bRAGAN STOIAMVICI
ARGUMENTARE Şl GÂMIRE CRITICĂ
W
Editura Universităţii din Bucureşti 2005
lCo-'a ... v
| Inventar

BCU-Litere
1100 031	3286
© Editura Universităţii din Bucureşti Şos. Panduri, 90-92, Bucureşti - 050663; Telefon/Fax: 410.23.84 E-mail: editura_unibuc@yahoo.com Internet: www.editura.unibuc.ro
Tehnoredactare computerizată: Victoria Iacob
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României STOIANOVICI, DRAGAN
Argumentare şi gândire critică / Dragan Stoianovici -Bucureşti: Editura Universităţii din Bucureşti, 2005 190 p.
Bibliogr.
ISBN 973-737-031-7 164.031
Relele din lume, trebuie să recunoaştem, se datorează deopotrivă metehnelor morale şi lipsei de inteligenţă. Omenirea nu a descoperit până acum vreo metodă de eradicare a metehnelor morale; predica şi exortaţia nu fac decât să adauge ipocrizia la lista mai veche a viciilor. Inteligenţa, dimpotrivă, se poate lesne ameliora prin metode ştiute de orice educator priceput.
Bertrand Russell
PREFAŢA
9
Textele cu caracter didactic care se ocupă de argumentare şi de cultivarea gândirii critice se deosebesc între ele în mai multe privinţe: spaţiul acordat diferitelor probleme, modul de a le grupa, ponderea relativă pe care o au în ele dezvoltările teoretice şi aplicaţiile practice, măsura în care apelează la instrumentele logicii formale etc. Numitorul comun al acestor maniere de abordare diferite îl constituie preocuparea pentru practica raţionamentului şi pentru educarea abilităţilor intelectuale ce intervin în receptarea critică a argumentărilor altora şi în construirea propriilor argumentări.
în lucrarea de faţă am selectat, pornind de la de acum destul de bogata literatură a domeniului, temele pe care le-am socotit mai importante şi mai potrivite în raport cu obiectivul adineauri menţionat, dispunându-le în ordinea care ni s-a părut cea mai convenabilă pentru cititorul puţin sau deloc iniţiat în această materie. Am acordat o mare pondere aplicaţiilor de diverse feluri. Dintre acestea, în cadrul expunerii am inclus exemple ilustrative din argumentări reale şi - la sfârşitul majorităţii capitolelor - pasaje reprezentative din diferiţi autori, oferite ca material pentru reflecţie şi discuţie în completarea explicaţiilor din text. Exerciţiile propriu-zise, în număr mare şi cu grade de complexitate diferite, le-am cuprins separat, în partea a doua a cărţii, indicând acolo corespondenţele cu expunerea teoretică din prima parte.
Noţiunile elementare de logică formală, atâtea câte am considerat că şi-ar afla locul într-o lucrare cu profilul celei de faţă, formează obiectul unui capitol distinct, plasat la sfârşitul primei părţi, şi sunt prezentate într-o manieră ce ţine cont de faptul că marea majoritate a potenţialilor destinatari ai cărţii au venit deja în contact cu ele în liceu. Recapitulându-le aici, am dat atenţie semnalării relevanţei lor, atâta câtă este, pentru analiza şi evaluarea argumentărilor reale şi pentru cultivarea abilităţilor de gândire critică.
Pentru terminologia folosită în lucrare, în parte comună cu cea a logicii, nu am considerat potrivit de urmat cu scrupulozitate distincţii semantice - care, de altfel, nu sunt nici ele uniforme de la un autor la altul - şi exigenţe de consecvenţă şi univocitate de felul celor promovate în textele de logică; pentru că teoria argumentării este un domeniu mai puţin tehnic decât aceasta, o întreprindere, pe alocuri, pluridisciplinară şi unde este bine să se simtă că e vorba de nişte lucruri ce ne sunt, în fond, destul de familiare, chiar dacă singuri n-am stat să reflectăm pe îndelete asupra lor şi să ne sistematizăm observaţiile.
La numeroasele fragmente argumentative incluse drept ilustrări în cele două părţi ale lucrării, dat fiind scopul doar didactic cu care sunt folosite, am considerat suficientă indicarea autorilor şi a titlurilor de cărţi sau articole din care au fost luate, fără specificarea editurii, a anului de apariţie, a paginii sau, când e vorba de traduceri, a numelui traducătorilor. Exprimăm aici mulţumiri respectivilor editori şi traducători.
7
CUPRINS
Prefaţă .............................................................................. 7
Partea întâi: aspecte teoretice.................................................. 11
Cap. I. Explicaţii introductive ..................................................... 13
1.	Logica formală şi teoria argumentării ................................. 13
2.	Teoria argumentării şi retorica ....................................... 16
Fragmente pentru reflecţie şi discuţii................................... 18
^ Cap. II. Noţiunea de argumentare ................................................. 21
L Argumentare versus demonstraţie ........................................ 21
2.	Argumentare versus explicaţie ......................................... 25
3. Argumentare şi gândire critică ........................................ 21 t
Fragmente pentru reflecţie şi discuţii....................................... 28
Cap. III. Argumentarea ca proces................................................. 30
1.	Argumentarea ca activitate socială, intelectuală şi verbală ........... 30
2.	Condiţii definitorii ale activităţii argumentative..................... 32
Fragmente pentru reflecţie şi discuţii................................... 34
Cap. IV. Tipuri de argumentare .................................................. 36
1.	Teze factuale, evaluative şi acţionale ................................ 36
2.	Argumentări monologale şi argumentări dialogale ....................... 39
3.	Argumentări pro şi argumentări contra.................................. 41
4.	Argumentări „libere” şi argumentări cu reguli prestabilite ............ 42
Fragmente pentru reflecţie şi discuţii................................... 43
Cap. V. Argumentarea ca produs: textul argumentativ ............................. 46
1.	Indicatorii verbali ai argumentării ................................... 46
2.	Identificarea tezei (sau a tezelor) în textul argumentativ............. 49
3.	Segmentarea textului argumentativ în unităţi logice ................... 51
Fragmente pentru reflecţie şi discuţii................................... 55
Cap. VI. Configuraţii argumentative.............................................. 57
1.	Integrarea legăturilor logice directe în structuri de ansamblu ........ 57
2.	Componente subînţelese ale textelor argumentative ..................... 60
Câteva exemple în plus pentru analiză şi diagramare...................... 64
Cap. VII. Tehnici de argumentare ................................................ 65
1.	Noţiunea de tehnici de argumentare .................................... 65
2.	Câteva tehnici (scheme) de argumentare................................. 67
Material ilustrativ la tehnicile de argumentare.......................... 77
9
Cap. VIII. Limbajul ca factor în argumentare .......................................... 79
1.	Polisemie, ambiguitate, vaguitate........................................... 79
2.	Apelul la definiţii în argumentări ......................................... 84
3.	Folosirea resurselor expresive ale limbajului .............................. 84
Fragmente pentru analiză şi reflecţie......................................... 86
Cap. IX. Evaluarea argumentărilor...................................................... 89
1.	Lămuriri preliminare ....................................................... 89
2.	Factori de care depinde calitatea argumentărilor............................ 90
2.1	Acceptabilitatea punctelor de pornire ................................... 90
2.2	Acceptabilitatea legăturilor logice dintre premise şi concluzii ......... 92
2.3	Necircularitatea......................................................... 95
2.4	Cerinţe „dialectice” .................................................... 96
Fragmente pentru analiză şi reflecţie......................................... 96
Cap.*X. Sofismele în practica argumentării ................... ...................... 100
1.	Noţiunile de sofism şi paralogism........................................... 100
2.	Tipuri de sofisme........................................................... 102
3.	Procedee argumentative ambivalenţe ......................................... 110
4.	Sofisme în legătură cu ideea de relaţie cauzală ............................ 116
5.	Sofisme de inducţie ........................................................ 119
Cap. XI. Caracteristici ale gândirii critice ............................................. 123m
Fragmente pentru analiză şi reflecţie......................................... 129 * "
Cap. XH. Câteva noţiuni de logică formală.............................................. 131
1.	Remarci preliminare ........................................................ 131
2.	Noţiunea de formă logică.................................................... 133
3.	Logica propoziţională....................................................... 134
3.1	Noţiuni de bază şi notaţia simbolică .................................... 134
3.2	Raţionamente cu propoziţii compuse ...................................... 136
3.3	Aplicaţii la argumentări reale .......................................... 139
4.	Logica termenilor .......................................................... 141
4.1	Noţiuni de bază şi notaţia simbolică .................................... 141
4.2	Raţionamente cu propoziţii predicative .................................. 143
4.3	Silogismele categorice în practica argumentării ......................... 146
Partea a doua: material ilustrativ şi exerciţii........................................ 149
Secţiunea L Credinţe şi opinii. Recunoaşterea prezenţei argumentărilor în discurs.
Identificarea tezei unei argumentări. Exerciţii de reformulare a argumentărilor.	151
Secţiunea II. Tipuri de argumentări după diferite criterii ............................ 157 >(
Secţiunea III. Analiza textelor argumentative. Configuraţii logice (macrostructuri) ale	7
argumentărilor. Folosirea de diagrame Beardsley-Thomas ......................... 160
Secţiunea IV. Tehnici de argumentare .................................................. 164
Secţiunea V. Evaluarea şi critica argumentărilor; darea în vileag a procedeelor sofistice.
Argumentări şi contraargumentări................................................ 169
Secţiunea VI. (Supliment). Argumentări integrale mai ample ............................ 111 "F
Bibliografie........................................................................... 189
10
PARTEA ÎNTÂI: ASPECTE TEORETICE
Oricine poate să-şi dea cu părerea. Insă părerea nu are valoare obiectivă, deci culturală, decât dacă e însoţită de argumentare.
George Călinescu
Când cineva crede că numai el are dreptate, când cineva crede că în afară de concepţia creerilor săi nu mai este absolut nimic alt în viaţa socială, acela este un om incult, care n-a avut încă putinţa de a-şi da seama cât de variate, cât de multiple sunt manifestările gândirii omeneşti.
P. P. Carp
Este esenţial într-o democraţie ca tinerii şi adulţii să înveţe să gândească, să înveţe cum să gândească independent şi cum să gândească împreună... Ei trebuie să ajungă la concluzii, dar în acelaşi timp trebuie să recunoască dreptul celorlalţi de a ajunge la concluzii opuse.
Din The Fine Art of Propaganda (1938), apud „Dilema”, oct. 2000
Capi tot ut I
EXPLICAŢII INTRODUCTIVE
1.	Logica formală şi teoria argumentării
Domeniul de cercetări şi disciplina de învăţământ numite, alternativ, Teoria argumentării, Neoretorică, Logică neformală sau Gândire critică îşi au începuturile la mijlocul secolului trecut iar iniţiatorii lor le-au conturat profilul prin raportare explicită la unele discipline cu o îndelungată istorie, cum sunt logica şi retorica. Anumite clarificări pe această temă îşi pot afla locul şi aici, în chip de introducere, anterior discutării mai pe larg a noţiunilor-cheie de argumentare şi gândire critică. Aceste clarificări prezintă, pe de o parte, interes teoretic şi istoric, dar, pe de alta, de ele este nevoie şi pentru a răspunde unor nedumeriri ce se pot naşte la primul contact al cuiva cu texte ce au ca obiect argumentarea şi gândirea critică. Nedumeriri ce pot fi favorizate, între altele, de împrejurarea că, din raţiuni pedagogice, în manuale noţiunile de argumentare şi gândire critică sunt expuse, de obicei, împreună cu noţiuni elementare de logică, fiind astfel estompată, mai mult sau mai puţin, deosebirea dintre perspectivele şi preocupările celor două discipline.
Dificultatea de a distinge problematica specifică a logicii de cea de care se ocupă teoria argumentării se datorează, între altele, faptului că însuşi obiectul logicii a fost delimitat, de-a lungul timpului, în mod neuniform, dându-i-se definiţii când mai înguste, când mai largi, după mentalitatea dominantă a epocii sau chiar după modurile diferite în care autorii importanţi din domeniu înţelegeau menirea şi interesul educaţiei logice. Fapt e că termenul de raţionament, considerat a desemna obiectul central, dacă nu exclusiv, al investigaţiei logice, este atât de apropiat, ca sens, de cel de argumentare1, încât pe drept cuvânt cineva ar putea să se întrebe dacă „teoria argumentării” nu este cumva doar o altă denumire pentru disciplina ce în mod tradiţional era numită „logică”.
In afara acestei similitudini de sens între anumiţi termeni-cheie din vocabularul logicii şi cei din vocabularul teoriei argumentării, mai există trei alţi factori care au întârziat sesizarea specificului problematicii care în prezent formează obiectul acesteia din urmă. Unul din ei este viziunea mentalistă, sau psihologistă, despre logică,
1 In engleză, cuvântul „argument” este utilizat uneori în accepţiunea largă de tragere de concluzii, indiferent cu ce scop sau în ce context, şi atunci el desemnează obiectul principal al cercetării logice, întocmai ca în română cuvântul „raţionament”. Alteori i se dă accepţiunea mai restrânsă de raţionament făcut cu scopul de a face acceptată de către alţii o anumită idee, şi atunci corespunde cu ceea ce în vorbirea curentă numim „argumentare”. Notăm ca pe o curiozitate că în manualul său de logică din 1876, Titu Maiorescu nu foloseşte deloc cuvântul „raţionament”, devenit apoi curent în vocabuarul logic românesc, ci exclusiv termenul „argumentare”, intr-un înţeles corespunzător accepţiunii largi a englezescului „argument”.
13
precumpănitoare în epoca modernă până către sfârşitul secolului al nouăsprezecelea. Potrivit acestei viziuni, cercetarea logică ar avea ca obiect legile de funcţionare a intelectului uman, „formele gândirii” considerate ca atare, independent de obiectele sau conţinuturile la care se aplică. Cel de-al doilea factor, derivat în parte din primul, l-a constituit amestecul problematicii propriu-zis logice cu cea epistemologică şi metodologică. Iar cel de-al treilea, statutul normativ atribuit logicii, de disciplină preocupată să formuleze reguli pentru buna întrebuinţare a minţii. Prin studierea logicii s-ar obţine, potrivit acestei viziuni, o ameliorare a deprinderilor intelectuale, mai multă acurateţe şi eficienţă în procesele de cunoaştere şi în luarea deciziilor din viaţa practică. Printre aceste deprinderi intelectuale se numără, de bună seamă, şi priceperea de a formula ideile, de a le oferi justificări, de a le comunica altora, de a le evalua şi critica. Logica ar fi, astfel, prin efectele benefice ale studierii ei, şi un fel de pedagogie a gândirii.
Or, preocupările modeme pentru studiul argumentării şi pentru cultivarea gândirii critice sunt motivate tocmai de considerentul că, în fapt, logica propriu-zisă are prea puţin de-a face cu astfel de lucruri şi că, oricât de interesante şi de importante ar fi altminteri rezultatele ei, atât din punct de vedere filosofic cât şi în aplicaţii, familiarizarea cu ele nu se repercutează în mod semnificativ asupra resurselor şi deprinderilor intelectuale generale, asupra modurilor în care oamenii trag concluzii sau în care judecă ideile, deciziile şi acţiunile atunci când se confruntă cu probleme din viaţa reală. (A se vedea, la sfârşitul capitolului de faţă, pasajele citate din Ch. Perelman, S. Toulmin şi A. Fisher).
Constatarea că logica şi studiul ei nu au, sau au în foarte mică măsură, efectul pedagogic ce li se atribuia în mod tradiţional s-a putut impune cu limpezime abia după ce această ştiinţă s-a degajat de ingredientele psihologice şi epistemologice care i-au fost încorporate în perioada cuprinsă între Renaştere şi sfârşitul secolului al nouăsprezecelea. Adică, abia după ce problematica şi metodele logicii formale au fost adecvat înţelese şi redefinite în ceea ce au specific. (Această redefinire a lor este cea care ne îngăduie să folosim, aşa cum am facut-o în alineatul precedent, expresia de „logică propriu-zisă”). Pentru o înţelegere adecvată a profilului logicii în sens restrâns, este preferabil să ne raportăm nu la istoria logicii, unde viziunile despre obiectul şi rosturile acesteia au variat mult în funcţie de epocă şi de climatul cultural dominant, ci la ceea ce cuprind efectiv lucrările de logică reprezentative din secolul al douăzecilea sau din zilele noastre.
Cine parcurge un tratat sau manual tipic de logică din secolul trecut găseşte în el, în mod exclusiv sau în principal, moduri de analiză a propoziţiilor de diverse feluri, mijloace de reprezentare a formelor lor, definiţii ale acelor relaţii posibile dintre ele în virtutea cărora din adevărul sau falsitatea unor propoziţii decurge adevărul sau falsitatea altora, în fine procedee sau tehnici de determinare a existenţei unor astfel de relaţii. De interes special se bucură, în virtutea tradiţiei, acea relaţie care stă la baza decurgerii unei propoziţii din altele luate ca premise şi în funcţie de existenţa căreia declarăm valide sau nevalide raţionamentele de diferite forme. Astfel de probleme formează, aşa-zicând, nucleul tare al logicii, iar dacă la ele se adaugă, aşa cum, din respect pentru tradiţie, se obişnuieşte în manualele elementare, şi anumite consideraţii privitoare la limbaj, la metodologia ştiinţelor, la erorile în raţionament etc., aceasta se face cu conştiinţa deosebirilor de natură existente între astfel de preocupări şi cele ce ţin de conţinutul principal al logicii.
14
In raport cu ceea ce discutăm aici, se cer făcute încă două menţiuni importante: Prima e că în vocabularul actual al logicii, prin raţionament nu se înţelege o funcţie sau operaţie a intelectului, adică ceva mental, ci, pur şi simplu, o mulţime de propoziţii în cadrul căreia una dintre propoziţii este desemnată drept concluzie iar toate celelalte, drept premise. Această accepţiune a cuvântului „raţionament”, care, după cum se vede, nu are nimic psihologic, face abstracţie, totodată, de utilizările ce se pot da raţionamentului, de contextele în care este produs, de limbajul în care sunt enunţate premisele şi concluzia. Cea de a doua menţiune este că prin caracteristica de validitate formală a raţionamentelor se înţelege nu o „susţinere” de indiferent ce fel şi tărie a concluziei de către premise, ci doar cazul extrem - şi clar definibil - al decurgerii necesare, care înseamnă imposibilitatea ca propoziţia desemnată drept concluzie să fie falsă când toate premisele sunt adevărate. Cu termenii astfel precizaţi şi cu obiectul specificat sumar în modul de mai sus, logica formală - în continuare vom spune simplu „logica” - are statut de disciplină ştiinţifică riguroasă, cu rezultate demonstrabile, în felul unei teorii matematice, ceea ce nu se putea spune despre întreg conţinutul logicii în accepţiunile, mai largi şi nu foarte clare, ce se dădeau în secolele trecute acestui cuvânt.
In discuţiile recente privitoare la relaţia logicii cu teoria argumentării s-a putut face chiar observaţia că, la drept vorbind, logica în sens restrâns, „tehnică”, nici nu are ca obiect de studiu raţionamentul, ci doar acea relaţie, adineauri menţionată, dintre propoziţii - numită de consecinţă logică (consequentia, în latina scolasticilor) - a cărei existenţă face ca o propoziţie să decurgă necesar dintr-o mulţime dată de propoziţii. Din perspectiva logicii formale este irelevant dacă nişte propoziţii între care există o astfel de relaţie sunt sau nu folosite în chip de premise şi, respectiv, concluzie, aşadar dacă sunt sau nu efectiv asamblate într-un raţionament.
încă ceva. Nu totdeauna când relaţia de consecinţă logică există între anumite propoziţii ar fi de vreun folos „raţionamentul” ce s-ar putea alcătui din ele. Să dăm un exemplu banal. Este evident că din propoziţia „Pe Marte şi pe Venus există forme de viaţă” decurge logic propoziţia „Pe Marte există forme de viaţă”: cea de a doua nu poate fi falsă dacă prima este adevărată. Dar într-o argumentare având ca obiect existenţa sau nu a vieţii pe Marte, evident că nu se poate folosi ca premisă propoziţia care spune că există viaţă atât pe Marte cât şi pe Venus: în argumentările reale, premisele pe care ne sprijinim trebuie să fie mai acceptabile, mai puţin problematice decât ceea ce vrem să susţinem cu ajutorul lor. Pe de altă parte, în sprijinul unei propoziţii (concluzii) se pot invoca adesea, în mod legitim şi valabil, anumite altele şi atunci când ea nu decurge necesar din acestea în sensul logic-formal explicat mai sus.
Aşadar, decurgerea în sens logic-formal nu este o condiţie nici suficientă, nici necesară pentru pertinenţa folosirii unor propoziţii ca argumente în sprijinul altora. De altfel, după cum vom arăta mai detaliat în capitolele III şi IV, formularea argumentărilor stă, între altele, sub cerinţa ca legăturile logice dintre propoziţiile folosite în ele să fie simple şi evidente, astfel încât recunoaşterea lor să nu presupună apelul la cunoştinţe speciale de logică.
Problematica teoriei argumentării este, într-un cuvânt, net diferită de cea a logicii în sens restrâns - a logicii formale sau deductive - şi nu se suprapune decât parţial cu cea a logicii în accepţiuni mai largi ale acestui cuvânt. în plus, relevanţa logicii ştiinţifice pentru practica gândirii, în particular a agumentării, este indirectă şi secundară, pe când
15
teoria argumentării este anume orientată spre ameliorarea competenţei argumentative şi critice, adică spre o finalitate pedagogică. în timp ce logicienii discută despre scheme abstracte reprezentând forme posibile de propoziţii şi raţionamente, pe care le ilustrează cu exemple de obicei artificiale, construite ad hoc de către ei înşişi, autorii interesaţi de studiul argumentării şi de cultivarea abilităţilor de gândire critică se adresează, de regulă, unor exemple reale, luate din practica gândirii istorice, juridice, poltice, filosofice, jurnalistice sau din viaţa de fiecare zi. Nu contează, sau prezintă doar interes terminologic, faptul că pentru astfel de preocupări, unii dintre autorii care le cultivă folosesc denumiri precum „logică neformală” (în engleză, informai logic), „logica raţionamentelor reale” sau altele în care figurează cuvântul „logică”.
Ceva mai jos vom indica pe scurt cum au descris înşişi iniţiatorii teoriei modeme a argumentării relaţia dintre problematica acesteia şi cea atribuită în mod tradiţional logicii.
2.	Teoria argumentării şi retorica
Argumentarea intervine, de bună seamă, şi în oratorie, în construirea şi producerea de discursuri cu intenţie persuasivă. Drept urmare, preocupările teoriei argumentării se suprapun parţial cu cele ale retoricii ca teorie a elocinţei. Ambele, spre deosebire de logică, au de-a face în mod esenţial cu comunicarea ideilor şi cu intenţia de a influenţa credinţele şi atitudinile altora2.
Fiecare din cele două cuprinde însă şi preocupări străine celeilalte. Astfel, pentru retorică este de interes numai argumentarea orală, în timp ce teoria argumentării îşi ia materialul deopotrivă, ba chiar într-o măsură mai mare, din texte - cu conţinuturi dintre cele mai variate şi de niveluri intelectuale diferite, de la presa cotidiană la dezbaterile dintre politologi, jurişti, istorici, pedagogi, eticieni sau filosofi. Apoi, retorica se preocupă în principal de discursurile publice, pe când pentru teoria argumentării sunt de egal interes şi discursul adresat unei singure persoane şi chiar deliberarea lăuntrică, în care cineva trece în revistă pentru sine însuşi raţiunile pro şi contra acceptării unei idei sau interpretări, pro şi contra adoptării unei decizii sau conduite.
Pe de altă parte, în timp ce retorica se ocupă şi de numeroasele aspecte neargumentative ale artei cuvântului, dintre care fac parte resursele expresive ale limbajului (figurile retorice), dar şi mijloacele nediscursive de realizare a persuasiunii,
2 După cum scria J. S. Mill în tratatul său de logică (al cărei obiect, de altfel, în consens cu viziunea dominantă de atunci, îl definea în termeni mentalişti, ceea ce aici nu contează): „Singurul obiect al logicii este conduita propriilor noastre gânduri. Comunicarea acestor gânduri aparţine unei alte arte — Retoricii, înţelese în sensul larg al anticilor — sau şi mai cuprinzătoarei arte a Educaţiei. Logica îşi propune să cunoască operaţiile intelectuale doar întrucât acestea ne servesc la dobândirea şi utilizarea în propriul folos a cunoştinţelor. Dacă în univers nu ar exista decât o singură făptură raţională, această făptură ar putea fi un desăvârşit logician iar ştiinţa şi arta logicii ar fi pentru acest unic individ ceea ce sunt pentru întregul neam omenesc”. Evident, însă, că într-un astfel de univers nu ar exista discursuri şi nici argumentări propriu-zise, adică ar lipsi obiectele de care se ocupă retorica şi teoria argumentării.
16
05/3£.$g
cum sunt ţinuta oratorului, gestica, registrul vocal, intonaţia ş.a., teoria argumentării se preocupă doar de mijloacele discursive de realizare a convingerii, iar dintre acestea, cu precădere, de cele cu caracter intelectual, care se adresează facultăţii raţionale, disponibilităţii şi priceperii de a urmări legăturile logice dintre idei.
*
Teoria modernă a argumentării a debutat cu apariţia, în acelaşi an, 1958, a două lucrări altminteri independente una de alta şi cu viziuni diferite despre relaţia dintre această disciplină şi logica formală. Este vorba, în aria francofonă, de Trăite de Vargumentation, scris de Chai'm Perelman şi asistenta sa Lucie Olbrechts-Tyteca, iar în cea anglofonă, de The Uses of Argument a lui Stephen Toulmin. In prima, teoria argumentării este văzută ca o întregire necesară a logicii, dat fiind că metodele şi rezultatele acesteia din urmă sunt de interes în principal pentru domeniul matematicii, fiind în schimb de slabă relevanţă pentru practica raţionamentului în sfera ştiinţelor umane, a practicii juridice şi în viaţa de fiecare zi. în cea de a doua se preconizează nu o simplă întregire a logicii, ci o reorientare a ei, sub aspectul problematicii şi al metodelor, pornind de la modurile statornicite şi efectiv folosite de întemeiere a ideilor şi deciziilor şi luând în considerare acele criterii de validare a raţionamentelor care sunt recunoscute în practică; criterii ce variază de la un domeniu la altul, dar şi în timp, odată cu progresele de conţinut şi de metode din fiecare domeniu.
Impulsuri în direcţia conectării mai bune a logicii la practica raţionamentului în întreaga ei diversitate au venit şi din partea criticilor adresate logicii formale, ca disciplină autonomă şi matematizată, de către filosofi analitici ca Gilbert Ryle şi P. F. Strawson. Ceva mai aproape de noi în timp, de pe la începutul anilor 1970, în direcţia reformării planurilor de învăţământ prin accentuarea preocupărilor pentru cultivarea abilităţilor de gândire autonomă şi critică, a acţionat curentul numit al „logicii neformale”, ivit printre profesorii de logică din S.U.A. şi închegat apoi prin constituirea unei Asociaţii de logică neformală.
Notiţă istorică. Legat de modurile mai largi sau mai stricte de definire a problematicii care face obiectul logicii şi de antecedentele istorice ale teoriei argumentării, sunt de interes şi următoarele. Dintre cele şase tratate ale lui Aristotel reunite ulterior sub titlul colectiv de Organon şi pe care comentatorii şi istoricii le consideră scrieri de logică, doar două - Analiticele I şi Despre interpretare - corespund, în privinţa problematicii şi a metodei de a o trata, cu ceea ce în prezent se înţelege prin logică în sens restrâns sau formală. Conţinutul altor două, Topica şi Respingerile sofistice, este diferit şi practic fără legătură cu cercetarea logic-formală, fiind în schimb înrudit cu o parte din conţinutul tratatului aristotelic de Retorică. Topica şi Respingerile se ocupă de aşa-numitele raţionamente „probabile” sau „dialectice”, ca deosebite de raţionamentele ştiinţifice sau demonstrative, în legătură cu care a iniţiat Aristotel analiza logic-formală a propoziţiilor şi a raţionamentelor.
Aceste din urmă trei scrieri ale lui Aristotel sunt privite ca reprezentând, mai mult decât cele propriu-zis logice, precursoarele antice ale teoriei modeme a argumentării. De altfel, Aristotel însuşi nym^şte „arte” (technai, adică iscusinţe practice)
atât „dialectica” sa, cât şi retorica, pe când pentru teoria formală a raţionamentului expusă în Analitice foloseşte calificativul de ştiinţă (episteme). Analog putem spune despre logica de astăzi că este o ştiinţă eminamente teoretică, pe când studiul argumentării şi cultivarea gândirii critice se preocupă în principal de descrierea şi explicarea practicii raţionamentului în toată diversitatea ei, cu intenţia de a contribui la ameliorarea deprinderilor generale de gândire.
Să spunem încă odată că terminologia este, în acest context, de importanţă secundară. Perelman, de pildă, observa că şi studiul argumentării şi-ar putea revendica denumirea de logică, iar dacă el însuşi a preferat să-i dea o denumire diferită, a facut-o în principal pentru că termenul „logică” era, la mijlocul secolului XX, ferm încetăţenit în accepţiunea îngustă explicată mai sus. Pe de altă parte, denumirea aristotelică de „dialectică” era şi ea neconvenabilă, din pricina multitudinii de alte sensuri cu care acest termen a fost utilizat în decursul timpului de către filosofi, dar şi pentru că, etimologic, el trimite doar la modalitatea dialogală a argumentării. Perelman a optat, finalmente, pentru denumirea de „neoretorică” (nouvelle rhetorique), deşi problematica pe care aceasta o vizează nu se suprapune nici ea întocmai cu cea a retoricii tradiţionale.
Şi în scrieri de dată recentă se mai întâlnesc câteodată caracterizări ale logicii ce par a include în obiectul ei probleme de felul celor pe care îndeobşte manualele de logică standard au abandonat-o şi care în prezent ţin de preocupările teoriei argumentării. Reapare câteodată chiar şi formularea potrivit căreia logica ar fi „arta de a raţiona bine” sau „arta de a codifica şi/sau prescrie modul corect de a raţiona” (expresiile citate sunt din Introducerea cărţii lui Richard Epstein Five Ways of Saying „Therefore”).
Fragmente pentru reflecţie şi discuţii
(1)	„Retorica e pandantul dialecticii. Ambele se ocupă de lucruri ce intră, mai mult sau mai puţin, în sfera de cunoştinţe şi priceperi comune tuturor oamenilor, nefiind obiectul vreunei ştiinţe anume. Aşa se face că toţi oamenii se folosesc, în diverse grade, de amândouă; căci până la un punct, toţi oamenii încearcă să discute enunţuri şi să le susţină, să se apere pe sine şi să-i atace pe alţii. Oamenii obişnuiţi fac asta fie la întâmplare, fie prin exerciţiu sau pe baza unei deprinderi dobândite. Ambele moduri fiind posibile, e clar că tema poate fi tratată sistematic, deoarece este posibil să cercetăm din ce motiv unii vorbitori reuşesc prin exerciţiu iar alţii spontan; şi oricine se va învoi numaidecât că o asemenea cercetare este funcţia unei arte (...).
...Nici retorica, nici dialectica nu constituie studiul ştiinţific al vreunui obiect anumerambele sunt facultăţi de a construi argumentări (...).
Retorica e o combinaţie a ştiinţelor logicii şi eticii; şi este în parte asemeni dialecticii, în parte asemeni raţionamentului sofistic. Cu cât însă încercăm mai mult să facem din dialectică sau din retorică nu ceea ce în fapt sunt, nişte facultăţi practice, ci nişte ştiinţe, cu atât vom altera fără voie adevărata lor natură; căci procedând aşa, le-am remodela şi am intra pe tărâmul ştiinţelor ce tratează despre subiecte definite şi nu doar despre discursuri (...)”.
(Din Aristotel, Retorică).
(2)	„în ciuda importanţei pe care o are argumentarea pentru discuţia, deliberarea şi decizia rezonabile, sau cel puţin luminate, teoria argumentării a fost, de la Renaştere încoace, din ce în ce mai neglijată, sub influenţa unor tendinţe raţionaliste, empiriste şi pozitiviste. Dar fără o asemenea teorie se dovedeşte cu neputinţă de elaborat o metodologie a ştiinţelor umane, a
18
dreptului şi a filosofiei. Potrivit unei tendinţe, inspirate de Kant, care datează de la mijlocul secolului al nouăsprezecelea, logica a ajuns să fie tot mai mult identificată cu logica formală, dându-i-se ca obiect de studiu raţionamentul corect în privinţa formei.
Intr-o asemenea perspectivă, argumentarea ar ţine mai degrabă de psihologie decât de logică, de vreme ce raţiunile oferite cu scopul de a persuada şi a convinge sunt relative la caracterul, interesele, emoţiile şi pasiunile persoanelor asupra cărora vrem să acţionăm prin discurs. Şi chiar şi din această perspectivă, argumentarea s-ar mărgini la a masca prin raţionalizare tendinţele profunde (Schopenhauer) şi reziduurile faţă de care n-ar fi decât un derivat (Pareto).
Dacă lucrurile ar sta aşa, atunci nu numai raţionamentele folosite în motivarea unor decizii, ci şi ştiinţele umane, dreptul şi mai ales filosofia, în ansamblul lor, şi-ar vedea contestată orice importanţă socială şi culturală. Toată cutura noastră, întrucât constă din afirmaţii ce nu sunt nici tautologice, nici controlabile prin experienţă, n-ar fi decât o operă iraţională, care poate amăgi graţie utilizării unor termeni vagi ce favorizează elaborarea de teorii arbitrare şi nu ştiinţifice (...).
In schimb, dacă refuzăm să vedem în cultură doar o expresie iraţională a intereselor şi pasiunilor, dacă recunoaştem posibilitatea unei discuţii rezonabile în domeniul valorilor, nelimitând-o la studiul celor mai potrivite mijloace de înfăptuire a unor scopuri egoiste, va trebui să admitem că evaluările şi justificările noastre merită luate în serios şi examinate critic.
Or, aceste justificări şi critici nu se pot concepe decât în funcţie de argumentele în măsură să le susţină sau să le răstoarne. Argumentarea fiind o formă de raţionament fără de care viaţa spiritului şi statornicirea unei comunităţi umane se vădesc cu neputinţă, este cazul, pare-se, ca înăuntrul logicii să se rezerve un loc şi teoriei argumentării, alături de cel acordat teoriei demonstarţiei, elaborată de logica formală”.
Ch. Perelman, Argumentation, în Encyclopaedia Universalis.
(3)	/Problemele discutate în cuprinsul cărţii The Uses of Argument/ „sunt probleme ce se pun cu deosebită acuitate nu înăuntrul ştiinţei logicii, ci doar atunci când, pentru o clipă, ne luăm oarecare distanţă faţă de rafinamentele tehnice ale logicii spre a ne întreba ce relevanţă are această ştiinţă şi descoperirile ei pentru ceea ce se află în afara ei - cum se aplică ele în practică şi ce legături au cu canoanele şi metodele de care ne folosim atunci când, în viaţa de zi cu zi, evaluăm efectiv corectitudinea, forţa şi concludenţa raţionamentelor.
E necesar să existe astfel de legături? De bună seamă că omul de rând se aşteaptă ca rezultatele obţinute de logicieni să aibă anumite aplicaţii practice (...). /Or/, în veacul al douăzecilea d. Hr. s-a ivit, pare-se, posibilitatea de a pune sub semnul întrebării această legătură, iar unii ar prefera, poate, să spună că una e <demonstraţia logică>, şi altceva tragerea de concluzii în viaţa obişnuită (...).
Cum adică, ar putea întreba cineva, nu sunt tocmai acestea problemele de care logica ar trebui să se ocupe? Nu sunt ele acele întrebări centrale de la care logicianul porneşte şi la care trebuie mereu să revină? (...) în fapt (...), ştiinţa logicii, pe tot parcursul istoriei sale, a evoluat mai degrabă într-o direcţie care o îndepărta de aceste chestiuni, de problemele practice privitoare la modul în care, în diverse domenii, ne folosim de raţionamente şi le criticăm, într-o direcţie ce vizează o autonomie totală, o stare în care logica devine un studiu teoretic de sine stătător, la fel de eliberat de preocupări practice imediate ca unele ramuri ale matematicii pure; şi cu toate că în toate etapele istoriei sale au existat oameni dispuşi să pună întrebări privitoare la aplicaţiile logicii, anumite întrebări vitale pentru înţelegerea acestor aplicaţii au rămas, la drept vorbind, neabordate”.
Stephen Toulmin, The Uses of Argument, Introducere
(4)	„Cartea de faţă s-a născut dun experienţa mea de profesor de logică. La fel ca atâţia alţii, am sperat că predarea logicii îi va ajuta pe studenţii mei să argumenteze mai bine şi mai logic. La fel ca mulţi alţii, am fost dezamăgit. Studenţi capabili să stăpânească tehnicile logicii
19
păreau să le găsească pe acestea de prea puţin ajutor în cazul raţionamentelor reale. Instrumentele logicii clasice - formalizarea, tabelele de adevăr, diagramele lui Venn, tablourile semantice etc. -pur şi simplu nu păreau să se aplice cât de cât direct la raţionamentele pe care ei le întâlneau la alte cursuri. în acelaşi timp simţeam că trebuie să existe o posibilitate de a le da studenţilor o oarecare îndrumare - o procedură - care să-i ajute să extragă şi să evalueze raţionamentele din texte scrise şi să construiască ei înşişi raţionamente bune. Voiam ca procedura să fie neformală, dar să se sprijine pe cunoştinţele oferite de logica tradiţională. Mulţi alţi profesori de logică şi filosofie au avut în ultimele două decenii experienţe foarte asemănătoare iar rezultatul a fost apariţia a ceea ce acum în America de Nord se cheamă <mişcarea de logică neformală şi de gândire critică>”.
Alee Fisher, The Logic of Real Arguments (1988), Prefaţă
Capitalul II
MOŢIUNEA DE ARGUMENTARE
Argumentarea este o experienţă general-umană: oricine s-a aflat în decursul vieţii în situaţii când cineva i-a oferit temeiuri pentru a crede sau a nu crede ceva, pentru a face sau a renunţa să facă ceva, pentru a rosti o judecată favorabilă sau defavorabilă despre acţiuni, atitudini, persoane, stări de lucruri, sau pentru a se abţine să emită o astfel de judecatăJ (Asemănătoare cu astfel de situaţii este şi cea în care cineva deliberează în sinea sa, cântărind raţiunile pro şi contra unei atitudini, decizii sau acţiuni proprii sau a altora). Acelaşi lucru este valabil şi în privinţa raţionamentului în general, a tragerii de concluzii în ordinea cunoaşterii şi în cea a acţiunii. Dar, aşa cum studiul logic sau psihologic al raţionamentului trebuie să aibă ca preambul anumite clarificări şi precizări ale noţiunii de raţionament, care să-i dea mai multă acurateţe decât are în limbajul curent, teoretizările despre argumentare au şi ele nevoie de un minim de consideraţii prealabile privitoare la noţiunea de argumentare.
In unul din textele ce însoţesc capitolul precedent se spune despre argumentare că este o formă de raţionament. Evident, orice argumentare este un exerciţiu al inteligenţei umane, fie şi unul foarte simplu, dar nu toate raţionamentele au caracter argumentativ. Noţiunea de raţionament este, aşadar, mai cuprinzătoare, iar aceea de argumentare poate fi conturată pornind de la ea şi adăugându-i anumite specificări. Aceste specificări privesc, pe de o parte, „materialul” la care se aplică răţidnămentele argumentative, iar pe de alta, intenţia sau intenţiile cu care acestea sunt folosite. Caracterizarea raţionamentelor argumentative din prima perspectivă este făcută de obicei privindu-le în contrast cu raţionamentele demonstrative, iar caracterizarea lor din cea de a doua, comparându-le cu raţionamentele explicative.
1.	Argumentare versus demonstraţie
Demonstraţiile, se ştie, sunt mijloacele logice prin care se legitimează propoziţiile, spre a fi acceptate ca adevărate, în gândirea matematică. între ele şi argumentări există un număr de deosebiri, legate mai mult sau mai puţin strâns între ele.
Mai întâi, demonstraţiile. sunt raţionamente...............sau, cum se mai spune,
constrângătoare, în sensul decurgerii necesare a concluzjilor din premise. Printr-un astfel de raţionament sau lanffie7aţionamente,'Hte garantat transferul adevărului - postulat sau anterior demonstrat - al premiselor asupra concluziei trase dm ele. Neîndeplinirea acestui standard invalidează demonstraţia, o face logic defectuoasă.
Pentru argumentări nu există un astfel de etalon unic şi clar definibil al relaţiei dintre premise şi concluzie, ci, în funcţie de domeniu, de scopul urmărit, de context şi de mijloacele de dovedire disponibile, legătura logică dintre ceea ce susţine
21
argumentatorul şi premisele la care apelează poate avea grade de tărie diferite. în timp ce demonstraţiile sunt corecte sau incorecte (pseudo-demonstraţii), tară cazuri inteimediare,~argumentănIe~pot fi mai solide sau mai puţin solide din punct de vedere jogic, situaţiile de dovedire absolut concludentă sau, dimpotrivă, total defectuoasă, fiind doar cele extreme. Mai mult chiar: după cum vom vedea mai jos, dintre două argumentări ale aceleiaşi idei, nu totdeuna este superioară cea în care legătura logică dintre premise şi concluzie este mai strânsă. Aici să facem doar observaţia că acolo unde se pot face demonstraţii propriu-zise, ca în matematici, argumentarea nu-şi are locul şi că, reciproc, este impropriu şi amăgitor să pretindem demonstraţii în materii unde nu se poate decât argumenta, mai mult sau mai puţin convingător. O remarcă de acest fel se găseşte încă la Aristotel: „Omul instruit caută în fiecare gen doar gradul de precizie implicat de natura subiectului; căci a pretinde unui matematician argumente persuasive ar fi ca şi când ai pretinde demonstraţii abstracte unui orator”1.
O	a doua deosebire dintre demonstraţie şi argumentare ţine de faptul că premisele unei demonstraţii nu sunt controversabile, ele fiind, cum am spus deja, fie postulate, fie concludent dovedite anterior, astfel încât tot ce interesează-eSSSeă-deducţiaiăcută«dm____ ''eTF^este corectăTîn schimb, o argumentare se întâmplă să fie criticată şi ^eventual găsită nesâtisfâcătoăre tocmai sub a^ecturadevămfursau ăl acceptabilităţii pemiselor folosite în ea. Disputa între doi oameni dintre care unul admite concluzia unei argumentări iar celălalt nu, poate izvorî din atitudinile lor diferite faţă de una sau mai multe dintre premisele (argumentele) folosite în susţinerea ei, şi nu neapărat din părerile lor diferite despre legătura logică dintre premise şi concluzie. La argumentări se recurge acolo unde există şi e firesc să existe deosebiri de opinie, adică acolo unde deosebirea de opinii nu este neapărat semn de eroare. Iar acest teritoriu, numit al opinabilului, este foarte întins, deopotrivă când e vorba de cunoaşterea ştiinţifică şi când este vorba de judecăţile şi evaluările din viaţa de fiecare zi.
Pentru a avea posibilitatea unui control riguros asupra validităţii logice a paşilor făcuţi într-o Hemnnstraţiila, estp nevoie ca propoziţiile care figurează în ea ca premise sau concluzii să fie exprimate într-un limbaj care asigură univocitatea întelesului-k»^.Această cerinţă priveşte atât termenii din ele cât şi asamblarea logică a acestora înăuntrul fiecărei propoziţii şi compunerea propoziţiilor din alte propoziţii, mai simple. De aici tendinţa domeniilor în care se practică demonstraţia de a dezvolta limbaje formalizate, în care forma lingvistică a propoziţiilor să reflecte fidel forma lor logică. Argumentările în schimb, după cum se ştie, folosesc de regulă ca vehicul lingvistic limbile naturale, iar în comunicarea cu ajutorul acestora intervin câteodată fenomene precum ambiguitatea, imprecizia şi dependenţa înţelesului de context. Aici rezidă o altă deosebire dintre raţionamentele care au statut de demonstraţii şi cele cărora li se potriveşte denumirea de argumentări. Se întâmplă ca un argumentator, confruntat cu rezerve şi obiecţii, să replice „Dar nu asta am vrut să spun”, sau „Raţionamentul meu a fost răstălmăcit”, sau „Formularea mea a fost scoasă din context” sau „Aprecierile mele au fost exagerate de către critic” etc. - apărări ce nu ar avea sens în legătură cu un raţionament prezentat într-un limbaj formalizat.
1 Aristotel, Etica nicomahică, 1094 b.
Din deosebirile relevate aici dintre demonstraţie şi argumentare derivă şi următoarea: o demonstraţie corectă- este un rezultat al gândirii încheiat şi. aşa-zicând, definitiv în raport cu cadml teoretic în care se plasează. Nu este ceva ce se pretează la 'modificări sau atenuări de natură să modifice atitudinea faţă de propoziţia (teorema) ce constituie concluzia ei. Or, o argumentare,^ întrucât foloseşte premise în principiu contestabile şi mijloace logice de rigoare inegală, poate fi reluată şi rediscutată practic la nesfârşit, modificată sau îmbogăţită cu noi argumente sau perspective. E suficient să ne gândim la unele controverse istorice, la opiniile diferite, toate argumentate, ale juriştilor şi ale filosofilor în chestiuni cum sunt pedeapsa capitală, eutanasia, avortul etc., la tezele diferitelor ideologii politice sau la judecăţile diferite emise de jurnalişti sau de oameni simpli despre diferite personalităţi şi evenimente etc.
înainte de a vorbi despre cea de a doua caracteristică a raţionamentelor argumentative, cea prin care ele diferă de raţionamentele explicative, să dăm nişte exemple simple pe care se pot recunoaşte contrastele menţionate şi altele ce derivă din ele. Mai întâi două demonstraţii alternative ale propoziţiei aritmetice că suma St, a primilor n termeni din şirul numerelor întregi pozitive este dată de formula n(rt+1)/2. O demonstraţie a acestei propoziţii sună astfel2. Scriem suma S„ sub două forme:
S„ = 1 + 2	+...+(n-l)+ n şi, respectiv
S„ = n + (n — 1) + ...+ 2 +1
Suma oricărei perechi de termeni scrişi unul sub celălalt din cele două şiruri este, evident, n + 1, şi cum avem în total n perechi de acest fel, urmează că 2S„ = n(n + 1); împărţind ambii membri ai acestei egalităţi cu 2, avem finalmente că S„ = n(n + l)/2.
Aceeaşi propoziţie aritmetică poate fi demonstrată şi altfel, folosind modul de raţionare numit inducţie matematică.- Această demonstraţie alternativă constă în a arăta: (a) că propoziţia este adevărată pentru cazul când n = 1; şi (b) că dacă ea este adevărată pentru un termen oarecare, r, al şirului, atunci este adevărată şi pentru succesorul acestuia, r + 1. Din (a) şi (b) rezultă, evident, că propoziţia e adevărată pentru numărul 2, apoi pentru 3 şi aşa mai departe, aşadar finalmente pentru un termen n oarecare al şirului. Enunţul (a) se verifică imediat înlocuind în n(n + l)/2 pe n cu 1. Adevărul lui (b) poate fi dovedit astfel:
Prin ipoteză, 1+2 + ... + r + (r + 1) = r(r + l)/2. Adunând la ambele părţi ale acestei prime egalităţi pe r + 1, obţinem:
1+2+...+ r+(r+l) = r(r+l)/2 + (r+1).
Efectuând adunarea celor doi termeni ai sumei din dreapta, obţinem mai departe [r(r +1) + 2(r + l)]/2, ceea ce este egal cu (r + l)[(r + 1) + l]/2. Am demonstrat astfel propoziţia (b), că dacă Sr = r(r + l)/2, atunci Sr+] =(r+ l)[(r + 1) + l]/2.
Fiecare din cele două demonstraţii ale propoziţiei privind suma primilor n termeni din şirul numerelor întegi pozitive este completă şi suficientă; nu e vorba de întregirea sau întărirea uneia din ele prin cealaltă, ci de două demonstraţii alternative, la fel de riguroase.
2 Exemplul este preluat din cartea lui R. Courant şi H. Robbins Ce este matematica?
23
Iată acum, pentru contrast, două scurte argumentări - una dintr-o prestigioasă carte de fîlosofia dreptului, din secolul al optsprezecelea, cealaltă din presa cotidiană. în prima se pledează cu argumente raţionale împotriva practicii, încă răspândite în acea vreme, de folosire a torturii ca mijloc de a obţine de la învinuiţi mărturisirea infracţiunilor.
„Un om nu'foate fi socotit vinovat înainte de pronunţarea hotărârii judecătorului, nici societatea nu-i poate retrage protecţia publică decât atunci când s-a stabilit că a violat convenţiile prin care i-a fost acordată. Care este, deci, dreptul, în afară de cel al forţei, care îi dă unui judecător puterea de a aplica o pedeapsă unui cetăţean, atâta vreme cât stă la îndoială dacă acesta este vinovat sau nevinovat? Nu este nouă dilema aceasta: infracţiunea ori e certă, ori incertă; dacă este certă, nu se cuvine pentru ea altă pedeapsă în afară de cea stabilită de legi, iar tortura este inutilă pentru că inutilă este mărturisirea inculpatului; dacă infracţiunea este incertă, nu trebuie să fie torturat un om nevinovat, deoarece aşa este, potrivit legilor, un om a cărui infracţiune nu este dovedită”.
Cesare Beccaria, Despre infracţiuni şi pedepse, § XII
Cititorului de astăzi, fireşte, concluzia la care conduce raţionamentul lui Beccaria i se pare incontestabilă, aproape ceva de la sine înţeles, pentru care este de prisos să se mai argumenteze. Ea are, cu toate acestea, statut de opinie, de idee care poate fi susţinută mai mult sau mai puţin bine, dar care nu se impune ca un adevăr oricui este în stare să urmărească firul raţionamentului, în felul în care se impune concluzia unei demonstraţii oricărei persoane în stare să-i controleze paşii. Argumentatorul însuşi observă că dilema de care se foloseşte în susţinera concluziei sale nu este nouă; cu toate acestea, până în vremea sa, ea nu a condus la abandonarea generală a torturii în sistemele penale, înseamnă că, măcar în principiu, putea fi susţinut cu argumente şi punctul de vedere opus celui pentru care pledează el. în general vorbind, într-un raţionament argumentaţiv se folosesc premise care pot fi refuzate sau puse sub semnul întrebării iar contestarea lor n-ar fi privită neapărat drept semn de ignoranţă sau ilogicitate, cum s-ar întâmpla în cazul cuiva care ar refuza vreun enunţ dintre cele pe care se sprijină un raţionament matematic, în plus, referitor la o argumentare are sens, de obicei, şi întrebarea dacă chestiunea în discuţie a fost examinată sub toate aspectele relevante; aşadar, dacă, privind lucrurile dintr-un alt unghi, ceva ce părea evident nu devine cumva problematic. După cum remarca B. Russell în unul din eseurile sale, „în orice chestiune realmente controversată se pot aduce întotdeauna argumente bune de ambele părţi în dispută”.
Iată acum, din scrisoarea, trimisă în 2001 de către un cititor unui cotidian, o argumentare cu a cărei concluzie probabil că mulţi nu ar fi de acord:
„A început un adevărat război împotriva manelelor şi se propune chiar interzicerea acestora prin lege. Am văzut că mulţi dintre cântăreţii de muzică populară susţin interzicerea manelelor şi mă gândesc dacă toată insistenţa lor nu este cumva legată de invidia pentru câştigurile realizate de cei care cântă manele. Părerea mea este că nimeni nu va putea împiedica ascultarea acestor cântece, oricâte legi se vor da. Dimpotrivă, se vor crea foarte mari reţele de traficanţi de casete care probabil vor câştiga şi mai mult pentru că nu vor plăti impozite. Se mai spune că manelele reprezintă o formă de subcultură sau anticultură; atunci cum se explică de ce Costi Ioniţă, unul dintre cei mai , cunoscuţi compozitori şi interpreţi de manele, a fost invitat la MTV? Vreau să vă mai spun că eu nu sunt un mare amator de manele, dar nici nu închid televizorul sau radioul
24
j
când se transmit. Este un gen de muzică la fel ca oricare altul. Unora le place, altora nu.
Atunci de ce să fie interzise?”.
După cum se vede, în acest text argumentativ există şi un gen de consideraţii care nu s-ar întâlni niciodată într-o demonstraţie: de pildă, referiri la posibile motive ale adepţilor punctului de vedere combătut sau la nepărtinirea argumentatorului în judecarea chestiunii pe care o discută. S-ar putea pune şi întrebarea dacă în argumentarea sa punctul de vedere împotriva căruia se pronunţă este redat corect sau este înlocuit cu unul diferit şi mai lesne de combătut, ceea ce iarăşi nu s-ar putea produce în cazul demonstrării unei propoziţii matematice.
Ceea ce se urmăreşte printr-o argumentare este de a convinge, nu de a expune temeiurile unui adevăr în faţa căruia nu rămâne loc pentru obiecţii, dubii sau eventuale nuanţări. (De altfel, concluziile celor două argumentări reproduse aici nici nu sunt enunţuri pur constatative, ci sunt mai degrabă nişte aprecieri şi propuneri, adică formulări în privinţa cărora întrebarea potrivită este nu dacă sunt adevărate sau false, ci dacă sunt binevenite sau nu, dacă se cuvine sau nu să fie urmate, eventual şi dacă sunt realizabile şi cu ce costuri).
Cele spuse în alineatul anterior trimit deja la cea de a doua caracteristică menţionată mai înainte a argumentărilor privite în contrast cu alte moduri de folosire a raţionamentului. Această a doua caracteristică priveşte scopul sau menirea raţionamentelor argumentative.
2.	Argumentare versus explicaţie
Atunci când, în gândirea ştiinţifică sau în cea comună se oferă o explicaţie pentru un fenomen natural sau social, pentru un act sau comportament uman etc., este vorba, în fond, tot de un raţionament. Când explicăm, de pildă, rouă observată într-o dimineaţă pe frunzele plantelor prin faptul că aerul era saturat de vapori iar peste noapte temperatura a scăzut, raportăm enunţul „Pe frunzele plantelor există rouă” la nişte enunţuri privitoare la condiţiile atmosferice - la prezenţa vaporilor în aer, la variaţia temperaturii şi la efectul de condensare a vaporilor pe care-1 are scăderea temperaturii sub o anumită valoare - şi arătăm că primul enunţ decurge logic din acestea. Tot aşa, când explicăm o izbucnire violentă a cuiva invocând temperamentul lui coleric şi condiţiile particulare în care a se afla atunci când a avut acea izbucnire, raţionăm, punând în evidenţă legătura logică dintre enunţul despre acea manifestare psihică şi enunţurile despre temperamentul respectivei persoane şi despre reacţiile tipice ale persoanelor cu acest temperament în situaţii de genul celor în care s-a aflat el. La raţionamentele de acest fel, cu funcţie explicativă, ceea ce se urmăreşte nu este dovedirea adevărului concluziei, adică al enunţului care descrie fenomenul de explicat. Când căutăm explicaţia unui fenomen, o facem ştiind sau crezând dinainte că el a avut sau are loc; întrebarea la care răspunde o explicaţie a evenimentului sau fenomenului E este „de ce (are/a avut loc E)?” şi nu „are/a avut sau nu are/nu a avut loc E ?”.
Pe scurt, într-un bun raţionament explicativ, adevărul concluziei este presupus„pe când premisele pot fi puse sub semnul întrebării. într-un raţionament argumentativ,
25
dimpotrivă, concluzia e cea care stă sub semnul întrebării iar intenţia este de a o face acceptată sau mai plauzibilă apelând la premise mai acceptabile, mai puţin problematice decât este ea. Nu întâmplător folosim aici noţiuni ca „problematic”, „plauzibil”, „acceptabil” şi opusele lor, pe când la analiza demonstraţiilor, relevante sunt doar noţiunile de adevărat şi fals. Mediul argumentărilor, după cum am spus, îl constituie opiniile, aşadar credinţele pentru care nu dispunem de procedee statornicite de testare a pretenţiilor de adevăr iar uneori, şi anume când aceste opinii au caracterul unor judecăţi de valoare şau al unor recomandări de acţiune, evaluarea, după cum am observat deja, nici nu se face în termeni de adevărat şi fals.
O	ilustrare a deosebirii dintre raţionamentul explicativ şi cel argumentativ ne oferă următoarele două scurte fragmente dintr-o aceeaşi scriere - Pasiunile sufletului de Rene Descartes:
„Mustrarea de cuget este un soi de tristeţe care provine din îndoiala noastră că un lucra pe care îl facem sau l-am făcut este bun. Ea presupune neapărat îndoiala. Căci dacă am avea deplina siguranţă că ceea ce facem este rău, ne-am abţine de la a face acel lucra, pentru că voinţa noastră aspiră numai spre lucruri care au măcar aparenţa că sunt bune. Iar dacă am fi siguri că ceea ce am şi făcut este rău, am simţi căinţă, iar nu numai mustrare de cuget” (art. 177).
Aici, evident, raţionamentul este făcut cu intenţia de a face acceptată concluzia lui - propoziţia că mustrarea de cuget presupune neapărat îndoiala în privinţa caracterului bun sau rău al actului în legătură cu care apare acest sentiment. Alta este intenţia în raţionamentul următor:
„Se observă că cei care au defecte foarte vizibile, cum ar fi şchiopii, chiorii, cocoşaţii, cei care au suferit vreo jignire în public, sunt deosebit de înclinaţi spre batjocură. Căci, dorind să-i vadă pe alţii tot atât de defavorizaţi cum sunt ei, le pare bine de necazurile care li se întâmplă acestora şi îi socot vrednici de ele” (art. 179).
Rostul acestui al doilea raţionament nu este de a face acceptată concluzia lui, exprimată de prima frază a textului. Adevărul acesteia este aici presupus, fiind anterior degajat din observaţie, iar raţionamentul are menirea de a explica acest adevăr sau pretins adevăr, de a oferi răspunsul la întrebarea de ce lucrurile stau aşa, şi nu de a susţine credinţa că lucrurile stau aşa. Doar în primul fragment cuvântul „căci” ne semnalează că avem de-aface cu o argumentare: acolo el precede nişte enunţuri menite să sprijine acceptarea unei concluzii. In cel de-al doilea fragment, cuvântul „căci” precede nişte premise cu rol explicativ.
în privinţa caracteristicii evidenţiate aici ca element de contrast dintre argumentare şi explicaţie, demonstraţiile se aseamănă cu argumentările, de vreme ce şi în cazul lor se urmăreşte justificarea concluziei şi se apelează la premise considerate acceptate. Deosebirea dintre ele constă însă, după cum am mai spus, în faptul important că prin demonstraţia unei propoziţii se urmăreşte stabilirea adevărului ei, pe când prin argumentare se urmăreşte obţinerea convingerii în condiţiile când nu cunoaştem încă adevărul, sau când acesta nici nu va putea fi aflat vreodată în mod concludent (ca, de exemplu, în anumite chestiuni de istorie), sau, în fine, când nici nu se pune problema adevărului, ci probleme ca justeţea, legalitatea, echitatea, oportunitatea etc.
26
Legat de consideraţiile de mai sus, poate că nu e de prisos următoarea remarcă. Contrastele de felul celor elevate dintre demonstraţie şi argumentare nu trebuie interpretate în sensul că argumentarea e întotdeuna doar un succedaneu, un procedeu de întemeiere a ideilor inferior şi provizoriu, la care recurgem în lipsă de ceva mai bun. Pionierii teoriei modeme a argumentării şi-au legitimat proiectele, între altele, prin considerentul că raţionalitatea îmbracă multiple forme, nefiind reductibilă la cea întruchipată de raţionamentul matematic. Ei au apreciat ca eronată ridicarea unui tip de raţionalitate, oricât de admirabil şi de prestigios ar fi, la rangul de model universal la care ar trebui să aspire şi în raport cu care ar trebui judecate toate performanţele intelectuale. Pornind de la acest considerent, au conchis că trebuie încercată, pornind de la materialul nesfârşit de variat pe care-1 oferă istoria ştiinţelor umane şi a filosofiei, practica juridică, precum şi dezbaterile curente din mass-media, inventarierea tehnicilor de argumentare efectiv folosite, cu particularităţile eventuale ce le diferenţiază de la un domeniul la altul şi cu transformările lor în timp, ca şi evaluarea lor critică prin raportare nu la nişte standarde unice şi fixate odată pentru totdeauna (despre care s-a pretins odinioară că le-ar oferi logica formală), ci dând atenţie felului cum le-au judecat chiar cei care s-au folosit de ele sau alţii recunoscuţi ca exponenţi de prestigiu ai domeniului din care argumentarea face parte.
Teoria argumentării nu este şi, prin firea lucrurilor, nici nu se vrea a fi o disciplină riguroasă precum logica formală; în ea, după cum am subliniat în capitolul precedent, domină preocuparea de a fi relevantă pentru înţelegerea şi ameliorarea gândirii şi a comunicării ei, de a rămâne într-un strâns contact cu practica întemeierii şi a criticii ideilor în toată diversitatea ei.
3.	Argumentare şi gândire critică
Despre dimensiunile şi valoarea gândirii critice vom vorbi mai pe larg spre sfârşitul cărţii, în cap. XI, după ce ne vom fi familiarizat cu diferite aspecte ale argumentării şi vom fi înţeles şi urmărit pe exemple vii în ce constă analiza şi evaluarea argumentărilor şi cu ce dificultăţi se confruntă. Deocamdată să notăm doar că disponibilitatea de a argumenta propriile susţineri şi de a cere altora argumente, laolaltă cujgriceperea de a cântări pertinenţa şi valoarea acestor argumente, .constituie componenta centrală a gândirii critice. A gândi critic înseamnă a ne înFeba~^upra temeiurilor diferitelor credinţe pe care deja le împărtăşim, de multe ori fără a conştientiza efectiv de ce, sau pe care alţii ni le propun, şi a cântări soliditatea acestor temeiuri, înseamnă, de asemenea, a recunoaşte specificul diferitelor probleme în legătură cu care avem sau dorim să ne facem o convingere şi, pornind de aci, a simţi ce fel de temeiuri este potrivit să cerem sau să oferim pentru ele. Mai înseamnă a fi conştienţi că în cele mai multe chestiuni de interes ştiinţific sau practic este firesc să existe o diversitate de credinţe şi că nu suntem suficient de ediileaţiasupra valorii şi îndreptăţirii unei credinţe dacă nu cunoaştem conţinutul şi temeiurile pe care se sprijină credinţele opuse ei sau nu avem priceperea şi disponibilitatea de a examina judicios şi imparţial aceste temeiuri.
Gândirea critică, după cum observa unul din exponenţii acestui domeniu al investigaţiei filosofice, este ceva ce toţi posedăm deja într-o măsură mai mică sau mai mare, dar este totodată o pricepere pe care ne-o putem ameliora, prin reflecţie şi exerciţiu.
27
înţelegerea structurii argumentărilor, a tipologiei lor, a diverselor tehnici de care ea se serveşte, a valorii acestora şi a posibilelor lor utilizări abuzive, sofistice, constituie premise pentru educarea disponibilităţii de a gândi critic. Fructificarea lor presupune familiarizarea cu un material argumentativ bogat şi variat, luat din practica susţinerii diverselor opinii, din confruntări reale între exponenţi ai unor puncte de vedere diferite, eventual chiar opuse; şi mai presupune invitaţia repetată, adresată cititorului, de a încerca singur să evalueze şi să compare, să treacă dincolo de propriile prejudecăţi sau de primele impresii, către judecăţi rezultate dintr-o cumpănire echitabilă a temeiurilor pro şi contra.
Fragmente pentru analiză şi reflecţie
V I. „Prezentarea sistematică a regulilor inferenţei silogistice este o activitate de un gen foarte diferit de, să zicem, elucidarea conceptului de plăcere. Aristotel, care a inaugurat-o pe prima, este acelaşi gânditor cu Aristotel care a dezvoltat-o considerabil pe cea de a doua, dar genurile de gândire în care s-a angajat în cele două cazuri sunt mult diferite. Problemele tehnice din teoriasilogismului se aseamănă izbitor cu cele ale geometriei euclidiene; în ambele funcţionează idealurile de sistematizare şi de demonstraţie riguroasă, chestiunile privitoare la pendulările şi nuanţele semnificaţiei sunt excluso iar demersurile eronate sunt sofisme demonstrabile. Altfel stau lucrurile cu, să zicem, teoria plăcerii, sau a percepţiei, sau a responsabilităţii morale. în astfel de chestiuni, Aristotel intră în dispută cu Platon şi Socrate iar problemele în discuţie dobândesc contururi mai clare pe măsură ce dezbaterea avansează, însă această dezbatere nu îmbracă forma unui lanţ de teoreme iar argumentele folosite în dezbatere nu se pretează la codificare notaţională. întrebarea dacă cutare argument filosofic este valid sau sofistic este îndeobşte ea însăşi o probemă controversabilă. Aici nu se poate decide prin simplă inspecţie. Cel mai adesea, întrebarea care se pune este dacă argumentul posedă multă forţă, puţină sau deloc”.
Gilbert Ryle, Formal and Informai Logic, în volumul Dilemmas (1953).
2.	„Natura însăşi a deliberării şi a argumentării se opune necesităţii şi evidenţei, pentru că nu deliberăm acolo unde soluţia e necesară şi nu argumentăm în răspăr cu evidenţa. Domeniul argumentării este cel al verosimilului, al plauzibilului, al probabuilului, în măsura în care acesta din urmă se sustrage certitudinilor calculului. Or, concepţia net exprimată de către Descartes în prima parte a Discursului asupra metodei era de a considera „aproape drept fals tot ce nu este decât verosimil”. El este cel care, făcând din evidenţă însemnul raţiunii, n-a vrut să considere raţionale decât demonstraţiile care, pornind de la idei clare şi distincte, propagă, cu ajutorul unor raţionamente apodictice, evidenţa axiomelor la toate teoremele (...).
Nouă ni se pare, dimpotrivă, că astfel se impune o limitare total nejustificată a domeniului în care intervine facultatea noastră de a raţiona şi dovedi. (...). Teoria argumentării nu se poate dezvolta dacă orice dovedire este gândită ca reducere la evidenţă. De fapt, obiectul acestei teorii este studierea tehnicilor discursive care permit provocarea sau sporirea adeziunii spiritelor la teze prezentate asentimentului lor. Ceea ce caracterizează adeziunea spiritelor este intensitatea ei variabilă: nimic nu ne obligă să ne limităm studiul la un grad particular de adeziune, caracterizat prin evidenţă, nimic nu ne permite să considerăm a priori ca fiind proporţional gradul de adeziune la o teză cu probabilitatea ei şi să identificăm evidenţa şi adevăml. Este o bună regulă de metodă să nu confundăm din capul locului aspectele raţionamentului privitoare la adevăr cu cele privitoare la adeziune, ci să le studiem separat, rămânând să ne întrebăm ulterior despre eventuala lor interferenţă sau corespondenţă”.
Ch. Perelman, L. Olbrechts Tyteca, Trăite de l ’argumentation, Introducere
(
28
3.	„Un argument este o mulţime de propoziţii dintre care una, concluzia, se află în dispută sau sub semnul întebării, iar celelate, premisele, oferă, în mod actual sau potenţial, o bază pentru rezolvarea disputei sau înlăturarea contestării (...). în esenţă, într-o argumentare o propoziţie-cheie este pusă sub semnul îndoielii, prin contrast, de pildă, cu explicaţia, unde propoziţia de explicat este în general considerată admisă, sau cel puţin nu este supusă îndoielii sau contestării în cadrul scopului urmărit prin explicaţie”.
Din articolul Arguments, types of în Ted Honedrich (ed.)
The Oxford Companion to Phiîosophy
4.	„O argumentare este un dispozitiv discursiv ce urmăreşte să provoace sau să zdruncine adeziunea la o teză. Teza în discuţie este rataşată logic la principii, la credinţe admise de interlocutor sau auditoriu. Fiecare rataşare a tezei la un principiu constituie un argument. E posibil ca o argumentare să cuprindă un singur argument, însă cel mai adesea ea este un sistem de argumente ordonate după o scară de forţă.
Ca dispozitiv inferenţial, argumentarea poate fi asemuită demonstraţiei. Diferă totuşi de aceasta prin două caracteristici: argumentarea vizează credinţele altuia, pe când demonstraţia vizează adevărul tezei; argumentarea se sprijină pe orice aserţiune, cu condiţia doar ca aceasta să fie admisă de interlocutor (locuri comune), pe când demonstraţia se sprijină pe aserţiuni axiomatice sau nomologice.
A argumenta înseamnă a acţiona asupra opiniei unui auditoriu sprijinindu-te pe credinţele lui şi foîosindu-te doar de raţiune (...). Argumentarea constă, aşadar, în folosirea <doxică> a raţiunii şau, mai bine zis, în folosirea raţiunii într-un câmp <doxic>”.
Argumentation, din Les Notions Philosophiques., voi I, F.U.F, Paris, 1990.
Capitolul III
Argumentarea ca proces
Termenul „argumentare”, ca de altfel şi termenul mai cuprinzător „raţionament”, desemnează deopotrivă nişte activităţi umane şi produsele acestor activităţi. Raţionamentul ca produs este o mulţime de propoziţii structurată în premise şi concluzie, iar ca activitate este procesul mintal de trecere de la premise la concluzie, numit uneori „inferare” sau „inferenţă” şi motivat de recunoaşterea, corectă sau nu, a unei anumite relaţii dintre ele considerată a îndreptăţi această trecere. Din perspectiva logicii formale aşa cum este definită în prezent, interesează, am văzut, doar relaţia dintre premisele şi concluzia raţionamentului, nu şi procesul mintal de recunoştere a ei şi de efectuare a derivării. Argumentarea având drept menire formarea sau modificarea unei convingeri a cuiva, analiza şi evaluarea ei trebuie să acorde atenţie nu doar propoziţiilor folosite în acest scop, ci şi procesului de comunicare caracteristic ce are loc între persoana care argumentează şi persoana sau persoanele cărora li se adresează argumentarea. In studiul argumentării ne preocupă* de aceea, atât activitatea intelectuală şi verbală desemnată de acest termen, cât şi formulările lingvistice în care acea activitate se materializează. Uneori, cum vom vedea, pentru interpretarea şi evaluarea argumentării ca produs este de folos raportarea la procesul care i-a dat naştere.
1.	Argumentarea ca activitate socială, intelectuală şi verbală1
Caracterizarea argumentării drept o activitate socială are în vedere în principal faptul că ea urmăreşte influenţarea credinţelor altora şi, prin ele, de multe ori, şi a atitudinilor şi comportamentului lor. Lucrul acesta este cel mai pregnant în argumentările de felul celor prezente în dezbaterile din diferite foruri de decizie, în pledoariile din justiţie şi în motivaţiile hotărârilor judecătoreşti, în confruntările electorale, în discursurile publice, în predici, dar şi în argumentările din viaţa de fiecare zi. In chip promordial şi cel mai adesea, o argumentare este un raţionament adresat altora şi care se foloseşte de premise admise de şi, cu intenţia de a-i face să adere la o opinie susţinută cu ajutorul acestor premise. Cu alte cuvinte, orice argumentare se adresează unui auditoriu şi urmăreşte modificarea, într-un sens sau altul, a unor convingeri ale acestuia.
în funcţie de materia în care se argumenează şi de circumstanţele în care se argumentează, acest auditoriu poate fi mai bine sau mai puţin bine circumscris; denumirea de auditoriu este luată aici în sens foarte larg, acoperind şi cazurile extreme
1 Cf. F. H. van Eemeren, R. Grootendorst, T. Kruiger, Handbook of Argumentation Theory, Foris Publications, Dordrecht, 1987, unde aceste elemente sunt incluse în chiar definiţia termenului „argumentare”.
30
când argumentarea se adresează unei singure persoane sau, la capătul celălalt, oricui este interesat de conţinutul ei. Deliberarea lăuntrică este şi ea argumentare, unde însă cel în cauză este dedublat în argumentator şi auditoriu, sau poate chiar juca rolul a doi argumenatori care susţin, pe rând, puncte de vedere opuse. Acest fel de deliberare poate fi privit ca o modalitate derivată a argumentării, primordială fiind modalitatea de argumentare în care argumentatorul şi auditoriul simt distincţi.
Argumentarea este o activitate socială şi în alt sens — acela că materialul la care se aplică este luat de multe ori din realitatea vieţii sociale şi că ea, la rândul său, are efecte asupra vieţii sociale prin intermediul schimbărilor pe care le produce în ideile liderilor şi ale membrilor de rând ai societăţii. în anumite forme de organizare socială, argumentarea constituie alternativa la violenţă ca mecanism de schimbare, dar, după cum se ştie, este la fel de adevărat că şi bulversările sociale violente au fost de obicei precedate şi pregătite de schimbări în sfera credinţelor prin argumentări de diverse feluri.
Argumentarea este activitate intelectuală nu, desigur, în sensul că ar fi apanajul intelectualilor, ci în sensul că, chiar şi în cele mai simple forme ale ei, este un exerciţiu al minţii, că în cazul ei influenţarea credinţelor se realizează raţionând, sprijinind anumite idei pe altele. Influenţarea convingerilor şi mai ales a atitudinilor şi a comportamentelor se poate obţine, după cum se ştie, şi prin mijloace non-raţionale, dar atunci când se obţine exclusiv în adesf fel, nu vorbim de argumentare. Cele două categorii de mijloace se folosesc adesea concomitent, combinate în mod spontan sau premeditat, dar, fireşte, un discurs va fi apreciat ca fiind argumentativ în funcţie de ponderea pe care o are în cadrul lui apelul la capacitatea auditoriului de a raţiona, de a accepta sau refuza anumite idei prin prisma legăturilor lor logice cu alte idei. Argumentarea este, aşadar, o activitate cu precădere intelectuală în sensul explicat, deşi nu este întotdeauna pur intelectuală, dat fiind că, pentru potenţarea efectului ei persuasiv, componentei intelectuale i se pot adăuga şi altfel de mijloace de influenţare a auditoriului.
Aici este locul potrivit pentru a întregi cele spuse în cap. I despre relaţia dintre preocupările retoricii şi cele ale teoriei argumentării (chiar şi în versiunea ei numită „neoretorică”, inaugurată de Ch. Perelman). Pentru retorică sunt de interes toate mijloacele de obţinere a convingerii auditoriului de care se poate servi oratorul, atât cele raţionale, cât şi cele non-raţionale. Aristotel, în Retorica sa, împărţea mijloacele de obţinere a convingerii în trei: (a) cele numite etice, care ţin de personalitatea oratorului aşa cum se reflectă ea în ochii auditoriului; (b) cele ce ţin de sentimetele şi emoţiile auditoriului, fiind numite de Aristotel pathetice; în fine (c) cele ce ţin de logos, adică se adresează facultăţii raţionale a auditoriului. Teoria argumentării nu se preocupă decât marginal de primele două categorii de mijloace, adică de cele „retorice” în sens restrâns şi câteodată peiorativ, concentrându-se asupra celei de a treia categorii, în care domină elementul raţional sau logic.
Fiindcă am făcut referire la retorica Antichităţii, să menţionăm aici că în teoria retorică romană există, între altele, o analiză a părţilor discursului oratoric, în succesiunea lor; în porţiunea de mijloc a discursului era situat momentul numit argumentatio, care constă dintr-o componentă pozitivă, de susţinere a propriei teze, şi o parte negativă, constând din relevarea punctelor defectuoase sau slabe din argumentarea produsă, sau doar anticipată, în favoarea tezei opuse. Momentul argumentatio din desfăşurarea
31
discursului corespunde, evident, utilizării mijloacelor logice de influenţare a auditoriului, din clasificarea aristotelică a acestora.
Argumentarea este, în fine, o activitate verbală, constând în enunţarea unei teze şi, respectiv, a temeiurilor în sprijinul ei, cu sau tară explicitarea legăturilor logice dintre temeiuri (numite şi ele, uneori, argumente) şi teză. Ca act sau activitate verbală, argumentarea are caracteristici care o deosebesc de alte acte de vorbire, cum sunt oferirea de informaţii, punerea de întrebări, emiterea de comenzi sau ordine etc. Acestea din urmă pot fi efectuate şi prin producerea câte unui singur enunţ, în timp ce argumentarea presupune minimum două - unul exprimând teza, celălalt un argument în favoarea ei. O comandă, de pildă, poate fi categorică, formulată printr-o propoziţie simplă („închideţi uşa!”) sau compusă („închideţi uşa sau fereastra!”, „închideţi uşa şi lăsaţi deschisă fereastra!”), după cum poate fi şi condiţională („Dacă simţiţi curent, închideţi uşa!”). Actul argumentării, în schimb, presupune minimum două propoziţii, nu doar în sens gramatical, ci exprimând fiecare în parte câte o aserţiune: cel ce avansează o teză, T, susţinând-o printr-un argument, A, subscrie prin aceasta implicit la fiecare din ele.
Complexitatea actului de vorbire prin care se exprimă o argumentare ţine nu doar de faptul acesta, că presupune formularea a cel puţin două enunţuri, de obicei mai multe, ci presupune şi o raportare caracteristică a unuia din ele la celălalt (celelalte), raportare care face din unul (unele) din ele temei (temeiuri) pentru acceptarea celuilalt. Această a doua caracteristică, după cum vom arăta mai detaliat când va fi vorba de analiza textelor argumentative, este uneori la vedere, sub forma unor cuvinte şi expresii care au funcţia de a o semnala, alteori este implicită şi se degajă, mai mult sau mai puţin limpede, din context.
Am menţionat deja, atunci când am discutat noţiunea de argumentare prin contrast cu cea de demonstraţie, că mediul lingvistic al argumentărilor este, în total sau în parte, limbajul natural. Folosirea acestuia îmbracă, după caz, formă orală sau scrisă. Retorica, după cum am mai spus, este interesată exclusiv de analiza dicursurilor orale, a oratoriei. Teoria argumentării studiază discursul argumentativ indiferent dacă îmbracă forma orală sau pe cea scrisă. în fapt, argumentarea orală este expusă, prin firea lucrurilor, unor limitări de întindere şi complexitate care nu există în cazul argumentărilor scrise. Ca material de analiză, argumentările scrise sau înregistrate pe vreun alt suport prezintă în plus avantajul de a putea fi examinate pe îndelete, Iară distorsiuni pe care le poate produce relatarea din a doua mână, şi la indiferent ce distanţă în timp faţă de „momentul” în care au fost formulate.
2.	Condiţii definitorii ale activităţii argumentative
Am văzut în cele de mai sus că activitatea de argumentare presupune rolurile de argumentator şi de auditoriu, precum şi un limbaj comun celor doi, în care se enunţă opinia în favoarea sau împotriva căreia se oferă temeiuri şi, eventual, se explicitează în ce fel se leagă acestea unele de altele, şi toate cu opinia în discuţie. Numim teză a i argumentării asertarea (susţinerea) sau contestarea opiniei care face obiectul argumentării; aşadar opinia respectivă împreună cu atitudinea pe care o are faţă de ea ' argumentatorul. Uneori pentru ansamblul format din argumentator, auditoriu, teză şi
circumstanţele înecare argumentarea are loc este desemnat în literatură prin sintagma de situaţie argumentativă.
Rolului de argumenator şi cel de auditoriu se definesc prin anumite condiţii şi anumite atitudini şi „angajamente” implicite, în absenţa cărora nu am avea de-a face cu o argumentare. Rolului ^de argumentator îi sunt sunt inerente două intenţii: aceea de a comunica teza şi considerentele (argumentele) în favoarea ei, detaliind, eventual, legătura logică dintre ele; şi aceea de a convinge auditoriul ca, în temeiul considerentelor prezentate, să accepte teza. în ceea ce priveşte reuşita, cea de a doua intenţie depinde, fireşte, în parte de prima: o exprimare defectuoasă sau ambiguă a conţinutului argumentării va prejudicia, de regulă, efectul de convingere urmărit prin ea. Există totuşi, chiar dacă în mod mai degrabă incidental, posibilitatea ca teza să fie acceptată de auditoriu chiar dacă, din vina sa sau a argumentatorului, a înţeles formularea tezei şi a argumentelor mai mult sau mai puţin diferit decât intenţiona acesta (sau, poate, tocmai de aceea). Reciproc, este posibil ca sub aspectul comunicării argumentarea să fie ireproşabilă, dar efectul de convingere să nu se producă, din pricină că auditoriul judecă altfel decât argumentatorul, fie acceptabilitatea temeiurilor oferite, fie legătura logică dintre teză şi argumentele prezentate de acesta.
De partea auditoriului sunt presupuse intenţia de a înţelege formulările argumentatorului şi aceea de a evalua forţa cu care argumentele acestuia susţin teza avansată. în ceea ce priveşte realizarea, relaţia dintre aceste două intenţii este similară celei dintre intenţiile argumentatorului.
Din cele spuse până aici despre ceea ce are specific argumentarea privită ca mod de utilizare a limbajului rezultă, cum este uşor de văzut, că argumentatorul are, în mod normal, următoarele credinţe şi aşteptări faţă de auditoriu: (a) că teza argumentării nu face parte deja dintre credinţele lui, pentru că, evident, nu încercăm să convingem pe cineva de ceva ce el deja acceptă; (b) că e dispus să accepte enunţurile ce urmează a fi folosite în susţinerea tezei: argumentarea este, sub acest aspect, un raţionament ex concesso, adică din nişte premise concedate de auditoriu; (c) că auditoriul va primi argumentele în favoarea tezei şi înlănţuirea care duce de la ele la teză ca pe un temei valabil pentru acceptarea acesteia. Dacă din reacţiile auditoriului rezultă că (b) şi/sau (c) nu sunt satisfăcute, atunci unul sau mai multe dintre enunţurile propuse ca argumente pot deveni, la rândul lor, obiect de argumentare şi/sau legătura logică dintre ele şi teză poate primi clarificări în plus. Fireşte că dacă se întâmplă astfel de lucruri, argumentarea iniţială suferă modificări, iar în funcţie de cât de ample sunt acestea, putem spune fie că e vorba de aceeaşi argumentare, ameliorată sau mai bine adaptată auditoriului, fie că e vorba de una nouă2.
înainte de a discuta despre argumentare ca produs, adică despre textul argumentativ şi analiza lui, vom trece în revistă, în capitolul următor, câteva clasificări ale argumentărilor, relevante, unele, în egală măsură pentru argumentarea luată în ambele accepţiuni ale cuvântului, iar altele precumpănitor sau exclusiv pentru câte una din ele.
2 Explicaţiile din acest paragraf se bazează pe lucrări ale grupului de cercetători din Amsterdam din care fac parte autorii cărţii citate mai înainte, Handbook of Argumentation Theory.
33
Fragmente pentru analiză şi reflecţie
1.	„Arta de a persuada stă în raport direct atât cu modul în care oamenii consimt la ceea ce li se propune, cât şi cu starea lucrurilor pe care vrem să-i facem să le creadă. (...).
în orice problemă care face obiectul persuadării trebuie să ţinem seama de persoana cu care avem de-a face, căreia trebuie să-i cunoaştem mintea şi inima, să ştim ce principiu admite şi ce lucruri îi plac; apoi să observăm, în lucrul despre care este vorba, raportul pe care acel lucru îl are cu principiile recunoscute sau cu obiectele privite ca foarte plăcute, prin frumuseţile ce li se atribuie.
Astfel că arta de a persuada constă atât în aceea de a face ceva plăcut omului, cât şi în aceea de a-1 convinge, iar aceasta fiindcă oamenii se lasă conduşi mai mult de capricii decât de raţiune”.
Blaise Pascal, Sur Vart de persuader
2.	„Argumentarea nu înseamnă control efectiv / asupra credinţelor şi acţiunii altora n.n./. A argumenta cuiva înseamnă a-1 privi ca aflându-se dincolo de perimetrul controlului efectiv şi, deci, a-1 plasa dincolo de acest perimetru, cu condiţia ca el să fie capabil de a asculta argumentele şi să ştie în ce fel este privit de noi. Noi îi oferim opţiunea de a ni se împotrivi, iar de îndată ce-i retragem această opţiune, nu mai argumentăm. Argumentarea comportă în mod inerent riscul eşecului, întocmai cum participarea la un joc comportă în mod inerent riscul de a fi înfrânt. O argumentare în care ar exista garanţia reuşitei nu este cu adevărat argumentare, întocmai cum un joc în care ar exista garanţia că vom câştiga nu este cu adevărat un joc. E posibil ca un argumentator dibace să simtă certitudinea că va birui într-o dispută cu cineva, însă dacă certitudinea este o consecinţă obiectivă a chiar procedeului de care el se foloseşte, atunci acest procedeu nu este o argumentare. (...).
O argumentare veritabilă poate avea loc numai acolo unde respondentul nu este nici insensibil la spusele argumentatorului, nici nu se raportează pasiv la ele. Ea poate avea loc numai atunci când respondentul e interesat el însuşi de rezulatatul argumentării; adică numai atunci când respondentul îşi asumă un risc şi astfel impune un risc şi argumentatorului. De ce natură este, atunci, interesul respondentului pentru argumentare? Am putea fi ispitiţi să spunem că acest interes constă în a-şi păstra propria credinţă şi acţiune. Un astfel de interes explică într-o anumită măsură riscul pe care şi-l asumă o persoană atunci când se implică într-o argumentare, risc ce constă în posibilitatea ca opinia sau conduita sa să se dovedească discutabile şi să trebuiască abandonate. (...). în general, riscul pe care şi-l asumă o persoană când ascultă o argumentare este acela de a trebui sa se^schimbe. Ceea ce respondentul argumentatorului vrea să păstreze nu este vreo credinţă sau conduită Specifice, ci chiar eul său. Dar acest interes de a-şi păstra eul nu poate fi absolut, căci altminteri mintea sa nu s-ar deschide către argumentare. Persoana cu spirit deschis este o persoană în care există o tensiune. Pe de o parte, ea vrea să-şi păstreze eul său. Pe de alta, e nevoită să se expună riscului de schimbare inerent argumentării. O astfel de tensiune este necesară oricărei fiinţe umane dornice să transceandă orizonturile experienţei sale immediate..
H. W. Johnstone, Some Reflections on Argumentation, în voi. H. W. Johnstone, Philosophy and Argument 3
3.	„Unele mesaje neargumentative sunt perfect valide, iar unele argumentări sunt defectuoase. Aceasta ne conduce la întrebarea generală: de ce se sinchisesc oamenii să ofere argumente şi să Ie evalueze pe cele oferite de alţii? De ce atâta zarvă în jurul argumentărilor? Unul din răspunsuri este că argumentele şi argumentarea constituie o cale neviolentă de soluţionare a conflicttelor din societate. Oamenii încearcă să-i persuadeze pe alţii raţionând împreună cu ei, în loc să-i ocărască ori să-i ia la bătaie. Dând atenţie argumentelor formulate de oameni cu care te afli în dezacord, vei înţelege mai uşor de ce gândesc ei aşa cum gândesc. Când dispui de capacitatea' de a critica pas cu pas aceste argumente, prin aceasta dispui de o strategie importantă pentru a-i
34
persuada să dea, la rândul lor, atenţie punctului tău de vedere. Eşti de asemenea mai bine echipat spre a înţelege punctele lor de vedere şi modul în care au fost conduşi de la anumite credinţe la altele. în plus, argumentele sunt de mare însemnătate în contexte în care se construieşte cunoaşterea. Vrem să ştim cât de justificată este o teorie sau o teză şi putem afla lucrul acesta evaluând argumentele ce sunt (sau pot fi) oferite în sprijinul lor. înţelegerea minuţioasă a acestor argumente este extrem de importantă atunci când decidem dacă e cazul să acceptăm un nou punct de vedere. Ea ne ajută, de asemenea, să înţelegem mai bine ideile pe care deja le acceptăm, iar câteodată ne poate conduce la schimbarea atitudinii faţă de ele”.
Trudy Govier, A Pratical Study of Argument, cap. 1.
Capitotui W
Tipuri de argumentare
Varietatea argumentărilor rezultă din mai mulţi factori: natura opiniei care face obiectul argumentării; atitudinea argumentatorului faţă de această opinie; relaţia dintre argumentator şi auditoriu în cursul argumentării; conformarea sau nu a acţiunii argumenative la reguli dinainte stabilite; domeniul de cunoaştere sau acţiune din care face parte sau la care se raportează opinia în discuţie; etc. Profilul unei argumentări rezultă din modul cum se combină în ea aceste aspecte diferite.
1.	Teze factuale, evaliiative şi acţionale
în funcţie de natura opiniei în jurul căreia se desfăşoară, şi deci a tezei susţinute de argumentator, se pot deosebi argumentări cu teză factuală, argumentări cu teză evaluativă şi argumentări cu teză acţională.
Termenul „factuală”, folosit în această clasificare, nu are înţelesul de „empiric”, „neteoretic”, ci înţelesul care marchează preocuparea pentru cum stau lucrurile, ca deosebită de preocuparea pentru emiterea de judecăţi de valoare şi de cea pentru influenţarea/orientarea acţiunii. într-o argumentare de tip factual argumentatorul urmăreşte modificarea unei credinţe a auditoriului, fără o legătură nemijlocită sau vizibilă cu sfera acţiunii, a conduitelor. Aşadar, factuale sunt în acest sens nu doar opiniile privitoare la ceea ce numim „fapte” în vorbirea curentă, ci şi cele privitoare la relaţii oricât de generale şi de abstracte.
Aici este nevoie, poate, de o precizare, dat fiind că mai înainte, în clarificările privitoare la noţiunea de argumentare, am spus că, spre deosebire de demonstraţie, care urmăreşte adevărul, argumentarea are ca obiectiv caracteristic convingerea - în condiţii când nu există, sau nu există încă, posibilitatea de a stabili adevărul prin procedee mai riguroase. Putem spune, cu toate acestea, că în argumentările de tip factual (sau teoretic, în sensul indicat), se aduc temeiuri în favoarea sau împotriva adevărului unei opinii, mai bine zis în favoarea probabilităţii ca o opinie să fie adevărată, eventual în comparaţie cu alte opinii privitoare la aceeaşi chestiune. în joc sunt, deci, valorile teoretice - adevărul şi falsitatea - şi nu etice, estetice sau utilitare, chiar dacă cel mai adesea prin argumentare nu se poate stabili concludent dacă o opinie este adevărată, ci doar dacă, dată fiind starea cunoştinţelor din acel domeniu, este rezonabil sau nu să o considerăm aşa, măcar cu titlu provizoriu.
Argumentări cu teză factuală se găsesc, spre exemplu, în scrierile istorice, în raţionamentele juridice efectuate în vederea stabilirii faptelor într-o cauză, anterior calificării lor juridice, în susţinerea sau critica unor ipoteze ştiinţifice pentru care nu există încă posibilitatea testării sistematice prin date de observaţie sau experimentale, dar şi în viaţa de fiecare zi, când nu sunt disponibile informaţii din surse mai sigure.
(
/
36
Evaluative sunt tezele care califică fapte, evenimente, evoluţii, persoane în termeni de bine şi rău, drept şi nedrept, legitim şi ilegitim, egoist şi altruist, nobil şi josnic, recomandabil şi nerecomandabil etc. O argumentare este pur evaluativă când între cei între care se desfăşoară nu există dezacord în privinţa faptelor nude, ci doar în privinţa modului de a le califica, pe ele sau pe cei ce le-au produs, în termenii unor opoziţii de felul celor enumerate, adică de a le situa pe o scară de valori. în argumentările cu teză valorică, spre deosebire de cele cu teză factuală, intervine apelul la criterii de apreciere, uneori explicite, alteori subînţelese, care trebuie să facă parte şi ele din acel nucleu comun de credinţe al argumentatorului şi al auditoriului, pe care-1 presupune posibilitatea argumentării. (Dacă există neconcordanţă în privinţa criteriilor, atunci opiniile privitoare la ele pot deveni, la rândul lor, obiect de argumentare, iar în aceasta se va apela, eventual, la alte criterii, mergând până la unele admise de ambele părţi).
Argumentările cu teză acţională sunt cele ce-şi propun în mod direct influenţarea deciziilor practice şi a comportamentelor auditoriului. (Spunem „în mod direct”, pentru că şi învederarea unor fapte sau o judecată de valoare pot influenţa comportamentul, dar în mod indirect). Argumentarea avocatului în sala de judecată urmăreşte să influenţeze decizia pe care urmează s-o ia juriul sau judecătorii; argumentarea unui candidat, în campania electorală, adresată alegătorilor, urmăreşte să —le-eâştige voturile; argumentarea predicatorului religios în faţa cedineioşilor stă în legătură cu îndemnurile sale către aceştia de a face anumite lucruri şi a se abţine de la altele; ş.a.m.d. Pentru tezele acţionale se foloseşte şi denumirea de „politici” - în sensul larg, de proiecte sau strategii de acţiune în indiferent ce domeniu, nu doar în cel al puterii de stat. Atunci când se face distincţie între convingere şi persuasiune, prima este asociată cu precădere argumentărilor factuale (teoretice), iar cea de a doua celor acţionale; în acest sens, a convinge pe cineva înseamnă a-i modifica, într-un fel sau altul, credinţele în materie de cunoaştere, iar a persuada înseamnă cu precădere a-1 câştiga de partea unei acţiuni sau a unei cauze din sfera vieţii practice.
Să dăm acum, din argumentări reale, exemple pentru fiecare din cele trei tipuri deosebite după natura tezei. (în acest loc nu ne preocupă valabilitatea sau forţa acestor argumentări, despre care va fi vorba în capitolul DC, consacrat evaluării şi criticii argumentărilor). Am ales exemplele atât pentru scurtimea lor, cât şi pentru uşurinţa cu care în ele poate fi identificată teza. Cu toate acestea, vom evidenţia prin italice fie teza în întregul ei, fie doar cuvintele după care se recunoaşte căruia din cele trei tipuri îi aparţine. Argumentare cu teză factuală (teoretică):
„Adevărurile le cunoaştem în două moduri: pe unele direct şi prin ele însele; pe altele, prin intermediul altor adevăruri. Primele sunt obiectul intuiţiei /.../, celelalte al inferenţei. Adevărurile cunoscute prin intuiţie sunt premisele iniţiale din care se inferă toate celelalte. Asentimentul nostru la concluzie fiind sprijinit pe adevărul premisefor, nu am putea niciodată să ajungem prin raţionament la vreo cunoaştere dacă n-am putea cunoaşte anumite lucruri anterior oricărui raţionament”. (J. S. Mill, A System of Logic).
Argumentare cu teză evaluativă:
„Descrierea modului de desfăşurare a unui proces este un exerciţiu valoros din două motive. în primul rând, ea te obligă să te asiguri că ai înţeles cum se desfăşoară. în
37
al doilea rând, te obligă să te asiguri că cititorul îl va înţelege la fel de bine ca tine” (W. Zinser, On Writing Well).
Argumentări cu teză acţională:
„Din acte asemănătoare se nasc dispoziţii habituale de aceeaşi natură. De aceea, trebuie să fim atenp la calitatea actelor pe care le îndeplinim, căci după diferenţele dintre ele se modelează diferit şi deprinderile. Şi nu e de mică importanţă felul în care ne obişnuim din fragedă copilărie, ci de una foarte mare, ba chiar totală” (Aristotel, Etica nicomahică).
„Să nu stea departe de viaţa şi sarcinile publice nici un om care se simte înţelept, căci este un sacrilegiu să se sustragă de la ajutorarea celor care au nevoie, de dânsul, este josnic să cedeze în faţa celor de rea credinţă şi o nechibzuinţă să accepte o conducere rea, decât să cârmuiască înţelept el însuşi”.
Seneca, Fragmente
Chiar şi în scurtele fragmente argumentative citate se vede că în justificarea evaluărilor se apelează uneori, pe lângă alte evaluări, şi la consideraţii factuale, iar în recomadarea atitudinilor şi a modurilor de acţiune se apelează deopotrivă la fapte şi la evaluări. Acest caracter mixt este şi mai des întâlnit în cazul argumentărilor mai ample şi mai complexe, unde susţinerea tezei principale, care aparţine unuia din cele trei tipuri, este precedată de susţinerea unor concluzii intermediare, care pot fi de celelate două tipuri. Să exemplificăm printr-o argumentare din Seneca şi una din Machiavelli:
„Te plângi că ai dat peste un om nerecunoscător. Dacă asta e pentru prima oară, mulţumeşte norocului sau prevederii tale. Dar prevederea nu poate, în privinţa asta, decât să te facă neomenos, căci dacă vrei să scapi de această primejdie, n-ai să mai faci nici un bine, şi astfel, ca să nu-1 iroseşti pe alţii, se va irosi lângă tine. Mai bine să culegi nerecunoştinţă, decât să nu faci bine cuiva. Trebuie să semeni şi după un an rău. Adesea belşugul unui singur an acoperă pagubele unui pământ neroditor mai mulţi ani în şir. Ca să găseşti un om recunoscător, face să dai şi peste nerecunoscători. Nimeni nu are o rnînă atât de sigură în facerea de bine, ca să nu se înşele uneori: până să nimerească, trebuie să dibuiască. Oamenii pornesc pe mare şi după un naufragiu. Pe cămătar nu-1 alungă din for falitul. Viaţa s-ar împotmoli repede într-o stearpă nelucrare dacă ar trebui să fugim de tot ce ne supără. Pe tine întâmplarea aceasta să te facă şi mai darnic, căci acolo unde rezultatul este nesigur, trebuie sa încerci de mai multe ori, ca să reuşeşti odată” (Seneca, Scrisori către Luciliu, scrisoarea a LXXXI-a).
Teza acestei argumentări es^e, cum e lesne de văzut, un îndemn moral către corespondent, o recomandare de conduită. In sprijinul acestui îndemn sunt aduse însă şi generalizări factuale privind anumite situaţii de viaţă şi conduite relevante, precum şi judecăţi de valoare despre ce este omenos sau neomenos, despre ce este preferabil când e vorba de atitudini alternative posibile faţă de o aceeaşi experienţă. Al doilea exemplu:
„Se pune întrebarea dacă /pentru un principe/ este mai bine să fie iubit decât temut, sau invers. Răspunsul este că ar trebui să fie şi una şi alta; dar întrucât este greu să împaci aceste două lucruri, spun că, atunci când unul din două trebuie să lisească, este mult mai sigur pentru tine să fii temut decât iubit. Căci despre oameni se poate spune în general lucrul acesta: că sunt nerecunoscători, schimbători, prefăcuţi şi ascunşi, că fug de primejdii şi sunt lacomi de câştig; atâta vreme cât le faci bine, sunt ai tăi în întregime, )
38
sunt gata să-şi dea sângele pentru tine, îţi oferă averea, viaţa şi pe copiii lor; aceasta, după cum am spus, atâta vreme cât nevoia este departe; dar când ea se apropie, toţi se ridică împotriva ta. Iar principele care s-a încrezut în vorbele lor şi se găseşte acum lipsit de orice posibilitate de apărare, este pierdut; căci prieteniile pe care le obţii cu bani, şi nu cu un suflet înalt şi nobil, le cumperi, dar nu le ai în realitate şi nu te poţi folosi de ele la momentul potrivit. Oamenii şovăie mai puţin când este vorba să facă rău unuia care şi-a câştigat iubirea celorlalţi, decît altuia care se face temut, pentru că iubirea se păstrează prin legătura obligaţiei, şi cum oamenii sunt răi, aceasta poate fi oricând ruptă atunci când intră în joc folosul tău particular; în schimb, teama se păstrează prin frica de pedeapsă, care nu-1 părăseşte niciodată pe om (...). închei, revenind la întrebarea dacă trebuie să fii iubit sau temut, prin afirmaţia că oamenii iubesc aşa cum vor ei şi se tem după cum vrea principele, aşa încât un principe înţelept trebuie să se sprijine pe ceea ce depinde de el, iar nu pe ceea ce depinde de alţii” (N. Machiavelli, Principele, cap. 17).
Teza este şi aici, evident, o recomandare de conduită, de politică practică, dar urmărind desfăşurarea raţionamentului, cititorul va recunoaşte cu uşurinţă în el generalizări factuale privind natura umană şi calificative etice, aşadar judecăţi de valoare asupra sentimentelor, atitudinilor şi comportamentelor omului mediu.
2.	Argumentări monologale şi argumentări dialogale
Uneori rolurile de argumentator şi, respectiv, auditoriu rămân neschimbate pe parcursul întregii argumentări, cel de-al doilea fiind doar receptor pasiv. Acestea sunt argumentări de tip monologal. Auditoriul este, fireşte, cel care va judeca argumentarea şi, după cum o va găsi bună sau proastă, va accepta sau nu teza avansată în ea, dar asta este o reacţie ce vine la sfârşit şi, ca atare, nu influenţează pe parcurs activitatea argumentatorului. Evident, situaţia se prezintă întotdeauna aşa când o argumentare a fost construită şi pusă pe hârtie sau altfel înregistrată, iar cineva abia ulterior ia act de eaţUneori însă se întâmplă aşa şi când auditoriul este de faţă la desfăşurarea argumentării, dar nu intervine în discursul argumentatorului exprimându-şi acordul, dezacordul sau nedumeririle, punând acestuia întrebări sau ridicând obiecţii la una sau alta din aserţiunile lui.
Se numesc dialogale argumentările în care există astfel de intervenţii ale „auditoriului, prin care acesta, într-o măsură mai mare sau mai mică, iese din rolul de auditoriu, influenţând mersul argumentării, exprimând nedumeriri sau rezerve, eventual chiar opunând contrarargumente susţinerilor argumentatorului.
Spuneam mai înainte, în consideraţiile generale despre argumentare, că acela ce o construieşte presupune în mod normal că tezei sale i s-ar putea aduce întâmpinări -valabile sau nu - şi că, pentru a izbui să convingă, trebuie să încerce să le înlăture. într-un sens larg, aşadar, orice argumentare este până la un puiţct dialogală, o confruntare între un punct de vedere şi un altul sau altele care, fie au fost efectiv formulate, fie sunt doar anticipate ca posibile. Când facem însă deosebirea între argumentări monologale şi argumentări dialogale, acest din urmă termen are un înţeles mai restrâns, de intervenţie a auditoriului, care poate fi şi o singură persoană, în raţionamentul celui ce argumentează.
Cele mai pregnant dialogale sunt, fireşte, argumentările în care rolurile de argumentator şi de auditoriu alternează pe parcurs între participanţi, fiecare avansând faţă
39
de opinia în discuţie o teză proprie şi aducând obiecţii la teza sau tezele celorlalţi. Dialogale sunt însă şi argumentările în cazul cărora cele două roluri nu sunt egal distribuite, ci unul din participanţi în principal argumentează, tatonând însă pe parcurs dacă şi în ce măsură celălalt sau ceilalţi aderă la concluziile intermediare, dacă au cumva ezitări sau nedumeriri şi, în funcţie de reacţiile acestora, uneori explicit solicitate de el, construieşte restul argumentării.
în capitolul de faţă şi în cel precedent am văzut deja mai multe exemple de argumentări monologale. Iată acum două exemple de tip dialogal, luate unul din Platon, celălalt din Voltaire:
Socrate. (...) Nu ţi se pare întemeiată afirmaţia că nu toate părerile oamenilor trebuie preţuite, ci unele da, altele nu? Ce zici? Nu e adevărat?
Criton Ba da.
Socrate Şi nu crezi că trebuie preţuite cele bune, iar cele rele nu?
Criton Aşa cred.
Socrate Şi nu sunt oare bune cele ale oamenilor cu minte şi rele ale celor fără minte?
Criton Cum altfel!
Socrate Să vedem acum în ce fel s-a juns la aceste afirmaţii. Cineva care practică temeinic gimnastica ţine oare seama de lauda, critica şi judecata oricărui om, sau numai de ale aceluia care este medic sau pedotrib?
Criton Numai de ale aceluia.
Socrate Atunci el trebuie să se teamă numai de critica aceluia şi trebuie să se bucure numai de laudele lui, nu de ale altora.
Criton Desigur.
Socrate Prin urmare, el trebuie să se comporte, să se antreneze şi chiar să mănânce şi să bea numai după sfatul cunoscătomlui şi specialistului, şi nu după al tuturor celorlalţi.
Criton Aşa este.
Socrate Bine. Dar dacă, aşa stând lucrurile, nu ascultă de părerea lui şi îi nesocoteşte laudele, preţuind în schimb vorbele celor mulţi şi nepricepuţi, oare nu îi va merge rău?
Criton Cum să nu?
Socrate Dar răul acesta în ce constă? La ce duce şi ce anume primejduieşte în cel ce nu ascultă?
Criton Trupul, de bună seamă, căci pe el îl vatămă.
Socrate întocmai. Şi nu, urmează oare că aşa se întâmplă şi cu toate celelalte lucruri, pe care nu le mai înşirăm acum, deci cu ceea ce este drept şi nedrept, urât şi frumos, bine şi răp, adică tocmai cu obiectul deliberării noastre.(...)?
(Platoi^, Criton 47 a-d).
Poseidonius Poezia dumneavoastră este, câteodată, admirabilă, fizica lui Epicur, însă, îmi pare îndoielnică.
Lucreţiu Cum?! Nu vreţi să admiteţi că atomii s-au orânduit ei înşişi astfel încât au dat naştere acestui univers?
Poseidonius Noi, matematicienii, nu putem admite decât lucrurile dovedite în mod evident prin principii incontestabile.
Lucreţiu Principiile mele sunt incontestabile: Din nimic nimic nu se naşte, nimic nu poate să se întoarcă în nimic; şi că un corp nu este atins decât de către un alt corp.
Poseidonius Chiar dacă aş admite aceste principii, ca şi atomul şi vidul, tiu m-aţi convinge, totuşi, că universul s-a orânduit, de la sine, în ordinea admirabilă în care îl
40
vedem, după cum nu i-aţi convinge pe romani dacă le-aţi spune că sferele concentrice, create de Poseidonius, au apărut singure.
Lucreţiu Dar atunci cine a făcut lumea?
Poseidonius O fiinţă inteligentă, superioară lumii şi mie însumi, cu mult mai mult decât sunt eu superior aramei din care mi-am făcut sfera.
Lucreţiu Dumneavoastră care nu admiteţi decât lucrurile evidente, cum puteţi recunoaşte un principiu despre care n-aveţi nici o idee?
Poseidonius Tot aşa cum, înainte de a vă fi cunoscut, am spus despre cartea dumneavoastră că aparţine unui om de spirit. Etc.
Voltaire, Dialoguri între Lucreţiu şi Poseidonius
Avantajul argumentării dialogale, sub aspectul atingerii obiectivului de a convinge, ţine de faptul că, după cum spuneam mai înainte, argumentarea este, în bună parte, un raţionament ex concesso, aşadar un raţionament din premise pe care auditoriul însuşi le admite. Intr-un dialog, această atitudine a auditoriului faţă de una sau alta dintre aserţiunile folosite de argumentator ca premise este verificată şi expresă, nu doar presupusă de acesta din urmă şi, deci, posibil contestabilă. Asta e, cel puţin, ceea ce se întâmplă într-o argumentare dialogală reală, nu neapărat şi totdeauna când un autor îşi îmbracă argumentarea într-o formă dialogală, cum se întâmplă în primul dintre cele două -exemple de adineauri; deoarece în acest din urmă caz există şi posibilitatea ca autorul să atribuie personajului cu rol de respondent replici pe care le consideră convenabile înaintării spre concluzia dorită, creind doar impresia amăgitoare că această concluzie s-a degajat dintr-o înfruntare de păreri veritabilă.
3.	Argumentări pro şi argumentări contra
Unele argumentări constau, exclusiv sau în princupal, în producerea de temeiuri în favoarea acceptării opiniei în discuţie. Aşa sunt, de pildă, cele trei scurte argumentări reproduse în primul paragraf al prezentului capitol. Altele urmăresc explicit răsturnarea unei opinii, de pildă prin contraexemple sau prin derivarea din ea a unor consecinţe vădit inacceptabile sau, în fine, prin evidenţierea defectelor din consideraţiile prin care acea opinie a fost susţinută. Ca exemple de argumentări contra, adică polemice, ne pot servi argumentarea lui Popper, din capitolul următor, despre puterea ideilor, argumentarea din Voltaire reprodusă mai jos, cap. VII, despre cauzele războaielor sau următoarea argumentare despre caracterul distinctiv al faptelor penale:
„Teza celor care susţin că între faptele penale şi faptele extra-penale nu există altă deosebire decât aceea derivând din gravitatea cantitativă a consecinţelor, este dezminţită de realitatea faptelor:
De exemplu: o persoană care nu plăteşte la timp o datorie poate pricinui pagube imense, poate ruina pe creditor şi abate mizeria supra familiei sale; deşi ne găsim în faţa unor consecinţe atât de grave, neplata datoriei la scadenţă rămâne totuşi un fapt ilicit extra-penal.
Dimpotrivă, când un om fură, de pildă, o pâine de pe taraba unui negustor cauzând o pagubă de câţiva lei, cu toate că consecinţele sunt neînsemnate, faptul rămâne ilicit penal.
41
Urmează deci că altceva decât simpla gravitate a consecinţelor păgubitoare deosebeşte ilicitul penal de ilicitul extra-penal; acest ceva trebuie căutat în natura faptelor, în deosebirea calitativă dintre ele”.
Vintilă Dongoroz, Drept penal (1939).
într-o argumentare polemică cu caracter dialogal, fiecare din argumentatori atacă punctul de vedere al oponentului sau oponenţilor, aşa cum se vede în exemplul de mai sus, din Voltaire, al dialogului dintre Lucreţiu şi Poseidonius. Câteva alte consideraţii despre argumentările de tip polemic vom face în cap. VII, în contextul discuţiei despre tehnicile de argumentare.
Şi din punctul de vedere care ne interesează în acest loc, se pot întâlni argumentări mixte, în care se aduc temeiuri în favoarea unei opinii şi totodată se formulează critici de un fel sau altul la adresa opiniilor alternative.
4.	Argumentări „libere” şi argumentări cu reguli prestabilite
Orice argumentare, ca activitate intelectuală şi verbală, este supusă anumitor condiţii sau reguli, precum acelea ca argumentatorul să nu-şi retragă adeziunea la enunţurile pe care le-a folosit ca argumente, să nu susţină în cadrul aceleiaşi argumentări aserţiuni incompatibile, să nu refuze să răspundă la eventualele obiecţii ce i se fac, să nu atribuie auditoriului, folosindu-le ca premise, credinţe pe care acesta nu le împărtăşeşte. Nerespectarea acestor cerinţe anihilează sau corupe caracterul agrumentativ al discursului.
Dincolo de aceste reguli minimale şi subînţelese, unele argumentări sunt supuse şi altor reguli sau limitări, fie impuse sau convenite de la bun început, fie, alteori, adoptate pe parcurs. Astfel de reguli se pot referi la aspecte cum ar fi alocarea timpului (respectiv, în cazul argumentărilor scrise, a spaţiului tipografic), la genul de argumente admisibile (pertinente) în raport eu opinia în discuţie, la ordinea intervenţiilor în cazul argumentărilor dialogale etc. Despre astfel de argumentări spunem că se desfăşoară după reguli prestabilite, impuse instituţional sau convenite ad hoc între participanţi. Este cazul, de pildă, al argumentărilor produse în practica judiciară, în discursurile parlamentare, în confruntările publice între candidaţii la ocuparea unei funcţii eligibile, al celor de la întruniri ştiinţifice ş.a. Alte situaţii argumentative, evident' nu sunt supuse unor astfel de reglementări, putând fi numite, din acest punct de vedere, „libere”. De această deosebire trebuie, desigur, ţinut seamă în analiza şi evalu'area argumentărilor, de pildă în privinţa „completitudinii” lor.
De interes sunt şi anumite alte deosebiri între genurile de argumentări, pentru care nu există denumiri statornicite. In unele accentul cade pe susţinerea pozitivă sau directă a tezei, în altele pe evidenţierea şi critica punctelor slabe din tezele rivale, această critică fiind un mod indirect de susţinere a propriei teze. Această a doua modalitate, critică, nu este neapărat inferioară celeilalte, putând să existe şi contexte în care ea este cea mai pertinentă şi eficace. „Privitor la orice subiect relativ la care este posibilă diferenţa de opinii - remarcă în acest sens John Stuart Mill - adevărul depinde de rezultatul cântăririi a două mulţimi de temeiuri ce se confruntă. Chiar şi în ştiinţele naturii există totdeauna şi o altă explicaţie posibilă pentru una şi aceeaşi mulţime de fapte (...) şi
42
trebuie indicate motivele pentru care cealaltă teorie nu poate fi adevărată (...). Dar atunci când ne îndreptăm atenţia către subiecte infinit mai complicate, către morală, religie, politică, relaţii sociale şi problemele vieţii, trei sferturi din argumentele aduse în favoarea fiecărei opinii controversate se reduc la risipirea aparenţelor care favorizează opiniile contrare” (Despre libertate, cap. II).
O altă deosebire interesantă se poate face între argumentările unde teza este o susţinere la care argumentatorul aderă dinainte, dintr-un motiv sau altul, iar temeiurile pe care le produce spre a convinge auditoriul sunt selectate doar în funcţie de acest obiectiv, şi cele în care argumentatorul este preocupat mai mult să testeze valabilitatea unei teze, pentru propria-i edificare, decât să-i convingă pe alţii să o accepte. Din acest punct de vedere este relevantă comparaţia între argumentaţia avocatului, angajat spre a susţine cât mai eficace cu putinţă cauza clientului său, oricare ar fi ea, şi argumentaţia cu caracter ştiinţific, aşa cum ne-o reprezentăm în mod ideal, ca producere nepărtinitoare de temeiuri pro şi contra, cu disponibilitatea de a abandona propriul punct de vedere atunci când temeiurile pe care el se sprijină sunt mai puţin solide decât cele în favoarea unui alt punct de vedere.
Fireşte că sunt posibile diverse situaţii intermediare între acestea două diametral opuse. Cineva se poate ataşa sufleteşte de o teză - crez moral sau politic, teorie, explicaţie etc. - şi atunci când de acceptarea sau respingerea acesteia nu depind anumite interese —specifice ca în cazul argumentărilor din justiţie şi al altora similare. Un astfel de ataşament îl poate face să nu recepteze şi să nu judece cu aceeaşi măsură argumentele favorabile respectivei teze şi pe cele nefavorabile, ci, în mod conştient sau inconştient, să acorde unora o valoare mai mare decât au în fapt, iar pe celelalte să le treacă cu vederea sau să le minimalizeze forţa, ori să aducă formulării tezei de care este ataşat ajustări ad hoc care să o facă mai puţin vulnerabilă la argumente potrivnice. în acest fel argumentatrea sa, în loc de a fi o cântărire lucidă şi nepărtinitoare a temeiurilor pro şi contra, capătă mai mult sau mai puţin caracteristici de apologie şi de propagandă, devine „avocăţească” în sensul peiorativ al acestui termen. Această alterare a raţionalităţii în activitatea de argumentare se produce, aşadar, ca reacţie la acel risc pe care, după cum se spunea în fragmentul din Johnstone reprodus la finalul capitolului precedent, şi-l asumă o persoană atunci când devine participantă la o argumentare. Aici se află, după cum e'ste uşor de înţeles, una din sursele psihologice ale procedeelor sofistice la care recurg uneori, conştient sau nu, argumentatorii.
Argumentările se diferenţiază între ele şi în funcţie de materia lor, şi în acest sens vorbim de argumentări istorice, juridice, etice, filosofice, teologice şi altele. Spre deosebire de perspectiva logic-formală asupra raţionamentelor, care face total abstracţie de conţinutul sau materia acestora, teoria argumentării îşi propune să descrie şi să explice, degajându-le din practicile exemplare de susţinere şi de critică a ideilor din diferite domenii, şi ceea ce au specific aceste pratici în privinţa tehnicilor de argumentare' şi să observe cum se transformă ele în timp, odată cu progresul general al fiecărui domeniu.
Fragmente pentru analiză şi reflecţie
1. Platon nu doar utilizează forma dialogală de argumentare, ci prin protagonistul acesteia, Socrate, face şi comentarii despre valoarea acestei metode „dialectice” şi despre
43
condiţiile dialogului autentic, în care interlocutorul nu doar consimte la spusele argumentatorului, ci, răspunzând la întrebările acestuia, emite păreri proprii, chiar dacă abia cu ajutorul întrebărilor puse de Socrate aceste păreri ies la iveală şi se limpezesc. Următorul fragment din dialogul Alcibiade ilustrează această preocupare:
Socrate „(...) Vei fi tu în stare să convingi şi un singur om în problemele în care îi poţi convinge pe mai mulţi?
Alcibiade Pare probabil.
Socrate Dar este evident că aceste lucruri le cunoşti.
Alcibiade Da.
Socrate Prin ce altceva se deosebeşte oratoml care ia cuvântul în faţa adunării poporului de cel angajat într-o discuţie ca cea de faţă, dacă nu prin faptul că primul îi convinge de ceva pe mai mulţi laolaltă, iar al doilea se adresează unui singur om?
Alcibiade S-ar putea să fie aşa.
Socrate Dar, întrucât revine limpede unuia şi aceluiaşi să convingă pe mai mulţi oameni strânşi la un loc şi pe câte unul singur, ocupă-te de mine şi încearcă să-mi demonstrezi că dreptatea nu este uneori aducătoare de folos.
Alcibiade Intreci măsura, Socrate !
Socrate Atunci, tot din lipsă de măsură, voi să te conving de contrariul celor ce nu ai binevoit să-mi demonstrezi.
Alcibiade Grăieşte deci!
Socrate Numai să-mi răspunzi la întrebări.
Alcibiade Ba nu, grăieşte tu singur.
Socrate Cum ? Nu vrei să fii convins în cel mai înalt grad ?
Alcibiade Negreşit că da.
Socrate Dacă ajungi să afirmi tu însuţi că lucrurile stau întocmai aşa cum spun, oare nu înseamnă că eşti convins în cel mai înalt grad?
Alcibiade Fără doar şi poate !
Socrate Atunci răspunde-mi la întrebări, şi dacă n-ai să te auzi pe tine însuţi spunând că faptele drepte sunt aducătoare de folos, să nu-1 crezi pe nimeni altul cînd afirmă aceasta”.
(Platon, Alcibiade 114 c-e)
2. Iată însă cum vede un filosof din secolul al XX-lea rostul şi limitele dialogului ca procedeu de argumentare în filosofie şi ce are de obiectat modului în care l-a utilizat uneori Platon însuşi:	^
„Metoda dalectică se potriveşte pentru anumite genuri de probleme iar pentru altele nu. Probabil că aceasta a contribuit la determinarea caracterului investigaţiilor lui Platon, care au fost în cea mai mare parte de genul celor ce pot fi tratate în acest mod. (...). Unele lucruri în chip evident nu se pretează la o astfel de abordare - de pildă cele din ştiinţa empirică. E adevărat că Galilei s-a folosit de dialoguri ca să-şi susţină teoriile, dar a procedat aşa doar pentru a birui nişte prejudecăţi; temeiurile pozitive ale descoperirilor sale n-ar putea fi inserate într-un dialog decât în chip foarte artifîcial.(...).	.
Socratele platonician (...) s-a preocupat de adevărul credinţelor sale mai mult decât de orice altceva. Are însă şi foarte mari metehne. în argumentare se întâmplă să fie necinstit şi sofistic, ia în gândirea sa privată se foloseşte de intelect mai mult spre a dovedi concluzii ce-i sunt pe plac decât pentru căutarea dezinteresată a cunoaşterii. (...). Spre deosebire de unii dintre precursorii săi, nu practica o gândire de factură ştiinţifică, ci ţinea să dovedească cum că universul
44
e în acord cu standardele lui etice. Iar aceasta echivalează cu o trădare a adevărului şi constituie cel mai deplorabil dintre păcatele filosofice”.
(Bertrand Russell, Istoria filosofiei occidentale, cap. XI, respectiv XVI).
3. „Când ne punem întrebări privitoare la validitatea, necesitatea, rigoarea sau imposibilitatea unor argumente şi concluzii, trebuie să punem aceste întrebări în limitele unui domeniu dat, evitând, ca să zicem aşa, ispita de a desconsidera o maimuţă pentru că nu e om, sau un porc pentru că nu e porc-spinos. (...) Astfel, în unele domenii trebuie să ne aşteptăm să găsim ca regulă concluzii <necesare>, în altele doar concluzii <prezumtive>: inferenţele legitimate prin <legi> sunt de o anumită structură, cele ce depind de simple corelaţii empirice vor fi întrucâtva diferite. Unde întâlnim astfel de deosebiri, în mod normal trebuie să le respectăm; nimeni nu ne opreşte să încercăm să inventăm moduri noi şi mai bune de argumentare în câte un domeniu ce ne interesează cu deosebire; să ne ferim însă de a conchide că există vreun domeniu în care toate raţionamentele sunt neapărat nevalide. (...). Se impune să studiem modurile de argumentare care s-au statornicit în fiecare sferă, acceptându-le ca pe nişte fapte istorice; conştienţi că pot fi depăşite, însă numai ca urmare a unui progres revoluţionar în metodele noastre de gândire. în unele cazuri aceste metode nu se pretează, la rândul lor, la justificare - cel puţin nu prin argumentare: trebuie câteodată să ne mulţumim cu faptul că s-au statornicit”.
(Stephen Toulmin, The Uses of Argument, încheiere).
Capitolul V
Argumentarea ca produs: textul argumentaţiV
Argumentarea ca activitate intelectuală şi verbală se materializează într-un ansamblu structurat de enunţuri. Pe acesta îl numim, în cele ce urmează, „text argumentativ”, indiferent dacă limbajul în care s-au formulat enunţurile a fost folosit în forma scrisă sau în cea orală. In textul argumentativ se găsesc formulate teza susţinută de argumentator şi temeiurile oferite de acesta în sprijinul ei. De la caz la caz, textele argumentative pot fî, fireşte, de întinderi şi complexităţi logice diferite; uneori un astfel de text constă dintr-o singură frază ce cuprinde formularea tezei şi a unui singur argument, alteori dintr-un pasaj mai amplu sau chiar dintr-un lung discurs, dintr-un capitol de carte sau dintr-o carte întreagă.
Există, tot aşa, texte pur argumentative, fără alte ingrediente, şi texte care cuprind laolaltă argumentări şi porţiuni neargumentative. In cazul unui astfel de text mixt, ponderea părţii argumentative poate fi mai mare sau mai mică; uneori rostul de căpetenie al textului este argumentativ, adică de susţinere sau respingere a unei opinii, iar componentele neargumentative au rol subordonat; alteori, în raport cu textul ca întreg, argumentarea apare ca un element subordonat, nu ţine de funcţia principală a textului, care poate fi, de pildă, una de descriere sau relatare. Când ne propunem analiza şi evaluarea unei argumentări integrate unui discurs mai amplu şi mixt, se cere efectuată o operaţie prealabilă de delimitare a componentei argumentative a textului de restul lui.
Urmează să vedem în ce constă analiza unui text argumentativ, cum se efectuează şi ce dificultăţi poate să întâmpine de la caz la caz. Spuneam mai înainte că în cadrul comunicării de tip argumentativ auditoriul interpretează şi evaluează rostirile argumentatorului. Interpretarea sa înseamnă, în fond, o analiză a textului argumentativ respectiv, deşi, fireşte, în cadrul comunicării argumentative această analiză se efectuează spontan şi este mai puţin explicită şi mai puţin articulată decât într-o discuţie metodică despre ea. Oricum, analiza este o presupoziţie a evaluării: pentru a putea spune sau măcar simţi câtă forţă posedă o argumentare, trebuie ştiut ce se susţine în ea, cu ce material doveditor şi în baza căror legături logice dintre componentele discursului argumentativ.
1.	Indicatorii verbali ai argumentării
De obicei, un text argumentativ se distinge de unul neargumentativ, de pildă de unul în care doar se relatează ceva, prin prezenţa în el a unor cuvinte şi expresii cu funcţia de a marca legături logice dintre enunţuri. Cele mai comune din această familie de cuvinte sunt: deci, aşadar, prin urmare, rezultă (sau înseamnă) că, de aceea, deoarece, căci, pentru că, dovadă că, având în vedere că, se impune concluzia că, pe baza celor spuse este rezonabil să credem că (sau este de aşteptat ca) etc. Ele şi altele similare se
46
numesc „indicatori verbali ai argumentării”, prescurtat IVA. Aceşti indicatori, atunci când figurează în text, semnalează ce pe ce se sprijină logic înăuntrul lui, ce rol joacă un enunţ în raport cu cele de dinaintea lui sau de după el. Pe scurt, IVA structurează logic textul argumentativ.
Iată, pentru exemplificare, trei fragmente argumentative, unde IVA vor fi evidenţiaţi prin subliniere:
„Părinţii noştri s-au înşelat odinioară, nepoţii lor se înşală azi, ai noştri se vor înşela şi ei într-o zi. Să nu ne însuşim, aşadar, o opinie numai pentru că mulţi ţin la ea sau pentru că a elaborat-o vreun filosof; ci numai pentru că ne convingem că aşa trebuie să fie şi nu altfel /.../. De aceea nu trebuie să credem despre un om decât cea ce e omenesc, adică posibil şi obişnuit”.
(Cyrano de Bergerac, citat după R.Trousson, Istoria gândirii libere).
„Materialele din natură (aerul, pământul, apa) care rămân neatinse de efortul uman nu aparţin nimănui şi nu sunt proprietate. Urmează că un lucru poate deveni proprietate privată a cuiva numai dacă acesta lucrează asupra lui ca să-i schimbe starea naturală. De aici trag concluzia că tot ceea ce un om ameliorează prin munca mâinilor sale şi a creiemlui său îi aparţine lui şi numai lui”.
(J. Locke, Of Proper'ty).
„Raţiunea de stat nu trebuie să creeze opoziţie acută dintre stat şi individ, căci aceasta e primejdioasă, poate periclita chiar viaţa statului. De aceea statul trebuie să-şi impună sie însuşi reguli şi norme, forţa sa trebuie neapărat să cuprindă în sine înţelepciunea şi dreptul. Puterea, pentru a nu se distruge singură, va avea să se supună unor legi, căci dacă în sine puterea nu e nici bună, nici rea, prin întrebuinţarea sa ea poate deveni bună-morală sau rea şi imorală. Motivele etice pot interveni deci şi modifica în oarecare măsură împuternicirile politice”.
(Petre Andrei, Sociologia politicii, cap. VII)
Despre IVA sunt de spus următoarele lucruri cu caracter general:
(a)	Unii din ei, ca de exemplu deci, aşadar, rezultă că, marchează faptul că enunţul sau enunţurile în faţa cărora stau sunt avansate în temeiul a ceva ce figurează anterior în text, că au, în locul respectiv, statut de concluzii. Alţi IVA, ca de exemplu căci, pentru că, deoarece, întrucât, dat fiind că - semnalează faptul că enunţul sau ^eiTunţurile care urmează după ele sunt folosite în text ca premise, ca temeiuri pentru unul sau mai multe alte enunţuri din acelaşi text. Iată un pasaj argumentativ ceva mai lung din Aristotel, unde apar IVA de ambele feluri:
„în formele de guvernământ deviate prietenia ca şi dreptatea deţin un rol insignifiant, redus la minimum în cea mai rea dintre ele: în tiranie, într-adevăr, prietenia este inexistentă sau aproape. Căci acolo unde între cel ce guvernează şi cel guvernat nu există nimic comun, nu există nici prietenie, neexistând nici dreptate, ci raporturi similare cu cele dintre meseriaş şi unealta sa, dintre suflet şi corp sau dintre stăpân şi sclav: toate acestea constituie, desigur, obiectul unei oarecare griji din partea celui ce se serveşte de ele, dar de prietenie nu poate fi vorba, nici de dreptate, faţă de lucruri neînsufleţite, după cum nici faţă de un cal sau bou, nici faţă de un sclav în calitate de sclav, pentru că între el şi stăpânul său nu există nimic comun; sclavul este o unealtă animată, aşa cum unealta este un sclav inanimat. în calitate de sclav, deci, faţă de el nu poate exista prietenie, dar în
47
calitate de om, da; căci, după opinia generală, între orice om şi alt om capabil să aibă în comun cu el o lege sau un contract este posibilă existenţa unor raporturi de justiţie, deci şi de prietenie, în măsura în care acel om este om. în regimurile tiranice, deci, prietenia şi justiţia ocupă un loc neînsemnat, pe când în democraţii importanţa lor este maximă, pentru că acolo unde cetăţenii sunt egali şi interesele comune sunt numeroase”.
Aristotel, Etica nicomahică 1161 a-b)
(b)	Există şi texte argumentative în care nu figurează IVA. Legăturile logice dintre componentele textului se pot recunoaşte atunci pe baza afinităţilor de conţinut şi a ordinii în care sunt dispuse. Să considerăm următoarele două texte formate, fiecare, din câte o pereche de enunţuri: „N-are rost să-l mai aşteptăm. Dacă nu a sosit până acum, nu-i practic nici o şansă să mai vină” şi „N-are rost să-l mai aşteptăm; îmi pare rău că am stat atât şi că te-am ţinut şi pe tine, care aveai alte treburi”. Se simte că în primul din cele două exemple enunţul al doilea este oferit ca temei pentru acceptarea celui dintâi; pe când în al doilea exemplu, cele două enunţuri sunt doar alăturate, nici unul nefiind oferit ca raţiune pentru acceptarea sau respingerea celuilalt. întâlnim şi texte mai lungi în care nu există IVA şi totuşi ne dăm seama de caracterul lor argumentativ de îndată ce reflectăm cât de cât asupra rostului alăturării propoziţiilor din care constau, ca în următorul exemplu:
„Puterea ideilor, îndeosebi a ideilor morale şi religioase, este cel puţin la fel de importantă ca şi aceea a resurselor fizice. Sunt perfect conştient că unii politologi contestă această teză; că există o influentă şcoală a aşa-numiţilor realişti politici, care declară că <ideologiile>, cum le numesc ei, nu au decât o mică influenţă asupra realităţii politice şi că puţina influenţă pe care o au nu poate fi decât pernicioasă. Eu însă nu cred că acest punct de vedere stă în picioare. Dacă el ar fi adevărat, creştinismul n-ar fi avut nici o influenţă asupra istoriei; iar Statele Unite ar fi inexplicabile sau ar fi doar rezultatul unor greşeli pernicioase”.
(K. Popper, Istoria timpului nostru)
Observaţie. Cuvântul „dacă” sau expresia „dacă..., atunci” nu fac parte chn familia IVA, ci sunt mijloace de legare a două propoziţii într-una compusă de tip condiţional. Spunând „Dacă p, atunci <7”, nu asertăm pe q în temeiul lui p\ de fapt, nu asetăm pe nici una din ele, ci doar compusul în întregul lui, pe când într-o argumentare, după cum am explicat mai înainte, argumentatorul asertează un enunţ - pe cel desemnat tocmai din acest motiv prin cuvântul „teză” - şi intenţionează ca, în lumina argumentelor pe care le aduce, formulate şi ele ca aserţiuni, să obţină ca şi auditoriul să-l accepte, să-şi dea adeziunea la el.
In fragmentul reprodus adineaurf din Popper, deşi nu există nici un IVA, este evident prezentă o argumentare. Ceea ce urmează după propoziţia „Eu nu cred că acest punct de vedere stă în picioare” este normal să fie perceput ca argument că punctul de vedere în discuţie este inacceptabil. Partea finală a fragmentului citat ar putea fi, într-adevăr, reformulată fidel introducând un IVA, de pildă astfel: „Dacă acest punct de vedere ar fi adevărat, creştinismul ...etc. Or, nimeni n-ar tăgădui influenţa creştinismului asupra istoriei iar Statele Unite nu sunt nicidecum inexplicabile şi nici rezultatul unor greşeli pernicioase. Aşadar, punctul de vedere al acestor politologi nu stă în picioare”. Astfel de reformulări sunt în principiu posibile în cazul oricărui text argumentativ în care una sau mai multe legături logice nu sunt marcate prin IVA — sub o rezervă, doar, pe care
48
o vom face ceva mai jos, la punctul (d), când vom releva că IVA îndeplinesc în discurs şi o altă funcţie.
(c)	Unele din expresiile din familia IVA au în limbaj şi alte utilizări, astfel că nu întotdeauna când stau în faţa unui enunţ ele semnalează că acesta are, în locul respectiv, statut de premisă sau de concluzie. Să luăm exemplul lui pentru că şi al lui deoarece. Ele pot fi folosite şi pentru a marca o relaţie cauzală între ceea ce se exprimă prin două propoziţii, sau, alteori, relaţia dintre un act şi motivele lui. Astfel, în fragmentul citat adineauri din Cyrano de Bergerac expresia „pentru că” apare de trei ori, dar în nici unul din aceste locuri nu joacă rolul de IVA. Nici relaţia cauzală, nici cea de la motiv la act nu sunt acelaşi lucru cu relaţia în virtutea căreia un enunţ este acceptat sau respins în temeiul altui sau altor enunţuri. „Jurnalistul a folosit expresii violente pentru că vroia să provoace reacţii din partea celor vizaţi în articol” nu exprimă, evident, o argumentare, ci, eventual, o explicaţie a faptului, admis, că jurnalistul a folosit expresii violente. Nici în următoarea frază din S. Freud nu se argumentează, deşi în ea apare de două ori expresia „pentru că”: „Gândul tinde să se îmbrace într-o expresie glumeaţă pentru că în felul acesta el se recomandă atenţiei noastre şi poate părea mai plin de miez şi mai valoros, dar mai cu seamă pentru că în acest fel poate să mituiască şi să deruteze puterile noastre critice”. Se vede de aici că simpla prezenţă, într-un text, a unor cuvinte ca deoarece, pentru că, deci şvarrnu înseamnă întotdeauna că avem de-a face cu o argumentare, iar dacă se întâmplă ca textul să fie totuşi argumentativ (din alte motive), aceste cuvinte pot să nu conteze în delimitarea componentelor sale logice.
(d)	IVA servesc nu doar pentru a marca existenţa unei (reale sau pretinse) relaţii logice între două sau mai multe componente ale textului argumentativ, ci şi pentru a exprima sau sugera câtă forţă atribuie acestei relaţii argumentatorul. Am spus deja mai înainte, comparând argumentările cu demonstraţiile, că primele, cel mai adesea, nu sunt şi nu se pretind a fî raţionamente riguroase şi că, de aceea, nu există un unic standard pentru judecarea forţei lor logice. Tocmai tăria variabilă a verigilor ce leagă, în argumentări, premisele de concluzii face să existe în textele argumentative o varietate de IVA, ceea ce nu e cazul cu textele care cuprind demonstraţii. într-un text argumentativ putem întâlni expresii ca „rezultă” sau „rezultă cu necesitate” sau „decurge absolut concludent”, iar într-un altul putem întâlni formule mai atenuate, ca „pare să rezulte”, „este rezonabil să conchidem” sau „aşadar, nu ar fi exclus ca”, sau forma prudent-interogativă „ar fî oare hazardat să conchidem din toate acestea că?”. Un auditoriu lucid va privi mai favorabil o argumentare dacă în formularea ei se folosesc IVA potriviţi cu ceea ce lui i se pare a fi forţa reală a legăturilor logice pe care aceştia le marchează. O argumentare, sau măcar formularea ei, vor fi socotite criticabile sau dubioase dacă argumentatorul pretinde că a dovedit mai mult decât a făcut în fapt. Iar pretenţia sa în această privinţă se exprimă şi prin IVA pe care-i foloseşte.
2.	Identificarea tezei (sau a tezelor) în textul agumentativ
Acest element din analiza textelor argumentative nu prezintă uneori nici o dificultate, şi anume atunci când argumentatorul însuşi marchează în mod expres opinia care face obiectul argumentării şi atitudinea sa faţă de ea. De asemenea, atunci când e
49
vorba de o argumentare foarte simplă, cu o singură teză şi cu doar unul sau două argumente aduse în sprijinul ei, exprimate prin enunţuri ce nu sunt, la rândul lor, susţinute, în acel loc, prin altele. Un exemplu de primul fel este argumentarea reprodusă ceva mai sus din Popper sau cea a lui Locke despre legitimarea proprietăţii. Să dăm şi două exemple unde uşurinţa de a identifica teza se datorează mai ales simplităţii argumentărilor cuprinse în ele:
„Bunăvoinţa seamănă cu prietenia, tară să fie totuşi prietenie. Căci bunăvoinţă putem avea şi faţă de persoane necunoscute, de care poate rămâne ignorată, dar prietenie nu”.
(Aristotel, Etica nicomahică 1166 b.
Aici, evident, teza este cuprinsă în prima frază a textului, dar nu coincide cu conţinutul acesteia: enunţul că bunăvoinţa seamănă cu prietenia este doar asertat, nu şi argumentat; ceea ce Aristotel argumentează este, cum e lesne de văzut, doar aserţiunea că bunăvoinţa nu e totuna cu prietenia.
„Cum logica este unul din principalele mijloace care asigură disciplina şi integritatea intelectuale, dacă este aplicată cum trebuie, ea nu poate decât să promoveze atingerea unor ţeluri sociale dezirabile”.
(Ilmar Tammelo, Outlines of Modern Legal Logic},
Anumite dificultăţi sau ezitări în identificarea tezei se pot ivi în cazul argumentărilor lungi şi complexe sau formulate cu insuficientă acurateţe. înainte de a ilustra unle din aceste dificultăţi, să observăm că, în funcţie de opţiunea argumentatorului, teza poate figura la începutul textului ergumentativ, la sfârşitul lui sau, mai rar, „la mijloc”, precedată de o parte din argumente şi urmată de altele. In primul din cele două scurte texte argumentative de adineauri teza este enunţată la început, iar în cel de-al doilea la sfârşit. Iată şi un text argumentativ care ilustrează cea de a treia posibilitate) în privinţa poziţiei tezei în textul argumentativ:
„Poezia, într-adevăr, nu poate fi tradusă, de unde urmează că poeţii sunt cei ce prezervă limbile; căci nu ne-am osteni să învăţăm o limbă dacă am putea dispune în traducere de tot ce este scris în ea. Dar cum din frumuseţile poeziei nu ne putem împărtăşi decât în limba originalului, ne apucăm s-o învăţăm pe aceasta”
(Samuel Johnson).
Teza este aici, fireşte, enunţul că poeţii sunt cei ce prezervă limbile, iar enunţurile care preced formularea ei, precum şi cele c^are îi urmează, exprimă temeiurile prin care argumentatorul o sprijină. Să considerăm şi următorul text argumentativ, unde Bertrand Russell rezumă în cuvinte proprii o argumentare filosofică a lui Leibniz:
„Tot ce este complex constă în mod necesar din părţi simple; ceea ce e simplu nu poate avea întindere; deci toate lucrurile sunt alcătuite din părţi ce nu au întindere. Dar ceea ce n-are întindere nu este materie. Prin urmare, constituenţii ultimi ai lucrurilor nu sunt de natură materială şi, nefiind de natură materială, sunt de natură spirituală. 0 masă de scris este, aşadar, o colonie de suflete”.
(B. Russell, Istoria filosofiei occidentale, cap. XV).
Aici, cu toate că propoziţia finală din text este precedată de indicatorul verbal „aşadar”, care marchează statutul ei de concluzie, ar fi cu siguranţă greşit să spunem că ea reprezintă teza argumentării. O argumentare filosofică nu poate avea ca obiect de interes o masă de scris, ci doar ceva general. Cel mai firesc este să identificăm teza acestei argumentări leibniziene în propoziţia care spune că ultimii constituenţi ai lumii sunt de natură spirituală. Propoziţia finală din fragment are doar rostul de a ilustra în chip plastic şi pe jumătate glumeţ această idee generală şi abstractă. Ea este un fel de corolar sau aplicaţie a ideii principale susţinute cu ajutorul raţionamentului din text
Dacă cineva se înteabă cumva de ce să nu considerăm că această ultimă propoziţie din fragment nici nu face parte din argumentarea propriu-zisă a lui Leibniz, fiind mai degrabă un apendice arbitrar adăugat, răspunsul e că putem face şi aşa, dar, pe de altă parte, să amintim că în capitolul de faţă analizăm texte argumentative aşa cum se prezintă ele în practica gândirii şi a scrisului, iar de această analiză ţine şi recunoaşterea prezenţei şi a rostului unor astfel de adausuri, prelungiri sau derivaţii ale firului argumenatativ principal. De argumentare în sens larg ţine, în fond, şi stabilirea contactului intelectual cu auditoriul, încadrarea argumentării într-un context, susţinerea interesului auditoriului prin mijloace stilistice de un fel sau altul etc.
Din cele spuse se vede că în cazul general identificarea tezei, la fel ca şi recunoaşterea şi folosirea IVA, nu este o operaţie mecanică, ci presupune, într-o măsură mai mare sau mai mică, interpretare şi cumpănire, eventual examinarea comparativă a două sau mai multe ipoteze.
3.	Segmentarea textului argumentativ în unităţi logice
Desluşirea unui text argumentativ presupune, evident, două lucruri: pe de o parte înţelegerea fiecăruia în parte dintre enunţurile din care constă, iar pe de alta sesizarea legăturilor logice dintre ele, adică a acelor legături care fac ca unele din ele să conteze drept temeiuri în favoarea sau împotriva altora. Primul aspect ţine de controlul asupra conţinuturilor lor şi asupra limbajului în care acesta este exprimat, iar cel de-al doilea ţine de capacitatea auditoriului de a-şi da seama ce din ce decurge, potrivit pretenţiilor sau modului de gândire ale argumentatorului. în ambele privinţe interpretarea intenţionată de argumentator şi cea pe care o dă argumentării sale auditoriul sau un terţ pot să difere, mai mult sau mai puţin, între ele. Dacă deosebirile de interpretare sunt considerabile, putem vorbi de o neînţelegere (un malentendu) între ei, de eşecul intenţiei comunicative a argumentatorului, eşec imputabil uneori argumentatorului, alteori auditoriului.
Cultivarea abilităţilor de gândire critică privitoare la producerea şi receptarea argumentărilor constă în principal în exersarea capacităţilor de recunoaştere a configuraţiei logice a textelor argumentative şi, apoi, de evaluare judicioasă a solidităţii fiecărei legături din această configuraţie. Despre această evaluare va fi vorba mai departe, în cap. DC. Deocamdată discutăm doar despre recunoaşterea şi descrierea configuraţiilor logice ale argumentărilor. Adică despre macrostructura argumentărilor, cum spun unii teoreticieni ai argumentării, ca deosebită de microstructuri, care interesează analiza propriu-zis logică. în recunoaşterea macrostructurii este vorba de identificarea enunţurilor din care constă textul şi de trasarea legăturilor logice dintre ele, fără a evidenţia formele logice ale acestor
51
enunţuri luate în parte. Operaţia despre care vorbim acum este şi ea, în sens larg, logică, dar nu presupune cunoştinţe de felul celor expuse îndeobşte în manualele de logică.
Despre inventarierea enunţurilor componente ale textelor agumentative vom formula întâi câteva remarci generale, iar apoi vom face o aplicaţie a acestor remarci pe două exemple. Principala remarcă este că unităţile logice ale textului nu coincid decât rareori cu cele gramaticale. Nu odată ceea ce în limbajul gramaticii se cheamă o frază, aşadar ceva alcătuit din două sau mai multe propoziţii, contează într-un text argumentativ drept un singur enunţ; alteori o frază sau chiar o propoziţie în sens gramatical cuprind câte două sau mai multe enunţuri ce trebuie deosebite în analiza argumentării exprimate în text. Astfel, o formulare de tip disjunctiv, ca de exemplu „Asasinul a avut ca mobil jaful sau a fost împins la faptă de o pornire morbidă”, poate fi descompusă, şi gramatical şi logic, în două propoziţii: „Asasinul a avut ca mobil jaful” şi „Asasinul a fost împins la faptă de o pornire morbidă”, dar evident că dacă cineva o foloseşte, el nu asertează nici una din aceste componente luată în parte, adică nu subscrie la adevărul lor, ci asertează doar conţinutul întregii fraze, care poate fi acceptat şi dacă una sau alta dintre cele două componente este respinsă. Tot un singur enunţ reprezintă şi următoarea formulare gramatical şi logic complexă, luată dintr-un text ce cuprinde o argumentare filosofică: „Dacă determinismul e adevărat, atunci toate evenimentele, inclusiv deciziile şi acţiunile oricărei persoane, sunt pe deplin determinate de circumstanţe aflate finalmente dincolo de controlul acelei persoane”. Pentru că asertarea ei nu presupune asertarea propoziţiei că determinismul e adevărat şi nici a propoziţiei că toate evenimentele sunt determinate în felul specificat mai departe în frază. In schimb o propoziţie de felul „Cele trei rădăcini principale ale culturii occidentale sunt gândirea greacă, religia ebraică şi dreptul roman” (luată şi ea dintr-un text argumentativ) cuprinde trei aserţiuni diferite, una privitoare la gândirea greacă, alta la religia ebraică iar cea de a treia privitoare la dreptul roman, istfel încât cine acceptă propoziţia citată în întregul ei acceptă implicit pe fiecare din ele. Exprimând altfel aceeaşi observaţie: cineva ar putea fi, eventual, în dezacord cu o argumentare în care este asertată această propoziţie pentru că nu consideră acceptabilă una sau alta din cele trei aserţiuni făcute prin rostirea ei. Iar asta înseamnă că în analiza respectivului text argumentativ se cer evidenţiate distinct fiecare dintre cele trei aserţiuni.
Nu-i nevoie să detaliem în plus remarca privitoare le necoincidenţa, în general, dintre unităţile gramaticale şi cele logic-formale ale unui text, pe de o parte, şi unităţile în care el se cere descompus când analizăm argumentarea cuprinsă în el. Tot ce este de reţinut este că la efectuarea acestei din urmă analize se impune o doză de reflecţie şi de cumpănire, pornind de la percepţia intenţiilor argumentatorului aşa cum se degajă ele din lectura întregului text. (De altfel, nici atunci când o formulare cuprinde două sau mai multe aserţiuni, nu este întotdeauna nevoie ca acestea să fie evidenţiate separat; depinde de felul cum e folosită în text acea formulare).
Să reluăm acum unul din textele argumentative de care ne-am folosit pentru exemplificare în capitolele de până aici şi să aplicăm pe el cele spuse aici. Este convenabil ca, la analiză, enunţurile identificate în textele argumentative să fie numerotate în ordinea în care figurează în text, indiferent ce rol joacă ele în respectiva argumentare. Acest rol va reieşi în urma trasării legăturilor logice dintre enunţuri. Elementele din text care joacă rolul
52
de IVA le vom evidenţia, ca şi mai înainte, prin subliniere. De data asta vom numerota exemplele, pentru a înlesni referirea la ele în capitolul următor.
Reluăm, întâi, un fragment argumentativ reprodus deja mai înainte, la începutul capitolului precedent.
(V.l) „(1) Descrierea modului de desfăşurare a unui proces este un exerciţiu valoros din două motive. în primul rând, (2) ea te obligă să te asiguri că ai înţeles cum se desfăşoară. In al doilea rând, (3) te obligă să te asiguri că cititorul îl va înţelege la fel de bine ca tine”.
Din formulare se vede imediat că (2) şi (3) sunt oferite ca temeiuri logice în sprijinul lui (1), ceea ce, de altfel, cititorul ar fi recunoscut chiar şi în lipsa IVA „din două motive”, care marchează această funcţie a lor. Teza acestei scurte argumentări este, aşadar, (1), iar (2) şi (3) sunt argumentele aduse în sprijinul ei.
Să analizăm acum un text argumentativ ceva mai complex, luat din deja citata scriere etică a lui Aristotel:
(V.2) „Chiar în tinereţe poţi fi geometru, matematician şi, în genere, versat în astfel de lucruri, dar (1) nu şi înţelept. Cauza este că (2) înţelepciunea practică se aplică la ceea ce este particular, iar (3) aceasta se capătă numai prin experienţă. (4) Un om tânăr nu poate avea, însă, această experienţă, (5) ea necesitând timp îndelungat”.
Explicaţii. Prima parte a frazei de la începutul fragmentului, evident, nu ţine de partea lui argumentativă, dat fiind că nu este folosită aici ca temei logic pentru altceva, nici nu este susţinută sau combătută prin altceva din text. Pe semne că Aristotel a pus-o în faţa argumentării propriu-zise pentru a face explicit că argumentarea sa are în vedere nu abilităţile mentale în general, ci doar înţelepciunea practică (în limba greacă phronesis); aşadar pentru a înlesni cititorului să interpreteze corect teza, cuprinsă în porţiunea din text pe care am numerotat-o cu (1). O altă observaţie necesită partea din finalul fragmentului, pe care am notat-o cu (5). Din punct de vedere gramatical acest şir de cuvinte nu reprezintă o propoziţie, dar din punctul de vedere care ne interesează aici, el cuprinde, evident, un argument în favoarea aserţiunii făcute prin (4) şi, ca atare, ar putea fi reformulat ca un enunţ. (De altfel, într-o altă traducere a acestui fragment aristotelic, în loc de „ea necesitând timp îndelungat”, se spune „căci ea apare numai după o lungă perioadă de timp”, unde avem nu doar o propoziţie şi în sens gramatical, ci şi un IVA care marchează funcţia lui (5) în raport cu (4).
Revenind acum la macrostructura textului (V.2) în întregul lui, vom spune că teza argumentării exprimate prin el este (1), că ea este susţinută direct prin (2), (3) şi (4), iar (4), la rîndul său, este susţinută prin (5). Putem reformula, dacă dorim, fiecare din porţiunile numerotate ale fragmentului ca pe o propoziţie de sine stătătoare:
(1)	Tinerii nu pot avea înţelepciune practică.
(2)	înţelepciunea practică se aplică la ceea ce e particular.
(3)	Priceperea de a judeca ceea ce e particular se capătă numai prin experienţă.
(4)	Tinerii sunt lipsiţi de experienţă.
(5)	Experienţa se dobândeşte numai după o lungă perioadă de timp.
53
Acestea sunt, aşadar, aserţiunile pe care le face argumentatorul, legându-le logic între ele în felul explicitat adineauri.
în acest loc e cazul să mai facem o observaţie. Se poate crea uşor impresia că analiza textelor argumentative, aşa cum o explicăm aici, este ceva destul de artificial şi chiar pedant, că un cititor sau, în general, un auditoriu, nu fac toate acestea atunci când receptează şi judecă o argumentare. Răspunsul la această eventuală obiecţie este că, într-o măsură mai mare sau mai mică, ei totuşi fac aceste lucruri pentru a putea înţelege ce anume susţine argumentatorul şi în ce fel; numai că le fac spontan, prompt şi nu neapărat în ordinea descrisă aici. Doar atunci când o argumentare devine obiect de discuţie specială, când se urmăreşte ca unul sau altul din elementele ei să fie evidenţiat, discutat sau contestat, analiza textului argumentativ va deveni mai minuţioasă, mai asemănătoare consideraţiilor de aici. Teoria argumentării urmăreşte să clarifice practica argumentativă şi pe alocuri s-o amelioreze, nu să o complice şi să o facă mai pedantă. Aşadar, din consideraţiile teoretice despre analiza textelor argumentative şi aplicaţiile ei, cititorul, în calitatea sa de potenţial destinatar al unor argumentări, poate profita devenind mai conştient şi mai prevenit asupra naturii unor operaţii intelectuale pe care oricum le-ar efectua spontan, cu grade de suces variabile, desigur; dacă şi exersează pe exemple, poate deveni astfel mai competent şi mai versat în rolul de auditoriu.
Analiza unei argumentări în sensul de produs presupune întotdeauna identificaea tezei ei, inventarierea aserţiunilor distincte pe care le cuprinde şi recunoaşterea legăturilor logice dintre ele. Uneori ea mai presupune şi alte lucruri, precum (a) separarea părţilor neargumentative ale textului, aşa cum am văzut la ultimul exemplu discutat, (b) determinarea înţelesului unora din termenii cheie folosiţi de argumentator, atunci când aceştia au în limbaj două sau mai multe accepţiuni care se cer deosebite, (c) luarea aminte la IvX aleşi de argumentator şi care, după cum am spus, atribuie o anumită tărie, justificată sau nu, legăturilor logice pe care le marchează etc.
în capitolul următor vom vedea că atunci când un enunţ din textul argumentativ stă în legătură directă cu două sau mai multe enunţuri de dinaintea sa sau de după el, aceste legături logice pot fi de mai multe feluri, şi în acest sens vom vorbi de diferite configuraţii sau structuri logice ale argumentărilor.
In analiza argumentărilor, atunci când sunt de oarecare complexitate şi când nu sunt destul de transparente, poate fi de folos reformularea enunţurilor din ele - aşa cum am făcut şi noi adineauri, la exemplul (V.2) -, reordonarea lor în aşa fel încât legăturile logice să fie mai vizibile, în fine, uneori, rezumarea lor, prin reţinerea doar a esenţialului. Astfel de operaţii se efectuează, de altfel, nu doar în chip de exerciţii la teoria argumentării, ci şi în practica expunerii şi a criticii argumentărilor reale. Un bun exemplu ni-1 oferă în acest sens rezumatul, reprodus ceva mai înainte din B. Russell, al unei argumentări filosofice din Leibniz, argumentare care în textele originale ale acestuia nu apare nicăieri în această formă concentrată. Pe acest text argumentativ redactat de Russell nu mai rămâne de făcut, practic, nimic din ceea ce ţine de analiza textelor argumentative aşa cum am descris-o aici - pentru că aceste lucruri au fost făcute chiar de el.
Câteodată argumentatorul însuşi, fie că argumentază oral sau în scris, după dezvoltări lungi şi presărate cu digresiuni, exemple, replici la obiecţii anticipate etc., oferă auditoriului un astfel de rezumat al argumentării sale, spre a-i facilita auditoriului
54
interpretarea şi apoi evaluarea ei. (O astfel de situaţie avem în primul din fragmentele I	propuse mai jos spre analiză şi reflecţie).
La cele spuse în acest capitol despre analiza textelor argumentative vom adăuga în capitolul următor alte câteva consideraţii, în particular una privitoare la posibilul apel, în argumentări, la premise subînţelese, adică la aserţiuni ce nu sunt prezente ca atare în textul argumentativ, dar care sunt în mod evident presupuse de unele legături logice trasate între anumite componente ale acestui text. Tot acolo vom descrie şi anumite :	mijloace grafice prin care se poate reda convenabil reţeaua legăturilor logice dintre
aserţiunile în care a fost segmentat textul argumentativ.
T~	Fragmente pentru analiză şi reflecţie
I	1. John Stuart Mill, în eseul său Despre libertate, după ce pe parcursul câtorva
|	zeci de pagini argumentează, pe larg şi cu mijloace variate, în favoarea libertăţii gândirii
[ „ şi a cuvântului, încheie respectivul capitol astfel:
„Am recunoscut, aşadar, că pentru starea mentală bună a oamenilor (de care depinde buna-stare a lor sub toate celelalte aspecte) este necesară libertatea de opinie şi libertatea
4----—------^exprimării opiniilor, în virtutea a patru motive pe care acum le vom recapitula pe scurt.
!	în primul rând, dacă o opinie este înăbuşită, rămâne posibil ca, pe cât putem noi şti cu
siguranţă, acea opinie să fie adevărată. A nega acest lucm înseamnă a presupune că noi înşine suntem infailibili.
în al doilea rând, chiar dacă opinia înăbuşită ar fi greşită, ea poate să conţină, şi foarte adesea conţine, un dram de adevăr; şi cum opinia generală sau dominantă într-o anumită chestiune reprezintă numai rareori sau chiar niciodată întregul adevăr, numai prin confruntarea opiniilor opuse putem avea şansa de a ajunge şi la restul adevărului.
în al treilea rând, chiar dacă opinia unanim admisă ar fi nu doar adevărată, ci ar cuprinde întregul adevăr, dacă nu se permite ca ea să fie contestată cu toată vigoarea şi seriozitatea, cei mai mulţi dintre aceia care o acceptă o vor împărtăşi în felul în care sunt împărtăşite prejudecăţile, cu prea puţină înţelegere şi sensibilitate pentru temeiurile ei raţionale. Şi nu numai atât. în al patrulea rând, există chiar pericolul ca însuşi înţelesul doctrinei să se piardă ori să fie sărăcit, în care caz ea nu ar putea să-şi exercite efectul vital asupra caractemlui şi comportării oamenilor, devenind o simplă declaraţie formală, incapabilă de a aduce vreun folos, dar ocupând totuşi un loc în câmpul
__________ ideilor şi împiedicând formarea unor convingeri adevărate şi sincere pe baza raţiunii sau a
experienţei personale”.
(J. S. Mill, Despre libertate, cap. II.).
Un astfel de rezumat, fireşte, nu poate ţine locul argumentării dezvoltate pe care o recapitulează, dar cu ajutorul lui aceasta poate fi mai uşor urmărită în ceea ce are esenţial I	şi mai cu seamă în ceea ce ţine de configuraţia ei logică de ansamblu.
|	2. Am făcut mai sus o remarcă legat de eventualul sentiment al cititorului că
analiza argumentărilor aşa cum am descris-o este ceva prea puţin asemănător cu felul cum [	sunt receptate şi interpretate argumentările în practica gândirii. Un astfel de sentiment
î	este şi mai probabil să se ivească în legătură cu contrastul dintre expunerea teoretică a
!	noţiunilor şi tehnicilor logicii formale, pe de o parte, şi practica raţionamentului, pe de
alta. Pasajul care urmează discută despre acest din urmă contrast, dar ceea ce se spune în el este aplicabil, în fond, şi la teoria argumentării:

55
„în anumite privinţe s-ar putea face următoarea analogie. Lupta efectivă din război diferă izbitor de exerciţiile de pe câmpul de instrucţie. Exerciţiile cel mai bine executate ar fi pe câmpul de luptă cele mai proaste mişcări cu putinţă, iar terenul cel mai favorabil pentru o acţiune de ariergardă ar fi cu totul impropice pentru ceea ce se face în curtea cazărmii. Cu toate acestea, luptătorul cel mai eficient şi plin de resurse este tocmai soldatul bine instruit la exerciţii. Modurile în care el se foloseşte de iregularităţile terenului reflectă bagajul de cunoştinţe dobândite anterior pe asfalt. Dacă acum este în stare să improvizeze operaţii pe întuneric şi cu riscul vieţii, aceasta se datorează în parte faptului că mai înainte a învăţat nişte lucruri, foarte stereotipe şi formalizate, la lumina zilei şi în condiţii de mare plictiseală. Ceea ce se transmite de pe terenul de exerciţii şi defilări pe câmpul de luptă nu sunt mişcările stereotipe ce se execută pe cel dintâi, ci nişte standarde de perfecţiune şi control’’.
(Gilbert Ryle, Formal and Informai Logic).
Capitolul VI
Configuraţii argumentatWe
1.	Integrarea legăturilor logice directe în structuri de ansamblu
în capitolul precedent am văzut cum în urma segmentării textului argumentativ în enunţuri distincte şi sprijinindu-ne, acolo unde există în text, pe IVA, putem trasa legăturile logice ale fiecărui enunţ cu enunţuri care îl preced şi/sau cu enunţuri care îi succed nemilocit în cadrul respectivului text. Finalmente însă interesează pe ce anume şi în ce fel se sprijină enunţul cu statut de teză în cadrul argumentării pe care o analizăm; interesează, adică, firul sau firele logice prin care el se leagă de enunţurile care în acea argumentare nu sunt susţinute prin altceva, ci reprezintă punctele de pornire presupuse a fi admise deopotrivă de argumentator şi de auditoriu.
Să ne amintim observaţia făcută mai înainte, în discuţia despre argumentarea ca activitate, că argumentatorul presupune implicit că auditoriul său acceptă anumite aserţiuni - principii generale, fapte empirice, evaluări etc. - de care el, argumentatorul, se va servi în acţiunea sa intelectuală şi verbală menită să modifice atitudinea auditoriului faţă de opinia ce formează obiectul argumentării. Măsura în care această acţiune a argumentatorului va izbuti depinde, evident, în bună parte, de recunoaşterea de către auditoriu a forţei legăturilor logice evidenţiate de argumentator între punctele de plecare ale argumentării şi teza acesteia. în cazul argumentărilor cât de cât complexe, aceste legături constau din câte două sau mai multe verigi, care deseori nu sunt toate de aceeaşi natură şi de aceeaşi forţă din punct de vedere logic, iar auditoriul sau criticul s-ar putea să le judece pe unele favorabil iar pe altele să le conteste ori să le privească dubitativ sau rezervat. în cele ce urmează, numim configuraţie logică a unei argumentări ansamblul legăturilor logice care conduc de la punctele de pornire ale argumentării la teza ei.
Pentru început să facem abstracţie de posibilele componente subînţelese ale argumentărilor şi să descriem doar legături dintre enunţurile din care constă textul argumentativ (şi pe care, în capitolul precedent, am convenit să le numerotăm consecutiv, în ordinea în care apar în text). Cea mai simplă structură argumentativă este cea care constă dintr-o pereche de enunţuri dintre care unul joacă rolul de temei sau premisă pentru celălalt, care în acest context joacă rolul de concluzie. Dacă, în textul segmentat, primul enunţ este numerotat, să zicem, cu (m), iar cel de-al doilea cu (n), vom marca rolurile lor logice printr-o săgeată dusă de la (m) la («). Dacă întreg textul argumentativ constă doar din enunţurile (m) şi (n), atunci, evident, (n) reprezintă teza argumentării, iar (m) singurul argument în sprijinul ei, ca în următorul exemplu: „(1) Asupra victimei s-a găsit o importantă sumă de bani, ceea ce înseamnă că (2) mobilul crimei nu a fost jaful”. Alteori, însă, legătura dintre (m) şi (n) poate fi doar o verigă într-un lanţ argumentativ care nu pleacă de la (m) şi/sau nu se termină cu (n), după cum se va vedea în majoritatea exemplor de mai jos.
57
De multe ori un enunţ, să zicem (n), dintr-un text argumentativ este susţinut nemijlocit prin două sau mai multe alte enunţuri (premise). Atunci trebuie deosebite, din punct de vedere logic, două situaţii: (a) cea în care fiecare din aceste premise contează ca un argument de sine stătător în favoarea lui («); şi (b) cea în care ele doar considerate împreună, adică raportate unele la altele, constituie un temei pentru (n). în situaţia (a) avem de-a face cu o structură argumentativă convergentă, pe care o reprezentăm ducând câte o săgeată de la fiecare premisă la (ti). în situaţia (b) avem o structură argumentativă cuplată, pe care o reprezentăm unind mai întâi între ele, prin liniuţe, numerele de ordine ale respectivelor premise şi trasând apoi o săgeată de la ansamblul lor la (n). Un exemplu de structură convergentă ne oferă argumentarea (V.l) din capitolul precedent, unde (1) este susţinută prin două argumente distincte, (2) şi (3). Grafic, aşadar, această structură va fi reprezentată ducând câte o săgeată de la (2) şi de la (3) la (1). Ca ilustrare pentru structura cuplată ne poate servi deja citata argumentare aristotelică despre deosebirea dintre prietenie şi bunăvoinţă, pe care acum o reproducem numerotând în ordine enunţurile componente:	^
„Bunăvoinţa seamănă cu prietenia, (1 ’) fără să fie totuşi prietenie. Căci (2’) bunăvoinţă putem avea şi faţă de persoane necunoscute, de care poate rămâne ignorată, dar (3’) prietenie nu”.
Aici, evident, aserţiunile (2’) şi (3’) nu constituie două argumente distincte în favoarea lui (!’), ci, raportate una la cealaltă, alcătuiesc un singur argument: dacă una din ele ar fi eliminată, cealaltă de una singură şi-ar pierde relevanţa şi nu ar putea conta ca argument pentru (1’). Dacă, de pildă, cineva ar spune „Bunăvoinţa nu e acelaşi lucru cu prietenia, deoarece nu putem fi prieteni cu persoane necunoscute”, i s-ar putea pe drept cuvânt replica „Dar ce are una cu alta?” sau „Nu văd legătura” - doar dacă nu cumva se consideră de la sine înţeles - şi ca atare inutil de exprimat - ceea ce spune (2’)- Grafic, vom reda, aşadar, această a doua situaţie unind printr-o linie pe (2’) cu (3’) şi apoi ducând o săgeată de la această linie la (1 ’). Convenind să trasăm totdeauna săgeţile cu vârful în jos, vom avea pentru cele două structuri argumentative - convergentă şi cuplată -următoarele diagrame:
respectiv
(2’)
(3’)
0’)
în ambele exemple de aici, tripletele de enunţuri respective alcătuiesc întregul text argumentativ, cu (1), respectiv (1 ’), în rolul de teză. De multe ori, însă, o structură argumentativă convergentă sau una cuplată sunt integrate ca verigi în câte o structură argumentativă mai complexă, şi atunci aserţiunea care în ele joacă rolul de concluzie poate să coincidă sau să nu coincidă cu teza acestei argumentări mai complexe. Situaţiile de acest fel vor apărea ilustrate ceva mai jos.
Simetric situaţiilor despre care am vorbit aici, unde câte un enunţ dintr-un text argumentativ este susţinut prin câte două sau mai multe alte enunţuri, se întâlneşte uneori situaţia când un acelaşi enunţ este folosit pentru susţinerea a două sau mai multe alte
58
enunţuri. O astfel de structură argumentaţi vă se cheamă divergentă, iar în reprezentările grafice corespunzătoare ei vor apărea două sau mai multe săgeţi care pornesc de la numărul de ordine ataşat enunţului-premisă spre numerele corespunzătoare enunţurilor care se sprijină pe el. Iată un exemplu de acest fel: „(1) Preţul petrolului pe pieţele internaţionale a crescut vertiginos în ultimele luni, astfel încât este de aşteptat ca (2) încasările ţărilor exportatoare de petrol să devină mai mari, iar (3) în ţările importatoare de petrol carburanţii la pompă să se scumpească”. Aici, evident, (2) şi (3) sunt concluzii trase din premisa (1), ceea ce ne dă configuraţia
O	structură argumentativă elementară, formată dintr-o pereche de enunţuri, să zicem (m) şi (ri), dintre care primul este susţinut prin cel de-al doilea, se poate dezvolta în una mai complexă şi dacă cel de-al doilea enunţ este, la rândul lui, susţinut prin unul sau mai multe altele. Se obţin atunci structuri argumentative de felul
(«)
im)
sau
(p)~r(<7)
(«)
im)
sau
(«)
im)
etc.
Prima din aceste trei configuraţii corespunde argumentărilor numite seriale.
Despre argumentările în care unul sau mai multe enunţuri sunt susţinute de anumite premise iar apoi, la rândul lor, servesc ele la susţinerea altor enunţuri vom spune că sunt stratificate. In principiu, macrostructura oricărei argumentări poate fi descrisă şi reprezentată grafic ca rezultând din combinări ale unor structuri mai simple de felul celor explicate mai înainte. Să exemplificăm pe câteva argumentări reale, dintre care unele au fost deja reproduse mai sus.
în capitolul precedent, analizând textul argumentativ (V.2) din Aristotel, am identificat în el cinci enunţuri distincte; pe cel numerotat cu (1) l-am recunoscut drept teză, sprijinită nemijlocit pe (2), (3) şi (4), iar despre (4) am spus că se sprijină pe (5). Macrostructura acestei argumentări aristotelice s-ar reda, aşadar, prin următoarea diagramă:
(2)
"(3)
V
o)
(5)

Ceva mai încolo vom sugera şi o analiză uşor diferită a macrostructurii acestei argumentări. Acum să aplicăm pe încă un exemplu (citat şi el deja, în cap. V), cele spuse
59
despre analiza şi reprezentarea grafică a macrostructurii argumentărilor. întâi vom segmenta textul respectiv, numerotând totodată, în ordine, aserţiunile componente:
„(1) Poezia, într-adevăr, nu poate fi tradusă, de unde urmează că (2) poeţii sunt cei ce prezervă limbile; căci (3) nu ne-am osteni să învăţăm o limbă dacă am dispune în traducere de tot ce este scris în ea. Dar, cum (4) din frumuseţile poeziei nu ne putem împărtăşi decât în limba originalului, (5) ne apucăm să învăţăm această limbă”.
Teza argumentării cuprinse în acest fragment este, de bună seamă, (2). Ea se sprijină nemijlocit pe (5), iar aceasta, la rândul său, pe (4), şi (3) luate împreună. în fine, (4) se sprijină pe (1). Avem, aşadar, următoarea configuraţie logică:
Este uşor de înţeles cum şi din ce motive o argumentare de tipul cel mai simplu din punct de vedere structural, constând din teză, (m) şi un singur argument, (n), se poate dezvolta în una mai complexă, fie de tip convergent, fie de tip stratificat. Dacă din reacţia, efectivă sau anticipată de argumentator, a auditoriului rezultă că (n) este considerat insuficient pentru susţinerea lui (m), argumentatorul, dacă îi stă în putinţă, va aduce în sprijinul lui (m) unul sau mai multe alte argumente, independente de (n); argumentarea iniţială se va transforma astfel în una de tip convergent. Dacă însă este semnalată sau anticipată nu insuficienţa lui (n), ci caracterul neevident sau problematic al relevanţei sale pentru (m), atunci argumentatorul se va afla în situaţia de a trebui să expliciteze legătura logică dintre cele două enunţuri, (n) şi (m). El va face acest lucru formulând un nou enunţ sau mai multe care, raportate la (n), conduc la concluzia (m). Va rezulta astfel o argumentare de tip „cuplat”.
Aceste două căi de complicare a structurii argumentărilor, motivate diferit dar care, fireşte, nu se exclud între ele, pot fi privite şi ca modalităţi de „reparare” a unor argumentări anterioare mai sumare, percepute ca mai mult sau mai puţin nesatisfacătoare într-o privinţă sau alta; aşadar, ca modalităţi de a le ameliora şi a le face mai convingătoare.
2.	Componente subînţelese ale textelor argumentative
Spuneam în capitolul precedent că, în practica argumentării de multe ori argumentatorii lasă neexprimate anumite lucruri, considerate de către el evidente sau îndeobşte admise, a căror formulare ar împovăra inutil textul argumentativ şi l-ar face pedant şi indigest. Aceste elemente lăsate subînţelese de argumentator se cer a fi explicitate atunci când dorim să caracterizăm cu exactitate, în termenii logicii, prin ce fel
(4)	(3)
(2)
60
de raţionamente este susţinut un enunţ din textul argumentativ cu ajutorul altora. Din unghiul teoriei argumentării o asemenea explicitare devine necesară doar în eventualitatea că elementele lăsate subînţelese de argumentator ar putea fi considerate contestabile - de către auditoriu sau de către un terţ care analizează argumentarea.
Caracteristica despre care vorbim acum a textelor argumentative ar fi descrisă în vocabularul logicii spunând că inferenţele din ele se înfăţişează frecvent ca nişte entimeme. Entimemele sunt formulări de raţionamente unde câte o premisă sau concluzia sunt lăsate neenunţate, subînţelese. Despre caracteristica discursurilor oratorice de a se folosi de entimeme a vorbit încă Aristotel, în Retorica sa (deşi la el termenul „entimemă” se poate să fi avut un înţeles ceva mai special decât cel indicat adineauri). „Oricine realizează o persuasiune prin dovezi - scrie el - foloseşte de fapt fie entimeme, fie exemple (...). Când sprijinim dovedirea unei propoziţii pe un număr de cazuri asemănătoare, aceasta este inducţie în dialectică, exemplu în retorică. Când se arată că, anumite propoziţii fiind adevărate, trebuie în consecinţă să fie adevărată o altă propoziţie, distinctă de ele, în chip universal sau în cele mai multe cazuri, aceasta se cheamă deducţie în dialectică, entimemă în retorică”.
Elementele subînţelese în formularea argumentărilor sunt uneori propoziţii exterioare textului, folosite împreună cu unul sau mai multe enunţuri din text pentru susţinerea unei concluzii. Alteori sunt concluzii intermediare ce decurg din anumite enunţuri prezente în text, dar în mod atât de simplu şi de evident încât formularea lor este considerată a fi de prisos. Pentru a ilustra prima din aceste situaţii, să luăm un exemplu dat şi comentat chiar de Aristotel în Retorica sa:
„Entimemă trebuie să constea din puţine propoziţii (...). Pentru că dacă vreuna din aceste propoziţii exprimă un fapt familiar, nu-i nevoie să fie nici măcar menţionată; ascultătoml o poate adăuga singur. Astfel, pentru a arăta că Darieus a ieşit învingător la o întrecere unde câştigătorul primeşte o cunună, e suficient să se spună <Pentru că a ieşit învingător la Jocurile 01impice>, fără a mai adăuga <Iar la Jocurile Olimpice învingătorii primesc o cunună>, fapt ştiut de toată lumea”.
Ceea ce spune aici Aristotel este, aşadar, că pentru a dovedi cuiva că (1) Darieus a ieşit învingător la o întrecere unde câştigătorul primeşte o cunună, în mod normal va fi produs în chip de argument doar enunţul că (2) Darieus a ieşit învingător la Jocurile Olimpice. Dar (2) este un temei pentru acceptarea lui (1) doar pentru un auditoriu familiarizat cu faptul că (3) la Jocurile Olimpice învingătorii primesc o cunună. Deducerea lui (1) din premisele (2) şi (3) ar fi un silogism valid (cf. mai jos, cap. XII) în sensul logicii formale - un caz particular a ceea ce mai sus am numit structură cuplată. Lăsând pe (3) neexprimată, pentru că e un adevăr familiar, rămânem cu o structură „elementară”, ce s-ar reda printr-o diagramă cu săgeata dusă de la (2) la (1).
Ca un al doilea exemplu de argumentare cu o premisă subînţeleasă, să luăm o remarcă făcută pe la începutul deceniului patru al secolului trecut de C. Argetoianu, pe atunci prim-ministru. Un membru al echipei guvernamentale i-a spus într-o zi că se zvoneşte cum că regele ar intenţiona să destituie guvernul. La care Argetoianu ar fi replicat: „Nu vom fi destituiţi. Unde găseşte regele lichele mai mari ca noi?!”. Evident că scurta argumentare a lui Argetoianu, că regele nu intenţionează să schimbe guvernul în funcţie, foloseşte - oarecum autoironie şi cinic - premisa că regele preferă drept guvernanţi lichele. Numai cuplată cu această premisă subînţeleasă, devine relevantă pentru teza argumentării
61
premisa, enunţată, că regele n-are unde să găsească lichele mai mari decât politicienii din care era format guvernul în funcţie. Pentru interlocutorul său din acest episod, Argetoianu considera, de bună seamă, bine ştiută şi admisă propoziţia lăsată neenunţată.
Să ilustrăm acum situaţia în care din formularea argumentării sunt omise concluzii intermediare. Un prim exemplu în acest sens ni-1 oferă argumentarea aristotelică (V.2) din capitolul precedent, despre a cărei configuraţie logică am spus ceva mai înainte, cu prilejul diagramării, că ar putea fi descrisă şi într-o manieră întrucâtva diferită de cea adoptată acolo. într-adevăr, în loc de a indica, aşa cum am făcut acolo, (2), (3) şi (4) drept aserţiunile pe care, într-o structură „cuplată”, se sprijină (1), putem la fel de bine să considerăm că din (2) şi (3), cuplate, decurge concluzia intermediară „Cine nu posedă experienţă este lipsit de înţelepciune practică”, iar aceasta, cuplată cu (4), conduce în mod evident la concluzia finală (teza) (1). Desemnând menţionata concluzie intermediară prin litera „a” (pentru a marca faptul că, spre deosebire de aserţiunile desemnate prin cifre, ea nu figurează în text, ci este degajată din analiza logică a acestuia), am obţine atunci următoarea diagramă pentru (V.2):
Diagrama de aici pentru (V.2) nu este în dezacord cu cea propusă mai înainte, ci corespunde unei analize echivalente, dar ceva mai detaliate, a legăturii logice dintre (2), (3) şi (4), pe de o parte, şi (1), pe de alta. Ea ar fi preferată din perspectiva logicii formale, pentru că această legătură logică s-ar înfăţişa acum ca fiind formată din două verigi succesive care constituie, fiecare în parte, câte un silogism simplu, concluzia celui dintâi servind ca premisă în cel de-al doilea. Altminteri această analiză alternativă pare mai artificială şi mai pedantă, deoarece pentru înţelegerea şi evaluarea respectivei argumentări, pasul logic de la (2), (3) şi (4) la (1) nu ar avea de ce să suscite dubii şi să fie problematizat. în general, pentru analiza şi evaluarea unei argumentări, detectarea eventualelor premise subînţelese este de interes doar când acceptabilitatea acestora stă sub semnul întrebării; tot aşa, evidenţierea concluziilor intermediare lăsate neenunţate de către argumentator este de interes numai dacă nu reiese cu toată claritatea din ce au fost derivate şi cum anume. Să dăm câte un exemplu pentru aceste două posibilităţi.
Să presupunem că persoana A se consultă cu B în privinţa oportunităţii de a cere cunoştinţei lor comune de altă dată, C, ajutor într-o chestiune delicată, (mizâd pe faptul că odinioară A şi C au fost colegi şi amici), iar B îi spune: „în locul tău, nu mi-aş pune speranţe în ajutorul lui C. Doar ştii că între timp a ajuns persoană importantă; îţi închipui cumva că din postura lui de acum îi mai pasă de amiciţiile de altă dată?” Evident că B, în argumentarea sa, se sprijină pe o premisă neenunţată despre schimbările ce se produc în sentimentele şi atitudinile oamenilor atunci când aceştia ajung sus pe scara socială. Dar cum sună această premisă şi în ce fel am putea s-o reconstituim, presupunând că spusele lui B se găsesc, de pildă, într-o scrisoare a sa către A? împărtăşeşte B credinţa că (a) toţi oamenii ajunşi în situaţia lui C devin nesimţitori la amiciţiile din trecut atunci când acestea nu le mai pot fi de folos? Sau că (b) măcar unii dintre ei suferă această transformare? Sau că (c) în cele mai miilte cazuri lucrurile se petrec aşa? Nu avem o bază
(2)	(3) (fj)
62
sigură pentru a opta pentru una din aceste posibilităţi în defavoarea celorlalte. Tot ce putem spune, în lipsa altor elemente de sprijin, este că, dată fiind forma ei universală, varianta (a) ar fi suficientă pentru deducerea riguroasă a concluziei sugerate de B, dar căi pe de altă parte, tocmai din pricina acestei forme a ei, este neplauzibilă ca generalizare scoasă din experienţă; că (b) este un adevăr îndeobşte admis, dar că e prea slabă pentru a legitima concluzia sugerată de B; în fine, că propoziţia (c) e o generalizare din experienţă mai plauzibilă decât (a), dar din ea nu decurge riguros, ci doar cu oarecare probabilitate, concluzia lui B despre reacţia de aşteptat a lui C.
In general, când se simte că într-un text argumentativ este subînţeleasă o aserţiune folosită ca premisă, explicitarea ei comportă două riscuri opuse: cel de a-i atribui argumentatorului adeziunea la o propoziţie prea tare şi, ca atare, mai hazardată şi mai lesne de contestat decât ceea ce el ar fi dispus să admită; şi cel de a-i atribui o opinie, ce-i drept acceptabilă, dar insuficient de tare pentru susţinerea concluziei trase cu ajutorul ei. In ambele cazuri i-am deforma argumentarea şi i-am face o nedreptate. Recomandabilă pare, de aceea, un fel de linie de mijloc: a-i atribui argumentatorului, dacă textul argumentării şi contextul în care este produsă o permit, o opinie exprimată printr-o propoziţie suficient de tare pentru a permite derivarea - riguroasă sau probabilă - a concluziei trase de el, dar nu atât de tare încât să fie în mod vădit neplauzibilă.
.......Iată încă un exemplu de text argumentativ laconic, unde este lăsată neenunţată o
premisă, considerată adevăr moral evident, fără de care premisa enunţată nu s-ar lega logic de teza susţinută de argumentator. E vorba de o observaţie a lui Cato cel Bătrân, reprodusă de Cicero în scrierea sa Despre prietenie (este şi acesta un exemplu de text argumentativ în care nu există IVA):
»(1) Duşmanii înverşunaţi aduc mai multe servicii unora decât prietenii care par plăcuţi; (2) aceia spun de multe ori adevăml, (3) aceştia niciodată”.
Premisa subînţeleasă este aici, fireşte, aceea că (a) mai multe servicii îţi aduce cineva care îţi spune adevărul decât cineva care nu o face niciodată. Diagrama acestei argumentări ar arăta, aşadar, astfel:
(1)
In construirea acestei diagrame am preferat să legăm mai întâi între ele aserţiunile (2) şi (3), iar conjuncţia lor, adică ceea ce spun ele luate împreună, să o cuplăm cu generalizarea exprimată prin (a), al cărei sens este comparativ. De altfel, fraza „aceia spun de multe ori adevărul, aceştia niciodată ar putea fi tratată şi ca o unică premisă care, împreună cu (a), duce la concluzia (1). Ar fi şi aceasta o descriere posibilă a configuraţiei logice detectabile în argumentarea lui Cato. Prin acea frază se fac totuşi două aserţiuni distincte şi, în principiu, cineva ar putea subscrie la una din ele iar pe cealaltă să o conteste (oare „prietenii care par plăcuţi” nu-ţi spun chiar niciodată adevărul?); de aceea se recomandă ca fiind mai adecvată o analiză în care cele două aserţiuni sunt tratate distinct.
Ceea ce am spus în capitolul precedent despre interesul şi valoarea de exerciţiu intelectual ale analizei logice a textelor argumentative poate fi repetat şi aici, privitor la
63
recunoaşterea configuraţiei lor logice de ansamblu, inclusiv la explicitarea premiselor subînţelese, şi la reprezentarea acestei configuraţii prin diagrame. Această operaţie nu este întotdeauna simplă şi necontroversabilă, ci uneori comportă dificultăţi şi tatonări, examinarea unor posibilităţi alternative. Diagramele ca atare nu sunt, fireşte, un mijloc de a descoperi această configuraţie, ci doar un mod de a o reprezenta după ce a fost recunoscută. In capitolul următor vom vedea în ce fel analiza logică a argumentărilor, aşa cum a fost descrisă până aici, se completează prin recunoaşterea caracterului specific al legăturilor logice directe şi a forţei lor mai mari sau mai mici, de care depinde ţinuta logică a argumentării ca întreg1.
Câteva exemple în plus pentru analiză şi diagramare
1.	„Prin tehnici analitice de diverse feluri, prin terapii de grup şi grupuri de întâlnire, cu ajutorul hipnozei, al terapiei medicamentoase şi al stimulării cerebrale, autodezvăluirea /darea în vileag a unor secrete personale/ este ajutată şi interpretată. Dar valoarea terapeutică a oricăreia din aceste tehnici este departe de a fi stabilită, iar nevoia de precauţie în alegerea persoanelor cel mai bine calificate să asculte dezvăluiri personale este tot mai clară.
Precauţia e cât se poate de întemeiată. Nu poţi avea încredere că toţi cei ce ascultă ipărturisiri sunt persoane discrete sau deosebit de capabile să consoleze sau să ajute. Pe lângă aceasta, actul de spovedire poate prin el însuşi să sporească vulnerabilitatea persoanelor care îşi divulgă secretele, mai ales în cazul practicilor instituţionalizate. Studiile au arătat că atunci când autodezvăluirea curge într-o singură direcţie, ea sporeşte autoritatea ascultătorului şi o diminuează pe cea a vorbitorului. în practicile confidenţelor curente, fluxul informaţiei personale este reciproc, pentru că dezvăluirile unei persoane provoacă dezvăluiri din partea celeilalte; în practicile instituţionalizate, însă, nu există o asemenea reciprocitate. Dimpotrivă, terapeuţilor şi altora care primesc confidenţe personale li se recomandă adesea să-şi înfrângă impulsul firesc de a răspunde în acelaşi mod”.
S. Bok, Secrets
2.	„Discursul rareori depinde de existenţa la vorbitori a unor reprezentări complete şi identice ale înţelesurilor cuvintelor pe care le folosesc. Comunicarea este întru totul posibilă şi când o astfel de similitudine este mică sau inexistentă, căci altminteri copiii n-ar putea niciodată să înveţe limba lor maternă. Adulţii, tot aşa, pot comunica cu succes şi în condiţiile unei cunoaşteri incomplete a înţelesurilor”
P. N. Johnson-Laird, Mental Models
3.	„Nu-i ruşine a cunoaşte prea puţin, ci a persevera prosteşte şi îndelung în puţinul pe care-1 ştii; pentru că primul lucru este o lipsă atribuită slăbiciunii tuturor, al doilea însă este un defect pus pe seama unuia singur".
Cicero, Despre invenfiune
4.	„Această a doua deosebire /dintre viziunea despre lume creştină şi anumite viziuni profane - n.nJ ţine de nemurire şi, în treacăt fie spus, are legătură cu deosebirea dintre totalitarism şi democraţie. Dacă indivizii trăiesc doar şaptezeci de ani, atunci un stat sau o naţiune, sau o civilizaţie, care pot dura şi o mie de ani, sunt mai importante decât individul. Dacă însă creştinismul este adevărat, atunci individul e nu doar mai important, ci incomparabil mai important, pentru că este veşnic iar viaţa statului sau a unei civilizaţii, în comparaţie cu veşnicia, nu reprezintă decât o clipă”.
C. S. Lewis, Mere Christianity (citat după Trudy Govier, A Practicai Study of Arguments, cap. 2)
1 Reprezentarea prin digrame, în felul erătat, a structurii logice a argumentărilor a fost sugerată de M. C. Beardlsey şi S. Thomas, de unde denumirea de „diagrame Beardsley-Thomas”.
64
Capitolul (/II
TEHNICI DE ARGUMENTARE
1. Noţiunea de tehnici de argumentare
Pentru început să recurgem la un exemplu pentru a sugera la ce trimite sintagma „tehnică de argumentare”, urmând ca apoi să propunem o caracterizare în termeni generali a acestei noţiuni. Să ne amintim fragmentul reprodus mai înainte din celebra scriere politică a lui Machiavelli, unde acesta argumenta că pentru un principe, spre a nu fi răsturnat de la putere, este mai bine să le insufle supuşilor frică decât să se arate cu ei blând, prietenos şi darnic. Teza era susţinută prin considerente de ordin general privitoare la natura umană, la viciile ce i-ar fi inerente, între care lăcomia, nerecunoştinţa, caracterul interesat şi nestatornic al ataşamentelor - toate favorizând trădarea în situaţiile critice. Este, aşadar, o argumentare care apelează la generalităţi cu caracter antropologic şi psihologic. Evident, în sprijinul aceleiaşi teze Machiavelli ar fi putut argumenta şi altfel, bunăoară dând exemple istorice de principi aprigi şi temuţi, şi respectiv blânzi şi omenoşi, cu destinele pe care le-au avut unii şi ceilalţi. Aceasta ar fi fost o argumentare de o altă factură, sprijinită nu pe generalităţi mai mult sau mai puţin plauzibile, ci pe învederarea de cazuri particulare care se subsumează tezei susţinute de argumentator. Drept ilustrare pentru acest al doilea mod de argumentare, prin exemple, ne poate servi următorul fragment din scrierea lui Cicero Despre îndatoriri, unde este susţinută, referitor la aceeaşi chestiune, o opinie opusă celei a lui Machiavelli:
„Nu există putere a stăpânitorilor atât de mare încât să poată dăinui prin exercitarea teroarei. Martor e Phalaris, mai vestit decât toţi ceilalţi tirani prin cruzimea lui, care n-a fost ucis datorită unei curse, ca Alexandru de care am vorbit mai înainte, nici de câţiva, ca tiranul nostru (Cezar), ci asupra lui s-a năpustit tot puhoiul agrigentinilor. Macedonenii nu l-au părăsit oare pe Demetrius şi au trecut cu toţii de partea lui Pyrrhus? Pe lacedemonieni, care-şi exercitau nedrept puterea, nu i-au părăsit oare pe neaşteptate aproape toţi aliaţii şi nu s-au arătat nişte spectatori la dezastrul de la Leuctra?”
Este, desigur, o simplă întâmplare că în cazul perechii de texte argumentative pe care le-am folosit aici drept ilustrări, două modalităţi sau „tehnici” de argumentare diferite sunt utilizate pentru susţinerea a două teze opuse. Spuneam adineauri că Machiavelli ar fi putut folosi exemple; tot aşa, Cicero ar fi putut să-şi susţină teza prin consideraţii generale despre firea oamenilor şi reacţiile ei probabile la diferite stiluri de guvernare. Nu putem şti de ce unul din cei doi gânditori politici a preferat, în legătură cu chestiunea în discuţie, un mod de argumentare, iar celălalt un altul. Aici ne interesează doar să constatăm că ambele moduri sunt posibile şi că au şi fost efectiv utilizate în practica argumentării.
65
Să mai dăm un scurt exemplu, de astă dată din Voltaire, unde în susţinerea uneia şi aceleiaşi teze - că războiul nu constituie starea naturală a omului - sunt aduse două argumente de facturi evident diferite (pe care le vom marca aici prin (a,), respectiv (a2)):
(a,) Dacă starea naturală a omului ar fi războiul, toţi oamenii s-ar sugruma unii pe alţii: de mult timp n-am mai exista /.../. Ni s-ar fi întâmplat ceea ce s-a întâmplat cu oamenii născuţi din dinţii şarpelui Cadmus: s-au bătut şi au murit până la unul. Dacă omul s-ar naşte pentru a-şi ucide vecinul şi a fi ucis de acesta, el şi-ar împlini în mod necesar destinul, aşa cum vulturii şi-l împlinesc pe-al lor mâncându-mi porumbeii, iar dihorii sugând sângele găinilor mele. (a2) S-au văzut popoare care n-au cunoscut niciodată războiul: se spune acest lucra despre brahmani, despre unele populaţii din insulele Americii, pe care creştinii le-au exterminat, neputând să le convertească. Primitivii, pe care îi numim quakeri, alcătuiesc în Pennsylvania o naţiune din ce în ce mai importanţă, şi ei urăsc războiul. Laponii, samoizii n-au ucis niciodată pe nimeni într-o luptă armată. Războiul nu este, deci, esenţa speciei umane.
Voltaire, Dialoguri între A, B şi C...
Teza acestei scurte argumentări, enunţată în ultima propoziţie a textului, este susţinută, după cum se vede, prin două argumente nu doar diferite şi independente unul de celălalt (configuraţia întregii argumentării fiind, de aceea de tipul numit mai înainte „convergent”), ci şi de genuri diferite. Primul e un fel de reducere la absurd a ideii că războiul ar fi un fenomen izvorât din chiar firea umană: dacă ar fi aşa, raţionează argumentatorul, oamenii demult s-ar fi exterminat reciproc, ceea ce, iată, nu s-a întâmplat. Cel de-al doilea invocă existenţa unor popoare care n-au cunoscut războiul, aşadar contestă universalitatea acestui fenomen prin apel la contraexemple.
Când se încearcă inventarierea tehnicilor de argumentare, se are în vedere această diversitate de mijloace la care pot apela argumentatorii pentru a produce schimbarea dorită în credinţele şi/sau atitudinile auditoriului. Corespondentul în retorica antică şi în dialectica aristotelică al noţiunii de tehnică de argumentare (unii teoreticieni ai argumentării preferă denumirea „schemă de argumentare”) este noţiunea de topos sau, în traducerea latină a acestui termen grecesc, locus, adică loc. De aici vine şi denumirea tratatului despre dialectică al lui Aristotel, Topica, adică teoria „locurilor” din care se pot lua argumente, altfel spus a rubricilor sub care se pot grupa acestea într-o analiză sistematică a argumentărilor.
Aici nu vom oferi detalii despre inventarul aristotelic al „locurilor”, bazat pe distincţiile sale dintre gen, specie, diferenţă, propriu şi accident, ci ne vom mulţumi să prezentăm din scrierea sa un exemplu de topos uşor de înţeles şi fără raportare la aceste distincţii. Pentru argumentarea tezei că sănătatea este mai de preţ decât gimnastica (exerciţiul fizic), un topos potrivit ar fi principiul sau ideea mai generală că Ceea ce e de dorit pentru sine este mai de preţ decât ceea ce e de dorit ca mijloc pentru altceva. Şi atunci, cum sănătatea este de dorit pentru sine (aşadar ca scop) iar gimnastica e un mijloc potrivit pentru acest scop, rezultă logic teza menţionată. Enunţul cu rol de topos îndeplineşte, după cum se vede, două roluri: pe de o parte, selectează dintre enunţurile acceptabile de către auditoriu (interlocutor) - aici privitoare la sănătate şi gimnastică - pe cel care evidenţiază relaţia mijloc-scop dintre obiectele comparate, iar pe de altă parte, figurează ca una din premisele raţionamentului care are drept concluzie teza argumentării.
66
în cadrul cercetărilor modeme asupra argumentării, direcţia numită neoretorică, reprezentată de Ch. Perelman şi colaboratori, reia preocuparea aristotelică de întocmire a unui inventar de tehnici de argumentare. Această nouă trecere în revistă a tehnicilor argumentative a vrut să ofere o grupare a acestor tehnici deopotrivă sistematică şi exhaustivă. Ea a fost însă criticată sub ambele aspecte: diferitele rubrici din ea nu sunt totdeauna reciproc exclusive, aşa cum s-ar cere într-o clasificare logic corectă, iar pretenţia de exhaustivitate pare din capul locului neplauzibilă: de ce, adică, nu s-ar putea argumenta şi altfel decât după unul sau altul din modurile inventariate? Pare preferabil, pentru că e mai realist, să fie descrise doar un număr de astfel de tehnici, dintre cele la care se recurge frecvent în practica argumentării din diverse domenii, şi să fie discutate sub aspectul exigenţelor de care depinde utilizarea lor legitimă sau eficace - exigenţe care pot să difere semnificativ de la o tehnică la alta. Cu prilejul prezentării lor, se pot indica şi corespondenţe cu unele clasificări ale raţionamentelor, oferite de logicieni în scrierile lor. Pretenţia de inventariere exhaustivă şi definitivă este astfel abandonată în favoarea unei analize mai modeste dar, tocmai de aceea, mai realiste şi mai consonante cu bogăţia şi flexibilitatea discursului argumentativ, inclusiv cu diferenţele ce pot să existe sub acest aspect de la un domeniu la altul al cunoaşterii şi al practicii.
încă o precizare, în legătură cu exemplele pe care le vom da pentru diferite tehnici. Ele au fost alese ca ilustrări potrivite ale acestor tehnici aşa cum sunt efectiv folosite, ceea ce nu înseamnă că reprezintă toate argumentări la fel de bune sau măcar acceptabile. Câte una poate că e de-a dreptul sofistică. Dar despre utilizările uneia sau alteia dintre tehnicile de argumentare şi despre posibilele capcane logice şi abuzuri legate de folosirea lor va fi vorba în capitolul IX, consacrat evaluării şi criticii argumentărilor. Aici ne preocupă în principal consemnarea şi explicarea, în termeni generali, a unora din ele.
2. Câteva tehnici (scheme) de argumentare
1.	Raportarea unui caz particular (care face obiectul argumentării) la o propoziţie generală presupusă a fi admisă de auditoriu. Propoziţia generală poate fi una strict universală, care enunţă ceva despre fiecare element al unei clase, sau poate fi una care, fără a se pretinde riguros universală, enunţă ceva considerat tipic pentru elementele acelei clase, ceva despre care se crede, în temeiul experienţei, că este valabil în cele mai multe cazuri.
Propoziţiile generale pot^ fi folosite deopotrivă în argumentări pozitive şi în argumentări negative, polemice. In cele pozitive, cazul care face obiectul argumentării este subsumat clasei C despre care este vorba în propoziţia generală, spre a i se atribui caracteristica despre care este vorba în propoziţia generală. în cele negative, cazul care face obiectul argumentării este exclus din clasa C pe temeiul că la el nu se întâlneşte caracteristica atribuită în propoziţia generală elementelor acestei clase. (Cititorul familiarizat cu teoria silogismului va simţi corespondenţa dintre ceea ce numim aici argumentare pozitivă şi figura I silogistică, respectiv dintre ceea ce numim aici argumentare negativă şi figura a Il-a silogistică)1. înainte de a da câte un exemplu pentru
1	Aceste noţiuni şi altele de logică formală vor fi recapitulate, pe scurt, mai încolo, în cap. XII.
67
fiecare din cele două feluri de argumentări care folosesc tehnica despre care discutăm, să mai facem două menţiuni. (1) „Cazul” care face obiectul argumentării poate fi unul particular - un obiect, persoană sau eveniment determinate -, dar poate fi şi o clasă inclusă sau, respectiv, exclusă din clasa C. (2) Propoziţia generală la care se face apel intr-o argumentare poate să nu figureze în textul argumentativ, mai ales dacă ceea ce se spune în ea este considerat un lucru îndeobşte admis; argumentarea se va înfăţişa atunci ca o entimemă, unde elementul subînţeles este tocmai respectiva propoziţie generală.
Exemple de argumentare pozitivă prin apel la o propoziţie generală am întâlnit deja în capitolele precedente. Să le mai adăugăm aici unul:
/
„Independenţa individuală este prima dintre necesităţile modeme. în consecinţă, nu trebuie să se pretindă niciodată sacrificarea ei pentru instituirea libertăţii politice.
Rezultă că nici una din numeroasele instituţii, atât de lăudate, care în republicile antice limitau libertatea individuală, nu e admisibilă în vremurile modeme”.
Benjamin Constant, Despre libertatea anticilor comparată cu cea a modernilor
Concluzia („consecinţa”) intermediară trasă, în primul alineat al acestui text argumentativ, presupune, evident - lăsându-1 însă neenunţat, pentru că îl consideră necontestabil - principiul general că ceea ce are statut de primă necesitate nu trebuie niciodată sacrificat în numele vreunui alt considerent. Concluzia intermediară astfel susţinută funcţionează apoi ca premisă generală în sprijinul concluziei din alineatul al doilea, privitoare la anumite instituţii din republicile antice - concluzie ce poate fi considerată teza întregului text argumentativ citat. Şi acest al doilea pas argumentativ are caracter de entimemă, în el fiind presupusă premisa că aceste instituţii antice sacrifică libertăţii politice independenţa individuală.
Scurtul fragment argumentativ despre valoarea socială a culturii logice, reprodus mai înainte, în cap.V, se înfăţişează, tot aşa, ca o entimemă, în el fiind folosită cu statut de premisă subînţeleasă propoziţia generală că studiile care cultivă disciplina şi integritatea intelectuale sunt de natură să promoveze ţeluri sociale dezirabile.
în argumentarea leibniziană aşa cum o rezumă Bertrand Russell, reprodusă tot în cap. V, toate aserţiunile din care se compune textul sunt, după cum e uşor de văzut, propoziţii generale, mai precis, strict universale, ceea ce face ca argumentarea să sune aproape ca o demonstraţie.
( 2jSprijinirea unei aserţiuni generale pe exemple particulare ce i se subsumează. Un exemplu de acest fel îl oferă, cum am văzut, argumentarea reprodusă la începutul capitolului de faţă din Cicero, unde propoziţia generală că o stăpânire nu poate fi durabilă dacă se sprijină exclusiv pe teroare este susţinută prin citarea a trei cazuri de răsturnare violentă de către supuşi a unor asemenea cârmuiri. Numeroase argumentări care folosesc această tehnică se găsesc în dialogurile lui Platon, unde personajul Socrate îl conduce pe câte un interlocutor la acceptarea unei aserţiuni generale în urma admiterii de către acesta a unui număr de aserţiuni particulare, privitoare la cazuri ce se subsumează clasei despre care vorbeşte respectiva aserţiune generală. Iată un astfel de exemplu, luat din dialogul Gorgias:
68
„Socrate. Gândeşte-te acum şi la altceva: dacă cineva acţionează, nu trebuie să existe şi un obiect care suportă acţiunea lui?
Polos. Desigur.
Socrate. Dar obiectul care suportă respectiva acţiune, nu este oare aşa cum îl face cel ce acţionează asupra lui? Uite ce vreau să spun: dacă cineva loveşte, nu trebuie să fie şi cineva lovit?
Polos. Trebuie.
Socrate. Şi dacă loveşte tare sau iute, nu este la fel şi lovitura primită de către cel lovit?
Polos. Desigur.
Socrate. Deci suferinţa celui lovit este aşa cum o face cel ce loveşte?
Polos. Bineînţeles.
Socrate. Iar atunci când cineva dă foc, trebuie să fie ceva care ia foc?
Polos. Fireşte.
Socrate. Şi dacă-i dă foc să ardă tare sau dureros, aşa arde şi cel ce este aprins, precum este făcut să ardă?
Polos. Bineînţeles.
Socrate. Când cineva taie, se întâmplă acelaşi lucru: există ceva care este tăiat.
Polos. Desigur.
Socrate. Şi dacă tăietura este mare sau adâncă sau dureroasă, obiectul tăiat nu este aşa cum îl taie tăietorul?
Polos. Fără îndoială.
Socrate. Intr-un cuvânt (adică generalizând - n.n.), vezi dacă eşti de acord cu ce am spus adineauri, că întotdeauna felul acţiunii determină şi felul efectului.
Polos. Sunt de acord.
(Propoziţia generală - evidenţiată de noi prin italice - la care s-a ajuns astfel va fi în continuare imediat folosită de Socrate în felul descris adineauri, la punctul 1, adică va fi aplicată la un nou caz particular).
Tehnicii de argumentare despre care vorbim acum îi corespunde în vocabularul logicii noţiunea de inducţie (incompletă sau amplificatoare). Cele două ilustrări pe care le-am dat adineauri, deşi figurează în texte filosofice, sunt, evident simple şi uşor de urmărit. Tehnica argumentaţi vă a generalizării pornind de la exemple este, intr-adevăr, dintre cele mai puţin pretenţioase sub aspect intelectual şi, ca atare, este frecvent folosită în argumentările din viaţa de fiecare zi: argumentăm cuiva că X este nepunctual dându-i exemple în care X a întârziat la întâlniri la care promisese să vină la o anumită oră; în emisiuni TV li se argumentează tinerilor că drogurile au efecte nocive pentru sănătate prezentându-li-se cazuri de pacienţi ajunşi în spitale de psihiatrie în urma abuzului de droguri; la o emisiune sportivă un comentator susţine despre cutare jucător că nu mai e în formă, aducând mai multe exemple în care a ratat din situaţii din care altădată ar fi marcat, etc. Despre această tehnică de argumentare Aristotel nota următoarele în Topica sa (la 105 a): „Inducţia este ridicarea de la individual la general; de exemplu, dacă cel mai bun pilot este cel mai priceput în profesiunea sa, şi dacă acelaşi lucru este valabil pentru vizitiu, atunci cel mai bun în genere este acel care se pricepe în profesiunea sa. Inducţia este mai convingătoare, mai clară, mai uşor de cunoscut prin senzaţie şi deci mai familiară mulţimii” (decât argumentările care apelează la consideraţii generale, care sunt mai stringente dar mai anevoie de urmărit şi evaluat - n.n.).
69
3.	Tehnica invocării de exemple paralele. Şi aici, ca şi la tehnica descrisă la punctul 2, argumentatorul invocă exemple; de data asta, însă, nu pentru a sprijini pe ele o generalizare, ci pentru a conchide privitor la un caz particular. Exemplele invocate sunt „paralele” celui despre care se conchide, în sensul că prezintă asemănări relevante cu acesta. Un exemplu pentru acest mod de argumentare am dat deja în cap. IV: îl foloseşte Seneca atunci când, într-o scrisoare, încearcă să-şi convingă corespondentul că în urma dezamăgirii pe care i-a pricinuit-o un prieten, nu trebuie să înceteze de a cultiva prietenia. Cazurile paralele pe care le invocă în acest scop sunt agricultorul care nu-şi abandonează îndeletnicirea după ce a avut parte de un an neroditor, navigatorul care pleacă pe mare şi după ce a aflat de un naufragiu, în fine cămătarul care nu pleacă din for după ce a văzut falimentul unora din cei ce practică ocupaţia lui.
Să mai dăm două exemple. în primul, luat din dialogul platonician Republica, este vorba de modul în care trebuie să-şi educe copiii paznicii din utopia lui Platon (italicele sunt ale noastre):
„în ceea ce priveşte războiul, e clar în ce fel îl vor purta”.
„în ce fel?” întrebă el.
„E clar că vor merge la oştire laolaltă şi că, în plus, îi vor lua cu ei pe copiii mai mari, pentru ca, precum copiii celorlalţi meşteşugari, ei să privească lucrurile pe care, odată mari, vor trebui să le săvârşească. Pe lângă aceasta, ei trebuie să facă tot felul de munci auxiliare, legate de război şi să aibă grija taţilor şi a mamelor. Ori nu ştii cum stau lucrurile cu meseriile celelalte, că, spre pildă, copiii olarilor fac munci auxiliare şi stau să privească cât mai mult timp, înainte de a se apuca de olărit? ”.
Corespondentul în terminologia logică al tehnicii argumentative explicate la acest punct este raţionamentul prin analogie. Procedeul invocării de cazuri paralele este frecvent utilizat în argumentarea juridică (unde poartă denumirea de raţionament a pari sau a simili), în cea etică, în istorie şi în alte domenii. Aici am descris doar ceea ce este comun argumentărilor prin invocarea de cazuri paralele, indiferent de domeniul în care sunt folosite şi de nivelul intelectual al discursului în care sunt folosite.
Iată şi un exemplu de folosire a analogiei în argumentarea politică, luat dinn publicistica lui Eminescu:
„/Progresul/ nu-1 vedem şi nu-1 aprobăm decât în dezvoltarea treptată şi continuă a muncii fizice şi intelectuale. Cine zice <progres> nu-1 poate admite decât cu legile lui naturale, cu continuitatea lui treptată. A îmbătrâni în mod artificial pe un copil, a răsădi plante fără rădăcină pentru a avea grădina gata în două ceasuri nu e progres, ci devastare. Precum creşterea unui organism se face încet, prin superpunerea continuă şi perpetuă de nouă materii organice, precum inteligenţa nu creşte şi nu se-ntăreşte decât prin asimilarea lentă a muncii intelectuale din secolii trecuţi şi prin întărirea principiului înnăscut al judecăţii, precum orice element al creşterii e o conservare a celor câştigate în trecut şi o adăogire a elementelor cucerite din nou, astfel adevăratul progres nu se poate opera decât conservând pe de o parte, adăogând pe ăt alta: o vie legătură înte prezent şi viitor, nu însă o serie de sărituri fără orânduială. Deci, progresul adevărat fiind o legătură naturală între trecut şi viitor, se inspiră din tradiţiunile trecutului, înlătură însă inovaţiunile improvizate şi aventurile hazardoase”.
Mihai Eminescu, Studii asupra situaţiei (1880)
70
4.	Tehnica eliminării alternativelor la teza propusă. Constă în a învedera, prin subargumentări, că fiecare din alternativele - propuse efectiv sau care pot fi imaginate - la teza susţinută de argumentator este fie intrinsec neplauzibilă fie, oricum, mai puţin plauzibilă decât teza sa. Şi atunci, dacă se admite că trebuie ales între această teză şi una sau alta dintre alternativele examinate, concluzia e că trebuie acceptată teza. Un exemplu de utilizare a acestei tehnici îl oferă următoarea argumentarea a lui Aristotel din Etica nicomahică:
„Că fericirea perfectă este o activitate contemplativă reiese clar şi din considerentele ce urmează. Astfel, pe zei îi concepem ca posedând suprema treaptă a fericirii, a beatitudinii. Dar ce fel de acte trebuie să le atribuim? Acte de dreptate? N-ar fi însă ridicol să ni-i imaginăm încheind contracte, restituind credite şi aşa mai departe? Atunci acte de curaj? Să înfrunte pericole şi să se expună la riscuri pentru frumuseţea gestului? Sau acte de generozitate? Dar destinate cui? Ar fi de asemenea absurd să iii-i imaginăm servindu-se de monede sau altceva asemănător. Iar actele de cumpătare ce ar însemna pentru ei? N-ar fi o adevărată grosolănie să-i lauzi că nu manifestă dorinţe perverse? Dacă am face o enumerare completă, tot ce constituie domeniul acţiunii ne-ar părea meschin şi nedemn de zei. Şi totuşi, ni-i imaginăm pe zei ca fiinţe vii şi active, în nici un caz dormind ca Endymion. Şi atunci, dacă-i iei unei fiinţe vii facultatea de a acţiona, şi mai ales pe aceea de a produce, ce-i mai rămâne în afară de conemplare? Rezultă deci că activitatea divinităţii, activitate prin excelenţă fericită, nu poate fi decât contemplativă”.
Un alt exemplu de acelaşi fel găsim în următoarea argumentare din cartea lui Cicero De natura deorum (partea a doua, cap. LIII):
„Dacă ne întrebăm pentru ce a fost făcută lumea, vom spune oare că pentru arbori, pentru plante, care, fără a avea simţire, se numără totuşi printre lucrurile pe care natura le face să subziste? Pare absurd. Pentru dobitoace? Nu-i mai probabil ca zeii să se fi ostenit pentru nişte făpturi mute şi negânditoare. Atunci pentru cine? Fără doar şi poate că pentru fiinţele raţionale, adică pentru zei şi pentru oameni, care sunt de bună seamă cele mai desăvârşite dintre fiinţe, dat fiind că nimic nu egalează raţiunea. Este, aşadar, de crezut că lumea, cu tot ce ea cuprinde, a fost făcută pentru zei şi pentru oameni”.
5.	Argumentarea care pune în joc relaţii cauzale. Există situaţii când existenţa sau nu a unei relaţii cauzale face ea obiectul argumentării, ca de pildă atunci când în justiţie se pune întrebarea dacă anumite acte ale cuiva au produs cutare efect (existenţa acestei relaţii cauzale fiind o condiţie a răspunderii legale a autorului acelor acte). Alteori o relaţie cauzală admisă de auditoriu între fenomenele sau evenimentele A şi B (cu A în rolul de cauză) este folosită de argumentator pentru a influenţa credinţele sau atitudinile auditoriului faţă de A sau faţă de B. Astfel, dacă argumentatorul oferă temeiuri pentru o judecată negativă despre B, ele vor conta în mod normal şi ca temeiuri pentru o judecată negativă despre A; sau, dacă el susţine că trebuie acţionat pentru prevenirea lui B, argumentele sale vor fi totodată argumente în favoarea contracarării lui A.
Să luăm ca exemplu, din cartea lui Barry Commoner Cercul care se închide, un număr de scurte argumentări privitoare la cauzele fenomenului alarmant al poluării mediului:
71
„Unii aruncau vina poluării asupra creşterii demografice:
<Problema poluării este o consecinţă a creşterii populaţiei. Nu avea prea mare importanţă felul în care îşi înlătura gunoaiele menajere colonistul american izolat dun trecut ... Dar, pe măsură ce populaţia s-a îndesit, procesele naturale de reciclare chimică şi biologică au ajuns supraîncărcate ... Libertatea de a ne înmulţi va aduce nenorocire tuturor> (Garrett Hardin, biolog).
<Lanţul cauzal al deteriorării /mediului ambiant/ este uşor de urmărit până la origine. Prea multe automobile, prea multe fabrici, prea mulţi detergenţi, prea multe pesticide, tot mai multe dâre de vapori de la avioanele cu reacţie, prea puţine instalaţii de purificare a apelor uzate, prea puţină apă, prea mult bioxid de carbon - toate acestea provin, evident, de la prea mulţi oameni> (Paul R. Ehrlich, biolog).
Unii acuzau belşugul:
<Societatea afluenţei a devenit o societate a efluenţei. Statele Unite, cu 6% din populaţia lumii, produc peste 70% din reziduurile solide ale omenirii> (Walter S. Howard, biolog).
(...) Unii acuzau agresivitatea înnăscută a omului ... Aşa cum spunea Anthony Storr: <Tristul adevăr este acela că noi alcătuim specia cea mai crudă şi mai nemiloasă care a trăit vreodată pe Pământ> /.../.
Iar alţii aruncau vina asupra celor învăţate de om:
<Oamenii se tem de natura lor umană deoarece în mod sistematic au fost învăţaţi să devină inumani... Ei nu pot înţelege ce înseamnă să iubeşti natura. Şi astfel, aerul nostru este poluat, râurile otrăvite iar Pământul sfartecat> (Arturo Sandoval, student).
Mai departe, în acelaşi text se mai spune că „un cleric învinovăţea profitul”, „ un istoric incrimina religia” („Vom continua să avem o criză ecologică tot mai gravă atâta timp cât nu vom respinge axioma creştină că singura raţiune de a fi a naturii este să-l slujească pe om”, scria istoricul Lynn White), un ecologist îi acuza pe oamenii politici (aleşi deputaţi în urma lobby-ului industriilor poluante), „unii învinovăţeau capitalismul”...însuşi autorul cărţii din care am citat susţine că fenomenul poluării crescânde are drept cauză principală o anume caracteristică a proceselor tehnologice dominante în industria, agricultura şi transporturile din secolul al douăzecilea. Acestei diversităţii de păreri despre cauzele poluării mediului natural îi corespunde, fireşte, o diversitate de judecăţi de valoare despre fenomenele sociale sau culturale indicate drept cauze şi, mai departe, o diversitate de politici preconizate pentru a diminua fenomenul poluării.
Exemplul dat este elocvent şi cu privire la dificultăţile pe care le întâmpină de multe ori căutarea cauzei sau cauzelor: dacă determinarea cauzelor ar fi o întreprindere uşoară, nu ar fi sugerate pentru unul şi acelaşi fenomen atâtea explicaţii cauzale diferite.
Şi din următorul exemplu se vede cum teze evaluative opuse despre un acelaşi fenomen - aici legislaţia prohibiţionistă în privinţa băuturilor alcoolice adoptată în SUA după Primul război mondial - sunt susţinute apelând la presupusele lui efecte asupra altor fenomene sociale:
„Partida anti-alcoolicilor punea, cum era şi de aşteptat, pe seama Prohibiţiei tot entuziasmul şi prosperitatea în creşterea înregistrată după război. Pe când anti-prohibiţioniştii susţineau că noua măsură are ca efect creşterea criminalităţii şi a libertinismului, care însoţeşte prosperitatea, şi, nu mai puţin, criza comercială şi perioada de depresiune care a urmat. Atunci când clasele muncitoare dintr-o ţară câştigă din salariu de două ori mai mulţi bani de persoană decât oricând în trecut, nu-i nevoie să ne
72
raportăm la Prohibiţie pentru a explica de ce au crescut conturile lor din bănci sau cheltuielile lor pe te miri ce” (H. Perry Robinson, The Nineteenth Century and After).
Vom vedea în capitolul X, consacrat sofismelor în argumentare, că există mai multe capcane în calea raţionamentelor prin care se încearcă aflarea cauzelor, ca şi în calea celor în care se apelează la relaţii cauzale recunoscute, în vederea susţinerii diverselor evaluări sau politici.
Se cere făcută aici încă o remarcă. Argumentări în favoarea sau împotriva existenţei anumitor conexiuni cauzale, ca şi argumentări ce folosesc ca premise enunţuri anterior admise despre relaţii cauzale se întâlnesc deopotrivă în discursul de fiecare zi şi în cel ştiinţific. (Discursul jurnalistic comunică, în diverse grade, cu ele amândouă). Despre procedeele de căutare a relaţiilor cauzale, ca parte din metodologia cercetării ştiinţifice, se discută mai pe îndelete în manualele de logică şi de epistemologie (de obicei sub titlul „Metodele lui Mill”). Nu este locul să discutăm aici, nici măcar pe scurt, despre aceste procedee, în care se folosesc observaţia metodică şi experimentul. In acest loc ne preocupă doar aspectul sau mecanismul general al diferitelor tehnici de argumentare, adică cel ce se regăseşte la argumentări oricare ar fi nivelul lor intelectual. Această observaţie se aplică, de altfel, şi în cazul tehnicilor de argumentare descrise mai înainte sau în cele ce urmează.
6.	Argumentul autorităţii. Unul din mijloacele folosite de argumentatori pentru a câştiga sau spori adeziunea auditoriului la o teză constă în invocarea faptului că aceasta a fost sau este împărtăşită de cineva care în ochii auditoriului contează drept autoritate în materia de care ţine teza. Apelul la autorităţi este, fireşte, un procedeu de valoare dubioasă dacă prin el se pretinde dovedirea adevărului unei idei, cu atât mai mult dacă se pretinde dovedirea lui concludentă. Acesta e motivul pentru care în logică despre el se vorbeşte doar la capitolul consacrat sofismelor, adică modurilor de raţionare defectuoase. Nu la fel stau lucrurile atunci când nu există posibilitatea de a stabili adevărul sau falsitatea unei idei faţă de care trebuie totuşi, dintr-un motiv sau altul, să adoptăm o atitudine. într-o astfel de situaţie, părerea unei autorităţi juridice, intelectuale, profesionale, morale etc. poate constitui un reper util, uneori indispensabil. Despre utilizarea legitimă şi respectiv abuzivă a argumentului autorităţii vom spune mai multe în capitolele IX şi X. Aici să prezentăm doar un exemplu - modul cum argumentează privitor la nemurirea sufletului un personaj dintr-un dialog al lui Cicero:
„Nu sunt de părerea celor care de curând au început să susţină că sufletul piere odată cu corpul şi că moartea nimiceşte totul. Are mai mult preţ în ochii mei autoritatea celor vechi, fie a strămoşilor noştri, care ne-au impus faţă de cei morţi îndatoriri atât de sfinte, ceea ce desigur n-ar fi făcut dacă ar fi crezut că aceasta nu are nici o importanţă; fie a învăţaţilor care au trăit în această zonă şi care, prin principiile şi învăţăturile lor, au cultivat Grecia Mare, dispărută acum, ce-i drept, dar pe atunci în plină înflorire; fie a aceluia care a fost socotit de Apollo drept cel mai înţelept om şi care nu spunea în cele mai multe chestiuni când una, când alta, ci mereu acelaşi lucru: că sufletele oamenilor sunt divine şi că, după ce au ieşit din corp, reîntoarcerea la cer le e deschisă şi cu atât mai uşoară cu cât cineva a fost mai bun şi mai drept; de aceeaşi părere era şi Scipio”.
(Cicero, Laelius sau Despre prietenie)
73
7.	Argumentul a fortiori. Constă în a învedera auditoriului că, de vreme ce are o anumită credinţă despre ceva sau o anumită atitudine faţă de ceva, este rezonabil şi deci se cuvine cu atât mai mult (a fortiori) să aibă acea credinţă sau atitudine şi faţă de un alt lucru, care stă într-o anumită relaţie cu primul. în următorul fragment din Aristotel acest mod de argumentare este folosit în susţinerea respectului de care s-ar cuveni să se bucure iscusinţa de a-i convinge pe alţii prin cuvânt:
„E absurd să consideri că e de ruşine pentru un om să nu fie în stare să se apere cu membrele lui şi să nu consideri de ruşine când nu e capabil să se apere folosind discursul raţional, ştiut fiind că folosirea acestuia e mai distinctivă pentru fiinţa umană decât folosirea mîinilor şi a picioarelor”.
(Aristotel, Retorica)
John Stuart Mill, în eseul său Despre libertate, se foloseşte şi el, între altele, de un argument a fortiori în favoarea tezei sale că societatea trebuie să îngăduie libera exprimare a opiniilor. Interzicerea unei opinii pe motiv că este greşită şi dăunătoare se bazează pe prezumţia de infailibilitate a judecăţii celui care o interzice pe acest temei. Or - argumentează Mill - de vreme ce cel mai luminat dintre oamenii din vremea sa, împăratul Marc Aureliu — a putut greşi persecutând cu asprime creştinismul pe temeiul convingerii sale sincere că acesta ar avea o acţiune dizolvantă asupra societăţii, cine ar putea să-şi aroge atributul infailibilităţii spre a interzice, în virtutea lui, vreo credinţă sau chiar ateismul, pe temeiul că sunt potrivnice adevărului şi dăunătoare?
„Credinţa nici unui creştin că ateismul este greşit şi că tinde la destrămarea societăţii nu este mai nestrămutată decât era credinţa lui Marc Aureliu că aceleaşi lucruri se pot spune despre creştinism; căci aşa credea omul care, dintre toţi cei ce trăiau pe atunci, ar fi putut fi considerat cel mai capabil de a preţui această religie. Dacă cel ce aprobă pedepsirea exprimării opiniilor nu se leagănă cumva cu iluzia că este un om mai înţelept decât Marc Aureliu (...), mai zelos în căutarea devărului sau mai constant în devotamentul faţă de el îndată ce l-a găsit, atunci să se abţină de la presupunerea infailibilităţii comune a mulţimii şi a lui însuşi, presupunere pe care marele Antonin a facut-o cu rezultate atât de nefericite”.
Să ne referim acum şi la unele tehnici de argumentare „negative”, adică utilizate pentru a infirma sau şubrezi opusul tezei susţinute de argumentator sau teza adversarului într-o polemică.
8.	Reducerea la absurd a opusului tezei. Această denumire se potriveşte cel mai bine cazurilor în care argumentatorul scoate în evidenţă o contradicţie logică în formularea punctului de vedere opus tezei sale sau în consecinţele acestui punct de vedere. Aici însă o vom folosi în sens mai larg, acoperind şi cazurile unde sunt scoase la iveală consecinţe evident false sau neplauzibile, deşi nu neapărat contradicţii.
Am întâlnit deja în cele de mai înainte exemple de folosire a acestei tehnici. Unul se găseşte în textul citat din K. Popper în cap. V, unde acesta combate punctul de vedere că ideile joacă un rol minor în viaţa politică, prin considerentul că dacă ar fi aşa, atunci (1) crearea Statelor Unite ale Americii ar fi de neînţeles şi (2) ar trebui contestată
74
influenţa, cât se poate de evidentă, a creştinismului asupra istoriei. Un altul se găseşte în pasajul din Voltaire citat la începutul capitolului de faţă, unde ideii că războiul este inerent firii umane îi este opus faptul elementar că omenirea nu a pierit. Iată încă un scurt exemplu, dintr-o lucrare de teoria dreptului:
„A spune că relaţiunea juridică se poate stabili între lucruri este o absurditate. Am arătat că, în ultima analiză, relaţiunea juridică cuprinde ideea unui drept şi a unei obligaţiuni pe care cineva poate să le aibă faţă de altcineva. Putem spune că un lucra are un drept sau o obligaţiune? Evident că nu. Trăznetul care cade asupra unei case şi o aprinde, fenomen natural, nu este răspunzător de ceea ce face, nu are drepturi, nici obligaţiuni. Râul, care se revarsă şi provoacă inundaţii, nu ar putea să aibă drepturi şi obligaţiuni”.
(M. Djuvara, Teoria generală a dreptului) în fine un exemplu din sfera argumentării filosofice:
„Există gânditori care cred că adevărul unei teorii poate fi inferat din caracterul ei neinfirmabil. Evident însă că aceasta este o greşeală, având în vedere că pot să existe două teorii incompatibile dar ambele neinfirmabile - de exemplu, determinismul şi indeterminismul. Or, de vreme ce două teorii incompatibile nu pot fi ambele adevărate, faptul că ambele sunt neinfirmabile arată că din neinfirmabilitate nu poate decurge logic adevărul”.
K. R. Popper, Despre statutul ştiinţei şi al metafizicii
Argumentarea din acest pasaj ar putea, într-adevăr, să fie reformulată şi astfel: „Să presupunem că orice teorie neinfirmabilă este adevărată. Există însă teorii care sunt deopotrivă neinfirmabile, dar se exclud între ele — de pildă, determinismul şi indeterminismul. Susţinerea că ambele sunt adevărate ne conduce, aşadar, la consecinţa absurdă că două teorii incompatible între ele pot fi ambele adevărate”.
9.	Operarea de distincţii conceptuale în chip de contraargument. Noţiunile folosite în argumentarea extra-ştiinţifică sunt nu odată vagi, nefixate prin definiţii, ceea ce face ca aplicabilitatea lor la câte un lucru să fie controversabilă între cei care le folosesc. Se întâmplă, în particular, ca teza unui argumentator să fie contestată scoţând în evidenţă că un termen sau altul din enunţul tezei a fost folosit spre a acoperi două fenomene aflate, ce-i drept, în legătură, dar totuşi distincte. De exemplu, unui politician de orientare creştină care ar susţine importanţa prezenţei partidului său pe eşichierul politic invocând revirimentul religiozităţii în societate, atestat de frecventarea în masă a bisericilor, un oponent i-ar putea replica atrăgând atenţia că nevoia de religie, sentimentul religios autentic nu sunt acelaşi lucru cu mersul la biserică. Tot aşa, adepţii unei mişcări politice sau religioase compromise în planul acţiunii practice se apără uneori reproşând criticilor că nu fac distincţie între programul şi idealurile mişcării, pe de o parte, şi acţiunea politică dusă sub stindardul ei, acţiune ai cărei protagonoşti au alterat sau trădat uneori acele idealuri.
Legat de argumentările în jurul întrebării privitoare la moralitatea sau imoralitatea folosirii forţei fizice în raporturile cu semenii, următorul pasaj stăruie asupra unei distincţii ce se cere făcută în acest context:
75
„Dat fiind că forţa fizică în sine nu este ceva rău, caracterul moral sau imoral al utilizării ei se stabileşte în fiecare caz în parte, în funcţie de intenţia persoanei şi de esenţa cauzei /căreia îi slujeşte utilizarea ei/; o forţă fizică raţional întrebuinţată pentru binele real, moral şi material, al aproapelui constituie un mijloc bun şi nicidecum rău, iar o asemenea întrebuinţare, departe de a fi interzisă, este de-a dreptul prescrisă de principiul moral Există probabil aici o delimitare subtilă, dar absolut exactă şi clară, între utilizarea morală şi utilizarea imorală a forţei fizice. Totul depinde de cum ne raportăm la răufăcător, împotrivindu-ne răului: ne menţinem atitudinea morală faţă de el? Avem în vedere propriul lui bine? Dacă răspunsul la aceste două întrebări este afirmativ, atunci, fără îndoială, violenţa noastră nedorită nu va presupune nimic imoral, nici o urmă de răzbunare sau chinuire; ea va fi o condiţie în fond indispensabilă a ajutorului nostru, aidoma unei operaţii cirurgicale sau privării de libertate aplicate unui nebun violent”.
V. Soloviov, îndreptăţirea binelui, cap. VI
Distincţia introdusă aici poate fi considerată un contrarargument la teza că folosirea forţei fizice este întotdeauna potrivnică principiilor morale.
10.	Folosirea de cazuri paralele în chip de contraargument. Acest mod de a ataca teza unui oponent constă în a învedera că dacă modul său de a raţiona ar fi aplicat la alte cazuri, asemănătoare cu cel avut în vedere de el, s-ar ajunge la consecinţe absurde. Un exemplu potrivit ar fi aici replica dată istoricilor adversari ai tezei continuităţii populaţiei daco-romane la nord de Dunăre, care s-au folosit de argumentul lipsei de atestări documentare ale prezenţei ei în perioada dintre secolul IV şi începutul secolului XIII (argumentul „tăcerii documentelor”):
„Tăcerea documentelor (argumentul a silentio) nu este un argument valabil (...). în aceeaşi perioadă care ne priveşte, în „mileniul întunecat”, nu se pomeneşte nicăieri de latinofonii din Elveţia (Rhetia), care mai vorbesc şi azi limba romanşă; iar şi mai aproape de noi, despre albanezi n-avem nici un document timp de o mie de ani (tăcere documentară şi mai lungă decât la noi), dar vecinii lor, greci sau slavi, n-au putut susţine că albanezii au picat din cer acolo unde-i găsim şi azi şi unde sunt semnalaţi din Antichitate”.
(Neagu Djuvara, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri).
După ce am explicat astfel un număr de tehnici argumentative, ilustrându-le cu exemple luate din practica argumentării, să încheiem cu câteva observaţii generale.
există, după cum am spus deja, şi alte asemenea tehnici sau scheme de argumentare şi pe semne că ar fi fără rost o încercare de a întocmi un inventar complet al lor.
-	nici cele de care ne-am ocupat nu sunt toate net distincte între ele; unele din exemplele pe care le-am dat pentru câte o tehnică ar fî putut să fie folosit ca ilustrare şi pentru anumite altele.
—	în argumentările mai ample se combină, de obicei, câte două sau mai multe asemenea tehnici pe parcursul dintre punctele de pornire considerate admise de auditoriu şi teza argumentatorului. De pildă, o aserţiune generală cu statut de concluzie intermediară poate fî sprijinită prin exemple potrivite, pentru ca apoi teza argumentatorului să fie dedusă din această concluzie intermediară fie ca un caz care i se subsumează, fie în temeiul unei relaţii cauzale dintre fenomenele despre care este vorba în ea şi cele despre care este vorba în teză. Doar la argumentările foarte simple şi nestratificate întâlnim câte o unică tehnică de susţinere a tezei.
76
-	pe lângă tehnici generale, utilizabile indiferent de domeniu sau de tipul tezei, există altele utlizate de preferinţă sau exclusiv în câte un domeniu sau pentru câte un singur tip de teză. Astfel, o schemă de argumentare care constă în a susţine că dintre două căi alternative pe care poate fi atins un acelaşi scop, una este preferabilă celeilalte deoarece comportă costuri mai mici are sens doar în argumentări cu teză evaluativă sau/şi acţională, nu şi în cele cu teză factuală. Etc.
-	după cum am spus deja mai înainte, unele din tehnicile de argumentare descrise corespund, mai mult sau mai puţin, unor tipuri de raţionament dintre cele pe care le distinge teoria logică — deducţie, inducţie amplificatoare, analogie, raţionament apagogic ş.a. Cu menţiunea, făcută şi ea în cele de mai sus, că în logică raţionamentul e privit în principal ca instrument al acţiunii de căutare sau dovedire a adevărului, iar în teoria argumentării, în principal, ca instrument de influenţare a credinţelor- inclusiv acolo unde nu putem şti care este adevărul sau nu ştim încă în ce fel ar putea fi acesta stabilit, sau unde nici nu se pune problema adevărului, ci, de pildă, problema evaluării judicioase şi a acţiunii optime sau preferabile într-o situaţie dată.
-	după cum iarăşi am mai spus, fiecare din tehnicile de argumentare se pretează şi la folosire abuzivă; adică, pentru fiecare din ele există, potenţial, câte un tip de sofism. Vom semnala unele din aceste corespondenţe mai jos, în cap X.
Material ilustrativ la tehnicile de argumentare
Notă. După cum am remarcat deja, tehnicile enumerate în acest capitol nu se vor un inventar complet iar unele dintre ele se suprapun parţial sau se completează în practica argumentării. De aceea, atunci când suntem în faţa unei argumentări reale, în loc de a căuta să recunoaştem neapărat în ea una sau alta din tehnicile enumerate, este preferabil să urmărim pur şi simplu ce modalităţi de convingere sunt utilizate de argumentator şi în ce ordine sau combinaţie etc., şi abia apoi să ne întrebăm dacă ele se încadrează - şi cât de bine - uneia sau alteia din aceste tehnici.
în cel de-al patrulea dintre textele de mai jos, care cuprinde o argumentare mai lungă şi mai complexă, vom evidenţia prin subliniere IVA, spre a facilita recunoaşterea sub-argumentărilor din care se alcătuieşte argumentarea de ansamblu a tezei susţinute în el.
1.	„Două corpuri care se ciocnesc dau naştere mişcării; şi, totuşi, această mişcare n-are nimic asemănător cu cele două corpuri, nimic din cele trei dimensiuni ale lor, ea n-are, ca ele, nici un chip: deci, o fiinţă poate să n-aibă nimic care să semene fiinţei ce-i dă naştere: deci, gândirea poate izvorî din unirea a două corpuri lipsite de proprietatea gândirii”.
2.	"Constat că nu mai îndrăzniţi să spuneţi că deviaţia atomilor dă naştere gândirii; dar încă de la prima noastră convorbire am respins succesiunea eternă a fiinţelor sensibile şi gânditoare; v-am spus că, dacă au existat fiinţe gânditoare prin ele însele, ar trebui ca gândirea să fie un atribut necesar, esenţial al oricărei materii; că, dacă materia ar gândi în mod necesar prin ea însăşi, orice materie ar fi gânditoare; or, lucrurile nu stau aşa: deci, nu se poate admite o succesiune de fiinţe materiale gândind prin ele însele”.
(Ambele pasaje sunt din Voltaire, Dialoguri între Lucreţiu şi Poseidonius)
77
3.	„Problema interpretării înţelesului unei reguli care face din însuşi îndemnul la infracţiune o infracţiune mi se pare similară celei pe care o ridică o lege care interzice sădirea unui anumit soi de plantă. Un ins nu încalcă o astfel de lege dacă împrăştie pe asfaltul trotuarului sau pe un maidan sterp seminţe din acea plantă (...). Legea e încălcată doar dacă insul cu pricina face o mică groapă într-un sol potrivit, pune în ea seminţe potrivite, sapă, fertilizează, asigură necesarul de apă, protejează planta de vânturi, omizi şi câini; sau dacă găseşte condiţiile gata pregătite, cu solul deja primitor, astfel încât simpla aruncare pe el a seminţelor va crea o probabilitate substanţială ca plantele să răsară şi să crească. Prin analogie, vorbele de îndemn, pentru a conta drept incitare la infracţiune, trebuie să întâlnească urechi rezonabil de receptive. Această cerinţă rezultă nemijlocit din principiul cauzării prejudiciului. Dacă îngăduim reprimarea coercitivă a unor vorbe neprimejdioase, vom conferi o putere atât de mare organelor de represiune ale statului, încât vom descuraja deopotrivă spontaneitatea şi discuţia morală superioară, producând astfel multe neajunsuri şi virtual nici un lucru bun”.
Joel Feinberg, Limits of the Expression of Opinion, în Feinberg & Gross (eds.),
Phiîosophy of Law (1986)
4.	„Faptul că metoda utopică, prin care se alege o stare ideală a societăţii ca scop căruia trebuie să-i servească toate acţiunile noastre politice, este de natură să genereze violenţă poate fi învederat astfel. Dat fiind că ţelurile ultime ale acţiunilor politice nu le putem determina în mod ştiinţific, sau prin metode pur raţionale, deosebirile de opinie privitoare la cum trebuie să arate acea stare ideală nu pot fi întotdeauna aplanate prin metoda argumentării. Ele vor avea, cel puţin în parte, caracterul unor deosebiri religioase. Iar între aceste religii utopice diferite nu prea poate să existe toleranţă. Ţelurile utopice sunt menite a servi drept bază pentru acţiunea politică şi discuţia politică raţionale, iar o astfel de acţiune se vădeşte a fi posibilă doar dacă s-a luat o decizie fermă în orivinţa scopului. Astfel, utopistul trebuie neapărat fie să-i învingă, fie să-i zdrobească pe competitorii săi utopişti care nu împărtăşesc ţelurile sale utopice şi nu profesează religia sa utopică.
Şi nu numai atât. El trebuie să fie foarte temeinic în eliminarea şi reducerea la tăcere a tuturor vederilor concurente eretice. Pentru că drumul spre ţelul utopic este lung. De aceea, raţionalitatea acţiunii sale politice reclamă consecvenţa scopului pe o lungă perioadă înainte; or, aceasta se poate realiza numai dacă el nu se va mulţumi să anihileze religiile utopoice concurente, ci, pe cât posibil, va stârpi şi orice amintire a lor.
“ Folosirea de metode violente pentru suprimarea ţelurilor concurente devine în fapt şi mai presantă. Pentru că în mod inevitabil perioada construcţiei utopice va fl una de schimbare socială, iar în astfel de epoci ideile sunt supuse şi ele schimbării. Aşa se face că ceea ce multora putea să li se fi părut rezonabil în momentul când s-a luat decizia în privinţa proiectului utopic, să le pară mai puţin dezirabil după o vreme. Iar dacă se întâmplă aşa, întregul demers va fi în pericol să eşueze. Căci dacă ne schimbăm ţelurile politice ultime în timp ce încercăm să înaintăm spre ele, s-ar putea să descoperim curând că ne mişcăm în cerc. întrega metodă de a ne fixa mai înainte un ţel politic ultim şi de a ne pregăti apoi să înaintăm spre el nu poate fi decât zadarnică dacă ţelul poate fi schimbat în cursul procesului de înfăptuire a lui. S-ar putea uşor dovedi că în fapt paşii făcuţi până acum ne îndepărtează de noul ţel. Iar dacă, în această situaţie, schimbăm direcţia în conformitate cu noul ţel, ne expunem aceluiaşi risc. în ciuda tuturor sacrificiilor pe care, eventual, le vom fi făcut spre a ne asigura că acţionăm raţional, s-ar putea, pur şi simplu, să nu ajungem nicăieri (...).
Or, singurul mod de a evita asemenea schimbări ale ţelurilor noastre pare a fi folosirea violenţei, care include propaganda, înăbuşirea criticii şi anihilarea oricărei opoziţii (...).
Raţionalismul utopic este, aşadar, un raţionalism care se autodezminte. Oricât de generoase i-ar fi ţelurile, el nu aduce fericire, ci doar binecunoscuta năpastă de a fi condamnaţi să trăim sub o guvernare tiranică”.
K. R. Popper, Utopie şi violenţă (1947).
78
Capitolul (/III
Limbajul ca factor in argumentare
Vorbind, în cap. DI, despre argumentare ca activitate verbală, am spus, între altele, că pentru argumentări este caracteristică exprimarea, în principal sau în mod exclusiv, în limba naturală; că în comunicarea de tip argumentativ funcţionează anumite presupoziţii, aşteptări, exigenţe de partea argumentatorului şi de cea a auditoriului; şi că realizarea unei bune comunicări între ei constituie o condiţie pentru atingerea scopului celui dintâi, de a convinge, şi a scopului celui de-al doilea, de a evalua meritele argumentării.
Acum vom adăuga anumite alte consideraţii privitoare, pe de o parte, la (1) factori lingvistici care, în anumite condiţii, pot stânjeni comunicarea dintre argumentator şi auditoriu, iar pe de alta, la (2) mijloacele lingvistice de influenţare a auditoriului în sensul dorit de argumentator, altele decât legăturile logice dintre aserţiunile care compun textul argumentativ produs; este vorba de resursele expresive ale limbajului.
1. Polisemie, ambiguitate, vaguitate
1.1. Se ştie că în limba naturală numeroşi termeni posedă câte două sau mai multe înţelesuri, fenomen numit polisemie sau polisemantism. Uneori înţelesurile diferite ale câte unui astfel de termen sunt atât de îndepărtate între ele, încât contextul imediat (propoziţia) sau mai larg în care el este utilizat în comunicare permit de fiecare dată recunoaşterea înţelesului avut în vedere. O propoziţie, într-un astfel de caz, va avea un înţeles univoc chiar dacă în ea figurează un cuvânt sau o expresie care, luate izolat, sunt polisemice.
De exemplu, deşi cuvântul „ochi” desemnează în limba română atât organul vederii cât şi diferite alte lucruri (bunăoară pe cel desemnat şi de cuvântul „laţ”), dacă este folosit într-o propoziţie de felul „Persoana prezentată la cabinetul medical avea un ochi vătămat”, el are, evident, primul din aceste înţelesuri. Cuvântul polisemie „cauză” are un sens în sintagma „cauzele accidentelor rutiere”, altul în sintagma „cauză civilă” din vocabularul juridic (chiar şi atunci când o cauză civilă priveşte un accident rutier şi stabilirea cauzei sau a cauzelor producerii acestuia) şi un alt sens, iarăşi, în sintagma „a milita pentru o cauză”. Pentru un al treilea exemplu - banal, fireşte, şi el, cel puţin pentru oricine va fi meditat cât de cât asupra acestor lucruri - putem compara variaţiile de sens ale adjectivului „greu” în expresiile „vehicol greu”, „trafic greu”, „examen greu” „leul greu”. (Sfera de aplicaţie a acestui adjectiv poate varia şi dintr-o altă pricină, mai subtilă, la care ne vom referi ceva mai încolo, în legătură cu deosebirea de comportament logic dintre termenii absoluţi şi cei relativi).
Există situaţii când din context nu rezultă limpede care dintre două sau mai multe înţelesuri ale unui cuvânt este avut în vedere, mai ales dacă aceste înţelesuri nu sunt foarte
79
îndepărtate unul de celălalt. Atunci polisemia dă naştere ambiguităţii: propoziţiile în care figurează un astfel de termen nu au nici ele un înţeles univoc, ci pot fi interpretate plauzibil în câte două sau mai multe feluri. Ambiguitatea este potenţial perturbatoare pentru comunicare, în particular pentru cea care are loc. în contextul argumentării. Dacă argumentatorul ataşează uneia din aserţiunile sale un înţeles, iar auditoriul dă acelei aserţiuni un înţeles diferit, efectul argumentării va fi cu siguranţă altul decât cel ce s-ar înregistra dacă amândoi ar înţelege aserţiunea respectivă în acelaşi mod. De pildă, nişte argumente potrivite pentru aserţiunea luată în unul din sensuri s-ar putea să fie total nepotrivite pentru un alt sens al ei, sau măcar să fie mai puţin pertinente şi convingătoare.
Un exemplu clar de acest fel îl oferă perechea de termeni „normal” - „anormal”. In unul din sensuri ei semnifică buna, respectiv proasta stare sau funcţionare a unui sistem - de pildă a aparatului circulator al unui organism, a unui dispozitiv mecanic, a evoluţiei preţurilor sau a ocupării forţei de muncă într-o economie etc. Normal în acest sens este ceea ce corespunde parametrilor unei bune funcţionări. într-un alt sens, ei semnifică încadrarea într-o medie statistică, respectiv abaterea de la această medie. Aşa se face că normal în cel de-al doilea sens poate fi şi ceva ce este anormal în primul sens, adică ceva ce este patologic; la un om în vârstă, fumător şi care a dus o viaţă sedentară este normal, de pildă, să apară tulburări ale circulaţiei sangvine, adică este normal (frecvent, de aşteptat) ca aceasta să nu fie normală, adică bună, din punct de vedere funcţional.....
Să mai dăm un exemplu. în argumentările din domeniul eticii întâlnim trei puncte de vedere (teze) diferite cu privire la minciună: că minciuna este blamabilă întotdeauna, că există şi minciuni nevinovate, aşadar scuzabile, şi, în fine, că există şi minciuni necesare şi, ca atare, lăudabile. Dezacordul ţine în acest caz, cel puţin în parte, de sensul care se dă cuvântului „minciună”: cel de ascundere sau deformare voită a adevărului, indiferent de caracterul motivaţiei pentru care se face acest lucru, şi cel de deformare a adevărului făcută cu o intenţie reprobabilă. (în capitolul X, consacrat sofismelor, vom prezenta un text care explică mai pe larg in ce mod jocul acestor sensuri intervine, conştient sau nu, în argumentarea unor puncte de vedere asupra calificării etice a minciunii).
Unii termeni adjectivali sau adverbiali, precum cei din perechile bun/prost (sau rău), mare/mic, greu/uşor, înalt/scund, departe/aproape etc. îşi modifică înţelesul sau, cel puţin, sfera de aplicaţie în funcţie de termenii substantivali, respectiv verbali cărora le sunt ataşaţi, sau în funcţie de contextul mai larg în care sunt folosiţi. A se compara, de pildă, înţelesurile lui bun în sintagmele om bun, respectiv meseriaş bun sau bun organizator, bun prieten. Baschetbalist înalt înseamnă înalt în raport cu media de înălţime a baschetbaliştilor, pe când bărbat înalt înseamnă înalt în raport cu media de înălţime a bărbaţilor, care este inferioară celei a baschetbaliştilor. La anumiţi termeni, aşadar, înţelesul sau, cel puţin, extensiunea, adică mulţimea de obiecte la care se aplică, pot să difere, mai mult sau mai puţin, în funcţie de o clasă de referinţă, precizată sau subînţeleasă, în legătură cu care sunt folosiţi.
Numeroşi termeni din vocabularul politic au fost şi sunt utilizaţi în mod neuniform, cu înţelesuri mai mult sau mai puţin diferite. Printre ei se'numără termeni ca „stat”, „naţiune”, „democraţie”, „dictatură”, „egalitate”, „libertate”, „naţionalism”, „patriotism , „imperialism”, „pacifism”, „conservatorism”, „liberalism” şi alţii. înţelesul îndeobşte admis al termenului „democraţie”, de pildă, este cel de guvernare populară, de
80
suveranitate a ansamblului cetăţenilor, dar dincolo de această determinaţie abstractă, există în utilizarea termenului deosebiri, după cum accentul cade pe una sau alta din întrebările: cine deţine efectiv puterea în stat, în numele cui, în interesul cui? Aşa se face că în limbajul politicii practice, dar şi în argumentări teoretice cu conţinut politic, au apărut expresii de felul „democraţie formală”, „democraţie directă”, „democraţie antică , „democraţie burgheză”, „democraţie populară” etc., prin care se marchează astfel de deosebiri - uneori pentru eliminarea ambiguităţilor, alteori pentru a exploata în scopuri propagandistice conotaţia pozitivă a cuvântului „democraţie”. în următorul pasaj se face o remarcă asemănătoare cu privire la termenul „monarhie”:
„Ambiguitatea rezultă şi din necontenita schimbare a înţelesului cuvintelor. <Monarhie>, în înţelesul originar al cuvântului, se aplică la o formă de guvernământ în care voinţa unui singur om este supremă în emiterea sau abrogarea legilor, în numirea sau demiterea din funcţii de stat sau din justiţie, în a hotărî pacea sau războiul, fără a fi sub controlul vreunor legi sau cutume. în realitate, însă, puterea supremă nu este niciodată necontrolată în acest fel; iat cuvântul a fost extins, acoperind moduri de guvernare în care şeful tutelar este controlat în numeroase şi variate moduri şi grade. Existenţa unui şef cu titlul de rege sau de împărat este faptul cel mai simplu şi mai izbitor, şi oriunde există această situaţie este realizat conceptul popular de monarhie. Preşedintele Statelor Unite are mai multă putere reală decât suveranul Marii Britanii; totuşi prima din aceste două forme de guvernământ se cheamă republică, pe când cea de a doua, monarhie. Oamenii discută despre avantajele şi dezavantajele monarhiei fără a fi decis în prealabil dacă iau cuvântul <monarhie> în sensul lui etimologic de putere nelimitată, în sensul popular de regalitate titulară, sau în sensul logic de putere precis limitată în anumite moduri” (din Aikin, Principles of Logic).
Pentru prevenirea sau înlăturarea ambiguităţilor în discursul argumentativ este uneori suficient să fie semnalat, în treacăt, auditoriului sensul avut în vedere al unui termen polisemie, să fie înlăturat sau, dimpotrivă, adăugat ori subliniat, de către argumentator, câte un element care modifică acest sens. Este ceea ce se face, în general, în argumentările orale, dar şi în argumentările scrise de mică întindere şi fără pretenţii teoretice. în argumentările mai ample şi mai sistematice, limpezirea terminologiei se realizează, la nevoie, efectuând distincţii conceptuale şi fixându-le prin termeni anume aleşi. Aceşti din urmă termeni sunt fie cu totul noi, fie obţinuţi prin ataşarea câte unei determinaţii la termenul în legătură cu care s-a operat distincţia, aşa cum am văzut adineauri în cazul termenului „democraţie”. (Operarea de distincţii conceptuale a fost, de altfel, inclusă, în capitolul precedent, printre tehnicile de argumentare utilizate în argumentările polemice).
Introducerea de termeni noi este uneori însoţită de specificarea înţelesurilor lor prin definiţii. La utilizarea definiţiilor în argumentări ne vom referi ceva mai jos; deocamdată să dăm câteva exemple de clarificări terminologice de primele două feluri, unde nu se formulează definiţii propriu-zise. Pe unele le vom lua din texte care ne-au folosit deja ca surse de material ilustrativ. Astfel, Aristotel, când argumentează, în Etica nicomahică, cu privire la virtuţi şi la modurile în care se dobândesc, operează distincţia (anticipată la Platon) dintre virtuţile dianoetice, adică ale intelectului, şi virtuţile etice, adică ţinând de caracter. Cicero, în scrierea sa despre arta ghicirii viitorului, îl invită, într-
81
un moment al dialogului, pe interlocutorul său să limpezească înţelesul cu care foloseşte termenul „divinaţie”, după cum decide să admită sau nu că în producerea evenimentelor există hazard. Descrates, în Pasiunile sufletului, semnalează cititorului că dă termenului „invidie” un înţeles mai larg decât cel din vorbirea curentă. Benjamin Constant îşi axează discursul despre libertate pe distincţia dintre ideea de libertate a anticilor şi cea a lumii modeme. (Prima consta „în execitarea colectivă, însă directă, a mai multor părţi din suveranitate, în a delibera, în piaţa publică, asupra războiului şi a păcii, în a încheia tratate de alianţă cu străinii, în a vota legi, în a enunţa hotărâri, în a examina conturile, actele, gestiunea magistraţilor, în a-i obliga să compară în faţa întregului popor, în a-i pune sub acuzare, în a-i condamna sau achita”. Pe când cea de a doua înseamnă dreptul, pentru fiecare cetăţean, „de a nu se supune decât în faţa legii, de a nu putea fi arestat, nici închis, nici omorât, nici maltratat în vreun fel din voia arbitrară a unuia sau mai multor indivizi, înseamnă dreptul de a-şi exprima părerea, de a-şi alege ocupaţia şi de a o practica, de a dispune de a sa proprietate, abuzând chiar de ea, de a se duce şi de a veni tară să ceară voie şi tară să dea socoteală despre motivele şi căile alese” etc., într-un cuvânt, „dreptul de a te bucura în linişte de independenţa personală”). Nedistingerea acestor două accepţiuni ale termenului „libertate politică” constituie, evident, o sursă potenţială de neînţelegeri şi confuzii. într-un eseu pe tema libertăţii al lui Isaiah Berlin este semnalată utilizarea termenului „libertate” şi într-o a treia accepţiune, cea de drepturi colective ale minorităţilor dintr-o societate, accepţiune ce adaugă la confuzia generată de amestecul primelor două. (A se vedea, la sfârşitul capitolului, textul 2). K. Popper, în scrierile sale de filosofie politică, operează cu distincţii între termeni ale căror înţelesuri în limbajul curent apar de multe ori amestecate, ca de pildă „altruism” şi „colectivism”, sau „individualism” şi „egoism”, iar uneori, pentru a preveni confuzii posibile, construieşte ad hoc termeni noi, ca de pildă „istoricism”, alături de deja existentul „istorism”, etc.
Se poate întâmpla ca o construcţie lingvistică, de pildă o propoziţie, să sufere de ambiguitate chiar dacă termenii din cuprinsul ei au înţelesuri univoce. în acest caz ambiguitatea este cauzată de modul de asamblare a componentelor simple. O astfel de ambiguitate se cheamă „sintactică” sau „structurală”. Pe un afiş în care se facea reclamă unui medicament destinat combaterii glaucomului scria, bunăoară, astfel: „Singurul semn al glaucomului poate să fie lipsa oricărui semn”, ceea ce, cum e uşor de observat, poate fi interpretat în două feluri: (a) că această boală nu se manifestă niciodată prin simptome specifice, şi (b) că uneori ea poate fi prezentă şi în lipsa unor astfel de simptome. (Alte exemple pentru acest fel de ambuguitate, numită amfibolie, vor fi date în capitolul X, consacrat sofismelor).
1.2. Sunt numiţi vagi acei termeni dintr-un limbaj în cazul cărora nu se poate stabili întotdeauna dacă se aplică sau nu unui anumit lucru, fenomen, proces, unei persoane, unei opere etc; altfel spus, acei termeni în privinţa aplicabilităţii cărora la ceva din realitate pot să existe ezitări ori să apară dezacorduri între vorbitori egal de competenţi. Aşa se întâmplă cu numeroşi termeni din limbile naturale, uneori chiar şi după ce aceştia sunt preluaţi în limbajul tehnic al câte unei ştiinţe sau îndeletniciri practice.
Să dăm câteva exemple de termeni vagi. Din familia celor folosiţi la caracterizarea oamenilor din diverse puncte de vedere, sunt evident vagi termeni ca
82
„înalt”, „frumos”, „tânăr”, „chel”, „generos”, „bogat”, „comunicativ” (fireşte, şi termenii contrari acestora, atunci când există) - spre deosebire de termeni ca „înalt de 1, 85 metri”, „în vârstă de 27 de ani,, sau chiar „în vîrstă de 27 de ani, două luni şi patru zile”, „posesor al unei averi de două milioane de dolari” etc., care sunt precişi (sau, oricum, mai precişi). Dintr-o altă familie de termeni, vagi sunt termenii „ţară de mărime mijlocie” sau „ţară dezvoltată din punct de vedere economic”, prin contrast cu „ţară cu un teritoriu de 366.400 de km. pătraţi”, respectiv „ţară cu venit mediu pe locuitor de 9.500 dolari”.
Unii dintre termeni sunt deopotrivă polisemiei şi vagi, alteori un termen polisemie poate fi vag în câte unul din înţelesurile pe care le are, iar într-un alt înţeles să fie precis. Şi vice-versa, fireşte. Cele două trăsături sunt, oricum, independente una de cealaltă şi pot avea efecte diferite pe planul comunicării. Am văzut că în legătură cu polisemia poate să apară fenomenul ambiguităţii, dar că polisemia ca atare nu este o carenţă. Tot aşa, vaguitatea nu este prin ea însăşi un neajuns şi în cele mai multe situaţii nu creează neînţelegeri sau alte dificultăţi în comunicare. Ba s-ar putea arăta chiar că existenţa în limbaj a termenilor vagi este de multe ori o condiţie necesară a posibilităţii de a comunica sau un factor care înlesneşte comunicarea. Există, pe de altă parte, situaţii, inclusiv în comunicarea de tip argumentatativ, când din pricina vaguităţii mesajul argumentatorului poate fi interpretat, cu sau fără intenţie, într-un mod mai mult sau mai puţin diferit de cel intenţionat de el. In particular, există posibilitatea ca o aceeaşi atitudine sau manifestare a cuiva să fie taxată în moduri opuse, în funcţie de gradul în care este prezent în ea un anumit element anevoie de cuantificat.
Ca exemplu, să luăm din vocabularul politic termenul „naţionalism”. Acestuia i se poate da o accepţiune apropiată de cea a termenului „patriotism”, conotat cel mai adesea pozitiv, sau una apropiată de cea a termenului „xenofobie”, conotat cel mai adesea negativ. Cei ce se declară naţionalişti vor stărui, de aceea, într-o argumentare, pe prima din cele două înrudiri de sens, iar cei ostili naţionalismului, pe cea de a doua. Aşa se face că în discuţiile în contradictoriu despre naţiune şi naţionalism, survine nu odată un moment în care participanţii îşi cer unii altora să precizeze ce anume înţeleg „exact” prin naţionalism, sau oferă singuri explicaţii privind înţelesul pe care-1 dau acestui termen, astfel încât să nu li se răstălmăcească susţinerile.
Uneori - de pildă în limbajul juridic folosit în legiferare sau când se vrea ca discursul despre un anumit fenomen să capete mai multă rigoare şi acurateţe - anumiţi termeni vagi preluaţi din vorbirea curentă sunt înlocuiţi cu termeni precişi sau li se ataşează definiţii menite să le asigure o aplicare mai uniformă. Astfel, în legislaţia rutieră nu se folosesc expresii ca „ebrietate” sau „aflat sub influenţa băuturilor alcoolice”, care sunt, fireşte, vagi, ci expresii cu înţeles precis precum „îmbibaţie alcoolică de 0,12%”; în meteorologie, în loc de (sau alături de) termeni vagi ca „vreme călduroasă” sau „precipitaţii abundente” sunt folosiţi termeni ca „temperatura aerului, la umbră, de 36 grade Celsius”, „precipitaţii de 50 de litri pe metru pătarat în 24 de ore” etc.
înlocuirea termenilor vagi prin termeni precişi face îndeobşte posibilă mai multă rigoare în argumentări Altminteri, precizia nu este întotdeauna o virtute; ea poate fi şi simplă pedanterie sau chiar un mod sofistic de a crea impresia de argumentare concludentă, „matematică”, şi acolo unde o astfel de argumentare nu este cu adevărat posibilă sau la locul ei.
83
2. Apelul la definiţii în argumentări
în argumentările mai ample şi mai savante, se recurge, spuneam, la definiţii ale unor termeni-cheie. în legătură cu definiţiile folosite în textele argumentative, sunt de interes anumite distincţii, întâlnite şi în teoria logică a definiţiilor, între tipuri de definiţii, după menirea pe care o au în discurs. Una din aceste distincţii este cea dintre definiţiile numite lexicale şi cele numite stipulative. Printr-o definiţie stipulativă se formulează decizia unui autor de a folosi, într-un text, un termen într-un mod determinat, cu un anume înţeles. Termenul poate fi unul nou-construit, dar poate fi şi unul deja existent, aflat în uz cu alte înţelesuri, eventual cu totul diferite. O astfel de definiţie are un caracter convenţional şi în legătură cu ea are sens să ne întrebăm doar dacă şi cât este de utilă sau de clară, nu şi dacă este „adevărată”; adoptarea ei nu prejudecă în nici un fel în privinţa chestiunii de fond în legătură cu discutarea căreia a fost formulată.
Definiţiile lexicale, în schimb, sunt relatări ale înţelesurilor unor termeni aşa cum aceştia sunt folosiţi, fie în vorbirea curentă, fie în cuprinsul unei teorii existente. Dacă termenii cu pricina posedă mai multe înţelesuri, definiţia lexicală trebuie fie să le enumere, fie să specifice că reţine şi redă doar unul din ele. Privitor la o definiţie lexicală se poate pune cu sens întrebarea cât de fidel redă respectivele înţelesuri preexistente, de vreme ce rostul ei este tocmai acesta, şi nu cel de a inova sau ajusta. în particular, dacă înţelesul unui termen aflat în uz este vag, definiţia sa lexicală trebuie să păstreze această vaguitrate.
In analiza caracteristicilor argumentării etice şi politice a fost introdusă şi noţiunea de definiţii persuasive. Este vorba de definiţii prin care se conferă câte unui termen care are, în uz, o conotaţie pozitivă sau negativă statornicită un înţeles prin care această conotaţie este dirijată spre anumite fenomene şi abătută de la altele pentru care el a fost sau este folosit. Posibilitatea de a face acest lucru este mai mare în cazul termenilor vagi. întrucât, de pildă, xenofobia este percepută de cei mai mulţi ca un sentiment reprobabil, un ideolog naţionalist va defini, de obicei, naţionalismul în aşa fel încât să-l disocieze de xenofobie. în mod analog, să presupunem că cineva argumentează în favoarea unui anumit regim politic care, potrivit înţelesului curent al acestui din urmă termen, este antidemocratic. Câteodată un astfel de argumentator, conştient de valorizarea pozitivă, în ochii publicului, a ideii de democraţie, va redefini termenul „democraţie” în aşa fel încât să fie aplicabil — ba chiar prin excelenţă — respectivului regim. Este citată în acest sens pretenţia, emisă odată de însuşi Adolf Hitler, că naţional-socialismul reprezintă „adevărata democraţie”.
3.	Folosirea resurselor expresive ale limbajului
Discutând, în cap. n, despre conceptul de argumentare, spuneam, între altele, că ea este o activitate intelectuală, adică este producere de raţiuni (temeiuri) în sprijinul sau împotriva unei opinii. întrucât însă ceea ce se urmăreşte de către argumentator este, cel mai adesea, influenţarea convingerilor auditoriului, vor fi mobilizate, în formularea tezei şi a argumentelor, şi resursele extra-intelectuale, expresive ale limbajului. în contrast cu
84
limbajul rece, neutru sub aspect emoţional, al celui ce prezintă o demonstraţie matematică, limbajul oratorului, al avocatului, al polemistului, uneori şi al istoricului care argumentează sunt mai mult sau mai puţin încărcate de pasiune şi, ca atare, mai colorate şi mai meşteşugite. Unele din mijloacele expresive ale limbajului sunt rezervate argumentării orale, altele se regăsesc deopotrivă în argumentarea orală şi în cea scrisă. Dintre acestea din urmă, comune ambelor modalităţi de folosire a limbajului, să menţionăm folosirea de epitete, de gradaţii, de repetiţii, de contraste, de întrebări retorice, de ironii, de sarcasme. Descrierea şi analiza acestor mijloace ţine în principal de preocupările retoricii şi ale stilisticii, mai puţin de ale teoriei argumentării în sens restrâns. De aceea, ne vom mărgini la a le ilustra reproducând un fragment edificator, în care vom evidenţia cu italice unele din elementele expresive. Fragmentul e dintr-un discurs al lui Cicero în faţa Senatului roman, unde marele orator combătea propunerea de a se încerca tratative de pace cu Antoniu, care cu armata sa ameninţa în acel moment să ocupe Roma.
„Ce este mai ruşinos, atât pentru fiecare om în parte, cât şi pentru senat în totalitatea lui, decât nestatornicia, uşurătatea, inconsecvenţa? Ce e totodată mai nestatornic decât să vreţi dintr-o dată să faceţi pace cu un om pe care de curând l-aţi declarat duşman al patriei, nu formal, ci în fapt, prin multe decizii ale voastre? Afară doar dacă, atunci când i-aţi decernat lui Caius Caesar (Octavian) acele onoruri, meritate desigur şi cuvenite lui dar totuşi unice şi nemuritoare, numai pentru motivul că-şi alcătuise o armată împotriva lui Antoniu, nu l-aţi socotit pe Antoniu duşman al patriei', afară dacă, nici atunci când au fost lăudaţi cu toată autoritatea voastră soldaţii veterani care l-au urmat pe Cezar, Antoniu nu a fost socotit de voi duşman al patriei', şi afară dacă nici atunci nu l-aţi considerat pe Antoniu duşman când aţi făgăduit scutiri, bani, ogoare celor mai brave legiuni, pentru că-1 părăsiseră pe omul care îşi zicea consul, el fiind duşmanul patriei.
Cum oare? Atunci când l-aţi onorat cu cele mai mari elogii pe Brutus, sortit prin menirea şi numele lui să salveze republica, şi armata lui, care purta război cu Antoniu pentru libertatea poporului roman, şi provincia cea mai credincioasă şi mai frumoasă, Galia, oare în acel moment nu l-aţi socotit pe Antoniu un duşman al patriei? Cum oarei” Etc.
Cititorul va observa singur că majoritatea argumentelor pe care le aduce oratorul în această ocazie sunt prezentate nu sub formă de aserţiuni, ci sub formă de întrebări retorice, adică de întrebări ce nu aşteaptă răspuns, ci îl subînţeleg.
Despre exploatarea în argumentare a mijloacelor expresive oferite de limbaj abia dacă mai e nevoie să repetăm observaţia făcută cu privire la unele din tehnicile de argumentare discutate în capitolul precedent: că este un instrument ambivalent. Ea poate fi un auxiliar legitim şi binevenit al raţionamentului în acţiunea de câştigare a adeziunii auditoriului la o teză; dar poate fi utilizată şi abuziv, pentru a masca slăbiciuni logice ale argumentării sau chiar pentru a se substitui cu totul producerii de argumente. E ceea ce se întâmplă frecvent în propagandă şi în oratoria demagogică. Acest fenomen era zugrăvit astfel de către I. L. Caragiale într-un articol din 1896, intitulat ironic „Decadenţă”:
„Asta e opoziţie? Astea sunt întruniri de opoziţie?
Oratori cari vorbesc ca toţi oamenii, liniştiţi de parcă n-ar fi la guvern un partid adversar, dezbătând cu sânge rece ca la Academie (...). Nici un orator nu se bate cu pumnul în piept. Nici unul nu răstoarnă sfeşnice, nu sparge tribuna, nu-şi taie mâna în ţăndările paharului spart. Nici unul nu-şi mai scoate braţul din umăr printr-un suprem gest patriotic.
85
Şi aceşti domni oratori pretind să mă convingă cu metoda d-lor rece, care n-are alt merit decât logica şi înţelesul.
Dar eu sunt copilul şcoalei clasice a opoziţiei liberale! Mie nu-mi trebuie logică, nu-mi trebuie înţeles! Pentru astea merg eu la o întrunire publică a opoziţiei? Eu caut emoţiune, excitaţiune, iritaţiune (...).
Eu nu cer de la orator să mă lumineze — îi pretind să mă-ncălzească. Oratorul trebuie să vină la tribuna funos ca un leu, şi când o striga odată Fraaţilorl să mă facă pe mine, fratele lui, să sar din loc. El n-are nevoie să spună nimic de la tribună; dar trebuie să mă-nfierbânte; să mă asude; să nu-mi dea pas să mai judec; să mă aiurească; să mă clatine fără a mă lăsa să răsuflu; să-mi dea creierul de pereţii capului prin salturi enorme de propoziţii, chiar ilogice, chiar absurde, stupide dacă e nevoie, numai să fie calde şi spontane (...).
Iată ce înţeleg eu prin orator. S-a pierdut astăzi, din nenorocire, această şcoală mare”.
Caragiale, evident, zeflemiseşte aici un anumit stil de oratorie, care se serveşte în exces pe mijloace de persuasiune extra-raţionale. Abuzul de mijloace extra-raţionale în dauna raţionamentului, sau ca substitut al acestuia, poate fi întâlnit şi în discursul scris, doar că aici ele sunt exclusiv verbale. O imputare de acest fel este făcută, bunăoară, de către Bertrand Russell, în a sa Istorie a filosofiei occidentale, modului în care îşi expune filosofia Henri Bergson. Acesta, spune Russell, „de regulă, nu oferă raţiuni pentru opiniile sale, ci mizează pe atracţia lor inerentă, ca şi pe neobişnuitul farmec al stilului "sau. Asemeni celor care fac reclamă unui produs, el mizează pe plasticitatea şi varietatea formulării şi pe explicaţia aparentă a multor fapte obscure. Analogiile2 şi metaforele, îndeosebi, joacă un rol foarte mare în ansamblul procesului prin care el recomandă vederile sale cititorului. Numărul metaforelor pentru viaţă folosite de el în scrierile sale îl depăşeşte pe cel al metaforelor întâlnite la oricare poet din câţi cunosc eu. Viaţa, spune el, este asemeni unui obuz care explodează în fragmente ce sunt ele însele, la rândul lor' nişte obuze. Ea este asemeni unei jerbe /.../. Sau <viaţa în întregul ei se înfăţişează ca un imens val care, plecând dintr-un centru, se propagă în afară şi care, pe cea mai mare parte a suprafeţei sale, la varii înălţimi, este oprit de materie şi convertit într-un vârtej staţionar. In câte un singur punct obstacolul este străpuns şi impulsul trece mai departe^. Survine apoi un climax, în care viaţa este comparată cu o şaijă de cavalerie /.../.
Un cititor rece, care se simte simplu spectator, eventual unul dezabuzat, al acestei şarje (...), ar putea fi înclinat să creadă că o gândire calmă şi exigentă nu face casă bună cu un astfel de exerciţiu literar”.
Asupra limbajului ca sursă potenţială de sofisme în argumentare vom mai reveni în cap. X.
Fragmente pentru analiză şi reflecţie
1.	Să urmărim, pentru comparaţie, felul în care apare definit termenul „naţionalism” în trei dicţionare, două de filosofie, apărute la noi înainte de 1990 (primul tradus din limba rusă) iar unul de sociologie (tradus din franceză), apărut după;
Aici cuvântul „analogie”, polisemie şi el, desemnează, evident, nu un tip de raţionament, ci un procedeu stilistic.
86
„NAŢIONALISM - ideologie şi politică a burgheziei care are drept scop să aţâţe vrajba naţională între oamenii muncii de diferite naţiuni, să întărească dominaţia unei naţiuni asupra altora (...). {Mic dicţionar filosofic, ESPLP, 1954)
„NAŢIONALISM - ideologie şi atitudine politică burgheză în problema naţională. în dezvoltarea socială, caracterul şi rolul naţionalismului este diferit, în funcţie de condiţiile istorice. A avut un caracter progresist în perioada trecerii ţărilor europene de la feudalism la capitalism, contribuind la dezvoltarea conştiinţei naţionale, la formarea naţiunilor şi a statelor naţionale, la statornicirea orânduirii burgheze. Ulterior, naţionalismul a devenit, prin burghezia reacţionară, o armă ideologică şi politică folsită pentru a aţâţa ura de rasă şi naţională şi a justifica asuprirea naţională (...). (Dicţionar defilosofie, Ed. Politică, 1978).
„NAŢIONALISM - Naţionalismul este un curent de gândire şi un sistem de atitudini care glorifică valorile naţionale, adică referirile la o comunitate umană căreia cetăţenii îi aparţin în mod prioritar, în funcţie de criterii materiale (sol, teritoriu) sau culturale (istoria trăită în comun) şi cu care cetăţenii au sentimentul identificării. Produs al Revoluţiei franceze, naţionalismul a fost în primul rând un curent de gândire occidental, de stânga (...). La sfârşitul secolului al XlX-lea apare treptat un naţionalism de dreapta, care-1 eclipsează progresiv pe cel precedent (...). Contestarea treptată a jugului colonial a contribuit la deplasarea naţionalismului din lumea occidentală către societăţile din Africa, America Latină şi Asia (...). (Larousse, Dicţionar de sociologie, Editura Univers Enciclopedic, 1996).
Este instructiv ca aceste trei definiţii să fie comparate atent atât între ele, cât şi cu următoarea explicare a termenului „naţionalim” dintr-un dicţionar general:
„NAŢIONALISM. 1.Exaltare a sentimentului naţional; ataşament pătimaş faţă de propria naţiune, însoţit câteodată de xenofobie şi de o voinţă de izolare (...). 2. Doctrină bazată pe acest sentiment şi care subordonează întreaga politică internă dezvoltării puterii naţionale şi îşi revendică dreptul de a afirma această putere în exterior fără limitarea suveranităţii (...). 3. Doctrină, mişcare politică ce revendică pentru o naţionalitate dreptul de a forma o naţiune. (Dicţionaml Petit Robert, 1968).
Se va observa că dintre definiţiile reproduse aici ale naţionalismului, doar cea din dicţionarul Robert este una de simplă relatare a sensurilor cu care a circulat sau circulă termenul „naţionalism”, fără a condamna sau elogia fenomenul desemnat de el. Definiţia din dicţionarul de sociologie Larousse oferă un unic sens, marcând totodată trei orientări politice diferite care l-au folosit. Iar primele două definiţii, la drept vorbind, nici nu explică înţelesul termenului, stăruind doar pe calificarea - prin prisma ideologiei marxiste - a funcţiei îndeplinite de ideologia naţionalistă. Ele sunt mai cu seamă definiţii persuasive, prin care, pe de o parte, termenul „naţionalism” este încărcat cu conotaţii explicit negative, iar pe de alta, sentimentul şi doctrinele politice desemnate de el sunt asociate cu o anumită clasă socială, burghezia, astfel încât să se realizeze, la cel care le citeşte, un transfer de la atitudinea faţă de această clasă la realitatea psihologică şi politică desemnată de termenul definit. 2
2. „Dorinţa de a fi recunoscut şi de a avea un statut social nu poate fi identificată cu liberatatea individuală în nici una din semnificaţiile („negativă” sau „pozitivă”) ale acestui cuvânt. E ceva pe care oamenii îl doresc la fel de profund şi pentru care se bat la fel de pasionat; e ceva înrudit cu libertatea, dar nu identic cu ea. Deşi presupune o libertate negativă pentru întregul grup
87
(din care individul face parte - n. n.), ea este mult mai legată de solidaritate, fraternitate, înţelegere mutuală, de nevoia de asociere între parteneri egali, toate acestea la un loc fiind adesea numite, în mod greşit de altfel, libertate socială. Conceptele sociale şi politice nu pot fi decât vagi. Dar încercând să facem vocabularul politicii mai precis, el devine inutilizabil. (...). Doar confuzia între dorinţa de libertate şi această aspiraţie profundă şi universală de a avea un statut social şi de a fi înţeles (aspiraţie asimilată mai târziu ideii de autonomie socială, unde eul ce trebuie eliberat nu mai este individul, ci „entitatea socială”) a făcut posibil ca unii oameni aflaţi sub autoritatea oligarhilor sau a dictatorilor să pretindă că sunt, într-un anumit sens, mai liberi”.
Isaiah Berlin, Două concepte de libertate (1958)
Capitolul IX
Evaluarea argumentărilor
1. Lămuriri preliminare
Să remintim pentru început unele remarci, făcute mai înainte, relevante pentru tema capitolului de faţă şi să dăm un exemplu potrivit ca introducere la ceea ce urmează să discutăm acum. Una din aceste remarci este cea făcută în capitolul al doilea, că în timp ce corectitudinea demonstraţiilor este o chestiune de da-sau-nu, de valid sau defectuos, evaluarea argumentărilor este deseori o chestiune de grad, de mai-mult-sau-mai puţin: la un capăt al scării avem argumentări vădit defectuoase, sofistice, iar la celălalt argumentări atât de complete şi de solid construite, încât se apropie de demonstraţii, pe când în spaţiul de mijloc, cel mai populat, se află argumentări mai mult sau mai puţin bune, mai mult sau mai puţin convingătoare. O altă remarcă, înrudită cu aceasta, este cea făcută în fragmentul din G. Ryle reprodus în cap. II, că un defect dintr-o demonstraţie este ceva ce poate fi învederat în chip absolut concludent, ceva ce constituie indiscutabil o eroare logică, pe când problema calităţilor şi a defectelor unei argumentări nu are, de obicei, o soluţie limpede şi general recunoscută, ci poate fi controversată între oameni la fel de competenţi în domeniul de care ţine respectiva argumentare.
Aspectele sub care examinăm critic o argumentare sunt în esenţă aceleaşi cu cele sub care examinăm o demonstraţie - pentru că la ambele este vorba de un raţionament făcut spre a susţine sau a respinge o propoziţie -, numai că în cazul argumentărilor criteriile nu sunt la fel de limpezi, de univoce, de tranşante ca în cazul demonstraţiilor. Aceasta face ca evaluarea unei argumentări să nu poată avea, cel mai adesea, caracter definitiv şi, vorbind mai general, să fie o întreprindere mai complexă decât examinarea corectitutinii unui raţionament demonstrativ.
Acum să dăm atenţie următorului exemplu, luat dintr-o argumentare a lui Ari st otel în problema dacă este bine ca în constituţia unui stat să li se acorde şi cetăţenilor de rând, mai săraci şi mai puţin instruiţi, dreptul de a delibera şi decide relativ la ocuparea anumitor magistraturi. El argumentează întâi în favoarea răspunsului afirmativ, apoi însă expune o posibilă obiecţie, o contraargumentare, pentru ca în final să evidenţieze ce anume s-ar putea invoca împotriva acestei obiecţii şi deci, indirect, în favoarea menţinerii tezei iniţiale:
„Când /oamenii de rând/ sunt adunaţi, masa lor simte totdeauna lucrurile cu o înţelegere îndestulătoare; şi reunită cu oameni destoinici, ea serveşte statul, după cum o hrană nu tocmai aleasă, amestecată cu oarecari alimente mai alese, dau prin amestecul lor o cantitate de hrană mai mare şi mai nutritoare (...).
Acestui principiu politic i se poate face o primă obiecţie; şi a se întreba dacă, atunci când e vorba de a judeca meritul unui tratament medical, nu trebuie chemat acela care la nevoie ar fi în stare să vindece pe bolnav de durerea ce o suferă acum, adică pe medic; şi
89
adaug că acest raţionament se poate aplica tuturor celorlalte arte, în toate cazurile unde experienţa joacă rolul de căpetenie, astfel că precum medicul poate fi apreciat numai de către medici, tot astfel şi orice specialist, numai de către cei deopotrivă cu el (...).
Alegerea magistraţilor încredinţată mulţimii poate fi criticată în acelaşi mod. Se va zice că numai aceia care ştiu să facă lucrul au destulă pricepere să aleagă bine. Este treaba geometrului să aleagă pe geometri, a pilotului să aleagă pe piloţi; căci dacă în oarecari lucruri, în oarecari arte cineva poate lucra fără să fl făcut ucenicie, nu va lucra desigur mai bine decât specialiştii. Deci, pentru acelaşi motiv, nu trebuie să lăsăm în seama mulţimii nici dreptul de a alege magistraţi, nici dreptul de a le cere socoteală”.
înainte de a vedea ce spune Aristotel în continuarea acestui text, ar fi bine ca cititorul să se întrebe care din cele două teze opuse prezentate în el i se pare mai bine susţinută, care din cele două argumentări - una în favoarea, cealaltă împotriva alegerii magistraţilor de către masa cetăţenilor - merită o mai bună apreciere. (în ambele s-a folosit, cum este uşor de observat, tehnica argumentativă a cazurilor paralele, adică analogia; de observat, totuşi, că analogia din primul alineat al textului este mai degrabă un procedeu cu funcţie stilistică, pe când cea din alineatul al doilea este în vod vădit folosită inferenţial, ca argument împotriva tezei iniţiale). Acum iată cum continuă Aristotel:
„Dar poate că această obiecţie nu este tocmai dreaptă, din motivele spuse mai ^us, decâtrfacănu premplmem^'cumva o muM^	Oamenii singuratici, o
recunosc, vor judeca mai puţin bine decât învăţaţii; însă toţi împreună, ori vor preţui mai mult, ori nu vor fi mai prejos. Din o sumedenie de pricini, artistul nu este nici singurul, nici cel mai bun judecător, în toate cazurile în care lucrările sale se pot cunoaşte bine fără a mânui arta sa. O casă, bunăoară, poate fi criticată de acela care a construit-o, însă va fi şi mai bine criticată de către cel ce o locuieşte, şi acesta este capul familiei. Aşa şi cârmaciul corăbiei se va pricepe mai bine în materie de cârme decât dulgheml /care a făcut cârma/; şi apoi oaspetele este cel care preţuieşte ospăţul, nu bucătaml. Aceste consideraţiuni par a fi de ajuns spre a înlătura menţionata obiecţie”.
(Aristotel, Politica, cartea III, cap. V, par.7-9).
Merită observat că Aristotel, în textul său, nu se rosteşte în chip categoric privitor la forţa celor două argumentări opuse una celeilalte, ci îşi nuanţează judecata prin expresii ca „nu este tocmai dreaptă”, „poate că” şi „par a fi” (de ajuns). Felul cum procedează el în acest caz este, în fapt, tipic pentru situaţiile în care se evaluează critic argumentări. De cele mai multe ori, faţă de o argumentare avansată de cineva se poate cofl/raargumenta, se poate scădea sau adăuga şi, astfel, evaluarea ei poate deveni ea însăşi obiect de dezacorduri şi prilej de argumente pro şi contra.
După aceste consideraţii introductive, să discutăm pe rând despre fiecare din factorii în funcţie de care o argumentare poate fi apreciată mai favorabil sau mai puţin favorabil, poate fi, la limită, acceptată sau respinsă.
2. Factorii de care depinde calitatea argumentărilor
2.1 Acceptabilitatea punctelor de pornire. Este vorba aici de acele aserţiuni, folosite ca premise într-o argumentare, care în cadrul acesteia nu sunt susţinute
90
prin alte aserţiuni; intuitiv, de acele aserţiuni dinspre care, în digramele Beardsley-Thomas, pornesc săgeţi spre alte aserţiuni, dar înspre care nu vin asemenea săgeţi. în acest sens, putem spune despre ele că funcţionează în respectiva argumentare ca premise „ultime”, ca puncte de plecare. Cerinţa ca ele să fie toate adevărate ar fi excesivă, dat fiind că, după cum am văzut, argumentările se desfăşoară în perimetrul opiniilor, unde, de regulă, tot ce putem face, folosindu-ne raţiunea, este să ajungem la concluzii cât mai plauzibile, cât mai rezonabile. De aceea, în locul cerinţei de adevăr, pe care trebuie să o satisfacă premisele raţionamentelor demonstrative, la argumentări se potriveşte cerinţa, mai modestă, ca premisele „ultime” să fie acceptabile.
Adjectivul „acceptabil(ă)” este, fireşte, deopotrivă vag şi relativ. Acceptabilitatea este, adică, o chestiune de grad şi, în plus, privitor la ea sunt întotdeauna la locul lor întrebările de felul: „Pentru cine?” şi „în raport cu ce?”. După cum am mai spus, argumentările sunt de niveluri intelectuale diferite - de la cele din viaţa de fiecare zi la un capăt, la cele ce au loc între specialiştii unui domeniu al cunoaşterii sau la cele care, precum în practica juridică, se supun unui set de reguli privitor la admisibilitatea şi pertinenţa enunţurilor ce pot fi folosite ca premise. în argumentări fiind prezentă intenţia de a convinge un anumit auditoriu, acceptabilitatea premiselor „ultime” este relativă la cunoştinţele şi capacitatea de înţelegere ale acestuia, la valorile sau scările de valori admise de el. Rămâne, cu toate acestea, posibilitatea de a spune şi despre o argumentare în care scopul de a convinge a fost atins, că este defectuoasă sau slabă în ochii cuiva mai exigent şi cu mai mult spirit critic decât acel auditoriu particular a cărui adeziune la teza argumentării a fost câştigată. Din toate aceste motive, ideea de acceptabilitate a premiselor „ultime” nu poate fi formulată în termeni absoluţi şi cât de cât precişi. Ea rămâne totuşi un reper, adaptabil de la caz la caz, în apecierea şi critica argumentărilor.
Să concretizăm aceste remarci pe unele din exemplele de argumentări prezentate în expunerea de până acum. în argumentarea reprodusă adineauri din Politica lui Aristotel, cei ce ridică obiecţia că doar nişte oameni pricepuţi ei înşişi într-o anumită activitate sunt potriviţi să aleagă pe cineva competent să desfăşoare acea activitate consideră că este lucru îndeobşte acceptat că medicii sunt mai în măsură să se pronunţe despre competenţa unui medic decât pacienţii, că numai geometrii sunt în măsură să deosebească un bun geometru de unul prost etc. Cei ce argumentează, tot prin analogie, împotriva tezei restrângerii deciziei politice la cetăţenii pricepuţi în arta guvernării consideră, la rândul lor, acceptabile premisele că despre calităţile unei case este cel mai în măsură să se pronunţe cel care o locuieşte, că, tot aşa, căpitanul corăbiei este cel mai în măsură să se pronunţe despre calităţile şi defectele ei, deşi nu el a construit-o. într-adevăr, dacă aceste premise nu ar fi acceptabile, argumentarea ar fi considerată defectuoasă.
In combaterea argumentului „tăcerii documentelor” privitor la prezenţa dacilor romanizaţi pe teritoriul Daciei de după retragerea lui Aurelian, am văzut că susţinătorii tezei continuităţii apelează la cazul paralel al latinofonilor de pe teritoriul actualei Elveţii şi la cazul albanezilor; ei folosesc aceste cazuri paralele pentru că le consideră ştiute şi necontroversabile. Etc.
Rezultă din cele spuse că un mod de a critica o argumentare este acela de a pune sub semnul întrebării acceptabilitatea uneia sau alteia dintre premisele ei „ultime”. Dacă se poate arăta că unele din ele sunt false sau neplauzibile, argumentarea va fi considerată
91
nesatisfacătoare, eventual chiar defectuoasă. A învedera că punctele de plecare ale unei argumentări sunt inacceptabile nu echivalează, fireşte, cu a dovedi că însăşi teza ei este falsă sau inacceptabilă; rămâne deschisă posibilitatea ca în favoarea tezei să fie aduse argumente mai bune, dar până una alta, într-un astfel de caz acţiunea argumentatorului de a convinge va fi eşuat.
Criteriile de evaluare a argumentărilor, sub aspectul acceptabilităţii punctelor de pornire, nu sunt aceleaşi la toate tipurile de teze. Astfel, în cazul argumentărilor cu teză evaluativă, alături de premise de tip factual vor fi prezente şi premise de tip evaluativ, judecăţi de valoare sau scări valorice, dat fiind că în funcţie de acestea, aceleaşi fapte brute pot primi evaluări diferite. De pildă, o măsură guvernamentală de modificare a tarifelor vamale la importul unei categorii de bunuri va fi, de obicei, evaluată diferit de cumpărătorii acelui bun şi, respectiv, de producătorii autohtoni ai aceluiaşi bun, iar cineva aflat în postura de observator al evoluţiilor economice ar putea, la rândul său, să formuleze o evaluare a respectivei măsuri după alte criterii, diferite de cele ale peroanelor sau grupurilor afectate de ea într-un fel sau altul.
O argumentare bună cu teză acţională va trebui, în cazul general, să învedereze trei lucrui diferite: (a) că este necesară sau de dorit o schimbare de felul celei ce ar rezulta în urma acţiunii preconizate; (b) că acţiunea preconizată este fezabilă, aşadar că există mijloace de a o înfăptui; (c) că această acţiune este mai puţin costisitoare decât neajunsurile neaplicării ei şi că în cazul ei raportul dintre avantaje şi costuri este mai favorabil decât în cazul acţiunilor alternative care s-ar solda cu acelaşi rezultat. O argumentare cu teză acţională se cere, aşadar, evaluată prin prisma tuturor acestor cerinţe; ea poate să merite o apreciere bună în raport cu una din ele şi mai puţin bună sau de-a dreptul rpoastă în raport cu o alta.
Exemple nu sunt greu de găsit. în dezbaterile publice privitoare la anumite fenomene sociale negative şi la ce ar fi mai necesar şi mai urgent de făcut pentru diminuarea sau înlăturarea lor, se argumentează uneori că remediul ar consta în schimbarea, prin educaţie, a mentalităţilor dominante. Asta sună bine sub aspectul cerinţelor (a) şi (c) de mai sus, dar este evident utopic sub aspectul (b), al fezabilităţii sau al timpului pe care l-ar presupune. Relevanţa cerinţei (c) în evaluarea argumentărilor cu teză acţională a fost odată inspirat relevată de cineva prin remarca glumeaţă că modul cel mai eficace de a scăpa de şoarecii dintr-un hambar ar fi să se dea foc hambarului.
2.2.	Acceptabilitatea legăturilor logice dintre premise şi concluzii
Cerinţa decurgerii riguroase, prezentă la raţionamentele demonstrative, nu este nici necesară, nici suficientă pentru o bună ţinută logică a argumentărilor. Ea, de altfel, nici nu are sens decât în cazul tehnicii argumentative de subsumare la o regulă exprimată printr-o propoziţie strict universală şi în cel al tehnicii de infirmare a unei susţineri universale prin producerea de contraexemple. Susţinerea unei generalizări prin exemple sau apelul la cazuri paralele (adică raţionamentul prin analogie, întâlnit în mai multe dintre argumentările citate până acum) nu sunt, prin firea lucrurilor, niciodată pe deplin concludente. De aceea, în legătură cu examinarea aspectului logic al argumentărilor,
92
vorbim nu de validitate în sens de propagare riguroasă a adevărului de la premise la concluzie, ci folosim iarăşi noţiunea mai slabă şi mai vagă de acceptabilitate.
Dacă într-o argumentare există şi verigi logice deductiv valide, cu atât mai bine, dar cel mai adesea legătura, directă sau mediată în diverse feluri (să ne amintim de diagramele Beardsley-Thomas), dintre premisele „ultime” şi teză nu este absolut riguroasă, constrângătoare, adică nu este de aşa natură încât cine acceptă acele premise să nu poată refuza concluzia decât contrazicându-se. Argumentatorul pune în evidenţă diverse legături logice între aserţiunile ce compun textul argumentativ, dar auditoriul e cel ce finalmente urmează să le evalueze; şi el are în această privinţă un anumit grad de libertate, care nu înseamnă neapărat o derogare de la raţionalitate, de la logicitate.
în cazul argumentărilor stratificate, aşadar cu concluzii intermediare, diversele verigi logice pot fi de forţă inegală. Evident, forţa logică a legăturii dintre capetele unui lanţ de inferenţe nu poate fi mai mare decât cea a verigii lui celei mai slabe. Acesta e modul în care judecăm sub aspect logic argumentările numite „seriale”, unde un singur fir conduce, prin două sau mau multe verigi, de la punctul de plecare la teză. La alte argumentări, după cum am văzut, câte o concluzie este susţinută convergent de câte două sau mai multe premise; atunci, vorbind grosso modo, forţele logice ale legăturilor concluziei cu fiecare din aceste premise se însumează.
---------Aceste remarci generale, destul de banale în fond, poate că sună complicat, dar
fapt e că auditoriul sau criticul miei argumentări trebuie să se întrebe măcar în linii mari despre felul şi forţa legăturilor logice dintre aserţiunile ce alcătuiesc textul argumentativ, ca să poată evalua cât de bine este susţinută în el teza argumentatorului.
Nici de partea argumentatorului, nici de cea a auditoriului, capacitatea de a controla aspectul despre care vorbim acum al argumentărilor nu presupune neapărat cunoştinţe teoretice de logică; după cum şi, reciproc, posedarea unor astfel de cunoştinţe nu face neapărat pe cineva un bun argumentator sau un judecător competent al argumentărilor altora. Doar ceteris paribus se poate susţine că astfel de cunoştinţe sunt uneori de folos în materie de evaluare a argumentărilor, mai cu seamă a celor de nivel ştiinţific sau care, cum se întâmplă în jurnalistica mai specializată, aproximează acest nivel. în argumentările din viaţa de fiecare zi, decisive sunt până la urmă logica spontană, disponibilitatea de a gândi critic, lucid, ca şi o doză suficientă de atenţie.
Să spunem acum câteva cuvinte, la acest nivel al bunului-simţ logic, despre modul de satisfacere a cerinţei despre care vorbim la unele din tehnicile de argumentare descrise în capitolul VII, mai precis despre ce anume face ca dintre două argumentări care apelează la o aceeaşi tehnică, una să fie mai satisfăcătoare din punct de vedere logic decât cealaltă.
La tehnica discutată acolo sub (1), legătura logică a concluziei cu premisele poate fi constrângătoare, dacă generalizarea la care se apelează este strict universală. Aceasta înseamnă că la evaluarea unei astfel de argumentări interesează în principal (a) acceptabilitatea respectivei generalizări şi (b) dacă acel caz particular despre care e vorba în concluzie se subsumează într-adevăr clasei despre care e vorba în aserţiunea generală. Dacă auditoriul recunoaşte (a) şi (b), bunul-simţ logic îl obligă să accepte concluzia. De exemplu, dacă se admite că este un părinte rău orice persoană care îşi maltratează copiii, atunci faptul - dacă este un fapt - că X îşi maltratează copiii va conta drept un argument concludent că el este un părinte rău. Respingerea acestei concluzii nu e posibilă decât tăgăduind fie valabilitatea fără excepţii a menţionatei aserţiuni generale, fie tăgăduind că
93
X se încadrează în categoria celor ce-şi maltratează copiii1. Dacă, la aceeaşi tehnică de argumentare, propoziţia generală invocată nu este strict universală, ci exprimă doar ceva valabil în majoritatea cazurilor, o regularitate „statistică”, concluzia nu se va impune în mod necesar, ci cu o probabilitate mai mare sau mai mică (iar IVA folosit în faţa concluziei ar trebui să fie unul mai diluat, precum „pare deci plauzibil” sau „ceea ce ne permite/îndeamnă să credem că” etc.).
La tehnica (2), a susţinerii unei generalizări apelând la exemple, care corespunde cu ceea ce în vocabularul logicii se cheamă inducţie amplificatoare, precum şi la tehnica (7), a argumentării a fortiori, legătura logică, fireşte, nu este una de decurgere necesară. Toată lumea admite că nu e de-ajuns să poţi da un exemplu sau câteva pentru a face acceptată o propoziţie generală în care ele se încadrează, dacă în această propoziţie generală este vorba despre o clasă mare de cazuri, eventual despre o clasă „deschisă”. Forţa de convingere a unei astfel de argumentări, teoretic niciodată constrângătoare, depinde, după caz, de alegerea, mai mult sau mai puţin potrivită, a exemplelor, dar şi de numărul acestora. Am văzut cum, în argumentarea sa privind soarta nesigură a cârmuirilor bazate pe teroare (a se revedea pasajul cu pricina, în cap. VII), Cicero a apelat la trei exemple, pe semne bine cunoscute cititorilor săi şi totodată elocvente pentru ceea ce el voia să dovedească.
___Câteodată afectul de convingere obţinut prin această tehnică de argumentare
depinde mai mult de calitatea decât de numărul exemplelor invocate. Poate fi suficient şi un singur exemplu, dacă este atât de elocvent în raport cu teza argumentării încât pornind de la el, să fie îndreptăţit a conchide după schema a fortiori'. dacă până şi în acest caz lucrurile stau aşa cum spune teza, cu atât mai mult ele vor sta aşa în alte cazuri, dintre care ar fi de prisos să se mai citeze. Să ne amintim cum, în una din argumentările reproduse în cap. VII, J. S. Mill, pentru a face acceptată ideea că nici o autoritate umană nu este infailibilă, invocă exemplul care i se pare cel mai grăitor: cel al împăratului Marc Aureliu, om de o desăvârşită moralitate, de înaltă cultură şi fire blândă pe deasupra, care i-a persecutat aprig pe creştinii din vremea sa, fiind sincer convins că religia lor are o acţiune dizolvantă asupra societăţii. Dacă şi el s-a putut înşela în privinţa unei religii cu care altmineri gândirea sa filosofică avea evidente afinităţi - îi invită Mill să raţioneze pe contemporanii săi creştini din Anglia - gândiţi-vă singuri cât de vulnerabili sunt la eroare alţi cârmuitori sau opinia publică! Pe acelaşi dispozitiv argumentativ este construit, de altfel, şi întregul capitol din cartea lui Mill consacrat pledoariei în favoarea libertăţii de exprimare a opiniilor: el alege să discute această chestiune generală pe exemplul credinţelor religioase, unde ştie că auditoriul său este cel mai puţin dispus să-i admită teza, astfel încât dacă izbuteşte să convingă în acest punct, teza va fi cu atât mai lesne admisă în alte aplicaţii ale ei.
1	în tratatul despre argumentare al lui Perelman şi L. Olbrechts-Tyteca, această tehnică de argumentare este inclusă, alături de alte câteva, în grupul celor numite de ei cvasi-logice. Particula „cvasi vrea să marcheze faptul că aici nu e vorba totuşi de un raţionament demonstrativ şi că, dată fiind vaguitatea multor termeni din limba naturală, există deseori posibilitatea de a nu accepta concluzia, fără a viola totuşi prin aceasta exigenţele gândirii logice; bunăoară, tragerea concluziei poate fi refuzată susţinând că, dintr-un motiv sau altul, cazul despre care e vorba în ea nu tebuie plasat în clasa celor vizate în premisa generală, ci considerat o excepţie.
94
Vorbind mai general: o argumentare prin producere de exemple merită o mai bună apreciere dacă argumentatorul alege exemplul sau exemplele care a priori îi sunt lui cel mai puţin favorabile, fiind în schimb favorabile oponentului real sau potenţial al tezei sale.
La tehnica argumentativă (3), unde sunt invocate „cazuri paralele”, elementul crucial pentru forţa legăturii logice va fi întrebarea dacă aceste cazuri sunt într-adevăr „paralele”, adică dacă, şi în ce măsură, se aseamănă ele, sub aspectele relevante, cu cazul la care se referă teza. Revenind la exemplul din Politica lui Aristotel, reprodus la începutul capitolului de faţă, punctul critic în evaluarea celor două argumentări opuse înfăţişate acolo este dacă ceea ce se admite despre expertiză în alte îndeletniciri practice poate fi extins în mod legitim, prin analogie, la sfera vieţii politice. Cine vrea să năruiască o astfel de argumentare va căuta, de obicei, câte o diferenţă semnificativă între cazul despre care se argumentează şi cele invocate drept cazuri paralele, diferenţă în lumina căreia să apară greşită sau problematică folosirea raţionamentului prin analogie.
Despre modul de evaluare a argumentărilor care folosesc apelul la autoritate vom vorbi în capitolul următor, consacrat sofismelor.
Legat de cerinţa 2.2 din evaluarea argumentărilor, să repetăm, într-o formulare mai generală, remarca făcută mai sus în legătură cu textul argumentativ reprodus din Politica lui Aristotel. în textul unei argumentări, IVA trebuie să fie alese în funcţie de tăria legăturilor logice pe care le marchează. Astfel, dacă teza este susţinută prin exemple sau prin cazuri paralele, ea nu ar trebui să fie precedată de IVA de felul „deci sau „de aici decurge că”, seci şi categorice, ci mai degrabă de unele mai prudente şi modeste, de felul „se pare astfel că” sau „pare aşadar plauzibil că” etc. Altminteri, pretenţia în legătură cu temeiurile pentru a accepta teza ar fi prea mare faţă de ceea ce s-a realizat în fapt. în ochii unui auditoriu exigent, o astfel de discrepanţă ar dăuna efectului de convingere al argumentării.
2.3. Necircularitatea. Argumentarea, am văzut, are cel mai adesea ca scop convingerea auditoriului să accepte sau să respingă, pe temeiuri raţionale, o anumită opinie. Pentru atingerea acestui scop este nevoie, pe lângă cele două condiţii discutate până acum, şi de o a treia: acceptabilitatea premiselor „ultime” ale argumentării să nu se sprijine, la rândul ei, pe acceptabilitatea opiniei în sprijinul căreia sunt folosite. Dacă nu este satisfăcută această condiţie, atunci, chiar dacă sunt acceptabile aceste premise şi legătura logică dintre ele şi teză, aceasta din urmă nu va deveni mai acceptabilă în urma argumentării. într-adevăr, dacă din nişte premise derivăm prin procedee logice acceptabile o concluzie, cu asta vom fi arătat doar că dacă sunt acceptate acele premise, ar trebui acceptată şi concluzia; dacă vrem însă ca aceasta din urmă să fie admisă necondiţionat, atunci ea nu trebuie să figureze printre temeiurile pe care se sprijină premiseie. Altminteri ar însemna să cerem auditoriului să admită din capul locului opinia pentru acceptarea căreia construim argumentarea; or, după cum am văzut în cap. III, actul argumentării are ca presupoziţie că auditoriul admite aserţiunile folosite ca argumente, dar nu admite (încă) teza argumentării.
Exemple de încălcare a cerinţei necircularităţii în argumentări vom da în capitolul următor, la sofismul numit petitio principii. Acolo vor fi explicate şi modalităţile, mai flagrante sau mai disimulate, în care se poate produce această încălcare.
95
2.4 Cerinţe „dialectice”. Pe lângă satisfacerea celor trei cerinţe de bază despre care am vorbit în cele de mai sus, în evaluarea argumentărilor contează şi anumite alte considerente, care ţin de faptul că argumentatorii se adresează unor auditorii mai mult sau mai puţin bine circumscrise şi că, urmărind un efect de convingere a acestora, trebuie să li se adapteze, pe cât posibil, în câteva privinţe: gradul de informare a auditoriului în materia de care ţine argumentarea, crezurile generale şi valorile pe care le împărtăşeşte capacitatea sa de a urmări legături logice, cu diferite grade de complexitate, dintre idei’ accesibilitatea vocabularului folosit etc. Astfel de aspecte ale argumentărilor şi ale mijloacelor lingvistice în care se exprimă le putem numi „dialectice”, dat fiind că tin cu precădere de comunicarea dintre participanţi.
Să reptăm, în fine, două remarci făcute deja mai înainte la problema evaluării argumentărilor. O argumentare poate fi apreciată mai mult sau mai puţin favorabil în raport cu măsura în care şi-a atins scopul de a convinge auditoriul căruia i se adresează. Evaluarea argumentărilor după acest etalon este însă pândită într-o oarecare măsură de relativism, dat fiind că reuşita în a convinge depinde nu doar de calităţile intrinseci ale argumentării, ci şi de nivelul şi resursele de gândire critică ale auditoriului. Un auditoriu mai slab informat şi mai nesofisticat în urmărirea legăturilor logice dintre idei poate fi convins şi prin câte o argumentare care în lumina unor exigenţe intelectuale superioare ar apărea precară sau chiar defectuoasă. Efectul asupra auditoriului nu este, din acest motiv, singurul temei şi nici măcar temeiul decisiv de a aprecia o argumentare favorabil sau defavorabil; pentru o judecată mai obiectivă trebuie să ne punem întrebarea cum ar fi primită acea argumentare de către un auditoriu bine informat şi îndeajuns de exigent fată de tehnicile de raţionare folosite în ea.
Obiectivitatea mai mare care se urmăreşte a fi astfel atinsă în evaluarea argumentărilor rămâne, totuşi, prin firea lucrurilor, diferită de cea care este posibilă la evaluarea raţionamentelor demonstrative şi chiar decât cea care poate fi atinsă în privinţa raţionamentelor neriguroase dar metodice din practica ştiinţifică. Aşa cum am mai spus o evaluare a unei argumentări este şi ea o opinie, o judecată de valoare care poate face obiectul unei diferenţe de păreri şi, ca atare, al unei noi argumentări.
Exemple de evaluare critică a argumentărilor
1. „Nu mă impresionează acel argument împotriva pedepsei capitale care insistă pe faptul ca este mumană. Fireşte că e inumană. Şi omorul e tot inuman. Dacă s-ar putea arăta că neomenia omorului nu poate fi diminuată altfel decât prin neomenia pedepsei capitale practicate ca mijloc de descurajare, acesta ar fi un argument valabil în favoarea unei atare pedepse.
„subllIuat caracterul ipotetic al acestor argumente spre a evidenţia măsura hotărâtoare m care înţelepciunea politicii noastre depinde de cunoaşterea faptelor. Este pedeapsa capitală cel mai eficace mijloc de descurajare de care dispunem împotriva omorului? Majoritatea celor ce se pronunţa pentru menţinerea ei cred că da. Numai că o examinare lucidă a faptelor arată că lucrul
acesta nu a fost niciodată dovedit. El pare plauzibil, dar nu tot ce e plauzibil sau intuitiv credibil este şi adevarat.
Experienţa ţărilor şi statelor care au abolit pedeapsa capitală arată că după abolire nu s-a înregistrat vreo creştere semnificativă a numărului de omoruri - deşi ar fi nelegitim ca de aici să m eram ca teama de pedeapsa capitală n-a oprit niciodată pe nimeni să comită un omor. Faptul că
96
<statul cu cea mai scăzută rată de omoruri este Mâine, care a abolit pedeapsa capitală în 1870> poate fi explicat prin ipoteza că pescarii, aidoma peştilor, au îndeobşte sânge rece, sau prin vreo altă ipoteză fantezistă. întrebarea pertinentă este dacă există dovezi faptice obiective care să justifice concluzia că dacă Mâine nu ar fi abolit pedeapsa capitală, rata omorurilor ar fi fost mai
ridicată. Răspunsul e că astfel de dovezi nu există.
Opinia multor jurişti şi magistraţi însărcinaţi cu aplicarea pedepselor, de la Cesare Beccaria2 până astăzi, este că pedeapsa promptă şi certă cu un anumit grad de severitate este un factor de descurajare mai eficace a omorului decât o pedeapsă de maximă severitate atunci când este lentă şi incertă. Cu toate că şi pentru această opinie este nevoie de substanţiere, ea are gradul de credibilitate pe care-1 acordăm în mod normal spuselor unor oameni ce relatează din experienţa lor de viaţă. Iar în absenţa unor dovezi concludente că pedeapsa capitală este o forma mai eficace şi/sau mai umană de pedepsire a omorului decât orice altă pedeapsă, nu mai rămâne nici un temei rezonabil de a o păstra”.
Sidney Hook, The Death Sentence (citat după R. L. Purtill, Moral Dilemmas. Readings in Ethics and Social Philosophy, 1985).
2.	Explicaţie prealabilă. în lunga şi controversata discuţie, purtată m anii 1990 in jurul proiectului de construire în Bucureşti a unei Catedrale a Neamului, adversarii proiectului au formulat, printre altele, argumentul că gigantismul edificiilor de cult este străin tradiţiei ortodoxe române în domeniul arhitecturii ecleziale. S-a spus, între alţele, că „ortodoxia nu a creat ciclopi” şi că proiectul ar fi expresia unui „soi de ceauşism ecleziastic”. Reproducem acum câteva reacţii critice faţă de acest argument (publicate în
revista Dilema nr. 248 din oct. 1997):	...
„Cum să fie viitorul lăcaş patriarhal, mare sau mic? Lăsând la o parte pildele lui Iustiman, ale ţarilor ruşi, ale catedralei Sfântul Alexandru Nevski din Sofia, ale celei patriarhale sârbe din Belgrad sau ale Greciei de azi (...), vor fi istorici ai arhitecturii noastre care să ne amintească pragmatismul Ortodoxiei româneşti, care a conceput demult şi construcţii mai impunătoare decât bisericuţele tradiţionale. Chiar Biserica înălţării din mănăstirea Neamţu (...) depăşea bine dimensiunile celorlalte ctitorii ale lui Ştefan cel Mare, dar aceasta nu i-a scăzut frumuseţea. Neagoe Basarab, Matei Basararb, Vasile Lupu, Brâncoveanu, Nicolae Mavrocordat sau Ghiculeştii au ridicat lăcaşuri care ieşeau din canonul <smeritelor bisericuţe>. în ultimele secole, concepţia despre dimensiunile edificiilor sacre a evoluat în arhitectura Răsăritului creştin, aşadar şi în cea
românească”. (Virgil Cândea).	_
„Se vorbeşte de dimensiunile, cu totul exagerate, ale viitoarei catedrale (...). După părerea mea, bisericile parohiale, de cartier, nu trebuie să fie mari; dar nici mărunte, ci potrivite, adică să răspundă trebuinţelor locale. Preoţii şi enoriaşii ştiu mai bine de ce şi de cât au nevoie. O catedrală însă, oricum, trebuie să aibă o anume monumentalitate; altfel, nu e catedrală! (...) Monumentalitatea unei opere de artă nu este neapărat fructul megalomaniei; dar nici, neapărat, al smereniei (...). Există o râvnă a ctitorului, care se întâlneşte cu cea a artistului în gândul de a face ceva nemaifacut, nemaivăzut, nemaipomenit, iar poporal român, în geniala lui simplitate, o ştie bine: Negru Vodă îi cere lui Manole să-i dureze <Mânăstire ‘naltă, cum n-a mai fost alta>, dar meşterul, la sfârşit, crede că opera lui, de-abia isprăvită, nu e şi ultimul său cuvânt” (arhiepiscop Bartolomeu Anania).
„Se invocă aici, printr-o ignorare a realităţilor, trecutul tradiţional românesc, centrat pe biserica mică. Biserica mică este, însă, biserica parohială sau biserica mănăstirească, care,
2	Criminalist italian din secolul al XVIII-lea. Argumentarea sa în favoarea abolim pedepsei capitale o vom reproduce în secţiunea VI din partea a doua a cărţii.
97
intr-adevăr, trebuie să fie de mici dimensiuni, pentru că se adresează unei comunităţi restrânse şi trebuie să creeze acel climat de intimitate atât de important pentru spiritualitatea parohiei. Biserica episcopală are, însă, o cu totul altă misiune, şi noi avem tradiţii în acest sens. Gândiţi-vă, de pildă, la biserica domnească din Curtea de Argeş, care a fost făcută în secolele XIII-XIV, şi care, pentru epoca respectivă, ţinând cont de dimensiunea oraşelor şi de posibilităţile tehnice, a fost un monument gigantic. Ideea bisericii monumentale nu este, prin urmare, aşa cum se afirmă, străină de tradiţia noastră” (acad. C. Bălăceanu-Stolnici).
3. „Platon n-a subestimat niciodată importanţa teoriei egalitariste /despre dreptate -n.n./, care fusese susţinută de o personalitate precum Pericle, dar /.../în Republica nu s-a ocupat de ea aproape deloc; a atacat-o, dar nu în mod direct şi făţiş.
Dar cum a încercat să acrediteze propriul său antiegalitarism, principiul privilegiului natural? în Republica, el a formulat trei argumente diferite, deşi două dintre ele nu prea merită a fi numite argumente. Primul este remarca surprinzătoare că, întrucât celelalte trei virtuţi ale statului au fost examinate, cea de a patra, constând în aceea ca <fiecare să-şi vadă de treaba sa>, nu poate fi decât <dreptatea>. (...). Argumentul al doilea este mai interesant, fiind o încercare de a arăta că acest antiegalitarism poate fi derivat din concepţia obişnuită (adică egalitaristă) că dreptatea înseamnă imparţialitate. Citez acest pasaj in extenso. Observând că stăpânii cetăţii vor fi şi judecătorii ei, <Socrate> spune :<Oare ei vor judeca având în vedere altceva decât ca nimeni să nu aibă ceea ce este al altuia şi să nu fie lipsit de ceea ce-i aparţine?> - <Nu - răspunde Glaucon - ci acest principiu va fi avut în vedereX <Deoarece acest principiu este drept?> - <Da>. - <Şi în acest chip, deci, s-ar putea dovedi că dreptatea este să nu posezi şi să nu faci decât ceea ce este al tău şi îţi este propriu>. în felul acesta este acreditată ideea că <să nu posezi şi să nu faci decât ceea ce este al tău> reprezintă principiul dreptei jurisdicţii, conform cu reprezentările noastre obişnuite despre dreptate. Aici se încheie cel de-al doilea argument, lăsând locul celui de-al treilea (...), care duce la concluzia că dreptatea înseamnă ca fiecare să-şi păstreze propria condiţie socială (sau să-şi vadă de îndeletnicirea care-i este proprie), condiţia (sau ocupaţia) aceasta fiind cea a clasei sau castei căreia îi aparţine.
Unicul scop al acestui al doilea argument este să-l convingă pe cititor că <dreptatea>, în sensul obişnuit al cuvântului, ne cere să ne păstrăm condiţia socială, deoarece trebuie să posedăm totdeauna ceea ce este al nostru. Platon vrea, aşadar, ca cititorii să facă următorul raţionament: <Este drept să posedăm şi să facem ceea ce este al nostru. Condiţia mea socială (sau ocupaţia mea) este a mea. Deci este drept pentru mine să-mi păstrez condiţia (să-mi practic ocupaţia). Modul acesta de a raţiona face cam tot atâtea parale ca şi următorul: <Este drept să posedăm şi să facem ceea ce este al nostru. Planul acesta de a fura bani de la tine este al meu. Deci, este drept pentru mine să ţin la acest plan şi să-l pun în aplicare, adică să-ţi fur banii>. E clar că inferenţa pe care Platon vrea să o facem nu-i decât o jonglare destul de puţin abilă cu semnificaţia expresiei <al nostru> (respectiv <al meu>). (Căci problema este de a şti dacă dreptatea cere ca tot ce este în vreun sens <al nostru>, spre exemplu clasa <noastră> socială, trebuie tratat din acest motiv nu doar ca posesie a noastră, ci ca o posesie inalienabilă. Or, într-un asemenea principiu nici Platon însuşi nu crede; pentru că el ar face imposibilă trecerea la comunism. Şi cum rămâne cu păstrarea propriilor copii?). Printr-un atare truc logic vrea să stabilească Platon ceea ce J. Adam numeşte <un punct de contact între propria sa concepţie despre Dreptate şi...semnificaţia uzuală a cuvântului>. în felul acesta încearcă să ne convingă cel mai mare filosof din toate timpurile că a descoperit adevărata natură a dreptăţii”.
K. R. Popper, Societatea deschisă şi duşmanii ei, cap. 6.
Notă. Citind această evaluare critică a argumentării dezvoltate de Platon în dialogul său Republica, este de folos să ne punem întrebări de felul: (a) Sub care din
98
aspectele discutate în capitolul de faţă găseşte Popper defectuoasă argumentarea platoniciană? (b) Ce rol joacă în cadrul criticii observaţia că Platon se serveşte în argumentare de un principiu în care - după cum rezultă din alte locuri ale cărţii sale - nici el însuşi nu crede? (c) Ce loc ocupă în economia evaluării critice a argumentării platoniciene consideraţiile privitoare la limbaj? (d) In ce constă, mai precis, „trucul logic” imputat lui Platon în acest loc? (d) Ni se par egal de convingătoare toate criticile din acest pasaj la adresa argumentării lui Platon? (e) La care din ele ne-am fi gândit noi înşine citind textul platonician şi fără a fi cunoscut obiecţiile lui Popper?
4. / Potrivit teoriei prezentate de Aristotel în Politica /, „statul există în vederea vieţii bune: scopul (telos) sau menirea sa o constituie bunăstarea cetăţenilor, de unde se poate deduce uşor că guvernanţii trebuie să legifereze în privinţa vieţii bune şi că bunăstarea cetăţenilor trebuie asigurată prin acţiunea statului (1325 a5 şi urm.). (Inferenţa e defectuoasă. A spune că scopul statului este asigurarea unei vieţi bune înseamnă doar a spune că oamenii se pot dezvolta numai sau cel mai bine în cadrul unui stat. De aici nu decurge nimic cu privire la care şi cât de mare trebuie să fie rolul guvernanţilor în promovarea unei vieţi bune). în al doilea rând, oamenii fiind animale politice, se definesc în raport cu statul: ei sunt părţi ale statului (1253 a27 şi urm.). Interesele personale ale cetăţenilor sunt subordonate interesului general. Nici de aici nu decurge că legiuitorul e îndreptăţit să hotărască vreuna dintre activităţile cetăţeanului (deşi am putea lesne să credem că decurge)”.
Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, art. Aristotel
Capitolul X
Sofismele in practica argumentării
în două din fragmentele reproduse la sfârşitul capitolului precedent ca exemple de evaluare a argumentărilor, despre argumentările criticate acolo se spunea ceva mai mult decât că sunt slabe, neconvingătoare. Inferenţa făcută în argumentarea lui Aristotel privitoare la funcţia statului era calificată drept „defectuoasă”, iar cea făcută în argumentarea lui Platon privitoare la conţinutul dreptăţii era taxată, şi mai aspru, drept Jonglerie şi „truc logic . Se mai spunea acolo despre o concluzie trasă de Aristotel că nu decurge „deşi am putea lesne să credem că decurge”. Aceste elemente din critica argumentărilor ne conduc spre tema capitolului de faţă — carenţele logice ale argumentărilor, numite şi sofisme sau paralogisme.
1. Noţiunile de sofism şi paralogism
Pentru cuvântul grecesc sophisma, autorii latini au adoptat ca echivalent cuvântul fallacia (adică şiretlic, înşelătorie). Preluat în engleză, sub forma fallacy, acest cuvânt desemnează erorile întâlnite în practica justificării ideilor, prin demonstraţii sau argumentări, indiferent dacă aceste erori sunt comise intenţionat sau nu, adică indiferent daca sunt artificii şi trucuri folosite cu bună ştiinţă, în lipsa unor temeiuri valabile, spre a face pe cineva să accepte o idee, ori cel care le comite nu este conştient de ele, astfel meat se amăgeşte şi pe sine însuşi în privinţa reuşitei de a dovedi ceea ce şi-apropus. Atunci când este de interes distingerea acestor două posturi posibile ale celui ce comite eroarea - postura de trişor şi cea de victimă inocentă -, cuvântul sofisme este rezervat pentru erorile comise în primul fel, în timp ce pentru cele comise neintenţionat se foloseşte termenul paralogisme. Spre a nu complica exprimarea, în cele ce urmează vom utiliza cel mai adesea cuvântul sofisme pentru ambele tipuri de cazuri.
_ Două caracteristici deosebesc sofismele de alte erori prezente în discurs, mpartaşirea unei credinţe false nu este prin ea însăşi un sofism; sofismele nu sunt erori factuale, ci erori logice (în sens larg, adică ţinând de modul în care este susţinută sau acceptata o credinţa). Aşadar, dacă cineva doar exprimă o credinţă a sa, fără a oferi temeiuri pentru ea, ar fi nepotrivit să-i atribuim un sofism, chiar dacă socotim acea credinţa a sa ca fiind greşită. In al doilea rând, chiar o eroare de ordin logic nu „merită” ca îficativul de sofism decât dacă sesizarea ei presupune un anume discernământ, o doză de subtilitate logică, adică dacă nu este atât de banală şi de bătătoare la ochi încât, practic sa nu poata păcăli pe nimeni. (Am văzut cum criticul argumentării aristotelice din Politica spune despre concluzia trasă în ea că nu decurge, deşi am putea lesne să credem ca decurge) Un sofism este, aşadar, o eroare care are măcar într-o anumită măsură potenţialul de a păcăli sau de a trece neobservată; altfel spus, o eroare cât de cât interesanta, a cărei recunoaştere şi demontare presupune atenţie şi pricepere.
100
Această din urmă caracteristică a sofismelor creează o anumită dificultate în expunerea lor, mai precis în prezentarea de exemple care să le ilustreze. Un astfel de exemplu ar trebui, pe de o parte, să cuprindă în mod necontroversabil respectiva eroare, dar pe de altă parte, eroarea nu trebuie să fie flagrantă, foarte vizibilă. Prima condiţie poate fi uşor satisfăcută inventând exemple clare; acestea însă vor părea de obicei puerile, nerealiste, de un fel ce nu se întâlneşte în practica argumentării. Exemple care să satisfacă cea de a doua condiţie se găsesc, cum am văzut deja, în argumentările reale, dar de obicei acestea nu vor fi ilustrări la fel de limpezi şi de necontestat ale tipului respectiv de eroare. Adică, în cazul lor există posibilitatea de a tăgădui că s-a comis un sofism.
Observaţia făcută mai înainte cu privire la evaluarea argumentărilor, şi anume că evaluarea dată unei argumentări poate deveni ea însăşi obiect al unei divergenţe de păreri şi deci al unei noi argumentări, se aplică şi aici: argumentatorul căruia 1 se imputa comiterea unui sofism, sau un terţ care apreciază favorabil argumentarea sa, pot încerca să arate că imputarea e nedreaptă, că nu e vorba de un sofism, ci de o neînţelegere din partea criticului sau de o răstălmăcire. Şi e firesc să fie aşa, de vreme ce identificarea şi demontarea sofismelor este parte integrantă a evaluării lor critice. In consens cu spiritul general în care s-a dezvoltat teoria argumentării, noi ne vom preocupa, în alegerea exemplelor, de satisfacerea în primul rând a celei de a doua cerinţe şi de aceea vom oferi exclusiv exemple de sofisme (imputate) din argumentări reale.
Faptul că un sofism de felul celor ce se întâlnesc în practica argumentăm nu este, cel mai adesea, o eroare demonstrabilă, cum sunt erorile comise în raţionamentul matematic sau logic-formal, şi că diagnosticarea sofismelor este, în diferite grade, controversabilă, nu face ca problematica sofismelor să fie mai puţin interesantă şi importantă în studiul argumentării şi în cultivarea deprinderilor de gândire critică. Chiar dacă, într-un caz sau altul, nu toată lumea, şi nici măcar toţi cei competenţi în materie, nu vor fi de acord în privinţa prezenţei unui sofism întro argumentare, simplul fapt de a purta o dezbatere în jurul acestei chestiuni poate fi un câştig pe linia limpezim configuraţiei logice a argumentării şi a tehnicilor folosite în ea, eventual şi un prilej de a-i ameliora formularea sau de a separa părţile ei mai solide de cele mai problematice, de a localiza „nodul” controversei, ca o precondiţie pentru o eventuală soluţionare mai
satisfăcătoare a ei în viitor.	_ a
Cea mai veche discuţie amplă şi sistematică despre sofisme se găseşte in micu tratat aristotelic Respingerile sofistice. Cum tradiţia a inclus acest tratat în corpul scrierilor de logică ale lui Aristotel, s-a considerat de la sine înţeles că descrierea şi analiza sofismelor ţin de problematica logicii şi, până nu demult, practic toate manualele de logică aveau câte un capitol consacrat acestui subiect. In prezent, când teona argumentării s-a dezvoltat într-o disciplină distinctă de logica în sens restrâns, tema sofismelor a fost preluată şi regândită în cadrul celei dintâi, cu profilul şi menirea căreia se potriveşte, fără îndoială, mai bine decât cu cele ale logicii în sens restrâns, tehnic. Intr-adevăr, mediul în care proliferează sofismele este mai ales cel al discursului cotidian şi al argumentărilor ca procedee intelectuale îndeobşte mai puţin riguroase şi disciplinate decât raţionamentul ştiinţific. Teoria raţionamentului deductiv dezvoltată de logica formală nici nu e nevoie să fie dublată de o inventariere a erorilor ce se pot comite aici: dispunând de o definiţie a inferenţei deductiv valide şi de procedee de testare a validităţii pentru diferite tipuri de raţionament deductiv, dispunem prin aceasta şi de mijloacele necesare pentru
101
recunoaşterea inferenţelor nevalide. în schimb, noţiunea de argumentare este, cum am văzut, mai vagă şi mai proteică, iar evaluarea argumentărilor nu operează cu o dihotomie de felul valide/nevalide, ci este gradată, nuanţată. în plus, limba naturală, care este mediul tipic al argumentărilor, spre deosebire de limbajele formalizate, se pretează la o exploatare sofistică. în fine, după cum am văzut, în timp ce în logică raţionamentul este examinat doar ca un ansamblu de propoziţii format din premise şi concluzie, în teoria argumentării interesează şi lucruri precum natura opiniei în discuţie, cadrul în care e discutată, relaţia dintre argumentator şi auditoriu. Toate acestea şi altele contează în evaluarea argumentărilor, inclusiv în recunoaşterea eventualelor carenţe de felul celor numite sofisme. De altfel, chiar şi Anstotel se vede că plasa discuţia despre sofisme în perimetrul dialecticii sale şi nu în cel al analiticii, adică al logicii formale. Cuvântul „respingere din titlul tratatului său despre sofisme are sens doar pentru raţionamentul de tip dialogal, cu un proponent şi un oponent, unul avansând o teză iar celălalt facându-i întâmpinări, adică ridicând obiecţii şi încercând să o respingă.
2. Tipuri de sofisme
La Aristotel se găseşte şi prima clasificare a sofismelor, şi anume în sofisme care ţin de limbaj şi cele care nu ţin de acesta. în epoca modernă s-au propus alte clasificări, mai ramificate, unele concepute în raport cu diferite aspecte sau componente ale metodei ştiinţifice.
In cele ce urmează vom descrie şi exemplifica un număr de tipuri de sofisme întâlnite în practica argumentării, grupându-le, pe cât posibil, în funcţie de exigenţele explicate în capitolul precedent, fără intenţia unei inventarieri complete. Pentru unele din tipurile de sofisme pe care le vom discuta există denumiri statornicite, precum ignoratio elenchi, petitio principii, argumentum ad ignorantiam, argumentum ad verecundiam şi altele, care sugerează natura erorii în cauză. Folosirea acestor denumiri înlesneşte discuţia despre eventualele carenţe ale argumentărilor, orientând atenţia spre punctele critice ale acestora. După cum vom constata în cele de mai jos, câte un sofism se întâmplă să poată fi încadrat concomitent în câte două sau trei din aceste categorii.
Vorbind, în capitolul precedent, despre evaluarea argumentărilor, am scos în evidenţă trei exigenţe principale pe care o argumentare trebuie să le satisfacă: (1) punctele de plecare (premisele „ultime”) să fie acceptabile, (2) legăturile logice dintre componentele textului argumentativ să fie şi ele acceptabile, (3) enunţurile folosite ca puncte de plecare să fie independente, sub aspectul acceptabilităţii, de teza argumentării -pe scurt, argumentarea să nu fie circulară. Având în vedere înţelesul noţiunii de sofism, exigenţele (2) şi (3) sunt în principal cele în legătură cu care pot interveni sofisme Nesatisfacerea exigenţei (1) poate căpăta caracter de sofism numai în măsura în care premisele „ultime” ale argumentării sunt nu doar false sau neplauzibile, ci sunt utilizate în moduri care maschează acest neajuns. Astfel, nu vom califica drept sofistică o argumentare care apelează la principii sau date care în momentul când ea a fost formulată erau acceptabile, dar despre care s-a putut stabili ulterior că sunt false.
102
încălcări cu caracter sofistic ale exigenţei (1) pot fi de mai multe feluri, în funcţie de tehnica de argumentare folosită. Poate fi vorba, după caz, de apelul la un principiu general, de pildă la unul exprimat într-un proverb, ignorând existenţa unuia cu sens opus, la fel de acceptabil; de utilizarea unor date în mod trunchiat sau tendenţios, pentru a sprijini pe ele o generalizare ş.a.m.d. Pentru prima situaţie, a se compara între ele proverbele „Ce poţi face astăzi nu lăsa pe mâine,, şi „Graba strică treaba”; sau „Nu te întinde mai mult decât ţi-e plapuma” şi „Cine nu riscă nu câştigă”. Cea de a doua poate fi ilustrată cu următorul exemplu din presă: procentele de răspunsuri obţinute la întrebarea dintr-un sondaj de opinie „Credeţi că oamenii obişnuiţi cunosc efectele aderării ţării noastre la NATO ?” au fost folosite, în comentariul unui jurnalist la respectivul sondaj, ca şi cum ar fi reprezentat procentul de cunoscători şi, respectiv, necunoscăton ai acelor efecte, când în fapt ele exprimau doar opinia respondentului despre ponderea relativa a unora’şi a celorlalţi. Susţinerea unei concluzii pe aceste date cu semnificaţia astfel schimbată are, desigur, un caracter sofistic, iar dacă modificarea semnificaţiei este făcută conştient, poate fi taxată drept o manipulare a auditoriului.
Atât despre încălcările cu caracter sofistic ale cerinţei (1). Acum să trecem la încălcările cerinţelor (2) şi (3), la tipuri de sofisme mai frecvent întâlnite şi cărora tradiţia
le-a ataşat, cum spuneam, denumiri distinctive.
Ignoratio elenchi desemnează eroarea sau artificiul imputabile unui argumentator atunci când susţine sau atacă o anumită opinie producând temeiuri care în fapt nu sunt relevante pentru acea opinie, ci pentru o alta, mai mult sau mai puţin diferită. Denumirea sugerează că într-un astfel de caz argumentatorul „ignoră” chestiunea în discuţie, substituindu-i, voit sau nu, o alta. Ignoratio elenchi este, aşadar, în principal un sofism de relevanţă. Cele două opinii, sau măcar formulările lor, trebuie însă să fie destul de înrudite pentru ca un auditoriu insuficient de atent sau de critic să le poată confunda. Atunci când această substituire sau deplasare este făcută în mod conştient, motivul e de obicei acela că pentru cea de a doua opinie argumentatorul dispune de mijloace de susţinere mai bune decât pentru prima.
Comiterea acestui fel de sofism este favorizată, intre altele, de ambiguitate, drept care exemplele care-1 ilustrează pot fi uneori încadrate atât la sofismele de relevanţă, cât şi la cele de limbaj. Un astfel de exemplu este şi argumentarea din Platon privitoare la dreptate, citată adineauri şi calificată de K. Popper drept truc sofistic. Să dăm acum un exemplu de ignoratio elenchi care nu are de-a face cu ambiguitatea, luat din replica dată de Titu Maiorescu adversarilor „direcţiei critice”; (aceştia apreciau ca nedrepte şi dăunătoare criticile sale la adresa unor stângăcii din literatura şi publicistica vremii, pe temeiul că acestea sunt un lucru firesc şi inevitabil intr-o cultură tânără).
Se zice că aşa-numita <epocă de tranziţiune> a fost la toate popoarele o epocă imperfectă şi că, prin urmare, nici starea noastră literară nu poate fi deodată bună, ci trebuie să treacă prin multe schimbări până va ajunge la o expresie mai estetică. Să admitem că este aşa. Ce dovedeşte aceasta în contra criticei? (...). Cine a tăgăduit vreodată că ceea ce este are cauza şi motivele sale de a fi aşa cum e? (...) Dar a înţelege necesitatea unui lucm nu va să zică a-1 primi fără împotrivire, ci ar putea să zică numai a provoca o judecată mai blândă pentru persoanele care au marcat viaţa publică a poporului, în contra persoanelor însă în valoarea lor privată nu s-a îndreptat niciodată critica noastră (...). Dar această onoare şi demnitate personală nu schimbă întru nimic judecata obiectivă
103
asupra operelor (...). Prin urmare, din aceea că o stare de lucruri se poate explica istoriceşte nu rezulta ca se poate justifica, şi numai printr-o raţionare sofistică s-ar aduce de aici un argument in contra criticei”.
. ,	. Am deS,CnS Ş'.lluStrat până aici cazuI când în argumentare se produce o substituire
a chestiunii m discuţie cu una, ce-i drept, mai mult sau mai puţin înrudită dar până la
urma, totuşi diferită. Sofismul ignoratio elenchi poate îmbrăca,’însă, şi alte forne mai enuate. Una este cea m care o opinie nu este, propriu-zis înlocuită cu alta, dar i se dă de către argumentatorul care vrea să o combată o formulare mai radicală decât cea în care a
- Tirea mai-speciflcă dată acestui procedeu sofîstic este
„tactica omului de paie . Se sugerează pnn această denumire că argumentatorul care
maTuşor de tevit ^	^ ^ ^ d ^ manechin> care ^eşte,
cât o R.eCUrgei,ea ,a tectlca omului de Paie este favorizată de faptul că în materii cât de cat complexe abordarea potrivită nu este în termeni de alternative rigide de simplu da-sau-nu, ci şi în termeni de grad, de dozaj. Aici este posibil ca o opinie md ^tTau mai puţin rezonabila sa fie descrisa de un adversar sub o formă unilaterală exagerată si atare neplauzibilă şi uşor de atacat. Astfel, un punct de vedere favorabil interventei stătu ui m economie poate fi înfăţişat de un adversar ca însemnând o încercare de blocare a	private, după cum punctul de vedere opus poate fi descris de un adversar
drept preferinţa pentru o economie în care singura lege este concurenta rapace Alt exemplu: un adversar al concepţiei deterministe despre procesele sociale aTpuTtocema sa-şi uşureze sarcina de critic spunând că potrivit acestei concepţii, individul uman e fransformat intr-o simplă piesă a unui mare mecanism care funcţionează după nişte feg!
înLck?^ucăCaiaUnah1Stdm flZ!C' SretriC’ Un ^ 31 COncep*iei deterministe poate încerca sa reducă la absurd poziţia adversarului său prezentând-o drept credinţă că în
viaţa sociala orice este posibil. Există în legătură cu aceasta o anecdotă din biografia
economistului şi sociologului Vilffedo Părete. în timp ce ţinea, la Geneva, o conferiră în
întrerupt înteebând-’ T" ^ ^	^ legi economice> o voce din sală l-a
ecuZcuî™	r eX1? 81 în economie?’’ După conferinţă, Părete l-a
ecunoscut pe strada pe cel care-i adresase agresiva întrebare şi, apropiindu-se de el l-a
PUteîl f CT aiCi m reSt“în Care - incVpett ”
~ WS acela - dar uitaţi acolo unul în care se poate mâncl foarte ieftin . Aşadar - i-ar fi spus atunci Părete - vedeţi că există nişte legi economice”
o formăde-t’P d’f °8al> SOf,SmUl ignom,i°	P°a« îmbrăca
O forma particulara, aceea de a răspunde nu la întrebarea pusă, la obiecţia ridicată de
oponent, ci la una mai mult sau mai puţin diferită. Sau de a amâna răspunsul prin lungi
“Se-,d'T?Uni eK'’ ^ ^ °bie0tUl totrebării inCOm°de Ia
“ÎXatc %	,T aT‘eCat “ a"ele' privi,or la care «spondentul simte
foCr sfeteTeST	. f PU!i" VUlnerabil' Gluma- ™*a da “
JmZolti, ZZl T',’P”*™ “ dep,asa obiectul “tscuţtei, atunci când se
simt încolţiţi, on pentru a abate atentia auditoriului si în nins ^ i
indulgenţa faţă de poziţia lor. Iată un exemplu real de’acest din urmă feTSn^ zbatere purtata mai demult in parlamentul britanic în legătură cu exportul de atmament:
104
„Sir Philipp: Nu credeţi că mărfurile dumneavoastră sunt mai periculoase sau mai dăunătoare decât cutiile de ciocolată sau de zahăr candel?
Sir Charles: Nu, n-aş zice.	. „ . _ .
Sir Philipp: Cum adică, nu credeţi că e mai periculos sa exporti m alte ţan aceste
lucruri decât, să zicem, nişte pocnitori din acelea cu care se joaca copiii?	_	.
Sir Charles: Ei bine, credeţi-mă că odată, de Crăciun, era cat pe ce sa-nu pierd un ochi din pricina unei pocnitori, ceea ce nu mi s-a întâmplat niciodată cu un tun .
Susan Stebbing, dintr-o carte a căreia am preluat acest exemplu, comentează astfel episodul- Ascultătorul poate fi lesne de acord că cineva <era să-şi piarda un ochi din pricina unei pocnitori> deşi acela n-a fost niciodată în pericol din pricina unui tun. Numai că pocniturile nu sunt făcute pentru acest scop, pe când armele se fabrica doar cu scopul de a ucide sau răni oameni şi a distruge clădiri. Or, în dezbatere despre arme cm vorba . Sir Charles se face, aşadar, vinovat de ignoratio elenchi, dar dacă gluma sa a fost pnzata el a câştigat măcar pentru moment, un punct în confruntarea verbala cu adversarul diluând gravitatea dezbaterii şi lăsând impresia de bonom hâtru, pe care, parca, nu-1 poţi conda™a fără părere de rău. Cum observa Erasmus, în cartea sa Elogiul nebuniei, „adesea simplu haz se înlătură ceea ce nu s-a putut respinge cu nici un argument
Argumentările ad verecundiam (adică prin apel la o autoritate), ad homwem şi ad populum, despre care vom vorbi ceva mai jos, când sunt utilizate sofistic, sun o sofisme de relevanţă. Dar cum ele au şi utilizări corecte, nesofistice, nu le vom discuta
la acest p^	acum ajte cţteva sofisme ce ţin de încălcarea cerinţelor (2) şi (3),
privitoare la legătura logică dintre teză şi raţiunile oferite în favoarea ei.
Petitio principii sau sofismul circularităţil Şi la acest tip de sofism pute deosebi o formă tare, flagrantă şi una mai atenuată şi mai subtilă. Forma tarec^sta^a folosi la susţinerea tezei o premisă care fie este o aserţiune ce spune m fond acelaşi lucru cu teza, fie una a cărei acceptare presupune logic acceptarea tezei. A proceda aş echivalează cu a pretinde auditoriului să admită dinainte tocmai ceea ce ar fi trebuit sa ajungă să admită în urma argumentării. Să ne amintim că, in mod normal, când cmevase apucă să argumenteze, el presupune că auditoriul nu accepta (mea) teza dar ^ accepta aserţiunile pe care el, argumentatorul, le va oferi m sprijinul acesteia, altminteri argumentarea ar fi fără rost. (Există, ce-i drept, şi situaţia în care cineva - un om sau un gî^p de oameni - aderă la o opinie în mod nereflectat, adica fără a putea sa indice pentru ea nişte temeiuri raţionale. într-o asemenea situaţie, daca 1 se aduc la cunoştinţa astfel de temeiuri va fi vorba de o explicaţie, şi nu de argumentare propnu-zisa, care, am văzut, urmăreşte în principal să convingă, să câştige au măcar să potenţeze adeziunea la un
punct de^'ed^ formei tari de cjrcuiaritate nu e vorba, ca la ignoratio elenchi, de faptul că concluzia nu ar decurge logic din premise. Nu numai că decurge dar decurge cu necesitate. într-adevăr, orice propoziţie decurge logic dm ea msaşi sau dm orice mulţrm de premise printre care figurează şi ea; pentru că decurgerea necesara mseamna, pur şi simplu, că ea nu poate fi falsă dacă toate aceste premise sunt adevarate, şi deci ca nu poate fi în mod rezonabil refuzată dacă premisele sunt acceptate. Defectul e „doar ca printr-un astfel de raţionament semnul întrebării, al îndoielii nu dispare şi nici nu se atenuează, ci doar se mută de la concluzie la premise.
105
Forma slabă sau mai diluată a lui petitio principii constă în a folosi pentru susţinerea tezei argumente care sunt la fel de problematice, eventual chiar mai problematice, decât ea, chiar dacă acceptarea lor nu presupune logic acceptarea tezei. Aici nu mai avem circularitate în sensul logic de mai înainte, ci doar în sensul că pentru a convinge de ceva, se apelează la aserţiuni care stau şi ele sub semnul întrebării, uneori mai mult chiar decât opinia pe care sunt menite să o sprijine.
Se pune în mod firesc întrebarea: cum de poate trece uneori neobservat un astfel de defect al argumentării, mai ales sub forma lui tare? Explicaţia nu e întotdeauna aceeaşi; uneori e vorba de factori lingvistici, alteori de factori psihologici, alteori, pur şi simplu, de lungimea argumentării, care poate face uitate, la final, de către auditoriu, punctele de pornire. Oricum, într-o astfel de argumentare teza, dacă e asumată printre premise, trebuie să fie mai mult sau mai puţin travestită, cu sau fără intenţie. Petito principii este în mod evident un viciu al argumentării; prezenţa lui, însă, în textul argumentativ, rareori este evidentă şi necontroversabilă.
Să ilustrăm sofismul petitio principii mai întâi printr-un exemplu deseori citat, diagnosticat ca atare de Galii ei, în cartea sa Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii. Personajul Simplicio din acest dialog reproduce, în esenţă, argumentul aristotelic în favoarea ideii că Pământul se află în centrul universului: lucrul acesta ar decurge, chipurile, din ceea ce constatăm prin simţuri, anume că „părţile pământului şi ale apei se mişcă în mod natural, fiind grele, în jos, adică spre centrul universului”, pe când aerul şi focul, elemente uşoare, se mişcă în mod natural în sus, depărtându-se de acest centru. La care personajul Sal viaţi, prin care vorbeşte Galilei, reacţionează astfel:
„Mă mir că mai aveţi nevoie să vă fie dezvăluit paralogismul lui Aristotel /.../, precum şi faptul că Aristotel presupune tocmai lucrul pus în discuţie /.../.
Ceea ce vede Aristotel în mişcarea corpurilor uşoare este faptul că focul, plecând dintr-un punct oarecare al suprafeţei globului pământesc, se îndepărtează de el în linie dreaptă, urcând în sus, ceea ce înseamnă într-adevăr că se mişcă înspre o circumferinţă mai mare decât cea a Pământului /.../; dar ca această circumferinţă să fie chiar cea a lumii, sau concentrică cu aceasta /.../, nu se poate afirma dacă nu se presupune în prealabil că centrul Pământului, de la care noi vedem că se îndepărtează corpurile uşoare, ascendente, este unul şi acelaşi cu centrul lumii, ceea ce revine la a spune că globul pământesc este aşezat în centrul lumii, acest lucru noi îl punem la îndoială, în timp ce Aristotel încearcă să-l demonstreze. Şi mai susţineţi că acesta nu ar fi un paralogism evident?”.
Să mai dăm un exemplu de sofism din registrul argumentării savante, de data asta din perimetrul gândirii politice. Imputarea de artificiu sofistic o face Rousseau, în cartea sa Contractul social, la adresa celor ce încearcă să dea o justificare raţională dreptului învingătorilor într-un război de a-i aservi pe cei învinşi:
„In ceea ce priveşte dreptul de cucerire, el nu are alt temei decât dreptul celui mai tare. Dacă războiul nu dă învingătorului dreptul de a măcelări popoarele învinse, acest drept, pe care nu-1 are, nu poate fi temelia dreptului de a le aservi. N-ai dreptul să ucizi pe duşman decât atunci când nu-1 poţi înrobi; dreptul de a-1 înrobi nu izvorăşte din dreptul de a-1 omorî; este deci vorba de un schimb nedrept prin care îl sileşti să-şi răscumpere cu preţul libertăţii viaţa, asupra căreia n-ai nici un drept. întemeind dreptul de viaţă şi de moarte pe dreptul de a înrobi, iar dreptul de a înrobi pe dreptul de viaţă şi de moarte, nu e limpede că astfel se ajunge într-un cerc vicios?”
106
în argumentarea comună, de fiecare zi, petitio principii intervine în forme mai simple, precum nerecunoaşterea identităţii de sens a două expresii şi sofismul numit otrăvirea fântânilor. Prima este prezentă în formulări cu pretenţie argumentativă de felul „Nu ai cum să prevezi aşa ceva, pentru că astfel de lucruri sunt imprevizibile”, „Aşa ceva nu se poate întâmpla, pentru că, pur şi simplu, este imposibil”, sau în felul cum a răspuns odată - ce-i drept, în glumă - primarul unui mare oraş american când a fost întrebat de un reporter de ce senatorul Hubert Humphrey n-a câştigat alegerile în statul Illinois: „Pentru că n-a obţinut destule voturi”.
Tactica otrăvirii fântânilor este folosită în contexte polemice şi constă în a încercarea de a discredita dinainte, fără argumente, modul în care oponentul poate să-şi apere punctul de vedere. De exemplu, ştiind că pentru anumite dificultăţi economice ale ţării explicaţia ţine şi de conjunctura internaţională şi că, deci, premierul le va invoca negreşit în răspunsul său la interpelarea opoziţiei, un deputat al acesteia ar putea recurge la tactica argumentativă de care vorbim, spunând de la tribuna parlamentului ceva de genul: „Este bine ştiut obiceiul actualilor guvernanţi de a se lepăda de răspundere pentru propriile eşecuri dând vina ba pe greaua moştenire, ba pe situaţia internaţională, ba pe mai ştiu eu cine sau ce. Să nu ne mirăm, aşadar, dacă şi astăzi vom auzi invocată povestea cu conjunctura internaţională nefavorabilă” etc. Se urmăreşte astfel ca auditoriul să fie din oapul locului montat pentru o receptare neîncrezătoare a replicii probabile a celeilalte tabere. Tot aşa, în contextul unei polemici, unul dintre oponenţi ar putea folosi tactica otrăvirii fântânilor spunând despre celălalt: „Dumnealui nu acceptă nici un fel de critici, nici pe cele mai îndreptăţite, crezându-se, pe semne, infailibil; veţi vedea că şi de data asta va căuta în fel şi chip să arate că el are dreptate”.
în argumentările de tip dialogal, petitio principii poate să îmbrace şi forma întrebării cu presupoziţie falsă. întrebările (exceptându-le pe cele retorice) nu se pretează ele însele la calificări în termeni de adevăr şi falsitate. Dar multe din ele au presupoziţii, adică pertinenţa lor depinde de faptul că anumite propoziţii sunt admise ca adevărate, întrebarea „Unde ţi-ai făcut studiile universitare?”, adresată cuiva, are, evident, ca presupoziţie că persoana întrebată a făcut astfel de studii. In mod normal cineva care nu a făcut astfel de studii nu va răspunde la o astfel de întrebare, ci îi va semnala întrebătorului că presupoziţia întrebării sale este greşită. Dacă însă cel întrebat nu este lăsat să refuze întrebarea, regulile subînţelese ale dialogului raţional vor fi încălcate prin faptul că se impune unuia dintre participanţi să accepte tacit o propoziţie la care altminteri nu ar adera, ca în următorul dialog imaginar:
-	Mai folosiţi şi acum şantajul împotriva adversarilor dvs. politici?
-	Mă învinuiţi fără nici o bază.
-	N-am făcut decât să vă pun o întrebare. De ce ocoliţi răspunsul?
Un fel de petito principii este şi falsa dilemă: formularea unei probleme într-o manieră ce presupune că trebuie ales între două răspunsuri, în situaţia când, de fapt, ar fi posibile şi altele, eventual chiar o combinaţie a celor două. Iată câteva astfel de formulări: „Pentru personalitatea unui individ este decisivă zestrea genetică sau educaţia?”, „Mersul istoriei este determinat de mase sau de marile personalităţi?”, „Tehnologia modernă este o binefacere sau o mare primejdie pentru viitorul omenirii?”, „Trebuie păstrată intactă suveranitatea statelor naţionale sau trebuie înaintat spre un guvern european?”, „Este Aristotel un filosof materialist sau unul idealist?”, „Gândirea spontană a oamenilor este
107
logică sau ilogică? etc. Fixaţia asupra a două răspunsuri diametral opuse, gândite ca singurele posibile, este de natură să favorizeze raţionamente forţate, exploatarea unilaterală a datelor doveditoare şi ceea ce se cheamă gândire deziderativă, mai ales atunci când preferinţa pentru unul din răspunsuri se alimentează din surse non-raţionale -din interese, din simpatii şi antipatii, din prejudecăţi.
O formă mai puţin flagrantă depetitio principii constă, spuneam, în a susţine un punct de vedere cu argumente care sunt, pentru auditoriul vizat sau în general, la fel de problematice sau chiar mai problematice decât teza ce exprimă acel punct de vedere. Un exemplu de acest fel ar fi susţinerea tezei că este imorală cruzimea gratuită faţă de animale, prin argumentul că şi animalele au suflet; discuţiile filosofice despre natura sufletului şi despre existenţa sau nu a sufletului la alte vieţuitoare decât omul sunt atât de neconcludente — în parte pentru că însăşi noţiunea de suflet este vagă, preluată din gândirea comună, preştiinţifică - încât adeziunea cuiva la teza că animalele au suflet este mai anevoie de obţinut decât adeziunea la teza imoralităţii oricărei cruzimi gratuite.
După cum am menţionat deja în capitolul consacrat limbajului, există sofisme favorizate de unele caracteristici ale limbilor naturale cum sunt polisemia şi vaguitatea. De polisemie sunt favorizate sofismele de ambiguitate. Ele se produc în argumentare atunci când, în formularea tezei, câte un cuvânt sau expresie-cheie, care au două sau mai multe sensuri, sunt folosite cu unul din sensuri, în timp ce argumentele produse simt relevante pentru o propoziţie diferită, în care figurează acelaşi cuvânt sau expresie, dar luate într-un sens diferit. Are loc şi în acest mod o substituire a tezei, voită sau nu de argumentator, aşadar o ignoratio elenchi, doar că de astă dată legat preponderent de utilizarea defectuoasă sau abuzivă a limbajului. Exemplul pe care-1 vom da este luat din filosofia morală:
„Legătura pe care o stabileşte utilitarismul între folosul dorit de orice om pentru sine şi cel proclamat drept singurul folos adevărat sau autentic se datorează unui sofism lipsit de fineţe, care se bazează pe dubla semnificaţie a cuvântului <folos>. La început se ia drept axiomă afirmaţia că oricine îşi doreşte ceea ce îi aduce satisfacţie, apoi se desemnează întreaga diversitate de obiecte şi moduri de satisfacere prin’ denumirea generală de <folos>; în continuare, acestui termen i se atribuie un înţeles nou de bine general, desemnat şi el prin cuvântul <folos>, şi pe baza acestei identităţi terminologice, care ascunde două sensuri diferite şi chiar opuse, se construieşte următorul raţionament’ întrucât fiecare urmăreşte folosul său, iar acesta constă în binele general sau în bunăstarea maximă a tuturor, decurge de aici că fiecare trebuie să dorească şi să slujească acest bine general. In realitate însă, folosul dorit de fiecare pentru sine nu se corelează în mod necesar cu bunăstarea generală, iar acel folos care rezidă în bunăstarea generală nu se suprapune cu cel dorit de fiecare: printr-o simplă substituire de sensuri nu poţi obliga pe cineva să-şi dorească contrariul sau să-şi caute folosul acolo unde ştie că nu-1 găseşte”.
Vladimir Soloviov, îndreptăţirea binelui, cap. VI
Aici, de bună seamă, criticul argumentării utilitariste consideră că aceia care au construit-o nu şi-au dat seama de alunecarea lor de la un sens al cuvântului „folos” la unul diferit. Altfel spus, că argumentarea lor este viciată de un paralogism ce are ca sursă imbajul utilizat în ea. In următorul exemplu de ambiguitate, în schimb, aceasta pare a fi exploatată cu intenţie. In reclama făcută odată la o televiziune unui joc de noroc, se
108
spunea auditoriului: „Pentru a câştiga, există o singură condiţie: să joci”. Sună foarte îmbietor, dar ce sens are în această reclamă cuvântul „condiţie”? După cum se ştie, există condiţii (doar) necesare, (doar) suficiente şi, în fine, condiţii necesare-şi-suficiente. Că a participa la un joc de noroc este o condiţie necesară a câştigului e un lucru evident; nu o astfel de banalitate însă vrea să spună reclama - că dacă nu joci, nu e chip să câştigi. Să fie atunci participarea o condiţie suficientă? Pare absurd, fiindcă în acest fel toţi participanţii ar câştiga mereu. (Nefiind suficientă, a fortiori condiţia nu este nici necesară-şi-suficientă). Cum se poate, atunci, ca reclama să fie îmbietoare fără a fi mincinoasă? Se poate - dacă formula „există o singură condiţie” înseamnă că participantului nu i se cere nimic în plus pe lângă cumpărarea biletului, tot restul fiind treaba agenţiei organizatoare. Bineînţeles că în felul acesta participantul a satisfăcut doar o condiţie necesară pentru a a se număra printre câştigători, nu a dobândit câtuşi de puţin garanţia că va câştiga. Era menită formularea din reclamă să păcălească? Nu chiar, de vreme ce orice potenţial participant ştie că e vorba de un joc de noroc, unde nu e posibil ca toată lumea să câştige. (Şi apoi, indiferent de intenţia reclamei, cine ar fi atât de naiv încât să se lase astfel păcălit?). Dar, evident, chiar dacă acea condiţie despre care vorbeşte reclama este doar necesară, din punct de vedere comercial enunţarea ei în modul citat este mai fericită şi mai prietenoasă decât un foarte corect dar sec şi aproape tautologic „Daca
nu joci, este exclus să câştigi”.	.~	j	„
Aşa cum am spus în discuţia despre limbaj din cap. VIII, uneori ambiguitatea m discurs constă nu în folosirea în două sensuri a câte unui termen, ci ţine de o construcţie sintactică ce nu impune o lectură univocă. Pentru acest gen de ambiguitate se foloseşte, cum am menţionat deja acolo, denumirea de amfibolie (sau amfibologie). Iată un exemplu, luat, ce-i drept, nu dintr-o argumentare, ci din prezentarea rezultatelor unei anchete sociologice. Odată, într-o ştire dintr-un jurnal TV s-a spus că un recent sondaj a arătat că „majoritatea bărbaţilor români îşi bat soţiile din pricina greutăţilor materiale din familie”. Luată ca atare, formularea se pretează, evident, la două interpretări mult diferite: (a) că majoritatea bărbaţilor români îşi bat soţiile şi că o fac din pricina greutăţilor materiale; (b) că dintre bărbaţii români care îşi bat soţiile - procentul lor, nespecificat, în totalul bărbaţilor căsătoriţi putând fi şi foarte mic - majoritatea o fac din pricina
greutăţilor materiale.	_	_
Să dăm şi un exemplu în care o amfibologie a prilejuit argumentări pentru doua puncte de vedere opuse. în prima parte a campionatului naţional de fotbal 2004/2005, o echipă a contestat valabilitatea rezultatului înregistrat într-o întâlnire a ei, pe motiv că echipa adversă a folosit pe parcursul meciului 6 jucători aduşi din străinătate, în timp ce, potrivit regulamentului FRF, maximul de jucători străini pe care avea dreptul să-i folosească era de 5. Conducerea celeilate echipe s-a apărat cu argumentul că pe parcursul întâlnirii, în nici un moment nu a avut în teren mai mult de 5 jucători străini. Formularea din regulament se preta, într-adevăr, la două interpretări diferite: (a) interdicţia prezenţei concomitente pe teren, într-o echipă, la un joc al acesteia, a mai mult de cinci jucători străini pe teren şi (b) interdicţia folosirii în cursul unei partide a mai mult de 5 jucători străini (chiar dacă în nici un moment al acesteia nu sunt prezenţi toţi în joc). Litigiul a trebuit soluţionat de Federaţie, competentă să dea textului interpretarea - cum se spune în drept — „autentică”.
109
Vaguitatea termenilor poate fi şi ea exploatată sofistic în argumentări. Dat fiind că între^francheţe şi lipsă de tact, între fermitate şi intoleranţă, între mândria legitimă şi aroganţă, între critică şi insultă, între erotism şi pornografie, între naţionalism şi xenofobie, între naţionalism şi patriotism, între dreptul la informare şi violarea vieţii private etc. nu se pot trasa graniţe precise, există posibilitatea ca aceloraşi idei, declaraţii, fapte, creaţii artistice, persoane, grupuri să le fie aplicat, în cadrul argumentărilor polemice, unul sau altul din termenii ce formează aceste perechi, după cum argumentatorul urmăreşte să condamne sau, dimpotrivă, să justifice ori chiar să elogieze.
De exploatarea în argumentare a unor particularităţi ale comunicării în limbajul curent ţine şi sofismul accentului. Există în limbile naturale formulări al căror sens se modifică după cum în rostire accentul cade pe una sau alta dintre componente. Să considerăm, bunăoară, fraza „Tot timpul îi vorbeşti de rău pe prietenii tăi din provincie. Nu-i frumos!”, adresată de A lui B. Ce anume din conduita lui B este dezaprobat astfel de A? Faptul că-şi bârfeşte prietenii tot timpul? Faptul că cei vorbiţi de rău îi sunt prietenP Sau faptul că bârfa îi vizează pe prietenii din provincie ai lui B? Răspunsul depinde, evident, de locul unde se pune accentul în rostirea citată. Se vede, astfel, că există posibilitatea de a răstălmăci, în grade diferite, spusele cuiva, aşezând accentele altfel decât înţelegea el să o facă.
Dacă...nu luăm expresia ud litterum, ci într-un sens mai cuprinzător, sofismul
accentului se comite, mai ales în argumentările scrise, şi atunci când argumentatorul citează trunchiat spusele cuiva, spre a le folosi după cum îi este convenabil. Sau când le scoate din contextul în care figurau, de care depinde uneori în mod esenţial semnificaţia lor. O nostimă ilustrare a exploatării sofistice atât a accentului, cât şi a contextului o oferă următorul episod, real sau născocit (citat în mai multe cărţi de logică): Secundul unui vas avea patima băuturii. In una din zile, dând peste jurnalul de bord al vasului, a văzut în el msemnarea, făcută de căpitan, „Astăzi secundul a fost beat”. Atunci, spre a se revanşa, a făcut, la rândul său, în acelaşi loc însemnarea „Astăzi căpitanul a fost treaz” - propoziţie m sine adevărată, dar care, dată fiind prezenţa în ea a cuvântului „astăzi” şi faptul că îgura m jurnalul de bord, unde îndeobşte se consemnează evenimentele neobişnuite spunea, de fapt, altceva despre relaţia căpitanului cu băutura.
3.	Procedee argumentative ambivalenţe
Să vorbim acum despre câteva moduri de argumentare care, în funcţie de cum unde şi m ce scop sunt folosite, pot să fie sau să nu fie sofistice: argumentum ad verecundiam, argumentum ad hominem, argumentum ad populum şi argumentum ad ignorantiam.
Argumentum ad verecundiam (numit şi apel la autoritate) este, cum am spus deja m cap VII, o tehnică de susţinere a opiniilor la care un argumentator recurge în situaţia când nu este m măsură să se orienteze singur în domeniul de care acestea tin sau când simte ca pentru convingerea auditoriului (sau a sa proprie), argumentele de conţinut de care el dispune nu sunt suficiente. Va invoca atunci, dacă are această posibilitate considerentul ca opinia pe care el o susţine a fost sau este împărtăşită şi de cineva considerat autoritate m domeniul de care ţine acea opinie. Este şi acesta un mod de a da
110
credibilitate respectivei opinii, căci se presupune că autoritatea invocată dispune ea de raţiuni de fond pentru care împărtăşeşte acea opinie, raţiuni pe care nu e nevoie şi nici nu
e posibil să le cunoască şi profanii.	.	„
Chiar şi pe baza acestei sumare descrieri se poate anticipa, şi pe drept cuvânt, ca atât pertinenţa, cât şi forţa argumentării prin apel la autoritate vor depinde atât de tipul tezei - dacă este factuală, evaluativă sau acţională -, cât şi de nivelul teoretic al argumentării, cu exigenţele aferente lui. Când e vorba, de pildă, de susţinerea unei teze factuale, într-o argumentare din viaţa de fiecare zi, în una jurnalistică sau într-o conferinţă adresată unui public nespecializat, invocarea unei personalităţi ştiinţifice sau a unei prestigioase lucrări de referinţă este, evident, pertinentă. în schimb, într-o dezbatere intre specialiştii unui domeniu al cunoaşterii, apelul la autorităţi ar fi de obicei considerat impropriu, din două motive: pentru că în asemenea dezbateri se urmăreşte stabilirea adevărului, şi nu doar influenţarea credinţelor, şi pentru că în mod normal participanţii la ele sunt, prin formaţia lor, familiarizaţi cu realizările de prestigiu din trecut şi prezent,
capabili să le judece critic şi, eventual, să le depăşească.	. w .
Este uşor de înţeles în ce situaţii argumentarea prin apel la autorităţi capata caracter falacios, sofistic. Una din ele este situaţia când o autoritate recunoscută dintr-un domeniu este invocată în sprijinul sau împotriva unor puncte de vedere ce ţin de un
”domen1u'"dilWti'Man^HStHialitaţi^inţifîc^'s;;atrTOBtt'i3cazronal^'''de^pre_chesl3tmrye
nu ţin de specialitatea lor - despre aspecte ale vieţii sociale, despre curente şi mişcări politice, despre relaţiile internaţionale, despre religie -, au exprimat preferinţe şi judecăţi de valoare despre opere literare şi artistice, despre evenimente istonce, personalităţi publice etc. Oricine va admite că opiniile lor în astfel de materii sunt de mare interes şi mai demne de consideraţie decât cele ale unor inteligenţe de rând, dar invocarea lor in chip de argumente decisive pro sau contra anumitor puncte de vedere are caracter sofistic.
O a doua situaţie în care apelul la autorităţi are caracter mai mult sau mai puţin sofistic este cea în care privitor la o aceeaşi chestiune părerile celor mai competenţi în materie sunt neconcordante; aşadar, când o teză este susţinută prin invocarea unei autorităţi, ignorând, voit sau nu, faptul că alte autorităţi, de aceeaşi talie, se situează pe o poziţie diferită. în fine, mai ales când e vorba de argumentări cu teză factuală, contează şi distanţa în timp faţă de autorităţile invocate: un punct de vedere pentru acceptarea căruia existau într-un moment temeiuri bune, după o vreme poate deveni desuet în^ urma progreselor din respectivul domeniu al cunoaşterii. Drept urmare, autorităţile, oricât ar fi de mari, se perimează în timp, şi atunci apelul la ele încetează să mai conteze ca argument
valabil în susţinerea unei opinii.	w
Privitor la folosirea sofistică a apelului la autoritate mai trebuie făcute doua observaţii. întâi, că fiecare din factorii indicaţi în alineatele precedente - transferarea autorităţii dintr-un domeniu în unul diferit, conflictul între autorităţi de statură egală şi perimarea în timp - poate fi prezent într-un grad mai mare sau mai mic, ceea ce face ca îndreptăţirea reproşului de sofism să fie uneori evidentă, alteori mai puţin. In al doilea rând, că apelul la autoritate este un procedeu argumentativ mai mult sau mai puţin valabil de susţinere, cu titlu provizoriu, a opiniilor, dar e cu siguranţă sofistic dacă e folosit cu
pretenţia de posesie definitivă a unui adevăr.	_	.
Iată un exemplu de folosire a argumentului autorităţii, luat din cartea lui Cicero Despre divinaţie (I, xxxviii); cel ce apelează la acest argument este interlocutorul lui
111
Cicero, fratele său Quintus. După ce reproduce un raţionament al filosofilor stoici în favoarea existenţei artei de a ghici, Quintus adaugă:
„Şi Hrisip, şi Diogene, şi Antipater se folosesc de acest raţionament. Deci e cazul să te mai îndoieşti de adevărul afirmaţiilor melel Şi dacă am de partea mea raţiunea, evenimentele, popoarele, naţiunile, grecii, barbarii, cei mai înţelepţi oameni, cei care au întemeiat state, au fondat oraşe, să aşteptăm oare până ce animalele vor prinde grai? Nu este de ajuns părerea unanimă a oamenilor?”
Notă. Am evidenţiat cu italice porţiunile din textul argumentaţiv în care se apelează la autoritatea unor persoane. în rest, după cum se vede, argumentatorul se foloseşte şi de ceea ce se cheamă argumentum adpopulum sau al consensului, despre care vom vorbi ceva mai jos.
Argumentum ad hominem constă în a introduce, în argumentarea pro sau contra unei opinii, consideraţii privitoare la persoana de la care această opinie emană. Nici acest procedeu nu este întotdeauna sofistic. El este legitim, bunăoară, ca armă polemică, acolo unde, precum în cazul argumentărilor morale, se aşteaptă să existe o concordantă între preceptele pe care cineva le admite şi propria sa conduită. Sau ca modalitate de a Şubrezi credibilitatea unui orator politic care cu alte prilejuri a exprimat opinii contrare celor pe care le susţine acum . Este însă sofistic atonei când, fie însuşirile persoanei care susţine o opinie sunt cu totul irelevante pentru valabilitatea acesteia, fie prin referirea la ele se
încearcă de către argumentator abaterea atenţiei de la fondul chestiunii care face obiectul argumentării.
La sofismul argumentării ad hominem se pot deosebi mai multe variante. Se vorbeşte de un ad hominem abuziv (în sensul de denigrator, ofensator) atunci când se mcearca, intr-o confruntare de opinii, să fie compromisă poziţia unui oponent prin invocarea unor defecte morale sau fizice ale acestuia, a unor detalii neconvenabile din biografia lui etc. Se vorbeşte de ad hominem circumstanţial atunci când teza susţinută de un argumentator este atacată pe temeiul că el ar susţine-o din pricina circumstanţelor particulare în care se găseşte - de pildă, pentru că e în interesul său să o facă dată fiind profesia sa, poziţia socială sau funcţia pe care o ocupă, apartenenţa sa etnică sau confesionala; sau pentru că se află într-o situaţie care-1 sileşte să susţină acea teză impiedicându-1 să judece nepărtinitor etc.
în următorul fragment din deja citata, în capitolul precedent, argumentare a lui Sidney Hook privitoare la pedeapsa capitală, este menţonată o utilizare a argumentului ad hominem, deşi ceea ce i se impută în acest caz nu este caracterul nelegitim, ci faptul că
ignoră anumite contraexemple relevante. (Evidenţiem şi aici, prin italice, porţiunea care ne interesează).
_ „Unii susţin necesitatea pedepsei capitale ca expresie a <nevoii de dreptate resimţită de comunitate> sau ca satisfacere a unei <pomiri instinctive de a pedepsi nedreptatea>. Astfel de vederi stau la baza unor forme ale teoriei retributiviste /a
1 „(...) să încolţeşti un om cu consecinţele trase din propriile lui principii sau mărturisiri, cest argument este deja cunoscut sub numele de argumentum ad hominem” (J. Locke Eseu asupra intelectului omenesc, cartea IV, cap. xvii, par. 21).
112
pedepsei/. S-a spus uneori despre teoria retributivistă că nu este mai mult decât o dorinţă de răzbunare; dar e o mare şi arogantă eroare să consideri că toţi cei ce o susţin sunt firi răzbunătoare. Ea a fost susţinută şi de sfinţi seculari precum G. E. Moore şi Immanuel Kant, a căror preocupare calmă şi nepărtinitoare pentru dreptate nu poate fi în mod rezonabil contestată”.
O a treia formă a sofismului de care vorbim este cea numită în latină tu quoque („dar şi tu ..este un mod de a replica la o acuzaţie sau un reproş arătând că acestea i s-ar putea adresa în aceeaşi măsură şi celui care le face. De pildă, la reproşul că vânătoarea e o îndeletnicire reprobabilă, pentru că înseamnă uciderea din plăcere a unor fiinţe nedăunătoare, un pasionat al vânătorii ar putea replica spunând „Dar şi dumneata, dacă nu cumva eşti vegetarian, mănânci came obţinută prin sacrificarea unor astfel de fiinţe, doar că în cazul dumitale ele sunt domestice”. în acest exemplu nu e foarte uşor de decis dacă replica vânătorului este sau nu sofistică; oricum, ea l-ar obliga pe criticul său să-şi dezvolte argumentarea, să opereze anumite distincţii etc.
Să dăm acum un exemplu real, în care s-a replicat printr-un tu quoque jurnalistului Eminescu atunci când a scris despre partidul liberal din vremea sa că mulţi dintre membrii lui sunt alogeni:
L’Independance roumaine (...) ne răspunde, tăgăduind, se înţelege, adevărul aserţiunii noastre şi, ca argument ad hominem, ne spune că, dacă în partidul liberal se află oameni de origine străină, în partidul conservator se află de asemenea.
Argumentele ad hominem nu probează niciodată nimic.
Se poate ca scriitorul articolelor din „Timpul” să fie însuşi fanariot sau străin de origine şi teza tot rămâne adevărată, de vreme ce adevărul teoretic nu are a face nimic cu persoana care-1 enunţă, precum legea că repeziciunea cu care un corp cade, creşte în pătrat, e o lege egal de adevărată, fie enunţată de un chinez ori de un american. Tot astfel adevărul că în România predominarea a scăpat din mâinile elementelor istorice şi a încăput pe mâna celor neistorice rămâne acelaşi dacă l-ar spune un român de rasă sau unul de origină străină, acelaşi dacă l-ar atinge pe enunţător sau nu.
Aşadar, argumente ad hominem, oricât de plauzibile ar fi pentru masa cititorilor, nu au absolut nici o valoare în privirea adevărului în sine al unei teze”
Se vede că în contraargumentarea lui Eminescu, argumentele ad hominem sunt considerate categoric sofistice atunci când e vorba de opinii în materii teoretice, unde obiectul în discuţie nu are nimic de-a face cu calităţi sau defecte ale argumentatorului. Fireşte, însă, că vor exista şi situaţii în care calificarea opiniei în discuţie ca fiind una pur teoretică în acest sens este ea însăşi controversabilă.
în încheierea consideraţiilor despre argumentum ad hominem, să dăm un exemplu în care această tehnică de argumentare se combină cu cea de reducere la absurd a opiniei criticate. Argumentarea este îndreptată împotriva definirii pragmatiste a adevărului ca utilitate. (Cititorul e invitat să se întrebe singur dacă şi în ce fel ar putea să replice cei criticaţi de Bertrand Russell în pasajul care urmează).
„în ciuda modului în care defineşte <adevărul>, pragmatistul are întotdeauna, în viaţa obişnuită, un standard cu totul diferit pentru chestiunile mai puţin rafinate ce se ivesc în cadrul îndeletnicirilor practice. Când face parte, bunăoară, dintr-un juriu într-o cauză de omor, pragmatistul va cântări probele exact aşa cum ar face-o orice alt om, pe
113
când dacă ar adopta criteriul său declarat, el ar trebui să se întrebe care dintre membrii unei populaţii ar fi cel mai profitabil să fie spânzurat. Acel individ ar fi, prin definiţie, cel vinovat de omor, dat fiind că credinţa în vinovăţia sa ar fi mai utilă şi deci mai <adevărată> decât credinţa în vinovăţia altcuiva”.
B. Russell, Pot fi oamenii raţionali?, din volumul B. Russell, Sceptica! Essays
Argumentam ad populum, a cărui utilizare abuzivă este numită şi „sofismul democratic”, constă în a invoca în sprijinul unei opinii faptul că este larg împărtăşită, că la ea aderă mai toată lumea, sau majoritatea celor competenţi în materie. Am văzut deja, puţin mai înainte, în fragmentul citat din cartea lui Cicero Despre divinaţie, cum în susţinerea tezei că există o astfel de artă, sunt invocate credinţele diferitelor popoare, ale grecilor şi ale barbarilor, precum şi ale strămoşilor romani. La acest argument se recurge îndeobşte de către spirite conservatoare, ataşate tradiţiei, împotriva ipotezelor şi credinţelor inovatoare, „eretice”. El poate avea trecere la un auditoriu temător de inovaţie, de zdruncinarea crezurilor şi atitudinilor familiare, care fac parte din identitatea lui spirituală. Argumentarea ad populum nu este neapărat sofistică în materii unde experienţa colectivă contează şi ea ca factor de legitimare a credinţelor. Este însă vădit sofistică atunci când opune inovaţiei ştiinţifice sau tehnice credinţe şi rutine ale simţului comun, în care, alături de generalizări valabile, dăinuie cu tenacitate prejudecăţi şi superstiţii.
---- Nu se poate face în termeni generali şi cât dc cât precişi o delimitare între cazurile
de utilizare legitimă a argumentului ad populum şi cele sofistice; fiecare caz se cere examinat în ceea ce are particular, şi este posibil ca părerile, în urma acestei examinări, să fie neconcordante. In fragmentul care urmează, Titu Maiorescu, confruntat cu o argumentare ad populum din partea adversarilor, propune un reper pentru o astfel de delimitare:
„Majorităţile sunt un fapt de cea mai mare însemnătate în politică, fiind termometrul sigur pentru a arăta până unde certe idei au intrat şi s-au înrădăcinat într-o societate şi când se pot, prin urmare, formula ca legi practice ale ei. Dar când e vorba de o lucrare în sfera ideală, fie operă de artă, fie ştiinţifică, fie numai o critică, majorităţile nu însemnează nimic; fiindcă totdeauna asemenea lucrări au fost primite la început de o minoritate şi dacă şi-au câştigat teren, şi l-au câştigat numai în viitorul poporului lor”.
Dc o altă natură decât cele discutate până acum este tipul de sofism numit argumentam ad ignorantiam. El constă în a pretinde că o anumită opinie este adevărată, sau că merită credit, pentru că nu s-a putut dovedi că este falsă; sau, simetric, că o anumită opinie ar trebui respinsă pentru că nu s-a putut dovedi că este adevărată. Acest mod de susţinere sau de respingere a opiniilor este la prima vedere plauzibil, pentru că invocă nevoia de temeiuri, adică ceva ce ţine de chiar rosturile argumentării. Cel care se serveşte de el pare a spune: „Nu-mi cereţi să cred ceva pentru care nu dispuneţi de dovezi , respectiv ,,Nu-mi cereţi să abandonez ori să resping o credinţă dacă nu aveţi dovezi că este falsă/inacceptabilă”.
Această poziţie pare întru totul rezonabilă când este enunţată în astfel de termeni. Numai că există şi situaţii în care nici în favoarea, nici împotriva unei credinţe nu există dovezi concludente sau convingătoare. într-o astfel de situaţie, atitudinea cea mai rezonabilă pare a fi suspendarea judecăţii până când vor apărea dovezi care să încline
114
balanţa într-o parte sau în cealaltă. în materii pur teoretice aşa se şi întâmplă, de obicei, nu însă şi în cazul credinţelor de care depind decizii importante pe care nu le putem amâna. în acest din urmă caz, poate fi mai rezonabil să acceptăm o credinţă decât opusul ei, chiar dacă pentru nici una din ele nu există temeiuri convingătoare. Dacă, de exemplu, cineva, săpând pe un teren, dă peste un obiect ce seamănă cu un obuz, va proceda mai rezonabil dacă va considera că este un obuz cu focos, în pericol să explodeze, chiar dacă e la fel de posibil să nu fie aşa. Tot aşa, deşi nu se poate şti dacă în următorul sezon rece va avea loc sau nu o epidemie de gripă, oamenii se vaccinează antigripal, adică acţionează conform credinţei că epidemia va avea loc. în cazurile de felul celor din aceste exemple, acceptarea sau respingerea unei credinţe se sprijină, evident, pe considerente privitoare la consecinţele probabile ale fiecăreia din cele două opţiuni. întrebarea importantă pentru cel ce optează nu mai este aici dacă opinia este întemeiată, ci dacă e mai bine să acţioneze ca şi cum ar fi adevărată, sau ca şi cum ar fi falsă; în raport cu această întrebare difentă, pot să existe temeiuri mai bune pentru un răspuns decât pentru celălalt.
Utilizarea argumentului ad ignorantiam este sofistică doar dacă nu are loc această deplasare a obiectului argumentării de la adevărul/acceptabilitatea unei opinii la oportunitatea practică a acceptării ei. Să considerăm, de pildă, argumentarea din următorul text: ...__.........................._...-.............--..............-.......--------
)?Unde este, vă rog să-mi spuneţi, dovada că n-am fost vizitaţi de extratereştri? Care istoric a arătat că egiptenii n-au primit vizitatori din ceruri? Care specialist în studii clasice a argumentat vreodată temeinic că semizeii şi eroii homerici nu proveneau măcar uneori din amintiri nebuloase despre vizitatori veniţi din depărtări? Care om de ştiinţă a sugerat vreodată că e cu neputinţă ca nişte ochi nevăzuţi de noi să ne privească? Răspunsul la toate aceste întrebări este negativ”.
(Dintr-o cuvântare a unui believer în farfurii zburătoare; pasajul e citat în cartea lui T. J. Richards The Language of Reason).
Cel ce argumentează astfel în favoarea existenţei extratereştrilor spune în fond: „Nu mă puteţi face să abandonez această credinţă câtă vreme nu dispuneţi de dovezi pentru inexistenţa lor”. Evident că i s-ar putea replica, logic: „Dar ce dovezi ai dumneata pentru existenţa extratereştrilor?”. Vom spune oare despre cei doi argumentatori în dispută că se află în aceeaşi postură, că temeiurile de a accepta sau refuza teza existenţei extratereştrilor au aceeaşi greutate? Din punct de vedere pur logic aşa pare, numai că în evaluarea argumentărilor contează şi contextul, fundalul pe care au loc. Aici este uneori îndreptăţită şi întrebarea: cine ar trebui să producă dovezi? (In practica juridică, această întrebare se pune sub forma: căreia din părţile în litigiu îi revine sarcina probei (onus probamli)'’). în exemplul cu credinţa în extratereştri, de bună seamă că obligaţia de a aduce dovezi în favoarea opiniei sale o are cel ce susţine existenţa lor; pentru că e vorba de o idee nouă şi surprinzătoare în raport cu credinţele
prevalente, inclusiv în mediile ştiinţifice.
Potrivit unor analize mai recente ale argumentului ad ignorantiam, funcţia acestuia în argumentare ar fi aceea de deplasare a obligaţiei de a dovedi, de la una dm părţile în dispută la cealaltă. îndreptăţirea acestei manevre se cere, fireşte, cântărită de la caz la caz, neexistând o regulă simplă şi uniform aplicabilă.
115
De altfel, nici din punct de vedere pur logic, poziţia celui ce susţine existenţa a ceva şi a celui ce o neagă nu sunt întotdeauna simetrice. Ce mijloace are, în principiu vorbind, cineva de a dovedi despre ceva că nu există nicăieri în univers? în mod analog, cineva acuzat că a minţit măcar odată în viaţă ar fi îndreptăţit să pretindă dovezi din partea acuzatorului; lui însă nu i s-ar putea pretinde în mod rezonabil să producă dovada că nu a minţit niciodată, pentru că, prin firea lucrurilor, nu există posibilitatea unei asemenea dovezi. Aşadar, pentru cel ce se află logic într-o astfel de imposibilitate este legitim sa recurgă la argumentum ad ignorantiam pentru a deplasa obligaţia producerii de dovezi asupra oponentului său.
Vom încheia discuţia despre sofisme vorbind, în următoarele două paragrafe despre anumite erori de care este pândită tragerea de concluzii generalizatoare din date de experienţă. Gruparea lor separat de sofismele descrise până aici este motivată, între altele, de considerentul că ele nu au de-a face în mod special cu raţionamentul de tip argumentativ, deşi, fireşte, se pot întâlni şi în contextul acestuia.
4.	Sofisme în legătură cu ideea de relaţie cauzală
; Analiza noţiunii de cauză este o întreprindere filosofică dificilă iar în legătură cu importanţa acestei noţiuni în cunoaştere au fost formulate puncte de vedere diferite, de la cel potrivit căruia „a cunoaşte cu adevărat înseamnă a cunoaşte cu ajutorul cauzelor’’, până la cel care vede în ea o noţiune învechită, „metafizică”, de care cunoaşterea ştiinţifică matură nu are nevoie. Aici nu e necesar şi potrivit să stăruim asupra cauzalităţii ca problemă filosofică. Ceea ce ne preocupă sunt doar utilizarea ei în argumentări şi sofismele ce se pot comite m legătură cu ea. Pentru aceasta e suficient să admitem că cel puţin în contextul îndeletnicirilor practice, noţiunile corelative de cauză şi efect joacă un rol important.
Când am discutat despre tehnicile de argumentare, am văzut că există argumentări prin care se urmăreşte stabilirea existenţei unei relaţii cauzale, şi altele care se folosesc de o relaţie cauzală, recunoscută de auditoriu, pentru a susţine o teză factuală evaluativă sau acţională privitoare la cauză sau la efect. Să vedem mai întâi ce sofisme se pot comite în primul fel de argumentări, cele în care se încearcă susţinerea existenţei unei legături cauzale între două fenomene sau clase de fenomene, A şi B,
Post hoc ei-go propter hoc (după aceasta, deci din cauza aceasta) este sofismul care constă în a susţine că A este cauza lui B doar pe baza faptului că între ele s-a constatat o „conjuncţie constantă”, aşadar a faptului că în toate cazurile observate în care a fost prezent A, el a fost însoţit sau urmat de B. Că asocierea sau „conjuncţia” constantă intre două categorii de fenomene nu înseamnă neapărat că unul din ele este cauza celuilalt se vede din exemple simple cum sunt succesiunea regulată a zilei şi a nopţii sau succesiunea anotimpurilor sau a vârstelor unui oragnism. Primăvara urmează întotdeauna iernii şi este, la rândul său, urmată de vară, dar nu spunem că iama este cauza primăverii sau primăvara, cauza verif In gândirea comună se întâmplă însă ca asocierea constantă a două fenomene să fie luată drept relaţie cauzală, mai ales când între ele există succesiune intr-un unic sens. Dacă lui A i-a urmat B, există tentaţia de a considera că B este efectul lui A, îndeosebi dacă B este intens valorizat în sens negativ sau pozitiv şi dacă A este un fenomen izbitor prin noutatea lui. Iată un exemplu de acest fel:
116
„Vechii egipteni adorau pasărea ibis pentru că în fiecare an, după ce stoluri de ibişi migrau pe malurile Nilului, acesta se revărsa şi iriga pământurile. Se punea astfel pe seama păsărilor preţioasa revărsare, cînd de fapt atât migraţia lor cât şi revărsarea fluviului erau efecte ale unei cauze comune - schimbarea de anotimp”.
(din S. M. Engel, With Good Reason, St. Martin’s Press, N.-Y., 1976, p. 94)
Să mai dăm câteva exemple de trecere facilă de la constatarea „conjuncţiei constante” între două fenomene la imputarea unei relaţii cauzale de la unul din ele la celălalt. în perioada de după 1990, la noi dar şi în alte ţări unde s-a trecut de la regimuri totalitare la o viaţă politică democratică, o serie de fenomene sociale negative precum infractionalitatea, violenţa, pornografia s-au amplificat sau, în orice caz, au devenit mai vizibile datorită publicităţii lor în mass media. în ochii unora, acestea au devenit argumente împotriva democraţiei, potrivit schemei de gândire: astfel de lucruri nu existau înainte (sau nu existau în aceeaşi măsură), deci ele au fost aduse de democratizare, aceasta e cauza lor. De aici se trece aproape „logic” la concluzia că avem „prea multă democraţie, că este nevoie de reglementări mai riguroase, mai restrictive, de guvernări
mai autoritare.	. „ .
Cât de defectuos este acest mod de a raţiona? Nu se poate nega că democraţia îşi are neajunsurile ei, că libertatea mai mare de exprimare şi comportament pentru membm societăţii îşi are reversul ei. Pe de altă parte, o gândire mai rafinată şi mai critică nu va reduce totul la o relaţie cauzală simplă, ci îşi va pune şi întrebări de felul: a) Nu cumva proliferarea menţionatelor fenomene negative trebuie pusă pe seama slăbiciunilor unei democraţii incipiente, cu instituţii neconsolidate, decât pe seama democraţiei ca atare? b) Nu cumva este vorba de psihologii ale unor oameni care brusc au ieşit dintr-un sistem opresiv şi care nu ştiu ce să facă cu libertăţile dobândite? c) Una peste alta, sunt oare mai nocive pentru individ şi societate astfel de fenomene sau traiul permanent într-o atmosferă de teamă şi suspiciune, adică violenţa sistematică exercitată de un stat totalitar? d) Cum se prezintă şi cum evoluează aceste lucruri în societăţile cu democraţii consolidate şi ce am putea afla prin comparaţie despre factorii lor favorizanţi? Etc. într-un cuvânt, raţionamentul prin care se face prompt o legătură cauzală între organizarea democratică a societăţii şi aceste fenomene de patologie socială este sofistic în măsura în care simplifică excesiv nişte lucruri complexe, procedează fără a se interoga şi a cumpăni, într-un cuvânt, nu are, în fond, alte temeiuri pentru susţinerea menţionatei legături cauzale în afară de succesiunea sau coincidenţa în timp a celor două fenomene.
Exemplul cu adoraţia păsării ibis de către egipteni ilustrează situaţia în care s-a tras concluzia că A este cauza lui B, când de fapt cauza amândurora este un al treilea fenomen, C. Se pot da şi exemple în care dintre două fenomene coexistente, A şi B, rolul de cauză este atribuit de unii lui A, de alţii lui B, când în fapt fiecare din ele poate fi, rând pe rând sau concomitent, cauză şi efect. Se întâmplă ca în câte o colectivitate mică, de pildă într-o clasă de elevi sau într-o familie, să trăiască o persoană nevrotică iar relaţiile din sânul colectivităţii să fie perturbate. Care dintre cele două fenomene este cauza celuilalt? S-ar putea argumenta plauzibil pentru oricare dintre cele două ipoteze. Oricum, odată prezenţi împreună, fiecare din cei doi factori îl poate potenţa pe celălalt, într-un fel de cerc vicios. Argumentarea sofistică ar consta aici nu în ignorarea existenţei unui al treilea fenomen, care le cauzează pe amândouă, ci în imputarea unei legături cauzale liniare, când de fapt ar putea fi vorba de una circulară.
117
Fenomenele declarate drept cauze sunt luate, de obicei, dintre condiţiile necesare sau dintre cele suficiente, în anumite circumstanţe, pentru ca să aibă loc efectul respectiv. Atenţia se îndreaptă spre unele sau spre celelalte, după cum ne interesează cu precădere prevenirea sau, dimpotrivă, producerea acelui efect. O argumentare poate fi sofistică şi pnn susţinerea unei unice cauze într-o situaţie când de producerea efectului sunt răspunzători un mănunchi de factori dintre care fiecare este necesar, dar numai împreună formează o condiţie (complexă) suficientă.
în argumentări având drept scop contestarea uni legături cauzale au fost folosite odinioară ca premise principii de felul „Efectul nu poate fi mai perfect decât cauza” sau „Efectul este proporţional cu cauza” sau „Efectul nu poate cuprinde ceva ce nu era prezent m cauza’. Astfel de premise pot fi criticate ca generatoare de argumentări sofistice, din pricina înţelesului prea vag sau neunivoc pe care-1 au în acest context termeni ca „perfect”, „proporţional”, „a cuprinde”; dar le pot fi opuse şi contraexemple: un compus chimic are de obicei proprietăţi ce nu erau prezente în nici una din substanţele din a căror combinare a rezultat; un zgomot relativ slab, de pildă un strigăt, poate declanşa, iama, în munţi o avalanşă etc. încercările de a le apăra faţă de astfel de obiecţii sau contraexemple sunt’ de regula, prilej de dispute neconcludente şi oţioase, câteodată pur verbale.
. °Perarea cu ideea de relaţie cauzală se leagă şi argumentarea după schema panta aJunecoase, care, după caz, poate funcţiona în chip valabil sau poate fi exploatată (mai mult sau mai puţin) sofistic. Folosită îndeosebi în susţinerea de teze actionale aceasta schemă de argumentare arată astfel: dacă se face, sau e lăsat să se producă un anumit lucru, A, după el va urma B, de aici se va ajunge apoi la C etc., astfel încât în cele dm urmă va apărea o consecinţă, să-i spunem H. După cum această stare finală H este apreciată ca fiind dezirabilă sau indezirabilă, înlănţuirea de evenimente care conduce’la ea va fi un argument în favoarea sau împotriva primului pas, A. înainte de a ne întreba ce anume face ca uneori acest mod de argumentare să fie acceptabil şi convingător, iar alteori sofistic, să dăm trei exemple luate din practica argumentării. Iată întâi o argumentare în favoarea tezei că minciuna, fie şi măruntă, e un lucru rău:
u	«Spre a nu căpăta prostul obicei de a minţi, nu există alt mijloc decât propria-ti
hotărâre de a nu minţi niciodată. Dacă vei face o excepţie de la ceea ce ţi-ai propus, nu te vei opn să o faci şi pe a doua, şi pe a cincizecea, şi aşa la nesfârşit. în chipul acesta, mulţi, in mod treptat, ajung să plăsmuiască cu neruşinare, să exagereze şi chiar să calomnieze”
(Silvio Pellico).
Argumentarea după schema pantei alunecoase a fost folosită de administraţia Reagan pentru a justifica acţiunile preventive ale S.U.A de contracarare a activităţilor comuniste în America Centrală, în particular în Nicaragua şi Salvador:
„Dacă-i lăsăm pe comunişti să pună mâna pe putere în Nicaragua sau Salvador, nu peste mult timp ei se vor înstăpâni şi în Guatemala şi Honduras. Rezultatul va fi că întreaga Americă Centrală ve deveni comunistă. După care, fireşte, comuniştii vot acapara puterea în Mexic şi atunci vom avea prilejul să privim din El Paso (oraş din Texas pe Rio Grande, la graniţa cu Mexicul - n.n.) trapele şi rachetele ruseşti”
Şi împotriva dezincriminării homosexualităţii s-a argumentat după schema despre care discutăm, cam în felul următor: recunoaşterea legală a raporturilor homosexuale este
118
primul pas; va urma, în mod firesc, legalizarea căsătoriilor între himosexuali, după care se va cere pentru familiile de acest fel dreptul de a adopta copii. „V-aţi gândit oare ce s-ar întâmpla cu omenirea peste 50 de ani dacă toţi ar deveni homosexuali?	^
Legitimitatea şi forţa argumentărilor de tipul pantei alunecoase atâmă, fireşte, de legitimitatea şi forţa verigilor lanţului inferenţial care conduce de la primul pas la ultimul. Aceste verigi pot fi unele mai solide, altele mai puţin sau deloc, dar din punct de vedere logic, tăria întregului lanţ, după cum am mai spus, nu este mai mare decât cea a verigii lui celei mai slabe. (Psihologic, este posibil ca acest lucru să fie pierdut din vedere de pilda prin faptul că auditoriul este mai impresionat de verigile mai tari şi, astfel, predispus sa treacă cu vederea şubrezenia altora). O argumentare de tipul pantei alunecoase este, aşadar, sofistică dacă măcar una din verigile pe care le parcurge este defectuoasa dar laşa impresia de a fi în regulă. Mai potrivit ar fi ca şi în legătură cu acest sofism sa ne exprimăm nuanţat, spunând că o astfel de argumentare este corectă on este mai mult sau mai puţin sofistică, după cum cuprinde sau nu verigi logice mai mult sau mai puţin dubioase, contestabile deşi aparent solide. în mod firesc, aşadar, argumentările reale de acest fel vor fi deseori obiect de dezacorduri şi controverse, de vreme ce, după cum remarca odată Bertrand Russell, „în orice chestiune cu adevărat controversată există
întotdeauna argumente bune de ambele părţi aflate în dispută .	^	^_______
în sfârşit, să menţionăm şi sofismele care se întâlnesc în argumentările care generalizează pornind de la un număr de cazuri şi în cele prin analogie. Ambele aceste tipuri pot fi desemnate drept
5.	Sofisme de inducţie
Se numeşte generalizare pripită tragerea unei concluzii despre o clasă de obiecte sau fenomene pe baza constatării unui număr de cazuri insuficient în raport cu mărimea respectivei clase. în cercetările ştiinţifice, existând conştiinţa acestui risc, au fost puse la punct metode de determinare a mărimii eşantionului ce trebuie examinat pentru a se putea trage, fără prea mare risc de eroare, o concluzie despre prezenţa unei caracteristici la elementele unei clase mari din care a fost extras respectivul eşantion. In argumentarea jurnalistică şi în cea din viaţa de fiecare zi nu se procedează, fireşte, în acest mod metodic şi, drept urmare, riscul generalizărilor pripite este mai mare. Un alt factor de risc la acest tip de argumentare îl constituie selectarea voit sau neintenţionat tendenţioasă a cazurilor luate drept bază pentru generalizare. S-a spus pe bună dreptate că exemple se pot găsi pentru orice. întrebarea critică este cât de reprezentative sunt ele pentru clasa despre care
e vorba în generalizare.	_	,	.
Interesante sunt în această privinţă nu atât situaţiile în care argumentatorul
evidenţiază cu bună ştiinţă anumite cazuri şi trece cu vederea altele, care nu vm în sprijinul tezei sale, ci situaţiile de autoînşelare, adică paralogismele de care este pândită generalizarea pornind de la’o sumă de cazuri. Aici funcţionează un mecanism psihologic subtil, de care gândirea comună de obicei nu este conştientă. De pildă, dacă cineva a dobândit din mediul în care trăieşte o anumită convingere altfel decât prin prezentare de temeiuri raţionale, este probabil ca mai apoi el să trateze în mod involuntar-selectiv
119
cazurile dm experienţă relative le acea convingere: reţinând pe cele care se potrivesc cu ea şi nedând atenţie celor ce o contrazic, socotindu-le nesemnificative sau ca fiind nişte „excepţii care întăresc regula”. în felul acesta acea convingere, care poate fi şi o simplă prejudecată, se autoconsolidează, se imunizează la infirmarea în lumina experienţei. Despre acest mod sofistic de a trage concluzii, Francais Bacon a scris următoarele în cartea sa Noul Organon:
„Intelectul omenesc, îndată ce a adoptat o opinie (fie fiindcă ea a fost primită şi crezută demult, fie fiindcă îi este plăcută) atrage toate lucrurile în ea, pentru a o sprijini şi a se acorda cu ea. Şi deşi puterea şi numărul cazurilor contrare sunt mai mari, totuşi intelectul nu le observă şi le desconsideră, sau, recurgând la distincţii, le dă deoparte şi le respinge, spre marea şi primejdioasa sa pagubă, numai pentru ca să rămână neatinsă autoritatea unirilor greşite de mai înainte. Astfel a dat un bun răspuns acela care, când i s-a arătat în templu o tăbliţă votivă închinată de aceia care şi-au manifestat recunoştinţa pentru a fi scăpat dintr-un naufragiu, şi a fost întrebat să spună dacă acum nu recunoaşte puterea zeilor: <Da, întrebă el, dar unde sunt însemnaţi cei care au pierit, cu toate rugăciunile lor?>. Şi aşa se prezintă toate superstiţiile, fie în astrologie, fie în visuri, în prevestiri, în judecăţi divine sau în altele asemenea; în care oamenii, delectându-se cu asemenea deşertăciuni, notează cazurile care s-au împlinit, pe când cazurile care nu s-au împlinit (deşi mai dese) sunt trecute cu vederea”. (Cartea I, par. XLVI).
Despre argumentarea prin analogie, prin invocare de cazuri paralele, s-a observat nu odată că este un raţionament ce trebuie privit cu multă circumspecţie. De ce natură şi cât de multe trebuie să fie asemănările dintre două cazuri pefitru ca, în funcţie de ceea ce se ştie sau admite despre unul din ele, să se poată trage concluzii despre celălalt? Expresia „de ce natură” din această întrebare priveşte relevanţa prezenţei unor caracteristici pentru prezenţa altora. Dacă termenul „asemănare” nu este cât de cât precizat, atunci se pot găsi oricâte asemănări dorim între două obiecte sau fenomene; numai că astfel de asemănări vor fi m cea mai mare parte irelevante pentru tragerea de concluzii prin analogie. Utilizarea defectuoasă a „cazurilor paralele” poartă, de aceea, denumirea de sofism al falsei analogii.
Exemple de utilizare corectă (mai mult sau mai puţin corectă sau legitrimă) a analogiei am dat mai înainte, când am descris această tehnică de argumentare. Acum să dăm două exemple reale de argumentări prin analogie în care, foarte probabil, este prezent sofismul despre care vorbim. Primul este dintr-un discurs al unui predicator religios:
„A tăgădui existenţa satanei şi realitatea duhurilor rele înseamnă a fi mai nătâng decât un soldat plecat în recunoaştere în teritoriul inamic care nu ar admite că acolo există un inamic care i-ar putea face rău.
Admiţând că <puterea nevăzută^ a duhurilor rele este un concept dificil pentru spiritul modem, dr. Bell a adăugat: „Electricitatea este şi ea misterioasă, dar nu-i negăm existenţa sau puterea. Putem fi siguri că electricitatea este reală, pentru că putem vedea şi simţi ceea ce i se datorează - iluminatul şi încălzirea locuinţelor. Or, dacă durerea, ura, războiul, suspiciunea, rasismul şi alte rele sunt manifestări ale lucrării diavolului, cine ar mai putea spune că nu există dovezi ale acestei realităţi în lumea de astăzi?”
Cum se justifică reproşul făcut unei argumentări că se folseşte de o falsă analogie? De obicei scoţând în evidenţă o deosebire esenţială dintre cele două cazuri
120
comparate, din pricina căreia transferul proprietăţii în cauză de la unul la celălalt apare nelegitim sau măcar dubios. Lăsăm cititorului, ca exerciţiu al propriei gândiri critice, să descopere care este deosebirea avută în vedere de cel ce impută argumentării adineauri citate apelul la o falsă analogie. (Cu acest prilej, este indicat să recitească ultima frază a acestui text argumentativ şi să se întrebe dacă aici argumentatorului nu i s-ar putea imputa şi un petitio principii). Acum să prezentăm un al doilea exemplu, unde criticul indică deosebirea care face ca analogia să nu funcţioneze.
în eseul său din care am mai citat, J. S. Mill susţine că dacă o opinie „nu face obiectul unei dezbateri libere şi deschise”, ea, chiar dacă se întâmplă să fie adevărată, va fi împărtăşită în felul unei dogme sau prejudecăţi, adică fără a-i cunoaşte temeiurile raţionale. Mill anticipează că un oponent i-ar putea contesta teza, argumentând prin analogie astfel: pentru a cunoaşte temeiurile unei opinii nu-i neapărat nevoie de dezbatere, de confruntare; de ce să nu acceptăm că aceste temeiuri le pot fi, ca în matematică, pur şi simplu explicate de cel ce le cunoaşte celor care nu le cunosc şi nu le pot descoperi singuri, fără a mai fi nevoie de dezbatere?
„Din faptul că oamenii nu aud niciodată vreo controversă privind opiniile lor nu urmează că acestea sunt pur şi simplu papagalisite. Cei care învaţă geometrie nu
.....încredinţează pur şi simplu teoremele acesteia memorieL ci le mleleg.şLmvaţă totodată şi
demonstraţiile; şi ar fi absurd să spui că ei rămân ignoranţi în ce priveşte temeiurile adevărurilor geometriei pentru simplul motiv că nu aud pe nimeni contestându-le şi încercând să le infirme”.
Mill replică unui astfel de critic arătându-i că foloseşte o falsă analogie:
„Neîndoielnic că este aşa; şi că o asemenea învăţare este de ajuns în cazul unui domeniu cum este matematica, în care nu este nimic de zis în favoarea părţii care greşeşte. Specificul întemeierii adevărurilor matematice constă în aceea că toate argumentele merg într-un singur sens. Aici nu există obiecţii, şi nici răspunsuri la obiecţii. Pe când, privitor la orice subiect relativ la care este posibilă diferenţa de opinii, adevărul depinde de rezultatul cântăririi a două mulţimi de temeiuri ce se confruntă. (...). Când ne îndreptăm atenţia (...) către morală, religie, politică, relaţii sociale şi problemele vieţii, trei sferturi din argumentele aduse în favoarea fiecărei opinii controversate se reduc la risipirea aparenţelor care favorizează opiniile contrare”.
După cum se vede, Mill evidenţiază o importantă deosebire dintre domeniul cunoaşterii demonstrabile şi cel al opiniilor, deosebire care invalidează transferul prin analogie al unei caracteristici din primul la cel de-al doilea.
Nu am vorbit deloc, în cele de mai sus, despre sofismele numite „formale , care constau în folosirea unor scheme de raţionament ce nu satisfac testul validităţii deductive, adică nu garantează păstrarea adevărului în trecerea de la premise la concluzie. Logicienii au dat denumiri şi unora din acestea - de pildă, în cazul silogismelor categorice, împătrirea termenilor, extinderea ilicită a minorului, nedistribuirea termenului mediu ş.a., iar în cazul raţionamentelor cu propoziţii compuse - condiţionale
121
şi disjunctive - sofismul negării antecedentului, sofismul afirmării consecventului ş a Explicarea acestora presupune o analiză a microstructurii argumentărilor, care însă tine de preocupările logicii formale şi nu este de mare interes din perspectiva teoriei argumentării, al cărei obiect, după cum am menţionat în capitolul introductiv, se suprapune, mai mult sau mai puţin, cu partea neformală din cercetările logicienilor.
Aşa cum am mai spus, examinarea unei argumentări se poate solda cu o apreciere negativa şi dacă în cuprinsul ei nu au fost date în vileag defecte logice de genul celor numite sofisme şi paralogisme; e posibil ca, pur şi simplu, premisele folosite în ea ca puncte de plecare să fie contestabile, sau legăturile logice din cuprinsul ei să fie prea s abe pentru a face acceptabilă teza. Atenţia la posibila prezentă a unor sofisme constituie totuşi un aspect important al evaluării critice a argumentărilor. Pentru o argumentare este o imputare mai gravă aceea că se sprijină pe un sofism, decât aceea că materialul ei probator şi verigile logice din cuprinsul ei sunt insuficent de convingătoare.
Pentru detectarea şi diagnosticarea sofismelor este de ajutor şi cunoaşterea menţionatelor denumiri tradiţionale pentru diferitele lor tipuri. Graţie acestor denumiri nu mai este nevoie ca de fiecare dată, în fiecare caz nou-întâlnit, să fie desluşit pe îndelete mecanismul erorii imputate. Acest mecanism odată explicat în termeni generali, simpla trimitere, intr-un caz dat, la denumirea statornicită ne face mai vigilenţi şi îndreaptă atenţia spre punctul sau punctele posibil vulnerabile ale unei argumentări----
Important este însă - să o repetăm - de a nu uita că prezenţa unui sofism într-o argumentare este, nu odată, o chestiune controversabilă şi că, spre deosebire de demonstraţii, care sunt corecte sau incorecte, fără nuanţe şi cazuri intermediare, caracterul sofistic al unei argumentări poate fi o chestiune de grad. într-o argumentare de tip convergent, de pildă, dacă una din legăturile logice se dovedeşte sofistică, rămâne posibilitatea ca teza să fie susţinută, mai mult sau mai puţin bine, prin celelalte argumente ofente în sprijinul ei. Vorbind mai general, în cazul unei acuzaţii de sofism un argumentator nu e neapărat silit să abandoneze teza susţinută, ci’ uneori dacă are posibilitatea, el va reveni cu clarificări, distincţii, precizări de natură să pareze acuzaţia. Adică, va aduce „reparaţii” şi consolidări argumentării sale iniţiale, dându-i o formulare mai bună sau mai completă.
în fine, nu trebuie pierdut din vedere că dacă argumentarea în favoarea unei teze se dovedeşte a fi sofistică, aceasta nu echivalează cu invalidarea tezei; e posibil, în principiu, ca teza să fie acceptabilă în temeiul anumitor altor argumente. De obicei, însă dm punct de vedere psihologic învederarea caracterului sofistic al unei argumentări are ca efect şi slăbirea credibilităţii tezei acesteia, dat fiind că eventuala existentă a altor temeiuri, mai bune, pe care ea să se sprijine, este doar o posibilitate abstractă; într-o ocazie concretă, auditoriul percepe teza împreună cu modul de argumentare prezentat atunci m sprijinul ei, astfel încât demontarea acestuia face, pe drept sau pe nedrept ca şi teza să pară definitiv compromisă.
122
Capitolul XI
Caracteristici ale gândirii critice
Câteva menţiuni despre înţelesul sintagmei „gândire critică au fost făcute în ultimul paragraf al cap.II. Acum, după ce am discutat despre diferite aspecte ale argumentărilor şi despre modurile de a le analiza şi evalua, avem posibilitatea de a detalia cele spuse acolo şi de a adăuga noi elemente. Consideraţii despre gândirea cntică şi valoarea ei au fost făcute, în diferite contexte, de către filosofi, logicieni, pedagogi, literaţi etc., uneori în mod mai sistematic, în texte special dedicate acestui subiect, alteori doar sub formă de inspirate remarci ocazionale. Nu nfir.ială” a noţiunii de gândire criticărdar, sub această denumire sau sub weo alta - de^ ţSH3ă, cea de!£jgindire reflexivă” (redectivelhînMn^^osită de J. Dewey - se grupează ~nn număr de cairaierishci prm care se distinge ufiBzâreâ superioară a facultăţii raţionale a oamenilor de funcţionarea eîlmnimâlă şi rutinieră.
;;r o pnmfemarcreste că genul de gândire nnmfâT,criticăMm este o pneepere ce se dobândeşte abia prin studiu şi exerciţii de şcoală. în fapt, este vorba de ceva ce toată lumea posedă, mai mult sau mai puţin, măcar în legătură cu anumite subiecte sau îndeletniciri; dar este totodată o atitudine şi o abilitate care pot fi consolidate şi ameliorate şi a căror exercitare poate fi extinsă şi la alte subiecte decât cele în legătură cu care se
manifestă deja la cel în cauză.	.......... . .	..
în ceea ce priveşte gândirea cultă, unul din pionierii teoriei argumentam,
S. Toulmin, a stăruit asupra ideii că modurile de raţionament, de justificare a beilor şi standardele de evaluare a lor sunt în mare parte interioare fiecărui domeniu (Jield-dependent, în terminologia sa); şi că, de aceea, aceste standarde nu pot fi stabilite pnntr-o cercetare^distinctă, situată deasupra diferitelor preocupări specializate, cercetare despre care se spunea în mod tradiţional că ar forma obiectul logicii, ci se constituie şi evoluează odată cu progresul de ansamblu al fiecărui domeniu şi se însuşesc ca parte a familiarizam cu conţinutul acestuia şi cu metodologia statornicită în cadrul lui. Gândirea critica este, astfel, în fiecare moment, cea caracteristică, înăuntrul unui domeniu, exponenţilor Im celor mai de seamă. Abilitatea de a raţiona matematic se dobândeşte şi se perfecţionează prin studiul matematicii, standardele unui bun raţionament juridic sunt cele dezvoltate m
practica juridică şi în reflecţia asupra ei ş.a.m.d..	^	.	.	,
Cultivarea abilităţilor generale de gândire critică are în vedere m principal s‘era gândirii comune, modul în care insul nespecialist receptează mesajele din viaţa publică, din mass media şi în care ia decizii, inclusiv sub influenţa lor; de asemenea, modul m care cel ce practică o astfel de gândire într-un domeniu se raportează la idei şi argumentări dm
afara acelui domeniu, atunci când acestea ajung să-l intereseze.
Cât timp lucrurile merg pe făgaşul lor obişnuit, capacitatea de a gândi de sme stătător şi critic nu este foarte solicitată: sunt de ajuns deprinderile, automatismele, rutina dobândite din experienţa trecută sau prin imitarea modului cum gândesc şi acţionează alţii. Problematizarea şi necesitatea de a cumpăni sunt generate de întâlnirea cu situaţii
123
=»“,r,ss«iF-—*•
:â,g“d‘lCrita >“ •* *> =->enţa
există - de resursele pe care
cele ce	cl’es,iunilor ta care rate ««se să existe deosebiri de opinie de
SSSgSSŞHţş
astronomiei, al fizicii sau al biologiei care ™	domeniul
de argumentăn pro şi contra, sunt astăzi îndeobşte admise şi ca atare LTnvmta T
‘£s~3=HS«i
H£^55¥«iw2
s""îtsi»—-■ sg™- 'zzrjzzi
s»2eîcsr* * * -■’■ “'•«“»■"
iîflŞ=§ill=lips
V^TabStticstoT3 ^ diSCemământ’ P°ate « S, cumT^tl"
propriu-zis^rg^entat^ed^e^malelel'n^edi^e^eargumentative^ separarea părţii
124
• Recunoaşterea tipului de teză avansată într-o argumentare factaala> evaluativă actională - iar în cazul argumentărilor mai ample şi mai complexe, unde pot fi nrezente^dwpotrivă consideraţii factuale, judecăţi de valoare şi opţiuni privitoare la fctiune distingea acestor componente şi examinarea lor separată. Aceasta operaţie nu acţiune, distipg	V	argumentările sunt formulate neglijent sau
_5____-_*_■ cnrit Qfţriqfttcătoare—dacăa apelat la g autoritate potrivita,
sl propunere decă, c»noa5,erea
ptoii	un spirit deschis, disponibilitatea de a cântări cât
rrnmmm
mmmm
Se.’vlolaP“itudi„ii dubitative o găsim implicit exprimată în următoarele euvtnte
125
ale matematicianului şi logicianului Grigore Moisil, rostite în prelegerea inaugurală a unuia din cursurile sale: „Metodei ce voi urma îi acord mai mult decât încredere, îi acord întreaga mea îndoială”.
Spiritul critic este opus deopotrivă scepticismului radical şi dogmatismului. Celui dintâi, pentru că acesta este o poziţie care se autoanulează: scepticul radical, pentru a fi logic, ar trebui să se îndoiască şi de propria sa postură. Celui de-al doilea, pentru că acesta " se pretinde deţinătorul adevărului ultim şi, ca atare, este impermeabil la argumentare. Dogmatismul plus voinţa nestrămutată de a impune altora propriul crez înseamna fanatism. „Cred — scrie B. Russell în eseul său Idei ce au dăunat omenirii — că unul din cele mai înţelepte lucruri rostite vreodată este cel pe care Cromwell l-a spus scoţienilor înaintea bătăliei de la Dunbar: <Vă conjur în numele lui Hristos, gândiţi-vă că poate totuşi greşiţi !> Scoţienii însă nu s-au gândit şi el a trebuit să-i biruie prin luptă. Din păcate, Cromwell nu şi-a adresat niciodată sieşi aceeaşi remarcă. Majoritatea marilor rele pe care oamenii şi le-au făcut unii altora au izvorât din circumstanţa că au simţit ca fiind absolut certe nişte lucruri care-în fapt erau false. Aflarea adevărului este un lucru mult mai anevoios decât îşi închipuie majoritatea oamenilor, iar a acţiona cu o necruţătoare fermitate crezând că Adevărul este monopolul vreuneia din tabere înseamnă a merge la dezastru”.
•	„A gândi critic” nu este totuna cu „a gândi corect”, dacă prin aceasta din urmă expresie se înţelege a avea credinţe adevărate. ..sănătoase!\Măsm^-în-care^ndirea cuiva este critică ţine nu atât de calitatea intrinsecă a ideilor în care crede, cât de modul în care aderă la ele: pasiv şi nereflectat, sau activ şi cumpănit în lumina unor considerente raţionale. Gândirea critică este, aşadar, nu gândire „corectă”, ci gândire autocorectivă, capabilă şi disponibilă de a-şi examina şi reexamina credinţele atunci când în temeiurile pe care acestea se sprijină intervin schimbări de un fel sau altul.
Trebuie să distingem, în acest cadru, între cauza sau cauzele pentru care cineva crede ceva (de pildă, pentru faptul că îi lipseşte o informaţie importantă; sau pentru că toată viaţa sa a trăit printre oameni care împărtăşeau acea credinţă ca pe un lucru de la sine înţeles; sau pentru că acea credinţă i-a fost inoculată în stare de hipnoză; sau pentru că se simte confortabil împărtăşind-o), motivele pentru care a îmbrăţişat-o sau pentru care nu se poate lepăda de ea (de pildă, pentru că ea îi convine sau pentru că ar simţi ca pe o nelegiuire abandonarea ei) şi raţiunile sap temeiurile pe care le-ar putea oferi pentru ea dacă i s-ar cere. Gândirea critică este autocorectivă în sensul că la ea prevalează acest al treilea factor şi că, dacă temeiurile în favoarea sau împotriva unei opinii se schimbă, odată cu ele sc schimbă, măcar după o vreme, şi atitudinea faţă de ea.
Altfel spus, prezenţa la un om a gândirii critice se manifestă prin disponibilitatea sa de a se întreba, măcar la răstimpuri, pe ce se sprijină, în fond, credinţele sale, modurile sale de evaluare şi de luare a deciziilor, ce raţiuni ar putea oferi pentru ele, dacă i s-ar cere. Şi prin priceperea de a căuta astfel de raţiuni şi de a cântări forţa lor relativă, nelăsându-se în seama primelor impresii.
•	Rezistenţa la manipulare este şi ea o trăsătură a gândirii critice. Argumentarea manipulaTivă este, în fond, o argumentare sofistică, una care truchează dovezile, de pildă prin folosirea lor tendenţioasă - prin supralicitarea celor favorabile propriului punct de vedere şi trecerea sub tăcere sau minimalizarea celor defavorabile. Sau este una care exploatează sensibilitatea şi prejudecăţile auditoriului spre a-i abate atenţia de la întrebarea privind temeiurile raţionale ale opiniei în discuţie şi a-i diminua capacitatea de
126
—=''££T- «* - P-puse - P— »
negative ale acceptăm ei.	relevantă centru distincţia dintre argumentarea
Noţiunea de	da poate îmbrăca şi ea forma argumentăm, dar a
dezinteresată şi propaganda§ JJ dubitativ şi investigativ: pentm propagandist uneia în care	foloseşte sunt raţionale sau nu;
nu contează mult dac	inocula altora anumite idei sau sentimente,
contează doar efectul, adica reuşia	atitudinea fată de limbaj ca vehicul a
. Gândirea cntica se manifesta şi m^‘^^^I^tatorului, această argumentării şi al comunicam	^ fon^K clară şi accesibilă a tezei şi a
atitudine constă în preocuparea P	expriniare. De partea auditoriului* consta m
argumentelor, pentm evitareade a nU le	T?1
^ădumţaje a recepte cor^ n^r]enta m de eventualele sofisme sau paralogisme prin neglijenţa sau voit, d ^Ş .	. „c t. atru secole în urmă Francis Bacon
legate de limbaj. („Oamenii îşi1	^ dar de multe ori se întâmplă ca limbajul să fie
că spiritul lor este stăP^,^s^ra .	nu’accepta vaguitatea atunci când este excesiva^i-
stăpân peste spiritele lor ) Tot aşa	s6ÎTglică, dar, pe de alta parte, de a nu
când în spatele ei se ascunde g	dg ya est£ inevitabilă sau chiar de dont şi unde
pretinde precizie în matern un	măgitoare în fine spiritul critic la acest capitol se
precizia nu poate fi decât mimata i ama|toam £	^ ^ discurs argumentativ msa
fttt de arătura .og,oa a
** “1"^mlor- NLasî
mai potrmte formulanT“*tate”, Ai chiar atunci c»nd astfel de argumente,!A
înţelegem pnn „certun de cuv >	le situatii când o controversa privind o
desfăşoară în registru polemic, c	g _	pca istorică sau filosofica - se
chestiune de	eorect» al unu, termen. O
transforma m una pr .K'rprrifioasăTrcdhduce la dispute sterile.
figurează, ceea ce “^^^^^teXnmprimă înţelesului termenilor. „A presupune ca de contenita^care W ™ ^ “ ^ZăZd^nistandLd
dGeX8dovad5 de cras, tgnoran, - ceea ce
pnveşte na^h^uluje.^ ^
dar uneori şi	dacS minciuna este sau n“j”‘ot^®a
văzut deja mai mamte, cam leg	divercente se explică, foarte probabil, şi pnn
SS dXÎtte cuSlui „mine,una”. Analog şt argumenfânle în jurul unor
127
mtebări de felul „Au fost principatele medievale româneşti state feudale?” A fost gwemarea generalului Franco în Spania un regim fascist?”, „Pot sau nu calculatoarele să gandeasca.'» , „Este Nietzsche un precursor al naţional-socialismului?” şamd riscă să / devi™c^rtun de cuvinte dacă nu se convine asupra înţelesului dat unor cuvinte-cheie din , aceste întrebam Astfel de exemple ilustrează, în plus,.ispita, proprie gândirii necritice de a cere sau de a oferi sau accepta răspunsuri simple la întrebări complexe. (A se revedea i legat de ple, şi cele spuse în cap. X despre sofismul falsei dileme).
Pentru a preveni acest mod de degenerare sau deturnare a argumentărilor, mijlocul potrivit este de a admite ca, m fond, cuvintele sunt doar instrumente şi că au înţelesurile pe care li le dam; ca unele din ele au mai multe înţelesuri statornicite, sau că au înţelesuri vagi şi ca noi, m,cadrul unei argumentări, le folosim în cutare dintre înţelesurile statornicite sau eventual, intr-un înţeles nou, necontestând oponentului dreptul de a le folosi, dacă preferă’
a îe/.im?+0rtant e Ca eventualele deosebiri de acest fel să fie explicitate şi tratate separat’ astfel meat sa se evite amestecarea chestiunilor de fond cu cele ce tin de terminologie de preferinţele sau ataşamentele pentru anumite moduri de utilizare a cuvintelor.	’
•	Atenţm la context, menţionată adineauri în legătură cu felul în care acesta poate sa modifice sensurile unor termeni, are şi o semnificaţie mai largă. O aceeaşi formulare poate avea mi înţeles dacă figurează într-un context, şi un înţeles mai mult sau mai puţin diferit, daca figurează intr-un alt context. Dc asemenea, etaloanele în raport cu care evaluăm argumentările se modifică în'funcţie de contextul sau cadrul general în care ele se plasează O buna argumentare jurnalistică, de pildă, în jurul unei probleme sociale nu este tinută să se potrivească exigenţelor unei argumentări pe aceeaşi problemă prezentate într-o reuniune de sociologi de profesie. Intr-o argumentare privitoare la un fenomen social sau la o măsură de politica sociala, un jurnalist poate apela în mod legitim la autoritatea unui reputat sociolog pe când pentru un sociolog ar fi îndeobşte nepotrivit să-şi susţină punctul de vedere într-o astfel de chestiune invocând autoritatea unui jurnalist, oricât de prestigios.
*	Grija şi PricePerea de a deosebi argumentarea raţională, sau componenta raţionala a unei argumentări, de persuasiunea realizată cu mijloace infra-rationale prin apel la emoţii şi prejudecăţi. Gândim critice îi prieşte calmul discuţiei, argumentarea în care legaturile logice dintre idei nu se pierd în vălmăşagul racţiilor afective. „Acolo unde exista pentru o opinie temeiuri raţionale - notează B. Russell în eseul său Despre valoarea scepticismului - oamenii se mulţumesc să le expună şi aşteaptă efectul. în astfel
e cazuri oamenii nu ţin la opiniile lor cu patimă; le împărtăşesc cu calm şi oferă pe un ton liniştit raţiunile pe care ele se sprijină. Opiniile la care ţinem pătimaş sunt totdeauna cele pentru care nu exista temeiuri bune; putem spune chiar că patima arată în ce măsură insului m cauza n lipseşte convingerea raţională”. Aceeaşi constatare o făcea, în fond
mai demult şi M. Montaigne: „Nimic nu e susţinut cu atâta fermitate ca lucrurile pe care le ştim cel mai puţin”.	F
,.	• Pm modestia intelectuală şi spiritul tolerant proprii gândirii critice derivă
disponibilitatea sa pentru dialog Mentalităţii raţionaKntîce îi este caracteristică lupă cum .noteaza m mai multe rânduri K. Popper - „atitudinea de a admite că <s-ar putea ca eu sa greşesc şi dumneata să ai dreptate iar făcând un efort, s-ar putea să ne apropiem împreuna de adevar>. Este o atitudine care nu abandonează facil speranţa că prin mijloace cum sunt raţionamentul şi observaţia atentă, oamenii pot ajunge să cadă de acord m multe probleme importante; şi că, chiar şi atunci când trebuinţele şi interesele lor se
128
află în răspăr, este de multe ori posibil să se argumenteze cu privire la diversele revendicări şi propuneri şi să se ajungă - eventual, prin arbitraj - la un compromis care, pentru că e echitabil, să fie acceptabil pentru cei mai mulţi, dacă nu pentru toţi .
Spuneam la începutul acestui capitol că gândirea critică este un lucru pe care fiecare îl posedă deja într-o măsură sau alta, dar care totodată poate fi ameliorat şi consolidat. Să adăugăm acum că această ameliorare se obţine nu citind despre argumentare şi despre gândirea critică, ci prin contact cu exemple care o ilustrează şi, mai mult încă, prin exerciţiu, adică întrebându-ne asupra temeiurilor pe care se sprijină propriile noastre opinii şi încercând să analizăm şi să evaluăm argumentările prin care alţii şi le susţin pe ale lor; greşind şi corectându-ne - singuri sau şi cu ajutorul altora.
Un bun exerciţiu de acest fel, recomandat de autori cu experienţa m materie, cu atât mai mult cu cât este şi un mijloc de cultivare a toleranţei, constă în următoarele. Luaţi câte o chestiune controversată, de preferinţă una importantă şi de actualitate, in pnvin^ căreia v-ati format deja o opinie - de pildă, o chestiune precum pedeapsa capitala, eutanasia, avortul, obligativitatea predării religiei în şcoala, dezincnminarea insultei şi calomniei etc. - şi încercaţi să treceţi în revistă şi să evaluaţi cat mai obiectiv temeiurile pe care se sprijină opinia opusă celei pe care o împărtăşiţi. S-ar putea ca în acest e , aşezăndu-vă în postura unui posibil oponent al opiniei dumneavoastră, sa ajungeţi la concluzia ca punctul său de vedere nu este iraţional sau pervers şi că, deci, acest oponent nu trebuie dispreţuit sau diabolizat, ci tratat ca un partener de dialog. Chiar daca m urma unui astfel de exercitiir rămâneţi la opinia dumneavoastră iniţială, veţi şti mai limpede ca înainte pe ce se sprijină ea şi cât de bine, şi veţi dobândi, probabil, mai multa înţelegere pentru crezurile şi opiniile altora. Veţi fi mai dispus să consideraţi aceste opinii sau opţiuni alternative drep ceva ce trebuie să fie obiect de discuţie raţională şi nu de blam sau recriminări.
Fragmente pentru analiză şi reflecţie
1 Spuneam la începutul capitolului că noţiunea de gândire critica este in™dlta îndeaproape cu cea de gândire reflexivă aşa cum este caracterizată aceasta de John Dewey. Deosebirea e doar în faptul că Dewey o plasează în contextul cunoaştem de orice fel, tară preocupare specială pentru comunicarea de tip argumenţativ:
Examinarea activă, stăruitoare şi atentă a oricărei credinţe (belief) sau presupuse forme de cunoaştere în lumina temeiurilor ce o susţin şi a concluziilor la care ea conduce, la rândul sau,
constituie^gandirea^edex^ ^ ^ ^ de peipiexitate precum şi experienţă trecută din care să
izvorască sugestii /pentru depăşirea acestei stări de perplexitate - n. n./, gandnea nu va fi ^aparat reflexivă Căci persoana în cauză s-ar putea să nu fie îndeajuns de critica in legătură cu idedecei se ivesc în minte. S-ar piitea ca ea să tragă precipitat o concluzie, Tară să fi cantant tenremnle pe care aceasta se sprijină; s-ar putea să renunţe la actul de iscodne, de cautare, sau sa-1 scurteze peste măsură- să adopte primul <răspuns> sau soluţie care-i vin în minte, dm pnema lenei de a gândi, a ZSitK—c, a nerăbdării de ă ajunge cumva 1, liman. Pt* gănd. tefleştv — eşti dispus să înduri suspensul şi osteneala căutării. Mu tora le sunt dezagreabtle judecăţii şi căutarea intelectuală, încât vor să le pună capat cat mai degraba. (...). Pentru gan
129
cu adevărat, trebuie să fim în stare de a suporta şi prelungi acea stare de îndoială care este stimulul
ldCe Şi Să nU 3Sertăm * Chip P°zitiv 0 C16d“î2 -iute de a John Dewey, How We Think
2. „Gândirea critică este un mod cararteristir	•• ,	,,	_
a'sond^d*13*^ */ * h infonmt” °Plml Şi reclamă propensiunea deTpune înt«barili de
ah b.ri u °r ,Paren,e' -A * Cri“C preSUPune H'oPolrivă o atitudine de d” emM» “
abilitaţi de gândire potrivite. în lumea de astăzi care oferă atât dp mult#- i a •	^
oamenii sunt de multe ori critici în unele zone şi total naivi în altele Aceea*!*011111 e.mteres’ capabilă de judecată discriminativă în privinţa unei perechi de Dantofî ce» - J P?5S°ana care e
. . Barker, L.E.Anderson, Social Problems. A Criticai Thinking Approach
deseori ^',22^'' “	mai
5i de a JSޣޣ?£ sae"«»Ce“ " “ * -	comun
„Fanatismul. O piatră care stăruie în mişcare în aceeaşi direcţie şi cu aceeaşi viteză hi an» oarecum fanatismul-ei. Fanatismul de orice natură nu este oare în cele L!!rSfŞ ! f mecanicităţi? (...). Fanatismul da o nuanţă de prostie chiar şi celei mai înalte ta^gS’0™*1
cu siglm;plT“S"ar' 0nl in,eli8e”' devine "*	<“* «*'. d“ P--I devine
Din Lucian Blaga, Elanul insulei.
trădărilor4 inwîeT!^!1111^ ^ îndrăg0stit] cu Patimă ca este înşelat, aduceţi douăzeci de martori ai r,o
l0r!? eh 0-r 7 7ŞI 61DU Se Supun argumentelor valabile- Nu pentru că intelectul prin natura sa nu se alatura de partea cea mai probabilă, ci din cauză că omul are facultatea săTpreaSă si să
cât^r^ririte che^mealto dkraţie”.^ ” ^ °	^ * 4*4 pe
John Locke, Eseu asupra intelectului omenesc, cap. XX, par. 12.
- o 5. „ Este probabil destul de adevărat că marea majoritate a indivizilor sunt rareori canahili sa gandeasca independent, că în mai toate problemele ei acceptă opiniiTe ^7325^ confecţionate şi că vor fi la fel de mulţumiţi dacă se nasc cu, ori sunt S cu Sa sprfS sefde convingen sau altul. Probabil că în orice societate libertatea de gândire va avea o^emmficatie nemijlocita doar pentru o minoritate restrânsă. Dar aceasta nu înseamnă că cineva este competent
liberttteCElLSdoSd?dUttrtVde 3 SffleCt!°nape aCda Căr0ra 1111116322 să le fie rezervată această bertate. Este o dovada de totala confuzie m gândire să susţii că în condiţiile în care în orice tin de
aceSi hdirîd3 0amemlr Urm?ază Câte 1111 lider> este totuna dacă fiecare trebuie să urmeze acelaşi lider. A dmunua valoarea libertăţii individuale pe motiv că ea nu va însemna niciodată
pentru toata lumea aceeaşi posibilitate de gândire independentă s-ar traduceî2-oloXiSorare^a raţiunilor care conferă valoare libertăţii intelectuale Ceea <=>0~ i .	^
“'S"'ea“S ri"lc|'a ei de p™> m0,'jr al progresului intelectual nu este ” fiecra” ă fie capabil de a gmdi sau sene despre once, e, c, orice caua* sau idee sâ p„,a f, argumentată de 5be ciZva”
Fnedrich A. Hayek, Drumul către servitute, cap. XI.
130
Capitolul XII
Câteva noţiuni de logică formală1
T. Remarci preliminare
în cap. I am evidenţiat deosebirea dintre perspectiva logic-formală asupra raţionamentelor şi cea proprie teoriei argumentării. Spuneam acolo ca din prima perspectivă interesează doar dacă între ansamblul premiselor şi	™
acea relaţie care garantează decurgerea necesara, adica exclude posibilitatea ca propozitia-concluzie să fie falsă dacă toate premisele sunt adevarate. Raţionamentele in care °între ^nasmablul premiselor şi concluzie există o asemenea relaţie se cheama deductiv-valide sau formal valide, dat fiind că formele logice aic preimselor concluziei sunt cele de care în mod exclusiv depinde existenţa sau mai spus apoi, în cap. II, că în demonstraţiile propnu-zise ntţ-su	,	■	• i
decât astfel de raţionamente, pe când în argumentam se folosesc şi modun mai laxe neconstrângătoare de sprijinire a propoziţiilor pe alte propoziţii şi, finalmente, a tez p
premisele ubhzatec^^^	inferenţiale sunt de tipul celor deductiv valide
(vom da imediat câteva astfel de exemple), dar în discursul argumentativ real ele sunt mai degrabă rare şi - ceea ce e mai important - nu întotdeauna o astfel de argumentare menta o apreciere de ansamblu mai bună decât una - chiar cu aceeaşi teza - m care legaturile logfce dintre componente sunt mai slabe. După cum am mai menţionat, ceea ce se caşbg în acest caz pe planul tăriei legăturilor logice este plătit de ^la’ ^ p1^ acceptabilitătii premiselor folosite, care atunci trebuie sa fie enunţun „tan , de P»ldastnct universale iar adevărul sau acceptabilitatea unor astfel de enunţun sunt anevoie de justificat Mai frecvent întâlnit e cazul în care, în configuraţia logica a uneiargumenan complexe, câte o verigă, o sub-argumentare, sunt de forma unui raţionament formal-valid,
pe când configuraţia logică de ansamblu a argumentam nu este aşa. -	^	.
Să dăm acum câteva exemple de argumentăn m care exista intre componente relaţii logice deductive. Pentru început, vom lua câteva din argumentările etice filosofilor stoici reproduse de Seneca în ale sale Scrisori către Lucilm.
Lucrurile care nu ne dau nici înălţare sufletească, nici încredere, nici linişte nu sunt bunuri. Bogăţia însă şi sănătatea şi celelalte de acest fel nu-ţi acorda nimic din toate acestea; aşadar, ele nu sunt bunuri”.
'Wât practic toţi potenţialii cititori ai lacră,,, de fată au căpătat în liceu, 'a diseip'inele teica ,i arguJnmre şi Algebră, noţiuni elementare de logrcă formala, acest P«°>a “ ■conceputnu S o primă Introducere in logică, ci mai degrabă ea o sumara recap.tulare a ac.sto
noţiuni.
131
pe	<->■ <=*	i fac
,-ss s z sssziszztj?."face pe—-«*>
* . Un a]t exemplu de raţionament formal-valid de astă dată rhv. »„, •	1 •
S5L o"1™T °'lmPiCă' PremiSa SUbî"teleaSă ffi"d “ °riCe	£ oIpM
S^;.=s“%z«-i^~rkrsr:
deduc ie a cărei validitate formală este, tot aşa, uşor de recunoscut de că"e orile fi că poseda sau nu noţiuni teoretice de logici___ —	_ -	e? Iie ca
Tntr n §& ^adaUga™ un exemPlu> aparţinând argumentărilor din practica juridică
IbllTnuesTTri w fbllirT Patemităţii> se P°ate argumenta deductiv-valid că atu!IX nu este tatal biologic al copilului Y, în temeiul probei că bărbatul are mim
ngvina O, iar copilul grupa AB; premisa subînţeleasă, furnizată de genetica umană bă^Tu grapal ^ ^ C°Pl1 CU §rUPa “ ^ ” P-te lea ca tată un . ]n . EstooŞ°r de înţeles şi de ce argumentările care au forma logică a unor inferenţe se recunoaşte	^ând
scnse mai ample şi construite metodic - autorul ei se ooate deHH.T argumentări
dincolo de ceea ce este la îndemâna simplei intuiţii logice.
?mtm amhza Ş1 evaluarea logic-formală a raţionamentelor este indiferent dacă acestea au d,scurs funcţie demonstrativă, explicativă sau argumentaH " alfde istmcţn ţin de pragmatica raţionamentului şi nu de logică în sens restrânc n ’ -menţiona, in cap. ,, in vocabula™, logic,?pri„
r^t p”^™ Pr°P“ •“ d,ntre ^ ma CS,e deSen”a,ă *<*>	iar celelalte
132
2 . Noţiunea de formă logică
Să repetăm: pentru a răspunde la întrebarea dacă un raţionament este (deductiv-) valid examinăm dacă premisele şi concluzia lui au asemenea forme meat presupunând adevărateToat^premisele, concluzia să nu poată fi falsă. Această dm urma formula e presupune după cum se vede, distincţia între forma sau structura logica a unei propoziţii şi conţinutul sau materia ei. Astfel, propoziţiile „Toate mamiferele au sânge cald , To,i
studenţii sunt absolvenţi de liceu”, „Toate poligoaneleref1auTeeaşi au evident conţinuturi diferite, adică vorbesc despre lucruri diferite, dar au aceeaşi
formă, pe care o putem reda prin „Toţi A sunt B”, marcând astfel[ faptul c«m “e ele o proprietate B, este atribuită fiecăruia din elementele unei clase, A. Pe de alta parte, despre Toţi studenţii sunt absolvenţi de liceu”, „Unii absolvenţi de liceu sunt studenţi şi Umi studenti nu sunt absolvenţi de liceu” vom spune ca au m comun conţinutul, da Se diferite: dacă redăm forma primeia prin „Toţi A sunt B”, vom spune despre cea de a doua că este de forma „Unii B sunt A”, iar despre cea de a treia, ca este de forma
„Unu A^UcSa^Jo®eleEyşi yi am vorbit deSpre microstructura argumentărilor, înţelegând
prjn aceasta ansamblul cmnexiumlor logice dintre enunţurile lor componente, indiferent de LecS de mnă acestor conexiuni. Nu ne-a interesat atunci recunoaşterea fonnelor Sale acestor enunţuri componente. Dacă însă dăm atenţie şi^ acestor forme, introducând astfel în analiza argumentărilor şi consideraţii de logica m sens restrâng formală, prin aceasta ne aplecăm şi asupra microstructurii respectivelor argumentări (sau
a unora din sub-argumentănle dm cuprinsul lor).	„	, f logică
în cele câteva exemple de la începutul acestui paragraf, am lustrat forma logica
a unor propoziţii simple, care nu cuprind componente ce sunt ele insele propoziţii. ftZzitL simple smt alcătuite din ceea ce în logică se cheamă termen, ad.ca dm care desemnează câte ceva (clase de obtecterelaţn,_ obiecte
modului în care sunt formate din componente ce sunt şi e e prop . > ^	^
V.**
poTf“fectuat ta fiecare caz, nu este întotdeauna nevoie când examinam valid,tatea raţionan^telor fo^ate^m propoziţii crnnpuse.*^^^^^ tennenilor în propoziţii şi a
ksk î sr-r
acesteia. Conţinutul propoziţiilor îl reprezintă componentele asamblate cu ajutorul
133
„na]i7	°f’Ce • Loglca formala elementară cuprinde două părţi: una se ocupă de
analiza prepoziţilor compuse şi a raţionamentelor formate din astfel de propoziţii cealaltă de analiza propoziţiilor simple şi a raţionamentelor formate dinele întrucât componentele la care se opreşte primul nivel de analiză sunt propoziţii, partea respectivă a logicii formale se cheamă logică prepoziţională, cea dea La ^ cheamăTîoTca armenilor, dat fund ca m ea propoziţiile sunt descompuse în termeni. în continuare nm, pe rând anumite noţiuni de bază din fiecare din aceste două teorii logice, inclusiv un număr de scheme de raţionament valide, întâlnite şi în argumentări.
3.	Logica propoziţională
3.1. Noţiuni de bază şi notaţia simbolică
Adevărul şi falsul sunt numite în logică valori de adevăr sau valori alethice Dintre propoziţiile compuse, m logica propoziţională elementară sunt studiate doar cele a
r^t:'tfsfcHdep,nde in,mod mivoc de vaMe de * «*£££
or. Despre acest fel^ de propoziţii compuse spunem că sunt funcţii de adevăr ale componentelor lor; când vrem să ne exprimăm mai concis, le vom spune compuşi
ZtalZodc	'°8iCe f0,0Si,e la f0rmarea “"W"» ''enPfunc.io„rfe
numim, in mod corespunzător, constante verifuncţionale sau conectori verifunctionali.
intre propoziţiile compuse folosite în limbajul curent, unele prezintă măcar aproximativ, caracteristica verifunctionalităţii. Este vorba de cele obţinute prin ^am”
precum°P$f’^ sau " L	fle pr0p0Zlpl prin cuvinte expresii
P	,,ş , „sau , „daca..., atunci şi „dacă şi numai dacă... atunci ” Cum
propoziţiile compuse în unul sau altul din aceste moduri nu sunt, totuşi' perfect
venfimcţionaJe şi cum, pe de altă parte, există şi alte cuvinte şi expresii Lff5e
menţionate, care dm punct de vedere logic pot fi asimilate acestora (chiar dacă gramatical
un” SIS' Trmtai	f1“ ^ ^ ele)’ l0gidenii Preferă Să‘şi expună teoria f°l°sind
un limbaj artificial, unde constantele logice (conectorii prepoziţionali) sunt nişte
^ondMonal LL L	"eSpeCtiv’ mconjuncţie, disjuncţie, condiţional şi
bicondiţional. înţelesul fiecăruia din aceste simboluri se fixează prin câte o definiţie
riguroasa, şi doar pentru comoditate ele surit citite, respectiv, prin „nu” (sau non”) si”
„sau , „daca..., atunci...” şi „dacă şi numai dacă..., atunci...”. Prin simbolurile p pV s reprezentăm propoziţii oarecare.	16 P, q, r, s
Când un conector este aplicat la propoziţii care deja sunt compuse verifunctional
olLcT	aU mai mU? Conectori’ Pentru evitarea ambiguităţii sintactice se
folosesc, ca şi m senerea expresiilor algebrice, paranteze. Astfel, de pildă, în locul unei
construcţii ambigue de felul p Aqvr, vom scrie fie p a (q v r), fie (p a q)vr, după cum onm sa reprezentam conjuncţia propoziţiei p cu disjuncţia propoziţiilor q şi r, sau propoziţia formata pnn legarea disjunctivă a conjuncţiei p a q cu propoziţia r.
fireşte,	^	Şi	SUnt’
134
înţelesurile conectorilor verifuncţionali sunt fixate specificând valorile de adevar ale compusului respectiv pentru fiecare din seturile posibile de valon de adevar a e componentelor. Astfel, p, negaţia propoziţiei/?, este falsa dacap este adevărate, şi es e adevărată dacă p este falsă. într-un cuvânt, o propoziţie şi negaţia ei au totdeauna valon de"adevăr opuse. Compusul conjunctiv, p a cp este adevărat dacă ş, numai daca sunt adevărate ambele componente, p şi cp Compusul disjunctiv, pvq, este fals daca şi numai daci amLle lui componente sunt false. Se vede imediat că la propoziţiile comune*** la cele disjunctive ordinea componentelor este indiferenta pentru valoarea de adeva compusului: p a q este adevărată/falsă dacă şi numai dacă este adevarata/falsa q a p, analog pentru p v q şi q v p. (Această proprietate a conectonlor a şi v se cheama
COmUtatl^u\a fel stau lucrurile în cazul conectorului cu ajutorul căruia construim
propoziţii condiţionale. Componentele propoziţiei condiţionale p-* o”j ioacă înăuntrul ei roluri diferite: prima exprima o condiţie suficienta (pentru ceea c^ exprimă cea de a doua) şi se cheamă antecedent, iar cea de a doua componenta se cheama consecvent. Compusul p -» q este fals numai în situaţia în care ant<
consecventul fals. Aşadar, o propoziţie condiţionala cu antecedentul fals ^ ^evarata iHiWnt de valoarea de adevăr a consecventului; tot aşa, o propoziţie condiţional adevărată dacă are consecventul adevărat, oricare ar fi atunci valoarea de adevar a antecedentului (Este uşor de arătat că aceste stipulaţii nu concorda intru totulcu moduri rilrelîdeclm adevlrul propoziţiilor condiţionale în discursul obişnuit Dar astfel de neconcordanţe interesează cu precădere aplicaţiile logicii propoziţmale la discursul
obişnuit, nu construcţia ei teoretică).	„	• ,,, t„
în fine, compusul bicondiţional, p^q („Dacă şi numai daca p atunci q ) este adevărat în situaţiile când cele două componente ale lui au aceeaşi valoare de adeva* oncara ar fi ea Este uşor de înţeles că /? <-> ? spune acelaşi lucru cu (p -> q) a (q -> p) - ca necare din componente exprimă in raport eu cealaltă o condiţie sufidentă, tar asta spune că fiecare din ele exprimă o condiţie deopotnva suficienta ş.
că în limbajul matematicii se şi foloseşte pentru propoziţiile de acest fel formularea ,,p este o condiţie suficientă şi necesară a lui )• Dm descrierea condiţiilor de adevar ale propoziţiei
biconditionale se vede că şi operatorul o este comutativ.	cornt,use
Specificările condiţiilor de adevăr pentru cele cinci tipuri de propoziţii compuse discutate aici pot fi redate mai compact prin nişte tabele. Pentru comoditate, convenim înTo“ de adevărat” să sciram 1, iar în loc de „fals” să senem 0. Tabelele aram ce valon de adevăr au compuşii respectivi pentru fiecare din valorile de adevar pe care le pot a componentele. (Cititorul e, de altfel, familianzat dm liceu cu citirea lor).
p	q	PA?	pvq	P~>g_	
1	i	1	1	1	1
1	0	0	1	0	0
0	1	0	1	1	0
0	0	0	0	1	1
După ce am văzut în ce fel se exprimă în limbajul logicii prepoziţionale ideea de condiţie suficientă şi cea de eondiţie necesară-şi-suficientă, cineva ar putea sa mtrebe: dar
135
? o condiţie
Cititorul se poate convinge singur, folosind explicabile’ de'^’ -1" Slmbolun’ ~P ~4-condiţionalul, că formula	q este adevăfată/1 - d T* SUS PnVmd negaţia
adevăr ale componentelor sale ca şi g \ p ce^ ce tel	^	^ de
spune ca p reprezintă o condiţie (doar) necesară a lui q.	™ ?1 3Ceasta din urmă
adevlr	^ulS ^«'aT'sa'’ -	*
spunem că numai una din ci două 2*V?*™*”* f<>™« ,J> sauvremuneori să Aceasta e accepţiunea ere^Vdt ,“ i Iw Ş1 aT ^"-T^ « * *> conector corespunzător acestei a doua utilizări a nroDozdnlo	PUtem 3d°pta Un
w. Condiţiile de adevăr ale lui p w q s-ar deosebf de^l ’ i * ,dlSJUnctlve’ de Plldă simbolul “de *n, unde ambelL^,"^7^	a
singur cap w q are exact aceleaşi condiţii de adevăr ca r» v f , P°ate mS3 convm§e putem dispensa de introducerea lui w, în Condiţiile când d^unlT^del“
3.2.	Raţionamente cu propoziţii compuse
verifuncţiona^/este3 uşor7e testat- tMce 7ebu”ame7 ^ di" pr0p02itii «-"P»» toate premisele lui, concluzia poate sau nu să fie ftîă ljlcTd ^r preSupmă"i adevărate dacă nu, atunci este valid în sensul că adevărul • i d ’raţlonamentul e nevalid, iar
or, pentru a face aceasa v^ificam UectTulT™'' “ •8aranteifâ valori de adevăr posibile nentm nrnn v/ P I simPIu> ln revistă toate combinaţiile de concluzie.	7“	*
combinaţii). Apoi ne fixăm atentia ac, i	’ VOr exis^a cu totul 2” astfel de
premisele şi examinăm dacă pentru	^ SUnt adevărate toate
(Restul combinaţiilor, evident nu ntL	^ ?** 3devărată * «^uzia.
concluziei din premise). Sau, alternativ fsi \mcn' ^ Judccam decurgerea necesară a pentru care concluzia este falsă şi verificăm d " ma^econondc): cautăm acele combinaţii P— dacă da, raţiona^'e^a^nSr *" * “ “
premisele^'^™ Ţţ! ^săT d0“ă	S5 Propunem că dispunem de
j&îî. dacă din * “ <“
explicat, către ce răspuns înclină intuftia dvs taricăf clT""'	procedeul
adevăr”, unde în partea stânsă sunt înşirat* ’	, Construim următorul „tabel de
adevăr posibile pentru componentele n a di ^ ^ 3 ^ t03te ^0mbmadlle de valori de înscrise valorile de adevăr pe care le au venin f C°nb”Uare’în coloane succesive, sunt (înscrişi în ordinea complexităţii) formaţi’cbn^^ste^ompo^ente şi^on^ton^’”’ C°mpU^d
136
pqr	—1p -i<7 ~ir
1 1 1	000
1 1 0	0 0 1
1 0 1	0 1 0
100	0 1 1
0 1 1	1 0 0
0 10	1 0 1
00 1	1 1 0
000	1 1 1
1
1
o
o
o
o
o
o
1
0
1 1 1 1 1 1
o
o
o
o
o
0
1 1
o
0
1 1 1 1 1 1
Parcurgând «nule tabelului constată™ căhrfaS^nfaXle
decurge-şi deci poate fi dedusa tarhd;-cUnchiar toţi, aţi putu. Acesta a fost un exemplu simplu, unde imjonm. , p ^ ^ ^ dc gmul
răspunde corect pe to	'C0°S şi exerciţii mai dificile de acest fel, cu
tabelului de adineauri. Se pot, lir ş ,	xe de intuitia să nu fie suficienta
premise mai multe şi/sau de forme ogice	concTuzieidîn
pentru a ^cu sigtiranţă peste răspunsul c°red* 'nd-^^|rîogh:ă. în raţionamentele
premise. Dar astfe, de «erer^sun u* ^ ”^^0^lexe, 'da. fiind că, argumentative curente nu seeitatoruf urmăreşte, între altele, ca auditoriul să nu
- se leagăjogic^e * «^2"
p— - - * «*caK “*fiecarc în
' parte, simpli şi intuitiv controlabili.	raţionament valide cu propoziţii
co^5„^==n^r^, scheme pentru care exrstă
51 “D"che de propoziţii	SSŞ
consecventul, celeilalte, decurge conc	consecventul celei dintâi. în simboluri:
antecedemulceleiuu^^ ^ ^
^ionZl ^ipotetic pur (prescurtat, MP)	Cd^loS'cili
premisele cât şi concluzia 1». ™nt Profit»'lortlă dacă componentelep, q şi r
mai vechi propoziţiile condiţionale), ir Ş ,	P	■	j rândul lor, compuşi
sunt propoziţii simple în sensul exp .cat ma, namte^sau ^ ^ ^ ^	^
verifuncţionali. De exemplu, (p a q)	\ (s v a Observaţia se aplică,
departe, ca premisă a unui nou RIP, combmandu- ^ t aie unui raţionament mai
—- -—
137
/
" - «f -II, paşi, toţl de tipu, RIP,
felul explicat pentru cazul de bază, cel cl douăE premisă AstfeTd^^ ^ ^	“
decurge, potrivit acestei raţionări „în lanţ” concluzia	q;q^r’r^s
descrisă în cap. VII sub denumirea de „antă ai	(Tehnica de argumentare
forma unu, cu câ,e ZZZ	T - P"nC'* Vedere
vedere formal, încât criticului unei astfel de argln,1cn(£ nu ^ wnPeC d'n punct de eventual să conteste - decât accep,ab,Ii,atea unda sau .
cheamă ţpoZoZegtZ tZl	“ <*= « premtsâ cond,„onală, se
premisele^sun, o proS*>•
premisei condiţionale. în simboluri p _> a Dar „ p ’ concIuzia/nnd consecventul (unde consecventul q este la rândiVcni	^ nn Urmare’ 1 • Iată un exemplu
de la Viena cursa Z	mvitotul a lua.
minister va avea loc	* la
acea cursă. Deci, va sosi în timn util si întâi •	^ ^aflarn ca’ mtr-adevar) el a luat
programării convenite”.	mrea e a minister va avea loc conform
<MT). A^'prtnSer™ ^propT^ril wSiZzlZ™* “ Cheamă ModuS ,ollens
concluzia este negaţia antecedentului. Formularea în limbii!!?8^ ™nsecvcntuIui ei> «ar Fireşte, dacă antecedentul sau consecventul nmn 1,mbaJu* simbolic o lăsăm cititorului, negative, negaţiile lor vor fî în limba natural"* P°Z1,lei. condiţionale sunt, ele, propoziţii Bunăoară, propoziţia Nu va sosi în timn „tir pr0P0zdn normative şi nu dublu-negative. «mp util” , deşi acelaşiTcm poi V^m t maf	P°n ”Va -
va sosi în timp util” Tot aşa dacă antered ’ tl 1 & lficia ’ Ş1 Pnn ”Nu~i adevărat că nu negate, sunt	“ ™“ZS a fi
este intotdeuna o operaţie simplă, ferită de greşeli	’ c0”slrulrea ne§atnlor lor nu
d°“ă sch^ * raţionare ipotetrco-
dar care, spre deosebire de acestea, m, su„t k,mrA 'ZZT; ^ reSp!c.tlv- Moius ,oUe"s. propoziţie condiţională şi consecventul pi „ f A de/ Una consta m a deduce dintr-o propoziţie condiţională şi negaţia antecedentuhiTe, entuL Cealaltă’ în a decuce dintr-o poate exprima singur în limbajul simbolic Ti? ’.negaţm c°nsecventului. Cititorul le mai sus, sau prin contraexemjlepotrivite eă îm c^l^6’-T Pr°Ce<3eUl 6Xplicat necesitate de la premise la concluzie Dacă în n™? d ru nu se P^pagă cu raţionare defectuoase izbutesc câteodată să treaS”1103 argumentani, aceste moduri de ajutorul limbajului natural la propozitile de tinnl n’ - te PCntm Ca in comumcarea cu dacă /> este considerat condti^ suficieLă^poate să nu fie clar necesară. (Analog propoziţiile de fonna verbală Nu™^"3™’ ^ Suflcientă'Şi-echivalent, „q numai dacă p” - exorimă ,m-n ■	daca P’ atunci î” - sau,
necesară-şi-suficientă) Or dacă v exnrimă	°i v COndl’ie (doar) necesară, alteori una
f P negaţia M*	^ ”“/>, atu™
propoziţie este ^condiţionali - ceea ce modul el'/T’	UŞ°r de VăZUt Că dacă °
atunci se poate raţiona valid din	- de formulare ar Pntea să mascheze -
- * - **■ -«	,r„“d-a—a
138
ii j	o nvTPT^ este denumirea latină pentru raţionamentul care
. Modus tollendo ponens (M?T)	din clponentele ci, iar drept
are ca premise o propoziţie disju	ş S ,	_ după cum cititorul se poate
concluzie cealaltă C0^°^da'^dlfeJent dacă premisa disjunctivă este exclusivă sau
cuvântul „cealaltă” prin „celelalte .	raţionament cu premise mixte -
. Se numesc dileme anumite	limbajul simbolic, lăsând
condiţionale şi disjunctive. Prezentam aici _ou	■ să le testeze validitatea. (La-----
Sitiromw^	concluzii, întrucât la
testarea validităţii va procedamai	P	complexă constructiva
acestea ex,.ă câte •	Dile,na comple*t dis.rudvă (sau
(DCC). p->r, q > p ’	dar -.r v -s; prin urmare, -£> v -iq. Dilema
„negativă”; prescurtat DCD) p -> r q ,	condiţionale au acelaşi
constructivă se cheamă smţp »	°"d tozia rlnlenhrlui. Diiema distructivi se
«■* —;—va fi attncl
negaţia acestuia.
3.3.	Aplicaţii la argumentări reale
i,	do nti1î7are a DCC în practica argumentării, cu
cartea lui Boetirius Muieri,e fdosofiei:
„Cel ce se lasă tura. de această	Z^u^el
sau gloria pământească/, sau ştie, sau nu ş	se teamă să nu
^să
fie fericit”.
—* ■*-«-—biie'’ «■ «—1
cărora era apoi justificată validitatea altora, mai complexe.
139
După cum se vede, una din premisele condiţionale este formulată ca o întrebare retorica, procedeu ce ar f, nepotrivit într-o demonstraţie rece, dar este la teu 1 să" Wr o
argumentare etica. Li plus, la o analiză atentă, cititorul va observa, poate şi singur că
raţionamentul reprodus constă dintr-o dilemă plus un RIP intercalat. ? ’? §
,nb oc S? fPhCăT aCUmjn°îiuniIe logicii Prepoziţionale la o argumentare mai complexă lA aspect logic, de astă dată din scrierea lui Cicero Despre divLie. Aici iXuS
lui Cicero, potrivit propriei mărturisiri, citează modul în care argumentau’filosofii stoici m favoarea tezei că ghicirea viitorului este posibilă:
„Faptul că divinaţia există cu adevărat se poate deduce din următnn.l raţionament al stoicilor: dacă zeii există şi nu-i avertizează dinainte pe oameni ce i aşteapta m viitor, înseamnă că fie nu le pasă de oameni, fie că ei înşişi ie considera ca nu le e de folos oamenilor să-l afle, fie cred că nu e de demnitatea lor să prezică oamenilor ce li se va întâmpla, fie nici chiar zeii înşişi ™ tomite semne prevestitoare. Or, nu e adevărat că zeilor nu le pasă de noi căci tit înefacaton şi prieteni ai neamului oamnesc; nici că ei nu cunosc ceea ce a fost’chiar de ei
Sd vo pr!deStmat;!3 fd’ 6 adevărat c» nu ne-ar folosi să ştim ce va vM Îăc ştiind, vom fi mai prudenţi; nici că nu e de demnitatea zeilor să ne avertizeze căci’nu e nimic mai nobil ca binefacerea; şi în fine, este imposibil ca ei TnTpo.SlZte prevestm despre vutor. Aşadar, este cu neputinţă să existe zei şi ei să nu ne înşt inteze d7re ceIe ce	să se întâmple. Dar zeii există, deci ei ne vest^cTiiLT S ică
m-1 vestesc, ne mgaduie şi desluşirea semnelor trimise de ei; căci altfel acetea ar fi
nu-J altceva decât dlvmatia; re“ că d>™»5
„„ A e Dl!?ă -UT Se vede’ prima Premisă a acestui raţionament este de formă ndiţionala avand ca antecedent o conjuncţie iar drept consecvent o disjunctie cu cinci componente distincte. Mai departe, se argumentează că fiecare din aceste e nc componente ale disjuncţiei din. consecvent este falsă, ceea ce revine la a snune că negaţiile lor sunt adevarate; dacă se acceptă asta, înseamnă că este fals consecventul
Dar atunci, prin bfr, decmge că este fals aje^“ condiţionale de la început. Acesta fiind de forma p a -,q, din negaţia lui	.a
nXdZuZl 7 P’ deCUr8e'	h dC'al cincilca ”'ndem(tnstrabir aoic (ţeri
nota dm subsolul paginii precedente), negaţia lui ^ ?, adică, finalmente „ care este tera
«negn alimentări. ţAmTMzlaicf dedparte sub-argumentările prin careLt respinse pe
falsdateamcde,Pdra STf"d d‘SjunCfiei din leventul premisei condiţionale -
aisitatea celei de a cmcea fund, pe semne, considerată evidentă Aceste sub-armimentăr,
sunt din punct de vedere logicformal, inferenţe, fonnulate dip£ ce ™ JTTJS
propoziţonala, ci de logica termenilor, despre care vom vorbi în continuare) ’	§
Deşi raţionamentul stoic reprodus de Cicero în Despre divinaţie este dună cum se vede unul destul de sofisticat, el poate fi urmărit, înţelefşi evaS ş!Îe’Se d^eva nemiţiat m logica formală, cu condiţia, fireşte, de a fi suficient de atent şfstămhor
va^ SiafiSte traSa imPCCabil SUb aSpeCt f0rma1’ adică prin P3?1 mferentiali deductiv-zi. Şi atunci, unui oponent care totuşi ar refuza concluzia nu-i rămâne aită posibilitate
ecat sa conteste una sau alta dintre premise. (Ceea ce şi face, în cazul de fată Cicero în contraargumentarea pe care o dezvoltă în partea a doua a menţionatei sale scrieri^
140
4.	Logica termenilor
4.1. Noţiuni de bază şi notaţia simbolică
Această parte a logici, fornăie elementare o vom rezuma în forma ei numită «adiţională, adică aşa cum se înfăţişă pană către sfârşitul secoluhn a'^«^Log tradiţională a termenilor tratează, în principal, despre propoziţiile simple preatcattve Su calorice) şt despre raţionamentele formate din astfel de propoziţii ş. num, e iilogisme categorice. (Exemplele din Seneca reproduse la începutul capitolului de faţa
SU"t aS,Dmmet°5o“d,le simple, se cheamă predicative sau categorice col.i în cam o
proprietate este^nuntată - adică, afirmată sau negată - fie despre un obiect determina , fie ?esme eÎmLeie unei clase de obiecte. Cuvântul sau expresia care exprima proprietatea astfel enunţată reprezintă predicatul propoziţiei, iar cuvântul sau expresia care ^semnează obiectul sau'clasa despre ale cărei elemente se enunţă propne a ea
reprezintă subiectul propoziţiei4. Subiectul şi predicatul P Când nu vorbim despre o propoziţie anume, vom înţelege pnn „termen orice
cuvânt ^m^erie "are am capacitatea de a juca rolul de subiect sau de predicat m propoziţii aşadar capacitatea de a desemna ceva sau de a exprima o proprietate. (Fotn acestei uzanţe lingvistice, un cuvânt sau o expresie poate figura înăuntrul unei propo si fără a fi termen al acesteia - fiind, de pildă, parte componenta a subiectului sau a predicatului ei) Dintre clasificările de interes logic ale termenilor, sa reţinem aici d
lor ta termeni singulari şi teimeni genen*. după cum au ca foneme caracteristică desemnarea unui obiect deteiminat sau respect,v a m*.clase .de olbrert . Când formulăm propoziţii înăuntrul unui anumit domeniu (de pilda m geogr» ^„gie!«onom.eP, istorie, viaţa politică curentă ş.a.m.d.), termen-, "W*" pentra referire la indivizi din acel domeniu, iar termenii generali, pentru desene ş
elasifica^tmndto	din	de ^ ,ogic> to singulare şi
eenerale^Z cum au ca subiect un termen singular sau unul general. Propoziţiile geniale se suMmpart la rândul lor, în universale şi particulare, după cum proprietatea exprimata de
*mentele	* SU^in«c»se
parte nespecificată a lor. ^	eurrTpr^ri^attTeste în ele
Sa^u'ne »“c«a ce desemnează sub, ec^Wpropo^^ativ^ecă sunt singulare sau generale, se împart în afirmative şt negat,ve. Despre aceasta urm
clasificare se spune că este făcută după cntenul „calitaţn .	d	n
f în continuare avem în vedere doar propoziţiile generale, aşadar alcătuite dmfi-nereche de termeni generali, unul în rolul de subiect, celălalt m rolu de predicat. (Către sSÎl txpuneni, vom indica pe scurt cum se aplică teona expusă la raţionamentele m
4 Notiunile de subiect şi pTedicat din această parte a logicii diferă în mai multe pnvmtede noţiunile de^ “p^'din analiza gramaticală; aici nu putem stărui asupra acestor
deosebiri.
141

care figurează şi propoziţii singulare). Combinând clasificarea după criteriul calităţii rn cea după criteriul cantităţii, obţinem patru tipuri de propoziţii pmdic^ve umvemale rmative, universale negative, particulare afirmative şi particulare negative
Universale afirmative Toţi S sunt P Universale negative Nici un S nu este P Particulare afirmative Unii S sunt P Particulare negative Unii S nu sunt P.
Universalelor afirmative li se mai spune propoziţii de tip A universalelor SaP-S^ ^..respectiv SoP Expresiile „To(1...sun,...” Jn.c"
care’fT'"f™-	z
generali- Ele sunt cele ce dau forma logică a propoziţiilor de acest fel aşa cum -
propo^^
TaSus™’	'm Iimba "a,Unl,ă ° aCCepliu”e «Wv™
una exclusiva, „unu ^ este folosit cateodata cu sensul de „cel puţin unii S” (adică cel ™,h„
SSPtl 'SXClUS1Vă" (”Uni1 J Slmt ^ accept,uneaPexelsiv\ade%ur
CU acelaşi subiect,	*****	"“**»
contradictoriu0lu'T»-r,*ermen clasă de referinţă, specificată ori subînţeleasă). SpunTTpol consta ” daff T -
a^ TT dM 'T* ^ ^ ^ ^^JZT or^^
alteon nu. De exemplu, pentru „european” avem „neeuropean”, penta („umăTnâr”
cin”a;r“um^'rU	T ”nevert'te‘" «*!l» « penta 7lone“,
evident încă ™a ”	c etC' nU dlsPunem în limbă de termeni contradictorii lor
evident, msa, ca daca ar fi nevoie, aceştia ar putea fi construiţi. O propoziţL având
142
predicatul P poate fi reformulată echivalent printr-una de calitate opusă având ca predicat lon-P. Astfeh „Toţi S sunt P” spune acelaşi lucru ca „Nici un S nu este non-P , „
rm oiint P” acelaşi lucru cu „Unii S sunt non-P” etc.
i continuare, la reprezentarea schematică a proporiţhlor sunple predicative vom
avea nevoie şi de alte simboluri literale pentru termeni, pe langa S şi P.
4.2. Raţionamente cu propoziţii predicative
Când două propoziţii au un termen comun, uneori din ele decurge m mod necesar o a treia propoziţie, alcătuită din termenii lor necomuni. Un raţionament avand ca premise o pereche de propoziţii predicative cu un termen comun, iar drept concluzie o propozi,i nredicativă Stă din termenii lor necomuni, se cheamă în logica silogism simplu
categoric (în continuare, pentru concizie vom sp«■><= '^ţ^lubiect ciloeism) Pentru termenii concluziei păstrăm o notaţie fixa. 5 pentru subiect, P pentru
roluTde pmS Taude	^silogismului respectiv
cealaltă în clre figurează termenul minor, este numită, în mod corespunzător, premisa SrÎ Această terminologie tradiţională este de folos în descrierea formei logice a
silogismelor şi în determinarea condiţiilor lor de validitate.	,	•
8 Silogismele în sensul de raţionamente cărora li se potriveşte descrierea de m
SSS’ a!e“‘le”t
doar pe cea care pare mai convenabilă atunci când silogismul ne preocupa m pnncipal ca %££££** în argumentări. (Ea nu este ş, cea ma, riguroasa ş, eleganut dm
PUnC,\VtXrct™v^a"logistici,, numttă uneon clasico, se foloseşte ca
«feren, dacă sunt afumat,ve saun^riv, ,
nedistribuit în cele particulare, unde e determina, pnn	fir^ă daI
termenul-predicat, noţiunea de distnbuire nu ne apare, ce-i drept la lei de tireasca daS o a^icăm tâtuşi, în sensul precizat, vom constata că predicatul e ned.str.buit ,n
143
propoziţie afirmative şi distribuit în cele negative (indiferent de „cantitatea” lor adică de fapfiil ca sunt universale sau particulare). Rezumând: în propoziţiile de tip E^sunt distribuiţi atat subiectul, cat şi predicatul, în cele de tip I nu e nici unul în cele de tin A e distribuit numai subiectul, în cele de tip O numai predicatul.	P
st ,.SlI°glStlCaLîn varianta Pe care, în rezumat, o prezentăm aici procedează astfel-stabileşte un număr de condiţii formale, fiecare în parte necesară iar toate împreună suficiente, pentru validitatea unu, silogism. Unele din aceste condiţii sunt consfderate evidente, altele sunt explicate ş, justificate în diverse moduri, asupra cărora nu ne opnm
ri a rel PTC 1 fhtatCa premiselor a concluziei, (b) distribuirea termenului mediu şi a celor extremi, (c) cantitatea premiselor şi a concluziei. (Condiţiile de la punctul (c) nu
sunt, m fapt, independente de cele de la (a) şi (b), ci pot fi deduse riguros2^acestea)
ale"'''	^ ^	*
1.	Cel puţin una din premise trebuie să fie afirmativă. (Altfel formulat- un silogism nu poate avea ambele premise negative).
2.	Dacă ambele premise sunt afirmative, concluzia nu poate fi negativă
3.	Daca o premisă este negativă, concluzia (dacă decurge vreuna)' va fi de
asemenea negativă.	________ _____ J ue
4.	Termenul mediu trebuie să fie distribuit în cel puţin una din premise
5.	Un termen extrem nu poate fi distribuit în concluzie şi nedistnbuit în premisă (A nu se confunda cu reciproca!).
6.	Cel puţin una din premise trebuie să fie universală. (în formulare alternativă-dm doua particulare nu decurge valid nici o concluzie)
7' ^paZS PremiSe eStt PartiCUlară- C°"ClUZia <daCă decurS' ™“) ™ ^
Validitatea oricărui silogism poate fi, aşadar, testată examinând pe rând dacă este satisfăcuta fiecare dm condiţiile enumerate. (în fapt, cum spuneam dacă sunt satisfăcute primele cmc, vor fi implicit satisfăcute şi ultimele două). Să exemplificăm pe cateva scheme abstracte, lăsând pentru încheiere aplicarea la exemple concrete
Dm premisele MeP şi SaM decurge necesar concluzia SeP. într-adevăr (1) o premisa e afirmativa (a.c,minora); condiţia (2) e satisfăcută în mod „trivial” devreme ce nu avem ambele premise afirmative; (3) o premisă find negativă (aici majora) concluzia
sunt8daSuhi ÎT! 6 ‘?tn?Uit “ (aid’ “ maj°ră); (5) an*“ 6Xtremi
pa cum se vede'r,ecare din ei es,e distn“ *■
conrln7DlI1f-Prei?1S?e MoP ?* SeM nu decur§e silogistic nici o concluzie. într-adevăr o fZd1V T r 3r “ntfeni re8UHi (2)’i3r Una negativă ar cond'aveni regulii (5), dat
« ::tLrrt“ * “	* P™ă ^ ^ “
concluzia^^tf	deCUr8Ci ^ ^ deCWge> ce'1 drePt> SoP), dat fiind că în
concluzia SeP este distribuit minorul, 5, care în premisă este nedistribuit. Prin tragerea
144
concluziei SeP din acea pereche de premise s-ar încălca, aşadar, condiţia (5), de data asta
în legătură cu termenul minor. Etc.	* *	• i
încălcările uneia sau alteia dintre condiţiile de mai sus sunt taxate uneon drept
sofisme formale” în rationarea silogistică. Astfel, încălcarea condiţiei (4) era numita tradiţional de logicieni „sofismul mediului nedistnbuit”; iar incalcarea condiţiei (5) era
numită după caz, „extindere ilicită” a majorului sau a minorului.	,
’ T e„at de regulile (1V(3) trebuie făcută următoarea observaţie, ţinând cont de cele
spuse mai toainte desfie ‘„Srta «formulare echivalent* a propoziţiilor A, E I S. O pnn
propoziţii de calitate opusă şi având ca predicat contradictoriul termenului-predicat miţiah DaJă vreuna din premise sau concluzia sunt reformulate în acest fel, e posibil sa avem raţionament valid cu ambele premise afirmative şi concluzie negativa, sau cu o premisa negativă şi concluzia afirmativă, sau cu ambele premise negative. Exemplu, jim văzut adfneauri că din MeP şi SaM decurge concluzia SeP; dar aceasta din ^rma p reformulată echivalent prin Sa(non-P), cu aparenta încălcare a regulii (3) bi fapt, nu este vorba de excepţii la regulile (1H7), dat fiind că aceste reguli au fost formulate doar nentru situaţia ta care premisele şi concluzia cuprind exact trei termenn Aşadar pentru a [e ap|iCa la un raţionament format din propoziţii predicative, acesta trebuie sa aiba forma Standard sau să fie adus la această formă. Doar atunci î se va potrivi definiţia de mai sus a
e:,:e,ror:.-v: caod .-,c :n fenu alun,lard. ar rehm. pcmn. n»,...........
multă acurateţe, să-i spunem mai degrabă cvosi-silogism.
în teoria logic-formală a silogismelor se operează şi cu noţiunile dc figură silogistică TI mod silogistic. Figura unui silogism este dată de „poziţia celor trei termeni hi S şi P în premise, adică de rolurile de subiect sau predicat pe care le au m ele. Dacă aceste roluri sunt specificate pentru M, ele sunt, pnn aceasta, specificate implicit nentru S şi pentru P. Astfel, silogismele în care M este subiect în majora şi predicat m minoră, sunf de figura I. Cele în care M este predicat în ambele premse sunt de figura IL Cele în care M este subiect în ambele premise sunt de figura III, In fine, cele in
p<=tp nredicat în majoră şi subiect în minoră, sunt de figura IV.	.	.	.
P Modul unJii silogism este dat de calitatea şi cantitatea premiselor şi a con^luzielp El noate fi specificat printr-un triplet de vocale dintre cele utilizate mai sus pentru cele natoi tipuri de propoziţii predicative, convenind ca prima vocalîă dm triplet sa corespunda premisei majore, Tdoua celei minore, iar cea de a treia concluziei. Spre exemplu, sunt d
*LHn, <H A 0> silogismele cu majora de tip E, minora de tip A, iar concluzia de tip O. m° DitpunLd dT noţiunile de figură şi mod, problema validităţii formal a silogismebr îmbracă forma întrebării: care sunt, la fiecare din cele patru figuri, modurile valide7 Se poate demonstra riguros (de pildă, pe baza legilor generaledemaisusdar ş altfel! că există cu totul 19 moduri silogistice valide, dintre care cate 4 ui figurile I şi II, 6 în fisura Illşi figura IV. Lăsăm aici deoparte detaliile acestor dezvoltări, pe care SliSinWesa, le poale gâsi in manualele de logică fonmlă ca.e expun s.log.shca m varianta despre care vorbim.
Există raţionamente cărora li se potriveşte caracterizarea generală a silogismului dâtenoric dar în care figurează şi propoziţii singulare. Exemplu: „Toate dialogurile lui Son au S nadui în limba ronLăP <Sof.Sml> e un d,alog al lu, Plalon. Pnn urmare, <Sofistul> a fost tradus în limba română”. Logicienii obişnuiesc ca, m cadrul silogisticii să „asimileze” propoziţiile singulare celor universale, în temeiul ideii ca şi m cele dm
145
subiectul e distribuit, întocmai ca în acestea din urmă. O astfel de asimilare nu este ireproşabilă din punct de vedere teoretic, dar practic, ca expedient pentru controlul validităţii silogismelor cu propoziţii singulare, este acceptabilă. Bunăoară, exemplul de adineauri, astfel analizat, e un silogism valid de figura I, modul <A, A, A>.
4.3.	Silogismele categorice în practica argumentării
în ceea ce priveşte relevanţa silogisticii pentru discursul argumentativ real şi gândirea critică, putem repeta consideraţiile făcute mai înainte în legătură cu logica propoziţională. Ele sunt, în linii mari, două. Prima este că în textele argumentative reale rareori se întâlnesc silogisme formulate complet şi în forma standard studiată de logicieni. Am întâlnit câteva astfel de exemple mai sus, în cele trei scurte argumentări etice preluate de Seneca din stoici. (Cititorul le poate acum analiza sub aspect formal în modul explicat în secţiunea precedentă). Mai frecvente şi mai tipice sunt situaţiile în care raţionamentul silogistic este formulat eliptic, lăsând subînţeleasă câte o premisă sau, alteori, concluzia. Aşadar, situaţiile în care argumentatorii folosesc ca instrumete logice entimeme. Iată un astfel de exemplu din Aristotel (Etica nicomahică, 1103 a). După ce arată că virtuţile eticeşe dobândescprinformareadedeprinderi corespunzătoare, Aristotel argumentează mai departe astfel: „Se vede clar, de aici, că nici una dintre virtuţile etice nu este inoculată în noi de natură; căci nimic din ceea ce există în mod natural nu poate fi schimbat prin deprindere”. Dacă identificăm între ei termenii „inoculat în noi de natură” şi „ceea ce există în mod natural”, această scurtă argumentare îmbracă, evident, următoarea formă: „Nimic din ceea ce există în mod natural nu poate fî schimbat prin deprindere. Or, (toate) virtuţile etice se pot schimba prin deprindere. Deci, nici una dintre virtuţile etice nu există în mod natural”. Schematic, aşadar, PeM, SaM, deci SeP -raţionament silogistic (de figura II) care satisface regulile formale de validitate.
Cea de a doua consideraţie este că silogismele — formulate complet ori eliptic — sunt raţionamente atât de simple, încât pentru a le sesiza validitatea sau navaliditatea, nu este nevoie de cunoştinţe teoretice de logică, în particular de apel la reguli de felul celor enunţate mai sus. Argumentatorul, după cum am menţionat în cap. III, în mod normal urmăreşte ca auditoriul să poată sesiza cu uşurinţă legăturile logice din textul argumentativ şi să le admită ca fiind acceptabile. (Eventuala disimulare voită, de către argumentator, a acestor legături sau a naturii lor s-ar explica doar printr-o intenţie sofistică). Dificultatea, în analiza şi critica argumentărilor în care intervin conchideri silogistice, nu ţine de priceperea de a deosebi formele standard valide de cele nevalide, ci ţine de recunoaşterea acestor forme în modalităţile diverse de exprimare întâlnite în practica disursului argumentativ. Aici nu este totdeauna clar, de pildă, dacă o propoziţie predicativă enunţă ceva în chip strict universal sau ca fiind valabil doar „de regulă” (propoziţia fiind în acest din urmă caz particulară), de asemenea nu este totdeauna clar cum ar trebui explicitat ceea ce argumentatorul a lăsat subînţeles etc.
Cele spuse aici înseamnă, pe scurt, că familiarizarea cu teoria formală a silogismului nu constituie o condiţie nici necesară, nici suficientă pentru analiza şi evaluarea critică a argumentărilor în care apar paşi inferenţiali cu caracter silogistic. O astfel de familiarizare se poate dovedi, însă, de folos când e vorba de a discuta şi
146
diagnostica limpede şi concis eventualele carenţe logice ale argumentărilor de acest fel, dacă ele par dubioase, dacă, aşadar, există sentimentul că în ele ceva „nu este în regulă”.
O ultimă remarcă. în argumentările cu configuraţie logică mai complexă, uneori concluzii deduse silogistic devin, la rândul lor, premise care susţin silogistic alte propoziţii. Argumentarea se va înfăţişa atunci, sub aspect logic, ca o înlănţuire de două sau mai multe silogosme simple - în vocabularul logicienilor, ca un polisilogism. Un polisilogism în formularea căruia concluziile intermediare, fiind socotite evidente, sunt
lăsate subînţelese, se cheamă sorit.	. _
Un exemplu de argumentare având forma logică de sorit ni-1 oferă ultimul dm cele trei texte argumentative, din Seneca, reproduse la începutul acestui capitol. (In fapt, în acel text sunt comprimaţi doi soriţi, unul privitor la durere, celălalt la sărăcie, dar de acest detaliu putem face abstracţie, dat fiind că cei doi soriţi sunt de exact aceeaşi formă). Să rescriem textul, numerotându-i de data asta, în ordine, aserţiunile componente:
„(1) Tot ce este rău dăunează; (2) tot ce-i dăunează unui om îl face pe acesta mai rău; (3) durerea şi sărăcia nu-1 fac însă mai rău, deci (4) ele nu sunt un rău”.
Din premisele (1) şi (2), cuplate, decurge evident, după modul silogistic <A,A,A> din figura I, concluzia, neformulată, „Tot ce este rău îl face pc om mai rău”. (Conform convenţiei adoptate în cap. VI, dacă am diagrama configuraţia logică a argumentăm dm text, am prefixa concluziei subînţelese o literă). Din această concluzie intermediară şi (3), cuplate, decurge, după modul silogistic <A,E,E> din figura II, concluzia finală (teza) (4).
Lăsăm cititorului pasionat de analiză logică să expliciteze în mod analog articulaţiile argumentării leibniziene rezumate de Russell, pe care am reprodus-o mai sus, în cap. V. Să reamintim, în fine - lăsând şi de data asta detaliile pe seama cititorului interesat - că în complexa şi articulata argumentare din Cicero privind posibilitatea artei divinaţiei, pe lângă raţionamente cu propoziţii compuse (pe acestea le-am comentat deja mai sus), sunt folosite ca paşi intermediari şi silogisme categorice - anume, pentru a respinge, pe rând, cele cinci componente ale disjuncţiei din consecventul lungii premise condiţionale cu care se deschide argumentarea.
*
Cele două teorii logice pe care le-am prezentat pe scurt aici nu acoperă toate formele de raţionare deductivă. Există, într-adevăr, propoziţii de forme logice mai complicate, foime pentru reprezentarea cărora nu sunt suficiente modurile de analiză şi notaţiile pe care le-am descris sumar în cele de mai sus. Definirea şi determinarea validităţii raţionamentelor în care intervin astfel de propoziţii folosesc noţiuni şi tehnici care depăşesc orizontul logicii propoziţionale şi deopotrivă pe cel al silogisticii.
147
PARTEA A DOUA
MATERIAL ILUSTRATIV Şl EXERCIŢII
Vă jur că este necesar pentru fiecare să greşească şi că nimic de soi nu se poate dobândi din experienţa altcuiva.
Paul Valery
Nu există o Carte ;
din care să putem afla dacă am gândit sau acţionat corect. Gândirea de bună calitate este un proces auto-orientat şi auto-corectiv, vigilent faţă de pericolele judecăţii pripite, proces în care persoana în cauză nu pregetă niciodată să se întrebe - sau să răspundă - „De ce?”
David Kelley, TheArt ofReasorting
Disciplina Argumentare şi gândire critică fiind una cu caracter aplicat şi formativ, pentru atingerea obiectivelor ei sunt de cea mai mare importanţă confruntarea cu argumentări reale de diverse feluri şi exerciţiile de analiză şi evaluare a acestora. Materialul oferit aici în acest scop este dispus, în linii mari, în ordinea temelor discutate în prima parte a cărţii. Secţiunile în care l-am distribuit sunt însă mai puţine decât capitolele de acolo cărora le corespund. Am socotit oportună o astfel de regrupare, pe de o parte pentru că de multe ori unul şi acelaşi text poate servi la fel de bine ca ilustrare pentru câte două sau mai multe elemente din explicaţiile teoretice, iar pe de alta, pentru a nu „dirija” excesiv atenţia cititorului şi reflecţia sa personală. Astfel, de pildă, în loc de a aşeza separat şi a desemna ca atare materialul relevant pentru capitolul „Sofismele în practica argumentării”, el a fost integrat secţiunii în care este vorba despre evaluarea şi critica argumentărilor, cititorul fiind astfel lăsat să se întrebe şi să decidă singur dacă într-un caz sau altul intervine vreun element sofistic şi în ce constă acesta.
Privitor la exemplele şi exerciţiile propuse, este de reţinut şi următoarea observaţie. Noţiunea de argumentare nu cuprinde nici o specificaţie privitoare la „întinderea” şi complexitatea textelor argumentative; există argumentări a căror formulare constă din două-trei propoziţii, eventual cuprinse într-o singură frază, dar există, tot aşa, argumentări dezvoltate în câte un paragraf sau un întreg capitol al unei cărţi, sau pe întinderea unui elaborat discurs public. Ce-i drept, argumentările ample şi
149
complexe constau, de regulă, din (sub)argumentări mai scurte şi mai simple asamblate intre ele potrivit cu obiectivul principal pe care şi l-a propus argumentatori O cuC-de exemple şi exerciţii de şi despre argumentare nu poate, evident să ofere cititorului decât texte argumentative de întindere relativ mică. Nu trebuie pierdut din vedere aşadar ca unele din acestea sunt părţi componente ale unor argumentări mai cuprinzătoare şi că’ deci, pentru a le sesiza pană la capăt înţelesul şi a le evalua adecvat forţa, ele ar trebui raportate şi la acest context mai larg din care au fost extrase.
In ultima secţiune cititorul va găsi, totuşi, reproduse integral câteva texte
Err^ofeTnnT^ I 7^ ^ ** ° a°CCa?i temă dar CU Puncte de vedere opuse. Ele vor ofen prilejul de a urman pe nişte exemple ilustre iscusinţa construirii
discursului argumentativ, cu instrumentele diverse de care se servesc argumentatorii şi cu
modurile m care le îmbină spre a obţine efectul de convingere urmărit.
- 0rdinea în care sunt dispuse secţiunile are în vedere exersarea abilităţilor de gândire critica ale cititorului, pornind de la cele mai elementare, cum ar fi recunoaşterea prezenţe! argumentărilor în discurs şi operarea cu anumite distincţii simple, trecând prin analiza configuraţiilor logice ale argumentărilor, până la evaluarea lor sub diferite aspecte
teoreti^ş/pracdic3 ^	CXemplare pro * contra * chestiuni de real interes
7 'nceF,ut]uI unora din secţiuni sunt reamintite pe scurt noţiunile despre argumentare ş, gândire critică expuse în capitolele corespunzătoare ale primei părţi.
Secţiunea I
CREDINŢE ŞI OPINII.
RECUNOAŞTEREA PREZENŢEI ARGUMENTĂRILOR IN DISCURS. IDENTIFICAREA TEZEI UNEI ARGUMENTĂRI. EXERCIŢII DE REFORMULARE A ARGUMENTĂRILOR.
Spunem despre o propoziţie că exprimă o credinţă (în sensul englezescului beHef’V cuiva dacă acesta aderă la conţinutul ei. Numim opinii acele credinţe care nu se sprijină pe demonstraţii, pe determinări experimentale sau pe simpla experienţa nu se sP(jmaV	rrrdintc care de r*<»dnnu sunt unanim împărtăşite, a sunt,
TaulTputeasăfie, obiect de dezacorduri şi controverse. în materie de opinii se poate
argumenta pro şi contra, se poate delibera - împreună cu alţii sau de unul singur, argumenta pj^ ^	propoziţii expnmă opinii ^ sensul precizat adineauri şi
care nu? Aşadar, care din ele ar putea forma obiectul unor argumentări?
a.	314. 617 este număr prim.	. .	.
b.	Greutatea specifică a fierului este mai mare decât cea a aluminiului, c în unele state nord-americane nu a fost abolită pedeapsa capitală. ^
d.	Pedeapsa capitală ar trebui eliminată din legislaţia penală peste tot m lume.
e.	Există fiinţe vii în spaţiul extra-terestru.	.	_	,
f.	Valoarea votului cetăţenilor în alegeri ar trebui diferenţiata m raport cu nivel de cultură al votanţilor
g.	Este posibilă democraţia şi fără existenţa partidelor poitice.
h.	Democraţia presupune economia de piaţă.
i.	Toţi oamenii sunt egali între ei.
j.	România va deveni membră a UE la 1 ianuarie 2007.
' k. Statul medieval Ţara Românească a luat fiinţă prin „descălecat .
l.	Ar trebui ca, sub sancţiunea amenzii, toţi cetăţenii cu drept de vot sa ie
obligaţi prin lege să participe la alegerile generale.
m.	„Nu există mare poet care să nu fie şi un mare om de cultura (C. Noica).
n.	Orice poligon regulat este inscriptibil în cerc.
explicat a^st termen în Encyclopaedia Britannica şi în ce relaţie este pus cu termenul înrudit opinie”: „Credinţa este o atitudine mentală de acceptare sau asentiment faţa de £«£#£•! ( •» engl^.proposMcn). Gtadeied,fetiţe *	“
aproximaţie folosind următoarea scară: (1) presupunere sau banmala; (2) opune, (3) convingere .
151
2\ Care dintre Pr°P°ziîiile de mai sus exprimă credinţe de-ale dumneavoastră care dm ele exprima opusul unor credinţe de-ale dumneavoastră, şi în privinţa cărora din ele nu aveţi o atitudine definită? In cazul celor de primele două fdun, LicaTpe scurt te
Pro;~ posMe: -fevoarea/îrnpot™ -este °	- - am r: rrs
3	d^°î 'f/Celea dintre P^^16 de mai sus care exprimă opinii, întrebati-vă-daca întotdeauna aţi avut aceeaşi atitudine faţă de ele, sau a intervenit în’timn o schimbare - bunăoară, de la indecizie la acceptare/respmgere, sau^rs Ha acceptare la respingere, sau invers.	S ’ mvers’ de Ja
- în caz că a intervenit o schimbare de acest fel, cum şi de ce s-a produs
~ f-3/1 86 Pare posibil> eventual chiar Probabil, ca în viitor să vă schimbaţi a i '"ea faţa de vreuna dm ele; şi ce anume ar putea prilejui o asemenea schimbare. ’
fată d. op i	°S! n mtre gmdele de fătate ale atitudinilor dumneavoastră
faţa de acele opinii pe care în prezent le acceptaţi sau le respingeţi; exemplificaţi.
daca ^ ştiţi ca există persoane care se ranortează la rir ţ,|tfel decât duinr.căvoasîta. In ca, ci da. de „„de credeti ci provine aceasta deosebire? brii ci ci u, cum credeţi ca se explica unanimitatea de atitudine? (în legătură cu cea de a doua
de aceeâal&aT™ 1	remarcS ironică a ™ “tor- ..Când toată lumea este
ae aceeaşi părere, pe semne ca nimeni nu a gândit de-ajuns”).
4. Daţi singuri câte două-trei exemple de opinii de fiecare din următoarele feluri-
-	opinii pe care le împărtăşiţi fără rezerve
-	opinii cu care în mod hotărât nu sunteţi de acord
-	opinii pe care înclinaţi mai degrabă să le acceptaţi decât să le respingeţi (sau pnVbp tort” PnV“,a C5r0ra ^ t0t“Si ° P°Zitie fermâ'Ce anume vă face indecişi în
cazul exemnMold*,™'™^ îCă " S'ar cere> pentru r"m"“ dumneavoastră în
cazul exemplelor de opinii de primele două feluri?
5- Daca acceptaţi/respingeţi opiniile exprimate de propoziţiile (f) şi (1) de mai sus ofeniţ, pentru atitudinea dumneavoastră o argumentare cât de cât elaborată unSnd ca
rpmsă°ProceCiâCferra “	argUm!ntări’ pe care * ^ vom preze^a, preluate
reproduse douî amnl .T’'	“ pr°poziîia (d)i C*n ultima secţiune vor fi
reproduse doua ample şi solide argumentări pe această temă - una în favoarea alta
împotriva abolim pedepsei capitale - şi atunci veţi avea prilejul de a revedea şi reexamina critic propria dumneavoastră argumentare).	cveuea şi reexamina
în cazul6ceWCTa?teţi 1T1dm următoareIe fragmente cuprind raţionamente şi care nu
^rdl^ISlsatl’uS,'"' dm rati~ “ a— * -
152
6 1 Foaia Transilvania şi atâtea alte foi literare şi politice ale românilor /din Austro-Ungaria/ sunt'aşa de slab red« aŞa	l
miS*S!gâ2SSg2g&
manifestare a spmtnlm publrn^	^ ^	^ ^ cutora mmini (1868).
6 2 Pentru a învăţa să-şi domine egoismul natural, să se subordoneze unor scopuri mai
lli=siitâsss
asupra sa însuşi stăpânirea necesară.	-..a, „ j„,K,	PKrp.tentă,
-----R 5rr.snP faCtorul datorie. Sentimentul datoriei - rata, imr-aoevar, care cuie t>*	,
trebuie să aibă conştiinţa demnităţii sale şi, deci, a datoriei sale .
Emile Durkheim, L ’Education, sa nature, son role
6.3 „Televiziunea, o ştie oricine, este, dintre toate genurile de distracţie Ş1	*”
Vaclav Havel, Viaţa în adevar
s. 4 Prejudecata culturală poate ti definită ca o reprezentare standardizată care nu este
şcolii nu le face mai puţm nedrepte Şl, aş spune, caraghioase	Dilema” febr 2001
*	Ţ/Baconski, Ortodoxia: istorie şi prejudecata, m„Due ,
fi S Subvenţionarea revistelor culturale, iniţiativă aparent onorabilă, este de fapt o
153
acestora. Astfel,'revistdle	faVOrizând ° parte a
vreodată, căci, din moment ce oricum primesc bani dfL l!C’ “ C2Zul în care au avut'0 depinde de numărul de exemplare vândute Tr> linca *	••• i " ’ suPravieţuirea pe piaţă nu mai
sporadic publicaţii indigeste, ^cac™â a E? dm T	•*,mbe 1*
publicul dinspre zona culturii”.	^ Care au ^aru* mai degrabă să alunge
Gheorghiţă Aurelian Ion, Cadavrul viu, în AliA, august 2004
condiţia	*"* “
mnnc; ce: cărora li se dă puţin doresc curând ceva mai muh sTanoi 2	“ TT ™ d°reSC
este ma: uşor de dovedit vinovăţia celui care netrebuinrl «ă ’ ? P - doresc mult. De altminteri,
a celui care primeşte mai mult când ar trebui să primească tSTufeT^’	cev\decât
pentru aceasta pretexte, scuze, cauze şi argumente plSe”.™' ^ ?i t0tdeaUna găse?te
Montesquieu, Despre spiritul legilor, I, cartea V, cap. XVII
judiciară a vrăjitoriei şi erezierAc^ÎkyLestedouT^™:?1^1558^^6 Seamă 111 urmărirea
mult în libertate şi să fie izvorul a nenumărate a acţium poate să lovească nemăsurat de îngrădească. Deoarece, nereferindu-se direct la fantei ° ^ ^anie> daca legiuitorul nu ştie s-o a formal cu privire la caracteml “ă„ ea dli „fco ,T	ci mai cur“d'« ««• care s-
ignoranţa poporului; şi atunci un cetăţean se află m “ ?“ 1':l5|e..di...,sj cu cât este maLmare
---c^A^-dhHunie^noralitate	^u-im primejdie, dăFîiînd că cea mai bună
nu-l feresc de a fi bănuit de aceste infracţiunii ) ’ mdepIuilrea tuturor mdatoririlor, toate acestea
^a	rrea de a dis^ ^ d-
fie ceva rar; episcopul să	s?fi t ,T ,Tp®	^ilor si nu
minune să fi încetat; să fi fost la mijloc o vrăjitorie- vrăiit * 3’ -V^ f* Savarşit 0 mmune; această să fi fost vrăjitor; în sfârşit, el să fi făptuit acest act de vrăjitorie” ^ d’StrUge re%ia; aCCSt ins
Montesquieu, Despre spiritul legilor, I, cartea XII, cap. V
apărate tind să se de^be^^^c^dnffl^sesraLă^1?!- pentru morală- Toate sectele nou şi secta care vede operându-se în sânul ei o noi -P • pnntr~° moraIă mai severă şi adesea chiar
laudB.mv.easa^^^SiSr0^ T ^	de ° emula^ demnă de
clerului catolic. Dacă autoritatea nu s-ar amesteca în frebtrik 2T- pr°,Cfantismului moravurile Fiecare nouă congregaţie ar căuta să dovedească meritele doctrmdS ^ Ia *nfmit fiecare congregaţie abandonată ar încerca să se apere folosind ^	’P™ pU”tatea moravurilor;
lupta benefică al cărei succes ar fi de partea morahtătii 1 d Ş1 arme- De aici ar rezulta o fără strădanii deosebite, dintr-un imput firesc si Ztr „ ^ TtT^’ Moravurile s-ar ameliora putem observa în America şi chiar în Scoţia unde toi nvalltate onorabila. O atfel de situaţie presbiterianismul s-a împărţit în numeroase ramificaţiT”’3 C deP3rte ^ 3 fl perfectă’ şi unde totuŞi
mtotdeaiim^otit^dTSbwări^TnenorocSL^b^rvatirsa/a s^fiilu^01'6 ^ 3 ~
lucru	^u^nue^eJ'dT^u^seatn^^^a^iTMtnsttub^l^jeoMece^astferde^lucrari rec^m^
154
pe lingă estimarea unor fapte,Pwpia mea poripe nu este
:0^.<ircet^
„„erale 5i cri,ie,le
6.10	„Machiavelli apare ca un urmaş al sofiştilor, “	ceeace’niise
oportunitate şi utilitate. K. Steinberg îl considera şii ca^un P^0	suprem valoarea personalităţii, ci
LTasU	omul începe când încetează statul”.
Petre Andrei, Sociologia politicii, cap. VII
6.11	„Discursul critic autentic, consimt^^^efexîsfâTa noi^un discurs eurosceptic pma mult de acinn cmci ««îţ ^ dialogului permite exprimarea r^onafâ a
b.
c.
d.
«iuUrl a-1 consider,<***££*	aiversă,
politician sau a unui partid risca, automat, sa	Luciditatea şi argumentaţia sunt încă privite
critice argumentateş.MeP^‘^^criZ"puterii, ta „Dilema”, august 2001
7 Un cotidian ,-a invita, odată pe cititorii săi să spună carii veridicitate acordă
sondajelor de opinie. Iată patru din răspunsurile primite:
mai mult <cetăteanul turmentata care nu mai ştie ce sa cread
centralele de sondaj. Au fost şi sunt mânjiţi de putere .
Arătaţi care din aceste răspunsuri sunt ,^sf|'^e^e ^	^^tmienie^'de^ce^e în
™„Undii«"glaM’ «X subSe; apar cumva acestea două amestecate ,n vreunul din răspunsuri?	..	răsnundă la întrebarea de mai sus, aţi
fi putut susţine răspunsul dat?
8. Comentaţi câteva din pasajele argumentative de ma. sus - de la punctul 6 -
după următoarea schema:	ar£mmentării din respectivul pasaj,
- specificarea opiniei care face obiectul argumentam a	^	^
I	^lentăni d,n pasatul respectiv, Cară a-,
modifica teza şi modul de susţinere a acesteia,
155
o sumara evaluare a pertinenţei şi forţei argumentelor produse în favoarea tezei Gandiţi-va daca nu cumva aţi întâlnit şi alte argumentări care au măcar în limi
mari, acelaşi obiect cu una sau alta dintre argumentările de aici şi dacă în ele era susţinut acelaşi punct de vedere sau unul diferit.	susţinut
cititor	'“Cni °U "rmă,0area arSUme"'are c“P™s5 '"“"o scrtsoare a unui
„De ce minorii nu au drept de vot? Pentru că se apreciază că numai de la o anumita varsta (de majorat) oamenii au discernământul necesar pentru a judeca şi aprecia lucrurile la justa lor valoare şi, deci, a vota în deplină cunoştinţă^ discernământul nu este un dat numai al vârstei şi, deci, numai al trăirii personalei desigur şi al modului in care are loc această trăire şi îndeosebi este influenţată în mare măsură de cultura. Şi atunci, de ce la alegeri se face abstracţie de nivelul de cultură?
rentru a repara măcar în parte această nedreptate, propun să se instituie rlrer,tni vot multiplicat în raport cu nivelul de cultură al votantului (...). Votul celui care a absolvit cursul primar ar putea valora cât două voturi, al celui care a absolvit liceul (sau echivalent) ar putea valora cat trei voturi, iar al celui cu studii superioare ar putea valora de exemplu cat patru sau cinci voturi (...). In acest fel alegerile ar reflecta în discem^tul expmnat în alegeri. In plus, aşezarea la baza votului a nivelului de. culta» al votantului ar ndrca m fapt preţuirea culturii, facând-o ş, în realitate pnontate nationaTcu enefice prin descurajarea abandonului şcolar, fără prea multă cheltuială”.
r *TSte reC.0mandabil să vă formulaţi în scris constatările şi aprecierile despre aceasta din urma argumentare şi să revedeţi totdată ce atitudine ati adoptat mai înainte faţa de propoziţia (f) din lista de la punctul 1 de mai sus. Menţionaţi, în particular dacă şi
ti1™?™ argumentarea dm s?risoarea cititorului v-a convins de îndreptăţirea punctului de vedere susţinut în ea. In caz că v-a convins, întrebati-vă cum se face că legiuitorul nu s-a gândit la oportunitatea modificării legislaţiei ’ electorale în sensul sugerat de autorul scrisorii. (Ori, dacă s-a gândit, de ce nu a fgreat-o). Iar în caz că nu v-a convins,, mtrebaţi-va dacă argumentarea cititorului nu are cumva, totuşi, un sâmbure raţional - In acest caz, indicaţi temeiurile care credeţi că s-ar putea aduce împotriva propunem făcute de el şi explicaţi de ce consideraţi că acestea au mai multă weutate
” fav0area	sale- <M*i după o mai bunâ familiarizare
cu diferite aspecte aleargumentărilor, veţi fi invitaţi să revedeţi argumentarea citată aici
şi sa constataţi cum vi se va înfăţişa ea atunci).	’	a aici
156
Secţiunea II
TIPURI DE ARGUMENTĂRI DUPĂ DIFERITE CRITERII
Am văzut, în cap. IV, că argumentările pot fi clasificate după mai multe criterii,
(A) Caracterul opiniei în favoarea sau împotriva căreia se argumentează. Se disting sub acest aspect, fără pretenţie de exhaustivitate: (a) argumentări cu tezafactuala sau teoretică " adică privitoare la adevărul sau acceptabihtatea unor propoziţii despre fffZZmeme L trecu,, prezent sau ni,or, despre exis,en,a * relaţii canale sau dealtfel între clase de fenomene naturale, sociale sau psihice etc., (b) argumentări ce uu ca teze judecăţi de valoare, adică evaluări în termeni de bun/rau, drept/nedrept moml/imoral, echitabil/inechitabil, legitim/nelegitim, benefic!dăunător, valoros/hpsit de valoare etc • (c) argumentări cu teză acţională sau pragmatica, adica privitoare la ceea ce ar trebui sau nu ar trebui făcut, recomandări de acţiuni sau abţineri, propuneri de măsuri practice, de „politici". Câte o argumentare mai ampla şi mai complexa poate consta din câte două sau mai multe sub-argumentări diferite intre ele după caracterul
0Pinieila(B)VRelaţia dintre argumentator şi auditoriu. Deosebim, din acest punct de vedere argumentări monologale, unde cele două roluri nu alternează in cursul argumentării, şi argumentări dialogale, unde participanţii sunt, rând pe rând,
^^m^Q^LdTea pozitivă sau negativă a argumentatorului faţă de opinia care face obiectul argumentării; deosebim, în acest sens între argumentări contra adică între argumentări ce susţin opinia in cauza şi cele ce o combat. Altfel spus, între argumentări pozitive şi argumentări polemice. Există, fireşte, şi argumentări in care se oferă deopotrivă, temeiuri în sprijinul unei opinii, şi obiecţii împotriva opiniei sau
°Pin,ll0r(sTpoTface şi alte clasificări ale argumentărilor, dar aici să rămânem la cele menţionate).
1 Pentru fiecare din argumentările reproduse în secţiunea precedentă, încercaţi sa stabilit! cărui tip îi aparţine după cele trei criterii indicate aici. La cazurile care vi se par mai anevoie de clasificat, discutaţi de ce natură este dificultatea şi de unde provine.
2.	Faceţi acelaşi lucru cu următoarele exemple:
157
?e ,o, ^“gnrş; re,e s.ă
fac pe oameni sa dea înapoi de la săvârşirea infracţiunilor trebuie să fie cu atât mri StaC° e e care "
Cesare Beccaria, Despre infracţiuni şi pedepse
2.2.	„O simplă dojană e mai bună decât ocara Căci doiana n u, pe când oca,, este aprigă şi jignitoare prin ,,„le„taf
greşeala, pe când cealaltă doar îi îndârjeşte”.	mdreapta pe cer ce cad m
Epictet, Fragmente
interesea^p
S®:~«=±sssaîS55
(Exemplu dintr-un manual de Gândire critică)
şi mai stringent decât dreptul mamei de a decide ce se Jâmplfîn ş^comuTef 'TtT' mar mult. Prin urmare, foetusul nu poate fr ucis; nu se poSL uJ avo^	" ?
J. J. Thomson, O pledoarie pentru avort
nici o	in principiu
35
Vladimir Soloviov, îndreptăţirea binelui, cap X secţ I
-c&pr5sl^
J.-J. Rousseau, Contractul social, III, cap.viii.
(substantiv^esfeirc^şTdeosebfreca^înfreaninai™!col™ ‘0,Ul’ *	k 5‘ "™
158
Augustin. Ştii, de asemenea, că atunci când spunem <animal>, una este acest substantiv de trei s^^e’	^cătemafadeiimltei^privinţa taturor semnelor Şi a lucmnlor
semnificare. ^ ^	-ţi par că semnifică aitCeva decât ceea ce sunt ele precum acest
el se semnifică tot ce se rosteşte cu voce articulată şi cu un î»|.les oarece, atunci este el msu5. cuprins în această categorie.
%.% cu <numele> uu se întâmplă la fel? Căci pe de o parte el semmfică numele de
putea răspunde cum trebuie altceva decât /că este/ nume /adrca substantiv n.n/.
IfXSÎtatntue. semne ce, printre alt. lucruri pe care le semmfică, se semnifică şi
pe ele însele.^
It/Tirtot Sa îti pare şi acest cuvânt de patru silabe, <conjuncţie>? -"	j/câtuşi de puţin?căci lucrurile pe care acesta le semmfică nu sunt nume (substan ),
el însă este nume (substantiv)”.
Sf. Augustin, De magistro, cap. iv
Secţiunea III
ANALIZA TEXTELOR ARGUMENTATIVE C°^oURA ri1 LOGICE (MACROSTRUCTURI) ALE ARGUMENTĂRII OK
reprezentarea lor prin diagrame beardsley-thomas.
Analiza textelor argumentative, aşa cum a fost discutată şi ilustrată în cap V cuprinde separarea parţn propriu-zis argumentative de eventualele adausuri neargumentative, identificarea tezei, demarcarea aserţiunilor distincte din care constă argumentarea in fine trasarea legăturilor logice dintre ele, legături ce conduc de la (punctele de plecare) la teză. Un element fie^spfîjmlrrăce^m' operaţie il constituie indicatorii verbali ai argumentării (IVA) prezenţi în text Numerotând aserţiunile din care constă textul, în ordinea în care apar în el, configuraţia gica de ansamblu a oricărei argumentări poate fi redată printr-o diagramă (modul de
construire a diagramelor Beardsley-Tkomas a fost explicat în cap VI) §
lorică	°- argUmmtare mai amPlă *™ complexă, sau când structura ei
logica este mai opaca, se recomandă, la analiză, extragerea din text şi formularea separata a aserţiunilor componente.
De analiza logică a textelor argumentative ţine şi evidenţierea eventualelor componente subînţelese, care fie fac parte dintre punctele de plecare ale argumentării fie sunt concluzii intermediare lăsate neformulate. Reconstituirea acestor componente tacite este uneori uşoară, alteori mai anevoioasă şi problematică
Dacă folosiţi exerciţiile de aici m cadrul unui seminar, este indicai să comparau
*amUz>m ce,e a,e co,esUor 5i *
1. Anahzâţi în modul sugerat adineauri, câteva din textele argumentative prezentate in secţiunile I şi II. Pentru început, este recomandabil să analizaţi argumentări scurte şi simple, cum sunt (6.6) şi (6.10) din secţiunea I, sau (2 2) (2 4) şi (2 5) din
“ * T 3ltele’ ^ C°mpleXe- FOmUlaţl «*** ~le difilmltăti^pe care le-aţi întâmpinat cu acest prilej, întrebaţi-vă de unde provin şi comentaţi-le.
narasrafbî	'f “P***! C°nflgUra*iei lor logice> textul argumentativ din
camfparm ele îlUmi ’ ^ ^	6 trei; evidei*aţi mai întâi, prin subliniere, IVA
160
2 1 Participarea la plăcerea altuia este de regulă interesată; chiar şi în cazul unui batran care se molipseşte de veselia unui copil, caracterul altruist al unui asemenea sentiment este
îndoielnic. Oricum, bătrânul respectiv are plăcerea de a-şi evocaf^ Să^te Dimpotrivă orice sentiment profund de milă, trezit de suferinţa altuia - morala sau fizicaeste ctoSros pentru cel care îl trăieşte şi deci contravine egoismului său, ceea ce reiese deja din faptul c* adevărate compasiune pentru ceilalţi tulbură bucuria noastră intimă, ne întuneca dispoziţia de vesel e adică se dovedeşte a fi incompatibilă cu starea de satisfacţie egoistă. Aşadar, compasiunea sau autentică nu poate avea o motivaţie meschină şi se prezintă ca un sentiment pur altruist m contrast cu participarea la bucurie sau la desfătare, care este o stare difuză şi eterogena (in sens moral) .
Vladimir Soloviov, îndreptăţirea binelui, cap. 111
2 2 Individul e supus unor numeroase reguli şi legi te tot felul care îi limitează activitatea îi determină precis sfera de manifestare şi la nevoie sancţionează faptele sale fie prm pedepse fie prin aprecierile pe care le face opinia publică. Pnn urmare, avem pe de o parte leg veritabile cu^sanctiuni juridice constrângătoare, iar pe de alta obiceiuri şi norme cu sancţiuni morale psihologice. Şi e necesar să fie aşa, deoarece altminteri n-ar mai fi posibila convieţuirea oamenilor laolaltă Orice societate, cât de primitivă ar fi, impune anumite reguli de conduita, căci nu există societate care să nu constea din raporturi reciproce dintre oameni, or pentru o nomiala fanctionare^^ a societăţii indivizii trebuie să se adapteze, să-şi comprime unele din mdmaţnle lor
naturale, să se supună legilor. Autoritatea şi legea sunt supoziţn fimdamentale pentru existen,.
societăţii. Deci regulile morale şi legile au o origine comuna - societatea)...) .
Petre Andrei, Sociologia politicii, cap. Vii
2 3 Poporal se pricepe de minune să aleagă pe cei cărora trebuie să le încredinţeze o narte oarecare dta puterea sa. Pentru aceasta el nu are decât să se călăuzească după lucruri pe care Pa	. P- j - f te evidente El ştie foarte bine că cutare bărbat a fost adesea in război
â^^r,Ir»Se"5e. este deci foaiie capabil *; aleagă™ —n, *
mtampiam. ^ ^	deşl poporui dobândise dreptul de a încredinţa demnităţi plebeilor el
pretindă acele funcţiuni car^P^^	I, cartea II, cap. II.
Notă. Analizând argumentarea lui Montesquieu de aici, destul de lungă şi de stufoasă S iXat să scoateţi din text enunţurile componente şi să le scrieţi sepa a ^erSub altele numerotândude în ordinea în care apar. (Cu acest prilej le puteţ i modifica la nevoie, formularea - fireşte, păstrându-le nealterat înţelesul). Ea se pretează,
161
în fapt, la două moduri de analiză întrucâtva diferite (dar compatibile între ele). încercaţi să le descoperiţi singuri, apoi comentaţi prin comparaţie avantajele fiecăruia din ele.
3.	Construiţi diagrame pentru configuraţiile logice ale argumentărilor din următoarele două texte foarte simple:
3.1.	Marian nu poate fi tatăl lui Dănuţ; pentru că Marian are grupa sangvină 0, iar Dănuţ grupa AB, or se ştie că un copil cu grupa sangvină AB nu poate avea ca tată un bărbat cu grupa sangvină 0.
3.2.	„Lucrurile care nu ne dau nici înălţare sufletească, nici încredere, nici linişte nu sunt bunuri. Bogăţia însă şi sănătatea şi celelate de acest fel nu-ţi acordă nimic dintr-astea; aşadar nu sunt bunuri”. (Argumentare atribuită stoicului Posidonius de către Seneca, în Scrisori către Luciliu).
4.	Construiţi diagrame pentru fiecare din textele argumentative pe care le-aţi analizat la exerciţiile 1 şi 2 din prezenta secţiune. Dacă pentru vreuna din ele vi se pare că sunt posibile două moduri de analiză diferite, construiţi pentru fiecare din ele diagrama potrivită, apoi comparaţi între ele cele două diagrame.
5.	Recitiţi argumentarea de mai înainte (secţiunea I, fragmentul 6.6) a lui Montesquieu privitoare la legea romană care îngăduia magistraţilor să primească daruri, apoi întrebaţi-vă dacă în ea sunt folosite premise subînţelese şi cum le-aţi formula dacă s-ar cere să le explicităţi. în fine, reprezentaţi configuraţia ei logică printr-o diagramă, introducând în aceasta şi literele ataşate premiselor reconstituite.
6.	Determinaţi şi numerotaţi în ordine enunţurile din care constau următoarele scurte texte argumentative şi trasaţi, la fiecare din ele, legăturile logice dintre enunţurile componente. Apoi întrebaţi-vă dacă în una sau alta dintre argumentări se apelează şi la premise subînţelese; în caz că da, reconstituiţi aceste premise aşa cum vi se pare mai plauzibil şi explicaţi de ce argumentatorii au socotit potrivit să le lase neenunţate.
6.1 „Este bună învăţătura celor care interzic să faci ceva de care te îndoieşti dacă e drept sau nedrept. Căci dreptatea străluceşte prin sine însăşi, iar îndoiala arată că te gândeşti la o nedreptate”.
Cicero, Despre îndatoriri
62 „Prietenia e mai presus decât înrudirea, prin aceea că iubirea poate lipsi din înrudire, din prietenie însă nu; într-adevăr, dacă înlături iubirea, piere şi ceea ce numim prietenie, dar înrudirea rămâne”.
Cicero, Despre prietenia
6.3 „înţelegerea naturii umane reclamă libertate, pentru că fără libertate va exista prea puţină diversitate, iar fără diversitate toate aspectele condiţiei umane vor fi puse pe seama unei naturi fixe şi nu a înrâuririlor unei culturi particulare”.
J. Feinberg, Social Philosophy
162
pregăteşti şi’penttu	^ZT,£^ 5“
neîncheiate”.	Sencca> DeSpre mânie, cartea a treia
7. in pasajul umtâtor se poate ^
1recurgerea texului, femtulatt-vă in sens
constatările şi aprecierile.
„Fiind o investigare critici:>'=nlerii
poziţie teoretică/, filosofii nu ““	să dai in vileag ce cntem
~d î"“Su° presupus pendu a face ca gândirea ş. «cjinnea
noastră să fie consistente.	t ea de către Aristotel, în cartea I a Politicii,
Un exemplu m acest sens este cerceta^	lntreabă Aristotel - ar justifica
a instituţiei sclavajului la	d“^e esţe pfesupus în înrobirea de către cineva a unei
folosirea unui om ca sclav.	.	■	nrn ra sclav înseamnă a-1 folosi ca pe un
alte fiinţe umane? Şi răspunde ca a fotapnmom ca soa pricinan-ar fi capabil să-şi
simplu instrument, ceea ce arfiJ8^"^Sl L ^est sens - susţine Aristotel - este conducă singur propriile activi , •	fi îndreptătltă. Atât spune Aristotel şi
sclav din fire iar înrobirea ™ui astfe^de^^^	de^amem şi că ei pot fi în mod
asumă ca pe un lucra nepro	. a	prul minte că, potrivit propnei sale
îndreptăţit folosiţi ca „instrumente vii .	asemenea om nu ar fi un agent responsabil
teorii despre natura umana şi ţsPre etica un	fi om. Un individ atat
Şi ar fi incapabil de virtute. Inh-un	fl ’nefolositor ca sclav. Astfel,
înrobit se vădeşte ^^^mentals ofPMosophy
Secţiunea W
TEHNICI DE ARGUMENTARE
Odata trasate, in urma analizei unei argumentări, legăturile logice dintre enunţurile textului prin care ea este formulată, urmează, pentru cine vrea să-şi facă o
leTătiri^U'Zff! T ei;fe dof !",rebiri: (a> de ce na,ură sm<
legaturi, (b) cat de tare, de solida este fiecare din ele şi, finalmente, cât de bună este legătură dintre cele doua „capete” ale argumentării - dintre teza ei şi premisele „ultime folosite in sprijinul ei in acea argumentare. Prima din aceste întrebări priveşte
uuua priveşte jorţa probanta a acestor iehmci in căzut care ne interesează; căci dună cum am văzut in cap. IX din Partea I, fiecare din tehnicile argumentative poate fi utilizată mai bine sau mai puţin bine, eventual chiar defectuos, sofistic.	J
Lasam aceasta a doua întrebare pentru exemplele şi exerciţiile din secţiunea următoare, spre a ne concentra aici asupra celei dintâi recunoaşterea SX argumentative folosite intr-o argumentare dată. Un număr de astfel de tehnici au fost
TCZZuZn ?LAm, men,iom‘ aco,°**** <*	"% J:%
ZZl tli T/ f intermfdlare^ se pot găsi laolaltă câte două sau mai multe dintre aceste tehnici, folosite succesiv sau in combinaţie, câteodată chiar în legătură cu una şi aceeaşi propoziţie.	*
rnre S'arputea ca în unul sau altul din exemplele de mai jos, tehnica sau tehnicile de dZrZ Se^te“^mentato™l ^ nu se potrivească întocmai nici uneia din cele ,	fap: VI1’ incerţaţi Şl in astfel de cazuri să caracterizaţi, în termeni generali
in ce mod îşi susţine el teza. Daţi atenţie şi aici eventualei prezente în textele argumentative a unor premise subînţelese; s-ar putea ca tocmai explicitârea lor să vă sugereze ce tehnici a folosit argumentatond.
1.	Identificaţi şi comentaţi pe scurt tehnica sau tehnicile de argumentare folosite m fiecare dm următoarele exemple dm secţiunile precedente: (6.5) - (6.8) din secţiunea I, (2.1) - (2.7) dm secţiunea II, (3.1), (3.2) şi (6.1) - (6.3) din secţiunea III.
2.	Faceţi acelaşi lucru în cazul următoarelor argumentări:
• . ,2'1 2' »C“e nu'51„ da seama că înfăţişarea, deprinderile, comportamentul chiar si
părSofacf a^criTPUlleiaf dC ^ Părinîi? ASta nU S'3r	dacă nu «rea şi’caracteral
Lelas mim t ^m^L T!:51 f	" influenîa naşterile. Dar faptul că cei născuţi în
,nma t	d o xV Pm fir6’ Viaţă Ş1 soartă nu-' 0 d(>vadă clară că data naşterii nu
influenţează cursul vierii? Nu cumva e de crezut că nimeni n-a fost conceput şi născut odată cu Scipio Africanul? Căci cine a fost asemenea lui?”	*	a cu
164
2.2.	Nimic nu este mai contrar raţiunii şi ordinii universale decât hazardul; de aceea rrn se pare că nici divinităţii nu-i este dat să ştie ceea ce se va întâmpla prin jocul hazardului sau a sortii Căci dacă ştie, înseamnă că acel lucru se va întâmpla negreşit. Şi daca se va intamp a negreşit nu mai există hazard. Or, hazardul există. Prin urmare, nu pot fi presimţite cele ce survin la întâmplare. Dar dacă negi existenţa hazardului, afirmi şi pretinzi că tot ceea ce se intampla şi se va întâmpla a fost hărăzit din veci să existe; atunci trebuie să schimbi definiţia divinaţiei, pe care o numeai presimţirea lucrurilor întâmplătoare. Căci dacă nimic nu poate sa se faca, sa survina, sa se întâmple fără să fi fost prestabilit din veci, înseamnă că şi viitorul vine la momentul sorocit şi atunci cum poate să mai existe întâmplând Iar dacă o înlături, care mai este obiectul divinaţiei, numită de tine presimţirea lucrurilor întâmplătoare?
2.3.	Să ne ocupăm acum de prezicerile caldeenilor. Eudoxus, discipol aUui Platon şi, după aprecierea celor mai învăţaţi oameni, neîndoielnic cel mai renumit astrolog, a lasat scns ca e de părere să nu se dea crezare caldeenilor în ce priveşte prezicerea şi stabilirea vieţii cmva dupa ziua de naştere. Şi Panaetius, singurul dintre stoici care a contestat prezicerile astrologilor, afirma că Archelaus şi Cassandrus, cei mai mari astrologi ai vremii, contemporani cu el, deşi sepncepeau -m „ate problemele astrologiei, de acest tip de preziceri nu s-a» folos». Scylax dm Hal,cama prieten al lui Panaetius, cunoscător în astrologie şi cârmuitor al cetăţii sale, a respins cu totul această formă de divinaţie caldeeană”.
2	4 Consider că nU eSte nici măcar utilă cunoaşterea viitorului. Care ar li fost viaţa lm Priam dacă ar fi ştiut din tinereţe sfârşitul bătrâneţilor sale? (...) Lui Marcus Crassus crezi ca i-ar fi fost de folos să ştie, atunci când era în culmea gloriei şi a bunăstării, că după uciderea fiului sau, Publius după distragerea armatei, îi va fi dat să piară ruşinos şi dezonorant, dincolo de Eufrat Sau socoti că Pompeius, după cele trei consulate, trei triumfuri în plina glorie,	j “
ştie că va fi ucis în acea singurătate egipteană după ce şi-a pierdut armata, şi ca, după moartea lu se vor "mtâmpla lucruri despre care nu pot vorbi fără durere? Dar de Cezar ce crezi? Cat de chinuit sufleteşte ar fi trăit, dacă ar fi ştiut dinainte că, în acel senat în care el n numise aproape pe toţi m sala lui Pompei, chiar în faţa statuii acestuia şi sub privirea atâtor centurioni ai sai, asasinat de cei mai de seamă cetăţeni, dintre care pe unii i-a acoperit de onoruri, va zacea fără ca vreunul dintre prieteni, nici măcar dintre sclavi, să se apropie. Cu siguranţă, e mai utila necunoaşterea nenorocirilor viitoare decât cunoaşterea lor”.
(Toate aceste patru fragmente argumentative sunt luate dm scrierea lui Cicero Despre divinaţie. Avem aici o bună ilustrare pentru cazurile în care în argumentan complexe, alcătuite din mai multe sub-argumentăn, sunt utilizate mai multe tehnici
argumentative).
2.5. Opinia multor jurişti teoreticieni şi practicieni, de la Cesare Beccana /criminolog italian din sec” XVIII - n.n./ până astăzi este că pedepsirea promptă şi certa cu un anumit gra e setritate este un mijloc de descurajare mai eficace a omorului decât o pedeapsa de maxima severitate atunci când este incertă şi aplicată fără promptitudine. Cu toate ca dovezi această opinie posedă gradul de credibilitate pe care-1 acordam in mod normal spuselo^ ce relaJz. di» Speri»!» 1» * via,». Ia, m absenţ »»o, dovez, vonctadente ea pedeapsa capitală este o formă mai eficace şi/sau mai umană de pedepsire a omorului decât altă pedeapsă, nu mai rămâne nici un temei rezonabil de a o păstra .
Sidney Hook, The Death sentence, în R. L. Purtill (ed.), Moral Dilemmas. Readings in Ethics and Social Philosophy.
165
eon»	z rcu,oasă p“m sode,a“ d“â*
£=K
penculoase pentru societate decât activitatea pe care sunt menite să o împiedicT”^3”61 ^ 0131 A. Blakeslee, Should marijuana be legalized?
privează pe copiii dtoigntpul minoritar de şanse ed»ra,ionale egale. Noi ce'imd'i (”")	' “
culoare! "LZS7Z ^‘^TSZE" *
d“uzrş,t':8^r„^^^^
din punct de vedere rasTal>	^ ^ ® " aVCa parte	si^m şcolar integrat
Psihologice în momentul procesului Plessv ..	. are^ste amplu	de autorităţi recente înmaterie”.
motivaţia unei hotărâri a Curţii Supreme de imtîtîp q q n a	i r>
Board of Education of Topeka, 347 U. S. 483 (1954).	’	’’ m procesul Brown
vs.
vs.
mmmmwmî
latura, şi anume la cea reală sau, mai exact, la cea factuală ZTZlaTvl^V ^ adăposteşte în casa Ini, şi ,a înnebarea^aşul J	°
morală a sincerităţii îl obligă să devină un compbce Ictiv lfcril^ ucir”^111113’ 161686 63 d3t°n3 bănuiala ucigaşului şi i-ar deconspira total victima	’ reSpectlvul om ar “ta"
166
este pernei şi chi„ oblig,.orie in nanrele saMrii şi binelui celor apropiaţi. Es,e un pnnapru
în consecinţă, nu ne putem aştepta decât la concluzii false .	v	VI
Vladimir Soloviov, îndreptăţirea binelui, cap. V, secţ. VI.
3.	Iată acum, redat aproape integral, un discurs argumentativ rostit în Parlament într-o anumită ocazie, în februarie 1883, de către omul politic conservator P F' C*£ Este vorba de o argumentare suficient de complexă, construita cu pricepere retorica, m care Zt folLL sSsiv câteva tehnici de argumentare. Cel mai bine ar fi să le recunoaşteţi siZn S ă deteZmat care este rostul fiecăreia, în locul în care e folosită. Pentru cme STtSS nZma unui mic ajutor - sau vrea să se verifice, după ce a lucrat singur-sugerăm să se gândească la tehnici precum invocarea unui caz paralel, argumentarea ad hominem legitimă, nesofistică, sprijinirea pe o relaţie cauzală (invocarea unei conseci , nedorite pe care ar avea-o adoptarea unei anumite Imn de acţiune).	------------
Ni se cere, d-lor, darea sub judecată a d-lui I. Brătianu înainte de toate ca un act de îndreptare, pentru ca să nu se mai poată repeta relele de canam sufent.
Dar oare reteta ce o daţi d-voastre lecuieşte ea râul.	. .	.	~
Ca act de îndreptare s-a cerut darea în judecată a Ministerului Catargi Ş1 acei can o făceau
P™CiP“ ot«CdT,â™^vmov,.; oare pedeps.nd pe d. BrManu, aţi
—* -
167
poţi face decât pe alte căi. Când zic acestea, zic un adevăr pe care, desigur istoria-1 va contrasemna. La noi până astăzi am avut mai mult clientelă decât partide.
Ei, cum se ţine clientela, d-lor? Clientela nu se ţine decât satisfăcând-o.
„ , **acel nlJnlstru nenorocit care având, cu drept sau fără drept, ideea că este în stare să facă
esteT aTtaCeaStr Ş,d’n îara 3Ceasta’ acel nenorocit pentru, ca să aibă majoritatea care-i trebuie este de multe on silit sa faca concesiuni pe care conştiinţa sa le dezaprobă.
?	n01 V°m P16rde m Upte de nmmozităţi sterile cele mai bune din puterile si
talentele noastre, nu ne va mai rămâne nici o forţă când ţara ne va cere să punem mâna la ?o
adevarata lucrare şi sa dam satisfacţie cerinţelor ei. Convingerea mea este cum că tara cu toate greşelile d-lui I. Brătianu, aşteaptă altceva de la d-voastre, decât darea lui în judecată ’ ” ’
Secţiunea V
EVALUAREA ŞI CRITICA ARGUMENTĂRILOR; DAREA ÎN VILEAG A PROCEDEELOR SOFISTICE. ARGUMENTĂRI ŞI CONTRA ARGUMENTĂRI
După cum s-a explicat mai înainte, în cap. IX, în evaluarea unei argumentau se impun a fi examinate înainte de toate următoarele trei elemente: (a) acceptabihtatea punctelor de plecare’’, adică a enunţurilor care în cadrul ei îndeplinesc doar funcţia de
frejuise^Mj^l^
pmcteîeunde unele enunţuri sunt ţinute cu	* fimlmenteradecmr
legăturii logice dintre teză şi punctele de plecare, adica „premisele ultime	ale
argumentării - cele vizate la punctul (a); (c) necircularitatea, adica independenţa	la
fiecare pas inferenţial - a acceptabilităţii premiselor faţa de acceptabihtatea concluziei
susţinute^ ajutorul^ ^ ^ evaluarea critică a unei argumentări, şi considerente
precum claritatea cu care sunt formulate teza şi argumentele aduse_ in sprijinul ei, ^ordinea în care sunt dispuse argumentele, adecvarea la particularităţile auditoriului vizat, modul de folosire a resurselor expresive ale limbajului pentru susţinerea a enie auditoriului si potenţarea adeziunii sale la teza argumentatorului ş. a.
în critica argumentărilor pot fi vizate câte unul sau mai multe^ dintre aceste aspecte. în legătură cu cerinţele (a), (b) şi (c) de mai sus, se intampla ca in argumentau
să fie detectate procedee incorecte, adică sofisme şi paralogisme.
Fragmentele oferite în cele ce urmează sunt de mai multe feluri. Unele prezintă, în paralei: argumentări având acelaşi obiect, dar teze diferite sm chiar opuse..Menirea acestor exemple este de a ilustra că în sfera opinabilului se poate argumenta raţiona pro şi contra Acestei situaţii i se subsumează cea în care cineva dezvolta o contraargumentare la o argumentare a altcuiva. Alte fragmente cuprind critici la adresa unor argumentări, în particular imputări de procedee sofistice; in cazul lor este indica să vă întrebaţi dacă aceste imputări vi separ convingătoare, eventual şi daca aţifisim singuri, la o lectură mai atentă, că în argumentarea cu pricina exista ceva du io . Uneori este prezentată doar câte o contraargumentare la teza unei argumentau care este citată, cititorul fiind atunci invitat să se gândească singur ce s-ar putea spune m Tâcelei J. AI,eorl. tn fine. sun, reproduse argumentări în privinţa corona îi,„arul este invita, si se pronunţe singur, după ce a parcurs exerciţiile dm precedente, eventual şi si încerce să contraargumenteze. Chiar şi ,n cazul
169
Tn^hiTdJ^ertiZ "’J"^ S‘ “ Cămr *** ° ~lmPi»^ este câteodată indicat, in chip de exerciţiu, sa încercam contraargumentări, asumându-ne postura cuiva care
împărtăşeşte o opinie diferita de a noastră. S-ar putea să descoperim astfel că temeiurile Pro„ e~ Se sprijină anumite credinţe ale noastre sunt unilaterale sau mai puţin convtngatoare decât n, s-au părut ini,ial fi că. nu odaia. şi cei ce gândesc al,fel deJZi au temeiuri rezonabile pentru credinţele lor, astfel încât, prin dialog şi confruntare raţionala de opinii, am putea avea de câştigat şi noi şi ei.
,	!' C®mParat1 mtre ele următoarele două argumentări, care au acelaşi obiect dar
adopta şi susţin in privinţa lui poziţii diferite, oferind, fiecare, argumente- Recunoaşteţi «tocile de argumentare folosita în fiecare din ele ş, apreciat, cam dintele doini vr se pare mai convingătoare. Ambele aparţin, de altfel, unor gânditori de orientarflibendă avocaţi ai toleranţei şi ai neintervenţiei statului în chestiuni de credinţă religioasă.
credinţă	n“Sistra?jIui «iude până la stabilirea canoanelor de
credinţa sau a formelor de cult pnn forţa legii. Căci legile sunt total lipsite de forţă fără
pedepse, iar pedepsele m acest caz nu sunt de nici un folos, nefiind potrivite pentru convingerea minţi,. Nici jurământul religios, privind canoanele de cXtă conformarea faţa de vreun cult exterior nu poate fi eficientă în mântuirea sufletelor cum a aratat deja m afara cazului m care adevărul primului şi acceptarea celuilalt fată de Dumnezeu ar fi create pe de-a întregul de aceia care jură
u sunt in nici un fel capabile să producă o asemenea credinţă. Numai cunoaşterea şi dovezile po produce schimbări în convingerile oamenilor; iar această cunoaşterinuRoate m mei un fel proveni din suferinţă coiporală sau din vreo altă pedeapsă exterioară (...).
(...) Acele paren care neagă existenţa lui Dumnezeu nu trebuie tolerate nicicum Promisiunile, înţelegerile şi jurămintele, care sunt legăturile societăţii omeneşti nu pot avea vreo forţa asupra^ui ateu. îndepărtarea de Dumnezeu, fie şi numai toate aceste legaturi. De asemenea, aceia care prin ateismul lor subminează şi distme orice religre, nu pot avea met un motiv religios pentru care să ceară privilegiul toleraşi
. 3 C- pnve? - ahe 0piml practlce’ deŞi nu sunt cu totul în afară de orice eroare dacă nu tind sa impună stapamrea asupra altora sau inviolabilitatea civilă a bisericii în care sunt propovăduite, nu exista nici un motiv pentru care ele să nu fie tolerate”.
John Locke, Scrisoare despre tolerantă
sesus;me ~ anumite convingeri care sunt atât de utile, ca să nu spunem - dispensabile, bunei stan a oamenilor, încât cârmuirea are datoria să susţină aceste convingeri la fel cum are datoria să apere oricare dintre celelalte interese ale societăţii R'2;A mod de a ^ndi face dm justificarea îngrădirilor puse asupra dezbaterii nu’o chestmne privind adevanil opiniilor, ci o chestiune privind utilitatea lor, legănându-se
bRRR SPfrrîiC^ 31 fl SC3pat dC răspunderea pe care 0 implică pretentia§de a fi un
nn nh	3 ?lt“f0r 0pmiiio1- Cei care’ prm aceasta, ajung să se simtă mulţumiţi
nu observa ca pretenţia de infailibilitate nu face astfel altceva decât să dispară S
punct pentru a reapărea în altul. Utilitatea unei opinii este ea însăşi o chestiune de opRre contestabila, discutabila şi necesitând dezbatere în aceeaşi măsură ca şi opinia însăşi ( )' Pentru a da o exemplificare mai completă a greşelii care se face atunci Sând se interzice audierea unor opinii pe care în sinea noastră le condamnăm, este de dorit să ne
n^pmnRfavÎT bT*™	C3Z C°nCrCt; şi prefer să ale§ cazurile ^re îmi sunt cel
™f,°Pţin .favorablle’ acelea m care există, atât sub aspectul adevăralui cât şi sub cel al uni,laţii, «le mai polemic argumenta împotriva mjâţii de optoi,
170
cineva contestă credinţa în Dumnezeu şi în viaţa de dincolo, sau vreuna dintre «totande morale îndeobşte acceptate (...)• Oricât de ferm ar fi convins cineva, nu numai de falsitatea, dar şi de urmările periculoase, nu numai de urmările periculoase, dar şi - ca sa folosesc mşte expresii pe care k dezaprob total - de imoralitatea şi impietatea unei opinii, toUişi, daca in virtutea Acestei aprecieri, care rămâne o apreciere personală chiar şi atunci când se sprijină Hp^a publică din tara respectivă sau din vremea respectivă, acel cmeva împiedica audierea cdor ce se pot spune în apărarea opiniei respective, atunci el dovedeşte ca îşi atribuie o anumită infailibiitate. Iar în cazul în care opinia este numita imorala sau lipsita de pietate această presupunere, departe de a fi mai ferită de obiecţii sau mai puţin periculoasa, foacă de fapt rohil cel mai nefast. Căci tocmai în asemenea cazuri membrii unei generaţii comit aceleP greşeli îngrozitoare ce stârnesc uimirea şi oroarea posterităţii. Tocmai pnntte - cazurile de acest fel vom găsi memorabile exemple istorice de folosire a braţului legii pen nimicirea celor mai buni oameni şi a celor mai generoase concepţii; cu un repetabil succes în ce-i priveşte pe oameni, în timp ce unele dintre concepţiile vizate au supravieţuit penfru a fi invocate apoi - parcă în bătaie de joc - în apărarea unor conduite asemanatoare faţa de
aflaţi în dezacord cu ele sau cu interpretarea lor obişnuită”.
’	J. S. Mill, Despre libertate, cap. II.
Legat de ceea ce face obiectul celor două argumentări citate luaţi în considerare
şi următorul fragment argumentativ, dintr-un autor de asemenea liberal; ---------------------_-------
„Oricare ar fi modul în care un guvern intervine în tot ceea ce se referă la religie,
el nu P0a^^C^e^^^ c-n(j ^ * menţmă religia împotriva spiritului critic fimdcă autoritatea nu poate acţiona supra convingerilor; ea nu acţionează decât asup intereselor Favorizându-i doar pe aceia care nu profesează decât parerfle consacrate c noate ea câştiga? îndepărtarea celor care-şi mărturisesc gândirea personala, deci a celo care sunt c?elputin, sinceri; ceilalţi ştiu să-i eludeze precauţiumle pnn minciuni facile. Aceste măsuri de precauţie îi ating pe cei scrupuloşi, dar nu au nici o putere asupra ce or
rare <mnt deia corupţi sau sunt pe cale să devină.
Care sunt de fapt resursele de care dispune un guvern pentru a favoriza o anumi opinie? (	) Va restrânge libertatea scrisului, a vorbitului, a elocinţei, a raţionamen ui,
sau clfiar a declamaţiei? Iată-1 angajat pe un drum nou: nu mai e preocupat *a favorizeze sau să convingă, ci să înăbuşe ori să pedepsească; gândeşte oare ca kglle^ putea cuprinde toate nuanţele şi se vor putea adapta cu precizre fiecărui	f
sale represive vor fi blânde, nu vor fi respectate; vor irita fără sa intmudeze. Daca vor severe guvernul se va transforma într-un guvern de persecuţie. Odata pornit pe pan
aceasta alunecoasă şi rapidă, zadarnic va mai încerca să se oprească •
Benjamin Constant, Principii de politica, cap. XV ii 2
2. Faceţi acelaşi lucru ca la punctul (1) în cazul următoarelor două argumentări, privitoare ambele la originea statului.
O cetate se naşte - am zis eu /Socrate/ - după câte cred, deoarece fiecare dintre „oi nu £ «iTiuce lipsa de mul,e. Ce o* ca dl d» P*** P-»
întemeierea unei cetăţi?”
Deloc alta” - zise el /Adeimantos/.	.
' Astfel fiecare îl acceptă pe un al doilea, avându-1 în vedere pe un al treilea şi
având nevoie deal patrulea, iar strângându-se mulţi într-un singur loc spre a fi partaşi şi se întrajutora, ne fac să dăm sălaşului comun numele de cetate, nu.
171
„întocmai”.
bine pentVfsSS?”^ ^	^ ^ StaU lucrurile’ sau ia ceva> socotind că este mai
„Desigur”.
existentav5'.5i “* ,"’i	”'VOi * “8“"'»	î" vederea
„Absolut”.
asemănătoare”0113 “* nCTOi3 *	a *'»	“racămn.e şi de ce.e
„Aşa este”.
„Sa vedem cum va ajunge cetatea să le asigure pe acestea. Odată, îl va avea pe agricultor, apoi pe constructor, apoi pe ţesător? Sau vom adăuga acolo şi pe cizmar şi pe mea un meseriaş dintre cei ce se îngrijesc de nevoile trupului?”	P
„Desigur”. Etc.
Platon, Republica, 369 b-d
,	. ”2Upă Cam r,oiurile de albine ™ se constituie pentra a fabrica faguri, ci fabrică
fagun pentru ca albinele sunt sociabile, la fel şi oamenii, dar într-o măsură mult mai mare asocundu-se datonta naturii lor, dovedesc îndemânare în acţiune şi cuget. (...). Nu este adevarata parerea unora, potrivit căreia oamenii s-au unit în comunităţi doar din ^^itntile
fea ajutorul altora. Iar dacă am putea satisface necesităţile noastre alimentare şi de trai’ cu un soi de bagheta magica, cei mai inteligenţi dintre noi s-ar consacra oare integral
ZnoS™ Şt"nţel’raiăa mal aVea nici 0 altă Preocupare? In nici un caz. Căci ar dori opotnva sa scape de singurătate şi să găsească un tovarăş de studiu, pe care să-l instruiască sau de la care să ia lecţii, pe care să-l asculte, căruia să-i vorbească”.
Cicero, Despre îndatoriri, I, 45.
iurirlină	din alte scnerb mai recente, de filosofie politică sau
ne are t CU ^^ 0316 ^ obiectul celor două argumentări reproduse aici, evaluati-le pe acestea şi pnn prisma teoriilor mai noi despre stat şi drept.
a prezenta	P“aj.C“prin?e' duPă cum '	* văzu., o contraargumentare, fără
a prezenta pe larg - de buna seama pentru că le presupune cunoscute sau uşor de bănuit -
2T1	P\“'e Se SpniM >’unc<“1 * .7*** pe care ea î| eomba.e. Wc",i să
P ’ ’ P? baza 3 ccea ce aP mai citlt Pe această temă sau reflectând singuri
eviZtrf C m f?V°area punctului de vedere combătut în contrarargumentare. Apoi evaluaţi comparativ argumentele pro şi pe cele contra.	P
R - . >’Aşa-zişi <analişti> susţineau ieri la TV că votul ar trebui să fie obligatoriu în
nuTnol'i	’ aducându'Se lumea la vot cu f°rţa, s-ar obţine un tablou eleftoral mai
puţin politic, mai apropiat necesităţilor economico-sociale ale populaţiei A susţine asa
cornfmtStamna r “C1 mSt'nCt’ nid Cultură democratică. între atributele Votului consfmţite prm lege alatun de direct, secret, universal, se află şi liber. Votul trebuie să fm
-TilT^8616’ mdUSiV 3Ceea de 3 VOta- Democraţia însăşi înseamnă ta prunul rând libertate. Democraţia nu poate fi impusă cu tancul, în ciuda experimentelor
tagice pe care le forţează Occidentul de câţiva ani încoace. Slăbiciunea şi puterea democraţiei stau m faptul ca oamenii pot renunţa la ea oricând, prin proprie voinţă La
172
dictatură nu poţi să renunţi, că te ia mama dracului. Dacă o ţară întreagă refuză să voteze, asta înseamnă că nu mai vrea democraţie - şi aceasta este o opţiune democratica.
A sili cetăţenii sub ameninţarea amenzii să vină la vot este o constrângere la fel de nocivă ca a interzice unor categorii de cetăţeni să voteze, aşa-numitul vot cenzitar. Ce s-ar obţine aplicând o asemenea lege? Nişte înjurături, blesteme şi desene obscene pe
buletinele de vot ale celor băgaţi cu poliţia în cabină”.	• 70n4
C. T. Popescu, Bucureştiul revine la normal, m „Adevărul 7 iunie 2004.
Ce credeţi despre modul şi măsură în care ar putea conta, în evaluarea celor două puncte de vedere opuse privitoare la obligativitatea participăm la vot, argumentul faptic că există ţări europene în care cetăţenii sunt obligaţi pnn lege sa participe la vot.
Notă Revedeti acum ce atitudine aţi adoptat dumneavoastră, la exerciţiile dm secţiunea I, în legăturii eu propoziţia (1) de acolo şi comparaţ-o cu modu'c“m lucrurile acum, după contactul cu o argumentare in care tdeea exprimata in ea
combătută.
4.	Cititi următoarea argumentare, apoi revedeţi ce atitudine aţi adoptat mai înainte, în secţiunea I, faţă de propoziţia (g) de acolo, care face aici obiectul criticii.
--- A susţine că democratia- e posibilă fără partide politice este în fapt iluzie sap
ipocrizie” Pentru că e cum mi se poate mai clar că individul izolat, neputand sa dobândească o influenţă reală asupra formării voinţei generale, nu are dm punct de vedere politic o existentă ventabilă. Democraţia, aşadar, nu poate să existe cu atdevarat deca dacă indivizii se grupează după scopuri şi afinităţi politice, adica daca intre individ şi stat se interpun aceste formaţiuni colective ce reprezintă, fiecare o anumita orientare comuna a membrilor săi, un partid politic. în mod necesar şi inevitabil, deci, democraţia este un
stat de partide {Parteienstaat).
Hans Kelsen, La democraţie 5 6
5 Să ne amintim de argumentarea, reprodusă mai înainte (în secţiunea I, punctul 9) dm scrisoarea unui cititor către un cotidian, în care se pleda pentru diferenţierea valon voturilor, exprimate în alegeri, în funcţie de nivelul de şcolaritate al votantulm. Recitib acum cu atentie acea argumentare şi întrebaţi-vă: (a) In ce măsură vi se pare acceptabi propunerea în sprijinul eăreia este construită - întâi ca idee generala■ mai concrete privitoare la modul cum ar urma sa fie pusa in practica ? (b) Ce argument ™ pu^ea aduce împotriva acestei propuneri? (c) Care dintre argumente vi se par mai cu „cutate- cele în favoarea propunerii cititorului sau cele împotriva ei.. Mai întrebaţi v facă^nu cumvraSlentaUl se foloseşte şi de anumite premise subînţelese a căror acceptabilitate estegproblematică. Teza argumentatorului fund una practica, nu omiteţi argumentele contra care ar putea fi scoase dm dificultăţile de a pune m practi
propunerea^avansatadeel ^ ^ ^ argumentat dumneavoastră, şi în ce fel, în legătură
cu propoziţia (f) din lista prezentată în secţiunea I.
6 Iată acum un fragment din intervenţia lui Nicolae Titulescu într-o Şedmţa a Ligii Naţiunilor de după atentatul de la Marsilia din 1934. In dezbatere se afla vmovaţ a imţmtată guvernului de atunci al Ungariei de a fi favorizat pregătirile grupurilor teronste
173
din care au provenit atentatorii. Ce impută Titulescu delegaţiei ungare, sub aspectul modului de a argumenta m răspunsurile date la aceste acuzaţii?.
_ Notă Ar fi instructiv ca după parcurgerea primului alineat din text să vă întrebaţi daca aţi avut deja senzaţia ca este ceva în neregulă în felul cum răspunde delegaţia Ungariei. Abia apoi continuaţi lectura intervenţiei lui Titulescu.
Plicit ”Pra ^enegaţie- S'a rePr°Şat Ungariei că a permis să se dezvolte la Ianka 77“.- lagar de ter°nşti care se dedau la exerciţii militare. Ungaria răspunde citez-„Niciodată o autoritate civilă sau militară ungară nu s-a ocupat de instruirea sau de organizarea refugiaţilor croaţi care trăiesc la Ianka Puszta sau în altă parte”
■	_ Perrmteţi-mi să constat că Ungaria răspunde la întrebări pe care şi le-a pus
mgura. Puţin importa cme se ocupă de instruirea militară a refugiaţilor de la Ianka Puszta. Eu întreb: refugiaţii de la Ianka Puszta se dedau la exerciţii mli.„e sau nuZ “î
s^scr",e “”6"'să p,iveasc5 părin,e!,e ”5,e	™«■»
p , doua denegaţie. S-a reproşat Ungariei că a permis refugiaţilor de la Ianka uszta folosirea libera a armelor şi explozibililor. Acelaşi sistem: Ungaria răspunde la altceva şi spune - citez textual: <Niciodată refugiaţii croaţi nu au primit dTnTartea autorităţilor civile sau militare ungare arme sau muniţii, nici la Ianka Puszta nici în altă parte, şi mciodata ei n-au putut să şi le procure din Ungaria>
tolereze imnomdlr"Tleuî ’Tt “ ^ t PC$te fr0nticră’ Ungaria ar fi trcbuit să toiereze importul lor? (...) De ce Ungana n-a declarat imediat şi categoric că refugiaţii de
nea1?3 ? n‘aVe3U mC1 fcl d® aime? M fi fost foarte greu- De aceea Ungaria 3ocZiTenienîa Un§ară 3 3rmel0r Şi kSă rCStUl înVmmni nelamurit- Dar umbra a
edificatofriÎ1^!.63 “ SUSîine.Ungaria desPre explozibil este cât se poate de edificator. Citez. <De asemenea, niciodată vreun emigrant nu şi-a mitut nrocura în Ungaria explozibil pe cale legală>.	5	pUtUt pr0Cura m
Mnto • Crd Şi 6-’ ASta 3r mai fi lipsit! Dar pe cale ile§ală? Aici este toată problema Mu ţuimndu-se sa nege provenienţa ungară a armelor şi provenienţa legală a explozibililor, apararea ia aici forma unei mărturisiri”.	’	^
7.	Citiţi cu atenţie următorul text argumentativ dintr-un articol al unui cunoscut
căîn LdST’ de”tlflCaîl CU teza susîmută în el ^ întrebaţi-vă dacă nu vi se pare ca m modul cum este argumentata s-a strecurat şi un element sofistic.
„După noiembrie 1996 s-a vehiculat teza c-am contribuit prin articolele mele critice la adresa lui Ion Iliescu şi a PDSR la răsturnarea acestora din Li tea ţări NicTun
Stic T Ti" m P°ate f"” dC 13 pUt6re’ ^ democraţie, un om saTun paL
maLJŢŢ1	^ S P°litician’ al unui P^d, are drept autor principal
realitatea Putem sa fim noi, jurnaliştii, de o mie de ori mai talentaţi, mai inteligenţi mai
argumentaţi decât am fost m articolele împotriva lui Ion Iliescu şi â echipei PDSR Dacă iliescu şi PDSR-ul ar fi ramas mai departe în frunrea ţării”.
a contrib^^L™ ^ dCSCS7Î SingUr’ SUgerăm să dea atentie înţelesului termenilor âfi bwr t r prmcipa\ (al 11111,1 tnumf sau eşec). Dacă finalmente vi se pare că aţi identificat un sofism, m care din tipurile discutate în cap. X l-aţi încadra?
174
8. în argumentările construite sub presiunea timpului, cum sunt deseori cele iumalistice şi cele din viaţa de fiecare zi, sau în situaţii puternic marcate emoţional, e de aşteptat să intervină când şi eând, cu sau Tară intenţie din partea argumentatorilor, mutări” criticabile la o examinare calmă. Am văzut msa, m cele de mai înainte, ca s au tăcut imputări de argumentare sofistică şi unor autori de talia lui Platon şi Aristotel, in lucrări ale acestora îndelung elaborate. Un autor modem care, m tratatul sau de logica, s-a pe larg de analiza /clasificarea sofismelor. John Stor, Mrll, n„ a scăpa,, cu toate acestea, nici el, de reproşul că uneori argumentează sofistic:
în cartea sa Utilitarismul, J. S. Mill prezintă un argument atât de falacios, încât este greu de înţeles cum de a putut să-l considere valabil. Plăcerea, spune el, este singura lucra dorit prin urmare ea este singurul lucra dezirabil. Mill ne spune că singurele lucruri Sile lt cele ce se văd, singurele audibile cele ce se aud, şi că, tot aşa, smgurede lucruri dezirabile sunt sunt cele ce sunt dorite. El nu observa msa ca un lucra este vizibil” dacă poate fi văzut, dar că e dezirabil daca trebuie sa fie dont. Prm urm >
”,dezirabil” e un cuvânt care presupune o teorie etică; nu putem deduce ceea ce este
dezirabil din ceea ce este dorit”.	,
B. Russell, Istoria filosofiei occidentale
dat fiind că,—
lată, totuşi, cum sună în wnva	> r—j--	w
măcar în principiu, poate exista bănuiala că rezumatul Tăcut de critic nu e intru totul fidel
textului original:
Singura dovadă a faptului că un obiect e vizibil este că oamenii îl vad efectiv. Singura dovadă a faptului că un obiect e audibil este că oamenii îl aud. Aşijderea pentru celelalte izvoare ale experienţei noastre. în acelaşi fel, înclin să cred ca singura dovada ce se poate aduce în favoarea faptului că ceva e dezirabil e aceea ca oamenii il doresc efectiv (	) Nu poate fi dat nici un temei pentru care fencirea generala este dezirabila
afara faptului că fiecare persoană îşi doreşte propria fericire, în măsura m care o considera
realizabilă”.
Notă. Ar fi bine ca, legat de ultima frază a pasajului din Mill, cititorul sa revada mai sus tal/X reproşil Seu, de V. Soloviov utilitariştilor, că ta argumentat,»i lor cuvântul folos” („utilitate”) intervine cu două înţelesuri comiţandu-se astfel un sofism
de ambiguitate Examinaţi acum mcăodată, având ta faţă pasajul reprodus m ca .	_
MTSt£st reproş al lui Soloviov vi se pare îndreptăţit. Daţ. atenţte deopotrivă
argumentelor pro, cât şi celor contra.
9 După ce am văzut, adineauri, o argumentare filosofică şi imputaţia de sofism făcută ei acum în chip de destindere, examinaţi cntic următoarele doua argumentări dm discursul obişnuit (precizând şi ce tehnică de argumentare este
din cele două foarte scurte argumentări se găseşte intr-un faire-part (decupat de Eminescu dintr-un ziar al vremii):
Anunţăm cu întristare trecerea dintre cei vii a d-lui Doşcă, om naţional care ar fi fost în” stare să sacrifice pentru naţiune chiar sângele, dovadă ca a sacnficat pen scopuri naţionale 2 zeci doi floreni şi 25 de craceri”.
175
,1 CCa dC 3 d?m CSte dintr'Un SCUrt schimb de vorbe între un trecător (T) şi stăpânul
Câme,e m scos ,a “de ^ ^ *
T: De ce nu-i puneţi botniţă? Nu vă gândiţi că ar putea să muşte pe cineva? i>. Dar dumneata te-ai simţi bine dacă ţi s-ar pune botniţă?
10* expIicat> în unul din capitolele de la început, în ce fel diferă raţionamentul argumentativ de cel explicativ, menţionând totodată că aceasta nu exclude ca acceptabihtatea sau nu a unei explicaţii să facă eu obiectul unei argumentăn ^etab
cum, m textul următor, o explicaţie sociologică este pusă sub semnul întrebării, în locul ei tund oferita argumentat o alta.	’
,	. ”Ce “P Prefera, o slujbă mai prost plătită, dar sigură, sau una mai bine plătită
dar nesigura? Bănuiesc că ştiţi această întrebare, pe care sociologii o pun cu aceeaşi
^ ^ P°PUlaîie răSpUndC’ dC de Zile’ că
Cum interpretaţi aceste date? - întreabă profesorul (adică eu). Sunt sechele ale comunismului răspund copiii (adică studenţii mei), aproape la unison. Mai protocronist unul invoca <mentalitatea conservatoare a românului>.	’
„ Iată deci că am lămurit una dintre cele mai consecvente trăsături ale societăţii
tTcTemT flTîie‘ ^ f°nd’ niC1 eXperî" mediatici' de Ia care studenţii mei au aflat El teîe V t ',	; ™ aU SPUS CCVa f°arte diferit’ de Când t0t comerltează aceste date
clişeÎpSc!^(8™ Par ^ 6 dCCi dC aC°rd °U 3Ceastă exPJicaîie> devenită un
_ , Pe Vremea comunismului, Gerhard Creed a pus indigenilor din Bulgaria o întrebare asemanatoare: Ce aţi prefera, o slujbă mai bine plătitiă, dar cu program mai greu şi strict, sau o slujba mai prost plătită, dar cu program mai lejer ? Majoritatea vecinilor noştri au ales fără să clipească ultima variantă. La noi situaţia era identică Iar explicata era şi ea identică: importanţa strategică a <economiei domestice> în condiţiile unei economii falimentare. Nu implicarea deplină în economia socialistă asigura supravieţuirea, ci doar combinarea ei cu gospodăria. Acum, economia nu mai este falimentara este doar <nefuncţională>. Din <punctul de vedere al indigenului lucrurile s-au sclnmbat, desigur, dar <economia domestică> îşi păstrează o importantă strategică adesea fundamentala pentru acesta. Pentru mulţi (nu pentru toti!), opţiunea pento o <sl«jba ma, prost plătită, dar sigură> nu este o cramponare temătoare’de trecut ci o poziţionare prudenta (şi creativa!) în prezent. Un prezent în care <economia domestică” (...) reprezmta, deocamdată, o opţiune - uneori cea mai bună opţiune - strategică”.
Vintilă Mihăilescu, Of, presa lor!, în Dilema veche, anul II, nr. 53.
176
Secţiunea (/I (Supliment)
ARGUMENTĂRI INTEGRALE MAI AMPLE
Exempele şi exerciţiile oferite în secţiunile precedente au avut în vedere.., exclusiv sau cu precădere, aspecte particulare sub care poate fi analizată şi evaluata critic o argumentare. A fost vorba îndeobşte de pasaje argumentat ve scurte, cateodata de fragmente extrase din argumentări mai ample. Acum, la final vom reproduce int^aţ câteva argumentări, de întindere nu foarte mare, dar suficienta pentru a ilust complexitatea demersului argumentativ în situaţii reale, când el este folosi t pentru a face acceptat un punct de vedere într-o chestiune de interes public controversatic ~	;
P prima este argumentarea dezvoltată de Titu Maiorescu in şedinţa Camerei deputaţilor din 30 XI 1871, în următorul context: „Generalul Teii, ministrul cultelor, refuzase tuturor profesorilor din districte, care erau deputaţi, congedml ceiut de Şi pentru a veni la Camerâ; iar pe cei ce au venit « congcd.u, t-a contat_dupa o una demisionaţi le-a publicat catedrele la concurs şi i-a înlocuit (...)■ In pnvmţa acestei curioase măsuri administrative, deputatul I. Boldur-Lăţescu, care o aproba,^ face o interpelare spre a o vedea încuviinţată şi de majoritatea Camerei. Ministrul Teii răspunde, justificându-şi procedarea. Vorbeşte apoi T. Maiorescu :
Domnule preşedinte, eu găsesc procedarea ce a urmat-o onor. ministru al cultelor şi instrucţiunii publice «constituţională şi incorectă; o găsesc Fimejdmasa pentru chiar învăţământul public; şi deoarece este încă timp a preveni râul, am cerut voia de a vorbi şi de a pune înaintea onor. Camere un alt punct de vedere m cestiune.
Dar mai întâi să terminăm cu relaţia personală, care	•
ministru al cultelor, eu nu mai fac astăzi parte din corpul profesoral. Zice <Fsa ca -am cerut oongediu. Să-mi dea voie să rectific aceasta. Eu am refuzat a-i cere congediu fiindcă prin aceasta aş fi lipsit, cred eu, demnităţii de deputat, când Constimţiunea inu dreptul de deputat şi nu pronunţă incompatibilitatea Ce fel pu
exercita controlul asupra actelor puterii executive sa cer putem executive favoarea de a aici' (Aplauze) Aceasta mi-a părut atât de monstruos, încât nu mi-am permis nici a ma gSdi im — de a o face, şi nu am făcut-o, pentru demnitatea mandatului de
rePrezenţ^f^ia veni aici, am trimis d-lui ministru o adresă
am spus că d-sa, împreună cu ceilalţi miniştri, au convocat parlamentul şi au zis ta
deputaţilor, şi mie, Maiorescu: Veniţi la Cameră. Chemându-ma d-voastra dar
1 Măsura a fost aplicată în doar două cazuri, unul fiind chiar Maiorescu.
177
Bucureşti, ştiind că voi lipsi de la catedră, am onoare a vă pune la dispoziţiune salariul meu întreg, pentru a ma înlocui prin un suplinitor şi opiniunea mea este a fi înlocuit prin cutare persoană. D-sa a refuzat şi mi-a zis că nu acordă congediul. I-am făcut atunci un răspuns şi am zis că nu i-am cerut congediu, fiindcă ministrul nu e în pozitiune nici a-1 da mei a-1 refuza unui deputat. Mă mărginesc a vă ruga încă o dată ca să numiţi d-voastră un suplinitor. D-sa mi-a răspuns că a doua mea adresă este necuviincioasă,’ - a accentua dreptul de deputat nu este cuviincios! - şi mi-a zis că mă consideră demisionat. Aşa am şi ramas. Prin urmare, d-lor, vedeţi că persoana mea nu mai este acum în cestiune
Trebuie însă să vorbim pentru ceilalţi profesori. Cred, d-nii mei, deşi îmi pare că majoritatea acestei Camere împărtăşeşte opiniunea că ar fi primejdios pentru învăţământul public ca sa fie cineva profesor şi deputat, cred, cu toate acestea, că această părere nu este justa şi ca din contra este în interesul învăţământului public ca să fie din profesorii actuali şi deputaţi- Nu vorbesc din punct de vedere constituţional, fiindcă niciodată, corect vorbind, daca incompatibilitatea nu este pronunţată în Constituţiune, nu s-ar putea aplica vreo măsura oarecare contra unui funcţionar care vine în Cameră părăsind postul său- şi după lămuririle date de d-nii Blaremberg şi Agarici cu ocaziunea demisiunii d-lui Beloescu, cred că e de prisos a vorbi mai mult asupra acestui punct.
Voi vorbi dar numai de interesul Camerii şi al instrucţiunii.
In sistemul constituţional, interesul unei Camere este de a fi compusă din reprezentanţii tutulor ramurelor vieţei publice, şi pe cât vor fi acestea mai exact reprezentate, cu atât este mai bine pentru o Cameră. De aceea, toate Camcrile unde a fost sistem constituţional au căutat să deschidă cât se poate mai mult porţile lor ca să intre m sanu-le reprezentanţii vieţei publice actuale orideunde ar fi; căci, cum voiţi să exercite control viu asupra actelor guvernului, cum voiţi să se prepare legile cum voiţi ca ele să se poată îndrepta, când în Cameră nu vor fi reprezentanţi ai vieţei actuale cari să aducă luminile lor în cunoştinţă de cauză?
. , _ Iată> domnii mei> motivele pentru care s-a admis în unele Camere chiar şi judecătorii, necum profesorii, şi orce reprezentanţi ai vieţei publice, destul că aceşti
reprezentanţi să nu fie din ramura administrativă, ca să nu fie direct la ordinele ministrului.
Dar se face întrebarea: nu este un inconvenient că lipsesc câţiva profesori de la catedrele lor? Fără îndoială este un inconvenient, nimeni nu o contestă; însă remarcaţi că sunt 3.000 de profesori în ţară, şi între d-voastră nu sunt decât vreo 7. Acum ce este mai bme? Ca aceşti şase, şapte profesori să lipsească pentru câteva luni de la posturile lor fund înlocuiţi şi suferind câtva învăţământul, şi Adunarea să nu fie lipsită de lămuririle de luminile ce l-ar putea da ei pentru specialitatea lor? Sau este mai bine ca ei să fie inscnşi în catalogul de prezenţă al şcoalei, fără a putea veni în Adunare la dezbaterile ;eglJ„m special la lămuririle necesare într-o sferă aşa de importantă ca aceea a învăţământului public? A pune o asemenea întrebare este a o şi rezolvi, şi toate Camerile au zis ca este mai mic răul de a lipsi câteva luni profesorul de la catedra sa decât a lipsi Adunarea de luminile lor. Acesta a fost răspunsul celorlalte Camere din Europa.
Acum, dacă pe malul Dâmboviţei voim noi să introducem o teorie cu totul nouă-daca văzând cum celelalte Camere au recunoscut că ele nu sunt suficient luminate, că le
mai o , j16 ?1 profeson’ noi vom zice că suntem pe deplin luminaţi şi fără concursul lor şi u-Boldur Laţescu, care a binevoit a face această interpelare, va fi competent ca, în lipsa profesorilor, d-sa să tranşeze cestiunile relative la instrucţiunea publică: atunci, domnii mei, nu am să zic nimic; noi suntem toţi născuţi geniuri şi putem să rezolvăm fără cunoştinţă de cauză toate cestiunile, şi vom avea în favoarea acestei teorii, în lipsă de alt merit, cel puţin meritul originalităţii. Va veni mâine, poimâine legea instrucţiunii publice;
ei bine, să dăm afară pe toţi profesorii şi să rămână militarii şi proprietarii ea să lămurească cestiunea instrucţiunii, şi desigur că va ieşi o lege admirabilă.
Nu se poate răspunde, d-lor, că nu ne trebuiesc profesorii actuali, căci ar fi din profesorii vechi care pot vorbi. Ne trebuiesc profesorii actuali, fiindcă d-voastră voiţi să modificaţi legea de astăzi a instrucţiunii publice; voiţi să ştiţi cum este ea în aplicaţiunea ei zilnică de astăzi, voiţi să vedeţi care sunt lacunele ei, adică voiţi să îndreptaţi nu istoria legislatiunii trecute, ci iegislaţiunea actuală, şi prin urmare nu încape îndoială că interesul Camerei este de a avea profesori actuali în sânul ei. Aşa de adevărat este^ aceasta din punctul de vedere constituţional, încât la Senat, unde, fiindcă este de regula ca sa intre acolo oameni în poziţiune alta decât cea de profesori, fiindcă nu s-ar fi putut presupune ca vor intra şi profesorii pe calea regulară, la Senat, zic, s-a cerut anume obligatoriu ca sa fie şi doi reprezentanţi ai universităţilor, doi reprezentanţi dintre profesorii actuali, pentru a nu lipsi nici pe Senat de luminile lor la dezbaterile legilor, şi mai ales a legii instrucţiunii publice Pentru Cameră nu s-a făcut aceasta, fiindcă în toată lumea s-a presupus că profesorii nu vor putea în colegiul al 3-lea sau în alt colegiu să fie aleşi pnn o acţiune regulară a lor, şi nici un sistem constituţional nu a putut presupune ingenioasa teone a actualului d. ministru de culte, care zice: Da, poţi să fii deputat şi profesor, dar daca vn ca
deputat, te destitui. Aceasta este aplicaţiunea practică a teoriei d-sale.
Acum, domnii mei, permiteţi să accentuăm noi, cari nu avem acelaşi motiv de rezervă pe care l-a avut d. Lăţescu şi d. ministru de a nu numi persoane, daţi-mi voie de a vă întreba care este scopul noii procedări? De ce, după cc atât timp a funcţionat Camera -aceasta şi cu profesori, de ce deodată să ne vină acest interes arzător pentru instrucţiunea publică? De ce să vedem pe d. Boldur Lăţescu reprezentând acest interes şi crezând ca, după ce merg toate aşa de bine în învăţământul public, a rămas numai cestiunea de tranşat, dacă profesorii actuali pot sau nu să fie deputaţi, şi de aci încolo toate vor merge
bine, numai să lămurim aceasta?	...»
D-nii mei, mi-a părut a vedea aici intenţiunea de a lovi cu aceasta măsură in o
opozitiune incomodă, nu a mea ci a altuia.	...	,.,
Dacă aceasta este intenţiunea, atunci daţi-mi voie a nu califica procedarea întrebuinţată pentru a ajunge la acest scop, căci o găsesc prea mică pentru a o califica mai de aproape, şi lexiconul parlamentar nu ne dă termini suficienţi pentru aceasta calificare. Dacă este cineva, d-lor, de exemplu d. reprezentant de Roman, profesorul Nicolae Ionescu care se află într-o opozitiune cam neplăcută pentru guvern, atunci d-sa, in ceea ce priveşte pozitiunea sa în Cameră, este reprezentant al unui colegiu şi are dreptul de a susţine ideile saie în această Cameră, liberă fiind Camera de a le respinge sau a le primi. Dacă însă d. ministru îl găseşte pe d-sa periculos în instrucţiunea publică, atunci egea instrucţiunii va da măsurile necesare pentru a preveni asemenea pericol. Daca ea nu le da, atunci să se modifice legea. în nici un caz însă nu se poate, prin o cale deturnata, prin o falsă interpretare a principiilor constituţionale, prin o procedură care ne aduce aminte ca nu este destul de largă Dunărea care ne desparte de Bizanţ, nu se poate, zic, sa procedam în asemenea mod contra oamenilor cari în parlament ne sunt incomozi; nu găsesc, domnilor, că este demn de un guvern de a procede în asemenea mod în contra cuiva care, conform cu sistemul constituţional, vrea a-şi exercita mandatul său de deputat aşa cum el crede că trebuie să o facă.
Şi când vorbesc astfel, d-lor, ştiţi că nu vorbesc in favoarea unei persoane cu care sunt legat prin amiciţie, ci în favoarea unui adversar, nu pentru persoana d-sale, dar
pentru justiţia şi demnitatea procedărilor noastre.	„ . ,
P J Svrnt dar cu totul în contra măsurei luate de d. ministru şi cred ca Adunarea va face bine să decidă că un profesor poate să-şi exercite mandatul de deputat şi ca nicioda a
179
ministrul nu este in stare şi în drept, nu de a-i refuza pentru aceasta congediu, căci congediul nu e de trebuinţă, dar de a-i zice că este destituit fiindcă a venit să-şi îndeplinească datoria de reprezentant al ţării”. {Aplauze).
La parcurgerea acestui text, este indicat, între altele, să fie evidenţiate tehnicile argumentative utilizate în diferite locuri, mijloacele extra-logice de potenţare a efectului persuasiv, rolul pe care-1 are în economia discursului partea de început, privitoare la legătură personală a argumentatorului cu chestiunea în dezbatere, în fine faptul că acesta nu trece cu vederea raţiunile valabile, atâtea câte consideră că sunt, în favoarea poziţiei pe care el o combate.
(Pentru cine este interesat de efectul produs de solida argumentare din intervenţia lui Maiorescu, oferim informaţia că amendamentul propus în ea a avut câştig de cauză (42 de voturi pentru, faţă de 33 împotrivă).
Pro şi contra abolirii pedepsei capitale
Cele două argumentări care urmează au ca obiect problema pedepsei capitale. (Cu un fragment dintr-o a treia argumentare, mai recentă, pe aceeaşi temă ne-am întâlnit deja, întâi în cap IX (exemplul 1) din partea I şi în secţiunea IV (exemplul’2.5) din partea a doua, unde, de altfel, a fost invocat ca autoritate în domeniu autorul uneia din argumentările pe care le vom reproduce acum). Problema prezintă deopotrivă aspecte filosofice, etice şi juridice şi este şi în prezent controversată pe plan teoretic, iar în practica juridică este soluţionată în moduri diferite de la un sistem penal la altul.
Prima din cele două argumentări este dezvoltată într-un capitol din cartea Despre infracţiuni şi pedepse (1764) a gânditorului iluminist italian Cesare Beccaria.
„Această inutliă risipă de suplicii, care nu i-a făcut niciodată mai buni pe oameni, m-a împins să cercetez dacă pedeapsa cu moartea este cu adevărat utilă şi justă într-un guvernământ bine întocmit.
w	Poate ® ace*a Pe care atribuie oamenii de a măcelări pe semenii lor?
De bună seamă, nu este cel din care rezultă suveranitatea şi legile. Acestea nu sunt decât suma unor porţiuni minime din libertatea personală a fiecăruia; ele reprezintă voinţa 8enerala<ţâre este mănunchiul voinţelor individuale. Există oare cineva care a voit vreodată să lase altor oameni îngăduinţa de a-1 ucide când cred ei de cuviinţă? Cum se poate crede oare că în sacrificiul pe care l-a făcut cedând o porţiune minimă din libertatea sa ar putea fi cuprins şi cel mai mare dintre toate bunurile, viaţa? Şi dacă s-ar fi întâmplat aceasta, cum se potriveşte un astfel de principiu cu celălalt, după care omul nu este liber să se sinucidă? El ar fi trebuit să fie stăpân în această privinţă, dacă a putut ceda acest drept altuia sau întregii societăţi.
Pedeapsa cu moartea nu este un drept, de vreme ce am demonstrat că nu poate fi aşa ceva, ci este un război al naţiunii împotriva unui cetăţean, ea considerând necesară sau utilă distragerea fiinţei lui; dar dacă voi demonstra că moartea nu este nici utilă, nici necesară, cauza umanităţii va învinge.
Moartea unui cetăţean nu poate fi considerată necesară decât în două cazuri Cel dintâi, atunci când, deşi privat de libertate, el are încă astfel de relaţii şi o astfel de putere încât atinge securitatea naţiunii, atunci când existenţa lui poate produce o revoluţie
180
periculoasă pentru forma de guvernământ stabilită. Moartea unui oarecare cetăţean devine, deci, necesară când naţiunea îşi recapătă sau îşi pierde libertatea, sau în timp de anarhie, când înseşi dezordinile ţin loc de legi; dar în timpul domniei liniştite a egi or, într-o formă de guvernământ care are de partea ei sufragiile unite ale naţiumi, bine apărată în afară şi sprijinită în interior de forţă şi de opinia publică, - care este poate mai eficace decât însăşi forţa, - unde conducerea nu se află decât în mâna adevăratului suveran şi unde bogăţiile cumpără plăceri, nu autoritate, nu văd nici o necesitate de a distruge un om decât atunci când moartea lui ar fi adevăratul şi singurul mijloc de a a-i abate pe ceilalţi de la săvârşirea infracţiunilor: acesta este al doilea caz în care poate fi considerată justă şi
necesară pedeapsa cu moartea.	.
Dacă experienţa tuturor secolelor, în care pedeapsa cu moartea nu i-a abatut niciodată pe oamenii hotărâţi de la lezarea societăţii, dacă exemplul cetăţenilor romani şi douăzeci de ani de domnie a împărătesei Elisabeta a Moscoviei - în care ea a dat părinţilor popoarelor acel strălucit exemplu care valorează cel puţin cât multe cuceriri plătite cu sângele fiilor patriei - nu i-au convins pe oameni, pentru care limbajul raţiuniii este totdeauna suspect, pe când cel al autorităţii este eficace, - e de ajuns să cercetăm natura omului pentru a simţi adevărul afirmaţiei mele.
Nu intensitatea pedepsei produce cel mai mare efect asupra sufletului omenesc, ci întinderea ei; căci sensibilitatea noastră este mai lesne şi în mod mai durabil mişcată de impresii minime, dar repetate, decât de o lovitură puternică, însă trecătoare. Puterea obişnuinţei este universală, exercitându-se asupra oricărei fiinţe simţitoare; şi, după cum omul vo^eşte şî merge, p îşîw	şi ifieifemiorale -
nu i se întipăresc în minte decât prin impresii durabile şi repetate. Frâna cea mai puternica împotriva infracţiunilor nu este groaznicul, dar trecătorul aspect al morţii unui scelerat, ci îndelungatul şi trudnicul exemplu al unui om privat de libertate, care, transformat în animal de povară, despăgubeşte cu ostenelile sale societatea pe care a lezat-o. Acea eficace, pentru că este foarte des repetată, întoarcere asupra noastră înşine, când fiecare îşi spune: Eu însumi voi fi adus într-o stare nenorocită de lungă durată, dacă voi săvârşi asemenea nelegiuiri, este mult mai puternică decât ideea morţii, pe care oamemi o vad totdeauna într-o depărtare înceţoşată.
Pedeapsa cu moartea produce o impresie care, prin puterea ei, nu compensează uitarea rapidă, firească la oameni chiar în lucrurile cele mai însemnate, şi grăbita de pasiuni. Regulă generală: suferinţele violente îi zguduie pe oameni^ msă nu un timp îndelungat şi, de aceea, ele sunt apte să săvârşească acele transformări bruşte care dm oameni obişnuiţi fac ori persani, ori lacedemoneni; dar într-o guvernare liberă şi paşmca, impresiile trebuie să fie mai curând des repetate decât puternice.
Pedeapsa cu moartea devine, pentru cei mai mulţi, un spectacol, iar pentru unii, un obiect de compătimire amestecată cu indignare; mai mult aceste două sentimente cuprind sufletul spectatorilor decât groaza salutară pe care legea vrea să o inspire. La pedepsele moderate şi continui însă, sentimentul dominant este ultimul, pentru ca este singurul. Limita pe care legiuitorul ar trebui s-o fixeze asprimii pedepsei pare a consta în punctul în care sentimentul de compătimire începe să-l învingă pe oricare altul în sufletul spectatorilor unui supliciu, care are loc mai mult pentru ei decât pentru vinovat.
Pentru ca o pedeapsă să fie justă, nu trebuie să aibă decât acel grad de intensitate care este de ajuns pentru a-i îndepărta pe oameni de la infracţium. Or, dacă ne gândim bine la aceasta, nu este nimeni care să poată alege pierderea totală şi pentru totdeauna a libertăţii sale, oricât de avantajoasă ar putea fi o infracţiune. Deci sclavia perpetuă, substituită pedepsei cu moartea, este o pedeapsă cu intensitate destul de mare pentru a îndepărtă de infracţiune orice suflet hotărât s-o săvârşească. Adaug că ea are mai mare putere decât pedeapsa cu moartea. Foarte mulţi privesc moartea cu calm şi tărie; urni, din fanatism, alţii, din vanitate, care îl însoţeşte aproape totdeauna pe om până dincolo de mormânt; iar alţii,
181
într-o ultimă şi disperată încercare, fie de a nu mai trăi, fie de a ieşi din mizerie; dar nici fanatismul, nici vanitatea nu stau în cătuşe sau lanţuri, sub ciomag, sub jug, într-o cuşcă de fier, unde disperatul nu-şi sfârşeşete suferinţele, ci le începe. Sufletul nostru rezistă mai degrabă la violenţă şi la durerile cele mai mari, dar trecătoare, decât timpului şi plictisului neîncetat; căci el poate, ca să spunem aşa, să se adune în sine o clipă pentru a respinge pe cele dintâi, dar viguroasa lui elasticitate nu este de ajuns pentru a rezista îndelungatei şi necurmatei acţiuni a celor din urmă. La pedeapsa cu moartea, fiece exemplu care se dă naţiunii presupune săvârşirea unei infracţiuni, pe când la pedeapsa sclaviei perpetue, o singură infracţiune dă exemple foarte multe şi durabile; şi dacă este important ca oamenii să vadă des puterea legilor, pedepsele cu moartea nu trebuie să fie prea distanţate între ele; prin urmare, ele presupun frecvenţa infracţiunilor; deci, pentru ca acest supliciu să fie util, trebuie ca el să nu facă asupra oamenilor toată impresia pe care ar trebui s-o facă, adică să fie util şi inutil în acelaşi timp. Celui care ar spune că sclavia perpetuă este tot atât de dureroasă ca şi pedeapsa cu moartea şi, ca atare, deopotrivă de crudă, îi voi răspude că, adunând toate clipele nenorocite ale sclaviei, va ieşi la socoteală chiar mai mult; acestea sunt însă împrăştiate pe parcursul întregii vieţi, iar cea dintâi îşi exercită toată forţa într-un singur moment. De aici rezultă avantajul pedepsei cu sclavia, anume că ea înspăimântă mai mult pe cel ce o vede, întrucât acesta socoteşte totalitatea clipelor nenorocite, decât pe cel ce o suportă, pe care nenorocirea prezentă îl împiedică să se mai gândească la cea viitoare. Toate suferinţele se amplifică în închipuire; iar cel ce suferă găseşte alinări şi consolări necunoscute şi necrezute de spectatori, care pun propria lor sensibilitate în locul suiletului împietrit al nenorocitului. (...).
Pedeapsa cu moartea este dăunătoare şi prin exemplul de cruzime pe care îl dă oamenilor. Dacă pasiunile ori necesitatea războiului i-au învăţat să verse sânge omenesc, legile - moderatoare ale conduitei oamenilor - nu ar trebui să sporească exemplele de cruzime, cu atât mai funeste cu cât moartea legală e aplicată în mod calculat şi solemn. Mi se pare o absurditate ca legile - expresie a voinţei publice - care detestă şi pedepsesc omuciderea, să săvârşească ele însele una şi, pentru a îndepărta pe cetăţeni de asasinat, să ordone un asasinat public. Care sunt adevăratele şi cele mai folositoare legi? Acele convenţii şi condiţii pe care toţi ar vrea să le respecte şi să le propună, în timp ce glasul totdeauna ascultat al interesului particular tace ori se îmbină cu cel al interesului obştesc. Care sunt sentimentele oricui asupra pedepsei cu moartea? Le citim în schimele de indignare şi dispreţ cu care oricine priveşte pe călău, care este, totuşi, un nevinovat executant al voinţei publice, un bun cetăţean care contribuie la binele public, instrumentul necesar al securităţii publice înlăuntrul ţării, la fel ca vitejii soldaţi în afară. Care este, deci, cauza acesţei contradicţii? Şi pentru ce nu se poate înlătura, la oameni, acest sentiment care e mai tare decât raţiunea? Pentru că oamenii, în adâncul sufletului lor, partea care păstrează încă, mai mult decât oricare alta, chipul originar al naturii strămoşeşti, au socotit totdeauna că propria lor viaţă nu este în puterea nimănui, în afara necesităţii, care conduce universul cu sceptrul său de fier.
Ce trebuie să gândească oamenii când văd pe docţii magistraţi şi pe gravii preoţi ai dreptăţii hotărând cu calm şi nepăsare ca un vinovat să fie târât la moarte cu pompă lipsită de grabă şi, în timp ce un nenorocit se zbuciumă în ultimele spaime, aşteptând lovitura fatală, judecătorul se duce rece şi insensibil, şi poate chiar mulţumit în ascuns de puterea sa, să guste tihna şi plăcerile vieţii? -Ah!- vor spune ei — aceste legi nu sunt decât pretexte pentru folosirea forţei, iar formalităţile calculate şi crude ale justiţiei nu sunt decât un limbaj convenţional pentru a ne sacrifica cu mai mare siguranţă, ca victime destinate a fi jertfite idolului nesăţios al despotismului. Asasinatul, care ne este arătat ca o teribilă nelegiuire, îl vedem, totuşi, practicat fără silă şi cu sânge rece. Să ne folosim de
acest exemplu. Moartea violentă ne apărea, în descrierile ce ni se făceau, ca o scenă îngrozitoare, dar vedem că este chestiune de o clipă. Cu atât mai puţin dureroasă va fi pentru acela care, neaşteptănd-o, se cruţă de aproape tot ceea ce ea are dureros!
Acestea sunt funestele paralogisme pe care, chiar dacă nu cu limpezime, cel puţin în mod confuz, le fac oamenii înclinaţi spre infracţiuni, oamenii asupra cărora abuzul de religie are mai multă înrâurire decît însăşi religia.
Dacă mi se opune ca argument exemplul aproape al tuturor secolelor şi naţiunilor care au aplicat pedeapsa cu moartea pentru unele infracţiuni, voi răspunde că el se spulberă în faţa adevărului, împotriva căruia nu există prescripţie, şi că istoria omenirii ne dă ideea unui imens ocean de erori, în care înoată la suprafaţă, răspândite la mari intervale, adevăruri puţine şi confuze. Jertfele omeneşti au fost obişnuite aproape la toate naţiunile. Dar cine va îndrăzni pentru acest motiv să le îndreptăţească? Faptul, însă, că unele societăţi s-au abţinut, chiar şi numai pentru puţin timp, de la aplicarea pedepsei cu moartea, este mai curând în sprijinul meu decât împotriva mea; căci el urmează soarta marilor adevăruri, a căror durată nu este decât un fulger faţă de lunga şi întunecoasa noapte care îi învăluie pe oameni. Nu s-a ajuns încă în epoca fericită în care adevărul să fie partea celor mulţi, cum este până în timpul de faţă eroarea; şi din rânduiala universală nu s-au degajat până acum, vădindu-se, decât adevărurile pe care înţelepciunea infinită a voit să le desprindă de celelalte, revelându-le2.
Iată acum o argumentare în favoarea pedepsei capitale, dezvoltată de prestigiosul gânditor social, filosof şi logician din secolul al XlX-lea, John Stuart Mill. Pe parcursul lucrării de faţă am împrumutat deja exemple din eseul său Despre libertate-, de data aceasta vom cita dintr-un discurs parlamentar al său, rostit în 1868. Merită dat atenţie atât acelor locuri din discurs unde Mill se află în vădită divergenţă cu Beccaria în evaluarea efectelor intimidante ale pedepsei capitale, cât şi locurilor în care sunt discutate critic noi argumente produse între timp pe această temă, altele decât cele din cartea lui Beccaria.
în fapt, după parcurgerea ambelor texte, ar fi de folos ca cititorul să inventarieze pe scurt argumentele oferite în fiecare din ele, spre a sesiza mai limpede, prin comparaţie, punctele de divergenţă dintre cei doi gânditori. în particular, să constate dacă între cele două argumentări cu teze opuse există vreo divergenţă în chiar punctele de plecare şi să se întrebe cum ar arăta şi de ce mijloace s-ar putea servi o argumentare ce ar avea ca obiet tocmai această divergenţă.
De asemenea, ar fi de folos pentru cititor să revadă în ce mod a judecat el însuşi, pe nepregătite, chestiunea abolirii pedepsei capitale atunci când a fost invitat s-o facă, la punctul 5 din secţiunea I, spre a face comparaţie cu modul în care i se înfăţişează ea acum, după ce a făcut cunoştinţă cu argumentele pro şi contra abolirii ei, dezvoltate de doi gânditori de seamă.
„...în prezent omorul calificat este practic singura infracţiune pedepsită cu moartea de tribunalele noastre legal constituite; iar noi deliberăm încă şi acum dacă această pedeapsă extremă trebuie menţinută în acest caz singular. Acest mare câştig, nu doar pentru omenire, ci şi pentru obiectivele justiţiei penale, îl datorăm filantropilor; iar dacă ei, după cum nu pot să mă împiedic să cred, greşesc totuşi în acest caz, greşeala lor
2	Reprodus după versiunea românească semnată de Armând Roşu.
183
constă doar în faptul că nu-şi dau seama când şi unde să se oprească pe un drum ce până în prezent a fost cum nu se poate mai benefic. Sir, aici este, cred eu, un punct în care înaintarea pe acel drum ar trebui să se oprească. Atunci când toată lumea s-a convins, prin dovezi concludente, că e vorba de cea mai gravă crimă cunoscută în drept; când în plus circumstanţele nu sugerează nici o atenuare a vinovăţiei şi nici o speranţă că infractorul s-ar putea să nu fie totuşi nedemn de a mai trăi printre oameni, când nimic nu mai pare să arate că fapta criminală a fost o excepţie şi nu o consecinţă a caracerului general al acestuia, atunci, o spun sincer, mi se pare că a-i lua criminalului viaţa de care singur s-a dovedit nedemn - a-1 elimina în chip solemn din comunitatea oamenilor, a-1 şterge din catalogul celor vii - este modul cel mai potrivit, şi cu siguranţă cel mai impresionant în care societatea poate ataşa unei infracţiuni atât de grave urmările penale de care este neapărată nevoie pentru securitatea vieţii. Sunt în favoarea acestei pedepse, cu condiţia de a fi limitată la cazurile atroce, tocmai pe temeiul pe care ea este îndeobşte atacată - cel al omeniei faţă de infractor; căci ea este de departe modul cel mai puţin crud de a-i abate pe oameni de la săvârşirea acestei infracţiuni.
Dacă, din repulsie faţă de pedeapsa cu moartea, încercăm să născocim pentru infractorul în viaţă o pedeapsă care să aibă asupra sensibilităţii omeneşti o forţă de intimidare cât de cât comparabilă cu cea a morţii, ajungem la pedepse în aparenţă, într-adevăr, mai puţin severe şi deci mai puţin eficace, dar în fapt mult mai crude. Puţini sunt, cred, cei ce s-ar încumeta să propună drept pedeapsă pentru omor calificat mai puţin decât închisoarea şi munca silnică pe viaţă; la o astfel de soartă ar fi osândit ucigaşul de către mila celor ce pregetă să-i curme viaţa. Dar ne-am gândit oare îndeajuns ce fel de milă este aceasta şi ce fel de viaţă lasă ea celui în cauză? Dacă în fapt pedeapsa nu este aplicată - dacă ea devine acel simulacru în care, nu cu mulţi ani în urmă, începuseră să se transforme astfel de pedepse - atunci adoptarea ei ar fl în fapt aproape echivalentă cu renunţarea de a mai reprima în vreun fel omorul. Dacă însă ea este cu adevărat ceea ce se proclamă a fl şi dacă în închipuirea mulţimii este reprezentată cu toată rigoarea, adică aşa cum probabil nu este, dar ar trebui să fie pentru a avea eficacitate, pedeapsa cu moartea va fl atât de şocantă încât chiar şi după ce amintirea crimei se mai estompează, ar dăinui o dificultate apropate insurmontabilă în calea săvârşirii ei. încape oare vreo comparaţie, sub aspectul severităţii, între a-1 osândi pe un om la fulgerătoara durere a unei morţi rapide şi închiderea lui de viu într-un mormânt unde urmează să zacă mereu cât va mai avea de trăit, făcând cea mai grea şi mai monotonă muncă, fără nici un fel de înlesnire sau răsplată, lipsit de orice privelişte încântătoare sau sunet agreabil şi nemaiavând nici o speranţă pământească, în afară de o neînsemnată relaxare a încătuşării corporale sau o uşoară ameliorare a hranei? Dar chiar şi o astfel de soartă, dat fiind că în nici un moment al ei nu intervine o suferinţă de o intensitate înfricoşătoare şi, mai cu seamă, deoarece nu cuprinde acel element al necunoscutului, atât de izbitor pentru imaginaţie, este privită de către toată lumea ca o pedeapsă mai blândă decât moartea, figurând în coduri ca o atenuare a pedepsei capitale şi fiind acceptată cu gratitudine ca atare. Pentru că este caracteristic tuturor pedepselor a căror eficacitate depinde de durată - aşadar, tuturor pedepselor care nu sunt corporale sau pecuniare - de a fl mai dure decât par; în timp ce, dimpotrivă, unul din cele mai puternice argumente ce se pot aduce în favoarea unei pedepse este ca ea să pară mai dură decât este, dat fiind că eficienţa ei practică depinde mult mai puţin de cum este ea decât de cum pare să fie. Nu există, din câte îmi dau seama, nici o suferinţă umană care să facă asupra imaginaţiei o impresie atât de disproporţionată cu duritatea ei reală cum face pedeapsa cu moartea. Aş zice chiar că nu poate fl decât blândă o pedeapsă care nu adaugă la suma suferinţei umane mai mult decât ceea ce adaugă în mod necesar sau direct execuţia unui criminal. Aşa cum prietenul meu onor.
deputat de Northampton (d-1 Gilpin) spunea chiar domnia sa, maximul pe care legile omeneşti îl pot face cuiva în materie de moarte este să i-o grăbească; insul în cauză ar fi murit oricum, nu cu mult mai târziu şi, în medie, aş zice, cu mult mai multă pătimire trupească. I se cere, aşadar, societăţii să se lipsească de un instrument de pedepsire care, în cazurile grave - singurele în care se cuvine aplicat - îşi atinge scopul cu un cuantum de suferinţă umană mai mic decât orice alt asemenea instrument. Să renunţe la o pedeapsă care, insuflând mai multă spaimă, este în fapt mai puţin crudă decât oricare alta prin care ne-am putea gândi s-o înlocuim.
Onor. meu prieten spunea că ea nu insuflă spaimă şi că experienţa dovedeşte că nu-şi atinge scopul. Dar influenţa unei pedepse nu trebuie judecată după efectul pe care-1 are asupra criminalilor înrăiţi. Cei al căror mod de viaţă obişnuit îi ţine, aşa-zicând, mereu în vecinătatea spânzurătorii ajung într-adevăr să le pese mai puţin de ea, întocmai cum -dacă mi se îngăduie să compar un lucru rău cu unul bun - unui soldat bătrân nu-i pasă mult de riscul de a muri în luptă. Sunt gata să admit tot ce se povesteşte adesea despre nepăsarea criminalilor de profesie faţă de spânzurătoare. Deşi o treime din această nepăsare este probabil bravură ostentativă, iar o altă treime ţine de încrederea lor că vor avea norocul să scape, e foarte probabil că restul de o treime este real. Dar eficacitatea unei pedepse care acţionează în principal prin imaginaţie trebuie măsurată cu pecădere după impresia pe care o face asupra celor încă nevinovaţi; după spaima cu care înconjoară primele porniri spre nelegiuire; după influenţa descurajatoare pe care o exercită asupra gândului incipient care, dacă i se dă curs,devine ispită; după frână pe care o pune decăderii spre acea stare - ce nu se iveşte niciodată brusc - în care crima nu mai revoltă iar pedeapsa nu mai înfricoşează.
Cât despre eşecul de a intimida al pedepsei cu moartea, cine e în măsură să se pronunţe? Ştim în parte cine sunt aceia pe care nu i-a intimidat; cine ar putea şti însă pe câţi alţii i-a intimidat sau câte făpturi umane a salvat, dintre cele care ar fi ajuns ucigaşi dacă din cea mai fragedă copilărie ideea de omor nu s-ar fi însoţit în mintea lor cu imaginea călăului. Să nu uităm că şi un fapt extrem de şocant îşi pierde puterea asupra imaginaţiei dacă se banalizează. Atunci când o pedeapsă ce se potriveşte numai celor mai atroce crime este aplicată cu uşurinţă la infracţiuni de mică gravitate, până când sensibilităţii omeneşti i se face lehamite, ea, într-adevăr, încetează să mai intimideze, pentru că lumea încetează să mai creadă în ea. Este, bunăoară, uşor de explicat ineficienţa pedepsei capitale în cazul furtului: hoţul ajunsese să nu mai creadă că ea va fi aplicată, învăţase din experienţă că juraţii vor prefera să-şi calce jurământul decât să-l declare vinovat; că judecătorii vor găsi bun orice pretext ca să nu-1 condamne la moarte sau ca să fie-mdt»ă^^-şi^4aeă-niGi.jwafii^.mGijudecăteii.-nu--se-^afâ-4mloşir-putea-să-^-4nai--pună nădejdea într-o autoritate superioară lor. Odată lucrurile ajunse în acest punct, era cazul ca zadarnica încercare să fie abandonată. Când o pedepsă nu mai poate fi aplicată sau când aplicarea ei devine un scandal public, ameninţarea fără acoperire este firesc să dispară din textul legii. Iar în cazul puzderiei de infracţiuni pentru care în trecut era prevăzută pedeapsa capitală, nu pot decât să mă bucur că aplicarea legii a devenit impracticabilă.
Dacă şi în cazul omorului se va ajunge ca sentimentul public să fie acelaşi, dacă va veni o vreme când juraţii vor refuza să decalre vinovat un ucigaş iar judecătorii nu-1 vor condamna la moarte sau îi vor arăta îndurare; sau dacă, presupunând că juriile şi judecătorii nu se vor da înapoi să-şi facă datoria, miniştrii de interne, sub presiunea divereslor delegaţii şi petiţii, vor pregeta să şi le facă pe ale lor, astfel că ameninţarea va deveni, aşa cum a devenit în celelate cazuri, doar un brutum fulmen, atunci, într-adevăr, s-ar putea dovedi necesar ca şi în acest caz să se facă ceea ce s-a făcut în celelalte - să fie
185
j
abrogată pedeapsa de care vorbim. S-ar putea să vină asemenea vremuri - onor. meu prieten crede că aproape au şi venit. Nu-mi dau seama dacă trebuie să deplângem acest lucru ori să fim mândri de el; dumnealui însă şi prietenii dumisale au tot dreptul să fie mândri: căci dacă se va întâmpla aşa, va fi înfăptuirea lor şi ei vor fi câştigat ceea ce eu nu pot numi decât o victorie funestă, pentru că o vor fi câştigat - rog să mi se ierte expresia -producând o moleşire, o efeminare în spiritul întregii ţări. Căci ce altceva decât efeminare este o stare de spirit pe care o şochează incomparabil mai mult luarea vieţii unui om decât lipsirea lui de tot ceea ce face ca viaţa să fie dezirabilă şi de preţ. Dar este oare moartea cel mai mare dintre relele acestei lumi? Usque adeone mori miserum est? Este oare cu adevărat moartea ceva atât de înfricoşător? Oare n-a fost din străvechime un element de căpetenie al educaţiei bărbăteşti acela de a ne face să dispreţuim moartea - de a ne învăţa ca, dacă totuşi o percepem ca pe un rău, să nu o aşezăm nicidecum în rândul celor mai mari rele, să o privim, în orice caz, ca pe un rău inevitabil şi să ne ţinem, aşa-zicând, vieţile în propriile mâini, pregătiţi să le dăm sau să le riscăm în orice moment de dragul unor ţeluri suficient de înalte?
Sunt sigur că onor. mei prieteni ştiu la fel de bine aceste lucruri şi au în toate aceste privinţe aceleaşi sentimente ca şi noi, ceilalţi, poate chiar în mai mare măsură. Nu cred însă că acesta ar fi şi efectul probabil al ideilor lor asupra spiritului general. Nu pot să cred că exacerbarea sensibilităţii conştiinţei asupra acestui singur punct, dincolo şi mai presus de ceea ce rezultă din cultivarea generală a sentimentelor morale, se împacă bine cu gândul lăuntric de a nu atribui faptului morţii decât gradul de importanţă relativa care-i revine printre celelalte incidente ale condiţiei noastre de oameni. Celor din vechime nu le păsa prea mult de moarte şi ei erau la fel de prompţi în a-şi da propria viaţă şi în a lua viaţa altora. Pe noi ne paşte pericolul opus: spre a nu fi prea şocaţi de moarte în general şi în abstract, să ne pese prea mult de ea în cazurile individuale - ale altora sau ale noastre -în care se impune o astfel de opţiune.
Nu exagerez cu nimic, căci experienţa altor ţări dovedeşte că oroarea pe care o inspiră călăul nu implică neapărat acelaşi sentiment faţă de asasin. Ştim cu toţii că Italia a fost în secolul al optsprezecelea tărâmul asasinatului comandat. Cu toate acestea, se zice că la unele populaţii italiene aplicarea sentinţelor de condamnare la moarte stârnea printre oamenii simpli cea mai mare indignare şi revoltă.
S-au spus atâtea despre sanctitatea vieţii umane şi despre absurditatea ideii că am putea cultiva respectul pentru viaţă nimicind-o noi înşine. Mă surprinde că se recurge la acest argument, căci el ar putea fi invocat în aceeaşi măsură împotriva oricărei pedepse. Nu doar viaţa umană, nu viaţa umană ca atare trebuie să ne fie sacră, ci sentimentele umane. Coea ce ^-ar cuveni cultivat nu este respectul faţa de simpla capacitate de a exista, ci faţă de capacitatea umană de a suferi. îmi închipui că cineva ar putea să întrebe: oare îi putem învăţa pe oameni să nu pricinuiască suferinţă pricinuind-o noi înşine? La aceasta eu aş răspunde - şi noi toţi am răspunde - că folosirea suferinţei spre a-i descuraja pe oameni să pricinuiască suferinţe este nu doar posibilă, ci că acesta e chiar scopul justiţiei penale. Oare amendarea unui infractor vădeşte lipsă de respect faţă de proprietate, sau întemniţarea lui vădeşte lipsă de respect faţă de libertatea personală? La fel de nerezonabil ar fi să crezi că luând viaţa unui om care a luat viaţa altuia, arăţi desconsiderare vieţii umane. Dimpotrivă, în felul acesta ne arătăm din plin consideraţia pentru ea, adoptând regula că acela care încalcă acest drept al altcuiva şi-l pierde astfel pe al său, şi în timp ce nici o altă infracţiune pe care ar putea-o comite nu îl lipseşte de dreptul la viaţă, aceasta îl lipseşte negreşit.
Există un singur argument împotriva pedepsei capitale, chiar şi în cazuri extreme, căruia nu pot să-i tăgăduiesc greutatea - argument pe care onor. meu prieten a
pus pe drept cuvânt accentul şi care nu poate fi niciodată înlăturat cu totul. Argumentul e că dacă în urma unei erori în justiţie este executată o persoană inocentă, nu-i nici un chip ca greşeala să fie îndreptată: este cu neputinţă orice compensaţie, orice reparaţie. Ar fi într-adevăr o obiecţie gravă dacă nu s-ar putea face în aşa fel încât aceste nefericite greşeli
-	care se numără printre cele mai tragice întâmplări din câte pot surveni în sfera relaţiilor umane - să devină extrem de rare. Argumentul e imbatabil acolo unde procedura penală este periculoasă pentru nevinovaţi sau unde nu se poate avea încredere în curţile de justiţie. Iar acesta e probabil şi motivul pentru care atacul la adresa unei pedepse ireparabile a pornit (din câte ştiu) în unele părţi ale Europei continentale mai devreme decât aici. Pe continent există ţări mari şi luminate, unde procedura penală nu este totuşi atât de favorabilă inocenţei, nu oferă aceeaşi siguranţă ca la noi împotriva condamnării eronate; ţări în care curţile de justiţie par a crede că nu-şi fac datoria dacă nu găsesc pe cineva vinovat, şi atunci, în dorinţa lăudabilă de a-1 dibui pe vinovat oriunde s-ar ascunde, se expun primejdiei de a condamna nevinovaţi. Dacă astfel de temeri ar fi îndreptăţite şi în cazul procedurii noastre şi al curţilor noastre de justiţie, aş fi primul care ar cere să li se ia unor astfel de tribunale puterea de a dicta o pedeapsă ireparabilă. Ştim însă cu toţii că procedura noastră suferă mai curând de defectul opus. La noi, regulile de probaţiune sunt chiar prea favorabile acuzatului, iar juriile şi judecătorii aplică nu doar ad litteram, ci şi dincolo de literă, maxima că este mai bine să scape de pedeapsă zece vinovaţi decât să fie pedepsit un singur nevinovat. Judecătorii semnalează cu maximă scrupulozitate, iar juriile sunt gata să ia în considerare, chiar şi cea mai mică posibilitate ca acuzatul ^Tîe ~ nevinovat. Nici o judecată omenească nu este infailibilă, încât uneori vor apărea cazuri nefericite de felul celor citate de către onor. meu prieten; dar într-o cauză atât de gravă cum este omorul, acuzatul, în sistemul nostru, are întotdeauna beneficiul chiar şi al celei mai vagi umbre de îndoială. Iar asta ne sugerează şi un alt considerent foarte pertinent în chestiunea pe care o dezbatem. însuşi faptul că pedeapsa cu moartea şochează imaginaţia mai mult ca oricare alta face negreşit ca tribunalele să fie mai scrupuloase în a pretinde dovedirea completă a vinovăţiei. Chiar ceea ce constituie cea mai puternică obiecţie la adresa pedepsei capitale - imposibilitatea de a mai îndrepta o eroare după ce a fost comisă
-	trebuie să-i facă, şi în fapt îi şi face, pe juraţi şi pe judecători mai grijulii în a-şi forma opinia şi mai exigenţi în privinţa probelor.
Dacă înlocuirea pedepsei cu moartea prin cea a muncii silnice ar duce la slăbirea acestei scrupulozităţi tenace, prin aceasta ar fi generat un mare rău în schimbul avantajului - real dar, sper eu, rar - de a putea face reparaţie unei persoane condamnate despre care ulterior se descoperă că este inocentă. Pentru a menţine posibilitatea îndreptării ori de câte ori o asemenea tristă posibilitate este mai mult decât inflnitezimalâ, ar fi foarte potrivit ca judecătorul să recomande Coroanei comutarea sentinţei, nu doar atunci când dovada vinovăţiei lasă loc chiar şi unei brume de îndoială, ci şi ori de câte ori în cauză rămâne ceva neexplicat şi misterios, care semnalează nevoia unor clarificări suplimentare sau face probabil ca în viitor să se poată obţine noi informaţii. Aş sugera totodată ca la orice comutare a sentinţei, temeiurile comutării să fie făcute cunoscute publicului, într-o formă autentică.
Atât sunt dispus să-i conced onor. meu prieten; dar în chestiunea abolirii totale, înclin să sper că sentimentul ţării nu e de partea dumisale şi că limitarea pedepsei capitale la cazurile menţionate în Proiectul de lege de anul trecut va fi considerată suficientă de către toată lumea. Mania care s-a manifestat la noi nu cu mult timp în urmă, de a reduce toate pedepsele, pare că şi-a atins limitele; era şi timpul. Ne aflam în pericolul de a rămâne fără nici o pedeapsă eficace, în afară de cele pentru infracţiuni minore. Ceea ce odinioară era la noi principala pedeapsă secundară - deportarea - înainte de a fi abolită devenise aproape o
187
J
recompensă. înlocuitorul ei, munca silnică, începuse să devină, pentru categoriile vizate în principal de ea, aproape nominală, având în vedere cât de confortabile deveniseră închisorile noastre şi cât de lesnicioasă devenise ieşirea rapidă din ele. Cât despre pedeapsa corporală -cât se poate de criticabilă în cazurile obişnuite, dar foarte potrivită în cazul infracţiunilor violente, îndeosebi în cazul celor săvârşite faţă de femei - n-am vrut nici să auzim de ea, exceptând, fireşte, cazul jafurilor cu omucidere, unde ne-am grăbit s-o reintroducem de îndată ce un membru al Parlamentului a fost astfel ucis. Cu această excepţie, delictelor, chiar şi dintre cele mai atroce, împotriva persoanei, după cum onor. meu prieten deputat de Oxford (d-1 Neate) a remarcat pe bună dreptate, li se aplicau pedepse atât de inadecvate încât aproape că echivalau cu un îndemn la infracţiuni. Sunt de părere, Sir, că în cazul majorităţii mfracţiumlor, exceptând pe cele împotriva proprietăţii, este necesară mai degrabă înăsprirea pedepselor decât îmblânzirea lor; şi că nişte sentinţe mai severe, cu o diferenţiere a lor după diversele categorii de infracţiuni, mai conformă decât este în prezent cu sentimentele morale ale comunităţii, constituie genul de reformă de care are nevoie acum sistemul nostru penal. Voi vota, aşadar, împotriva Amendamentului (prin care se propunea abolirea pedepsei capitale - n.n.)
BIBLIOGRAFIE
Aristotel, Organon, vol.IV, trad. Mircea Florian, Ed. ştiinţifică, Bucureşti, 1963; cuprinde Topica şi Respingerile sofistice.
Black, Max, Criticai Thinking, Prentice Hali, Inc., N.J., 1952 (1946).
Cederblom, J., Paulsen, D. W., Criticai Reasoning, Wadsworth, Belmont, Ca., 1982.
Eemeren, F. H. van, Grootendorst, R., Kruiger, T., Handbook of Argumentation Theory, Foris Publications, Dordrecht, 1987.
Ennis, H. R., Criticai Thinking, Prentice Hali, Inc., N.J., 1995.
Epstein, R., Pive Ways ofSaying “Therefore”, Wadsworth, Belmont, Ca., 2002.
Fisher, A., The Logic of Real Arguments, Cambridge University Press, Cambridge, 1988.
Fogelin, J. R., Understanding Arguments. Introduction to Informai Logic, Harcourt Brace Jovanovich, N.-Y., 197$.
Govier, Trudy, A Practicai Study of Argument, Wadsworth, Inc., Belmont, Ca., 1985.
Hamblin, C. L., Fallacies, Methuen, Londra, 1970.
Harris, T. R., Jarrett, J. L., Language and Informai Logic, Longmans, Green and Co., N.-Y., 1956. Johnson, J. W., Logic and Rhetoric, Macmillan, N.-Y., 1963.
Johnson, R. H., Blair, J. A., Logical Self-Defense, MacGraw Hill Ryerson, Toronto, 1977. Johnstone, H. W., Philosophy and Argument, University Park, Pennsylvania, 1959.
Kahane, H., Logic and Contemporary Rhetoric, Wadsworth, Belmont, Ca., 1976.
Kelley, D., The Art of Reasoning, W. W. Norton & Co., N.-Y., 1988.
Kopperschmidt, J., Argumentationstheorie zur Einfuhrung, Junius Verlag GmbH, Hamburg, 2000. MacKinnon, E., Basic Reasoning, Prentice-Hall, Inc., Englewood Cliffs, N.J., 1985.
Meyer, M., Logique et argumentation, Presses Universitaires de Bruxelles, Bruxelles, 1990.
Moore, W. E., McCann, H., Mc Cann J., Creative and Criticai Thinking, Hughton Mifîlin, Boston, 1985. Perelman, Ch., Le champ de Vargumentation, Presses Universitaires de Bruxelles, Bruxelles, 1970. Perelman, Ch., Olbrechts-Tyteca L., Tarite de Vargumentation. La nouvelle rhetorique, Universite de Bruxelles, 1958.
*** Proceedings of the 2nd Annual Conference on Logic and Reasoning, New Europe College, Bucureşti, 2001.
Richards, T. J., The Language of Reason, Pergamon Press, Rushcutters Bay, 1978.
Ruggiero, V. R., Enter the Dialogue.a dramatic approach to criticai thinking and writing, Wadsworth Publishing Co., Belmont, Ca., 1985.
Sălăvăstru, C., Teoria şi practica argumentării, Polirom, Iaşi, 2003.
Scriven, M., Reasoning, McGraw-Hill Book Company, N.-Y., 1976.
Sproule, J., M., Argument: Language and Its Influence, McGraw-Hill Book Company, N.-Y., 1980. Toulmin, S., The Uses of Argument, Cambridge University Press, Cambridge, 1958.
Toulmin, S., Rieke, R., Jannik, A., An Introduction to Reasoning, Macmillan Publishing Co., Inc., N.-Y., 1984.
Tuţescu, M., L’Argumentation. Introduction ă Tetude du discours. Editura Universităţii din Bucureşti, 1998.
Woods, J., Walton, D., Argument: the Logic of Fallacies, McGraw- Hill, Toronto, 1982.
189