graiurile moldovene, precum şi unele construcţii arhaice care apar în aceste graiuri. — Complementul direet. Folosirea complementului direct cu prepoziţia pe acolo unde limba literară preferă complementul indirect în dativ : aşala strigă pi itoi : hîrst la strungă ! (ALRT, pct. 365) ; sâ duc la porS şî strigă : hâra, pi porS (ALRT, pct. 386); pă niri, pă niriâsâ ii dăruiesc ţiiicâri acolo cit ti lăsă iînima (TD Mold., I, 2, pct. 217)) ; pă niriâsâ o dăruiesc, câri c-o ţar-furiii, câri cu căzân, câri cu liiân (TD Mold., I, 2, pct. 217). — Complementul indirect. Folosirea complementului indirect la acuzativ cu prepoziţia la acolo unde limba literară foloseşte dativul : la sora litrului h liâgâ batic sau şalirjcâ acolo (TD Mold., I, 2, pct. 217); După aia \să-npâcâ âi să-i ia nirile la niriâsâ (TD Mold., I, 2, pct. 217); [Mireasa] dăruieşti cîti-on ştergar la fiiicâri trebădăior (TD Mold., I, 2, pct. 217). — Complementul circumstanţial. Folosirea circumstanţialului de loc cu prepoziţia la acolo unde limba literară foloseşte prepoziţia în : punim [tortul] la şiiubei (TD Mold., I, 2, pct. 107). — Coordonare. Un fenomen frecvent este repetarea conjuncţiei şi la începutul propoziţiilor principale : ş-am spălât-o [lîna], ş-am spălât-o, ş-am fre-cât-o, ş-am ales-o di curnuţ, ş-am ales-o di scai, ş-am ales-o di sRin\, ş-am fre-cât-o di băligâ, ş-am munSit într-lnsa (TD Mold., II, 1, pct. 19). Coordonarea cu şi este însoţită totodată de frecventa utilizare a pronumelui demonstrativ : Ş-am liagât bota siia, am pus la sulş-an^liagât-o cu âţî ş-an^liagât gura la tortu Sila ca s-lnSşp a ţesâ. (TD Mold., I, 1, pct. 5)68. 229 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE Frecventa folosire a locuţiunii adverbiale de amu, amu „după aceea, apoi“, cu funcţie copulativă : Dipi si-a terminat aselia di pus, amu sâ fasem podeli. Punqm podeli, da lăsăm loc liber pentru cuptior\, în âltâ cdsâ pentru sobă. Acolo nu punem podiâlâ, undi făSem cuptioriu şî soba. Acolo podiâlâ nu punem. Amu dipi si-am pus podelii tăt frumos, varuiim, fasem cuptior în astalănlâ căsâ. Dipi si-am făcut cuptioriu ş^soba, amu am terminât titi, podelii am pus, cuptioriu am făcut, sob^an făcut. Amu hai sâ dăm cu var tăt frumos ijo dală, pi urm-am dat a doilia, a triilia (TD Mold., I, 1, pct. 5). — Construcţii sintactice arhaice. In g'raiurile din Bucovina şi R. S. S. Moldovenească este foarte răspîndită folosirea pleonastică a pronumclor personale şi reflexive ca în limba veche, precum şi reluarea pronumelui în forma neaccentuată. Se întîlnesc construcţii arhaice mai ales la viitor şi perfectul compus : l-îi trînti-lâ l-oi omori-lâ (ALRT, pct. 399). Fenomenul este răs-pîndit atît în Bucovina cît şi în R. S. S. Moldovenească : ţ-a da-ţî (v. ALM I, 2, li. 458 [îmi va da ; îti va da], punctele 55 ,57. 71, 74, 101, 126, 1751 ; v-a da-vâ (v. ALM I. 2, h.'459 [ne va da], pct, 24, 26, 29, 34, 36, 44, 62, 127, 133, 145, 231) ; li-a da-li (ALM I, 2, h. 459, pct. 26, 29, 34, 36, 41, 44, 127, 133, 145, 231) ; ti-ai dusî-li (ALM I, 2, h. 460 [m-am dus, te-ai dus, s-a dus], pct. 21, 70, 120, 126, 144, 149, 152, 159, 168) ; s-o dus-sî (ALM I, 2, h. 400 pct. 21, 34. 48, 70, 80, 119, 120, 126, 135, 136, 137, 138, 142, 143, 144, 149, 150, 152, 156, 157, 159, 166, 168, 169, 174, 190, 194, 220) ; l-oi vide-li (ALM I, 2, h. 462, formă aproape generală). — Antepunerea atributului genitival: întâi dăruiesc a nirilm ijoămin!v ş-ap^pi urmă a tîiresî (TD Mold., II, 1, pct. 19) ; niriăsa s-o prigatit\, o făcut mî-gcări, o Remât a ii niămuri, ş-apu o vinit în căsâ, s-o pus după măsâ, s-o pus nirili, s-o pus niriăsa, s-o pus âcii doi, a nirilui tătâ şi mâmâ (TD Mold., II, 1, pct. 21) ; ramîni numa nunu cial mări cu a lui uoâmin\ (TD Mold., II, 1, pct. 21).69 ' — Construcţii cu infinitivul. Construcţiile cu infinitivul în locul conjunctivului atestă că în nord-estul teritoriului subdialectului moldovean infinitivul şi-a păstrat vitalitatea (v. şi în capitolul Morfologic, verbul, modurile conjunctiv şi infinitiv). G. Rohlfs70 observa că în dacoromână vitalitatea infinitivului e cu atît mai mare, cu cît regiunea respectivă e mai îndepărtată de centrul de radiaţie al inovaţiei. Inovaţia înlocuirii infinitivului, se ştie, vine dintr-o limbă balcanică, deci dinspre sud. în limba literară, conjunctivul a înlocuit infinitivul în majoritatea cazurilor71. în graiuri însă, cu cît se merge mai spre nord, cu atît mai des se întîlneşte infinitivul72. în subdialectul moldovean infinitivul apare frecvent mai ales după semi-auxiliarele de mod a vrea, a trebui, a putea, a începe şi a prinde (cu sensul „a. începe")73. Specifice sînt mai ales construcţiile cu infinitivul după verbele a vrea şi a trebui, construcţii necunoscute limbii literare74 : vra a merii; vra a spuni; vra a rîdi; vrem a lucră (ALM, pct. 9, 12, 17, 19, 21) ; trebui a mulii; trebui a meri; trebu a vide (ALM, pct. 9, 12, 13, 17, 19, 21) ; grăiesc £i trebu a făci (TD Mold., II, 1, pct. 19). " Interesante sînt construcţiile cu a putea + infinitivul cu a : şî ieu pot a spuni; pot a merzi; el pute a seri (ALM, pct. 9, 12, 17, 19, 21 ; cf. Dial. mold., 230 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA p. 231—232); şi de aâeia, fiindcă lor li iară ruşini, s-o înţeles in ascuns amîn-doi, cînd sî puoăti a merzi în ^stă rosti (TD Mold., II, 1, pct. 19). A începe + infinitivul se încadrează într-o arie mai întinsă care cuprinde nord-vestul teritoriului dacoromân75. în ALRM I, h. 123 [el a început să mănînce] şi h. 129 [a început să sughiţe] întîlnim construcţiile cu infinitivul (a început a mînca şi a început a sughiţa) în următoarele puncte de peste Prut: 401, 403, 406, 434, 451, 506, 665 şi 669. în anchetele pentru ALM şi în culegerea de texte dialectale construcţia aceasta a fost atestată atît în Bucovina de nord cît şi în R. S. S. Moldovenească: înâepem a ţesî (TD Mold., I, 1, pct. 17 şi I, 2, pct. 212); însepem a-nvăli pi suin dinapoi (TD Mold., I, 2, pct. 129) ; înâepem [porumbul] a prăşi, a-l nâsîpi (ALRT, pct. 399). A prinde + infinitivul se întîlneşte numai în zona de nord a teritoriului dacoromân, deoarece sensul „a începe11 al acestuia nu se înregistrează în sud76. Construcţii cu prinde + infinitivul apar atestate de ALM în punctele 45, 53, 54, 59 (v. Dial. mold., p. 232). Infinitivul se mai păstrează şi într-o serie de construcţii de tipul : tătâ ni-i a mîrfă di câini di zmău (ALRT, pct. 365); nu ştiie rusâşti a grăii (ALRT, pct. 405) ; -iiia-i iară ruşini a spuni mâmi (TD Mold., pct. 19). Aria în care infinitivul şi-a păstrat vitalitatea este o arie laterală a subdialectului moldovean şi totodată o arie laterală a dacoromânei. Această zonă se caracterizează din punct de vedere lingvistic prin conservarea multor elemente arhaice. La concluzia Magdalenei Vulpe, că „infinitivul şi-a păstrat vitalitatea într-o arie laterală situată în nordul ţării (Maramureş, nodul Crişanei, nordul Ardealului)"77, adăugăm că în această arie se include şi nordul Bucovinei şi R. S. S. Moldoveneşti, una dintre zonele conservatoare ale subdialectului moldovean. LEXICUL în repartiţia dialectală a dacoromânei, un loc important l-au ocupat şi elementele lexicale, mai ales în baza materialului oferit de ALR. Emil Pe-trovici78, I. Pătruţ79, R. Todoran80 au caracterizat subdialectul moldovean prin o serie de termeni specifici: agud „dudj.*, ciolan „os“, ciu.b.Qtă „cizmă", cori „pojar", curechi „varză", cute „gresie", gheb „cocoaşă", harbuz „pepene", (hulub „porumbel", mai „ficat", mancă „doică", moş „unchi", omăt, „zăpadă", pişcă „ciupi", pleşuv sau chelbos „chel",;popuşoi „porumb", povidlă „magiun", prisacă „stupină", rărunchi „rinichi", sudoare „năduşeaiă“, ţintirim „cimitir", vădană „văduvă". La aceştia, cercetătorii au mai adăugat81: balie „albie", \bortă *gaură“, bostan „dovleac", boţi „mototoli", cocostîrc „barză", colb „praf", icolţun „ciorap", covată „albie pentru aluat", mîla „pisică",(oleacă „puţin", perjă „prună", .prostire „cearşaf", sicriu „cosciug" şi, desigur",'lista ar mai putea continua. Din repartiţia dialectală a lexicului reflectat pe hărţile ALR s-a constatat că unele arii de opoziţie sînt b i m e m b r e (împărţind teritoriul dacoromân în două arii: de nord şi de sud ; aria nordică caracterizează de obicei subdialectul moldovean, cum ar fi de exemplu ariile mai/ficat, curechi!varză, cute!gresie, sudoare/năduşeală etc.82. Materialele pentru NALR Mold. Buc. atestă însă şi o puternică influenţă a limbii standard asupra graiurilor moldoveneşti prin coexistenţa celor doi termeni. 231 DESCRIEREA UNITĂŢILOR; DIALECTALE Fenomenul diferenţierilor lexicale se referă mai ales la cuvintele care nu fac parte din fondul lexical de bază al limbii83. Ariile unor cuvinte aparţi-nînd Unui anumit sector al vocabularului (cum ar fi de pildă termenii referitori la părţile corpului, gradele de înrudire, fenomenele atmosferice, plantele cultivate, animalele şi păsările domestice, animalele şi păsările sălbatice bine cunoscute) rămîn aproape constante, în timp ce altele se schimbă — mai mult sau mai puţin — în decursul timpului84. Or, este un fapt în deobşte recunoscut că limba română, în comparaţie cu celelalte limbi romanice, prezintă o unitate evidentă în ceea ce priveşte lexicul de bază85. Fărîmiţarea dialectală se exprimă în cea mai mare parte prin elementele aparţinînd zonelor periferice ale vocabularului86. Totuşi în domeniul lexicului deosebirile dialectale sînt mai numeroase şi mai variate decît cele din domeniul foneticii sau al morfologiei. Cuvintele se caracterizează prin diversitatea originii, circulaţiei, productivităţii, stabilităţii etc. Caracterul deschis şi mobil al vocabularului reflectă, cu pregnanţă, transformările din viaţa societăţii prin legătura lui strînsă cu faptele extralingvistice. Apariţia unor realităţi noi creează cuvinte noi, tot aşa cum dispariţia altor realităţi face ca o serie de cuvinte să se învechească şi să dispară. Deosebirile dialectale existente în domeniul lexicului se află în strînsă legătură cu anumite fenomene specifice, referitoare mai ales la cultura materială. Elementele în cauză denumesc de obicei noţiunile şi obiectele care sînt caracteristice condiţiilor de viaţă, culturii şi economiei unei regiuni aparte, unei anume zone etnografice, care nu sînt cunoscute în alte părţi, din care cauză noţiunile şi obiectele respective nu au nici denumirile corespunzătoare. Aceste cuvinte nu intră în limba comună, dar ele sînt absolut necesare pentru vorbitorii graiurilor unde este folosit obiectul sau unealta respectivă. Aceste cuvinte nu formează, aşadar, arii corelative. Astfel, un termen ca ttrpan „unealtă asemănătoare cu coasa, dar de proporţii mai mici, fără mîner, folosită la tăiatul stufului" nu este cunoscut decît în zona cursului superior al Prutului şi în sudul Basarabiei în apropierea Dunării, în zona unde creşte şi se recoltează stuful. Această unealtă, nefiind necesară în alte regiuni, în regiunile respective nu se cunoaşte nici termenul. (Pentru răspîn-direa termenului în R. S. S. Moldovenească v. Pavel, Terminologia, p. 76). Acest termen este cunoscut, de asemenea, în sudul Moldovei precum şi în judeţele Brăila şi Tulcea87. La studierea deosebirilor lexicale trebuie să se ţină seama de particularităţile etnografice, de forma şi funcţia obiectelor ale căror denumire se analizează. Astfel, dacă în unele cazuri mai multe cuvinte din diferite graiuri se referă la una şi aceeaşi realitate, în alte cazuri pot fi diverse nu numai elementele lexicale ci şi obiectele denumite de aceste cuvinte. Deosebirile lexicale necorelative, constatate în subdialectul moldovean, pot fi exemplificate pe baza unor hărţi din ALM. Astfel h. 850 [grapă de mărăcini], 882 [furcă cu şapte coarne de lemn], 992 [tăvălug de treierat] reflectă circulaţia denumirilor uneltelor vechi, cunoscute vorbitorilor unor anumite regiuni. Tăvălugul de treierat s-a întrebuinţat în centrul şi sudul R. S. S. Moldoveneşti precum şi în Dobrogea88, în aceste regiuni unealta dată este numită piatră de harman, tăvălug, fiălătug'etc. în Moldova, în Bucovina şi în nordul regiunii din stînga Prutului, tăvălugul este necunoscut, 232 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA deci nu se cunosc nici denumirile lui. în schimb, în nordul teritoriului circulă termenul imblăciu cu denumirile pentru părţile lui componente (v. ALRM II, s.n., I, h. 55 şi 56 şi Pavel, Terminologia, p. 99—106), termeni necunoscuţi în sud, acolo unde treieratul se practica cu tăvălugul. Dacă după ALR subdialectul moldovean se caracterizează după o serie de termeni menţionaţi iniţial, după Atlasele lingvistice regionale, prin reţeaua mult mai deasă a localităţilor anchetate, se pot realiza delimitări mai rafinate ale unor arii corelative chiar în cadrul subdialectului. Astfel grupul de graiuri centrale din Moldova împreună cu cea mai mare parte a R. S. S. Moldoveneşti, se prezintă mai omogen în comparaţie cu grupul de graiuri din Bucovina, nordul Moldovei şi nordul R. S. S. Moldoveneşti sau cu graiurile din sudul Moldovei şi sud-estul R. S. R. Moldoveneşti. O diversitate mare de variante lexicale se constată în zonele de tranziţie de la o formă dialectală la alta, cînd elemente a două sisteme lingvistice pot să varieze de la o localitate la alta sau să coexiste chiar în graiul aceluiaşi vorbitor (vezi capitolul despre zone de tranziţie).89 Dăm mai jos, cîţiva din termenii specifici unuia dintre cele trei grupuri menţionate mai sus : U 45—47 Bucovina şi nordul Centrul Moldovei Sudul Moldovei şi sud- Noţiunea teritoriului şi centrul R.S.S. Moldo¬ vestul teritoriului din veneşti stingă Prutului făcăleţ culişer melesteu făcăleţ saltea strujac saltea duşec prosop ştergar ---‘ şervet, mtneştergură peşchir chel pteşcat pleşuv, chelbos chel farfurie adincă sahan blid, bliduşcă farfurie adincă ladă ladă --- ladă sandtc putinei budăi, budăieş budăi, budăieş putinei obosit trudit _ trudit ostenit cavaler de onoare vornicel vornicel diavur cimitir ( ţintirim ţintirim morminte plapumă 1oghial oghial iorgan pepene galben 'zămos zămos caun plită şparhat plită plită fereastră mică ^oberliht) ferestruică ferestuică fitil feştilă - muc muc tablă bleah tablă tablă raft pentru buc㬠blidar ---• lingurar lingurar tărie La analiza lexicului din punct de vedere etimologic şi al circulaţiei lui, se observă în subdialectul moldovean o interesantă împletire de termeni de diverse origini, mai ales în ceea ce priveşte noţiuni care nu intră în lexicul de bază. în grupul graiurilor din nord se constată o influenţă a graiurilor ucrainene şi germane iar în sud mai multe elemente de origine rusă, bulgară şi turcă (vezi în acest sens capitolul despre influenţele străine). în ceea ce priveşte provenienţa şi sfera de circulaţie a termenilor din subdialectul moldovean, concludentă este monografia lui Vasile Pavel, Terminologia agricolă moldovenească (Chişinău 1973), lucrare întocmită pe b;za 233 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE hărţilor ALM II, 2, volum care cuprinde numeroase hărţi referitoare la termenii agricoli, unelte sau părţi componente ale lor, maşini şi procese de muncă, terenuri, plante cultivate etc. , Concluziile cercetării asupra originii şi circulaţiei termenilor agricoli sînt deosebit de semnificative şi de mare însemnătate pentru repartiţia dialectală a dacoromânei. Elementul latin, de pildă, se referă în special la plante şi procese de muncă şi are o circulaţie generală. Păstrarea termenilor agricoli fundamentali de origine latină, după cum afirmă autorul, constituie o dovadă că populaţia romai.ică de est a practicat î-totdeauna agricultura, datele lingvistice con-firmînd, în acest fel, concluziile istoricilor. Aşadar, în terminologia agricolă moldovenească, care denumeşte noţiuni agricole de bază (plante, procese de muncă, unelte vechi, terenuri), elementele moştenite din latină reprezintă 5,35 la sută în vocabular şi 26,13 în circulaţie ; cele de origine veche sud-slavă 3,38 la sută în vocabular şi 13,84 la sută în circulaţie. Unităţile lexicale cele mai numeroase sînt creaţii interne, formate prin afixe, compunerea sau derivate semantice, care reprezintă 53,38 la sută în vocabular şi 31,04 la sută în circulaţie. Dintre împrumuturile mai recente cele mai multe unităţi lexicale revin elementului ucrainean : „totuşi frecvenţa termenilor de origine ucraineană, deşi unele unităţi lexicale împrumutate într-o perioadă veche au o răspîndire largă, e numai de 9,74 la sută" (Pavel, Terminologia, p. 167). în ceea ce priveşte frecvenţa elementului latin, autorul afirmă : „Se constată că frecvenţa elementului latin este de 8 644 de cuvinte-text, ceea ce înseamnă că 5,35 la sută din vocabular, cît reprezintă elementele latine, acoperă 26,13 la sută în circulaţie. Ultima cifră demonstrează marea circulaţie în graiul viu popular, a elementelor latine" (Pavel, Terminologia, p. 167). Am semnalat cîteva dintre concluziile care se degajă din monografia lui Vasile Pavel pentru a evidenţia importanţa deosebită a terminologiei studiate în monografia citată pentru definirea lexicului subdialectului moldovean. Din această monografie rezultă că majoritatea termenilor fundamentali, atît de origine latină, cît şi sud-slavă reprezintă arii continui şi în regiunile laterale ale subdialectului moldovean ca pe întreg teritoriul vechii Dacii romane cît şi în zona ,.dacilor liberi", fapt explicabil prin continuitatea exercitării unei îndeletniciri tradiţionale în toate ţinuturile locuite de români. CONCLUZII Subdialectul moldovean constituie o unitate lingvistică distinctă în cadrul dacoromânei. Existenţa lui a fost recunoscută de toţi cercetătorii care s-au interesat de particularităţile dialectale ale dacoromânei în general, şi de delimitarea unităţilor ei lingvistice, în special. Trăsăturile subdialectului moldovean au fost puse în lumină încă din secolul al XVIII-lea de către D. Cantemir şi, la sfîrşitul secolului al XlX-lea — odată cu crearea dialectologiei ca disciplină autonomă —, de G. Baronzi care a relevat, pentru întîia oară, cele mai importante particularităţi fonetice ale acestei unităţi lingvistice dacoromâne. 234 tratat de dialectologie romaneasca Frontierele provinciei istorice Moldova (inclusiv Bucovina şi R. S. S. Moldovenească) nu coincid cu frontierele diferitelor particularităţi lingvistice. Acestea din urmă depăşesc adeseori graniţele administrative sau politice, ele nefiind convergente60. Relevarea particularităţilor care individualizează subdialectul' moldovean s-a făcut, mai ales, în funcţie de noţiunile arhaism/inovaţie, definite prin raportare Ia întreg domeniul lingvistic dacoromân. 1. în domeniul foneticii: Vocalismul moldovenesc manifestă o puternică tendinţă de închidere a vocalelor. Astfel, a accentuat se rosteşte ca ă în poziţie iniţială (ăşRii, âlgii) şi în tema verbelor de conjugarea I la pers. 1 şi 2 ale ind. prez. şi la pers. 3 a conj. prez. (ăr, ăr\, să ăr'J, mai ales în nordul tferitoriului. — ă final trece la â, î (ară, Ratrâ, sapă etc.), cu urmări în planul morfologiei, prin neutralizarea opoziţiei de număr la unele substantive şi adjective feminine, în cea mai mare parte a teritoriului. — ă protonic trece la a în cuvinte ca barbât, magâr, (arări, inovaţie caracteristică pentru nord-estul teritoriului moldovenesc. — î accentuat, iniţial, etimologic, este conservat în cea mai mare parte a Moldovei (inclusiv Bucovina de nord şi R. S. S. Moldovenească) în cuvintele îmblu, îmflu, tmplu. Sînt menţinute, de asemenea, formele etimologice în cuvintele ane, pine, mine. .......... . — e final şi e medial în poziţie protonică trec la i : frâii, cruâi, fimeii, fiâor etc. — e, i trec la corespondentele lor din seria centrală ă, î, după consoanele s, z, ş, j, f, ţl: sămn, zar, şăd, păirunjăl, ţăs, dăr. Această tendinţă accentuată a subdialectului moldovean de a avea i acolo unde celelalte subdialecte, în special cel muntenesc, au i. în aceleaşi condiţii, apare „în modul cel mai consecvent în Moldova"91. — După aceleaşi consoane diftongul ea se monoftonghează în a : sară, zamă, (apîn, năduşală etc. ' — Precedat de labiale (b, m) diftongul ea se menoftonghează, de asemenea, în a : albăiă, galbăt^ă, să mărgă; la finală, ea accentuat trece la §, e: cure, Iute, spune. — Diftongul ia apare ca ie (prin asimilare vocalică) în poziţie accentuată : băiet, încuiet, muiet, iăiet. Dacă în vocalismul moldovenesc se manifestă tendinţa către sunetele mai puţin ample, în consonantism tendinţa este de a evita „duritatea" sonoră92. • Africatele â, gTtrec la fricativele s, z: sinsi, siiîe. Fenomenul este consecvent pe cea mâ!“mare parte a teritoriului şi constituie principala caracteristică a subdialectului moldovean. — Labialele p, b apar palatalizate, în general, în stadiile finale R, g : Râtrâ, ginc. — Labiodentalele f, v se palatalizează în două stadii diferite : în Bucovina, în sudul Moldovei şi sud-vestul teritoriului din stînga Prutului, în stadiul b!, y : h'er, yin, iar în centrul Moldovei şi în cea mai mare parte a R. S. S. Moldoveneşti în stadiul s, z : ser, zin. — Seria consoanelor s, z; ş, j; ţ, gt este dură, adică după aceste consoane e >d, i > î, ea > a (vezi mai sus). 235 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE — Subdialectul moldovean conservă fonetismul arhaic (stadiu mai vechi din evoluţia din latină) ţi în cuvinte de origine latină sau din substrat : ţlăr, dă se, brinţiâ, ord, măţiări. Acest fonetism modifică inventarul consoanelor, în sensul că măreşte numărul fonemelor. Fenomenul este răspîndit pe o arie largă, cu exceptia graiurilor din Bucovina şi din sud-vestul Moldovei. — s fonetism arhaic (provenit din Tai."Tconsoană în poziţie iniţială, urmat de o, u : jocum > ioc) în cuvinte ca ggi, ios, gug, agung. Acest fonetism nu modifică însă inventarul consoanelor, deoarece el este identic ca realizare cu africata g. — Sînt caracteristice accidentele fonetice: proteza vocalică (alămiie, amirosi, atămîia), proteza consonantică (hargat, scîr-tiţâ, straiţă), metateza (măgălie, ruguma) şi disimilarea totală (măligă < mămăligă, sîiac Ksîsîiac). 2. în domeniul morfologiei: —■ Conservarea pluralului arhaic mîn pe un spaţiu larg al teritoriului şi a pl. mînuri în Bucovina şi nordul Moldovei. — Genitiv-dativui singular în -lu al substantivelor masculine : flăcăulu, omulu, plugulu etc. — Preferinţa pentru vocativul în -&(î) la substantivele feminine în -a : Ană, Ileană, cumnată. — Articolul posesiv-genitival în forma invariabilă a (inovaţie în raport cu limba veche). — Formele de dativ ale pronumelui personal: mia, ţia, luia. Pentru pers. 3 sg. şi forma de genitiv a luia, a iia, iar pl. a lora, mai cu seamă, în nordul Bucovinei şi R. S. S. Moldoveneşti. —* Predilecţie pentru pronumele dînsul în locul lui el. într-o arie compactă, în Bucovina de nord precum şi pe ambele maluri ale Nistrului, se menţine forma arhaică dîns pentru singular şi dînş pentru plural, cu forma de acuzativ pe dins, pe dînş. Pronumele demonstrativ cu formele caracteristice aiasta, aista etc. pe întreg teritoriul — Forme caracteristice pentru pers. 3 pl. a indicativului prezent, de tipul tau, ptiu, rămîu. p — Conservarea formei vechi în a pentru pers. 1 pl. la indicativ prezent, omonimă cu forma de la imperfect : catam, dam, lucram, minam, stăm, vram, în graiurile din nord-estul teritoriului. în aceeaşi zonă, pers. 1 şi 2 sg. ale indicativului prezent de la verbele da, sta au formele dău, dăi; stău, stăi. — Perfectul compus cu forma o a auxiliarului la pers. 3 sg. şi pl. : o lucrat, o băut etc. — Conservarea formelor perifrastice de mai mult ca perfect compus în nordul teritoriului: am fost găsit, am fost luat, a fost adus. — Pe întreg teritoriul, pluralul de mai mult ca perfect, apare în forma arhaică (cîntasă), fără particula caracteristică -ră. — Existenţa a două forme de viitor, una compusă din auxiliarul a vrea şi infinitivul verbului de conjugat şi cealaltă cu auxiliarul a avea şi conjunctivul verbului. Viitorul cu infinitivul este caracteristic regiunii nordice (am a trimite, are a veni). — Menţinerea unor forme arhaice şi analogice de conjunctiv prezent de tipul să şibă, să hibă, să scribă etc. 236 TRATAT] DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA •— Imperativele adă, vină. — Adverbul amu, amuş şi conservarea, în unele puncte izolate, a formei arhaice acmu. 3. în domeniul sintaxei: — Conservarea în nordul teritoriului a construcţiilor arhaice cu infinitivul în locul conjunctivului, mai ales după semiauxiliarele de mod (a vrea, a trebui, a putea, a începe, a prinde): vrem a lucra, trebuie a face, pot a merge etc. 4. în domeniul lexicului: — Subdialectul moldovean se caracterizează printr-o serie de termeni specifici (ap ud, ciolan, ciubotă, curechi, gheb, harbuz, hulub, mai, omăt etc.) care împarte teritoriul dacoromân în două arii (de nord şi de sud). Cum însă în acest domeniu, al lexicului, deosebirile dialectale sînt mai numeroase şi mai variate decît cele din celelalte domenii, caracterul deschis şi mobil al vocabularului reflectă cu mai multă pregnanţă transformările din viaţa societăţii prin legătura lui strînsă cu faptele extralingvistice. Deosebirile care apar în lexic se găsesc în strînsă legătură cu anumite fenomene specifice, referitoare, mai ales, la cultura materială. Atlasele lingvistice regionale (ALM şi NALR Mold. Buc.) oferă posibilitatea unei delimitări mai precise a unor arii corelative în cadrul subdialectului, constatîndu-se astfel trei grupe mari de graiuri în cadrul teritoriului : de nord (Bucovina, nordul Moldovei şi R. S. S. Moldoveneşti) centrale (centrul Moldovei şi cea mai mare parte a R. S. S, Moldoveneşti) şi sudice (sudul Moldovei şi sud-vestul teritoriului din stînga Prutului). * în concluzie, subdialectul moldovean se constituie ca o uni ate lingvistică bine individualizată. El arată o expresivitate specifică, cu un ritm mai lent şi mai ondulator al frazei (îndeosebi în raport cu subdialectul muntean), cu o sonoritate mai puţin amplă, cu accente mai puţin reliefate şi care exprimă mai bine starea de reflecţie interiorizată a moldoveanului93. Utilizarea de către marii scriitori (Eminescu, Creangă) a fonetismelor, formelor gramaticale precum şi a lexicului deosebit de bogat al subdialectului a permis o nuanţare poetică, care a dus la o sporire a expresivităţii dialectului dacoromân, în general, şi, bineînţeles, a limbii literare. Subdialectul moldovean se caracterizează, de asemenea, printr-un conservatorism specific ariilor laterale (mai ales nordul şi estul R. S. S. Moldoveneşti), ceea ce contribuie la explicarea multor fenomene din istoria limbii noastre, precum şi a evoluţiei limbilor din cadrul României. în baza tuturor fenomenelor caracteristice subdialectului (fonetice, morfologice, sintactice şi lexicale), în teritoriul în care se vorbeşte subdialectul moldovean se pot distinge trei grupe mari de graiuri: de nord, centrale şi sudice94. NOTE 1 „Dialectul dacoromân [este] vorbit in Republica Socialistă România şi în Republica Socialistă Sovietică Moldovenească, in partea de est a Banatului iugoslav, în partea de lingă Dunăre a regiunii dintre Timoc şi Morava şi în nord-vestul Bulgariei (în valea Timocului). Dacoromâni se mai găsesc in Republica Socialistă Sovietică Ucraineană şi in Ungaria" (Ivănescu, ILR, p. 80). 2 Vezi harta subdialectului moldovean, cu principalele zone de tranziţie. 237 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE 3 Cf. Rosetti, ILR, p. 582 : Gheţie-Mareş, Graiurile, p. 330 — 331, Nandriş, 1971, p. 171. * v. G. Baronzi, Opere complete, voi. I, Limba română şi tradiţiunile ei, Brăila, 1872, p. 8, 157 ş.u. 6 I. Nădejde, Despre dialectul moldovenesc, In «Contemporanul», III, 1884, nr. 19, p. 734—738 ; nr. 20, p. 761-766 ; nr. 22, p. 866-873 ; IV, 1884, nr. 2, p. 60—63. Cf. şi R. Todoran, Noi particularităţi, p. 48 — 50. • Episcopii cunoscuţi de aici, Ilarion (1523), Varlaam (1527), Anastasie (1529—1546), Tara-sie. (1546) şi Gheorghe (1550), erau veniţi din Moldova. 7 în această introducere sumară s-a ocolit cu intenţie rigiditatea ştiinţifică a trimiterilor la fiecare rind, deşi toate afirmaţiile se sprijină nemijlocit pe rezultatele unor cercetări riguroase. Dăm de aceea, cu titlu orientativ, citeva dintre lucrările care au stat la baza ei: O. Densusianu, La vie pastorale chez Ies Roumains, Paris, 1914 ; I. Nistor, Emigrările de peste munţi, 1915 ; I. Nistor, Bejenarii ardeleni in Bucovina, Cernăuţi, 1926 ; I. Nistor, Istoria Basarabiei, Cernăuţi, 1923 ; S. Opreanu, Contribuţii la transhumanţa din Carpaţii orientali, Cluj, 1931 ; Mara S. Popp, Asupra satelor de ungureni şi păminteni, Bucureşti, 1932 ; L. Someşan, La transbumance des bergers transylvains dans Ies provinces roumaines, «Rev. de Trans.», I, Cluj, 1934; A. Veres, Păstoritul ardelenilor in Moldova şi Ţara Românească, 1927 ; N. Dragomir, Oierii mărgineni in Basarabia, Caucaz, Crimeiaşi America de Nord, Cluj, 1938 ; VI. Kubijovic, Das Hirtenleben in der Bukovina, Lemberg, 1937 ; I. Simionescu, Ţara noastră. Oameni, locuri, lucruri, 1938 ; C. Racoviţă, Mi-graţiuni din Ardeal peste Carpaţi in lumină toponimiei, In ,,Geopolitica şi geoistoria“, II, 1942, p. 69-74. 8 Prin „dialect" se înţelege aici, de fapt, „subdialect", I. Coteanu consideră subdialectele dacoromânei ca dialecte. 9 Turculeţ, 1977-1978, p. 110. 19 Puşcariu, 1921-1922, p. 65-68. 11 Todoran, 1954, p. 63 — 85. 12 Iordan, 1927, p. 117-154. 12 Graur, 1958 b, p. 263-264. 14 Caragiu, Compendiu, p. 155. 15 V. Rusu, 1960 a, p. 259-267. 18 Şandru, 1933, p. 93 şi 97. 17 Petrovici, Repartiţia, p. 15 — 17. 18 Todoran, 1965 b, p. 85 — 95. 19 Ghiculete, 1969, p. 101. 20 V. şi Dial. rom., p. 140. 22 Turculeţ, 1977-1978, p. 98-99. 22 Vezi şi Lăzărescu-Neagoe, 1978, p. 115 ; Şandru, 1933, p. 93 Înregistrează formele pir, ptră (sau păr, pără) ca generale în localităţile cercetate. 23 Graiul nostru, I, p. 314, 409, 410, 492. ,,24 A. Rosetti, Melanges..., 1947, p. 184. 28 D. Şandru, înregistra în localitatea Cornova (jud. Orliei) două cazuri de rotacism : di amu rainte şi yaka gaspele o pus minra (Şandru, 1933, p. 100 şi 105). 28 Vezi Lăzărescu-Neagoe, 1978, p. 115. . 27 Şandru, 1933, p. 94, înregistra pe g arhaic în cuvintele agun, goy, gok, gudek. ■■ 28 Schimbarea încadrării în diferite clase flexionare a substantivului balaur a fost semnalată şi, în nordul Dobrogei, unde numeroase fenomene lingvistice sînt comune cu cele ale subdialectului moldovean. Vezi în acest sens TDDobr., Studiu introductiv, p. XXXIII. 29 Şandru, 1933, p. 94, înregistrează substantivele bălaore, kălugăre, meStere, primare, lyepur cd terminaţii diferite de limba comună. 30 Vezi Puşcariu, LR I, p. 342 ; Emil Petrovici, MÂNĂ cu pluralul, în DR VIII, 1931 — 1933, p. 95—101; cf; şi Lăzărescu-Neagoe, 1978, p. 115. 31 Vezi Tiugan, 1973, p. 187-201. 32 Cf. Gram. Acad., ed. II, 1963, voi. II, p. 166 ; Graur, Tendinţe, p. 296 — 298 ; Puşcariu, DR III, p. 414. ' 33 Cf. Coteanu, Elemente, p. 37. 34 Dial. mold., p. 219 ; Şandru, 1933. 38 Vezi numeroasele exemple date de Victorela Neagoe în recenzia la Textele dialectale moldoveneşti, în FD VIII, 1973, p. 248 38 Cf. şi Lăzărescu-Neagoe, 1978, p. 115 ; vezi şi Puşcariu, Cercetări, p. 450. 37 S. Pop, „Revista Fundaţiilor", VIII, 1941, p. 436. 238 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA *• V. Iorgu Iordan, Graiul putnean In Scrieri, p. 237, cf. Coteanu, Elemente, p. 87 ; Dial. rom., p. 140.. 3» Puşcariu, LR I, p. 340. 40 Cf. Dial. mold., p. 220. 11 D. Şandru înregistrează formele de vocativ Dinte şi sokre (Şandru, 1933, p. 95). 42 Vezi Tiugan, 1973, p. 193 — 195. 43 Coteanu, Elemente, p. 88. S-a considerat că a invariabil este o consecinţă a reducerii celorlalte forme. Candrea şi Densusianu susţin în DE că a reprezintă prepoziţia latină ad. Al. Rosetti, ILR, 1988, p. 557, tratează pe a invariabil ca o inovaţie morfologică. G. D. Poerek şi L. Mou-rin, Reflex io ns sur Ies prdposilions in el ad, în „Vox Romanica", XIII (1954), 2, p. 266 şi urm., consideră că prepoziţia ad, devenită în română a ş-a confundat cu articolul din cauza omonimiei. 44 S. Pop, „Revista Fundaţiilor11, VIII, 194i, p. 430. 46 Vezi TDD Studiu introductiv, p. XL. 44 Vezi TDD Studiu introductiv, p. XXXVIII. 42 Puşcariu, LR I, p. 112. 44 Densusianu, ILR II, p. 71. 44 Densusianu, ILR II, p. 125 : Al. Rosetti, ILR, 1968, p. 542. 40 Al. Rosetti, ILR, 1968, p. 191. 41 Al. Rosetti, ILR, 1968, p. 252. 42 Vezi TDD, Studiu introductiv, p. XLIII. 43 Gram. Acad., I, p. 245 — 248 1 Graur, Tendinţe, p. 228 — 229. 44 S. Pop, „Revista Fundaţiilor11, VIII, 1941, p. 436. 44 Lăzărescu-Neagoe, 1978, p. 115. 44 Problema conjunctivului prezent de acest tip este discutată pe larg de B. Cazacu, Studii, p. 140-143. 42 S. Pop, „Revista Fundaţiilor", VIII, 1941, p. 434. 44 Conj. prez. să ştibă a fost atestat şi de : Şandru, 1933, p. 95 ; P. V. Ştefănucă, AAF, 1938, p. 55 : N. P. Smochină, AAF, 1939, p. 46. 44 Leca Morariu, „Glasul Bucovinei11, VIII, p. 2, ,.Făt-Frumos“, XI, 1936, p. 42. 44 V. Dial. mold., p. 231. 41 Fr. Miklosich, Beitrăge zur Laullehre der rumănischen Dialekte (Consonantismus, II), Viena, p. 27. 42 Vezi T. Papahagi, 1946, p. 213-216 ; cf. şi G. Ivănescu, 1942 a, p. 161-174. 43 Lăzărescu-Neagoe, 1978, p. 115. 44 Citinel a fost invocat de R. Todoran în caracterizarea graiurilor nordice. 44 Vulpe, 1969, p. 181-186. 44 Teiuş, Coordonarea, p. 136. 42 Vulpe, Subordonarea, p. 256. 44 Cf. Lăzărescu-Neagoe, 1978, p. 116. 44 Cf. Lăzărescu-Neagoe, 1978, p. 116. 'Vezi G. Rohlfs, La psrdita dell infinitiDo nelle lingue balcaniche e nell’Italia meridionale,; în Omagiu Iordan. 21 Vulpe, 1963, p. 123-155. 22 Puşcariu, LR I, p. 340. 23 Includerea verbelor a începe şi a prinde (cu sensul „a începe11) în categoria semiauxilia-relor de mod a fost făcută de Vulpe, 1983, p. 127, includere pe care am acceptat-o ca atare. 24 Vulpe, 1963, p. 140. 24 Vulpe, 1963, p. 129. 24 Vulpe, 1963, p. 130. 22 Vulpe, 1963, p. 131. 24 Petrovici, Repartiţia, p. 5 — 17. 24 Pătruţ, 1958, p. 31-43. 44 Todoran, Repartiţia, p. 38, 50; idem, Noi particularităţi, p. 43 — 73. 41 Coteanu, Elemente, p. 73. 42 Cazacu—Todoran, 1965 a, p. 187—207; Caragiu, Compendiu, p. 177—178. 43 Criteriile seleciiei elementelor lexicale care să caracterizeze o subdiviziune dialectală slnt foarte variate. Propunerea lui Ghetie, 1964, p. 317—346, de eliminare a trăsăturilor lexicale din categoria fenomenelor relevante pentru stabilirea structurii dialectale, nu poate fi acceptată de dialectologi. 44 Cf. W. v. Wartburg, Betrachtungen liber die Gliederung des Wortschalzes und die Gestaltung des Worterbuchs, în ZRPh., 57, 1937, p. 304. Vezi şi Aryon Dall’Igna Rodrigues, Eine neue Da-tierungs-methode der oerleichenden Sprachaissenschafl, în ,,Kratylos“, II, 1957, 1, p. 3'. cf. şi 239 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE R. Udler, Dialectologia moldovenească In voi. Filologiasovietică moldovenească, Chişinău, 1974, p. 56, care remarcă cu privire la ALM : „Hărţile lexicale ale ALM confirmă faptul că sint stabile şi comune pentru majoritatea graiurilor acele cuvinte care denumesc noţiuni de bază — părţile corpului omenesc, gradele de rudenie, plantele agricole şi animalele domestice, fenomenele naturii şi acţiunile mai cunoscute ş.a.“. «« Vezi Puşcariu, LR I, p. 233 — 244, Petrovici, 1964, p. 431 — 443, precum şi recenziile la ALR . J. Boutiere, Quelques observalions sur Ies cartes lexicologiques de l’ALR, în Etudes romanes dediies & Mario Roques, Paris, 1946, p. 194 ; cf. K. Jaberg, Der rumănische Sprachtlas und die Struktur des dacorumănischen Sprachgebites, in ,,Vox Romanica", V, 1940, p. 55 ş.u.: S. B. Bern-stein, Rumgnskij lingvisticeslcij atlas, in „Bulletin dialektologiaeskogo sektora Instituta Russekogo jazyka", fasc. 3, Moskva-Leningrad, 1948, p. 93 — 100 cf. şi M. V. Serghievschj, Dialektologi-ceskaja karta AMSSR, in „Moldavo-slavjanskie etjudy", Moscova, 1959, p. 92. »r Vezi Cazacu—Todoran, 1965 a, p. 33. Vezi TDD Studiu introductiv, p. XC, XCVIII. "8 Vezi TDD Studiu introductiv, p. XCV—XCVI. 99 Cf. Lăzărescu, 1975 a, p. 121-141. 80 S. Pop, Limba română, romanitate, românism, p. 34. 91 Philippide, OR II, p. 49 şi 63. •* Scorpan, 1945, p. 431. 92 Scorpan, 1945, p. 442. 94 Hărţile după NALR Mold., Buc. (in manuscris) ne-au fost puse la dispoziţie de prof. dr. V. Arvinte şi cerc. şt. dr. I. Nuţă şi Ion A. Florei, autori ai Atlasului. Subdialectul bănăţean Introducere. Subdialectul bănăţean se vorbeşte în partea de sud-vest a teritoriului dacoromân într-o zonă circumscrisă geografic la sud, de cursul Dunării, la nord, de cursul Mureşului şi la est, de cursul Cernei şi de Munţii Banatului (în judeţele : Timiş, Caraş-Severin, precum şi în partea sudică a judeţelor Arad şi Hunedoara). Graiurile bănăţene se învecinează, la nord, cu graiuriled;işene, la est, cu grajurile munteneşti, prin intermediul unei zone de tranziţie, situate în nord-vestuljQlţeniei1, în care se regăsesc trăsături comune cu graiurile bănăţene, iar în partea de nord-est, cu graiurile din centrul Transilvaniei, printr-o zonă de tranziţie care acoperă graiurile vofbite în ŢăTâ Haţegului2. Graiuri de tip bănăţean se vorbesc şi în Iugoslavia3. Subdialectul bănăţean a fost identificat ca varietate teritorială fundamentală în primele studii privind repartiţia dialectală a dacoromânei4 şi recunoscut ca unitate dialectală bine delimitată în cercetările ulterioare5. în perspectiva celor două grupuri dialectale dacoromâneşti, nordic şi sudic, pe care le-au stabilit unii cercetători6, subdialectul bănăţean face parte din grupul nordic. Principalele particularităţi ale graiurilor bănăţene au fost prezentate în primele lucrări consacrate acestor graiuri7, iar asemănările acestora cu dialectele sud-dunărene (aromâna, meglenoromâna, istroromâna) au fost subliniate în repetate rînduri8. Teritoriul cuprins între Mureş, la nord, Tisa, la vest, Dunăre, la sud, s-a aflat în nemijlocit contact cu Imperiul Roman, iar după cucerirea Daciei de către romani, a intrat în alcătuirea provinciei romane Dacia. Este un fapt recunoscut că Banatul a fost una dintre provinciile puternic romanizate ale 240 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA Daciei. Chiar după retragerea aureliană, o parte din Banat (Cetatea Arci-dava) — subordonată, din punct de vedere religios, diocezei Iustiniana Prima — a continuat să se afle sub stăpînire romană pînă în secolul al Vl-lea, cînd năvălirile avare şi slave fac ca hotarul imperial să nu depăşească Dunărea. Contactele cu sudul Dunării prin Singindunum (Belgrad), sau pe culoarul natural al Moravei, nu s-au întrerupt niciodată. La sfîrşitul secolului al IX-lea şi începutul secolului al X-lea, Anonymus menţionează, pe acest teritoriu, cu prilejul luptelor pe care ungurii le duc pentru cucerirea zonei locuite de români la est de Tisa, existenţa ducatului lui Glad şi apoi al lui Ahtum. Intrat sub suzeranitatea regelui maghiar, Banatul îşi păstrează, în continuare, ca şi Haţegul şi Maramureşul, vechea autonomie românească şi vechea organizare social-econoinică, avînd la bază obştea, cu sate conduse de cnezi (chinezi), în baza „obiceiului pămîntului4* (jus keneziatus). în 1230, regii Ungariei, în năzuinţa lor de a înainta spre sudul Dunării şi la sud de Carpaţi, au organizat la sud-estul Banatului — Banatul de Seve-rin — „Ţara Severinului“ (lerra Zeurini). După invazia tătarilor din 1241. J3ela al-1V-lca acordă, în 1247, cavalerilor ioaniţi, ca privilegiu, Banatul de Severin care se întindea şi asupra unei părţi din Oltenia9. . ■"■Bănatul de Severin va aparţine în secolele XIV—XVI, pe rînd, cînd Ungariei (1330—1366 ; 1419—1527), cînd Ţării Româneşti (1366 —1419), cînd Imperiului Otoman (din 1527). Vechea organizare social-administrativă românească este subminată, pe de o parte, din interior, din dorinţa unor cnezi care intră în rîndul nobilimii maghiare, — prin catolicizare şi deznaţionalizare —, iar, pe de altă parte, de tendinţa unor nobili maghiari (începînd cu 1309) de a acapara domenii în Banat, prin uzurparea vechilor drepturi şi libertăţi ale obştilor româneşti10. Acest proces de constituire a unor mari domenii feudale în folosul unor nobili străini a întîmpinat opoziţia populaţiei româneşti, fapt care a permis supravieţuirea unor districte româneşti chiar în cadrul domeniilor feduale11. Districtele situate în sudul şi estul Banatului, aflate sub autoritatea banului de Severin, şi-au păstrat autonomia pînă în secolul al XVI-lea. După lupta de la Mohaci, din 1526, începe dezmembrarea regatului Ungariei. în 1541, comitatele din vestul Transilvaniei — cunoscute sub numele de „Partium“ — şi Banatul devin principat autonom, recunoscînd suzeranitatea Porţii. După 1552, o parte din Banat e supusă de turci şi organizată în sangeacate : Timişoara, Ineu, Lipova ; se constituie, apoi, paşalîcul cu sediul la Timişoara care cuprindea tot Banatul de vest, pînă la Tisa şi, spre nord, pînă la Crişuri12. în 1658 se anexează Banatul de Lugoj — Caransebeş la Paşalîcul de Timişoara. în secolul al XVII-lea turcii pătrund pînă în partea muntoasă a Banatului. Stăpînirea turcească nu a afectat fondul etnic al teritoriilor cucerite în Banat şi în Ţara Crişurilor13 şi nici autonomia judiciară, administrativă şi religioasă a satelor româneşti. Prin pacea de la Passarowitz dintre austrieci şi turci, din 1718, Banatul e transformat într-o provincie a imperiului austriac (trebuie să precizăm că, în acelaşi tratat, a fost anexată şi Oltenia, pînă la pacea de la Belgrad, din 1739). Din punct de vedere administrativ va fi organizat ca o provincie militară, împărţită în 12 districte. Prin decretul imperial din 1751,. Banatul a trecut 241 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE 16 — Tratat de dialectologie românească — cd. 251 sub administraţie civilă, rămînînd sub administraţie militară districtele de margine (de graniţă) Panciova, Palanca Nouă, Mehadia şi 20 de sate din districtul Caransebeşului. în 1778, Banatul a fost încorporat Ungariei şi împărţit, în 1779, în trei comitete : Caras, Timiş, Torontal ; a rămas sub stăpînire maghiară pînă în 1919, cînd prin Tratatul de la Trianon, din 4 iunie 1920, se va consfinţi Unirea Banatului cu România (graniţa de vest a Banatului va fi trasată convenţional, în limitele actuale, la est de Tisa). * Din punct de vedere demografic, în Banat — datorită stăpînirilor succesive la care a fost supus — se constată diferite influenţe. Astfel, elementul sîrbesc pătrunde în sud-vestul Bâ^thtur, în cinci valuri succesive, începînd cu sfîr-şitul secolului al XlV-lea şi pînă la sfîrşitul secolului al XV-lea, ca urmare a cuceririi Serbiei de către turci14. în timpul stăpînirii austriece, în Banat, se fac colonizări în două perioade distincte: 1719—1739 şi 1763. în prima perioadă au fost colonizate 55 de localităţi cu germani, italieni, francezi, spanioli şi bulgari catolici. în a doua perioadă, colonizarea se intensifică. Coloniştii au fost aduşi în satele româneşti şi sîrbeşti, iar, uneori, au fost aşezaţi în locul populaţiei autohtone, mutate în alte părţi. Documente din secolul al XVIII-lea ne dau posibilitatea să cunoaştem structura demografică a Banatului. Din recensămîntul populaţiei bănăţene făcut în 1770 reiese că din 317 928 locuitori, 181 639 erau români, 78 780 sîrbi, 8 683 bulgari, 5 272 ţigani, 43 201 germani, italieni şi francezi şi 353 evrei15. Raportînd numărul coloniştilor aflaţi în Banat la totalitatea populaţiei rezultate din recensămîntul din 1770, ne putem da seama de intensitatea procesului de colonizare făcut, în fond, în defavoarea populaţiei româneşti. A doua constatare, care se impune, este absenţa populaţiei maghiare din Banat. (Nobilii unguri, care reuşiseră să obţină domenii în Banat, le-au părăsit la venirea turcilor ; infiltrări maghiare vor avea loc în oraşe, centre miniere, abia în secolul al XlX-lea). în timpul stăpînirii turceşti şi apoi în secolul al XVIII-lea au loc schimbări de populaţie între Banat şi Oltenia, care completează marile mişcări demografice din evul mediu, dîndu-ne în acelaşi timp şi o imagine a intenselor legături între ambele versante ale Carpaţilor şi în această parte a teritoriului românesc. Prima mare imigrare din Ţara Românească în Banat s-a produs în 1715 ; în timpul Imperiului habsburgic au loc mişcări demografice determinate de situaţia politică şi de necesităţi economice, care au favorizat popularea a 22 de localităţi bănăţene cu români, originari din Oltenia, cunoscuţi sub numele de bufeni. Mişcări de populaţie s-au produs şi în sens invers, dinspre Banat spre Ţara Românească, ca urmare a militarizării austriece forţate a regiunilor de graniţă. * • Cu toate că Banatul a fost inclus, pe rînd, în statul medieval ungar, apoi în Imperiul Otoman şi în Imperiul Austriac, şi din 1867 pînă în 1919 în monarhia austro-ungară, se constată, de la apariţia primelor documente, le- 242 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA gâturi politice şi culturale dintre românii bănăţeni şi cei din celelalte provincii româneşti16. în vremea lui Vlaicu, Banatul Severinului s-a aflat sub autoritatea bisericii munteneşti, iar între 1389 —1401 a existat un episcop ortodox al Severinului sau al „Ungrovlahiei de către Severin17. Relaţiile culturale dintre Banatul de Lugoj— Caransebeş şi Transilvania se intensifică în urma unirii lor administrative, după ocuparea cetăţii Timişoarei de către turci. Acum, cărturarii bănăţeni vor traduce Palia de la Orăştie, tipărită în 1582 cu ajutorul episcopului reformat din Ardeal. în secolul al XVI-lea, în Banat şi în Transilvania, mai mult decît în celelalte provincii româneşti, s-a dus o activitate susţinută de traducere în limba română a cărţilor bisericeşti, perioadă în care limba literară cunoaşte şi o variantă bănăţean-hunedoreană (cf. Gheţie, Baza diaL, p. 261—262). Relaţiile culturale dintre românii bănăţeni şi românii din celelalte provincii româneşti se pot urmări şi in secolul al XVÎII-lea. Sînt atestaţi documentar doi copişti : Vasile Sturza Moldovanul şi ieromonahul Agaton Moldoveanul ot Iaşi care veneau în Banat din Moldova. Primul copiază în Banat, Hunedoara şi Crişana, între 1695—1714, 12 manuscrise religioase pentru necesităţile de cult ale populaţiei ortodoxe18. Propaganda imperială, de a-i atrage pe românii bănăţeni la Unirea cu biserica Romei, a fost, în mare măsură, contracarată de situaţia nouă care s-a creat prin încorporarea Olteniei în Imperiul habsburgic. Dispărînd hotarul politic dintre cele două provincii româneşti, pot circula, cu mai multă uşurinţă, oamenii şi, mai ales, cărţile. Inexistenţa mînăstirilor19, prin urmare, lipsa unor centre culturale, în epoca medievală, a făcut ca activitatea culturală să se reducă la importarea cărţilor de ritual de la tipografia din Rîmnic. între 1640 — 1699, au fost identificate 19 titluri apărute în ţările române, care au circulat în mai multe exemplare în Banat20. Traducerea cărţilor de cult în limba română şi circulaţia lor pe întreg teritoriul locuit de români au contribuit la formarea unei limbi literare unitare. Urmărind împlinirea unor idealuri comune tuturor românilor, bănăţenii au păstrat mereu trează şi au cultivat conştiinţa individualităţii lor în cadrul naţiunii române, conştiinţă bazată pe sentimentul vechimii lor, a faptului că au locuit neîntrerupt, timp de milenii, una dintre cele mai vechi vetre ale romanităţii nord-dunărene. • Prezentarea configuraţiei dialectale a unei unităţi implică, pe de o parte, descrierea trăsăturilor dialectale şi, pe de altă parte, relevarea particularităţilor prin care unitatea dată se individualizează în comparaţie cu alte unităţi lingvistice (trăsături fonetice, fonologice, morfo-sintactice, precum şi lexicale). Ca surse de material, am utilizat, în afara studiilor, monografiilor, manualelor cunoscute, îndeosebi, datele oferite de Atlasul lingvistic al Banatului (mss) de I.-A. Candrea (ALB) ; Atlasul lingvistic român (ALR I, ALR II, ALR II, s.n., voi. I-VII, ALRM II, I, ALRM I, I, ALRM I, II, ALRT), Noul atlas lingvistic român (pe regiuni) Banat, voi. I, (NALR — Ban.)21 şi textele dialectale existente în AFLR22, pentru a confirma, completa sau corecta descrierile făcute pînă acum. 243 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE FONETICA h 48 h 48 Accent Accentul etimologic este conservat în formele de ind. prez. ale verbului a blestema: blăstăm : NALR—Ban. chest. 1882, ALR II, s.n., VII, h. 1881, 1882 — în subst. măduvă: mădugă (mîdugă, măduhă, măduvă): NALR— Ban., I, h. 92 ; — în subst. aripă : (h)ăripa (harpe, ârpiţe) : chest. 983 în afara unei zone, situate în nord-estul Banatului, în care cuvîntul apare accentuat paroxiton ; — în subst. anin: anin: ALB, Puşcariu, LR, I, p. 66 ; — în formele flexionare ale pronumelui demonstrativ, sau relativ : astuia, alora, căruia23. Accent paroxiton au cuvintele: p(i)eliţă2i, poliţă23, veveriţă (chest. 797), oftică26, padină27 (Domaş, Tereg, Rus.) în cea mai mare parte a ariei bănăţene, în afara unei zone restrînse în nordul Banatului, unde accentul e proparo-xiton. Adverbele acolo, încolo, dincolo au accent diferit faţă de limba literară sau de alte graiuri dacoromâne. Lipsa sufixelor -ez, -esc la ind. prez. şi conj. prez. al verbelor de conjugarea I şi a IV-a determină mutarea accentului de pe flectiv, pe radical. . Toate modalităţile de accentuare discutate, prin caracterul lor arhaic, se întîlnesc şi în alte zone lingvistice conservatoare, ele nereprezentînd trăsături relevante pentru subdialectul bănăţean. Vocalism Subdialectul bănăţean se distinge prin marea varietate a timbrelor vocalice. — â etimologic s-a păstrat în blăstăm (chest. 1882) ; — ă > â în cîteva localităţi din sudul şi estul Banatului28 să fie tu pătru di pomănă: Mehad ; fâţă, bârbă, ăpă: NALR — Ban. I, h. 44, 75, 109 ; — â > ie în cuvîntul aşchie (chest. 732) : ieskiţe29 şi sporadic, devine fa : iăşkţe; — în cea mai mare parte a subdialectului bănăţean, apare alternanţa a/ă în radicalul unor substantive pentru a marca printr-un „cumul de indici morfologici" diferenţierea dintre formele de sg. şi cele de pl. : (h)ârip^ alături de (h)ăripK ări(i) alături de arii30; — a din radicalul unor verbe devine ă la pers. I şi/sau a Il-a a ind. prez. : săp, sâr, scăp31, cu unele excepţii, pe întreaga arie a subdialectului bănăţean. Tendinţa de închidere a lui a la ă este atestată şi în Banat : zăhăr: ALR II, s.n., IV, h. 1136; năinte: năinâe s-o kiemat Marzina : Petrovici, Almăj, p. 78. — ă ( ă, i > î), iar diftongul ea > a(ă)): încreţăsc, încreţască NALR —Ban., I, h. 22; urgiîcă, zid, sămn, buqiă (pl.), nojîţă, strig, trămur, sticlă; în acelaşi context, i se realizează cu 4 244 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA atunci cînd în silaba următoare se află e (ă), sau cînd se găseşte la finală absolută : răgoş4şce, măsuţe : NALR—Ban., I, h. 62, 68 ; măsfi : NALR—Ban., I, h. 68 ; căţ4. în sud-estul Banatului a fost înregistrată trecerea lui ă protonic la a33, no- a ă a tat, mai ales, în stadii intermediare : ă, a, q, q, iar, în sud-vestul Banatului, în aceleaşi cuvinte, deplasarea articulaţiei lui ă spre seria anterioară, notată V a f în stadiile : q, £36; pâdukiuos, maduuă, linâină şi pădukios, linâină, mqduuă : vezi şi NALR—Ban., I, h. 9, 18, 19, 20, 37, 44,'46, 75, 83, 92, 100, 138, 145 ; ALR II, s.n., VII, h. 1872, 2007, 2015, 2136 : păi fgsem din rgmgşîţe §e s-adună™. în cuvintele : biserică, sete, rece a fost notată rostirea \ în aria de nord şi rostirea q în aria de sud : bis4rică / biserică; s 6e / s$6e; r4se /r^se38, as4mena / asâmena : NALR—Ban,, h. 138. — î etimologic (faţă de diftongul realizat prin anticiparea elementului palatal) a fost înregistrat în toată aria subdialectului bănăţean : cine (chest. 915), pine (chest. 1421)39 ; — î (are e, i, respectiv reducerea, în anumite condiţii, a diftongului ea, în subdialectul bănăţean, se constată frecvenţa mai mare a vocalelor din seria centrală a, ă, i. Se impune, totodată, observaţia că în unele arii ale subdialectului bănăţean, în acelaşi context fonetic, vocalele din seria anterioară se păstrează. De exemplu, în nord-estul Banatului, într-o serie de termeni, în locul vocalelor a, ă, î, ocurente în limba literară sau în celelalte graiuri, apar vocale sau timbre vocalice din seria anterioară : uspeţ, rebd, friu, musteălă. — e este păstrat după labiala b, pe toată aria subdialectului bănăţean în : beşică : ALRM I, II, h. 187, beşină : ALRM I, h. 92 sau în forma de sg. a substantivului nare, în aria de sud : NALR—Ban., I, h. 55 ; — e etimologic după labiale, în poziţie dură, se menţine într-o arie din nord-estul Banatului în continuarea ariei din sud-vestul Transilvaniei, într-o serie de termeni de origine latină sau slavă veche : oves, am vestit, uspeţ> pecurăJ, peduce, peduâos, veduvă, metuşă, meduhă, mesur, meniint, mezgă, penuş „peritoneu“42. în aceeaşi arie, a fost notat e, în loc de ă, după labiale, în cuvintele per, mer, ver, umer, omet, căpestru, vers „vărs“, amet „ameţesc"43; e accentuat precedat de grupul ccnscnantic cr s-a menţinut în crep : ALR II, s.n., VII, h. 1855-185644 ; — e după r a fost notat într-o arie în nord-est, cu prelungiri spre vest: rebd: NALR—Ban., pct. 82, 84, 78, 85, 86, 87, 80, 89, 90, 91, 92, 93, 96, 97, 46, 51, 52, 53, 54, 58, 64, 65 ; ALR II, s.n., VII, h. 1865 pct. 76, ALB ; ogoresc : pct. 90, 92, 89, 88, 84, 87, 85, 86, 78, 77, 53, 52, 51, 45, 46, 48, 54 ; aret: pct. 9043 ; — e accentuat sau neaccentuat se pronunţă velar sau cu nuanţă velară, în anumite arii ale subdialectului bănăţean, în următoarele situaţii: a) după consoane cu timbru palatal :46 t, 6, z, s, n, î, sau după i : răgu-ş4şăă • NALR—Ban., I, h. 62 ; şale : h. 104, bătaie : h.100 ; n[e]pot: ALRM I, II, h. 210; zenurike: NALR—Ban., I, h. 128; 245 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE 49, 50 h 51 h 52 h 53 b) în anumite arii, după labiale : rostirea galbăn se întîlneşte în aria de nord, iar galbin în aria de sud : ALB ; albăţ „albul ochiului", înregistrat într-o arie din centru-vest, iar albeţ într-o arie din nord-estul Banatului : NALR—Ban., I, h. 35. In Valea Almăjului, a fost notat e > ă după labiale : vorbăsk, grăbăsk, mărg, zmău, alături de e > te: Şandru, Almăj, p. 137 ; c) după consoane dure : s, z ; ţ, ; ş, j ; e > ă : sămn. chest. 902 ; sărtin : chest. 1602 ; dăr. chest. 926 ; I d) în unele arii, după r, la pluralul unor substantive neutre sau feminine : I pahară, hoară ; e) e > ă în prepoziţia de: dă în cea mai mare parte a subdialectului bănăţean. Rostirea de (di) formează arie în estul şi sudul Bănatului : NALR— Ban., I, hi" 100 ; ........ — e neaccentuat, în poziţie mediană sau finală, se închide la i (e, {) într-o arie din sudul Banatului ; în această arie, e > i, j,, e şi după consoane pala-tale, în timp ce în nord, după aceleaşi consoane, şi în aceleaşi cuvinte, e are nuanţă velară : crişşdit: NALR — Ban., I, h. 4 ; cărunlqşce : h. 9 ; pepdlne : h. 10 ; uârdăne : h. 13 ; pqdiik[: h. 18 ; încijlâsc : h. 24; zene : h. 37; sprisenţ: h. 39 ; urişke : h. 42 ; ginde : h. 66 ; cf. Şandru, Almăj, p. 137: plikat, Irikut, mistăkat ;"f[i]cior : ALRM I, II, h. 266 ; oam[i]ni : ALRM I, II, h. 271 ; — e accentuat, urmat în silaba următoare de un alt e, se rosteşte deschis : g, :47 vedere: NALR—Ban., I, h. 36 ; zene: h. 38 ; sprîiene: h. 39; urŞke : h. 42 ; vorbieşde pră limbă : h. 57. — i > î (în poziţie accentuată şi neaccentuată), după consoane cu timbru dur (velar) s, z; ţ, d; ş, j, uneori după r, în unele arii, sau după grupurile consonantice st, cr.: jir: chest. 1320 ; am găsit (chest. 1903); răşină: (chest. 1316); răguşit: NALR —Ban., I, h. 63; puţin: chest. 1992; diy.ă (chest. 1526) ; ' ’ — i final, desinenţă a pluralului, după aceste consoane, dispare: mustătă; ''■4âl: NALR —Ban., I, h. 59, 69, 113, 137; — i se roteşte î în prepoziţia din: din (chest. 2000) într-o arie largă, care acoperă cea mai mare parte a Banatului, cu excepţia unei arii din nord-est şi est, care se continuă spre sud (cf. ALB) ; . — z\,este păstrat în pierină : ALRM II, h. 364; diriipt, diriig; — forma tinăr (tinară)iS este atestată în general, în tot Banatul ; pronunţia ttnăr se întîlneşte într-o arie de-a lungul Mureşului, sub influenţa graiurilor de la nord de Mureş ; — în estul Banatului, s-a înregistrat forma etimologică bind, cu i netrecut la î49, iar, în toată aria subdialectului bănăţean, i în loc de î, prin analogie,' în paradigma verbului a vinde : vind, vindut, să vindă : Şandru, Almăj, p. 137 ; ALR II, s.n., VII, h. 1926, h. 2006, 205760 ; ' — i (în Ioc de î) se pronunţă după r, într-o serie de cuvinte, într-o arie din nord-estul Banatului, cu prelungiri spre vest, în continuarea unei mici arii din sud-vestul Transilvaniei: rid, riu, ripă, urit, briu, friu, griu, tăriţăil (aria coincide, într-o oarecare măsură, cu aria pronunţării lui e, ea după labiale) : ALRM I, I, h. 119, 120 ; ALR II, s.n., IV, h. 990 ; VI, h. 1845 ; VII, h. 2089. — Menţionăm, de asemenea, prezenta lui i în loc de e în fisţfâr: ALRM I, h. 266. ' 246 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCĂ Păstrarea lui i final asilabic la substantive derivate cu sufixele -ar, -er, -tor, sau la substantive cu tema în vocală +r: ALR II, s.n., I, h. 14; II, h. 511 ; IV, h. 913, 1005, 1006, 1057, 1218. — i > iu într-o arie din sud-estul Banatului, în continuarea ariei din nord-vestul Olteniei, în cuvintele cireş, cireaşă: sureş, surgişă (chest. 1169, 1170)5a. — închiderea lui o la u, notată în stadiile o, y, u, nu e semnificativă pentru individualizarea graiurilor bănăţene, fiind înregistrată în arii dispersate pe tot teritoriul dacoromân (vezi ALR II, s.n., IV, h. 1135). — o accentuat iniţial este pronunţat, într-o arie situată în nord-estul o ă ă ă ă Banatului, ca : yă, yă, yo : yoc, yorb : NALR—Ban., I, h. 26, 30 ; yos (chest. ă 284) ; yoi (chest. 898)53 ; — e > o în cercel: sorselH: NALR—Ban., I, h. 43, într-o arie situată în sudul Banatului ; — u etimolofic s-a păstrat la indicativul prezent, per. I şi a Il-a pl. al vb, a dormi: chest. 407 : durmim, durmiţ pe toată aria subdialectului bănăţean, în morar : murăr\: (chest. 1448) şi porcar : purcirţ: (chest. 934) 55 ; — u final silabic, etimologic, a fost notat într-o arie compactă din sudul Banatului, cu excepţia a două sate de bufeni, în cuvintele : junghi, muşchi, ochi*°, la singular, atît la forma articulată, cît şi la forma nearticulată : dkiu, muşkiu, zu-ggiu: NALR—Ban., I, h. CIX. — Numărul diftongilor în subdialectul bănăţean este destul de mare şi datorită procesului de diftongare („despicare")37 pe care îl prezintă vocalele, fie în poziţie iniţială, fie în poziţie medială, precedate de consoane, în poziţie accentuată sau neaccentuată : e > ie ; ă > lă ; i > ii, o >uo, u > uu : s[îd]/e : ALRM II, I, h. 47 ; sclăp : ALR II, s.n., VII, h. 1857 ; fbidere dă) ijnimă : NALR—Ban., I, h. 100; yumăr: NALR—Ban., I, h. 47; yorb: NALR— Ran., I, h. 30 ; mterg: ALR II, s.n., VII, h. 1933. — Dintre arhaisme, menţionăm: păstrarea diftongului ga în poziţia ,,e“ într-o arie situată în nord-vestul Banatului5® : ’ — ga (ia) în poziţia e (e> e, e> i, e> (j)e, i) consoană palatalizată (ea-e): piâşce, fiice, viărmie, neviăslie, liămne, uriâke, kiâie, giâşie „degete", muiăre, nuiâl'e şi ea > a după d, d, s, z, n, l, primul element al diftongului contopindu-se cu consoana precedentă : pudârie, peâăstrie, nâgrie, cl'ăşde, are aria cea mai mică de răspîndire şi instabilitatea cea mai mare59. Pronunţiile cu diftong coexistă cu cele cu (i)g, (i)g sau (l)â, (l)q în graiul aceleiaşi localităţi sau în vorbirea acceluiaşi informator50. — ea (ia) > a după consoane sau grupuri de consoane dure : r, s, z, t, ţ, d, st. „în aceleaşi cuvinte, ea (ia) se păstrează în unele graiuri în care consoanele precedente (r, s, t, (st), ţ etc.) nu s-au durificat şi este redus la a în graiuri din aria cu consoane durificate (ea—e şi a—e)“ei: ră§e (râse) „rece", dar riăse; curăl’e „curele", dar curiile. — ga (ia) în poziţia e > ă, î > 0, după consoane dure (ea — ă): fiiţă ,,feţe“, să tmviiţă, miisă, biaţ şi după d, ă, s, z, n, l: dâsă „dese", tiamţ „nemţi" formează o arie mai compactă în nord-vestul Banatului02. 247 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE Conservarea diftongului ga, în anumite situaţii, în nord-vestul Banatului, precum şi în cîteva sate de bufeni din sudul acestei regiuni, are consecinţe pe plan morfologic şi lexical :68 — neutralizarea opoziţiei dintre sg. şi pl. : criăţă; ~, erată; ~, giâsă; ~, âăsă; ~, namţ; ~ sau între formele de indicativ prezent şi de conjunctiv prezent, pers. a IlI-a sg. pl. : visâză — să visâză; — crearea unor omonimii lexicale : săie ,,sete“. săie „sate“ ; h 56 h 57 h 58, 59 h 60 h 55 h 54 — după labiale, în poziţie dură, ga se menţine în cîteva cuvinte de origine latină sau veche slavă, în nord-estul Banatului, în continuarea aceleiaşi arii din sud-vestul Transilvaniei64: peară, peana, peată, izmeană, obeadă, veargă, veadrăis. — se rosteşte ga după r, sau după r din grupurile consonantice br, cr în jumătatea de nord a Banatului: breazdă, creapă, reală06 şi ea se monoftonghea-ză la a în partea de sud : brazdă, crapă, raţă. în afara zonei discutate, diftongai ga este redus la a : a) cînd e precedat de consoane dure sau de grupuri consonantice : st, str, tr, cr: ameţălă, cosâm, ţăsăm, sta „stea“ : NALR—Ban., I, h. 35 ; b) precedat de o labială şi urmat în silaba următoare de ă : să margă (dar migrze). — diftongul ea a evoluat la g, înaintea unei silabe care conţine un alt e : părieie, mieră. în poziţie finală sau mediană accentuată, ga evoluează la i sau la ie (după consoane dure, la q, ă), într-o arie din nord-estul Banatului, mai ales, la imperfectul şi la condiţionalul verbelor67. — diftongul qo (pa) urmat de u s-a păstrat în : niiâuă, duâuă, ruauă în sudul şi vestul Banatului68 ; — oa, este notat cu grade diferite de labializare a vocalei a : pa, ga, Va, uă, gă, â; yp, gg, Vg, poa pe toată aria subdialectului bănăţean. în nord-estul Banatului, se constată, însă, un grad mai mare de labializare : yţ> sau chiar monoftongarea diftongului ga > g: e, i şi de diftongul ea, şi evoluţia acestora la afri-catele c, respectiv d, este considerată o particularitate relevantă absolută, care individualizează subdialectul bănăţean. Palatalizarea dentalelor t, d, denumită ,,mutativă“85 sau „tranzitivă"86, caracterizează graiurile vestice şi nordice ale teritoriului lingvistic dacoromân87, dar stadiile c, d, sînt specifice Banatului88. Inovaţia palatalizării dentalelor în aria bănăţeană datează din prima jumătate a secolului al XV-lea, iar evoluţia lui d la d este atestată, în scris, în secolul următor89. Despre originea fenomenului în subdialectele dacoromâne s-au emis mai multe păreri90. t + e, iyd pe toată aria subdialectului bănăţean : părin[6]e, fra[d]e, nepoate, [c'jineri, fe[d]e : ALRM I, II, h. 209, 219, 214, 244, 256, 275 ; min[d]e, frun[d]e : ALRM I, h. 13, 18 ; [djinereţe, moar[d]e : ALRM II, I, h. 203, 213 ; crieşdide, şopddsc, răguoşqşde, ginde, spade, lopădiţă, o-nâîi)g, nedeţlqsc, neded, apădicăr: NALR-Ban., I, h. 4, 61, 62, 66, 104, 106, 138, 139, 145. în cîteva cuvinte : cirtiţă, jintiiă, praştie, (a) reteza, tei, teme „creştetul capului", t + e, i>/c91, într-o zonă din centrul Banatului : cîr[/c]iţă, jin[/c]iţă, praş[/c]ie93. [/c]ei ; [fjemc : NALR-Ban,. I, li. 493, care se opune ariei din nord-estul şi din sudul Banatului, unde rostirea e d. O răspîndire asemănătoare prezintă palatalizarea lui d+e, iyd : o[d]ihnesc, închi[d]e, deschi[d]e, ar[cf]e : ALRM II, I, h. 154, 285, 288, 321 ; dzior, ,,di-hor“ : ALB ; ver[d]e, [d]imineaţă, [,l]a/, j[d]eru. în unele cuvinte : des, deasă, deget, degetar, degeră, lindină, undită95 se întîlnesc, paralel cu trecerea lui tyk şi alte evoluţii ale dentalei : d + e, iyg şi d + e, iydyz, în zone diferite. Ca frecvenţă, cele două rostiri d)£, />£ caracterizează, în special, estul şi centrul Banatului. fc«f + e, i) şi ^«d + e, i) au fost explicate ca false regresii datorate extinderii din zona de nord-est (arie care se continuă în Crişana şi Hunedoara) spre vest, centru şi sud, a rostirilor K)c, j*>!96. Rostirea cu d)d, în cuvintele discutate, se întâlneşte în sud, sud-vestul Banatului cu prelungiri spre nord-est ; rostirea d>z apare în mai puţine cuvinte, mai ales, în zona de centru şi vest şi se explică prin asimilare : deget, degeră: zezit, zezeră97. După grupul st, vocalele anterioare trec în seria vocalelor centrale, iar diftongul ea>a : midstăc, în pl. substantivului cuâstă ; cuăsiă : NALR-Ban.. I, h. 64, 102 ; stag : ALB ; ALRM II, I, h. 209, 9S; stă : ALB. în nordul Banatului, dar, mai ales, în nord-est, se conturează arii ale aceloraşi cuvinte cu t ,,moale" : mŞstic, cuăstie, stiag, st$. 250 tratat de dialectologie româneasca După consoana d, în grupul zd, în jumătatea 'de sud a Banatului, la pluralul subst. brazdă este ocurentă vocala ă : brazdă; ărezdă". în prepoziţia de (prepoziţia de în bătaie de inimă, NALR-Ban., I, h. LIX ; ALB), d este dur în cea mai marc parte a ariei bănăţene : dă, cu excepţia estului, sud-estului Banatului şi a două puncte : 60, 61 (care întretaie aria lui dă), unde se rosteşte de (ăi)100; Prepoziţia din se pronunţă din în cea mai mare parte a Banatului, cu excepţia unei arii situate în nord-est şi est cu prelungiri spre sud. — Oelusive palatale : li, g. în Banat, oclusivele palatale K, g au timbru velar. îi : iiâkeş, pădiike, uok\, okilăi\, kior, muşk\, rărupke, zenupke:.NALR-Ban., I, h. 12, 18, 26, 27, 30, 91, 101, 128 ; Rip, Riaie, Riag, Riâmă, Ripgă, rînligâdză : ALB. ' " " " £ : zupgf, upgie: NALR-Ban., I, h. 103, 126 ; gh'iară, gh'em, gh'igăse, ne-gh'ină, gh'iăţă : ALB. în nordul dar, mai ales, în nord-estul Banatului, într-o arie restrînsă, oclusivele palatale devin africate : R)c, gyd, ca în sud-vestul Transilvaniei101. Datele NALR-Ban., I confirmă într-o oarecare măsură repartiţia africati-vizării oclusivelor palatale din ALB: uâceş, păduce, uoc, uocelarţ, cor, muşc, rărunce ; şi is'ip, Is’iaie, ts’iag, ts'iama103, ts'ingă, rinlsează : ALB. — jună, unde; şi dziară, dzem, dzigacă, nedzină dziaiă: ALB. — Sonante : n, l, r. în ceea ce priveşte consoana muiată n, în subdialectul bănăţean, remarcăm: — conservarea lui n primar103, rezultat din n + e, i în hiat, în cuvinte de origine latină : cun, călăii, Atic, în derivate cu sufixul -on, -nane «lat. -oneus, -onea): fluieruon „fluierul piciorului": NALR.-Ban., I, h. 130; lă-turdn „amigdale“ : NALR-Ban., I, h. 86, sau în formele de pers. a Il-a sg. a verbelor : încuii, spun ; — existenţa lui n104 secundar, provenit din palatalizarea dentalei n + e, i care se confundă cu n arhaic, lip gin e: NALR-Ban., I, h. 20; spîn (pl.), h. 23 ; negh'ină: ALB, năuă : ALB; n la finală absolută are consecinţe asupra sistemului morfologic al graiurilor bănăţene, atît prin ocurenţa morfe-mUlui de plural realizat prin consoană palatalizată, cît şi prin crearea unor noi opoziţii morfologice105; — menţionăm, de asemenea, ti în fănină: ALB, într-o arie care acoperă aproape tot Banatul, cu excepţia unei arii din nord şi est, cu prelungire spre sud. Aria cu consoană alterată 1, este aproape identică cu cea a lui n: vîr(v)u limbi: NALR-Ban., I, h. 56, fijăle: NALR-Ban., I, h. 113; în nord-vestul Banatului, în cîteva puncte a fost notat şi sunetul respectiv nepalatalizat : virvu limbi : pct. 59, 67 ; fgâle, pct. 60, 67, 61, 63. T final apare ca marcă a pluralului, în sudul şi vestul Banatului, în subst. cale; căi şi vale: văl: ALB. r muiat, etimologic, a fost notat în sufixele -ar «lat. -arius) şi -or «lat. -orius), pe toată aria subdialectului bănăţean : amnar\ : ALRM II, I, h. 386 ; peli ALRM II, I, h. 205. 251 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE h 49 h 52 h 53 r („lung") este consemnat în două puncte din sudul Banatului: Puşcariu, LR, II, h. 14, Şandru, Almăj, p. 189, şi în nord-estul Banatului : Şandru, Lăpuj, p. 135 ; Densusianu, Haţeg, p. 36. Ca şi în cazul altor consoane, r poate fi rostit dur sau moale şi, prin urmare, poate fi urmat, în arii diferite, fie de vocale din seria anterioară, fie de vocale din seria centrală : de ex., r este notat dur în grupurile consonantice, cr, tr, în cuvintele : creţ, creaţă : crăţ; crâţă10\ într-o arie din sud-estul Banatului şi moale : crţeţ, crţăţă în restul teritoriului: NALR-Ban., I, h. 16, 17, 49, (eu) crăp în sud şi (eu) crep intr-o arie din centru : ALB ; trăme(ă)t dar trimet în nord-vest, nord, nord-est : ALB ; întrăb, întrăg, dar întreb, întreg în nord-est : ALB ; putrăgai dar putrigai în nord-est, coborînd spre est : ALB ; traptă în sud şi est, dar triaptă în nord-vest : ALB. Semnificativă, în acest sens, este răspîndirea formelor cu r dur sau cu r moale în rece. In jumătatea de nord se înregistrează rostirea rţse, iar în jumătatea de sud, rostirea rcţse. în formele de plural, r din substantivele : pahar: chest. 813 ; izvor: chest. 1 625 ; car: chest. 818, (h)oară „păsări de curte" este dur, formînd, în unele arii, pluralul : pahară, izvoară, cară, (h)oară, în timp ce, în celelalte arii, se realizează pluralul în -e. în aria de nord a fost înregistrat r ,,moale", cu păstrarea vocalei anterioare : rimă, briu, friu, griu, urit, rid, tăriţăr0'1, ripă, riu, (v. supra) în cuvinte în care în limba literară sau în celelalte graiuri dacoromâne (cu excepţia unei arii din sud-vestul Transilvaniei), acesta are timbru dur. Din materialul NALR-Ban. reiese că „acţiunea de durificare a acţionat şi în nord şi în sud, dar în partea sudică aceasta este predominantă, în timp ce în partea nordică se înregistrează mai ales tendinţa de muiere a lui r“108. — Africatele : â, § ; ţ, ţţ- Ca şi subdialectul moldovenesc, subdialectul bănăţean se caracterizează prin trecerea africatelor i) şi cel crişean (^>j)“111. Apar însă şi arii cu g~şj, ca în graiurile de tip muntenesc, una în sud-est (pct. 1—4, 16, 21) şi alta în nord-vest ( pct. 57, 59-62, 64-66)112. 252 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA Ca o compensaţie a fricativizării africatelor, seria africatelor alveopalata’e este refăcută în interiorul sistemului consonantic al subdialectului bănăţean prin evoluţia oclusivelor dentale t, d + e, i)>c, â. c — c b — g- > â — d' ; c) într-o arie nordică situată în centrul teritoriului (pct. 58, 59, 67, 90) evoluţia convergentă cuprinde dentalele t, d şi palatala surdă R: t — R > c — c d-i>d-g ; d) aceeaşi evoluţie (vezi c) apare în jumătatea de nord a teritoriului bănăţean, atunci cînd oclusiva palatală surdă este urmată de diftongul ga (pentru limba literară) sau se află în grupul şk, în şchiop; e) aria cea mai mare aparţine însă evoluţiei convergente a dentalei surde t şi a palatalei surde R (în şchiop) : t — R> c — c d - g-> d — g MORFOLOGIE Substantiv Schimbări de gen. în unele arii ale subdialectului bănăţean, o serie de substantive au alt gen faţă de formele din limba literară sau din alte graiuri. 254 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA — substantive încadrate în categoria neutrelor, terminate în consoană: creang „creangă".: Vereres „creşă“ : Mehad. ; grop121 „groapă": grdpul palmei: NALR—Ban., I, h. 119 ; lamp122 „lampă", înregistrat într-o arie . din centrul şi vestul Banatului, avînd două afixe de plural : [-uri] şi [-e] : NALR — Ban., chest. 795 ; lămpu vine-aprips: Ie. ; mîzg „mîzgă": NALR — Ban,, chest. 1307 ; plosc „ploscă" : n-o venii cu plosc : Bog. Mehad. Corn. — substantive încadrate în categoria substantivelor feminine, terminate în [-5] : fluieră „fluier" : ALR II, s.n., II, h. 1279 ; câşa „caş" : străcuără căşa: Berz. ; căiiină „cătun": Corn; deălă „deal": Bog. — substantivul slugă e de genul masculin : un slugă, doi slugi : ALR II, s.n., III, h. 882, într-o arie din vestul Banatului (pct. 36, 76), în continuarea ariei mai largi din Crişana şi Maramureş123. — substantivele împrumutate din sîrbă, unde cuvintele respective sînt feminine terminate în [ia], s-au adaptat substantivelor feminine în [-ie], în toată aria subdialectului bănăţean, intrînd, în felul acesta, în altă clasă & . flexionară: răkîie (, 146 ; şăgîrt „ucenic" : h. 324 ; şloasărŢ",^lăcătuş" : h. 326 ; şţiaider „croitor" : h. 327 T'cas'3pie ,imăcelărie" : h. 347 ; cloamfăr „tinichigiu" : h. '35’6*reo-văcie „atelierul fleFâTOTUT™ : h. 357, există termeni comuni acestor graiuri.iie.£U graiurile olteneşti limitrofe, fie comuni cu j^aiurileTfih’Tfă'ffsil-văhia sau şi cu graiurile din Transilvania şi cu cele din Oltenia. Termeni comuni Banatului şi Olteniei : apipăie vb. „pipăie" : ALRM II, I, h. 105 ; bîlvani s.m. pl. „copaci doborîţi la pămînt" : CADE s.v. ; boască s.f. „boştină : CADE s.v. ; clofă s.f. „cloşcă" : CADE s.v. ; fucie s.f. „butoiaş legat cu cercuri" : CADE s.v. ; gheorăm vb. „curăţim boabele de porumb" : CADE s.v. ; iagot s. „dud" : CADE s.v. ; cotăriţă s.f. „coş" : CADE s.v. ; izdat subst. în expr. îi descînta de ~ sau în expr. -l-o plesnit~ul „crampe la stomac, colici intestinali" : CADE s.v. ; bîdîi „putinei" : ALRM s.n., I, h. 195 ; lubeniţă „pepene verde" ; h. 138. .. - • Termeni comuni Banatului şi Transilvaniei: păcurar „ciobanALRM, s.n., I, h. 257 ; ciopor „cîrd de oi" : h. 256 ; a ciupeli „a jumuli (găina)" : h. 244 ; cociş „vizitiu" : h. 188; lolcer „pîlnie" : h. 158 ; cucuruz „porumb" : h. 67 ; şuştăr „pantofar" : h. 328 ; pfeir „tinichea, cutie de tablă" : CADE s.v. ; ţelăr s. „ţeliriă“ : CADE s.v. ; fodor, s. „volan la manşetă" : CADE s.v.; flrtal s. în expr. ~ de ceas „sfert de ceas" : CADE s.v. Termeni comuni Banatului, Transilvaniei şi Olteniei : boată s.f. „bîtă" : CADE s.v. ; crumpi s.m. pl. „cartofi" : CADE s.v. ; măsai s.n. „faţă de masă" : CADE s.v. ; procoviţă s.f. „ţol gros de învelit" ; raină s.f. „cratiţă" : CADE s.v. ; opreg s.n. „cătrinţă" : CADE s.v. ; imos adj. „murdar" : CADE s.v. * Sistem lingvistic bine individualizat — remarcat ca atare din primele cercetări privind repartiţia dialectală a dacoromânei — subdialectul bănăţean se caracterizează atît prin păstrarea unor arhaisme specifice, cît şi prin existenţa unor inovaţii proprii care conferă, în cea mai mare măsură, notă diferenţiatoare acestei arii dialectale, pe fondul comun al dialectului dacoromân. 273 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE 18 — Tratat de dialectologie românească — cd. 251 Subdialectul bănăţean — ca arie marginală şi / sau laterală a dialectului dacoromân — conservă numeroase stadii vechi de limbă. în lucrări de sinteză privind istoria limbii române au fost relevate, pe de o parte, asemănări între subdialectul bănăţean şi dialectele sud-dunărene, iar, pe de altă parte, între subdialectul bănăţean şi celelalte graiuri conservatoare ale dacoromânei.232 Dintre arhaisme, remarcăm : accentul etimologic într-un număr de cuvinte blăstăm; âripă ; vocala anterioară e după labiale (oves, uspeţ, mezgă, meduhă) ; diftongul ea după labiale (peară, peană, pealâ, izmeană) ; vocalele anterioare e, i precedate de r (rin, rid, ripă, rebd) ; — diftongul oa (noauă, doauă) ; diftongul ea în poziţia „e“ : (piapiin, mustiaţă) ; labialele nealterate (prezenţa unor stadii de palatalizare a labialelor p, m, v, în unele zone ale subdialectului, şi numai într-un număr restrîns de cuvinte, nu constituie o trăsătură distinctivă) ; fonetismele : $ (dîuă) ; ni : (călcîn, rine) ; grupurile consonantice mn (scamn) şi ps (frapsîn) ; afixele de sg. [—(ea) (a) uă] (rîndu-neauă, steauă) şi [-e] (arame, nare); utilizarea genitivului analitic cu prepoziţia de ; urma dz-o căprioară şi cu articolul proclitic lu: capătu lu crump; formele de indicativ prezent ale verbului a fi (nisăm, visăl) ; formele arhaice de perfect simplu : (arş, dzeţ „dădui") ; formele auxiliarului de pers. a IlI-a sg. şi pl. de perfect compus (au / au ; a / ar) ; — formele perifrastice de mai mult ca perfect (am fost tuşit (tuşind); — imperativul prohibitiv (nu cînta-reţi); inventarul prepoziţiilor este aproape acelaşi ca în limba veche ; conservarea unor cuvinte din latină : cet, a crunta, hoară, nămaie, pedestru. Subdialectul bănăţean a inovat, mai ales, în consonantism: palatalizarea mutativă a dentalelor şi apoi africativizarea acestora : t, d > â, â; (în cîteva cuvinte, t, d> k, £(z) ; fricativizarea africatelor £, £> s, z; utilizarea prefixelor do-, pro-, ză- în flexiunea verbală, sub influenţa graiurilor sîrbocroate, în jumătatea de sud a subdialectului bănăţean ; existenţa unor termeni de origine sîrbocroată şi germană pătrunse recent în aceste graiuri: avlie, podrum; meşpais, răipelţ. , Subdialectul bănăţean nu este un grai unitar233 — aşa cum ar rezulta din ; studiile de sinteză de dialectologie românească, în capitolele consacrate acestei unităţi dialectale.234 Din analiza şi interpretarea faptelor dialectale din domeniul foneticii, morfosintaxei şi lexicului reiese că subdialectul bănăţean, pe lîngă o serie de trăsături comune întregii arii235, prezintă un număr de particularităţi specifice care caracterizează numai unele dintre ariile acestei unităţi. în cadrul subdialectului bănăţean se pot distinge, după unele particularităţi, două arii: aria de sud — cea mai conservatoare (care se continuă în Banatul iugoslav)236 şi aria de nord. După alte particularităţi, se pot delimita, în partea de nord, graiurile din nord-est şi graiurile vorbite în nord-vestul Banatului. Cele trei arii lingvistice corespund, în mare, zonării particularităţilor etnografice şi folclorice.237 Numărul cel mai mare de particularităţi considerate specifice Banatului, se regăsesc în aria sudică a subdialectului bănăţean. Graiurile bănăţene vorbite în aria sudică (subliniem faptul că limita nordică a isofonelor, isomorfelor şi isogloselor care caracterizează aceste graiuri nu este aceeaşi pentru toate fenomenele discutate, uneori coboară mai mult spre sud, alteori urcă mai mult spre nord) se caracterizează prin următoarele particularităţi: *— accentul paroxiton în cuvintele: pol((ă, veveriţă ; e > 4 în cuvintele : rece, stele, asemenea : rqse (faţă de e > 6 în nord : r(se); desinenţa de plural 274 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA în cuvinte cu tema în r ete ă în loc de e : cară, topoară ; e aton devine i în galbin, gălbinuş (faţă de galbăn în nord) ; se Constata o mai puternică tendinţă de închidere a lui e neaccentuat în poziţie mediană şi finală la i în sud (în nord e are nuanţă velară) : zâne faţă de zâne ; tendinţa de velarizare a vocalelor din seria anterioară şi, respectiv, reducerea diftongului -ea este mai puternică în aria de sud : vipără, mustaţă, crapă (faţă de viperă, musteaţă, cri(e)apă) ; păstrarea formei etimologice nare (faţă de nară, în nord) ; î etimologic în tmflu, îmblu, întru; păstrarea lui u etimologic în mădiiuă (în nord, s-a produs ccnr.onantizarea lui u > h, g, v) ; frecvenţa formelor cu u silabic în cuvintele : muşchiu, junghiu, ochiu ; — e? nsonantizarea lui u în luvam, aluvat; păstrarea formelor de ind. prez. pers. I, a Il-a pi. a verbului „a fi“ : nisăm, visăţ şi forma auxiliarului de perfect compus, pers. a IlI-a sg. au şi pers. a IlI-a pl. ar ; formele de perfect simplu arhaic : spuş, arş ; condiţionalul prezent şi perfect construit cu auxiliarul : reaş, reai; ocurenţa prefixelor verbale do-, pro-, ză- care nuanţează semantic verbele respective ; reluarea pronumelui — forma neaccentuată în acuzativ — după forma de participiu a perfectului compus : m-o auzitu-mă; prezenţa unui număr mare de arhaisme, precum şi a unor termeni care formează arie în sud. Aria de n o r d-e s t se caracterizează prin: frecvenţa vocalelor din scria anterioară i, e, ea ; prezenţa lui i, e, ea după labiale, într-o serie de termeni : oves. pecurari, peduce, rid, riu, peară, peană, peată; final se monofton-ghează la â, mai ales, în formele verbale de imperfect sau condiţional prezent: mă tuzţm, aş ave ; diftongul pa < o : coda uăcului; o > uă : u&rb ; rostirea cămaşe (faţă de kimeaşă, în restul zonei); evoluţia identică a oclusivelor dentale şi palatale şi a labialei p : t, R, p > â; d, g > d : munâe, păduâe, âaptăn. Aria de nor d-v est se caracterizează prin păstrarea diftongului ea în poziţia „e“ ; şi prin trecerea lui §> j ca în graiurile din Crişana : jlj&l. în sudul Banatului se poate identifica un nucleu dialectal care se caracterizează prin particularităţi relevante absolute. Aria lingvistică arhaică din sud coincide, într-o oarecare măsură, cu graniţele Banatului de Severin ; aici se integrează şi Ţara Almăjului recunoscută prin conservatorismul ei etnografic şi lingvistic. Caracterul pronunţat conservator al subdialectului bănăţean, în pofida dinamicii vieţii economice, sociale, politice şi culturale a provinciei, precum şi a stăpînirilor succesive şi a colonizărilor făcute de-a lungul secolelor (cu sîrbi şi germani), se explică printr-o coeziune regională puternică şi prin-tr-o stabilitate etno-culturală remarcabilă, afirmate în contextul unui tradiţionalism evident, pînă în zilele noastre. Deşi subdialectul bănăţean are limite precise şi bine conturate, o serie de trăsături lingvistice sînt comune Banatului şi Transilvaniei ; sudul Banatului formează, de multe ori, arie comună cu nord-vestul Olteniei ; alte particularităţi se întîlnesc în sudul Banatului şi în graiurile româneşti vorbite în Banatul iugoslav ; nord-estul Banatului formează adeseori arii continui cu sud-vestul Transilvaniei ; nord-vestul gravitează, uneori, spre graiurile crişene, prin circulaţia unor elemente comune cu graiurile de la nord de Mureş. Spre deosebire de alte graiuri, de exemplu cele munteneşti, graiurile bănăţene manifestă o rezistenţă mai mare la influenţa limbii literare. Procesul de h. 75 275 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE eliminare a particularităţilor dialectale diagnostice este destul de lent (este grăitoare, în acest sens, coincidenţa ariilor lingvistice din atlasul lui Candrea si cele din NALR — Ban A. Acest fapt este relevant nu numai la generaţiile tinere deschise, de regulă, influenţelor limbii literare, dar şi la alte categorii de vorbitori (muncitori navetişti care lucrează în centrele industriale : Reşiţa, Caransebeş, Lugoj sau intelectuali care continuă să-şi desfăşoare activitatea , în mediul rural). Studierea subdialectului bănăţean ridică unele dintre cele mai interesante probleme pentru dialectologia românească şi, mai ales, pentru istoria limbii române. NOTE I Brâncuş, 1955, p. 197—206 ; idem, Oltenia, p. 258 ; Coteanu, Elemente, p. 77; V. Rusu, N-V Olt., p. 113-117; Saramandu, 1976 a, p. 121-135. * Dţnsusianu, Haţeg, p. 118 ; Brâncuş, 1955, p. 197. 8 Flora, Rum. banat, gov., 513 p. ' , * H. Tiktin, Die rumănische Spracbe, în “Grundriss der romanischen Philologie", voi. I. Strassburg, 1888, p. 348 ş.u.; Weigand, Dialecte, p. 441—448; Puşcariu, LR I, p. 215—217* Petrovici, Repartiţia, p. 5—17 ; Todoran, Repartiţia, p. 38—50; idem, Noi particularităţi, p. 43—73 ; Ivănescu, ILR, p. 44, subliniază existenţa mai multor graiuri în interiorul subdialectului bănăţean — „puternic caracterizat", „cel al almăjenilor şi al bănăţenilor din Serbia de la sud de Banat; cel de la nord ; cel mixt, din regiunea intermediară; cu ă > ă şi ă > . 3 Philippide, OR, .II, p. 389 — 405 ; Iordan, 1941, p. 90—117 ; idem, Scrieri, p. 230—247! Vasiliu, Fonol. ist., p. 25, 152 ; Vezi şi Gheţie, Mareş, Graiurile, p. 349—350 care include, pentru secolul al XVI-lea, Banatul (alături de zona Hunedoarei, de Transilvania de nord şi de Moldova) îh subdialectul nordic, spre deosebire de Rosetti (ILR, p. 478 — 481 ; 582—583) care îl consideră, pentru aceeaşi epocă, arie de tranziţie; Gf. Florica Dumitrescu, Contribuţii la repartizarea regională a lexicului românesc tn secolul al-XVI-lea, In SGL, XV (1964), 4, p. 558. ’ Picot, 1873, V, 3, p. 225—263 ; VI, 4, p. 61 — 68 ; Enea Hodoş, Poezii poporale din Banat, 1892, p. 3—9 ; Hasdeu, 1896, p. 1 — 69 ; vezi şi Puşcariu, LR, 1, p. 216 — 217 : „Banatul Însuşi, cu clteva centre româneşti şi izolat, politiceşte, un timp oarecare de celelalte provincii ardelene, a putut dezvolta şi el un tip particular de grai românesc". * Vezi, in acest sens, reluarea discuţiei la Ivănescu, ILR, p. 301 ş.u. 8 Documenta Romaniae Historica, B. Ţara Românească, I, 1966, p. 3 ş.u. 10 Maria Holban, Deposedări şi judecăţi in Banat pe vremea Angevinilor şi ilustrarea lor prin procesul Voga (1361— 137S), în „Studii şi materiale de istorie medie". V (1962), p. 57—128. II Istoria României, II, p. 263. 12 Idem, II, p. 807. ” Idem, III, r- 36.. 14 Şt. Manciulea, Elemente etnice aşezate in Banat, intre anii 1000—1370, 1943, p. 9—10. 15 Istoria României, III, p. 421 — 422. 18 Vezi, în acest sens, I. D. Suciu, Unitatea poporului român. Contribuţii istorice bănăţene, 1980, 150 p., care consemnează că mulţi dintre pretendenţii la Scaunul Ţării Româneşti au venit cu sprijinul bănăţenilor : Şerban Cantacuzino condiţiona trecerea lui alături de imperiali în războaiele împotriva turcilor, de cedarea Banatului de Lugoj—Caransebeş ,,neamului cantacozi-nesc", mergînd, în felul acesta, pe urnele vechilor domni din veacurile XIV—XV, care urmăreau întregirea Banatului de Severin. 12 N. Iorga, Istoria bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, ediţia a Il-a, voi. I, p. 48-49. 14 Virgil Molin, Copişii moldoveni in Banal la începutul secolului al XVIII-lea, în „Mitropolia Banatului", XIV (1964), 4-6, p. 211. 18 Cf. Tache Papahasi, Images d’ethnographie roumaine, Banat—Oltenie, tome troisiâme, 1934, p. 243. 28 Al. Lapedatu, Damascbin episcopul şi dascălul, traducătorul cărţilor noastre de ritual, în ..Convorbiri literare", XL (1906), 6—8, p. 573 ş.u.; Barbu Theodorescu, Episcopul Damasehin 276 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA şi contribuţia sa la crearea limbii literare române, !n ,.Mitropolia Olteniei*1, XII (1960), 9—12, p. 630 : Costin Feneşan, Circulaţia cărţilor româneşti din secolul al XVlIIrlea In Banat, în „Studia Universitatis Babeş-Bolyai“, Series Historica, fasc. 1, 1972, p. 16—31. 21 -Materialul inedit, care va fi publicat în celelalte volume ale atlasului, ne-a fost pus la dispoziţie cu deosebită amabilitate de autori: P. Neiescu, E. Beltechi, I. Faiciuc, N. Mocanu, cărora le mulţumim şi pe această cale. 33 Texte din localităţile: Bănia (Băn),. Prigor (Prig)., Pîrlipeţ (Plrl.), Iezăriş (fe.) Vermeş (Ver.), Berzovia (Bz,). Clinic (Cîl.); Brebu (Br.), jud. Caraş-Severin ; Berecuţa (Ber.), Şemlac (Şe.), Sacoşul Mare (Sm.) jud. Timiş, precum şi textele culese şi transcrise pentru volumul Texte dialectale, Banat de Paul Lăzărescu, Victorela Neagoe, Ruxandra Pană-Boroianu (în mss.) din localităţile : Cornereva (Corn), Bogîltin (Bog.), Cuptoare (Cupt.), Verendin (Veren.), Me-hadica (Mthad.), Armeniş (Arm.), Domaşnea (Domaş.), Teregova (Tereg.), Rusca (Rus.), din jud. Caraş-Severin. 23 Pronumele păstrează accentul ca în latina populară şi ca în aromână : cf. Puşcariu, LR, I, p. 221 ; Ivănescu, ILR, p. 340. 21 Cf. ALRM, I, I, h. 5. 25 Cf. ALRM I, I, h. 4 ; ALRM II, I, h. 368 atestă această formă în Banat, Banatul iugoslav, Oltenia, în aromână şi în istroromână ; vezi Gîlcescu, Gorj, p. 74 ; Gregorian, 1938, p. 240 V. Rusu, N-V Olt., p. 32 ; NALR-Olt., II, h. IV : Popescu, Gorj, p. 23. 22 Vezi ALRM I, II, h. 168 ; NALR-Ban., I, h. 97. 27 Cf. ivănescu, ILR, p. 305, care atestă această formă pentru dialectul aromân şi subdialectul bănăţean. 22 Fenomenul a fost semnalat în Banat de Weigand (1896, p. 214) care îl consideră de origine maghiară, de Gregorian (1938, p. 23 — 24 extras), de Şandru (Almăj, p. 130), care atribuie acest fonetism influenţei slrbocroate, subliniind că pronunţia ă caracterizează vorbirea generaţiei in vlrstă ; Petrovici (Almăi, p. 36): cf. Densusianu, Haţeg, p. 19 — 20; Cazacu, Studii, p. 99 ; V. Rusu, N-V Olt., p. 36 : Popescu, Gorj. p. 24 — 25. Anchetatorii NALR-Ban. au înregistrat ă numai în pct. 15 (Bănia)«din Valea Almăjului. în textele înregistrate recent pentru AFLR, fenomenul apare în aceleaşi localităţi unde a fost notat de Weigand şi Gregorian. Pentru rostirea ă în dialectul istroromân, vezi Puşcariu, Studii istr., II, p. 61 ş.u.; cf. Popovici, Scrieţi, p. 185 ; Iordan, 1927, p. 117—155, atribuie rostirea ă influenţei maghiare. 22 Densusianu, Haţeg, p. 20 : R. Todoran, Note lexicologice, in CL VIII (1963), 2, p. 306 — 307; V. Rusu, N-V Olt., p. 36. 30 Petru Neiescu, Eugen Beltechi, Ioan Faiciuc, Nicolae Mocanu, Fonetica şi fonologia subdialectului bănăţean, (mss.), p. 106 — 107, abreviată in continuare Fonetică si fonologie ; cf. V. Rusu, N-V Olt., p. 34. 31 Cf. Puşcariu, LR, II, p. 375 ; Fonetică şi fonologie, p. 107 ; vezi şi V. Rusu. N-V OU., p. 35. 32 Cf. V. Rusu, N-V Olt., p. 38. 33 Vezi Şandru, Almăj, p. 137 ; Petrovici, Almăj, p. 90. 34 Cf. Petrovici, Almăj, p. 119 ; Fonetică şi fonologie, p. 98. 32 Cf. Şandru, Almăj, p. 138 : Trecerea lui ă neaccentuat la a, specifică Moldovei, se întll-neşte şi în Crişana, Maramureş şi Ranat ; cf. ALRM 11, h. 8 ; pentru explicarea fenomenului vezi Puşcariu, LR, II, p. 375—376, h. 37, 53 : Iordan, 1927, p. 177 ş.u.; Todoran, 1954, p. 63 ş.u.; Graur, 1958 b, p. 263-264 ; Gr. Rusu, 1972, p. 235-241 ; Ghetie, 1973 b, p. 545-549. Evoluţia ă > a apare şi în dialectul istroromân şi a fost considerată de Puşcariu (Studii istr., p. 72) ca o lege fonologică a acestui idiom. 33 Vezi Şandru, Almăj, p. 138 care menţionează că această rostire e frecventă mai ales în vorbirea bărbaţilor, probabil ca urmare a influenţei sîrbocroatei , Petrişor, 1969, p. 87 , Cf. Sala, 1958 e, p. 249-250 37 Vezi Vulpe şi colab., Porţile de Fier, p. 85. 33 Cf. Fonetică şi fonologie, p. 95. 33 Cf. ALR I, h. 49 ; ALR II, h. 48 ; Puşcariu, LR I, p. 338 ; Todoran, Reparti'ia, p. 42. 13 Vezi Şandru, Almăj, p. 138 ; ALR II, s.n., VII, h. 1 900, 1 901, 1 902, 1 903. 41 Vezi discuţia la Puşcariu, LR, II, p. 200 ; cf. Fonetică şi fonologie, p. 118. 43 Fonetică şi fonologie, p. 39; cf. Şandru, Lâpuj, p. 123 — 126, care discutînd părerile lui Weigand, Popovici, Philippide, Byck şi Graur, consideră că e după labiale, în majoritatea exemplelor, reprezintă o trăsătură conservatoare. 43 Fonetică şi fonologie, p. 39 — 40. 44 Cf. Papahagi, Apuseni, p. 46 ; Vezi, pentru istroromână, Puşcariu, Studii istr., II, p. 167. 43 Fonetică şi fonologie, p 44 ş.u. ; Candrea, Constatări, p. 167, 173 ; e, i după r, notaţi Intr-o serie de cuvinte, Intr-o zonă lingvistică recunoscută prin conservatorismul ei, pot fi consideraţi ca elemente vechi : cf. Densusianu, Haţeg, p. 21 — 22 ; Puşcariu, LR, II, p. 320 ; Şandru, Lăpuj, p. 126. 277 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE 46 Vezi Puşcariu, LR II, p. 44 ; Uri,eseu, 1973, p. 449 — 454. 47 Fenomenul e caracteristic unei arii largi, care cuprinde Crişana, Maramureş, Transilvania ; cf. ALRM II, h. 47, 57, 102, 327. 44 Puşcariu, LR II, p. 319 consideră păstrarea lui i în ttnăr ca o particularitate arhaică specifică sud-vestului Banatului, Olteniei şi sudului Transilvaniei; cf. V. Rusu, N-V Olt., p. 54. *• Rostirea bind se intîlneşte în nordul Olteniei şi In sudul Transilvaniei, cf. ALR II, s'.n., VII, h. 2 243. “ Forme cu / se întilnesc şi in sud-vestul Transilvaniei şi în cîteva puncte din nord-vestul Olteniei; cf. NALR-Olt., II, planşa 53 V. Rusu, N-V Olt., p. 54. 51 în legătură cu originea acestui fonetism s-au emis mai multe păreri: Densusianu (Haţeg p. 21—23), Puşcariu (LR II, p. 320), Şandru (Lăpuj, p. 126) consideră fenomenul ca etimologic în majoritatea cuvintelor (pentru brtn, griu, friu, rostirea i se datoreşte analogiei), iar Petrovici (1950, p. 202), Sala (1970, p. 67) şi Gheţie, Mareş (Graiurile, p. 202 — 203) explică fenomenul prin tendinţa acestor graiuri de a pronunţa moale consoanele respective. 52 Cf. Candrea, Constatări, p. 195, unde se consideră fenomenul specific Olteniei şi imigrat de aici în Banat; Gregorian, 1938 — 1939 (extras), p. 32 crede că influenţa s-a produs, în sens invers, dinspre Banat spre Oltenia : Vezi V. Rusu, N-V Olt., p. 56—57 ; Popescu, Gori, p. 54 — 56. 53 Vezi harta alcătuită de Avram, 1962 c, p. 325 — 336 ; cf. Fonetică şi fonologie, p. 122, unde fenomenul este explicat ca o influenţă a graiurilor de la nord de Mureş, 44 Vezi nota 52. 44 Puşcariu, LR II, p. 356 ; Fonetică şi fonologie, p. 125. 44 Neiescu, 1963 a, p. 45 — 57; idem, 1955 b, p. 187 — 191. e 44 Cf. Puşcariu, LR II, p. 119—120. Pentru rostirea vocalei e ca diftong de tipul ie, ie, je în graiurile din Banat, vezi Uriţescu, 1972, p. 159 — 162; Cf., pentru graiurile româneşti din Banatul iugoslav, Flora, 1958 b, p. 126. 44 Vezi Faiciuc, 1978, p. 207-220. 48 Ibidem. 44 Faiciuc, 1978, p. 212-213. 41 Idem, p. 209 şi h. 1. 42 Idem, p. 211 ; Atestările izolate ale formelor cu ea din satele de bufeni din sudul şi estul Banatului sînt considerate originare din graiul oltenesc : idem, p. 217 ; cf. Gheţie, 1977 a, p. 86 unde se menţionează că diftongul ea s-a conservat în unele graiuri periferice, iar „evoluţia diftongului ea Ia e [...] nu s-a încheiat în unele graiuri nici astăzi". 43 Faiciuc, 1978. p. 220. 44 Pentru ea etimologic în aceste cuvinte vezi, Şandru, Lăpuj, p. 125 ; Gr. Rusu, 1965 a, p. 98 — 99 ; Cf. Fonetică şi fonologie, p. 34 ş.u. 44 Densusianu, Haţeg, p. 23, consideră forma veadră păstrată din slavă; Gheţie, Mareş, Graiurile, p. 133 — 134, explică aceste forme ca false regresii. 44 Fonetică şi fonologie, p. 48. 47 Cf. Fonetică şi fonologie, p. 131. Pentru răspindirea fenomenului în Maramureş, norduf Transilvaniei, Bucovina şi Moldova, vezi ALRM I, h. 230, 250, 280 ; ALR II, s.n., VI, h. 1 633, 1 666, 1 710. 44 Pătruţ, 1958 c, p. 661-665. 44 Cf. Candrea, Constatări, p. 17—19, h. 6 ; Petrovici, Almăj ; Şandru, Almăj, passim ; Pe-trovici, Studii, p. 37 consideră aceste rostiri «false regresii* datorită străduinţei de a evita forme ca sţ care ar fi putut fi considerate ca avlnd un fonetism străin, pe timpul cînd slavii din Banat erau pe cale de a se romaniza" ; cf. Flora, Rum. banat, gov., h. 37. Consonantizarea lui y. se în-tîlneşte în dialectul istroromân şi în dialectul aromân : cf. Capidan, Aromânii, p. 137, 288, 289, 290; Puşcariu, LR I, p. 222, 230. 70 Cf. Flora, Rum. banat, gov., h. 37. Fenomenul apare şi în istroromână ; cf. Puşcariu, Studii istr., II, p. 99 ; vezi explicarea fenomenului la Petrovici, Studii, p. 37 ; Vezi şi V. Rusu, N-V Olt., p. 73-74. 71 Cf. Ionescu, Probleme, p. 170. 72 Cf. Coteanu, Elemente, p. 92 ; Dial. rom., p. 148 ; Neiescu, 1972, p. 232. 73 Această arie continuă aria palatalizării lui p din sud-vestul Transilvaniei: cf. Macrea, 1953, p. 56 ; Candrea, Constatări, p. 166 consideră formele mlîjel, mniţre, din aceeaşi arie, ca infiltrări ale graiurilor transilvănene, limitrofe. . 74 Cf. Faiciuc, 1971, p. 249 unde se arată că aceste forme sînt conservate aici din graiul originar al acestor locuitori veniţi din Oltenia şi S-V Transilvaniei. 278 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA ■ : ■5? ALB notează forma zeapsă in trei localităţi: Borlovenii Vechi, Broşteni (spre sud-vestul regiunii) şi Tîrnova (la sud-vest de Caransebeş); ef. Fonetică şi fonologie, p. 187. O evoluţie asemănătoare are labiodentala V > 2 în Moldova, la nord de linia Bacău-Huşi In graiurile româneşti de peste Prut, vezi, secţiunea Subdialectul moldovenesc. De asemenea, In Maramureş, o din, cuvîntul riespe cunoaşte realizarea : zşspie (z rezultat din palatalizarea lui v are timbru pa-latal, deosebindu-se de z primar), vezi secţiunea Subdialectul maramureşean. 73 Cf. Fonetică şi fonologie, p. 187. Ariile acestor fonetisme din NALR-Ban., coincid cu cele din ALB. 77 Cf. Fonetică şi fonologie, p. 187 ş.u. ; Neiascu, 1972, p. 232. 73 Cf. Ionică, 1969, p. 92 ; V. Rusu, N-V Olt., p. 70. remarcă aceeaşi situaţie pentru Oltenia hord-vestică. 73 Cf. Petrovici, 1960 c, p. 9—22, care explică acest fenomen prin influenţe externe. 33 Aria se continuă in nord-vestul Olteniei : cf. V. Rusu, N-V Olt., p. 70. 31 Tendinţa de diftongare a lui e > ie este puternică în Banat: cf. Uriţescu, 1972, p. 159— 165. După cum se poate vedea din hărţile 61, 62, tendinţa de depalatalizare apare In nord-estul Banatului, la toate labialele, iar tendinţa de palatalizare, apare In stadii diferite In vestul teritoriului (pentru amnăz) şi in două arii periferice in sud (m, n) şi in nord-est (pentru m, p). Fonetică şi fonologie, p. 191 : „Faptul că formele cu p palatalizat se află în aria cu labialele depala-talizate, după care iotul a dispărut ar putea constitui un argument in stabilirea cronologiei relative a fenomenului şi anume că procesul de depalatalizare a labialelor, de slăbire şi dispariţie a lui iot este mai nou, posterior palatalizării tranzitive a labialelor din această arie nord-estică“. “2 Vezi Fonetică şi fonologie, p. 189. 23 Idem, p. 195. Aceste fonetisme pot fi considerate etimologice, arhaice şi nu forme refăcute. Cf. Puşcariu, LR II, p. 337; Petrovici, 1950, p. 194 ; Sala, 1970, p. 167. Pentru discuţia cronologiei relative a labialelor dure sau moi, vezi Gheţie, Mareş, Graiurile, p. 134 care le consideră false regresii datorate pătrunderii noilor forme (analogice) de tipul albeaţă, iubesc, (să) meargă intr-un teritoriu care cunoaşte rostirea dură a labialelor. 34 Aria se continuă In nord-vestul Olteniei : cf. V. Rusu, N-V Olt., p. 73. 33 Petrovici, 1960 c, p. 12. 33 Gr. Rusu, 1966, p. 345-353 ; Iancu, 1967 a, p. 302. 37 Vezi ALR I, I, h. 29, 45, 50, 72, 137 ; ALRM I, I, h. 13, 18, 43, 99 ; ALRM I, II, h. 219, 309, 330 ; ALRM II, I, h. 285, 321 ; pentru aria de răspîndire, cf. Puşcariu, LR II, h. 14, 17 ; Petrovici, Repartiţia, p. 14 ; NALR-Olt., I, h. XII, XIII, XIV, XV, XVI, XVIII ; V. Rusu, N-V OU., p. 80 ş.u. ; Popescu, Gorj, p. 42 — 45. 33 Notaţiile 6, ct, au fost Înregistrate şi in aria din sud-estul Crişanei (Teaha, Crişul Negru, p. 63) şi in unele puncte din nord-vestul Olteniei (V. Rusu, N-V Olt., p. 81 — 82); cf. ALRM I, II, h. 219, 244. 33 Gheţie, Mareş, Graiurile, p. 144. 33 Petrovici (Simbioza romăno-slavă in Transilvania, în „Transilvania", an. 73, nr. 2—3, p. 148 ş.u.), Rosetti (1942, p. 122 — 125) şi Frăţilă (1973, p. 23) o consideră de origine slavă, şi Pătruţ (1958 a, p. 63 — 74) de origine maghiară in graiurile din Transilvania, de unde s-a extins şi în celelalte subdialecte, iar Gr. Rusu (1966, p. 345 — 353) explică fenomenul prin evoluţie internă ; Iancu, 1967 a, p. 297 — 311 Încearcă să demonstreze că Banatul a fost centrul de unde a iradiat, spre nord, palatalizarea „tranzitivă" a dentalelor. Gheţie, Mareş, Graiurile, p. 145 nu acceptă părerea Iui Iancu în legătură cu localizarea palatalizării dentalelor în Banat-Hunedoara. 34 Vezi Fonetică şi fonologie, p. 202 — 204. 37 Forma prdşkiie apare şi in nord-vestul Olteniei : cf. V. Rusu, N-V Olt., p. 82. 33 Cf. NALR Ban., I, h. 138, pct. 45 : n^ked. 31 Cf. Fonetică şi fonologie, p. 204. 33 Pentru frecvenţa formelor cu d > cf şi d < £ în des, deasă, lindină, deget, degeră, şi a formelor cu d > i în lindină, deget, degeră, vezi NALR-Ban., I, h. CXIII, CXIV, CXV . Cf. şi Fonetică şi fonologie, p. 205. 33 Fonetică şi fonologie, p. 210 — 211 : „credem că cele două arii în care t > £ şi d > cl, cea din sud şi cea din nord-est, nu slnt echivalente în privinţa evoluţiei. în sud, t > c şi d > $ prin palatalizarea tranzitivă a celor două dentale, pe clnd in nord-est c şi d sint rezultatul confuziei dintre palatale şi dentalele palatalizate" ; cf. Uriţescu, 1972, p. 162 ş.u. 37 Cf. V. Rusu, N-V Olt., p. 81. 33 Rostirea dură a grupului st, în silabă finală, a fost notată frecvent în Banat: cf. Weigand, Banat, p. 323 ; Densusianu, Haţeg, p. 22, 24, 36 ; Şandru, Lăpuj, p. 123 ; Şandru, Almăj, p. 137, 141; ALR II, s.u., V, h. 1 269. în următoarele situaţii, dentalele nu se alterează: a) clnd sint precedate de siflante : stiăiiă, b) în cuvinte pătrunse ulterior din slrbă, maghiară sau germană : 279 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE jăptlcă, tintă „cerneală" sau in neologisme: deputat, precum şi c) în forme verbale neregulate* datorită analogiei cu formele aceluiaşi verb la alte timpuri: să d 11ie, să dig prin analogie cu dau> dai: Uriţescu, 1977 b p. 8 -9. Vezi, pentru secolul al XVI-lea, Gheţie, Mareş, Graiurile, p. 146. 88 Cf. Fonetică şi fonologie, p. 213. 1 188 Vezi, Gheţie, Mareş, Graiurile, p. 147—149, unde se arată că rostirea dură a lui d apăre în Banat în secolul al XVII-lea. ' 181 Cf. Candrea, Constatări, p. 182, care consideră aceste fonetisme infiltrări dinspre Transilvania ; Pătruţ, 1943 b, p. 303—304, arată că c', di din sud-vestul Transilvaniei şi nord-estul Banatului sînt rezultatul evoluţiei comune, convergente, a postpalatalelor H, g, a labialelor, p, b şi a dehtalelor t, d. Vezi şi Uriţescu, 1972, p. 162—164. Transfo'marea constantă a palatalelor ti, g în 6, se întîlneşte în două arii distincte : in sud-vestul Transilvaniei şi nord-estul Banatului, precum şi în nord-estul Transilvaniei spre Moldova. 182 Neutralizarea opoziţiei dental-palatal are drept consecinţă crearea unor omonimii lexicale. 183 n apare izolat în nord-vestul Olteniei (cf. V. Rusu, N-V Olt., p. 79), în Lăpuj (Şandru, Lăpuj, p. 128) şi în jud. Arad (Gr. Rusu, 1963, p. 74). Pentru frecvenţa şi răspîndirea formelor cu n păstrat în călcii, riie, vezi, NALR-Ban., I, h. CX. 181 Aria Iui A cuprinde Banatul, Crişana, N-V Olteniei, Maramureşul, N-V Transilvaniei şi cîteva puncte din nordul Moldovei, cf. ALRM I, h. 7, 147, 172, 239, 272, 348 ; ALRM II, h. 234 ; Teaha, Crişul Negru, p. 65 ; V. Rusu, N-V Olt., p. 75 ş.u. Palatalizarea lui n este atestată din secolul al XV-lea : cf. Gheţie, Mareş, Graiurile, p. 210. 185 Cf. V. Rusu, N-V Olt., p. 76. 186 Cf. V. Rusu, N-V Olt., p. 78. 387 Cf. ALB ; Candrea, Constatări, p. 188 ; ALRM I, I, h. 119, 120 ; ALR II, s.n. IV, h. 990, V, h. 1 414, VI, h. 1 845 ; Şandru, Lăpuj, p. 126 ; Densusianu, Haţeg, p. 21 • Gheţie, Mareş, Graiurile, p. 201 — 209. 188 Vezi Fonetică şi fonologie, p. 237. 388 în neologisme, a fost notată africata c, uneori cu o rostire mai palatală c , în majoritatea localităţilor din Banat: farmacist, farmacist dar şi farmacist: cf. NALR-Ban. I, h., 144, 145. De asemenea, în pct. 56, Comloşul Mare, localitate cu populaţie venită din Oltenia, c nu se fricativizează ; cf. Faiciuc, 1971, p. 249. Pentru vechimea trecerii lui 6 > s şi a lui g < î, vezi Gheţie, Mareş, Graiurile, p. 91 — 200. 118 Aria se continuă în nord-vestul Olteniei: cf. V. Rusu, N-V Olt., p. 85. 111 Fonetică fi fonologie, p. 246. 132 Ibidem ; cf. NALR-Ban., I, h. 103, pct. 59 : jur^g1. 333 Apare şi în graiurile din nordul Moldovei şi în Maramureş : cf. ALRM II, I, h. 29, 32, 156, 334 ; ALR I, I. h- 73 ; ALR I, II, h. 213, 288. 334 Cf. Densusianu, Haţeg, p. 22—23; V. Rusu, N-V Olt, p. 84 : Candrea, Oaş, p. 15, explică c > k in cămaşă, datorită apariţiei unui i după consoană prin asimilare vocalică. Todoran, Noi particularităţi, p. 51, enumeră fenomenul printre particularităţile graiului crişean. Fonetismul chemeşe apare, şi la istroromâni (cf. Puşcariu, LR., I, p. 246). 338 Cf. WLAD, h. 65 ; Puşcariu, LR, II, p. 318 : cf. V. Rusu, N-V Olt., p. 74 unde fenomenul apare în extremitatea nord-vestică a Olteniei. 338 Cf. Papahagi, DDA, s.v. frăpsiname, frăpsinet. 337 Cf. Neiescu, 1963 a, p. 45—57; idem, 1975 b, p. 186 — 190; cf. ALB, harta „ghimp“ unde se atestă în jumătatea de nord a Banatului forma gtimp, cu depalatalizarea lui t, iar în jumătatea de sud, forma glimp ; cf. Gregorian, 1938, p. 264, forma glimpă ; V. Rusu, N-V Olt., p. 87 ; ridi{cl]ă. 338 Neiescu, 1963 a, p. 53. 318 Vezi Fonetică şi fonologie, p. 196 ; cf. Puşcariu, LR, II, p. 379, unde se arată că lat. pug-nus > pumn, iar pumn; a evoluat, la rîndul său, în pugn. 3 38 Vezi Fonetică şi fonologie, p. 223 — 225 ; cf. Pătruţ, 1943 b, p. 303 — 304 ; Uriţescu, 1972, p. 162-163. 323 Flora, Rum. banat, gov., p. 444. 322 Ibidem. 323 Vezi V. Rusu, 1963, p. 90 şi h. 2, care consideră această particularitate morfologică specifică subdialectului crişean şi maramureşean. 324 Petrovici, 1941 d, p. 551 — 558, enumeră această particularitate printre caracteristicile subdialectului crişean; cf. ALRM II, I, h. 112. . 280 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA 339 Cf. V. Rusu, 1968 d, p. 657, unde se menţionează în vestul Olteniei forma năpusti ie. Pentru Înlăturarea omonimiei dintre sg. şi pl. unele graiuri creează, printr-o nouă transformare fonetică — în cazul acesta apariţia unei silabe în plus — o altă posibilitate de a marca opoziţia, în discuţie. 199 Cf. Şandru, Almăj, p. 141; V. Rusu, 1969 a, p. 153. Aceste forme de singular apar şi în dialectul aromân, cf. Densusianu, ILR, p. 213; Ivănescu, ILR, p. 337. 1 337 Cf. Densusianu, Hafeg, p. 44 ; Şandru, Almăj, p. 141. 339 Cf. Densusianu, ILR, II, p. 92. 129 Şandru, Almăj, p. 141 ; Petrovici, Almăj, p. 93 : Baba Dokia a avut nor; Beltechi, 1978, p. 125 ; cf. Popescu, Gorj, p. 71. Vezi pentru istroromână, aromână şi meglenoromână, Puşcâ-riu, LR, I, p. 234. . 120 Candrea, Constatări, p. 19 ; Flora, Rum. banat, gov., h. 6, 14 ; Ivănescu, ILR, p. 219; vezi, pentru aromână, Papahagi, DDA, s.v. aluneauă, măseauă, steauă. 131 Cf. ALR II, s.n., VI, h. 1 587 „o stea" : arii compacte în Crişana, Banat, Ţara Haţegului şi centrul Transilvaniei. Pentru prezenţa acestei desinenţe în nordul Olteniei, vezi Popescu, Gorj, p. 70. 133 Cf. Neiescu, 1975 b, p. 187-191; NALR-Ban., I, h. CIX. 133 Vezi, pentru răsplndirea fenomenului, Gr. Rusu, 1903, p. 61 ş.u. Neutralizarea opoziţiei sg./pl. in acelaşi context apare şi la adjectivele feminine : cf. NALR-Ban., I, h. 15, 17. 134 Uneori distincţia dintre formele de sg. şi pl. la substantive se realizează în graiurile bănăţene prin alternanţe vocalice ale radicalului rd/d/rgţă : cf. Gr. Rusu, 1963, h. 5, 6. 133 Aria de răspîndire a acestei forme se întllneşte în nordul Banatului, Crişana, vestul Transilvaniei, Maramureş, cu ramificaţii în Oltenia şi Bucovina : cf. ALR I. I, h 48, 57 ;1 Pătruţ, 1943 b, p. 303 — 304, arată consecinţele morfologice ale evoluţiei identice a.postpalatalelor şi a dentalelor în această zonă, prin crearea alternanţelor consonantice c' jţ sau d, cLjd. 136 Gr. Rusu, 1963, p. 63, remarcă acest tip de plural, la substantive feminine terminate în [-ă], în Moldova, cîteva puncte în Transilvania şi Crişana: V. Rusu, 1969 a, p. 147—154. 135 V. Rusu, 1969 a, p. 153 ; idem, 1968 b, p. 135-139. 133 Marilena Tiugan, 1973, p. 188, constată, pe baza materialului analizat, că aceste construcţii prepoziţionale sînt sporadice în graiurile dacoromâne. 139 I. Coteanu. Morfologia numelui in protoromână (româna comună), 1969, p. 116 : „în dialectul bănăţean lu se utilizează aproape exclusiv ca indice proclitic la genitiv dativ". Forma lui a articolului proclitic pentru genitiv-dativ nu a fost înregistrată pentru acest subdialect: cf. Vulpe şi colab., Porţile de Fier, p. 361. Utilizarea articolului lu, înaintea substantivelor nearticulate la genitiv-dativ apare şi în meglenoromână : cf. Capidan, Megl., I, p. 147, 149 ; lu kgini („lu cline"), Densusianu, ILR, p. 113—114; Pentru vechimea construcţiei, vezi Puşcariu, Der lu — genetio im Rumănischen, in „Zeitschrift fur romaniste Philologie", XLI, 1921, p. 76—82. 149 Vulpe şi colab., Porţile de Fier, p. 361 Ş.u. ■ 141 Pentru atestarea construcţiei în secolul al XVI-lea, vezi Densusianu, ILR, II, p. 93 : Iordan, Toponimia, p. 482 ; Grecu, 1968, p. 47—50; vezi, pentru răsplndirea construcţiei, V. Rusu, 1963, h. 7. Vezi, pentru aria de răspîndire, V. Rusu, 1963, h. 7. 143 Vulpe şi colab., Porţile de Fier. p. 363 consideră construcţia lu + substantiv în nominativ specifică unei arii dialectale mai largi care se circumscrie zonei Munteniei subcarpatice. 344 Vezi şi ALR II, s.n., VI, h. 1 572, 1 575. 1 582. 143 Aria de răspîndire a acestei particularităţi include Banatul, Crişana şi jumătatea vestică a Transilvaniei : cf. Vulpe, 1967, p. 369 — 377. 149 Vulpe şi colab., Porţile de Fier, p. 366. 147 Tiugan, 1973, p. 196 şi h. 5. 149 Vezi ALR II, s.n. ,VI, h. 1604, 1605, 1606, 1608, 1609, 1614, 1615, 1618. 149 Cf. Densusianu, Haţeg, p. 47—48 ; Popescu, Gorj, p. 75. 399 Uriţescu, 1980, p. 207-212. 333 Cf. Puşcariu, LR, I, p. 221 ; Popescu, Gorj, p. 77. 393 Cf. Pătruţ, 1958 c, p. 661 — 665 unde se arată că aceste forme sînt răsplndite în cea mai mare parte a graiurilor dacoromâne : Banat, vestul Olteniei, Crişana, Maramureş, Transilvania, nord-vestul Moldovei, precum şi în dialectele aromân şi meglenoromân; vezi şl Popescu, Gorj, p. 78. 281 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE «* Cf. ALR, II, s.n., VI, h. 1785-1794. 134 Evoluţia e firească, avînd în vedere formele atestate In grai: care dă mai mult tntiia oară, ş-adăuară ; Petrovici, Almăj, p. 54. Forma adăurată apare şi în nord-vestul Olteniei: cf. NALR Olt., II, h. 182 : vezi şi Victorela Neagoe, Despre numeralul ordinal în graiurile populare, în „An. ICED“, Seria B, 2, 1982, p. 288-300. 1,5 Diverse forme ale verbului scria au fost notate în Banat, Hunedoara, sudul Crişanei şi vestul Olteniei: cf. Weigand, Banal, 238 ; Şandru, Almăj, p. 142 ; Popovici, Scrieri, p. 172 ; Densusianu, Haţeg, p. 48 ; Şandru, Lăpuj, p. 129 ; Teaha, Crişul Negru, p. 264 ; ALR II, s.n., VII, h. 1 937, 2 008, 2 125. Vezi şi Gheţie, Mareş, Graiurile, p. 241 : Ivănescu, ILR, p. 342, arată că vb. a scrie a trecut la conj. I la macedoromâni, meglenoromâni bănăţenii şi crişeni. 133 Cf. ALR II, s.n., VII, h. 2009. 187 Cf. Stan, 1959, p. 49 ş.u. : Gr. Rusu, 1963, p. 72—75, h. 13, 14, 10, 16 : „Din interpretarea hărţilor întocmite pe baza răspunsurilor obţinute la cele două persoane ale verbelor a fine, a veni şi a rămine rezultă că formele cele mai apropiate de dacoromâna comună slnt păstrate în dialectul aromân. în ce priveşte graiurile dacoromâne faza mai veche o întîlnim în cele din Banat". 133 Gr. Rusu, 1963, p. 65 şi h. 7, 8. 1S" Vezi pentru răsplndirea formelor iotacizate ale verbelor cu radical in /, d, n la ind. prez., conj. prez. şi gerunziu: ALRM I, I, h. 111, 114, 119, 133, 142, 143, 145; Cf. Ivănescu, Problemele capitale, p. 283. 293 ; Gheţie, Baza dial., p. 308 — 309, constată în textele literare originare din Banat—Hunedoara că in secolul al XVII-lea şi al XVllI-lea, spre deosebire de secolul al XVl-lea, formele verbale cu dentală refăcută apar în defavoarea formelor iotacizate. 1.0 Cf. Densusianu, ILR, II, p. 205 ; Rosetti, ILR, p. 152 ; Puşcariu, LR II, p. 398 ; Densusianu, Haţeg, p. 51 ; Gheţie, Baza dial., p. 225 ; Gheţie, Maveş, Graiurile, p. 243 ; Beltechi, 1978, p. 125. 1.1 Cf. Densusianu, Haţeg. p. 51 ; NALR-Olt., II, h. XL ; Gheţie, Mareş, Graiurile, p. 253, constată că ploia a fost înregistrat in secolul al XVI-lea, intr-un text bănăţean-hunedorean ; V. Rusu, 1963, p. 88. 1.2 Această formă apare generală, in afară de cîteva puncte din nord-estul Banatului, unde s-a obţinut forma tund: cf. ALB ; Puşcariu, LR, II, p. 323 şi h. 44 menţionează forma tung pentru Banat şi Crişana. 1.2 Cf. ALR II, s.n., VII, h. 1 924 : Banat şi Crişâna ; Puşcariu, LR II, p. 348 arată că ariile lui tung şi ucig coincid parţial. 1.4 Todoran, Noi particularităţi, p. 49, arată că forma verbului a curge : cure e specifică subdialectului bănăţean. V. Rusu, 1963, p. 93 şi h. 10, stabileşte, pe baza noilor atestări din ALR II s.n., VI, că aria lui cure depăşeşte graniţele acestui subdialect, intîlnindu-se şi in Transilvania. 1.5 Cf. Densusianu, Haţeg, p. 115 : Todoran, Noi particularităţi, p. 43—73. ; 133 Formele etimologice săm, săi, răspindite în secolul al XVl-lea în graiurile din Banat, Hunedoara, Moldova, Satu-Mare, Maramureş, s-au păstrat azi in puncte izolate din Banat., Oaş şi Maramureş: cf, Gheţie, Mareş, Graiurile, p. 248; Beltechi, 1978, p. 122. 1.7 Vezi Gheţie, Teodorescu, 1965 a, p. 87—101; idem, 1966 b, p. 175—183; cf. Gheţie, Baza dial., p. 69. 1.8 Georgescu, 1957, p. 29—52, consideră că aria de răsptndire a perfectului simplu cuprinde Banatul, Muntenia,1 sudul Transilvaniei şi regiunea Munţilor Apuseni, Oltenia aflindu-se în centrul acestei arii; Cf. Coteanu, Elemente, p. 96. 169 Interesant este, în acest sens, comentariul informatorului, din pct. 50, la chest. 177 „spusei" unde s-a obţinut forma de perfect compus pentru perfectul simplu : ajuzem la oltlni pînă la Urmă. 170 Cf. Rosetti, ILR, p. 289 ; vezi şi formele din aromână şi meglenoromână la Puşcariu, LR I, p. 221, 225. 171 Grecu, 1968, p. 48 ; Beltechi, 1978, p. 126, 172 Cf. Rosetti, ILR, p. 289. 173 Cf. Şandru, Almăj, p. 142. 174 Al. Rosetti, Despre valoarea perfectului simplu, în LR, IV (1955), 4, p. 69, consideră că în Banat, perfectul simplu are aceeaşi vajoare ca în Oltenia ; cf. Grecu, 1980, p. 61 — 66. 173 Todoran, Noi particularităţi, p. 65, h. 10 ; Frlncu. 1969, p. 299—318 ; cf. Densusianu, Haţeg, p. 50; Teaha, Crişul Negru, p. 99; Popescu, Gorj, p. 84. 173 Weigand, Banat, p. 270; Florenţa Sădeanu, Traces de passe composi absolu en roumain, în „Recueil d’ătudes romanes", 1959, p. 318 ; cf. Vulpe şi colab., Porţile de Fier, p. 66 : ar fost jfobostţ. . . , 177 Cf. ALR I, I, h. 72, 302; ALR II, I, h. 145 ; ALR II, s.n., V, h. 1 265 ; Weigand, Banat, p. 244. Vulpe şi:colab., Porţile de Fier, p. 15. Forma apare şi în meglenoromână, cf. Ivănescu, ILR, p. 347. 282 tratat de dialectologie romaneasca 278 Cf. Gheţie, Mareş, Graiurile, p. 248 — 251. 278 Cf. Coteanu, Elemente, p. 96. . 1M Şandru consideră această construcţie ..rezultatul eliminării participiului trecut al verbului „a fi" de la formele perifrastice ale mai mult ca perfectului". 282 Acestea slnt atestate In secolul al XVI-lea, cf. Rosetti, ILR, p. 291. 282 Cf. ALR II, s.n., VII, h. 2 017, 2 018, 2 020. v1*? Cf. Coteanu, 1960, p. 851—853. 184 Cf. Gheţie, Baza dial., p. 172. ..1,5 Cf. Vulpe şi colab., Porţile de Fier. p. 22 : o fi vun mif / ţl-va sevă //. 288 Cf. Densusianu, ILR, p. 143. Forma e răsplndită în vestul Crişanei, Banat, sud-estul Munţilor Apuseni; cf. ALR II, s.n., VII, h. 2 069 — 2 070 ; vezi Gregorian, 1938, (extras), p. 66 ; vezi Subdialectul maramureşean. 185 Cf. Weigand, Banat, p. 246 ; Şandru, Almăj, p. 143 ; Gheţie, Baza dial., p. 73, consideră această formă specifică Văii Almăjului. 188 Cf. Flora, 1958 b, p. 123 — 144 ; vezi şi formele asemănătoare din istroromână : rţş, rţi, rf, rgn, r?ţ, rţ + infinitiv : cf. Puşcariu, LR, I, p. 229 ; Caragiu, Compendiu, p. 189, 206 ; vezi DL lectnl istroromân. i»? Densusianu, ILR, p. 148 ; idem, Haţeg, p. 50 ; Molin, 1927, p. 282 ; mă vriam abace pră la cinie ; vezi Flora, Bum. banat, gov., p. 141, vr'a fas’e iy.uo asta; cf. Papahagi, Maram., LXIX. 280 Pentru aria de răsplndire a imperativului negativ arhaic In graiurile dacoromâne, vezi Ionică, 1965, p. 403—404 ; Mării, Note etimologice şi morfologice, In CL, XIV (1969), 1, p. 54 — 56 ; cf. Flora, Rum. banat, gov., h. 40. 181 Aria de răsplndire a gerunziului cu morfem -In, -in cuprinde nordul Olteniei, sud-vestul şi nordul Transilvaniei; cf. ALR II, s.n., VII, h. 2 145, 2 151, 2 152, 2 154 ; V. Rusu, N-V Olt., p. 83. 1,2 Cf. Flora, Bum. banat, gov., h. 40. . 183 Vezi prezenţa acestor prefixe in sistemul verbal al istroromânei In Dialectul istroromân. 184 Vezi, Beltechi, 1975, p. 172—186, unde se dă bibliografia problemei; cf., pentru nord-veştul Olteniei, Rizesca, 1967, p. 30—36 ; vezi şi Gl. Olt. 488 Apare intr-o parte a Crişanei, in Transilvania de nord-vest şi In Oltenia, cf. ALR I, I, h. 64. 188 Cf., pentru nord-vestul Olteniei, V. Rusu, Dr. iut, In SCL, XIX (1968), 4, p. 419—420, .182 Cf. Vulpe şi colab., Porţile de Fier, p. 373. 188 Neagoe, 1975, p. 143-144. 188 Cf. DA, s.v. către. 288 Densusianu, HLR, II, 279 ; Cf. Neagoe, 1975, p. 145. 282 Densusianu, HLR, II, p. 179. 182 Cf. Densusianu, HLR, II, p. 283 ; Rosetti, ILR, p. 301: şi tntuniren era spre adâncz şt duhul domnului se purta spre apă : PO ; Al. Niculescu, Super In limbile romanice — dr. spre „pe, peste, deasupra“ şi „către“ In SCL, X (1959), 4, p. 506. 282 Densusianu, HLR, II, p. 179. 284 Hasdeu, 1896, p. 22 ; Petrovici, Almăj, p. 36 ; Şandru, Almăj, p. 145 ; Flora, 1958 b, pi 123—144, menţionează această particularitate şi In graiurile româneşti din Banatul iugoslav ; idem, Rum. banat, gov., h. 42 ; repetarea pronumelui aton de dativ şi acuzativ se găseşte şi In meglenoromână: cf. Ivănescu, ILR, p. 312, 339—340. 288 Vulpe, 1963, p. 123-155. 288 Sandfeld, 1930, p. 173, ş.u.; Rosetti, ILR, p. 295. 287 Novacoviciu, 1925—1931; Costin, 1926, p. 202. 288 Densusianu, Haţeg, p. 52. 288 Vulpe, Subordonarea, p. 253 — 254. 228 Idem, p. 210. 221 Atestată de Gheţie (1961, p. 156) In Dobrogea ; neatestată de Vulpe (Subordonarea, p. 162). 222 Vulpe şi colab., Porţile de Fier, p. 392 : „S-ar putea să fie vorba de o influenţă a topicii slrbeşti sau germane" ; vezi argumentarea vechimii ăntepunerii adjectivului demonstrativ la E. Tănase, Locul adjectivului demonstrativ In limba română, In CL, VIII (1963), 1, p. 105—122. 828 Vulpe şi colab., Porţile de Fier, p. 373 ; M. Avram, 1977, p. 29—31. 224 Petrovici, Studii, p. 135—137. 228 Cf. Densusianu, Haţeg, p. 52. 228 E. Carabulea, -ame şi ime fn limba română, In SMFC, I, 1959, p. 65—75. 283 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE 517 Densusianu, ILR, p. 203 ; Rosetti, ILR, p. 320 ; vezi, pentru atestarea sufixului -ame in aromână, Puşcariu, LR, I, p. 221. 222 Cf. V. RtisUj 1959 b, p. 113 ş.u. Cf. Clopoţel, 1964, p. 122-128 ; Rizescu, 1967, p. 31-36 ; Beltechi, 1975, p. 173-186. !î0 Cf. Puşcariu, LR, I, p. 233—234; Petrovici, 1964, p. 431, 443 ; pentru bibliografia problemei, vezi Cazacu. Todoran, in Cazacu. Studii, p. 148—149. 221 Petrovici, 1929—1930 ; p. 366 ; Tripcea, 1963, p. 68—77 ; Mării, 1965, p. 363—370 ; idem, 1966, p. 337—344 ; Gămulescu, Elemente, p. 43. 222 Grupuri importante de slrbi se stabilesc, incepind cu prima jumătate a secolului al XV-lea, in estul Banatului românesc, cf. S. Dragomir, Vechimea elementului românesc fi vechimea colonizărilor tn Banat, extras din „Anuarul Institutului de Istorie Naţională", Cluj, 1924, p. 8 ; Petrovici, 1935 b, p. 221. 223 Cf. Pătruţ, 1965, p. 327-337; Mării, 1968 a, p. 96-105. 724 Vezi, pentru elementele turceşti din limba română, Şăineanu, 1900, I; Petrovici, 1929— 1930, p. 366; Tripcea, 1963, p. 68. 224 Dăm citeva exemple, ilustrative pentru rolul avut de limba slrbocroată în vehicularea termenilor turceşti: căigană < ser. kajgana < tc. kaggana ; pecmez < ser. pekmez < tc. pekmez ; lărhană < ser. tarhăna < tc. tarhana; duhan < ser. duhan < tc. duhan ; socac < ser. sâkak < tc. sokak. 2,4 Cf. Puşcariu, LR, I, p. 316. 227 Şandru, Almăj, p. 130, consideră termenii: afirim, buklguk, kabaAitsă, kărăbas, bunar, piskir intraţi in graiul bănăţenilor din turcă, în vremea dominaţiei turceşti. 222 Cf. Istoria României, III, 1964, p. 421. 222 Vezi R. Vuia, Satul românesc din Transilvania si Banat, In Studii de etnografie şi folclor, I, p. 351, 358-359 şi II, p. 9-128. 290 Cf. Şandru, Almăj, p. 129 unde se arată că elementele maghiare din graiul almăjenilor au pătruns recent pe cale administrativă : fispan, solgăbirăw; vezi şi Costin, 1926, p. 54 ş.u. 221 Vezi Candrea, Constatări, p. 72 : „Dar istoria culturală a unui popor se răsfrlnge uneori aşa de fidel in vocabularul ei, incit circulaţiunea unui cuvlnt pe o Întindere mai mare sau mai mică a unui teritoriu lingvistic indică in multe cazuri penetraţiunea mai adincă sau mai superficială a culturii unui popor cu care a venit in atingere". 222 Vezi comentariile părerilor emise anterior la Ivănescu, ILR, p. 299, 300, 302, 303, 305, 306. ; 222 Cf. Ivănescu, ILR, p. 44. 234 Cf. Coteanu, Elemente, p. 90—97 ; Caragiu, Compendiu, p. 177 ; Dial. rom., p. 145-152- 224 Cf. Picot, 1873; Hodoş, 1892 ; Hasdeu, 1896; Weigand, Dialectele; Petrovici, Repartiţia; Todoran, .Repartiţia ; idem, Noi particularităţi. 224 Cf. Flora, Rum. banat. gov. 222 Cf. Vaier Butură, Etnografia poporului român, 1978, p. 43. Subliniem faptul că, spre deosebire de alţe zone, de exemplu Maramureşul, unde există o perfectă concordanţă intre conservatorismul dialectal şi cel etnografic şi folcloric, Banatul se caracterizează, In primul rlnd, prin conservatorismul său dialectal. Din punct de vedere etnografic şi folcloric, Banatul a păstrat puţine elemente distinctive; cf. şi Tache Papabagi, Images d’ethnographie roumaine. Banat. Oltenie, tome troisieme, Bucureşti, 1934 ; Ovidiu BIrlea, Folclorul românesc, I, Bucureşti, 1981, p. 12, 269, 372, 456, 471, 481. Subdialectul crişean Introducere. Subdialectul crişean este vorbit în nord-vestul teritoriului dacoromân, la nord de Mureş, în Crişana şi vestul Transilvaniei (judeţele Arad — partea aflată la nord de Mureş —, Bihor, Sălaj, Satu Mare, sud-veştul jud- Maramureş, vestul jud. Cluj, nord-vestul jud. Alba, nordul jud. Hunedoara)1 — - ... Existenţa acestui subdialect a fost susţinută de Emil Petrovici, care-i stabileşte şi principalelecaracteristici lingvistice2. Graiul din partea de nord- 284 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA vest a dacoromânei poate fi considerat, după părerea autorului, al patrulea subdialect al dacoromânei, numit subdialectul crişan sau de norî-veSt, mâi puiţm"Tl"flîtâF‘3eciTceîelâlte subunităţi dacoromâneşti: „Subdialectul de nord-vest este mai puţin unitar decît celelalte subdialecte ; ele este myţţ mai fărXmi-ţat în graiuri locale, întretăiat în toate direcţiile de liniile de izoglosă"3. Faptuî îf făcuse mai înainte pe G. Weigand să nu socotească graiul din Crişana ca un subdialect aparte, ci să alăture diferitele graiuri din această regiune unui dialect mai mare (graiul din Bihor, de pildă, se grupează, după G. Weigand, cU cel din Banat) sau să le considere dialecte de tranziţie.4 Principalele caracteristici ale subdialectului crişean sînt, în concepţia lui Emil Petrovici, următoarele5 : a) fonetice: evoluţia africatei g la j, epenteza oclusivei velare^c în grupul consonantic sc/, evoluţia diftongului yo la fii, sg. coaste, r în corindâ,gerunchi, irynă, fărinttrî' în tinereţe, forma subţir, metateza în pihcefe', palatalizarea dentalelor (care are o arie mai mare) ; .. b) morfologice: şi morfem al conjunctivului; c) lexicale nari „nas“, abua „nani-nani", a se căuta (în oglindă) „a se uita“, prunc, jwresc „cînt", brfncă „mînă“. ciont „os“, chefe „perie", ic „pană de despicat lemne", goz „gunoiul din ochi", a pi ţi ga „a pişcă", Mai tîrziu, Romulus Todoran, acceptînd concepţia lui Emil Petrovici, stabileşte încă o serie de trăsături specifice subdialectului la care ne referim6. a) fonetice: evoluţia diftongului final neaccentuat -galaj?, palatalizarea velarei k în forme de tipul călkh (cf. şi Kemeşă „cămaşa" etc. ; autorul presupune că şi g se palatalizează, citînd în acest sens formele fţiină, gină „găină"), n în sînţăsc, e în fecior, -t în barost; b) morfologice: formarea condiţionalului perfect cu auxiliarul a vrea: am vut citita; c) Jexicale: cuştul(u)esc (cuştălesc etc.) „gust", cîlingan „încet", moimă „uimă". soaor „cumnat", lemeteu „cimitir", bolind ..nebun.**, poplon „plap.umă“, măşini (maşini) „chibrituri", scopit „scuipat", s-a ciumurlit „şi-a stricat stomacul, i s-a aplecat",. iagă.,„sticlă", iuhă „brăcinar (la căruţă)", ţoc „dos de pernă", făt (sfăt) „paracliser", ic „pană de despicat lemne". Cum s-a putut observa, delimitarea subdialectului crişean este o,.urmare directă, ca şi delimitarea subdialectului maramureşean, a dezvoltării cercetărilor de geografie lingvistică, în special a apariţiei Atlasului lingvistic român. Concepţia aceasta a foSt acceptată de aproape toţi cercetătorii8, cu excepţia celor care susţin, după A. Philippide, existenţa în dacoromână a numai două dialecte sau tipuri dialectale : moldovenesc (sau de nord) şi muntenesc (sau de sud)9. în primul s-ar integra şi graiul din Crişana. Lingvistic, subdialectul crişean se mărgineşte la sud cu subdialectul bănăţean, aflat la sud de Mureş, iar la nord-est cu. subdialectul maramureşean. La est se învecinează cu graiurile din Transilvania caracterizate, în centru şi nord, prin africatizarea paletalelor K, fţ şi a sunetelor rezultate în urma pala-tâlizării oclusivelor bilâbiale10, palatalizarea fricativelor labiodentale în stadiile s, z11, tendinţa de africatizare a dentalelor orale urmate de vocale anterioare 12, precum şi prin evoluţia africatelor â, § la fricativele alveopalatale s, zls, graiuri considerate de unii cercetători ca un dialect aparte, mai puţin caracterizat, care face în acelaşi timp tranziţia între subdialectele laterale ale dacoromânei14, iar în partea de sud prin păstrarea nealterată a dentalelor 285 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE h. 78 urmate de vocale anterioare15, dispariţia oclusivelor bilabiale în urma palatali-zării16, păstrarea (inconsecventă) a palatalelor 7c, g11. Geografic, graniţa de sud a subdialectului o constituie Mureşul, iar cea de nord-est Munţii Gutîiului. în est, subdialectul crişean se întinde pînă spre Tg. Lăpuş, Dej, Cluj-Napoca, Alba Iulia şi Orăştie. Unele fenomene lingvistice caracteristice Crişanei şi vestului Transilvaniei depăşesc Mureşul înspre sud în zona Orăştiei (punctul 109 în ALR I) : evoluţia africatei £ la 7'18, evoluţia dentalelor urmate de vocale anterioare şi a palatalelor la t", d” ş.a.19. Dar graiurile din această arie de la sud de Mureş prezintă şi unele trăsături comune cu Banatul (de pildă, lipsa palatalizării consoanelor p, b, f, ir°) sau cu sudul Transilvaniei (cum este, bunăoară, evoluţia bilabialei m urmată de iot la nzi). Principalul grai dc tranziţie se află în partea de sud-est a Crişanei, spre subdialectul bănăţean. Acest grai se întinde în nord pînă pe valea Crişului Alb, în vest pînă spre Ineu, Şiria, Arad, înspre Transilvania pînă la est de Brad şi Deva, iar în sud pînă la Mureş. în partea sud-estică, însă, graiul de tranziţie la care ne referim cuprinde şi nord-estul Banatului şi o mare parte din Ţara Haţegului. Vom reda aici cîteva dintre caracteristicile sale (unele fenomene sînt specifice subdialectului crişean, altele celui bănăţean) : I. a) Trăsături fonetice comune cu subdialectul bănăţean : “ durificarea consoanelor ş, j (care are ca urmare evoluţia vocalelor anterioare precedate de aceste consoane la vocale centrale şi reducerea diftongului jfa Ta a) : tuşăsc, am tuşit, jir etc. ; “ fricativizarea africatelor â, g (sunetele rezultate sînt fie s, î, fie â, z) : sără, ser, zem, zer etc. — africatizarea dentalelor orale urmate de vocale anterioare ; graiurile din această zonă cunosc însă frecvent stadiile intermediare între t', d' şi c, â t g (sau 6, £) : fraâe, aude etc. ; — păstrarea africatei ; spre deosebire însă de subdialectul bănăţean, în aceste gfăiurfŢ7 este conservat numai în formele în care se opune lui d, avînd deci rolul distinctiv (distinge pluralul de singurlar la unele substantive şi adjective sau pers. I de pers. a II-a sg. la prezentul indicativ şi conjunctiv al unor verbe): surgi, flămîngl, aud etc. în alte contexte, $ a evoluat la z, ca în celelalte graiuri din Crişana (cu excepţia graiului oşean)23. Conservarea lui £ în alternanţa dlgi nu poate fi despărţită de existenţa paralelă a alternanţei t/ţ. “ conservarea palatalei n provenit din n urmat de i flexionar la persoana a II-a sg. a prezentului indicativ şi conjunctiv2’. Şi în acest caz asemănarea cu subdialectul bănăţean este numai parţială: în Banat n este conservat şi în alte poziţii, cînd provine din n + e, i în hiat, pe cînd în sud-estul Crişanei este păstrat numai în alternanţa n/ii la verbe : pun / pun, vin / vin etc. I.b) Trăsături fonetice comune cu subdialectul crişean : — confuzia dintre consoanele g, k şi t, d urmate de vocale anterioare. Ambele serii de consoane, ca şi sunetele rezultate din consonantizarea lui ţ precedat de labiale, sînt africatizate : âamă „teamă", „cheamă", âept „piept" etc31. ' palatalizarea bilabialelor urmate de t : pâele, âept, mnel etc., fenomen cu o arie de răspîndire mai mică, în interiorul zonei de tranziţie, decît cel 286 . tratat, de dialectologie romaneasca precedent (în cazul bilabialelor p, b, palatalizarea nu se produce în nord-estuî Banatului şi sud-vestul Transilvaniei25). într-o arie mică din această zcnă (punctul 90 din ALR I) apare şi palatalizarea labicdentalelor (vezi ALRM I, I, 70), iar bilabialele sînt palatalizate şi înainte de i sau i final afon (ib. 30, 132, 137, 84). în celelalte graiuri din sud-estul Crişanei astfel de forme apar { : , numai sporadic : âipăi „pipăi“ (115, 118 din NALR —Cr.), amniros (mniros), cu o arie mai mare în jumătatea de sud a Crişanei etc..26 — evoluţia diftongului yo la gă la iniţială de cuvînt sau de silabă, cînd este urmat de alte consoane decît cele labiale sau labiodentale27: uăc, gărb etc. Il.a) Dintre trăsăturile morfologice comune cu Banatul, amintim formele de indicativ prezent ni-s vis (vi-i) „sîntem, sînteţi“ cu o arie mai mică, şi forma mis „(eu) sînt“, a cărei arie depăşeşte zona delimitată de noi în sud-est. Forme de acest fel au fost înregistrate şi într-o arie mică (pct. 108—109) din sud-vestul Crişanei. II. b) Comună cu cele mai multe graiuri din Crişana este păstrarea pronu-melor demonstrative de depărtare compuse cu ecce (asela „acela", asita „aceia", asiia „aceea", aâŞlga „acelea"), paralel cu formele simple ale pronumelui demonstrativ de apropiere (ăsta, aista, atesta etc. „acesta", ăşca, aieşâa etc. „aceştia" ăsta, aiâsta „aceasta", ăşâa, eşda etc. „acestea"). Situaţia este asemănătoare cu cea din subdialectul moldovenesc şi dialectul aromân28. Paralel cu aceste forme, apare şi articolul demonstrativ de tipul sel, sa (&■ sei etc.)29. III. în ceea ce priveşte lexicul, remarcăm deocamdată apariţia, în unele graiuri din această zonă, a unor sinonime cu o arie de răspîndire diferită : unele sînt frecvente la nord de Mureş (în subdialectul crişean sau în alte graiuri din Transilvania) altele apar la sud de acest rîu. în punctul 118 din NALR — Cr., de pildă, au fost înregistrate pojngr* şi jăb3° "buzunar ,,, egodă şi tgoporîşce „coadă de sapă", jir şi fag „jir", sparg şi crap „crăp (lemne)", rug şi macţş11, nămgdlj-f / nargof2, dină „nămol" etc. Uneori termenii s-au diferenţiat semantic : efrpă „basma", MsMnhj „broboadă"33. Prin unele trăsături, au un caracter de tranziţie şi cîteva graiuri din nord-estul Crişanei, aflate la est de Baia Mare (punctele 355, 359 din ALR I, 349, 272 din ALR II, 201, 204 — 206 din NALR — Cr.), în care, alături de evoluţia africatei g la j, apare tendinţa de durificare a africatei â (fenomen înregistrat pe o arie mai mare în nord-estul Crişanei) şi a fricativelor ş, jSi, precum şi din vestul Transilvaniei, cum sînt, de pildă, punctele 98, 100, 138 din ALR I, în care consoanele f, v sînt palatalizate în stadiul s, z (acesta din urmă apare şi în 136, 103), şi punctele 257 şi 255 din acelaşi atlas, în care consoanele f, v sînt palatalizate în studiul ş, j3b. Apariţia fricativelor ş,j pentru labio-dentalele f, v în aceste graiuri nu trebuie pusă pe seama unei influenţe maghiare36, întrucît poate fi explicată prin adaptarea fricativelor alveopalatale f, pătrunse dinspre est, la sistemul fonetic al graiurilor de tip crişean. Aceste puncte se află, în fapt, la graniţa dintre aria s, z şi aria â,j (pentru africatele e, ţr• - în interiorul subdialectului crişean se pot distinge patru graiuri, unele dintre ele bine individualizate : graiul bihorean, graiul moţilor, graiul someşean şi graiul oşean. Graiul bihorean este vorbit în centrul şi jumătatea de sud a Crişanei, pe valea Crişului Negru şi valea Crişului Repede. La sud şi nord-est, acesta h. 79 287 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE depăşeşte graniţa judeţului Bihor, cuprinzind şi părţi din jud. Sălaj şi Arad. în acest grai au fost înregistrate principalele fenomene lingvistice considerate de cercetători specifice subdialectului crişean. Dintre trăsăturile specifice graiului bihorean putem cita aici păstrarea vocalelor finale silabice i, a (spunu, spuiu, surdu, sputi, limbi etc.38; fenomenul cunoaşte acum o arie de răspîndire mai mică), tendinţa de închidere a vocalelor mediale finale (în special a lui -e, care evoluează pînă la stadiul -/ sau chiar -i : spun), au.ud"i, ceri etc.)39, afonizarea vocalei finale -d*°, morfemul şi al conjunctivului (şi mărg „să merg", şi vâdâ „să vadă", etc.; fenomenul cuprinde însă şi o marc parte din sud-vestul graiului someşean). Graiul moţilor este vorbit în Ţara Moţilor, în jurul Abrudului, pe valea Arieşului, precum şi pe văile rîurilor Vidra şi Gîrda, la vest de Cîmpeni41. Principala trăsătură caracteristică a acestui grai o constituie rotacismul lui -n- intervocalic în cuvinte de origine latină: biri „bine", ciripii',,cînepă", ir „in“, cîri „cîine", liră „lînă", săptămîră „săptămînă" etc.42. Graiul someşean se întinde de fapt în cea mai mare parte din jumătatea de nord a Crişanei, coborînd mult Xa..sud de cursul mijlociu al Someşului, pînă spre valea Barcăului (jud. Satu Mare, cu excepţia Ţării Oaşului, nordul şi estul jud. Sălaj,'nord-vestul jud. Bihor). Din punct de vedere lingvistic, acest grăi poate fi caracterizat prin absenţa unor fenomene lingvistice înregistrate în alte graiuri din Crişana (cum este, de exemplu, epenteza oclusivei velare c jn grupul consonantic set), precum şi prin prezenţa unor fenomene lingvistice care lipsesc din celelalte graiuri din Crişana, dar apar, cele mai multe, în graiuri din Transilvania propriu-zisă şi Maramureş. în această din urmă categorie se încadrează palatalizarea labialelor şi a labiodentalelor atît înainte dei, cît şi înainte de j sau i final afon (pf'iâor, sfinăre, şt"irbd", d"isăz etc.). formele de tipul mase, st§ (faţă de măsâuiă, sliauă), minos (miiinos etc.)43 ş.a. Unele dintre aceste fenomene, cum este de pildă palatalizarea labialelor, au pătruns probabil, în nordul Crişanei, pe valea Someşului, răspîndindu-se apoi înspre sud44. Graiul osean. vorbit în Ţara Oaşului, la nord-est de Satu Mare, care prin unele trăsături lingvistice face tranziţia între subdialectul crişean şi cel maramureşean, prezintă cele mai multe trăsături specifice, putînd fi consir derat un subdialect aparte (Vezi mai jos, cap . Graiul din Oaş)45. FONETICĂ V o e a 1 i s m Sistemul vocalic se caracterizează printr-o mare varietate a timbrelor vocalice : — anterioare : â, g, e, e, /, i ; — medio-anterioare : ă, £ e, î; — mediale : a, 4» f; ă <— medio-posterioare : â, (o); — posterioare: ă, g, o, o, g, u. 288 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA Schematic, acest sistem ar putea fi reprezentat astfel : i î î u i ® îj u e ‘e q o o e e ă ă o ied Q g 6 ă Q ă a a â Unele dintre aceste vocale au o frecvenţă redusă putînd fi considerate chiar realizări individuale : ă, â, i, g, u- Sistemul vocalic al subdialectului crişean, asemănător cu al altor graiuri din nordul şi vestul dacoromânei, are la bază o serie de transformări fonetice, unele dintre ele specifice Crişanei. Vom analiza aici cele mai importante fenomene fonetice care au dus la constituirea acestui sistem vocalic : Diftongul ga a evoluat la o, prin labializarea lui a şi dispariţia elementului semivocalic. în unele graiuri, semivocala se mai pronunţă, încă, dar este slab perceptibilă : mort"e, muort”e, codă, cugdă, puot"e, pot"e, nouă40, nuouă, rgtă, ruotă etc. Uneori aceasta se realizează şi ca â (sau uâ) : cădă, pâte etc. (forme care mai ales în ALR I ; cf. ALRM I, h. 197, 242, 270, 369, 405) sau chiar, mai, rar, ca wa47. Fenomenul este înregistrat şi în cea mai mare parte din Transilvania, în Maramureş şi o parte din nordul Moldovei. Prin realizările o, â, subdialectul crişean se deosebeşte de Banat, în care apar mai ales forme de tipul uq uâ, ua şi de alte graiuri, din Moldova şi Muntenia, în care labializarea este mai slabă48. în poziţie iniţială de silabă şi de cuvint, diftongul se menţine sub forma â pa, u& (ua), UQ în aproape toate graiurile din Crişana (ca şi, dealtfel, în alte â ^ graiuri care cunosc evoluţia diftongului oa la p) : uălă (uală, uâie (uâie etc.) uâmin (uâmin etc.), găuââe, susuuâră, susuuoră etc.49. Evoluţia diftongului ga la o a fost socotită fie rezultatul unei influenţe maghiare50, fie rezultatul acţiunii convergente a acestei influenţe şi a tendinţelor interne ale sistemului românesc51. Dacă labializarea vocalei a din diftong poate fi considerată un fenomen românesc52, slăbirea şi apoi dispariţia, în multe graiuri nord-vestice a elementului semivocalic trebuie probabil să fie puse pe seama influenţei maghiare. în poziţie iniţială de cuvînt şi de silabă fenomenul nu s-a extins întrucît semivocala era sprijinită de o altă evoluţie: proteza lui u înaintea unui o aflat în această poziţie (cf. infra, evoluţia uo > uă, care dovedeşte rezistenţa lui u protetic). ’ în Crişana, ca şi în alte graiuri dacoromâne (excepţie fac doar graiurile din Oltenia, Muntenia, Dobrogea şi sudul Moldovei) evoluţia diftongilor ga, ia urmaţi în aceeaşi silabă sau în silaba următoare de o consoană palatală sau de vocale anterioare53 s-a oprit la stadiul g (e deschis), i§: mere, cŞre, să tgme, pere, lingi, mergi etc. 289 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE 19 — Tratat de dialectologie românească — cd. 231 b. 79 h. 80 b. 81 în graiurile nord-vestice, ca şi în graiuri din nordul Moldovei, nordul Transilvaniei, Maramureş, Banat, fenomenul s-a extins analogic şi asupra diftongilor ga, ia accentuaţi aflaţi în silabă finală (poziţie finală sau urmat de alte consoane decît cele palatale) : ţinem, ting, mer$, a mg, măsg, r§, purcş, ace, tăiet, (la participiu evoluţia nu a fost înregistrată în Banat, dar cuprinde întreaga Moldovă, unde g s-a şi închis la e : tăiet) etc.65. Spre deosebire de alte arii lingvistice, însă, în Crişana (graiurile din centru şi nord) şi în unele graiuri din nordul Moldovei evoluţia s-a petrecut şi în cazul diftongilor finali neaccentuaţi (în nordul Moldovei aceştia apar mai ă ' ales sub forma -ga, -ia etc.) : aceig, aciig, istuig, a triilg, a triig etc.55. Specifică subdialectului crişean (graiurile din centru şi nord) este evoluţia diftongilor neaccentuaţi finali -ga, -ia, în care a este articol, la -g, ig: câlg, cărârg, vinerg, joig, părf'g, cărt"e etc. Fenomenul a mai fost notat într-un sin- ă gur grai din Moldova (537), în care apare însă şi stadiul ggM. — Vocala labială o evoluează la ă, prin diferenţiere57, în diftongul uo iniţial de cuvînt sau de silabă: uăt", iiărb, uâsiie, uătăvâ, uăi, d"iuât!- etc. Fenomenul se petrece numai cînd diftongul uo este urmat de alte consoane decît cele labiale58 şi cuprinde subdialectul crişean (în afară de cele mai multe graiuri din Ţara Oaşului, punctul 211 aflat la nord de Someş şi cîteva graiuri din jurul oraşului Baia Mare) şi o parte dintre graiurile din centrul Transilvaniei59. — Vocalele anterioare e, i evoluează la vocale centrale (ă, î) iar diftongul ga Ia a după consoanele s, z, ($), ţ. Precedat de astfel de consoane, i final afon dispare în cele mai multe graiuri (se menţine, sporadic, mai ales în graiurile în care i final este silabic, sub forma unui -î pleniscn sau afonizat. : frunţi, (137), surzi, surzi (126, 135, 136-139), 142-143, 145, 156, 158, 162, 167, 202), răguşiţi (146) etc.). Subdialectul crişean se încadrează astfel în marea arie velarizantă a dacoromânei: ţin (ţii), sără, sări „seri" săc, sită, zile, zâmă ,zîc, zăâ, zicem, lăs etc. Spre deosebire însă de alte regiuni velarizante din nord şi vest, în subdialectul crişean § urmat în silaba următoare de e, şi g provenit din diftongul ga accentuat în silabă finală, sînt mai puţin velarizaţi (apar ca $) sau îşi menţin în întregime caracterul palatal: măse, măsg, măsŞle, minţim, minţg, tăsg, ţgse, auuzem, auuze etc. Formele măsg, măse, măsele (mai rar măsăle), măsele au fost înregistrate în cele mai multe graiuri din centrul Crişanei, de la Crişul Alb pînă la Someş. Prin aria întinsă, precum şi prin frecvenţa lui, fenomenul individualizează subdialectul crişean faţă de ariile velarizante din nord şi sud-vest, în care velarizarea vocalei anterioare la care ne referim este, cu excepţia unor arii mai mici, mai puternică60. Specifică subdialectului crişean (faţă de celelalte arii velarizante) pare să fie şi apariţia lui -e (-e, ţ) final după consoanele citate la formele de plural ale unor substantive sau la cele de conjunctiv prezent ale unor verbe : s-akeţe, să lgşin, să ţese, buze62 (pl.) etc. Plurarul buze (buze) apare într-o arie mare 290 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA din sud-vestul jud. Sălaj — nord-estul jud. Bihor, in puncte şi arii mici aflate pe valea Crişului Alb, valea Crişului Negru şi valea Crişului Repede, precum şi în sud-estul jud. Satu Mare. Ca şi în alte graiuri, velarizarea lui i nu este generală înainte de i: uoshe®3, tije etc. Velarizarea vocalelor anterioare după d în prepoziţia de (şi compusele ei) şi în prefixul des- (dez-) apare în jumătatea de est a judeţului Arad, estul şi nordul jud. Bihor (pe valea Crişului Repede, excepţie face numai punctul 159 din est) şi în sud-v estul jud. Sălaj. După dentala t, e este înlocuit cu ă, în unele graiuri, în cuvinte pătrunse din limba literară, precum şi în elemente de origine maghiară (tămetău, lălet" etc.), prin adaptarea acestor cuvinte la sistemul fonetic al graiurilor nord-vestice, adaptare care are ca urmare fie palatalizarea dentalei, fie înlocuirea vocalei anterioare cu vocală centrală64. în arii mici, vocalele anterioare e, i sînt înlocuite cu d, î şi după grupul consonantic st: nişt"i, cuostă (142), prostii (141), am povestit (144)65. în graiuri din nord-estul Crişanei, în unele graiuri sud-estice, în Ţara Oaşului (cu excepţia punctului 119) şi în graiuri din vestul Transilvaniei, înlocuirea vocalelor anterioare cu vocale centrale apare şi după fricativele ş, j : tuşise66, am tuşit, răguşit, am ieşit, şi, cuojă. grijim etc. în graiurile nord-estice apar frecvent şi stadii intermediare : am tuşit, răguşit etc. în aceste graiuri şi în vestul Transilvaniei evoluţia are loc şi după j secundar, provenit din g : ^ ă ă ° -.... am fujit, am fujit, sfje, fuje etc.67. Este de remarcat şi faptul că, într-o mare parte din Crişana, în care după ş, j apar numai vocalele anterioare şi vocalele posterioare, diftongul ea se realizează ca a iar i final afon nu se pronunţă : să tuşăscă (dar tuşesc etc.). işălă (dar îş6l etc.), nănăş pl., nuntaş pl., sănătos pl., leş, laş „laşi“68, ş-agudă „să audă" (dar şi mărg) etc. Fenomenul nu este determinat, aşadar, de „durificarea" consoanelor ş, j, ci de depalatalizarea consoanelor s, f : prin acest proces, consoanele ş, j ajung în vecinătatea vocalelor a, o, u următoare, iar în poziţie finală nu sînt urmate de -i afon: ş'-o adus > ş-o adus, moş' > moş, nănaş' > nănaş etc.69. Fonetismele acestea apar consecvent şi în documentele din jud. Bihor şi Satu Mare la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi în prima jumătate a sec. al XlX-lea : să-ş aducă aminte70, scris „scrisei", greşala11, ş-au arătat voe11 etc. După consoane labiale şi labiodentale, e evoluează la ă, iar diftongul ga se reduce la a în poziţie „tare". Fenomenul, prezent în toate graiurile dacoromâne, este înregistrat cu mai multă consecvenţă în Crişana (ca şi în graiurile din Transilvania, Maramureş şi Moldova) : mărg, trimit, să mărgă, să pri-mâscă, t"ivasc, să t"ivâscă (dar şi t"id"esc, să t"id"iscă), lovâsc, să lovâscă, bat „beat" etc.73. Sub influenţa limbii literare apar însă şi formele analogice de tipul : merg, să miărgă etc. Prepoziţiile pă, pîntru, pin sînt de asemenea generale în subdialectul crişean (cu excepţia graiului oşean şi a graiului din Ţara Moţilor ; în cel din urmă apar însă ambele tipuri de forme)74. Cînd precedă articolul hotărît -le, deci în condiţii de disimilare75, -e- se închide la -i- în cele mai multe graiuri din subdialectul crişean (-e- se menţine numai în nord-estul subdialectului şi, sporadic, în sud76). Fenomenul este 291 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE U. 83 h. 84 atestat încă la mijlocul sec. al XVIII-lea77, dar la sfîrşitul aceluiaşi secol nu era încă generalizat, căci apar forme ca : bietelea „bietele", sîngele7S, jine-rele79 etc. Vocalele centrale neaccentuate ă, î evoluează la vocale anterioare cînd sînt precedate de oclusive. velare, iar vocala din silaba următoare este anterioară : Remeşe, gină, Rtf'ingariTţf'if'ingăn), Resînă, gelşălă, sRinf'eie, gindesc, Rirpesc etc. Asimilarea nu este însă generală. Formele de acest fel au o arie de răspîndi-re inegală (cele mai răspîndite sînt sRinf'eie şi Remşşe). Tendinţa de asimilare a vocalelor centrale în acest context depăşeşte însă graniţele subdialectului crişean (cuprinde Banatul, Maramureşul, graiuri din Transilvania şi Oltenia nord-vestică80, fiind, probabil, favorizată, în aria nord-vestică, des4ispariţia oclusivelar-palatale-/f,. g'_.Fenomenul trebuie să fie posterior confuziei dintre fonemele R, g şi f, d", căci consoanele rezultate evoluează numai pînă la stadiul R, g şi^-jfîr se confundă cu dentalele palatalizate. în unele cazuri, de altfel, cum este bunăoară RelRiii'caxe âpaire''Tfi''JdS«ă puncte din estul jud. Bihor şi într-o arie din sudul jud. Satu Mare (141, 158, 175, 190, 193, 194, 195, 196, 197), caracterul relativ recent al fenomenului este evident întrucît chiar vocala anterioară la care se face asimilarea este tîrzie (vezi infra). Formele sporadice de tipul : dileătă8 „găleată", J'JtLngănăş82, (pentru cîtingănaş „încet") trebuie explicate"printr-o încadrare tîrzie a consoanelor ic, g în sistemul fonetic al graiurilor nord-vestice83. în formele de tipul (tu) aReţ „agaţi", să akiţe, skep\, să skepe, t"e sRelz, să se skeld"e 84etc., ca şi în (tu) leş „laşi", să lese „să J>ese“, rebz85, să râbd"e, avem de-a face cu un alt fenomen86, înlocuirea lui ă cu e făcîndu-se prin analogie cu verbe de tipul spăl — speli — să spele. —■ Specifică subdialectului crişean este evoluţia lui î la i cînd este urmat de i: întii, d"intiie (dintiie)3’’, gutîi (măr gutîi) călkii88 (călkit). Fenomenul este aproape general în Crişana (i din călăi, de pildă, se păstrează doar în graiul oşean, graiurile din jurul oraşului Baia Mare şi cîteva graiuri izolate din centrul Crişanei). Caracterul recent al evoluţiei este dovedit atît de păstrarea nepala-talizată a dentalei urmate de vocala anterioară şi de stadiile intermediare între i şi î, care mai apar sporadic, cît şi de apariţia palatalei R sau a oclusivei k. mai mult sau mai puţin palatalizată (i" a fost înregistrat doar în trei puncte : 107, 108, 109). Evoluţia trebuie să se fi petrecut însă deja către sfîrşitul sec. al XVIII-lea, căci apare în documente din Crişana şi sud-vestul Transilvaniei începînd cu ultimul deceniu al acestui secol : mai diniie89, înlie zi90, cuvintul întie91, dintie, întia zi9i, inii93. Influenţă asupra vocalei precedente are şi y. Prin asimilare la această semivocală, vocalele centrale evoluează la vocale posterioare. Este cazul formei zuuă, care a fost notată în toată aria nord-vestică a dacoromânei94 şi al diftongului ău preconscnantic, care evoluează la o. Fenomenul este general în Crişana la verbul a căuta : cotăm, coiăţ, am cotat. Forme de acest fel au fost notate şi în vestul Transilvaniei, în graiuri din sud-estul acestei regiuni şi din Banat95. în unele graiuri din aceste arii apare şi stadiul intermediar ou. (ou ; cf. ib., pct. 2, 157). Specifică subdialectului crişean este însă înlocuirea analogică a diftongului accentuat au cu o (devenit, cînd în silaba următoare apare ă sau e, g, ug) : coi (ciiot, coţ (cuol), cotă (cuotă), fenomen care apare numai sporadic în alte arii: cgtă, în punctul 157 din sud-estul Transilvaniei96. Pe o arie mare din subdialectul crişean apare proteza lui a în forme de tipul : amiros (amninos etc.), amăsurV, mă ascăld9S, arăguşeşti etc. Fenomenul 292 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA are cea mai mare frecvenţă în centrul şi sudul Crişanei: subdialectul crişean face, în acest sens, arie comună cu subdialectul bănăţean şi unele graiuri nordice". — în unele graiuri din subdialectul crişean apare tendinţa de evoluţie a lui ă protonic la a, ca şi în graiuri din Banat, Maramureş şi Moldova. Fenomenul este mai frecvent în condiţiile în care este posibilă asimilarea a a a la vocala a următoare : măsâuă, mătriăţă, am tăiât etc. (dar şi, pe arii mici, mai ales în graiul oşean, în graiul din Ţara Moţilor, graiul de pe valea Crişului a a a a Negru şi din sud-estul Crişanei, mătuşe, am bătut, măsq, măsş etc.)100. O răs-pîndire mai mare au formele de tipul : sabdu, canâiu, haitiu, liştalâu etc., în care însă a neaccentuat este menţinut fie sub influenţa etimonului, fie sub cea a cuvîntului de bază (hâită — hăitiu), fie, în sfîrşit, sub influenţa etimonului şi a formelor de plural, în care apar condiţiile asimilării (ilştaliu, iiştalăgă etc.)101. — în articolul nehotărît un, u este înlocuit cu o sau u, q ca şi în graiuri din sudul Transilvaniei şi nordul Moldovei102. Analogic, înlocuirea se petrece şi în jor, jori, juQră103, forme aproape generale în Crişana. Pe arii mici din Crişana, analogia acţionează însă şi invers : jorâm, jorâţ, jocâm, jocăţ, morîm, morii etc. (în primele două analogia are loc cu forme în care o este secundar). Sporadic, u > o apare şi în floier104, chiar frqnte (220), iar u neacc. > o în morat „murat", morâţ, moşinoim. — Vocalele de deschidere medie tind să se închidă în poziţie finală. Procesul este mai accentuat şi cunoaşte o răspîndire mai mare în cazul vocalei -e, care evoluează pînă la stadiile i, vocala -ă cunoscînd mai ales stadiul -ă : pureci, hulpţ, puni, rumpi, ved"i, surdi, mătuşi, mamă, tâtă, să auudă_, lăsă etc. Fenomenul este caracteristic graiului bihorean, unde este paralel cu tendinţa de afonizare a acestor vocale finale : purec\, hulpi, mătuşi etc.106, dar apare şi în graiul din Ţara Moţilor107 şi', izolat, în graiul oşean (purici> măsfili, dinţi, frunţi, buglă etc. — pct. 281). închiderea lui -ă la -â, ca în subdialectul a moldovenesc, a fost înregistrată numai în graiuri izolate : măsâyâ, buză, jljinâ „gingie" etc. (161), buză, măsâuă etc. (135). ‘ — în cea mai mare parte a subdialectului crişean, u final afon se păstrează : auudV, spunV, spuiV, taiV, moiV, batV, puiV, poâV, crepV, crumpV, mutV, calV, bouV, dauV etc. Aria fenomenului cuprinde centrul (începînd de pe valea Crişului Negru) şi nord-estul Crişanei (care include şi Ţara Oaşului), vestul Transilvaniei108. în sudul acestei arii, u şi i finali au valoare silabică : micu (sau micq, mică etc.) midi, lupu, lupi etc.109. Aria lui -i silabic este mult mai mică, dar este completată de o arie în care acest sunet deşi nu este silabic, nu s-a afonizat atît de mult ca în limba literară. Un astfel de -i afonizat este perceptibil şi după sunete muiate: miâ\, pui\, bun\, cai\ etc. După consoane velarizante apare -î silabic (mai mult sau mai puţin afonizat) sau — î mai puţin perceptibil : frunţl, surz\, răguşiţi etc. (vezi supra). Notăm că u silabic a fost înregistrat şi în Ţara Moţilor110. — în sufixele -ar], -er\, -tor\, este conservat, ca în cele mai multe graiuri dacoromâne, -i final afon (în aria unde se păstrează şi -u final afon, finala acestor cuvinte este -iu) : su£itor\, suâitoriu, rotăr\, rotâriV, dogâr\, dogâriy, cojocâr\, cojocâriu etc. Această finală a fost extinsă analogic şi la alte cuvinte terminate în -ar, -er : măgăr\, măgărtV, cer\, ceriy etc. h. 85 h. 86 h. 87 293 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE h. 78 b. 88 h. 89, 90 — în ce priveşte semivocalele i şi u, subdialectul crişean prezintă cîteva trăsături, unele specifice, unele care-1 alătură altor arii nordice: i nazal provenit din n latinesc popular, este păstrat în graiul oşean şi în unele graiuri din Ţara Moţilor111: cuif, vite, puif, ai, cue, lepurQia, lăturoi, morgi a, să pue etc. ; ca în cele mai multe graiuri dacoromâne, t apare în formele mine; cine, mîn; u este păstrat (nu a fost consonantizat) în forme ca mâduuăn“, vqduuă, văduuoiUs. CONSONANT ÎSM Sistemul consonantic al subdialectului,,crişean se distinge mai ales prin caracterul inovator. Arhaismele în acest domeniu sînt destul de puţine şi au, în general, o aneTlmiitată în cadrul subdialectului. Africata z (z) (cf. supra). — Oclusivele dentale t, d, urmate de vocalele anterioare, sînt palatalizate în stadiulJ", d” : ţrăt"e, mint"e, băt"e, punt”e, d"al, au.ud"c, căld"e etc. Aria fenomenului este mai mare decît cea a subdialectului crişean, cuprinzînd şi alte graiuri din Transilvania, nordul Moldovei, precum şi subdialectul maramureşean. Singura arie din nord-vest care nu cunoaşte această evoluţie este Ţâra Oaşului(vezi cap. Graiul din Oaş; pentru sud-estul Crişanei vezi supra). în aria din subdialectul crişean în care. se produce, fenomenul nu este însă general, căci nu apare, în cele mai multe graiuri, în contextul siflantă + oclusivă dentală + vocală anterioară : sig, stţrpe, rostiăză etc.118. 294 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA Dentalele sînt de asemenea nealterate în cuvinte recente de origine maghiară, în cuvinte pătrunse din limba literară şi în formele în care vocala anterioară următoare este recentă: t$nt", iemefeu1™, telefon, intiie, gulii etc- — Dentala nazală n, în urma aceluiaşi fenomen de palatalizare, a evoluat la n : bine, spune, nauă, iinel, carne etc. Fenomenul este general şi cuprinde o arie mai mare, în care este inclus şi subdialectul bănăţean (pe lîngă graiu-rile în care apar t", d"). în ceea ce priveşte aria în care n nu este alterat, la graiul din Ţara Oaşului se adaugă graiul din Ţara Moţilor, în care n ihter-vocalic urmat de vocalele anterioare nu este întotdeauna palatalizat : bini, d'imineâfa, găfin\, min\ etc. (în cele mai multe cazuri este vorba de un -n-susceptibil de rotacizare120, care, deci, a fost, într-o epocă anterioară, rota-cizat). ■— Oclusivele palatale K ,£ s-au confundat cu sunetele rezultate din palata-lizarea dentelor orale (/", d") : t"6mă, „cheamă", jerunfe „genunchi", t''ar „chiar", d"em „ghem" etc. (în sud-estul Crişanei acestea s-au africatizat, ca şi dentalele corespunzătoare). Singura regiune care menţine distincţia între oclusivele dentale orale şi oclusivele palatale este Ţara Oaşului: dentalele nu Se paîătalizează iar oclusi-veleTrâlîfEăTe^^ "hTrTţ>, care poate fi interpretată ca o extindere a timbrului consoanei asupra vocalei următoare158, în interiorul cuvîntului nu se mai realizează opoziţia cu rol distinctiv între consoane labializate şi consoane nelabializate, aceasta fiind întotdeauna dublată de opoziţia vocalică / o / (/ 9 /) lai (sau, în unele graiuri, / 9 / ~ / a /, vezi supra): / mpre/~/ marel /spre I ~ / sare /, / âqră I ~ / dâră /, / dqră I ~ I dară /, etc., ca / dor / ~ ~ / dar /, / for / ~ / far / etc. Opoziţia apare şi la iniţiala / grei ~ /are/ (ib., 284). Cu alte cuvinte, opoziţia de tip consonantic este neutralizată în poziţie medială. în unele graiuri, această opoziţie cu rol distinctiv apare în poziţie finală, în cazul următoarelor finale : / j0 / ~ / i / : /pui0 / ~ / pui /, / spui0 / /-■*/ /spui/ etc. ; / ş° / ~ / ş / (sau / ş'° / ~ / ş' /) : / cocoş0 / ~ / cocoş /, / nănaş0 / ~ ~ / nănaş / etc. ; / z°(d°) / ~ / z(d)/ : / mînz0 / ~ / mînz / ; / ţ° / ~ / ţ / : / înalţ0 / ~ / înalţ /, / acăţ0 / ~ / acăţ / etc. (cu o arie limitată) ; / â° / ~ / 6 / / bac0 / ~ / bac / ; / r'° / ~ / r' / : murar'0 / ~ / murar' /, / păcurar'0 / ~ ~ / păcurar' / etc. ; /1'° / ~ /1' / : / ot'° / (=uot"u) ~ / ot' / (=uot"), / je-nunt'0 / (=jenunt"u) ~ / jenunt' / (=jenunt") etc. ; / d'° / ~ / d' / : / bod'° / ~ (=bod"u „uliu") ~ / bod'/ (=bod"). După cum vedem, chiar şi în graiurile în care -1/ final afon este păstrat, opoziţia de acest tip are un randament funcţional scăzut (apare mai ales în cazul consoanelor palatalizate) şi nu are nici în astfel de graiuri un caracter stabil (căci în unele, alături de forme cu labializarea consoanei finale, apar şi forme fără consoane labializate, datorită influenţei graiurilor înconjurătoare sau a limbii literare ; sub această influenţă, corelaţia de timbru tinde să dispară şi în astfel de graiuri). Putem conchide, aşadar, că în subdialectul crişean opoziţia consoană labia-lizată ~ consoană nelabializată a dispărut în graiurile care nu cunosc consoane labializate în poziţie finală şi este marginală şi instabilă în cele care cunosc acest fenomen159. MORFO SINTAXĂ Ca şi alte unităţi dialectale ale dacoromânei, subdialectul crişean prezintă relativ puţine fenomene morfosintactice specifice. Diferenţele care ţin de sistemul morfologic nu se referă la prezenţa sau absenţa uncr categ rii morfologice, ci se limitează în general la morfeme. Or, aceste diferenţe prt fi considerate mai puţin importante într-o ierarhie a faptelor de limbă care vizează gruparea şi clasificarea unităţilor dialectale160. 301 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE Substantivul h. 102 h. 103 Unele substantive se grupează la altă declinare decît în limba comună. Astfel, gleznă este în unele graiuri de declinarea a IlI-a — glezne (în graiul someşean şi Ţara Oaşului), ca şi coaste, care formează arii mari pe valea Cri-şului Alb, precum şi în judeţele Bihor şi Sălaj. în astfel de cazuri putem avea a face cu influenţa pluralului asupra singularului161. Forma d"ind"e ,,ghindă“ este însă etimologică. Alte substantive au trecut de la declinarea a IlI-a la deci. I: feră, plă-mînă162 (forma din urmă, aproape generală, are şi un gen diferit faţă de limba comună), răd"ită „ridiche" etc. Apar, de asemenea, treceri de la declinarea a Il-a la deci. I (oplgănă)'-63, cu schimbarea genului, şi, mai ales, la deci. a IlI-a : jerunt"e, rărunt"e, fagure, noatine etc. (ultimele două cu o arie mai restrînsă)164. Opoziţia s g.-p 1. este neutralizată la unele substantive masculine şi feminine şi la unele adjective cu tema în s, z (d), ţ şi, pe arii mai mici, înş, j : frumosă, buză, cosă, miz, hoţ, raţă, cocoş etc. Desinenţa de pl. -e a substantivelor feminine terminate la sg. în -ă are o frecvenţă mai mare decît în alte subdialecte şi decît în limba comună : mătuşe (cu opoziţia sg.-pl. neutralizată fie sub această formă fie sub forma mătuşă), bârbe, limbe, tâlpe, supsugare (susuiţâre), iînime (iirime, iirme), brince etc. Astfel de plurale, care pot fi considerate arhaice, au cea mai mare frecvenţă în jumătatea de sud a Crişanei. în acest tip de opoziţie sînt încadrate chiar şi substantivele la care -ă este recent şi provine dintr-un -e etimologic: lind"ină sg. — lind"ine pl., plămtnă sg. — plămîne pl. etc. şi unele substantive pătrunse recent în graiuri (sau a căror formă de plural este recentă): 166: mină; minţ, (e) brîncă; brînâ; 167 — mină; minţ (e) brîncq ; brînâ ; 193 — mină; mine, (k) mtnui\. în sfîrşit, în privinţa pluralului, trebuie menţionate pluralele minurţ, prezent cu puţine excepţii, explicabile probabil prin influenţa limbii literare, în toate graiurile în care apare cuvîntul (în jumătatea de sud a Crişanei este folosit însă brîncă), şi căs, pluralul de la casă, care se explică probabil, în ceea ce priveşte păstrarea lui s, şi prin influenţa singularului165. în exprimarea raporturilor c a z u a 1 e apar unele trăsături specifice subdialectului crişean sau cu o arie de răspîndire mai mare în subdialectele de tip nordic. — Nominativul substantivelor proprii feminine este egal cu vocativul (este terminat în -ă sau -e) : Ană, Anuţă, Mărie, Flore, Savetă, Vironică, Iliână etc.166. Fenomenul apare, pe arii mai restrînse, şi la numele proprii masculine: ngăne, Tod"erţ, T'odgre, St"efănţ, Sândre, Mitrţ, Pavelţ etc.167. — Genitivul substantivelor proprii sau al celor care denumesc rudenia se formează cu articolul proclitic lu, lui sau Zi168, dar şi cu articolul enclitic : iiuonu lui dumnitru, iigânu li iăncu, iigănu lu iâncu, lipânu petri, pătru lu coste, costă li petri, măria ilgeni, măria lu iliâna (cu o arie mai mică, în sud)160 etc. în unele supranume, cele două tipuri (cu articol proclitic şi cu articol enclitic) apar alături : a li nistor petri, a li guşti petri, d”uri văsăliRi lut guşii etc. — Dativul este exprimat frecvent prin substantiv precedat de prepoziţia la, fenomen care cunoaşte însă o arie de răspîndire mai mare (Transilvania, Maramureş, Banat, graiuri din Moldova şi Muntenia) : dă-i fî^la cal, i-am scris la 302 TKATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA tăta, am dat la o muiere etc.170. Construcţia apare şi la numele proprii, alături de forma cu articolul proclitic lu, li, lui şi de cea cu articol enclitic : li dau călu lui dumnitru, ăi dau călu la mitru, ăi dau călu nuţului, îi dau calu li dum-nhru etc.171. După verba dicendi, apare frecvent cu valoare de dativ construcţia cu prepoziţia către (cătă): uo zis cătă mama, zîâe cătă prunc, ztâe cata ti etc.173. Vocativul prezintă o particularitate accentuală în formele cu -ule, accentul se deplasează pe silaba penultimă (deci pe u) : uomule, cuscrule, finule etc. Fenomenul, explicabil probabil şi printr-o tendinţă de echilibrare a ritmului strigării173, apare în cele mai multe graiuri din Crişana (cu excepţia părţii de sud) şi în vestul Maramureşului174. Aceeaşi deplasare a accentului prezintă şi forma şogoreir°, dar în unele cazuri accentul apare pe al doilea o şi la nominativ : şogor176. O flexiune aparte au substantivele mamă şi tată. Cînd sînt însoţite de adjective posesive, acestea păstrează la genitiv-dativ formele vechi tătîne (tă-tini), mine (mini), nearticulate, ca în textele din secolul al XVI-lea177: frăf'ile tătlne-tău tătlni-tău, t-am dat, vorba tătlni-tg, tăta tătlne-tu, (e) a tătlne-tău, măica mtne-sa, a mtne-sa, a mlne-ta, t-o lăsat mtne-sa, cirpa mlnţ-ta etc. In unele graiuri formele s-au extins şi la nominativ : cum o zis tătlne-to, îi tătlni-tou cuolo etc. De remarcat că, în această privinţă, în graiurile din Crişana pot fi sesizate două tendinţe : pe de o parte înlocuirea formelor tătîne, mine cu forme la nominativ, fără adăugarea morfemelor cazuale: a tătă-tău, a tâtă-mneu, i-am dat tâtă-t&u, pe de altă parte apariţia unor elemente (articol hotărît sau prepoziţii) care subliniază valoarea de genitiv-dativ a formelor tătîne, mine : i-am spus lu t&tlne-său, t-am dat la tătlne-tău, i-o dat la mtne-sa etc. Deşi au un caracter sporadic, cele două tendinţe dovedesc slăbirea valorii de genitiv-dativ a formelor tătîne, mine (fapt care face, de altfel, posibilă şi extinderea lor, tot sporadică, la nominativ). a în Ţara Oaşului, apar şi formele analogice de vocativ mamîle, (mămîle), a tatâle, (tătâle)1™, forme comune cu unele graiuri din Maramureş. Articolul — Articolul genitival are, ca şi în alte graiuri nord-vestice, o formă invariabilă -a : câsăle-s a noste, cati-s a noşt", călu-i a mneu etc.179. — Articolul hotărît de genitiv-dativ singular are, în unele graiuri, forma li, nu numai cînd este proclitic, ci şi atunci cînd este folosit enclitic : iiuănu li iăncu, patru li iiuân, vlrvu câpuli, coda uof'uli. în subdialectul crişean, forma proclitică li este mai răspîndită (apare în nordul Crişanei, în Bihor, vestul Transilvaniei, Ţara Moţilor)180 decît forma enclitică -li (care apare numai în două puncte din nord-estul Crişanei — 170, 185 — în puncte din vestul Transilvaniei şi Ţara Moţilor)181. Notăm şi faptul că articolul hotărît enclitic -l este pronunţat frecvent în Ţara Moţilor : liăcul, păosul, ursul etc.183. 303 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE Pronumele — Pronumele demonstrativ prezintă două serii de forme: cel de apropiere, continuă formele latineşti simple: aiista, ilsta, âsta; aiişt"iig, âşt"a etc. ; aiâsta, ăsta etc. ; ăstg, ăşt"a, ăşt"e etc., iar cel de depărtare, continuă, în graiurile de la sud de Crişul Negru, din nord-estul Crişanei şi din Ţara Moţilor, formele compuse cu ecce: adela (adăla), adera, adSia, acelga etc. Aceste graiuri se aseamănă deci cu subdialectul moldovenesc şi dialectul aromân183. Graiurile aflate la nord de Crişul Negru au o situaţie intermediară faţă de subdialectul moldovenesc şi graiurile dacoromîne sudice şi sud-vestice : în locul unor forme compuse apar forme simple pentru pronumele de depărtare184, dar seria acestora din urmă nu este completă : ăla (%la) este general, alături de el apărînd, în multe graiuri, pluralul feminin alea, sporadic şi ăia (în 155, numai ăla, ăia) sau, în 219, aia (în acest grai apar deci trei forme simple : ăla, aia, a/ea185). Situaţia este ilustrată şi de textele culese de D. Şan-dru din Bihor. în acestea apare numai ala (alături de, în acelaşi text, diya, deya, aceya etc.)188 şi, cu totul izolat, aya (dup-aya)ni. Situaţia din Crişana nu sprijină, după părerea noastră, ipoteza unor autori188, ala (ăla) fiind greu de explicat prin analogie într-o regiune în care formele cele mai răspîndite pentru demonstrativul de apropiere sînt aiesta, aista etc. iar determinativul este cel(a), nu ăl ca în graiurile sudice. în ce priveşte pronumele şi adjectivele nehotărîte, amintim folosirea formelor yărede „ceva ; vreo“,189 yâredine, „cineva"180, ăcărdine (ăcărdine) „oricine"191, ăcărde (ăcarde) „orice"192. Unele forme pronominale pun numai probleme de fonetică. Pot fi amintite în acest sens pronumele şi adjectivele posesive (a) mno, (a) io193, (a) mg, (a) nost, (a) nostă, (a) nost", (a) ngste, (a) vost, (a) voşt", (a) vgstă, (a) vgste, (a) noşt"e, (a) voşt"e (în Ţara Moţilor, însă -r- este păstrat: (a nostru, (a) vostru etc.)194 şi pronumele personal ii „ei" şi pronumele şi adjectivul posesiv (a) ti „(a) ei“. în sfîrşit, regimul sintactic al unor pronume este diferit de cel din alte graiuri sau din limba română literară actuală. Semnalăm aici doar faptul că pronumele personal de pers. a IlI-a sg. feminin, acuzativ, forma neaccentuată, o (yo, yă), apare, ca şi forma de masculin, adeseori înaintea auxiliarului timpurilor compuse : yo am văzut, yo am fo văzută, yo or băt"e, o or luya19b, y-o jucat „a jucat-o“198, ş-o am pusu-n tiăgra197 etc. Verbul în comparaţie cu alte părţi de vorbire, verbul oferă un număr mai mare de fenomene care pot contribui la caracterizarea subdialectului crişean, chiar dacă aria lor de răspîndire nu coincide întotdeauna cu aria acestei unităţi dialectale. De altfel, după cum am văzut, cele două fenomene morfologice considerate pînă acum specifice subdialectului crişean vizează tocmai flexiunea verbală (şi morfem al conjunctivului şi formarea condiţionalului perfect cu ajutorul perfectului compus al verbului a vrea). Unele verbe sînt la altă conjugare decît în limba comună sau în alte subdialecte. Astfel, verbele a tina şi a rămînă au rămas la conjugarea a Il-a, ca în limba latină : cf. yoi ţină, (uoi ţine), yoi rămînă (yoi rămînţ) etc. 304 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA Pentru a scuipa se întrebuinţează numai forme de conjugarea a IV-a : a scupi, a skipi, a scopi199, a ştopi, a ştiopi. La prezentul indicativului şi al conjunctivului, o serie de verbe de conjugarea I şi a IV-a se conjugă fără sufixele -ez, respectiv -esc : cin „cinez", săr „sărez", prăd „prădez" (dar şi, în cea mai mare parte din Crişana de nord, prădăz, prăd”ez)199, încreţ „încreţesc" (formă cu o arie mai mică în sudul Crişanei)200, lucru „lucrez", înceată „încetează", străluce „străluceşte", sloboade „slobozeşte", suc „sucesc" etc. 201. Alături de acestea, apar însă şi forme cu sufixul -esc la verbe care nu au acest sufix în alte graiuri : miniasc, „mint", asculâsc „ascut", sînidsc „simt"202, înd"ilâşc „înghit", rîgîiisc „rîgîi", împărţise „împart"203. Verbele care la i n f i n i t i v au un ă neaccentuat în temă extind această vocală şi la pers. I şi a Il-a sg. (la pers a Il-a sg. a sau, mai degrabă, ă secundar este înlocuit cu e în multe graiuri ; vezi supra) a prezentului indicativ şi conjunctiv : lăs, să lăs (cu o arie de răspîndire mai mică204 ; pers. a Il-a este leş), să Ieşi,), îngraş, îngrâşi, să îngraş, să îngrâşi; acâţ, acăţ (akeţ); scăp, scăpi (skep\) : grăp, grăp\ (grep\); săp, săp\ (sep\); mă-ncâlţ, t"e-ncâlţ (t"e-nkelţ) ; încârc, încârc, (înkerc); mă scăld, t"e scălz (t"e skelz) etc. Formele de acest fel au o arie mare, mai ales în jumătatea de nord a dacoromânei205 şi se dato-resc analogiei cu formele accentuate pe terminaţie (fenomen numit de S. Puş-cariu, LR II, 375, „normalizare morfologică internă")206. Pers. a IlI-a sg. a prezentului conjunctiv are, în general, un fonetism asemănător cu pers. a Il-a sg. de la prezentul indicativ şi conjunctiv (să rqbd”e, sâ-rebd"e, să-ncqrâe, să-nkerce etc.)207. Verbele de conjugarea a Il-a, a IlI-a (la care iotacizarea este analogică) şi a IV-a cu tema în t, d prezintă forme neiotacizate208 : văd, cred, rid, scot, trimăt etc. Singura formă iotacizată este poc (să pod), cu o arie mare de răspîndire în subdialectul crişean209. în sînţqsc, ţ este păstrat datorită sufixului -esc2r0, consoana care apare înainte de acesta fiind identică cu cea din tema infinitivului (păii-păţesc, încălzi-încălzesc, dar, în verbe de origine slavă, învîrti-învîrtesc etc.). Forme iotacizate au, de asemenea, verbele cu tema în n şi r : viu, vii, să viie, ţiu (iîiu), tîi, să ţîie; rămîiu, rămîi, să rămîie; spuiu (şi, pe o arie mică în nord-vest, spuu; această formă, ca şi iîu, viu, care au o arie mult mai mare, trebuie socotită analogică), spui, să spuie; teiu, tei, să teieetc.211 în cazul verbelor cu tema în n formele iotacizate cunosc o răspîndire mai mare la pers. a IlI-a sg. a conjunctivului (întreg subdialectul crişean) ; excepţie fac numai graiurile din sudul Crişanei)212. La persoana I sg. a prezentului indicativ şi conjunctiv, însă, aria este în restrîngere, datorită influenţei convergente a limbii literare şi a graiurilor în care apar forme cu dentala refăcută. Faptul reiese atît din compararea materialului NALR — Criş. cu ALR I—II: forma spun apare.de exemplu, şi în punctele 158, 191, 199, 218, 220, 141, 179, 206 din NALR — Criş, puncte în care ALR I—II înregistrase spui (vezi ALR I, I, 107 / 295, 333, 337, 341, 345 ; ALR II s.n., VII, 1941 / 310, 279, 349 ; de remarcat că aceste puncte se află în general la marginea ariei iotacizante), cît şi din unele răspunsuri înregistrate în NALR — Criş.: 207 : spun, [D] spui; 204 : spun, [K] spuiu ; 198 : spunu, [D] spuiu ; 162 : spunu, [D] spuiu etc. 305 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE i. 104 20 — Tratat de dialectologie românească — cd. 251 Formele iotacizate ale verbelor cu tema în r au o răspîndire mai mică : nord-nord-estul Crişanei şi vestul Transilvaniei. în sf îrşit, la gerunziu nu apare iotacizarea la verbele în r313, iar la cele în n are o arie mai mică decît la pers. I sg. a prezentului indicativ şi conjunctiv314. La pers. a IlI-a sg. a prezentului indicativ se păstrează forma etimologică şti, ca şi în alte graiuri din jumătatea de nord a dacoromânei315. Verbele a da, a lua, a sta, a bea, a vrea, a la au la pers. a IlI-a sg. şi pl. a conjunctivului forme bisilabice, forme care au fost înregistrate în întreaga jumătate de nord a dacoromânei : să deiă, să tete, să stete, să vreie, să bete. La unele dintre aceste verbe, în Ţara Moţilor au fost notate şi forme monosilabice316. Intr-o arie compactă, care are ca centru graiul bihorean, verbele de conjugarea a IlI-a înregistrează deplasarea accentului de pe radical pe flectiv la pers. I şi a Iî-a plural ale prezentului indicativ şi conjunctiv, precum şi la pers. a Il-a pl. a imperativului: spunâm, spunăţ; merăm, merăţ, zîâem, zîcăţ; băf'em, băt"iţ; făâăm, făâeţ; pt”erd"ăm, pt"ird"eţ; săspunăm, să spunăţ; să merem, să mereţ etc. Are loc, în felul acesta, o simplificare a sistemului accentuai în flexiunea verbală la prezentul indicativ şi conjunctiv şi la imperativ, întrucît conjugarea a IlI-a era singura conjugare care prezenta în astfel de cazuri accentul pe radical317. Fenomenul este cunoscut şi graiurilor sudice, unei arii din nordul Moldovei şi cîtorva graiuri din nord-estul Transilvaniei318. Spre deosebire însă de aria sudică, în subdialectul crişean nu apare şi schimbarea inversă a accentului, de pe flectiv pe radical,319 sau trecerea verbelor de la conjugarea a IlI-a la conjugarea a Il-a (sau invers, de la conjugarea a Il-a la conjugarea a III-a)330, determinată de concordanţa dintre formele celor două conjugări la unele moduri şi timpuri331. Cu alte cuvinte, fenomenul din Crişana (probabil, şi cel din nordul Moldovei) prezintă trăsături specifice în raport cu cel din graiurile sudice. Tot în legătură cu reorganizarea sistemului accentuai în flexiunea verbală trebuie pusă şi mutarea accentului pe prima silabă la verbe ca se mărită222, suspin222, sud”iţ2U, dărâm225; schimbarea accentului, în aceste cazuri, are la bază analogia cu numeroasele verbe de conjugarea I accentuate la sg. şi la pers. a III-a pl. pe prima silabă, iar la pers. I şi a Il-a pl. pe ultima (deci pe flectiv) : vătăm — vătămâm, dâpăn — dăpănâm, piepten — pieptenâm, mâsur — măsurăm, tremur — tremurăm, blâstăm — blăstămăm, spârii — spăriăm etc. Altfel spus, verbele de acest fel nu trebuie alăturate formelor de tipul grădină (grădină), colibă ş.a., în care este probabil că schimbarea accentului trebuie pusă şi pe seama unei influenţe străine336 (cf., de altfel, şi fonetismele de tipul grădină, grşdina). O caracteristică a subdialectului crişean asupra căruia s-au oprit mulţi cercetători este întrebuinţarea conjuncţiei şi cu valoare de conjuncţie subordonatoare şi morfem al conjunctivului: nu vrşu şi mărg, vr$ şi vadă, rnn-o spus şi mă duc, (tebuie) şi mărg etc. Aria actuală a fenomenului cuprinde graiurile dintre Crişul Alb şi Someş337, în partea estică, limita dintre graiurile cu să şi cele cu şi trece pe la vest de Baia Mare, Zalău, Ciucea şi Beiuş şi ajunge pînă la est de oraşul Chişineu Criş. în interiorul acestei arii, există un singur punct în care şi cu astfel de valori nu este înregistrat nici de ALR (ALR II, pct. 325), nici de NALR (pct. 173). 306 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA In toate aceste graiuri, alături de şi apare şi să sub influenţa graiurilor înconjurătoare şi a limbii literare. Să este notat frecvent mai ales în răspunsurile la întrebările din chestionar, pe cînd în vorbirea obişnuită, dintre membrii aceleiaşi comunităţi lingvistice, apare mai rar (cu excepţia unor graiuri aflate la marginea ariei cu şi). Cel mai ilustrativ exemplu ni se pare a fi graiul din pct. 130 (Pilu, jud. Arad) : în acest grai, şi nu apare ca morfem al conjunctivului în răspunsurile la întrebările din chestionar, dar este înregistrat, alături de să, în conversaţia dintre vorbitori: ci şi fac ? dâ-m pace şi vorbise, rai vrţu şi mă băg, ...s-avem ban şi-i băgăm la cec să nu-i stricăm. Putem vorbi, aşadar, de o limitare a întrebuinţării conjuncţiei şi „să“ şi din punct de vedere socio-lingv istic. Vechimea apariţiei lui şi „să“ este greu de stabilit. Dintre cele trei exemple din sec. al XVI-lea citate de Gheţie228, rărnîne în discuţie numai unul, nici acesta prea sigur229. Pe de altă parte, însă, afirmaţia că în manuscrisele biho-rene din sec. al XVIII-lea fenomenul nu exista230 trebuie corectată, întrucît l-am înregistrat într-un manuscris din localitatea Cheţ, jud. Bihor, din 1785, manuscris care conţine multe alte fapte dialectale : dară amu şi nu fie aşc ca şi atunci, că nu-i bine tineri c-aceşie săşază în doo laturi*31. Lipsa Iui si „să“ din alte manuscrise din aceeaşi perioadă, care au, probabil, şi un caracter popular mai puţin pronunţat, trebuie deci interpretată în felul propus de I. Gheţie232 : existenţa unei tradiţii literare care impunea conjuncţia să. Apariţia conjuncţiei subordonatoare şi a fost explicată în diverse feluri, în funcţie şi de vechimea care i se acorda. I. Gheţie o consideră fie arhaism, care continuă conjuncţia latinească si, cu i păstrat numai într-o parte a dacoro-mînei, fie inovaţie, care ar avea la bază conjuncţia compusă şi să, atestată încă în sec. al XVI-lea cu sens final sau concesiv233. Acad. Al. Rosetti o consideră rezultatul unei influenţe străine234. în sfîrşit, Piomulus Todoran, reluînd şi dezvoltînd o explicaţie mai veche a lui N. Drăganu, formulează o altă ipoteză : substituirea lui să cu şi s-ar fi petrecut datorită existenţei unei echivalenţe între cele două conjuncţii — valoarea finală-consecutivă — şi a fost favorizată de identitatea dintre formele verbale precedate de cele două conjuncţii235. Fără a analiza în amănunt toate explicaţiile care s-au dat pînă acum, vom cita aici şi un alt fenomen sintactic, pe care l-am înregistrat în cursul anchetelor pentru NALR — Criş. şi care, în mod indirect, poate aduce elemente noi referitoare la originea lui şi „să“. Este vorba de faptul că valorile conjuncţiei subordonatoare şi în graiurile din Crişana pot fi (şi sînt adesea) exprimate cu ajutorul unei conjuncţii compuse — de şi (dă şi) —, care poate introduce următoarele subordonate236 : subiectivă (bine-ar fi fost dă şi ţinem dă el), completivă directă sau indirectă (Nu vreau dă şi vin; nu vreu dă şi ieu ; ... i-ar fi plăcută dă şi cînte; ...am fost gata dă şi mă duc; ne-o pus dă şi mutăm d-acolo...; o-nceput dă şi strîngă nişte lemne etc.), atributivă (cînd vine vremea dă şi-o lucri...), circumstanţială finală (Vin io dă şi te văd; o făcut pod dă şi triacă valea ; Arc un cui care-l prinde de lemnu ala de şi nu joace...), circumstanţială consecutivă (Dacă nu munceşti dă şi obosăşti / nu poţi avea un lucru bun / ; nu poate s-aştepte până să coace / porumbul / dă şi fie bine copt...). Conjuncţia de şi nu a fost atestată cu astfel de valori în graiurile dacoromâne237. Ca şi conjuncţia compusă de să, atestată încă în secolul al XVI-lea cu diferite valori (finală, concesivă, condiţională)233, de şi este posterioară apariţiei conjuncţiei subordonatoare şi în graiurile dacoromâne. în acest h. 105 307 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE caz, ea a luat naştere pe baza multiplelor echivalenţe între de şi şi şi s-a extins239 tocmai din necesitatea de a distinge valorile subordonatoare ale celei din urmă de cea copulativă. Acesta pare să fie, de altfel, rolul ei şi în graiurile actuale. Ca şi conjuncţia să, şi continuă să fie folosit şi independent cu aceleaşi valori (cf. şi situaţia lui să, faţă de compusele ca să, pentru ca să). Dacă admitem însă această ipoteză, punem, implicit, sub semnul întrebării considerarea conjuncţiei subordonatoare şi din unele graiuri dacoromâne ca o inovaţie tîrzie, determinată de factori interni, întrucît nu se poate admite, după părerea noastră, că într-o anumită perioadă s-a petrecut înlocuirea lui să cu şi, iar, într-o perioadă următoare, aceleaşi graiuri au simţit nevoia distincţiei dintre şi „să“ şi copulativul şi. Mai ales în nordul Crişanei (care formează, în această privinţă, arie comună cu Maramureşul), dar şi în alte graiuri din această regiune, în locul conjunctivului este folosit frecvent i n f i n i t i v u l240 : mg a ară, nu vr$ a d"ini (217), şi cîntâ şti bine (112), s-opucăt a jucâ, s-o prîs a jucă, pot"e treâe, nu-l pot"i daşt"id''i'Zil etc. Astfel de forme apăreau mult mai frecvent în manuscrisele din Crişana din sec. al XVIII-lea şi al XlX-lea : milostiveşte-ie [...] a-m şterje lâcrămile, cutez (...) a facere, să am norocire a primyre, silită am fost a mă hărănirea, ar fi putut a dare, fii milostiv a mă împărtăşire242, neavînd modru a-ş putere iîne casa, ca să te milostiveşii a facere243 etc. La imperfect apar două forme : o formă sintetică şi una perifrastică. Forma sintetică, singura obţinută ca răspuns la întrebările din chestionar, prezintă în multe graiuri identitate între pers. a IlI-a sg. şi pl. (deci la pers. a IlI-a pl. nu s-a generalizat -u) : (ei) durmS, (ei) faâŞ, (ei) mîncâ (ei) dăd"(, (ei) spun( etc. Fenomenul cunoaşte acum o arie de răspîndire mare, dar nu este nici colectiv, nici general : apare în diverse graiuri aflate la nord de Crişul Alb, dar este păstrat cu mai multă consecvenţă în jumătatea de nord a Crişanei. Putem vorbi, aşadar, de o restrîngere a ariei acestui arhaism244 în comparaţie cu perioada anchetelor pentru ALR245, fermele cu -u dato-rîndu-se influenţei limbii literare şi, probabil, influenţei graiurilor bănăţeneşti (în sudul Crişanei). Sub presiunea aceloraşi factori, cunosc o extindere de la sud spre nord şi formele de imperfect analogice dădeam, stăteam ale verbelor a da şi a sta. Acestea sînt preponderente în graiurile aflate la sud de Crişul Repede şi apar pe arii mici (cum este Ţara Oaşului) şi în graiuri izolate din jumătatea de nord a Crişanei24 . De altfel, caracterul recent al formelor de acest tip în unele graiuri este dovedit şi de menţinerea nepalatalizată a consoanelor t, d : stă-t§m, dădşm (123, 133, 166, 169 ş.a.). Alături de formele sintetice, am înregistrat în vorbirea din unele localităţi (pct. 116, 118, 135, 185, 201, 206, 208, 216) şi o formă perifrastică247 : t-o fost aritînd, s-or fost culcînd, s-or fost sculînd, uo foz mîncînd, am foz durnind, am fost văzînd, uo fost tremurînd, uo fos stăt"inyt, ai fo lucrînu etc.248. Forma apare şi în manuscrisele din secolul al XVII-lea : au fost zăcînd249. Perfectul simplu este folosit, cu excepţia unor arii mici, în jumătatea de sud a Crişanei (aria se întinde spre nord pînă pe valea Barcăului) şi în Ţara Moţilor250. în unele graiuri de pe văile celor trei Crişuri şi de pe valea Barcăului (în partea estică a acestor văi) sînt conservate formele vechi de tipul văzum, văzut (sau văzut, cu ţ analogic), deci formele fără sufixul -ră — la pers. I şi 308 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA a Il-a plural251. Ezitările în privinţa formelor apar mai ales la plural şi mai frecvent în ariile vecine cu cele în care se păstrează formele vechi: 140 : spunem, spusâţ; 166 : spusămii, spusăş\ etc. Faptul confirmă ipoteza lui C. Frîncu, lucr. cit., p. 179 şi urm., cu privire la rolul jucat de omonimia formelor de pers. I şi a Il-a plural cu alte forme verbale în dispariţia sau limitarea întrebuinţării perfectului simplu. într-o arie vestică, aflată la sud şi sud-vest de Oradea precum şi în unele puncte din nord-estul ariei din Crişana a perfectului simplu, apare extinderea sufixului ră la pers. a IlI-a sg. şi, deci, identitatea dintre formele de sg. şi de pl. la această persoană : (el, ei) văzură, (el, ei) auzîră, (el, ei) spusără etc. Fenomenul este cunoscut şi unor arii din sud252. în sud-estul Crişanei, au fost înregistrate şi formele ded''e, st$t"e (dfd"eră, stqf'eră) la pers. a IlI-a sg. şi a perfectului simplu de la verbele a da, a staihî. Ca în multe alte graiuri dacoromâne254, în graiurile din subdialectul crişean se foloseşte o formă de mai mult ca perfect perifrastică, formată din perfectul compus al verbului a fi şi participul trecut al verbului de conjugat : uo fost văzută, uo fost auuzîtă, uo fost băuută, uo fost horită (sau uo fo văzută, uo fo auuzită, uo fost văzut etc.). în jumătatea de sud a Crişanei apar, mai rar, şi formele sintetice, folosite fără sufixul -ră : (ei) să speriâsă, (ei) să sculâsă (158), cîntăsâm, văzusăm etc., f rme care au fost înregistrate şi în Ţara Moţilor255. Auxiliarul perfectului compus prezintă n nidentitate între formele de sg. şi pl. ale persoanei a IlI-a (o or) : umai în suc, pînă pe valea Crişului Negru (unde însă nu este generală). F rma or a auxiliarului putea să se extindă dinspre Banat, dar putea să apară şi i .epen .ent în această regiune, prin aceeaşi analogie cu auxiliarul viit rului256 întrucît f rmele o — or ale auxiliarului de viitor, pers a III -a sg. — pers. a III-a pl., urcă de asemenea pînă la nord de Crişul Negru, cu excepţia u : r graiuri ue pe valea acestui rîu şi a unor graiuri sud-vestice. Forme de tipul or plecat „au plecat" apar sporadic şi în Ţara Moţilor257. în această arie, relaţia de nonid^ntitate este păstrată şi cînd formele auxiliarului au suferit influenţa literară : o — au (122), a — a i (107) etc. în restul Crişanei, ca şi în vestul Transilvaniei, formele de sg. şi pl. pers. a IlI-a ale auxiliarului sînt identice : (el) o măis - (ei) uo mărs. (el) o dur-mit — (ei) uo durmit etc. Aici relaţia de identitate < ste uneori păstrată şi cînd asupra formei auxiliarului se exercită infimi la -iterară fie prin extinderea formei a şi la plural (deci (el) a văzut - (ei) a văzut 202 ; car. în acelaşi punct, (el) uo tuşit — (ei) uo tuşit), fie prir < xtir <.• r a la singular a formei ■aţţ de la plural : (el) au tuşit — (ei) a ■ tuşit (168, 1VS) .ar (e!) uo văzut — (ei) ijo văzut (168) ; (el) ijo văzăt — (ei) o văzut 9) Alte' ri. însă. în aceleaşi graiuri, pentru a se realiza distincţia la sirg dar este păstrat o. iar la plural acesta este înlocuit cu forma >.e plural din limba literară : (el) o tuşit — {ei) au tuşit (186), sau chiar cu cea ce sg. : (eî) uo văzut - (ei) a văzul (186) etc. Alături de astfel de forme, cu auxiliarul pe primul loc. apar frecvent şi forme inverse: văzutu-l-ai. văzutu-l-uo (130). putul-or vini (185) bă ut-amu (159), văzut-o ai ? (132) etc.258. Acestea au. în general, r valoare expresivă (vorbitorul insistă asupra verbului aflat la participiu). Conjunctivul perfect cunoaşte atît f- rme cu auxiliarul variabil, cît şi forme apropiate de cele literare, cu auxiliarul invariabil259. Cele dintîj 309 DESCRIEREA. UNITĂŢILOR DIALECTALE h. IOC cunosc încă o arie de răspîndire destul de mare, începînd de pe Crişul Negru (graiurile aflate la vest de Beiuş) pînă în Ţara Oaşului (cu excepţia unor arii din nord-estul Crişanei şi a unor graiuri izolate). Forme de acest fel apar şi în Ţara Moţilor260. Pentru condiţionalul prezent am înregistrat sporadic şi forme cu auxiliarul postpus infinitivului lung: şîirg-ai tu să sputi ? (11G), firg-at sănătQsă (formulă de salut ; 121), firi-ai lăudat (165)261. Ultimele două forme au valoare de conjunctiv prezent. Condiţionalul perfect are trei tipuri de ferme: forma din limba comună (aş fi făcut, aş fi cîntat), una formată din perfectul compus al verbului a vrea şi infinitivul verbului de conjugat (am v(r)u(i) vedea) şi o formă cu auxiliarul a vrea Ia imperfect, pers. a Ilf-a sg., şi verbul de conjugat la infinitiv (vrş mgre, vrg ciulă etc.Ţ02. Prima formă este cunoscută, în general, în toate graiurile din Crişana, cea de-a doua a fost înregistrată în numeroase graiuri din Crişana, începînd de pe. valea Crişului Alb pînă în Ţara Oaşului. Aria acesteia din urmă se află intr-un proces accentuat de restrîngerc, proces evidenţiat nu numai de existenţa unor graiuri în care Ia întrebările din chestionar s-a răspuns cu forma din limba comună, dar forma cu perfectul compus al’ verbului a vrea apare în expresii (bunăoară, în 165 informatorul răspunde cu forma din limba comună, dar precizează că mama îi spune copilului, cînd este supărată : vut-ai fi perilă) sau de formele rezultate prin contaminare (131 : aş vru vid"ş), ci şi de faptul că într-o serie de graiuri (113, 123, 134, 153, 156, 159, 160, 162, 165, 185, 195, 201, 204, 207 ş.a.) informatorii înţeleg forma cu perfectul compus al verbului a vrea, dar folosesc forma clin limba comună. în sfîrşit, forma cu auxiliarul invariabil (imperfectul verbului a vrea, pers. a IlI-a sg.) a fost înregistrată sporadic, mai ales în jumătatea de sud a Crişanei : nu mă vria fâ§e (101), vg vimV'i (158), l-amvş văzut (contaminare între forma din limba comună şi cea cu imperfectul verbului a vrea; 168), nu să vrg da nime (212), .vă vrg şâi, nu vrg vilii (118), să vrg duci (126), bin-ar fi fost s-o vrg cosă, dăcă vrg mg noi acid am fi băuui vinars (116) etc. în unele graiuri din centrul Crişanei au fost notate şi ferme vechi de imperativ negativ, construite cu nu + infinitivul lung + desinenţe :: nu mă lăudărel! (161), nu fujlret!, nu vă făcirel! (163). Astfel de forme, aflate acum pe cale de dispariţie, au fost frecvente pe o arie mai mare din Crişana şi au fost înregistrate şi în Ţara Moţilor264. în formele verbale construite cu auxiliarul a fi, participiul trecut este terminat, ca în dialectul aromân, în -ă : am^fo cîntâtă, tio fo vitiită, l-am fo văzută, să fiu şt"mută, Vas fi lăsată2^. Forma este cunoscută în aproape toate graiurile din Crişana (fac excepţie numai unele graiuri de pe valea Grisului Alb şi de pe valea Mureşului) şi în Ţara Moţilor266. Gerunziul prezintă forme fără -d în nord-estul Crişanei (185, 187, 201—207), într-un grai din Ţara Oaşului (218 ; în acesta, ca şi în unele graiuri din nord-estul Crişanei, formele fără -d nu sînt generale), în graiuri din nord-vestul Transilvaniei şi în Ţara Moţilor267. Amintim aici cîteva adverbe şi locuţiuni adverbiale care prezintă forme sau sensuri diferite de cele din alte graiuri (unele au şi un caracter arhaic) : ăiâi (137), ansa (116), „aici“ ; aliăn (111) „ direct, fără ocol“ (măducaltăn la veClnu); ând"ir§ (137, 163), ănd"irgt"e (130) „în alt lcc“ ; adină (199) „aici", 310 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA alăntine (212) „atunci"268, formate cu -ne, cel din urmă existent şi în aromână (cf. şi DA, s.v. atuncine(a)) ; ad"ini”e (199), ad"int"a (207), amânf'e (148) „mai înainte, adineauri" (cf. şi istr. mânie; DA, s.v. înainte); ad"int”en (212), maiint"en (197) „adineauri, mai înainte", formate probabil prin analogie cu minten (magh. menten) ; cW'ingân (cW'igân, cît"ingănâş etc.) „încet"269 ; iind''e „unde"270 ; ţisârp (199) „uşor" ; dă luoc (de loc) „imediat"271; hăpt „chiar" (hăpt amu „chiar acum“J; mânt"i (144) „mai înainte ma „mai"272 (158), formă atestată şi în manuscrisele de la sfîrşitul sec. al XVIII-lea : ma sus27s, ma jos27i ; nănt’'i (126), nânt"ş (158) „înainte"275, p§ „prea" etc.276. în ce priveşte prepoziţiile, notăm doar formele dîr, dărt, dîrt (131, 142, 126), dip, dipt, (217. 218) „pentru, de", provenite din derept, al cărui sens vechi îl continuă277 : dîrjdumnalui „pentru dumnealui", dîrt-on prunku, dîrt unu, dîr mine21*, dîr M ? „pentru ce, de ce", dărt atşfâ „de aceea, pentru aceea", dip c-ai făcut ?(’ode)ce...“, şi pîn „pentru, de", care apare însă numai înaintea pronumelui te:pîn te „pentru ce, de ce" (163, 199)279. .. în privinţa elementelor conjunclionale, remarcăm apariţia .locuţiunilor con-juncţionale arhaice dîr ce şi pîn ce, care introduc subordonate cauzale şi sînt continuatoarele mai vechilor locuţiuni derept ce şi pentru ce280 : (i-a spus) şi pişte d"-acăsă pîn te A-o dus câpra la ţapy... (199) ; şi pîn ce n-a yuhit kopilu fata, l-a băgat înMsgare2*1 ; tu ies scut"lt, pînte m-ai hrănit..2*2; triâbă şi-i spargă, dîr-t-o jură dă mulţi uări2** etc. LEXICUL I. Coteanu sublinia că în afara subdialectului bănăţean numai pentru cel crişean se impune să menţioneze şi o serie de particularităţi lexicale, întrucît „lexicul crişean are multe arhaisme şi dezvoltări semantice interesante"284. O dovadă a acestei bogăţii o constituie şi faptul că lexicul crişean a atras chiar de la începuturile dialectologiei româneşti numeroşi cercetători care au publicat o serie de glosare dialectale consacrate diferitelor graiuri crişene (vezi Bibliografia şi monografia lui Teofil Teaha, Graiul din Valea Crisului Negru, 1961, p. 23 ş.u.). ' Întrucît, pe de o parte, recolta faptelor lexicale consemnate în aceste lucrări este relativ mare pentru structura subdialectului crişean, iar, pe de altă parte, atlasul lingvistic al Crişanei nu a fost încă publicat (se află în faza de redactare), ne vom rezuma să semnalăm cîteva aspecte mai semnificative care se desprind din analiza lexicului crişean. Este de menţionat mai întîi faptul că numeroasele şi pertinentele particularităţi fonetice (şi morfologice) care caracterizează acest subdialect — ca, de exemplu, confuzia palatalelor k, £ cu dentaleîe palatalizate i", d", -u, -i (vocale finale silabice), tratamentul africatelor etc. — acordă, în general, o coloratură dialectală specifică, crişeană, cuvintelor folosite de vorbitorii acestui subdialect în procesul comunicării. Aceeaşi coloratură specifică regională este conferită structurii de ansamblu a lexicului crişean de către diversele terminologii care reflectă ocupaţii tradiţionale în viaţa economică a acestei provincii, precum “stînjinăritul" (lucrul la pădure), mineritul, olăritul, păstoritul, precum şi deplasările pe care le efec- 311 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE tuau altădată muncitorii sezonieri (în Banat, mai ales) sau cei care mergeau „în ţară“ să-şi vîndă produsele meşteşugăreşti. Studiile şi monografiile consacrate subdialectului crişean au relevat o seamă de cuvinte de origine latină sau sensuri ale unor cuvinte latineşti păstrate numai în această arie, de vest, caracterizată, în consecinţă, din acest punct de vedere, ca o arie conservatoare, arhaică, din care menţionăm doar cîteva: abua „legăna", arină, „nisip", brîncă „mînă“, (a) cînta, ,,a plînge, a jeli", (a) cota „privi", custa „trăi", io, iu „unde", lemn „copac", mărită „bărbat", pedestru „olog, neputincios ; cerşetor etc.“, vă, „du-te“ etc. în această bază, ca şi în urma împrumuturilor, efectuate la o epocă mai tîrzie, din limbile cu care crişenii au venit în contact, chiar în provincia lor (cu maghiara şi germana) sau în deplasările lor în alte zone (mai ales în Banat : cu sîrbocroata şi cu germana) se constată, în hărţile lingvistice, că, adesea, pe teritoriul crişean, se înregistrează arii corelative, care se opun ariilor din alte provincii şi zone, mai inovatoare sau care au fost afectate de a 11 e inflenţe străine (vezi R. Todoran şi B. Cazacu, în Cazacu, Studii, 1961, p. 144 ş.u.) : ai-usturoi; cuşlul(u)esc, cuştălesc-gust, cuşăesc; feşială -vopsea, boia, farbă; nea-omăt, zăpadă; păcurar-cioban, mocan; muiere-femeie, boreasăZSb etc. De reţinut şi o frecvenţă mare a derivatelor cu sufixele -aş, -ău, -uţ, -uţă, -o, -oie, -oc, -oacă. în graiul de tranziţie din sud-estul Crişanei se înregistrează sinonime ale celor două graiuri în contact : pojînari -jâb „buzunar", jîr-fag „jir", sparg-crăp „crăp (lemne)" etc. Pentru opoziţii lexicale între Oaş şi Crişana, vezi hărţile 173, 174. Tot serii sinonimice apar sub influenţa limbii literare : farmacist poticăraş, recrutare-asîntare, ziar-iuşag, spital-corhaz, bilet-ţîdulă etc. 0 menţiune şi pentru şi, semne (marcă) a subjonctivului, pentru numeroasele adverbe locuţiuni adverbiale specifice : mereuaş „încetişor", diloc „imediat, îndată", dîrt ce „de ce“, dîrt asta „pentru asta", de-a dîrgoala „de-a rostogolul" şi pentru o serie de interjecţii caracteristice, folosite pentru a chema animale, păsări etc. (bia !, clu, clo !, tucă, tu ! liba, li ! richi, ri !' etc., vezi Teaha, Crişul Negru, p. 103 ş.u.). Lexicul crişean este un element constitutiv de bază al structurii subdialectului crişean, care îi conferă un loc aparte în harta graiurilor româneşti. NOTE 1 Cf. şi Petrovici, 1941 d, p. 552, 554. • Vezi 1941 a, p. 103, 106 ; 1941 d,p. 551 — 558 ; Repartiţia, p. 5 — 17 (cf. acum Petrovici,. Studii, p. 38—49). O arie dialectală mare în nord-vestul teritoriului dacoromân stabilise şi Karl Jaberg, în „Vox Romanica", V, p. 55, nota 1, 80, 83 (apud Petrovici, 1941 d, 552). '* Petrovici, 1941 d, p. 555. Mai tlrziu lingvistul clujean renunţă la această părere, consi-derînd că subdialectul de nord-vest nu este mai puţin unitar ca alte subdialecte (Studii, p. 41), 4 Vezi Weigand, Dialecte, p. 446 — 447 ; idem, 1909 c, Introducere, coloana 11. 5 Vezi Petrovici, 1941 d, p. 551 ş.u. ; idem, Repartiţia, p. 5 ş.u. • Vezi Todoran, Repartiţia, p. 46 — 47 ; idem, Noi particularităţi, p. 69. 7 Este vorba, desigur, de -ea în care -a este articol hotărît, căci în altfel de cazuri, în condiţii asemănătoare, fenomenul are o arie mai mare (cf. şi Gheţie, 1964, p. 336 şi nota 56). • Vezi, de exemplu, Coteanu, Elemente, p. 97 ş.u. ; Pătruţ, 1958 b, p. 32 ; Xvănescu, 1976, p. 175 — 176 ; idem, Problemele capitale, p. 83 — 87 ; idem, ILR, p. 45 (clasificarea lui E. Petro- 312 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA viei rămine valabilă in ce priveşte subdialectele dacoromâne puternic caracterizate); V. Rusu, 1968 c, p. 521 — 522 ; idem, 1969 b, p. 215—220 ; Dial. rom., p. 130 ş.u. • Cf. Philippide, O.R. II, p. 386 ş.u., 404—407 ; Iordan, 1941, p. 90, 117 (cf. şi Iordan, Scrieri, p. 230—247); Gheţie, 1964, p. 317—346 ; Vasiliu, Fonol. ist., p. 25, 152. în fond, cum susţine Caragiu, Compendiu, p. 151 — 152, cele două concepţii nu se exclud, ci se completează reciproc. 19 Vezi ALRM I, 1, h. 2, 84, 137, 105, 127, 88, 82, 80, 22. 11 Ibidem, h. 70, 107. 12 Ibidem, h. 99, 155, 76, 75, 42, 43, 18, 13. 18 Ibidem, h. 8, 32, 103, 122, 85, 51, 186, 181. 14 Vezi Ivănescu, 1976, p. 175 ; idem, ILR, p. 41—42. Un caracter aparte recunoştea acestor graiuri şi Şandru, 1938, p. 179 — 180. 16 Vezi h. citate la nota 12. 14 ALRM I, I, 137, 84, 2, 43, 30, 109. 17 Ibidem, 105, 127, 88, 82, 80, 22. Aceste graiuri aflate la sud de linia Alba Iulia — Miercu-rea-Ciuc, slnt socotite de Ivănescu (ILR, p. 44) graiuri de tranziţie (care au fost in vechime ardeleneşti şi au fost muntenizate mai tîrziu din punct de vedere fonetic). 18 Vezi ALRM I, h. I, 8, 32. 19 Ibidem, h. 99, 155, 76, 75, 42, 43, 105, 127, 88, 82, 80, 22. 80 Ibidem, h. 137, 84, 2, 70, 107 ; ALR I, II, h. 288. Dealtfel, aceste graiuri au fost socotite de unii cercetători graiuri aparţinind subdialectului bănăţean sau graiuri de tranziţie Intre acesta şi graiurile Învecinate (vezi I. Coteanu, Elemente, p. 90 şi harta de la p. 91). 21 Vezi ALRM I, I, h. 110/109 ; ALR I, II, h. 272, 302/109. 22 Rezistenţa mai mare a lui d In poziţie finală a fost remarcată, cel puţin pentru Banat, şi de G. Weigand, Banat, p. 225 '; cf. şi S. Puşcariu, LR II, p. 337. 28 Pentru situaţia acestui sunet In dacoromână, vezi Stan, 1959, p. 49 — 57. 24 Fenomenul cuprinde, In afară de zona de tranziţie la care ne referim, şi graiuri din nord-cstul Transilvaniei propriu-zise ; vezi Pătruţ, 1943 b, p. 303 ş.u. ; G. Istrate, A. Turculeţ, Cercetări dialectale in judeţul Bistriţa-Năsăud, FD, VII, 1971, p. 198 ş.u. ; Gr. Rusu, 173 a, p 227 ş.u. ; Uriţescu, 1972, p. 162 ş.u. ; idem, 1977 a, p. 67 ş.u. 28 Cf. şi ALRM I, I, h. 2, 54. 28 Vezi, infra; pentru graiurile de pe valea Crişului Negru, vezi şi Teaha, Crişul Negru, p. 55 ş.u. 27 Vezi, pentru aria şi condiţiile In care se produce această evoluţie, A. Avram, 1962 c, p. 325-336. 28 Vezi Ivănescu, ILR, p. 149. Autorul include insă şi sudul subdialectului crişean printre graiurile dacoromâne care au păstrat numai pe iste şi iile. 29 Pentru formele pronumelor demonstrative şi ale articolelor demonstrative in dacoro- mână, vezi şi ALR II, s.n., VI, h. 1604, 1605, 1606, 1608, 1609, 1675, 1678, 1698, 1700, 1714, 1 715, 1718, 1719, 1723. 89 Cf. Teaha, Crişul Negru, p. 125 ; ALR II, s.n., IV, 1 202. 81 Cf. şi ALR II s.n., III, 630. 88 Cf. ALR II s.n., III, 827. 88 Cf. şi ALR II s.n, I V, 1164 ; ALR T II, p. 3, 13, 17, 45. 84 Cf. ALRM I, I, h. 103, 122, 85, 51, 186, 181 ; ALR I, h. 57 ; ALR II, I, h. 65, 72, 52 ; ALR II, s.n., VII, h. 1890, 1893, 1918-1920, 2093. 88 Vezi ALRM I, I, h. 70, 107. 38 Vezi Pătruţ, 1958 a, p. 69, nota 24. 87 Vezi ALRM I, I, h. 51, 85, 87 ; ALR I, I, h. 20. 88 Vezi şi Teaha, Crişul Negru, p. 51 — 53 ; idem, 1968 b, p. 3 ş.u. 89 Cf. şi Teaha, Crişul Negru, p. 45 ş.u. 49 Ibidem. 41 Vezi Şandru, Moţi, p. 201 ; Papahagi, Apuseni, p. 11 ş.u. 42 Pentru descrierea acestui fenomen din graiul moţilor, vezi Frlncu, Caudrea, Rotacismul, 1886, p. 24—25 ; Papahagi, Apuseni, p. 31 — 33 ; Şandru, Moţi, p. 206 ; Pop, 1929—1930 a, p. 393, şi 1931 — 1933, b, p. 181 — 184 ; Petrovici, Contribuţii la studiul rotacismului. La moţii din Scărişoara, DR, VIII, 1934 — 1935, p. 149 — 163 (vezi acum idem, Studii, p. 25 — 36); Mocanu, 1972, p. 81 —97. Pentru alte caracteristici vezi şi Andrei Avram, Observaţii asupra fonologiei graiului din Scărişoara, CL, VIII (1963), nr. 2, p. 215—227 ; cf. şi Valeriu Şuteu, Înregistrări de texte dialectale in Ţara Moţilor, FD, VI, p. 202 ş.u. 48 Cf. şi ALR I, I, h. 30, 77. 313 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE 44 Pentru caracterul recent al palatalizării labialelor în Crişana, vezi Macrea, Palaializarea, p. 156 ş.u.,; idem, 1961, p. 36 — 37 ; Ivănescu, Probleme capitale, p. 181 ş.u. 45 Pentru descrierea graiului din Ţara Oaşului, vezi Candrea, Oaş ; cf. şi Teaha, 1969, p. 212— 213. 44 Pentru formele nouă, două etc., în care diftongul pa, urmat de j<, s-a redus la o în unele graiuri, vezi Pătruţ, 1958 c, p. 661, 665. 47 în aceste cazuri este posibilă şi o influenţă a limbii literare. Cf. şi Teaha, Crişul Negru, p. 54. 48 Vezi ALR II, s.,n. I, h. 213 ; ALR II, s.n., II, h. 607 ; cf. şi NALR-Ban., I, h. 102. 49 Cf. şi ALR II s.n., I, h. 213 ; ALR II, I, h. 54 ; ALR II, II, h. 188 (forma $miii apare, şi In notaţia lui S. Pop, numai in unele graiuri din nord-vestul Crişanei şi citeva puncte din Transilvania). 50 Vezi Pătruţ, 1953, p. 213. 84 Vezi Gr. Rusu, 1969, p. 286. 82 Cf. şi argumentele aduse in discuţie de Gr. Rusu, 1969, p. 286. 63 Vezi formularea fenomenului la Ivănescu, Problemele capitale, p. 216. 54 Vezi ALR II s.n., III, h. 786, 807, VI, h. 1666, VII, h. 1973-1974, 2000, 2121-2123; ALR I, I, h. 30. 35 Vezi ALR II s.n., VI, h. 1719, 1725, 1729, 1787-1 794. 59 Vezi ALR II s.n., VI, h. 1 589, 1 635, 1 655. 57 Vezi Petrovici, 1952, p. 176 ; id., în LR, 1954, nr. 5, p 15 ; cf. şi A. Avram, 1955, p. 215-216. 98 Vezi A. Avram, 1962 c, p. 325—336. 89 Vezi ALR I, I, h. 18-19. 89 Vezi ALR II s.n., VII, h. 1974, 2107 ; ALR II, I, h. 100 ; ALRR-Mar., I, h. 78, 229 ; NALR-Ban., I, h. 68. Menţionăm că, în notaţia lui Sever Pop, e (e) este general în aceste regiuni (vezi ALR I, I, h. 30), situaţie care nu este insă înregistrată de atlasele regionale (cf. hărţile citate din ALRR-Mar. şi NALR-Ban.). 91 Cf. şi ALR II, s.n., VII, h. 2042, 2043. 82 Pentru alte regiuni, vezi ALRR-Mar., I, 82 ; NALR-Ban., h. 71. 83 Vezi ALR II, s.n., II, h. 350. 84 Cf, şi Uriţescu, 1979, p. 43. 98 Cf. şi Sandru, Bihor, 127. în forme de tipul blăstămât, stârpă, sling, fenomenul are o răs-pindire mai mare (vezi ALR II, s.n., VII, h. 1 881,1 882, 1 846 ; ALR II, I, h. 142 ; ALRR-Mar., I, h. 213 ; ALR II, I, h. 244 şi p. 132, MN, întreb. 3 880) şi se explică fie prin asimilare, fie prin analogie. 89 Cf. şi ALRM I, h. 205. 97 Cf. şi ALR II, I, h. 65 ; ALR II, s.n., VII, h. 2146, 2153, 2244. 88 Cf. şi ALR II, s.n., VII, h. 1893, 1894, 1871 ; ALR I, li. 132, II, li. 216, 255. 99 Cf. şi Uriţescu, 1980, p. 211 şi nota 27. 70 Scrisoare din Vintere, com. Holod, jud. Bihor, 1840 (ms. rom., Arhivele Statului, Oradea, fondul Episcopiei greco-catolice, cotă provizorie 29). 71 Scrisoare, din Dumbrăviţa, com. Holod, jud. Bihor, 1S34 (ms. rom., idem, cotă prov. 25). 72 Scrisoare din Pişcolt, jud. Satu Mare, 1780 (ms. rom., idem, cotă prov. 25). 73 Cf. şi ALR II s.n., VII, h. 1 922, 1 933, 1 965, 2 058. 74 Cf. şi ALR II s.n., VI, h. 1 810-1 815, 1821-1 823 ; cf. şi Sandru, Moţi, p. 204. 78 Vezi Iordan, 1948 b, p. 24 ; idem, 1956, p. 183 ; Al. Graur, Tend. act., p. 38 — 42 ; S. Puş-cariu (1921 — 1922), p. 82, invocă, pentru explicarea fenomenului, accentul proparoxiton. 79 Cf. şi ALR II s.n., VI, h. 1 572, 1 591. 77 Gheţie, Baza dial., p. 107. 78 Scrisoare din Deda, jud. Bihor, 1788 (ms. rom., Arhivele Statului, Oradea, fondul Episcopiei greco-catolice, cotă prov. 7). 79 Plingere a parohului Vasile Crăslan din Cihei, com. Sînmartin, jud. Bihor, 1793 (ms. rom., idem, cotă prov. 29). 89 Vezi ALRR-Mar. II, h. 288, 619, 659 ; NALR-Olt., II, pl. 27 ; ALR II, h. 145, chesl. 3 922, ALR II s.n., I, h. 205; VI, h. 1 690 ; ALR I, I, h. 103 ; Şandru, Năsăud, p. 186 ; cf. şi Puşcariu, în DR IV, 2, p. 715-716 ; Philippide, OR II, p. 317. 81 ALR II, I, p. 145, chest. 3922. 82 ALR I, I, h. 103. 83 Fenomenul nu este deci atît de vechi cum credea Puşcariu, DR IV, 2, p. 716 ; idem, în DR VIII, p. 338) şi s-a dezvoltat independent în dacoromână şi istroromână, cum presupunea dealtfel şi Philippide, OR II, p. 317. 314 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA 84 Forme care cunosc cea mai mare frecvenţă in subdialectul crişean dar au fost Înregistrate şi in alte arii (cf. şi ALR II s.n., VII, h. 1 905, 1 888, 2 042, 2 051. 88 Cf. şi D. Uriţescu în LL, 1979, III, p. 434. 88 Formă aproape generală in Crişana (fac excepţie doar Ţara Oaşului, graiurile din sud-est şi cîteva arii mici sau graiuri izolate de pe valea Crişului Negru şi din jumătatea de nord). 87 Cf. şi ALR II s.n., IV, h. 936. 88 Formă considerată specifică subdialectului crişean şi de Todoran, Repartiţia, p. 46. Vezi şi Puşcariu, LR II, p. 322, care citează, de asemenea, numai forma călchii. 88 Scrisoare din Chertiş, 1839 (înss. rom., Arhivele Statului, Oradea, fondul Episcopiei greco-catolice, cotă provizorie 29). 80 Circulară a protopopului Manuilovici din Oradea, 1806, Registrul de protocoale şi circulare, Arhiva Episcopiei Ortodoxe Oradea, cota 11. 81 Plingere a protopopului Vasile Crăstan din Cichei, com. Slnmartin, jud. Bihor, 1793 (ins. rom., Arhivele Statului Oradea, Fondul Episcopiei greco-catolice, cotă prov. 29). 82 Cornelia C. Bodea, Moise Nicoară (1184—1861) şi rolul său in lupta pentru emanciparea nafional-religioasă a Românilor din Banal şi Crişana. Partea I (—1825), Arad, 1943, p. 146. 88 Acte ale unui proces matrimonial din Sălaşul de Sus, jud. Hunedoara, 1802 (mss. rom., Arhiva Mitropoliei Banatului Timişoara, fondul Vicariatului greco-catolic Haţeg, nr. 67/1802). 84 Vezi ALR II, s.n., III, h. 761 — 763. Forma lipseşte numai în graiurile din sudul Crişanei. 88 Vezi ALR II, s.n., VI, h. 1653. 88 Vezi ALR II, s.n., II, h. 371. în punctul 2 din Banat apare insă călită (ib., cf. şi NALR-Ban., 1, h. 41), ca şi in pct. 172 din sud-estul Transilvaniei (ALR II, s.n., II, h. 371), in care a fost insă Înregistrat nu mai cotă (ib., VI, h. 1 653). 87 Cf. ALR II, s.n., VII, h. 1 897. 88 Cf. şi ALR II, s.n., VII, h. 1 905. 88 Cf. ALR I, I, h. 77 ; NALR-Ban., I, h. 24, pct. 1. Este probabil că unele dintre aceste forme au la bază construcţii cu prepoziţia a, care, după unii cercetători, ar fi întărit prefixul a-( o sub accent, SCL, V, 1954, p. 87 ş.u. 384 Cf. şi Teaha, Crişul Negru, p. 38. 388 Cf. ibidem. 488 Cf. şi Teaha, Crişul Negru, p. 43 ş.u. 3 87 Vezi ALR II s.n., VII, h. 1954, 1959, 1961, 1962, 1937, pct. 95. 388 Cf. şi ALR II, s.n., VII, h. 1 851, 1 853, 1 854-1 861 ş.a. 388 Vezi Teaha, 1968 b, p. 9. Pentru originea lui -u final, vezi Petrovici, 1952, p. 153—157 ; Neiescu, 1957, p. 159—180 (unde sînt expuse şi principalele teorii); Al. Rosetti, Remarques sur la detente des occlusives roumaines en fin de mol, in Melanges de linguistique et de philologie, Copenhaga—Bucureşti, 1947, p. 228 — 258 (mai ales p. 245 — 254); idem, în SCL V, 1954 p. 437—442 ; idem, In LR, IV, 1955, 1, p. 60-64 ; idem, in SCL, X, 1959, p. 445-447 ; idem, în SCL, XII, 1961, p. 467-470 ; idem in FD, IV, 1962, p. 71-73 ; idem în SCL, XIII, 1962, p. 545-546 ; idem, în SCL, XX, 1969, p. 103 — 104 ; vezi acum şi idem ,ILR, p. 711 ş.u. 3 38 Vezi Petrovici, Studii, p. 26, nota 6. 3 3 3 în Scărişoara, unde nazalizarea este notată de Petrovici (Studii, p. 31) pe vocala prece dentă (cf. şi ibidem, p. 31, nota 31). 332 Forma apare în cele mai multe graiuri din Crişana. Fac excepţie numai graiurile de la sud de Crişul Alb (In care apar mădăhă şi măduvă), puncte izolate şi o arie din nord-estul Crişanei (în care a fost înregistrată forma măduvă, mai rar mâduuă sau — pct. 184 — mdduhă). 315 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE M» Vezi, pentru răsplndirea unor astfel de forme, ALR I, II, h. 279—280. i“ Vezi Şandru, Moţi, p. 205. ALRT II, p. 50 ş.u. n» Prin acesta, subdialectul crişean se aseamănă cu toate graiurile de nord şi vest. ni Vezi Şandru, Moţi, p. 205 ; ALR I, II, h. 210, 231, 259 ; ALR II, I, h. 14, 52, 59, 65, 70, 203 ; ALRT II, p. 49 ş.u. ; ALR II s.n., V, h. 1 409. ii* Cf. şi Uriţescu, LL, 1979, III, p. 433. ii» Cf. şi ALR I, II, 301. ii» Vezi Petrovici, Studii, p. 25 ş.u. in Vezi şi Candrea, Oaş, p. 15. ii» A (sau jî)> reprezentînd un n denazalizat (vezi Petrovici, Studii, p. 28 ş.u.), apare destul de frecvent în Ţara Oaşului pentru un n susceptibil de rotacizare. Pentru rotacismul în graiul oşean, vezi şi Candrea, Oaş, p. 13. ii» Pentru o descriere detaliată a palatalizării labialelor în dacoromână, pe baza ALR I şi WLAD, vezi Macrea, Palalalizarea, p. 120 ş.u. i“ Cf. şi Pătruţ, 1943 b, p. 298 ş.u. ii» Cf. şi Candrea, Oaş, p. 15. ii» Cf. şi Macrea, Palalalizarea, p. 133. in Pentru valea Crişului Negru, vezi şi Teaha, Crişul Negru, p. 55 ş.u. ii» Pentru extinderea înspre vest a palatalizării labialelor, vezi Ivănescu, Problemele capitale, p. 182 ş.u. ; Pătruţ, 1943, b, p. 303. i2» Pentru m precedat de siflantă nu dispunem de exemple concludente, dar, se pare, şi această labială tinde să dispară in astfel de contexte (Cf. formele de tipul d"eznerd din nord-vestul Transilvaniei şi nordul Crişanei ; ALR I, II, h. 236). ’»» Cf. Macrea, Palalalizarea, p. 127, 131. ”1 Cf. şi ALR II, s.n., VII, 2 014. 122 Vezi Teaha, Crişul Negru, p. 58 ş.u. ii» Vezi ibidem, p. 59. ii* Vezi ibidem, p. 60 ; Tache Papahagi, Apuseni, p. 30 ; ALR II, s.n., VII, h. 1958, 1959 ; ALRT II, p. 50 ş.u. 1»» Cf. ALR I, I, h. 73. i2« Teaha, Crişul Negru, p. 60. i»7 Vezi Candrea, Oaş, p. 12 ; ALR II, s.n., VII, h. 1958 — 1959. în graiurile actuale din Oaş apar numai d" şi z pentru v în poziţie de palatalizare. 1»» Vezi ALR I, I, h. 104, 106 ; ALR II, p. 19 ş.u. ; şi Şandru, Moli, p. 205. care citează şi forma cu i după r (omorit, ride) şi chiar cu f > i după astfel de consoane (sinje). ■2» Vezi ALRT II, p. 48 ş.u. ; cf. şi Gr. Rusu, 1963, p. 288. i*° Vezi ALRT II, p. 49 ş.u. ; cf. şi Vasiliu, Fonol. ist., p. 178 ; vezi şi Şandru, Moţi, p. 204. »*i Cf. şi Vasiliu, Fonol. ist., p. 178 — 180. i»2 Vezi h. 24 ; cf. şi ALR 1, I, h. 62 ; ALR II, I, h. 50, MN, chest. 2 272. 143 Vezi şi Andrei Avram, Trăsăturile distinctive ale fonemelor limbii române literare, SCL, XXVII (1976), 6, p. 595 ; cf. şi I. T. Stan, Despre sistemul fonologie al limbii române, CL, XVIII (1973), nr. 1, p. 162. i** Vezi Edward Stankiewicz, On Discretness and Continuitg in Structural Dialectologii, în „Word", 13 (1957), nr. 1, p. 53 ş.u. ' i*» Vezi şi Herbert Pilch, I.a iheorie de la phonologie, în voi. Ades du seplieme Congres internaţional des Sciences phonetiques, La Have-Paris, 1972, p. 165 ş.u. '*• în sistemul la care ne referim, toate graiurile nordice şi vestice ar avea acelaşi inventar de foneme vocale. Deosebirile ar viza numai variantele. i*7 Pentru unele ocurenţe de acest fel, cf. şi A. Avram, Cu privire la raportul fonologie dintre pocalele mediale şi cele anterioare in limba română, în voi. Omagiu lui Al. Rosetti, 1965, p. 26 ; Gr. Rusu, 1969, p. 284. 148 Gradul de labilizare a consoanei nici un diferă, in multe graiuri, de cel al vocalei următoare (cf. şi Gr. Rusu, 1969, p. 288). • 149 Vezi E. Vasiliu, Unele aspecte fonologice ale palatalizării labialelor tn limba română, CL, XXII, 1977, 2, p. 249, care, e drept, face distincţie între două nivele de reprezentare a formei sonore a cuvintelor ; morfo-fonemic, la care ar aparţine interpretarea amintită, şi fonemic. Pentru limba literară, cf. interpretarea recentă a africatelor c, g şi a palatalelor k, g la I. T. Stan, Africalele şi statutul lor fonologie in limba română literară, CL, XX, 1975, 2, p. 215 ş.u. ; idem, Despre pluralul unor substantive şi adjective ale limbii române, LR, XXV (1976), 2, p. 137 — 142 ; idem, Probleme fundamentale ale fonologiei româneşti: jk, £ / foneme ? Implicaţii morfologice, 316 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA LR, XXVIII (1979), 5, p. 531 — 544 ; Adrian Turculeţ, Cu privire ta statutul ţonematic al oclu-sivelor palatale [£, g], LR, XXX (1981), 2, p. 169—174 (in special p. 172—174); Cf şi I. Pătruţ, Note asupra sistemului fonologie al limbii române, CL, XVII, 1972, 1, p 179 ş.u. care susţine valoarea monofonematică a fonemelor de tipul Ic, Igl, /HI, Igl, /;/. Interpretarea bifonematică poate fi admisă şi pentru graiurile la care ne referim, intr-un sistem fonologie, cu un grad mai înalt de abstractizare (pentru discutarea teoretică a unor astfel de probleme ale fonologiei generative, vezi Anca Belchiţă, Probleme noi ale fonologiei generative, SCL, XXII (1971), 2, p 137— 158 (în special p. 139 ş.u.); cf. şi pentru un exemplu concret, Sanfort A. Schane, Sur le degre d’abstraction de la phonologie du franţais, în „Langages", 1973, 32, p. 27—38). 399 Vezi Gr. Rusu, 1969, p. 284. 151 Notăm că pentru limba literară existenţa fonemelor independente /e/, /i/ a fost admisă şi de E. Petrovici, în SCL, III, 1952, p. 130—131 ; idem, 1956 d, p. 7—20. Pentru această problemă, vezi şi A. Avram, lucr. cit., p. 25 — 27. 192 Un astfel de sistem a fost semnalat pentru graiuri dacoromâne nordice şi de Gr. Rusu, 1969, p. 283 ş.u. 163 Vezi, pentru aceste corelaţii, Petrovici, 1950, p. 172—220; idem, 1952, p. 127 — 185. 154 Opoziţia Ifl — lf' I in poziţie finală apare numai în elemente recente, în care f nu este palatalizat: Igrofl ~ Igrof'/, Işefl ~ Işef'l, /fotografi ~ /fotografi etc. 156 Pentru Ijl ■—■ /_/'/ nu avem exemple, dar opoziţia este posibilă in graiurile în care apare Işl ~ /?'/. 169 Cf. şi Teaha, Crişul Negru, p. 82. 197 în aceste graiuri apare şi /z'l, dar fără pereche neutră, căci aici ^ nu a evoluat la r. în-tr-un grai din Ţara Oaşului (216) există însă, în sistemul vechi, contrastul Ifil ~ Igi’l (g, â: sţi'e, aş%, sunet caracteristic graiurilor dacoromâne nordice şi vestice38. — e precedat de palatale (primare sau secundare) >e: bărbile] (ALR I, , . t " h. 34), nepot (ALRM 1,1, h. 240), desRid (ALRM II, s.n., 1, h. 288). — După labiale si în poziţie „moale“, e etimologic se păstrează în besică (ALRM I, l„h. 92), beşină (h. 94). ' — în poziţie „tare“, e precedat de labială sau de labiodentală trece la ă : mărg (ALR II, s.n., 7, h. 1933), mărs (6, h. 1432), trimăt (h. 1922), Maramureşul înscriindu-se într-o arie compactă situată în nordul şi nord-vestul teritoriului dacoromân. — Prin trecerea e> ă (după labială) în prepoziţia pe, Maramureşul se grupează cu graiurile din Crişana (mai puţin Oaşul şi Ţara Moţilor), din nord-vestul Transilvaniei şi din nord-estul Banatului. Acestei arii, în totalitatea ei, îi este caracteristică şi pronunţarea păste (pâslă), ceea ce o deosebeşte de aria muntenească a formei pă. Aceasta din urmă coincide, la rîndul ei, în linii mari, cu aria fermelor dă, din, atestate, în aria vestică, numai .în sud-vesţul Crişanei şi în nord-vestul Banatului. Iscglosele formelor pă, păste şi d’e (d’e) separă Maramureşul de Bucovina şi de Transilvania centrală. — i precedat de s, z ; ţ, ; ş, j precum şi de c, g şi, uneori, de r devine ?, î. Pseudo -i final, morfem al pluralului la subst. şi adj. m. şi f. şi morfem al pers. 2 (sg. şi pi.) la verbe, dispare după z, l, ş,j. — Formele analogice tineri, tinere şi tinerele grupează jumătatea vestică a Maramureşului cu Crişana şi cu Oaşul (ALRM I, 1, h. 255; ALRM II, h. 203; ALRR. Mar., 1, h. 194-196.) ! — u final a fost notat, în cîteva puncte, în albii (ALRR. Mar., 1, Ii. 20). ALRM I şi II, ca şi Papahagi, nu înregistrează, pentru Maramureş, păstrarea lui -u, în această privinţă Maramureşul deosebindu-se de zonele învecinate ale Oaşului şi Crişanei. — ea precedat de s, z ; l, d ; ş, j, uneori şi de labiale, se monoftonghează la a : sară, aşază, să urdiască, să margă, bal „beat“ etc. — ea accentuat în silabă finală deschisă sau terminată în cons. nepalatală este realizat ca -g (sau -e), ca şi în Crişana şi în Moldova, cu variantele e, e, ă după s, z; ţ, d; ş j, r: că/g, rg. -- Tendinţa de monoftongare a diftongului ga (ua) este puternică, fără a atinge gradul de generalizare din Crişana şi Sălaj ; fazele intermediare itâ, &â, sînt mai des întîlnite decît o. — Remarcăm o tendinţă puternică de diftongare — prin despicare40 — a vocalelor (accentuate şi neaccentuatc) : a > »a ; ă > tă ; e < ce, ie, /e41 ; ? > ; e > Ce, se-, o > *fo ; u > u*‘. După cum reiese din descrierea de mai sus, numeroase particularităţi din domeniul vocalismului, remarcate în graiul maramureşean, reprezintă 324 tratat de dialectologie romaneasca i n o v a ţ i i : trecerea în seria centrală a vocalelor anterioare situate în anumite contexte fonetice, monoftongarea diftongilor ga şi ua etc. ; unele din aceste inovaţii, precuip deschiderea lui ă protpnic şi despicarea vocalelor, sînt încă în curs de realizare. Datorită caracterului lor sistematic, aceste inovaţii vjzează un număr de cuvinte incomparabil mai mare.decît cel al formelor arhaice păstrate, de tipul îmblă, cîne sau beşica. C o n s o n a n t i s m u 1 — Fricativele dentale s, z şi cele palatoalveolare ş, j sînt dure, influenţînd timbrul vocalelor următoare : e >e, ă ;i > î, î şi reducînd diftongul ga la a. Isofona ş«/şe desparte Maramureşul şi Oaşul de Crişana. — Aîrieata d se păstrează în elementele latine si autohtone: dîc, dâce, diată (ALR II, s.n.. 3. h. 761 -763), (jiu (ALR II, h. 183), budă (ALRM'lI, h. 29,' ALRR. Mar., 1, h. 82), budât (ALRM II, h. 32), rtndă (ALRM I, 1, h. 66), $ăr (ALR II, s.n.: 2, h. 420) etc. în Maramureş, d analogic, în elemente slave sau de altă provenienţă, nu a fost înregistrat d e c î t în flexiune: pl. lă<4 (ALRM I , h. 351), pl. grinzi (ALRR. Mar., 2, h. 274), pl. ruj (h. 368) ; din exemplele de forme hiperdialectale citate de S. Puşcariu42, obrăcl a fost înregistrat o singură dată de:S. Pop (ALR I, 1, h. 22/350, dar nu şi de ALRR. Mar., 1, h. 50 — 53), iar a se păziA3 apare numai cu z (v. ALR II, s.n., 6, h. 1377 ; 7, h. 2107 ; ALRR. Mar.. 1. h: 138). Forme analogice cu d apar în Oaş şi, sporadic, în Bucovina. Opoziţia z 1 d formează o isoglosă sistematică între Maramureş şi Crişana. • — Africatele alveolare ţ şi d sînt dure, influenţînd timbrul vocalelor următoare: e > e, ă ; i şi reducînd diftongul ga la a. — Africata g (g) se păstrează în goc (ALR II, s.n., 5. h. 1266), gocă (vb.) i (h. 1271), gug (ALR II, s.n.. 2, h. 337) [înjug]), [g]unghi (ALR II, h. 59, ALRR- Mar., I, h. 109), [^judecată (ALRR- Mar., 3, h. 739) etc. Aria acestei I pronunţări este în evident regres : Weigand a întîlnit-o în Maramureş şi Oaş (consecvent), într-un punct din Ţara Moţilor (128), în zo-na Bacău —Adjud, la S—V de Suceava şi la sud de Cernăuţi (WLAD, h. 3, 11, 27 [joi]) ; Petro-vici o notează în Oaş, Maramureş, în 2 puncte din nord-estul Transilvaniei şi în Bucovina (în junghi, nu şi în joc), iar S. Pop în Oaş şi Maramureş, în Bucovina şi Munţii Apuseni şf în 3 puncte izolate din Moldova44. — O trăsătură relevantă absolută a subdialectului maramureşean este pronunţarea dură a africatelor palatale c, §, pronunţare care modifică timbrul vocalelor următoare :'câr5XALRR.'’Mar., 3, h. 577, cf. 578), cărnâlă (h. 693), cîpcă (h. 618), cîzmăr\ (h. 757), gămînărj (ALRR. Mar., 1, h. 216), irâgă (h. 215) gîngînă (h. 79) etc. ALR. I şi II, ca şi atlasele regionale ale Maramureşului, Transilvaniei şi Crişanei, confirmă constatarea lui Weigand referitoare la aria limitată a acestei realizări a africatelor : ea cuprinde Maramureşul şi Lăpuşul, fiind mărginită, la Nord, de cursul Tisei45. (Pe o arie mult mai largă, extinzîndu-se spre sud şi vest, au fost notate forme intermediare între c şi c, respectiv g şi g|). în cadrul acestei zone, pronunţarea dură a lui c şi § (inclusiv a lui § — stadiu arhaic) e generală şi colectivă, formînd o arie compactă şi constituind norma locală 40. Abaterile de la această normă sînt condiţionate sociolingvistic. • P. Neiescu47 constată că înainte de a, o, u africatele palatale sînt mai puţin dure decît înainte de e, i, eliminînd, astfel, din discuţie una din trăsăturile 107 li. 1CS h. 109 325 DESCRIEREA UNITĂŢILOR dialectale relevante ale fonetismului maramureşean. De fapt, vocalele anterioare pun mai bine în evidenţă caracterul dur al africatelor sau al fricativelor care le preced, întrucît îşi schimbă, sub influenţa acestora, locul de articulare. Faptul că a, o şi u nu „se transformă" în alte vocale — existente în inventarul fonetic al graiului şi, prin urmare, uşor de identificat — nu indică o pronunţare mai moale a consoanei precedente : nici un lingvist nu a postulat o diferenţă de duritate într i din tăvi, tine şi ţ din ţară, ţopăi, ţuguiat pronunţate in acelaşi grai. Un argument in plus în favoarea identităţii de timbru a africatelor palatale maramureşene, indiferent de contextul lor vocalic, constituie existenţa perechilor flexionare de tipul gănă ~ g'ăne, sprincănă ~ sprincşne (ALRR. Mar., 1, h. 40). De altfel, în ALRR. Mar. africatele palatale sînt notate consecvent c, £ sau intermediare, indiferent de vocala următoare — vezi, de ex., voi. 1, h. 40 [pleoapă], 126 [ciung], voi. 2, h, 352 [ţesală], 401 [tîrnăcop], 404 [mătase (la porumb)] ctc.48. — Oelusi vele labiale cunosc, toate, fenomenul „palatalizării". Sunetele rezultate sînt aceleaşi în poziţiile i, i şi i final afonizat : pt’, bd' mni!>, cu condiţia ca labiala să fie : — în poziţie iniţială: [pî'Jicior (ALRR. Mar., h. 131, cf. h. 133, 137, 215, 823; vezi şi h. 286, 341, 342, 518, 530, 634, 710, 742), [M']ileşte (h. 514), mnic (h. 74, cf. h. 75), [/nn]erlă (h. 601 ; vezi şi h. 178, 375, 388, 476, 525, 779) ; — precedată de o vocală : coro[pt']işniţă (h. 608), li[pt']esc (h. 255),znopf, jupt (h. 813 ; vezi şi h. 199, 203, 381, 457, 567, 803, 805, 806, 819, 823, 824), hre[ăd']incă (h. 501), vra[M'](i)e (h. 595), slabd' (h. 68, 69; vezi şi h. 165, 166, 279, 387, 713, 850), lu[mri]ină (h. 39), lacră[mri] (h. 41 ; vezi şi h. 343, 450, 481) ; — precedată de m : cium[p/']it (h. 140), ştimpt (h. 282), lim[ăcT] (h. 76; vezi şi h. 47, 151). în următoarele contexte fonetice bilabiala cade, înregistrîndu-se astfel faza de palatalizare t. d'. n : — precedată de s, z: stin (h. 564 ; vezi şi h. 411, 812, 818), zd'ară (h. 388), z[d]eură (h. 451, cf. h. 452) ; — după lichide, de obicei la finala cuvîntului; tăît (h. 134 ; vezi şi h. 282), aldină (h. 494), băr[d']ie (h. 87), ord (h. 32), ald (h. 20, 644; vezi şi h. 76, 577), casărn (h. 718), păln (h. 124) ; — la iniţială, în poziţie de disimilare: [î']ipăiesc (h. 141), [î']igniţăso (h. 270), feptar (h. 629), diboliţă (h. 363). Cu privire la repartiţia geografică, pe teritoriul Maramureşului, a formelor cu labiale palatalizate, se pot aduce următoarele precizări: — în linii mari, formele în discuţie au o răspîndire uniformă. Excepţie fac termenii în care labiala este precedată de o lichidă : realizările acesteia variază de la un cuvînt la altul, cu specificarea că în punctele din extremităţile estică (227, 226) şi vestică (236, 237) ale teritoriului se remarcă tendinţa de a păstra labiala : albdină, tălpf etc. ; — în pct. 239, Petrova, palatalizarea labialelor a fost înregistrată numai în poziţia m-\-i şi, ca o excepţie de la regulă, în cuvintele diboliţă şi copiii „lăstar" (h. 803)51 ; — răspunsurile primite în pct. 226, Iapa, indică nesiguranţa vorbitorilor în ceea ce priveşte tratamentul labialelor: pe de o parte apar pt, M după lichide şi în condiţii de disimilare (pfigniţă), pe de alta labiala cade la iniţială ([d]ileşte) ; în sfîrşit, în stic şi zneură s-a produs o falsă regresie ; 326 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA — tratamentul labialelor în cărămidă „ţiglă" (h. 275), pistol (h. 710) şi piron (h. 286) împarte Maramureşul în două arii) mai puţin clar delimitate în cazul primului termen) : una vestică, palatalizantă, şi una estică, cu labiala intactă. Obiectele desemnate de primii doi termeni nu fac parte din mediul de viaţă tradiţional al maramureşeanului, după cum termenul piron este un împrumut recent în estul depresiunii : ALR II, h. 295, înregistrează aici, ca şi în Oaş şi nordul Crişanei, cui lung. Labiodentalele cunosc, şi ele, fenomenul palatalizării : — Reflexul s al labiodentalei f, considerat trăsătură tipică a subdialectului maramureşean, este general şi colectiv într-o arie compactă, ce cuprinde Maramureşul şi partea de est a Ţării Oaşului52. Fenomenul a fost înregistrat şi în com. Măgoaja, din nordul jud. Sălaj53. O poziţie aparte ocupă graiul din Săpînţa : aici, ca şi în graiurile româneşti învecinate din regiunea Transcarpatică (URSS)54, f urmat de i sau *>ft\ Exemple: sin / h'in (ALRM I, 2, h. 301. ALRR. Mar., 1, h. 223, ALM L 2, h. 266), sire. siără / h'ere (ALRM I, 1, h. 170, ALRR. Mar., 1, h. 116, ALM, I, 1, h. 186), sir (ALRR. Mar., 2, h. 507), [sjerbinte (h. 534), sirisău, seresldu (3, h. 746), ser, ster (h. 751). La pluralul substantivelor în -f, fenomenul a fost notat în forma groşi (Papahagi, Maram., p. 155)55. T. Papahagi56 menţionează că „pronunţarea h' aparţine mai mult generaţiilor bâtrîne". între timp, se pare că pronunţarea concurentă s-a extins, generalizîndu-se în toate localităţile — cu excepţia Săpînţei — şi la toţi vorbitorii57. Interesantă, în acest sens, este o remarcă a informatorului ALRR. Mar. din Petrova (pct. 239), care precizează că tinerii spun sin, iar bătrînii fin5B. — Reflexele palatalizării lui v sînt mai variate59 iar răspîndirea lor geografică mai puţin uniformă. Astfel, repartiţia formelor iiiă / ziiă (ALRR. Mar., 2, h. 442, 483), iin / zin (h. 486), iispie / zţspie, zi/ispe (h. 497) coincide cu aceea a tipului h'ir / sir. Pentru întreg (ALRR. Mar., 1, h. 177) şi videre (2, h. 284) opoziţia este aceeaşi, dar isofona se deplasează spre est, cuprinzînd în aria ii- punctele 225 şi 226. Aria lui zerme (zierme) „şarpe" (3, h. 589) coincide aproape perfect cu aria [zjidere, în rest folosindu-se alţi termeni, în schimb zipere „viperă" (3, h. 590) apare numai în trei puncte sud-estice, în restul Maramureşului labiala fiind păstrată. Pentru viţel (2, h. 359), viţea (h. 360), ţăvie (h. 488, 513) şi viezure (3, h. 579), opoziţia se stabileşte între reflexele ii / zi / di, respectiv ie(ie) I zie I d'e, fără ca isofonele să coincidă. Pe harta 535 [stavilă], între aria vestică (redusă la pct. 227) a lui -ii- şi aria majoritară -zi- se intercalează reflexele -t'i-, -di-, şi -jî-. Pentru vişină (2, h. 465) şi vişin (h. 466), isoglosa coincide cu limita SE—NV a lui iiţel, iiţă, dar delimitează ariile reflexelor ii- / di- (ci. ALRM I, 1, h. 107 [visez]). Repartiţia geografică a formelor de plural a numelor mase. în -v complică şi mai mult tabloul : morcoz\ (2, h. 434) formează o arie unitară, dar isoglosa z\ / i>{ nu coincide cu nici una din cele menţionate mai sus60, vălăv\ se opune lui văităj (li. 382), cu formele izolate vâtaz\ (pct. 224) şi vătâvd (pct. 240), gtrboz\ (1, h.lll) şi văduz\ (h. 237) formează arii mici, de cîte două puncte, tllaz\ (h. 126 şi 170) apare în două puncte izolate etc. h. 110 h. 111 h. 112 h. 113 327 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE Rezumînd acest.tablou complicat, se constată că: " = a) după criteriul palatalizării lui v, Maramureşul poate fi împărţit in următoarele tipuri de arii corelative61 (fără a mai lua în discuţie formele de.pl.) : — v/z (viperă) — i(0) /z (viţă, vin, viespe, vitreg, videre, tivitură (2, h. 770) . — i / d' (vişin, vişină, visez) — i! zid (viţel, viţea, ţăvie, viezure) — i / z / t / d / j (stavilă) ; b) reflexele palatalizării lui v pot servi ca ilustrare a teoriei lui Gillieron, conform căreia fiecare cuvînt are propria lui istorie. în concluzie, palataiizarea sonorei v nu prezintă un paralelism perfect cu aceea a surdei corespunzătoare61. Reflexul specific, z, este insă cunoscut în tot Maramureşul, cu excepţia localităţilor Săpînţa (unde v + i sau { > / sau 0), Petrova (unde palataiizarea nu se produce) şi a satelor din nordul Tisei83. Aria fenomenului nu.depăşeşte limitele depresiunii, (cu excepţia com. Măgoaja), isofona respectivă delimitind-o fală:. de Oaş, Crişana, Lăpuş şi Năsăud. De remarcat căs, z rezultate din palataiizarea lui f, v au un timbru palatal64, deosebindu-se prin aceasta de s, z primare. în consecinţă, distribuţia vocalelor palatale, respectiv mediale diferă în contextele s, z secundar vs. primar; serealizează, astfel, o opoziţie fonologică proprie subdialectului maramureşean: sin / sin, zier „vier“ / zărei. i Ocupîndu-se de originea fenomenului, I. 'Pătruţ66 se referă la existenţa lui şi într-o regiune situată pe malul stîng al cursului superior al Nistrului. Hărţile ALM, I confirmă întru totul cele semnalate, acum o jumătate de veac, de M. V. Sergjevskij67; într-o arie restri'nsă, dar compactă, situată între cursul Nistrului şi limita administrativă a R.S.S. Moldoveneşti6S (ia care se adaugă pct. 63, situat ceva mai la nord), f, v -j- i, i devin, în mod consecvent, s, z69, iar c, g se pronunţă, de asemenea, s, z70. Ca şi în Maramureş, aceste sunete au timbru palatal, deosebindu-se dc s, z (£) primare, al căror caracter dur limitează distribuţia vocalelor următoare. Mediul social în care s-au petrecut aceste schimbări caracterizîndu-se printr-o simbioză româno-ucra-ineană, I. Pătruţ presupune că s, z (palatale) sint rezultatul încercărilor făcute de ucrainenii românizaţi de a reda sunetele s, z (rezultate, în graiurile moldoveneşti, atît din f, v, cît şi din c, g), sunete absente din sistemul lor fonetic. Rămîne însă neexplicat, pe de o parte, motivul pentru care această pronunţare s-a extins în tot Maramureşul (unde, însă, 6 şi g nu au fost afectate71), pe de altă parte, de ce aria acestei forme de palatalizare este mult mai r e st r I n s ă decît aceea a influenţei ucrainene71. în sfîrşit, nu trebuie trecut cu vederea faptul că, în Maramureş, fazele de palatalizare s, z nu sînt şi nu aU fost atestate. — v iniţial [din volbură (ALRR. Mar., 2, h. 409), vulpe (3, h. 583) şi vorbă, vorbi (Papahagi, Maram., p. 31, 66, 67) devine h, ca în graiurile moldoveneşti. — Palataiizarea dcu talelor e generală şi colectivă, Maramureşul înscriindu-se, din acest punct de vedere, în aria mare a graiurilor nord-vestice. Sunetele rezultate sînt f, d'73, n(n). Izolat, pentru /, d + e au fost notate forme de palatalizare incipientă ca frăţie (ALRM I, 2, h. 219 / 348), nepoaţtie] (ALRM I, 2, h. 219 / 341, 348) - vezi supra, p. 324. 328 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA i Dentala nazală palatalizată n a dispărut din ani > an > ai (ALRR Mar., 3, h. 650). : v- Palatalele R, g îşi schimbă locul de articulare, confundîndu-se ::u prepalatalele i'. dni , ; Fenomenul: are drept consecinţă apariţia unor omonimii, de ex. t'ămă 1; „cheamă“, 2. „teamă" ; să int'ină 1. „se închină", 2. „se întină" (= murdăreşte cu tină) ; und'e 1. „unghie" (ALRR. Mar.. 1, h. 130), 2. „unde" etc. Aria fenomenului depăşeşte Maramureşul '5; isoglosa respectivă delimitează graiurile maramureşene de cele moldoveneşti. Ca efect secundar al confundării oclusivelor palatale cu prepalatalele rezub tate din palatalizarea dentalelor apar forme hipercorecte, ca unde „unghie" (ALRM I, 1, h. .30 / 348,, 357), ş/iop,. (ALRM'I, 1, h. 105), Nitita şi Tiran (Chiran). Probabil, acelaşi fenomen stă la bâza formei răd'ită „ridiche" (ALRR, Mar., 2, hl 453) — după cum; indică şi pluralul radii. în principiu, confuzia menţionata afectează şi labialele palatalizate ; în practică, realizările pi', bă’ fiind mai frecvente, riscul omonimiei se reduce. — Velara.c se palatalizează în sRintei (ALRR. Mar., 2, h, 288),,dar se păstrează în călcti(\, h. 125, 135). , Nazala etimologică se păstrează.- în- gtscă (ALRR Mar., 2, h. 393). — Ca Urme ale rotacismului — atestat, ca trăsătură pertinentă, în primele texte traduse în această regiune — se menţin formele hipercorecte pUhoi (ALRR. Mar., 2, h. 164). zniuună (h. 451 / 230, 232, 239), lingună (h. 337 / 234—238 ; cf. h. 759), lucăfăn (3, h. 662), zezin „viezure" h. 579 / 235), moşinoi şi muşindi (h. 580, 609, 610. 797). — Palatalizarea lichidelor l şi r, realizată inegal şi inconsecvent, nu constituie o trăsătură relevantă pentru subdialectul maramureşean. — r este propunţat dur : crangă .(ALRR. Mur.,. 3, h. 552), cur4: (h. 627), răstâu, răsi'eu (h. 869), strică. / Timbrul palatal, etimologic, ai lui r se păstrează în sufixele -ar\, -er\, -torl\, ca în Crişana şi Moldova. ; ! — r etimologic se păstrează in ţfirină (ALRR. Mar., 2, h. 517) şi sărin, j sări na (3, h. 664). ; . — Sporadic, a fost înregistrat un / velar, reprezentînd o influenţă ucraineană !(TD. Măr., P.). : ■ . — Grupul cousonan t.i.c etimologic s-a păstrat în indărăpt. — Grupul -str- se reduce la fereasiă, nost, nostă, noşt', nosf'e, vost etc. (ALR II, s.n„ 6, h. 1669—1672), Maramureşul înscriindu-se într-o arie largă ce cuprinde aproape toată Tranşilyania, Crişana, nord-estul Banatului şi nordul Olteniei. în mod similar, -ntr- în într(u), dintr(u) se reduce la -nt-. Grupul cm > mn : iomni (ALRR. Mar., 3, h. 753), dn > cn, gn : Rocnai,% adv,. deodată'„în acelaşi timp“ are-şi valoare adjectivală, avînd sensul „de aceeaşi vîrstă" : noi am fost şi deodată şi vetişoare (TD. Mar., Bz). — Compunerea. Unele adverbe compuse diferă de forma literară prin uiiul din elementele lor : alăltâmîn, alăltămîne (ALRR. Mar., 3, h. 649) şi mtnalăltă (TD. Mar., Bb, Bs) „poimîine", bunămînte „bunăoară" (Bd, G). — amu + ia, amu + iată, construcţii emfatice la care vorbitorul recurge pentru a sublinia caracterul „imediat" al acţiunii determinate, manifestă teijdinţa de a se suda, formînd noi adverbe : amuia (Papahagi, Mar am., p. 171 ; TD. Mar., Bz, Sp) şi ămuidtă (Bb). Sudarea sintagmei este indicată, pe de o parte, de modificările de accent suferite de termenii componenţi163, pe de altă parte de diminutivul amiiietucă (Bz, P, Bb). — Derivarea eu prefixe.. Prefixul în- se întîlneşte în numeroase verbe denominative regionale ; acestea fie că derivă de la teme cu circulaţie g e o g r a f i c ă limitată: îmbumba „încheia (cu bumbi)" (ALRR — Mar., 3, h. 626), înciupa şi încosiţa „(despre porumb) a lega, a(-i) da ciupul, cosita" (h. 806), încorcioşa „(despre grîu) a înfrăţi, a face corci“ (h. 818), îmbălţui „apune balţul", înslruţa „a găti cu struţ" (TD. Mar.), fie că derivă de la teme comune, dar au un sens regional: însuveica „a ţese, în mod alternativ, cu bumbac şi cu cînepă" (TD. Mar., Bb), înfurci „bifurca" (ALRR — Mar., 3, h. 672). Prezenţa prefixului în- în derivate al căror sens nu diferă de acela al termenului simplu, deşi atestată în; Maramureş (vezi, de ex., ALRR — Mar., 1, h. 160 : hiit şi înhîit), nu constituie o trăsătură caracteristică164. > — Ca şi în alte graiuri din Transilvania, forme fără prefix coexistă cu forme prefixate : coperi I acoperi, puşca / împuşca, lilni / înlîlni, nainte / înainte (TD. Mar.), cîrliga, destuii, ţăipeni (Papahagi, Maram.) etc. — Derivarea eu sufixe. Diminutivarea constituie trăsătura cea mai caracteristică în acest domeniu165 — prin formă, funcţie şi, mai ales, prin frecvenţă. Sufixele cel mai frecvente sînt -uc, -ucă16a şi -ut, -ulă167: domnuc, lăpliuc, mălăiuc, picioruc, purceluc, Ionuc, Mîhăiuc etc. ; bubucă, căsucă, cokonucă, grădinucă, gurucă, maşinucă, minucă, văliucăies etc. ; căpuţ, clopuţ, coconuţ, deluţ, pomuţ, vîntui etc. ; gurulă, giurincuiă, mărhuţă etc. (TD. Mar.). De multe ori, cele două (perechi de) sufixe comută între ele ; astfel, TD. Mar. înregistrează poduc / poduţ, gurucă / guruţă, hăinucă / hăinuţă etc. Cele mai multe diminutive au o valoare ipocoristică. Iată cîtcva exemple caracteristice : îşi face ea / cu mînuca ei / (TD. Mar., P) ; noi am avut [...] cam de vo zece melăre o ierbuţă lată (Bb) ; „ă / căpuşuca mamii ! / eăpuşuca mamii"-l dezmierda / / (Bz). ^ Cu aCeastă valoare, apar forme diminutivale la substantive cu valoare adverbială: săruca-i dau de cină (Bz) ; un piciiruţ (Bz), Ia adjective (inclusiv la cele la care diminutivul nu poate indica o intensitate redusă a calităţii denumite) : ea la faţă era gălbănuţa (TD . Mar., P) ; ,,mi-i aduce o pînzăturică neagră / ... negruţă" / / (Bz.) ; fele mai găzducă 345 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE (Bz) ; — cf. grosucă, pititeluc, roşuc şi la adverbe de mod: aşa a belit-o toată făinuc (P) ; aşa ca tălhariu vinea / / incetucu / nu l-o simţit cînii (P) — cf. cîtilinaş, forma obişnuită a adv. cîtilin. — Tot cu valoare ipocoristică apar diminutivate adverbele pronominale temporale şi locale : ş-amuietuc-îm pare că-l văd (Bz) ; chiar aiciuca o fost (Bs) ; acolica (Bz). — Pronumele nedefinit tot (în forma tăt), diminutivat şi el, are o valoare specială : el întăreşte sensul formei simple alături de care stă : tăt tătuc i-o dat (Bz) ; noi ne facem cruce tăii tătuli (Bz) ; tăte tălucă (Bz). Dintre sufixele cu circulaţie regională, atestate în Maramureş, menţionăm : -ăşiină: cosaştină (ALRT — Mar., 2, h. 422), împărţaştină (Papahagi, Maram., p. 223), despăriaştină „despărţire" (TD. Mar., Bb, Bz). Sufixul circulă şi în Crişana, ca sinonim al lui -iste169 ; -ină: mălă'ină „mălăiste" (ALRR. Mar., 2, h. 405; ALRM II, s.n., 1, h. 84) ; miriştină (ALRR - Mar., 3, h. 792 / 222, 231, 232, 239) ; -urne, formînd abstracte adjectivale : buiciume „vioiciune, neastîmpăr" (de la buiac; TD. Mar., Sp) ; -du, -alău, cunoscut tuturor graiurilor nordice170, are o frecvenţă remarcabilă : cosalău, fugău, masalău, păscălău, iocănău etc. Sufixe cu circulaţie generală pot forma termeni regionali (chiar de la teme general cunoscute). Astfel, sufixul colectiv -ime formează, în Maramureş, omenime „omenire" (Papahagi, Maram., p. 184), boime „cireadă de boi" (ibid., 171 ; TD. Mar., Bb, Bz). -iţă este preferat ca sufix moţional pentru nume de profesiune : dăscălită, profesoriiă, învăţătoriţă (ALRR. Mar., 3, h. 690), saboiiă (h. 764) etc. ; pentru nume de animale este preferat -oaie : lupoaie (h. 575), ursoaie (h. 576), cerboaie (h. 578), iepuroaie (h. 585), zermoaie (TD. Mar., Bz) ; -eşie este un sufix foarte activ, derivînd adverbe de la substantive : coconeşte (ALR II, s.n., 5, h. 1476/362) am cusut-o foieşte „am înseilat-o“ (ALRR — Mar., 3, h. 768/229) sau de la adverbe : călăreşte (6. h. 1799; Papahagi, Maram.; TD. Mar., Bb)171. ' LEXIC Componenţa. Grăbirile maramureşene păstrează numeroase elemente latine dispărute din aspectul cultivat al limbii române şi din majoritatea graiurilor. Astfel sînt : adv. acicea „aici" (Papahagi, Maram.)112, vb. imper. blem (ibid. ; ALR II. s.n., 6, h. 1426/362), forma etimologică du-roare (— particularităţi în topica adverbelor de mod ; — un număr limitat de elemente lexicale. S-a afirmat, în lucrările de specialitate, că un număr mai mare de trăsături grupează graiurile maramureşene fie cu cele moldoveneşti, fie cu cele din Crişana ; de aici, s-a dedus caracterul de tranziţie al zonei pe care o avem în vedere188. Chestiunea se poate pune însă şi altfel : o serie de isoglose, importante deoarece reprezintă fapte de limbă manifestate într-o serie de cuvinte sau construcţii ori termeni extrem de frecvenţi (de ex., prepoziţiile pe şi de), despart Maramureşul fie de Crişana189, fie de Bucovina şi Moldova. Or, principalele caracteristici ale unui grai de tranziţie sînt (a) faptul că el se identifică, în realitate, cu un mănunchi lat de isoglose care marchează acelaşi fenomen în cuvinte diferite190 şi (b) coexistenţa — în variaţie liberă — a formelor specifice celor două graiuri limitrofe191. Unul din aspectele caracteristice ale subdialectului maramureşean poate fi considerat, din acest unghi de vedere, coocurenţa sistematică (şi nu în variaţie liberă !) a unor trăsături lingvistice ale căror arii nu se suprapun în alte zone192. Un exemplu ilustrativ îl oferă, în acest sens, sistemul demonstrativelor. ' Iată de ce susţinem existenţa unui subdialect maramureşean. Harta 126, pe care am suprapus ariile amorţit „răguşit" şi ţepenit „amorţit", ne sugerează o ipoteză interesantă: aria în care restabilirea echilibrului semantic, s-a realizat depăşeşte, cu puţin, spre vest, Maramureşul; ni separe plauzibil a accepta că Maramureşul nu se află la încrucişarea celor două arii semantice, ci că inovaţia a pornit tocmai de aici, extinzîndu-se apoi spre est, sud şi sud-vest. Ipoteza ar trebui controlată pentru alte situaţii de acest gen, pentru care însă, deocamdată, nu dispunem de material publicat. Ţinînd seama de istoria culturală a Maramureşului, ni se pare acceptabilă ideea că această „ţară", cu o organizaţie politico-şocială timpurie şi cu un rol însemnat în înflorirea, culturii româneşti, n-a putut fi numai un refugiu pentru formele de limbă arhaică şi un receptacol despersonalizat pentru particularităţile „vecinilor" de grai, ci şi-a adus din plin contribuţia la îmbogăţirea şi nuanţarea limbii române. NOTE , 1 Exploatarea sării la Ocna-Şugatag este menţionată într-un document din 1355 (Răcni Popa, Ţara Maramureşului în veacul a! XlV-lea, Bucureşti, 1970, p. 130). 2 Gr. Posea, C. Moldovan, Aurora Posea, Judeţul Maramureş, col. Judeţele patriei, Bucureşti, 1980, p. 103. 3 Ibid., p. 109 — 111. Ne referim la Maramureşul istoric, nu la actualul judeţ cu acest nume. La cele 27 de localităţi se adaugă cîteva sate la nord de Tisa. 4 Cf. Gh. Pop, 1976 b, p. 7. 5 Aceştia s-au stabilit în Maramureşul istoric incepînd cu sec. al XlV-lea (R. Popa, op. cit., p. 57). 6 Situaţie constatată încă de T. Papahagi, Maram., p. XIV. 7 Ibid., p. X. 8 Ibid., p. VII. ” R. Popa, op. cil., p. 131. 10 Ibid., p. 39-40. 11 Gr. Posea, C. Moldovan, Aurora Posea, op. cit., p. 88 — 89. Deplasări în Carpaţii Meridionali (în limitele Austro-Ungariei) ne-au fost semnalate, pentru începutul secolului XX, de forestieri bătrîni din jud. Braşov; 12 R. Popa, op. cit., p. 149. 349 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE 13 Ibld., p. 148. 14 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurcscu, Istoria Românilor, Bucureşti, 1976, p. 57. 13 Ibid., p. 59. 13 Calitate relevată adeseori de informatorii maramureşeni. 17 Picot, 1873, apud Todoran, 1961, p. 51. 13 Introducere la WLAD, col. 111 : „Cel mult am putea considera Maramureşul ca o mică zonă dialectală separată (besonderes kleincs Dialektgebiet), căci numai aici se găsesc s din f, z din v : sier = fier, zin = vin ; numai aici ce se pronunţă ca is curat: cer > tsgr, cinci > tsunts; remarcabilă este şi pronunţarea di = j, dzoi = joi, care se găseşte, asemănătoare dar palatală, şi în Bucovina şi Moldova". 13 Petrovici, Repartiţia. 10 Todoran, Repartiţia ; idem, Noi particularităţi. 21 Giosu, 1963 a. 22 Acceptată şi de S. Puşcariu (LR I, p. 223, LR II, p. 323) şi Sever Pop (La dialectologie, I, p. 668). 23 Vezi, de exemplu, Pătruţ, 1958 a ; Caragiu, Compendiu, p. 152 (cu rezerve de natură metodologică); Dial. rom., p. 159 — 162. 24 Elemente, p. 111 — 113. 25 Fără a motiva, in mod explicit, această opţiune terminologică ; vezi critica prezentării iaptelor dialectale la Ivănescu, ILR, p. 42. 20 Gheţie, 1964 ; Glicţie, Marcş, Graiurile. 27 ILR, p. 44. 23 Neiescu, 1971. 23 Liliana Jonescu-Ruxăndoiu, 1973 b, p. 153, pune sub semnul întrebării valabilitatea delimitării tuturor subunităţilor dacoromânei. 30 Termen preluat de la Coseriu, 1980, p. 112 ; cf. TDR, secţiunea Dialectul. 31 Vezi Todoran, Repartiţia şi TDR, secţiunea Descrierea unităţilor dialectale. 32 Todorin, op. cil., p. 48. ’ 33 Giosu, 1963 a, p. 103. 34 Vezi ALRM I, 1, h. 130 [suspin], h. 128 [sughit]; ALRM I, 2, h. 241 [mă mărit] ; ALRM II, h. 206 [să se mărite] ; ALR II, s.n., 2, h. 586 [desiş], h. 596 [făget] - cf. ALRR-Mar., 2, h. 560 ; h. 597 [brădet] - cf. ALRR-Mar., 2, h. 559 ; h. 603 [cornet]; ALRR-Mar., 2, h. 438 [fasole]. 33 Gheţie, 1971 b. 30 Şandru, Almăj, p. 138, explică acelaşi fenomen printr-o influenţă sîrbească. Este posibil ca, in Maramureş, să fie vorba de o influenţă ucraineană. 37 Mină are pl. minuri, deci chestiunea anticipării clementului palalal nu se pune. 33 Locul de articulaţie al lui e şi e nu este stabil, de la caz la caz dominind nuanţa anterioară sau cea centrală : dovadă faptul că, in folclorul maramureşean, re < rea rimează cind cu dă, clnd cu ie (3* Ibid., p. 507. 140 Puşcariu, 1936-1938, p. 350. 141 Teiuş, Coordonarea, p. 111. 142 Ibid., p. 113. 343 Ibid., p. 121. 344 Ibid., p. 122. 348 Vulpe, Subordonarea, p. 108, h. 4. 346 Ibid., p. 95-97, 137-138, 207. 34 Ibid., p. 108-109, h. 5. 348 DA s.v. ; exemplele provin din Maramureş, Bucovina şi Dorolioi. 149 Româna literară a reintrodus, Incepînd din secolul al XIX lea, unele din aceste expresii în aspectul ei scris, sub influenţa limbilor romanice. 369 Vulpe, 1963 ; V. Rusu, Contribuţii, p. 90. 351 Vezi TDR, secţiunea Subdialectul moldovean. 3 52 Vulpe, 1963, p. 129-130. 353 Infinitivele pot fi interpretate, In acest exemplu, ca apoziţii. 354 Pentru amănunte, vezi Vulpe, 1963, p. 134 — 139. 355 Spre deosebire de graiurile din sudul Transilvaniei, unde construcţiile de tipul o am văzul-o sînt curente. 358 Construcţia diferă de cea obişnuită, căci se repetă şi auxiliarul; ar putea fi vorba de o simplă ezitare între două construcţii posibile. 337 Sub influenţa auxiliarului de viitor, pers. 2 sg., ii, pronumele in acuzativ mă apare în alomorfa mi. 388 Pentru alte exemple, vezi Papahagi, Maram.. p. LXXI ; ALR II, s.n., 7, h. 1 626/362, 1 637/362, 1 654/362. 339 Vulpe, Subordonarea, p. 132 — 133. 360 Ibid, p. 138-149, h. 9. 181 Teaha, 1969, p. 225. 383 Maram., p. LXXII: Să ne-inlinea domnu-n şedzălori, ... c-apoi audzea multe ; [...] de loe o aducea... să trăia. 383 Deoarece Papahagi nu marchează accentul cuvîntului, N. Drăganu (în recenzia din DR IV, 1924 — 1926, partea 2, p. 1 088) este îndreptăţit să considere pe amu ia „locuţiune" ; exemplele din TD-Mar. atestă accentuarea amuia, cu un singur accent. 384 Ca în graiurile munteneşti — v. TDR, secţiunea Subdialectul muntean. 383 Cf. A. Stan, 1964. 388 Vezi Faiciuc, 1972, p. 104 : „sufixul -uc are cea mai marc putere de derivare într-o arie compactă din nordul teritoriului lingvistic dacoromân al cărei centru se află în Maramureş". Pentru exemple, v. p. 101 — 103, 106 — 107. 387 în legătură cu aria lor de răspîndire, vezi V. Rusu, 1962, p. 261 — 263. 388 în legătură cu particularităţile morfologice ale derivatelor în -uc, -ucă, v. supra. 389 Vezi ALRM II, s.n., 1, h. 84 ; cf. FI. Sădeanu, Sufixele colective in limba română cu specială privire asupra repartiţiei lor, în SMFC, III, 1962, p. 49 —50. 370 Numeroase atestări la Todoran, 197.8 ; vezi şi Todoran, 1956 b, p. 132 (harta). 3,3 Formă atestată şi la Neculce (Gh. Haneş, Sufixele adverbiale -eşte şi -iceşte, în SMFC, II, 1960, p. 142). 3 733 Termenii care urmează sînt extraşi din Glosarul studiului, de aceea nu mai indicăm pagina. 373 Importanţa elementului maghiar a fost minimalizată de T. Papahagi (Maram,. p.LXXIII); vezi şi recenzia lui N. Drăganu, în DR IV, 1924 — 1926, partea 2, p. 1078. 374 N. Drăganu, loc. cit. Azi, ultimele două maghiarisme citate au dispărut din grai. 373 Comparaţia areală se poate face numai pe baza acestora. Dacă am lua în consideraţie şi termenii menţionaţi în glosare şi dicţionare, numărul celor atestaţi numai în Maramureş ar creşte considerabil. 378 Repartiţia şi Noi particularităţi. 377 1 963 a. 378 1971. 379 în cele ce urmează, avem in vedere numai tipul lexical, făcind abstracţie de realizările lui fonetice. 389 clei „creier", care în ALR formează o arie compactă şi bine delimitată (vezi ALRM I, 1, h. 17), este atestat de ALRR-Mar., 1, sporadic şi ca formă învechită (h. 6). 3 83 Cf. Cazacu, Torodan, în Cazacii. Studii, li. 4. 353 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE 23 — Tratat de dialectologie românească — cd. 351 182 P. Neiescu, 1971, p. 300 — 301. 183 în aceeaşi situaţie se află localităţile din nordul Tisei (vezi ALM). 134 Această repartiţie se observă mai ales pentru variantele fonetice ale aceluiaşi lexem — vezi, de ex., h. 44 [urdori], 103 [măduvă] etc. 133 Vezi şi V. Frăţilă, recenzie la ALRR-Mar., 1, în AUT VII, 1969, p. 274. 183 Este interesant de notat că nici în pct. 226, 227, unde la „şarpe" s-a răspuns cu gindae, nu s-a răspuns cu vierme, ci cu carabele şi rimă, ceea ce ne face să presupunem, pentru o epocă mai vecile, o arie mai largă a lui vierme „şarpe". 187 Atestate şi în Oaş, vezi TDR, secţiunea Graiul din Ţara Oaşului. 188 Coteanu, Elemente, p. 113 ; cf. Neiescu, 1971, p. 301. 188 în unele cazuri, aria maramureşeană include Oaşul, in altele nu (vezi secţiunea Graiul din Ţara Oaşului). 180 Pentru Maramureş, o asemenea situaţie este ilustrată de realizările palatalizării lui 181 V. TDR, secţiunea Zone dialectale de tranziţie. 182 Pană, 1977, p. 268. ' Graiurile din Transilvania Introducere. Transilvania, în sensul istoric al denumirii, cuprinde zona dintre lanţul carpatic şi Munţii Apuseni1, învecinîndu-se, la sud, prin Carpaţii Meridionali, cu Muntenia şi Oltenia, la sud-vest cu Banatul, la vest, prin Carpaţii Apuseni, cu Crişana, Ia nord, prin munţii Ţibleşului, ai Rodnei şi Gutinului, cu Maramureşul, iar la est, prin Carpaţii Orientali, cu Bucovina şi Moldova. Suprafaţa Transilvaniei2 propriu-zise este de aproximativ 50.000 km£. Munţii ce înconjoară această provincie prezintă cîteva caracteristici care au avut (şi au în continuare) o puternică influenţă asupra întregii vieţi materiale şi spirituale a populaţiei transilvănene. Pe de o parte, aceşti munţi au o înălţime potrivită, ceea ce asigură omului condiţii de viaţă şi muncă pe aproape toată întinderea lor. Plaiurile şi şesurile înconjurătoare au constituit nu numai locuri propice creşterii animalelor, dar şi adevărate terase adecvate practicării agriculturii3. Pe de altă parte, văile principalelor rîuri străbat munţii prin culoare care formează căi de trecere de pe un versant pe celălalt al Carpaţilor şi Munţilor Apuseni prin care s-au realizat legături relativ uşoare şi permanente între Transilvania şi provinciile româneşti cu care se învecinează. în sfîrşit, lanţul muntos se prelungeşte spre Podişul Transilvaniei prin coame care compartimentează provincia în ceea ce s-a numit „ţări”. Astfel, de'“jur împrejurul Cîmpiei, se întind Ţara Bîrsei, Ţara Făgăraşului, Ţara Amlaşului, Ţara Domelor, Ţara Oaşului şi Ţara Haţegului. Această structură geografică, subliniată şi de un anumit specific al istoriei populaţiei din fiecare „ţară“, explică, în bună parte, diversitatea peisajului dialectal şi etnografic al Transilvaniei4. Descoperirile arheologice atestă faptul că Transilvania a fost locuită din cele mai vechi timpuri5. în perioada daco-getică, dacii ocupau o suprafaţă întinsă, avînd în centru Transilvania şi munţii înconjurători. Reşedinţa statului dac se afla, cum se ştie, în Munţii Orăştiei, la Sarmizegetusa. După cucerirea romană şi colonizarea Daciei, populaţia dacă a continuat să vieţuiască pe teritoriul ei de baştină6. Valurile de popoare migratoare, care au trecut pe aici între secolele al III-lea şi al XlII-lea, au determinat doar retrageri temporare ale românilor în zone mai ferite, respectiv în munţi şi văi, 354 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA unde aceştia au practicat în continuare ocupaţiile lor străvechi; aşa cum subliniază C. C. Giurescu, „vechimea şi continuitatea populaţiei româneşti din Transilvania au fost considerate ca un fapt normal, logic şi admis fără discuţii “7. Mărturiile istoricilor, dovezile desprinse din descoperirile arheologice şi din studiul limbii, în general, şi al toponimiei, în special, susţin din plin această afirmaţie8. ......... ....... în secolele al IX-lea — al Xl-lea, în Transilvania începe organizarea formaţiunilor prestatale. Astfel, voievodatul condus de românul (Blacus) Gelu (sec. al X-lea) cuprindea, aşa cum arată dalele istorice şi arheologice, Podişul Transilvaniei, respectiv zona de la Porţile Meseşului, la apus, pînă la marginea sudică şi estică a Podişului şi îşi avea reşedinţa la Dăbîca9. De jur împrejurul acestui voievodat se întindeau aşa-numitele „ţări", pentru perioada respectivă fiind atestate, în Transilvania, Ţara Bîrsei, Ţara Făgăraşului, Ţara Amlaşului, Ţara Haţegului şi a Zarandului, precum şi o seamă de ducate sau alte formaţiuni mai mici10. Aceste formaţiuni au opus, la începutul secolului al X-lea, o puternică rezistenţă încercării ungurilor din Cîmpia Panonică de a ocupa Transilvania11. Cu toate acestea, în a doua jumătate a secolului al Xl-lea şi în secolul al XH-lea, ungurii — profitînd şi de o anumită conjunctură politică şi militară — îşi întind dominaţia asupra unei însemnate părţi a Transilvaniei. La mijlocul secolului al XH-lea se stabilesc, în înţelegere cu regalitatea ungară, în zona Ciuc şi Trei scaune, secuii. în aceeaşi perioadă, au fost colonizaţi şasii în actualele judeţe Alba, Hunedoara şi depresiunea Sibiului, iar puţin mai tîrziu în jurul Bistriţei şi al Rodnei şi în Ţara Bîrsei12. Aşezarea saşilor în Transilvania a atras după sine o anumită înflorire a civilizaţiei materiale şi spirituale, cu înrîuriri semnificative din partea populaţiei nou ve-nilo în aceste părţi13. Extinderea, în secolul al XlII-lea, a stăpinirii maghiare asupra întregii Transilvanii, reducerea tot mai accentuată a drepturilor populaţiei româneşti au determinat — între alte forme de rezistenţă la dominarea naţională şi socială — un curent de migra ţie a românilor transilvăneni, mai ales a celor din regiunile de margine ale provinciei, spre sud şi est14. Români transilvăneni au continuat să treacă peste munţi secole de-a rîndul şi fenomenul a dus la crearea unei adevărate salbe de sate de „ungureni" şi „săcuieni", începînd din vestul teritoriului Ţării Româneşti, de-a lungul întregului lanţ carpatic, pînă în extremitatea nordică a Carpaţilor Orientali15. O contribuţie însemnată a adus Transilvania la structura demografică a celorlalte provincii româneşti, şi în special a Dobrogei, mai ales prin trans-humanţa păstorilor. Fenomenul acesta al mişcărilor de populaţie, din Carpaţi spre Dunăre şi spre Moldova, este foarte vechi şi el continuă pînă în secolul al XIX-lea10. Pe lîngă păstori, s-au aşezat, mai tîrziu. în cele două provincii româneşti, negustori şi meseriaşi transilvăneni. De aceea, C. C. Giurescu considera că „necontenit, de la primele mărturii şi pînă în vremea noastră, Transilvania a fost un adevărat rezervor etnic din care prisosul de populaţie românească al regiunii muntoase s-a revărsat peste hotare"17. Curentului de trecere peste munţi a populaţiei transilvănene nu îi corespunde un curent în sens invers, de trecere a românilor dinspre Ţara Românească şi Moldova spre Transilvania18. Migraţia s-a efectuat, deci, în sens unic. 35.5 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALI',. Izvoarele istorice atestă, de asemenea, mutaţii de populaţie în interiorul provinciei, cele mai importante fiind dinspre Crişana şi Maramureş spre centrul şi sudul Transilvaniei19. Condiţiile istorice şi geografice au influenţat în multiple sensuri evoluţia vieţii materiale şi spirituale a populaţiei româneşti transilvănene. Ele explică, de asemenea, unele dintre particularităţile graiurilor din Transilvania, dintre care menţionăm, aici, doar : păstrarea a o seamă de arhaisme la nivelul tuturor compartimentelor limbii, pătrunderea unor elemente, mai ales lexicale, din limbile maghiară şi germană (şi din dialectele acestora), caracterul neunitar al graiurilor din diverse părţi ale Transilvaniei, precum şi asemănările lingvistice dintre graiurile din sudul şi estul provinciei şi graiurile din zonele învecinate de peste munţi. Cu toate că istoricii au subliniat această trecere permanentă dinspre Transilvania spre cele două provincii româneşti vecine, lingviştii au explicat asemănările dintre graiurile transilvănene şi cele muntene şi moldovene mai ales ca influenţe dinspre acestea din urmă spre primele. Trăsăturile comune graiurilor transilvănene şi celor de peste munţi trebuie considerate, în concluzie, ca influenţe reciproce20, iar atunci cînd aceste trăsături sînt comune şi cu limba literară, ele trebuie interpretate drept elemente impuse în graiurile transilvănene datorită prestigiului limbii literare. Părerile lingviştilor, în general, şi ale dialectologilor, în special, în privinţa configuraţiei dialectale a Transilvaniei au fost diferite, în diverse timpuri. . Unii cercetători au considerat că graiurile transilvănene constituie o unitate dialectală distincă în cadrul dacoromânei. Astfel, H. Tiktin21, pe baza delimitării administrative, într-o anumită perioadă, fără a examina, deci. în primul rînd, argumentele de ordin lingvistic, prezintă Transilvania drept o unitate dialectală a dacoromânei. Particularităţile fonetice şi lexicale sînt menţionate de Tiktin mai ales în sensul afirmării criteriului istorico-admi-nistrativ. M. Gaster22 arată că ..dialectele" din Transilvania sînt unitare, dar că ele prezintă asemănări atît cu grupul de nord (moldovean) cît şi cu grupul de sud (muntean). Cei mai mulţi dintre cercetătorii care s-au ocupat de acest domeniu lingvistic consideră că Transilvania nu reprezintă o arie unitară ca celelalte subdialecte, ci aici se întîlnesc mai multe graiuri care se grupează, de regulă, cu subdialectele vecine, de dincolo de munţi. G. Weigand23 prezintă graiurile transilvănene drept „dialecte" de tranziţie, cele dinspre nord grupîndu-se cu Moldova, iar cele dinspre sud, cu Muntenia. S. Puşcariu24 reia teoria lui G. Weigand şi o susţine în baza examinării unor hărţi din ALR, demonstrînd că sudul Transilvaniei se grupează cu Muntenia, partea de nord — cu Moldova, iar partea de vest — cu Banatul şi Crişana. Explicaţia principală a acestei situaţii stă în faptul că lanţul carpatic n-a creat condiţiile necesare pentru apariţia unui „dialect transilvan". O altă cauză ar fi constituit-o, după S. Puşcariu, lipsa, în trecut, a unui centru politic, cultural şi religios românesc puternic, din care să iradieze inovaţiile şi care să reprezinte nucleul acestei zone lingvistice dacoromâneşti. Această părere este împărtăşită şi de S. Pop25. Em. Petrovici2® şi R. Todoran27 aduc în sprijinul acestei idei noi date, in special din domeniul lexicului, constatînd că ariile unor termeni specifici zonelor vecine se întind şi spre centrul Transilvaniei. 356 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA L Coteanu38 preia teoria lui Em. Petrovici şi încadrează graiurile transilvănene în „dialectul" muntean — pe cele din zona sudică, cu extindere, spre nord* pînă spre Tîrgu-Mureş, în „dialectul" moldovean — pe cele din zona nord-estică, mergînd spre sud-vest pînăTâ Turda, în „dialectul" bănăţean — pe cele din sud-vestul Ţării Haţegului şi, în sfîrşit, în ^dialectul" crişean — partea vestică. ‘ / Cercetătorii care împart teritoriul lingvistic dacoromân în două grupuri ; dialectale încadrează graiurile din Transilvania în grupul nordic sau banato-transcarpatin (cea mai mare parte a provinciei) şi în grupul sudic sau muntenesc (partea de sud-est — Ţara Bîrsei şi Ţara Oltului). Al. Philippide29 susţine această teorie aducînd în discuţie o seamă de particularităţi fonetice. Em. Vasiliu30, reluînd teoria lui Al. Philippide în perspectiva principiilor teoretice şi metodologice generativiste, grupează graiurile dacoromâne în două tipuri dialectale: „moldovenesc" (care include şi aria transilvăneană) şi „muntenesc". ..... ....................... în ultima vreme, problema graiurilor din Transilvania a fost reluată într-o serie de studii. Gh. Ivănescu31 se întreabă, pe bună dreptate, dacă o regiune atît de întinsă din punct de vedere geografic poate fi considerată ca o simplă zonă de tranziţie. El susţine că graiurile transilvănene posedă un număr de particularităţi lingvistice proprii, ceea ce îl conduce la concluzia că Transilvania constituie o unitate dialectală diferită de unităţile dialectale din celelalte zone. Ele formează un „dialect" mai puţin individualizat, „un dialect care este, în acelaşi timp, un dialect de tranziţie"32. Zona în care se vorbeşte acest „dialect" este cea cuprinsă între Alba-Iulia. Dej. Munţii Rodnei, Miercurea Ciucului. Braşov, Sibiu. în cadrul acestei zone, Ivănescu distinge patru subdiviziuni (graiuri) : ardelean cu V (k) > c ; ardelean central cu te, ii, ardelean de sud şi ardelean dinspre Moldova33. Problema locului graiurilor din Transilvania între subdialectele dacoromâne considerăm că se poate rezolva numai dacă se admite teoria conform căreia ar exista un subdialect transilvănean cu o.arie întinsă34 şi cu o unitate relativă, în cadrul căruia se disting ca subdiviziuni puternic individualizate, graiul crişean, graiul oşean şi graiul maramureşean. Rămîne deci, ca zonă mai puţin individualizată din punct de vedere lingvistic, teritoriul delimitat de o linie care merge, aproximativ, de la Deva la Dej, Munţii Rodnei, Miercurea-Ciuc, Braşov, Sibiu. Menţionăm faptul că în delimitările anterioare o zonă relativ întinsă din Cîmpia Transilvaniei a fost inclusă în subdialectul moldovean sau, pur şi simplu, a rămas în afara oricărei arii dialectale descrise. Dată fiind unitatea relativă a zonei descrise în acest capitol, considerăm că trebuie să vorbim, în acest context, de graiurile din Transilvania. în descrierea graiurilor din Transilvania vom avea în vedere atît trăsăturile specifice, cît şi faptele de limbă care constituie asemănări cu unităţile dialectale învecinate, urmînd ca, pe baza acestora, să se stabilească în ce măsură Transilvania este sau nu este o unitate lingvistică teritorială de sine stătătoare35. Pentru această descriere am utilizat, pe lingă hărţile cuprinse în ALR, studiile monografice asupra unor zone ale Transilvaniei36, textele publicate 357 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE h. 132 de Em. Petrovici ca supliment la ALR, precum şi materialul existent în „Arhiva fonogramică a limbii române" de la Institutul de cercetări etnologice şi dialectologice, în special, textele înregistrate în judeţele Bistriţa-Năsăud, Sălaj, Covasna, Harghita, Sibiu, Alba37. FONETICA Accentul — una din trăsăturile esenţiale care individualizează graiurile nord-vestice este caracterul lung al vocalelor accentuate prin comparaţie cu cele neaccentuate, de unde tendinţa de a nota aceste vocale cu accent dublu. Accentul de intensitate, dublat de lungirea vocalei, duce, adesea, la dezvoltarea unui element semivocalic : bd^lă, mMsă, bu^nă. Lungirea vocalelor accentuate este caracteristica principală care creează impresia de „cîntat" şi, uneori, de „emfază" a graiurilor transilvănene ; — în verbul a blestema se păstrează accentul etimologic : bldstăm, blăstămi, blăstămă, forme generale în Transilvania, Crişana, Maramureş, Banat, nord-vestul Olteniei şi Moldova de nord (ALR II. s.n., 7, h. 1881 — 1882) ; — accentul se păstrează pe tulpină, ca în limba veche, la verbele înfăşur, înconjur, măsur, strecur, forme curente în toată Transilvania, precum şi în, Crisana, Maramureş, nord-vestul Olteniei, Banat şi nordul Moldovei (ALR II, s.n.’, 7, h. 1895-1898) ; ' ' . — în participiile de tipul vast, cast, găst. piert, şăst. vint, forme specifice Transilvaniei, trebuie presupus accentul pe prima silabă38 ; după forma etimologică uasfdat. vis(i)tus s-au orientat căst. şăst, care au atras, mai apoi, şi pe găst, piert, vini ; — accent diferit de cel din limba literară au pronumele şi adverbele compuse : ceva (ALR II, s.n., 5, h. 1393, pcl. 102, 105, 172, 219, 228, 260, 272, 284), cineva (ALR II, s.n., 6, h. 1738, pct. 102, 105, 130, 141, 272, 284), undeva, cîndva, cumva ; acest mod de a accentua este general în Transilvania, cu excepţia sud-estului zonei (T. Dinu, 1923. p. 108. Frăţilă, 1973, p. 32, TD — Năsăud, TD — Sălaj) ; — se accentuează pe prima silabă şi unele nume de persoană ca £mil, Ştefan, în întreaga Transilvanie ca şi în Banat, Crişana, Maramureş şi jumătatea nordică a Moldovei (ALR II, s.n., 5, h. 1537) şi Măria, în centrul şi vestul Transilvaniei38 (ALR II, s.n.. 5, h. 1545, Frăţilă, 1973, p. 32) ; — în lăcăt, zăhăr. (zahăr) accentul s-a mutat pe silaba a doua ; această pronunţare este cunoscută în toată Transilvania, precum şi în Bucovina (ALR, II, s.n., 4, h. 1136, S. Puşcariu, LR, II, p. 67). V o c a 1 i s m u 1 în sud-vestul Transilvaniei, mai rar, şi, consecvent, în unele graiuri din estul provinciei, ă)â(o) : f[â]lca (ALR I, I, h. 14, pct. 85), c[â]p, obr[â]zu, zăb[â]le (ALR I, I, h. 7, 22, 27, pct. 576), f[â]ce cu c [â]pu[a]ş[a] (ALR II, h. 3, pct. 102), p[â]t (ALR II, I, h. 109, pct. 574), s[p]i, s[o]re, să s[o]ie (ALR II, s.n., I, h. 35, pct. 574) etc. Posteriorizarea lui a se realizează uneori şi în silabă neaccentuată în articolul hotărît enclitic feminin : inim[â] se zbate (ALR II, MN, pag. 36. pct. 574). 358 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA In poziţia protonică, a evoluează la ă : c[ă]lindar, p[ă]har, p[ă]puc, tfăjbac, z[ă]har. închiderea lui a protonic nu se produce de obicei, în graiurile din nord-vestul Transilvaniei în cuvinte de origine maghiară : s[a]bău, sighi[a]r-tău etc. în graiurile din vestul şi nordul Transilvaniei, a accentuat >d la pers. 1 ind. prez. a unor verbe de conjugarea I : îngr[ă]s, l[ă]s, r[ă]bd, sc[ă]ld, sc[ă]p (ALR II, s.n., VII, h. 1873, 1871, 1865, 1905, 1857). De asemenea, â>e informele de pers. 2 ind. prez. şi pers. 3 conj. prez : îngr[e]şi, l[e]şi, r[e]bzi, s[ke]lzi; să îngr[e]şe, să l[e]se, să r[e]bde, să sfkejlde, să s[ke]pe (ALR II, s.n., VII, h. 2044, 2043, 2039, 2051, 2036). Proteza lui a este un fenomen înregistrat în cea mai mare parte a graiurilor transilvănene : [ajmiros, [ajpipăi, [ajsimt, [ajsudoare (vezi S. Puşcariu, Limba română, I, harta 50). Distribuţia formelor cu a proteic nu este, însă, identică în diferite graiuri : dacă forma [ajsudoare apare în aproape întreaga provincie, în schimb, celelalte forme sînt cunoscute mai ales în vestul şi nordul Transilvaniei40. în vestul Transilvaniei, în special. în zona estică a Munţilor Apuseni, se înregistrează tendinţa de evoluţie a lui ă protonic la a : c[a]runt], c[4]runt (ALRM I, I, h. 98, pct. 90, 93,118, 122,138, 266), m[a]sea, m[ă]seauă. m ăjsele (ALRM I, 1, h. 44, pct. 85, 90, 93) m[-e într-o arie situată în vestul Transilvaniei42 (ALRM II, h. 112, pct. 105, 250, 272, 284). Cea mai mare parte a graiurilor din Transilvania îl conservă pe ă etimologic în cuvintele : p[ă]reche, p[ă]rete, sp[ă]ria43 n[ă]roc, n[ă]sip. Subdialectul muntean prezintă fonetisme mai noi rezultate din asimilarea lui ă la vocala din silaba următoare. Graiurile din nord-estul Transilvaniei îl conservă pe t etimologic în formele verbelor a umbla, a umfla : [î]mblu, [î]mflu (ALR II, s.n., VII, h. 1902, 1903, pct. 219, 228) ; [î]mbla şi [î]mple sînt atestate şi în nord-vest (TD — Sălaj). Toate graiurile din Transilvania (inclusiv cele din sud-estul provinciei) păstrează formele etimologice cu î nediftongat. (fără anticiparea elementului palatal următor) : c[î]ne, m[î]ne, p[î]ne. 359 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE h. 133 în cuvîntul tînâr, î>i prin analogie cu forma de plural într-o arie largă cu-prinzînd sud-vestul şi centrul Transilvaniei (ALRM I, II, h. 253, pct. 85, 98, 100, 109-118, 125, 129, 136-170, 178, 229, 231, 243, 249, 831, 835). Vocala e urmată în silaba următoare de altă vocală anterioară sau de diftongul ga devine în cea mai mare parte a graiurilor din Transilvania, într-o arie situată în sud-estul Transilvaniei, în poziţia menţionată, e alternează cu ş în proporţii diferite, de la un grai la altul45. Sînt înregistrate în fCl PI această zonă şi nuanţe fonetice intermediare : f[fjte (ALR I, pct. 200),g[fJ me (ALR II, pct. 192), s[^]te (ALR II, pct. 182). De asemenea, tot în această arie sud-estică, în unele graiuri se manifestă tendinţa contrară : e...e se închide la ei6 : d[ş]get (ALR I, I, h. 50, pct. 200), d[e]şte (pct. 164, 772), f[e]te (pct. 180, 186), măsfejle (pct. 164, 186), sprînc[e]ne (pct. 772), ur[e]che (pct. 159) etc. în schimb, uneori, e>£ chiar în cuvinte monosilabice, urmat sau nu de pse-udo vocala i final : pl[ş]ş, pl[§]şi (ALR I, I, h. 12, pct. 94), [sşjri (pluralul lui fiere) (ALR I, I, h. 47, pct. 231, 249), d[ş]st, d[§]sti (ALRI, I, h. 50, pct. 107, 109, 112, 118-138, 144-158, 160, 166, 178, 231), d[ş]stului, d[g]ştiului (gen.) (ALRM II, h. 102, pct. 141, 157). Graiurile din Transilvania manifestă tendinţa puternică de diftongare a £ ' •' • -............... . vocalei e, accentuată şi neaccentuată (" e, * e. ~e,"e) indiferent de consoana precedentă47: p[ie], b[je]m, f[jş]te, v[je]de, m[Se]re, m[ee]e, m[je]rge, deşt[je], d[ie]s, n[je]gel, foal[je], l[je]mn, ur[ie]che, picioar[ie], măs[je]le, mătuşfje] etc. Diftongarea nu se produce (sau diftongul ie se monoftonghează) după consoane labiale şi dentale în două arii discontinue, situate, una, în centrul Transilvaniei între Sighişoara şi Tîrgu Mureş (pct. 140 — 150, 156, 160, 231 din ALR I, şi 141, 157 din ALR II) şi, alta, în sud-estul Transilvaniei (pct. 180 ALR I şi 182. 192 ALR II) (vezi harta nr. 1 în E. Pelrovici, op. cit., p. 12). Prezenţa diftongului ie(< e) este considerată, în general, marcă a unui stadiu incipient de palatalizare a oclusivelor dentale43 şi a consoanelor sonante r, Z49 sau a caracterului „moale" al fricativelor ş. j. ~ ..— Precedat de oclusîve bilabiale sau de fricative labiodentale e > ă (şi ea> a) cînd nu este urmat de o altă vocală anterioară. „Velarizarea“ lui e precedat de consoane labiale are în graiurile din Transilvania, ca şi în subdialectele crişean, maramureşean şi moldovean, o extindere mai mare decît în subdialectul muntean : iub[ă]sc, lov[ă]sc, m[ă]rg (să m[a]rgă) trim[ă]t etc. Aceste forme sînt, însă, mai frecvente în jumătatea de nord a Transilvaniei : se iub[ă]sc (ALR, I. II. h. 249, pct. 90 — 96, 215, 217, 268, 290), m[ă]rg (să m[a]rgă) (ALR II, s.n„ VII, h. 1933, (2058), pct. 95, 219, 228, 260, 272, 284), trim[ă]t (ALR II, s.n., h. 1922, pct. 219. 228, 260, 272, 284, 574). Pe de altă parte, e se păstrează după consoane labiale într-o serie de cuvinte în care subdialectul muntean cunoaşte schimbarea e>ă: b[e]ut (ALR II, s.n., h. 2237 pct. 102, 105, 130, 141, 157,'172, 228, 235, 250, 833)50, p[e]r (ALR I, I, h. 8, pct. 85)5\ m[iş]tuşă (ALR I, II, h. 167, pct. 85), m[ş]tuşă (pct. 116), m[e]tuşă (pct. 835), v[e]d (ALR I, I, h. 111, pct. 85), v[e]duvoi (ALR I, II, h. 185, pct. 85), sarb[e]d, b[e]şică], b[e]şină (cu o arie care cuprinde întreaga Transilvanie, cu excepţia punctelor 180, 186, 200, 772 situate în sud-est ; vezi ALRM I, I, h. 92, 187). Uneori, prin falsă regresie, e apare după consoane labiale în locul unui ă provenit din a neaccentuat : mţejtreaţă (ALR I, I, h. 11, pct. 96, 103, 107, 109, 112, 118, 289, 290), proasp[e]t. 360 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA în graiurile din Transilvania (cu deosebire în cele din jumătatea nordică a provinciei) e medial aton se închide la e sau i: ffijcior58 (ALRM I, II, h. 266, eu excepţia pct. 90, 166, 180, 257, 772) oamfijni, oamfijni (ALRM I, II, h. 271, cu o arie mai restrînsă ; e se menţine în graiuri din jumătatea sudică a Transilvaniei: pct. 85, 100, 103, 116'—^ 122, 136, 144, 150, 158—178, 186, 190, 200, 230, 772)63, v[i]dem, v[e]dem (ALR II, s.n., h. 1913, pct. 95, 102, 219, 228, 235, 574). în aceeaşi arie sudică, e aton se menţine în cuvîntul n[e]pot (ALRM I, II, h. 240, pct. 122, 140-180, 194, 230, 231, 573, 578, 831)54. De asemenea, eaton>e, i prin disimilare în cuvinte proparoxitone: genunchfijle (ALR I, I, h. 57, pct. 98, 229, 571, 576, 772), deg[e]te (ALR I, I, h. 50, pct. 835), deg[i]te (ALR I, I, h, 50, pct. 93, 94, 103, 194, 215, 243, 251, 269, 289), foal[i]le (ALR I, I, h. 42. pct. 85, 93, 96, 100, 118, 251), foalfejle (id., punct. 98), pînt[i]ce (ALR I, I, h. 42, pct. 194, 214-227, 259, 266, 268, 360, 571-578), pînc[i]te (id., pct. 257, 270), pînt[i]c[i]le (id-, pct. 223, 243, 247, 269)55. închiderea lui -e nu este, în graiurile din Transilvania, un fenomen atît de răspîndit şi nici un proces la fel de avansat ca în subdialectele învecinate, crişean şi moldovean. Cu excepţia unei arii situate în estul Munţilor Apuseni (ALR I, pct. 90, 93 şi ALR II, pct. 95), unde -e>-i (ca în Crişana învecinată), e final se păstrează sau evoluează la -e56 : gem[e] (ALRM II, h. 46, în toate punctele, cu excepţia punctului 95), părintfe] (ALRM I, II, h. 210, pct. 131, 140—160, 166—200, 230, 573—578, 772), părintfi] (pct. 93), părintfe] (pct. 122-129); ardfe] (ALRM II, h. 322, pct. 130. 141, 157, 172, 182), ardfi] (pct. 95), ard[e] (pct. 574) ; brat[e] (ALRM I, II, h. 315, pct. 94, 96, 144, 156, 158, 160-170, 178-186, 290), braţfi] (ALRM I, II h. 315, pct. 93), bratfe] (pct. 98, 103, 122, 174, 190, 200, 578) ; buz[e] (ALRM II, h. 31, pct. 95, 157, 172, 182, 192), carnfe] (ALRM II, h. 148, pct. 130, 141, 157, 182, 192), carn[i] (pct. 95) etc. închiderea lui e final Ia -e este mai frecventă, se pare, cînd acesta este precedat de r : ginerfe] (ALRM I. II. h. 365. pct. 85, 96, 100, 107. 109, 116, 125-140, 215-229, 243-251. 266, 289-571, 576, 772, 835), giner[i] (pct. 93), ginerfe] (id., pct. 90, 94, 98, 103, 112, 118, 122, 144-200, 230, 231, 573, 578, 831) ; subţirfş] (ALRM II, h. 146, pct. 105, 141, 157, 172, 182, 192, 219, 235, 250, 260, 272, 284), subţirfi] (pct. 95), subţirfje] (pct. 574). Vocala ese menţine în formele verbului a crăpa (şi cuvinte din aceeaşi familie) în toate graiurile transilvănene cu excepţia zonei sud-estice : cr[e]p, cr[e]pi, cr[e]păm (ALR II, s.n., VII, h. 1855, 1856), cr[e]pătură (ALRM II, h. 282)57. Vocala i se conservă după r în formele verbului a rîde în graiul din Lăpuşul de Sus : r[i]d, r[i]de (ALRM I, I, h. 119, pct. 85). în unele graiuri din vestul Transilvaniei, i>î în cuvîntul tinereţe (ALRM II, h. 203,pct. 95,105), ca în Crişana, Sporadic, i>î în cuvîntul timp (vezi Istrate, Turculeţ, 1971, p. 201, TD iVasdud-Suplai). Un fenomen fonetic aproape general în graiurile transilvănene (excepţie fac cele din sud-estul provinciei) este ocurenţa fonetismului arhaic q (Pătruţ, 1958, p. 662) în cuvinte de tipul două, nouă etc. în majoritatea graiurilor din Transilvania, u neaccentuat etimologic se păstrează în: desc[u]lţa, adfujrmi, pl[u]mîn. în estul şi sud-estul Transilvaniei apar forme cu o analogic în flexiunea verbului a dormi : dfojrmit (ALR II, s.n., VII, h. 2014, pct. 182, 192, 228, 574). Diftongul iţa accentuat se păstrează cînd nu este în silabă finală. Numai sporadic, gâ >g : mir[ş]să [sg]. (ALRM I, II, h. 361, pct. 164, 174, 200). Semi-vocala diftongului este i în cele mai multe graiuri transilvănene ; ea a fost h. 138 361 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE h. 134 h. 135 h. 136, 137 înregistrat mai ales în centrul şi sud-estul Transilvaniei: mir[§a]să (ALRM I, II, h. 360, pct. 144, 150, 160, 166, 170, 180, 186, 190, 290, 573, 576, 578, 772). Diftongul şâ (iă) în silabă finală (deschisă sau nu) a evoluat la ţ5S îngraiurile din nordul si sud-vestul Transilvaniei : av[g], b[g] (ALR II, s.n., VII, h. 2177, 2242, pct. 141, 157, 219-284, 833), st[ş] (ALR II, s.n., VI, h. 1587, pct. 141, 219-284, 833), ved[ş]m (ALR II, s.n., VII, h. 1973, pct. 141, 219-284, 833). în formele de participiu, diftongul iă (t)gie în aceeaşi arie cu excepţia zonei sud-vestice (ALR II, pct. 833) şi a graiurilor din centrul Transilvaniei (ALR II, pct. 141, 157) : spări[(j)g]t (ALR II, s.n., VII, h. 2133, pct. 219-574), tă[iş]t (ALR II s.n., VII, h. 2000, pct. 219—574). Diftongul gă (iă) se păstrează în graiurile din vestul Transilvaniei (în sud-estul Munţilor Apuseni) precum şi în graiurile din sudul si sud-estul provinciei: av[ga] (av[ia]) (ALR II, pct. 95-130, 172-192, 574), st[ga] (st[ja]) (ALR II, pct. 95-130, 157, 182, 192, 574), tă[ja]t (ALR II, pct. 95—192, 833). Uneori, cele două elemente ale diftongului au aceeaşi valoare, constituind un diftong egal: mir[ia] să (ALR I, pct. 178), st[iă] (ALR II, pct. 172), st[ia] (ALR II, pct. 574). Diftongul iţa (ia) se păstrează după consoane labiale în graiurile din sud-vestul şi centrul Transilvaniei60 : p[ea]nă, p[ea]ră ob[§a]dă, m[ga]să, f[ga]tă, v[ea]dră64 etc. Diftongul ga (ta) apare, de asemenea, după r aflat într-un grup consonantic în toate graiurile transilvănene : br[ga]zdă, cr[ea]pă62 etc. Diftongul oa evoluează în graiurile din Transilvania63 de vest, centru şi nord la g (a)64. în această arie, diftongul (realizat ca iia sau uă) se menţine, uneori, în poziţie iniţială de cuvînt : [ua]meni (ALRM I, ÎI, h. 272, pct. 94, 96, 103, 249, 251, 831, 835), [uâ]meni'(id., pct. 90, 98, 100, 136, 148, 158, 269, 270). în aceeaşi arie, vocala (g, â) rezultată din evoluţia diftongului ga este precedată uneori de un element semivocalic mai mult sau mai puţin perceptibil (Qo, Ug, og, uo, Hă) : om[Pp]ră (ALR II, s.n., VII, h. 1969, pct. 219), nep|Vp]tă (ALRM I, II, h. 247, pct. 96, 223, 257), m[uo]rte (ALRM II, h. 212, pct. 833). om[op]ră (ALR II, s.n. VII, h. 1969, pct. 228, 272), m[up]şă (ALRM I, II, h. 294, pct. 125, 259, 268, 270), să om[yojre (ALR II. s.n., VII, h. 2068, pct. 833), nep[Uâ]tă (ALRM I, II, h. 247, pct. 136, 249, 831) etc. Diftongul ga (realizat ca ga, gâ, ud, ua, uă) se păstrează, în general, în graiurile din sudul şi sud-estul Transilvaniei. Uneori, chiar şi în această arie oa>g(ă) : c[â]da ochiului (ALRM I, I, h. 26), m[e]să, nep[p]tă (ALR I, pct. 180), nep[p]tă (ALR I, pct. 200), pici[y]re (ALR I, I, h. 55, pct. 186, 772), urd[q>]re (ALR I, I, h. 15, pct. 122) etc. Trebuie remarcat, însă, că, în această arie în care diftongul ga se păstrează, vocala are, în general, un grad mai avansat de labializare în raport cu graiurile munteneşti (în care, de asemenea, diftongul este păstrat) : c[uâ]da ochiului (ALR I, pct. 122), m[uâ]şă (ALR I. pct. 129), om[uâ]ră (ALR II, pct. 130, 172, 182), om[oâ]ră (ALR II, pct. 192), om[uâ]ră (ALR II, pct. 574) etc. Diftongul yo (rezultat din „diftongarea" lui o în poziţie iniţială de cuvînt sau de silabă) evoluează la uă cînd nu este urmat de o consoană labială65. în Transilvania66, aria acestei evoluţii fonetice cuprinde graiurile din vestul si centrul provinciei : [uă]chi (ALRM I, I, h. 21, pct. 85, 98, 103, 138, 140, 229, 231-255, 266, 289, 290), [uă]rb (ALR I, I, h. 67, pct. 96, 98, 103, 138, 140, 148, 243, 247, 249, 251, 255, 257, 259, 266, 270, 273, 283, 285, 289, 290). în graiurile din sud-estul Transilvaniei apar diftongii ei, oi (şi triftongii gat, uoi) constituiţi prin anticiparea unui timbru palatal din silaba următoare : ur[ej]che (ALRM I, I, h. 82, pct. 164, 166, 174, 178,190, 200), [oj]chi, [oi]chi, 362 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA [uoijchi (ALRM I, I, h. 21, pct. 164, 178, 180, 186, 190, 200), de[oai]che(ALRM I, II, h. 331, pct. 164, 180, 190). Semivocala u nu s-a consonantizat în vădu[u]ă (vădufujaie, vădu[u]ancă) în cea mai mare parte a graiurilor din vestul (cu excepţia celor din sud-vest), centrul şi chiar sud-estul Transilvaniei: (ALR I, II, h. 280, pct. 85, 93, 98, 100, 103, 138-156, 164,170,178,180,190, 227, 231, 243, 249, 251, 257, 266, 283-290). în graiurile din vestul Transilvaniei, exceptîndu-le pe cele din sud-vestul provinciei, u final afon se păstrează. în special după oclusive, timbrul vocalei finale afone este i: (vezi ALRM I, I, h. 10, pct. 94, 194, 247, 251, 289, 831), (ALRM II, h. 28, pct. 574). Consonantismul Evoluţia africatelor s (s), î (z), (3) c = c, g s (s), z (z). în vestul Transilvaniei, realizările fonetice ale dentalelor t, d, urmate de vocale anterioare, se confundă cu realizările fonetice ale oclusivelor palatale R, g■ ' Palatalizarea dentalei nazale n generează apariţia unui nou fonem, Ini, deosebit de Ini (cf. perechi minimale de tipul n-o adus „nu a adus“ — n-o adus „ne-a adus“) în înterventarul fonemelor consonantice. Oclusivele palatale ^ | se menţin ca atare numai în graiurile din sud-estul Transilvaniei. în celelalte graiuri, R, g au devenit oclusive ........ - p) "..............................................~.......... prepalatale (notate t, d în ALR I, şi t”\ţ), d \d) în ALR II) sau au evoluat la africate — c(c), g(d). Prin urmare, graiurile din Transilvania pot fi clasificate, pe baza tratamentului oclusivelor palatale li, g, astfel76: a) graiurile (din sud-est) care menţin oclusivele palatale; b) graiurile (din vest şi centru) în care R, g> i' (/"), d (d") ; această arie este mai mare în ALR I deoarece include şi o parte din aria sud-estică (punctele 160, 170, 174, 178, 190) ; . c) graiurile (din sud-vest şi din nord-est) în care R, g au devenit africate; t în ALR II, în aria sud-vestică (punctul 105) se notează consecvent 6 ; d) graiurile (din zona nordică, situată între aria t, d (t", d") şi aria â, g) caracterizate prin ocurenţa alternativă a africatelor şi oclusivelor pre-palatale lt(â\ d şi / sau prin ocurenţa unui stadiu intermediari c, g, iar /. d + e, i>f (t"), d' (d"). în aceste graiuri, atît africatele, cît şi oclusivele (pre)pâlatale sînt secundare. Africatele şi oclusivele (pre)palatale primare au evoluat, primele, la fricative (s, i), celelalte, la africate83. în aria în care oclusivele dentale sînt nealterate, sistemele consonantice ale graiurilor se deosebesc numai prin realizările fonemelor /A, g/ : [f] ([/"]). [d] ([d"]> (ALR I, pct. 140, 144, 160, 170, 174, 178, 190, ALR II, pct. 141).. [A], [g] (în celelalte graiuri din sud-estul Transilvaniei). Palatalizarea 1 a b i a 1 el o r88 este un fenomen general în Transilvania, atestat în toate graiurile reprezentate în ALR I, şi ALR II. Graiurile transilvănene sînt, însă, diferenţiate prin intensitatea fenomenului — palatalizarea nu afectează totdeauna toate labialele şi / sau în toate contextele -şi prin stadiile de evoluţie a consoanelor labiale urmate de i sau iot. Frecvenţa labialelor .nealterate este mai mare în graiurile din sud-vestul, sudul şi estul Transilvaniei. în sud-vest, palatalizarea labialelor nu cuprinde, în general, fricativele labio-dentale f, v. Oclusivele labiale p, b. m sînt palatalizate îngraiurile din această zonă, mai ales, înainte de iot : [djiept, [m/?]iercuri (ALR I, pct. 107) (YJiept, o[bd']ială (ALR I, pct. 109), [c]iept, o[bg]ială, [mn]iercuri (ALR I. pct. 112), [clieptăn (ALR II, pct. 105). în unele dintre graiurile sud-v estice 306 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA (ALR I, pct. 85, 116; ALR II, pct. 105) palatalizatea labialelor este, mai degrabă, accidentală sau redusă la un număr foarte mic de cuvinte susceptibile să prezinte fenomenul87. Graiurile din Valea Jiului şi din partea apuseană a "Ţării Haţegului (ALR I, pct. 831, 835 şi, respectiv 118 ; ALR II, pct. 833) ocupă o poziţie aparte în această arie sud-vestică88: labio-dentalele f, v nu sînt alterate decît în Petrila (ALR II, pct. 833), iar cclusivele bilabiale sînt palaţalizate şi înainte de z, dar alternează, mai ales în graiurile reprezentate în ALR I, cu labiale nealterate. Aceeaşi alternanţă între labiale palatalizate şi labiale nalterate se înregistrează şi în unele graiuri din sudul si estul Transilvaniei (ÂLR I, pct. 122, 125, 194, 578 ; ALR II, pct. 182, 192, 574)89. De asemenea, în sud-vestul şi sud-estul Transilvaniei este atestat şi fenomenul depalatalizării (= dispariţia lui iot precedat de consoane labiale : pjejle (ALR I, pct. 107, 109, 112. 116, 118, 835, 578 ; ALR II, pct. 105, 833, 182), p[*e]pt (ALR I, pct. 831 ; ALR II, pct. 182), f[e]re (ALR I, pct. 107, 109, 112, 116, 118, 578), f[e]rbe (ALR II. pct. 105, 182). Oclusivele bilabiale orale p, b, urmate de z, z final afon sau iot, au evoluat în stadiile de oclusivă palatală (t'(t"). K. d! (d"),g) în graiurile din vestul şi sudul Transilvaniei, şi de africată (c(c), g (d)) în graiurile din vecinătatea Crişanei, din sud-vestul şi nord-estul provinciei90. La limita dintre aria /'(/"), d'(d”) şi c t aria â, g, în nordul Transilvaniei, se înregistrează stadii intermediare t (c), g d' d(g) sau alternante între oclusive palatale si africate (ca reflexe ale palatali- ’ m rg| m zării bilabialelor orale p, b) : [cjiept, al[d]i (ALR I, pct. 247), [c f pc r.tf iept, mea, I, pct. 247), r fi [di in m pi icior, şchio[peJi, [gjivol (ALR T, pct. 249). |cjieptene, [cjiper, o[pc °Lbg|ială, aljgjină (ALR I, pct. 251), s[f]c, zfdjici (ALR I, pc4t. 269), f fi [ î\ [ dl [pejieptăn, sca[pc[i, lim[bg|i (ALR II, pct. 250, 260), [pcjiele, [pc]icior, [t’Jiept, şchio[pt’]i (ALR I, pct. 251) [pc]iele, [pf]icior (ALR I, pct. 266). Oclusivă bilabială nazală m este palatalizată, în toate graiurile, în stadiul n91. Oclusivele bilabiale p, b, m dispar în graiurile din centrul şi sud-estul Transilvaniei (vezi hărţile). în această zonă labialele se păstrează, uneori, în poziţie finală: lu[pk']i (în toate graiurile din ALR I, cu excepţia celui reprezentat în pct. lSi), schi6[pk']i, schio[pt’]i (ALR I, pct. 158, 164, 166, 180, 186, 190, 573) lacră[mn]i (ALR I, pct. 166, 186, 190), ce[pk']i (ALR II, s.n., I, h. 42, pct. 182), po[mn]i (ALR II, s.n., I, h.201,pct. 192). în celelalte graiuri transilvănene (din vest şi nord) oclusivele bilabiale sînt păstrate. în această arie, oclusivele bilabiale orale dispar în poziţie de disimilare : [t’Jiept, [cjiept, [fjiper, [cjiper (în toate graiurile reprezentate în ALR I), [f jieptăn, [cjieptăn (în toate graiurile reprezentate în ALR II), sau cînd sînt precedate de s, z : s[f]ic (în toate graiurile din ALR I, cu excepţia celor reprezentate în pct. 98, 170), zfdjici (in toate graiurile din ALR I, cu excepţia celor reprezentate în pct. 103, 170, 174). în aria c, g (nord-estul Transilvaniei), p, b precedate de s, z nu dispar : s[pc]ic, z[bg]ici. Labiodentalele f, v nu sînt palatalizate în sud-vestul Transilvaniei (cu excepţia pct. 833 din ALR II). h. 145, 146 h. 147 367 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE h. 148, 149 h. 150, 151 După stadiile de palatalizare a labiodentalei surde f, graiurile din Transilvania se grupează în două arii mari92 : a) în vest şi sud, h', b) în nord şi vest (numai în vecinătatea Crişanei, ALR I, punct 90), s. Aria nordică, în care f se palatalizează în stadiul s, este ceva mai mare decît aria în care africata surdă 6 se fricativizează (în stadiul s). Aşadar, în cele mai multe graiuri ale ariei nordice cele două evoluţii fonetice (palatalizarea lui f şi £ < s) sînt convergente. In celelalte graiuri care aparţin ariei nordice, dar care nu aparţin şi ariei în care c > S, stadiul de palatalizare a labiodentalei s s surde f este ş (sau ş)93 : [şjiere (ALR I, pct. 231, 255, 257), [şjin (ALR I, pct. 138). Sopradic, sînt înregistrate, în aria nordică, false regresii : [cjin, [cjină (ALR I, pct. 194). La limita dintre cele două arii mari (aria K şi aria s) se înregistrează fone-s s tisme intermediare (h') sau alternanţe (h'~ s) : [h']irisău „ferăstrău" — [h']iere (ALR I, pct. 136, 144, 283), [h'Jiori - [sjin (ALR I, pct. 283),[h']in. [sjir, [h'Jiere (ALR I, pct. 144). Rar, sînt atestate şi alte stadii de palatalizare a labiodentalei surde/: oclusivă palatală R (t), în sud şi est: [k'Jier (ALR I, pct. 576), [f Jicat (ĂLR 1,125,131), [fjin, [fjină (ALR I, 578), s, în nord, în vecinătatea Maramureşului [s]iere (ALR I, pct. 269), h, în vest, în vecinătatea Crişanei [hjerbi, ALR II, pct. 95). Palatalizarea labiodentalei sonore v (în stadiile y, i, §, z) prezintă unele deosebiri în raport cu perechea ei surdă (f). în aria continuă în care palatalizarea lui f se realizează în stadiul h' (vestul şi sudul Transilvaniei) labiodentala sonoră prezintă două tratamente diferite : fricativa palatală y şi oclusivă palatală d' (d") — g94. în sudul şi sud-estul Transilvaniei fricativa palatală y se transformă în iot prin diminuarea zgomotului de fricţiune si, uneori, dispare : [i]er (ALR I, pct. 122, 200, 772), [ijiţel (ALR I, pct. 122, 200, 772). in, „vin":, ir „vier", isez „visez" (ALR I, pct. 180). Sporadic, în unele graiuri din estul Munţilor Apuseni stadiul de palatalizare a lui v este o fricativa surdă cu articulaţie palatală — h'-, sau fără -h : [h'Jisez (ALR I, pct. 96), [h'Jier (ALR I, pct. 94). Palatalizarea labiodentalei v în stadiul î se realizează în graiurile din centrul şi nord-estul Transilvaniei. Aria acestui tratament atinge, în unele puncte, limitele vestică şi sudică ale palatalizării labiodentalelor în î . Transilvania : [z]ier (ALR I, pct. 90, 129), [z]in (ALR I, 186, 359). în această j arie, unele graiuri prezintă tratamentul j (ALR I, pct. 231, 255, 257) sau z (ALR I, 100, 129, 138, 186, 255, 359)95. Graiurile situate la limita ariilor y, g şi i prezintă fonetisme intermediare z y y f (y, z) sau alternanţe (g—z, y—z) : [z]ier (ALR I, pct. 103, 144, 289, [yjierme z (ALR I, pct. 94, 156), [yjiţel (ALR I pct. 96) ; [zjisez — [d]iţel — [y]in (ALR I, pct. 103), [zjier — [cfjisez “ [yjiţel (ALR I, pct. 156). [zjiţel — [gjisez (ALR I, pct. 129), [z]in — [yjiţel (ALR I, pct. 138,140), [cfjisez — [zjin (ALR I, pct. 259, 289) etc. 368 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA - Consoanele s, z (^), J. au caracter dur în-cen-mai-mare parte a-graiurilor din Transilvania. Precedate de una dintre aceste consoane, cu excepţia unor contexte (vezi mai jos), vocalele anterioare (e, i) trec în seria centrală (ă, î), diftongul ga se monoftonghează (a), iar i final afon dispare (sau, rar, trece la -î) în toate graiurile din Transilvania, în afara unei arii mici din sud-estul provinciei: vis[ă]z, încălz[ă]sc, urz[ă]sc, păţ[ă]sc, s[î]mt, auz[î]m, z[î]c, subţ[î]re, ţ[î]n. s[a]mănă, s[a]ră, să urz[a]scă, auz (ind. prez. pers. 2), lăz (pl). lepez (ind. prez. pers. 2), rabz (ind. prez. pers. 2). vez (ind. prez. pers. 2), cînţ (ind. prez. pers. 2), fraţ (pl.), nepot (pl.), părinţ (pl.)98. în graiurile din vestul Transilvaniei (în estul Munţilor Apuseni) acţiunea velarizatoare a consoanelor dure nu s-a generalizat. Vocalele anterioare alternează cu vocale din seria centrală, iar diftongul ga nu se reduce la a totdeauna, după consoanele s, z (d). t• s[i]mt, [ţ]in, vis[ă]z (ALR I, pct. 93), î[i]n, s[î]mt (ALR I, pct. 94), s[i]mt, vis[ă]z (ALR I, pct. 96), urz[e]sc, păţ[e]sc, auz[i]m, încăl g : auz[g]m (ALR II, s.n., VII,h. 1974, pct. 141. 235’). căi[ş] (ALR II, s.n., VI, h. 1588, pct. 141, 235). Uneori, şi în această arie sudică se înregistrează, în această poziţie, fonetisme care atestă tendinţa de ’ făl fel velarizare a lui e(g) : păz[ă]şte, z[ă]strea, ţ[ejve (ALR II, pct. 130), căţ[q]lei (gen.) (ALR II, pct. 141), măs[g]le (ALR II, pct. 157), păz[ă]ste (ALR II, pct. 172). ’ în celelalte graiuri (din nord şi sud-vest) acţiunea velarizatoare a consoa- e nelor s, z (d), ţ se manifestă, însă, consecvent: § ( 4 § (ALR II, pct. 219, 228, 260, 272, 284, 105, 833)97, q (ALR II, pct. 250). în graiul din Livezi (ALR II, pct. 574) se înregistrează consecvent în această d [ă] făl făl poziţie fonetismul a : plăs[ajle, z[ajstrea, ţ[ajvea. De asemenea, precedat de s, z, (d), i, e final aton avînd valori morfologice (în formele de plural ale femininelor şi neutrelor, la pers. 3 conjunctiv prezent etc.) se păstrează într-o arie mai mare în centrul si sud-estul Transilvaniei : să las[e] (ALR II, s.n., VII, h. 2043, pct. 141, 157, 178, 182, 192) buz[e] (ALRM II, h. 31, pct. 157, 172, 182, 192), să agăt[e] (ALR II, s.n., VII, h. 2042, pct. 141, 157-192), maţ[e] (ALRM I, I, h.'72, pct. 122, 144, 156—200, 230, 578, 772). în această poziţie -e (uneori trecut la -i) se păstrează şi în graiurile din estul Munţilor Apuseni: maţ[e] (ALR I, pct. 94, 96,, 369 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE 24 — Tratat de dialectologie românească — cd. 251 103, 289, 290), buz[e], să akgeţ[i], să lasfi] (ALR II, pct. 95). în celelalte graiuri (din nord şi sud-vest) -e> ă în mod consecvent. La limita dintre arii se înregistrează fluctuaţii în tratamentul lui -e precedat de s, z, (d), ţ: să agăţ[e], să las[e], frumoas[ă] (pl.) (ALRT, p. 76), buz[ă] (pl.) (ALR II, pct. 141), (să) las[e]—(să) les[ă] (ALR II, pct. 574). O acţiune velarizată similară au, uneori, în graiurile din Transilvania, vibranta r (ră „rea“, curg, cură etc.) şi grupurile consonantice st (starpă, sting) şi str (strig). La plurarul substantivelor neutre, -e> ă după r : cară, hotară, pahară etc. (vezi Iancu, 1975, harta 11, p. 56). Consoanele fricative ş, j au caracter dur, determinînd schimbarea vocalelor din seria anterioară (e, i) cu vocalele din seria centrală (ă, t) şi dispariţia lui i final afon în cea mai mare parte a graiurilor din Transilvania : iuş[ă]sc (ALR I, I, h. 148), înş[ă]l (ALR II, s.n., VII, h. 1893), grij[ă]sc (id., h. 1963), oj[î]nă (id., IV, h. 1085), ş[î]ră, j[î]readă (id., I, h. 66), nănaş (pl.) (ALR I, II, h. 216) laş (ind. prez. 2) (ALR II, s.n., VII, h. 1871), îngraş (ind. prez. 2) (id., h. 1873), bruj (pl.), bruş (pl.) (id., I, h. 33) etc. Uneori, însă, velarizarea vocalelor anterioare nu este completă, oprindu-se la stadii intermediare, moş[e]sc (ALRT, p. 52, pct. 95), tuş[e]sc (ALR I, pct. 96), oj[i]nă (ALR II, pct. 272), beş[î]că (ALR II, pct. 95). De asemenea, velarizarea lui c este supusă unor restricţii contextuale. Urmat de altă vocală anterioară, c (§) se păstrează în graiurile din jumătatea sudică a Transilvaniei (cu excepţia celor din sud-vest) : (să) înş[e]le, (să) înş[g]le (ALR II, s.n., VII, h. 2050), grij[e]şte, grij[ş]şte (id., h. 2103). în e graiurile din nord şi sud-vest, c > q în această poziţie. în graiurile din sud-estul Transilvaniei, mai rar, în centrul şi vestul provinciei, consoanele ş, j au timbru palatal. După aceste consoane nu sînt admise decît vocale din seria anterioară : mătuş[e] (sg.) (ALR I, II, h. 167), moaş[e] (sg.) (ALR I, II, h. 212), nănaş[e], naş[e] (id., h.217), coaj[e] (ALR II, s.n., I, h. 206, 213, II, h. 607). ş Ş, j sînt muiate (s't s) în unele graiuri din sudul Transilvaniei (ALR I, pct. 125-136, 174, 180, 772 ; ALR II, 130, 182, 192). Consoana l este palatalizată în graiurile din nordul Transilvaniei, cu mai multă consecventă, în cele din nord-est (ALR I, pct. 215—227, 251, 255, 259, 268-289, 359, 360; ALR II, pct. 219, 228, 235, 260): moa[l']e[l']e capului, pie[l']e, pîntece[l']e, scăfîr[l']ie; [l'jepăd, măse[l']e98. Palatalizarea lui l este atestată, de asemenea, în graiuri din estul Munţilor Apuseni (ALR I, pct. 94, 100) şi în sud-vestul Transilvaniei (ALR II, pct. 833). Consoana r are timbru palatal în sufixele -ar\, -er\, -or* în toate graiurile din Transilvania" (vezi ALR II, s.n., II, h. 503, 505, 508, 509, 511, 515, 535 etc.). Fonetismul s-a extins prin analogie şi în formele ce[r{] (subst.), mo[r{] (ind. prez. pers. 1) (ALR I, II, h. 285). în vestul Transilvaniei, se înregistrează uneori un r apical (mai) vibrant (f): fie[f]e (ALR I, I, h, 47, pct. 94). [fjărunchi (ALR I, I, h. 48, pct. 247, 268, 360) ră[r]unchi (id., pct. 831), u[f]eche (ALR I, I, h. 53, pct. 107, 247). Rotacizarea lui n intervocalic în cuvintele de origine latină este atestată în graiurile din estul Munţilor Apuseni : i[r]imă (ALR I, I, h. 44, pct. 93), i[r]imii (gen.) (id., pct. 94), i[rjmă (id., pct. 98), răm[în]e (ind. prez. pers. 3 370 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA [~fl ~ sg.), răm[î njem, răm[îr]em (ind. prez. pers. 1, pi.), răm[în]eţi (ind. prez. pers. 2, pl.) (ALR II, s.n., VII, h. 1939, 1940, pct. 95). Prin disimilare 10°, -n- > r în ge[r]unchi (ALR I, I, h. 57, pct. 93, 98, 100, 129, 131, 249, 251, 273, 283, 289, 290), mă[r]unchi (ALR II, s.n., I, h. 55, pct. 102, 141, 157, 172, 235, 250), ră[r]unchi (ALR I, I, h. 48, în toate graiurile, cu excepţia celor din sud-est pct. 159, 180, 186, 230, 772— care cunosc forma rinichi). Fonetismul arhaic n ( i. în privinţa g r,u p u r i1ox c o n s o n a n t i c e, remarcăm mai întii epenteza lui/; în grupul sl101 într-o arie apuseană care ajunge, în sud, pînă în apropierea Sibiului : [scl]ab (ALRM II, h. 142, pct. 250, 284), [scljănină (ALR II, s.n., IV, h. 1126, pct. 130, 250), [scljobozit (id., VII, h. 2109, 2141, pct. 130, 250, 284), [scljugă (id., VI, h. 1573, pct. 130, 250, 284). Grupul consonantic str > st în formele de persoana 1 şi 2 pl. ale pronumelor (şi adjectivelor) posesive şi în subst. fereastră, în cele mai multe graiuri transilvănene (al)nost, (al)vost etc. (vezi ALR II, s.n., VI, h. 1669—1672), ALRT. pct. 130, 141, 219, 228, 260, 284). în unele graiuri din centrul (si sudul) Transilvaniei st > st : me[st]ec (ALR II, s.n., IV, h.llll, pct. 130, 141), [stjea (id., VI, h. 1587, pct.'l30), pe[st]e (ALRT, pct. 130, 141). Grupul consonantic -nd din morfemul gerunziului se reduce la n în graiurile din nordul si sud-vestul Transilvaniei : cîntî[n], stî[n] (ALR II. s.n.. VII, h. 2144, pct.' 95, 1Q2, 219, 228, 260, 272, 833), tăi[n] (id-, h. 2145, pct. 95, 102, 219, 228, 260, 272, 833), văzî[n] (id.. h. 2148, pct. 95, 172, 219, 228, 260, 272, 833), veni[n] (id., h. 2154, pct. 95, 102, 172, 219, 228, 272, 833) etc. Textele (ALRT, TD — Năsăud, TD — Sălaj) atestă fenomenul şi arată frecvenţa mare a Iui. MORFOLOGIA Substantivul — Lucrările monografice şi anchetele de teren atestă o seamă de schimbări de gen, care au atras după, ele schimbări de declinare : cîntecă (Densusianu, Haţeg, p. 44 ; Frăţilă, 1973, p. 105), descîntecă (Frăţilă, 1973, p. 106), bogajă şi bogajie (Istrate, Turculeţ, 1971, p. 202), finaţă (ALR II, s.n., 1, h. 122, pct. 130, 141, 157, 279, 284) ; NALR — Trans., chest. 1055, 33 de puncte în centrul, sudul şi sud-estul Transilvaniei), fluieră (Frăţilă, 1973, p. 105), plămînă şi plumînă se întinde peste toată Transilvania, Crişana, Banat şi vestul Moldovei (ALR I, 1, h. 45 ; NALR — Trans., chest. 291), surlă (ALR II, s.n., 4, h. 1180, pct. 105, 130, 141, 157, 235, 250 şi 833) ; ' — substantivul soarie îşi păstrează, în toată Transilvhnia, declinarea a.III-a, moştenită din latină, spre deosebire de celelalte subdialecte unde a evoluat la declinarea I (Şandru, Jina, p. 345, Şandru, Motzi, p. 223, Frăţilă, 1973, p. 105, Ţâra, 1975, p. 10) ; 371 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE h. 152 h. 153 h. 154 h. 155 —1 în vestul şi sudul zonei, unele substantive păstrează forma arhaică de singular : alături de copaci, atestat de dicţionare şi de alte lucrări pentru Transilvania, apare melci (ALR II, s.n., 3, h. 729, pct. 95, 102, 105) ; după modelul celor de mai sus s-au refăcut forme de singular ca paş atestat într-o zonă întinsă din Transilvania, veci (vecuJ (TD — Sălaj, ALRT, pct. 284) ; — substantivul mină are pluralul mînuri, formă normală pentru singularul etimologic mînu103. Acest tip de plural este încă viu în întreaga zonă nordică a ţării, iar din Transilvania cuprinde partea de din sus de Mureş ; — la substantivul an se păstrează vechea formă de plural ai caracteristică Transilvaniei, cu excepţia zonei sud-estice ; acest plural se întîlneşte, de asemenea, în Crişana, Ţara Oaşului şi Maramureş (Şandru, Bihor, p. 130, 159), T. Papahagi, Apuseni, p. 80, Teaha, 1969, p. 214, şi secţiunile Subdialectul crişean, Subdialectul maramureşean) ; — casă şi palmă au, în toată Transilvania, pluralul căs(i), pălmi ; arid lui căs(i) cuprinde şi o parte din nordul Crişanei şi al Bucovinei (Todoran, 1972, p. 249—256), iar a lui pălmi cuprinde Banatul, Crisana si Maramureşul (ALR II, s.n., 5, h. 1408) ; ' ' — neutrele terminate în -âu, -eu au la^plural -âţiă, -eăuă şi -eie; cele două tipuri de plural se repartizează"diîefîF"pe teritoriul Transilvaniei; astfel, cel în -ăuă, -eâuă este frecvent în zona nordică a provinciei, continuîndu-se în aria graiurilor crişene şi maramureşene, şi în zona sudică şi sud-estică, de la Alba-Iulia, pe Tîrnave, Sibiu, Făgăraş şi pînă în colţul sud-estic al teritoriului transilvan : (h)arşeu — (hjarşăuă, lepedeu — lepedeâuă, zurgălău — zurgalâuă ; cel în -eie este frecvent în zona centrală şi estică a Transilvaniei : copîrşeie, lepedeie103 ; — alături de formele literare de genitiv sintetic, se întîlnesc, în toată Transilvania, formele analitice cu la : tata la ficior, a picat muruna la fată (ALRT, pct. 250) osu la spinare, lumina la ochi (vezi şi ALR II, s.n., 6, h. 1573, 1582, 1590, 1594, 1608—1609) sau cu de şi de la: uşa de la poiată, gura de la sobă, prăjina de la car (Frăţilă, 1973, p. 110). Textele transilvănene lărgesc aria care se conturează din hărţile ALR şi completează datele fenomenului, în sensul că atestă frecvenţa mare a acestei modalităţi de a forma genitivul precum şi faptul că la şi de la + acuzativul se utilizează pentru exprimarea genitivului substantivelor în general : în mijlocu la oală (Buia — Sibiu), preagu la uşă (Breaza — Braşov) fragile de la frăgari (Buia — Sibiu), iar de acuzativul, pentru genitivul numelor de lucruri : o coadă de un topor (Ighişu Vechi — Sibiu), codoriştea de bici (Breaza — Braşov). Fenomenul este specific Transilvaniei ; în alte părţi apare doar sporadic. Din materialul NALR — Transilvania şi din ultimele anchete AFLR reiese că, deşi concurată de forma sintetică, cea analitica este încă vie în zonă ; — într-o mare parte a Transilvaniei, substantivele nume proprii sau grade de rudenie au la genitiv articolul proclitic /u aţîţ ,lu. masculin, cît şi la feminin : casa lu noru-mea, Gheorghe lu Voicu, Neculai lu Răuţă (vezi şi ALR II, s.n., 6, h. 1597—1598, 1601, 1679, Frăţilă, 1973, p. 110) ; la feminin acest genitiv coexistă cu cel din limba literară : fata Măriei, zestrea surorii (sorii) mele (ALR II, s.n., 6, h. 1679) ; — femininele terminate în -ca, -ga au, în zona sud-estică, Bistriţa-Năsăud şi alte puncte din Transilvania, genitiv-dativul în -chi, -ghi: Aurichi, bunichi, ranghi; în rest, au formele -cl, -gî: Măriuct, bunicî (Coteanu, Elemente, p. 79, 87 ; Frăţilă, 1973, p. 111 ;-T97^n^ 90 ; Ţâra, 1975, p. 11) ; 372 TBATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA — dativul este cel mai adesea analitic, construindu-se cu prepoziţia la : losese putereerterun împărat (GN, II, Braşov), o dat de mtncare la ctni (FrSfîîST 1979) sau cu căt(r)ă „către", după verbele dicendi: o zis câtă bărbat (ALRT, pct. 284), se roagă cătră soare (Ţâra, 1975, p. 11), zice cătă mine (Arpaşu de Jos, Loamneş — Sibiu) ; dativul analitic cu la depăşeşte cu mult graniţele Transilvaniei, fiind mai degrabă un fenomen popular (vezi ALR II, s.n., 6, h. 1574-1575, 1583-1784, 1592); . — în întreaga Transilvanie, ca şi în Maramureş, substantivele în vocativ sînt însoţite, de obicei, la masculin, de mă(i), iar la feminin, de tu : mă Ioane, mă băiatule, tu muiere, tu fată (ALR II, s.n., 6, h.1581, pct. 102, 130, 157, 235, 272 ; Frăţilă, 1973, p. 112). Se pare că această formă de adresare este moştenită din latina populară 104. Interjecţiile utilizate în Muntenia ca forme de adresare, fă(i), bre, nu sînt atestate în nici un punct din Transilvania; — la numele proprii feminine este atestată, în toată Transilvania (cu excepţia zonei sud-estice), preferinţa pentru formele..nearticulate: Ană, $ Mărie, Luceană etc-., la fel caTnTrişana, Oaş si Maramureş (ALR II, s.n., 5, h. 1545, ALRM, s.n., 3, h. 1250, 1267, 1281 — 1286, 1289—1292, 1301 — 1303, 1309105. Pentru situaţiile în care contextul impune forma articulată, articolul hotărît apare atît la feminin, cît şi la masculin : Măria Ilenii, Măria lu Ileana, Ionu lu Dumitru (ALR II, s.n., 6, h. 1597, 1602). Articolul — articolul hotărît masculin şi neutru are la genitiv-dativ forma contrasă li pentru lui în arii restrînsg. (Munţii Apuseni, Sălaj, Năşăud. Ţara Haţegului ~~şl'Sibiu) : capătu sătuli (ALRT, pct. ”284), fluCefu'"pîcioruli (ALR I, h. 58, pcîr85, 100, 103, 156), înapoia caruli (ALR II, s.n., 5, h. 1499, pct. 102, 284) (vezi şi ALR I, h. 24, pct. 93. 100, 131, 170, 273 ; h. 44, pct. 270 ; h. 59, pct. 85, 156 ; ALR II, s.n., 6, h. 1594, pct. 102)1U8 ; — articolul nehotorît masculin un are forma on “(cu stadii diferite de deschidere a lui u) în cea mai mare parte a Transilvaniei (fără zona sud-estică) (ALR II, s.n., 6, h. 1574 ; Frăţilă. 1979, p. 91 ; TD — Năsăud, TD - Sălaj -toate punctele, Densusianu, Haţeg, p. 46) ; — articolul posesiv-genitival^a/, a, ai, ale se prezintă diferenţiat pe zone şi pe vîrste ; în cea mai mare parte a Transilvaniei (fără zona sud-estică) are forma invariabilă a. la fel ca în Banat, Crişana, Maramureş, Moldova (a£r II, s.n., 6, h. 1665, 1667—1669, 1671 — 1672) ; la informatorii tineri se remarcă tendinţa de a evita această particularitate considerată regională şi de a folosi formele variabile ale articolului; — articolul adjectival are formele ăl (al, hăl), a (ai), ăi (ai, hăi), ăle (ale, hăle) în cea mai mare parte a Transilvaniei, făcînd, din acest punct de vedere, aţi^omimă^cu Muntenia^-Gltenia şi Banatul ; formele cel, cea, cei, cele, întîl-nite în restul teritoriului dacoromân, apar doar în nordul Transilvaniei {ALR II, s.n., 6, h. 1604-1606, 1608-1609). Pronumele — pronumele personal de politeţe dumneavoastră, în nordul zonei — Sălaj, Năsăud, la fel ca în nord-estul Crişanei, Oaş, Maramureş, Bucovina şi nordul Moldovei, este analizat în părţile componente în cursul declinării; astfel, genitiv-dativul are formele dumilor-voastre (ALR II, s.n., 6, h. 1661, pct. 219, “250, 272, 284 ; TD - Năsăud, TD - Sălaj) ; 373 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE h. 157 h. 15 — din hărţile ALR reiese că dacă pentru demonstrativul de apropiere la masculin Transilvania este împărţită în două arii: una sudică, a lui ăsta, comună cu Muntenia, Oltenia şi Banatul, şi alta nordică, a lui aesta, comună cu zona Apusenilor, Maramureş şi Moldova, la feminin forma asta este generală ; în schimb, pentru demonstrativul de depărtare, ăla (ala) din Muntenia, Oltenia, Banat se întinde în nord pînă spre Năsăud, aea (haea) şi aceea împart din nou întreaga zonă în două arii, una sudică şi alta nordică ; — pe tot teritoriul Transilvaniei, ca în graiurile nordice în general, pronumele nehotărît ceva şi-a îmbogăţit sensul, utilizîndu-se cu valori adjectivale (ceva marfă, ceva urs, ceva băieţi); — ca pronume negativ, alături de nimeni, este frecventă forma arhaic anime, atestată în Năsăud, Sălaj, pe Tîrnave, în Ţara Haţegului şi în zona Sibiului. Numeralul — numeralele cardinale de tipul o sută unu sînt atestate sub forma o sută şi unu pentru întreaga arie ; în celelalte provincii sînt atestate aceste construcţii doar sporadic (ALR II, s.n., 6, h. 1775, 1777 — 1778) ; — numeralul ordinal are, ca în limba veche, formă identică pentru singular masculin şi feminin : a treilea casă, a noulea ţară ALRT, pct. 250) ; din hărţile şi din anchetele pentru AFLR reiese că fenomenul cunoaşte o arie mai largă, cuprinzînd, în afară de Transilvania, puncte din întreaga ţară. (ALR II, s.n., 6, h. 1785, 1787, 1792) ; îl semnalăm totuşi aici pentru frecvenţa mare în aceste graiuri (Frăţilă, 1973, p. 118, TD — Năsăud, TD — Sălaj. Buia, Ighişu Vechi — Sibiu) ; — numeralul adverbial a doua (a treia) oară prezintă forma contrasă: a doilea „în al doilea rînd“ (ALRT, pct. 105, 141) ; atlasul atestă aceste forme doar pentru cinci puncte din ţară (769 în Ialomiţa, 682 şi 705 în Dobrogea şi 414, 514 în Moldova) ; textele dialectale completează atestările amintite şi arată că fonomenul e mai larg răspîndit în Transilvania (Frăţilă, 1973. p. 118 ; TD — Năsăud, Loamneş, Ighişu Vechi — Sibiu, Breaza — Braşov). Verbul — caracteristică Transilvaniei, şi în general zonei nordice a dacoromânei, este conjugarea unui mare număr de verbe de conjugarea I şi a IV-a fără sufixele morfologice -ez, -ează şi -esc, -este : lucră, se împuţină, se oaspătă, cină, se prăpăde, se amete „se ameţeşte", suce „suceşte", se învirte (ALR II, s.n., 5, h. 1456) ; dintre acestea, lucră are aria cea mai largă, ocupînd întreaga Transilvanie, Crişana, Maramureşul şi cîteva puncte din Banat (ALR II, s.n., 5, h. 1361, 7, h. 1904). Fluctuaţia sufixelor este o trăsătură a graiurilor de tip nordic107 ; astfel, se întîlnesc în arii destul de largi, mai ales în nordul Transilvaniei, dar şi pe Tîrnave şi în zona Sibiului, verbe de conjugarea a IV-a cu sufixul -esc, -este, pentru care limba literară şi alte graiuri cunosc forme nesufixate : simţăsc, minţăsc ş.a. (ALR II, s.n., 7, h. 1953, 2064) ; — verbele de conjugarea a Il-a şi a IlI-a cu tema în t, d, n şi r apar cu forme iotacizate la indicativ şi conjunctiv prezent, pers. 1 sg. şi, respectiv, a 3-a sg. Geografic, zonele cu iotacizare se grupează astfel : verbele cu tema în t şi d (etimologic) au forme iotacizate în pct. 95, 130, 141, 157, 172, 182, 192, deci tot sudul Transilvaniei, la fel ca în Muntenia : văz — să vază, trimeţ — să trimeaţă ; la verbele cu tema în n şi r iotacizarea se întîlneşte într-o arie mult mai largă, care cuprinde nord-vestul ţării (nordul Crişanei, vestul Mara- 374 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA mureşului), Transilvania în întregime, jumătatea sudică a Moldovei, Muntenia şi Oltenia : viu, să vie, piei, să ceie (să ceaie). Pentru gerunziu, la verbele cu tema în n, iotacizarea se produce Ia fel ca în Muntenia şi ca în Maramureş : ţiind, spuind, rămîind (ALRM II, s.n., 4, h. 1649—1651); formele iotacizate ale lui veni împart Transilvania în două arii : cea nordică şi vestică (pct. 95, 102, 219, 228, 235, 260, 272) se grupează cu nordul Crişanei, Maramureşul şi Moldova — viind (ALRM II, s.n., 4, h. 1656) şi cea sudică, fără iotacizare, ca în Muntenia şi Banat — venind. La gerunziul verbului ucide, forme iotacizate sînt atestate, în ALR, doar în Transilvania (pct. 130,157, 574, 219) şi cîte un punct în Oltenia şi Moldova (ALRM II, s.n., 4, h. 1652). Pentru verbele ou tema în r, zona cu iotacizare -ceind, pieind- are ca nucleu, de asemea, Transilvania (pct. 95, 130, 172, 182), în restul ţării fiind atestate doar cu totul sporadic, în Muntenia (pct. 784 în Muscel, 762 în Dîmboviţa şi 886 în sudul provinciei) şi Moldova (pct. 805) (ALRM II, s.n., 4, h. 1653-1654)108; — cu excepţia zonei de sud şi de sud-est (pct. 105, 130, 172, 182, 192), a şti păstrează, la indicativ prezent pers. a 3-a sg., forma arhaică şti ( -e, -ă : braţ[ă], car [ne] ele. 47 Dar cr[a]p (cr[a]p), (ALR II, s.n., pct. 152, 192), er[ă]păm (ALR II, pct. 182, 192, 574), cr[ă]pătură (ALR II, pct. 182, 192, 574). 44 Aria acestui fenomen cuprinde, in afara Transilvaniei, nordul Moldovei, Maramureşul, Crişana şi Banatul. 44 în Banat schimbarea ea (ia) > (i)c în participiile verbale nu a fost înregistrată. 44 în majoritatea graiurilor dacoromâne actuale, ca > a in poziţia menţionată. 41 Vezi Densusianu, Haţeg, p. 21, Rusu, Gr., 1964, p. 745, Şandru, op. cit., p. 127. 42 Vezi ALR II, s.n., VII, h. 1 856. ' 43 Aria acestui fenomen include, în afara Transilvaniei, Banatul. Crişana, Maramureşul si nordul Moldovei. 44 Notaţia d este mai frecventă in ALR I. 44 Vezi Avram, A., 1962, p. 325-336. 44 Trecerea lui uo la uă este considerată un fenomen diagnostic pentru subdialectul erişean. 47 în aria sud-vestică, în ALR I fricativa este notată consecvent s numai în punctele 85. 116 şi â numai în punctul 90 ; în ALR II, se notează consecvent s in această arie (punctele 105 şi 833). 44 Aria în care c se păstrează in cuvintul ceafă este aceeaşi în ambele atlase. ;44 Fonetismul c este caracteristic subdialectului maramureşean. 70 în vestul Transilvaniei, stadiul i apare în ALR I în graiuri aparţinlnd atît ariei in care â > â (punctul 90) cit şi in aria in care c se păstrează (pct. 93, 94, 98,100,125, 129, 131,138 etc.). 71 Vezi ALR II, s.n., VII, li. 1 933. 72 Ariile se racordează cu ariile învecinate: muntenească, moldovenească (bănăţeană) şi, respectiv, crişeană. 73 Vezi Avram, A., 1977, p. 481-482. 74 Harta palatalizării dentalelor a fost alcătuită pe baza următorului material: cununie (ALRM 1, II, h. 348), deget (ALR I, I, h. 50), des (ALR I, I, h. 99), dinte (ALRM I, I, h. 42, 43), fini (ALRM 1, II, li. 303), frate (ALRM I, II, h. 219), frunte (ALRM I, I, h. 18), ginere (ALRM I, II, h. 366), inimă (ALRM I, I, h. 63), minte (ALRM I, I, h. 13), nepoate (ALRM I, II, h. 244), nepot (ALRM I, II, h. 239), oameni (ALRM I, II, h. 272), părinte (ALRM I, II, h. 209), ştirb (ALRM I, I, h. 63), vini (ALRM I, I, h. 7); arde (ALRM II, h. 322), bine (ALRM II, li. 147), deget (ALRM II, h. 101), inimă (ALRM II, h. 119), închide (ALRM II, li. 285), moarte (ALRM II h, 213), odihnesc (ALRM, II h. 154). . S 74 In ALR I (punctele 247, 251, 259, 269) t', d', reflexele obişnuite ale dentalelor palalalizate silit concurate, sporadic, de t', d' sau c, g : din[t']e (247), minft'je, [d'jinte (251), părin[t']e (259), 388 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA min[c]e, [gţinte, nepoa[t']e (.269). Rar, i' apare şi in alte graiuri din aceeaşi zonă : fraţt'ţe (166), £ V d' â £ ş[t']irb (249). în ALR II, se notează în mod obişnuit c, g în punctul 250 şi t', d', in punctul 260. ’• Hărţile au fost alcătuite pe baza datelor înregistrate in ALR : genunchi, ochi (ALRM I, I, h. 88, 22), rinichi (ALR I, I, h. 48), unchi (ALR I, II, h. 165), ureche (ALRM I, I, h, 82), sughiţ, unghie (ALRM I, I, h. 80, 127); împerecheat (ALR II, s.n., VII, b. 2 135), închide (ALRM II, h. 284); îngenuncheat (ALR II, s.n., VII, h. 2 134), păduchios (ALRM II, h. 7), gheaţă (ALR II, s.n., V, h. 1 309), sughiţ (ALRM II, h. 59), am sughiţat (ALR II, s.n., V, li. 1 309). 77 Graiuri care, prin realizările fonetice alternante şi/sau prin stadiile intermediare, nu pot fi repartizate cu precizie intr-o arie sau alta. 78 Graiuri in care realizările fonetice obişnuite sînt l' (t"), d' (d"). 78 Graiuri în care realizările fonetice obişnuite sint U, g. 80 Graiuri in care realizările fonetice obişnuite sînt c(c), £(g). 81 în cuvinte recent intrate în graiuri, realizările depalatalizate ale lui A!, g apar şi in alte zone: de ex. [kjibrit (ALRT, pct. 219, p. 96). 88 La singular, în toate aceste graiuri, apare K : rărun [A]e. 88 Forma ş[t]iop este Înregistrată şi în ALR I, pct. 231, 571. 84 în ALR I, pct. 249, convergenţa celor două fenomene fonetice nu este deplină : dentalele sînt rar palatalizate in stadiul de africată (dege[c]e), in timp ce oclusivele palatale li, g evoluează frecvent, nu totdeauna, însă, la africate (genunfcje, un[c] dar ure[t']e). 88 Distribuţia dintre africatele secundare şi oclusivele (pre)palatale secundare nu se păstrează totdeauna : dentalele sint palatalizate în stadiile t', d', niciodată c, g, iar oclusivele li, g au tendinţa de a evolua la africate (rărun[t']c, rărunLt'J, un[c] ; unţt'J, ure[t']e etc. 86 Deşi inadecvat, aşa cum s-a arătat de multă vreme şi în repetate rînduri, vom folosi termenul „palatalizare a labialelor", in virtutea tradiţiei, pentru a denumi evoluţia fonetică a lui iot precedat de oclusive bilabiale (p, b, m) sau fricative labiodentale (/', v). 87 m[n]iros (ALR I, pct. 85), [c]iper (ALR I, pct. 116), ieptăn (ALR II, pct. 105). 88 Pentru detalii, vezi Rusii, Gr., 1965, p. 239 — 242. 88 în graiul din Cernatu (ALR 11, pct. 182) labialele sint nealterate in materialul folosit la redactarea hărţilor. Sporadic, este atestat şi in acest grai fenomenul palatalizării labialelor : (/?] ersic (ALR II, s.n., I, li. 210), in[g jinărate (ALR II, I, MN întreb. 6 819, p. 3). De asemenea, în materialul folosit la redactarea hărţii, / este nealterat în graiul reprezentat în ALR I, pct. 122. Palatalizarea lui / este atestată insă, sporadic, şi in acest grai: ar [h']i (ALR I, II, h. 273, 274), [h'Jierbinţeală (ALR 1. 1, h. 110). 88 Hărţile au fost alcătuite pe baza materialului din ALR : piele, piept, picior, şchiopi (ALRM I, I, h. 2, 54, 84, 106), obială, albi (Macrea, Palatalizarea, h. 3, p. 66, h. 4, p. 67), ştirbi (ALRM I, h. 102); piele (ALR II, s.n., II, h. 530), pieptăn, piepteni (id., VII, h. 1 891), pipăi (ALRM II, h. 106), adăpi, crăpi, scapi (ALR II, s.n., VII, h. 1 854, 1855, 1 857), limbi (ALRM II, h. 61). Am folosit, de asemenea, pentru completări Macrea, op. cit. şi ALRT. întrucit in hărţile consa-create palatalizării labialelor ne-a interesat mai ales prezentarea extensivă a fenomenului, am inclus în aceeaşi hartă termeni care prezintă poziţii diferite şi care, in mod firesc, sint trataţi diferit in lucrările de specialitate (piele, picior, şchiopi etc.). 81 Harta a fost alcătuită pe baza materialului din ALR : miercuri (Macrea, op. cit., h. 5, p. 72), mi-e somn, mire, mireasă, miros, lacrămi (ALRM I, h. 110, II, h. 357, 360, I, h. 115, 30). 88 Hărţile au fost alcătuite pe baza materialului din ALR : fier (Macrea, op. cit., h. 6, p. 76), fiere, fin, fină (ALRM I, I, h. 70, II, h. 301, 304), fir (ALR I, I, h. 8); fierbi, fiert, fi (ALR II, s.n., VII, h. 2 088, 2 137, 2 167). Am folosit, pentru completări, Macrea, op. cit. şi ALRT. 88 Fonetismul a fost explicat prin influenţa exercitată de limba maghiară (vezi Pătruţ, 1958, p. 69, nota 24). 84 Hărţile au fost alcătuite pe baza materialului din ALR : vier, viţel (Macrea, op. cil., h. 8, p. 80, h. 9, p. 82), vin (ALRM I, II, h. 391), visez (ALR I, I, h. 73); vin, să vină (ALR II, s.n., VII, h. 1 958, 2 064), vis (ALRM II, h. 158), vilă (ALR II, s.n., V, h. 1 355). Am folosit pentru completări Macrea, op. cit., şi ALRT. 88 Vezi nota 96. 88 Vezi ALRM I, I, h. 108, ALRM II, h. 313, ALR II, s.n., II, h. 465, VII, h. 1 964, 1 953, 1 954, ALR I, I, h. 104, ALR IT, s.n., VII, h. 1 952, 1 928-1 930, ALRM II, h. 44, ALR II, s.n., V, h. 1 445. III, h. 768, 771, II, h. 466, VII, h. 1950, ALRM II, h, 351, ALR II. s.n., VII, h. 1 862, 1 865, 1 912, 1 851, ALRM II, h. 186, ALRM I, II, h. 211, 221, 241. d‘ 389 descrierea unit Aţelor dialectale ’7 In cercetări mai recentş, stadiul de velarizare a lui i în graiurile din această zonă: este notat şi q (vezi Rusu, Gr., 1959, p. 61 — 73). In ALR I, velarizarea lui ş este înregistrată într-o arie mai restrînsă (vezi, de ex., ALRM I, I, h. 44) şi numai în stadiul e. 9» Vezi ALR I, I, h. 30, 5, 3, 42, 7; ALR II, s.n., VII, h. 1862, VI, h. 1815. . 99 Pentru atestarea fonetismului în sud-estul Transilvaniei vezi Teaha, 1962, p. 104. 100 Vezi Rosetti, ILR, 1968, p. 515. 101 Fenomenul este considerat caracteristic pentru subdialectul crişean. 102 Vezi Pop, S. şi PetroviciE., i931-1933, p. 95-100 ; Puşcariu, LR I, p. 342. 103 Pentru explicarea acestui tip de plural şi aria lui de răspîndire vezi Todoran, 1956 b, p. 131-134 ; Todoran, 1978; Arvinte, 1959. p. 213 — 239. 104 Vezi I.I. Bujor, Vocativul tu, în CL, XIII, 1968, 1, p. 118. 103 Vezi, de exemplu, şi numele informatorilor din textele dialectale culese din diferite părţi ale Transilvaniei. 100 Privitor la explicarea fenomenului, vezi I. Coteanu, Morfologia numelui în protoromănă (română comună), Bucureşti, 1969, p. 125—128; Ivănescu, ILR, p. 186. 107 Vezi Orza, 1979. 108 Pentru discutarea detaliată a fenomenului, răspîndirea lui geografică şi bibliografia problemei vezi lancu, 1972 şi 1975. 109 Vezi Puşcariu, Studii istr., II, p. 192. 110 Vezi Frîncu, 1971, p. 261-276. 111 Vezi Vulpe, 1963, p. 123—155. 1.8 Vezi Pană R., 1978, p. 514-515. 113 Vezi Viorica Pamfil, Palia de la Orăşlie loSJ— 1->S2. Tcxt-Facsimile-Indice, Ediţie îngrijită de ..., Bucureşti, 1968, p. 231. 114 Pentru explicarea acestor forme vezi Puşcariu, I,R II, p. 179. 118 Vezi Teiuş, Coordonarea, p. 111. 116 Idem, p. 121. 417 Idem, p. 122-123. 1.8 Vezi Vulpe, Subordonarea. 1.8 Idem, p. 69-73. 180 Idem, p. 95, 108. 124 Cf. GLR, II, p. 435. 422 Vezi Vulpe şi colab., Porfile de Fier, p. 373 ; M. Avram, 1977, p. 29 — 31. 123 Vezi Ivănescu, ILR, p. 478. 124 Vezi V. Rusu, 1962, p. 262; K. C.onlraş, 1967, p. 159 161. 423 Vezi V. Rusu, 1962, p. 262 ; L. Mareş, 1972 b. 426 Marieta Pietreanu, Sufixul -an, în SMFC, II, p. 98 — 99 consideră că sufixul -ană este mai vechi în limba română şi că -ancă s-a răspîndit, probabil, doar în ultima vreme. 427 Prin sensurile noi atestate în Năsăud este confirmată încă o dată vitalitatea acestui termen pe teritoriul dacoromân; vezi V. Rusu, 1970, p. 493. 428 Vezi Cazacii, Todoran, 1965 a, p. 196 — 199. 428 Vezi Oyidiu Bârlea, Folclorul românesc, I, Bucureşti, 1981, p. 472. Graiul din Ţara Oaşului Repartiţia dialectală a dacoromânei stă de multă vreme în atenţia dialectologilor români. Abordată pe baza unor criterii ştiinţifice încă la începutul secolului nostru1, problema nu a fost elucidată pînă acum şi aceasta nu numai pentru că dialectologii noştri, nu au ajuns la un consens în privinţa celor mai mari subunităţi ale dacoromânei2, ci şi datorită faptului că există încă multe arii mai mici al căror loc în structura dialectală a dacoromânei nu a fost încă stabilit. Studiile asupra unor astfel de arii sînt încă puţine3, cu toate că, se ştie. pentru stabilirea structurii dialectale a unei limbi, nici o arie care prezintă trăsături lingvistice proprii nu poate fi lăsată în afara discuţiei. Astfel se explică, de altfel, afirmaţia făcută de profesorul G. Ivănescu (în ILR, p. 46) : „Este necesar să se păşească la identificarea şi delimitarea, pe cît va fi posibil, a tuturor formelor teritoriale ale dacoromânei, deci a tuturor graiurilor daco- 390 TRATAT BE DIALECTOLOGIE ROMÂNEASCA române, şi la clasificarea lor în dialecte şi subdialecte". Faptul va fi posibil, cel puţin în mai mare măsură decît pînă acum, odată cu apariţia tuturor atlaselor lingvistice regionale. Pornind de la materialul unui astfel de atlas, cel al Crişanei, aflat în curs de redactare, vom face în cele ce urmează cîteva observaţii asupra graiului dintr-o arie care nu s-a bucurat pînă acum de o atenţie prea mare din partea lingviştilor preocupaţi de repartiţia dialectală a dacoromânei : Ţara Oaşului, în care au fost anchetate 8 puncte pentru NALR ^ Criş. Graiul din această regiune a fost socotit cînd grai de tranziţie4, cînd grai subordonat unuia sau altuia dintre subdialectele vecine : crişean5 sau maramureşean6. Includerea în una sau alta dintre aceste arii lingvistice nu se bazează însă întotdeauna pe o cercetare a structurii graiului oşean. Numai astfel ne putem explica faptul că unele trăsături lingvistice specifice Oaşului sînt invocate pentru caracterizarea întregii arii lingvistice a subdialectului avut în vedere sau, invers, sînt puse şi pe seama graiului din Oaş fenomene lingvistice care au fost, de fapt, înregistrate numai în restul ariei subdialectului respectiv. Ne vom mărgini aici doar la cîteva exemple : l este socotit caracteristic Maramureşului7, deşi fenomenul, se ştie, este specific graiului oşean. într-un singur punct din vestul Maramureşului — Iapa — 354 în ALR I, 226 în ALRR — Mar. — Sever Pop notează l velar în poziţie pre-consonantică (cf. ALR I, II, h. 160) ; în ALRR — Mar., fenomenul nu mai este notat (cf. I, h. 38). ALR II notează l numai în Negreşti (346) şi. uneori, în Groşi, localitate de lîngă Baia Mare. Cuvîntul sărădnic „orfan" este trecut printre fenomenele care individualizează Maramureşul, cînd, în realitate, acesta este specific Oaşului8, iar despre, subdialectul crişean se afirmă că prezintă variaţia liberă între g şi j9, deşi situaţia este cu totul alta : gyj în Crişana, _ dar este conservat în graiul oşean. S-a afirmat, de asemenea, că palatalizarea dentalelor prezintă o slăbire permanentă „pe măsură ce înaintăm de. pe malul stîng al Mureşului către nord spre Ţara Oaşului şi Maramureş"10. Or. palatalizarea dentalelor prezintă un stadiu identic în Crişana (cu excepţia părţii de sud-est), Maramureş şi vestul Transilvaniei, dai' lipseşte în graiurile din Oaş. Avînd în vedere asemenea fapte, ni se pare legitimă încercarea de a stabili situaţia graiului oşean în raport cu subdialectele dacoromâne învecinate. De aceea, înainte de a trece la relevarea trăsăturilor lingvistice specifice Ţării Oaşului, vom analiza prezenţa în această regiune a fenomenelor lingvistice care individualizează subdialectele crişean şi maramureşean. Dintre particularităţile fonetice considerate de E. Petrovici specifice subdialectului crişean11 (10, fără forma subţîr. a cărei arie nu am stabilit-o), numai patru se găsesc şi în Oaş, şi acestea nu sînt particularităţi importante : î în tinereţe, r în gerunchi, fărină, irimă. Primele trei pot fi excluse dintre particularităţile specifice Crişanei, întrucît sînt înregistrate pe arii întinse şi în Maramureş12. Pe de altă parte, lipsesc din Oaş cele mai importante particularităţi ale subdialectului crişean : evoluţia africatei § la j, evoluţia diftongului yo la uă, epenteza oclusivei velare c în grupul consonantic si. Romulus Todoran stabileşte încă cinci particularităţi fonetice ale subdialectului crişean. Două dintre acestea au fost înregistrate şi în Oaş : evoluţia diftongului final neaccentuat -ea la -el3 şi păstrarea vocalei e în fecior. Cel din urmă fenomen trebuie de asemenea să fie scos din discuţia noastră, întrucît este 391 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE general şi în Maramureş (cf. ALRR — Mar., I, h. 205—206). Primul fonetism reprezintă singura caracteristică importantă a Crişanei care cuprinde şi Oaşul. în ceea ce priveşte morfologia, şi morfem al conjunctivului nu se găseşte în graiul din Oaş, iar în cazul condiţionalului perfect construit cu a vrea, trăsătură stabilită de R. Todoran, graiul oşean are, se pare, un caracter de tranziţie, cu unele tendinţe de diferenţiere. Fenomenul a fost înregistrat în trei puncte (alături de forma din limba comună14), în alte trei informatorii înţelegînd contextul în care apare un astfel de condiţional perfect, dar folosind în vorbire forma din limba comună. în unul dintre aceste graiuri apare şi o formă specifică la pers. a IlI-a sg. şi pl . (l‘ot cosi „ar fi cosit"), rezultată din o vul cosi (dar la celelalte persoane este întrebuinţată tot forma din limba comună). în lexic, din cele 27 de cuvinte sau sensuri considerate de E. Petrovici şi R. Todoran ca specifice Crişanei, 15 au fost înregistrate şi în Oaş, iar 12 lipsesc din această arie. Din cele 15 cuvinte, 8 au o arie de răspîndire mai mare, cuprinzînd şi Maramureşul (în întregime sau numai părţi mari din acesta). Deci numai 7 cuvinte pot fi luate în considerare pentru problema care ne interesează. Sintetizînd, putem spune că din cele 44 de trăsături caracteristice Crişanei şi analizate de noi, numai nouă, deci o cincime, unesc Oaşul cu Crişana (fără Maramureş). între acestea se află o singură particularitate fonetică importantă (evoluţia diftongului final -jţa la e cu consecinţe în sistemul fonologie — opoziţia e—ţ : carie — cârt§ etc. Dintre particularităţile menţionate de R. Todoran pentru Maramureş15, am analizat, pentru stabilirea gradului de asemănare dintre graiul oşean şi subdialectul maramureşean, treizeci (douăsprezece fonetice şi optsprezece lexicale)16. Situaţia nu este deosebită de cea pe care am constatat-o în privinţa Crişanei: sînt înregistrate şi în Oaş cinci particularităţi fonetice, dintre care una fundamentală (apocopa în forme de tipul se treze „se trezeşte") trei cu o arie mare în jumătatea de nord a Crişanei (accentuarea de tipul suspin, se mărită17, mninos) şi una mai puţin importantă (băros) ; lipsesc din graiul oşean şapte particularităţi ale subdialectului maramureşean, dintre care patru sînt importante pentru individualizarea acestuia : durificarea africatelor c, g, palatalizarea labiodentalelor f, v în s, z18, evoluţia vocalelor anterioare la vocale centrale după africatele c, g. Din cele optsprezece elemente lexicale avute în vedere, numai cinci sînt înregistrate pe o arie mare şi în Oaş, iar treisprezece lipsesc din acest grai. Cu alte cuvinte, din treizeci de particularităţi, şapte, adică mai puţin de o pătrime, unesc Oaşul cu Maramureşul (fără Crişana) ; între acestea se află o singură particularitate importantă (apocopa care are ca urmare scurtarea cuvîntului cu o silabă). Trebuie să precizăm, de asemenea, că şi în cazul unora dintre fenomenele lingvistice analizate pînă acum, graiul oşean prezintă trăsături specifice. Ca să dăm cîteva exemple, pentru „încet", în Oaş este folosit termenul cătigan (căligân), deosebit atît de cîtingan. cît şi de cătilin (deşi ar putea rezulta dintr-o contaminare între aceste cuvinte) ; pentru „scuipat" se foloseşte şlopit, diferit atît de scopit (Crişana), cît şi de stopit (Maramureş). în concluzie, în urma unei astfel de analize nu aflăm un răspuns la întrebarea : în care dintre cele două subdialecte învecinate poate fi încadrat '392 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA graiul oşean ? Am putea, eventual, să-l considerăm un grai de tranziţie, dar, cum am văzut, particularităţile comune cu cele două subdialecte sînt puţine şi neesenţiale. Şi, după cum vom vedea mai departe, graiul din Oaş prezintă multe trăsături specifice, atît în domeniul foneticii, cît şi în morfologie şi lexic. FONETICA Ţara Oaşului este singura regiune din marea arie de vest a dacoromânei care nu cunoaşte palatalizarea dentalelor /, d, n19: frate, fete, de, aude. neam, tinereţe etc. în terminologia lui I. Gheţie, aceasta ar fi o particularitate (ipică relativă. Fenomenul a fost analizat şi de E. Petrovici, care îl socoteşte inovaţie şi îl pune pe seama influenţei limbii ucrainene (în care, de asemenea, a avut loc o depalatalizare a consoanelor)20. Din punct de vedere fonologie, dacă considerăm dentalele palatalizate foneme diferite de dentalele nepalatalizate21, atunci între graiul oşean şi subdialectele învecinate avem a face, în cazul dentalelor, cu o isoglosă distinctivă22. în graiul oşean avem trei serii de dentale orale: /1., d/ (rezultate, ca şi în celelalte graiuri din nord-vest, din R, — //', d'/ — //", d"/ (cf. opoziţii ca /t'acă/ — /tacă/, /t'amă/ — /t"amă/ etc.), pe cînd în subdialectele vecine — două : /t", d'7 — /t, d/. Graiul oşean păstrează africatele c, g ca în limba literară şi ca în subdia' lectul muntean, cu deosebirea că g apare şi acolo unde în limba literară şi subdialectul amintit apare j : goc, gos, gor etc. Fonologie, între Crişana şi Oaş înregistrăm tot o isoglosă distinctivă : în prima regiune am putea considera că a fost defonologizată opoziţia g/j, pe cînd în a doua aceasta a fost menţinută (fonemul /j/ apare însă numai în elemente împrumutate din alte limbi şi nu intră în opoziţie cu g). între Maramureş şi Oaş există numai o diferenţă de substanţă23, dublată de o diferenţă în ce priveşte distribuţia fonemelor : 161, lg/ pot apărea în subdialectul maramureşean şi înainte de vocale centrale, poziţie în care ele nu sînt ocurente în graiul oşean. în graiul oşean se păstrează I, stadiul intermediar în evoluţia lui n latin popular sau din elemente vechi de origine slavă şi maghiară la i din celelalte graiuri dacoromâne (cu excepţia, se ştie, a celor bănăţene) şi din limba literară24. Sunetul este păstrat în punctele 214—217, 220, dar a dispărut (semi-vocala a fost denazalizată) din punctul 219 (Negreşti), în care mai fusese încă notat de E. Petrovici (vezi ALR II, I, h. 117 ; ALR II s.n., I, h. 133, II, h. 493 ; ALRT, p. 152), precum şi din punctele 213 (Bătarci), 218 (Racşa). | Isoglosă se află, aşadar, în retragere, datorită influenţei convergente a graiu- I rilor înconjurătoare şi a limbii literare. I Din punct de vedere fonologie, î ar putea fi considerat fonem independent de i, cu care intră nu numai în contrast, ci şi în opoziţie : cf. /d"ife/ „vie“ /subst. — /d"ije/ „vie“ adj.; /d"ii/ „vii“ vb. — /d"ii/ ,.vii“ adj.; /pui/ vb. — /puj/ subst. etc. Fără îndoială că acestea sînt opoziţii marginale carenuvor împiedica confuzia dintre cele două foneme, ca în celelalte graiuri dacoromâne. Oricum, între graiul oşean şi subdialectele învecinate putem vorbi şi în această privinţă de o iscglosă distinctivă. 1 velar în poziţie preconsonantică (mai rar, şi în poziţie intervocalică) este de asemenea o trăsătură tipică absolută a graiului oşean. Fenomenul, ;. 172 h. 171 393 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE h. 171 h. 172 h. 171 h. 171 h. 172 prezent în toate graiurile oişene (uneori} preconsonantic a evoluat la y, mai ales în graiul bătrînilor25), se datoreşte, probabil, unei influenţe a limbii ucrainene26. Fonologie, l este o variantă contextuală a fonemului /l/. Tot o variantă fonologică, dar cu o frecvenţă mult mai mică, este u, păstrat în forme ca grîu, friu în punctele 214—217. Este un arhaism fonetic27 a cărui arie se află intr-un proces accentuat de restrîngere. O serie de alte fonetisme conferă sistemului fonologie al graiului oşean trăsături specifice în privinţa distribuţiei şi frecvenţiei fonemelor. Grupul consonantic sic evoluează la şt în şapte puncte (213—219) ; în punctul 220 dentalele sînt palatalizate, deci evoluţia nu era posibilă ; în punctul 219 fenomenul nu se produce în mod consecvent, deşi forma şt”op notată aici poate fi şi recentă, datorată influenţei limbii literare sau graiurilor crişene). Fenomenul reprezintă o reacţie împotriva înlocuirii, sub influenţa limbii maghiare sau a graiurilor româneşti înconjurătoare, a oclusivelor palatale K, £ cu dentalele muiate t", d". Grupul şt” a fost apropiat de şt. Spre deosebire de graiurile din Crişana şi Maramureş, grupurile consonantice pt”, bd” (rezultate în urma palatalizării labialelor) precedate de siflante nu se reduc la d" : spt"iţă, zbd"iâ, spf'ic, d”espt", (şira) spt"inâri etc. F'enomenul a mai fost notat sporadic în punctele 208 şi 211 din nordul Cri-şanei28. In sfîrşit, relevăm un fonetism important nu prin faptul că se produce în mai multe cuvinte, ci prin frecvenţa elementelor lexicale în care apare: păstrarea vocalei e în prepoziţiile pe, pentru, peste (cf. şi ALR II, s.n., VI, h. 1813 — 1815, 181992). Fenomenul individualizează graiul oşean în raport cu toate celelalte graiuri din nord-vestul dacoromânei. Ne vom opri în cele ce urmează şi asupra unei tendinţe fonetice noi, de natură să evidenţieze nu numai individualitatea sistemului fonologie al graiului din Oaş, oi şi unele fapte în legătură cu dinamica lui. în unele dintre aceste graiuri (218 şi 219) am nolal frecvent (iu 215 şi 217 numai sporadic) fricativele z z g s c alveo-palatale s, g (sau sunete intermediare de tipul (g), z, â, s) în locul afri- s s 3 z z z calelor 6, g : (are baiul) cel rău, cergă, (pl. cerg), gugf, m§rge (dar merg), g z z _ zudecâtă, fug, ling (dar linge etc. (219); nu tăsi ! (dar nu lăâeţ.'), neputîsos\', z s 3 _ s dîce, Hz, zlzinî, vac, slzi, dşzitj,, (pi) zos etc. (218); bucum (215), purise, puris (217) etc. Avem a face deci cu un fenomen fonetic asemănător cu cel care a avut loc acum cîteva sute de ani în Moldova, Banat şi o mare parte din Transilvania istorică. Fenomenul din Ţara Oaşului este însă mult mai recent. în acest sens stă mărturie faptul că el nu este înregistrat de I. A. Candrea. . z ALR notează sporadic numai trecerea lui g la z (sau g) : d’izieră (ALR I, z z voi. I, h. 139—341 — Racşa), ginere, ginîeri, (idem, II, h. 259). Evoluţia afri-catei £ la s nu a fost atestată în această regiune, ceea ce poate dovedi credem, că ea este mai tîrzie decît evoluţia perechii sonore (g) la z3°. Cum se explică acest fenomen ? După părerea noastră, fricativizarea africa-telor c, § are ca punct de plecare o influenţă a graiurilor crişene aflate la sud şi sud-vest de Ţara Oaşului. Influenţa acestor graiuri a determinat mai întîi 394 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA tendinţa de reducere a africatei g la fricativă-(fenomen caracteristic graiurilor din Crişana)31. Cum însă în graiurile din Ţara Oaşului africatele c, gau acelaşi statut fonologie32, fenomenul s-a extins şi asupra lui c. Sunetele rezultate în urma acestui proces fonetic tind să evolueze spre S, î (şi nu spreş, j, prin depala-talizare, cum s-a întâmplat cu sunetul rezultat din g în Crişana) datorită existenţei în sistem a fonemelor ş, j (neutre — în 219 — dure — în celelalte graiuri din Ţara Oaşului)33. în sprijinul celor afirmate de noi în legătură cu vechimea şi cauzele fenomenului putem cita şi un alt fapt: evoluţia la care ne-am referit este caracteristică mai ales bărbaţilor, deci subiecţilor cu cel mai înalt grad de mobilitate socială. în graiul femeilor din Racşa, de pildă, africatele sînt păstrate fără excepţie (alături de alte arhaisme, cum este, bunăoară, africata d). Fenomenul analizat reprezintă un caz de diferenţiere între graiurile care împrumută şi cele de la care se face împrumutul, diferenţiere care se datoreşte deosebirilor existente între cele două sisteme fonologice34. Pe de altă parte, în mod indirect, evoluţia africatelor â. g la fricative în Ţara Oaşului poate dovedi că pentru explicarea transformării lui g în j în Crişana şi o parte din Transilvania nu este nevoie să apelăm la o influenţă maghiară (cum înregistrăm la Pătruţ, 1958, p. 59—60 ; cf. şi Giosu, 1963, p. 97). Ca şi în cazul fenomenului din Ţara Oaşului, trebuie să avem în vedere, după părerea noastră, situaţia în sistem a africatelor c, g şi a fricativelor s, j. Tendinţa de fricativi-zare a africatelor â, g există şi în graiurile din Crişana şi vestul Transilvaniei, dar ea a acţionat numai asupra africatei sonore datorită sistemului fonologie al acestor graiuri; evoluţia africatei 6 la s ar fi provocat confuzia dintre acest fonem şi fonemul primar ş', care aici şi-a păstrat mult timp caracterul muiat (conservat şi azi în unele graiuri din această zonă ; cf. de ex. ALR I, I, h. 146), opoziţia c—s avînd rol important în comunicare. Întrucît, însă perechea sonoră a lui ş', anume / era slab reprezentată în sistemul fonetic a! limbii (doar prin cîteva cuvinte pătrunse din alte limbi), evoluţia africatei g la / s-a putut, petrece şi în aceste graiuri. Acest j' secundar s-a confundat cu /' mai vechi şi s-a deplatalizat apoi în cele mai multe graiuri, paralel cu depaiataiizarea lui ş' primar. Nu credem deci că situaţia din Crişana justifică aserţiunea că evoluţia africatei c la fricativă în Moldova şi Banat nu s-a petrecut paralel cu evoluţia perechii sonore g la i (z) sau că a doua evoluţie este mai veche decît prima (vezi Gheţie, 1966 a, p. 38 ; Coteanu, 1966 a, p. 308). în sprijinul influenţei maghiare nu poate fi citată nici evoluţia fricativelor s, z (provenite din palatalizarea labiodentalelor f. v) la ş, j în unele graiuri din Transilvania (vezi Pătruţ, 1958, p. 69, nota 24), căci şi acest fenomen este, credem, românesc. Sunetele s, £, pătrunse în aceste graiuri (este vorba de punctele 255, 257 şi 231 ; cf. ALRM î, I, h. 70. 107) din graiurile învecinate, au fost înlocuite cu sunetele cele mai apropiate din sistemul lor fonetic — ş, j. Aceste graiuri se află, de fapt. la graniţa dintre aria s. z şi aria c.j (pentru africatele 6, g; cf. ALRM I, I, h. 51, 85, 87 ; ALR I, f, h. 20). MORFOLOGIA Ca şi alte graiuri dacoromâne, graiul din Oaş este mai puţin individualizat din punct de vedere morfologic. Putem cita totuşi două trăsături specifice şi din acest domeniu (o inovaţie şi un arhaism). în cinci puncte din aria la care ne referim (213 — 217) au fost înregistrate frecvent forme de tipul (eu) rămînei, (eu) cosîiei, (eu) durmei, (eu) dădei etc. 395 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE h. 172 h. 173 h. 173 h. 174 la imperfectul indicativului, pers. I sg. Inovaţia pare să fie destul de recentă, căci nu a fost notată de I. A. Candrea (care înregistrează, rar, numai forme fără -m, inexistente azi; cf. Oaş, p. 21 ; astfel de fbrme existau, în primele decenii ale secolului nostru, şi în Maramureş ; Cf. Tache Papahagi, Maram. p. LXVIII). Fenomenul se explică, probabil, prin analogie cu pers. I sg. a perfectului simplu, care a dispărut acum din graiul oşean (ca şi din alte graiuri din nordul Crişanei şi Maramureş), dar se mai păstra încă în vremea anchetelor pentru ALR (pentru situaţia acestei forme în raport cu cele de la pers. 2—6, cf. ALR II, s.n., VII, 1977—19963*). înainte de a dispărea complet, această formă a transmis desinenţa formei de imperfect indicativ, pers. I sg.36. Distincţia dintre persoanele I şi a Il-a sg. se realizează numai prin prezenţa (respectiv, absenţa) lui -u afon (în graiurile în care acesta se mai păstrează). Specifică graiului din Oaş este şi forma săt „sînteţi" (pct. 215 — 217), 220, alături de săm „sîntem“, care însă avea, cel puţin la începutul acestui secol, o arie mai mare, fiind atestată şi în Maramureş (cf. Papahagi, Maram., p. LXIX ; cf. şi Giosu, 1963, p. 104). Forma săt, atestată rar în textele din secolul al XVI-lea, nu este continuatoarea directă a conjunctivului perfectului latin sitis, ci este refăcută fie numai după terminaţia -set a perfectului fuscl (ca adauset, ziset etc.)37, fie, în general, după modelul opoziţiei -m/-t de la persoanele I şi a Il-a plural ale aceluiaşi timp : şezum / şezut, bătum/ bătut etc. Formele de acest fel se mai păstrează în graiuri din Crişana şi Transilvania propriu-zisă38. LEXIC în ceea ce priveşte lexicul, vom semnala aici cîteva evoluţii semantice şi cuvinte (derivate româneşti sau împrumuturi din alte limbi) specifice graiului din Oaş. Acestea contribuie şi ele la delimitarea unei arii în nord-vestul teritoriului dacoromânesc : măsoaie „faţă de masă'1 (pct. 213 — 220), derivat românesc care apare şi în două puncte din sud-vestul Maramureşului (cf. ALRR — Mar., II, h. 316) ; aţă (de pepene) „vrej" (pct. 213—217), semantism specific graiului oşean ; plăcintor „sucitor" (pct. 213—217, 219—220), derivat românesc specific ; scăldare ( p. 120. ’ 5 Cf. Petrovici, Studii, p. 42 — 43 ; Coteanu, Elemente, p. 98 ; Dial. rom., p. 152. * Giosu, 1963 a, p. 96. ’ Ibidem, p. 100. • Ibidem, h. 3. 4 Vezi Dial. rom., p. 155. 111 Coteanu, Elemente, p. 103. 11 Vezi E. Petrovici, Graiul românesc, de pe Crişuri şi Someş, citată; idem, Repartiţia, p. 5 şi urm. Nu am analizat fonetismele din corindă şi subţir. 12 Remarca este valabilă şi pentru alte particularităţi stabilite de E. Petrovici (cum este, bunăoară, palatalizarea dentalelor). E. Petrovici le socoteşte specifice subdialectului de nord-vest întrucit nu admite un subdialect maramureşean (sau de nord). 13 Este vorba, desigur, de ea in care -a este articol hotărît, căci în altfel de cazuri, in aceeaşi poziţie, fenomenul are o arie mai mare (cf. şi Gheţie, Criterii, p. 336 şi nota 56). 14 Acelaşi amestec de forme (c’.iiar contaminarea dintre cele două forme) a înregistrat şi E. Petrovici (cf. AI.R Il.s.n., VII, li. 2 078 — 2 081); cf. Candrea, Oaş, p. 22. Notăm însă că această formă nu trebuie exclusă dintre caracteiisticile Crişanei numai pentru că ar fi un dublet aj celei din limba comună (Gheţie, Criterii, p. 336 — 337). Dacă am proceda astfel, cele mai multe particularităţi dialectale, chiar unele dintre cele avute in vedere de autorul citat, ar t ' ui să .nu fie reţinute pentru repartiţia dialectală a dacoromânei. 337 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE 15 Vezi Repartiţia, p. 48; idem, .Voi particularităţi, p. 69 — 70. 16 Nu am analizat formele răcas, cirşcă, stăciunez, bloadăr. 17 Cf. şi P. Neiescu, 1971, p. 298. 18 Ultimele două apar in două puncte dinspre Maramureş : Moişeni (220, unde există şi pala-talizarea dentalelor) şi Bixad (216). 18 Excepţie face numai punctul 220. Pentru trăsăturile generale ale graiului oşean, cu referire mai ales la tineri, vezi Teaha, 1969, p. 211 — 232. 20 Vezi Petrovici, 1960 c in Studii, p. 66 — 67. 21 Vezi ibidem, p. 69 — 71 ; unii lingvişti consideră dentalele palatalizate variante poziţionale ale dentalelor nepalatalizate (Dial. rom., p. 155), dar acestea intră nu numai in contrast, ci şi în opoziţie înainte de a : [tacă] — [t"acă], [dară] — [d"ară] etc. (opoziţii marginale însă): ci. şi Petrovici, 1950, p. 196. 22 Cf. Paul Garde, Reflexions sur Ies differences phonetiques entre Ies lantjues slaoes, in „\Vord“, 17 (1961), p. 37 şi urm.; cf. şi Saramandu, 1975 a, p. 120. 28 Pentru importanţa unor astfel de diferenţe, vezi Pavle Ivic, Imporlance des caracLeristiques structurales pour la description et la classification des dialectes, în „Orbis“ XII (1963), p. 131 ; cf. şi Saramandu, 1975, p. 120. 24 Vezi Petrovici, 1930, p. 93 — 91 ; Stan, 1959, p. 55 — 56. 25 Situaţia este deci diferită de cea înregistrată de Candrea, Oaş, p. 14, care nota « pentru : velar preconsonantic. în graiul vorbitorilor mai tineri. Este posibil, aşadar, ca la începutul acestui secol u < l să fi fost o inovaţie. Tendinţa actuală este de revenire la {. 28 Cf. şi Giosu, 1973 a, p. 100. 27 Candrea, Oaş, p. 14, afirmă pe bună dreptate că formele din Oaş reprezintă stadii de evoluţie intermediare între griu, friii, şi ar. grăn(\\), frăriu, megl. grgn, frgn< (lat. granum, frenum). 28 Pentru Maramureş, vezi ALRHrMar., II, h. 411. Cînd sînt precedate de lichide, grupurile consonantice amintite se păstrează pe o arie mai mare din Crişana şi în graiuri din Maramureş (deşi nu cu aceeaşi consecvenţă ca în Ţara Oaşului). 29 Astfel de fenomene sînt importante mai ales pentru conştiinţa lingvistică a vorbitorilor. Este un fapt cunoscut că aceştia reţin ca tipice formele care apar mai frecvent în vorbire. Unii informatori din Crişana, de pildă, afirmau că ei nu vorbesc cu d numai pentru că prepoziţia de avea forma dă (d fiind însă palatalizat în toate celelalte cazuri in care era urmat de vocale anterioare). 30 în ceea ce priveşte africata c, deosebirile dintre ALR şi materialul NALR pot fi ilustraU-şi prin citeva exemple: astfel. AT.R I. 1. h. -12 şi 55, notează in Racşa pinlice, respectiv . . s s pCicior”, iar în materialul NALR apar, din aceeaşi localitate : pinlice pt”ic6r". 21 în favoarea acestei ipoteze pledează şi cronologia atestărilor amintite mai sus, precum şi apariţia sporadică a unor forme cu j neutru sau palatalizat pentru £ : plij'g, j'cană, ciirj'c (219) Negreşti. • • 32 Situaţia nu a fost aceeaşi in Crişana în perioada fricativizării africatei £ (evoluţia lui c la fricativă putea duce la confuzia dintre aceasta şi vechiul ş'). 33 Am avea a face, in terminologia lui Martinet, cu un fenomen de echidistanţare a fonemelor. 34 Vezi, pentru detalii şi alte exemple, R. Jakobson, Sur la theorie des affinitis pbonologiques entre Ies langues, în Selected Writings, voi. I, Phonotogical Studies, 1962, p. 239 — 240 ; cf. şi \Y. von Wartburg, Problemes et methodes de la linguistique, Paris, 1963, p. 48 — 49. 25 Cf. şi Candrea, Oaş, p. 21. 38 Sporadic, inovaţia a fost înregistrată şi de Tache Papahagi (Maram., p. LXX ; cf. si p. 14818, 832, 4365) în Maramureş (trei graiuri din vestul acestei regiuni,) dar formele au alte sensuri, printre care şi cel de perfect simplu, fapt care poate veni în sprijinul explicaţiei date de noi. De altfel, o formăspunţi, cu sens de perf. simplu, pers. a II-a sg. a fost notată şi de Pi. Petrovici )ALR II, s.n., VII, h. 1 988) în punctul 353 din Maramureş. 37 Vezi Densusianu, ILR, p. 154. 38 Cf. şi Bidian, 1973, p. 216-225. 39 Vezi şi caracterizarea pe care i-o face Coteanu. Elemente, p. 106 ; cf. şi concluzia lui Teaha, 1969, p. 214. 40 Cf. şi cele spuse de Ivănescu, ILR, p. 45, despre raportul dintre ariile bine caracterizate şi cele mai puţin caracterizate, mixte şi mozaic. 398 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA GRAIURI ROMANEŞTI IN MEDII ALOGENE Prezentarea graiurilor româneşti vorbite în medii aloglote1 va avea un caracter inegal, determinat de structura diferită a materialului documentar privitor la acest aspect al limbii române. în timp ce pentru româna vorbită, spre exemplu, în S.U.A., dispunem de un număr mare de texte înregistrate pe bandă de magnetofon în cursul unei anchete dialectale2, iar pentru grăbirile dacoromâne din sudul Dunării3 şi de pe teritoriul Uniunii Sovietice avem materiale şi unele descrieri mai mult sau mai puţin detaliate, pentru româna vorbită în alte contexte lingvistice (maghiar, francez) datele de care dispunem sînt foarte sumare sau inexistente. în cele ce urmează vom face o scurtă trecere în revistă a particularităţilor românei vorbite în mediu aloglot european, urmînd ca descrierea graiurilor româneşti din S.U.A., aproape inedită, sa ocupe un spaţiu mai larg în economia capitolului4. I. Graiurile româneşti vorbite pe teritoriul R. P. Bulgaria, în reg. Vidin, au constituit, după anchetele ALR I şi ALR II, obiectul unor anchete speciale (cf. Teaha, 1965 şi Nestorescu şi Petrişor, 1969), urinate de publicarea unei scurte culegeri de texte şi a unor studii privind aspecte de fonetică, morfologie şi lexic (Nestorescu, 1968, 1971, Nestorescu şi Petrişor, 1971). Cercetările efectuate relevă unanim aparenţa graiurilor din R. P. Bulgaria la tipul oltenesc sau / şi -— mai rar — bănăţean5. Argumentele fonetice care susţin această afirmaţie sînt următoarele : 1. păstrarea unor forme arhaice în cuvinte ca : fămeie, beăt, năr#oc, ’npfluril, durmii, min\, 'pînie, nice. .... „ 2. consoanele l, s, z, r sînt dure, determinînd schimbări în structura Vocalică a cuvîntului (e > ă, i > î, ga > a: şasă „şase“, visăză „visează", silă „silă", cărăle „carele" ; 3. pronunţarea explozivă a finalelor oclusive : am spălaţi, mă culci ; 4. palatalizarea accidentală a labialelor : h'ire, o fh'i, pKicor ; 5. afereza lui h în noră „horă" ; 6. grupul cm > mn : tomnai ; 7. anticiparea caracterului palataî în cuvinte ca : ureilic, noile ; 8. păstrarea elementului palatal final în sufixe — nume de agent : fierari „fierar", porcar1 „porcar"; 9. dezvoltarea unei semivocale (() în context— e, i, determinînd palatalizarea oclusivelor dentale şi a sonantelor : fîrşcştie „sfîrşeşte", pl'âcă „pleacă" 10. închiderea lui e neaccentuat la i : oili, câsurili ; 11. trecerea lui ă neăccentuat la a: bătut, făcut*. Contactul lingvistic dintre graiuri de tip diferit — romanic şi slav — determină cu predilecţie interferenţe fonetice şi lexicale ; morfologia şi mai ales sintaxa nu au suferit decit o influenţă întîmplătoare7. în fonetica românei vorbite în R. P. Bulgaria următoarele trăsături sînt datorate contactului permanent cu limba bulgară : 1. tendinţa de depalatalizare a consoanelor urmate de vocale anterioare : pept, tept „piept" ; 2. închiderea lui o neaccentuat la u în bugât „bogat", cupd „copii" ; 399 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE 3. trecerea lui a la ă : căbinet „cabinet", 'măi „mai“ ; 4. accentul şi intonaţia în frază atestă de semenea influenţa bulgarei. Aceste trăsături apar cu o frecvenţă mai mare la bilingvii activi, de regulă vorbitori tineri, care au făcut şcoala în limba bulgară. în domeniul morfologiei se remarcă anumite particularităţi olteneşti sau, mai larg, populare : 1. înlocuirea desinenţei de plural -e sau -i cu -uri : pinzurJ „pînze“, poves-tiur1, „poveşti" ; utilizarea extinsă a acestei desinenţe se face simţită şi la substantive împrumutate din bulgară : I6zunguris, colectivur\; construcţia analitică a genitivului: făta la uomu ; 3. articolul adjectival — formă populară : a măi mică; 4. forme populare ale pronumelui nehotărît şi demonstrativ : fun, /o, âla, h'ilia, âlant, âilantă etc. ; 5. caracterul productiv al conjugării a doua în detrimentul conjugării, a treia şi a patra; 6. forme verbale fără sufixe : io lucru ; 7. forme arhaice de perfect, aparînd îndeosebi la generaţia vîrstnică : o foz gătind ; 8. predominanţa perfectului simplu faţă de perfectul compus. Un fenomen morfologic motivat de contextul limbii bulgare îl constituie simplificarea formelor pronumelui de politeţe şi asimilarea lui la pronumele personal de persoana a doua plural. Instabilitatea pronumelui de politeţe în graiurile româneşti din această zonă duce la construcţii de tipul : voi l-aţ făcut pe bărbăt^tu popă ? Aceeaşi explicaţie — influenţa limbii bulgare — poate fi dată şi în cazul substituirii diatezei reflexive cu cea activă în secvenţe ca : mă scol, spăl şi p\e urmă pUec sau ieri am întîlnit cu iei. Construcţia analitică a genitivului, menţionată mai sus. este întărită de existenţa unor construcţii identice în bulgară, cu prepoziţia na „la". Forma analitică apare şi în construcţii neologice cum ar fi : secretaru la partiia „secretarul partidului". Deoarece sintaxa este un domeniu greu penetrabil al limbii şi, în cazul românei vorbite pe acest teritoriu, nu au fost semnalate particularităţi datorate contextului aloglot8, vom releva, în continuare, unele aspecte din domeniul lexicului. O anchetă realizată cu chestionarul NALR în Bregova şi Coşava (cf. Teaha, 1965) pune în evidenţă existenţa unor categorii lexicale care fac arie comună cu Oltenia (ex. : străffgă „strănută"), cu Banatul (ex. : aptecăr „farmacist") sau cu Oltenia şi Banatul (ex. : ficât alb „plămîn"). Din punct de vedere diacronic (cf. Nestorescu şi Petrişor, 1969) se disting mai multe straturi constituite în diverse perioade de dezvoltare a graiului. Pe de o parte sînt înregistrate arhaisme (sărac de mumă „orfan", carte „scrisoare" etc.), pe de altă parte — împrumuturi din bulgară (bolniţă „spital", detelină „lucernă", direc „stîlp", tuglă „cărămidă" sau din turcă, prin filieră bulgară (âegmegă „sertar la masă", furriă „maşină de gătit", tufec „saltea de paie"). în glosarul care însoţeşte textele dialectale publicate de Nestorescu şi Petrişor, 1969, numeroase neologisme legate de realităţile socio-culturalc noi sînt împrumutate de asemenea din bulgară. Aşa sînt : ucitelski institut 400 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA „institut pedagogic", s-a otcrit gimnăziţa „s-a deschis liceul", săstiazăniţa „concurs",,, ocoliislii pregled „reprezentaţie", grâdsRi săvet „consiliul orăşănesc", selsăvet „consiliul comunal", zasedâniie „şedinţă", teatrălno uâilişte „institut de teatru". II. Anchetele dialectale realizate pe teritoriul R. S. F. Iugoslavia, pentru studiul graiurilor româneşti, au avut In vedere un număr de 36 de localităţi9, situate între apele : Caras*—Dunăre—Tisa—canalul Bega (vechi). Graiurile româneşti vorbite pe acest teritoriu aparţin în cea mai mare măsură tipului bănăţean. Izolat, se întîlnesc trăsături olteneşti sau ardeleneşti, explicate prin colonizarea tirzie şi sporadică a teritoriului cu populaţie adusă din Oltenia şi respectiv din Ardeal. Cele mai multe particularităţi sînt specific băneţene; lor li se adaugă o puternică influenţă sîrbă, manifestată cu precădere în lexic. Trăsăturile fonetice general-bănăţene se pot grupa în : 1. arhaisme a) păstrarea lui ti (< lat. n + e + voc.) : ctinu „cui", guttnore „gutuioare“v văduvon „văduvoi" ; b) păstrarea lui d (lat. d -f- e, i) : digă ; c) conservarea grupului mn în scamn „scaun" ; d) menţinerea formei cu diftong în cuvinte ca : Igănme etc. e) forme arhaice ale unor prepoziţii : pristă „peste", pră „pe“. 2. inovaţii10. a) trecerea africatelor c, g în seria fricativă : ă, z : plînze, săcurisa ; b) palatalizarea dentalelor11 : /. d> c. tî : bâtă-ce „bată-te“, prinde „prinde" ; c) pronunţarea muinlă a sonantolor !. r şi a nazalelor m, n : piper\ „piper", câl'e „cale", mtîeg „meu". ci) pronunţarea vocalelor o şi e precedate de o semivocală cu acelaşi timbru, avînd drept urmare apariţia unor diftongi: pgom „pom", vieşâ „veşti"; e) trecerea în seria medială a vocalelor anterioare e, i, precedate de ş.j; s, z, ţ sau de o labială : mărg „merg", sîtd „sită" etc. ; f) deschiderea lui u la o : âor „aur". Dată fiind prezenţa unor elemente româneşti alogene în raport cu graiurile bănăţene, în aceeaşi zonă sau chiar în aceeaşi localitate se întîlnesc divergenţe : a) e se realizează ca : — ie, în localităţi cu populaţie majoritară nebănăţeană, în : mînecar[; — i în celelalte localităţi: mînicar}' ; b) mutaţii consonantice, ducînd la circulaţia unor forme duble ale aceluiaşi cuvînt : zulup ~ zuluf, grţeoluş ~ grieoruş ; c) consonantizări ale vocalelor şi vocalizări ale consoanelor, avînd aceeaşi consecinţă ca mai sus : curâvă ~ curâgă, arşdv ~ arşog, lâplă ~ lâgtă. Influenţa sîrbă în fonetica graiurilor bănăţene vorbite la sudul Dunării12 se concretizează în schimbări nesistematice ale unor foneme a) h > c : liilim > âilim ; c> Ic: găluşce > găluşRe ; 401 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE 26 — Tratat de dialectologie românească — od. 251 b) depalatalizarea lui r final în pluralul peşter, explicată de Em. Petrovici prin influenţa limbii sîrbe, care nu cunoaşte r| ; în acelaşi timp însă nu putem ignora abundenţa finalelor în rj la singular : bunarţ, pozonarţ etc. ; c) situaţia oscilantă, nesigură, a consoanei h, care în graiurile sîrbeşti din această zonă nu are valoare fonologică ; astfel h > c : cîrtie ; d) ă > e: ver „văr“, per „păr“, câse „casă", mase „masă" ; e) consonantizarea semivocalei din forma luuiăt > luvât; în textele dialec-taleculese de Marcovic, 1969, întîlnim frecvent duăvă „două", nuăvă „nouă“ls. Particularităţile morfologice bănăţene, frecvent relevate de cercetătorii zonei, sînt următoarele1* : a) formarea optativului cu rgaş (var. fonetică r/aş) : r(aş vini; b) forma imperativului negativ : nu vă lăudatei; c) forma de viitor vă ţlurire. Pentru influenţa sîrbă în morfologie, Flora, 1963 şi 1971, semnalează două fenomene : a) înlocuirea diatezei active cu cea reflexivă în unele situaţii : ex. m-am întrebat la dascălu15 ; b) apariţia unor forme aspectuale : o doajuns, o dovinit, m-o prirugăt. Asupra sintaxei graiurilor româneşti din Banatul iugoslav datele sînt foarte sumare, fapt explicabil prin apartenenţa lor indiscutabilă la tipul bănăţean. Este menţionată numai (cf. Flora, 1958) reluarea pronumelui de dativ şi acuzativ după verbe, în construcţii ca : l-am văglutu-l, i-ai dătu-i. Influenţa contextului lingvistic sîrb asupra sintaxei se face simţită numai in topic ă. Am întîlnit în textele dialectale publicate (cf. Marcovic, 1969) secvenţe ca : tu să mai doviid-o „tu să o mai vezi", n-au iei vut „el n-au (a)vut“ etc. Domeniul în care, de regulă, influenţa contextului alogen se face mult simţită este lexicul. Deoarece nu dispunem de o culegere mai amplă de texte dialectale din această zonă18 observaţiile noastre se vor baza pe semnalările autorilor menţionaţi în bibliografie. Vom încerca să identificăm aici: a) elemente lexicale general bănăţene ; b) aspecte ale lexicului prezentate numai la sudul Dunării. Din prima categorie de fapte fac parte cuvinte sau forme ca : baş „chiar", ma „dar", pră „pe“, pristă „peste", sucnă „fustă", zlătă „aur". Două elemente lexicale : colgâşă şi clâbiţ sînt socotite de Flora, 1958, semnificative pentru caracterul omogen bănăţean sau eterogen al unor localităţi : acolo unde aceste cuvinte alternează sau sînt înlocuite cu echivalentele lor — mămăligă, căculă — satele sînt eterogene sau de provenienţă oltenească şi / sau ardelenească. Graiurile vorbite pe întreg teritoriul Banatului17 au suferit influenţa lexicală a limbii germane. Cuvinte ca : anţug „costum de haine", piglâis „fier de călcat" şi (a) piglu'i „a călca", crovne sau croâfne „gogoşi", neţ „ochi" şi neţu'i „a face plasă cu ochiuri", (a) ştricui „a împleti", ştrimp „ciorap “ atestă această influenţă. Specifice zonei de la sudul Dunării sînt împrumuturile şi calcurile din limba sîrbă18. Din numeroasele împrumuturi menţionăm cîteva : astăl „masă", bog „Doamne", brig „deal", dăico „mîndro", gor „tare" şi măi gor „mai tare", gospa „doamnă", mlin „moară cu vapori" mrzî „a urî", pămet „gînd", pravj „adevăraţi", ziv'i „(a)trăi“. 402 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA In materialul de care dispunem sînt semnalate şi unele calcuri din sîrbă. Astfel : icoană preia, după modelul sb. slika, semnificaţiile „imagine" şi „fotografie", iar a cerşi are, pe lîngă semnificaţia din româna literară, şi sensul de „a cere", după sb. prositi1S>. Sb. po dana motivează, în graiurile de care ne ocupăm, forma po de zi „amiază". Prin aceeaşi filieră se explică unele construcţii lexicale neîntîlnite în română: plouă ploaie (li) ; să-i otvicăsc (ey (pct. 75) rus. otveiit “a răspunde", cu sufixul flexionar -esc; zvinăşti — ma RioRi (pct. 75)ă, condiţionat de consoana precedentă: a) bilabială : p, b, m : mărg; b) s, z, (. rostite dur în toate graiurile de tip nordic, şi, uneori, d: (ăs. sămn, dăzbrac; 2. i>î, precedat de s, z, ţ, r: sîmlăsc, zile, strig; 3. după consoanele ş, j (palatale) ă>e : uşg, grijg; 4. o>ud, ua, ga, în poziţie iniţială sau în silabă accentuată: uăi’ „ochi“. duauă, doauă, ua „o“ ; 5. pronunţarea deschisă a lui e accentuat, condiţionat de un alt e în silaba următoare : stropeşte; 6. monoftongarea lui ga la § la finală de cuvînt sau în sufix de imperfect, urmat de desinenţă : b§, avg, vinţm ; l.ga>a, precedat de labiale (nepalatalizate) : margă, iabască; 8. palatalizarea generală a dentalelor t, d, n, urmate de e, i (exceptînd situaţiile de sub 3) putem, ind'e ..unde", bine; 9. k>i’: duştide uatiu „deschide ochiu"; perechea sonoră, g, are acelaşi tratament în adaptarea mgh. hegedu>rom. hid’ed'e ; . , 10. palatalizarea ocîusivelor biîabiale : p, b, m + i>t, bd’, mn ; faza aceasta de palatalizare se explică prin fenomenul fonetic menţionat mai sus (9) : fele „piele", bdet „biet", mnerîie „mierie" ; 11. §>j :jemiu, plînje ; 12. disimilarea nazalei: n...n>r...n : jerunt; 13. alte fenomene fonetice frecvente în text : a) proteza lui a : amiroasă, a măsura ; b) epenteza lui c în grupul sl: sclab, sclujbă; c) forma gină, explicabilă prin trecerile ă>e>i : găină>geină>giină> gină. Unele trăsături semnalate se întîlnesc şi în alte graiuri, de cele mai multe ori din Transilvania, dar au fost menţionate datorită frecvenţei lor mari în vorbirea informatorului. Dintre trăsăturile morfologice şi sintactice se remarcă : 1. formarea conjunctivului exclusiv cu şi : şi păţască, şi margă etc. ; 2. forma arhaică de plural a substantivului an : ai ; 3. alte forme particulare dintre cele menţionate de Domokos, 1968, p. 243, sînt fie motivate fonetic (şiiii „ştia"), fie mai larg populare ori datorate stilului narativ : or lucrat, o mărs, gătat-am, abracălitu-te-am etc.; 406 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA 4. folosirea constantă a formei de feminin a adjectivului fain: faină, în context masculin : pruncu o fost faină ; 5. pronumele personal de pers. I sg. la acuzativ identic formal cu cel la nominativ : mai bite dăcît jo. în domeniul lexicului întîlnim : a) sensuri arhaice sau / şi regionale : allan „dincolo de“ (în alte graiuri avînd sens temporal) : ieste o vale şi altan vale ieste on vîrf dă dgal; brînca „mîna": o băgat brînca-n oală; dăloc „imediat" : şi dăloc îl ia ; numa „decît", în construcţie negativă : că n-o murit numa zmău „că n-a murit decît zmeul" ; popor „oamenii": tăt purta pă popor dincoace; scrisoare „scriere" : dacă ar avg scrisoare şi învăţătură aista ar fi faină domn; scump „zgîrcit" : domnu aista iera cam scump ; b) păstrarea unor forme arhaice : inde „unde", fărină; c) cuvinte regionale datorate influenţei maghiare, prezente şi în alte graiuri de tip nord-v estic : abrac „cereale pentru hrana cailor", boit „prăvălie", duhan „tutun", pogăcilă „turte, plăcinte", poplon „plapumă", sămădăiţă „soţia sămă-dăului" ; d) împrumuturi recente din maghiară: megfigyelo „observator", motorbi-iicli „motocicletă", szăntogep „tractor", teherauto „camion". Subliniem că aceste ultime împrumuturi se referă în general la realităţi noi şi apar cu frecvenţă scăzută. Aşa cum am mai arătat, observaţiile nu pot îi foarte concludente, bazîndu-se pe texte culese de Ia un singur vorbitor. în acelaşi timp, o serie de particularităţi sînt pe larg tratate în capitolul privitor la graiurile din Bihor, iar unele sînt atestate şi in alte graiuri de tip nord-vestic. Oricum, se remarcă prezenţa unor elemente care vor reveni şi în celelalte situaţii de limbi în contact avute în vedere : pe de o parte, păstrarea unor aspecte arhaice in 1 e x i c şi in s t r u c t u r a gramaticală şi, pe de altă parte, introducerea unor elemente n o i din limba mediului aloglot, în vocabular. V. Graiurile româneşti vorbite în S.U.A. vor fi prezentate pe baza materialului cules într-o anchetă realizată în perioada octombrie 1971 — ianuarie 1972 în următoarele centre urbane şi în suburbiile lor : Cleveland (Ohio), Detroit (Michigan), Gary, East-Chicago, Hammon, Harbor (Indiana), Seattle (Washington) şi Philadelphia (Pennsylvania). Încercînd să ne apropiem cît mai mult de metoda şi tehnica folosită în culegerea de material pentru arhiva fonogramică a limbii române, ancheta nu a fost efectuată pe baza unui chestionar invariabil şi nu a urmărit relevarea unor anumite aspecte lingvistice31. Ea s-a desfăşurat ca o conversaţie cît mai puţin formală a cercetătorului cu informatorul, căruia însă i s-a arătat interesul pentru problemele de cultură şi, implicit, de limbă română în context american33. Pentru înregistrare ne-am adresat vorbitorilor care au făcut parte din cel de al treilea val de imigrare în S.U.A. (1890—1914), cu prelungiri pînă la sfîrşitul deceniului al treilea al secolului nostru, şi urmaşilor lor33. Ţinînd seama de data înregistrărilor (1971 — 1972), informatorii din prima generaţie aparţin sfîrşitului celei de a treia perioade de imigrare (1910 — 1920 şi mai rar, 1900 — 1906) sau 1921 — 1930. Veniţi dintr-o comunitate rurală, în perioada amintită, cei mai mulţi agricultori şi foarte puţini mici meseriaşi, informatorii din prima generaţie 407 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE s-au stabilit în cea mai .mare parte în centre urbane industriale34. Diferenţa economică şi de peisaj social de care s-au lovit vorbitorii explică, în parte, cum vom arăta mai jos, numărul relativ mare de împrumuturi lexicale din engleză, aspect firesc, subliniat şi de cercetătorii altor limbi în acelaşi context. Un număr nu foarte mare din subiecţii aparţinînd primei generaţii au continuat la început cultivarea pămîntului sau oieritul. După cîţiva ani însă cei mai mulţi s-au îndreptat şi ei spre industrie. Vorbitorii din generaţia a doua au preluat tradiţiile etnolingvistice ale părinţilor lor. în acelaşi timp însă se remarcă marea lor mobilitate socială, dorinţa de depăşire a calificării părinţilor şi de asimilare la mediul în care s-au născut33. Odată depăşită adaptarea la noul context economic şi social, generaţia următoare trăieşte procesul de regăsire a rădăcinilor culturale, de apropiere voluntară de tradiţiile etnografice şi folclorice, de spiritualitatea originară. Şcoala românească, uneori numai şcoală duminicală, a jucat un mare rol în propagarea şi conservarea patrimoniului cultural al comunităţii. De ea s-au bucurat îndeosebi vorbitorii născuţi în S.U.A. Din prima generaţie cei mai mulţi informatori făcuseră în sat 4—6 clase, dar în general nu au continuat să frecventeze o şcoală în limba engleză. Copiii şi nepoţii lor au urmat cursurile şcolii americane, învăţînd engleza literară. Astfel, vorbitorii din generaţia a doua şi a treia dispun de regulă de o limbă standard, care este engleza şi de un grai — ardelenesc sau bănăţean de cele mai multe ori. în ultimii ani, prin călătoriile în ţară şi prin unele publicaţii, au venit în contact intensiv dar de scurtă durată, cu româna literară, fapt sesizabil uneori în vocabular. Zonele geografice unde emigrarea a fost un fenomen istoric36, deşi nu at îl de amplu ca celelalte emigraţii din epocă, sînt : Transilvania, Banat, Crişana. Maramureş şi Bucovina. Informatorii de la care am cules materialul înregistrat erau, cei mai mulţi, din Transilvania (T) (zona cuprinsă între Sibiu—Făgăraş— Sighişoara—Mediaş), Banat (Ba), Bucovina (Bu) şi Sălaj (S). Veniţi în marile centre industriale amintite, vorbitorii unui grai au împrumutat uneori elemente lexicale din celelalte graiuri româneşti. Drept urmare, putem afirma, după Wandruszka, 197 537, că ne aflăm în faţa unor aspecte de p 1 u r i 1 i n g-v i s m. Contactul lingvistic se realizează pe de o parte între graiul vorbitorilor şi limba engleză, iar pe de altă parte (mai rar şi cu urmări mai puţin evidente) între graiuri româneşti diferite. în cele ce urmează ne vom ocupa pe larg de prima situaţie de contact : româna (R) — engleza (E). Avînd drept criterii gradul de înţele gere şi facilitatea de folosire a uneia din limbi38 putem stabili următoarele tipuri de bilingvi: a) vorbitori care înţeleg cu oarecare dificultate engleza şi nu o vorbesc ; sînt vorbitori nativi ai limbii române, faţă de care nu au nici o dificultate ,* b) vorbitori care înţeleg şi vorbesc engleza în afara comunităţii româneşti, păstrînd accentul vorbitorilor non-nativi ; vorbesc fără dificultate româna ; c) vorbitori care au engleza ca primă limbă, înţeleg româna şi o vorbesc cu unele dificultăţi; d) vorbitori care au engleza ca primă limbă, înţeleg româna dar o vorbesc cu multă greutate şi numai atunci cînd nu se pot face sau nu vor să fie înţeleşi în engleză ; 408 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA e) vorbitori nativi ai limbii engleze ; înţeleg cu dificultate româna şi alcătuiesc cu greu şi eronat construcţii în română, numai la cererea interlocutorului. Primele două situaţii — a, b — caracterizează prima generaţie, iar c şi d sînt specifice celei de a doua generaţii; din e fac parte vorbitori din a treia generaţie. Uneori însă se întîlnesc fluctuaţii în special între a doua şi a treia generaţie în raport cu situarea lor în tipul d sau e39. Pentru sistematizarea materialului fonetic foarte bogat de care dispunem40 vom lua ca puncte de referinţă unităţile sistemului fonologie al limbii române, la care se adaugă fonemele limbii engleze / ă, S, 0/. Ulterior, vom încerca să stabilim valoarea fonologică sau nonfonologică a acestor ultime segmente în româna americană41. înaintea consideraţiilor privitoare la fiecare segment vocalic în parte sînt de semnalat unele aspecte generale legate de trăsăturile de nazalitate şi de cantitate. Făcînd dist incţia : v o c a 1 ă n a z a 1 ă —■ al cărei caracter nazal nu este determinat de contextul următor — şi vocală nazalizată — unde nazalitatea se datorează consoanelor imediat următoare (/ m, n /) — remarcăm prezenţa vocalelor nazalizate la vorbitorii din prima şi mai ales a care pronunţarea cu aspiraţie a acestor consoane apare dialectal43. Oclusiva labială surdă este frecvent urmată, tot în vorbirea subiecţilor de tip c—e, de o fricativă bilabială slab perceptibilă : pV : p^ăiur\ „plăcinte". Corespondentele sonore / b, d, g / sînt rareori urmate de o aspiraţie : dh, <7* sau de o fricativă bilabială: dhar, ghatnilura, sub^ă sau chiar: fabrica. 410 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA în engleză, de altfel, pronunţarea lor aspirată nu este consemnată. Tot rar, oclusiva palatală k apare urmată de o aspiraţie: kh : khecs „prăjituri". Oclusivele bilabiale / p, b / apar palatalizate la pR, pR', k, b?, bv, cu frecvenţă mai mare la vorbitori din prima generaţie (T şi S): pupR, kiper\, vrăbye, stbgii. Oclusivele / t, d / apar foarte frecvent la vorbitori din- generaţia a doua şi a treia cu precădere alveolare sau postalveolare : t, d, aşa cum este pronun-• . + + . ' tarea lor curentă în engleză. La fel de frecvent, la aceleaşi generaţii, oclusiva alveolară surdă este urmată de o aspiraţie: th : thost, thiîmes. Pronunţarea j- J- surdei /t / ca sonoră : d, sau ca oclusivă glotală : ?, în poziţie intervocalică, este întîlnită la vorbitori de tip b — eu: lidl, li 9/, (c: mâniuoâ IaT. ’ ' ' ' în cazul dentalelor fricative / s, z / semnalăm realizarea lor ca alveopalatale rar, la vorbitori de tipuri diferite : şilătă, jîmbgă- FYicativele labiodentale au fost atestate, nu foarte frecvent, în forme palata-lizate, la vorbitori de tipul I a şi I b T, S, Ba : h'âră, fh'ină, să kie, plivyim, yine. De asemenea se realizează ca alveopalatale în construcţiile de conjunctiv ■şi condiţional perfect : să şi mers, am şi fost. Interdentalele fricative / 0, â / apar mai frecvent la vorbitori de Lip c— e şi foarte rar b, în cuvinte din engleză. Numărul redus de ocurenţe în vorbirea informatorilor din prima generaţie se explică prin lipsa acestor sunete din sistemul fonetic nativ. De aceea /0. 8 / se realizează la tipurile a şi b fie ca ocluzive, fie ca fricative dentale sau alveolare t, d, t, d, ş, z : tăid, dă, sădîn, + + + + *f* si-/)C, ză (Cf. E. third, the, Southern, think). Notăm totuşi unele situaţii în care şi vorbitorii de tip c — e „se adaptează" la sistemul limbii române pronunţînd interdentalele ca dentale, deşi în sistemul limbii lor prime46, engleza, / 0, 8/ sînt frecvente şi au un statut fonematic bine definit. Glotala / h / apare sub forma ftv la un vorbitor de tipul II d T şi, mai des. ca h' la vorbitori originari din Banat, de tipul I b şi III d : velih'. Semnalăm, nu foarte frecvent, africata dentală sonoră ^ netrecută la frica-tiva r. îndeosebi la vorbitori din prima generaţie : ţlîle, îmbuldâlă. Africatele / c, g / au o tendinţă puternic marcată de trecere la seria frica-tivă : i. z; s. z. Fenomenul se produce mai frecvent în cazul surdei sieste atestat uneori chiar în împrumuturi din engleză : aisa, lui (Ba); nis, bai {Bu, S, T) ; cărbun\^.sătnăr (Ba). Nazala bilabială este atestată cu diferite grade de palatalizare (miiei, neu.); numai la vorbitori din prima generaţie, exceptînd două situaţii (II c S şi II c T). Spre deosebire de / m / nazala dentală Ini este frecvent palatalizată Jnepolu, nimica) la vorbitori din generaţii diferite, majoritatea originari din Banat. 411 DESCRIEREA UNITARILOR DIALECTALE Laterala / l / apare deseori velarizată (l): acolo. La vorbitori de tip c şi c apare, nu frecvent, foarte puternic velarizată (l) : film. Ca şi în cazul lui / m /, variantele palatalizate IT (famil'e, destul'e) apar la vorbitori din prima generaţie. La informatori de tip c—e vibranta apicală alveolară / r / se realizează de cele mai multe ori ca fricativă apicală postalveolară 1. Intermediară faţă de r şi j, apicala alveolară cu o vibraţie foarte slabă, /, a fost înregistrată la toate generaţiile. Mai slab perceptibilă, i apare în vorbirea informatorilor din a dona şi a treia generaţie. Foarte frecvent, la tipuri diferite de vorbitori apare rf#, motivat etimologic sau analogic : piperj, tîmplăr[ etc. Sistemul consonantic, deşi cu mai puţine variante decît cel vocalic, atestă mai pregnant trăsăturile specifice ale românei americane : dezvoltarea unor graiuri ale limbii române într-un context anglofon. De aici, prezenţa unor fenomene motivate de apartenenţa vorbitorilor chiar din generaţia a doua şi a treia la graiurile de tip nord-vestic : palatalizarea labialelor, dentalelor şi a nazalelor, fricativizarea africatelor, prezenţa unor arhaisme în sistemul fonetic (d) etc. în acelaşi timp, influenţa sistemului fonetic englez se face puternic simţită, în special la vorbitori din generaţia a doua şi a treia. Ea explică trăsătura [+ aspirat] la oclusive, pronunţarea alveolară a lui li, dl, glotalizarea lui / l /, foarte puternică velarizare a lichidei, ca şi realizarea fonemului / r i ca fricativă post-alveolară : ţ. La fel, fricativele interdentale sînt specifice limbii engleze, ele apărînd în română standard sau dialectală numai ca accidente de vorbire. Dată fiind situaţia specială a idiomurilor avute în vedere, vom reveni aici, sumar, asupra unor probleme de fonologie, încercînd să stabilim în ce măsură unele variante fonetice în sistemul limbii române sînt foneme în româna americană. Trăsătura de durată, care nu are valoare fonologică în română, în sistemul vocalic al limbii engleze stabileşte opoziţii fonologice între Iii ~ I i I, i u i ~ ~/u/,/ol ~ / o / ă / ~/ ă / (cf. .Tones. op. cit). înregistrările făcute nu ne oferă nici o situaţie în care. în româna americană, durata să aibă valoare fonologică. Perechilor atestate : fild ~ fild, jos ~ jos, rum ~ rum etc. le corespunde aceeaşi unitate de conţinut, fiecăreia în parte. Variantele vocalice a sau a ~ a şi e ~ f, în engleză fiecare avînd valoare fonologică, în româna americană reprezintă numai variante ale fonemului lai, respectiv lei. între măre şi măre, vede şi vede, p^jofeşânăl şi pnJofesânăl nu se stabileşte o opoziţie de conţinut. Frecvenţa cu mult mai mare a variantelor a şi e ne face să le socotim variante de bază ale fonemelor lai, respectiv lei. Mai sus, am remarcat prezenţa unor variante ă, corespunzătoare atît fonemului / a / cît şi lui lei. Pe de altă parte am menţionat că / « / în engleză are valoare fonologică şi apare în româna americană (RA) în varianta de bază ă sau, foarte des, ca §. In consecinţă, va trebui să stabilim dacă aceste variante fonetice sînt alofone ale lui lai sau / e / ori ale unui fonem neapai -ţinînd sistemului limbii române : I ă I. Să presupunem că ă este alofon al lui / e /. în perechile atestate în RA : bac ~ bec, ă şi e sînt in raport de comutare, deci ă nu este alofon al lui lei. Presupunerea că ă este alofon al lui lai este infirmată de prechea mac ~ mac. Numărul de situaţii în care ă este în raport 412 TRATAT I>E DIALECTOLOGIE ROMANEASCA de comutare cu e şi a este foarte redus, în materialul de care dispunem. în acest sens putem afirma că opoziţiile /ăl ~ / e I şi / ă / ~ I a I au un randament funcţional redus, fapt care nu ne împiedică însă să afirmăm că, în sistemul vocalic al RA (ăl are un statut fonologie. De altfel, prin utilizarea ei de vorbitori din a doua şi a treia generaţie, RA tinde să înglobeze tot mai multe cuvinte din engleză, fapt care va determina probabil creşterea randamentului funcţional al opoziţiilor amintite. în sistemul consonantic variantele fonetice motivate prin contactul cu limba engleză : oclusivele aspirate, alveolare, j apical, i nu intră în opoziţie fonologică, în textele înregistrate, cu variantele specifice limbii române. Fricativele interdentale 0, 8 au valoare fonologică în engleză, în timp ce în română sînt accidente de vorbire. De aceea în RA se realizează de multe ori ca fricative dentale : s, z sau ca ocluzive dentale : t, d. Încercînd să stabilim statutul lor fonologie în graiurile româneşti din S.U.A. am constatat, pe baza materialului avut la dispoziţie, că sonora 8 este în distribuţie contrastivă şi în raport de comutare atît cu r cît şi cu d: Să ~ dă, Sis ~ zis. Randamentul funcţional este, şi aici, redus. Spre deosebire de S, 0 se află în distribuţie contrastivă cu s şi /, dar nu intră în raport de comutare. Deci 0 rămîne, în sistemul fonologie al RA, o variantă fonetică întîlnită numai în împrumuturile din engleză şi folosită îndeosebi de vorbitorii de tip c—e. Dezvoltarea în continuare a RA prin introducerea unor unităţi lexicale din engleză poate deschide perspectiva fonemicizării opoziţiei 0 ~ s şi 0 ~ ţinînd seama şi de existenţa sonorei / S /. Privind în ansamblu sistemul fonologie şi fonetic al RA remarcăm preponderenţa sistemului românesc — baza noului sistem. Lui i se adaugă două foneme din sistemul vocalic şi consonantic al limbii engleze : /ăl şi / S /, impuse prin introducerea unor noi elemente lexicale. Ne vom ocupa. în cele ce urmează, de 1 e x i c. deoarece aspectele semnificative morfologice şi chiar sintactice sînt motivate, adesea, în cazul nostru, de schimbările produse în vocabular, în raport cu româna vorbită în ţară. Vom insista asupra inovaţiilor din acest domeniu şi vom face referiri sumare la aspectele dialectale17, acestea din urmă fiind detaliat discutate în capitolele privitoare la descrierea graiurilor. Elementele lexicale specifice graiurilor de tip nord-vestic sînt repartizate uniform pe generaţii, astfel că în vocabularul unui vorbitor de tip II c — e coexistă cuvinte regionale arhaice cu numeroase împrumuturi din engleză, nu mereu adaptate fonetic la limba română18. Vom cita mai jos cuvinte şi forme regionale (cele mai multe arhaice) ale unor cuvinte. Nu ne-am oprit asupra acestora din urmă la capitolul de fonetică deoarece nu ilustrau fenomene repetabile într-un număr larg de cazuri. a) Cuvinte întîlnite numai în zonele de origine a vorbitorilor19: a ,.la“, ai „usturoi", baş „chiar ; pe la“, bojin „blajin", boreăsă „nevastă", brtncă „mînă", chisătură „tocătură", copîrşâu „coşciug", corfă „coş", covăr ~ covarte „borcan sau oală mare de pămînt", crovne „gogoşi", crumpi ~ crumpene „cartofi", cucurucf(z) „porumb", cuhna „bucătărie", curechi „varză", dibla „vioara", diveriţîli „domnişoare de onoare", dodă „termen de adresare pentru o femeie mai în vîrstă", (nu) dohăini „(nu) fuma", să (se) donluiăscă ~ dunslu-iăscă „să fiarbă înăbuşit", fârbă „vopsea", fineş „fîneaţa — (loc)", fîrlăre „sferturi", să gale „să termine", glăjă ~ gleji „sticlă", gostie; ne-am goslil; goşli „petrecere ; am petrecut ; oaspeţi", să grijeşti „să ai grijă de", să hăznu- 413 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE iască „să trăiască (din)“ să-ntună „se întorcea7epedeu „cearceaf", loptă „minge", ma „dar", mama bătrină „bunica", măsăie „feţe de masă sau ştergare de perete" , minteni „imediat", molduri „ridicături de pămînt", năticăci „papuci tricotaţi", nemţoăne „nemţoaică", s-o oblii; oblu „s-a îndreptat ;■ drept", ortaci „tovarăşipapară „omletă", paprică „ardei", paticăria „farmacia", paradâise ~ ~ părădăisi „pătlăgele roşii"; păpucu; păpurcăr „pantoful; cizmar" pecioici „cartofi", perinşi „orez", pigluit „călcat cu fierul", pimnez „magiun", pipeărcă „ardei", pilă „pîine", piţărâi ~ pinţărăi „(copii) colindători", podrum „pivniţă", pozăr „fotograf", prunc „băiat", pupi „grămezi mici", rais „orez", rozlncine „agrişe", socăcilă „bucătărească", şod „hazliu", şp-alir „plimbare". şlrimpi „ciorapi", temelie „familie", (o)lipă „(o) aruncă", o flr(ă) ţiriică „puţin". uiagă „sticlă", uncioâia „mătuşă", vrăniţa „poarta mare" m-am... zluităt (zuităt) „am uitat", zîrciguri „zarzavaturi" ; b) Sensuri regionale00 ale unor cuvinte întîlnite şi în alte zone: bătaia „războiul", (copila) mai bătrină „(fata) cea mai mare", carte „scrisoare", copilă „fiică", credinţă „logodnă", gîndesc că „cred că", n-o fost iertat să... „nu era voie să...", iconi „fotografii", jîntuim „pritocim", lumini „luminări". nevastă „femeie", ospăţ „nuntă", sobă „cameră", (ai mai) tinără „(cea mai) mică". c) Forme regionale50 ale unor cuvinte cu răspîndire mai largă : amu „acum". bărberiu, bărberie „bărbier", cătă „către, (o)cubăreă „(o) cobora", deregem „dregem", derept „drept", fărină „făină", indărăpt „îndărăt,", jude „judecător", mărâriu „mărar", nice „nici", nost „nostru", prăstă „peste", .sr/dnind „slănină" tinăr „tînăr", ustundiu „usturoi". Elementele lexicale care imprimă o notă particulară graiurilor de care ne ocupăm sînt împrumuturile din engleză. Factorii care explică prezenţa numărului mare de împrumuturi sînt: A. extralingvistici: realitatea economică şi socio-culturală diferită, cu care vorbitorii vin în contact ; B. lingvistici : (interni), apărînd în general în procesul inovaţiilor lexicale. După U. Weinreich (op. cit., p. 57 — 61) aceşti factori sînt.: a) frecvenţa scăzută a unor cuvinte; b) omonimia periculoasă ; c) tendinţa cuvintelor afective de a-şi pierde forţa expresivă ; d) insuficienta diferenţiere a cîmpurilor semantice ; e) valoarea socială a altei limbi ; f) violarea limitărilor în distribuţia unor cuvinte în text (extinderi în folosirea unor cuvinte sau transferuri de cuvinte). Ultimii doi factori sînt specifici situaţiilor bilingve. în cazul de faţă vorbitorii apelează, pentru rezolvarea unor inadecvări lexicale, la limba engleză. Tinînd seama de condiţiile lingvistice şi extralingvistice, materialul de care dispunem poate fi grupat în elemente lexicale noi care denumesc : obiecte şi noţiuni noi pentru vorbitori51 ; obiecte şi noţiuni uşor diferite de cele din zona de Origine a informatorilor ; obiecte şi noţiuni cunoscute dar nefamiliare vorbitorilor ; obiecte şi noţiuni pentru care există termeni în idiolectul informatorilor. Obiecte şi noţiuni noi pentru vorbitori : 1. domeniul tehnic52: asembli^lăţn 7acur<(E block(s) „distanţa între două străzi paralele", brecur'(E 414 TRATAT DE EUAL.ECTOL.OGfF/ 'HO MANE AS C A: ‘ brake .„frînă“, carte(E tickets „bilete", vaidlinifEL violin „vioară". 5. relaţii sociale şi de familie : bebi(boi)iE baby(boy) „nou născut (băiat)", cuslomer(i)(E customer(s) „cumpărător(ii)", grăn^grăniE grand grand „stră-bunic(ă)". gran__san RA = bădăl(z). Cele mai multe din împrumuturile înregistrate apar adaptate morfologic la sistemul limbii române. Substantivele au de regulă flexiunea substantivelor româneşti: bretc ~ breicur{, troc ~ trocu ~ trocurle, tostăr ~ ~ tostăru, rostăr ~ rostăre, când, dăimă, liţenţă, ticer ~ticera, pături, âizu, grosăriie. Sînt situaţii (întîlnite îndeosebi la vorbitori de tip c—e) în care substantivele păstrează marca morfologică din engleză : cămpiutărz, blacs, păriz „parties“, neşte buşiz. Privitor la adaptarea morfologică a adjectivelor şi adverbelor, remarcăm formarea gradelor de comparaţie a unor împrumuturi după sistemul limbii române : mai seifti, făni rău. Verbele sînt încadrate morfologic în sistemul graiului românesc prin larga folosire a sufixelor -ui şi mai rar -ăni, -i, -ă: a âenguî, a filui, a grădui, a investui, a părcui, a puşui, a leipui, a bădări, a părcăni, a sortăni, a proiectă. Adaptarea totală la limba română a unor elemente lexicale este vizibilă şi în utilizarea unor sufixe româneşti la tema unor cuvinte din engleză : cotuleţ „hăinuţă“ «E coat + R ulei). Dintre aspectele de morfologie şi sintaxă specifice graiurilor din zona de origine a vorbitorilor ne vom opri asupra unora mai frecvente, un studiu detaliat al acestor domenii putînd fi urmărit mai sus, în capitolele de descriere a graiurilor dacoromâne. în morfologia substantivului se remarcă adesea folosirea formelor analitice de genitiv-dativ53: im^mijlocu la gără. îndărâptu la şluor. Acta Linguislica, 5, 1945 — 1949, unde se discută permeabilitatea diferilelor domenii ale unei limbi în context alogen. în raport cu distincţia din titlul articolului, româna vorbită in sudul Dunării se încadrează în tipul „mălangăe". 420 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA * In lucrările din bibliografie nu am găsit referiri nici la particularităţile sintactice regionale ale graiurilor în discuţie. » Dintre care numai 25 au fost cartografiate pentru Atlasul lingvistic al graiurilor româneşti din Banatul iugoslav (cf. Flora, 1956 b). ■ 10 Unele trăsături, ca, de exemplu, cele de sub c-e şi altele de mai jos, se întllnesc şi în alte graiuri. în general, pentru descrierea detaliată a foneticii graiurilor bănăţene, cf. mai sus capitolul privitor la subdialectul bănăţean. 11 Tendinţa puternică de palatalizare întllnită în graiurile româneşti din Banatul iugoslav este explicată de Savic, 1971, prin influenţa limbii sîrbe. 12 Datorită situaţiei politice a întregului Banat în decursul istoriei, o influenţă slrbă a existat şi la nordul Dunării, astfel că textele de la nordul şi sudul Dunării din această zonă nu evidenţiază mari deosebiri. 13 Rezultă deci din bibliografia consultată că fenomenul are o dublă explicaţie : fie se datorează influenţei sîrbe, fie se datorează originii nebănăţene a unor vorbitori colonizaţi mai recent la sudul Dunării. Aceeaşi situaţie o are de altfel şi oscilaţia k'—c care, pentru Flora, 1958, este o indicaţie a apartenenţei vorbitorilor la grupul bănăţean, respectiv, nonbănăţean. 14 Pentru detalii, şi aici, cf. mai sus, capitolul privitor la subdialectul bănăţean. 15 Forma prepoziţională a acuzativului ar putea fi explicată prin aceeaşi influenţă. 18 Textele menţionate mai înainte însumează 14 pagini. 17 Incluzînd aici şi graiurile sîrbeşti ori maghiare. Factorul extralingvistic, al supremaţiei politice şi culturale al unei limbi, explică această influenţă (cf. Flora, 1969). Cuvintele privitoare la onomastică şi la aspecte de administraţie atestă o puternică influenţă germană pe lingă exemplele de mai jos. 18 în Flora, 1969, se precizează că în graiurile din această zonă un sfert din cuvinte sînt de origine sîrbă. 13 în ultimul exemplu influenţa sîrbă este discutabilă, sensul „a cere“ fiind atestat şi în româna veche. 20 Cf. sb. „Za vreme rata ratovali smo i branili svoju drzavu". 21 Româna vorbită pe teritoriul R.S.S. Moldoveneşti a fost cercetată în capitolul privitor la subdialectul moldovenesc. Aici ne oprim asupra punctelor anchetate în reg. Transcarpatică (pct. 1 — 4), reg. Nikolaev (pct. 34, 48, 165, 210), reg. Kirovograd (pct. 229, 231—234), reg. Dnepropetrovsk (pct. 235), reg. Doneţ (pct. 190, 225), reg. Zaporojie (pct. 112), reg. Lugansk (pct. 226, 227), ţinutul Krasnodar (pct. 228), R.S.S.A. Abhază (pct. 230), reg. Actiubinsk (pct. 57, 92), rog. Omse (pct. 72, 75), R.S.S. Kirghiză (pct. 146), tinutul l’rimoriei (pct. 172, 191, 192, 236-210). ' O prezentare detaliată a volumelor de texte dialectale este făcută de Neagoe în recenzia publicată în FD, VIII, 1972, p. 246-250. 22 Cf. în acest sens şi relatările unor informatori în TD-Mold., voi. I, p. I, pct. 75 şi 230. 23 "Vezi, Lăzărescu şi Neagoe, 1978, p. 111. 24 Fonetic, remarcăm palatalizarea labialelor la pt’, bd', mn', în timp ce în celelalte puncte ele evoluează fie la t’, d', n', fie la k', g, n. Fenomenul este atît de puternic încît întîlnim in ALM sg. limbdă, sub influenţa pluralului limbd'. Africatele nu sînt modificate las, f. Lexical, semnalăm lipideu (vs. prostiri „cearşaf"), pită (vs. pine), rişcaş (vs. ris „orez"), şelată (vs. salată), am zoitat (vş. am uitat) etc. Pentru detalii cf. mai sus, capitolul privitor la subdialectul maramureşean. 28 Această trăsătură caracterizează graiurile din Transilvania. Notăm că exemplele au fost transliterate fără nici o modificare de transcriere fonetică. 28 Fenomen explicabil prin originea transilvăneană a unor vorbitori. 27 Cuvînt atestat numai la vorbitorii de limbă română din S.U.A. originari din Banat şi în fişele culese recent pentru NALR-Banaf. 28 Majoritatea informatorilor înregistraţi pentru TD-Mold. sînt născuţi la sfîrşitul secolului al XlX-lea, sau la începutul secolului al XX-lea. Doar trei informatori aparţin generaţiei mai puţin vîrstnice, fiind născuţi, doi din ei, în 1916 şi unul în 1935. 29 Pentru factorii care determină împrumuturile lexicale, îndeosebi în cazul limbilor în contact, cf. U. Weinreicli, Languages in Contact. Findings and Porblems, The sixth printing, The Hague-Paris : Mouton, 1968, p. 57 — 61. . 30 „timpul îl petrecem bine, ne dădeau permisii, ne duceam în permisii" şi „colhozul nostru se ocupă cu creşterea vitelor, cu vite albe, vaci".. 31 Deoarece lucrările publicate privitoare la româna vorbită în S.U.A. sînt foarte puţine (cf. Iarovici, Edith, Unele aspecte ale influenţei limbii engleze asupra limbii românilor din S.U.A., în AUB XVI, 1967, p. 223 — 239 ; Brâncuşi, Gr. ,Despre limba unei gazete româneşti editate peste hotare, Omagiu Iordan, p. 113 — 118), ancheta întreprinsă a avut un caracter preliminar. 421 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE 33 Explicaţiile au fost date de cele mai multe ori la solicitările informatorilor. Cercetătorul -a fost întotdeauna însoţit de un prieten sau de o rudă a subiectului anchetat. 33 Asupra unor date istorice, nu întotdeauna foarte exacte, cf. N. Iorga, America şi românii din America, Vălenii de Munte, 1930, C. C. Giurescu, Note de călătorie, Bucureşti, 1977. O bogată bibliografie şi o scurtă introducere asupra procesului emigrării ne oferă R. Toma, Românii din America. Bibliografie comentată, Bucureşti, 1978. în perioada amintită imigranţii erau originari fie din ţări mediteraneene (Italia, Grecia, Orientul apropiat), fie din Europa răsăriteană (Polonia, Rusia, Austro-Ungaria, in cadr îl ei fiind înglobate şi provinciile româneşti Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş şi Bucovina). Pentru explicarea istorică a acestui proces cf. R. Toma, op. cit., p. 4 —5 : „Emigrările româneşti in S.U.A. de la sfirşitul secoulului trecut şi pină la izbucnirea primului Război Mondial nu au fost un fenomen exclusiv al spaţiului etno-geografic românesc, ci s-au integrat organic in mişcarea migraţiei generale est-europene, aflîndu-şi motivaţiile in condiţiile istorice, in bună măsură comune Întregii Europe răsăritene şi Peninsulei Balcanice : existenţa unor puternice rămăşiţe feudale in viaţa economică şi socială, o explozie demografică moderată, manifestată îndeosebi în apariţia unei suprapopulaţii agricole, dezvoltarea anevoioasă a elementelor capitaliste, caracterizată şi prin frinarea procesului de transfer a miinii de lucru din agricultură în industrie, existenţa unor state multinaţionale şi, implicit, a conflictelor cu caracter naţional". 34 Stabilirea lor în S.U.A. a coincis cu dezvoltarea largă a industriei grele şi cu începutul industriei automobilului. De aceea, în înregistrările de care dispunem, apar, ca un loc comun, relatări privitoare la greutăţile muncii In fabrici cu mecanizare redusă pe atunci. 35 Cf. R. Toma, op. cit., p. 6 : „Un recent studiu de sociologie urbană efectuat asupra grupurilor naţionale român, italian şi slovac din Cleveland (Ohio) atestă numărul comparativ sporit de ani de şcolarizare, cal ficări superioare industriale, financiare şi liberale, titluri universitare etc., Înregistrate in cazul subiecţilor de origine română". 33 Asupra motivării vezi lucrările cu caracter istoric : N. Iorg\, op. cit., şi C. C. Giurescu, op. cit. şi R. Toma, op. cit. 37 Wandruszka, Mario, Plaidoyer pourle plurilinguisme, Rt.R, t. 39, no. 153 — 154, p. 108 — 121. 33 Pentru detalii de bibliografie în această problemă, cf. Belchiţă-Hartular, 1976. 33 Vom nota in text cu cifre romane — I—III — generaţiile de vorbitori, la care se adaugă precizarea tipului de bilingvism (a—d) şi a siglei regiunii de origine (T, S, Ba, Bu). 40 Variantele fonetice ale fonemelor vocalice sint cu mult mai numeroase decit cele ale consoanelor. 41 Consideraţiile asupra frecvenţei unor variante nu vor fi foarte precis datorită materialului redus pentru o statistică exactă (aprox. 250 pg.). Se va menţiona „rar" pentru variante cu 1 — 3 atestări sau „foarte frecvent" pentru atestări apropiate de cifrele maxime de ocurenţă : 184 pentru vocale şi 98 pentru consoane. 43 Remarcăm frecvenţa formelor văst „văzut", vini “venit". 43 Fluctuaţiile mari de populaţie din S.U.A. fac ca această caracteristică să fie frecventă in engleza americană nu numai intr-un anumit dialect: absenţa sau prezenţa ei variază de la individ la individ. 44 Cf., pentru engleză, D. Jones, The Pronunciation of English, Fourth edition, Cambridge, At the University Press, 1967, p. 71. 45 Consoana surdă apare mai frecvent palatalizată decit sonora. 43 Denumim limbă primă, limba folosită de vorbitor în prezenţa unui interlocutor bilingv ideal (i.e. a cărui competenţă este egală in cele două limbi). Limba primă nu este Întotdeauna limba maternă. 47 în subcapitolul de faţă vom releva doar aspecte particulare înregistrate in materialul avut la dispoziţie, precizările de altă natură (extinderea teritoriului, frecvenţa, condiţiile extralingvistice) fiind hazardate. 43 Se intllnesc in texte fragmente ca : x-o fosili pat vtgu „şi-a aruncat peruca", o (ir de ti „puţin ceai", o glajă de faff star brendi, „o sticlă de coniac cu o stele". 43 Sub acest punct vor fi trecute şi cuvinte specifice zonei datorită unor elemente de derivare (ex. : zluităt, uncQăia). Cuvintele sint trecute la forma paradigmatică din text. s“ T)e regulă, arhaice. 34 Avem ca termen de referinţă realitatea satului românesc la începutul acestui secol. 53 Lista de cuvinte nu este exhaustivă. în ea sint cuprinse Îndeosebi substantive, evidenţiind condiţionarea concretă, extralingvistică a schimbărilor de vocabular. Exemplele sint date in transcriere fonetică, aşa cum apar In text. " 33 Cf. Tiugan, 1973. 34 Cf. Vulpe, 1967. 4-22 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA »* Cf. Gheţie, 1964, Graur, Notes d’ (lymologie roumaine, BL, IV, 1936, p. 100—102. m V. mai sus, aceeaşi particularitate la vorbitorii români din U.R.S.S. Asupra explicaţiei -ei s-au emis ipoteze divergente (cf. Rosetti, 1964, şi Gheţie, 1963 şi 1965). w Cf. Al. Rosetti, Langues mixtes et milange des langues, „Acta Linguistica**, 5. « Sau bilingvi, in sensul folosirii mai multor registre ale limbii engleze. AROMÂNA Introducere. Dialectul aromân se vorbeşte pe un teritoriu întins din Peninsula Balcanică (în Grecia, Albania, Iugoslavia, Bulgaria) şi în România. Aromâna este vorbită şi în alte ţări din Europa şi chiar din alte continente (în S.U.A., Australia), unde grupuri de aromâni au emigrat în perioade relativ recente1. Zonele în care pot fi întîlniţi în prezent aromânii din ţările balcanice sînt : Tesalia, Epir, Macedonia (în Grecia), jumătatea sudică a Albaniei, sudul Iugoslaviei (R. S. Macedonia), sud-vestul Bulgariei2. In România, aromânii au venit în număr mai mare începînd cu a doua jumătate a secolului al XlX-lea, stabilindu-se mai ales la oraşe. între cele două războaie mondiale (în perioada 1925—1938), grupuri numeroase de aromâni, veniţi din ţările balcanice, s-au aşezat în Dobrogea, unde se găsesc şi astăzi3. Din datele existente (care, în lipsa unor statistici, nu reflectă situaţia exactă), rezultă că numărul aromânilor4 se fixează între 400000 şi 600 000. Cei mai numeroşi sînt aromânii din Grecia (200 000 — 350 000). în Albania, numărul lor se ridică la 70 000—100 000, iar în Iugoslavia la 30 000— 50 000. Aromânii sînt mai puţin numeroşi în Bulgaria (10 000-15 000). mulţi dintre ei stabilindu-se în ţară înaintea celui de al doilea război mondial, în România, aromânii sînt în număr de 80 000—100 000, cea mai mare parte găsindu-se în Dobrogea (aproximativ 50 000)5. £ Aromânii formează mai multe grupuri denumite şi ramuri sau tulpini (deosebite între ele prin particularităţi de grai), dintre care cele mai importante sînt : pindenii, grămoslenii, fărşeroţii, moscopolenii şi muzăchearii1. La acestea se adaugă cîteva grupuri mai mici: al aromânilor din Olimp — Grecia, grup desprins din cel pindean ; al aromânilor din Molovişte şi Gopeş (în apropiere de Bitolia, R. S. Macedonia —Iugoslavia) ; al aromânilor din Beala de Sus şi Beala de Jos (lîngă Struga, R. S. Macedonia—Iugoslavia), cu unele particularităţi de grai comune cu ale aromânilor din Albania. Pindenii (cu ramificaţia aromânilor din Olimp) se găsesc în Grecia, în special în masivul muntos al Pindului 8 (de la care a fost format numele), dar şi în alte zone9. Originari din regiunea muntelui Gramos10 (o prelungire spre nord a Pindului), de unde îşi derivă numele, grămostenii (sg. grîmusteănu, pl. grîmusteăn) constituie grupul cu cea mai mare răspîndire, întîlnindu-se în toate ţările balcanice, în special în Grecia11, Iugoslavia12 şi Bulgaria13. Fărşeroţii (sg. fărşirotu, pl. fărşiroţ)14, m o s c o p o 1 e n i i15 şi muzăchearii (sg. mizukăru, pl. mizuRăr()16 se găsesc mai ales în Albania (formînd grupul aromânilor din Albania)17, dar şi în Grecia (fărşeroţii)18 şi în Iugoslavia (R. S. Macedonia)19. h. 175 420 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE în România se găsesc aromâni veniţi din toate ţările balcanice şi reprezen-tînd toate grupurile. Dintre aromânii stabiliţi în Dobrogea între cele două războaie mondiale, grupuri numeroase formează grămostenii (îndeosebi cei originari din Bulgaria) şi fărşeroţii20. Aromânii şi-au păstrat numele etnic, spunîndu-şi armâni (pl. armân, rămân, sg. armân“, rămânu'21) (lat romanus), denumire care evidenţiază originea lor latină. Celelalte popoare balcanice le spun, în general, vlahi, termen prin care este desemnată întreaga populaţie romanizată, din nordul şi din sudul Dunării. Grecii îi mai numesc, cuţovlahi, iar sîrbii ţinţari ; albanezii le spun remcri şi cobani22. Ocupaţia principală a românilor a fost, secole de-a rîndul, păstoritul pe care unii dintre ei îl practică şi în prezent. Aromânii au moştenit din latină terminologia agricolă de bază23, ceea ce arată că ei au practicat întotdeauna şi agricultura. Prezenţa aromânilor în teritoriile pe care le ocupă astăzi în Peninsula Balcanică este semnalată, în evul mediu, încă din secolul al VlII-lea (în însemnările găsite la mînăstirea Kastamunitu de la Sf. Munte se vorbeşte de Vlaho-rinchini „vlahi de pe malul rîului Rinhos‘\ lingă peninsula Calcidică)24. în secolele următoare, aromânii sînt tot mai des amintiţi. Cronicarul bizantin Kedrenos (secolul al Xl-lea), menţionează prezenţa lor între Prespa şi Castoria la anul 976, iar istoriograful Kekaumenos (secolul al XH-lea) menţionează. pentru aceeaşi perioadă, că vlahii erau răspîndiţi în întreaga Macedonie, în Epir şi într-o mare parte a Tesaliei (aceştia clin urmă erau, la anul 980, conduşi de Niculiţă)25. Menţiuni despre vlahi mai apar la Ana Comnena (secolul al Xl-lea). la călătorul rabin Beniamin de Tudela (secolul al XH-lea), la cronicarii Pachimeres şi Niketas Honiatul (secolul al XlII-lea). în secolul al XV-lea, instoriograful bizantin Chalcocondilas scrie că vlahii sînt răspîndiţi din Dacia piuă in Pind şi precizează regiunile ocupate de ei in sud ; Acarnania, Etolia, Tesalia, Epir, Macedonia, Tracia, munţii Rodopi şi Balcani26. Aceste frecvente atestări documentare ale aromânilor, ca şi menţiunile despre organizaţiile lor statale din secolele al X-lea — al XlII-lea (Vlahia Mare în Tesalia, Vlahia Mică în Acarnania şi Etolia, Vlahia ele Sus în Epir) şi despre contribuţia lor ia întemeierea ţaratului româno-bulgar condus de Asan şi Petru (sfîrşitul secolului al Xll-lea) i-au prilejuit lui Th. Capidan constatarea că „începînd cu veacul X, ei [ = aromânii] apar în Peninsula Balcanica cu o difuziune extraordinară“27. Ulterior rolul şi importanţa aromânilor în istoria Peninsulei Balcanice descreşte. Un proces îndelungat de deznaţionalizare (în special, de grecizare şi slavizare), accentuat în ultimele secole, a făcut să scadă numărul lor în raport cu celelalte populaţii balcanice28. în legătură cu marea răspîndire a aromânilor în trecut şi cu atestarea lor documentară foarte timpurie în sudul Dunării, s-a pus problema teritoriului de formare a aromânilor în cadrul problematicii mai largi legate de constituirea limbii şi a poporului român. Originea locală a aromânilor sau, cel puţin, a unei părţi dintre ei în teritoriile pe care le locuiesc şi astăzi a fost admisă, pe baza unor date din toponimie, de Tache Papahagi29 şi Th. Capidan30. Cu toate acestea, opinia mai răspindită, în special printre filologi, este că aromânii au ajuns în actualele teritorii venind dinspre nord, după ce s-au desprins din trunchiul român comun. în stadiul actual al cercetărilor, trebuie 424 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA să admitem că romanitatea a putut să apară în mai multe zone ale vastului teritoriu romanizat din nordul şi din sudul Dunării şi că aromânii sînt conTinuatorii romanităţii sudice31. Cele dintîi texte aromâneşti, scrise cu alfabetul grecesc, datează din prima jumătate a secolului al XVIII-lea şi sînt două inscripţii : Inscripţia lui Nec-tarie Tărpu (1731) şi Inscripţia de pe vasul Simota, nedatată, dar care a fost. plasată în această perioadă32. Din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea provin primele scrieri de proporţii mai mari, tipărite cu caractere greceşti şi datorate scriitorilor aromâni originari din Moscopole, înfloritor centru cultural al aromânilor în această perioadă: Theodor Anastas Cavallioti, Daniil Moscopoleanul şi Constantin Ucuta33. Este vorba de următoarele lucrări cu caracter didactic : — Theodor Anastas Cavallioti, UpcoTOTîsipîa (Prima învăţătură). Veneţia, 1770 ; este o carte de citire scrisă în greacă şi însoţită de un vocabular34 de 1 170 termeni greceşti, traduşi în aromână şi albaneză ; — Daniil Moscopoleanul, eicaycoYiky) AiSaakaXia (Învăţătură introducă-toare), Veneţia, 1794 (ediţia a doua, 1802), carte de lectură cu texte greceşti, însoţită de un Ae^ikoo TeTpdcyXoxTcioo (Lexicon în patru limbi)35, cuprinzînd propoziţii şi fraze în greacă, aromână, bulgară şi albaneză ; — Constantin Ucuta, Nea IlatSaywyta (Noua pedagogie), Viena, 1797 ; este primul abecedar aromânesc destinat instruirii aromânilor în limba maternă, fiind însoţit de preţioase reguli de scriere şi rostire. Tot acum apar şi primele texte religioase în aromână, cărţi de slujbă necesare oficierii serviciului divin, scrise cu alfabet grecesc, păstrate în manuscris (şi editate mult mai tîrziu). Este vorba de un Liturghier aromânesc datînd din secolul al XVIII-lea. care prezintă particularităţi ale'graiului aromânilor din Albania36, şi de o voluminoasă culegere de texte religioase de la începutul secolului al XlX-lea, Codex Dimonie, descoperite de G. Weigand la Ohrid (în 1889) şi publicate în „Jahresbericht des Instituts fur rumănische Sprache“37. La începutul secolului al XlX-lea, îşi desfăşoară activitatea, sub influenţa Şcolii Ardelene, învăţaţii aromâni din Austro-Ungaria, Gheorghe Constantin Rojâ şi Mihail C. Boiagi, autorii primelor lucrări ştiinţifice consacrate aromânei, în care alfabetul latin este adaptat la scrierea dialectului. în timp ce Măestria ghiovăsirii româneşti cu litere latineşti, care sînt literele Românilor ceale vechi (Bucla, 1809)38 de Gheorghe Constantin Roja este o încercare de a crea 6 limbă comună pentru românii de pretutindeni, prin contribuţia mai multor dialecte (dacoromân şi aromân), lucrarea lui Mihail C. Boiangi, rpapp.aTtkT} pwpauiky) yjtoi, pakeSovopXaxikv]. Romanische oder Macedonowlachische Spra-chlehre (Viena, 1813)39 este prima gramatică descriptivă a aromânei40. A doua jumătate a secolului al XlX-lea marchează o etapă importantă în cunoaşterea aromânilor şi a graiului lor. După Johann Thunmann41 , William Martin-Leake42, B. Kopitar43, Fr. Miklosich44 şi G. Meyer45, învăţatul străin care a acordat un loc privilegiat, în preocupările sale ştiinţifice, cunoaşterii aromânei a fost Gustav Weigand. învăţatul german a efectuat mai multe călătorii la aromânii din Peninsula Balcanică, publicînd studii şi mici monografii, însoţite de texte dialectale, dintre care cele mai multe au apărut în revista înfiinţată de el la Leipzig, 425 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE „Jahersbericht des Instituts fur rumănische Sprache“ (I — XXIX, 1894 — 1921)*6. G. Weigand este şi autorul unei lucrări mai ample, în două volume, Die Aromunen, ethnographisch-philologisch historische Untersu.chu.ngen (Leipzig, I, 1895 ; II, 1894), în care dă o descriere amănunţită a ţinuturilor şi localităţilor aromâneşti vizitate de el în Peninsula Balcanică (voi. I), însoţită de texte de literatură populară culese, în cea mai mare parte, la faţa locului (voi. al II-lea). înfiinţarea, în a doua jumătate a secolului trecut, a primelor şcoli româneşti în Macedonia şi în alte zone cu populaţie aromânească din Imperiul otoman a avut ca rezultat apariţia literaturii aromâne culte ; dintre reprezentanţii ei mai însemnaţi pot fi menţionaţi Constantin Belimace (1848—1928), George Murnu (1868-1957), NuşiTulliu (1872-1941), Nicolae Batzaria (1874-1952), Marcu Beza (1882—1949), Nida Boga (1886—1974). Ca rod al preocupării pentru valorificarea tezaurului folcloric al aromânilor apar, la sfîrşitul secolului trecut şi la începutul secolului nostru, mai multe culegeri de literatură populară47, dintre care cele mai importante le datorăm lui Per. Papahagi : Din literatura poporană a Aromânilor (Bucureşti, 1900), amplă colecţie de folclor aromânesc (obiceiuri, proverbe, colinde, poezii populare etc.), Graie aromâne (Bucureşti, 1905) şi Basme aromâne (Bucureşti, 1905), cuprinzătoare culegere din acest gen al literaturii populare. Aceste lucrări au rămas, pînă astăzi, principala sursă de material dialectal pentru studierea aromânei. O contribuţie decisivă la cunoaşterea ştiinţifică a aromânei a adus-o Theodor Capidan (1879—1953)48. Lingvist şi filolog de largă formaţie, Theodor Capidan a publicat numeroase studii, dintre care menţionăm: Raporturile albano-române (1922), Raporturile lingvistice slavo-române (1923), Românii nomazi (1926). Fărşeroţii. Studiu lingvistic asupra românilor din Albania (1930), Macedoromânii. FAnografie, istorie, limbă (1942). învăţatul aromân este autorul celei mai ample monografii consacrate dialectului, Aromânii. Dialectul aromân (Bucureşti, 1932). Aromâna dispune şi de un dicţionar-tezaur, Dicţionarul dialectului aromân general şi etimologic (Bucureşti, 1963 ; ediţia a doua augmentată, 1974)94 de Tache Papahagi (1892—1977), operă care pune la îndemîna specialiştilor în domeniul limbii române, al romaniştilor şi balcanologilor un vast material lexical (interesînd nu numai pe lingvişti, ci şi pe folclorişti şi etnografi)50 prezentat comparativ, cu mare rigoare ştiinţifică şi cu un ascuţit simţ al detaliului, prin raportare la limbile romanice şi balcanice. Anterior, autorul publicase o preţioasă A nlologie aromânească (1922), cuprinzînd texte literare populare şi culte, şi mai multe studii, dintre care amintim : O problemă de romanitate sud-ilirică (1923), Din epoca de formaţiune a limbii române (1924) Aromânii — grai, folklor, etnografie, curs litografiat (1932). Ţache Papahagi este editorul colecţiei „Biblioteca naţională a Aromânilor" (din care au apărut, între 1926—1935, trei volume, cuprinzînd opera scriitorilor Nuşi Tullin, Zicu A. Araia, T. Caciona şi N. Batzaria. Volumele 4 şi 5 din această „Bibliotecă" au apărut în Tache Papahagi, Grai, folklor, etnografie, ediţie îngrijită şi prefaţată de Valeriu Rusu, 1981). Dintre contribuţiile recente la studierea aromânei menţionăm studiile publicate de Matilda Caragiu-Marioţeanu, în special Fono-morfologie aromână. Studiu de dialectologie structurală (Bucureşti, 1968), prima aplicare a metodei 426 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA structurale la descrierea aromânei (fonologie şi morfologia substantivului, a adjectivului şi a verbului)51. Aceeaşi autoare a tipărit, în ediţie critică, -Riturghier aromânesc. Un manuscris anonin inedit (Bucureşti, 1962). O serie de studii şi articole despre aromână a publicat Nicolae Saramandu, care este şi autorul lucrării Cercetări asupra aromânei vorbite în Dobrogea (Bucureşti, 1972), prima monografie consacrată foneticii şi fonologiei aromânei din Dobrogea52. Cercetările de teren la aromânii din Peninsula Balcanică au fost reluate-după al doilea război mondial de E: Petrovici şi P. Neiescu, autori şi ai unor studii asupra aromânei, care au făcut anchete în Albania şi Iugoslavia53. Nicolae Saramandu a efectuat, de asemenea, anchete la aromânii din România (îndeosebi în Dobrogea)54 şi din unele ţări balcanice (Iugoslavia, Albania, Grecia)55. în ultima vreme, un grup de romanişti din Koln, sub conducerea lui Johannes Kramer, a început cercetări de teren Ia aromânii din Grecia şi Iugoslavia56. Anchetele de teren efectuate pînă în prezent (completate cu noi cercetări) oferă un bogat material pentru elaborarea, în viitor, a unui atlas general al graiurilor aromâneşti57 şi publicarea unor glosare şi culegeri de texte. Repartiţia dialectală a aromânei™. Singura particularitate importantă, pe baza căreia graiurile aromâneşti se împart în două mari unităţi dialectale, este prezenţa (respectiv, absenţa) vocalei / î / în sistemul vocalic, adică a unei opoziţii cu doi termeni, / ă / : / î /, în seria centrală. Cele două unităţi dialectale sînt alcătuite din : a) graiurile pindean şi grămostean, care au un sistem vocalic format din 7 vocale, avînd vocala / î / şi opoziţia / ă / : / î / ; la acestea se alătură graiul aromânilor din Olimp, care s-a desprins din graiul pindean ; b) graiurile fărşerot. moscopolean şi muzăchear, care au un sistem vocalic format din 6 vocale, necunoscînd vocala / î / şi, implicit, nici opoziţia / ă / : /îl; tot aici se încadrează graiul aromânilor din Gopeş şi Molovişte şi al aromânilor din Beala de Sus şi Beala de Jos. La această particularitate de inventar, s-ar mai putea adăuga păstrarea semivocalelor lei, I q / din cadrul diftongilor [ga], [Qa] şi a vocalelor scurte finale [*], [U] în graiurile grupate sub a şi reducerea lor ([ea]>[ş], [ga]>[p], [^>0 [U]>0) în unele din graiurile grupate sub b. Repartiţia dialectală a aromânei în două mari unităţi dialectale este confirmată de alte particularităţi, din domeniul foneticii, gramaticii şi lexicului (v., mai departe, descrierea dialectului). în cadrul acestor unităţi dialectale, se delimitează, pe baza anumitor trăsături, graiurile grupurilor aromâneşti, constituite istoric (v., mai sus şi, în continuare, passim). Particularităţile dialectale care individualizează aromâna faţă de celelalte dialecte româneşti, constînd atît din elemente conservatoare, cît şi din inovaţii, şi explicabile prin evoluţia istorică specifică a aromânei în raport cu aceste dialecte, au fost relevate în lucrări anterioare59. Prin aceste particularităţi aromâna se grupează, adesea, cu celelalte dialecte româneşti suddună-rene (meglenoromâna, istroromâna)60. în ceea ce priveşte dacoromâna, aromâna se apropie mai mult de graiurile nord-vestice ale acesteia. în special graiurile aromâneşti grupate sub b prezintă asemănări mai mari cu dacoromâna61. 427 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE FONETICA ŞI FONOLOGIA Vocalismul Inventar. Sistemul vocalic al aromânei cuprinde 7 vocale în graiurile pindean şi grămostean (/ a, e, i, ă, î, o, u /)62 şi 6 vocale în graiurile fărşerot şi moscopolean (/ a, e, i, ă, o, u /)6s : graiurile pindean şi grămostean graiurile64 fărşerot şi moscopolean i î u i . u e ă o e d o a a Din sistemul vocalic al aromânei mai fac parte semivocalele / î /, / u/ din cadrul diftongilor / ia /, / ua / (realizaţi fonetic ca [ga], [ja], respectiv [pa], [ua]), care, în poziţie finală, se realizează ca vocale scurte finale ([*], [U]). în graiul moscopolean (ca, de altfel, şi în alte graiuri aromâneşti vorbite în Albania), diftongii [şa], [Qa] apar şi ca [g], [p]63. în acest grai, secvenţele [g] şi [ga], [g] şi [oa] pot fi interpretate ca unităţi monofonematice —■ ca realizări ale fonemelor / g /, respectiv / q / — şi introduse în inventarul de vocale (care cuprinde 8 unităţi)66 : graiul moscopolean (şi alte graiuri din Albania) i u ă e o ? Q a Identitatea fonologică a unităţilor vocalice se stabileşte în cadrul perechilor minimale, pe baza unor opoziţii ca : — / alâgu / : /aldgu /, / arnimu/ : / amânau /, / bânî / : / bânî /, / bu- recu / : / buricu /, / moru / : / muru /, / parţî / : / porţî /. / tindu / : / tân- du / etc. ; — / arây / : / arip /, / aramu / : / arfmu / în graiurile pindean şi grămostean (în celelate graiuri apare o singură formă : / arây /, / arâmu /) ; — / aramu / : / urâmu /, / amînâ / : / aminâ / / miri / : / muri / etc. ; — / mlâri / : / muâri / (fonetic : [mgâri], [mpâri] ) (în graiul moscopolean : / mş'ri / : / mpri /) ; — / ficoru / : / ficorî /, / furu / : / furi /, /moru / : / mori / etc. Sistemul vocalic cu 7 (respectiv, 6) vocale se întîlneşte în p o z i ţ i e accentuată (pentru alte poziţii, cf. Neutralizări). Distribuţie. Vocalele / ă, î / nu apar la iniţială de cuvînt şi de silabă (nici ca suport vocalic al nazalelor / m /, Ini)-, amput11 „împut" anâltu „înalţ“, mpârtu „împart", ntreb11 „întreb". Semivocala / î / din cadrul diftongului [şa] (/ g / în graiul moscopolean) nu apare după consoanele palatale. Semivocala / u / din cadrul diftongului [ga] (/ g / în graiul moscopolean) nu apare după consoanele / ţ, 428 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMÂNEASCA Semivocala / I / se realizează în poziţie finală ca [*] (i scurt final) şi apare după / r /67 ; apare, de asemenea, după / n / în cuvîntul [Iun1]68. în graiul pindean, [*] este ocurent şi după / ţ, • amiră/a birb£c" ->• birbec/u cafinc ---► cafine/u pul'" -»• pul'/a (piij/u) ca/mo -► cajmo/a trup" -<■ t.rupîu caii ->■ catiîa bou -► boy/ii arî'u -* arî'uîu 437 DESCRIEREA UNITAŢil-OIl DIALECTALE O subcategorie o formează aici substantivele la care [u] este precedat de consoana [1]; în cazul acestor substantive, articolul -lu se reduce la -u (în urma contopirii celor doi [1]) : cal” _► * câlZzz -* cklu sul" -► * siillu -+ sulu. b) Forma -Zu apare la substantivele terminale la singular în [-u] : prâftu -► prâftuZ11104 ctiscru -> ciiscruZ"105 corbu -> corbuZu lticru -* lticruZ" ocl'u -*■ ocl'uZu lemnu ->• lemnuZ11. c) Forma -li o primesc substantivele terminate în [-i] (neaccentuat) : frâti -+ frâtiZi ş'ârpi -+ ş'ârpili. munţi —► muntiZi Cînd consoana care precede vocala este [r], la ataşarea articolului dispare [-i] din forma nearticulată : diniri -> *diniriZi -*■ dinirZz106 SQâri —► *soâri/i -> SQârli. Acelaşi fenomen se produce, în cele mai multe graiuri, şi atunci cînd consoana care precede vocala este [n] : cî'ni -* cî'niZi, cî'nZZ goni -► goniZz, gonZi. Formele de N.Ac. plural107 se repartizează astfel : a) Forma -l'i se ataşează la substantivele terminate la plural în [i], [-j] şi în consoană; aici se încadrează cele mai multe substantive. La adăugarea articolului, [*] din forma nearticulată dispare : ' ficor1 -> ficorZ'i amirâd -*■ amirâdZ'i boj -> bdjZ'Z nun -* ndnZ'i soţ -* soţZ'i luk' -*• luk'Z'i. Cînd substantivul se termină la plural în consoana [-1'], aceasta se contopeşte cu [1'] din articolul hotărît, care se reduce la [-i] : cal' -» * câl'Z'j ->• câZ'i nel' -♦ * nel'Z'i -*■ nâl'i pul' -» * ptil'Zi -+ pdl'i. b) Forma -Z' apare la substantivele terminate la plural în vocală ([-i], [-î]) : ş'erk'i -» ş'drk'iZ'108 dinţî -» dinţîZ' corgi -+ cdrgiZ' prefţî -» prefţîl' âcl'i -» ocl'il' cilscri -*■ ctiscril'109. Formele de G.D., fiind unice, nu pun probleme de distribuţie. La primirea articolului, sg. [u] şi pl. [*] din forma nearticulată dispar : ficoru -» (a) ficorZuj110 pl. fidor1 -► (a) fic6rZornU1 boii -♦ (a) bdyZuj boj -* (a) bojZor" corbu (a) cârbuZu/ cdrgi -» (a) cârgiZor® miinti ->■ (a) muntiZuz mdnţî (a) miinţ îZor” amird -+ (a) amirdZuz amirâd -*■ (a) amirâdZoru trup" -♦ (a) trtipZu/ ctiscri ->• (a) ctiscriZor"112. 438 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA La singular, cînd tema substantivului se termină în [1], articolul -lui se reduce la -ui, prin contopirea celor doi fl] : cal" --- (a) *ck\lui --- (a) căluţ nel" --- (a) *nel/«i --- (a) neluţ sul" --- (a) *sti\lui --- (a) sului. Articularea substantivelor feminine Singular Plura lus N.Ac. -a -li G.D. (a) -'lei114 (a) -loru N.Ac. sg. casa, gura, vâca, bînja, mîcârga, cruţga, câlga, plgâia, stgâua, muma ; N.Ac. pl. câsili, gurii, vdţli, biltjîli, micdrli, cruţli, crjl'urli, pldili, steâlili, muin/nli ; lgâmnili, lucrili115 ; trupurli ; G.D. sg. (a) câsîl'ei, (a) gurîl'ej, (a) vâcH'ei, (a) bu^îl'ej, (a) mîcâril'ei, (a) cruţil'ei, (a) câlil'e|, (a) plQâil'ei, (a) steâuîl'ej, (a) miimîl'ej ; G.D. pl. (a) câsiloru, (a) gurlor°, (a) văilor", (a) bu^îlor", (a) mîcdrlor", (a) crdţlor", (a) cal'urlor", (a) ploilor", (a) stgâlilor", (a) numî'nlor", (a) lgâm-nilor", (a) lucrilor"116, (a) triipurlor" ; Articolul -a (N.Ac.sg.) înlocuieşte desinenţa (terminaţia) [-î] şi, de asemenea, desinenţa [-i] (cînd este precedată de consoană palatală) din forma nearticulată de N.Ac. a substantivului : câsî, stgâuî, h'il'i, luppâni -► casa, steâija, h'il'a, luppâna. Cînd nu este precedat de consoană palatrlă, [-i] de la finala substantivului nearticulat formează, împreună cu articolul -a, diftongul -fa (-ia) : căli, cruţi, mîcâri, plţjâi -* câlfa, crâţfa, mîcârfa, plgâia. Forma de G.D. singular -l ei a articolului se ataşează la forma nearticulată de N.Ac. singular. Această regulă se aplică tuturor substantivelor, inclusiv celor care au, la singular, o formă de G.D. diferită de cea de N.Ac. (cf. p. 36)u7; N.Ac.sg. nearticulat — G.D. sg. articulat câsî, gurî, vâcî, nori (a) câsî/'eţ, gur îl'ei, vâc liei, nor Viei steâyî, ploâi, mumî (a) stgâyî/'ef, plgâiVet, mumîZ'ej. La plural, articolul de N.Ac. -li şi de G.D. -loru se ataşează la forma nearticulată de N.Ac. plural a substantivului. La primirea articolului, se reduce [*] din forma nearticulată : nearticulat articulat N.Ac.pl. câsi, gur’ văţ, bînjî cdl'ur1, ploj stgâli, mumî'n N.Ac.pl. câsi li, giir li, vaţli, bti^î/i cdrur/i, ploj/i, stgâli/i, mumî'n/i G.D.pl. (a) câsilor", gurlor", vdţlor", bucilor" (a) cdl'ur/or", ploj/or", steâliîor", mumî'n/or“. Articolul hotărît proclitic. Articolul hotărît proclitic apare la numele de persoană (inclusiv nume de animale, plante şi obiecte personifi- 439 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE cate). Se foloseşte numai la G.D. singular şi are forme diferite de masculin şi la feminin : mase. fchi. G.D. sg. al" âli Masc.alu amird, alu afendi Fem. âli dâdi, âli lâmni, âli nveâsti. Unele din aceste substantive cunosc o dublă modalitate de articulare, atît cu articol hotărît enclitic, cit şi cu articol hotărît proclitic118: alu amird — a a mir ălut âli nveâsti — a nveâsti/' Articularea numelor proprii de persoană1:9. Numele proprii de persoana cunosc o articulare mixtă, priminînd articol hotărît enclitic la plural şi ia N.Ac.sg. şi articol hotărît proclitic la G.D.sg. : masculin feminin singular N.Ac. Hâlcu/u, Tey/u, Nicu/u Măria, Ţinea, G6ra G.D. alu Hâlcu, a/“ Tey11, alu Nicu âli Marii, âli Tincî, âli Gorî. plural N.Ac. Bârban/'i, Badralexâ^Z'i G.D. (a) BârbanZor“, (a) BadralexâdZor“ Adjecti vul La fel ca celelalte dialecte, aromâna are adjective cu patru, cu trei şi cu două forme. Adjectivele invariabile (cu o singură formă) constituie o categorie restrînsă. Poziţiile realizate în marcarea categoriei numărului (singular : plural) sînt cele cunoscute, în general, flexiunii nominale (cf. Substantivul, p. 433—436). Adjectivele care însoţesc substantivele de genul neutru au, Ia singular, formă de masculin şi, la plural, formă de feminin. Adjectivele eu patru forme. în această categorie intră adjectivele care marchează atît opoziţia de gen (masculin : feminin), cît şi opoziţia de număr (singular : plural). Masculin Feminin Singular Plural Singular Plural bun" bun biinî buni glar" glar* glâri glâri slab" slag' slăbi slăbi tinir" tinir1 tinirî tiniri greu grei greâuî grcâli âlbu âlg'i albi albi ârsu ârş'i ârsi ârsi sciimpu scunk'i setimpî scumpi şcurtu şcurţî şciirtî şcârti 440 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA Adjective cu trei forme. Din această categorie fac parte adjectivele care neutralizează fie opoziţia de gen (la plural), fie opoziţia de număr (la feminine) : a) mase. pl. = fem. pl. Singular Plural Mase. Fem. Mase. == Fem. acru âcrî acri glareccu glarecei glareck'i laiu lai lăi (lai) sec11 se aci seţ . vecl'u vgâcl'i vecl'i b) fem. sg. — fem. pl. Masculin F e m i n i n Sing. Plural Singular = Plural ak'iciş'oii" ak'icîş'on ak'iciş'oââi aroş'" aroş' arâş'i bal'" bal' bâl'i mi racii miraclad miracloâni stîngâc" stîngâc stingâci Adiectivc eu două forme. Aici se încadrează adjectivele care neutralizează opoziţia de gen atît la singular, cît şi la plural : Singular Plural Mase. = Fem. Mase. = Fem. arai i arăt mari măr1 (mar1) moali mol' supţîr'i supţi'r* veârdi ver^i în această categorie intră şi unele adjective împrumutate din greacă: aplo ( [-u] ' K] 0 [-muj m [-rî] Paradigma perfectului „tare“u? : SCQŞ'“ f?cu freg" dţdu vin" ârş'u scQâsiş' feâţiş' freâ<ţiş' deâdiş viniş ârsiş' scQâsi f?âţi frgâiji dşâdi vini ârsi . scQâsimu fgaţim" frgâ()im‘ 1 dgâdimu vinimu ârsim" scQâsitu" fgaţif freâţlit" dgâditu vînit“ ârsit" scQâsirî fgâţirî frgâ3. 456 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA Perfectul com p u s. Este un timp compus (analitic). Se formează cu ajutorul auxiliarului ama „am“ la indicativ prezent şi participiul verbului de conjugat (la feminin singular) : am” ai âri av6m' avâţ au — bîgâtî, furâtî, cîntâtî, aflâtî, vigl'âtî, lucrâtl, dâtî, lâtî, lpâtî, stâtî (stîtutî) ; — bîtâtî, tîcdtî, vindtitî, criscdtî, biâtî, ştiiitî ; — ar(sî, fâptî, tiimtî (tdmsî), mtilsî, scrisî ; — pîţitî, apiritî, vinitî, avijîtî, zburîtî. Are valoarea perfectului compus dialectal din dacoromână, de tipul am fost văzut. Mai mult ca perfectul. Este un timp compus (analitic). Este format din auxiliarul amn „am“ la indicativ imperfect şi participiul verbului de conjugat (la feminin singular) : avşâm" 1 avgâi bîgâtî „băgasem" etc. av§â I bîtutî etc. aveam" ârsî etc. avgâţ pîţitî, apiritî etc. avgâ Viitorul. Este un timp compus din va (forma de persoana a IlI-a singular a auxiliarului voi „vreau" şi conjunctivul prezent al verbului de conjugat : va s-cfntu va s-cînţî va s-c'ntî va s-cîntam" va s-cîntâţ va-s-cintî va z-beau va z-beaj va z-bea va z-bemu va z-beţ va z-bga va sî şti^i va sî ştii va sî ştîbî va sî ştimu va sî ştiţ va sî ştibî etc. în graiul pindean, sub influenţa formelor greceşti de viitor, conjuncţia sî (s-, z-) nu apare : va cintu, va beau, va ştiu etc. Conjunctivul. Prezentul. Este un timp simplu, format cu ajutorul conjuncţiei sî (si, s-, z-) şi indicativul prezent al verbului (cu unele deosebiri privind desinenţa de persoana a IlI-a singular şi plural ; v. mai jos). La conjugarea I, exceptînd conjuncţia sî, marcă a conjunctivului, paradigma celor două moduri este identică. Sufixele caracteristice diferitelor conjugări sînt cele care apar la indicativ prezent. Desinenţele sînt identice cu ale indicativului prezent, cu excepţia persoanei a IlI-a singular şi plural, la anumite categorii de verbe de la conjugarea a a Il-a — a IV-a. Deosebirea faţă de indicativul prezent provine din faptul că la persoana a IlI-a (singular şi plural) s-a generalizat desinenţa [-î], realizată ca [-i] la verbele al căror radical se termină în consoană palatală şi la verbul scriu ; verbul ştiu are, lâ persoana a IlI-a singular şi plural, forma ştibî. " ~ 457 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE Verbele cu desinenţa 0 la indicativ prezent (persoana a IlI-a singular plural) au aceeaşi: desinenţă la conjunctiv prezent. La conjunctiv prezent se constată, aşadar, identitatea formelor de persoana a IlI-a singular şi plural la toate conjugările. Desinenţele conjunctivului prezent : " Conjugarea I v. indica- tivul prezent Conjugările a Il-a Pers. I. sg. Pers. a Il-a sg. Pers. a IlI-a sg. Pers. I. pl. Pers. a Il-a pl. Pers. a IlI-a pl. a IV-a J.v. indicativul prezent R]> i-ii; 0 jv. indicativul prezent [-î]. HJ. 0 Paradigma conjunctivului prezent : Conjugarea I Conjugarea a Il-a s-mutu s-adil'u s-lucred" z-bşay s-umplu sî ştiy s-muţ s-adll' s-lucre^ z-bţa s-dmpl'i si ştii s-mutî s-adll'i s-lu creări z-bea s-umplî sî ştlbî s-mutăm " s-adil'emu s-lucrăm u z-bem“ s-umpl^m u si ştim11 s-mutâţ s-adil'âţ s-lucrâţ z-beţ s-umplăţ sî ştiţ s-mutî s-adll'i s-lucreâdî z-bea s-umplî sî ştlbî Conju garea a IH-a Cojugarca a IV-a s-fac“ s-tundy sî scriv.1 s-apir" z-inu sî zburăscu s-laţ s-tiindi sî scrii s-apir1 z-in sî zbur*şţî s-făcî s-tiindî si scrii s-apirî z-inî sî zburase! s-fâtim" s-tundim" sî scrimu s-aprimu z-inimu sî zburîm" s-fâţit s-tdndiţ sî seriţ s-apiriţ z-iniţ si zburiţ s-fâci s-tundî sî scrii s-apirî z-inî sî zburase! Imperfectul. Conjunctivul imperfect este un timp simplu, format din imperfectul indicativului precedat de conjuncţia sî (si, s-, z-) : s-cîntam“ „să fi cîntat“. Perfectul. Este un timp compus format cu conjuncţia sî (si, s-, z-) şi perfectul compus al indicativului: s-amu cîntatî „să fi cîntat“ (cu valoare dubitativă). Mai mult ca perfectul. Este un timp compus, alcătuit din forma de mai .mult ca perfect a indicativului precedată de conjuncţia sî (si, s-, z-): s-aveamu cîntatî „să fi cîntat“ (sau, mai exact, *să fi fost cîntat). Condiţionalul. Prezent u l1®4. Este un timp simplu, format din: conjuncţia sî (si, s-, z-) + tema imperfectului1®5 + sufixul [-ri-] + desinenţele : [-mu] m (0) 0 [-mu] [-tu] ([-ţ]) s-cîntârimu „dacă aş cînta s-cîntâriş' (s-cîntâri) s-cîntâri s-cîntâri s-cîntâritu (s-cîntâriţ) s-cîntâri. 458 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA P e r £ e c t u 1. Este un timp compus, i Există trei forme de perfect, alcătuite după cum urmează : a) vrea (forma de indicativ imperfect persoana a III-a singular a auxiliarului voi „vreau") + conjunctivul prezent : vrea s-cînlu „aş fi cîntat"'36 ; b) vrga (va) + condiţionalul pretent : vrea (va) s-cîntărimu „aş fi cîntat"137; c) vrea (va) + conjunctivul imperfect: vrţa (va) s-cîntămu „aş fi cîntat“138. Mai mult ca perfectul. Este un timp compus din vrea (va) şi conjunctivul mai mult ca perfect : vrea (va) s-avgămu cîntătî „aş fi cîntat"139 (sau, mai exact, *aş fi fost cîntat). Dubitativul (Prezumtivul)140. Prezentul141. Este un timp simplu, format din indicativul perfect simplu precedat de conjuncţia st (si, s-, z-) şi apare în propoziţii interogative : sî-lu fecu mini ? „să-l fi făcut eu ? (l-oi fi făcut eu ?)“, s-cintâ elu ? „să fi cîntat el ? (o fi cîntat el ?)“. Perfectul. Este un timp compus, format din va (forma de indicativ prezent persoana a IlI-a singular a auxiliarului voi „vrea") + dubitativul prezent : va s-cîntăi „oi fi cîntat"142. Mai mult ca perfect u l143. Este un timp compus, format din va (forma de indicativ prezent persoana a IlI-a singular a auxiliarului voi „vreau") + conjunctivul perfect : va s-amtt cîntătî „oi fi cîntat" (sau, mai exact, *oi fi fost cîntat). Imperativul. Este o formă modală simplă şi apare numai la persoana a Il-a singular şi plural. Forma negativă e alcătuită din forma pozitivă precedată de adverbul nu : cîntî (pozitiv) — nu cîntî (negativ). La persoana a II-a plural, forma de imperativ este identică cu cea de indicativ prezent persoana Il-a plural : mutai, adil'ăţ. lucrăţ, bei, umplet. fătil. tundil, yiniţ, zburiţ etc. La persoana a Il-a singular, forma de imperativ este identică, la unele verbe, cu persoana a IlI-a singular a indicativului prezent, iar, la altele, cu persoana a Il-a singular a indicativului prezent, după cum rezultă din cele ce urmează. La verbele de conjugarea I şi a III-a, forma de imperativ singular este identică cu cea de indicativ prezent persoana a III-a singular : acăiî, fărî, adil'i, âflî, adăvgî, vcăgl'i, lucrecdî, anvîlrigâdî, l'a „ia“ ; aiidi, arupi, CQăţi, dipuni, h'idi, segăti, spuni, sudi, trudi, alindi, ărdi, muldi, Undi, tgărti, lundi, scrii etc. Aici se încadrează şi verbele de conjugarea a IV-a terminate la indicativ prezent persoana a III-a singular în f-âşt.i], [-gâşti] (grupele h—j), care apar la imperativ într-o formă „scurtată"; fără partea finală [ şti] de după accent : ngîldă, zbură, aliîiă, afiieă, grea, mutreă etc. Fac excepţie verbele dau Iau, stau (conjugarea I) şi aducu, ducu, dîctt, facu (conjugarea a III-a), a căror formă de imperativ singular este : dă, lă, stăi; adu^du, dî, fă. La verbele de conjugarea a Il-a şi a IV-a (grupele a—i), identitatea cu persoana a Il-a singular sau cu persoana a III ă singular a indicativului prezent este determinată de caracterul tranzitiv sau intranzitiv ăl verbului. La verbele tranzitive, identitatea se realizează cu persoana a III-a singular a indicativului prezent (la fel ca la verbele de conjugare? I şi a III-a) : băti, coăsi, erguşti, meăşti, nvţăşti, păşti, umpli, Iga ;• şu(î, acgăpirî, mpătti; gărdi ; deşi intranzitiv, aici se încadrează amuţi „muţeşte" (conjugarea a IV-a). 459 " DESCRIEREA UNlTAf UJOR DIAEECTALE :;!; • La verbele intranzitive, apare identitatea cu persoana a Il-a singular a indicativului prezent : ş'ed, taţ, eş, fud, dorni, mor4 etc. Aici se încadrează verbul ve$ „vezi", care se foloseşte atît intranzitiv, cit şi tranzitiv. Forma de imperativ a verbului fin® „vin“ este yinu (var, yinu, -fina). Infinitivul. Este o formă verbală simplă invariabilă, în aromână, infinitivul cunoaşte numai forma lungă (moştenită din latină) terminată în [-ri] (cf. dr. -re). Această terminaţie, comună tuturor verbelor, este precedată de sufixul caracteristic fiecărei conjugări, care este identic cu cel al indicativului prezent, cu excepţia conjugării a Il-a (unde apare [-gâ-] accentuat în loc de [-e-] accentuat) : [-â-] (accentuat) Ia conjugarea I: aflări, cîntări, [-eâ] (accentuat) la conjugarea a Il-a : videări, vindşări, [-i-] (neaccentuat) la conjugarea a IlI-a : făliri, undiri, [-i-j (accentuat) şi [-Î-] (accentuat) la conjugarea a IV-a : mutriri, avdîri, viniri. în unele graiuri, există o tendinţă de reducere a sufixelor de infinitiv la două, [-â-] şi [-eâ-], prin analogie cu cele de imperfect indicativ şi deplasarea verbelor de conjugarea a IlI-a şi a IV-a spre conjugările I şi a Il-a, după cum urmează : — conjugarea a IlI-a : [-i-] neaccentuat -> [-§â-] accentuat (conjugarea a Il-a) : arîdeâri, duţeâri, cuţeări, trîdeări, muldeări, tindeări, turţeări, lun-deari etc. — conjugarea a IV-a : [-(-] accentuat -* [-§â-] accentuat (conjugarea a Il-a) : grgări, mutreări, arîleări, -fineări, fudeâri ; [-1-] accentuat-► [-â-j accentuat (conjugarea I) : avdări, prîndări, aliMri, durnări, mpîrţâri etc. Deşi se întrebuinţează, în aromână, mai ales cu valoare substantivală, infinitivul lung nu şi-a pierdut valoarea verbală. Diferenţa între cele două Valori — substantivală şi verbală - este pusă în evidenţă după verbele va „vrea ; trebuie" şi lipseăşti „trebuie" : — valoare substantivală : (nelu) va mîcări = (mielul) vrea mîncare, (nî) lipseăşti mîcări — (ne) trebuie mîncare; — valoare verbală : (nelu) va mîcări = (mielul) trebuie mîncat, (câş'lu) va mîcări = (caşul) trebuie mîncat, lipseăşti mîcări — trebuie mîncat144. Gerunziul. Ca şi infinitivul, este o formă verbală simplă invariabilă, alcătuită din radicalul verbului, la care se adaugă sufixul [-fnda(luj)] sau [-inda(lui)]. Prezentăm mai jos distribuţia acestor sufixe. [-fnda(luj)] apare : — la verbele de conjugarea I, a Il-a şi a IlI-a cu radicalul terminat în consoană nepalatală: aflînda(lui), cîntînda(lui), lucrînda(lui); tînîndaflui) pîscîndaflui); mulgînda(lui); — la verbele de conjugarea a IV-a cu sufixul prezentului indicativ [-Î-]: pîţinda(lui), ş'uţînda(lui), zburînda(lui). La conjugrrile a Il-a, a IV-a, cînd radicalul verbului se termină în consoanele [-t] sau [d], acestea se modifică în [ţ], respectiv [• part. aduşi; la fel : artsi, duşi, scgâsî etc. Cînd radicalul perfectului se termină în [-p£ / -ps], consoana alternantă se înlocuieşte cu sufixul [-tî] : perf. s. alepş’u / algapsiş' -* part. aleâptî; alte exemple : aruptî, cgâptî, fripţi, h'iptî, ndreâptî, trăptî etc. Aici se încadrează verbul feâu (şi derivatul disfecu), cu participiul neregulat : fâpti (dispăfti). La verbele cu radicalul perfectului terminat în [-rş'/-rs], [-lş'/-Îs], [-mş'/ -ms], fie se ataşează [-sî] sau [-tî], fie apar ambele sufixe ca variante. Cînd radicalul perfectului se termină în [-rş / -rs], consoana alternantă se înlocuieşte la unele verbe cu sufixul [-sî], la altele cu sufixul [-tî], această distribuţie neputînd fi determinată în plan strict sincronic : perf. s. ârş'u / ârsiş'-* part. ârsî; la fel: âş'teârsi, nărsî, tgârsî etc., dar: perf. s. aspârş'u / aspârsiş’ -* part. aspârtî; alte exemple : h'ărtî etc. Cînd radicalul perfectului se termină în [-lş / Îs-], consoana alternantă e înlocuită cu sufixul [-sî], care coexistă, uneori, cu sufixul [-tî] : perf. s. mul$u / mulsiŞ part. mulşi, dar perf. s. zmulşu / zmulsiŞ -* part. zmulsî şi zmultî. Atunci cînd radicalul perfectului se termină în [-mş / -ms], consoana alternantă este înlocuită, de obicei, cu sufixul [-tî], care coexistă, adesea, cu sufixul [-sî] : perf. s. plîmşu / pltmsiŞ -*■ part. plîmtî; la fel : disfimtî, pimti, timti (aici se încadrează verbul frega „frînsei" / freădiş', cu varianta frtmş'u/ frimsiş' -> part. frimti), dar : perf. s. agum$u / agumsiş -* part. agiimtî şi agumsî; tot aşa : allmtl şi alimst şi ascumtî şi ascumsî, pitrumtî şi pitrumsî, tumtî şi tumsî, umtt şi umst etc. 461 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE Unele-verbe'din această categorie şi-au creat o nouă temă, paralelă, de per fect simplu în [-ş / -s], corespunzînd participiului în [-sî] : {apiimşu /' aprimsiş' -*• aprimtt (aprimsî) apreşu / apreăsiş' -+ apreăsî {astimşu7 astimsiş' -» astimlî (aslimsî) asleşu / asteăsiş' -> asleăsî {stiimşu / strimsiş' -> strimti streş’u / streăsiş -> streăsi {timş'u / tiinsiş' -* Urnii (timsi) ieş'u / teăsiş' -*• /edsî. Participiul are forme diferite după gen şi număr : mase. sing. aflătu — fem. sing. aflătt mase. pl. aflât — fem. pl. aflaţi. Forma de feminin singular, folosită invariabil, intră în alcătuirea următoarelor forme verbale compuse : indicativ perf. c. : am“ a/7d/î indicativ m.m. ca p. : aveămtt aflăiî conjunctiv perfect : s-amu aflăti conjunctiv m.m. ca p. : s-aveămu aflăti dubitativ m.m. ca p. : va s-amu aflăti condiţional m.m. ca p. : vrea (va) s-aveămu aflătiU6. Adverbul Alături de adverbele moştenite din latină147, care sînt cele mai numeroase, apar unele adverbe împrumutate din limbile balcanice, în special din greacă şi turcă. Adverbe de loe. Sint moştenite din latină sau formate din elemente moştenite următoarele adverbe de loc : acâsi „acasă", aclâfaclofi, aed) „acolo", aiurea „aiurea, în altă parte", agă (aoăti, auă) „aici", aprQăpi (aprgâpea), didindi „dincolo, dincolo alături", digosu „jos", dinclo „dincolo, din (de) partea cealaltă", dincQă „dincoace, de (din) această parte", dingos“ „de (din) jos", diniinii (dininti) „dinainte, înainte, în faţă", dinîpoi „în spate, în urmă", diiiîuntru (dinuntru) „înăuntru, în interior", dinsusv' „de (din) sus", dipârti „departe", disuprî „deasupra, sus", iu „unde", iuvă „undeva ; nicăieri", lârgu „departe", nafgâri (afoârî) „afară(“, nandreâpta „în (la) dreapta", nanîpârli „de-o parte", năpârli (anăparti) „dincolo, vizavi, de cealaltă parte", nastinga „în (la) stînga", nclo (netoţi) „încolo", ncoa (negaţi) „încoace", ngosu „jos, în jos", niinti (ninii) „înainte", nlpoi „înapoi", în urmă", niuntru „înăuntru", rtsusn „sus, în sus", pirgosu „dedesubt, pe dedesubt", pisuprî „deasupra, pe deasupra". Au fost împrumutate din limbile balcanice adverbele: aynănga „vizazi, în faţă, în depărtare" «gr. âyvdma), anămisa „la mijloc", «gr. âvdueaa), earş'i „vizavi" «tc. qarchy), hima „în jos, la vale" «gr. y.6pa). Sînt compuse din elemente moştenite şi împrumuturi adverbele : arwirliga „în jur de, jur împrejur" «a + n + sl. veriga), îuk'iş'do „oriunde" ( -ădî «gr. -ăSa) : nustimădî etc. ; ,s -ăk «gr. -ăki, -ăku;) : Mihalăk, Niculdk etc. ; , . -ârcu, -ăricu ( gr. -ăpikoc,) : gîdilârcu etc.; -ii «gr. -ia) : vîctrii etc. ; -(i)âtu «gr. -uo't 15 ) : fîrşirota, dinisRot11 etc. ; -izmî «gr. -i3[i.a) : aspărizmî etc. ; -menu «gr. -[i.e'voţ( ) : mintimen"; -opiu (. 347 (pentru graiul grămosteriilor originari din Bulgaria, cf. Saramandu, 1972;, pr.ii?,;;; - v;." :.:/.;':.:;.., 474 -. ■ TRATAT. DE; DIALECTOLOGIE ROMANEASCĂ ,, i»« Caragiu-Marioţeanu, 1968, p. 91, notează şi o formă ca lergl'i, cu articolul -Vi, ca la substantivele al căror radical se termină in consoană (v. grupa a). : • 109 în graiul grămostean : căscirl'i (care presupune o formă neaccentuată de plural căsclr‘, atestată de noi pe teren; v. nota 105); cf. Capidan, 1932, p. 388. no în graiurile fărşerot şi moscopolean, unde lichida [1] este non-ocurentă după vibranta [r] (v. Consonantismul) apar formele (a) ficăru(i) (a) meru(i) etc. (v. şi nota 103); cf. şi Capidan, 1932, p. 385 — 386. Caragiu-Marioţeanu, 1968, p. 165, notează pentru graiul fărşerot forme de tipul a âmui (fără [1], la toate substantivele al căror radical se termină in consoană). în Litur-ghier aromânesc, articolul -lui apare sub forma -Iu ; idem, p. 91, 163 — 168. 211 La substantivele al căror radical se termină in fr] apare, in graiurile fărşerot şi moscopolean, forma ficoror* (v. şi notele 103, 109); cf. Capidan, 1932, p. 389. 112 în graiul grămostean : (a) căscirlor" (de la o formă nearticulată de plural ciiscir'; v. nota 109). 113 Aici se încadrează şi substantivele de genul neutru, care se articulează, la plural, ca substantivele feminine. 114 Ca varianta - iei, -yei, -ei în graiul fărşerot şi în unele graiuri grămostene din Bulgaria (v. nota 107); pentru varianta -Vi, cf. Capidan, 1932, p. 392 ; Caragiu-Marioţeanu, 1968, p. 90. 115 în graiul grămostean : lăcîrli (de la o formă nearticulată de plural lilciri). 110 în graiul grămostean : (a) lăcirloru (de la o formă nearticulată de plural luciri). 117 Pentru această din urmă categorie de substantive, Capidan menţionează exemple în care -Vei se ataşează şi la forma de G.D. singular : a {călii’ei, alături de a fzălil’ei; cf. Capidan, 1932, p. 392 — 393, 395. 118 Capidan, 1932, p. 392-393. 118 Idem, p, 397 — 399; Caragiu-Marioţeanu, 1968, p. 92. ■ 120 Cf. Capidan, 1932, p. 101. Caragiu-Marioţeanu, 1975, p. 210, consideră că adjectivul articulat enclitic precedat de ma (cama) are valoare de superlativ relativ : (că)ma mării „cel mai mare", (câ)ma bănili „cele mai bune“ (forme care se deosebesc de cele de comparativ : (că)ma mări, (că)ma băni, unde adjectivul nu este articulat). în funcţie de context, această valoare o poate avea, însă, comparativul şi atunci cind după ma (căma) urmează adjectivul nearticulat: Maria căşti ma băni di alânti {căli „Maria este mai bună decît celelalte fete“(com-parativ) şi Mariaă eşti ma bună di tăti fţâtili „Maria este mai bună decît toate fetele", adică „Maria este cea mai bună dintre fete" (superlativ relativ). 121 Pentru formele de genitiv, cf. Pronumele posesiv. 122 Exemple de flexiune pentru formele neaccentuate de singular şi de plural ale pronumelor posesive (folosite ca adjective posesive) apar la Capidan, 1932, p. 413 — 419. 123 Forme enclitice de G.D. diferite de cele de N.Ac. apar, la feminin, şi în dacoromână: N.Ae. maică-me*; maică-ta maică-sa G.D. maică-mi maică-ti maică-si 124 Cf. Capidan, 1932, p. 401 ; Papahagi, T., 1974, s.v. trei, trei. O formă de masculin diferită de cea de feminin apare, la acest numeral cardinal, în albaneză (mase. tre, fem. tri); în neogreacă există o formă de masculin-feminin (rpeiţ) diferită de cea de neutru (rpia). 125 Caragiu-Marioţeanu, 1975, p. 244, notează forma dajţiţlâfi (alături de yingif, ylyinf), care nu apare la nici unul din cercetătorii anteriori ai aromânei şi pe care noi nu am întîlnit-o niciodată în anchetele de teren ; o asemenea formă nu este înregistrată nici de Papahagi, T., 1974. 426 Aceste numerale cunosc şi forma prescurtată : ănsprifi şi ănispri, dâispriţi şi doispri etc. ’ pentru varietatea formelor, cf. Capidan, 1932, p. 402 — 403. 127 Pentru numeralele de la 21 la 29, Caragiu-Marioţeanu, 1975, p. 244, înregistrează, alături de formele menţionate aici, forme de tipul da#iţlăţiănu, daţţidăfidă i etc. (ca în dacoromână), care nu apar în literatura de specialitate şi pe care noi nu le-am întilnit în cursul anchetelor de teren. 128 Cf. Capidan, 1932, p. 404-405. . 128 Pentru trecerea verbelor de la o conjugare la alta, cf. Capidan, 1932, p. 432 — 438. 230 Desinenţa se confundă cu sufixul la persoana a IlI-a singular (şi la persoana a' IILa plural, la verbele de conjugarea I şi la cîteva verbe de conjugarea a IV-a); cf. Gramatica Academicii I, p. 252. . , , 131 în graiul moscopolean, pers. a III-a singular şi plural: dă, lă,. stă, cf. Saramandu, 1972, p. 25. ; ... \ ' '; v" / 132 Pentru alternanţele vocalice care apar în radicalul verbului, cf. p. 46. 233 Pentru alte exemple de perfecte „tari", cf. Capidan, 1932, p. 459V463 şi Papahagi, 1974, passim (verbele de conjugarea a III-a). i .... ; , . . 475 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE i 134 Cf. Papahagi, T., 1974, p. 66. La persoana a Il-a singular apare, In unele descrieri, ca variantă, desinenţa 0 ; de asemenea, la persoana a Il-a plural este notată, ca variantă, desinenţa [-/*]; cf. Capidan, 1932, p. 472—473; Caragiu-Marioţeanu, 1968, p. 126. 133 Tema imperfectului este alcătuită din radicalul verbului + sufixul imperfectului indicativ (v. p. 3); cf. şi Caragiu-Marioţeanu, 1968, p. 125. 133 Cf. Capidan, 1932, p. 475 : nu vrşa s-mărită „nu s-ar fi măritat" şi p. 543 — 544 şi Caragiu-Marioţeanu, 1968, p. 112. 137 Capidan, 1932, p. 470 (va-n-ti băgarim), p. 476 (vrea s-mî-care) „ar fi mlncat" şi p. 545 ; cf. şi Caragiu-Marioţeanu, op. cit., loc. cit. 133 Cf. Capidan, 1932, p. 475 : vrţa s-arcă „s-ar fi aruncat", va nă vătămă „ne-ar fi ucis" şi p. 544 — 545; Papahagi, T., 1974, p. 67. 133 Capidan, op. cit., loc. cit., va n-av^ă vătămată „ne-ar fi ucis", vrea ti-aveâ dată „mi-ar fi dat" ; cf. şi p. 545. 140 Pentru valoarea de dubitativ a unor forme verbale compuse, cf. Saramandu, 1969, p. 157—159. Atunci cînd au fost Înregistrate, formele de dubitativ au fost incluse de cercetătorii anteriori ai aromânei la alte moduri (indicativ viitor anterior, optativ). 141 Formă verbală Înregistrată de noi in anchetele de teren, neatestată In literatura de specialitate. 142 Cf. Capidan, 1932, p. 475 (unde construcţiile de acest fel slnt considerate forme de optativ sau de viitor): va s-ascăpă' „o fi scăpat", va li lo „le-o fi luat", va li fşatse „le-o fi făcut" ; cf. şi Papahagi, T., 1974, p. 65 ; va(i), vas-căfc'i „oi fi prins" (considerată formă de indicativ viitor anterior). 143 Ca şi dubitativul prezent, această formă verbală, întilnită de noi in cercetările de teren, nu apare In lucrările de specialitate, v. şi nota 141. 144 Pentru alte contexte in care infinitivul lung are valoare verbală, cf. Capidan, 1932, p- 548-550. * 143 Cf. Capidan, 1932, p. 459 — 460 ; Papahagi, T., 1974, p. 63—84 (conjugarea verbelor regulate); Caragiu-Marioţeanu, 1968, p. 130—133. 143 Cf. Saramandu, 1969, p. 156 — 161. 147 Pentru etimologia adverbelor moştenite din latină, cf. Papahagi, T., 1974, s.v. 143 Pentru acest capitol, cf. Capidan, 1932, p. 512 — 520. 143 In legătură cu lexicul moştenit din latină in aromână, cf. Capidan, 1932, p. 143 —luă; Papahagi, T., 1974, Indice, p. 1 311 — 1 324. 133 Termen Înregistrat de noi la aromânii din Beala de Sus (R. S. Macedonia — Iugoslavia) cf. Papahagi, 1974, s.v. brîndză, care pare să fie un dacoromânism. MEGLENOROMÂNA Date cu privire Ia meglenoromâni. Meglenoromânii, reprezentînd un grup etnic foarte restrîns şi trăind într-o situaţie specială de bilingvism de durată, şi-au pierdut numele lor etnic de român. Meglenoromânii între ei se numesc vlaş (pl.), la sg. via şi vlău, nume care le este dat de către alte popoare. De acelaşi termen ei se servesc şi la denumirea aromânilor. în majoritatea cazurilor termenul via (vlău) — vlaş este folosit ca opus al termenului prin care se desemnează un individ sau mai mulţi indivizi aparţinînd unui alt grup etnic care utilizează altă limbă. Pentru a se scoate în evidenţă originea, locul de naştere al unui individ, se recurge cu regularitate la termenii umineţ (sg. şi pl.), Vumnicăn (şi iumnicăn) (sg, — l'umnitân, iumniâăn — pl., brăslăveţ (sg. şi pl.), uşinel (sg. şi pl), lundineţ (sg. şi pl.), nănlineţ (sg. şi pl.), cupineţ (sg. şi pl.) şi ţărnăcât (sg.) — iărnăcoţ (pl.) spre a desemna că persoana respectivă este/ provine din tlmă, L'umnilă (Iumniţă), Birîsldv, 6şirt(uoşin), Lundin, Nânti (NQnli), Cupă şi ŢârnarecaK 476 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA Termenul megleneromân este savant. După părerea noastră, atît în accepţiunea lui de nume etnic cît şi în aceea de a indica idiomul acestor vorbitori, el este cel mai potrivit desemnînd, pe de o parte, o populaţie care vorbeşte un dialect românesc iar, pe de altă parte, regiunea unde se află această populaţie. Termenul meglenit, deşi este încetăţenit în lingvistică, ar putea să producă o oarecare confuzie prin faptul că prin el sînt denumite şi alte idiomuri, ca de exemplu graiurile macedonene din regiunea Meglenului: meglenski adică meglenit. Situaţia naţională şi culturală a meglenoromânilor. Deşi limba pe care o vorbesc meglenoromânii în familie (mai puţini sînt cei care au recurs la o altă limbă) se deosebeşte de limbile vorbite de către populaţiile de origine slavă (în general macedoneană) şi greacă, la ei nu există sentimentul unei naţionalităţi proprii (acelaşi lucru se întîmplă şi cu istroromânii, cf. A. Kovacec, Descr. istr., p. 24). Meglenoromânii care trăiesc în Grecia se declară oficial greci, iar cei care trăiesc în R. S. F. Iugoslavia se declară macedoneni sau unii dintre ei vlaş (în maced. şi oficial vlav (sg.) — vlăşi (pl.)). La aceasta a contribuit în cea mai mare parte viaţa de simbioză seculară dusă între ei şi populaţiile înconjurătoare. Totuşi interesant este faptul că sînt cazuri izolate cînd, unii dintre cei care au apucat să facă şcoală românească se simt români, deşi oficial se declară macedoneni sau greci. Ducînd o viaţă grea în satele de munte menţionate mai sus, dar în primul rînd şi din cauza numărului lor redus, meglenoromânii n-au putut să se organizeze şi să creeze instituţii proprii care ar avea drept scopt dezvoltarea lor culturală. Instruirea lor în limba maternă, începută prin a doua jumătate a secolului trecut, a fost de scurtă durată. Prin urmare, în afară de literatura populară orală, o creaţie literară cultă, scrisă în meglenoromână, nu există. Trebuie însă menţionat că în ultimii 50 de ani şi în special în ultimele două decenii, din rîndul meglenoromânilor a apărut un număr considerabil de oameni culţi, formaţi în liceele şi facultăţile greceşti, în special în cele iugoslave (cu precădere macedonene). Numărul şi răspîndirca lor geografică. Deşi meglenoromânii continuă să locuiască în satele lor din Meglen, descrise de cercetătorii anteriori (cf. P. Papa-hagi, Megl. I, p. 11—24 ; Th. Capidan, Megl. I, p. 10—27), harta lor etnografică din zilele noastre este radical schimbată. Dacă acum 50 — 60 de ani, partea Meglenului populată de meglenoromâni reprezenta o insulă compactă, astăzi meglenoromânii sînt răspîndiţi în mai multe ţări, uneori şi la distanţe foarte mari. Momentul crucial în viaţa meglenoromânilor a avut loc imediat după primul război mondial cînd s-a stabilit frontiera de stat între Grecia şi Iugoslavia. în urma acestui eveniment, cea mai mare parte a meglenoromânilor şi, anume, cei din comunele L'umniţă, Cupă, 6 şi A, Birîslâv, Lundin şi Ţârnareca au fost integraţi în cadrul statului grec, iar cei din O mă şi puţinele fartiilii meglenoromâne pe atunci în GHevghelia (oficial GevgeRja) şi satele înconjurătoare ca Bogorodiţa (= Bogorodica), Mrzenli (=Mrzenci), Mdin şi Conicei s-au aflat în noul stat iugoslav. Din acest moment s-a produs o ruptură lingvistică între cele două părţi (inegale),-care a avut şi are drept consecinţă o diferenţiere considerabilă în special, în domeniul lexicului meglenoromân — idiomul lor relativ unitar pînă atunci — afîndu-se sub influenţa unor limbi diferite, greaca şi macedoneana. i. 176 477 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE La numai puţin timp după aceasta, două alte evenimente ău avut loc care au contribuit la dispersarea elementului meglenoromân. După războiul din 1919—1922, dus între Turcia şi Grecia, s-a procedat la un schimb de populaţii între cele două ţări beligerante. Meglenoromânii din NQnti, care cu cîteva secole în urmă fuseseră islamizaţi, în calitate de musulmani au părăsit locul lor natal şi s-au instalat în Turcia. Cam prin această perioadă (1923—1926) circa 220 de familii meglenoromâne provenind din L'umnită, Cupă, Oşin şi Lundin s-au stabilit în România, declarîndu-se români, în marea lor majoritate locuind astăzi în comuna Cerna-judeţul Tulcea. Cotitura cea mai importantă însă din viaţa meglenoromânilor o reprezintă perioada războiului civil din Grecia, care a avut loc între 1946—1949, cînd unele dintre comunele meglenoromâne au fost incendiate şi o bună parte din populaţia meglenoromână a luat drumul exilului, stabilindu-se aproape în toate ţările socialiste europene şi în Uniunea Sovietică. în ultimii ani mulţi dintre aceşti refugiaţi meglenoromâni, în dorinţa de a se apropia cît mai mult de locul lor natal, s-au stabilit în R. S. Macedonia. Mutaţiilor provocate de cele două războaie mondiale ca şi de războiul civil din Grecia (fără a uita pe meglenoromânii care au plecat în Turcia) li se asociază şi exodul rural la meglenoromâni spre centrele urbane ca Gevgelija, Salonic, Skopje, Sobotsko (oficial Aridea — (ApvjSe'a), Boimila (oficial Axiupolis — (A£io'j7roXi£)> care a fost extrem de intens în perioada de după cel de a! doilea război mondial. Mutarea şi stabilirea însă de lâ munte la şes începe încă din perioada premergătoare a primului război mondial cînd cîteva familii din tjmă s-au instalat în oraşul Gevgelija şi în comuna Bogorodica urmate apoi de cîteva alte în satele Mrzenci şi Moin, toate în imediata apropiere a oraşului Gevgelija. , . în anul 1915, din cauza operaţiunilor militare duse pe frontul de la Salonic, care se desfăşurau în această zonă, locuitorii Urnei au fost evacuaţi şi transferaţi în satele din apropierea oraşului sîrbesc Aleksinac (== Alexinaţ), unde au stat pînă la sfîrşitul războiului iar apoi s-au întors din nou în sat sau unii dintre ei s-au stabilit la Gevgelija. în 1941, Uma număra 131 de case cu. 728 de suflete, toţi meglenoromâni, cu excepţia a două persoane de origine macedoneană, căsătorite aici2. Astăzi, cu excepţia unei singure, persoane, sentimental legată de sat, nu mai locuieşte nimeni la Uma, locuitorii ci fiind toţi stabiliţi în Gevgelija. Cu privire la exodul populaţiei meglenoromâne din comunele din Grecia se poate spune că, chiar dacă fenomenal n-a avut aceeaşi intensitate ca în cazul comunei Uma, el este în plină desfăşurare; Cu prilejul anchetelor noastre efectuate în Grecia în anii 1976 şi 1977 am constatat că unele dintre aceste sate, ca de exemplu Cupa şiL'umniţa, sînt locuite in cea mai mare parte de bătrîni, tinerii fiind angajaţi cu serviciul la. Salonic sau în alte oraşe. Comunele care din punct de vedere numeric (al populaţiei) stau mai bine, în afară de exodul normal spre oraşe, sînt Oşin, Birislăv şiŢârnareca. ■ - o!i:n îh continuare, după toate aceste mutaţii-survenite în uifimii'50—60 de ani. dăm localităţile îrt care astăzi locuiesc meglenoromâni. - în Grecia ei se întîlnesc în comunele lor vechi: L'umnită, Cupă, Oşin, Birislăv, Lundxii, Ţqrnareca şi Nonti, Precizăm că meglenoromânii din Ngnti nu sînt originari în această comună ci veniţi din Cupă, Oşin i Birislăv şi Lundin atingînd numărul de vreo 50 de persoane > Singura persoană care este originară 478 -TRATXT'T>E DIACE6T01,e>GîE ROMANEASCA -este Georgi limurudi a cărui familie s-a recreştinizat şi din care a rămas numai el. Restul şi "majoritatea locuitorilor acestei comune astăzi o constituie aşa-numiţii măgir < tc. muhacir „imigrant", „refugiat", „venit din altă parte", adică greci veniţi din Asia, Mică în perioada schimbului de populaţie între Grecia şi Turcia despre care am vorbit mai sus. în această ţară meglenoromânii se mai întîlnesc în oraşele Salonic, Aridea, Amipolis. în R. S. F. Iugoslavia, meglenoromânii sînt stabiliţi în următoarele localităţi : Gevgelija, Gornicet, Moin, Mrzenci, Bogoridica, Negolino, Titov Veles, Skopje, apoi într-un număr destul de redus în localităţile Dubrovo, Tetovo, Kavadarci, Kicevo, Kocani, toate în R. S. Macedonia ca şi în comunele Jabuka, Kacarevo şi Gudurica în P.S.A. Voivodina. Meglenoromânii din Gevgelija, Comitet, Moin, Mrzenci, Bogorodica, Jabuka, Kacarevo şi Gudurica vorbesc graiul din Uma, de unde şi provin. în Gevgelija mai locuiesc şi cîteva familii din 6şiti, Cupă, L'umniiă şi Lundin, stabilite aici după războiul civil din Grecia. Tot ca urmare a acestui război civil din Grecia o parte dintre meglenoromâni s-a stabilit în următoarele ţări şi localităţi : Ungaria (Budapesta), Bulgaria (Iambol, Vraca), Cehoslovacia (Praga şi Pardubice), Polonia (Varşovia, Wroclaw, Szcecin, Legnica, Jelenia Gora, Kroscienko), România (Gheorghe-Gheorghiu-Dej) şi Uniunea Sovietică (Taşkent)3. Din anchetele efectuate în Grecia şi în Iugoslavia ca şi de datele furnizate de către cei doi informatori menţionaţi mai jos cu privire la meglenoromânii împrăştiaţi prin ţările socialiste reiese că numărul total al meglenoromânilor astăzi este în jur de 5 038 de persoane. Localităţile cele mai populate sînt : 6sin (850), Birtslăv (500). Ţârnareca (550), Salonic (450), Axiupolis (250), Skopje (274) şi Gevgelija cu 1 450 de suflete prezent îndu-se ca adevărat centru al meglenoromânilor. , : Ocupaţia meglenoromânilor. în satele lor de munte în regiunea Meglenului, înainte de a se împrăştia în localităţile şi ţările sus-amintite, meglenoromânii srau ocupat cu agricultura şi cu creşterea vitelor. Aceste două activităţi erau la baza existenţei lor. Printre culturile agricole, cel mai des se cultiva griul, secara, ovăzul, porumbul, orzul,, cartofii. De asemenea se cultiva şi viţa de Vip. Creşterea vitelor cuprindea creşterea ovinelor, caprinelor, bovinelor şi. a porcinelor. în viaţa acestor oameni de munte vitele de poVară jucau un rol foaţte important, ele asigurînd singurul mijloc de transport. Aceste două activităţi de bază, în trecut, nu puteau să se excludă. Deşi condiţiile climatice şi geografice favorizau agricultura (climă cu puternice efecte mediteraneene, terenuri care se irigau cu ape abundente), îngrăşarea păminturilor care. se făcea numai cu baligar de vite. era o condiţie pentru o bună recoltă tot atît de importantă ca şi rele dinţii. Recolta era deseori compromisă de puternicul vînt boări care sufla dinspre munţii Kojuv şi Z. în afară de aceste două activităţi principale, meglenoromânii se mai ocupau şi,îeu, apicultura, olăritul (Npnti), sericicultura (L'umniţă,,Cupă, Ţărnareca), cu prelucrarea lemnului la aşa-numitele Rirăn (sg. kirănă< şl. pilâna), atelier# unde se fabrica cherestea şi scinduri. Au fost. de asemenea practicate şi diferite meşteşuguri (croitoria, dogâria, fierăria etc.j. Moara ca şi piua- (dîrsta) pe care fheglenoromânii o nu mese-M/cmd (pi: bătăn şi băton) erau o sursă de existenţă pentru cîteva familii din:sat. 47tt' DESC3RIEREA UmTArmorK DIAUECTAJLE S ! Astăzi majoritatea meglenoromânilor care mai trăiesc în regiunea Megle-nului, în Gevgelija şi în satele înconjurătoare se ocupă cu agricultura. în satele de munte se cultivă grîul, porumbul şi în special cartofii. Aceasta este valabil pentru satele din Grecia. Meglenoromânii din Iugoslavia (Gevgelija şi satele din împrejur) cultivă roşiile şi viţa de vie (culturi principale), ardeii şi tutunul (culturi secundare). Produsele lor şi în special roşiile le vînd pe toate pieţele din Iugoslavia, ajungînd pînă la Zagreb, Ljubljana şi Rijeka. Păsto-ritul, cu mici excepţii, este o activitate astăzi abandonată aproape de toţi meglenoromânii sau cel puţin este cu totul marginală. în oraşe ei se ocupă cu diferite activităţi lucrînd în comerţ, industrie, în diferite instituţii. Mulţi dintre meglenoromâni au absolvit astăzi o şcoală profesională sau superioară. Includerea lor în viaţa socială în medii lingvistice diferite decît al lor contribuie împreună cu alţi factori (numeroase căsnicii mixte, instruirea lor într-o altă limbă decît cea maternă, multiplele efecte ale bilingvismului cauzate de contactul direct între meglenoromâni, pe de o parte, şi macedoneni şi greci, pe de alta etc.) la dezagregarea treptată a meglenoromânilor ca entitate etno-Iingvistică. Originea meglenoromânilor. Asupra acestei probleme au fost emise, în general, două teorii în lingvistica românească şi anume teoria lui Ov. Densusianu şi aceea a lui S. Puşcariu, preluată ulterior şi dezvoltată de Th. Capidan. Conform teoriei lui Densusianu, meglenoromâna este considerată ca subdialect al dialectului dacoromân. El afirmă că meglenoromânii sînt „une colonie daco-roumaine ancienne sur le territoire macedo-roumain“ (HDLR, LI, p. 310). La această concluzie Densusianu ajunge pe baza analizei faptelor de limbă. Astfel el stabileşte o serie de concordanţe între meglenoromână şi dacoromână, inexistente în aromână, dintre care relevăm următoarele : menţinerea diftongului [ou] în megl. ca şi în dr. spre deosebire de arom. [an] (ex. megl. dauk, gaurout ; dr. adaug, gaură, aud; arom. adavgu, gavro, avdu) ; trecerea africatei [d] la [z] dar păstrată în aromână ca fonetism arhaic (ex. megl. uzai, zuo ; dr. auzii, ziuă ; arom. avdzii, dzuo); palatalizarea parţială a labialelor în meglenoromână (fenomen general în aromână), (ex. megl. per, pin, bine, zber, vin, vis, mik ; dr. pier, pin, bine, zbier, vin, vis, mic ; arom. ker, kiin, gine, zger, yin, yis, nik) ; vocativul în -ule (ex. megl. lupuli, fokuli ; dr. lupule, focule) ; numeralul lat. viginti păstrat numai în arom. yiri&ii pe cînd în megl. dagzQls corespunzînd dr. douăzeci. Iată şi cîteva elemente lexicale pe care Densusianu le dă comune cu dacoromâna şi necunoscute în aromână : megl. antseleg, arzin, drum, floare, friguri, pimint, skimp etc. ; dr. înţeleg, argint, drum, flQare, friguri, pămint, schimb ; arom. prindu-dukescu, asime, kale, lilitse, hţavro, lolc, aleksesku. Menţionăm, de asemenea, că Densusianu stabileşte unele puncte comune între meglenoromână şi istroromână, trăgînd în fine concluzia că meglenoromâna se apropie cel mai mult de dacoromână, apoi de istroromână şi mai puţin de aromână. Teoria lui Puşcariu priveşte lucrurile dintr-un alt unghi. Pentru el meglenoromânii au origine sud-dunăreană şi fac parte din „românii răsăriteni" care se opun grupului de „români apuseni" din care provin istroromânii. După Puşcariu, meglenoromânii şi aromânii ?u origine comună, argumentînd prin următoarele două trăsături caracteristice în fonetismul acestui grup : 480 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA „redarea velarelor înainte de e şi i prin l şi dz (devenit z la megleniţi) : Ier ,,cer“ şi (d)zer „ger“, palatalizarea lui n înaintea desinenţei i : bun „buni", (a)dun „aduni" şi păstrarea lui n în (u)nă „o" si grăn (grgn) „grîu" (cf. Puscariu, LR, ed. 1976, p. 254). ' - Th. Capidan acceptă şi dezvoltă teoria lui Puşcariu. El stabileşte două zone cu privire la formarea poporului român : „una de nord pentru Românii nordici, din cari au ieşit Dacoromânii ; şi alta de sud, pentru Românii sudici, din cari au ieşit Aromânii şi Meglenoromânii" ţMeql., I, p. 61). Mai departe, Capidan afirmă că meglenoromânii", în cobor ir ea lor spre regiunea Megle-nului, s-au oprit „vreme îndelungată în partea apuseană a munţilor Rodope" (Id., p. 63 — 64). Din convieţuirea lor cu bulgarii din această regiune, după Capidan, a rezultat şi fenomenul lingvistic [4] < [Q] în dialectul meglenoromân. Capidan merge chiar pînă acolo să precizeze că această rostire a lui [a] accentuat în dialectul meglenoromân ca [p] deschis este preluată din dialectul central cunoscut sub numele de dialectul din Achărcelebi, din grupul dialectal din Rodope, particularitate fonetică care „nu se găseşte nicăiri în altă parte din domeniul limbii bulgare" (cf. Capidan, Ibid., p. 64). Cealaltă particularitate proprie numai dialectului meglenoromân şi anume pronunţarea lui [1] final ca un [1] gutural, atît în cuvintele de origine slavă cit şi în cele de origine latină, după Capidan, este tot un împrumut din dialectul bulgar sus-amintit (Ibid., p. 92). Aceste două particularităţi lingvistice i-au servit deci, lui Capidan drept element de bază în fixarea drumului pe care strămoşii meglenoromânilor l-au străbătut pînă să ajungă în regiunea Meglenului. în ceea ce priveşte stratul de cuvinte de origine „bulgară" din meglenoromână, comune cu cele din dialectul dacoromân, care, însă, lipsesc din aromână ca şi unele influenţe venite din partea dacoromânei, Capidan consideră că ele se explică prin faptul că, după despărţirea aromânilor, meglenoromânii au rămas încă multă vreme „aproape de Dacoromâni şi chiar de acei români din care mai tîrziu era să iasă Istroromânii" (Ibid., p. 62). în cele ce urmează vom încerca să expunem punctul nostru de vedere asupra acestei probleme. Deşi Capidan sesizează deosebirile existente între graiurile meglenoromâne din Umă şi Ţărnareca, pe de o parte, şi cele din L’umniţă, Cupă, Oşin, Birislăv, Lun [$]. Părerea noastră este cu totul alta. Avînd în vedere că realizarea lui [4] accentuat ca [(?] nu este consecventă nici în graiurile din Cupă şi Oşiri unde fenomenul are loc (este totuşi vorba de mici excepţii: grâb „spate“, râpă „piatră", greblă „bute") ca şi inexistenţa lui în graiurile meglenoromâne din Umă şi Ţărnareca, mai degrabă înclinăm să credem că el este rezultat al dezvoltării interne a acestor graiuri. O analogie în acest sens avem în fenomenul anticipării iotului în următoarele trei cuvinte cqini, pâini, mqini (înainte de nazală, întocmai ca în dacoromână, mai precis în subdialectul muntean) în graiurile din L'umniţă, Birislăv şi Lungiri, iar în cele din Cupă şi Oşiri avem cqni, pqni, mqni, în Umă şi Ţărnareca câni, pini, mâni, fără anticiparea acestui iot. Cît priveşte cealaltă particularitate relevată de Capidan şi anume existenţa lui [1] gutural în meglenoromână, împrumutat tot din graiul bulgar din Rodope, menţionat mai sus, putem spune că un astfel de [1] l-am înregistrat numai în graiul din Ţărnareca, tocmai în graiul unde trecerea lui [4] accentuat în [4] deschis lipseşte cu desăvîrşire, ceea ce încă o dată ne dovedeşte că o astfel de influenţă tocmai din regiunea Rodope este exclusă. Atît aceste două aprticularităţi, despre care am vorbit mai sus, cît şi numeroasele elemente slave, calificate de Capidan ca rezultat al influenţei limbii şi a dialectelor bulgare, nu pot constitui un element sigur pentru a dovedi că meglenoromânii, în drumul lor spre Meglen, au stat „vreme îndelungată" în regiunea Rodope. Analizînd cuvintele slave din Megl. III, mai precis cele care au intrat în meglenoromână după separarea ei de dacoromână, constatăm că particularităţile lor esenţiale (accentul, închiderea vocalelor neaccentuate) sînt identice cu cele ale graiurilor macedonene care se vorbesc în imediata apropiere de satele meglenoromâne din Meglen. Multe dintre cuvintele meglenoromâne sînt identice cu cele macedonene, net deosebite de cele bulgare, din punct de vedere formal. Iată cîteva dintre ele: megl. cupăcâlnic, cupăcâlnic, maced. dial. kupăcglnik, bulg. tărnokop ; megl. brană „grapă", maced. hrana, bulg. grapa ; megl. cujureâti „gogoaşa viermelui de mătase", maced. dial. kuzurec", bulg. paskul; megl. cuşără „grajd", maced. dial. kusăra, bulg. kosara ; megl. mega „mejdă", „mejdină", „răzor între două proprietăţi", maced. mega, bulg. mezda, megl. părtâl „zdreanţă", maced. dial. părtâl, bulg. părtâl; megl. rămâsnic „logodnic", maced. dial. ărmâsnic, bulg. godenik ; megl. ruguzină „rogojină", maced. dial. ruguzina, bulg. rogozka ; megl. smocfă, „smochină", maced. smokţa, bulg. smokln ; megl. smăreacă „ienupăr", maced. şi ser. smreka, bulg. hvoina. Această diferenţă este vizibilă şi în cuvintele de origine turcă, în care [h] se păsztreaă în bulgară (ca şi în aromână şi dacoromână), dar nu şi în meglenoromână, fiind puternic influenţată de dialectul macedonean din Meglen : megl. ăber „habar", „ştire", maced. dial. ăber, bulg. haber ; megl. ai'r „folos", maced. dial. air, bulg. hair ; megl. divă „halva", maced. âlva, bulg. halvâ ; megl. ămbâr „hambar", maced. dial. ămbâr, bulg. hambăr; megl. mălă „mahala", maced. dial. mâla, bulg^ mahăla, megl. endic „şanţ", maced. dial. endik, bulg. hendek etc. Pe de altă parte, în clasificarea particularităţilor lingvistice, prin care în unele cazuri meglenoromâna se apropie de aromână, iar în altele de dacoromână, la care se referă Capidan, remarcăm că unele dintre ele, prin care 482 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA meglenoromâna se apropie de cea dinţii, sînt proprii numai graiului din Ţărnareca (cf. Megl. I, punctele 20, 34, p. 69—70) care, se ştie, a fost foarte mult influenţat, de aromână ; altele pot fi considerate ca simple calcuri după modelul slav (cf. Ibid., punctul 32, p. 70). La fel, dacă luăm în consideraţie inventarul de cuvinte comune aromânei şi dacoromânei, inexistente în meglenoromână (Megl. I, p. 80—81), constatăm că 21 de cuvinte din lista lui Capidan (98 de cuvinte), există şi în meglenoromână. Iată aceste cuvinte: mănâr, ănmurţis (ănmurţqs), ăpăr (Domnu şi veăgl'ă şi s-ăpârâ), apătos, ansurdâs (ansurdqs), bătână, broătic, căli, cărnos, călăi (călql), tern (temu), cripiturâ, cucutcă, zeâzir, discalţ (discălţu), discupires, discuit (discălţu), dişgrt (dişertu), fitări (si fită uâţa), iări. Cu toate că prin unele inovaţii ale sale meglenoromâna, din punct de vedere tipologic, se apropie de aromână, ceea ce i-a făcut pe majoritatea cercetătorilor să adopte punctul de vedere al lui Puşcariu şi Capidan cu privire la originea meglenoromânilor, se constată si o serie de asemănări între meglenoromână şi dacoromână care n-au fost luate în consideraţie pînăâcumT Dacă excludem inovaţiile proprii meglenoromânei, acest dialect în totalitatea sa prezintă, în gen erai v un stadiu finai arnaic)faţă de dacoromână. în contextul acesta ne explicăm persistenţa infinitivului lung cu valoare verbală în meglenoromână care, în unele graiuri ca, de exemplu, în cel din Urnă, se aude destul de des în cazurile unde el s-a păstrat (cf. Atanasov, 1976). Infinitivul lung este atestat, cu valoare verbală, şi în vechea dacoromână şi acest fapt nu trebuie neglijat, cînd vorbim de asemănările între aceste două dialecte cu atît mai mult cu cît insuliţa de meglenoromâni (luăm în consideraţie situaţia de acum jumătate de secol) era situată într-o regiune unde limbile înconjurătoare n-au nici o urmă de infinitiv. Chiar dacă acceptăm că faptul acesta se datorează dezvoltării interne a meglenoromânei, totuşi o legătură strînsă trebuie să fi existat între meglenoromână şi dacoromână. Chiar şi astăzi în graiurile din Oltenia, Banat, Crişana, Transilvania, Maramureş, (cf. Ionică, 1965, p. 403—407) infinitivul lung se întîlneşte în forma de imperativ negativ la pers. a Il-a pl. (pentru graiurile româneşti din Banatul iugoslav, cf. Flora, Rum. banat, gov., p. 122—123). Un alt punct comun care se poate stabili între dacoromână şi meglenoromână este prezenţa unor forme de infinitiv care n-au putut să ia amploarea infinitivului scurt din dacoromână şi istroromână probabil din cauza tendinţei de înlocuire a infinitivului prin forme personale, într-o perioadă şi într-un mediu de limbi în care şi infinitivul lung începuse să piardă teren (cf. Atanasov, op. cit.). Tot aici am putea menţiona şi perifrază verbală din meglenoromână de tipul vă tri, vă veări, vă juntţiri, vă iri vinit, vă veari mîncât(ă) care, deşi semantic a evoluat spre prezumtiv, ea este în general identică cu cea din dacoromână (volo + infinitiv) prin care se construieşte viitorul. în meglenoromână şi astăzi, la persoanele mai în vîrstă, se întîlneşte su-pinul ca în exemplele nu din vrut, din niştiţut, după spus, la silirăt, forme comune cu cele din dacoromână după origine, care ne îndreptăţesc să credem că în trecut acestă întrebuinţare a supinului a fost mai frecventă. Rolul lui astăzi, după cum se ştie, este preluat de infinitivul substantivat..^, Lexicul meglenoromân prezintă o serie de asemănări cu cel dacoromân (inexistente în aromână) care n-au fost tratate pînă acum. Lista acestor 483 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE * elemente lexicale pe care le dăm mai jos este departe de a fi exhaustivă măi ?âles dacă luăm în consideraţie cuvintele de origine slavă comune celor două dialecte : mi ă-gcrescu şi mi-t)crescu „mă încălzesc" păstrat în dacoromâna din secolul al XVI-lea sub forma de încărescu < lat. incalesco (ci. Densusianii, HDLR, p. 543 şi 797) ; infinitivul în meglenoromână este a-gcrgâştiri, care mai are şi sensul de „răsărit de scare" ; cărnât „cîrnat" ; clingă „chingă"; cmyo „acum", în graiurile bănăţene în secolul al XVI-lea akmusu (ci. Flora, Rum. banat, gov., p. 218) ca şi în istroromână acmo (ci. Kovacec, Descr. istr., p. 60). Menţionăm de asemenea că cuvintele cărnât, cli-ggă, cmu.6 le în-tîlnim în graiul din L'umniţă : cătălin „încet", păstrat astăzi în graiurile maramureşene sub forma de cătilin şi cătilinaş (cf. Caragiu, Compendiu, p. 184 ; Rosetti, ILR, p. 126 ; Densusianu, HDLR, p. 592), ca şi în graiurile bănăţene din secolul al XVI-lea, cătelin (cf. Flora, op. cit., p. 218). Meglenoromâna cunoaşte şi opusul lui cătilin, cătărgu şi cătărQu „repede", „tare". O corespondenţă se poate stabili şi între megl. călări „a se uita" şi cătătoăre „oglindă" din graiurile crişene ; curun şi curqn „repede", „curînd" ; ăn deal „în deal", folosit în meglenoromână ca toponim ; Găndâca, muntele Pâjak, în gr. 7tai'kou, care are forma unui „gîndac". De altfel în macedoneană pâjak înseamnă „păianjen" ; giiăţă „viaţă", dar şi „vietate" ; gunuoi „gunoi" ; l’umintrea „altminteri" ; sărutări (în graiul din Cupă) „a săruta" ; suorţ (păstrat în graiurile din L'umniţă, Cupă, Oşin, Birislăv şi Lunn graiurile macedonene din vestul Macedoniei (Stogode, kăjgode), iar în cele din sudul şi estul Macedoniei, ca şi în limba bulgară, aproape este inexistent. Fără a avea pretenţia de a combate întrutotul teoria lui Puşcariu şi Capidan f asupra originii meglenoromânilor, cele prezentate mai sus se apropie mai mult de punctul de vedere al lui Densusianu cu privire la această problemă. O analiză mai aprofundată a faptelor de limbă din meglenoromână, în comparaţie cu cele din celelalte dialecte româneşti, poate ne-ar duce la o nouă interpretare cu privire la originea meglenoromânilor decît aceea acceptată astăzi în general de lingvistica română. Edificatoare sînt în acest sens listele lui Capidan în care se constată un număr destul de mare de cuvinte comune meglenoromânei şi dacoromânei, dar şi istroromânei (cf. Megl., p. 78—81). Numeroasele cuvinte slave comune acestor trei dialecte presupun a fi existat o legătură strînsă între ele în trecut. Influenţa slavă, însă, care a acţionat ulterior în dialectele meglenoromân şi istroromân, a contribuit considerabil la distanţarea lor faţă de cel dacoromân. Cît priveşte lista de cuvinte comune aromânei şi dacoromânei şi care nu există în meglenoromână (Capidan, Megl., I, p. 80 — 81), ea nu redă realitatea şi o corectare a fost făcută deja de noi (vezi mai sus). în fine trebuie să precizăm că drumul străbătut de meglenoromâni pînă la aşezările lor de astăzi cu presupusa oprire a lor în regiunea munţilor Rodope, pentru o vreme mai îndelungată, a fost, ca să spunem aşa, trasat de Capidan în funcţie de cele două particularităţi ale meglenoromânei despre care a fost vorba mai sus, adică de realizarea lui [«] accentuat ca [<)] deschis şi de rostirea guturală a lui [f]. Or, atîta timp cît aceste două particularităţi nu sînt proprii 485 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE tuturor graiurilor meglenoromâne, după cum am arătat mai sus, greu putem să acceptăm părerea că ele s-au dezvoltat sub influenţa gariurilor bulgare din regiunea Rodope. După părerea noastră avem de a face aici cu o inovaţie în unele graiuri la fel ca şi evoluţia lui [1'] spre [i] în graiurile din L’umniţă (lumniţă) şi Cupă, generală astăzi la subiectele care ating vîrsta chiar de 70 de ani, ca să nu vorbim despre cei mai tineri. Conform celor spuse mai sus, noi credem că coborîrea meglenoromânilor spre regiunea Meglen a avut loc considerabil mai spre vest decît drumul trasat de Capidan. Fenomenul parţial al palatalizării labialelor în meglenoromână, folosirea infinitivului lung cu valoare verbală în unele cazuri ca şi atestarea infitivului scurt în unele expresii pietrificate, anumite resturi de supin, prezenţa sufixului gode în meglenoromână şi istroromână, evoluţia lui [1'] spre [/] în unele graiuri meglenoromâne, anticiparea iotului în cQini, mQini, pqini, menţinerea construcţiei volo + infinitiv (vă veări, vă tal'âri, vă iri, vă Iri vinlt), numeroasele elemente lexicale comune cu dacoromâna, în special cu graiurile din nord-vestul teritoriului dacoromân (Banat, Crişana, Maramureş), iar unele şi cu istroromâna şi multele alte concordanţe, pot constitui argumente pentru o origine nord-dunăreană a meglenoromânilor, şi care sprijină considerabil teoria lui Densusianu. FONETICA ŞI FONOLOGIA Descrierea sunetelor Vocale, [a] ■— Vocală medială, cea mai deschisă din seria centrală şi din întregul sistem vocalic a meglenoromânei ; corespunde lui [a] din dacoromână, istroromână şi aromână. în general, se găseşte în silabă accentuată în toate poziţiile şi mai rar în silabă neaccentuată, de regulă, in poziţie finală ; în celelalte poziţii poate să apară numai în cuvintele. împrumutate recent din greacă sau macedoneană. [a] — vocala semideschisă din seria centrală, cea mai deschisă după vocala [a] ; apare în graiul din L’umniţă în poziţie iniţială, înaintea nazalelor [m] şi [n] acolo unde în graiurile din Urnă şi Ţărnareca apare de regulă [ă] ; apare, mai rar, şi în celelalte graiuri însă ca şi în L'umniţă tinde a se identifica cu [ă] ; această confuzie cu [ă] are loc, în special, la tinerii vorbitori, în descrierea noastră vom trece acest sunet ca propriu graiului din L'umniţă. [ă] — vocală cu deschidere mijlocie din seria centrală ; corespunde lui [ă] din dacoromână şi aromână. [§] vocală semideschisă din seria anterioară ; cea mai deschisă vocală din această serie rezultată din închiderea diftongului [ea]. Apare în graiul din Lun^in, însă reducerea diftongului [eă\ la [ş] nu este generală ; în mod mai consecvent ea are loc la vorbitorii tineri şi de vîrstă medie, mai rar la bătrîni ; am înregistrat-o, de asemenea, şi în graiurile din Birislăv, Oşin şi Cupă, însă numai la vorbitorii tineri, ceea ce înseamnă că este un proces în desfăşurare. O vom considera ca vocală proprie graiului din Lungiri unde apare la vorbitorii de toate vîrstele. [e] — vocală din seria anterioară cu deschidere mijlocie ; în principiu, apare în silabă accentuată, în graiurile din Urnă, Ţărnareca, Oşin, Birislăv şi Lundin ; în graiurile din L'umniţă şi Gupă în această poziţie se realizează 486 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA ca vocală diftongată [(£] : în silabă neaccentuată apare numai în cuvinte recent împrumutate din limbile vecine sau din alte limbi prin intermediul lor ; în rest peste tot se închide la [i]. [i] — cea mai închisă vocală din seria anterioară. [Q] — cea mai deschisă vocală din seria posterioară ; apare în graiurile din L’umniţă, Cupă, Oşin, Birislăv, Lungiri, provenind din [4] accentuat, în graiul din Lun<ţifi destul de des acest sunet l-am întîlnit şi acolo unde în graiurile din Umă şi Ţărnareca avem diftongul [oâ]. Mai rar, şi în special la vorbitorii tineri, vocala [o] am înregistrat-o şi în graiurile din L'umniţă, Cupă, Oşin şi Birislăv. Este vorba de un fenomen în desfăşurare paralel cu cel al monoftongării lui [gâ] > [e]. Deocamdată o vom considera ca proprie graiului din Lungiri. [o] — vocală din seria posterioară cu deschidere mijlocie ; în silabă accentuată apare în graiurile din Umă şi Ţărnareca ; în graiurile din L'umniţă, Oşin, Birislăv, şi Lunţlin, cînd se află sub accent, se realizează ca vocală diftongată [uo], iar în cel din Cupă ca [uy] ; în silabă neaccentuată se închide la [u], excepţie făcînd numai cuvintele neologice, în care, indiferent de natura silabei, în toate graiurile meglenoromâne, [o] rămîne neschimbat, [u] — vocala cea mai închisă din seria posterioară. Semivoeale. Meglenoromâna dispune de două semivocale [g] şi [o] şi de două cvasi semivoale [/] şi [y], a căror distribuţie în diversele graiuri meglenoromâne se poate vedea din tabelul de mai jos : Grai Semivocale Umă e 0 bşâri, soărl Ţărnareca e Q seâră, moâră L’umniţă e i Q y mşâră, boâri, pier, y6s Cupă e i 0 » meâsă, coâsă, mţer, tyărc Oşih e 0 y videâri, lătoâri, mu6ş Birislăv e 0 y puteârl, noâstră, pyărc (seară), (noâpti) Lunyih (e) '(0) U. sără), nţjptl, puărt în legătură cu semivocalele din meglenoromână facem şi următoarea precizare : [g] şi [o] constituie categoria fonologică a semivocalelor. Ele se caracterizează prin caracterul lor vocalic în opoziţie cu [j] şi [u] (din cuibu şi uălă), pe care le considerăm ca foneme consonantice, şi prin caracterul lor nonsi-labic opunîndu-se tuturor vocalelor. Cu privire la [j] şi [u], figurînd mai sus în tabel, nu putem să le considerăm ca semivocale ci ca cvasi semivocale. în consecinţă, combinaţiile [i<*] şi [yo], respectiv [yă] nu vor avea decît o interpretare monofonematică. Ar trebui aici să lămurim şi chestiunea de ce am optat pentru tratamentul consonantic al fonemelor [j] şi [y] menţionaţi mai sus în cuvintele cuibu şi uălă. Această luare de poziţie se explică prin faptul că în anumite contexte fonice ca, de exemplu, cel din căibu şi nuibu, 487 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE sunetul [i] apare cu rol bine determinat de consoană în graiutile din Umă şi Ţărnareca unde ocurenţa lui fu] final este condiţionată de prezenţa grupului consonantic [ib], Cu alte cuvinte în aceste două graiuri meglenoromâne [u] final apare nu numai după grup consonantic mula cum liqiiida ci şi după orice alt grup consonantic, dar niciodată după consoană finală simplă. De asemenea, A. Kovacec, Descr. istr., p. 35 ca şi R. Flora, 1965, p. 243, trec iotul printre consoane. Deşi pentru [u] n-am găsit contexte fonice asemănătoare cu cele date pentru iot, pe baza principiului de paralelism în sistem, considerăm acest sunet ca o consoană. Din combinaţiile semivocalelor [e] şi [o] cu alte vocale rezultă diftongii feâ] şi [oâ], pentru care exemple figurează în tabelul dat mai sus pentru semivocale. Consoanele [р] — oclusivă surdă bilabială [b] — oclusivă sonoră bilabială [f] — fricativă surdă labiodentală [v] — fricativă sonoră labiodentală [uj — fricativă labio-dorso-velară sonoră [t] — oclusivă surdă dentală [d] — oclusivă sonoră dentală ([o]) — fricativă surdă interdentală ([S]) — fricativă sonoră interdentală [ţ] — africată surdă alveolară ; siflantă [t|] — africată sonoră alveolară ; siflantă [s] — fricativă surdă alveolară ; siflantă [z] — fricativă sonoră alveolară; siflantă fc] — africată surdă prepalatală ; şuierătoare [g] —■ africată sonoră prepalatală ; şuierătoare Jş] — fricativă surdă prepalatală ; şuierătoare {j] — fricativă sonoră prepalatală ; şuierătoare fk'] — oclusivă surdă palatală [g] — oclusivă sonoră palatală [h'J — fricativă surdă palatală [j] — fricativă sonoră palatală [с] — oclusivă surdă velară fg] — oclusivă sonoră velară [h] — fricativă surdă velară [m] — (oclusivă) bilabială (şonantă) nazală [yj] — (oclusivă) dentală (sonantă) nazală jn] — oclusivă (velară) sonantă (nazală) [n] — (oclusivă) palatală (sonantă) nazală [1] — laterală dentală (sonantă) ţi'] — laterală palatală (sonantă) [1] — laterală velară (sonantă) [r] — vibrantă apicodentală (sonantă) în legătură cu consonantismul meglenoromân trebuie să menţionăm că fricativele interdentale [o] şi [S] sînt proprii numai graiurilor meglenoromâne 488 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA din Grecia. Aceste sunete le-am înregistrat .îa citeva cuvinte greceşti intrate recent în meglenoromână ca &eatro „teatruma&ima ,decţie“, „învăţătură % lâmbâSă „luminare mai mare**, Aa/ua „Danemarca". Nu se întîlnesc în vorbirea megleno^m^ din Grecia,' care după războiul civil din această ţară s-au stabilit în Iugoslavia şi în alte ţări, şi nici în cuvintele de origine greacă de dată mai veche, comune tuturor graiurilor meglenoromâne. Astăzi, aceste două sunete pătrund în graiurile meglenoromâne din Grecia graţie puternicii influenţe greceşti (influenţa slavă, adică macedoneană este complet exclusă), care se face simţită în special prin intermediul şcolii. Accentul. în meglenoromână accentul este dinamic, liber şi, teoretic, poate sta pe orice silabă din cuvînt. După lecui pe care silaba accentuată îl ocupă, accentul caracterizează următoarele clase de cuvinte : a) cuvinte accentuate pe ultima silabă : căsăbâ „oraş“, căve „cafeabiriket „recoltă4*, fucdrâ „sărac“, purcăr „porcar“ ; b) cuvinte accentuate pe penultima silabă : ărâri „a ara“, „arat**, ârgi „curte**, sicâră ,.sccarăk*, picaţi „păcat** etc. ; c) cuvinte accentuate pe antepenultima silabă: ârburi „stejar**, metură „mătură**, nicură „fărămitură**, puriii „purece**, seâtirâ „seceră**, urdini „rînd**, „stare**, uziri „uger** etc. f . d) accentul în meglenoromână poate sta şi pe o silabă mai îndepărtată de a treia de la sfîrşit de' cuvînt : unspiăiili, însă de cele mai miilte ori iiu se ajunge la această realizare din cauza sincopării vocalei post-posttoriice: ârburli, nicurli etc. în cuvintele formate din mai multe silabe, pe lîngă accentul principal, se observă existenţa unui accent secundar ('): bunitâti „bunătate**, ămpidicâri „a împiedicacumnicâtură „cuminecatură“, răliminlu „răceală**, „frig**, sănă tâii „sănătate“ etc. în toate graiurile meglenoromâne , vocalele accentuate, prin accentul principal, se pronunţă ceva mai lung decît obişnuit.. Sistemul fonologie al meglenoromânei Vocalele. Poziţia accentuată. în meglenoromână se pot repera citeva sisteme vocalice. Pentru graiurile din Urnă şi;Ţărnareca avem următorul.inventar defoneme /â/,.Vă/^Ve/, 7iÂ, h.!\ /u/. Se remarcă faptul că seria centrală este incompletă prin lipsa fonemului cu .închidere: maximala */•-?/. în sistem vom include şi diftongii /ea/, /oa/. Astfel pentru cele două graiuri avem următorul sistem vocalic : 489- DESCRIEREA- UNITĂŢILOR DIALECTALE : Sistemul vocalic al graiului din L'umniţă este compus din următoarele foneme vocalice: /a/, /j^/, /i/, /o/, /u6/, /u/. Nu sînt incluse aici fonemele /e/ şi toi din cuvintele neologice încă neîncadrate în sistem. Iată cum se prezintă sistemul vocalic al graiului din L'umniţă : Sistemul vocalic al graiului din Cupă este foarte asemănător cu cel din graiul din L'umniţă. Aici avem următoarele foneme vocalice : /a/, /ă/, l\il, /i/, /o/, /y6/, /u/, care sub formă de triunghi se prezintă astfel: Graiurile din Oşin şi Birislăv au acelaşi sistem vocalic din care desprindem următoarele foneme vocalice: /a/, /ă/, /e/, /i/, /o/, /ţio/, /u/, Iată cum se prezintă sistemul vocalic al acestor două graiuri: 480' TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA Sistemul vocalic al graiului din Lurujin este compus din următoarele foneme vocalice : /a/, /g/, /e/, /i/, /o/, ./u6/, Iul pe care le prezentăm în felul următor : a Procedăm acuma la identificarea acestor foneme vocalice aplicînd metoda comutării. 1. Fonemul Ia/. Identitatea fonologică a acestui fonem reiese din următoarele opoziţii: /a/ — /ă/ : al' „usturoi* — ăl „îi*, tal „tai* — tăi „tăi* ; /a/ — /e/ : mar „mari* — mer „măr*, pur „par* — per „păr* ; /a/ — /i/ : pâlâ „pătură* — pilă „pilă*, var „var* — vir „baltă* ; /a/ — io! : ănsâr „sărez* — ânsor „însor*, fac „fac* — foc „foc* ; /a/ — /u/ : cârpin „carpen* — curpin „curpăn*, fag „fag* — fug „fug*. 2. Fonemul lai. Identitatea fonologică a acestui fonem vocalic reiese din următoarele opoziţii: /ă/ — /a/ : vezi /a/ — /ă/ ; /ă/ — /e/ : pân „pîini* — pen „pene*, „aripi*, tăi „tăi* — tel „sîrmă* ; lai — IU : ţăn „ţin* — /in „cinez*, 0s/u „ţest* — iistu „acest* ; /al — /o/ : cât „cit" — cot „cot“, rai „răi* — roi „roi* ; lai — Iul : lâna „lînă* — lună „lună*, răp „pietre* — rup „rup*. Fonemul acesta face parte din sistemul vocalic al graiurilor din Urnă şi Ţărnareca în această poziţie. Vechea opoziţie însă, prin care lai se opune unei alte vocale (ex. râpă — (si) rupă) nu este complet întreruptă în graiurile din Cupă, Oşin şi Birislăv. Randamentul funcţional al acestor opoziţii este totuşi foarte scăzut. 3. Fonemul Iţi. Identitatea fonologică a acestui fonem vocalic reiese din următoarele opoziţii : /g/ — lai : mşri „mere* — mări „mare* ; /§/ — IU : pşră „pară* — niră „flacără* ; /g/ — IqI • mţră „măr* — moră „moară*, bgri „a bea* — bgri „vînt*, suflînd dinspre nord* ; fşj — Iul : m§ră „măr* — mură „mură*, v$râ „vară* — vură „avută* ; /g/ — /y6/ : sţră „seară* —* suorâ „soră*. Fonemul Iţi poate intra şi în opoziţie cu lei în unele forme verbale ca putem (ind. prezent) — putşm (imperf.), videm — vidşm, opoziţia aceasta avînd un rol distinctiv. Cele spuse mai sus în legătură cu acest fonem sînt, valabile, în principiu, pentru graiul din Lunari (diftongul leal se aude totuşi în unele cazuri, la vorbitorii bătrîni). Procesul de fonologizare a fonemului /g/ este în curs de desfăşurare şi în graiurile din Cupă, L'umniţă, Oşin şi 491 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE BirislăV (unde eb apare' în generai la vorbitorii tineri) realizîndu-se o nivelare în sistemele fonologice ale acestor graiuri, în care fonemul /g/ este pendant al fonemului IqI. 4. Fonemul /e/. Identitatea fonologică a acestui fonem vocalic reiese din următoarele opoziţii: lei — /a/ vezi /a/ — /e/ ; /e/ — /ă/ vezi /ă/ — /e/ ; /e/ — /i/ : metri „metri“ — Mitri „Dumitru", peri „aripi" — pin „pini", ver „văr", „vrei" — vir „baltă", „băltoacă" ; lei — lol : mei' „mei" — mol' „moi", mer „măr" — mor „m)r", msş „luni" — moş „bătrîn" etc. ; lei —Iul : des „des" — dus „dus", „adus", peri „aripi" — pun „pui" (a pune). Fonemul lei, care îh graiurile din Urnă, Ţărnareca, Oşiri, Birislăv, şi Luntjin se realizează ca [e] vocală anterioară cu deschidere mijlocie, în graiurile din Cupă şi L'umniţă se realizează ca vocală diftongată /[H, excepţie făcînd neologismele. 5. Fonemul li/. Identitatea fonologică a acestui fonem vocalic reiese din următoarele opoziţii: Iii — /a/ : vezi /a/ — li/ ; Iii — /ă/ :vezi /ăl — Iii ; IU — lei :vezi lei — Iii ; IU — lol : sin „sîn" — son „somn", vir „baltă", „băltoacă" — vor „vor", mi „mă" — mo „acum" ; IU — Iul : blni „bine" — buni „bune", tlndi „întinde" — tundi „tunde", sită „sită", — sută „sută". Randamentul funcţional al opoziţiei IU — Iul este destul de ridicat în meglenoromână printre altele şi din cauza neutralizării opoziţiei între lei şi Iii cînd primul element al acestei opoziţii se află în silabă neaccentuată. Din punct de vedere fonetic, fonemul /i/ în toate graiurile meglenoromâne se realizează ca [i], cea mai închisă vocală din seria anterioară. în graiurile din Urnă şi Ţărnareca, fonemul IU în poziţie finală, cînd urmează după un grup consonantic din care al doilea element este o africată siflantă [ţ], [d], africată şuierătoare [c], [$], sau o fricativă şuierătoare [ş], acest /i/ final (silabic în graiul din Umă în alte contexte fonice, în poziţie finală ex. ăl'bi, orbi), se realizează ca [ă] : căl'ţă „calci", frăndă „frîngi", rupcă „rupţi", surgă „surzi", arsă „arşi". Graiul din Ţărnareca merge în această privinţă şi mai departe, fonemul Iii, în poziţie finală realizîndu-se ca [ă] şi după grup consonantic, din care al doilea element este o palatală [g], [n], [1’] : ârgă „curte", orgă „orbi", dorhă „dormi", ăfl'ă „afli". 6. Fonemul IqI. Identitatea fonologică a acestui fonem vocalic reiese din următoarele opoziţii : IqI — /al : rgm „rîm" — ram „eram", tQl' (tgi) „tăi" — tal' (tai) ,.tai“, cot „cît" — cat „mă uit" ; IqI — l§l ■ ţQpă „ţipă" — ţ§pa „ceapă", mgră „moară" — mţră „măr" ; IqI — IqI • tQl' „tăi" — tel' „sîrmă" ; IqI — IU : tgn „ţin" — lin „cinez", ţgst „ţest" — tist „acest" ; Igl—lu6l : cot „cît" —■ cuot „cot", rgi „răi" — rudi „roi" ; IqI — Iul : onş „inşi" — unş „unsei", „unşi", mgră „moară" — mură „mură", lonă „lînă" — lună „lună", „alună". 492 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA După părerea noastră, IqI trebuie interpretat ca. fonem aparte (şi nu ca variantă a lui /ă/ cum figurează în unele lucrai de dialectologie, cf. Caragiu, Compendiu, p. 268, Ionescu, Probleme, p.^O?),, pentru că în graiurile dip Cupă, ■Oşin, Birislăv, vechea opoziţie grâb.„spate" — grob (gruob) „groapă", ?,moE-mînt", se menţine şi cu atît mai mult cu cît în perechea minimală râpa «piatră “ — (si) rupă „să rupe", avem de a jface cu cuvinte din vechiul fond. Opoziţia stabilită între IqI şi un alt fonem, în graiul din Lundin (tendinţă înregistrată şi în graiurile din L'umniţă, Cupă, Oşin şi Birislăv) este întărită şi prin reducerea diftongului [ţ>a] la [q\. Acest fonem nu este cunoscut graiurilor din Umă şi Ţărnareca. 7. Fonemul /o/. Identitatea fonologică a acestui fonem vocalic reiese din următoarele opoziţii: IoI -rr /a/ :vezi /a/ — /o/ ; Joi — /ă /: vezi /ă/ — /o/ ; Io! — lei :vezi /e/ — Io/ ; Io/ — /i/ :vezi /i/ — /o/ ; . . . . Io/ — /ui : cusor „cosor" — cusur „cusur", „defect", pron „puroi“ — prun „pruni", son „somn“—sun „sun“ etc. în graiurile din Umă şi Ţărnareca fonemul /ol din punct de vedere fonetic se realizează ca [o], vocală cu deschidere mijlocie din seria, posterioară. în graiurile din L'umniţă, Oşin, Birislăv şi Lundin fonemul /o/ în poziţie a.cpen-tuată se realizează ca vocală diftongată [uo], pe cînd în graiul din Cupa se realizează ca [ud], excepţie făcînd neologismele: furtigo, paguto, micro etc. 8. Fonemul Iul. Identitatea fonologică a acestui fonem vocalic reiese din următoarele opoziţii : Iu! — /a/ vezi /a/ — /ui ; Iul — /ă/ vezi /ă/ — Iul ; Iu! — lei vezi lei — Iul ; Iul — IU vezi Iii — Iul ; Jul — /o/ vezi lol — Iul. Poziţia neaccentuată. O caracteristică generală a vocalelor neaccentuate în meglenoromână este închiderea lor, cu excepţia lui /ă/ care nu trece la /îl : ălbeaiă „albeaţă", albină „albină" ; purcâr „porcar", murăr „morar" ; litâli „cetate", ziniri „ginere" etc. în poziţie neaccentuată protonica se pot degaja fonemele /i/, /ă/, Iul la care se pot adăuga şi fonemele /a/ şi lei, dar care apar numai în neologisme, mai ales în graiurile vorbite în Grecia : garsoni „chelner", anălogu „analog", efco-iiiâ „uşurinţă". în poziţie posttonică, numai în graiul din Ţărnareca se poate degaja următorul sistem de foneme vocalice în poziţie neaccentuată : 493 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE în celelalte graiuri meglenoromâne acest sistem este redus la fonemele Iii, /u/, /ă/, /a/, dacă nu luăm în consideraţie fonemele iei şi /o/ din neologisme, în această poziţie, în mod regulat, se ajunge la neutralizarea opoziţiilor dintre fonemele iei şi iii, ca şi dintre /oi şi /u/, atît în silabă protonică cît şi în silabă posttonică. Fonemul Iul, în poziţie neaccentuată, în graiul din Cupă, adesea se realizează ca [ă], vocală cu deschidere mijlocie din seria centrală : cănuscut „cunoscut”, căcgât „cocoş", măcuas „mucos", păngăm „punea m“, săritor „surori" etc. Probleme de distribuţie. O caracteristică a meglenoromânei este afereza lui [a] neaccentuat, care după ce s-a închis la [ă] a căzut (cf. mai pe larg Capidan, Megl., I, p. 97—98). Semnalăm totuşi cîteva forme în care [a] s-a menţinut : ădăvg (în graiul din Birislăv), ăndăvgu (în cel din Urnă), ăpţălt „psalt" (în graiul din Oşin), ăcsen, ăesjen „străin" şi ăcsinitâti „străinătate" (în toate graiurile). în ultimele trei cuvinte avem chiar proteza lui [a] (>[ăJ în poziţie neaccentuată), fenomen opus aferezei. în graiul din L'umniţă [ă] la început de cuvînt, urmat de o nazală (mai preci în prefixele ăm- şi ăn-) l-am înregistrat ca [a], variantă poziţională a lui /ă/. Acest sunet nu l-am înregistrat însă la tinerii vorbitori ai acestui grai. Chiar şi la persoanele mai în vîrstă, pe lîngă cuvintele ampirăt, ampărţos, anţil/eg, am înregistrat şi cuvinte în care nu apare varianta lui /si/ : ămbă-h/iz „fac baie", ămbitâri „a îmbăta", „ îmbătare", ămbitrănit „îmbătrînit", âncâlfă-ţi ! „încalţă-te !“. în meglenoromână, indiferent de natura vocalei din silaba următoare, [e] se păstrează după labiale : mer „măr", metură „mătură", per „păr", ver „văr". Numai în graiurile din L'umniţă şi Cupă [e] sub accent se pronunţă ca vocală diftongată [je]. în graiurile din L'umniţă, Cupă, Oşin, Birislăv şi Lungiri, [u] final este ocurent numai după grupuri consonantice muta cum liquida. în graiurile din Umă şi Ţărnareca, însă, [u] final s-a păstrat după orice alt grup consonantic : ălbu „alb", căfcu „ce fel", cântu „cînt", cu/bu „cuib", ierbu „fierb", gupcu „ţigan", lântu „alt", multu „mult", muccu „muşc", mulgu „mulg", plăngu „plîng", ruptu „rupt", răţimlntu „rece", „răceală", „frig", rizintu „argint", turcii „turc", turlescu „turcesc", Ierbu „cerb", ungu „ung", vlndu „vînd" etc. în graiurile din L'umniţă, Cupă, Oşin, Birislăv şi Lungiri [i] final se pronunţă silabic numai după grupuri consonantice în care al doilea element este o lichidă : ăcri „acri", ăgri „ogoare", sudcri, suăcri „socri", ăfli(ş) „afli". în graiul din Umă [i] apare, în această pcziţie, şi după grupurile consonantice [ib], [l'b], [rb], [şt] : nuibi „întîlneşti", âi'bi „albi", orbi „orbi", corbi „corbi", căşti „căşti" etc. în exemplele date pentru graiul din Umă avem de a face, de fapt, cu un [i] silabic care corespunde lui [i] scurt, flexionar din limba română literară. în alte contexte, mai precis după grupurile consonantice [fţ], [iţ], [l'ţ], [nş], [nţ] [ntj], [nţ], [pc], [r §> V se opun fonemelor din seria surdă /p, f, t, ţ, s, c, ş, k', c, h7. Sonoritatea nu este relevantă în cadrul fonemelor consonantice /y, m, n, n, L 1', r./. 500 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA Consoanele vor fi examiiiate în tripla lor distribuţie : în poziţie iniţială, în poziţie medială şi în poziţie finală, de cuvînt. Poziţia iniţială. Toate fonemele consonantice din meglenoromână sfnt ocurente în această poziţie, după pauză şi înainte de vocală adică în contextul /# — V.../ : Ipun/, /bun!, /fum/, Ivăcâl, luălăl, /tul, /dării i /(er/, /dărclălini, /sări/, Izădăl, llireaşăl, Igaml, /şasi/, Ijonil, /Rădini/, /gum!, /h'er/, tiări/, /cap/, /gură/, /hor, horistâ/, ImuVâril, /noră/, /nări/, Zlăpti/, /Iepuri/, /răii/. Cele mai slab reprezentate sînt fonemele idl, ic!, /g/, /k7, /g7 şi încă mai puţin frecvente fonemele Iul, /h'/ şi /h/. Fonemele /dl, /k'/ şi /g7 sînt mai frecvente în graiul din Ţărnareca decît în celelalte graiuri, atît sub aspectul păstrării vechiului fonetism /$/, cît şi sub aspectul palatalizării generale a la-bialelor, fiind foarte puternic influenţat de graiul aromânesc din LivăZ. Pentru graiurile din L'umniţă şi Cupă caracteristică este expansiunea distri-buţională a fonemului /[/ (provenit din /V). Poziţia medială. în această poziţie, in contextul fonic /..V—V.7 sînt ocurente toate fonemele consonantice în afară de /.$/, ocurent numai în graiul din Ţărnareca. Fonemele /h7 şi /h/ le-am înregistrat în această poziţie numai în graiurile din Grecia, în cuvinte intrate recent în meglenoromână din limba •greacă: /sapă/, /babă/, lăţiri//, /cave/, Icuuăl, /tată/, /nuduros/, Iviţăll, tvidui/ (numai în Ţărnareca, în rest vizui), icăsă/, /uziri/, /pilor/, Imăjiunl, Imăsal, Jcoăjăl, IpruRâril, Izigăl, /tah'idromiu/, luăiă/, /vacă/, /furnigăj, Ilohagol, Imămă/, /mână, mână/, Uupoăhă!, /văii/, Imil’ăl, /curăţ/. O restricţie distribuţională prezintă fonemele Ici, /g/, /k7, /g/, Iul. Foarte rare sînt fonemele /h7 şi /h/. Cele spuse pentru poziţia iniţială sînt valabile şi aici. Poziţia finală. Schema contextuală în care apar fonemele consonantice din această poziţie este /...V — 4#/ adică după vocală şi înainte de pauză. în acest context intervine neutralizarea opoziţiilor de sonoritate, dar opoziţia în chestiune se menţine destul de bine în graiul din Umă şi într-o oarecare măsură în cel din Lun^in. Non-ocurente sînt fonemele /[ă] după palatala [g], cf. mai sus) şi care, în acest grai, poate fi clasat în prima categorie de substantive. 3. grămata, diaforă, ipsoma (iploma), k'inotita, taftotita : -a. în această categorie intră, deocamdată, un număr limitat de substantive, toate de origine greacă. Nu sînt cunoscute de vorbitorii meglenoromâni din Iugoslavia, ceea ce înseamnă că au intrat în graiurile meglenoromâne vorbite în Grecia după separarea acestora de cel din Umă, prin stabilirea graniţei între cele două state (după primul război mondial). Am putea include aici şi substantivul buia (de origine turcă), cunoscut de toate graiurile meglenoromâne. •506 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA 4. La unele substantive ca il' — il'ă, socru — soacră, porc, porcu — pQărcă, ziipot — nipoată, lup — lupoană, opoziţia de gen este exprimată atît prin afixele -0, -u — -ă, cit şi prin variaţia radicalului. Genul neutru. 1. ărăt, brăn (brQri), cântic (cqntic), foc (fiioc, fuâc), laf, jug, ninel, picor (picuor, picuâr), şicul': -0. în graiurile din L’umniţă, Cupă, Oşin, Birislăv şi LumjUn această categorie de substantive este îmbogăţită de substantivele la care Iul final nu este ocurent după grup consonantic (cu excepţia grupului muta cum liquida) : cqmp, cuib, fund, gard. Rept, lemn (liemn), pimint, vint etc. 2. ăgru, lucru : -u. în această categorie pot fi incluse toate substantivele care îl au păstrat pe Iul final după orice grup consonantic în graiurile din Urnă şiŢărnareca : câmpii, cuibu, fundu, gârdu, keptu, lemnu, pimintu, vintu etc. 3. căve, căvine, căvre : -e. Aceste .sînt poate singurele substantive din categoria respectivă, cunoscute, în general, de vorbitorii meglenoromâni din Iugoslavia (toate de origine sau intrate prin filieră turcă). 4. căsăbâ, bileă : -ă. Cele spuse pentru substantivele de sub 3. este valabil şi pentru această categorie.s Sînt cunoscute însă de toţi vorbitorii meglenoromâni. 5. lăpli, numi, foăli : -i. Şi această categorie este poate reprezentată numai de aceste trei substantive. 6. reşo, rădio (în graiurile din Iugoslavia), radiofono, magnitofono, cafenio (în graiurile din Grecia) : -o. Toate aceste substantive sînt neologisme, intrate în meglenoromână prin filieră macedoneană sau sînt de origine greacă. Adjectivul. Meglenoromâna a păstrat toate trei genurile : masculin, feminin şi neutru (ambigen). în tabelul de mai ios prezentăm tipurile de adjective şi afixele prin care se exprimă opoziţia df> g-m. Menţionăm că la unele dintre adjective opoziţia de gen nu este exprimată numai prin afixe ci şi prin alternanţele vocalice ale radicalului: vecl'u — veăcl'ă, negru — neagră etc. MN F Masculin/neutru Feminin 1 --- 0 -ă bun, piitrid, loş, siptăv, săUil, bună, putridă, loşă, siptăvă, sătulă, muşât, vfnăt, măros, gol, muşâtă, vinătă, mărgăsă, goală, bitrdn (bitgrn), giy, greu, bitr^uă (bit^mă), ^gă, greâyă, ud etc. iidă etc. 2 -u -ă negru, vecl'u neagră, veăcl'ă 3 -o -ă ' bdlno bolnă 4 -i -i dulţ.i, joni, mari, moali, mări, râţ.i, râşi -ă -ă veârdi, căvili.ă, pimbilijă, căcărlijă La tipul 1, în graiurile din L'umniţă, Cupă, Oşin, Birislăv şi Luncjin, se adaugă toate adjectivele, care, prin non-ocurenţa lui Iul final după grup consonantic (cu excepţia grupului muta cum liquida), au afix -0 : alb, nalt discuit, strimt, lung, cald, Iqrg, rumănesc, uşinesc (rumăniisc, uşi ni isc) etc. La tipul 2, pentru graiurile. din Umă şi Ţărnareca, avem fenomenul opus, adică o frecvenţă mai mare a adjectivelor care exprimă opoziţia de gen prin 507 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE afixele -u ■—â. Atît adjectivele date mai sus cit şi multe altele intră în această, clasă : ălbu, nâltu, discuiţii, strimtu, lungu, câldu, lirgu, rumănescu, uşinescu etc. Adjectivele din tipul al 3-lea, extrem de rare, sînt proprii numai graiului din Ţărnareca. Acest grai, în care influenţa slavă este în mod deosebit reprezentată, arată unele asemănări cu istroromână în ceea ce priveşte neologismele de origine slavă. La adjectivele de tipul al 4-lea, opoziţia de gen este neutralizată avînd un singur afix pentru mfn : -i. Categoria numărului. Substantivul. Genul masculin, a) La substantivele de genul masculin care la sg. se termină în labialele /p, b, f, v/, alveolarele /ţ, z/, palatalele /c, ş j, 1’, j, hi, vibranta Irl ca şi cele terminate în vocala /â/, opoziţia de număr se neutralizează, avînd şi pentru sg. şi pentru plural morfemul -0, respectiv -ă : -p : lup (sg.) - lup (pl.), ţap (sg.) - ţap (pl). -b : rob (sg.) — rob (pl.) -f : buf (sg.) — buf (pl.) -v : mirgicăv (sg.) — mirgicăv (pl.) -ţ : cămpuneţ (sg.) — cămpuneţ (pl). -z : coacăz (sg.) — coacăz (pl.) -c : cuvăâ (sg.) — cuvâc (pl.) -ş : cupilăş (sg.) — cupilăş (pl.) -j - W (sg-) - iej (pl.) -1' : vitul' (sg.) — vilul' (pl.) -j : măroţ (sg.) — măroi (pl.) -n : căstăn (sg.) — căstăn (pl.) -r : picurăr (sg.) — picurăr (pl.) -â : budălâ (sg.) — budăilâ (pl). în graiul din Ţărnareca, la substantivele terminate în /p, b/, opoziţia de număr se menţine, consoanele respective fiind palatalizate: lup — luk; în graiurile din L'umniţă, Cupă, Oşin, Birislăv şi Lungiri, însă, opoziţia de număr este neutralizată şi la unele substantive terminale în grup consonantic, unde nu este ocurent /u/ final : morb, cuqrb (sg.) — cuorb, cuqrb(pl.), (erb, ţţirb (sg.) — ţerb, ţiirb (pl.), uolm (sg.) — uolm (pl.), nerc, nierc (sg.) — nerâ, nţ(rc (pl.) etc. b) La substantivele terminate în dentalele /t, d, n/, velarele /c, g/, alveolara fricativă /s/ şi laterala IM, morfemul şi pentru sg. şi pentru plural este -0, opoziţia de număr fiind exprimată prin alomorfele lexemelor, condiţionate de alternanţele consonantice : t / ţ : bărbat — bărbăţ, cumnat — cumnăţ; d / z, j : ied — iez, spurgid — spurgiz; dead — deaj, bod — boj;. n / n : an — an, pin — pin, tăun — tăun ; c / ţ, c : drac — draţ, Mrsic — Mrsiţ, cărnîc — cărnic ; g / j : beg - bej, fag - faj ; s / ş : mes — meş; 1 / 1', i : cal — cal' (cai, în L'umniţă şi Cupă), viţql-viţăl' (viţQi, ibid.). Aici am putea include şi substantivele sirumâ şi vlă, cu plurale sirumăş, vlaş, de la care a dispărut din finală labiala Iul. c) La substantivele terminate în -u, precedat de grupurile consonantice muta cum liquida, opoziţia între singular şi plural este exprimată prin opoziţia 508 TRATAT DE DIALECTOLOGIE.ROMANEASCA morfemelor -u şi -i, cu excepţia graiului din Ţărnareca, unde morfemul de plural este -ă, cînd în grupul consonantic al doilea membru este o palatală : cuscru — cuscri, socru — socri (spocri, suăcru — suocri, şuieri), piducl'u — pi-ducl'i (în Ţărnareca, piducl'ă), ocl'u (uocl'u, uacl'u) — ocl'i (uocl'i — uâcl'i) (în Ţ., ocl'ă). . în graiurile din Umă şi Ţărnareca în acest grup mai intră şi substantivele care l-au păstrat pe Iul final şi după alte grupuri consonantice, cu menţiunea că, în ambele graiuri, afixul de plural este -ă după /ţ, ău, prin vocalizarea lui III) ; pentru dativ se foloseşte construcţia la, lă + substantivul : Singular ni. / G. lu, ăl, ău \ un om (uom, uăm), 6mu(l), (ţiămu, uămu) \ U- la, lă / r. / G. lu, ăl, ău \ lină mul'ări, mul ar ea \ D- la, lă / unt3 mutări, mutarea n. / G. lu, ăl, ăii \ un ăgru, ăgru(l) \ I>- la, lă / Plural m. G. Iu, ăl, ău nlşti (nlşta) uămitl, tfăminil’(iiăminii) D. la, lă i. G. lu, ăl. ăif nişti(nlşla)mul'er(muier), muierii (muierii) D. la, lă n. G. lu, ăl, ău nişti(nişla) ăgri I). la, lă După cum am menţionat însă mai sus, în unele graiuri meglenoromâne, şi în special în cel din L'umniţă, opoziţia dintre N. Ac. şi G. D. (deşi dativul sintetic aproape nu se întîlneşte), la forma determinată a substantivului, este exprimată şi prin afixele : -lui (mn. sg.), -Văi.jl'ă, -iă (f. sg.) şi -lor. -Iar (mfn. p!.), în L'umniţă : io săm ampirătului feâtă ; Ăcmuo ditomnului lucru ra ţiila ; Prica fţătăiă ; Feăta lu crălului; Căsa luuomului; Pri ziiua firmanului; Cari s-lă lea cărşăfu lu qmpirătului ii ; Dărurli lu feăiilur; în Urnă: Lumilor pitlijan să mai bun; Ţeăşti jucăreăl'ki să al ficorilor; ATu şi Trăici mâmăl'ă; Căli Rizu băbăl'ă; în Oşin : Ţeăslă udăiă ai ficorului, feălăiăi. Formele de genitiv sintetic se întîlnesc însă foarte des şi în toponimia meglenoromână : O rina lupului, P(>pa cuorbului, Puignli turcului, Grgăpa moăşăl'ă, 515 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE Trăpu băbăiă (L'umniţă). Râpa căprdiă (Cupă), Puntea mutcăl'ă (Birislăv), Ceşma Neşcăl'ă, Ceşma ciiârbiilui, Scrăca regălui (Oşin), ăn Guvizănlur «gaura zînelor) (Umă). Exprimarea valorii cazuale de genitiv se poate realiza, în acelaşi timp, aşa cum demonstrează majoritatea exemplelor astăzi, atît sintetic cît şi analitic. Genitivul fiind exprimat redundant atît în planul expresiei cît şi în planul conţinutului, s-a putut face trecerea de la formele sintetice de genitiv la cele analitice. Indiferent de genul şi numărul substantivului, indicatorul generalizat pentru graiul din Umă este ăl, pentru cel din Ţărnareea ău, iar pentru celelalte graiuri Iu, cu o funcţie identică cu cea a prepoziţiilor. Adjectivul nu poate exprima opoziţia de caz în mod sintetic. Prin topica lui (cel mai des stă înaintea substantivului) poate primi afixe de determinare, opoziţia de caz fiind exprimată analitic cu indicator cazul prepus (aceiaşi ca şi pentru substantive): câsa ăl mării ficor ai ăn văii; mul'ărea (muiârea) lu micu fiâijor z-dăsi la vină ; la forma nedeterminată : Ţăl căni ra ăl un ăcsen om. Vocativul este identic cu N. Ac. la substantivele terminate în -i (indiferent de gen) ; el este exprimat adesea prin repetarea substantivului : l'epuri, l'epuri. Substantivele terminate în-0, -a şi -u au vocativul în -uli, respectiv -li: ţăpuli, budălăuli, pidiicl'uli, lemnuli. La fel au vocativul şi cele terminate în -e : căvreuli. Substantivele terminate în -ă, indiferent de gen, au vocativul în -u «o, desinenţă macedoneană (slavă) pentru vocativ) : ogu, vlădicii, sorii (sorea), vitu ; în Ţărnareea am notat -o : vulpeio. Substantivele masculine popă (puăpă) şi tătă au vocativul în -i : popi (puopi), lăţi (după vocativele macedonene: tăie, pope). Determinanţii substantivului. Adjectivele calificativ e. La cele spuse mai sus despre adjectiv mai adăugăm modul în care se exprimă gradele de comparaţie. Comparativul se formează cu adverbul mai, în Ţăr-nareca foarte des ma. Complementul comparativului se introduce prin di : Iăl ăi mai mări di mini; ţeastă părţi ăţ mai lungă di tea; lista an i'nja ra maţ bună di ănu ‘ricut; Io ies ma mări di tini (Ţărnareea). Superlativul relativ nu este decît comparativul de superioritate precedat sau nu de articolul demonstrativ ţăl, ţela, tea, ţel', ţel'a, ţeţa: ţăl măi marii ficor z-dusi ăslier (vuinic), ără măi micu ănveăţă ăn Skopia. Adjectivul poate fi articulat sau nu : ţeă-i măi musăta feătă din călim; io săm mai j 6 ni (juni) di toţ (tuoţ). în graiul din Ţărnareea adverbul la superlativul relativ nu este ma (mai) ci nai (din maced. naj) : Io ţes năimarli di toţ; noi im naimarl'ă di toţ. Superlativul relativ poartă întotdeauna accentul pe adverb, iar dacă sintagma este alcătuită din mai multe silabe pe adjectiv poate sta şi un accent secundar. Superlativul absolut se formează cu adverbul mult, multu: Ţistu an ra miiltu birilcitliiă ; Nuora n-ăi mult bună; Tricum pristi una multu zlămbăăcă văii ; multu urâtă (nibună) vreămi. Adjectivele demonstrative. La adjectivele demonstrative în meglenoromână se disting opoziţiile de gen, număr şi opoziţia aproape-departe. Opoziţia de caz este păstrată, în graiul din Umă (la vorbii orii mai in vîrstă). numai la forma masculină (sg. şi pl. ) de îndepărtare. Formele adjee- 516 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMÂNEASCA tivelor demonstrative de apropiere din graiul din Ţărnareca diferă de cele din restul graiurilor meglenoromâne : fistu, ţista m. f. n. Sg- N.Ac. ţistu, ţista (edstâ ţistu, ţista G.D. - --- --- PI. N.Ac. fişta (căşti Icăşti G.D. - --- ~~ ţăl, ţela m. f . n. Sg- N.Ac. ţăl, (ela ţea ţăl, ţela G.D. ţilăia PI. N.Ac. ţel', ţel'a, ţjiia ţeâli tvăli G.D. ţil6ra " Formele ţislu, tăi, ţel se folosesc în graiul din Urnă. în graiul din Ţărnareca formele adjectivelor demonstrative sînt: eslu (mnsg.), eâslă (fsg.), eşcă (mpl.), eâsti (fnpl.) ; iăl (mnsg.), ţea (fsg.), ţel' (mpl.), ţeâli (fnpl.). Formele de genitiv ţiluţa, ţilora, în graiul din Urnă, unde de fapt le-am şi înregistrat, sînt precedate de ăl. Dativul sintetic aproape nu se foloseşte, apare extrem de rar. Raporturile cauzale cel mai des sînt exprimate analitic cu indicatorii ăl, ăij, lu ; la. lă. Adjectivul demonstrativ sta, întîlnit într-un singur cuvînt slâră ,.deseară“, este analizabil numai din punct de vedere diacronic. Mai adăugăm aici şi demonstrativele : iistalăntu, ţeăstălănta, lişlalăhţil', ţeâstilăntili (Umă), ţăillăntu (U), ţăllăntu (Ţ), lelalănl (L\ C, O, B, L), ţealârda, ţel'lănţil’ (U), ţel'lănţă (Ţ), ţel'alănţ (O, B, L) leialănţ (L\ C), ţeălilănti (li). Formele adjectivelor demonstrative, ca determinanţi ai substantivului, sînt identice cu cele în funcţia de substituţi ai lui. Adjectivele posesive un posesor mai mulţi posesori mn f mn f un obiect mcy, miey mga nostru, nyostru noastră posed. tăy, tou ta vostru, vpdstru voastră luj lui lor, ip6r lor, ipor ni fn m fn mai multe mei', miei meăli noştri, npoştri noâştri, noăstri obiecte tăi', toi' tâîi voştri, vuâştri voâştri, voăstri posed. toi lui lor, luăr lor, lijăr iui 517 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE In graiul din Ţărnareca, în loc de posesivul meu, am înregistrat numai forma mei. Posesivele în meglenoromână se folosesc, în general, înaintea substantivului. La substantivele care indică gradul de rudenie ele stau, foarte des, după substantiv şi atunci apar variantele : nu, tu (în Ţărnareca, ta), su (în Ţărnareca, sa) pentru masculin ; pentru feminin, numai la persoana a IlI-a sg., apare sa, în rest sînt identice cu cele din tabel : frăti-nu, frăti-tu (frâti-ta), frăti-su (frăti-sa), sor-mea, sor-ia, sor-sa / (siior-mea, suăr-mea (C), suor-ta, suâr-ta (C), suâr-sa, suâr-sa (C) /. Articolul ne hotărî t. Forme’e artico'ului nehotărît exprimă opoziţiile de gen şi număr. Opoziţia de caz se exprimă în exclusivitate cu mijloace analitice : Singular Plural înn r mfn N.Ac. un, lină nlşti, nlşla G. Iu, ăl ău un, ună nişti, nlşla D. la, lă un, ii nă nlşti, nlşla Adjectivele nehotărîte. Majoritatea adjectivelor nehotărîte exprimă opoziţiile de gen şi de număr. Opoziţia de caz este exprimată numai prin mijloace analitice. La unele dintre adjectivele nehotărîte este exprimată numai opoziţia de gen, la altele numai cea de număr iar la cîteva dintre ele nu se menţine nici un fel de opoziţie. Iată formele lor : Nu exprimă nici 0 Exprimă opoziţia de gen Exprimă opoziţia de număr opoziţie 1 ţiva vrin - vrina l uri tur 2 ■slâcu eătiva --- câţiva tari --- tor coti va --- codva tari şi ţâri -- tăr şi tăr 3 câfcu tari şi ţâri --- tţir şi tpr 4 niticâfcu niţiun --- nitiună 5 niţică ri şamidoi --- şâmidoâyă şamiduoi --- şâmidoâyă i „nişte1, „anumiţi" 2 „fiecare" a „ce fel de" 4 „nici un fel de" 5 „nimeni" adjective nehotărîte care exprimă opoziţia de gen şi de număr f tot toată tot loâti (U, T) 1 tyot toată tuoţ tyâti (I/, 0, B, I.) l tyăt toată tyăţ toâti (G) t căt câtă căţ că ti (U, Ţ) I cyt cotă cyţ CQti (L', G, 0, B, I.) f lânlu lântă lânţă lâuti (U) { lanţ lântă lanţ lânti C, 0, B, L) l altu altă alţă alţi (T) cutâp cutâpă cutâp cutâpi (Ţ) „cutare" tăntu * tăntă tănţă tanti (Ţ) „atît" niscăn niscănă niscănţ niscănt i (Ţ) „citva", „puţin" 518 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA Adjectivele nehotărîte sfăca, niiicări, ca şi vrin-vrină, niiiun - niţiilnă, determină un substantiv la singular, indiferent de genul său : sfăca om, sfăca mul'ări, sfăca lemnu (lemn, liemn); ţiva determină un substantiv la plural: ţiva uâmih, iiva mul'er, pe cînd căfcu şi niticăfcu determină un substantiv atît la sg. cit şi la plural : căfcu cm (uom, uăm) — căfcu uâmih, căfcu mul'ări — căfcu mul'er. Din combinaţia adjectivelor tot, tgăti cu numeralele se obţin formele : toţ trei. toăti trei, toţ pătru, toăti pătru etc. Adjectivele nehotărîte, determinanţi ai substantivelor, pot fi folosite şi ca substituţi ai acestora la care mai adăugăm: unu, una, ănil' (unii, unili). Adjectivul interogativ-relativ eări. Acest adjectiv a păstrat opoziţia de caz. dar numai la singular. Astfel pentru N. Ac avem forma căii, pentru G. formele crui şi cărui, precedate de monemul funcţional lu, ăl, ău, dar foarte des se foloseşte şi fără el. Dativul este precedat de la, lă: la cări, lă cări; ex. pentru G : ăl crui fiior ăl frânsi gămu şi crui ficor ăl frănsi gămu ; ăl crui (cărui) feătă si mărită ; lu crui ficuor să mai buh. Ca substitut al substantivului, cări (ca şi forma de genitiv) nu se deosebeşte morfologic de adjectivul interogativ-relativ. Numeralele cardinale. Numeralele meglenoromâne provenind din latina se păstrează destul de bine. în ultimii 50—60 de ani există însă tendinţa, la tinerii vorbitori meglenoromâni, de a înlocui numeralele de origine latină cu cele macedonene (slave) sau greceşti. Cînd numeralul este folosit cu valoare de substantiv, tot la cei mai tineri, se face uz de numeralele macedonene : ună petcă „nota cinci“, ună diseică „nota zece“, ună stotcă „o sute, sutieă“, sau de cele greceşti : ena dekări ko, ena ekatostăriko etc. Iată acum cum se prezintă numeralul în meglenoromână : un, lină doi (U, Ţ). duoi (L', O. B, L), du ai (C), dgăuă, dQuă (L) trei pătru tinţ (L\ C, O, B, L), linii (U, Ţ) cu ii/ plenison şăsi şăpti opiu (U. Ţ), îjopt (L\ O. B, L), uăpt (C) ngăuă (U, Ţ, L', C, O. B), nguă (L) zeăti, zg'ii (L). dăli (Ţ) unsprăli, unspră (Ţ) doisprăţi, doispră (Ţ) treisprăii, ireispră (Ţ) păsprăţi, păspiă (Ţ) etc. doăuzăt (Tj), dguăzgl (L', O, B, C), dguzgţ (L), ingii (Ţ) dgăuzăl şi un, iar în Ţărnareca : unsprăingiţ (ca în aromână) dgăuzăţ şi doi, dguzgţ şi duoi, doispraingiţ etc. ireizăţ, ireizoţ patruzăt, patruzgţ ţinzăţ, ţinzgt şeizâţ, şeizăţ şaptizăi, şaptizqţ obzăţ, obzgţ ngăuăzăi, noăuăzgţ, nguzgţ 519 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE ’ ună sută doăuă şuti trei şuti etc. ună mil'a . ună nil'ă (Ţ) ună miiă (C, L') doăuă mii' . doăuă nil' (Ţ) doăuă mii (C, L') eU. un milion (în Iugoslavia) ena ekatomirio (în Grecia) In vorbirea alegro, însă, numeralele de la 20 la o sută se pronunţă astfel : dqiiciun, dgujdoi, douştrei, dQUşpatru etc., treicun. treţjdoi, treiştrei etc., cinşun, patruşun, seicun, şaplicun şi şapcun, obcun, noucun etc. La forma determinată, numeralul primeşte articolul postpus : doil', treil', pătrul'; doăuli, treili, pătruli etc. Cel mai des numeralul determinat prin articol este precedat de un demonstrativ : ţeăli, doăuli surQr, ţel' doil' frâţ. Numeralele ordinale primu, prima, primii' (primii), primili ; în Ţărnareca : prot, proătă ăl doilea ăl treilea ăl patrulea etc. Formele numeralului pentru genul feminin determină în general substantivul or, uor, pluralul de la uără, sintagma întreagă fiind precedată de mone-mul funcţiona! la. lă : la (lă) doăuli or, la treili or, la pătruli or. Atit printre tinerii vorbitori cit şi printre cei mai în vîrstă, astăzi, din ce în ce mai mult se procedează la împrumutarea numeralelor ordinale din limba macedoneană sau din limba greacă : prăf, fior, tret etc. (maced. liter. prv, utor, trei) ; prolo, deftero etc. Substituţii substantivului. Pronumele personale: ! i;ormt‘ libere (accent.) 1-orme conjuncte (neaccentuate) i N. i», iu<5, iuâ --- Sg'- I). la mini ăn, -n n- § Ac- mini mi c £2 N. noi, nuoi, ny^i pi. o. ia noi, nu6i, nuăi nă, n- Ac. noi, iuj6i, nyăi nă C3 I N. tu --- Si*. D. la tini ăt. -ţ, \- a Ac. tini ti a s © N. voi, vyoi, vydi PI. 1). ia voi, vyoi, vyăi vă, v- Ac. voj, vyo|, vyăi vă 020 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA Forme libere (accent,) Forme conjuncte (neaccentuate) Persoana N. iăl, ţela ăl', ăi, -1', -i, 1'-, i- a IlI-a mase. sg. D. la iăl, ţela /ă 1, lă ău Ac. iăl, ţela iul Persoana N- iei', iei, ţel', ţifia lă, 1- a III-a mase. pi. D. la, iei', iei, ţel', ţj«ia ăl', l'ă, iă, ii', -1' Ac. jel', iei, ţel', ţi^a Persoana N. ia IK-a feminin Sg. D. la ia ăl', ăi, -1', -i, 1'- Ac. ia ău, ou, -U, -u N. jâli Pl. D. la iâli lă, 1-. C5 Ac. iâli li Din tabelul de mai sus reiese că pronumele personale exprimă opoziţiile de 1) persoană, 2) număr, 3) opoziţia de caz (numai la persoanele I şi a Il-a sg., atît la formele accentuate cit şi la cele neaccentuate (conjuncte) şi la persoana a IlI-a la formele conjuncte), 4) opoziţia de gen (numai la pers. a IlI-a sg. şi pl.) ; opoziţia de gen este neutralizată la cazul acuzativ în graiul din Ţărnareca unde avem la sg. şi pentru mase. şi pentru fem. pronumele conjunct ău. Iată şi cîteva exemple cu pronumele conjuncte : ăn deâdi; dă-n ; n-u deâdi; mi viză ; nă trimeăsi ; n-ăl duşi ; nă viză ; ăţ spus; nu-ţ da ; ţ-u deâdi; ţi rog; vă trimet qncl'inicuni ; v-ăl trimes; vă nuibăi ăn căli; ăl’pisiii ună cârti; ăţ fac lăfu (L\ C) ; du-Vuneâc uuă ; spuni-i si vină (L', C); V-u vizuţ câsa; i-u ăncliş uşa (L', C) ; ăl ăniribâi ; nu ţ-ăl da şi nu ţ-ul da ; lă turnă din drum (L', C, O, B, L) ; ţâl ău vidură ; lă viniră uăspiţ; l-ăl duş căsâ; ăl’ligăi pitlijăniV; vet Vă (Ţ), l’ă măntrc'ş (Ţ), aii iă undeâm cQti neac la coâdă; nuoi ficuârii minuţ âncă ţă ănsurâm; nuţ-iV dau ; nu-V ved; nu-i ved (L'„ C) ; ău duş feâta lă scăl’ă ; căns-ou vez, spuni-V si vină ; nu-u cunosc(u); ţ-u ded ; pisiţă lă şi lă iâli; l-ăl ded ăn deât; li ştiu di iu să. Pronumele reflexive. Formele de acuzativ sînt : mi, ti, si, nă, vă, si : mi duc, ti duţ, si duţi, nă duţim, vă duţiţ, si duc. Forma pronumelui personal si (sg. şi pl.) cunoaşte şi variantele -z, -ţi, condiţionate fonetic : lă-z vină „să vie“, lă-z ducă «lăsă si ducă) „să se ducă" ; ăn-ţi mâncă „mi-e foame" (după maced. mi se jade), ăn-ţi viză „mi s-a părut" (maced. mi se vide) cf. şi istrorom. mi s-a ve^ut (Kovacec, Descr. istr.. p. 121). Verbul Verbul meglenoromân exprimă 1) opoziţia de aspect, 2) opoziţia de timp, 3) opoziţia de mod, 4) opoziţia de diateză. 5) opoziţia de număr şi 6) opoziţia de persoană. 521 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE Opoziţia de aspect. Vorbindu-se pe un teritoriu foarte restrîns şi fiind puternic influenţată de-a lungul secolelor de limba macedoneană, meglenoromâna a preluat de la aceasta o caracteristică specifică a sistemului verbal macedonean (prezentă şi în alte limbi slave) şi anume aspectul verbal. Dacă nu în măsura în care istroromâna face uz de acest fenomen lingvistic, opoziţia de aspect, exprimată cu mijloace morfologice, este o realitate de necontestat în meglenoromână. Opoziţia imperfectiv-perfectiv. Aspectul imperfectiv prezintă acţiunea verbală în desfăşurarea ei pe cînd cel perfectiv ca o acţiune complet terminată. Opo--ziţia imperfectiv-perfectiv, este exprimată, cel mai des, printr-un prefix la forma perfectivă (du-, rid-, pri-, pru-, pu-, -pud, put-, is-, iz-, răs-, răz-, zâ) şi absenţa lui la cea imperfectivă sau prin opunerea unor infixe diferite [-âţ- (imperf.)-----n- (perf.), -căi- (imperf.)----n- (perf.)]. Unele din aceste prefixe marchează început de acţiune (pru-, zâ-, răz-), iar altele sfîrşit de acţiune (du-, nă-, iz-, etc.). Ele pot aduce de asemenea şi o modificare de sens : mâncări „a mînca“ — zămăncări „a face şicane", „a se lua de cineva" ; turnări „a se întoarce" — puturnări1 „ a prinde viaţă", „a se îndrepta", a „a vomita" ; această modificare de sens intervine şi în cazul cînd prefixul este de origine latină, creăştiri „a creşte" — ăncrşăştiri „ a se încălzi", „a răsări" (despre soare)". Iată cîteva verbe care exprimă opoziţia imperfectiv-perfectiv : Imperfectiv mâncări „a mînca" toărţiri „a toarce" durmiri „a dormi" la firi „a vorbi" sau : a sări în continuu" „a alerga" — budniri Perfectiv nămăncări „a mînca pe săturate" dutgărliri „a termina de tors" zădurmiri „a începe să doarmă" zălăfiri „a începe să vorbească" etc. scucaiiri budâţiri scucniri „ a sări o dată" a începe să alerge" lăpăiiri „a înfuleca" — lâpniri „a înghiţi deodată" ■şutcăiiri „a arunca de aici colo" — şutniri „a arunca o dată" vicăiîri „a striga", „a chema" — vicniri „a striga o dată" Multe dintre verbele imperfective exprimă şi o acţiune iterativă: scucâiiri „a sări în continuu", spre exemplu exprimă o acţiune care se repetă. Opoziţia imperfectiv-iterativ, cel mai des, însă, este exprimată prin prezenţa unui sau a două prefixe la forma iterativă şi absenţa lor la cea imperfectivă : imperfectiv iterativ mutriri „a se uita" —> zămutriri „a se uita insistent (cu mici întreruperi)" — zăprimutriri „a se uita, a consulta de mai multe ori" — printurnări „a se întoarce de mai multe ori" iterativ — zâşlăpcăiiri „a da cuiva mai multe palme" — zăcucâţiri „a bate în continuu, de mai multe ori". Opoziţia perf ectiv-iterativ este posibilă numai la verbele de origine macedoneană. turnări „a întoarce" perfectiv şlăpniri „a da cuiva o palmă' cucniri „a bate o dată" 522 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA Formele nepersonalc ale verbului. Infinitivul. Meglenoromâna a păstrat cele patru conjugări latineşti: conj. I : arări, dunări, tăl'ări, vigl'âri, vinfurări ; conj. II : veări, puteări, şideâri, iireări, ţăneări ; conj. III : tătiri, ţăsiri, ţgărniri, zăţiri, ziţiri; conj. IV : durmiri, fuziri, cupiiiri, pirîri, vinlri. Conjugarea a IV-a conţine şi subgrupa de verbe a căror consoană, înaintea sufixului de infinitiv, este o africată alveolară [ţ, <)] sau fricativa alveolară [z]: Amputări, ănmurţâri ; ăncăldâri, ănvirdări; uzări (U, Ţ), în celelalte comune : ămpuţqri, anmurţqri, ănvirdqri, u-qri. Infinitivul meglenoromân se prezintă sub o dublă formă: lung şi scurt. Infinitivul lung se foloseşte cu valoare verbală şi cu valoare substantivală. Infinitivul scurt este păstrat, numai în unele blesteme. Singurul tip de verbe productiv astăzi în meglenoromână este cel reprezentat de verbele din conjugarea a IV-a, îmbogăţindu-se cu verbe de origine greacă, macedoneană sau de altă origine dar prin intermediul lor: călpiri, părliri, prăscăiiri, pulpiri, zăcăciri, buidisiri, virindisiri, bumbărdiriri, tilifu-niriri (în Iugoslavia), tilifunisiri (în Grecia), Kimsiri, călisiri etc. Participiul. în graiurile din Umă şi Ţărnareca, cînd formele verbale compuse au ca auxiliar verbul veări, participiul are întotdeauna terminaţia vocalică -ă, cu excepţia participiului din perfectul compus inversat. In celelalte graiuri el apare cu sufixele sale specifice, fără suportul vocalic. Conjugarea I Conjugarea II Conjugarea III căntât, căntâtă vut, viită culcat, culcată vrut. vriită dunât, dunâtă căzut, căziită măncât, mâncată duriit, căpătă (Ţ) sărutat ţirut, ţirâtă scăpat, scăpată rămas, rămasă fat, fată (U) zăcut, zăctită (U) rupt, riiptă (U) frpnt frdntă (U) ars, ârsă (U); uns, linsă (U) pl culcaţi, lirut, iirută, lirut, ţiruti. Gerunziul. Gerunziul este foarte rar folosit în meglenoromâna actuală. Dacă această formă verbală s-a rezumat numai la cîteva verbe (lăgâri, căutări, plândiri (plqndiri), mijlri,stiniri) cele mai des folosite, şi aceasta numai de către vorbitorii mai în vîrstă, vorbitorii tineri au înlocuit-o în întregime cu construcţia cu + infinitiv. Gerunziul meglenoromân are terminaţia -and şi -Ind în graiul din Umă, -qnd şi ind în cele din L'umniţă, Cupă, Oşin, Birislăv şi Lunqlin şi -eăiki în graiul din Ţărnareca. Aceste terminaţii gerunziale însă (cu excepţia celei din Ţărnareca) nu apar niciodată singure, ci întotdeauna amplificate de sufixele : -ăra (cel mai des întîlnit în graiul din Cupă), -ura şi -urlea. cântări, căntondăra, căntqndura, căntăndurlea, căntqndurlea; Lăgări —>■ lăgări, lăgqndăra, lăgqndura, lăgăndurlea, lăgqndurlea; mijlri, mijqndăra, mijqndurlea, mijlndurlea etc. ; nirdeâri, nirdeăilii (Ţ) ; videări, videăţRi (Ţ). Gerunziul apare numai la verbele imperfective ; nu se foloseşte nici la verbele reflexive. El însoţeşte întotdeauna un verb ceea ce îi conferă valoarea de adverb. Sufixul gerunzial -mila este de origine macedoneană -ejki, -ăjRi, cităjki, „citind", nosejki „purtînd" etc. S u p i n u 1. De existenţa supinului în meglenoromână, astăzi, nu putem vorbi, cum este cazul cu dacoromâna, rolul lui fiind preluat de infinitiv. Totuşi în acest dialect sînt curente expresii ca din vrui, nu din vrut, din niştiut, dupu spus, iar la cei mai bătrîni s-a păstrat şi la siţirăt (în loc de la siţirări cum se foloseşte astăzi de obicei) : căn ram tinir, ăn turţeăsca vreămi, mi du-ţeăm ăn câmpu(l) di Surună la siţirăt. Formele personale ale verbului. Ind i c a t i v., Prezentul Conj. I. 1. jungl'u cdntu âr ănvistizez bâtiz 2. jungl'i canţă âr ănvistizez bâtiz 3. jungl'ă cdntă âră ănvistizgâză bâtiză 1. jungl'f/m căntdm ărdm ănvistizdm bătizdm 2. jungl'âţ căntâţ ărâţ ănvistizaţ bătizâţ 3. jungl'ă cdntă âră ănvistizedză bâtiză Paradigma verbelor prezentate mai sus din conj. I este valabilă pentru graiul din Umă. în graiul din Ţărnareca avem aproape aceeaşi situaţie, cu excepţia sufixului -ed(eţ) : lucred, păted (pătel) în loc de -ez, -iz din Umă. 624 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA \ Constatăm că în aceste două graiuri morfemul pentru pers. I sg. este ocurent ’jdupă orice grup consonantic (vezi Consonantism): mărfii „mănînc", căhu „calc", pârlu etc. La fel stau lucrurile şi cu morfemul -ă de la pers. a 2-a, din a căror grup consonantic al doilea element este o africată alveolară [ţ, 4] : cântă, portă, căl'ţă (U), căiţă (Ţ) „calci". în graiurile din L'umniţă, Cupă, Oşin, Birislăv şi Lundin morfemele.de persoană şi de număr de la această conjugare sînt : pers. 1 -u (numai după grup muta cum liquida). -0 (cqnt, calc, mane şi mănânc, pqort, puârt etc.), -ez (ămbănez, L'umniţă), -iz (batiz). în graiurile din Oşin şi Lun4in se remarcă şi morfemul -um sub influenţa limbii macedonene, mai precis a dialectului din Gevgelija, unde avem formele citum „citesc", nosum „port" etc. Acest morfem apare mai ales la verbele cu grup consonantic muta cum liquida : vegl'um, ăflum, ăntrum etc. La pers. a 2-a, aceste graiuri se deosebesc de primele două prin non-ocurenţa morfemului -ă la verbele menţionate mai sus : CQnţ „cînţi“, puorţ, puârţ, „porţi", cal'l „calci". Celelalte morfeme sînt identice cu cele din graiurile din Urnă şi Ţărnareca, cu menţiunea că aici orice [ă] sub accent este [4] jungl'qm, ărqm, căntqm, bâtizqm, cqnlă. Conj. a Il-a. Desinenţele (exprimînd persoana şi numărul) de la verbele de la conjugarea a doua sînt aceleaşi pentru toate graiurile meglenoromâne : pers. 1. sg. -0. ţăn, t(?n pot pyot pers. 2. sg. -0, ţăn, ten poţ pyoţ pers. 3. sg. -i ţani, ţpni poâti PQâti pers. 1. pl. -em ţănem. ţănem (jănie’m) putem putem pers. 2. pl. -el ţăneţ, ţăneţ (ţănjt’ţ) puteţ puteţ pers. 3. pl. -0 ţăn, ten pot puot Conj. a IlI-a . lăţiri, şlcărniri, tgărţiri, şicărdiri in graiul din Urnă . Morfemele sînt : 1. tac şternu torcu ştergu 1. -u, 0 2. taţ şterni torţă şteryă 2. -i, -ă 3. taţi şteârni toârţi şt§ârdi 3. -i 1. tâţim şteârnim tQârţim şteâr4im 1. -im 2. tâţiţ şteârniţ toârţiţ şteârdiţ 2. -iţ '3. tac şternu torcu ştergu 3. -u, -0 în graiul din Ţărnareca apar aceiaşi indicatori, numai că aici, la pers. 2 sg^ morfemul -ă apare şi după nazală palatală [n]: ternă „cerni ", stemă „aşterni". în toate celelalte graiuri meglenoromâne morfemul pentru pers. 1 sg. şi 3 pl. este întotdeauna -0 : stern, ştţern, iuorc, tuârc, sparg etc. Pentru pers. 2 sg. la fel -0 : stern, tuorţ, tuarţ, spard (sparţ). Conj. a IV-a : durmiri, fuziri, cupirîri, tălciri, ănmuriări în graiul din Urnă : ddrmu fug ' cupires tălces ănmurţdş dormi fuz cupireş tălceş ănmurţdş dyârmi fuzi cupireâşti tălcâşti ănmurţâşt i dur mim fuzim cupirim tălchn ănmurţdm durmiţ fuziţ cupiriţ tălclţ anmurţaţ ddrmu fug cupires tălces ăiimurţus 1525 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA Morfemele în acest grai sînt, deci : Sg. 1. -u, -0, -es, -ds 2. -i, -0, -eş, -dş 3. -i, -eâşti, âşti PI. 1. -im, -dm 2. -iţ, -dţ 3. -o, -0, -es, -ds La pers. 3 sg., morfemele -eâşti, -âşti sînt condiţionate fonetic : -aşii este ocurent după [z, ş, j, c, g. ţ, <^]: ănluzâşli, târăşti, tucâşti, rângăşii, ănmurţăşti, ăncălclăşli; -eâşti : cupireăşti, lăfeăşli. în graiul din Ţărnareca avem o situaţie identică cu aceea din graiul din Urnă. în celelalte graiuri nu sînt ocurente morfemele -u (pers. 1 sg. şi 3 pl.), -i (pers. 2 sg.). Tot aici morfemele -es şi -ds, din cele două graiuri precedente, apar ca -gs : lâlcgs, mi măncgs, ănmurfgs etc. Acelaşi lucru se întîmplă şi la pers. 2 sg. şi la cele trei pers. la pl.: tălcgş, tâilcgm, lăilcgl, tâlcgs, ănmurţgş, ănmur-tgm etc. Imperfectul. Desinenţele de persoană şi număr sînt în toate graiurile aceleaşi: conj. I: -(ă)m, -(ă)i, -(â) Ţărnareca, care au terminaţie vocalică. Aceasta este valabil însă cînd auxiliarul este în exclusivitate verbul veări : tu viit-ăi mân-câtă, c&n vinit-ăui iăl1 (Umă); tu vut-ăi măncăt cqn vinit-ău iăl (L', C, O, B, L). Şi la acest timp acţiunea (anterioară faţă de perfectul compus cu un verb auxiliar) este povestită, transmisă de o altă persoană. Cînd însă verbul auxilia", care stă la forma de participiu din această construcţie supracompusă, este verbul iri participiul principal prin care se exprimă acţiunea verbală se comportă ca un adjectiv : fost-im vinit, ă, ţ,ti ; fost-ăi işit, ă, iţ, ti (işqt, ă, t, i); fost-ăi măncăt, ă, l, ii etc. Mai mult ca perfectul. Acest timp este compus din imperfectul auxiliarului veări şi participiul. Ca şi în cazul perfectului compus şi la acest timp parti- 528 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE cipiul are terminaţie vocalică în graiurile din Umă şi Ţărnareca pe cînd în celelalte graiuri rămîne neschimbat: în Umă şi Ţărnareca în L'umnUă, Oşin, Cupă, Birislăv, Lundin Sg. 1. vgâm ' măncătă veâm** 2. veâi arătă veâj 3. veâ ) + l vizută (vidută)* vea 1. veâm ( < \ triciită veâm pi. 2. veâţ plânsă (pldmsă) veâţ 3. veâu , durmită (durnită) veâu / măncât „mîncasem" ărât „arasem" vizdt „văzusem" etc. trie ut „trecusem" pjţins „plînsesem" durmit „dormisem" Viitorul. Viitorul în meglenoromân? este identic cu prezentul conjunctivului, în toate graiurile, eu excepţia graiului din Ţărnareca, ceea ce înseamnă că aici auxiliarul a dispărut : cdntu, cţint ved fac dor mu, duorm, dţiărm cr/nţă, cţinţ vez faţ dormi duorm, duărm si cântă, cpntă veâdă facă doârmă, duorm, duărm + căntăm, cănt^m videm fâţim durmim, duorm, duărm să căntâţ, căntţim viddţ fâţiţ durmiţ duorm dijărm cdntă, cţint ă veâdă fâcă do'ârmă duorm duărm în graiul din Ţărnareca viitorul se construieşte cu ăs câre precedă formele de conjunctiv prezent. După părerea noastră acest -ăs nu este decît o formă contaminată din vă + si, explicabilă, de altfel, şi prin păstrarea acestei construcţii în aromână, care la rîndul ei atît de mult a influenţat graiul din Ţărnareca : ăs nergu, ăs nerdă, ăs neărgă, os neărdim, ăs neărdiţ, ăs neărgă ; ăs dăc. ăs dăl, ăs dacă, ăs dăiim, ăs daţii, ăs dacă clc. în trecut însă meglenoromâna a cunoscut şi viitorul construit cu volo -4- infinitiv, păstrat astăzi în construcţiile vă-infinitiv (în general în graiul din Umă, însă se. întîlneşte şi în celelalte graiuri cu excepţia celui din Ţărnareca) cu valoarea prezumtivului din dacoromână : vă veări vrin om ua „o fi cineva aici", iăl vă ărâri clo „el o fi arînd acolo". Şi totuşi valoarea de viitor a acestei construcţii n-a dispărut cu totul : ţeastă băsmă nu vă jundiri „basmaua aceasta nu va ajunge". Cu infinitivul trecut : vă veări măncătă di nu vini „se pare că a mîncat de nu vine" ; Iu-i bra Gorgi ? Nu ştiu, vă iri işit ăn căsăbă „unde este Gheorghe ? Nu ştiu, o fi ieşit în oraş (se pare că a ieşit în oraş)" etc. Meglenoromâna mai foloseşte şi viitorul construit din auxiliarul veări + conjunctivul, în general la cele trei persoane de la sg. : ăm si ved, ăi si vez, ari si veădă. La persoana 3 pl. ca auxiliar se foloseşte tot forma de sg. ări : ări si veădă iei1. Conjunctiv. Conjunctivul în meglenoromână are două timpuri: prezent şi perfect compus. Despre un imperfect al conjunctivului (cf. Caragiu, Compendiu, p. 283 ; Capidan, Megl. I, p. 168, § 116) nu putem vorbi pentru că, în afară de marca specifică de conjunctiv si, să, formele acestui timp sînt. perfect omonime cu cele ale imperfectului indicativ. * în Ţărnareca. ** în Lundin diftongul se închide ; vţjţ, vţi, ve, vţm, v§l, vţy,. 529 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE 34 — Tratat de dialectologie românească — ed. 251 Conjunctivul prezent. La conjugarea I prezintă o omonimie totală cu prezentul indicativului. La celelalte conjugări ea este parţială. Conj. I. îăl\ >âră iăl si, să ară jel/ iei'/ jăl ţeâri iăl \ Conj. II. \ si, să ţeără jel' ţer iei'/ iăl taţi iăl \ \ Conj. III. / si, să tacă jel' tac ier/ jăl dpârmi iăl X \ Conj. IV. / si, să doarmă ier dyorm, dormu jel'/ Conjunctivul perfect compus 1. si, să aibă + participiu îăU N si, să aibă — măncât(ă), vizut(ă), tricut(ă), sirbit(ă) iei'/ ex. Tăcu s-li âibă vizută mşăli minţâ, n-oări si facă şi, ămă... „să fi văzut chinurile mele, n-ar face aşa, dar...“. Să-l â(bă sfărşită scăl'ou poâti si câtă 6dma la lucru“ să fi terminat şcoala, poate să înceapă imediat cu lucru (poate găsi de lucru)". 2. si, să iiă + adjectiv verbal S-iiă măncât, iăl nu stătea casă „să fi mîncat, el nu stătea acasă" ; S-iiă vinii, iăl vreâ si vină ş-lă noi ..să fi venit, el ar fi trecut şi pe la noi"; s-iiă tricuţ porţii' pri uă, vrea si âibără vrină diră „să fi trecut porcii pe aici, ar fi lăsat vreo urmă". Condiţional. Condiţionalul are două timpuri, construite ambele ou auxiliarul vrşări la pers. 3 sg. şi cele două timpuri ale conjunctivului. Acţiunea exprimată de condiţional este întotdeauna ireală, a cărei realizare, depinzînd de o condiţie în trecut, n-a avut loc. Condiţionalul format din vrea + perfect compus conjunctiv exprimă întotdeauna o acţiune anterioară faţă de cea exprimată prin construcţia vrea + conjunctiv prezent. vin vin vină I vrga si, să / vinim viniţ vină am flat(ă) aj flat(ă) II vrea si, să ( âibă flat(ă) vem flat(ă) veţ flat(ă) ,âjbă flat(ă) (săm) ies işit, işet ieş işit, işet vr§a si, să Uă işit, iş«t \ im işiţ, işi ; vrin ţâri şi ţări om vinit-ău ăn cătun ; ună mări câsă ; sau chiar şi triplat : un câtă (cota) şi câtă mări şărpi. O serie de cuantificatori îi găsim ca actualizatori în construcţia de tipul Iun (ună) — nume de cantitate (Na) + di/ : ună mănătă di fărină „un pumn <535 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECT ALE de făină“, un bărţăt di leămni „un braţ de lemne", un sac di păl'ă „un sac de paie (umplut cu paie)", una ocă di lăpti, una Rilă di şiRer „o ocauă de lapte, un kilogram de zahăr", cumpără) ună sută di viţ (di vină) „am cumpărat o sută de viţe (devie)", un bil'uc di oi „o turmă de oi" etc. Numeralul ca actualizator este însoţit de prepoziţia di începînd de Ia unsprăţi încolo : zeâţi inşi (zeăţi Qnş)„ze^e inşi", unsprăţi di iez „unsprezece iezi", ţinsprăţi di nel' „cincisprezece miei" etc. Adjectivul. Adjectivul calificativ este un constituent facultativ al sintagmei nominale. Atît sub raportul sintactic cît şi sub cel semantic, adjectivul depinde de nume. Cînd adjectivul face parte dintr-o sintagmă nominală, în mod obişnuit este folosit nu însă întotdeauna, şi cu un determinant : un mări âgru; ună veâcl'ă moară; ţeastă urâtă (urgtă) vreămi n-oări mârdină „acest timp urît n-are sfîrşjt" ; năinti moşii' uămin purtau, barbă „înainte oamenii bătrîni purtau barbă". Adjectivul poate lua locul substantivului dintr-o sintagmă nominală dacă substantivul a fost deja exprimat mai înainte: mării ficor ăl trimes la âgru, ară ţăl mîcu ăl trimes cu văţli „băiatul cel mare l-am trimis la cîmp, iar pe ©el mic l-am trimis cu vacile". . : Pe plan semantic adjectivul calificativ indică proprietatea sau calitatea fiinţei sau ale obiectului desemnate prin substantiv : dărâm ună ngăuă câsă „am făcut o casă nouă"; dunâm neac vergă pitlijăn „am cules puţin roşii ver-verzi" etc. în calitate de modificator al numelui, adjectivul îndeplineşte funcţia de atribut : (ţîsta) mării ficor ănveâţă ăn Scopţa „băiatul cel mare învaţă la Skopje". Adjectivul atribut în meglenoromână stă, în general, înaintea substantivului (urmînd modelul limbii macedonene) dar nu sînt puţine şi cazurile cînd este postpus: suflă ună silnică boari „sufla un vînt puternic"; coăpia uuă ou leu, âră veărdea ou toarnă „strugurii copţi îi ia (primesc), iar cei verzi îi întorc (nu-i primesc)" ; dar şi: âră bărbaţii' purtău cămeş lundă, dulâm neăgri şi băr-năveăţă neăgri „iar bărbaţii purtau cămăşi lungi, haine negre şi pantaloni negri". Specificarea gradului la adjective. Unele morfeme specifică gradul unei proprietăţi pe care adjectivul o conferă substantivului. Morfemele multu respectiv mult, pri-, dip, Rupten indică un grad ridicat : biţui un Igăc multu (mult) măros (măr™os) „am luat un medicament foarte amar", ţeăşti pătătili să priţărti „cartofii aceştia sînt prea fierţi", & bră, dip mic rămâsi ţista gărnişoru „măi, porumbul acesta a rămas foarte mic", Rupten răzgălit ţes „eşti prea răsfăţat pe cînd ză- indică un grad scăzut al unei proprietăţi: ficoru ă-ăi zăloş „copilul îmi este puţin bolnav", ăn-ţi făţi că ţes zăbgăt „mi se pare că eşti puţin beat". Gradul de intensitate poate servi şi la compararea a doi termeni : frăli-su âţ maţ mic di iăl „fratele său este mai mic decît el“ ; iei’ să maţ vuţ di noi ..ei sînt mai înstăriţi (bogaţi) decît noi" etc. Locul adjectivului atribut. în meglenoromână, adjectivul atribut stă, în general, înaintea substantivului, urmînd şi aici modelul limbii macedonene : suflă ună selnică boari „sufla un v!nt puternic", cgăpta uuă ou Igă âră veărdea: 536 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA mi toarnă „strugurii copţi îi primesc, iar pe cei verzi îi refuză" ; nu sînt insă rare şi cazurile cînd adjectivul apare şi postpus : ...ară bărbaţii' purtau cămeş landă, dulqm neăgri şi bârnăveăţă neăgri... „iar bărbaţii purtau cămăşi lungi, haine negre şi pantaloni negri". Atributu1 genitival, care, sub forma sa sintetică, se întîlneşte în graiul din L'umniţă, este, de asemenea, în majoritatea cazurilor, prepus : pândi lu ampi-rătului căsă „(pînă) lîngă casa împăratului", ţuo săm ampirătuluţ feătă „eu sînt fata împăratului", lu crâluluţ fiâuor la duc urdina „băiatul împăratului îl duc peste tot", ăcmuo duomnului lucru ra ţiila „acuma acela era lucrul dumnezeului" etc. Funcţia de subiect. în meglenoromână funcţia de subiect nu este marcată printr-un funcţional aparte, cum este cazul cu sîrbocroata sau latina de exemplu, unde există forma de infinitiv, specializată în această funcţie. Dintre nominale, numai la unele pronume se întîlnesc forme deosebite cînd au funcţia de subiect şi anume pronumele personale : ţo (lud, iua), tu. Cu funcţia de subiect cel mai des apare substantivul : mo ficoril’ nu păscu oi şi căpri „acum copiii nu pasc oi şi capre", uăminil' ou duţeău şăica la bătăna „oamenii aduceau postavul la piuă (dîrstă)", un lup nică trei oi „un lup a omcrît trei oi". Cît priveşte locul substantivului cu funcţia de subiect, în afară de ordinea normală, nu mai puţin des se află şi după predicat : vinlra coţva uămin „au venit cîţiva oameni", mânia duuă neătrsi omlu şi măntreăşti uua măncâtă (Ţ) „a doua zi omul s-a dus şi vede strugurii mîncaţi", si turna, si disfeâsi si muri Duicin „Duicin s-a întors, a coborît (de pe ca1) şi a murit". Funcţia de subiect o pot asuma toţi substituţii substantivu’ui : ţ'isia nu si culcă toătă noăptea Ară tăi doărmi tgătă zuua „acesta nu se culcă toată noaptea, iar acela toată ziua doarme", meu an tgămna si ămpl’ă doi ari „al meu în toamnă o să împlinească doi ani", to{ ti-nveăţă cum ăi bun „toţi te învaţă cum este bine", şămi-doil' si duc la lucru „amîndoi se duc la lucru" etc. Sintagma verbală Spre deosebire de sintagma nominală, în care elementul centra' este substantivul, în sintagma verbală acest loo îl ocupă verbul. Grupul verbal este constituit din verb şi expansiunile sale. în cadrul grupului verbal se pot distinge unele subclase caracterizate prin proprietăţi sintactice specifice, în funcţie de subclasa la care aparţine verbul, grupul verbal cunoaşte structuri diferite şi anume : grupuri verbale cu complement (complemente) direct sau indirect şi grupuri verbale atributive care pot fi urmate de o sintagmă nominală sau de o sintagmă adjectivală. Funcţia dc complement direct. Cu funcţia de complement direct apar substantivele şi substituţii lor dintre care numai pronumele personale au forme deosebite pentru a exprima această funcţie : mini niţicări nu mi-ntreăbă „pe mine nimeni nu mă-ntrebă“, tini ti vizut-ău căn işit-ăi „spun, / se pare că pe tine te-au văzut cînd ai ieşit" , am un două—trei vaţ căsă „am vreo două— trei vaci acasă" , li scu.ot dimineâsta cgti vrin sat, li zăpăsc, li duc âră căsă „le scot dimineaţa cîte vreo oră, le fac să pască puţin, şi iară le aduc acasă" ; doi tălcim âră ăl treilea nă fuzi „doi am omorît, iar al treilea ne-a fugit" etc. Spre deosebire de dacoromână, elementul care «sumă funcţia de complement direct în meglenoromână nu este niciodată marcat de funcţionalul pe 537 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE respectiv pri. Cit priveşte anticiparea complementului direct, ea are loc în mod regulat dacă obiectul este determinat sau este reprezentat printr-un nume propriu : ou vi"ui Căna „am văzut-o pe Cana“, ou ăndireş sor-mea „am însoţit-o pe sora mea“, nu-l ănlileg lista om „nu-1 înţeleg pe acest om“, dintru tini, mini mi ăniiria tăti „din cauza ta, pe mine m-a certat tata“ ; ăl furicăi călu „am potcovit calul“, ăl duş ficoru la scăl'u „am adus copilul la şcoală", ou biiui tgătă ăpa „am băut toată apa“, ou miturâi ârgea „am măturat curtea", ou dunam ţeastă dijgăsa odrină (vină), âră ţea disupra s-ou dunâm dupu câţiva zâli „am cules via aceasta de jos, iar aceea de mai sus o vom culege după cîteva zile“, au tirneăm fărina, ăncăldâm uneâc âpu, du burveâm fărina, aţi-î puneam sări şi şa si făleă lulgl „cerneam făina, încălzeam puţin apă, amestecam făina, şi îi puneam sare şi aşa se făcea aluat", li lăsam căsili, ăgrilt ăn Urnă şi nă disfeăsim ăn Givgiliia „am lăsat (abandonat) casele, pămînturile în Urnă şi am coborît în Gevgelija" etc. Funcţia de complement indireet. Indiferent dacă grupul nominal şi în special substantivul — în funcţie de complement indirect este determinat sau nu, anticiparea complementului printr-un pronume neaccentuat este un fenomen regulat în meglenoromână. Anticiparea complementului direct, în condiţiile descrise mai sus, ca şi a complementului indirect în meglenoromână coincide cu situaţia existentă în limba macedoneană, aceasta din urmă avînd şi în acest sens o influenţă asupra meglenoromânei. Funcţia de complement indirect este marcată prin funcţionaiul la, lă : lă dădeş la ficor si mancă ? „ai dat copiilor să mănînce ?“, ăl' trimes la ii' (u) — nu un sinduR di piilijân „am trimis fiului meu o ladă de roşii", că si iâsă, ţeâri s-lă dai la piilijân sfâca dimineâ-tă ăvă „după ce răsar trebuie să dai aer la roşii în fiecare dimineaţă" etc. în afară de complementul indiret Ia dativ, într-o măsură mai mică apare si complementul indirect introdus cu prepoziţie: si rad di noi (=nă-ii răd, după maced. ni se smejat) „rîd de noi", lăţeam di iăl „vorbeam de el", nu va (vrea) si udă di noi „nu vrea să audă de noi". Sintagma circumstanţială Sintagma circumstanţială este constituită din adverbe, gerunzii şi construcţii prepoziţionale. A eastă delimitare a ceea ce, de obicei, este mai cunoscut sub denumirea de complemente circumstanţiale o facem pe baza criteriului pur formal. Adverbele. Adverbele au funcţia de complemente circumstanţiale expri-mînd : Locul desfăşurării acţiunii verbale: dormu (duorm) uă (uăţi) „dorm aici"; intră năuntru „a intrat înăuntru"; fuzi di clo (cuola, culoli) „a fugit de acolo" ; clo rămăsi „acolo a rămas" ; si puşi disupră „urcă sus" ; si disfeăsi digos (dijos) „a coborît jos"; iu va nu nă dutim „nu mergem nicăieri" vă iri ţuvugode „o fi undeva, urdina mi duş „m-am dus peste tot". Timpul desfăşurării acţiunii verbale: mo nă sculam (cmuo nă sculgm) „acum ne-am sculat" ; stâră s-nă vină uăspii „deseară o să ne vină oaspeţi" ; mântiza nă dusim la ăgru „a doua zi ne-am dus la ogor" ; uâllăr mi duş ăn Urnă „alaltăieri m-am dus la Urnă" ; piiimăni s-oij dunăm ăua „poimîine o să culegem strugurii“ ; zuua (ziiuta) dgârmi, ngâptea sirbeâşti 538 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA „ziua doarme, noaptea lucrează** ; uncăss-nă videm „mai tîrziu o să ne vedem" ; iiinlea nu ştiiăm ără mo ăi mănăt „atunci nu ştiam, iar acum este tîrziu**; âniărţu siminăm grăn dma poriliV ăl măncăra „acum doi ani am semănat grîu dar porcii (mistreţi) l-au mîncat**. Modul desfăşurării acţiunii verbale: cătilin, cătilin junşu casă „încet, încet a ajuns acasă** ; iăl lăfeâşti cătărâu „el vorbeşte tare** ; diunăuără sării că pupărît „am sărit deodată ca opărit** ; scungdşte fuzi di casă „pe ascuns a plecat de acasă “ ; curun s-ii torni că vem lucru „să te întorci repede pentru că avem de lucru“ ; priună ou dărâm căsa „împreună am făcut (construit) casa" ; tot opcu sirbeâşti „tot cum nu trebuie lucrează'* ; idvâi si sculă „de abia s-a sculat (cu greu)**; căzu niâcum „a căzut pe spate** ; toată zuija stătut ămprostu „toată ziua am stat în picioare** ; mi duţeăm ăncălâr pri cal să-l leâu lăptili „mă duceam călare pe cal să iau laptele** ; l'umintrea nu pulijm işgri la mărdină (L/) „altfel nu putem ieşi la capăt** etc. Cantitatea şi gradul de intensitate ale acţiunii ■verbale: nu n-ăi bun, multu mâncăi „nu mă simt bine, am mîncat mult** ; nu ra bun dnu, uneăc scQăsim „nu era rodnic anul, am cîştigat puţin“ ; lista ficor multu uneăc doărmi „copilul acesta doarme foarte puţin** ; mo si zără-pusăm, dosta sirbim „acuma să ne odihnim puţin, destul am lucrat**; âldi Crăsii câtă şi câtă scoăs-ău di pri pithjăn „se spune (spun) că familia lui Crsti atîta şi atîta a cîştigat de pe roşii". Gerunziile. Gerunziile sînt, ca şi adverbele, determinanţi circumstanţiali ai verbului. Formele de gerunziu, destul de rare în meglenoromână, exprimă în general modul în care se desfăşoară acţiunea verbală : ficoru vini casă plăngândurlea „copilul a venit acasă plîngînd" (U) ; Lăgăn-durlea z-dusi la scăl'u „alergînd s-a dus la şcoală" (U) ; fuzi lăgQndurlea (B) „a fugit alergînd" : ărnnă mijindurlra (B) „merge cu ochii închişi" ; vineă căn-tgndurlea (B) „venea cîntînd" etc. Construcţiile prepoziţionale. Construcţiile prepoziţionale, foarte frecvente, completează întreaga scară semantică de complemente circumstanţiale: de loc, de timp, de mod, de cauză, de instrument etc. de loc: măntiza junsim ăn cătun „a doua zi am ajuns în sat“ : ară la Păşii nă duţeăm tot la biseărică „iar (pe cînd) la Paşte ne duceam cu toţii la biserică" ; ninelu şi ciiolbili li lăsg pri măsă „inelul şi brăţările le-a lăsat pe masă" ; năsărden ijoga vşă un daş şi lă păşleă cuola ăn drum „Nastratin Hogea avea un miel de casă şi-l păştea acolo în drum" ; lăptili ăl puneăm ăn strică-toări „laptele îl puneam în strecurătoare"; sizii pri râpă „a şezut pe piatră" eteri e timp: Pri la oruvideâri nă sculăm şi ăndireăsim „cînd s-a crăpat de ziuă ne-am sculat şi am plecat" ; ăn prânveără ăl ărăi ăgru doăuă or „în primăvara (trecută) am arat ogorul de două ori" ; Ăntru doi an ram la pănăgir ăn O sin „acum doi ani eram la bîlci în Oşiri" etc. de mod: rămăneţ cu sănătăţi „rămîneţi cu bine"; cu lăgări z-dăsi la scăl'u „s-a dus la şcoală alergînd" ; cu sirbiri ou dărâm ţeăstă căsă „cu lucru (muncă) am făcut casa aceasta" ; cu stiniri idvăi ăl scos breăgu „de abia feî-fîind am urcat panta". Construcţia cu 4- infinitiv lung a luat locul gerunziului şi este mult mai des folosită decît acesta din urmă. 539 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE de cauză: Dintru tini căzui „am căzut din cauza ta“ ; Uua putriză di plgăiă „strugurii au putrezit de ploaie“ ; Si mgâri di căloâri „se moare de căldură" : Viiili ăn muriră di flâmundeăţă „vitele mi-au murit de foame" ; Dintru iăl nu pot işiri din căsă „Din cauza lui nu pot ieşi din casă" etc. de destinaţie de instrument. Fă-l {ista lucru tri mini .fă acest lucru pentru mine" ; Tri tini mi mănces „pentru tine mă chinuiesc" ; Oili şi căprili li ţăneăm tri găbri, tri lâpti, tri caş, tri lână. în graiul din L'umniţă prepoziţia este di : iioili şi căprili li ţăneăm di Qăbri, di lăpti, di caş, di iQnă „oile şi caprele le ţineam pentru îngrăşăminte, pentru lapte, pentru brînză, pentru lînă “; Dunăi neăc iărbă cu seăţira „am strîns puţină iarbă cu secera"; Ăl ămpidicăi măgăru cu fortuma „am legat măgarului picioarele din faţă cu funia (ca să nu poată să se îndepărteze de la locul unde paşte)" etc. Fraza Fraza este formată din două sau mai multe propoziţii, simple sau dezvoltate. în funcţie de raporturile care se stabilesc între diferitele propoziţii din frază deosebim propoziţii legate prin coordonare, prin subordonare şi prin juxtapunere. Propoziţii coordonate. Două propoziţii sînt coordonate cînd ele au aceeaşi funcţie şi sînt legate printr-o conjuncţie de coordonare. Conform raporturilor exprimate coordonarea poate fi de cîteva feluri : Coordonare copulativă. Propoziţiile coordonate copulativ se leagă prin conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale copulative: şi, ni ţi, nu săldi că... tăcu şi : C" şi făcă di zeăţi săntimi năl'ţă si-l scol un căti un şi si-i' sădeş an lăntă groăpă mai riincu (U) „cînd vor creşte zece centimetri (este vorba de roşii), o să le scoţi şi una cile una o să le sădeşti in altă groapă la mai mare distanţă ; .-îş lăra ună disăgă di pări si ăskiir şi trăgniră emuo si ducă la tătă su ăn uăspiţ (L') ..îşi luară o desagă de bani şi soldaţi şi plecară acum să meargă la tatăl său în vizită" ; Ăş fudi eşlu şiu vulpea toăiiă ngăptea nu-ş zădurni şiu vrană vreâmi ăntru zor si feăsi că mgărtă (Ţ) „ariciul plecă şi vulpea toată noaptea n-a închis ochii şi la un moment dat, cînd au dat zorile, se prefăcu că e moartă" ; niţi nu zămeărdi, nili nu si ăndireăzi vreămea (U) „nici nu începe să plouă (ningă), nici nu se ameliorează vremea" ; Nu săldi că nu mi scăltă tăcu ăn si putgărnă (U), „nu numai că nu mă ascultă, ci mă şi înfruntă" etc. Coordonarea adversativă. Propoziţiile coordonate adversativ se leagă prin conjuncţiile coordonatoare : ămă, ară, tăcu. Ăl' călisim la mintă, ămă ieP nu vinira (U) „i-am invitat la nuntă, dar ei n-au venit" ; Ţirea si vin si ubidies dâli am vrină dikeomă, ămă nu vinii si ubidils (L') „trebuia să vin să caut dacă am vreun drept, dar n-am venit să caut" ; /o mi mănces tri ficor, ără iei' ic nu si zămutres cătră mini (U) „eu mă chinuiesc pentru copii, iar ei nu se uită deloc la mine" ; Veăra mul’erli purtăiu ăn cap şămii, ară iărna purtău şi şal (U) „vara femeile purtau în cap baticuri, iar iarna purtau şi şal" ; i_o di, bun lă lăifes, tăcu iei nu scăltă (U) „eu de bine le vorbesc, dar ei nu mă ascultă" etc. Coordonare disjunctivă. Propoziţiile coordonate disjunctiv se leagă prin conjuncţiile: em.. .cm, ia.. .ia, iii.. .iii, ă.. .a: Em vrea em mc 540 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA vrea (U) „ba vrea, ba nu vrea“ ; Ai si mâncăm bră, lista ia vini, ia nu viiu „măi, hai să mîncăm, acesta poate că vine, poate că nu vine" ; îli s-ii faţ om, iii s-nu ti vei intru mini (U) „ori te faci om, ori să nu te văd în faţa mea" ; N-oări mări mirăc tri ănviţări, ă z-duti la scăl'u, ă nu z-duţi (U) „n-are mare chef (poftă) de învăţat, cînd se duce la şcoală, cînd nu se duce" etc. Coordonare oonclusivă. Propoziţiile coordonate conclusiv se leagă prin conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale : znaci (în Iugoslavia), dimec, di (ea, dintru tea, diladi (Grecia). Ier ăn zisiţ că nu vă diiţiţ ăn căsăbă, znâăi voi vă sciindiţ di mini (U) ..ieri mi-aţi zis că nu vă duceţi în oraş, deci vă ascundeţi de mine" : Fost-ău vrină uâră vrin murâr multu bâtăcciiă mullu furisit, dimec toţ muştiriU' ăl' mincună şi l-ăl fură &iptu (U) „a fost o dată un morar mare escroc şi foarte afurisit, deci pe toţi clienţii îi înşela şi le fura grîul" ; Tot giiitu si mânii, trăpit şi flămundu. di tea şi muri fU) „toată viaţa s-a chinuit, nemîncat şi flămînd, de aceea a şi murit" ; Tăşca multu sirbeăşli, dintru tea âri (U) „Taşca lucrea: ă mult. de aceea are (este bogat)". Propoziţii subordonate. Propoziţiile subordonate depind din punct de vedere gramatical de altă propoziţie (de propoziţia principală din frază), iar ca sens ele îndeplinesc funcţia unei părţi de propoziţie a principalei (subiect, nume predicativ, atribut, complement direct şi indirect etc.). Propoziţiile subiective. Propoziţiile subiective îndeplinesc funcţia de subiect al propoziţiei principale şi se leagă de predicatul regent printr-un pronume relativ-interogativ, adverb relativ-interogativ sau printr-o conjuncţie : Cari vrea si măncă si şadă la masă „Cine vrea să mănînce să se aşeze la masă, să ia loc la masă" ; Cari n-u cusi iărba ăir s-nu veădă „Cine mi-a cosit iarba, să n-aibă nici un folos, să nu se bucure de ea" : Si veâdi iu ai călcată (U) ..Se vede unde ai călcat" ; Ăl'-li prispusi că mări ticsirăt să-l află (U) „a presimţit că o mare nenorocire o să se abată asupra lui" ; Işkire -i lucru că si jgâcă cu noi tU) „e clar că-şi bate joc de noi" ; Ţeări să-l ărdm âgru (U) „trebuie să arăm ogorul" ; Ţie ia ţi nu lă vindeâu vâru dăruu ună groăpă, puneau âpu şi puneau şi var pristi ăpu iţi si stindeă (C) „cei care nu vindeau varul făceau o groapă, puneau apă şi puneau şi var peste apă şi / de se stingea". Propoziţiile predicative. Propoziţiile predicative îndeplinesc funcţia de nume predicativ al unui verb copulativ din propoziţia principală. Se leagă printr-un adverb relativ-comparativ sau printr-o conjuncţie. Casa noăstră din Urnă ăi cum ou lăsăm intru dgauzaţ di an (U) „casa noastră din Urnă este cum am lăsat-o acum douzeci de ani" ; Feâta l'-ăi bună iră ficoru-i cum ăi, sildi fţiu lus-liă (U) „fata îi este bună, iar băiatul este cum este, numai să-i trăiască" ; Lucru-i dali ări putut (U) „problema este dacă are putere (materială, financiară). Propoziţiile atributive. Propoziţiile atributive îndeplinesc funcţia de atribut al unui substantiv sau al substitutului acestuia din propoziţia principală. Se leagă de propoziţia principală printr-un pronume relativ sau printr-un adverb relativ : Sfăca primăveără si prădărâ iâzu cări si spărdeu di ploi uf'(U) „în fiecare primăvară se repara iazul care se strica de ploi"; Neăţă lumi rău tel’ cari nu veău stocă âmă veă şi cari nu veăij stocă ic (U) „Pu- 541 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE tini oameni erau cei care nu aveau vite, dar erau şi care n-aveau deloc'* ; Un Ui doi măistur veâ ănăuntru ţi zideau ară doi Hi trei năfgără lă pudădeău (U) „Unu sau doi meşteri erau înăuntru, ce zideau, iar doi sau trei afară le dădeau în mînă (pietrele)" ; Căn Mnisîm di casă âldi tăti şi mama li ăncărcâra lucrili mai zâbăni ti rau tri primeână, tri viti şi ţivugode tri mâncări (U) „Cînd am plecat de acasă tata şi mama (şi ceilalţi mai mari) au încărcat lucrurile puţin mai bune ce erau (pentru) de schimb, pentru vite şi ceva de mîncat" ; Prima mgără ou căţâ apa di la valea iu spilâu mul'crli ară tea dijQâsa moară ou căţă şi ăpa di Valea di Brăna (U) „Prima moară prindea apa de la rîul unde spălau femeile, iar moara cea de jos prindea şi apa din Valea de Brăna". Propoziţiile completive directe. Propoziţiile completive directe îndeplinesc funcţia de complement direct pe lîngă predicatul propoziţiei principale. Se introduc în frază printr-o conjuncţie, printr-un pronume relativ-interogativ sau printr-un adverb relativ-interogativ : Mama nu putea s-mi leâ ăn brăţă, tăti vitili li mutreâ că s-nu prăvărteâscă,io-n rămas di la iei' (U) „Mama nu putea să mă ia în braţe, tata avea grijă de vite ca să nu se răstoarne vreo încărcătură, eu am rămas în urmă” ; Vulpea-l daţi că ia ştiiă ma mul mincun (Ţ) „Vulpea îi zice că ea ştie mai multe minciuni"; Sfăca cumăt di şaică vea bileăşcă tri si ştiiă cari crui ăi şi leăna tri plătiri (U) „Fiecare bucată de postav (şaiac) avea bon ca să se ştie care a cui este şi preţul de plătit" ; Că si dâră băcil'a si primuldeăii căprili şi slăgăiău la cari căt lăpti ăl'-fi cădi si leă (U) „După ce se făcea stîna se mulgeau din nou caprele şi (oamenii) socoteau cui cît lapte îi revine să ia“ ; Nu vă pot spuniri cum junşu ua (U) „Nu vă pot spune cum am ajuns aici" ; lăl viză pri iu intră lisila ăn cutei (U) „El a văzut pe unde a intrat vulpea în coteţ". Propoziţiile completive indirecte. Propoziţiile completive indirecte îndeplinesc funcţia de complement indirect. Se introduc în frază printr-o conjuncţie, printr-un pronume relativ-interogativ sau printr-un adverb relativ-interogativ : Ătâru-n rămăsi că nu vinii şi la noi (U) „Hatîrul (plăcerea) mi-a rămas nesatisfăcut(ă) că n-aţi venit şi la noi" ; Si crep di mancă că di găba sirbim ţisla an, uua-i tQătă putrizălă (U) „O să crăp de necaz că degeaba am lucrat anul acesta, toţi strugurii sînl putreziţi" ; Căvăi di tăi ti nu poăti (U) „Vai de cel ce nu poate" ; An ra frică s-nu cumva si scoălă ficoru si cadă di pri crivet (U) îmi era frică să nu cumva să se scoale copilul şi să cadă din pat" ; Iel' lăfeău cum năntinelil si vuiăg puturâită ântru mai mul'lă aii (U) „Ei vorbeau cum năntineţii (locuitorii comunei Nănti sau Npnti) au fost turciţi cu mulţi ani în urmă" etc. Propoziţiile circumstanţiale de loc. Propoziţiile circumstanţiale de loc îndeplinesc funcţia complementului circumstanţial corespunzător, arătînd cadrul spaţial al desfăşurării acţiunii exprimate de verbul din propoziţia principală. Se introduc prin adverbe relative de loc : Bătăna si dâră ăn mărdina di văii iu veâ mai mullu ăpu (U) „Piua (dîrsta) se construia la malul rîului unde era mai multă apă" ; An Givgiliia pri iu tricui, muşăti căsi vizui şi mul'ţă uămin vlăşeăşte lăfes (U) „în Gevgelia pe unde am trecut, frumoase case am văzut şi multă lume (megleno) româneşte vorbeşte" ; Căn si prukâ pădăru, cări câtră iu videă, ănclo fuzi (U) „Cînd s-a apropiat paznicul fiecare încotro vedea, încolo a fugit" etc. 542 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA Propoziţiile circumstanţiale de timp. Propoziţiile circumstanţiale de timp îndeplinesc funcţia complementului circumstanţial corespunzător, arătînd timpul în care se desfăşoară acţiunea exprimată de verbul din propoziţia principală. Propoziţiile circumstanţiale de timp se introduc prin adverbe şi conjuncţii sau locuţiuni adverbiale şi conjuncţionale : Căn jundeâu iri scgăiirea, nă duţeăm cări cu mătica cări cu dikel'u, li scuteam, li dunăm pălătili ună citi una, li puneăm ăn sac, li ăncărcăm pri vili şi li duţeăm câsă (U) „Cînd erau gata de scos, ne duceam care cu sapa care cu tîrnăcopul (cu doi dinţi), îi scoteam, îi strîngeam cartofii unul cîte unul, îi puneam în sac, îi încărcăm pe catîri şi îi aduceam acasă" ; Murării si urdinâg cu stămâna şi căn măţinău ăş lăţău şi uiem : ţinti—şăsi oM la suta di ofci di giptu (U) ,.Morarii se schimbau la săptămînă şi cînd măcinau îşi luau şi uium : cinci-şase ocale la suta de ocale de grîu (cereale)" ; Cum ăş măncă ficoru, lista cănii l'-u lă pănea din măn (U) Cum mînca copilul, cîinele acesta i-a luat pîinea din mîini" ; Că-l' dudunăm pillijănil', ăi scQâsim pârii şi-l ărâm ăgru (U) „După ce am strîns toate roşiile, am scos parii şi am arat ogorul (terenul)" ; Di că tricum diţindea di văii, lă si meărgă plgăiă (U) „După ce am trecut pe partea cealaltă a rîului, începu să plouă" ; Dupu ţi si mănţă, odma s-ti torni că vem multu lucru (U) „După ce vei mînca, imediat să te întorci că avem multă treabă" ; Ăntru ţi si zăcăţâm s-u dărâm fărina ăs nă căiâm s-nă mincunâm (T) „înainte dea începe să facem făina o să începem să ne întrecem la minciuni". Propoziţiile circumstanţiale de cauză. Propoziţiile circumstanţiale de cauză îndeplinesc funcţia complementului circumstanţial corespunzător, arătînd cauza desfăşurării acţiunii din propoziţia principală. Mijloacele joncţionale prin care circumstanţialele de cauză sînt introduse în frază sînt, în general, conjuncţiile : La gupe, zişi, bun si nu faţ că gupeu di bun nu cunoăşti (L') „La ţigan, zise, bine să nu faci pentru că ţiganul nu e recunoscător" ; Nuoi puodniţi nă făţeăm ăn cătun că veâm ţări ţâră ruoşi (L') „Noi tăvi de pămînt ne făceam în sat pentru că aveam astfel de pămînt roşu (argilă)"; Şi la muţări buricu s-nu-ţ lă spun, zişi, mult că şi muiărea nu stă pănă-n mărdină, nu-s poâti ţăneări (L') „Şi la femeie să nu-ţi deschizi inima, zise, prea mult, că şi femeia nu e statornică pînă la capăt, nu poate să se abţină" ; Stoca ou lizeăm că vea vilul, noătin, birbeţ, mlăzniţ, sieârpi (U) „Vitele le separam pentru că erau vătui, noateni, berbeci, oi şi capre cu lapte, sterpe". Propoziţiile circumstanţiale finale. Propoziţiile circumstanţiale finale îudeplinesc funcţia complementului circumstanţial corespunzător, arătînd scopul, intenţia, destinaţia în vederea cărora se desfăşoară acţiunea din propoziţia principală. Mijloacele joncţionale prin care se introduc circumstanţialele finale în frază sînt conjuncţiile si (să), că si (să), di si (sâj şi locuţiunea conjuncţională tri si: Ăldi tăti şi doda mări lăgău dupu găl'ln s-li câtă, că s-nă lăm măncări ăncloţi, s-nu im flămungă (U) „Tata şi sora cea mare alergau după găini să le prindă, ca să ne luăm de mîncare încolo (pe drum), să nu fim flămînzi" ; Nuoi giţim mai mult cu pătăti că să scoătim neac pâri (B) „Noi trăim mai mult cu cartofi (ne ocupăm mai mult cu cartofi), ca să scoatem (cîştigăm) ceva bani" ; Şi ţăl ăl fură fiâijoru şi ăn munţi ăl tureăşti că s-nu-l măncă imgolu luţ (L') „Şi acela fură copilul şi în munte îl aruncă, ca să nu mănînce averea lui" ; Nu ra di ţa rudită di s-ou vgăţbă (U) „Nu era de ea născută ca ş-o vrea" ; Că si fălea gănişgdru prgăpi di zănud'i iii pătruză! di puniur, nămta ăi dunăm la corni, lă dărâm urdin di s-i{ă lesnic la 543 descrierea unităţilor dialectale vădirea (B) „Cînd porumbul ajungea aproape de genunchi sau patruzeci de centimetri, apoi făceam o grămăjoară la rădăcina lui, făceam nişte şănţuleţe între rădăcini ca să fie uşor de irigat" ; Sirbeăm şi zuua şi noaptea tri si putem s-li cumpărăm âgrili şi casa că noi ţiva nu vindum căn ăl lăsăm cătunu (U)' „Lucram zi şi noapte ca să putem să cumpărăm terenurile şi casa pentru că noi n-am vîndut nimic cînd am părăsit satul". Propoziţiile circumstanţiale de mod. Propoziţiile circumstanţiale de mod îndeplinesc funcţia complementului circumstanţial corespunzător, arătând modul în care se desfăşoară acţiunea din propoziţia principală. Mijloacele joncţionale prin care propoziţiile circumstanţiale de mod sînt introduse în frază sînt adverbele şi locuţiunile conjuncţionale : Nu pot si sirbes cum puteam năinti. ăn tricura vilii ănil' (U) „Nu pot să lucrez cum puteam înainte, au trecut deja anii mei" ; Cum ou spărseş şi s-oij dar (U) „Cum ai stricat-o aşa ai s-o repari" ; A bră, scungăşte ăl dără gârdu fără s-mi-ntreăbă dăli-Y dau si dâră Ui nu-l' dau (U) „Măi, pe ascuns a făcut gardul fără să mă întrebe dacă îi permit să facă sau nu-i permit". Propoziţiile circumstanţiale condiţionale. Propoziţiile circumstanţiale condiţionale îndeplinesc funcţia complementului' circumstanţial corespunzător, exprimînd o acţiune a cărei realizare constituie condiţia realizării acţiunii din propoziţia principală. Se introduc în frază prin conjuncţiile ăcu şi varianta sa cu, si respectiv să : Ăli iei işora, si zăşătăiira, si-ntribăra, ăli feăta zişi : ăcu mi da tăfi şi mama, iuo ti viioi (L') „Şi iei ieşiră, s-au plimbat puţin, s-a întrebat unul pe altul şi fata zise : dacă tata şi mama mă dau (sînt de acord), eu te vreau (te iubesc)" ; Ăcu câtă ta mutări bărbat, cu-i săi, si ies năpta la mini izmihă rără cu nu-i săi, cu nu câtă, si-ţ la dau tuot imolu miju la tini (L') „Dacă soţia ta se uit ă la bărbaţi, dacă este adevărat, o să fii servitorul meu, iar dacă nu este adevărat, dacă nu se uită. o să-ţi dau toată averea mea" ; Muiări, ăidi, bună videâri, ăcu ies direăptă, zişi. duomnu si-ţ da diriipt, ără ăcu ies crivă. crif si afli, zişi (L') „Hai, soţie, la revedere, dacă eşti nevinovată, zise, dumnezeu să-ţi dea dreptate, iar dacă eşti vinovată, de necazuri să ai parte, zise" ; S-ou vădeam odrina la vreâmi, nu vrea s-iiă uua cătă ampuvinită (U) „Dacă irigam via la timp, nu erau strugurii atît de ofiliţi" ; Si triteăi pri la noi, vrea si-ţ dau vrin corni di pitlijăn (U) „Dacă treceai pe la noi, ţi-aş fi dat vreun fir de roşie (puţin răsad de roşii)". Propoziţiile circumstanţiale concesive. Propoziţiile circumstanţiale concesive îndeplinesc funcţia complementului circumstanţial corespunzător, exprimînd o piedică în ciuda căreia se desfăşoară acţiunea din propoziţia principală. Se introduc, în general, prin conjuncţia : ăcu : Ăcu feăsi căbât, nu-l vdlămă ! (U) „Deşi a făcut o boroboaţă (deşi este vinovat), nu-l bate ! ; Acu-l' tălci gărduşca pitlijănil' iară si ăibă tri măncări (U) „Deşi grindina a distrus roşiile, o să fie iarăşi pentru mîncare" etc. Propoziţiile circumstanţiale consecutive. Propoziţiile circumstanţiale consecutive exprimă rezultatul unei acţiuni ca urmare a efectuării acţiunii din propoziţia principală. Se leagă cu conjuncţiile, că, di : Ţăpâ căta selnic că nă spăreărn căn oii uzăm (U) „Ţipa atît de tare încîţ ne-am 544 tratat de dialectologie romaneasca. speriat cînd amauzit-o“ ; Câta an-ţi feăsi năncos că nu puieăm stăieari pri pri-cgâri (U) „Mi s-a făcut atît de rău încît nu puteam sta în picioare" ; Câtă selnic mi vătămi că steâlili li vizui (U) „M-a lovit atît de puternic încît stele verzi am văzut"An-ţi făţi că ram trei di ăl putum ărdicâri (U) „Mi se pare că am fost trei de am putut să-l ridicăm". LEXICUL Tezaurul lexical meglenoromân cuprinde cuvinte moştenite din latină care constituie, în general, fondul lexical de bază a1 meglenoromânei şi cuvinte împrumutate din limbile balcanice vecine cu care aceasta a venit în contact de-a lungul secolelor. Aşa cum am menţionat deja, noţiunile fundamentale în meglenoromână sînt desemnate prin cuvinte latineşti ca de exemplu : 1. Părţile corpului : barbă „barbă", braţ „braţ", buric „buric", cap „cap", cot, cV'ot, cWâit „cot", coadă „coadă", calcan „călcîi", dinii „dinte", faţă „faţă", falcă „falcă", frunţi „frunte", gură „gură", Ueptu, Kept, RiSpt „piept", inimă „inimă", maţ „maţ", mână, mqnă „mină", nări, nas „nas", numiri „umăr", ocl’ii, V'ocl'u, fâcl’u „ochi", os, Vos, uăs „os", palmă „palmă" pălmuţă „dimin. de la palmă", picor, picV'or, picWăr (şi cicor) „picior", pulicăr „degetul mare", per „păr", limbă „limbă", săndi, sgndi „sînge", sin „sîn", spgi „spate", ureăclă „ureche", ungl’ă „unghie", zeănă „geană", vină „vină", zeăzit, zeăist, zeăstu „deget", zănucl’n „genunchi". 2. Legăturile de rudenie : mamă, mumă „mamă", iâlă „tată", ii’ „fiu", il’ă „fiică", fraţi „frate", soră, slloră, s^âră „soră", socru, sVocru, sllâcru „socru", soăcră „soacră", ziniii „ginere", noră, mjoră, ngâră „noră", cuscru „cuscru", cuscră „cuscră", ver, vier „văr", primaver, primavier „văr de gradul întîi", veără, primaveâră „verişoară, verişoară de gradul întîi", fumeăl’ă „copil, copii", feăiă „fată", ficor, ficior, ficior „copil" etc. 3. Noţiuni privind anotimpurile, zilele săptăminii şi timpul în general: an „an", ănţârţu, ănţQrţ „acum doi ani", prănveără „primăvară", veără „vară", tgămnă „toamnă", iărnă „iarnă", Iun „luni", marţ „marţi", joi, j^oi, j$âi „joi", vinir „vineri", sâmbătă „sîmbătă", duminică „duminică", zuuă „zi", noăpii „noapte", mes „lună", dimineaţă, dimineiă „dimineaţă", nâzăţ „miazăzi", sşără, şiră „seară", curăn, curun „devreme", mănăt „tîrziu", timp „an“, din timpii „la anul" etc. 4. Fenomene şi elemente din natură : ţâră „ţară", pimint, pimintu „pămînt", fer, (iir „cer", soări „soare", lună „lună", steăuă, stguă „stea", nor, nWor, nVâir „nor", plgâţă, plQiă „ploaie", neăuă, niuă „zăpadă", vint, vintu, vimtu „vînt", bgâri, bQri „vînt puternic care suflă dinspre nord“, gl’eţ, gl’iil „ghiaţă", ăpă, ăpu „apă", h’er „fier", sâri“ „sare‘^, râpă, rQpă „piatră", (si) ănhinică „se întunecă" etc. 5. Termeni denumind plante: pom, pUom, pVâm, „pom", per, piir „păr", prun „prun", mer, mfir „măr“> cireş, cirfiş „cireş", căstân, căstgn „castan", viţă di vină „viţă devie", ărburi •545 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE 35 — Tratat de dialectologie românească — cd. 231 „stejar", fag „fag", pin „pin", frâsim, frâpiin „frasin", cârpin „carpin", rin „arin", Iun „alun", grân, gr$n ,.grîu“, sicâră „secară", or iu, %6rd, -ard „orz", mei’, miei „mei", linti „linte", al’, ai „usturoi", teăpă, iepă „ceapă" etc. 6. Termeni denumind animale domestice şi sălbatice : cal, cal „cal", iapă „iapă", vacă „vacă", bou, b^ou, b*Au, „bou", vilăl, vilol „viţel", uăiă „oaie", birbeăli, birbgti „berbec**, ăreăti, reâti, r$ti „arete, berbec", noâtini „noatene", liel, nţil „miel", porcu, p^orc, p^Arc „porc", poarcă „purcea", purlel, purţiil „purcel", căni, cqni, cqini „cîine", călâijă „căţea", căţâl, căţql „căţel", pul’, pui „pui, pasăre", găl’ină, găiină „găină", l’epuri, iepuri „iepure", lup „lup", lupgănă „lupoaică", ursgănă „urs", „ursoaică", ţerbu, fierb, Ierbi „cerb", şărpi „şarpe", păliţi „purice", piducl’u „păduchi", corbu, c~orb, cvârb „corb", văltur „vultur", cuc „cuc", ţurţuri „turturea", muscă „muscă", ălbină „albină", găspi „viespe", tăun „tăun" etc. 7. Casa cu obiectele din ea şi din jurul ei : casă „casă", arfei „curte", poartă, pqrtă „poartă", uşă „uşă", fundu „în lună, spaţiul casei cel mai în fund unde se puneau snopii", cămară „o înfundătură în perete, de forma unei ferestruice, în care se ţineau diverse obiecte de uz zilnic", scală, scară „scară", căldări „cazan mare", căldăruşcă „căldăruşă", căfât, căţqt „cuţit", lingură „lingură", scand, scăndu „scaun", meăsă „şervetul pe care se pune mîncarea", foc, f^oc, fvăc „foc", ţăcăni „tăciune", cinuşă, cănuşă „cenuşă", zădă „zadă", „bucăţi răşinoase de pin pentru aprinderea focului, pentru a face lumină", sac „sac", sapă „sapă", ărât „plug", jug „jug", păni, pqni, pqţni „pîine", caş şi brqnză „brînză", cl’ag „cheag", lăpti „lapte" etc. 8. Noţiuni fundamentale privind viaţa fizică, spirituală şi socială a omului : feiţiri „a trăi", muriri „a muri", sirbiri „a lucra", făliri „a face", imnări, amnâri, meărdiri „a merge", duţiri „a duce", viinri „a veni", işiri, iş^ri „a ieşi", intrări, antrări „a intra", culcări (si) „a (se) culca", distilări, diştiptări „a deştepta", zăţiri „a zace", spilări „a spăla", şleărdiri. ştţrdiri „a şterge", şteârniri „a aşterne", ărdicări „ a ridica", creăşliri. creştiri „a creşte", ânsurări „a însura", măritări „a mărita", mărfiâri „a mînca", uzări, uzqri „a auzi", scultări „a asculta", videări, vidări „a vedea", dureări, durqri „a durea", rădiri, rodiri „a rîde", plândiri, plqndiri „a plînge", cunoăştiri, cunoşiiri „a cunoaşte", ştiri „a şti", ul’itări „a uita", peărdiri, pgrdiri „a pierde", tireări, ţiriri „a cere, a iubi", vreări, vr§ri „a vrea, a iubi", lari „ a lua", trimeătiri. trim§tiri „a trimite", vindiri „a vinde", iri „a fi", veări, veri „a avea" etc. Meglenoromâna a păstrat şi cîteva cuvinte de origine latină pe care celelalte dialecte româneşti nu le cunosc : feiiiri „a trăi", cyorp ovca), revmă „curent", curent electric" (gr. pe&pa), şidero „fier de călcat", (gr. cslSepo), şimvuliu „consiliu, consultaţie, sfat" (gr. CTvppovXf)), şizmo „cutremur" (gr. aeiqio), tahidromiu „poştă" (gr. ra.yy-Spopeîo), tarăţă „terasă" (gr. Tapâraa), trapezumândilu „faţă de masă" (gr. Tpa7:ei;ojiavSyjXo) etc. Meglenoromâna posedă şi un număr destul de mare de cuvinte de origine turcă, dintre care unele intră în vocabularul ei de bază. Prin faptul însă că aproape toate aceste elemente lexicale de origine turcă le găsim şi în macedoneană nu putem exclude posibilitatea ca multe dintre ele, dacă nu majoritatea lor, au intrat în idiom prin intermediul macedonenei şi în special prin graiurile macedonene din regiunea Meglenului şi din Gevgelija. Multe dintre cuvintele de origine turcă sînt înlocuite astăzi prin cuvinte slave sau greceşti sau existenţa lor este legată de cea din aceste două limbi. Totuşi elementul turcesc, sau cel puţin o parte din el, face parte din vocabularul activ atît în graiurile macedonene menţionate cît şi în meglenoromână. Aceasta nu împiedică însă cu nimic ca elementul turcesc să vină pe locul al treilea avînd în vedere că deja de o perioadă destul de lungă meglenoromâna nu suferă decît influenţele macedoneană şi greacă. Dăm în continuare unele dintre cuvinte de origine turcă cele mai des folosite : ăcic „clar, deschis" (tc. agik, maced. a6ik), ădeţ „obicei" (tc. ădet, maced. ădet), ămbăr „hambar" (tc. ambar, maced. dial. ămbăr ), ăngăc „numai", „de abia" (tc. ancak, maced. dial. ănjiăk), ăstâr „dublură la haină" (tc. astar, maced. dial. ăstâr), ăşker „soldat" (tc. asker, maced. dial. ăşker), ăzgân, ăzgon „dezlănţuit" (tc. azgin, maced. dial. ăzgân), bâfcă „grădină" (tc. bahge, maced. băţca), bască „separat" (tc. başka, maced. dial. băskă), bădivă „gratis, pe nimic" (tc. bedava, maced. dial. bădivă), biriket „berechet", „recoltă bună" (tc. bereket, maced. dial. biriket), beg „bei" (tc. bey, maced. beg), biter „mai rău" (tc. beter, maced. dial. biter), buia „vopsea" (tc. boga, maced. dial. bujă), cuviiă „cui de lemn" (tc. givi, maced.dial. civija), cop „baston" (tc. cop), dimec „deci" (tc. demek, maced. dial. dimek), dirige „stare", „stare proastă, neplăcută" (tc. derece, maced. dial. dirige), duşec,, saltea “ (tc. doşek, maced. dial. dusek), isâp „socoteală" (tc. hesap, maced. dial. isâp), ic „deloc" (tc. hig, maced. ic) etc. Elementele lexicale comune cu albaneza nu sînt numeroase în meglenoromână. în afară de cuvintele din fondul autohton, pe care le întîlnim şi în dacoromână şi aromână, meglenoromâna n-a fost supusă unei influenţe lexicale ulterioare din partea albanezei. Iată cîteva dintre aceste cuvinte: bârdu bârgl, bartţâ „sur, sură", bască „bască", brad, braţ „brad" numai în toponime : Curu di braţ adică Codru de brad, Băirdet (din Brădet, piin metateză), amîndouă în Umă, căpuşă „căpuşă", Gurşet, toponim în tlmă, din care prima parte noi o legăm de alb. gur „piatră", ceea ce justifică şi relieful regiunii: guşă „guşă", mându, mqnz „mînz", mărgu „murg", murgă „murgă", năprâtică „şarpe" (alb. neperke), sâmburi, sâmburi „sîmbure" etc. 549 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE în ultimul timp în meglenoromână au intrat destule cuvinte de origine romanică prin intermediul limbilor greacă şi macedoneană. Procesul acesta este în plină desfăşurare iar frecvenţa acestor cuvinte în idiom este în funcţie şi de gradul de cultură al vorbitorilor meglenoromâni. Spre ilustrare dăm cîteva dintre ele : ăftumbilă „automobil", cămion, „camion", dipeşă „depeşă", fri-sură, flizură „frizură", bălcon „balcon", doctur „doctor, medic", ecler „ecler (prăjitură)", midâl'ă „medalie", midăl'on „medalion", timpirătură „temperatură", trăctur „tractor", tirăsă „terasă", cunoscute în meglenoromâna vorbită în Iugoslavia : garsoni „chelner", târâtă „terasă", tractir „tractor" etc. folosite în graiurile meglenoromâne din Grecia. NOTE 1 Cu privire la denumirea comunelor meglenoromâne am preferai, spre deosebire de Wei-gand, P. Papahagi, Th. Capidan, M. Caragiu-Marioţeanu şi alţi cercetători ai dialectului meglenoromân, termenii aşa cum ei sună în pronunţarea meglenoromânilor. Denumirile de Hilma (in dialectul macedonean din regiune Uma, dar oficial Hiîma), 6sani, Liigunfa sînt de fapt denumirile în macedoneană pentru aceste comune. Nici termenul Ninta nu corespunde realităţii, localitatea fiind denumită de meglenoromâni Nănli (Nonli), iar de macedoneni N’te (adică Năte). Denumirile oficiale însă in ţările respective pentru aceste localităţi sînt următoarele : Hiîma (= Uma), £xpa (= Vumnlfa, jumnlţa), IIsptxp.sx (= Birislăv), AoxâyysAoţ (= Osin, ™6şiri), AxyyxSla (= Lundin), Nnrla (= Nănli, Ngnti), K jurrx (= Cilpa) şi Kapirr, (= Ţăr-nareca). 2 Aceste date mi-au fost furnizate de către informatorul Gorgi Tanev (Gargi ăl Vani ăl Duri), bun informator şi cunoscător al graiului său din Urnă. 3 Datele cu privire la meglenoromânii refugiaţi in perioada războiului civil din Grecia şi stabiliţi în ţările socialiste mi-au fost furnizate de către informatorii Develekov Kosta (Cyosta lu 6'evelecu), Betov Atanas (Naci ău Beta), Boiinov Vangel (Văn^el’ăy Bujina). Primul dintre ei a trăit 25 de ani în Sczeczin (Polonia), iar al doilea 27 de ani in Taşkent (Q.R.S.S.), fiind stabiliţi in prezent la Skopje. în ceea ce priveşte l — articol enclitic în meglenoromână, putem spune că in graiurile din Urnă şi Ţărnareca el este perceptibil in destule cazuri, atît după grup consonantic (cum afirmă Capidan pentru graiul din Ţărnareca), cit şi după consoană simplă. ISTROROMÂNA h. 177 Introducere. Istroromâna se vorbeşte astăzi în satul Ze/dn (cr. Zejăne; la nord-vest de la Rijeka şi la nord de la muntele Ucka) în regiunea Cicarija, şi în mai multe sate şi cătune la sud-vest de la muntele Ucka : Susiie-vilg, Sasneviţg (forma cr. „oficială" Susnjevica), Noselo sau Nosolo (cr. Nova Vas), Sucodru (cr. Jesenovik), Letâi (cr. Letaj) şi Bardo (cr. Brdo) cu cătunele ca de ex. Costârcăn (cr. Kostrcane), Dolinscina, Zâ-qcovli, Perăsi, Brig etc.1. După aprecierile noastre, pe la începutul anilor şaizeci mai erau în aceste sate între 1 250 şi 1 500 vorbitori de istroromână (450—500 la Zejân şi 800—1 000 la sud)2. La aceste cifre ar trebui adăugaţi istroromâni stabiliţi la Rijeka, Triest şi alte centre urbane, instroromâni emigraţi în America (mai ales Statele Unite), Australia şi ţările Europei de vest, precum şi un oarecare număr de croaţi care vorbesc istroromână3. în tot cazul, istroromîna este dialectul român vorbit de numărul cel mai mic de vorbitori, iar retragerea acestui idiom, constatată demult, se continuă şi astăzi în satele şi cătunele periferice din sud (Letâi ; Zârjcovţi ; Br>'g ; într-o oarecare măsură şi Sucodru, unde jumătatea 550 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA satului vorbeşte croată). în aceste localităţi oamenii mai în vîrstă folosesc istroromână mai ales în familie, dar copiii, cu toate că, în general, stă-pînesc bine limba părinţilor, vorbesc cu părinţii, şi în mod special cu consătenii lor, cel mai des croată — „fiindcă e mai frumos şi mai util“. în 2ejân, Susndviţg şi Ndselo, dimpotrivă, istroromâna se întrebuinţează şi astăzi ca „limba satului"4. Datorită unei izolări mai mari de populaţia croată precum şi unui număr mai însemnat de vorbitori în acelaşi sat, iar în parte şi condiţiilor economice mai favorabile5, istroromâna se menţine cel mai bine în satul 2ejân. Condiţiile economice mai puţin avantajoase, emigrarea temporară sau permanentă şi contactele din ce în ce mai intense şi mai directe cu populaţia de limbă croată, ameninţă, ori cel puţin îngreunează, astăzi din ce în ce mai mult menţinerea istroromânei în satele din sud6. Istroromâna nu este limba unor „instituţii" care să contribuie la păstrarea limbii. în afară de cîteva proverbe şi cîteva fragmente d.e cîntece, folclorul literar istroromân propriu-zis aproape că nu există. Istroromânii cîntă cîntece croate. La ei circulă numeroase poveşti în limba lor7, dar după structură şi după conţinut ele sînt astăzi — în afară de cîteva anecdote locale — aceleaşi ca şi la croaţii din Istria. încercările de a organiza o şcoală în istroromână, sau de a întrebuinţa acest idiom în formă scrisă, n-au reuşit niciodată să dea rezultate mai însemnate sau mai durabile. Şcolile (precum şi biserica, cel puţin-cea instituţionalizată) s-au servit întotdeauna, pe cît se ştie, de limba croată, respectiv, în timpul ocupaţiei italiene între cele două războaie, de cea italiană8. Istroromânii nu au decît un sentiment naţional aparte foarte vag9. Pornind de la particularitatea lor lingvistică, în contacte cu străinii ei subliniază bucuros deosebirea lor faţă de croaţi spunînd că sînt rumuni sau (numai la sud) vlâs, vlâs10. Dar, cel puţin oficial — probabil şi din cauza experienţelor lor amare în privinţa aceasta, în trecut, în epoca confruntărilor naţionale şi politice violente între masele rurale croate şi orăşenii italieni sau italienizanţi, privilegiaţi atît în timpul Austriei cît şi în timpul Italiei — se declară cel mai des croaţi (care vorbesc vlâski sau rumunski) sau mai rar români, respectiv rar de tot (aproape exclusiv la Sud) italieni. Pe de altă parte, dată fiind lipsa contactelor între istroromânii din sud şi cei din 2eiân, între aceste două grupuri nu există niciun sentiment de comunitate etnică sau lingvistică11. Fiecare dintre aceste două grupuri se desfăşoară aproape independent, şi numărul redus de vorbitori ai istroromânei pierde şi mai mult din importanţă. în condiţiile acestea, bilingvismul activ este la istroromâni un fenomen general12. Numai 5n 2ejân, sat izolat şi cu emigraţie mai puţină, se întîlnesc copii care pînă la vîrsta de 5 ani nu ştiu altă limbă decît istroromână, respectiv nu învaţă croată s-o vorbească curent înainte de a se duce la şcoală11, în satele din sud, expuse contactelor mai directe şi mai intense cu populaţia croată, unde emigrarea economică temporară sau permanentă este şi o tradiţie şi o necesitate, chiar şi copiii de vîrstă preşcolară devin într-un grad mai mare sau mai mic bilingvi. în mod normal este vorba de bilingvismul istroromân-croat cakavian care, după toate probabilităţile, este foarte vechi14. Datorită instituţiilor diferite (şcoala, administraţia, armata, biserica, presa, radio etc.) foarte des, mai ales în ultimii ani şi la generaţiile mai tinere, intră în joc şi croata standard (croata literară ătokaviană). Prin cîteva secole de bilingvism istroromân-croat se explică influenţa croată puternică în toate compartimentele istroromânei. 551 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE Satele istroromâne de sud aparţineau în trecut Comitatului Pazin (cr. Pazinska grofovija), legat de Austria, dar înconjurat aproape din toate părţile de domeniile aşa-zisei „Istria Veneţiana“ (cr. MletaSka Istra), şi acolo contactele cu populaţia de limbă italiană, şi îndeosebi de dialectul veneţian, au fost şi vechi şi intense. Şi ţinuturile în care este aşezat satul Zeiân aparţineau „Istriei Austriece" (cr. Austrijska Istra) şi erau supuse centrelor administrative, juridice şi bisericeşti croate şi, în perioade scurte, celor slovene. Aici contactele, mai ales cele directe cu limba italiană au fost mai slabe, dar totuşi de o anumită importanţă. După ce pe la începutul secolului al XlX-lea Austria intră în posesia Istriei întregi, ea favorizează acolo întrebuinţarea limbii italiene în administraţie şi în afacerile publice, între altele şi spre a frîna consolidarea şi organizarea naţională a majorităţii croate. Şi în timpul ocupaţiei italiene între cele două războaie instituţiile publice au avut ca limbă oficială italiana. în aceste împrejurări, în secolul al XlX-lea şi în prima jumătate a secolului al XX-lea, pe lîngă un proces de italienizare a unei părţi de populaţie slavă, se desfăşoară în Istria şi o influenţă italiană puternică asupra graiurilor croate, slovene şi istroromâne. în această perioadă şi influenţa limbii italiene capătă o importanţă mai mare15. în satele istroromâne din sud multe persoane, şi mai ales bărbaţii în vîrstă, vorbesc curent o varietate a dialectului veneţian, iar unele cunosc bine şi italiana literară. în nord, unde influenţele italiene directe au fost întotdeauna mai slabe, cea mii mare parte a acelora care au învăţat italieneşte în timpul ocupaţiei italiene, la şcoală sau în armată, nu o mai ştiu decît pasiv. Oricum ar fi, în istroromână a intrat un număr însemnat de elemente italiene, dar partea covîrşitoare a acestora se găseşte în acelaşi timp şi în grai urile croate înconjurătoare16. Cel puţin pentru o parte a elementelor italiene se poate demonstra că au intrat în istroromână prin intermediul croatei17. Dat fiind că o mare parte din termenii italieni se referă la suprastructură, astăzi se poate observa retragerea lor — atât în graiurile croate cît şi în cele istroromâne. “ în favoarea terminologiei croate (ătokaviene) corespunzătoare. în literatura de specialitate se vorbeşte şi despre influenţa limbii slovene asupra istroromânei. Dacă există un bilingvism istroromân-sloven, el nu apare decît rar, ca fenomen individual, şi numai în 2ejân. Pe ambele părţi ale graniţei actuale, naţionale şi administrative, între Slovenia şi Croaţia sînt graiuri de tranziţie, şi cel puţin pentru o parte din pretinsele slovenisme din istroromână se poate stabili că provin de fapt din graiurile croate din Istria. Cu toate că, din cauza apropierii geografice (şi din cauză că în trecut unele părţi ale Istriei de nord ţineau cînd de centrele croate cînd de cele slovene), influenţa slovenă nu se poate exclude a priori, ea este de o importanţă mult mai mică decît cea croată, sau chiar cea italiană18. Şi elementele germanice le au, cel mai des, în comun graiurile slovene şi croate. Deci, cu toate că s-ar putea vorbi despre plurilingvism la istroromâni (în trecut şi în prezent), componenţa lui obligatorie este demult numai bilingvismul istroromân-croat, general şi activ, şi prin aceasta se explică numeroase influenţe croate (în special cakaviene) în toate compartimentele istroromânei. Totuşi, oricît de numeroase ar fi elementele străine (croate, italiene etc.), ele trebuie în mod obligatoriu, spre a fi acceptate, să se adapteze sistemului istroromânei19 (căci şi istroromâna îşi are regulile ei stricte), pe de altă parte aceste elemente ţin cel mai des de „periferia" vocabularului şi a gramaticii. 552 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA în satele de sud istroromânii se numesc, ei înşişi, vlâs, vlâs (sg. vlăh), iar graiul lor îl numesc vlăskş (vlăskş) limbş sau vlâski, vlăski (vlaheşte). Se întrebuinţează şi diferiţi termeni derivaţi din numele localităţilor (Sustievti, sus-nevski, Novosâni, novosânski etc.), ceea ce este cazul şi în Zejân (Zeianţi, zeianski). Atît la nord cît şi la sud, în special în contacte cu străinii, se întrebuinţează termeni de origine croată nuntirii, adj. rumtiâski. Nu s-a păstrat nici o urmă a numelui rumeri (probabil rumâri), atestat pe la sfîrşitul secolului al XVIT-lea20. Atît la nord cît şi la sud, croaţii îi desemnează pe istroromâni cu numele Rumunji (adj. rumunjski), iar la sud şi cu numele Vlahi (sg. Vlah, adj. vlaski), dar acest din urmă termen se referă de fapt şi la toată populaţia croată din Istria adusă acolo din Dalmaţia în secolele XV—XVI (spre deosebire de populaţia croată veche). Numele Cici se referă la toată populaţia din Cicarija. Mai ales în glumă sau cu nuanţe afective, croaţii îi numesc pe istroromânii de sud Ciribirci (adj. ciribirski; în ir. Ţiribirli, liribîrski) şi pe cei din nord Ciceroni, Ciceroni, iar pentru „a vorbi istroromână" se întrebuinţează (tot în glumă) verbele drakulali (în Hune) şi cicerali%1. Teza autohtoniei românilor în Istria nu se sprijină pe niciun argument serios de ordine istorică sau lingvistică. Astăzi este general acceptat că istroromânii sînt urmaşii vlahilor balcanici despre care vorbesc (sub numele Vlahi, mai tîrziu Morlaci) numeroase documente din Bosnia şi Croaţia (în special Dubrovnik şi Dalmaţia) în evul mediu (mai ales în secolele XIV—XVI). Cu toate că termenii vlahi şi morlaci se referă la grupuri etnice diferite, în mare parte slavizate (aceşti termeni au adeseori mai degrabă un sens sociologic decît etnic sau lingvistic)22, se peate afirma că cel puţin o parte a vlahilor era de limbă română, precum dovedesc unele dintre numele lor, toponimicele de formă română în nord-vestul Peninsulei Balcanice şi termenii (în special păstoreşti) de origine română în graiurile croate23. Pe cînd unii învăţaţi susţin că vlahii din Serbia medievală ar fi de aceeaşi stirpe cu cei din Bosnia şi Croaţia24, pentru alţii este vorba de două grupuri diferite25. Opiniile diferă şi în ceea ce priveşte originea vlahilor din nord-vestul Peninsulei Balcanice. Pentru O. Densusianu şi I. Popovici ei ar fi originari din regiunile de vest al teritoriului dacoromân (şi istroromâna ar fi prin urmare un dialect dacoromân transportat în Istria)26. După S. Puşcariu, strămoşii istroromânilor, „românii apuseni" — vlahii din Serbia, Bosnia şi Croaţia — ar fi o populaţie română autohtonă în nord-vestul Peninsulei Balcanice, şi care, împinsă de cuceririle turceşti, se strămută spre vest, spre ţărmul Mării Adriatice27. Răspunsul la aceste întrebări depinde, evident, în mare măsură de rezolvarea problemei unde, cînd şi cum s-au format limba română şi poporul român28. Oricum ar fi, vlahii (respectiv morlacii) din Croaţia (în special Dalmaţia) au ajuns în grupe mai mari pe insula Krk (it. Veglia) în secolul XV (româna s-a păstrat acolo pînă la începutul secolului al XIX-lea89, şi la începutul secolului al XVI-lea pe teritoriul Istriei30, unde şi-au păstrat graiul strămoşesc pînă în zilele noastre. Păstorii vlahi, care erau bilingvi deja în Dalmaţia, veneau în Istria împreună cu pribegii croaţi (numiţi în Istria tot vlahi, spre deosebire de populaţia croată veche numită Bezjaci etc.). Acolo unde erau amestecaţi cu populaţia croată, şi-au pierdut linţba repede. în părţile unde s-au aşezat în grupuri mai compacte, şi unde au avut posibilitatea de a-şi continua ocupaţiunile lor vechi (păstoritul mai ales), vlahii din Istria, istroromânii, au putut să-şi menţină limba, cu toate că aria răspîndirii lor, precum şi numărul vorbitorilor 553 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE istroromânei, diminuează treptat. Totuşi, despre prezenţa românilor In Istria, în afară de graiurile istroromâne, mărturisesc nume de locuri şi de persoane (Katun, Sikulski breg, Ficori, Jerublisce etc. ; Licul, Faraguna, Pompat ?, Burul etc.,) şi cuvinte româneşti păstrate In dialectale croate (bâta, dbgeckati / gadickati ? glindura, stipla, sugati, trzjak I trzljak, ziniire etc.)31. FONOLOGIA Vocalele în poziţie accentuată istroromâna are un sistem vocalic de opt foneme33 : IU /â/ Iul lei lol /§/ /â/ (/a/) Statutul fonologie al acestor unităţi reiese din apropierea următoarelor serii de cuvinte : /mire/ „(pe) mine“ ~ /mgre/ „mere" (în Sud şi: „(a) merge, (el) merge") ~ /mâre/ „mîine" ~ (/Mâre/ nume propr. „Maria") ~ /mâre/ „mare" (adj. şi subst.) ~ /mare/ „brunete" ; „mori(Ie)“ ; „moare" (verb) ; /pir/ „nuntă" ~ /per/ „peri" ~ /pâr/ „plini" ~ (/par/ „pereche" 2ejân) ~ ~/pâr/ „par, băţ, stîlp" ; lsţva.1 „seară" ~ /sâra/ „sănătoasă" ~ /sâra/ „sare(a)“ ~ /sora/ „soră" (numai în 2ejân ; forma nearticulată în Sud : /sor/) ~ /săra/ „inima carului" ; /cosit/ ~ /cosut/ etc. Precum arată perechile minimale /teca/ „carnet" /tgea/ „teacă", /viţi! „viţel" ~ Iviţţl „viţioă", în istroromână se disting fonemele Iii şi Iţi. Pe baza numai a unor elemente vechi româneşti, unde [ş] a fost condiţionat de prezenţa unui /-a/ sau l-el în silabă finală (sec — seca, ser pl. — sgra etc.; totuşi şi forma Ibţtl „beat") [6] şi [§] ar putea fi prezentate ca variante ale aceluiaşi fonem34, dar prezenţa lui lei înaintea unui /-a/ sau l-el în împrumuturile mai noi (seca „sorioară", teca „carnet", mrena „membrană albă pe ochi" etc.), precum şi perechea minimală Iviţii ~ Iviţţl unde, din punct de vedere sincronic, apariţia lui /g/ nu este condiţionată, Iii şi Iţi trebuie considerate ca două foneme distincte34. Spre deosebire de cele şapte unităţi (li, e, ţ, â, â, o, u/), al căror caracter fonematic se poate demonstra fără nici o dificultate, determinarea statutului fonologie al lui [â] prezintă o serie de probleme (de aceea, în sistemul pe care îl propunem figurează între paranteze). Realizările [â] şi [â] nu pot fi interpretate, pentru graiurile istroromâne luate în ansamblu, nici ca variante poziţionale ale aceluiaşi fonem35, nici ca variante libere3*. Cuvintele vechi româneşti şi împrumuturile adaptate au sub accent, în regulă, [â]3?, iar cuvintele croate şi italiene neadaptate, mai ales în expresii lexicalizate sau în „apostrofe", au în mod regulat [â] (de ex. dâbar dân „bună ziua", hvăla lepo „mulţumesc frumos", bravo ! etc.)38. Date fiind toate acestea, s-ar putea spune că [â] şi [â] ar fi variante ale aceluiaşi fonem, determinate de atitudinea vorbitorilor faţă de anumite elemente (sau variante condiţionate lexical), respectiv că ele ar depinde de aceea dacă vorbitorii le consideră ca elemente istroromâne propriu-zise sau ca elemente străine. Această soluţie n-ar putea 554: TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA fi contrazisă nici de existenţa perechilor de forme (care provin în cele mai multe cazuri de la acelaşi informator) ca de ex. băbş — bâbţ, ducăt — ducăt, câpo — câpo, costăn — coslân, grăbl'i(le) „greblă“ — grăbl’i(le), plâsno „cu voce tare“ — plâsno etc., şi care ar putea fi interpretate ca adevărate variante libere. Soluţia propusă de E. Petrovici şi P. Neiescu, ar putea fi sprijinită cu un număr foarte mare de exemple cu /&/ în elementele neadaptate39. Cu toate acestea sînt şi cuvinte împrumutate, care în mod sigur aparţin „fondului lexical principal" al istroromânei, şi pentru care majoritatea vorbitorilor nu admite realizările cu [â]. Vorbind istroromână şi pronunţînd [sâmo] „numai", de multe ori am fost corectat de informatorii mei care admit numai realizarea [sâmo]40. Exemplele de acest fel s-ar putea înmulţi. Mai ales în satele din sud, un mare număr de vorbitori admite numai realizarea [drâc(u)] cu toate că ceilalţi întrebuinţează în mod normal [drâc(u)] (cf. A. Kovacec, Descrierea..., p. 34, 71—72) ; acest cuvînt, atins de tabu, era probabil des pronunţat în şoaptă („nu ie hire glâsno zile, ke pole veii“). Din moment cel, cel puţin la o parte a vorbitorilor, o realizare sau cealaltă nu poate fi prevăzută, trebuie să le considerăm deci două foneme (Iul ~ Iul), cu toate că marginale în sistem şi cu randamentul scăzut. De aceea, Ia o parte a vorbitorilor istroromânei se pot găsi şi perechi minimale bazate pe opoziţia /a/ ~ Iul. Opoziţiile citate mai sus (/Mare/ ~ /mare/, /pâr/ ~ /pâr/) nu sînt pe deplin valabile41, dar existenţa perechii minimale /yrâniţa/ „ramură mică" ~ /yrâniţa/ „graniţă" la unele subiecte din satul 2ejân ne autorizează să interpretăm Iul şi Iul ca două foneme distincte42. Cel puţin la o parte a vorbitorilor istrcrcmânei, în anumite idiolecte, atît la 2ejân cît şi la sud, trebuie să admitem existenţa unui fonem marginal /â/4s, diferit de Iul. în poziţie neaccentuată opoziţia Iul ~ Iul, dacă o admitem, se neutralizează pe întregul teritoriu istroromân. în această poziţie apare numai Iul (cf. acăla „fel) prinde, acaţă" — acaţâ „a prinde, a acăla", tăvla „(el) priveşte" — cavlă „(a) privi" etc..). Fonemul Iul nu apare în silabe finale neaccentuate deschise. în 2ejân, Sucddru şi Bârdo în toate silabele neaccentuate se neutralizează opoziţia /e/ ~ Iţi. în această poziţie apare numai /£), poate să aibă importanţă pentru studiul straturilor lexicale în istroromână dar nu şi pentru funcţionarea sistemului consonantic pe plan sincronic. în afară de cele spuse în legătură cu Ic, ţ, s, z, ă, z, g, t”/ mai menţionăm cîteva variante mai caracteristice ale fonemelor, şi ale cuvintelor, fonemul Iţi înaintea unei consoane sonore se realizează ca /<)/ ([câ$ yod] pentru /câţ yod/ „oricît de mulţi", [ve(l dâ] pentru /veţ dâ „veţi da"). Fonemul Isl înaintea unui /t”/ are de obicei realizarea Isl ([cest”i] „aceşti" pentru /căăt”i/, [n6st”i] „noştri" pt. /n6st”i/). Nazala înainte de lt”l se realizează ca [n] ([mânt”e] ; Ia S. Puşcariu notaţia : măriâe). în poziţie intervocalică sau în poziţie finală cînd e precedat de o vocală, fonemul Ivi, mai ales în vorbire „allegro", l-am notat adeseori ca [w] sau [u] (în Sud [6wg, 6yş] „ouă" pentru /6v§/ ; [jdl’ aw zis, jel’ ay zis] pentru /jel’ av zis/). Fonemul Ini înaintea unui Ici sau /g/ (în 2eiân/y/) se realizează ca[v]]([mâ7jcâ] pt. /mânca/, [u7)yl’e] „unghie “ pt. /tinyl’e/) 557 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE Ca şi în dialectele croate înconjurătoare /m/ final devine în sud Ini (faţen, cântări etc.). Cu toate acestea, nu e vorba de o regulă, fiindcă avem şi la sud formele /om/, (jo), /âm/, precum şi persoana întîi a imperfectului, d. ex. (io) /cântâjam/, cu Iml final60. Pe întreg teritoriu istroromân l-ll final (de silabă sau de cuvînt) dispare, ca şi în majoritatea graiurilor cakaviene înconjurătoare (ăb „alb“, ât „alt mVe „miel" ; din contră, ăl’b ,.albi“, la sud, al'bire „albină'* în 2ejân, ăl'l „alţi")®1. Şi în acest caz sînt cîtcva excepţii care se datoresc analogiilor morfologice (câ'bâ'l „găleată" alături de câbâ', vesel alături de vese) sau împrumuturilor mai noi (generâl, yenerâl, caporal etc.). In timp ce sistemul vocalic, in ciuda tuturor influenţelor croate, a păstrat o fizionomie diferită de cea a graiurilor croate înconjurătoare (sistemele în întregime sau parţial identice cu cel istroromân se găsesc în unele graiuri istriene mai îndepărtate, şi de aceea nu e neapărat nevoie să presupunem o influenţă ; poate fi vorba de evoluţii paralele)62, inventarul fonemelor consonantice (nu ţinem cont aici nici de frecvenţa nici de distribuţia lor) din istroromână este identic cu acela al graiurilor croate înconjurătoare63. Pe baza analizei faptelor, se poate spune că istroromâna a desfiinţat toate opoziţiile din sistemul său consonantic care nu au putut fi identificate cu opoziţiile existente în croată64. Mai ales defonologizarea opoziţiei între consoanele finale palatalizate (sau urmate de -i final) şi cele nepalatalizute65, a avut consecinţe importante pentru evoluţia ulterioară a sistemului morfologic istroromân'’6. M ORFOLOGIA în afară de diferenţele în morfologie care provin din proprietăţile fonologice r.le graiurilor satelor diferite67, există şi un număr de diferenţe morfo-sintactice propriu-zise, mai ales între satele de sud luate în ansamblu şi 2eiân68. în prezentarea de faţă noi pornim de la graiul satului 2ejân, iar pentru graiurile din sud o să semnalăm numai diferenţele mai importante. Substantivul şi adjectivul calificativ Dat fiind o serie de proprietăţi morfologice comune pentru ambele categorii, vom prezenta împreună substantivul şi adjectivul. Pornind în primul rînd de la acordul sintactic, în prezentarea de faţă nu facem deosebire între gen (ca categorie) lexico-sintactică) şi sex — categorie gramaticală la substantive, în afară de adjective şi în cîteva cazuri de substantive care desemnează fiinţe, formele feminine şi neutre din tabelul nostru nu corespund semantic formelor masculine. Formele din sud le notăm cu (S.), cele din Susn^viţ^ cu (Sus.), cele din Noselo cu (N.), cele din Bârdo cu (B) şi cele din 2efân cu (2.). în tabelele precedente sînt prezentate numai tipurile de bază. Aducem mai departe alte exemple cu explicaţii necesare. Substantivele masculine (fără alternanţă consonantică). După tipul per „păr" se schimbă fecor „copil", fii' „fiu", n6lir „noaten" (fem. nolira), pecurăr (2., numai la bătrîni), ovcăr (2., general ) „cioban", l’epur „iepure", sorec „şoarece", berbeS / bârbec (2.) „berbece", purec „purece", pil’un (B.) „fin" etc. Substantivul cârbur „(bucată de) cărbune" (sens „necolectiv") şi substantivele împrumutate ca ânel „înger", yenerâl „general", ofiiir „ofiţer" etc. pot să aibă '558 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA 559 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE ■TABELUL 1 Exprimarea genului şi a numărului (fără alternanţe consonantice) I Adj. I Adj. I Adj. Adj. I Adj. Adj. Masculin Singular Plural Feminin Singular Plural -0 -n specia1 îd vorba copiilor; în mod normal — pl. yospodâr. Formele nearticulate cu -u „sg."-----i „pl." sînt condiţionate de prezenţa grupurilor de consoane -Cr — şi-CI’ — înaintea desinenţei (sau -Cri- în Domnu ; dar somnu alături de somn şi somân (S.) —■ pl. sâmnure ; numai pumân „pumn" cu pl. pumni şi pumân) : socru, cuscru „nuntaş, naş", cumatru, ocl'u „ochi", peducl'u (şi peducâl') „păduche", ierurfil'u „genunchi". Domnu cu sensul „crucifix" are plural (2.) domnure. Substantivele în -o „sg“-----i „pl.“ sînt împrumuturi, mai frecvente în sud decît în 2ejân : nono „bunic", mulo „copil nelegitim, bastard", câpo „căpetenie", câgo „bucătar" (cu precădere în sud), impiegâto S. „funcţionar", decco „flăcău, băiat", sugo „sos" etc. (Cf. şi cunado „cumnat, soţul surorii sau surorii soţiei" — pl. cunăz). Şi substantivele în -CdC-0 „sg.“-----CC-i „pl." sînt în cea mai mare parte împrumuturi (cu precădere din croată sau prin intermediul croatei) : hlâpâţ „slugă", starâ'ţ „bătrîn(ul)“, sâmâ'n „iarmaroc, tîrg", llibâ'ţ „olan" (cf. şi câbâ' 562 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA „găleată" — pl. câ'bli) etc. Să se observe alternanţa în ceea ce priveşte locul accentului: starâ'ţ—stării, sâmâ'n — sâ'mni. După acelaşi tip merg şi cîteva substantive în — CeC-0 „sg." -CC-i „pl.“: udoveţ „văduv" — udovţi. (Pentru pumăn, cf. mai sus). în afară de cîteva substantive din categoria „nefiinţă" (câsâ'l „tuse" — pl. câsâ'lure: -Că'c-ure) nu se întîlnesc plurale în -ure pentru substantivele desemnînd fiinţe; forma hlapâ'ţure „slugi" din vorbe copiilor nu e admisă de adulţi. în tipul -e „sg." —0 „pl." intră numai substantivele moştenite din româna comună : câ're „cîine" (2., N. ; Sus. şi B. : brec), iure „flăcău" (tare şi viteaz) (2.). La unele dintre aceste substantive opoziţia dintre sg. şi pl. se exprimă şi cu ajutorul alternanţelor vocalice în lexem (ylarme „vierme" — pl. ylerm ; în special în vorbirea copiilor şi sg. yl'erm cu pl. ylerm sau ylermure; sârpe „şarpe" — pl. serp (2., B.) ; în Sus. şi N. mai ales câţkg ( Sus.), cââkg (N.) şi mai rar sârpe (Sus.), sârpe (N.) sau serp(u) (Sus.), serp(u) (N.) cu pl. serpure, serpure sau serp, serp. (Cf. şi substantive în -e cu alternanţe consonantice : frâte — frăi, dinte (Z.), dint (S.) — pl. dini, etc.). Substantivele feminine (fără alternanţe consonantice). Tipul -a (2., B. ; Sus., N. : -g) „sg.“---e ,.p!.“ reuneşte cel mai mare număr de substantive feminine, atît moştenite din româna comună cît şi împrumutate. Acest tip dublează foarte des şi celelalte tipuri morfologice. în urma consoanelor -z-, -s- (Sus : -z-, -s-), -n-, -V-, -i-, -a (Sus., N.: -g) devine -e, şi în acest caz avem la plural, în mod normal, -0 (duse „suflet" — dus, pucse „puşcă" — pucs, sau mai rar pucse, piicsi, copâne „albie de lemn" — copăn, use, „uşe" -us, etc.). Sub influenţa substantivelor cu alternanţe în lexem, substantivul staza „potecă" poate să aibă pl. stăz sau staze. Pluralului frâi „fragi" îi corespunde singularul o frăie sau mai rar o frăya. Substantivele în -ra (mora „moara", yalira „găină", sgra „seară" etc.) au pluralul în -r0 (mor, yălir, ser etc.). dar de la ylindura „gilmă de subsoa"ă", sărcira „sarcină" pl. poate fi ylindur, sărăr sau ylindure, sărcire. Pluralului ZinZir „gingii" îi corespunde sg. (o) ZinZ'ira sau (o) ZinZire. De la lâ'ra „lînă", vgra „vară" etc. numai pl. lâ're („diferite sorturi de lîn*“), vgre. (Pentru substantivele cu alternanţele în lexem, cf. mai jos: dumireca „duminică" — dumirec, besgrica „biserică" — besgric, inel. domargţa „dimineaţa" — domargl etc.). Tipul -Cl'-e „sg.“ -Cl'-i „pl." : urjyle „unghie", pricie „stinghie (din gard)", săbl'e „sabie" etc. ; -Cn-e „sg.“ — -Cri-i „pl." : mosne „pungă" etc. Substantivele în -CC-a (Sus., N. -§) „sg." au în mod normal pluralul în -CC-i: â'rpa „piatră", bâ'âva „butoi", biâva „ciorap", brâida „umbrar (de viţă de vie), vie", bedra „şold", smocva „smochin(ă)“, ascarpa „pantof". Dar sînt şi multe plurale în -e (brăzda „brazda", hâ'rpa „grămadă", bărba „barbă" etc.) mai ales cînd e vorba de fiinţe (decla „slujnică, servitoare" etc.), în unele cazuri spre a evita confuzia cu masculinele corespunzătoare (socre „soacre" pl. de la sâcra, spre deosebire de socri pl. de la socru; cf. pentru alt tip file „fiice" pl. de la file, spre deosebire de fii „fiu" pl. de la fii). La unele substantive de acest tip există forme duble pentru plural stâ'bla „trunchi (de copac)" — pl. siă'bli şi stâ'ble, dar foarte des soluţiile diferă de la sat la sat (Sus.: deblg „trunchi (de copac)" — pl. deble; B. : debla — pl. debil) sau chiar de la un vorbitor la altul. Pentru substantivul limba „limbă" am înregistrat (2.) pl. limb, limbi şi (rar) iimbe. 663 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE Substantivele în -e „sg.“ (inel. -e<-a, -§) au la plural în mad normal -0 : mulare „soţie, femeie" -mul’er, oie „oaie" -oi, ferece „ferigă" (Z.) — ferec, pâ're „pîine" — pâr, secure — secur etc. (cf. şi subst. cu alternanţe consonantice : âetâle „oraş; castel" — cetăţ, merinde „prînz" — merinz etc.). în tabel n-au fost incluse substantivele feminine care se termină în..consoană (corist „folos", misl „cuget, gînd", milost „milă; favoare", mlădost „tinereţe", nemilost „dizgraţie" opăsnost, „primejdie", rădost „bucurie", stă-rost „bătrîneţe", svitlost (S.) „lumină" etc., cu articolul hotărît : corista, misia, milosta, mlâdosta, nemilosta, opăsnosta, râdosta, stărosta etc.). . Pe de o parte, dat fiind că e vorba de substantive abstracte, ele apar foarte rar în plural, pe de altă parte ele nu sînt pe deplin adaptate (-â- în loc de -ă- ; curacr terul de împrumuturi recente din croata literară pentru unele dintre ele reiese din accentuarea lor : nemilost în loc de accent cakavian nemilost). Acest tip este obişnuit mai ales în graiul satului 2eiân. Substantivele de genul neutru. Genul neutru de tip românesc (genul ambi-gen) se păstrează bine în satele de sud (acord la plural cu adjective de gen feminin : crâi „regiune" — ân nostre crâiure, brod „vas" — caste brodure, bârhăn „rochie" — tale musăte barhăne „rochiile cele frumoase", de piţore etc.). De aceea substantivele cu pluralele în -ure, -e prezentate în tabel ca masculine în graiul din 2ejân, funcţionează ca neutre (ambigene) la sud dacă se referă la „neînsufleţite"71. Substantivele care desemnează fiinţe la sud nu au, în regulă, plurale în -ure, -e (totuşi: serp(u) — serpure etc.). Dimpotrivă, în graiul din 2ejân nu numai că genul neutru (de tip românesc) a fost complet desfiinţat (la plural aceste substantive se acordă ca masculine : yros corene „rădăcini groase", a nost”i crâiure „regiunile noastre", doi picore etc.), ci desinenţele pentru plural -ure, -e au fost extinse şi la un mare număr de substantive masculine propriu-zise (spre a conserva exprimarea morfologică a opoziţiei sg. ~ pl. în situaţiile în care, din cauza unor schimbări fonologice, formele de singular şi de plural s-au contopit ; în locul exprimării opoziţiei sg. ~ pl. cu ajutorul alternanţelor consonantice -t / ţ, d / z, c / 6, y / i, s / s etc. — în primul rînd pentru substantivele împrumutate recent)72. Pierderea genului ambigen a fost compensată într-o anumită măsură prin introducerea neutrului de tip croat ca o categorie gramaticală aparte. Dat fiind că istroromâna, datorită împrumuturilor lexicale, a creat posibilităţi morfologice pentru exprimarea neutrului prin acord (toate adjectivele au şi o formă neutră în -o)73, cîteva substantive împrumutate din croată pot funcţiona ca neutre. Dacă eliminăm întrebuinţări individuale de acest tip (mâro vesele „mare veselie" alături de (o) vesele fem.) şi cazurile suspecte din texte sau din răspunsuri la chestionar (pitane „întrebare" cu pl. pitana ?), rămîn pentru graiul din 2eiân cîteva substantive care la mulţi vorbito-i funcţionează ca neutre de tip croat (nebo „cer", srebro „argint “ zlăto „aur", lesto „paste făinoase"» svitlo „lumină")74. Totuşi categoria aceasta rămîne oarecum marginală. Substantivele de acest tip nu au plural (încercările rare şi individuale de a forma şi plural, nu sînt admise de masa vorbitorilor), ele nu pot exprima morfologic diferenţa între forma hotărîtă şi cea nehotărîtă, ele au şi variante (individuale sau facultative) de gen masculin sau feminin (nebo-i vireto sau modro n. şi nebo-i viret m., zlăto-i drăyo n. şi zlăta-i draya f. ; testo-i cuhşito n., dar mai frecvent testa-i cuhştfa; numai sribro se pare a fi la toţi vorbitorii de genul 564 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA neutru: srebro-i y revo; substantivul s vi tio, cînd cere acord în gen, se înlocuieşte cel mai des prin sinonimul său feminin svitloba: ârde svitlo sau ârde svitloba, „dar tâ'mna svitloba „lumină proastă"). In sud numai substantivul srebro poate cîţeodată să se acorde ca neutru, iar în mod normal ca feminin sau masculin (în loc de nebo în sud se zice ţer (Sus.), cer (N.B.), în bc de testa, pâstg, în loc de svitlo, numai svitlost f., zlâtg este exclusiv feminin). Adjectivul Toate adjectivele au şi formă aparte pentru genul neutru (numai la singular)75. Această formă se termină (ca în croată) în -o (buro, ne'yro, libero, lâ'hco „uşor“, târo „tare", ro/so „roşu“ etc.) sau, pentru cîteva adjective, în-e (forma omofonă cu cea masculină şi feminină : măre, rar măro, tăre rar tăro, dul’ce sau duYco etc.). Majoritatea covîrşitoare a adjectivelor se schimbă după modelul lui bur (betâ'r „bătrîn, vechi", sâr „sănătos", yăbir „galben" etc. ; la acest tip adăugăm pentru sud : ăb — ăl'b, câd — căl’z, musât — musâl’ţ; în 2ejân numai în top. ăl’be â'rpi, altfel âb — âbe) sau după modelul lui lă'hâc „uşor" (în mod special adjectivele împrumutate, ca de ex. tâ'mân (2.) „prost, rău", poredân (S.) „prost, rău", cuntenât (S.) „mulţumit", zadovâl’ân (2.) „mulţumit" et,c.). Tipul neyru este izolat (alături de pluralul fem. ne'yri apare cîteodată şi forma n%yre, neyre; mai cităm divl’ul diviu (S.) „sălbatic") precum şi ro/Tu (şi viiu „viu", viie, vii). Tipul ţâre este limitat la cîteva adjective moştenite din româna comună. în principiu la f. sg. se admit forme în -e sau în -a (măre şi mâra), dar tăre şi Zăre (2.) au numai forme în -e; pentru neutru, dat fiind că se referă numai la persoane, adj. zure nu are forme deosebite. Adjective de origine croată (posten „cinstit", seyav „şmecher", fin „fin (S.) frumos (2.)“,zelen „verde (de culoare)", criv „vinovat", yotov „gata" etc.) sau care pot fi identificate cu adjectivele croate (nov „nou"), au la plural masculin forme dulbe, în -i sau în -0 (posieni şi posten, Iseyavi şi Seyav dar în Sud numai pl. segal, fini şi fin, zeleni şi zelen, crivi şi criv, yotovi şi yotov, novi şi nov etc.), iar după acest model se schimbă adeseori şi adjectivele moştenite din româna comună (bur şi, mai rar, buri, sâr şi sâ'ri, etc.). în Bârdo am înregistrat pluralele masculine burii, mării, tării (bur, mâr, tăr Sus. şi N.). Tipul libero este caracteristic numai pentru graiul unor persoane în sud (mai ales Susn£\ iţg) ; nu este general admis şi se mărgineşte la cîteva adjective împrumutate din italiană. în afară de tipurile prezentate în tabelă, în 2ejâ'n mai este o categorie de adjective împrumutate din croată (adjectivele în -ski sau în -i) care la sg. masculin au articolul „hotărît" -le (hârvâţkile „croat", nimskile „german", partizânskile „de partizani", rumunskile „român", siromâskile „sărac", taliiânskile „italian", prâvile „adevărat" etc.); ca parte nominală a predicatului aceste adjective pot apărea cu „articolul" sau fără el76. Substantivele şi adjectivele cu alternanţele. Alternanţele vocalice (în combinaţie cu cele consonantice sau fără ele) nu se păstrează în mod sistematic ci numai ca relicte într-un număr limitat de cuvinte (subst. mase. : mer — mţre, hleb — hlgbe (S.), per — pgre (B)T; yl'em “ ylşme ; shrpe — serp, yl'ărme „vierme" — ylerm (.2), tărâm „jug". — iermi (2.), arşte — areţ, are — ar§le „inel" (2.); subst. fem. : mul'ăre — mul'er, domargţa — domareţ, sşra — ser, vprya — verz, adj. : neyru — neyra — n§yri m. şi f., ântrey — ântr§ya — ântrezz m. şi f.; yrev — yrf — yreV — yrşle „greu", rev — re — rel — r§le „rău", vşrde — verzi gen la substantive : ied — iăda, viţe — viţg, ml’e — ml’ă). Pentru cel mai mare 565 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE număr de unităţi unde ne-am aştepta la alternanţă, acest procedeu morfologic a fost complet părăsit (pgna — pgne, nevgsta — neveste etc.) sau în loc de alternanţe se întrebuinţează alte procedee (forme analogice: yl’erm „sg." — ylerm (ure) „pl.“ (2.), serp „sp.“ — serp „pl.“ (S.), verye alături de verz, yrgla. rgla, alături de yrg, rg, cu pl. yrele, rele alături de yrgle, rgle; forme cu sufixe de derivare : iâdiţa, vitali ţa şi ml’âliţa / mnăliţa (2.) sînt mai frecvente decît îâda, viţg şi ml’â. Unele forme cu alternanţa vocalică s-au îndepărtat din punct de vedere semantic (fl’er „sg.“ ^ fl’âre ,,pl.“). Dimpotrivă, alternanţele consonantice s-au păstrat mult mai bine (se aplică şi la unele împrumuturi recente : cunâdo — cunăz, siromăh — siromâs etc.). Cu toate acestea şi acest procedeu este în retragere. în Ze/o'n, pluralele masculine noi în -ure contribuie la părăsirea alternanţelor (pluralele în -e le păstrează destul de consecvent). Pe întreg teritoriul istroromân, şi în mod special la sud, împrumuturile au forme duble (doi minut şi doi minut) sau numai forme fără alternanţă consonantică (hârvăt „croat" — hârvâti, bbnăc „bancă"; banc (de tîmplărie)" — băi)ki etc.). La numeroase substantive feminine întîl-nim pentru „sg.“ ~ ,.pl.“ numeroase forme fără alternanţă (furca — furke, yl'inde — yl'inde „ghinde" şi yl'indi „amigdale". losca „pădure" — boske, dar topon, în 2ejâ'n Bost, vâle — vale, iar top. în 2. Văl’ etc. spre deosebire de vâca — văc, merinde — merinz, miisea — must etc.) sau cu forme duble (vgrye şi mai rar verz, căi’e „căi" sau mai rar căi’ etc.). Alternanţele consonantice (sg. ~ pl.) se păstrează cel mai bine în formele masculine ale adjectivelor şi ale participiilor, mai puţin consecvent în formele masculine ale substantivelor şi cele feminine ale adjectivelor (-d-e / -z, -c-a / -c, y-a Iz, -l-e / -V) şi foarte inconsecvent în formele feminine ale substantivelor. Spre a completa acest tablou, trebuie să mai menţionăm cîteva cazuri care n-au fost prezentate în tabelele precedente : om — omir (omure „bărbaţi, soţi"), bo „bou" — boi, ov (S.) „ou" — ovg, ng m. „zăpadă" — ngvure. stg f. slgvure (2.) alături de sigle viţg f. — viţgvure (2.) şi ml’ă f. — ml’ăvure (2.) alături de viţgle, ml'ăle / mnâle, sor sg. (S.) — sorâ'r, mâr sg. (S.) — mâr (2.: mâ'ra — mâr, sora — surâ'r). Substantivul stvăr (f.) „lucru" poate să aibă în sud şi plur. stvărure alături de stvăr. Articolul Articolul nehotărît pentru sg. m. are în 2eiâ'n forma ân (ăn, âm, ârr â) în vorbire „normală", iar în vorbire „lento" sau ca variantă individuală, apare şi forma un (un, um, ui), u). în sud avem numai forma un. După prepoziţiile ânr — şi dinr — (de obicei [ăr —, dir — ]) avem în 2ejâ'n şi varianta -u (âr-u briy „pe un deal", av mes dir-u bât „s-a dus după un băţ"). Pe întreg teritoriul istroromân avem pentru fem. sg. o. La plural ca echivalent (facultativ) al articolului nehotăiît se întrebuinţează (pentru m. şi f.) forma nuScarYi „nişte" sau liri m., ure f. Articolul hotărît este postpus. Pentru sing. mase. avem -u (lup — liipu, socru — socru, hlâpâl — hlăpăiu etc. ; că — câlu, viţe — viţelu, cafe — cafelu (S.), cafe — cafetu (2.) etc.) sau -le (că're — câ'rele, frăte — fratele etc.). La plur. mas<. articolul este -i (lup — lupi, socri — sâcri, hlăpti — hlăpţi; câr — câ'ri ; prefţ — prefţi, susez — sure zi, teiăt — teiăţi etc.) sau, în 2ejâ'n, -le (lupure — lupurle, îăiete — iăietele, piăore — piborle). Pentru tipurile socru (pl. socri), hlăpti (pl.), nâno (pl. noni) nu există diferenţă morfologică propriu zisă între forma hotărîtă şi cea nehotărîtă. Articolul hotărît pentru sing. fem. este -a (o căsa — căsa (2. B.) unde d>n punct deve- 566 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA dere morfologic forma hotărîtă nu se deosebeşte de cea nehotârită ; o căsg — căsa (Sus., N.) ; mul'gre — mul'gra (S., N.), mul'ăre — mul'âra (2.), merinde — me rinda, zi — zi'/a), iar pentru plural -le (câse — casele, bă'cvi — bâ'cvile, mul’ir— mul’erle, văd — vacile, merinz — merinzile, dus „suflete" — dusile, zile —zilele etc.). în 2ejân forma hotărîtă pentru substantivele (o) stg, (o) viţg, (o) ml’ă " poate fi stgvu, viţgvu, ml'ăvu / mnâvii alături de stgla, viţgla, ml'ăla/mn&la (sau, mai des, forme pseudodiminutive pentru „hotărît" şi „nehotărît" stgliţa, viţalîţa, mnăliţa). în satele de sud unde se păstrează genul ambigen, articolul hotărît -le pentru pl. masculin nu apare. Cînd un substantiv este însoţit de un adjectiv, adjectivul prepus care se termina în -e (în 2eiân şi -i) poate să aibă la sing. mase. articolul -le care se referă la sintagma întreagă (ân mire om — mărie om, ân prăvi frate — pravile frate etc., ; cf. şi sintagma lexicalizată vgrdele spir „saschiu" etc. ; cu toate că sînt multe exemple în care -le este mai degrabă o marcă a singularului masculin decît articolul hotărît : un iăco mărie sărpe), iar cîteodată şi celelalte adjective în -u (ân belâr yrof betâru yrof). în mod normal într-o sintagmă compusă dintr-un adjectiv şi un substantiv noţiunea „hotărît “se exprimă cu ajutorul demonstrativelor 6esta, sta, cela (cesta, bogătu frăte (N.), Sela măre potoc (Sus.), pre ţelamicu iăiet (Sas.), fecori t" acela mic (Sus.), cela betâ'ru yrof, yrd fu cela betâ'r (2.), sta mica fânlă'ra (2.), cale yrose dâst (2.), ţâsta musâtg fgtg (Sus.), Iu ţâsta tirerg fgtg (Sus.), ţa musita fgtg (Sus.), cela ţâre om, omu cela ţâre (2.) etc.). Cînd un adjectiv este substitutul unui substantiv, cu sensul „hotărît" este în mod normal precedat de un demonstrativ (cel'i betâ'ri (2.), dest'i betâ'r (2.) „bătrînii", cela micu, cela tăre, bolân ţela sâru portg (Sus.) „bolnavul îl poartă pe cel sănătos" etc.). Să se observe că adjectivul în aceste două cazuri apare cînd „articulat" cînd „nearticulat" ţm. : -u sau -0, -le sau -e; f. : -g (S.N.) sau -a). Declinarea. în satele de sud substantivele şi adjectivele nu au forme cazuale deosebite (nominativ-acuzativ şi genitiv-dativ). Genitiv-dativul se exprimă cu ajutorul particulei lu prepuse unui substantiv77 (sau unei sintagme compuse de substantiv şi adjectiv) : deda lu preftu, mâţa lu ţâsta tirer§ fgtş, fil'u lu crăl'u, pătu lu maţe si lu ţâţe etc. ; dă lu văţile fir, zis-a lu preftu, lu sfle fil’e etc.). Substantivele şi adjectivele la sing. fem. pot să aibă la gen.-dat. -e (nom. ac. -§), se pare, facultativ (lu băbe, lu văke, lu musăte fgte etc. dar şi lu băbe, lu văkş, lu musăte fştş, sau lu biba, lu viza). La sud, lu este un articol-prepoziţie, marcă a gînitiv-dotivului pentru toate genurile şi toate numorele. în 2ejân, dimpotrivă, toate substantivele şi adjectivele de gen feminin (fără articol postpus) au la genitiv-dativ singular -e, iar pentru genitiv-dativ există şi forme speciale de articol nehotărît (m. sg. : urvş ; f. sg. : url’g ; m. şi f. pl. : urorg, nuscarorg) sau de o serie de adjective determinative (v. mai jos)78, lată cîteva exemple : ân om — urvg om — urorg / nuscarorg omir — celvg om — celorg omir; o iensca — url’e ienske — urorg / nuscarorg zenske — cel'g ienske — celorg zenske; o mul’ăre url’e mul’ăre — nuscarorg mul’er — a mel'i mul'ăre — a nostorg mul’er etc. Pentru genitiv-dativ hotărît există mai malte posibilităţi. La singular pentru genitiv-dativ se întrebuinţează particulele lu fm.) şi le (f.) care preced substantivul, sau, ceva mai rar, formele cu articolu hotărît declinat (-lui m., -l’ei f-)> i^r plural — pentru amîndouă genuri — articolul declinat -lor. La genitiv înaintea lui lu sau le apare facultativ a (a luy a le). Genitivul substantivelor care înseamnă lucruri (admis şi pentru fiinţe) se exprimă cu ajutorul prepoziţiei de, cu o anumită diferenţă semantică. Dacă 567 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE substantivul este precedat de un adjectiv, sau dacă adjectivul are rol de substitut al substantivului (al sintagmei nominale), genitiv-dativul, în mod special cu valoare de dativ, se exprimă, pentru amîndouă genuri şi ambele numere, cu ajutorul prepoziţiei a (la sg. f. -a în Ioc de -e). Tabelul 3 Iu..., le... ...-lui, -l'ei, -lor dc... a... m. fiTu lu vârtlâru fil'u vârtlâruluj ffl'u de vârtlâr lu ţâru fii' ţârului fil'u yospodâru de yrâd pâtu lu razbâinicu ân câ'a omului de razbâjnic pât palâţu lu yrofu eâ-i pol'a frâtelui câsa de bâlân om câsa a bâlân om INGULAR GENITIV f. yospodăriţa le yospodariţa de palâfe cniya surâ'rl'ei palâfe §61di (a) le yos- soidi yospodari- yospodâru de podarlţe ţel'ej m6ra frâtele (a) le mât"ehel'ei frâtele câsa de bâlna mât"ehe scrina nevţstel'ej zfnsca câsa a bâlna scri'Aa (a) le ne- ifnsca vţste (admis) 75 DATIV (av zis) lu crâl'u (ie zife) preftuluj a bâlân om m. (zi a£â) lui £âja (zi a£a) fetiorinului a bâlân lu feforina frâtelui de a£â le mâie d? a£â mâiel'ei a bflna iensca f. (av dât) le muTârc (av dât) mul'ârl'ci a bâlna (zi) le yospodariţe (av zis) sârel'ej le dâcle dâclel'ci GENITIV ân dinţi cârilor dinţi de câr câse a bflni m. sup copitele câl'ilor copite de câl' 6mir câdele boiilcr code de bei (admis) câse de bâlni omir sup comânda yrâne de liske/liit câse a bâlne nevţstelor (iucrâ) o$6re de furnif ifnske) 1-5 f. fecâri susşdelor feefri de susşde (admis) c câse de bolne c fenske s DATIV câ'rilor ie triba..., a bflni 6mir i---i m. (zis-av) âmirlor a bflni PL, (zis-av) teZâţilor (dâ) pul', lor (n-âv ereziit) a bâlne Zfnske i. hârtelor a bflne (av lasât) ! pastorkelor 563 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA Să se observe că genitivul poate sta după substantivul la care se referă, sau înaintea lui (ca adjectivele de apartenenţă în croată : ţârului fil'u — carev sin, de războinic păi — razbojnikova postelja). Această ordine e facultativă. Dacă lăsăm la o parte construcţiile cu prepoziţiile de şi a, distribuţia genitiv-dati-vului cu lu..., le... şi a celui cu -lui, Vei este greu de stabilit. Cu toate că aceste forme par a fi variante facultative, nu la toţi vorbitorii se întrebuinţează toate formele teoretic posibile, iar pentru unele substantive unele dintre aceste forme sînt numai admise sau chiar negate (curent : lu fecorina, admis : feco-rinului; curent : lu căia, negat : câielui). Pentru vocativ avem în toate satele istroromâne -o la sing. fem. (inel. şi substantivele masculine în -ş (S.) -a (2., B.), -(i)e) : fglo, mămo (S.), măio (2.), strîno „mătuşo", mul’ăro (2.), securo (2.), câco (S.), caio (2.), diţo „copiilor1* (2.). Apar şi formele identice cu nom. — ac. (articulat) : cuma (S.), crăl'evna (2.). Pentru tot teritoriul istroromân este caracteristică la subst. mase. forma de vocativ în -e (slrile „unchiule", cume „cumătre", l’epure (2.), etc.), dar apar şi formele identice cu nom-ac. articulat sau nearticulat (cumpăr alături de cumpăre (2.), cumalru (S.) etc.). Sînt şi numeroase forme supletive de vocativ luate din croată (sirjco „fiule" — nom. — ac. fii’, boze (2.) „Dumnezeule" — nom acc. Djmnu, lipi moi s'inâc (2.), etc.) sau vocative croate în -u identice cu nom.-ac. sg. articulat (crăl’u (2.) etc.). Pentru substantivele masculine — numai în Zejân — se întrebuinţează în mod normal (se pare totuşi cu o anumită insistenţă afectivă) şi vocative în -ule79 (domnule „Dumnezeule" alături de bâze, yospodârule „stăpîne", yospodinule „domnule", alături de yospodine, frâtelule, omule „bărbate", ănrule, bovule, cocotule etej. Istroromânii întrebuinţează numeroase expresii care conţin şi forme ca-zuale croate, mii ales după prepoziţii80. Dar de fapt aceste elemente pot fi considerate ca „apostrofe" (na moiu diisu „zău") sau ca sintagme, în special adverbiale, lexicalizate (po svttu „prin lume"). Sînt foarte rare lexeme moştenite din româna comană care se combină cu morfemele cazuale croate (za mul’âru vlâ „a lua de soţie", za mer'indu dă „a da [ceva] de prînz", avş za cirul za veceru „a avea [ceva] de cină)". Adjectivele calificative formează comparativul cu ajutorul lui mai (neaccentuat sau cu accent secundar, lexemal fiind accentuat) : maijstrimt (ie-i) mai^bur neyo iă (2.), (iă a fost) mai segavţ [nego lupu] (Sus.), ie-i) o mârva mai mărie (2.), etc. Superlativul se exprimă cu acelaşi element, dar accentuat ([mâi sau mâi]) ^ (tăie) mii jnuiă'ele fşte (Sus.),iuva-i l'epuru mai^si-yurân (2.), (că) ce-m ie măi drâgo ân lume (N.), etc. Demonstrativul cela apare atît pe lingă comparativ cit şi pe lîngă superlativ, dar are numai valoare de demonstrativ. Adje etivelc determinative. Trăsătura cea mai caracteristică a adjectivelor determinative (demonstrative, posesive, „nehotărite") în graiul din 2ejân este păstrarea — ca şi la articol — a formelor sintetice de genitiv-dativ (la plural aceeaşi formă pentru masculin şi feminin)81. în satele din sud funcţiile de caz se exprimă analitic. în afară de unele diferenţe care provin din intensitatea accentului, aceleaşi forme se întrebuinţează, în principiu, pe lîngă substantiv şi cu funcţia de substitut al substantivului (al sintagmei nominale). Pentru genul neutru există numai forme de singular, întrebuinţate mai ales pronominal. Demonstrativul are trei forme (cesta, sta şi (a)cela) dar funcţional se deosebesc numai demonstrativul de apropiere 569 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE (cesta, cu varianta sta) şi demonstrativul de îndepărtare (acela). Demonstrativele stau înaintea substantivului. Prezentăm aici formele de demonstrative din 2ejân : Singular Plural Neutru Nom.-acuz. Gen.-dat. Nom.-acuz. Gen.-dat. de m. făsta festve c6st"i cestorţ cdsta apropie¬ f. 6 â sta dest"ş cdste (Câsta) re m. sta (stvţ) st"i store sta f. (stl'ţ) ste de m. (a)iiela eelve (a) ceri (a)Cd, îndepăr¬ f. (atfâ, (a)- cere (a)cdlc, tăie, cel ore (a)Ca tare cd (fâle) în sud avem formele următoare : cesta, testa (Sus.) ; casta / căst§ (N.), tasta / ţâste (Sus.) ; cesf'i, (est"i (Sus.) ; caste, taste (Sus) ; câsta (rar : cesta). tasta (Sus.); sta; st”i(lst-) ; ste; cela, lela (Sus.) ca / că, ţa / iă (Sus); cel’i, teii (Sus.) ; cale. tăie (Sus.) ; calcă, fa/fă (Sus.). în sud demonstrativele ţest a. sta şi ţela pot fi întărite cu istu („însuşi“. 5 • o 6 -fi -fit -fi nda (-fi tu) 3 u a. 7 (2.) -ui -ujt -ui nda ..•! / Tipurile 4 şi 5 care coincid în ceea ce priveşte formele nepersonale, se disting la indicativ prezent. Aducem şi cîteva exemple : ară, arăt (f. arăta, n. arăto, m. pl. arăt, f. pl. arăte; cf. cele spuse despre morfologia adjectivului), '-aronda, arătu ; bg, be{ut, beiă'nda, beiutu ; aduce, adus, aducă'nda ; durml, durmit, 574 TRATAT DE DIAEECTQLOSIE ROMANEASCA durminda, durmitu ; cosi, cosit, cosinda, cosiţii; copţi, copţit, copţinda (copţitu) verivui „a veni (în repetate rînduri)“, verivuit, verivuinda etc. Verbele neproductive sînt în total (în toate satele luate împreună) între 150 şi 160, dintre care vreo 90 aparţin tipului 1, 10 tipului 2, vreo 40 tipului 3 şi 13 (inel. şi verbele fi — auxiliar, u „a merge" — cu forme supletive de lexem) tipului 4. Verbul ramare „rămîne" (tipul 2) are participiul ramăs (tipul 3). Verbul care are participiul cerşit. Participiul de la suie e supt. în mod normal, participiul propriu-zis al verbului coce are forma coclit, iar forma copt (copta, copto, copt, copte) se întrebuinţează (mai ales la 2ejân) ca adjectiv verbal (resp. participiu pasiv). Dintre celelalte verbe din grupa 3, 16 au participiul în -ut (abatut. crescut, făcut etc.) iar 25 în -s (adus, spus, tors etc.J. Verbul scote (2. ; astăzi ieşit din uz) poate să aibă part. scos şi scotut. Participiul verbului fi e fost (cu formele „allegro" [fos, os]). în afară de desinenţe, ar trebui luate în considerare şi alternanţe fonetice în lex6m (be — beiut — beid'nda, cade — căzut, sedş — şezut, adude — adus, coce — copt / coclit, face — făcut, conoste — conoscut, t?me — temut, tremele — iremes, etc.). Formele finite ale verbului istroromân pot fi s i m p 1 e (indicativ prezent, restrictiv viitor, imperativ; numai la sud şi imperfect) sau compuse, perifrastice (indicativ viitor şi indicativ perfect; restrictiv prezent şi restrictiv trecut). Formele pasive sînt totdeauna perifrastice. Formele finite exprimă categorii de t i m p (prezent, viitor şi t r e c u t ; în sud şi imperfect, care exprimă o acţiune care obişnuia să se desfăşoare în trecut), de mod (indicativ, restrictiv, imperativ), de persoană (1, a 2a, a 3a) şi de număr (sg. şi pl.). Numai pentru verbul fi există forme deosebite de „conjunct i v“ (fivu, fiii, fiie, fim (2.), fiien (S.) fiţ (2.), fiieţ (S.), fivu); toate celelalte verbe exprimă ideea conjunctivului cu ajutorul conjuncţiilor mea, se (neca nu, se nu) --- indicativ. Am preferat aici termenul r e s t r i c:t i v (introdus de S. Puşcariu), fiindcă la „restrictiv viitor", adeseori, nu este vorba decît de o restricţie de tip temporal (cel mai des „anterioritate")90. Numai la „restrictiv prezent" şi la „restrictiv trecut " avem de a face cu c o n d i ţ i o n a 1 u 1 propriu-zis. Indicativul prezent Tipul conjugării Num. Pers. 1 2 :î 4 5 6 V (2.) 1 -u, -0 -es -tiis Sg. 2 -i, (-0) -es -ăjs -3 -a -e -i - câtra „către, spre“, cu, de, de la, despre „de pe“, din (2.: dinr- + V) „din, dintr-" şi „după" : virit-a din cârne „a venit după carne"; dintru „din (interiorul), dintre", di su (S.) „de sub", după, fâr de, la, pâr la, pre „pe", preste „peste", prin, prii\ga (S.) „pe lingă", printru „prin", su (S.), sup (2.), sînt şi prepoziţii împrumutate din croată (do „pînă la“, na „la ; pe", năcon „după", neyo „decît", po „cîte ; pe ; prin", pod „pentru", preco „peste", u „în“, za „pentru" etc.), dar care se întrebuinţează — dat fiind că în croată se construiesc cu o anumită formă cazuală —‘ mai ales cu lexeme croate (în afară de: za ţiru, za merindu, za mutâru alături de za veţeru, za zenu) în expresii lexicalizate (na ruke „cu mîna" alături de cu mâr, na salâtu „(pregătit) ca salată", pod plăi"u (2.) „pentru plată", po svitu (2.) „prin lume", etc.)94 sau şi cu alte lexeme, dacă forma cazuală după sistemul croatei nu s-ar abate de la forma care apare după prepoziţiile istroromâne propriu-zise (na lunyo, na tretileân (N.) „anul al treilea", năcon cine zile (2.) „după cinci zile", tărsurle za vir „viţă de vie pentru vin" etc.). Se întrebuinţează şi o serie de locuţiuni prepoziţionale (pâr la ân „pînă la“, ân vârhu de „în vîrful", departe de „departe de", na mesto de „în loc de" etc.). Printre conjuncţii s-au păstrat puţine elemente vechi (şi, ke „că, ca să", se „dacă, să", din că ke „deoarece", pâr la nu „pînă nu“ etc.). Ceea mai mare parte a conjuncţiilor sînt împrumutate (e „iar“< iţ. i „şi" în expresii lexicalizate (=„rău“) care, rţvo de cosi, revân yrâv (2.), iar în alte contexte tâmân „rău, prost“, etc. Unele cuvinte vechi se păstrează şi în micro-toponimie : Măriir, Văl’ (2.). în afară de cazurile enumerate s-ar putea cita şi alte cauze (omonimia, polisemia, afectivitatea etc.) pentru dispariţia cuvintelor vechi şi înlocuirea lor cu termeni croaţi (sau italieni, în sud)112. Adesea însă nu putem stabili cu siguranţă cauzele pătrunderii elementelor croate şi dispariţia celor româneşti. Explicarea numărului mare de fenomene de acest tip se găseşte în bilingvismul secular, general şi activ, istroromâno-croat113, unde croata este limbă cu prestigiu mai mare. Adeseori cuvîntul croat se întrebuinţează „mai bucuros" pur şi simplu pentru că e „mai musât" (mai frumos)114 şi mai economic într-o situaţie bilingvă de acest tip. Prin tendinţa spre economie, într-o situaţie bilingvă, se explică şi sărăcia derivării şi a compunerii (productive) în istroromână : în loc de a forma cuvinte noi prin derivare sau prin compunere, istroromâna are în limba croată (în sud şi în italiană) izvorul cel mai important de îmbogăţire a vocabularului1'16. Diferenţe lexicale între 2eiân şi sud. în fonologie şi în gramatică amprezen-tat sistematic diferenţe între istroromâna din 2ejân şi cea din sud. Şi între satele din sud există o seamă de diferenţe atît în fonologie şi gramatică, cît şi în lexic, dar, datorită lipsei de contacte între cele două grupuri de istroromâni, diferenţele lexicale între nord şi sud sînt deosebit de însemnate. Materialul din listele lui Bartoli116, cu toate că istroromâna a evoluat de atunci şi multe elemente înregistrate de lingvistul italian au dispărut, poate să ilustreze în mod global şi situaţia de astăzi. Pe baza materialelor proprii117 (din texte şi din răspunsuri la chestionar), noi am întocmit o listă de aproximativ 500 de diferenţe, în ceea ce priveşte forma, între unităţile lexicale din 2ejân şi cele din sud (în primul rînd Susneviţg). Dacă eliminăm diferenţele care se explică prin fonologie şi morfologie (ânvesti (2.) — ânmesti (Sus.), afara — fărg, află — flă, domargla — damarglg, cafe(iu) — cafe(lu), cuperi „a acoperi" faţă de copri, influenţat probabil de cr. cak. pokrit, merită (se) — mărită (se), mâr\că — mutică (Sus., N) mucâ (B.), mul'ăre — mul'gre, pl'ărde — pl'gvde, poyovarui se — pogo-varei se, vlă — lâ etc.), rămîn — în materialul nostru — aproximativ 300 de unităţi lexicale care au forme diferite în 2eiân şi în sud, şi care se explică prin evoluţii interne divergente sau prin împrumutare din izvoare diferite. Numărul diferenţelor ar spori dacă ?m lua în considerare în mod sistematic şi accepţiuni diferite ale cuvintelor. în cele ce urmează cităm exemple. Substantive: aer: zrăc (2.) şi (âier cu sens „vîrtej de aer") — ăriie (S.) ; a i : ăl’ — ţesân (N. : ăl’ „praz"), albină: al'bire — ieliţg ; băşica (de porc) : mihur — pisâlnic; bani: soldi — pinez ; bur t ă : fdle(le) — târ-buh (2. şi S. : „foaie de fierar) ; cameră: cămbra — câmarg ; cămaşă: coşul’e — kemese ; cărbune: cârbur — cârbun «cr. karbun, krbun ?) ; cărţi: cniye — l'ibri ; clasă: răzred — clăsg ; c î i n e : câre — brec (N. : câre) ; c er : rtebo (cer „cerul gurii") — Ier; c î m p : pol'e — campăne; c op i i: diţa (col.), fecor (pl.) — feţor; ceapă: cebula — zbulş ; d a r ; cadou: dăr, seric — dâr, pârzent; fierar: covăc — fâbro, covăl; făgaş: urma (de, cola) — colotelinş (Sus.), Irâcu (de colş) (N.) ;f urnicar : furniyăr— furnigăl; f u r c ă de (f î n, paie): navil'ăi — naviVădg ; g e n e : trepeviţe— zăne de ocl'u (sprîncene: tărie — obârvile) ; Germania: nimsco — ger-măniie ; groapă: yropa — iămg ; impozit: porez — steurş (/stevrg) ; 584 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA intestine: măţe — budile; judecător: sudnic, rihtar — sândeţ; lu ni: lur — pondlVâc ; medic: mediy — medigo; mic dejun: frustic, Fucene — rute ne; miner: coadă dărzâc — mânig; o mie: ân tisut", ~0v2ânt — mil'ăr (rar : mil'e) ; m u ş c h i (p l a ntă): musiu — măh ; n u n t ă : nunţ (pl.) — pir; orz: orz — ieţmic ; octombrie: otobâr — otobre, mihosnacu ; ou : osor — ov ; pahar: ylăz — mizdl ; ploaie: yodina — ploie / păzitor de pădure: fesnar — boscar /porumb: fârmentin — trukiAe ; săptămână: t"edân — seiimăng ; sapă: motica — săpun ; şcoală: sula — scolg ; ş a r pe: sărpe — căţke (rar sărpe, serp(u) /tată: căie — tăie /(durată de) timp (liber): ţăit (/vrşme) — lâzno (Ivrşme) / toamnă: tomna — auiuno, iesen; unt: — buliro, buro; uter: măter-niţa — măliţş /vineri: virer — petâc ; urs; urs — medvid /vis: vis —so-mân (şi cu sensul ,,somn“) ; z m e u r(ă) : mâlaniţa — naiugg etc. Adjective : albastru: vlret (bătrîni) modâr (generaţii mijlocii), plăv “ (tineri) — blăv (Sus.), plăv (N.), leleste (Sus. despre ochi) ; frumos: fin, musăt — musăt; gravidă: sârcira (iensca) (mai des: zensca ân sărcira, subst.) — nosit"e (zenskţ); mulţumit: zadovol’ân — cuntenât /prost, rău: tâmân (r§v) — poredân; slab: debil: svohân — debol; şchiop: sl'op — sepast etc. Determinative: ce fel de: cămile — cacov; astfel de: asâvile — asăv, lacov / un fel de: un oarecare: muscumile — ne-cacov, etc. Pronume: cineva: nusiire — nuscarle etc. Numerale: opt: opt — osân ; zece: deset —1 zşţe; ctc. Adverbe : alaltăieri: ca mănt"e zi — oter; abia: comat" — pena (Sus.) comoi “ (B.) ; aiurea: altundeva: druydi, ânr-ăt loc — l'ure; cel puţin: barem — almeno (rar : măi puţin) ; de asemenea, la fel: tudi (şi Sucddru) — ă-gke; d e-parte: depărte — lărgo ; după aceea, apoi: d-atun6e — pocle, mai^apoi; mai mult: vise (maijmund) — mai^munt; poate, proba il: morke — forsi ; puţin: o mârva, ân lic — zălic(a); repede, numaidecit: vâl'e — vred(a) / t î r z i u : amânai — câsno ; totdeauna: neîncetat: vâvâc, vâc — vâic(a), vâvic(a) /unde (pe unde, încotro): ţuva (prende (ăg) cotro) — ţuv, undeva: iuvavă — nust"in etc. Prepoziţii : âpa de bg — apa za b§; ii a nunţ — mşre pre pir; (blăya) meyu âm pdăe mergu na păsu; tal'â ân cusure — tal'ă na cusure; (pe) 1 î n g ă co de — pri-gga, etc. Verbe: a adăpa: na pai ui — dapă ; a alăpta: doii (fe-coru) — mal'uzşi (fetu) ; c î t c o s t ă : cât yustg — cât stâie / a se certa: certă se — col'l se /a da o lovitură: buşi — trupi / a d e o c h i a : (o)ducl'ă — zestrigşi; d u-t e : bol'e — âmn§ (t"ă) / a dispărea: nestani — spari (t"ă) ; a dura; traigi — durşi / a înjuga: napreyni — âmpolovi; a înţelege: ânţelşie — capi (razumi) / a înţărca (fr. sevrer) : alşze — rezdoii (N : Işie); a merge: ji - m§re (rar ii) ; a (s e) naşte: rodi (se) — hăste (se); a p 1 oua; livşi (zaploii, zapluii „inunda,a acoperi cu nămol“) — ploii; îmi place: dopad§ mi se — mire piazş ; a paria: (za)vadl'şi se — scometpi se; a pregăti, a aranja: obrihtui, pripravi, pripavl'ui parii” >/i, prontei; a săpa: copşi — sapă ; a săruta: sulcă — busni; a-ş i spăla capul: lesiiă se — speiâ se pre cop ; a sparge lemne: ţipţi l§mne — pest§i Igmne; a şchiopăta: sl'opakşi — nelanlvşi, sep§i; a trage (din puşcă): spară, sirili, hiti (din pucse) — hiti, strili (din pucse) /ase trezi (din somn): sproleri se (prez. jo me sproberu) — probudi se ; a visa: visă ânmisă / a vorbi: cuvintă — ganşi (B. : gang/, şi cuvintă la bătrîni) etc. 585 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE Aceste perechi reprezintă, într-uh anumit fel, „uzul mediu", ceea ce înseamnă că — în rare cazuri — un cuvînt vechi poate să apară şi într-o localitate pentru care nu figurează pe listă (un informator de 80 de ani din Ndselo îşi amintea că în copilăria lui s-a spus amânăt în loc de câsno; în Zeiân, după spusele informatorilor mai în vîrstă, se întrebuinţa şi termenul poredân alături de tâmân). Toate acestea sînt cu atît mai valabile pentru termenii din croata cakaviană (pjazat se întrebuinţează aproape în toate graiurile orăşeneşti din Istria) şi, datorită instituţiilor publice, pentru termeni din croată standard. Cîteva caracteristici ale dialectului istroromân faţă de celelalte dialecte ale limbii române Alături de elementele comune pentru cele patru dialecte (rotacismul lui -î->r, postpunerea articolului hotărît etc.) instr oro mâna este caracterizată şi printr-o serie de fenomene care o opun celorlalte dialecte în ansamblu sau unora dintre ele. Rezumăm pe scurt aceste caracteristici118. 1. Rotacismul lui -n- intervocalic (ca în nord-vestul teritoriului dacoromân) : măre „mîine“, bîre „bine", pâre „pîine“, cârbăr (Z.) „cărbune" (cărbun (S.) poate fi un împrumut din cr. 6ak. karbun, krbunţit. carbone), miră „a mîna", adura „a reuni, a aduna (oile)" etc. 2. Labialele înaintea vocalelor palatale nu se palatalizează : bîre, picor, fii', vis (Z.), visă (Z.), âmnisă (S.) etc. 3. După labiale, e şi ga (>£, â) nu trec în ă, respectiv a : per „păr", pşna „pană", bevu „beau", fel (S.) „copil de lapte", fşta „fată", ved „văd", vşra „vară" etc. 4. Vocala i înaintea unei nazale, după o labială, nu se alterează : cuvintă „a vorbi", vint „vînt", vind „vînd" etc. 5. Diftongilor ea şi ga le corespund monoftongii £ şi o : sgra „seara", fţta „fată", işse (S.) (Z. iâse) „iese" etc., nopte „noapte", copta „coapta" etc. 6. S-au conservat grupurile consonantice el’, gl’, (Z. : yV) «el, gl) : cVemă „a chema", ocl’u „ochii", yl'ăţa „ghiaţa", vey’lâ „a veghia" etc. şi consoanele palatale n : fii' „fiu", căi' „cai", (io) vin „viu", pun „pun", spun „spun", lin „ţiu", lupâiie „lupoaică" (Z.), ursone „ursoaică" (Z.) etc. 7. Menţionăm mai multe fenomene fonetice apărute sub influenţa limbii croate : dispariţia lui -l care închide silabă (ăb „alb", căd „cald", ml’e „miel", ascută „a asculta" etc.), consonantizarea semiconsoanei -u- -uC- -v- (a dova „a doua", cavtă „a privi", cf. a căuta, avz{„a auzi" etc. ; cf. cr. cak. gvardijaOi. guardia, gvera<.it. guerra) etc. 8. „Declinare" analitică (cu lu sau cu prepoziţii şi cu nom. -ac. în g (S.) sau -a (Z., B.), gen-dat. în -e) la sud şi conservarea declinării pentru articol şi adj. determinative în Zeiân (cu anumite evoluţii proprii). 9. Formarea condiţionalului (restrictivului) prezent şi trecut cu ajutorul auxiliarului rşs, rgi, rş, r§m, rşţ, r§ (ca în subdialectul bănăţean). 10. Păstrarea restrictivului viitor ca în dacoromâna veche şi în aromână. 11. Adoptarea unor categorii gramaticale noi sub influenţă croată (neutrul în -o, aspectul verbal), asemănarea sintaxei verbului cu sintaxa verbului din 586 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA croata cakaviană şi părăsirea categoriilor necunoscute dialectului cakavian (genul ambigen, conjunctivul, perfectul simplu, imperfectul, supinul etc.). • 12. Obiectul direct fără prepoziţie. în afară de elemente latine şi slave vechi, comune tuturor dialectelor (spre deosebire de dacoromână, istroromâna nu are elemente maghiare) istroromâna are şi alte elemente lexicale slave, care nu există în celelalte dialecte, inclusiv şi numeroase expresii lexicalizate cu forme cazuale croate. NOTE > Cf. S. Puşcariu, Studii istr. II, p. 37 — 40; R. Flora, 1962 a, p. 137, 140 ; id., Gli italianismi nelTistroromeno, Sn „Italica Belgradensia“, I, Beograd, 1975, p. 45, 54; Petrovici, Neiescu, 1965, p. 359 ; Kova£ec, Descr. istr., p. 23 ; Caragiu, Compendiu, p. 190—191. în satele Grobnik şî Gradinje istroromâna s-a stins In cursul acestui secol, iar în secolul trecut a încetat de a se vorbi pe insula Krk (it. Veglia) şi în satul Skitaca. 2 După o statistică a lui R. Flora (1962 a, p. 140) în total 1 140 persoane. Pentru starea din trecut, cf. datele adunate de Puşcariu, op. cit., p. 40—43. Cf. Caragiu, op. cit., p. 190. 2 Cf. Petrovici, Neiescu, op. cit., p. 358. 4 Petrovici, Neiescu, op. cit., p. 352, 353, 358 ; Kovacec, op cit., p. 195. ‘ Petrovici, Neiescu, op. cit., p. 358 ; Kovacec, op. cil., p. 24 ; Caragiu, op. cit., p. 191. • Petrovici, Neiescu, op. cit., p. 1 c. ’ S. Puşcariu, op. cit., 49. • id., p. 45-48. • id., p. 44. ,# Petrovici, Neiescu, op. cit., p. 362. 11 S. Puşcariu, op. cit., p. 37—38 ; Petrovici, Neiescu, op. cit., p. 359; R. Flora, 1962 a, p. 148—149 şi passim. 12 S. Puşcariu, op. cit., p. 49 şi passim ; R. Flora, op. cit., p. 142 — 143 ; Petrovici, Neiescu, op. cit., p. 352, 354, 358 ; Kovafec ,1968, p. 80 ; id., Descr. istr., p. 13, 195, 196. 12 Petrovici, Neiescu, op. cit., p. 352. 14 Cf. în legătură cu aceasta, mărturia istoriografului triestin Ireneo della Croce (anul 1698), citată la S. Puşcariu, op. cit., p. 26. 16 J. Ribari(?; Razmjestaj juznoslooenskih dijalekata na poluotoku Istri („Srpski dijalektoloSki zbornik“, knj. IX), Beograd, 1940, p. 2 şi urm.; cf. şi R. Flora, Gli italianismi..., p. 48—49. 14 Cf. asupra contactelor reciproce intre diferite limbi în Istria, P. Tekavcic, Per un alianţe linguistico istriano (Con speciale riguardo ai dialetti istroromânii), 1976, p. 227—240. 17 S. Puşcariu, op. cit., p. 223 ; R. Flora, op. cit., p. 50. 14 J. Ribaric, op. cit., p. 7 —9, 33, 34 şi passim ; Petrovici, Neiescu, op. cit., p. 361—362 (nota 36) 14 Petrovici, Neiescu, op. cit., p. 352—357. 20 Cf. nota 14. 21 Pentru denumirele istroromânilor, vezi S. Puşcariu, op. cit., p. 44 — 45 şi passim ; Petrovici, Neiescu, op. cit., p. 362—363 ; J. Ribartf, op. cit., p. 139—141; despre termenul vlah (în afară de S. Puşcariu, op. cit., passim) cf. articolul sintetic (etimologia, răspindirea in limbile slave şi balcanice, diferite sensuri) al lui P. Skok, Vlasi, în „Enciklopedija Jugoslavije", voi. 8, Zagreb, 1971, p. 514-516. 22 S. Puşcariu, op. cit., p. 11 ; in afară de Puşcariu (op. cit., p. 3 — 36), pentru vlahi şi morlaci vezi şi S. Dragomir, 1924 ; id. Originea coloniilor române din Istria, în ARMSI, seria III, tomul II, Bucureşti, 1924. 24 Cf. Rosetti, ILR, p. 431-433. 24 S. Puşcariu, op. cit., passim. 26 Al. Rosetti, op. cit., p. 606 (Anexă : Asupra repartizării dialectale a istroromânei, articol reluat din GS, V). 24 Densusianu, HLR, I, p. 337—346 ; I. Popovici, 1914, p. 121 — 129 ; cf. şi Caragiu, op. ctt., p. 189. 27 S. Puşcariu, op. cit., passim (în special p. 3—36, 344—368). 24 Cf. de ex., E. Petrovici, Le probleme des Roumains occidentaux,  propos du toponyme Pebter du Sud-ouest de la Serbie, în RRL, VI (1961), p. 28 ; id., 1964 b, p. 381-384 ; id., 1967 a, p. 17—19 ; cf. şi C. Daicoviciu, Em. Petrovici, Gh. Ştefan, La formation du peuple roumain et de sa langue, 1963, p. 58 — 62. 587 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE 59 S. Puşcariu, op. cit., p. 15 — 18 ; id., Studii islr., III, p. 6, 11. Despre rămăşiţele limbii române pe această insulă (toponimicele: Vrhure, Sekara, Pintura etc.; cuvinte : tura, spilisor), cf. P. Skok, Studi toponomasiici sull’isola di Veglia, în „Archivio glottologico italiano",Torino XXIX, (1938), p. 113—119 ; id., Slavenstvo i rpmanstvo na jadranskim otocima, I, Zagreb, 1950, p. 25 ; P. Tekavcic, Due voci rortiene'iti um dialetto serbo-croato detl’isola di Veglia (itrk), SPAZ, Zagreb, VII (1959), p. 35—38. 39 Cf. Ş. Puşcariu, Studii istr., II, p. 31—33. 31 Cf. S. Puşcariu, op. cit., p. 33 — 34 ; J. Ribaric, op. cit., p. 129 şi passim. 32 în notarea vocalelor istroromâne, pentru vocala din seria centrală am preferat semnul [â] lui [ă] dat fiind că vocala aceasta este ceva mai închisă decît [ăl şi ceva mai deschisă decît [î] din dacoromâna literară (vezi Petrovici, Neiescu, op. cit., p. 363 ; E. Petrovici, 1964 a, p. 36 şi urm. ; Kovacec, Descr. istr., p. 33). Nu numai din cauza realizărilor fonetice ([?]) se realizează mai deschis decît sunetul notat [ş] din dialectele româneşti, sau [o] din italiană şi franceză, vezi Petrovici, Neiescu, op. cil., nota 4 ; Kovacec, op. cit., p. 33), ci şi din cauza raporturilor în cadrul sistemului fonologie al vocalelor (cf. în legătură cu fonemele [â] şi [e] şi poziţia lor în sistem, discuţia lui A. Avram, 1977 f, p. 362—365 şi passim; id., 1977 c, p. 593 — 597), ar fi mai plauzibil de a nota [ă] (eventual [x]) ~ [â], sau [el ~ [ţ>], în locul notării noastre [ţ] ~ [ă]. Ca şi In Descr. istr...., am preferat totuşi [ş] In loc de [â] sau [x], fiindcă în exemplificare ne-am servit foarte mult, fără trimiteri speciale şi de materialul lui S. Puşcariu (spre deosebire de exemplele din I. Popovici, L. Morariu, T. Cantemir, formele culese de S. Puşcariu, în care s-a notat strict numai ceea ce este distinctiv, n-au fost aproape niciodată contestate de informatorii noştri). De altfel, în texte, noi am notat prin [â] şi [â] realizările mai mult sau mai puţin pala-tale ale fonemului [a] neaccentuat care nu se confundă cu [ş]. Pentru alte posibilităţi de a prezenta sistemul vocalic istroromân, în afară de lucrările citate mai sus ale lui E. Petrovici, E. Petrovici şi P. Neiescu, A. Avram, cf. şi E. Petrovici, 1967 â, p. 270—272. în cele ce urmează, nu mai cităm, in afară de cazuri strict necesare, lucrarea clasică a lui S. Puşcariu, Studii istr...., fiindcă la tot pasul ar trebui să ne referim la ea. 33 Cf. Caragiu, Compendiu, p. 192. 34 Cf. E. Petrovici, 1967 a, p. 271 — 272 ; Kovacec, Descr. istr...., p. 38, 41. 33 Coteanu, Elemente..., p. 156. 33 Caragiu, op. cit., p. 192. 37 Informatorii în general nu admit realizările [câsa, fâ£e / fâţe, ţâre; dray / drag, blâya / blâge etc.] în loc de [casa, fâce / fâţe, ţâre ; drây / drâg, blâya / blâgş etc.]. Este adevărat că în Susrieviţş de ex. demonstrativul feminin cel mai des, iar pronumele relativ foarte frecvent, se realizează ca [ţa, carie], dar In acest caz nu au decît un accent secundar „foarte slab“ ([']) sau sînt „fără accent" : [ţa v6tş, ţa zânskş ; carie a fost etc.], dar cu accent principal se realizează în mod obligatoriu ca [ţâ, cârle]. 33 Cf. Petrovici, Neiescu, op. cit., p. 355 (şi nota 11). 39 Dăm exemplele din textele noastre : nume proprii străine : Ar)ki(a, faţă de Ane, Mdrtin, Diiănit", Frăncopan, Năgel; Bănoviă, Dăcau (= Dachau), Răina (< cr. ; = Rin); cuvinte: autorită pl. „autorităţi(le)", impiegăto „funcţionar", malărije „paludism" (forma pe deplin adaptată ar trebui să fie malariie ca maloaslie), clân iXpraonog odbora „membrul comitetului de gestionare" (cu forme genitivale croate !), prâdiedovi „strămoşii" (cu desinenţa de pl. croată -ovi) etc. Este interesant că un informator din Susneviţş, care In mod normal reanalizează [fazân(u)], într-un text povestit în istroromână unde, „din greşeală", a întrebuinţat acest cuvînt în forma croată de acuzativ plural, l-a realizat imediat cu [â] : / goiin si fazâne / „creştem şi pe fazani" (în loc de [fazân(i)]). 40 Totuşi, în textele mele apar ambele realizări. în textele din 2ejân de 27 ori [sâmo] şi 5 ori [sâmo], în textele din sud de 18 ori [sâmo] şi o dată [sâmo], dar cu o labializare foarte slabă (notat [sâmo]). 41 Numele propriu cu realizare [Mâre] se întîlneşte (la Zejân) aproape numai la vocativ. La •nominativ-acuzativ avem de obicei [Mârina] care se întrebuinţează şi la vocativ ; şi la vocativ, apare la unele subiecte forma [Mâre]. Opoziţia / par / „pereche ; cîţiva" ~ / pâr / „par ; băţ" cu toate că este notată la acelaşi informator “în text), nu este satisfăcătoare, fiindcă alături de [par] pentru „pereche" am notat la acelaşi informator (mai rar) şi [pâr] ; în sud am notat, cu sensul „par; băţ", numai forma [pâr]. Perechea / colâr / „colier" — / colâr / „rotar“ (A. Kovafiec, Descr. istr...., p. 40) nu are valoare fiindcă provine din două izvoare diferite. Pentru Susnâviţe am mai putea menţiona perechea minimală / bâsta / „ajunge I; basta !“ (şi numai [bâsta]) ~ / bâsta / „samarul", dar aceste două cuvinte greu pot apărea în contexte complet identice. 42 Kovafec, Descr. istr., p. 40 ; E. Petrovici, 1967 a, p. 271, A. Avram, 1977 f, p. 362—363 ; id., 1977 c, p. 591-593. 588 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA « Cf. şi E. Petrovici, 1967 a, p. 271. 44 Cf. Kovacec, Descr. istr., p. 42 — 43, 71 — 72; Petrovici, Neiescu, op. cit., p. 359—360. 48 Carag'iu, op. cit., p. 193. :: 48 Petrovici, Neiescu, op. cit., p. 353, nota 4; E. Petrovici, 1987 a, p. 270—271 ; Kovacec, Descr. istr., p. 34, 42. -....... ’ 47 Petrovici, Neiescu, op. cit., p. 353, nota 4 ; E. Petrovici, 1964 a, p. 35 — 39; Kovaîec, Descr. istr., p. 34 — 35. 48 A. Kovaîec, op. cit., p. 34. 48 ibid., p. 43. 50 I. Popovici, op. citi, p. 57 ; Caragiu, op. cit., p. 192. 81 Cf. pentru, sistemul consonantic istroromân, Petrovici, Neiescu, op. cit., p. 353 ; E. Petrovici, 1967 a, p. 266, 270 şi passim ; Kovacec, op. cit., p. 43 — 52, 72 — 73 ; Caragiu, op. cit., p. 194 ; In legătură cu problema poziţiei unor consoane în sistem şi a definirii trăsăturilor distinctive, cf. A. Avram, 1977 a, p. 484, 486. ' 52 Petrovici, Neiescu, op. cit., p. 359 ; E. Petrovici, 1967 a, p. 280 ; Kovacec, op. cit., p. 35, 49, 51 — 52 ; Caragiu, op. cit., p. 195 ; A. Avram, op. cit., p. 481; R. Flora, op. cit., passim, are notaţia g'‘ pentru y. 58 I. Coteanu, op. cit., p. 158 — 160; R. Flora, op. cit., p. 154 şi urm.; Petrovici, Neiescu, Vom putea stabili, astfel, asemănările şi deosebirile între •diferite graiuri învecinate care concură, în final, la individualizarea unei unităţi dialectale. Suma unităţilor dialectale stabilite pe un anumit teritoriu lingvistic, în baza principiilor formulate mai sus, constituie structura dialectală a unei limbi, incluzînd zonele (graiurile) de tranziţi e.17 Un alt aspect de care trebuie să ţinem seama în caracterizarea şi delimitarea ariilor dialectale este ponderea, diferită, de la caz la caz, şi în raport de anumite condiţii concrete, geografice şi istorice, a arhaismelor .şi a inovaţiilor, căci acestea sînt, pe de o parte, deosebit de relevante pentru configuraţia (sub)dialectului respectiv şi, pe de altă parte, evidenţiază tendinţele generale de evoluţie ale acestuia. Mai ales în raport cu aceste aspecte se constată că într-o arie dialectală avem un centru, un nucleu, de maximă intensitate a dialectalizării respective şi zone periferice, mai slabe din acest punct de vedere.18 în fine, — dar această remarcă este valabilă numai pentru statutul dialectelor prin raportare la limba naţională unică — dialectele pot fi caracterizate ca divergente sau convergente.19 în studiile care au atins şi discutat chestiunea structurii dialectale a dacoromânei, a repartizării ariilor dialectale în acest spaţiu, criteriile menţionate mai sus au fost adoptate de cercetători în proporţii diferite, acordîndu-se o pondere deosebită unuia sau altuia dintre aceste criterii. 594 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA In pofida acestei varietăţi de criterii şi de atitudine, concluziile studiilor-care tratează problema structurii dacoromânei se grupează, totuşi, în două. direcţii principale : . Din luarea în considerare, mai ales, a perspectivei istoriei; limbii, în general, a originii limbii române literare, în special, s-a desprins concluzia că se pot stabili două grupe dialectale: nordică, şi jşujLi c. -ăA° Această distribuţie s-ar explica, în mare măsură, prin orientarea văilor carpatine21, vest-est, în Carpaţii orientali şi nord-sud, în Carpaţii meridionali. De reţinut şi încercările de a da un aspect tehnic, mai fundamentat, deci, din punct de vedere ştiinţific, acestei teorii.22 Perspectiva geografiei, lingvistice — atît de bine reprezentată în cazul domeniului românesc, prin cele trei serii de atlase nalionale sau regionale (WLAD, ALR, NALR) — coroborată cu datele evidenţiate de cercetarea monografică, a însemnat afirmarea succesivă a unor unităţi dialectale : de la 3 subdialecte (muntean, moldovean şi bănăţean), degajate de către G. Weigand, din examinarea hărţilor fonetice ale primului, atlas românesc23, la 4 (sau 5) subdialecte (muntean, moldovean, bănăţean, crişean şi maramureşean), configuraţie degajată mai întîi de E. Petrovici24* şi confirmată cu noi argumente de R. Todoran25, în baza analizei materialului, fonetic, dar şi lexical şi morfologic, oferit de Atlasul lingvistic român, pentru ca în cercetările recente, beneficiind, în special, de-aportul Noului Atlas lingvistic român pe regiuni26, ca şi al studiilor monografice publicate între timp, să se propună — timid, încă, e drept — individualizarea unor noi unităţi dialectale dacoromâne, subdialectul oltean27 şr transilvănean29. ... "O examinare mai atentă a datelor aduse în discuţie în sprijinul caracterizării unor noi unităţi dialectale dacoromâneşti se impune. în ceea ce priveşte graiurile olteneşti, acestea trebuie considerate mai degrabă graiuri de tranziţie29 între unităţile dialectale mai-mari şi mai bine individualizate cu care sînt în contact. Deşi delimitarea unui subdialect transilvănean întîmpină dificultăţi mari,, care se explică şi prin statutul acestei provincii, de „vatră lingvistică"30 din care au iradiat, în decursul istoriei, elemente demografice şi lingvistice spre-celelalte ţinuturi româneşti şi chiar dincolo de hotarele ţărilor româneşti, caracterul „deschis" al structurii dialectale a dacoromânei este subliniat de Tratatul nostru de dialectologie românească prin faptul că se consacră capitole speciale Graiurilor din Transilvania şi Graiului din Ţara Oaşului. înscrierea giaiurilor din Transilvania în aria graiurilor de tip nordic şi caracterizarea lor prin modul specific de îmbinare a particularităţilor ce le-ndividualizează ca şi prin caracterul relativ mai puţin unitar al acestei zone, constituie argumente pentru descrierea graiurilor din Transilvania ca unitate dialectală cu un profil suficient de bine conturat în peisajul dialectal românesc. S-a exagerat, după părerea noastră, subliniindu-se că Transilvania este „acoperită", în bună parte, de ariile munteneşti, respectiv moldoveneşti, pentru a se evidenţia că nu are o individualitate suficient de bine marcată,. 595 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE neglijîndu-se faptul că au fost descrise şi numeroase situaţii cînd ariile unor fenomene transilvănene cuprind şi părţi însemnate din Muntenia şi Moldova, mai ales ca urmare a sensului, general, preponderent, al mişcărilor demografice, în anumite condiţii social-istorice, şi anume dinspre Transilvania spre celelalte provincii. O arie atît de întinsă geografic, cu o pondere demografică românească evidentă, nu poate fi caracterizată numai ca o zonă de tranziţie, sau ca un conglomerat de graiuri, cu insuficiente afinităţi pentru a aparţine unei unităţi dialectale superioare, un subdialect transilvănean. Considerăm că examinarea întregului material înregistrat pentru NALR — Trans. va confirma, definitiv, statutul autonom cel puţin al unui „nuc!eu“ .al graiurilor transilvănene. O concluzie asemănătoare este degajată din analiza graiului din Ţara Oaşului, în baza materialului oferit de NALR.— Criş. Ne aflăm în situaţia de a afirma — examinînd statistic şi calitativ atît particularităţile crişene şi maramureşene care se regăsesc şi în Oaş sau sînt absente din această „ţară", cît şi particularităţile proprii acestei arii dialectale — că este vorba de. un grai bine individualizat, moi ales în ceea ce priveşte particularităţile fonetice — dar şi prin trăsături morfologice şi lexicale —, ceea ce exclude alte „statute" acordate de regulă acestei arii dialectale (zonă de tranziţie, sau grai aparţinînd cînd subdialectului crişean, cînd celui maramureşean). în ceea ce priveşte aromâna, meglenoromâna şi istroromâna, analiza lor din punct de vedere genealogic şi structural, aprecierea stadiului actual de evoluţie ca şi a perspectivelor lor de a rezista în contextele lingvistice respective, ne conduc spre definirea lor ca dialecte ale limbii române. încercările de a le ridica la rangul de limbi romanice independente se bazează. unele, pe analize limitate (unilaterale,) altele pe aprecierea eronată a tendinţelor de evoluţie a acestor idiomuri.31 Aşadar limba română este constituită din 4 dialecte: dacoromâna, aromâna, meglenoromâna şi istroromâna. Fiecare dialect prezintă o seamă de diferenţieri geografice. între acestea, dialectul dacoromân are o structură dialectală mai complexă şi mai bine definită : celor cinci js u b d i a lec te (muntean, moldovean, bănăţean, crişean şi maramureşean) devenite deja „clasice", fiind recunoscute ca atare de majoritatea cercetătorilor, li se pot adăuga încă două .arii prezentînd un profil dialectal distinct (graiurile din Transilvania şi graiul din Ţara Oaşului). Structura dialectală a limbii române este o doxadă incontestabilă a caracterului unitar al singurului idiom romanic din Romania orientală care s-a conservat pînă astăzi şi constituie, totodată, o sursă inepuizabilă de reflecţii şi concluzii privind istoria formării limbii şi a poporului român. în aceste condiţii, locul, bine definit şi de presti y 1, al limbii române intre limbile romanice — nu numai în perspectivă genv'Jogică şi structurală, ci şi ca limbă de cultură şi civilizaţie în peisajul lingvistic european contemporan — se explică şi se justifică. 506 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA NOTE 1 A se vedea Sever Pop, care menţiona, In Introducerea la lucrarea sa La Dialectologie : „Le linguiste Antoine Meillet a affirme avec raison qu’il n’y a pas d’histoire de la langue sans une dialectologie et surtout une geographie linguistique complete et bien etablie." (I, p. IX). Să menţionăm şi remarca lui F. de Saussure, Cours de linguistique generale, Payot, 1965, p. 262 : „Ainsi la diversite geographique a ete la premiere constatation faite en linguistique". Vezi şi secţiunea Dialectologia istorică din Tratat. 2 Vezi secţiunea a Il-a din Tratat; Andrei Avram, Probleme de metodă privind stabilirea trăsăturilor specifice ale dialectelor româneşti, în SGL, XXIX (1978), 3, p. 247—252. 3 Vezi J. Seguy, La relation entre la distance spaţiale et la distance lexicale, în RLiR, 139 — 140 (1971), p. 335 — 357 şi La dialectometric dans TALG, RLiR, 115 — 146 (1973), p. 1 — 24. 4 Vezi Xavier Ravier, Jean Seguy et la traversă du langage gascon. Reflexion sur une iopo- ■genese geolinguislique, in RLiR, 159 — 160 (1976), p. 389—402 şi Toponymes en dunu(m) dans le domaine aquitano-gascon et configuralions geo-dialeclales modernes, in „Via Domitia", XIV (1978), p. 134-138. , 5 Vezi Giosu, 1988, p. 1 — 33. 6 Vezi Ovidiu Birlea, Poetică folclorică, „Univers", 1979, p. 16 ş.u. ; R. Loriot, La frontiere ■dialectale en Haute-Normandie, Amiens, 1987, p. 14 şi J. Seguy, Les Atlas linguistiques de la France _par regions, în „Langue Francaise", Larousse, 18 rniai 1973, p. 85 şi capitolele din Tratat, coiisa-•crate Concordanţelor etnografice, folclorice şi dialectale. 7 Vezi O. Birlea, Poetică folclorică, p. 28, unde se menţionează caracterizarea lui B. Bartok •despre dialectul bănăţean : „dialectul bănăţean sau dialectul refrenului", in baza frecvenţei .refrenului în această zonă şi p. 280, despre refrenul encomiastic în Transilvania. 8 Vezi G. Francescato, Dialect borders and linguistic systems, în „Proceedings of the IX"1 International Congress of Linguistics", Cambridge-Massacliusettes, 27 — 31 aug., 1982, Mouton, 1964, p. 112-113. 9 Vezi Gheţie, 1964, p. 321-323. 10 Idem, p. 323. 11 Idem, p. 323. 12 Vezi Petrovici, Repartiţia, p. 13. 13 Vezi Todoran, Repartiţia, p. 39, B. Cazacu —R. Todoran, Observaţii asupra lexicului dacoromân (trăsături specifice şi arii lexicale), în SCL, XVI (1965), 2, p. 185—207. 14 Vezi Ch. Miiller, Initiation ă la statistique linguistique, „Larousse", 196§, mai ales p. 95 — 10 4. I. A. Candrea a prezentat o analiză semnificativă a unei anumite zone dialectale — Banatul —, In ale sale Constatări in domeniul dialectologiei, in GS, II (1924), p. 1 — 32. 15 Vezi W. Grootaers, La discussion autour des frontUres dialectales subjeelives, în „Orbis", XIII (1964), 2, p. 380—398. Vezi şi J. Seguy, Les Atlas linguistiques de la France, „Langue Francaise", Larousse, 18, mai 1973, p. 86: „Mais/în opoziţie cu definiţia savantă, datorată specialiştilor, a dialectelor şi a limitelor respective / il y a le point de vue des usagers, qui constitue lui-meme un objet d’etude ; bien souvent, ils percoivent l’alterite d’un parler grâce ă des traits peu nombreux, voir â un trăit unique qui peut paraître minuscule au linguiste." Vezi, de asemenea, Ravier Xavier, Jean Sâguy et la traversee du langage gascon. Reflexions sur une topo-genise geolinguistique, în RLiR, 40, juillet-decembre 1976, p. 393. 13 Vezi recent Andrei Avram, 1977 a. 17 Vezi, pentru dacoromână, Gr. Rusu, 1961, p. 82, T. Teaha, 1962, p. 95—106; Brâncuş» Oltenia, p. 248-260; V. Rusu, N-V Olt., p. 115-117. 18 Vezi Ch. Camproux, Essai de geographie linguistique du Gevaudan, PUF, 1962, p. 349, unde se Înregistrează „vîrfuri" şi „platouri" (zone mai stabile, mai omogene) fonet .. 19 Vezi, pentru situaţia dialectelor româneşti sud-dunărene, B. Cazacu, Limbă şi dialect (în legătură cu problema clasificării idiomurilor romanice sud-dunărene), in „Studii de dialectologie română", 1966, p. 9 — 32. 20 Vezi, pentru problema în ansamblu, Alexandru Philippide, OR, II, 1927, p. 313 ş.u., O. Densusianu, HDLR, în „Opere", II, cap. VI, p. 274 ş.u., Al. Rosetti, ILR, 1988, p. 582. Vezi şi I. Gheţie şi A. Mareş, Graiurile, p. 330—347 şi I. Gheţie, Baza dial., p. 89 — 198, O. Nan-■driş, Dialectologie roumaine et dialectologie romane : agents de morcellement linguistique, în „Tra-waux de linguistique et de litterature...", Strasbourg, XIII (1975), 1, p. 18 ş.u. 21 Vezi O. Nandriş, op. cit., p. 18 — 19. 597 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE 22 Em. Vasiliu, Fonol. şi observaţiile lui Al. Rosetti, 1968 a, p. 517—519 şi V. Rusu, 1968 e, p. 521-523. 23 G. Weigand, Linguistischer Atlas des daeorumănisehen Sprachgebietes, Leipzig, 1909; vezi şi Despre dialectele româneşti, in „Convorbiri literare", XLII (1908), nr. 4, p. 441 — 448. 34 E. Petrovici, Repartiţia, p. 5—17. 33 R. Todoran, Repartiţia, p. 38—50; vezi şi Victor lancu, 1975, p. 74—75. 33 Vezi, in special, Noul Atlas lingvistic român pe regiuni: Oltenia, Maramureş şi Banat, in curs de publicare. 37 Vezi Gr. Brâncuş, Oltenia, p. 248—260 şi concluziile lui V. Rusu, N-V Olt., p. 113—117 şi O. Nandriş, op. cit., p. 21. 33 Vezi S. Puşcariu, Graiul din Transilvania, în voi. „Cercetări şi studii", 1974, ediţia de I. Dan, p. 398—404 ; la p. 402 este citată părerea lui S. Pop : „Se face adesea aluzie la un dialect transilvănean. La drept vorbind aşa ceva nu există". Vezi şi bibliografia recentă a problemei în cap. Graiurile din Transilvania. 33 Vezi V. Rusu, 1975, p. 569—570 ; vezi şi O. Nandriş, op. cit., p. 21. 30 Vezi S. Puşcariu, Le râie de la Transglvanie dans la formation et Vivolution de la langue roumaine, Bucarest, 1938, 35 p., E. Petrovici, Graiul românesc de pe Crişuri şi Someş, in „Transilvania", an 72 (1941), nr; 8, p. 551-558. 31 A se vedea cap. Dialectul şi Criterii pentru explicarea formării limbii române a poporului român, in perspectiva geografiei lingvistice şi a geografiei umane. CRITERII PENTRU EXPLICAREA FORMĂRII LIMBII ROMÂNE ŞI A POPORULUI ROMÂN, IN PERSPECTIVA GEOGRAFIEI LINGVISTICE ŞI A GEOGRAFIEI UMANE1 în ceea ce priveşte structura dialectală a limbii române, se constată că diverşi factori au contribuit, în permanenţă, pe de o parte, la delimitarea unor arii dialectale dacoromâneşti — factori cu aşa-zise tendinţe centrifuge —-şi, pe de altă parte, la păstrarea unităţii graiurilor româneşti şi la nivelarea diferenţierilor dialectale — factorii aşa-zişi cu tendinţe centripete2. Am menţiona, printre factorii mai de seamă, substratul, criteriul ariilor geografice (marginale, centrale, izolate), contextul socio-lingvistic în care se dezvoltă un anumit idiom, superstratul, condiţiile speoifice de viaţă economică, socială, politică etc. ale unui grup etnic etc.3 în alţi termeni, ne aflăm în faţa dublei funcţiuni a dialectului: de a asigura comunicarea între comunităţi învecinate şi, opus acesteia, de a permite colectivităţilor să se demarce4, cea de-a doua funcţie fiind subordonată celei dintîi. în această dublă funcţie Jean Seguy vede „decadenţa" faptului dialectal’, căci comunicarea este tot atît de bine asigurată — ba chiar într-o măsură mai mare — de limba vernaculară, iar evoluţia umanităţii contemporane tinde spre ştergerea diferenţelor, spre unificare. O bună cumpănire a celor două 598 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA tendinţe a asigurat, în permanenţă; înţelegerea în procesul comunicării între români, vorbitori ai diferitelor graiuri sau dialecte şi evidenţierea extraordinarei unităţi a limbii române, în ansamblul manifestărilor sale geografice. Această realitate evidentă, ca şi constatarea că între limba literară şi limba populară nu există, în cazul românei, o diferenţă puternic marcată5, permite lui Octavian Nandriş să emită ipoteza că „c’est dans l’aire rouma-nophone que se realisera, dans un avenir plus ou moins lointain, cette unită linguistique qui caracterisait le latin commun oral (sermo vulgaris) de l’epoque imperiale"6. Această ipoteză trebuie apreciată, fără îndoială, în contextul contemporan în care evoluează limbile şi dialectele, o lume şi o epocă în care se afirmă cu deosebită acuitate dreptul ficeăruia de a fi diferit, de a fi el însuşi.7 Din punctul de vedere al geografiei lingvistice, româna este singura reprezentantă a romanităţii orientale.8 Schimbarea statutului iniţial de arie laterală a României, în arie iz o lată este consecinţa dislocării acestui domeniu lingvistic în cele două grupe, de apus şi de răsărit9, prin venirea slavilor în Peninsula Balcanică, începînd cu secolul al Vl-lea, cînd limba română era, de altfel, constituită în trăsăturile ei fundamentale ca idiom romanic independent. Caracterul unitar excepţional al limbii române, în general, în perspectivă nord- şi sud-dunăreană10, cît.şi, mai ales, al dacoromânei — varietate care s-a ridicat la rangul de limbă naţională şi de limbă literară, aşa cum rezultă cu claritate din datele certe ale geografiei lingvistice şi ale geografiei umane — constituie un element hotărîtor în respingerea ideilor care îşi propun să demonstreze existenţa nu mai puţin decît a şase limbi în romanitatea orientală.11 Epoca de română comună, pe de o parte, schimburile numeroase care au avut loc, în anumite condiţii de viaţă socială, economică, politică etc., între grupurile lingvistice principale ale domeniului românesc, la nord şi la sud de Dunăre, pe de altă parte, explică, în bună măsură, exemplarul caracter unitar al dialectelor şi graiurilor româneşti. Trebuie de menţionat şi un alt aspect deosebit de important : ariile laterale — acesta era statutul romanităţii orientale la venirea slavilor în Peninsula Balcanică — şi ariile izolate, în contact cu alte idiomuri, cîştigă, în aceste condiţii, }n mod special, în vitalitate şi în forţă de conservare, pentru că aici intervine, în mod acut, tendinţa unui idiom de a se distinge, cît mai net, de limbile învecinate, mai ales cînd acestea sînt diferite din punct de vedere genetic. Care sînt — în afara factorilor menţionaţi mai sus, condiţiile care au asigurat, de-a lungul istoriei, această unitate impresionantă a limbii române, de pretutindeni ? a) geografice — trei elemente de o importanţă excepţională, Carpaţii, Dunărea şi Marea Neagră, au constituit „şira spinării" teritoriului de formare a limbii şi a poporului român, de unde au iradiat, spre extremităţi, valurile de românism.12 în special Carpaţii şi Dunărea, prin configuraţia lor, prin rolul lor economio şi prin posibilităţile de comunicare oferite populaţiilor de pe ambele versante, respectiv maluri, nu au oonstituit frontiere ci, dimpotrivă, au favorizat interferenţele şi contactele lingvistice, în ambele sensuri. •599 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE în această perspectivă, Transilvania ocupă un loc deosebit, ca vatră lingv istică, asigurînd, prin valuri succesive de populaţie, sub formă de „roire", persistenţa şi preponderenţa elementului românesc în toate provinciile spaţiului românesc.13 b) economico-sociale — pe de o parte, agricultura a asigurat stabilitate şi continuitate populaţiei româneşti pe teritoriul în care acesta s-a format, pe de altă parte, păstoritul (prin transhumanţă, opusă nomadismului, practicată de români) a contribuit, în largă măsură, la întreţinerea, în permanenţă, a contactelor între românii din cele mai îndepărtate colţuri ale spaţiului românesc.14 c) conştiinţa originii latine a limbii române şi a unităţii ei, exprimată în mod ferm şi argumentat, încă de la primii cronicari. în acest sens, un loc privilegiat ocupă „Şcoala latinistă", din secolul al XlX-lea (S. Micu, P. Maior, Gh. Şincai), moment de seamă în afirmarea conştiinţei naţionale a românilor.15 Caracterul unitar al limbii române, mai cu seamă în epoca românei comune, dar şi pînă astăzi, în pofida scindării românităţii, acum 1000 de ani, în patru dialecte, nord- şi sud-dunărene, ne impune să apreciem, în aceleaşi trăsături, procesul formării poporului român. Este o simbioză exemplară, am putea spune, între două aspecte ale unui proces unic, reflectată, simbolic, şi în sensurile cuvîntului limbă, însemnînd, învechea română, şi azi dialectal, „langue" şi' „peuple", deopotrivă. Din examinarea teritoriului de formare a poporului român şi a limbii sale, în comparaţie cu aria actuală a românităţii, rezultă, cu o deosebită pregnanţă, faptul că „Patria primitivă" a românilor a fost supusă, în anumite condiţii istorico-sociale, unor restrîngeri succesive.16 Aceste restrîngeri teritoriale sînt compensate, într-o anumită măsură, prin extensiunea românei, datorată prestigiului ei cultural şi lingvistic, în contextul balcanic, fapt care i-a conferit, într-o anumită perioadă, statutul de „lingua franca"17 Este unul din argumentele decisive privind profilul etic al românilor, în perspectiva comportamentului inter-etnic din sud-estul Europei, din cele mai vechi timpuri pînă astăzi.18 Continuitatea şi unitatea limbii şi a poporului român în spaţiul carpato-dunărean este o concluzie evidentă şi logică. Hărţile graiului românesc, aşa cum sînt înfăţişate în atlasele lingvistice consacrate limbii române19, sînt probe vii şi convingătoare nu numai de limbă, ci şi de istorie şi de teritoriu de formare a limbii şi a poporului român. NOTE 1 Vezi, pentru precizarea diferitelor aspecte ale geografiei, în special geografia fizică şi umană, Olivier Dollfus, L’anclgse giografique, PUF, 1971, p. 6 — 7. O ramură a geografiei umane — pen-1iu (fie a ie vecea P. Gouiou, Four une gtographie hu mâine, Flammarion, 1974 — este geografia limbilor (altceva decît geografia lingvistică). Vezi Roland Breton, Geographie des langues, PUF, 1976, p. 19 ş.u. 2 Vezi O. Nanddş, Dialectologie roumaine et dialectologie non romane: agenls de morcellement linguistique, in „Tra av.x de linguistique et de litterature", „Universite de Strasbourg" (1975) 1, p. 7 — 30 şi F. de ‘aissuie, Cours de linguistique generale, Payot, 1965, p. 281, R. Breton, Geographie des langue PUF, 1976, p. 60 ş.u. 3 Vezi Saussure, o -. cil., p. 270 ş.u. ; timpul este cauza esenţială a diversităţii geografice. 4 Vezi J. Seguy, La fonciion minimale du dialecte, in „Les dialectes romans de France...", Editions CNRS, 1973, p. 35 şi Les atlas linguistiques de Framce par regions, în „Langue francaise", 18, mai 1973, p. 66 ş.u. 609 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA 5 Datorită, în bună parte, faptului că slavona a fost folosită, secole de-a rlndul, ca limbă a cancelariei, în biserică, ca limbă oficială, în general. • Op.cit., p. 20. .. 7 R. Breton, Geographie des larigues, PUF, 1976, p. 25. 8 V. Rusu, Introducere, p. 53 — 57. 8 Vezi Walther von Wartburg, La fragmentation Iinguistique de la Romania, traduit de l’alle-mand par Jacques Allieres et Georges Stralca, Kliencksieck, 1967, p. 25 —58. . 10 Vezi Vasile Pârvan, Dacia, ediţia a V-a, 1972, p. 155 : „bazinul Dunării a fost prin definiţie — din vremurile cele mai îndepărtate — o singură lume, un singur organism de geografie umană" şi Ovid Densusianu, HDLR, în Opere, II, 1975, p. 32, „tocmai datorită acestui sprijin .reciproc [între latina de la nord la sud de Dunăre] româna a putut să se constituie şi să se conserve de-a lungul întregului ev mediu". Romanitatea sud-dunăreană nu infirmă, ci dimpotrivă, confirmă forţa de rezistenţă a romanităţii nord-dunărene. 11 O încercare de acest gen aflăm la N. G. Corlăteanu, Issledovanie narodnoi latini i e'e otno--senii s romanskimi iazikami, Moscova, 1974, p. 103. Vezi recent Ch. Camproux, Les langues ro-manes, PUF, Paris, 1974, p. 84 — 85 şi Roland Breton, Geographie des langues, PUF, Paris, 1970, p. 49 şi 106 etc., care aduc argumente decisive In demonstrarea caracterului unic şi unitar al românei, ca idiom al romanităţii orientale. 18 Vezi Gheorghe Zaharia şi Mircea Muşat, Lupta pentru independenţă şi unitate statală — permanenţă a istoriei poporului român, în „Analele de istorie", XXI (1975), 1, p. 58. 13 Vezi Sextil Puşcariu, Le role de la Transylvanie dans Information et l’evolution de la langue joumaine, Bucarest. 1938, p. 20 ş.u. 11 Vezi studiul fundamental al lui Ovid Densusianu, Păsloritul la popoarele romanice. însemnătatea lui lingvistică şi etnografică, în Opere, I, p. 185 ş.u. 15 Vezi Ovid Densusianu, Şcoala latinistă in limba şi literatura română. Originea, tendinţele ţi influenţa ei, în Opere, I. p. 157 ş.u. 18 Vezi P. P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii româneşti, 1969, p. 21. 17 Vezi AI. Rosetti, ILR, 1978, p. 217. 18 Vezi Valeriu Rusu, Criteres ethnolinguistiques pour la definition du caractere non-expansio-nişte des Roumains, comunicare prezentată la Colocviul franco-român, Aix-en-Provence, 1978. 18 Să ne referim la un singur exemplu, răspindirea termenilor care denumesc părţile corpului omenesc, înregistraţi în Atlas Iinguistique roumain (tome I, terminologie du corps humain, cartes 1 â 104, par Sever Pop, preface et introduction par Rodica Doina Pop, Editions J. Duciilot, Gembloux [1962]). Se constată că in 44 de hărţi ale acestu volum din Atlasul lingvistic român (deci in aproape 50% din totalul hărţilor) teritoriul românesc prezintă arii compacte, unitare, pentru termeni de origine latină, iar in 29 de hărţi, omogenitatea ariilor este absolută, fără a se Înregistra nici o formă aberantă. LIMBA LITERARA ÎN PERSPECTIVA GRAIURILOR POPULARE I.FOR M VREA R O M AXEI LITERARE Orice discuţie asupra formării românei literare impune definirea termenului în cauză. în consecinţă, propunem ca punct de plecare definiţia formulată de I. G h e ţ i e : „limba literară este aspectul cel mai îngrijit (sau varianta cea mai îngrijită a limbii naţionale) care serveşte ca instrument de exprimare a celor mai diverse manifestări ale culturii şi se caracterizează prin respectarea unei norme impuse cu necesitate membrilor comunităţii căreia se adresează"1. 601 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE S-a subliniat în repetate rînduri caracterul de categorie istorică a limbii literare2 : ea apare la un moment dat, pentru a servi o societate şi o cultură şi cunoaşte „o dezvoltare progresivă menită să se încheie, cel puţin teoretic, într-o cristalizare definitivă3. Stabilirea e p o c i i în care a apărut varianta cultă a limbii române a determinat, încă din secolul trecut, nenumărate discuţii, opiniile fiind foarte diferite. La o încercare de sistematizare ele sînt reductibile, în mare, la două poziţii determinate de importanţa care se acordă începutului scrisului pentru constituirea limbii literare. Majoritate'» cercetătorilor condiţionează formarea aspectului literar al limbii române de apariţia scrisului, propunînd ca dată sec. al XVI-lea (sec. primelor tipărituri) sec. al XVII-lea sau chiar sec. al XlX-lea. Alţii, mai puţini la număr, consideră că se poate vorbi de limbă literară înaintea primelor texte, negînd astfel rolul hotărîtor al scrisului şi devan-sînd data „naşterii" românei literare dincolo de sec. al XVI-lea. Pentru cei mai mulţi dintre reprezentanţii primei teorii începuturile românei literare se situează în sec. al XVI-lea şi sînt legate de tipăriturile diaconului Coresi. Aceasta este, în general, teza „şcolii de la Bucureşti", şi ea s-a bucurat de cea mai largă audienţă. Printre cei dintîi care au descifrat trăsături ale limbii literare, într-un stadiu incipient, desigur, în textele coresiene se numără B. P. Ha sdeu. El afirma, în acest sens, că în secolul al XVI-lea „românii aveau deja o brumă de limbă literară"4. O opinie asemănătoare formulează şi Al. Lambrior: „limba textelor de la Braşov, avînd rol de limbă literară a menţinut unitatea românilor “6. Un punct de vedere apropiat exprimă O. Densusianu după care tipăriturile lui Coresi, fără să prezinte „urme de stil sau indicii ale unei încercări de limbă modelată după reguli de compoziţie", au contribuit totuşi „Ia dezvoltarea ulterioară a limbii române literare"6. I. B i a n u şi N. C a r t o j a n subliniază deopotrivă importanţa activităţii diaconului „pentru că formează începutul literaturii noastre naţionale, aşezînd formele limbii literare a neamului"7 şi pun, în acest chip, „primele pietre solide la temeliile limbii literare de azi“s. N. I o r g a apreriază aceleaşi texte, întrucît prin ele „s-a întemeiat ceva nepreţuit pentru orice popor, căci cuprind în sine ceea ceva da forma gîndu-lui şi simţirii generaţiilor care se vor urma : limba literară"9, dar leagă momentul de început al cultivării limbii de manuscrisele rotacizante : „Ardealul de nord sau Maramureşul ne dădură astfel cele dintîi cărţi. Toscana noastră au fost acele sate de plugari şi păstori din muntele de miazănoapte al largii ţări a românilor"10. Şi Al. Rosetti susţine importanţa tipăriturilor lui Coresi care „in loc să înlesnească propagarea doctrinei protestante, au izbutit să pună temelia limbii noastre literare"11, deschizînd, după opinia lui B. Cazacu „acel proces îndelung şi complex de constituire a normei unice supradialectale"12. Păreri asemănătoare au afirmat D. Macrea, D. Simonescu. Recent, o contribuţie aduce I. G h e ţ i e. După acest autor, se poate vorbi de limbă literară din momentul „în care se săvîrşeşte prin limbă un act de cultură. Acest moment trebuie plasat în sec. al XVI-lea, epocă din care 602 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA datează primele noastre texte literare"13. Dar prin acestea din urmă I. G h e-ţ i e subînţelege toate tipăriturile secolului respectiv, care n-ar fi fost posibile fără existenţa unei activităţi anterioare, oricît de modeste. Astfel, se consideră „drept epocă probabilă de fixare a tradiţiei literare române intervalul 1450^1520“14, iar în a doua jumătate a sec. al XVI-lea, de cînd datează textele 'iterare româneşti, care au ajuns pînă la noi, tradiţia literară română putea avea deci (cel puţin în unele regiuni ale ţării) o vechime de aproximativ o sută de ani"15. Pe o poziţie similară se situează Ş t. Munteanu şi V. D. Ţâra: procesul de cultivare a limbii române prin intervenţia cărturarilor şi a oamenilor instruiţi din cele trei provincii româneşti a început încă din epoca în care „slavona îndeplinea, la noi, funcţiile limbii de cultură şi s-a accelerat după ce româna a preluat aceste funcţii, adică de prin sec. al XVII-lea"16. Din enumerarea succintă a opiniilor de mai sus rezultă un consens evident în aprecierea activităţii diaconului Coresi. Textele tipărite de acesta conţin elemente care, încetul cu încetul, au devenit norme ale limbii literare. Caracterul lor fluctuant se explică prin stadiul incipient de cultură şi prin condiţiile epocii în care au fost emise. Limba textelor sale are la bază graiul din nordul Munteniei şi sud-estul Transilvaniei. Coresi a renunţat deliberat la cuvintele inaccesibile înţelegerii generale, folosind fonetisme, construcţii gramaticale şi termeni de largă circulaţie, făcînd astfel primul pas spre realizarea unei limbi unitare. Datorită activităţii diaconului, tipăriturile sale s-au bucurat de difuziune, iar „româna literară a început să se fixeze, să constituie un model de limbă «uită pentru toţi românii, separaţi prin graniţe, dar cu aceeaşi jurisdicţie bisericească"17. Cîţiva cercetători situează începuturile românei literare un secol mai tîrziu. J. B y c k, insistînd asupra calităţii de categorie istorică a limbii literare, diminuează rolul lucrărilor tipărite de Coresi („Existenţa unei limbi literare nu corespunde unui moment din istoria unei limbi ; ea este opera unei elaborări îndelungate. Şi dacă recunoaştem în tipăriturile lui Coresi punctul de plecare al limbii noastre literare, nu putem să ne facem o imagine a formării acesteia decît urmărind-o de-a lungul timpului“is) şi plasează momentul de apariţie a românei literare în sec. al XVII-len. R. A. B u d a g o v preluînd o afirmaţie a lui O. D e n s u s i a n u19 consideră cronicarii şi operele lor punctul de referinţă în datarea fenomenului în discuţie : „Deşi cele mai vechi texte româneşti datează din sec. al XVI-lea, limba şi literatura se formează abia în secolul următor"20. Şcoala ieşeană propune o dată foarte tîrzie pentru constituirea românei literare. Al. P h i 1 i p p i d e, deşi afirmă că „limba comună românească începe să se fixeze cu cele dintîi tipărituri şi mai ales cu cele din sec. al XVII-lea, care, fiind mai multe în Transilvania şi Muntenia, au determinat constituirea dialectului transilvan şi muntean"21, socoteşte că pînă la 1859 n-a putut exista o singură limbă literară, care a început să se fixeze abia „în zilele noastre" (citeşte 1894). Pentru I. Iordan, începuturile limbii literare sînt legate de „începutul transformării poporului în naţiune"22 întrucît „înainte de sec. al XlX-lea noi n-am avut limbă literară, ci numai limbă scrisă sau ceea ce este tot una, dialecte literar e“23. Cronologic, limba literară premerge limbii naţionale, pentru că „la noi, întocmai ca la italieni, deşi în alte condiţii şi cu rezultate 603 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE întrucîtva diferite, a luat naştere mai întîi limba literară şi după aceea limba naţională, adică mai precis şi mai aproape de adevăr, începuturile constituirii limbii literare sînt ceva mai vechi decît ale limbii naţionale"24. Limba literară constituie produsul activităţii literare şi culturale la care au participat în prima jumătate a secolului trecut şi chiar mai tîrziu reprezentanţi din toate provinciile în frunte cu moldovenii „cei mai numeroşi şi adesea cei mai talentaţi şi mai clarvăzători atît în problemă de literatură cît şi de limbă"25. Limba naţională este rezultatul predominării Munteniei, din punct de vedere economic şi politic, prin fixarea capitalei la Bucureşti, în cea de a doua jumătate a secolului trecut. Pentru Gh. Ivănescu apariţia limbii literare reprezintă o consecinţă a diferenţierii românilor în clase sociale, a organizării statului şi bisericii, a formării aristocraţiei şi clerului 26. Din sec. al XVI-lea, varianta literară începe să se deosebească mai mult sau mai puţin de graiurile populare, devenind un „dialect de clasă", apoi un „dialect social", nelegat de o clasă socială anume şi, de aceea, înţeles de toate clasele. Un „oialect social" poate caracteriza într-o epocă dată o clasă, în altă epocă, altă clasă sau naţiuneaţ întreagă, iar dialectul clasei conducătoare îşi are oiiginea în dialectele populare şi poate deveni cu vremea limbă naţională. Activitatea lui Coresi nu ar fi fost hotărî-toare pentru evoluţia l’mbii literare, varianta rotacizantă fiind înlăturată nu de textele coresiene, ci de faptul că nu mai avea „suport" în graiurile populare. Variaţia regională, urmare a fragmentării politice şi economice feudale, durează pînă la 1859. „A afirma că, în epoca veche, limba literară română nu prezenta diferenţieri regionale cu mult mai numeroase ... decît cele din limba literară de astăzi este a anula tot complicatul şi îndelungatul proces de unificare a limbii literare române, proces care a început în sec. al XVIII-lea şi s-a încheiat pe la 1880“27. Data pentru care pledează reprezentanţii „şcolii de la Iaşi" acordînd importanţă numai caracterului unitar al limbii literare a suscitat opoziţii şi con-traargumente28. E adevărat : în sec. al XlX-lea, româna literară capătă trăsăturile specifice oricărei limbi literare (normare şi expresivitate), iar factorul politic asigură realizarea caracterului ei unita r, ceea ce, de fapt, reprezintă consecinţa unei evoluţii îndelungate. De aceea, ea trebuie considerată în ambele sensuri : d e proces şi de rezulta t29. A fixa momentul de început al limbii române literare în sec. al XlX-lea înseamnă a ignora dezvoltarea ei, recunoscînd doar rezultatul acestei dezvoltări. Pentru reprezentanţii teoriei adverse : I. C o t e a n u, Al. Graur, L. O n u „limba literară nu este legată, ?n mod obligatoriu, de apariţia scrierii cel puţin la început"30, şi, în consecinţă, nu admit „limitarea acesteia la textele tipărite şi nici măcar la cele scrise", pentru că „într-un fel sau altul,, limba literară a existat mai întîi în creaţiile folclorice şi apoi a fost prelucrată prin scriere, devenind limbă literară scrisă"31. Altfel spus, „din momentul în care există o literatură orală, trebuie să socotim că există şi o limbă literară", iar data de la care putem vorbi de limba literară română „trebuie împinsă mult înapoi, spre vremea cînd apar primele manifestări ale culturii noastre populare, în forma lor originală"32. în sprijinul caracterului literar al limbii producţiilor folclorice, Al. Graur invocă poemele homerice33, dar, constatarea referitoare la operele antice nu are valabilitate generală, întrucît nu se poate aplica tuturor limbilor. 604 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMÂNEASCĂ în baza unor astfel de argumente, data „naşterii" limbii literare este foarte greu de aflat, căci limba literară „se perfecţionează mereu fără a ajunge să fie perfectă"34. In aprecierea aspectului literar se are în vedere, în acest fel, caracterul îngrijit al limbii (orice exprimare controlată, lipsită de spontaneitate şi, deci, într-o oarecare măsură, artificială), „indicele sigur de trecere de la literar la neliterar". Pornind de la acest criteriu, limba folclorului are virtuţi literare, pentru că în „creaţia populară... îşi găseşte totdeauna expresia o formă îngrijită a limbii unui popor"35. în legătură cu această teorie s-au formulat numeroase obiecţii3'. însuşi termenul de limba literară este incompatibil cu domeniul căruia i se aplică. De provenienţă latină (litterarins) sau franceză (litteraire), el însemna „de scriere şi citire", fiind un derivat al substantivului litiera, -ae „învăţătură" (printre alte sensuri). Este evidentă, deci, „originea cărturărească a obiectului"37. în plus, „formarea unei limbi literare presupune o voinţă colectivă în vederea stabilirii unor norme unificate, şi de o asemenea tendinţă nu este capabil poetul popular"38. Producţiile folclorice sînt elaborate în graiul poetului popular. Deci, „spre deosebire de creaţia artistică cultă, care se realizează pe baza limbii literare, creaţia artistică populară se realizează în unul dintre dialectele întregului popor“30. Din acest punct de vedere, ea are particularităţi dialectale, care în literatura cultă apar numai din necesităţi stilistice. Aportul individual în domeniul limbii este neînsemnat în folclor, date fiind, caracterul colectiv a.l creaţiei, circulaţia motivelor, a producţiilor folclorice. De aceea, există diferenţe stilistice pe genuri, pe cînd în literatura cultă ele sînt pe autori. Argumentul „caracterului mai îngrijit al limbii populare" este situai in mod fals înaintea criteriului normării la care trebuie să răspundă un aspect al limbii pentru a primi statutul de literar40. De altfel, limba literară se distinge nu numai prin faptul că este mai îngrijită, ci, mai ales, prin caracterul ei normat şi prin voinţa colectivă de a-1 respecta41. Limba producţiilor folclorice ne este cunoscută numai din secolul trecut, cînd acestea au început să fie valorificate mai intens de scriitori. Faptul că folclorul datează din timpuri îndepărtate nu se dovedeşte suficient, ca probă, în sprijinul afirmaţiei „limba folclorului = limba literară". Dacă limba literară apare odată cu literatura populară, rezultă că nu există limbă care să nu fie totodată şi literară, întrucît nu se cunosc popoare fără folclor, ceea ce, fireşte, este o exagerare. Diversitatea teoriilor prezentate mai sus în mod succint izvorăşte din lărgirea sau restrîngerea conţinutului noţiunii de limbă literară. A fixa începuturile limbii literare în literatura populară înseamnă, pe de o parte, a tăgădui necesitatea unor mărturii (documente scrise), pe de altă parte, a nesocoti caracterul regional, dialectal al codului lingvistic în care sînt elaborate creaţiile folclorice. A pierde din vedere perspectiva istorică în examinarea problemei înseamnă a nu recunoaşte caracterul de categorie istorică în virtutea căruia ea se constituie într-un proces elaborat îndelung, dirijat şi orientat de cărturarii epocii A considera începutul românei literare în sec. al XVII-lea, al XlX-lea înseamnă, pe de o parte, a ignora cu bună ştiinţă perioade întregi din evoluţia. 605 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE ei şi pe de altă parte, a recunoaşte doar rezultatul care n-ar fi fost posibil fără pregătirea unei tradiţii în secolele anterioare. Din aceste motive, considerăm că teza „şcolii de la Bucureşti" este cea mai apropiată de realitate, iar argumentele, pe baza cărora s-a fundamentat, întemeiate : originea variantei culte se leagă de dovezi scrise: textele coresiene ; — limba tipăriturilor respective reprezintă un pas înainte faţă de primele traduceri, în sensul identificării „premiselor viitoarelor norme supradialec-tale" ; — textele lui Coresi atestă atît începutul unui criteriu de structurare (condiţie fundamentală pentru formarea oricărei limbi şi mai ales a unei forme de exprimare cum este limba literară), cit şi unele aspecte ale receptării, ale elaborării şi mai ales ale difuzării faptelor de limbă, fenomene semnificative pentru caracterizarea funcţiunii social-culturale a hmbii; — activitatea tipografică de la Tîrgovişte şi Braşov presupune receptarea unor fenomene lingvistice din nordul Ardealului, elaborarea unei forme de exprimare avînd la bază graiul din nordul Munteniei şi sud-estul Ardealului si răspîndirea acestuia prin mijlocirea tiparului; — tipăriturile lui Coresi marchează începutul unui proces complex şi de durată la capătul căruia se va constitui limba literară unică şi unitară, dispunînd de mijloace variate şi rafinate pentru exprimarea celor mai diverse idei şi activităţi ale întregii societăţi, proces accelerat în perioada formării naţiunii şi desăvîrşit (în curs) în epoca contemporană. II. BAZA DIALECTALĂ A LIMBII ROMÂNE LITERARE în general, la baza fiecărei limbi literare41 se află un dialect care, în timp, se impune pe întregul teritoriu pe care se vorbeşte o limbă şi devine limbă unică supradialectală. Limba literară nu coincide cu dialectul dominant, ea renunţă la unele particularităţi ale acestuia şi primeşte elemente specifice celorlalte dialecte, dar în structura ei se recunoaşte întotdeauna dialectul de bază43. Cînd un dialect devine baza dialectală a unei limbi literare, un rol important îl are şi regiunea în care acesta se vorbeşte, în cadrul întregii comunităţi lingvistice43. Pentru multe dintre idiomurile europene, înainte de impunerea unei limbi literare unice, este consemnată existenţa dialectelor literare. Unificarea lingvistică se produce la nivelul variantelor literare scrise ale acestor 'dialecte44. Dîălectttl dominant îşi păstrează caracteristicile şi după ce varianta sa literară devine normă comună, dar renunţă la unele trăsături specifice avute anterior. Participarea celorlalte dialecte la constituirea limbii literare, alături de dialectul dominant, este determinată de existenţa unei variante literare scrise r acestor dialecte, altfel contribuţia lor nu este importantă. „Formarea limbilor literare îmbracă aspectul unui proces de durată care se întinde de-a lungul unei perioade relativ lungi şi în cursul căruia raportul dintre -dimba literară şi graiuri este variabil"46. In cercetările privind limba română literară părerile au fost de multe ori contradictorii. Teoriile referitoare la baza dialectală a limbii române literare pornesc de la concepţii şi perspective diferite46. Punctele de vedere asupra constituirii normelor unice în limba română literară pot fi grupate în două categorii: una care afirmă că la baza limbii române 606 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA literare se află un singur grai — graiul muntean sau graiul maramureşean —* şi cealaltă, care consideră că limba literară este rezultatul unei „colaborări"' între graiuri. Opinia că la baza limbii române literare se află graiul muntean o întîlnim la B. P. H a s d e u, O. Densusianu, Al. Rosetti, Al. Graur, B. Cazacu, I. C o t e a n u, iar părerea că la baza limbii române literare stă graiul maramureşean la N. I o r g a, S. P u ş c a r i u. O poziţie specială o are părerea că la baza limbii literare se află întregul dialect dacoromân, unitar în epoca de început a scrisului românesc, susţinut ă de I. Nădejde, G. Ibrăileanu, D. M a crea. Lingviştii care afirmă participarea mai multor graiuri la constituirea bazei dialectale a limbii române, susţin fie contribuţia tuturor graiurilor, fie preponderenţa particularităţilor munteneşti şi moldoveneşti în realizarea uneii limbi unice şi unitare : — limba română literară este un compromis între toate graiurile dacoromâne — A. Philippide, I. Iordan; — limba română literară constituie o fuziune a normelor regionale din. Bucureşti şi Iaşi — E. Petrovici; — limba română literară a cunoscut, într-o epocă de început variante regionale, dialecte literare, iar în secolul al XlX-lea se constituie limba literară unică, cu trăsături preponderent munteneşti, dar alături de care se află particularităţi din celelalte graiuri — G h. I v ă n e s c u, V. D. Ţâra,. I. G h e ţ i e. Opinia potrivit căreia la baza limbii literare se află graiul muntean este întîl-nită pentru prima oară la B. P. Ha sd eu, care afirmă că textele coresiene fixează în scris graiul din Muntenia şi Transilvania vecină. Acest grai se va impune ca normă literară, fără a suferi schimbări importante şi devine limf a unică a românilor în secolul al XlX-lea. „S-ar putea dară afirma în cunoştinţă de cauză că pe la jumătatea secolului al XVI-lea limba română înfăţişa diverse straturi, unele mai înapoiate, altele mai înaintate, între cari exista deja stratul cel devenit astăzi, aproape fără nici o schimbare, limba tipică a românului"47. Reluînd ideea exprimată de Hasdeu în 1879, O. Densusianu îşi formulează părerile în introducerea la Istoria limbii române. Opiniile lui Densusianu vor constitui un punct de plecare pentru alte afirmaţii. El subliniază importanţa tipăriturilor lui Coresi, influenţa pe care au avut-o „mult mai puternică poate, decît o putem aprecia astăzi"48. Textele din secolul al XVI-lea tipărite de Coresi „ne dau un fonetism mai pur, adică mai literar, deoarece ele sînt scrise în dialectul muntenesc din care urma să se nască, în secolele următoare, limba literară"49. Prin răspîndirea lor „textele tipărite la Braşov şi în alte părţi au dat limbii române o viaţă nouă... în special cărţile lui Coresi au avut cea mai mare influenţă contribuind într-o mare măsură la dezvoltarea ulterioară a limbii române literare"50. Comparînd limba secolului al XVI-lea cu cea actuală nu se constată diferenţe importante. „Comparată... cu româna actuală, şi în special cu româna vorbită, limba secolului al XVI-lea... nu prezintă deosebiri izbitoare... această constatare rămîne valabilă dacă luăm ca termen de comparaţie textele lui Coresi, scrise în acea limbă a unei părţi din Muntenia care s-a impus ca limbă comună şi a pregătit limba română literară"51. 607 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE în textele literare vechi, din secolul al XVI-lea, limba literară nu este încă unificată, „fărîmiţarea dialectală este aici destul de vizibilă"52. Graiul aflat la baza tipăriturilor lui Coresi va deveni abia mai tîrziu limba unică de cultură. Al. Rosettiva releva rolul important pe care tipăriturile lui Coresi l-au avut în evoluţia limbii literare. Continuînd observaţia că „fărîmiţarea dialectală este destul de vizibilă" în textele secolului al XVI-lea, Al. Rosetti menţionează existenţa a două limbi comune, scrise, în epoca de început a literaturii române, una fixată prin traducerile rotacizante, alta prin textele coresiene53, cărţile lui Coresi constituind „lovitura de graţie" pentru limba comună din nord-est, care avea tendinţa să se impună54. „Bazele românei literare au fost puse de şcoala lui Coresi", iar „împrejurări de ordine politică şi culturală"55 au dus la ridicarea graiului muntean la rangul de limbă literară. Dar, graiul scrierilor coresiene nu a devenit literar din secolul al XVI-lea. Activitatea lui Coresi şi a ucenicilor săi a făcut accesibile scrierile unui public larg. „Marea răspîndire de care s-au bucurat tipăriturile coresiene a înlesnit expansiunea unui anumit grei, care a ajuns să aibă un prestigiu tot mai mare, pînă la fixarea lui ca limbă comună şi literară"56. în secolul al XVI-lea, limba lui Coresi a fost un model de urmat37, începînd eu Palia de la Orăştie, iar apoi în secolul al XVII-lea pentru Noul Testament de Ia Bălgrad şi tipăriturile lui Varlaam, Dosoftei. „Se poate spune că limba noastră literară este Ia origine limba vorbită pe la mijlocul secolului al XVI-lea, în regiunea Tîrgovişte — Braşov... Cu foarte rare şi neînsemnate excepţii, cărţile bisericeşti de după epoca lui Coresi apar cu o limbă foarte apropiată de aceea a modelelor coresiene, evitînd tot mai mult particularităţile fonetice şi chiar lexicale ale graiurilor locale"38. în secolul al XVII-lea, prin Biblia de la 1688, susţin Al. Rosetti, B. C a z a c u, L. O n u, „se pune in circulaţie o limbă literară care reprezintă sinteza eforturilor tuturor scriitorilor ecleziastici români de pînă atunci şi se deschide calea pe care se va dezvolta limba română literară de mai tîrziu"59. „Biblia de Ia Bucureşti a contribuit la impunerea graiului muntenesc •ca bază a limbii literare", iar prin răspîndirea lucrării „se consolidează trăsăturile munteneşti ale limbii române literare"60. B. C a z a c u subliniază „receptarea unor fenomene lingvistice din nordul Ardealului şi elaborarea, pe baza graiului din sud-estul Ardealului şi din Ţara Românească a unei forme de exprimare, care, graţie tiparului, se bucură de o largă răspîndire în toate ţinuturile româneşti"61. Textele diaconului Coresi se află la originea limbii literare. Prin tipăriturile lui „începe ac^l proces îndelungat şi complex al constituirii normei supradialectale unice j— proces care se va accentua în epoca foi mării naţiunii'ŞT STimbii naţionale ii care continuă să se desăvîrşească în zilele noastre"62. B. C a z a c u accentuează că limba literară „trebuie considerată şi studiată ca un proces în dezvoltare" ; acest proces început în secolul al XVI-lea, cînd Coresi, „prin activitatea sa, pune Ia baza limbii literare graiul din nordul Munteniei şi din sudul Transilvaniei"63 se definitivează în secolul al XlX-lea. După o îndelungată evoluţie, secolul al XlX-lea, reprezintă „epoca în care se accentuează procesul de definitivare a normelor unice ale limbii literare, şi în care se precizează în amănunt norma ■supradialectală unică“6i. 608 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMÂNEASCA Al. Graur se referă în primul rînd la rolul important pe care l-a avut capitala ţării în constituirea limbii române literare. Graiul muntean îşi dobîn-deşte supremaţia datorită tipăriturilor coresiene şi prestigiului pe care îl capătă oraşul Bucureşti, devenind capitala ţării. Baza pe care s-a creat limba literară este graiul din Bucureşti65. Opinia lui I. C o t e a n u este aceea că „la baza limbii noastre stă de mult şi a fost tot timpul dialectul muntean"66. Influenţa dialectului muntean nu s fost însă întotdeauna egală. Acesta „a influenţat mai evident limba scrisă, în secolul al XVI-lea şi în secolul al XIX-lea“ ; în secolul al XYI-lea rolul dialectului muntean capătă însemnătate prin activitatea lui Coresi, iar în secolul al XlX-lea „toate faptele importante converg în direcţia menţinerii dialectului muntean ca punct central al limbii literare"67. în fiecare din aceste perioade limba suferă o „muntenizare". într-o epocă veche româna era relativ unitară, dar ea se diversifică prin secolul al XVIII-lea. „Evoluţia limbii române după secolul al XVII-lea se caracterizează printr-o serie de schimbări care se produc mai repede în regiunile periferice. în Moldova, Banat, şi Cri-şana, decît ;n regiunea centrală, alcătuită din sud-estul Transilvaniei şi Muntenia sau cel puţin nordul acestei provincii, care prezintă tendinţe clare de stabilitate lingvistică"68. La această stabilitate lingvistică se adaugă răsp’ndirea }n număr mare a textelor munteneşti în secolele al XVI-lea — al VlII-lea ; iar pe lingă acest factor de ordin cultural, şi dezvoltarea pe care o cunoaşte Muntenia, la începutul secolului al XIX-!ea, contribuie la impunerea dialectului muntean69. Pentru a demonstra că dialectul muntean poate fi considerat drept bază a limbii literare, I. Coteanu analizează aspecte ale limbii literare de astăzi. Examinînd cele mai importante elemente din sistemul fonologie, din domeniul morfologiei şi al sintaxei, şi din lexicul limbii literare, în comparaţie cu aceleaşi clemente din dialecte, antoni! afirmă de Parare dată că la baza limbii literare stă dialectul muntean şi că „acest dialect nu e totuna cu limba literară, fiind numai baza ei"70. Părerea că la baza limbii române literare se află graiul maramureşean porneşte de la faptul că primele texte maramureşene au fost reproduse, cu unele modificări lingvistice, de Coresi şi colaboratorii săi în tipăriturile de la Braşov. Teoria bazei maramureşene admite de fapt o dublă bază dialectală realizată prin fuziunea graiurilor maramureşean şi muntean, cărţile coresiene avînd un rol hotărîtor în formarea limbii literare71. X. I o r g a susţine că tipăriturile lui Coresi au. marele merii de a fi impus, prin răspîndirea lor, limba literară de coloratură muntenească, dar la baza limbii acestor tipărituri stă graiul maramureşean reprezentînd, cu mici schimbări, traducerile rotacizante72. S. P u ş c a r i u va relua teoria maramureşeană pentru a afirma că textele lui Coresi sînt un compromis între graiul maramureşean (nord-ardelean) şi cel muntean. „în drumul lor spre miazăzi copiindu-se mereu, scrierile acestea au pierdut unele arhaisme şi particularităţi dialectale neînţelese aiurea (bunăoară rotacismui) şi s-au apropiat tot mai mult de dialectul din Ardealul sudic, identic în trăsăturile sale principale, cu cel din Muntenia" ; Coresi va răspîndi „o formă a Pmbii care era înţeleasă pretutindeni", fapt care duce „la stabilirea unei limbi literare româneşti"'3. Opinia că limba română literară ar fi un ..compromis" intre toate graiurile dacoromâne a fost afirmată de A. P h i 1 i p p i d e. Limba română literară 609 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE 39 — Tratat de dialectologie românească — cd. 251 veche era lipsită de unitate şi realizarea normei unice supradialectale va avea loc după 1859 ; „pînă la 1859 n-a putut exista o singură limbă comună pentru toată românimea, căci în fiecare din provinciile Daciei [limba] era plină de provincialisme“74. Şi înainte, şi după 1859 graiul muntean tinde să fie preponderent, dar scriitorii moldoveni îşi exercită influenţa asupra limbii literare. La sfîrşitul secolului al XlX-Iea a început „să se fixeze ca limbă comună un compromis între dialectele diferitelor provincii româneşti"75 opinie întîlnită pentru prima dată la A. P h i 1 i p p i d e. I. Iordan îeia teoria formulată de A. P h i 1 i p p i d e. Graiul muntean este cel mai apropiat de limba literară, dar „această situaţie nu ne dă dreptul să afirmăm pur şi simplu că la baza limbii literare româneşti stă graiul muntean"76. De o limbă literară nu se poate vorbi pînă în secolul al XlX-lea. Pînă atunci a existat numai limbă scrisă, adică existau numai dialecte literare77. în secolul al XlX-lea se constituie limba literară, care ar fi o koine rezultînd din participarea „mai multor variante locale la constituirea limbii naţionale şi a celei literare"78; graiul muntean exercită o puternică influenţă abia după 1859 şi, respectiv, 1918. Pornind de la ideea că „orice limbă literară este într-o măsură mai mică sau mai mare o limbă comună rezultată din integrarea unor graiuri regionale"79, iar româna literară s-a constituit în urma unui asemenea proces, E. Petro-v ic i consideră că limba română literară reprezintă o fuziune a normelor regionale din Bucureşti şi Iaşi. La formarea limbii naţionale nu toate graiurile participă în egală măsură. Din graiul muntean provin cele mai multe dintre elementele limbii literare, numeroase particularităţi provin şi din graiul moldovean, din cel ardelean şi cel oltean contribuţia fiind mai mică. Limba literară modernă se constituie după Unirea Principatelor, prin concentrarea graiurilor din toate provinciile româneşti şi mai ales din Moldova, ca urmare o stabilirii unei singure capitale. înainte de Unire existau două variante ale limbii literare : o koind bucureşteană constituită pe baza graiurilor muntene şi o koină ieşeană prezentînd particularităţile regionale moldoveneşti. Cele două variante ale limbii literare, vorbite la Bucureşti şi Iaşi, s-au integrat „... într-o koine unică prin părăsirea unor particularităţi dialectale atît moldoveneşti, cît şi munteneşti..." formând „noua koine românească devenită limbă naţională"80. Aceasta „este o limbă comună, o koine rezultată din contopirea vechilor koine vorbite şi scrise de oamenii culţi din capitalele celor două ţări româneşti, la care s-au adăugat şi se adaugă necontenit elemente din celelalte graiuri româneşti"81. Ideea unei unităţi lingvistice anterioare limbii literare, a existenţei unei limbi nediferenţiată în graiuri, se află la originea teoriei conform căreia la baza românei literare se află întregul dialect dacoromân, unitar în epoca de început a scrisului românesc. I. Nădejde susţine că într-o epocă veche82 — autorul consideră cea mai veche epocă literară secolul al XV-lea — limba română nu cunoaştea varietăţi dialectale. Primele texte au avut o influenţă unificatoare deoarece au fost scrise într-un dialect unitar, unic. Abia în secolul al XVI-lea şi mai tîrziu în limba literară vor pătrunde elemente din graiuri. Un punct de vedere asemănător este cel al lui G. I b r ă i 1 e a n u,83 care consideră că limba literară are la bază limba întregului teritoriu dacoromân, din epoca veche, nediferenţiată dia'ectal, din secolele al XV-lea şi al XVI-lea. 610 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA Ideea unităţii limbii în epoca ei veche o întîlnim şi la D. Macr e a84. în trecut, limba română nu a avut dialecte şi începînd cu secolul al XVI-lea, graiul muntean are un „rol activ“ şi conduce la impunerea limbii unitare a -acestui secol. Opinia potrivit căreia în constituirea limbii literare româneşti trebuie avută în vedere contribuţia tuturor graiurilor dacoromâne este susţinută de G h. Ivănescu, V. D. Ţâra, I. G h e ţ i e. Această teorie afirmă existenta mai multor variante literare în faza de început a limbii literare neunitare şi unificarea limbii literare în secolul al XlX-lea, avînd la bază varianta literară muntenească la care se adaugă elemente din celelalte graiuri. Gh. Ivănescu porneşte de la ideea că la baza limbii literare se află mai multe graiuri. în perioada de început „limba literară românească a avut timp de secole mai multe variante de la o regiune la alta, a avut dialecte"85. Dialectele literare erau : dialectul rotacizant din nordul Transilvaniei, dialectul central ardelenea, dialectul muntean — sud-ardelean, dialectul moldovean şi dialectul bănăţean. în faza ei veche, limba literară avea „tradiţii şi norme locale deosebite"86. Diferenţierea dialectală a limbii române se produce încă în epoca sa de formare87. Limba română literară „a pornit de la o stare de limbă deja diferenţiată regional", iar procesul de formare a limbii române literare cuprinde în sine „procesul de formare a unor dialecte, a primelor dialecte româneşti"88. Apariţia limbii literare are loc în secolele al XV-lea şi al XVI-lea, avînd la bază graiul aristocraţiei, care este la originea sa o creaţie a tuturor claselor sociale, dar se diferenţiază de graiul popular prin sintaxă şi lexic, atunci cînd devine scris89. între secolul al XVI-lea şi mijlocul secolului al XVII-lea se constituie o primă fază a limbii literare româneşti, limba scrisă din epoca feudală, cu diferenţieri dialectale ale limbii scrise de la o regiune la alta. De pe la mijlocul secolului al XVIII-lea şi pînă la 1829, limba română literară cunoaşte o perioadă de modernizare şi „muntenizare" a dialectelor literare, mai accentuată în Ardeal şi în mai mică măsură în Moldova. Formarea limbii române literare moderne — a doua perioadă a modernizării limbii literare — constituie etapa în care limba literară, cu diferenţierile dialectale existente, va trece prin schimbări importante pentru a deveni o limbă comună naţională. Acum se schimbă şi bazele dialectale ale limbii literare româneşti. în secolul al XlX-lea, centrele culturale importante fiind în Muntenia şi Moldova, „limba literară românească îşi capătă acum o bază dialectală muntenească şi moldovenească"90. Limba literară se va afla într-o fază de unitate şi stabilitate şi cunoaşte o dezvoltare numai din punct de vedere lexical şi artistic după 187891. Opinia lui G h . Ivănescu este, aşadar, aceea că în epoca de început, limba literară a fost „multiplă", existau numai dialecte literare, apoi, din secolul al XlX-lea încoace, se constituie limba literară modernă, unică şi unitară92. Autorul îşi susţine această părere93 precizînd că variaţiile regionale, care au existat pînă pe la 1880, pot fi numite „altfel decît dialecte literare... dar nu le putem tăgădui sau nu le putem ignora"94. G h. Ivănescu afirmă că a existat „oricînd" o bază dialectală muntenească, „dar numai pentru Muntenia" şi că fiecare dialect a constituit „o bază numai pentru limba scrisă în raza lui"95. Variantele literare, „bazele dialectale ale limbii române", existente pînă în secolul al XlX-lea, cuprindeau „mai tot teritoriul dacoromân", iar în structura limbii literare actuale întîlnim „fapte din toate dialectele româneşti"96. 611 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE V. D. Ţâra susţine de asemenea acest punct de vedere afirmînd existenţa mai multor „baze dialectale" ale limbii literare. în epoca veche au existat. în funcţie de numărul variantelor literare „bazele dialectale ale vechilor variante literare româneşti", iar în perioada în care se desfăşoară procesul de unificare lingvistică, în secolul al XIX-)ea, „baza dialectală a limbii române literare moderne" este varianta literară munteană97. Normele fonetice ale variantei muntene corespundeau criteriilor cerute în procesul de unificare lingvistică, iar în stabilirea normelor morfologice şi în alcătuirea vocabularului contribuţia celorlalte variante este destul de importantă98. La baza limbii literare moderne stă „varianta literară muntenească întregită cu numeroase elemente preluate din celelalte variante literare româneşti"99. I. Gheţie precizează că punctul de vedere al „colaborării" dintre graiuri şi cel al constituirii limbii literare pe baza unui singur dialect (grai) sînt complementare. „Limba literară este expresia unui dialect (grai) acceptat drept bază a unificării lingvistice şi, totodată rezultatul integrării tuturor sau cei puţin a unora dintre dialecte (graiuri)"100. în evoluţia limbii literare scrise, in perioada de început, a secolului al XVI-lea101 existau patru variante ale limbii literare: una muntenească — sud-ardelenească, una nord-moldovenească, una nord-ardelenească şi una bănă-ţeană-hunedoreană. Nu se poate vorbi de o reală influenţă pe care variantele literare ar exercita-o între ele ; nu se observă hegemonia vreunui grai, a celui maramureşean sau a celui muntean. Este o primă fază a limbii literare102, dar cu variante literare relativ bine. fixate pentru a fi considerate constituite anterior. Perioada de la sfîrşitul secolului al XVI-lea103 este, caracterizată prin tendinţa de consolidare a unora dintre variantele literare datorită concentrării vieţii culturale în centrele importante din cele trei ţări româneşti. începînd cu această perioadă, „se impun pe prim plan trei variante literare, româneşti care tind să se afirme ca norme comune in provinciile unde au curs" ; este o fază a consolidării principalelor variante ale românei literare (muntenească, moldovenească şi sud-ardelenească), care „apar ca nişte ansambluri bine închegate de norme, în care... elementele din afară nu au ce căuta"'04. De la jumătatea secolului al XVII-lea pînă la începutul secolului al XVIII-lea se observă influenţele dintre, variantele literare şi presiunea graiurilor asupra normelor literare din ţările române105. La sfîrşitul secolului al XVII-lea în textele tipărite la Bucureşti şi Buzău se întîlnesc particularităţi moldoveneşti care pătrund prin tipografii moldoveni care au lucrat la imprimarea cărţilor bisericeşti. Scrisul literar moldovenesc se bucura, în acea vreme, de un anumit prestigiu. în unele texte bisericeşti şi în Biblia de la 1688, la care a lucrat diortositoriul Mitrofan, pot fi observate două tendinţe de îndepărtare de la normele munteneşti: apropierea de limba vorbită, ca şi în textele moldoveneşti şi ardeleneşti din aceeaşi perioadă, şi tendinţa de moldovenizare prin intervenţia tipografilor moldoveni, tendinţe existente pînă la restabilirea normelor munteneşti în vremea lui Antim Ivireanul106. în secolul al XVIII-lea107 împrejurările, favorizează expansiunea variantei literare munteneşti şi impunerea ei ca normă unică. în Ţara Românească, activitatea tipografică se intensifică. Aproape toate cărţile bisericeşti se tipăresc la Bucureşti şi la Rîmnic, iar apoi se răspindesc în toată ţara. Spre 1750 Ia Iaşi şi la Blaj încep să fie retipărite cărţile munteneşti, lăsindu-se fără nici 612 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA o modificare normele literare ale originalelor, fapt care face ca varianta literară muntenească să devină, la jumătatea secolului al XVIII-lea, normă lite-?§Fă unică pentru tipărituri. „Intîia unificare a limbii române literare n-a javut Ioc, aşadar, nici ca urmare a cărţilor coresiene, nici ca o consecinţă a pies-tigiului cultural al Bibliei de la Bucureşti,... ci Ia jumătatea veacului al XVIII-lea“108, în condiţiile amintite. La sfîrşitul secolului al XVIII-lea109 începe un proces de regionalizare a limbii literare, de pătrundere a unor ■elemente nemunteneşti, proces care va cunoaşte o lungă desfăşurare. Pe la 1800, norma unică muntenească este promovată în tipăriturile din Moldova, în Muntenia se produce o îndepărtare de Ia normă, de asemenea şi în Transilvania are loc un proces de regionalizare. După ce în secolul al XVIII-lea a existat o primă unificare, iar la începutul secolului al XlX-lea a fost o perioadă de diversificare lingvistică, între 1836—1881110 are loc procesul de reunificare lingvistică, de constituire a principalelor norme ale limbii literare unice din etapa actuală. I. G h e ţ i e susţine, aşadar, că perioada de început a fost o epocă a variantelor literare româneşti, „limba literară a cunoscut existenţa unor variante regionale, care sînt tocmai formele de realizare a limbii literare"111. în ce priveşte epoca unificării românei literare, a constituirii limbii unice supradia-lectale se poate afirma „ca pe un fapt devenit clar şi deasupra oricărei discuţii, că baza dialectală a românei literare este graiul muntean ; impus la jumătatea secolului al XVIII-lea de tipăriturile bucureştene şi rîmnicene, reaşezat la temeliile limbii literare de latinismul generaţiei de la 1840, în frunte cu He-liade, şi reconfirmat în această ipostază, după 1881, sub directa influenţă a limbii vorbite în capitala ţării, Bucureşti"112. în privinţa bazei dialectale a limbii române literare, se poate spune că pînă la constituirea limbii literare moderne, au existat mai multe variante literare, coicspunzătoi’ graiurilor. niLOidcauna a existat o bază dialectală îiiuiireaiiâ, pentru varianta literară muntenească, dar limba unică şi unitară se realizează prin unificarea variantelor literare ale graiurilor româneşti. Pentru limba lomână literară actuală, începînd cu secolul al XlX-lea. baza dialectală a limbii române literare este graiul muntean Ia rare, însă, se adaugă şi elemente din celelalte graiuri. III. RAPORTURI DINTRE LIMBA LITERARĂ ^ I GRAIURI Evoluţia graiurilor este determinată de tendinţele limbii în ansamblu şi ale fiecărui grai în parte, iar în perioada actuală, din ce în ce mai intens, de influenţa limbii literare113. Pătrunderea unor elemente din graiuri în limba literară este permanentă, acceptarea regionalismelor contribuind la îmbogăţirea şi diversificarea lexicului limbii literare. Această interacţiune intre cele două niveluri ale limbii — acţiunea uniformizatoare a limbii literare asupra graiurilor şi pătrunderea elementelor regionale în limba literară — constituie un proces continuu, concretizat in două aspecte aparent contradictorii. 613 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE Pătrunderea elementelor regionale In 1 im ba literară Multe dintre cuvintele regionale se impun în limba literară prin operele de largă circulaţie ale scriitorilor, devenind general cunoscute de vorbitorii limbii literare. Pătrunderea termenilor regionali în limba literară, prin intermediul scrierilor artistice, este de importanţă fundamentală (lucrările beletristice, ca expresie a unei alegeri subiective, potrivit sensibilităţii şi intenţiei autorului de a '•rea prin limbaj situaţii şi personaje, au o contribuţie esenţială în evoluţia limbii literare), dar acceptarea acestor termeni se datoreşte unui proces îndelungat şi este determinată de tendinţele de evoluţie a limbii literare. Diferitele compartimente ale limbii literare, reprezentînd diversele stiluri, se deosebesc, în special, prin elementele lexicale specifice. Pătrunderea elementelor din graiuri se realizează cu precădere în domeniul lexicului. Raporturile lexicale dintre graiuri şi limba literară, delimitarea termenilor regionali faţă de vocabularul curent al limbii literare pot avea mai multe aspecte.114 Există cuvinte care sînt şi rămîn regionale cu toate că pătrund în opere literare de largă circulaţie, devenind în acest mod general cunoscute. Este vorba de regionalismele folosite pe o arie lingvistică limitată şi care au iu general un corespondent sinonim în limba literară.115 Termenii regionali sau populari unici, pentru anumite realităţi specifice regionale, sînt termeni care nu au corespondent literar, denumind în general plante, animale, obiecte (unelte, instrumente, piese) şi operaţiuni specifice ocupaţiilor de la sate ; sînt termeni regionali, dar, în acelaşi timp, unicele denumiri ale plantelor şi animalelor respective, impuse ca atare în tratate, manuale etc.116 Cuvintele regionale bine cunoscute dc vorbitorii limbii literare şi care apar în expresii curente, uneori sînt preluate de tehnică şi de terminonologia ştiinţifică. Aceste cuvinte sînt considerate ca aparţinînd vocabularului limbii literare, mărind fondul de cuvinte al termenilor ştiinţifici.117 în alte cazuri, cuvinte care au o mare răspîndire în graiuri, dar sînt unice pentru obiectele respective, sînt înregistrate alături de termenii tehnici speciali.118 (Introducerea unor termeni regionali sau populari în terminologia ştiinţifică este un fenomen natural, în toate limbile ; preluarea lor în tehnică se bazează pe analogii). O altă categorie o constituie cuvintele considerate regionale sau populare, care formează expresii curente, cunoscute în limba literară.119 Aceste cuvinte au intrat în lexicul limbii române literare în variantele regionale, dar sînt cunoscute şi folosite numai în anumite expresii.120 Cuvintele regionale (sau învechite şi regionale), care intră în componenţa unor locuţiuni şi expresii sînt acceptate de limba literară, dar sensul lor de bază, de cele mai multe ori, nu mai este cunoscut de vorbitorii limbii literare.121 Pătrunderea cuvintelor regionale în limba literară, în locuţiuni şi expresii, constituie un aspect al îmbogăţirii lexicului limbii literare. Formarea derivatelor literare, de la cuvinte de bază regionale — derivate formate cu prefixe şi sufixe — oferă o altă cale de pătrundere a cuvîntului regional în vocabularul limbii literare.122 Derivatele cu sufixe se întîlnesc în număr mai 614 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA mare decît derivatele cu prefixe.123 Uneori derivatul literar a avut la bază un cuvînt regional, care probabil, şi în trecut, a avut o circulaţie restrînsă. în aceste cazuri derivatul s-a format în regiunea în care a circulat sau circulă cuvîntul de bază, dar îşi extinde sfera de circulaţie se generalizează.124 Alteori cuvîntul de bază a avut o circulaţie mai larpă în trecut, dar se foloseşte azi într-o arie mai restrînsă. în aceste cazuri derivatul îşi păstrează sfera de circulaţie, cuvîntul de bază devenind regional.125 Din punct de vedere sincronic, aceste două categorii de derivate nu se deosebesc. în unele cazuri este greu de precizat care dintre două cuvinte sinonime specifice unor anumite regiuni este literar. Aceşti termeni sînt general răspîndiţi şi cunoscuţi. De multe ori nu reprezintă un grai, avînd caracter literar şi între-buinţîndu-se în egală măsură.125 în general, cuvintele regionale care pătrund, într-o formă sau alta, în diferite epoci, acordă limbii literare o coloratură etnografică mai accentuată, determinată geografic de contribuţia diferitelor zone, vetre de creaţie populară, la patrimoniul cultural naţional, de prestigiul acestora în raportul lor cu celelalte zone şi vetre etnografice, folclorice, dialectale. Influenţa limbii literare asupra graiurilor populare în limba română, influenţa limbii literare asupra graiurilor se exercită, mai ales, după 1859 şi, ceva mai tîrziu, după 1918. în legătură cu situaţia lingvistică127 Th"'Itomânia de după primul război mondial, S. Puşcariu menţiona la publicarea Atlasului lingvistic român : „Prin întregirea României după marele război, limba noastră trecea printr-una din cele mai mari prefaceri din cursul întregii sale dezvoltări. Limba din Ţara Veche şi mai ales limba Capitalei pătrundea triumfătoare în provinciile nouă ; ici şi colo se petrecea fenomenul invers : intrau în limbă cuvinte şi expresii din Ardeal. Procesul acesta deosebit de interesant din punct de vedere lingvistic trebuia surprins în toiul desfăşurării ; afară de aceea limba trebuia fixată pe hărţi înainte de a-şi pierde cele mai interesante din provincialismele sale“. (Prefaţă la ALR I, p. 7—8). în faza de început a influenţei limbii literare asupra graiurilor este caracteristică difuzarea cuvintelor şi fonetismelor pe cale orală. Unul dintre aspectele influenţei limbii literare moderne asupra graiurilor este modul de integrare a neologismului (în sensul de cuvinte noi, pătrunse în grai, din limba literară) în etapa pe care o reflectă Atlasul lingvistic român (ALR I).128 Studierea neologismului constituie una din căile de punere în evidenţă a normelor fonetice literare. „Adaptarea fonetică a neologismului constituie o probă a limitelor influenţei limbii literare".129 Ca o concluzie generală asupra datelor din hărţile ALR I, se observă că fonetismele literare sînt prezente în toate graiurile, înlocuind fonetisme populare, cu o circulaţie teritorială apreciabilă, dar mai ales pe cele regionale şi dialectale".130 ţ Cercetarea graiurilor dacoromâne^ înregistrate pe hărţile ALR I, aduce J dovada unei difuzări în general unitare a limbii literare pe^eritorTuTţărîT.. j Cercetări consacrate influenţei literare asupra graiurilor au fost efectuate, j în zilele noastre, în toate zonele lingvistice. Anchetele realizate oferă infor- 615 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE I maţii asupra situaţiilor diverse din graiuri (grai muntean, moldovean, tran-/ silvănean, maramureşean)131. ' Prin analizarea datelor culese, se constată unele fapte comune, tendinţe generale (a), ale evoluţiei graiurilor sub influenţa limbii literare în etapa actuală şi elemente specifice (b), pentru anumite arii. ; a) Ca o tendinţă generală, în toate graiurile cercetate, în etapa actuală, j se observă procesul tot mai accentuat al nivelării graiurilor sub influenţa limbii j literare, tendinţa de eliminare a variantelor locale, datorită prestigiului ro-[ mânei literare. Răspîndirca limbii literare se realizează din ce în ce mai constant şi mai uniform13’, dată fiind dezvoltarea culturală şi economică a tuturor regiunilor, în aceiaşi timp, se manifestă tendinţa de rezistenţă a graiului, condiţionată de factori de natură istorică, social-economică şi lingvistică. ■ Influenţa limbii literare asupra graiurilor se manifestă prin îmbogăţirea graiurilor cu noi termeni sau construcţii, cu forme fonetice şi morfologice şi prin dezvoltarea unor stiluri funcţionale slab sau deloc reprezentate in structura graiului pînă la data respectivă, şi impune, în grade diferite, eliminarea ^trăsăturilor locale. Acţiunea limbii literare se exercită diferenţiat în diferitele compartimente ale limbii. Cele mai numeroase transformări se întîlnesc în domeniul lexicului. Schimbările de vocabular se realizează fie prin îmbogăţirea acestuia cu neologisme (legate de aspectele noi în diferite ramuri de activitate), fie prin dispariţia (sau trecerea în fondul pasiv al lexicului) a unor termeni sau expresii. Referitor la modul de integrare a neologismelor, la aspectul formal a 1 adaptării cuvintelor şi la s e n s u 1 cu care sînt folosite, forma acestora este in general corectă, iar sensul, de asemenea, în general cel din limba literară.133 ractorii extralingvistici — aspecte sociale, economice, culturale — îşi exercită acţiunea asupra graiului vorbit. Influenţa limbii literare se observă în special în domeniile legate de activitatea zilnică şi în cele referitoare la actualitate (termeni legaţi de activitatea productivă, contactul cu oraşul, participarea la viaţa socială, adaptarea la noile realităţi). Propagarea limbii literare (prin şcoală, presă, radio, televiziune) şi prestigiul acesteia, precum şi diversificarea contactelor umane au drept consecinţă pătrunderea termenilor şi a expresiilor neologice. ' Mediile cele mai .,apte“ în ceea ce priveşte îmbogăţirea lexicului cu neologisme şi folosirea lor corectă sînt generaţiile tinere134. Tendinţa spre o exprimare de un anumit prestigiu, preferinţa pentru elementele neologice se observă, în general, şi la generaţia medie. în privinţa modului de integrare în text a neologismelor, vorbitorii din generaţia medie prezintă anumite particularităţi13'5. Pentru a avea o exprimare considerată aleasă, pentru a sublinia i numite relatări sînt introduse în grai elemente cu un caracter stereotip, construcţii fixe — preluate din limbajul publicistic şi al şedinţelor — care duc uneori la folosirea acestora în contexte nepotrivite.136 în timpul anchetelor, se observă, de cele mai multe ori, o raportare conştientă a vorbitorului la un anumit mediu sau situaţie.137 Comentariile sau reacţia vorbitorilor faţă de faptele de limbă se referă la precizarea codului, stilului sau graiului căruia îi aparţine elementul respectiv („nu se zice ca la dumneavoastră1', „aşa zicem noi", „se mai zice", „în măi multe părţi au 616 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCĂ numele" etc.), la diferenţele de exprimare a generaţiilor („mai demult se zicea", „acum...", „tinerii spun acum..." etc.). b) Pe lingă factorii generali care acţionează în sensul răspîndjrii limbii literare, un rol important îl au şi particularităţile specifice dintr-o anumită regiune. Datorită condiţiilor specifice de viaţă, în anumite zone lingvistice se creează condiţiile unei receptivităţi sporite a graiului, o deschidere a graiului spre elementele neologice.138 într-un asemenea grai „deschis", pătrunderea elementelor străine graiului, răspîndirea lor, se realizează mai uniform teritorial şi pe generaţii. Deoarece principalele ocupaţii impun deplasarea locuitorilor, indiferent de vîrstă, în anchetele efectuate, se obţin uneori răspunsuri interesante, din punctul de vedere al pătrunderii elementelor neologice, şi la informatorii în vîrstă. într-o comunitate izolată, în cazul unui grai „închis", faptele de limbă reflectă „faza iniţială a procesului de dezagregare a unităţii acestui grai, sub influenţa limbii literare comune".139 Trăsăturile regionale se păstrează, într-o asemenea comunitate izolată, aproape neschimbate în graiul subiecţilor de sex feminin indiferent de vîrstă şi în graiul subiecţilor de sex masculin din generaţia mai în vîrstă. Influenţa limbii literare poate fi observată la vorbitorii de sex masculin din generaţia tînără care au început să lucreze în afara colectivităţii140. Potrivit stadiilor de evoluţie diferite din graiuri, a particularităţilor specifice ale fiecărui grai, elementele de limbă literară sînt receptate diferit (cu unele ezitări şi oscilaţii) dar, cu timpul, aceste elemente tind să se încadreze în normele limbii literare.141 Se poate spune că existînd o mare diversitate de aspecte ale procesului de răspîndire teritorială şi socială a limbii literare. în stadiul actual nu exista o comunitate lingvistică în care să nu fi pătruns influenţa limbii literare. „Majoritatea vorbitorilor dispun, azi, de cel puţin două sisteme lingvistice : unul al graiului local şi altul, mai mult sau mai puţin apropiat de acela al limbii literare".142 Sistemul lingvistic dialectal există în paralel cu sistemul literar — s-a surprins şi studiat, în mai multe graiuri, coexistenţa sistemelor, la acelaşi vorbitor — iar utilizarea acestora este determinată de contextul comunicării.143 Evoluţia graiurilor nu a cunoscut o dezvoltare egală. Nu toate graiurile sînt în aceeaşi măsură receptive la acţiunea limbii literare ; deoarece teritoriul dacoromân prezintă stadii şi tendinţe diferite, se constată o gamă largă de tipuri de graiuri, de la sisteme „arhaice" la sisteme „inovatoare". NOTE 1 I. Gheţie, Istoria limbii române literare, Bucureşti, 1978, p. 13. 3 Gheţie, Bara dial., p. 67. 3 Ibidcm. * B. P. Hasdeu, Cuvente den betrani, II, Bucureşti, 1879, p. 98. • D. Gafiţanu, Concepţia lingvistică a lui Al. Lambrior, In AUI, II (1956), fasc. 1 — 2, p. 46. 3 Densusianu, JLR, II, p. 14. 7 I. Bianu, Prefaţă la Lucrul apostolesc — Apostolul, Bucureşti, 1930, p. X. 617 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE • N. Cartojan, Istoria literaturii române, I, Bucureşti, 1942, p. 52. • N. Iorga, Istoria literaturii româneşti, I, Bucureşti, 1925, p. 192. 10 Ibidem, p. 193. 11 Rosetti, ILR, p. 74. 18 Cazacu, Studii, p. 25. 13 Gheţie, Baza dial., p. 67. 14 Ibidem, p. 69. 13 Id., ibid. 18 Şt. Munteanu, V. D. Ţâra, Istoria limbii române literare, Bucureşti, 1978, p. 18. 17 G. Ţepelea, Gh. Bulgăr, Momente din evoluţia limbii române literare, Bucureşti, 1973, p. 9. 18 J. Byck, Studii şi articole, Bucureşti, 1967, p. 258. 18 Densusianu, Opere, III, p. 188—189, 88 R. A. Budagov, Problemele studierii limbilor literare romanice, Bucureşti, 1973, p. 9. 81 Al. Philippide, Istoria limbii române. Principii de istoria limbii, Iaşi, 1894, p. 9. 88 I. Iordan, Limba literară (Privire generală), In LR, III, 1954, 6, p. 69. 88 Ibidem, p. 77. 84 Id., ibid. 88 Id., ibid. 88 Vezi Gh. Ivănescu, ILR, p. 649. 87 G. Ţepelea, Gh. Bulgăr, op. cit., p. 10. 88 Al. Rosetti, B. Cazacu, L. Onu, Istoria limbii române literare, Bucureşti, 1971, p. 56. 88 I. Coteanu, Româna literară şi problemele ei principale, Bucureşti, 1961, p. 8. 38 Ibidem, p. 8 — 9. 81 Ibidem, p. 11. 38 Graur, Studii, 1960, p. 316. 33 Coteanu, op. cit., p. 10. 34 J. Byck, op. cit., p. 261. 88 Al. Rosetti, B. Cazacu, L. Onu, op. cit., p. 52—56. 88 G. Ţepelea, Gh. Bulgăr, op. cit., p. 8—9. 37 Id., ibid. 38 Al. Rosetti, B. Cazacu, L. Onu, op. cit., p. 58. 38 I. Gheţie, Istoria limbii române literare, Bucureşti, 1978, p. 18. 40 D. Macrea, Pe marginea discuţiilor despre limba literară, In CL, III, 1958, p. 29. 81 Gheţie, Baza dial., p. 43, ,,Limba literară este limba unică supradialectală, care ia naştere ca o reacţiune împotriva diversificării teritoriale a unei limbii şi sflrşeşte prin a deveni limba întregii populaţii, desfiinţînd dialectele1*. Dar, încă nu dispunem de un exempln în care o limbă literară să fi desfiinţat toate dialectele unui idiom. 48 Ibidem, p. 43. F. de Saussure, Cours de linguistique generale, Paris, 1972, p. 268. 48 Factorii extralingvistici, de ordin economic, politic şi cultural, stabilirea capitalei Intr-o anumită regiune pot fi elemente determinante pentru impunerea unui dialect. Vorbitorii unei limbi recunosc o normă comună datorită faptului că ei se orientează spre acelaşi centru cultural, politic sau naţional. Vezi Gheţie, op. cit., p. 44, 45 ; Viggo Brondal, Substrat et emprunt en roman et en germanique— Rtude sur l’bistoire des sons et des mots, Copenhague — Bucureşti, 1948, p. 63. Această normă reprezintă, în general, dialectul vorbit in regiunea în care se află capitala. In cazul în care fixarea capitalei are loc după formarea limbii literare, pe baza altui dialect declt cel vorbit în regiunea capitalei, vorbirea din această regiune poate avea influenţă asupra limbii literare, dar baza ei dialectală nu mai poate fi schimbată. Vezi I. Iordan, Limba literară (Privire generală), în LR, III (1954), 6, p. 72. ' 44 în privinţa bazei dialectale a unor limbi europene există teorii unanim recunoscute şi anume că baza dialectală a francezei literare este dialectul din île-de-France, pentru limba Italiană, dialectul toscan, pentru limba spaniolă, dialectul castilian. Gheţie, op. cit., p. 45. Pentru dialectele literare româneşti, vezi Ivănescu, Problemele capitale, cap. III, p. 80—136, ed. 1944— 1945, în Buletinul Institutului de filologie română „Alexandru Philippide", voi. XI—XII, Iaşi. ■48 Gheţie, op. cit., p. 44. 48 Vezi Gheţie, op. cit., p. 47—61; Ivănescu, op. cit., p. 31—65; I. Coteanu, Româna literară şi problemele ei principale, Bucureşti, 1961, p. 39—41 ; V. D. Ţâra, Baza dialectală a limbii române literare, p. 35—46, în Şt. Munteanu, V. D. Ţâra, Istoria limbii române literare, Bucureşti, 1978. 47 B. P. Hasdeu, Cuvente den bătrâni, voi. II, Bucureşti, 1879, p. 98. 48 Densusianu, ILR, II, p. 11. 618 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA 42 Ibidem, p. 91. 22 Ibidem, p. 11. 41 Ibidem, p. 15. 62 Ibidem, p. 14. 23 Al. Rosetti, Limba română in secolul al XVI-lea, Bucureşti, 1932, p. 150—152. •* Rosetti, 1924, p. 12-13. 25 Rosetti, 1923, p. 101. *• Al. Rosetti, Istoria limbii române. Noţiuni generale, Bucureşti, 1942, p. 78. 25 Ibidem, p. 79. 22 Ibidem, p. 78. 22 Al. Rosetti, B. Cazacu, L. Onu, Istoria limbii române, voi. I, Bucureşti, 1971, p. 170. 22 Ibidem, p. 180-181. 21 Cazacu, Studii, p. 25. 22 Idem. 22 Ibidem, p. 20. 24 Ibidem, p. 22. 22 Al. Graur, Limba corectă, Bucureşti, 1936, p. 10 şi Studii, 1960, p. 321 — 322. 22 I. Coteanu, Româna literară şi problemele ei principale, Bucureşti, 1961, p. 49. 27 Idem. 22 Ibidem, p. 41. 22 Ibidem, p. 48. 22 Ibidem, p. 41. 21 V. D. Ţâra, op. cit., p. 38. 22 N. Iorga, Istoria literaturii religioase a românilor pănă la 1688, Bucureşti, 1904, p. LXXXIV. 22 S. Puşcariu, Istoria literaturii române. Cursuri populare. Voi. I. Epoca veche, Sibiu, 1920, p. 72-73. 24 A. Philippide, Istoria limbii române. Volumul intîi. Principii de istoria limbii, Iaşi, 1894, p. 8-9. 22 Idem. 22 I. Iordan, Limba literară (Privire generală), în LR, III (1954), 6, p. 76. 22 Ibidem, p. 69. 22 Ibidem, p. 69 — 76. 22 Petrovici, 1960 b, p. 60. 22 Ibidem, p. 78. 21 Idem. 22 I. Nădejde, Limba literară, în „Contemporanul**, V, 1SS7, p. 543 — 570 (vezi la Gheţie, Buza dial., p. 58). 22 G. Ibigileanu, în cursul de Istoria literaturii române moderne. Epoca lui Conachi (1800 — 1840), în anii 1909—1910 (vezi la Gheţie. op. cit., p. 58 şi Ivănescu, op. cil., p. 54—64.) 24 D. Macrea, Pe marginea discuţiilor despre limba literară, în CL, III (1958), p. 25—26. 22 Ivănescu, Problemele capitale, p. 7—8. 22 Ibidem, p. 378-379. 22 Vezi Consideraţii asupra locului, datei şi condiţiilor in eare au intervenit diferitele etape ale fărâmiţării dialectale a domeniului romanic, eu privire specială la limba română. 22 Ivănescu, ILR, p. 199. 22 Ibidem, p. 499. 22 Ibidem, p. 647. 21 Ibidem, p. 715 ş.u. 22 Ivănescu, Problemele capitale, p. 375—379. 22 Intr-o serie de articole publicate în „Convorbiri literare**, 1972 (nr. 1, 2, 3, 4/1972). 24 Gh. Ivănescu, Existenţa dialectelor literare, în Conv. lit., nr. 2, 1972, p. 10. 22 Idem, Bazele dialectale ale limbii române literare, I, în Conv. Iit., nr. 3, 1972, p. 10. 22 Idem. 22 V. D. Ţâra, op. cit., p. 44, 45. 22 Ibidem, p. 45, 46. 22 Ibidem, p. 46. 122 Gheţie, op. cil., p. 623. 121 Ibidem, p. 212 ş.u. şi p. 624. 222 Ibidem, p. 86, 87. 122 Ibidem, p. 272 ş.u. 224 Ibidem, p. 624, 625. 619 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE 105 Ibidem, p. 328 ş.u. 1M Ibidem, p. 338, 340, 341. 137 Ibidem, p. 377 ş.u. 103 Ibidem, p. 627. 108 Ibidem, p. 431 ş.u. 1.0 Ibidem, p. 489 ş.u. 1.1 Ibidem, p. 623, 624. 112 Ibidem, p. 616. . 113 în perspectiva raporturilor dintre limba literară şi graiuri, termenii limbă literară, limbă tandard slnt în accepţia noastră sinonimi şi se referă la aspectul normat, îngrijit al limbii române, la noţiunea de limbă a culturii. Vezi Mieroglosar de dialectologie. Vezi în privinţa raporturilor dintre limba literară şi graiuri, a influenţei limbii literare Dialectologie urbană şi sociolingvistică. în capitolul de faţă ne referim la limba literară în perspectiva graiurilor dacoromâne şi a culturii româneşti, în general, căci, deşi avem o anumită literatură (dialectală) în aromână, (de exemplu, cf. Biblioteca Naţională a Aromânilor, publicată de Tache Papahagi, I—III, 1926, 1932, 1935 şi IV, V, în voi. Grai, folclor, etnografie, 1981, a aceluiaşi Tache Papahagi) nici aromâna. nici meglenoromâna, nici istroromâna nu dispun de variante literare şi nu participă la evoluţia limbii române literare, în ciuda faptului că numeroşi aromâni s-au afirmat cu prestigiu in literatura română (D. Bolintineanu, G. Murnu ş.a.). 111 Pentru urmărirea acestor aspecte şi a exemplelor vezi Breban, Stan, 1957. 1,3 De ex. : mai — ficat; omăt, nea — zăpadă ; păpuşoi, cucuruz — porumb etc., idem. 1,5 De ex. : sovirf, mlăştinifă, luminoasă etc., idem. 117 De ex. : caier, fuior, meliţă, suveică etc., idem. 113 De ex. : circeie, otic, cormană etc., idem. 1111 De ex. : termenul greş în expresia a da greş, termenul miţă în expresia a prinde cu mifa-n sac, care slnt considerate literare, idem. . , :n Pentru o discuţie asupra acestor expresii, vezi Mareş, L., 1973. 111 De ex. : bocnă, greş, htrzob etc. ; cuvintele au fost impuse prin operele scriitorilor moldoveni (Alecsandri, Creangă, Sadoveanu), la răsplndireâ lor contribuind şi expresivitatea formei cuvîntului; valoarea semantică a cuvintelor este în general bine păstrată, idem. ' *3 Vezi Mareş, L., 1975. 113 Derivate cu sufixe s-au format de la cuvinte de bază, ca de ex. : colţun, hulub, moare, moşlean, muşat, piez, prizări, scrijea etc. ; derivate cu prefixe de la cuvintele : bold, gîmfa, glod. Dintre derivatele cu sufixe cele mai multe slnt verbe, apoi substantive, citeva adjective şi un adverb, idem. De ex. : boace, gimfa, muşat, idem. 115 De ex. : brincă, bold, moştean, idem. “* De ex. : coadă (Muntenia, Oltenia, Moldova, nordul Transilvaniei) şi cosiţă (restul Transilvaniei) ; scoarţă (de copac) (parte din Transivania şi Banat) şi coajă (in restul ţării) etc., vezi Breban, Stan, 1957. 127 Vezi Dumistrăcel, 1978 ; referitor la aceste aspecte vezi p. 23—43 ; este menţionat studiul abatelui Rousselot, care la sfîrşitul secolului trecut, atrage atenţia asupra „invaziei limbii literare" şi a dispariţiei graiurilor (în Introduction ă l’etude des patois, în „Revue des patois gallo-romans", I, 1887, p. 2—3) şi apelul lui Gaston Paris de a se aduna şi clasa principalele tipuri ale graiurilor franceze, motivat prin „ruinarea" acestora de către limba franceză (Les parlers de France, în „Revue des patois gallo-romans", II, 1888, p. 161 — 174). K2L.1 Aspectul influenţei limbii literare asupra graiurilor se completează şi în perspectiva ideii lui F. de Saussure şi anume că limba este un fenomen social (Cours de linguistigue generale, Paris, 1972, p. 267), principiu aplicat de A. Meillet, care va sublinia : „...l’extension des langues commu-nes est un trăit frappant du monde actuel. Le francais commun par exemple remplace les an-ciens parlers locaux qui s’âliminent". (Les langues du monde, Paris, 1924, p. 9). 133 Ibidem, p. 34 ş.u. 173 Ibidem, p. 43. 130 Ibidem, p. 370. Dar, în acelaşi timp cu fenomenul înlocuirii fonetismelor regionale şi populare cu fonetismele literare există diglosia şi interdialectul. 131 Pentru a observa situaţii din cîteva arii diferite, vezi de ex. : Cazacu, 1956 (Meria-Ţara Haţegului); Rusu, V., 1961 (Valea Ialomiţei); Ionică, 1966 a (Valea Bistriţei); Pop, Gh., 1971 b (Maramureş); Ionică, Lăzărescu, Vulpe, 1973 (Voineasa-Munţii Lotrului); Neagoe, 1974 (Muntenia). 620 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA \ 432 Vezi Ionică, Lăzărescu, Vulpe, 1973. 333 vezi Rusu, V., 1981. 134 Vezi Rusu, V., 1961 ; Ionică, Lăzărescu, Vulpe, 1973. ..133 Vezi Neagoe, 1974. 134 Vezi Neagoe, 1974, de ex. : tn fine, In sftrşit, tn tot cazul, tn momentul de fa(ă, la ora actuală etc.; vezi Pop, Gh., 1971 b, p. 161—162, despre clişee de exprimare. 137 Vezi Pop, Gh., 1971 b, p. 162—165, despre raportarea conştientă a vorbitorilor şi „fuga“ de regionalisme ; vezi Ionică, 1966 a, p. 271, 272. 133 Vezi Ionică, 1966 a ; pe Valea Bistriţei, diverşi factori extralingvistici (deplasarea locuitorilor spre locuri mai Îndepărtate, contactul cu alte grupe de populaţie şi alte realităţi, participarea la lucrările hidrocentralei, specificul de muncă şi terminologia nouă etc.) condiţionează „deschiderea" graiului; majoritatea locuitorilor se ocupă cu plutăritul şi munca la pădure. 433 Vezi Cazacu, 1956, p. 264 ; satul Meria, situat la limita de nord-vest a Ţării Haţegului, oferă exemplul unei comunităţi izolate, greu accesibilă, in care locuitorii duc o viaţă retrasă, rareori efectuează deplasări sau slnt vizitaţi, iar cei mai mulţi locuitori erau analfabeţi la data anchetei. 443 Ibidem, p. 264-266. 141 Vezi Ionică, Lăzărescu, Vulpe, 1973, p. 28, 29. 143 Ibidem, p. 27. 143 Idem. CONCORDANŢE INTRE DIALECTELE ROMÂNEŞTI ŞI ALTE DIALECTE ROMANICE în cele ce urmează, prezentăm o evaluare critică a studiilor consacrate «concordanţelor existente intre română şi alte zone ale României prin interpretarea materialului dintr-o nouă perspectivă -- c o n f r u n t a r e a unor fapte de limbă rămase la nivel dialectal. Demersul nostru îşi propune o definire mai bună a raporturilor dintre diferitele variante «diatopice ale românei şi alte varietăţi neolatine. Precizări teoretice şi metodologice Trecînd în revistă diversele contribuţii la această problemă, observăm că, în {general, se semnalează fenomene din româna comună sau / şi din dialecte, graiuri româneşti, neţinîndu-se seama de natura deosebită a fenomenului dialectal care aparţine unui idiom cu răspîndire diastratică şi diatopică diferită de cea a limbii comune. Materialul lingvistic interpretat este cules, fără selecţie atit din limbile standard, cit şi din unităţi cu răspîndire geografică redusă sau foarte redusă (dialect, grai). Fiind recunoscut caracterul mai degrabă conservator al acestora din urmă, analogiile cu diferitele fapte dialectale romanice sînt adesea argumente pentru definirea românei ca idiom neolatin conservator şi izolat. Foarte puţini cercetători pornesc de la principiul tot atit de just că dialectul, deşi conservator, se dovedeşte a fi în anumite privinţe inovator, fiind dominat de spontaneitate şi fiind lipsit de constrîngeriie normelor limbii standard sau literare. 621 DESCRIEREA unităţilor dialectale Abundenţa şi mai ales varietatea materială In care se manifestă inovaţiile dialectale romanice este unanim recunoscută. Existenţa unor elemente de unitate în diversitatea lumii dialectale, a unor direcţii paralele în procesul mecanismului inovaţiei lingvistice, adesea definitorii pentru două varietăţi izolate la polii opuşi ai României, nu a constituit în general o preocupare. Considerate din acest punct de vedere, concordanţele dintre diferitele zone dialectale ale României capătă o semnificaţie complexă, deosebită de cea care rezultă din confruntarea cu limbile literare sau comune. în cele ce urmează, vom avea în vedere numai nivelul dialectal, supunînd comparaţiei acele elemente care nu au fost reţinute sau selectate de aspectul literar al limbilor romanice, nedepăşind folosirea regională. Cercetarea noastră nu va modifica esenţial rezultatele obţinute de studiile anterioare (în special de cele datorate geografiei lingvistice), dar poate să nuanţeze concepţiile despre raporturile reciproce dintre varietăţi neolatine, despre locul dialectelor (graiurilor) româneşti în contextul romanic. în ceea ce priveşte rezultatele studiilor care urmăresc să stabilească „cele mai importante puncte de contact între două unităţi din lumea romanică'1, C. Tagliavini1, pornind de la exemplul românei, îşi arată mai degrabă scepticismul. Departe de a împărtăşi acest punct de vedere trebuie să recunoaştem relativitatea unor asemenea confruntări. Corespondenţele lexicale, semantice, fonetice trebuie interpretate în mod relativ în sensul că, deşi s-au cercetat toate sursele de informare care ne-au stat la dispoziţie, „varietatea dialectală rămîne atît de puţin cunoscută, încît nimeni nu poate avea siguranţă absolută că anumite fapte există numai în anumite arii româneşti şi romanice"2. Problema concordanţelor dintre „româ< nă“ şi alte varietăţi romanice Ca şi în cazul altor idiomuri romanice (catalana, franco-provensala, retoromana, dalmata) există o bibliografie destul de bogată a problemei numită „locul limbii române între limbile romanice". Se adaugă o serie de studii consacrate asemănărilor dintre română şi diferite zone romanice. S-au scos în evidenţă concordanţe cînd cu una, cînd cu alta dintre limbile sau dialectele neolatine. O trecere în revistă a acestor studii şi a principalelor zone romanice care au atras atenţia cercetătorilor, precum şi o apreciere critică a studiilor făcute găsim în ediţia românească a cărţii lui C. Tagliavini3. Scepticismul cu care romanistul italian priveşte aceste încercări este justificat de lipsa unei sinteze care să dea o imagine de ansamblu a fizionomiei românei în contextul romanic. Surse de informare în interpretarea materialului dialectal românesc în perspectivă romanică ne-am folosit de informaţii de natură foarte diferită. Dacă pentru unele zone romanice dispunem de studii asupra concordanţelor fonetice, morfologice, lexicale, chiar stilistice, pentru alte arii ale României materialul este foarte redus. Sursele lexicografice pentru lexicul regional romanic prezintă acelaşi neajuns. 622 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA Avînd în vedere extinderea comparaţiei la tot domeniul romanic şi calitatea diferită a surselor de informare, materialul pe care ne bazăm în lucrarea de faţă este susceptibil de a fi îmbunătăţit, fiind posibile oricînd modificări în ceea ce priveşte atestarea unor termeni romanici similari, răspîndirea teritorială a fenomenelor de concordanţă. Toate aceste modificări de amănunt nu pot schimba esenţial concluziile deoarece în cercetarea noastră am urmărit să degajăm modalităţile tipice de manifestare a concordanţei lingvistice la nivel dialectal şi direcţiile general e ale afinităţii elementului dialectal românesc cu restul Romanici dialectale. Pentru domeniul foneticii şi morfologiei am urmărit în consultarea surselor de informare (manuale de dialectologie, monografii dialectale şi atlase romanice) identificarea acelor fenomene care reprezintă din punct de vedere formal sau tipologic afinităţi, corespondenţe sau coincidenţe cu faptele dialectale româneşti. Nu am reţinut acele corespondenţe care se regăsesc în una sau mai multe limbi romanice literare. De exemplu, stadiul primar V al evoluţiei romanice a unui 1/11 + iot, care în complexul dialectal ^omânesc individualizează unele arii din dacoromână şi toate variantele aromânei, nu a intrat în discuţie pentru că se regăseşte şi în italiana literară. Pentru studiul lexicului am folosit ca material de bază CADE. Au fost selectate cuvintele cu indicaţia unei folosiri regionale sau cuvinte generale pentru care se dau sensuri regionale specifice. Întrucît am avut în vedere comparaţia romanică, corpus-ul de bază este constituit din continuatorii cuvintelor latine sau greceşti, fiind excluse regionalismele datorate unor contacte lingvistice ulterioare (cuvinte de origine maghiară, turcă, ucraineană, rusă, germană etc.). Pentru dialectul aromân, am consultat, după lista de etimoane latine sau greceşti, materialul oferit de DDA. în urma consultării Dicţionarului etimologic al lui Ciorăneseu4 am eliminat cuvintele cu etimologie nesigură şi cuvintele pentru care se propun etimoane slave. Ex. : alici, pentru care Ciorănesiu susţine un etimon slav. Corpus-ul de bază a fost comparat cu datele romanice din REW/1968. Semnalările date în REW au fost verificate cu diferite surse de informare privind materialul dialectal romanic (atlase regionale, studii monografice, dicţionare dialectale şi glosare). în măsura în care le-afla avut la dispoziţie, am căutat să corelăm rezultatele obţinute prin despuierea altor surse lexicografice (CADE, DDA, glosarele regionale tipărite şi în manuscris, redactate de colectivul de dialectologie ICED), cu datele din atlase româneşti şi romanice. Concordanţe fonetice Voeale, diftongi. Fenomenele înregistrate în graiurile româneşti şi în voca-lismul unor variante romanice reprezintă în cea mai mare parte inovaţii regionale. închiderea timbrului unor vocale. Se poate constata în diferite zone romanice, în concordanţă cu ceea ce se întîmplă în graiurile româneşti, tendinţa de închidere a timbrului unor vocale. 623 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE Fenomenul este condiţionat de lipsa accentului. închiderea timbiului apare atît la vocale de apertură medie (în special o) [e], [o], cît şi la vocala deschisă [a]. Pentru închiderea lui [o] la [ir], înregistrată sporadic în tot teritoriul dacoromân, putem aduce exemple romanice, în special din dialectele italieneşti meridionale şi din zona iberică : [o[ [u] — abr., irp., câmp., rom. : m[u]ri (it. lit. morire), c[u]l[u]r (it. lit. colore); (Rohlfs5, I,§485; Bertoni8, p. 125); — Val d’Aran: c[u]l[u] (sp.lit. color), m[u]ri (sp. lit. morir) ; —Cat. orientală (Baleare) : pl[u]râ (sp. lit. llorar) (Diego7, p. 270). Pentru răspîndirea fenomenului in dacoromână, cf. Teaha (1961), 185/27 ; ALR I, 2 ; ALR, s.n., IV, h. 1135. [â] -*■ [a] — abr., rom., nap., calab : m[a]nâ (it. lit. mangiare), d[a]ne|ă (it. lit. daneggiare (Bertoni, p. 124, Rohlfs I, §42). Pentru răspîndirea fenomenului în dacoromână, cf. ALR, s.n., IV. h. 1045. 1136, 1162. închiderea lui [e] neaccentuat realizată în stadiile [e], [/], [i], apare în toate graiurile dacoromâne, putînd fi întâlnită în zone foarte diferite din Romania, în special în graiurile italieneşti meridionale. [e] -*• [i] înregistrat mai ales la finală de cuvînt, dar şi în interiorul cuvîn-tului, protonic şi posttonic, se poate găsi în următoarele exemple : — abr., irp., pugl. : v[i]nir[i] (it. lit. venire) ; p[i]cât[u] (it. lit. peccalo), (Bertoni, p. 156, Rohlfs I, §120). Pentru răspîndirea închiderii lui [o] -*■ [u] şi a lui [e] -» [i] în poziţie finală numărul exemplelor din dialecte italieneşti meridionale este extrem de mare, fenomenul avînd caracter general în zona extrem-sudică : fo] ful — tempfu] (it. lit. tempo), bon[n] (it. lit. buono) ; [e] -» f-ij sdlfi] (it. lit. sole); mesfi] (it. lit. mese); (Rohlfs, I, 114 ; Bertoni, p. 160 şi Iordan, (1923-28), XXX, p. 148 şi 150). Acelaşi fenomen se înregistrează sporadic în dialectele iberice : Smtander : cuăntfi] (sp. lit. cuente), hombrfi] (sp. lit. hombre) (Diego, p. 187). Pentru extinderea fenomenului în dacoromână, cf. ALRM II, h. 67, 146, 148, 231, 322, 325. Proteza şi afereza lui [a]. înaintea cuvintelor care încep cu o consoană (mai ales r, l), proteza lui [a] este specifică dialectului aromân. De aceea fenomenul a fost considerat de origine grecească, neglijîndu-se concordanţele cu formele romanice, care pot întări explicaţiile privind originea internă a sunetului, aşa cum susţine si Capidan, Aromânii, p. 226—227®. [R-] dezvoltă un [a-] protetic în graiuri retoromane şi sarde, în dialectul sicilian si în cel gascon, bearnez si aragonez (cf. Densusianu, Păsloritul, p. 197 : Iordan,' Dial..., 1928-1930, XXX, p. 48; Diego, p. 202). în dialectul asturian, ca şi în graiurile româneşti, apare un [a] protetic şi înaintea altor consoane : — astur. si mont. [ajtrucar (sp. lit. trocar), [ajmirar (sp. lit. mirar) (Diego p. 169, 187).' în aromână : [ajlumtu (dr. lit. lupt) ; [ajcumpiru (dr. lit. cumpăr) dr. -fa]su-doare, [ajlimonată, dar şi nafură, sfinţit (Popescu, 1980, p. 62). 624 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA Difiongări Tendinţa de diftongare a vocalelor, mai ales sub accent, (dar şi în poziţie atonă, în poziţie iniţială, în hiat sau precedate de anumite consoane, grupuri "consonantice) este o tendinţă romanică caracteristică aspectului vorbit, popular. în anumite regiuni ale României diftongarea se dovedeşte mai puternică, fiind condiţionată de contextul vocalic imediat următor (în dialectele italiene centro-meridionale). Trecerea lui [e] la [ie] din graiurile dacoromâne (Banat, nordul Crişanei, Maramureş, Moldova, în centrul şi sud-vestul Transilvaniei, vestul Olteniei) se întîlneşte în friulană şi în dialectele italiene meridionale, în aceleaşi condiţii ca în română, nefiind condiţionată de timbrul vocalei finale : [e] -► [je] — friul : [je]re < ERAT ; [je]essi < ESSE (Marchetti9, p. 45) ; Francescato10, p. 42, Livescu11, II, p. 124); -ab"., câmp., pugl., sic.: [ie]ra < ERAT ; s[ie]ndu (it. lit. essendo) ; m[iejlle < MELA (it. lit. mele) (Bertoni, p. 45 ; Rohlfs I, § 145). Pentiu graiurile dacoromâne, cf. ALR II, 1, h. 320. Diftongarea lui [o] la [uo], semnalată în Crişana (şi în vestul Transilvaniei) în special în poziţie iniţială este ocurentă în aceeaşi zonă romanică cu precedenta : [o] ->• [uo] — friul : [uo]t < OCTO ; [uo]li < OC[U]LU(M) (Marchetti, p. 46 ; Francescato, p. 42 ; Livescu, II, p. 124) ; — abr., câmp., pugl., sic.: [yo]tto < OCTO ; [uo]cu, [uo]ccu < OC[U]LU[M] (Bertoni, p. 46 ; Rohlfs, I, 146). Pentru extinderea fenomenului în dacoromână, cf. ALR I, h. 21 ; ALR I, 139/27. A p o c o p a. Apocopa, caracteristică pentru graiul maramureşean se regăseşte în aria iberică (în special la formele verbale), în dialectul lig'ur (din grupul galo-italic) şi în grupul italian centro-meridional ; — astur, leon, occid., mont. pon (pone); diz (dice); tien (liene); (Diego, p. 128 ; lig. ga (it. lit. guarda); sa (it. lit. signora) ; ca de feri (it. lit. quanlo ţieno) B. Pentru apocopa din Maramureş, vezi Secţiunea, Subdialectul maramureşean. Consonantism. Fonetisme arhaice. Graiurile dacoromâne şi aromâne cunosc o serie de fonetisme arhaice [dz], [g], [n]. Fiind stadii intermediare în evoluţia unor sunete latine, le mai putem găsi izolat în graiurile provensale, în graiurile retoromane şi în dialectele italiene. în celelalte idiomuri neolatine (franceza, spaniola, portugheza) nu se mai păstrează la nivel dialectal. Fonetismul arhaic [dz], înregistrat în Banat, Moldova (partea de nord-est) Maramureş şi izolat în sud-vestul Transilvaniei, nord-vestul Olteniei, în graiurile aromâne (deci pe o arie destul de întinsă a teritoriului românesc) se regăseşte în graiurile provensale.,Precizăm că în aceste graiuri [dz] provine, ca şi în aromână, atît din grupul D + I, cît şi din grupul G + E, I. [dz] — prov. [dz]endre < GENER, [dz]orn < DIURNU (Alibert12, 283 şi Livescu II, p. 65). Pentru graiuri aromâne, vezi Caragiu, p. 231—233. Pentru graiuri dacoro--mâne : ALRM I, 1, h. 103 ; ALRM I, II, h 298, h. 403. 625 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE 40 — Tratat de dialectologie românească — cd. 251 Sunetul [g] provine în graiurile sursilvane (Livinallongo), în aromână şi în unele zone dacoromâne dintr-un lat. I + O, U. [g] — Liv. [gijuf < IUGU; [gijudâr 1UDARE „a ajuta" (Elwert,13 p. 105). Pentru arom : [g]ocu[n][gl]isch, g[l']iă ; LUNA>[gl]ina, [l’]ina (Elwert, p. 128). Pentru concordanţele cu francoprovensala, cf. Reinheimer-Rîpeanu, p. 216. Modificări ale africatelor [6], [g]. Trecerea lui [c] la fricativa surdă [s] şi a lui [g] la fricativa sonoră [z] — care individualizează graiurile din Moldova, nordul şi estul Transilvaniei şi, cu rezultate uşor modificate, pe cele bănăţene — poate fi întîlnită în diferite graiuri romanice : —v[6] -+ [s] — it. tosc. [sjinkue, vi[§]ino (Bertoni, p. 61—62) ; retor : Val di Non : [c]e -» [§]e (Politzer, p. 50)17; pg. (galeg) [6]anten -► [ăjanten ; [6]orar -► 626 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA [ă]orar ; (Diego, p. 62—65) ; sp. (astur) [cjanten -♦ [s]anten ; [c]orar -+ [s]orar (Diego, p. 50). Pentru graiurile dr., cf. ALRM I, voi. 2, hărţile 33, 156 ; ALRM I, 2, h. 20. [â] [z] it.: tosc. [zjenero ; venet : [zjener18, (it. lit. genera) [z]a (pt. it. lit. giă), (Bertoni, p. 50), fass. [z]er;[z]iaPLORARE, sp. dial. [ch]orar, pg. [ch]orar, dar asturian [s]orar20. Pentru graiurile dr. : ALRM II, h. 8, 32, 46, 87, ALRM I, 2 h. 313, ALRM II, 1 h. 34, 48, 103. Pentru graiurile istroromâne, cf. secţiunea Dialedul istroromân. Menţionăm că situaţia înregistrată în Crişana, unde se produce trecerea lui [â] la [z] în condiţiile păstrării lui [c], poate fi întîlnită şi în alte graiuri romanice în care evoluţia celor două sunete nu este paralelă21. Pentru trecerea lui [c] la [ts] găsim concordanţe între dial. aromân şi meglenoromân (în cuvinte de origine latină) si retoromană (sursilvană). [c] -» [ts] - sursilv. : [ts]iălpiem. [c]ame, lig. [c]amâ, emil. [cjamăr GLACIA>piem. [g]asa, emil. [g]ats, lig. [g]asa (Bertoni, p. 246). Pentru graiurile dr., cf. ALRM I, 1, hărţile : 22, 82, 88, 105. Modificări ale frieativelor [s] şi [z]. Fenomenul trecerii fricativelor [s] şi [z] la constructivele [s] şi [z], caracteristic unor zone din Banat şi din Oltenia de nord-vest, se regăseşte în dialecte italieneşti galo-italice şi în zona retoromană : ' [5] - [s] — veneţ., emil., lomb., pe[s]e -* pe[ă]e ; friul. de nord [s]apa■ [n'J. [n]o]. [j].Şt[y] [(e)]. [(oe)] - M, [l'J [n'J [1'] — francoprovensal : ba[t']iza (fr. lit. baptiser) : par[t']ia (fr. lit. pârtie), [d'jir (fr. lit. dire), [d'Jemas (fr. lit. dimanche) [n]id (fr. lit. nid) [l’]ir (fr. lit. lire) ; (Reinheimer — Rîpeanu, p. 216). Pentru exemplele româneşti, cf. Iancu, 1975. Concordanţe morfosintactice Nume. Folosirea acuzativului prepoziţional cu prepoziţia la (în exemplele dacoromâne) pentru funcţiile dativului şi ale genitivului — particularitate arhaică pentru graiurile dacoromâneşti din Banat şi Oltenia — aminteşte de întrebuinţarea prepoziţiei a(d) (corespondenta romanică a dr. la) pentru exprimarea relaţiei de proprietate şi a celei specifice dativului de atribuire din dialectele italieneşti de sud : a chi e la figlia ? fi la figlia a Tizio; „A cui este fata ? Este fata a lui cutare" (it. lit. Di chi e la figlia ? E la figlia di Tizio; nap., abr. : A cehi si la fijja ? : A cui fată eşti ?" (it. lit. : Di chi sei la figlia ? (Lausberg21, II, 1966, § 587 şi G. Rohlfs, III, 640). Pentru exemplele din dacoromână — Oltenia (Gorj) : pielea la copil; vîrfu la mâr; roata la car (Popescu, p. 73 ; Ghiţu, Particularităţi, p. 295—297 şi Teaha, p. 91). Faptul că valoarea de genitiv posesiv se exprimă în dialectele italieneşti meridionale cu ajutorul unei prepoziţii specializate pentru funcţiile dativului (a AD) a fost pus de către G. Rohlfs în legătură cu influenţa greacă, deosebit de puternică în sudul Italiei (G. Rolfhs, III, § 640, nota 1 şi K. Sandfeld Linguistique ballcanique, p. 12, 185 etc.). în ceea ce priveşte exemplele româneşti, remarcăm existenţa acuzativului prepoziţional pentru valoarea de genitiv în zonele în care acesta este folosit, ca în limba veche, şi pentru valoarea de dativ : pielea la copil, dar şi Dă-i la Ion. 629 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE Pronume. Existenţa în aromână a unei forme unice de nominativ şi acuzativ pentru pronumele personal de persoana inlii şi a doua aminteşte de substituirea formei de nominativ cu forma oblică mihi, la persoanele I şi II sg. ale pron. personal, aproape în toate dialectele italieneşti de nord. în graiurile aromâneşti, în care acuzativul a influenţat nominativul, găsim pentru pers. I sg. : mini l’au (N) ca şi 1 ’-a-mi-s (mini) „ia-mă şi pe mine“ (Ac.) ; pers. II sg. tini Vai (N) „tu iei“ ; ti Vau s-tini „te iau şi pe tine“ (Ac.). în dialectele italiene de nord găsim numeroase exemple de acest fel : venet : ti te podera sposar anca ti „tu te-ai putea căsători şi tu" gen. ti ai rasgiun „tu ai dreptate". Chiar şi varianta toscană, non-florentină, care se îndepărtează mult de varianta literară a limbii italiene, prezintă astfel de exemple : me e tte ? „eu şi tu ?“. Exemplele înregistrate în diferite zone meridionale ne arată răspîndirea acestui fenomen şi în extremul sud al peninsulei : câmp. mi „eu“, salent. mie e ttie ? (it. lit. „io e tu ?") „eu şi tu ?" (Rohlfs II, § 324). Verbul. Primul fenomen de concordanţă în acest domeniu priveşte aspectul formal : într-o arie extinsă a teritoriului italian şi într-o arie compactă a teritoriului dacoromân (Muntenia, jumătatea sudică a Dobrogei, sud-estul Transilvaniei, sud-estul Olteniei şi cîteva localităţi din vestul Transilvaniei şi sudul Moldovei) verbele au forme iotacizale la indicativ prezent şi conjunctiv prezent. Pentru condiţii asemănătoare cu cele din dacoromână, unde sînt modificate în special temele în [d], [t] şi [n], iată cîteva concordanţe cu dialectele italieneşti : sic. criju, calab. sept. crefyjriu, nap. creggio (it. lit. credo)-, cal. şi sic. sugnu (it. lit. sono) cf. Rohlfs, II, § 534). Pentru română, cf. ALRM, I, 1, h. 111, 114, 119, 126, 133, 142. Perfectul simplu, cu o arie compactă în Oltenia, cu extinderi în Muntenia, Banat, sudul Ardealului, regiunea Munţilor Apuseni, se regăseşte cu valori asemănătoare în aromână şi în extremul sud al peninsulei italice (Calabria şi Sicilia). în zona aceasta, perfectul simplu (formă sintetică) nu se opune valoric, ca în restul peninsulei, perfectului compus (analitic). Este unicul timp perfect folosit cu adevărat. Întrebuinţîndu-se şi pentru valorile pentru care italiana literară foloseşte perfectul compus (acţiune terminată care se prelungeşte şi în prezentul imediat), în Calabria de Sud şi în Sicilia găsim exemple care pot fi raportate cu exactitate la valorile perfectului simplu din Oltenia. în Sicilia şi Calabria de sud pentru exprimarea din toscană (cu ajutorul perfectului compus) se folosesc perfectele simple : sta matina chiuviu (it. lit. stamattina ha piovuto) „azi de dimineaţă plouă" ; ora ha lampeggiato „acum tună" ; oji un pottî studiari (it. lit. oggi non ho potuto studiare „azi nu putui studia". • în aceleaşi zone, în întrebarea „Cum ai mîncat ?“ —■ adresată unui om abia ieşit din restaurant — se foloseşte perfectul simplu : Come mangiasti ? (it. lit. come hai mangiato ?) (Cf. Rohlfs, III, § 672 şi AIS, h. 390 şi 394). Pentru întrebuinţarea perfectului simplu în dacoromână există o întreagă bibliografie a problemei (cf. Brîncuşi, 1957) iar M. Caragiu socoteşte că în aromână perfectul compus arată o acţiune terminată -f rezultatul actual, expri-mînd un raport între două momente, în timp ce perfectul simplu exprimă o acţiune terminată fără raportare la prezent. (Caragiu, 1975, p. 249). 630 tratat de DIALECTOLOGIE ROMANEASCA â Ni se pare interesantă pentru explicarea concordanţelor dintre aromână {si dialectele italieneşti meridionale, observaţia lui G. Rohlfs în legătură cu ^aportul pe care l-a avut greaca în extinderea perfectului sintetic (passato re-.mato) pentru valorile specifice ale perfectului compus analitic (passato pros--simo). După G. Rohlfs, faptul că aria acestui fenomen coincide cu zonele din Italia meridională în care influenţa greacă este puternică demonstrează că s himbarea valorilor perfectului simplu trebuie considerată un calc după limba --greacă, în care există un singur timp trecut (aoristul). în graiurile româneşti — în zonele indicate mai sus pentru existenţa perfectului simplu — şi în dialectele italieneşti, în zona centro-meridională, este atestată înlocuirea formelor de perfect foarte cu forme analogice, terminate în -etti, pentru persoana a treia singular. în graiul pisan şi în graiul din Lucea — etti, analogic este deosebit de răs-pîndit : — luc. crescetti, seri aetti /etti (it. lit. feci) >— pis. : piacetti, nascetti. Sudul Peninsulei (zona Abruzzi şi Crmpobaso, Puglia şi zona Napoli) se remarcă prin extinderea formelor de perfect slab în -etti; sapette (it. lit. seppi) fachtio (it. lit. fece) (cf. Rohlfs, II, § 577) dette (it. lit. diede). în graiurile româneşti semnalăm cîteva forme analogice de perfect simplu : dr. dete, format după modelul sîetedr. (Haţeg) a dărîna, valsess. dama, piem. derne, vegl., sp. derrertgar, it. direnare. Elementele ansamblului astfel constitui au fost ordonate şi evaluate prin raportare la dacoromâna standard în dubla lor calitate: ca elemente de diferenţiere, specifice unui fond lexical regional, dar şi ca factori de unificare, de concordanţă romanică. Am socotit necesar să distingem în funcţie de valoarea lor probantă acele situaţii de concordanţă care privesc lexicul fundamental (cuvinte cu valoare .generală) de cele care interesează numai elemente ale periferiei lexicului, apar-ţinind unor vocabulare, terminologii speciale. in raport ou varianta standard a dacoromânei repertoriul analizat a fost grupat astfel : a) concordanţe între termeni din vocabularul ■d e bază, referitori la noţiuni cunoscute de toţi vorbitorii, definind părţile corpului, relaţiile de rudenie, acţiunile cele mai elementare ale omului, cuvinte cu valoare generală. Varianta literară a reţinut, pentru aceste noţiuni, alte tipuri lexicale. h| concordanţe între termeni din vocabulare speciale, cuvinte care denumesc noţiuni mai puţin cunoscute sau necunoscute de toţi vorbitorii. Este vorba de acei termeni legaţi de o anumită ambianţă socio-culturală. specifică vorbitorului de grai (terminologia meseriilor, vocabulare speciale, cuvinte care se referă la configuraţia solului, la realităţi ■elno-l'olcloricej. . Acestea nu au de regulă corespondenţe în varianta standard, dar pot fi oricînd înglobate ca elemente periferice ale vocabularului. Pentru dialectofon ele constituie elemente ale lexicului curent, ocupmd o poziţie centrală în structura lexicului regional. Româna, recunoscută ca unul din cele mai unitare idiomuri romanice, cunoaşte puţine cazuri de diferenţiere la nivelul lexicului fundamental de origine latină > iniectare dr. (Trans.) îniepta a (se) arunca" /log. iniettare „a (se) arunca" ; extorrere dr. (Banat) a storî „a se prăpădi", „a pieri", „a se istovi" / sud. fr. estures. astur, esturrir, sal. esiurar. Cuvinte privind părţile corpului palalum)ăr. (Mold., Trans.) (îm)părătuş „omuşor"/ log. palatu „palatul dur". Cuvinte privind viaţa socială, familia, avusydr. (Olt.) am., ar., meg'l. ausu / it. •dial. ; augurareyăr. (Trans.) a agura, ,.a proroci de bine" / sard aura, bonaura, „prorocire de bine", disaura „prorocire de rău" şi prov. aurar, veneţ., bergam ; •crem. cu sensul „a chema cîinele" ; balalerare)dr. (Criş.) a barata „a striga, a plînge, a-şi manifesta nemulţumirea" / prov. bradalk; nutricareyar. ntricau „a hrăni copilul din mînă" / crem., piem. şi sard (cu sensuri asemănătoare) ; necareydr. (Haţeg) a neck, „a omorî" / it. aretin nece „moarte“(NEX-NECE intoxicare^dr. (Trans.) (în) toxica „a (se) otrăvi" / prov. entoscar; toxicum)dr. (Trans.) toapsec „venin", „otravă" / log. tosku, eng., friul., prov., vall. ; vouvoO ■dr. (parţial) nun „naş" / sard. nonnu, apul. nunnu „naş". (533 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE Concordanţe semantice Cîţiva termeni dialectali româneşti concordă din punct de vedere semantic cu elemente din diferite graiuri romanice, deşi limbile literare îi atestă cu alte valori. Se referă la părţile corpului , tipuri umane : narix')dr. (Criş., Banat) nare „nas“, ar. nare / log. nare; branca}dr. (Criş.) brîncă „mînă“ / eng. de vest branka „mână“, „umăr“, în restul României atestat cu sensul etimologic „ramură" fpettia'şdr. (Banat) pîlă „carne" / log. petta, în timp ce în restul României „bucată" ; follis}dr. foaie „burtă", ar. foaie „id“, sic. fodde ; natus^dr. (Banat, Mehedinţi) ar. nat „persoană, individ" dar şi „copil", de comparat cu prov. nada „fată" (REW 5851), nat „fiu", în restul României „nimeni, nimic" ; homo cu derivatul arom. oamă „bătrînă", de comparat cu enga-dinez oma „mamă" ; puppa')ar. pup, -ă „băieţel, fetiţă", de comparat cu derivatele engadineze popin, -a cu sens identic şi cu bergam. popii, lomb. popon „copilaş". Verbe cu valoare generală undare;dr. (Mold., Bucov., Banat, Oaş) a unda „a clocoti", ar. undedzu „a ondula", „a clocoti" ca şi log. undare, deşi în restul României apar continuatori cu sensul „a face valuri" ; lavare}dr. (Munt. Olt., Banat, Trans.) „a se spăla pe cap" ca şi log. lalare „a (se) spăla pe cap", „a (se) curăţa de păduchi", în restul României cu sensu' de „a se spăla". Concordanţe între termeni din lexicul speeifie regional Întrucît selecţia noastră pune în relaţie elemente specifice lexicului regional din diferite zone romanice, nu este surprinzător faptul că majoritatea cazurilor de concordanţă sînt termeni ai diverselor profesiuni şi denumesc în general noţiuni care reflectă un anumit grad de cultură materială şi spirituală, legate nemijlocit de o anumită ambianţă socio-cultuială. Se cuvinte să precizăm că pentru dialectofoni termenii în discuţie reprezintă elemente ale vocabularului curent, deosebit de importante în cadrul procesului de comunicare. în structura lexicului regional majoritatea acestora constituie vocabularul de bază. Concordanţa dintre elementele dialectale româneşti şi romanice priveşte aşadar atît conservarea tipului lexical, cît şi modul de evoluţie a cuvîntului. Continuatorii lui *meridiare formează o arie întinsă cuprinzînd dialectele româneşti, italieneşti, sarde, zona retoromană. îi regăsim într-o arie laterală : dialectele arhaice din Spania septentrională. Putem constata identitatea semantică a urmaşilor lui meridiare : dr. (Oaş, Trans.) a mereza „a se odihni la amiază" (despre oi, vite), ar. amiridzu, megl., istroromân, mirindzare, sard merizare, ammeriai, dial. it. şi friulane, dial. spaniol, (asturian): miriar, mirjar (Baria-Lacian) : mităr (Santander), meriar, midiar. Numărul de derivate cu sensuri identice sau foarte asemănătoare cu cele rezultate de la verbul românesc dovedeşte vitalitatea cuvîntului, apartenenţa lui la ceea ce am putea numi fondul principal al lexicului 634 TRATAT DE DIALECTOLOGIE* ROMANEASCA regional din teritoriile romanice amintite; derivatele: dr. merizătoare, rneriziş (-uş), merizişte, meriziştină se pot compara cu sp. (Santander) mediaju, ~sârd. meriăgu, meridardzu şi cu derivate din friulană. Toxicum îşi păstrează valorile semantice originale şi prin apariţia unor derivate româneşti cu circulaţie restrînsă, la fel ca şi în zona sardă logudoreză, în zona friulană şi engadineză (cf. derivatele dr. lopsecos, topsicătura), poziţia substantivului fiind întărită şi de vb. întoapsec. Repartizarea pe sfere semantice ne dă o imagine a raportului în care sînt reprezentate diferitele categorii ale vocabularului, terminologiile speciale. Diviziunea timpului, sărbători, superstiţii. Andreayăr. (Trans.) (luna lui) Undrea, îndrea „decembrie" (cf. Puşcariu, 832). de pus în legătură cu log. central. Sânt'Andrea „noiembrie" şisp.dial. (Sanabria) Sanandres „noiembrie"; deriv, din lat. MENSISydv. (parţial) măsălar „iulie, august", de comparat cu ladin, mesei, comei, misar „iulie" şi Lecce (sud-it.) miessi „iulie". Termeni legaţi de ereşterca vitelor, păstorit, animalia}dr. (Banat) nămaie „oaie", ar. namal'u „oi, capre" / Gorizia namai „animale care dau lînă (oi, capre)" ; armusydr. (Banat), arm, ar. arm. „partea de sus a piciorului la om" ; „partea de sus a piciorului la cal, vite cornute" / log. armu „id“ ; armariumy istr. rmar / dalm. almer, romag. almar ; *mansum)dr. mas / trevis, beli. mas, grddn, mes, arag. mas, gasc. mas, langued. mas; matrixydr. (Banat) matrică „oaie care dă lapte", ar matrică „oaie cu lapte", „femeie care a născut", / log. matrige; follicellusydr. folcer / emil., lomb., ramis, calabr., abr; mulleus}ar. muliu „negricios" / sard. murdzu, cors. muglicdu „id“ ; muticus)ar. zmuiicu „a ciunti" /venet. sept. smodegar (Pellegrini, p. 667—670) ; murinusyar. murnus „brun" / calab. murin, sard. murru; *meridiareydr. (Trans., Oaş) mereza, ar. amiridzu, megl. istr. / it., friul., sard. cocciniisydr. (parţial) coasin, ar., megl. coalin (despre oaie) „cu blana roşcată '/ engad. kocinu, (Messina) kokkinu „id. " ; banbulare}dr. (Trans.) a băuna / piem., val — sessan, campid., basc. ; manu-ariusyar. minaru „oaie", „miel crescut din mînă" / sic. „id." ; ovinus)ar. uinu „de oaie" / prov. ovin „id." ; peculiumyar. picul’u „bănet strîns de bătrîni"/ pg. (Alemtayo) pegulho „bani strînşi pentru garanţie în caz de pierderea oilor" ; pecorina'ydr. (Banat, Trans., Mărim.) păcuină „oaie cu lapte"37/sard. (Sassari) pecorinu „măgar"; *sa/onae>dr. (Banat, Trans., Oaş) sărune „locul unde se pune sarea ca s-o lingă oile", / cu schimbarea sufixului : bol. salarol, lomb., salarole, ter. salarola ; spongiaydr. spînz „boală a cailor" / sp. dial. espundia şi log. ispundzola „id" ; *subiliareyar. megl. suiledzu istr. surb / Pirinei subala ; + VELLU5 ; calab., subbelare ; lertianusy(cu sens specializat) în dr. terţîu megl. tsorts 1. „berbec de 2 ani ţinut pentru prăsilă" / sp. terzun ; loxicumydr. (Trans.) toapsec, „venin", ar. toapsec / log. tosku, eng., friul, prov., vall. : *stimulari(a)y dr. strămurare / deriv, din stimulus în it. dial şi fr. dial (Cf. Puşcariu, 9, 1) • Prelucrarea laptelui, linii, cărnii, canula sau (Aavoupa)>dr. cănură, ar. canură „fir gros de lînă amestecat cu lînă de capră", cu sensuri diferite în venet, trev., friul. ; fasciolăydr. (Trans.) ţăişioară / prov. faisola ; *moria>dr. (Mold.» Bucov.), ar. moare / it. dial, moia, câmp, murgă, sud — fr. muiro ; *pedinusydr. piedin „muchia ţesăturii" / sic. pedinu, lecc., bol, friul., astur. ; rudisyar. arud „partea moale a lînii“/camp. arrni, friul. rut.; melcayar. dr. mărcat „lapte 635 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE acru“ / log. merka „lapte aeru“ ; mulsă > dr. (mold) mursă ..miere subţiată cu apă“ / sic. mulsă ; *volutu!areyăr. (Trans.) văliura / log. boltulare, valless, cors. ; mucorydr. (Trans.) mucoare ,.mucozitate“, ar. mucoare,,mucegai", / arag. abr., log., astur. Termeni de civilizaţie orăşenească. Diverse, columnaydr. (Trans.) corună ; castrum (sau A-aoTpo'j)28>ar. caslru „loc întărit11, / log., Haute-Loire, bearn., pag. N —V (Leite). Fenomene ale naturii, configuraţia solului, vegetaţia37, aggestumydr. (Mold.. Banat, Trrns.) agesl ..movilă" / sp. clial ; *cuvo > dr. ar. găun. a-lab., nap., cors. ; ageryd r., ar. agru „ţelină" / it. dial. şi retor.; conjmbos, corgmbellusydv. (Trans.) croambă, cloambă sard. korumedda „ramură tînără", „vîrful plantelor" ; cub(i)lareydr. (Banat, Trans.) ar. culare „peşteră largă" (mold. cu alt sens) / sard. kub(i)le şi f. veche sardă gulbare ..vizuină, cuib", „adăpost pentru animale" şi dial. sp., prov. (gascon), port. (Alementejo). it. dial.; pluvină) dr. pluină ..timp ploios" / prov. plovina ..ploaie deasă”: pergula) ar. pergură „boltă de viţă", / abr., friul, astur.; solianusy ar. megl. surin / log. solianu „loc însorit" ; seniieellaydr. sîmcea / it. dial. ; stiriddiumydr. (Oaş) sterezlu „cădere de zăpadă" / vall. magg. straccia „vînt de gheaţă", sp. dial. estellesin (Giuglea, (1961), p. 25)29. Examinarea repartiţiei pe domenii prezentată mai sus ne conduce la citeva observaţii privind situaţiile de concordanţă lexicală. 1. Majoritatea exemplelor aparţine terminologiei păstorit ului şi creşterii vitelor (înţelegînd şi activităţile legate de prelucrarea produselor) ceea ce dovedeşte încă o dată importanţa păslo-ritului ca factor de menţinere a unităţii şi coeziunii lingvistice30. 2. în special termenii care formează nucleul acestui v o c a b u-1 ar se regăsesc în graiurde sud~dunărene in consonanţă cu grăbirile dacoromâne de vest şi pe arii întinse şi compacte în teritoriul romanic. în afara lui *meridiare. discutat deja, se mai pot cita urmaşii \ui*unimalia> armarius, masculus, *matrix, *sHmularia. Probabil că aria lui: subiliare continuat azi în arii izolate era în trecut mult mai mare şi compactă. 3. în procesul de specializare semantică a termenilor generali (ca animnL matrix) se constată existenţa unor elemente de unitate, cu toată varietatea rezultatelor din diferitele graiuri romanice. Animal prezintă restrîngeri de sens în toate teritoriile romanice în care sînt atestaţi continuatorii lui. în graiurile de tip friulan şi în graiul parmigian. aceştia desemnează „bou", în timp ce în pg. dial. (Bajo Alemtejo) „tăuraş", iar dr. (Banat), nămaie, în consens cu ar. namal’u se apropie cel mai mult de sensul cuvîntului gorizian namăi „animal care dă lînă". Acelaşi rezultat al specializării semantice a lat. tertianus ne întîmpină în sp. dial. terzun (cf. Giuglea, 1961) şi în dr. terliu, megl. tsorls „berbec de doi an* împliniţi, păstrat pentru reproducere". Identitatea evoluţiei semantice a unui cuvînt dr. mulin „măgar cu blana negricioasă" / log. mudzu (despre cal) alb-gri bătînd uşor în galben"; murinus „şoriciu" >ar. murnus „brun" / calab. murina (despre capre) „cu blana negricioasă", sard murru „gri (despre cal)“ şi „gri (în generai)" ; meruleus „curat, neamestecat" ar. nerl'u „albăstrui", dr. (Trans.) mieriu „albastru" dar şi în Oltenia „(Apă) nici tulbure nici limpede". Pentru sensul din Oltenia ne referim la nap. miere „(despre vin) amestecat". în ambele cazuri constatăm evoluţia semantică convergentă a urmaşikr lui meruleus către opusul sensului iniţial „curat, neamestecat". Singurul care, păstrează sensul iniţial este sard. (birui) meru „(vin) curat". Singurul exemplu de concordanţă absolută între sardă şi română ar putea fi: ar. marcat ..lapte acru", „iaurt", şi sard. merka (log. Nuoro) merka „lapte acrit". Cuvîntul aromân provine dintr-un adj. substantivizat măreai. După Giuglea, care pentru a-şi susţine etimologia invocă sard. merka. cuvîntul ar. ar veni dintr-un cuvînt de substrat, MELCA (cf. Giuglea, dr. marcat şi Sotes d’etymolofiie roumaines. p. 115). * Analiza materialului a confirmat premisele teoretice cu privire la modul în care se manifestă concordanţa între fapte de limbă aparţinînd nivelului dialectal. Sînt echilibrat reprezentate atît situaţiile de conservare, cit şi cele de evoluţie lingvistică. Menţinerea termenilor latini în zone izolate ale teritoriului romanic în sisteme romanice nestandardizate nu exclude inovaţia lingvistică şi o anumită variaţie în transformarea semantică. Pentru lexicul specializat rezultatele convergente îşi găsesc explicaţia în identitatea factorilor de natură socio-economică în care s-au dezvoltat cele două comunităţi, arătînd în special importanţa păs toritului ca factor de unificare romanică. în cazul concordanţelor care privesc lexicul fundamental rezultatele convergente în evoluţia semantică se explică prin acţiunea unor tendinţe latineşti în arii izolate, acestea dovedindu-se în egală măsură conservatoare şi inovatoare. Exemplul lat. constare ni se pere deosebit de sugestiv pentru această idee ; în reflexele lui constare în trei arii — Crişana : a custa „a exista, a trăi" ; ar. custu, „progresez" şi log. centr. consto „a se întîmpla" — se poate evidenţia o trăsătură semantică comună, cu toată diversitatea aparentă. în majoritatea cazurilor identitatea soluţiilor evoluţiei semantice a unor cuvinte din arii iz o- 637 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE late ale României este rezultatul unor tendinţe care domină sistemul de denominaţie într-un idiom nestandardizat. Astfel de concordanţe pot apărea oricînd şi oriunde, prin poli-geneză, bazate pe identitatea metaforei32, prin metonimie sau restrîngere de sens : branca}!n general „ramură'4, dar dialectal „ghiară", izolat „mînă“, „labă“ ; undareydr. (parţial) arom. şi sard. „a clocoti", „a fierbe" în rest „a face valuri" ; caelumydr. (parţial) „cerul gurii, palat" ca şi log. kelu dessa (b)ukka; narixydr. (Crişana), ar. nari ca şi log. „nas"; palumbus (Moldova. Oaş, Banat) „porumb,, şi friul. „de culoarea porumbelului sălbatic" (pentru cai, vite) ; fususydr. (parţial) „fusul piciorului" şi abr. : le fuse de la hammd „parte a gambei". Identitatea configuraţiei semantice, prezenţa unor sensuri regionale, care ne întîmpină în diferite zone romanice se explică prin caracterul concret, expresiv al vorbirii populare : ar. toarnă „a întoarce" cu sensul secundar", „a răspunde" / log. *orrare (berbu) şi dr. (în expresia „a întoarce vorba" ; dr. a muri „a stinge", în expresia a muri focul ca şi abr. armuri lu foche „a stinge focul". Evoluţia criş. a (se) câta „a se privi" aminteşte de reprezentantul aceluiaşi etimon din dial. sp. (galleg şi asturian) catar „a privi", „a observa", dar şi „a căuta". In acelaşi sens, criş. cătătoare „oglindă", corespunde v. sp. mirador. Rezultînd din acţiunea unor tendinţe generale, asemenea concordanţe de natură tipologică pun în relaţie ariile laterale româneşti (aromâna, Crişana, Banat, Maramureş) cu diferite zone laterale ale teritoriului romanic. Condiţiile ariei izolate au exacerbat caracterele romanice şi populare. fie în sensul păstrării scnuntismului latin, fie în sensul unei evoluţii convergente, prin poli g e n e z ă. O deosebită valoare teoretică pentru istoria limbii române au corespondenţele cu continuatori latini rare se regăsesc pe un teritoriu întins, formînd arii romanice mai mult sau mai puţin compacte. Constatăm că în domeniul vocabularelor speciale, a cuvintelor legate de un anumit statut sociocultural al vorbitorilor, variantele sud-dunărene (uneori în consens cu graiurile dacoromâne de vest şi nord) prezintă cel mai mare număr de asemănări cu dialectele din sudul Italiei, cu sarda şi mai puţin cu grupul retoroman. Ponderea deosebită a asemănărilor dintre acest grup de graiuri româneşti şi dialectele italiene de sud-est (în special Abruzzi şi Apulia), dial. sarde şi retoromane confirmă şi din acest punct de vedere afirmaţiile făcute de M-Bartoli33, O. Densusianu34, S. Puşcariu şi I. Iordan despre evoluţia istorică comună a acestor teritorii pînă în veacul IV, chiar V e.n. Legătura strînsă şi continuă pînă la acest termen dintre sud-estul Italiei şi latinitatea dunăreană (asigurată pe mare, cf. Iordan, Dial33). a permis difuzarea unor tipuri lexicale mai noi (în special greceşti). >638 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA M. L. Wagner, reluînd exemplele date de S. Puşcfriu (în Locul limbii ro mâne, pentru a dovedi afinitatea sardei cu româna consideră că aceasta -se datoreşte „păstrării elementelor unei latinităţi arhaice de esenţă rustică în medii asemănătoare, păstoritul fiind ocupaţia de bază a celor două populaţii"36. Materialul cercetat ne relevă însă şi alte numeroase exemple în care sarda şi dialectele italiene de sud stabilesc relaţii cu dialectele româneşti (în special cu graiurile vestice). Ni se par semnificative în acest sens concordanţele care grupează selectiv dial. it. de sud, sarda şi unele graiuri r om â n e ş t i. în afara exemplelor propuse mai sus (din vocabularul special legat de creşterea vitelor şi de păstorit) găsim în aceste zone evoluţii semantice specifice, care dovedesc circulaţia unor forme proprii centrului de iradiere din Italia mer idională. ossum „os“ dar şi „sîmbure" în Sardinia, Abruzzi, Sicilia şi în Oltenia, Banat ; anima „stomac" în graiul din Neapole, Abruzzi, în Calabria : vucca e l’arma sau arma „stomac", sau în Sardinia în expresia yanna dess anima „epigastru" dar şi în dr. (parţial), gura (stomacului). Sintagma păpuşa ochiului pentru „pupilă", pe care o găsim în dr. (parţial) în comun cu Abruzzi puppa de l’okkye, log. pupa de s’oyu, engad. popa d’ogl, nu pare a fi o evoluţie paralelă. Caracterul mai degrabă regulat al corespondenţelor existente între graiurile aromâne, dialectele italiene de sud şi sardă nuanţează în anumite cazuri afirmaţiile cu privire la rolul influenţei balcanice în evoluţia semantică specifică a elementului latin în aromână. în acest sens, cîteva din exemplele date de M. Caragiu, Compendiu, p. 257, îşi găsesc asemănări în idiomurile neolatine meridionale. Pentru sensul „departe” al ar. lurgu „larg”, cităm sard. iargu cu cele două accepţiuni, aceeaşi legătură de sens regăsindu-se la sp. alargarse şi în expresia fr. au large. Pentru ar. pul'u „pasăre" cf. sard. pudzone „pui" şi „pasăre". în aromână, cuvîntul care înseamnă ..negru" se întrebuinţează figurat cu sensul „nenorocit". Ar. laiu m laia feată este pus de I. Iordan în legătură cu nap. nigrown/ne, nigro«/e „negru" şi „trist", cu sic. niuro „negru", (fig.) „trist, sărac", cu abr. scurc me (cf. Iordan, Dial. 1926, p. 17 5^186). Faptul că evoluţii identice se întîlnesc şi în limbile balcanice nu infirmă pentru idiomurile discutate o origine latină comună, legată de semnificaţia culorilor : Ia latini zilele însemnate în calendar cu cretă erau socotite zile faste, cu cărbunele erau socotite zile nefaste. Expresia de tipul : bani albi pentru zile negre e încă un argument în acest sens. * Materialul cercetat de noi ne-a permis să degajăm următoarele concluzii în legătură cu poziţia diferitelor’ variante diatopice ale românei în cadrul României dialectale. 1. în perspectiva concordanţelor în special lexicale cu alte dialecte romanice variantele teritoriale sud-dunărene se grupează cu graiurile dacoromâne de vest şi de nord, dovedind o evoluţie convergentă (fie în conservarea unor forme latineşti, fie în inovaţiile comune). Aceasta confirmă teoriile37 cu privire la menţinerea pînă tîrziu a unei legături permanente între cele două ramuri ale latinităţii dunărene, comunicaţia asigurîndu-se prin sud-vestul teritoriului dacoromân. 639 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE Subdialectul muntean nu participă la aceste concordanţe datorită numărului redus de elemente lexicale latineşti, specifice atît în raport cu varianta standard, cît şi cu celelalte variante dacoromâneşti. 2. în context romanic, în grupul de graiuri amintit, elementele de divergenţă faţă de limba română literară sînt tot atîtea puncte de contact cu Romania dialectală, ca o formă de manifestare a unităţii în varietate. în acest sens, graiul crişan, periferic şi arhaizant, cu numeroase elemente latine divergente faţă de limba literară, reprezintă un fascicol de concordante cu punctele cele mai diverse şi periferice ale României, o „proiecţie"' a faptelor dialectale specifice unor arii laterale romanice. NOTE 1 C. Tagliavini, Originile limbilor neolatine, 1977, p. 282 — 283. 2 FI. Sădeanu, Paralele lexicale între limba română şi limbile ibero-romanice, in „Omagiu Iorgu Iordan", 1958, p. 765 — 770. 3 Ibid. . I G. Ciorănescu, Diccionario Etimologico Rumano, Tenerife, 1958 — 66 (Ciorăncscu). 5 G. Rohlfs, Grammatica storica della lingua italiana e dei suoi dialelli I—III, Torino, 1986 — 69 (Rohlfs). 6 G. Bertoni, Italia dialettale, Milano, 1916 (Bertoni). 7 V. Garcia de Diego, Manual de dialectologia espanola, Madrid, 1959 (Diego). 8 Pentru originea internă, cf. Caragiu, Fono.-morf., p. 61 şi Compendiu, p. 225 şi M. Sala, Contribuia, p. 23, dar şi Densusianu, Păstoritul, p. 197. 8 G. Marchetti, Lineamenti di grammatica friulana, Udine, 1952 (MarcUetli). 10 G. Francescato, Dialeciiologia friulana, Udine, 1966 (Francescato). II M. Livescu şi colab., Introducere in studiul limbilor romanice II. Limbile romanice, Craiova, 1980 (Livescu). 13 J. Alibcrt, Gramatica occilana segon los parlars lengadocians, Barcelona, 1931 (Alibert). 13 \V. Th. Elwert, Die Mundart des Fassa Tals. Heîdelberg. 1913 (KhverL). ” Kramer, Abbozzo di una fonematica del sursilvano letterario, în RRL, XVII (1972), p. 345 — 359 (Kramer, Abbozzo) şi Historische Grammatik des Dolomitischenladinischen Lautlchre. 15 J. Azaretti, L’evoluzione del dialetto ligure, Genova, 1979 (Azaretti). 18 S. Reinheimer—Rlpeanu, Roumain et francoprovencal, în RRL, XXII (1977), 2, p. 215 — 217 {Reinlicimer—Rlpeanu (1977). 17 R. Politzer, Beitrăge zur Phonologie der Nonsberger Mundart, Innsbruck, 1967 (Politzer). 18 Cf. AIS, h. 162, p. 327 ; zinar; 4. 348 zinar; p. 358, 329 zinar ; p. 359 zinxr. ’• \V. Gartner, Handbuch der rătoromanischen Sprache und Literatur, Halle a. S, 1910 (Gart-ner). s" Este rostit ca africată sonoră [g] la Alicante şi Lerida ; devine surd, [c], la Yalencia şi capătă un caracter net fricativ la Barcelona. 31 Cf. Lausberg, Lingăistica romănica, I, § 325. !2 G. Francescato, II bilinguismo italiano-veneto (iadagine ţonologica), în Alţi dell’Accademia di Udine, XIV, 1957, p. 5-29. 33 Pentru palatalizarea labialelor în graiurile româneşti şi în dialectele italiene meridionale, cf. I. Iordan (1923—1928), 1925, p. 25 şi Introducere In lingvistica romanică, 1957, p. 130. 34 în legătură cu folosirea extrem de redusă a viitorului in textele dialectale din sudul Italiei, datorită Înlocuirii acestuia cu ind. prez. — situaţie asemănătoare cu româna —, cf. Rohlfs, III, § 589. La sud de linia Viterbo-Perugia-Ancona, Rohlfs susţine că viitorul este practic inexistent. 25 în latina tîrzie infinitivul se folosea curent pentru valoarea de imperativ negativ : non cantore Înlocuind formele din latină clasică ne cantaveris, ne cantes. 28 G. Rohlfs, Răloromaniscb. Die Sonderslellung des Rătoromanischen zwischen Italienischen und Franzosiche, Miinchen, 1975 (Rohlfs, Rătorom). 87 Etimologia este justificată de concordanţele romanice, cf. REW 6527 ; CADE 1301 ; Ciorănescu, s.v. păcuină, propune etimonul pecuina. 28 DDA 11 consideră Împrumut din negr. Pentru etimonul latin, se pronunţă Ciorănescu s.v. castru şi REW s.v. castrum. 640 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMÂNEASCĂ 29 Nu l-am inclus pe HALITUS > Haţeg : arel, pentru care Ciorănescu dă etimologia : se na Teii. .. 39 Cf. Densusianu, Opere, I, p. 185 — 214 ; Păstoritul la popoarele romanice. însemnătatea lui lingvistică şi etnografică (Densusianu, Păstoritul). . 81 Cf. Densusianu, Hist., I, p. 56 şi G. Rohlfs, Differemierung, p. 25 şi M. L. Wagner, Lingua sarda, p. 116. Despre concordanţele lexicale exclusiv româno-sarde, cf. Puşcariu, Locul, p. 17. 82 Despre metafore in diverse limbi înrudite sau alogene, cu exemple din diverse dialecte romanice cf. Tappolet, Romania, VLIX (1923), p. 522 ; Rohlfs, in Archiv fur das Studium des fieUren Sprache und Literatur, CXLIV (1923), p. 126 şi urm. şi CXLIX (1925), p. 78. De asemeni, Schuchardt, Zeitschrifl f. rom. Phil. XXVI (1902), p. 406); (apud I. Iordan, recenzie la cartea lui G. Esnault, L’immaginalion populaire, Melaphores occidentales, în „Arhiva" XXXIII (1926), p. 280. 88 M. Bartoli, Das Dalmatische, voi. I, § 152 şi urm. şi voi. II, § 261 şi urm. ,observase că dialectele italiene, centro-meridionale seamănă mai mult cu „româna", în timp ce grupul nordic seamănă mai degrabă cu limbile din Occident. Bartoli punea accent pe identitatea elementului etnic. 84 O. Densusianu (în Hist., I, p. 55, 56, 81 şi 108 şi urm. şi 181, 184, 186 şi urm. ; p. 201) pune accent pe faptul că între diferitele provincii a existat o unitate strînsă. Aceste afirmaţii se bazează pe datele din inscripţii şi din alte izvoare şi pe argumente lingvistice. După Densusianu, latinitatea balcanică a avut legături cu cea din Italia şi Retia pină in sec. IV —V e.n.; socotea că aceste legături se realizau pe uscat, prin nordul Italiei şi Pannonia. De aceea, dialectele italiene de nord ar fi mai apropiate de limba română. G. Paris (Romania, 1, 11) susţine că legătura dintre Peninsula Balcanică, Dacia şi Italia s-a menţinut pînă in sec. IV —V e.n. prin Dalmaţia (apud Iordan, Dial., 1923, p. 37 — 40). 88 Iordan, op. cit., este de acord cu Bartoli in ceea ce priveşte afinitatea mai mare cu zona de sud-est a Italiei, arătînd că aceasta dovedeşte că legătura se realiza mai curind pe mare, prin Dalmaţia. 88 Cf. M. L. Wagner, Lingua sarda, p. 107, 115 — 116 şi Elementi del lassico sardo, 1907. 87 Cf. Th. Capidan, Aromănismele din dialectele dacoromâne şi problemele care se leagă de ele, Comunicare făcută la Congresul filologilor români, Bucureşti, 13—15, IV.1925, publicată în „Junimea literară", XIV (1925), p. 275-291. RAPORTURI ÎNTRE LIMBA ROMANA ŞI LIMBILE ÎNVECINATE LA NIVEL DIALECTAL în acest capitol, ne propunem să prezentăm raporturile limbii române cu limbile învecinate, în perspectiva graiurilor populare. Dacoromâna cunoaşte mai multe ramificaţii teritoriale (subdialecte şi graiuri), deosebite între ele prin trăsături fonetice şi lexicale explicabile prin cauze interne (evoluţia limbii române), dar şi prin cauze externe (contribuţia unor factori din afară). în perspectiva, acestui capitol din tratat este de menţionat părerea unor lingvişti care consideră că diferenţierea teii-torială a fost pricinuită şi de încrucişarea cu alte limbi, ca urmare a amestecului etnic, diferit de la o regiune la alta1. Relaţiile poporului nostru cu alte 'popoare au fost determinate de motive diferite. Cel mai adesea, vecinătatea, geografică a înlesnit stabilirea unor legături sau întrepătrunderea de populaţii, fenomene explicabile prin factori economici (părăsirea unor ţinuturi în căutarea altora mai bogate : cazul păstorilor) sau politici (evitarea unei agresiuni străine: situaţia 641 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE 41 — Tratat de dialectologie românească — cd. 251 bulgarilor, a sîrbilor). în acest mod pot fi considerate raporturile românilor cu bulgarii, sîrbii, ucrainenii, polonezii. Cit priveşte maghiarii, condiţii de ordin social-istoric deosebite au generat şi alte consecinţe în plan lingvistic. Tipul de relaţii enumerate mai sus presupune contactul direct, nemijlocit, de la popor la popor, în viaţa cotidiană, generator de influenţe, de regulă, reciproce, bilaterale. De altă factură sînt cele cu turcii şi grecii, în afara unei vecinătăţi geografice şi fără încrucişări etnii e semnificative. Raporturile lingvistice dintre limba română şi idiomurile cu care a venit în atingere fiind reciproce, se impune urmărirea ambelor sensuri ale procesului, aşa cum sublinia, la începutul secolului, I. A. Candrea : „Româna a fost considerată [un idiom] în stare doar să preia, niciodată să împrumute [altora] ; ea era veşnic debitor, niciodată creditor. Azi, totuşi în faţa unui cuvînt, găsin-du-se deopotrivă la români şi în limba altui popor cu care a fost în contact, lingvistul imparţial trebuie să se întrebe : a fost dat sau 'uat de români“?. Influenţele exercitate asupra limbii române au contribuit la modelarea ei la diferite nivele : popular sau cult. Cea mai veche înrîurire, cea slav ă, a început de timpuriu, din epoca în care limba noastră era deja constituită în trăsăturile ei fundamentale (sec. al VH-lea — al VUI-Iea). Întîlnirea celor două idiomuri a trecut printr-o etapă de bilingvism, care s-a încheiat prin asimilarea slavilor, întrucît „limba română participa la prestigiul civilizaţiei romanice, la rolul economic precumpănitor al populaţiei romanice"3. Raporturile lingvistice româno-slave au început să fie studiate încă din secolul trecut de lingvişti străini şi români. Contribuţii însemnate au adus. In acest domeniu, B. P. Hasdeu, I. Bogdan, I. Bărbulescu, Th. Capidan, S. Puşcariu, O. Densusianu, Al. Rosetti, E. Petrovici, Gh. Jjihăilă. Influenţa slavă a îmbrăcat două aspecte : a) unul pcpular, urmare directă a convieţuirii dintre români şi grupurile de slavi ; b) altul cult, cărturăresc, determinat de utilizarea slavonei în administraţie, diplomaţie, biserică, încă de la întemeierea primelor state româneşti. Pentru istoria limbii noastre şi, în mod special, pentru evoluţia graiurilor şi dialectelor, important este, mai ales, primul tip de influenţă. Aşezarea slavilor în Balcani a influenţat în sens negativ contactele dintre ramurile româneşti nord- şi sud-dunărene, contribuind în largă măsură la întreruperea relaţiilor inter dialectale. Pentru dacoromână, influenţa slavă veche a avut consecinţe la nivelul limbii comune, fără o anume repartiţie geografică, şi nu prezintă un interes deosebit din punctul de vedere al dialectologiei. Totuşi, există cercetători care disting diferenţe în receptarea teritorială, avansînd ideea „variaţiilor regionale ale influenţei vechi slave asupra limbii române"4. Gh. Ivănescu. invocă. în acest sens, termeni de origine paleo-slavă, semnalaţi deja în lucrările de specialitate, proprii unor arii restrînse din teritoriul dacoromân. Astfel, pentru graiurile din Banat şi Haţeg se citează : cloambă „creangă", nişiotă „penurie", năsiav „puternic", struminfi „loc stîncos", vlastă „forţă" ş.a. Graiurile din Crişana prezintă şi ele cuvinte de aceeaşi provenienţă, inexistente- în restul ţării : celnic, „liber", camenită „vatră" crîng „cătun", gadină „animal", a se guri „a se urca" etc. 642 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMÂNEASCĂ Termenii specifici Maramureşului sint, în parte, comuni cu Banatul şi Crişana : bică „taur“, a oborî „a doborî", nazdravin „uriaş". Alţii sînt cunos--cuţi numai acestei zone : maştehă „mamăvitregă" mejdă „hotar", mladă „nuia". Printre faptele de limbă ilustrînd aceeaşi idee sînt considerate şi diferenţele , de accent, datorate sistemului accentologic diferit al dialectelor vechi slave vorbite pe teritoriul nostru. Formele moldoveneşti, cu accentul pe prima silabă: bălnav, dihor, jilav, mîrşav, Ştefan îşi găsesc explicaţia m prototipul -slav. > Prin exemplele extrase autorul urmăreşte să demonstreze că vechea influenţă slavă, sub aspect lexical, s-a exercitat diferit de la o zonă la alta (şi pentru că însăşi limba respectivă prezenta diferenţieri dialectale). în acest fel, Gh. Ivănescu atrage atenţia asupra contribuţiei timpurii a unui factor extern la marcarea ramificaţiilor teritoriale ale dacoromânei, proces ce se va accentua ulterior prin raporturile cu vecinii, tot de origine slavă, pe măsura constituirii lor ca popoare de sine stătătoare, beneficiind ca mijloc de comunicare de un idiom suficient individualizat pentru a fi considerat limbă. Influenţele reciproce, şi de această dată, nu se mai ridică la intensitatea perioadei de început, sînt limitate geografic şi se răsfrîng mai ales asupra unui grai învecinat, afectînd mai ales lexicul şi numai arareori fonetica acestuia. Pe teritoriul dacoromân se poate vorbi de un contact lingvistic româno-bulgar în Muntenia, româno-sîrbocroat în Banat, "f o mâ n o-u cr a in ea n în Moldova, Maramureş, Bucovina, româno-maghiar în Transilvania, româno-ger-man în Banat, Transilvania, Bucovina5. El s-a efectuat şi pe teritoriile învecinate, locuite de popoarele respective. Întrucît el diferă ca intensitate şi consecinţe, propunem urmărirea fiecărei situaţii în parte. Relaţiile cu b u 1 g a r i i au fost înlesnite de o seamă de factori. în primul rînd vecinătatea celor două popoare, apoi comunitatea istorică fn care au trăit românii şi slavii sudici ; aceleaşi instituţii politice şi aceeaşi religie în general, o structură socială asemănătoare, aceleaşi îndeletniciri (agricultura, creşterea vitelor), acelaşi opresor comun Gurc”) care, prin ocuparea Bulgariei în sec. al XlII-îea, determină migrări în valuri succesive în nordul Dunării. într-o perioadă mai apropiată (secolul al XX-lea), în oraşele Bucureşti, Galaţi, Brăila, Giurgiu au existat colonii de emigranţi cu o susţinută activitate politică şi culturală în limba bulgară. Aici au activat scriitori ai renaşterii bulgare (P. Beron, Iv. Vazov)6. La acestea se mai adaugă prezenţa grupurilor de români de pe teritoriul Bulgariei, care au menţinut relaţii strînse cu cei din nordul Dunării. Raporturile îndelungate şi susţinute dintre cele două popoare s-au concretizat, în planul limbii, în influenţe reciproce. Ele au fost examinate de lingvişti români: I. Bărbulescu, Th. Capidan, V. Chelaru, Gh. Bolocan, V. Nesto-rescu sau bulgari : B. Conev, St. Mladenov, VI. Gheorghiev, K. Mircev, St. Stojkov, Iv. Gălăbov7. Înrîurirea bulgarei asupra dacoromânei „nu s-ar putea explica numai dintr-o simplă convieţuire mai îndelungată cu ei, ci şi de pe urma culturii şi mai ales a limbii slave, care, după cum se ştie, îşi făcuse loc atîtea veacuri de-a rîndul nu numai în biserică, dar şi în cancelaria domnitorilor"8. Ea a fost puternică şi a dus la îmbogăţirea lexicului românesc la nivelul limbii comune. Procesul a fost atît de intens, încît B. Conev remarca : „Eu nu mă mir că românii au primit această mulţime de cuvinte bulgare, cît mă mir cum 643 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE de ei au putut să-şi păstreze structura latină a limbii lor şi cum, în cursul veacurilor, conştiinţa lor naţională a rămas tare şi neatinsă. în aceasta stă mă"imea şi mîndria lor, care întrec toate influenţele străine asupra limbii lor“9. Şi în cazul unei influenţe bulgare mai intense, latinitatea limbii noastre ar fi rămas neatinsă, tocmai datorită conştiinţei naţionale, graţie căreia s-au menţinut intacte, veacuri de-a rîndul, grupurile de populaţie românească din Balcani. în această privinţă, românii au dovedit o rezistenţă remarcabilă10. Influenţa bulgară la nivelul graiurilor munteneşti a produs modificări în fonetică. Consoanele t, d, n ; l, r, rostite anterior, muiat tl, dl, nl, păstrate în Moldova şi Bucovina, datorită presiunii foneticii bulgare s-au durificat. Relativa depalatalizare a acestor sunete constituie o inovaţie de dată recentă11, deoarece, chiar în limba bulgară, procesul nu este vechi. El a fost semnalat şi în graiurile româneşti de pe teritoriul bulgar, care, sub influenţa limbii bulgare literare sau a graiurilor bulgăreşti înconjurătoare, manifestă o tendinţă evidentă în acest sens. La accentuarea procesului au contribuit deopotrivă bilingvismul generaţiilor vîrstnice şi împrumuturile lexicale bulgare în care consoanele se păstrează dure înainte de e — şi i • zanet „meserie", săvet „consiliu", hotel12. împrumuturile lexicale slave sînt numeroase şi cu origini multiple. Acelaşi cuvînt a putut pătrunde în epoci diferite din aceeaşi limbă sau din limbi diferite. Geografia lingvistică a contribuit la delimitarea împrumuturilor vechi, pătrunse în perioada simbiozei româno-slave, de cele mai noi, de după sec. al XH-lea, din surse slave diferite. Astfel, cele mai multe aparţin stratului vechi şi sînt răspîndite pe întreg teritoriul lingvistic dacoromân : buruieni, cleşte, ceas, nevastă, obraz, rană, snop, sucală, trup, ţeavă, iesală, vîrtelniţă13. în ceea ce priveşte împrumuturile mai noi s-a observat că „în comparaţie cu restul dialectelor limbii române, dialectul muntean are un număr mai mare de cuvinte de origine bulgară, turcă şi romanică occidentală. Cuvintele de origine bulgară se datoresc contactului mai strîns dintre vorbitorii acestui dialect şi vorbitorii limbii bulgare"14. Afirmaţia de mai sus se probează cu ajutorul hărţilor ALR, pe care Gh. Mihăila a identificat o serie de elemente lexicale de origine bulgară15. Termeni privind agricultura şi alte aspecte ale culturii materiale: cîrstaş, cobilă, cobiliţă, cocină, copaie, cuşniiă, „fierărie", igliţă, livade obor, plută „varietate plop", podnogi, postavă, ralită, rasol, răsadnic, rogojina, steajer, şipcă, iîrnăcop, zemnic „beci", regnul animal şi vegetal: dropie, ialoviţă , „vacă", iarcă „varietate de plop, plută", samuraslă, tigvă ; natura şi fenomene ale naturii : copcă, crivină „zăvoi", izlaz, lapomtă mlacă „mlaştină", potecă; viaţa socială: rudă. Verbe denumind diverse acţiuni concrete : ciupi, jupui, pritoci, scopi scrobi, spori, zămîrsi (a se) „a se acri" (despre unt). Caracterul dialectal al acestor termeni este confirmat de hărţile ALR, care pun în evidenţă şi sinonimele teritoriale : cobiliţă < bg. obraniţă < ser. ; coromtslă ucr. ; < pojar < bg. ; vărsat part. vb. a vărsa (în centrul Munt. şi Trans.) şi pirpor < ser. ; cori < ucr. împrumuturile bulgăreşti se înregistrează în graiurile munteneşti şi uneori în cele moldoveneşti. Parte dintre ele au intrat şi în limba literară'6 : a ciupi, copaie, copcă, dropie, lapovilă, plută, ralită — rărită, şipcă, graţie situaţiei privilegiate, de „bază dialectală", a subdialectului muntean. ■644 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMÂNEASCA Putem aprecia, aşadar, că influenţa bulgară de după sec. al XH-lea a contribuit la conturarea şi îmbogăţirea lexicală a graiurilor munteneşti în ansamblul dacoromânei. “ Influenţa română asupra bulgarei a fost semnalată de I. A. Candrea (în Elemente române în limbile slavice). între cele 200 românisme din limbile slave, 12 erau considerate ca aparţinînd bulgarei. Aceeaşi problemă a fost urmărită şi de Th. Capidan (în Raporturi lingvistice slavo-române I. Influenţa românei asupra bulgarei) care extinde lista împrumuturilor româneşti, iar ulterior, de Al. Graur, Al. Rosetti, VI. Gheorghiev, Iv. Duridanov, Iv. Gălăbov, B. Si-meonov, M. SI. Mladenov, D. Gămulescu, V. Nestorescu, M. Osman-Zavcra, Z. Mihail. Primele împrumuturi româneşti au fost introduse de păstorii români, încă din sec. al XI-lea17. Stabilindu-se lîngă Burgas, Vidin, Varna, Vraţa, Tîrnovo, Şumen, localităţi în care s-au înregistrat cele mai vechi cuvinte şi toponime de provenienţă română, ei au convieţuit cu populaţia bulgară şi au răspîndit, în principal, termeni legaţi de e c o n o m i a pastorală; bac, bacica, brăndza, kolastra, strunga, turma, urda, zara18. Dovezi despre vechimea acestor împrumuturi sînt chiar structura lor fonetică şi semantică, proprii unor epoci îndepărtate din istoria limbii române : conservarea fonetismului arhaic dz (brăndza, măndzara) sau a sensului (murga „seară", buhăr „melc"). Probante, în acelaşi sens, sînt şi derivatele unor românisme (katun, katuna, katunar, katunarski ; kaculka, kacul, kaculat, ka-âulce, kaculec, kaculja) ca şi prezenţa elementelor lexicale româneşti în structura unor expresii idiomatice : trnaka — fljanka, baba Stanka19. O altă serie de împrumuturi se datorează negustorilor români ajunşi cu mărfurile lor pe teritoriul Bulgariei. Mărturie sînt apelativele formate de la toponimice, brasovka „vioară", broşovski sandxc „ladă", brasovsko sukno „stofă de Braşov “ro. De asemenea, sezonierii bulgari în nordul Dunării, la întoarcere, aduc termeni români, mai ales din domeniul obiectelor de îmbrăcăminte, încălţăminte, podoabe : icari, kacavtjka, lăptar, cizma, phluturi2l. Interferenţele româno-bulgare s-au desfăşurat, cu precădere, la nivel d i a-1 e c t a l23, fapt care explică caracterul regional al unora dintre împrumuturi. Discutăm, cu titlu de exemplu, cîteva situaţii: denumirile cartofului barabag şi barabula (cu formele baramboj, bramboj, braboj, brăboj, brămbule) sînt preluate din româna dialectală, unde, la rîndul lor, parveniseră din cehă brambor, brambora după Branibor, varianta locală a regiunii Brandenburg. Aria acestui cuvînt nu e unitară, în sensul că, în interiorul ei,apare şi termenul generic vlaski bop, creat pentru a desemna aceeaşi plantă, după originea ei, şi care concurează vechiul termen, fără a-1 înlocui23. Un caz similar îl constituie şi numele plantei „zea mays" din graiurile bulgăreşti de est: vlaska2i. Poziţia termenului s-a consolidat prin derivatele sale vlasenik „mămăligă", vlaskino bralno „mălai", vlaskovina „ştiulete fără boabe". Alt termen pentru aceeaşi plantă este gălăb, explicabil tot prin limba română, calc după românescul porumb 1° „plantă", 2° „pasăre". El apare în nordul Bulgariei, în raioanele Russe, Razegrad, Turtucaia, Silistra. Hărţile ALR pun în evidenţă patru arii după numele plantei în discuţie : păpuşoi (Moldova), mălai (Transilvania de nord) cucuruz (restul Transilvaniei şi Banatul), porumb (Oltenia, Muntenia i Dobrogea, devenit, de altfel, si normă literară, deci tocmai zona limitrofă 645 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE Bulgariei). Ipoteza calcului românesc pentru gălăb şi nu invers, se susţine şi prin prezenţa celuilalt termen din zona estică (vlaska),suficient pentru a-şi dovedi provenienţa. Derivatul gâlăbarnic „hambar" corespunde formei dialectale porumbar, un calc al acestuia. Tot prin variantă regională se explică şi majmar23 „meşter tîmplar" rom. maimâr, realizare dialectală, prin etimologie populară, a împrumutului turcesc mimar, cu acelaşi sens. Natura interferenţelor româno-bulgare rezultă şi din calcuri, transferuri de sens, modificări subtile la nivelul lexicului26, operate în cazuri de bilingvism sau de relaţii foarte strînse, care, in ultimele secole, între cele două populaţii au fost neîntrerupte. Bărbaţii din Tîrnovo, Gabrovo, Goma, Organova, începînd cu secolul al XVIII-lea plecau să lucreze dincolo de Dunăre. Schimburile comerciale ocazionate de deplasarea într-o ţară străină, ca şi mărfurile achiziţionate de ei au condus la însuşirea unor termeni româneşti, mai ales din domeniul vestimentaţiei care, prin specificul lor, au o poziţie periferică în sistemul lexical al limbii bulgare. în graiurile clin regiunile limitrofe teritoriului românesc au fost înregistrate cuvinte dialectale a căror origine românească este indiscutabilă : burik, koada, kuskra, lcumnatul, martor, tipar, turtă, cukure, bec, franţa, cok, biban; verbe; poklatim, polikorisăm, povestisăm27. Pentru o imagine de ansamblu asupra termenilor români din bulgară oferim cîteva exemple în clasificarea semantică a Măriei Osman-Zavera38. Termeni pastorali: bac, bacica, valcal, zara, kolostra, strunga, urda ; plante: gurun, fasulika, Interna ; relief: gropa, balta, rupă, valja; locuinţă: pat, scrin, koptor; îmbrăcăminte: icari, kiptar, petec, pantof; a 1 i-mente: mălai, kuvrig, kuzunak; animale: kurka, păun, raca ; profesii: vataf, grizilor, karucas, primar; sărbători ; jocuri: brezaja, kalus, kalusar, kracun; însuşiri: drajptin ; mut. Cele cîteva grupe dovedesc că românismele din bulgară au o arie largă de cuprindere, reprezentînd deopotrivă viaţa materială şi spirituală. „Ca o consecinţă a interferenţelor lingvistice între români şi bulgari, ca o mărturie a contactelor vii şi într-o simbioză lentă şi paşnică între cele două elemente etnice în sudul Dunării pot fi considerate şi toponimele"29. între acestea, Ivan Duridanov distinge 3 tipuri: 1) categoria toponimelor formate dintr-un antroponim românesc fără modificări complementare : Krxnol (Kxrnol)<ţ rom. Cirnu, Negrii rom. (Negrii, 2) derivate din nume de persoane româneşti cu un sufix bulgăresc : Bukurovo < rom. Bucur, Florovo < rom. Florea, Fusovicaţ rom. Fusa, 3) toponime din grupe de cuvinte al căror adjectiv determinativ e derivat dintr-un antroponim românesc Nagolovo vodă < rom. Neagul30. Influenţa ucraineană s-a exercitat după anul 1000 şi a atins partea septentrională a teritoriului dacoromân. Prezenţa unor populaţii de această origine în nordul Moldovei se reflectă în toponimia de tip ucrainean. Nume de localităţi în -ăuţi < ucr. ovei (Cernăuţi, Rădăuţi) sînt numeroase. După modelul slav s-au creat toponimice prin derivarea unor baze româneşti: Pătrăuţi, Broscăuţi. în Moldova sînt nume de locuri sau ape de origine ucraineană: Putna<.ucr. putna „valea cu drum", Voroneţ ucr. voronec, derivat de la voron „corb", Jijiaucr. kl'ah) ; cons. n' netrecută Ia i (rom. grun' >ucr. grun’)45 ş.a. Arhaismele lexicale şi semantice oferă forme şi sensuri azi dispărute din limba noastră. Termenul vechi latin *a rumena „a rumega" se conservă în uecraineanădin Carpaţii nordici: rumenovatg. Adj. barzij „negru, dar cu pieptul ab“ (despre oi, capre), format din rom. barz cu desinenţa adjectivală ucrai-Inană, păstrat în numele păsării „ciconia alba" în partea sudică a teritoriului dacoromân, a fost preluat, probabil, într-o perioadă îndepărtată, cînd avea o circulaţie generală46. Elementele româneşti din ucraineană se diferenţiază în populare şi culte. Cele dintîi sînt mai vechi şi au intrat pe cale orală, nemijlocită, în condiţii de bilingvism. Poziţia lor în graiurile ucrainene este consolidată prin numărul mare de derivate pe care le-au determinat (ucr. k'lah, var. gl'ag, de exemplu, are următoarea familie : gl'agaty cu perechea de aspect perfectiv zagl'agatg „a închega" gl'aganyi „închegat", gl’aganec „lapte brînzit", cu acelaşi sens gl'aganka, kl'aganyc „piftie" ) şi prin calitatea lor de termeni unici. Numeric, ele ating ordinul sutelor. într-o singură localitate, Kosiska, au fost înregistraţi, recent, 552 de termeni de provenienţă românească, nederivaţi47. Se remarcă situaţii cînd termenii care denumesc aceeaşi noţiune sînt împrumutaţi reciproc. Graiurile din Moldova au luat termenul boronă, cele din Ucraina cuvîntul românesc grapă. La fel pentru „albie", balie, regionalism în graiurile moldoveneşti şi termenul ucrainean dialectal val’bija, împrumutat din română43. Un domeniu în care nu se poate vorbi de reciprocitate în privinţa împrumuturilor este păstoritul, fapt ce se explică prin prestigiul socio-economic şi cultural al păstorilor români. Menţionăm cîţiva termeni din această cate- 648 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA gorie : bac, spudzâr, strungăr, vatăh, burdej, salas, katun „casă la stînă“, bălmus, cyr, demykăty, kulesa, komărnyk, kosera, kuiba, skrum, vătra, zgura, bryndza, dzer, kurastra, zentyc’a19. Toponimele apar pe aceleaşi arii cu terminologia păstorească, ceea ce ar putea însemna că, cel puţin parţial, au fost transmise prin mijlocirea păstorilor români : Balta, Bul'bona, Gropa, Grun, Mahura, Blaj, Repedaş, Vyr-topa50. împrumuturile româneşti apar în număr mare chiar şi în sectoarele cele mai rezistente ale lexicului: gradele de rudenie51. în graiurile. carpatice şi cele din bazinul inferior al Nistrului au fost înregistraţi astfel de termeni: badika, bad’o, buna, bunika, kopil, kumnat, lelika, matusa, mosai moşul, nanaska etc. Categoria acestor împrumuturi indică calea lor de pătrundere : contactul îndelung şi nemijlocit dintre cele două populaţii, inclusiv relaţiile de rudenie stabilite între ele. La preluare au contribuit, uneori, şi factori de natură lingvistică : unele cuvinte româneşti au fost preferate datorită conciziei lor, ucraineana neavînd un termen specializat pentru noţiunea respectivă : nas a fost adoptat în locul sintagmei vesil’nyi bat’ko. în graiurile ucrainene apar lexeme româneşti din cele mai diferite domenii, confirmînd raporturile strînse dintre cele două populaţii52. îmbrăcăminte, podoabe: altyca, blan’a, fota, gerdan, salba, zgarda. Regn vegetal şi animal: brustura, bostan, l’ynta, afyny, guteja, kurkan, zavra. Relaţii speciale: arvona, bir, dizma, galbeni, gologan, klaka. Termeni etnografici: dojna, kraâun, pomăna, vataielo, zastru. împrumuturi afective: facamyi, fryka, piz'ma, pozna, ura62. Urmare a acestor raporturi şi, uneori, a bilingvismului sînt calcurile zvizda „stea de colind", după obiceiul românesc, sau expresii frazeologice calchiate după expresiile româneşti corespunzătoare : u cotyry oci „între patru ochi". Ponderea elementului românesc în graiurile ucrainene limitrofe este considerabilă. în acest sens, se arată că „specialiştii obiectivi recunosc rolul considerabil al împrumuturilor din limba română în însuşi procesul de constituire a unor graiuri ucrainene de sud-v e s t, mai cu seamă transcarpatice şi huţule"53. Lucrările lexicografice au reţinut împrumuturile introduse de scriitorii originari din Galiţia, Podolia, Ucraina subcarpatică cu menţiunea „regionalism" : afyna, fina, flojara, gavra, kulesa, plaj, rypa, tajstra, turma şi pe acelea acceptate de limba literară : badika, bryndza, bukate, cap, fudulja, keptar’, kolyba, lej, maloj, mamalyga, papys, plekaty remygaty, sapuvaty, iyrlo5i. Limba ucraineană a mijlocit pătrunderea cuvintelor româneşti şi în alte limbi slave, mai îndepărtate. Plecîndu-se de la cercetări recente, de lexicologie dialectală din R. S. S. Ucraina, R. P. Bulgaria, se constată necesitatea unor reformulări privitoare la interacţiunea lingvistică a poporului român cu vecinii. în acest fel, numărul împrumuturilor româneşti se dovedeşte mai mare decît cel cunoscut pînă în prezent, iar aria de răspîndire este şi ea cu mult mai largă55. Elementele de origine română din limba bielorusă aparţin terminologiei pastorale (bryndza, bukâtka „pîine coaptă", kâistra „traistă" cu derivatele lajstre-nnyi, tăjstrovyi, zăjstrecka, sut, sut „interjecţia pentru chemarea oilor", sutka, sutocka „nume de oaie" şi evidenţiază, o dată în plus, prestigiul păstorilor români, în îndeletnicirea respectivă, printre popoarele cu care au venit în contact58. 649 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE în istoria relaţiilor româno-slave o problemă complexă este aceea a influenţei române în zona transcarpatică de nord-vest. în limbile slovacă, cehă, polonă au pătruns un număr însemnat de elemente româneşti. Cercetarea acestora a început în a doua jumătate a secolului trecut. în 1866, Fr. Miklosich menţionează în Die Fremdworter in der Slaoischen Sprachen, pe lîngă cuvinte de alte origini, şi 16 unităţi lexicale româneşti. în 1879, Fr. Miklosich şi F. Ka-luzniacki reiau problema aducînd contribuţii revelatoare : elementul lexical românesc este prezent în aproape toate limbile slave, iar în cadrul lui se impune terminologia pastorală. în lingvistica română lucrări referitoare la această problemă au elaborat O. Densusianu, E. Petrovici, Al. Rosetti, Gr. Nandriş, N. Drăganu57. Prezenţa cuvintelor româneşti în limbile slave din zona transcarpatică septentrională se datorează în cea mai mare parte păstorilor transhumanţi, care au circulat, în tot cursul evului mediu, pe o arie foarte largă avînd în centru Carpaţii. în legătură cu aceste deplasări, N. Drăganu arăta că românii au ajuns pe teritorii îndepărtate în vest, încă din sec. al X-!ea, pe de o parte, datorită maghiarilor care sosesc în Panonia şi, pe de altă parte, datorită transhumanţei. Numele proprii din Morav ia (Măgură, Borbath, Bacs, Cerbul, Gropa, Brustury, Turbacz) sau din Galiţia (Grun şi Hrun, Măgură şi Mahura, Plina, Runkur, Stremtura, Florea, Pascu, Botez) atestă trecerea românilor prin zonă la o epocă foarte veche58. Lingviştii şi istorioii cehi J. Macârek, A. Kivuljak, V. Chaloupecky, J. Va-lek, J. Kadlek au confirmat existenţa românilor în sec. al XVI-lea — al XVII-lea în Slovacia şi Moravia. Poziţie singulară manifestă D. Krandjalov (Crînjală), după care influenţa valahă nu presupune relaţii cu... valahii, termenii pastorali putînd fi colportaţi, după autorul citat, de ucraineni, care au transmis un tip de economie domestică „care se numea atunci valahă"59. Cercetări ulterioare au în vedere răspîn lirea teritorială, frecvenţa, adaptarea şi întrebuinţarea, locul împrumuturilor româneşti în cadrul graiurilor (şi limbilor) cehe şi slovace. An fost identificate 122 cuvinte de origine română dintre care 23 semnalate pentru prima oară în literatura de specialitate, 60 dintre ele fiind comune slovacilor şi cehilor din Moravia : baia, bacovat, birka, bryn(d)za, cap, carek, cir, coban, 6umi, demikât, fujara, grapa, grun' ş.a.60. Majoritatea cuvintelor româneşti au intrat în terminologia păstorească, rămînînd termeni unici pentru noţiunile respective: baca, bryn(d)za, geleta, klag, putyna, urda. S-au creat perechi sinonimice din împrumuturi de origine română : komar-nik — podiar; meridzat — rumegat. 25 dintre cuvinte au intrat în limba oomună (baca, bryn(d)za, cutura, fugara, grun', koliba) fiind incluse în Dicţionarul limbii slovace. Altele figurează cu menţiunea „dialectal-popular" : hafira, măgură ş.a. în graiurile cehe ponderea elementelor româneşti este mai scăzută. Dicţionarul limbii cehe cuprinde 4 cuvinte ale limbii comune: brynza, culora, koliba, iiniia. împrumuturile româneşti cunosc o evoluţie semantic ă deosebită, dezvoltînd sensuri noi, proprii sau metaforice : (demikat pe lîngă sensul „supa de brînză în care se dumică pîine", are încă unul „ orice fel de supă în care se pune pîine" ; cap devine epitet pentru o persoană leneşă sau proastă). 650 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA Dezvoltarea semantică, cît şi participarea la organizarea unor expresii, -proverbe, zicători atestă vechimea şi larga răspîndire pe care au cunoscut-o -4» un moment dat cuvintele amintite. Clasificarea lor tematică dovedeşte că ponderea revine celor cu semantism păstoresc, intraţi pe cale orală, prin contact nemijlocit. Pentru ceilalţi, răs-pîndiţi pe arii coincidente, putem presupune că au fost transmişi tot de păstori, fiind termeni tcpcnimici (Gruh, Măgură) sau etnografici (frunbija, fu-jaia, striga). Răspîndirea şi vitalitatea cuvintelor româneşti se susţin şi prin atestările oferite de antrcpcnime (Kcmarnik, Cutoia, Puici a, Kuir.cia) şi toponime (Klak, Kosar, Grapa) care, prin sensurile lor, sugerează mediul păstoresc. Dintre toponime, cele mai multe sînt crcnime, ceea ce continuă o dată mai mult că aşezările şi preocupările celor ce le-au transmis au fost legate, în principal, de păstorit63. O anchetă la faţa locului, la păstorii din Slovacia, a permis înregistrarea a 30 de cuvinte i o mâneşti6-. Originea latină a acestora probează caracterul direct, nemijlocit, al efectuării împrumuturilor: geleta, galeta < găleată fogădi < fogadni „făgădui". Uneori, în cazul aceluiaşi împrumut, s-au menţinut 654 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA ^ atît forma cît. şi sensul din maghiară: băntăli < băntani „a nu lăsa pe cineva în pace“, termen care în limba comună a evoluat semantic „bîntui"93. Altă provincie în care se resimte influenţa maghiară este Moldova. Unele —maghiarisme au fost împrumutate iniţial de graiurile moldovene şi iradiate, după aceea, în restul teritoriului: hapsîn, bîlci. în Moldova şi Transilvania se înregistrează perechi sinonimice din termeni de provenienţă maghiară : sicriu (săcriu) pentru prima zonă, copîrşeu pentru cea de a doua. Se poate presupune că asupra Moldovei s-a exercitat un strat de influentă deosebită faţă de Ardeal94. Ponderea elementelor maghiare în limba română (comună) a fost estimată diferit. Dacă A. de Cihac în 1879 considera că avem de-a face cu un număr redus, iar mai tîrziu, G. Alexici opina pentru 1 000 de termeni, statistica lui D. Macrea din 1958, pe baza DM, la un total de 42 649 cuvinte, indica 2,17% elemente maghiare. în fondul principal lexical Al. Graur identifica un procent de 2,26%95. O cercetare în linia celor amintite întreprinde şi R. Todo-ran96, dar numai la nivel dialectal ş; avînd in vedere parametrul frecvenţei împrumuturilor discutate. El examinează graiurile din nord-vestul Transilvaniei97 ; în statistica sa, bazată pe 4 000 de unităţi lexicale, extrase din texte (fragmente) dialectale din zece localităţi. Se constată un procent al elementelor maghiare de 9,61 la sută (faţă de 53,22% latine) procent superior cercetărilor mai vechi axate pe întregul vocabular românesc. Ca frecvenţă, ele reprezintă numai 2,90% faţă de 84,02%, indicele corespunzător al elementului latin. Explicaţia stă în faptul că împrumuturile maghiare cercetate au statut de „regionalisme", cu o frecvenţă scăzută chiar în raport cu împrumuturile maghiare vechi acceptate de limba comună. în acest fel se aduce o corectare afirmaţiei exagerate privind numărul însemnat de cuvinte maghiare în nord-vestul Transilvaniei (Bihor, Sălaj, Sătmar)98. Urmărirea repartiţiei împrumuturilor pe părţi de vorbire a pus în evidenţă specificul influenţei discutate. Marea majoritate constituind-o substantivele, iar dintre acestea cele mai multe fiind concrete, se poate deduce caracterul mai ales material, legat de aspecte ale vieţii economice şi sociale, al înrîuririi maghiare. Influenţa maghiară s-a exercitat inegal chiar pe teritoriul transilvan — zona cea mai afectată fiind partea nord-vestică a ţării avînd rolul unui factor hotărîtor în determinarea structurii dialectale a limbii române din Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş. în prezent, influenţa maghiară este în regres datorită factorilor de ordin social-istoric care exercită presiuni asupra graiurilor. Pe de o parte, dispare o categorie de termeni odată cu realităţile desemnate (birău, pîrgar), iar, pe de altă parte, unii termeni se perimează în concurenţă cu limba literară care influenţează graiurile cu o terminologie nouă. Din acest motiv numai generaţiile vîrstnice deţin în vocabularul pasiv împrumuturi de tipul sorozaş < sorozâş, şurgăn(siirgdny, adeu < ăgyu, ghezoş < gozos iuşâgţ ujşâg înlocuiţi de tineri prin demente noi, corespunzătoare din limba comună : recrutare, telegramă, tun, tren, ziar". Influenţa limbii române asupra acelei maghiare a fost semnalată de S. Gyar-mati, la începutul secolului trecut. în 1877, Edelspachen Antal, în monografia dedicată acestei probleme, relevă 124 de împrumuturi româneşti, la care, în 1912, Ştefan Damian mai adaugă 200. G6za Blddy studiază acelaşi fenomen 655 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE în lucrarea Influenţa limbii române asupra limbii maghiare (1942), înregistrînd 600 de termeni100. Cercetări recente au întreprins Fr. Kiraly, Szabo T. Attila, Mârton Gyula. Influenţa română a contribuit la îmbogăţirea fondului lexical maghiar, în prezent, maghiara standard deţine în vocabularul activ elemente lexicale de origine română : âfonya, ficsur, furulija, fustely, kalâka, kalyiba, mokăny, papa, tokăny. La acestea se adaugă altele din vocabularul pasiv al oamenilor cultivaţi : berbecs, brindza, cserge, csimpalya, eslrenga, făta, hodaly, katrinka, cîteva lexeme devenite termeni speciali pentru creşterea oilor : bârăboly, bătui, derece, lestyăn, ostor sau etnografici : dojna, hora, szirba, turka şi unele elemente regionale: cap, csula, kolindal, kosar. în majoritate, cuvintele româneşti au statut dialectal (cam 1 500 intrăr’) şi provin din Transilvania101. între împrumuturile româneşti, o categorie bine reprezentată este aceea a termenilor păstoreşti, atestaţi începînd cu sec. al XlV-lea: băcs, bâlmos, batal, berbecs, cap, cărk, cigaya, curca, csigir, csoban, esztena, furulya, kăpra, kaskavăl, kirlăn komărnik, kosăr, macsuka, mokăny, orda, pakulâr, pleketor, „oaie stearpă**, vatulya<. vătuie „ied“, zara, zsendice etc. în majoritate, ele constituie împrumuturi necesare103 şi reflectă prestigiul păstorilor români care au transmis vecinilor nu numai o profesiune, ci şi vocabularul corespunzător. Deşi reprezintă o realitate incontestabilă, nu toate împrumuturile româneşti sînt recunoscute ca atare în unele lucrări lexicografice. în lucrarea lui Istvân Kniezsa, Cuvinte slave ale limbii maghiare, I. I. RusuL°3 identifică asemenea exemple care figurează ca „neîndoielnic slave**, „de origine dubioasă** sau „de alte origini**. Ca „împrumuturi slave** în maghiară sînt citate elemente româneşti din fondul autohton sau cel latin : brindza, bronza, brondza, barondza, berenza, brezna, variante ale aceluiaşi etimon român brînză ; esztrenga, sztronga, esztrunga, isztronga, osztronga, eszringa din rom. strungă; guşa (guşă; kakojza, kukujza(.rom. coacăză; szirimăny cu var. szilimăn, szilimâny din rom. siriman, siliman. De origine dubioasă sînt considerate: bosztan, basztân (rom. bostan; csi-perke, csuperka < ciupercă ; kotec ( coteţ; orda (.urdă. „De alte origini** apar fuszulyka rom. dial. făsui, marâzsa < rom. mreajă, pojanai rom. poiană, zsardaţ rom. joardă. Termenii mai sus enumeraţi au incontestabil origine românească şi se poate presupune că au pătruns direct în maghiară în acelaşi fel şi în aceeaşi epocă în (are şi alte cuvinte româneşti au intrat în limbile slave de nord-vest. A prefera releul slav „înseamnă a minimaliza forţa etnică-socială, rolul economic şi cultural-istoric (deci şi influenţa lingvistică) în toată zona carpato-dunăreană şi balcanică pe care le-a avut populaţia de limbă romanică din sud-estul Europei şi în special românii din stînga Dunării de Jos**104. Graiurile maghiare din Transilvania, la r'ndul lor, au fost înrîurite de limba română. Trăind în context lingvistic românesc, populaţia maghiară a învăţat în general limba populaţiei băştinaşe. Este interesantă dinamica raporturilor reciproce pe care o constată Nagy Jeno studiind, graiul dintr-o comună din Bistriţa-Năsăud. Astfel, în a doua jumătate a sec. al XVII-lea, anumiţi factori social-istorici (absenţa şcolii maghiare, a bisericii, căsătoriile mixte), înlesnesc acţiunea limbii române. Spre sfîrşitul sec. al XlX-lea, situaţia se modifică în favoarea limbii maghiare, pentru ca după 1918, limba română să devină factor activ în influenţarea graiurilor. Pe lingă elementele lexicale 656 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA obişnuite pătrund acum mai ales neologisme latino-romanice: akseptălni, evolucio, delegăcio, informâtui, konslitutio108. Astăzi, românii şi maghiarii convieţuiesc cu drepturi egale, iar limba română fiind a marii majorităţi şi beneficiind totodată de statutul de limbă a întregului popor şi de limbă literară, se impune prin termeni politici, economici, juridici, culturali. Prezentăm spre exemplificare o listă de termeni româneşti : ăbător, abonament, âbszenca, ădeverinca, ădmisz, ădzent veterinar, âfis, brigăder, bufet, csiklu, decret, făbrika, istorija. Această listă de neologisme o întregim cu exemple curente : ârdej, ărics, băcsis, bâszma, csokăn, druska, duduka, dzambăs, morar, nanâs, reszip, prepelică, renkăcs, stybej, szlăninâ, tăbăk, zăpăesit10°. Relaţiile cu grecii, exponenţii unei civilizaţii străvechi, au fost de intensitate diferită, dar aproape neîntrerupte de-a lungul istoriei. Rolul dominant, de prim rang, jucat de poporul grec în sud-estul Europei a avut, inevitabil, consecinţe şi pentru idiomurile care au intrat în sfera respectivă de influenţă. Cercetări asupra acestei probleme au întreprins, R. Roesler, A. de Cihac, Al. Philippide, Ov. Densusianu, G. Murnu, L. Gâldi, H. Mihăescu. Influenţa greacă asupra limbii române s-a exercitat mai pregnrnt în trei perioade. Cea mai veche coincide cu latina balcanică ; a doua corespunde epocii bizantine, a treia reprezintă epoca antefanariotă şi fanariotă, închein-du-se spre sfîrşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui de al XlX-lea. în ansamblul său, înrîurirea grecească a afectat vocabularul limbii române transmiţînd numeroase împrumuturi. Elementele lexicale pătrunse în primele etape cunosc o largă difuziune pe teritoriul dacoromân. V. Arvinte urmărind, pe baza ALR, cîteva elenisme bizantine (cort, mintă, mătase, stol, traistă şi zale) constată o răspîndire generală a acestora în graiurile dacoromâne, la care a contribuit, fapt nu lipsit de importanţă, „contactul neîntrerupt dintre românii de pe cele două versante ale Carpaţilor in tot timpul evului mediu“107. Pentru evoluţia dacoromânei, sub raport dialectal, înrîurirea elenă, în etapele de început şi de mijloc, nu a adus contribuţii pertinente. De abia în partea sa finală, se vor produce modificări care să individualizeze anumite arii lingvistice. Influenţa neogreacă a fost determinată de condiţiile istorice create în Balcani, prin căderea Constantinopolului şi creşterea dominaţiei turceşti. Mulţi greci emigrează în Principate, ajungînd să deţină poziţii social-economice şi politice importante. Activitatea culturală desfăşurată de aceştia a determinat ascensiunea limbii greceşti care devine în sec. al XVIII-lea limbă de cultură a clasei boiereşti. Perioada de influenţă maximă se situează între anii 1711—1821 şi corespunde domniilor fanariote. Timp de peste un secol, cele două Principate vor fi conduse de domnitori de origine greacă, înconjuraţi de slujbaşi şi cărturari compatrioţi. Viaţa de stat, cea religioasă şi intelectuală capătă un tot mai accentuat caracter grecesc. Dar nu se va ajunge la simbioză, ca în cazul altor interacţiuni lingvistice, pentru că influenţa neogreacă nu are un caracter popular, ci de clasă şi de n i v e 1 cu 11 u r a 1. Din numărul mare de Împrumuturi greceşti, foarte puţine au devenit populare pe un teritoriu limitat (Muntenia şi Moldova) : agale, anapoda, babac, dichisi, fidea, franzelă, fundă, economisi, lefter, molimă, mutră, taifas, ţaţăj08- Raporturile lingvistice româno-greceşti au fost diferite, după cum s-a văzut; de la o epocă la alta, clar şi de la un dialect la altul. în ce priveşte dacoromâna » .657 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE 42 — Tratat de dialectologie românească — cd. 2S1 ele s-au desfăşurat într-un timp îndelungat, în mai multe etape, cu o perioadă de apogeu în sec. al XVII-lea şi au cuprins mai ales ţinuturile din sud-estul ţării109. ’ împrumuturile greceşti au circulat multă vreme doar în Muntenia şi Moldova, dînd o coloratură specifică lexicului din aceste zone. Graiurile munteneşti, de pildă, păstrează termeni de origine greacă, care, fără să fie numeroşi, atestă un proces lingvistic petrecut cu secole în urmă. Nu întîmplător, unii dintre ei oonstituie sinonime teritoriale pentru împrumuturile din alte graiuri: (v. spiţer, spiţerie faţă de apotecar, apotecă, oftică — hectică ş.a.). „Întîlnirea" influenţei orientale cu oea neogreacă în cadrul dacoromânei se ilustrează prin crearea dubletelor sinonimice în care unul din termeni aparţine graiurilor munteneşti (peşchir, caldarîm) şi este turcism, celălalt graiurilor moldoveneşti (prosop, pavea) şi este grecism. Influenţa turcă reprezintă aşa-zisa „influenţă orientală" exercitată asupra bmbii române între secolul al IX-lea şi al XlX-lea din partea unor populaţii altaice, ca urmare a incursiunii lor din stepele Asiei spre Balcani. Aceasta a cunoscut diferite perioade de manifestare. Cea dintîi este anterioară stabilirii turcilor în Europa şi a îmbrăcat aspectul unor invazii, începînd cu secolul al IX-lea şi durînd pînă în sec. al XVIII-lea, din partea pecenegilor, cumanilor, tătarilor. Urme din graiul acestora s-au conservat în toponimice (Peceneaga, Pecineaga, Pecineagul, Comana, Comăna, Comăneşti, Comăneasa, Comăniţă) şi antropon;mice (Coman, Berindei, Talabă, Basarabă). Elementele lexicale rămase de la aceste populaţii, puţine la număr, nu sînt semnificative pentru configuraţia dialectală a dacoromânei. Totuşi, S. Puşcariu consideră ca un criteriu în recunoaşterea turcismelor vechi prezenţa lor în Ardeal, unde, după cum se ştie, cele din epoca modernă nu vor pătrunde decît sporadic şi limitat110. Cele cîteva, vorbe tătărăşti: mirzac, alam, iliş, arcan, cobuz, haraba au fost reţinute numai de graiurile moldoveneşti111. O influenţă turcă puternică începe să se exercite asupra limbii române din sec. al XlV-lea, cînd turcii osmanlîi pătrund în Peninsula Balcanică, şi cînd Muntenia şi Moldova intră sub suzeranitate turcească. înalta Poartă începe să controleze alegerea domnitorilor. Societatea de la curtea domnească era preponderent turcească şi grecească. Relaţiile cu Imperiul Otoman cuprind aproape toate coordonatele vieţii politice, administrative, militare, eoonomice. în acest cadru lărgit se va desfăşura influenţa turcă în prima etapă pînă în sec. al XVII-lea, şi în cea de a doua cuprinzînd epoca fanariotă. împrumuturile celor două perioade se disting prin gradul lor de circulaţie şi prin statutul permanent sau provizoriu dobînd't în noua limbă : ultimele au încetat să existe odată cu dispariţia fanarioţilor şi influenţa imediată a turcilor. Termenii turceşti pătrunşi pînă în sec. al XVII-lea se păstrează în graiuri şi ilustrează cele mai diferite domenii. Menţionăm cîteva exemple înregistrate în Muntenia113: casa şi curtea: arman „curte boierească", bagdadie „tavan", ceamur „lut amestecat cu apă", ceair „curte mică de păsări", harca „temelia casei", ietac „odaie mică de culcare", mată „drişcă", ogeac „coş pentru fum", saia „dependinţă pentru casa ţărănească, grajd", tumurugi „pari"; mîncăruri: lalanghite „un fel de gogoşi", pacele „mîncare din picioare, cap de miel, porc, viţel cu usturoi", mizilichi „gustare la cîmp", bambii „bame" ; îmbrăcăminte: ghiurluc, imurluc „un fel de haină lungă din dimie", mintean „jachetă de lînă", peşchir „maramă", poturi „nădragi", tasma „fîşie de piele", tuzluci „papuci"; obiecte casnice: ceanac „vas de lemn 658 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA pentru muls laptele", geac „traistă", sinie „un fel de masă", sipet „coş" ; dansuri: chilaba, manea, tarapana, refeneă, ceaiz, zaiafet; culori: ghiviziu „roşu închis", pimbiu „roz, trandafiriu", eivit „albastru indigo"; pămint, forme de relief, ape : dereă „vale", fitară „parcelă", parcea „bucată de pămînt", cişmea / noţiuni abstracte: maraz „necaz", măscări „vorbe de batjocură", nacafale „treburi, afaceri". Nu toate provinciile româneşti au intrat sub înrîurirea turcească. Transilvania, datorită condiţiilor social-istorice, a rămas în afara influenţei orientale. L. Săineanu113, cel dinţii, a remarcat absenţa turcismelor din această parte a ţării (ele apar sporadic in părţile învecinate cu Muntenia). Locul lor este, suplinit de corespondente maghiare sau săseşti, astfel incit, la nivel dialectal s-au creat perechi sinonimice din termeni de origini diferite. Menţionăm cîteva exemple in care primul termen aparţine limbii comune şi este de origine turcă : chibrit — apringioare (rom.) — lemnuşe (rom.) — raipelţ (germ.) — ghiufă (magh.) ; baremi batir (magh.) ; catifea — barşon (mah.)1 cearşaf — lepedeu (magii.) ; rachiu — palincă (magh.) ; rindea — gealău (magh.) ; saltea — stru-jac (germ.). Pentru Muntenia şi Moldova, deşi „au suferit" deopotrivă aceeaşi influenţă, L. Şăineanu remarca o diferenţiere în receptarea t eritorială a împrumuturilor, în acest sens, graiurile din Moldova au conservat forme mai apropiate de etimon : bacal „băcan", badană „bidinea", derbedei■ „derbedeu", duşame „duşumea", magazâ „magazie", meidan „maidan", nohot „năut", iiutiun „tutun"114. Tot în Moldova, unele cuvinte de origine turcă, foarte populare, de altfel, şi acceptate de limba comună, sînt înlocuite cu împrumuturi de alte origini (slavă, greacă) ; ciorap — coltun, cearşaf — prostire, dud — agud, tibişir — cridă, caldarîm — pavea11*. Cele două provincii au dezvoltat perechi sinonimice din termeni de aceeaşi origine (orientală), primii cunoscuţi ca elemente regionale moldoveneşti, ceilalţi aparţinînd graiurilor din Muntenia şi limbii comune : bostan — dovleac, capangă — capcană, haraba — chervan116. între provinciile româneşti, Banatul prezintă o situaţie oarecum deosebită din punctul de vedere al influenţei orientale. Deşi a fost sub stăpînire otomană aproape două secole (1526 — 1716) elementele turceşti au parvenit prin mijlocirea sîrbocroatei, astfel incit sînt considerate „împrumuturi prin filieră"117 sau „pseudoturcisme"118. Originea lor sîrbocoată este evidentă în a) aspectul fonetic : bărbăluc, ortaluc, (vădesc, în locul terminaţiei turce -ik terminaţia ser. -uc) ; b) accent: câfă, cafănă, cu accent paroxiton ca în sîrbocroată ; c) morfologie : burghie, rachie au trecut la feminine datorită intermediarului: burgija, rakija; d) semantismul lor : băn. divăni „a sta la taifas" conservă sensul din sîrbocroată ; e) în repartiţia lor geografică : acest tip de „turcisme" este concentrat într-o arie compactă aflată sub înrîurire sîrbească (Banatul), unde „nu a putut fi identificat nici măcar un singur împrumut cu trăsături specifice limbii turce"119. De la turci s-au păstrat cîteva toponimice (Lehliu, Haimanale, Mizil) şi antroponimice, după ocupaţie : Mazilu, Bacalu, Catargiu, Condurache, Papa-zoglu sau după poreclă : Aslan „leu", Balaban „şoim", Cilibiu „nobil", Caragea „negrişor" ş.a. Odată cu împrumuturile lexicale au pătrunsei cîteva sufixe : -giu, -iu, -lic, -lîc. Primul dintre ele este activ încă în plan dialectal. în graiurile din 659 DESCRIEREA UNITĂŢILOR DIALECTALE Muntenia derivează teme diferite creînd nume noi de ocupaţii: robagiu „lucrător care încarcă roaba", vadagiu „muncitor care supraveghează vadurile pentru irigaţii" ; parcagiu „paznic într-un parc de maşini" ; cazangiu „pro-piietar al unui cazan de ţuică"121. Ataşarea lui la teme neologice (parc) poate constitui un argument în favoarea vitalităţii sufixului. Manifestată inegal în timp şi în spaţiu (nu a cuprins toate ţinuturile româneşti) influenţa turcă a contribuit la diversificarea lexicală a limbii române şi, în acelaşi timp, într-o anumită măsură, la accentuarea fizionomiei graiurilor din „Ţara veche" faţă de cele aflate dincolo de Carpaţi. Raporturile româno-turce s-au exprimat pe plan lingvistic în înr'urirea turcă asupra dacoromânei (vezi Secţiunea Consonantă Aromânei şi Meglenoromânei pentru influenţele asupra acestor dialecte). Procesul nu a devenit reciproc, pentru că cei doi „parteneri" aflaţi în interacţiune deţineau poziţii sociolingvistice inegale. Drept urmare, nu se poate vorbi de o influenţă românească asupra oprimatorilor. Şi totuşi, fără să se constituie într-un fenomen, prezenţa românei s-a resimţit în contribuţii lexicale semnalate pentru prima oară, de Fr. Miklosich şi, ulterior, de L. Şăineanu. Recent, I. Matei123 clasează împrumuturile româneşti din turcă în patru categorii : a) cuvinte istorice, atestate în documentele turceşti, referitoare la realităţi româneşti, care avînd o circulaţie limitată n-au pătruns în vocabularul limbii turce comune ; ele se referă la instituţii vechi ; istaroste, logofata, kamaraş, kalaraş, paharnyk, vistyar; impozite şi taxe: didjma, oyaril, vasarit, yarbarit; administraţie; iskatelnik şi uskutelnik (rom. scutelnic „scutit de impozite" ; produse specifice: hinte 1977; Georgeta Moraru, Zonarea etnografică a judeţului, în SEFZB, Brăila, 1977, p. 53 — 75 ; George Manea, încercare de zonare etnografică a judeţului Arad, în Tibiscum (Etnografie), Timişoara, 1978, III, p. 281-294. ' 3 C. D. Forde, Habitat, economg and society : a geographical introduction to ethnologg. Meuthen and Co., London, 1961; Nicolae Dunăre (red.), Arta..., p. 33 — 51, 462 — 468 ; M. Forno, Ambiente ed evoluzione culturale. Editrice Studium, Roma, 1967, p. 62 — 166. 4 Dimitrie Guşti, Ştiinţa naţiunii, în SR, 1937, II, 2 — 3, p. 49 — 59 ; Abo Miroglio, La region ethnique, în RPP-E, Le Havre, 1969, XXIV, 3, p. 252—283 ; I. V. Bromlei, Ethnos and the ethno-social organism, în ETSL, Bratislava, 1972, III (1971), p. 45 — 57 ; idem, Ethnos und Ethnographie. Akademie Verlag, Berlin, 1977, p. 116 — 140; Nicolae Dunăre, Continuitate etnoculturală românească în Pădurenii Hunedoarei, în „Sargetia", Deva, 1974—1975, XI—XII, p. 383 — 390. 6 Teofil Teaha, op. cit., p. 17—30 ; Ştefan Giosu, Graniţe şi arii dialectale, în ASUI, XIV (1968), 1, p. 1 — 33 ; Maurice Houis, Langage et culture, în Jean Poirier (red.), Ethnologie generale. Ed. Gallimard, Encyclopedie de la Plâiade, Paris, 1968, p. 1 393 — 1 432; Claude L6vi-Strauss, Anthropologie structurale, Pion, 1973, p. 37—110; Valeriu Rusu, op. cit., p. 80—85. • Abrevieri : AICED = Anuarul Insttitutului de cercetări etnologice şi dialectologice, Bucureşti ; ASIH = Analele ştiinţifice ale Universităţii „Alex. I. Cuza“, Iaşi ; CISAE = Congres International des Sciences Anthropologiques et Etimologia nes, ETSL = Ethnologia Slavica, Bratislava : FDI = File de istorie, Bistriţa ; FVL = Forschungen zur Volks-und Landeskunde, Sibiu ; IFI* = Mov — File de istorie, Bucureşti ; LIGUC = Lucrările Institutului de geografie al Universităţii din Cluj ; REF = Revista de etnografie şi folclor, Bucureşti ; RPP-E = Revue de psychologie des peuples — Ethnopspchologie, Le Havre ; SCIA = Studii şi ce'rcetări de istoria artei, Bucureşti ; SE = Sovetskaia Etnognafiia, Moskva ; SEFZB - studii de etnografie şi folclor din zona Brăilei ; SR = Sociologie românească, Bucureşti. 684 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA • Vezi, pentru un plan teritorial mai restrîns — unele zone ale versantului zestic al Carpa-ţilor Orientali: Nicolae Dunăre, Luise Treiler-Netoliczka, Rumanische, sachsische und ungarische Beziehungen auf dem Gebiete der Volkskunde, in FVL, Sibiu, 1961, 4, p. 47—76 ; Michael Kroner <(red.), Interferenzen, Dacia-Verlag, Cluj, 1973, p. 75—96 ; Nicolae Dunăre, Raporturi inter-etnice în Valea Casinului (judeţul Harghita), in „Almanahul Muzeului din Cristuru Secuiesc11, Miercurea-Ciuc, 1974, p. 369—377 ; Ingeborg Weber-Kellermann (red.), Zur Interethnik, Suhr-kamp Verlag, Frankfurt am Main, 1978, p. 125 — 149, 240—289. 7 Simeon Mehedinţi, Caracterizarea etnografică a unui popor prin munca şi uneltele sale, 1920, p. 11 — 28 ; Nicolae Dunăre, Interdependenţa ocupaţiilor tradiţionale la români, factor de stabilitate şi continuitate, in „Apulum11, Alba Iulia, VII, 2, p. 529—550 ; idem, Ţara..., 1972, I, 107—319 ; Ion Vlăduţiu, Ocupaţii, în Etnografia Văii Bistriţei..., 1973, p. 177—341; Valeriu Butură, Etnografia poporului român, 1978, p. 127—185. 8 Alexandru Amzulescu, Balade populare româneşti, 1964, I—III; Ovidiu Bîrlea, op. cit., p. 187—193; Andrei Bucşan, Clasificarea morfologică a dansurilor populare româneşti, In REF XII, 4, p. 169-186. 8 Nicolae Dunăre, Les zones et Ies foyers ethnoculturels, în Ethnologica, 1978, 2, p. 39 — 42. 10 Pierre Delattre, Sgsleme, structure, fonction, evolution. Essai d’analgse epistimologique. Paris, 1971, p. 11 — 180; Claude Lăvi-Strauss, op. cit., p. 37—110. 11 Din istoria Transilvaniei, 1961, I, cd. a Il-a, p, 108 — 111, 122, 167. 12 Silvestru Moldovan, Ţara noastră, 1894, p. 52, 102 ; Ovid Densusianu, Graiul din Ţara Haţegului, 1915, p. 103, 222 ; Nicolae Dunăre, Relaţii etnografice intre ţinuturile de pe ambele versante ale Carpaţilor, în SCIA, 1963, X, 1, p. 192 — 203. 13 Ion Conea, Vechile tîrguri-nedei de pe culmile Carpaţilor, în BSSGGA, 1957, II, 1—2, p. 107—118; Nicolae Dunăre (red.), Arta..., p. 33, 57—60. 14 Georgeta Stoica şi colab., Arta populară din Clmpia Munteniei, 1959 ; Răzvan Ciucă (red.), Ialomiţa. Muzeul judeţean, Slobozia, 1977, I, p. 145 — 220 ; Tudor Mateescu, Permanenţa şi continuitatea românilor în Dobrogea, 1979 ; Liviu Mihăilescu, Catalogul colecţiilor de etnografie şi^artă populară. Muzeul Brăilei, 1979. 15 C. Constantinescu-Mirceşti. Păstoritul transhumant şi implicaţiile lui în Tramsilvania şi Ţara Românescăa în secolele XVIII—XIX, 1976 ; Tudor Mateescu, Ţărani din Moldova şiŢara Românescă la munci agricole în Dobrogea, in AHA, 1972, IX, p. 237—254 ; Nicolae Dunăre Comunicări etnoculturale carpato-dobrogene, în „Apulum11, 1978, XVI, p. 505 — 512 16 Theodor Capidan, Aromânii 1932“ p. 10—12, 15—16, 18—19, 33 ; Tache Papahagi, Aromânii. Curs universitar, 1932, p. 11 — 12 ; Nicolae Saramandu, Cercetări asupra aromânei vorbite in Dobrogea, 1972, p. 190—192; idem, Die Aromunen in der Dobroudscha und ihre Mundart, în „Dacoromania Jahrbuch fur ostliche Latinitat11, Freiburg, 1975—1976, III, p. 185—196 ; Nicolae Dunăre, Dobrogea, vatră permanentă de comunicări etnoculturale între românii de pretutindeni, în BOR, 1978, XCVI, 5-6, p. 642-650. 17 Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, 1941, p. 43 — 55, 61 — 64, 143—144, 151 — 163 ; Nicolae Dunăre, L’elevage pendulaire double dans la vie pastorale carpatique, în VII-CISAE (1964), Moscou, 1971, XI, p. 390 — 413, harta vechilor păduri româneşti; Etnografia văii Bistriţei. Comitetul de cultură, Piatra Neamţ, 1973, p. 57 — 70; Constantin C. Giurescu, Istoria pădurii româneşti, 1975, p. 74—84 ; Melania Ostap, Contribuţii la cunoaşterea artei populare din judeţul Vaslui, Comitetul de cultură, Vaslui, 1976, p. 16—34 ; Emilia Pavel, Portul popular moldovenesc, 1976, p. 175—178; Elena Florescu, Portul popular din zona Neamţ, Complexul Muzeal, Piatra-Neamţ, 1979, 11—29; Angela Paveliuc-Olariu, Arta populară din zona Botoşanilor. Muzeul judeţean, Botoşani, 1976, 7 — 8. I 18 Tancred Bănăţeanu, Portul popular din regiunea Maramureş, 1965 ; idem, Arta populară bucovineană. Centrul de îndrumare a creaţiei, Suceava' 1975, p. 26 —70 ; Leocadia Ştefănucă, Nicolae Dunăre, Izvoade populare din Ţara de Sus, 1974, p. 5 — 19. 18 Jeno Nagy, Portul din Trascău, 1957 ; idem, Portul popular maghiar din Calata, 1958. 20 Romulus Vuia, Portul popular al Pădurenilor, 1958 ; Nicolae Dunăre, Cercetări etnografice complexe in Valea mijlocie a Cernei—Hunedoara, în „Apulum11, 1935, V, p. 511 — 529. 21 Cf.: volumele de etnografie ale anuarului „Tibiscutn11, Muzeul Banatului. 22 Cf. nota 16, şi: Sextil Puşcariu, Studii istroromâne, 1903, I, p. 63 — 34 ; 1923, II, p. 55 — 58 ; Theodor Capidan, Meglenoromânii, 1925, I; Tache Papahagi, Imiges... ; Nicolae Dunăre, Sig-nifications ethnologiques des cadeaux de noce chsz les Dacoroumains, Aroumains, Mglenoroumain s et Istroroumains, în „Le folklore macedonien11, Skopje, 1972, V, 9—10, p. 153 — 159. 23 Agnes Kovâcs, Alexandru Hoţopan (red.), Din tradiţiile populare ale românilor din Un -■garia — A magyarorszâgi romănok neprajza, Budapest, 1975, 1, p. 11 — 130. 685 CONCORDANŢE ETNOGRAFICE, FOLCLORICE, DIALECTALE FOLCLORUL LITERAR ÎN PERSPECTIVĂ GEOGRAFICĂ Intre dialectologie şi folcloristică s-au stabilit certe şi verificate raporturi interdisciplinare. Astăzi de acest lucru nu se mai îndoieşte nimeni, iar binecunoscutele pledoarii ale lui Ovid Densusianu în favoarea conexiunilor dialectologie-folcloristică ţin de istoria cercetării, cînd ştiinţele respective începeau să se pună de acord în direcţia pozitivării şi modernizării tehnicilor de lucru. Timpul a confirmat multe dintre tezele profesorului bucu-reştean (unele avînd origini mai îndepărtate, în cursurile de filologie comparată ale lui B. P. Hasdeu, îndeosebi în Prelegerile de etno-psihologie, 1892), poate mai mult decît a bănuit-o el însuşi. Marea majoritate a studiilor actuale, de teren şi de bibliotecă, cel puţin în ceea ce priveşte folcloristica, se află încă sub patronajul spiritualităţii sale: elaborarea corpusului, a mo no g r a f i i 1 o r, pe „ţări“, a atlasului, idei teoretice preconizate de Ovid Densusianu, nu au depăşit, decît cu puţine excepţii, faza dezideratelor. Pe de altă parte, nici îngrijorarea că folclorul ar risca să fie aservit filologiei1, prin extinderea tehnicilor specifice dialectologului, nici asocierea literaturii populare cu etnografia, sub nomenclatura civilizaţie materială — civilizaţie spirituală2, părţi indisolubile ale uneia şi aceleiaşi culturi, nu mai pot fi privite fără circumspecţie. Căci toate cele trei discipline amintite, după o etapă de tatonări şi nesiguranţe, accidente fireşti în fazele de constituire, şi-au stabilit sfere proprii de preocupări, inconfundabile şi mobile. Interferenţele sînt justificate de solidaritatea lor statutară din sistemul ştiinţelor, de scopurile şi de sectoarele culturii ce le revin spre cercetare, părţi distincte dintr-o materie comună. „Folklorul şi filologia, ne spune Ovid Densusianu, nu pot mergt absolut paralel, oarecare restricţiuni se impun. Dar amîndouă disciplinele, deşi pornesc de la constatări comune, totuşi punctul unde ajunge filologia diferă de cel al folclorului. E ceva ce trebuie ţinut în seamă, pentru a ne preciza mijloacele de control şi a stabili ceea ce e propriu fiecărui domeniu."3 In încercările de identificare a disciplinelor etnologice, particulare şi corelate, avem în vedere folclorul nu ca fenomen de cultură în general, căci riscăm să ne întoarcem la Romulus Vuia şi poate la Andrew Lang, ci creaţia orală ca fenomen artistic în special. „Folclorul, este de părere Emilia Comişel, cuprinde manifestări artistice din domeniul literar, muzical, coregrajic şi dramatic“4. Este o primă schiţă de morfologie a artei, amintind de sistemele creaţiei savante. Autoarea a privit unitar cele patru ramuri ale artei populare, întrucît a ţinut seama de unele modalităţi comune de comportament ale acestora în colectivitate. Una dintre ele este configurarea în dialecte şi graiuri artistice, după modelul limbii vorbite, fireşte, fără a se ajunge la identităţi. Muzicologii au fost mai avantajaţi, după lingvişti, în abordarea creaţiei artistice din perspectiva stilurilor dialectale. Textele muzicale, spre deosebire de cele literare, au un caracter mai conservator, circulă într-o zonă relativ limitată şi se disting prin invariante, adică printr-un număr restrîns de piese. Un parlando rubato, fapt 686 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMÂNEASCA tipic românesc, utilizează structuri literare diferite, epico-lirice, ceea ce l-a derutat o vreme pe Bartok Bela, cum singur mărturiseşte, fiind obişnuit cu altă disciplină artistică. Locul de origine ca şi aria de răspîndire a unui motiv melodic pot fi urmărite cu mai multă siguranţă decît destinul unui motiv literar. Mai mult decît atît, specialiştii reuşeso să reconstituie, în linii generale, viaţa pe verticală a stilurilor melodice. Astfel, ei vorbesc de s t r a t u r i în istoria acestora5, primul fiind cîntecul dialectal (Gheorghe Ciobanu), de existenţa unor „elemente din moştenirea artistică străromână"6, ba chiar despre contribuţia elementului tracic în elaborarea sintezei muzicale europene.7 Aceste îndrăzneţe inserţiuni în necunoscut sînt în sprijinul ideii că la origine muzica s-a dezvoltat paralel cu matematica. în abordarea muzicii populare din perspectiva configurărilor dialectale, specialiştii români au mai fost avantajaţi şi de faptul că în istoria disciplinei s-au înscris personalităţi care au trasat ferm sarcinile cercetării, fără loc pentru .intervenţii polemice, cum s-a întîmplat în sectorul filologic. Ne referim la observaţiile stimulatoare ale lui Bartok Bela privind dialectele muzicale româneşti (discutabile, pe alocuri datorită materialului limitat ce i-a stat la dispoziţie), şi, îndeosebi, la teza general acceptată a lui Constantin Brăiloiu despre cercetarea sincretică a folclorului. Eminentul muzicolog român, a cărui şcoală fundamentată în ţară a căpătat difuziuni europene, a pus accent, cum se ştie, pe tipurile ritmice : recitativele copiilor, guisto silabic, aksak (şi în coregrafie este o categorie de dansuri aksak == şchioape, aritmice), ceea ce a permis să se întrevadă mai multe tipuri de corelaţii în planul sincretismului : muzical-literar ; muzical-dans ; literar-dans. Etnografia românească, cea mai tînără dintre disciplinele folclorice (exceptînd teatrologia populară, care nici măcar nu s-a născut), s-a dezvoltat foarte alert, printre altele, şi pentru că a descoperit în etnomuzicologie modele teoretice şi practice elaborate mai devreme : tipologii, monografii, proiecte de atlas folcloric. De altfel, ambele discipline se disting prin elemente stilistice concrete : categorii tematice circumscrise anumitor zone, texte specializate (vorbind de muzica de dans, Invîrtita, Brîuleţul, Coră-ghiasca etc. se joacă pe melodii consacrate), forme ritmice (uneori paşii de dans sînt echivalaţi cu valori muzicale), cadre de manifestare : hora de duminică, şezătoarea, prilejuri ritualizate, de familie, sociale etc. Sfera acestora este mai limitată decît pentru manifestările literare, primele fiind mai bine corelate în planul sincretismului. Muzicologii şi coregrafii (ne referim la muzica de dans), au posibilitatea, prin confruntare, să verifice rezultatele la care ajunge fiecare în sectorul său de activitate. Literaţii se bucură mai rar de această şansă. Din schiţa de morfologie a artei populare semnalată în tratatul de muzicologie al Emiliei Comişel lipseşte arta populară. Omisiunea se explică, întrucît arta populară are un statut puţin precizat în sistemul ştiinţeloi etnologice româneşti sau străine. Prin tradiţie, aceasta continuă să fie integrată în sfera etnografiei. Specialiştii invocă drept argument tehnica de prelucrare a materiei prime : lîna, lemnul, argila, cînepa. Despre caracterul limitativ al acestui criteriu am discutat cu alt prilej8 şi nu are rost să insistăm. Arta populară nu trebuie privită numai ca simplă tehnologie. Funcţia ei este să reconstituie o variantă imaginară a mediului socio-cos- 687 CONCORDANTE ETNOGRAFICE, FOLCLORICE, DIALECTALE mic şi, în acest sens, ca şi în sistemele de reprezentare, se dovedeşte a fi solidară cu celelalte arte populare. Iată de ce, în cele ce urmează, vom face apel şi la ea. Deşi arta populară este asociată cu etnografia, riscînd adesea să-şi limiteze cîmpul de investigaţie, specialiştii au pus, totuşi, în evidenţă, mai ales în ultimele decenii, şi răspîndirea zonală a pieselor, fie că s-au referit la localităţi renumite prin anume meşteşuguri şi individualizate stilistic : Ceramica de Hurez (P. Petrescu şi P. Stahl), fie că au fost preocupaţi numai de repertoriul unui ţinut amintind, ca modalitate, de studiile dialectologilor : Portul popular din Ţara Haţegului (R. Vuia), Portul popular din Ţara Vrancei (B. FI. Florescu), Portul buciu-menilor din Munţii Apuseni (N. Dunăre şi M. Focşa), ori că şi-au propus să identifice arii stilistice, în baza unor isomorfe : Portul popular din zona Podişului central moldovenesc (Emilia Pa vel). Exemplul artei populare, ca şi cel al muzicii, dovedeşte că dialectologia nu manifestă tendinţa de a se extinde pentru a domina alte discipline, cum au crezut literaţii. Poate Ovid Densusianu s-a exprimat prea tranşant în unele din studiile sale, provocînd reacţii nedorite, printre altele intervenţia, categorică şi ea, din „Freamăt literar“ a lui Leca Morariu. Diferitele sectoare ale culturii şi artei populare cunosc un mod comun de existenţă : funcţionarea, sistematizată stilistic, în spaţii socio- şi etno-geografice adecvate. Această situaţie unică în ştiinţele sociale condiţionează însăşi concepţia generală asupra i'amurilor artei populare, pe care trebuie să le înţelegem ca sistem solidar, cît şi asupra specificului tehnicilor de cercetare. Intîmplător, lingvistica (Densusianu şi şcoala sa spun filologia) a fost prima care a descoperit şi pus în aplicare tehnicile respective, şi numai în această măsură se poate vorbi de un transfer de metodă, cu adaptările de rigoare. Dar transferul nu se realizează pe un teren gol, oricît ar insista teoreticienii. încă din faza de constituire a disciplinei lor, folcloriştii încercau să respecte specificul dialectal al textelor culese, sprijinind, în mod intenţionat, cercetările filologice. Pentru a putea „studia o limbă cît de incultă", Hasdeu îi îndemna pe culegători „să respire mai mult aerul bordeiului"9, iar Artur Gorovei, în acelaşi an cu apariţia Prelegerilor de etno-psihologie, de unde am extras aceste mici citate, publica în „Şezătoarea" (1892) „bucăţi întocmai aşa cum se rostesc în popor, pentru a se putea studia deosebirile dialectale în diferite localităţi"10. Era vorba deci de simple transcrieri de texte spre folosul filologului, nu şi al folcloristului. Abia după ce a descoperit că fiecare text poartă însemnele caracteristice locului, timpului şi grupului socio-etnic folcloristul-colecţionar a început să-l cerceteze şi pentru sine. El redescoperă şi-şi conştientizează aceleaşi tehnici de lucru elaborate deja de dialectologi şi funcţionînd în mod paralel la nivelul tuturor sectoarelor culturii şi artei populare. Cuvîntul dialect îşi poate pierde, ca orice fenomen ce tinde să se generalizeze, sensul originar, dictat de aderenţa sa la familia de ştiinţe filologice. începem să vorbim de dialecte ale folclorului literar, muzical, coregrafic, dramatic, de zone ale croiului cămăşii, de aria Irozilor, termenii subliniaţi devenind operanţi pentru etnologie şi din ce în ce mai puţin pentru lingvistică ori pentru geografie. Este un aspect al autonomizării ramurilor artei populare, ca discipline de sine stătătoare, integrabile într-un sistem unitar. 688 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA Mai există şi obligaţia firească a fiecărui cercetător din domeniile corelate de a se pune de acord cu modificările de concepţie şi de metodă produse în sectoarele respective. Faptul se justifică prin următoarele : — dialectologia şi folcloristica se află, ca ştiinţe particulare, la acelaşi nivel epistemic, putînd fi în relaţie directă, după caz, fie cu lingvistica (generală), fie cu etnologia. In această situaţie, fără a-şi pierde autonomia relativă, se înscriu în sfera disciplinelor de graniţă şi se intitulează : etnolingvistică, psiholingvistică, dialectologie folclorică. Este normal ca modificarea de statut epistemic, venind din direcţia ştiinţelor etnologice ori a celor lingvistice, să atragă în mod corespunzător adecvarea tehnicilor de cercetare în spirit interdisciplinar. — ambele reprezintă domenii ale culturii orale: limba vorbită (diversificată în dialecte, graiuri) şi exprimarea sensibilă (tot limbă). Aceasta din urmă se repartizează, şi ea, din punct de vedere geografic, în stiluri dialectale, iar morfologic, în ramuri ale artei populare. Conceptul de bază fiind aria geografică, dialectologia părăseşte sfera culturii orale, spre a se stabili în familia disciplinelor filologice, iar ramurile artei populare, avînd aceeaşi origine (cultura populară : folk-lore), tind să se regăsească în categoria mai largă şi rarefiată a esteticului. — faptele dialectale oferă materie primă limbii literare, scrise sau vorbite, iar cele folclorice literaturii şi artei savante. Acest perfect paralelism a scăpat tuturor cercetătorilor de pînă acum. In evoluţia lor paralelă şi osmotică, limba literară (scrisă/vorbită) şi formele poetice ale" artei savante cunosc situaţii şi fenomene asemănătoare : o bază incipientă de constituire (textele coresiene într-un caz, Psaltirea lui Dosoftei în celălalt), elemente de limbaj care s-au permanentizat la nivelul etnicului (isofone, isolexe, isomorfe de tip muntenesc şi, respectiv, modele poetice : structuri folclorice, grupuri tematice, tonalităţi lirice, tipuri de imagini, forme metrice etc.), unele dintre ele considerate pre-eminesciene), modelarea exprimării vii după norme supradialectale, în sensul realizării limbii corecte (literare) dar şi frumoase (artistice). Două exemple vor fi lămuritoare. Primul : se ştie ce mare interes purta Titu Maiorescu literaturii Ardealului, cea a lui Slavici, Coşbuc, Goga. îndeosebi după 1890, cînd se afirma „incontestabil marele talent al poetului Coşbuc“n, criticul vedea asigurat viitorul artistic al României în literatura de peste munţi unde se extinsese spiritul junimist, după ce acesta izbîndise în vechiul regat. Problema pare să aibă un caracter de partidă, sens în care s-a şi discutat adesea. în realitate, Maiorescu îi îndemna pe contemporani să-şi unească eforturile, pe linia ;,Daciei literare", în realizarea unei literaturi unitare stilistic şi de calitate, la care trebuia să contribuie, în egală măsură şi în momente potrivite, toate provinciile româneşti. Venise rîndul Ardealului. Autorul privea fenomenele şi în dimensiunea lor verticală, convingătoare fiind articolele despre aşa-zişii scriitori dialectali. El foloseşte şi aici criterii selective de apreciere, din arsenalul valorizărilor estetice. Astfel, formele dialectale se înscriu „pe una din treptele care duc la înălţimile artei" dacă se disting prin ineditul lor poetic. Victor Vlad, spre exemplu, „introduce un element nou în mişcarea noastră literară : poezia dialectală"12. 689 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA 44 — Tratat de dialectologie românească — cd. 251 Al doilea exemplu : Mihail Sadoveanu a fost unul dintre primii, dacă nu chiar primul, care a semnalat valoarea suprâdialectală a scrierilor lui Creangă. Calificativul de scriitor popular aplicat humuleştea-nului, pe motivul că folosea un lexic de circulaţie restrînsă şi transcria subiecte folclorice, nu-1 convingea pe autorul Baltagului, şi avea dreptate. El aprecia tehnica elaborată din Amintiri din copilărie sau din Povestea lui Harap-Alb, aceste opere reprezentînd „esenţa cea mai subtilă a graiului nostru popular, ca şi cum geniul limbii noastre s-ar fi întrupat"13. Acelaşi criteriu estetic îl identificăm şi aici, îndreptăţind includerea scriitorului în familia creatorilor de excepţie. După marea Unire a românilor, Sadoveanu aducea şi argumente de ordin lingvistic în favoarea afirmaţiilor sale. Pe urmele filologilor, constata persistenţa în circulaţie a formelor lexicale mai estetice, de fapt, de origine latină, în comparaţie cu altele, alogene. Acelaşi fenomen de estetizare şi, implicit, de generalizare l-a cunoscut şi lexicul scrierilor lui Ion Creangă, faţă de care limba literară standard nu a rămas indiferentă. De aceea povestitorul moldovean, considerat, o vreme, scriitor dialectal şi popular, a început să fie receptat din ce în ce mai mult ca artist naţional şi s a-v a n t. Corelaţiilor de ordin metodologic li se adaugă interesul dialectologilor şi, deopotrivă, al folcloriştilor, de a elabora instrumente asemănătoare de lucru : monografii, colecţii de texte, dicţionare (glosare dialectale), atlase. Ponderea acestora diferă de la o disciplină la alta, dar, în orice caz, constituie tipuri de clasificare a materialelor de teren, destinate să ajute la pozitivarea ulterioarelor valorizări, din perspectivă lingvistică, stilistică, estetică. Folcloriştii nu le-au acordat aceeaşi atenţie ca dialectologii, deşi, începînd cu Ovid Densusianu, D. Caracostea, Ion Muşlea, Taohe Papahagi şi Ion Diaconu au pledat, cu prudenţă ori cu entuziasm, pentru alcătuirea lor. In schimb, îmbogăţirea colecţiilor a stat pe primul plan, faptul fiind dictat de fenomenele de dispariţie a creaţiei artistice, de completare a tipurilor de variante, de cunoaştere a genurilor poetice. Deci s-a gîndit înainte de toate literar şi apoi geografic. Textul poate fi selectat ori plasat în familia de variante pentru a fi supus judecăţii artistice, pe cînd fenomenele de limbă pretind înscrierea lor în zone dialectale. De aceea, Şcoala de la Cluj (Sextil Puşcariu şi colaboratorii săi), apoi Şcoala de la Bucureşti au văzut în atlas un fel de punct terminus al cercetării pentru o anume „tăietură sincronică"14. Semnificativ este şi faptul •că atunci cînd a fost proiectat Noul Atlas lingvistic român pe regiuni (Oltenia) i s-au adăugat şi materialele complementare : Texte dialectale. Oltenia15 şi Glosar dialectal. Oltenia16. Deşi în elaborarea acestor lucrări au fost folosite metode diferite de culegere a datelor lingvistice, totuşi ele se completează reciproc, suplinind anumite lacune, explicabile prin specificul fiecărei metode în parte17. Folcloriştii nu şi-au propus să condiţioneze atlasul de munca de cule gere. Fenomenele artistice fiind mai complexe şi mai fluctuante,18 au văzut în atlas unul dintre scopurile posibile. Nu este exclus ca în această privinţă un rol să-l fi avut însuşi Ovid Densusianu care spunea : „Prin urmare, alături de dialectologia concentrată într-un atlas trebuie să fie .■şi altăceva ca perspectivă de studiu dialectologie de acum înainte. Această 690 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA perspectivă o văd foarte simplu şi foarte natural — în redactarea monografiilor dialectale a cît mai multor regiuni cu înregistrări cît mai; bogate, cu particularităţi de texte alături de ce este aportul foneticii experimentale". Şi mai departe : „Aceasta prin urmare, mi se pare că este perspectiva de viitor a dialectologiei, care nu poate fi redusă la un atlas lingvistic"19. Indiferent în ce măsură orientarea lui a convenit sau nu folcloriştilor, se poate spune că arhivele cuprind suficiente materiale pentru elaborarea, unor atlase, prin reconstituire, care ar reprezenta mai multe tăieturi sincronice. Este de regretat, totuşi, lipsa culegerilor speciale pentru lucrări de dialectologie folclorică. Dar să le cunoaştem, fie şi succint, pe cele existente. Colecţiile. întîile colecţii, recuperabile din perspectiva dialectologiei folclorice, au fost realizate cu ajutorul chestionarelor. Este vorba de răspunsurile obţinute de Hasdeu şi de Nicolae Densusianu de la cărturarii săteşti, materialele culese reprezentînd, după statistica lui Adrian Fochi, aproape 10% din totalul localităţilor pe ţară. Evident, şi proporţia reprezentată de colecţiile obţinute pe baza chestionarelor lui Hasdeu şi Nicolae Densusianu poate fi corectată dacă se adaugă (textele din reviste („Şezătoarea" înainte de toate) şi volumele apărute în aceeaşi perioadă. Dar şi aşa, după părerea lui Adrian Fochi, privind colecţiile citate, „nici o folcloristică din lume nu beneficiază de o astfel de bază documentară"20. Desigur, problema raportului între localităţile cercetate şi suma totală nu trebuie privită în acelaşi mod în dialectologia (lingvistică) şi în dialectologia folclorică. în primul caz proporţia poate avea valoarea matematică, întrucît fenomenele circulă cu oarecare regularitate. De aceea şi stabilirea isogloselor capătă mai multă siguranţă. Ocolirea sistematică a centrelor urbane21, abordarea subiecţilor unici din mediile analfabete22 constituie, printre altele, elemente ale unei cercetări standard. Pentru dialectologia folclorică, acestea sînt relative într-un grad mai mare : un singur subiect (idiolect) poate reprezenta graiul unei zone mai întinse, în schimb, unul şi acelaşi artist nu deţine decît o parte a repertoriului folcloric. De asemenea, sînt zone folclorice mai intense în privinţa localităţilor, demne de interes ştiinţific, indiferent dacă stau sau nu în apropierea centrelor urbane (ne referim la satul de veche tradiţie), altele mai sărace. Ideea unei cercetări de dialectologie folclorică pe baza colecţiilor manuscrise amintite a fost deja avansată. Ion Muşlea, de pildă, se gîndea la o posibilă cartografiere a materialului realizat prin chestionare de B. P. Hasdeu, ca „punct de plecare pentru pregătirea viitorului atlas folcloric român"23. El era de părere, pe bună dreptate, că piesele sînt insuficiente şi lacunare pentru un atlas de tipul celui pregătit de „Muzeul limbii române", de aceea a preferat să le organizeze tipologic. în schimb, Adrian Fochi s-a gîndit la posibila evaluare a materialelor din ambele colecţii (Hasdeu—Densusianu), ca fond documentar de unică amploare. Ele pot constitui materia unui atlas folcloric reprezentativ pentru o anume secvenţă sincronică. Următoarea colecţie, în ordine cronologică, de acelaşi interes ştiinţific este „Arhiva fonogramică" a Societăţii compozitorilor, căreia i se adaugă „Arhiva de folclor" din Cluj (perioada Muşlea), precum şi alte fonduri particulare, manuscrise ori publicate în perioada interbelică. în majoritate,. 1691 CONCORDANŢE ETNOGRAFICE, FOLCLORICE, DIALECTALE acestea au fost realizate cu scopuri arhivistice, dar ele pot prezenta interes şi pentru dialectologia folclorică. In sfîrşit, a treia serie de texte e reprezentată de colecţia realizată de colectivul Institutului de folclor şi de filialele din ţară (Cluj-Napoca, Sibiu), în primele două decenii de activitate, cînd au fost cercetate sistematic întinse zone ale ţării. Astfel, dialectologia folclorică dispune de materiale pentru elaborarea, în perspectivă, a trei atlase, distincte pe axa diacroniei, destinate să înfăţişeze, fiecare în parte, existenţa concentrată a folclorului într-o singură secvenţă de timp, iar în totalitate, destinul şi valoarea oralităţii pe întinderea mai multor decenii. Toate aceste colecţii realizate în epoci diferite nu pot fi utilizate, decît cu mari riscuri, pentru elaborarea unuia şi aceluiaşi atlas, căci s-ar crea o imagine falsă asupra evoluţiei folclorului. Suma localităţilor cercetate ar creşte considerabil, iar ponderea, pe zone, a tipurilor de motive ar căpăta un contur mai precis. Ar fi sacrificată însă viziunea pe verticală şi, în ultimă analiză, valorizarea estetică din perspectiva dinamismului etnic. Acelaşi criteriu diacronic trebuie aplicat şi în privinţa marii colecţii, pe regiuni, Folclor din... (Transilvania, Oltenia, Muntenia, Moldova, Do-brogea etc.), publicată de Editura „Minerva". Ea cuprinde un bogat material literar, recuperabil pentru toate cele trei nivele ale atlasului ipotetic. Monografiile. Partea informativă a atlasului ar putea fi completată cu monografiile folclorice elaborate îndeosebi în perioada interbelică de Şcoala filologică a lui Ovid Densusianu şi de cea sociologică a lui D. Guşti. Să cităm cele două monografii concepute de Ion Diaconu, Ţinutul Vrancei şi Folclor din Rîmnicul-Sărat. Le-am selectat pe acestea întîi, întrucît autorul, în cele cîteva decenii de contact direct cu terenul, şi-a precizat o concepţie monografică, cu următoarele elemente mai mult sau mai puţin originale : — Avînd ca model lucrarea profesorului său, autorul Graiului din Ţara Haţegului, Ion Diaconu s-a fixat asupra unei zone delimitate istoric şi etnografic, Ţara Vrancei, pe care, spre deosebire de Ovid Densusianu (Haţegul), a urmărit-o îndeaproape vreme îndelungată. In felul acesta, ideea de monografie s-a transformat într-un proiect de atlas (sau album) folcloric. „Ca şi în colecţiile noastre anterioare, ni se spune, am aranjat şi acum materialul cu indicaţiuni bibliografice, spre a putea înjgheba în curînd un atlas folkloric, ori ca să se uşureze munca unei colecţii critice a întregului nostru folklor"24. — In realitatea vie a folclorului există un anume tip de evoluţie dialectală, sesizabilă la nivelul biografiei individului reprezentativ. De aceea monografia folclorică a unui grai dialectal trebuie făcută „într-o durată de om*, urmărindu-se transformările succesive, în vorbire şi comportare, ale subiectului purtător de valori artistice. Vîrsta, circulaţia şi poziţia acestuia într-o localitate dată, în satele Vrancei de munte ori de podgorie sînt concludente pentru destinul contemporan al culturii tradiţionale care „dispare astăzi vertiginos4'25. — Totodată, monografia folclorică dialectală poate avea un caracter concentric: de la individul reprezentativ al cărui repertoriu se modifică fundamental de la o vîrstă la alta, la tipul de comună şi de la 692 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA aceasta la un ţinut individualizat stilistic. Ion Diaconu a realizat toate aceste trei tipuri concentrice de dialectologie folclorică. Volumul Cîntăreţi şi povestitori populari (Editura „Minerva**, 1980), sistematizează repertorii de texte-convorbiri cu valoare etnografico-folclorico-dialec-tală ale bătrînilor caracteristici consultaţi în etape succesive. în Ţinutul Vrancei satele, de asemenea reprezentative, ca Bîrseştii de odinioară, sînt privite ca succinte monografii, întrucît aşa numita circulaţie folclorică regională a temelor se poate stabili mai ■expeditiv1*26. Cum se poate observa, tipul de monografie preconizat de Ion Diaconu aderă la dialectologia folclorică în general, în accepţiunea de circulaţie, şi mai puţin la cartografiere în maniera atlasului. în aceeaşi ordine de idei se înscrie şi monografia lui Take Papahagi, ■Graiul şi folklorul Maramureşului, avînd ca model tot lucrarea lui Ovid Densusianu, Graiul din Ţara Haţegului. Lui Mihail Sadoveanu, Ţara Oaşului despre care lua cunoştinţă prin intermediul lui Ion Muşlea (Cercetări folklorice din Ţara Oaşului) i se părea ciudată ca obiceiuri şi cultură, ceea ce-1 făcea să creadă, eronat, că „alta-i linia pe care coboară din întunecatul trecut băştinaşii din Ţara Oaşului**27. Pentru Tache Papahagi, Oaşul reprezintă, cum e şi firesc în marea întindere a românismului, o variantă locală a graiului maramureşan, acesta fiind integrabil, la rîndul său, în dialectul dacoromân. Dată fiind circumscrierea pe grupuri de comune a fenomenelor, studiul lui Tache Papahagi nu este numai o descriere a graiului, însoţită de un corpus de texte, ci şi o schţă de dialectologie folclorică, bază documentară pentru un eventual atlas de acest fel. Deşi P. V. Ştefănucă aparţine ca formaţie, cum se ştie, şcolii sociologice de la Bucureşti, monografia sa, Cercetări folklorice în Valea Nistrului-de-jos, publicată prima dată în Anuarul Arhivei de folklor este mai aproape de studiile de tip Densusianu. Colaboratorii lui Guşti selectau unităţi sociale reprezentative prin cadrele de manifestare pe care le integrau în totalitatea satului ori a ţării. Este vorba deci de „forme fundamentale de viaţă socială cum este la noi satul**28. Ştefănucă, asemenea lui Ion Diaconu şi lui Tache Papahagi, defineşte o anume zonă, Valea Nistrului-de-jos, pe baza unor elemente stilistice, astfel încît, „dacă încercăm să comparăm aspectele mai caracteristice ale folclorului din acest ţinut, cu acelea ale altor ţinuturi, vedem că ele se aseamănă mai mult cu cele din Moldova şi Ardeal. Ceea ce surprinde e bogăţia mare de colinde [...j29. Folcloristul e mereu atent la fenomenele care stabilesc unitatea dialectală a dacoromânei30. Pe ţinuturi sînt concepute şi monografiile semnate de Natalia Dăscălescu31 şi Theodor Roşculeţ (manuscris)32, ambele reprezentînd o tăietură sincronică pentru una şi aceeaşi regiune folclorică individualizată stilistic. Pentru a treia variantă a atlasului, reţinem doar două monografii realizate de asemenea din perspectiva dialectologiei folclorice. Prima, Fîntîna dorului, aparţinînd lui C. Mohanu, reprezintă o cercetare riguroasă şi sistematică a întregului grup de sate din Ţara Loviştei. Cealaltă, Folclor din Zona Codrului de D. Pop, înscrie pe hartă o arie folclorică inedită şi compactă din Munţii Apuseni. 693 CONCORDANŢE ETNOGRAFICE, FOLCLORICE, DIALECTALE Am adus în discuţie doar cîteva monografii, pentru a arăta în ce măsură pot fi utilizate în spiritul dialectologiei folclorice sau reprezintă o direcţie a acesteia. Avem în vedere numai pe acelea care îşi propun, măcar, delimitarea unei zone pe baza criteriilor lingvistice şi folcloristice. Monografiile pe sate (Monografia comunei...) mai vechi ori mai noi, sau colecţiile pe judeţe (Folclor din judeţul...), întrucît se întemeiază pe criterii confuze, prezintă un interes cu totul secundar şi nu le luăm în discuţie. Grupul timocean dispune de două colecţii de bază pentrui dialectologia folclorică, ambele fiind realizate în etape concentrate şi distincte. Ne referim la culegerea efectuată de G. Giuglea şi G. Vâlsan, De la românii din Serbia, remarcabilă prin marea bogăţie de texte şi prin asemănarea tipologică a acestora cu folclorul nord-dunărean. Cealaltă, realizată recent sub îngrijirea lui Radu Flora, cuprinde trei volume (I. Poezia lirică, II. Descin-tece, poezie epică, genuri minore ; III. Proza populară) dintre care primul a şi apărut la Zrenjanin în 1979. Tipologiile. Din marea varietate a formulelor tipologice (pe teme, motive, subiecte, categorii), trebuie să le reţinem doar pe acelea care pot susţine cercetările de dialectologie folclorică. N. Iorga şi D. Caracostea sînt primii care au avut bune intuiţii în această direcţie. Părerile lor despre răspîndirea teritorială a eposului au fost confirmate şi întărite aproape punct cu punct de investigaţiile ulterioare de teren şi de bibliotecă. Astăzi este un lucru binecunoscut, mai ales datorită lucrărilor lui Al. I. Amzu-lescu, că anumite cicluri ale baladei circulă de predilecţie în zonele indicate de N. Iorga şi au la bază condiţionările întrezărite de dînsul. Desigur, nu trebuie pierdută din vedere nici poetizarea aventurilor unor eroi locali, cum ar fi Vasile cel Mare în Moldova sau Pintea Viteazul în Transilvania, ceea ce i-a scăpat marelui istoric. Chiar dacă nici N. Iorga, nici D. Caracostea nu şi-au propus să cartografieze textele, continuarea cercetărilor întreprinse de dînşii conducea în mod necesar în acest sens. A încercat-o Gheorghe Vrabie pentru cîteva balade reprezentative (Meşterul Manole, Voichiţa, Cîntecul Şarpelui, Mioriţa), mai insistent, A. Fochi, ocupîndu-se de Mioriţa şi Ion Taloş, preocupat de Meşterul Manole. Atlasul. Nu a lipsit, cum s-a văzut, un oarecare interes teoretic în ceea ce priveşte atlasul folcloric şi aceasta destul de timpuriu. Totodată, arhivele noastre s-au îmbogăţit, uneori pînă la împovărare, cu importante colecţii utilizabile pentru dialectologia folclorică. Din păcate, de fiecare dată ocazia elaborării atlasului a fost ratată din motive ce nu mai trebuie cercetate. Dacă s-ar încerca post-festum întocmirea celor trei variante de atlas în maniera discutată mai sus, aceasta ar însemna o muncă de recuperare din perspectiva ştiinţei şi de reconstituire ca tehnică a cercetării, în sensul că textele culese în scopuri arhivistice ar trebui preluate, cu multe riscuri, din alte prespective. Nici măcar cercetările actuale de teren, din ultimii ani nu sînt destinate dialectologiei folclorice şi, în consecinţă, atlasului. Institutul de cercetări etnologice şi dialectale, după ce şi-a pus la punct, în cîteva decenii, problema terenului, are ca obiectiv principal Colecţia naţională de folclor, la drept vorbind, operă de recuperare, iar secţiile specializate din ţară, înfiinţate nu de mult (Timişoara, Craiova, Baia Mare, Iaşi) au mereu aceleaşi preocupări colecţionare. Experienţa din alte domenii a pus în evidenţă faptul că întocmirea unui atlas pretinde o 694 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA anume strategie a cercetării, care începe şi nu sfîrşeşte cu identificarea ariilor stilistice, ca în cazul colecţiilor discutate mai sus (Hasdeu, Densu-sianu, Arhiva fonogramică etc.) recuperabile, totuşi, din motivele arătate, pentru dialectologia folclorică. ... Este regretabil că ne lipseşte experienţa practică a unui atlas folcloric. De aceea o discuţie în detaliu ni se pare prematură. Cel mult pot fi abordate următoarele aspecte ale problemei. Stabilirea criteriilor. Pentru aprecierea corectă a fenomenelor artistice din perspectiva dialectologiei folclorice propunem două tipuri de criterii •şi anume : criterii cadru şi criterii specifice. Prin criterii cadru înţelegem un sistem de fenomene geografice, etnografice, lingvistice, estetice, istorice, politice şi sociale care permit dezvoltarea unitară în timp şi spaţiu a culturii. In limbajul lingviştilor acestea ar echivala cu criteriile genetico-structurale, asociate cu altele de ordin politic şi pshiologic (conştiinţa vorbitorilor). Cu ajutorul acestora poate fi pusă în evidenţă forţa de expansiune a elementelor de cultură precum şi funcţia lor uniformizatoare. Pentru dialectologia (lingvistică) ele sînt de însemnătate maximă. Prin criterii specifice înţelegem fenomenele imprevizibil variabile de la o regiune la alta, de la o ramură a artei folclorice la alta. Ele se opun criteriilo r-c a d r u prin tendinţa centrifugală de individualizare stilistică a creaţiilor, în timp şi în spaţiu. Primele pun probleme comune tuturor dialectelor folclorice, celelalte ne permit să urmărim procesul de ramificare a fenomenelor artistice, de la categorii la subcategorii şi de la dialecte la subdialecte şi graiuri. Prin criteriile specifice dialectologia folclorică se întâlneşte cu tipologia folclorică (sînt autori care le şi confundă), iar atlasul reprezintă şi o modalitate de clasificare a creaţiei orale, pe lîngă cea de valorizare. Luate împreună, criteriil e-c adru şi criteriile specifice devin sinonime cu legea estetică unitate în varietate şi numai sub acest raport trebuie conceput atlasul folcloric. Despre dubla dimensiune a folclorului românesc, existenţa lui în unitate şi în varietate ((tipologică şi zonală) s-a scris în repetate rînduri. în special au făcut-o muzicologii (C. Brăiloiu, Gh. Ciobanu, Emilia Comişel) şi coregrafii (A. Bucşan). Este o caracteristică a etnoculturii. Din acest punct de vedere fenomenele artistice se dezvoltă paralel şi în corelaţie cu limba vorbită. Va trebui să apelăm din nou la lingvişti pentru ca, după modelul lor deja experimentat, să acceptăm existenţa unor dialecte folclorice. Deocamdată rămînem la nivelul ipotezelor, întrucît nu s-a făcut nici o încercare de delimitare a zonelor caracteristice, fază esenţială în munca de elaborare a atlasului. Dar în legătură cu aceasta vom mai reveni. Să reţinem că cele două tipuri de criterii propuse de noi trebuie folosite în corelaţie şi circumstanţiat, totodată, de la caz la caz33. Pe teren etnografic şi folcloristic una dintre tezele lui Ovid Densusianu a provocat adesea aprecieri limitative : „Cînd este vorba de elemente păstoreşti nu trebuie niciodată să pierdem din vedere că ele sînt caracterizate printr-o forţă de expansiune specială, au avut totdeauna o circulaţie întinsă, cu radiaţiuni trecînd la distanţe mari de locul lor de origine". Şi mai departe : „în acord cu acest principiu se poate spune că cu cît ne îndepărtăm mai departe spre trecut, cu atît se impune să admitem mai mult importanţa migraţiunilor păstoreşti"34. De acord. Păstoria constituie unul dintre cri- Q95 CONCORDANŢE ETNOGRAFICE, FOLCLORICE, DIALECTALE teriile-cadru, contribuind la uniformizarea stilurilor regionale, cum a observat pe bună dreptate profesorul bucureştean. Astăzi specialiştii adaugă şi alte sectoare ale etnograficului, cu aceeaşi funcţie, îndeosebi satele specializate în diverse meşteşuguri.35 Despre intensificarea masivă, a satelor specializate vorbeşte, printre mulţi alţii, şi Tancred Bănăţeanu, identificînd, numai în Bihor, aproximativ 40 de localităţi, dintre care 8 de ceramişti36. Uneori textele poetice permit reconstituirea precisă a vieţii etnografice. De ele se serveşte Romulus Vulcănescu pentru trasarea, pe hartă, a drumurilor păstoreşti37. în afară de indicarea corectă a localităţilor şi de dezvăluirea originii unor formule introductive de largă circulaţie („Pe drumul Banatului / Trec oile badiului" şi „Cîtu-i Banatu de mare / Trei feluri de drumuri are“), argumente suficiente, totuşi, pentru justificarea lor în cercetările de dialectologie folclorică, textele nu mai prezintă şi alt interes ştiinţific. Ion Diaconu, inspirat de studiile lui Ovid Densusianu, a corelat criteriul genetic cu cel estetic urmărind, cum singur spune, „vina pastorală"39, ceea ce l-a condus în mod firesc pe urmele1 Mioriţei. EI descoperă balada la diferite categorii de depozitari şi susţine, în baza unei teorii proprii despre dinamica folclorică, originea străveche (româna comună), păstorească şi vrânceană a motivului. Avem însă dreptul să selectăm pentru atlas o anume variantă şi în baza ei să formulăm concluzii definitive ? In caz afirmativ, multe dintre concluziile autorului menţionat trebuie acceptate. Criteriul estetic nu mai poate fi invocat decît cu unele rectificări. Este superioară estetic doar acea variantă care reprezintă „un zăcămînt poetic de dincolo de adaptarea sufletului daco-roman la concepţia creştină a ispăşirii prin iertare şi faptă" ?40 Fie şi aşa. Dar nu avem nici o siguranţă că motivul iniţial, trac la origine, provine din mediul păstoresc. In al doilea rînd, criteriul estetic a fost înlocuit, tacit, cu altul tipologic, dat fiind că în vechime motivul mioritic circula sub forme lirice (bocet, colind) şi ritualistice. Dacă selectăm o variantă literarizată, de tip Alecsandri, criteriul estetic se află repus în drepturi, dar nu şi cel etnografic, în speţă păstoresc, pentru că textul reprezintă experienţa estetică a întregului etnic. Nu întîmplător Mihai Costăchescu, pe care nu-1 putem bănui de contrafaceri, a cules varianta sa dintr-un mediu dominant plu-găresc (Goeşti—Iaşi). Dealtfel (a se vedea şi cele menţionate de Alecsandri în legătură cu descoperirea lui Alecu Russo din timpul surghiunului), Soveja însăşi este o enclavă în spaţiul moldovenesc. Ne-o spune categoric chiar Ion Diaconu41. Am insistat asupra concluziilor lui Ion Diaconu pentru a susţine nu numai corelarea dar şi aplicarea cu tact a criteriilor de apreciere a fenomenelor artistice pentru includerea lor în studiile de dialectologie folclorică. Criteriile-cadru permit identificarea anumitor atitudini specifice grupului etnic în comportamentul lui artistic. Spre exemplu, ca să rămînem tot la domeniul estetic, Pericle Papahagi consemnează următorul fragment liric : „— O moi feată, moi muşată, d-iu şi ţ-o-ai muşuteaţa aflata ! — Di Dumnidău n’-easti dată, cu cundil’u n’-easti ser iată".42 696 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA în folclorul dacoromân această geneză versificată a frumosului uman s-a refugiat în descîntece. Dar faptul că apare şi la aromâni pledează pentru vechimea şi originalitatea ei, aflat în corelaţie cu mitul grec al Afro-ditei. în aceeaşi colecţie descoperim proverbul „Muşiteaţa treaţi, ma mintea armîni“43, corespondentul nord-dunărean fiind „Frumuseţea veştejeşte, dar înţelepciunea creşte" ambele instituţionalizînd deopotrivă repartizarea pe vîrste a calităţilor umane. Somnul are casă44, vine călare, misterios, asemenea dorului din dacoromână, frumos, muşat, mîndru au cunoscut o evoluţie semantică unitară în nord şi în sud, iar dolus, „aşa de caracteristic în vocabularul nostru" se păstrează" cu aceeaşi nuanţare semantică nu numai în daco-română, dar şi în aromână şi în meglenită".45 Toate acestea, corelate, conturează un sistem de gîndire estetică, de mare interes pentru întreaga dialectologie folclorică. Criteriile specifice nu se află totdeauna în opoziţie cu criteriile-cadru. Uneori le dublează pe acestea din urmă. Tache Papahagi a subliniat prima dată elemente comune de versificaţie în folclorul dacoromân şi aromân : ritmul trohaic, versul de 7/8 silabe şi rima alăturată. Pe de altă parte ritmul constituie un element de convergenţă şi la nivelul morfologiei artei, în muzică, dans, literatură. Există apoi formule stilistice care circulă în toată masa etnicului, asemenea fondului principal de cuvinte. Este vorba de formule introductive (de doină, baladă etc.), de motive, subiecte, personaje. Exemplele pot fi selectate din zone foarte diferite ale României orientale pentru a se constata unitatea stilistică a acesteia. Ideal ar fi să carto-grafiem asemenea motive, nu să le completăm doar mental, în baza lecturii, extinderea lor spaţială. Am fi realizat tot atîtea hărţi şi demersuri practice în direcţia atlasului. Iată şi exemple de aplicare limitativă a criteriilor specifice. Să pornim de la fapte concrete : „Frundzî verdi baraboi, ni-o făcut maica pi doi s-o-mplut ţărili cu noi. Frunzîleama lozîoarî, s-o pornit maica pin ţarî sî ni strîngî grămăzioarî. Grămăzioarî nu ni-o strîns, numa ni-o pornit la plins. Astî vârî n-o fost vâri s-o fost om potop s-o parî sî ni-o ars la ininioarî".46 Tot la Roşculeţ descoperim următoarea variantă a textului citat : „Frundzî verdi lozîoarî, La Nestru, la marzioarl cre?ti-on nuc cu frunza rari, cînt-on cuc di sî omoarî.11'17 697 CONCORDANŢE ETNOGRAFICE, FOLCLORICE, DIALECTALE De asemenea la Ştefănueă : Frunzuleamă io/âoarî, La Nestru, la mărzioarî, Sî strîng fraţii grămăzioari, Intri dînş o surioarî...44.48 Modelul acestor texte îl constituie următorul cîntec de largă circulaţie-pe teritoriul nord-dunărean : „Frunză verde lozioară, La Focşani între hotară Hste un nuc cu frunza rară, Se strîng cucii toţi din ţară Şi cintă de se omoară...44. Exemplele fac parte dintr-o familie de variante ale liricii de înstrăinare. Pentru dialectologia folclorică ele sînt interesante şi ca ilustrări ale convergenţei şi divergenţei stilistice. Ultimul segment, de circulaţie moldo-munteană, apare mai unitar ca structură, iar în privinţa lexicului se apropie de limba literară. Celelalte, datorită unor condiţionări istorice pe care nu le mai discutăm, şi-au dezvoltat repertoriul de motive, dife-renţiindu-se stilistic de prototipul „La Focşani între hotară". O inovaţie pe tema dialectologică a divergenţei, de fapt a unităţii în varietate, o constituie motivul „Oliolio, frate răzleţ" în care au excelat provincii româneşti care cîndva au fost incorporate altor state. Textele de înstrăinare de acest tip au fost provocate de fenomenele de aculturaţie şi nu de cele sociale. Mai adăugăm că în concepţia îndătinată a orfismului, atît de specifică getodacilor, plînsul (de doină) şi cîntecul (de bocet) apar consubstanţiale. Cîntecul La Focşani între hotară cu variantele regionale, se înscrie printre fenomenele specifice ale cugetării autohtone. Ca să devină suibiect pentru dialectologia folclorică, el trebuie cercetat, în prealabil, din punct de vedere tipologic. Se confirmă, şi de data aceasta, teoria, verificată de lingvişti, că monografia (pentru folcloristică, şi tipologia), colecţia şi atlasul reprezintă tipuri de cercetări c o m-plementare. Ele constituie o sursă de bază pentru informarea dia-lectologului asupra registrului de variante ale graiului studiat. O problemă specială este unificarea sau echivalarea criteriilor, astfel încît să poată fi utilizate la nivelul tuturor artelor folclorice. Se cunosc controversele în legătură cu împărţirea românei în dialecte şi graiuri. Este de aşteptat ca situaţia să se repete şi în cazul folcloriştilor. Unitatea stilistică a României orientale poate fi mai uşor susţinută, datorită elementelor comune ce apar în evidenţă. Indiferent de varietatea tipologică a Mioriţei, tema păstorească rămîne un factor de convergenţă. Factorii specifici muzicii româneşti apar în linii generale aceiaşi şi la Gh. Ciobanu50 şi Emilia Comişel51, adică : scara pentatonică, sunetul de cadenţă (începînd cu primul rînd melodic, stilul rubato (în execuţie), structura octosilabică a versului, independenţa relativă a textului de melodie, sisteme de ornamentare melodică etc. Ambii autori îmbină elemente ce ţin de poetica textului, de structura frazei, de funcţia şi modul de execuţie a cîntecului răspîndit pe teritoriul românesc, pe cînd Bartok Bela, ca şi Adrian Fochi„ mai tîrziu, se întemeiază pe criterii morfologice52. 698 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA Criteriul numeric invocat de Bela Bartok aminteşte de cel al frecvenţei folosit de Ion Gheţie pentru stabilirea dialectelor românei53, ■numai că ceea ce se potriveşte fenomenelor de limbă poate rămîne fără semnificaţie în folclor. Valoarea stilistică a faptelor artistice se remarcă nu neapărat prin frecvenţă ridicată ci şi prin fixarea lor la anumite con-■texte-matcă. Cuvîntul jale indică o stare lirică depresivă. Cînd catana spune : „Măi, neamţule, nu ţi-i jele / Cînd vezi sînge pe curele ?“, termenul a căpătat o nuanţă nouă, specifică poeziei de ostăşie, şi anume de milă. Rima a impus cuvîntul jele, contextul l-a obligat să-şi însuşească o valoare semantică aparte. O oraţie de nuntă de tipul : „Cucoane mire eşti "bucuros / Că, iată, ţi-am adus mireasa ?‘<54 text cules din Soroca, în 1967, nu-1 şochează pe lingvist. Expresia cucoane mire face parte dintre modalităţile stilistice consacrate idealizării personajelor aflate în momente festive ■unice. în Transilvania, în aceleaşi contexte, circulă formula domnul mire, cu îndepărtat substrat latinizant, iar în Muntenia şi în Moldova de sud, tinărul nostru împărat, cu uşoare preţiozităţi bizantinizante. Cuconul mire ■este deci o isolexă. Theodor Roşculeţ o nota în culegerea sa din zona codrilor din anul 1928 : „buna zîua, horî frumoasî / Sî bini ti-am găsît să-nătoasî, cucoanî mireasî"55. Uneori criteriile trebuie echivalate, în sensul că lipsa unor categorii poetice într-o zonă poate constitui un tip de omisiune elocventă. Liri-cizarea baladei în partea de nord a ţării este un fenomen caracteristic. Totuşi eposul persistă în alte specii versificate, de pildă în oraţia agrară, construcţie narativă de mare amploare în Moldova. Abundenţa colindelor în Transilvania este compensată de alaiurile cu măşti de cealaltă parte a Carpaţilor Orientali. Cartografierea acestor manifestări la nivelul de generalitate al genurilor şi al speciilor trebuie să reprezinte, prin simboluri adecvate, situaţia specială a eposului şi a ritualisticii. Se pare că ideea împărţirii teritoriului nord-dunărean în două (sau în trei) secţiuni dialectale, una carpatică şi alta extracarpatică (de deal şi de cîmpie), are o largă audienţă. Sursa acesteia trebuie căutată tot la Bartok Bela, fiind însuşită deopotrivă, de etnomuzicologi ca şi de lingvişti. Autorul maghiar se referea, este drept, la partea vestică şi nordică a Ardealului, dar avea în vedere şi alte zone, de pildă Cîmpia Transilvaniei şi marile deschideri transhumante spre Dunăre, prin Vrancea şi Argeş. Mai tîrziu, Sextil Puşcariu avea să constate în acelaşi sens un mănunchi de forme care, indiferent de varietăţile lor locale (în Moldova, Muntenia, Banat), „se întretaie cu Transilvania"56. Să reţinem şi afirmaţia unui folclorist literar : „Unele particularităţi tematice sau mai cu seamă stilistice duc la stabilirea a două arii mari ale întregului teritoriu românesc : cea nord-vestică, cuprinzînd Moldova nordică, Transilvania cu Banatul, şi cea sud-estică, în care se înglobează Oltenia, Muntenia şi Moldova sudică. în linii mari cele două zone ale liricii populare aproape coincid cu cea a bocetului propriu-zis, dar se diferenţiază de cele ale colindelor şi cîntecelor rituale funebre. Judecind după culegerile mai vechi, se pare că în Moldova limita baladei şi chiar a liricii a fost mai la sud, aproximativ aceeaşi cu cea a bocetului — fără ca aceasta să coincidă cu graniţa dintre Ţara de sus şi Ţara de jos —, dar în ultimele decenii se semnalează tendinţa ca această limită — mai ales în baladă — să fie împinsă mai spre nord"57. 699 CONCORDANŢE ETNOGRAFICE, FOLCLORICE, DIALECTALE Cereet'areâ lui Ovidiu Bîrlea, una dintre cele mâi serioase'din domeniul dialectologiei folclorice româneşti, este confirmată şi pe teren lingvistic. Ne referim Ia studiul de teren consacrat proceselor de nivelare a diferenţelor dialectale sub influenţa limbii comune.58 Precizarea terminologiei. Ne referim la două categorii de termeni, prima privind răspîndirea teritorială a fenomenelor artistice, cealaltă în legătură cu titulatura atlasului. Lingviştii au rezolvat, se pare, problema, pentru partea ce le revine lor. în studiile de dialectologie folclorică termenii de specialitate, din seria indicată, circulă cu foarte mare libertate, pierzîn-du-şi funcţia logică de definire a unor realităţi concret delimitate. Apar sinonime formule ca : arie de circulaţie, regiune folclorică, dialect, zona muntelui, a cîmpiei sau a podgoriei. Evident, fenomenele culturii nu coincid nici între ele, nici nu se supun cu stricteţe formelor geografice. Altfel ar trebui să considerăm „ţările* închise, iar transhumanţa, satele specializate, cărăuşia, negoţul etc. reduse la zero în ceea ce priveşte funcţia lor istorică de uniformizare stilistică. Să rămînem la terminologia consacrată şi în alte ramuri ale ştiinţei : dialect şi grai, întrucît defineşte realităţi istorice, distincte şi complexe. Am putea vorbi fără riscul confuziilor despre zona musceleană a doinei de codru (Al. I. Amzulescu), despre limita nordică a ariei bocetului (Ovidiu Bîrlea) dar şi despre complexul sărbătorilor de iarnă ca o secvenţă pe verticală a graiului artistic moldovenesc. Aria şi respectiv zona indică teritorializarea unui fenomen selectat convenţional dintr-un complex, pe cînd graiul şi mai ales dialectul, complexul însuşi. Cartografierea epuizează printr-o singură hartă datele fenomenului corespunzător unei zone. Dialectul pretinde atlasul întreg. Cît priveşte cea de a doua serie de termeni indicată mai sus, pledăm pentru formula de atlas folcloric, nu dicţionar sau album, cum s-a mai propus, iar disciplina care îl elaborează să ne numească dialectologie folclorică. Toate acestea ni se par utile şi pentru eventualele şi necesarele corelări cu discipline şi sectoare înrudite ale cercetării : dialectologie (lingvistică), Atlasul Etnografic al României (AER), bazele dialectale şi folclorice ale literaturii scrise etc. Tipul de atlas. Tipologia atlaselor lingvistice este deja foarte bogată : fonetice, lexicale, morfologice, fonologice59, istorice60 şi chiar pentru diminutive61. Ne interesează doar două categorii : atlase folclorice analitic e şi atlase folclorice sintetice, cel puţin în această fază incipientă a dialectologiei. Atlasul, indiferent de conţinutul său tematic, este un tip de reprezentare cartografică a culturii, la un anumit nivel de abstractizare62. Pentru ca simbolurile utilizate să reflecte corect realitatea de pe teren, factorii indicatori, eşantioanele, schemele, modelele au nevoie de o bună corelare într-un sistem logic şi coerent, astfel încît să permită ori-cînd jocul gîndirii şi al cunoaşterii de la faptele particulare la cele generale. De aceea, firesc ni se pare să se înceapă cu elaborarea atlaselor folclorice analitice, pe z o n e, pe ţări şi pe d i a 1 e c t e. La un alt nivel de abstractizare se poate trece la un atlas folcloric general, fiind corelate faptele caracteristice din toate ramurile artelor populare, încît la nivelul ţării să putem vorbi de un model românesc63. Şi ALR şi NALR, opere colective, au fost elaborate tot în trepte, începînd cu acţiuni singulare 700 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMÂNEASCĂ (Weigand, Candrea), dar continuînd şi astăzi cu mari echipe de specialişti. . Scopul atlasului. în funcţie de tipul de atlas se realizează şi scopul acestuia. Cînd Tache Papahagi defineşte drept scop principal al atlasului (el spune dicţionar sau chiar muzeu folkloric, gîndindu-se la starea incipientă a cercetărilor), „încadrarea într-o parţială lume folklorică euro-mediteraneană"64, se referea la atlasul de tip sintetic. De reţinut că atlasul nu trebuie să înscrie pe hartă întreaga masă a fenomenelor artistice. O face arhiva. Problema nu este ce să reţii, spune Sever Pop, „ci ce trebuie sacrificat"65. La nivelul ştiinţelor etnologice particulare: etnomuzicologie, etnoliteratură, etnocoregrafie, funcţionează mai accentuat criteriile specifice pentru a transcrie în concepţie şi reprezentări faptele consemnate direct pe teren, făcîndu-le accesibile altui grad de generalitate. în plan supradialectal şi eventual etnologic, criteriile-cadru preiau funcţia celor specifice şi-şi construiesc altele cu valoare conceptuală mai largă. Astfel, cele două tipuri de criterii se află mereu în mişcare de translaţie, asigurînd, de la caz la caz, funcţii concrete atlasului. Concluzii — Dialectologia folclorică ne apare ca o ştiinţă subsumată folcloristicii generale. Ei îi revine spre cercetare un set de probleme specifice (raporturile dintre expresia lingvistică şi expresia poetică, dinamica pe verticală a stilurilor regionale, răspîndirea acestora în spaţiul etno-geografic, elaborarea atlaselor), metode de lucru (culegerea textelor în scopuri bine determinate, analiza lor din perspectiva anumitor criterii), categorii şi concepte (de pildă reformularea semantică a cuvîntului dialect), toate acestea asigurîndu-i o anumită autonomie relativă în raport cu alte discipline mai mult sau mai puţin înrudite. — împărţindu-şi materialul de cercetare cu dialectologia (lingvistică), etnografia, sociologia etc., dialectologia folclorică este obligată să colaboreze cu acestea în vederea verificării rezultatelor proprii. Foarte adesea, de pe teren propriu, ea poate oferi un model de cercetare interdiscipli-nară. La nivelul actual al ştiinţei nu se mai pune problema subordonării dialectologiei folclorice altor discipline. — Nu există încă un tratat de dialectologie folclorică. Dar încă de la sfîrşitul secolului trecut, cum am arătat, cercetarea românească a început să se îmbogăţească cu importante colecţii, studii monografice, tipologii, încercări de cartografiere care pot fi utilizate cu succes şi în scopurile proprii dialectologiei folclorice. Să sperăm că o echipă de entuziaşti îşi va propune într-un viitor cît mai apropiat şi elaborarea atlasului folcloric, propunîndu-şi ca punct de plecare culegerea textelor. Ar fi un atlas socio-folcloric, dat fiind destinul contemporan al creaţiei, dar am avea garanţia că a fost conceput special în acest scop, aşa cum trebuie să se procedeze. — Odată constituită, dialectologia folclorică poate stimula dezvoltarea altor discipline. Întrucît operează cu criterii specifice, în cea mai mare parte de ordin stilistic, îi stă în putinţă să se fixeze pe teren ariile de răspîndire ale motivelor poetice. Pe acest temei se poate naşte un tip de stilistică sistematică, scutindu-ne de formulări intuitive privind cantitatea de metafore, să spunem, sau de rime, din vest în comparaţie cu cele din est. în acelaşi timp, dialectologia folclorică are de adus '701 CONCORDANŢE ETNOGRAFICE, FOLCLORICE, DIALECTALE lămuriri în legătură cu evoluţia limbii literare şi a scrisului artistic. Se pare că textele poetice trec, în bloc, în rîndurile formelor strict locale şi •conservatoare. Insă unele dintre ele sînt la fel de literare ca şi capodoperele literaturii scrise. Mai mult decît atît, s-au dezvoltat paralel cuj aceasta şi au stimulat-o. Dar să aşteptăm concluziile cercetărilor viitoare. NOTE 1 Leca Morariu, Folclorul aservit filologiei ? (Pentru epoca folclorică a folclorului), in „Freamăt literar", 1936, nr. 1—2, p. 11 şi urm. 2 Romulus Vuia, Studii de etnografie şi folclor, I, Ediţie îngrijită de Mihai Pop şi Ioan Şerb. Prefaţă de Mihai Pop, Bucureşti, 1975, p. 28. 3 Ovid Densusianu, Aspecte ale poeziei populare romanice. Curs ţinut in anul 1925—1926, Facultatea de filologie şi litere din Bucureşti, p. 52. 4 Emilia Comişel, Folclor muzical, Bucureşti, 1967, p. 8. 3 Gheorghe Ciobanu, Stratificări în muzica populară românească, în „Studii de etnomuzico-logie şi bizantinologie", II, Bucureşti, 1979, p. 23—24. 3 Emilia Comişel, lucr. cit., p. 8. 7 Ovidiu Varga, Tragicul Orfeu şi destinul muzicii, Bucureşti, 1980, p. 36 şi urm. 3 Petru Ursache, Prolegomene la o estetică a folclorului, Bucureşti, 1980, p. 13 — 15. 3 B. P. Hasdeu, Prelegeri de etnopsihologie, în voi. Studii de folclor, Ediţie Îngrijită şi note de Nicolae Bot. Prefaţă de Ovidiu Bîrlea, Cluj-Napoca, 1979, p. 136 şi 137. 10 Artur Gorovei, Şezătoarea, 1892 (Anul I), nr. 3, p. 86. 11 Titu Maiorescu, în memoria poetului dialectal Victor Vlad (Delamarina), în „Critice" <1866-1907), III, Bucureşti, 1915, p. 173. 12 Titu Maiorescu, lucr. cit., p. 173 şi respectiv 174. 13 Mihail Sadoveanu, Comemorarea Iui I. Creangă, in voi. „Poezia populară", Ediţie şi studiu introductiv de Petru Ursachc, Iaşi, 1981, p. 157. 11 B. Cazacu, 1971, p. 624. 13 TDO. 13 Gl. Olt. 17 Cazacu, 1969 a, p. 88. ■*’ Papahagi, 1979, p. 14 şi urm. 13 Densusianu, Operr, III, p. 201 şi 205. 20 Fochi, 1976. p. X. 21 Pop, 1966 a, p. 25. 22 Pop, lucr. cit., p. 24. . t3 Ion Muşlea, Importanţa materialului folcloric din răspunsurile la Chestionarul Ilasdeu şi problema valorificării lui, în Ion Muşlea şi Ovidiu Bîrlea. Tipologia folclorului. Din răspunsurile ia chestionarele lui B. P. Hasdeu, Bucureşti, 1970, p. 80. 24 Ion Diaconu, Folklor din Rîmnicul-Sărat, I, Focşani, 1933, p. 38. 23 Diaconu, 1969, p. 109. 24 Ion Diaconu, lucr. cit., p. 17. 27 Mihail Sadoveanu, Ecouri din Ţara Oaşului, în voi. „Poezia populară", p. 87. 23 D. Guşti, Sociologie românească, in rev. „Sociologie românească", I (1936), 1, p. 6. 23 P. V. Ştefănucă, Cercetări folklorice in Valea Nistrului-de-jos, Bucureşti, 1937, p. 56. 30 P. V. Ştefănucă, lucr. cit., p. 94. 3! Natalia Dăscilescu, Regiunea codrilor Basarabiei, Chişinău, 1936. 32 Theodor Roşculeţ, Malerialuri folkloristice, voi. I—II, Culegere efectuată în Ţinutul codrului (jud. Lăpuşna, Orhei şi Bălţi), 1928. 33 Boris Cazacu, 1966 c, p. 31. 34 Ovid Densusianu, Irano-iomanica, în GS, I, p. 40. 33 N. Dunăre, Rolul satelor specializate in meşteşuguri in dezvoltarea legăturilor dintre Ţările Româneşti, în „Apulum", VI, 1967, p. 537—556. 37 Tancred Bănăţeanu, Arta populară in satele specializate din sudul raionului Beiuş, regiunea ■Oradea, în „Studii şi cercetări de istoria artei", anul I, nr. 1—2, 1954, p. 21—39. 37 Romulus Vulcănescu, Cartografierea etnografică a transhumantei in Oltenia de vest, în “Revista de etnografie şi folclor", 1964 (Anul IX), 1, p. 29 şi urm. 33 Diaconu, 1969, p. 80. 34 Ion Diaconu, Aspecte etnografice pulnene, Focşani, 1936, p. 15. Id°m. 702 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA 41 Diaconu, 1969, p. 109—110. *’ Pericle Papahagi, 1900 a, p. 890. 13 Pericle Papahagi, lucr. cil., p. 565. 14 Pericle Papahagi, lacr. cit., p. 4 şi 7. 45 Densusianu, 1925 — 1926, p. 1. 44 Theodor Roşculeţ, lucr. cit., II, p. 247. 47 Theodor Roşculeţ, lucr. cit., II, p. 738. 48 P. V. Ştefănucă, lucr. rit., p. 104. 49 V. Rusu, 1977, p. 102. 89 Gheorghe Ciobanu, Despre factorii care înlesnesc evoluţia muzicii populare, în „Studii de etnomuzicologie şi bizantinologie", Bucureşti, 1979, p. 42 — 43. ■ 81 Emilia Comişel, Folclor muzical, cit., p. 49 şi 311 — 312. 82 Bartdk B61a, Însemnări asupra cintecului popular, Bucureşti, 1956, p. 217. 83 Gheţie, 1969 a, p. *06. 84 Andrei Hîncu, Reflecţii asupra genezei, dezvoltării istorice şi stării actuale a oraţiilor rituale de familie, in „Limbă n literatură moldovenească", 1977 (oct.-dec.), 4, p. 30. 88 Theodor Roşculeţ, lucr. cit., p. 189. 88 Puşcariu, LR, p. 216. 87 Ovidiu Bîrlea, Diferenţierea teritorială a liricii populare, îa „Revista de etnografie şi folclor", 1967, nr. 3, p. 188. 88 Cazacu, 1966 c, p. 90. 89 V. Rusu, lucr. cit., p. 67. 80 Mal ii da Caragiu-Marioţeanu, Compendiu, p. 74. 81 Matilda Caragiu-Marioţeanu, loc. cit. “ Romulus Vulcănescu, Concepte de reprezentare cartografică !n etiologie : scheme, tip;<-i şi modele, în „Revista de etnografie şi folclor", XI, 1970, 3, p. 191. 83 Vezi, pentru atlasul etnografic, Romulus Vulcănescu. lucr. cit., p. 195. 84 Tache Papahagi, Din Mic dicţionar folkloric. Spicuiri folklorice şi etnografice comparate, Bucureşti, 1947, p. 20 ţ vezi şi Mic dicţionar i’olklo'k, Ediţie îngrijită, note şi prefaţă de Valciiu Rusu, „Minerva", 1979, p. 31. 88 Sever Pop, lucr. cit., p. 69. PRELIMINARII LA STUDIUL REPARTIŢIEI ZONALE A CULTURII POPULARE ROMANEŞTI ÎN FUNCŢIE DE CRITERIILE FOLCLORULUI MUZICAL Privit fie ca obiect (deci, static), fie ca proces (deci, în mobilitatea sa) multidimensional, folclorul muzical românesc impune, poate în primul rînd, prin diversitatea sa. Dat fiind caracterul continuu al acestei diversităţi sub diferite aspecte — inclusiv cel zonal, care ne interesează în mod deosebit aici — este necesar a schiţa cîteva dintre dimensiunile generale (uneori, aparent colaterale) ale problematicii respective. Dificultăţile legate de o tentativă de definire a folclorului muzical în general, în termeni simpli, au fost evocate de Constantin Brăiloiu Sntr-un studiu considerat azi clasic1; ele au ca substrat imposibilitatea de a delimita graniţe clare, nete între „muzica folclorică" şi „muzica cultă^. Istoria muzicii însăşi poate fi privită ca o istorie a relaţiilor bidirecţionale între aceste 703 CONCORDANŢE ETNOGRAFICE, FOLCLORICE, DIALECTALE două forme tipice de cultură ; atît cercetările „tradiţionaliste44 de folclor cit şi cele ale muzicologiei comparate, apoi ale înseşi etnomuzicologiei, constituită ca ştiinţă de sine stătătoare, au dovedit, mai mult sau mai puţin intenţionat sau explicit, că ceea ce numim „folclor muzical44 reprezintă, de fapt, un amestec eterogen de straturi de diferite provenienţe istorice, geografice, sociale, unite temporar de o funcţionalitate specifică, ea însăşi, ia rîndul ei, mobilă, evolutivă, în contact cu alte modalităţi de funcţionare ale artei. Atribuirea folclorului a unor calităţi esenţiale, ca apartenenţa la o „anumită clasă socială, omogenă şi organizată44, ignorarea „oricărei scrieri44, caracterul flexibil, proteiform, datorat „formei de existenţă exlusiv orale44, caracterul colectiv, anonim etc., conduce la considerarea ca folclor a oricărui „bun cultural44, indiferent de provenienţa sa (uneori pe deplin cunoscută), care a fost „acceptat44, asimilat, adică, „se comportă funoţional44 în conformitate cu parametrii enunţaţi. George Breazul comentează critic o serie de păreri extremiste în acest sens, care ajung repede la concluzia că „poporul n-a creat niciodată nimic. El nu face altceva deioît să reia şi să imite ceea ce au creat centrele de civilizaţie442. Avînd meritul incontestabil de a fi relevat date noi, definitorii, ale fenomenului folcloric complex, această viziune acceptă însă cu oarecare indiferenţă ipoteza existenţei unor elemente de structură muzicală specifice ; astfel, dacă sociologia, în general, a oferit — sau, mai bine zis, a contribuit la afirmarea unei baze ştiinţifice studiului folclorului muzical, — etnomuzicologia nu se poate limita la considerarea aspectului său pur funcţional, reluiînd studiul structurii muzicale cu o metodologie proprie, adecvată pe deplin obiectului cercetat şi relativ bine diferenţiată, de această dată, de muzicologia „clasică44. Ea încearcă să definească astăzi tocmai elementele structurale specifice (pe plan regional, naţional etc.) aie acestei arte populare. Intr-adevăr, variabilitatea continuă, aspectul improvizatoric, flexibilitatea relaţiilor sintactice într-o structură muzioală specific folclorică3 par a fi o consecinţă a modului ei propriu de existenţă şi, în acelaşi timp, o cauză a unor particularităţi certe la nivel morfologic. C. Brăiloiu surprinde cauzele intime ale acestei mobilităţi („„.Deoarece nici o grafie nu-i stabileşte, odată pentru totdeauna, redactarea, această operă nu este -«ceva făcut», ci ceva C3re «se face» şi «se reface mereu»444). Pentru a încerca să stăplnim diversitatea folclorului muzical românesc devine evident necesară adoptarea unui punct de vedere care să separe, să distingă multiplele elemente care concură la conturarea ei, să releve sursele ei, cauzele esenţiale. Acest demers pare cu atît mai important cu dît, azi, istoria muzicii, în ansamblul ei, revendică muzica folclorică de pretutindeni ca pe o primă fază de evoluţie a muzicii oricărei societăţi, reformulînd acele trăsături psihofizice general-umane, care stau la baza artei sunetelor. Acelaşi Constantin Brăiloiu vorbise despre „atemporalitatea creaţiilor zise primitive44, înţelegând prin aceasta că ele reprezintă, prin structurile lor fundamentale, un bun al omenirii întregi, localizările stricte (uneori nejustificat de rigide, chiar la cercetători eminenţi ai culturii populare ca Bela Bartok, George Breazul etc.) la nivel geografic sau istoric, nepu-tînd fi înţelese pe deplin decît pe fundalul permanenţei lor. Ştiinţa contemporană ne oferă în plus concepţia statistică asupra fenomenelor naturale sau culturale, concepţie care acceptă determinismul strict ca pe un 704 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA caz cu totul particular al probabilităţii mai mari de apariţie a unui factor, faţă de altele. (Este mai aproape de adevăr a afirma, nu că o anumită structură este „tipic folclorică", ci că ea „este prezentă în folclor în proporţie de 60o/0“, de ex.). Din acest unghi de vedere, folclorul muzical românesc, în toată complexitatea sa, oonstituindu-se pe trundiiul comun al popoarelor sud şi sud-est europene şi avînd multiple legături organice, pe deplin perceptibile, cu vaste zone geografice (din Iran pînă în Scoţia, din nordul Africii pînă în peninsula scandinavă), poate fi definit ca un organism unitar, coerent, relativ independent, urmând ca cercetarea sa de profunzime să schiţeze, calitativ şi cantitativ, statistic — deci, nuanţat — elementele sale specifice, sub aspect morfologic şi sintactic5. Referitor la prefacerile rapide suferite de folclorul muzical în epooa contemporană, Bela Bartok scria, încă acum cîteva decenii : „...odată cu pătrunderea culturii orăşeneşti, muzica populară este mereu alungată, Se preface şi, în cele din urmă, piere. Oprirea acestui proces este peste putinţă, afară numai dacă am vrea să desfiinţăm toate drumurile, toate şcolile şi toate fabricile. Tot ce ne rămîne de făcut este să culegem cît mai mult, cît mai îngrijit şi ciît mai repede"6. Această optică, specifică acelei perioade, este completată de imaginea stabilităţii, vitalităţii, poate a „conservatorismului" folclorului românesc, cunoscut şi cules de Bartok în Bihor, Maramureş, Hunedoara, Banat, Câmpia Transilvaniei. „După cît se pare, nici o regiune, afară de cea a Maramureşului şi a regiunilor învecinate, n-a mai creat de secole melodii noi... La ţăranii români muzica este o îndeletnicire obştească. Nici o întîmplare însemnată a vieţii omeneşti (sărbătorile Crăciunului, secerişul, nunta, moartea ete.) nu poate şi nu trebuie să aibă loc decât legată de anume cîntece, de anume rituri tradiţionale... Toate cântările rituale se cântă bineînţeles numai cu prilejul ceremoniilor de care ţin ; nu se cade ca asemenea cântece să fie cântate pentru distracţie"7. Pe drept cuvînt arată Tiberiu Alexandru că „păstrarea îndelungată a unor stiluri muzicale unitare se datoreşte unor condiţii social-istorice care s-au menţinut şi ele neschimbate... Este cu putinţă oa unele stiluri să vieţuiască secole întregi, dar este de neconceput ca în decurs de secole să nu se creeze melodii noi... Ele sînt plăsmuite în caracterul stilului, potrivit tiparelor tradiţionale"8. La rândul său, Constantin Brăiloiu descrie, în termeni lapidari, procesul de „dizolvare" a folclorului tradiţional". ...la fel cum societatea ţărănească va suferi nivelarea inexorabilă de sus — pol contrar al unităţii sale prime — arta sa va pieri, înăbuşită de corpii străini care i se insinuează zi de zi"9. Şi totuşi, încă din anii 19<30—1940, apăreau, la început timid, apoi din ce în ce mai viguros, forme cu totul noi de existenţă ale artei populare, de neimaginat în faza „descoperirii" ei tardive, în secolul al XlX-lea. Este vorba despre spectacol, această funcţie pe care arta populară o deţinea, în general, latent, chiar în modelele ei cele mai tradiţionale (Hora Satului nu constituia oare un spectacol pentru mulţimea strânsă doar să privească, fără să participe ?), dar care a evoluat impetuos, impunîndu-şi particularităţile astăzi. Fără a încerca o .tratare substanţială a acestei complexe probleme aici, vom aminti doar că, pe de o parte, „transferul funcţional" (de la rit la spectacol, de ex.) nu era necunoscut în istoria culturii 705 CONCORDANTE ETNOGRAFICE, FOLCLORICE, DIALECTALE 45 — Tratat de dialectologie românească — cd. 251 din secolele precedente, el reprezentând poate un proces firesc jde integrare a unor valori ancestrale într-o societate cu o „conştiinţă de sine" mai ridicată decît cea care o precede, capabilă de o „contemplare estetică" pură a faptului ritual, iar, pe de altă parte, dacă funcţia fenomenului folcloric a fost astfel în întregime (sau, în cea mai mare parte) modificată, structura sa muzicală îşi poate păstra particularităţile, uneori integral, ea reprezentând astfel o verigă de legătură sigură între vechile şi noile forme de existenţă' ale folclorului. Desigur, nu orice fapt folcloric se pretează în egală măsură la o asemenea adaptare ; este cunoscut faptul că dansurile populare şi muzica lor au dominat scena spectacolelor folclorice o lungă perioadă, pînă a fi urmate de elemente de pitoresc instrumental, apoi de solişti vocali, apoi — în fine — de „remontarea" unor rituale întregi, cum ar fi cele de iarnă, de nuntă, de şezătoare etc., sau, de situarea curentă „într-un alt context" a unor piese folclorice izolate. In forma sa actuală, spectacolul folcloric, pe scena căminelor culturale săteşti, ale oraşelor, în turnee internaţionale, festivaluri, concursuri etc., s-a dovedit a fi — în ciuda unor exagerări, deformări, greşeli, dintre care unele supărător de persistente — forma cea mai sigură de conservare (în unele cazuri eu totul particulare, chiar de vieţuire autentică) a tradiţiei folclorice. Spectacolul a contribuit astfel nu numai la atragerea masivă, accelerată a noi forme ale folclorului tradiţional pe scenă, împiedicînd uitarea lor deplină, ci, uneori, şi la continuarea procesului de creaţie folclorică. Acesta nu este poate acel folclor a cărui dispariţie o deplângeau Bartok şi Brăiloiu, dar este o modalitate în care structurile sale muzicale, chiar cele mai originale, intime, pot participa activ la viaţa culturală contemporană. Considerind deci „folclor" — într-o accepţiune evident mult lărgită a termenului — şi structurile muzicale tradiţionale folclorice prezentate pe scenă, la radio, televiziune, pe disc etc. în contexte funcţionale radical diferite — nu facem decît să acceptăm o realitate obiectivă : urbanizarea accelerată a satului, mijloacele mass-media etc., vor contribui curînd ca ultimele „fapte vid folclorice" (cum ar fi, de ex., cîntatul unei doine „pentru sine", bocetul spontan la moartea unei rude etc.) să dispară, unmînd ca prin „folclor muzical" să se înţeleagă probabil exclusiv —- chiar .pentru interpreţii tradiţionali, profesionişti sau amatori — o structură muzicală specifică, „piesa folclorică propriu-zisă", şi nu cadrul ei funcţional tradiţional. Este un proces ireversibil care se desfăşoară, în diferite locuri ale lumii după aceleaşi linii directoare, surprinzând însă folclorul respectiv în diferite faze ale evoluţiei sau dezagregării sale, iar pe purtătorii săi tradiţionali, în diferite faze de conştientizare a valorii artei pe care o deţin. Cazurile binecunoscute ale muzicii ţigăneşti maghiare, ale celei spaniole de music-hall, ale muzicii arabe de cafenea sau de jazz, a acelei varietăţi semi-exotiee, mai puţin răspândite, din Madagascar, Tahiti etc. (cazuri citate de C. Brăiloiu10) — „limbaje" dezvoltate în special sub imperiul unor interese comercial-turistioe — reprezintă faza „instinctivă" a acestui proces de „modernizare funcţională" a tradiţiei, în general în interesul consumatorului de artă avizat occidental; o fază indiscutabil superioară, ca mobil etic şi ca puritate ştiinţifică o reprezintă aceea a spectacolelor, concursurilor etc., controlate de specialişti, iar o fază mai avansată — în curs de afirmare în unele ţări (dar în uz deja în ţările 706 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA vechilor tradiţii orientale sau extrem-orientale) ar fi aceea a perpetuării acestei tradiţii prin învăţământul muzical organizat, centralizat, de diferite grade. Nu ne-am referit în mod special la problema „valorificării14 creaţiei populare de către cea cultă (prin „adaptări44, „îmbunătăţiri44 etc„ de fapt, deformări, de cele mai multe ori nejus+ificate, sau prin integrarea ei, la un înalt nivel profesional, ântr-un limbaj muzical contemporan original, de circulaţie universală), această problemă nefiind deloc nouă ; ea priveşte, în fond, mai mult muzica cultă, în ansamblul ei, decît pe cea tradiţională populară, a cărei temă esenţială rămâne supravieţuirea, conservarea — deci acceptarea ei ca atare — sau, în cel mai bun caz, continuarea drumului pe făgaşul propriu. Aceasta, deoarece creativitatea interpretului popular (de fapt, de multe ori, un profesionist cu o „şcoală muzicală44 de tip occidental, cu totul străină repertoriului pe oare îl vehiculează) are astăzi o semnificaţie sensibil diferită (creaţia contemporană de folclor se adaugă în mod binevenit celei tradiţionale, îmbogăţind-o continuu, dar ea nu trebuie să ducă la înlocuirea ei — ca pe o modă trecătoare, aşa cum se întâmplă curent în muzica uşoară — la desfiinţarea, deci la pierderea ei, după cum, în muzica cultă 'a ultimelor secole, contribuţiile noi s-au acumulat). Aceste ultime reflecţii au intenţionat să sugereze limitele pînă la care se poate extinde noţiunea de folclor muzical, în interacţiunea sa cu „muzica savantă44. Din cele relatate, rezultă necesitatea de a se considera varietatea folclorului muzical românesc. în forma în care trăieşte el astăzi, în primul rînd sub aspectul structurii sale muzicale. O serie de „secţiuni44 de tip diacronic sau sincronic, ce se pot opera prin acest obiect/proces multidimensional care este folclorul, vor avea astfel o reflectare, un corespondent controlabil, apt a fi cunoscut statistic. Vom enunţa, în liniile cele mai generale, oîteva asemenea secţiuni posibile, menţionînd că această expunere analitică relevă nu numai diversitatea folclorului ci şi caracterul său unitar, sistemic, care nu suportă separarea unor date ale sale decît sub rezerva reconsiderării neîncetate a întregului, deci, doar ca pe un experiment metodologic. Prima „secţiune11 (şi cadru de referinţă pentru celelalte) este cea struc-tural-muzicală, care poate cuprinde, la rîndul ei, o analiză la nivel melodieo-armonic, ritmico-agogoc, arhitectonic, sonor-organologic etc. — toate acestea constituind „morfologia44 sa (inventarul de materiale), la care se adaugă o „sintaxă44 (un sistem de reguli de combinare inteligibilă a acestor materiale). Această „secţiune44 defineşte esenţa fenomenului folcloric muzical sub aspect estetic. O a doua „secţiune44 este cea a „funcţionalităţii44 folclorului, a modului în care trăiesc pe plan social, în viaţa colectivităţii respective, aceste structuri muzicale. Astfel se definesc genurile şi speciile folclorice. O împărţire convenabilă pare a fi aceea în „genuri ocazionale" (care ar cuprinde „ciclul anual44 — cu folclorul ritualelor de iarnă, primăvară, vară, toamnă şi „ciclul familial44 — cu folclorul ritualelor de naştere, nuntă, moarte etc.), respectiv, „genurile neocazionale44 (care ar cuprinde cîntecul epic şi doina, cântecul propriu-zi's şi muzica de dans). Alte categorii ca acelea ale „folclorului copiilor44, „repertoriului pastoral44, „folclorului lăutăresc44 etc., nu contrazic în esenţă această primă sistematizare, ci îi relevă noi aspecte. 707 concordante etnografice, folclorice, dialectale Aceste „secţiuni" reflectă varialbilitatea folclorului ca structură muzicală şi ca mod de funcţionare a sa. O a treia „secţiune14 privind aspectele sale istorice, mobile în timp (deci, repartiţia temporală, „stratifica-r e a"), ar urmări felul în care unele structuri, genuri etc., apar, inter-acţionează unele cu altele, dispar, ar descrie „viaţa" lor propriu-zisă. Demersurile la acest nivel sînt confruntate cu cele mai mari dificultăţi, puţinele date cunoscute care să permită o urmărire sigură în trecut a unor fenomene orale, reducîndu-se la consemnări scrise relativ recente (sec. XVI—XVII), la texte interpretabile, la alte tipuri de mărturii, inclusiv arheologice, care obligă la operarea curentă — şi nu o dată riscată — cu analogii, ipoteze, supoziţii. Ar urma ca astfel să se determine diferitele straturi (arhaic, vechi, mediu, nou, recent), să se studieze evoluţia unor genuri (de ex., se acceptă, în general, că folclorul ritual reprezintă un strat de maximă vechime sau că unele genuri şi specii cum ar fi colindele, doina ar avea o origine pre-creştină). In fine, o a patra şi ultimă „secţiune" privind aspectele geografice (deci, repartiţia spaţială) a folclorului muzical, ar urmări răspîndirea zonală efectivă a diferitelor straturi, genuri, structuri, ar studia aria lor de pătrundere, circulaţia lor, contactele eu alte arii etc. O împărţire a teritoriului ţării ar urma să fie relaţionată cu celelalte „secţiuni44, deoarece aproape fiecare gen sau specie folclorică presupune o circulaţie zonală proprie, rezultat al unor condiţii istorice particulare de vieţuire şi răspîndire a sa. Iată cîteva anticipări în acest sens, aparţinînd lui Bartok. „Muzica populară românească nu este unitară, ci are, după regiuni, caracteristici mai mult sau mai puţin deosebite, uneori cu totul opuse... s-ar putea spune că mar terialul maghiar sau slovac este mai bogat vertical, cel românesc mai bogat orizontal (n.n. — ca repartiţie teritorială)"11. „Pentru împărţirea muzicii populare româneşti în dialecte teritoriale sînt hotărîtoare melodiile de doină [...]. Dealtfel acestea (n.n. — melodiile de colinde) arată mai puţine deosebiri regionale, iar hotarul geografic al acestor deosebiri nu se acoperă, după oît se pare, cu al teritoriilor dialectale aflate pe temeiul melodiilor de doină. Dimpotrivă, melodiile de nuntă şi de mort nu sînt aceleaşi, chiar în jud. Hunedoara, înoît nu pot fi luate în seamă aici ca un mijloc complimentar de caracterizare a dialectului. Teritoriul dialectal bihorean, de pildă, nu cunoaşte, dimpotrivă, decît o singură melodie de nuntă şi una de ibocet"12. Bartok a sesizat deci faptul că diferitele genuri sau specii ale folclorului muzical românesc se pretează la diferite repartiţii teritoriale, luînd acest criteriu în considerare la determinarea unor „dialecte zonale". într-adevăr, el distinge, în zona cercetată de el (Transilvania nordică, vestică, centrală) trei teritorii muzicale neasemănătoare între ele, numindu-le „teritoriul de nord (Maramureş-Ugocea), teritoriul de sud (Bihor, Turda, Hunedoara şi regiunile învecinate înspre sud, sud-vest, inclusiv Banatul) şi teritoriul cîmpiei (Satu-Mare şi poate Sălaj)"13. Alte criterii, din domeniul structural muzical (tip ritmic, numărul rîndurilor melodice — deci, forma —scara muzicală, cadenţele etc.) — contribuie de asemenea la definirea „teritoriilor muzicale44 propuse. în ceea ce ne priveşte, în lumina cercetărilor mai recente, considerăm că, într-o primă fază, repartiţia şi variabilitatea fiecărui gen muzical trebuie urmărite separat, pe suprafaţa întregii ţări, urmînd ca într-o a doua fază, contradicţiile sau coincidenţele relevate să conducă la o privire glo- 708 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA bală. în linii generale, se acceptă azi existenţa unor „regiuni folclorice" mari (carpatică, dunăreană, a câmpiei Transilvaniei, uneori şi o regiune distinctă vestică), a unor „zone" (cum ar fi Banatul, Oltenia, Muntenia de nord, Bucovina, Dobrogea, Transilvania de sud etc.) şi a unor „subzone" (cum ar fi Muscelul, Vrancea, Oltenia subcarpatică, Mărginimea Sibiului, Oaşul, Zona Tîrnavelor etc.), care pot fi încă sulbdivizate, în funcţie de gradul de „fineţe1* al analizei. Se poate afirma că genurile ocazionale (presupuse ca mai vechi) cunosc o mai mare unitate pe suprafaţa întregii ţări (cu unele hiatus-uri), în timp ce cele de vechime medie sau mai noi, cunosc o mai mare varietate, ce ar culmina cu variabilitatea maximă a cîntecului propriu-zis şi, în special, a dansului. O tendinţă recentă, datorată unor condiţii noi de circulaţie, de confruntare a particularităţilor zonale, conduce, în sens invers, la uniformizare treptată a genurilor pe întreg teritoriul ţării, prin impunerea unor cazuri particulare pretutindeni, datorită unei mari puteri de pătrundere a unor tipare simple. (Dealtfel, în acest proces se pot distinge două etape, sensibil diferite — după o perioadă de circulaţie şi amestec necontrolat al repertoriilor zonale, în prezent, ea a fost percepută conştient chiar de către purtătorii tradiţionali de folclor, indicativul „din (satul) (zona) X" fiind anexat piesei „străine" repertoriului local). Dacă vom dori să definim o împărţire zonală, va trebui deci să precizăm că aceasta se referă — într-o formulă considerată unanim ca fiind cea mai concludentă — la un „moment istoric" concret ce coincide sau precede cu puţin contemporaneitatea imediată. Aceasta, deoarece — după cum am mai arătat — „secţiunea" spaţială este doar una dintre coordonatele ce controlează varietatea reală a folclorului muzical românesc, coordonate ce sînt inseparabile în realitate, pe un suport de referinţă comun, constituit de „secţiunea" structural-muzicală. Considerăm că cele expuse au justificat în mod convingător modul relativ în care trebuie înţeleasă tentativa de a împărţi în zone bine definite teritoriul ţării, în funcţie de criteriile specifice folclorului muzical, în cadrul acestor limite, propunem, în anexă, o serie de scheme ce ar urma să ilustreze repartiţia zonală (existenţa, nonexistenţa şi unele particularităţi) a diferitelor genuri şi specii ale folclorului muzical românesc ; ne-omogenitatea unor indicaţii este justificată (parţial) de însăşi natura, uneori radical diferită, a realităţilor pe care încearcă să le cuprindă aceste scheme, care trebuie înţelese doar ca o primă încercare, cu un evident caracter provizoriu, de a oferi o imagine de ansamblu asupra acestei probleme. O tratare strict ştiinţifică ar implica, în continuare (eventual, după o cunoaştere globală a folclorului muzical realizată prin „Colecţia Naţională de Folclor") efectuarea unor cercetări (sondaje) speciale (după o reţea omogen distribuită zonal etc.), apoi consemnarea rezultatelor pe hărţi speciale, conform unui cod corespunzător. Schiţă a unei împărţiri zonale posibile I. Zona carpatică 1. subzona Moldova Nord-Vest (jud. Suceava — „Bucovina"). 2. subzona Moldova Sud-Vest (jud. Neamţ, Bacău, Vrancea). 3. subzona Muntenia Nord-Est (jud. Buzău, Prahova). 4. subzona Muntenia Nord-Vest (jud. Argeş — „Muscel" + „Bran“ parţial în jud. Braşov, Dîmboviţa). 709 CONCORDANTE ETNOGRAFICE, FOLCLORICE, DIALECTALE 5. subzona Oltenia Nord (jad. Vîlcea — „Ţara Loviştei", Gorj, Mehedinţi). 6. subzona Banat Sud-Est (jud. Caraş-Severin — „Vadea A&măju'lui"). 7. suibzona Transilvania Sud-Vest (jud. Hunedoara — „Pădureni", „Ţara Haţegului", Sibiu — „Mănginimea Sibiului", „Valea Hîrtifoaiciului"). 8. subzona Transilvania Sud-Est (jud. Braşov — „Ţara Făgăraşului", Covasna, Harghita). 9. subzona Transilvania Nord-Est (jud. Bistriţa-Năsăud). 10. subzona Maramureş (jud. Baia-Mare, Satu-Mare — „Oaş"). 11. Zona Cîmpia Dunării (cu extensie în podişul Moldovei). 11. subzona Moldova Nord-Est (jud. Botoşani, Iaşi). 12. suibzona Moldova Sud-Est (jud. Galaţi). 13. subzona Dobrogea (jud. Tulcea, Constanţa). 14. subzona Muntenia Sud (jud. Ialomiţa, Ilîov, Teleorman). 15. subzona Oltenia Sud (jud. Olt, Dolj). III. Zona Cîmpia Transilvaniei 16. subzona Transilvania centru (jud. Alba, Mureş — „Valea Tîrnavelor"). 17. subzona Transilvania Nord-Vest (jud. Cluj — „Valea Someşului", Sălaj). IV. Zona Cîmpia Vestică 18. subzona Banat Nord-Vest (jud. Timiş). 19. subzona Crişana (jud. Arad, Oradea — „Bihor", parţial şi jud. Cluj, Aibă) Schiţă a unei repartiţii zonale a principalelor genuri şi specii ah folclorului muzical românesc Subzona (vezi Anexa I) 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 u 12 13 14 15 16 17 18 19 A. „Folclor ocazional" a) Ciclul ,,anual'" Obiceiuri de iarnă Cilinae, cln- teee de stea X X X X X X X X X X X X X X X X X X X Crai, irozi, vicleeme etc. X X 0 0 0 0 0 0 0 0 X 0 0 0 0 0 0 0 0 Dansuri cu măşti X X X X 0 X X X X 0 X X 0 X 0 X X X 0 Pluguşor X X X X 0 0 0 0 0 0 X X 0 X 0 0 0 0 0 Obiceiuri de primăvară, vară Paparudă, caloian 0 X X X X X X 0 0 0 0 0 X X X 0 0 X 0 Sin Toader 0 0 0 0 X 0 0 0 0 0 0 0 0 X X 0 0 0 0 Căluş 0 0 0 X K 0 0 0' 0 0 0 0 0 X X 0 0 0 Drăgaică 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 X 0 0 0 0 0 Cunună (Buzdugan) 0 0 0 0 0 0 X X X 0 0 0 0 0 0 X X 0 0 „Ciclul” b) „familial" Nunta Clntecul miresii X X X X X X X X X X X X X X X X X X X Clntecul mirelui 0 0 0 X X 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 X X 0 0 Rit funebiu Bocet im¬ provizat 0 X 0 X X • X 0 0 0 0 X 0 X X 0 0 0 0 0 Bocet „fixat” X 0 X 0 0 0 X X X X 0 X 0 0 X X X X X 710 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA Cîntecul zo¬ rilor 0 0 0 0 X X X 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 X 0 Bradul 0 0 0 0 ' X 0 X 0 0 0 0 0 0 0 0 X 0 0 0 Semnale de bucium X 0 0 0 0 0 0 0 0 0 X 0 0 0 0 0 0 0 0 B. .Folclor neocazional" 0 al Doina X X 0 X X X 0 0 X X 0 0 0 X 0 0 X 0 b) Balada (propriu- zisă) 0 X X X X X 0 0 0 0 X X X X X X 0 X 0 c) Cîntecul (propriu- zis) X X X X X X X X X X X X X X X X X X X d) Jocul „instrumen¬ tal" X X X X X X X X X X X X X X X X X X X Jocul „vocal" 0 0 0 0 X 0 0 0 0 X 0 0 0 0 0 X 0 0 X NOTE I Constantin Brăiloiu, Folclor muzical, in C. Brăiloiu, Opere, II, Bucureşti, 1969, p. 19—130. * George Breazul, Idei curente în cercetarea ctnteeului popular. Moduri pentatonice ţi piepen taionice, în Studii de muzicologie, voi. I, Bucureşti, 1965, p. 7 — 61. * Comeliu Dan Georgescu, Observaţii asupra unei sintaxe unitare în folclorul muzical românesc, rass., 1980. * Constantin Brăiloiu, Reflecţii asupra creaţiei muzicale colective, in C. Brăiloiu, Opere, II, Bucureşti, 1969, p. 215. * Constantin Brăiloiu, op. cit., p. 216. ' Comeliu Dan Georgescu, Contribuţie la definirea specificului naţional în cultura muzicală romdneacsă contemporană, in „Revista de Etnografie şi Folclor", nr. 1,1977. ’ Tiberiu Alexandru, Bila Bartok despre folclorul românesc, Bucureşti, 1958, p. 39. 8 T. Alexandru, op. cil., p. 39. * T. Alexandru, op. cit., p. 40—41. 18 Constantin Brăiloiu, Folclor muzical, în C. Brăi loiu, Opere, II, Bucureşti, 1969, p. 129 II C. Brăiloiu, op. cil., p. 129. 18 Băla Bartdk, însemnări asupra etrlecului popular, Bucureşti, 1556, p. 180. ■- B. Bartdk, op. cit., p. 146, 157. ** B. Bartdk, op. cit., p. 171. TRĂSĂTURI SPECIFICE ALE DANSULUI POPULAR ROMANESC ŞI ARII COREGRAFICE In cele ce vor urma, vom prezenta citeva dintre încercările numeroase şi susţinute ale ooreologilor români, destinate să stabilească o metodă de cercetare apropiată acestui domeniu. Desigur, mai multe din aspectele şi rezultatele respective au mai fost prezentate, total sau parţial, In studiile monografice apărute ptaă 711 CONCORDANTE ETNOGRAFICE, FOLCLORICE, DIALECTALE acum, sau în curs de apariţie. Printre acestea putem aminti cîteva monografii zonale oa şi multe din studiile publicate în Revista de etnografie şi folclor din Bucureşti1. . Redăm, rezumativ, diferitele aspecte ale metodei de cercetare, iniţiată de autorul acestor rînduri, reunite într-un ansamblu coordonat în mod riguros şi intr-o formă succintă. Această operaţie are ca scop să ne conducă matematic (termenul corespunzând de altfel şi procedeelor utilizate) spre obţinerea unor prime rezultate în 9tudiu'l coregrafiei populare româneşti şi la determinarea cîtorva puncte de sprijin în vederea delimitării sale comparative. Introducere. înainte de a aborda expunerea ţelului pe care şi-l propune această lucrare, ca şi a criteriilor necesare pentru realizarea ei, va trebui să prezentăm pe scurt materialul coregrafic care a stat la baza studiului nostru. Trebuie în primul rînd să subliniem numeroasele lacune care subzistă încă în informaţiile noastre. Adăugăm totuşi că acest fapt este în mare parte compensat de ampla dispersiune a centrelor folclorice cercetate ca şi de valoarea lor reprezentativă. Cele peste 350 centre anchetate formează o proporţie de cca 8—9% din totalul principalelor localităţi ale ţării, procentaj care se poate socoti drept un „eşantion" statistic suficient pentru a ne permite să ajungem la unele generalităţi valabile. Primele rezultate ale acestor investigaţii au stabilit existenţa a 20 „regiuni" coregrafice, în cadrul cărora s-au depistat pînă acum 118 „zone" diferite. Desigur, nu poate fi vorba de a asimila aceste unităţi folclorice unor diviziuni administrative. Totuşi, în lipsa unor limite precise (care nici nu pot exista), am putut indica unele coordonate geografice aproximative, ceea ce ne ajută să plasăm, de la nord spre şud şi de la vest spre est, aceste 20 de regiuni în ordinea următoare : 1) Maramureş ; 2) Crişana de nord ; 3) Crişana de sud ; 4) Banatul de nord ; 5) Banatul de sud ; 6) Ardealul de nord ; 7) Ardealul de vest; 8) Ardealul de centru ; 9) Ardealul de est; 10) Ardealul de sud ; 11) Moldova de nord-vest; 12) Moldova de sud-vest; 13) Moldova de nord-est; 14) Moldova de sud-est; 15) Oltenia de nord ; 16) Oltenia de sud; 17) Muntenia de nord ; 18) Muntenia de sud-vest; 19) Muntenia de sud-est ; 20) Dobrogea. La aceste regiuni se pot adăuga trei mici „insule" de structură puţin diferită şi anume : 21) un mic grup din Dobrogea, venit în cursul secolului trecut din părţile dunărene ale Olteniei şi Munteniei ; 22) un grup restrîns aflat actualmente într-o singură localitate din Banat, provenind din valea Timocului (care formează frontiera nordică dintre R.S.F. Iugoslavia şi R. P. Bulgaria) ; 23) un grup ceva mai important venit din Macedonia, aşezat actualmente de asemenea în Dobrogea. Aceste 23 de unităţi vor servi ca bază pentru a demonstra trăsăturile specifice coregrafiei române. Determinarea trăsăturilor specifice locale. Acest capitol pune nenumărate probleme, deoarece va trebui să expunem procedeele ştiinţifice utilizate în scopul de a realiza sinteza cunoştinţelor acumulate intr-un singur sat, apoi pe grupe de sate, pe zone, regiuni etc. Ca principii generale de lucru, vom stabili de la început că : a) analiza materialului este efectuată 712 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA pe o bază morfologică, folosindu-se în. special elementele structurii coregrafice, fără a neglija însă aspectele funcţionale ale dansului; b) studiul categoriilor urmează procedee statistice destul de simple, bazate pe coeficienţii de frecvenţă (3, 2, 1) pentru fiecare aspect studiat; suma coeficienţilor tuturor exemplelor confruntată cu totalul aspectelor, ne demonstrează importanţa fiecărui aspect parţial în repertoriul cercetat2. Rezultatele anchetei asupra unui repertoriu coregrafic sătesc sînt grupate xntr-un tabel-model care cuprinde împărţirile următoare :3 a) datele generale asupra acţiunii : data, fişele completate, informatorii, culegătorii, procedeele utilizate ; b) ista momentelor folclorice în cursul cărora se joacă : hora satului, nunta, şezătorile, cumetriile, cetele de feciori şi de fete etc., cu menţiunea repertoriului respectiv ; c) observaţii generale asupra repertoriului, cuprinzînd cifre şi indici care dau o viziune de ansamblu asupra faptelor : numărul dansurilor, varietatea tipologică, varietatea şi variabilitatea structurală (numărul figurilor şi al improvizaţiilor raportate la numărul dansurilor), indicele vitalităţii repertoriului (calculat după coeficientul mediu de frecvenţă), indicii de conservare a specificului local, de infiltrare a dansurilor moderne, a funcţiilor sociale şi a temelor diferitelor dansuri ; d) prezentarea repertoriului de dansuri, grupate în ordinea categoriilor morfologice : clase, grupe, tipuri : pentru fiecare tip se indică printr-un cod (litere şi cifre) vechimea, provenienţa, funcţia şi frecvenţa ; în sfîrşit se calculează, cu ajutorul coeficienţilor, procentajele principalelor categorii („clasele") ; e) analiza morfologică, efectuată tot pe baza criteriilor >,statistice citate, cuprindea categoriile următoare : formă de ansamblu, mişcare generală (în spaţiu şi timp), compoziţie (construcţie şi succesiune a figurilor), structură cinetică, structură metricoritmică, relaţii cu melodia şi textul. Pentru fiecare aspect se determină matematic trăsăturile principale, secundare şi incidentale ;4 f) analiza stilistică este prezentată descriptiv, din cauza dificultăţii de a o exprima în valori cifrice : se descriu nuanţele mişcării generale a grupului şi a mişcărilor individuale (a picioarelor şi a altor segmente ale trupului), varietatea de interpretare (pe sexe, grupe de vîrstă şi indivizi) exteriorizarea afectivă (chiote, versuri strigate sau cîntate, mimică) ; dinamică şi plastică (calitate şi intensitate). Regruparea acestor rezultate se efectuează prin confruntarea cifrelor (acolo unde ele există) şi a aspectelor descriptive, ceea ce ne furnizează apropieri mai mult sau mai puţin semnificative. în acest mod se reconstituie cu uşurinţă profilul unei zone ; de asemenea, regrupîndu-se zonele obţinem trăsăturile distinctive ale regiunilor coregrafice5. Aspectele coregrafice generale. Pentru început va trebui să expunem în detaliu principalele categorii ale aspectelor coregrafice pe care le-am amintit mai sus, încercînd să examinăm şi distribuţia lor teritorială. A. Ocaziile folclorice sînt grupate în trei categorii principale care diferă între ele prin funcţia lor, participanţi, şi adeseori chiar prin repertoriul lor. 713 CONCORDANŢE ETNOGRAFICE, FOLCLORICE, DIALECTALE 1. Ocaziile generale cunosc participarea întregii comunităţi. Hora duminicală prezintă o unitate destul de mare în toată ţara, în ansamblul obiceiurilor legate de ea. Repertoriul diferă de la zonă la zonă; dar se poate remarca preferinţa acordată dansurilor în perechi în nord-vest şi predominarea dansurilor în grupuri mari în sudul ţării. In regiunile intermediare, cele două categorii se echilibrează ca proporţie. N e-deile pastorale din Carpaţi,,ea şi tîrgurile (hramuri, rugi etc.) au un caracter periodic ; repertoriul lor este de multe ori specifici ocaziei. 2. Ocaziile legate de viaţa familială au dimpotrivă un repertoriu bogat în manifestări coregrafice. .Mai ales la nuntă se pot vedea aserhenea dansuri adecvate ceremoniei nupţiale : Hora miresii, în cea mai mare parte a ţării, cu excepţia regiunilor de nord-vest, în care se obişnuieşte Jocul miresii pe bani, în care mireasa este obligată să joace o Invîrtită locală cu orice nuntaş care o invită şi „plăteşte" pentru acest joc o sumă mai mult simbolică. De asemenea, în timpul numeroaselor petreceri sau cumetrii care au loc la botezuri, aniversări, onomastici ş.a. se pot vedea pretutindeni multe dansuri speciale acestor ocazii, cu caracter mai mult distractiv. Sporadic, se pot vedea asemenea piese şi în momentele ceremoniilor funebre. 3) Ocaziile legate de perioadele calendaristice sînt ilustrate mai ales prin dansuri care au avut în trecut un caracter ritual şi care evoluează astăzi spre un spectacol comic sau spre exhibiţii de virtuozitate tehnică. In timpul sărbătorilor de iarnă se constituie, mai ales în regiunile carpatice (şi în special în Moldova) cete de tineri mascaţi, care străbat satul executînd dansuri groteşti. Alte cete de feciori se formează în Transilvania de sud, pentru a colinda şi a dansa singuri sau cu fetele gospodarilor pe care îi vizitează, unele dansuri care de multe ori sînt specifice acestor ocazii. In aceeaşi regiune se mai întîlnesc încă dansuri distractive în repertoriul şezătorilor din cursul iernii. Primăvara, există multe alte obiceiuri care sînt însoţite de dansuri. Cel mai cunoscut este vechiul joc al Căluşului, legat de diverse rituri de fertilitate, de iniţiere şi de vindecare, dar caracterizat de asemenea printr-o mare bogăţie de elemente coregrafice. Este întîlnit, la Rusalii, în sudul Olteniei şi al Munteniei. B. Indicii generali ai repertoriului. Vom reţine cîteva cifre din care putem extrage unele observaţii interesante asupra repertoriilor coregrafice din diferite părţi ale ţării. 1. Numărul mediu al dansurilor pe fiecare sat este mult mai mic în regiunile din nord-vest (5—10) ; el începe să crească în regiunile carpatice transilvănene (10—20) şi continuă să augmenteze în unele zone ciscarpa-tice, pentru a atinge cifra maximă în Oltenia de sud (30—40, în unele cazuri extreme 60—80). 2. Varietatea tipologică este de asemenea mai redusă în nord-vest (3— 6 tipuri), dar fenomenul se continuă în sud-vest (Banat—Oltenia : 5—10), în timp ce regiunile carpatice şi cele din sud-est ating maxima (10—15). 3. Varietatea structurală vede indicele său augmentat în proporţie inversă cu numărul dansurilor, de exemplu în Transilvania de vest atinge cifre între 3,5—4,0, pe cînd în regiunile danubiene acestea scad cîteodată sub 2,06. 714 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA 4. Variabilitatea structurală pare a creşte îri aceeaşi direcţie ; trebuie să remarcăm totuşi că pentru moment ne lipsesc rezultate convingătoare7. Din acest punct de vedere deci, constatăm o oarecare opoziţie între sud-estul şi nord-vestul ţării. C. Tipologia. Clasificarea categoriilor tipologice ne-a dus la identificarea a 6 clase, 18 grupe şi 55 tipuri coregrafice romaneşti8. Frecvenţa lor în fiecare regiune a fost calculată raportîndu-se suma coeficienţilor dansurilor din fiecare localitate la numărul total al centrelor cercetate ; am obţinut astfel un coeficient mediu oscilînd între 0—3,0, fiecare eşalon pre-zentînd o diferenţă de 0,5. Desigur, valorile nu pot fi absolute ; dar, oricum, trebuie să considerăm că ele reflectă într-un mod foarte apropiat situaţia reală9. Examinînd rezultatele, ajungem la observaţiile următoare : a) clasele IV: Jocuri de doi, I: Hore mari, şi II: B r r i predomină net, în general şi pe regiuni ; \ b) clasele V: Jocuri în monom, VI: Jocuri solistici şi III : H o r e mici, prezintă un procentaj general mai redus şi o răs-pîndire inegală ; c) se observă o opoziţie între distribuirea claselor I—II pe de o parte şi a clasei IV pe de altă parte ; primele ating împreună procentaje impresionante în tot sudul ţării (70—80o/0) şi dispar aproape complet în nordul şi vestul Transilvaniei ; ultima, are dimpotrivă o dispersiune exact opusă ; d) pe cele două versante ale Carpaţilor proporţia claselor se echilibrează vădit. Dealtfel, aceste regiuni carpatice prezintă cele mai mari apropieri cu coeficientele medii stabilite pentru fiecare clasă şi pentru întregul teritoriu al ţării. Aceleaşi rezultate ne furnizează interesante constatări în ce priveşte tipurile coregrafice. După distribuţia lor distingem : a) tipuri de circulaţie generală, pe care le întîlnim fie în cea mai mare parte a regiunilor (cel mai puţin două treimi), fie aproape în majoritatea regiunilor, dar la mare distanţă teritorială unele de altele ; acestea sînt în număr de 11 ; b) tipuri de circulaţie parţială, răspîndite în mai multe regiuni vecine pe 3 arii principale : dunăreană, transilvăneană, carpato-sud-estică ; în total sînt 21 de tipuri ; c) tipuri de circulaţie zonală, pe care le întîlnim numai în cîteva zone izolate ; numărul lor se ridică la 23. D. Aspectele morfologice. Acestea ne oferă de asemenea constatări interesante care reies din analizele efectuate. 1. Forma de ansamblu a dansurilor este criteriul principal care serveşte la definirea claselor coregrafice ; rezultă de aici că proporţia acestora re- ' flectă ceea ce are legătură cu aspectul citat, exceptînd unele „hibridizări" pe care nu este locul să le amintim aici. 2. Mişcarea generală în spaţiu şi timp prezintă cîteva particularităţi marcante. , Desfăşurarea în spaţiul se efectuează : a) prin ocolire ~ formă mai frecventă în sud ; b) în jurul unui punct fix — forma cea mai răspîndită ; c) alternînd cele două posibilităţi — mai ales în jurul Carpaţilor meridionali. '715 CONCORDANŢE. ETNOGRAFICE, FOLCLORICE, DIALECTALE Tempo-ul mediu scade sensibil în centrul Transilvaniei şi la macedoromâni : el este mai rapid in părţile dunărene ; în tot restul ţării, tempo-ul vioi predomină (în piedie = 128—148). 3. Compoziţia. Aspectele de luat în considerare sînt : construcţia figurilor şi succesiunea lor. Figurile pot fi simple (cu un activ unic), dezvoltate (conţinînd mai multe motive asemănătoare) : complexe (constituite din motive diferite). Primele două cazuri sin* cele mai frecvente ; ultimul prezintă un procentaj sensibil mai ridicat în toată Transilvania centrală ca şi în regiunile dunărene10. Succesiunea figurilor poate fi : uniformă (cînd există o singură figură), fixă, m^dă Şi liberă. Totalul primelor două, minus totalul ultimelor două ne ofcră un indice care este negativ spre vest şi diametral opus spre sud11. Structura cinetică. Substanţa coregrafică apare cel mai net în motivele cinetice12. Analizînd numai cîteva cazuri care au o structură unitară, putem afla cîteva particularităţi regionale. a) Motivele simple (de plimbare) sînt cele mâi frecvente peste tot; totuşi în aceste motive desfăşurările prin ocolire scad ca frecvenţă în nordul Transilvaniei şi cresc în cîmpia Dunării13. b) Paşii „bătuţi11 prezintă, în general, coeficienţii ridicaţi, cu excepţia Transilvaniei de centru-vest şi a unor zone dinspre sud14. e) Cîrligele15, foarte frecvente în Valea Dunării, scad ca frecvenţă în Carpaţi şi dispar aproape complet în nord-vest. d) Învîrtirile, dimpotrivă, îşi măresc proporţia spre nord şi vest, ca şi e) Ponturile (lovituri cu palme pe picior) care sînt specifice Transilvaniei. Celelalte motive cinetice : manuale, corporale, cu accesorii, gimnastice sau libere sînt cu mult mai rare. 5. Structura metrico-ritmică conţine un mare număr de trăsături specifice. Este evident că ritmul binar predomină, în proporţie de peste 90%. Categoriile sale sînt : a) ritmul comun, cel mai frecvent; b) ritmul dactilic, care se întîlneşte mai ales în Transilvania şi în special în Banatul de sud ; c) ritmul sincopat (amfibrahic sau dohmiac) a cărui importanţă creşte cu mult în aproape toate zonele de munte şi care este aproape necunoscut la toate popoarele vecine16. Ritmul ternar este foarte rar. Dimpotrivă, ritmul asimetric prezintă o oarecare frecvenţă în sud-est : el pătrunde chiar în Moldova şi Transilvania şi figurează în cîteva tipuri vechi. 6. Relaţia dansului cu melodia şi textul. Acest fenomen ne oferă două serii de fapte : a) Forma de îmbinare revelează un fenomen tipic românesc : prezenţa „strigăturilor1, versuri scandate care au rolul de a dirija dansul sau de a exprima reflexii uneori destul de muşcătoare. Aceste texte sînt uneori semicîntate (oa în nord-vest), cîntate de către muzicanţi (ca în Oltenia de nord) sau chiar de către dansatori, mai ales femei (în Transilvania de centru sau Moldova de nord). Transilvania şi zonele limitrofe cunosc formele cele mai bogate şi mai variate. 716 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA b) Suprapunerea dimensională este caracterizată de multe ori prin ne-concordanţa motivelor coregrafice cu frazele muzicale şi versurile care le însoţesc. Acest fenomen, foarte frecvent în regiunile dunărene şi încă puternic reprezentat în Carpaţi, diminuează sensibil spre nord-vestul ţării. E. Stilul. Coordonatele stilistice ne arată unele trăsături caracteristice, adeseori localizate17. 1. Mişcarea generală a grupului. Spaţiul parcurs de către dansatori (în acelaşi interval) este mult mai intens în regiunile sudice ; el descreşte treptat către nord. Viteza de execuţie prezintă variaţii sensibile (în cursul aceluiaşi dans) în toată valea Dunării, pe cînd în restul ţării ea păstrează limite apropiate. 2. Mişcările individuale. Amplitudinea şi înălţimea mişcărilor de picioare sînt de dimensiuni reduse în zonele carpatice, dar forţa execuţiei devine cu atît mai intensă, în special în unele părţi ale Maramureşului şi Transilvaniei de sud. în cîmpia Dunării şi podişul Transilvaniei situaţia este exact inversă. în ce priveşte mişcările celorlalte segmente ale corpului (braţe, trunchi, cap), proporţia şi valoarea lor expresivă par a creşte întrucîtva cu cit ne îndepărtăm de axul carpatic. 3. Varietatea de interpretare. Destul de accentuată peste tot, ea apare oarecum diminuată în ţinuturile dunărene şi atinge gradul cel mai înalt în jurul Carpaţilor unde dansul devine adeseori policinetic, datorită multiplelor improvizaţii. în Transilvania bărbaţii joacă foarte frecvent într-o manieră total diferită de aceea a femeilor. 4. Exteriorizarea afectivă. Participarea este în general destul de sobră. Diferenţele regionale apar mai mult în modul de a chiui, de a striga versurile, decît în mimică. 5. Dinamica. Dansul popular românesc poate fi situat în general pe o treaptă deosebită de vioiciune şi vigoare. Cîmpia Dunării vede această tendinţă accentuîndu-se, în timp ce ea descreşte în Transilvania de centru şi la macedoromâni. Zonele carpatice prezintă din acest punct de vedere, cea mai mare varietate. în sfîrşit, calitatea dinamicei pare a fi mai mult interiorizată. Un surplus de exuberanţă este totuşi evident în regiunile meridionale. Dialectele coregrafice româneşti. Analizele efectuate, ca şi Vegrupările de rezultate care le-au urmat, ne-au permis să reconstituim unităţile superioare ale specificului românesc; este ceea ce numim, provizoriu, „dia-lecte“ coregrafice. Acestea prezintă un nucleu zonal central, bine diferenţiat în cadrul domeniului românesc, precum şi mai multe regiuni contingente, fără a exclude, bineînţeles, zonele de tranziţie. A. Dialectul dunărean. Faptele constatate (care au fost grupate în tabele sinoptice) au demonstrat limpede existenţa acestei unităţi, cristalizată în cîmpia Dunării. Cităm aici punctele principale pe care le-au făcut să reiasă analizele noastre, oa şi alte amănunte pe care nu le-am prezentat pînă acum. 1. Ocazii folclorice. La hora satului se pot vedea mai ales dansuri în grupuri mari :Hore, Sîrbe etc. La nuntă se joacă Hora miresii, dans ceremonial. Ca piese tradiţionale care se pot vedea în timpul sărbătorilor de primăvară şi vară, amintim Căluţul (de Rusalii) L ă z ă- 717 CONCORDANTE ETNOGRAFICE, FOLCLORICE, DIALECTALE r e 1 u 1 (în duminica Floriilor), D r ă g a i c a (în 24 iunie), aceste ultime două fiind executate numai de fete. 2. Indici generali. Repertoriul esite peste tot foarte bogat, mai ales în Oltenia de sud (30—40 de dansuri în fiecare sat). Varietatea tipologică este în general mijlocie (8—13 tipuri în medie). Varietatea şi variabilita-tea structurală prezintă cifre destul de scăzute. 3. Tipologie. în primul rînd trebuie să semnalăm predominarea abso-luată a claselor I—II faţă de clasa IV. Media totalului primelor două clase depăşeşte peste tot 60% (în afara Banatului de sud, din cauza influenţelor ardelene). La extremităţile apuseană şi răsăriteană ale ariei, se constată dealtfel o recrudescenţă a clasei IV. 4. Morfologia. Dansurile în grupuri mari predomină net, după cum s-a văzut, avînd ca forme principale cercul, semicercul şi coloana. Ţinuta dansatorilor este mai ales de braţe, de umeri şi de mijloc. Există o tendinţă accentuată pentru desfăşurarea în spaţiu în jurul unui punct fix. Tempo-ul prezintă o medie mai ridicată decît în restul ţării. Ca motive cinetice, remarcăm pe de o parte frecvenţa ridicată a „cîrli-gelor“ şi pe de altă parte raritatea învîrtirilor şi a bătăilor în călcâie. In toate regiunile există un eterocinetism foarte dezvoltat. In domeniul ritmic trebuie să semnalăm o augmentare a procentajului motivelor dactilice spre vest şi a motivelor asimetrice şi sincopate (mai ales de tip amfibrahic) spre est. Se remarcă peste tot o puternică neconcordanţă dimensională între dans şi melodie, ceea ce aduce noi şi importante elemente expresive dansului din regiunile dunărene. 5. Stilul. Desfăşurarea grupurilor de dansatori acoperă spaţii foarte întinse ; tempo-ul prezintă variaţii foarte mari în cursul aceluiaşi dans. Mişcările picioarelor se caracterizează nu numai prin augmentarea înălţimii şi amplitudinii, dar şi prin diminuarea intensităţii18. Mişcările braţelor însoţesc pe cele ale picioarelor, ele putînd fi de asemenea foarte rapide, şi comportă balansuri înainte-înapoi, bilaterale sau chiar circulare. Trunchiul îşi schimbă, de multe ori, în mod brusc, orientarea Varietatea de interpretare pare a fi aici mai redusă. Participarea afectivă se exprimă prin numeroase interjecţii într-un registru ascuţit, precum şi printr-o oarecare mobilitate a fizionomiei. Unitatea acestui dialect este evidentă, cu toate diferenţele zonale. „Nu-cleul“ acestei unităţi poate fi situat în Oltenia de sud, regiune ale cărei trăsături sînt mai puternic marcate ; i se pot adăuga Muntenia de sud-vest şi micul grup venit recent din valea Timocului, constituindu-se astfel o subunitate centrală. Muntenia de sud-est şi Dobrogea formează o a doua subunitate, cu infiltraţii carpatice şi balcanice. în sfîrşit, în vest, Banatul de sud prezintă, pe un fond dunărean, influenţe recente carpatice şi apusene ; el trebuie considerat ca un subdialect aparte. B. Dialectul apusean. Situat în întregime într-o arie opusă primului, el îi este de asemenea total opus din punct de vedere coregrafic, în urma unor inovaţii recente. 1. Ocazii folclorice. La hora satului se pot vedea mai ales jocuri d e î n v î r t i t, de mai multe tipuri, şi adeseori jocuri fecioreşti în monom. La nuntă se practică Jocul miresii, dans în perechi pe 718 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA oare mireasa este obligată să-l danseze cu fiecare dintre nuntaşii care i-a adus un dar. în cadrul cetelor de feciori, (de la sărbătorile de (iarnă, se obişnuiesc şi anumite dansuri speciale. 2. Indici generali. Repertoriul este redus <5—1+2 dansuri) ca şi varietatea tipologică (3—10 tipuri). Dimpotrivă, varietatea structurală depăşeşte cu mult media generală pe ţară; variabilitataa atinge un grad apreciabil. 3. Tipologia. Faptele sînt destul de clare. Dansuri de perechi (clasa IV) predomină (40—70%). Un procentaj destul de ridicat îl prezintă dasa V (maximum 41.5 în Ardealul de vest). Clasele I—II au o frecvenţă redusă. 4. Morfologia. în cadrul dansurilor de perechi acestea adoptă mai ales poziţia frontală. A doua formă ca ordine de importanţă este monomul, la dansurile masculine. Desfăşurarea în spaţiu se efctuează în majoritatea cazurilor în jurul unui punct fix ; tempo-ul este, vizibil, mai moderat decât media pe ţară ; totuşi, din acest punct de vedere există o diferenţă evidentă între Crişana şi celelalte regiuni transilvănene. Construcţia figurilor ne arată o tendinţă puternică spre complexitate. Succesiunea lor se înscrie în general In limitele categoriei mobile, 'balanţa înolinîndu-se totuşi destul de net în favoarea libertăţii de înlănţuire a figurilor. Structura cinetică se bazează mai ales pe învârtiri (de multe ori executate pe sub braţul ridicat al partenerului), paşi bătuţi, bătăi din palme, „ponturi11; „cîrligele1, atît de bine reprezentate în cîmpia dunăreană lipsesc în această arie. Fenomenul policinetismului este aici prezent într-o proporţie mare. Ritmul este de multe ori daiotilic, dar formulele sincopate îşi fac apariţia în Crişana ; atrage atenţia intensitatea fenomenelor de poliritmie şi eteroritmie. Rămân de semnalat două fapte : existenţa textelor semicîntate în timpul dansului (în Crişana) şi textele oîntâte de femei în timpul dansului (în centrul Ardealului). In ce priveşte suprapunerea dimensională (a dansului cu melodia) ea este aproape peste tot exclusiv concordantă. 5. Stilul. Mişcarea grupului se desfăşoară pe un spaţiu restrâns, cu variaţii metronomice foarte reduse. ■ Mişcările picioarelor posedă o înălţime şi o amplitudine foarte reduse, exceptând totuşi Crişana. Mişcările de braţe sânt ample, destul de ‘liniştite, iar corpul rămâne drept, fără oscilări. Varietatea de interpretare este aici puternic reprezentată, mai ales în regiunile nordice ; ea este evidentă în special în execuţia individuală şi în diferenţa care există între maniera de a dansa a bărbaţilor şi aceea a femeilor. Participarea afectivă e foarte prezentă şi se manifestă prin chiote şi texte, aici foarte variate atît prin conţinut cit şi prin forma lor de exprimare. Dinamica trădează o intensitate mijlocie, de calitate neutră, exceptând din nou ţinuturile crişene în ce priveşte interpretarea masculină. 6. Pornind de la diferenţele maxime oare trebuie să re indice trăsăturile dialectale, am considerat ca un al doilea nucleu dialectal Kn regiunea Ardealului de vest, care se îndepărtează cel mai mult, din toate punctele de vedere, de nucleul Olteniei de sud ; împreună cu reg’unile 719 CONCORDANTE ETNOGRAFICE, FOLCLORICE. DIALECTALE vecine ale Ardealului de nord şi de centru, ea formează subunitatea principală a dialectului. O a doua grupă se desemnează în apropierea cursului inferior al Mureşului şi pe Criş, în regiunile Crişana de nord şi de sud.: Dintre acestea, .Crişana de nord iese în evidenţă prin cîteva trăsături tipologice, morfologice şi mai ales stilistice, care denotă, pare-se, un studiu de evoluţie mai vechi. Şi aici s-ar putea vorbi de un subdialect. C. Dialectul carpatic. Acest dialect, a cărui poziţie geografică nu trebuie interpretată ca semnul unei „hibridizări", s-a constituit în jurul lanţului carpatic, din sud ipînă în nord. în ciuda unei întinderi teritoriale remarcabile, el prezintă o mare unitate structurală. 1. Ocazii folclorice. Hora satului ne demonstrează echilibrul existent în repertoriu între dansurile în grupuri mari şi cele în perechi. Printre primele cităm Hora, S î r b a, B r î u d ; printre celelalte î n v î r t i t a, Breaza. De multe ori întîlnim dansuri în grupuri mici : Ţărăneasca, Jieneasca, Ciuleandra. Am putut observa că 'în zone vecine de pe cele două versante repertoriul horei satului este în genera1 acelaşi. N e d e i 1 e, sînt un fel de târguri sau reuniuni cu caracter pastoral la origine ; sînt specifice regiunilor carpatice, dar fără a dispune, de obicei, de un repertoriu propriu. în schimb, repertoriul nunţii este mai bogat. în afară de Hora m i r e s i i, se întîlnesc peste tot dansuri comice, chiar groteşti, care pot fi văzute dealtfel şi la şezători, la diverse cumetrii sau cu alte ocazii. în sfârşit, sărbătorile de iarnă sînt deosebit de bogate în manifestări coregrafice ; întîlnim 'peste tot cete de mascaţi mai ales în Moldova de nord-vest, sau cete de feciori, în special în Ardealul de sud. 2. Indici generali. Repertoriul prezintă o situaţie cifrică mijlocie (15—25 dansuri în fiecare sat). Varietatea tipologică este ceva mai mare decît în valea Dunării (9—13 tipuri în medie). Varietatea structurală ne arată cifre ridicate, care se apropie de cele din regiunile „apusene". Variabili tatea este mai mult mijlocie, însă ceva mai accentuată pe versantul ardelenesc. 3. Tipologia. Acest domeniu ne apare ca foarte variat. Toate cele 6 clase sînt bine reprezentate; întîlnim aici 39 de tipuri din cele 55 depistate pînă acum în folclorul coregrafic românesc. Clasa IV domină (36%), dar clasele I—II ne dau împreună un procentaj superior (43%)- Mai mult de o treime din tipurile lor aparţin exclusiv acestui dialect. 4. Morfologia. Aspectele ei sînt de asemenea foarte variate. Am mai subliniat faptul că dansurile în perechi predomină. Totuşi, formaţiile în cerc şi în linie se întîlnesc în mod curent. în primul caz, partenerii dansează mai mult frontal, pe oînd în celelalte, jucătorii se înlănţuiesc de mîini sau de umeri. Celelalte forme nu sînt însă rare. Există o oarecare frecvenţă a dansurilor masculine. Mişcarea generală se desfăşoară fie prin ocolire, fie în jurul unui punct fix, fie altemînd cele două posibilităţi. Tempo-ul vioi este predominant. Construcţia figurilor este de obicei simplă sau dezvoltată, mai rar complexă. Succesiunea lor cunoaşte toate gradele; totuşi, forma mobilă se impune. Din punct de vedere cinetic, se remarcă frecvenţa mai ridicată a bătăilor pe sol şi a bătăilor în pinteni ; rolul important al învârtirilor ; în sfârşit frecvenţa relativă a cîrligelor. 720 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA In domeniul ritmic, faptul cel mai evident este bogăţia formulelor sincopate care depăşesc destul de net media generală pe ţară ; vom reveni dealtfel asupra acestei, obsei'vaţii.19 Unul din fenomenele cele mai tipice, propriu regiunilor carpatice, este marea răspîndire şi bogăţie a textelor strigate. Conţinutul lor este foarte legat de dans, mai ales atunci când ele exprimă „comenzi" care sohimbă ordinea figurilor, ceea ce este foarte curent în Moldova de nord şi Ardea -Iul de sud. In sfîrşit, frecvenţa neconcordanţă dimensională a dansului cu melodia, chiar dacă ea este ceva mai puţin importantă decît în cîmpia Dunării, constituie un alt aspect caracteristic al zonelor carpatice. 5. Stilul. In ciuda poziţiei sale intermediare, acest dialect păstrează o ambiantă stilistică proprie. Aici desfăşurarea dansului se efectuează într-un spaţiu restrins, cu variaţii adeseori abia perceptibile. Viteza nu oferă limite foarte îndepărtate şi se înscrie în general în categorii metronomice apropiate. Dimensiunile paşilor sînt foarte reduse, în amplitudine ca şi în înălţime ; în schimb ei cîştigă în forţă. Gama nuanţelor pare a fi foarte întinsă. Mişcările braţelor, ale corpului şi ale capului sînt dimpotrivă foarte sobre. Varietatea de interpretare atinge un grad înalt; pe vîrste, există o manieră diferită de execuţie ; în dansurile de perechi, partenerii joacă fiecare în alt mod ; în sfîrşit, improvizaţiile individuale sînt foarte numeroase. Exteriorizarea participării afective se manifestă de multe ori prin gesturi, prin mobilitatea fizionomiei, prin chiote, dar mai ales prin strigături. 6. Analiza domeniului nu ne permite .pentru moment să recunoaştem existenţa, ca şi pentru celelalte dialecte, a unui nucleu central. în schimb am putut stabili în mod cert existenţa a două mari subunităţi : a) în jurul Carpaţilor meridionali ; fo) în jurul Carpaţilor orientali. Cele două versante concordă în mod semnificativ, lăsînd să se întrevadă adeseori existenţa unor zone-du'blete, situate de o parte şi de alta a lanţului muntos, în special în vecinătatea trecătorilor. Un loc aparte îl ocupă regiunea Maramureş, subdialect izolat, oare păstrează caracterele Carpatice, atenuîndu-le sau accentuîndu-le. In orice caz, dacă între cele trei subunităţi există diferenţe de repertoriu, afinitatea structurală rămîne remarcabilă. D. Dialectul răsăritean. De mai demult se întrevăzuse posibilitatea existenţei unei unităţi dialectale în răsăritul ţării, paralel cu axul carpatic Cercetările mai noi au reuşit într-adevăr se definească un alt dialect, bine individualizat în Moldova de est, cam între văile fluviilor Şiret şi Prut, limite aproximative adeseori depăşite destul de amplu în direcţiile est-vest şi chiar cu infiltraţii în celelalte dialecte. 1. Ocazii folclorice. Hora satului, astăzi de o tendinţă de dezagregare, întîlnită dealtfel pretutindeni acolo unde tineretul a început să lucreze la oraş. In majoritatea cazurilor se organizează baluri sîmbătă seara. Vechile dansuri descresc ca număr şi ele sînt influenţate şi hibridizate de cele1 moderne ; în plus, ele îşi schimbă forma de desfăşurare, care devine aproape exclusiv în perechi, horile mari de mînă fiind din ce în ce mai rare. * *721 CONCORDANTE ETNOGRAFICE, FOLCLORICE, DIALECTALE 46 — Tratat de dialectologie românească — ed. 251 în schimb, hramurile rămîn o ooazie foarte vie, la oare participă oameni din multe sate ; acestea sînt echivalentul „iiedeilor“ din Carpaţi. Ocaziile familiale, şi mai ales nunţile, cunosc multe manifestări folclorice încă foarte vii, datorită participării bătrîniior. Se observă totuşi şi la acestea unele hibridizări, ceea ce dovedeşte că fenomenul este mai vechi. Sărbătorile de iarnă sînt aici foarte bogate în elemente, cu forme variate din punct de vedere atît morfologic c>ît şi funcţional, avînd toată gama reprezentărilor zoomorfe şi antropomorfe cunoscută în folclorul românesc. Ceata participanţilor la acest carnaval de iarnă devine uneori impresionantă. 2. Indici generali. Repertoriul prezintă în general o cifră mijlocie de dansuri (15—22). Varietatea tipologică atinge de asemenea media generală pe ţară. Varietatea structurală oscilează între gradele „redusa şi „mijlociu14. Vâri abilita te a este în general redusă. 3. Tipologie. Se -poate remarca o frecvenţă crescută a clasei IV, care în nord depăşeşte ca proporţie jumătatea repertoriului. Clasele I—TI sînt bine reprezentate mai ales în suidul ariei; clasele V—VI apar mai ales în dansurile obiceiurilor de iarnă. 4. Morfologie. Desigur, se dansează mai mult în perechi, ceea oe era de aşteptat în urma frecvenţei constatate a clasei IV; dar procentajul creşte şi mai mult datorită coexistenţei la dansurile în grupuri mari a unor faze cu execuţie în perechi. în acestea, partenerii dansează mai ales faţă în faţă ; în celelalte, dansatorii se prind mai ales de mînă, sau joacă liber. Componenţa formaţiilor este în general mixtă, exceptând jocurile de iarnă, aproape exclusiv 'bărbăteşti. Mişcarea generală este aici destul de simplă. Dansul se desfăşoară mai ales în jurul unui punct fix, dar se poate remarca de asemenea tendinţa de a avansa spre dreapta, chiar în cazul dansurilor de pereohi cu învîr-tiri. Tempo-ul se apropie de media generală pe ţară. Construcţia figurilor este în general dezvoltată, uneori simplă ; succesiunea lor este mai mult fixă. Din punct de -vedere cinetic, ies în evidenţă „plimbările44 bilaterale şi învfirtirile ; în jocurile carnavalului de iarnă se întîlnesc mulţi paşi săriţi şi bătuţi. Ritmul este mai ales comun, dar cîteodată îşi fac apariţia şi sincopele şi asimetria. Melodiile dansurilor sînt, cu puţine excepţii, instrumentale ; dimensiunile frazelor muzicale concordă în general cu cele ale figurilor de dans. Strigăturile sînt destul de frecvente. 5. Stilul. Trăsăturile stilistice reflectă dominantele medii pentru toată ţara ; ele prezintă o suficientă uniformitate în cadrul dialectului. Interpretarea nu depăşeşte de obicei gradul mijlociu, ceea ce rărnîne valabil pentru toate aspectele cine'tismului, ale participării afective şi a vari-abilităţii, dar numai pentru dansurile din repertoriul curent. în ce priveşte repertoriul de iarnă, se poate observa o intensitate mai ridicată a tuturor elementelor plastice şi dinamice. 6. Analizînd acest dialect, ni se înfăţişează o dualitate care s-ar putea defini prin coexistenţa unui strat foarte veohi, reprezentat prin dansurile obiceiurilor de iarnă şi ale celor legate de ciclul familiei, cu un strat care 722 TRATAT DE DTAI.ECTOLOGTE ROMANEASCA se datoreşte tonei evoluţii recente. Unitatea dialectului rămîne evidentă ; totuşi, se pare că din celedouă subunităţi existente, Moldova de nord-est constituie nucleul principal. E. Dialectul macedoromân. Puţine cuvinte doar vor servi la caracterizarea acestui dialect, datorită micului număr de cercetări efectuate asupra acestui grup românesc, el însuşi de altfel puţin numeros în. ţara noastră (nu dispunem de cercetări asupra macedoromânilor din diferite ţări balcanice). 1. Ocazii folclorice. Ele corespund în general manifestărilor similare din celelalte grupuri. Astfel, la hora duminicală se văd dansuri în grupuri mari, dintre care cel mai important este Corlu — Hora din celelalte regiuni. La nuntă se pot vedea hore mari ceremoniale şi unele dansuri distractive. După informaţiile pe care le-am putut obţine, în timpul sărbătorilor de iarnă se organizau, ca şi la celelalte grupe dialectale, cete de feciori care purtau măşti sau săbii; vara se obişnuiau mari sărbători pastorale. 2. Aspecte coregrafice. Repertoriul este foarte redus ca număr de dansuri (5—10) şi de tipuri (4—7) pentru fiecare comunitate. Clasele I—IT sînt aproape exclusive ; se întîlnesc şi unele tipuri aparte. Jocurile se practică mai ales în cerc deschis, înlănţuit de braţe sau de umeri. Ele sînt mixte sau masculine ; în primul caz se văd frecvent bărbaţii şi femeile fonmînd două părţi distincte ale grupului. Jucătorii evoluează totdeauna spre dreapta, cu viteză redusă. Construcţia figurilor este simplă şi succesiunea lor mai mult uniformă sau liberă. Structura cinetică este caracterizată prin frecvenţa „dîrligelor“ şi aceea, ceva mai puţin evidentă, a motivelor cu mişcări ale trunchiului. Ritmul este frecvent asimetric (cca. 48%). Dansurile însoţite de cîntece sînt foarte numeroase ; necon-cordanţa dimensională a dansului cu melodia predomină (60—65%). .3. Stilul. Desfăşurarea grupului este largă, cu puţine variaţii de viteză. Mişcările picioarelor, braţelor şi capului sînt ample ; intensitatea paşilor este redusă. Varietatea de interpretare este remarcabilă. Participarea afectivă se manifestă puternic prin mimică şi prin texte lirice sau epice. Dinamica cunoaşte limitele cele mai îndepărtate. 4. Acest dialect, cu o individualitate evidentă, păstrează numeroase elemente comune cu celelalte unităţi principale studiate. El se subdivizează în două mici subunităţi, cărora li se poate presupune o relaţie cu ţările de provenienţă.20 F. Zone intermediare, aberante etc. In urma unei analize foarte strînse, am parcurs toate etapele care ne-au dus la reconstituirea principalelor diviziuni ale domeniului coregrafic românesc. Sîntem totuşi datori să adăugăm că am fost nevoiţi să lăsăm deoparte cîteva zone intermediare care prezentau fenomene de tranziţie, încrucişări şi hibridizări (în general în punctele de contact dintre două dialecte) şi de asemenea unele zone care din cauza inegalităţii de dezvoltare rămăseseră într-un stadiu dificil de interpretat. în orice caz, credem că am reuşit să demonstrăm punctele principale. Determinarea specificului naţional. A. Probleme de urmărit: 1. Reconstituirea straturilor vechi. Este o problemă dificilă din cauza lipsei totale de documente în acest domeniu. 723 concordante etnografice, folclorice, dialectale 2. Contingenţele cu ţările vecine. Duipă constatările noastre asemănările sînt evidente; totuşi trebuie să mărturisim că din cauza lipsei de studii comparative în acest domeniu, informaţiile noastre sînt destul de incomplete. 3. Diacronia. Pentru a obţine rezultate valabile, este absolut indispensabil să se ţină seama de inegalităţile care s-au ivit în dezvoltarea diferitelor zone folclorice. 4. Tendinţele noi. Schimbările care s-au produs în secolul trecut şi care se mai petrec şi sub oohii noştri în viaţa dansului popular trebuie să constituie de asemenea un serios obiect de studiu. B. Trăsături specifice ale dansului popular românesc. La încheierea studiului efectuat în scopul de a defini elementele specificului coregrafic românesc, înclinăm să credem că există cîteva fapte caracteristice care s-ar putea grupa precum urmează : a) fenomene generale pe care le regăsim în cea mai mare parte a ţării; b) concordanţe parţiale, între regiuni mai mult sau mai puţin îndepărtate şi deşi fără legături aparente ; c) relicve locale, semnificative chiar datorită izolării lor. In paginile următoare vom încerca să extragem, pe compartimente, tot ceea ce va servi la rezolvarea problemelor pe care ni le-am propus. 1. Ocaziile folclorice, ne oferă cîteva detalii specifice. Hora satului ne dezvăluie o remarcabilă unitate în toate regiunile, din punct de vedere al desfăşurării sale şi al obiceiurilor care o însoţesc. Repertoriul său special, prin alternanţa categoriilor : dansuri de grup mare/dansuri de perechi, reflectă poziţia particulară a dansului românesc — între Balcani şi Europa Centrală —, unde domină una sau alta din aceste categorii. Fazele coregrafice integrate nunţii prezintă aceeaşi unitate ; repertoriul cuprinde în primul rînd un dans ceremonial special, care de cele mai multe ori este o horă mare. Dar atît nunta cît şi celelalte „cumetrii" sînt bogate mai ales în manifestări coregrafice cu funcţie distractivă şi un caracter adeseori grotesc. Cîteva dansuri au o difuziune sporadică, dar în puncte foarte îndepărtate unele de altele, ceea ce devine, pentru noi, un fapt foarte semnificativ ; altele, ca de ex. P e r i n i ţ a, atît de cunoscută, sînt răspîndite în toată ţara. Sărbătorile periodice ne furnizează de asemenea câteva elemente de determinare. Astfel, constituirea unor cete de tineri supuşi unei anume discipline şi care cunosc un repertoriu coregrafic propriu, formează o categorie de obiceiuri care ni se pare de cea mai mare importanţă. Pentru sărbătorile de iarnă vom cita cetele de mascaţi care practică vechi dansuri rituale oa de ex. Capra (răspîndită sub diferite forme în diferite părţi ale ţării), sau cetele de feciori care se întrunesc în Ardeal pentru a celebra sărbătorile de iarnă prin colinde şi jocuri. fNu mai este desigur necesar să subliniem importanţa pe care o prezintă pentru noi obiceiul şi dansul Căluşului {specific românesc), întîlnit astăzi în forma lui mai veche în câmpia Dunării şi practicat cu ocazia sărbătorii Rusaliilor. El a fost atestat în trecut în forme asemănătoare în Moldova şi Transilvania; în această ultimă provincie îl găsim şi astăzi, dar cu ocazia jocurilor de iarnă. El prezintă peste tot numeroase 724 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA trăsături comune, atît etnografice oît şi tipologice, care demonstrează unitatea lui îndepărtată. Nu mai amintim numeroasele denumiri pe care le poartă {s-a crezut, cândva, că derivă din euvîntul „cal“, ca şi alte dansuri rituale).21 - 2. O scurtă privire asupra indicilor generali ne demonstrează de la început bogăţia şi varietatea folclorului nostru coregrafic. în ce priveşte numărul dansurilor şi al tipurilor, constatăm că repertoriul multor sate depăşesc media pe care am stabilit-o pentru toată ţara (22 la dansuri, 11 la tipuri). De asemenea şi numărul mediu al figurilor (2—3 pentru fiecare dans). în unele părţi, numărul dansurilor scade, dar acest fapt se compensează prin creşterea numărului figurilor şi variaţiilor. . 3. Tipologia confirmă aceste date. Rezultatele ne arată un oarecare echilibru între frecvenţa claselor I—II (luate împreună) şi aceea a clasei IV, fapt care precizează poziţia .particulară a dansului românesc între aria balcanică (unde domină net primele) şi aria central-europeană (domeniul preponderent al clasei IV). Clasele III şi V depăşeso cu mult ca frecvenţă proporţia întîlnită la vecinii noştri ; clasa VI este puţin mai rară. Primele subdiviziuni ale claselor, adică grupele de tipuri, scot în evidenţă unitatea puternică a folclorului nostru coregrafic. Din cele 18 grupe, existente, 8 se regăsesc în 17—22 regiuni, 7 în 8—15 regiuni şi numai 3 le întâlnim sporadic în 1—5 regiuni. Acordând acestor grupe tipologice un coeficient de frecvenţă (3, 2, 1, în ordinea respectivă) şi raportând suma la totalul posibil (18X3 = 54), obţinem un procentaj de 75,9% ca bază unitară a repertoriului naţional. • Lucrurile se prezintă asemănător şi în ce priveşte tipurile coregrafice, ţinînd >;nsă seama totuşi de gradul lor mai înalt de diversificare. Putem obţine rezultate la fel de edificatoare cu ajutorul altor mijloace. Examinînd afinităţile cu popoarele vecine, va fi uşor să determinăm existenţa a 4 categorii de tipuri : a) tipuri de apartenenţă pur locală : 36^ b) tipuri comune cu popoarele balcanice 7 c) tipuri comune cu popoarele Europei centrale 723 d) tipuri de origine străină, neasimilate : 5 Aplicînd coeficienţii de dispersiune stabiliţi anterior, deci acordînd categoriei a) valoarea integrală, iar categoriilor b) şi c) jumătatea valorilor, putem calcula conservarea specificului tipologic la oca. 80%. 4. In ce priveşte morfologia, ne mulţumim să extragem cîteva date care vor putea demonstra fie unele generalităţi, fie cîteva relicve caracteristice. Tabelele sinoptice imaginate de noi detaliază frecvenţa aspectelor morfologice existente în cele 5 dialecte, dînd în acelaşi timp şi o medie generală. Calculul „apropierilor14 ne indică pentru fiecare dialect o cifră medie aproximativă în ce priveşte coincidenţa lor cu media generală pe ţară, la fiecare aspect în parte :24 — dialectul carpatic: 80—00% — dialectul dunărean: 70—80% — dialectul apusean: 60—70% — dialectul răsăritean : 60—70% — dialectul macedoromân : 50—60% ceea ce confirmă impresiile noastre. 1725 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA Analizele noastre ne-au permis să reconstituim profilul specific al dansului românesc în trăsăturile sale dominante. Reamintim aici doar pe cele mai caracteristice : . a) Forma de ansamblu, foarte variată a mai fost studiată în domeniul tipologic. In rest, putem remarca proporţia destul de ridicată a dansurilor bărbăteşti. b) Desfăşurarea în spaţiu ne ocazionează constatarea frecvenţei alternante plimbare / joc pe punct fix. Tempo-ul este în general vioi. c) Se remarcă tendinţa spre construcţia complexă a figurilor, şi spre formele extreme ale succesiunii lor, care întrucâtva se echilibrează ; întâlnim o mare varietate de forme de expresie. d) Structura cinetică este dominată de mişcările de picioare ; se observă o frecvenţă ridicată a paşilor „bătuţi", a cârligelor, a „învârtirilor" a „ponturilor". e) Ritmul este în general binar comun, dar adeseori este şi daotilic sau sincopat (această ultimă categorie este specific românească); asimetria nu este rară. f) Trebuie să subliniem de asemenea prezenţa tipică a textelor strigate Suprapunerea dimensională a dansului pe melodie este adeseori neconcordantă. In general, se poate afirma că dansul românesc, cu toate că prezintă asemănări cu cel din ţările vecine, păstrează un caracter specific unitar şi distinct. 5. Aspectele stilistice scot din nou în evidenţă, în raport ou vecinii noştri, cîteva trăsături marcante, dintre care vom cita pe cele esenţiale. Dansul românesc evoluează de obicei într-un spaţiu redus, cu o viteză aproape uniformă. Mişcările picioarelor predomină cu mult; celelalte segmente ale corpului participă la joc mai ales ca mişcări de „acompania-ment“, rareori într-o manieră independentă. Paşii sînt de dimensiuni reduse dar de o oarecare intensitate. Interpretarea cunoaşte o variabilitate extraordinară, fantezia dansatorilor d!înd curş liber tuturor improvizaţiilor, ceea ce ne furnizează uneori ca rezultat o multitudine de variaţiuni pe aceeaşi ritmică. Participarea afectivă se exteriorizează mai puţin prin mimică decât prin chiote şi strigături — acestea din urmă fiind un gen specific românesc — al căror text satiric, erotic sau descriptiv, mod variat de exprimare şi intonare, contribuie să creeze o ambianţă specială. Vioiciunea şi vigurozitatea dinamicii sînt completate de o sobrietate specială, ceea ce conferă dansului românesc un caracter interiorizat, abstract. 6. Deşi problemele terminologiei depăşesc cadrul studiului nostru, ne vom ocupa de asemenea de acestea în măsura în oare ele se vor furniza elemente noi pentru detectarea unităţii noastre coregrafice. în această ordine de idei vom cita cîţiva termeni edificatori. Cel mai interesant este cuvîntul generic joc (=dans) de origine latină dar necunoscut cu acest sens în celelalte limbi neolatine. El este răspîndit în itoaite graiurile româneşti. Tot atât de vechi par a fi termenii Horă (dans în cerc), întâlnit în accepţiune coregrafică în 20 de regiuni (din cele 23 de- '726 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA terminate de noi), şi Brîu '(joc de brîu, joc în lanţ) în 17 regiuni. Trebuie să subliniem că în mod obişnuit sînt .percepute în mod net diferenţele terminologice şi morfologice care există între aceşti doi termeni, care ajung să desemneze adeseori categorii speciale.25 Alţi termeni sînt mai noi, dar cunosc o largă difuziune, de exemplu adjectivul mocănesc (sinonim cu „ciobănesc") care se adaugă la multe nume de dansuri; el este cunoscut în 16 regiuni. Sîrba este un dans cunoscut aproape în toată ţara. După nume, el ar indica o origine sîrbească, dar sîrbii şi bulgarii o numesc Vlaskoe kolo (dans românesc). In sfîrşit, întîlnim multe denumiri care desemnează, poate, dansuri diferite, dar care indică anumite aspecte morfologice precise, de exemplu : De doi (joc în perechi), Invîrtita etc., ca şi termeni figurativi oa Floricica, Capra etc. Marea lor difuziune devine semnificativă pentru unitatea, cel puţin tematică, a folclorului coregrafic românesc. 7. Ne rămîne să subliniem câteva puncte pe care credem că am reuşit să le considerăm câştigate : a) deosebita bogăţie şi varietate de elemente ale folclorului coregrafic românesc; b) puternica imitate a acestui folclor şi individualitatea sa faţă de cel al vecinilor; c) existenţa, în consecinţă, a unor note distincte ale unui specific naţional în dansul popular românesc. Consideraţii finale. La sfîrşitul acestei expuneri, vom încerca doar să răspundem la două din întrebările pe care toţi cei ce se ocupă cu probleme tratate anterior şi le vor pune desigur în primul rînd. 1. Metoda utilizată este oare eficace ? S-ar putea formula obiecţia că informaţiile noastre sînt cantitativ reduse. Totuşi, în afara faptului că cercetările noastre nu urmăreau momentan deoît să planteze jaloane pentru un drum viitor, se poate răspunde că lacunele cercetărilor noastre nu sînt atît de mari cît pot părea unora, şi că este suficient să punctăm anumite locuri pe o hartă pentru a face să reiasă specificul unei zone. în ceea ce priveşte aspectele coregrafice, intenţia noastră a fost de a ne axa pe cele morfologice, şi din acest punct de vedere analiza a fost dusă pînă la capăt. Mai grave ar fi obiecţiile care ar ataca metoda în părţile sale de aplicare la terenul coregrafic, dar aici ar trebui să deplasăm problema pe terenul unor teste concrete. 2. Care este importanţa cercetărilor de acest fel ? Considerăm că acestea au o dublă importanţă : teoretică şi practică. Studiile asupra caracterului specific coregrafic, coordonate cu alte investigaţii folclorice, şi corelate de asemenea cu rezultate din alte domenii ale ştiinţelor sociale, — în primul rînd cu cele din domeniul limbii, în general, cu privire specială la graiurile şi dialectele ei — ne vor ajuta să lămurim problemele etnogenezei şi evoluţiei culturii materiale şi spirituale a poporului romsn. Definirea exactă a ceea ce reprezintă caracterul specific zonal, regional sau naţional va împiedica pe viitor hibridizările pe care le mai întîlnim, în diferite forme şi grade în mişcarea artistică de amatori, şi va pune în lumina sa adevărată expresivitatea autentică a dansului popular românesc. 7(27 CONCORDANTE ETNOGRAFICE, FOLCLORICE, DIALECTALE NOTE I In afară de lucrarea noastră de bază, Specificul dansului popular româ- nesc (In prescurtare: S.D.P.R.),Ed. Acad. R.S.R., Bucureşti, 1971, rezumată In rîndurile ce urmează. .. * De exemplu, dacă Intr-un repertoriu de dansuri avem: a) 3 dansuri frecvente x coeficient 3 = 9 ; b) 4 dansuri ocazionale x coeficient 2 = 8 ; c) 3 dansuri rare x coeficient 1 = 3; total: 20; un aspect oarecare, să zicem tempo-ul accelerat, este prezent intr-un dans frecvent (coef. 3), în 2 dansuri ocazionale (coef. 2 + 2 = 4) şi Intr-un dans rar (coef. 1) se totalizează suma de 3 + 4 + 1 = 8 = 40% din posibilităţi. 3 Deşi întinderea rubricilor poate fi variabilă le vom grupa Intr-o singură pagină. 4 Cu aceleaşi valori în ordine descresclndă : 3, 2, 1. 3 Vezi punctul anterior. 3 Adică acolo unde întîlnim mai puţine dansuri, acestea prezintă multe figuri şi invers. 7 Intr-adevăr această operaţie a început a fi aplicată destul de recent. 3 După clasificarea noastră, v. S.D.P.R., p. 34. 9 Valorile medii au fost rotunjite. 19 Dar fără nici o relaţie de compoziţie internă. II Gradul de improvizaţie creşte puternic în regiunile carpatice şi apusene. 12 Care se referă la mişcările corpului. 70 Cu un procentaj mediu in zonele carpatice. 14 Totuşi trebuie să semnalăm că şi. în sud le întîlnim frecvent în unele dansuri foarte vechi, ca de ex. Căluş u 1. 73 Paşi „încrucişaţi" in faţă şi în spate. 19 In afara unor zone unde există influenţe româneşti. Se pare că aceste motive se lntilnesc şi in cîteva dansuri spaniole ; informaţia trebuie însă verificată. 17 In unele zone mici; totuşi, în general, trăsăturile fundamentale se impun peste tot în regiuni şi dialecte. 13 De fapt este vorba mai ales de intensitatea lovirii. 19 Pe care o socotim foarte importantă pentru a demonstra specificul dansului românesc; istoricii au considerat totdeauna lanţul carpatic ca un nucleu principal de formare a poporului rcmân. 19 Firşeroţii care locuiesc mai ales în Albania şi grămostenii care sînt răspîndiţi mai mult în Grecia (în jurul lanţului muntos „Grammos") dar şi în celelalte ţări balcanice, prezintă unele diferenţe şi în dansurile lor. 21 Recent, am presupus o altă etimologie pe baza lat. colhmium „asociaţie sccrelă, complicitate, joacă în comun". Amintim că unele forme coregrafice mai îndepărtate există la aromâni şi megleniţi, ca şi la unele popoare occidentale, ceea ce ar lăsa să se întrevadă o origine latină a obiceiului. 22 Sau, cel puţin, mai obişnuit la poporul român. 73 Fără a putea presupune, pentru categoriile b şi c influenţe străine. 34 S-au calculat numai principalele aspecte morfologice. 73 Hora este un dans în cerc, la care participanţii se ţin de mină şi execută mişcări mai liniştite ; B r î u 1 este un dans care se desfăşoară de obicei în semicerc sau în linie dreaptă, dansatorii ţinîndu-se de umeri sau de talie, şi cu mişcări mult mai vioaie. Microglosar de dialectologie* Completarea acestui Tratat cu un „microglosar de dialectologie'1* ni se pare utilă mai cu seamă în acest moment al evoluţiei lingvisticii : ştiinţă deschisă spre alte domenii (psihologie, matematică, fizică, filozofie etc.), pe de o parte, ea are adesea, însă, un pronunţat caracter în e h i s, pe de altă parte, mai ales in ultimele două-trei decenii, cînd s-au impus numeroase şcoli, cu o terminologie proprie. Această situaţie, tradusă în planul terminologiei prin modificarea substanţială a sensurilor termenilor tradiţionali şi prin îmbogăţirea cu noi termeni de specialitate, impune, mai mult ca oricind, metodologic şi practic, necesitatea stabilirii unui sistem coerent şi economic de termeni cu care cercetătorul să poată opera. Microglosarul de faţă fiind conceput în pTimul rind ca un instrument de lucru şi in mai mică măsură ca o operă lexicografică, s-au evitat, in general, în redactarea definiţiilor, elemente nepertinente şi neadecvate deci unui stil tehnic precis şi concis. iFără îndoială, selectarea termenilor incluşi in acest microglosar este, într-o anumită măsură, arbitrară : ea trădează, in bună măsură, aria lecturilor autorilor şi a experienţei pe terenul dialectologiei. Am introdus, in primul rînd, termenii de bază utilizaţi m dialectologie. Două categorii de termeni au, totuşi, un caracter mai special: termeni de circulaţie mai largă, dar care în dialectologie au o semnificaţie aparte (arhaism, bilingvism, neologism etc.) şi termeni mai puţin cunoscuţi unui public nefamiliarizat îndeajuns cu acest domeniu de cercetare (areologie, cod semantic, funcţie minimală), sau aparţinînd unui domeniu mai nou de cercetare, sociolingvistica. * Am preluat în bună parte, microglosarul publicat de Valeriu Rusu, Introducere in studiul graiurilor româneşti, 1977, p. 59—106. Pentru informaţie generală, cf. J. M a r o u z e a u, Lexique de la terminologie linguistique, Paul Guethner, Paris, 1969, 265 p. J e a n D u b o i s et collab., Dictionnaire de linguistique. Larousse, 1973, 516 p. şl Oswald Ducrot, Tzvetan To-d o r o v, Dictionnaire encyclopedique des Sciences du langage, Seuil, 1972, 470 p. 729 MICROGLOSAR DE DIALECTOLOGIE Şi In ceea ce priveşte redactarea termenilor se vor remarca anumite diferenţe, în raport de tradiţia utilizării termenului respectiv, de importanţa acestuia în evoluţia dialectologiei, de datele teoretice şi faptele de care dispunem în momentul elaborării microglosarului. ACULTURAŢIE (engl. ACCULTURATION) Fenomen cu funcţie integra tivă constând din achiziţionarea unei culturi străine în urma contactului prelungit între două, sau mai multe comunităţi. Reprezintă un fenomen de uniformizare lingvistică, apărut ca urmare a unor îndelungi contacte între comunităţi, într-un cîmp larg de interacţiune verbală. Se ajunge la asemănări de structură între idiomurile implicate în pofida deosebirilor genealogice iniţiale. Uniunile lingvistice (Spraohfound) sînt o consecinţă a acestui proces. Direcţia de difuzare a inovaţiei este impusă de curentele culturale predominante. Uniformizarea se desfăşoară astfel îmdt favorizează o anumită limbă. (Vezi J. Gumperz, The Speech Community, Cn Language in Social Groups, Standford, California, 1971, p. 118). AMBIANŢA, vezi s.v. CONTEXT (SITUAŢIE, AMBIANŢA) ANCHETATOR Persoană care, dispunînd de o anumită tehnică a cercetării dialectale pe teren şi de o anumită metodă de anchetă, obţine de la informator date despre graiul avut în vedere. (Pentru calităţi — cunoaşterea graiurilor unui idiom în ansamblu, calităţi general-umane, ureche fină etc.), vezi şi s.v. INFORMATOR). Anchetatorul poate fi un specialist (lingvist, cum se întâmplă de regulă) sau un no n-s p e c i a 1 i s t (dar avînd o anumită pregătire : transcrierea fonetică, cunoaşterea mediului rural etc. — cf. E. Edmont, anchetatorul folosit de J. Gillieron în elaborarea ALF), originar (indigen) din regiunea stuidiată sau n o n-o r i g i n a r (provenind din altă regiune sau chiar avînd o altă limbă maternă — cf. G. Weigand. autorul primului atlas lingvistic românesc). De exemplu, se preferă — poate exagerat — în ultima vreme, anchetatorul originar din regiunea care se studiază. Mai ales astăzi, cînld cele mai multe cercetări în curs urmăresc şi aspectele etnografice, mai important ni se pare ca anchetatorul să provină, originar, din m e-diul rural. Anchetatorul înregistrează (şi verifică) pe teren diatele necesare cercetării întreprinse. Anchetatorul se abţine de a influenţa, pe o cale sau alta (modul de a pune întrebarea, gesturi etc.), răspunsul informatorului. în raport cu amploarea cercetării întreprinse se pot folosi mai mulţi anchetatori (la elaborarea atlaselor regionale lucrează echipe de anchetatori); se impune, în acest caz, omogenizarea echipei, în ceea ce priveşte metoda de anchetă, transcrierea fonetică etc. 730 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA Prelucrarea şi publica rea datelor înregistrate (atlase, monografii etic.) sînt făcute, în general, chiar de anchetator, respectând în mod riguros datele înregistrate pe teren. Materialul, odată publicat, devine un bun comun în vederea folosirii şi interpretării (în studii monografice, articole ete.). ancheta dialectală Prin ancheta dialectală se are în vedere investigarea unei anumite varietăţi geografice (idiolect, graiul unei localităţi, regiuni etc.) de către un anchetator, folosind o anumită metodă de anchetă, pentru a obţine şi a înregistra, de la informator (i), date lingvistice despre graiul respectiv. Studierea de către anlohetator a propriului său idiolect este un caz special. Pregătirea prealabilă este determinantă pentru reuşita anchetei : fixarea scopului cercetării, elaborarea chestionarului în raport cu acest scop, alegerea unui sistem de transcriere, cunoaşterea profilului istoric, geografic, social şi economic al regiunii, în vederea stabilirii reţelei localităţilor care urmează a fi anchetate, efectuarea unor anchete preliminare, de probă, pentru verificarea chestionarului, a transcrierii fonetice, pentru mai buna informare asupra terenului cercetării dialectale, pregătirea caietelor de anchetă, a planşelor şi a materialului documentar, a mijloacelor mecanice de înregistrare, aparate foto etc. Calităţile anchetatorului sînt determinante în alegerea unui bun informator (audiţie, dicţie, disponibilitate etc. — vezi ANCHETATOR, INFORMATOR, REACŢIA INFORMATORULUI, METODĂ DE ANCHETĂ Se impune asigurarea condiţiilor de lucru : se anchetează, de regulă, la locuinţa informatorului (în ambianţa sa materială şi psihologică), într-o cameră, „ferită44 de zgomote şi de curiozitatea, adesea supărătoare, a altor membri ai comunităţii (familie, vecini etc.). Anchetatorul trebuie să aibă mereu „în memorie44 mediul în care lucrează, fapt care îl ajută în utilizarea chestionarului (apelînd la „realităţile din jur“, folosind „indicaţia11 obiectelor, cf. metoda „ouvinte şi lucruri44, sînt evitate unele întrebări greoaie, care pot da naştere la confuzii etc.). Stabilirea, de la început, a unui contact propice desfăşurării anchetei (interesul anchetatorului pentru graiul, folclorul, etnografia localităţii, cunoaşterea de către acesta a realităţilor satului etc.) este absolut necesară. In cursul desfăşurării anchetei se are în vedere : întreţinerea mereu activă a intelectului, a cunoştinţelor lingvistice, a memoriei informatorului. La primele semne de oboseală se face pauză (folosită, de regulă, de informator pentru a mai „aranja44 oîte ceva pe lîngă casă ; participarea anchetatorului la aceste activităţi este binevenită pentru „prestigiul44 său moral, fizic şi etnografic; un bun prilej de a „verifica44, în mod discret, unele forme prin chestionarea unor membri, ai familiei, vecini etc.). Se păstrează, pe cît posibil, legătura cu informatorul, după încheierea anchetei (scrisori, fotografii, cărţi etc.). Din punct de vedere tehnic se remarcă mai multe tipuri de anchetă directă (notarea răspunsurilor după metoda aşa-zisă tradiţională, pe 731 M1CROGLOSAK DE DIALECTOLOGIE măsura desfăşurării anchetei) sau indirectă (înregistrarea răspunsurilor — şi a întrebării, dealtfel — pe bandă de magnetofon şi transcrierea ulterioară a materialului); ~ prin corespondenţă. în vederea obţinerii de la informator a unei anumite forme dialectale, se pune, de obicei, o întrebare indirectă (Cum îi spui la aceea cu care... ?), sau una directă (la ce spui grumaz?). Se folosesc, de asemenea : indicarea obiectului, gesturi, imitaţie, desene, fotografii, pentru a declanşa cu mijloace simple sigure şi economicoase, răspunsurile cele mai semnificative. Evident, anchetatorul urmăreşte, în primul rînd, forma, expresia lingvistică, fără a neglija, însă, şi conţinutul (vezi ideile lui O. Densusianu privitoare la valoarea socială şi psihologică a „textelor-convorbiri"). în cursul desfăşurării anchetei, anchetatorul va arăta, în permanenţă, un interes constant pentru conţinutul comunicării, mai ales în cazul înregistrării de texte dialectale ; devenind un participant activ la naraţiunea informatorului, el are toate şansele de a obţine texte autentice şi de lungime convenabilă. ANCHETA SOCIOLINGVISTICĂ prezintă cîteva particularităţi de metodă şi tehnică (vezi Sociolingvistica). AREOLOGIE Areologia reprezintă studiul distribuţiei (repartizării) ariilor dialectale (vezi s.v.) pe un anumit teritoriu. Pentru explicarea distribuţiei ariilor se iau în consideraţie fie elemente (criterii) lingvistice, fie elemente extralingvistice (istorice, geografice, privind solul, climatul, căile de circulaţie etc.). Se pot avea în vedere areologii obiective (stabilite în baza datelor ştiinţifice culese şi interpretate de anchetatorul specialist) sau subiective (trasate în baza informaţiilor furnizate de vorbitorii înşişi) ; se va urmări, în acest caz, şi corespondenţa între cele două tipuri de areologii. Hărţile sintetice din unele atlase lingvistice (cf. NALR. Oltenia) sînt o etapă în descrierea şi interpretarea configuraţiei dialectale (~ a ariilor) unui anumit domeniu. Vezi J. Seguy, Les cartes auxiliaires de l’Atlas linguistique et ethno-graphique de la GascOgne : essai d’areologie methodique, în „Via Domi-tia“, III (1956), p. 36 ş.a. şi Des Atlas linguistiques de la France par regions, în „Langue franşaise", 18, mai 1973, p. 86—87. ARHAISM Formă (fonetică, morfologică, lexicală, sintactică) de limbă veche, (stadiu depăşit de evoluţia sistemului, în ansamblu), conservată într-un grai sau într-o arie dialectală. Menţionăm cîteva exemple „clasice" în dialectologia românească : u final : capu, (în graiurile din Vest), formele morfologice mînu, mînuri pi. „mină", din lat. manus (în Transilvania), cuvântul arină „nisip" din lat. arena (în Vest), construcţia cu infinitivul (în Nord; corespunzătoare construcţiei cu subjonctivul, în Sud.). Arhaismele sînt înregistrate, de regulă, fie izolat, fie în arii conservatoare (din punct de vedere geografic, acestea sînt, de obicei, marginale, într-un anumit domeniu lingvistic). Condiţiile lingvistice şi 732 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA extralingvistice (regiune, din punct de vedere geografic, închisă influenţelor, nivelul dezvoltării economico-sociale, sentimentul „tradiţionalist14 al vorbitorilor, mai ales în vetre lingvistice, folclorice şi etnografice puternice, ocupaţia locuitorilor, căile de penetraţie a limbii literare) converg pentru a favoriza păstrarea unor zone arhaice într-un anumit grai. Teofil Teaha a consacrat o monografie unei zone caracteristice din acest punct de vedere ; vezi Graiul din Valea Crişului Negru, [1961], p. 108—115. Din punct de vedere social, generaţiile în vîrstă şi femeile sînt mai bune păstrătoare de arhaisme (cf. Dimitrie Cantemir, Descriptio Moldaviae: femeile şi „ficiorii de babă44 au labialele palatalizate). O hartă lingvistică, de exemplu, va înfăţişa deci într-o „tăietură44 sincronică diferenţe diacronice ; pe această bază graiurile sînt caracterizate arhaizante sau inovatoare. Operăm, în acest fel, cu STRATIGRAFIA LINGVISTICA (vezi s.v.). S t i 1 i s t i c, arhaismele sînt folosite în literatura artistică (în operele cu subiect istoric). Arhaismele prezintă interes deosebit pentru istoria limbii (mai ales în cazul unei limbi care nu dispune de numeroase atestări; vezi, pentru limba română, importanţa arhaismelor conservate în dialectele româneşti sud-dunărene, care constituie stadii mai vechi, intermediare, în evoluţia formelor). ARHIVA FONOGRAMICA Corpus de texte dialectale înregistrate, pe teren (sau rar, în laborator), cu mijloace mecanice (gramofon, magnetofon etc.) şi conservate ca atare, constituind un adevărat muzeu sonor al unei limbi. Se întocmeşte un fişier, benzile sînt catalogate şi se face un inventar al textelor de pe fiecare bandă pentru a facilita consultarea lor. ' Culegerea (înregistrarea) textelor se face de către un cercetător sau o echipă de cercetători, în baza unor convorbiri cu informatorul, cu un chestionar tematic dinainte stabilit, şi într-o reţea de localităţi alese în raport cu scopul cercetării. Chestionarul tematic cuprinde întrebări despre : aspecte privind îndeletnicirile (ocupaţia) informatorului (agricultură, oierit, viticultură, munca la pădure, pescuit etc.), întîmplări petrecute în localitate, amintiri din viaţa informatorului (de cînd era copil, din armată etc.), relatarea unor obiceiuri sau tradiţii (nunta, moartea, naşterea, cum a luat fiinţă satul respectiv, obiceiuri de Anul Nou etc.). Oiestionarul tematic general (pentru toate regiunile) poate fi completat cu o serie de întrebări speciale, pentru o anumită arie dialectală : de exemplu, în Oltenia, în anchetele pentru AFLR, s-a pus, în toate localităţile, întrebarea „Ce ai făcut de ieri pînă azi“, pentru a se obţine date despre valorile perfectului simplu în această provincie. (Vezi Valeriu Şuteu, Arhiva fonogramică a limbii române, în FD, I (1958), p. 211—219). 733 MJCROCJLOSAR DE DIALECTOLOGIE Pentru ALRT şi pentru AFLR, se înregistrează texte din localităţile anchetate pentru ALR II şi, respectiv, NALR : acelaşi grai este studiat, deci, prin două metode diferite (atlas şi arhivă fonogramică). Probleme de 'bază în ancheta pentru arhiva fonogramică (pe lingă cerinţele care se impun în orice cercetare pe teren) : diminuarea, pe cît pasibil, a influenţei, asupra „creativităţii" informatorului, a magnetofonului, interlocutor în general nedorit într-o discuţie „intimă". „Centrul de cercetări fonetice şi dialectale" de la Bucureşti a acordat o atenţie deosebită valorificării bogatei sale colecţii de înregistrări, efectuate în cadrul Arhivei fonogramice a limbii române, un „Muzeu sonor al limbii române", prin publicarea, selectivă, a textelor dialectale : Texte dialectale. Oltenia, 1967, 436 p. ; Texte dialectale. Muntenia, I, 1973, 478 p., II, 1975, 915 p. ; vezi şi Graiul din zona Porţile de Fier. I. Texte. Sintaxă, 1973, 393 p. Vezi şi s.v. ETNOTEXT(E), TEXT(E) DIALECTAL(E) ARIE DIALECTALA Denumire dată unui teritoriu în care a fost înregistrat un anumit fenomen sau o anumită particularitate (ori Un număr de fenomene şi de particularităţi), delimitat printr-o isoglosă (sau mai multe isoglose). Aria dialectală poate acoperi întregul domeniu al unui idiom sau numai o parte a acestuia. In cazul din urmă, aria dialectală respectivă se opune unei alte arii (sau mai multor arii). O arie prezintă, în raport cu alte arii, o configuraţie particulară, în funcţie de poziţia geografică, aspectul, stadiul de limbă reprezentat, domeniul sistemului lingvistic : întinsă sau restrânsă, centrală sau periferică, omogenă, izolată arhaică sau inovatoare, de tranziţie, fonetică, morfologică etc. Această configuraţie poate constitui un indiciu privind stabilirea cronologiei ariilor. Pe hărţi lingvistice, o arie dialectală este prezentată sugestiv prin culori, sistem de haşuri etc. Stabilirea ariilor dialectale permite descrierea structurii dialectale a unui idiom, în baza unităţilor dialectale discrete (dialect, subdialect, grai), stabilite prin trasarea frontierelor lingvistice (la nivel dialectal). Dacă luăm în consideraţie un domeniul lingvistic (de exemplu „România"), ariile marginale (spaniola şi portugheza, respectiv româna), mai conservatoare, de regulă, se opun ariilor centrale (italiana, franceza), în general inovatoare (cf. teoria ariilor la Matteo Bartoli, Saggi di linguistica spaziale, Torino, 1945). ATLAS LINGVISTIC Corpus de hărţi lingvistice (vezi s.v.) prezentate fie în ordine alfabetică (după cuvîntul-titlu), fie în ordinea întrebărilor din chestionarul cu care s-a cules materialul, fie pe sfere semantice etc. In raport cu mărimea chestionarului, materialul înregistrat se publică într-un volum sau într-o serie de volume. Cuprinsul unui atlas : introducere (expunere de principii), transcrierea fonetică utilizată, hărţi introductive, hărţi propriu-zise, material ne- 734 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCĂ cartografiait (neprezentînd interes din punct de vedere geografic, acesta e înfăţişat sub formă de liste) hărţi interpretative (analitice şi sintetice). După natura materialului înfăţişat există, pe lîngă atlase lingvistice care prezintă sistemul în ansamblu, şi atlase fonetice, lexicale, morfologice, fonologice. Cele mai multe atlase lingvistice (regionale) care se elaborează sau se publică în prezent se numesc şi „etnografice" datorită ponderii datelor etnografice. Atlasele lingvistice au, în general, caracter onomaseologic (o hartă înfăţişează termenii folosiţi pentru denumirea unei noţiuni, obiect etc.); un număr relativ restrîns de hărţi într-un atlas îl reprezintă, în unele cazuri, hărţile semaseologice (s'înt înregistrate sensurile unui cuvînt, expresii, mai ales forme arhaice). După întinderea domeniului explorat există atlase r e-gi ona 1 e (NALR), naţionale (ALR), zonale (Atlasul lingvistic mediteraneean, Atlasul lingvistic alpin), continentale (Atlasul lingvistic al Europei). De regulă, anchetatorii simt şi autori ai atlaselor. Model : Atlas linguistique de la France (ALF) de J. Gillieron şi Ed-mond Edmont (1902—1910); ancheta efectuată (1897—1901) de Edmont în 639 de localităţi, informator unic, cu un chestionar de aproximativ 1 400 cuvinte şi fraze. Primele 6 hărţi ale Atlasului Germaniei de Nord şi de Centru, al lui G. We-nker, au fost publicate în 1881 (chestionar de 40 fraze-test, în 40 000 de localităţi anchetate). Se admite ideea unui atlas sociolingvistic: astfel e considerată lucrarea lui William Labov, The Social stratification of English in New-York City, Washington, 1966 : caracteristicile sociale ale populaţiei urbane înlocuiesc coordonatele geografice ale idiomului respectiv (cf. Glenn G. Gilbert, „Language", XLV, 1969, 469—476, apud Raven Mc. David jr., Langue et societe aux Etats-Unis: Nouvelles pers-pectives, în Guy Jean Forgue et Raven I. Mc. David jr., La langue des Americains, Collection USA, Aubier Montaigne, Paris, 1972, p. 238). Vezi Jean Seguy, Les Atlas linguistiques de la France par regions, în „Langue francaise", 18, mai 1973, p. 65—90. Vezi şi s.v. CARTOGRAFIERE, HARTA LINGVISTICA. ATRACŢIE PARONIMICA Atracţia acţionează în special asupra cuvintelor izolate (care nu dispun de o „familie" de cuvinte care să le protejeze). Este unul dintre principiile introduse de J- Gillieron în studierea formelor dialectale. Apropierea formală între două cuvinte (care diferă, de regulă, printr-un singur fonem) în baza căreia se realizează forme de etimologie popular ă. Faţă de funcţia „distrugătoare" a omonimiei (în cazul coliziunii omo-nimice), atracţia paronimieă vizează funcţia ei „creatoare" (vezi A. Dau-zat, La geographie linguistique, 1922, p. 83 : goupillon = guipillon + +goupil; cf. şi rom. popular epidepsie = epilepsie + pedeapsă). 735 MiCTţOGLOSAR DE DIALECTOLOGIE BAZA DIALECTALA (A LIMBII LITERARE) în procesul istoric al constituirii ei, limba literară selectează, ca norme supradia 1 ecta 1 e unice, o serie de particularităţi ale unui grai sau dialect, care se impun prin prestigiu (economic, cultural, politic) în viaţa socială şi culturală a unei anumite comunităţi lingvistice : acestea constituie baza ei dialectală (deci în sistemul limbii literare, pe de o parte, nu sînt incluse toate particularităţile graiului sau dialectului „favorizat1* şi, pe.de altă parte, sînt adoptate şi particularităţi ale altor graiuri sau dialecte ; tenta principală aparţine, însă, bazei dialectale ; vezi şi s.v. FORMA DIALECTALĂ). O „rivalitate14 continuă, în profunzime sau la suprafaţă, are loc între varietăţile geografice ale unei limbi pentru dominaţie (socială, literară), cum arată R. Barthes (Le plaisir du texte, Editions du Seuil, 1973, p. 47). ^ Limba română literară are ca bază dialectală subdialectul muntean, anume graiul dintre Tîrgovişte şi Braşov, impus prin tipăriturile lui Coresi (cf. pentru italiană : dialectul toscan, pentru spaniolă : dialectul eas'til-lian ete.). Vezi E. Petrovici, Baza dialectală a limbii noastre naţionale, în ,LR, IX (1960), 5, p. 60—70 şi Al. Rosetti, Despre bazele limbii române literare, în SCL, XV (1964), 4, 423—425. O prezentare de ansamblu a chestiunii, la Ion Gheţie, Baza dialectală a românei literare, 1975, 695 p. BICULTURALISM Participarea unui grup uman la dinamica a două culturi diferite, ca urmare a contactului sistematic şi profund între comunităţi etnice sau culturale distincte, ceea ce determină împrumută lexicale din sfera culturii materiale şi spirituale (Vezi U. Weinreich, Languciges in Contact. Findings and Problems, The Ilague-Paris, 1968, p. 91). BILINGVISM Se înţelege, în general, prin bilingvism capacitatea unui subiect — determinată de situaţia concretă, istorico-geografică şi lingvistică a unei comunităţi sau a unui individ, de a folosi, cu aceeaşi abilitate, două limbi diferite ca mijloace de comunicare ; preferinţa pentru una din aceste limbi este determinată, de la un caz la altul, de context. Comunicarea între doi subiecţi aparţinînd la două comunităţi lingvistice diferite se realizează fie prin utilizarea limbii unuia dintre subiecţi sau a unei a treia limbi, fie prin adoptarea unei limbi artificiale (de tip esperanto), fie prin realizarea unor sisteme „mixte44 etc., numite limbi creole sau sabire (cf. Le langage, EnCyclopedie de la Pleiade, volume publie sous la direction d’Andre Martinet, Gallimard, 1968, p. 596 ş.u.). Lingua franca, limbă de relaţie, este o limbă sabiră ; amestec de diferite limbi romanice, alături de greacă, arabă şi turcă, folosită în porturile mediteraneene. In general, în contactul între două limbi, noţiunea de prestigiu joacă un rol fundamental. Aceleaşi principii guvernează şi în cazul „contactului44 între două dialecte sau graiuri („bilingvismul44, dialectal) sau al „bilingvismului44 de tipul limbă literară-dialect (grai). Se remarcă, şi în aceste cazuri, inter- 736 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA ferenţa între cele două sisteme intrate în contact şi crearea, în consecinţă, a unor forme intermediare de comunicare, de exemplu, inter-di alee tul. C5f. B, Cazacu, Noţiunea de interdialect, în Studii de dia-■ lectologie română, 1966, p. 33—40. Vezi şi s.v. PLURILINGVISM. CADRU (engl. SETTING sau SCENE Componentă a actelor verbale desemnînd împrejurările în care are loc comunicarea : timpul, locul, contextul psihologic şi cultural. (Vezi J. A. Fishman, The Sociology of Language: An InterdiscipUnary Social Science Approach to Language in Society, în Fishman, J. A. (ed.), Ad-vances in the Sociology of Language, voi. I, The Hague-Paris, 1971, p. 256). Dell Hymes îl defineşte ca desemnînd împrejurările verbale sau non-verbale ale comunicării. (Vezi D. Hymes, The Ethnography of Speaking, în J. A. Fishman, (ed.), Readings in the Sociology of Language, The Ha gue-Paris, 1968, p. K12). Vezi şi s.v. CONTEXT (SITUAŢIE, AMBIANŢA). CARTOGRAFIERE Transpunerea pe o hartă a regiunii studiate a faptelor înregistrate pe teren sau în text (dialectale sau literare, dar care conţin forme dialectale) este una dintre metodele de prezentare a unui anumit peisaj dialectal. Harta geografică, redactată în acest scop, reprezintă, în linii generale, domeniul respectiv : limitele şi centrele administrative cele mai importante, particularităţi fizice (munţi, văi, ape), localităţile anchetate (se dă numele localităţilor, în scriere obişnuită sau în transcriere fonetică, ori se notează prin cifre). în dreptul fiecărei localităţi se cartografiază (în transcriere fonetică) forma dialectală înregistrată. în notele marginale ale hărţii se dă materialul care nu a fost inclus în harta propriu-zisă, prezentând interes pentru interpretarea faptelor; de asemenea se dau observaţiile anchetatorului privitoare la desfăşurarea anchetei, reacţia informatorului etc. în principiu, într-o hartă se notează tot materialul cules ca răspuns la chestiunea respectivă. Formele dialectale pot fi reprezentate şi prin semne-simboluri, culori, haşuri, mai ales în cazul când se pot delimita arii lingvistice (economie de spaţiu, executare rapidă, expresivitate). în elaborarea hărţilor pot fi utilizate şi metode electronice. Cf. C. Grassi, Perspectives de l’emploi de Velaboration electronique en geographie linguistique et en dialectologie, în „Linguistica matematica e calcolatori11, a cura din Antonio Zampolli, Firenze, Leo S. Olschki Edi-tore, 1973, p. 233—242. în cazul unei monografii asupra unei regiuni se pot da, cu valoare exemplificatoare, cîteva hărţi ale unor fenomene mai interesante Şi care sînt apte de a fi prezentate geografic. în cazul unui atlas lingvistic, materialul este înregistrat, în general, pe hărţi lingvistice (inclusiv în notele marginale ale acestora) ; 737 MICROGLOSAK DE DIALECTOLOGIE 47 — Tratat de dialectologie românească — cd. 251 totuşi, din economie de spaţiu tipografic, răspunsurile la unele chestiuni — care nu prezintă diversitatea suficientă care să justifice spaţiul unei hărţi — se dau sub formă de „material neeartografiat" (abreviat în mod obişnuit prin MN) sau „liste de cuvinte*. • Vezi şi s.v. ATLAS LINGVISTIC şi HARTA LINGVISTICA. „CĂLĂTORIA" (MIGRAŢIA) CUVINTELOR (A FORMELOR) Acest fenomen este unul dintre factorii principali ai transformărilor : cuvintele, întovărăşind, de regulă, lucrurile, obiectele, obiceiurile, în mi-graţia lor în diferite zone (vezi s.v. „CUVINTE ŞI LUCRURI"), sînt supuse influenţei graiurilor prin care „călătoresc*. Migraţia cuvintelor (a formelor) întovărăşeşte de regulă, o migraţie de populaţie. Există centre de propagare (iradiere, expansiune) care, avînd o situaţie privilegiată, în ansamblu (vatră folclorică, etnografică, anumite ocupaţii mai dezvoltate, implicînd o terminologie mai bogată şi specializată etc.), exercită o presiune asupra graiurilor cu care sînt în contact. De la aceste centre cuvintele iradiază spre graiurile învecinate, şi mai departe, printr-o propagare continuă. Condiţiile geografice pot facilita „călătoria" cuvintelor : văile, cursurile apelor sînt excelente „cai de comunicaţie", de „alunecare" a cuvintelor (cf. în Franţa „funcţia11 lingvistică a celor două fluvii, Saone şi R'hâne, căi prin care formele literare se propagă spre Sudul Franţei) Cf. Ch. Camproux, La langue au fii de Veau, în „Actes et memoires du IIT-eme Congres International de langue et litterature d’oc (Bordeaux. 3—8 sept. 1961)“, tome I, p. 56—63 ; cf. şi Louis Michel, Migrations hu-maines et aires dialectales en Languedoc mediterraneen, în „Les dialec-tes romans de France â la lumiere des Atlas regionaux, Strasbourg, 24—28 mai 1971", Editions CNRS, Paris, 1973, p. 245—253. Din altă perspectivă, un fluviu este un catalizator al comunităţilor de pe cele două maluri ale sale, asigurând o ambianţă propice contactelor lingyi'stice (vezi cetăţile romane, pe malul drept şi pe malul sting al Du nării). Bogatele păşuni montane din Carpaţi (la peste 1 000 m altitudine) au atras şi atrag pe păstorii de pe ambele versante, cum o dovedesc „târgurile" şi „nedeile" organizate în acelaşi cadru geografic. Munţii, apele au, în acest sens, o funcţie convergentă pentru unităţile dialectale în discuţie. Munţii şi apele mari pot constitui, în alte cazuri, bariere naturale în calea propagării formelor lingvistice (munţii greu de trecut, munţi sau ape fără un interes economic special, ape nenavigabile). Cuvintele se pot deplasa şi prin „paraşutare" : este evitată, în acest caz, traversarea regiunii plasată între cele două puncte (localităţi) care participă la contactul lingvistic respectiv. (Cf. Pierre Gardette, Deux iti-neraires des invasions linguistiques dans le domaine provengal, în RLR. 19 (1955), p. 196). I. A. Candrea (Constatări în domeniul dialectologiei, GS, I (1924), 1, p. 169 ş.u.) a studiat acest aspect cu privire specială la graiurile bănăţene şi a stabilit patru căi de migrare a cuvintelor : iradierea, infiltrarea, revărsarea şi suprapunerea. 738 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA CENTRU DE IRADIERE Un cuvînt sau un fenomen se propagă prin iradiere din centrul unui teritoriu spre marginile acestuia şi chiar spre alte zone, pe o distanţă mai mică, sau mai mare. Centrul ce iradiere poate fi o regiune, sau chiar numai o localitate. (Vezi s.v. CĂLĂTORIA (MIGRAŢIA) CUVINTELOR (A FORMELOR) şi s.v. VATRA LINGVISTICA. Această, regiune, localitate etc. arată o vitalitate remarcabilă în afirmarea individualităţii sale, nu numai în perspectivă dialectală, ci şi etnografică, folclorică etc. Pornind 'de la principiile lui Gillieron, I. A. Canidrea stabileşte patru căi de migraţie a cuvintelor : a) prin iradiaţiune (iradiere) ; ib) prin in-filtraţiune (infiltrare) ; c) prin revărsare (teoria valorilor ,,Wellentheorie“ formulată de Johann Schmidt) şi d) prin suprapunere. Vezi I. A. Candrea. Constatări, p. 169—200, I. Coteanu, Elemente, p. 43—46, M. Caragiu-Marioţeanu, Compendiu, p. 69. CHESTIONAR Corpus de întrebări şi fraze, prezentate informatorului într-o anumită ordine (alfabetică, pe sfere semantice, pe capitole etc.), în vederea obţinerii datelor preconizate de pe teren. Este stimulul folosit de anchetator pentru declanşarea răspunsurilor informatorului. Psiholingvistica oferă perspective interesante în aplicarea chestionarului. Cf. Tatiana Slama-Cazacu, Psiholingvistica, şi aplicarea metodei dinamic-contextuale în dialectologie, în SCL, XIX (1968), p. 83—96. Mărimea chestionarului e variabilă în raport cu scopul cercetării, cu interesul domeniului studiat, cu timpul şi mijloacele tehnice de care dispune anchetatorul. Structura unei întrebări-tip : numărul întrebării (în chestionar), cu-vîntul (sau forma)-titlu al cărui fonetism, sens etc. este urmărit de cercetător, modul de a se obţine răspunsul (întrebare indirectă, cel mai frecvent, întrebare directă, gest, indicaţie, mimică, foto, desen, schiţă etc.) După problemele urmărite pe teren se întocmesc chestionare fonetice, lexicale, morfologice onomastice, toponimice etc. Un chestionar mai bogat (de exemplu, chestionarele folosite la elaborarea atlaselor, care ajung la cîteva mii de întrebări) poate fi organizat în mai multe părţi : chestionar introductiv (date despre localitatea studiată, despre informator, despre condiţiile în care are loc ancheta etc.), chestionar general (poate fi aplicat în principiu în oricare localitate, întrucît conţine termeni generali, cunoscuţi în toate gra • iurile), chestionare speciale (folosite, de regulă, numai în anumite zone şi localităţi, acolo unde se practică ocupaţiile care se referă terminologiile speciale respective). încercările de a inova în acest punct prin redactarea, de exemplu, a unor chestionare pictografice (PLIM) nu s-au impus în cercetare. (Vezi Paul Lăzărescu, Remarques sur l’emploi du PLIM dans Ies enquetes dia-lectales, în RRL, XI (1966), 1, p. 85—100). Chestionarul e redactat, de obicei, de cercetătorul care va efectua ancheta dialectală. 739 MICROGLOSAR DE DIALECTOLOGIE COD SEMANTIC Reprezentarea, pe o hartă lingvistică, printr-un sistem (cit mai economicos) de simibolttri, a valorilor semantice ale unui cuvînt. CODUL este un sistem binar, bazat pe concepţia lui F. de Saus-sure : signifiant, notat prin litere latine (capitale), signtfie, notat prin litere greceşti (minuscule). Reproducem, după J. Seguy, Structures semantiques des noms desi-gnant en gascon Ies categories d’animaux d’elevage, în „Via Domifia", III (1967), 6, p. 2, un exemplu de cod semantic care marchează sensurile termenilor înregistraţi în codul formal corespunzător. CODIFICARE Descrierea explicită a codului în forma unei ortografii, a unei gramatici şi a unui lexicon. Codificarea este considerată drept trăsătură specifică a limbilor standard, dar se realizează diferit, după cum presupune descrierea dată de lingvist unei norme acceptate (în literatură, sau în vorbirea îngrijită), sau crearea acelei norme. (Vezi E. Haugen, Linguistic and Language Plan-ning, în W. Rright, (ed.), Sociolinguistics, The Hague-Parife, 1966, p. 57). COLIZIUNE (ÎNTÎLNIRE) OMONIMICA Acest principiu, introdus de J. Gillieron, în studiul formelor dialectale, se referă la unul din factorii principali ai dispariţiei cuvintelor : „întîlnirea“ a două (sau mai multe) cuvinte care au aceeaşi formă (pronunţare), dar sensuri diferite („întîlnirea* nu se produce decât pentru cuvintele angajate în aceleaşi „căi“ ale gîndirii, J. Gillieron et M. Roques, Etudes de geographie linguistique, 1912, p. 150). Limba se debarasează de omonime (perfecte) prin ,,telescopage“ (A. Dau-zat, La geographie linguistique, 1922, p. 66) şi de similitudini imperfecte prin atracţie. în acest caz, omonimia devine intolerabilă : gailus şi cattus ar fi dat ambele gat în gasconă ; ca remediu, gailus a fost eliminat şi înlocuit cu hazan, bigey, pout şi poul. (A. Dauzat, op. cit., p. 74). Ai (:lat. alium) a fost concurat şi înlocuit, în cea mai mare parte a teritoriului dacoromân (cu excepţia părţii de nord-vest), de usturoi (:vb. a ustura), între alte cauze ale acestui fenomen fiind şi coliziunea omoni-mică cu oi (indicativ prezent de la o avea, pers. a H-a sg.). COMUNITATE LINGVISTICA Grup uman — de mărime diferită, de la caz la caz, — ai cărui membri au în comun o singură varietate lingvistică (vezi s.v.) şi normele întrebuinţării sale exacte corespunzătoare. Ea este caracterizată de două elemente : contactul verbal (intercomunicare) şi integrarea simbolică (în COD FORMAL (capitale latine) G derive de gallina r * S „gros betail“ ; s „petit foetail“ ; co „volaille“ COD SEMANTIC (minuscule greceşti) (î „betail“ ; H heramei M mairam P poralha 740 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA naţiune, regiune etc.). Comunităţile lingvistice diferă la nivel regional, urban, naţional. Comunităţile lingvistice modeme sînt, faţă de cele tradiţionale, mai deschise, mai puţin omogene. în sociolingvistică : comunitatea lingvistică este o colectivitate umană, caracterizată de interacţiunea regulată şi frecventă, prin intermediul unui corpus comun de semne verbale ; şi ea se distinge de colectivităţi similare prin diferenţe semnificative în folosirea limbii (vezi John J. Gum-perz, The Speech Community, în „Language in Social Groups“, Stan-ford, California, 1971, p. 114—li28. W. La'bov (The Effect of Social mo-bility on Linguistic Behaviour, în Stanley Lieberson (ed.) Explorations in Sociolinguistics“, Bloomington, The Hague, 1966, p. 58—75) : un grup uman cu un set comun de valori normative în utilizarea limbii. CONCORDANŢA (CORESPONDENŢA) Concordanţele (sau corespondenţele) între limbi romanice (sau dialecte romanice), de exemplu, reprezintă atît asemănări de structură cu realizări diferite, cît şi asemănări formale. în preocuparea de a stabili locul unui idiom în familia de limbi căreia îi aparţine, sau din punctul de vedere tipologic, se analizează trăsăturile Caracteristice comune cu limbi din aceeaşi familie, sau cu idiomuri alogene. în cadrul fiecărui grup se găsesc trăsături conservatoare şi inovatoare. în studiile de geografie lingvistică şi în cele inspirate de normele bar-toliene au fost discutate în special concordanţele f ormale, conservarea unor fapte arhaice de limbă (tipuri lexicale existente în arii izolate sau laterale). Mai puţin relevate au fost trăsăturile (fonetice, lexicale, stilistice) comune cu alte dialecte romanice, în majoritate, inovaţii de natură tipologică, datorate naturii deosebite a elementului dialectal, determinat de o anumită ambianţă sociolingvistică. în special relevarea inovaţiilor în cadrul unor idiomuri romanice izolate contribuie la crearea unei perspective noi asupra locului acestora în cadrul României, la o mai justă apreciere a rolului influenţelor externe şi, din punctul de vedere al lingvisticii generale, la conturarea unei tipologii dialectale. CONŞTIINŢA LINGVISTICA Sentimentul pe care îl are locutorul de a stăpâni şi de a folosi reguli şi elemente lingvistice la nivelul limbii sau la nivelul dialectului (graiului), sau de a aprecia şi de a comenta fapte de limbă aparţinînd propriului său idiolect, graiului comunităţii din care face parte, sau unui alt grai. Vezi s.v. REACŢIA SUBIECTULUI (INFORMATORULUI). CORESPONDENŢA, vezi s.v. CONCORDANŢA CONTACT LINGVISTIC Contactul lingvistic se realizează între două sisteme utilizate în acelaşi context geografic sau sociocultural, la nivele diferite : între graiuri sau dialecte ale aceleiaşi limbi, între limbi diferite, între diferite varietăţi ale unei limbi (între un grai, dialect şi, respectiv, limba literară). 741 MICROGLOSAR DE DIALECTOLOGIE Contactul determinat geografic, orizontal, are loc în zone de frontieră a unor graiuri, dialecte sau limbi (avînd drept consecinţă fie bilingvismul, fie numai apariţia unor zone mixte, a interdialectului şi a împrumuturilor) ; contactul cultural se realizează pe verticală (în 'procesul adoptării unei limbi de cultură, al achiziţiei unor limbi străine etc. ; se realizează astfel, în general, condiţii pentru apariţia bilingvismului); în fine, remarcăm contactul determinat de cauze demografice (migrări sau imigrări de grupuri umane în medii lingvistice diferite, adesea foarte depărtate din punct de vedere genealogic, geografic şi cultural (vezi U. Weinreich, Languages in contact. Findings and Problems. The Hague-Paris, 1970). CONTEXT (SITUAŢIE, AMBIANŢA) Elementele care preced sau urmează o unitate, în lanţul vorbit sau scris, deci în plan sintagmatic, constituie un context verbal. Ansamblul condiţiilor sociale care determină (influenţează) comportamentul social şi lingvistic al vorbitorilor reprezintă contextul social al actului de comunicare respectiv. Datele (psihologice, culturale, fizice etc.) comune emiţătorului şi receptorului, în procesul comunicării, semnifică contextul situaţi o-n a 1. ’ în fine, prin context explicit se înţelege ansamblul secvenţial, sintagmatic, în care este integrată fiecare componentă a enunţului verbal, împreună cu toate corelatele non-verbale, iar prin context implicit se înţelege sistemul lingvistic individual al emiţătorului. Vezi Tatiana Slama-Cazaeu, Probleme de metodă în sociolingvistică, în FD, VII (1971), p. 241, schema 2 şi Limbaj şi context, 1959. Vezi şi s.v. CADRU „CUVINTE ŞI LUCRĂRI" („WORTER UND SACHEN") Metodă aplicată în cercetarea dialectală, prin care se studiază c u-v i n t e 1 e (istoria lor, evoluţia lor fonetică, semantică etc.), în legătură intimă cu lucrurile, obiectele (perfecţionarea lor, călătoria lor de la o regiune la alta, influenţele pe care acestea le denumesc). Această perspectivă vizează aspectele etnografice ale graiurilor populare (vezi atlasele lingvistice şi etnografice). Această metodă, lansată de E. Tappolet, la sfîrşitul secolului trecut, s-a impus prin Sprach-und Sachatlas Italiens und der Siidschweiz, (AIS), de J. Jud şi K. Jaberg (Zofingen-Suisse, 1928 ş.u.) şi prin Glossaire des patois de la Suisse romande, de L. Gauchat, J. Jeanjaquet şi E. Tappolet (Neuchâtel-Paris, 1924 ş.u.). în 1909, R. Meringer şi W. Meyer-Liibke au publicat, la Heidelberg, revista „Worter und Sachen“. Vezi G. Giuglea, Cuvinte şi lucruri, Elemente vechi germane în Orientul romanic, extras din DR, II (1911—1922), p. 327—402 şi recenzia, la această lucrare, a lui Ovid Densusianu, în Opere, I, ediţie îngrijită de B. Cazacu şi V. Rusu, 1968, p. 658—661. 742 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA DATE (FAPTE) NEGATIVE Date obţinute, suplimentar, pe teren, atunci cînd, informatorul nu cunoaşte forme de polimorfism (vezi s.v.). Anchetatorul se asigură, astfel, că aceasta e structura reală a graiului studiat (fiind eliminată presupunerea unui „blanc", şi, totodată, posibilitatea interpretării absenţei unei forme polimorfioe ca un accident). Vezi X. Ravier, Le traitement des donnees negatives dans VAtlas lin-guistique et ethnographique de la Gascogne, în RLR, XXIX (1965), p. 262—274. DIALECT, vezi s.v. GRAI, SUBDIALECT, DIALECT. DIALECTAL Determinantul dialectal are mai multe întrebuinţări, definite, în general, printr-un sistem de opoziţii. Referitor la (una din) subdiviziunile geografice ale limbii comune: situaţie ^ (ă), diferenţiere (ă), arie —- (ă) sau la un tip de lucrare consacrată unor subdiviziuni teritoriale : atlas glosar textetc. în opoziţie cu general: (element sau fenomen lingvistic) circulînd într-o arie limitată, cuprinsă în spaţiul geografic al limbii comune supraordonate : fenomen fapt ~particularitate ~ (ă). Sinonim : regional, provincialism. în opoziţie cu literar, standard, normat (impropriu : c or e c t, scris): (element sau fenomen lingvistic) neadmis de normele convenţionale ale „vorbirii corecte" cultivate. în opoziţie cu local: (element sau fenomen lingvistic) comun mai multor graiuri (prin care acestea se opun altui grup de graiuri). Creaţie realizată într-un subcod lingvistic cu circulaţie limitată (în spaţiu) : literatură ~ (ă). DIALECT(E) CONVERGENT(E) (TIPIC(E)) Sînt denumite, prin acest termen, dialecte care sînt în contact, geografic şi lingvistic, cu celelalte varietăţi teritoriale ale unei limbi, căreia ise subordonează. Aceasta este forma de bază de manifestare a dialectului, DIALECTUL DIVERGENT (vezi s.v.) constituind excepţia. DIALECT(E) DIVERGENT(E) (ATIPIC(E)) Se definesc astfel dialecte care, nemaiavînd contacte cu celelalte varietăţi teritoriale ale unei limbi, în urma unui proces de izolare geografică şi lingvistică, şi nerealizîndu-se ca limbi independente, conservă totuşi statutul de „dialect". Nu există deci perspectiva contopirii lor în limba naţională căreia îi aparţin din punct de vedere genetico-structural. Vezi situaţia dialectelor româneşti sud-dunărene, a corsicanei etc. Vezi R. Todoran, Cu privire la o problemă lingvistică în discuţie : limbă şi dialect, în CL, I (1956), p. 97—98 şi B. Cazaeu, Studii de dialectologie română, 1966, p. 13—14. 743 MICROGLOSAR DE DIALECTOLOGIE DIALECTOLOGIE Disciplină lingvistică care îşi propune să studieze şi să descrie dialectele, forme particulare în care un idiom se diversifică geografic (în spaţiu). Aceasta se ralizează prin observarea şi înregistrarea faptelor pe teren şi apoi prin interpretarea lor. Dialectologia pune în lumină aspectul originar şi fundamental de existenţă a limbajului, aspectul vor-b i t. Sînt folosite, în acest scop, metode variate : cercetarea monografică a graiurilor, metoda geografiei lingvistice (în special atlasele lingvistice), arhive fonogramice etc. Există o dialectologie istorică (studiul dialectelor în perspectivă diacronică, în baza atestării formelor în documente şi texte vechi, în glosare etc.), socială (studiul dialectelor sociale, utilizate într-un anumit grup social sau prin referinţă la un anumit grup), structurală (aplicarea unor metode modeme, structurale, în studiul dialectelor : vezi elaborarea DIASISTEMELOR, s.v. DIALECTOLOGIE URBANA. Atăt în dialectologia socială cît şi în sociolingvistică, deşi ambele au în vedere în primul rînd, varietăţile sociale ale unei limbi date, implicaţiile geografice sînt evidente. Dialectologia a fost identificată (intenţionat sau neintenţionat), în unele lucrări, cu geografia lingvistică; aşa cum sublinia O. Densu-sianu (Opere, I, p. 461) dialectologia „...înseamnă mai mult decît geografia lingvistică, cum s-a practicat şi se practică încă...44 (în 1937, anul publicării acestor rînduri în GS ; O. Densusianu, op. cit., p. 461). In perspectiva modernă a antropologiei socio-culturale dialectologia îşi propune să studieze graiurile şi dialectele nu numai ca sisteme lingvistice particulare ale unei limbi date, ci şi ca marcă a unei anumite identităţi culturale regionale, oa depozitare ale unui anumit patrimoniu cultural regional. DIALECT SOCIAL vezi s.v. SOCIOLECT DIASISTEM Această noţiune a fost introdusă în dialectologie de U. Weinreioh („Word44, X (1954), 2—3, p. 390); un sistem (supersistem etc.) degajat prin analiza a două sisteme cu similitudini parţiale. Din această definiţie rezultă că diasistemul este o noţiune mai generală, care depăşeşte cadrul dialectologiei : două sisteme, cu unele asemănări, pot fi descrise sub forma unui diasistem. 1/e 1,2//i a o u-// (vooala anterioară : două varietăţi) 2/E l,2//ieaou// (identitatea celor două sisteme vocalice). Diasistemele pot fi elaborate la diverse nivele de abstractizare. Diasistemul prezintă unităţi omogene şi discrete în „înlănţuirea44 lor (continuitate), >m plan sincronic (geografic) sau diacronic, evidenţiind elementele constante şi variabile ale unităţilor respective. Vezi U. Weinreich, Is a structural Dialectology Possible ?, „Word44, X (1954), 2—3, p. 388—400 ; Andrei Avram, Despre dialectologia structurală, LR, XI (1962), 6, p. 617—626, şi Despre noţiunea de diasistem şi despre unele probleme ale descrierii aromânei, SCL, XXIII (1972), 1, p. 35—48. 744 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMÂNEASCA DIFERENŢE (DIVERGENŢE) DIALECTALE Particularităţi care opun un grai altui grai, un grup uman altui grup (diferenţe profesionale), o familie altei familii, o generaţie altei generaţii (în fond, diferenţe cronologice), un sex sexului opus (la origine, diferenţe de cultură, în sensul cel mai larg) etc. Vezi monografia abatelui Rousselot, Leg modifications phonetiques du langage etudiees dans le patois d’une familie de Cellefrouin, 1891. Intre cauzele generale care determină diferenţele dialectale sînt de amintit cele etnice (substrat), sociale, geografice, interne (inerente sistemului). Factorii individuali care explică, în cea mai mare măsură, diferenţele sînt: trăsături psihologice, de observaţie, instrucţie, depla- sări etc. „L’esprit de clocher“ (opus : „force d’intencourse") al unui individ său al unei comunităţi favorizează conservarea unor particularităţi şi, în consecinţă, apariţia diferenţelor dialectale, prin opoziţie cu zone sau graiuri deschise intercomunicării. Vezi Ferdinand de Saussure, Cours de lingxmtique generale, publicat de Charles Bally, Albert Sechehaye, cu colaborarea lui Albert Riedlin-ger, Payot, 1965, p. 281 ş.u. Se poate stabili o ierarhizare a particularităţilor, în baza cărora urmează să se descrie fragmentarea lingvistică a unui teritoriu. Dacă luăm ca exemplu particularităţile fonetice, consonantismul este mai important decît vocalismul în descrierea divergenţelor dialectale (vezi O. Densusianu, Opere, I, p. 424). DIVERGENŢE, vezi s.v. DIFERENŢE DIALECTALE DIVERSITATE LINGVISTICA (VARIAŢIE LINGVISTICA) Diversitatea lingvistică constituie obiectul principal de studiu al sociolingvisticii. Diversitatea lingvistică este condiţionată de un număr de factori definiţi social, cei mai importanţi fiind : statutul social al emiţătorului (factor relevant, de exemplu, în cazul diferenţei dintre vorbirea bărbaţilor şi a femeilor), statutul social al receptorului (factor relevant, de exemplu, atunci cînd se folosesc termeni de reverenţă în adresarea către superiori, sau atunci cînd adulţii se adresează copiilor), cadrul (vezi şi s.v. (CADRU). Cei trei factori nu se exclud, ci se intersectează, condiţionînd un anumit tip de comportament verbal. (Vezi W. Bright, The Dimensions of So-ciolinguistics, în W. Bright, (ed.), Sociolinguistics, The Hague, Paris, 1966, p. 11—12). DOCTRINA UNIFORMITARA (engl. UNIFORMITARIAN DOCTRINE) Principiu de explicare a schimbărilor lingvistice: se consideră că schimbările lingvistice din trecut pot fi cunoscute prin cercetarea schimbărilor în curs de realizare. (Vezi La-bov, W., On the Mechanism of Linguistic change in Sociolinguistic Pat-terns, Philadelphia, 1972, p. 161). ,745 MICROGLOSAR DE DIALECTOLOGIE ECOLOGIA LIMBII (engl. ECOLOGY OF LANGUAGE) Studiul interacţiunilor dintre o limbă dată şi societatea în care ea funcţionează ca unul dintre coduri care asigură comunicarea. (Vezi E. Haugen, The Ecology of Language, Standiord, California, 19712). „ENVELOPPE" Se indică prin acest termen un „signifiant-signifie" care acoperă („în-chide“) mai multe unităţi de „signifiants-signifiesa, de o extindere mai restrînsă. Reprezentarea simbolică (la J. Seguy) a acestui termen este : e („ani-maux d’elevage“, de exemplu, acoperă noţiunile de „ohevalu, „mouton“, „vache“ etc.). Cf. vită, ,,enveloppe“ care acoperă sfera noţiunilor „cal“, „bou“, „vacă“ etc. * EPISOD Şir de enunţuri având un subiect central oomun. Episodul se defineşte prin stabilitatea trăsăturilor componente : participanţii principali, sistemul de roluri ale participanţilor, centrul de interes etc. (Vezi Susan M. Ervin-Tripp, Sociolinguistics, în J. A. Fisohman (ed.) Advances in the Sociology of Language, voi. I, The Hague-Paris, 1971, p. 56). ETNOGRAFIA VORBIRII (engl. ETHNOGRAPHY OF SPEAKING) Studiul aotivităţii verbale a unei comunităţi date, având o cultură specifică. Vorbirea este considerată ea un aspect esenţial al comportamentului uman. Etnografia vorbirii îşi propune analiza sistematică a modelelor şi funcţiilor vorbirii. Descrierea factorilor evenimentelor verbale şi relevarea particularităţilor de manifestare ale funcţiilor acestora reprezintă un aspect major al etnografiei vorbirii. Analiza factorilor evenimentelor verbale (emiţător, receptor, formă a mesajului, canal, cod, subiect, cadru) se realizează prin stabilirea inventarului şi a distribuţiei lor. Celor şapte tipuri de factori le corespund şapte tipuri de funcţii ale evenimentelor verbale : expresivă, directivă, poetică, de contact, metalingvistică, refe-renţială, contextuală. '(Vezi Dell Hymes, The Ethnography of Speaking, în Joshua A. Fishman (ed.), Readihgs in the Sociology of Language, The Hague-Paris, 1968, p. 115—117). ETNOLINGVISTICA Direcţie care îşi propune să studieze, pe de o parte, cultura unei anumite oomunităţi prin intermediul limbii şi, pe de altă parte, mesajul lingvistio în contextul său cultural. Vezi Jeanine Fribourg, Vers l’ethnolinguistique în La linguistique, PUF, 1978, 2, voi. 14, p. 203. întemeietorul etnolingvisticii este considerat Edwand Sapir (Language. An Introduction to the Study of Speech, New York, 1921). Adept al studiilor interdisciplinare, Sapir evidenţiază raporturile limbii cu modul de gândire şi de comportare al vorbitorilor ei. 746 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA Obiectul iniţial al cercetărilor de etnolingvistică l-au constituit societăţile primitive. Studiul raporturilor între structura lingvistică şi structura socio-cul-turală presupune o cunoaştere aprofundată a contextului cultural al comunităţii studiate. ETNOTEXT Text oral, literar ((literatura populară orală), sau nonliterar, care depăşind un caracter prea limitat (la un individ, la un moment dat) reflectă, într-un mod mai larg, cultura unei comunităţi (comunale, etnice, socio-iprofesionale). Cele două tipuri de etnotexte, literar (literatura populară orală) şi nonliterar (relatări asupra unor aspecte diverse ale vieţii cotidiene, obiceiuri, credinţe) se completează în definirea culturii unei comunităţi. Etnotextul se aplică, de asemenea, unui anumit tip de texte scrise (documente de familie, corespondenţă etc.). Un rol creator 'îi revine specialistului (anchetatorului) care, comparînd şi stabilind corespondenţe între diferite etnotexte (provenind de la maî mulţi informatori, sau de la mai multe comunităţi), degajă un sens cultural mai larg. Etnotextul (literar şi nonliterar) exprimă atît viziunea unei comunităţi asupra ei şi asupra lumii, eît şi viziunea unui individ asupra locului său în comunitate. Etnotextele pot fi redate în transcriere fonetică, cînd se adresează unui număr restrîns de specialişti, sau în transcriere literalizată, pentru a fi accesibile unui public mai larg. Vezi şi s.v. ARHIVA FONOGRAMICA şi s.v. TEXT(E) DIALECTAL(E). (Vezi J. C., Bou vier, Essai de definition des ethnotextes. Problemes gene-raux (Resume du rapport), Table ronde du CNRS sur Ies ethnotextes (Aix, 13 et 14 octobre, 1980) ; J. C., Bouvier, Tradition orale et identite cultu-relle, Paris, CNRS, 1980. EVENIMENT VERBAL (engl. SPEECH EVENT) Unitate de bază în analiza interacţiunii verbale în cadrul comunităţilor lingvistice (echivalent cu propoziţia în gramatică). Fiecare eveniment verbal include şapte componente (sau factori) : emiţător (expeditor), receptor (destinatar), formă a mesajului, canal (de transmitere1 a acestuia), cod, subiect, cadru (scenă, situaţie). Analiza factorilor evenimentului verbal constituie obiectul de studiu al etnografiei vorbirii. Vezi şi s.v. ETNOGRAFIA VORBIRII (Vezi Dell, Hymes, The Ethno-graphy of Speaking, în Joshua A. Fishman (ed.), Readings in the Sociology of Langnage, The Hague-Paris, 1968, p. 110—111). FIDELITATE LINGVISTICA (engl. LANGUAGE LOYALTY, LAN- GUAGE FIDELITY) Recunoaştere a prestigiului variantei literare a unei limbi, ca simbol al unui anumit grup naţional, al unei mişcări sociale etc. Prin fidelitate lingvistică se realizează coeziunea diferitelor grupuri locale sau clase s o o i a 1 e, ai căror membri pot utiliza în con- 747 MICROGLOSAR DE DIALECTOLOGIE tinuare idiomul lor specific în relaţiile familiale. {Vezi J. J., Gumperz, The Speech Community, în Language in Social Groups, Standford, California, 1971, p. 123). fişa de informator Fişă completată de anchetator în cursul unei înregistrări de texte dialectale, pe care se notează date în legătură cu inf ormatorul (subiectul, vorbitorul) : numele şi prenumele, porecla, vîrsta, locul naşterii, studiile efectuate, ocupaţia, deplasările în alte localităţi, precum şi observaţiile asupra condiţiilor de desfăşurare a anchetei, scurtă caracterizare a idiolectului. Se anexează fotografia informatorului. FIŞĂ FONOGRAMICA Fişă completată de anchetator în cursul unei înregistrări de texte dialectale, pe care se notează „titlul“ fiecărui text, particularităţile de limbă mai semnificative şi observaţii asupra condiţiilor în care se realizează comunicarea. FONETICA SINTACTICA (SANDHI) Modificări fonetice (asimilări, disimulări etc.) intervenite între două (sau trei cuvinte), datorită vecinătăţii lor în lanţul vorbirii (în sintaxă sau în plan sintagmatic). Notarea fenomenelor de fonetică sintatică este obligatorie într-o transcriere fonetică': îm_ pădure (n, natală dentală, devine o consoană nazală bilăbială, sub influenţa bilabialei cu care începe cuvîntul următor). Fenomenul se produce în microcontext (cuvîntul precedent şi cel următor) şi afectează, evident, iniţiala şi finala de ouvînt. Forma unui cuvtînt pronunţat izolat, precedat şi urmat de pauză, reprezintă forma lui absolută, iar forma unui cuvînt pronunţat în frază (sintaxă) fără a fi separat prin pauze de forma precedentă şi următoare este o formă în sandhi (sau conjunctă). Vezi J. Marouzeau, Lexique..., s.v. saîidhi, unde se stabileşte şi un tip de sandhi intern (germ. Inlauts-Sandhi), sub influenţa unor fenomene vecine. Vezi E. Petrovici, Forme absolute şi forme conjuncte (în sandhi) ale cuvintelor în grafia obişnuită si în transcrierea fonetică, în FD, III, (1961), p. 57—62. ' ' Fonetica sintactică relevă influenţa exercitată asupra formelor de către grupurile de cuvinte în frază ; ea este o „replică“ dată de sintaxa evoluţiei fonetice şi morfologice a formelor. FORMĂ DIALECTALĂ Forma (fonetică, morfologică, lexicală, sintactică etc.) care caracterizează o anumită varietate geografică (teritorială) a unei limbi. Formele dialectale se opun, în cazul unei limbi date, celor populare (specifice, vorbirii populare ; răspîndirea lor nu este limitată la o anumită zonă geografică) prin grade diferite de generalitate pe un anumit teritoriu. Formele dialectale şi populare, în ansamblu, se opun, într-un alt plan, socio-cultural, formelor literare (limbii literare). Vezi Magdalena Vulpe, Dialectal, popular, vorbit, în FD, VI (1969), p. 181—186 ; id em, în SCL, XVIII (1967), 4, p. 369—377. 748 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA Se constată o interferenţă continuă între formele dialectale şi varietatea literară a unei limbi : — Anumite forme dialectale (selectate în procesul istoric al constituirii normei supradialectale unice a limbii literare) (participă la elaborarea varietăţii literare a unei limbi ((fiecare limbă literară are o bază dialectală). — Limba 'literară folosită într-o provincie cu un prestigiu cultural, economic deosebit, cu bogate tradiţii, are o coloratură dialectală, (datorită infiltrării insistente a particularităţilor (sub) dialectului respectiv). — Forme dialectale i(mai frecvent, însă, cele populare) sînt utilizate de scriitori, în literatura artistică, ca unul din mijloacele de realizare a culorii locale (naraţiunea este plasată, în acest fel, într-un anumit context geografic şi social). — Pe de altă parte, influenţa limbii literare asupra graiurilor şi a ((sub) dialectelor, tot mai puternică, contribuie la nivelarea diferenţelor dialectale (vezi s.v. INTERDIALECT). FRONTIERE (LIMITE, GRANIŢE) DIALECTALE în timp ce frontierele între limbi (de familii diferite sau chiar aparţinînd aceleiaşi familii) sînt, în general, nete (suprapunîndu-se, de regulă, cu frontierele între state), frontierele între două unităţi dialectale (grai, subdialect, dialect) sînt constituite dintr-un fascicul de isoglose (vezi s.v.) în care se concentrează limitele unei serii de particularităţi (fonetice, morfologice, lexicale, sintactice, intonaţionale ete.) care opun, diferenţiază două graiuri sau dialecte. ■Graiul, dialectul (şi frontierele respective) pot fi descrise şi în termeni de concentraţie maximă (grai, dialect) şi de concentraţie minimă (frontiere). Vezi B. P. Hasdeu, Principii de lingvistică (în Cuvente den bătrîni, III, Anexe, p. 59, apud Etymologieum Magnum Romaniae, I, ediţie de Gr. Brâneuş, Bucureşti, 1972, p.X) : „Orice mapă i(=hartă) geografică implică rezerva fluctuaţiunilor terminale, centrul fiecărui dialect e pronunţat, hotarele sînt echivoce". Trecerea între două unităţi dialectale discrete se realizează în mod treptat, prin zone de tranziţie, în care se produce o interferenţă (sau coexistenţă) a sistemelor celor două graiuri sau dialecte în contact. Este asigurată, astfel, continuitatea comunicării, în plan geografic, între vorbitori a două graiuri sau dialecte învecinate (continuitatea comunicării este asigurată şi în plan diacronic, între generaţii, în succesiunea lor naturală). Frontierele dialectale sînt într-un anumit raport cu cele administrative, economice, geografice, religioase etc., fără să fie vorba de o suprapunere mecanica. în istoria dialectologiei au fost înregistrate, în această chestiune, poziţiile cele mai diferite: de la afirmarea dialectului câ o unitate bine delimitată şi autonomă, pînă la negarea totală a existenţei unor unităţi dialectale individualizate. Vezi printre ultimele contribuţii în acest sens în dialectologia romanică Robert Loriot, La frontiere dialectale modeme en Haute-Normandie, 749 MICROGLOSAR DE DIALECTOLOGIE Amiens, 1967, 181 p. + 38 h. şi o prezentare de ansamblu la Ştefan Giosu, Graniţe şi arii dialectale, în „Analele ştiinţifice ale Universităţii „Al. I. Cuza“ din Iaşi" '{serie nouă), secţ. III (ştiinţe sociale), c) Limbă şi literatură, tomul XIV, 1968, fasic. 1, p. 1—33. FUNCŢIE MINIMALA (A DIALECTULUI) Funcţia minimală a dialectului este dublă: de a „lega“ şi de a „separa", în acelaşi timp, „unitatea“ respectivă de „unităţile" învecinate, între ariile particulare se realizează un fel de „tuilage". Cf. J. Seguy, La fonction minimale du dialecte, în „Les dialectes romans de France â la lumiere des atlas regionaux, Strasbourg, 24—28 mai 1971“, Editions CNRS, Paris, 1973, p. 27—42. GEOGRAFIE LINGVISTICA (LINGVISTICA GEOGRAFICĂ, GEO- LINGVISTICĂ, LINGVISTICA SPAŢIALA etc.) Metodă care îşi propune să înregistreze (de regulă pe hărţi) varietăţile dialectale ale unei limbi şi să le interpreteze în perspectivă geografică. în timp ce prin metoda monografică se studiază graiul (într-o perspectivă închisă, de „celulă lingvistică"), prin metoda geografiei lingvistice se studiază răspîndirea şi evoluţia unei forme (fonetică, morfologică, lexicală, sintactică etc.) în câteva sau în toate graiurile unei limbi; de aici decurge scopul principal al geografiei lingvistice : reconstituirea istoriei (stratigrafiei) formelor pe baza repartiţiei actuale „O veritabilă geologie a limbajului", A. Dauzat, La geographie linguistique, 1922, p. 34). Călătoria, migraţia formelor este unul dintre fenomenele de bază degajate din examinarea atlasului lingvistic al Franţei. Metoda geografiei lingvistice s-a impus prin Atlas linguistique de la France (Paris, 1902—1910) de J- Gillieron şi E. Edmont şi prin studiul fundamental al lui Gillieron. Genealogie des mots qui designent Vabeille (Paris, 1918 : ediţie fotocopiată, Champion, 1975), consacrat examinării primei hărţi din atlasul său. Din studierea hărţilor, Gillieron a dedus o seamă de principii (patologie şi terapeutică, omonimie, etimologie, călătoria cuvintelor) care explică evoluţia graiurilor. G. Wenker a publicat, în 1881, prima fasciculă din Sprachatlas von Nord-und Mitteldeutschland. Raportul între metoda geografiei lingvistice şi cea aplicată de neogra-matici este înfăţişat astfel de Alibert Dauzat : „O dată mai mult spiritul de fineţe şi-a luat revanşa asupra spiritului geometric" (La geographie linguistique, p. 6). Geografia lingvistică are avantajul de a prezenta faptele într-o perspectivă largă, cu o capacitate explicativă mai mare, cel puţin în anumite domenii, dedt monografia dialectală. Cf. E. Beyer, Structura-lisme et dialectologie moderne-points de vue d’un dialectologue, în „Actes du X-e Congres Internaţional des Linguistes, Bucarest, 28 aout — 2 sep-tembre 1967“, II, 1970, p. 8—9 şi J. Allieres, ALG, V : Le verbe, fasc. 2, p. 285. Vezi însă în această privinţă şi rezervele lui G. Millardet, Linguistique et dialectologie romanes. Problemes et methodes, Montpellier, Champion, 1923, p. 64, 89 ; vezi şi O. Densusianu, Opere, I, p. 347. Raportul geografie lingvistică — dialectologie : geografia lingvistică este una dintre metodele (relativ recentă) aplicate în cercetarea graiu- 750 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA rilor; corpusul de lucrări realizate în.baza acestei metode reprezintă o parte a dialectologiei; . . " Vezi, pentru o prezentare de ansamblu, K. Jaberg, Sprachgeogvaphie Aarau, 1908 ; vezi şi John Lyons, Linguistique generale, Larousse, 1970, p. 30, unde cei doi termeni se confundă. GEOLINGVISTICĂ, vezi s.v. GEOGRAFIE LINGVISTICA GLOSAR DIALECTAL Se înţelege prin glosar dialectal un repertoriu de cuvinte, forme şi sensuri lexicale înregistrate (prin anchetă specială sau în monografii, atlase etc.) într-un anumit grai sau dialect, şi care reprezintă particularităţi ale graiului respectiv (deci glosarul dialectal nu-şi propune, să fie un dicţionar al tuturor cuvintelor şi formelor dintr-un grai). Operaţia de selectare a cuvintelor şi formelor care urmează a fi incluse în glosar (din totalitatea formelor înregistrate) se face prin verificarea cu atestări în dicţionare, alte glosare dialectale etc. In redactare se folosesc normele lexicografice utilizate şi în dicţibilâce. Dealtfel, unii lingvişti folosesc termenul de dicţionar dialectal (vezi Pierre Guiraud, Patois et dialectes jrangaiş, în „Que-sais-je“, no. 1285., 1968, ip. 47 şi W. von Wartburg, Bibliographie des dictionnaireş patdis, Paris, E. Droz, 1934). Se publică glosare independente (în volume separate, în reviste) sau oa anexă la monografii şi studii monografice (dialectale, folclorice, etnografice etc.), la opere literare cu o coloratură dialectală pronunţată etc. GRAI, SUBDIALECT, DIALECT Graiul, subdialectul, dialectul sînt varietăţi geografice (teritoriale) ale unei limbi date, subordonate acesteia şi dispuse într-uri sistem ierarhic : graiul unei localităţi sau al unui grup de localităţi care prezintă deosebiri neesenţiale (graiul din localitatea X ; graiul din nordul Moldovei, din nord-vestul Olteniei etc.), subdialectul, reprezentînd o unitate dialectală superioară graiului, care se opune altor subdialecte printr-o serie de particularităţi (dialectul dacoromân se împarte în următoarele subdialecte : muntean, moldovean, maramureşean, crişan, bănăţean), dialectul, imitate dialectală care, deşi subordonată limbii, se bucură de o anumită autonomie lingvistică (limba română are patru dialecte : dacoromân, aromân sau macedoromân, istroromân, meglenoromân). Graiul, subdialectul şi dialectul sînt noţiuni relative. Delimitatea lor conduce la descrierea structurii dialectale a unei limbi. Vorbitorii au, în general, conştiinţa apartenenţei lor la un anumit tip dialectal (pe această bază se pot trasa „frontiere subiectiv e“), sau aşa cum arăta S. Puşcariu (Limba română, II, 322), au sentimentul coeziunii provinciale sau regionale. Fiecare dintre cele trei tipuri de varietăţi geografice (teritoriale) ale unei limbi are un sistem lingvistic coerent, ou norme proprii, asigurînd comunicarea eficace în cadrul comunităţii sociale respective, potrivit nivelului socio-cultural şi economic şi necesităţilor ce decurg din această situaţie a comunităţii. 751 MICBOGLOSAR DE DIALECTOLOGIE Din punct de vedere social, graiul, subdialectul şi dialectul au în vedere, de regulă, comunităţile rurale. Cercetările mai recente (vezi Atlante linguistico italiano, studiile de sociolingvistică, în SUA şi Italia etc.) au în vedere şi comunităţile urbane (cu probleme specifice ; stratificarea socială, interferenţa sistemelor etc.). Dialectologia studiază, deci, varietăţile geografice şi sociale ale unei limbi, în toată complexitatea lor. Termenul grai are accepţiuni variate : desemnează vorbirea unui individ (idiolect), mijlocul de comunicare lingvistică folosit într-o familie, localitate sau regiune ; cf. şi sensurile „limbaj“, „vorbire", „limbă". Particularităţile dialectale ale unui vorbitor sînt, din acest punct de vedere, expresia solidarităţii lui regionale (S. Puşcariu, Limba română, II, p. 324). între varietăţile dialectale ale unei limbi sînt zone de tranziţie care asigură continuitatea comunicării în puncte critice (trecerea de la o imitate dialectală la alta) : cele două sisteme care vin în contact Coexistă, se realizează, astfel, un „diasistem" sau o fază hibridă („intergrai", „interdialect"). Baza dialectală a unei limbi literare o constituie un anumit (sub)dialect (româna : subdialectul muntean, italiana : dialectul florentin etc.) : limlba literară selectează un număr de particularităţi ale acestui i(sUb)dialect (pe de o parte, o serie de particularităţi ale acestui (sulb) dialect nu sînt acceptate ca norme ale limbii literare, iar, pe de altă parte, se acceptă particularităţii ale altor (sub)dialecte ; preponderente rămîn, însă, particularităţile unui anumit (sub)dialect : baza dialectală a limbii literare respective). Ridicarea unui (sub)dialect la rangul de limbă literară este un proces îndelungat (istoric, cultural, economic, social etc.). Poate fi detectată o formă intermediară de comunicare, între aspectul literar al unei limbi (standard) şi varietăţile ei regionale : INTERDIA-LEOTUL (vezi s.v.). Definirea şi delimitarea graiurilor şi a dialectelor este o problemă, adesea, delicată, în această chestiune intervenind pe lîngă criteriile lingvistice şi cele extralingvistice. Vezi, pentru „statutul" dialectelor româneşti sud-dunărene (dialecte sau limbi), B. Cazacu, Limbă şi dialect, în Studii de dialectologie română, 19*66, p. 9—3;2 şi pentru structura dacoromânei, I. Gheţie, Cu privire la repartiţia graiurilor dacoromâne, Criterii de stabilire a structurii dialectale a unei limbi, în SCL, XVI (1964), 3, p. 317— 346. Cf. Pierre Guiraud, Patois et dialectes frangais, PUF, Paris, 1968, p. 5—7 şi cap. Langue — dialecte — patois, de J. Fourquet, în Le langage, Encyclopedie de la Pleiade, volume publie sous la direotion d’Andre Martinet, Gallimard, 1968, p. 571'—596. Pentru noţiunea de dialect, vezi A. Martinet, Dialect, în „Românce Phi-lology", VIII (1954—1955), p. li—11. Dialectul are o funcţie dublă : de a asigura comunicarea între comunităţi vecine şi de a permite, în acelaşi timp, demarcarea colectivităţilor. Din această dublă funcţie a dialectului decurge „decadenţa" actuală a faptului dialectal : limba vehiculară asigură tot atît de bine comunicarea ca şi dialectul, iar demarcarea este ştearsă sub influenţa evoluţiei societăţii con- 752 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA temporane, în sensul uniformizării. Vezi Jean Seguy, Les Atlas linguisti-gues de la France par regions, în „Langue francaise44, 18, mai 1973, p. 66. Această constatare nu atinge tendinţa fermă a unor limbi minoritare* „decăzute44 în stadiul de „patois44, de a-şi recuceri prestigiul şi statutul de altădată. în acest sens, vezi pentru mişcarea occitanistă în sudul Franţei, Robert Lafont, Cleţs pour VOccitanie, Seghers, 1971, 268 p. Uniformizarea şi diferenţierea sînt două tendinţe care se „însoţesc, în general, în evoluţia unui idiom, asigurînd în acest fel echilibrul necesar funcţionării sistemului. Noţiunile de dialect şi subdialect sînt relative şi pot fi înţelese diferit de la o limbă la altă limbă, în raport de condiţiile speciale, în care se prezintă un teritoriu lingvistic. (Vezi Ovid Densusianu, Opere, I, 423—424). GRANIŢE DIALECTALE vezi s.v. FRONTIERE DIALECTALE HARTA LINGVISTICA Prin hartă lingvistică se înţelege reprezentarea (în transcriere fonetică, în scriere normală, prin simboluri, culori, linii, haşuri), pe harta naturală sau, adesea, schematizată, a unui anumit domeniu (regiune, provincie, ţară, continent etc.), a formelor de limbă înregistrate (în anchete dialectale, în texte etc.) în graiurile şi dialectele din zona studiată. Formele se cartografiază în dreptul localităţii din care au fost culese (pe 'hartă figurează numele localităţii sau, mai frecvent, un număr simbolic). Cuprinsul hărţii: titlul (adesea şi traducerea în franceză, pentru atlasele lingvistice româneşti), trimiteri la alte atlase (hărţile corespunzătoare),, numărul chestiunii (adesea şi cum s-a pus întrebarea), harta propriu-zisă* note marginale (material suplimentar, explicaţii etc.), desene, schiţe, fotografii. Tipuri de hărţi: după natura materialului înregistrat (f one-tice, morfologice, lexicale, sintactice etc.), după modul de înfăţişare a materialului (simple şi interpretative, acestea din urmă sînt fie analitice, redactate prin simplificarea detaliilor unei hărţi pentru a evidenţia trăsăturile dominante, fie, sintetice, redactate prin combinarea datelor mai multor hărţi, pentru a arăta intensitatea sau frecvenţa unui fenomen etc.), după mijloacele tehnice de realizare (cartografice, simple sau în culori; electronice) etc. Primele hărţi electronice au fost realizate pentru Noul atlas lingvistic al Japoniei; vezi W. A. Grootaers, Nouvelles methodes et nonveaux pro-blemes; le Nouvel atlas linguistique du Japon, în „Actes du Xe Congres International des Linguistes, Bucarest, 196744, Bucureşti, 1969, tome II, p. 114 ş.u. 'Se înfăţişează, prin hărţile lingvistice, o imagine geografică — limitată la un anumit teritoriu — a fenomenelor lingvistice, studiate în baza metodelor adecvate acestui gen de cercetări. Hărţile lingvistice sînt prezentate fie ca material documentar pentru o monografie, studiu etc., fie sub formă de atlase lingvistice. 753 MICR.OGLOSAR DE DIALECTOLOGIE 48 — Tratat de dialectologie românească — cd. 251 Atlasele conţin, de regulă, un număr de hărţi introductive {geografice, demografice, economice, politice, istorice etc.) asupra regiunii studiate. Pentru a se facilita consultarea hărţilor se întocmesc indici de cuvin-tele-titlu cuprinse într-un atlas l(sau într-un volum al unui atlas) şi de cuvintele şi formele înregistrate în hărţile şi materialul necartografiat. Vezi s.v. ATLAS LINGVISTIC, CARTOGRAFIERE HIPERDIALECTALE (FORME) Forme literare sau din dialecte învecinate sînt, uneori, „reconstruite" şi adaptate la normele graiului local : hodini, doniţă > hodiri, doriţă, în Munţii Apuseni, unde rotacizarea lui -n-, în elementele latine, este o particularitate de bază (a se observa că cele două cuvinte citate sînt, însă, de origine slavă ; deci în cazul lor nu avem un rotacism normal, etimologic, ci analogic). Vezi S. Puscariu, Limba română, II, „Rostirea", 1959, p. 395. ’ HIPERLITERARIZATE (SAU HIPERCQRECTE) (FORME - ) Unele forme dintr-un grai sînt modificate în baza raportării lor la o opoziţie existentă între limba literară şi graiul respectiv : mazăre, luceafăr > mazăne, luceafăn, în arii în care rotacizarea lui -n- este apreciată de vorbitori ca un fenomen dialectal (Munţii Apuseni). Vezi S. Puşcariu, Limba română, II, „Rostirea", 1959, p. 395—396. IDIOLECT Particularităţile de grai ale unui vorbitor reprezintă realitatea concretă pe care o studiază, pe teren, dialectologul. Atlasele lingvistice, pentru care a fost anchetat, de regulă, un singur informator, în fiecare localitate, prezintă un summum de idiolecte; în acest caz idiolectul are statutul unei etalon al varietăţii dialectale respective. Valoarea obiectivă şi reprezentativă a idiolectului decurge din faptul că, chiar în cadrul unei colectivităţi mici, comunicarea reclamă un acord între vorbitori şi nu lasă loc nelimitat fanteziei individuale. De asemenea, această funcţie a idiolectului este în raport cu caracterul mai „închis" sau mai „deschis" al comunităţii lingvistice respective, în cazul unei comunităţi urbane, cu o stratificare socială rafinată, de exemplu, un sociolect nu poate beneficia de acelaşi statut. Idiolectul (unui vorbitor sau chiar al autorului) poate constitui obiectul unui studiu monografic. Vezi Matilda Caragiu-Marioţeanu, Fono-morfolo-gie aromână. Studiu de dialectologie structurală, 1968, 221 p.; vezi şi Robert A. Hali jr., Idiolect and Linguistic Super-Ego, în „Studia Linguis-tica", V, 1951, 1, p. 21—27 şi B. Bloch, A set of postulates for phonemic Analysis, în „Language", XXIV (1948), p. 7 ş.u. INFORMATOR (SUBIECT) Individ posedând o anumită COMPETENŢA LINGVISTICA (vezi s.v.) şi o anumită intuiţie care îi permite să furnizeze anchetatorului, în raport cu metoda de anchetă folosită, date despre graiul studiat. Performanţa informatorului (manifestarea competenţei informatorilor în actele vorbirii) este un factor de bază. Reacţia i n- 754 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA formatorului faţă de faptele de limbă este un aspect al competenţei lingvistice (J. Dubois et collab., Dictionnaire de linguistique, Larousse, 1973, s.v.). ' Orice anchetă dialectală fiind limitată (timp, localităţi, informatori, chestionar), alegerea informatorilor este decisivă, pentru a se culege date reale şi reprezentative despre graiul respectiv. Calităţile ştiinţifice şi umane ale anchetatorului şi experienţa sa de teren asigură, în general, o bună alegere. Printre calităţile informatorului menţionăm : originar din localitate (băştinaş), dieţie şi audiţie excelente, bun cunoscător al graiului şi al realităţilor etnografice, sociale, economice, folclorice a'le regiunii, sociabil etc. In raport cu metoda de anchetă şi cu scopul cercetării se au în vedere şi alte aspecte ale. „formaţiei" informatorului (vîrstă, sex, instrucţie, inteligenţă, serviciu militar, deplasări, activităţi desfăşurate, familie). Calităţile informatorului şi ale anchetatorului deopotrivă, trebuie să asigure un context favorabil desfăşurării cercetării dialectale. Se poate folosi un informator unic sau mai mulţi informatori, din care un informator de bază (principal) şi unul sau mai mulţi informatori secundari (cu care se efectuează întreaga anchetă, o anumită parte sau numai se verifică unele capitole din chestionar). Informatorul unic oferă anchetatorului date certe, aşa cum probează, între altele, chiar hărţile atlaselor : cu condiţia de a avea o reţea destul de deasă, un fapt dialectal, cît ar fi el de surprinzător, afectează de regulă, mai multe localităţi. (Vezi şi s.v. IDIOLECT). în schimb, pentru înregistrările de texte dialectale, în cadrul Arhivei fonogramice a limbii române, se anchetează mai mulţi informatori (6—8), repartizaţi pe sexe, generaţii etc. Anchetatorul notează toate datele (inclusiv face fotografii) despre informator care 'pot folosi la interpretarea justă a faptelor înregistrate. INOVAŢIE Crearea sau elaborarea unei forme (fonetice, morfologice, lexicale, sintactice), în cadrul sistemului unui grai ţin baza evoluţiei „normale" a formelor sau prin analogie, terapeutică verbală, etimologie populară etc.). reprezintă o inovaţie. Inovaţia este expresia caracterului „deschis" al unui sistem (şi, implicit, al comunităţii respective) şi al creativităţii lingvistice a vorbitorilor. Gra-iurile munteneşti sînt, în general, mai inovatoare deeît celelalte graiuri româneşti : de exemplu, în aceste graiuri, se foloseşte o formă identică pentru pers. a IlI-a sg. şi pl. a ind. prez. la unele verbe pentru care, în limba literară există forme diferite : munt. (el, ei) vede, în opoziţie cu lit-(el) vede (ei) văd. Graiurile inovatoare se opun graiurilor arhaice, conservatoare (Crişana este un exemplu de grai arhaic). Inovaţia fiind, la origine, o creaţie individuală, iar anchetatorul urmărind, în cercetările sale pe teren, idiolecte, se înţelege, 755 MICROGLOSAR DE DIALECTOLOGIE că, uneori, el are posibilitatea (şi surpriza!) de a înregistra inovaţii lingvistice în acest stadiu incipient (înainte de acceptarea şi generalizarea lor în cadrul comunităţii lingvistice). INSULA LINGVISTICA Idiom (limbă, dialect, sau grai), folosit de un grup uman relativ restrâns, care trăieşte într-un context lingvistic diferit (într-un grad care să asigure o diferenţiere suficientă coordonării idiomului respectiv ca o insulă). Insulele lingvistice dispar atunci cînd sînt „părăsite" de cei ce vorbesc limba sau dialectul respectiv prin „părăsirea" abandonarea limbii sau dialectului în cauză de către vorbitori (dacă nu prin dezagregarea sistemului lingvistic). (Vezi O. Bloch, La penetration du frangais dans Ies parles des Vosges meridionales, Paris, 1919 ; E. Petroviei şi P. Neiescu, Persistenţa insulelor lingvistice, în CL, IX, 2, 1964, p. 187—214. INTERACŢIUNE VERBALA Constituie schimbul verbal între emiţător şi receptor, produs într-un anumit cadru. Interacţiunea verbală este o comunicare lingvistică, în mod obligatoriu bi d i r e c ţ i o n a I ă. Sociolingvistica studiază situaţiile de interacţiune verbală într-o comunitate lingvistică. Fiecărei comunităţi îi sânt specifice anumite modele de interacţiune verbală. Acestea reflectă relaţiile sociale existente şi contribuie la menţinerea lor. Se disting două tipuri principale de interacţiune verbală : a) interacţiune verbală personală (în cazul relaţiilor între egali) ; permite manifestarea individualităţii participanţilor ; b) interacţiune verbală de tranzacţie (în cazul în care participanţii se comportă conform statutului lor social). (Vezi J. J. Gumperz, On the Ethnology of Linguistic Change, în W. Bright (ed.), Sociolinguistics, The Hague-Paris, 1966, p. 35—36). INTERDIALECT Formă de comunicare între vorbitori a două graiuri sau dialecte diferite, realizată prin eliminarea unor particularităţi dialectale, prin raportarea la un nivel superior (limbă comună, limbă literară); acest fenomen (proces de interacţiune şi de integrare) poate preceda formarea unei limbi literare comune ; dialect cu coloratură literară sau limbă literară cu coloratură dialectală sînt diferite stadii ale acestui proces de interacţiune. Aceasta este perspectiva orizontală (geografică) a interdialec-ţului; există un interdialect şi fin perspectivă verticală (socio-cul-turală), ea formă de comunicare situată între aspectul standard (literar) şi aspectul regional al limbii. Vezi B. Cazacu, Noţiunea de interdialect, în Studii de dialectologie română, 1966, p. 33—40. Cf. P. Ivic, discuţii la comunicarea : M. A. Borodina, O territorialinîx variantăh naţionalnovo iazîka, în „Actes du X® Congres International des Linguistes, Bucarest, 1967“, Bucureşti, 1970, tome II, p. 64. 756 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA INTERFERENŢĂ Fenomenul de interferenţă se înltîlneşte în cazul vorbitorilor bilingvi, care utilizează înitr-o limlbă (A) o trăsătură fonetică, morfologică, sintactică sau lexicală caracteristică altei limbi (B). împrumutul şi calcul se datoresc deseori interferenţei. Dar interferenţa rămîne individuală şi involuntară, în timp ce împrumutul şi calcul sînt în curs de integrare sau sînt integrate în limba A. Interferenţele la nivel dialectal favorizează apariţia graiurilor „mixte“, a ariilor de tranziţie, a interdialectului. Studiul interferenţei necesită urmărirea difuzării, a persistenţei şi a dispariţiei fenomenelor înregistrate.Cauzalitatea ei este nu numai intra-ci şi extralingvistică '('psihologică şi socioculturală). Interferenţa constituie un aspect al difuziunii culturale. Problema majoră este aceea a relaţiei reciproce dinitre factorii structurali şi nonstructurali, care favorizează sau împiedică interferenţa. (U. Weinreioh, Languages in Contact. Finding sand Problems, sixth printing, The Hague-Paris, 1968, p. 1, şi urm.). ISOFONA, vezi s.v. ISOGLOSĂ. ISOGLOSA (LINIE DE - ) Linie care delimitează, pe o hartă lingvistică, aria unui fenomen, a unei particularităţi sau a unui tratament, în baza datelor obţinute pe teren pînă la acel moment (din aceasta decurge, în special, caracterul ei relativ). Pe o hartă lingvistică, o isoglosă separă două puncte (localităţi) anchetate care prezintă termeni diferiţi — pentru o noţiune, i s o 1 e x ă (varză — curechi, pisică — miţă, nea — zăpadă — omăt etc.), tratamente fonetice diferite, i s o f o n ă (cine ■— cline, cer — ser — câr), forme morfologice deosebite, isomorfă (văz — văd, (ei) văd — (ei) vede) etc. Prin reunirea mai multor isoglose, sub forma unui fascicul, se conturează o arie distinctă în cadrul unui anumit teritoriu, realizîndu-se, astfel, delimitarea unităţilor dialectale (graiuri, subdialecte etc.). ISOLEXĂ, vezi s.v. ISOGLOSA ISOMORFĂ vezi s.v. ISOGLOSA ÎMPRUMUT Se poate vorbi de împrumut lingvistic atunci cînd o limbă utilizează şi sfârşeşte prin a integra o unitate sau o trăsătură lingvistică existentă anterior într-o altă limbă şi inexistentă în limba care împrumută. împrumutul este fenomenul sociolingvistic cel mai important determinat de contactele lingvistice (vezi şi s.v. BILINGVISM). Se poate spune că împrumutul are loc ori de cîte ori există un individ care foloseşte total sau parţial două limbi diferite. împrumutul este strîns legat de prestigiul unei limbi, sau al comunităţii care o vorbeşte. împrumuturile lingvistice au existat în toate epocile dar în moduri diferite. Astfel, acelaşi cuvînt, împrumutat în epoci diferite, are forme diferite. Integrarea poate fi mai mult sau mai puţin com- 757 MICROGLOSAR DE DIALECTOLOGIE pletă. Contrar calculului, împrumutul implică întotdeauna, cel puţin la început, o tentativă de a repeta forma sau trăsătura străină. (Viggo Bron-dal, Substrat et emprunt en roman et en germanique. Etuie sur l’histoire des sons et des mots, Copenhague — Bucarest, 1948). La nivel dialectal, se constată împrumuturi din limbi (sau dialecte, graiuri ale limbilor respective) cu care anumite graiuri sau dialecte ale unui idiom vin în contact (determinat de contextul geografic). ÎNTÎLNIRE OMONIMICA, vezi s.v. COLIZIUNE. KOINE . „Limbă comună14 sau limbă „supralocală44, realizată în baza elementelor comune dialectelor unei limbi, prin evitarea particularităţilor „stridente44, care serveşte drept mijloc de comunicare între vorbitori aparţinînd la dialecte sau 'graiuri diferite. Punctul de plecare al unei koine este fie un dialect relativ omogen al unui centru, fie dialectal compozit al unui centru de populaţie amestecată, fie un compromis, supraregional, sau un intermediar între aceste tipuri (vezi Le Langage, Encyclopedie de la Pleiade, ... sous la direction d’Andrâ Martinet, Gallimard, 1:968, p. 588). Orice vorbitor are posibilitatea, în principiu, de a alege termenii care-i convin din lanţul graiuri locale — koine — comunitate naţională: un subiect din Alsacia poate fi de grai local germanic dar de koine franceză, iar un subiect din Neuchâtel poate fi de koine franceză dar de sentiment naţional elveţian (vezi op. cit., p. 591). LIMBA COMUNA Stadiu în evoluţia unei limbi, înainte de diferenţierea dialectală. Vezi limba română comună — numită şi româna primitivă, urrumănisch, străromână etc. —, înainte de separarea celor 4 dialecte. Termenul de limbă comună este folosit şi pentru a denumi un construct ştiinţific, echivalent al unui diasistem care acoperă toate varietăţile dialectale ale unui idiom. LIMBĂ LITERARA Limba literară (scrisă sau vorbită) este o formă normată (normă supradialectală unică, vezi s.v. BAZA DIALECTALA şi îngrijită (de aici decurge caracterul ei mai unitar şi mai stabil) a unei limbi naţionale Limba literară poate avea, în anumite provincii (mai ales în cele cu o bogată tradiţie culturală, istorică, care au un anumit prestigiu, o coloratură dialectală (limba literară a ieşenilor ,are, evident, o coloratură moldovenească). în condiţiile vieţii moderne, limba literară influenţează (printr-un sistem de „canale44 culturale : şcoală, armată, presă, radio, televiziune etc.) graiurile populare. Se vorbeşte de o „presiune44 (chiar de un „imperialism44, cf. în Franţa, unde limba literară ameninţă existenţa dialectelor sau a limbilor „regionale", provansala, de exemplu) a limbii literare, care se exercită permanent şi cu o forţă din ce în ce mai mare, ceea ce explică, în parte, intensa activitate dialeetologică atestată astăzi în multe ţări pentru a înregistra ultimele forme de existenţă ale graiurilor şi dialectelor. ’ 758 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA Evoluţia istorică a unei limbi literare presupune lin proces continuu de selectare şi de rafinare. Din acest punct de vedere, limba literară se opune limbii populare, graiurilor, argourilor etc. Pentru raportul limbă literară — graiuri şi dialecte, vezi s.v. GRAI, SUBDIALECT, DIALECT. Vezi Gh. Ivănescu, Problemele capitale ale vechii române literare, 1947, 412 p., B. Cazacu, Studii de limbă literară. Problemele actuale ale cercetării, 1960, 213 p. şi Ion Coteanu, Româna literară şi problemele ei principale, 1961, 94 p. LIMITE DIALECTALE, vezi s.v. FRONTIERE DIALECTALE LINGVISTICĂ GEOGRAFICA, vezi s.v. GEOGRAFIE LINGVISTICA LINGVISTICA SPAŢIALA, vezi s.v. GEOGRAFIE LINGVISTICA MATRICE DE COMUNICARE, vezi s.v. ROL METODA DE ANCHETA Ansamblu de procedee prin care se obţin, se culeg şi se înregistrează pe teren datele necesare descrierii unui grai. Faze preliminare momentului aplicării metodei de anchetă : fixarea scopului cercetării i(şi implicit a tipului de lucrare care urmează a fi realizată în baza faptelor ce vor fi culese), alegerea localităţii şi a informatorului, după anumite criterii stabilite în prealabil. Metoda de anchetă propriu-zisă are în vedere două etape ale cercetării pe teren : stimularea dirijată (prin CHESTIONAR, vezi s.v.) a informatorului în vederea obţinerii (declanşării) unei anumite informaţii dialectale şi înregistrarea informaţiei astfel obţinută (prin transcrierea directă, la faţa locului, sau prin înregistrarea mecanica şi transcriere indirectă, ulterior — vezi s.v.. TRANSCRIERE FONETICA; în ambele cazuri, metoda de anchetă este însă directă, numai transcrierea este directă sau indirectă). Opoziţia „metoda directă11 — indirectă*1 se poate aplica însă în cazul anchetei efectuate chiar de dialeetolog, direct la faţa locului, faţă de ancheta prin corespondenţă : în cazul din urmă anchetatorul trimite chestionarul în localităţile prevăzute a fi studiate şi primeşte răspunsurile solicitate de la corespondenţii săi, aleşi sau voluntari : cf. pentru domeniul românesc, ancheta întreprinsă de B. P. Hasdeu, în 1886, pentru Etymologicum Magnum Romaniae, cu un chestionar de 206 întrebări, „Programă pentru adunarea datelor privitoare la limba română", în peste 700 de localităţi, avînd drept corespondenţi, în general, preoţi şi învăţători. Din punctul de vedere al scopului investigaţiei întreprinse sînt ce menţionat metoda CERCETĂRII MONOGRAFICE (fie descrierea în ansamblu a graiului unui individ, al unei familii, localităţi, regiuni, fie descrierea unei anumite (anumitor) terminologii concretizate în monografii sau în studii monografice) şi metoda GEOGRAFIEI LINGVISTICE (vezi s.v.). Inovaţiile de metodă, cît de seducătoare ar fi ele, nu trebuie să îndepărteze pe dialeetolog de la sarcina sa fundamentală : culegerea cu răbdare a faptelor de pe terenul investigat, clasificarea rretodică. fără a simplifica realitatea dialectală, şi interpretarea lor corectă. 759 MICROGLOSAR DE DIALECTOLOGIE MIGRAŢIA CUVINTELOR, vezi s.v. CĂLĂTORIA (MIGRAŢIA) CUVINTELOR (A FORMELOR) MOBILITATE SOCIALA Totalitatea schimbărilor intervenite în statutul socio-economic al vorbitorilor aparţinînd unui anumit grup uman. Parametrii aplicaţi în determinarea mobilităţii : ocupaţia tatălui şi prima ocupaţie după terminarea şcolii. Datele se corelează cu indicele curent al statutului socio-economic. W. Labov (în The Effect of Social Mobility in Linguistic Behavior) distinge patru tipuri de mobilitate socială : a) ascendentă, b) constantă, c) descendentă, d) fluctuantă. Aceste tipuri au o anumită distribuţie socială şi se asociază cu un anumit comportament lingvistic în cadrul fiecărei clase. Tipurile de mobilitate socială reprezintă o bază satisfăcătoare pentru analiza stratificării vorbirii. (Vezi W. Labov, The Effect of Social Mobility on Linguistic Behavior, în Stanley, Lieberson (ed.), Ex-plorations in Socilinguistics, published by Indiana University, Bloomin-gton, The Hague, 1966, p. 58 şi urm.). MONOGRAFIE DIALECTALĂ Descrierea, cît mai detaliată, a particularităţilor fonetice şi fono-logice, morfologice, sintactice, lexicale ete. (în ansamblu sau numai anumite aspecte) ale unui1 grai, sau, mai rar, ale unui dialect constituie o monografie consacrată unităţii dialectale respective. Prin ,,grai“ se înţelege, în acest caz, graiul unui individ (idiolect), al unei familii, al unei localităţi (al unei comunităţi) sau al unei regiuni (Graiul din Ţara Haţegului, Graiul şi folklorul Maramureşului, Ţinutul Vrancei etc.), varietăţi care prezintă o anumită solidaritate (unitate) lingvistică. Culegerea materialului este făcută, în general, chiar de autorul monografiei, folosind în acest scop metoda cercetării monografice pe teren. Pot fi utilizate în vederea elaborării unei monografii şi date înregistrate în alte lucrări (E. Petrovici, unul din autorii ALR, a arătat în repetate rînduri că dată fiind bogăţia materialului ALR — chestionar de 7 000 de întrebări — se pot elabora monografii pentru punctele de anchetă ale atlasului). Se face distincţie între monografie dialectală (care îşi propune să studieze toate aspectele graiului respectiv) şi studiu monografic (limitat numai la anumite aspecte, la un cuvînt sau la o noţiune etc.). Un ghid pentru organizarea unei anchete dialectale şi prezentarea materialelor lexicale culese, au publicat W. von Wartburg şi R. Hallig, Begriffssystern als grundlage fur din Lexikographie versuch eines ordn-ungsschemas ou Syteme raisonne des concepts pour servir de base ă la lexicographie, Essai d’un schema de classement. 2-e ed. recomposee et augmentee, Berlin, (1-er ed., 1952), 1963, 315 p. Vezi şi D. ,Şandru, Cîteva îndrumări pentru cercetarea graiurilor, Bucureşti, 1940). 760 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA Pentru o prezentare de ansamblu {domeniu galloroman), cf. Jacqueline Picoche, Les monographies dialectales (domaine gallo-roman), în „Lan-gue franşaise", 18, mai 1978, p. 8—41. NEOLOGISM Formă {fonetică, morfologică, lexicală, sintactică) pătrunsă, în anumite condiţii, din limba literară, într-un grai oarecare. Neologismul, în acest sens, se opune împrumuturilor (din graiurile învecinate aparţi-nînd aceleiaşi sau altei limbi) sau creaţiilor ((inovaţiilor în cadrul sistemului graiului respectiv). Neologismul este deci, în planul graiurilor, o chestiune culturală : influenţa limbii literare, graţie prestigiului ei şi presiunii exercitate, pe căi variate, şi, în consecinţă, ştergerea diferenţelor dialectale. (într-un sens mai larg, etimologic, prin neologism se înţelege orice cuvînt nou, creat sau împrumutat dintr-o altă limbă, sau orice accepţiune nouă a unui cuvînt deja existent în sistemul respectiv.). Caracterul „deschis", geografic, economic, cultural şi social al regiunii şi al comunităţii respective {opus spiritului de „docher") favorizează pătrunderea neologismelor, în condiţiile vieţii moderne, generaţiile tinere constituind terenul lor preferat. Rezultatul acestei infiltrări îl constituie coexistenţa şi concurenţa formelor, „adaptarea" (fonetică, morfologică şi semantică) a neologismelor, ,,reciclarea" sinonimelor din fondul vechi (restrângerea sensului, specializarea lor pentru anumite terminologii mai' arhaice etc.). Vezi Valeriu Rusu, Observaţii asupra pătrunderii neologismelor în graiul de pe Valea Ialomiţei, în FD, III ,(1961), p. 191—201 şi Gh. Pop, Elemente neologice în graiul maramureşean, Cluj, 1971, 325 p., Victorela Neagoe, Aspecte ale pătrunderii neologismelor în vorbirea populară actuală, în LL, III (1974), p. 461—468, St. Dumistrăcel, Influenţa limbii literare asupra graiurilor daco-române, 1978. NUCLEU LINGVISTIC, vezi s.v. VATRA LINGVISTICA ONOMASTICA (fr. onomastique) Disciplină lingvistică al cărui obiect de studiu este originea, formarea şi evoluţia numelor proprii (Vezi DEX s.v. onomastic,-ă; A. Dauzat, Les noms de personnes, Paris, 1925, p. III). Vezi I. Pătruţ, Onomastică românească, 1980. în sfera onomastică instră : antroponimia (sau antroponomastica) şi toponimia (sau toponomastica). Antroponimia « fr. anthroponymie) este o ramură a lingvisticii care studiază numele proprii de persoană, de familie, porecle, etc. ; totalitatea numelor de persoană dintr-o localitate, dintr-o regiune, sau dintr-o limbă (Vezi N. A. Constantinescu, Dicţionar onomastic românesc, Buc., 1963 ; Al. Graur, Nume de persoane, 1965 ; Şt. Pasca, Nume de persoane şi nume de animale în Ţara Oltului, 1936). Toponimia « fr. toponymie) este o ramură a lingvisticii care se ocupă cu studiul numelor proprii de locuri ; totalitatea numelor proprii de locuri, de ape, de munţi, etc. dintr-o ţară, sau dintr-o regiune. (Vezi A. Dauzat, Les noms de lieux, origine et evolution, Paris, 1928 ; N. Drăganu, Românii 761 MICROGLOSAR DE DIALECTOLOGIE în veacurile IX—XIV, pe baza toponimiei şi a onomasticii, 1933; Al. Graur, Nume de locuri, 1972; Mircea, Homorodean, Vechea vatră a Sarmizegetusei în lumina toponimiei, 1980 ; Ch. Rostaing, Les noms de lieux, Paris, 1961, Studii şi materiale de onomastică, 1969). PATOLOGIE ŞI TERAPEUTICA (ÎN EVOLUŢIA CUVINTELOR ŞI A FORMELOR) Mijloace (Gillieron : „emplâtres therapeutiques" care au caracter extern şi eficacitate îndoielnică) terapeutice prin care sistemul „se apără" contra tendinţei de alterare (deteriorare, patologie) a formelor (datorită acţiunii legilor fonetice şi a omonimiilor, analogiilor etc.). Of. rom. oi „tu as“ ; ai „alium“ (ai „alium", cuvânt cu un corp fonetic prea redus şi intrat în coliziune omonimică cu ai „tu as", a fost eliminat în cele mai multe graiuri româneşti şi înlocuit cu usturoi < ustura), şase : şapte (în convorbirile telefonice, pentru a evita confuzia, se aplică un „emplâtre ; şepte). Vezi J. Gillieron, Pathologie et therapeutique verbale, 4 fasc,. 1915— 1921, La jaillite, de etymologie phonetique, Champion, Paris, 1919. Acest concept este pe larg utilizat de Gillieron, în Geneologie des mots qui designet Vabeille, Champion, 1918 ; reeditat în 1975. PIAŢA LINGVISTICA într-un sens abstract, conceptul reprezintă legile de formare a „preţurilor" producţiilor lingvistice, legi care variază într-o societate dată după sub-pieţe ; aceeaşi producţie lingvistică nu va primi aceeaşi valoare, (adică nu va procura aceleaşi profituri simbolice) în toate situaţiile. într-un sens concret, există piaţă lingvistică de fiecare dată cînd există interacţiune lingvistică, adică tranzacţie lingvistică cu evaluare socială a bunurilor lingvistice prezentate. De aceea nu există o p i a ţ ă lingvistică, ci pieţe lingvistice, definite, de fiecare dată, prin loc (în sens abstract şi concret), identitatea socială a locuitorilor (capitaluri simbolice specifice de care dispun) şi tema discursului (subiectele specifice aparţin efectiv pieţelor specifice, de unde „variaţiile stilistice"). Relaţia de anchetă este o piaţă specifică, ce trebuie analizată şi controlată din punct de vedere sociologic. Trebuie relevat faptul că dacă este vorba de aceleaşi proprietăţi sociale, care sînt determinate pe toate pieţele, ponderea relativă a fiecăruia dintre aceste proprietăţi variază după natura pieţei (de ex. : cu cit ne îndepărtăm de sectoarele cele mai controlate ale culturii, cu atît performanţa este legată de originea socială ; cu cît se întăreşte controlul ,cu atît performanţa este mai legată de capitolul şcolar). Vezi Pierre Encreve, Ă propos du concept de marche linguistique, comunicare prezentată la Colocviul „Sociolingvistica în ţările de limbi romanice" — Frankfurt pe Main, septembrie 1979. PLANIFICARE LINGVISTICA (engl. LANGUAGE PLANNING) Acţiune oficială sistematică, de organizare şi normare a limbii. Etapele planificării lingvistice sînt : descoperirea extensivă de fapte, studierea modalităţilor alternative de acţiune, luarea deciziilor şi îndeplinirea lor în moduri specifice. 762 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA Planificarea lingvistică presupune alegerea dintre mai multe forme lingvistice disponibile a acelora care corespund tendinţelor de evoluţie a limbii şi perspectivelor de dezvoltare dirijată a societăţii. Rezultate ale planificării lingvistice sînt alcătuirea unei ortografii, a unei gramatici şi a unui dicţionar cu caracter normativ servind ca îndreptar pentru exprimarea scrisă şi orală într-o comunitate neomogenă. In planificarea lingvistică scrisul este considerat primar, iar vorbi r e a secundară, aşa incit scrisul ajunge să reprezinte un cod de sine stătător, care poate influenţa vorbirea comunităţii. Planificarea lingvistică se referă în primul rînd la stilurile oficiale ale limbii, în special în forma lor scrisă. (Vezi E. Haugen, Linguistics and Language Planning, în W. Bright, (ed.), Sociolinguistics, The Hague-Paris, 1966, p. 50—70). PLURILINGVISM Situaţie în care un vorbitor foloseşte în interiorul aceleiaşi comunităţi mai multe limbi sau variante (sociale sau dialectale) ale unei limbi, potrivit contextului de comunicare (în familie, în relaţiile sociale, în relaţiile administrative etc.). Unele ţări care au mai multe limbi oficiale, cunosc plurilingvismul de stat. (Vezi Mario Wandruszka, Plaidoyer pour le plurilingvisme, în RLR, tome 39, nr. 153—154, 1975, p. 110 ş.u. ; O. Ducrot, T. Todorov, Diction-naire encyclopedique des Sciences du langage, du Seuil, 1972, s.v. multi-lingvisme). POLIMORFISM (C o) existenţa mai multor forme (fonetice, gramaticale etc.), cu aceeaşi funcţie în sistem, într-un anumit grai sau într-un idiolect. In ancheta dialectală, informatorul are facultatea de a alege între diferite forme echivalente, teoretic, ale graiului respectiv. Polimorfismul este, din alt punct de vedere, un stadiu de tranziţie, care vizează dinamica graiului : în situaţia de coexistenţă a două sisteme intervine, mai devreme sau mai tîrziu, procesul de „autoreglare" (un anumit dublet dispare pur şi simplu, altul capătă o întrebuinţare nouă etc. ; aşa se explică dispariţia sinonimelor, schimbarea sensurilor lor etc.). Informatorul (de fapt orice vorbitor) face o serie de comentarii, precizări pe marginea formelor poiimorfice (vezi s.v. REACŢIA SUBIECTULUI) : fie refuză echivalenţa formelor (propune, în acest sens, un evantai de distincţii rafinate, în general, gratuite uneori şi contradictorii, adesea), fie consideră că una din forme aparţine unui grai învecinat (re-cunoscînd că „a greşit") etc. Din punctul de vedere al originii, polimorfismul este intern, cînd se realizează în cadrul sistemului, mai ales în condiţiile unui grad notabil de complexitate, sau extern, cînd sursa acestei situaţii o constituie graiurile învecinate, o koine, sau limba literară. Polimorfismul variază după individ, localitate, microsistem lingvistic etc. 763 MICROGLOSAR DE DIALECTOLOGIE Reprezentare.: prin simbol grafic : tt, însoţind o formă polimorfă sau/, între două sau mai multe forme polimorfe : deşt/deget; obor/curte/bătătură eto. Polimorfismul este un aspect de limbaj real, în contradicţie cu legea economiei (— minimului efort) în comunicare; el este semnalul unei schimbări care va interveni. Termenul a fost impus, recent, mai ales, de şcoala dialectologică de la Toulouse. Vezi J. Allieres, Aspects geographiques et diachroniques de la phonetique : le polymorphisme, în „Proceed. 4th Intern. Congr. Phonetic Sciences", s’Gravenhage, 1962, p. 521—532 şi Gaston Tuaillon, Compor-tements de recherche en dialectologie jrangaise, Editions du CNRS, 1976, p. 79 ş.u. POPULAR în opoziţie cu termenul cult, determinantul însoţeşte noţiuni caracteristice păturilor sociale lipsite în general de o instrucţie deosebită : literatură-—'ă, vorbire—'ă, limbă—'ă. Termenul este folosit şi pentru a preciza că un element sau fapt de limbă are circulaţie geografică generală (nu este limitat la o anumită arie, se opune, deci, termenului, regional, dialectal), fără a fi admis, totuşi, de norma academică. (Vezi, Magdalena Vulpe, Subordonarea, p. 37—38). PRESTIGIUL (UNEI LIMBI, DIALECT, GRAI) Anumiţi factori extralingvistici, în primul rînd : evoluţia sistemului lingvistic respectiv, caracterul său mai ales, novator, tradiţia literară, statutul social, economic, politic, cultural al vorbitorilor, sau al comunităţii respective în ansamblu, conferă unei limbi — în raport cu alte limbi —, sau unui dialect, grai — în raport cu celelalte varităţi dialectale ale unui idiom, un anumit prestigiu. în constituirea bazei dialectale a unei limbi literare, prestigiul dialectului, graiului respectiv, are un rol decisiv. PROVINCIALISM (REGIONALISM) Cuvînt, formă, expresie sau construcţie specifică graiului unei anumite provincii sau regiuni şi utilizate, aceste elemente, în vorbire, dar mai ales în scriere (în literatură), ceea ce conferă o anumită culoare locală operei respective. PSIHOLINGVISTICA Studierea comportamentelor verbale în aspectul lor psihologic : procesele prin care vorbitorii atribuie o semnificaţie enunţului pe care-1 rostesc, „asociaţiilor de cuvinte11 şi creării de obişnuinţe verbale, proceselor generale ale comunicării (motivarea subiectului, personalitatea acestuia, situaţia comunicării etc.), învăţării limbilor etc. Întrucît analizează modificările apărute în mesaj, în actul concret al comunicării, determinate, în principal, de raportul între emiţător şi receptor, precum şi de situaţia în care se află aceştia în procesul comunicării, psiholingvistica contribuie la explicarea aprofundată a unor aspecte ale anchetei dialectate, considerată ca un dialog, în condiţii speciale între cei 764 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA doi parteneri (anchetator şi informator). (Vezi T. Slama-Cazacu, Introducere în psiholingvistică, 1968, p. 15, 28, 29 ; T. Slama-Cazacu, Psiholingvistica si aplicarea metodei dinamic contextuale în dialectologie, în SCL, XIX, (1968), 2, p. 83—95). PUNCT DE ANCHETA. REŢEA Din numărul total al localităţilor cuprinse într-o anumită zonă se aleg, în baza unor criterii ştiinţifice (scopul cercetării, situaţia istorică, demografică, lingvistică, economică, geografică) şi a contactului anchetatorului cu această zonă (prin anchete de probă etc.), localităţile care urmează a fi anchetate (puncte de anchetă) constituind, luate la un loc, reţeaua localităţilor (punctelor). Reţeaua localităţilor trebuie să fie suficient de deasă pentru a surprinde varietăţile cele mai importante ale graiului. Ţinta ar fi ancheta exhaustivă (cercetarea tuturor localităţilor — vezi Atlas linguistique des Pyre-nees orientales (ALPO), 1965, de H. Guiter). Este destul de dificil de realizat acest tip de anchetă, mai îniăi pentru că reclamă o perioadă îndelungată de cercetări pe teren şi, în al doilea rînd, pentru că trebuie avute în vedere nu numai comunele, ci şi satele, cătunele, adesea, având particularităţi dialectale importante faţă de „centrul" comunei. Metoda preconizată de autorii ALR, anume de a se completa (îndesi), prin cercetări ulterioare, reţeaua localităţilor, nu a fost urmată. în cazul unei reţele de puncte de anchetă, se evită anchetarea a două localităţi învecinate ; se preferă efectuarea cercetării în zig-zag. REACŢIA SUBIECTULUI (INFORMATORULUI) „Comentariile" (lingvistice sau extralingvistice : cuvinte, gesturi, mimică, intonaţie etc.) cu care informatorul însoţeşte comunicarea anumitor forme lingvistice, produse în timpul anchetei, forme care aparţin idiolec-tului, graiului localităţii sau unor graiuni învecinate („aşa spun tinerii"/ /„aşa spun bătrînii", „aşa se spune în rîs", „aşa se vorbeşte în satul vecin" etc.) constituie reacţia acestuia faţă de faptul de limbă respectiv. Cantitatea de „comentarii" oferite de informator depinde de sentimentul, intuiţia sa lingvistică, de profunzimea cunoştinţelor lingvistice asupra graiului („son savoir linguistique") şi de disponibilitatea acestuia (care este stimulată în cea mai mare măsură de anchetator). Anchetatorul, participant direct şi activ la procesul comunicării, notează aceste comentarii care constituie, adesea, o indicaţie utilă explicării faptelor înregistrate. Aceste comentarii se pot referi la o gamă largă de aspecte ale comunicării lingvistice, deosebit de interesante mai ales în cazul polimorfismului : nuanţele semantice ale unor sinonime, repartizarea pe sex şi generaţii a formelor polimorfice, concurenţă între formele lexicale, morfologice etc., influenţa limbii literare, interferenţele între graiuri învecinate etc. (Vezi B. Cazacu, Despre reacţia subiectului vorbitor faţă de fenomenul lingvistic, în Studii de dialectologie română, 1966, p. 41—56, şi Ma-rius Sala, Remarques sur la reaction des sujets enquetes pour l’Atlas linguistique roumain, în „Melanges linguistiques, publies, â l’occasion 765 MICROGLOSAR DE DIALECTOLOGIE du VIII Congres International des Linguistes, â Oslo, du 5 au 9 aoCit 1957“, Bucarest, 1957, p. 189—199). Sentimentul lingvistic al informatorului poate fi exploatat şi în vederea stabilirii frontierelor subiective între graiuri şi i(sub)dialecte. Vezi W. A. Grootaers, La discussion autour des frontieres dialectales subjecti-ves, în „Orbis“, XIII (1964), 2, p. 380—398. REGIONALISM, vezi s.v. PROVINCIALISM REGISTRU Variantă a limbii, selectată în funcţie de situaţia de comunicare (cadru, interlocutori, subiect etc.). In marile comunităţi urbane, datorită diversificării sodo-profesionale existente, se constată o puternică diversificare a registrelor. Cunoaşterea unei limbii presupune, între altele, utilizarea adecvată a registrelor ei. (Vezi M. A. K. Halliday, The Users and Uses of Language, în Fishman, J.A. (ed.), Readings in the Sociology of Language, The Hague-Paris, 1968, p. 149—150 ; REGIUNE-MATCA vezi s.v. VATRA LINGVISTICA REGRESIUNE (FALSA ~ ) Graiul este obiectul unui „travaliu" (la J. Gillieron şi Mario Roques : „etude") necontenit, al unei acţiuni de ameliorare şi de retuş, de rafinare (J. Gillieron et M. Roques, Etudes de geographie linguistique d’apres VAtlas linguistique de la France, Paris, 1912, p. 74), consecinţă a tendinţei de „perfecţionare", prin raportare, adesea, la un model superior, limba literară, în general. Piin (falsă) regresiune se revine la o formă cronologic anterioară (primitivă) a unui cuvînt, abandonîndu-se forma recentă (A. Dauzat, La geographie linguistique, 1922, p. 68). REGULA sociolingvistica Regulă care indică modalitatea de utilizare a unui anumit enunţ corect din punct de vedere gramatical, într-o anumită situaţie de comunicare (vezi s.v. SITUAŢIE DE COMUNICARE). Totalitatea regulilor sociolingvistice ale unei comunităţi constituie norma sociolingvistică a comunităţii respective. Integrarea într-o altă comunitate lingvistică (în care se utilizează aceeaşi limbă) implică însuşirea unui nou sistem de norme sociolingvistice (specific acelei comunităţi). RELAŢIE DE ROL Relaţia stabilită între doi indivizi aflaţi în interacţiune verbală (exemplu : relaţia profesor-elev, tată-fiu, prieten-prieten). In funcţie de relaţia de rol, interlocutorii se angajează într-o schimba r e de cod. Vezi s.v. ROL şi s.v. SCHIMBARE DE COD. (Vezi Joshua A. Fishman, The Sociology of Language : An Interdisciplinary Social Science Approach to Language in Society in Joshua A. Fishman (ed.), Advances in the Sociology of Language, voi. I, The Hague-Paris, 1971, p. 242—243). 766 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA REPERTORIU VERBAL (AL UNEI COMUNITĂŢI) (engl. VERBAL RE- PERTOIRE) Totalitatea variantelor dialectale şi a celor suprapuse folosite în mod obişnuit într-o comunitate lingvistică. Variaţia dialectală se referă le deosebiri de origine geografică şi de mediu social, iar variaţia suprapusă la deosebirile între tipurile de activităţi desfăşurate în cadrul aceluiaşi grup. Distincţia între cele două tipuri de variante ale limbii (dialectale şi suprapuse) se face în raport cu uzajul. Nu toţi membrii unei comunităţi lingvistice stăpînesc în egală măsură toate variantele suprapuse. Cu cît sfera sa de activitate este mai restrînsă, cu atît un individ stăpîneşte o gamă mai redusă de stiluri. Repertoriul verbal permite stabilirea relaţiei între variantele lingvistice şi complexitatea socio-economică a unei comunităţi (Vezi J. J. Gumperz, The Speech Community în Language in Social Groups, California, 1971, p. 125). REŢEA (DE LOCALITĂŢI), vezi PUNCT DE ANCHETA REŢEA SOCIALA John J. Gumperz distinge două tipuri de reţele sociale : închise şi deschi se. Un grup de persoane constituie o reţea socială închisă în cazul în care întreţin relaţii numai în interiorul comunităţii. Grupurile de persoane care stabilesc legături atît în interiorul, cît şi în exteriorul comunităţii, formează reţele sociale deschise. Reţelele sociale — funcţionînd într-un timp şi loc determinat — pot fi bazate pe legături de prietenie, de rudenie, profesionale, comerciale etc. (Vezi John J. Gumperz. On the Ethnology of Linguistic Change, in W. Bright (ed.) Sociolinguistics, The Hague — Paris, 1966, p. 34—35. Vezi, pentru o caracterizare clasică a celor două tipuri de comunităţi, Ferdinand de Saussure, Cours de linguistique generale, Payot, 1965, p. 281 ş.u. : „la force d’intercourse et l’esprit de clocher“. ROL Mod de acţiune atribuit indivizilor într-o societate. Fiecare rol se caracterizează prin anumite atribute, care constau din diacritice implicite în comportamentul de rol : îmbrăcăminte, gesturi, comportament verbal etc. şi prin nume ale rolurilor : tată, profesor, vînzător. Numele rolurilor oferă informaţii prealabile asupra comportamentului de rol. Comportamentul de rol variază după situaţia de comunicare. Totalitatea rolurilor de comunicare dintr-o societate constituie matricea ei de comunicare (Vezi, J. J. Gumperz, Types of Linguistic Com.munities, în Language in Social Groups, Standford, California, 1971, p. 101—102). ROMÂNA PRIMITIVA, vezi s.v. LIMBA COMUNA SCHIMBARE DE COD (engl. CODE SWITCHING) Trecerea de la o limbă, un dialect sau un stil la altă variantă corespunzătoare nivelului respectiv, în cursul interacţiunii verbale. Vezi şi s.v. RELAŢIE DE ROL. 767 MICROGLOSAJt DE DIALECTOLOGIE SANDHI, vezi s.v. FONETICĂ SINTACTICA SITUAŢIE, vezi s.v. CONTEXT (SITUAŢIE, AMBIANŢA) SITUAŢIE (SOCIALA) Orice constelaţie de statute şi de cadre care trebuie, sau poate să apară la un moment dat, în procesul comunicării, limi-tînd, astfel, interacţ iunea (exemple : o oră de clasă, o discuţie prietenească, un interviu). Situaţia este clar definită cînd există statute şi locuri dependente : profesor-şcoală, vînzător-magazin, medic-spital. Schimbarea situaţiei, determină de regulă, schimbarea codului. Vezi, Susan M. Ervin-Tripp, Sociolinguistics, in J. A. Fisman (ed.), Advances in the Sociology of Language, voi. I, The Hague — Paris, 1971, p. 50. Joshua A. Fishman consideră situaţia socială o eonstructă constituită din trei componente : a) realizarea drepturilor şi îndatoririlor unei anumite relaţii de rol, b) în locul cel mai adecvat (sau cel mai tipic pentru această relaţie) şi c) în momentul definit social ca adecvat relaţiei i(Vezi, Joshua A. Fishman, The Sociology of Language : An Interdisciplinary Social Science Approach to Language in Soeiety, în Joshua A. Fishman (ed.) Advances in the Sociology of Language, voi. I, The Hague — Paris, 1971, p. 244). SITUAŢIE DE COMUNICARE Ansamblul de factori care caracterizează un act de comunicare : locul şi timpul, interlocutorii şi statutul lor, subiectul de conversaţie şi modalitatea de redare (narativă, descriptivă). Vezi şi s.v. REGULA SOCIOLINGVISTICA. SOCIOLECT Sociolectul este o varietate socială a unei limbi (dialect etc.), utilizată în procesul comunicării (scrise sau orale), într-un anumit context sociolingvistic (determinat pe baza unor ycriterii sociale : domeniu de activitate, sex, vîrstă eto.). El poate fi definit şi ca un cod minimal uniform, realizat în baza trăsăturilor comune ale idiolectelor membrilor unei comunităţi lingvistice. Vezi, Roland Barthes, Le plaisir du texte, Editions du Seuil, 1973, p. 33, 46, 51. Dimensiunii orizontale (spaţială, geografică) a dialectelor 1 se „opune" dimensiunea verticală (socială, ierarhică) a s o c i o-lectelor. (sau dialectelor sociale). SOCIOLINGVISTICA iEtamură a lingvisticii care îşi propune să studieze variaţia în acelaşi timp („co-variance“, variaţie corelată) a fenomenelor lingvistice şi sociale, şi, în primul rînd, conflictele între limbile culturale şi VEHICULARE (vezi s.v.) sau grăiturile populare. W. Bright, The Dimensions of Sociolinguistics, ed. by W. Bright, The Hague — Paris, 1966, p. 11. Structura societăţilor moderne, caracterizate prin mobilitate geografică şi socială, stratificare, a impus atenţiei cercetătorilor graiurile oră- 768 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA şeneşti (vezi studiile şcolii de la Torino, publicate mai ales în revista „Parole e metodi“) şi diferitele straturi sociale ale unei societăţi date (vezi Atlasul lingvistic al S.U.A. şi al Canadei : anchetele, întreprinse în 1931, vizau reprezentanţi ai mai multor clase sociale). O atenţie specială se acordă, în ancheta sociolingvistică, contextului în care are loc comunicarea. Se propune în acest scop, o metodă, numită dinamic-contextuală, „constînd din colectarea şi interpretarea faptelor, în ansamblurile lor contextuale şi în cursul activităţii (generale si speciale) umane" (Tatiana Slama-Cazacu, Probleme de metodă în sociolingvistică, în FD, VII (1971), p. 237—238). Rezervele unui autor din S.U.A. ţară în care sociolingvistica a fost intens cultivată, anume Raven I. Mc. David, jr., sînt de reţinut, în vederea unei mai exacte definiri a metodei de culegere şi de interpretare a materialului. (Vezi, Raven I. Mc David, jr., Langue et societe aux Etats-Unis : Nouvelles perspectives, în Guy Jean Forque et Raven I. Mc David, jr., La langue des Americains, Collection USA, Aubier Montaigne, Paris, 1972, p. 227—256). Există o „sociolingvistică aplicată11 (cf. lingvistică aplicată) : de exemplu, atunci cînd se propune o limbă oficială în ţările în curs de dezvoltare, cărora le lipseşte unitatea lingvistică1. STANDARD (LIMBA ~ ) Variantă a limbii comune în care predomină elementele standard (normate). Limba standard este folosită, adesea, ca sinonim al limbii literare. Limba standard este obiectul de studiu de preferinţă al transforma-ţionaliştilor, generativiştilor etc. STANDARDIZARE Codificarea şi acceptarea în interiorul unei comunităţi lingvistice a unui set formal de norme care defineşte uzul corect. Standardizarea reprezintă unul dintre cele mai cunoscute componente sociale faţă de limbă. Codificarea este formulată şi prezentată .prin intermediul gramaticilor, dicţionarelor, îndreptarelor ortografice, manualelor de stilistică etc. Acceptarea varietăţii de limbă standardizate este promovată prin intermediul unor autorităţi .şi mijloace ca : administraţia, sistemul de în-văţămînt, instituţii culturale, mijloace de comunicare în masă (mass media). Varietatea standard nu înlocuieşte varietăţile nonstandard din repertoriul lingvistic al unei comunităţi. Acestea au funcţii complementare cu cele ale varietăţii standard. (Vezi J. A. Fishman, The Sociology of Lan-guage : An Interdiscplinary Social Science Approach to Language in Society, in J. A. Fishman, Advances in the Sociology of Language, voi. I, The Hague-Paris, 1971, p. 228—229). 769 MICROGLOSAR DE DIALECTOLOGIE 49 — Tratat de dialectologie românească — cd. 251 STRATIGRAFIE LINGVISTICA Dispunerea pe o axă verticală în perspectivă cronologică {diacronie : etape în evoluţie) sau socială (sincronie : ierarhia comunităţilor sociolingvistice) a unor fapte de limbă subsisteme sau sisteme lingvistice. Perspectiva stratigrafică (de origine cronologică sau socială) este complementară cu perspectiva geografică sau spaţială (axa orizontală), în studierea unui idiom. Stratigrafia poate fi aplicată şi unei „tăieturi" sincronice : pe o hartă lingvistică, care înfăţişează sincronic faptele înregistrate într-un anumit teritoriu, se pot trasa arii arhaice şi arii i n o-v a t o a re, care reprezintă faze diferite de evoluţie a unui anumit fenomen, cuvînt etc. STRAROMANA, vezi s.v. LIMBA COMUNA STRUCTURA DIALECTALĂ Structura dialectală a unei limbi este dată de inventarul unităţilor dialectale discrete (grai, subdialect, dialect) şi de raporturile ierarhice (de subordonare) între aceste unităţi, stabilite în baza analizei şi descrierii domeniului lingvistic respectiv. Precizarea raportului între „limbă" şi „dialect" este fundamentală ; vezi B. Cazacu, Limbă şi dialect (în legătură cu problema clasificării idiomurilor romanice sud-dunărene), în Studii de dialectologie română, Bucureşti, 1966, p. 9—32). Limba română are patru dialecte : dacoromân, aromân (sau macedoromân), meglenoromân şi istroromân. Dialectul dacoromân are cinci subdialecte: muntean, moldovean, bănăţean, cri-şan şi maramureşean. Fiecare subdialect are un număr de graiuri (subdialectul muntean : graiurile olteneşti, din estul Munteniei, de nord-vest, din Lunca Dunării etc.). SUBCOD Subcodurile sînt dialecte sau stiluri ale aceleiaşi limbi. Distincţia dintre coduri (limbi diferite) şi subcoduri (dialecte sau stiluri) este de natură lingvistică, necorespunzînd în mod necesar unei diferenţe de funcţie socială (vezi J. J. Gumperz, Types of Linguistic Commumties, în Language în Social Groups, Standford, California, 1971, p. 102). SUBDIALECT, vezi s.v. GRAI, SUBDIALECT, DIALECT SUBIECT, vezi s.v. INFORMATOR TEXT(E) DIALECTAL(E) Un text dialectal este o relatare, într-un anumit grai, a unui subiect narativ (întîmplări, obiceiuri, ocupaţii etc.). Textele dialectale reprezintă un corpus de vorbire dialectală (povestire, dialog etc.) înregistrată pe teren (sau, mai rar, în laborator), în baza unei anchete dialectale. Textele se culeg pe baza unui chestionar tematic pentru a se oferi elemente comparabile din diverse localităţi. Ele sînt notate de anchetator, după metoda clasică (cu creionul), vezi ALRT, sau sînt înregistrate pe bandă de magnetofon şi apoi transcrise, selectiv (vezi AFLR). 770 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA Textele transcrise se publică în volume sau ca anexă a unui studiu monografic. La sfîrşitul unui volum de texte dialectale este publicat, de obicei, un glosar. Textele înregistrate cu mijloace mecanice sînt conservate (pe benzi, discuri) în cadrul unor arhive fonogramice (un muzeu sonor al graiurilor). Textele dialectale sînt utilizate mai ales în studierea sintaxei dialectale, a intonaţiei, a stilistcii etc. în elaborarea atlaselor regionale româneşti, textele, înregistrate, în localităţile anchetate şi pentru atlas, de la mai mulţi informatori, pe sex, generaţie etc., reprezintă o sursă de bază pentru informarea dialectolo-gului asupra registrului de variante ale graiului studiat. TRANSCRIERE FONETICA (SISTEM DE ~ ~ ) Transcrierea fonetică îşi propune să înregistreze, cît mai exact (chiar particularităţile nefonologice), forme sau texte dialectale, folosind, în acest scop, un alfabet fonetic sau un sistem de transcriere. Transcrierea fonetică se opune scrierii, fiind un sistem relativ autonom de reprezentare (consecinţa caracterului relativ al scrierii este existenţa, în cazul unei limbi, franceza de exemplu, a două „variante", vorbită şi scrisă, care pot fi considerate două limbi diferite). Alfabetul fonetic este un repertroiu de semne (în general, după principiu „un singur semn pentru un sunet şi un singur sunet pentru un semn") care reproduce principalele realizări fonetice ale unei limbi (un alfabet fonetic exhaustiv nu poate fi realizat). în general sistemele de transcriere fonetică au la bază alfabete tradiţionale (excepţii : Visible Speech, Bell : simbolurile sînt diagrame simplificate ale organelor vorbirii în poziţie de emisie a sunetelor, Alfabetic Notation, O. Jespersen : se combină litere greceşti, notînd organele vorbirii, şi cifre arabe, indicînd poziţia acestor organe în momentul articulării). Cel mai cunoscut este alfabetul fonetic internaţional (API), elaborat, în 1888, de către Asociaţia fonetică internaţională (D. Jones, H. Sweet, P. Passay etc.). Pentru graiurile şi dialectele româneşti au fost folosite mai multe sisteme de transcriere fonetică : G. Weigand (WLAD), Densusianu (GTH), Rosetti (BL) etc. Sistemul folosit astăzi de dialectologii români este cel elaborat de autorii ALR (cu unele mici modificări — vezi NALR) : se utilizează toate literele alfabetului limbii române literare (şi cîteva litere greceşti), cărora li se adaugă o serie de semne diacritice pentru a nota închiderea sau deschiderea vocalelor, palatalizarea consoanelor, sunete intermediare, fenomene de fonetică sintactică, plasate deasupra şi dedesubtul literelor, lateral etc. 771 MICROGLOSAR DE DIALECTOLOGIE Notarea accentului şi a fenomenului de fonetică sintactică este obligatorie într-o transcriere fonetică. Transcrierea este directă, cînd dialectologul notează direct pe teren formele sau textele obţinute de la informator, şi indirectă, cînd înregistrarea se face cu mijloace mecanice (magnetofon etc.), iar transcrierea este realizată ulterior, în laborator. Metoda tr anscrierii directe prezintă avantajul notării formelor sau a textelor chiar în momentul desfăşurării anchetei (cu observarea tuturor particularităţilor fonetice : de exemplu, mişcarea buzelor poate semnala sunete labiale perceptibile foarte slab, ,,u final“ în unele graiuri româneşti etc., anchetatorul poate verifica notaţia sa, în alte contexte, cu acelaşi informator sau cu alţi informatori ; notarea de către informator, spontan sau la solicitarea anchetatorului, în scriere obişnuită a unor forme poate confirma sau infirma transcrierea fonetică etc.). Metoda transcrierii indirecte permite audiţia formelor sau textelor de mai multe ori şi chiar de mai mulţi specialişti — teoretic nelimitată —, în vederea unei redări cit mai exacte, a pronunţării. Cele două momente : înregistrarea şi transcrierea sînt deci, cronologic, distincte (intervine între ele un anumit interval de timp). In orice caz, este preferabil ca transcrierea să fie efectuată chiar de cercetătorul care a înregistrat, pe teren, faptele. Idealul l-ar constitui Înregistrarea şi filmarea, simultană, a momentului anchetei (nu vor ,,scăpa“ astfel gesturile, mimica etc., elemente indispensabile, adesea, pentru interpretarea faptelor culese). Nu sînt de neglijat dificultăţile tehnico-materiale în cazul metodei indirecte : fidelitatea înregistrării (calităţile magnetofonului, ale benzii şi condiţiile de înregistrare, în general improvizate, în care intervine o cantitate însemnată de zgomote) şi costul înregistrării (mai ales în cazul unei anchete de zeci de ore într-o localitate ; vezi experienţa autorilor ALG : întreaga anchetă este înregistrată pe bandă de magnetofon, de către un anchetator, Xavier Ravier, iar transcrierea a fost efectuată, ulterior, de J. Seguy — cf. ALG, IV, Avant-Propos, 1966, p. 6-7), Transcrierea textelor dialectale ridică o serie de probleme speciale : notarea intonaţiei, a sintagmelor şi a grupurilor ritmice etc. (Vezi Texte dialectale. Muntenia, I, 1973, p. XVII— XXVIII). Cînd sînt citate, intr-un text în scriere obişnuită (articol, studiu etc.), forme, dialectale, în paranteze drepte [casâ] se dă transcrierea fonetică, iar între bare oblice /casă/, transcrierea fonologie ă. Condiţiile necesare unei exacte transcrieri fonetice pe teren sînt : p r o-n u n ţ a r e bună (informator), d i c ţ i e bună şi cunoaşterea perfectă a sisţemului de transcriere (anchetator) şi anumite condiţii de lucru (fizice, psihologice, materiale). 772 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA TRANZIŢIE (ZONA DE ~ ) vezi s.v. FRONTIERE (LIMITE, GRANIŢE) DIALECTALE. URRUMANISCH, vezi s.v. LIMBA COMUNA VARIAŢIE LINGVISTICA, vezi s.v. DIVERSITATE LINGVISTICĂ VARIETATE (REGIONALA SAU SOCIALĂ) Se înţelege prin varietate (regională sau socială) o formă de manifestare a unui idiom, în perspectivă geografică (spaţială) sau pe scara stra-tigrafiei sociale. Cele două tipuri de varietăţi sînt, în anumite condiţii sociolingvistice, comutabile, convertibile. Astfel, particularităţile regionale (ardeleneşti) ale lui Marius Chicoş Rostogan, eroul lui Caragiale, sînt o marcă (etichetă) a unei anumite poziţii sociale şi a unui anumit nivel intelectual. De asemenea, varianta regională siciliană a limbii italiene, transportată în nord (la Torino, de exemplu), odată cu muncitorii imigranţi, devine o marcă (etichetă) a unei anumite categorii sociale sau profesionale (păturile sărace ale oraşului respectiv ; muncitorii din industria automobilului); Vezi şi s.v. COMUNITATE LINGVISTICA. VATRĂ LINGVISTICĂ Vatră („nucleu", „regiune-matcă") denumeşte în lucrări mai veohi de istorie a limbii române şi de dialectologie fie locul (teritoriul) de formare a limbii române (vezi, S. Puşcariu, Limba română, voi. I, p. 251—254), fie ariile lingvistice care au stat la baza diferenţierilor dialectale ale dacoromânei, concentrind, ca într-un nucleu, particularităţile cele mai de seamă. Pentru noţiunea de ,,regiune-matcă“, vezi Ernst Gamillschog Despre originea românilor, în „Revista Fundaţiilor" VII (1940), 8, p. 251—271 ; cf. şi Kari Jaberg, Der rumănische Sprachatlas und die Struktur des dacorumănischen Sprachgebites, în „Vox Romanica" V, 1940), p. 49 ş.u. Vetrele sînt stabilite pe criterii istorice, geografice şi lingvistice. Pentru descrierea detaliată a celor patru vetre lingvistice transilvănene periferice din care s-au constituit subdialectele actuale, vezi Petrovici, 1941, a, p. 102—106 ; idem, Siebenbiirgen als Kernland der nordlich der Donau gesprochenen rumănischen Mundarten, în „Siebenbiirgen", erster Bând, Bucureşti, 1943, p. 309—317. Utilizînd principiile geografiei lingvistice formulate de Jaberg, (caracterul fărâmiţat — dovadă a „vechimii acestuia" — sau unitar al unui anumit domeniu lingvistic) şi argumentele istoricilor privind vechimea populaţiei din Transilvania, Emil Petrovici stabileşte patru „celule dialectale" diferenţiate după unităţi geografice, din care, în perioadele de relativă stabilitate istorică, limba română se răspîndeşte atît spre interiorul cit şi în afara coroanei de munţi transilvăneni. Ulterior, Petrovici renunţă la această părere. (Vezi, Petrovici, 1954, b, p. 5—17). Teoria vetrelor de formare a subdialectelor dacoromâne este respinsă, recent, de Gh. Ivănescu (vezi Istoria limbii române, 1980, p. 75—77). Se poate vorbi de „nuclee11 ca centre de iradiere, din care au pornit anumite inovaţii în limbă (Vezi S. Puşcariu, op. cit., p. 251—253). Vezi si s.v. CENTRU DE IRADIERE. 773 MICROULOSAR DE DIAJ-ECTOLOCJ1E (LIMBA) VEHICULARĂ (SUPRALOCALĂ) Limba folosită, în scopuri practice, de comunităţi lingvistice diferite — situaţie care impune intercomunicare — existente pe un anumit teritoriu. Franoeza este, intr-un fel, o limbă vehiculară, pentru vorbitori folosind, în comunităţile respective (limitate regional), dialecte şi limbi diferite (corsicani, bretoni, alsacieni, flamanzi). Limba română, o limbă în general uşor de deprins şi bucurîndu-se de un statut privilegiat (reprezentantă unică, în această parte a Europei, a civilizaţiei romanice), a putut fi folosită de populaţii diferite (migratoare), aşezate în nordul Peninsulei Balcanice, drept o limbă comună, un fel de „lingua franca" (cf. Al. Rosetti, Istoria limbii române, de la origini pînă în sec. al XVII-lea, 1968, p. 217) sau limbă vehiculară. Contactele între o limbă vehiculară şi un grai sau dialect constituie una dintre sursele bilingvismului la nivel dialectal. Bibliografie Bibliografia selectivă care urmează îşi propune să faciliteze o informare generală asupra lucrărilor de dialectologie românească — apărute pînă in 1980, inclusiv — si, totodată, consultarea Tratatului în condiţii cit mai bune, prin faptul că constituie un instrument necesar în vederea descifrării sistemului de trimiteri şi de abrevieri, utilizat de autori. Lucrările citate în Tratat sînt indicate, în raport de „context4* prin: — autorul şi titlul complet al volumului, monografiei, studiului etc-respectiv, în cazul lucrărilor (mai ales aparţinind unor domenii conexe), neincluse în bibliografie; — abrevieri, care să indice, sugestiv şi rapid, cititorului despre ce lucrare este vorba (mai cu seamă în cazul unor autori frecvent cita ţ.i) şi/sau zona geografică căreia îi este consacrată lucrarea respectivă. Redactarea a căpătat, astfel, mai multă coerenţă. Aceste abrevieri sînt însoţite, de anul publicării, prin care lucrarea se regăseşte în bibliografie ; — indicarea autorului şi a anului apariţiei lucrării, articolului, care se „decodează44 prin intermediul bibliografiei. La începutul bibliografiei se dă o listă de abrevieri şi sigle, utilizate în Tratat, ca şi pentru alte lucrări de bază. La reviste s-a indicat anul apariţiei şi numărul, în cifre arabe sau romane. Selectiv, am menţionat şi recenzii la lucrări fundamentale de dialectologie românească. ABREVIERI ŞI SIGLE AAF — „Anuarul Arhivei de Folklor", publicat de Ion Muşlea, Cluj, 1922 şi urm. AAR — „Analele Academiei Române", Bucureşti, 1867 şi urm. ACIL X — Actes du Xe Congres internaţional des Linguistes Bucaresi, 28 aout — 2 septem-bre 1967, [voi.] I—IV. Bucureşti, 1969—1970. ACILFR X sau ACILPhR X — Actes du Xe Congres internaţional de Linguislique et Philologie romanes, Straskourg 1962, tom. I—III. Paris, 1965. ACILFR XI — XI Congreso Internaeional de Lingiiistiea u Filologia Bom<''nicas. Actas, /voi./ I-IV. Madrid, 1968. 775 bibliografie ACILFR XII — Actele celui de al Xll-lea Congres internaţional de lingvistică şi filologie romanică, /voi./ I—II. Bucureşti, 1970—1971. ACILFR XIII sau ACILPhR XIII — Ades du XlIIe Congris internaţional de Linguistique el Piiilologie romanes, tenu â TUnioersite Laval (Quebec, Canada) du 29 aoul au 5 septembre 1971, voi. I—II. Quâbec, 1976. ACILFR XIV — XlVe Congresso Internazionale de Linguistica e Filologia Romanza, Napoli, 15-20 Aprilc 19 74. Atti, /voi./ I (1978); II (1976); III (1979); IV (1977). Napoli, Amsterdam. AECO — „Archivum Europae Centro-orientalis“ dirige... par M. E. Lukinich. Budapest Leipzig, 1935 şi urm. AFLR — Arhiva ţonogramică a limbii române. AGI — „Archivio glottologieo italiano". Roma, Torino. Firenze, 1875 şi urm. AION — „Annali [dell’J Istiluto îjniversilario Orientale di Napoli". Sezione romanza. Napoli. 1959 şi urm. ALB — I. A. Candrea, Atlas lingvistic al Banatului. (Lucrare în manuscris). ALH — „Acta Linguistica Academiae Scientiarum Hungaricae". Budapest, 1951 şi urm. ALM — Atlasul lingvistic moldovenesc, redactat de R. Udler şi V. Comarniţchi cu participarea lui V. Melnic şi V. Pavel. Voi. I, 1, 2 ; 11, 1, 2. Cliişnău, 1968 — 1973. ALR — Atlasul lingvistic român, publicat... de Muzeul limbii române din Cluj sub conducerea lui Sevtil Puşcariu. Partea I (ALR 1), voi. I—II de Sever Pop; partea II (ALR II), voi. I şi suplement de Emil Petrovici. Cluj 1938 (Ij); Sibiu, Leipzig 1942 (I,); Sibiu, Leipzig 1940 (II,); Sibiu, Leipzig 1942 (II, suplement). ALR II, s.n. — Atlasul lingvistic român. Seric nouă, Întocmit de Institutul de lingvistică al Filialei din Cluj a Academiei Republicii Populare Române..., voi. I —VII. Bucureşti, 1956-1972. ALRM — Micul Atlas lingvistic român, publicat... de Muzeul limbii române din Cluj sub condu-f cerea lui Sextil Puşcariu. Partea I (ALRM 1), voi. I de Sever Pop, Cluj, 1938 ; partea I (ALRM I), voi. II, de Sever Pop, Sibiu, Leipzig, 1942 ; partea II (ALRM II), voi. I, de Emil Petrovici, Sibiu, Leipzig, 1940. ALRM II, s.n. — Micul Atlas lingvistic român. Serie nouă, întocmit de Institutul de lingvistică al Filialei din Cluj a Academiei Republicii Populare Române sub direcţia Acad. Emil Petrovici. Voi. I — III. Bucureşti, 1956-1967. ALRR-Mar. — Atlasul lingvistic român pe regiuni. Maramuicş, de Petru Neiescu, Grigore Rusu, Ionel Stan. Voi. 1—III. Bucureşti, 1969—1973. t ■ ALRT — Emil Petrovici. Texte dialectale culese de... Suplemen! la Atlasul lingvistic român II (ALRT II). Sibiu, Leipzig, 1943. An Etn — „Anuarul Muzeului etnografic al Transilvaniei", Cluj, 1957/1958 şi urm-. An ICED — „Anuarul Institutului de cercetări etnologice şi dialectologice". Seria A. Bucureşti, 1979 şi urm. An L — „Anuar de lingvistică şi istorie literară". Academia Republicii Socialiste România. Filiala Iaşi. laşi, XVI (1965) şi urm. /Continuă revista „Studii şi cercetări ştiinţifice. Filologie". Iaşi ; Voi. XV (1964) a apărut cu titlul „Anuarul de filologie"./ A Phil — „Acta Philologica". Roma, 1958 şi urm. Arhiva — „Arhiva Societăţii ştiinţifice şi literare din Iaşi". Iaşi, 1889 şi urm. Arh Olt — „Arhivele Olteniei". Craiova, 1922 şi urm. ARMSI — Academia Română. „Memoriile Secţiunii Istorice". Bucureşti. ARMSL — Academia Română. „Memoriile Secţiunii Literare". Bucureşti. A Rom — „Archivum Romanicum". Geneve, 1917 şi urm. Arvinte, Term lemn — Vasile Arvinte, Terminologia exploatării lemnului yi a plutăritului, în SCŞt (Iaşi), 1957, 8.1, p. 1-185. ASNS — „Archiv fur das Studium der neueren Sprachen", Braunschweig-Berlin, 1846 şi urm. AUB — „Analele Universităţii Bucureşti". Bucureşti, 1954 şi urm. AUBI.LR — „Analele Universităţii Bucureşti. Limba şi literatura română". Bucureşti, 1954 şi urm. AUBLLS — „Analele Universităţii Bucureşti. Limbi şi literaturi străine". Bucureşti, 1954 şi urm. AUC — „Analele Universităţii din Craiova". Craiova, 1972 şi urni. AU1 — „Analele ştiinţifice ale Universităţii „Al. I. Cuza" din Iaşi" (Serie nouă), laşi, 1955 şi urm. AUT — „Analele Universităţii din Timişoara". Seria ştiinţe "ilologice. Timişoara, 1963 şi urm. BALM — „Bolletino dell’Atlante Linguistico Mediterranco". Venezia, Roma, 1959 şi urm. BFS — „Bulletin de la Facultâ des Lettres de Strasbourg". Strasbourg. 776 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA BL — „Bulletin linguistique" puHiâ par A. Rosetti. Bucureşti —Paris, 1933 şi urm. BPh — „Buletinul'..Institutului de Filologie Română „Alexandru Philippide““. laşi, 1934 şi urm. BRÂNCUŞ, Muntenia — Gr. Brâncuş, Graiul din Muntenia (descriere pe baza materialului din _ volumul Opinearu de Gr. M. Jipescu), in LR, XXII (1973), 1, p. 37—44. BRÂNCUŞ, Oltenia — Gr. Brâncuş, Graiul din Oltenia, în LR, XI (1962), 3, p. 248 — 260. BSF — „Buletinul Societăţii Filologice". Bucureşti, 1905 şi urm. BSL — „Buleltin de la Sociâtâ de linguistique de Paris". Paris, 1869 şi urm. BSRLR — „Bulletin de la Societe roumaine de linguistique romane" (SRLR). Bucureşti, 1964 şi urm. Bul SŞF — „Buletinul Societăţii" (Societatea de Ştiinţe Filologice din Republica Socialistă România). Bucureşti, 1977 şi urm. Bul Şt Baia Mare — „Buletin ştiinţific". Seria A. Institutul pedagogic. Baia Mare,1969 şi urm. CADE — I. Aurel ''andrea si Gb. Adarnescti, Dicţionarul enciclopedic ilustrat„CarteaHomă-nească“. Bucureşti, [1931], CANDREA, Constatări — I. Aurel Candrea, Constatări in domeniul dialectologiei, în GS, 1 (1924), fasc. 2, p. 169-200. * CANDREA, Glosar megl — I. A. Candrea, Glosar megleno român, în GS, III (1927), 1, p. 175 — 210 ; III (1928), 2, p. 381-412 ; VI (1933-1934), p. 163-192 ; VII (1937), p. 194-230. CANDREA, Oaş — I. Aurel Candrea, Graiul din Ţara Oaşului, în BSF, II (1906), p. 35 — 85 şi extras, Bucureşti, 1907. CANDREA, Texte megl — I. Aurel Candrea, Texte meglcnile, in GS, I (1924), 2, p. 261—285; . II (1925), 1, p. 100-128. CAPIDAN, Arom — Tli. Capidan, Aromânii. Dialectul aromân. Studiu lingvistic. Bucureşti, 1932. CAPIDAN, Megl — Th. Capidan, Meglenoromânii. /Voi./ I. Istoria şi graiul lor; II. Literatură populară la meglenoromâni; III. Dicţionar meglenoromân. Bucureşti, 1925—1935. CARAGIU, Compendiu r- Matilda Caragiu-Marioţeanu, Compendiu de dialectologie română (nord- şi sud-dunăreană). Bucureşti, 1975. CARAGIU, Fono-morf — Matilda Caragiu-Marioţeanu, Fono-morfologie aromână. Studiu de dialectologie structurală. Bucureşti, 1968. CAZACU, Studii — B. Cazacii, Studii de dialectologie română. Bucureşti, 1966. CL — „Cercetări de lingvistică". Cluj, 1956 şi urm. CLL — „Cercetări de limbă şi literatură". Oradea, 1968 şi urm. CLTA — „Cahiers de linguistique theorique et appliquee". Bucureşti, 1962 şi urm. C Mod Fii — „Cnsopis pro moderni filologii". Prahn, 1911 şi urm. Codr Cosm — „Codrul Cosminului". Buletinul Institutului de istorie şi limbă. Cernăuţi, 1924 şi urm. Commun Congres Dial — Communications et rappotis du Premier Congres International de Dialectologie generale (Louvain du 21 au 26 aoât, Bruxelles Ies 26 el 21 avut 1960). Part 1-IV. Louvain, 1964-1965. Conv Lit — „Convorbiri literare". Iaşi, Bucureşti, 1857 şi urm. COTEANU, Elemente — I. Coteanu, Elemente de dialectologie a limbii române. Bucureşti, 1961. CP — „Cahiers Sextil Puşcariu". Roma, Văile Hermoso, 1952 şi urm. Crestomaţie romanică — Crestomaţie romanică întocmită sub conducerea Acad. Iorgu Iordan de Mioara Avram, Matilda Caragiu-Marioţeanu, Nicolae Dănilă... Volumul al 111-lea. Secolele al XIX-lea —: al XX-lea. Partea I. Bucureşti, 1968. CS — „Comoara satelor". Revistă lunară de folklor. Blaj, 1923 şi urm. Ct — „Contemporanul". Revistă ştiinţifică şi literară. Iaşi, 1881 şi urm. CV — „Cum vorbim". Revistă pentru studiul şi explicarea limbii. Bucureşti, 1949 şi urm DA — Dicţionarul limbii române. Tomul 1, partea I : A —B, Bucureşti, 1913 ; Tomul I, partea II; C, Bucureşti, 1940; Tomul 1, partea III, fasc. 1: D —de, Bucureşti, 1949; Tomul 1^ partea I : F— I, Bucureşti, 1934; Tomul II, partea TI, fasc. I: J—lacustru, Bucureşti’ 1937 ; fase. II; ladă—lepăda, Bucureşti, 1940 : fasc. III: lepăda—lojniţă, Bucureşti, 1948] Dacoromania — „Dacoromania". Jahrbuch fur ostliche Latinităt. Freiburg, Munchen. 1973 şi urm. . . ,...... DENSUSIANU, Haţeg-.— Ovid Densusianu, Graiul din Ţara Haţegului. Bucureşti, 1915. DENSUSIANU, H(D)LR — Ovid Densusianu, Histoire de la langue roumaine. /Tom./ I—II . Parjs, 1901,. 1938. DENSUSIANU, ILR — Ovid Densusianu, Istoria limbii române. Ediţie îngrijită de J. Byek. Voi. I —II.' Bucureşti, 1961. 7,77 BIBLIOGRAFIE DENSUSIANU, Opere — Ovid Densusianu, Opere. /Vol./ I—II: Ediţie Îngrijită de B. Cazacu, V. Rusu şi I. Şerb ; /Voi./ III: Ediţie critică şi comentarii de Valeriu Rusu. Bucureşti, 1968-1977. DEX — Dicţionarul explicativ al limbii române. Bucureşti, 1975. Dial mold — Dialectologia moldovenească. Sub redacţia lui R. Udler şi V. Comarniţchi. Chişi-nău, 1976. Dial rom — Matilda Caragiu-Marioţeanu, Ştefan Giosu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Romulus Todoran, Dialectologie română. Bucureşti, 1977. DLR — Dicţionarul limbii române (DLR). Tom. VI: Introducere. Bibliografia; fasc. 1—13 /Litera/ M; tom. VII, partea 1: litera N; tom. VII, partea a 2-a: litera O ; tom. VIII, părţile 1—4 : litera P ; tom. IX : litera R ; tom. XI, partea 1: litera S. Bucureşti, 1965— 1980. ' ' DLRC — Dicţionarul limbii române literare contemporane. Voi. I—IV. Bucureşti, 1955 — 1957. D(LR)M — Dicţionarul limbii române moderne. Bucureşti, 1958. DR — „Dacoromania“. Buletinul „Muzeului Limhgi/Române". Cluj 1920/1921 şi urm. ELS — Elemente de lingvistică structurală. [Redactor responsabil I. Coteanu]. Bucureşti, 1967. FD — „Fonetică şi Dialectologie". Bucureşti, 1958 şi urm. F Fr — „Făt-Frumos“. Revistă de literatură şi folklor. Suceava—Cernăuţi, 1926 şi urm. Filologie XX — Filologie XX. /Voi./ I. Lingvistică. Volum îngrijit de I. Evseev, Fr. Kirâly, K. Muţiu. Timişoara, 1977. FLORA, Rum banat gov — Radu Flora, Rumunski banalski govori u svetlu lingvisticke geogra-fije. Les parlers roumains du Banat ă la lumiere de la geographie lingustique. Beograd, 1969. FRÎNCU, CÂND REA, Moţii — T. Frincu şi G. Candrea, Românii din Munţii Apuseni (Moţii). Bucureşti, 1888. FRÎNCU, CANDREA, Rotacismul — T. Frincu şi G. Candrea, Rotacismul la Mofi şi Istrieni. Bucureşti, 1886. GAMILLSCHEG, Şerbăneşti—Tiluleşti — Ernst Gamillscheg, Die Mundart von Şerbăneşti — Tituleşti (Gcrichtsbezirk Olt, Kreis Vedea). Jena-Leipzig, 1936. GĂMULESCU, Elemente — Dorin Gămulescu, Elemente de origine slrbocroată ale vocabularului dacoromân. Bucureşti, Panciova, 1974. >/ GHEŢIE, Baza dial — Ion Gheţie, Baza dialectală a românei literare. Bucureşti, 1975. GHEŢIE, Criterii — Ion Gheţie, Cu privire la repartiţia graiurilor dacoromâne. Criterii de stabilire a structurii dialectale a unei limbi, in SCL, XV (1964), 3, p. 317—346. GHEŢIE, MAREŞ, Graiurile — Ion Gheţie, Al. Mareş, Graiurile dacoromâne în secolul al XVI-lea. Bucureşti, 1974. GÎLCESCU, Gorj — T. Gilcescu, Cercetări asupra graiului din Gorj, în GS, V (1931), 1, p. 64 — 124. G1 Dobr — Glosar dialectal. Dobrogea de Paul Lăzărescu şi Nicolae Saramandu. Bucureşti, 1977. (Lucrare in manuscris.) G1 Munt — Glosar dialectal. Muntenia de Eugenia Flintea, Paul Lăzărescu, Maria Marin, Anca Marinescu şi Iulia Mărgărit. Bucureşti, /1979. Lucrare In manuscris/. G1 Olt — Glosar dialectal. Oltenia. întocmit sub conducerea lui Boris Cazacu... de Galina Ghi-culete, Paul Lăzărescu, Nicolae Saramandu şi Magdalena Vulpe. Bucureşti, 1967. Glosar regional — V. Arvinte, D. Ursu, M. Bordeianu, Glosar regional. Bucureşti, 1961. GN — I. A. Candrea, Ov. Densusianu, Th. Speranţia, Graiul nostru. Texte din toate părţile locuite de români. [Voi.] I—II. Bucureşti, 1906—1907. GRAUR, Tendinfe,— Al. Graur, Tendinţele actuale ale limbii române. Bucureşti, 1968. Gr R — „Graiul românesc". Bucureşti, 1927 şi urm. GS — „Grai şi Suflet". Revista Institutului de Filologie şi Folklor publicată de Ovid Densusianu. Bucureşti, 1923 şi urm. HARTULAR, Rom Am — Anca Belchiţă-Hartular, Româna vorbită în S.U.A. Texte. Bucureşti, [1975. Lucrare în manuscris]. HERŢOG, GHERASIM, Glosar — Eugen Herzog şi V. Gherasim, Glosarul dialectului mărginean, in Codr Cosm I (1924), p. 355-401 ; II-III (1925-1926), p. 371-428 ; IV-V, p. 185-260; VII (1931-1932), p. 1-47. IONESCU, Probleme — Liliana Ionescu, Probleme de dialectologie română. Bucureşti, 1973. IORDAN, LRC — Iorgu Iordan, Limba română contemporană, ediţia a Il-a. Bucureşti, 1956. IORDAN, Scrieri — Iorgu Iordan, Scrieri alese. Bucureşti, 1968. IORDAN, Stilistica — Iorgu Iordan, Stilistica limbii române, ediţie definitivă. Bucureşti, 1975. IORDAN, Toponimia — Iorgu Iordan, Toponimia românească. Bucureşti, .1963. IVĂNESCU, ILR — Gh. Ivănescu, Istoria limbii române. Iaşi, 1980. 778 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA 1VĂNESCU, Problemele capitale — Gh. Ivănescu, Problemele capitale ale vechii române literare. Iaşi, 1948. a Jb — „Jahresbericht des Instituts fur rumănische Sprache (rumânisches Seminar) zu Leip-zig“. Herausgegeben... Dr. Gustav Weigand. Leipzig, 1894 şi urm. JL — „Junimea literară*1. Revistă literară şi ştiinţifică redactată de I. I. Nistor. Cernăuţi, 1904 şi urm. KOVACEC, Descr istr — August Kovacec, Descrierea istroromânei actuale. Bucureşti, 1971. KR — „Kurier der Rumănischstudenten". Bochum, 1968 şi urm. Lex reg — Lexic regional. [Voi. 1] Redactor coordonator : Gh. Bulgăr : [Voi] 2. Redactor coordonator : Lucreţia Mareş. Bucureşti, 1960, 1967. LGR Ph — „Literaturblatt fiii- germanische und romanische Philologie". Leipzig ,1880 şi urm. LL — „Limbă şi literatură**. Bucureşti, 1955 şi urm. L Litt — „Langue et litterature". Bucureşti, 1940 şi urm. LLR — „Limba şi literatura română". Bucureşti, 1975 şi urm. LR — „Limba română". Bucureşti, 1952 şi urm. L Şt O — „Lucrări ştiinţifice". Lingvistică. Ministerul Educaţiei şi învăţămintului. Institutul * pedagogic Oradea. Oradea, 1973 şi urm. Luc — „Luceafărul". Revistă literară. Budapesta, 1901 şi urni. _ MACREA, Palatalixarea — Dimitrie Macrea, Palatalizarea labialelor in limba română, in DR IX (1938), p. 92-160. Mat Dial — Materiale şi cercetări dialectale I. Academia Republicii Populare Române. Filiala Cluj. Institutul de lingvistică. [Volum apărut în Editura Academiei]. Bucureşti, 1960. Melanges Oslo — Melanges linguistiques, publies ă l’occasion du Viile Congres internaţional des linguistes ă Oslo du 5 au 9 aout 1957. Bucureşti, 1957. Melanges Roques — Melanges de linguistigue et de litterature romanes offerts ă Mario Rogues par ses amis ,ses collegues et ses aneiens eleves de France et de l’eiranger. Tom. I—II: Bade, Paris, 1950, 1953 ; III-IV: Paris, 1952. M1HĂESCU, Infi grec — H. Mihăescu, Influenţa grecească asupra limbii române piuă în seco-Iul al XV-lea. Bucureşti, 1966. MIHĂILĂ, împrumuturi — Gh. Mihăilă, împrumuturi vechi sud-slave in limba română. Studiu lexico-semantic. Bucureşti, 1960. Ts'ALR — Noul Atlas lingvistic român pe regiuni. NALR — Ban — Noul Atlas lingvistic român pe regiuni. Banat, I, sub conducerea lui Petru Neiescu, de Eugen Belteclii, loan Faiciuc, Nicolae Mocanu. Bucureşti, 1980. NALR — Criş — Noul Atlas lingvistic român pe regiuni. Crisana. [Lucrare in manuscris]. NALR — Mold şi Bucov — Noul Alias lingvistic român pe regiuni. Moldova şi Bucovina. [Lucrare în manuscris]. NALR — Munl şi Dobr — Noul Atlas lingvistic român pe regiuni. Muntenia şi Dobrogea. [Lucrare în manuscris]. NAL — Olt — Noul Atlas lingvistic român pe regiuni. Oltenia. [Voi.] I— III. întocmit sub conducerea lui Boris Cazacu... de Teofil Teaha, Ion Ionică şi Valeriu Rusu; [Voi.] IV de Teofil Teaha, Ion Ionică şi Valeriu Rusu. Bucureşti, 1967—1980. NALR — Trans — Noul Atlas lingvistic român pe regiuni. Transilvania. [Lucrare în manuscris]. NRR — „Noua revistă română, pentru politică, literatură, ştiinţă şi artă". Bucureşti, 1900 şi urm. NylK — „Nyelv-ăs irodalomtudomâny kozlem^nyek". Cluj, 1957 şi urm. OD — La împlinirea a 100 de ani de la naşterea lui Ovid Densusianu. Omul şi opera. Deva, 1973. Omagiu Iordan — Omagiu lui Iorgu Iordan cu prilejul împlinirii a 70 de ani. Bucureşti, 1958. Omagiu Bosetli — Omagiu lui Alexandru Rosetti la 79 de ani. Bucureşti, 1965. PAPAHAGI, DDA — Tache Papahagi, Dicţionarul dialectului aromân, generai şi etimologic. Ediţia a doua augmentată. Bucureşti, 1974. PAPAHAGI, Maram — Tache Papahagi, Graiul şi folklorul Maramureşului. Bucureşti, 1925. PASCU, Sufixe — G. Pascu, Sufixele romănşti. Bucureşti, 1916. PAŞCA, Glosar — Ştefan Paşca, Glosar dialectal, alcătuit după material lexical cules de corespondenţi din diferite regiuni, in ARMSL, Seria III, IV (1928 — 1929), 3, p. 193 — 254 şi extras 1928. PAVEL, Terminologia — Vasile Pavel, Terminologia agricolă moldovenească. Chişinău, 1973. PETROVICI, Almăj — Emil Petrovici, Folclor din Valea Almăjului (Banat), în AAF III (1935), p. 25-158. PETROVICI, Caraşoveni — Emil Petrovici, Graiul Caraşovenilor. Studiu de dialectologie slavă meridională. Bucureşti, 1935. 779. BIBLIOGRAFIE PETROVIGI, Repartifia — Eriii] Petrovici, Repartiţia graiurilor dacoromâne pe baza Atlasului lingvistic român, în LR III (1954), 5, p. 5—17 şi în Petrovici, Studii, p. 38—49. PETROVICI, Scărişoara — Emil Petrovici, Folclor de la moţii din Scărişoara, în AAF, V (1939), p. 111-175. PETROVICI, Studii — Emil Petrovici, Studii de dialectologie şi toponimie. Volum îngrijit de I. Pătruţ, B. Kelemen, I. Mării. Bucureşti, 1970. PETROVICI, Vatră — Emil Petrovici, Transilvania, vatră lingvistică a românismului nord-dunărean, in „Transilvania", 72 (1941), 2, p. 102 — 106. Ph G — Phonologie der Gegenwart. Vortrăge und Discussionen anlăsslich der Internationalen Phonologie-Tagung in Wien 30.VIII - 3.IX.1966. Graz, Wien, Koln, 1967. PHILIPPIDE, OR — Alexandru Philippide, Originea românilor. Voi. I—II. Iaşi, 1923, 1927. POP, Buts — Sever Pop, Buls el mithodes des enquetes dialectales. Paris, 1927. Extrait des „Mclanges de l’Ecole Roumaine en France", Ile pârtie 1926. POP, La Dialectologie — Sever Pop, La Dialectologie. Apercu historique et mithodes d’en-quetes linguistiques. I: Dialectologie romane: II: Dialectologie non-romane. Lou-vain [1950]. POP, Limba română — Sever Pop, Limba română, romanitate, românism. Publicaţie postumă de Alexandra Sever Pop. Gembloux, 1969. POP, Recueil — Sever Pop, Recueil posthume de linguislique et dialectologie. Gembloux, 1966. POPESCU, Gorj — Radu Sp. Popescu, Graiul gorjenilor de lingă munte. Craiova, 1980. POPOVICI, Scrieri — Iosif Popovici, Scrieri lingvistice. Ediţie îngrijită, studiu introductiv şi indice de Maria Purdela-Sitaru şi Livia Vasiluţă. Timişoara, 1979. Progr Şt — „Progresele ştiinţei". Publicaţie editată de Academia Republicii Socialiste România. Bucureşti, 1965 i urm. PUŞCARIU, Cercetări — Sextil Puşcariu, Cercetări şi studii. Ediţie îngrijită de Ilie Dan. Prefaţă de G. Istrate. Bucureşti, 1974. PUŞCARI, Etudes — Sextil Puşcariu, Etudcs de linguistique roumaine. Cluj, Bucureşti, 1937. PUŞCARIU, LR — Sextil Puşcariu, Limba română. Voi. I: Privire generală; voi. II: Rostirea. Bucureşti, 1940, 1959. PUŞCARIU, Studii istr — Sextil Puşcariu, Studii istroromâne, în colaborare cii M. Bartoli, A. Belulovici şi A. Byhan. I: Texte, in ARMSL, XXVIII (1905—1906), p. 117-182 şi extras 1906 ; voi. II: Introducere, gramatică, caracterizarea dialectului istroromân, Bucureşti, 1926 ; voi. III: Bibliografie critică, listele lui Bartoli, texte inedite, note, glosar de Sextil Puşcariu. Bucureşti, 1929. RCL — „Revista critică literară". Iaşi, 1893 şi urm. Recueil Lisbonne — Recueil d’etudcs romunes. Public â l'occasion du IXe Congres internaţional de linguistique romane a Lisbonne du 31 marş au 3 avril 1959. Bucureşti, 1959. RESEE — „Revue des etudes sud-est europeennes". Bucureşti, 1963 şi urm. Rev Fii — „Revista filologică". Cernăuţi, 1927 şi urm. Rev. Ist — „Revista istorică". Bucureşti, 1915 şi urm. Rev UNESCO — „Revista UNESCO" [continuă publicaţia „Buletin al Comisiei Naţionale a Republicii Populare Române pentru UNESCO". Bucureşti, 1959 şi urm.]. R Fd — „Revista fundaţiilor regale". Bucureşti, 1934 şi urm. RHSEE — „Revue iiistorique du sud-est europeen". Bucureşti —Paris, 1924 şi urm. RIR — „Revista istorică română". Bucureşti, 1931 şi urm. R Li R — „Revue de linguistique romane", publiee par la Sociâte de Linguistique Romane. Paris, 1925 şi urm. R Lit — „România literară". Săptăminal editat de Uniunea Scriitorilor din R.S.R. Bucureşti, 1968 şi urm. ‘RLR — „Revue des langues romanes". Montpellier, 1870 şi urm. . Rom Books — „Romanian Books". Quarterly Review brought out in English and French by the Publishing Centre. Bucureşti, 1974 şi urm. , ROSETTI, Etudes — A. Rosetti, Etudes linguistiques. The Hague, Paris, 1973. ROSETTI, ILR — Al. Rosetti, Istoria limbii române de la origini pînă in secolul al XVII-lea. Bucureşti, 1968. ROSETTI, Linguistica — A. Rosetti, Linguistica, The Hague, 1965. ROSETTI, MUanges — A. Rosetti, MHanges de linguistique et de philologie. Copenhague, Bucureşti, 1947. 1 R(R)L — „Revue (roumaine) de linguistique". Bucureşti, 1956 şi urm. Rs — „Romanoslavica". Asociaţia Slaviştilor din Republica Populară Română. Bucureşti/ 1958 şi urm. : 780 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA GR. RUSU, Morfonologie — Gr. Rusu, Probleme de morfonologie in „Atlasul lingvistic român“, în Ct., VIII (1963), 1, p. 59-78. V. RUSU, Contribuţii — Valeriu Rus',., Contribuia la descrierea graiurilor daco-române (pe baza ALR IIt, voi. III), In FD, 5, p. 83-107. ■ V. RUSU, Introducere — Valeriu Rusu, Introducere in studiul graiurilor româneşti. Bucureşti, 1977. . V. RUSU, N-V Olt. — Valeriu Rusu, Graiul din nord-vestul Olteniei. Fonetică. Consideraţii fonologice. Bucureşti, 1971. SA — Studii şi articole. Societatea de ştiinţe filologice din Republica Socialistă România, Filiala Baia Mare. -Voi. II. Baia Mare, 1973. SARAMANDU, Cerc arom sau Arom Dobr. — Nicolae Saramandu, Cercetări asupra aromânei vorbite in Dobrogea. Fonetică. Observaţii asupra sistemului fonologie. Bucureşti, 1972. SCL. — „Studii şi cercetări lingvistice". Bucureşti, 1950 şi urm. SCŞt (Iaşi) — „Studii şi cercetări ştiinţifice". Filologie. Academia Republicii Populare Române. Filiala Iaşi. Iaşi, 1950 şi urm. Siebenburgen — Siebenburgen. [Vorwort von Constantin C. Giurescu]. Bând I— II. Bukarest, 1943. [434, p .(I); p. 435-795 (II)). SLU Folc — „Studii de limbă ,literatură şi folclor". Societatea de ştiinţe filologice din R.S.R. Filiala Reşiţa. Reşiţa, 1969 şi urm. SLLM — Studii de limbă, literatură şi melodică. [Voi.] I. Volum îngrijit de T. Pătruţ şi O. Vin-ţeler. Cluj-Napoca, 1977. SM — „Societatea de miine". Cluj, Bucureşti, 1924 şi urm. SMFC — „Studii şi materiale privitoare la formarea cuvintelor în limba română". Bucureşti» 1959 şi urm. SO — Studii de onomastică. Volum îngrijit de Ioan Pătruţ, Gabriel Vasiliu, Ioan Roşianu. Cluj-Napoca, 1976. SR(A)Z — „Studia Romanica (et Anglica) Zagrabiensia". Zagreb, 1958 şi urm. STATI, împrumuturi — Vasile Stati, împrumuturi slave in terminologia moldovenească. Studiu lingvo-geografic, lexico-semantic şi etnografic. Chişinău, 1974. StUBB — „Studia Universitads Babeş-Bolyai". Series Philologia. Cluj, 1956 şi urm. , ŞĂINEANU, Infl orient — Lazăr Şăineanu, Influenta orientală asupra limbii şi culturii române. I. Introducerea. II. Vocabularul. 1. Vorbe populare. 2. Vorbe istorice. Bucureşti, 1900. ŞANDRU, Almăj — Dumitru Şandru. EnquUes linguistiques dn I.aboratoire de phonetique experimentale de la Faculte des Lettres de Bucarest. V. Vallee de l’Almăj, în BL, V (1937), p. 125-189. ŞANDRU, Bihor — Dumitru Şandru, Enquetes linguistiques du Laboraloire de phonelique experimentale de la Faculte des Lettres de Bucarest. IV. Le Bihor, in BL, IV (1936), p. 120-179- ŞANDRU, Lăpuj — Dumitru Şandru, Enquetes linguistiques du Laboraloire de phonetique experimentale de la Faculte des Lettres de Bucarest. III. Lăpujul de Sus (d. Hunedoara), în BL, III (1935), p. 113-177. ŞANDRU, Moţi — Dumitru Şandru, Enquetes linguistiques du Laboraloire de phonetique experimentale de la Faculte des Lettres de Bucarest. II. Pays de Molzi, în BL, II (1334), p. 201 — 237. ŞANDRU, Năsăud — Dumitru Şandru, Enquetes linguistiques du Laboraloire de phonetique experimentale de la Faculte des Lettres de Bucarest. VI. District de Năsăud (Nord-Est de la Transylvanie), în BL, VI (1938), p. 173-230. Şez — „Şezătoarea". Revistă pentru literatură şi tradiţiuni populare. Fălticeni, 1892 şi urm. TD-Bucov — Texte dialectale — Bucovina de Costin Bratu, Margareta Manu-Magda, Bogdan Marinescu şi Iulia Mărgărit. [Bucureşti, 1979. Lucrare în manuscris]. TDD-Texte dialectale — Dobrogea de Paul Lăzărescu, Victorela Neagoe, Ruxandra Pană şi Nicolae Saramandu. [Bucureşti, 1977. Lucrare în manuscris]. TDM-Texte dialectale — Muntenia. Sub conducerea lui Boris Cazacu. Voi. I de Galina Ghi-culete, Paul Lăzărescu, Maria Marin, Bogdan Marinescu, Ruxandra Pană, Magdalena Vulpe. Bucureşti, 1973 ; voi. II de Paul Lăzărescu, Maria Marin, Bogdan Marinescu, Victorela Neagoe, Ruxandra Pană şi Magdalena Vulpe. Bucureşti, 1975 ; voi. III [lucrare în manuscris] de Costin Bratu, Galina Gtiiculete, Maria Marin, Bogdan Marinescu, Victorela Neagoe, Ruxandra Pană, Marilena Tiugan şi Magdalena Vulpe. [Bucureşti, 1976]. TD-Mar — Texte dialectale — Maramureş de Costin Bratu, Eugenia Flintea şi Magdalena Vulpe. [Bucureşti, 1980. Lucrare în manuscris.] 781 BIBLIOGRAFIE TD-Mold — Texte dialectale. Supliment la Atlasul lingvistic moldovenesc (ALM). Voi. I, partea I culese de V. Melnic, V. Stati, R. Udler, Chişinău, 1969 ; voi. I, partea II culese de V. Melnic, C. Stati, R. Udler, Chişinău, 1971 ; voi. II partea I publicate sub conducerea şi sub redacţia lui R. Ia. Udler de A. N. Dumbrăveanu şi E. N. Constantinovici, Chi-......şinău, 1971. TD-Năsăud — Texte dialectale — Bistriţa-Năsăud de Maria Marin, Marilena Tiugan... [Bucureşti, 1976. Lucrare in manuscris.] TDO-Tei/e dialectale Oltenia publicate sub redacţia Iui Boris Cazacu... de Galina Ghiculete Maria Mărdărescu, Valeriu Şuteu, Magdalena Vulpe... Bucureşti, 1967. TDRG — H. Tiklin, Rumănisch-deutsches Worterbuch. Bând I—III. Bucureşti, 1903, 1911, 1924. TD-Sălaj — Texte dialectale — Sălade Maria Marin, Bogdan Marincscu, Marilena Tiugan... cu un glosar. (Bucureşti, 1979. Lucrare in manuscris]. ! TEAHA, Crişul Negru — Teofil Teaha, Graiul din Valea Grisului Negru. Bucureşli, 1961. TE1UŞ, Coordonarea — Sabina Teiuş, Coordonarea in vorbirea populară românească. Bueure-reşti, 1980. TODORAN, Noi particularităţi — Romulus Todoran, A'oi particularităţi ale subdialectelor dacoromâne, in CL, VI (1961), 1, p. 43-73. f TODORAN, Repartiţia — Romulus Todoran, Cu privire la repartiţia graiurilor dacoromâne, in LR, V (1956), 2, p. 38-50. ■ TODORAN, Vilcele — Romulus Totdoran, Material dialectal. II. Graiul din Vilcele (raionul Turda), in Mat Dial, p. 31 — 126. Trib Rom — „Tribuna României". Editată de Asociaţia „România". Bucureşti, 1972 şi urm. VASILIU, Fonologia — Emanuel Vasiliu, Fonologia limbii române. Bucureşti, 1965. VASILIU, Fonol ist — Emanuel Vasiliu, Fonologia istorică a dialectelor dacoromâne. Bucureşti, 1968. Verh Dial Kongr — Vcrhandlungen des Zmeilen Internationalen Dialektologenkongress Mar-burg/Lalm, 5—10 Seplember 1965. Bând I—II. Wiesbaden, 1967 — 1968. VR — „Viaţa românească", laşi, 1906 şi urm. VULPE şi colab., Porţile de Fier — Magdalena Vulpe (in colaborare), Graiul din zona „Porţile de Fier“ 1. Texte. Sintaxă. Bucureşti, 1973. VULPE, Subordonarea — Magdalena Vulpe, Subordonarea In frază in dacoromâna vorbită. Bucureşti, 1980. WEIGAND, Aromunen — Gustav Weigand, Die Aromunen. Ethnographisch-philologisch-historische Untersuchungen iiber das Volk der sogenannten Makedo-Romanen oder Zinzaren. Baud 1—11. Leipzig, 1895, 1894. WEIGAND, Banat — Gustav Weigand, Iler Banater Dialekt, in Jb, III (1896), p. 198—332 şi Leipzig, 1896. • WEIGAND, Dialecte — Gustav Weigand, Despre dialectele româneşti, in Conv I.it. XLII (1908), 4, p. 441-448. Z Balk — „Zeitschrift fur Balkanologie". Wiesbaden, 1962 şi urm. Z Phon — „Zeitschrift ftir Phonetik und allgemeine Sprachwissenschaft". Berlin, 1947 şi urm. ZRPh — „Zeitschrift ftir romanische Philologie". Halle, 1876 şi urm. BIBLIOGRAFIE Atlasul lingvistic român. Publicat... de Muzeul limbii române din Cluj sub conducerea lui Sextil Puşca riu... 1938 — Partea I (ALR I). Voi. I ; Părţile corpului omenesc şi boalele lui, de Sever Pop. Cluj, 1938. [h. 1-150] [CAPIDAN, TR. tn REd, 1941, 8.7, p. 3-21 ; GRAUR, A. tn BSL, 1938, 39, p. 110-111 .şi In VR, 1938, 30.5, p. 79-83 ; IVĂNESCU, G. tn BPli, 1938, 5, p. 323 — 331; J[UD], J, tn „Vox Romanica”, 1939, 4.1, p. 228 - 229 ; PREI.UCAN, I. tn „Gînd Românesc”, 1938, 6, p. 220-223 ; ŞANDHU, II. tn RIR, 1939, 9, p. 477 -178 ; VRABIE, GIL in „Gîndi-rca”, 1938, 17, p. 553-557] 1942 — Voi. II ; Familia, naşterea, botezul, copilăria, nunta, moartea, de Sever Pop. Sibiu, Leipzig, 1942. [h. 151-302] [IORDAN, I. tn BPh, 1942, 9, p. 191 -205 ; TORODAN, R. tn „T.ansilvaniu”, 1942, 73.9. p. 717-727J 782 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA 1940 — Partea II (ALR II). Voi. I ; A. Corpul omenesc, boale (şi termeni înrudiţi) ; B. Familia, naşterea, copilăria, nunta, moartea, viaţa religioasă, sărbători; C. Casa, acareturile, curtea, focul, mobilierul, oase, scule, de Emil Petrovici. Sibiu, Leipzig, 1940. [h. 1—296] [CAPIDAN, TH. în RFd, 1941, 8 7, p. 3-21; IORDAN, IORGU în BPh, 1940-1941, 7-8, p. 354 —383 ; GIUGLEA, G. în DR, 1941, 10.1, p. 115-120; RACOVIŢĂ, C. în RFd, 1941, 8.6, p. 710-711; TODORAN, ROMULUS in .Transilvania”, 1941. 72.1, p. 59—65] 1940 — Voi. I. Suplement. Termeni consideraţi obsceni, de Emil Petrovici, Sibiu, Leipzig, 1942. [h. 1-20] Micul atlas lingvistic român. Publicat... de Muzeul limbii române din Cluj sub conducerea lui Sextil Puşcariu. 1938 — Partea I (ALRM I). Voi. I : Părţile corpului omenesc şi boalele lui, de Sever Pop. Cluj, 1938. [h. 1-208] [CAPIDAN, TU. in RFd, 1911, 8.7, p. 3-21; GRAUR, AL. în VR, 1938, 30.5, p. 79 - 83, 30.12, p. 178-179 şi în BSL, 1939, 40, p. 102-103; IORDAN, IORGU in „însemnări Ieşene”, 1939, 4 (9), p. 301 -313 ; IVĂNESCU, G. in BPh, 1938, 5, p. 323 -331; J[UD], J. in „Vov Romanica”, 1939, 4.1, p. 228—229 ; PRELUCAN, I. in „Gînd românesc”, 1938, 9, p. 220-223 ; ŞANDRU, D. in RIR, 1939, 9, p. 477-478 ; VRABIE, GH. in „Gîndi-rea”, 1938, 17, p. 553—557] 1942 — Voi. II: Familia, naşterea, botezul, copilăria, nunta, moartea, de Sever Pop. Sibiu, Leipzig, 1942. [h. 209-424] [IORDAN, IORGU în BPh, 1912, 9, p. 203-206] 1940 — Partea II (ALRM II). Vo). I: A. Corpul omenesc, boale (şi termeni înrudiţi) ; B. Familia, naşterea, copilăria, nunta, moartea, viaţa religioasă, sărbători; C. Casa, acaterurile, curtea, focul, mobilierul, vase, scule, de Emil Petrovici, Sibiu, Leipzig, 1940. [h. 1—416] [CAPIDAN, TU în RFd, 1911, 8.7, p. 3-21; GIUGLEA, G. în DR, 1941, 10.1, p. 115120 ; IORDAN, IORGU in BPh, 1910-1941, 7.8, p. 383-383 ; RACOVIŢĂ, C. în RFd, 1941, 8.6, p. 710-711 ; TODORAN, ROMULUS în „Transilvania”, 1941, 72.1, p. 59-65] Atlasul lingvistic român. Serie nouă 1956 — Voi. I. [întocmit de Institutul de lingvistică al Filialei din Cluj a Academiei Republicii Populare Române sub direcţia Acad. Emil Petrovici. Redactor principal: Conf. Ioan Pătruţ. Colaboratori: Pia Gradea, Petru Neiescu, Mal vina Pătruţ, Iosil Pervain, Romulus Todoran, Maria Zdrenghea. Au colaborat parţial; Grigore Rusu, Ionel Stan, Lidia Şerdean. Tehnoredactor şi cartograf: Ştefan Poenaru. Desene: Maria Oprean.] A. Agricultură; B. Morărit; C. Grădinărit; D. Po mărit; E. Viticultură; F. Cinepă; G. Albinărit. Bucureşti, 1956. [h. 1—274] [BLfiDY, G. în CL, 1956, 1.1-4, p. 160-162 ; MACREA, D. în LR, 1956, 5.3, p. 80-83 şi în „Steaua”, 1958, 7, p. 98; SALA, M. în SCL, 1957, 8.1, p. 101-112, RL, 1957, 2, p. 119-122 şl în RLiR, 1958, 22.85-86, p. 32-46] 1956 — Voi. II. [întocmit de Institutul de lingvistică al Filialei din Cluj a Academiei Re. publicii Populare Române sub direcţia Acad. Emil Petrovici. Redactor principii; Conf. univ. Ioan Pătruţ. Redactori: Pia Gradea, Petru Neiescu, Malvina Pătruţ, Ionel Stan. Colaboratori: Iosif Pervain, Grigore Rusu, Lidia Şerdean, Maria Zdrenghea. Tehnoredactor, proiectant cartograf: Ştefan Poenaru. Desene: Maria Oprean.] A. Creşterea ' vitelor ; B. Carul, căruţa, sania ; C. Păsări de curte ; D. Păstorit; E. Lina, torsul, ţbsutul; F. Meserii; G. Pădurărit. Bucureşti, 1956. [h. 275—622] ‘ : [MACREA, D. in „Steaua”, 1958, 7, p. 98; SALA, M. in SCL, 1957, 8.1, p. 101-112, RL, 1957, 2, p. 119-122 şi în RLiR, 1958, 22.85 - 86, p. 32-46] 1961 — Partea II (ALR II). Voi. III. [întocmit de Institutul de lingvistică al Filialei din Cluj a Academiei Republicii Populare Române sub direcţia Acad. Emil Petrovici. Redactor principal: Conf. univ. Ioan Pătruţ. Redactori: Pia Gradea, Grigore Rusu. Tehnoredactor,cartograf : Ştefan Poenaru. Desenator tehnic: Maria Gombos.] A. Plante; B. Clinele, pisica; C. Animale sălbatice ; D. Păsări sălbatice ; Ei Vinătoare; F. Ttritoare, amţibii; G. Pescuit; H. Insecte ; I. Timpul; J. Configuraţia terenului; K. Ape, umidi- 783 BIBLIOGRAFIE tale, navigaţie; L. Comunicaţii; M. Naţiuni, categorii sociale, administraţie. Bucureşti, 1961. [h. 623-909] [ANTONESCU, NAE in „Steaua", 1962, 13.1, p. 106-107 ; SALA, MARIUS in LR, 1963, 12.2, p. 205-210] 1965 — Partea II (ALR II). Voi. IV. [Întocmit de Institutul de lingvistică al Filialei din Cluj a Academiei Republicii Populare Române sub direcţia Acad. Emil Petrovici. Redactor principal: Prof. imiv. Ioan Pătruţ. Redactori : Pia Oradea, Grigore Rusu... Colaboratori : Aurelia Stan, Rodica Orza. Tehnoredactor, cartograf: Ştefan Poenaru. Desenator tehnic : Maria Gombos.) A. Şcoala ; B. Armata ; C. Conflicte, justiţie ; D. Bani, comerţ; E. Măsuri, greutăţi; F. Bucătărie, mincăruri, băuturi, alimente, coloniale ,G. Tutun ; H. Îmbrăcăminte, încălţăminte, farduri, podoabe, lucru de mină ; I. Culori; J. Spălat, călcat, igienă. Bucureşti, 1965. [h. 910—1 236] *------ [(ROSE, ŞTEl-’AX in „Cronic;!'’, 1960, 1.2, p. 10 şi în ACI, 1907, 13.2, p. 219-250 ; HUSE, VALERIU in SCI., 1906, 17.2, p. 213-215 şi in RRL, 1960, 11.3, p. 285-287] 1966 — Partea II (ALR II). Voi. V. [întocmit de Institutul de lingvistică şi istorie literară al Filialei din Cluj a Academiei Republicii Sociaslite România sub direcţia Acad. Emil Petrovici. Redactor principal : Prof. univ. Ioan Pătruţ. Redactori : Pia Gradea, Rodica Orza, Grigore Rusu. . Colaboratori...parţiali : Ion Mării, Aurelia Stan. Tehnoredactor, cartograf: Ştefan Poenaru. Desenator principal : Maria Gombos.] A. Fire, caracter, sentimente : B. I>etrcccri, distracţii ; C. Muzică ; D. Jocuri de copii ; li. Salutul ; F. Varia ; G. Nume de persoană; H. Superstiţii. Bucureşti, 1966. [h. 1 237—1 570] LCROSE, ŞTEFAN in ALT, 1967, 13.2, p. 219-250; IONICĂ, ION în LR, 1907, 16.5, p. 175 - 178 ; MĂR II, ION in „Tribuna’', i960, 10.30, p. 6 ; MIHĂESCU, H. în RESEE, 1907, 5.1 -2, p. 319-320] 1969 — Partea II (AI.RM /sic!/ II). Voi. VI. [întocmit de Institutul de lingvistică şi istorie literară al Academiei Republicii Socialiste România Filiala din Cluj sub direcţia Acad. Emil Petrovici. Redactor prinicpal : Prof. univ. Ioan Pătruţ. Redactori : Pia Gradea, Rodica Orza. Colaboratori : Doina Grecu, Ion Mării, Gabriel Vasiliu. Cartograf principal, tehnoredactor-: Ştefan Poenaru. Cartograf : Maria Gombos.] A. Substantiv ; B. Articol; C. Adjectiv; 1). Pronume; E. Numeral; F. Adverb; G. Prepoziţie; II. Conjuncţie. Bucureşti, 1969. [h. 1 571 — 1 850] [BIDIAX, VIOREL in „Tribuna”, 1969, 13.23, p. 5; IONICĂ, ION în FD, 1971, 7, p. 319-320; NEIESCU, l’ETRU în CL, 1969, 11 2, p. 351-352] 1972 — Partea II (ALR II). Vul. VII. | întocmit de Institutul de lingvistică şi istorie literară al Academiei Republicii Socialiste România Filiala din Cluj. Redactor principal; Prof. univ. Ioan Pătruţ. Redactori: Pia Gradea, Doina Grecu, Ion Mării, Rodica Orza. Colaborator: Gabriel Vasiliu. Cartograf principal, redactor tehnic: Ştefan Poenaru. Cartograf: Maria Gombos.] Verbul. Bucureşti, 1972. [h. 1 851 — 2 248] [BACIU, MIORIŢA in „Tribuna”, 1973, 17.9, p. 13 ; MACREA, D. in R Lit ,1972, 5.49, p. 12; MICU, EUGEN in „Orizont”, 1971, 25.11, p. 3] [Voi. I — VII]: Material cules de Emil Petrovici în anii 1929—1938. Materialul din punctul 02 a fost adunat de Ştefan Paşca, cel din punctele 010 şi 012 de Theodor Capidan. Micul Atlas lingvistic român. Serie nouă 1956 — Voi. I. [întocmit de Institutul de lingvistică al Filialei din Cluj a Academiei Republicii Populare Române sub direcţia Acad. Emil Petrovici. Redactor principal: Conf. tuniv. Ioan Pătruţ. Redactori: Pia Gradea, Petru Neiescu, SialvinsT Pătrut, Ştefania Pop. Au colaborat parţial : Elvira Popovici, Grigore Rusu, Ionel Stan, I.idia Şerdean. Tehnoredactor, proiectant cartograf: Ştefan Poenaru;] A. Agricultură; B. Morărit ; C. Grădinărit; D. Pomărit; E. Viticultură ; F. Cinepa ; G. AlbtfCănt; HV Creşterea vitelor ; , I. Carul, căruţa, sania; J. Păsări de curte ; K. Păşţgxil ; I.. IAna, torsul, ţesutul; M. Me- scrii; N. Pădnrăril. Bucureşti, 1950. [h. 1—124] — i ~ ' [BLEDY, G. în CL, 1950, 1.1 -4, p. 16(1 - 102 ; SALA, M. în SCI., 1957, 8.1, p. 101 - 102, RL, 1957, 2, p. 119-122 şi în RLiR, 1958, 22.85-86, p. 32-46) 1967 — Partea II (ALRM II). Voi. II. [întocmit de Institutul de lingvistică şi istorie literară al Academiei Republicii Socialiste România Filiala din Cluj sub direcţia Acad. Emil Petrovici. Redactor principal: Prof. univ. Ioan Pătruţ. Redactor: Pia Gradea. Colaboratori : Rodica Orza, Ion Mării, Grigore Rusu. Cartograf prîncŢpaî,“tehnoredactor : 784 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA Ştefan Poenaru. Cartograf: Maria Gombos.] A. Plante; B. dinele, pisica; C. Animale sălbatice ; D. Păsări sălbatice ; E. Vinătoare; F. Tiritoare, amfibii; G. Pescuit; H. Insecte ; I. Timpul; J. Configuraţia terenului; K. Ape, umiditate, navigaţie ; L. Comunicaţii; M. Nafiutii, categorii sociăle, ăâîfîtiTtstraţie ; N. Şcoala; O. Armata; P. Conflicte, justiţie; R. Bani, comerţ; S. Măsuri, greutăţi; T. Obiecte de uz casnic. Bucureşti, 1967. [h. 425—862] [GRECU, DOINA în „Tribuna”, 1967, 11.32, p. 6 i MURĂDIN, LASZLO în NylK, 196S, 12.1, p. 155-157] 1967 — Partea II (ALRM II). Voi. III. [Întocmit de Institutul de lingvistică şi istorie literară al Academiei Republicii Socialiste România Filiala din Cluj sub direcţia Acad. Emil Petrovici. Redactor principal: Prof. univ. Ioan Pătruţ. Redactori: Pia Gradea, Rodica Orza. Colaboratori: Ion Mării. Cartograf principal, tehnoredactor : Ştefan Poenaru. Cartograf: Maria Gombos.] A. Bucătărie, mincăruri, băuturi, alimente, coloniale ; B. Tutun ; C. îmbrăcăminte, încălţăminte, farduri, podoabe, lucru de mină ; D. Culori; E. Spălat, călcat, igienă ; F. Fire, caracter, sentimente ; G. Petreceri, distracţii; H. Muzică ; I. Jocuri de copii; J. Salutul; K. Varia; L. Nume de persoană ; M. Superstiţii. Bucureşti, 1967. [h. 863 — 1 31-1] .. [GRECU, DOINA in „Tribuna", 1967, 11.32, p. 6 ; MURĂDIN, LASZLO in NylK, 1968, 12.1, p. 155-157] [Voi. 1 — III :] Material cules de Acad. Emil Petrovici în anii 1929 — 1938. Materialul din punctul 02 a fost adunat de Ştefan Paşca, cel din punctele 010 şi 012 de Theodor Capidan. Noul Atlas lingvistic român pe regiuni, Oltenia 1967 — [Voi.] I.[Întocmit sub conducerea lui Boris Cazacu, de dr. Teofil Teaha, Ion Ionică şi Valeriu Rusu. [Cuprins: Prefaţă. Transcrierea fonetică. Abrevieri. Lista localităţilor anchetate (cu corespondenţele dintre NALR — Olt., WLAD, ALR I şi ALR II). Indice alfabetic al cuvintelor titlu. I. Hărfi introductive. II. Hărţi lingvistice. 111. Material lingvistic necartografiat. IV. Hărfi lingvistice interpretative]. [Cartografi: Emilian Ge-orgescu ţi Constanţa Mateescu. Coperta Ion Petrescu], Bucureşti, 1967 (Academia Republicii Socialiste România. Centrul de cercetări fonetice şi dialectale), [h. 1 — 147] [BRÂNCUŞ, GR. in LR. 1969, 18.1, p. 93-95 ; DEPARIS, CL. in „Linguiitique picante", 1968, 2-3 (fisc. 27-28), p. 21-25; FLORIiA, ION, in AnL, 1969, 20, p. 252-256 ; FRĂŢILĂ, V. in „Orizont”, 1969, 20.3, p. 94-97; GARDETTE, PIERRE in RLiR. 1907, 31.123 121. 1>. 436 - 138 ; ISTRATE. G. in „Cronica", 1908, 3.2, p. 9 ; KELE.MEN, BfiLA in NylK, 1968, 12.2, p. 341-314; MĂRII, I. în CL, 1968, 13.1, p. 129-134, MIHĂESCU, H. in RESEE, 1968, 6.2, p. 367-368 şi 1974, 12.3, p. 122-425 şi in SCI,, 1967, 18.6, p. 677-078 ; PELI.EGRINI, G. B. în AGI, 1968, 53, p. 225-228 ; PETRIŞOR, MARIN in „Înainte”, 1967, 21.7 047, p. 2; POPESCU, RADU SP. în „Familia", 1907. 3.11, p. 2 ; UDI.ER, R. JA. în „Voprosy Jazykoznanija, 1972, nr. 1, p. 142— 148] 1970 — [Voi.] II sub conducerea lui Boris Cazacu, de dr. Teofil Teaha, Ion Ionică şi dr. Valeriu Rusu. [Cuprins : Indice alfabetic al cuvintelor titlu. Prefaţă. Oltenia, Harta cu numirile oficiale ale localităţilor anchetate. I. Hărfi lingvistice. Familia (rude, naştere, căsătorie, moarte). Casa (părţile casei, mobilier, obiecte casnice). Hrană, îmbrăcăminte, încălţăminte. Timpul, fenomene atmosferice. Terenul, relieful. Şcoala, armata, administraţia, diverse. IiTMaterial lingvistic necârtografiat. III. Hărfi lingvistice interpretative.] [Cartografi : Emilian Georgescu, Constanţa Mateescu. Coperta: Ion Petrescu.] Bucureşti, 1970 (Academia Republicii' Socialiste România. Centrul de cercetări fonetice şi dialectale). [h. 148-385] [GIOSU, ŞŢ. în AUI, 1971, 17, p. 145-149 ; MĂRII, I .în CL, 1971, 16.1, p. 176-177, MIHĂESCU, H. in RESEE, 1974, 12.3, p. 422 -425 ; UDLER, R. JA. în „Voprosy Jazykoznanija”, 1972, nr. 1, p. 142 — 148; * * * in „Forum”, 1970, 12.6, p. 94] 1974 — [Voi.] III sub conducerea lui Boris Cazacu, de dr. Teofil Teaha, Ion Ionică şi dr. Valeriu Rusu. [Cuprins : Indice alfabetic al cuvintelor, titlu. Prefaţă. Oltenia; Harta cu numirile oficiale ale localităţilor anchetate. I. Hărţi lingvistice. Curtea (ngjioaee- -de _transport, animale domestice, păsări de curte). Agricultura şi legumicultura. Pomicultura, viticultura, apicultura. Cînepa (prelucrarea ei). Pădurea (flora şi fauna ei), vinătoare,: pescuit. Meserii. II. Material lingvistic necartografiat. III. Hărţi lingvistice interpretative. Cartografi : Emilian Georgescu, Constanţa Mateescu. Coperta: Ion Petrescu.] Bucureşti, 1974 (Academia Republicii Socialiste România. Centrul de cercetări fonetice şi dialectale), [h. 386 — 583] 785 BIBLIOGRAFIE 50 -» Tratat de dialectologie românească — cd. 251 rFAICIUC, IOAN în CL, 1975, 20.1, p. 87-90 ; MIHĂESCU, II. in RESEE, 1971, 12.3, p. 422 —425; PAIVA, BOLEO M. In „Revista Portuguesa de Filologia, 1975 —197S, 17.1-2, p. 1021] 1980 — [Voi.] IV de dr. Teofil Teaha, dr. Ion Ionică, dr. Valeriu Rusu. [Cuprins ; I. Hărţi lingvistice. Chestionre speciale. 1. Agricultura; 2. Viticultura ; 3. Apicultura; 4. Clnepa ^ [f şi prelucrarea ei) ; 5. Oierit; 6. Terminologia meseriilor (rotărie, dogărie, dulgherie, lemnă-j rie, zidărie, fierărie, pielărie, olărie); II. Material lingvistic nccartografiat. Chestionares pe-'j i ciale. 1. Agricultura; 2. Viticultura; 3. Apicultura ; 4. Clnepa (şi prelucrarea ei) ; 5. Oierit; 6. Morărit; 7. Terminologia meseriilor (rotărie, dogărie, dulgherie, lemnărie, zidărie, fie-rărie_Lpielărie, olărie) ; III. Hărţi lingvistice interpretative.] [Cartografi principali: Emilian Georgescu, Constanţa Mateescu]. Bucureşti, 1980 (Academia Republicii Socialiste România. Consiliul Culturii şi Educaţiei-Socialiste. Institutul de cercetări etnologice şi dialectologice). [h. 584 — 829] Atlasul lingvistic român pe regiunii Maramureş, de Petru Neiescu, Grigore Rusu, Ionel Stan. 1969 — Voi. I. A. Corpul omenesc (părţile corpului, boli, însuşiri fizice şi morale) ; B. Familia (rude, naşteri, căsătorie, moarte). [Cartograf; Viorica Felecan. Coperta : Ion Pe-trescuj. Bucureşti, 1969. (Academia Republicii Socialiste România, Filiala din Cluj. Institutul de lingvistică şi istorie literară), [h. 1 — 243] [FAICIUC, ION în SA, 1973, 2, p. 297 -298 ; FRĂŢILĂ, I. în AUT, 1909, 7, p. 269 -274 ; GIOSU, ŞTEFAN in AUI, 1971, 17, p. 149-151; KELEMEN, BfiLA in NylK, 1969, 13.2, p. 380-381; MIHĂESCU, H. in RESEE, 1974, 12.3, p. 422-425 ; PETROŞANU, DOINA in Pregr Şt 1969, 5.10, p. 461; TAŞGU, VALENTIN in „Tribuna”, 1969, 13.19, p. 6 ; TODORAN, R. in CL, 1969, 14.2, p. 352-353 ; ŢARA, VASILE in „Orizont”, 1970, 21.2, p. 99 — 100 ; UDLER, R. JA. in „Voprosy Jazykoznxnij i”, 1972, nr. 1, p. 142 — 148] 1971 — Voi. II. C. Casa (părţile casei, mobilierul, obiecte casnice) ; D. Curtea (mijloace de transport, animale domestice, păsări de curte) ; E. Agricultura şi legumicultura; F. Pomicultura, viticultura, apicultura; G. Clnepa (prelucrarea ei); H. Hrana. [Colaboratori: Eugen Beltechi, Viorel Bidian, Ioan Faiciuc.] [Cartograf: Viorica Felecan. Desenator : Gombos Maria. Coperta : Ion Petrescu]. Bucureşti, 1971. (Academia Republicii Socialiste România, Filiala din Cluj, Institutul de lingvistică şi istorie literară), [h. 244 — 537] [FRĂŢILĂ, VASILE in SCL, 1972, 23.2, p. 187-191 ; GIOSU, ŞTEFAN in AUI, 1973, 19, p. 172-175 ; KELEMEN, BfiLA In NylK, 1972, 16.1, p. 147-149 ; MIHĂESCU, H. în RESEE, 1974, 12.3, p. 422-425 ; RADU, GH. în SA, 1973, 2, p. 298-299] 1973 — Voi. III. T. Pădurea (flora şi fauna ei), vinăloarc, pescuit; J. îmbrăcăminte, incăl-\ ţăminte; K. Timpul, fenomene atmosferice ; L. Terenul, relieful: M. Şcoala, armata, administraţia; N. Meserii, comei i: O. Diverse; Chestionare speciale; P. Agricultura. [Colaboratori : Eugen^ Beltechi, Viorel Bidian, Ioan Faiciuc. Cartograf: Viorica Felecan. Desenator: Silvia Vereş. Coperta: Ion Petrescu.] Bucureşti, 1973. (Academia Republicii Socialiste România. Filiala din Cluj. Institutul de lingvistică şi istorie literară), [h. 538-870] [MIHĂESCU, H- în RESEE, 1974, 12.3, p. 422-425 ; MOCANU, NICOLAE in CL, 1974 19.1, p. 137-142] Noul Atlas lingvistic român pe regiuni. Banat 1980 — [Voi.] I sub conducerea lui Petru Neiescu de Eugen Beltechi, Ioan Faiciuc, Nico-lae Mocanu. [Prefaţă. Lista localităţilor amehetate (cu corespondenţele dintre NALR Banat, ALR I, ALR II şi WLAD). Indicele cuvintlor — titlu si al hărţilor interpretative cu corespondenţe dintre NALR Banat şi atlasele lingvistice româneşti şi romanice. Abrevieri. Indicele termenilor cuprinşi In hărţi. Hărţi introductive. Au colaborat, parţial la culegerea materialului: Maria Purdela-Sitaru ...[şi] Eugen D o breşe j ... ţ.' [C artograf i principali: Maria Gombos, Iuliu-Ovidiu Slngeorzan. Cartografi: Viorica Felecan, Silvia Vereş. Coperta : Aurel Petrescu], Bucureşti, 1980. (Academia Republicii Socialiste România, Universitatea „Babeş Bolyai“. Institutul de lingvistică şi istorie literară Cluj-Napoca). [h. 1 — 155] [şi] anexă: Date despre localităţi şi Informatori, Bucureşti, 1980. [DUMISTRĂCEL, STELIAN in „Cronica”, 1980, 15.42, p. 3] Atlasul lingvistic moldovenesc. Redactat de R. Udler şi V. Comarniţchi cu participarea lui V. Mel-nic şi V. Pavel. 1968 — Voi. I, partea I. Fonetica de Rubin Udler. Chişinău 1968. [h.l—235], 1968 — Voi. I, partea II. Fonetica de Rubin Udler, Morfologia de Vasile Melnic. Chişinău, 1968. [h. 236-520] 786 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA 1972 — Voi. II, partea I. Lexicul. Casa. Obiectele de uz casnic de Victor Comarniţchi. Chi-şinău, 1972. [h. 521-721] 1973 — Voi. II, partea II. Lexicul. Corpul omenesc. Familia de Vasile Melnic. Agricultura de Vasile Pavel. Chişinău, 1973. [Hărţile din grupul tematic „Agricultura" slnt alcătuite pe baza materialului colectat de V. Sorbală, V. Pavel şi H. Bileţkiî], [h. 722 — 1 035] . [TODORAN, R. in CL, 1973, 18.2, p. 354 -356 (pentru voi. I, 1, 2 şi II, 1)] Atlasul complex „Porţile de Fieru. Academia Republicii Socialiste România. Comitetul de re" dacţie al atlasului: Coordonator ştiinţific al atlasului, Romulus Vulcănescu ; ... Pentru lingvistică, Teofil Teaha, ... [DIB CUftHIIs: IEOFK''TESHSTEKnSîlHTEBRace latineşti, r p. 210—211 şi h. LXXIV, p. 92 ; împrumuturi lexicale din sirbo-croată, p. 211 şi h. LXXV, \p. 93; împrumuturi lexicale din păffliBîBrfp." 2"lî şTh”.'' LXXv I, 'ţ>T 94 ; împrumuturi lexicale din limba maghiară, p. 211 şi h. LXXVII, p. 95 ; MARIN PETRIŞOR, Răspin-direa bufenilor,p . 211—212 şi h. LXXVIII, p. 96 ; Particularităţi fonetice şi morfologice ale graiurilor bufenilor, p. 212—213 şi h. LXX1X, p. 97 ; Particularităţi lexicale ale graiurilor bufenilor, p. 213 şi h. LXXX, p. 98]. Bucureşti, 1972. [BELCIN, CORNELIA în RESEE, 1974, 12.1, p. 162-163] AFENDRAS, EVANGELOS A. (1969) — Stability of a Bilingual Siluation and Arumanian Rilingualism. Quăbec. ALESSIO, GIOVANNI (1954) — Concordanze lessicali tra i dialetti rumeni e quelli calabresi, in „Annali della Facolta di Lettere e Filosofia", Bari, 1954, 1. [GIUGI.EA, G. şi STAN, I. in CL, 1961, 6.1, p. 205-209 ; SALA, MARIUS in SCL, 1956, 7.3-4, p. 311-314] ALEXANDRU, TEODORA (1976) — Semantica şi întrebuinţarea locuţională a unor termeni de origine românească in graiurile slovace şi cehe din Moravia, în SCL, 27.4, p. 409 — 415. AI.VAR, MANUEI. (1951) — Ilistoria y metodologia lingiilsticas. A proposito del Atlas de Ru-mania. Salamanca. ANGHEL, IOANA şi BREBAN, VASILE (1977) — Contribuţii la problema formării cuvintelor, in CL, 22.2, p. 143-146. ANGHEL, IOANA şi ŞERBAN, FELICIA (1974) — Probleme ale reconstituirii sistemului de derivare al limbii române dintre secolele al IX-lea şi al XV-lea, in CL, 19.1, p. 67 — 75. ANTIP, FELICIA (1978) — Graiul românesc in Canada, In Trib Rom, 7.135, p. 2. ARAVANTINOS, P. (1909) — Ipeirotikon Glossarion. Athinai. ARV1NTE, VASILE (1955) — Din terminologia exploatării forestiere şi a plutăritului (greiner german, neamţ, stronţ etc.), în AUI, 1.1 — 2, p. 111 — 124. 1957 — Terminologia exploatării lemnului şi a plutărilui, în SCŞt (Iaşi), 8.1, p. 1 — 185. 1958 — Un caz de bilingvism slavo-romăn. în legătură cu elementele româneşti din graiul lipovenilor din Dumasca (Satul Dumasca, comuna Tăcuta, raionul Vaslui, regiunea Iaşi), în SCL, 9.1, p. 45-69. 1959 — Terminaţia de plural — AUĂ a unor substantive neutre, în SCL, 10.2, p. 213 — 239. « 1963 — Din terminologia corpului omenesc: şold, coapsă, pulpă (pe baza ALR) — încercare de analiză structurală a lexicului, in SCL, 14.4, p. 439—453. ‘ 4964 — Elemente retoromane în terminologia forestieră românească, în SCL, 15.5, p. 643 — 659. ' Versiunea în limba italiană, în RRL 1964, 9.4, p. 461 — 478. 1965 a — Criterii de determinare a împrumuturilor săseşti ale limbii române, în AnL, 16, p. 97-103. Versiunea în limba franceză în RRL, 1965, 10.1-3, p. 127-132. 1965 b — Atlasul lingvistic şi cercetările etimologice. în legătură cu originea cuvintelor bucşă, bucea, in Omagiu Rosetti, p. 19—24. 1966 — Influenţa greacă asupra limbii române (pe baza ALR). împrumuturile directe din greaca bizantină, In AUI, 12.1, p. 1—28. 1967 — Cu privire la elementele vechi germanice ale limbii române, în AnL, 18, p. 5 — 19. 1968 — Die Westgrenze des Entstehungsgebietes der rumânischen Sprache, în ZBalk, 6.2, p. 97-113. 1970 — Atlasul lingvistic al Moldovei şi Bucovinei (ALMB), în AnL, 21, p. 5—13. 1971 — Die deutschen Entlehnungen in den rumânischen Mundarten (nach den Angaben des Rumânischen Sprachatlasses). Berlin. 1978 — Romanus im Aromunischen, în „Balkan-Archiv", Neue Folge, 3, p. 111 — 128. ARVINTE, V., URSU, N. A., ANDRIESCU, AL. (1959) — Terminologia profesională în regiunea viitorului lac de acumulare al Hidrocentralei „V. I. Lenin“ de la Bicaz, în AUI, 5, p. 63 — 114. ' 787 BIBLIOGRAFIE ARVINTE, V., URSU, D., BORDEIANU, M. (1961) — Glosar regional. Bucureşti., ASSfiNOVA, pEtIA (19801 — Sur Ies elements autochtones du patler des Karakatchans de Bulgarie, în Ades du Ile Congres internaţional de thracologie (Bucaresl, 4—10 septembre 1978). _ [Voi.] III. Bucarest, p. 7—18. ASENOVA, P., SIMEONOV, E. (1968) — Observations preliminaires sur le parler d'une popu-lalion romane isolee dans un milieu slavo-bulgare, în „Balkansko ezikoznanije", 13.1, p. 77-80. ATANASOV, PETĂR (1973) — Despre palatalizarea consoanelor labiale in meglenoromână, in SCL, 24.3, p. 297-300. 1976 — Infinitivul meglenoromân, în SCL, 27.2, p. 137 — 151. ATHANASESCU, DIMITRIU (1865) — Gramatica Românească tră Românilji d’in drepta Dunăreljei, lucrată de Dimitriu Athanasescu, învăţătorii Ire prima oră dc aistă limbă şi typărită cu spesele D. D. Cosacovici Românu di Mefova. Bucureşti. AVRAM, ANDREI (1952) — Citeva modificări ale neologismelor la ţară, în CV, 4.5, p. 32 — 33. 1955 — Asupra clasificării vocalelor româneşti, în SCL, 6.3 — 4, p. 209—222. Versiunea în limba franceză în RRL, 1956, 1, p. 29 — 41. 1959 — Despre cauzele dispariţiei lui l final — articol hotărit, iu SCL, 10.3, p. 457 — 464. Versiunea în limba franceză în RL, 1960, 5.1, p. 101 — 107. 1960 — Cercetări lingvistice la o familie de ţigani, în FD, 2, p. 93 — 103. .. 1961 — Cercetări asupra sonorităţii in limba română. Bucureşti. 1962 a — Despre dialectologia structurală, în LR, 11.6, p. 617 — 626 şi în ELS, p. 181 — 192. 1962 b — Interpretarea fonologiei a lui [î] iniţial în limba română, în FD, 4, p. 7 — 22. Versiunea în limba franceză în RL, 1962, 7.1, p. 21 — 37. 1962 c — Trecerea lui [un] la [pă] in graiul crişean, în SCL, 13.3, p. 325 — 336. 1963 — Observaţii asupra fonologiei graiului din Scărişoara, în CL, 8.2, p. 215—228. 1969 — Cercetări experimentale asupra oclusivelor prepalatale din graiurile dacoromâne, în FD, 6, p. 9 — 15. 1972 a — Despre noţiunea de diasistem şi despre unele probleme ale descrierii aromânei, în SCL, 23.1, p. 35-48. 1972 b — Palatalizarea labialelor şi problema corelaţiei de timbru palalal in consonantismul limbii române, în SCL, 23.3, p. 235 — 245. 1973 — Particularităţi ale intonaţiei interogative in graiul din Muscel, în FD, 8, p. 43 — 64. 1975 a — Oi) en sont Ies recherches dialectales en Roumanie ?, în La Ricerca Dialettale. I. Pro- mossa e coordinata da Manlio Cortelazzo. Pisa, p. 61 — 71. 1975 b — Phonologie diachronique et dialectologie, în La Ricerca Dialettale. I. Promossa e coordinata da Manlio Cortelazzo, Pisa, p. 45 — 60. . 1977 o — Preliminarii la o clasificare a graiurilor dacoromâne pe baza palalalizării labialelor, în SCL, 28.3, p. 277-288. 1977 b — Tipologia sistemelor vocalice ale dialectelor româneşti, în SCL, 28.4, p. 355 — 378. 1977 c — Analiza in trăsături distinctive a fonemelor consonantice din dialectele limbii române, în SCL, 29.5, p. 473-494. 1977 d — Cu privire la vechimea opoziţiei [ă] : [î] in dacoromână, în CL, 22.2, p. 147—150. 1977 e — Observaţii asupra fonemelor vocalice ale dialectului istroromân, în SCL, 28.6, p. 591-597. 1977 f — Sur Ies cartes phonologiques dans Ies atlas plurilingues, în Aclas del V Cotigreso International de Estudios Linguisticos del Mediterraneo. Madrid, p. 407—414. 1978 a — La phonologie et Ies aires dialectales de transition, în Hommage â Jean Seguy. I. Tou-louse, p. 88 — 97. 1978 b — Probleme de metodă privind stabilirea trăsăturilor comune şi a trăsăturilor specifice ale dialectelor româneşti, în SCL, 29.3, p. 247—252. 1978 c — Clasificarea binară a fonemelor consonantice ale friulanei vorbite in România, în SCL, 29.5, p. 493-496. ' 1978 d — Evoluţia consoanelor şuierătoare şi constituirea opoziţiei [ă]: [1] in dacoromână, în SCL, 29.6, p. 625-640. , _ 1979 a — Cu privire la cronologia transformării in africate a oclusivelor (pre)palatăle in graiurile dacoromâne, în SCL, 30.3, p. 199—214. 1979 b — Cele mai vechi menţiuni referitoare la deosebirile dialectale din cadrul dacoromânei, în SCL, 30.6, p. 543 — 550 şi în AnICED; 1979, 1, p. 279 —281 [rezumat]. ’ 1980 — Un aspect de la palatalisâtion des lablales en daco-roumain : [sk'er] „fer“3 [zg'e r]„ver- rat“ dans Ies parlers d’Oltenie, în RLiR, 44.175 —176, p. 241 — 216. 1 AVRAM, MIOARA, 1968 a — Dialectul istroromân, în Crestomaţie romanică, voi. III, partea I, p. 353-387. : 788 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA .1968 b — Dialectul meglenoromân, în Crestomaţie romanică, voi. III, partea I, p. 389 — 409. 1968 e — Graiurile dacoromâne, în Crestomaţie romanică, voi. III, partea I, p. 307—352. 1973 — O desinenţă regională la persoana a 2-a singular a mai mult ca perfectului românesc, : în SCL, 24.5, p. 487-492. 1975 — Despre formele de perfect simplu cu -ră- la singular, în SCL, 28.1, p. 27—36. 1976 — Donnees dialectales recentes et le Umoignage des anciennes grammaires du daco-rou-main, în ACILFR, XIV, 2, p. 109-119. 1977 — Particularităţi sinlacti£e_regianale..ui._dacoromin3, în SCL, 28.1, p. 25 — 35. BAGAVO, A., 1887 — Carte de alegere scrisă in dialectulu macedoromânii. Bucureşti. BAKOS, F., 1977 — Les elements roumains du lexique hongrois et quelques problimes de l’em- ■ prunt linguistique, în ALH, 27.1 — 2, p. 111 — 160. BALÂSZ, L., 1968 — Influenţa limbii literare asupra lexicului unui grai in condiţiile bilingvismului, în StUBB, 13.Î!, p. 81 — 88. 1969 — Bilingvismul in comuna Suatu (jud. Cluj). Rezumat asupra lucrării de disertaţie pentru obţinerea titlului de doctor in ştiinţe filologice. Cluj [Litografiat], BELCHIŢĂ, ANCA 1969 — Unele probleme referitoare la fonologia generativă a graiurilor din Oltenia [pe baza NALR — Oltenia I şi a culegerii de texte dialectale Oltenia], în FD, 6, p. 17-33. ' BELCHIŢĂ-HARTULAR. ANCA, 1974 — Româna americană (I — 1II), în Trib Rom 3.47, p. 11 (I); 3.48, p. 11 (II); 3.49, p. 11 (III). 1975 a — American-Romanian, „langue mixte“ ou „langue melangee în RRL, 20.5 p. 459-460. . [1975] b — Româna vorbită in SUA. Texte [Lucrare în manusciis]. 1976 — American Romanian Verb. English Influence, în RRL, 21.2, p. 135 — 151. 1980 — Remarks on the American Romanian Phonolohy, în RRL, 25.5, p. 477 — 479. BELTECHI, EUGEN, 1973 — Limbă literară şi grai. Pe marginea unei anchete dialectale, în CL, 18.1, p. 49-61. 1975 — Trei arii bănăţene : do(-), pro-, ză-, In CL, 20.2, p. 173 — 186. 1978 — Elemente arhaice in graiurile din Almăj (Banat), în SLL Folc, 4, p. 115 — 127. BENEDEK, G., 1977 — Fonetismul împrumuturilor de origine română in graiurile slovace din Bihor, în SLLM, 1, p. 23 — 31. BERCA, EUGEN, 1971 — Observaţii asupra graiului din Checea (judeţul Timiş), in LR, 20.1, p. 61-67. . BERCHEM, THEODOR, 1955 — Contribution ă l’etude des noms d’oiseaux en roumain, în ,,Revue des eludes roumaines", Paris, 9 — 10, p. 113 — 172. [MAfîJN-CLOPOŢEL, MARIA în FD, 1969, 6, p. 276 - 280] BEREA-GĂGEANU, ELENA, 1979 — Aspecte ale repetiţiei in limbajul popular, în AUBLLR, 28, p. 111-123. BEYRER, ARTIIUR, 1980 — Cu privire la limbajul popular non-ariistic, in SCL, 31.5, p. 523 — - 527. BIDIAN, V. (1970, 1972) — Observaţii asupra frazei in graiurile din Oltenia. I. Coordonarea; II. Probleme de subordonare, în CL, 15.1, p. 97 — 103 (I) ; 17.1, p. 5 — 20 (II). 1973 — Persistenţa unor forme vechi la primele două persoane de plural ale perfectului simplu, în CL; 18 2, p. 217-225. 1976 — Forme verbale de tipul făcem,vindem, in graiurile dacoromâne, în CL, 21.1, p. 65 — 69. 1979 — Din terminologia porumbului: termeni pentru noţiunea 'ştiulete', în CL, 24.2, p. 179 — 183. BINDER, ŞT. (1932) — „Kind“, „Knabe“, „Mădchen“ im Dakorumănischen. Ein Beitrag zur Onomasiologie, Teii I. Die noralichen Dialekle. Abschnitt I. „Kind“ Cluj. 1965, 1966, 1967, 1968 — Contribuţii la studiul elementelor germane in lexicul graiurilor populare româneşti [I], .II, III, IV, în AUT, 3, p. 103-122 (I); 4, p. 221-245 (II), 5, . p. 49-72 (III); 6, p. 189-202 (IV). BÎRLEANU, ION-HORIA (1976) — Consecinfş lingvistice ale mişcărilor de populaţie românească din Transilvania în Moldova şi Bucovina, în AnL, 25, n. 133 — 142. . ** BÎRLEANU, N. (1959) — Glosar regional. Regiunea Iaşi (corn. Tătăruşi, raionul Paşcani) în LR, £.6, p. 53. RT F.nv, GE^A (1957) — A Român Ngelvatlas ăj sorozala, în NylK, 1, p. 117-119. 1958 — urz „urcior la ochi“, în CL, 3, p.-258 —259. BOCĂNEŢU, AL. (1925 — 1926) — Terminologia agrară in limbă română. Studiu filologic, . . i'storic-cultural, în Codr Cosm, 2—3, p. 119 —274. BOCEANU, ION (1913) — Glosar de cuvinte din judeţul Mehedinţi, in ARMSL, Seria II, 35.3 şi Bucureşti, 1913. • 789 BIBLIOGRAFIE BOGREA, V. (1922—1923) — Din nomenclatura calului — în legătură cu chestionarul Deliii Puşcariu, In DR, 3, p. 807—812. 1924—1926 a — Din terminologia calului. II, in DR, 4.2, p. 877—882. 1924 —1926 b — Sfinţii-medici in graiul şi folklorul românesc, în DR, 4.1, p. 169—182. BOJAD.fi, M1HAEL GEORGE (1813) — Romanische oder macedono-wlachische Sprachlehre (M. G. B01AG1S, Grammaliki roumaniki, itoi makedono-olahiki). Wien. 1915 — Gramatică română sau macedoromână, reeditată cu o introducere şi un vocabular de Per. Papahagi. Bucureşti. BOJAN, MARiA (1970) — A'urniri populare româneşti pentru Calea lactee, ia CL, 15.1., p. 63-71. BOJAN, TEODOR (1970) — Secvenţă onomasiologică : „deochi** — „mauvais oeil“ — „evil eye“, in CL, 15.2, p. 271-285. BOLOCAN, GH. (1965) — Slrcutura dialectală a limbii in lumina raportului dintre general şi particular. Interdependenta sistemelor dialectale, in LR, 14.6, p. 637 — 646. BORC1LĂ, M1RCEA (1965 a) — Un fenomen fonetic dialectal: rostirea lui ş ca s şi j ca z in graiurile dacoromâne. Vechimea şi originea fenomenului, în StUBB, 10.2, p. 109—119. 1965 b — Un fenomen fonetic dialectal: rostirea lui ş ca s şi a lui} caz in graiurile dacoromâne. I. Răspindirea şi situaţia actuală a fenomenului, în CL, 10.2, p. 269 — 279. 1966 — Un fenomen fonetic românesc dialectal: ş > s şi j > z. II. Locul şi reflexele fenomenului in microsistemul graiului, in CL, 11.1, p. 71 — 76. 1971 — Emil Petrovici —dialectolog şi toponomast [pe marginea volumului: Studii de dialectologie şi toponimie, 1970], în „Tribuna**, 15.7, p. 13. 1979 — Opera lingvistică a lui Theodor Capidan, in CL, 24.2, p. 129—144. BOUSBOUKIS, D. ANT. (1972) — Protoarhaioellinikes lexeis koines vlahika, Thessaloniki. BOUTiBRE, J. (1946) — Quelgues observations sur Ies cartes lexicologiques de VAtlas linguistigue de la Roumanie, în Etudes romanes dtdiees â Mario Roques, Paris, 1946, p. 193 — 206. BRAN., EMIL IU (1889) — Graiul românesc din Selagiu de lingă Someş, în „Tribuna**, Sibiu, 6 nr. 121. BRATU, COST1N (1973) — Observaţii asupra apicolelor [c, £] in dialectul dacoromân, in FD, 8, p. 169-181. 1974 — Despre structura textelor dialectale narative, în LL, [nr.] 4, p. 660 — 669. 1977 — Some Remarks on the Dialogue in Popular Speech, in RRL, 22.3, p. 333 — 337. BRĂ1L01U, C. (1937) - Bocete din Oaş, în GS, 7, p. 1-84. BRÂNCUŞ, GR. (1955) — Cercetări asupra unui grai de tranziţie, în „Revista Universităţii C. I. Parhon din Bucureşti**. Seria ştiinţe sociale, 2—3, p. 197—255. 1957 — Sur la valeur du passe simple en roumain, in Melanges Oslo, p. 159—179. 1961 — Glosar regional. Regiunea Oltenia (raionul Tirgu-Jiu, comuna Pestişani), in LR, 10.1, p. 22-23. 1962 — Graiul din Oltenia, in LR, 11.3, p. 248—260. 1967 — Elemente lexicale autohtone în dialectul aromân, in SCL, 18.5, p. 491 — 505. Versiunea în limba franceză in RRL, 1966, 11.6, p. 549 — 565. 1971 — Un aspect al repetiţiei in limbajul popular : temporala de reluare, In LR, 20.1, p. 33—37. 1973 — Graiul din Mintenia (descriere pe baza materialului din volumul Opincaru de Gr. M Jipescu) ,!n LR, 22.1, p. 37—44. BREAZU, I. (1929) — Atlasul lingvistic al limbii române, in „Patria**, 11.229, p. 1—2. BREBAN, V. (1958) — Note despre influenta maghiară asupra limbii române, in CL, 3, p. 219— 225. ' 1960 — Probleme de semantică. Sensuri vechi şi regionale ale verbului a (se) păzi, in LR, 9.5, p. 89-92. 1964 — Culegerea, studierea şi includerea regionalismelor in Dicţionarul limbii române, in LR, 13.4, p. 331-337. 1965 — Regionalismele in Dicţionarul limbii române, in CL, 10.1, p. 37—40. BREBAN, V., şi STAN, L (1957) — Raporturi lexicale intre limba literară şi graiurile regio- f nale, (I), în CL, 2, p. 181-188. BREBENEL, I. B. (1907, 1809) — Graiul popular, in jurul ocupafiunilor şi obiceiurilor (ăra~ nului român de pe vatra Oltului in Transilvania, in „Ţara Oltului**, 1907, nr. 25—30 şi 1909» nr. 12-36, 38, 44, 45. BRODEALĂ, C. (1959) — Glosar regional. Regiunea Piteşti (raionul Horezu). Material cules şi redactat de..., in LR, 8.5, p. 74—75. BUCUŢA, EMAN01L (1923) — Românii dintre Vidin şi Timoc. Cu un adaus de documente, folklor, glosar, fotografii, hărfi. Bucureşti. 1930 — Atlasul lingvistic al României, in „Boabe de grlu“, 1, p. 4t —42. 790 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA BUD, TIT (1894) — Limba română in Maramureş, în RCL, 2.5 — 6, p. 254—258. BUESCU, VICTOR (1965) — Etgmologies aroumaines, în „Noul Album Macedo-Român“, Freiburg, Br., 2, p. 159—166. BUGA, DRAGOŞ (1975) — Sensul termenului „plai" ia populaţia satelor Olteniei subcarpatice, în Lucrările simpozionului de toponimie Bucureşti, iunie 1972. Institutul de geografie. Bucureşti, p. 77—82. BUGANRIU, IUL IU (1887, 1888) — Dicţionar poporal. Cuvinte româneşti din jurul Năsăudu-lut, de popor grăite şi tot pentru popor alcătuite. Adunate de dascălul..., în „Gazeta Tran- , silvaniei**, 1887, nr. 251-265; 1888, nr. 48-54. BURILEANU, C. N. (1906) — De la românii din Albania. Bucureşti. BUZ1LĂ, ŞTEFAN (1891) — Răspuns la chestionarul d-lui B. P. Hasdeu pentru Etymologicum Magnum Romaniae. Sibiu. BYCK, JACQUES (1935) — L’alternance dţi, în BL, 3, p. 189 — 190 ; versiunea în limba română în J. Byck, Studii şi articole, Bucureşti, 1957, p. 100 — 101. BYCK, J. şi GRAUR, A. (1933) — De l'influence du pluriel sur le singulier des noms en roumain, în BL, 1, p. 14 — 57 ; versiunea în limba română în J. Byck, Studii şi articole, Bucureşti, 1967, p. 49-92. BYHAN, ARTUR (1899) — Istrorumănisches Glossar, în Jb, 6, p. 173 — 396. [PUŞCARIU, S. în Conv Lit, 1900, 34.5, p. -119-426 ; POPOVICI, IOSIF in „Remania”, 1903, 32, p. 123-133] CABEJ, EQREM (1976) — Zur aromunischen Wortforschung, în SCL, 27.1, p. 3 — 16. CALOTĂ, ION (1974) — Graiurile rudarilor din Oltenia. Rezumatul tezei de doctorat. Craiova. 1975 — Graiul rudarilor de la Ptriieni (jud. Vllcea), în Contribuţii filologice, 2. Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice a Republicii Socialiste România. Craiova, p. 29—49. 1977 — Diftongii româneşti — clasificare, I, II, în LR, 26.5, p. 481—494 (I); 26.6, p. 597-606 (II). 1979 — Observaţii asupra transformărilor lui i precedai de consoanele labiale In graiurile din Oltenia, în LR 28.3, p. 239—251. 1980 — Fonetisme şi prii pentru „rindimică“. Consideraţii etimologice, înLR, 29.2, p. 104 —109_ CALOTĂ, ION şi IVĂNUŞ, DUMITRU (1970) — Cercetări statistice privind fizionomia fonetică a limbii române vorbite (Consideraţii pe baza fenomenelor de sandhi), in „Philologica", 1, p. 37-84. CALOTĂ, ION şi PETRIŞOR, MARIN (1969) — Puncte ncincltisc în NALR Oltenia (Orodel, Cetăţuia-Velu). Craiova. [Litografiat]. CANDREA, I. AUREL (1908) — Graiul din Ţara Oaşului, în „Buletinul Societăţii Filologice**, I Bucureşti, 2, p. 35—85 şi Bucureşti, 1907. >1919—1920 — Principii de dialectologie cu privire specială la dialectele române. Curs... editat j de Al. Rosetti. Bucureşti [Litografiat]. 1923 — Viaţa păstorească la Meglenifi, în GS, 1.1, p. 23 — 38. 1924 — Constatări in domeniul dialectologiei, în GS, 1.2, p. 169—200 şi Bucureşti, 1924. 1924, 1925 — Texte meglenite, în GS, 1.2, p. 261—285 ; 2.1, p. 100-128. 1927-1937 - Glosar megleno-romăn, în GS, 1927, 3.1, p. 175-210 ; 1928, 3.2, p. 381-412 ; 1933-1934, 6, p. 163-192: 1937, 7, p. 194-230. [f.a.] — Atlas lingvistic al Banatului. Bucureşti [Lucrare în manuscris]. CANDREA, I. A., DENSUSIANU, OV., SPERANŢIA, TH. (1906-1907, 1908) - Graiul nostru. Texte din toate părţile locuite de români. [Voi.] I, II. Bucureşti. CANDREA, I. A. şi DENSUSIANU, OV. (1908) — Din popor. Cum grăieşte şi simte ţăranul român. Texte publicate de ... Bucureşti. CANTEMIR, TRAIAN (1959) — Texte istroromâne culese de... Bucureşti. 1968 — Noi date istorice referitoare la istroromâni, in LL, 19, p. 91 — 110. 1973 — Istroromâna in viziunea lui Ovid Densusianu, în OD, p. 142 — 146. CAPIDAN, THEODOR (1905) — însemnătatea dialectului nostru aromânesc, în „Lumina** [Bitolia], ^3.4, p. 106-111. 1906 a — Conservatizmul dialectului nostru faţă de acela al limbei greceşti, in „Lumina** [Bitolia], 4.4, p. 97-101. 1906 b — Dualizmul limbei române la aromâni, in „Graiu bun“, Bucureşti, 1.8—9, p. 189— 201. 1906 c — Flexion des SubstarUivs und Verbums im „Codex Dimonie", in Jb, 12, p. 179—232. 1909 a — Die nominalen Suffixe im Aromunischen, in Jb, 15, p. 1 — 88. 791 BIBLIOGRAFIE I 1909 b — Reponse critique au diclionnaire d’ etymologie koutzovalaque de Constantin Nicolaidi, Salonique. 1910 — Megleno-românii, in Conv Lit, 44.1, p. 569 — 589. 1921 — 1922 — Raporturile albano-române, în DR, 2, p. 444 — 554 şi Cluj, 1922. 1922—1923 — Raporturile lingvistice slavo-române. Influenţa română asupra limbii bulgare, în DR, 3, p. 129-138. ' 1924 — Dicţionarul macedo-romăn, în „Peninsula Balcanică", 2.2, p. 25 — 27. . 1924 — 1926 a — Românii nomazi. Studiu din viaţa Românilor din sudul Peninsulei Balcanice, în DR, 4.1, p. 183-352 şi Cluj, 1926. 1924 — 1926 b — Sărăcăcianii. Studiu asupra unei populaţiuni româneşti grecizale, în DR, 4.2, p. 923-959 şi Cluj, 1926. 1925 a — Aromânismele din dialectul dacoromân şi problemele care se leagă de ele, in JL, 14.8 — 10. p. 275 — 291 şi în Capidan, Limbă şi cultură, p. 312 — 330. 1925 b — Elementul slav in dialectul aromân, in ARMSL, Seria 111, 2.1, p. 289 — 379 şi Bucureşti, 1925. [FORT[UNES(:i ], C. 1). In Arh Olt, 1925, 4, p. 350-351 ; IORDAN, IORGU în ZRPh» 1929, 49, p. 345-358 ; IORGA, N. în HHSKK, 1925, 2.4-6, p. 176-177 ; MLADENOV» ŞTEFAN în „Archiv lur slavischc Philologie”, 1927, 41, p. 143 — 152; PAPAHAGI, T-in GS, 1926, 2.2, p. 394 -402 ; PFŞCARIU, S. în DR, 1924 - 1926, 4.2, p. 1 379 -1 380 1 ROSETTI, A. în RLiR, 1927, 3, p. 228-229 ; RĂl’TU, N. N. în .II,, 1926, 15.11- 12» p. 281 — 283J 1925—1935 — Meglenoromânii. Bucureşti. 1925 — [Voi.] I. Istoria şi graiul lor. [ARBORE, AI.EX. in „Transilvania-, 1926, 57.2, p. 86-88; D[ENSUSIANU], O. in GS, 1926, 2.2, p. 363-382 ; FORTfUNKSCU], C. D. în Arh Olt, 1925, 4.20, p. 353-354 ; IORDAN, IORGU în ZRPh, 1929, 49, p. 349-356 ; IORGA, N. în RI1SEE, 1925, 2.4-6, p. 176 — 177 ; PANGRATZ, ARNOLD în „KorrcspondcnzblatL des Vercins fur siebenbur-gische I.andeskundc", 1927, 50.1—2, p. 28—29; PAPAHAGI, T. în „Peninsula Balcanică”, 1925, 3, p. 112-114 ; FROCOPOVICI, AL. în Rev Fii, 1928, 2, p. 175-207 şi în DR, 1924-1926, 4.1, p. 38-66; ŞIADBEI, I. în VR, 1925, XVII, 63.9, p. 45S-459 ; TA GLIA VINI, C. în „Studi Rumeni”, 1927, 1, p. 129-130] 1928 [Voi.] II. Literatură populară la meglenoromâni. [ARBORE, ALEX. în „Transilvania”, 1928, 59.5. p. 422-423 ; FfORTUNESCUL C. D. in Arh Olt, 192X, 7.36, p. 170 171 ; IORDAN, IORGU in ZRPh, 1930, 50, p. 377-378 ; PROCOPOVICI, AL. în Rev Fii, 1928, 2, p. 176-207; T.R. in „Transilvania”, 192S, 59.11, p. 935-936; TAGLIAVINI, C. în „Slutii Rumeni”, 1928, 3, p. 169-170] [1935] — [Voi.] III. Dicţionar meglenoromân. 1926 — Mul’area şi moartea (Poveste în dialect meglenoromân), în FFr, 1.1, p. 8 — 10. 1927—1928 — Arom. părtică, arom. h'imă, în DR, 5, p. 102 — 107. 1928 a — Elemente albaneze in dialectul aromân, în Rev Fii, 2, p. 102—107. [PASCU, G. în „Revista critică”, 1931, 5. p. 67] 1928 b — Românii din Albania, în GrR, 2.11, p. 195 — 209. 1929—1930 — Fărşeroţii. Studiu lingvistic asupra românilor din Albania, în DR, 6, p. 1—210 şi Bucureşti, 1931. [D[ENSUSIANU], O. în GS, 1931-1932, 5.2, p. 377-380; M. în GrR, 1931, 5.11-12' p. 155 ; ROMANSKY, ST. in „Makcdonski Prcgled”, 1932, 7, p. 209 -220 ; R[OSETTl], AL-în RIR, 1932, 2.1, p. 331] 1931 — Ideile lui Ioan Eliade Rădulcscu despre dialectul românilor din Macedonia, in „Revista macedoromână", 3.1 — 2, p. 10—22. 1931 — 1933 a — Articolul la Fărşeiofi, în DR, 7, p. 149—150. 1931 — 1933 b — Arom. Malacaş ; pană, părători ; casă ; paiaiija ; metură, in DR, 7 p. 124-128. 1932 — Aromânii. Dialectul aromân. Studiu lingvistic. Bucureşti. [BREAZU, ION în „Patria”, 1933, 15.20, p. 1-2; BUGNARIU, T. în „Curentul”, 1933. 6.1 867, p. 1 -2 ; 6.1 870, p.4 ; CIUREANU, P. în BPh, 1934, 1, p. 223 - 225 ; [FORTU-NESCU, C. D.] in Arh Olt, 1933, 12.65 - 66, p. 155; GEAGEA, CHR. în Codr Cosm, 1933-1934, 8, p. 520-524 ; IORDAN, IORGU în ZRPh, 1937-1938, 58, p. 373-376 IORGA, N. în RIISEE, 1933, 10.1-3, p. 76-77 şi in Rev Ist, 1933, 19.1-3, p. 61-64; 792 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA PAPAHAGI, T. in GS, 19.33-1931, 6, p. 3C7-3S1 ; PAŞCA, ŞT. in SM, 1933, 10.5, p. 108-110; PETROVICI, E. în „Gînct Românesc", 1933, 1.1, p. 36; POP. S, In „Ţara Birsei”, 1934, 6.1, p. 79 - 87; PUŞCĂRII!, S. in DR, 1934-1935, 8. p. 354-358; R[OSETTI], A. in RIR, 1933, 3.1 ,p. 125. Ripoirte academice pentru premiere: Puşca-riu, Sexti, şi Densusianu, Ovid in „Analele Academici Române'’, 1929 — 1930 (1931), 51, p. 231-233. 1933 — Macedoromânii din puncl de vedere social-cullural în Balcani, în SM, 10.3 — 4, p. 55 — 58. 1936 — 1937 — Importanta dialectelor pentru bogăţia limbii române, in „Conferenţia", 1.9—10, p. 11-16. 1937 — Les Macedo-roumains du Pinde. Paris. 1939 — Bilingvismul la români şi modificările din limbă, in Conv Lit, 72.5, p. 509 — 532. 1940 a — Le bilingvisme chez les Boumains, în L Litt, 1.1, p. 73 — 94. [MACREA, DIMITRIE în DR, 1911, 10.1, p. 162-164 ; PROCOPOVICl, A. in DR, 1943, 10.2, p. 506-516] 1910 b — Un lexique macedo-roumain en cinq langues de ÎS21 (de Nicolae Ioanovici), in LLitt, 1.1, p. 102-111. 1941 — Les parlers roumains transdanubiens et leur imporiance hislorique, în LLilt, 1.2, p. 260-282. [PROCOPOVICl, A. în DR, 1943, 10.2, p. 506-516] 1942 — Macedoromânii. Etnografie—Istorie —Limbă. Bucureşti. [C.C. in ,,Timocul“, 1912, 9.3, p. 69 — 71; CRUG, II.ARIE in ,,H >ria, Cloşca şi Crişan“ 1912/13, 3.1-3, p. 55-56 ; D'IACONU], I. D. în „Ethnos”, 1912-1943, 2.1-2, p. 372373; 1’ORTfUN'ESGU], C. D. în Arii Olt, 1912, 21.119-121, p. 419; MIHORDEA, V. in Rcv Ist, 1913, 29.1-6, p. 175-176 ; STROP, P. iu lU*’d, 1912, 9.11, p. 481-182], 19 43 a — Limbă şi cultură. Bucureşti. [BĂNIiSCU, X. in Rcv Ist, 1913, 29.7-12, p. 2S9-292 ; PAP AU VGI, TACHE in LLitt, 1916, 3.1-2, p. 239-213] 1943 1) — Le vocalif mr. „Dumnidzale“, în LLitt, 2.1 — 2, p. 244 — 248. 1946 — Topongmie macedo-roumaine, în LLitt, 3, p. 5 — 130. CARACOSTKA. 1). 119114 — Wortgeographisches und ivortgeschirhlliches vom Standpunkte der Homongmilăl, in „Milteilungen des rumănischen Instituts an der Universitât Wien“. Heidelberg, 1, p. 79—137. CARAGIU-MARIOŢEANU, MATILDA (1958 a) — Influenţa dacoromână asupra graiului unei familii aromâne din R.P.R., în FD, 1, p. 79—111. Versiunea in limba germană în RL, 1958, 4.1, p. 91-109. 1958 b — Habere impersonal in aromână şi meglenoromână, în Omagiu Iordan, p. 139 — 143. 1959 — Observaţii in legătură cu sistemul pronumelui demonstrativ in aromână, in SCI,, 10.3, p. 409-417. 1960 — Contribuţii la cunoaşterea istroromânei (pe marginea unor texte recent apărute), în SCL 11.3, p. 423-427. ' 1962 a — în legătură cu articolul enclitic al masculinelor in aromână (Cu privire specială la graiul fărşeroţilor), în FD, 4, p. 95—100. 1962 b — Liturghier aromânesc. Un manuscris anonim inedit. Bucureşti. 1963 — Sistemul fonologie al aromânei, în SCL, 14.3, p. 313 — 331. 1964 a — Flexiunea substantivelor in aromână, în SCL, 15.2, p. 229 — 246. Versiunea în limba franceză în CLTA, 1965, 2, p. 25 — 44. 1961 a — Structure de la syllabe en aroumain, în RRL, 9, p. 269 — 284. Versiunea în limba română în ELS, p. 193 — 210. 1964 c — Phonologie aroumaine, în RRL, 9.5, p. 535 — 545. 1965 — Din fonologia istorică a aromânei (Silabele deschise), in Omagiu Rosetti, p. 111 — 114. 1966 — Sur le diasysteme phonologique — Queslions de melhode, în RRL, 11.6, p. 525 — 527. 1968 a — Dialectul aromân, in Crestomaţie romanică, voi. III, partea I, p. 411 — 448. 1968 b — Fono-morfologie aromână. Studiu de dialectologie structurală. Bucureşti. [AVRAM, ANDREI in SCL, 1970, 21.5, p. 597-610 ; COTEANU, I. in LR, 1968, 17.6, p. 532-534] 1968 — 1970 — Semanlisme de certains noms ethniques du bassin mediterraneen en aroumain, in BALM, 10-12, p. 141-147. 1970 — Sur la descriplion des idiomes non koivrj, în ACIL, X, 4, p. 161 — 163. 793 BIBLIOGRAFIE 1971 a — Definition einer Volksgruppe. Glotta und Ethnos der Aromunen, In „Osterreichische Osthefte“, Wien, 13.2, p. 140-151. 1971 b — „Fono-morfologia aromână..." in atenţia criticii, în SCL, 22.2, p. 199—203. 1972 — La româniţi sud-danubienne: Varoumain et le megUno-roumain, în „La Linguis-tique“, 8.1, p. 105-122. 1973 — Les idiomes romans sud-danubiens du point de vue typologique, în „Dacoromania“, Freiburg-Mtinchen, 1, p. 222—227. 1975 — Compendiu de dialectologie română (nord- şi sud-dunăreană). Bucureşti. 1979 — Theodor Capidan — aromănist [100 de ani de la naşterea lui], in LR, 28.5, p. 467—473. CARAGIU-MARIOŢEANU, MATILDA ; GIOSU, ŞTEFAN; IONESCU-RUXĂNDOIU, LILIANA ; TODORAN, ROMULUS (1977) — Dialectologie română. Bucureşti. CAZACU, B. (1941) — Les denominations roumaines du foie et des poumons d’apres VALII Titude de vocabulaire, in BL, 9, p. 83 — 94. 1948 — Sur les ţormes du subjonctif present du tgpe să iibă (h’ibă, sibă, slibă) en daco-rou-main, in BL, 16, p. 150—154. 1953 — Termeni referitori la port si semnificaţia lor in cadrul relaţiilor sociale, in SCL, 4, p. 99-136. 1956 — Despre procesul de diferenţiere in graiul unei comune (Meria, reg. Hunedoara), in SCL, 7.3 — 4, p. 245—268 şi în Cazacu, Studii, p. 91 — 120. Versiunea în limba franceză in RL, 1957, 2, p. 81-103. 1957 — Despre reacţia subiectului vorbitor faţă de faptul lingvistic, în SCL, 8.4, p. 453 — 465 şi în Cazacu, Studii, p. 41 — 56. Versiunea în limba franceză în Melanges Oslo, p.175—186. 1959 — In jurul unei controverse lingivstice : limbă sau dialect ? (Problema idiomurilor romanice sud-dunărene), în SCL, 10.1, p. 17—34 şi în Cazacu, Studii, p. 9—32. Versiunea în limba franceză in Recueil d’etudes romanes, p. 13 — 30. 1963 — Despre dinamica limitelor dialectale, în FD, 5, p. 27—40 şi in Cazacu, Studii, p. 73 — 90. Versiunea in limba franceză în ACILFR X, 3, p. 1 051 — 1 071. 1964 — Langue parlee, langue ecrite, style oral, in RRL, 9.4, p. 387—406. 1966 a — Despre noţiunea de „interdialect", în SCL, 17.1, p. 13 — 18 şi in Cazacu, Studii, p. 33 — 40. Versiunea în limba franceză în ACILFR XI, 1968, 3, p. 1 457—1 465. /1966 b — Le nouvel Atlas linguistigue roumain. I. L’Oltinie (Principes de Velaboration : —/ interpretalion de guelgues carles), în RRL, 11.1, p. 3 — 14. 966 c — Studii de dialectologie română. Bucureşti. 1966 a — Limbă vorbită, limbă scrisă, stil oral, in Studii de poetică şi stilistică. Bucureşti p. 29-37. 1966 e — Noul atlas lingvistic român. I. Oltenia, in SCL, 17.2, p. 131 — 141 şi în Cazacu, Studii, p. 57—69. Varianta în limba franceză în Verh Dial Kongr, 1, p. 157—163. 1968 — 1970 — .4 propos de guelgues termes maritimes d’origine ilulienne en macedo-roumain, în BALM, 10-12, p. 121-125. 1969 a — Despre tehnica elaborării Noului Atlas lingvistic român (NALR) — Oltenia, in FD, 6, p. 87—96. Versiunea în limba franceză în Atti del Convegno Internazionale sul tema : Gli Atlanti linguistici: Problemi e resultati, Roma, 1969, p. 171 — 181. 1969 b — Atlase lingvistice : probleme şi rezultate (Colocviu internaţional, Roma, 20—24 oct. 1967) [Cronică), în FD, 6, p. 281-284. 1969 c — In legătură cu existenţa „inlerdialectelor", în FD, 6, p. 263 — 266. 1970 — Dialectal et litteraiie en synchronie et diachronie, in ACIL X, 2, p. 119—123. 1971 — Noul Atlas lingvistic român. Importanţa lui pentru cunoaşterea graiurilor româneşti, In Metode noi şi probleme de perspectivă ale cercetării ştiinţifice. Bucureşti, p. 623—628. 1972 a — Intre lingvistică şi sociologie, în Cercetările multidisciplinare şi interdisciplinare. Originea, dezvoltarea şi perspectivele lor. Bucureşti, p. 413 — 416. 1972 b — Orientări actuale in cercetarea dialectală, în AUB, 21, Limba şi literatura română 1-2, p. 49-63. 1972 c — Romanian, in Curteni Trends in Linguislics, edited by Thomas A. Sebeck, 9; Linguistics in Western Europe. The Hague, Paris, p. 1 170—1 189. 1973 a — Atlasul lingvistic al Europei (Atlas linguarum Europac ALE), în Progr Şt, p, p. 329-330. 1973 b — Un aspect al cercetării interdisciplinare : sociolingvistica, în FD, 8, p. 11 — 18. 1976 — Aspecte ale variaţiei lingvistice in graiurile munteneşti (pe baza datelor din Texte dialectale, Muntenia, I — III) [voi. III — manuscris], în SCL, 27.3, p. 293—299. CAZACU, B., TODORAN, ROMULUS (1965 a) — Observaţii asupra lexicului dacoromân. Trăsături specifice şi arii lexicale, în SCI-, 1965, 16.2, p. 185—207. - 1965 b — Lexicul dacoromân (Le lexigue dacoroumain), Bucureşti. 794 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA CAZACU, MARIN GH. (1959) — Glosar regional. Regiunea Bucureşti (oraşul Zimnicea), In LR, 8.6, p. 55. CĂLĂTORU, HOR IA (1928) - Bufenii şi Frătuiţii, In „Graiul Românesc", 2, p. 228-241. CĂPLESCU, C. (1959) — Pentru studierea vocabularului meseriilor, In LR, 8.1, p. 66 — 69. CĂRĂBIŞ, VASILE (1962) — Glosar regional. Regiunea Oltenia (raionul Tirgu-Jiu, satul Cimpofeni). Material cules şi redactat de... Note de Lucreţia Mareş, în LR, 11.3, p. 261 — 265. j * * * Ce crede străinătatea despre Atlasul Lingvistic Român. Cluj, 1939. CHELARU, VALENTIN, GR. (1935) — Le stade acluel du problime du roihacisme, Iaşi. [Extras din „Arhiva", XLIlj. * * * Chestionar pentru un atlas lingvistic al limbei române (1922 —1937) — Chestionarul I—VIII (I. Calul. Cluj, 1922 ; II. Casa. Sibiu, 1926 ; III. Firul. Cluj, 1929 ; IV. Nume de loc şi nume de persoane. Cluj, 1930 ; V. Stina, păsloritulşi prepararea laptelui. Cluj, 1931 ; VI. Stu-păritul. Cluj, 1933 ; VII. Instrumente muzicale. Cluj, 1935 ; VIII. Mincăruri şi băuturi Cluj, 1937). * * * Chestionarul Noului lAtlas lingvistic român (1963) — Întocmit sub conducerea acad. E. Petrovici şi a prof. B. Cazacu, membru corespondent al Academiei R.P.R. de Colectivul de dialectologie al Centrului de cercetări fonetice şi dialectale din Bucureşti al Academiei R.P.R. (Teofil Teaha, Ion Ionică şi Valeriu Rusu) şi de colectivul de dialectologie al Institutului de lingvistică al Filialei din Cluj al Academiei R.P.R. (Petru Ne-iescu, Grigore Rusu şi Ionel Stan), în FD, 5, p. 157 — 271 şi Bucureşti, 1963. CHIVU, GH. (1972) — Elemente regionale in limba periodicelor muntene din secolul al XlX-lea, In LR, 21.1, p. 293-306. CIAUŞANU, G. F. (1931) - Glosar de cuvinte din judelui Vilcea, în ARMSL, Seria III, 9.6, p. 151 — 223 şi Bucureşti, 1931. CIAUŞANU, G. F. ; FIRA, G. ; POPESCU, C. M. (1928) - Culegere de folclor din jud. Vilcea şi împrejurimi, cu un glosar. Bucureşti. [D[KNSUSIANU], O. în OS, 1929, 4.1, p. 193; PAŞCA, ŞT. în DR, 1929-1930, 6, p. 471-171; POP, SEVER, in DR, 1927-1928, 3, p. 661-663] CIAUŞANU, G. F. şi colab. (1960) — Glosar de cuvinte regionale din Vilcea, în Mat Dial, p. 219 — '238. CIOBANU, FULVIA (1972) — Originea sufixului adjectival -iu, în SMFC, 6, p. 69 — 82. CIPLEA, GH. (1966 a) — Influenţe româneşti in graiurile cehe din Banat. Lexic, în CL, 11.1, p. 63 -69. 1966 b — Accentul şi lungimea vocalică in elementele de origine română din graiurile cehe din Banat, în CL, 11.2, p. 209-213. 1968 — Consideraţii privind elementele româneşti In graiurile cehe din Banat, In CL, 13.2, p. 237-244. CIUPALĂ, I. (1913) — Terminologia întrebuinţată Ia plutăria lemnelor pe Bistriţa, in „Revista pădurilor", 27, aug.-sept. CÎRSTOIU, ION (1977) — Consideraţii etimologice asupra unor termeni din judeţul Vilcea [blen-dărău, chirovnie, neder, triflar], în „Trepte". Revista Liceului de cultură generală Bălceşti — judeţul Vilcea, nr. 3, p. 22 — 23. CLOPOŢEL, MARIA (1961) — Despre „aspectul“ verbal în graiurile bănăţene, în St UBB, 9.1, p. 122-128. * * * Colloque de dialectologie romane tenu, en avril 1956, â la Faculti des Letlres de Strasbourg, Centre de Philologie romane (1957) — în „Bulletin de la Fac uite des Lettres de Strgs-t" bourg", 35.5-6, p. 231-357. COMAN, PETRE (1939) — Glosar dialectal, în ARMSL, Seria III, 9.5, p. 63 — 119 şi Bucur-reşti, 1939. [G1UGLEA, G. în DR, 1941, 10.1, p. 107-109] COMŞULEA, ELENA (1968) — Din terminologia firului: clnepa, haldan, pobirc, în CL, 13.1. p. 61-76. 1971 — Termeni pentru clnepa prelucrată, în CL, 16.1, p. 65 — 81. 1979 — Interdependenţe lexico-semantice. Din terminologia prelucrării cinepei, în CL, 24.2 p. 185-189. 1980 — Din terminologia cinepei. Note lexicale, în CL, 25.2, p. 217—220. CONEA, ION (1939) — Observaţii ale unui nespecialist asupra graiului din Clopotiva, în „Sociologie Românească", 4, p. 40-48. CONSTANTINESCU, GH. (1971) — Aspecte ale graiului din comuna Miloşeşti, judeţul Ialomiţa (Partea I), în FD, 7, p. 141 — 158. 1 795 BIBLIOGRAFIE I I CONTRAŞ, EUGENIA (1S67) - Sufixul -uţ(â), în SMFC, 4, p. 143-161. 1980 — Din terminologia casei: bătută, în LR, 29.3, p. 197—200. COP1LU, D. (1961) — Glosar regional. Regiunea Cluj (raionul Turda, comuna Şuţu). Material cules şi redactat de ... Note [de] Lucreţia Mareş, în LR, 10.2, p. 129—132. • CORN1LĂ, ŞERBAN G. (1924) — Asupra graiului din Ţara Oltului [face completări la articolul iui T. Dinu], în GS, 1.2, p. 332 — 334. CORTlSS Y VÂZQUEZ, LUIS (1959) — Observaciones sobre el substrato enespafiol. A proposiio de los dialectos rumanos, in „Noul Album Macedo-Român", Freiburg, Br., 1, p. 1 — 14. COSER1U, E. (1952) — Inslructions d’enquete linguistique, în „Orbis“, 1, p. 416—417. 1956 şi 1965 — La geografia lingustica, în „Revista de la Facultad de Hu-manidades y Ciencias", Montevideo, nr. 14, p. 29 — 69 şi Montevideo, 1965, [4-a edicion] 1980 — „Historische Sprache“ und „Dialekt“, în Zeitschrift fur Dialektologie und Lingviştii:. Dialekt und Dialektologie. Ergebnisse des internalionalen Sgmposions „Zur Theorie des Dialekts", Marburg Lahn, 5—10. September 1977, Wiesbaden, p. 106—116; Diskussion, p. 116-122. COST1N, LUCIAN (1924) — Din „Glosar de cuvinte din Banat“ lit[erele] S, Ş adunate şi explicate de ..., în Arh Olt, 3.15, p. 381-392. 1925, 1926 — Considerajiuni generale asupra dialectului bănăţean. 1. Românii bănăţeni: a. Strat şi substrat; b. Conservatismul in decursul vremilor, in Arh Olt, 4.21 —22, p. 379 — 386 ; 5.23, p. 25-27. 1926, 1934 — Graiul bănăţean. Studii şi cercetări, I — JI, Timişoara. 1946 — Graiul bănăţean. Consideraţiuni generale asupra dialectului bănăţean. Ediţia 11 Caransabeş. COTEANU, I. (1957 a) — A propos des langues mixtes (sur l’istroroumain), în Melanges Oslo p. 129-148. 1957 b — Cum dispare o limbă (istroromâna). Cu o prefaţă de acad. Al. Graur [Bucureşti]. » 1958 — Şi totuşi istroromâna este limbă /, în SCL, 9.3, p. 391 — 393. "*>■1959 a — Criteriile de stabilire a dialectelor limbii române, în LR, 8.1, p. 7 — 15. '1959 b — Le roumain et le developpement du latin balkanique, în Recueil Lisbonne, p. 41 — 50. 1960 — V mobil de la auxiliarul viitorului bănăţean, în SCL, 11.4, p. 851 — 853. 1961 — Elemente de dialectologie a limbii române. Bucureşti. 1962 — Caracterele generale ale limbajului popular, în LR, 11.3, p. 242 — 247. 1963 — Aspecte ale limbajului popular actual, în LR, 12.1, p. 59—67. 1966 a — tind apar fricalivele moldoveneşti § şi z, în LR, 15.3, p. 306—308. 1966 b — Dialectul şi ierarhia dialectală a limbii. în I R, 15.1. p. 385 — 388. 1973 — Stilistica funcţională a limbii române. Stil, stitistică, limbaj. Bucureşti. COTEANU, I. ; DĂNĂILĂ, 1. (1970) — Introducere in lingvistica şi filologia românească. Probleme. Bibliografie. Bucureşti. CREŢA, ZORELA (1972) - Sufixul -uică, în SMFC, 6, p. 97-106. CRISTUREANU, AL. (1962) — Glosar regional. Regiunea Cluj (comuna Zagra, raionul A’ăsăud). Material cules şi redactat de ... [Cu note], în LR, 11.4, p. 405—410. 1972 — Specificul graiului şi al onomasticii locale reliefat prin numele de familie din Valea Bistriţei-Bicaz (Moldova), în LR, 21.1, p. 59 — 67. CRUCEANĂ, I. (1961) — Glosar regional. Regiunea Argeş (raionul Costeşti, comuna Mozăceni). Material cules şi redactat de ... Note ... [de] Lucreţia Mareş, îm LR, 10.4, p. 317—319. CUCIUREANU, ST. (1958) — Terminologie pescărească (Suceava de sus, raionul Rădăuţi), în SCŞt (Iaşi), 9.1-2, p. 143-150. * * * [Cuvinte dialectale (din diferite sate) publicate de unii colaboratori ai revistei „Comoara satelor'1]. 1923 - CS, 1.1, p.15 ; 1.2. p. 26 ; 1.6, p. 85-86, 96 ; 1.7-8, p. 97-104, 106 ; 1.9. p. 130135, 142-144; 1.10, p. 145-151. 1925 - CS, 3.4, p, 48-53 ; 3.5, p. 64-65 ; 3.6, p. 78-80 ; 3.9-10, p. 131-134. 1926 - CS, 4.1, p. 13-14 ; 4.2, p. 27 ; 4.5-6, p. 73 ; 4.7-8, p. 93. 1927 - CS, 5.3-4, p. 29-34 ; 5.5-6,. p. 71; 5.9-10, p. 120. * * * [Cuvinte dialectale (din diferite sate) publicate de unii colaboratori ai revistei „lzvoraşul“ la rubricile : Cuvinte dialectale, Vorbe dialectale, Provincialisme etc.] 1922- 1923 - 4.2, p. 4, 6 ; 4.3-4, p. 4 ; 4.5-6, p. 8, 12 ; 4.7-8, p. 4, 8, 10-11 ; 4.9-10, p. 7 ; 4.11-12, p. 11, 13. 1923- 1926 - 5.1, p. 22-23; 5.2-3, p. 15-16. 1926—1928 - 6.1-2, p. 21 ; 6.5-8 , p. 22-23. 1929-1930 - 8.6, p. 12-14. 1931 - 10.5-6, p. 83-84. 796 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA 1932 - 11.1, p. 21 ; 11.6, p. 143 ; 11.7-8, p. 176-177 ; 11.10, p. 232 ; 11.11-12, p. 260261. 1933 - 12.2, p. 52; 12.3, p. 81-82; 12.4, p. 109; 12.5, p. 136-137; 12.6, p. 165-166; 12.7- 8, p. 199-200 ; 12.9, p. 230-231. 1934 - 13.1, p. 28; 13:2, p. 64-65. 1935 - 14.3, p. 112; 14.4, p. 157-158; 14.5, p. 195-199; 14.7-8, p. 285-288; 14.9 p. 333-335 ; 14.10, p. 373 ; 14.11-12, p. 418-420. 1936 - 15.1, p. 23-24, 29-30; 15.2, p. 73-74; 15.3, p. 117-118; 15.4, p. 155-157 ; 15.7- 8, p. 291-292 ; 15.9, p. 334-335 ; 15.10, p. 570-571. 1937 - 16.1, p. 21-23 ; 16.2, p. 60-62 ; 16.3, p. 109 ; 16.4, p. 147-148 ; 16.5, p. 182-183 ; 16.6, p. 232 ; 16.7-8, p. 276-278; 16.10, p. 359-360. 1938 - 17.4, p. 148; 17.6, p. 219, 226-228, 232; 17.7-8, p. 324-325; 17.9, p. 368. 1939 - 18 [al 20-lea ele la apariţie]. 1. p. 33 ; 18.2, p. 70-71 ; 18.5, p. 184-185 ; 18.6-9, p. 261. 1940 - 21.4, p. 141-144; 21.6, p. 229 ; 21.7-8, p. 272; 21.9-10, p. 314. * * * [Cuvinte dialectale (din diferite sate) publicate de unii colaboratori ai revistei „Şezătoarea“ la rubricile : O samă de cuvinte ; Prube de graiu popular ; Vorbe locale, etc.] 1893 - 2, p. 22-24, 41- 15, 81-85, 123-126, 148-151, 185-187, 224-229. 1894-1895 - 3, p. 15-18, 69-71, 82-92. 1899 - 5, p. 23-26, 37-40, 54-60, 69-76, 97-107, 113-127. 161-176. 1902-1903 - 7, p. 177-192. 1904-1905 - 9, p. 145-157. 1915 - 15, p. 181-182. 1916 - 17, p. 62-63. ' 1922 - 18, p. 150-151, 167-169, 267-269, 291-294. 1923 - 19, p. 11-14, 42-43, 60, 82, 111-112. 1924 - 20, p. 13-16, 80, 106-112. 135-139. 1925 - 21, p. 13-14. DAHMEN, WOLFGAND ; KRAMER, JOHANNES (1976) - Observaţii despre vocabularul istroromânei vorbite la Jeiăn, în „Balkan Arcliiv“, Neue Folge, 1, p. 81 — 89. DAHMEN, W. ; KRAMER, BĂRBEL ; KRAMER, JOHANNES ; ROLSHOVEN, JURGEN (1976) — Dialcktologische Forschungen bei den Aromunen im Jahre 19 76, în „Balkan Arcliiv", Nene Folge, 1, p. 9 — 78. DAHMEN, WOLFGANG ; KRAMER, JOHANNES (1978) — EnquUe directe ou enquete ă Taidc d’enregistrements sur bandes magnetiques ? Experiences faiies au cours des enquttes pour iAtlas tinguistiquc des parlers aroumains de la Grece, in Archives sonores et dialec-logie, Amiens, p. 55 — 63... DALAMETRA, I. (1906) — Dicţionar macedo-romăn. Bucureşti. DAME, FREDERIC (1898) — încercare de terminologie poporană română. Bucureşti. DAN, 1L1E (1962) — Glosar regional. Regiunea Suceava (raionul Gura Humorului, comuni Pirleştii de Jos), Material cules şi redactat de ... Note [de] L. Mareş, în LR, 11.6, p. 647 — 650. 1963 — Un vocativ regional, în LR, 12.5, p. 527 — 531. 1964 — Discuţii asupja vocativului românesc, în AUI, 10.1, p. 1 — 13. DASCĂLE, LAERENŢ1A (1975) — Observaţii asupra intonaţiei graiului din Mi . tmureş, în FD, 9, p. 77-91. 1979 — Despre funcţiile unor întrebări formulate de informatori in cursul anchetei dialectale, în AnICED, 1, p. 331-338. DEBOVEANU-MĂLĂESCE, ELENA (1959) — Glosar regional. Regiunea Timişoara (comuna Măru, raionul Caransebeş), în I.R, 8.6, p. 51 — 52. DENSUSJANU, ARON (1895) - Glosariu din Ţara Haţegului, în RCL, 3.3, p. 84-94; 3.4, p. 119-123; 3.5-6, p. 153-173. DENSUSIANU, NIGOLAE (1896) — Glosariu de cuvinte vechi ori mai puţin cunoscute. (Din răspunsurile la Chestionarul istoric de N. Densusianu), în RCL,>4.3, p. 85 — 87 ; 4.10, p. 290-291. ' —- ' ... 1975 — Vechi cintece şi tradiţii populare româneşti. Texte poetice din răspunsurile la „Chestionarul istoric" (1893— 1897). Text ales şi stabilit, studiu introductiv, note, variante, indice şi glosar de I.. Oprişan. Bucureşti. DENSGSIANU, OVID (1896) — Amintiri despre românii isirieni şi urme din limba lor in documente din sec. XII, XJII, XIV,M RCL, 4.9, p. 260-261. 1897 — Rotacismul in dialectul islrian, în RCL, 5.1, p. 15 — 20; 5.2, p. 33 — 40. 797 BIBLIOGRAFIE 1915 a — Antologie dialectală. Bucureşti. 1915 b — Graiul din Ţara Haţegului. Bucureşti. 1922 — Graiul valahilor din Moravia şi Silesia. Rezumat redactat de Jacques Byck după note luate la cursul d-lui Prof. Ovid Densusianu. [Bucureşti. Litografiat]. 1901, 1938 — Ilistoire de la langue roumaine, tom. I, II, Paris, şi In Densusianu, Opere, II. 1923 — Orientări nouă in cercetările filologice, in GS, 1.1, p. 1 — 22 şi In Densusianu, Opere I, p. 33-50. 1925 — 1926 — Semantism anterior despărţirei dialectelor române, In GS, 2.1, p. 1 — 21 ; 2.2, p. 310 — 327 şi In Densusianu, Opere I, p. 585 — 615. 1926 — Vorbirea populară din puncte nouă de vedere, In I-iiul Congres al filologilor români, 13, 14 şi 15 aprilie 1925. Bucureşti, p. 96 — 104 şi In Densusianu, Opere I, p. 413 — 420. 1928 — 1929 — Aspecte ale vorbirei populare [Curs litografiat]. Bucureşti. 1961 — Istoria limbii române. Ediţie îngrijită de J. Bijck. Voi. l—II. Bucureşti. 1966 — Flori alese din cîntecele poporului. Viaţa păstorească in poezia noastră populară. Folclorul. Cum trebuie înţeles. Graiul din Ţara Haţegului. Ediţie îngrijită şi prefaţă de Marin Bucur. Bucureşti. DIACONESCU, ION (1978) — Sexlil Puşcariu : fondator al Muzeului limbii române, în REV UNESCO, 19.2-1, p. 94-96. DIACONU, ION (1930) — Păstoritul in Vrancea [cuprinde şi 6 texte], în GS, 4.2, p. 257 — 309. 1930 a — Folklor din Rimnicul Sărat, in „Milcovia", 2, p. 160 — 183. 1930 b — Ţinutul Vrancei. I. Etnografie. Folclor. Dialectologie. Bucureşti. 1941 — Folklor din Vrancea [şi] folclor din Rimnicul Sărat, iii „Ethnos“, 1.1, p. 202 — 247. 1941 - 1942 - Folklor din Vrancea, In „Ethnos“, 1.2, p. 154-159. 1969 — Ţinutul Vrancei. Etnografie — Folklor — Dialectologie, I—II. Bucureşti. 1980 — Cintăreţi şi povestitori populari. Citeva criterii asupra monografiei folclorice. Bucureşti. * * * Dialectologia moldovenească (1976) — Sub redacţia lui R. Udler şi V. Comarniţchi. Chişinău. * * * Dialektologische Forschungen bei den Aromunen im Fruhjahr 197 7. 1977 — Reisebcriclit: Cornelia R6mer. Sprachaufnahmen: Wolfgăng Dahmen, Bărbel Kramer, Johannes Kramer, Ada Ritter, Jurgen Rolshoven, Rainer Schlosser. Kommen-tar : Johannes Kramer, In „Balkan-Archiv“. Neue Folge, 2, p. 93 — 179. * * * Dialektologische Forschungen bei den Aromunen im Sommer 1977 tind im Frăhjahr 1978. 1978 — Redaktion: Johannes Kramer. Sprachaufnahmen: Wolfgăng Dahmen, Klaus-Jiirgen Fiacre, Bărbel und Johannes Kramer, Ada Ritter, Cornelia Romer, Rainer Sch-losser, In „Balkan-Archiv“. Neue Folge, 3, p. 17—70. * * * Dialektologische Forschungen bei den Aromunen im Sommer 19 78 und im Frilhjahr 1979. 1979 — Redaktion: Johannes Kramer. Sprachaufnahmen im Sommer des Jahres 1978 : Jilrgen Rolshoven ; Sprachaufnahmen im Friihjahre des Jahres 1979: Klaus-Jiirgen Fiacre, Bărbel und Johannes Kramer, in „Balkan-Archiv“, Neue Folge, 4, p. 35 — 80. DIMCEV, KIRIL (1979) — Cu privire la problema interferenţei dintre bulgară şi română (Pe baza materialelor din graiul bulgarilor din Valea Dragului — R. S. România), in AUBLLS, 28.2, p. 87. ' DIMITRESCU, FLORICA (1964) — Contribuţii la repartizarea regională a lexicului românesc tn secolul al XVI-lea, In SCL, 15.4, p. 539 — 559. Versiunea in limba franceză, în RRL, 1965, 10.1-3, p. 117-126. 1967 — Introducere in fonetica istorică a limbii române. Bucureşti. DIMITRIU, ION G. (1967) — Die deutsch-siebenbiirgischen. Elemente des rumănischen Worts-hatzes, in Verh Dial Kongr, 1, p. 194—201. DINU, T. (1923) - Graiul din Ţara Oltului, în GS, 1.1, p. 107-139. DOBRIŢOIU-ALEXANDRU, TEODORA (1977) — Elemente lexicale româneşti in graiurile slovace şi cehe din nord-estul Moraviei. Rezumatul tezei de doctorat — Universitatea din Bucureşti, Facultatea de limbi slave, Bucureşti. [Multigrafiat]. DOMINTE, C (1971) — Ramificaţiile teritoriale, In Tratat de lingvistică generală [capitolul] /V-Ramificaţiile şi clasificarea limbilor. Bucureşti, p. 411 — 430. DOMOKOS, SÂMUEL (1968) — Vasile Gurzău maggar es român nyclvu mesei [Poveştile lui V.G. în maghiară şi în română]. Budapest, p. 209 — 393 : II. rcsz. Român nyelviî mesek II. pârtie. Contes de Langue roumaine ; p. 237 — 244 : Les particularites du parler rou-main de Mâhkerâk [judeţul Bâkâs] ; p. 245 — 376 : [Texte în transcriere fonetică] ; p. 379 — 387: Glossaire dialectal. 1971 — Caracteristicile fonetice ale graiului din comuna Micherechi (R. P. Ungară), în ACILFR XII, 2, p. 1 441-1 446. 798 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA DONAT, ION (1962) — Clleva aspeete geografice ale toponimiei din Ţara Românească, In FD, 4, p. 101-133. DRAGOMIR, N. (1926) — Din trecutul oierilor mărgineni din Sălişte şi comunele din jur, In „Lucrările Institutului de geografie al Universităţii din Cluj“, 2, p. 195—282. [PAPAHAGI, TACHE în GS, 1927, 3.1, p. 281-282] DRĂGANU, N. (1928) — Formele de dativ şi genetiv cu aii şi al prepus in daco-romănă, In Rev Fii, 2, p. 308-314. 1933 — Românii in veacurile IX—XIV pe baza toponimiei şi a onomasticei, Bucureşti. [POP, LUCIA în BPh, 1934, 1, p. 225 - 233] DRIMBA, VLADIMIR (1950) — Note de lexicologie aromână. Elemente turceşti, în SCL, 1.2, p. 290-296. 1955 — Asupra unui text aromân din anul 1731, in SCL, 6, p. 341 — 344. 1957 — Împrumuturi turceşti in dialectele româneşti sud-dunărene, In SCL, 8.2, p. 225 — 237. 1958 — Influente româneşti in graiul maghiar din Valea Crişului Negru, în FD, 1, p. 113 — 121. 1960 — Materiale pentru studiul raporturilor lingvistice romăno-maghiare, In CL, 5.11-2, p. 115-130. 1962 — Surse româneşti pentru dialectologia istorică turcă (I). Scrierile turceşti ale lui Anton Pann, în FD, 4, p. 171-241. DUMI, LAZULU ALU (1889) — Vangheilu al Mattheu in dialectulu macedo-român. Bucureşti. • DUMISTRĂCEL, STELIAN (1961) — Glosar regional. Regiunea Suceava (comuna Zvorişlea, raionul Dorohoi). Material cules şi redactat de ... Note [de] Lucreţia Mareş, în LR, 10.3, p. 238-240. 1962 — Terminologia uneltelor agricole în limba română pe baza ALR, în SCŞt (Iaşi), 13.2 p. 167-208. 1963 — Elemente vechi şi noi in terminologia treieratului in Moldova, în SCŞt (laşi), 14.2, p. 245-281. 1964 — Neologismul in terminologia agricolă românească pe baza ALR, în „Anuar de filologie", laşi, 15, p. 76 — 98. 1966 — Cuvinte vechi utilizate in graiuri ca nume ale maşinilor agricole, în LR, 15.1, p. 73—81. 1967 — Numele maşinilor agricole in graiurile limbii române, pe baza ALR. Creaţii pe teren românesc şi împrumuturi din alte limbi cu circulaţie locală, în LR, 16.6, p. 499 — 512. 1968 — Din terminologia privitoare Ia pămint in graiurile din Moldova, în CL, 13.2. p. 245 — 259. 1969 — Influenfa limbii literare asupra graiurilor populare româneşti. Premise, în An L, 20, p. 117—131. Versiunea în limba franceză, in RLiR, 34, 1970, p. 349—365. 1971 a — Africatele c (c) şi £ (rf) in graiurile de tip moldovenesc şi bănăţean pe baza ALR, in AnL, 22, p. 5—26. 1971 b — Les conditions de Vinfluence de la langue litUraire sur Ies parlers populaires rou-mains, in AC1LFR XII, 2, p. 421-429. 1972 — Adaptarea fonetică a neologismului in graiurile populare româneşti. Acomodarea, asimilarea, propagarea, diferenţierea şi disimilarea sunetelor, în AnL, 23, p. 5 — 39. 1973 a — Afonizarea finalei unor neologisme in graiurile populare, pe baza ALR, in SCL, 24.1, p. 27-39. 1973 b — Etimologia multiplă a unor neologisme in graiurile populare româneşti, în SCL, 24.6, p. 669-680. 1974 — Neologismul in graiurile populare româneşti pe baza Atlasului lingvistic român. Rezumatul tezei de doctoiat. Universitatea „Al. I. Cuza“ Iaşi. Facultatea de filologie, Iaşi. 1975 — Glesnă, prasnic, îndiăsni in vorbirea populară, in SCL, 26.4, p. 355—359. 1976 — Noul Atlas lingvistic român, pe regiuni, Moldova şi Bucovina. Probleme ale elaborării [/], II, in LR, 25.5, p. 547-558 (1); AnL, 25, p. 55-64 (II). 1978 — Influenta limbii literare asupra grcnurilor dacoromâne. Fonetica neologismelor. Bucureşti. DUM1TRESCU, I. MAR1A (1933—1934) — Mai-muli-ca-perfectul in meglenită, in GS, 6, p. 339-341. DUMITRESCU, MONICA (1973) — O particularitate sintactică a exprimării orale : anacolutul, in FD, 8, p. 153-168. DUNKER, ARNO (1895) — Der Grammatiker Bojadzi, în Jb, 2, p. 1 — 146. FA1CIUC, ION (1971) — Note asupra graiului din Comloşul Mare (jud. Timiş), in CL, 16.2, p. 247-252. 799 BIBLIOGRAFIE 1972 — Derivate cu sufixul diminutival -uc in Maramureş, In CL, 17.1, p. 99 — 109. 1973 — Vocativul termenilor de înrudire şi al prenumelor in graiul maramureşean, in CL, 18.1, p. 63-74. 1978 — Diftongul ea in poziţia „e“ în unele graiuri din Banal, în CL, 23.2, p. 207 — 220. FELECAN, N. (1971) — Observaţii asupra metodelor folosite în cercetarea lexicului (I), în Bul Şt Baia Mare, 3, p. 51 — 56. , 1972 — Din terminologia corpului omenesc. Denumiri ale „gilului“ in limba română, în Bul Şt Baia Mare, 4, p. 68—73. . FIACRE, KLAUS-JtÎRGEN (1979) — Skizze der aromunischen Nominalmorphologie in Met-sovon, în „Balkan-Archiv“. Neue Folge, 4, p. 83 — 97. FlCŞINESCU, FLORICA (1969) - Prefixul regional nă, in SMFC. 5, p. 9-15. FlEDLER, WILFRIED (1968) — Das aromunischc Yerbalsystem in balkanologischer Sicht, în Bcilrăgc zur rumănischcn Philologie. Herausgegeben von Werner Bahner, Berlin, p. 115 — 139. FILIPAŞCU, ALEXANDRU (1970) — Păsările în graiul sătenilor din judelui Bistrila-Năsăud, în LR, 19.3, p. 203-213. ' FLORA, RADU (1956) — L’Atlas linguislique des parlers roumains du Banat yougosluve (ALBY), în „Orbis“, 5.1, p. 20-27. 1958 a — Contribuţii la problema atlaselor lingvistice regionale, în CL, 3 supliment, p, 165 —175. 1958 b — Graiurile româneşti din Banalul iugoslav, in FD, 1, p. 123 — 144. 1959 — Geografia lingvistică. Preocupări — principii — aplicaţii (1,2), în ;,Lumina", 13.1, p. 6-12; 13.2, p. 83-91. 1961 — 1962 — Prilog pitanju klasifikacije islro-rumunskog, în „Juznoslovenski Filolog**, Beograd. 25, p. 329 — 353. , 1962 a — Despre stadiul actual al istroromânei. Contribuţia geografiei lingvistice la chestiunea stabilirii poziţiei graiurilor istroromâne faţă de dacoromână, în FD, 4, p. 135 — 170. 1962 b — Dijalektoloski profil rumunskih banatskih govora sa Vrsackog produeja sa 34 lingvisticke karte i 32 dijaleklalna teksta. Novi Sad. 1964 — Dialetti di varia origine in contallo, în Commim Congres Dial, 1, p. 46 — 59. 1965 — Contribuţie la clasificarea sonantelor în limba română şi despre unele reflexe ale lor in graiurile bănăţene, în Omagiu Roselti, p. 235 — 244. 1967 — Despre inconsistenta graiurilor periferice şi izolate. Chestiuni de metodologic şi lingvistică generală, in SCL, 18.3, p. 281 — 290. ■■■; 1968 — Anchetele dialectologice pe teren: problema informatorului, în „Lumina**. 22.1-3, p. 91-102. 1969 — Rumunski banatski govori u svetlu lingvisticke geografije. Les parlers roumains du Banat ă la lumiere de la geographie linguistique. Beograd. 1971 a — Citeva observaţii cu privire la bilingvismul manifestat în graiurile istroromâne. în ACILFR XII, 2, p. 1 009-1 022. ' 1971 b — Iiumunski banatski govori u svetlu lingvisticke geografije. Beograd. [GĂMULESCU, DORIN în SCL, 1972, 23.3, p. 317-320] 1972 — Slovenscke leksicke posudenice u isirorumunskom [Mots d’emprunt slovenes en islro-roumain], în „Linguistica**, Ljubliana, 12, p. 67—94. FLOREA, I. A. (1972) — Nume de agent şi de ocupaţie in terminologia fierăriei, îm AnL, 23, p. 41-72. ' = ' 1976 — Elemente germane in terminologia fierăriei din Moldova. Privire istorică, în AnL, 25, p. 65 — 84. FOCHI, ADRIAN (1976) — Datini şi eresuri populare de la sfirşilul secolului al XtX-lea. Răspunsurile la chestionarele lui Nicolae Densusianu. Bucureşti. FOTITCH, TATlANA (1965) — The Semantic Ramificalions of Rumanian Popa. A Studg in Balkan „Words and Things", în Commun Congres Dial, 3, p. 210 — 218. FRĂŢILĂ, VASILE (1973 a) — Consideraţii asupra vechimii diferenţierilor dialectale ale dacoromânei, în AUT, 11, p. 9 — 29. 1973 b — Graiul de pe valea inferioară a Tirnavelor. Rezumatul tezei de doctorat. Timişoara. 1974 a. — Culegere de texte dialectale şi glosar. Universitatea din Timişoara, Facultatea de filologie-istorie. Timişoara [Litografiat]. ‘ 1974 b — Palatalizarea labialelor in graiul de pe valea inferioară a Tirnavelor, in AUT, 12, p. 11-18. , . 1976 a — Un fenomen fonetic dialectal: « > ş, z > j Iii unele grupuri consonantice urmate de sunete palatale, în LR, 25.2, p. 209 — 213. 800 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA 1976 b — Graiul de pe valea inferioară a Tlrnavelor (Aceentm. Vocalele. Diftongii), In Studii de lingvistică. Volum [multigrafiat] Îngrijit de D. Craşoveanu. Marin Bucă. Universitatea din Timişoara, Facultatea de filologie-istorie. Timişoara, p. 165—178. 1977 a — Consonantismul graiului de pe valea inferioară a Ttrnavelor, in AUT, 15, p. 103—116. 1977 b — Dialectologia limbii române. Partea 1. Universitatea Timişoara, Facultatea de filologie-istorie, Timişoara [Multigrafiat]. 1979 a — Morfologia graiului de pe valea inferioară a Ttrnavelor (I), în AUT, 17, p. 87—97. 1979 b — Die Lexic der Mundart des unteren Tirnavetals (Koketals). Elemente laieinischer Herkunft, In „Beitrăge zur romanischen Philologie“, Berlin, 18.1, p. 99—115. FRISCH, HELMUTH (1972 a) - Zum Dialekt von Maramureş, in KR, 4, p. 15-17. 1972 b — Zur istrorumănischen „Sprache“. Istrorumănische Studien, în KR, 4, p. 18 — 29. FRÎNCU, C. (1967) — Din istoria perfectului simplu românesc: formele de persoana I şi a 11-a plural cu sufixul -ră, In AnL, 18, p. 175-192 şi în ACILFR XII, 1971, 2, p. 1 419-1 423. 1969 — Formele de persoana a Ill-a ale auxiliarului de la perfectul compus. Privire istorică, în SCL, 20.3, p. 299-318. 1971 a — Cu privire la vechimea a două inovaţii în flexiunea verbală, comună dialectelor limbii române, în FD, 7, p. 179—188. 1971 b — Vechimea şi răsptndirea formelor s£ deie, să steie, să beie, să iele, in graiurile dacoromâne, in SCL, 22.3, p. 261—276. 1974 — Din istoria „genului personal“ in limba română : genitiv-dalivul femininenlor in -ca, -ga, în LR, 23.5, p. 409-418. 1979 — Zu den Ursachen des Vbergangs von lateinisch ks, kt in rumânisch ps, pt: die Analogie als ein Ausgangspunkt fur die Behandlung des Phănomens, în „Beitrăge zur romanischen Philologie", Berlin, 18.1, p. 85 — 98. 1980 a — Formele de persoana a Il-a singular de la imperativul negativ al verbelor a avea, a fi, a (a)duce, a face, a zice, în LR, 29.1, p. 27—33. 1980 b — Din istoria verbelor neregulate : perfectul simplu şi mai mult ca perfectul verbelor a da şi a sta, în LR, 29.4, p. 307—318. FRÎNCU, T. şi CANDREA, G. (1886) — Rotacismul la Mo(i şi Istrieni. Bucureşti. 1888 — Românii din Munţii Apuseni (Moţii). Bucureşti. GABINSKI, M. A. (1968) — Rasprostranenie dakorumynskogo vtoricnogo infinitiva, în „Bal-kansko ezikoznanije", 13.1, p. 55—76. GÂLDI, L. (1937) — Geografia linguistica del rumena del setlecenlo, în „Slutii e documenti italo-ungheresi“. Accademia d’Ungheria di Roma, Annuario, 2, p. 81 — 104. 1938 — Problemi di geografia linguistica del rumena del settecento. Roma (Biblioteca dell’ Accademia d’Ungheria in Roma). [CIUREANU, PETRE în B Ph, 1940-1941, 7 - 8, p. 388-392] 1952 — Le dictionnaire roumain de Samuel Klein ei la geographie linguistique, în Melanges Roques, 4, p. 113 — 123. GÂLFFY, MOZES (1958) — Principii in cercetarea sistemului fonetic al dialectelor, în Omagiu Iordan, p. 303 — 315. [COTEANU, I. In LR, 1959, 8.2, p. 104-109] 1961 — Contribuţii la geografia lingvistică româno-maghiară-săsească din Republica Populară Română, în CL, 6.1, p. 75—82. GAMILLSCHEG, ERNEST (1919) — Oltenische Mundarten, Wien. (Sitzungsberichte der Akademie der Wissenschaften Wien, 190, 2). [PUŞCARIU, SEXTIL In DR, 1920 -1921, 1, p. 363 -377 ; ROSETTI, A. In RLiR, 1925, 1.1-2, p. 160-161] 1936 — Die Mundart von Şerbăneşli-Tiluleşli (Gerichtsbezirk Olt, Kreis Vedea). Jena und Leipzig. (Berliner Beitrăge zur Romanischen Philologie, Bd. VI. Heft 1—2.) [FRIEDWAGNER, M. în ASNS, 1937, 92 (172), 1-2, p. 108-110; IORDAN, IORGU* In BPh, 1938, 5, p. 335 —344 şi în „ Indogermanische Forschungen *, 1938, 66.2, p. 123 —124 . LANGE-KOWAL[E. E] în „Sociologie românească”, 2.4, p. 190 — 191; MACREA, D_ In DR, 1936-1938, 9, p. 379 - 380 ; POP, SEVER In LGRPh, 1929, 60, 3-4, p. 136-139] 1941 — Randbemerkungen zum Rumănîschen Sprachallas. Berlin (Abhandlungen der Preuss. Akad. der Wiss. Phil-Hist. Klasse, 1941, 7.) , [RtORLFS], G. In ASNS, 1942, 97 (181), 3 -4, p. 142; ST. G. In „Lcipziger Viertcljah resschrift lur Sud-Ost Europa”, 1942, 6.1—3, p. 165 — 166] 801 BIBLIOGRAFIE 51 — Tratat de dialectologie românească — cd. 251 1943 — Rumănische Geschichte und Kultur im Spiegel des neuen Sprachatlas. Bukarest. 1952 — Derrumănische Sprachatlas, In CP, 1, p. 3—36. GARTNER, THEODOR (1902), — Fiinf rumănische Mundarten der Bukovina, In ZRPh, 26, p. -230-242. GASTER, M. (1891) — Chrestomafie română: Texte tipărite şi manuscrise [sec. XVI—XIX] dialectale şi populare, cu o introducere, gramatică şi un glosar româno-francez. Voi. I (Introducere, gramatică, texte 1550—1710) ; voi. II (Texte 1710—1830. Dialectologie, literatură populară, glosar). Leipzig; Bucureşti. GĂMULESCU, DORIN (1964 a) — împrumuturi lexicale sirbo-crOate in Banat (pe baza ALR), in Rs, 10, p. 209-227. 1964 b — Serbohrvatskie zaimstvovanija v Oltenii. [Influenţe slrbocroate in Oltenia], in RESEE, 2. 3-4, p. 447-465. 1965 — împrumuturi româneşti şi aromâneşti in argourile sud-slave, in SCL, 16.4, p. 531—540. 1974 — Elemente de origine sirbocroată ale vocabularului dacoromân. Bucureşti, Panciova. GĂZDARU, D. (1934 a) — numele etnice ale istroromânilor, în BPh, 1, p. 33—62. 1934 b — I7n fals lingvistic italian relativ la dialectul istroromân, în în memoria lui Vasile Pârvan, Bucureşti, 1934, p. 157—167. 1959 — O încercare filologică inedită a lui M. G. Obedenaru, în „Noul Album Macedo-Român“, Freiburg, Br. 1, p. 185—196. 1964 — El „descubrimiento“ del dialecto islrorumano. Datos desconoscidos g documentos ine-dilos, în Commun Congres Dial, 1, p. 154—162. 1971 — Antiguas referencias sobre el dialecto istrorumano, în „Romanica", La Plata, 4, p.5—43. GEAGEA, CHRISTEA (1931—1932) — Elementul grec în dialectul aromân, în Codr Cosm 7, p. 205—432 şi Cernăuţi, 1932. [CAPIDAN, TH. în DR, 1931-1933, 7, p. 320 -329 ; M[ORARIU], L. in „Făt-Frumos”, 1932,7, p. 197 -198; PAPAHAGI, TACHE în GS, 1933 -1934,6, p. 381 -389; R[OSETTI], A. în R1R, 1931, 3, p. 125] GEORGESCU, ALEXANDRU (1957) — Perfectul simplu în dialectul dacoromân, în Studii de gramatică, 2, p. 29—52. 1958 — Perfectul simplu în dialectul dacoromân. Observafii asupra răsptndirii geografice a perfectului simplu în dacoromână, în Omagiu Iordan, p. 317—324. GEORGESCU, PETRE (1961) — Glosar regional. Regiunea Bucureşti (raionul Roşiorii de Vede, comunele Scrioaştea, Socet, Bălfaji şi Drăgăneşti), în LR, 10.1, p. 23—24. GERMAN, T. (1Î23) — Cătră colaboratorii revistei [„Comoara satelor*']. Regule de observat pentru culegerea folclorului, în CS, 1.3, p. 43 — 45 ; 1.4, p. 61—62. GHERGARIU, LEONTIN (1971) — Observaţii lexicale pe marginea unor glosare, în CL, 16.1, p. 83 — 86. 1972 — Observafii lexicale pe marginea unor glosare, în LR, 21.6, p. 563—566. GHERMAN, P. (1937) — Obseivafii la cercetări asupra aromânilor şi graiului lor, în GS, 7, p. 304—309. GHEŢ1E, ION (1961) — Observaţii asupra folosirii conjuncţiilor subordonatoare circumstanţiale în graiurile dacoromâne, în FD, 3, p. 151—174. 1962 — Pe marginea unei hărţi din ALR (spfinem — spunem), în FD, 4, p. 243—250. 1963 — Şi, semn al conjunctivului în graiul crişeem, în LR, 12.3, p. 247—260. 1964 — Cu privire la repartiţia graiurilor dacoromâne. Criterii de stabilire a structurii dialectale a unei limbi, în SCL, 15.3, p. 317—346. 1965 — Din nou despre şi, semn al conjunctivului în graiul crişean, în SCL, 16.5, p. 605—609. 1966 a — Africatele i şi § în textele bănăţene scrise cu litere latine şi ortografie maghiară în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, în LR, 15.1, p. 35-39. 1966 b — O particularitate fonetică bănăţenească în opera lui Paul Iorgovici: ă > e (viafe „viaţă"), în LR, 15.4, p. 367-369. 1968 — Contribuţii la istoria trecerii lui ea la e (leage > lege). Prezenţa lui ea în Muntenia la începutul secolului al XVIII-lea, în LR, 17.6, p. 501 — 508. \ 1969 a — Asupra repartiţiei dialectale a dacoromânei, în LR, 18.5, p. 503—508. ' 1969 b — Evoluţia africatelor â şi g la fricative In Transilvania după 1700, în FD, 6, p. 43—48. 1970 — Repartiţia graiurilor dacoromâne şi o chestiune de principiu, în LR, 19.2, p. 171—173. 1971 a — In legătură cu durificarea africatelor c şi g în Maramureş, în LR, 20.1, p. 99—102. 1971 b — Note asupra trecerii lui ă proton la a în Maramureş, în SCL, 22.3, p. 297—300. 1971 c — Un fenomen morfologic surprinzător" şi apariţia formelor verbale cu dentală refăcută, în SCL, 22.6, p. 607-611. 802 BIBLIOGRAFI 1972 — Aparifia formelor verbale cu n refăcut In graiurite moldoveneşti, In LR, 21.3, pi 253— 255. 1973 a — Originea auxiliarului a de la pers. 3 sg. a perfectului compus, In SCL, 24.4, p. 421 — 430. 1973 b — în legătură cu a protonic din cuvinte de tipul barbat, ca(d)znt, în SCL, 24.5, p. 545— 549. 1973 c — Aspecte ale evoluţiei africatelor c şi g la frlcative in graiurile moldoveneşti, în SCL, 24.6, p. 707-712. 1974 — în legătură cu formele verbale de tipul săpnnă, să vină, în SCL, 25.4, p. 45i—457. 1975 — Baza dialectală a românei literare. Bucureşti. ' 1976 — Sintaxa graiurilor din Valea Bistriţei (Bicax) (I, II, III), in SCL, 27.1, p. 21 — 32 (I); j 21.2, p. 121-135 (II); 27.3, p. 221-230 (III). 1977 a — Noi contribuţii la problema trecerii lui enlae : leage > lege, in SCL, 28.1, p. 79—86. * 1977 b — Termenii regionali tn Viaţa la ţară, de D. Zamfireseu, în LR, 26.1, p. 47—53. ' 1978 a — Creaţiile figurate in graiurile din Valea Bistriţei (Bicaz), în SCL, 29.2, p. 173 — 188. 1978 b — Două fonetisme dialectale tn Codicele Voronefean şi in Psaltirea Scheiană [k' trecut la c, p palatalizat în stadiul c], în SCL, 29.5, p. 543—546. GHEŢIE, ION şi MAREŞ, ALEXANDRU (1974) — Graiurile dacoromâne tn secolul al XVI-lea. Bucureşti. • 1978 — Palalalizarea labialelor m şi p in secolul al XVI-lea, în SCL, 29.6, p. 681—684. GHEŢIE, ION şi TEODORESCU, MIRELA (1965 a) — In legătură cu desinenţa -u a pers. 3 pl. , a imperfectului indicativ, în SCL, 16.1, p. 87—101. ‘ 1965 b — L’influence de la langue litteraire sur Ies parlers daco-roumains — A propos de la desinence -n de la 3e persoane du pluriel de l’imparfait de l’indicatif, în RRL, 10.1 — 3, p. 183-192. 1966 a — A propos de la desinence -u de la 3e persoane du pluriel de Vimparfait de l’indicatif, în RRL, 11.2, p. 183-191. 1966 b — Asupra desinenţei -u a pers. 3 pl. a indicativului imperfect. Noi contribuţii, în SCL, 17.2, p. 175-183. 1973 — în legătură cu auxiliarul or de la pers. 3 pl. a perfectului compus, în SCL, 24.3, p. 279-289. GHICULETE, GALINA (1969) — Fonetica graiurilor moldoveneşti de nord tn comparaţie cu fonetica graiurilor moldoveneşti de sud, in FD, 6, p. 97 — 105. GHIŢU, GALINA (1960) — Consoana muiată n in graiurile limbii române, înFD, 2, p. 131 — 1401965 — Particularităţi arhaice bănăţene ffonetice, morfologice şi lexicale], în Omagiu Rosetti p. 295-297. GIESE, W1LHELM (1955) — Aromunen im Perisler, în „Orbis“, 4.1, p. 43,-48. 1958 — Coadă. Bemerkungen zu einer Atlas-Karte, în Omagiu Iordan, p. 345—349. 1965 — Urrumănisches anlautendes r im Aromunisehen, în Omagiu Rosetti, p. 299 — 301. GIOSU, ŞTEFAN (1963 a) — Subdialectul maramureşean, în SCŞt (Iaşi), 14.1, p. 91 — 110. —-1963 b — Termenii pentru noţiunea de „guturai“ pe baza Atlasului lingvistic român, în SCŞt ] (Iaşi), 14.2, p. 221-243. -■.,1968 — Graniţe şi arii dialectale, în AUI, 14.1, p. 1 — 33. GIUGLEA, G. (1943) — Elemente vechi greceşti in limba română, în DR, 10.2, p. 404—462. 1944 — Uralte Schichten und Entwicklungsstufen in der Struktur der dakorumănischen Sprache. Sibiu. 1958 — Elemente pentru a cunoaşte istoria formării limbii şi poporului român. Problema ali-' mentării vitelor şi a omului la dacoromâni, în CL, 3, p. 53—61. 1964 — Urmă de rotacism in verbul „morsoc”, inf. „a morsoca“ din Ţara Moţilor, în CL, 9.1, p. 41-43. GIUGLEA, G. şi IVĂNESCU, G. (1959) — Un cuvint românesc de origine traco-dacă; dr. mlnzăre, mlrzare, mr. muldzâre, in SCL, 10.1, p. 105 — 112. GIUGLEA, G. şi STAN, I. (1960) — Concordanţe lexicale intre graiuri ibero-romanice şi româneşti, în CL, 5, p. 57 — 66 ; Versiunea în limba franceză în RL, 1961, 6.1, p. 43—49. GÎLCESCU, T. (1931 — 1932) — Cercetări asupra graiului din Gorj, în GS, 5.1, p. 64—124. ţ 1937 - Folclor din Gorj, în GS, 1937, 7, p. 249-270. ' * * * Glosar dialectal. Dobrogea [1977] de Paul Lăzărescu şi Nicolae Saramandu. Bucureşti- [Lucrare în manuscris] * * * Glosar dialectal. Muntenia [1979] de Eugenia Flintea, Paul Lăzărescu, Maria Marin, Anca Marinescu şi Iulia Mărgărit. Bucureşti [Lucrare în manuscris]. 803 BIBLIOGRAFIE * * * Glosar dialectal. Oltenia' (1967) — Întocmit sub conducerea lui Boris Cazacul de Galina Ghicnlete, Paul Lăzărescu, Nicolae Saramandu şi Magdalena Vulpe. Bucureşti (Academia Republicii Socialiste România. Centrul de cercetări fonetice şi dialectale). * * * Glosar regional [Îndrumări pentru corespondenţii care trimit material de lexic regional] 1961 - in LR, 10.2, p. 127-128. GOCIMAN-OITUZ, A. (1933) — Din terminologia lemnului, in „Observatorul Social şi Economic", 3, p. 60— 66. GOLAB, ZBIGNIEW (1969) — Some Arumanian-Macedonian Isogrammatisms and the Social Background of Their Development, in „Word", 15.3, p. 415—435. 1961 — Szkie dialektu Arumunâw maeedânskich, în „Zeszyty Naukowe Uniwersytetu Ja-giellonskiego", Prace jezykoznawcze, zeszyt 4 (Filologia, zeszyt 8). Krakdw, p. 175—200. GOROVEI, A. (1893) — Prube de graiu popular (Moldova), în Şez, 2.2, p. 81—85. GOZIN, G. M. (1970) — Konsonantnge diftongy [îi], [gi] v moldaoskich gooorach (Akustiîes-kie i vosprinimaemye charakteristiki), în Proceedings of the Sixth International Congress of Phonetie Sciences, Held at Prague, 7—13 September 196 7... Prague, p. 391—393. GRADEA, PIA (1960) — O culegere de cuvinte bănăţene, în Mat. Dial., p. 129—141. 1963 — Termeni pentru „bellumu în „Atlasul lingvistic român“, în CL, 8.2, p. 245—263. 1965 — Termenii pentru „zahăru în Atlasul lingvistic român, în CL, 10.1, p. 131—141. GRAUR, AL. (1938 a) — Atlasul lingvistic al României, în VR, 30.5, p. 79—83. 1938 b — Glosar din comuna Reviga (Ialomiţa) în BPh, 5, p. 156—179 [cu Întregiri la articolul precedent de Iorgu Iordan, din BPh, 1938, 5, p. 179—183]. >JL1955 — Limbă, dialect, grai, în Al. Graur, Studii de lingvistică generală, Bucureşti, p. 112—127. -i£Î956 — „Dialectele? limbii române, în LR, 5.4, p. 66—69. \ 1958 a — Limbă, dialect şi stat, în VR, 10.3, p. 98—105. ' 1958 b — Cu privire la ă > a în româneşte, în SCL, 9.2, p. 263—264. 1960 — Limbă şi dialect, în Al. Graur, Studii de lingvistică generală. Variantă nouă. Bucureşti, p. 293—311. 1963 — Subordonarea dialectelor, în SCL, 14.1, p. 121—123. GRECU, DOINA (1968) — Elemente vechi în graiul unei comune din Banal [Berzovia], în CL, 13.1, p. 47-50. 1969 a — Acţiunea limbii literare asupra lexicului unui grai din Banat [graiul din Berzovia], în CL, 14.2, p. 231-239. 1969 b — Observaţii asupra pătrunderii neologismelor într-un grai din Banat [graiul din Berzovia], în CL, 14.1, p. 43—47. 1970 — Aspecte ale graiului în scrisori, în CL, 15.1, p. 30—34. 1979 — Intre grai şi limba comună, în An ICED, 1, p. 297— 301. 1980 — Note asupra perfectului simplu într-un grai din Banat, în CL, 25.1 p. 61 — 66. GRECU, VAS1LE (1927—1928) — Dialectul istroromân, în Codr Cosm, 4-5.2, p. 319—324. GREGORIAN, MIHA1L (1937) - Graiul din Clopotiva, în GS, 7, p. 132-193 şi Bucureşti, 1937. v 1938, 1939 — Graiul şi folclorul din Oltenia nord-veslică şi Banalul răsăritean, în Arh Olt, 17.97-100, p. 221-275; 18.101-103, p. 97-122. ------ 1941-1942 - Folklor din Oltenia de Sud (I), în „Ethnos", 1.2, p. 159-191. 1969, 1970 — Graiul din Oltenia nord-vestică şi Banalul răsăritean. Fonetica. Hărţile dialec-tologiece, I-II, în LL, 23, p. 135-154 (I); 24, p. 189-206 (II). 1971 — Texte folclorice-dialeetale din Oltenia nord-vestică (I), în FD, 7, p. 269-*286. GUTSCHMIDT, KARL (1967) — Slawische Vermittlung bei deutschen Lehnwdrlern im Aro- munisehen, în „Wissenschaftliche Zeitschrift der Humboldt-Universitât", Berlin, Gesel-Ischafts-und Sprachwissenschaftliche Reihe, 16, p. 731—732. GUŢIA, IOAN (1967) — Cueuroz ’mais’ dans l’Europe centrale, în Verh Dial Kongr 1, p. 302— 318. GUŢU, OLIMPIA (1964) — Glosar regional. Regiunea Suceava (raionul Săveni, comuna Mior-cani), în LR, 13.2, p. 117-119. \ GUŢU-ROMALO, V. (1959) — Stabilirea datei de separaţie a aromânei de dacoromână eu ajutorul glolocronologiei, în SCL, 10.4, p. 573—585. Versiunea în limba engleză în „International Journal of American Linguistics", Băltimore, 1962, 28, p. 55—61. HAARMAN, HARALD (1978) — Balkan linguistik 2: Studien zur inlerlingualen Soziolin-guistik des Moldauischen. Tiibingen. [KRAMER, JOHANNES in „Balkan-Archiv”, Neue Folge, 1978, 3, p. 171-175] 804 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA HANEŞ, PETRU Y. (1912) — Românii din Ţara Oltului. Rrăguşenii. Bucureşti. 1922* — Rin Ţara Oltului. Însemnări etnografice şi lingvistice. Culegere de texte, glosar de cuvinte şi mai multe clişee. Bucureşti — * [Pe copertă anul 1921]. [P[UŞCARIU], S. în DR, 1921-1922, 2, p. 723] HAMPEJS, Z. (1956) — Stav jazykove zemipisnijch praci v romănskych zemich, in £ Mod Fii, 38, p. 31-40. HASDEU, B. P. (1882) — Romnome şi turcame. Sufixul romanic -ame la macedoromâni, in „Columna lui Traian“, p. 593—5S8. 1896 — Românii bănăţeni din jiunctul de vedere al conservatismului dialectal şi teritorial, în ARMSL, seria II, 18, p. 1 — 69 şi Bucureşti. HERZOG, EUGEN şi GHERASIM, V. (1924) — Texte mărginene. Studiu critic, în JL 13.27-31, p. 139-144 şi Cernăuţi. 1924—1932 — Glosarul dialectului mărginean, in Codr Cosm, 1924, 1, p. 355—401 (a—c); 1925-1926,2-3, p. 371-428 (d-h); 1927-1928,4-5„ p. 185-Z60(i-k) ; 1931-1932, 7, p. 1-47 (1—m). [PUŞCARIU, SEXTIL în DR, 1924-1926, 4.2, p. 1392-1393] HOEG, CARSTEN (1925, 1926) — Les Saracatsans: une tribu nomade grecque: 1. Etude linguistigue prtctdee d’une notice ethnographique; 2. Texies (contes et chansons), vocabu-laire technique, index verborum. Paris, Copenhaga. [PAPAHAGI, TACHE in GS, 1927, 3.1, p. 259 -272] HOLIOLCEV, CHR1STO (1979) — Sprachgeographische Betrachtungen liber die Terminologie der Kulturpflanzen in den Balkansprachen, In Z Balk, 15, p. 40—50. HOMORODEAN, M. (1957) — Contribuţii la studiul terminologiei miniere româneşti, în CL, 2, p. 193-208. 1960 — Glosar dialectal din mai multe regiuni ale Transilvaniei, in Mat Dial, p. 241—272. HORBATSCH, O. (1971 — 1972) — Rumănische Lehnworter in der ukrainischen Mundart von Let’a (Lelea) im Ronaudelta, în Z Balk, 8.1 — 2, p. 45—56. HREAPCĂ, DOINA (1976) — Rerivate cu sufixul aş(fi) in graiurile din sudul Moldovei, in AnL, 25, p. 121-132. HRISTEA, THEODOR (1975) — Regionalismele şi folosirea lor in limba literaturii artistice, In LLR, 1.3, p. 15-19. HURREN, H. ANTONY (1969) — Verbal aspect and archi-aspect in Jstro-Rumanian, în „La Linguistique“, 5.2, p. 59—90. IACOB, ŞT. (1959) — Note despre graiul din Ţara Btrsei, in LR, 8.5, p. 79—89. IANCU, VICTOR (1967 a) — Originea şi evoluţia palatalizării dentalelor româneşti, in SCL, 18.3, p. 297-311. 1967 b — Răspindirea geografică a palatalizării dentalelor in limba română, în SCL, 18.5, p. 541-553. 1970 — La palatalisation des consonnes dentales — Critirium de ripartition dialectale en daco-roumain, în AC1L X, 2, p. 175—181. 1972 — Răspindirea geografică a iotacizăeii verbelor româneşti, in Bul Şt Baia Mare, 4, p. 41 — 49. 1975 — Palatalizarea dentalelor in limba română [Timişoara]. 1976 — Rall’idioletto alia lingua. II romeno regionale, in ACILFR XIV, 2, p. 291 — 296. 1978 — Cu privire la semiologia raporturilor dintre limbă şi dialect, in CL, 23.1, p. 17—20. 1980 — Pentru un atlas lingvistic al românei standard, in LR, 29.3, p. 221—225. IANOYi, IAN (1938) — Wptyw slownictwa rumunskiego na Podkarpacie, osobliwe na gware huculska [Influenţa lexicului românesc in regiunile subcarpatice, mai ales asupra dialectului huţul], in „Sprawozdanie towarystwa naukowego we Lwowie", Lwow, 18.1, p. 15-22. IFTINCHI, GHEORGHE (1960) — Graiul din Frătăuţii-Vechi (raionul Rădăuţi), regiunea Suceava, in LR, 9.3, p. 71 — 83. ION, CONSTANTIN (1961) — Glosar regional. Reg. Bucureşti (raionul Tilu, comuna Costeştii din Vale). Material cules şi redactat de ... Note [de] Lucreţia Mareş, in LR, 10.4, p. 319— 321. IONAŞCU, AL. (1960) — O paralelă gramaticală slavo-română (Sistemul cuvintelor deictice in graiurile olteneşti), în Rs, 4, p. 73 — 86. IONAŞCU, ECATER1NA (1959) — Sufixele -arşi -aş la numele de agent, în SMFC, 1, p. 77—84. IONAŞCU, ROMULUS (1894) — [Cuvinte din graiul de pe la Năsăud din Transilvania], in RCL, 2.2, p. 96. 805 BIBLIOGRAFIE IONESCU, D. I. (1939) - Glosar din judeţul Gorj, In BPh, 6, p. 205 -245. » 1940—1941 — Însemnări despre graiul gorjan, In BPh, 7—8, p. 326—328. 4 IONESGU, GH. (1958) — Libriei za lu Rumeri din Istrie ; Istroromânii de azi. Trieste. IONESCU, LILIÂNA (1968) — Observaţii tipologice asupra dacoromânei, In SCL, 19.5, p. 501 — 505. 1969 a' — Palatalizarea labialelor în graiurile din Moldova, In FD, 6, p. 49—57. 1969 b — Phonological rules in the vocalism of the dialects spoken in Moldavia, în RRL, 14.5 p. 459-470. 1970 a — Typological remarks on dialects spoken in Moldavia, în RRL, 15.4, p. 389 — 400. 1970 b — Schiţă de tipologie a graiurilor din Moldova (pe baza regulilor fonologiei nivelului cuvintului). Rezumatul tezei prezentate pentru obţinerea titlului de doctor în ştiinţe filologice. [Bucureşti] 1971 — Remarques sur l’evolution de la palatalisation des labiales en dacoroumain, în ACILFR XII, 2, p. 243-246. 1973 a — Ov. Densusianu, dialectolog, în LL, [nr.] 4, p. 729 — 733. 1973 b — Probleme de dialectologie română. Bucureşti. (Univesritatea din Bucureşti. Facultatea de limbă şi literatură română. Catedra de istoria limbii române) [Curs multi-grafiat]. 1973 c — Remarks on Trânsitional Dialects, In RRL, 18.5, p. 435 — 438. 1974 — Primul Colocviu franco-romăn de dialectologie (Aix-en-Provence, 12.13 aprilie 19 74) [Cronică], în SCL, 25.5, p. 561 — 563. 1975 — Observaţii asupra unor „consoane dure“ in dacoromână, în FD, 9, p. 93 — 97. 1976 — Probleme de dialectologie română. Bucureşti. IONESCU-RUXĂNDOIU, LILIANA vezi IONESCU, LILIANA IONICĂ, ION (1965) — Noi atestări ale imperativului negativ arhaic, în Omagiu Rosetti, p. 403-407. 1966 a — Elemente recente in lexicul graiului de pe Valea Bistriţei (Bicaz), în LR, 15.3, \ p. 267-281. ’ #1966 b — Terminologia casei în limba română (pe baza ALR), In SCL, 17.4, p. 435 — 494. 1969 — în legătură cu palatalizarea labialelor (Pe baza datelor NALR — Oltenia), în FD, 6, p. 107 — 115. Versiunea în limba franceză în ACIL X, 2, p. 131 — 139. 1973 — Palatalizarea labialelor in Oltenia, în FD, 8, p. 79—119. 1975 — Note lingvistice : aiărea prin plaiărea; arţuită cu arţa; arură ; aştezău, aşteziua etc. ; a bucăluri; băn. dtnâauş; a se înfiorări; păşâţ; răciră racilor; a soimă ni ; taxidită, taxa-dită, în FD, 9, p. 197-202. 1976 — Graiurile din sudul Olteniei (Fonetică şi morfologie). Rezumatul tezei de doctorat. Bucureşti [Multigrafiat]. IONICĂ, ION; LĂZÂRESCU, PAUL : VULPE, MAGDALENA (1973) - Cu privire la rapor-,< . turile dintre limba literară şi graiuri, în FD, 8, p. 19 — 30. IONIŢĂ, VASILE (1971) — Lexic dialectal din Clinic (judeţul Caraş-Severin), în SLL Folc, 2, p. 313-328. f.a. — Banalul, parte integrantă şi individualitate distinctă in contextul istorico-geografic al spiritualilăţii româneşti. Contribuţii bibliografice. 1. Graiul bănăţean. Reşiţa (Consiliul de Cultură şi Educaţie Socialistă al judeţului Caraş-Severin. Biblioteca judeţeană). IORDACHE, GHEORGHE (1978) — Citeva concluzii cu privire la compoziţia pe origini a terminologiei meseriilor populare in graiurile din Oltenia, în AUG, 6, p. 61 — 65. 1980 — Mărturii etno-lingvistice despre vechimea meseriilor populare româneşti. Studiu cu privire specială la Oltenia. Craiova. IORDAN, IORGU (1920*) — Diftongarea lui e şi o accentuaţi în poziţie ă, e. Iaşi. — * [Pe copertă, 1921]. [FRIEDWAGNER, M. in ASNS, 1923, 115, p. 130-133 ; MEYER-LOBKE, W. in LGRPIi, 1921, 42.9 -10, coi. 329 -331; PASCU, G. în „Arhiva”, 1921, 2S, p. 121 -122 şi in A Rom, 1922, 6.1, p. 230 -234 ; PUŞCARIU, S. în DR, 1920 -1921, 1, p. 377 -396 ; ROSETTI, A. în RLiR, 1927, 3, p. 250-251] *1921 — Lexicul graiului din sudul Moldovei, in „Arhiva", 28.2, p. 186 — 202. 1922 — Atlasul lingvistic al Franţei, în „Arhiva", 29.1, p. 99 — 103. 1923 — Nume topice aromâne in Pind, în „Arhiva", 30.1, p. 107—108. 1923—1928 — Dialectele italiene de sud şi limba română, în „Arhiva", 1923, 30, p. 35 — 50, 148-165, 327-367; 1924, 31, p. 207-226; 1926, 33, p. 9-20, 177-192; 1927, 34, p. 11-22 ; 1928, 35, p. 13-30, 181-204. 1924 — Atlase lingvistice, în „Arhiva", 31.3—4, p. 282—286. 1926 — Jules GillUron [Necrolog], în „Arhiva", 33.3—4, p. 223 — 225. 806 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA .1927 — Un fenomen fonetic românesc dialectal: ă neaccentuat > a, în Rev Fii, 1, p. 117—154. [FOUCHfi, P. în RLR, 1927, 65, p. 135 ; R[OQUES], M. în „Romania”, 1928, 54, p. 592 ; TAGLIAVINI, C. în „Studi Rumeni”, 1928, 3, p. 129-131] * 1930 — G. Weigand [Necrolog], in „Arhiva", 37, p. 230—232. 1934—1938 — Lingvistica românească, laşi [Curs litografiat, anual, cu următoarele subtitluri : Introducere in studiul limbii şi dialectelor româneşti, 1934, 1935 ; Fonetica limbii şi dialectelor româneşti, 1936 ; Morfologia limbii şi dialectelor româneşti, 1937, 1938]. 1936 — Mots savants et mots populaires, in BL, 4, p. 5—14. [CIUREANU, P. în „însemnări ieşese”, 1937, 2.3, p. 196-198; GOUGENHEIM, G. în BSL, 1937, 38.3, p. 105 ; KO GLER, K. in ZRPh, 1939, 59, p. 364 ; R[OQUES], M. în „Romania”, 1940-1941, 66, p. 120.] 1938 — „Întregiri la articolul precedent“ [GRAUR, AL. Glosar din comuna Reviga (Ialo-H mi(a(], In BPh, 5, p. 179-183. 1939 — Anul filologic [1935. Despre Atlasul Linguistic Român], în „însemnări ieşene", 4.9, p. 304—313 şi Iaşi, 1939. $1940 — Les denominations du „crâne“ d’apres VAtlas linguistigue roumain (I, carte 7), in BL, 8.[1], p. 95-141. 1941 — Graiul puinean, in „Ethnos", 1.1, p. 90—117 şi in Iordan, Scrieri, p. 230—247. 1948 a — Concepţia sociologică a limbajului, in VR, 1.3—5, p. 232—247. 1948 b — Limba română actuală. O gramatică a „greşelilor“. [Ediţia a doua, cu modificări]. Bucureşti. 1949 — Amestec de forme dialectale, In CV, 1.7, p. 33. 1956 — Limba română contemporană, ediţia a Il-a. Bucureşti. 1957 — Introducere in lingvistica romanică. Bucureşti [Curs litografiat]. 1962 — Geografia lingvistică, in Iorgu Iordan, Lingvistica romanică. Evoluţie—Curente — Metode. [Capitolul III]. Bucureşti, p. 149—283. 1968 — Scrieri alese. Bucureşti. 1975 a — Atlase sau glosare ?, în FD, 9, p. 7—11. Versiunea in limba franceză; Atlas ou glossaires ? îh Actas del V Congreso Internacional de Estudios Linguisticos del Mediterraneo, [Madrid], Instituto de Cultura Hispânica [1977], p. 475—479. 1975 b — Slilistka limbii române, ediţie definitivă. Bucureşti. IROAIE, PETRU (1939) - Grai şi lăsmuire circbiră, în „Arhiva", 46.3-4, p. 241-270. 1941 — loan Maiorescu, întemeietorul dialectologiei române, în Conv Lit, 74.7, p. 781 — 786. * * * Istoria ştiinţelor in România. Lingvistica. (1975) — Volum elaborat sub conducerea acad. Iorgu Iordan de Ion Gheţie, Valeria Guţu Romalo, Luiza Seche, Mircea Seche, Flora Şuteu. Bucureşti. ISTRATE, GAVR1L (1937) - Graiul salului Nepos (jud. Năsăud), în BPh, 4, p. 50-97. 1939 — Graiul popular scris, în BPh, 6, p. 132—150. 1940—1941 — Pe marginea unei anchete dialectale. [Graiul satului Nepos-Năsăud], în BPh. ^ 7-8, p. 293-303. " 1944 — 1945 — Noţiunea „femeie stricată" şi terminologia animală, în BPh, 11 — 12, p. 471 — 497. 1955 — Despre însemnătatea cercetărilor dialectale, în SCL, 6.1 — 2, p. 109—131. 1959 — Dialectele limbii române in concepţia lui Alexandru Philippide, în LR, 8.3, p. 12—15. 1960 — Noul atlas lingvistic român, în FD, 2, p. 141 — 168. ISTRATE, G. şi TURCULEŢ, A. (1971) - Cercetări dialectale în judeţul Bistrifa-Năsăud, în FD, 7, p. 189-227. ISTRĂTESCU, ALEXANDRINA (1927-1928, 1929 )- Texte populare din judeţul Prahova [cu] Glosar, in GS, 3.1, p. 152-174 ; 3.2, p. 344-380; 4.1, p. 108-136. , IVAŞCU, IOAN (1979) — Sistemul de denominaţie in rona Sebiş, judeţul Arad, în „Ziridava" 11, p. 837-937. 1VĂNESCU, GH. (1937) — Ca, ce, ci, ga, ge, gi > ţea, le, ţi, dzea, dze, dzi, in macedoromână şi meglenoromână, în BPh, 4, p. 211 — 220. 1939 — i > ă în macedoromână, istroromână şi meglenoromână, în „Arhiva", 46.3—4, p. 271-275. 1940—1941 — c, g + fa e, i > t, dz in macedoromână şi meglenoromână, în BPh, 7—8, p. 328-335. 1942 a — Colonii meglenoromâne in sudul Transilvaniei, Oltenia şi Muntenia. Graiul românilor din Imperiul româno-bulgar, în BPh, 9, p. 161 — 174. 1942 b Originea Fărşeroţilor, in BPh, 9, p. 175—179. 1943 — Pericle Papahagi. Cronică, in BPh, 10, p. 228 — 229. 807 BIBLIOGRAFIE 1944 — 1945 — Problemele capitale ale vechii române literare, l n BPh, 11 — 12, p. 1—412 şi Iaşi, 1948. , 1976 — Les subdioisions terriloriales du roumain, in ACILFR XIII, 2, p. 167—178. 1977 - Tache Papahagi (1892—1977), in AUI, 23, p. 136-139. 1980 a — Dialectele limbii române In epoca modernă, în Ivănescu, ILR, Cap. III, p. 30—46. 1980 b — Vechimea diferenţelor dialectale in cadrul românei, în Ivănescu, ILR Cap. V, p. p. 78-82. 1980 c — Istoria limbii române. Iaşi. 1980 d — Etnolingvistică, in Introducere tn etnologie. Coordonator ştiinţific prof. dr. Romu-lus Vulcănescu, Bucureşti, p. 138 — 142. IVĂNUŞ, DUMITRU (1972) — Formele de indicativ viitor şi de condiţional prezent in graiul din comuna Vlrvor, judeţul Dolj, in „Philologica“, 2, p. 169—172. IVE, ANTON (1893) — Die Istrianischen Mundarten. Wien. JABERG, KARL (1940) — Der rumănische Sprachatlas und die Struktur des dacorumănischen Sprachgebiets, în „Vox Romanica", 5, p. 49—86. [CAPIDAN, TH. in L Lilt, 1911, 1.2, p. 320-322 ; PETROVICI, E. în DR, 1941, 10.1, p. 120 — 123 ; ST. G. în „Lcipziger Vierteljahresschrift fttr Siid-Ost Europa”, 1942, 6.1—3 p. 165] 1965 — Tagebuchblătter (ungedruckt) : Aus Portugal — Aus Rumănien, în K. Jaberg Sprachwissenschaftliche Forschungen und Erlebnisse. Herausgegeben von seinen Schtilern und Freunden. Zweite, unverănderte Auflage, Bern (Romanica Helvetica, voi. VI), p. 115-122. JARNÎK, HERTVIK (1913) — Zu G. Weigands Materialen aus dakorumănischer Dialektologie (Monographien und Atlas), în „Revue de dialectologie romane", Bruxelles, 5, p. 195 — 222. 1937 — Sur une question de carlographie (A propos de l’Allas linguistique roumain), în C Mod Fii, 23.2, p. 174-175. /JITARIU, PROCOPIE (1964) — Glosar regional. Regiunea Suceava (raionul Gura Humorului, comuna Berchiseşti). Material cules şi redactat de ... Note : Lucreţia Mareş, în LR, 13.1, p. 82-86. KADRIU, ILJAZ (1980) — L’emploi de quelques emprunts lexicaux roumains dans l’albanais de K'ergova (Kitevo), Macedonie, în RESEE, 18.1, p. 123 — 125. KALPAKIAN, OVANES (1972) — Cuvinte româneşti in dialectul armean din Transilvania, în „Baicar", nr. 265 (20.116) din 3 decembrie. KARAKULAKOV, VL. 1957) — Cu privire la dialectele limbii române, în LR, 6.3, p. 96 — 97. KATSANIS, NIKOLAOS (1977) — Ellinikes epidraseis sta koutsovlahika. Tessaloniki. K.AVALLIOTIS, THEODOROS ANAST. (1770) — Protopeiria, Venezia. KELEMEN, B. (1962) — Contribuţii la fonologia graiurilor dacoromâne. Aspectul fonetic şi fonologie al unui text din 1768, în CL, 7.2, p. 225 — 247. 1972 — Cu privire la păstrarea africatei £ (in secvenţa £ + o, u) in limba română, în CL, 17.1, p. 75-80. \ 1977 — Cu privire la primele atestări si la răspindirea geografică a termenului falce, în CL» 22.2, p. 185-186. ' KLEIN, KARL KURT (1963) — Der Rumănische und der Siebenbiirgisch-Deutsche Sprachatlas (ALR und SDSA), în Innsbrucker Beitrăge zur Kultunvissenschafl. Herausgegeben von der Innsbrucker Gesellschaft zur Pflege der Geisteswissenschaften Bând 9/10. Wel-toffene Romanistik. Festschrift Alwin Kuhn zum 60 Geburtstag... Innsbruck, 1963, p. 75-110. KLEPIKOVA, G. P. (1960) — Funcţiile prefixelor verbale de origine slavă in dialectul istroromân, în FD, 2, p. 169 — 207 [si] Funkfii slavianskih glagolnich pristavok v islrorumynskom> în „Voprosy Slavianskogo Jazykoznanija", Moskva, 1959, 4, p. 34 — 72. 1963 — Prefixul de origine slavă po in dialectul istroromân, in FD, 5, p. 69 — 81. KOLTSIDAS, ANTONIS, MIH. (1978) — Grammatiki kai lexiko tis koutsovlahikis glossas. Thessaloniki. KOVACEK, AUGUST (1962) — Notes sur les formes de cas en istroroumain, în SRAZ, 13 — 14, p. 75-84. 1963 — Notes de lexicologie istro-roumaine. Sur la disparition des mots anciens et leus rem-placement par des mots croales, în SRAZ, 15 — 16, p. 3 — 39. 1966 — Quelques influences croales dans la morphosgntaxe istroroumaine, în SRAZ, 21—22, p. 57-76. ’ 1967 — Certaines modifications grammaticales et semantiques des „quantitatifsu et „qualita-tifs“ istroroumains dues ă l’inftuence croate, în SRAZ, 23, p. 195 — 210. 80.8 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA 1968 — Observations sur Ies influences croates dans la grammaire istroroumaine, In „La Lin-guistique", [4], 1, p. 79—115. 1970—1971 — La place de l’adjeetif epitheie en istroroumain, în SRAZ, 29—32, p. 73 — 92. 1971 a — Descrierea istroromânei actuale. Bucureşti. 1971 b — Le calque lexical d’apris le croate comme eause.de eertains changemenls grammati-ticaux subis par Ies „quantitatifs“ istroroumains, în ACILFR XII, 2, p. 1 127—1 131. KRAMER, JOHANNES (1980) — Le projet de l’Atlas linguistique aroumain (ALiA), In XVI Congris inlernacional de linguistica i filologia româniques. Resums de comunicacions i de treballs en curs o en projecte. Palma de Mallorca 7—12 Abril 1980, p. 299—301. KRAMER, J. şi SARAMDNTJ, N. (1978) — Das Projekl eines aromunischen Sprachallasses (ALiA). în „Balkan-Archiv“, Neue Folge, 3, p. 7—14. Versiunea in limba română in SCL, 1979, 30.2, p. 157—161. KREPINSKY, M. (1958) — De la palalalisation de CM et de DM en roumain, în CL, 3, supliment, p. 291 — 294. KROME, F. (1930) — Die Palatalisierung der Dentalen vor e, i im Rumănischen. Berlin. LACEA, C. (1924—1926) — Sint In Transilvania aşezări de Români veniţi din sudul Dunării sau nu sint ?, în DR, 4.1, p. 353—370. LAMBERTZ, THOMAS (1977) — Statistische Analgse der sgntaktischen Slrukturen des Gleich-nisses vom „verlorenen Sohn“ (Luc. ÎS. 11—24) in aromunischer, rumănischer und alt-griechischer Fassung auf der Grundlage der „sgntaxe structurale“ von Tesniire, în „Balkan Archiv“, Neue Folge, 2, p. 11 — 83. LAMBRIOR, A., (1877) — Du traitement des labiales p, b, v, 1 dans le roumain populaire, în „Romania“, 6, p. 443 — 446 şi în A. Lambrior, Studii de lingvistică şi folcloristică. Ediţie Îngrijită şi studiu introductiv de Ion Nuţă, Iaşi, 1976, p. 20—24. LAMMERT, EMERICH (1943) — Mundarlenwandlungen in der Banater Mundartlandschaft, în „Deutsche Forschungen im Stidosten", 2.3, p. 483 — 506. LANGE-KOWAL, ERNST-ERWIN (1941) — Das Aromunische, ein rumănischer Dialekt der Balkanhalbinsel. Berlin. > LĂZĂRESCU, PA EL (1966) — Remarques sur Vemploi du PLIM dans Ies enquiies dialeclales, în RRL 11.1, p. 85-100. 1967 a — In legătură cu raporturile dintre limba standard şi graiurile locale (pe baia datelor ALR I şi NALR - Oltenia I, in SCL, 18.2, p. 187-201. ,- .1967 b — Termeni referitori la preparate culinare in graiurile olteneşti, în SCL, 18.6, p. 617— ' 625. • 1971 — Note lexicale : boi; cavurmă, cavarmăn ; călăfe ; chiănghiuri: cirişină ; colăriz ; daulgiu ; ghivM ; ghizlăc ; guguşeălă, tăpă, în FD, 7, p. 305 — 310. 1973 - Dr. neaţalăş,' în FD, 8. p. 203-206. «.1975 a — Arii lexicale tn nord-esiul Munteniei, în FD, 9, p. 121 — 141. 1975 b — Note lingvistice : secretdte, iem... iem, în FD, 9, p. 202—204. 1976 — Geografie lingvistică : Terminologia agricolă tn RSS Moldovenească, în Trib Rom, 5.81, p. 11. LĂZĂRESCU, PAUL şi NEAGOE, VICTORELA (1978) - Contribuţia ALM şi a Textelor dialectale moldoveneşti la cunoaşterea stadiului actual al graiurilor româneşti, în Omagiu lui losif Constantin Drăgan, voi. 2, Roma, p. 107 — 123. LĂZĂRESCU, PAUL ; SARAMANDU, NICOLAE (1975-1976) - Les parlers de la Dobroudja dans le cadre du dacoroumain, în „Dâcoromania", Freiburg/Munchen, 3, p. 179 184. * * * Lexic regional (1960, 1967) — [VoZ. 2]. Redactor coordonator: Gh. Bulgăr; [Vol.]2 Redactor coordonator : Lucreţia Mareş. Bucureşti. LOBIUC, IOAN (1973) — Interacţiuni lexicale şi fonetice ucraino-române (I), în SCL, 24.4, p. 455-460. 1978 a — Influenţa limbii ucrainiene tn dacoromână2 (pe baza ALR) [Rezulmatul tezei de doctorat], laşi [Multigraliat]. 1978 b — în legătură cu originea formelor scurtate ale vocativului românesc, în AUI, 24, p* 37-48. LOSONŢI, DUMITRU (1977) - Grum, grumur şi deirvatele lor, in CL, 22.2, p. 187-190. 1979 — Cuc, cucă, gug, gugă şi derivatele lor, în LR, 28.1, p. 51 — 61. 1980 — Ţuţ, ţuţă şi derivatele lor, in SCL, 31.1, p. 89 — 96. LUDTKE, M. H. (1955 — 1956) — Sprachliche Beziehungen der apulischen Dialekte zum Ru-mănisciien, în RER, 3 — 4, p. 130—146. LUPI, GINO (1937) — L’Atlante linguistico romeno, în „L’Europa Orientale", 17.9—12, p. 547-551. MACREA, D. (1936 — 1938) — Palatalizarea labialelor tn limba română, în DR, 9, p. 92 — 160. 809 bibliografie [rtOSETTI, A. în BL, 1939, 7, p; 192-194; ŞANDRU, D. în RIR, 1939, 9, p. 358-363] 1941 — Din Atlasul IÂngulstic Român: 1. Note istroromâne, în DR, 10.1, p. 50—57. 1953 — Probleme de fonetică, Bucureşti. 1954 — Despre originea şi structura limbii române, în LR, 3.4, p. 11—30; 1956 a — Despre dialectele limbii române, în LR, 5.1, p. 5—24. 1956 b — Citeva precizări tn legătură cu problema dialectelor limbii române, în LR, 5.4 p. 70-75. | 1959 — Citeva precizări in problema raporturilor dintre limbă şi dialect, în CL, 4, p. 189—195. Versiunea în limba rusă în RL, 1961, 6.1, p. 17—24. 1961 — O veche controversă lingvistică : palatalizarea labialelor şi tradiţia limbii noastre literare, in CL, 6.1, p. 31—42. 1965 — Atlasele lingvistice regionale româneşti, în CL, 10.1, p. 13—19. Versiunea în limba franceză'în RRL, 1965, 10.1—3, p. 205—211. MAIORESCU, ION (1874) — Itinerar în Istria şi vocabular istriano-român. Iaşi [şi ediţia a doua, publicată de Titu Maiorescu, Bucureşti, 19001. MANECA, CONSTANT (1969) Venezia e l’istrorumeno nel medioevo, în RRL, 14.1, p. 7—11. MANOILESCU, LIA (1930) - Muzeul Limbii Române, în „Boabe de grlu“, 1, p. 85-91. MANU-MAGDA, MARGARETA (1979) — Citeva observaţii referitoare la datare tn textele ' dialectale, în An ICED, 1, p. 339—345. -• MAREŞ, LUCREŢÎA (1968) — Termeni pentru noţiunea de „febră11 in limba română, în LR, 17.1, p. 25-37. 1972 a — Termeni referitori la o noţiune profund marcată de afectivitate: prost, în SCL, 23.5, p. 491-507. . f 1972 b — Repartiţia geografică a sufixului -uc(ă) în SMFC, 6, p. 89 — 96. 1973 — Cuvinte regionale in locuţiuni şi expresii literare, în LR, 22.2, p. 149—154. 1975 — Cuvinte regionale in derivate literare, în LR, 24.1, p. 71—80. 1976 — Elemente regionale in lexicul limbii române — Rezumatul tezei de doctorat. Bucureşti [Multigrafiat]. . MARIAN, BARBU (1962) — Glosar regional. Regiunea Oltenia (raionul Craiova, comună Izvor-Mileşti). Material cules şi redactat de ... Note de L[ucreţia] M[areş], în LR, 11.3, p. 265-266. , MARIN, MARIA (1971) — în legătură cu o formă muntenească de perfect simplu, în FD, 7, p. 317-318. 1973 — Note lexicale [pogonlci ; saceăc; virşeâlă, vîrşit, dihânită], în FD, 8. p. 211—214. 1975 — Note lingvistice: â exista, în FD, 9, p. 204—205. MARINESCU, BOGDAN (1980) — Ţara Haţegului — vatră lingvistică, martor al continuităţii, în An ICED, 2, p. 181-191. MARINESCU, BOGDAN şi colab. (1973, 1975) — Factori ai modificărilor in mtsxj implicat intr-o anchetă dialectală, I, II, în FD, 8, p. 141-151 (I); FD, 9, p. 49-65 (II). 1976 — L’etat du sujet soumis ă l’enquite facteur de variabiliti linguistique, în ACILFR XIV. 2, p. 297-304. MARKOVlC, RATOMIR (1969) — Texte dialectale din Homolje (R.S.F. Jugoslavia), în FD, 6, p. 187-200. MÂRTON, GYULA (1942) — A rumin ngelvatlasz — munkilatok torlenete is modszere. [Istoria elaborării şi metodele Atlasului Lingvistic Român], în „Magyar nepnyelv", 4 p. 233-267. 1942 — A rumin ngelvatlasz elso hirom kStetemk miş/ar erei'.tâ axqaqi [Miteriilil de ori gine ungurească din primele trei volume ale ALR], Kolozsvâr, 1942. 1964 — Az Uj Roman Nglvatlasz [Noul Atlas lingvistic român], în NylK, 8.2, p. 275-282- MARTON, GYULA; PfiNTEK, JANOS; VOO, ISTVAN (1977) - A maggar ngelvjdrâsok, român kolcsonszavai [Împrumuturile romlneşti ale dialectelor maghiare] Bukarest. MASSIMU, I. C. (1882) — Rapeda idea de Gramatica Macedo-romanisca. Bucureşti. MATEI, I. (1987) — Notes sur Ies .,turcismssf‘ du dialecte roumain de Banat. Un probiime de mithode, in RESEE, 5.3—4, p. 567—571. * * * 1960 — Materiale şi cercetări dialectale. I. Academia Republicii Populare Române. Filiala Cluj. Institutul de lingvistică. Redactori responsabili: Romulus Todoran şi Vasile Bre-ban [Bucureşti]. MĂRDĂRESGU, MARIA (1966) — Observaţii asupra structurii acustice a vocalelor [Q] şi [ţ] din graiurile dacoromâne, în SCL, 17.4, p. 419—422. Versiunea în limba franceză în RRL, 1966, 11.3, p. 259—263. 810 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA MĂRDĂRESCU-TEODORESCU, MARIA (1975) — Semioclusivele româneşti in fonetică sintactică (in sandhi), In FD, 9, p. 99—106. MĂRDĂRESCU, MARIA şi colab. (1968) — Analiza acustică a vocalelor meglenoromâne, In SCL, 19.1, p. 11-28. 1970 — Les vogelles miglino-roumaines, In Proceedingş of the Sixth International Congres» of Phonetic Sciences, Held at Prague, 7—13 September 1967, Prague, p. 271—275. MĂRII, I. (1965—1966) — Studiind elementul sirbesc in lexicul graiului din Toager. [jud. Timiş]. Note (I— II), In CL, 10.2, p. 363-370 şi 11.2, p. 337-344. 1968 a — Pseudoturcismele graiurilor bănăţene in lumina geografiei lingvistice şi a prlncl-piului etimologiei directe, in CL, 13.1, p. 95—105. 1968 b — Infinitivul lung cu valoare verbală. Note, in CL, 13.2, p. 327—331. 1969 — Însemnări despre imperativele regionale „duce-vă-fi“ ţ „duce-vi-ţi" şi „culcaţi-vă-ţi" ţ „culcaţi-vi-fi", in CL, 14.2, p. 255—263. 1970 a — e — in dialectul aromân, in SCL, 21.6, p. 689—691. 1970 b — Note lexicale. Cuvinte aromâne in Atlasul lingivstic român I, II, in CL, 15.1, p. 35— 46 ; 15.2, p. 253-264. «'-1971 — Observaţii asupra utilizării materialului Atlasului lingvistic român în Dicţionarul limbii române (DLR), M şi O, în LR, 20.1, p. 87—96. ■_ 1971 — Alte ctteva observaţii privind utilizarea materialului ALR în DLR, M şi O, in LR. 20.5, p. 515-526. 1977 — Note lexicale (1. păsară ; 2. rug ; 3. ştibă (să ~) ; 4. votcol, în CL, 22.2, p. 191 — 194. MĂRUŞCA, NICOLAE (1968) — Ctteva abateri in sintaxa propoziţiei graiului din comuna Bo- rod (Bihor), in CLL [1], p. 69-73. 1969 — Vocalismul graiului din comuna Borod (Bihor), in CLL, [2], p. 51 — 73. 1970 — Graiul comunei Borod. Consonaniismul, lexicul şi onomastica, in CJ,I , Pk p. 31 — 79. 1971 — Graiul din comuna Borod (Bihor). Morfologia, sintaxa frazei şi formarea cuvintelor, in CLL, [4], p. 87-123. METEA, ALEXANDRU (1979) — Valorificarea artistică a limbii populare in proza de inspiraţie folclorică in cea de-a doua jumătate a secolului al XlX-leâ. Timişoara [Mulţi graf ia t]. MEYER-Lt)BKE, W. (1921-1922) - Palatalizarea labialelor, în DR, 2, p. 1-19. MIHAIL, ZAMFIRA (1966) — Despre regionalismul şapcă şi neologismul omonim, în AnL, 17, p. 143-150. ' 1978 a — Terminologia portului popular românesc în perspectivă etnolingvislică comparată sud-est europeană, Bucureşti. 1978 b — Aria de răsptndire a împrumuturilor româneşti în limba bulgară, în AUBLLS, 2 p. 52—56. 1978 c — Recherches ethnolinguistigues en Dobroudja au XIXe siicle ,în RESEE, 16.2, p. 364-374. 1979 a — Arii lingvistice şi zone etnografice, în AnICED, 1, p. 289—296 . 1979 b — Arumunische Elemente im Bulgarischen, în RESEE, 27.2, p. 397—407. [1979] c — Ethno-linguistics and „linguo-ethnologgu, în „Ethnologica“, 2, p. 35—38. 1979 d — Einolingvistica — cercetare interdisciplinară, în „Studii şi comunicări de etnogra-fie-istorie“ (Caransebeş), 3, p.27—31. MIHĂESCU, HARALAMBIE (1977) — Remarques sur les rapporls lexicaux albano-aroumains, în „Gjurmime albanologjike“, Seria e shkencave filologjike, Prishtine, 7, p. 119—126. MIHĂILĂ, GHEORGHE (1960) — împrumuturi vechi sud-slave in limba română. Studiu lexico-semantic, Bucureşti. 1961 — Conferinţa de dialectologie slavo-romănă. Cronică, în SCL, 12.4, p. 579—582. 1963 — Contribuţii la studierea geografiei împrumuturilor slave în limba română (pe baza „Atlasului lingvistic român"), în Rs 7, p. 23 — 53. #1965 — EUments slaves dans les parlers daco-roumains, în RRL, 10.1 — 3, p. 213—227. 1980 a — împrumuturi vechi slave, comune daco românei şi istroromânei, în SCL, 31.4, p. 431— 434. 1960 b — împrumuturi bulgăreşti in sudul teritoriului dacoromân, în SCL, 31.5, p. 591—594» MIHĂILEANU ŞTEFAN (1889) — Studiu asupra dialectului românilor din Macedonia. Bucureşti. . 1901 — Dicţionar macedo-român. Bucureşti. ^ MIHUŢ, I. (1961) — Glosar regional. Regiunea Crişara (raionul Gurahonţ, comuna Chisindia), * în LR, 10.1, p. 21-22. MIKLOSICH, FR. v. (1881 — 1882) — Rumunische Untersuchungen, I. Istro-und makedo-rumănische Sprachdenkmăler. II. Isirorumănische Denkmăler. Wien. 811 BIBLIOGRAFIE 1881 — 1883 — Beitrăge zur Lautlehre der rumunischen Dialekte. Vokalismus I—III .Consd-nantismus I—Il. Lmtgruppen. Wien 1881—1883. (Aus dem Jahrg. 1881—1883 der Sitzungsberichte der phil-hist. Classse der Kais. Akad. der Wissensch. besonders abge-druckt.) MLADENOV, MAXIM ŞL. (1972) — Elemente româneşti tn terminologia populară bulgară din domeniul îmbrăcămintei, In CL, 17.2, p. 263—277. MLADENOV, ST. (1927) — Zur Erforschung des slaoischen Elemente im Aromunischen, In „Archiv fur slavische Philologie“, 41, p. 143—152. MOCANU, NICOLAE (1970) — Note despre materialele dialectale publicate tn „Fonetică şi Dialectologie“ ool. VI, 1969, în CL, 15.1, p. 188 — 191. 1972 — Asupra rotacismului dacoromân. Situaţia actuală in Ţara Moţilor (comunele Scărişoara, Glrda şi Arieşeni, jud. Alba), în CL, 17.1, p. 81 — 97. 1976 — Adjectivul fior (led. florus) şi derivatele sale, în CL, 21.2, p. 189 — 198. MOISE, ION (1959 a) — Glosar regional. Regiunea Piteşti (comuna Stăneşli, raionul Argeş). Materialul a fost cules şi redactat de ... şi a fost pregătit pentru publicare de Elena Ciobanu, » în LR, 8.2, p 51-55. 1959 b — Glosar regional. Regiunea Piteşti (comuna Stăneşli, raionul Curtea de Argeş). Material cules şi redactat de ... şi pregătit pentru publicare de Elena Ciobanu, în LR, 8.3, p. 64— 68. 1959 c — Glosar regional. Regiunea Piteşti (raionul Argeş). Material cules şi redactat de ... în LR, 8.5, p. 75-76. v __ 1973 — Dumi ot slavjanski proizehod v rumanskite govori ot okrăg ArdzeS. Prevel ot rumănski M. SI. Mladenov, în „Bălgarski ezik“, 23, p. 389—398. 1977 — Aria de răspîndire a perfectului simplu tn Oltenia şi Muntenia, înLR, 26.1, p. 91—93. 1978 — Isomorfa perfectului simplu, în LR, 27.5, p. 533 — 538. MOLIN, ROMUL S. (1910) — Din graiul bănăţenilor ■ / ş 1978 — Probleme de metodă în cercetarea istorică a sintaxei populare, în LL (nr.) 4, p..5i2—518. f 1979 — Aspects de la subordination au niveau de la phrase dans quelques textes roumains d.\Olte- nie, în RRL, 24.3, p. 255—269.’ ' ’ ’ ' ' PAPAHAGI, PERICLE (1895) — Sâmmlung aromunischer Sprichwdrler und Rălsel, în Jb, 2» p. 147-192. . • ,--i. 1900 a — Din literatura poporană a Aromânilor, Bucureşti. 1900 b — Românii din Meglenia (Texte şi glosar). Bucureşti. 1902 — Megleno-Românii. Studiu etnografico-filologic. Partea I: Introducere, descrierea călătoriei, ocupaţiile locuitorilor, texte. Partea II: Texte şi glosar. Bucureşti (Extras din ARMSL, 35 (1902-1903). 1905 a — Basme aromâne şi glosar. Bucureşti. 1905 b — Grote aromâne, în ARMSL, Seria II, 27.5, p. 95—259 şi Bucureşti, 1905. 1912 — Din trecutul cultural al aromânilor (Cu prilejul unui document de limbă), în ARMSL, Seria II, 35.1, p. 1—36 şi Bucureşti, 1912. 1925 a — Numiri etnice la aromâni, Bucureşti (şi ARMSL, Seria III, 1925—1927, 3.4, p. 131-167); , [CAPIDAN, TH. In DR, 1924-1926, 4.2, p. 1275-1277] 1925 b — Quelques inţluences bgzantines sur le dialecte macidoroumain au aroumain, în RHSEE, 2, p. 185-196. PAPAHAGI, TACHE (1920) — La Românii din Albania. Bucureşti. 1922 — Antologie aromânească. Bucureşti. [CAPIDAN, TH. In DR, 1922-1923, 3, p. 889-891; DENSUSIANU, O. tn GS, 1923, 1.1, p. 166-167; FRIEDWAGNER, M. tn LGRPh, 1923, col. 139-142; IORDAN, IORGU In „Arhiva*, 1923, 30, p. 238 -239 ; ŞLADBEI, I. tn VR, 53, p. 453] 1924 — Aspecte etno-culturale din viaţa Firşeroţilor, în „Peninsula Balcanică", 2, p. 148—150. 1925 a — Cercetări in Munţii Apuseni, în GS, 2.1, p. 22—89 şi Bucureşti, 1925. [PAŞCA, ŞT. în DR, 1924-1926, 4.2, p. 1009-1017] 1925 b — Graiul şi folklorul Maramureşului. Bucureşti. [BOGREA, V. tn „Făt-Frumos*, 1927, 2, p. 22 -25, 55 -59 ; DRĂGANU, N. în DR, 1924 —1926, 4.2, p. 1 063 — 1 091, cu un răspuns din partea lui T. Papahagi tn GS, 1927 — 1928, p. 242 —253 şi 434—439 şi cu o replică din partea lui N. Drăganu In .Junimea Literară”, 1927, 16.5—7, p. 164 — 174; T.L. In „Ungarische Jahrbucher”, 8, p. 223 —224] 1930 — Originea Muloviştenilor şi Gopeşenilor in lumina unor texte, în GS, 4.2, p. 195—256 şi Bucureşti, 1930. 1932 — Aromânii. Grai. Folclor. Etnografie. Cu o introducere istorică. Curs ţinut in noiembrie şi decembrie 1931. Bucureşti [Curs litografiat]. 1946 — Eliments aroumains en Daco-Roumain, în L Lit, 3, p. 213—216. 815 BIBLIOGRAFIE 1947 — Din Dicţionarul dialectului aromân, general şi etimologic, Bucureşti. ' [TODORAN, ROMULUS in DR. 1948, 11, p. 282 -283] 1963 — Dicţionarul dialectului aromân, general şi etimologie. Dietionnaire aroumain (maeido-roumain) giniral et itgmologique [Bucureşti]. 1974 — Dicţionarul dialectului aromân, general şi etimologie. Ediţia a doua augmentată. Dic-tionncdre aroumain (macido-roumain) giniral et itgmologique. Deuxiime idition augmentie. Bucureşti. 1979 — Mic dicţionar folkloric. Spicuiri folkloriee şi etnografice comparate. Ediţie Îngrijită, note şi prefaţă de Valeriu Rusu. Bucureşti. PASCU, G. (1912—1913 a) — Suxifele macedo- şi megleno-române de origine neogreacă, In ARMSL, Seria II, 35.4, p. 109—142 şi Bucureşti, 1913. 1912—1913 b — Elementele romanice din dialectele macedo- şi megleno-române, în ARMSL, Seria II, 35.5, p. 143 — 218 şi Bucureşti, 1913. 1913 — Eliments nio-grecs dans le dialecte megleno-roumain, In „Revue de Dialectologie Romane*1, 5; p. 227—228. 1925 — Dietionnaire itgmologique maeidoroumain. I. Les iliments latins et romans; II. Les iliments grecs, tures, slaves, albanais, germaniques, hongrois, niologismes, criations immi-diates, obscures [2 voi.]. Iaşi. [IORDAN, IORGU în ZRPh, 1928, 48, p. 727 - 732; T.L. in „Ungarische JahrbOcher”, 7, p. 769] PAŞCA, ŞTEFAN (1926) — Să ne salvăm limba populară [Apel In vederea completării chestionarelor iniegătură cu „Calul** şi „Casa**], In SM, 3, p. 589. 1927—1928 — Terminologia calului: Părţile corpului, In DR, 5, p. 272 — 327 şi Cluj, 1929. [IORDAN, IORGU in ZRPh, 1936, 56, p. 224 -234] 1928 — Din Munţii Apuseni. Extras din „Făt-Frumos**, 3. [G[OROVEI], A. In Şez., 1929, 37 (25), p. 133] 1928 — 1929 — Glosar dialectal alcătuit după material lexical cules de corespondenţi din dife-1 rite regiuni, In ARMSL, Seria III, 4.3, p. 193—254 şi Bucureşti, 1928. [IORDAN, I. in B Ph, 1935, 2, p. 279 -294 ; ŞANDRU, D. în GS, 1931-1932, 5.2, p. 387 —389 [cu răspuns de Paşca, Şt. in DR, 1931 — 1933, 7, p. 155 şi cu „Pe marginea unui răspuns* de ŞANDRU, D. in GS, 1937, 7, p. 312-316] 1931 — 1933 — Sufixe care indică apartenenţa locală, în DR, 7, p. 154—163. 1936 — Nume de persoane şi nume de animale in Ţara Oltului, Bucureşti. [CREANGĂ, MARGARETA in BPh, 1937, 4, p. 241-244 ; DECEI, AUREL in „Gînd romanesc*, 1939, 7, p. 387 -389 ; KNIEZSA, I., in AECO, 1937,3.4, p. 367 -371; PETRO-VICI, E. in DR, 1936-1938, 9, p. 397-399; PUŞCARIU, S. în DR, 1936-1938, p. 448 şi raport pentru acordarea premiului „Eliade Rădulescu” al Academiei Române, in „Analele Academiei Române* 55, p. 185 — 187] 1936—1938 — Note istroromâne. [Despre graiul din Seiane (Jeiă’n) din Istria], în DR, 9, p. 236-241. 1943 — în legătură cu rom. „mereu1*, în DR, 10.2, p. 315—318. 1953 — în legătură cu „integrarea** limbilor şi dialectelor, în LR, 2.3, p. 84 — 91. PAVEL, VASILE (1973) — Terminologia agricolă moldovenească. Chişinău. PĂCALĂ, VICTOR (1915) — Monografia comui ei Răşinari. Sibiu. PĂLTINEANU, VIOREL (1971) — Numele peştelui Alburnus alburnus [,,obiet“] in terminologia populară, în CL, 16.2, p. 271—277. PĂTRĂŞCANU, TRAIAN (1971) — Aspecte morfologice şi sintactice ale graiului din Valea Mureşului, în „Apulum**, 8, p. 449—460. PĂTRUŢ, ION (1942) — Folklor de la Românii din Sirbia, în AAF, 6, p. 329—384. 1943 a — A custa in graiul bănăţean, în DR, 10.2, p. 361. 1943 b — Velarele, labialele şi dentalele palatalizate, în DR, 10.2, p. 298—308. 1948 — Raporturi fonetice ucraino-române, în DR, 11, p. 51 — 59. 1953 — Influenţe maghiare în limba română, în SCL, 4, p. 213—217. 1954 — Sisteme de transcriere fonetică, în LR, 3.4, p. 79—84. 816 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA 1958 a — Contribuţii slave şi maghiare la formarea subdialecteloi dacoromâne, In CL, 3, p. 63 — 74. 1958 b — Influenees slaoes et maggares sur Ies parlers roumains, In Rs, 1, p. 31 — 43. [COTEANU, I. In LR, 1959, 8.2, p. 104-109] 1958 c — Rostirea nonă, două etc., In Omagiu Iordan, p. 661—665. [COTEANU, I. In LR, 1959, 8.2, p. 104-109] 1959 — Probleme de fonetică şi morfologie. III. în legătură cu i şi p în limba română, în CL, 4, p. 43-48. 1962 — Morfologie şi fonologie. II. Referitor la sistemul fonologie consonantic al limbii române, în CL, 7.2, p. 217-223. 1965 — „Împrumuturi prin filieră”, în CL, 10.2, p. 327—336. 1969 — Referitor la evoluţia sistemului verbal românesc, în FD, 6, p. 131 — 139. 1974 — Rumynskij lingvistiâeskij atlas, în V pamet na profesor Stojko Stojkov (1912—1969). Ezikovedski izsledovanija. [Red.: L. Andrejiin, V. Georgiev, Iv. Lekov ...], Sofija, p. 347-352. PĂTRUŢ, I. ; PĂTRUŢ, M. (1967) — Toponimice bănăţene in în CL, 12.2, p. 289— 298. PELLEGRINI, GIOVAN BATTISTA (1958) - Arom. zmnticare, Iad. dolom. smudiă, ven. sett. smodegnr. Notă etimologică, în Omagiu Iordan, p. 667—670. PERVAIN, EL. (1958) — Gheorghe Bariţşi chestionarul lingvistic al lui B. P. Haşdeu, în StUBB, [3J.1, p. 101-105. PETCU, STELA (1967) — Contribuţii la studiul terminologiei albinăritului In limba română (pe baza ALR, seria nouă), în CL, 12.2, p. 257—270. PETRESCU, VANGHELIU (ed.) (1881) — Mostre de dialectul macedo-român. Bucureşti. PETRIŞOR, MARIN (1962) — Graiuri mixte şi graiuri de tranziţie. Cu privire la un grai mixt din nord-nord-vestul Olteniei, în LR, 11.1, p. 87—94. 1963 a — Din istoricul cercetărilor asupra dialectului bănăţean, în „Scrisul bănăţean”, 14.5, p. 71-75. 1963 b — Cu privire la i şoptit in limba română, în AUT, 1, p. 314 — 317. 1968 - Graiul bufenilor din Banat [I)-I1I, în LR, 17.2, p. 147-153 (I); 17.3, p. 217-227 (II); 17.4, p. 307-314 (III). 1969 — Graiul de la Ciudanovifa (Valea Carasului). Craiova [Litografiat] şi în „Philologica", 1970 1, p. 85—101. 1971 — Graiurile bufenilor din Banat. Rezumatul tezei pentru obţinerea titlului de doctor în filologie. Bucureşti [Rotaprint]. 1972 — Graiurile din Oltenia. Situaţia lor actuală, în „Philologica”, 2, p. 41 — 55. 1977 — Graiul bufenilor din Banat. Formarea cuvintelor, în AUC, 5, p. 19 — 26. 1978 — Pastoral Terminologg in Romanian, în AUC, 6, p. 19—28. 1979 — The Contribution Made bg Onomastice in Delimiting the Dialectal Islands, în AUC, 8 p. 37-39. PETROVICI, EMIL (1929—1930) - O seamă de sîrbisme din Banat, în DR, 6, p. 366—369. 1930 — De la nasaliti en roumain. Recherches experimentales, Cluj. [IVĂNESCU, G. In B Ph, 1935, 2, p. 250 - 257 ; ROSETTI, A. în BL, 1933, 1, p. 116-119] 1931 — 1933 a — Influenţă românească asupra foneticei sirbeşti din Banat, în DR, 7, p. 172— 174 şi în Petrovici, Studii, p. 23—24. 1931-1932 b — Cal = «ÎMBLĂCIU», în DR, 7, p. 177-178. 1934—1935 a — Contribuţii la rotacism. La Moţii din Scărişoara, în DR, 8, p. 149—163 şi în Petrovici, Studii, p. 25 — 36. [PUŞCARIU, S. în DR, 1934-1935, 8, p. 314-315] 1934-1935 b - Băn[ăţeanul] p > w, v, b, p, în DR, 8, p. 180-181 şi în Petrovici, Studii, p. 37. 1935 a — Folclor din Valea Almăjului (Banat), în AAF, 3, p. 25—158. 1935 b — Graiul Caraşovenilor. Studiu de dialectologie slavă meridională. Bucureşti. [CHELARU, VALENTIN GR. în B Ph, 1938, 5, p. 344-349] 1936 — 1938 — Românii din Serbia occidentală, în DR, 9, p. 224—236. 1939 — Folclor de la moţii din Scărişoara. în AAF, 5, p. 111 — 175. 817 BIBLIOGRAFIE 52 — Tratat de dialectologie românească — cd. 251 1941 a — Transilvania, vatră lingvistică a românismului nord-dunărean; In „Transilvania11, 72.2, p. 102-106. [PROCOPOVICI, AL. in DR., 1943, 10.2, p. 467-471] 1941 b — Românii dintre Timoc şi Morava, în „Transilvania", 72.3, p. 180—184. [PROCOPOVICI, AL. In DR, 1943, 10.2, p. 463-475] ' 1941 c — Romănii veniţi recent în Transilvania ? Ce ne spune lingvistica, în „Transilvania", 72.7, p. 467-470. [PROCOPOVICI, AL. in DR, 1943, 10.2, p. 464-467] 1941 d — Graiul românesc de pe Crişuri şi Someş, în „Transilvania", 72.8, p. 551 — 558, [PROCOPOVICI, AL, in DR, 1943, 10.2, p. 471-472] 1941, 1943 — Note slavo-române. 1: cir; splină e de origine slavă? S.-cr. gil'da .< rojn. gard ; tigvă e de origine bulgară sau sirba ; II: IMPOITA, OLT, GURA SAD Ar,-.. ., i n DR, 10.1, p. 26-38 ; 10.2, p. 335-352. 1942 a — Geografia lingvistică şi geografia muzicală, in „Transilvania", 73.7—8, p. 636 — 638. 1942 b — Note de folclor de la romănii din Valea Mlavei (Serbia), în AAF, 6, p. 43 — 75. 1943 a — Daco-slava, în DR, 10.2, p. 233—277. . 1943 b — Omonimia: brincă „main; ergsipile", în DR, 10.2, p. 356 — 360. 1943 c — Texte dialectale. Supliment la Atlasul Linguistic Român II (ALRT II). Sibiu, Leipzig. [FORT[UNESCU], C. D. in Arh Olt, 1943, 22.125-130, p. 381; ISTRATE, G. in B Ph, 1943, 10, p. 209-214,; TODORAN, R. in „Transilvania”, 1944, 75.4 -5, p. 371-372] 1943 d — Siebenbiirgen als Kernland der nordlich der Donau gesprochenen rumănischen Mun-darten, în Siebenbiirgen, p. 309—317. • 1948 — Note slavo-romăne III. Pe de rost (de rost. de-a rostul, pe de-a rostul). A udi, a auidi „a rămlnea". Sufixul -ui al verbelor de origine maghiară. H final in elementele slave. Leanc ă „alergătoare", în DR, 11, p. 184—193. 1950 — Corelaţia de muiere a consoanelor dure şi moi In limba română, InSCL, 1.2, p. 172 — 232. 1952 — Corelaţia de timbru a consoanelor rotunjite şi nerotunjite în limba română, în SCL, 3, p. 127-185. 1954 a — Unele probleme de dialectologie şi geografie lingvistică, în LR, 3.1, p. 10—18. 1954 b — Repartiţia graiurilor dacoromâne pe baza Atlasului lingvistic român, în LR, 3.5, p. 5—17 şi în Petrovici, Studii, p. 38 — 49. 1955 — Contribuţii la studiul fonemelor limbii române, în SCL, 6. 1—2, p. 29 — 42. 1956 a — Echivalenţa morfologică a variantelor fonemelor vocalice româneşti, în CL, 1, p. 11 — 27. 1956 b — Fonemele limbii române, în LR, 5.2, p. 25 — 37. 1956 c — Influenţa slavă asupra sistemului fonemelor limbii române. Bucureşti. 1956 d — Sistemul fonematic al limbii române, în SCL, 7. 1—2, p. 7—20. 1956 e — Variantele regionale ale fonemelor t', d', în SCL, 7.3—4, p. 269. 1957 a — Probleme de fonologie, în SCL, 8.1, p. 63 — 76. 1957 b — Kann das Phonemsystem einer Sprache durch fremden Einfluss umgestaltet tverden ? Zum slavischen Einfluss auf das rumănische Lautsgstem. The Hague. 1958 a — Consoane rotunjite tn graiurile aromâne din Albania, în Omagiu Iordan, p. 671—675 şi în Petrovici, Studii, p. 50—55. 1958 b — Distincţia fonologică intre trei varietăţi de n şi 1 — nediezaţi, diezaţi şi palatalizaţi tn limba română şi in slavă, în St UBB, [3].l, p. 119—126. 1958 c — Sarcinile actuale ale dialectologilor din R.P.R., în FD, 1, p. 207—210. 1959 a — Noile atlase lingvistice din Romania orientată, în „Buletin UNESCO", [1].3—4, p. 29—31; versiunea în limba franceză, p. 77—80. 1959 b — Pe marginea observaţiilor lui E. P. Hamp asupra interpretării fonologice a consoanelor româneşti, în CL, 4, p. 177—188. 1959 c — Patrimoine hiriti et affinitis acquises dans l’ivoluHon phonUique du roumain (A propos de Vinflexion des vogelles roumaines, e, 6), în Recudl Lisbonne, p. 211 — 219. 1960 a — Problema limitei sud-vestice a teritoriului de formare a limbii româneşti, în LR, 9.1, p. 79 — 83 şi în Petrovici, Studii, p. 56—60. 1960 b — Baza dialectală a limbii noastre naţionale, în LR, 9.5, p. 60 — 78. 818 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA 1960 c — „De palat aUzarea11 consoanelor înainte de e in Muntenia, sud-esiul Transilvaniei• şi in dialectul istroromân, In CL, 5, p. 9—22 şi în Petrovici, Studii, p. 61—73. Versiunea. In limba franceză In RL, 1960, 5.1, p. 53—65. 1961 — Unele tendinţe fonetice aie limbii române actuale, In CL, 6.2, p. 329—337. 1962 — Les nouveaux atlas linguistiques de la Romania-Orientale, în Colloque internaţional de cioilisations, litteratures et langues romanes, organisi par la Commission naţionale rou-maine pour l’UNESCO et VAcadimie de la Ripublique Populaire Roumaine sous les aus-pices el l’aide de l’Organisation des Nations Unies pour l’education, la science et la culture,. Bucarest, 14—2 7 septembre 1959. Bucarest, p. 183 — 190. 1963 a — Analiza fonologiei şi morfologică. In legătură cu statutul fonologie al africatelor dentale aromâne, în CL, 8.1, p. 37—43. Versiunea în limba engleză în RL 1963, 8.2, p. 185-191. 1963 b — Raportul dintre isoglosele dialectale slave şi isoglosele elementelor slane ale limbii române (In legătură cu Atlasul lingvistic slav), în Rs, 7, p. 11—22 şi In Petrovici, Studii, p. 74—84. Versiunea în limba rusă în „Slavia“ 1962, 31.1, p. 34—41. 1964 a — Rezistenţa sistemului fonologie la o puternică influenţă fonetică străină. In legătură cu sonantele ,jilabice“ istroromâne r, n, m, în CL, 9.1, p. 35—39 şi in Petrovici, Studii, p. 85—89. Versiunea în limba franceză în Z Phon 1964, 17.2—4, p. 281—285. 1964 b — Unitatea dialectală a limbii române, în SCL, 15.4, p. 431 — 443 şi In Petrovici,. Studii, p. 90—103. Versiunea în limba franceză în RRL 1964, 9.4, p. 375 — 388. 1965 a — Există oare elemente romanice dalmate tn lexicul istroromân ?, în Omagiu Roselli, p. 689—692 şi în Petrovici, Studii, p. 114 — 118. 1965 b — Probleme de dialectologie românească, în CL, 10.1, p. 3—11 şi în Petrovici, Studii,. p. 104—113. Versiunea în limba franceză în RRL 1965, 10.1—3, p. 193—203. 1967 a — Elemente sud-slave orientale ale istroromânei şi problema teritoriului de formare a limbii române, în CL, 12.1, p. 11—19. Verisunea în limba franceză în Ades du Premier-Congris International des Etudes Balkaniques et Sud-Est Europiennes, Sofia, 26 Aout — 1 Septembre 1966. Voi. VI Linguistique, Sofia, 1968, p. 203—213. 1967 a — Le modele serbo-croate du sgstime phonematique istro-roumain, în Ph G, p. 262 — 272. Versiunea în limba română în CL 1968, 13.1, p. 3—11 şi în Petrovici, Studii, p. 123—131. 1967 c — Le neutre en istro-roumain, în To Honor Roman Jakobson. Essags on the Occasion of His Seventieth Birthdag, 11 October 1966. Voi. II, The Hague, Paris, p. 1 523—1 526. Versiunea în limba română în Petrovici, Studii, p. 119—122. 1968 — Persistence et disintigration des tlots linguistiques (A propos du dialecte isţro-roumain), în Verh Dial Kongr, 2, p. 657—663. 1970 — Studii de dialectologie şi toponimie. Volum îngrijit de I. Pătrut, B. Kelemen, I. Mării. Bucureşti. PETROVICI, E. şi NEIESCU, P. (1964) — Persistenţa insulelor lingvistice. Constatări făcute cu prilejul unor noi anchete dialectale la istroromâni, meglenoromâni şi aromâni, in CL, 9.2 p. 187—214. Versiunea în limba franceză în RRL 1965, 10.4, p. 351 — 374. 1967 — Inconsistenţa enclavelor lingvistice, în SCL, 18.3, p. 291—296. PETROVICI, E. şi RUSU, GR. (1964) — Schiţă a sistemului conjugării in dacoromâna comună, în CL, 9.2, p. 215—226. PETROVICI, E. ; STAN, I. (1958) — Schiţă a sistemului fonologie al graiului tecucean, în CL, 3, p. 119-134. PEYFUSS, MAX DEMETER (1974) — Die aromunische Frage, ihre Entwicklung von den Urspriingen bis zum Frieden von Bukarest (1913) und die Haltung Osterreich- Ungarns. Wien-K81n-Graz. PHILIPPIDE, ALEXANDRU, (1923, 1927) - Originea românilor, I, II. Iaşi. PICCILLO, GIUSEPPE (1980) — Elemente lexicale regionale — prime atestări — tn glosarul italian-romăn al lui Silvestro Amelio2 (1719), în SCL, 31.5, p. 609—613. PICOT, E. (1873) — Bocuments pour servir ă l’itude des dialectes roumains, în „Revue de lin* guistique et de philologie comparâe", 5.3, p. 225—263 ; 6.1, p. 61 — 68. PIETREANU, MARICA (1977) — Salutul verbal in limba română. Rezumatul tezei de doctorat. Bucureşti, PINTEA, GABRIELA-MARIA ; NEGRICI, EUGEN (1969) - L’analgse dtmographique — methode possible dans l’etude des dialects, în ACIL X, 1, p. 657—662. PIOTROVSKI, R. G.; SORBALĂ, V. S. ; UDLER, R. JA. (1959) — K voprosu o regional’ngh atlasah (Moldavskij lingvisticeskij atlas), în „Izvestija Akademii Nauk“. Otdelenie literaturi i iazîka, 18, p. 438 — 449. 819 BIBLIOGRAFIE POLENAKOVlC, HARALAMPIJE (1939) — Turski elementi u aromunskom dialektu. Skoplje. [CAPIDAN, THEODOR in L Lit, 1940, 1.1, p. 119-120] POMPILIU, MIRON (1967) — Literatură şi limbă populară. Versuri originale şi tălmăciri. Ediţie Îngrijită şi studiu introductiv de Vasile Netea, [Bucureşti]. [Cuprinde şi două studii: Graiul românilor din Biharea şi Limbă, literatură şi obiceiuri la românii din Biharea] POP, GHEORGHE (1968 a) — Citeoa consideraţii asupra terminologiei miniere din bazinul Baia-Borşa, In LR, 17.5, p. 405—411. 1 1968 b — Consideraţii asupra lexicului tehnic forestier din graiul bazinului Borşa-Vişeu, in CL, , 13.1, p. 77-85. 1968 c — în legătură cu procesul de modernizare a lexicului din aria lingvistică a Maramureşului, in CL, 13.2, p. 309-320. 1969 — Note asupra pătrunderii neologismelor tn graiurile populare, în LR, 18.2, p. 157—162. 1971 a — Considirations sur le lexique forestier dans le parler du bassin Borşa-Vişeu, in ACILFR XII, 2, p. 1 371-1 375. 1971 b — Elemente neologice tn graiul maramureşean. Cluj. 1971 c — In legătură cu evoluţia sistemului fonologie al graiului maramureşean, in Bul Şt Baia Mare, 3, p. 29—49. 1971 d — Unele probleme de morfonologie In elementele neologice pătrunse tn graiul maramureşean, in FD, 7, p. 229—232. 1973 — Aspecte stilistice ale pătrunderii neologismelor in graiul maramureşean, in SA, 2, p. 11-19. 1977 — Unitate şi varietate tn terminologia minieră din bazinele maramureşene, in CL, 22.2, , p. 213-215. POP, SEVER (1924-1926) - Jules GillUron, in DR, 4.2, p. 1 531-1 537. 1926 — Buts et methodes des enguites dialectales, in „Mălanges de l’Ecole roumaine en France11, Ile pârtie, p. 5—216 şi Paris, 1927. [M[EILLET], A. în BSL, 1927, 28, p. 33-34 ; MUNTEANU, B. in „L’Europa centrale”, Prague, 1928, nr. 2, p. 271; PASCU, G. în „Revista critică”, 5.3—4, p. 236 — 237 ; PAŞCA, ŞT. în „Transilvania”, 1927, 58, p. 325 -328 ; SPITZER, L. in LGRPli, 1928, p. 190 ; TAGLIAVINI, C. în A Rom, 1929, 13, p. 579 şi in „Studi Rumeni”, 1929-1930, 4 p. 137 -138] 1927 — 1928 — Citeva capitole din terminologia calului, in DR, 5, p. 51—271 şi Cluj, 1928. [BYCK, J. in „Adevărul literar şi artistic”, 1929, 9, nr. 445 ; FORTUNESCU, C. D. în Arh Olt, 1930, 9, p. 105 ; GRAUR, AL. în VR, 1930, 22 (83), p. 169 -172 ; IORDAN, IORGU in ZRPh, 1936, 56, p. 224-232 ; IORGA, N. in Rev Ist, 1930, 15, p. 181 ; PAN-CRATZ, A. in „Korrespondenzblatt des Vereins fflr siebenbflrgische Landeskunde”, 1930, 53.5-6, p. 93-94; TAGLIAVINI, C. in „Studi Rumeni”, 1929-1930, 4, p. 127-129] 1928 — Un insliiut pentru studiul limbii române la Universitatea din Cluj : Muzeul limbii române, in SM, 5, p. 450—452. 1929—1930 a — Rotacismul tn comuna Avram Iancu (Vidra de Sus) din Munţii Apuseni, în DR, 6, p. 393. Versiunea în limba franceză în Pop, Recueil, p. 19. 1929—1930 b — Pentru originea lui rână, in DR, 6, p. 394. Versiunea in limba franceză in Pop, Recueil, p. 21. 1931 — 1933 a — Din Atlasul lingvistic al Româniţi, in DR, 7, p. 55—95. Versiunea în limba franceză în Pop, Recueil, p. 23 — 54. [ISTRATE, G. în BPa, 1936, 3, p. 233-235] 1931—1933 b — Contribuţii la rotacism. I. tn Munţii Apuseni, în DR, 7, p. 181 — 184. Versiunea în limba franceză în Pop, Recmil, p. 63 —66. 1933 a — L’Atlas linguistique de la Roumanie, in RL R, 9.33 — 34, p. 86—120 şi in Pop, Recueil, p. 67—87. 1933 b — La carte „Mijlocul postului-mare“ (mi-Careme) de l’Atlas linguistique de la Roumanie), in RLiR, 9.33 — 34, p. 114 — 120 şi în Pop, Recueil, p. 89—95. 1933 c — Atlasul lingvistic al României, în SM, 10, p. 23 5 — 236. 1934—1935 — Cu prilejul buletinului Atlasului lingvistic italian, în DR, 8, p. 163 — 174* 1938 a — L’Atlas linguistique de la Roumanie, in „Balcanii", Bucureşti, 1, p. 70—82 şi în Pop, Recueil, p. 143 — 153. (ŞANDRU, D. in RIR, 1939, 9, p. 473-474] 320 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA 1938 b — Problimes de geographie linguistique: Quelques ţ ermzs de la vie pastorale, d’apris VAtlas linguistique roumain, In „Revue des Etudes indoeuropeennes", Bucarest, 1.1, p. 61—84 şi Bucarest, 1938. [RĂDULESCU, N. AL. in „Buletinul Societăţii Române de Geografic”, 1942, 61, p. 391 — 392] ......... ‘ “ 1938 c — Sinonimele cuvinlului „tirg" in lumina geografiei lingvistice, în „Revista Geo- grafică Română", 1, p. 44—61 şi Cluj, 1938. Versiunea în limba franceză în Pop, Recueil, p. 107-117. 1941 — Unitatea limbii române, în „Dacia", 1.5, p. 5 . 1942 — Pămint şi limbă. Cuvlntul „plaiul', în „Geopolitica şi Geoistoria", 2, p. 54—61. Versiunea în limba franceză în Pop, Recueil, p. 155—163. 1947 — L’Atlas Linguistique Roumain, în „Revista Portuguesa de Filologia", 1.2, p. 275 — 281 şi în Pop, Recueil, p. 199—237. ţl950] — La Dialectologie. Apercu historique et mithodes d’enquetes linguistiques. I: Dialectologie romane; II; Dialectologie non-romane, Louvain. 1952 a — Le Centre internaţional de dialectologie generale, în „Orbis", 1, p. 7—9. ‘ 1952 b — La iotacisation dans Ies verbes roumains, în Melanges Roques, 3, p. 195—235 şi în Pop, Recueil, p. 281 — 315. 1952 c — Recherches concernant l’influence du părler des femmes dans le domaine roumain, în „Orbis", 1.1, p. 27-37 şi în Pop, Recueil, p. 317-325. 1954 — Bibliographie des questionnaires linguistiques, în „Orbis", 3,. p. 258—318, 548 — 562 şi Louvain 1955. 1956 — Instituts de Phonitiquc et Archives phonographiques. Louvain. 1957 — Methode et principaux tgpes de questionnaires linguistiques, în BFS, 35.5, p. 236—252 şi în Pop, Recueil, p. 347 — 362. 1958 a — Atlas Linguistique Roumain (Methode, publication et interpretation de cartes), în Orbis, 7.1, p. 15—39 şi în Pop, Recueil, p. 363—385. 1958 b — Atlas linguistique roumain : une question directe pour un moţ en agonie (Analgse de la carte no. 43, vintre „VENTRE,,, în „Orbis", 7.2, p. 428—440 şi în Pop, Recueil, p. 387-398. 1959 a — Atlas linguistique roumain : PANTEX et FOLLIS en roumain et dans Ies langues romanes, în „Orbis", 8.1, p. 109 — 129 şi în Pop, Recueil, p. 399—417. 1959 b — Atlas linguistique roumain. Les termes „os" et „mlroir" dans Ies parlers roumains d’apris mes enquites sur place (1930—1937), în RLiR, 23.91—92, p. 261—269 şi în Pop Recueil, p. 419—426. 1962 — Atlas linguistique roumain en colueurs. Tome I. Terminologie du corps humain. Cartes 1 ă 104. Priface et introduction par Rodica Doina Pop. Gembloux. 1966 a — Recueil posthume de linguistique et dialectologie. Gembloux. 1966 b — Le piu importanţi feste presso i Romeni, în Pop, Recueil, p. 119—142. 1966 c — Naris „net„ et nasus en roumain, în Pop, Recueil, p. 259—280. 1966 d — L’Atlas Linguistique Roumain [Confirence faite au Centre Universitaire Midi-terraneen ă Nice, le 4 aoril 1931], în Pop, Recueil, p. 429 — 437. 1966 e — La terminologie religieuse dans le domaine de la langue roumaine [Conf. faite ă l’UnioersiU de Fribourg, le 1 fevrier 1943], în Pop, Recueil, p. 487 — 505. ^1966 f — La vie roumaine telle qu’elle se reflite dans la Toponomastique, în Pop, Recueil p. 521-546. 1966 g — Les termes religieux dans les langues romanes, în Pop, Recueil, p. 611 — 631. 1969 — Limba română, romanitate, românism. Publicaţie postumă de Alexandra Sever Pop, Gembloux. POP, SEVER şi PETROVICI, EMIL (1931-1933) - Mină cu pluralul, în DR, 7, p. 95-108 şi Cluj, 1934. Versiunea în limba franceză în Pop, Recueil, p. 55—61. [ISTRATE, G. In B Ph, 1936, 3, p. 245-246] 1933 — O hartă a graiului în „Ţara Blrsei", 5.3, p. 258 — 265 şi Braşov, 1933 [PROCOPOVICI, AL. In DR, 1931-1933, 7, p. 332] 1936 — Atlasul Linguistic Român (ALR). Prospect. Publicat de Muzeul Limbii Române din Cluj, de Sever Pop şi Emil Petrovici, sub direcţia lui Sextil Puşcariu, Bucureşti. POP, SEVER şi POP, RODICA DOINA (1950) — Atlas lingaistiqms europiens. Domaine roman. Ripertoire alphabitique des cartes. Priface par Alf Sommerfelt. Louvain. 821 BIBLIOGRAFIE POP, SEVER, ALEXNADRA (1980) — Se per Pop, sa vie et moments de l’histoire de l’ Atlas linguistique roumain, sine ira et studio. Gembloux. POP-LELESCU, ŞTEFANIA (1963) — Observaţii asupra dialectului megelnoromăn pe baia Atlasului lingvistic român, In StUBB, 8.1, p. 135—136. POPA, ELEONORA (1967) — Sufixe moţionale pentru formarea masculinului, In SMFC, 4 p. 163—176. POPESCU, ION (1976) — Termeni păstoreşti in limba română (Rezumatul tezei de doctorat)» [Iaşi. Multigrafiat]. . POPESCU, ION, DUMITRU (1961) — Glosar regional. Regiunea Braşov [satele] Mateiaş şi Mereheaşa. Material cules şi redactat de Ion Dumitru Popescu. Note [de] Lucreţia Mareş In LR, 10.6, p. 657-658. «' POPESCU, ION N. (1928, 1930) - Cuvinte dialectale, în Arh Olt, 7.36, p. 157-158 şi 9.47-48, p. 55- 60 ; 9.49-50, p. 242-250. , 1942 — O seamă de cuvinte dialectale din comuna Ştefăneşti-Vilcea, In Arh Olt, 21.119 — 124, p. 257-278. POPESCU, RADU, SP. (1968) — Graiul din nordul Gorjului. Observaţii asupra unor fonetisme, îh LŞtO, p. 129-134. 1969 — O urmă de roteeism în Crişana, în L Şt O, p. 526—527. 1970 A — Cu privire lai > ţ şi g > iz (z) in dialectele aromân şi meglenoromân, în CL, 15.1, p. 47 - 50. 1970 b — Despre dispariţia eonsoanei h in unele graiuri româneşti, în L Şt O, p. 17—20. 1970 c — Rostirile pl’op, pl’ntă ete., în LR, 19.3, p. 239—240. 1971 — Cu privire la „rotunjirea“ lui i, în L Şt O, p. 59—63. 1973 — Graiul din nordul Gorjului. Observaţii lexicale, în L Şt O, 8, p. 23—30. , 1976 a Despre vechimea transformărilor â > ţ şi £ > d(z) din dialectele aromân şi meglenoromân, în AUC, 4, p. 7—10. 1976 b — Un fenomen românesc dialectal de eehidistanfare a fonemelor, în SCL, 27.2, p. 189— 190. 1977, 1978 — Fapte dialectale in onomastica din nord-vestul Olteniei, I. Fonetica; II. Morfo-sintaxa, lexicul, formarea cuvintelor, în AUC, 5, p. 9—14 (I); 6, p. 5—18 (II). 1978 a — Forme verbale dialectale din Oltenia, în LR, 27.6, p. 607—608. 1978 b — Une tendanee romane: ce, ei > co, a, iri CL 15.2, p. 265-269. . PURDELA-SITARU, MARIA (1972) — Uzul sufixelor -anie, -enie, -eală, -oare şi -ură in graiurile populare, în Studii de limbă şi stil, Timişoara, p. 161—172. ' 1977 — Termeni pentru noţiunea „nebură1 tn limba română, in Filologie XX [Voi.] I, p. 89-95. 1979 — Elemente lexicale conservatoare in subdialectul bănăţean, în.LR, 28.5, p. 5,15—519. PUŞCARIU, SEXTIL (1898) - Der Dialekt des oberen Oltthales, in Jb, 5, p. 158-191. 1906—1929 — Studii istroromâne in colaborare cu M. Bartoli, A. Belulovici şi A. Byhan Bucureşti. [Voi.] I: Texte, in ARMSL, 1905—1906, 28, p. 117—182 şi extras 1906. [CAPIDAN, TH. tn DR, 1931-1933, 7, p. 308-314; P[ASCU], G. tn VR, 1906, 1.4, p. 178-179 ; TAGLIAVINI, C. tn .Studi Rumeni”, 1929-1930, 4, p. 178-182 ; * * * tn .Viaţa nouă”, 1906, 2, p. 233] 1926 — Voi. II: Introducere, gramatică, caracterizarea dialectului istroromân, 1926. [B[UCUŢA], EM. în GrR, 1927, 1.1, p. 30; CAPIDAN, TH. tn DR, 1931-1933, 7, p. 308-314 ; D[ENSUSIANU], 0[VID] tn GS, 1928, 3.2, p. 445-451; FOUCHfi, P. în RLR, 1928, 65, seria VII, 5.19-24, p. 371-401; IORDAN, IORGU tn ZRPh, 1930, 50, p. 612—621; PANCRATZ, ARNOLD In „Korrespondenzblatt des Vercins fur siebenbur-gische Landeskunde”, 1927, 50, p. 28 ; PAŞCA, ŞT. tn SM, 1931, 7, p. 109-110 ; RANDI, OSCAR în „L’Europa Orientate”, 1927, 9, p. 244; SKOK, P. in .Slavia”, 1929-1930, 8, p. 605-628 ; Ş IAD BEI, I. in .Rominia”, 1931, 61, p. 134 -143 ; TţREML], L[UDWIG] tn „Ungarische Jahrbiicher”, 1927, 7, p. 470—471 şi tn .Deutsche Litteraturzeitung”, 1927, 49.8, p. 369-371; * * • tn Arh Olt, 1926, 6.28, p. 454 -455 ; * * * tn ,Ioan Ne-culce”, 1926, 6, p. 408. 1929 — Voi. III: Bibliografie critică, listele lui Bartoli, texte inedite, note, glosar de Sextil Puşcariu, 1929. [CAPIDAN, TH. tn DR, 1931-1933, 7, p. 308-314 ; D[ENSUSIANU], O. tn GS, 1930, 4.2, p. 410-411; IORDAN, IORGU tn ZRPh, 1930, 50, p. 751-752.] 1910 — Zur Rekonstruktion des Urrumilnischen, in Prinzipienfragen der romanischen Sprach-wissenschaft. Halle (Beiheft zur Zeitschrift fur romanische Philologie XXVI), p. 17—75. Versiunea tn limba franceză in Puşcariu, &udes, p. 64—120 şi versiunea in limba rom&nă in Puşcariu, Cercetări, p. 57—101. 1921 — 1922 — Din perspectiva Dicţionarului. III. Despre legile fonologice, InDR, 2, p. 19 — 84 şi Cluj, 1921 şi in Puşcariu, Cercetări, p. 232—280. Versiunea tn limba franceză in Puşcariu, £tudes, p. 135—202. [D[ENSUSIANU], O. tn GS, 1923, 1.1, p. 156-159 ; JABERG, K. tn LGRPh, 1924, 45, col. 97 şi urm.; RONJAT, S. tn RLR, 1921-1922, 61, p. 402-405 ; ŞIADBEI, I. In VR, 1923, 15.4, p. 140-141] 823 BIBLIOGRAFIE 1822—1923 — Conlribuţiuni fonologice, In DR, 3, p. 378— 397. 1923 — Numirile de ţintar şi ciribiri, In JL, 12.1—2, p. 23 —24. 1924—1926 a — Arom. ftipare, alb. k’ipare, In DR, 4.2, p. 682. 1924-1926 b - Pe marginea cărţilor, In DR, 4.2, p. 1303-1 409. 1927— 1928 - Arom. rană, în DR, 5, p. 409-410. 1928— 1929 — [Atlasul lingvistic al României (Discuţii tn Şedinţa ordinară a Academiei Române din 15 Februarie 1929)), In „Analele Academiei Române", Dezbateri, 49, p. 64-66. 11929 — Limba română şi graiul din Ardeal, In Transilvania, Banatul, Crişana, Maramureşul, II (1918—1928), Bucureşti, p. 1141—1148 şi extras. [IORGA, N. în RHSEE, 1929, 6, p. 378 -380 ; * * * In „România”, 1935, 61, p. 246. 1929— 1930 a — Pe marginea cărţilor III, in DR, 6, p. 484—536 [Despre Atlasul lingvistic, p. 504-518]. 1929—1930 b — Gustav Weigand [Necrolog], in DR, 6, p. 646—647. 1930 — Românii din Istria, în „Cele trei Crişuri", Oradea, 11.1—2, p. 5—7. 1931 a — Ardelenisme tn limba noastră, in „Drumul Nou", 1.35, p. 1—2. 1931 b — „Germanisme^ In-limba română din Ardeal, in „Drumul Nou“, 1.37, p. 1—2. 1931 c — Deosebiri de grai, in „Drumul Nou", 1.41, p. 1. 1931 — 1933 — Consideraţiuni asupra sistemului fonetic şi fonologie al limbii române, in DR, 7, p. 1—54 şi Cluj, 1931 şi in Puşcariu, Cercetări, p. 360—397. Versiunea in limba franceză in Puşcariu, itudes, p. 203—259. [STRUNGARU, D. în „Arhiva”, 1935, 42.1-2, p. 125-128] 1933 — Hărţile grâului. Cum s-a născut ALR..., în „Ţara Birsei", 5.2, p. 112—121 şi Braşov, 1933. [BOUTlERE, ,J. in „Romania”, 1934, 60, p. 138-140 ; M.M. in „Lumea nouă”, 1933, 2, p. 502 - 503; PROCOPOVICI, AL. în DR, 1931-1933, 7, p. 329-332.] 1934 — Le parter de Transglvanie, in „Revue de Transylvanie", 1.2, p. 145—152. Versiunea în limba română In Puşcariu, Cercetări, p. 398—403. 1934—1935 a — Pe marginea eârfilor, V, in DR, 8, p. 321—326. [Despre: conservatismul dialectului dacoromân, p. 321—326; despărţirea Aromânilor de trunchiul stră român, p. 354-358]. 1934-1935 b - Arom. giumbă, in DR, 8, p. 114-116. 1936 — Les enseignements de l’Atlas Linguistique de Roumanie, în „Revue de Transylvanie", 3.1, p. 13—22 şi Bucarest, 1936. [MACREA, D. in DR, 1936-1938, 9, p. 372-374 ; ROHLFS, G. in ASNS, 1937, 92 (171). 1-2, p. 143-144] 1936—1938 — Pe marginea cărţilor, VI, in DR, 9, p. 403—449. [Despre Atlasul lingvistic român : arhaisme în ALR, p. 407; fonetică şi fonologie in ALR, p. 407—411; dezechilibru fonologie in ALR, p. 411—413 ; morfologie şi sintaxă in ALR, p. 413—418 ; deri-vaţiune în ALR, p. 418—428 latitudinea subiectului vorbitor în ALR, p. 429—430 ; luxul limbii in ALR, p. 430 ; diferenţieri semantice în ALR, p. 430—431 ; valoarea stilistică în ALR, p. 431; puterea de circulaţie în ALR, p. 431—433 ; joacă şi glumă în ALR, p. 433 — 434 ; cuvîntul coropişnifă în ALR, p. 434 — 439 ; etimologia în ALR, p. 439—442 ; împrumuturile în ALR, p. 442—446]. 1937 a — Ost = und Weslromanisch im Lichle der Sprache, în „Die Tatwelt" 13.3, p. 161 —168. Versiunea în limba română în Puşcariu, Cercetări, p. 460 — 467. 1937 b — Contribuţia Transilvaniei la formarea şi evoluţia limbii române, în RFd, 4.5, p. 296— 323 şi în Puşcariu, Cercetări, p. 416 — 435. Versiunea în limba franceză — vezi Puşcariu 1928 a. 1938 a — Le role de la Transylvanie dans la formation et l’evolution de la langue roumaine, în La Transyloanie, II, Bucureşti, p. 37—69 şi extras. [FRILDWAGNER, M. in LGRPh, 1940, 61.5-6, p. 173-175 ; KEINTZEL-SCHON* FRIT7 in „Siebenbiirgische Vicrteljahrschrilt”, 1939, 62.1, p. 97—98; ROHLFS, G. in ASNS, 1339, 175.1-2, p. 143 ; * * * In Rev Ist, 1937, 23.10-12, p. 382 -383] 1938 b — Der rumânische Sprachatlas, în „Archiv fur Vergleichende Phonetik", Berlin, 2.2, p. 107-118. 824 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCĂ 1940, 1959 — Limba română, voi. I. Privire generali. Bucureşti (Ediţia a Il-a, Bucureşti, 1976), voi. II. Rostirea. Bucureşti. 1941 — Despre i final (Pe marginea Atlasului Linguistic), in DR, 10.1, p. 68—69. 1943 a — Disimilarea, diferenţierea, despicarea, disocierea şi înmugurirea sonantelor— Un capitol de fonetică românească, in DR, 10.2, p. 374—403. 1943 b — Romanitatea noastră in lumina unor metode nouă de cercetare, In Omagiu lui Ioan Lupaş, Bucureşti, p. 743 — 756 şi in Puşcariu, Cercetări, p. 488—492. 1974 — Cercetări şi studii. Ediţie Îngrijită de Ilie Dan. Prefaţă de G. Istrate, Bucureşti. PUŞCARIU, S.; BREAZU, I. (1938) — Antologie română (Sammlung romanischer Obungs-text BÂND XIX) Halle (Saale). [IORDAN, IORGU in B Pil, 1937, p. .303-361; POPESCU, ILIE in DR, 1936-1938, 9, p. 393—391; RICHTER, ELISE în „Romanischc Forschungen”, 1938, 52, p. 325] RADU, GHEORGHE (1971) — Note privind unele modificări apărute Intr-un sistem vocalic dialectal, în Bul Şt Baia Mare, 3, p. 67 — 70. 1972 — Un model de descriere a flexiunii adjectivale aplicat la studiul unui grai, în Bul Şt Baia Mare, 4, p. 28 — 33. RĂDAN, MIHAI (1971) — Aspectul arhaic al flexiunii nominale in graiurile caraşovene, în SI.L Folc 2, p. 141-158. 1976 — Influenţa limbii române asupra graiurilor caraşovene din judeţul Caraş-Severin, în SLL Folc 3, p. 127-140. ' RĂDULESCU-CODIN, C. (1901) — O seamă de cuvinte din Muscel, cu o introducere de dr. Gustav Weigand. Ediţia I. Cimpulung. 1922 — Muscelul nostru, I: Comuna Corbi şi locuitorii săi. Istoric şi legende. întindere, popu-laţiune. Portul, clntece, obiceiuri. Situaţia economică. Lămuriri asupra rostului şi cuprinsului monografiei judeţului şi celor 63 de comune; Cu hărţi, vederi, figuri şi arii populare. Cimpulung. [BOGREA, V. Iu DR, 1922-1923, 3, p. 871-874] 1929 — Literatură, tradiţii, obiceiuri din Corbii-Muscelulai, Bucureşti. [PAŞCA, ŞT. în DR, 1929-1930, 6, p. 166-171] RĂDULESCU-RUDARI, DUMITRU (1927) - Cuvinte dialectale, In Arh Olt, 6.29-30, p. 107-108. * * * Răspunsuri la Chestionarul lingvistic al lui B. P. llaşdeu [Lucrare in manuscris — 18 volume], RECATAS, B. (1934) — L’etat actuel du bilinguisme chcz Ies Maeedo-Roumains du Pinde etle râie de la femme dans le langage. Paris. [CIUREANU, PETRE în BPh, 1936, 3, p. 221-228 ; IORGA, N. în RHSEE, 1934, 11, p. 284—285 ; ROQUES, M. în „Romania”, 1935, 61, p. 519 ; SKOK, P. în „Revue Internationale des Etudes Balkaniqucs”, 1935, 1.1, p. 296—298] REGUŞ, CORNELIU (1971) — Influenţa limbii române asupra graiurilor ucrainene din R. S România, în LR, 20.2, p. 159—174. REICHENKRON, GONTER (1940 a) — Die Bedeutung des rumănischen Sprachcdlas filr die ungarische und turkische Philologie, în „Ungarische Jahrbuch", 20.1 — 2, p. 7 — 34. [PETROVICI, E. în DR, 1911, 10.1, p. 124-125] 1940 b — Der rumănische Sprachatlas und seine Bedeutung filr die Slavistik, în „Zeitschrift fur slavische Philologie", 27.1, p. 143 — 168. [PETROVICI, E. în DR, 1911, 10.1, p. 121-125 ; PROCOPOVICI, A. în DR, 1943, 10.2, p. 511-513] 1941 — Slavisch-rumănische Beziehungen, dargeslelll nach den Materialien des rumănischen Sprachatlas, în ASNS, 179, p. 137-138. 1965 — Einige Bemerkungen zum Aromunischen, în „Noul Album Macedo-Român, Frei-burg, Br., 2, p. 1 — 6. RICONTI, TOMA (1935) — Culegeri din graiul Istro-Românilor, în „Izvoraşul", 14.7—8, p. 263-264. RIZESCU, I. (1959) — Prefixul pre- în limba română, în SMFC, 1, p. 5—16. 1967 — Prefixele regionale daco-româneşti „ză“ şi „do“, în Studii şi materiale privitoare la formarea cuvintelor in limba română, Bucureşti, 4, p. 31—36. 1967 b — Prefixele pro- in limba română, In SMFC, 4, p. 23 — 30. 825 bibliografie ROBCIUC, ION: (1970) — Termeni de înrudire de origine românească în limba ucraineană, în SCL, 21.1, p. 27-35. . 1973 — Cuvinte-de origine românească într-un dicţionar dialectal ucrainean, în SCL, 24.1, p. 69-75. 1980 — Aspecte ale influenţei româneşti asupra graiurilor ucrainene vecine, în LR, 29.5, p, 543 - 545. -ROBEA, MIHAI (1959) — Glosar regional. Regiuena Piteşti (comuna Mioveni). Material cules şi redactat de ..., în LR, 8.5, p. 76—77. ROLSHOVEN, JORGEN (1978) — Satzkoordination und Textdynamik im Aromunischen, în „Balkan-Archiv“, Neue Folge, 3, p. 91—107. ROMA, ILIE (1978) — Particularităţi fonetice ale graiului din Slatina-Timiş (Caraş-Severin) în SLL Folc, 4, p. 271-276. ROSETTI, AL. (1923) — Lexicul Apostolului lui Coresi comparat cu al Codicelui Voroneţean, în GS 1923, 1.1, p. 100-106. 1924 — Etude sur le rhotacisme en roumain. Paris. [GRAUR, A. în „Romania”, 1927, 53, p. 394 -398; MEYER-LUBKE, W. In LGRPh, 48, p. 397-399 ; PROCOPOVICI, AL. In DR, 1924-1926, 4.2, p. 1 162-1 177] 1929 — Jules Gillieron şi geografia lingvistică, în VR, 21 (voi. 77). 1, p. 20—34 şi Bucureşti, 1929. 1929—1930 — Cercetări asupra graiului românilor din Albania I, 11, în GS, 4.1, p. 1—83 ; 4.2, p. 377—380 şi Bucureşti, 1930. PHt [CAPIDAN, TH. în DR, 1931-1933, 7, p. 314-316] 1930 — Lingvistica în cercetarea monografică. Privire generală şi îndrumări pentru anchete, în VR, 22 (voi. 83).7—8, p. 69—80 şi Bucureşti, 1930. 1931 — Arhiva fonogramică a limbii române, în RFd, 1.2, p. 223—224. 1931 — 1932 — Asupra repartizării dialectale a istroromânei, în GS, 5.1, p. 1 — 9. Versiunea în limba franceză în Rosetti, Melanges, p. 424 — 433. [PUŞCARIU, SEXT1L în DR, 1931-1932, 7, p. 450-455] 1933 — Remarques sur la ditente des occlusives roumaines en fin de mot, în BL, 1, p. 58—88. 1934 — Sur V *n spirant des parlers daco-roumains actuels, în BL, 2, p. £8 — 107 şi în Rosetti Milanges, p. 199 — 208. 1935 — Contributions ă l’analgse phisiologique et â l’histoire des voyelles roumaines ă et î, în BL, 3, p. 5-14. 1937 — Sur Vorigine de l’ă au participe roumain, în BL, 5, p. 38 — 42. 1942 — Slavo-romanica VII. Sur la palatalisation des occlusives dentales dans Ies parlers rou-mains de la Transylvanie, în BL, 10, p. 122—125 şi în Rosetti, Milanges, p. 320—324. 1944 — Sur la methode de la geographie linguistique, în BL, 12, p. 106—112 şi în Rosetti, Milanges, p. 417—423. 1955 — Despre consoanele palatalizate şi consoanele muiate, în SCL, 6.3—4, p. 199—208. - 1958 — Limbă sau dialect ? I, II, în SCL, 9.1, p. 101-102 (I); 9.3, p. 395-397 (II). 1960 — Despre palatalizarea labialelor în limba română, în SCL, 11.2, p. 189—193. 1962 — Remarques sur l’enquete effectuee en Roumanie pour l’ALM, în BALM, 4, p. 33—36. 1964 — Şi „să“, dans le nord-ouest de la Transylvanie, în. RRL, 9.4, p. 395—396. 1965 — Le Nouvel Atlas linguistique roumain et le Trăite d’histoire de la langue roumaine în ACILFR X, 2, p. 853-858. 1968 a — Cu privire la configuraţia dialectală a dacoromânei, în SCL, 19.5, p. 517—519 şi în Rosetti, Etudes, p. 168—170. 1968 b — Istoria limbii române de la origini pînă in secolul al XVII-lea. Bucureşti. (Ediţia a doua revăzută şi adăugită, Bucureşti 1978). 1969 a — La contribution des linguistes roumains â la geographie linguistique, în Atti del Con-vegno Internazionale sul tema: Gli Atlanti linguistici: Problemi e resultati, Roma41969, p. 93 — 97 şi în Rosetti, Etudes, p. 72 — 76. Versiunea în limba română în FD 1969, 6 p. 141-145. 1969 b — dr..,ar. pedestru, înRLiR, 33.129—130, p. 75 — 78 şi în Rosetti, Efudes, p. 213—216. 1970 — Sur Vi final des parlers dacoroumains actuels, în Phonetique et linguistique romanes. Melanges offerts â M. Georges Straka. Lyon-Strassbourg, 1, p. 57—59 şi în Rosetti, Etudes, p. 233—235. ROŞCA, NUŢU (1978) — Particularităţi ale articolului in onomastica din comuna Birsana (jud. Maramureş), în LR, 27.3, p. 321—326. 826 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA HUFFI'NI, MARIO (1933) — I romeni d’Istria. Firenze. 1941 — I romeni d’Albania. Milano. 1952 — L’influsso italiano sul diatetto aromeno, In CP, 1, p. 91 — 110 şi 318—343. RUSSU, I. I. (1957—1958) — Din trecutul păstoritului românesc. Elemente autohtone In terminologia pastorală, în An Etn, p. 135—153. ■ 1959 — 1961 — Elemente autohtone in terminologia ocupaţiilor, In An Etn, p. 23—35. 1962 — 1964 — Elemente autohtone in terminologia aşezărilor şi gospodăriei, In An Etn, p. 73 — 92. 1965 — 1967 — Elemente autohtone in terminologia îmbrăcămintei, în An Etn, p. 1—24. 1973 — Die autochtonen Elemente im Wortschatz der rumănischen Dialekle, In „Dacoroma-nia“, Freiburg/Milnchen, 1, p. 189 — 196. 1975 — Cuvintele maghiare in limba română (In legătură cu dicţionarul lui L. Tamâs) [Ety-mologisch historisches Worterbuch der ungarischen Elemente im Rumănisch. Buda-pest, Akademiai Kiado, 1966, 939 p.], în „Apulum“, 13, p. 753 — 775. .RUSU, GRIGORE (1957) — Coexistenţa mai multor sisteme fonologice in acelaşi grai regional (Valea Sebeşului), în CL, 2, p. 127—141. 1958 — Consoane dorsopalatale (muiate) şi corelaţia de palalalizare (diezare), în CL, 3, p 143 — 151. 1959 — Schiţă a sistemului fonologie al graiului bislrifean, în CL, 4, p. 61 — 73. 1960 — Glosar dialectal din comuna Şieu Măgherus, raionul Bistriţa, reg. Cluj, în Mat Dial, p. 275-290. \1961 — Graiuri de tranziţie. în legătură cu poziţia graiului vrincean in cadrul dacoromânei, \ în CL, 6.1, p. 83-94. 1962 — Evoluţia în limba română a lui iod precedat de consoanele labiale şi Consecinţele pe plan fonologie, în FD, 4, p. 75 — 93. Versiunea în limba rusă în RL 1963, 8.1, p. 113 — 122. 1963 — Probleme de morfonologie in „Atlasul lingvistic român“, în CL, 8.1, p. 59 — 78. Versiunea în limba franceză în RRL 1964, 9.3, p. 285—304. \ 1964, 1965 — Fonetica graiului din Valea Jiului. I. VocalismUl; IL ConsonarUismul, în SCL, 15.6, p. 735-747; 16.2, p. 239-254. 1965 a — Este limba română o limbă de lip consonantic ?, în CL, 10.1, p. 97—108. 1965 b — O inovaţie fonetică in subdialectul maramureşean: durificarea africatelor â, g, în Omagiu Rosetti, p. 793 — 796. 1966 — Probleme de fonetică şi fonologie dialectală, In legătură cu palalaliîarea dentalelor in graiurilc dacoromâne, în CL, 11.2, p. 315 — 353. 1967 — Ststemul fonologie al unui grai din Muntenia, în CL, 12.1, p. 53 —62. 1968 — Contribuţii la problema consoanelor finale labializate in graiurile dacoromâne, In CL 13.2, p. 227-235. 1969 — Statutul fonologie al vocalelor o, e şi ă in graiurile dacoromâne, în CL, 14.2, p. 279—290. 1970 — Diasistemul vocalic al dacoromânei, în ACILFR XII, 1, p. 399 — 403. 1970, 1971 — Sistemul fonologie al limbii române dintre secolele al IX-lea — al XV-lea. I.Vo-calismul; II. Consonantismul, în CL, 15.2, p. 337—349 ; 16.1, p. 157—171. 1972 — Din vocalismul graiurilor dacoromâne. în legătură cu [fi] in poziţie prolonică, în CL, 17.2, p. 235-241. 1973 a — Oclusivele palaiale [Jg], [^] in graiurile dacoromâne, în CL, 18.2, p. 227—230. 1973 b — Structura fonologică a graiurilor dacoromâne. Rezumatul tezei de doctorat. Bucureşti [Rotaprint], 1974 — Probleme de fonetică-fonologie in concepţia lui Sextil Puşcariu, în CL, 19.1, p. 35—42. 1975 — La iotacisalion de la consoane [r] dans Ies parlers daco-roumains, în RRL, 20.6, p. 697-698. 1977 — Accentul din punct de vedere fonologie, în CL, 22.2, p. 217—220. 1979 — Die rumănische Dialektforschuhg im zwanzigsţen Jahrhundert (unter besonderer Be-riicksichtigung der sprachgeographischen Forschung), în KR, 11, p. 32—39. RUSU, GRIGORE şi BIDIAN, VIOREL (1971) — Texte dialectale din Munţii Apuseni (comuna Ocoliş, judeţul Alba), in FD, 7, p. 287-304. RUSU, VALERIU, (1959 a) — Formule de adresare in limba română (mă, măi), în LR, 8.1. p. 52—60. Versiunea în limba franceză în RL 1959, 4.2, p. 243—253. 1959 b — Notă despre compusele româneşti cu în : dr. înmărita (pe baza ALR), în SCL, 10.1, p. 113-117. ; 1960 a — în legătură cu -u in limba română (Originea ariei din sud-estut teritoriului lingvistic dacoromânesc, în SCL, 11.2, p. 259—267. Versiunea in limba rusă în RL 1961, 6.2, p. 207 — 215. ■ 827 BIBLIOGRAFIE 1960 b — Termeni pentru denumirea tifosului (pe baza ALB), în FD, 2, p. 209—219. 1961 — Observaţii asupra pătrunderii neologismelor în graiul de pe Valea lalomifei, în FD, 3, p. 191-200. . 1962 — în legătură cu derivarea cu sufixe in dacoromână, în FD, 4, p. 257—268. 1963 — Contribuţii la descrierea graiurilor daco-romăne (pe baza ALB II 2, voi. III), în FD 5, p. 83-107. 1964 - Notă despre FĂ şi MĂ in limba română, în SCL, 15.6, p. 759-761. 1965 a — Africatele in „Lexiconul Marsilian", în SCL, 16.3, p. 415 — 416. 1965 b — Noul Atlas lingvistic român, în „Lamina", Panciova, 20.6, p. 374—378. 1966 a — La consoane ş en roumain, în RRL, 11.2, p. 163—181. Versiunea în limba română în SCL 1967, 18.2, p. . 169-186. 1966 b — Note de toponimie oltenească, în LR, 15.3, p. 287—291. '/• \1968 a — Arii lexicale în Oltenia. Termeni pentru „a ciupi", în LR, 17.4, p. 315—317. ?- 1968 b — Din morfonologia graiurilor olteneşti: pil. subst. casă, în SCL, 19.2, p. 135—139. 1968 c — în legătură cu structura dialectală a dacoromânei, în SCL, 19.5, p. 521 — 523. 1968 d — Năpastă „ecoulement (au pain)l‘ dans Ies patois de l’OlUnie, în RRL, 13.6, p. 655— 657. 1969 a — Din morfonologia graiurilor olteneşti. Tendinţa spre diferenţiere şi analogie, în FD, 6, p. 147-154. 1969 b — Beflecţii despre structura dialectală a dacoromânei (Pe marginea unor studii recente), în SCL, 20.2, p. 215-220. 1970 a — Dr. pedestra, în SCL, 21.4, p. 491—493. 1970 b — Observaţii asupra raportului scris-oral in comunicarea lingvistică, în „Analele Societăţii de limba română". Societatea de limba română din R.P.A. Voivodina, Zrenjanin, 1, p. 29-34. 1970 c — Pe marginea discuţiei despre structura dialectală a dacoromânei, în LR, 19.2, p. 167— 170. 1970 d — Tradition et innovaiion dans le domaine de la dialectologie, în ACIL X, 2, p. 95—100. 1971 a — A propos de l’i final sgllabique dans Ies parlers roumains, în ACILFR XII, 2, p. 193— 196. 1971 b — Concordances linguisliques entre Ies idiomes du Midi de la France et le roumain, în RLiR, 35.137-138, p. 74 - 82. 1971 c — Colloque naţional du Centre National de la Becherche Scientifique sur Ies dialeets romans de France ă la lumiire des atlas rigionaux. (Strasbourg, 24—2/1 mai 1971), în RRL, 16.6, p. 519-523. 1971 d — Graiul din nord-vestul Olteniei. Fonetică. Consideraţii fonologice. Bucureşti. 1972 — Ou en est la dialectologie roumaine ?, în „Parole e metodi", 3, p. 1 — 7 şi Firenze, 1972. 1973 — Aspecte sociolingvistice in vorbirea populară (pe baza Textelor dialectale, Oltenia), în FD, 8, p. 183-186. 1975 — A propos des parlers (zones) de transition, in RRL, 20.5, p. 569 — 570. 1976 — Giograpbie linguistique et sociolinguistique, în ACILFR XIV, 2, p. 265 — 270. < 1977 a — Un chapitre de la mgthologie roumaine : „le serpent de maison", d’apris des donnies dialectales et ethnographiques, în RLR tom. 82, No 1977, fasc. 1, p. 257—267. 1977 b — Introducere în studiul graiurilor româneşti. Bucureşti. ‘ 1977 c — Sur le statut du dialectologue, în RRL, 22.3, p. 339—340. 1979 a — Semnificaţii epistemologice in cercetarea dialectală românească contemporană, în An ICED, 1, p. 259-264. * 1979 b — A propos du sens des migrations humaines et leur rapports avec le pagsage dialectal, în Milanges ă la m(moire de Louis Michel, Montpellier, p. 457—459. 1980 — Contribuţia graiurilor populare la formarea „stilului românesc" in creaţia materială şi spirituală, în An ICED, 2, p. 7—14. SALA, MARIUS (1955 a) — Cîteva probleme de fonetică sintactică in „Texte dialectale“ culese de Emil Petrovici, în SCL, 6.3—4, p. 223 — 238. 1955 b — Termenii pentru „unchi" după „Atlasul lingtnstic român", în SCL, 6.1 — 2, p. 132—' 155. 1957 a — Din terminologia păstorească românească, rom. vătni, eirlan, noaten, în SCL, 8.1, p. 77-83. .... 1957 b — Asupra unei notaţii din ALB, in SCL, 8.3, p. 369—370. 1957 c — Bemarques-sur la reaction des sujets enquitis pour VAtlas linguistique roumain, în Milanges Oslo, p. 189—199. 828 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA 1958 a — Autour de l’Atlas Linguistique Roumain, nouoelle sine, In RLiR, 22.85—86, p. 32-46. 1958 b — Discutarea proiectului noului Atlas lingvistic românesc pe regiuni (NALR), In LR, 7.3, p. 92-96. 1958 c — In legătură cu denumirea mărului lui Adam in unele limbi romanice, în SCL, 9.4, p. 497—510. Versiunea in limba franceză în RL 1959, 4.2, p. 201—212. 1958 d — In legătură cu denumirea porumbului in limba română, în FD, 1, p. 181 — 187. 1958 e — Un fenomen fonetic românesc produs sub influenţa graiurilor sirbo-croate [ă > e in localitatea Secăşeni, regiunea Timişoara, pct. 29], în Rs, 3, p. 249—250. 1960 a — Un cas de sgnongmie et d’homonymie : roum. noaten, eirîan, în RLiR, 24.95—96, p. 373-389. 1960 b — încercare de cercetare statistică asupra unor metafore din A1S şi ALR, în FD, 2, p. 221-228. 1960 c — Sur Ies metaphores rtciproques, în RL, 5.2, p. 311 — 317. Versiunea în limba română în FD 1961, 3, p. 203-208. 1960—1961 — Esperienze a Costanza col questionario delV ALM, în BALM, 2—3, p. 43 — 54. 1966—1967 — Suggestions pour la cartographie des materiaux de TAtlas linguistique mediterra-nien, în BALM, 8-9, p. 79-81. 1968 — A propos de l’apparition des affriquees roumaines, în RRL, 13.5, p. 503 — 514. 1970 — Contribuţii la fonetica istorică a limbii române. Bucureşti. Versiunea în limba franceză, Paris, 1976. SALA, VASILE (1896) — Glosar (Din comitatul Bihor in Ungaria), în RCL, 4.5, p. 141 — 147;'/ 4.11-12, p. 336-340. ■” SANDFELD, KR. (1930) — Linguistique balkanique, Paris. SARAMANDU, NICOLAE (1969) — Sistemul formelor verbale compuse in aromână, în FD, 6, p. 155-162. 1970 a — Consideraţii asupra sistemului fonologie al graiului aromânesc din Cruşovo-Mace-donia (R.S.F. Iugoslavia), în SCL, 21.4, p. 465—471. 1970 b — Le systime des formes verbales composies en aroumain, în ACIL X, 4, p. 323—330. 1971 a — Neutralizarea opoziţiei de sonoritate in aromână, In SCL, 22.4, p. 377—380. 1971 b — Sur l’aroumain parii en Dobroudja, în ACILFR XII, 2, p. 1 353—1 357. 1972 — Cercetări asupra aromânei vorbite în Dobrogea. Fonetică. Observaţii asupra sistemului fonologie. [Bucureşti]. 1973 — Arom. megl., mncân „dacoromân“. Ctteva aspecte etnolingvistice, în FD, 8, p. 207—211. 1975 a — Arii fonologice şi zone dialectale de tranziţie (pe baza NALR Oltenia voi. 1—11), în SCL, 26, 2, p. 119-130. 1975 b — Notes itymologiques et lexicales aroumaines, în RRL, 20.4, p. 407—408. 1975—1976 — Die Aroumunen in der Dobrudscha und ihre Mundart, în „Dacoromania“, Frelburg-Mtinchen, 3, p. 185—196. 1976 a — Aires phonologiques et zones dialectales de transition, în ACILFR XIV, 2, p. 121 — 135. 1976 b — Aspecte ale variaţiei lingvistice în graiurile actuale olteneşti, în LL [nr.j 2, p. 414—416. 1977 a — Deux types de variables sociolinguistiques, în RRL, 22.3, p. 315—319. 1977 b — Un procedeu de elaborare a hărţilor fonologice (pe baza NALR Oltenia), în SCL, 28.4, p. 429-437. 1978 a — Al treilea Colocviu internaţional al „Atlasului limbilor Europei“ (ALE) (Mar-burg, 18—22 aprilie 1978), in SCL, 29.6, p. 685—686. 1978 b — Influenţă a dacoromânei sau evoluţie paralelă tn aromâna din Dobrogea ?, în CL, 23.1, p. 43-45. 1978 c — U final in graiurile aromânei, in SCL, 29.3, p. 329—340. 1979 a — Contribuţia lui Theodor Capidan la studierea meglenoromânei, în LR, 28.5, p. 475— 479. __ 1979 b — Le parler aroumain de KruSevo (R. S. de Macedoine), în RESEE, 17.1, p. 153—162. 1979 c — Raporturile între romanitatea nord- şi sud-dunăreană in lumina cercetărilor recente» în An ICED, 1, p. 283 — 288 şi In „Balkan-Archiv“, Neuw Folge, 1979, 4, p. 101 — 107. 1980 — Schiţă de fonologie istorică a meglenoromânei, in SCL, 31.1, p. 47—65. SARAMANDU, NICOLAE şi LĂZĂRESCU, PAUL (1980) - Graiul din Dobrogea - dovadă a continuităţii şi permanenţei, în An ICED, 2, p. 203 — 226. SAVlC, MOMClLO D. (1971) — Alcuni influssi şerbi sulle pariate valacche della Serbia Orientale, în ACILFR XII, 2, p. 1 069-1 076. SĂDEANU, FLORENŢA (1959) — Traces de passe compose absolu en roumain, în Recueil Lisbonne, p. 315 — 320. 829 BIBLIOGRAFIE 1962 — Sufixele colective din limba română cu specială privire asupra repartiţie lor, in SMCF, v 3, p. 41-87. "v 1969 — Noms de chemins en roumain (Essai d’analgse semantique diachronique), In RRL, ' 14.1, p. 17-20. "SĂTEANU, G. (1966) — Probleme de sintaxă şi morfologie dialectală. Construcţiile: mi-1 trebuie, mi-1 place, mii- pare, in St UBB, 11.2, p. 77—88. SCĂRLĂTOIU, ELENA (1976) — K voprosu o drevnosti dlitel’nosti juznoslavjanskogo olijanija na arumunskij dialekt, în RESEE, 14.1, p. 111—115. 1977 — Nouvelles contributions ă l’etude des emprunts slaoes dans le lexique aroumain, in RESEE, 15.3, p. 535-551. 1979 a — The Balkan Vlachs in the Light of Linguistic Studies. Highlights and Contributions, în RESEE, 17.1, p. 17-37. 1979 b — Romanian Lexical Elemente in Macedonian and Serbo-croatian, în RESEE, 17.2, p. 385-396. 1980 a — Les emprunts serbocroates du lexique roumain, in RESEE, 18.2, p. 223—232. 1980 b — Relaţii lingvistice ale aromânilor cu slavii de sud. Cuvinte de origine slavă. Bucureşti. :SCHLADEBACH, KURT (1896) — Der Stil der aromunischen Volkslieder, în Jb, 3, p. 71 — 138. SCH0LLER, ERLING (1971, 1972) — Cuvinte şi expresii obscene in limba română [1], 2, în „Revue Romane", 6.2, p. 243-252 [I]; 7.1, p. 32-67 [II]. SCHORR, FRIEDRICH (1940) — Der Stand der rumănischen Sprachgeographie in „Roma-nische Forschungen", Erlangen, 54.1, p. 1 — 12. 1966 — Die innere Flexion des Rumănischen im vergleich mit derjenigen anderer romanischer Sprachen und Mundarten, in A Phil, 5, p. 143 — 152. •SCHLOSSER, RAINER (1978) — Aromunisches Wortregister zu G. Weigand. Die Sprache der Olgmpo-Walachen, Leipzig 1888, în „Balkan-Archiv", Neue Folge, 3, p. 78—87. 1979 — Bibliographie zum Aromunischen, in „Balkan-Archiv", Neue Folge, 4, p. 7—31. SCOROBETE, AUREL (1973) — Ovid Densuşianu — dialectolog, in OD, p. 153—159. SCORPAN, GRIGORE GR. (1934) — Graiul meglenit. I. Fenomene specifice, în „Revista critică", Iaşi, 8, p. 89—101. ' 1936 — Forme dialectale in poezia lui Eminescu, în BPh, 3, p. 117—137 şi extras. 1937 — Ion Creangă. Fonetismul dialectal, în „Revista critică", Iaşi, 11, p. 105 — 120. 1944 — 1945 — Graiul moldovenesc. Tendinţe fonetice. Expresivitate, in BPh, 11 — 12, p. 424 — 471. SCRIBAN, AUGUST (1939) — Dicţionaru limbii româneşti. (Etimologii, înţelesuri, exemple, cltaţiuni, arhaizme, neologizme, provincializme). Ediţiunea întiia. Iaşi. SCURTU, VASILE (1941) — Le rhotacisme dans la region d’Ugocea (dip. Satu-Mare), in BL, 9, p. 98—102. Cercetări folklorice în Ugocea românească (jud. Satu-Mare), în AAF, 6, p. 123—300. Contribuţii lastudiul terminologiei de înrudire in limba română, in CL, 7.2, p. 275—292. Contribuţii lastudiul terminologiei de înrudire in limba română, în SCL, 14.4, p. 457— ,1942 - 11962 - 11963 -469. 1966 -1970 - Termenii de înrudire in limba română. Bucureşti. Unitatea romanică în terminologia înrudirii, in ACILFR XII, 1, p. 817—822. SECHE, MIRCEA (1969) — Schiţă de istorie a lexicografici române. Voi. 2, de la 1880 pînă astăzi. Bucureşti. 11)73 — Citeva precizări la articolul O listă de cuvinte din Munţii Apuseni [de Laurenţiu \ Szâsz, publicat in Limba Română 1973, 22.1], în LR, 22.6, p. 583 — 586. SILASI, GRIGORIU (1874) — Studiu asupra dialectului macedo-romanu paralelu cu celu daco-romanu, în „Transilvania", 7, p. 89—92, 101 — 103, 113—115, 137—140, 161—164, 173-175. SIRUNI, H. DJ. (1936) — Cuvinte româneşti în dialectul armenilor din Ardeal, in „Ani", 1.2, p. 82-90. SKULTETY, J. (1957) — Problematika dialektov Rumuncing, in C Mod Fii, 39, p. 252—254. SLAMA-CAZACU, TATIANA (1968) — Psiholingvistica şi aplicarea metodei dinamic-contex-■ tuale în dialectologie, in SCL, 19.2, p. 83 — 95. Varianta In limba spaniolă in Recherches sur la philosophie des Sciences, Bucarest, 1971, p. 517—532. 1970 — L’etude du roumain parle : un aspect neglige — l’indicatio ad oculos, in ACILFR XII, 1, p. 591-599. -SORBALĂ, VITALE (1966) — Certains probUmes lexicologiques de VAtlas linguistique moldave, în RLiR, 30.117-118, p. 144-153. 830 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA 1971a — Despre originea termenilor ciocălău, mămăligă ţi cioclej in limba română, InSCL, 22.2, p. 167-173. 1971 b — Studiul diacronic al structurii lexicului dialectal (Despre terminologia unui grup de insecte pe baza ALM din U.R.S.S.), In AC1LFR XII, 2; p. 355—360. SPITZER, LE O (1934—1935) — Arom. mamă „Kinderpapp", rum. mămăligă „Polen ta“, In DR, 8, p. 131-132. STAFIE, RODICA (1974) — Aspecte ale limbii populare în proza lui Calislrat Hogaş, In „Studii şi cercetări ştiinţfice". Seria istorie, filologie. Ministerul Educaţiei şi Învăţămîntului. Institutul pedagogic Bacău. Bacău, p. 179—185. STAN, AURELIA (1964) — O problemă de antroponimic : Derivarea cu sufixe diminutivale i în limba română, In CL, 4, p. 49—59. 1960 — Timbrul fonologie al consoanelor finale în Codicele voronefean şi Codex Dimonie,. în CL, 5, p. 29-37. 1964 — Contribuţii la studiul terminologiei populare româneşti privind construcţia casei In comparafie cu celelalte limbi romanice, în AUT, 2, p. 11 — 18. 1977 — Natura şi cauzele schimbărilor lexicale. Rezumatul tezei de doctorat. Timişoara. STAN, I. T. (1979) — Despre diftongii româneşti, în LR, 28.1, p. 73—75. STANCA, Y. (1960) — In legătură cu un glosar regional [glosarul din comuna Gîlgău, raionul Dej, regiunea Cluj, cules şi redactat de Petre Stănescu], in CL, 5.1—2, p. 101—102. STATI, VASILE (1974) — împrumuturi slave tn terminologia textilă moldovenească. Studiu' lingvo-geografic, lexico-semantic şi etnografic. Chişinău. STĂNESCU, PETRE (1959) — Glosar regional. Regiunea Suceava (comuna Pîrteştii de Jos,, raionul Gura Humorului); regiunea Timişoara (comuna Bărăteaz, raionul Timişoara); regiunea Cluj (comuna Gîlgău, raionul Dej); regiunea Craiova (raioanele Caracal şi Turnu Severin). Material cules şi redactat de ..., în LR, 8.5, p. 72—74. 1960 — Glosar regional. Regiunea Craiova (raioanele Caracal, Turnu Severin); regiunea Timişoara (raionul Timişoara); regiunea Cluj (raionul Dej). Material cules şi redactat de..., în LR, 9,2, ,p. 19-21. STO IAN, I. I. (1927, 1928) — Texte folclorice din Btmnicu-Sărat, în GS, 3.1, p. 101 —131 ; 3.2, p. 297-343. STOICHIŢOIU, ADRIANA (1979) — [Sub titlul: Mica enciclopedie a limbii române] Regionalism, în LL [nr.] 2, p. 234—236. STOJKOV, STOJKO (1968) — Leksikata na banatskija govor. Sofia. [MIHĂESCU, H. in RRL, 1969, 14.5, p. 503-501] STRĂJANU, MIHAI (1883) — Limba şi originea Românilor din Istria, în „Vocea Română11 Craiova, 1.7, p. 45—46. [MORARIU, LECA în JL, 14, p. 55-56] STRUNGARU, DIOMID (1977) — Palatalizarea lui m şi p este atestată in secolul al XVI-lJa T [pe marginea volumului lui I. Gheţie şi Al. Mareş, Graiurile dacoromâne in sec. al XV1-4ea. Bucureşti, 1974], în SCL, 28.4, p. 447—451. SUCIU, EMIL (1973) — Împrumuturi turceşti in graiul din comuna Rasova, jud. Constanţay. in LR, 22.3, p. 205-206. SZABO, T. ATTILA (1962) — Cuvinlul dialectal bungăr şi toponimicele Bungur, Bunguriş,. Bungăraş, în CL, 7.1, p. 39—43. SZASZ, LAURENŢIU (1973) — O listă de cuvinte din Munţii Apuseni, în LR, 22.1, p. 45-49.. ŞAÎAKD2I, G. (1896) — Aromunische Texte aus Monastir milgeleill von G. Şaiakdii, ubersetzt von G. Weigand, In Jb, 3, p. 162—169. , ŞANDRU, DUMITRU — Enquites linguistigues du Laboratoire de phonetique experimentale■ de la Faculti des Lettres de Bucarest. 1933 — I. Bessarabie, în BL, 1, p. 89—107 ; 1934 — II. Pags de Molzi, in BL, 2, p. 201-237 ; 1935 - III. Lăpujul de Sus (d. Hunedoara), în BL, 3, p. 113-177; 1936 - IV. Le Bihor, in BL, 4, p. 120-179; 1937 - V. Vallee de l’Almăj, in BL, 5, p. 125-189; 1938 — VI. District de Năsăud (Nord-Est de la Transylvanie), în BL, 6, p. 173 —230. 831 BIBLIOGRAFIE ' 1940 — Ctteva îndrumări pentru cercetarea graiului. Bucureşti. [TOMESCU, MIRCEA in .Preocupări Literare*, 1940, 7, p. 25 -35] 1970 — Cu privire la structura lexicală a aromânei, în ACILFR XII, 1, p. 1017—1024. ŞANDRU, D. şi BRÎNZEU, F. (1931-1932 ; 1933-1934) — Printre ciobanii din Jina. [/], II, in GS, 5, p. 300—350 ; 6, p. 193—247 şi Bucureşti, 1934. ŞĂINEANU, LAZĂR (1900) — Influenţa orientală asupra limbei şi culturei române. I. Introducerea ; II. Vocabularul: 1. Vorbe populare, 2. Vorbe istorice. Bucureşti. ŞERBAN, V. (1965) — Fapte de limbă bănăţene in culegerile de folclor ale lui George Cătană, în AUT, 3, p. 273-286. ŞERBAN, VALENTINA (1967) — Denumiri ale unor măsuri de greutate in graiurile dacoromâne, în CL, 12.2, p. 249—255. 1971 — Palmă, ca unitate de măsură, în CL, 16.2, p. 279 — 284. 4 1978 — Din terminologia măsurilor: cotul, în CL, 23.2, p. 203—206. ŞERBU, G. (1930) — Atlasul lingvistic al României, în SM, 7, p. 130—132. ŞIADBEI, ION (1930) — Le sort du preferit roumain, în „Romania", 56, p. 129—160. 1933 — Originile dialectelor române ; starea actuală a cercetărilor. Iaşi şi în „Anuarul Liceului Naţional", 1931-1932. 1957 — Arii lexicale In România orientală, în SCL, 8.1, p. 17—25. Versiunea in limba franceză in RL 1957, 2, p. 39-46. ŞUTEU, VALERIU (1958 a) — Arhiva fonogramică a limbii române, in FD, î] p. 211—219. Versiunea In limba rusă in RL 1958, 3.2, p. 249—258. 1958 b — Primele înregistrări de texte dialectale pentru Arhiva fonogramică a limbii române, in LR, 7.3, p. 96-100. 1961 — Observaţii asupra pronunţării limbii române, în SCL, 12.3, p. 293 — 306. Versiunea j in limba engelză în RL 1962, 7.1, p. 39—50. ■1969 — Înregistrări de texte dialectale In Ţara Moţilor [cu glosar], In FD, 6, p. 201—210. TAILLIEZ, FREdERIC (1959) — Les Macedo-Roumains dems leur histoire et dans l’histoire de leur langue, în „Noul Album Macedo-Român", Freiburg, Br., 1, p. 61 — 70. 1965 — Macedo-roumaln ou miglenite et aroumain dans l’histoire et dans VAtlas linguistique roumain, în ACILFR X, 2, p. 859 — 867. TAMÂS, LAJOS (1937) — Sur la mUhode d’interpretations des cartes de VAtlas linguistique rou-main, in AECO, 3.1—3, p. 228—243. [ŞANDRU, D. in RIR, 1939, 9, p. 476] 1966 — Etymologisch-historisches Worterbuch der ungarischen Elemente im Rumănischen (Unter Beriicksichtigung der Mundartwdrter). Budapest. TEAHA, TEOFIL (1958 a) — Terminologia portului in colecţia Caiete de artă populară, în LR, 7.2, p. 81-86. 1958 b — Material lexical în studiile etnografice despre port, în LR, 7.3, p. 107—108. P1958 c — Citeva particularităţi lexicale ale graiului de pe Valea Crişului Negru, în FD, 1, p. 189-205. 1958 d — Despre -ă final In graiul crişean, în Omagiu Iordan, p. 855—859. u 1959 _ Glosar regional. Regiunea Oradea (raionul Lunca Vaşcăului), în LR, 8.3, p. 68 — 72 şi 8.6, p. 44—50. 1960 — Fonetisme vechi In graiul din Bihor, in FD, 2, p. 229—238. *-1961 — Graiul din Valea Crişului Negru. Bucureşti. 4962 — Graiul de la Vama Buzăului. Consideraţii asupra unei zone de interferenţă a graiurilor, în LR, 11.1, p. 95-106. 1963 — Despre chestionarul Noului Atlas lingvistic român (NALR), în FD, 5, p. 109—122. 1965 a — Aspecte ale graiului românesc din sudul Dunării, în Omagiu Roselti, p. 895—898. 1965 b — Despre Atlasul lingvistic al Olteniei (I, II), în LR, 14.3, p. 351—369 (I); 14.5, p. 609-615 (II). 1966 — Despre l (velar) in graiurile româneşti, în SCL, 17.3, p. 285—292. Versiunea în limba franceză in RRL 1966, 11.2, p. 155-162. . ■ 1967 — Citeva probleme privind delimitarea unor arii dialectale in Oltenia, în LR, 16.5, p. 449-470. * 1968 a — Observaţii asupra interpretării faptelor de limbă de către subiectul vorbitor tntr-o anchetă dialectală, în LR, 17.2, p. 155 — 161. 1968 b — Vocalele finale silabice (-u, *i) în graiurile din Crişana, în SCL 19.1, p. 3 — 10. 1969 — Texte dialectale din Oaş, în FD, 6, p. 211—232. 832 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCĂ 1970 — Un problime de mitalinguislique : la riactlon du sujet parlant dans le processus de la communication, în ACIL X, 2, p. 41—48. 1971 — Aires lexicales conseruatrices eh Oltinie (Eliments d’ortgine (aline), In ACILFR XII, . 2, p. 317 — 322. t 1973 — Termeni de origine germană tn graiurile din Oltenia, tn FD, 8, p. '65—78. ~ ' 1975 — Termeni de origine maghiară In graiurile din Oltenia, In FD, 9, p. 113 — 120. * 1977, 1978 — Lat. grumus in românişi in limbile romanice (I), II, în CL, 22.2, p. 235—238 ; . 23.1, p. 83-85. 1980 a — Der Beilrag der rumănischen Sprachwissenschaft zur Theorie des Dialekts, In Zeit-schrift fur Dialektologie und Linguistik. Beihefle. Neue Folge Nr. 26 der Zeitschrift fur Mun-dartforschung. — Dialekt und Dialektologie. Ergebnisse des internationalen Sgmposions „Zur Theorie des Dialekts“, MarburgjLahn, S —10 September 19 77. Herausgegeben von .Toachim GOschel, Pa vie Ivic, Kurt Kehr, Wiesbaden, p. 154 — 163 ; Discussion, p. 163 — 164. 1980 b — Lat. arena in română şi in celelalte limbi romanice, In An ICED, 2, p. 163 — 179 TEIUŞ, SABINA (1969) — Valori apropiate de subordonare ale conjuncţiei şi tn fraza populară, în SCL, 20.4, p. 427-432. 1971 a — Conjuncţia coordonatoare şi în graiurile dacoromâne, în ACILFR XII, 2, p. 1 489 — 1 493, 1971 b — Delimitarea enunţurilor tn graiurile dacoromâne, în CL, 16.1, p. 109 — 120. 1980 — Coordonarea in vorbirea populară românească. Bucureşti. TEODORESCU, MARIA (1980 a) — Sur Ies diphtongues igales dans Ies parlers daco-roumains în RRL, 25.4, p. 409-412. 1980 b — Nuanccs vocaligues dans un parler de Maramureş, în RRL, 25.5, p. 603—608 TEODORESCU, MIRELA (1969) — Note asupra limitei sudice a rotacismului in dacoromână în LR, 18.2, p. 180-183. . . * * * [1976] — Texte dialectale . Bistriţa-Năsăud de Maria Marin, Marilena Tuigan... Bucureşti [Lucrare in manuscris]. ■■■'!: * * *' [1979] — Texte dialectale. Bucovina de Costin Bratu, Margareta Manu-Magda, Bogdan Marinescu şi Iulia Mărgărit. Bucureşti [Lucrare în manuscris]. * * * [1977] — Texte dialectale.Dobrogea de Paul Lăzărescu, Victorela Neagoe, Ruxandra Pană şi Nicolae Saramandu. Bucureşti [Lucrare în manuscris]. . ■ , . • * * * [1980] — Texte dialectale. Maramureş de Costin Bratu, Eugenia Flintea şi Mâgdalena Vulpe. Bucureşti [Lucrare Iii manuscris]. • :i V * * * 1973 — Texte dialectale. Muntenia I. Sub conducerea lui Borls Cazacii, de Galina " Ghiculete, Paul Lăzărescu, Maria Marin, Bogdan Marinescu, Ruxandra Pană.Magda-lena Vulpe [Bucureşti] (Publicaţiile Centrului de cercetări fonetice şi dialectale, al, Aca-■ demiei Republiic Socialiste România, Seria II, Texte şi glosare, 2). &.* * * 1975 — Texte dialectale. Muntenia II. Publicate sub redacţia lui B. Cazacu, de,Paul Lăzărescu, Maria Marin, Bogdan Marinescu, Victorela Neagoe, Ruxandra Pană şi Mag-dalena Vulpe, (Publicaţiile Centrului de cercetări fonetice' şi dialectale aţ: Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti. Seria II. Texte şi glosare, 3): * * * [1976] .— Texte dialectale. Muntenia III. de Costin Bratu, Galina Ghiculete, Maria Marin, Bogdan Marinescu, Victorela Neagoe, Ruxandra Pană, Marilena Tiugan şi Mag-dalena Vulpe. Bucureşti [Lucrare în manuscris]. .... * * * 1967 _ Texte dialectale. Oltenia, publicate sub redacţia lui Boris Cazacu, de Galina GUi- culete, Maria Mărdărescu, Valeriu Şuteu, Magdalena Vulpe... Bucureşti ^Academia Republicii Socialiste România, Centrul de cercetări fonetice şi dialectale). * * * [1979] — Texte dialectale. Sălaj de Maria Marin, Bogdan Marinescu, Marilena Fiugan... cu un glosar. Bucureşti [Lucrare în manuscris], ; * * * Texte dialectale. Supliment la Atlasul lingvistic moldovenesc (ÂLM). 1969 — Volumul I, partea I culese de V. Melnic, V. Stati, R. Udler, Chişinău, 1969; 1971 — Volumul I, partea II culese de V. Melnic, V. Stati, R. Udler, Chişinău, 1971;... ‘ 1971 — Volumul II, partea I publicat sub conducerea şi sub redacţia lui R, Ia, Udler de A. N. Dumbrăveanu şi E. N. Consiantinovici, Chişinău, 1971. > THEBAN, LAURENŢIU (1968) — Giographie linguistique, typologie, soeiolinguistique, In RRL, 13.6, p. 659-663. 1969 — Limbă şi „dialect“ In india, In FD, 6, p. 233 — 253. . . 1973 .— Structuri sintactice şi semantice nucleare in limba română vorbită (Oltenia), InFD, 8, p. 31-42. 833 BIBLIOGRAFIE 53 — Tratat de dialectologie românească — cd. 251 TIKTIN, H. (1903—1924) — Rumănisch-deutsehes Worterbuch (Dicţionar român-german). Bucureşti, voi. : I, 1903; II, 1911; III, 1924. 1907 — Zum istrorumănischen Wortschatze, tn ZRPh, 31, p. 226—230. TIUGAN, MARILENA (1973) — Note morfosintactice (pe baza volupuilui al Vl-lea al ALR, serie nouă), In FD, 8, p, 187—201. .............................. 1975 — ~ Aspecte ale comportamentului verbal reflectate tn uzajul formelor pronominale de adresare directă, tn vorbirea populară, in FD, 9, p. 149—164. 1978 — The Depalatalization of d Before e. A Sociolinguistic Approach, In RRL, 23. Suppl., p. 55—63. 1979 a — înregistrarea obiectivă a reacţiilor subiective ale informatorilor, in An ICED, 1, p. 327-330. 1979 b — The Pronunciation of the Diphtong [ja] in the Speech of Bucharest Citg Communitg, in RRL, 24.5, p. 491-498. TODORAN, ROMULUS (1943) — Moaşă „sage femme“, în DR, 10.2, p. 278—284. . 1949 — Mic glosar dialectal, alcătuit după două manuscrise din Biblioteca Centrală de la Blaj ^ din 1881. Cluj. 1954 — Despre un fenomen fonetic românesc dialectal: ă protonic > a, in SCL, 5.1—2, p. 63-85. 1955 — Texte dialectale. Alese şi explicate de Romulus Todoran. Cluj (Universitatea „Victor Babeş" Cluj, Facultatea de filologie-istorie, Catedra de limba română). 1956 a — Cu privire la o problemă de lingvistică tn discuţie: limbă şi dialect, in CL, 1.1—4, p. 91-102. 1956 b — Note morfologice (1. Amăia ; 2. Alte forme analogice ale verbului a fi: lint şi iest; 3. Varianta min a pronumelui posesiv de pers. 1 sg.; 4. Terminaţia de plural >(e)ână a substantivelor neutre cu singuralul in -â’n şi -eu), in CL, 1—4, p. 125—136. 1956 c — Cu privire la repartiţia graiurilor dacoromâne, in LR, 5.2, p. 38—50. 1960 a — Citeva observaţii cu privire la problema delimitării dintre limbi şi dialect, in St UBB, (5).2, p. 57-68. 1960 b — Material dialectal. I. Din însemnările lexicografice ale lui I. Mieu Moldovanu, in Mat Dial, p. 11-28. 1960 c — Material dialectal. II. Graiul din Vtleele (raionul Turda), in Mat Dial, p. 31—126. 1961 — Noi particularităţi ale subdialectelor dacoromâne, in CL, 6.1, p. 43—73. 1965 a — Despre influenţa maghiară tn lexicul graiurilor româneşti din Transilvania, in Omagiu Rosetti, p. 921—927. 1965 b — O problemă de dialectologie istorieâ; C > § fl (*>2 tn graiurile moldoveneşti, In CL, 10.1, p. 85—95.' VersiUfiealn limba franceză in RRL 1965, 10.4, p. 375-386. 1966 — Despre şi „*d“ tn graiurile dacoromâne, in CL, 11.2, p. 193—207. 1968 — In legătură cu şi „sd“ tn graiurile dacoromâne. Cfiei, conjuncţie completivă directă, in CL, 13.1, p. 35—38. 1969 — Sur un argot roumain rural, in ACIL X, 1, p. 671—675. 1969, 1970 — Particularităţi dialectale bănăţene intr-un manuscris de la începutul sec. al XlX-lea, I, II,. tn CL, 14.2, p. 291-303 şi 15.1, p. 52-62. 1971 — Despre elementul latin tn lexicul dialectelor româneşti, in AC1LFR XII, 2, p. 185—192. 1972 — In legătură eu pluralul substantivului easA tn graiurile dacoromâne, in CL, 17.2, p. 249-256. 1975 — O schimbare fonetieă dialectală: s > ş şi z > J tn grupurile consonantice ale limbii române, in CL, 20.1, p. 33—46. 1978 — Despre -oani, -eauă şi -ană tn structura morfologică a pluralului substantivelor româneşti, in CL, 23.1, p. 47— 55. 1978, 1979 - Activitatea lingvistică a lui Sever Pop, I, II, III, In CL, 23.2, p. 157-169; 24.1, p. 5-15; 24.2, p. 159-169. TOMA, ELENA (1973) — Observaţii asupra pluralului substantivelor in graiurile maramureşene, ■ in AUBLLR, 22.2, p. 169-182. YOMESCU, MIRCEA (1940) — Semnificaţia desinenţei „uriu tn graiul din OU, in „Preocupări Literare", 5, p. 260—261. 1942 — Migrafiile din comuna Aluniş (jud. OU) şi influenţele lor, in Arh Olt 21.119—124, p. 65—67 şi Craiova, 1942. {IORDAN, IORGU in BPh, 1942, 9, p. 212—216] 1642—1943 — Graiul din judeţul Olt, in „Ethnos“, 2.1—2, p. 31 — 132. 1943 - Glosar din judeţul Olt, in Arh Olt, 22.125-130, p. 264 -288 şi Slatina, 1944. 834 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA ■ TOMICI, MILE (1975) — Elemente lexicale româneşti in graiul strbesc din localitatea Svinifa (judeţul Mehedinţi), In FD, 9, p. 165-175. TOMOIOAGĂ, M. (1961) — Glosar regional. Regiunea Maramureş (raionul Vişeu). Material y cules şi redactat de... Note [de] Lucreţia Mareş, în LR, 10.2, p. 128—129 şi 10.6, p. 568 — 570. TREML, LfAJOS] (1934) — Der dynamisehe Wortakzent der ungarischen Lehnworter im Rumă-nischen, in BL, 2, p. 34—66. TRIFUNOVSKI, JOVAN (1959) — Cincarska naselja u Makedoniji, în „Geografski horizont“> Zagreb, 5, p. 21—27. TRIPCEA, TH. N. (1963) — Cuvinte sîrbeşti tn subdialectul bănăţean şi importanţa lor, în „Scrisul Bănăţean", 14.3, p. 68—77. Versiunea in limba rusă în RESEE 1963, 1.1—2, p. 137-152. 1961 — Cuvintele de origine sirbească din graiul bănăţean [glosar], în AUT, 2, p. 266—275. TRUSZKOWSKI, WITOLD (1970) — La mentalite pagsanne roumaine el son reţlet dans la langue populaire roumaine, în „Zeszyty naukowe Universytetu Jagielldnskiego", Serie nauk spolecznych, Filologia 229. Prace jezykoznawcze 29, p. 33—52. ' ' ^TUDOSE, CLAUDIA (1978) — Derivarea cu sufixe tn româna populară. Bucureşti [Multi-grafiat] (Universitatea din Bucureşti, Facultatea de limba şi literatura română). - TUDOSE-DROCHIA, ANATOL (1959) — Glosar regional. Regiunea Constanţa (raionul Fe-' teşii), in LR, 8.6, p. 53—54. TULBURE, GH. [1923] — Cuvinte din Bihor. Oradea Mare. TURCULEŢ, ADRIAN (1977—1978) — Structura dialectală a graiurilor româneşti din Bu-^ covina, in AnL, 26, p. 97 — 120. 1978 a — Africatizarea palatalelor în graiurile moldoveneşti, în AUI, 24, p. 27—35. 1978 b — Graiul din zona Cîmpulungului Moldovenesc. Fonetica. [Rezumatul tezei de doctorat]. Iaşi [Multigrafiat]. 1980 — Alomorfele pronumelui mi în graiul cîmpulungean, în LR, 29.3, p. 275—279. TURCUŞ, I. (1959) — Despre fiziologia şi tratamentul lui r în limba română şi despre unele forme verbale dialectale [Observaţii la opera lui A. Philippide „Originea Românilor“, voi. II, Iaşi, 1927], in SC Şt (Iaşi), 10.1-2, p. 149-156. ŢÂRA, VASILE (1975) — Graiul de pe valea superioară a Şieului (Transilvania). Rezumatul tezei de doctorat, Timişoara [Multigrafiat]. 1976 — Construcţii sintactice in graiul de pe valea superioară a Şieului (Transilvania), in Studii de lingvistică. Volum îngrijit de D. Craşoveanu, Marin Bucă. Universitatea din Timişoara, Facutatea de filologie-istorie. Timişoara [Multigrafiat], p. 905—213. 1978 — Ovid Densuşianu, cercetătcr al păstoritului românesc, în Bul SŞF, p. 100 — 1031979 — Graiul din nord-estul Trasnilvaniei, în An ICED, 1, p. 347—356. k, 1980 — Terminologia păstorească, mărturie a unităţii limbii şi poporului român, în An ICED, 2, p. 151-161. ŢENESCU, ECAT. (1926) — Texte populare din Bistriţa-Năsăud, în GS, 2.2, p. 328—345. ŢIBRIAN, CONSTANTIN (1980) — Forme dialectale ale mai mult ca perfectului, în „Buletin ştiinţific al Facultăţii de învăţămlnt pedagogic", Piteşti, p. 161 — 168. «jŢURLAN, VALENTIN (1971) — Terminologia pescuitului în regiunea Dunării. I. Din terminologia bărcii, în LR, 20.1, p. 39—49. v 1979 — Elemente turceşti şi greceşti în terminologia pescuitului din limba română, în „Bule- ■ ţinui Universităţii din Galaţi", 2.1, p. 49—64. UDLER, R. (1958) — Principiile elaborării Atlasului lingvistic moldovenesc şi importanţa lui» In „Limba şi literatura moldovenească", Chişinău, 1.1, p. 35—41. [COTEANU, ION in LR, 1959, 8.2, p. 104-109] 1964 — Moldavskie govory Cernovickoj oblasti v sravnenij s govorami Moldaosckoj SSR. Zakarpatskoj oblasti USSR i drugih smejenyh oblasti dakoromanskogo massiva. Konsonan-tism [Graiurile moldoveneşti din regiunea Cernăuţi]. Chişinău. [VASCENKO, VICTOR şi VRABIE, EMIL in SCL, 1965, 16.5, p. 744 -747] 1966 — Les tâches et Ies particularites de VAtlas linguistique moldave rigional, în RUR, 30.117— 118, p. 134-143. 1971 — Stareaa ctuală a graiurilor aşezărilor moldoveneşti din RSFSR, RSS Kazahă şi RSS Kirghiză (Pe baza Atlasului lingvistic moldovenesc), în ACILFR XII, 2, p. 389—397. 835 BIBLIOGRAFIE UDREANU, OANA (1978) — Ovid Densuşianu şi problemele limbii populare, In Bul SŞF, p. 90-92. UDREŞCU, D. (1967) — Glosar regional Argeş. Bucureşti. ULiyi, ANCA (1969) — Termeni pentru rotula genunchiului după NALR — Oltenia, in FD, 6, p. 163-172. 1977 — Qudques remarques sur la relation entre la sgncope et Vaccent dans Ies parlers dacorou-mains, in RRL, 22.1, p. 63—71. 1980 — Remarques sur la consonneh dans Ies parlers dacoroumains, în RRL, 25.5, p. 625—630. UNBEGAUN, B. O. (1953) — Les noms de laneige en roumain, in „Orbis“, 2.2, p. 346—351. UNGUREANU, ION M. (1978) — Elemente toponimice din nord-vestul Olteniei (jud. Mehedinţi) [Rezumatul tezei de doctorat]. Bucureşti [Multigrafiat). URBAN JARNIK, J. (1910) — Spicuiri aromâneşti, in Conv Lit, 44, voi. 1, p. 556—558 URIŢESCU, DORIN (1972) — Observaţii asupra unor fenomene fonetice dialectale româneşti: e > ie; X, g>6, d, în SCL, 23.2, p. 159-165. 1973 — Originea lui ă (ă) precedat de consoane cu timbru palatal şi de i in limba română, in ŞCL, 24.4, p. 449-454. 1977 a — Ca privire la africatizarea oclusivelor palatale K, g in graiurile dacoromâne, in Filologie XX, p. 67-71. 1977 b — Fonetismul unor graiuri româneşti din nordul Banatului. Rezumatul tezei de doctorat. Timişoara. 1980 — Origineaşi vechimea formelor pronominale dialectale im, m- (-m), în SCL, 31.2, p. 207— 212. VALKHOFF, MARIUS (1939) — Chronique Roumaine (1932— 1938), în „Neophilologus", 24.4, p. 254-265. VASILIU, EMANUEL (1956) — Ctteva observaţii asupra sistemului fonologie al limbii române, in SCL, 7.1-2, p. 27-36. 1957 — Asupra corelaţiei de muiere a consoanelor in limba română, în SCL, 8.1, p. 49—54. 1965 a — Fonemele g, 3 in limba română, in Omagiu Rosetti, p. 977—978. 1965 b — Fonologia limbii române. Bucureşti. 1966 a — Asupra istoriei vocalelor centrale din dialectele dacoromâne, In SCL, 17.4, p. 407—411. Versiunea in limba engleză in RRL 1966, 11,1, p. 15—19. 1966 b — Some remarks on the chronologg of the change [en], [inj in Romanian, in RRL, 11.3. p. 255-257. 1966 c — Towards a generative phonolohg of Daco-Roumanian dialects, In „Journal of Lin-guistics", London, 2, p. 79—98. Versiunea in limba română in SCL 1967,18.2, p. 141—157. 1967 a — Considirations typologiques sur la phonologie transformationnelle des parlers dacoroumains, in CLTA, 4, p. 253—260. 1967 b — Pentru o fonologie generativă a dialectelor daco-române, in SCL, 18.2, p. 141—157. 1967 c — Transformational vs., binnique phonemic tgpologg (Towards a classification of . Dacoromanian dialects), in PhG, p. 254—261. 1967 d — Evolutive and Tgpologic Phonologg: Some Remarks on the Phonologg of Daco-Romanian Dialects, in To Honor Roman Jakobson, 3, The Hague-Paris, p. 2 130—2 132, 1968 — Fonologia istorică a dialectelor dacoromâne. Bucureşti. 1969 a — Cu privire la n final tn limba română, in SCL, 20.1, p, 99—102. 1969 b — Există „interdialecte“ ale limbii române ?, in FD, 6, p. 255—262. VĂSIEŞ, VIOREL (1977) — Ctteva observaţii asupra terminologiei păstoreşti din ţinutul Năsău-dului (văile Zagra şi Sălăuţa), in „Arhiva sonieşană". Studii, comunicări, referate. Năsăud, 4, p. 284-305. VĂTĂŞESCU, CĂTĂLINA (1979) — Macedo-Romanian Words in Albanian Slangs, inRESEE 27.2, p. 409-415. VÂNŢU, ILEANA (1979) — Acte de vorbire indirecte, în An ICED, 1, p. 315 — 322. VELICAN-COSINSCHI, MARILENA (1972) — Consideraţii asupra lexicului graiului din Hărman (jud. Braşov), in „Philologica", 2, p. 57 — 71. VEŞCU, VICTOR (1967) — Un împrumut românesc tn sistemul fonologie al graiului sirbesc din localităţile Petrovosela, Cralovăţ şi Stanciova, reg. Banat, in LR, 16.3, p. 272—274. 1968 — Influenţa românească asupra lexicului şi sintaxei unui grai sirbesc din Banat, in LR, 17.6, p. 521-526. 1970 — Observaţii asupra contactelor lingvistice româno-sîrbe In Banat, în AUB, Limbi slave, 19, p. 131-138. „ VICIU, ALEXIU (1899) — Glosariu dc cuvinte dialectale din graiul viu al poporului român, adunate şi explicate de ... Blaj. 836 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA 1906 — Glosar de cuvinte dialectale din graiul viu al poporului român din Ardeal, adunate şi explicate de ..., în ARMSL, Seria II, 29, p. 59—163 şi Bucureşti, 1906. 1923 .— Graiul românesc din „Cîmpia“ Ardealului, în CS, 1, p. 71—74, 81—85. — 1925 — Suplement la „Glosar de cuvinte dialectale din graiul viu al poporului român din Ardeal11 adunate şi explicate ..., în ARMSL, Seria III, 3.2 şi Bucureşti, 1925. VINCENZ, ANDRE DE (1965) — Le substrat roumain dans Ies Carpathes du Nord, în Com-mun Congres Dial, 3, p. 144—153. VINCENZ, ILEANA (1969) — Anacolutul in graiurile populare in lumina gramaticii trans-formafionale, în FD, 6, p. 173 — 180. VINŢELER, ALLA (1968) — Corelaţia dintre limba folclorului şi dialecte, în St UBB, 13.1, p. 73-67. VINŢELER, O. (1969) — Sinonimia in Atlasul lingvistic român, în St UBB, 14.2, p. 55—62. VlRCOL, VASILE (1910 a) — Din graiul popular al judeţului Mehedinţi, în NRR, 8.6, p. 84— 88. Y 1910 b — Graiul din Vilcea. Bucureşti. 1935 — 1940 — Mehedinţenii ca ostaşi [in voi. 16—21 apare cu titlul Ţăranii mehedinfeni ca ostaşi, prizonieri sub ocupaţie] — Texte in graiul lor, in „Izvoraşul“, 1935, 14.2, p. 55 — 56, 14.3, p. 95-96, 14.4, p. 137-139, 14.5, p. 177-178, 14.6, p. 217-218, 14.7-8 p. 262-263 ; 1936, 15.3, p. 106-108, 15.4, p. 147-148, 15.5, p. 188-189, 15.6, p. 225226, 15.7-8, p. 264-265, 15.9, p. 327-328, 15.10, p. 365-366, 15.11-12, p. 401-402 ; 193 7, 16.2, p. 55-56, 16.3, p. 96-97, 16.6, p. 214-220, 16.7-8, p. 253-257, 16.9, p. 314-317, 16.10, p. 352-355, 16.11-12, p. 392-395; 1933, 17.1, p. 15-18, 17.2, p. 54-56, 17.3, p. 93-95, 17.4, p. 136-138, 17.6, p. 214-216, 17.7-8, p. 256-259» 17.9, p. 312-314, 17.10, p. 350-351, 17.11-12, p. 404-405; 1939, 18 [al 20-lea de la apariţie].6-9, p. 245-248: 1040, 21.1, p. 22 -24, 21.2, p. 57-60, 21.3, p. 93-95» 21.4, p, 139-141, 21.5, p. 179-180, 21.6, p. 214-215, 21.7-8, p. 259-262, 21.9-10, p. 302-303, 21.9-10, p. 338-339. VLAD, SABIN (1980) — Observaţii asupra sistemului popular in toponimie, în CL, 25.1, p. 55— 59. * * * Vocabular regional [din diferite regiuni ale ţării, publicat de unii colaboratori ai revistei „Cum vorbim1*], in 1949 - CV, 1.6, p. 29-30,; 1.7, p. 33-34 ; 1.8, p. 32-35; 1.9, p. 32-34. 1950 - CV, 2.1, p. 32-33 ; 2.2, p. 29-31 ; 2.3, p. 35-36 ; 2.4, p. 31-45 ; 2.5, p. 31-32; 2.11-12, p. 38-41, 1951 - CV, 3.1, p. 35-37; 3.2, p. 34-36; 3.3-4, p. 43-47; 3.5, p. 25-28; 3.6, p. 27-30! 3.9-10, p. 44-47; 3.11, p. 36-38; 3.12, p. 37. 1952 - CV, 4.1, p. 34-36 ; 4.2, p. 37-38 ; 4.3, p. 42; 4.4, p. 31-34 ; 4.5, p. 38-41. VRACIU, A. (1962) — Prima conferinţă de dialectologie slavo-romănă, în SCŞt (Iaşi), 13.1, p. 97-101. VUIA, R. (1924—1925) — Ţara Haţegului şi regiunea Pădurenilor, în „Lucrările Institutului de geografie al Universităţii din Cluj“, 2, p. 37—151 şi Cluj, 1926. [PAPAHAGI, TACHE tn GS, 1927, 3.1, p. 281] VULPE, MAGDALENA (1963) — Repartiţia geografică a construcţiilor cu infinitivul şi cu conjunctivul in limba română, in FD, 5, p. 123 — 155. 1966 — Ripartition territoriale des noms de parente en daco-roumain (d’apres l’ALR), în RRL» 11.1, p. 31-61. 1967 — Fapt dialectal şi fapt popular, în SCL, 18.4, p. 369—377. 1969 — Dialectal, popular, vorbit, în FD, 6, p. 181 — 186. Versiunea în limba franceză în „Bulletin de la Sociâtă Roumaine de Linguistique Romane (SRLR)“, Bucarest, 6, p. 91 — 97. 1,970 — Notes sur Ies propositions subordonnies dans Ies textes dialectaux roumains, în RRL, . 15.3, p. 251-259. •• 837 BIBLIOGRAFIE ■ 1971 a — Commen.tcd.Tes metalinguistiques dans Ies textes dialectaux, în ACILFR XI f, 2, p. 257-262. 1971 b — Observaţii eantilcdioe asupra subordonării in frază tn textele dialectale, In FD, 7, p. 245-267. 1973 a — Observaţii asupra sintaxei graiului din zona „Porţile de Fier“ în MAGDALENA VULPE şi colab. Graiul din zona „Porţile de Fier“. I. Texte. Sintaxă. Bucureşti, p. 363 — 393. 1973 b — Sur quelques verbes diloculifs dans Ies parlers roumains, în RRL, 18.1, p. 3 — 5. 1973 c - Dr. crod., în RRL, 18.5, p. 521-525. 1973 d — Subordonarea in frază in graiurile dacoromâne. Rezumatul tezei de doctorat. Bucureşti [Rotaprint]. 1975 — Note lingvistice: dr. apesti, în FD, 9, p. 205—206. 1977 a — Despre aria de răspindire a perfectului simplu in graiurile munteneşti, în CL, 22.2, p. 255-259. 1977 b — Sextil Puşcariu şi dialectologia, în SCL, 28.3, p. 239—245. 1977 c — Transcrierea fonetică impresionistă şi problema delimitării unităţilor lexicale, în CL, 22.1, p. 93-100. 1978 — Romanian Dialectologg and Sociolinguistics, în Curreni Trends in Romanian Lin-guistics, edited by A. Rosetti... Bucureşti, p. 293—328. 1979 — Redundanţă şi economie in sintaxa românei vorbite, în An ICED, 1, p. 209 — 314. 1980 a — Subordonarea in frază in dacoromâna vorbită. Bucureşti. 1980 b — Sur le sgsUme des termes d’adresse en roumain, în RRL, 25.4, p. 429 — 431. VULPE, MAGDALENA şi colab. (1973) — Graiul din zona „Porţile de Fier*1 I. Texte. Sintaxă. [Bucureşti]. WEIGAND, GUSTAV (1888) — Die Sprache dcr Olgmpo-Walachen nebsl einer Einleitung iiber Land und Leute. Leipzig. [BUCHHOLTZ, H. în ASNS, 1888, 83, p. 363-365; MEYER, G. in ZRPii, 1888, 12, p. 545—549 ; MIKLOSICH, FR. în „Dîutsche Litteraturzeitung”, 1888, 10, p. 268 ; PI-COT, E. în „România”, 18, p. 168-171; TIKTIN, H. în LGRPh, 10, p. 458-466) 1892 a — Nouvelles recherches sur le roumain de l’Istrie, în „Romania“, 21.2, p. 240—256. 1892 b — Wlacho-Meglen. Eine ethnographisch-philologische Unlersuchung. Leipzig.' [GARTNER, T. in „Deutsche Litteraturzeitung”, 13, p. 1 140-1 141; MEYER, G. tn „Bcrliner philologische Wochenschriît”, 12, p. 183-186 ; MEYER-LtjBKE, W. în LGRPh, 13, p. 275 -276 ; URBAN JARNIK, J. in ZRPii, 16, p. 541-547 ; * * * in „Litterarisches Centralblatt”, 1892, p. 755-756] 1894, 1895 a — Die Aromunen. Ethnographisch-philologisch-historische Untersuchungen uber das Volk der sogenannten Makedo-Romanen oder Zinzaren. Bând I: Land und Leute Bând II: Volksliteratur der Aromunen. Leipzig, 1894 (II); 1895 (I). [MEYER, GUSTAV in „Berliner philologische Wochenschriît”, 16, p. 150-152 ; MEYER-LUBKE, W. în ASNS, 94, p. 472 -474 ; URBAN JARNIK, J. în ZRPh, 20, p. 88-100] 1894, 1895 b - Istrisches, în Jb, 1, p. 122-155; 2, p. 215-224. 1896 a — Die Bildung des Imperfecţi Futuri (Konditionalis Optativi) im Rumănischen, în Jb, 3, p. 139-161. 1896 b — Der Banater Dialekt, în Jb, 3, p. 198—332 şi Leipzig, 1896. 1896 c — Aromunische Texte aus Monaster, mitgeteilt von G. Sdtakzi, ilbersetzt von G. Weigand, în Jb, 3, p. 162-169. 1897 — Korosch- und Marosch-Dialekte, în Jb, 4, p. 250 — 336 şi Leipzig, 1897. 1898 — Samosch- und Theiss-Dialekte. Leipzig şi în Jb 1899, 6, p. 1—85. 1898 a — Beitrag zur Kenntnis des Meglen, în Jb, 5, p. 145—157. 1899 — Nachtrage zu Bghan’s Glossar, în Jb, 6, p. 397—398. 1900 — Die rumănischen Dialekfe der kleinen Walachei, Serbiens und Bulgariens, în Jb, 7, p. 1—92 şi Leipzig, 1900. 1902 a — Dialekte der Grossen Walachei, în Jb, 8, p. 234—324 şi Leipzig, 1902. 1902 b — Die Dialekte der Moldau und Dobrudscha, în Jb, 9, p. 138—236 şi Leipzig, 1902. 1904 — Die Dialekte der Bukovina und Bessarabiens. Leipzig. [PUŞCARIU, S. in JL, 1905, 2.3, p. 44-46] 1907 (1908) — Rumănen und Aromunen in Bulgarien, în Jb, 1908, 13, p. 1 — 104 şi Leipzig, 1907. JCAPIDAN, THEODOR In „Graiu bun”, 1907, 1.10, p. 230 -233] 838 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA 1908 a — Rumănert und Aromunen in Bosnien, în Jb, 14, p. 171 — 192. 1908 b — Despre dialectele româneşti, In Cov Lit, 42.4, p. 441—448. 1909 a — Beitrag zur Kenntnis der bulgarischen Dialekte, în Jb, 15, p. 155—167. 1909 b — Welchen Zwecken dient der linguistische Atlas des dacorumănischen Sprachgebietes, în Jb, 15, p. 135-154. 1909 c — Linguistischer Atlas des dacorumănischen Sprachgebietes, herausgegeben auf Kos- ten der rumănischen Alkademie in Bukarest. Leipzig. _ [DRĂGANU, N. Jn „Nyelvtudomany” Budapesta, voi. III, 1910, p. 67 — 72] 1910 a — Aromânii în Albania de nord, în Cov Lit, 44.1, p. 161—168. 1910 b — Die Aromunen in Nordalbanien, în Jb, 16, p. 193—212. 1910 c — Zur Terminologie der Molkerei, în Jb, 16, p. 213 —230. 1919 — Die aromunischen Ortsnamen im Pindusgebiet, în Jb, 21—25, p. 60 — 64, 174—180. 1927 — Albanische Einwanderung in Siebenburgen, în „Balkan Archiv", 3, p. 208—226. WENDT, HEINZ F. (1960) — Die tiirkischen Elemente im Rumănisehen, Berlin (Berliner Byzantinische Arbeiten, Bând 12). [DRIMBA, VLADIMIR In SCL, 1963, 14.4, p. 514-525 şi In RRL, 1964, 9.1, p. 99-1091 ZDRENGHEA, MIRCEA (1948) — Analogii in conjugarea verbului auxiliar A FI [la români] din plasa Sebeş], în DR, 11, p. 194—196. 1950 — Pe marginea unei anchete dialectale, în CV, 2.5, p. 20—21. 1951 — Limba română vorbită de Saşii din Clinic, în „Studii şi cercetări ştiinţifice" Academia R.P.R. Filiala Cluj, 2.1-2, p. 328-345. 1955 — Pentru noi anchete dialectale, în LR, 4.6, p. 72—73. 839 BIBLIOGRAFIE Resume Un coup d’oeil — si sommaire fut il — sur l’histoire de la dialectologie roumaine nous permet d’affirmer que vers Ies annees '80 le moment de mettre en chantier un Trăite de dialectologie roumaine ătait actueL En effet, l’etude des parlers et des dialectes roumains occupe, notamment au cours du vingtibme sibcle, une place de choix parmi Ies recherches consa-crăes au roumain, l’unique idiome roman conserve de nos jours dans l’Europe Orientale (Ia „Romania Orientale"), dans ses variations chronologiques, geographiques et stylistiques. Cette situation priviligiee de la dialectologie s’explique par le statut de tcmoin fondamental, fidele, irrempla?able de l’histoire de la langue roumaine, ainsi que du peuple roumain, dont jouissent Ies parlers et Ies dialectes roumains. II est dvident que, dans Ies conditions de l’apparition assez tardive (1521) du premier texte 6 c r i t en roumain — la celebre Scrisoarea lui Neacşu din CAmpulung („La Lettre de Neacşu de Cîmpulung") —, de la conservation d’un nombre relativement reduit de mentions et de documents, concernant 1 ’histoire du peuple roumain, la langue roumaine, surtout dans sa forme de base et originaire d’existence, â savoir la forme orale, a pris en charge toutes ces fonctions. II convient d’ajouter tout de suite que le f o 1 k 1 o r e et l’ethno-g r a p h i e, Ies autres aspects de la crăation spirituelle et materielle popu-laires, apportent, dans ce sens, leur aide prăcieuse, grâce â un trăsor riche et significatif, ce qui explique, entre autres, la presence, dans notre Trăite, pour la premiere fois dans une synthese de dialectologie roumaine, d’un chapitre special consacră aux concordances ethnographiques, folklori-ques (folklore litteraire, musical, choregraphique) et dialectale s.1 Oh etaient alors, vers Ies annees ’80, Ies etudes consacrees aux parlers et aux dialectes roumains, quand ont demarră Ies travaux du Trăite de dialectologie roumaine ? 1 Ovid Densusianu (voir Opere, edition critique et notes par Valeriu Rusu, I—III, 1068, 1975, 1977) et Tache Papahagi (voir Grai, folklor, etnografie, âdition critique et notes par Valeriu Rusu, 1981) ont soulignâ vers Ies annâes’30 l’interet et Ies perspectives des etudes interdi-ciplinaires : dialectologie-folklore-ethnographie. 840 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA . Les auteurs disposaient, d’ahord, d’uae riche moisson de monogra-p h i e s, consacrSes au dacoroumain (le dialecte nord-danubien)2, ainsi qu’aux trois dialectes roumains sud-danubiens : l’aroumain (mac^do-roumain), le m 6 g 1 £ n o-r o um a i n et .l’istro-roumain,3 de textes et glossaires dialectaux4, d’a 11 a s linguistiques, nationaux ou rdgionau x,8 enfiu, d’tine s6rie d’trfes nourrie d ’6tudes consacrâes aux divers aspects (phonâtique, phonologie, morphologie, syutaxe, lexique) des parlers et dialectes, en perspective synchrpnique et diachronique (voir. la Bibliographie). On doit faire une mention speciale aux manuels et cours de dialectologie, publtes les deux ou trois derniferes d^cennies.6 A part cette richesse de materiei, due surtout aux g^nerations de dialecto-logues d’avant la guerre, Ies auteurs du Trăite, t o u s des dialectologues de t e r r a i n, ayant 61abor6 et publid, eux-memes, des monographies, glossaires et textes dialectaux, des atlas linguistiques (par r£gions), des dtudes, ont fait b^năficier les chapitres respectifs du Trăite de leur s a v o i r, de leur acqui-sitions et de leurs rdflexions concernant le paysage dialectal roumain. On peut nientionner, par exemple, les contributions originales que le lecteur decouvrira sans peine dans des chapitres comme la dialectologie I. II, * * V, 3 Mentionnons d’abord la s£rie de monographies dialectales publiees par Gustave Weigand dans son „Jahresbericht des Instituts fiir rumănische Sprache zu Leipzig“ (Leipzig, 1894—1921), I. -A. Candrea, Graiul din Ţara Oaşului, 1906, Ovid Densusianu, Graiul din Ţara Haţegului, 1915, Tache Papahagi, Graiul şi folklorul Maramureşului, 1925, Ion Diaconu, Ţinutul Vrancei, 1933, nouvelle itidion, 1969, Mihail C. Gregorian, Graiul şi folklorul din Oltenia nord-vestică şi Bănatul răsăritean, 1938, T. Teaha, Graiul din Valea Crişului Negru, 1961, V. Rusu, Graiul din nord-oeslul Olteniei, 1971. 3 Ion Maiorescu, Itinerar în Istria şi vocabular istriano-remân, 1874, Th. Capidan, Aromânii. Dialectul aromân, 1932 şi Meglenoromânii, I—III, 1925, 1928, 1936, S. Puşcariu (et collab.), Studii istroromâne, I—III, 1906, 1926, 1929, Tache Papahagi, Aromânii. Grai, folklor, etnografie, 1932, A. Kova£ec, Descrierea istroromânei actuale, 1971, Matilda Caragiu-Marioţeanu, Fono-morfologie aromână, 1968, N. Saramandu, Cercetări asupra aromânei vorbite in Dobrogea, 1972 etc. 1 Graiul nostru, par I.-A. Candrea, Ovid Pensusianu, Th. b. Sperantia, I, 1806, II, 1908, les textes et les glossaires publics dans des revues comnie : „Grai şi suflet", „Bulletin Linguistique“> „Fonetică şi dialectologie", etc., Texte dialectale. Suplement la ALR II, par Emil Petrovici, 1943. Texte dialectale. Oltenia, 1967 et Glosar dialectal. Oltenia, 1967, Texte dialectale. Muntenia, I, 1973, II, 1975, III (sous presse), des volumes (manuscrits), consacris au Maramureş, Banat, Dobrogea, Bucovina, Sălaj, Bisiriţa-Năsăud, etc., conservis â TInstitut de Recherches Ethnologiques et Di-alectologiques ; pour les dialectes sud-danubiens, mentionnons les dictionnaires ou les glossaires de I. Maiorescu, Th. Capidan, I. Dalametra, et notamment Dicţionarul dialectului aromân. General şi etimologic (1963, 2e ddition, 1974) de Tache Papahagi. 3 Gustav Weigand, Linguistischer, Atlas des dakorumănischen Sprachgebietes, 1909, Atlasul lingvistic român, l-ere pârtie, par S, Pop, I, 1938, II, 1942, 2e pârtie, par E. Petrovici, 1940 I.-A. Candrea, Atlasul lingvistic al Banatului, 1904—1924 (manuscript), Noul Atlas lingvistic român pe regiuni: Oltenia, par T. Teaha, V. Rusu, I. Ionică, 1, 1967, II, 1970, III, 1974, IV, 1980, V, 1984 Maramureş, par P. Neiescu, Gr. Rusu, I. Stan, I, 1969, II, 1971, III, 1974, Banat, P. Neiescu, E. Beltechi, N. Mocanu, I, Faiciuc, I, 1980, Moldova şi Bucovina, par V. Arvinte, Şt. Thjmistrăcel, I. Nuţă, I. Florea, I, sous presse, Atlasul lingvistic moldovenesc, par R. Udler, V. Comarniţchi, V. Melnic et V. Pavel, Chişinău, I, 1—2, 1968, II, 1, 1972, 2, 1973. Les autres volumes sont en cours dVlaboration. II est ă regretter l’absence des atlas pour les dialectes sud-danubiens (Ies auteurs de l’ALR ont inclus quelques points d’enquete pour ces dialectes). II y a, toutefois, quelques initiatives, qui, malheureusement, n’ont pas eu la cbance, jusqu’aujourd'hui, de voir le jour. , . • I. Coteanu, Elemente de dialectologie• a limbii române, 1961, Matilda Caragiu-Marioţeanu, Compendiu de dialectologie română, 1975, Matilda Caragiu-Marioţeanu, Şt. Giosu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, R. Todoran, Dialectologie română, 1977. II est ă mentionner ici aussi Valeriu Rusu, ntroducere în studiul graiurilor româneşti, 1977. 841 REsuMfi historique; ~ urbaine, ~ structurale, son rapport avec l’anthropologie, la sociolinguistique, Ies „pays“, Ies „âtres“ et Ies centres d’irradition, Ies frontiferes linguistiques etc., dans le microglossaire de dialectologie et le coup d’oeil sur l’histoire de la dialectologie roumaine, ainsi que dans chaque chapitre consacri aux dialectes dacoroumains, oii l’on a mis â profit Ies derniers documents et sources d’information recueillis sur le teriain et Ies acquisitions methodo-logiques et thioriques qui en dicoulent. II nous semble fondie, par consequent, l’idie qu’en giniral, le Trăite de dialectologie roumaine, s’imposera comme une oeuvre originale, car on ne trouve pas facilement une pareille synthese dans l’ensemble de Ia dialectologie romane.7 En ce qui concerne Ies manuels et Ies cours de dialectologie roumaine (voir ci-dessus), â un caractăre plutot didactique, ils nous ont encouragis â rediger et â publier. notre Trăite. Mais le moment de rialiser ce Trăite itait devenu actuel aussi parce que la signification qu’acquirent Ies parlers et Ies dialectes dans le monde contem-porain, en tant qu’expression, la plus fidele, d’une certaine identiti culturelle regionale, en tant qu’iliment fondamental du patrimoine culturel populaire, est aujourd’hui plus pertinente que jamais. Les recherches dialectales se placent, ainsi, dans une perspective philoso-phique et anthropologique combative et pleine de promesses, qui nous rappelle les riflexions de Mircea Eliade : „L'insignifiant me semble l’antihumain par excellence. Etre homme, C’est chercher la signification, la valeur, l’inventer, la projeter, la rdinventer.“8 II s’agit, donc, d’une motivation epist^mologique, bien ancree dans les realit^s de ce fin de silele, oii l’on participe â des sdries de mutations, rapides et profondes, dans la vie spirituelle et matdrielle des com-munautes humaines. La dialectologie, etudiant les parlers et les dialectes, mettant en relief la richesse et la varidtă d’un certain paysage dialectal, et dăfendant leur droit â une existence hors de toute servitude, le droit d’etre diffdrent, correspond aux exigences et aux aspirations d’une Science consacree â l’homme et meue un combat dynamique et digne afin de sauvegarder la d i v e r s i t 6 et l’e x-pressivitd, dans un monde de plus en plus menacă par la monotonie et par l’uhiformite. C’est toujours l’epistemologie moderne qui nous indique les deux directions â suivre dans les recherches scientifiques de n’importe quel domaine : l’o b-servation attentive et raffinee du terrain etla rdflexion appro-fondie et interdisciplinaire sur les donn6es enregistrăes.9 De toutes ces tendances et perspectives de la Science contemporaine, les dialectologues reunis dans un secteur de recherche â l’Institut jde Recherches Ethnologiques et Dialectologiques de Bucarest, ont nourri leur ambition de 7 Voir, pour d’autres exemples, ti râs de l’histoire de la dialectologie romaine, Sever Pop La Dialectologie, I, 1950. 8 L’Epreuve du Labyrinthe, entretiens avec Glaude-Henri Rocquet, Belfond, 1978, p. 191. 8 C’est dans ce but que nous avons inscrit dans nos plâns de recherches des travaux comme Le Nouvel Atlas linguisfigue par rigions, VArchioe phonogrammique de la langue roumaine, l’Ar-chioe de lettres et documents dialectaux, des monographies dialectales, des volumes de textes et de glossaires dialectaux, des âtudes de sociolinguistique, etc. 842 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA pratiquer une autre dialectologie, celle de notre g ă n £-r a t i o n, et ont ddgag6, par consăquent, l’idde de r6aliser ce Trăite de dialectologie roumaine.10 Car Ies parlers et Ies dialectes, loin d’etre tout simplement des moyens de communication, repr^sentent l’aspect ethnographique et pitto-resque d’une langue11, et, surtout, ils mettent en relief la fonction d’une langue d’organiser l’univers â l’ăchelle d’une certaine sp£cificit6 regionale et bâtissent, sur cette base, une Vision originale et realiste du monde. Les parlers et Ies dialectes sont des t r 6 s o r s de l’experience de vie, d’activitd pratique et de creation d’un certain groupe humain, et assurent un trăit spdcifique au patrimoine culturel au niveau g^ographique respectif. Le Trăite de dialectologie roumaine est une oeuvre collective, dans le meilleur et le plus exact sens du mot, avec tous les avantages et les d^fauts qu’ une telle entreprise suppose : tous les membres du secteur de dialectologie (â une exception pr£s) sont auteurs des divers chapitres, 6tant cons-cients qu’ils deviennent ainsi co-responsables de „l’esprit et de la lettre“ du Trăite, en ensemble. D’autres dialectologues, roumains ou ^trangers, des sp6cialistes dans les domaines respectifs, ont acceptd de collaborer, en rădigeant des chapitres pour ce Trăite. Le role du coordonnateur du Trăite a et£ d’organiser les d£bats des plâns et des chapitres, d’assurer l’unită (relative) du Trăite et Phomog£n6it£ (relative elle aussi) de l’£quipe. Le manuscrit du Trăite de dialectologie roumaine a 6t6 prăsentd et discuta â l’occasion d’une table ronde (novembre 1981), â laquelle ont participi des dialectologues de tous les centres universitaires et acad£miques du pays. L’accueil favorable dont notre Trăite a b£n£ficie de la part de cette soci6t6 de dialectologues, a constitui un acte de solidaritd et de foi intellectuelle et, en meme temps, un encouragement dans nos efforts de publier cette oeuvre. Quel est le plan du Trăite de dialectologie roumaine ? Le chapitre introductif est consacre â une ,pr£sentation g£n£rale des m&hodes et techniques de recherche (la transcription phon^tique, le rapport enqueteur — informateur, l’idiolecte, aires objectives et subjectives), ainsi qu’â des orientations r^centes dans notre discipline (dialectologie histo-rique, ~ structurale, ~ urbaine, sociolinguistique, les rapports de la dialectologie avec d’autres disciplines, etc.). On trouvera, â la fin, un coup d’oeil sur l’histoire de la dialectologie roumaine. Le chapitre II est consacri aux critfcres — gdnăalogiques, typologiques, politico-administratifs, etc. — appliquds dans lâ d&imitation, dans un con-tinuum, des unitgs dialectales discrătes. Une place de choix occupent les rapports langue-dialecte, dialectal-popu-l'aire-parll. »• Voir vn autre „t6moin“ de cette ddmarche, Graiurile — componentă a patrimoniului cultural popular, numiro special de „Anuarul Institutului de Cercetări Etnologice şi Dialectologice", 2 B, 1982, 475 p., ainsi que les thtfses de doctorat, les monographies et les 6tudes publăes. 11 Voir la lettre adressie par Ferdinand de Saussure, â Antoine Meillet, apud E. Benveniste, Probltmes de linguistique ginirale, 1966, p. 37—38. 843 rEstjmî: On souligne la signification ethnolinguistique des „pays“, „âtres'V centres d’irradition, leur role dans la configuration dialectale actuelle. On a degage une tension perpStuelle entre Ies centres de concentration maximale et Ies centres de concentration minimale, entre Iesquels se placent Ies zones (aires) de transition, ce qui assure un rapport dialectique entre continuit6 et discontinuite. La maţi ere du chapitre III est consacr6e â la description des unităs dia-lectales. En appliquant Ies crithres precisăs dans le chapitre precedent, on a d6gag6 quatre dialectes roumains : le dacoroumain, au nord du Danube, et l’aroumain (ou macădo-roumain), le măglăno-roumain et l’istro-roumain, au sud du Danube. En ce qui concerne le dacoroumain, on remarque une fragmentation dialectale plus poussăe et on a degagă, ainsi, Ies cinq sous-dialectes : muntean (son aire couvre, en gdngral, la province historique de la Valachie, y compris l’OltSnie et la Dobroudja), moldovean (la province historique de la Moldavie, y compris la Boukovina), bănăţean (dans le Banat), crişean (dans la Crişana), maramureşean (dans le Maramureş). Les donnees enregistrees rdcemment nous permettent d’avancer l’idee d’une individualite suffisante pour les parlers de Transylvanie et le parler d’Oaş (au nord-ouest de la Roumanie), afin de leur consacrer des descriptions â part. Un chapitre special est consacri aux parlers roumains dans les milieux allogfcnes, avec les consequences previsibles quand il s’agit de deux idiomes en contact et du bilinguisme. Mentionnons que les descriptions des dialectes roumains sud-danubiens ont profita des recherches recentes mendes sur le terrain, dans divers pays bal-kaniques, oh l’on parle les dialectes respectifs — la plupart des monographies et des dictionnaires „classiques" nous pr6sentent une dtape presque historique de ces dialectes (la situation avant la deuxi&me guerre mondiale) —, ce qui nous a permis d’offrir au lecteur un panorama plus riche et dynamique de la românite sud-danubienne qui loin de s’6teindre, est d’une resistance etonnante. Les descriptions consacr6es aux dialectes et sous-dialectes ont le caractere d’une monographie (phonetique et considărations phonologiques, morpho-syntaxe, lexique), reprâsentant une couche synchroDique des unitds en question, mais souvent parsemde d’incursions diachroniques, et facilitant surtout l’ex-plication des faits et 1'interpretation des aires. On a degage, ensuite, des considerations gendrales sur la structure dialectale du roumain et des criteres pour l’explication de la formation du peuple roumain et de la langue roumaine, dans la perspective de la geographie hu-maine et de la geographie linguistique. On pr6sente, aussi, les rapports entre la langue litteraire et les parlers (dans les deux directions, donc les influences reciproques), les concordances romanes au niveau dialectal, ainsi que les rapports de la langue roumaine avec les langues voisines (toujours dans les deux sens, â savoir, ce que le roumain a pretă et ce qu’il a empruntă). Les deux derniers chapitres constituent des t£moins, au niveau dialectal, de la place du roumain parmi les autres langues romanes (perspective g£n6alogique) ainsi que dans le contexte balkanique (perspective geographique). Le IV7e chapitre est consacri â la pr6sentation, dans une perspective găo-graphique, des donnees ethnographiques et folkloriques (littdraires, musicales et choregraphiques), qui permettent la d61imitation de certaines zones, aires, etc. 844 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA Le dialectologue a, ainsi, la possibilitd de mettre en relief Ies convergences de ces donnees avec la structure dialectale de la langue roumaine, afin de dâgager une vue d’ensemble de la crSativitâ linguistique, ethnographique et folklorique, nourrie par la terre roumaine. Le Trăite de dialectologie roumaine s’acheve par un microglossaire (termes usităs frăquemment dans Ies 6tudes de dialectologie), par la „clef“ des abre-viations et des sigles, ainsi que par une bibliographie. II s’y ajoute aussi une annexe importante de cartes linguistiques. Nous voudrions souligner, en guise de conclusion, que le Trăite de dialectologie roumaine reprdsente â la fois une synth&se des recherches et des conclusions des g£n6rations de dialectologues, mais aussi une ouverture pour Ies futures dămarches sur le terrain dialectal roumain. Nous sommes conscients que notre Trăite ne signifie qu’ une 6 t a p e dans l’histoire de la dialectologie roumaine. Les parlers et Ies dialectes roumains incitent, d£s maintenant, Ies cher-cheurs â puiser, â l’aide de nouvelles methodes et techniques, dans leur trasor, afin de mettre en lumiere, d’une faşon encore plus raffin^e et profonde, la variet6 et l’expressivite du paysage dialectal roumain. V.R. Indice de autori A Allen, H. B. 78, 79 Alecsandri, V. 620, 696 Alexandru Tiberiu 705, 711 Alexici, G. 655 Alibert, J. 625, 640 Allieres, J. 41, 162, 601, 750, 764 Amzulescu, Al. I. 685, 694, 700 Andrianov, B. V. 18 Anisfeld, M. 38 Apolzan, Lucia 684 Ar no, Dunker 121 Arvinte, Vasile 9, 240, 390, 657, 661, 666, 841 Ascoli, G. I. 87, 109 Atanasov, P. 9, 156, 483 Atwood, B. 79 Aurembou, Marie-Rose 59 Austin, J. L. 67, 80 Avram, A. 28, 56, 85, 86, 103, 104, 121, 132, 134, 154, 278, 297, 313, 314, 316, 317, 319, 320, 387, 388, 472, 473, 481, 484, 588, 589, 597, 652, 744 Avram, Mioara 205, 206, 283, 352, 390 Azaretti, E. 626, 640 B Bach, A. 133 Bakos, F. 420, 666 Balandier, G. 36 Baldinger, K. 10, 57 BariS, H. 652 Barou zi, G. 113, 121, 208, 234, 238 Barfhes, R. 10, 736, 768 Bartok B. 597, 670, 687, 698, 699, 703, 704, 705, 706, 708, 711 Bartoli, M. 46, 59, 91, 122, 149, 150, 638, 641, 672, 734 Batany, Jean 10 Bălan, T. 145 Bărbulescu, I. 642, 643 Bănăţeanu, T. 685, 702 Bec, P,. 162 Belchiţă-Hartular, A. 317, 422 Beltechi, E. 265, 266, 270, 276, 281, 282, 283, 284, 665, 841 Belulovici, A. 122 Bena, A. 661 Benveniste, E. 10, 29, 31, 246, 843 Berea-Găgeanu, E. 205 Beron, P. 643 Bereiter, C. 83 Bernstein, S. B. 28, 76, 83, 240 Bertoni, G. 624, 625, 626, 627, 628, 640 Beyer, E. 750 Beyer, M. 41 Bianu, I. 121, 602, 617 Bidian, V. 23, 206, 318, 398 Binder, St. 666 Bîrlea, 6. 284, 390, 352, 597, 670, 672, 684, 685, 700, 702, 703 Blanquaert, E. 28 Bleclej, G. 655 Bloch, B. 33, 754 Bloch, O. 756 Bloomfield, L. 33, 80, 107 Blom, P. J., 78 Boas, Fr. 106, 107, 108 Bodea, C. 315 Bogdan, I. 642 Bogo, N. 38 Boiagi, M. 112, 425, 471 Boleo, M. de Paiva 38, 59 Bolintineanu, D. 620 Bolocan, Gh. 100, 643 Borcilă, 122, 627 Borodina, M. A. 756 Bot, Nicolae 702 Bottiglioni, G. 15, 28, 78 Boutiere, J. 58, 207, 240 Bouvier, J. Ci. 100, 109, 747 Brăiloiu, C. 37, 38, 39, 40, 45, 331, 351, 687, 695, 703, 705, 706, 711 Brâncuş, Gr. 57, 203, 204, 205, 206, 207, 276, 397, 421, 598, 630, 661, 666, 749 Breazul, G. 704, 711 Breban, V. 420, 620, 654, 666 847 INDICE DE AUTORI BrenndSrfer, Y. 684 Breton, R. 10, 600, 601 Bright, W. 62, 745, 756, 768 Bromlei, I. V. 684 BrOndal, V. 153, 618, 758 Brun, A. 56, 78 Bruneau, Ch. 56, 149, 151, 154 Bruske, H. 646 Bucşan, A. 62, 671, 685, 695 Budagov, R. A. 603, 618 Bujor, I. I- 390 Bulgăr, Gh. 618 Butură, V. 145, 146, 284, 685 Buhler, K. 66 Byck, J. 204, 207, 277, 317, 318, 320, 603, 618 Byham, A. 122 C Camproux, Ch. 146, 147, 162, 597, 601, 738 Candrea, I. A. 114, 116, 117, 122, 146, 239, 249, 277, 278, 280, 281, 284, 313, 314, 316, 317, 318, 320, 351, 394, 396, 397, 398,' 484, 597, 642, 644, 648, 652, 701, 738,' 739, 841 Cantemir, D. 110, 111, 121, 145, 208, 234, 685, 733 Cantemir, T. 588 Capidan, Th. 115, 118, 122, 132, 134, 146, 156, 160, 162, 163, 278, 281, 424, 426, 470—476, 477, 480—483, 485, 486, 494, 529, 531, 550, 624, 641, 642, 643, 652, 664, 685, 841 Carabulea, E. 207, 283 Caracostea, D. 690, 694 Caragiale, I. L. 29 Caragiu-Marioţeanu, M. 20, 21, 26, 33, 91, 162, 163, 203, 204, 205, 207, 213, 238, 239, 283, 284, 313, 350, 426, 470, 481, 484, 493, 529, 531, 550, 587, 588, 589, 590, 591, 625, 626, 627, 628, 629, 630, 639, 703, 739, 754, 841 Cartojan, N. 602, 618 Cavallioti, Th. A. 425 Cazacu, B. 20, 21, 38, 55, 56, 57, 122, 131, 132, 133, 134, 150, 163, 193, 203, 204, 207, 208, 239, 240, 272, 277, 284, 353, 390, 404, 597, 607, 608, 618, 619, 620, 621, 702, 703, 737, 743, 752, 756, 757, 759, 765, 770 Ceboksarov N. N. 684 Cedergan, 81 Chaloupecky, V. 650 Chaurand, J. 10 Chelaru, V. 643 Chioreanu, M. 60, 83 Chiţoran, D. 81 Chivu, Gh. 204 Chomsky, N. 79 Cicourel, A. 81 Cihac, A. de 655, 657 Cioară, M.(684 Ciobanu, Gh. 687, 695, 698, 702, 703 Ciolac, M. 60, 83 Ciompec, G. 206 Ciorănescu, G. 623, 636, 640 Cipariu, T. 112, 113 Ciucă, R. 685 Clopoţel,. M. 284 Comarniţchi, V. 841 Comişel, E. 686, 687, 695, 698, 702, 703 Companys, M. 21 Conea, I. 144, 145, 147, 202, 684, 685 Conev, B. 643 Constantinescu, N. A. 761 Constantinescu-Mirceşti, C. 147, 685 Contraş, E. 390 Cooper, R. J. 79 Coresi 165, 736 Corlăteanu, N. G. 601 Cortelazzo, M. 31, 78 Coseriu, E. 39, 40, 56, 91, 127, 132, 133, 138, 162, 350 Costăchescu, M. 696 Costin, M. 265, 270, 283, 284 Coteanu, I. 20, 24, 26, 104, 120, 130, 131, 132, 133, 134, 138, 144, 162, 203, 204, 205, 206, 207, 208, 210, 238, 239, 264, 276, 278, 281, 282, 283, 284, 312, 313, 317, 322, 354, 357, 372, 387, 390, 395, 397, 398, 472, 588, 589, 590, 591, 604, 607, 609, 618, 619, 664, 739, 759, 841 Coulon, M. 82 Coveri, L. 78 Creangă, I. 24, 237, 620 Currie, H. C. 79 D Daicoviciu, C. 587 Dalametra, I. 472, 841 Dame, Fr. 114 Damian, Şt. 655 Dan, I. 351 Daniil, Moscopoleanul 425 Dascălu, L. 351 Dauzat, A. 40, 56, 735, 740, 750, 761, 766 David, R. I. Mc. Jr. 79 Dănăilă, I. 120 Dăscălescu, N. 693, 702 Deanovid, M. 156 Delattre, P. 685 Densusianu, N. 20 Densusianu, O. 5, 39, 40, 41, 66, 76, 78, 79, 84, 116, 117, 122, 124, 133, 144, 146, 206, 207, 238, 239, 252, 276, 277, 278, 279, 280, 281, 282, 283, 284, 317, 318, 319, 371, 373, 378, 387, 388, 398, 480, 484, 486, 553, 587, 591, 598, 601, 602, 603, 607, 617, 618, 619, 624, 627, 637, 638, 641, 642, 647, 648, 650, 651, 657, 667, 669, 672, 685, 686, 688, 690, 691, 692, 693, 695, 696, 702, 703, 732, 742, 744, 745, 750, 753, 771, 840, 841 848 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA Diaconescu, P. 204 . Diaconu, I. 36, 37, 145, 146, 690, 692, 693, 696, 702, 703, 841 Diego, G. 624, 625, 626, 627, 628, 640 Diez, Fr. 128 Dteitrescu, FI. 52, 55, 56, 57, 205, 276 Dinu, T. 358, 387 Dollfus, O. 600 Dominte, C. 352 Domokos, S. 406 Donat, I. 202, 387 Doroszewski, W. 150 Dragomir, N. 238 Dragomir, S. 284, 587 Drăganu, N„ 319, 352, 353, 650, 652, 654. 661, 665, 666, 761 Drimba, VI. 420 Dubois, J. 100, 108, 729, 755 Ducrot, O. 80, 729, 763 Dumistrăcel, Şt. 138, 163, 207, 620, 761, 841 Dunăre, N. 9, 144, 145, 146, 668, 684, 685, 688, 702 Duridanov, Iv. 645, 664 E Edelspachen, A. 655 Edmont, E. 16, 40, 58, 730, 735, 750 Ehlich, K. 29 Eliade, M. 842 Elwert, W. Th. 627, 640 Emeneau, M. B. 108 Eminescu, M. 210, 237 Encreve, P. 762 Enescu, G. 210 Ervin-Tripp, S. M. 746, 768 Esnault, E. 641 F Faiciuc, I. 9, 276, 278, 280, 317, 333, 351, 353, 841 Feneşan, C. 277 Ferguson, Ch. A. 75, 81, 82, 83 Fishman, J. A. 66, 737, 746, 747, 748, 766, 768, 769 Flora, R. 156, 276, 278, 280, 281, 283, 284, 402, 420, 421, 483, 488, 587, 589, 590, 591, 652, 694, 695 Florea, I. A. 9, 841 Fior eseu, B. FI. 688 Florescu, E. 685 Flydal, L. 91, 132 Fochi, A. 669, 672, 691, 694, 698, 702 Focşa, M. 688 Forchhammer, J. 22, 23 Forde, C. D. 684 Forgue, G. J. 735, 769 Forno, M. 684 Fourquet, J. 87, 154, 752 Francescato, G. 154, 597, 625, 627, 640 Franţois, Fr. 71, 81, 83 Frăţilă, V. 279, 350, 353, 358, 371, 372, 373, 374, 377, 379, 381, 382, 387 Fribourg, J. 746 Frîncu, C. 390 Frîncu, T. 313,, 319 G Gaga, 29 Gafiţanu, D. 617 Gâldi, L. 207, 654, 657 Gaminscheg, E. 23, 24, 120, 145, 205, 773 Garde, P. 398 Gardette, P. 55, 146, 738 Garfinkel, H. 71, 80 Gartner, W. 23, 627, 632, 640 Garvin, P. 82 Gaster, M. 356, 387 Gauchat, L. 91, 148, 742 Gălăbov, W. 643, 645 Gămulescu, D. 207, 284, 652, 665, 666 Gragea, Ch. 474 Georgescu, Al. 205, 282, 319 Georgescu, C. D. 9, 670, 711 Gheorghiev, VI. 157, 162, 643, 645 Gheţie, I. 50, 52, 55, 56, 57, 138, 146, 150, 151, 154, 162, 192, 203, 204, 205, 206, 207, 208, 239, 238, 243, 265, 276, 277, 278, 279, 280, 283, 307, 312, 313, 314, 319. 320, 322, 350, 387, 393, 395, 397, 423, 592, 593, 597, 598, 601, 602, 603, 607, 611, 612, 613, 617, 618, 665, 699, 703, 736, 752 Ghiculete, G. 238 Ghiţu, G. 269, 270, 629 Giacomo, Mathee 100 Gilbert, G. G. 69 Gilliăron, J. 16, 28, 40, 58, 109, 116, 133, 328, 730, 735, 739, 740, 750, 762, 766 Giosu, Şt. 20, 21, 150, 154, 322, 323, 347, 350, 351, 395, 396, 397, 398, 597, 684, 750, 841 Giuglea, G. 133, 636, 637, 694, 742 Giurescu, C. 144 Giurescu, C. C. 145, 202, 350, 355, 387, 422, 685 Giurescu, D... C. 145, 202, 203, 350 Gîlcescu, T. 277 Godea, I. 684 Golopenţia, A. 684 Goossens, J. 86, 87, 153 Gorgue, G. F. 103 Gorovei, A. 688, 702 Gossen, Ch. Th. 55, 56, 57 Gougenheim, G. 57 Gourou, P. 600 Grassi, C. 737 Graur,' Al. 100, 101, 130, 131, 132, 133, 134, 204, 205, 207, 212, 238, 239, 277, 423, 604, 607, 609, 619, 645, 655, 761, 762 849 INDICE DE AUTORI 54 — Tratat de dialectologie românească — cd. 351 Grecu, D. 255, 269, 270, 281, 282 Gregorian, M. 277, 278, 280, 283, 841 Grigorovitza, Em. 663 Grober, G. 128 Grootaers, W. A. 36, 38, 59, 597, 753, 766 Gruiţă, C. 352 Guespin, L.-100 Guillaume, G. 10, 30, 31 Guiraud, P. 751, 752 Guiter, H. 146, 765 Gumperz, J. J. 38, 108, 133, 730, 741, 748, 756, 767, 770 Guşti, D. 684, 692, 702 Guţu-Romalo, V. 122, 205, 206 Gyarmati, S. 655 H Hali, R. A. Jr. 754 Halliday, M. A. K. 766 Hallig, R. 760 Hammarstrom, G. 21 Haneş, G. 353 Hasdeu, B. P. 55, 56, 113, 114, 131, 133, 148, 150, 210, 276, 283, 284, 607, 617, 618, 642, 686, 688, 691, 702, 749, 759 Haugen, E. 31, 66, 129, 133, 740, 746, 747, 763 Ha vers, W. 138 Heepe, M. 28 Heliade-Rădulescu, I. 112 Herman, J. 162 Herodot, 162 Herseni, Tr. 20 Hîncu, A. 703 Hockett, Ch. 34, 79 Hodoş, E. 276, 284 Hodoş, N. 121 Hoijer, H. 105 Holban, M. 276 Holmes, J. 79, 81 Homorodean, M. 101, 762 Hoţopan, A. 685 Hoius, M. 684 Hristea, Th, 138 Humboldt, H. 66 Hurren, A. M. 590 Hymes, Dell 66, 67, 83, 108, 109, 737, 746, 747 I Iacob, Şt. 208 Iancu, V. 205, 279, 370, 388, 390, 629 Iarovici, E. 421 Ibrăileanu, G.i 607, 610, 619 Ionaşeu, Ec. 207 Ionescu-Ruxăndoiu, L. 81, 91, 122, 134, 278, 350, 481, 493, 841 Ionică, I. 28, 204, 205, 207, 279, 283, 483, 620, 621, 632, 841 Ioniţă, E. 101, 269 Iordan, I. 91, 100, 101, 122, 133, 150, 203, 204, 205, 206, 208, 212, 238, 239, 276, 277, 281, 313, 314, 315, 318, 397, .607, 610, Ş18, 619, 624, 628, 638, 639, 640, 641, 652, 664 Iorga, N. 144, 210, 276, 422, 602, 607, 609, 618, 619, 694 Istrate, G. 313, 318, 351, 371, 387, 397 Ivănescu, Gh. 82, 132, 133, 134, 145,' 146, 147, 208, 237, 239/ 276, 277, 281, 282, 283, 284, 312, 313, 314, 316, 317, 322, 350, 357, 387, 390, 398, 604, 607, 611, 618, 619, 642, 647, 664, 665, 759, 773 Ivic, P. 317, 398, 756 J Jaberg, K. 148, 150, 153, 207, 240, 312, 742, 751, 773 Jakobson, R. 8, 10, 66, 80, 107, 108, 398 Jeanjaquet, J. 742 Jensen, A. 83 Jespersen, O. 771 Jireâek, C. 652 Jokl, N. 157 Jones, D. 22, 28, 422, 771 Jud, J. 742 K Kadlek, J. 650 Kaluzniacki, F. 650 Katsanis, N. 162, 471 Kelemen, B. 350, 654, 666 Kirâly, Fr. 318, 656, 666 Klepikova, G. P. 590 Kniezsa, I. 656 Kobil’anskjy, B. 648 Kopitar, B. 425 Kovadec, A. 9, 155, 156, 477, 485, 488, 555, 587, 588, 589, 590, 591, 841 Kovâcs, A. 685 Kramer, J. 427, 472, 626, 640 Kraudjalov, D. 650 Kristeva, J. 10 Kristophson, J. 471 Kroner, M. 695 Kubijovic, VI. 238 Kucera, H. 80 Kurath, H. 61, 79 L Labov, W. 33, 34, 35, 36, 38, 61, 62, 68, 70, 735, 741, 745, 760 Lacea, C. 654, 661, 666 Lafont, R. 753 Lambert, W. E. 38 Lambrior, Al. 28, 602 Lang, A. 686 Langacker, R. W. 107 Lapedatu, Ai. 276 Lausberg, H. 629, 640 850 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA Lăzărescu, P. 206, 207, 208, 238, 239, 240, 277, 403, 421, 620, 621, 739 Leake, W. M. 425 Lecoy, F.. 55 Lerond, A. 59 Lăvi-Strauss, CI. 8, 10, 30, 31, 107, 108. 684, 685 Licea, 29 Livescu, M. 625, 626, 632, 640 Lombard, A. 23 Loriot, R. 597, 749 Loslo, D. 104 Luchian, Şt. 210 Lundell 28 Lyons, J. 40, 751 M Macrea, D. 121, 130, 131, 134, 278, 314. 316, 389, 602, 607, 611, 618, 619, 655 Macurek, J. 650 Magda, M. 60 Maior, P. 112, 121, 600 Maiorescu, I. 113, 121, 841 Maiorescu, T. 113, 136, 138, 689, 702 Malinowski, B. 108 Manciulea, Şt. 276 Manea, G. 684 Mantou, R. 55, 56, 57 Marcellesi, Ch. 100. Marcellesi, J. B. 100 Marcellesi, M. G. 59 Marchetti, G. 625, 640 Mareş, A. 50, 52, 56, 57, 146, 162, 207, 208, 265, 276, 278, 279, 280, 282, 283. 350, 598 Mareş, L. 390, 620 Marian, S. FI. 114 Marin,' M. 57 Mantin-Leake, W. 471 Martinet, A. 35, 40, 132, 161, 389, 736, 752, 758 Marouzeau, J. 729, 748 Marton, G. 656, 666 Martonne, Em. de 144 Mase, Y. 38 Mateescu, F. 685 Matev, I.! 666 Mării, I. 283, 284, 666 Mc David R. Jr. 69, 769 Mehedinţi, S. 685 Meillet, A. 7, 10, 40, 60, 62, 78, 91, 133, 597, 620, 843 Melnic, V. 841 Meringer, R. 20, 742 Meteş, Şt. 147 Mevel, J.-P. 100 Meyer, G. 425, 471 Meyer, P. 148 Meyer-Liibke, W. 742 Michel, L. 162, 738 Micu-Klein, S. 112, 121, 600 Mihail, Z. 146, 645, 664, 684 Mihăescu, H. 207, 471, 657, 666 Mihăilă, Gh. 100, 207, 642, 647, 664 Mihăileanu, Şt. 472 Mihăilescu, L. 685 Mihăilescu, V. 202 Miklosich, Fr. 23, 130, 226, 239, 425, 472, 650 Millardet, G. 41, 750 Mirambel, A. 474 Mircev, K. 643 Miroglio, A. 684 Mladenov, M. Şt. 645, 664 Mocanu, N. 276, 313, 841 Mohanu, C. 693 Mohrmann, Ch. 107 Moise, I. 319 Moldovan, C. 349 Moldovan, S. 685 Molin, V. 276, 283 Monfrin, J. 55, 56 Morariu, L. 226, 239, 588, 688, 702 Moraru, G. 684 Moulton, W. G. 87, 91 Mourin, L. 239 Mozes, G. 104 Mulja£i£, 2. 589 Muller, Ch. 597 Munteanu, Şt. 603, 618 Mureşanu 209 Murnu, G. 29, 471, 620, 657 Murnu, I. 471 Muşat, M. 601 Muşlea, I. 122, 690, 691, 693, 702 N Nagy, J. 656, 666, 685 Nandriş, Gr. 238, 420, 650, 651v 665 Nandriş, O. 147, 156, 158, 161, 167, 598, 599, 600 ' • Nauton, P. 31, 100 Nădejde, I. 113, 121, 208, 238, 607, 610, 619 Năsturel, P. 162 Neagoe, M. 147 Neagoe, V. 147, 205, 206, 207, 238, 239, 277, 282/ 283, 319, 352, 403, 421, 620, 621, 761 Neculce, I. 353 Neiescu, P. 9, 122, 277, 278, 279, 280, 281, 315, 318, 322, 325, 347, 350, 353, 396, 397, 398, 427, 472, 555, 587, 588, 589, 590, 591, 756, 841 Nestor, I. 387 Nestorescu, V. 204, 206, 399, 400, 643 Nicolescu, A. 121, 133 - Niculescu, Al. 205, 283, 353 ‘ Nistor, I. 238 1 Nikolaidi, C. 472 Niţă, S. 664, 665, 666 Novacoviciu, 283 Nuţă, I. 9, 240, 841 851 INDICE DE AUTORI: o Oancea, D. 144 Obedenaru, M. G. 29, 472 Onu, L. 55, 56, 57, 203, 207, 604, 608, 618, 619 Opreanu, S. 238 Orza, R. 205, 352, 390 Osman-Zavera, M. 645, 646, 664 Ostap, M. 19 Oţetea, A. 202, 387 P Pamfil, V. 390 Pamfilie, T. 114 Panaitescu, P. P. 601 Pană-Boroianu, R. 56, 57, 138, 277, 352, 353, 390 Papahagi, P. 37, 115, 121, 426, 471, 477, 550, 695, 696 Papahagi, T. 27, 31, 35, 36, 37, 117, 146, 160, 162, 239, 276, 277, 280, 281, 283, 284, 313, 316, 317, 321, 323, 324, 327, 328, 329, 331, 332, 335, 336, 337, 338, 339, 340, 341, 342, 344, 345, 346, 347, 349, 350, 351, 352, 353, 372, 396, 398, 424, 470, 471, 472, 474, 475, 476, 620 667, 669, 672, 684, 685, 690, 693, 697, 701, 702, 703, 840, 841 Papp, L. 55, 56, 57 Paris, G> 148, 152, 154, 620 Pascu, G. 207, 472, 652 Pascu, Şt. 387 Passay, P. 771 Paşca, Şt. 119, 761 Pattefns, H. 81 Pavel, Em. 685, 688 Pavel, V. 232, 233, 234, 841 Paveliuc-Olariu, A. 685 Pătruţ, I. 28, 122, 205, 207, 231, 239, 279, 280, 281, 284, 312, 313, 314, 316, 317, 318, 328, 350, 351, 361, 395, 652, 654, 664, 665, 666, 761 Pârvan, V. 162, 601 Pederson, L. 79 Penelea, G. 147 Pernot, H. 474 Petrescu, P. 684, 688 PetresctL, V. 472 Petrişor, M. 57, 121, 207, 277, 397, 399, 400 Petrovici, Em. 6, 15, 23, 25, 120, 122, 125, 133, 138, 148, 153, 163, 203, 204, 207, 210, 214, 231, 238, 239, 240, 244, 256, 258, 259, 261, 262, 263, 264, 267, 268, 269, 270, 276, 277, 278, 279, 280, 281, 282, 283, 284, 285, 297, 312, 313, 314, 315, 316, 317, 319, 322, 325, 334, 350, 356, 357, 358, 360, 387, 388, 390, 391, 392, 393, 397, 398, 402, 427, 472, 555, 587, 588, 589, 590, 591, 593, 595, 597, 598, 607, 610, 619, 642, 648, 650, 652/654, 664, 684, 736, 748, 756, 760, 773, 841 Peyfuss, M. D. 470 Philippide, Al. 23, 28, 130, 134, 240, 276, 277, 285, 313, 314, 357, 387, 598, 603, 607, 609, 619, 657 Piaget, J. 10 Picoche, J. 761 Picot, Em. 23, 26, 113, 121, 276, 284. 322, 250 Pietreanu, M. 390 Pilch, H. 316 Pisani, B. 40 Poerek, G.. D. 239 Polak, V. 126, 133 Politzer, R. 626, 627, 640 Pompiliu, M. 114, 121 Pop, D. 340, 693 Pop, Gh. 349, 621, 761 Pop, M. 684, 702 Pop, S. 6, 10, 15, 20, 21, 28, 29, 31, 35, 99, 118, 119, 120, 122, 145, 146, 147, 163, 205, 240, 298, 299, 314, 318, 325, 350, 356, 387, 390, 391, 427, 472, 597, 598, 601, 703, 842 Pop, S. A. 163 Popa, R. 144, 349, 601 Popescu, R. Sp. 101, 168, 204, 207, 208, 277, 278, 279, 281, 282, 624, 627, 629 Popovic, I. 652 Popovici, I. 115, 116, 121, 277, 282/ 553 587, 588, 589, 652 Pbpp, M. S. 238 Porter, 67 Posea, A. 349 Posea, Gr. 349 Pottier, B. 35 Preda, L. 205 Pride, J. B. 79, 81 Protase, M. 121 Purdela-Sitaru, M. 270, 315 Puşcariu, S. 5, 33, 37, 39, 85, 86, 88, 114, 115, 118, 119,. 121, 122, 130, 133, 134, 136, 162, 204, 205, 207, 211, 238, 244, 276, 277, 278, 279, 280, 281, 282, 283, 284, 313, 314, 315, 325, 340, 350, 351, 352, 356, 358, 359, 477, 480, 481, 483, 484, 485, 535, 553, 557, 575, 579, 587, 589, 590, 591, 598, 601, 607, 609, 615, 619, 635, 638, 639, 642, 647, 652. 661, 665, 666, 685, 690, 703, 751, 752, 754, 773, 840 R Racoviţă, C. 238 Radin, P. 108 Ravier, X. 146, 597, 743, 772 Ravuljak, A. 650 Rădulescu, M. 664 Recatas, 29 Rehbein, J. 29 Reinheimer Rîpeanu, S. 626, 629, 640 852 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA Remaclp, L. 56, 57 RibariC, J. 587, 588 Riley, W. K. 70, 79, 80 Ringheim, A, 55 Rizescu, I. 206, 283, 284 Robciuc, I. 648, 665 Rocquet, Cl.-H. 842 Rodrigues, A. 239 Rosler, R. 657 Rohlfs, G. 230, 239, 625, 626, 628, 629, 630, 631, 632, 638, 640, 641 Roja, Gh. C. 112, 425, 471 Rona, J. P. 78 Roques, M. 740, 766 Rosetti, Al. 5, 20, 26, 28, 52, 55, 56, 57, 59, 70, 117, 131, 134, 161, 162, 163, 203, 204, 205, 207, 216, 238, 239, 270, 276, 282, 283, 284, 297, 307, 315,' 319, 320, 390, 420, 423, 472, 484, 485, 587, 598, 601, 602, 607, 608, 618, 619, 642, 645, 647, 648, 650, 661, 664, 771, 774 Rostaing, Ch. 762 Roşculeţ, Th. 693, 697, 699, 702, 703 Roşianu, I. 100 Rousselot, P. J. 91, 109, 620, 745 Russo, A. 696 Russu, I. I. 162, 207, 656, 666 Rusu, Gr. 23, 153, 204, 208, 277, 278, 279, 280, 281, 282, 313, 314, 316, 317, 351, 388, 389, 397, 597, 665, 841 Rusu, V. 9, 10, 20, 21, 28, 31, 40, 56, 57, 104, 120, 122, 147, 150, 163, 203, 204, 206, 207, 208, 213, 238, 270, 276, 277, 278, 279, 280, 281, 282, 283, 284, 313, 317, 351, 353, 390, 397, 484, 597, 598, 601, 620, 627, 672, 684, 703, 719, 742, 761, 841, 845 Ruwet, N. 10 S Sadoveanu, M. 620, 690, 693, 702 Sala, M. 100, 101, 204, 277, 278, 279, 765 Samarin, W. J. 69, 108 Sandfeld, K. 283, 474, 629 Sapir, Ed. 746 Saramandu, N. 78, 104, 153, 208, 276, 397, 398, 427, 470, 472, 473, 474, 475, 476, 685, 841 Saravol’skyj, I. 648 Saussure, F. de 10, 33, 35, 40, 132, 133, 597, 600, 618, 620, 740, 745, 767, 843 Sauvageot, A. 138 Sa vid 421 Sădeanu, FI. 282, 353, 622, 640 Scărlătoiu, E. 665 Schane, A. S. 317 ScheludkbTTJ: <48 Schlieben-Lange, B. 91 Schmidt, J. 739 Schuchardt, H. 148 Scorobete, A. 122 Scorpan, Gr. 210, 240 Searle, J. R. 80 Seguy, J. 21, 31, 146, 147, 597, 598, 600. 732, 735, 740, 750, 753, 772 Sergjevskij, M. V, 240, 328 Shuy, R. W. 70, 79, 80 Simeon Dascălul 144 Simeonov, B. 473, 645 Simionescu, I. 238 Simionescu, P. 684 Simonescu, D. 602 Skok,P. 156, 587, 588, 652 Slama-Cazacu, T. 739, 742, 765, 769 Smochină, N. P. 239 Sommerfeld, A. 107 Speranţia, Th. 116, 841 Stahl, H. 684 Stan, A. 353 Stan, I. 282, 620, 841 Stan, I. T. 101, 313, 316, 317 Stankiewicz, Ed. 86, 104, 153, 254, 316 Stoica, G. 685 Stoicescu, N. 100 Stojkov, St. 28, 643 Straka, G. 162, 601 Suciu, D. I. 276 Suttles, W. 108 Sveiţer, A. D. 81, 82 Svensson, S. 684 Sweet, H. 771 Szabo, T. A. 656 Szilâgyi, M. 666 Ş Şandru, D. 117, 118, 146, 208, 213, 217, 221, 238, 239, 245, 250, 252, 261, 262, 263, 264, 267, 268, 269, 277, 278, 279, 280, 281, 282, 283, 284y 313, 314, 315, 316, 317, 318, 319, 320, 350, 371, 372, 376, 387, 388, 760 Şăineanu, L. 207, 284, 651, 659, 666 Şerb. I. 702 Şerban, V. 207 Şincai, Gh. 600 Ştefan, Gh. 587 Ştefan, S. 110 Ştefănescu,, M. 647 Stefănescu, Şt. 202, 387 Ştefănusă, L. 685 Ştefănucă, P. V. 239, 693, 698, 702, 703 Şuteu, FI. 138 Şuteu, V. 122, 313, 733 T ^ Tagliavini, C. 622, 640 Taloş, I. 121, 694 Tamâs, L. 396 Tappolet, E. 641, 742 Tănase, E. 283 Teaha, T. 20, 207, 208, 279, 280, 282, 313, 314,. 315, 316, 317, 318, 319, 320, 351, 353, 372, 390, 398, 399, 400, 597, 624, 629, 665, 666, 684, 733, 841 853 INDICE DE AUTORI Teiuş, S. 29, 100, 104, 206, 239, 268, 319, 352, 353, 390 Tekavdid, P. 587, 588 Teodorescu, M. 204, 205, 282, 319 Teodora, 29 Theodorescu, B. 276 Thompson, M. S. 472 Thunmann, J. 425, 471 Tiktin, H. 276, 356, 387 Tiugan, M. 38, 60, 78, 80, 109, 204, 205, 238, 239, 281, 351, 422 Todoran, R. 20, 21, 26, 28, 29, 57, 120, 121, 122, 131, 133, 134, 193, 207, 212, 214, 226, 231, 238, 239, 240, 269, 276, 277, 280, 282, 284, 285, 312, 315, 317, 318, 319, 322, 323, 347, 350, 353, 356, 372, 387, 390, 391, 392, 396, 397, 593 595, 597, 598, 654,i 655, 666, 684, 743. 841 Todorov, Tz. 80, 729, 763 Togeby, K. 157, 161 Toma, R. 422 Tomescu, M. 206 Tomici, M. 652 Trager, L. 79 Trajanovski, T. 471 Treiler-Netolicza, L. 695 Tripcea, Th. N. 121, 284 Troubetzkoy, N. S. 85, 86, 152 Tuaillon, G. 41, 140, 764 Tudose, C. 207 Turculeţ, A. 238, 313, 317, 351, 371, 387 T Ţâra, V. 140, 371, 372, 373, 380, 381, 387, 603, 607, 611, 612, 618, 619 Ţepelea, G. 618 U Ucuta, C. 425 Udler, R. 240, 841 Uriţescu, D. 9, 278, 279, 280, 281, 313, 314, 315, 316, 318 Ursache, P. 9, 668, 702 V Vachek, J. 138 Vaida, V. 114 Valek, J.' 650 Valin, R. 10 Varga, Ov. 702 Vascenco, V. 647, 665 Vasile, C. 101, 269 Vasiliu, G. 100 Vasiliu, Em. 10, 56, 103, 104, 138, 276, 297, 313, 315, 316, 357, 387, 397, 473, 598, 629 Vazon, Iv. 643 Vâlsan, G. 202, 694 Veres, A. 238 Viciu, A. 29, 114, 121 Vlad, V. 689 Vlăduţiu, I. 685 Voegelin, Ch. F„ 105, 108 Vrabie, Gh. 694 Vraciu, A. 207 Vuia, R. 145, 284, 387, 684, 685, 686, 688, 702 Vulcănescu, R. 702, 703 Vulpe, M. 20, 28, 29, 56, 104, 108, 120, 122, 133, 138, 162, 205, 206, 207, 229, 239, 263, 265, 268, 277, 281, 282, 283, 319, 351, 352, 353, 381, 387, 390, 422, 620, 621, 748, 764 Vulpe, R. 162, 387 W Wace, A. J. B.; 472 Wagner, M. L. 638, 639, 641 Wandruszka, M. 408, 422, 763 Wartburg, W. von 56, 128, 133, 162, 239, 398, 751, 760 Watson, 67 Weigand, G. 12, 23, 26, 114, 115, 118, 124, 150, 163, 276, 277, 279, 282, 283, 284, 285, 322, 325, 356, 388, 397, 425, 426, 470, 472, 550, 595, 598, 651, 669, 671, 701, 730, 771, 841 Weinreich, U. 33, 79, 80, 83, 85, 86, 91, 141, 421, 736, 744, 757 Wenker, G. 109, 147, 735, 742, 750 Weydt, H. 91 Whatmough, J. 107 Whorf, L; B. 33 Wilmotte, M. 56 Winston, 80, 81 Wittgenstein, 67 Wolff, Ph. 162 Wolfram, W. A. 70, 79, 80, 81 Z Zaharia, Gh. 601 Zdrenghea, M. 661 Zoba, I. 110 854 TRATAT DE DIALECTOLOGIE ROMANEASCA Hărţi lingvistice LISTA HĂRŢILOR Dăm, în continuare, o serie de hărţi lingvistice care ilustrează fenomene şi arii fonetice, morfologice, sintactice, lexicale, specifice diferitelor graiuri şi dialecte româneşti. Hărţile sînt prezentate în ordinea descrierii unităţilor dialectale din lucrare. Hărţile şi schemele au fost executate de către cartografii Alexandrina Petrescu şi Jenica Şerbănescu. 1. Apelativul ţară în denumiri geografice ............................. 859 2. Sunetul e în visez, buze, încălzesc ................................ 859 3. Sunetul i în subţire, ţin, a amuţit 860 4. -i final în pi. frunţi, fraţi, morţi 860 5. Sunetul g în geme, linge, singe 861 6. Fonetismele pă, dă.................. 861 7. Fonetismele rinichi, genuchi . . 862 8. Anticiparea elementului palatal în oikelari, (coada) oikului, se degaflce........................ 862 9. Diftongii ei, oi, ui, prin antici- parea elementului palatal: ureike, ojlielari, păduike.............. 863 10. Aria lui -u (final) (u)............ 864 11. Pluralul picere.................... 864 12. Pluralul picere.................... 865 13. Pluralul fnmze, mînze.............. 866 14. Articolul adjectival al, a, ai, ale 867 15. Formele iotacizate văz, să vază . 867 16. Forme iotacizate spui etc., spuind 868 17. Forme iotacizate simţ, să simţă . 868 18. Forme iotacizate piei etc., să pieie, pieind....................... 869 19. M.m. ca perf. pers. 2 sg. cîntaseşi (cintasei).......................... 869 20. Ind. prez. 3 sg. şi pl. (el, ei) piere, (el, ei) spune...................... 870 21. Arii lexicale munteneşti .... 870 22. Răspindirea termenului bit (bită) „bunic“, „bunică“................... 871 23. Icră (icre, icrele piciorului etc.) „pulpa piciorului11................. 872 24. Aria lui dup (ciupesc)............. 873 25. Aria termenului burtă.............. 873 26. Aria termenilor strungăreaţă şi postrungă................... S74' 27. Termeni pentru ,.porumb" în dacoromână.................. 874 28. Arii lexicale munteneşti (după E. Petrovici, Repartiţia) .... 875 29. Arii lexicale munteneşti (după E. Petrovici, Repartiţia) .... 876 30. Harta subdialectului moldovean 877 31. Accentul în bolnav......... 878 32. Palatalizarea lui m........ 879 33. Palatalizarea labiodentalelor f,v\ 880 34. Palatalizarea lui f în fir, fiere 881 35. n > r în ţine-măi!......... 882 36. Sunetul (l în buză, buzat, buzată (buzas, buzoasă, buzălău, buză-laucă).......................... 883 37. Pluralul subst. mină....... 884 38. Pronumele hotărît sg. pe dins, pl. pe dînş................. 885 39. Pronumele posesiv a mda, a tăia, altuia, a ijţa.............. 885 40. Pronumele nehotărît........ 886 41. Ind. prez. 1 şi 2 sg....... 886 42. Conjunctivul cu şi......... 887 855 43. Termeni pentru „ficat" .... 888 44. Termeni pentru „rinichi" . . . 889 45. Arii lexicale moldoveneşti (după Todoran, Noi part., h. 10) . . . 890 46. Arii lexicale moldoveneşti (după Todoran, Noi part., h. 11) . . . 890 47. Arii lexicale moldoveneşti (după Todoran, Noi part., h. 12) . . . 891 48. Accentul în aripă şi în veveriţă 891 49. e în rece................... 892 50. e în biserică............... 893 51. e precedat de labiale....... 893 52. Pluralul cuvintelor pahar, izvor, topor, car................... 894 53. Răspîndirea lui (mă)rid, griu, briu, friu, riu.............. 895 54. v în aluat şi luam .... 896 55. 8u< dl, 8p în caut ............. 897 56. ga în pană, pată, pară, izmană, obadă, vadră................. 898 57. ga : 8 în brazdă, crapă..... 899 58. ga în mă tundeam, vedeam, plîn- geam, miroseam............... 900 59. ga în aş avea, aş ţinea .... 901 60. Diftongul %a în rouă, ouă, nouă, două ............................... 902 61. Forme cu labiale palatalizate . 902 62. Frecvenţa labialelor depalatali- zate în : pieptene, piele, fier, viezure, miercuri.................. 903 63. Răspîndirea pronunţărilor frap- ţiu, frapsîu, fracsîu.......... 903 64. Aria lui scamn................ 904 65. Forme la singular ale cuvintelor lampă, mîzgă, groapă „podul palmei" .......................... 904 66. Răspîndirea formelor de sg. ie- J pure, fluture, viezure...... 905 671 Sg. de tipul nuiauă, neauă, mă- seauă.......................... 906 68. Forma iotacizată a vb. a putea: poi (ind. prez. 1 sg.)......... 907 69. a) Ind. prez. al verbului a fi pers. 1, 2 pl. : b) auxiliarul de pf. c. pers. 3 sg., 3 pl. a verbelor a vedea, a tuşi, a bea, a veni, a fi) .................. 908 70. Aria de răspîndire a perfectului simplu plînşei, spuşăi, rămăşei, vruşăi, avuşăi.................. 909 71. Forme perifrastice de mai mult ca perfect, pers. 1 sg......... 910 72. Răspîndirea formelor de condiţional cu auxiliarul reaş .... 911 73. Imperativul negativ arhaic . . 912 74. Aria de răspîndire a formelor de gerunziu în : -in (-in)........ 913 75. Arii lexicale arhaice ............. 914 76. Arii lexicale corelative .... 915 77. Arii lexicale corelative .... 916 78. Sunetul z în surzi, flăminzi . . 916 79. Sunetul o în ochi, orb........ 917 80. Sunetul e in măsele............ 917 81. Frecvenţa formelor cu -e în buze, desie, grase, creţe...... 918 82. Sunetul <5 în călcîi.......... 918 83. Sunetul î în călcîi........... 919 84. Răspîndirea formelor cot (ind. prez. 1), cotăm (ind. prez. 4) . 919 85. Sunetul -e în surde............ 920 86. Păstrarea lui -u final în mut . 920 87. Răspîndirea lui -i silabic în pl. limbi, mici................... 921 88. Sunetul £ în sînge............ 921 89. Sunetul t in frunte, ştirb . . . 922 90. Sunetul d în des.............. 922 91. Sunetul -n în inimă .............. 923 92. Sunetul k în ureche........... 923 93. Palatalizarea consoanei p- în piele......................... 924 94. Palatalizarea consosnei p în piept, pieptene............... 924 95. Palatalizarea consoanei b în bărbie (cerbie, bărbie, cerbice) . 925 96. Palatalizarea consoanei b în limbi .............................. 925 97. Palatalizarea lui m în mic, mică 926 98. Sunetele -mi în lacrimi .... 926 99. Palatalizarea lui f în fiere, fir 927 100. Sunetele -şi în pluralul graşi . 927 101. Grupul si în slab (slăbit etc.) 928 102. Răspîndirea formei de plural inime............................. 928 103. Răspîndirea pluralului mtnuri 929 104. Opoziţia pers. I, pers. a Il-a. ind. prez., la verbul a spune . 929 105. Morfemul conjunctivului să văd 930 106. Răspîndirea formei de condiţional perfect am vrut vedea . . 930 107. Sunetul ţi........................ 931 108. Arhaismul £, (g) -f o, u ... 931 109. Africate pa la tale dure .... 932 110. Palatalizarea lui /......... 932 111. Palatalizarea lui v......... 933 112. Palatalizarea lui a......... 933 113. Palatalizarea lui v în forme de plural ........................... 934 114. False regresiuni (n > n) ... 935 115. Metatezele te -ce şi de -£e . . 935 116. Nume proprii feminine nearticulate ........................... 936 117. Pronumele şi adjectivul demonstrativ .......................... 936 118. Desinenţe de pers. 1 ind. prez. în ............................ . 937 119. nici, negaţie suficientă .... 937 120. Termeni specifici ariei maramureşene ......................... 938 121. Termeni consideraţi specifici ariei maramureşene................ 939 122. Arii lexicale..................... 939 123. Arii lexicale..................... 940 124. Arii lexicale.................... 9401 125. Arii lexicale..................... 941 856 126. Corespondenţe onomasiologicc . 941 127. Corespondenţe onomasiologice . 942 128. Corespondenţe onomasiologice . 942 129. Păstrarea lui r etimologic . . 943 130. Transilvania — zonă descrisă . 943 131. Zona neinciusă in subdialectele descrise anterior............. 944 132. Aria formelor de participiu : văst, găst, piert, vini, slobost . . 944 133. Vocala i (...e)............... 945 134. Diftongul -ţa................. 945 135. Pronunţia pţănă.................. 946 136. Diftongul ga..................... 946 137. Diftongul ga..................... 947 138. Pronunţia g in nouă............. 947 139. -u final...................... 948 140. Tratamentul africatelor c, g . 948 141. Palatilizarea dentalelor l, d . . 949 142. Tratamentul oclusivclor Ii, g . 949 143. Tratamentul oclusivelor k, g . 950 144. Tratamentul dentalelor t, d şi al palatalclor k, g.............. 950 145. Palatalizarea lui p, 6 .... 951 146. Palatalizarea lui p, 6 .... 951 147. Palatalizarea lui m .............. 952 148. Palatalizarea lui f...... 952 149. Palatalizarea lui f...... 953 150. Palatalizarea lui v...... 953 151. Palatalizarea lui a...... 954 152. Sg. copaci.................... 954 153. Aria pi. minuri............... 955 154. Aria pi. ai „ani“ ................ 955 155. (de) la + acuzativ --.genitiv . 956 156. Pronumele (adjectivele) demonstrative de apropiere............. 956 157. Pronumele (adjectivele) demonstrative de depărtare .... 957 158. ei vedeau..................... 957 159. Repartiţia formelor prepoziţiilor pe şi pin..................... 958 160. Repartiţia formelor Iui pentru 958 161. Exprimarea gradelor de comparaţie ........................... 959 162. Termeni pentru „dud“ ; „dude11 959 163. Aria căldare „cazan de ţuică“ şi termenii pentru „ţuică" in această arie................. 960 164. Ariile termenilor stină „casa de la stină“, ciurdă „cireadă“, stavă „herghelie1*........... 960 165. A ’m blăti „a treiera cu maşina11 961 166. Termeni pentru „sfecle furajere11 961 167. Aria termenului pănură „postav11 ............................. 962 168. Termeni pentru „cioban11 . . . 962 169. Aria povestesc (stau la poveşti) „stau la taifas11............. 963 170. Termenul h'>tar „teritoriul satului11 ........................... 963 171. Fenomene specifice (fonetică) . 964 172. Fenomene specifice (fonetică şi morfologie)................... 965 173. Fenomene specifice (morfologie şi lexic)........................ 966 174. Elemente lexicale............. 967 175. Aromânii şi meglenoromânii . 968 176. Răspindirea actuală a meglenoromânilor ......................... 969 177. Aşezarea satelor istroromâne . 970 Harta nr. 2 859 9 MU DţJD|4 s MU D)JDH tawzre ^—*0? v cj _ vaovyjn^ so iueujojojis| :l "Vw iss *«j* rtefaTM x-o»*?. « 7 * k «£, « 6K 4 ffZZ Mp ^ n Harta nr. 7 Harta nr. 8 862 co Harta nr. 9 ■ i f • Harta nr. 12 T k «67 868 Harta nr. 19 cîntaseşi cmtasei nu s-a întrebat: Harta nr. 21 I 870 m \ Harta nr, 22 Harta hr. 23 oo 3 Harta nr. 24 Harta nr. 25 ■ Ol Harta nr. 28 Harta nr. 29 co Ci Harta nr. 30 877 Harta nr. 31 ■31 922 R. P. B* co 00 o Harta nr. 33 Harta nr. 34 \ Harta nr. 35 882 Harta nr. 36 Harta nr. 37 Harta nr 33 Harta nr. 39 O 5inkv&t sevâj, fyavdi sinjfavdji (ALM'lh. 132). A nisca\iJi, nUt/cava/, cârmi (ULMI, h. m). Harta nr. 40 Harta nr. 41 ZV MU Dţl&H saratţssos Harta rtr. 43 Harta m. 46 890 Harta nr. 48 Harta nr. 49 R. p. u 892 ■w -50 CO Harta nr. 50 Harta nr. 51 "V 62 V / 60 \” \ 56 \ Jimb:-!'a v^) /50 .*> i . / \ / \ \T> \ V HZ .... a/beţ ^ ~ - mezgă ____ pent/ş — uspeţ >,» omet - - vers • per, mert căpestru, oves, ver, vedt invet " Timişoara 5t Harta nr. 52 894 Harta nr. 53 Harta nr. 54 896 Harta nr. 56 R. P. 0 808 Harta nr. 57 Harta nr. 58 R. P. V. / fiir 60 \r*Vresu/ 99 8* 07 V 900 6fi Harta nr. 59 Harta nr. 60 Harta nr. 61 R . P "■ ’V*./ \ / £0 \ «H - ' - %/ \ WH J'mt~;i3 WB rH MH9 w* i*W •■*IS 56.' Harta nr 63 Harta nr. 64 Harta nr. 65 Harta nr. 66 Harta nr. 67 Hurta nr. 68 Harta nr. 6# R p u \ S2 / < \ei \ se v Jtmbol/a / 50 0 / / " \ / \ 65 se Timişoara 5/ 96 '«* ei; $O l Luşoj m \ H?. V ^•*1 rutftm , vCfâm \4» V-v \ 3, V 79 n u Reşiţa J2 m A 60 99 97 9.1 ' 908 Horta nr. 70 Harta nr. 71 rar. 72 Mi Harta nr. 73 Imperativul negativ arhaic ■ ’ ’-r;i tf///// [/«.], qwwn [ioo], mmcui [tss], jugui [5*3] cerin [şti], iun [m] m ALRlJ in., V/ţL mt, 2M, 2f55; 2M, 2M,2M, 2050,2f5f, 2/51,2153 Harta nr. 79 Harta nr. 76 Harta nr. 77 / 69. 6O \ S€ \ Jimbolid '■ ' %r^o. 99 97 "«ăl 65 59 Ci Harta nr. 78 CD b*: <1 Harta nr. 80 <0 do Harta ar. 92 Harta nr. 83 Harta nr. $4 920 Harta nr, 86 & *s» Harta nr. 87 Harta nr. 88 922 Harta nr. 90 923 Harta nr. 91 Harta nr. 92 O <3 Harta nr. 93 ts» Harta nr. 94 Harta nr. 95 Harta nr. 96 Harta nr. 97 co tsi a> Harta nr. 98 Harta nr. 99 Haita nr. 100. C© ca w «A: Harta nr. 104 Harta nr. 103 co oo o Harta nr. 106 Harta nr. 108 931 Harta nr. 109 Harta nr. 110 932 / Harta nr. 112 Harta ar. 113 Harta nr. 115 Harta nr. 117 — &esu {h. vis, m, m, msj - eieştia(h.i$98jm, im) ; ----- aiestBtfestea (h.m,m2) 936 Harta nr. 119 Horto nr. 122 i aăîaţ l copîrşw [kZkt) -« i honrct l iantâ 3i. hoică + 9^ termen (h.71) 1 sctenâ t. cre&nţâ i toms/o (h.zx) ^ i cercutisc Z. şprsfţiissc 3. ptvstesc im») 939 Harta nr. 124 _ 1 bumbi Harta nr« 125 Harta nr. 126 Harta nr. 128 942 Harta nr. 130 944 Harta nr. 135 Harta nr. 136 946 Harta nr. 140 Harta nr. 141 Harta nr. 142 ARAD 63 MJ 'sr^7- A*o,V w„ »v5£*\ "aR^ Jl-A «• SL* • '554 551 55b\ffcş {*$o '"»ff V537 ^22 ° \^8 J,6 J2S "295 ,ţ, -505310^—-?Ş^ ■^'--v'' 30« 781-784 770! ' K( M \ 770 «»■ «4 C;0 I' 4' c '9 ,;v;...*1'“ ® .......................* *2?..: j* w * 53t-,^> aACS>\^«, AK 0C;fl * r 588 ' **> ^^„7 li*» "'•»**. rn w™ i7**. « 856 /rL 876\ 890 ^s£7“iu"'~5iK m K<>l «*W«A *5 gyn&izl ' 90a ^----^ ' -■-, R. pT^bulgaria "T^11 t A 987) 5-\ , V2724 ^^3So 385 :^ '^5 ,^i. ^ / 702 29SZ792}a, ^ jţiORAO£A * <1 $IS?fl7—^295 25! 5^3ţ3k ,/v p/5, .j $$fN^4^7 . .r”^ arap 63 "*±7 VJV J0,1 C *t!C \ V 375 3$ \ituu A10 l SUCLWA v\ . sw 554 531 j.ia iAv^ 505 541 640 ^56 " ^22 rJ/ 550 ^ 5751 bacmî>)\ 5?$ fa ( «<7 K4^. ( a?A .22 '"W « i”o®/2î it?3-/ '^/ « m SU W 52^^755 )795\ ;S?7Z Istroromâni 0/ 02 02 Aromâni 737784 772)^1 W4 «2\ 772 7«î i ^-2v„ ■ - <«^\Y^mrszo ^ ^ n'Z™'7^ .... "V >‘>£îf'\"lM °P10!ESI -&<5 * r° Km*»*9! ÎRiiR ' " 5?» %i\ W5_ni ^\VN“'-'\- Ni V\ 810 ', 491 730 7W\ 769 „.. " V4wo. ^ k,9>c,Q, , t,d*e,i>t,d /Al* * A A Ak,g>c,g 000 896 926 665 870 m ~~ n. p. BULGARIA 950 Haita nr. 146 Hacta ijr. 147 Harta nr. 149 Harta nr. 150 copaci--copac Harta nr. 152 — (de) !a+acuzativ « genitiv 1 ăla, ala (a)cefa (h)aea (ajceea „1 Harta iy. 157 § % Harta nr. 158 XZA Pin K3 pe □ pe pentru Wmprntru \///Apintru I •M m — căldare g vinars QD palincă O horincă E3 rachiu, ţuica Htfrtd nr« 163 f-—[ stfna ITIII ciurdă stavă a îmbiaţi • (im 9, treiera X/A alţi termeni pănurâ Harta nr. 167 Harta nr. 168 păcurar ciobdn păcurar t sinonime (beci) cioban + sinonime mocan) jf - povestesc, stau î la poveşti Haita nr. 171 964 Harta nr. 172 Harta nr. 173 Harta nr. 174 Harta nr. 175 Redactor : MARCELA RADU Bun de tipar : 27.XII.1984 Coli de tipar : 60,75 CRAIOVA, 1984 întreprinderea poligrafică „Oltenia11 Str. Mihai Viteazul nr. 4, Craiova Comanda nr. 251