C. STERE
ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI
«»
roman
Ediţie şi prefaţă de Z. ORNEA
EDITURA CARTEA ROMÂNEASCA 1991
Coperta de DAN STANCIU
C. STERE, PROZATOR
ISBN 973-23-0276-3 (voi. I)
ISBN 973-23-0275-5 (C. Stere, In preajma revoluţiei)
Stere este, poate, cazul cel mai dramatic din cultura română şi din istoria spiritului public în prima jumătate a secolului nostru. Adversitatea faţă de el a fost aproape totală, doar uneori înregistrîndu-se momente de fragil armistiţiu. Ralea — şi nu numai el — aprecia că Stere ar fi avut, la noi, cea mai legendară existenţă. E adevărat, la configurarea legendei au contribuit nu numai darurile extraordinarei sale personalităţi, dar şi adversităţile — importante — de care a avut parte. Oricum, de prin 1892, cînd s-a stabilit în România (avea atunci 28 de ani) şi pînă în 1936, cînd moartea 1-a izbăvit, s-a aflat mereu în centrul atenţiei. Această condiţie de damnat i-a fost, probabil, hărăzită de ia naştere, ca fiu nedorit al unei mame aproape denaturate, cu sentimentele ei de vrăjmăşie neascunsă faţă de copil. Această maternitate viciată de o nevroză ce s-a dovedit incurabilă 1-a marcat toată viaţa pe Stere. N-aş spune că e vorba numai, şi în cazul lui, de un caz psihotic — generat de o nevroză contractată în anii copilăriei şi nesoluţionată. Dar firea lui impulsivă, răzvrătirea ca o constantă temperamentală, încăpăţînarea în decizii, incapacitatea adaptării la compromisul cu realul, supraevaluarea propriului eu, nemăsuratul orlogiu spun destul despre natura refulată a psihismului său, cristalizată încă în anii copilăriei frustrate. S-a trezit, atunci cînd licărul conştiinţei începea să pîlpîie, în situaţia de urgisit al sorţii. Acest stigmat nu 1-a părăsit toată viaţa, nutrindu-i conştiinţa de proscris şi de răzvrătit justiţiar. Istoria e destul de generos populată cu astfel de cazuri. Stere este unul dintre ele.
Respins de mediul său (tatăl său a fost unul dintre marii latifundiari ai Basarabiei), Constantin a crescut mai aproape de copiii de ţărani, cunoscîndu-le nevoile şi traiul greu. Liceul 1-a frecventat la Chişinău, începînd cu anul 1873. Natura îl înzestrase — compesatoriu ? — cu o minte isteaţă capabilă şi să se înnobileze intelectual. A fos un elev strălucit, stîrnind admiraţia colegilor, a unor profesori, sporind însă şi pentru asta ostilitatea mamei, a cărei dragoste era definitiv îndreptată spre ceilalţi patru copii. Citea mult şi de toate, rotunjindu-se ca un tînăr intelectual în devenire. Atmosfera, printre membrii „intelighenţiei" ruse,
V
era potrivnică autocraţiei ţariste. Basarabia, partea de răsărit a Moldovei, a fost încorporată, anexionist, imperiului ţarist în 1812. Aceasta, deşi potrivit unei statistici ruseşti din 1817, imensa majoritate a populaţiei — 86% — o formau românii, situaţie confirmată, oficial, şi în 1871 cînd, în ciuda procesului de unificare şi deznaţionalizare forţată, procentul populaţiei româneşti reprezenta 3/4 din totalul locuitorilor. în 1857, în urma tratatului de la Paris, trei judeţe basarabene sînt restituite Moldovei. Ele şveau să fie retrocedate, samavolnic, în ciuda împotrivirii României — de marile puteri europene — Rusiei, prin tratatul de la Berlin din 1879. Autorităţile ţariste urmăreau, sistematic, înăbuşirea conştiinţei naţionale în Basarabia, interzicînd, cu desăvîrşire, utilizarea limbei naţionale în şcoli şi licee, presa — puţină — era scrisă exclusiv în ruseşte, orice manifestare românească fiind considerată act de subversiune şi drastic sancţionat. Prin 1880, cînd liceanul Stere — avea 15 ani — se apropie de cercurile narodnice, intelighenţia progresistă a Rusiei întregi — inclusiv cea din anexata Basarabie — era ostilă ţarismului opresor. Ce-i drept, preocuparea naţională nu constituia o dimensiune în cam ceţoasa ideologie narodnică, pornindu-se de la opinia — eronată — că, odată năruit ţarismul şi democratizîndu-se imperiul, se va găsi şi o rezolvare complicatei probleme a dezrobirii naţionale în acest monstruos colos moloh. Deşi izbutise să-şi procure — prin apelul la contrabandişti — şi să citească vreo trei cărţi în limba română, liceanul Stere nu-şi cristalizase, încă, atunci, conştiinţa naţională. Mai tot nihilismul său narodnic se limita la frecventarea cercurilor de autoinstrucţie, unde se şi citeau şi se comentau cărţi interzise de cenzură, inclusiv literatura narodnică, tipărită în străinătate, şi unele cărţi ale lui Marx. Poate că misiunea lui cea mai subversivă .— care avea să-i aducă şi arestarea — este supravegheată, timp de cîteva luni, a transporturilor cu literatura narodnică tranzitate prin punctele de graniţă româneşti (Mihăileni, Ungheni, Sculeni etc.) spre Basarabia şi, de aici, mai departe spre inima Rusiei. Fapt este că, în urma valului represiv provocat de asasinarea, în 1881, de către narodnici, a ţarului Alexandru al II-lea, Stere este arestat în anul 1883. Apucase să termine liceul, fără a avea vreme să-şi ia — potrivit investigaţiilor mele relatate în Viaţa lui C. Stere, voi I — şi bacalaureatul. A urmat calvarul închisorilor şi a deportării — nu în urma unui proces ci printr-o dispoziţie administrativă — în Siberia. Detenţiunea a ocupat spaţiul unui deceniu din viaţa sa. Aici, în închisori, şi, mai ales, în satele îndepărtate ale surghiunului siberian, a citit enorm şi sistematic. Ciudăţenia vieţii lui sucite e faptul că, în timpul exilului, autoclarificîndu-se prin lectură şi meditaţie, s-a disociat de narodnicism şi marxism, cucerindu-şi şi conştiinţa datoriei sale naţionale. Cînd, în 1891, după unele informaţii în
1892, după altele, a fost eliberat din surghiun şi a ajuns acasă, în Ce-repcăul natal, era alt om. Maturizat înainte de vreme (în Siberia unii colegi de exil îl apelau „moşul") căsătorit (încă la începutul detenţiei), cu un copil şi un altul care avea să se nască peste cîteva luni, la Chişinău, încheiase debusolarea juvenilă, ştiind ce are de făcut. Din idealurile de tinereţe nu-i mai rămăsese, întreg şi neîntinat, decît spiritul justiţiar militant. Dar acesta se convertise exclusiv într-un antiţarism intransigent şi — prin extensie — în aspiraţia pentru dezrobirea naţională a provinciei natale.
în noiembrie 1892, decizia fiind luată, s-a stabilit la Iaşi, devenind student la Facultatea de Drept a Universităţii din acest oraş. Cu subvenţia bănească pe care i-o acorda bogatul său tată, putea să plece departe, înscriindu-se la o universitate mare, undeva, într-o ţară din Apusul Europei. Ar fi fost mai bine pentru destinul său nu numai existenţial, dar cel ştiinţific care, nu mă îndoiesc, — datorită extraordinarei ştiinţe de carte — putea dobîndi notorietatea internaţională. A preferat România şi laşul din apropierea Basarabiei. Opţiunea lui a fost, fără îndoială, una de conştiinţă. A devenit, în capitala Moldovei, repede o celebritate a urbei, fiind acceptat şi adulat — datorită trecutului său de revoluţionar surghiunit printre socialiştii ieşeni (nu numai !), deşi, în presă, pleda, de prin 1893, imperturbabil, în favoarea poporanismului (pe care şi-1 fundamentase ideologic), relevînd eroarea activismului politic socialist, inadecvat într-o ţară predominant agrară. Obţine cetăţenia română în 1895 (la cerere, în temeiul articolului 9 din Constituţie) îşi ia licenţa în drept în 1897, cu o teză excepţională (Evoluţia individualităţii si noţiunea de persoană în drept), practică, o vreme, o cam păguboasă avocatură pentru care nu avea chemare, neavînd forţa de a rezista chemării sale temperamentale spre militantism politic. în 1899 devine membru al P.N.L., fruntaş al grupării tinerimii generoase din jurul lui Ion I. C. Brătianu. Adeziunea lui politică a fost guvernată de înalte raţiuni doctrinare. A socotit — s-a spus că în urma unei înţelegeri prealabile cu Ionel Brătianu — că prin intermediul puternicului partid al liberalilor, va izbuti să înfăptuiască programul minimal poporanist : desfiinţarea latifundiilor moşiereşti, împroprietărirea ţăranilor şi accesul acestora la vot, prin desfiinţarea sistemului electoral censitar, pînă — spera el — la universalizarea dreptului la expresie politică. A dus, pentru înfăptuirea acestui ideal o luptă epuizantă, avînd de înfruntat adversitatea — aproape coalizată — a conservatorilor şi a aripii de dreapta, moşiereşti, din P.N.L. Radicalismul său reformator i-a adus mari suferinţe şi injurii, venite în campanii care nu mai conteneau. Cu ajutorul liberalilor, a devenit, în 1901 (titularizat în 1903), profesor
VI
VII
universitar, recunoscîndu-i-se, unanim, competenţa în materie de drept constituţional şi administrativ, fiind, de aceea, unul dintre marii profesori ai universităţii ieşene (va fi şi rectorul ei între anii 1913 — 1916). Brătianu se folosea de programul reformator al lui Stere ştiind bine să-i neutralizeze radicalismul. Deputat constant în guvernările liberale, ministeriabil în spe din 1909, refuzînd, de vreo trei ori, portofoliile oferite (caz aproape unic !), şeful clubului liberal ieşean (al doilea, ca importanţă, din ţară) pînă prin 1916, Stere a voit să-şi păstreze o autonomie relativă faţă de structurile rigide ale partidului din care făcea parte. Revista Viaţa Românească, pe care, împreună cu G. Ibrăileanu, a întemeiat-o în martie 1906, repede devenită cea mai importantă publicaţie literar-culturală a ţării, i-a înlesnit şi consolidat posibilitatea asigurării acestui statut de independenţă relativă. Era un incomod pentru toţi şi păstrat, totuşi, cu străşnicie în cadrele liberalilor numai pentru că, plecat, putea deveni şi mai periculos.
Nu renunţase, desigur, la idealurile antiţariste ale tinereţii şi la gîndul pentru soarta conaţionalilor de dincolo de Prut. Ba chiar şi-a extins aria preocupărilor la destinul tuturor românilor din provinciile subjugate. A iniţiat, în Viaţa Românească, corespondenţe din toate aceste ţinuturi (inclusiv — se putea ? — din Basarabia), informînd publicul regăţean despre lupta românilor oprimaţi de stăpîniri străine. Era atît de stăruitor şi eficient, pe acest plan de acut interes naţional, încît ardelenii toţi îi recunoşteau valoarea utilă, apelînd la el, ca arbitru, atunci cînd disensiunile politice dintre lideri (precum conflictul Goga — Vaida — Maniu din decembrie 1911 — iunie 1912) căpăta forme acut primejdioase. Urmărea, atent — încordat, situaţia din Rusia, aşteptînd semne ale unui seism revoluţionar. Cînd s-a produs revoluţia din 1905 bucuria aproape explozivă, 1-a încălzit. Mai ales că îi verifica premoniţiile. A plecat, de îndată, (cu acordul lui Ionel Brătianu, dar şi al guvernului conservator aflat, atunci, la cîrma ţării) la Chişinău, unde s-a aflat — cu intermitenţe — din octombrie-noiembrie 1905 pînă prin iunie 1906. S-a folosit, inteligent, de aparentul liberalism din autocraticul imperiu vecin pentru a organiza mişcarea politică emancipatoare românească, întemeind şi primul ziar românesc (în alfabet chirilic) din Basarabia. A selectat, totodată, un grup de tineri (printre care şi Pantelimon Halippa) care a venit să studieze la universitatea ieşeană, îngrijindu-se, de aproape de formarea lor intelectuală şi politică. Fără îndoială că mişcarea politică basarabeană, ce avea să-şi asume roluri conducătoare în 1918, s-a format sub oblăduirea, paternalistă, a lui C. Stere.
Tocmai din nervurile acestei preocupări naţionale obsedante avea să-i vină şi năpasta de care nu va scăpa tot restul vieţii. în prima ju-
mătate a anului 1914, ţara fiind condusă (de la 4 ianuarie) de guvernul Ion I. C. Brătianu (Stere refuzase, din nou, un portofoliu ministerial sau nu stăruise să-1 dobîndească), directorul Vieţii Româneşti fusese efectiv omul zilei, ca raportor al Camerei deputaţilor pentru proiectul reformelor anunţate. Era un proiect de reforme minimale (deopotrivă în materie agrară, ca şi al lărgirii legii electorale), dar Stere 1-a apărat, dîrz, împotriva acelora (mulţi) care nu-1 voiau acceptat nici în această formă. Şi, deodată, în toiul vacanţei parlamentare, cînd Stere îşi aduna forţele pentru noile dispute în vederea apărării reformelor — izbucneşte războiul ce va deveni mondial. România decide să rămînă în neutralitate, în ciuda apartenenţei la pactul Triplei Alianţe. Lumea românească, în majoritatea ei, dorea denunţarea tratatului cu Puterile Centrale şi intrarea, imediat, în război alături de Antantă pentru a dezrobi Transilvania. Brătianu, înclinînd şi el pentru o astfel de opţiune, urmărea temporizarea ei pînă ce viitorii aliaţi, nu vor da garanţii, înscrise în tratate, privind întregirea ţării, armament, muniţii şi evitarea antrenării trupelor româneşti pe două fronturi (mai ales pe cel de sud). Această tergiversare, magistral dirijată de Brătianu, avea să dureze doi ani (perioada neutralităţii). Stere s-a ridicat din capul locului împotriva politicii guvernului, disensiunea instalîndu-se definitiv între premier şi fostul lui sfetnic de taină. Pentru Stere Antanta însemna, înainte de toate, Rusia. Iar o alianţă a României cu Rusia i se părea, lui, antiţaristul neclintit, un sacrilegiu pentru că sacrifica, încă o dată, pentru cine ştie cîtă vreme (dacă nu pentru totdeauna) Basarabia. Ceea ce i se părea o imensă nedreptate. Şi aceasta pentru că — nu înceta a demonstra — românimea subjugată imperiului habsburgic are dezvoltată conştiinţa naţională, pe cînd, dincolo, în molohul de lut dinspre nord, populaţia românească, încătuşată, era victima politicii forţate de deznaţionalizare. I se părea că, oricum, imperiul habsburgic este pe cale de a se fărîmiţa prin autonomie federalistă (vestitul proiect al lui A. C. Popovici, sprijinit, pînă în 1914, de arhiducele Franz Ferdinand), încît românimea de dincolo de Carpati va găsi calea eliberării. Pe cînd Rusia, ieşită victorioasă din război, alături de celelalte puteri ale Antantei, însemna o primejdie fatală nu numai faţă de Basarabia, ci pentru întreaga Românie, demult vînată de ţarism care se voia instalat la gurile Dunării şi, de aici, departe, pînă la Constantinopol. A şi spus-o în vestitul său discurs rostii în Cameră la 15 decembrie 1915, cînd a declarat că are înalta datorie morală de a vorbi pentru apărarea acelui „cimitir de două milioane de suflete româneşti" din Basarabia abandonată. Atunci a spus răspicat : „...Idealul naţional prin armele Rusiei ? Veţi putea, pe cale aceasta, să distrugeţi stîlpii de hotar dintre noi şi Ardeal — dar numai pentru ca
VIII
IX
să venim sub jug comun, mai grozav decît cel unguresc, şi în loc de viaţa naţională să avem un mormînt obştesc". Şi : „Am dreptul să vorbesc cum vorbesc, eu singur împotriva tuturor findcă, d-lor, dv. nu puteţi, nu aveţi dreptul să renunţaţi la mormintele strămoşeşti cari zac peste Prut, dar nu aveţi dreptul să renunţaţi şi pentru generaţiunile cari vor veni la viaţă românească în ţinuturile de acolo". De aceea, „nu mai avem deschisă decît o singura cale : împotriva Rusiei şi pentru Basarabia. Astfel vom pierde şi Basarabia şi vom rămînea şi fără Ardeal. Ardealul nu a pierit într-o mie de ani, nu va pieri nici de azi înainte".1 Situaţia lui era cu adevărat dramatică. Se răzleţise de vechii prieteni politici, deşi Brătianu, neîntrecut tactician, încercase să se folosească, la începutul perioadei neutralităţii, de el, pentru a crea impresia Puterilor Centrale, că, iată, în P.N.L., unul dintre fruntaşii săi se pronunţa împotriva Antantei. I-a încredinţat, chiar, două misiuni dificile în Ardeal, la începutul conflagraţiei, care vor fi utilizate, apoi. de adversari pentru a-1 înfiera drept trădător. Stere s-a descoperit, deodată, nu fără uimire, aliat, în problemele politicii externe, cu vechii, constanţii săi adversari, conservatori (P. P. Carp, T. Maiorescu, Virgil Arion etc). Era considerat un potrivnic al „instinctului naţional" reprezentat de fi-loantantişti şi, de aceea, un trădător, de parcă dreptul la expresie şi apărare eliberatoare a basarabenilor nu ar fi fost tot o manifestare a „instinctului naţional". în această ingrată, nedreaptă ipostază 1-a surprins intrarea României, în august 1916, în război. Orgoliosul care era, a văzut în înfrîngerile suferite de armatele noastre, în Dobrogea şi Transilvania, o verificare a pronosticurilor sale şi un eşec răsunător al lui Ionel Brătianu. Nu avea dreptate. A rămas, totuşi (se pare, cu acordul premierului) în Bucureştiul ocupat de inamic. Şi, aici, greşind odată în plus, crezînd soarta războiului pecetluită şi destinul României primejduit, pentru — cum a spus — a salva ce se mai putea, a editat, în capitală, din 1 septembrie 1917 (adică după prăbuşirea ţarismului) ziarul Lumina, prigonit şi de cenzura ocupanţilor şi de aceea a autorităţilor româneşti obediente. Culpa de trădător a căpătat, astfel, încă o probă, grea cît o piatră de moară. Şi de acest stigmat nu va scăpa tot restul vieţii. Degeaba a fost rolul său — extraordinar —, în martie 1918, în făurirea actului istoric al deciziei Sfatului Ţării de a uni Basarabia cu România. Degeaba a fost recunoaşterea acestui rol de către regele Ferdinand, care 1-a decorat cu Coroana României. Nu i-a adus, posibilitatea participării efective la acest mare act istoric, decît împlinirea dezideratului sau cel mai sfînt. Cum sorţii războiului (odată cu intrarea Americii de Nord în conflagraţie, de partea Antantei), se depărtaseră,
1 Dezbaterile Adunării Deputaţilor, 1915—1916, p. 73—85.
decis, de Puterile Centrale istovite şi măcinate interior, prognozele lui ; Stere s-au dovedit a fi un dezastruos eşec. România a avut noroc.Prin
sacrificiul de sînge al ostaşilor noştri, prin suferinţele întregului popor, dar beneficiind şi de împrejurări externe favorabile, România a trăit visul său multisecular al întregirii în hotarele ei istorice. Au reintrat în :, trupul ţării Ardealul, Banatul, Crişana, Maramureşul, Basarabia şi Bu-
1 covina, adică tot ceea ce era suflet românesc, adunat în hotarele Româ-
î niei mari. Nimeni nu mai avea răgaz să se întrebe dacă acest ideal s-ar
fi înfăptuit fără prăbuşirea imperiului ţarist, pe care Stere, totuşi, singur I la noi, îl prevăzuse. Ar fi îngăduit Rusia ţaristă victorioasă, rămasă in-
î tangibilă în structura ei autocrată şi cu pofta ei nestăvilită spre pătrun-
| dere înspre Dardanele, nu numai revenirea Basarabiei în trupul ţării,
s dar şi crearea României Mari, prin întregirea cu toate provinciile româ-
ţ neşti din imperiul habsburgic ? întrebarea e retorică. Sînt documente
' probatorii, elaborate de diplomaţia ţaristă, la începuturile intrării noas-
tre în război, care răspund negativ la o astfel de lucidă interogaţie. Dar, la urma urmei, poate că astfel de judecăţi optative nici nu-şi află rost de dezlegare, întrucît istoria nu poate — nu are dreptul — să ia în cal-
Icul teoreme care încep cu naiva întrebare : „ce-ar fi fost dacă... ?" Neiertătoare fiind istoria, care trece cu superbie peste factorii nevalidaţi de-a lungul ei, puternicii adversari ai lui Stere au decis, coalizaţi, să-1 considere un proscris. A suferit o scurtă detenţie la Văcăreşti, a fost eliberat —fără a fi fost judecat vreodată, dar şi fără a i se închide dosarul — şi, prin octombrie 1919, a plecat, în Elveţia să-şi vadă de sănătatea rău zdruncinată. Avea şi gînduri de definitiva desţărare dacă şi-ar fi putut încropi un rost academic undeva în Apus (la o universitate sau la un institut de cercetări). Pentru că în ţară pierduse totul : familia (a divorţat, în 1918, recăsătorindu-se cu Ana Radovici cu care, la 53 de ani, concepuse un fiu, Ion), casa, catedra universitară, revista Viaţa Românească, cariera politică, prietenii. Tot ceea ce dobîndise, cu mare inteligenţă şi copleşitoarea-i ştiinţă de carte a personalităţii sale, se risipise, deodată, ca fumul în văzduh. Şi nu ştiau sau nu credea că, la 55 de ani, mai are puterea sufletească de a relua totul de la început. Vegheau, însă, pentru el, basarabenii organizaţi în partid ţărănesc, care nu-i puteau uita rolul tutelar şi nici ţărăniştii regăţeni care aveau, deopotrivă, nevoie de sfaturile sale doctrinare. Vor depune insistenţe pe lîngă el să-1 readucă în ţară, unde se va reîntoarce în iunie 1920. Brătianu, prin trimişii săi, 1-a sfătuit să nu se alăture ţărăniştilor, să stea o vreme la o parte, şi apoi, îi va asigura locul meritat în P.N.L., reinsta-lîndu-I şi la catedră. Stere n-a ascultat sfatul. A acceptat propunerea ţărăniştilor, a contribuit la unificarea celor două ramuri într-un partid
X
XI
puternic, creindu-şi şi fundamentele doctrinare. După P.N.L., partidul
ţărăniştilor era, alături de P.N.R. din Transilvania, al doilea, ca importanţă, în noul peisaj politic postbelic. Poate că mai bine ar fi fost pentru liniştea şi creaţia sa ştiinţfică, dacă ar fi renunţat definitiv la militantismul politic, fatalmente poluant şi imund. Dar formula sa sufletească nu-i îngăduia renunţarea, aruncîndu-1, neiertătoare, tocmai pe drumul ce avea să-i aducă imense suferinţe morale. Odată instalat în plutonul fruntaş al Partidului Ţărănesc (şef, cu încărcatul sau contencios, nu putea fi, deşi totul îl indrituia spre acest scaun), campania adversarilor s-a dezlănţuit, asupra-i, furioasă. Se urmărea izgonirea lui din viaţa publică. Cum, în februarie 1921, fusese ales deputat de Soroca (cu 36.000 voturi ; mai fusese ales odată, în 1919, la Cetatea Albă, pe cînd se afla în Elveţia), adversarii săi, coalizaţi, au voit să-i invalideze mandatul. N-au izbutit. Stere, într-un patetic discurs, rămas celebru în analele parlamentarismului românesc, rostit în martie 1921, a izbutit să obţină validarea. Va fi ales, de acum încolo, cu o singură excepţie, pînă în 1936, în toate Camerele (inclusiv cele dominate de guverne adversare ţărăniştilor), ca deputat al Sorocii şi, uneori, al altor două judeţe basarabene. Spre furia adversarilor coalizaţi, basarabenii vedeau în Stere pe cel ce le apăra — dezinteresat — drepturile şi nevoile. S-a jertfit pentru crezul său, care era cel al instaurării unui climat politic democratic, în care — pe liniamentele mai vechiului său poporanism, acum convertit în ţărănism — ţărănimii să i se asigure stabilitate şi prosperitate. Iluzii romantice. Pentru că structurile româneşti evoluau spre capitalism şi acesta eroda, tenace, dorita stabilitate a gospodăriei ţărăneşti mijlocii (3—5 sau chiar 10 ha), ruinînd-o şi periclitînd — cum au demonstrat economiştii epocii — chiar foloasele împroprietăririi postbelice. Dar Stere hrănea această iluzie sociologică romantică, militînd pentru apărarea, de sărăcie şi ruină, clasa ţărănească. Convingerile sale erau, hotărît, radical democratice de stînga, crezînd cu o puritate neîntinată, în necesitatea luptei pentru înfăptuirea lor. Tocmai această intransigenţă radicală îi supăra, enorm, pe adversarii săi. De ar fi renunţat la ea,,devenind domolit, cooperant, pînă la tranzacţia de tip balcanic pişicher, culpa din război ar fi fost, cu siguranţă, iertată. Dar nu era Stere croit din plămada oamenilor predispuşi spre tranzacţie.
Dezinteresarea generoasă e dovedită chiar de comportamentul său politic. Putea sfătui şi chiar impune colegilor din conducerea Partidului Ţărănesc să rămînă un partid de sine stătător, care să se carteleze, în perioada electorală, cu alte partide antiliberale. Această tactică ar fi păstrat, sub raport doctrinar, radicalismul ţărănist pe care — se ştia —
el il reprezenta. A preferat însă crearea unui partid puternic care să devină, ca importanţă, al doilea după cel al liberalilor. Propunerea i-a fost acceptată. El a fost cel ce a dus tratativele preliminare, în 1924, pentru unificarea cu Partidul Naţional Român din Transilvania, deşi acesta era de centru-dreapta, avînd şi handicapul prealabilei fuzionări cu resturile conservatorilor takişti. Stere va fi, totuşi, autorul vestitului decalog pe temeiul căruia s-au purtat şi definitivat convorbirile pentru fuziune. Şi acest decalog e fundamentul doctrinar şi politic al viitorului P.N.Ţ. Eşuată, în ultimul moment în 1924, fuziunea s-a înfăptuit în 1926. Iritarea potrivnicilor (liberalii, Iorga şi foştii takişti care au trebuit să părăsească partidul fuzionat) contra lui Stere, în cei doi ani (1924—1928) cît au durat pertractările creerii noului partid a crescut pînă la exasperare. Nu-i puteau ierta ideea fuziunii şi străduinţa depusă pentru realizarea ei. Şi l-au ţinut sub tirul unei campanii defăimătoare de presă, care, deşi nutrită din aceeaşi mult exagerată culpă, nu a contenit defel. Finalmente, la sfîrşitul lui martie — începutul lui aprilie 1930, deşi P.N.Ţ. era, din noiembrie 1928, la putere, a fost silit să demisioneze. Era, din nou, izgonit dintr-un partid căruia îi crease programul doctrinar. Politica şi politicienii nu-1 suportau. Temperamentul îl propulsa spre militarism. Dar nu se putea adapta moravurilor politicianismului cotidian. A fost unul dintre tragicele paradoxuri ale sorţii sale nefericite. Dar nici acum nu putea părăsi, total, scena politică, deşi, scîrbit pînă la dezgust, o dorea enorm. Era prizonierul partizanilor săi basarabeni faţă de care avea îndatoriri morale. A rămas, deci, conducătorul formal al unui minuscul partid (care i-a adus, totuşi, scaunul de deputat de Soroca în timpul alegerilor conduse de guvernul N. Iorga). Apoi şi-a unificat partidul cu gruparea, şi ea minusculă, a lui Grigore Iunian, alt ţărănist radical ce a abandonat — cu larmă — P.N.Ţ. Dar a renunţat la roluri fruntaşe, mulţumindu-se să-şi împrumute numele — ce devenise un simbol — noii grupări, denumite, fireşte, Partidul Radical Ţărănesc.
Era bătrîn (deşi n-avea decît 68 de ani) şi rău bolnav. Bătăliile politice îl epuizaseră, ruinîndu-1 fizic. îşi vedea de pasiunea sa de horticultor în parcul imens de la Bucov (proprietate a soţiei sale), devenit legendar. Asta ziua. Căci nopţile le dedicase literaturii, scriind romanul vieţii lui zbuciumate. Cînd a murit, în iunie 1936, lumea aproape îl uitase pe neînduplecatul om politic, reţinîndu-1, cu un interes uimitor, pe romancier. Era o compensaţie binevoitoare a aprigului său destin ? Oricum, atît de mult hulitul a sfîrşit-o, parcă, apoteotic. Să fi fost această apoteoză numai o viclenie a sorţii care, iată, îi îngăduia să-şi încheie zilele în iluzia că, e, totuşi, biruitor ? E probabil.
XII
XIII
S-a spus, şi nu o singură dată, că Stere a fost un mare ratat. E într-un fel adevărat.Cunoştinţele sale, atît de profunde, în zonele sociologiei, politologiei şi jurisprudenţei, nu s-au materializat, în lucrări care să-1 reprezinte. Şi, totuşi, în ciuda acestei carenţe de neignorat, Stere a izbutit să creeze un curent de idei în spiritul public, destul de rezistent, de vreme ce a ocupat spaţiul ideologic românesc timp de vreo patru decenii. A fost poporanismul, convertit după război, în ţărănism. Aş adăuga că acest curent de idei, mă refer la poporanism, a avut, în structurile sale interioare, şi o dimensiune general culturală. Iar, în spaţiul acesta, literatura a ocupat un loc important. Desigur, criticul literar al curentului (şi al revistei acestuia, Viaţa Românească) a fost G. Ibrăileanu. Dar fondatorul ideologico-sociologic al curentului a fost, cum se ştie, Stere, care în anii nouăzeci (în Evenimentul literar) şi chiar în primele numere ale marii reviste ieşene, a scris şi comentariu de critică literară. Fireşte, nu o critică literară de tip analitic, ci una precumpănitor ideologică. (O parte — puţină — din această secţiune a scrisului său a fost adunat, în 1921, într-un volum intitulat In literatură). Nu vreau să-1 prezint pe Ibrăileanu drept un învăţăcel obedient al lui Stere. Ar fi un neadevăr şi o necuviinţă (din păcate, Stere a săvîrşit impardonabila eroare de a-1 înfăţişa astfel pe prietenul său în roman). Ibrăileanu a fost un mare critic modern şi analizele sale despre scrieri şi autori se disociază, în imensa lor majoritate, de directivele normative ale ideologiei poporaniste. Nu se poate ignora însă faptul că în luările de atitudine programatice (cele din primii ani de după apariţia Vieţii Româneşti) ale lui Ibrăileanu se recunosc ideile directoare ale doctrinei aşa cum a fost formulată de Stere. Sigur, Stere nu a avut organ pentru critica literară, care la el a căpătat un pronunţat caracter sociologic (Petre Pandrea i-a fost, în comentariile sale literare, un credincios discipol). Am voit numai să relev — prin acest episod de tinereţe — că Stere nu a fost cu totul străin de spaţiul literaturii. Apoi, în 1906, publică în Viaţa Românească, reportajul Patru zile în Ardeal (reluat într-un volumaş, în 1916) în urma unei călătorii ce a avut loc în aprilie 1906. Aici Stere îşi dezvăluie, incontestabil, înzestrări de scriitor. Pentru că darurile de observator şi portretist, fineţea descrierii unor. stări de fapt a moravurilor, a f.tmosfe-rei şi a peisajului dezvăluie, fără îndoială, un prozator ce se ignora. Şase ani mai tîrziu scrie şi publică povestirea (nuvela) In voia valurilor ce reconstituie un moment din aventura exilului siberian. Acele imagini, halucinante, despre un fluviu dezlănţuit de o furtună care ameninţa să
înghită, sub valuri năprasnice, corabia devenită biată nucă neputincioasă, primitivismul din altă eră a triburilor de pescari osteaci, cu locuinţele lacustre şi taigaua nesfîrşită de pe mal, înfioară. Aici, Stere este, — nu încape vorbă —un mare prozator (de altfel, povestirea a trecut binişor modificată, în compoziţia volumelor III şi IV ale romanului), conferind rezistenţă estetică întregului ansamblu românesc). Ciudat, autorul s-a jenat să-şi mărturisească însă identitatea, semnîndu-şi povestirea cu pseudonimul — ce-i drept, străveziu — C. Nistrul. Era, atunci, un personaj politic important, profesor universitar şi i se părea, probabil, nepotrivit să-şi semneze povestirea pe care, totuşi, o scrisese. Literatura, potrivit moravurilor acelui timp, putea compromite un om politic, conferindu-i nu ştiu ce aer de năuc care se ocupa de frivolităţi, în loc de a se păstra pe terenul dur al realităţilor terne. Un doctrinar care scrie proză i s-ar fi părut şi lui Stere a fi un mariaj compromiţător. Şi, precaut, 1-a evitat. Dar e incontestabil că toate aceste aventurări în sfera esteticului recomandau un scriitor ce refuza, deocamdată, să se ia în serios, aşezîndu-se la masa de scris. Să fie şi acesta un semn al ratării de care s-a tot vorbit ? Nu e exclus, deşi, cum se va vedea, aici destinul i-a fost mai binevoitor, de vreme ce în ultiimii cinci-şase ani s-a dedicat scrierii unui roman, despre care s-a discutat şi se mai discută. Ultimii ani ai vieţii sale de mucenic i-a trăit în iluzia că e un mare romancier şi că, iată, soarta (destinul ?) 1-a răzbunat pentru tot ceea ce îndurase. A fost o iluzie, compensatorie, de care avea nevoie şi i se cuvenea.
înainte de a se fi decis să-şi scrie romanul, a mai fost un moment pre-ludiv. Acesta din urmă a fost hotărîtor. Cum spuneam, în aprilie 1930 a fost silit să demisioneze (a fost, în fapt, o izgonire) din P.N.Ţ. Era furios peste măsură pentru această ultimă lovitură administrată omului politic ce era. Mai ales că venea nu din partea adversarilor, ci din aceea a propriilor prieteni politici. Nedreptatea 1-a izbit dureros. Şi o simţea acut, deşi era obişnuit cu astfel de mişelii. Trăia sentimentul că paharul s-a umplut pînă a se revărsa. Nu mai avea puterea să tacă. S-a hotărît să dezvăluie istoricul zbuciumului său, concretizat în ceea ce s-a numit (se mai numeşte) „cazul Stere". Avea uşile deschise la redacţia ziarului „Adevărul". Şi-a anunţat prietenii de acolo că ar voi să documenteze într-o suită de articole (un serial) tainele acestui episod despre care vorbea toată lumea, fără a cunoaşte detaliile şi mobilurile. îşi propunea, deci, să nu ascundă nimic, ştiind bine că francheţea în viaţa politică, e un fapt neobişnuit, recoltînd, instantaneu, interes şi simpatie. Era stăpînit, aşadar, de vendetta. Şi furia răzbunătoare — se ştie demult — atunci cînd autorul e dăruit cu har este născătoare de artă. La începutul celei
XIV
XV
de-a doua decade a lui aprilie 1930 a început să lucreze. Nu avea nici răbdare, nici putere să scrie. A preferat să dicteze unui (unor) redactor (i) ai marelui cotidian. La începutul lui mai serialul apare în ziar, închein-du-se la 1 iunie. S-a dezvăluit, din nou, marea înzestrare literară a autorului care se dovedea a fi nu numai un excepţional pamfletar dar şi un excelent portretist. Capitolul din serial intitulat Domnul Preşedinte (dar şi fragmente din altele) a(u) fost o efectivă revelaţie. Iuliu Maniu era portretizat aici în culori care, dincolo de aciditatea tonului polemic, creionau un tablou — fizic, moral şi comportamental — relevabil. Şi performanţa artistică era cu atît mai seducătoare cu cît personajul, ştiut, ocupa poziţii proeminente în viaţa publică, fiind chiar preşedintele P.N.Ţ. şi primul ministru al ţării. Dacă arta l-ar fi ocolit pe autor şi răzbunarea ar fi închipuit un portret numai violent, nimic nu ar fi putut salva serialul, compromiţînd intenţia. E mai mult ca sigur că acest mare succes de stimă şi de public al serialului i-a dat lui Stere ideea de a continua (de altfel, în acelaşi an 1930, serialul apare în volum sub titlul baroc, parcă în trei paliere suprapuse, Documentări şi lămuriri politice. Preludii : Partidul Naţional-Ţărănesc şi „cazul Stere").
întrebarea era, desigur, în ce mod va continua. Talent de evocator — s-a convins — avea. Ar fi voit, deci, să nu întrerupă fluxul narativ. Tot vendetta era aceea care îl călăuzea. Credea că serialul din Adevărul ridicase un colţ din vălul ce acoperea viaţa sa politică. Dar „cazul Stere" înţelegea bine, îşi avea sorgintea în întreaga sa viaţă. Pentru a dezvălui opiniei publice mişelia adversarilor săi s-ar fi cuvenit, medita în vara lui 1930, să reconstituie dacă nu întreaga sa viaţă, măcar episodul tinereţii, din zorile copilăriei pînă după stabilirea în ţară. Era, fără îndoială, un gest — totdeauna jenant — de despuiere a sufletului în faţa lumii. Dar după atîtea campanii calomniatoare care, începute de prin 1894 crescuseră în intensitate pînă a-1 copleşi după război, şi care uzaseră de capitole delicate ale vieţii sale personale, ce mai avea de ascuns ? Dimpotrivă, istorisirea adevărului despre viaţa sa putea avea drept efect dezarmarea calomniilor adversarilor. Confesiunea aceasta i se părea a fi esenţială şi a o amîna un act efectiv condamnabil. Pentru că, la vîrsta lui — 65 de ani — şi bolnav incurabil, nu mai avea răgaz să amîne proiectul. Apropiaţii lui aflaseră despre acest proiect şi, sfătuindu-se cu ei, l-au consiliat insistent rugător, să-şi scrie memoriile. Formula — singura cu adevărat potrivită — nu i s-a părut utilă scopurilor sale. Regula obliga publicarea memoriilor tîrziu, după moartea sa. Or el voia — pentru compensaţia sufletului său rănit — să trăiască momentul cînd contemporanii vor lua cunoştinţă de istoria dramatică a unei vieţi neobişnuite. L. Leoneanu, firav literat şi corespondentul Adevărului pentru Ploieşti, cel căruia îi dedicase serialul din
XVI
mai, a relatat, în noiembrie 1930, că, o dată, prin vară, vizitîndu-1 pe castelan la Bucov, plimbîndu-se împreună pe aleile parcului, Stere i-ar fi spus, brusc : „D-ta crezi, că eu am să mă limitez numai la amintiri politice ? Am de gînd să scriu şi un roman. Pe cîmpul larg al romanului meu, voi avea prilejul să-mi aşez şi amintirile din tinereţe care, fără îndoială, vor fi mai puţin rigide şi vor avea în ele, mai accentuat, zbuciumul sufletului omenesc". 1 Orgolios cum îi era firea, a respins — aproape supărat — poveţele prietenilor şi, încă din toamnă, a început să dicteze (aceluiaşi credincios Leoneanu) romanul. Pentru că, e bine s-o spunem, din capul locului, romanul nu a fost scris, în chinuri, aşezat la masa de lucru, ci 1-a dictat, plimbîndu-se, pînă la uitare de sine, prin mansarda ce îi servea drept birou, narînd, în şuvoi neîntrerupt, scene din viaţa sa. Azi, această „tehnică" e, nu de puţini profesionişti, larg utilizată. Numai că înregistratorul nu e un stenograf, ci un magnetofon inanimat care îşi face, fără oboseală, treaba perfect. Dar, atunci, în anii treizeci, procedeul, rar sau deloc utilizat, a uimit, fiind mult comentat în presă.
Opţiunea pentru formula romanescă a fost, fără îndoială, o mare eroare. Prietenii — pe măsură ce citeau volumele, i-au spus-o (amărîn-du-1) fără a o şi declara public. Criticii timpului, cu unele excepţii, au ocolit şi ei, adevărul acesta, întrecîndu-se, dimpotrivă, în a elogia la superlativ cartea. Toţi au observat însă — spunînd-o fără ocol — artificiul formulei narative. Verdictul, rostit explicit, a fost că romanul lui Stere e o memorialistică abia deghizată, eroul (Vania Răutu) fiind un alter-ego al autorului (naratorului), iar personajele — mai toate — ca şi situaţiile cunoscute sau trăite aievea. Nu s-a insistat însă îndeajuns (totul fiind, în epocă, spus în surdină) asupra faptului că alegerea formulei narative a ruinat intenţia, compromiţînd scrierea ca roman. într-un eseu recent, Mihai Zamfir are curajul de a demonstra răspicat ceea ce Călinescu, în 1941, (fireşte în Istorie) afirmase (uitînd ceea ce scrisese — exact contrariul) cu cinci-zece ani înainte. „Marea ambiguitate de natură stilistică pe care se bazează In preajma revoluţiei constă tocmai în acest pariu imposibil : cum să transformi memoriile în roman ?". Sigur, există şi romane autobiografice izbutite, chiar remarcabile. Stere nu a cîştigat pariul pentru că a ignorat specificitatea romanului. De aceea „a eşuat şi... memorialistica lui nu a ajuns să fie un roman propriu zis". Apoi o clarificatoare exegeză teoretică documentează asupra cauzelor acestui eşec memorabil (preeminenţa discursului ideologic, exagerata atenţie acordată concreteţei realului, repetitivitatea,
1 L. Leoneanu, O pagină sentimentală din viaţa dlui C. Stere, Ade vărul literar şi artistic, IX, nr. 521, din 30 noiembrie 1930.
XVII
propensiunea spre păcatul autocomentariului, deplasarea mizei dinspre individual spre social etc). Dar nici acest probabil cel mai sever analist din perspectivă strict stilistică a unei scrieri ce a făcut epocă nu nega valoarea cărţii. Dimpotrivă, spre final, întîlnim această dreaptă judecată : „Desigur, faptul că acest text nu este roman nu-i scade în nici un fel interesul lecturii : memorialistică bine scrisă, plină de exotic şi aventură, el se citeşte ca un pasionant roman, fără să ajungă a fi unul".1
Obiecţiunea — îndreptăţită, — cum se vede e mult atenuată în final. Pentru că, la urma urmei, identificarea genului unei naraţiuni are mai curînd un interes strict teoretic, plasat fiind în spaţiul pur al na-ratologiei. Şi de vreme ce chiar un exeget atît de sever sfîrşeşte prin a recunoaşte că scrierea lui Stere se citeşte ca un pasionant roman (deşi nu ar fi), înseamnă că ea este perfect rezistentă. E, poate, singurul lucru care interesează într-o naraţiune, indiferent de tipologia în care, teoretic, am încadra-o. Nu este însă Mihai Zamfir prea conciliant — laudativ, în finalul exegezei sale ? Călinescu (desigur, în Istorie) subliniind, şi el, eroarea capitală a lui Stere de a-şi fi convertit memoriile în roman, recunoscînd numai valoarea a vreo două volume din cele opt (în primul volum vede chiar un roman cu statut autonom în albia ciclului) conchide dur şi repede : „Seria de «romane» a lui C. Stere este în totalitatea ei o eroare care, destăinuie, din fericire, în două volume, un solid prozator". Călinescu considera, aşadar, că nu pot fi salvate din naufragiul acestui ciclu romanesc decît două volume. M. Zamfir, infinit mai generos, le salvează aproape pe toate. Cine are dreptate, s-ar putea întreba un neavizat ? E rostul nostru să răspundem, după ce i-am studiat, ani mulţi, viaţa şi opera.
înainte de a o face, să mi se îngăduie o succintă incidenţă. Că romanul lui Stere se constituie, cu vădită intenţionalitate a autorului, în memorii deghizate (s-a rostit şi aprecierea, mai crudă, „memorii trucate") e indubitabil. Faptul a fost recunoscut de mai toţi prietenii scriitorului, reîntîlnind, în chiar primele volume, scene povestite de sobrul autor, foarte zgîrcit în relatări despre vremea adolescenţei, în întîlnirile lor amicale, cu deosebire, în cele prilejuite de excursiile montane. Profesorul Francisc Rainer, prieten cu Stere, într-o conferinţă din 1936, ţinea să sublinieze : „Ion Răutu — care după cum ştim — este chiar C. Stere". Confirmarea a venit şi din partea fiicei sale, Elena (Lili) care în nişte — puţine — Amintiri txrzix (avea spre 80 de ani cînd le-a redactat), citite de mine în manuscrisul încredinţat — cu o infinită generozitate — de fiul ei, distinsul avocat dl. Şerban Beldie — scria :
1 Mihai Zamfir, Poate oricine să scrie un roman ? In voi. Cealaltă faţă a prozei, Ed. Eminescu, 1938, p. 43—44, 62.
„Din romanul autobiografic In preajma revoluţiei, ce 1-a scris tata spre sfîrşitul vieţii, se pot urmări toate peripeţiile prin care au trecut părinţii mei fiind în surghiun în Siberia. De multe ori, ne apuca zorile as-cultînd pe mama povestindu-şi viaţa". Totuşi, mai tîrziu, iritat de agitaţia zgomotoasă a gazetarilor de toată mîna în jurul eroului său, Stere a început să nege caracterul autobiografic al romanului. O făcea însă pe jumătate gură, acoperind lucrurile cu un val de ambiguitate abilă. „Acest roman — protesta el în ianuarie 1932 — nu este o autobiografie şi nici măcar biografia unui alter ego. Vania Răutu nu sînt eu, iar viaţa lui intimă nu are nimic comun cu a mea. Este adevărat că am utilizat amintirile mele, cum ar face orice scriitor. Dar experienţele mele personale au fost selecţionate, condensate, grupate şi stilizate în jurul personajului principal numai în scop de a da o icoană a realităţii şi fără nici un raport cu persoana mea". Dar reporterul, care se întîmpla să fie chiar cel căruia îi dictase volumele, îşi luase îndrăzneala de a contesta precizarea scriitorului (,,şi cu toate acestea, eu rămîn la părerea mea") 4. Tot pe atunci i se mărturisea lui Horia Roman : „M-am hotărît ca experienţa mea s-o utilizez sub forma unui roman şi să-mi dau astfel putinţa să fac o operă care poate ar fi prin sine însăşi mai adevărată ca orice memorii sau biografii. Ca un prolog al cărţii am scris romanul părinţilor eroului. Deci, Vania Răutu nu sînt eu, romanul lui nu este al meu : dar l-am ales ca suport al reminiscenţelor mele. 11 fac să trăiască multe evenimente ţi episoade din viaţa mea." 2 Deci, încă o dată, ce lua cu o mînă înapoia cu cealaltă. Criticii literari nu s-au lăsat înşelaţi şi l-au contrazis pe autor, la apariţia volumelor din ciclu, diagnos-ticînd exact formula naraţiunii. Scriind despre primele două volume, G. Călinescu observa : „...în romanele dlui Stere se poate bănui numai-decît o urzeală autobiografică şi, pentru cine cunoaşte mai de aproape viaţa povestitorului, e cu putinţă ca totul să ia tonul clar al memoriilor". 3 Iar Şerban Cioculescu, tot atunci, nota printre altele : „...Se simte superioritatea experienţei trăite asupra experienţei închipuite, prioritatea realului asupra idealului... Stere romancier e un memorialist de formulă obiectivă". 4 Şi nu au renunţat la această identificare în toate cronicile scrise pe marginea întregului roman ciclu. Stratagema autoru-
1 L. Leoneanu, Romanul dlui Stere, Adevărul literar şi artistic, X, nr. 579 din 10 ianuarie 19.32.
2 Horia Roman, De vorbă cu d. Stere. Adevărul literar şi artistic din 25 dec. 1931.
3 G. Călinescu, Romanul d-lui C. Stere, Adevărul literar şi artistic an X nr. 585, din 21 februarie 1932.
4 Şerban Cioculescu, Romanul dlui Stere, Adevărul, an 45, nr. 14788, din 17 martie 1932.
XVIII
2*
XIX
lui de a ascunde realitatea ambiguităţii — să spun şi eu trucate — a formulei sale narative a eşuat. Mai nimeni nu a luat-o în seamă.
Avea, în septembrie 1930, cînd a început lucrul la roman, 65 de ani. De obicei, la această vîrstă înaintată, scriitorii dau semne de oboseală sau de abandon. Dimpotrivă, Stere se pregătea să debuteze. Şi, pe deasupra, era incurabil bolnav de cord, medicii prescriindu-i medicaţie riguroasă şi trai liniştiţi Dar el, neţinînd seamă de recomandări, se aventura în elaborarea unui roman fluviu care, autobiografic fiind, re-trăia chinurile zbuciumului de altădată. Numai bine nu-i făcea toată această retrăire a calvarului neuitat. Primele două volume le-a dictat, în avalanşa contracronometrului (voia să apuce încheierea întregului), în vreo 20 de zile, (mai precis nopţi). A revăzut dactilograma, a operat modificări, adausuri, eliminări. Dar se ştia deficient — ca unul ce începuse, ca literat, să scrie şi să gîndească în ruseşte, la capitolul limba română iar de stil, pînă acum, nici că se sinchisise. A apelat, deci, la stilizatori. Din probele existente (le-am publicat în volumul Comentarii, 1981) se pare că primele două volume au fost revăzute stilistic de Ibrăileanu şi Topîrceanu, iar celelalte de poetul ieşean şi de Al. A. Philippide (am găsit, pentru serviciile acestuia din urmă, în decontul editurii pentru remunerarea romanului, aflat la Arhivele Statului din Bucureşti, menţionarea sumelor achitate lui de editură). Revizuirea şi stilizarea primelor două volume a durat aproape un an. Manuscrisul a fost predat Ed. „Adevărul" tocmai în toamna lui 1931. Au apărut, aproape simultan, în februarie 1932. Au fost excelent primite de critică şi de public, vestindu-se, de voci autorizate, ca pe firmamentul literelor române a apărut un mare prozator. Era încîntat şi aproape triumfător. N-a pierdut vremea. în timpul stilizării şi imprimării primelor două volume, a continuat dictarea la celelalte (sau numai la al treilea). în octombrie 1932 apărea volumul al treilea (concomitent au fost reeditate primele două) înregistrînd acelaşi succes. Era, incontestabil, un record care a impresionat, apariţia, în acelaşi an, a trei volume dintr-un roman ce se anunţa fluviu. Şi la sfîrşitul lui noiembrie avea gata şi al patrulea volum, care a apărut în februarie 1933. Era, cum apreciază şi cei mai exigenţi analişti, cel mai izbutit din întreg ciclul, fiind citit cu mare interes. Prestigiul lui de romancier se afla la zenit. Editura pregătea a treia ediţie a primelor trei volume, urmată de reeditarea celui de-al patrulea. N-avea însă răgaz să-şi guste, în tihnă, succesul, atît de necesar sufletului său. Zorea înainte, ca un halucinat, avînd, prin septembrie 1933, încheiat, în prima formă, şi al cincilea volum. Pînă la apariţie s-a mai scurs un an. E probabil că această „întîrziere" s-a datorat nu atît operaţiilor de stilizare şi revizuire cît plictiselilor politice prilejuite de o nouă, supărătoare campanie potrivnică. Oricum, în octombrie 1934 al
cincilea volum — Nostalgii — a apărut. Acesta încheia „ciclul rusesc" al romanului, sfîrşitul exilului siberian, revenirea eroului acasă, în Basarabia, şi stabilirea sa la Iaşi. Călinescu, prea exultant în cronica sa (se va revanşa, cum s-a văzut, retrăgîndu-şi, parcă supărat pe sine, elogiile, în Istorie) scria, cumva concluziv pentru toate cele cinci volumele, că înfăptuirea lui Stere s-a dovedit a fi un „mare monument al romanului românesc". Romancierul — considerat, acum, un profesionist al genului şi nu unul prin accident — îl eclipsase pe omul politic.
Cu asta, romanul încheiase o etapă, cea a formaţiei intelectuale şi civice a eroului. Acum trebuia să-i descrie periplul românesc. Se întîm-pla însă că autorul (alias eroul, alias naratorul) suferise atît de mult în ţara în care venise ca spre patria lui adevărată, încît dezamăgirea îi era totală. Moravurile balcanice de aici (dominante, fireşte, şi în viaţa politică), arivismul intelectualilor îl scîrbiseră peste măsură, refuzînd — organic — să li se adapteze. Ba chiar a luptat donquichotesc, împotriva acestei atmosfere. Sentimentul acesta de neaderenţă şi înstrăinare i s-a acutizat datorită calvarului îndurat de prigoana efectivă la care fusese supus din toamna lui 1914. Ideea ostracizării sale originare — prin destin — i se verificase încă o dată. Definitiv. Albia sufletului său umilit îl îndrepta, irevocabil, spre răzbunare. Clasicitatea relatării epice (de care vorbiseră Cioculescu şi Pompiliu Constantinescu) pentru prima secţiune a ciclului nu mai putea fi menţinută. Locul seninei clasicităţi va fi cedat subiectivităţii şi pamfletului. Rezultatul va fi dezamăgitor.
în mai 1935 a apărut, Ciubareştii, al şaselea volum al romanului şi cel dintîi din noua serie a ciclului. Ricanările, opiniile negative, — îndreptăţite — nu au întîrziat să se producă. Drum de întoarcere nu mai exista. De altfel, e probabil că în momentul producerii scandalului cu Ciubareştii, autorul avea încheiat şi al şaptelea volum al romanului, în noiembrie 1935 a apărut, sub titlul în ajun. împlinise 70 de ani şi destulă lume — inclusiv gazetele — sărbătoriseră evenimentul. I se părea că îşi serbează aniversarea ca un triumfător, prin romanul care se bucura de mare succes. Era o amăgire după care sufletul său tînjise de mult. Pentru că altfel, boala îl împresurase tot mai strîns. Se gîndea, amărît, că nu-i va fi dat să-şi încheie romanul, soarta mereu vitregă cu el, neîngăduindu-i să-şi înalţe edificiul aşa cum îl proiectase. Ba sperase, avînd şi angajamente cu o editură pariziană, să-şi vadă romanul tradus în franţuzeşte (Nimeni altul decît Eugen Ionescu — tînărul fusese contactat pentru traducere, şi, din mărturiile sale tîrzii, reiese că ar fi tălmăcit chiar primele două sau trei volume). In proiectul său — şi acesta refăcut şi scurtat de ameninţarea bolii — romanul trebuia să se încheie cu al nouălea volum, printr-un episod în care Vania Răutu
XX
XXI
cădea victimă într-un asasinat pus la cale de ciracii lui Cristofor Arghir : N. Iorga. (Normal ar fi fost să fie ciracii lui A. C. Cuza, de care marele istoric se despărţise după război). Abia a apucat să isprăvească al optulea volum (i 1-a dictat profesorului Adolf Eyck), apărut în a doua jumătate a lui martie 1936, cu titlul Uraganul. Şi era evident că-şi regăsise suflul epic din prima secţiune a romanului care — au recunoscut-o toţi — restituia ultimului volum şi valoarea estetică de la început. Romanul a rămas, aşadar, neîncheiat. Dar recordul — în ciuda acestei vitregii — îl înfăptuise totuşi. în şapte ani izbutise să clădească un roman fluviu în opt volume, cu destule porţiuni rezistente ca naraţiune şi act narativ.
Indiscutabil, cartea lui Stere e un Bildungsroman. O carte — el o considera roman — care reconstituia, de la origini (ba chiar dinainte) procesul formaţiei unei personalităţi. Modelul secret pare a fi fost — într-un fel — Jean Cristophe al lui Romain Rolland. Dar devierea de la model e lesne detectabilă. Nu numai datorită diferenţierii strategiei urmărite de autorul nostru, dar şi copleşitoarei influenţe a modelelor pro-zaistice ruseşti. Stere s-a format intelectual în mediul rusesc, a citit tot ceea ce era mai important în proza rusească, îl venera pe Tolstoi, îi ştia şi-il preţuia pe Turgheniev, pe Dostoievski, dar şi pe Saltikov-Sce-drin (duhul operei acestuia din urmă se va face simţit în ultimele trei volume ale romanului sterist). Formaţia intelectuală, poată şi sufletească au modelaţi pe nesimţite, nu numai infrastructura dar şi tensiunea interioară a acestui roman fluviu. Nu cred că greşesc defel afirmînd că în preajma revoluţiei, e, de fapt, un roman rusesc. E încă unul dintre paradoxele vieţii şi operei lui Stere. Cel ce a urît, organic, ţarismul şi a părăsit Rusia pentru a lupta, din ţara sa adevărată, România, pentru prăbuşirea imperiului autocrat şi dezrobirea provinciei natale a fost, ca mentalitate şi conformaţie sufletească, un rus. (Aşa îl şi apelau prietenii săi din! studenţia ieşeană). Romanul, ca expresie a eului profund,, nu putea decît să fie o oglindă a sufletului. Pînă şi dezinteresul pentru migala scriiturii, apelul — mai mult silit — la stilizatori e tot reflexul unui învăţat dintr-un model rusesc. în 1908, scriind în Viaţa românească? un eseu despre Tolstoi prilejuit de jubileul împlinirii a 80 de ani de la naşterea marelui scriitor, Stere observa : „Cei ce nu-1 pot ceti decît în traducere nu cunosc decît pe un Tolstoi pieptănat şi frizat, fiindcă este cu neputinţă ca un traducător să scrie înadins în acele fraze gre-
oaie, încîlcite şi adesea negramatical necorecte, în care scrie acest titan al literaturii". Şi adăuga : „Tolstoi parcă anume demonstrează că talentul nu constă în această coregrafiei stilistică ; ci în puterea de su-gestiune a ideilor, şi a imaginilor. Şi, curios, lipsa de stil măreşte parcă aici1 puterea de sugestiune, fiindcă nu te poate interesa şi nici nu poţi urmări cum scrie Tolstoi, ci numai ce scrie el... Şi, totuşi, în fond, exista un temperament de artist mai personal, mai absorbant, mai' dominant?". Sigur că între cei doi prozatori (iertat să-mi fie truismul) distanţa este astrală. Dar n-ar trebui să ne scape amănuntul că tot vă-zînd înălţîndu-se edificiul şi citind entuziastele cronici despre fiecare volum în parte, gîndul (secret) la Tolstoi a început să i se sedimenteze, cutezînd gînduri dacă nu chiar de asemuire oricum de comparaţie. Dar, la urma urmei, nu această cutezanţă interesează, cît faptul adevărat al pecetei ruseşti a cărţii lui Stere. Şi ea e lesne detectabilă nu numai în atmosfera, în mediul recreat, dar, înainte de toate, în psihologia eroului care — cum s-a văzut — e chiar autorul.
înainte de a-1 aduce în scenăj pe erou, autorul a ţinut să ofere o icoană a mediului din care avea să se ivească Vania Răutu. Acest prim volum, a fost parcă intenţionat eliminat din trama propriu-zisă. De aceea, în capul subtitlului acestui prim volum, Smaragda Theodorovna, exista o menţiune de avertizare — Prolog. Scopul e, de fapt, dublu : să creeze o imagine despre mediul boierimii basarabene de pe la 1860 şi totodată, să dezvăluie destinul vrăjmaş al eroului, ca fiu nedorit al unei mame lovite de o nevroză rebelă şi fără leac ce o dusese în situaţia de a-şi detesta acest fiu. Această frustrare afectivă, respingerea copilului, alungarea lui printre slugi, constituirea temperamentului de urgisit şi insurgent cumva nativ sînt bine surprinse de narator. Relevabilă este şi reconstituirea primului obiectiv. Vieţuieşte, aici, o boierime basarabeană, pestriţă ca fizionomie, care trăieşte acut un inevitabil proces de degradare, deopotrivă socială şi naţională. Româneşte nu se vorbea decît la reuniunile familiale, altfel limba rusă era obligatorie şi cine voia să promoveze în ierarhia de orice fel trebuia să se supună acestei reguli. Procesul de deznaţionalizare forţată, dureros, e creionat în contururi semnificative. Şi, ceea ce era şi mai dureros, mai nimeni nu simţea nevoia rezistenţei cît de cît? organizate în această lume vlăguită, vegetînd resemnată la marginea unui imperiu autocrat, dar de neclintit. Singura forţă de rezistenţă latentă — dar de neclintit — împotriva deznaţionalizării o constituia ţărănimea. Neştiutoare de carte, oropsită şi fără şanse de ascensiune în ierarhia de orice fel, ţărănimea continua să trăiască după datina din vechime, adică româneşte. Nu întîmplător,
XXIII
Vania Răutu, viitorul insurgent, se simte bine numai în mediul ţărănesc, adevărata sa familie.
Celelalte volume îl vor aduce în prim plan pe Vania Răutu, rele-vînd cititorului procesul complicat al devenirii sale. Prin destinul său de insurgent, nu din vocaţie ci prin naştere, aceea nedorită, eroul era menit, în Rusia anilor optzeci ai secolului trecut, să ajungă un revoluţionar narodnic. Azi, după ce răsăritul Europei (inclusiv Rusia sovietică) a trăit în peste 70 de ani, toate consecinţele grozăveniei utopii de reformare a structurilor sociale cae a fost socialismul comunizant, poate că unii cititori încearcă un sentiment! de inhibiţie sau chiar de respingere. Atunci însă, în perioada emergenţei tulburate şi tulburătoare a acestei mişcări, în1 Rusia părea a fi, mai ales pentru tineretul intelectual, singura cale de a lovi sau nimici ţarismul opresor. Şi, cu siguranţă, avea dreptate, atunci, la începuturi. Cîtă puritate de' nimic întinată, cît sacrificiu (pînă la cel suprem), cîtă dăruire dezinteresată nu au fost consumate de generaţii întregi de tineri, care au intrat, eroic, în luptă ! Şi aceştia erau înconjuraţi de o imensă simpatie în toată lumea civilizată, figuri ca, de pildă, Sofia Perovskaia, fiind simboluri, îndrăgite pretutindeni în Europa, ca şi în America. Erau simboluri ale militantismului neînfricat împotriva tiraniei instituţionalizate, nădejdi ale eliberării şi ale libertăţii democratice. Nihiliştii erau revoluţionarii acelei epoci.
Pentru că nu exista, atunci, în lume, o tiranie mai cruntă decît ţarismul, apărată de o jandarmerie sălbatică şi de o poliţie secretă — celebra temută Ohrana care îngrozea pur şij simplu. Această Ohrana — cu care cine a avut de a face vreodată a rămas marcat cu o spaimă tenace — este părintele teribilei, înspăimîntătoarei poliţii' secrete a regimul bolşevic G.P.U., C.E.K.A., N.K.V.D. Aceşti tineri revoluţionari au avut curajul, tenacitate şi demnitatea de a se fi ridicat — în numele idealurilor democratice reformatoare — împotriva acestei tiranii) orgolioase şi abrutizante, cu tot riscul ce îl presupunea sfidarea militantă. Punerea între paranteze a contextului unei epoci în care se desfăşoară acţiunea unui roman şi judecarea lui din perspectiva exclusivă a posterităţii sale e o cale impracticabilă de analiză.
Vania Răutu a fost unul dintre aceşti tineri din intelighenţia rusă care au sfidat autoritatea opresoare. Imaginea lui — aşa cum' se configurează din al doilea pînă în al cincilea volum — ea unui astfel de insurgent. „Vina" lui e neînsemnată şi, cititorii de astăzi ai romanului o pot înţelege în toată stupiditatea ei, chiar mai bine decît cei din anii treizeci, care nu apucaseră să trăiască sub o dictatură nevolnică.! Citea cărţi interzise de cenzură — inclusiv literatura revoluţionară venită din străinătate — şi le comenta cu prietenii. Aceste şedinţe de comentarii
au căpătat un statut organizat, sub forma unor cercuri de autoinstruire. Ce-i drept, unii citeau şi cărţi ale lui Marx din care nu pricepeau mai nimic, neavînd, ca liceeni ce erau, posibilitatea de a le înţelege.
Dincolo de lectură şi comentarii nu au trecut aceşti tineri basara-beni şi angrenarea lor în activităţi „revoluţionare" se reducea la simpatia cu care primeau orice ştire privind succesul cutărui1, grup narodnic în lupta împotriva ţarismului. Doar Vania Răutu, în calitatea lui de conducător al acestor cercuri din Chişinău, a avut şi o astfel de misiune. I s-a încredinţat, o vreme, misiunea de a veghea tranzitarea unor transporturi de literatură ilegală (fireşte, revoluţionară) venită din Occident — prin România — spre Rusia. (Cu acest prilej şi-a putut procura de la contrabandiştii care se ocupau de aceste transporturi, trei cărţi româneşti pentru a învăţa, mai sistematic, româna literară. E începutul trezirii conştiinţei sale naţionale). Un crah general al mişcării narodnice avea să determine şi lichidarea cercurilor de autoinstruire din Chişinău. Răutu şi alţi cîţiva prieteni sînt arestaţi, imediat după ce absolviseră liceul. Urmează — de la 18 ani — periplul prin închisori, descrise parcă prea patetic, şi, apoi, exilul siberian, „prescris" lui Răutu, nu în urma unui proces, ci printr-o hotărîre administrativă a Ohranei de conivenţă cu procuratura.
Nimeni, atunci, în Rusia ţaristă, ca mai tîrziu în aceea bolşevică, sau, la noi, în aceea din anii comunismului dej ist sau ceauşist nu părea a se mira de o asemenea samavolnicie. La urma urmei, de s-ar fi apelat la tribunal, condamnarea, dictată tot de Ohrana, nu ar fi fost mai blîndă sau mai dreaptă. Aş spune, încă o dată, că experienţa românească din ultimele patru decenii, de care de nu au trăit-o toţi, au luat cunoştinţă de ea, înlesneşte lectura romanului, conferindu-i o neaşteptată actualitate protestatară.
Romanul lui Stere, nereeditat din 1936, se constituie într-un extraordinar document literar românesc al conştiinţei justiţiare în ca-tenate. E destinul rezistent, adesea verificat, al unor opere literare care au izbutit să surprindă segmente esenţiale din istoria zbaterei umanităţii spre lumina eliberatoare. Tocmai din această cauză capătă acest „roman fluviu", azi, semnificaţii la care, cu siguranţă, nici că se gîndise autorul în 1930—1936. In patru din volumele sale aflăm, uluiţi, de fenomene care rănesc, încă viu, conştiinţa românească din ultimele patru decenii : tineri justiţiari care* au avut curajul să înfrunte dictatura au-tocrată, militînd în numele unui ideal, pentru democraţie, de zăvorîrea lor în temniţe, de asprimea regimului penitenciar şi comportamentului torţionarilor, de exilul siberian (care recheamă în memoria noastră lagărele de la canalul Dunărea — Marea Neagră, domiciliile forţate din
XXIV
XXV
Bărăgan, sau transmutarea acelui imens lot de români basarabeni, după război sau în 1940, în ţinutul tot de dincolo de Urali pentru a fi exterminaţi). Universul concentraţionar bolşevic sau din ţările comunizante postbelice, de care atîta se scrie acum, e suprins de Stere, în tulburătorul său roman cu cincizeci-şaizeci de ani. înainte. Ciudată, într-adevăr, e posteritatea unei scrieri literare care capătă, brusc, cîteodată, valenţe la care nici că se gîndise autorul ! Ralea spunea, în 1927, că „o operă literară e totdeauna mult mai bogată decît crede sau vrea creatorul ei... Ea are afinităţi care se leagă pe deasupra voinţei iniţiale a creatorului". Romanul lui Stere verifică, cum nu se poate mai bine, ipotezele lui Ralea.
Cu siguranţă că momentul cel mai rezistent, sub raport estetic, al ciclului rusesc al acestui roman este episodul „călătoriei", cu barca, pe rîul Obi învolburat de furtună, prin ţinuturile osteacilor. Acest moment fusese fixat, în 1912, în naraţiunea (povestire, nuvelă ?) în voia valurilor. Cum spuneam, această naraţiune a fost transportată în roman, prelucrată atent şi altfel distribuită, înţ al patrulea volum (capitolul e chiar intitulat în voia valurilor). Acestuia i se alătura, compozoţional, capitolele Aurora boreală, Singurătate, din spaţiul aceluiaşi volumj Şi, aş adăuga, aici, în partea întîi a volumului, se afla şi capitolul Cu etapa, halucinanta „călătorie"! a unui convoi de ocnaşi — printr-o Sahara îngheţată — în drum spre alt loc de detenţie în Siberia, trecînd prin sate, unde, spre a forţa ajutorul localnicilor, înscenau acea) cutremurătoare litanie de neuitat („Jeliţi-i pe sărmanii surghiuniţi / Jeliţii pe oropsiţii înlănţuiţi / înduraţi-vă de noi.") Bine, atent dozată, şi, compoziţional, chibzuit distribuită, materia acestui volum a uimit şi a cucerit cititorii. N-aş spune că receptorul a fost impresionat numai de exotismul lumii recreate (o Siberie a exilului de nimeni, la noi, ştiută, de un „pitorescîntr-adevăr neobişnuit, cu moravuri de o cruzime a subomenescului de neînchipuit). Cu siguranţă că interesul a fost dobîn-dit datorită calităţii intrinseci a esteticului din aceste pagini dense da foarte/ bună literatură. Aşa a şi fost receptat, acest volum, de critica timpului. în cronica sa, Călinescu exclamase vădit sincer entuziasmat : „Cu asemenea cenuşă începe descrierea pustiului siberian, a cărei evocare este de o vastitate geologică, de o tristeţe preistorică incomparabile. Nu amănuntul, nu documentul impresionează aici în primul rînd, ci marea solemnitate lirică, ascunsă sub zăpada albă a unei fraze reci şi indiferente. Descrierea lumilor moarte, subboreale, ce-1 minează în halucinante viziune a aurorei boreale, cel în splendoarea ei mistică, roza îngerilor din paradisul dantesc... Alături de sublimul feeric, meteorologic,
aflăm în paginile d-lui Stere spaima conştiinţei umane în faţa naturii sălbatice în care se pierde, spaima analizată în scene de diluviu şi apocalips geografic. Călătoria lui Vania pe rîul Obi este un lung şi magistral episod de infern, în care tristeţea şi solitudinea determină mai bine ca orice nimicnicia omului... Departe de a fi o înlănţuire de scene pitoreşti, volumul este un roman) solid şi de sine stătător". (Adevărul literar şi artistic, XIII, nr. 636 din 12 februarie 1933). Nu mai puţin elogios au comentat Hotarul Şerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu, Perpes-sicius. De altfel, în Istorie, Călinescu reţinînd din tot romanul numai două volume, are numai aprecieri superlative despre Hotarul : „volumul IV ne pune însă deodată în faţa unui extraordinar prozator al geologicului... Proza lui Stere depăşeşte cu mult simpla documentaţie, ea e o epopee grandioasă a infernalului geografic, o operă de contemplaţie şi de construcţie. Autorul a fost zguduit de acest episod al vieţii sale şi 1-a izolat într-o mare şi fantastică pictură murală".
Dificultatea mare în care a intrat Bildungsromanul lui Stere a fost momentul evocării episodului românesc din viaţa lui Vania Răutu. Dacă pînă atunci naraţiunea urmărise legitimarea trecutului justiţiar surghiunit al eroului (autorului), de acum încolo mobilul se modifică. Locul legitimizăriij 1-a luat vendetta. O răzbunare pentru tot ceea ce suferise din partea lumii politice româneşti, care îi răsplătise dezinteresul şi generozitatea militantismului cu osînda ostracizării. Această lume, ca expresie a balcanismului latent, Stere o urîse de la începutul venirii în România şi dispreţul crescuse, cu vremea, pînă a devenit un înalt, de neescaladat, zid dispreţuitor. Idealul său fusese să asaneze acest climat maladiv, modificîndu-1 prin reforme democratice. A izbîndit foarte puţin în efortul său. Şi, apoi, de prin 1914, divorţul dintre el şi lumea politică a fost atît de adînc încît concilierea devenise imposibilă. A voit, deci, ca această suferinţă] a nedreptăţii să capete evidenţă în roman, lămurindu-se, astfel, dedesubturile complicatului „caz Stere". Această bruscă modificare a registrului narativ avea să se repercuteze negativ asupra structurii acestei creaţii romaneşti. Memorialistica trucată apare prea acuzat dezgolită, autorul ţinînd să aducă în scenă persoane şi personalităţi ştiute cărora schimbarea numelui nu împiedică unanima lor recunoaştere.1 Cartea coboară, nepotrivit, pînă la subdemnitatea unui roman cu cheie, obiectivitatea recreerii lăsînd locul şarjei şi pamfletului. Ciubăreştii (al Vl-lea volum din roman) e dincolo de orice îndoială o imagine a laşului, deşi autorul, încolţit de gazetari şi critici, a încercat să nege. Personajele au fost instantaneu recunoscute şi fragila cheie
XXVI
XXVII
lesne decodată. Presa a publicat liste ale acestor travestiuri inabile şi discuţiile — nesfîrşite — s-au purtat mai ales pe marginea acestui microunivers uşor recognoscibil, cancanurile ţinîndu-se lanţ. Mai ales că, peste această viermuiala, Vania Răutu se distingea — se putea ? — ca} un caracter de bronz, superior tuturor şi profund scîrbit de lumea în care picase, zbătîndu-se — zadarnic — să o modifice. A fost şi o polemică avînd ca obiect volumul Ciubăreşti — între Cioculescu şi autor. Criticul îi reproşa autorului că, eroul neputîndu-se aclimatiza în mediul românesc, descrie, în culori întunecate, civilizaţia noastră : „Realismul teoretic al lui C. Stere capătă o înclinare practică spre şarjă şi pamflet de cîte ori este însufleţit de o puternică repulsie faţă de materialul uman. Ca toţi scriitorii politici, autorul nu e în stăpînirea unei seninătăţi ideale... Urile dsale sunt totdeauna determinate de convingeri pasionate... In asemenea climat moral întunecos se pregăteşte nu aclimatizarea lui Ion Răutu, dar formaţia sa de protestatar în noul mediu". Şi, fireşte, criticul a protestat împotriva modului, caricatural, cum e prezentat Caragiale. Stere, care nu mai suporta decît lauda, a protestat, într-o scrisoare către Adevărul (unde apăruse şi cronica lui Cioculescu). Criticul a răspuns, în acelaşi număr al ziarului, apărîndu-şi punctul de vedere şi legitimitatea magistraturii criticii literare („Viziunea dlui C. Stere este pesimistă şi mizantropică. Datorită acestor structuri, tabloul dsale este lipsit de seninătatea memorialistului obiectiv... Cînd povestirea verosimilă oglindeşte numai turpitudinile, atunci viaţa e oglindită numai în parte şi cu părtinire... A nu recunoaşte subiectivitatea dlui C. Stere ar însemna, din partea criticii, o lipsă de intuiţie
1 Să amintim cîteva dintre acestea : Vasile şi Sica Credinţă = Ion şi Sofia Nădejde, Ciorbodgioglu = G. Ibrăileanu. A. Vadrascan '=D. Pă-trăşcanu, Râul Domide = Georges Diamandy, N. Şoltuz = N. Chinezu, Al. Temistoclide = AI. Phillippide, Jean Lascaride = Dim. Greceanu, Demetru Jones = N. Gane, D. Crăsneanu = Ionel Brătianu, Knix^ = Leopold Hax, Ilie Turcu = Ion Botez, Sidonia Alexe = Izabeia Sado-veanu-Andrei, Gheorghe din Suceava = Gheorghe din Moldova, M. Pă-clureanu = M. Sadoveanu, Gr. Popologeanu == C. Topîrceanu, Dionisie Partenie = M. Sevastos, M. Nastia = N. Pastia, Gh. Chiricuţă = Niţă Piţurcă, Gh. Război-Vrînceanu = C. Dobrogeanu-Gherea, Bran Caroţi == V. Morţun, Toni Baclava = Anton Bacalbaşa, Miron Osmanii = I. L. Caragiale, Cristophor Arghir = N. Iorga, Nitza Vasilescu = Tache Ionescu, T. T. Fior = P. P. Carp, Carol Peters = Petre Poni, Filip Dressu = N. Fleva, Petre Răşinar = Octavian Goga, Anibal Ionescu = Stelian Popescu, Mircea Ionescu din Argeş = Barbu Ştefănescu Delavrancea, Octavian Petrovici = Aurel Popovici, Leonida Cipacea = Eugeniu Ca-rada, Ipolit Mircescu = Titu Maiorescu, Nazarie Mreană = Gh. Panu, Hariton Spirescu = Spiru Haret etc. etc.
sau o omisiune culpabilă".4) Ziarele şi revistele vremii au fost pline de dezvăluiri ale cheilor acestor personaje, în loc de a dezbate semnificaţia — inclusiv, fireşte, estetică — a cărţii. (Supăraţi foarte erau şi cei din gruparea Vieţii Româneşti, inclusiv Ibrăileanu, pentru felul cum erau portretizaţi, vădit caricatural).
Dar, la urma urmei, mare lucru, sub raport estetic, nu1 era de comentat aici, volumul constituindu-se, din păcate, într-un eşec. Iar următorul volum (In ajun^ continua să folosească aceeaşi pastă, culorile fiind stinse cu totul iar personajele transformate în siluete palide şi inconcludente. Al şaptele volum se demonstrează a fi parcă! şi mai neizbutit decît precedentul. De abia al optulea volum, Uraganul, (apărut în martie 1936) readuce romanul pe o albie relevabilă a esteticului. Elemente caracteristice ale ciclului rusesc din acest fluviu romanesc reapar aici, în chip fericit. Naratorul îşi prezintă eroul în vremea răscoalei din 1907 (cînd, asemenea autorului, a fost prefect de Iaşi) şi a activităţii sale laţ Chişinău şi Odessa, în perioada revoluţiei ruseşti din 1905-1906. Vechiul suflu epic a fost regăsit, ca Şi capacitatea recreerii mediilor convulsionate şi a surprinderii atmosferei revoluţionare. Autorul a redevenit memorialist, descriindu-şi senin şi fără şicanări pamfletare episoade de viaţă trăită, odinioară, intens. Un filtru sensibil a ştiut să selecteze ceea ce era esenţial cu adevărat în amintirile sale, clădind echilibrat o construcţie destul de solidă, care — de aceea — rezista. I-a fost dat ca acest volum, care avea să fie şi ultimul, să redevină creditabil estetic, încheind, la o anume altitudine, întregul ciclu. Nu voise să se oprească aici. Planurile sale fuseseră grandioase, intenţionînd să-şi conducă eroul prin anii războiului şi, mai tîrziu, pentru a dezvălui realitatea „cazului Stare". Dar, de prin 1935-193S, şi-a dat seama că sănătatea îi e vrăjmaşă şi nu-1 va lăsa să-şi clădească întreg edificiul. Şi-a reevaluat, deci proiectul iniţial, propunîndu-şi să mai scrie încă un singur volum (al noulea), în care Vania Răutu să cadă asasinat de ciracii lui Cristophor Arghir. Timpul, zorit, nu i-a îngăduit nici asta, ră-mănînd, din planul volumului, cîteva pagini care creionează momentul acesta final, al răpunerii în stradă. La patru luni după apariţia Uraganului, autorul, stingîndu-se în chinuri, pleca dincolo de departe.
Revenind la volumele antepenultimul şi penultimul (Ciubăreştii şi In ajun), din acest grandios — ca dimensiune — ciclu romanesc, să ne oprim, o clipă, la ceea ce am numit schimbarea registrului narativ. Spuneam (au observat-o, am arătat, mult înainte comentatorii acestor volume) că, aici, vendetta prea acuzată, a conferit substanţei narative o nepotrivită notă de şarjă şi pamflet. Mă grăbesc să adaug că din chiar
1 Adevărul, an 49, nr. 15769 din 16 iunie 1935.
XXVIII
XXIX
perspectivă naratologică, chestiunea acuzatoare ar putea fi amendată. De la naraţiunea de tip realist, brusc autorul a apelat la satiră. In cronica sa ia Ciubăreştii, Călinescu, înregistrînd schimbarea, o justifica, teoretizînd pe marginea ei : .,Dacă prin satiră se înţelege o violenţă asupra unor eroi| a căror soartă nu ne mişcă, întrucît atenţia noastră este absorbită de plăcerea de a urmări mişcările autorului indignat sau iritat de propriile făpturi, atunci d. Stere a scris o satiră. Dar o satiră este modul abstract ca poveştile voltairiene, în care bufoneria se amesteca cu fabulosul şi totul rămînea pe un plan supraistoric de Halima... Cititorul a înţeles, prin urmare, metoda contrastelor dlui Stere. Ea ar fi nepotrivită într-un roman epic, aici însă e la) locul ei, făcînd judecata lucrurilor să se facă de la sine şi fără exclamaţii." (Adevărul literar şi artistic, an XIV, nr. 784 din 15 decembrie 1935). Peste, patruzeci de ani, Nicolae Manolescu relua firul diagnostic căli-nescian, amplificîndu-1 şi adîncindu-1 în argumentaţie. Ciubăreştii i se pare a fi şi lui Nicolae Manolescu un roman francamente „satiric, pe alocuri remarcabil prin sarcasmul corosiv. Metoda însăşi, swiftiană, la origine, are, ca similitudini, cu a lui Arghezi din Ţara de Kuty... Satira politicianismului e teribilă. Ciubăreşti înfăţişează, după expresia unui localnic, un stat fără societate, cu un> aparat administrativ cu o excrescenţă parazitară şi cu, dedesubt, o grupare etnică amorfă, redusă la o speţă zoologică. Nu interesează veridicitatea istorică, aşa cum nu interesează în Călătoriile lui Gulliver ori în O scrisoare pierdută. Intenţia politică a lui Stere s-a pierdut sub satira caragialescă a obiceiurilor şi a politicii fictive... Ciubăreştii întruchipează formele fără fond maioresciene într-un chip caricatural. Istoria şi geografia tîrgului sînt povestite cu umor... Schematismul nu mai este supărător aici, fiind vorba de satiră. Stere ascundea un comediograf, un observator caustic al moravurilor" (Scriitori români, Dicţionar coordonat de prof. Mircea Za-ciu, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978, p. 447).
Punctele de vedere ale celor doi critici din care am citat, cum se vede, se întîlnesc şi, evident, se întregesc. Să admitem şi ipoteza, pînă, la un punct relevabilă estetic, că azi, după cinci decenii, cheile personajelor, care în epocă au deranjat, nu interesează atît de mult ca atunci. (Deşi unele dintre ele : Ibrăileanu, Iorga, Caragiale, spun încă destul de1 mult). Poate că însă deasupra acestor „chei" recognoscibile şi astăzi, prevalează surprinderea atmosferei morale a unei epoci. Obsesia — aproape maniacală — pentru politicianism manifestată prin „grija arivistă a unui plasament avantajos în înalta ierarhie administrativă dacă nu pentru un ins măcar pentru microgrupul de interese pe care îl reprezintă fixa extraordinar de bine simptomatologia moravurilor
acelor vremuri. Toată această viermuiala, arivistă şi achizitivă, din sfera politicului, valabilă, poate, pretutindeni capătă, în romanul lui Stere, o inconfundabilă siglă locală, pecetluită de balcanism. E o lume care abia a împrumutat elemente din recuzita occidentală. Dar, dincolo de această faţadă de împrumut, colcăie balcanismul latent, bine întreţinut, care opune rezistenţă înnoirilor structurale. Toată viaţa politică e concentrată, obsedant, în jurul intereselor pentru menţinerea privilegiilor, sau — de ce nu1? — a dobîndirii altora „de modă nouă". Centru preocupărilor este invariabil, legat de întrebarea „Cine vine" şi, desigur, „cine pleacă" (din fruntea unui departament). Pentru că de plecarea unuia şi venirea celuilalt depinde rostuirea, gradată, pe palierele puterii, mereu mişcătoare. Pentru a grăbi „plecarea" sau a întîrzia „venirea" (sau invers, e întreaga zbatere, gălăgioasă, botezată, ca în ţările cu tradiţie parlamentară, „viaţa politică". Grupările consolidate în partide cunosc disidenţa şi regrupări rapide şi pasagere (de obicei în preajma alegerilor sau remanierilor guvernamentale) pentru cucerirea unui mandat de deputat sau a unei strapontine în formaţia posibilă a unui ministeriat. Toţi se cred îndreptăţiţi a! fi mandatari ai naţiunii şi ministeriabili. Cînd lucrurile se aşează o vreme, pregătesc, în taină, viitoare tentative de aburcare. Dincolo de politică, singurul lucru pentru care „se trăieşte", aici, efectiv — viaţa e letargică şi stătută. Se mimează obiceiuri de aiurea, cu saloane în care lumea „distinsă" petrece în lecturi şi „recitaluri" la pian. De fapt, e o grotescă imitaţie care urmăreşte „să lustruiască" mitocănia, şi grobienia cinică a vreunei suspuse cucoane, cu apetituri sexuale atît de acuzate, încît soţul, şef politic local, e în continuă căutare de parteneri în forţă care, pentru asta, sînt răsplătiţi cu slujbe şi poziţii comode în cutare locşor al exerciţiului puterii. La teatru lumea bună se duce pentru a-şi etala toaletele sau a mai afla „cine vine" şi „cine pleacă",, iar, în antracte, lipsind instalaţiile sanitare, bărbaţii — altfel în) ţinută de gală, în frac sau cel puţin în jachetă —, ies în stradă, unde, continuînd dezbaterile politice, udă cal-darîmul firesc şi neprotocolar. Contrastează figurile idealiste ale] unor tineri cu adevărat preocupaţi de asanarea moravurilor (inclusiv politice) ale urbei, gîndind, febril, la binele viitor al umanităţii suferinde. Dar şi aceştia parodiază — fără să vrea şi fără s-o ştie — structuri politice sau mentalităţi^ din vestul Europei. Pentru că aceştia se consideră a fi socialişti, vorbesc de proletariat şi de apărarea drepturilor sale, ignorînd faptul, totuşi elementar, că în Ciubăreştii nu sînt proletari (cum nu sînt în toată ţara) şi, de aceea, idealul lor —j atît de generos afirmat e inadecvat. E aceeaşi imitare grăbită a curentelor „la modă" din Europa de apus. Nimeni nu poate scăpa de, am spune, „legea imitaţiei" a lui Tarde, care se infuzează, insidioasă, peste tot, inva-
XXX
XXXI
dînd întreaga scenă publică sau privată. Naratorul se distrează. înfă-ţişînd-o în tuşe repezi, pe canavaua căreia se proiectează tipologii, moravuri de un grotesc poate prea subliniat.
Satira sare în ochi, dar zvîcnetul pamfletar, al şarjei neascunse, parcă tulbură liniile. Nu uită că autorul (implicit naratorul) urăşte efectiv această lume şi a ţinut s-o recreeze anume astfel, caricatural. Era un mod de a demonstra, în aceste memorii deghizate, că el a fost singurul om lucid, cu idealurile niciodată întinate, picat în acest mediu levantin corcit cu spoială occidentală. Dreptate, deci, a avut el şi nu inamicii care, constatîndu-i fibra tare, ostilă tranzacţiei — s-au străduit să-1 elimine din capul locului, calomniindu-1. Teza, subterană, a acestei a doua secţiuni din ciclu, e prea evidentă pentru a o putea ignora. Şi, vorba lui Caragiale, unde începe teza, încetează arta. Dar, reîntorcîn-du-mă, aş întreba : e posibilă satira în absenţa totală a tezei ? Şi, mai departe, satira se instalează, oare, în afara artei ? Chestiunea, retorică, pare a fi pusă pe un podium prea înalt. Nu este. Fără a exagera, în absolut, valoarea estetică a acestei secţiuni din roman, aş observa că amîndouă volumele (Ciubăreştii şi In ajun) au cîteva momente rezistente (dacă le considerăm, cum se şi cuvine, din unghiul de perspectivă al prozei satirice) care cuceresc la lectură, fixînd tipologii şi obiceiuri ale unui timp de altădată ce merită să fie cunoscute nu numai ca documente de epocă. Cititorul care ignora această perspectivă (condiţionare) riscă să demonetizeze valoarea cărţii, neapreciirtd-o. Dar poate fi înţeleasă o carte în afara codului ei intrinsec şi obligatoriu de lectură ? Nu ar fi inutil să se adauge că, de fapt, romanul modern şi postmodern cultivă intens ironia. E probabil ca ironia, prin satiră, găseşte cale de acces practicabilă spre receptivitatea cititorului. E aici exprimată, fireşte, nu atît o certitudine (cum aş îndrăzni ?) cît o speranţă.
Cum s-a văzut, unii exegeţi i-au negat sau îi neagă lui Stere însuşirile de romancier (Călinescu, totuşi, şi în Istorie, i le recunoaşte parţial, pomenind de vetusteţea unor maniere care amintesc reminiscenţe din Gogol, Dostoievski, Tolstoi), recunoscîndu-1 ca prozator. Nu voi relua discuţia despre formula pentru care a optat autorul, considerîndu-şi memoriile drept roman. Să acceptăm, cum a voit autorul, că In preajma revoluţiei e un roman. Incontestabil e că, în spaţiul acestei formule, instinctiv naratorul s-a interpus inteligent — vorba lui Wayne C. Booth — pentru a ne povesti ceva în legătură cu istorisirea sa. Naratorul om-
niscient furnizează, la persoana a treia, cititorului toate informaţiile utile (uneori chiar prea multe şi, de aceea, neaglutinate)) despre erou şi eroi, caracterul sau caracterele lor. Vocea sa auctorială, în acest roman doric (potrivit tipologiei propusă de Nicolae Manolescu), adică tradiţional, e tot timpul prezentă. Despre el narează, atotcunoscător, autorul (naratorul). Nu e nici obiectiv, nici impersonal, ci prezent în toată alcătuirea cărţii, caracterizîndu-şi eroul (eroii), relevă trăsăturile sale etice. Autorul (care azi se confundă cu naratorul n.m.) este prezent în fiecare cuvîntare a oricărui personaj căruia i s-a conferit, indiferent care manieră, insigna crediblităţii". (Wayne C. Booth, Retorica romanului, Ed. Univers, 1976, p. 47). Romanul lui Stere nu este o poveste despre cineva, ci despre sine însuşi, despre procesul formaţiei unui tînăr, în condiţii neobişnuite, familiale, sociale şi naţionale. Iar tînărul erou (mai tîrziu maturizat) în condiţii neobişnuite, deopotrivă familiale, sociale şi naţionale. Eroul este însuşi autorul — naratorul. Acel „eu" al unei povestiri, naratorul, este aici imaginea implicată a artistului. Nimic neobişnuit, în Bildungsromane, ca formulă romanescă, autorul este totdeauna implicat (Budenbrok al lui Thomas Mann e un exemplu, mereu la îndemînă, întrutotul pilduitor), adesea chiar prin sinceritatea mărturisirii. Sau, altfel spus, naratorul este purtătorul de cuvînt creditabil al autorului. E, de aceea, deplin angajat şi implicat. Rolul său nu se reduce la comentarea unor fapte şi acţiuni ale eroului (eroilor), ci chiar în implicarea în această dramă. Dar comentarea naratorului despre unii eroi — cei mai apropiaţi (mai ales din unele volume) sînt probe ale acestei indiscutabile ominiscenţe. Fără aceste comentarii cititorii n-ar înţelege mare lucru despre sufletul, mobilurile, nefericirile şi aspiraţiile lor. Vania Răutu eroul (autor — narator) e în căutarea adevărului moral, pe care condiţiile îl ajută să-1 găsească. Va fi predeterminat (datorită situaţiei sale insolite) la insurgenţă, disidenţă şi apoi la tot calvarul justiţiar pe care îl va suporta.
S-a contestat, am mai spus-o de atîtea ori, cărţii lui Stere, calitatea de roman. Poate că e adevărat. Aş adăuga însă că Stere a apelat, poate, la această formulă narativă pentru că, ştiai şi el, romanul este prin dramatismul său, cea mai independentă, mai elastică şi mai prodigioasă dintre formulele literare. E'| probabil că Stere nu a izbutit să asigure romanului său această independenţă voită, repovestindu-şi — tezist —, pe această cale, viaţa. Dar în care roman autorul creează un om generic, ideal şi impersonal ? Nu avem a constata, mai peste tot în romane, prezenţa sinelui propriu al autorului ? Fireşte, „eul" creator (adică naratorul) nu se confundă cu imaginea implicată a artistului, îi percepem însă prezenţa, mai totdeauna, din fondul moral şi emoţional
XXXII
XXXIII
3 — In preajma revoluţiei, voi. I
al episoadelor (subansamblelor) şi al întregului. Şi, dacă mi se îngăduie revenirea, într-un Bildungsroman autorul e. prin statut şi convenţie, un implicat. Aici sinceritatea este sau trebuie să fie totală. Stere, ca autor, şi-a selectat şi aranjat episoadele narate pentru a-i servi la crearea imaginii pe care voia s-o crediteze. Dar n-a inventat nimic ci, cu siguranţă, a ignorat ceea ce nu-1 servea. Anulează acest procedeu narato-logic sinceritatea ? Aş răspunde negativ, I/lai ales că destule dintre episoadele care alciaaiesc tema romanului &;nt lesne verificabile prin alte mărturii ale sale, făcute cu multă vreme înainte de a începe să scrie (dicteze) în preajma revoluţiei. Apoi, in ciuda procedeului, să-i spunem selectiv, al autorului în construirea romanului (cine, oare nu o face ?), ştim bine că nu există discrepanţe; antinomii între roman şi valorile morale ale autorului. Autorul este, în acest tip de roman, fundamental subiectiv şi •neutralitatea1 faţă de valorile propuse ca îndrăgite sau detestate nu e de rigoare. A voit să se descrie pe sine într-o naraţiune, considerată de tip obiectiv, cum este un roman. Dar, fără să vrea, a ales o formulă romanescă esenţială subiectivă.
Poate că deasupra acestor aprecieri de natură teoretică, negreşit interesante şi importante, se află rezistenţa în sine a cărţii. E o calitate care, dincolo de unele denivelări pe care le-am relevat, nu i-a fost de nimeni contestată. în preajma revoluţiei e un moment în proza românească interbelică. E, de aceea, o mare bucurie, nu numai pentru editor, că, acum, după revoluţia din decembrie 1989 şi datorită ei, poate fi restituită generaţiilor mai tinere de cititori. Cititorilor de pe ambele maluri ale Prutului. Pentru că Stere, atunci cînd şi-a conceput cartea se gîndise la ei toţi, laolaltă. Prognozele socio-politice ale marelui nedreptăţit încălzesc, azi, din nou, sufletele românilor care se privesc, peste apele unui rîu ce aparent îi desparte, înfrăţiţi în nădejdea cugetului.
Z. Ornea
NOTA EDITORULUI
Restituim, după peste cinci decenii de aşteptare, romanul lui C. Stere In preajma revoluţiei. Nefiind o ediţie critică, în spaţiul ei lipsesc notele, variantele şi ceea ce se numeşte receptarea critică. De ar fi fost o ediţie critică (aceasta e o misiune a noastră pentru viitor) cititorul ar fi găsit, în aparatul critic, modificările (revizuirile) operate de autor (sau stilizatori) de la o ediţie la alta în cazul primelor patru volume. Pentru că, se impune precizarea, primele trei volume au cunoscut patru ediţii (o ediţie, avea, atunci, pentru romanele Editurii „Adevărul" — unde s-a tipărit şi cel datorat lui Stere — 4 000 exemplare), fiecare dintre ele, purtînd, pe coperta interioară, menţiunea „revăzută". Şi avem probe scriptice (în corespondenţa scriitorului cu G. Topîrceanu, pe care am publicat-o în 1981, în voi. Comentarii) că poetul a revăzut stilistic, uneori în corecturi, alteori în coli — textul ediţiilor precedente.
Al patrulea volum, reeditat şi el de patru ori. nu are prevăzută — pe a IV-a ediţie — această menţiune. In sfîrşit, al cincilea volum a apărut numai într-o singură reeditare („ediţia a doua"). Următoarele trei volume (VI, VII, VIII) nu au fost niciodată reeditate.
Ediţia aceasta reproduce textul după (pentru volumele I—V) ultima ediţie apărută în timpul vieţii autorului şi supravegheată de el (inclusiv deci, şi modificările operate din voinţa sa). Pentru ultimele trei volume am utilizat, desigur, ediţia princeps care, şi ea, reprezintă voinţa autorului.
Din raţiuni tehnice, această ediţie grupează cele opt volume ale romanului în trei, după cum urmează : primele trei devin, aici, voi. I, următoarele două voi. II, iar ultimele trei alcătuiesc al II-Iea voi. ai ediţiei noastre.
Am păstrat, în text, forme de limbă specifice rostirii autorului (peisagiu, mesagiu, sprinceana, obicinuit, vecinie, miazma, nouei, ti-v.ereţa, epizod, serviciu). Cînd unele dintre aceste forme alternau, le-am păstrat ca atare. în rest, grafiile epocii au fost modificate potrivit uzanţelor ortografice actuale.
z. o.
3*
VOLUMUL I
PROLOG :
SMARAGDA THEODOROVNA
Cap. I.
CORTINA SE RIDICA
început de octombrie 135... O :• caldă şi luminoasă.
lorgu Răutu, ieşit şi el nu mai ştia pentru a citea oară în cerdac, se coborî vreo două trepte pe scară, apoi se urcă din nou şi se opri o clipă cuprins de o nedesluşită tristeţă şi parcă răpit de peisagiul familiar ce se aşternea la picioarele lui.
în faţa conacului şerpuieşte valea adîncă a Nistrului care aici, în dreptul Năpădenilor, coteşte brusc sub unghi drept spre apus, lungind, cale de o poştă, parcul curţii, satul şi pădurea de stejari seculari, şi apoi, după ce descrie un vast semicerc, se întoarce aproape spre punctul său de plecare, cuprinzînd între stîncile basarabene o peninsulă din şesul Podoliei, care se strînge de istov în faţa satului, lăsînd abia o trecătoare îngustă de cîteva sute de metri.
O altă cotitură, aproape tot aşa de întinsă, mărgineşte şi în sus, dinspre nord, platoul înalt al Năpădenilor, înaintat ca un bastion deasupra ţărmului din stînga.
Aici, pe coasta platoului, aplecată spre sud, se ridică conacul Răuteştilor, dominînd împrejurimile. Pentru stăpînul Năpădenilor însă în zadar se dezvăluieşte o panoramă vastă şi plină de farmec şi de melancolie.
Cîmpia nemărginită a Podoliei se întinse lin spre răsărit şi, vibrînd sub razele tinere ale soarelui de dimineaţă, se pierde în zarea aurie ; măreţe se înalţă în faţa ei coastele abrupte ale ţărmului basarabean, bătute de săgeţile de lumină care aprind în frunzişul tremurat printre blocurile negre de granit toată feeria culorilor de toamnă — de la galbenul palid al platanilor şi roşul viu al tufelor de corn pînă la petele sumbre, ca de sînge închegat, al stejarilor bătrîni ; iar spre dreapta, departe, departe, la marginea apuseană a orizontului mai rămîne învălit în ceaţa
3
albăstrie amfiteatrul imens al dealurilor estompate pe cerul vînăt încă de umbrele nopţii.
Iorgu Răutu, adîncit în gîndurile sale, stătea nemişcat, neatins de splendorile acestei privelişti.
Foarte înalt, puţin încovoiat ca toţi uriaşii, viguros încă la vîrsta de cincizeci de ani, blond, abia ofilit de primii peri albi, cu ochi albaştri senini, care, — luminînd o f^ţă largă, încadrată de favoriţi agresivi şi dominată de un nas monumental,— făcea o impresie stranie de copil blajin şi nedumerit.
Oftînd greu, el abia porni spre uşă, şi deodată tresări, cînd cîmpul conştiinţei sale răzbătu, în sfîrsit, zarva neobişnuită care din zori de zi bîntuia curtea.
Costache ţiganul, ajutor de bucătar, maiestuos în vestmintele sale albe, imaculate încă, alergînd mereu agitat de la bucătărie pînă la cămară şi la pivniţă, se ciorovăia cu jupîneasa Marghioala, cu moş Ştefan chelarul şi chiar cu „şeful,: Vichen-tie leahul.
Nici măcar apariţia în cerdac a boierului nu-i putea potoli izbucnirile bătăioase.
— He ! Cum am să pregătesc eu umplutura pentru guşa de curcan ? He ? — zbieră el cît îl ţinea gura : eu ştiu cum îi place cuconiţei ! He ? mînca-v-ar veveriţele să vă mănînce, paginilor ! He ?
— Bre, Costache ! — strigă cuconul Iorgu, oprindu-şi privirea asupra turbulentului ajutor de bucătar : ce faci vuiet pe acolo ? Nu ştii că duduia are nevoie de linişte ? Taci din gură ! — ridică el deodată vocea încît bietul Costache, care nici că se gîndea să deschidă gura, înlemni de spaimă.
Dar boierul, lăsîndu-1 în plata Domnului, s-a întors repede intrînd în casă, şi chiar de la uşă, ridicîndu-se în vîrful picioarelor, s-a îndreptat spre iatacul doamnei prin salon, sufragerie şi prin salonaşul verde, care servea de buduar.
Cu toate sforţările de a umbla cît mai încet, trecerea lui evoca gîndul fragilităţii tuturor lucrurilor : duşumelele scîr-ţîiau, mobilele îşi pierdeau echilibrul, geamurile zăngăneau.
Din iatac însă se repezi spre el cucoana Anica Mesnicu din Corbeni, — impunătoare şi solemnă în îndeplinirea oficiului său :
— Ce faci, omule ? — îi şopti ea şuierînd : Linişteşte-te, vrai s-o omori ?
— Ce face ? E bine ? — se sili să-i răspundă tot în şoaptă şi conu Iorgu, ceea ce însă răsună ca un ropot de tunet îndepărtat.
Cucoana Anica ridică ochii spre cer şi cu ambele braţe îi făcu un semn disperat să plece. Conu Iorgu oftă adînc, şi tot în vîrful degetelor intră în sufragerie, unde se aruncă greu într-un fotoliu. Dar peste cîteva clipe, sărind din nou, porni spre cerdac spre aripa conacului, cunoscută sub numele de flighel. (,,Flu-gel "), în care de-a lungul unui coridor cu arcade, îndreptat cu faţa spre Nistru, se înşira un rînd de camere pentru musafiri.
Oprindu-se în faţa celei din urmă camere, conu Iorgu bătu uşor în uşă, întrebînd încet :
— Ei, părinte Vasile ! Părinte Vasile ! De după uşă se auzi o voce plîngătoare :
— Coane Iorgule, sloboade-mă pe un ceas, am treabă !
— Nu se poate, părinte ! Nu-ţi dai seama că ai să te îmbeţi iarăşi şi ai să faci vreo poznă ? Am venit numai să te întreb dacă vrei să mănînci ceva ?
— Of, Doamne, Doamne ! ce mîncare fără măcar un păhăruţ ! Coane Iorgule, un păhărel, un singur păhărel !
— Am să-ţi dau după botez ca să te îneci, amuş nu se poate ! răspunse hotărît conul Iorgu, şi iarăşi plecă spre cerdac, unde se opri, privind în jur, şi căutînd cu tot dinadinsul un prilej de a da ieşire sentimentelor ce-1 bîntuiau.
In bucătărie „leahul" Vichentie, la văzul acestui zbucium, observă cu compătimire : — „îi tare necăjit boierul".
— He ! He ! — i-a rînjit în răspuns ţiganul Costache, forfotind pe lîngă cuptor : aşa-i cînd un om de cincizeci de ani are o nevastă de douăzeci ! He ! ...
Cinismul acestea sentinţe dovedea că pentru domesticitatea din Năpădeni n-a rămas ascunsă criza prin care trecea viaţa familială a stăpînilor, — criză agravată încă de naşterea eroului acestei povestiri.
Iorgu Răutu de mult nu mai înţelegea, de ce căsnicia lui nu-şi găseşte aşezare. Acuma însă tulburarea pricinuită pe neaşteptate de un eveniment atît de fericit, în fond, ca naşterea unui fiu, — chiar dacă e al treilea copil, — era pentru el şi mai puţin explicabilă.
Agitaţia dezordonată, motivată de starea lehuzei şi de pregătirile grandioase în vederea botezului, ce urma să aibă loc
4
5
după amiază, îl ajutau să-şi înăbuşe gîndurile triste, în nădejdea că lucrurile se vor aşeza de la sine. Pentru aceasta, împotriva obiceiurilor judeţului S *** în ce priveşte botezul unui al treilea copil, conu Iorgu a înţeles să pună la cale un mare festival, la care au fost invitaţi toţi vecinii şi neamurile îndepărtate.
Spre uimirea lui însă, duduia Smaranda, sau cum îşi zicea ea „Smaragda" , s-a revoltat cînd a primit vestea, că botezul lui Vania va fi sărbătorit cu o pompă obişnuită numai pentru primii copii, cu un hohot isteric, cu leşinuri şi cu ţipete sti-dente care au înspăimîntat pe bietul conu Iorgu şi l-au aruncat în neagra melancolie, — mai cu seamă că de atunci „Smaragda Thedorovna" (numaidecît Smaragda şi numaidecît Theodoro-vna — cu „thita" —) nu-i mai dădea voie să intre în iatacul ei, încît bietul om doar prin intermediul jupînesei Marghioala, al bătrînei dădace mama Zoiţa, sau al cucoanei Anica Mesnicu din Corbeni — chemată imediat la căpătîiul bolnavei — putea veni în contact cu tînăra lui soţie.
Şi numai pentru că botezul nu mai putea fi amînat — în-trucît naşul, conul Ioniţă Răutu, fratele mai mare al lui Iorgu, stabilit după răpirea Basarabiei la Botoşani, a şi sosit anume pentru aceasta de peste graniţă, — el urma să fie oficiat în atmosfera apăsătoare a neînţelegerilor conjugale.
— A venit Lemeş lăutarul ! întrerupe gîndurile boierului feciorul Nicache.
Conu Iorgu tresare şi, n-are nici un chef să stea de vorbă cu vestitul lăutar al Basarabiei de pe vremuri, care avea întotdeauna un sac cu veşti despre întîmplările din toate curţile boiereşti, pe care veşnic le cutreiera, mai cu seamă în cele patru judeţe din nordul ţării.
— Să-1 duci în flighel şi să spui jupînesei să se îngrijească de cele trebuincioase pentru el.
La masă conu Iorgu a stat singur. Smaragda Theodorovna fiind servită în iatacul ei, neîngăduind măcar coanei Anica să ţie boierului de urît.
In sufrageria mare, puţin întunecată de mobila ei austeră de stejar vechi, conu Iorgu înghiţea în sec. Şi, năcăjit, se duse după masă în cabinetul său şi se culcă ca să se odihnească un ceas înainte de venirea musafirilor.
După amiază au început să se adune boierii. Cel dintîi sosi în noua sa caretă „din Viana", cu patru cai suri înaintaşi, mareşalul nobilimii judeţene conu Petrache Bîrsianu din Boroseni, împreună cu cucoana Rosalia, nepoată de soră a lui conu Iorgu ;
alte două nepoate, de vară primară, — surorile Caterina Chi-rilovna Berciu din Cerleni, — sat aşezat tot în marea cotitură pe latura ei de sud, drept în faţa Năpădenilor, — şi Natalia Chi-rilovna Voronin din Oniţcani, cu soţii lor Calistrat Nicolaevici şi Anatol Vasilievici ; apoi Ivan Vasilievici Bogdan din Căză-neşti, domnii Ştefan Dimu din Solonţi, Costea Ursu din Măcă-reiîci, Nicanor Miulescu din Ciorneni şi alţi mulţi.
Dintre autorităţi s-au înfăţişat ispravnicul judeţului şi comandantul regimentului de husari..., cu mai mulţi ofiţeri.
într-un ceas casa era plină de boieri cu doamnele, domnişoarele şi tinerii lor cavaleri.
A apărut, în sfîrşit, în salonul cel mare şi Smaragda Theodorovna care, mărunţică, slăbuţă, foarte brună, cu ochi negri vii, albă şi rumenă în strălucirea vîrstei de douăzeci de ani, înfăţişa un contrast impresionant cu conu Iorgu, încă foarte voinic, dar trecut de mult peste pragul tinereţii.
Coana Anica Mesnicu din Corbeni, naşă, impunătoare în „chirasa" ei de mătasă de culoarea tabacului, întinsă asupra unei vaste crinoline, lua toate dispoziţiunile necesare pentru serviciul botezului.
Cînd a sosit şi popa Vasile, slobozit în sfîrşit din captivitate, strălucind în odăjdiile sale, cu obrajii învioraţi care dovedeau că reuşise totuşi să-şi procure un „păhărel" dorit, — ceremonia s-a putut desfăşura în tcată slava.
Popa Vasile cetea mai „cu duh" ca oricînd, — toată arta Iui de declamaţie reducîndu-se la aceea că ori de cîte ori pronunţa cuvîntul „Sfîntul Duh" coardele lui vocale dezlănţuiau un adevărat uragan care ameninţa să dărîme totul în jurul său ; dascălul Andronache ridica tenorul lui nazal, puţin „rîcîit" şi răguşit, pînă la diapazonul a cărui rezonanţă nu lăsa nimic de dorit ; iar conu Iorgu, ca părinte, nefiindu-i îngăduit să asiste la ceremonie, ţinea însă după obiceiul lui, „isonul" din odaia de alături, cu o singură notă de bas profund : o—o—o—n—n ... Dar nota aceasta în momentele, în care conu Iorgu, copleşit de gîndurile lui, nu băga de seamă, îneca şi „Duhul" popei Vasile şi tenorul rîcîit al dascălului Andronache.
După masă petrecerea s-a prelungit pînă dimineaţa.
Boierii mai în vrîstă se aşezară la „preferans" ; doamnele, dacă nu jucau şi ele o concină, îşi exercitau darul satiric asupra vecinelor absente şi supravegheau dansul domnişoarelor.
6
7
Vreo cinci ofiţeri înviorau salonul cu pintenii şi epoleţii lor. în fruntea lor se afla cavalerul irezistibil, „rotmistrul" (căpitan de cavalerie) contele Wladislaw Przewicki.
Acesta se multiplica : cînd flutura o mazurcă îndrăcită cu „regina balului" ; cînd în cabinetul lui conu Iorgu — unde era aşezată masa cu „baterii" de şampanie şi licheruri şi unde se aranjase un „fumoir" pentru domni — povestea anecdote piperate, care provocau explozii de rîs ; cînd în colţuri mai discrete ducea conversaţii sentimentale şi făcea o curte bine nuanţată, după vîrstă, doamnelor măritate.
Contele Wladislaw, descendent dintr-o familie de magnaţi poloni, ruinat în urma unor vicisitudini dramatice, exilat din-tr-un regiment aristocratic de gardă imperială din Petersburg, se simţea oropsit în garnizoana din S ***, în mijlocul sălbăticiunii basarabene.
După o viaţă în care „luminarea era arsă din ambele capete" — la treizeci de ani cam motolit, el ştia însă să farmece încă boieroaicele judeţului S ***, prin manierele şi toaleta lui, ca şi prin conversaţia lui, care le dădea prilejul să-şi readucă aminte şi ceva din franţuzeasca învăţată la Madame Carotte, în vestitul pension din Chişinău.
,Ce deliciu să poţi plasa din cînd în cînd cu înţeles : „Prenez Place ! Permettez, Monsieur, s'il vous plaît! Attentionaux dome-stiques !"
Dacă accentul nu era tocmai parizian, totuşi, astfel, se crea atmosfera de mondenitate, care satisfăcea pretenţiunile de aristocratism ale înaltei societăţi a judeţului S ***.
Smaragda Theodorovna, cu toate insistenţele şi pildele Nataliei Chirilovna Voronin, — care deşi cu zece ani mai în vrîstă, valsa şi galopa cu multă animaţie — nu lua parte la dans, dar urmărea cu vădit interes evoluţiunile contelui Przewicki. Ea rămînea cu ostentaţie în cercul matroanelor, căutînd să animeze conversaţia, şi, din cînd în cînd, părăsea salonul pentru a da îndrumări domesticităţii, numeroasă dar foarte puţin stilată şi zăpăcită de grandoarea serbării.
La un moment dat, intrînd în salon, ea fu parcă înadins întîmpinată, înainte de a putea ajunge în colţul venerabilelor cucoane, de către Natalia Chirilovna. Contele Przewicki se grăbi să se apropie de ele şi cu un salut foarte graţios, întrebă pe doamna Răutu, subliniind fiecare cuvînt cu o privire admirativă : — „Nu-mi veţi acorda fericirea unui vals ?" •
Contele vorbea ruseşte cu un uşor accent polonez, şi Sma-raeda Theodorovna, deşi născută şi crescută într-un sat moldovenesc, după trei ani petrecuţi la Madame Carotte, putea duce conversaţia în aceeaş limbă, însă cu un accent moldovenesc, pe care 'contele îl găsea delicios. Totuşi, sfioasă, — roşind'puţin, ea răspunse :
— Nu dansez, mulţumesc.
_ Cum se poate ? — izbucni .el : — Cu tinereţea dumi-
tale, cu graţia invincibilă şi pasul uşor cu care te mişti, cum n-am văzut decît la prinţesa Potocki, dumneata nu poţi renunţa la dans ! — Şi apoi adăugă în şoaptă :
— Nu m-aţi iertat ?...
Smaragda Theodorovna îi aruncă o privire speriată. Ea simţea că i se opreşte ceva în gît, că sîngele ei clocoteşte, se urcă în obraz, trădîndu-i emoţiunea. îi venea să fugă revoltată de această emoţie şi de faptul că se simţea totuşi măgulită de atenţiunea acestui cavaler elegant, care se credea nebiruit ; îi era şi ciudă că nu-i venea în gînd nici un răspuns „care să-1 pună la loc", şi mai cu seamă în formă elegantă, ia nivelul conversaţiunilor de salon ale prinţesei Potocki.
Din fericire îi veni în ajutor cucoana Anica Mesnicu, care imediat îşi luă sarcina de înger păzitor. Majestuoasă în enorma ei crinolină, sub „chirasa" de mătasă în culoarea tabacului, ea se apropie de grupul de la uşă, spre a interpune un spaţiu larg între Natalia Chirilovna, contele Przewicki şi Smaragda, şi-i aduse aminte acesteia în gura mare datoria ei de mamă :
— Mamă dragă, hai să vedem dacă i-au făcut baie lui Vania şi dacă au culcat pe Tosia şi pe Sonia ?
Smaragda Theodorovna, îmbujorată, salută uşor pe contele Przewicki : — „Scuzaţi-mă" ! şi repede ieşi din salon, însoţită de îngerul păzitor, chiurasat în culoarea tabacului.
Natalia Chirilovna strînse doar din umeri, surîzînd semnificativ contelui.
Peste puţină vreme coana Anica se întoarse singură, scuzînd pe gospodina care ar avea încă nevoie de odihnă şi îngrijire.
Petrecerea era în toi.
Boierii jucau cărţi dar nu uitau nici ei pe „văduvioara Cliquot" nici pe „vechiul" din Năpădeni. Conversaţia lor devenea tot mai zgomotoasă. Iar atunci cînd contele Przewicki
8
9
conducînd un cotillon invada „fumoarul" şi sălile laterale,! şerpuindu-şi ghirlanda graţioasă printre mesele de cărţi, bo-î ierii se aprinseră şi comandară şi ei o figură neaşteptată de' cotillon : hora !
Cu acest prilej lăutarul din Lemeş din Bălţi se întrecu pe sine şi provocă atîta entuziasm, încît după horă conu Petrache Bîrsianu din Baroseni, uitîndu-şi fumurile de mareşal al nobilimii din împărăţia rusă, porunci deodată :
— Bre, Lemeş, frate ! zi-ne o doină moldovenească... ştii ca cio-cîr-lia !
Faţă de această ieşire pe avant-scenă a boierilor, tineretul dispăru ; părechile se izolară în săli laterale, în balcon, sub arcadele flighelului, şi chiar în grădină, unde cu toată vremea tîrzie, reţeaua argintie a razelor de lună, căzută pe frunzele aurite, crea o atmosferă de visuri primăvaratice...
în salon, după doină, Lemeş începu să cînte cu un tenor dulce şi insinuant cîntece moldoveneşti.
Aceasta era misiunea în Basarabia a bietului scripcar evreu din Bălţi. Lungi decenii, numai prin el putea răzbate peste Prut, pe vremea aceea, nu numai cîntecele populare şi romanţele din Dorul, dar şi poeziile lui Alecsandri.
Efectul pe care-1 producea, nelipsit în curţile boiereşti, pe care mereu le cutreiera, a motivat mai tîrziu expulzarea lui din împărăţie.
Şi de data aceasta, cu toată prezenţa ispravnicului Voljin şi a colonelului de husari Ivaşchin, temperatura se urcă imediat pînă la punctul de ebuliţie.
Mareşalul nobilimii s-a ridicat din locul său. în mijlocul salonului, după ce cu foarte puţin succes încercase să secundeze pe Lemeş, deodată, cu un adînc geamăt, trînti pe podele paharul cu şampanie, pe care nici nu-1 golise încă. Doamnele au tresărit, iar coana Anica Mesnicu s-a ridicat majestuos şi a înţeles că trebuie să dea semnalul de retragere pentru doamne şi domnişoare.
Mareşalul, în semn de protest împotriva acestei demonstraţii, se aşeză la pămînt şi plîngînd începu să şteargă duşumelele cu poalele „mondirului" acoperit cu galoane brodate cu fir de aur. Dar entuziasmul lui nu se potoli. Oftînd şi plîngînd, el tot striga la sfîrşitul fiecărui cîntec :
_ Ei, frate Lemeş, zi încă una, — şi arunca lăutarilor,
*"fărâ număr, „bumaşte" de cinci, de zece şi ehiar de o sută de '„carboave".
Lemeş se topea în oftate triluri, dar cînd porni şi un cîntec ^subversiv" :
Mult e dulce şi frumoasă ~i'ţijr Limba ce vorbim...
Vorbiţi, scrieţi româneşte Pentru Dumnezeu...
Eu pe-o vorbă românească Sufletul mi-aş da... Iar pe una ... franţuzească Zău nici o para !... Mareşalul nobilimii, reprezentantul ţarismului din S ***, izbucni în hohote, dîndu-şi cu pumnii în cap :
— Măi fraţilor, ticăloşi sîntem ! merzavţi, ticăloşi, bicisnici, — şi tot îşi freca poalele mondirului de parchet.
Ispravnicul Voljin începu să-şi tragă nervos luxurianţii săi favoriţi. Dar Ivan Vasilievici Bogdan din Căzăneşti, a cărui rigiditate exagerată, fermitatea cu care îşi apăsa în mers picioarele, ca şi preciziunea cu care îşi articula fiecare silabă, impuneau tuturora, — încercă, tacticos şi diplomat, să potolească pe mareşal, dînd o interpretare neaşteptată expansiunilor sale :
— Lasă, frate Petre Constantinovici ! Ei, ce atîta jelanie pentru un pahar sfărîmat şi puţină şampanie vărsată !
Ofiţerii regimentului de husari, cei moldoveni de obîrşie, se uitau cam îngrijoraţi unul la altul. Iar ruşii, urcaţi, cum se exprimase colonelul, în etajul al şaptelea al raiului lui Maho-med, erau şi eu cuprinşi de delir ; schilodeau refrenurile lui Lemeş, rîdeau şi încercau să tropotească o căzăcească în sunetele doinei.
Ioniţă Răutu — care semăna grozav cu frate-său Iorgu, numai că era ceva mai scurt şi mai gros, şi avea trăsături şi mai exagerate, — zîmbea sarcastic la aceste debordări.
Ispravnicul Voljin aproape îşi smulsese un favorit. Colonelul Ivaşchin se încruntase şi începuse să tuşească zgomotos ca să atragă atenţiunea ofiţerilor săi.
Dar în momentul psihologic contele Przewicki salvă situ aţia : el apăru în mijlocul salonului, urmat de mai mulţi fe
10
11
ciori şi fete din casă cu pahare de şampanie, şi ridicîndu-şi cupa, rosti solemn într-o rusească care — cu tot accentul ei leşesc— afirma devotamentul pentru tron şi împărăţie :
— Domnilor, ca supuşi credincioşi ai Majestăţii Sale Ţarului să bem un pahar pentru gloria sa şi sănătatea Majestăţii Sale împăratul Alexandru Nicolaevici. Ura !
Şi paharul lui urmă pe podea pe cel al mareşalului.
Conu Petrache se ridică, deodată, în picioare şi înţepe-nindu-şi trupul scurt şi rotund, se grăbi cu tot focul să sprijine toastul de credinţă :
— Urraa !
— Urraa ! — îl acompaniară boierii, ofiţerii şi chiar cîn-tăreţul Lemeş cu lăutarii săi.
După acest moment „culminant" al praznicului, voia bună şi cheful parcă pierise. De altfel se şi crăpase de ziuă. Vecinii mai apropiaţi au plecat în caleştile lor spre casă, o parte s-au adăpostit, cîte doi şi trei, în odăile flighelului, iar unii, căzuţi de somn pe unde au stat, au fost ridicaţi de slugi şi culcaţi pe divanurile şi canapelele din diferite săli.
Conu Iorgu, după ce a petrecut pe cei plecaţi şi s-a îngrijit de musafirii rămaşi, s-a dus în cabinetul său, unde i se pregătise aşternutul. Aici a stat un pic îngîndurat, a oftat din greu şi, după ce s-a rugat smerit lui Dumnezeu, s-a întins în patul său singuratic, dar multă vreme nu-şi putu găsi odihna.
Astfel, apariţia pe scena lumii a eroului nostru, cu tot praznicul rămas de pomină la curtea boierească din Năpădeni, a înăsprit şi mai mult criza conjugală a părinţilor săi, menită să-şi pună pecetea indelebilă pe sufletul lui.
Cap. II.
IORGU ŞI MIGNONETTA
Conu Iorgu a crescut şi a trăit în condiţiuni caracteristice pentru toată boierimea moldovenească a Basarabiei din prima jumătate a veacului trecut, — prinsă din copilărie de vîrtejul istoric care o despărţise de Moldova.
în lipsa de şcoli din primele decenii după anexare, i-a fost dat să înveţe puţină carte numai de la un dascăl, care nici el mai departe de Sfînta Scriptură şi slovele chirilice n-ajunsese în învăţătură.
Reprezentanţii naţiunilor domnitoare, stăpînind aparatul administrativ şi ocupînd, fireşte, cu familiile lor şi cu suita lor vîrfurile piramidei sociale, au izolat pe boierii moldoveni de viaţa oraşelor, i-au închis pe moşiile lor şi le-au redus raporturile sociale la un mic cerc de familii boiereşti rămase la răsărit de Prut.
De norodul de jos îi îndepărta conflictul de interese inevitabil în situaţia lor de „boieri" şi „stăpîni", — mai cu seamă în epoca de reforme inaugurate în Rusia în urma războiului din Crimeea. Lipsa de cultura şi necunoştinţa limbilor nu le îngăduiau călătorii în străinătate, iar amorul propriu nu accepta situaţia ce le-ar fi fost rezervată în mijlocul societăţii din oraşele Basarabiei, foarte repede ajunse centre de cristalizare ale nouei vieţi.
Conu Iorgu, ca şi cei mai mulţi dintre boierii basarabeni de vîrsta lui, nu avea un orizont cu mult mai larg decît al oricărui ţăran şi răzeş din satele de peste Prut. Dar averea şi situaţia de „stăpîn", ridicîndu-1 deasupra obştei satului, îl lipseau de acel contact social normal, care este factorul indispensabil pentru dezvoltarea culturală şi chiar pentru sănătatea sufletească.
13
Această izolare era şi mai înăsprită în Năpădeni, — sat alcătuit pe jumătate din răzeşi pe care Răuteştii, ei înşişi neam de răzeşi înobilaţi, purtau de generaţii interminabile procese „pentru pămînt din bătrîni".
Astfel Iorgu Răutu, cu trupul lui de uriaş şi temperament pasionat, lipsit de mic, ca orfan, de conducere şi îndrumare, stăpîn, de la vrîsta de douăzeci şi unul de ani pe soarta şi averea lui, — îşi petrecu viaţa între munca de agricultor energic şi priceput, deşi rutinar, şi debordări de temperament, care alimentau cronica scandaloasă a Basarabiei, spre oroarea şi indignarea virtuoaselor şi austerelor matroane din S ***.
Şi, totuşi, Iorgu Răutu era milos şi generos din fire, foarte sociabil şi prietenos, în veşnică căutare de simpatie omenească.
Soarta îl condamnase însă să se zbuciume singur într-o lume, dacă nu totdeauna răuvoitoare, dar prea deseori indiferentă. Chiar în sînul celor nouăsprezece familii boiereşti ale judeţului S***, el nu prea găsea legături mai intime.
Boierii vechi care au apucat încă vremurile de sub Moldova, din an în an se împuţinau ; bătrînii sau mureau, sau, ca rezultat al tacticei de rusificare, se ruinau şi se declasau.
Cît priveşte pe cei mai tineri, care nu prea ştiau moldo-veneşte, sau chiar cu ostentaţie schilodeau groaznic graiul strămoşilor, — deşi de cele mai multe ori nu cunoşteau ca oamenii nici o limbă, — sufletul şi mintea lor i se păreau inaccesibile şi impenetrabile, ca şi limba lor neînţeleasă.
De voie sau de nevoie, Iorgu Răutu rămînea dar singur. Vînător pasionat, el organiza, din cînd în cînd, bătăi în pădurea de stejari seculari din Năpădeni, la care erau invitaţi negreşit boierii din S*** şi chiar din judeţele vecine. încolo, şi exceptînd festivităţile de la nunţi şi de la botezuri, sau praznicele de la înmormîntări, el, ca şi toţi boierii moldoveni, nu avea alt prilej de a se simţi ca membru al unui corp social, doar în adunările nobilimii, ţinute din trei în trei ani, şi reduse şi ele, — în afară de alegerea mareşalilor nobilimii, — tot numai la un „praznic" încă mai pantagruelic decît serbările de familie din judeţ.
Trebuinţele estetice şi culturale Iorgu Răutu şi alţi moşieri moldoveni din judeţul S*** şi le puteau satisface doar ascul-tînd pe lăutarul Lemeş din Bălţi, sau participînd la slujba bisericească. Conu Iorgu Răutu, îndeosebi, era nelipsit de la fiecare slujbă, luînd loc în strană alături de dascăl şi ţinîn-
14
du-i negreşit isonul, cu un bas profund, nazal, după datinile moldoveneşti, şi cu aceeaşi notă : o-o-o-n-n...
După o recoltă bogată şi vîndută la un preţ bun, Iorgu Răutu a încercat odată să rupă cercul fermecat, în care se zbătea, printr-o călătorie „la Viana".
Dar ajuns în frumoasa capitală dunăreană, din primul moment a fost silit să se întrebe cu mîhnire : ce caută el aici ?
Statura lui de peste doi metri, manierele de „barbar" din Năpădeni, costumul fabricat cu tot dinadinsul de „croitorul parizian" Ianchel Grinşpun, din S***, necunoştinţa nici uneia din limbile vorbite în poliglota cetate a habsburgilor, aspectul lui uluit, atrăgeau, natural, atenţia tuturor trecătorilor. Fatalitatea 1-a dus pe conu Iorgu la singura distracţia pe care şi-o putea permite în aceste condiţiuni, cu toate paralele ce-şi luase cu el : un chef năstruşnic, cu agrementări care nu necesitează cunoştinţe poliglote...
întors, mai curînd decît se aştepta, la Năpădeni, Iorgu Răutu se simţea mai singuratic ca oricînd. Ajuns la vrîsta de patruzeci şi cinci de ani, el se închidea, cuprins de melancolie vagă, tot mai mult în coaja lui de nucă, — şi se întreba adesea, ce rost mai are viaţa lui, — ceea ce nu-1 împiedica însă să ducă cu stăruinţă şi cu bun succes gospodăria moşiei.
Obîrşia lui răzăşească se afirma tot mai mult în pasiunea pentru pămînt.
în partea de nord a proprietăţii Răuteştilor, de mai multe generaţii, intra în moşie dinspre Sănătoasa un clin de vreo trei sute de fălci care căzuse prin moştenire, în ultimele decenii, în mîna unui boiernaş, Toader Cacioni. Acesta era unul din acei oameni cărora nu le reuşeşte nimic în viaţă. Numele lui adevărat, Căţăoanu, cum era moştenit de la părinţi şi moşi, i se părea puţin sonor şi încă mai puţin elegant. Omul a cheltuit aşadar o avere pentru a avea autorizarea de a-şi da un nume cu o asonantă „italiană", pentru ca apoi să-şi afirme cu ultima energie obîrşia „curat rusească", — deşi graiul său ar fi putut servi de model de jargon moldo-rus din Basarabia de pe vremuri, agravat încă de un uşor accent grecesc.
Agricultor mai rău decît mediocru, incapabil de muncă stăruitoare şi de viaţă orînduită, rămas văduv cu vreo cinci copii, Toader Cacioni, înglobat în datorii desperate, era ameninţat să-şi piardă şi ultimul petec de moşie sub presiunea creditorilor.
15
4*
Iorgu Răutu n-a vrut să scape prilejul de a-şi rotunji moşia, si într-o zi, venind călare prin partea de sus a moşiei, s-a abătut prin Sănătoasa, şi trecînd pe lîngă curtea lui Cacioni, i-a făcut o vizită neaşteptată.
Curtea din Sănătoasa, prin însuşi aspectul ei, vădea ruina si lipsa de îngrijire. Casa veche de piatră, — cu ziduri de multă vreme nereparate, cu tencuiala acoperită cu pete ca de lepră, cu geamuri ruginite şi adesea înlocuite cu petece de hîrtie, cu acoperişul de şindrilă avariat, — dispărea în mijlocul bălăriilor printre care şerpuiau nişte cărări prăfuite spre portiţă şi.liam-baruri pe jumătate dărîmate.
Numai livada de pomi bătrîneşti, în dosul caselor, rămî-nea ca amintire a belşugului de altă dată.
Toader Cacioni, uscăţiv şi mărunt, cu o faţă cărămizie, încadrată de o coamă căruntă, fuma în cerdac un lung ciubuc.
Ridicîndu-se în faţa lui Răutu, cu vorbe repezite, el îl pofti în casă :
— Bună ziua ! Bună ziua, Iorgule, eşti voinic ? Cum merg treburile ? De mult nu te-am văzut. Sîntem vecini. Eu merg cu năcazurile şi nevoile mele, dar tu eşti singur, holtei. Ai putea să-ţi aduci aminte de vecini. Poftim în casă ! Poftim în casă ! Ia loc ! Gafiţo ! Gafiţo ! Fa Gafiţo, da' unde eşti ? Ia adă nişte dulceaţă şi apă rece, repede. Şi ce vînt te-a adus ?
Iorgu Răutu s-a aşezat tacticos — a trebuit însă să schimbe scaunul, care era cît pe ce să se prăbuşească, — şi s-a lăsat cu precauţiune pe divan. A încercat pe departe :
_ Ei,  ce !  numai  dumneata  ai greutăţi  şi  năcazuri ?
Toată lumea le are. Nu mai ştiu nici eu unde să dau cu capul. Se zice că stai mai mult pe la Chişinău. Am auzit că ai fost si pe la Odessa, şi am venit să mai aflu ce se mai petrece prin lume...
— Ha, iaca ! Poftim, ia dulceaţă ! Ii gătită de Smărăn-diţa. Păcatele mele, am dat-o la şcoală la Madame Cacotte, pensionul cel mai vestit. Toate fetele de boieri mari, nu numai din Basarabia, dar şi din Polonia şi din Odessa chiar, învaţă acolo. Băieţii mei nu prea se dau la învăţătură, — sînt şi ei acum aici, — dar fata învaţă bine. Şi Madame Carotte'îmi spune că n-are altă ucenică mai bună ca dînsa. Mă rog îţi dă cu franţuzeasca întocmai ca franţuzii, cîntă din pian, coase, face horbote subţiri, în sfîrşit, creşte. Trebuie să fac rost de să isprăvească şcoala. Poate are să aibă fata noroc. Are prie-
16
tene în lumea bună. Are cincisprezece ani, fată mare, amuş. amuş de măritat ! he-he-he-he !...
In clipa aceasta se auzi tropot de mai mulţi paşi, ţipete, hohote :
— Stai, Smărăndiţo, unde fugi ? E acolo cineva...
Şi prin uşa din „salonul" părăduit, dată cu violenţă de părete, ţîşni în odaie, ca un uragan, o fetiţă de statură minusculă, slăbuţă, brună, cu păr negru ondulat, cu luciri roşietice-aurii, despletit, care o învăluia ca într-un nor de scîntei.
Văzînd pe un străin, fata se opreşte şi cu ochii mari, parcă speriată, stă o clipă pe loc, apoi pufnind de rîs, se întoarce şi, cu braţele strînse la piept, fuge din nou ca o vijelie, se repede prin uşă, pe unde se întrezăreau mai multe siluete de băieţi tineri şi fete, care o primesc pe Smărăndiţa într-un cor de exclamaţii şi rîs, pornind cu toţii în procesiune nebunatică.
— Stai, Smărăndiţo, unde te duci ? — încercă să stăvilească uraganul Toader Cacioni.
— Ce drac de fată ! Ai văzut-o ? Vreau să-i dau moşia aiasta de zestre, dar ştii că mă gîtuie tîrtanul cela de Diamant.
Iorgu Răutu cunoştea starea materială desperată a lui Toader Cacioni şi ştia că funia se apropie de par. Şi tocmai aceasta motivase vizita lui la Sănătoasa.
Dar apariţia vijelioasă a Smărăndiţei i-a hotărît soarta.
Cacioni, cu flerul de boier scăpătat, şi-a dat seama îndată de impresia produsă de Smărăndiţa şi de penspectivele ce i se deschideau prin aceasta.
Un om matur de patruzeci şi cinci de ani, — crescut în singurătatea neînfrînată a Năpădenilor, fără alt bagaj cultural decît cel dobîndit de la bătrînul său dascăl, străin de toate ra-fineriile mondenităţii, — în faţa unei fetiţe de cincisprezece ani, — trecută prin pensionul doamnei Carotte, trăită acolo în societatea fetelor din cea mai înaltă aristocraţie basarabeană, „cu maniere şi pian" : ce contrast ! agravat încă de aspectul exterior al acestui uriaş blond şi al plăpîndei copile brune şi scunde.
Totuşi, pentru Iorgu Răutu îndoiala nu exista. El nu mai putea trăi în singurătate, dar nici nu ştia să facă curte, nici nu-şi putea închipui că ar fi necesar să o facă.
Fără nici o tărăgănire, după două-trei vizite la Cacioni, care a înţeles îndată cum poate exploata această situaţie, stă-pînul Năpădenilor a cerut vecinului din Sănătoasa mîna fiicei sale.
I
Pentru Cacioni, de asemeni, această peţire nu punea nici o problemă, şi nu ridica nici o îndoială.
Consimţămîntul Smărăndiţei n-a fost pus nici măcar în discuţie, — nu interesa pe nimeni, nici pe Cacioni, nici măcar pe peţitor.
Dar pentru Smărăndiţa problema se punea cu mare greutate.
Anii petrecuţi într-un pension francez introduceau în psihologia feminină din provincie elemente noi, care erau în dezacord cu simplicitatea cu care erau privite pînă atunci asemenea probleme.
Madame Amelie Carotte era o veche vedetă de circ. Numai un accident de călărie a fixat-o la Chişinău şi aruncat-o într-o carieră pedagogică. Pensionatul ei lăsa desigur foarte mult de dorit, ca instrucţie şi educaţie. De cele mai multe ori elevele nu ajungeau măcar să vorbească o limbă franceză, nu spunem elegantă sau literară, dar măcar corectă.
Totuşi, pe această cale, în viaţa primitivă şi apăsată a Basarabiei, pe la mijlocul veacului XIX, răzbătea o rază, subţire şi tremurată, a înrîuririlor occidentale.
Contactul cu Madame Carotte, — cu guvernantele ei franceze şi profesorii ruşi, în tovărăşia colegelor sale din cîteva mari familii boiereşti, unde era cunoscută şi acceptată sub porecla ei de pension ca „Mignonetta", — au deşteptat în Smărăndiţa Cacioni nădejdi în discordanţă cu atmosfera casei părinteşti din Sănătoasa şi cu perspectivele căsniciei cu Iorgu Răutu la Năpădeni.
Autorul ei favorit, Alexandru Marlinsky, — cu eroii lui de o nobleţe şi vitejie supraomenească şi de o eleganţă neîntrecută, cu adoratele lor visătoare, inspirate de poezie cristalină, — domina pe atunci imaginaţia şi aspiraţiunile întregului tineret feminin din pensioanele şi „institutele" pentru fete ale nobilimii din Rusia.
Era cu neputinţă pentru Smărăndiţa să-şi închipuie pe Iorgu Răutu din Năpădeni, cîntînd serenade pe sub balcoane înflorite, urcînd pe o scară de frînghii în turnul în care se zbuciumă candida eroină, sau bătîndu-se cu spada şi învingînd nenumărate cete de opresori sau bandiţi romantici, a căror victimă ar fi fost ea.
Apoi, deşi sortitul era foarte bogat, el nu numai că nu ştia să mînuiască spada, sărmanul om, car, fără să i se mai
poată pretinde o conversaţie de salon împănată cu vorbe franceze, sau măcar curat rusească, chiar şi în moldoveneasca lui ţărănească nu găsea alte teme de conversaţie decît banalităţile şi nimicurile vieţii de toate zilele.
Dar sub ceaţa romantică, insuflată de pensionul fostei stele de circ se ascundea o inteligenţă vie şi foarte realistă, un caracter hotărît şi o voinţă fermă.
Smărăndiţa, în fond. ştia foarte bine că ea nu ar putea nădăjdui o ieşire mai bună din decăderea familiei Cacioni şi din mizeria curţii din Sănătoasa.
Cu o pătrundere psihologică, uimitoare pentru vrîsta ei şi pentru bruma de instrucţie cu care Madame Carotte şi lecturile romantice o putuseră înzestra, ea şi-a dat seama, aproape din primul moment, ce aluat maleabil poate constitui necioplitul uriaş din Năpădeni, în aparenţă atît de ursuz şi chiar fioros.
Consimţămîntul a fost dat, nu fără regrete tăinuite, dar şi cu un suspin de resemnare.
Din acest moment Smărăndiţa a hotărît să-şi impuie titulatura de Smaragda Theodorovna, — numaidecît Smaragda, şi numaidecît Theodorovna, — cu „thita". Lupta pentru această titulatură nu a fost, de altfel, aşa de uşor încoronată cu succes.
18
Cap. III.
GENIUL DE FAMILIE
Nunta a fost fixată pentru septembrie, în termenul cel mai scurt necesar pentru înzestrarea miresei şi pentru repararea şi renovarea conacului din Năpădeni.
Bineînţeles, cucoana Anica Mesnicu din Corbeni, ale cărei servicii erau indispensabile în asemenea prilejuri, mai cu seamă în casa unui văduv, s-a şi instalat imediat la Sănătoasa.
Cucoana Anica era mai mult decît un personagiu : era o instituţie..Fără dînsa nici nu se putea închipui viaţa socială în judeţul S***.
Prezenţa ei era necesară la orice serbare de familie. Dar îndeosebi la naşteri ea servea întrucîtva de chezăşie pentru noul membru al elitei judeţene. Dacă la primul sau la al doilea născut dintr-o familie boierească erau invitaţi ca naşi persoanele mai simandicoase, — odraslele ulterioare erau totdeauna botezate de coana Anica. Dar şi atunci cînd ea nu avea rolul prim, ea oficia totuşi ca reprezentanta ideii de familie şi îşi lua asupră-şi aranjarea tuturor solemnităţilor şi a serbărilor necesitate de fericitul eveniment, — şi chiar conducerea casei, ca supleantă a gospodinei, în tot timpul lehuziei.
Şi mai puţin putea lipsi coana Anica la vreo nuntă boierească. Căci numai ea putea asigura observarea strictă a datinilor şi a ritualului, fără de care o nouă căsnicie n-ar fi putut avea binecuvîntarea Cerului, nici a se bucura de prestigiul social.
Şi, de asemeni, tot ea era geniul cel bun al soţilor văduviţi, şi ea purta toată sarcina funeraliilor.
Din pricina acestui rol, ca întrupare a geniului de familie, coana Anica Mesnicu din Corbeni, se bucura de nu mai puţină slavă ca impozanta cetate genoveză din capitala judeţului. Şi,
precum orice călător care vizita tîrgul S ***, era dator să-şi a-ducă prinosul de admiraţie falnicelor ruine, tot aşa oricine vroia să intre în cercul elitei judeţene, avea nevoie de consacrare şi chezăşie din partea cucoanei Anica, — cu toate că, de fapt, ea se trăgea dintr-o modestă familie de boiernaşi, şi moşioara ei, de vreo sută cincizeci de fălci, nu putea impune marilor latifundiari din judeţul S ***.
Situaţia sa, coana Anica o datora în primul rînd talentelor ei, minţii sale solide şi caracterului său bărbătesc.
Dar ea reprezenta, mai cu seamă, tradiţia ; stabilea legătura morală cu trecutul de strălucire şi mărire în mijlocul unei societăţi care, condamnată la dispariţie, se destrăma şi tocmai din cauza aceasta se agăţa cu disperare de toate reminiscenţele vremurilor de glorie şi putere. Coana Anica inspira astfel respectul datorit unui cult străvechi. Stăpîna Corbenilor părea o preoteasă a acelui cult, — ea ducea peste tot, împreună cu „reticulul" ei, atmosfera vieţii sociale a boierimii din vechea Moldovă.
Acel „reticul" era vestit în toată Basarabia. în el, între diferite reţete, acte şi documente (coana Anica era şi un fel de jurisconsult al tuturor matroanelor din judeţ) se găsea întotdeauna o cununiţă de flori de lămîiţă, un „crep" de mătasă neagră, şi mai multe cruciuliţe de aur, — ustensilele necesare pentru oficiul ei. Iar în geamantan coana Anica lua întotdeauna cu sine şi faimoasa rochie de mătasă, în culoarea tabacului, cunoscută de trei generaţii de boieri din Basarabia, şi a cărei stofă inuzabilă cădea în jos învăluind monumentala ei statură in falduri rigide ca de foi de oţel, făcînd astfel în adevăr impresia de „chirasă", cum era supranumită de tineretul ireverenţios.
Şi aşa, plecînd din Corbeni în brişcă ei cu doi căluţi murgi, coana Anica era întotdeauna perfect armată pentru a-şi îndeplini misiunea, ori unde şi pentru orice oficiu ar fi fost chemată.
„Chirasa", la orice solemnitate, rămînea neschimbată, numai accesoriile variau după nevoie, locul bandei de „crep" negru luîndu-1, de pildă, cununa de lămîiţă.
Nu puţin contribuia la prestigiul coanei Anica şi faptul că era o gospodină exemplară. Economia ei din Corbeni era condusă cu o mînă de fier şi mergea ca un ceasornic. Nimeni nu avea recolte mai bogate, nimeni nu creştea porci mai graşi, la nimeni nu se găseau vaci mai lăptoase, şi unt mai gustos ca la
20
21
castelana Corbenilor. Dai- mai cu seamă claponii fabricaţi de coana Anica, — chiar de mîna ei, pentru că nimănui ea nu-şi în- ■ credinţa secretul, — erau vestiţi nu numai în toată Basarabia, dar şi în Podolia. Chersonia şi chiar Odessa, după cum afirmau şi alţii decît coana Anica, precum bunăoară admiratorul şi întrucîtva rivalul şi imitatorul ei Alexandru Ivanovici Braşe-van, despre al cărui rol destul de însemnat în viaţa socială din judeţul S *** mai sînt încă multe de povestit, ca şi despre evoluţia fatală a acestor doi stîlpi ai vechii societăţi S ***-ciene.
După o consfătuire tainică cu Egor Stepanovici Răutu, (căci Smărăndiţa a ştiut să impuie şi această titulatură oficială iui conu Iorgu, — şi e caracteristic că pe cînd numele ei a suferit o înaltă stilizare prin „Thita", numele lui conu Iorgu r.-a fost acordat în acelaşi stil ; nici Stephanovici cu „phita", nici măcar Gheorghe, ci, ca la mahalagiii din Rusia : Egor Stepanovici), — aşa dar după o conversaţie misterioasă între Egor Stepanovici Răutu şi coana Anica, aceasta s-a şi instalat îndată la Sănătoasa.
Şi din prima zi aspectul casei şi al curţii lui Toader Cacioni s-a schimbat de nerecunoscut.
în locul ferestrelor chioare au apărut geamuri noi ; mobila a fost adusă într-o stare tolerabilă şi, parte din ea, înlocuită. Peste tot camerele au fost decorate cu covoare şi feţe de mese noi. Chiar bălăriile din curte au dispărut, ca prin minune.
Dar obiectul transformărilor celor mai impresionante a fost însăşi Smărăndiţa Cacioni, care din mîinile cucoanei Anica trebuia să iasă demnă de a fi, pînă la sfîrşitul vieţii, Smaragda Theodorovna Răutu, — menită să ajungă cenzorul şi leaderul elitei feminine din S***.
Pentru aceasta nu numai că au fost răvăşite toate magazinele de „manufactură" din S***, dar coana Anica, însoţită de Smărăndiţa a plecat în monumentala „Caleaşca" din Năpădeni, cu vizitiul Dumitru, cu feciorul Nicache, şi două fete din casă, pentru trei săptămîni în turneu, la Chişinău şi Odessa, spre a da de lucru croitorilor şi modistelor lumii elegante din întregul sud-vest al împărăţiei.
Cucoana Anica s-a îngrijit însă şi de latura morală a problemei, insuflînd pensionarei fostei vedete de circ principiile sănătoase şi reţetele practice indispensabile pentru o matroană
S ***ciană de rangul viitoarei soţii a stăpînului celor cincisprezece mii de fălci din Năpădeni.
Astfel fu pusă Smărăndinţa în conştiinţa cronicei intime a tuturor alcovurilor celor nouăsprezece familii ale elitei din S ***, din ultima jumătate de veac, — căci cucoana Anica nu era numai întruparea vechilor tradiţii, dar şi cronicarul şi arhivarul, nu numai din S ***, dar şi din judeţele vecine.
Cu toată revoluţia produsă de cucoana Anica, curtea din Sănătoasa părea prea puţin potrivită ca arenă pentru un eveniment atît de însemnat în viaţa societăţii S ***ciene ca nunta lui Iorgu Răutu ; — şi chiar biserica din sat era prea dărăpănată pentru fastul unei atari solemnităţi. Pe deasupra, acolo slujea şi un preot nou, un „bogoslav" (teolog) care nu cunoştea datinile, şi se îndărătnicea să ţie slujba în limba slavonă. în consecinţă, s-a hotărît ca, împotriva obiceiului, cununia să fie oficiată şi nunta sărbătorită nu la domiciliul miresei, la Sănătoasa, ci la Năpădeni.
22
Cap. IV.
PASTORUL
Conu Iorgu, adică Egor Stepanovici Răutu, — nu se simţea nici el la nivelul sarcinilor pe care i le impuneau pregătirile pentru aşa serbare.
Chiar în ziua cînd i s-a făcut cunoscut consimţămîntul bătrînului Cacioni şi al Smărăndiţei, el s-a gîndit înainte de toate să-şi asigure serviciile lui Popa Vasile din Năpădeni ; a poruncit dar vechilului Alexandru să cheme pe popa la curte, apoi, — în parte, pentru că aspectul conacului vădea într-adevăr lipsă de îngrijire, iar domesticitatea, neorînduială şi indisciplină morală, — iar, pe de altă parte, ca să-şi potolească nerăbdarea şi să-şi găsească de lucru — s-a năpustit asupra jupînesei Marghioala, tunînd, fulgernîd, dîndu-i porunci peste porunci, care se băteau cap în cap, provocînd astfel la cei din casă un haos şi o zăpăceală înspăimîntătoare.
Vocea lui de stentor răsuna ca un clopot şi umplea cu undele ei sonore toată pîlnia Năpădenilor, de se auzea peste cele două braţe ale Nistrului, pînă în satul Berceştilor la Cer-leni, pe coasta din faţa curţii.
Vechilul Alexandru, care ştia el ce ştia, după vorba cu popa Vasile, auzind de departe mugetul de leu ce răsuna din cerdacul boierului, abia-abia se mişca intrînd pe poartă şi în-dreptîndu-se spre cerdac.
Vechilul Alexandru era şi el un tip puţin banal.
Scurt dar îndesat, cu umerii largi, cu braţe lungi care îi ajungeau aproape pînă la genunchi, cu obrazul acoperit întreg cu un păr gros, roşcat, ca de sîrmă, din care abia luceau nişte ochi mici şi vioi care nici o clipă nu se opreau şi niciodată nu priveau drept în faţa convorbitorului, — el putea servi de model pentru hipoteticul „Pithecantropus", strămoşul omului de la hotarul epocii terţiare.
Vechilul Alexandru avea o metodă sigură pentru îmblînzi-rea boierului : tăcea ; tăcea şi în toată făptura sa căuta să întruchipeze spaima şi veneraţiunea nemărginită. Cîtă vreme uraganul vîjîia şi trăsnea, din gura lui nu ieşea nici un cuvînt, şi la toate întrebările sau poruncile boierului, el abia mişca buzele şi cel mult gemea şi mormăia nedesluşit şi jalnic, cu un glas subţire de babă bătrînă.
— Măi ticălosule, mînca-te-ar ciorile, să te mănînce ! Pe unde ai umblat, măgarule ? Te-ai apucat şi tu de beţie ? Unde e tîlharul cela de popă ? De ce n-a venit ? Am să-1 dau afară ca să crape de foame sub un gard. Unde este ? De ce n-a venit ? De ce nu vorbeşti ? Acuşi îţi crap capul !
— Hm... hm... mn... n...
— Ce mormăi acolo, blăstămatule ? Ai amuţit ori te-ai îmbătat ?
— Hm... hm... mn... n...
în sfîrşit, cînd boierul şi-a mai vărsat focul, şi obosit se aruncă în jilţul împletit din cerdac, vechilul Alexandru îndrugă plîngător şi subţire două cuvinte :
— îi călare...
Conu Iorgu sare în picioare :
— Cum ?
— îi Suvorov...
Chiar cînd nu era nevoie de îmblînzirea boierului, acesta era felul de a grăi al vechilului Alexandru. Poate greu scotea el din gură vreo propoziţie întreagă, — sau chiar un cuvînt mai lung de trei, patru silabe.
Deprinsese pe oamenii din sat şi pe boierii din curte să-1 înţeleagă, fără vorbărie multă : un gest, un sunet nearticulat, o simplă silabă, sau cel mult un cuvînt, erau suficiente pentru ca toată lumea să ştie despre ce e vorba.
— Iarăşi e mort de beat ? — tună furibund conu Iorgu. Un gest care, cu toată simplicitatea lui, exprima superlativul.
— Şi demult ?
Alt gest care rezuma infinitul.
— Nu poate veni aici ?
Un nou gest, materializînd neantul.
Conu Iorgu, după un citat expresiv din literatura populară nescrisă, se ridică hotărît şi porunci :
24
25
— Să puie Ion argatul caii la căruţă, şi să ia vreo doi, trei flăcăi cu el. Vino şi tu. Nu uitaţi frînghiile. Să tragă şi Dumitru trăsura !
— Hm... n... — tuşi, în semn de supunere, vechilul Alexandru.
Peste cinci minute, din curte porni o expediţie întreagă : întîi vechilul Alexandru pe iapa lui sură, cunoscută de toată lumea în raza de două poşte împrejur ; iar apoi un mare şara-ban, în care erau vreo patru-cinci flăcăi zdraveni din curte, şi, în sfîrşit, conu Iorgu, în trăsurica lui cu care umbla pe moşie, — furios şi agitat, — în picioare în dosul imposibilului Dumitru vizitiul, care şedea pe capră, cu barba lui lată şi silueta lui impunătoare, nemişcat ca un idol hindus.
Cînd „armada" boierului se apropie de biserică, se auziră dincolo, în vatra satului, pe coastă, chiote, sudălmi strigăte năstruşnice, rîsete. bocete de femei, ţipete de copii, lătrat de cîini, tropot de cai. Iar cînd trăsurica lui conu Iorgu intră chiar în vatra, dintre biserică şi circiuma lui Aizic, se dezvăli un spectacol demn de poemele lui Homer : de-alungul vetrei galopa fără şea, pe un cal înspumat, popa Vasile, cu barba lui în vînt, părul vîlvoi, faţa aprinsă, numai în cămaşă şi izmene, desculţ, vociferînd năprasnic :
— Ha ! eu sînt Suvorov, solniţa bunicăi tale ! Fugiţi încolo, paginilor ! Parastasul şi pogribania... Unul este popa Vasile !Veţi pieri fără el ! — şi pornea cu calul în goană mare asupra mulţimii. Lumea se risipea în toate părţile. Oamenii huiduiau, şuierau, aruncau şi ei în vînt cuvinte înaripate. Femeile îşi făceau cruce : cînd armăsarul popii se apropia de ele fugeau ţinîndu-şi cu o mînă sînii, iar cu alta aranjînd fusta ; — rîdeau, emiteau ţipete stridente. Copiii urlau necontenit, cînii le ţineau isonul ; găinile, raţele şi gîştele speriate se ridicau în văzduh.
Totuşi nimenea nu se atingea de cucernicul părinte.
Pe un flăcău, care nu se ferise destul de repede din calea vajnicului călăreţ, popa îl apucă de chică şi dînd vînt calului, tîrî după dînsul pe nenorocitul, care se văita cît îl ţinea gura :
— Aoleu, lasă-mă părinte, că mă omori !
— Ha-ha-ha ! eu sînt Alexandru Machedon. Vă voi arăta eu, paginilor, nafura şi cristelniţa !
Lucrurile luau o întorsătură tragică : părintele Vasile nu lăsa chica din mînă, calul, înnebunit de spaimă, de atîta zgo-
mot, urmîndu-şi galopul neînfrînat, începuse să-şi zvîrle copitele potcovite. Captivul risca în fiecare clipă să c;:.dă sub picioarele lui.
Nu se ştie cum s-ar fi isprăvit această scenă, dacă expediţia lui conu Iorgu nu ajungea la timp în arenă. Cc:iu Iorgu comandă :
— Frînghii ! Ioane ! Petre ! Năvală pe dînsul ! Alexandre, aruncă laţul ! Daţi-1 jos de pe cai ! Legaţi-1 i
Operaţiile militare se desfâşurară cu o precizie care vădea o îndelungată practică. într-o clipă Popa Vasile, legat butuc, fu aruncat în şaraban, din care porni un răget de fiară feroce, întretăiat de epitete expresive şi pitoreşti la adresa cuconului Iorgu, care însă satisfăcut de biruinţa repurtată asupra iui Suvorov şi Alexandru Machedon, porni convoiul spre curte, în aceeaşi ordine : vechilul Alexandru, călare pe iapa lui sura, şarabanul cu popa încătuşat în fund — patru haidăi, aşezaţi pe ei, abia îl puteau ţine în ioc ; iar în urmă, trăsurica lui conu Iorgu, care ele data aceasta insă, potolit, era aşezat în fundul ei.
Norodul, — mai cu seamă femeile şi copiii, — urmau în coada cortegiului, în prevederea actului final de îmblînzire a părintelui Vasile.
în gloria zilei de august, cortegiul şerpuia de-alungul ţărmului Nistrului, într-o procesiune păgînă, spre locul de execuţie.
Ajuns în curte, şarabanul, sub comanda vechilului Alexandru, înainta direct spre fîntîna din ograda boierească a Năpădenilor, vestită prin apa ei rece. Conu Iorgu se sui în cerdac, de unde supraveghea operaţiunea, fără să fie necesar din parte-i un ordin lămurit.
Popa Vasile, — care tot timpul nu-şi oprise urletele şi puhoiul de sudălmi, — cînd văzu chipul păros al vechilului aplecat asupra lui, n-a mai putut scoate de furie nici un cuvînt. ci răgea ca o fiară de menagerie.
Alexandru făcu semn flăcăilor, să scoată pe popa din şaraban. Aceştia îl ridicară pe sus şi-1 culcară ia marginea fîn-tînii. După un alt gest, flăcăii începură să scoată apă din f întina, Şi, la o nouă mişcare din cap a taciturnului executor, o căldare de apă rece fu, deodată, turnată, pe capul nefericitului slujitor al altarului, care se zbătea ca un posedat, cutremurînd văzduhul cu sunete nearticulate. A doua căldare, a treia, a patra, au urmat pînă ce,, în sfîrşit, învinsul fu silit să se potolească. „Machedonul" tăcea, din cînd în cînd scuturîndu-şi coama, ca
26
27
să se scurgă apa de pe obraz, şi să poată deschide ochii. Un semn al vechilului, şi ridicat în picioare şi dezlegat, popa Vasile înfăţişa o jalnică privelişte : ud leoarcă, cu ochii injectaţi, palid, cu capul plecat, acoperit de pletele-i argintii care curgeau în jos, aşa că abia-abia i se putea vedea obrazul, stătea smerit pe loc, şi numai din cînd în cînd clătina din cap şi sufla, stropind în jurul său, cum fac unii cai la adăpat.
Atunci conu Iorgu porunci de încetare :
— înehideţi-1 în flighel !
Vechilul Alexandru îl luă cu binişorul de braţ şi cu un expresiv „Hmn...", care respira resemnarea în faţa distinsului, şi compătimirea, îl invită să înainteze.
Supus, fără nici un gest de împotrivire, gîrbovit, cu genunchii îndoiţi, domol, părintele Vasile se clătină după el, — spre carcera lui obicinuită din „flighel".
Figura părintelui Vasile era caracteristică pentru acele vremuri în Basarabia, şi documenta singură, mai bine decît orice studii şi cercetări, situaţia din provincia de peste Prut, pe la mijlocul veacului trecut.
Aproape analfabet, văduv, dar înzestrat cu temperament indomptabil, alcoolic în ultimul grad, părintele Vasile Cociorvă a fost sau, mai bine zis, ar fi trebuit să fie o plagă pentru poporanii săi. Femeile tiner,e, cu toată paza lor, şi mai ales a bărbaţilor lor, adesea nu puteau scăpa de atacurile lui impetuoase, — ceea ce dădea naştere la veşnice scandaluri, cu atît mai mult cu cît nu era nevoie de multe pahare pentru ca părintele să-şi piardă minţile.
După fiecare ispravă, popa Vasile, cu amară căinţă, cerea iertare poporanilor săi ; se ducea la biserică şi printr-o slujbă din cele mai impunătoare cerea iertarea lui Dumnezeu ; jura, că din acel moment, nu va mai lua în gură nici o picătură din zeama diavolului, cum spunea el ; şi-şi mai impunea şi o „pos-luşanie" aspră ca să-şi biruiască trupul şi să-şi ispăşească păcatele. Două, cel mult trei săptămîni, Nădăpenii se bucurau de păstoria lui exemplară ; slujbele părintelui Vasile atrăgeau întotdeauna lumea din satele vecine, aşa de frumos citea el „evanghelia moldovenească", şi aşa de înălţător cînta cu baritonul lui bogat şi sonor.
Apoi, deodată, se trezeau bieţii oameni cu dascălul Andronache, care alerga disperat pe uliţele satului, văitîndu-se că
28
părintele e pe moarte în biserică, şi se luptă cu Necuratul, şi el, dascălul Andronache, nu-i mai poate da de rost.
In biserică cei mai evlavioşi, care-i săreau într-ajutor, se temeau în faţa unei privelişti dezolante : popa Vasile, în cea mai mare destrăbălare, aproape gol, se tăvălea pe podeaua de piatră, printre odăjdii, cărţi sfinte şi odoare bisericeşti, îngrămădite în jurul lui de dascălul Andronache, în nădejdea tămăduirii.
— A-a-a... răgea posedatul, în neştire : Piei, Satano ! Ieşi afară, diavoie ! A-a-a, îmi rupi inima ! — şi deodată sărind în picioare, ca un turbat, se arunca asupra celui dintîi ieşit în faţa lui, clocotind de furie :
—■ Măi, paginilor, cădelniţa şi împărtăşania ! Din pricina păcatelor voastre mă chinuieşte necuratul !
Oamenii făcîndu-şi   cruce,   apucau   care încotro ; popa după ei.
Şi în vatra satului se repeta, cu variante nesfîrşite scenele războinice, ca aceea la care am asistat odinioară.
După aceasta, cu zilele şi săptămânile, satul trăia ca într-un infern. Nici o femeie nu putea ieşi fără primejdie în stradă ; oamenii trebuiau să-şi petreacă zilele şi nopţile ca sub un regim
de stare de asediu.
Şi, — dacă cumva curtea nu-i aplica remediile eroice, — pandemoniul urma pînă ce popa cădea jos ca mort, livid, fără
respiraţie.
Şi atunci dascălul Andronache şi baba Vasilca, descîntă-toarea satului, trebuiau să se îngrijească de a-1 aduce în fire. că altfel de mult murea cu adevărat.
Satul răsufla.
Dar ori de cîte ori autorităţile încercau să îndepărteze pe popa Vasile, oamenii opuneau o rezistenţă dîrză, gata de răscoală.
însuşi stăpînul Năpădenilor, sprijinit de boierii din vecinătate, intervenea la arhiepiscopie şi punea în mişcare toate resorturile, ca stăpînirea şi ierarhia să renunţe la orice măsură mai aspră decît o simplă pedeapsă disciplinară.
Odată, după o trăznaie mai formidabilă, arhiepiscopul îl trimise pe pastorul Năpădenilor pentru o lună la mînăstire, însărcinînd provizoriu cu gestiunea parohiei pe un preot tînăr şi vrednic. Sătenii însă au pus lacăt pe uşa bisericii şi au declarat că nu vor lăsa pe „veneticul" să ia locul bătrînului lor duhovnic. Şi tot timpul cît acesta a fost închis la mînăstire, nu
29
S — In preajma revoluţiei, voi. I
mai încetau pelerinagiile credincioşilor, nu numai din Năpădeni, dar şi din toată vecinătatea.
Misterul se explică însă foarte simplu : după popa Vasile nu putea veni decît un preot tînăr, desigur mai învăţat decît dînsul, dar mai mult sau mai puţin rusificat, dacă nu chiar rus.
Decît, ţărănimea basarabeană ţinea morţiş la slujba moldovenească şi la preoţii bătrîni, tocmai fiindcă aceştia nu ştiau carte rusească.
De aceea, cu tot canonul lor, se ridicau Năpădenii ca un singur om spre a apăra pe părintele Vasile împotriva măsurilor de îndreptare şi înălţare a clerului, puse la cale de autorităţile civile şi bisericeşti.
Cap. V
AVERTISMENTUL
Serviciile părintelui Vasile pentru ziua de nuntă erau asigurate.
Dar Iorgu Răutu rămînea în faţa marelui eveniment din viaţa lui într-o perplexitate inextricabilă.
El nu era un om modern ca să simtă nevoia „de a faca curte" alesei lui.
Raporturile lui pînă acum cu femeile se reduceau aproape la primitivitatea vieţii din epoca paleolitică.
Bărbat voinic, cu un tempermaent colorat şi de o înfăţişare impunătoare, bogat, stăpîn peste mai multe sate de clăcaşi. aşezate pe moşiile sale, în mediul femeilor dintre care el îşi recrutase pînă la vrîsta de patruzecişicinci de ani pe eroinele romanelor sale, el nu avea nevoie de o deosebită strategie sau de vreo tactică de asalt.
Nedeprins să întîmpine o prea mare rezistenţă, el credea în superioritatea şi dreptul de cominaţiune masculină, ca într-un fenomen natural şi de la sine înţeles.
Dar spre mirarea lui, el se simţea acum atras de curtea părăginită a lui Toader Cacioni, simţea nevoia de prezenţa Smă-răndiţei ; în faţa ei însă nu putea găsi nici un subiect de conversaţie. Iar cînd ea îi adresa o întrebare, la sunetul acestei voci, care i se părea aşa de muzical şi argintiu, i se tăia respiraţia, tot sîngele îi năvălea în cap, şi parcă-i răsunau în urechi clopotele tuturor catedralelor din lume. Fiecare gest al Smărăn-diţei îl extazia. Cînd privind spre dînsul, ea îşi ridica în sus braţele, ca să-şi îndrepte cozile groase şi grele care mereu ameninţau să se desfacă şi să-i cadă pe spate ; sau cînd se apleca uşor să toarne ceai în ceaşcă, şi apoi ocolea lunecînd masa ca să-1 servească : — acestui uriaş, de mult trecut de adoles-
31
cenţă, îi venea ameţeală, şi în acelaşi timp îl cuprindea o stranie şi necunoscută voluptate şi beatitudine.
Smărăndiţa, cu toţi cei abia cincisprezece ani ai ei, îşi dădea foarte bine seama, — în faţa acestui om, care uşor îi putea fi tată, — şi de puterea ei de fascinare, şi de siguranţa de dominare pe care i-o promitea starea lui sufletească.
într-o zi, în căutarea subiectului de conversaţie, acest leu domesticit întrebă pe tînăra şi gingaşa fecioară :
— Smărăndiţo...
Cu căpşorul mîndru ridicat în sus :
— Smaragda, — 1-a corectat vocea argintină.
Conu Iorgu scăpă paharul cu ceai, sări să-1 prindă, răsturnă un scaun, şi apoi reîncepu :
— Smaragdiţo...
— Sma-rag-da ! — răsună argintul poruncitor.
în pieptul de flăcău tomnatic, nebiruit pînă acuma, a început deodată să bată inima omului de peşteră, i-a venit dorul nebun s-o ridice pe sus, să strîngă în braţele-i de oţel această făptură fragilă şi să se repeadă năprasnic în viziunea lui.
Dar ochii negri îl priveau scînteietori. Şi surîsul cochet dezgolindu-i puţin şirul de perle, ea îşi aruncă iarăşi muzica glasului de argint :
— Ce vroiai să-mi spui, Egor Stepanovici ?
Astfel Iorgu Răutu primi cel dintîi avertisment asupra regimului viitoarei căsnicii.
— Smaragda ! — reîncepu el supus ; ştii mata, casa noastră n-a fost îngrijită, de pe vremea răposatei, Dumnezu s-o ierte ; multă vreme a stat goală, apoi mie, unui burlac, îmi ajungeau două-trei odăi ; dacă veneau pentru vînătoare cîţiva boieri, Marghioala cu Nicache puteau să se îngrijească pentru puţine zile de cîteva aşternuturi. Dar acum durăm o căsnicie, şi mata ştii, eu vreau să-ţi fie pe plac casa iasta bătrînească ; mata ai fost la Chişinău şi ştiu, că ai stat acolo şi în casa lui Albotă din Cuhureni şi la Căzăreştii din Vîntura, case vechi, case mari boiereşti. Ai putea să-mi spui,  care-ţi este pofta inimii ? Şi mă gîndesc, dacă nu m-ai cinsti zilele acestea cu babacul matale Toader, şi cu coana Anica, să-mi spui mata, ce meremet să fac, ce mobile să reînoiesc şi toată rînduiala ca să-ţi fie drag...
Smărăndiţa, cîteva clipe, îl privi zîmbind în tăcere. Enorm, stîngaci, emoţionat, uşurîndu-se de acest monolog neobişnuit, el şedea frecîndu-şi palmele de genunchi, şi aştepta
răspunsul, mai mult ca să mai audă încă o dată muzica acestei voci feciorelnice.
Astfel, chiar în dumineca următoare, după ce au stat la slujbă în biserica din Năpădeni, — în care popa Vasile, liberat din captivitate şi încredinţat pentru cîteva ceasuri lui Alexandru şi dascălului Andronache, şi-a desfăşurat toată pompa, — Smaragda Theodorovna pentru prima oară a trecut pragul conacului din Năpădeni, unde i-a fost dat să troneze mai bine de o jumătate de veac.
Cu toată osteneala, pe care şi-au dat-o, ziua şi noaptea, jupîneasa Marghioala, vechilul Alexandru şi însuşi conu Iorgu, avînd sub comanda lor aproape toate femeile şi fetele din sat, anume chemate la treabă spre a pregăti conacul pentru această primire, rezultatele au fost prea puţin îmbucurătoare.
Casa bătrînească fusese clădită pe coasta de nord din marea centură a Nistrului, cu faţada principală spre sud ; edificiul enorm, de o arhitectură lipsită de orice pretenţii estetice, cu ziduri de piatră, groase aproape de un metru, avea însă caracter. — se vedea o veche aşezare, care purta pecetea unei vieţi de belşug, de situaţie sigură la multe generaţii de stăpîni, pentru care munceau sute şi mii de fiinţe robite.
Casa fiind situată pe o coastă repede, era o deosebire de nivel de vreo patru metri între faţa din dos, îndreptată spre nord şi cea principală dinspre sud. Aici, cam la mijlocul clădirii, înainta un cerdac mare deasupra căruia se ridica un fronton pe coloane de piatră, şi care apărea deasupra văii Nistrului ca un fel de turn. ,.Intrarea de paradă" dădea în cerdac, spre care ducea o scară exterioară monumentală zidită din enorme blocuri de granit de Cosăuţi. La corpul principal era alăturat din dreapta „flighelul" cu un pridvor de arcade dealungul lui, iar în stînga un coridor de geamlîc, care unea sufrageria cu bucătăria.
Trei pătrimi din corpul principal, aveau acum un aspect foarte jalnic, ca toate casele părăsite şi neîngrijite, — o adevărată urîciune a pustietăţii : un parchet găurit peste tot de gropi negre, pe unde lipseau scîndurile putrezite ; mobila roasă, al cărei pluş sau mătasă destrămate erau străbătute de sîrma sorturilor şi de cîlţi sau de lînă ; perdelele decolorate şi mîncate de molii ; subsolul. în care se găseau cămările de provizie şi odăile domesticităţii, duhnea ca o cloacă şi otrăvea aerul în tot conacul.
33
Smaragda Theodorovna, — care nici în pensionatul doamnei Carotte, şi mai puţin încă în casa părintească, nu putea cunoaşte luxul palatelor de magnaţi şi a cărei trecere efemeră pe la colegele mai fericite nu-i puteau ridica pretenţiile în această privinţă, — a fost oarecum impresionată de aceste urme vădite de viaţă temeinică şi îmbeîşugată, pe care o adăpostea altădată vechea casă boierească.
„Mignonetta" a găsit cu uşurinţă naturală tonul potrivit. Departe de a cere revoluţionarea conacului, ea şi-a exprimat dorinţa ca totul să fie numai adus în starea „cura a fost sub bătrîni".
însă foarte hotărît ea a ales încăperea pentru iatacul ei şi aşa numita „odaie de primire", salonaşul verde, — de fapt budoarul ei şi centrul vieţii familiale.
Cap. VI.
EXPERTUL ŞI AÎZIC
Dar şi puţinele indicaţiuni date de Smărăndiţa şi completate de cucoana Anica, — bună gospodină şi matroană cu o bogată experienţă a căsniciilor boiereşti, — puneau în faţa stăpânului Năpădenilor nişte probleme, care întreceau imaginaţia şi puterea lui de realizare.
Şi nu jupîneasa Marghioala sau vechilul Alexandru puteau fuplea insuficienţa lui.
Din fericire judeţul S*** avea în sînul său un personagiu a cărui reputaţie de om purtat prin lume, cu o bogată cunoştinţă a vieţii, nu putea fi discutată.
Acesta era Alexandru Ivanovici Braşevan.
Unic fiu al unui mare latifundiar din vremurile Moldovei, Alexandru Ivanovici nu mai avea astăzi altă avere decît această reputaţie,
Nimeni nu ştia, cum nici măcar el însuşi, nici sărmana lui soţie, moartă de inimă rea, nu puteau spune, prin ce minune o moştenire, acumulată de mai multe generaţii, a fost risipită într-un timp ameţitor de scurt.
Alexandru Ivanovici în adevăr nu juca cărţi, nu era lacom de femei, nici nu bea, cel puţin pe atunci, — n-avea într-un cuvînt nici unul din viciile acelea care, de obicei, aduc ruina.
Dar însăşi structura lui psihică era mai fatală pentru el, decît orice viciu.
Incapabil de calcul sau de întocmire a vreunui plan de acţiune, Alexandru Ivanovici nu putea rezista nici unui gînd care „îl apuca" subit ; orice capriciu îl ducea la ispita de realizare imediată, fără nici o amînare.
Dacă, de pildă, îi plăcea la un vecin o trăsură adusă din Viena, el, pe loc, îl ruga pe acesta să i-o vîndă, cu orice preţ. Dar şi după ce-şi făcea pofta, nu se astîmpăra, ci în aceeaşi
35
trăsură pleca îndată cu nevastă, cu rude şi prieteni, citi puteau încăpea, chiar dacă el era silit să se urce pe capră, şi porneau cu toţii la Viena, fără să se ţie seama de vreme, chiar în toiul muncilor ; să vadă dacă nu se poate alege acolo o trăsură şi mai bună.
O asemenea expediţie se prelungea de obicei cu săptămî-nile şi lunile, cu opriri în toate oraşele din cale, cu cumpărături neaşteptate de piane, maşini, cai. Odată chiar, Alexandru Ivanovici a cumpărat, spre spaima cucoanei sale, la cine ştie ce circ, un pui de elefant, iar altădată o orgă de catedrală. Adesea, în loc de Viena argonauţii aceştia ajungeau la Varşovia, Dresda sau în Elveţia. Peste tot Ivanovici uimea lumea cu extravaganţele sale.
Dar de obicei epopeea se sfîrşea în acelaşi fel : el îşi vindea şi elefanţii şi pianele şi orgele ; şi chiar trăsura cu care venise, sau le arunca în drum. numai să scape de ele. Şi după ce cutreierase o jumătate din Europa, cu tribulaţiuni nesfîrşite şi inimaginabile, sleit fiind de parale, expediţia se întorcea acasă, cu ajutorul vreunui consulat al împărăţiei.
Dar şi la moşia lui. Cucernica, Alexandru Ivanovici nu putea sta multă vreme liniştit şi prindea orice prilej pentru a servi concetăţenilor săi banchete pantagruelice.
Un guvernator al Basarabiei, care era cît pe ce să plătească cu viaţa invitaţia cu care îl onorase Alexandru Ivanovici,. 1-a eternizat în memoriile sale, prin descrierea unui banchet la palatul din Cucernica, pe atunci proprietatea lui Alexandru Ivanovici, banchet care, început la amiază, s-a sfîrşit numai după răsăritul soarelui a doua zi dimineaţă.
Chiar în acele vremuri eroice, puţine organisme puteau rezista unor menu-uri sardanapalice, scăldate în valuri de Ries-ling, de Tokay, de şampanie "şi de „brumărel" de Cucernica.
Şi Ştefan Andreevici Bărnav din Băbeni, pînă la ceasul din urmă, era convins că sfîrşitul obştesc al octogenarului său părinte se datoreşte acestui ospăţ din Cucernica.
La epoca povestirii noastre, aceste vremuri de glorie ale lui Alexandru Ivanovici Braşevan erau de mult acoperite de vălul uitării ; nu ştim dacă însuşi Alexandru Ivanovici îşi mai aducea aminte de ele, — doar cînd se ducea la mormîntul soţiei, care singura din familie odihnea la Cucernica, — demult căzută în mîinile unui magnat polonez. Şi orfanul Pavluşa, singurul copil pe care i-1 dăruise defuncta, primit din milă în pensionatul
35
„liceului nobilimii" din Chişinău, rar îşi putea vedea pe părintele său rămas fără cămin şi adăpost.
Dar slava veche a servit cel puţin pe Alexandru Ivanovici în noua lui situaţie socială, căci şi el a ajuns, ca şi coana Anica din Corbeni, o instituţie a judeţului S***.
Tot avutul lui Alexandru Ivanovici se reducea acum la o ..nătăceancă" şi trei mîrţoage, care deşi ar fi încurcat pe orice zoolog în clasificările lui, erau înhămate totuşi după modelul ireproşabil al „troicelor" ruseşti.
Această nătăceancă îi asigura lui Alexandru Ivanovici mijloacele de existenţă.
Orice moşier din judeţul S***, şi chiar din judeţele vecine, s-ar fi expus oprobiului obştesc, dacă n-ar fi acordat ospitalitate lui Alexandru Ivanovici pentru două-trei săptămîni.
Oricînd el putea avea astfel pe acest termen, în orice conac boieresc, la dispoziţie o odaie de musafiri, un loc în grajd pentru troica lui, şi acoperiş pentru nătăceancă.
Alexandru Ivanovici discret, modest din fire, ştia să se facă iolositor. El juca pichet cu amfitrionul ; arăta doamnei cea mai nouă pasiansă ; braţele şi degetele lui erau totdeauna la dispoziţie pentru ca doamna să poată depăna un ghem de mătasă sau de lînă.
Dar mai cu seamă, Alexandru Ivanovici era neîntrecut, m u j ţ u rn i c a bogatei sale experienţe, ca expert îndrumător şi sfetnic pentru instalarea noilor căsnicii şi pentru organizarea de festivităţi, cunoscînd cele maî bune firme din ţară şi străinătate pentru orice fel de cumpărături, pentru decorarea camerelor, sau pentru aprovizionarea cu toate cele trebuincioase banchetelor şi balurilor.
în aceste prilejuri vechiul magnat al Cucernicei reînvia ; imaginaţia lui îşi lua vînt, şi amfitrionii săi aveau nevoie de multă energie şi tenacitate ca să reziste planurilor grandioase, desfăşurate în faţa lor de Alexandru Ivanovici.
Astfel, într-un an Alexandru Ivanovici de obicei de-abia putea face ocolul celor douăsprezece curţi boiereşti din judeţul
Aşadar, la Alexandru Ivanovici Braşevan om iscusit, purtat prin lume, — care cunoştea nu numai aşezările boiereşti din Basarabia, dar trecuse şi prin Viena, Veneţia, Milano, răzbătînd chiar pînă la Paris, — s-a hotărît să facă apel îndrăgostitul stă-pîn al Năpădenilor pentru orînduirea şi împodobirea unui cuib vrednic de Smărăndiţa.
37
Era mare nevoie de găsit repede pe Alexandru Ivanovici. omul fără adăpost.
Deşi circuitul anual al lui Alexandru Ivanovici putea rivaliza în regularitate cu orbitele corpurilor cereşti. însă mai des ca acestea, cursul lui putea suferi perturbări, din cauza unor evenimente neprevăzute şi neregulate prin firea lor, cum sînt naşterile, nunţile, decesele în sînul aristocraţiei basarabene, — sau chiar din cauza unei vînători organizate în cinstea unui nou guvernator, sau a cine ştie ce sindrofii improvizate, în care un „om de lume", de reputaţia şi arta de organizator a lui Alexandru Ivanovici Braşevan, nu putea lipsi.
Vechilul Alexandru a fost imediat expediat să cheme la boier pe atotştiutorul factotum al curţii din Năpădeni, pe Aizic cîrciumarul.
Aizic cîrciumarul avea un rol însemnat, nu numai în gospodăria boierului, ci şi în viaţa socială a Năpădenilor.
Chipul lui era bine cunoscut în întreg judeţul S***, şi chiar peste Nistru în toate părţile pe care le cutreiera după porunca boierului sau în interesul obştei.
Lung şi subţire, parcă trecut sub presă, el atrăgea atenţiunea chiar prin mersul său smuncit, ca şi cum la fiecare pas vroia să se oprească şi apoi, răzgîndindu-se, se repezea înainte.
Icoana lui se întipărea în amintirea oricui l-ar fi văzut o dată : încadrată de un păr negru, mărunt-încreţit, o frunte palidă, peste tot încrestată de zbîrcituri subţiri, se înălţa ca un fronton deasupra ochilor, odată desigur negri amîndoi. dar acum unul acoperit cu albeaţă, — şi a unui nas nemăsurat da lung şi ascuţit ; iar dedesubt curgea o lungă barbă roşcată în care se amestecau, ca afluenţii într-un fluviu, superbele bucle ale perciunilor.
Această înfăţişare se armoniza cu o voce cavernoasă şi surdă, care parcă răsuna de sub pămînt.
Cu toate aceste ciudăţenii, care îl singularizau în mijlocul unui sat moldovenesc nu mai puţin decît ritualul lui, — şi Aizic era un practicant zelos în legea lui, — el se bucura de încrederea sătenilor, poate pentru faptul că era totdeauna grav, nu surîdea niciodată, şi discuta serios orice nevoi, oricît de mărunte, ale omului ; şi poate chiar şi evlavia lui impunea respectul.
De altfel, născut şi crescut la Năpădeni, dintr-un tată născut şi crescut şi el la ţară, Aizic trăia din copilărie în cele mai
38
intime legături cu consătenii săi, cunoştea toate păcatele şi meritele ca şi nevoile lor.
Fondul lui sufletesc, cu tot exteriorul „semitic", se depărta foarte puţin de al ţăranilor moldoveni. El vorbea şi limba lor fără accent şi a rămas, pînă la sfîrşitul vieţii, unul din puţinii coreligionari care n-au fost „rusificaţi".
— Măi, Aizic ! — s-a repezit la el cuconu Iorgu, îndată ce 3-a văzut în josul cerdacului : Am mare nevoie de conu Braşevan, Alexandru Ivanovici. Să mi-1 scoţi din pămînt şi să mi-1 aduci aici !
—■ Pe vremea iasta trebuie să fie pe undeva în sus, — răspunse, după ce se gîndi puţin, Aizic, şi însăşi vocea lui surdă arăta seriozitatea cu care el căuta să rezolve această problemă : — A fi la conu' mareşal, la Boroseni ?
— De unde ? zîrghitul cela, după ce şi-a vîndut grîul, trebuie să fie acuma pe la Chişinău, sau la Odessa !
— Aşa este... Poate la coniţa bătrînă Merea din Bărbăţei ?
— N-a fi prost să steie acuma la Bărbăţei, cînd peste două luni coana Profira îşi mărită nepoţica, şi are să fie petrecere mare. Se duce atuncea. Dar ce atîta vorbă. Poţi afla de la jidanii tăi din S***. Să pleci îndată de unde a fi şi să mi-1 aduci negreşit. Să-i spui că mă însor.
— Sărut mîna, şi să vă dea Dumnezeu sănătate şi noroc ! — a întrerupt cu gravitate Aizic, salutînd adînc, încît buclele perciunilor s-au despărţit de barbă, lăsîndu-se în jos.
— Am nevoie de dînsul pentru meremetul caselor şi pen-îi'u mobile, şi pentru toată zestrea bucătăriei.
— Apoi pentru cumpărături conu Alexandru e foarte iscusit şi ahotnic !
— Ei, un picior aici, altul acolo, paşol, marş ! A dcua zi însă Aizic se înfăţişă singur la curte.
Cum 1-a zărit pe fereastră conu Iorgu nu-1 lăsă măcar să se rpropie de prag, şi se năpusti asupra lui cu răcnet, bătînd pămîntul cu piciorul :
-— Unde-i Braşevan, tîrtane ? Nu l-ai găsit ? Cum ai îndrăznit să vii ? Te bag în pămînt, măi jidane ! Piei din ochii mei ! Să nu te văd pînă ce nu vei veni cu dînsul. Te scot din sat...
Aizic stătea drept şi parcă se lungea tot mai mult, dar nu spunea nici un cuvînt ştiind bine că ar vorbi în zadar, pînă ce nu-i trece boierului năduful.
pe
— Ce ? n-ai putut afla de la toată jidovimea din S' unde a fi amu Alexandru Ivanovici ?
— Sărut mina, am aflat, să trăiţi.
Conu Iorgu iar explodează, şi, repezindu-se de pe scările cerdacului spre Aizic, răcneşte şi cu mai multă furie, parcă ciocănind aerul cu două degete întinse.
— Ai aflat ? Atunci de ce vii singur, spurcăciune ? Ţi-a fost lene, parşivule ? Ţi-a fost milă de mîrţoaga ta de iapă ? Ţi s-au sfărîmat roţile de la căruţă ? Am să te pun jos şi dau poruncă să te bată pînă-i crăpa, jivină ticăloasă, mînca-te-ar viermii ! De atîta vreme mănînci pîinea mea, cu toată prăsila ta, şi nu-mi poţi face atîta treabă ?
Aizic stătea tot smerit şi tăcea, resemnat să sufere tot ce-i hotărît de soartă, aşteptînd pauza de potolire a boierului.
— Vorbeşte ? Unde este ? — îi strigă în sfîrşit acesta.
— Sărut mîna, la Ţiuleni, să trăiţi, la domnul baron.
— Ei şi ţi-a fost greu să te duci pînă acolo ?
— Ce greu ? Eu pentru Măria Voastră m-aş duce pe jos pînă la Kiev, aşa să trăiesc eu !
— Atunci de ce nu te-ai dus, mă jidane ?
— Sărut mîna, cucoane, dar cum eram să mă duc ? Am aflat că domnul baron iar îi în pojar, şi vrea să creştinească pe toţi jidanii (Aizic nu vede nimic pejorativ în această vorbă moldovenească), — aşa să trăiesc eu ! A prins pe Şloim din Bîmova i-a tăiat perciunii, i-a ras barba, i-a uns gura, să mă iertaţi, cu slănină de porc, apoi 1-a băgat într-o putină cu apă rece, aşa să trăiesc eu, şi a început să cînte pe nas ca popii, încît, de atunci, sărmanul Şloim zace, şi, să ferească Dumnezeu, poate să şi moară !
Cap. VII.
ÎN DRUM SPRE ŢIULENI
Iorgu Răutu s-a închinat în faţa evidenţei.
El cunoştea bine firea baronului August Milbrey von Pfăl-zer-Groner zu Holstorm, şi îşi dădea seama că în adevăr este cu neputinţă pentru Aizic să dea ochi, în aceste condiţiuni, cu baronul Gulfstream, cum era el poreclit în toată Basarabia.
în consecinţă s-a hotărît să plece chiar el a doua zi dis-de-dimineaţă spre Ţiuleni
Drumul era lung, aproape o sută de „verste".
Astfel, a doua zi, pe cînd răsăritul era abia roşit în prevestirea zilei, şi în valea Nistrului abia se putea zări faţa de plumb topit a apei, vizitiul Dumitru, în „armeacul" său de paradă, înţepenit pe capră, gros şi nemişcat, ca un idol, a tras „faetonul", înhămat cu patru cai negri înaintaşi la intrarea din dos a conacului.
Conu Iorgu se aşeză în trăsură, îmbrăcat în cea mai reuşită creaţiune a „croitorului parizian", Janchel Grinşpun, din S***, „părechea" de albastru închis, care stătuse în ladă, învălită de jupîneasa Marghioala în foi de tutun, de la călătoria la „Viana", de jalnică pomenire.
O pocnitură din biciul lung, executată de Dumitru cu măiestrie invidiată de toţi vizitii din judeţ, ridică în zbor faetonul.
Pînă la Solonţi drumul şerpuieşte de-a lungul braţului de sus din cotitura Nistrului pe moşia Năpădenilor, în care sînt aşezate mai multe sate, — Voroneni, Zloteni, şi chiar un tîrguşor. Vîrteja, „colonizat", pe vremea celebrului Aracceiev, de evrei.
Ochiul de stăpîn al lui conu Iorgu nu scăpă nimic din vedere. El se ridica mereu în picioare şi glasul lui răsuna ca o trompetă peste dealuri şi văi, — cînd cu straşnice ocări la adresa baciului, care era cît pe ce să scape în păpuşoi turma de oi, cînd
41
cu îndrumări date plugarilor care arau ogorul pentru grîul de toamnă ; vechilului Alexandru, ieşit în drum călare, îi repetă din nou porunci pentru paza pădurii de stejari din Năpădeni, marea slăbiciune a Răuteştilor din tată în fiu.
Prin peisajul ondulat al acestei părţi din Basarabia, cu colinele sale dulci prin care trecuse suflul verii ; cu orizontul larg, care se deschidea cu fiecare coamă de deal şi dispărea la co-borîşul în văi, — drumul prăfuit se strecura printre afluenţii Nistrului, sau al Răutului, şi se abătea mereu de la linia orizontală de pe o culme pe alta a dealului. Şi, din vîrf în vîrf, mereu se înălţa în zare tot mai mult dealul Bacsanilor, a cărui siluetă masivă prevesteşte apropierea Carpaţilor.
Cerul senin, în afară de cei cîţiva nori albi spre apus, promitea o zi frumoasă.
Cu toate că soarele abia se ridicase spre orizont şi razele iui aureau suprafaţa miriştilor, era cald, şi aerul vibra de funigei.
Iorgu Răutu, neatent pentru tot pitorescul care îl înconjura, se simţea cam turburat de aşteptarea întîlnirii cu baronul „Gulf-stream".
Acesta era, în felul lui, un pionier al rusificării Basarabiei pe calea matrimonială, — cu ajutorul „stabscapitanilor" \ vî-nători de fete de boieri cu zestre.
Balt de origină, dar un neprihănit patriot moscovit, ei era înzestrat cu „largă natură" rusă, mulţumită căreia castelul strămoşesc din Liflanda căzuse de mult în mîna cămătarilor. Cariera lui militară a fost curmată la gradul de „stabscăpitan" în urma vecinicelor orgii şi scandaluri, care n-au mai putut fi tolerate nici chiar în mediul ofiţerilor de origine curat rusească.
Dar înainte de accidentul final, fiind în posesiunea încă a farmecelor uniformei, bravul stabscăpitan a avut norocul să răpească inima domnişoarei Elisaveta Ramani din Ţiuleni, care împreună cu sora ei mai mică, Annetta. moştenise de curînd de la părintele său, cavalerul Andrei Ramani, cele zece mii de fălci din Ţiuleni. Aşa încît retragerea în rezervă a stabscăpita-nului, baron August Milbery von Pfălzer-Groner zu Holstrom, a avut loc nu numai cu foc bengal dar şi cu onorurile cuvenite unui mare latifundar din Basarabia.
1 Un grad ofiţeresc in Rusia, intermediar între locotenent şi căpitan, (n. a.).
42
Instalat în conacul de la Ţiuleni, „baronul Gulfstream" a căutat să schimbe cît mai puţin felul de viaţă, pe care îl dusese în diferitele garnizoane provinciale, înainte de cataclism.
Dar ceea ce tulbura opinia publică a elitei din judeţul S***, n-au fost atît scandalurile şi orgiile sale, cît clasicitatea concepţiilor sale asupra vieţii de familie.
La Ţiuleni, împreună cu baroana de Holstorm, a rămas să trăiască şi sora ei Annetta, căreia îi aparţinea o jumătate de moşie.
Şi foarte în curînd preotul din Ţiuleni, — care după legile ruseşti, cu „condica lui metricală", reprezenta şi oficiul de stare civilă, — a avut de rezolvat un caz de conştiinţă foarte grav. Chemat să boteze la curtea baronului de două ori în acelaşi an, el a fost silit să înscrie în condica sa, pe ambii prunci ca fii legitimi ai baronului August Milbrey von Pfălzer-Groner zu Holstorm din Ţiuleni, şi a soţiei sale, Elisaveta, născută Ramani.
Cugetul sărmanului preot a fost pus la grea încercare : baronul era bogat şi darnic, şi în acelaşi timp, ca reprezentant al ideii de rusificare şi de civilizare a sălbăticiunilor Basarabiei, era şi foarte puternic. Ce-i putea opune un biet popă de ţară, şi încă apăsat de moldovenismul său, agravat de prea puţină cunoştinţă de carte ? Şubredele sale noţiuni de fiziologie ?
In curînd problema aceasta de fiziologie a ajuns şi mai gravă.
Cînd primele odrasle ale acestei căsnicii s-au ridicat, şi la curtea din Ţiuleni apăruseră şi guvernante, condica metricală înregistra un fenomen şi mai catastrofal, constatînd că, în anii buni, sporul familiei legiuite a baronului Milbrey von Pfălzer-Groner zu Holstorm era şi de cîte trei născuţi în acelaşi an.
Acest fapt, cunoscut de toată lumea, nu putea da loc însă la nici o intervenţie din partea autorităţilor locale, care aveau toate motivele de a închide ochii asupra unor mici perturbări fiziologice, cînd era vorba de aşa stîlp al împărăţiei, ca baronul Gulfstream, bogatul şi puternicul castelan al Ţiulenilor şi pe deasupra, mare patriot şi factor de civilizaţie într-o provincie mărginaşă de curînd anexată.
Misiunea civilizatoare a moscovitului din Liflanda se manifesta de cele mai multe ori numai prin maltratarea evreilor, — mai cu seamă în epocile care urmau de după orgiile sardanapaleşti din Ţiuleni.
43
însă nici chiar boierii moldoveni nu erau cu totul la adăpost de excesele patriotice ale baronului. Foarte succeptibil, credea că onoarea sa e atinsă adesea de cuvîntul sau de gestul cel mai nevinovat, sau chiar de refuzul de a lua parte la petrecerile lui ; ceea ce, de altfel, considera şi ca o lipsă de patriotism sau de „suflet rusesc", dacă nu chiar ca o manifestare de ..separatism". Rar contactul unui boier moldovan cu seniorul Ţiulenilor nu se sfîrşea prin provocare la duel.
Iorgu Răutu înţelegea dar sfiala lui Aizic, şi dacă totuşi pornise spre Ţiuleni, unde nu fusese de mulţi ani, — de la moartea bătrînului cavaler Andrei Ramani, aceasta dovedeşte cît de mult ţinea el să pregătească Smărăndiţei cuibul ei din Năpădeni.
După patru-cinci ceasuri de drum, de pe culmea dealului din Petreşti se deschidea în vale oglinda vestitului iaz al Pe-treştilor, dincolo de care, pornind chiar de la iezătură, o lungă alee de plopi piramidali ducea spre curtea unuia din cei mai mari magnaţi ai Basarabiei din acea vreme — Aristida Nico-laevici Brezo, pe care ţăranii îl numeau cu îndărătnicie Bre-zeanu, cum de altfel erau numiţi strămoşii săi.
La Petreşti se impunea un popas pentru odihna cailor, şi pentru ca şi călătorul să poată gusta ceva.
Trecînd iezătura, trăsura se îndreptă prin aleea de plopi, iar vizitiul Dumitru ca să-şi vestească sosirea, pocni din bici, mînînd caii pe poartă în galop după ritualul echipagiilor boiereşti de pe vremuri, şi, descriind o curbă elegantă prin ogradă, se opri în loc, în faţa scării monumentale, care ducea spre un cerdac şi mai monumental, răzemat pe coloane grele de piatră, sculptate cu multă pretenţie, ca să dea conacului, renovat de actualul proprietar, caracterul unui castel medieval.
Pe scară se reprezintă vreo doi feciori, în livrele cu bumbii mari rotunzi de metal, pe care erau gravate armoriile fantastice ale familiei Brezo. în cerdac apăru însuşi amfitrionul, un domn între două vrîste, cu trăsături care trădau un amestec puternic cu nobilul sînge al Eladei ; un nas fin, ochii negri vii, cu o bărbuţă îngrijit tăiată, şi cu un craniu alb, lucitor ca o bilă de fildeş, pe care numai pe ceafă îi mărginea o rămăşiţă de peri albi.
Toată înfăţişarea seniorului din Petreşti, de la costumul stilat şi elegant de gentilhomme campagnard, pînă la gestul,
44
vocea  şi  insuşi  vocabularul,  parcă  erau  studiate înaintea oglinzii.
în dosul domnului Aristide Brezo, în pătratul negru al uşii se tăia o altă figură, — menită parcă anume să contrasteze cu elegantul „feudal" din Petreşti, — a unui om în vrîsta, care, cu toată statura lui numai mijlocie, parcă se lungea din cauza atitudinii şi a portului său.
Mai mult învălit neglijent, decît îmbrăcat, într-un costum vechi de vînătoare, uzat şi lustruit de vremuri şi de lipsă de cruţare, în ciubotele mari cu turetci moi, stătea drept un bă-trîn sprinten şi vînjos cu un cap imens, din care în jos pornea pînă în brîu o barbă îngălbenită de ani şi de puţină îngrijire, iar în sus se ridica un stog de păr de aceeaşi culoare şi care, ca şi barba, părea de mult lăsat fără contact cu pieptenul sau cu peria. Ochii mici, căprii în nepotrivire ciudată cu rigiditatea figurii, neliniştit îşi fugăreau privirile în toate părţile, şi parcă în fiecare moment erau gata să dispară în orbitele adinei, dedesubtul cărora abia se întrezărea un nas mic şi diform ca un b de linte.
Era marele moşier Vasile Bartic, din vecinătate, care, împreună cu Aristide Brezo, stăpîneau singuri o întindere de pămînt mai mare ca un principat german.
Iorgu Răutu în hainele lui masive, — opera celebrului „croitor parizian" Ianchel Grinşpun din S***, — ridieîndu-se pe scări, se înălţă în faţa lor ca un Gulliver între liliputani, dar îi salută totuşi cu oarecare sfială.
Ehe-hei ! ce surpriză fericită ! Ce vînt binecuvîntat te-a îndreptat spre modesta mea reşedinţă ? Proşu liubiti i jalo-vati !, — exclamă afectat domnul Aristide Brezo, amestecînd graiul rusesc cu o românească împănată de neologisme necunoscute pe atunci în Basarabia.
întinzîndu-şi ambele mîini subţiri şi bine îngrijite spre labele păroase ale lui Iorgu Răutu, el le strîngea cu multă afabilitate.
— Bună ziua ! Bine te-am găsit, cucoane Aristide. Ia, mă poartă grijile şi nevoile. Aflînd că eşti acasă, am tras la dumneata, în nădejdea că mi-i îngădui un popas de vreun ceas-două în drum spre Ţiuleni.
— Ce un ceas, două, domnule ! Dar nu te las astăzi ! Vei sta cu noi la masă ! Gem bogat tem i rad, apoi te vei repauza un instant, iar apoi vom juca o partidă-două de preferance, că m-a ambetat destul Vasile Popovici cu pichetul său.
45
Domnul Aristide Brezo, călătorit în lume şi trăit mai multă vreme in Franţa, ca şi în România, — avînd moşii şi dincolo de Prut, — sublinia cunoştinţele sale ale limbii româneşti „moderne" prin întrebuinţarea exagerată a întorsăturilor şi a neologismele neînţelese pentru boierii moldoveni din Basarabia, presărîndu-şi în acelaşi timp graiul şi cu fraze franceze întregi. Şi, totdeodată, simţindu-se un stîlp al împărăţiei şi bun patriot, îi plăcea să se adreseze în ruseşte, chiar oamenilor ca Iorgu Răutu, care nu prea înţelegeau limba lui Puşkin.
Vasile Petrovici Bartic a strîns mîna lui Iorgu Răutu, abia însoţind acest gest de salut cu cîteva sunete nearticulate.
Bietul uriaş necioplit din Năpădeni nu îndrăznea să refuze invitaţia atît de amabilă a domnului Aristide Brezo, dar se simţea grozav de stingherit şi plictisit în societatea acestor oameni ai elitei basarabene.
Aristide Brezo nu numai că îl uluia cu fineţele sale da limbaj româno-ruso-francez, — impunîndu-i o sforţare de tălmăcire a tuturor acestor vorbe ciudate, dar mereu îl prostea cu naraţiunile sale mirobolante, în care ursul din Năpădeni niciodată nu putea trage o linie de demarcaţiune între adevăr şi jocul neînfrînat al imaginaţiei, care printre ţărani îi asigurase magnatului din Petreşti reputaţia de cel mai mare mincinos al Basarabiei.
în timpul mesei, şi mai tîrziu, la partida de preference, stăpînul casei îşi întreţinea oaspeţii cu povestirea celor mai extraordinare aventuri şi isprăvi săvîrşite, sau cu descrierea succeselor neînchipuite, realizate în gospodăria sa, — ţinînd prea puţin seama de impresia produsă asupra lui conu Iorgu şi a lui Vasile Petrovici Bartic, ca şi asupra soţiei sale, — o doamnă distinsă, a cărei faţă palidă era puţin înviorată de o superbă coroană de păr alb, şi luminată de ochi-i negri trişti şi de un surîs melancolic.
Adică, la drept vorbind, Aristide Brezo era sigur de impresia enormă produsă asupra musafirilor săi şi, totodată, de mult nu mai nădăjduia să producă vreo impresie asupra doamnei Cleopatra Brezo.
Şi, într-adevăr, Iorgu Răutu îl asculta cu gura căscată fără să ştie dacă trebuie să-1 admire sau să-şi exprime îndoiala.
— Aaaa ! vezi, această supă de raci ? m-a învăţat să o pregătesc — că eu singur dau instrucţiuni bucătarului — ducele de Morny, cu care am fost amic ca frate, — ştii, fratele natural
al Majestăţii sale Napoleon al III-lea, care a fost ambasador la-Petersburg. Daaa ! am fost per-tu cu el. Niciodată nu putea să. uite lecţia pe care i-am dat-o la manejul din Paris. Aceasta se întîmplase pe la 53, puţină vreme după lovitura de stat. Ştii că. eu sînt călăreţ pasionat. în fiecare zi mă sui pe armăsar încă neînvăţat. Grozav îmi place să domptez şi să dresez caii. Intrînd odată în manejul din Paris, văd acolo un domn într-un costum impecabil, desigur gentleman, care se încerca fără nici un succes să încalece un superb armăsar negru, pe care în zadar căutau să-1 ţină în loc patru valeţi. Armăsarul turbat îi tîrîia după el ca pe nişte căţeluşi. Domnul, în care îndată am recunoscut pe ducele de Morny, alerga degeaba după ei. Atunci eu, văzînd eforturile lui vane, m-am adresat lui : Permettez, mon-sieur, je peux faire cet animal comprendre la raison ! Permettez ? Ducele, cu un surîs de superioritate, îmi spune : S'il vous plait, monsieur ! — Eu cu încetul, cu vorbe dulci mă apropii de fiară, îl mîngîi şi-1 întorc cu faţa spre soare, şi cînd el orbit şi-a închis ochii, eu hop, şi sînt în şea.
Aici Vasile Petrovici Bartic mîrîi sarcastic printre dinţi : — Aşa a făcut  Alexandru cel Mare  cu Bucefalul său ! —   Da, aşa făcuse Alexandru de Macedonia, — îi răspunse liniştit d. Brezo, —şi continuă : Năzdrăvanul se cabrează, zvîrle. cu picioarele, — en saut de mouton. în zadar ! Peste cîteva minute îl duc la pas în faţa ducelui de Morny, îl fac să cadă înaintea domniei sale în genunchi, şi-i zic : Monsieur, il est ă vos-tre disposition. — Daaa ! Ducele mă îmbrăţişează, mă sărută, mă ia în trăsură cu el, mă duce drept la Tuileries, aşa cum eram în costum de călărie, mă prezintă Majestăţii Sale Napoleon al III-lea : — Sire, je vous presente le plus merveilleux cavalier du monăe, mon meilleur ami, le grand seigneur russe Arstide Breză !  Daaa ! Şi de atunci am fost ca doi fraţi de cruce. — Daaa ! Şi nu s-a dat îndărăt, cînd a fost ambasador la Petersburg, să vie aici la mine la Petreşti. A stat aici, aici chiar pe scaunul unde stai mata, şi a spus că aşa primire şi aşa casă, şi aşa gospodărie nu îe-a văzut nici la ducele de Montpensier din Franţa,   nici la lordul   Norfolk din Anglia,   nici la prinţul Schwarzenberg din Austria...
Lui Iorgu Răutu i se tăie răsuflarea, şi fruntea i se umezise de bobite de sudoare.
Vasile Petrovici Bartic mînca în tăcere, strîmbîndu-se nu--.
mai de surîsuri sardonice.
46
47
Doamna CIM_ cu blîndeţe, îi o
— Să luaţ^ — Aristide, toarnăi»
Iorgu Răut^zr pice şi mai cunc
Aţi înc^ mult grîu ?
— Ei-ei ! cele mai raoder'
— Cum fi grîul nu creşte <
Şi conu lor violentă de uirrx
Prietenul gant cravata, st -
— Ahaha, necesară numai către ierburi şi tului herbal, tJ
eopatra, în momentele cele mai critice, zîmbind ferea lui conu Iorgu :
. încă puţin curcan, mă rog, încă o aripioară, domnului Răutu puţin vin ! ; -ci, auzind despre gospodărie, un teren mai pro-^>scut, îl întrerupe :
3?put arăturile de toamnă, coane Aristide ! Puneţi
arătură ! Eu nu mai ar, eu am introdus metodele >,e de agricultură, fără arătură, ară arătură ?   Dar atunci cum sămănaţi ? Doar rz;a o buruiană ?
-gu cît pe ce era să răstoarne masa în mişcarea ire.
-ticelui de Morny, îndreptîndu-şi cu un gest e!e-jrrecura cu satisfacţiune :
amice ! ştiinţa modernă a stabilit că arătura este g_   pentru ca să împiedice etufarea cerealelor de fcmruiene. E suficient însă ca prin ridicarea stra-;cînd deasupra solului cu o boroană specială,
care taie numa ±1 i iarba la nivelul solului, sămînţa germinează şi se dezvoltă cu ^ ^atît mai puternic că ea se poate nutri din rădăcinile ierburilor-^r-- Este mai bine decît îngrăşămintele care la noi nu rentează.
mirat, n-a mai îndrăznit să spună nici un cutat un gest de cruce, pe care de-abia şi 1-a pu-
Conu Iorg vînt, dar a sch tut stăpîni.
— Domnu din nou doamrL-nat bucătarul r= ţinut în pivniţa
Vasile Petr-cu palma, rîzîncz ţea mai puţin je=
Vasile Petr~ de fălci în diferr licia" lui. Parcă, scoată un ban şi pentru cele r~ să lase necultiv-pentru a plăti ras
3 Răutu ! Nu luaţi o prăjitură ? — întrerupe ^ Cleopatra : e foarte bună, o potriveşte minu-rn-ostru, şi puţin vin, — e vechi. De zece ani e noastră.
-ovici Bartic mîrîia violent şi-şi bătea genunchii ^3. acum în gura mare. Dar conu Iorgu nu se sim-5 nat de acest taciturn comesean. —ovici Bartic, care stăpînea peste treizeci de mii c-ite ţinuturi ale Basarabiei, era vestit prin ,,ca-simţea o durere fizică, ori de cîte ori era silit să jpentru cele mai elementare trebuinţi ale vieţii ^irxai neînlăturate nevoi ale gospodăriei : prefera -aţe moşiile lui, decît să dea din pungă o leţcaie xnunca oamenilor sau a cumpăra maşini şi unelte.
Chiar pentru masă el, un puşcaş fără părzi_reche, se -ziona mai mult cu vînatul din pădurile şi cîmg piile sale ginite. Iar dacă avea o nevoie neapărată să f Tffacă un c oraş, pornea pe jos, se urca în cea dintîi căruţ ă_£3. ţărănea plătind pe om cu o potîrniche sau o raţă să.lH_batică în de el.
în palatul bătrînesc, — peste vechea lui ssstrălucire era aruncată paraginea uitării, — acest „miliar-xx-dar" tră
3-ecît o păi ae nu ştia .a curte fă si îmbi
singură odaie, fără familie şi fără alte slugi de ţigani bătrîni, foşti robi ai familiei sale, care facă din libertatea dobîndită, şi se oploşiseră la îngrijindu-se Dumnezeu ştie cum de hrana tea lor.
Acest om, soarta nu-i refuza, s-ar părea, niaimic din vieţii, îşi ducea astfel existenţa de mizantrop s solitar, cî ginea mizeria, — mai cu seamă după emancipr^area ţig
după desfiinţarea boierescului, care îl lipseai_ai_i de sen
munca gratuită a ţăranilor de pe moşiile sale.
Zgîrcenia şi cupiditatea îl aduseseră mai tr f lict violent cu legea. Spre a evita plata unei d douăzeci şi cinci de ruble, el nu s-a sfiit să f al Falşul dovedit înaintea justiţiei, i-a adus o sari
tîrziu la : facturi n Osifice o < r-îcţionare
pentru vreo patru ani petrecuţi în temniţele îna m.depărtaţi păruse din orizontul Basarabiei, şi pînă la sf îr-£^—şitul viej la Bărzeşti viaţa de ciumat.
Dar şi înainte de acest accident, numai   iui imensa »1 .şi speranţele pe care le nutrea la boierii înrucLfadiţi, — ş seamă la Aristide Brezo, unde pe deasupra gs^ăsea din cînd o masă copioasă fără cheltuială — îi păs"S"strau oar .gaturi cu lumea din afară.
Iorgu Răutu [era] mulţumit cînd s-a putut x în sfîrşit in odaia lui de culcare, după cîteva partide ci f=Ie prefer care numai Bartic cîştiga fără greş.
Şi a doua zi se simţi uşurat, cînd dis-de—cii_j;jlimineaţă mai ochii cu stăpînii, de la care-şi luase r-i rămas bi ■seară, îşi putu urma drumul spre Ţiuleni.
48
Doamna Cleopatra, în momentele cele mai critice, zîmbind cu blîndeţe, îi oferea lui conu Iorgu :
— Să luaţi încă puţin curcan, mă rog, încă o aripioară. Aristide, toarnă domnului Răutu puţin vin !
Iorgu Răutu, auzind despre gospodărie, un teren mai propice şi mai cunoscut, îl întrerupe :
— Aţi început arăturile de toamnă, coane Aristide ! Puneţi mult grîu ?
— Ei-ei ! Arătură ! Eu nu mai ar, eu am introdus metodele cele mai moderne de agricultură, fără arătură.
— Cum fără arătură ? Dar atunci cum sămănaţi ? Doar griul nu creşte ca o buruiană ?
Şi conu Iorgu cît pe ce era să răstoarne masa în mişcarea violentă de uimire.
Prietenul ducelui de Morny, îndreptîndu-şi cu un gest elegant cravata, strecura cu satisfacţiune :
— Ahaha, amice ! ştiinţa modernă a stabilit că arătura este necesară numai pentru ca să împiedice etufarea cerealelor de către ierburi şi buruiene. E suficient însă ca prin ridicarea stratului herbal, trecînd deasupra solului cu o boroană specială, care taie numai iarba la nivelul solului, sămînţa germinează şi se dezvoltă cu atît mai puternic că ea se poate nutri din rădăcinile ierburilor. Este mai bine decît îngrăşămintele care la noi nu rentează.
Conu Iorgu, mirat, n-a mai îndrăznit să spună nici un cuvînt, dar a schiţat un gest de cruce, pe care de-abia şi 1-a putut stăpîni.
— Domnule Răutu ! Nu luaţi o prăjitură ? — întrerupe din nou doamna Cleopatra : e foarte bună, o potriveşte minunat bucătarul nostru, şi puţin vin, — e vechi. De zece ani e ţinut în pivniţa noastră.
Vasile Petrovici Bartic mîrîia violent şi-şi bătea genunchii cu palma, rîzînd acum în gura mare. Dar conu Iorgu nu se simţea mai puţin jenat de acest taciturn comesean.
Vasile Petrovici Bartic, care stăpînea peste treizeci de mii de fălci în diferite ţinuturi ale Basarabiei, era vestit prin „calicia" lui. Parcă simţea o durere fizică, ori de cîte ori era silit să scoată un ban pentru cele mai elementare trebuinţi ale vieţii şi pentru cele mai neînlăturate nevoi ale gospodăriei : prefera să lase necultivate moşiile lui, decît să dea din pungă o leţcaie pentru a plăti munca oamenilor sau a cumpăra maşini şi unelte.
Chiar pentru masă el, un puşcaş fără păreche, se aproviziona mai mult cu vînatul din pădurile şi cîmpiile sale nemărginite. Iar dacă avea o nevoie neapărată să facă un drum în oraş, pornea pe jos, se urca în cea dintîi căruţă ţărănească, răsplătind pe om cu o potîrniche sau o raţă sălbatică împuşcată de el.
în palatul bătrînesc, — peste vechea lui strălucire demult era aruncată paraginea uitării, — acest „miliardar" trăia într-o singură odaie, fără familie şi fără alte slugi decît o păreche de ţigani bătrîni, foşti robi ai familiei sale, care nu ştiau ce să facă din libertatea dobîndită, şi se oploşiseră la curte fără leafă, îngrijindu-se Dumnezeu ştie cum de hrana şi îmbrăcămintea lor.
Acest om, soarta nu-i refuza, s-ar părea, nimic din darurile vieţii, îşi ducea astfel existenţa de mizantrop solitar, care mărginea mizeria, — mai cu seamă după emanciparea ţiganilor şi după desfiinţarea boierescului, care îl lipseau de serviciile şi munca gratuită a ţăranilor de pe moşiile sale.
Zgîrcenia şi cupiditatea îl aduseseră mai tîrziu la un conflict violent cu legea. Spre a evita plata unei facturi numai de douăzeci şi cinci de ruble, el nu s-a sfiit să falsifice o chitanţă. Falşul dovedit înaintea justiţiei, i-a adus o sancţionare severă : pentru vreo patru ani petrecuţi în temniţele îndepărtate, el dispăruse din orizontul Basarabiei, şi pînă la sfîrşitul vieţii ducea la Bărzeşti viaţa de ciumat.
Dar şi înainte de acest accident, numai imensa «lui avere şi speranţele pe care le nutrea la boierii înrudiţi, — şi mai cu seamă la Aristide Brezo, unde pe deasupra găsea din cînd în cînd o masă copioasă fără cheltuială — îi păstrau oarecari legături cu lumea din afară.
Iorgu Răutu [era] mulţumit cînd s-a putut în sfîrşit, retrage în odaia lui de culcare, după cîteva partide de preferance, în care numai Bartic cîştiga fără greş.
Şi a doua zi se simţi uşurat, cînd dis-de-dimineaţă, fără să mai dea ochii cu stăpînii, de la care-şi luase rămas bun de cu seară, îşi putu urma drumul spre Ţiuleni.
48
Cap. VIII.
CIVILIZATORUL
Peste noapte plouase ; vaporii, — ridicaţi de soarele şi mai arzător în aerul răcorit, care răsuna de cîntecul tremurat al păsărelelor, — parcă pîlpîia în flăcări aprinse.
înainte de amiază, faetonul cu cei patru cai negri înaintaşi, în pocnetul biciului lui Dumitru, intra, în sfîrşit, în galop vijelios, pe poarta parcului imens din Ţiuleni, şi printre teii şi ulmii seculari, trăgea la uşa palatului baronului August Milbrey von Pfălzer-Groner zu Holstorm.
Un fecior primi pe musafir în scară şi îl informă că boierul se află în „cabinet", şi în vîrful degetelor porni să-i arate drumul.
Deschizînd o uşă de stejar masiv, care dădea direct în vestibul, el se dete în lături, lipindu-se aproape de părete, parcă anume ca să se pună la adăpost de privirea boierului.
„Cabinetul", o cameră spaţioasă cu o mare masă pătrată la mijloc, în care nimic nu trăda un birou de lucru, afară de o enormă călimară, în care însă, în loc de obişnuitele cerneală şi nisip, cele două receptacule conţineau praf de puşcă şi alice de vînătoare ; în dezordine pe masă erau împrăştiate şi alte accesorii de vînătoare, saci, cartuşiere, cravaşe, tăvi cu sticle şi pahare, cu niveluri variate de lichide colorate de la transparenţa cristalină pînă la negru fără nici o nuanţă. Păreţii erau decoraţi de un arsenal întreg de arme şi trofee vînătoreşti, între care ici şi colo se puteau vedea litografii englezeşti, cu diferite episoade de goană cu ogari, cu domni în fracuri roşii şi doamne în amazoane ; cîteva picturi de nuduri, în atitudini de lascivitate brutală, în care artiştii dovedeau mai mult zel specific decît talent, completau ornamentaţia cabinetului şi caracterizarea stă-pînului.
50
Pe un colţ al mesei, cu un picior în pămînt şi celălalt bălăbănit în văzduh, şedea un domn de vreo patruzeci de ani, de o obezitate prea pronunţată pentru această vrîsta, blond cu ochii albaştri şterşi, dar cu nasul şi obrajii viu coloraţi şi întretăiaţi de o enormă mustaţă groasă, care se proiecta în lături, deasupra bărbiei de mult nerasă, ca două suliţi, în linie oblică de la dreapta spre stînga ; capul fiind totdeauna uşor plecat spre umărul stîng, faţa-i rotundă mai era brăzdată tot de la dreaptă spre stînga cu alte trei linii paralele cu mustaţa : a tăieturii ochilor, a sprîncenelor şi a marginii părului pe frunte.
Domnul pufăind dintr-un enorm ciubuc, privea cu multă băgare de seamă un grup aşezat la picioarele lui : un prepeli-car alb cu pete roşcate, ridicat în două labe, nemişcat, fixînd fascinat, cu ochii cruciş, o bucăţică de zahăr pusă în vîrful botului.
în faţa cîinelui, în genunchi, într-o atitudine simetrică şedea un om cărunt, cu sprîncene negre stufoase şi cu un păr rar şi îngrijit tapiţat pe chelie, în contrast straniu cu o barbă lată în „evantaliu", care se întindea aproape de la un umăr la altul.
— Tout-beau, tout-beau, Polcan ! se răstea el apăsat între cine.
Cîinelui îi tremurau buzele, dar el rămînea înţepenit.
— Pile ! — exclamă, în sfîrşit, bărbosul domn, cu o mişcare repede în jos a arătătorului.
Prepelicarul, cu botul aruncat în sus, a reuşit să prindă într-o clipă în prăpastia neagră a gurii bucăţica de zahăr sărită în aer.
— Bravo, bravo, Polcan !
— Hooo, hooo ! — izbucni în hohote de bas domnul cu mustaţa agresivă.
— Hehehehehe ! — i-a ţinut isonul cu o voce subţire de tenor dresorul de ia picioare-ie lui.
Numai în acest moment ei observară, în sfîrşit, pe noul venit care, cu trupu-i impozant, astupa aproape în întregime uşa, închisă discret în dosul lui de feciorul nevăzut.
Blondul, „baronul Gulfstream", scoase ciubucul din gură, se uită o clipă şi, recunoscînd pe musafir, izbucni din nou în hohote : „Hohohohoho" şi dînd piciorul drept jos s-a ridicat de pe masă cu mîinile întinse spre Iorgu Răutu, şi fără să lase ciu-
51
bucul, 1-a înecat într-un potop de fraze ruseşti sacadate, menite să suprime mulţumirea şi salutul de bună venire :
— Cîte veacuri n-am mai văzut pe ursul din Năpădeni ! Ce vînt fericit te aduce, Egor Stepanovici ? Bine că am pus mîna pe dumneata. Eşti călăreţ straşnic, chiar mîne pornim ogarii. Avem o mulţime de vulpi şi de lupi.
Baronul balt, mîndru de misiunea lui de patriot rus, într-o provincie moldovenească, din principiu vorbea ruseşte, deşi ştia foarte bine că Iorgu Răutu greu putea desluşi vreun înţeles din torentul de sunete în care îl învăluia.
— Bună ziua, August Ferdinandovici — ii răspunse acesta mcldoveneşte, — dîndu-şi puţin înapoi capul fiindcă expansivul baron îi scutura cu ambele mîini dreaptă, fără să lase ciubucul lung, care cît pe ce era să-i scoată un ochi ; — M-au adus nevoile, mă însor...
— Hohohohoho, blestematuîe ştrengar ! — continua dialogul moldavo-rusesc jovialul stăpîn din Ţiuleni, împingînd vîrful ciubucului în pîntecele musafirului : De mult e vreme ! Şi cine e nenorocita ? Hehei, avem să turnăm o nuntă de se va auzi şi la Kiev, hohohohoho, berbant bătrîn !
Alexandru Ivanovici Braşevan, — căci el era dresorul lui Folcan, — un moment încremenit pe vine, se ridică în picioare, răzemîndu-se cu pumnii de duşumele, şi porni spre conu Iorgu, tot timpul pe din două, în saluturi smerite şi cordiale.
— Să trăieşti, coane Iorgule ! bine ai venit ! îmi pare bine că te văd înainte de iarnă, cînd chiteam să trec şi pe la Năpădeni. Să-mi fie iertat şi mie să întreb cu cine vă căsătoriţi ?
Conu Iorgu a cărui dreaptă era încă încleştată de baronul Gulfstream, îi întinse pe cea stingă şi îşi îndreptă răspunsul spre dînsul :
— O cunoşti bine. E Smărăndiţa lui Toader Cacioni din Sănătoasa. Tocmai pentru asta am venit pînă la Ţiuleni după dumneata, ca să-mi dai o mînă de ajutor, pentru meremetul caselor şi pregătiri de nuntă.
— într-un ceas bun ! — îi răspunse Alexandru Ivanovici cu o faţă înseninată : Bucuros ! Dar pe cînd nunta ? Că amu am o leacă de treabă pe aici.
— Nu, Alexandru Ivanovici, nu se poate ! trebuie să vii pe loc, că avem abia o lună şi trebuie multe cumpărături, aduşi meşterii, orînduită casa, grădina, curtea, grajdul, trăsurile. Eu mă prăpădesc fără dumneata.
Baronul Gulfstream eliberă brusc mîna lui Iorgu Răutu. Privirea i se întunecă ; ochii i se injectară ; şi deodată izbucni
într-o ropot răguşit :
— Ce, vrei să mi-1 iei ? Nu mi-a dresat încă ca oamenii nici pe Polcan. Dar ce fac cu Vanda şi cu Uragan ? Nu-ţi dau voie ! — şi ciubucul baronului descria nişte curbe ameninţătoare.
— Dar bine, August Ferdinandovici, ţi—1 aduc pe Alexandru Ivanovici îndată după nuntă. Eu nu pot amîna nunta şi am mare nevoie de dumnealui. Iar javrele matale mai pot aştepta o lună, două.
— Cum ? — tună baronul şi ochii parcă-i erau gata să iasă din orbite, şi uitîndu-şi misiunea de rusificare, zbieră într-o moldovenească pocită :
— Javre ? mă... şezut pe nunta dumitale ! Javre ? Cîni de rasă din svora la prinţ Witgenstein ! Javre ! Polcan cu Vancla mai nobil ca toţi boier moldovan şi cu Smărăndiţa dumitale ! Javre, aa ?
Aici îi sări ţandăra şi boierului moldovan, care se ridică ca un munte deasupra clocotitorului neamţ moscovit şi se răsti apăsat :
— Sînt în casa matale, domnule, dar nu prea te întinde ; dacă n-ai omenie, îţi voi găsi eu ac de cojoc.
—- Aaa, — începu să urle, pierzîndu-şi cu desăvîrşire minţile baronul August şi deodată îşi dădu aproape singurele cunoştinţe ale limbii româneşti pe care le poseda la perfecţiune : perlele literaturii populare cu tendinţi genealogice, ornamentate de fiorituri pe aceeaşi temă :
— Cum ? Ce ? Duel ! la cinci paşi, zece gloanţe cu sabia ! Nu ! duel american, prin batistă ! îţi voi arăta eu, cap de bou, dulău moldovenesc ! Crucea şi felinarul de la mormîntul din Ierusalim !
Nu se poate şti dacă această combinaţiune zoologică sau perlele literaturii populare, pe care şi conu Iorgu le putea mînui cu distincţiune, au rupt zăgazurile temperamentului acestuia ; dar el, furios, îşi puse labele pe braţele furibundului baron, îl ridică uşor ca o pană în sus, cu ciubuc cu tot, îl aşeză din nou pe masă, ţinîndu-1 strîns ca in cleşte de fier.
De la începutul acestei scene furtunoase Alexandru Ivanovici dispăruse. în momentul critic însă uşa se deschise şi în cabinet intră o doamnă, încă tînără, deşi părul negru, strîns într-un „chignon". era vărgat de şuviţe albe. Ea părea că a adus
52
53
prin- simpla ei înfăţişare pacea şi liniştea, cu privirea ochilor ei negri blînzi şi cu surîsu-i sfios.
în dosul ei, în uşa deschisă, se înşirau în perspectivă : Alexandru Ivanovici, mai multe femei de diferit rang social, şi o droaie de copii de toate vrîstele, dar toţi caracterizaţi prin aceeaşi înclinare a capului spre umărul stîng şi aceleaşi trei linii oblice paralele — a părului pe frunte, a sprincenelor şi a tăieturii ochilor, — în aşteptarea liniei a patra, a mustăţilor pentru băieţi.
Baroana cu paşi repezi se îndreptă, salutînd graţios, spre Iorgu Răutu.
— Fii bine venit, domnule Răutu ! — se adresă ea uriaşului înfierbîntat, într-un grai moldovenesc neprihănit : îmi pare bine de vestea bună ce mi-a adus-o Alexandru Ivanovici. Să fie cu noroc ! Vă urez mulţi ani, sănătate şi fericire. Am cunoscut pe Smărăndiţa cînd era încă de o şchioapă, am fost prietenă şi cu răposata cucoana Elena, mama ei. Dumnezeu să o ierte, a fost o femeie foarte cumsecade, de tînără a luat-o Dumnezeu.
Iorgu Răutu îl lăsă în pace pe stăpînul casei şi, perplex şi ruşinat, nici el nu ştia ce îngăimă drept răspuns.
Baronul, uluit, şezu cîteva clipe pe masă, frecîndu-şi cînd un braţ cînd celălalt, unde se simţea încă presiunea labelor lui Răutu, apoi deodată, sări jos şi izbucni în hohot de rîs.
— Hohohohoho, ce urs ! Vier sălbatic ! nu înţelege gluma — şi înfipse din nou vîrful de ciubuc în pînteceîe musafirului.
Şirul de figuri de dincolo de uşe, care cu respiraţia oprită asistau la desfăşurarea evenimentelor, începu să se împrăştie ; iar Alexandru Ivanovici vesel, cu paşi mărunţi ca sărituri de vrabie, intră în cercul primelor personagii de dramă :
— Hihihihihi !, — chicoti el : ce glumeţi poznaşi şi hîtri sînt şi dumnealui baronul August Ferdinandovici şi cuconul Iorgu. Eu mă spăriesem. Doamne fereşte ! Hehehehe ! Dar dumnealor şuguiau.
Baronul, întinzîndu-şi braţul spre conu Iorgu, îl invită la masă.
Acesta, stîngaci, plecîndu-se în două spre a lua braţul dcaranei, a purces spre sufragerie.
Baronul, după o toaletă sumară, îi urmă.
simţea jenat. Dar fiind în deobşte şi un causeur puţin iscusit, ei nu avea destulă dresură pentru ca amintirile scenei din cabinet să nu se resimtă în conversaţia şi atitudinea lui.
Amabilitatea rafinată a baroanei şi a Annei Andreevna, — a doua ediţie a aceluiaşi tip feminin, — ca şi veselia zgomotoasă a baronului a cărui spontaneitate dădea de bănuit, ca şi sforţările lui Alexandru Ivanovici de a anima conversaţia cu amintiri şi anecdote din mult agitata lui viaţă, nu reuşeau să Împrăştie atmosfera apăsată. Scara de copii care se înşirau spre cele două capete de masă, între guvernante şi preceptori, era şi ea influenţată de această atmosferă.
Astfel, îndată după masă, nu tocmai potrivit cu protocolul basarabean, conu Iorgu îşi luă rămas bun, pretextînd ca o nevoie urgentă de a fi chiar în acea seară la S***.
După multe insistenţe, dictate de politeţă şi de dorinţa de a şterge impresiunile urîte, — pocniturile de bici ale lui Dumitru vesteau plecarea triumfală a stăpînului său, împreună cu Alexandru Ivanovici Braşevan, ca trofeu al victoriei repurtate împotriva seniorului de Ţiuleni.
Masa a fost foarte populată, dar puţin animată. Conu Iorgu, aşezat între baroană şi soră-sa Anna Andreevna Ramani, — se
Cap. IX.
NUNTA,
Instalarea lui Braşevan la Năpădeni a inaugurat o epocă de agitaţiune în activitatea febrilă, cum curtea bătrînească din Năpădeni nu cunoscuse demult.
Abia sărit din faeton, Alexandru Ivanovici s-a repezit îndată în grajd şi la remiza de trăsuri. La grajd, — constatînd că afară de cadrigiul negru, care îi adusese, nu se mai găseau decît doi cai de călărie şi o păreche de mîrţosge, care purtau trăsurica lui conu Iorgu pe moşie, — expertul a declarat hotărît că trebuie imediat cumpăraţi la iarmarocul din Balta, de dincolo de Nistru, încă cel puţin patru cai pentru careta doamnei. Dar remiza îl scoase cu desăvîrşire din ţîţîni.
— Ce-i aiasta, coane Iorgule ? — întrebă el cu braţele ridicate în sus, sfredelind cu vocea-i ascuţită timpanele stăpînului Năpădenilor : Eu te întreb, ce-i aiasta ?
— Caleaşca, ! — îngăimă conu Iorgu, scărpinîndu-se cam sfios după ureche.
— Că-leaş-că ? In aiasta ai să primbli pe tînăra domniţă, bujorul acela de fată ? Aista-i car de înmormîntare, de pus coşciug în el, ca-leaş-că ! — lungea el printre dinţi cu un şuier de ironie nemărginită : Ia, scoateţi hardughia aiasta afară !
Scoasă afară, sub razele nemiloase ale soarelui, nenorocita de caleaşca, — pe vremuri mîndria părinţilor lui Iorgu Răutu, — care mai multe decenii stătuse nemişcată în remiză, acoperită de ţoale pînă ce a fost întrebuinţată pentru a aduce pe Smărăndiţa în neuitata ei i'izită la Năpădeni, — avea într-adevăr o înfăţişare lugubră : enormă, neagră, lipsită de lustru, cu marginile şi colţurile roase, cu încheieturile rău potrivite, cu arcu- L rile hodorogite, cu postavul perinelor rupt şi decolorat ; acum, pentru prima oară, ea apăru în ochii lui conu Iorgu sub aspectul
56
ei real, dezbrăcată de farmecul amintirilor din copilărie, cînd fusese adusă din „Viana" în splendoarea noutăţii.
— Poate ai s-o porţi în scripa aiasta ? — se repezi cu furie Alexandru Ivanovici spre trăsura care-i adusese din Ţiuleni ; deshămată, ea luase loc cu smerenie loc lingă caleaşca. Şi, în adevăr, strîmtat la mijloc, pe la scări, „faetonul" făcea impresia unui enorm şi absurd instrument muzical : Doar n-ai s-o pui în şaraban sau în drîmba ceea — arătă el dispreţuitor cu piciorul „brişcă" din fundul remizei, cu care conu Iorgu se ducea la deal, cînd nu voia să încalece.
— Lasă, îţi voi aduc^e eu o caretă ca o bombonieră, de la Doppelmayer din Viena, — hotărî expertul.
N-au fost prea mult cruţate nici casele bătrîneşti de către impetuosul reformator care, simţindu-şi greutatea specifică sporită, parcă crescuse, era schimbat la faţă şi-şi recăpătase tonul de stăpîn al Cucerniciei de altădată, încrezut şi conştient de importanţa persoanei sale. El stăruia ca întreg acoperămîntul să fie renovat şi vopsit, zidurile exterioare retencuite ; în interior păreţii trebuiau tapisaţi cu „hîrtii din Viana" , parchetul să fie înlocuit ; şi peste tot să fie cumpărată mobilă nouă.
Iorgu Răutu se simţea copleşit sub această avalanşă, nu numai pentru că, fiind date deprinderile lui modeste, găsea extravagante propunerile lui Braşevan, ci mai cu seamă pentru că realizarea acestui plan grandios implica amînarea nunţii pînă la o dată nehotărîtă. Dar Braşevan luase vînt şi nu vroia să audă de nimic.
El se gîndea la toate şi se înzecea : scria la Viena, la Odessa, la Kiev, comandînd mobile, servicii de masă, aducînd meşteri ; primenea personalul domestic ; plănuia o călătorie la Balta pentru cai...
Din fericire, conu Iorgu găsi un sprijin neaşteptat în Smărăndiţa, care venea chiar fără caleaşca, în brişcă de acasă, sau în „scripca" din Năpădeni, şi liniştită, ca o zînă binefăcătoare, luneca cu paşii ei lini peste tot şi cu un zîmbet drăgălaş, dar hotărît, ştia să pună frîu avînturilor lui Alexandru Ivanovici, mai bine decît cele mai violente protestări ale lui Iorgu Răutu.
Ea insistă ca schimbările să se mărginească la strictul necesar, iar reparaţiile mai fundamentale să fie amînate pentru altă dată.
Conu Iorgu privea cu' admiraţie şi asculta cu evlavie pe această copilă de cincisprezece ani, al cărei profil de camee an-
tică era luminat în ochii lui cu o aureolă de înţelepciune şi ds curăţie virginală.
La urma urmelor, reformele mai importante, afară de re-paraţiunile indispensabile impuse de Braşevan, se mărginiră la careta de la Doppelmayer şi la cele două fracuri, pentru el însuşi şi pentru Iorgu Răutu, după cari ei au fost siliţi să facă anume un drum la Odessa.
Nunta a putut fi serbată în ziua hotărîtă. Alexandru Ivanovici a expediat scrisori de invitare în toată Basarabia. Invitaţii au început să se adune din ajun ; şi în primul rînd — nunii : mareşalul gubernial Stephan Gheorghievici Cazară din Vîntura, — înrudit cu conu Iorgu a cărui mamă era născută Cazară. — şi •coana Profira Merea din Bărbăţei cu nepoţica dumisale domnişoara Eleonora Blagea ; apoi, domnul Aristide Brezo cu doamna Cleopatra Constantinova,  Ivan Vasilievici Bogdan din Că-zăneşti, Petrache Bîrsianu cu coana Rozaiia din Baroseni, apoi domnii Albotă din Cuhureni, din ţinutul Chişinăului, junele Vania Tresnea din Scorţeni şi bătrînul Vasile Carnoschi din Sîngera din ţinutul Iaşilor de dincolo de Prut, apoi chiar în ziua nunţii au venit şi boierii din vecinătate cu doamnele şi familiile lor, Ştefan Dimu din Solonţi, Nicanor Miulescu, din Ciorneni, şi rudele, — Ion Răutu din Botoşani, Berceştii din Cerleni, soţii Voronin din Oniţcani.
Au fost prinse de musafiri nu numai toate odăile din „fli-ghel" , şi camerele disponibile din casa mare, dar Alexandru Ivanovici a făcut apel şi la boierii mai de aproape, care au oferit ospitalitate pentru rude şi persoane mai puţin simandicoase.
Bineînţeles a descălecat şi lăutarul Lemeş cu taraful lui întreg din Bălţi.
Iorgu Răutu în zilele din urmă nu-şi putea găsi locul ; nu prea avea încredere în tactul şi în talentul de organizator ale lui Braşevan mai cu seamă cînd acesta îşi luase în seamă bateriile de şampanie şi de licheururi. Apoi se îngrijea şi de paza părintelui Vasile, ca să nu dea de sminteală în ultimul moment ; în enervarea lui era istovit de puteri şi a scos din minţi de alergătură pe vechilul Alexandru, pe jupîneasa Marghioala, pe bucătarul Costache ţiganul, pe moş Ştefan chelarul, ca şi pe toată slugărimea din curte.
Iar în ziua nuntii, slăbit, înegrit, febril, el şi-a pus de'dimineaţă fracul din Odessa, care şedea pe el parcă ar fi fost din
58
rogojină — cu gulerul ce se ridica peste cap, — la spate se umfla in gheb, iar în* faţă se corojea în lături, îl strîngea la subsuori, şi pîrîia ameninţător la umeri şi în coate la fiecare mişcare.
Bietul mire se mişca cu rigiditatea manechinului articulat de ortopedist.
La ora cinci după amiază, în faţa bisericii, în mijlocul invitaţilor şi al oamenilor din toate satele de pe moşie, în haine de sărbătoare, diriguiţi de Alexandru Ivanovici ca o trupă de figuranţi, — Iorgu Răutu aştepta adine mişcat mireasa. Aceasta apăru în careta de la Doppelmayer, albă şi diafană, şi păşi din trăsură între Toader Cacioni şi coana Anica Mesnicu, cu o gravitate senină, sub care cu greu se putea ghici zburdalnica Mig-nonetta a pensionului doamnei Amelie Carotte.
Din rochia-i de mireasă, lăsată pe crinolină ca floarea de crin alb, răsărea bustul fraged în nourul străveziu al voalului, care accentua încă seînteierea ochilor negri şi petalele delicate
ale obrăjiorilor.
Natalia Chirilovna Voronin, îneîntată de a avea o „mătuşă'' cu zece ani mai tînără decît dînsa, nu s-a putut stăpîni, şi dînd în lături pe Iorgu Răutu, se repezi la această figurină feciorelnică, înăbuşind-o cu sărutări şi îmbrăţişări.
— Tiotia Dusia, fetiţă, mititica mamei, copilită dragă şi dulce, ce frumoasă eşti ! — exclamă ea entuziasmată ; apoi întoarsă înlăcrimată spre unchiu-său gemu mînioasă : U-u, barbar ! ...
Incidentul a trecut neobservat. Iar Iorgu Răutu, pentru prima oară, parcă, simţi un ghimpe de remuşcare. Slujba n-a ţinut mult.
Popa Vasile, majestuos, citea cu rost fiecare cuvînt ; dascălul Andronache, ajutat de un cor anume adus din S ***, îşi tremura tenorul cu mult extaz. Conu Iorgu, enorm, stîngaci, nu auzea, nu vedea nimica, şi, plin de smerenie din cînd în cînd, îşi îndrepta privirea sfioasă spre alba arătare de silfidă ; atît de gingaşă ca un vis nemateriaîizat, în care, de sub voaluri, abia se profila chipul ei delicat de camee.
Smărăndiţa, liniştită, stăpînă pe sine, pătrunsă de sarcina ce cădea pe umerii ei fragezi, îşi îndrepta rugile fierbinţi spre cer, dar nu uita să răspundă cu un zîmbet drăgălaş la privirile intimidate ale lui Iorgu, care, după aceasta, parcă mai potolit, se simţea mai sigur de sine.
Totul s-a sfîrşit cu bine.
59
„Tinerii" căsătoriţi primeau felicitări ; Iorgu, stingaci şi greoi ca totdeauna, strivind mîinile întinse sau călcînd pe picioarele celor imprudenţi ; Smaragda Theodorovna, graţioasă şi fermecătoare dăruindu-şi zîmbetul fiecăruia, îmbrăţişînd pe doamne şi domnişoare şi întinzînd mîna domnilor spre sărutare cu demnitatea stăpînei din Năpădeni ; pe Natalia Chirilovna, care plîngea în hohote pe umerii ei, o mîngîia ca pe un copil.
Pentru Iorgu Răutu ziua aceasta şi cele următoare s-au strecurat ca învălite în ceaţă. El îşi aducea aminte ca într-un vis banchetul de nuntă care nu se mai sfîrşea ; muzica şi cîn-tecele lui Lemeş cu taraful lui ; de dansurile, la care nu putea lua parte, şi urmărea numai, gelos, silueta albă şi plăpîndă care zbura din braţe în braţe ; de toasturile închinate lui ; de nodul din gît care nu-1 lăsa să spuie un cuvînt desluşit în răspuns ; ca un somnambul el îşi făcea datoria de stăpîn al casei, petrecea pe musafirii care plecau, conducea pe acei care trebuia să găzduiască pînă a doua zi, la odăile lor din flighel.
în mintea lui a rămas încrustată figura Smărăndiţei, care sub protecţiunea coanei Anica Mesnicu şi a Nataliei Voronin, a dispărut spre seară, albă şi eteree, în pătratul uşii din salon, şi a fost furată de stejarul ei afumat.
Cap. X.
INIŢIEREA SMARANDIŢEI,
De la început, căsnicia Răuteştilor a pornit într-o atmosferă care oprima pe conu Iorgu ; cu atît mai mult, cu cît el nu înţelegea ce anume lipseşte în viaţa lui conjugală, din ce pricină ea nu se aşează şi nu-i dă acel sentiment de linişte şi de mulţumire, care, după credinţa Lui, ar trebui să fie temelia raporturilor de familie.
Rămas din fragedă copilărie orfan de ambii părinţi, de mama lui el nu-şi aducea deloc aminte, iar despre tatăl său avea o prea nedesluşită icoană, parcă cernută prin vis, din care răsăreau numai cîteva fragmente fugare şi deformate.
în familia surorii sale mai mari, măritate, la care fusese crescut, el s-a simţit printre copiii casei totdeauna străin, negăsind acolo un cămin de familie pentru dînsul.
Experienţa vieţii de holtei, prea prelungită, nu-i dădea nici pătrunderea psihologiei feminine, nici tactul necesar, îndeosebi la începutul unei căsnicii, în raporturile dintre soţi, şi, mai cu seamă, încă dată fiind marea diferenţă de vîrstă, care în Basarabia pe vremea aceea, în procesul vertiginos de transformare pe care ea o suferea, săpa o prăpastie şi mai largă între generaţiile succesive.
Smărăndiţa instalată la Năpădeni rămînea blîndă şi supusă. Sentimentul ei religios, sincer şi adînc, îi dădea puterea de resemnare, dar totuşi îi plăcea să se izoleze în iatacul ei, — o cameră spaţioasă, cu mobila rămasă în mare parte de la bătrîni : un Dat larg de mahon, cu alcov, o oglindă îngustă şi lunea peste tot peretele, cu o măsuţă de toaletă în faţa ei, o garderobă şi o comodă din acelaşi lemn vechi afumat. Nota personală a fost adusă de o cuşetă, de un rockingchair, de o mică bibliotecă în care ea şi-a aşezat, în afară de operele favorite ale lui Marlin-
61
7 — tn preajma revoluţiei, voi. I
sky, cîteva volume disparate din clasicii ruşi şi unele traduceri căpătate la întîmplare în pension, din Chateaubriand, Victor Hugo, Lamartine, Dikens, George Eliot, Auerbach, Spielhagen.
Iorgu Răutu, — a cărui bibliotecă era alcătuită dintr-un singur calendar, cumpărat în fiecare an, şi în care abia dacă stia să descifreze în ce zi a săptămînii cade o dată, şi să urmărească după semnele convenţionale de la marginea paginilor fazele lunei, — nu putea înţelege trebuinţa „de a sta toată ziulica cu nasul în carte" dar nu s-a opus totuşi la abonamentul pentru o revistă săptămînală ilustrată Niva şi pentru Foişorul, cotidianul popular din Odessa.
Dar nimic nu putea caracteriza mai bine pe stăpîna iatacului ca o altă mobilă personală, adusă din Sănătoasa şi ferită cu gelozie de curiozitatea soţului : o lădiţă de nuc sculptat, în care erau păstrate, — printre „suvenirurile" de pension şi scrisorile prietenelor, — păpuşile şi jucăriile Smărăndiţei. Dacă Iorgu Răutu ar fi putut pătrunde în misterele acestei lădiţe, el şi-ar fi dat poate mai bine seama de situaţia căsniciei lor.
în adevăr, ar fi înţeles poate că simţurile acestei „matroane" erau încă adormite ; ea nu numai că nu putea răspunde la pasiunea lui, dar îl îndurera şi îl jignea prin faptul că atunci cînd el vibra de extaz, ea rămînea mai mult ca rece, apropierea lui putîndu-i inspira o adîncă tristeţe şi chiar o aversiune neînvinsă.
Dar cum îşi putea da seama de toate rafinările acestei alchimii burlacul întîrziat, răsfăţatul frumuseţilor clăcaşe în raza de trei poşte ?
De mai multe ori surprinsese el pe Smărăndiţa chiar din primele zile ale vieţii comune, cu faţa plînsă sau scufundată în gînduri grele, străină de lumea dimprejur.
De ce plîngea ? Ce gînd o apăsa ?
Cu toate ocupaţiunile şi preocupările sale de gospodar harnic, cu toată concepţia sa cam orientală asupra rostului femeilor, cu credinţa lui moştenită în incomensurabila superioritate a bărbaţilor, — inima lui bună şi sentimentul complex de afecţiune pentru Smărăndiţa, — sentiment în care ciudat se combinau pasiunea de amant fugos şi duioşia aproape părintească, — ca şi apăsarea subconştientă a răspunderii faţă de o viaţă tînără, — determinau într-însul neliniştea şi dorinţa sinceră, — faţă de aceste dovezi că tînăra lui soţie nu-şi găseşte
62
fericirea ca stăpînă a Năpădenilor, — de a înlătura din cale-i toate asperităţile* şi amărăciunile.
Iorgu Răutu încerca o lămurire, în nădejdea îndreptării.
De aici acelaş dialog, — Iorgu Răutu nu era inventiv, — se repeta ori de cîte ori urme de lacrimi sau expresiunea de tris-teţă îl puneau în faţa acestui mister de psihologie feminină :
— Nu ţi-e bine,Smărăndiţo ?...Smaragda ? — se îndrepta el cînd gestul de necaz al Smărăndiţei dovedea că ea nu e prea adîncită în durerea ei : Nu ţi-e bine, Smaragda ?
— Nu, Egor Stepanovici, bine !
— Poate te doare ceva ? Să chemăm doctorul.
— Nu, Egor Stepanovici !   Nu e nevoie.   N-am   nimic !
— Poate vrei să mergem undeva ? la Dimu sau la Boroseni, sau la Berceştii, la Cerleni ? încă n-am fost la vecini după nuntă să le mulţumim de heretisări.
— Nu, Egor Stepanovici ! Pentru vizite e încă prea devreme.
— Atunci poate vrai să porim la Chişinău sau la Odessa. La nevoie aş putea lăsa şi pe Alexandru pentru culesul păpuşoiului şi l-aş ruga şi pe tat'tu să-1 mai supravegheze.
— Nu, Egor Stepanovici, nu se poate lăsa moşia acuma, — spunea măsurat Samragda Theodorovna : nici grîul nu e întreg secerat. Apoi trebuiesc isprăvite şi toate arăturile şi semănăturile de toamnă.
Iorgu Răutu, aşezat în faţa Smărăndiţei, încercă stîngaci s-o mîngîie, dar îşi opri gestul îndată faţă de o instinctivă mişcare de ferire din partea Smărăndiţei. Nemaiştiind ce să mai spuie, el rămase pe gînduri, nedumerit, frecîndu-şi cu palmele genunchii.
Altădată el găsea pe Smărăndiţa rîzînd cu chef, ca un copil alergînd şi jucîndu-se cu Gafiţa, — tînăra slujnicuţă, sora ei de lapte şi tovarăşa din copilărie, pe care o adusese cu ea din Sănătoasa, — sau ascultînd cu ochii aprinşi şi respiraţia oprită poveştile mamei Zoiţa, bătrîna ei dădacă, — alt aport din casa părintească.
Odată, intrînd pe neaşteptate în iatac, încremenise pe loc văzînd pe soţia lui absorbită în jocul cu păpuşile !
Smărăndiţa, observîndu-1, îşi luă un aer de indiferenţă şi aruncă păpuşa într-un colţ al saltarului în faţa căruia stătea, ca şi cum jucăria i-ar fi căzut în mînă din întîmplare la aranjarea lucrurilor.
63
Şi, oricând, simpla apariţie a lui Iorgu era deajuns ca să pună capăt zburdălniciilor şi să arunce o umbră pe chipul Smărăndiţei.
Bietul om se simţea şi mai încurcat cînd, pe de altă parte, constata că această fetiţă, — care nu se putea despărţi de păpuşile ei şi se complăcea în jocuri de copii cu Gafiţa, sau se cufunda cu pasiune în poveştile mamei Zoiţa, — avea o inteligenţă vie şi o judecată impresionant de sănătoasă, şi din primul ceas a luat în minutele ei cu fermitate şi hotărîre, — în adevăr ca o matroană cu mare autoritate, — frînele gospodăriei din Năpădeni.
Chiar a doua zi după nuntă, ieşind din iatacul ei, Smărăndiţa a dat în salonaşul de alături de jupîneasa Marghioala care a primit-o cu un ton de familiaritate şi protecţiune :
— Vai de mine, cuconiţă ! de ce v-aţi sculat aşa de dimineaţă ? Ei, ei, trebuie să fiţi trudită, sînteţi însă aşa de tinerică, un copil, şi conu Iorgu, ei, ei, un zmău vestit ! Să vă mai odihniţi o lecuţă, lăsaţi-mă pe mine, eu sînt mama Marghioala, voi purta eu grijile toate.
— Cum te chiamă ? Marghioala, zici ? Te rog nu pierde vremea aici, pune să se grijească iatacul şi să fie aici, feciorul. Boierul unde e ?
— Acuşica, sărut mîna, îndată ! — se grăbi să-şi manifeste desăvîrşita supunere şi umilinţă jupîneasa Marghioala : boierul s-a dus la grajd, s-a îmbolnăvit armăsarul dumisale de călărie.
La o mişcare a Smărăndiţei, care şi-a adus degetul la-'tîm-pla stingă, ca ori de cîte ori un gînd sau o senzaţie neaşteptată o sustrăgea momentului de faţă, — jupîneasa Marghioala a încercat din nou cu oarecare sfială o observaţie familiară :
— Boierul nostru îi grozav de pătimaş pentru cai, şi după noaptea de nuntă a alergat la grajd, cum a auzit de boala armăsarului !
Smărăndiţa a lăsat degetul în jos, şi o privire scurtă, aruncată Marghioalei cu o mişcare aproape imperceptibilă a sprîn-cenei drepte, i-a tăiat pe loc acesteia expansiunile de familiaritate. Şi acestea nu s-au mai repetat.
— Acuşica, sărut mîna duduită, îndată mă duc să spun fetelor şi feciorului pentru cafea. La sufragerie totul e gata.
64
— După cafea, — stăpîna îşi urma poruncile precise : să mă aştepţi în coridor ; vreau să văd toată orînduiala casei ; să-mi dai şi cheile de la cămară ;   vreau să văd şi odăile slugilor.
Conu Iorgu, întors din grajd, îndată a simţit un nou ton în casă.
Incorigibilul Nicache, feciorul, care cu îndărătnicie nu recunoştea alt piepten decît degetele mîinilor sale şi care era convins că toţi nasturii hainelor sînt un ornament fără valoare, şi că bastista e de prisos pentru serviciul nasului, cu nările lui largi deschise în vînt şi veşnic gutunărit, — acest Nicache străin pînă acuma de orice disciplină, umbla strună cu o înfăţişare mai îngrijită decît cum era chiar în ziua nunţii, cu toate stăruinţele de atunci ale lui Alexandru Ivanovici ; jupîneasa Marghioala se arăta de o discreţiune desăvîrşita şi într-o neobişnuită atitudine de respect ; de asemeni tot contingentul feminin al curţii era de nerecunoscut, ca înfăţişare şi ca zel de serviciu.
Smărăndiţa s-a grăbit să concedieze cea mai mare parte din acest contingent, a cărui lipsă de disciplină şi decor era agravată de indecenţa siluetelor, ca semn exterior al relaxării morale, pe care o matroană austeră nu o putea tolera.
A fost detronat şi bucătarul Costache ţiganul care, deşi meşter mare pentru umplutura de guşă de curcan şi pentru plăcinte cu brînză, era cu desăvîrşire refractar faţă de conside-raţiunile de estetică şi de igienă. Boneta amidonată şi şorţul alb luau la el, după o jumătate de oră, aspectul unor cîrpe demult uzate.
Smaragda simţi însă că lui conu Iorgu i-e greu să se despartă de acest Costache ţiganu ; dînsul fusese pe vremuri rob al casei, dar nu recunoscuse emanciparea şi îşi urma slujba, ca şi cum ucazul împărătesc pentru desfiinţarea robiei n-ar fi existat.
Cu mult tact, Smaragda Theodorovna se resemna la prezenţa lui în bucătărie, dar impuse angajarea lui Vichentie Liso-ski, un „şef" recomandat de Alexandru Ivanovici Braşevan, la care servise în vremurile lui de glorie.
Mai greu era pentru Smărăndiţa să-şi biruiască, chiar cu ajutorul credinţii religioase, revolta trupului şi a sufletului ei propriu.
65
Instinctul şi inteligenţa ei indicau Smaragdei Theodorovna Răutu singura cale care o putea duce la acceptarea noii sale situaţiuni.
Mignonetta pensionatului Carotte, cu tot rolul de copil zburdalnic şi răsfăţat pe care-1 avea în mijlocul colegelor ei, cu tot romantismul inspirat de povestirile lui Marlinsky, avea minte trează şi temperament dominator, care au ajutat-o să nu fie strivită sub povara căzută asupra ei, chiar la pragul căsniciei.
Smărăndiţa Cacioni nu avea naivitatea inocentelor convenţionale din romanele de pe vremuri. într-un pensionat de fete întotdeauna se găsea vreo colegă mai documentată asupra misterelor vieţii : apoi viaţa la ţară în primitivitatea ei nu putea lăsa un văl asupra acestor mistere, pentru un copil deştept şi curios din fire, cum era Smărăndiţa.
Ea nu avea nevoie de poveţele coanei Anica Mesnicu, care, de altfel, nu i-au fost cruţate, pentru a-şi da seama de îndatoririle pe care i le impunea viaţa conjugală.
Totuşi realitatea a fost atroce pentru un suflet şi un trup de copil, într-o căsnicie în care nici un factor sentimental, nici o adiere de poezie şi nici măcar porniri sensuale nu puteau acoperi cruditatea unei situaţii creată prin depăşirea de vrîsta şi de structură psihică între cei doi soţi.
Dar dacă pentru Iorgu Răutu Smărăndiţa apărea ca un mister de nepătruns, şi dacă el nu-i putea înţelege stările sufleteşti, — în schimb tînăra lui soţie, căreia după vrîsta dînsul îi putea fi tată, citea în sufletul lui ca într-o carte deschisă.
Resemnîndu-se la sarcina de soţie, ea a ştiut să sugereze lui Iorgu Răutu, cu tot» temperamentul lui vijelios, tonul $i atitudinea care îi mai cruţau sensibilitatea şi respectul de sine.
Autoritatea pe care ea a ştiut să şi-o afirme ca stăpîna casei, nu numai că-i satisfăcea instinctul de dominaţiune, dar îi servea şi ca mijloc de a-şi impune voinţa prea maturului ei soţ, a cărui dragoste nu era lipsită de un sentiment intim de vină.
Cu multă perseverenţă ea a reuşit să silească pe potentatul Năpădenilor să-şi schimbe cu încetul purtarea şi faţă de oameni.
Temperament foarte violent, el se deprinsese să dea, la supărare, curs liber celor mai pitoreşti superlative, şi nici nu-i
displăcea să facă uz de forţa lui herculeană spre a reprima o neglijenţă sau spre a asigura buna orînduială în curte ori pe
moşie. . . .
Smaraga Theodorovna nu recurgea nici la morala, nici ia scene." O privire speriată, o lacrimă ştearsă discret din colţul ochilor, şi, rar, un mic acces de nervi, ajungeau pentru ca Iorgu Răutu să-şi pună strajă gurii şi să-şi înfrîneze gesticulaţia.
Dacă Smaragda Theodorovna n-a găsit în căsnicie multa bucurie sau poezie, ea putea nădăjdui, resemnată, de a-şi asigura o viaţă demnă şi îmbelşugată de castelană respectată şi bogată.
66
Cap. XI.
NATALIŢA
— Troglodiţi ! înţelegi ? Tro-glo-diţi ! — oameni de peşteră, cu toţii ! Şi ce vrai să faci în caverna asta basarabeană, unde nu poţi găsi un om. înţelegi, un om ? — bătea cu pumnul în masă, în faţa Nataliei Chirilovna Voronin, domnul Ivan Ni-cclaevici Telega din Cemeleuţi, — pe vremuri singurul licenţiat în drept din judeţul S***, — spirit paradoxal şi gură rea, fire de cinic şi de mizantrop, dar cu "porniri de epicurean ; prea leneş pentru a face advocatura şi prea indolent pentru a intra în magistratură, el prefera să stea pe petecul lui de moşie la Cemeleuţi, să citească, să vîneze, să-şi exercite funcţiunile de bel esprit — necontestat, completîndu-şi veniturile cu mici sinecure elective ale nobilimii.
Deşi foarte urît, — foarte brun, cu buze groase, nasul larg, păr încreţit, — „un cap de negru" — el se bucura de simpatiile Nataliei Chirilovna mulţumită intelectualităţii sale, — caz unic în societatea S***ciană.
Matroanele caritabile insinuau chiar că simpatiile acestea ajunseseră foarte departe, de pe cînd Nataliţa Renea abia venise de la „institut"; — toată lumea se aştepta atunci la încoronarea acestui roman. Dar Ivan Nicolaevici nu avu curajul de a-şi lua răspunderea unei căsătorii, iar Natalia Chirilovna îşi găsi în căpitanul Voronin un soţ mai potrivit pentru firea ei. Au rămas totuşi buni prieteni : Natalia Chirilovna avea în-tr-însul un sfetnic dezinteresat, iar taciturnul Anatol Vasilievici Voronin un partener comod la jocul de şah.
— Să-mi găseşti un singur om ! —trăzni încă o dată cu pumnul în masă acest Diogen al judeţului S***.
Natalia Chirilovna, o blondă rubensiană, cu ochi albaştri rîzători, zîmbind la aprinderea vechiului ei admirator, îi obiectă :
68
— Cum ? nu se poate găsi un singur om printre boierii noştri ?
— Care boieri ? — apucă îndată firul Ivan Nicolaevici : Cei bătrîni, care s-au născut pe vremurile Moldovei sau în curînd după anexare ? Nişte boi ! Or fi şi oameni mai de treabă printre ei, dar boi, fiindcă ei au rămas neatinşi de rusificare apoi nu şi-au însuşit nici cultura românească, sînt deci ruginiţi, inculţi, osificaţi, ca mamuţii îngheţaţi din alte epoci geologice ; ei trăiesc pe alt tărîm sau, mai bine zis, sînt în afară de viaţă, aparţinînd unei generaţii condamnate să se stingă, ca şi speciile animale învinse în lupta pentru trai.
— Hahahaha ! — îl întrerupe Natalia Chirilovna : moş Iorgu chiar seamănă cu un mamut, cît e de mare !
— Desigur ! de aici doar vine toată nenorocirea Migno-nettei dumitale.
— Dar, dragul meu, sînt la noi, slavă Domnului, şi oameni mai tineri ca mamuţii !
— Care ? Care ? Care ? — urlă uegfrul.Măgarii ceia ajunşi Ia maturitate acum după anexare ? Adică cei născuţi şi crescuţi în decada a treia sau a patra a acestui veac, tocmai în vremea cînd cultura moldovenească dispăruse fără să facă loc încă celei ruseşti ? Apoi aceştia sînt în fond şi mai primitivi, şi mai brutali decît bătrînii ; e o generaţie hibridă, lipsită de orice educaţie şi de orice înălţare sufletească, înglodată în moravuri grosiere şi în porniri desfrînate. Sau poate mînjii cu caş la gură ? Un Vania Tresnea oarecare ? Apoi aceştia sînt nişte cimpanzeii, care afişează necunoştinţa limbii moldoveneşti, dar în realitate nu cunosc bine nici pe cea rusească. Suflete pustiite, — deznaţionalizaţi, ei s-au dobitocit şi vegetează acum, străini de lumea de idei care bîntuie astăzi toată Rusia. Din aceste elemente este formată elita noastră !
— Dar nu putem trăi, Ivan Nicolaevici — nu se lăsă bătută Natalia Chirilovna ; nu putem sta ca urşii în pădure, fără societate !
— Societate ? — ripostă fugos celălalt : dar poate constitui o societate un conglomerat, o simplă juxtapunere de individualităţi, fără nici o legătură organică între elementele ei, fără nici o comunitate sufletească măcar între generaţiile succesive ? Ce au comun între dînşii astăzi bunicii, părinţii şi copiii ? Nici limbă, nici moravuri, nici mentalitate, nimic ! Aşa numita „societate" a judeţului S***, — adcă cele nouăsprezece familii boiereşti pe care le puteţi frecventa, — se aseamănă
69
cu un vas cu lichide alăturate, de densitate diferită, între care nu e cu putinţă, nici un amestec intim, nici o închegare. Prin distrugerea vechiului cadru al vieţii de stat şi prin infiltrarea elementelor străine de trecutul şi de tradiţiile ţării, boierimea moldovenească, învălită în acest nou strat conducător, a pierdut orice consistenţă socială, a fost pulverizată. Ea nu mai poate da naştere unei opinii publice, care să impună oarecari norme de conduită morală şi socială. Matale ştii doară, ce se poate petrece aici, în văzul şi în ştirea tuturor. Destul să pomenesc pe baronul Hostorm, pe Vasile Bartic, pe vestitul Matu, —şi numele lor e legiune ! Şi ce norme comune de conduită pot fi, dacă stratificarea de generaţii duce la diferenţiarea ca dintre speciile de animale amintite, în ordine succesivă ; boii, măgarii şi cimpanzeii ? Şi ce poţi găsi dumneata, repet, în această urîciune a pustietăţii pentru Smaragdiţa matale ; pe un bou i 1-a şi dat soarta, pe măgari nu-i va primi ea, iar de cimpanzei să o păzească Sfîntul. Cît pentru un Făt Frumos de pe alt tărîm, îl va găsi ea singură, — sau, mai degrabă, o va găsi el, fără ajutorul matale...
— Dar cum trăieşti matale, sălbaticule, în această urîciune a pustiirii ? — îl întrebă cochet şi maliţios Natalia Chirilovna.
— Eu am găsit o zînă Cosînzeană, şi surîsul ei, din cînd în cînd, îmi ajunge ! răspunse galant „negrul", sărutînd mîna Nataliei Chirilovna, amîndoi mulţumiţi unul de altul.
Conversaţia relatată între cei doi prieteni a fost provocată de Natalia Chirilovna Voronin, — nepoată de vară a lui Iorgu Răutu, — care, luîndu-şi sarcina de a patrona iniţiarea în viaţa mondenă a „tuşichii" sale, cu zece ani mai ţînără decît dînsa, a simţit nevoie de un sfat sigur şi de o îndrumare sănătoasă în această privinţă.
Conu Iorgu nu se grăbea să introducă pe Smărăndiţa în cercul rudelor şi al relaţiunilor sale din sînul boierimii locale.
Strîngerea recoltei i-a dat mult de lucru : apoi şi Smărăndiţa era la început preocupată de luarea în posesiune a mecanismului căsniciei, şi avea nevoie de un timp şi pentru restabilirea echilibrului ei sufletesc.
Iar în urmă, lunile octombrie şi noiembrie, ploioase, întotdeauna îngreuiau nespus comunicaţiunile în tot nordul Basarabiei, cu solul ei greu şi cu lipsa totală de drumuri practicabile.
70
După căderea zăpezii, soţii Răutu au putut în sfîrşit, să întreprindă pe drumuri de sanie vizitele impuse de protocol.
Smaragda Theodorovna n-a găsit însă în sînul neamurilor noi şi nici în înalta aristocraţie judeţeană, cu excepţia Nataliei Chirilovna, vreo legătură de prietenie, care să-i poată servi ca sprijin moral şi să-i dea vreo directivă în noua ei viaţă.
Căsnicia Răuteştilor a fost întemeiată, în adevăr, în faza cea mai tristă a vieţii sociale din Basarabia.
Iorgu Răutu, chiar dacă nu avea o conştiinţă naţională, — necunoscută pe atunci în Basarabia, — dar prin faptul însuşi că nu vorbea ruseşte, nu putea avea relaţiuni sociale mai strînse, decît cu boierii bătrîni.
Smaragdiţa însă, distanţată aproape cu două generaţii, nu putea fi, fatal, decît cu desăvîrşire dezorientată în cercul acestora.
Anomaliile vieţii lor conjugale, fiind astfel încă agravate de condiţiunile sociale, — descrise cu atîta plasticitate de Dio-genul judeţean în monologul său, — ea se simţi rătăcită şi părăsită într-o lume străină şi ostilă.
Raporturi mai prieteneşti ea n-a putut lega decît cu Natalia Chirilovna Voronin.
Aceasta, crescută într-un „institut al nobilimii" din Kiev şi măritată cu un căpitan în rezervă, fusese pe deplin rusifi-cată ca sentiment, nu vorbea în familie decît ruseşte, deşi nu tocmai corect, şi nu uza de limba părinţilor decît în raporturi cu slugile şi cu ţăranii de pe moşie. Fire foarte veselă şi, sub masca de ingenue de institut, foarte largă şi liberă în ce priveşte normele de viaţă, — ea se simţi obligată să patroneze pe Smaragdiţa în sînul elitei S***ciene, şi să-i desăvîrşească educaţia mondenă.
Şi aruncîndu-se în faţa fotoliului în genunchi, Natalia Chirilovna din nou îmbrăţişa şi săruta pe Smărăndiţa, care sub avalanşa aceasta de alintări nu putea spune nici un cuvînt.
Puţin stînjenită de manifestările şi expansiunile „nepoatei", cu care nu s-a întîlnit decît o singură dată, din ziua nunţii, Smărăndiţa a fost totuşi mişcată şi adînc recunoscătoare pentru această primire.
— Bine că ai venit, acuma avem să ne vedem des, des des ! ... Eu am să vin mereu la tine, la Năpădeni, şi ai să vii şi tu la mine.Avem să trăim bine, bine ! Avem să fim ca două, surori. Avem să ne spunem una alteia tot, tot ! da ? Aşa, dragă Smărăndiţo, tuşică dulce !
Smărăndiţa nu ştia ce să-i spună, dar lipindu-se ca un copil de Natalia, a dat prin aceasta răspunsul pe care-1 aştepta ea.
— Eşti fericită ? — Moş Isrgu e drăguţ cu tine ? îl iubeşti ? Iaca, eu n-aş putea iubi pe un bătrîn. Iaca, Tolea are numai zece ani mai mult ca mine, şi îl găsesc cam bătrîn pentru mine. Ha-ha-ha ! Zău aşa ! Cîte o dată vreau să zburd, să mă joc, dar el doarme, sforăie, ha-ha-ha ! Ce poate face cu tine atunci moş Iorgu ? E bine ? Zi-i-i ! — îşi lungea cuvintele Natalia.
Smărăndiţa se dezlipi de ea, şi, roşită, apăsîndu-şi tîmpla cu degetul din stînga, se simţi adînc turburată de aceste întrebări indiscrete, la care ea n-ar îndrăzni să răspundă nici sieşi singură.
— Ha-ha-ha-ha ! — se revărsa Natalia Chirilovna : parcă eşti încă o fetiţă de institut. Ce te ruşinezi ? Noi femeile măritate trebuie să ne ajutăm şi să ne spunem totul, totul ! Bărbaţii sînt proşti ! Ce înţeleg ei ? Şi nu trebuie să te laşi, că altfel îşi vor lua nasul la purtare : chiar şi moş Iorgu, aşa bătrîn cum e, căruia i-a dat Dumnezeu o bombonică atît de drăguţă ca tu-şica mea, Smaragdiţa. Ha-ha-ha-ha !
Natalia Chirilovna din acest moment se credea în drept să ia pe Smărăndiţa sub protecţiunea ei. Cei vreo cincisprezece kilometri, care despărţeau Năpădenii de Oniţeni, nu puteau împiedica întrevederile aproape zilnice dar adesea justificau rămînerea peste noapte a Nataliei Chirilovna la Năpădeni.
Smărăndiţa, redusă înainte aproape exclusiv la societatea mamei Zoiţa şi Gafiţei, găsea acum în contactul cu Nataliţa o reconfortare şi o distracţie, pe care altfel nu le putea avea la Năpădeni.
Cap. XII.
MATERNITATEA
In curînd prietenia Nataliei ajunse şi mai preţioasă pentru Smărăndiţa — din momentul cînd distracţii mondene nu-i mai erau îngăduite.
Aşteptarea maternităţii, înainte de vrîsta de şaisprezece ani, a speriat-o şi a deprimat-o.
Chiar descoperirea stării sale se datora Nataliţii.
într-o zi, Smărăndiţa, înghemuită într-un colţ al divanului, învăluită într-un şal, palidă şi febrilă, la îmbrăţişările Nataliei, se lipi de ea, abia stăpînindu-şi lacrimile.
Natalia Chirilovna, după două, trei întrebări şi-a dat îndată seama de situaţie :
— A, copilită dragă, dar eşti însărcinată ! a exclamat ea : o păpuşă să dea naştere la o altă păpuşă.
Şi „nepoţica", strîngînd în braţe cu duioşie de mamă pe „tuşica", începu să plîngă şi ea.
Apoi firea ei, biruind prima impresie, i-a sugerat nota
justă :
— Ah ! tuşică, Dusea mea, acuma ai să-mi dai o verişoară ! Ha-ha-ha-ha ! Şi tu n-ai ştiut nimica, puica mamei ! Şi nu ştie nimica nici varvarul de moş Iorgu ! Ha-ha-ha, cum am să fiu eu fericită să mă joc cu păpuşica de mătuşă odată cu păpuşica de verişoară.
Sarcina era purtată greu de un organism încă în dezvoltare. Teama de consecinţe, conştiinţa răspunderii şi instinctul misterios au accentuat la Smărăndiţa expresia de gravitate şi de melancolie, care tot mai mult înăbuşea izbucnirile de zburdălnicie copilărească a Mignonettei de altă dată.
Iorgu Răutu, prevestit de Nataliţa, — care în acelaşi timp cu o notă de reproş îi atrăgea atenţiunea asupra îngrijirilor de care are'nevoie Smărăndiţa, — era prins de sentimente con-
73
tradictorii, — era fericit şi se simţea mîndru, nici el nu ştia pentru ce, dar în acelaşi timp cuprins de o mare jale pentru Smărăndiţa, parcă se simţea şi vinovat, iarăşi fără să-şi dea seama pentru ce.
Văzînd această miniatură de femeie apăsată de grozava povară a maternităţii, el, stîngaci şi lipsit de resurse ca întotdeauna, nu ştia cum să-i vie în ajutor ; şi suferea pentru prima oară lipsa de contact sufletesc cu aceea, care îşi legase viaţa ei tînăra de un bărbat mai mult decît matur, dar fără pregătire pentru răspunderea ce şi-a luat-o.
— Smarandi... Smaragdiţo... dragă, nu ţi-e bine ? — iarăşi nu găsea să-i spună altceva.
— Mulţumesc, Egor Stepanovici, n-am nimic.
— Poate vrai să ne ducem la cineva ? La Dimu ? la Ber-ceştii ? Ne aşteaptă şi Cazareştii la Vîntura, sau poate s-o poftim pe Nataliţa să şadă la noi.
— Nu, mulţumesc, Egor Stepanovici ! n-aşi vrea să mă duc nicăieri ; sînt obosită, iar Nataliţa are să vie ea singură.
— Poate să ne primblăm olecuţă cu sania. E soare şi frumos.
— Nu, nu, mulţumesc, Egor Stepanovici : E frig.
Iorgu Răutu ofta şi-şi freca palmele de genunchi, cu mişcarea obişnuită, nemaigăsind alt subiect de conversaţie ; el abia îşi reţinea gestul de mîngîiere, la care îl îndemna jalea şi afecţiunea, simţind subconştient că acest gest n-ar fi găsit răsunetul dorit în sufletul Smărăndiţei. Şi oftînd din nou, uriaşul se ridica şi greoi, încovoiat, ieşea din iatac. >
Doctorul Cojocărescu se arăta îngrijorat şi el, şi explica-ţiunile lui apăsau şi mai mult conştiinţa lui Iorgu Răutu.
— înţelegi, coane Iorgule, deşi micuţa e fată voinică, sănătoasă tun, dar e încă un copil, e prea plăpîndă, creşte încă. Nu-i coaptă pentru a fi mamă. Trebuie să deschidem ochii în patru, să veghem. Şi trebuie linişte. S-o ferim de supărări. Să nu o obosim. Să căutăm să nu fie prea mult singură, că-i vin gînduri negre, dar nici să fie tămbălău în jurul ei, de care să-i vuiască capul.
Bietul conu Iorgu îi şi vuia capul, sub nămolul acesta de sfaturi şi recomadări inextricabile.
74
Din fericire, coana Anica Mesnicu a fost gata să ia asupră-şi înalta directivă a căsniciei. Natalia Chirilovna Voronin, cu tot temperamentul ei epicurean, şi-a jertfit mult petrecerile din acea iarnă, şi a fost aproape nedespărţită de „micuţa ei de tuşică".
Iar conu Iorgu Răutu, care şi-a redus cu mult isprăvile cinegetice, şi mai mult încurca lumea prin încercările lui ne-dibace şi zadarnice de a fi util.
Primăvara, interesele gospodăriei chemîndu-1 la cîmp, i-au mai potolit zbuciumul şi zelul, uşurînd astfel sarcina celor de acasă, dînd şi mai multă linişte Smărăndiţei.
Pentru aceasta lunile, săptămînile şi zilele se scurgeau ca într-o aiureală ; suferinţa fizică şi apăsarea sufletească, în mijlocul pregătirilor pentru ziua cea mare, parcă o izolau de lumea din afară. Nu-şi dădea seama nici de sfîrşitul iernii, nici de frumuseţea primăverii, nici de căldurile verii, pînă la sfîrşitul lui iunie, pe cînd se aştepta dezlegarea.
Apropierea acestei, zile cu tot toiul secerişului, îl imobiliza iarăşi pe Iorgu Răutu la curte.
Doctorul, — instalat în casă, împreună cu moaşa boierimii din S ***, Fecla Ivanovna, — femeie veselă şi foarte iscusită în meşteşugul ei, uşoară la pas, cu tot volumul ei respectabil, şi cu o mînă care avea puterea unui resort de oţel şi mîngîierea de mătasă, — ajunseră adevăraţi stăpîni ai Năpădenilor şi terorizau pe nenorocitul soţ.
Coana Anica şi Nataliţa îşi dădeau în zadar toate silinţele ca să-1 astîmpere. Accesul la iatacul Smărăndiţei îi era oprit ; el nu putea afla nimic decît de la Gafiţa, mama Zoiţa, sau jupîneasa Marghioala, care nici ele nu puteau afla mult în momentele scurte în care serviciile lor erau necesare pe lîngă doamna ; iar ceilalţi, enervaţi de mesagiile şi întrebările mereu aceleaşi pe care le adresa bietul om, îl repezeau, în conştiinţa gravei lor misiuni, fără multă ceremonie.
— Ce vrai să fie, omule ? — îi spunea doctorul : doar n-are să nască la fiecare cinci minute cîte un copil ! Aşteaptă, abia sîntem la început.
— Vai de mine, coane Iorgule ! — exclama coana Anica : ai crede că dumneata naşti. Biata Smărăndiţa e liniştită, mititica de ea, şi cuminte.
75
— A ! moş Iorgule, — se răstea la rîndul ei şi Nataliţa : avem destule griji ca să nu ne mai baţi capul şi dumneata.
Numai Fecla Ivanovna era ceva mai îngăduitoare, şi cel puţin stătea mai mult de vobă cu el. în haina ei profesională, albă şi rotundă, cu faţa roşie ca un măr domnesc, cu bobite de rouă pe frunte, ea se oprea provocator în faţa lui Iorgu, cu mîinile în. şold şi rîdea :
— Ha-ha-ha ! caraghioşi mai sînteţi voi, bărbaţii tineri. V-aţi făcut cheful şi apoi parcă se prăbuşeşte pămîntul ! Lasă, că toţi ne-am făcut aşa ; şi aşa va fi pînă la sfîrşitul lumii, păn'ce va pieri omenirea aiasta. Dar mata, nu încurca lumea degeaba, Egor Stepanovici ! Linişteşte-te, nu pentru întîia oară scot eu pui de boieri la lumină ! Totul are să fie bine ! Hai, şterge-o să nu te mai văd pe aici !
— Dar, Fecla Ivanovna, îi merge bine ? Ce spune ? N-aşi putea s-o văd, măcar prin crăpătura uşii ? Şi poate are să fie nevoie de mine să dau vreo poruncă, să trimet undeva ?
— Lasă, că dacă va fi nevoie te chem eu. Du-te să stai în flighel acolo. Hai-hai, fii cuminte ! Ce păcate am eu totdeauna cu însurăţeii ăştia tineri !
Iorgu Răutu pleca resemnat, în cea din urmă încăpere a flighelului, dar nu putea găsi astîmpăr ; se ducea în ogradă, se năpustea asupra celui dintîi argat care-i ieşea în cale, şi, gesticulînd cu violenţă, parcă ciocănea cu cele două degete ale dreptei, ca să sublinieze puterea de expresiune a limbagiului său hiperbolic, dar şoptit, pentru ca să nu fie tulburată lehuza ; apoi se îndrepta din nou spre iatac, în vîrful degetelor, stîn-gaci, aninîndu-se de scaune şi mese ; pentru ca din nou să fie gonit de cucoana Anica sau de Nataliţa.
Dar cînd din iatac răsunară, parcă sfîşîind văzduhul, nişte gemete şi ţipete stridente, el fugi în odăiţa lui, se aruncă în genunchi, în faţa patului, cuprins de groază, şi se rugă de Dumnezeu să curme chinurile Smărăndiţei nevinovate, să-1 pedepsească pe el pentru păcatele lui cele grele.
Cîtă vreme a trecut aşa Iorgu Răutu nu-şi dădu seama, şi nici în urmă nu-şi aducea aminte. La un moment dat însă, spre dimineaţă, deodată a răzbit pînă la conştiinţa lui, că parcă şi curtea sînt înecate într-o tăcere ciudată şi plină de ameninţări. Greoi, clătinîndu-se s-a îndreptat spre iatac, şi în sufragerie găsi pe doctorul Cojocărescu, căruia, jupîneasa Marghioala
76
îi vărsa apă pe mîinile însîngerate, iar Gafiţa îi întindea un
prosop alb.
Doctorul liniştit îi surise, spunîndu-i :
— S-a sfîrşit, o fată voinică ; să fie cu noroc !
Iorgu Răutu se lăsă greu pe divan şi simţind cum i se urcau
noduri în gît.
După facere, Smărăndiţa a zăcut multă vreme.
Urmă ziua botezului, oficiat cu mare pompă, naş fiind mareşalul nobilimii domnul Cazară din Vîntura şi naşă Cleopatra Constantinovna Brezo.
Coana Anica Mesnicu deşi avea sarcina de regizor în timpul serbărilor, nu putea pretinde rolul de naşă a primului născut într-o familie boierească.
Cu toate acestea „Chirasa" ei de mătasă în culoarea tabacului, cu vasta ei crinolină, dădeau serbării tot fastul necesar.
Smărăndiţa n-a putut apare nici măcar în sală, şi chiar doamnele admise în iatac au fost rugate de doctorul Cojocărescu să-şi scurteze vizita.
Cucoanele s-au resemnat, dar au ieşit clătinînd din cap cu mult înţeles şi şoptindu-şi impresiile şi comentariile repro-bative.
Smărăndiţa a lîncezit încă multă vreme, şi doctorul atrase atenţia lui Iorgu Răutu asupra stării îngrijorătoare a doamnei Răutu, în urma zguduirii violente pricinuită de gestaţiunea şi facerea la o vrîsta prea fragedă. Totuşi copilul, Sonia, de o impresionantă asemănare cu mama, i-a adus multă mîngîiere. Resemnată, ea a acceptat mai uşor soarta ce i-a fost ursită, găsind compensaţia pentru deficitele din viaţa conjugală în afecţiunea pentru copil, şi în îndeplinirea datoriilor de mamă.
Primejdia prin care trecuse, îi învioră şi sentimentul religios. Ea simţea nevoia unui contact mai intim cu puterile divine prin rugi lungi şi dese către Maica Domnului. în această atmosferă ea avea parcă mai puţină trebuinţă de societatea Nataliţii. De altfel, îndeletnicirile de mamă adăogate la cele de gospodină îi lăsau acum puţină vreme pentru distracţiuni.
Iorgu Răutu, deşi decepţionat de naşterea unei fetiţe, arăta cu toată stîngăcia lui, atîta dorinţă de a veni în ajutorul tinerei sale soţii, o înconjura cu atîtea îngrijiri, încît Smărăndiţa, dacă nu găsea în simţurile ei răspuns la această dragoste şi nu
77
se apropia sufleteşte de soţul ei, căuta totuşi să-şi facă cinstit datoria faţă de el, cum i-o impunea şi legea divină şi morala obştească.
Viaţa curgea la Năpădeni dintr-o zi într-alta monotonă, cenuşie, în mijlocul preocupărilor de gospodărie şi în îndeplinirea elementarelor îndatoriri sociale : din cînd în cînd c masă sau o recepţiune, sau o organizaţie de vînătoare, — cu tot ritualul obicinuit la curţile boiereşti din judeţul S***.
Smaragda Theodorovna nu putea alăpta ea însăşi pe Sonia, încredinţată unei doici voinice şi foarte curăţică, ce — instalată sub supravegherea strictă a coanei Smaragda în salonaşul alăturea de iatac, transformat în camera copilului, — nu lăsa nimica de dorit pentru îngrijirea copilului. Micile bucurii ale maternităţii, vecinie aceleaşi : primul zîmbet, prima articulare a numelui dulce de „mamă", primul dinte, primul pas, — dădeau vieţii farmecul şi bogăţia sufletească, care o consolau de toate decepţiunile şi neajunsurile în alte privinţe.
Şi au trecut iarăşi luni, săptămîni, şi zile, şi o nouă sarcină a fost acceptată cu linişte şi resemnare, nu numai ca destinul inexorabil al femeii, dar ca îndeplinirea datoriei sociale de a da un urmaş bărbătesc neamului Răuteştilor, pe viitorul stăpîn al Năpădenilor.
Astfel, numai cinsprezece luni după naşterea Soniei, acelaşi ritual, — cu aceleaşi personagii, doctorul Cojocărescu, moaşa Fecla Ivanovna, coana Anica Mesnicu, şi chiar Natalia Chirilovna, — a fost îndeplinit pentru Tosia, — dar cu mai multă linişte din partea Smărăndiţei şi cu mai multă bucurie din partea lui Iorgu Răutu.
Smărăndiţa, mamă a doi copii la şaptesprezece ani, — a acceptat noua povară fără protestare, fără răzvrătire, dar, cu toată religiozitatea ei, parcă cu mai puţină smerenie. Dînd un descendent familiei Răuteştilor, ea simţea că şi-a asigurat o ipotecă morală asupra lui Iorgu, şi înţelegea să tragă folos din ea, în intimitatea vieţii conjugale, — cu atît mai mult cu cît doctorul Cojocărescu a vorbit acestuia, şi cu mai multă autoritate şi hotărîre de data aceasta, despre primejdiile la care o nouă sarcină ar expune un organism încă neajuns la maturitate desăvîrşita.
Apoi nu numai Natalia Chirilovna şi matroanele invitate la botez, dar însăşi cucoana Anica Mesnicu — geniul de fa-
78
milie — îşi manifestau oarecum revolta faţă de aceste maternităţi care se succedeau prea repede.
Oricît de fericit se simţea Iorgu Răutu de naşterea moştenitorului, nu i-a putut scăpa starea sănătăţii Smărăndiţei. Multă vremea ea n-a avut voie să părăsească patul ; apoi pierduse mult din egalitatea ei sufletească, era adesea cuprinsă de melancolie şi, din cînd în cînd, manifesta o nervozitate excesivă, care putea duce pînă la tulburări acute.
Afecţiunea şi atenţiunile soţului provocau în sufletul ei, fără voie, o reacţiune de iritaţie şi chiar de animozitate.
Totuşi, Tosia n-a avut mai puţină parte de solicitudinea ei de mamă. în salonaş au fost acum instalate două leagăne, între care era concentrată toată viaţa sentimentală a Smărăndiţei.
Astfel, între iatac şi camera copiilor, între bucătărie şi camera de provizii, — se scurgeau din nou, monotone şi cenuşii, zile, săptămîni, luni, fără altă hrană intelectuală decît o revistă ilustrată şi un cotidian de provincie şi fără altă distracţie decît puţine exerciţii pe seama aproapelui în societatea cucoanelor din vecinătate ; apoi aceleaşi mese de paradă, re-cepţiuni şi vînători, aceiaşi reprezentanţi ai celor nouăsprezece familii boiereşti din judeţul S***, cu puţine variante dintre funcţionarii ruşi, sau dintre ofiţerii din garnizoana S***.
Asemenea viaţă nu poate fi prielnică nici pentru sănătatea morală, nici pentru cea fizică.
Doctorul Cojocărescu, chemat o dată pentru un copil, a fost rău impresionat de aspectul Smărăndiţei. Ea se ofilea în recluziunea ei din Năpădeni din zi în zi tot mai mult.
Natalia Chirilovna Voronin, care se îndepărtase o vreme de Răuteşti, după un an de la naşterea lui Tosia, interveni cu hotărîre.
Cu multă îndrăzneală ea atacă întîi pe Răutu.
— Moş Iorgule, vrai să ai pe cuget un suflet nevinovat ? — îl aborda ea într-o zi de septembrie, chiar în cabinetul lui, cînd după concedierea vechilului Alexandru, el stătea încă cu ochelarii pe nas la nişte socoteli.
— Cum, ce suflet nevinovat ? — o întrebă mirat unchiul, privind deasupra ochelarilor, ridicînd mîna cu totul în sus.
— Ce suflet ? Nu unul, — trei ! Pentru că ce are să fie de copiii iştia fără Smărăndiţa ?
79
8*
Conu Iorgu scăpă tocul din mînă.
— Cum fără Smărăndiţa ?, — întrebă el iarăşi zăpăcit : Ai căpiat, fa femeie ?
— Nu vezi ? — trepida în faţa lui Nataliţa : nu vezi ? Cîţi ani are Smărăndiţa ? nici optsprezece ! înţelegi, moş Iorgule ? Nici opt-spre-zece ! Eu am douăzeci-şi-opt ! Matale ai uitat ce înseamnă optsprezece ani ! Şi cu atît mai puţin ştii ce înseamnă optsprezece ani pentru o fată ? I-ai turnat doi copii, unul după altul, şi o ţii în hardughia iasta din Năpădeni ca în temniţă. Numai cu Zoiţa, cu jupîneasa Marghiola, cu Gafiţa, cu Costache ţiganu, cu Ştefan Chelaru, ducă-se cu toţii pe pustii ! Nu vezi cum se ofileşte ? A uitat să rîdă, biata fată, parcă e o umbră ; şi-i un copil ea însăşi. Şi-i de la şaptesprezece ani cu doi prunci în spinare. Nu ţi-i ruşine ? Nu ţi-i frică de Dumnezeu ? Ea n-are mamă, iar păcătosul ei de tată e bucuros că a scăpat de dînsa... Am să-i ţin eu locul de mamă. înţelegi ? — repetă ea, bătînd din picioare, apoi apucă de furie pe „moş Iorgu" de guler, zgîlţîindu-1 din toate puterile.
Lui Iorgu Răutu îi căzură ochelarii jos, şi uluit, îşi frecă palmele de genunchi.
— Stai, fa femeie ! Ce te oţereşti aşa la mine ? Ce vină am eu ?... Mă rog, eu nu sînt purtat prin lume, nu mă pricep la marafeturile voastre muiereşti. Dar pentru Smărăndiţa, de ! Ştiu eu ? O obosesc poate copiii ; am vrut să-i iau o madamă, că-s mici... Să fie ea mai slobodă şi să mai iasă în lume. Dar nu vrea ! Ce să fac ?
Natalia Chirilovna izbucni în hohote şi, obraznică, începu să-1 tragă de favoriţi.
— Ascultă, moş Iorgule !... O fată de optsprezece ani, chiar încărcată cu doi copii, are nevoie de soare, de bucurie, de lume, altfel... — şi moş Iorgu fu silit să-şi plece capul tras cu putere de favoriţi : înţelegi ? Rabdă un an, doi, trei, şi ai s-o păţeşti, că-i numai de optsprezece ani, şi mata ai aproape cincizeci. N-ai s-o bagi în mormînt ! înţelegi ? înţelegi ? înţelegi ? — îl zgîlţîia ea la fiecare întrebare.
Iorgu Răutu speriat o apucă de braţ.
— Taci, Nataliţa ! Taci ! îi mînia lui Dumnezeu ce spui ! Spune mai bine, ca femeie cuminte, ce trebuie să fac ?
Nataliţa sări în sus de bucurie şi se aşeză pe genunchii lui moş Iorgu, sărutîndu-1 şi netezindu-i acum favoriţii.
— Lasă-mă pe mine, moş Iorgule. Ştiu eu ce fac. Am ştiut că ai inimă bună, dar să mă ierţi, nu te taie capul şi nu cunoşti femeile. Te-ai deprins numai cu ţărancele şi ţigăncile matale. Lasă-mă pe mine.
Biruinţa fu complectă.
Ca semn exterior al acestei biruinţe, apăru la Năpădeni ca să uşureze sarcinile gospodinei „madama", o poloneză din Cernăuţi, Margareta Jozefovna, o femeie între două vrîste, înţepată şi prefăcută, cu o faţă rotundă, palidă, tăiată în două de o enormă gură, cu buzele întotdeauna strînse, care se întindeau ca o crăpătură aproape de la o ureche la alta.
Din acest moment se putu începe reeducarea Smărăndiţei Răutu.
80
Cap. XIII.
.CAVALERII..."
întreprinderea Nataliţei n-a fost aşa de uşoară cum şi-o închipuise ea.
După insistenţele ei, Egor Stepanovici şi Smaragda Theodorovna au lărgit cercul invitaţilor la vînătorile, care pe acele vremuri se organizau în judeţul S *** din octombrie, peste toată iarna, pînă în primăvară, pe rînd în toate moşiile care aveau păduri, sau mari stufişuri, — adăposturi minunate pentru vulpi.
Aceste vînători întotdeauna serveau de prilej pentru serbări şi „sindrofii".
Dar acum, îndeosebi, în afară de vînătorii pasionaţi, — care de dimineaţă porneau la „goană", iar seara îşi comentau isprăvile la partide de prejerence agrementate de vinuri şi licheruri, — au fost anume poftiţi la Năpădeni, — iar după combinaţi-unile diplomatice ale Nataliei Chirilovna şi la alte moşii, — „cavaleri" şi doamne, printre care dacă n-au putut fi cu totul excluse matroanele venerabile, a predominat însă elementul tînăr, cuconiţe de curînd măritate şi domnişoare de măritat.
Ca întotdeauna la sindrofiile boiereşti, nu lipsea bineînţeles, nici Lemeş lăutarul cu taraful lui.
Lemeş era şi el, în felul lui, o instituţie socială din Basarabia de pe vremuri. Psiholog, el ştia să se facă indispensabil la toate petrecerile de boieri, şi apărea poate chiar fără invitaţie la momentul potrivit, ori unde ştia că va fi bine primit.
Şi unde nu era el bine primit în conacurile Basarabiei ? Specialitatea lui, afară de muzica de dans, erau cîntecele moldoveneşti, care emoţionau mai cu seamă pe boierii bătrîni. Dar el ştia la nevoie să execute şi în ruseşte o romanţă sentimentală la modă, o şansonetă franceză sau şi cuplete, mai mult sau mai puţin spirituale, cu aluziuni la evenimentele de actua- .
82
litate, şi chiar, pentru deliciul cavalerilor şi al cucoanelor mai îndrăzneţe, — producţiuni frivole sau populare, mai mult sau mai puţin „fără perdea".
Dacă matroanele adunate îşi petreceau vremea şi ele la cărţi, sau îşi exercitau talentele satirice, deplîngînd decăderea moravurilor la tineretul feminin, cum fac matroanele din toate timpurile, acest tineret — iarăşi ca orice tineret de la începutul lumii, dacă trebuie să dăm crezare papirusului egiptean de acum cinci milenii, citat de Maspero, — nu se lăsa prea impresionat de criticile matroanelor.
Dansul, cîntecele în cor, duete şi solo, jocuri de societate şi vecinicul flirt, mai discret sau mai îndrăzneţ, după temperamentul partenerilor, introduseseră o nouă notă în vechiul conac al Năpădenilor.
Smaragda Theodorovna, sfioasă, cu toate stăruinţele Nataliei Chirilovna, participa prea puţin Ia aceste distracţii şi, cu deosebire rămînea refractară la orice încercare de flirt, stînd mai mult în cercul cucoanelor mai în vrîsta, deşi nici nu juca cărţi, nici nu dovedea încă talente satirice.
De altfel „cavalerii" din familia boierimii din S *** nu-i spuneau nimic. Nivelul lor de educaţie şi cultură, de rafinare intelectuală era prea coborît pentru ca s-o atragă.
în zadar Natalia Chirilovna recomanda atenţiunii sale vreun „tip interesant".
Timidă, lipsită de experienţă, în fond ea însă fără multe resurse, şi în acelaş timp turburată de aspiraţiuni vagi, trezite de amintiri din pension şi de literatură romatică, — Smărăndiţa nu găsea măcar vreun subiect de „causerie" cu aceşti „tipi". Nici o atmosferă de simpatie şi de atracţiune reciprocă nu se năştea pentru ea în această societate.
Dimpotrivă, obligaţiunile ce i le impunea situaţia ei de castelană sau de invitată de distincţie în altă casă, parcă o îngheţau şi-i reprimau orice porniri de sociabilitate.
O experienţă a Smaragdiţei, cu un „tip interesant", arătă în curînd Nataliei Chirilovna inanitatea încercărilor ei în această direcţie.
Vania Tresnea din Scorţeni, un tînăr moşier, — care, alintat ca unicul fiu al unei mari şi bogate familii, nu isprăvise nici o şcoală — îşi purta trîndăvia şi deşertăciunea, foarte mulţumit de sine şi chiar îngîmfat, prin localurile de petreceri în ţară şi în străinătate, în goană după senzaţiuni puternice.
83
De o bucată de vreme însă el distingea cu atenţiunile sale pe Smaragda Răutu.
Obez la vîrsta de abia douăzeci şi trei de ani, cu buze groase de sensual, — el se credea irezistibil şi se simţea foarte mîndru de solicitările, al căror obiect, graţie averii sale, era din partea mamelor de familie cu fecioare de măritat.
Dar dînsul nu se grăbea să pună capăt vieţii sale de holtei, cu aventurile ei ieftine şi cu romanele ei vulgare.
în toată Basarabia era vestit echipajul său, cu un negru pe capră, şi cu o superbă „troica" al cărei arc de înhămat, — o „duga" rusească, — purta în faţă, ca să fie văzută la sosire, inscripţia în litere mari roşii : ,.Bucuraţi-vă, fecioarelor ! Mirele vine !", — iar în dos, pentru plecare, în litere negre : „Plîngeţi, fecioarelor ! Mirele s-a dus .'"
Negrul de pe capră avea şi el povestea lui.
Adus din străinătate, unde fusese ademenit de la un circ pentru un salariu fabulos, el era purtat în triumf pe capra trăsurii, sub nume de „groom", — şi Vania Tresnea era foarte fericit că nimeni altul în Basarabia nu-şi putea permite o asemenea exhibiţie.
Dar după scurtă vreme, bietul negru a fost cuprins de nostalgia altor orizonturi, — mai cu seamă fiindcă moldovencele din Scorţeni îşi făceau numai cruce ia orice încercare de galanterie din parte-i.
Vania Tresnea numai cu mari sacrificii putu găsi o văduvă de soldat, destul de nenorocită, ca să fie ispitită de a-şi asuma sarcina de consolare a acestei inimi solitare.
Dar la termenul fatal, consolatoarea se văzu, cu oroare mamă a unui monstru, negru ca funinginea, un adevărat „drac", după credinţa ei...
Sărmana lehuză, încă însîngerată, şi-a luat lumea în cap, şi nimeni din sat n-a mai putut afla nimic despre soarta ei.
„Groomul" a dispărut în curînd şi el cu copilul. Stâpînul Scorţenilor n-a mai reuşit să-1 reţină cu nici un preţ.
Şi lui Vania Tresnea îi plăcea de atunci să se plîngă că această pierdere ar fi fost cea mai mare nenorocire din viaţa lui !...
Ivan Nicolaevici Telega nu degeaba vedea în acest tînăr pe reprezentantul tipic al generaţiei de „cimpanzei" din sînul boierimii basarabene.
Şi tocmai acestui specimen i-a fost sortit să dezvăluie pentru Smaragdiţa, „cavalerismul" tineretului din elita judeţeană.
Frumuseţea delicată a doamnei Smaragda Răutu, portul ei mîndru, reputaţia ei de virtute glacială şi inexpugnabilă i-au aprins imaginaţia.
Nefiind în stare să ducă un asediu mai prelungit şi mai rafinat, întrucît arta lui de conversaţie se mărginea la un fel de nechez, — încercările lui „de a face curte" au rămas neobservate.
După oarecari preliminarii respinse, Vania Tresnea, — el ! leul saloanelor judeţene — ajunse repede în stare de fermentaţie, se hotărî a nu face prea multe „fasoane".
Şi încrezut, cum era, în puterea sa de fascinare specifică, şi deprins cu „maniera forte" în dragoste, el spera ca o soţie prea tînăra a unui bărbat prea bătrîn nu-i poate opune multă rezistenţă.
Şi astfel „cimpanzeul" îşi dete măsura.
La o sindrofie a Berceştilor din Cerleni, surprinzînd pe Smaragdiţa singură în grădina de iarnă, „cavalerul" de cavernă se aruncă asupra ei, o apucă cu o mînă de talie, şi, să-rutînd-o lacom pe gît pe la spatele ei decoltat, îşi rătăcea cealaltă în exploraţiuni îndrăzneţe.
Ochii îi erau tulburi, buzele groase — vîseoase, gura îi ex-hala mirosul leşinat de vin stătut.
Smărăndiţa speriată şi prinsă în acelaşi timp de un violent dezgust, se smulge din încleştarea Iui, strîngîndu-şi corsajul la sîn cu ambele mîini.
La ţipătul ei, Natalia Chirilovna putu veni din fericire la vreme pentru a preveni izbucnirea scandalului şi a evita represiunea violentă din partea lui Iorgu Răutu.
Dar după acest incident, era clar, că pentru Smărăndiţa orice putinţă de apropiere cu „tipii" şi cu „cavalerii" autohtoni era exclusă pentru totdeauna.
Iar Natalia Chirilovna căzu, — în ce priveşte opera de ree-ducaţie a Smaragdiţei, într-o grea perplexitate.
Natalia Chirilovna ajunse în cele din urmă la descoperirea că în „tiotia Dusea", cum o numea ea, pur şi simplu, nu e trezită încă femeia !
Altfel ea nu-şi putea explica această frigiditate şi lipsa capacităţii de expansiune :
84
85
— Spune-mi, — tuşico dulce ! — întrebă ea odată pe această elevă recalcitrantă : ţie nu-ţi plac bărbaţii,   de loc ?
Smărăndiţa deschise mari ochii ei negri, vădit zăpăcită de această întrebare.
Nataliţa nu se lăsă învinsă şi începu să-i puie întrebări de o indiscreţiune atît de îndrăzneaţă, încît această mamă de familie, matroana Năpădenilor, roşită, simţea că i se taie respiraţia şi-i apar lacrimi în ochi.
— Dusea dragă, noi sîntem femei. între noi putem vorbi deschis. Sînt mai mare ca tine, cunosc viaţa. Nu te uita la ba-borniţele aiestea care miroasă acuma tămîie şi fac pe sfintele. Eu le cunosc foarte bine. Iaca, vezi, Măria Ivanovna, care vorbeşte cu atîta evlavie şi parcă în viaţa ei n-a gustat pe nimeni afară de Fedor Petrovici. Dar cum o vezi, uscată, cu pielea galbenă, lipită de oase ea nu se mulţumeşte acum măcar cu Nicolae Nicolaevici. Uite cum nu-1 slăbeşte din ochi pe băiatul cela de douăzeci de ani, parcă vrea să-1 mănînce. Are şi un fecior în casă, o namilă înaltă de un stînjen, pe care-1 chiamă dimineaţă în iatac, să-i frece picioarele şi tălpile, pentru că aşa i-ar fi zis doctorul. Dar Anastasia Vasilevna, care a fugit cu băiatul popii şi s-a întors, cînd nu mai avea parale, grea ! Bărbatul său i-a dat o bătaie straşnică, dar la urma urmei a primit-o de hatîrul copiilor. Şi acum uite-te la ea, grasă de curge carnea de pe ea ; cugetul n-o tulbură şi nu vorbeşte decît de vremurile bune de altă dată şi de stricăciunea de astăzi. Dar surorile Ramani cu neamţul lor, de nu ştii care din ele îi soţie şi care-i cumnată ?
Smărăndiţa asculta cu spaimă şi căuta să fugă cu orice preţ de dezvăluirea acestor orori. Dar la cea dintîi ocazie de confidenţă Natalia revenea asupra subiectului sub altă formă :
— Ştii, tiotia Dusea dragă, eu ţin la Voronin al meu ; e om bun, delicat, drăguţ, şi-i cam şubred de sănătate, şi vai de mine, cînd mă gîndesc că moş Iorgu e cu treizeci de ani mai bătrîn ca tine ! Iată, uite, cînd văd un bărbat aşa voinic şi frumos ca vărul nostru Steopa, parcă trece un fior prin mine, parcă se prelinge apă rece de-a lungul sirii spinării. Tu nu simţi nici o dată aşa cum îţi place un bărbat ? Nu ţi-a plăcut niciodată nici unul ? — întrebă ea, ţinînd strîns în braţe pe Smărăndiţa, care
86
se smucea, îşi punea degetul la tîmpla stîngă ; apoi îşi apăsa pieptul cu ambele mîini, parcă sufocînd :
— Cum poţi vorbi aşa, Nataliţo ? — protestă ea în sfîrşit : Ii păcat, sîntem femei măritate ; ne bate Dumnezeu ; eu sînt şi mamă de copii !
—■ Ha-ha-ha-ha ! vino să te pup, plod nevinovat ! Dar eu nu-ţi spun nimic rău. Nu e nici un păcat să stai de vorbă cu un tînăr drăguţ, căruia îi placi şi tu. Ce pierde bărbatul că ai petrecut cîteva clipe mai vesele, mai mulţumite, cu vorbe nevinovate ? Dar parcă trăieşti mai în plin, îţi curge sîngele mai iute, inima bate mai tare şi apoi... îl îmbrăţişezi şi pe el mai cu gust ! Ha-ha-ha-ha ! Stai, nu fugi, nebuno ! Şi ce folos are să fie pentru copiii tăi, dacă te ofileşti şi te usuci înainte de vreme ! Te prăpădeşti ! N-am să te las să te amorţeşti aşa ! — şi ridicîndu-se începu să se învîrte, ţinînd pe Smărăndiţa în braţe, într-un vals vertiginos : „Tralala, tralala, fetiţă dulcea a mea !"
La Boroseni, în casele mareşalului nobilimii judeţene, conu Petrache Bîrsianu, coana Rosalia insista de mult, mulţumită situaţiei ei oficiale, ca să fie invitate şi personajele din birocraţia rusească, şi mai cu seamă ofiţerii din regimentul de husari încartierat în S***. Aceştia nu numai că aduceau o notă nouă în societatea boierească, dar reduceau elementul autohton la rolul pur decorativ, şi, siguri de superioritatea lor, şi de dreptul lor la dominaţie, ocupau toată avant-scena. Uniforma strălucitoare, zăngănit de pinteni, parcă impuneau în saloane tonul de galanterie, căruia doamnele regimentului dădeau o nuanţă de francheţe şi îndrăzneală, necunoscută pînă atunci în societatea moşierilor.
Natalia Chirilovna Voronin, după măritiş, ea însăşi „damă de cavalerie", împreună cu alte fete de boieri în situaţia ei, serveau natural ca o trăsătură de unire între cele două societăţi.
Desigur, ofiţerii erau_ „cavaleri" mai străluciţi, întrucît galoanele aurite şi zăngănitul pintenilor pot da strălucire, — dar viaţa petrecută prin garnizoane provinciale, — în mediul stagnant, în jocuri de cărţi, beţii, intrigi vulgare, nu putea da rafinare şi cultură sufletească prea deosebită de ale autohtonilor, — deşi poate un lustru exterior mai mare.
87
»ane,-5i „are in ochi? ei'nu, ri/i * ""T lei de S^ni-Vania Tresnea oarecare °aU mal sus dec!t era
«K^^&^^d^'^ ei sin-
viaţa „matuşichii" Smaragda ult mteres Pentru
în iarna aceea nobilimea din toată Basarabia se pregătea pentru un mare bal, pe care îl dădea, odată la trei ani, la Vîn-tura, în palatul din mijlocul parcului său fastuos pe malul Nistrului, înainte de alegerea de mareşal gubernial, domnul Ste-phan Gheorghevici Cazară, candidatul reales de mai multe ori ca reprezentant al boierimii moldoveneşti.
Pentru această ocazie Nataliţa nu s-a îngrijit pentru Smărăndiţa numai de toaleta ei de bal, dar a silit pe conu Iorgu să-şi reînnoiască garderoba.
După Bobotează, într-o zi plină de soare, care aprindea miliarde de scîntei în vestmîntul de zăpadă imaculată, de curînd lăsată asupra dealurilor din S ***, sania încăpătoare a Răuteştilor, cu cei patru cai negri înaintaşi, în pocnetul de bici al lui Dumitru, — monumental ca întotdeauna — zbura spre Oniţcani ca să ridice pe Natalia Chirilovna cu soţul ei şi să-i ducă, împreună cu stăpînii Năpădenilor, la Vîntura.
Palatul din Vîntura, aşezat pe coastă, deasupra Nistrului, îşi înălţa spre aleea de intrare, faţada luxoasă, sprijinită pe coloane corintiene, iar latura castelului, îndreptată spre Nistru, se deschidea asupra unei vaste terase, din care cobora spre ţărm, o masivă scară de marmoră.
Musafirii au fost salutaţi la sosire de Stephan Gheorghevici şi de doamna Paulina Andreevna, după rang şi greutate, în josul scării, la uşa de intrare, în vestibul, sau în salon, — apoi conduşi în apartamentele ce le erau rezervate, iarăşi după situaţia lor socială, de înşişi amfitrionii, de graţioasele lor domnişoare, de tinerii moştenitori ai numelui, sau de majordomi şi menajere. Boierii mai mărunţi au fost îndreptaţi spre găzduire pe la vecini sau chiar în sat, în casele administraţiei.
89
Smaragda Theodorovna s-a simţit măgulită, cînd Stephan Gheorghevici, după ce-i sărutase respectuos mîna şi salutase prieteneşte pe Iorgu Răutu, i-a condus el însuşi în odaia lor, în corpul principal al palatului.
Natalia Chirilovna, cazată în altă parte, în curînd a străbătut în camera Smărăndiţei, a gonit pe Iorgu Răutu, spre a participa, împreună cu Gaf iţa şi o subretă a casei, pusă la dispoziţie, la toaleta Smărăndiţei.
Cu buclele de păr negru, care îi încadrau ovalul pur, strălucind de tinereţe, cu ochii negrii vii, în rochia ei de mătasă înflorită care cădea deasupra crinolinei ca un clopot elegant, Smărăndiţa Răutu părea o figurină delicată de Sevres sărită de pe piedestalul ei de porţelan.
înainte de a se retrage spre a se găti ea însăşi, pe cînd Iorgu Răutu se afla în coridor, Nataliţa şopti „Dusei".
— Astăzi vei face cunoştinţă cu foarte multe tipuri interesante, care nu seamănă nici cu urşii noştri moldoveni, nici cu cavalerii de cazarmă.
O serie de saloane în anfiladă, strălucind de candelabre numeroase cu luminări de stearină, erau încheiate cu terasa din dos, transformată în grădină de iarnă, de unde se deschidea o privelişte feerică asupra parcului şi a oglinzii de ghiaţă a Nistrului, luminată de mii de lampioane colorate.
Intrînd în mijlocul mulţimii elegante, Smărăndiţa se simţea puţin stînjenită alături de silueta greoaie a soţului ei, şi ruşinată de decoltajul care îi dezvelea marmora albă a umerilor şi a torsului, încă feciorelnice.
Natalia Chirilovna a însoţit-o îndată pînâ la Paulina Andreevna cu care a încrucişat priviri de înţelegere.
Doamna Cazară s-a risipit în îmbrăţişări şi aprecieri măgulitoare.
— Aa ! Eşti fermecătoare, o zînă din poveşti ; frumoasă şi graţioasă, uşoară ca o silfidă, ai să-mi înebuneşti toţi cavalerii. Trebuie să dansezi minunat.
La un gest timid al Smărăndiţei, coana Paulina o întrerupse fără să o lase să spuie un cuvînt :
— A ! nu ! Trebuie să dansezi ! Femeie tînăra ca dumneata, dar este o fericire pentru orişicine să te privească ! Doar nu e turc Egor Stepanovici ; în vremurile noastre femeile mări-
90
tate dansează. Dansez şi eu. Iată şi Cleopatra Gonstantinovna Brezo, şi ei îi place contra-dansul. Am să-ţi prezint pe cei mai buni dansatori.
într-o clipă Smărăndiţa a fost înconjurată de doamne şi domnişoare de toate vrîstele şi de toate culorile, care după semnalul dat de Paulina Andreevna, se întreceau în admiraţie, în îmbrăţişări şi dezmierdări a tinerei castelane din Năpădeni.
Smărăndiţa, ameţită şi asurzită de faptul ce o înconjura şi de primirea ce i se făcea, stătea ca fermecată, nu vedea şi nu auzea nimic. Doamna Cazară, luînd-o de braţ, făcu înconjurul salonului, prezentîndu-i „cavalerii" în fracuri negre şi în uniforme brodate cu fir de aur, — toţi mai mult sau mai puţin decorativi, şi mulţi chiar decoraţi.
Balul a fost precedat de un banchet, copios şi zgomotos, în sunetele orchestrei aduse din Chişinău, — taraful nelipsit al lui Lemeş fiind rezervat pentru momentele de expansiune de mai tîrziu.
La masă, Smărăndiţa, după recomandarea expresă a Pau-linei Andreevna, de acord cu Natalia Chirilova, a fost dusă la braţ de o nouă cunoştinţă, un ofiţer de curînd transferat în garnizoana din S ***, rotmistrul, contele Wladislaw Przewicki, tînăr elegant, cu o coroană de păr blond ondulat şi cu o voce insinuantă de tenor.
Natalia Chirilovna s-a îngrijit să fie aşezată la stînga contelui Przewicki.
De cealaltă parte a mesei doamna Cazară urmărea cu simpatie tînăra păreche, pe care o proteja. Conu Iorgu era relegat tocmai în capătul mesei, între două matroane guralive, care stăruiau în laude la adresa Smărăndiţei, admirînd tinereţea ei, frumuseţea ei, graţia ei, şi insinuînd cu prea multă bunătate, că omagiile aduse de cei mai străluciţi cavaleri sînt bine meritate, şi-şi exprimau nădejdea că Egor Stepanovici nu va fi turc şi urs, care să ţie ascuns în bîrlogul lui din Năpădeni acest giu-vaier de frumuseţe feminină.
în curînd însă atenţiunea lui Iorgu Răutu fu atrasă în altă parte.
Stephan Gheorghevici Cazară, mareşal al nobilimii de mulţi ani, era un tactician subţire, care ştiuse să-şi asigure bunăvoinţa sferelor înalte ; admis la curtea din Petersburg ca şambelan, bine văzut şi de guvernator, ca şi generalul coman-
91
dant al diviziei din Basarabia, — pe care i-a aşezat la dreapta şi la stingă Paulinei Andreevna, — el cultiva totodată şi pe boierii moldoveni, care de nevoie nu vorbeau decît limba lor maternă, şi chiar pe puţinii moldovenizaţi, care nu se sfiau să-şi afirme caracterul lor etnic, fără să compromită lealitatea lor faţă de împărăţie.
Aceştia formau un grup, în frunte cu Alexandru Matvee-vici Vătruţă, un bătrîn alb ca zăpada, cu trăsături fine şi privire inteligentă, şi cu cel mai mare advocat din Chişinău, Constantin Dimitrievici Chirilă, un cap de Danton, urît şi expresiv, cu o coamă de argint vechi, aruncată la spate. Ei amîndoi aveau sarcina să întreţină pe boierii care nu ştiau ruseşte. însuşi Stephan Gheorghevici li se adresa din cînd în cînd acestora, co-chetînd chiar cu frumosu-i grai moldovenesc.
Iorgu Răutu, care avea oarecare trecere printre boierinaşii mai mărunţi, a fost obiectul solicitudinilor din acest grup, încît s-a putut sustrage sugestiunilor maliţioase ale matroanelor vecine de masă.
Aceasta a fost o mare uşurare pentru el şi din alt punct de vedere : îi era cu neputinţă să participe la conversaţia generală.
Pentru cronicarul acelor vremuri nu e nimic mai greu decît să redea conversaţia de salon basarabean în primele decade după anexare ; din cauza aceloraşi stratificări de generaţiuni, ea se înfăţişa ca o adevărată babilonie.
Şi nimic nu e mai caracteristic pentru acea pustiire sufletească despre care îi plăcea să peroreze lui Ivan Nicolaevici Telega.
Basarabia fiind anexată la împărăţia ţarilor înainte de a se fi dezvoltat literatura românească modernă, era5 natural ca societatea basarabeană să nu fi cunoscut limba noastră literară. Dar ea în realitate nu cunoştea nici o limbă literară, _
chiar, pur şi simplu, nici o limbă omenească.
Boierii bătrîni, din generaţia lui Iorgu Răutu, vorbeau în graiul popular moldovenesc, — în patois în care se strecura-seră însă, bineînţeles, termenii tehnici ruseşti ca şi echivalentele neologismelor din limba noastră literară, încît cu greu putea fi înţeles de românii de peste Prut.
Cei tineri, sosiţi proaspeţi din şcolile ruseşti (de altfel pe atunci puţini la număr) ştiau ruseşte, dar vorbeau cu un accent şi o sintaxă care lăsau mult de dorit.
92
Iar generaţia intermediară, al cărei reprezentant tipic era conu Petrache Bîrseanu din Boroseni şi care formau majoritatea societăţii de pe vremuri, — vorbea într-un jargon mol-do-rus, care ofensa deopotrivă urechea unui român şi urechea unui rus, — jargon alcătuit dintr-un monstruos amestec de cuvinte ruseşti şi româneşti, în doze variabile, cu singura deosebire că atunci cînd ei îşi închipuiau că vorbesc ruseşte, acel lexic era împodobit cu flexiuni ruseşti, iar în cazul contrar cu cele româneşti.
De altfel şi ruşii pripăşiţi în Basarabia foarte uşor îşi însuşeau în acest mediu accentul şi stilul local, vestit sub denumirea de „dialect basarabean".
Toate aceste limbi, dialecte şi jargoane, răsunau în jurul mesei la banchetul din Vîntura, pe care snobii mai pretenţioşi le mai presărau şi cu cîte o frîntură de fraze franţuzeşti.
Dialogurile într-o asemenea societate, fatal, nu pot fi redate decît în traducere, cu toată silinţa de a păstra coloritul local.
Smărăndiţa, aşezată la dreapta contelui Przewicki, nesigură de ruseasca ei, se bucura în sinea ei, că accentul pronunţat polonez al acestuia putea acoperi moldovenismele ei.
— Să-mi îngăduiţi, doamnă, — i se adresă contele, ser-vindu-i în acelaşi timp o cupă cu vin : o întrebare indiscretă. Nu aveţi tipul de moldoveancă ; sînteţi din Basarabia ?
— Da ! Sînt basarabeancă, aproape n-am ieşit din provincia noastră. Tatăl meu e un mare patriot rus, dar noi sîntem toţi moldoveni.
Contele parcă îi sorbea cuvintele şi nu-şi ascundea admiraţia.
— Eu aş fi gata să jur că sînteţi spaniolă. Nu vă puteţi închipui cum semănaţi cu împărăteasa Eugenia. Am fost o vreme ataşat militar la Paris şi Majestatea Sa împărăteasa Eugenia, care are multă simpatie pentru naţiunea poloneză, a avut graţia să mă distingă cu atenţiunea ei. Cînd v-am văzut am fost izbit de asemănare. Sînteţi mai tînăra, mai gingaşă, mai frumoasă. O-o-o ! Un portret în miniatură, flatat, al celeia care e crezută a fi cea mai frumoasă din purtătoarele de coroană. Aţi fost la Paris ?
— Nu, '— răspunse Smărăndiţa, împiedicîndu-se în vorbă, turburată de aceste excese de admiraţiune : N-am fost în Franţa
93
9 — In preajmă revoluţiei, voi. I
dar iubesc pe francezi. Am învăţat puţin într-un pensionat francez din Chişinău, la Madame Carotte.
— A ! Madame, acest sentiment ne este comun, eu ador naţiunea franceză. Trăiţi totdeauna la ţară, aici, în judeţ ?
— în afară de cei trei ani, cît am fost la pension, am stat toată vremea la ţară, aici în judeţ ; întîi cu tatăl meu, apoi... Smărăndiţa se opri puţin... la Năpădeni.
— A ! La Năpădeni ! Am auzit că aveţi o casă frumoasă şi o splendidă grădină aşezată într-un superb peisagiu, care poate da un cadru frumuseţii dumneavoastră atît de impresionante.
Smărăndiţa nu îndrăznea să ridice ochii din farfurie şi nu ştia ce să-i mai răspundă.
— A ! Doamnă, vă place să staţi la ţară ? — şi fără să aştepte răspunsul, contele îşi urmă expansiunile : şi eu admir natura. Departe de convenţionalităţile şi zbuciumul sau splendoarea falsă a oraşelor, în faţă cu imensitatea domului ceresc, în orizontul larg al dealurilor basarabene te simţi mai bun, mai înălţat, mai curat. Şi aş fi în stare să trăiesc o viaţă întreagă în societatea unei femei iubite, a unui suflet înrudit, care te înţelege, te îmbărbătează ; — altfel chiar splendoarea naturii te deprimă.
Smărăndiţa, stăpînindu-şi confuziunea, a reuşit să strecoare :
— Am stat puţin în oraş, am fost numai în treacăt puţine zile şi la Odessa, dar mie mi-a plăcut : teatre, concerte, tovarăşe cu care puteam vorbi şi citi împreună, discuta.
— Dar la ţară ? — o învăluia contele cu privirea lui entuziastă şi cu vocea în care se auzea admiraţia ^i înduioşarea : la ţară nu aveţi tovarăşe de o vrîsta cu dumneavoastră, nu aveţi distracţii ?
— Am pe Nataliţa, nepoata lui Egor Stepanovici, care vine adesea la noi ; apoi sînt cîteva familii prin vecini, cîteva rude cu care ne întîlnim şi... — Smărăndiţa iarăşi se opri puţin : nu prea am vreme, gospodăria, copiii...
— A ! — exclamă sugestiv contele şi tăcu. Apoi : îmi rezervaţi, doamnă, un vals şi cadrilul ?
— Nu prea am dansat de cînd am ieşit din pensionat. Mă tem că am uitat.
— O ! — zîmbi în răspuns cavalerul : N-a putut trece o eternitate de cînd aţi părăsit pensionatul !... Şi sînteţi născută
94
pentru dans, prin graţia şi elasticitatea naturală a mişcărilor dumneavoastră. Pot conta ?
Smărăndiţa nu ştia ce să spună : nu avea curajul să consimtă, nici energia să refuze. Privirile încurajatoare ale Pau-linei Andreevna o intimidau : amuţise şi se uita fix în farfurie.
Natalia Chirilovna, — al cărei „cavaler", un colonel solid, de tipul cunoscut în Rusia de pe vremuri sub numele de bur-bon, interesat mai mult de menn-ul banchetului decît de conversaţia cu vecina de masă, nu o împiedica să tragă cu urechea la dialogul din dreapta ei, — interveni cu vioiciune, în momentul psihologic.
— Mă rog, Wladislaw Stanislawowici, nici nu-ţi poţi închipui cum dansează mătuşica mea, uşoară ca o pană, parcă lunecă în văzduh, o fee, dar numai acuma mocneşte, muce-zeşte la ţară, unde îşi închipuie că poate duce viaţa de matroană bătrînă. Contez pe mata, conte, s-o deştepţi, s-o dezgheţi ! Nu te lăsa, s-o redai tinereţii !
— Ah ! Doamnă, fericit va fi le prince charmant qui re-veillera cette belle au bois dormant.
Smaragdiţa, — ale cărei reminiscenţe de pension îi dădeau putinţa să prindă înţelesul complimentului, — a fost a-runcată într-o confuziune şi mai mare. îi venea să sară şi să fugă, cu atît mai mult cu cît fermecătorul cavaler, ca din întîmplare a atins uşor mînuţa ei, — retrasă îndată de pe masă, ca arsă.
Din fericire, în momentul acesta Stephan Gheorghevici se ridică pentru obligatorul speech, în faţa reprezentanţilor puterii şi al gloriei împărăteşti şi cu un uşor salut la adresa guvernatorului şi a generalului comandant, mîndrindu-se cu accentul lui rusesc, rosti :
— Doamnelor şi domnilor ! în numele nobilimii basarabene întregi, credincioasă, fără deosebire de origină, împărăţiei, supusă şi devotată tronului, să-mi daţi voie să închinăm paharul nostru în sănătatea Majestăţii Sale împăratul Alexandru Nicolaevici ! Ura !
— Urra ! — prinse în cor asistenţa.
Cînd s-a potolit puţin entuziasmul obştesc, se ridică guvernatorul, Hvost-Berezinski, un general scurt şi gros, cu un glob rotund cărămiziu pe umeri, cu nişte ochi ieşiţi din orbite sub stuf oasele-i sprîncene, — şi începu să tune de sub o enormă niustaţă, cu un glas sonor dar răguşit:
95
9*
dar iubesc pe francezi. Am învăţat puţin într-un pensionat francez din Chişinău, la Madame Carotte.
— A ! Madame, acest sentiment ne este comun, eu ador naţiunea franceză. Trăiţi totdeauna la ţară, aici, în judeţ ?
— In afară de cei trei ani, cît am fost la pension, am stat| toată vremea la ţară, aici în judeţ ; întîi cu tatăl meu, apoi. Smărăndiţa se opri puţin... la Năpădeni.
— A ! La Năpădeni ! Am auzit că aveţi o casă frumoasă] şi o splendidă grădină aşezată într-un superb peisagiu, caref poate da un cadru frumuseţii dumneavoastră atît de impre-, sionante. j
Smărăndiţa nu îndrăznea să ridice ochii din farfurie şi j nu ştia ce să-i mai răspundă.
— A ! Doamnă, vă place să staţi la ţară ? — şi fără să aştepte răspunsul, contele îşi urmă expansiunile : şi eu admir natura. Departe de convenţionalităţile şi zbuciumul sau splendoarea falsă a oraşelor, în faţă cu imensitatea domului ceresc, în orizontul larg al dealurilor basarabene te simţi mai bun, mai înălţat, mai curat. Şi aş fi în stare să trăiesc o viaţă întreagă în societatea unei femei iubite, a unui suflet înrudit, care te înţelege, te îmbărbătează ; — altfel chiar splendoarea naturii te deprimă.
Smărăndiţa, stăpînindu-şi confuziunea, a reuşit să strecoare :
— Am stat puţin în oraş, am fost numai în treacăt puţine zile şi la Odessa, dar mie mi-a plăcut : teatre, concerte, tovarăşe cu care puteam vorbi şi citi împreună, discuta.
— Dar la ţară ? — o învăluia contele cu privirea lui entuziastă şi cu vocea în care se auzea admiraţia şi înduioşarea : la ţară nu aveţi tovarăşe de o vrîsta cu dumneavoastră, nu aveţi distracţii ?
— Am pe Nataliţa, nepoata lui Egor Stepanovici, care vine adesea la noi ; apoi sînt cîteva familii prin vecini, cîteva rude cu care ne întîlnim şi... — Smărăndiţa iarăşi se opri puţin : nu prea am vreme, gospodăria, copiii...
— A ! — exclamă sugestiv contele şi tăcu. Apoi : îmi rezervaţi, doamnă, un vals şi cadrilul ?
— Nu prea am dansat de cînd am ieşit din pensionat. Mă tem că am uitat.
— O ! — zîmbi în răspuns cavalerul : N-a putut trece o eternitate de cînd aţi părăsit pensionatul !... Şi sînteţi născută
pentru dans, prin graţia şi elasticitatea naturală a mişcărilor dumneavoastră. Pot conta ?
Smărăndiţa nu ştia ce să spună : nu avea curajul să consimtă, nici energia să refuze. Privirile încurajatoare ale Pau-linei Andreevna o intimidau : amuţise şi se uita fix în farfurie.
Natalia Chirilovna, — al cărei „cavaler", un colonel solid, de tipul cunoscut în Rusia de pe vremuri sub numele de bur-bon, interesat mai mult de menn-ul banchetului decît de conversaţia cu vecina de masă, nu o împiedica să tragă cu urechea la dialogul din dreapta ei, — interveni cu vioiciune, în momentul psihologic.
— Mă rog, Wladislaw Stanislawowici, nici nu-ţi poţi închipui cum dansează mătuşica mea, uşoară ca o pană, parcă lunecă în văzduh, o fee, dar numai acuma mocneşte, muce-zeşte la ţară, unde îşi închipuie că poate duce viaţa de matroană bătrînă. Contez pe mata, conte, s-o deştepţi, s-o dezgheţi ! Nu te lăsa, s-o redai tinereţii !
—■ Ah ! Doamnă, fericit va fi le prince charmant qui re-veillera cette belle au bois dormant.
Smaragdiţa, — ale cărei reminiscenţe de pension îi dădeau putinţa să prindă înţelesul complimentului, — a fost a-runcată într-o confuziune şi mai mare. Ii venea să sară şi să fugă, cu atît mai mult cu cît fermecătorul cavaler, ca din întîmplare a atins uşor mînuţa ei, — retrasă îndată de pe masă, ca arsă.
Din fericire, în momentul acesta Stephan Gheorghevici se ridică pentru obligatorul speech, în faţa reprezentanţilor puterii şi al gloriei împărăteşti şi cu un uşor salut la adresa guvernatorului şi a generalului comandant, mîndrindu-se cu accentul lui rusesc, rosti :
— Doamnelor şi domnilor ! In numele nobilimii basarabene întregi, credincioasă, fără deosebire de origină, împărăţiei, supusă şi devotată tronului, să-mi daţi voie să închinăm paharul nostru în sănătatea Majestăţii Sale împăratul Alexandru Nicolaevici ! Ura !
— Urra ! — prinse în cor asistenţa.
Cînd s-a potolit puţin entuziasmul obştesc, se ridică guvernatorul, Hvost-Berezinski, un general scurt şi gros, cu un glob rotund cărămiziu pe umeri, cu nişte ochi ieşiţi din orbite sub stuf oasele-i sprîncene, — şi începu să tune de sub o enormă mustaţă, cu un glas sonor dar răguşit :
94
95
— E-e-e, domnilor, nobilimea este pavăza tronului şi temelia, e-e-e, împărăţie. Aşadar nu are decît, e-e-e, origina pravoslavnică rusească. Cu toţii sîntem fiii sfintei Rusii şi e-e-e, slugi împărăteşti. Şi Basarabia pusă la hotarul împărăţiei va rămînea, e-e-e, un zid de oţel. Ridic paharul meu pentru mareşalul nobilimii basarabene, patriotul Stephan Gheorghevici Cazară, şi pentru graţioasa lui soţie Paulina Andreevna. Ura !
— Urrra ! — clocoteau comesenii.
Orchestra a intonat „tuşul". Doamna Cazară era gata să dea semnalul de sfîrşit, cînd pe neaşteptate apăru încă un orator, — un bărbat foarte subţire, cu capul prea mare pentru statura-i mijlocie, dar parcă strivit din lături, cu profilul şi mai ascuţit de un nas enorm, înaintat deasupra obrajilor, acoperiţi cu o bărbuţă rotundă, foarte îngrijită. Era candidatul rival al lui Stephan Gheorghevici, regulat „trîntit" pînă acuma, dar sigur de viitorul lui, ca reprezentant al vremii, — Feodor Feodorovici Carpinschi.
Descendent dintr-o veche familie moldovenească, cu multe ramificaţiuni şi în Moldova de peste Prut, el, totuşi, slavofil şi reacţionar fervent, poza ca reprezentant al ideii pan-ruseşti şi forma, împreună cu mulţi membri ai numeroasei familii Carpinschi, un fel de clan politic, care-şi făcea un merit din lupta pentru rusificarea cît mai grabnică şi mai radicală a Basarabiei.
Această familie a dat imperiului rus miniştri, diplomaţi, generali, dar totuşi şeful ei n-a putut să cîştige voturile nobilimii basarabene, în majoritate pe atunci încă moldovenească.
— Doamnelor şi domnilor, — rosti el cu o graseiate pronunţată : aşa cum a spus excelenţa sa, nobilimea rusă formează temelia împărăţiei şi pavăza tronului. în Basarabia, nobilimii îi incumbă o misiune deosebit de importantă : de a asocia la viaţa obştească a naţiunii ruse această populaţiune, de curînd emancipată de către glorioasa oaste a Rusiei pravoslavnice de sub jugul păgîn, — populaţiune, deşi slavă de obîrşie, înstrăinată însă de marea naţiune mamă, care aduce lumina şi triumful crucii creştinilor robiţi de semilună. Ridic dar paharul meu pentru glorioasa oaste împărătească şi falnicul ei reprezentant, excelenţa sa domnul general Dubrovin, comandant al diviziunii basarabene. Ura !
„Tuşul", urale, zgomote de scaune îndepărtate şi, la semnalul dat de Paulina Andreevna, banchetul a luat sfîrşit.
Smărăndiţa, eschivîndu-se fără să dea braţul contelui Przewicki, aproape fugea spre capătul sălii, unde Iorgu Răutu, în picioare, întrecea cu un cap pe cei mai înalţi dintre oaspeţi : dar în drum fusese prinsă de Paulina Andreevna :
— Ei, cum ai petrecut, ma chere Mignon ? Nu-i aşa că Przewicki e foarte drăguţ ? Este dintr-o mare familie şi bine crescut, dar a avut oarecari nenorociri, care l-au aruncat între urşii noştri moldoveni. Ce ţi-a vorbit ? Ţi-a cerut să-i acorzi cadrilul ? O ! ai să vezi cum conduce, cu el parcă-ţi cresc aripi.
Orchestra a intonat un vals. Părechile alunecau în viforul dansului pe parchetul lustruit.
Smărăndiţa, nici ea nu ştia cum, fără să poată schimba două vorbe cu Iorgu Răutu, s-a trezit în braţele contelui Przewicki. Stînjenită de această atingere, ruşinată de torsul ei dezvelit, deasupra căruia se înclina graţios capul cavalerului, ea parcă nici nu atingea pămîntul, dusă ca o petală de uraganul delicios şi, răpită de vîrtej, i se părea că toate candelabrele se topesc în cercuri şi dungi de foc.
Cînd orchestra se opri, ea fu silită, ca să nu cadă jos, ameţită, să dea braţul contelui, care avu prevederea de a o duce spre scaunul pe care luase loc Natalia Chirilovna, veselă, strălucitoare şi delicioasă, exuberantă de viaţă, zburdalnică, binevoitoare şi... complice !
Tot restul serii Smărăndiţa nu avu o clipă de odihnă. Vag simţea ea trebuinţa de ocrotire din partea soţului ei, dar în neştire trecea, ca o somnambulă din braţe în braţe, simţindu-se strînsă de un frac sau de o uniformă galonată.
După un vals urmă o „polcă", o mazurcă, un cadril şi iar un vals. Şi parcă tot mai des se pleca asupra torsului ei dezvălit profilul elegant al contelui polonez.
La cotiilion Smaragdiţa se găsi în primele rînduri cu Wladislaw Przevicki, care diriguia figurile acestui dans complicat.
— Messieurs, balancez vos dames ! Les dames â droite, Ies messieurs ă gauche ! Les dames restent sur place, les messieurs en avânt ! La chaîne ! Tournez messieurs ! — şi o ghirlandă de părechi urma pe Przewicki cu Smărăndiţa, din salon în salon, pînă la terasa din dos, invada sălile laterale, unde domnii mai în vîrstă şi cucoanele resemnate se războiau la cărţi.
96
97
Smărăndiţa abia putea zări o clipă, ca o umbră întunecată, figura masivă a lui Iorgu Răutu aşezată la preference apoi viforul o răpea mai departe.
— Messieurs, tournez ! Chaîne de dames ! Les messieurs ă genoux, les dames en cer ele
Balul s-a isprăvit spre dimineaţă.
Cînd dincolo de Nistru, peste cîmpia albă a Podoliei, întinsă pînă la marginea orizontului, se aprinseră zorile, şi zăpada fu însîngerată de primele raze de soare, — invitaţii din împrejurimi plecară direct pe acasă, fără să mai stea la odihnă.
Şi soţii Voronin au preferat două ceasuri de drum de sanie pînă la Oniţcani ospitalităţii din Vîntura, în haosul dimineţii de după un bal prea frecventat.
Cînd Natalia Chirilovna îşi comunicase intenţiunea soţilor Răutu, Smărăndiţa, încă sub impresia viforului răpitor, insistă să plece şi ea.
Sania luneca de pe o culme pe alta a acestei regiuni de coline virginale.
în văi nuanţele de tonuri albastre, coamele apăreau aprinse de soarele ridicat peste orizont.
Aerul rece şi înviorător parcă alunga oboseala Smărăn-diţii, care învălită în blănurile ei, lipită de Nataliţa, retrăia impresiunile negrăite ale nopţii.
Dar la Oniţcani, unde urma să se despartă de Voroneşti, Smaragdiţa se simţi deodată prinsă de o oboseală mortală. Palidă, fără nici un pic de sînge în obraz, ea întrebă cu timiditate pe Iorgu, dacă n-ar putea rămîne puţin, pentru odihnă, la Nataliţa.
Conacul din Oniţcani, deşi comod şi cu gust mobilat, nu avea multe încăperi. Totuşi Nataliţa dîndu-şi seama de starea sufletească a „mătuşicăi" începu, după obiceiul ei, să trepideze de bucurie.
— Da ! Rămînem numai, cucoanele, să ne odihnim ! — hotărî ea fără drept de apel : Iar boierii să fie buni şi să plece singuri la Năpădeni, iar noi, — ha-ha-ha ! Venim numai mîne dimineaţă ! Margareta Jozefovna se va îngriji pînă atunci de copii. Şi Tolea, — se uită ea cu înţeles la domnul Voronin : va ţine de urît lui moş Iorgu.
Tinerele femei rămaseră singure. Smărăndiţa, fără să ştie oentru ce, nu-şi putu reţine un plîns de copil ; a plms mult, mult în braţele Nataliţei. Apoi, ca după o descărcare nervoasa, a adormit tot ca un copil ; şi prin somn surîdea, din cînd in cînd sUspinind^uşor._ dezmierd& în tăcere; domol, braţul ce i-1 aruncase după gît.
98
Cap. XV.
PREGĂTIRI DE ASEDIU
Peste vreo două săptămîni, spre sfîrşitul lui ianuarie, într-o zi cînd fulgi mari de zăpadă brăzdau tot cerul într-o reţea mişcătoare, Natalia Chirilovna Voronin, abia sărită din sanie, se repezi pe scările caselor din Năpădeni, şi, prin irupţiune năprasnică în iatacul Smaragdiţii, o surprinse în faţa oglinzii, cu un număr al revistei ilustrate în mînă.
Deşi Smaragdiţa închisese repede paginile revistei, şi cu un gest indiferent aruncase jurnalul, Natalia Chirilovna, abonată şi ea la Niva, îşi putu da seama că astfel fusese dosit portretul împărătesei Eugenia.
— A-a-a ! — surîse ea la aerul nevinovat al Smaragdiţei : Tocmai despre el vreau să-ţi vorbesc. M-a rugat foarte mult să vin împreună cu el într-o zi la Năpădeni.
Smaragdiţa, cu gestul obişnuit, — semn de perplexitate, — îşi duse degetul la tîmpla stîngă, şi se trădase astfel încă o dată.
Deşi nu se pronunţase nici un nume, ea nu lăsă nici o îndoială că înţelesese, despre ce şi despre cine este vorba !
îmbujorată, abia putu îngăima :
— Dar cum, vrei să vie ? Egor Stepanovici nu poate vorbi ruseşie, iar el nu ştie moldoveneşte !
Natalia Chirilovna, respirînd aerul rece, fără măcar să se dezbrace, acoperită de roua fulgilor topiţi, apucă pe „tuşică" şi începu s-o sărute răspicînd :
— Obrăjelul !... altul !... Frunte ! Năsucul ! Bărbia !... Ochişorii !... Unul !... Altul !... Aşaaaa, ştrengăriţo ! Ce copil eşti ! S-a şi apucat să înveţe moldoveneşte, şi nu trebuie să ştie mult ca să steie de vorbă cu moş Iorgu. Poate şi acuma juca pe moldoveneşte pichetul şi ecarte, zău ! Ha-ha-ha-ha ! — şi iar săru-
tări : — Lasă-mă pe mine, ştiu eu pe moş Iorgu, am să pun la cale totul...
— Dar...
— Taci, tuşică, taci Dusea dragă ! Ce, să ne oftigim noi aici, tot gospodărie şi gospodărie ! Slava Domnului, ai şi pe Margareta Josefovna, pe Zoiţa, pe jupîneasa Marghioala şi pe manca şi pe dădaca şi pe Gafiţa, şi pe dracu şi pe lacu ! Şi odată eşti tînăra în viaţă ! Şi veacul femeii e scurt ! Eu am douăzecişiopt de ani, şi acuş, acuş, trec peste pragul blăstămat al celor treizeci de ani. Nici tu, cu cei optsprezece ani ai tăi, n-ai cine ştie cît pînă să sari peste acest prag !
Contele Przewicki a început, în curînd, să frecventeze destul de des Năpădenii ; şi a găsit, într-adevăr, chiar şi mijlocul de a conversa cu Iorgu Răutu, într-un fel de limbaj convenţional în care contele, spre a fi mai accesibil pentru conu Iorgu, schilodea cu nemiluita limba rusă, iar acesta, din aceleaşi motive şi cu aceeaşi sîrguinţă, maltrata limba moldovenească : de altfel vocabularul ce le era necesar pentru schimbul de idei nu trecea cu mult peste vreo două-trei duzini de cuvinte.
Iorgu Răutu se simţea măgulit de atenţiunile acestui mare aristocrat, conte autentic, care manifesta multă consideraţie pentru boierul moldovean, şi ştia să aprecieze gospodăria lui, grajdul lui, ca şi iscusinţa lui la pichet şi ecarte.
Smaragda Theodorovna nu-şi analiza stările sufleteşti. Ea se simţea atrasă de acest tînăr manierat şi bine crescut, care a cunoscut saloane de elită şi Curţile tuturor marilor capitale din Europa ; care ştia nu numai să povestească tribulaţiunile şi episoadele dramatice ale vieţii sale agitate, dar să şi discute, în formă uşoară şi plăcută, chestiuni de modă şi de literatură, dezvelindu-şi cu acest prilej sentimente înalte şi delicate ; el reuşea chiar să facă şi pe Smărăndiţa să-şi biruiască timiditatea şi să-şi expună naivele sale aprecieri şi reminiscenţele literare, acumulate în anii de pensionat.
Smaragdiţa se mira ea însăşi şi se bucura că-şi poate astfel dovedi inteligenţa ei suplă şi vie şi un real umor şi talent de expunere cu toată lipsa ei de cultură şi de cunoştinţa mai rafinată a limbii.
După asemenea conversaţiuni, de cele mai multe ori foarte scurte, Smaragdiţa se simţea mai înviorată, mai veselă ; starea sănătăţii ei, fără doar şi poate, se îmbunătăţea ; înflorea în fiecare zi mai mult ; părea tot mai frumoasă, şi chiar mai tînăra
101
100
decît cei optsprezece ani pe care îi număra. Nimeni n-ar mai ii putut crede că e soţie şi mamă de doi copii.
Şi, totuşi, din adîncurile nescrutate şi „refulate" ale conştiinţei sale, se ridica o scurtă protestare, — un sentiment nedesluşit, reprimat îndată, de vinovăţie !
Nu i se putea reproşa nimic ca mamă. îşi îngrijea copiii, îi iubea pasionat, mai cu seamă pe Sonia.
Cînd, prinsă în viitoarea îndatoririlor ei mondene, se despărţea de ei măcar pentru cîteva ceasuri, nici o clipă nu-şi uita îndatoririle ei de mamă.
Ca soţie ?...
Dată fiind deosebirea de vrîsta, ea nu-şi putea lua asu-pră-şi răspunderea pentru căsnicia cu Iorgu. Doctorul îi uşura cugetul.
Şi chiar Egor Stepanovici, — suflet bun, cu toate pornirile lui, adesea neînfrînate şi grosiere, — ţinea mult la Smaragdiţa şi, bucurîndu-se din inimă la rezultatele tratamentului prescris de medicul casei, el nu uita stavila pe care acesta i-o impusese...
Absorbit de grijile gospodăriei, simţindu-se întotdeauna de prisos şi stînjenit în saloane, Iorgu Răutu, în afară de participarea la vînători, evita alte petreceri mondene. Dar Smărăndiţa, recunoscută după balul din Vîntura ca o stea a elitei sociale locale, era solicitată de toate saloanele boiereşti din judeţul S***, şi chiar de peste hotarele lui.
De cele mai multe ori ea era însoţită, în lipsa lui Iorgu Răutu, de Natalia Chirilovna Voronin, şi adesea luată sub aripa doamnelor Cazară, Brezo şi a altor cucoane din înalta aristocraţie basarabeană.
Contele Wladislaw Przevicki era şi el aproape întotdeauna nelipsit din saloanele S***ciene
Foarte repede el ajunse răsfăţatul acestor saloane ; mamele cu fete de măritat îl alintau, îl supravegheau, şi-1 urmăreau cu cel mai viu interes ; frumuseţile recunoscute ale judeţului îşi risipeau farmecele în faţa lui ; inimile fecioarelor romantice zvîcneau de nădejde la apariţia lui.
Contele se strecura prin mrejele tuturor solicitărilor cu multă eleganţă şi graţie, fără să poată fi învinuit de vreo lipsă de tact. Dar, în acelaşi timp, dînsul ştia să facă pe Smaragda
Theodorovna Răutu să simtă în fiecare moment că o distinge dintre toate.
Astfel a trecut iarna.
Primăvara, cu înoeputul muncilor agricole, cu închiderea sezonului de vînătoare, curma şi seria balurilor şi a recepţiilor mondene.
în anul acela mai cu seamă, — urmînd să se întrunească la Chişinău pe la jumătatea lui mai adunarea trienală a nobilimii provinciale pentru alegerea de mareşal, — magnaţii basa-rabeni, cu familiile lor s-au şi grăbit să se concentreze în capitală, în vederea unui nou „turnir", între cele două lagăre ale boierimii din „gubernie".
Soţii Răutu, rugaţi cu insistenţă de Stephan Gheorghevici Cazară şi chiar de şeful partidului „moldovenesc", domnul Chirii Chiriacovici Leon, se pregăteau şi ei de drum.
La începutul lui mai Smaragda Theodorovna, gînditoare,, stătea pe banca din deal, în parcul Năpădenilor ; pămîntul încă. umed respira aromele vieţii renăscute ; exhalaţiile straturilor înflorite se amestecau într-o simfonie de miresme, în care dominau liliacul şi irişii, — în cîmp răsuna cîntecul tremurat al ciocîrliei, căruia îi răspundeau din parc trilurile pasionate ale privighetorii.
Copiii, scoşi şi ei în grădină sub supravegherea Margaretei Jozefovna, văzînd pe mama, s-au repezit spre ea, în cap cu favorita Sonia, cu strigătul de bucurie, „mămica, mămica", urmată de micul Tosia, care, neavînd încă nici doi ani, se legăna în mers ca un ursuleţ.
Dar Smaragdiţa, după o sărutare fugitivă, parcă enervată, porunci Margaretei Jozefovna să-i coboare în vale. Rămasă, singură, ea se uita sfioasă împrejur, apoi scoase din corsaj-un mic pătrat de hîrtie, îl desfăcu, şi îl reciti, parcă înfiorată-
Era scrisoarea contelui Przewicki, pe care i-o adusese dimineaţa Natalia Chirilovna.
Smărăndiţa se oprea de emoţiune asupra fiecărui cuvînt al celei dintîi misive de dragoste, ce i-a fost adresată.
„Scumpă doamnă,
Dacă aveţi o umbră de îndoială asupra sentimentului care-mi smulge aceste rînduri, dacă o clipă aţi avea bănuieli asupra intenţiunilor de care sînt însufleţit — vă rog să aruncaţi, fără a-1 mai citi, acest nemernic petic de hîrtie.
102
103
Cred însă că inima nu mă amăgeşte. Cum un pelerin, rătăcit în deserturile aprinse, îşi întinde cu nădejde braţele spre viziunea unei oaze din zarea îndepărtată, sînt stăpînit de icoana ideală — cea dintîi licărire de lumină, care a înseninat pentru o clipă bezna singurătăţii mele. E un miragiu, o realitate ? Pot avea nădejdea de a alina această inimă însetată ? Sînt un nebun, aiurez ? Adorata mea, numai tu îmi poţi da răspunsul ! Mă îngrozeşte însă şi gîndul că ai putea vedea în rugile mele, altceva decît o izbucnire năprasnică de adoraţiune. Nu cer acum răspunsul. Dar să-mi dăruieşti o clipă, o singură clipă, fără prezenţe inoportune, pentru ca să-ţi pot spune tot zbuciumul meu sufletesc şi să depun la dragele tale picioare jertfa vieţii mele întregi. Nu semnez aceste aiurări nebune, fiindcă dacă nu mă ghiceşti, chiar aceasta va fi un vedict de moarte !...
Braţele Smaragdiţei căzură pe genunchi şi ea privi un timp în neştire spre cîmpia nemărginită a Podoliei, învelită în zarea albastră.
Apoi, aruncînd din nou o privire, împrejur, se repezi la vale, susţinîndu-şi rochia, ocoli la stînga grupul de copii, care se urca pe altă alee a parcului, — şi se opri numai la ţărm.
Aici, după ce sări pe piatra de granit, care bara la margine cursul Nistrului, aruncă petec după petec, scrisoarea ruptă în bucăţele mărunte. Apucate de vîrtejul apei, bietele petale maculate, — lunecau pe încreţiturile undelor mici, ridicate de adierea uşoară a vîntului.
Apoi, tot în fugă, ea se urcă spre conac, înconjurînd din nou copii cu îngrijitoarele lor.
în cerdac, Iorgu Răutu, înarmat cu ochelari, citea de pe o hîrite lui Alexandru vechilul, numele oamenilor care urmau să fie scoşi a doua zi la lucru pentru reparaţia digului din Ciri-peni, care suferise de revărsarea apelor de primăvară.
— Egor Stepanovici, — îl întrerupse Smaragdiţa, urcînd ' scările : — am primit o scrisoare de la Paulina Andreevna care
ne roagă foarte mult să venim cît mai curînd la Sobrania dvo-renilor. Spune că va fi o bătălie cumplită la alegerea mareşalului.
Iorgu Răutu, privind-o în jos peste ochelari, i-a aruncat cam cu năcaz :
— Ştiu, frate, îi o adevărată belea ! Mi-a trimis vorbă şi mie conu Stephan, trebuie să mergem, n-avem încotro, — dar mai este vreme.
Smaragdiţa, oftînd, se lăsă în fotoliul de trestie din cerdac, cu un aer de resemnare şi tristeţă, la care ştia că Iorgu Răutu
nu poate rezista.
— Bine ! — răspunse ea cu o voce stinsă : cum vei vrea
matale, Egor Stepanovici !
Experienţa o învăţase că, întotdeauna, cu Iorgu Răutu, — temperament violent, care se aprinde la rezistenţă sau contrazicere, se poate face orice cu două-trei suspine şi cu o privire melancolică, şi două-trei lacrimi reţinute.
Manevra reuşi şi de data aceasta. Fără să mai spuie un cuvînt, soţul resemnat porunci lui Alexandru vechilul să cheme îndată pe Dumitru vizitiul.
Faţa Smărăndiţii se însenină. Sub o impulsiune irezistibilă, ea apucă mîna lui Iorgu Răutu, minunat, o sărută şi dispăru ca o arătare în uşă. Ajunsă în iatacul ei, ea îndată şi începu să-şi pregătească valizele şi bagajele, cu ajutorul Gafiţei şi al jupînesei Marghioala.
104
Cap.XVI.
DVORENII
Iorgu Răutu fusese prevenit de domnul Alexandru Matvee-vici Vătruţă, „moldovenizantul", că „Sobrania dvorenilor", — adunarea nobilimii provinciale, — din anul acesta are o importanţă deosbită.
Alexandru Matveevici Vătruţă şi Constantin Dimitrevici Chirilă, cei doi reprezentanţi ai liberalismului şi ai moldovenismului basarabean de pe vremuri, desfăşurau cu acest prilej o vie activitate la Chişinău.
Şi, în adevăr, viaţa socială a Basarabiei trecea în acea epocă printr-o criză acută.
După abrogarea statutului autonom al Basarabiei, după eliminarea limbii naţionale din administraţie, din justiţie, din şcoli, — boierimii moldovene i-au fost hărăzite spre consolaţie titlurile de nobleţă rusească, împreună cu organizarea „sobra-nilor" de clasă, după tipicul din imperiu, — în realitate fără nici o atribuţie de real interes obştesc.
In aceste condiţii „sobraniile dvorenilor" se degradau cu timpul tot mai mult, reducîndu-se la un simplu prilej de intrigi urîte, de ceartă meschină, de dezlănţuire de vanităţi mărunte şi de apetituri grosiere.
Rapoartele guvernatorilor către împărat vorbesc cu un nemăsurat dispreţ de aceste manifestări ale boierimii degenerate care număra însă în sînul său pe mari proprietari funciari, purtători de nume istorice, descendenţi din dinastiile bizantine.
„Era marilor reforme", inaugurată după războiul nenorocit din Crimeea, nu putea rămînea totuşi fără răsunet şi în Basarabia sălbăticită sub regimul de rusificare.
Au fost puse la ordinea zilei reglementarea rapoartelor agrare, prin desfiinţarea „boierescului", reforma justiţiei, ser-
106
viciul militar obligatoriu, introducerea „zemstvelor" şi a instituţiilor de autonomie locală în oraşe şi la sate. Aceste probleme atingeau direct interesele tuturor claselor sociale din Basarabia, şi deci nu puteau să nu agite şi apele stagnante ale vieţii provinciale, dîndjin deosebit interes aşteptatei „Adunări a nobilimii".
Cei doi şefi ai liberalismului moldovenesc nădăjduiau că, cel puţin cu acest prilej, va sufla aerul de renovare în Basarabia, deşteptînd aci viaţa socială şi intelectuală.
La sosirea caleştei încăpătoare a Răuteştilor la Chişinău, chiar de la bariera Orheiului se putea observa în străzile largi, şi de obicei pustii, o animaţie deosebită.
La colţuri de stradă se vedeau grupuri de populaţie, urmărind cu interes trăsurile baroce, care soseau din unghiurile cele mai diferite ale Basarabiei şi care, alături de echipajele de lux recent importate, apăreau ca rămăşiţele deluviale. „Troici", părechi de „trotteuri", mîrţoage, fosile, cadrigii şi „ţuguri" de patru şi şase cai înaintaşi, se încrucişau şi mişunau în toate părţile, dînd impresia de pitoresc şi de agitaţie obştească.
Pe terasa hotelului „Paris" în faţa „bulevardului" soţii Răutu au fost salutaţi, cu respect şi simpatie jovială, de vestitul proprietar al hotelului, Gaspar Gasparovici Nazarian care era un factor al vieţii publice basarabene, asupra căruia un cronicar al acestor vremuri nu poate trece.
Pe atunci nu apărea la Chişinău nici un ziar.
Gaspar Gasparovici, mai multe decenii, singur avea misiunea de a satisface trebuinţele de publicitate şi de publicistică ale provinciei.
Spiritual, prietenos şi cu minte ageră, el era bine văzut şi bine primit în toate cercurile societăţii Chişinăului, — şi, în acelaşi timp, se ţinea în contact zilnic cu toată boierimea provincială, pe ai cărui fruntaşi îi găzduia, cînd venea în capitala provinciei, şi cu plăcere le făcea comisioanele cu care îl însărcinau cînd nu puteau veni ; şi pe toţi îi sfătuia, îi informa şi-i îndruma, chiar fără să fie rugat.
Peste tot era populară figura expresivă a acestui om mic de statură, cu un barbişon ascuţit ă la Napoleon III, cu craniul luciu, fără fir de păr şi cu ochii vii pătrunzători. în fiecare dimineaţă, — cu o şapcă de stofă groasă în cap iarna, şi cu o panama vara,* — el se aşeza pe terasa hotelului şi nu lăsa să treacă,
107
fără o frîntură de conversaţie prietenească, pe nici un trecător cunoscut. Şi cine nu-i era cunoscut ?
— A-a-a, Fedor Ivanovici ! — exclama el la vederea vreunui cetăţean respectabil al capitalei basarabene : cîte veri şi cîte ierni nu te-am mai văzut ? Ce mai faci ? Sănătos ? Voinic ? Dar Elena Vasilievna ? Dar Măria Petrovna ? Şi cum e Constantin Ivanovici ? Şi-a vîndut moşia ? Şi-a măritat fata ? Sînt mulţumiţi de ginere ? Au adus o guvernantă ? Stepanida Ivanovna 1-a prins pe Petru Petrovici cu bona ? He-he-he !
In puţine minute cetăţeanul descărca tot ce ar fi văzut, auzit, sau închipuit. Materialul astfel adunat pe terasă, aflat de la clienţii hotelului veniţi din provincie, sau din corespondenţa lui pentru comisioane şi sfaturi, era triat, selectat, combinat, dezvoltat, înflorit, într-un cuvînt suferea o prelucrare literară şi artistică. Gaspar Gasparovici era un om de talent !
Seara, la apariţia lui la clubul dvorenilor, el era întotdeauna primit cu ovaţiuni ; şi cei mai încăpăţînaţi jucători de cărţi îşi părăseau mesele şi-1 înconjurau pe Gaspar Gasparovici, căruia i se ofereau imediat ţigări, un pahar de vin sau de lichior, la o tradiţională cafea turcească, — în faţa căreia putea şedea ceasuri întregi.
Şi atunci Gaspar Gasparovici îşi revărsa tezaurul de noutăţi, de anecdote, de zvonuri şi supoziţii, sau sugestiuni, întotdeauna într-o formă spirituală, şi chiar briliantă, — fascinînd pe ascultători şi ţinîndu-i suspendaţi în aşteptarea unei con-cluziuni picante.
Iorgu Răutu a putut fi, astfel, bine documentat asupra situaţiei, în ajunul adunării nobilimii.
Această situaţie era în adevăr paradoxală, şi impunea guvernatorului, generalul de infanterie Apolon Apolonovici Hvo-st-Berezinski, o grea sarcină şi un neobişnuit efort intelectual, în biroul său, din locuinţa sa privată, el chemase atunci în ajutor pe consilierul intim al tuturor predescesorilor săi din ultimele decenii, — un funcţionar, al cărui patriotism rusesc era cu atît mai fierbinte, cu cît trebuia să fie uitată originea lui moldovenească, — Ivan Ivanovici Covată, — un tip parcă desprins din paginile lui Gogol, dintre aceia pe care marele ucrai-nian 1-a botezat prin eufemism „bot de oală".
108
Acesta puse în faţa generalului pe masă un dosar gros, cu rapoarte confidenţiale din ultimii and.
Şi generalul, care prin firea lui de epicurean se simţea aşa de bine pînă la acest moment, în mijlocul aristocraţiei locale, acuma cu teroare citea din vestitul raport al nu mai puţin vestitului consilier de curte Somov, cum această ospitalieră şi docilă aristocraţie a fost pe vremuri caracterizată în actele oficiale :
„Origina comună şi educaţia asemănătoare a moldovenilor face ca moravurile lor să fie foarte deosebite de moravurile popoarelor cu idei sănătoase...
Pornirea dvorenilor moldoveni de a se sprijini reciproc împotriva ruşilor, pentru care nu simt decît ura ; — aversiunea lor de a se supune legilor fundamentale ale Imperiului îi duce la conspiraţiune tacită spre a ascunde situaţia reală din provincie...
Exclusivismul lor faţă de funcţionarii ruşi şi favoritismul faţă de cei moldoveni, îi face să proslăvească Moldova, tăinu-ind că acolo domină numai dreptul celui mai tare împotriva legilor divine şi omeneşti, exploatarea nemiloasă a statului în folosul exclusiv al boierimii..."
Instrucţiunile recente primite din Petersburg dezveleau în acelaşi timp intenţiunile guvernului imperial de a realiza în Basarabia reforma agrară mult mai largă, ca în restul imperiului, atît pentru a slăbi boierimea, cît şi pentru a asigura simpatiile ţărănimii pentru regimul rusesc.
— Domnul Covată, cum crezi dumneata, e-e-e, putem noi pune la cale aşa ceva, e-e-e, demonstraţie de credinţă către Maiestatea Sa împăratul din partea nobilimii, adică, e-e-e, un gest cavaleresc, e-e-e, îi dăm şi sufletul, e-e-e, şi moşie, cît vrea ! Putem aranja noi un fason de acestea ? A ?
Şi generalul îşi aţinti ochii bulbucaţi asupra lui Covată. Acesta arăta prin toată atitudinea lui că se topeşte de admiraţie şi respect pentru şeful său.
— La poruncă, excelenţa voastră ! S-ar putea pune la cale, să şoptim un cuvînt domnilor Vătruţă sau Chirilă. Şi aceştia vor şti să învîrtească pe Chirii Chiriacovici Leon şi pe Stephan Gheorghevici Cazară.
— Ce ? Cum ? — tună răguşit generalul — sărind în picioare, şi chiar sprîncenele lui stufoase se zburliră : — Vătruţă ? Chirilă ? Aceşti fracmasoni ? Aceşti carbonari ? Aceşti separatişti ?
109
io
Admiraţiunea, devotamentul şi respectul lui Covată parcă îl anihilau ; şi, contractîndu-se în colac, el îndrăzni totuşi să obiecteze :
— La poruncă, excelenţa voastră ! Dar n-am putea găsi pe nimeni altul pentru aşa ceva.
— Cum ? Dar aceşti patrioţi şi ruşi de sînge sau de suflet ca Feodor Feodorovici Carpinschi, Aristide Nicolaevici Brezo, în sfîrşit baronul August Ferdinandovici Holstorm ?
Covată se subţie, scăzînd la a patra parte din volumul său moral ; totuşi îndrăzni să insiste :
— La poruncă, excelenţa voastră ! Tocmai aşa, excelenţa sa Feodor Feodorovici Carpinschi, măria sa domnul şambelan Aristide Nicolaevici Brezo, domnul baron August Ferdinandovici Milbrey von Pfălzer-Groner zu Holstorm sînt mari patrioţi, supuşi credincioşi şi devotaţi Majestăţii Sale Imperiale ţarul Alexandru Nicolaevici. Dar sînt boieri mari, foarte mari, şi urmează să piardă pînă la două treimi din moşiile lor. Şi cum excelenţa voastră ştiţi, în toată împărăţia boierii mari, adevăraţi magnaţi, se cam ridică împotriva milostivelor reforme ale Majestăţii Sale ţarul Alexandru Nicolaevici, — ei spun că reforma agrară ruinează nobilimea şi răzvrăteşte gloata, că o îndeamnă la trîndăvie, că prăpădeşte agricultura şi că boieriii noştri vor pierde şi mai mult ca magistraţii din Rusia.
Generalul cade în fotoliu său şi o bucată de vreme îl fixează uluit pe acest model de funcţionar, „eminenţa griză" a tuturor guvernatorilor basarabeni de pe vremuri.
— Atunci ? să mă ploconesc eu acestor răzvrătiţi, acestor tulburători, separatişti ? A ! Am să-i turtesc pe toţi în corn de berbec, — răcni răguşit guvernatorul, — prototipul administratorilor cu „mîna de fier".
— La poruncă, excelenţa voastră ! Lăsaţi ! N-avem nevoie să ne ploconim înaintea nimănui. Doar, un mic meşteşug, aşa ceva se aranjează...
Chiar în acest moment în biroul lui Constantin Dimitrie-vici Chirilă, cei doi „răzvrătiţi şi separatişti" stăteau la sfat.
Ei erau pe atunci dintre cei prea puţini moldoveni din Basarabia care, trecînd prin universităţile ruseşti, — suferiseră influenţa curentelor de idei care agitau societatea din imperiu, se deprinseră să vorbească şi între ei mai mult ruseşte, fără totuşi să piardă sentimentul de solidaritate naţională romînească.
110
De faţă se găsea şi Ivan Nicolaevici Telega din Cemeleuţi, mizantropul judeţului X... .
Alexandru Matveevici Vătruţă, gînditor, ciocănea încet cu degetul pe masă, vorbind domol şi măsurat :
— Nu putem face nimic fără domnul Leon şi Cazară, — declară el : din spirit de opoziţie împotriva elicei familiei Carpinschi, ei moldovenizează şi bat în struna liberalismului şi a progresului.
— Ho-ho-ho ! — izbucni sardonic strîmbîndu-şi buzele senzuale Ivan Nicolaevici : — Aceşti latifundiari ? Dar reforma agrară le va croi în ferfeniţe latifundiile ; instrucţiunile de autonomie locală vor ridica greutatea specifică a ţărănimii şi a micii burghezii, în defavoarea nobilimii ; lor nu le prea poate conveni nici serviciul militar obligatoriu, nici reforma judiciară, care aduc o gravă atingere privilegiilor străvechi. — Nu fiţi copii ! încheie dînsul.
Constantin Dimitrievici îşi purta coama de argint vechi alergînd de la un colţ la altul al biroului :
— Dar Cazară vrea să fie mareşal ! — striga marele advocat al Basarabiei : El nu poate fi ales fără sprijinul boiernaşilor, pe care reforma agrară îi atinge mai puţin, iar celelalte reforme sînt în interesul lor ; — apoi avem şi noi cîţiva prieteni. Carpinschi pune toate în mişcare tocmai spre a-şi întări poziţiile faţă de reforme.
— N-aveţi grijă ! — îşi reluă firul, indomptabilul Negru : In privinţa reformelor troglodiţii noştri de toate coloraţiunile se vor înţelege de minune ; dar cu toţii vor asculta smirna poruncile lui Hvost. Boierimea moldovenească e moartă, — puteţi să-i cîntaţi prohodul : jinis Basarabiae !
— Dar e o clasă dominantă ! — nu se astîmpără Constantin Dimitrievici : Nu-i poate bate din picior orice Hvost !
— Eroare, amice, mare eroare ! — se ţinea şi mai dîrz Negrul : De cînd şi-a vîndut dreptul de primogenitură, — nu pentru un blid de linte, pe acesta i 1-a luat birocraţia imperială cu clientela ei, ci pentru petece de pergament, şi pentru tinichele colorate — şi de cînd a intrat ea însăşi în clientela de categoria a doua a acestei birocraţii, boierimea noastră nu mai e nici dominantă, nici măcar clasă. Ce fel de clasă poate fi, — înţelegeţi odată ! — strînsura fără nici un suflet, în care două generaţii succesive nu se pot înţelege în aceeaşi limbă, ci se deosebesc mai mult între ele decît triburile de la antipozi ? Boierimea moldovenească a pierdut, — şi tocmai în vremea cînd aceasta a fost
111
io»
mai necesar, — conducerea socială în Basarabia, — acel leader-ship, care singur poate justifica acumularea de avere şi o situaţie socială privilegiată. Ea s-a înstrăinat cu desăvîrşire de masele ţărănimii, care în truda ei milenară, zidind în adîncîmi viaţa, cum generaţiile polipilor de corali construiesc continente, a fost izolată, prin stratul impermeabil de cultură străină şi neasimilată, de orice rază de lumină. Aşa numita rusificare a Basarabiei, nu este decît un lung proces de sălbăticire şi pustiire sufletească ! în această situaţie boierii noştri nu-şi pot permite luxul unei atitudini demne, — sînt sortiţi să ajungă o turmă abjectă şi servilă în slujba oricui ţine biciul în mînă. Consecinţele, nu numai pentru starea ei morală şi intelectuală, dar şi pentru cea materială, nu pot fi decît tragice. Nu contaţi dar pe această mortăciune !
Nici oratorul nu putea şti atunci cît de profetice erau vorbele lui : pînă la sfîrşitul veacului, boierimea moldovenească din Basarabia pierdea nouăzeci la sută din moşiile ce-i rămăsese după reformă ; complect ruinată ea a format acea pepinieră de „zimbri", care înspăimînta Rusia şi dintre care se recrutau conducătorii „Ligii adevăraţilor ruşi", pogromiştii şi stîlpii obscurantismului intransigent şi... slugarnic...
Cap. XVII.
„SOBRANIA"
în aşteptarea zilei hotărîtoare, atît Feodor Feodorovici Carpinschi, în patul său din strada Moscovei, cît şi Stephan Gheorghevici Cazară, în strada Căuşani, ţineau casă deschisă şi masă pusă pentru partizanii lor.
Agenţii ambelor lagăre făceau o vie propagandă între boierii veniţi din toate colţurile provinciei, foarte dezorientaţi în faţa evenimentelor şi a problemelor la ordinea zilei.
Cei mai mulţi profitau de ocazie şi, fie din indiferenţă, fie din instinct de conservare, făceau act de prezenţă în ambele cartiere generale şi asigurau pe ambii rivali de concursul lor necondiţionat.
Baronul Golfstream clocotea, ca un cazan sub presiunea de zece atmosfere, şi calitatea lui de stîlp al partidului patrioţilor adevăraţi ruşi, la fiecare pas provoca la duel pe cei bănuiţi de lipsă de loialitate şi de tendinţi moldovenizante.
El perora cu vehemenţă, şi, în restaurante, la club, în stradă, se încaieră cu opozanţii, şi, în exploziunea patriotismului său neînfrînat, lăsa aproape toate localurile publice fără oglinzi şi pe mulţi chelneri cu capetele sparte.
Conu Petrache Bîrsianu profita de ocazie ca să-şi afirme talentul oratoric, interpelînd pe fiecare dvorean, ori unde-1 în-
tîlnea.
— Eu vă întreb, gospoda, cuda mă idiom ? Această prolo-jenie este nevînosima ! Naşi moşii, dărămaiţea, noi ne răzo-rim ! suntem vernopodan, talpa tronului. Cuda mă idiom, gospoda ? — zbiera dînsul, nemaiştiind el însuşi în ce limbă vorbeşte.
Pentru partida moldovenească propaganda a fost dusă cu multă discreţiune:
113
Afară de Costea Ursu din Măcărenci, poreclit „geambaşul" atît pentru faţa lui smeadă, cît şi pentru patima pentru cai care îl ruina, — nimeni din adepţii lui Stephan Gheorghevici Cazară nu se încumeta să ţie piept manifestărilor exuberante ale baronului Gulfstream.
Dar cu atît mai multă tenacitate se desfăşura lupta acoperită prin saloane, ca şi prin intervenţii la cucoanele boierilor îndoielnici sau şovăitori.
Smaragda Theodorovna Răutu primi şi ea vizita şefului real al partidului moldovenesc, Chirii Chiriacovici Leon, cunoscut ca „Metternichul" Basarabiei, — om blînd ca înfăţişare, care vorbea încet şi domol, aproape în şoapte, fără să ridice vreodată vocea, numai din cînd în cînd fulgerări de ochi negri trădînd o voinţă de fier ; rîsul lui ascuţit, aproape feminin, ciudat, adesea, înspăimînta pe convorbitorii săi, ca o ameninţare. Pentru boierii moldoveni supărarea lui Chirii Chiriacovici, de altfel, însemna lipsa de orice protecţie.
— Sărut mîna, coniţă, — a salutat el de la intrare pe Smaragda Theodorovna, şi cu toată vrîsta lui i-a sărutat cu mult respect mîna.
Smaragda Theodorovna, puţin jenată şi în acelaşi timp măgulită, şi-a exprimat mulţumirea de a vedea pe Chirii Chiriacovici.
— Stau chiar aici la hotel, şi am aflat că aţi sosit cu conu Iorgu, pe care nu l-am mai văzut de mult ; şi-mi aduc aminte cu atîta plăcere de ceasurile pe care le-am pierdut la dumneavoastră la Năpădeni, încît am ţinut să vă bat la uşă, aici la Chişinău, şi să am vreo două vorbe cu dumnealui. Vin vremuri grele pentru noi, moldovenii. Avem nevoie să mai stăm la sfat, ce şi cum îi de făcut. Că sînt mulţi din boierii noştri moldoveni, care sînt sau prea hîtri sau prea tembeli. Şi socot că şi cuconiţele noastre sînt cam de vină, — hi-hi-hi ! — le ameţeşte cinstea, pe care le-o fac cinovnicii cei mari înainte de alegeri. Hi-hi-hi ! Şi mare păcat îi rîvna aiasta a moldovencelor noastre pentru cinovnicii aduşi de vînt, cine ştie de unde.
Sub privirea atentă a lui Chirii Chiriacovici, la rîsul lui, Smărănduţa a simţit ca un fel de fascinare şi spaimă. Cam palidă în zilele din urmă, ea şi-a simţit deodată obrajii fierbinţi, şi apoi inima parcă i s-a oprit.
— Dacă am avea — a căutat s-o liniştească Chirii Chiriacovici, care îi observase emoţiunea : — Dacă am avea multe
boieroaice moldovene ca matale, ar merge strună şi boierii. Mai staţi multă vreme aici ?
— Pînă după Sobrania ; Egor Stepanovici cu greu a lăsat
moşia pe vremea aiasta.
— Da-da-da ! Aţi văzut pe coana Paulina Cazară ? M-a întrebat despre matale.
— Am venit aşa pe neaşteptate ! Egor Stepanovici n-a vrut să mă lase singură la Năpădeni. Apoi, pe vremurile acestea, trebuie să fie casa plină la Paulina Andreevna, şi nu ştiu cum să n-o supăr. Trebuie să aibă acum griji peste cap.
— O ! cum se poate ! Ţi-i naşă, şi ţine grozav la matale. Spune la toată lumea, că nu este în Basarabia altă duduie tînăra şi frumoasă, aşa de cuminte şi bună gospodină ca matale. Păcat ! Ai s-o superi, apoi cînd va afla că eşti pe aicea tot are să te poftească, şi nu e bine să nu-i fi călcat peste prag pînă atunci. /
Astfel Smaragda Theodorovna se trezi prinsă în vîrtejul mondenităţii Chişinăului. Sub patronajul Paulinei Andreevna, ea fu peste tot primită cu admiraţie, — nu numai pentru frumuseţea ei dar şi pentru tactul, demnitatea şi modestia cu care ştia să se poarte în acest mediu, pe care, pe vremea ei de pensionat, abia îl putuse întrezări ca orfană săracă în casa cîtorva colege.
Smaragdiţa, de altfel, se aruncă cu plăcere în vîrtejul petrecerilor. Ea plecase din Năpădeni pentru a fugi de contele Przewicki, — şi cu spaimă constată că ar trebui mai curînd să fugă de ea însăşi — de tainicele ispite care îi turburau cugetul.
Saloanele Chişinăului îi dădeau cel puţin rare momente de uitare de sine.
îşi înţelegea şi obligaţiunile, pe care i le impunea primirea mai mult ca prietenească — în saloanele „moldoveneşti".
Fără să-şi permite dar o intervenţie făţişă la Iorgu Răutu, — ferm convins că aceste treburi „nu sînt pentru un cap de femeie" —, ea, dînd urmare sugestiunilor lui Chirii Chiriacovici, a putut şi de această dată să aplice cu succes tactica ei obişnuită pentru ca, fără să-i ceară nimic direct, să-i sugereze atitudinea şi acţiunea dorită.
Toate simpatiile lui Iorgu Răutu erau, fireşte, de partea „partidei moldoveneşti". Dar el, ca şi mulţi dintre boierii moldoveni de atunci, era speriat de zvonurile asupra reformei agrare, iar partida „Carpinschineştilor" ştiuse să insinueze pe
114
115
sub mînă că triumful partidei moldoveneşti poate determina, ea reacţiune şi represiune, o aplicare mai drastică a normelor de expropriere.
O şoaptă la ureche de la om la om semăna nădejdea că că numai acea partidă, ca ruso-filă, poate găsi sprijin la Pe-tersburg şi îndulci reforma pentru Basarabia.
Iorgu Răutu se zbătea astfel, şi dînsul, între palatul din strada Moscovei, (ceea ce şi provocase, probabil, vizita amintită a lui Chirii Chiriacovici Leon) şi cel din strada Căuşanilor. Deşi, în nedumerirea lui, el nu-şi angajase încă cuvîntul nici într-o parte, diplomaţia savantă a Smaragdiţii puse însă capăt oricăror îndoieli ce ar fi putut avea.
Dintre ceilalţi „peripateticieni" care acceptau cu dezinvoltură ospitalitatea copioasă în cele două palate, cei mai mulţi nu se sfiau să jure credinţă în ambele lagăre, asigurîn-du-le de votul lor.
Numai Vasile Petrovici Bartic, deşi în fiecare zi putea fi văzut şi în strada Moscovei ca şi în cea a Căuşanilor, nu ascundea că vine numai în scopuri gastronomice, şi lăsa carieră liberă maliţiozităţii sale adesea brutale.
în ziua de deschidere a Sobraniei, afluenţa dvorenilor a fost mai mare ca de obicei.
După rnolebenul (tedeum) de rigoare la Sobor, boierii s-au adunat în salonul cel mare al palatului nobilimii. Guvernatorul, Excelenţa Sa Apolon Apolonovici Hvost-Berezinski, ca reprezentat al Majestăţii Sale ţarului, a adresat Sobranei celebrul său discurs, — acelaşi pe care îl pronunţa, fără multă variaţie, ori de cîte ori era silit să ia cuvîntul :
— Domnilor dvoreni... e-e-e-e... ca reprezentant al împărăţiei, e-e-e... ţin să vă salut, e-e-e !... Nobilimea este pavăza tronului, şi e-e-e... temelia împărăţiei. Aşadar, e-e-e... nu are decît origina pravoslavnică rusească... e-e-e... cu toţii sîntem, spun cu tărie... e... e... e... vra să zică, fii ai Sfintei Rusii şi, vra să zică, e... e... e... e... slugi împărăteşti e... e... e... Basarabia pusă la hotarul Sfintei Rusii... e... e... e... Dumnevaosatră ca dvoreni, e... e... e... e... să stăm cu toţii ca un zid de oţel. în numele Majestăţii Sale Imperiale ţarul Alexandru Nicolaevici declar Sobrania deschisă şi e... e... e... vă urez spor la muncă. Vă veţi face datoria, justificînd încrederea Majestăţii Sale Imperiale în e... e... e... în credinţa şi spiritul de jertfă a nobilimii, şi veţi răspunde la înaltul apel ce vi se adresează, e... e... e... în
116
acest moment solemn, istoric. Aşadar, să trăiască Majestatea Sa Imperială ţarul Alexandru Nicolaevici ! Ura !
— Urrra ! Vivat ! Să trăiască ! — au răspuns în cor boierii.
După plecarea guvernatorului, fotoliul preşidenţial a fost ocupat de Stephan Gheorghevici Cazară. Dar acesta, după încheierea formalităţilor, se ridică cu o deosebită solemnitate şi propuse ca :
— în vederea acestui moment solemn şi istoric, cum a declarat Excelenţa Sa, întrucît urmează o alegere care va avea o deosebită însemnătate, şi pentru care trebuie să ne dezbrăcăm de orice consideraţiuni personale sau de coterie, — rog Adunarea să hotărească să fie prezidată de prinţul Spiridon Spiridonovici Vatatzi, al cărui nume şi situaţie, ca şi respectul general de care se bucură, vor fi chezăşia unor hotărîri înţelepte şi patriotice.
— Rugăm, rugăm ! —• s-a auzit în toate părţile : Vivat ! Pe tribună s-a urcat un domn bătrîn,  cu o barbă albă
foarte decorativă, cu trăsături fine, desprins parcă din portretul vreunui împărat bizantin, la care, dealtfel, se unea genealogia familiei.
— Onorată Adunare ! vă mulţumesc pentru cinstea pe care mi-o faceţi. Sînt mîndru de a prezida această sesiune a nobilimii basarabene, ale cărei hotărîri vor avea urmări de mare însemnătate. Să trecem dar la lucurările de la ordinea zilei.
Dar „lucrările de la ordinea zilei" au fost expediate cu o repeziciune vertiginoasă. Dealtfel chestiunile cele mai importante au fost : votul unor subvenţiuni pentru „pensionatul nobilimii" de lîngă „gimnaziul regional", şi stăruinţa pentru a grăbi construcţia liniei ferate care urma să lege Chişinăul cu Odessa...
După sfîrşitul acestor lucrări, urma să se procedeze îa alegerea de mareşali, — interesul real al Sobraniei.
Dar, pe neaşteptate, a cerut cuvîntul Constantin Caşmir din Ţeiina, în judeţul s***, un boier relativ tînăr, care pînă atunci nu prea se amesteca în treburile dvoreneşti.
Cuvîntarea lui a căzut ca un trăznet asupra adunării, — mai întîi, prin faptul că a avut îndrăzneala de a cere de la candidaţi declaraţii programatice, — apoi prin îndrăzneala lui şi mai mare de a fi vorbit româneşte !
117
— Boieri dumneavoastră ! — grăi răspicat Constantin Petrovici. In ceasul acesta nu vă puteţi mărgini numai să cinstiţi prin alegeri pe un fruntaş al domniilor voastre. Cel ales va fi purtătorul de cuvînt al domniilor voastre, — al Basarabiei, — fiindcă astăzi în Basarabia numai domniile voastre aveţi dreptul de a grăi. Trebuie dar neapărat să ştim : ce va vorbi şi ce va înfăptui în numele nostru, în numele norodului nostru, alesul domniilor voastre. Se pregătesc mari şi multe primeniri în legiuirile împărăţiei, — toate aşezămintele urmează să fie zidite din nou pe alte temelii, boieri dumneavoastră ! Să fie dar buni boierii, care rîvnesc la cinstea de a fi stegari ai Basarabiei, să ne spună ce cred domniile lor despre desfiinţarea boierescului, şi cum trebuie să se facă aceasta ? Aşijderea, cum socot dumnealor că ar trebui întocmită cîrmuirea satelor, a tîrgurilor, a ţinuturilor şi a guberniei ? Precum şi cum urmează a se orîndui dregătoriile şi judecătoriile ţării ? Numai după aceasta vom şti şi noi cine este vrednic de a grăi în numele nostru, şi a norodului nostru... A urmat o tăcere îngheţată.
Chiar şi „baronul Gulfstream" numai peste cîteva minute s-a priceput să urle :
— Trădător ! Separatist ! Vîndut jidanilor ! Afară cu el ! La duel american !... Boierii însă tăceau.
Erau cuprinşi de spaimă ? Le impunea  curajul  civic ? Aduceau involuntar omagiul jertfei de sine ?
Cine ştie ? Poate că şi toate acestea împreună.
Cu acest prilej însă Alexandru Matveevici Vătruţă dovedi talentul său de tactician. Folosindu-se de confuziunea produsă, el salvă situaţia ridicîndu-se deodată a declara că socotea necesară, înainte de alegeri, redactarea în numele adunării a unei adrese către ţar, în care nobilimea Basarabiei să-şi afirme devotamentul ei nemărginit şi să asigure Majes-tatea Sa Imperială că e gata la toate sacrificiile, cerute de la ea în interesul tronului şi al ţării.
Declaraţia, al cărui înţeles nu putea fi îndoielnic, fiind salutată cu aplauze, preşedenţia o proclamă primită în unanimitate.
Atunci Alexandru Matveevici, spre mirarea adunării, propune o comisiune de redactare a adresei, în care să intre Feodor Feodorovici Carpinschi şi încă alţi doi dvoreni din „partida" acestuia.
118
—■ Rugăm, rugăm ! — răsună în adunare.
Feodor Feodorovici Carpinschi a înţeles imediat meşteşugul, dar n-a putut refuza însărcinarea şi s-a mărginit să insiste ca în comisiunea de redactare să intre şi domnii Stephan Gheorghevici Cazară şi Chirii Chiriacovici Leon.
— Rugăm rugăm ! — au repetat cu docilitate boierii. Cuvîntarea domnului Caşmir a fost uitată, — nici n-a mai
fost amintită de nimeni, ca şi cum nici n-ar fi fost pronunţată...
Ivan Nicolaevici Telega se apropia de Constantin Dimitrievici Chirilă şi de Alexandru Matveevici Vătruţă şi-i salută ironic pînă la pămînt :
— Cu glorioasă victorie asupra inamicului !...
în sfîrşit, după suspendarea pentru cîteva minute a şedinţei pentru „consultare", adunarea putu păşi la adevărata ei lucrare.
— Domnilor dvoreni ! —■ declară preşedintele : urmează să procedăm întîi la alegerea mareşalului gubernia! Care din domnii dvoreni îşi pun candidatura ?
în sală, deodată, se întronă o tăcere solemnă. Nici
o mişcare.
Stephan Gheorghevici Cazară cu modestie privea în jos,
fără să-şi ridice capul.
Feodor Feodorovici Carpinschi, cu indiferenţă, şoptea ceva la urechea unui boier voluminos şi coleric din sudul Basarabiei.
— Aşadar, domnilor dvoreni, cine sînt candidaţii ? — întrebă din nou Spiridon Spiridonovici Vatatzi.
Tăcere solemnă.
— Propun — sări deodată în mijlocul sălii baronul Gulfstream : propun pe Feodor Feodorovici Carpinschi !
— Rugăm, rugăm, rugăm ! — strigau boierii din toate părţile, închinîndu-se spre cel propus.
Feodor Feodorovici Carpinschi se ridică însă zîmbind şi
declară :
— Mulţumesc adunării. Dar nu cred că aş putea în zilele acestea servi nobilimea provinciei noastre. Vă rog să mă scutiţi de această onoare. Nu o pot primi !
— Rugăm, rugăm, rugăm ! — se aud din toate părţile aplauzele sălii, şi boierii se închină jos în faţa domnului Carpinschi.
119
Feodor Feodorovici, cu acelaşi zîmbet, se pleacă în faţa boierilor, refuzînd cinstea cu un gest elocvent.
— Eu propun pe Stephan Gheorghevici Cazară ! — s-aude deodată glasul lui Costea Ursu.
— Rugăm rugăm, rugăm ! — strigară iarăşi toţi boierii, aplaudînd, şi aplecîndu-se "de data aceasta spre Stephan Gheorghevici Cazară.
Acesta, foarte modest şi vorbind încet, încît ca să-1 audă boierii a trebuit să se stabilească o tăcere desăvîrşita în adunare, ■— refuză şi el cinstea '•
— Domnilor dvoreni ! De zece ani aproape am purtat sarcina de a reprezenta interesele nobilimii din gubernia noastră. Nu pot pretinde că am fost întotdeauna la nivelul misiunii pe care mi-aţi încredinţat-o. Dar în zilele acestea este nevoie să facem apel la forţe noi. Mulţumindu-vă dar din inimă pentru marea cinste ce mi-o faceţi', vă rog să îndreptaţi voturile dumneavoastră spre unul mai demn decît plecata slugă a dumneavoastră, şi mai capabil de a realiza dorinţele dumneavoastră.
— Rugăm, rugăm, rugăm ! — nu se lăsau boierii.
Dar Stephan Gheorghevici rămase, cu toată modestia lui, neclintit.
După mai multe încercări, în care boierii zadarnic rugau cînd pe Stephan Gheorghevici, cînd pe Feodor Feodorovici, — preşedintele constatînd că nimeni din membrii adunării nu acceptă candidatura, ceru, conform cu legea, ca adunarea să fixexe ea însăşi prin buletine secrete, candidaturile, asupra cărora ar urma votul cu bile, în ordinea numărului de buletine depuse pe numele fiecărui candidat.
Fixarea candidaturilor prin buletine, constituia interesul culminant al adunării, fiindcă votul cu bile nu putea fi, în cazul cind un nume întrunea cele mai multe buletine, decît o pură formalitate.
Boierii cunoscuţi ca partizani mai aprinşi ai vreunui partid în luptă, se adunară în grupuri, îşi şopteau la ureche, sau se certau gesticulînd cu violenţă, dar cei mai mulţi se retrăseseră în colţuri discrete ca să-şi scrie buletinul.
Rezultatul scrutinului a dat 171 de buletine cu numele Cazară şi 143 cu numele Carpinschi.
Un număr neînsemnat de buletine cuprindea şi alte nume din care unul al „baronului Gulfstream", ceea ce 1-a adus imediat pe acesta în stare de incandescenţă. El vocifera amenin-
120
ţînd şi provocînd, nici el nu mai ştia pe cine, la duelul american.
Ambii candidaţi principali au fost decepţionaţi de acest rezultat.
Stephan Gheorghevici a adresat mulţumirile sale din toată inima boierilor, care l-au onorat propunîndu-i candidatura, dar a repetat din nou că nu o poate accepta.
Aceeaşi declaraţie a urmat, cu un ton de mîndrie jignită, şi din partea lui Feodor Feodorovici Carpinschi.
— Rugăm rugăm, rugăm ! — vociferau boierii fără ca nimeni să mai poată spune pe cine îl rugau.
Ivan Nicolaevici Telega se ţinea de coaste în hohot de rîs ireverenţios ; Vasile Petrovici Bartic rînjea.
Prinţul Spiridon Vatatzi, ca preşedinte, dispuse atunci să se procedeze la votul cu bile.
Stephan Gheorghevici Cazară, al cărui nume întrunise cele mai multe buletine, urma să fie votat cel dintîi.
— Domnilor dvoreni, —• declară preşedintele cu gravitate : întrucîf nici unul din candidaţii propuşi nu acceptă, urmează să votăm întîi pentru candidatul propus de dumneavoastră, care a întrunit cele mai multe buletine.
îndată boierii începură să treacă pe rînd la urne.
Stephan Gheorghevici s-a retras din momenntul acesta într-o sală de alături ; iar Feodor Feodorovici Carpinschi, cu prietenii săi, ocupînd punctele strategice din sală, observau cu multă atenţiune atitudinile şi gesturile votanţilor.
— Domnilor dvoreni, — declară preşedintele rezultatul voturilor : Stephan Gheorghevici Cazară a întrunit 211 bile albe şi 87 de bile negre. Acum urmează să votăm cu bile pe următorul candidat, după ordinea buletinelor primite.
— Domnule preşedinte, — întrerupe nervos Feodor Feodorovici : Cu insistenţă am rugat onorata adunare să nu-mi pună candidatura. Mulţumesc celor care au socotit că aş putea fi util nobilimii, dar declar, încă o dată, că nu accept candidatura şi rog să consideraţi pe onoratul meu prieten Stephan Gheorghevici Cazară ca singurul candidat.
— Ura ! — izbucni deodată Costea Ursu ! bilele pe tavă, boierilor ! pe tavă ! Trăiască alesul nostru în unanimitate Stephan Gheorghevici Cazară !
Nu se ştie de unde se găsi o enormă tavă, pe care fură vărsate toate bilele albe. Şi boierii, în frunte cu Chirii Chiriacovici Leon, care ţinea tava sus, s-au îndreptat spre salonul
121
în care se retrăsese Stephan Gheorghevici. Acesta însă, tot modest şi ferm, — declară că onoarea este pentru el prea mare — şi nemeritată, sarcina prea grea pentru puterile lui, şi emoţionat rugă pe boieri să insiste ca să urmeze votul pentru stimatul său amic Feodor Feodorovici Carpinschi.
— Rugăm, rugăm, rugăm ! Nu se poate ! Să trăiască alesul nostru în unanimitate j_ Ura Ura ! Urrra ! Trăiască Feodor Feodorovici ! Ura ! Trăiască Stephan Gheorghevici ! — urlă atunci aproape întreaga adunare.
în sfîrşit, după mai multe încercări zadarnice, ca această cupă să treacă pe lîngă el, — Stephan Gheorghevici se resemna să fie, pentru a patra oară, ales mareşal al nobilimii guber-niale.
Ivan Nicolaevici Telega, cu solemnitate felicita pe domnii Vătruţă şi Chirilă :
— Habemus Papam ! — aclama el cu un tremolo melodramatic în voce...
Alegerile pentru mareşalii de judeţe s-au desfăşurat peste tot cu acelaşi ceremonial, şi peste tot, afară de judeţul Ben-deri, unde a reuşit un membru al familiei Carpinschi, a biruit „partida moldovenească".
în judeţul S*** a rămas mareşal tot conu Petrache Bîr-sianu din Boroseni.
Cap. xvin.
CHIOŞCUL
Smaragdiţa, alintată de societatea din Chişinău, lua parte la toate serbările, recepţiunile şi alte petreceri organizate cu prilejul adunării nobilimii.
Dar în zadar încerca ea să fugă astfel de sine însăşi.
In fiecare seară pregătindu-se pentru vreo recepţie de salon, o reprezentaţie teatrală sau un concert, era prinsă de o mare teamă de a-1 întîlni pe contele Przewicki.
Cuvintele pasionate din scrisoarea ale cărei peteci fuseseră duse pe apele Nistrului în necunoscut, îi ardeau amintirea şi-i
excitau imaginaţia.
Seara, întorcîndu-se acasă după un succes monden, ea se simţea însă decepţionată, pentru că teama ei nu se realizase.
Contele Przewicki rămînea nevăzut.
Din cînd în cînd în saloane se povestea despre antecedentele lui, despre legăturile lui de familie, şi se pomenea şi de acel conflict misterios în lumea înaltă a Petersburgului, care a avut de consecinţă exilul în garnizoana din S***.
Smaragdiţa nu-şi dădea bine seama pentru ce o cuprinde melancolia ori de cîte ori temerile ei se dovedeau nejustificate. Era o părere de rău ? Era un sentiment obscur de ofensă ? Era înşelată o nădejde, adînc ascunsă în subconştient ?
Adesea, după o serată obositoare, pînă în zori de zi nu putea închide ochii, zvîrcolindu-se în patul ei înfierbîntat.
Iorgu Răutu, cu obiceiul lui de ţară, sculat dis de dimineaţă, o întreba cu îngrijorare :
— Ce ai, fa femeie de te zbuciumi aşa ? Nu ţi-e bine ? Să chemăm un doctor, ai să te prăpădeşti aşa !...
— Mi-e dor de copii, Egor Stepanovici, n-am răbdare, să ne întoarcem acasă.
123
— Iaca ! Mare treabă ! Apoi îndată ce se isprăveşte comedia aiasta, pornim.
La Năpădeni, în primele zile după întoarcere, Smărăndiţa părea mai liniştită în mijlocul copiilor şi grijilor de căsnicie. Sonia, un delicios copil de trei ani, — „portret leit al mamei", cum spunea Margareta Josef ovna, — fetiţa în adevăr frumuşică şi drăgălaşă, foarte deşteaptă şi calină, — dădea mare bucurie Smărăndiţei, o întărea sufleteşte, îi potolea neastîmpărul, împrăştiind himere şi năzuinţi nedesluşite.
Sonia era copilul ei preferat, şi nu rareori Smaragdiţa simţea remuşcări de cuget cînd, dezmierdînd şi alintînd pe Sonia, sau aruncînd-o în sus, încît amîndouă se prăpădeau de rîs, micuţul Tosia, un butucel care nu avea nici doi ani, îşi manifesta gelozia şi aninîndu-se de poala mamei, plîngător se ruga : „V'eau şi eu huţa, huţa !"
Vinovată, Smărăndiţa lăsa jos pe Sonia şi ridica în braţe pe micuţul protestatar, care gîngăvea strîngînd-o tare de gît.
Natalia Chirilovna se arăta acum mai rar la Năpădeni. De cînd a fost înmînată scrisoarea contelui Przewicki, s-a manifestat oarecare înstrăinare din partea Smaragcliţei, deşi dînsa nu amintea cu nici un cuvînt despre acest incident, şi, în aparenţă, o primea cu aceeaşi afabilitate.
Musafirul, cel mai des şi cu mai multă plăcere primit la Năpădeni în vremea aceea era coana Anica Mesnicu, care iniţia pe tînăra gospodină din Năpădeni în toate tainele reţetelor sale.
Instalate în coridorul de sub arcade al flighelului, ele supravegheau fabricaţiunea nesfîrşitelor feluri de dulceţuri şi şerbeturi, — din fragi, zmeură, vişini, cireşi negre, prune verzi şi nuci „în lapte", foi de trandafiri, coaje de portocale şi de lămîi, — în variante nesfîrşite ; apoi a murăturilor de castraveţi, ardei, pătlăgele roşii, şi de toate legumele imaginabile.
Interesul culminant însă îl avea operarea claponilor, artă pentru care coana Anica era vestită în toată Basarabia.
Toate se pregăteau în cantităţi enorme, în vederea sezonului de iarnă, cu adunările ei de vînătoare şi sindrofii boiereşti.
Smaragdiţa se dovedea elevă bună, îşi dădea toată silinţa şi arăta mult interes pentru această alchimie casnică.
Dar coana Anica, în marea ei experienţă de oameni, şi-a dezvoltat destul dar de pătrundere psihologică, pentru ca să-şi
124
dea seama, că resorturile căsniciei Răuteştilor nu funcţionează fără oarecari asperităţi.
— Mămiţică, mămiţică, vrreau şi eu, vrreau şi eu să fac serrbet, — declară într-o zi hotărît, — graseind delicios, — Sonia.
— Iaca, drăguţă, avem să facem îndată ! Gafiţo, să aduci ligheanul cel mic pentru duduia Sonia ! — porunci Smaragdiţa, luînd fetiţa în braţe, — să-1 punem aici ca să fiarbă împreună cu şerrbetul.
— Apoi, Smaragda Theodorovna, dragă, să ierţi, — îi spuse tacticos coana Anica : nu e bine să alinţi aşa copiii. Ţi se suie în cap ; copilul trebuie să ştie de frică, şi mata îi faci toate pe poftă Soniţei !
Smaragda a simţit reproşul.
— Ţiu tot aşa, — răspunse ea : — şi la Tosia, dar ştii, coană Anica, încă-i prea micuţ şi-i băiat. Altfel cresc fetele.
Coana Anica, cu un enorm şorţ alb însîngerat, — şi ope-rînd pe genunchii ei un cocoşel, vorbea măsurat ca întotdeauna, fără a-şi întrerupe ocupaţiunea :
— Da, da ! Smaragda Theodorovna, eu nu spun altfel. Poate merge aşa cu un copil, doi ; dar eşti încă femeie tînăra ; şi au să mai vie şi alţi copii, şi dacă ai să-i creşti aşa pe toţi, n-au să ştie de frică, şi au să te dee peste cap pentru toate năzăririle lor. Atunci îţi vei blăstăma şi zilele.
— Dar, coană Anica ! — obiectă cu vioiciune Smaragda, strîngînd la piept pe Sonia : dar eu n-am să mai am alţi copii : o fată, tovarăşă de bătrîneţă, şi un băiat ca stîlp al casei, şi îi destul, nu-mi trebuie alţii.
— Ehei, maică ! eşti încă iarbă verde. Ce ştii mata despre viaţă ? Ai făcut unul după altul, în doi ani, doi copii, şi crezi că cu aiasta te va ierta Dumnezeu 7 şi conu Iorgu ce zice ? este încă un bărbat verde, — doar nu te-a luat ca să se uite la mata ca la o icoană !
Coana Anica se plecă, zîmbind cu înţeles, pentru a ridica dintr-un paner de la picioarele ei un alt cocoşel.
— Dar nu vreau, nu vreau, nu pot ! — protestă Smaragda ; şi doctorul a spus...
— Ei, maică, doftorii spun multe, dar femeia trebuie să-şi facă rostul ei, după cum a lăsat Dumnezeu, — continuă cu convingere coana Anica, după ce şi-a şters mîinile de şorţ : Eu îţi vorbesc matale, maică dragă, ca femeie bătrînă, să nu te dai
125
11 — In preajma revoluţiei, voi. I
la aceste gînduri ; Conu Iorgu e om bun să-1 pui la rană, — dar e bărbat, şi bărbaţii sînt varvari ; ei nu ştiu multe şi dacă nu le dai de rost, îţi strici viaţa, maică dragă ! Ehei ! Ce ştii matale ? mai bine să ai zece copii !...
Coana Anica, la aceste cuvinte, a pus mîna pe umărul Smaragdiţei, şi i-a şoptit la ureche :
— Nu te lua după zîrghita ceea de Nataliţa. I-a dat Dumnezeu multe daruri şi învăţătură, şi un bărbat care o iubeşte ; dar ea zburdă cu coada în vînt. Să mă crezi, maică, n-are să isprăvească cu bine. Să nu smintească încalţe şi pe alţii. Nu te supăra de vorba mea proastă, dar mata n-ai mamă, mie nu mi-a dat Dumnezeu copii. Şi eu văd multe şi ştiu multe.
Smaragda, strîngînd şi mai tare la pieptul ei pe Sonia, îşi retrase umărul de sub palma coanei Anica.
— Poţi să ştii dumneata multe, coană Anica, dar dacă grăieşti aşa, nu mă cunoşti pe mine ; şi obijduieşti degeaba şi pe Nataliţa, care e femeie veselă, vorbeşte multe, dar îşi iubeşte bărbatul şi îl îngrijeşte, cu sănătatea lui slabă, ca o dădacă. Gafiţo. Gafiţo ! — strigă ea îndată, voind să taie această conversaţie care o cam irita : — N-aduci ligheanul cela ? Iată Soniţa, avem să facem serrbetul tău : cu linguriţa, aşa-a-a !...
Coana Anica, femeie cuminte, tăcu clătinînd puţin din cap ; apoi se aşeză iarăşi pe taburetul ei, şi îşi luă un nou cocoşel din paner.
După această convorbire Smaragda trata pe coana Anica cu foarte multă afabilitate şi atenţiune, dar aceasta se simţi totuşi pusă oarecum la distanţă, şi nu-şi putea permite confidenţe şi expansiuni ca altă dată.
Vara înainta în mijlocul acestor ocupaţiuni şi griji. Anul a fost rodnic.
Iorgu Răutu îşi petrecea vremea, de dimineaţă pînă seara, mai mult pe cîmp.
Petrecerile mondene şi serbările în cursul verii erau, natural, foarte limitate.
Contele Przewicki nu se mai arăta la Năpădeni. Smaragda 1-a întrezărit numai de vreo două ori : odată la Vîntura, unde a fost de ziua Paulinei Andreevna, şi altădată în S***, la o serbare de binefacere, organizată acolo de ispravnicul Voljin, sub patronajul doamnei Rosalia Bîrsianu, soţia mareşalului.
126
Smaragda, văzîndu-1, simţi cum tot sîngele îi fuge din inimă, cum i se taie respiraţia, şi-şi încorda toate puterile ca să nu-şi trădeze emoţiunea.
— Sărut mîna, Smaragda Theodorovna ! — o salută adînc Przewicki : îmi pare bine că vă văd sănătoasă. De mult n-am avut prilejul să vă întîlnesc. Am auzit, că aţi fost la Chişinău în primăvara aceasta ! Aţi petrecut bine ?
El vorbea liniştit, politicos, — dacă însă cuvintele erau indiferente, intonaţia sublinia subînţelesul destinat numai pentru Smaragda.
Aceasta auzea, parcă printr-un văl gros, şi cu greu îşi strecură în răspuns nişte cuvinte fără şir !
— Da ! Nu ! Mulţumesc.
După o nouă închinăciune respectuoasă, contele Przewicki se adresă către o altă doamnă de la serbare, şi în curînd deveni, ca de obicei, centrul societăţii, — glumea, povestea anecdote, provoca glume şi izbucniri de hohote de rîs.
Şi Smaragda, care se aştepta, oricînd ieşea în lume, la o întîlnire cu Prezewicki, era iarăşi cuprinsă de acelaş sentiment amestecat de teamă, în prevederea întîlnirii, şi de decepţie, cînd prevederea nu se realiza ; dar după întîlnire o apucă şi disperarea şi revolta, urmate de o apăsare sufletească aproape de o prostraţie ; încă multă vreme, nici gospodăria, aproape că nici copiii n-o mai interesau, şi ea se surprindea stînd ceasuri întregi în faţa portretului împărătesei Eugenia din Niva.
Spre sfîrşitul lui august, cînd primele vestigii de toamnă colorau frunzele parcului din Năpădeni, Smaragda despărţin-du-se într-o zi de copii pe terasa de jos, din faţa Nistrului, porunci Margaretei Josefovna şi dădacei :
— Se întunecă, şi cam trage vîntul din vale. Să duceţi copiii în casă ; eu am să vin îndată, după o mică plimbare prin parc, că-i tare frumos.
Ea porni cu încetul prin aleea umbrită, spre chioşcul din deal, de unde se deschidea o privelişte largă, la dreapta asupra dealurilor dulci ale Basarabiei, la stînga asupra cîmpiei din Podclia pînă la orizontul din răsărit, aurit de reflexul soarelui care se culca în nori după dealurile din apus ca într-o mantie sumbră căptuşită cu mătasă roşie.
Aşezată pe bancă în chioşc, ea se simţea pierdută în această nesfîrşire, părăsită, lăsată pradă zbuciumului său, unor porniri nedesluşite, unei nostalgii neînţelese.
127
11*
— Pfu ! — scuipă uşor Iorgu Răutu : — Să nu fie de deochi. Ce vedenie ţi s-a năzărit ? De ce te cuci singură în parc ? Poate să treacă prin fund vreun beţiv sau vreun ţigan şi să te spărie pînă la moarte, păcatele mele !
— Nu-i nimic, Egor Stepanovici. Nu-i nimic ! — spunea tot mai liniştită Smaragda : Aşa sînt proastă eu, — şi-şi ră-zemă capul de umărul lui Iorgu, parcă simţind nevoie de sprijin.
Iorgu Răutu, mîngîind-o mai departe, foarte îngrijat, porunci deodată :
— Să meargă cineva după baba Vasilica, s-o descînte de spăriet.
— Nu, nu trebuie, Egor Stepanovici ! — sări îndată Smaragdiţa : Nu trebuie ! Mi-a trecut !
Iorgu, bucuros, o îmbrăţişa, o strînse în braţe, o dezmierdă şi o sărută cu drag pe frunte. Pentru prima oară, după patru ani de căsnicie, el parcă simţi o apropiere spre el din partea nevestei, — şi, pentru prima oară după naşterea lui Tosia, Smaragdiţa părea cel puţin resemnată, ca înainte.
Seara, după ce şi-a pus în cabinetul său „halatul", Iorgu Răutu a intrat hotărît în iatac.
Mama Zoiţa, care dormea la uşa iatacului, ascultă puţin, apoi, la un gemet înăbuşit, îşi făcu cruce, şi se rugă fierbinte, înainte de culcare.
Din acea zi ea încetă de a mai aşterne pentru boier, în cabinet.
Din acea seară neuitată din august, Smaragdiţa trăia două vieţi paralele, care nu aveau nici o legătură între ele. Personalitatea ei se dedubla.
Pe de o parte ea nu se consacrase niciodată cu mai mult interes gospodăriei, îngrijirii de copii şi îndatoririlor sale de soţie ; ea acceptase schimbarea de regim, — şi deşi se simţea mai strivită chiar ca la începutul căsniciei, se lupta ca să suprime orice gest de aversiune.
Niciodată nu fusese ea mai supusă, mai atentă faţă de Iorgu, şi totuşi niciodată nu simţise mai puternic bariera sufletească ce-i despărţea ; cu toată dorinţa ei de apropiere, momentele de intimitate păreau mai brutale şi provocau în sufletul ei o re-acţiune mai violentă ca acea din noapte grozavă a nunţii.
130
Bietul Iorgu Răutu, fericit, nedeprins cu „fasoane", nu-şi dădea seama că Smaragdiţa, în pornirea ei de soţie şi de femeie, zilnic parcă se izbea de un zid rece, care o îndurera şi o îngheţa.
Incidentul din chioşc, pusese un hotar în viaţa ei, şi dăduse naştere unei noi fiinţe morale. Amintirea aceasta îi răscolea tot sufletul, o răzvrătea, o revolta, fiind în conflict cu credinţa ei şi cu întreaga ei concepţie morală.
Dar ciudat,  revolta nu  era împotriva lui Przewicki ! Dimpotrivă, icoana lui provoca în ea aceeaşi senzaţie violentă, acelaşi fior, rece şi arzător, care o fulgera din creştet, prin şira spinării pînă în vîrful degetelor, aceeaşi înfrigurare, plină de durere şi de voluptate, care îi înflăcăra tot trupul.
Fără voie ea îşi aducea aminte de cuvintele Nataliţei, cînd o întreba „dacă îi plac bărbaţii".
„Ah ! Aceasta-i !" — îi trecea prin gînd, şi ea se revolta împotrivă-i şi . . împotriva lui Iorgu, — ei sînt vinovaţi pentru celălalt ! pentru păcat .'
In zadar lupta tînăra femeie împotriva acestei senzaţiuni violente, pe care conştiinţa ei o condamna, în adevăr, ca un păcat, ca dovada unei porniri ticăloase, a unei ispite pornite de la necuratul vînător de suflete.
■—• Maică, Fecioară Prea Curată ! mijloceşte ca Dumnezeu să-mi ierte păcatele, să goneşti duhul cel rău, să dai linişte sufletului meu, să-mi dai izbăvire şi putere de viaţă curată ! —se ruga ea fierbinte în fiecare seară, înainte de a se culca în patul ei, în care nu-şi mai găsea odihnă.
Pe Nataliţa o evita acum cu stăruinţă. îi era frică. îndată ce o vedea reînvia în ea aceeaşi simţire diavolească, şi i se părea că Nataliţa, dacă nu ştia, ar fi ghicit starea ei. Şi se ofilea din zi în zi, sănătatea ei delicată se zdruncina, şi totuşi refuza cu îndărătnicie îngrijirile doctorului şi respingea sugestiunile de distracţiune sau petreceri.
Sub pretext de indispoziţie, nu se mai arăta în societate, şi chiar cînd vecinii sau rudele veneau la Năpădeni, ea lăsa mai mult în seama Margaretei Jozefovna grijile gospodăriei, şi rar apărea din iatacul ei, în care accesul era limitat chiar pentru matroanele din cele mai cu greutate şi pentru prietenele ei cele mai apropiate.
131
Iorgu Răutu nu avea nici spirit de observaţie, nici pătrundere psihologică, pentru ca să îngrijească prea mult de aceste „toane". Era mai mulţumit, pentru că ei însuşi nu avea nici un gust pentru petreceri mondene, — iar vînătcrile iui nu prea sufereau din pricina aceasta.
Apoi Smaragdiţa, stînd acasă, departe de lumea saloanelor, în care el se simţea întotdeauna străin, părea mai apropiată de el, şi mai pătrunsă de îndatoririle ei de mamă şi de soţie.
Aşa a trecut, pe nesimţite, toamna şi a înaintat iarna.
Crăciunul, Anul Nou, Bobotează au fost petrecute în cercul familiei, la Năpădeni, în linişte.
Dar pe la începutul lui ianuarie, singură la masă, — Iorgu fiind plecat la o „goană" în vecini, — Smaragdiţa a fost apucată subit de un leşin şi de o neputinţă.
Nemaiputînd lua nimic în gură, ea se gîndi puţin, îşi concentra amintirile ultimelor săptămîni şi, deodată, fu cuprinsă de groază.
Lăsînd masa, plecă, în iatacul ei, nespus de nenorocită, zdrobită, şi se aruncă în pat, zguduită de un plîns amar. Apoi îndată se ridică şi chemă pe Margareta Jozefovna :
— Margareta Jozefovna, dragă, să porunceşti lui Dumitru, vizitiul, să puie caii la sanie. Mergem la Oniţcani, mi-e dor de Natalia Chirilovna, pe care n-am văzu t-o Dumnezeu ştie de cînd. Unde sînt copiii ?
— Se joacă în odaia lor, sînt veseli şi bine.
— Să mi-i aduci aici !
Sonia a ţîşnit în iatac ca un vifor şi s-a aruncat la genunchii mamei ; butucelul de Tosia o urmă imediat, iegănîndu-se în felul lui, şi se sui chiar pe genunchi.
Smaragdiţa se aşeză pe covor şi îi luă pe amîndoi în braţe :
— Fiţi cuminţi, dragii mamei ! Eu mă duc pentru un ceas pînă la tiotia Nataşa, am să vă aduc de acolo jucării. Tu, So-niţa, să ai grijă de Tosia, tu eşti acum fată mare.
— Dar pot să-1 trag de ureche dacă nu se poartă cuminte şi e obraznic ? — întrebă Soniţa.
Tosia şi începu să urle cu anticipaţie :
— Nu veau, nu veau, — tropotea el din picioare, apoi se aruncă jos şi începu să se rostogolească pe covor.
Smaragdiţa parcă a fost uşurată, şi prinzînd curaj, începu să rîdă :
— Nu, nu ! să nu-1 tragi de ureche, Sonia dulce, Tosia e băiat cuminte, el înţelege cînd îi vorbeşti cu binişorul.
Natalia Chirilovna fu, desigur, surprinsă văzînd pe fereastră sania din Năpădeni intrînd în curte. Ea sări în cerdac şi chiar înainte de a fi coborît Smaragdiţa din sanie, o copleşi cu întrebări :
— Ce s-a întîmplat ? eşti singură ? Unde e moş Iorgu ? De mult nu te-am văzut !
Smaragdiţa căzu în braţele ei în spasme de plîns, fără să spuie nici un cuvînt.
Natalia Chirilovna a dezbrăcat-o de blănuri, a dus-o în iatacul ei, care întotdeauna ruşina puţin pe Smaragdiţa prin gravurile din pereţi şi oglinzile cu meşteşug aşezate. După ce a cuicat-o pe divan, ea a căutat mai întîi s-o liniştească pe tînăra femeie, prin îmbrăţişări, mîngăieri de cuvinte dulci :
— Nu plînge, Dusea ! Nu poate fi ceva grav ; o mică supărare cu moş Iorgu sau cu copiii ?
Smaragdiţa, lipindu-se de prietenă, ca în alte vremuri, îşi mărturisi, în sfîrşit, durerea :
— Sînt iar însărcinată ! Al treilea copil ! Ani abia nouăsprezece ani, nu mai pot !
— Nimic, nimic, Dusea ! Poate numai ai răcit, se întîmplă. Ne înşelăm cîte o dată, aşa. Fii deocamdată liniştită, avem să trimitem după Fecla Ivanovna, şi ea ne va spune, poate-i o greşală. Şi, în orice caz, nu e mare nenorocire ; ai avut doi, ai să ai trei. Iată eu mă căznesc ca să am măcar unul ! Şi aş fi fost fericită, nici nu-ţi poţi închipui cum, să am şi zece ! Şi pe tine te-a blagoslovit Dumnezeu. Dar nu ! — deodată ridică ea revoltată vocea — : moş Iorgu nu este de iertat. Tu eşti un copil, ar fi trebuit să te cruţe, e un varvar, o bimtă...
Smaragdiţa, la evocarea aceasta, a început din nou să plîngă amar :
— Nu pot, Nataliţo ! nu pot, nu vreau şi doctorul spunea că am să mor ; şi mai bine să mor decît aşa viaţă !
— Ei, Dusea, Dusea, ce prostii spui ! — Nataliţa o mîngăia pe tuşica ei pe cap ca pe un copil : De altfel, — asigură dînsa : se poate găsi un meşteşug, dacă se întîmplă ceva. Sînt mijloace pentru aceasta. Ştiu eu multe cucoane care au scăpat. Chiar baba Vasilca de la voi, din Năpădeni, e cunoscută pe tot malul Nistrului. Toate fetele din împrejurimi cînd păţesc ceva, aleargă Ia ea şi le ajută. Iaca, şi Mariţa mea a trecut pe la ea. Dar unde e moş Iorgu ?
132
133
— La goană, la Cuhureni, de vreo două zile. Şi de acolo era vorba să plece în sus, pe la Ciripeni.
— Cu atît mai bine ! Eu voi aranja numai ceva pentru căpitanul meu, care de o bucată de vreme nu ştiu cum tot lînce- • zeşte, şi plecăm împreună la Năpădeni, şi înainte de toate trimitem după Fecla Inanovna, ca să ştim cum stăm ; şi apoi poate ne va ajuta şi ea.
Diagnoza Feclei Ivanovna nu lăsa nici o îndoială. Fecla Inanovna însă se arătă prea puţin dispusă de a „ajuta" pe Smaragdiţa.
După insistenţa energică a Nataliţii, după rugăminţile şi lacrimile Smaragdiţei ea prescrise acesteia nişte băi, diferite prafuri, pilule şi decocţiuni, care doar îi provocau vărsături şi ameţeli, şi vădit îi -ruinau sănătatea, dar fără efectul dorit.
Au fost zadarnice chiar serviciile babei Vasilca, o femeie bătrînă, cu trăsăturile feţei care vădeau frumuseţea dispărută, cu ochii vii. Deşi încercase de toate : descîntece, afumări, ierburi, băuturi, masagii ; — nimic nu ajuta !
Smaragdiţa slăbise cumplit, aproape nu se mal ridica din pat şi refuza, la toate stăruinţele lui Iorgu Răutu, să consulte pe vreun medic.
Iar Natalia Chirilovna, care aproape zilnic petrecea acum la Năpădeni, căuta să-1 liniştească, să-i explice starea Smarag-diţii, ca rezultat al oboselii, al răcelii, sau al altor indispoziţiuni trecătoare.
Dar într-o zi/ cînd Smaragdiţa voind să se ridice de la masă, fără să fi putut lua ceva în gură, căzu leşinată în fotoliul ei, albă ca varul şi rece, — însăşi Natalia Chirilovna a cerut să fie imediat invitat doctorul Cojocărescu.
Acesta, om de lume şi cu multă experienţă, în acelaşi timp un vechi prieten al casei, şi-a dat seama îndată de situaţie, a liniştit pe Iorgu Răutu, a îmbărbătat pe Smaragdiţa, şi, în urmă, a avut o conversaţie între patru ochi şi cu Natalia Chirilovna, după care aceasta a ieşit cu obrajii înroşiţi şi cu ochii plînşi.
Viaţa a biruit.
Şi aceasta a fost prima victorie repurtată de cel care avea să fie Vania Răutu, în lupta pornită chiar de la pragul existenţei sale.
Cap.XX.
PECETEA DESTINULUI
Sarcina a fost grea. Starea bolnavei era încă agravată de o mare turburare sufletească.
Dulcea şi zburdalnica Mignonetta de altă dată a fost cuprinsă de o violentă revoltă împotriva jugului matrimonial şi de o atroce pornire împotriva tuturor care i-1 impuneau.
Resemnarea cu care îşi acceptase soarta, hotărîrea luată de a-şi împlini cu sfinţenie îndatoririle de mamă şi de soţie, s-au risipit ca frunzele de toamnă ; toate normele morale moştenite, prescripţiunile religiunii i se păreau acum menite numai s-o nenorocească, uneltiri ale unei conjuraţiuni perfide, mijloace de prigonire feroce.
Simpla apariţie a lui Iorgu Răutu, — icoană vie de josnicia şi cruzimea destinului ei de femeie, — îi provoca o criză nervoasă ; o atingere a lui şi adesea un simplu cuvînt prietenos din parte-i, dezlănţuiau accese de nervi, care îl speriau grozav pe bietul om, încît el se supunea, fără nici o protestare, îndemnurilor Nataliei Chirilovna sau chiar ale Margaretei Jozefovna, care îl goneau din iatac îndată ce intra.
De la începutul crizei, aşternutul lui a fost din nou exilat în cabinet.
Şi, în acelaş timp, Smaragdiţa, sub opresiunea suferinţei, rămînea veşnic obsedată de amintirea scenei din chioşc.
Icoana lui Przewecki se ridica tot mai luminoasă în faţa ei. Ii auzea vocea insinuantă şi înduioşată, şi-i vedea privirea aprinsă.
Noaptea, adesea, ea se trezea din somn cu o senzaţie vio-lentăj pînă la durere, sub stăpînirea fascinantă a unui vis, de care-şi aducea aminte cu oroare şi... cu voluptate ! ...
135
într-o zi ea întrebă cu sfială pe Nataliţa clacă nu poate să-i dea ceva de citit, că din cărţile sale nu rămăsese una care să nu fi fost citită de două şi de trei ori :
— Am văzut la tine Indiana, aşa mi se] pare, — poţi să mi-o aduci ?
Natalia Chirilovna o privi oarecum surprinsă, apoizîmbi şi mîngăindu-i obrăjorii palizi, îi răspunse veselă :
— Cum nu, Dusea, cu plăcere ! Am şi alte romane ale lui Georges Sand, — foarte bune traduceri.
Pe vremea aceea în toate pensioanele de fete, ca şi în toate familiile cumsecade, numele scriitoarei franceze nu se pronunţa decît cu oroare şi dezgust. Ea era considerată ca o emanaţiune a iadului, ca întruparea perversităţii şi a răzvrătirii împotriva lui Dumnezeu şi a legilor lăsate de el pentru a cîrmui viaţa de familie.
Smaragdiţa îşi aducea aminte de scandalul provocat în şcoala, doamnei Ceirotte,,cînd a fost găsit acolo un roman de Georges Sand, de percheziţia la care au fost supuse toate elevele, şi de izgonirea imediată din pensionat a oiţii1 rîioase, care introdusese această otravă în templul inocenţei, în care oficia fosta vedetă de circ.
Găsind odată la Oniţcani, din întîmplare, vreo două din romanele autoarei ostracizate, Smaragdiţa îşi întoarse repede capul şi se prefăcuse că n-a văzut nimic, convinsă fiind că acest depozit e o ruşine) tăinuită a uşuratecei sale prietene.
Cînd în cursul conversaţiei dintre ele, Natalia Chirilovna a vorbit de multe ori cu dezinvoltură despre' ideile lui Gcoges Sand. Smaragdiţa nici nu încerca măcar să discate, tăcea cu îndărădnicie, sigurăj că o aşa erezie morală nu merită măcar să fie combătută, şi considera aprecierile Nataliţii numai ca una din extravaganţele temperamentului său nenDrocit.
Dar anii de viaţă conjugală, revolta simţurilor, observa-ţiuni auzite despre alte căsnicii, experienţele ei recente, adesea ridicau în sufletul ei o îndoială pe care tot mai cu greu reuşea să o reprime, ca un păcat şi o ispită.
Eroinele răzvrătite ale romanelor lui Georges Sand, ideile lor, şi viaţa lor vijelioasă, în contrazicere cu tot ce Smaragdiţa credea ca poruncă a lui Dumnezeu, ca datorie impusă de morală şi lege, — acuma îi frămîntau tot sufletul, îndreptăţind răzvrătirea ei împotriva soartei ce i-a fost hărăzită alături de Iorgu Răutu.
Ea însă nu îndrăznea să discute problemele ce se ridicau înaintea! ei, nici măcar cu Nataliţa, şi chiar de teamă să nu fie surprinsă citind, îşi ascundea cărţile sub perinile patului.
Romanul frumoasei creole, — această glorificare a adulterului — o tulbură adînc. Ea găsea multe analogii între căsnicia ei cu Iorgu Răutu şi viaţa conjugală a Indianei cu bă-trînul colonel Delmare. Dacă maşinaţiunile seducătorului perfid şi vulgar Raymond de Ramiere o indignau, nobilul amant Sir Ralph îi inspira simpatie şi admiraţie.
— ,,Cine el ?" — se întrebă ea cu spaimă şi dor : „nobilul Sir Ralph ori perfidul Raymond ?"
Smaragdiţa nu prea avea în vara aceea puterea de a se mai ocupa cu gospodăria, şi a fost foarte bucuroasă, cînd conu Iorgu a poftit pe cucoana Anica să stea în vremurile acestea critice la Năpădeni.
Coana Ânica avu tactul) de a nu face nici o aluzie la conversaţiile din vara trecută, şi manifesta faţă de Smaragdiţa o adevărată solicitudine de mamă.
Această solicitudine! era foarte necesară pentru o femeie gravidă, al cărei echilibru sufletesc fusese atît de adînc zdun-cinat.
Starea ei de surexcitare nervoasă se răsfrîngea chiar asupra raporturilor cu copiii. Dragostea ei de mamă era parcă încă mai vie, dar tulburată de sensibilitate excesivă şi anormală.
După ce petrecea cesuri întregi în societatea copiilor, luai parte la jocurile lor, îi săruta, îi strîngea în braţe, deodată începea să plîngă, îi gonea din iatac, unde se încuia singură pentru ceasuri întregi.
Coana Anica, îngrijată, uitîndu-se o dată pe gaura cheii, o întrezări zbătîndu-se în pat, scăldată în lacrimi, cu dinţii încleştaţi, lovindu-se cu ambii pumni în pîntece.
Ultimele săptămîni înainte de facere, sărmana femeie nu se mai ridica din pat ; faţa ei slăbită şi palidă era luminată de ochi mari negri şi febrili în care se citea groaza şi desperarea.
— Nataiiţo, dragă ! — a spus ea odată, punînd mîna ei fierbinte după gîtul prietenei : ştiu că n-am să trăiesc şi, la drept vorbind, nici nu ştiu cum să trăiesc, şi pentru ce să trăiesc ? Bieţii copii nevinovaţi vor rămîne orfani, şi chiar dacă
136
137
aş trăi, simt că nu mai pot face nimic pentru ei. Şi cine se va îngriji de ei ?
— Ah ! Dusea dulce, cum se poate să vorbeşti astfel de lucruri ?, e, mare păcat ! Eşti încă tînăra, ai o viaţă întreagă, lungă, lungă, înaintea ta. Trebuie să ştii numai cum să iei viaţa. Vei vedea, că toate vor fi bine. Eşti acum puţin bolnavă. Ai o sarcină cam grea. Toate însă vor trece ca această dimineaţă. Moş Iorgu nu poate să-ţi stea în cale. De altfel e un om bun şi ţine la tine. 'Nu te cam înţelege, e, adevărat, dar, lasă, să ai încredere în mine, — vei vedea cît de bine le voi aranja eu pe toate.
In această atmosferă înăbuşitoare, Iorgu Răutu, nenorocit şi! zăpăcit, apăsat de imposibilitatea pentru el de a veni cu ceva în ajutorul bolnavei şi, în acelaş timp înspăimîntat, sechestrase la Năpădeni pe doctorul Cojocărescu, şi, cu două luni înainte de termen, adusese şi pe moaşa Fecla Ivanovna în casă.
Nemaiîndrăznind să apară în iatacul Smărăndiţei, el chinuia mereu pe coana Anica cu întrebările lui, cu rugăminţile, şi cu ofertele lui de servicii, care erau cu aceeaşi stăruinţă respinse.
Ultimele trei zile- înainte de dezlegare au rămas în amintirea lui Iorgu Răutu toată viaţa ca un groaznic coşmar.
Doctorul, în aşteptare, veşnic manipula nişte instrumente strălucitoare de un aspect sinistru.
Masa din salonaşul vecin cu iatacul Smărăndiţii a fost încărcată cu o mulţime de isticle şi cutii care răspîndeau prin toată casa un miros de farmacie. Doctorul, Fecla Ivanova, coana Anica. Zoiţa, Margareta Jozefevna, jupîneasa Marghioala şi Gafiţa, cu toţii erau sfîrşiţi de puteri, istoviţi de nopţi nedormite, de grijă, — dar cu toţii puteau pătrunde în 'iatacul, al cărui acces fusese oprit numai pentru el, bruscat şi gonit de toată lumea.
Şi el se zbuciuma zadarnic, fără somn ; scîncetul de copil bolnav care răzbătea pînă la el, îl arunca în bezna deznădejdii. Singurul mijloc pe care 1-a putut găsi, a fost să silească pe popa Vasile să ţinăj slujbă în biserică şi să citească rugăciuni într-o odaie din flighel, — pentru ca mirosul de tămîie să nu pătrundă pînă la Smaragdiţa.
138
Noaptea spre 14 august a fixat o dată neştearsă în cronica familiei Răuteştilor. Facerea a necesitat o intervenţie energică a doctorului. Copilul, născut, — un mototol de carne inertă, — nu respira, încît Fecla Ivanovna un moment îşi pierduse nădejdea de a-1 chema la viaţă.
Dar mai cu seamă o emoragie violentă a lehuzeij îi punea în primejdie chiar viaţă. Toate acestea ajungeau pînă la Iorgu Răutu fragmentar numai prin cele două-trei cuvinte pe care i le adresau din cînd în cînd doctorul sau coana Anica, ori pe care le putea smulge de la Fecla Ivanovna, sau de la Margareta Jozefevna.
Cînd, în sfîrşit, a fost cunoscut rezultatul, Iorgu Răutu a uitat să-şi manifeste măcar curiozitatea de a vedea pe noua odraslă a vechiului neam al Răuteştilor.
Din primul moment, dar, cînd abia a văzut lumina zilei, eroul acestei povestiri a pricinuit o mare încurcătură în curtea Năpădenilor.
Femeia angajată cu cîteva luni înainte ca doică pentru copilul aşteptat, a căzut bolnavă de febră tifoidă. Doctorul Cojocărescu aj declarat categoric că alăptarea cu biberonul nu poate fi admisă, fiind dată starea pruncului. La îndemînă însă nu se găsea la Năpădeni, ca să-şi oferej serviciile pentru noul născut, decît Irina Morariu, o blondă planturoasă şi voinică, mamă de copil voinic, dar mamă vinovată, — nefiind măritată.
Astfel glasul moralei a fost înăbuşit, — pentru a da viaţă şi hrană lui Vania.
Timp de mai bine de două săptămîni sănătatea lehuzei inspira vii temeri. Erau momente cînd doctorul Cojocărescu era silit să recurgă la mijloace eroice pentru a întări funcţiunile inimii şi a combate efectele unei mari pierderi de sînge.
Organismul tînăr însă a biruit, dar convalescenţa a fost foarte lungă.
Mai multe săptămîni nimeni nu s-a putut gîndi la botezul copilului, pentru că liniştea mamei nu putea fi tulburată şi toate îngrijirile au fost concentrate numai asupra ei.
Noul născut, Vania, a fost lăsat de la început aproape exclusiv în grija Irinei, instalată într-o odăiţă la capătul opus
139
al conacului, pentru' ca ţipetele copilului să nu pătrundă pînă în iatac.
în această odăiţă a rămas adăpostită toată copilăria lui Vania, şi după însănătoşirea mamei.
Astfel a fost trasă) din primul moment al vieţii sale linia de demarcaţie între el şi ceilalţi copii, care au crescut în camera lor spaţioasă, alături de iatacul Smaragdiţei, sub privegherea ei statornică de zi şi de noapte.
Aceasta a fost pecetea destinului.
Zămislit într-un spasm de groază,; sădind în inima mamei revolta şi repulsiunea invincibilă, — fiindcă întrupa pentru ea acele clipe funeste, acel abis de înjosire negrăită, de cruzime şi opresiune brutală, pe care nu le putea uita, nici ierta ; dato-rindu-şi chiar înainte de a fi născut, numai unui hazard dreptul la viaţă, el nu şi-a putut asigura un loc sub soare chiar de Ia prima respiraţie, decît ca un intrus în cuibul familiei, ostracizat de aceea care aj fost rostuită să-i dea viaţă, chinuindu-şi în blesteme.trupul.
Clipa de zămislire a aruncat astfel pentru toată viaţa asupra lui Vania umbra ei tragică,; în care au fost învăluite din prima zi, raporturile Smaragdiţei cu plodul nevinovat al dramei sale conjugale.
în viaţa sufletească şi chiar în înfăţişarea Smaragdei după însănătoşire, a apărut în adevăr la iveală o adîncă schimbare.
în locul egalităţii de caracter şi a resmnării blînde, s-a accentuat o continuă efervescenţă cu capricioase şi subite fluc-tuaţiuni de stări sufleteşti, o veşnică tensiune în raporturile cu cei dimprejur, şi mai cu seamă faţă de Iorgu Răutu.
Chiar copiilor ea le acorda mai puţină atenţiune ca înainte, mai cu deosebire la început, cînd diferenţa între Vania şi ceilalţi copii mai trezea în ea încă un sentiment de vină şi de păcat.
Căci ea a încercat să lupte împotriva sentimentelor care o dominau.
Dar repulsiunea pentru acest copil nedorit a fost mai puternică. Vederea lui prin sine însăşi evoca în memoria ei toată drama vieţii ei conjugale şi clipa de ispită, şi mai ales sancţiunea grozavă, ceasurile de înjosire şi de brutalizare, criza cea mai grozavă a vieţii sale.
Ca o circumstanţă agravantă, Vania, în primele luni a:e vieţii sale, nu era un copil atrăgător.
Ofilit înainte de naştere, cu un cap mare, disproporţionat, care se bălăbănea pe un gît subţire, el impresiona penibil prin faţa lui veşnic gălbie, adesea acoperită de o erupţie suspectă.
Veşnic bolnav, el despera şi pe doctorul Cojocărescu. Doica sa, Irina, parcă era singura fiinţă căreia acest embrion de om inspira milă şi dragoste.
Singura lui prezenţă năştea ideea de suferinţă şi de moarte care, la fiecare moment, ameninţa să stingă flacăra plăpîndă a vieţii.
Faptul acesta însuşi sădea în sufletul Smaragdiţii un sentiment de oroare şi de înstrăinare.
Pe la sfîrşitul lui mai, cînd Vania nu ajunsese măcar la zece luni, s-a produs primul conflict; între Smaragda Theodorovna şi odrasla ei nevolnică, în care aceasta .şi-a afirmat de timpuriu individualitatea, jignind adînc amorul propriu de mamă şi de stăpînă.
Doica Irina, încă foarte tînăra, cu toată corpolenţa ei masivă, era o fire romantică.
Parcul răsuna ca întotdeauna în lunile acestea de cîntecele privighetorilor, Irina, nedespărţită de Vania, în contactul ei foarte redus cu restul casei, simţea şi ea nostalgia primăverii. Şi ceasuri întregi, seara, probabil sub aceeaşi impulsiune, care provoacă şi trilurile privighetorilor, cînta la fereastra o'dăiţii din colţ cu priveliştea spre fluviu şi sat.
Acest apel şi-a găsit răsunetul dorit în inima lui Simion, unul din flăcăii din curte, băiat frumos şi voinic.
Şi, într-o după amiază, vibrantă de soare şi de respiraţia florilor, în faţa Smaragdei Theodorovna, se prezintă Margareta Jozefovna, palidă de indignare, cu gura ei fără buze strînsă într-o crăpătură care-i despica rotundul feţei :
— Doamnă, ducîndu-mă în parc sus, am dat peste Irina cu Simion... în chioşc, pe bancă... ziua în amiaza mare... cu copilul în cărucior singur... în soare, cît pe ce să se rostogolească la vale, Doamne-fereşte !...
Şi Margareta Jozefovna îşi făcu cruce. Inculpata a apărut cu pletele părului ei roşcat desfăcute, cu carnaţia aprinsă, — şi nu numai că nu făgăduia faptele
140
141
12
încriminate, dar cu neruşinare şi cinism îşi afirma dreptul săi de a cînta în unison cu privighetorile şi cu toată firea.
— Nu sînt de papură, şi ce treabă ai ? — se răsti ea i adresa Margaretei Jozefovna : sînt slobodă... n-am bărbat... am să mă mărit... pe dumneata nu te va lua nimeni, geaba îi mă-< nînci cu ochii pe flăcăi... şi de copil nu-ţi bate capul... cine-li îngrijeşte afară de mine... zilele şi nopţile întregi — fără mine] poate demult l-ar fi luat Dumnezeu.
Smaragda Theodorovna, sufocată de această morală primitivă şi de acest cinism, — se simţi parcă ofensată printr-o irezistibilă asociaţie de idei : pe bancă, în chioşcul de sus !...
— S-o dai îndată afară, nici un minut să nu stea aici ! Copilul să fie înţărcat şi alăptat cu sugătoarea, sau poate îi va da sîn Paraschiva lui Vichentie.
N-a fost măcar îngăduit Irinei să-şi ia rămas bun de la Vania.
Dar hotărîrea aceasta a fost luată fără să fie cerut avizul lui Vania...
Şi Vania n-a înţeles să se supună ! El respingea şi biberonul şi sînul Paraschivei, şi urla necontenit, ziua şi noaptea.
Cînd Smaragda Theodorovna, încercînd să-1 potolească, 1-a luat în braţe ca să-i dea ea însăşi biberonul, copilul ţipa parcă şi mai tare, se smucea cu atîta violenţă, încît a spart biberonul şi era cît pe ce să cadă din braţele mamei.
In zadar doctorul Cojocărescu, survenit în vizita lui săptămânală, recurgea la toate calmantele, — după puţine clipe de somnolenţă ţipetele începeau din nou pînă la leşin ; copilul, cu faţa injectată, cu ochii, ieşiţi din orbite, înfrigurat, cu temperatura urcată, parcă era în fiece clipă gata să-şi dea sufletul.
Doctorul Cojocărescu îşi răsucea nervos barbişonul ; în sfîrşit declară cu hotărîre Smaragdiţei :
— Nu găsesc vreo altă indicaţiune. Sînt copii cu o nemărginită capacitate de afecţiune şi ataşament. Se vede că şi Vania e din aceştia. Nu se poate glumi cu aceasta. Poate muri ! Nu-mi pot lua răspunderea pentru consecinţe. Dar să încercăm să rechemăm pe doica lui.
îndată ce s-a trezit în braţele Irinei, adusă în grabă, copilul s-a liniştit ca prin minune şi, lacom, şi-a lipit buzele de sînul ei, cu voluptate mîngîindu-1 cu ambele-i mînuţe.
Infrîngerea aceasta Smaragda Theodorovna n-a mai putut-o uita,1 şi umilinţa parcă îi justifica înstrăinarea şi răceala faţă de acest copil refractar de la obîrşie.
Raporturile dintre mamă| şi copil au luat astfel de la început un aspect straniu anormal, — chiar maladiv.
Intîrziat în dezvoltarea lui, mereu bolnav, Vania manifesta o sensibilitate excesivă şi un spirit de observaţie care neliniştea şi tulbura pe Smaragdiţa.
Cu patru ani mai tînăr decît Sonia,! şi aproape cu trei ani decît fratele său Tosia, el avea o firească admiraţie pentru înaintaşii săi şi, mai cu seamă, pentru vigoarea şi strălucirea lui Tosia şi supraveghea în tăcere, cu ochii negri ficşi, toate alintările al căror obiect erau fraţii săi, fără să îndrăznească să solicite şi el o sărutare sau o mîngăiere din partea mamei, care-i păreai o arătare supraomenească şi atît de înălţată încît, natural, numai alţi supraomeni, ca Sonia şi Tosia, se puteau apropia de ea.
Pe vremea cînd Vania abia dacă putea gîngăvi puţine sunete articulate, el văzu într-o seară, sub lumnia candelabrelor aprinse, pe Smaragda Theodorovna,! care se gătea de bal, cu o diademă de briliante pe părul ei negru ondulat.
Fascinat şi entuziasmat, începu să strige :
— Mama, gia-gia ! Mama, gia-gia !
Sub acest nume, însuşit şi de ceilalţi copii, el înţelegea o fiinţă sublimă, adorată şi temută, care apărea din cînd în cînd din regiuni misterioase pentru o clipă şi dispărea ca o zînă din poveşti. Această divinitate fermecătoare şi teribilă, — a cărei mînie inspira groaza şi al cărei surîs dădea o beatitudine negrăită, — putea accepta del la el numai omagii de veneraţie din depărtare. Apropierea chiar îl speria şi-i dădea un sentiment obscur de sacrilegiu.
Tocmai pentru faptul că Sonia şi Tosia erau admişi în sanctuarul misterios, se resfrîngea şi asupra lor aureola mistică.
E procesul obişnuit al creaţiunilor mitologice.
Pentru trebuinţele de toate zilele,! ca afecţiune şi alintare, prin voia soartei, Vania putea face apel numai la îngrijirile „mamei" Irina, — acest nume de „mamă", fără adjective, a rămas pentru el nedespărţit de icoana doicii sale.
142
12*
Cap. XXI.
SETEA DE VIATA
Sănătatea îndreptată, întărirea pulsului vital, complica şi mai mult la Smaragdiţa starea sufletească de aprehensiune deşteptată în ea de orice apropiere a lui Iorgu Răutu.
Aparatul psihic al acestuia, foarte sănătos, dar primitiv, nu era în, măsură să se adapteze complicaţiunilor de psihică, feminină. Cu resemnarea ţăranului, care acceptă moartea şi viaţa ca un decret al destinului, şi care înţ raporturile sociale şi morale moştenite vede o ordine decretată pentru veci de voinţa divină, el nu putea înţelege ce se petrece cu Smaragdiţa, ce înseamnă această schimbare bruscă în caracterul ei. Dar, în acelaşi timp, un sentiment adînc şi obscur trezea parcă înl el remuşcări de cuget, fără ca să-şi poată da seama pentru ce şi de ce ar fi fost vinovat.
Cînd starea Smaragdiţei i-a îngăduit pentru prima oară să intre în iatac, el a fost izbit de trupul acesta de copil, de ovalul ei delicat, translucid de paloare, în care viaţa era concentrată numai în ochii aprinşi de focul ascuns ce-i mistuia sufletul.
Aşezat pe marginea patului, bietul Iorgu abia îndrăznea să atingă cu laba-i păroasă degetele subţiri şi străvezii aruncate pe plapumă, abia îşi găsi puterea să spună :
— Slavă Domnului, dragă Smărăndiţa, prin mare pojar şi năcaz am trecut, amu a da Domnul şi are să fie bine.
Smaragdiţa îl fixa cu o privire ciudată ; el simţi pe degetele ei tremurul uşor în mîna lui, apoi ea îşi scoase mînuţa, o trase sub plapumă, şi cu o expresie nedescifrabilă pentru eL parcă înfrigurată, îşi întoarse capul fără să răspundă nici un cuvînt.
însăşi Smărăndiţa a fost surprinsă de sentimentul acut de dezgust, de revoltă şi chiar de ură, pe care i-1 trezi această atingere a soţului.
Iorgu Răutu s-a) ridicat, şoptind : Doamne, Doamne, jniluieşte-ne pe noi şi iartă-ne păcatele ! — şi, greoi şi stîn-gaci, a ieşit din iatac, aninîndu-se de toate mobilele pe lîngă care trecea.
— Doamne, Doamne ! şopti şi Smărăndiţa pentru prima oară, îndrăznind să-şi precizeze lămurit sentimentele : Ce blăs-tăm, cc chin ! şi pentru ce ? of, Doamne !
Chiar fizicul, înfăţişarea lui Iorgu Răutu, o făcea să sufere. Nasul acela monumental, caracteristica ereditară a Răuteştilor, ochii albaştri, în care blîndeţea însăşi îi făcea impresia de lipsă de viaţă şi expresie, zbîrciturile încrestate de vrîsta, corpul masiv şi rău încheiat, parcă tăiat cu toporul, cu hainele care nu se lipeau pe el, ca scorojite, mişcările lui stîngace, vocea răsunătoare, totul,; totul în el, tot ce înainte ea accepta cel mult cu indiferenţă, acum o îndurera, îi deştepta nu numai aversiune, dar chiar o abia reţiuntă animozitate.
Pentru ce ? Revolta cărnii exasperate ? Nostalgia de viaţă sufletească mai intensă şi mai colorată ? Durerea unui ideal întinat, a unui vis risipit ?
Nu mintea tumănită a lui Iorgu Răutu putea găsi dezlegări pentru aceste mistere.
Dar nici inima însîngerată a Smaragdiţii !
— Ah, Doamne, Doamne ! — şoptea ea mişcîndu-şi nervos capul pe perină.
în seara aceea, cînd Natalia Chirilovna intrase în iatacul convalescentei aducînd cu ea aerul înviorător de toamnă, Smaragdiţa, vădit stînjenită, a început s-o întrebe cu precauţiune :
— De unde vii ? De acasă ? Din pricina mea ai avut atîtea necazuri, apoi ai şi acasă, pe un bolnav, — nu e destul, — pe semne numai de la un pat la altul te duci. Nu mai poţi vedea pe nimeni !
— A nu, tiotia Dusea ! Acasă cu Anatol al meu, noi ne aranjăm foarte bine. Jupîneasa noastră îi cunoaşte toate tabieturile şi el este bucuros cînd eu mai iau aer. El se interesează mult de tine. Mă întreabă mereu şi mă trimite la tine. Apoi..., — aici Nataliţa după o scurtă pauză, urmă cu o exagerată indiferenţă : apoi vine mereu la noi contele Przewicki, care e foarte prietenos şi cu Tolea şi cu mine, şi mă tot întreabă cum mai merg lucrurile la Năpădeni, cum ţi-i sănătatea, ce mai face moş Iorgu ? El ţine foarte mult la moş Iorgu. îi place grozav şi casa din Năpădeni şi priveliştea. Totdeauna vorbeşte cu mult foc de toate
144
145
acestea. Spunea că ar fi venit, dar se teme să nu vă supere, să nu vă tulbure.
Smărăndiţa întoarse capul în tăcere spre perete, apoi, deodată, începu să vorbească :
— Mă simt încă foarte slabă, şi Egor Stepanovici vrea să facă botez ca totdeauna cu tămbălău. Mai cu seamă că vrea să fie naş bădiţa Ion din Botoşani, fratele mai mare al lui Egor Stepanovici. Eu nu cred că e bine să se întîrzie prea mult, copilul e cam bolnav, nu e bine.
— Da, tiotia Dusea mea, eşti acum mult, mult mai bine.. Şi trebuie să-ţi dai curaj, să ai mai multă poftă de viaţă, şi la. urma urmelor ce tămbălău mare are să mai fie la botez ? Ei ! Au să vină cîţiva prieteni, "cîteva rude, puţină muzică, puţine cîntece, mai mult joc de cărţi şi băutură. N-ai nevoie să stai tot timpul. Casa e mare şi, la urma urmelor, mai putem aştepta două, trei săptămîni pînă ce vei putea rămînea mai multă vreme în afară de pat.
— Dar vezi, gospodăria aceasta, copiii şi Egor Stepanovici.
— Nu, nu, nu ! Nici gospodărie, nici copii, nici moş Iorgu ! Numai tu, numai tu ! Trebuie să te gîndeşti numai la tine, să te gîndeşti la lucruri bune, vesele, plăcute, fericite. Să citeşti, să te distrezi. Şi ai să vezi în puţine zile, cum ai să te faci.
Mai mult n-a fost spus nimic între cele două prietene, dar amîndouă s-au înţeles foarte bine, deşi fiecare a crezut că nu s-a trădat. Astfel, la botez, a apărut în casa de la Năpădeni, pentru prima oară de la scena din chioşc, contele Wladislaw Przewicki.
Puţine momente de conversaţie, cuvinte indiferente schimbate, au fost îndeajuns pentru ca Przewicki să ştie că este iertat, iar Smaragdiţa să simtă cum în ea parcă creştea bucuria vieţii, renasc încrederea în sine, nădejdi şi aspiraţiuni nedesluşite, dar care dau lumii dimprejur strălucire şi bogăţie.
După botez, Smaragdiţa cîştiga puteri văzînd cu ochii.
Şi, în acelaş timp, ca niciodată era prinsă de sete de viaţa, era neastîmprată în goana după petreceri, în căutarea contactului cît mai strîns cu lumea.
Gospodăria a fost lăsată aproape pe de-a-ntregul în grija Margaretei Jozefovna. Şi chiar copiilor favoriţi ea nu consacra decît relativ puţină vreme, — iar pe Vanîa nu-1 vedea decît în acele momente, din nenorocire prea dese, care necesitau şi vizitele doctorului Cojocărescu.
146
Iorgu Răutu nu era deprins cu analize psihologice şi nu avea nevoie de prea multe explicaţii pentru această schimbare a ritmului vieţii.
Natalia Chirilovna ştia să-i sugereze cea mai bună justificare : interesul sănătăţii şi al echilibrului sufletesc al Smărăndiţei ; apoi, şi în ce priveşte Vania, ea nu găsea cuvinte de laudă pentru devotamentul şi priceperea Irinei, care — spunea ea — nu trebuia să fie turburată de intervenţii inutile în îngrijirea micuţului bolnav.
După sfîrşitul muncilor cîmpului a fost reluată şi la Năpădeni viaţa de iarnă a boierimii moldovene.
Iorgu Răutu era însă cam îngrijorat de realizările legii de desfiinţare a boierescului şi de împroprietărire, ca şi a altor reforme, care urmau să fie introduse şi în Basarabia în condiţiuni mai grele pentru clasele privilegiate ca în restul împărăţiei.
Dar şi în această privinţă, el găsea oarecare reconfortare într-o nouă prietenie.
Contele Wlodislaw Przewicki, în doi ani, realizase destule progrese în cunoştinţa limbii moldoveneşti pentru a putea susţine o conversaţie puţin complicată şi puţin variată cu Iorgu Răutu.
Nu lipsea de la nici o goană sau vînătoare la care participa acesta, şi chiar introducea metode cinegetice noi, „cum sînt obişnuite la curţile magnaţilor din Polonia" . Manifesta multă consideraţie pentru stăpînul Năpădenilor, admira ochiul lui sigur şi mîna fermă ca puşcaş, şi alte talente vînătoreşti ; îi recomanda puşti noi, după „ultimul model" din Franţa ; dobîndea, Dumnezeu ştie pe ce cale, ogari din Rusia, copoi din Ungaria, pre-pelicari din Anglia, îmbogăţind astfel aparatul vînătoresc din Năpădeni. în acelaş timp Iorgu Răutu putea găsi la el un sfat de gospodărie, tot din arsenalul „magnaţilor din Polonia", infor-maţiuni şi tot felul de reţete utile.
Cu vremea, Przewicki apărea tot mai des în serile slobode la Năpădeni, şi le petrecea la nesfîrşite partide de pichet sau de ecarte, cu amfitrionul.
în flighel, îi era rezervată o cameră, în care el descindea oricînd sosea, şi care luase numele de „odaia grafului" .
Iorgu Răutu, prin firea lui, se ataşa uşor de oamenii cu care venea în contact. Dar „graful" se deosebea atît de mult de mediul obişnuit al societăţii basarabene ! Numele lui, povestirile care presupuneau o înaltă situaţie socială şi un trecut de splen-
147
doare ; talentele şi cunoştinţele care au fost dovedite şi cu prilejul unei boli de cai ivite la Năpădeni, — toate acestea inspirau mult respect ursului moldovean, cum îl numea în glumă şi prieteneşte Przewicki :
— Să-mi spui căpitane ! — aşa îi zicea de obicei Iorgu în familiaritatea conversaţiunilor la joc de pichet : de ce rămîi în moscali, dumneata magnat (neologism care de curînd îmbogăţise vocabularul lui Iorgu Răutu), om învăţat, petrecut prin lume, Ia Viena şi la Paris ? La ce bun să putrezeşti în duhoarea din cazarmă ?
•— Vede, Egor Stepanovici, honor de familia Przewicki,, fost înainte şi amu slujba în armie,- tata meu gheneral, bunic meu mareşal şi înainte bunic şi înainte bunic, tot soldat la crai polon. Şi ştii mata, — continuă el privind cu înţeles pe partenerul său : Polonia una zi are nevoi de soldat, amu este datoria noastră magnat polonez şi soldat...
Iorgu Răutu se uita şi el cu înţeles la Przekicki şi simţea mai mare stimă pentru el.
Vizitele contelui Przewicki au fost distanţate, mai cu seamă la început, cu foarte multă socoteală, pentru ca şi Iorgu Răutu şi Smaragdiţa să-1 poată întîmpina cu aceeaşi întrebare „unde ai lipsit atît de mult ? " — pînă ce a ajuns ca această întrebare, să se pună chiar dacă o singură zi nu era văzut la Năpădeni. Pe asemeni, în vremea aceasta rar lipsea şi Natalia Chirilovna.
Pe cînd boierii se războiau la pichet, doamnele şedeau cu vreun lucru de mînă, intervenind rar în conversaţia dintre bărbaţi.
Cînd stăpînul era ocupat cu socotelile lui de gospodărie, sau ieşea prin curte, Przewicki se aşeza pe lîngă doamne, adre-sîndu-se parcă mai des către Natalia Chirilovna.
Ei aveau un mai bogat material de conversaţie, amintiri comune, din vremurile cînd soţii Voronin, trăiau prin diferitele garnizoane ale împărăţiei, ca şi călătoriile prin străinătate şi reminiscenţele literare. Dar Przewicki ştia, cu multă iscusinţă, să atragă şi pe Smaragda Theodorovna în discuţie, mai cu seamă asupra vieţii sociale, a operelor literare, care tratau subiecte de aceeaşi natură, şi atingeau probleme de moravuri.
Intrucît discuţiile acestea urmau în limba rusească, indiferent de subiectul lor, Iorgu Răutu, cînd asista la ele, se mărginea să asculte cu bunăvoinţă şi să clatine aprobativ din cap, ca şi cum ar fi luat parte la conversaţie, sau se apuca de pasiansă, ori îşi găsea, vreo altă treabă.
în iarna aceea, în aşteptarea marilor inovaţiuni, viaţa socială a judeţului S ***, era mai agitată. Nervozitatea obştească se ma-nife^îa printr-o sete deosebită pentru serbări şi petreceri, organizări de baluri în oraş în scop de binefacere ca şi printr-un fast deosebit în organizarea de vînători şi sindrofii la conacurile boiereşti.
Soţii Răutu de cele mai multe ori luau împreună parte la toate acesta distracţiuni. Dar Iorgu Răutu tot mai adesea, mai cu seamă în ce priveşte diferitele recepţiuni, baluri şi alte mondenităţi, — o lăsa pe Smaragdiţa singură cu Natalia Chirilovna Voronin, sau sub patronajul doamnei Cazară sau al doamnei Brezo.
Smaragdiţa participa cu pasiune la acest festival ; dansa şi organiza jocuri de salon, mulţumită de succesul pe care tinereţea şi frumuseţea ei i-1 asigurau.
Contele Przewicki rar lipsea din saloane, în care întotdeauna se distingea dintre cavalerii autohtoni prin talentele şi manierele lui.
Era dar natural ca el să fie întotdeauna în centrul cochetăriilor feminine. însă el dovedea foarte mult tact şi pătrundere psihologică.
Aducînd, în aparenţă, aceleaşi omagii tuturor doamnelor din elita judeţului, ştia să sugereze multora din ele şi mai cu seamă Smaragdiţii, că pentru ele sînt omagiile cele mai sincere şi devotamentul cel mai adînc.
In tot cursul iernii raporturile dintre Smaragda şi contele Przewicki aproape n-au suferit nici o schimbare, n-au mers mai departe decît manifestări de simpatie şi respect reciproc.
Şi Smaragdiţa cîte o dată se simţea chiar enervată de faptul că Przewicki s-ar părea că preferă societatea Nataliei Chirilovna, dar chiar a lui Iorgu Răutu.
în afară de simfoniile subconştientului, care învăluiau în timbrul lor fiecare gest şi fiecare cuvînt în scurtele convorbiri dintre Przewicki şi Smaragdiţa, nici el, nici ea, nu-şi permiteau vreo aluzie asupra trecutului.
în aceste acorduri, în aşteptări tainice din ambele părţi, s-a sfîrşit iarna înfrigurată a acestui an.
Dar primăvara, cu începutul muncilor agricole, societatea aceasta de moşieri şi agricultori nu putea, bineînţeles, cheltui multă vreme pentru mondenitate. Cîteva bazaruri de binefacere
148
149
două trei garăen-party de ziua sfinţilor Constantin şi Elena sau Petru şi Pavel, erau ocaziuni excepţionale pentru reuniuni de societate.
De sfîntul Gheorghe, — ziua onomastică a lui Iorgu Răutu,. vremea nu îngăduia vreun garden-patry, iar toiul muncilor cîmpului excludea şi vreo altă petrecere în stil mare.
Totuşi Natalia Chirilovna reuşea, şi în afară de sărbători, să organizeze din cînd în cînd un picnic mai modest, în pădure-sau pe o culme de deal care deschidea o privelişte mai pitorească.
De vreo două ori ea a putut chiar pune la cale mici excur-siuni în luntre, cu opriri la mînăstire şi în alte colţuri mai frumoase de pe ţărmurile Nistrului. ,
La aceste petreceri luau parte, afară de Smaragdiţa şi contele Przewicki, deobicei încă două, trei doamne şi domnişoare din vecinătate cu cavalerii lor civili sau militari, — Natalia Chirilovna fiind foare iscusită în combinaţiuni care în mod natural împărecheau pe excursionişti, spre mulţumirea tuturor.
O excursiune în luntre,, în jos pe Nistru pînă la celebra mînăstire J-ca a dat prilej demult aşteptat şi dorit pentru prima convorbire mai intimă între Smaragdiţa şi Przewicki.
Scopul anunţat al excursiunii era o masă pe ţărmul lacului care colecta apa rece şi limpede a unui izvor bogat din stîncile dealurilor la nord-vest de mînăstire.
Mînăstirea răsărea majestuos printre grădini, pe un platou înconjurat de stînci abrupte şi dealuri împădurite, la vreo cinci sute de metri de la ţărmul Nistrului.
Plecînd la deal spre mînăstire, părechile de excursionişti s-au înşirat, distanţate natural după pasul şi vioiciunea fiecăruia.
Astfel Smaragdiţa şi Przewicki n-au băgat de seamă, cînd celelalte părechi au rămas în urmă. Ocolind mînăstirea, ei au ajuns la lac, în a cărui oglindă se răsfrîngeau cerul senin şi dealurile cu verdeaţa lor luxuriantă, cu nuanţele nesfîrşite ; de la mesteacănul deschis pînă la stejarii seculari cu frunzişul lor întunecat.
în drum, pe nesimţite, conversaţia a alunecat asupra vieţii pe care o ducea Smaragdiţa la Năpădeni.
— Cred, Smaragda Theodorovna, că nu vă îndoiţi de respectul^ meu nemărginit şi devotamentul meu pentru dumneavoastră, în exilul în care trăiesc acuma, în ciuda aparenţelor vieţii mele, sînt aşa de însetat de un suflet înrudit, încît puteţi înţelege ce înseamnă pentru mine, în această, să mă iertaţi,
150
pădure omenească în care trăim... Dar... eu am trăit, şi deşi n-am trecut cu mult peste treizeci de ani, viaţa mea a bogată în bucurii, ca şi în tragedii. Dar dumneata, Smaragda Theodorovna, la vîrsta de douăzeci de ani, în bîrlogul ăsta din Năpădeni, — un colţ pitoresc nu-i vorbă, — dar înecat în preocupările banale ale vieţii... Mi se pare, n-aţi ieşit aproape niciodată de la ţară ?...
Smaragdiţa, nervoasă, 1-a întrerupt :
— Am stat trei ani la pension la Chişinău, am fost şi la Odessa odată, dar nu prea am găsit interesantă viaţa de acolo, acelaş lucru ca şi aici, — declară ea, uitîndu-şi afirmaţia contrară, de la banchetul din Vîntura....
— Chişinău... Odessa... Cîtă vreme aţi stat în Odessa, dacă-mi iertaţi indiscreţiunea, doamnă — întrebă Przewicki, bătînd cu cravaşa peste ciubotele sale de cavalerist.
— Două săptămîni, acum cinci ani, cînd am fost cu coana Anica Mesnicu pentru... trusou, — răspunse Smaragdiţa repezit, şi apoi se opri îndată, ruşinată şi jenată de această evocare.
— Dar de ce nu vin ceilalţi ? — continuă ea, uitîndu-se turburată împrejur : — Unde-i Nataliţa ceea ? Să ne ducem înapoi ca să-i întîlnim.
— Dacă doriţi... Trebuie însă să vie imediat. Noi am mers repede, iar Natalia Chirilovna, cu silueta ei planturoasă, merge încet, dealul este prea repede pentru ea. Şi aici e aşa de frumos ! Şi piatra aceasta parcă-i anume aşezată aici pentru odihnă şi convorbire prietenască, în mijlocul acestei splendori...
După o clipă de şovăire şi tot privind spre drum Smaragdiţa se aşeză pe piatră.
— Două săptămîni la Odessa la cincisprezece ani... Cheltuite în vizite în magazine şi modiste... A ! Doamnă, nu Odessa,
ci numai Parisul ar putea da un cadru potrivit pentru frumuseţea dumitale, un mediu pentru o viaţă sufletească mai bogată, intelectuală şi artistică... Dar şi la Odessa se poate vedea o trupă franceză la teatru, o operă italiană, teatrul rusesc. Sigur, nu poate fi comparaţie cu centrele mari din apus, dar totuşi este şi Odessa un focar de viaţă socială şi culturală. Mă mir pentru ce nu întreprindeţi o călătorie chiar la Viena şi la Paris. La Odessa aţi putea petrece sezonul în fiecare iarnă, în orice caz mai bine decît la vînătorile şi la balurile de la diferite moşii din acest judeţ ! Egor Stepanovici este un om cu avere şi ar putea găsi şi el compensaţie într-un sezon, cel puţin, la Odessa. Nu este
151
iertat că v-aţi înmormîntat la ţară de la cincisprezece ani... pînă acum cinci ani pierduţi din viaţă ! Smaragdiţa exclamă :
— Ah, ce căldură ! — şi, în adevăr, faţa-i era aprinsă, ochi-i străluceau ca de febră. Ea ridică din cap pălăria „panier" de paie, — legată sub bărbie cu cordeluţe de mătase roşie, şi nervos tot lega şi dezlega aceste cordeluţe pe genunchii ei.
Contele Przewicki i-a dat vreme să se liniştească, bătînd în tăcere cu cravaşa peste ciubote ; apoi din nou insistă :
— Nu aveţi nici o ispită, nici o dorinţă să ieşiţi măcar, aşa pentru cîteva săptămîni, din banalitatea zilnică a vieţii de ţară ? t '
Smaragdiţa, rizînd nervos, aruncă sacadat în răspuns cîteva cuvinte :
— Dar... am copii ! ... un moment de pauză : ...trei copii, gospodărie mare, chiar iarna nu sîntem liberi, nici eu, nici Egor Stepanovici.
Dar polonezul obiectă, vorbind încet, parcă gîndind pentru sine, şi privind în lături, spre faţa netedă a lacului :
— Da... trei copii în mai puţin de cinci ani... fără să guste din cupa vieţii... fără să cunoască culmile artei, ale frumosului, ale vieţii sociale rafinate şi bogate... — şi parcă tresărind, el repede se întoarse spre Smărăndiţa, şi maşinal punînd mîna pe braţul ei, urmă pasionat :
— Dar este o crimă, o neomenie ! în monotonia asta sură ai să ajungi din zi în zi, din an în an, pînă la bătrîneţe, şi nu vei avea, întorcînd privirea spre trecutul gol, nici un punct luminos, nici un moment de tresărire, de exaltare, în care să fi simţit că inima bate în plin, că viaţa merită a fi trăită şi că această comoară de frumuseţe vie, acest suflet bogat, au fost risipite în zadar, înmormîntate în mlaştină, — pentru ce ? Pentru copiii dumitale ? Ce le poţi da dumneata, ce poţi aduna pentru ei în sufletul dumitale, vegetînd la Năpădeni, între cămară şi pivniţă ? A ! Smaragdiţa, în blăstămul vieţii mele, mi-a fost dat să văd acest sacrilegiu, această profanare, şi să nu fiu in stare, să n-am dreptul să depun la picioarele dumitale toate nestematele unei vieţi adevărate, bogate şi înălţate !
Smaragdiţa, adînc emoţionată, sări de pe piatră şi se îndreptă cîţiva paşi spre mînăstire :
— Dar unde-i Nataliţa, unde-s ceilalţi ?
— Smaragda Theodorovna ! — răsună în urma ei vocea lui Przewicki : Nu mă ofensaţi, dînd o interpretare vinovată
acestei izbucniri izvorîte dintr-un sentiment curat, dintr-un devotament dezinteresat. Dacă vă îndoiţi de mine puteţi pleca ; nu ne vom mai revedea niciodată...
în ochii Smaragdiţei s-au ivit cîteva lacrimi ; cu o mişcare nervoasă ea a rupt cordeluţa pălăriei şi nici n-a băgat de seamă cum s-a aşternut pe praful cărării o mică pată roşie.
Cu un gest de o graţie eteree, ea se întoarse spre Przewicki, şi-1 privi cu ochi negri, mari, nemaiputînd stăpîni adînca ei tulburare şi nostalgia, pe care cuvintele elegantului aristocrat polonez au silit-o să şi le trădeze.
Acesta însă, cu aceeaşi voce caldă, şi profundă insistă :
■—■ Un cuvînt, Smaragda Theodorovna, un cuvînt să-mi spuneţi, dacă aţi dori să trăiţi măcar cîteva săptămîni în viforul unui centru de viaţă artistică şi intelectuală, măcar ca acel din Odessa ? Dacă Egor Stepanovici ar găsi vreo obiecţiune. m-aş însărcina eu să-i vorbesc prieteneşte, căci mă onorează cu simpatia domniei sale.
— Nu, nu ! — repede îl întrerupse Smaragdiţa : Nu trebuie, Wladislaw Stanislawovici ! Sigur, doresc să văd şi altă lume, să trăiesc şi altă viaţă. Şi chiar iarna viitoare aveam intenţia să mergem la Odessa. Şi ne aranjăm noi cu Nataliţa. Egor Stepanovici nu din zgîrcenie stă la ţară, dar nu-i vine în gînd şi eu nu i-am cerut pînă acum. Dar acuma aranjăm noi cu Nataliţa !
— Uhu, uhu ! unde sînteţi ! — se auzi din depărtare vocea Natal iţei.
— Uhu ! — îi răspunse argintiu Smaragdiţa.
— Hop, hop ! — răsună tenorul puternic al lui Przewicki. Smaragdiţa a rămas pe loc. Przewicki a făcut cîţiva paşi
în direcţia chemărilor, dar din momentul acesta Smaragdiţa simţea ca şi cum între ei se născuse un interes comun, aproape o legătură de complicitate, o conspiraţiune tainică.
Nataliţa apăru, în sfîrşit, în compania unui atlet brun şi aprins, un băietan de abia de vreo douăzeci de ani, sublocotenent în regimentul lui Przewicki.
Ei se rătăciseră, apucînd de la mînăstire, din greşeală pe altă cărare.
în curînd se apropiară de celelalte părechi, din care unele s-ar fi fost rătăcit şi ele prin pădure, iar altele au întîrziat, preocupate fiind de aranjarea dejunului la mînăstire.
Dar căpitanul Przewicki a protestat cu energie :
— Dejun la mînăstire, între ziduri ? Nu ! să aducem cele pregătite aici, pe iarbă, în splendoarea aceasta. Iată, acolo la
152
153
umbra stejarului ceia bătrîn. Doamnele să stea aici, iar noi să mergem repede la mînăstire, cîţiva fraţi călugări vor ajuta şi în cinci minute vom înjgheba aici un ospăţ să meargă pomina !...
Nataliţa începu să aplaude, să sară în sus, să trepideze pe loc, apoi, pe neaşteptate, îmbrăţişa pe Smaragda :
— Tiotia Dusea, tiotia dusea ! — exclama ea. Ce fericire e să fii tînăra şi frumoasă şi... iubită !
Cu toată silueta ei rubensiană ea se învîrtea uşor, fugind spre stejarul desemnat.
Dejunul improvizat a reuşit de minune. Veselia bătea în larg. Zeflemele, hohote, conversaţii lipsite de orice înţeles, dar totuşi cu foarte mult înţeles între parechi.
Sufletul societăţii, ca întotdeauna, a fost contele Przewicki prin glumele şi anecdotele sale, care nu depăşeau limitele bunei cuviinţe, dar aveau negreşit şi o picătură de romantism la destinaţia Smaragdei.
întoarcerea în luntre a urcat încă atmosfera de veselie şi cordialitate între toţi excursioniştii. La un moment dat frumosul contralto al Nataliţei răsună într-o romanţă la modă : la tenorul bogat al lui Przewicki se asocia imediat sopranul argintiu al Smaragdiţei, fragil dar dulce şi cristalin, şi apoi şi corul celorlalte părechi.
Cînd luntrea trecu pe lîngă Camenca, colonia germană de pe moşia prinţului Wittgenstein, pe ţărmul Podoliei, un grup de tineret, adunat în această zi de duminică, a salutat cu urale luntrea apoi a intrat în cor cu un cîntec nemţesc, — ceea ce a provocat aplauze şi rîsete de muţumire din partea excursioniştilor.
în această voie bună luntrea a ajuns la marginea parcului din Năpădeni.
Musafirii, aflînd că Iorgu Răutu nu s-a întors încă de pe moşie, s-au adunat în cerdac. Şi, sub impresiile din excursie, a urmat o conversaţie animată, şi chiar pe nesimţite, a dus iarăşi la oarecare izolare a păKechilor.
— Smaragda Theodorovna ! — a spus încet contele Przewicki : Ne-am înţeles, iarna la Odessa ?
Smaragda n-a spus nimic, dar răspunsul a fost totuşi dat...
Cap. XXII.
STRATEGIE.,
înainte de a se retrage în iatacul ei, Smaragdiţa a trecut prin camera în care dormeau Sonia şi Tosia.
La lumina candelei de la icoană în umbră răsărea chipul drăgălaş al Soniei, culcată cu braţul sub căpşor. Smaragdiţa s-a aplecat asupra ei. Fetiţa respira uşor şi regulat, însă i se păruse că avea o expresie tristă. Cînd ea a sărutat obrăjorul copilei, Sonia deschise ochii, zîmbind şi-şi aruncă braţele după gîtul mamei :
— Mămico, unde-ai fost atîta vreme ? Mi-a fost tare, tare dor după matale, şi mie şi lui Tosia. Şi am plîns amîndoi. Mîne iar ai să te duci ?
Smaragdiţa a ridicat-o în braţe şi printre sărutări, cu mult
drag îi zicea :
— Nu, nu mă mai duc ! Rămîn cu voi !
Copilita şi-a pus căpşorul pe perină, a închis ochii şi a adormit pe dată, cu faţa luminată de un zîmbet calin.
Smaragdiţa a făcut cruce şi deasupra patului lui Tosia, sărutîndu-1 pe frunte, fără să-1 treazească, şi turburată a trecut în iatac.
Cu tot angajamentul tacit, ce-şi luase faţă de contele Przewicki, ea şi-a dat deodată seama că se deschidea înaintea ei o cărare spre necunoscut.
întrebarea şi îmbrăţişarea Soniei au dezlănţuit în sufletul ei o luptă, o adevărată vijelie, în care nostalgia unei vieţi mai bogate, şi poate chemarea simţurilor, intrat într-un violent conflict cu glasul conştiinţei, cu toate tradiţiile morale şi poruncile religiei, care o chemau la datorie.
In genunchi înaintea icoanei Maicii Domnului, ea se ruga din tot sufletul, cerînd sprijin şi îndreptare ; apoi multă vreme a stat, în reculegere, aşezată în fotoliul ei.
155
In sfîrşit se ridică şi, oftînd, îşi făcu cruce, şi se culcă liniştită. Glasul datoriei biruise.
In conştiinţa ei angajamentul luat a fost anulat.
A doua zi dimineaţa, Smaragdiţa se trezi tresărind din somn parcă auzind o chemare. Razele solare, intrînd prin fereastră într-o fîşie luminoasă, i-au oprit vederea asupra chipului emoţionat al Irinei. Părul ei roşcat parcă scînteia în cercul de lumină, şi faţa ei, deobicei de roz cald al blondelor roşcate, acum apărea cu atît mai descompusă cu cît pe paloarea ei răsăreau mai pronunţat petele de pistrui.
— Să mă iertaţi, coniţă ! Dar Vania nu-i bine. Ar trebui trimes după doctor. Toată noaptea nu l-am putut ogoi. Plînge, plînge, nu mănîncă şi varsă. Boierul, care-i acolo, m-a trimis după dumneavoastră.
Lăsîndu-şi jos picioarele în papuci, Smaragdiţa, spre a-şi înăbuşi poate remuşcările respinse în subconştient, a întrerupt pe dată :
— Dar copilul aista plînge necontenit, nu numai amu. Nu ştiu ce faci cu el, de nu ştii să-1 astîmperi şi să-1 adormi !...
Aruncîndu-şi pe umeri un şal subţire, ea se îndreptă spre coridor spre capătul opus al conacului.
Gemetele surde, care veneau din odaia din colţ o iritau şi o răzvrăteau împotriva copilului, împotriva ei şi a vieţii sale întregi.
Silueta monumentală a lui Iorgu Răutu, plecată asupra patului lui Vania, expresia lui de zăpăceală neputincioasă i-au pornit din nou în suflet valul de dezgust şi de revoltă :
— Of, Doamne. Doamne ? ce-i cu copilul ista ? Un ceas nu-ţi dă linişte ! Is sătulă şi de viaţă.
— Taci, fa femeie ! — o întrerupe speriat Iorgu Răutu : Ii păcat, toată noaptea s-a văitat plodul. îi păcat ! Nu-i vina lui. E greu, dar ce vrai ? Aşa a vrut Dumnezeu. Nu ştiu ce-i de făcut, am trimes şi după baba Vasilca să-1 descînte.
Baba Vasilca venită în grabă, însoţită de Margareta Jozefovna şi de jupîneasa Marghioala, a întreprins împreună cu doica Irina o serie de manipulaţiuni magice care urmau să gonească boala din trupul acestui copil, care la vîrsta de un an, nici nu umbla şi abia putea să şadă.
Copilul ardea şi ochii săi febrili urmăreau pe doica Irina, gîngăvind la adresa ei singurul cuvînt pe care-1 putea rosti : Ma-ma, Ma-ma.
156
Smaragdiţa respira violent, apăsînd cu un deget tîmpla stingă, şi sprijinindu-şi sînul, agitat de uraganul de simţiri vrăjmaşe, care o cuprinsese năpraznic.
Ea se simţea posedată de duhul răzvrătirii, — dar nici nu putea, nici nu mai vroia să-1 stăpînească !
— „Asta-i viaţa ?" — îşi aducea aminte ea, şi parcă auzea şi sunetul cuvintelor din ajun : „de la cincisprezece ani robită între pivniţă şi cămară... trei copii, unul după altul... înmcrmîntată la douăzeci de ani... în monotonia aceasta cenuşie... sub apăsarea îndatoririlor şi a zbuciumărilor mărunte...
de nesuferit..."
— Trebuie să-i dăm, — spuse ea totuşi, silindu-se să-şi înăbuşe răzvrătirea. — Trebuie să-i dăm un ceai de românită. Mă duc să-1 pregătesc.
în acest moment hotărîrea ei a fost luată definitiv. Toate îndoielile şi aprehensiunile din noaptea trecută dispăruseră.
Realizarea hotărîrii cerea însă prudenţă şi mult tact.
Iorgu Răutu, oricît de blajin şi supus în fond, nu putea admite cu mintea lui de ţăran, ca în casa lui „să cînte găina".
Dacă Smaragdiţa i-ar fi declarat făţiş, fără pregătirea terenului, că a hotărît să petreacă iarna la Odessa, şi i-ar fi cerut să satisfacă această dorinţă, desigur că el s-ar fi revoltat de simplul fapt că o astfel de hotărîre a putut fi luată şi dorinţa exprimată, fără ca să fie întîi cunoscute şi ţinute în seamă ideile lui şi planurile lui pentru întrebuinţarea răgazului de iarnă.
Chiar dacă rezistenţa lui ar fi fost, la urma urmelor, în-frîntă, totuşi pe această cale se puteau naşte scene p mibile, furtuni şi trăznete, complicaţii inutile.
în cinci ani de căsătorie, Smaragdiţa şi-a dat seama că nu este greu ca „găina" să facă pe cocoş să cînte cum vrea ea.
Ea a învăţat să-1 manevreze de minune pe Iorgu Răutu, pentru ca el să facă după dorinţa ei, în toate detaliile vie "ii, fără ca ea să-i ceară nimic, fără măcar să-şi exprime vreo dorinţă, — pentru ca să poată astfel oricînd atribui, în caz de nevoie, toate iniţiativele lui Egor Stepanovici însuşi.
La masă conu Iorgu observă că Smaragdiţa n-a luat a-proape nimic în gură ; cerca cu furculiţa o bucăţică sau alta, apoi lăsa totul pe farfurie.
157
13 — In preajma revoluţiei, voi. I
— Nu ţi-e bine, Smaragdiţo ? De ce nu mănînci ? îs minunate sărmăluţele !
— Nu ştiu, dar nu prea am poftă de mîncare.
— De ce ? Te doare ceva ?
— Nu, nu mă doare nimic, — răspunse ea oftînd, dar cu un gest discret îşi ştergea lacrimile trădătoare, care-i umezise ochii.
— Ce-i aiasta, fa femeie ! Spune odată ! Ce-ţi lipseşte ? Nu te-ai îndreptat încă ? Eşti bolnavă ? Să chemăm doctorul !
— Nu, n-am nimic.
— De ce plîngi atunci ?
— Aşa ! Mi s-a făcut dor de mama... — Si aci prinsul chiar cu tot dinadinsul îi împiedica gfaiul : Mi-am adus aminte ... sînt de atîta vreme singură, fără mamă... fără un sfat... fără sprijin... cu toată greutatea pe capul meu, fără mîngăiere.
— Iaca ! Ai căpchiat, femeie ? Cum singură ? Cum fără mîngăiere ? Dar nici nu-ţi poţi aduce aminte de mă-ta de cînd a murit ! Cum fără mîngăiere şi singură ? Ai casă, ai copii ! Vino-ţi în fire, femeie !
Smaragdiţa se ridică brusc, ca să-şi stăpînească hohotul, se repezi pe uşă, şi se închise în iatac trăgînd zăvorul.
Scena aceasta se repeta aproape zilnic, — în cazuri mai grave cu şi mai multă violenţă, — şi se prelungea după importanţa sugestiunilor care trebuiau inspirate pentru „cîntecul cocoşului".
în împrejurarea de faţă, mai multe săptămîni, Smaragdiţa se mişca palidă şi tristă, ca o umbră tăcută, icoană însăşi de resemnare şi melancolie. Şi orice încercare de a ajunge la o mărturisire sau la o explicare provoca spasme de plîns, crize nervoase, şi chiar leşinuri.
în zadar, bietul Iorgu Răutu făcea apel la nepoată-sa Natalia Voronin, la cucoana Anica lui Toader Cacioni, — în zadar îşi gonea caii după doctorul Cojocărescu, care îşi golise fără folos sacul cu reţete, şi nu ştia încotro să dea cu capul.
La un moment dat, sărmanul „cocoş" i-a cerut un sfat şi „grafului", om cu experienţă, care, ca bun prieten al casei, se interesa mereu de starea sănătăţii doamnei Răutu.
— Să-i vorbeşti dumneata, dragă căpitane ! Să vezi, poate o descoşi şi vei afla ce-i cu copchila aiasta. Eşti om purtat prin lume.
158
Dar nici experienţa grafului n-a fost de folos.
în sfîrşit, spre toamnă, stînd la sfat cu Nataliţa şi graful, — coana Anica Mesnicu şi Toader Cacioni, vădit se fereau de a se mai amesteca în toată „daravera" aceasta, — Iorgu Răutu a declarat cu hotărîre, în faţa Smaragdiţei :
— Nu mai merge treaba aiasta ! Aş da şi zece ani din viaţă să aflu ce-i poate da linişte şi sănătate, ce vrea ?
— Moş Iorgule, — spuse deodată Nataliţa ; mă gîndesc aşa, eu am zece ani mai mult ca dînsa, am mai umblat prin lume cu regimentul lui Anatol, am mai fost şi prin străinătăţi, am mai trăit prin tîrguri mari, — şi tot mi se înăcreşte sufletul stînd mereu la Oniţcani, — cu slugi, cu gospodărie, griji, şi-mi vine pofta să-mi iau lumea în cap. Dar sărmana fata aiasta se murează aici la Năpădeni. I-ar trebui o primenire, un alt aer ; să mai vadă lumea ; să mai meargă la teatru, să asculte muzică.
Graful tăcea, frecîndu-şi bărbia cu două degete, dar toată atitudinea lui exprima aprobarea.
Iorgu Răutu, mirat, scărpinîndu-se după ureche, se îndrepta spre Smaragdiţa :
— Spune, fa femeie, poate ai vrea să ne ducem undeva la Chişinău, la Odessa sau la Kiev, dacă nu te-ar obosi prea mult drumul ?
Smaragdiţa oftă şi-şi şterse iarăşi o lacrimă nevăzută :
— Dar cum să merg ? Cu cine ? Cum vor rămîne copiii ? Şi cheltuiala-i mare ! — şi un nod în gît îi tăie vorba.
— Iaca ! — cu bucurie o întrerupe Iorgu Răutu : atîta treabă să fie, cu cine ! Dar acuma-i lucrul sfîrşit, mă duc şi eu şi luăm şi pe Nataliţa. Casa cu copiii — ei, iaca treabă ! Dacă eşti aşa, ce folos au copii şi casa de tine ?
Şi Iorgu îşi întărea fiecare frază cu gestul lui obicinuit al mînei drepte, care cu cele două degete împreunate parcă ciocăneau aerul.
— Dar poftim, — ia ! coana Anica va fi bucuroasă să stea o iarnă aici fără să bată drumurile. La nevoie îl apuc de gît şi pe socrul Toader. Vom orîndui ca doftorul să fie la fiecare săptămînă. Iar cheltuiala, ehei, n-am ajuns noi acolo ca să ne calicească cîteva mii de ruble ! A fost şi anul bun, slavă Domnului ! Am vîndut bine şi mai avem şi ovăz şi orz şi păpuşoi. Ha-ha ! ce zici, femeie ?
159
13*
— Nu ştiu, Egor Stepanovici ! Mata să hotărăşti, cum îi socoti. Eu demult am dorit să mai stăm la Odessa, de cînd am fost cu coana Anica pentru zestre. Demult mă gîndeam, dar nici nu îndrăzneam să trag nădejde.
— Demult te gîndeai ? — zice mirat Iorgu : şi nu mi-ai spus nimic ? De ce n-ai spus, femeie ? De ce atîta zbucium şi chin degeaba ? Doamne fereşte ? Maică Precistă ! — îşi făcu cruce conu Iorgu : pentru atîta treabă ? Ptiu 1
Cap. XXIII.
FEERIE.
înainte de sărbători soţii Răutu au descins la hotelul „London" din Odessa, în faţa Bulevardului Nicolae, cu priveliştea largă asupra portului şi a mării.
Iorgu Răutu, dacă nu avea personal multe trebuinţi, nu suferea însă de zgircenie, avea o natură largă şi-i plăcea chiar, Ia ocaziune, să facă lucrurile în mare.
Instinctiv, el îşi dădea seama că numai prin largheţă şi generozitate, dînd dovadă de lipsă de calcule meschine, el poate impune în mediul unui mare oraş.
La hotel a fost reţinut deci un mic apartament cu două camere de culcare şi un salonaş de primire, situat la faţada principală.
Natalia Chirilovna Voronin, spre a nu lăsa la Oniţcani singur pe soţul ei, a cărui sănătate inspira tot mai multă îngrijorare şi necesita serioase consultaţiuni medicale, a acceptat ospitalitatea unui prieten care, plecînd pentru sezonul de iarnă în străinătate, i-a pus la dispoziţie apartamentul lui din strada Deribas.
Primele zile au fost pline de reconfortante alergături pe la modiste, croitori şi magazine de confecţiuni. Cele două prietene, animate şi parcă întinerite, erau nedespărţite, — şi comenzile, încercările, discuţiunile asupra variatelor combinaţiuni de arhitectură feminină, le lua tot timpul.
Iorgu Răutu, bucuros, văzînd pe Smărăndiţa vindecată, ca şi cum toată melancolia i-a fost luată cu mîna, se plictisea de moarte.
în oraşul acesta, moldovenească lui era cu desăvîrşire inutilă. Puţinele cuvinte ruseşti schilodite abia-i ajungeau, să nu cadă în aceeaşi situaţie, în care se găsise pe vremuri la Viena, — adică putea porunci un samovar, sau să i se şteargă hainele
161
şi ghetele, şi comanda la restaurant un borş, un scrob, sau o friptură.
Dacă nu s-ar fi găsit la Odessa şi văru-său Stefanache Eărnav din Băbeni, el îşi lua poate lumea în cap de a doua zi.
Dar Bărnav, un ipohondrie, care de mai mulţi ani trăia la Odessa, aproape nu ieşea din casă, consumînd cantităţi neînchipuite de +ot felul de doctorii, şi era mulţumit cînd vizita vreunui boier moldovan îi îngăduia distracţia unei partide de pichet.
Iorgu Răutu nu mai putea suporta astfel singurătatea în mijlocul zgomotului şi al mulţimii unui mare centru de comerţ internaţional, cum era Odessa. I
Foarte rar îşi impunea el prezenţa inutilă la alergăturile Smaragdiţei cu Nataliţa pe la magazine şi modiste.
Peste vreo săptămînă, în rochia ei nouă de mătase gris-vert, pe o crinolină atenuantă, cu dantele în profunzime şi în cap cu o pălărie delicioasă, „fason împărăteasa Eugenia", cu pene de struţ albe, care se adaptau minunat la coafura în bucle a părului ei negru, — Smaragdiţa, veselă şi zburdalnică făcu irupţiune în apartamentul Nataliţei. Aceasta o întîmpină cu o întrebare :
— Ghici cine-i la noi ? Ce surpriză te aşteaptă ?
în prag apăru o siluetă elegantă şi zveltă de ofiţer de cavalerie, care, salutînd adînc, se apropie şi-i sărută mîna.
Smaragdiţa, puţin confuză, a putut totuşi spune arătînd parcă mirarea :
— în adevăr, ce surpriză ! De cînd ai venit Wladislaw Stanislawowici ? Şi pentru multă vreme ?
— Am debarcat azi dimineaţă, Smaragda Theodorovna. Am luat un concediu pentru o lună, şi la nevoie îl pot prelungi fiindcă trebuie să fac nişte studii la biblioteca mare a Corpului de Armată de aici, spre a mă pregăti pentru Academia Statului Major din Petersburg.
Nataliţa izbucni în hohote :
— Ha-ha-ha-ha ! Bietul grafuşor al nostru ! Ei are să se usuce, sărăcuţul de el, la bibliotecă, pentru ca să ajungă mare gheneral ! Şi noi, sărmanele, ne vom rătăci singure în iarmarocul acesta ! Anatol mai mult cu doctoriile lui, iar moş Iorgu, bietul om, ţi-i mai mare mila să-1 tîrîm după noi. să-1 rupem de la pichetul lui moş Stefanache Bărnav. Ha-ha-ha-ha ! Sîntem chiar cele două orfeline !
Przekicki dădu din pinteni, salutînd :
— Natalia Chirilovna, pentru dumneavoastră voi fi întotdeauna liber. N-aveţi decît să porunciţi !, — el zîmbea, ridi-cîndu-şi sugestiv cercurile sprîncenelor în sus.
De la sosirea acestui „cavaliere servante", Smaragdiţa a fost prinsă în vîrtejul petrecerilor şi distracţiunilor, pe care le putea da un oraş internaţional mare şi bogat, clocotitor de viaţă, în zorile tuturor nădejdilor, în ajunul „erei marilor reforme".
în acelaş timp, Odessa, ca principal port al unei mari împărăţii în momentul ei de înflorire economică, atrăgea şi multă iume străină ; nici un oraş din Rusia pe acea vreme, nu avea un caracter mai european, mai multă strălucire şi animaţie.
Iorgu Răutu era mulţumit că un bun prieten îl dispensa de povara de a face pe surdo-mutul, în compania tinerelor femei, în care ,,a dat strechia", de nu-şi mai găseau astîmpăr.
El însuşi simţea anacronismul figurii sale în loja de la opera italiană sau de la opereta franceză, mai cu seamă că nici lui Anatol Voronin sănătatea nu-i îngăduia să împartă cu dînsul această corvoadă.
Astfel Iorgu lua tot mai rar parte la distracţiunile şi peregrinările prin oraş ale Smaragdiţei, — plănuia chiar o călătorie la Chişinău în interesul unui proces de revendicare, care pasiona sufletul lui de răzeş.
Smaragdiţei, extaziată de bogăţia impresiilor noi, i se părea că e ruptă de pămînt.
Cînd prima oară s-a ridicat cortina la Opera Italiană, ea nu credea litate : Nu poate fi decît un vis ! După
emoţii atît de vii, după atîta frumuseţe şi armonie va veni deşteptarea şi cruda dezamăgire !
Se reprezenta Norma. Decorul feeric, luxul de costume, puterea şi poezia acestui imn de dragoste veşnică şi atotbiruitoare, o înălţau într-un entuziasm, pînă la uitare de sine.
Dar pe Natalia Chirilovna şi pe contele Przewicki îi atrăgeau mai mult comediile uşoare şi vodevilurile. Ei frecventau, mai cu plăcere, cele două trupe de operetă, franceză şi rusă, care rivalizau, în acea iarnă, la Odessa.
Smaragdiţa, la început se îngrozea de licenţele de limbaj şi de gesturi, ca şi de indecenţa exhibiţiunilor. Dar atitudinea publicului ales, a elitei sociale dintr-un centru ca Odessa, îi dovedea că pudicitatea ei nu este decît un vestigiu de cultură întîrziată şi de sălbăticire în „bîrlogul Năpădenilor".
162
163
Faima operetelor lui Offenbach răzbătuse pe atunci şi \n porturile Mării Negre.
Cînd Smaragdiţa a văzut, în Frumoasa Elena, pe o tînăra şi fermecătoare femeie cîntînd arii pasionate în pat cu un flăcău zdravăn, în nuditatea lor sculpturală, abia acoperiţi de valuri străvezii, — a sărit din loc şi cu mînile aduse la obraji, a. pornit spre uşă.
în loja de alături se afla una din reginele Odessei de pe vremuri, soţia unui înalt demnitar, care observă gestul, şi nu-^i putu stăpîni rîsul la această naivitate de fată de pension.
Nataliţa, rîzînd, a luat-o în braţe, şi i-a şoptit.
— Uite, la prinţesa Breanski ! Nu ţi-e ruşine, tiotia Dusea, dragă ?
Contele Przewicki, care şedea în fundul lojii cu Iorgu Răutu, liniştit, de parcă nu şi-ar fi fost dat seama de incident, discuta muzica şi decorurile, atrăgea atenţiunea lui Răutu asupra defectelor în anatomia artistei.
Acesta, scărpinîndu-se după ureche, îşi mărturisea nedumerirea.
— De ! Sîntem oameni de ţară. Aici îi lumea mare : prinţese şi ghenerali. Dar ceia de colo sînt parcă nişte ţigani de umblă fără ruşine, aşa goi !...
Nataliţa prindea foarte repede motivele şi cuvintele diferitelor arii de operetă. Ea mereu le fredona şi le dansa, îneer-cînd chiar să imite jocul cam exaltat al primadonei de la opereta franceză Mademoiselle Keller, şi al rivalei ei ruse domnişoara Carasin-Mirski :
Regardez par-ci, Regardez par la !
dansa ea, ridicînd marginile rochiei pe rînd deasupra picioarelor, sau :
Ah, que j'aime les militaires !
şi trecînd la domnişoara Carasin-Mirski, îmbrăţişînd pe Smaragdiţa şi zgîlţîind-o, continua :
Ah, cum aş vrea să fiu sublocotenent 1 şi deodată izbucni într-un hohot de rîs :
— Ha-ha-ha-ha ! Tiotia Dusea, dragă, — ii şopti ea la ureche : — eu mă mulţumesc cu gradul acesta, dar tu, — ştii J — nu ţi-ar place oare unul mai sus ?
Ah, dacă ai vrea să fii subrotmistru... !
Smaragdiţa rîdea şi ea, dar foarte ruşinată se apăra şi o respingea, plină de confuziune.
într-o zi însă, cînd Nataliţa se producea în salonaşul ei de la hotelul London, cancanînd în faţa Smaragdiţei şi a contelui Przewicki :
Aux rnaris r§-
Aux maris cal-
Aux rnaris ci-
Aux maris trants.-
Aux maris recalcitrants !
a intrat în cameră Iorgu Răutu. Nataliţa cu o reverenţă graţioasă se închină înaintea lui cîntînd :
— Voila ! le mari recalcitrant !
Nici Smaragdiţa nu şi-a putut stăpîni surîsul maliţios.
— Ce-i, fa, zîrghito ? — îi spuse cu bonomie Răutu, apu-cînd-o de bărbie : Nu te faci cumva acteorcâ, de sai ca o capră şi behăieşti toată ziua. Doamne iartă-mă !
Contele Przewicki, cu multă artă „aprivoaza" pe Smaragdiţa. Ca un ghid conştiincios, el o însoţea peste tot, prin muzee şi concerte, îi arăta clădirile mai frumoase, o documenta şi asupra trecutului, o introducea în lumea literelor şi artelor, îi descria capitalele europene, şi mereu îi adresa aceeaşi întrebare :
— Sînteţi mulţumită de ce aţi văzut şi ce aţi aflat ? Nu era păcat să vă lipsiţi de toate aceste comori ? Dar Odessa e o copie ştearsă a vechilor focare de cultură. N-aţi vrea să vedeţi Parisul ? Aţi vedea că Odessa pare un oraş mare numai faţă de S *** sau faţă de viaţa din Năpădeni. Dar în comparaţie cu Parisul sau chiar cu Viena, lumea de aici vegetează, mu-cezeşte. Nu ştiţi ce fericire, ce bucurie v-ar da o singură zi la Paris ! Aţi putea ani întregi să trăiţi din amintirile acelei zile.
Aceste sugestiuni în fiecare zi, dominau tot mai mult fantezia Smaragdiţei.
Ea cădea sub fascinarea acestui om elegant, delicat şi bine crescut. Prietenia lui îi dădea o mare satisfacţiune, dar o şi îngrozea, cînd îşi surprindea gîndiri şi visuri păgîne, pe care în conştiinţa ei le condamna ca vinovate.
Dar ea fugea de analiza sentimentelor sale.
164
165
Faţă de placiditatea lui Răutu, care cu smerenie se ţinea, la o parte, şi zburdălnicia Nataliţei, — ea se lăsa dusă de farmecul acestei vieţi, fără împotrivire.
Contele Przewicki a ştiut să mijlocească pentru cele două prietene şi cîteva invitaţii în saloanele mondene.
In faţa bietei eleve a doamnei Carotte, pentru care saloanele magnaţilor basarabeni reprezentau culmile de lux şi de viaţă socială rafinată, se deschiseseră asfel perspective ameţitoare. Intimidată şi suferind în amorul ei propriu, ea nu îndrăznea în această lume de basme să ia parte la conversaţie, care mai mult rula în limba franceză, şi asupra unor subiecte neaccesibile ei.
După vreo două serate de acestea, ea declară categoric că nu mai vrea să meargă în lume fără Iorgu Răutu. Dar în acelaşi timp, ambiţiunea ei îi insinua visuri... alături de ea în locul lui Iorgu Răutu, care uşor i-ar fi desăvîrşit educaţia, şi care cu autoritate şi iscusinţă, ar fi condus-o prin lumea aceasta feerică.
Apogeul a fost atins, pentru Smaragdiţa, la balul mascat, organizat în scop de binefacere la Marele Teatru municipal de către elita Odessei.
Costumele pentru acest bal au dat mult de lucru şi mai ales de vorbă Smaragdiţei şi Nataliţei.
Smaragdiţa, în amintirea Inâianei, avea de gînd să-şi comande un costum de creolă. în vederea aceasta ea a recitit Indiana, dar n-a putut să vadă acest costum, şi nici Nataliţa nu i-a putut veni în ajutor.
— Dar de ce ţi-ai pus numaidecît în cap, pe creola, tiotia Dusea ? — o întreabă Natalia Chirilovna : eu am să fiu Colom-bina, pentru că la orice bal mascat sînt cel puţin zece cincisprezece Colombine şi eu pot fi liniştită cu Pierrot al meu, căci şi din aceştia vor fi desigur vreo două duzini. Atunci poftim să ne găsească şi să ne ghicească cineva ! Ai trebui şi tu, tiotia Dusea, să iei un costum din acelea care nu vor izbi prea la ochi. de pildă ţiganca, — şi din acestea vor fi o mulţime.
Smaragdiţa s-a oprit, în sfîrşit, asupra costumului de gitana spaniolă, în credinţa că acesta sugerează puţin pe creola.
Bineînţeles, nimeni nu s-a gîndit să-1 costumeze pe Iorgu Răutu, pentru cae era destul năduf să se vîre în vestitul său frac.
166
In seara balului, după înţelegere, Nataliţa, — o superbă Colombină în mătase cadrilată albastru pe alb, cu o bonetă cochetă la fel, — s-a prezentat la hotelul „London" spre a merge împreună cu soţii Răutu la teatrul municipal.
Ea a rămas încîntată de minuscula gitană în fustă de mătase roşie, cu un bolero de catifea neagră deasupra unei cămeşi albe, tot de mătase, şi un tulpan roşu, legat pe părul negru, ondulat şi decorat cu un superb trandafir la urechea stingă.
— Ah, tiotia Dusea ! are să înebunească cineva care ştiu, că va fi un toreador.
— Dar nu i-ai spus cumva cum voi fi îmbrăcată ?
— Ha-ha, ha, ha ! Ce copil eşti !
Şi Colombină acoperi pe gitana de sărutări, rîzînd în hohote ; şi apoi, apucînd-o de mînă, începu s-o învîrte, ca un vifor, prin cameră declamînd :
— Tiotia Dusea ! ce copil eşti ! Aveam nevoie să-i spun eu ce costum ai ? Dar desigur că a răsturnat totul ca să-1 afle ! Cunoaşte doar pe croitoreasa noastră.
Smaragdiţa nici n-a băgat de seamă că numele toreadorului nu era nevoie să fie pronunţat...
în josul scării teatrului, luminate ă'giorno cu mii de lampioane, grupul a fost întîmpinat de o namilă de „Pierrot", — care ar fi putut rivaliza, ca statură, cu Iorgu Răutu, — stînd de vorbă cu un elegant toreador, a cărui mătase roşie se acorda de minune cu fusta şi tulpanul gitanei spaniole.
Pentru Smaragda, acest bal, — primul bal mascat la care asista, — îi părea o viziune din poveştile Şeherezadei, deşi chiar pentru Nataliţa el nu reprezenta în sine, prin banalitatea lui, nici un interes. Aceiaşi arlechini, paiaţe, turci, husari, marchizi din veacul al optsprezecelea, mauri, pierroţi, toţi eroii şi eroinele operelor italiene ; iar pentru doamne : Colombine, ţigănci, spaniole, italiene, cadîne din harem, marchize de Pompadour, şi tot felul de dominouri în toate culorile imaginabile.
Dar Smaragdiţa era orbită nu numai de lumină şi de luxul costumelor, dar mai cu seamă de libertatea alurelor şi de indecenţa decoltajelor excesive.
Chiar de la intrare toreadorul a invitat pe gitana la dans, — cu învoirea dată cu voie bună de Iorgu Răutu, care se simţea uşurat că la „iarmarocul acesta drăcesc" Smaragdiţa se va bucura de solicitudinea unui om purtat prin lume.
După cîteva tururi de vals, Iorgu Răutu însă n-a mai putut regăsi figurina eteree a gitanei spaniole.
167
După ce a trecut de vreo două-trei ori de-a curmezişul sâiiL şi prin coridoare, el a preferat, în sfîrşit, să se retragă la bufet unde se consola cu o sticlă de şampanie, în aşteptarea „nebunelor" după cum se convenise de acasă, pentru supau.
— Eşti răpitoare, Smaragda Theodorovna ! Nu-ţi dai seama că privirile tuturor sînt concentrate asupra dumitale ? Nu eşti mulţumită că poţi astfel ferici pe toţi numai cu prezenţa dumitale ? O frumuseţă în afară de rînd, ca a dumitale, nu-ţi aparţine numai dumitale. N-ai dreptul să lipseşti lumea aceasta tristă, de bucuria şi de lumina pe care o radiezi.
Şi braţul lui vînjos, strîngînd în vîrtejul valsului talia plă-pîndă a gitanei, o ridica în aer, încît biata gitana, ameţită, în adevăr nu mai simţea atingerea pămîntului.
Într-un moment de pauză, respirînd emoţionată, ea se rugă de Przewicki :
— Nu ştiu unde-i Egor Stepanovici ? Ar trebui să ne înţelegem mai bine. — Era vorba să supăm aici.
— A ! Smaragda Theodorovna ! — şopti toreadorul ple-cîndu-se la petala de trandafir a urechii gitanei : Pentru ce eşti atît de crudă ? Nu e încă vreme pentru supeu ! Pentru ce vrai să-mi răpeşti aceste clipe, cînd, în mijlocul unei mulţimi indiferente, pot, în sfîrşit, să mă simt aproape singur cu dumneata ?'
Smaragdiţa simţea că sub mască obrajii îi ard, că tîmpiele îi zvîcnesc, — plămînii ei aveau nevoie de aer.
— Dar trebuie numaidecît să găsim pe Nataliţa ! Trebuie să fie aici undeva.
— Oricît am vrea, n-o găsim, Smaragda Theodorovna. Nataliţa a venit aici să petreacă, să danseze. Ea e aici cu camaradul Varnavin, — acel Pierrot, venit anume pentru ea din S ***. I-am deranja. Apoi, cum să-i găsim, intre atîtea Colombine şi Pierroţi ? De altfel, cred că Natalia Chirilovna e destui de cuminte ca să-şi puie din precauţiune un domino oarecare.
— Cum precauţiune ? Ce domino ? — întrebă îngrijaîă Smaragdiţa.
— Apoi, doamnă, la un bal mascat sînt îngăduite tonte mistificările şi toate indiscreţiuniie. Un costum chiar de Colombină nu maschează îndestulător.
In momentul acesta se apropie de perechea noastră, un tuvc gros. cu şalvari albaştri, nesfîrşiţi şi cu papuci roşii cu vîrfuriie ascuţite, cu un enorm turban şi cu un iatagan, sugestiv prin strălucirea şi curba lui.
— Bună seara, gitana dragă, eu te cunosc ! De ce pierzi vremea cu toreadorul acesta ! El umblă numai să te înebunească şi degeaba te-ai îmbrăcat în gitana, tot Mignon eşti. Ha-ha-ha-ha ! Hai cu mine !
Şi turcul apucă de mînă pe micuţa gitana. Smaragdiţa, speriată, se smucea :
•— Nu vă cunosc, domnule, nu vă cunosc ! Lăsaţi-mă !
— Ha-ha ! Nu mă cunoşti ? Apoi să ghiceşti ! Sîntem la bal mascat ! Şi doar nu sfrijitul acesta de toreador te poate răpi de la mine. Ce-i din el ? Tu te-ai deprins cu bărbaţi mai zdraveni, masivi. Ho-ho-ho-ho !
Smaragdiţa privea încordat prin crăpăturile măştii, să ghicească cine se ascunde sub ea, pentru că aluziile lui dovedeau că în adevăr o cunoştea.
Ea îşi zmucea mîna insistînd :
— Nu vă cunosc, domnule ! şi nu mă cunoaşteţi, nu înţeleg ce spuneţi !
Acela rîdea :
— Ha, ha ! Nu mă cunoşti ? — şi o apucă deodată de braţe, o ridică în sus şi-i şopti la ureche : Să nu te încrezi în Ieşi, nici cînd fac pe spaniolii. Noi, turcii, sîntem mai de temei.
— Lăsaţi-mă ! Lăsaţi-mă, domnule ! Wladislaw Stanisla-wowici ! — protesta Smaragdiţa.
Toreadorul care se retrăsese la începutul conversaţiei la o parte, la apelul Smaragdiţei, îşi puse mîna pe umărul turcului :
— Ascultă, turcule, aici n-ai să scoţi iataganul. Doamna e cu mine, şi nu te vrea ! înţelegi ? Noi nu sîntem aici la Stam-bul, nici în haremul dumitale. Dacă nu eşti cuminte şi nu-ţi bagi minţile în cap, te aduc eu îndată în fire. Ai înţeles ?
Turcul începu să rîdă, fără supărare :
— Ha-ha-ha-ha ! De ! Aşa-i I Turcii sînt ridicoli în rolul de păzitori ai inocenţei, — şi făcîndu-şi un salamalec spuse, cu o notă de regret : Poftă bună, gitanică, Alah să te aibă sub sf înta lui pază !
Przewecki îşi oferi braţul Smaragdiţei, care acum se lipea de el, tremurînd, şi se îndepărtă spre scena teatrului transformată într-un salon de repaus pentru dansatori.
— Ce oroare ! — şoptea Smaragdiţa, şi în vocea ei se auzeau lacrimile :
— Nu, gitana dragă, sîntem la bal mascat şi uitasem. De aceea s-a întîmplat acest incident. Nu e nici un rău în asemenea
168
169
lucruri. Este o mică escapadă de la banalităţile şi nimicurile monotoniei zilnice. Nu trebuie să le iei în rău, gitana dragă. Nu trebuie să iei în tragic o mică încercare de intrigă de bal mascat. Cine ştie cum a aflat turcul acesta cîteva detalii. I-ai făcut probabil impresie prin figura dumitale, atît de graţioasă şi eteree alături de Egor Stepanovici, despre care i-a fost uşor să capete cîteva informaţii. Şi legile mascaradei i-au îngăduit aceste licenţe. In fond nevinovate. Apoi eşti cu mine. Poţi fi liniştită, — o asigură vocea profundă şi înduioşată.
— Dar unde-i Nataliţa ?
Multe Colombine treceau pe lîngă ei, sau erau aşezate în loji şi în salon, dar silueta atît de bine cunoscută a Nataliţei nu se vedea nicăieri.
— Liniştiţi-vă, Smaragda Theodorovna ! Văd, conven-ţiunile mascaradei nu sînt acceptate de dumneavoastră.
— Mi-i cald ! Aş vrea să iau ceva.
— La poruncă ! Mă voi îngriji îndată ! Dar ar trebui să vă liniştiţi ca să stăm puţin cuminţi de vorbă. Va trece noaptea aceasta, va trece ca un vis dar să-mi dăruiţi măcar cîteva clipe fără prezenţe indiscrete... Voi trăi de azi înainte cu amintirea acestor ceasuri. Mi-am rezervat o lojă. Putem să ne ducem acolo, în fund. Voi comanda pentru dumneata o îngheţată, o oran-geadă, tot ce vei dori.
— Cum, singuri în lojă ? — tremură spăriată vocea ar-gintină.
— Sîntem singuri, dar loja-i deschisă. A ! vă temeţi că poate o să fiţi recunoscută. Apoi n-avem decît să urmăm pilda Nataliei Chirilovna. Eu chiar am depus în lojă mai multe do-minouri ; este unul delicios, — alb, anume pentru dumneata.
Smaragdiţa şovăia şi, emoţionată, îşi aruncă agitată privirile, în dreapta şi în stînga, în nădejdea de a întrezări pe Iorgu Răutu sau pe Nataliţa.
— Bine ! Bine ! — răsună surd şi domol vocea tristă a toreadorului ! Sînteţi stăpînă. N-am dreptul să vă cer nimic, nici nu pretind nimic. Mă voi supune destinului meu, dar nu mă ofensaţi prin lipsa de încredere ! De doi ani şi jumătate de cînd am avut fericirea să vă cunosc, în afară de o clipă de nebunie, m-am resemnat. Am fost fericit numai să ştiu că existaţi, să vă văd din cînd în cînd, să vă vorbesc în rarele clipe cînd nu eram importunaţi. Da, sînt fericit numai că existaţi, că trăiţi. Am numai un dor nebun, un vis, — să pot măcar o dată să vă spun tot ce bîntuie în această inimă răzvrătită, să
ştiţi ce însemnaţi pentru viaţa mea ! Acum, doamnă, voiţi să ne despărţim ? Să căutăm pe Natalia Chirilovna sau pe... Egor Stepanovici ? Porunciţi !
Şi vocea lui Przewicki tremura ca şi cum ar fi fost strînsă de un spasm.
— Wladislaw Stanislawowici ! — îl întrerupse Smărăndiţa : vă rog să nu mai vorbiţi aşa, aici ! Să mergem în lojă, dar numai pentru puţine momente, că mă simt aşa tulburată ! Nu ştiu ! nu ştiu !
— Fiţi liniştită, doamnă ! —nici o regină nu va găsi un servitor mai devotat, mai plecat şi mai supus, cum sînt eu faţă de dumneavoastră.
Şi perechea frumoasă, a cărei lungă conversaţie intimă într-un colţ al sălii înfrigurate de dans, în adevăr atrăgea oarecare atenţiune, se îndreptă spre ieşire, strecurîndu-se, lune-cînd sub conducerea toreadorului printre părechile mascate.
La intrarea în lojă stătea un servitor galonat.
— Ce doriţi ? O îngheţată ? O prăjitură ? O orangeadă ? Un pahar de şampanie ?
— Orangeadă — şopti Smaragdiţa, oprindu-se la uşa lojii, şi aruncînd o privire sfioasă împrejur.
— Orangeadă, ceva prăjituri şi pentru mine o sticlă de şampanie şi pişcoturi ! Repede ! — porunci contele.
Smărăndiţa nici nu şi-a dat seama, cum s-a găsit în fundul lojii, acoperită de un domino de atlas alb cu şnururi roşii, aşezată în fotoliu cu spatele întors spre sală, — şi alături de ea Przewicki învălit într-un lung domino grenat.
Przewicki şi-a luat masca şi i-a sugerat şi Smărăndiţii :
— Aici puteţi ridica masca, nimeni nu ne va supăra şi sub domino nu ne poate recunoaşte. Puteţi să vă odihniţi în linişte, şi apoi avem să găsim pe Natalia Chirilovna, şi... pe Egor Stepanovici... — încheie cu vocea stinsă ispititorul.
Lacheul duse pe o tavă, şi aşeză pe o măsuţă din fundul lojei, prăjituri, o garafă cu orangeadă, pişcoturi, o sticlă destupată cu şampanie şi două pocale.
Smaragdiţa a sorbit dintr-odată paharul cu orangeadă. Cavalerul a turnat şampanie în ambele pocale, şi pe-al doilea 1-a pus, distrat, în faţa Smaragdiţei.
Emoţionată şi însetată, ea a sorbit şi pe acesta, fără să bage de seamă :
— Ah ! E şampanie !
170
171
— Nu e nimic ! Vă va face bine. Trebuie să vă întremaţi puţin. înţeleg că sînteţi emoţionată şi mi-e mare jale, că dumneata care ai fi fost podoaba oricărui salon imperial, să fi trăit pînă acum în aşa izolare de viaţă, în vizuina din Năpădeni, încît să-ţi pierzi cumpătul la un bal banal ca acesta, din cauza unui incident, fără nici o însemnătate. Să-mi dai voie, dragă doamnă, să-ţi vorbesc deschis, măcar acum, în acest sfert de oră, pe care l-am smuls destinului.
Smaragdiţa se îmbujora la cuvintele acestea de admiraţie şi măgulire. Al doilea şi al treilea pahar de şampanie i s-a strecurat în neştire. Ea nu mai putea desluşi aproape şoaptele pasionate ale cavalerului său. Inima îi zvîcnea cu putere, respi-raţia-i agitată îi ondula cu violenţă corsajul ; tîmplele i se băteau cu înfrigurare şi ea le apăsa cu amîndouă mîinile, şi, fascinată, îşi aruncă privirile asupra partenerului şi nu le mai ridica.
E o veche poveste.
Numai că pentru biata Mignonetta a doamnei Carotte, înfundată de soartă în bîrlogul Năpădenilor ca precocea „Smaragda Theodorovna", ea avea farmecul unui vis de negrăită poezie, de unică dramă de triumf şi de dragoste.
Visătoare,. la un moment dat ea a fost surprinsă simţind braţul lui Przewicki sub domino în jurul taliei ei. Abia putînd prinde înţelesul grozav şi dulce al vorbelor lui, ea tremura sub fiorul acela năprasnic, rece şi arzător, care de atîtea ori o cuprindea din creştet pînă în vîrful degetelor, la amintirea îmbrăţişării din chioşc.
— Smaragdiţa, iubita mea, adorata mea ! Nu pot trăi aşa ! Sînt hotărît să dispar din calea ta. Nu-ţi voi tulbura viaţa senină. Dacă te depărtezi din nou, dacă dispari din nou în pustiul cela, eu sînt fericit că pot dispărea şi eu. Dar măcar o singură dată, o clipă, o singură clipă să nu fim expuşi curiozităţilor grosiere, să ne putem mişca, să putem ridica vocea fără teamă. Nu vreau să profanez sentimentul meu atît de curat, surprins de vreo intervenţie indiscretă. Smaragdiţa ! Trebuie, trebuie, ca înainte de a dispărea în întuneric, ca înainte de a mă cufunda în neant, măcar o dată să-ţi pot vorbi liber, fără teamă şi rezervă. Voi vorbi deschis, dar te voi respecta ca pe Madona. Nu vei auzi de la mine un cuvînt care să te poată jigni. Nu vei vedea nici un gest lipsit de adoraţie şi respect. A ! Mă vezi în momentele rare cînd sînt în faţa ta şi nu-ţi poţi închipui disperarea ce mă cuprinde cînd mă găsesc departe de tine. Pentru.
ce-mi refuzi o clipă de fericire nebună ? Numai ca să-ţi pot dezveli tot sufletul meu frămîntat. Să-ţi spun tot dorul, toată setea de viaţă, sfinţită de vibraţia unei dragoste divine. îmi dăruieşti această clipă, Mignonetta ? Mi-o dăruieşti ? Aştept cum aşteaptă condamnatul la moarte cuvîntul de graţie. îmi dai o întrevedere singură ? Mi-o dai, Mignonetta ?
Smaragdiţa n-a spus nici o vorbă pînă în acest moment, ea sorbea aceste cuvinte, care dovedeau că romanele lui Georges Sand nu sînt o minciună. Nici Indiana n-a auzit vorbe mai aprinse, n-a fost obiectul unei adoraţiuni mai ideale, mai desă-vîrşite.
Şi primul cuvînt pe care 1-a spus, în sfîrşit, implica o capitulare :
— Dar nu se poate ! Unde putem fi singuri ? Sînt străină în acest oraş.
— Mulţumesc, draga mea, mulţumesc ! Mi-ai dat tăria să mai duc povara vieţii ! — îi şopti seducătorul, grăbit să dea şi interpretarea cuvenită acestei întrebări : Eu am un apartament în str. Richelieu cu intrarea cu totul separată. Nu va fi nimeni. Te voi aştepa la uşă mîne la ora 5 după amiază. Nu vorbi ! nu vorbi : nu spune nici un cuvînt, fiindcă după bucuria ce mi-a dat-o nădejdea, nu-mi vei da acuma lovitura de moarte. Nu vorbi, nu vorbi ! Numai un gest ! Iată, ţin aici mînuţa ta ca să ştiu verdictul destinului.
Lacrimi cădeau ca perle din ochii mari negri pe mătasa dominoului alb.
Smaragdiţa răspunse prin strîngerea fugitivă a mînii, se lipi de Przewicki, şi-i şopti şi ea :
— Taci, nu vorbi, nu vorbi ! Nu vorbi nici tu !...
Niciodată Smaragdiţa nu şi-a putut aduce aminte, cum a ieşit din lojă, unde şi cum a găsit pe Nataliţa, pe Iorgu Răutu.
Nataliţa lăsată la uşa locuinţei sale a îmbrăţişat şi sărutat pe Smaragdiţa cu mult foc şi tandreţă, în care aceasta, fără voie, simţea şi recunoştinţa şi mărturisirea de complicitate.
Rămasă în caretă singură cu Iorgu Răutu, somnolent, din oboseală şi poate şi din libaţiuni solitare excesive, Smaragdiţa retrasă în colţ, tremura ca bătută de friguri. La coborîre Răutu a observat starea ei :
— He, ai obosit ? Poate ai răcit ? Ai ieşit din căldura cea de iad şi măcar pe cap n-ai nimic afară de fleacul ista de basma roşie. îi fi răcit ?
172
173
— Nu, nu ! Egor Stepanovici ! N-am nimic, dar sînt foarte obosită, ştii că n-am mai fost la asemenea serbări.
în odaia ei de culcare, ea concedie pe Gafiţa, renunţînd la serviciile ei, şi stete multă vreme în fotoliu, fără să se dezbrace, căutînd să-şi aducă aminte de tot ce s-a întîmplat şi tot ce a auzit.
Făgăduinţa dată o îngrozea, dar, în acelaş timp, parcă un val dulce şi cald de fericire îi trecea prin tot trupul. Niciodată nu a simţit în sine atîta pulsaţie de viaţă şi de voluptate. în pat, cu lumina stinsă, ea încă multă vreme nu dormea, fixîndu-şi ochii în întuneric, în care parcă se zămisleau focare de vîrtejuri de lumină.
— Cine-i ? — tresări Smaragdiţa.
— Eu sînt, coniţă — auzi ea în întuneric glasul Gafiţei : A trecut de amiază. Boierul a spus să nu vă supăr. Să vă las să vă odihniţi că se duce la conu Stefanache Bărnav şi, dacă e nevoie, să trimetem după dumnealui ; dar s-a primit un bileţel de la coana Nataliţa şi n-am ştiut dacă n-aveţi nevoie de ceva.
— A trecut de amiază ? — fulgeră prin gîndul Smaragdiţei : la ora cinci... scrisoarea Nataliei...
— Ridică perdelele de la fereastră !... porunci ea Gafiţei, luîndu-i plicul din mînă.
Natalia Chirilovna îi scria :
,,Ta sărut mult, tiotia Dusea, cum te simţi ? Eu sînt foarte fericită ! Eri a sosit Varnavin. M-am întîlnit cu el la bal. De aceea vei fi drăguţă şi nu te vei supăra că toată seara am petrecut cu el. Sînt fericită dar foarte obosită, dragă tiotia Dusea ! Vei fi iarăşi drăguţă să nu te superi că n-am să vin astăzi la voi. Dar cred că şi tu ai nevoie de odihnă şi reculegere. Te sărut încă, încă, încă de o mie de ori. A ta
N."
Smaragdiţa şi-a luat baia, a pus pe Gafiţa să-i facă coafura obişnuită, şi-a ales rochia suplă gris-vert, care ştia că-i avantajează carnaţiunea, şi-a făcut toată toaleta cu îngrijire, a poruncit să i se servească în salonaş o mică gustare. Cînd s-a uitat la ceas era numai ora două şi jumătate. Ea nu mai avea -nici un moment de ezitare :
— Mai sînt două ceasuri şi jumătate — se gîndi ea. S-a uitat pe fereastră. Era o zi cu soare. Pe zăpada proaspăt căzută, pe Bulevard, şi în port tremurau mii de luciri.
174
Ea se îmbrăcă, îşi puse pălăriuţa „fason împărăteasa Eugenia", şi de neastîmpăr şi nerăbdare, ieşi pentru o plimbare pe bulevard.
După două-trei tururi se întoarse la hotel. Cadranul din hali arăta numai ora 3 şi jumătate. Dar portarul îi întinse o telegramă.
Inima Smaragdiţii se strînse de o presimţire. Telegrama era de la coana Anica Mesnicu :
Sonia bolnavă, Cojocărescu cere întoarcerea.
Smaragdiţei i se făcu negru în cehi. Ea se clătină şi cu greu se putu menţine în picioare, răzemîndu-se de bara portarului.
— E o veste rea, doamnă ? — întrebă acesta obsecvios. Ea nu răspunse nimic şi privi în jurul ei parcă în nădejdea
unei deşteptări sau dezminţiri.
Un domn, în care ea abia recunoscu pe vecinul din Cemeleuţi — Ivan Nicolaevici Telega, îi servi un scaun şi porunci
portarului :
— Un pahar cu apă !
Auzind vocea lui, îi fulgeră prin minte :
— „Turcul" — şi ca arsă ea se dete în lături.
Ajunsă cu ajutorul portarului în apartamentul lor, ea chemă pe Gafiţa şi porunci să trimită grabnic pe un comisionar la domnul Ştefan Bărnav, — să poftească imediat pe Iorgu Răutu acasă.
14*
Cap. XXIV.
MATER DOLOROSA
In aceeaşi seară, soţii Răutu porniră din Odessa, singuri cu Gafiţa. Nataliţa n-a fost găsită acasă şi Anatol Voronin şi-a luat sarcina să-i transmită scuze şi să-i aducă la cunoştiinţă vestea tristă.
Iorgu Răutu reţinuse în cel dintîi tren un cupeu, pentru ca Smaragda să poată avea îngrijirile Gafiţei pînă la staţia Crijopol din Podolia.
Călătoria a ţinut toată noaptea. La gară îi aştepta vizitiul Dumitru cu sania acoperită.
— Doctorul e încă la noi ? — îl întrebă boierul.
— Sărut mîna, cucoane, de două zile şede neclintit.
— Cum e copila ? Ce spune coana Anica sau Margareta Jozefovna ?
— In voia lui Dumnezeu, cucoane.
Lui Iorgu Răutu îi era teamă să mai puie o întrebare. Smaragdiţa n-a deschis gura de la plecarea din Odessa. Cu buzele strînse, albă, fără pic de sînge în faţă, cu ochii negri aiuriţi şi ficşi ea a fost dusă de Iorgu. Aşezată în sanie, a stat nemişcată cele şase, şapte ceasuri de drum pînă la Năpădeni.
La scară soţii Răutu au fost întîmpinaţi de coana Anica şi Margareta Jozefovna.
Doctorul le-a ieşit înainte în vestibul.
înfăţişarea lui i-a smuls Smaragdiţei un ţipăt de groază.
— A murit ? A murit ? doctore, doctore ! — se repezi ea spre Cojocărescu.
Acesta îi vorbea măsurat :
— Linişteşte-te, trăieşte încă !
— Ce are ? Grav ? Este nădejdea ?
— Scarlatină. Luptăm ! Totul este în voia lui Dumnezeu, Ceilalţi copii sînt trimeşi la Sănătoasa cu bona şi doica lor. E boală molipsitoare.
In faţa bolnavei, Smaragdiţa a căzut în genunchi, rezemîn-du-şi fruntea de gratiile de alamă ale patului. Copilul ardea, aiurind în neştire.
— Soniuţa mamei, puica mamei, m-auzi ?
Fetiţa, fără cunoştinţă, îşi răsucea mereu căpşorul pe perină. Faţa şi tot corpul erau acoperite de o erupţiune roşie. Şi ea părea lungă, lungă, parcă trasă. Toată ziua copilul nu şi-a venit în fire. Dar aiurind, chema mereu plîngător :
— Mamă, mamă, vino aici, vino lîngă mine !
Pe la miezul nopţii agitaţia se potoli, dar din pieptul copilului începu să răsune un fel de şuier ascuţit, sinistru, neîntrerupt.
— Fetiţa mamei ; dulce fetiţă a mamei, — implora înspăimântată Smaragdiţa, care pînă în momentul acesta nu s-a mişcat de lîngă pat şi a refuzat orice hrană. Dar aci doctorul, cu autoritate, îmbrăţişînd-o de umeri, a ridicat-o şi cu un ton poruncitor, îi zise :
— Smaragda Theodorovna, daţi linişte copilului. Acuma trebuie să-1 lăsăm în grija Margaretei Jozefovna. Ajunge ! Ieşim ! .
— Ce-i, doctore ? Moare ? Moare ?
Fără nici un cuvînt, doctorul făcu un semn lui Iorgu Răutu şi acesta o ridică în braţe şi o duse în iatac unde binişor o culcă In pat.
Un ţipăt de fiară rănită tăie văzduhul. Iorgu Răutu, spăriat, strigă după doctorul Cojocărescu. Smaragdiţa se zbătea într-un violent acces de nervi. Printre ţipetele şi gemetele ei, revenelau desluşite mereu aceleaşi vorbe :
— Pentru păcatele mele ! pentru păcatele mele ! pentru păcatele mele ! — apoi cu braţele îndreptate spre icoana Maicii Domnului, ea striga cu patimă :
— Maică Precistă ! eu trebuie să mor, eu ! Nu copilul nevinovat ! Miruieşte pe ea, ia viaţa mea păcătoasă !
Şi iarăşi acelaşi ţipăt sălbatic o aruncă în pat în zvîrcoliri năprasnice.
Agonia copilului a ţinut pînă dimineaţa, înmormîntarea a avut loc fără ca Smaragdiţa să-şi vie în fire. O congestiune cerebrală şi o emoţiune nervoasă au fost
176
177
atît de puternice, încît doctorul Cojocărescu multe zile nu era sigur de viaţa ei.
Iorgu Răutu nu-1 lăsa să plece din casă ; şi-1 exaspera, im-plorîndu-1 cu aceleaşi cuvinte :
— Dragă doctore, nu pleca ! Scap-o ! Oi fi robul matale cît oi trăi, dar scap-o !
La patul bolnavei se perindau coana Anica, mama Zoiţa, Margareta Jozefovna, jupîneasa Marghioala, Gafiţa.
Smaragdiţa nu putea fi lăsată un moment singură, pentru că, zvîrcolindu-se mereu, se dezvălea şi risca să cadă din pat.
Peste vreo şape zile, momentul critic trecu, veni prima noapte de un somn relativ liniştit.
Coana Anica aşezată în fotoliu lîngă pat, s-a lăsat şi ea prinsă de somn.
Cînd deschise ochii, în lumina candelei de la icoană, văzu pe Smaragdiţa în genunchi, cu capul plecat pînă la podea, rugîndu-se :
— Maică Precistă ! roagă pe Dumnezeu pentru sufletul Soniuţei mele şi dă-mi putere să-mi ispăşesc păcatele mele cele grele, Maică Precistă, Maică Precistă !
Cînd coana Anica a ridicat-o, ea n-a opus nici o rezistenţă, ci s-a lăsat să fie culcată ca un copil în patul ei, şi învălită de plapomă.
Coana Anica a făcut şi ea un semn de cruce asupra acestui biet suflet chinuit.
Doctorul Cojocărescu a socotit primejdia trecută dar era exasperat de lipsa de energie vitală pe care o dovedea toată atitudinea bolnavei. Se supunea tuturor prescripţiunilor, accepta pasiv toate îngrijirile, dar rămînea într-o desăvîrşita prostraţie. în ochii stinşi şi cerniţi şi în faţa străvezie, nu se vedea nici o licărire de gîndire, nici un dor de viaţă.
Ori de cîte ori era lăsată singură sau dacă supravegherea era slăbită, ea din nou se regăsea în genunchi în faţa icoanei.
într-o zi îi veni doctorului în gînd să fie aduşi în iatac copiii în nădejdea că vederea lor va servi ca stimulent. Tosia cum o văzu se repezi cu ţipete :
— Mămiţă ! Mămiţă !
Cu o uşoară tremurare de buze ea s-a întors spre copil, i-a pus mîna pe cap şi s-a aplecat să-1 sărute. Vania în braţele Irinei, neputînd încă umbla nici după un an şi jumătate, se uita speriat în jurul lui în această odaie necunoscută, şi cînd Irina
voi să-1 plece spre mamă, gura lui se strîmbă în pregătire de plîns.
Smaragdiţa, într-un gest isteric, îşi răzemă mînile de pat şi ridicată puţin pe spate, privea cu spaimă. Un nod o strîngea de gît şi, îngrozită, nu-şi putu înăbuşi un gînd grozav, care năprasnic îi fulgera inima de durere şi revoltă. îşi întoarse capul spre părete şi gemea sacadat :
— Luaţi-i, luaţi-i, luaţi-i de aici !
Puterile fizice ale bolnavei reveneau încet, foarte încet.
Iorgu Răutu se bucura şi se înviora. El nu-şi putea da seama că Smaragdiţa era încă departe de însănătoşire sufletească.
Nimic nu o bucura, nimic nu o interesa. Se ferea după prima încercare, multă vreme să vie în contact cu copiii. Şi ceasuri întregi petrecea în rugăciuni.
A venit astfel primăvara şi aproape a trecut.
în zilele calde de mai, Smaragda, după insistenţele doctorului Cojocărescu, a fost scoasă în balcon şi lungită pe cuşetă. Scăldată în aer îmbălsămat şi cald privea fără interes cîmpia Podoliei.
Zărind crucea aurită a bisericii, strălucind sub săgetarea soarelui, ea şi-a exprimat prima dorinţă de la pierderea copilului, să meargă la biserică şi să vadă mormîntul Soniuţei din •curtea acesteia.
Doctorul Cojocărescu s-a bucurat chiar de faptul că ajunsese, în sfîrşit, de a manifesta o dorinţă.
— Dacă ai să fii cuminte, — îi spuse el : şi ai să mănînci bine şi ai să dormi bine, atunci avînd mai multe puteri, ai să te duci şi la biserică.
în tot timpul acesta Natalia Chirilovna Voronin a putut veni foarte rar la Năpădeni.
Starea lui Anatol Voronin s-a agravat mult după călătoria la Odessa. Paralizat de ambele picioare, el nu se mai putea >mişca, îşi petrecea zilele într-un fotoliu pe rotiţe şi Natalia Chirilovna îl îngrijea cu mult devotament şi abnegaţiune. De altfel, ea observă din partea Smaragdei oarecare rezervă, chiar răceală şi, deşi nici o aluzie la trecut ea nu şi-a permis, dar se simţea totuşi jenată de amintiri.
Smaragdiţa nu-i adresa nici o întrebare.
Pe la sfîrşitul lui mai tinereţea şi constituţia ei, în fond, •cu toată delicateţea liniilor, foarte viguroasă, biruiseră. Sma-
178
179
ragdiţa începu să se întremeze mai repede, dar resortul sufletesc era încă foarte slăbit.
In această stare ea a trebuit să ia o hotărîre faţă de Vania,, pe care nu mai avu curajul s-o înlăture, nici măcar să o amiie» primind sugestiuni sau chiar injoncţiuni din partea babei Vasilca şi a Irinei, — hotărîre ale cărei consecinţe simbolizau, mai tîrziu, pentru Vania situaţia lui în sînul familiei.
Curînd după dispariţia Soniei, cînd o agravare în starea sănătăţii lui Vania inspiră Irinei noi îngrijiri, baba Vasilca, consulcată de aceasta, îşi formulă verdictul :
— A intrat, maică, moartea în copiii casei ! Cine ştie pentru ce păcate ! Hm !... Ar trebui vîndut plodul, să intre în alt. neam !
După credinţa populară, înrădăcinată pe vremuri în tot. nordul Basarabiei, vînzarea unui copil, fără să-i schimbe starea civilă pe acest glob de tină, îl introducea în sînul familiei cumpărătoare pentru lumea mai bună, — şi astfel se puteau devia-fulgerele Nemezidei mistificate.
Sub impresiunea cuvintelor babei Vasilca, Irina, profi-tînd de prima zi cînd starea doamnei îi îngădui aceasta, se îndreptă spre salonaşul, unde dumneaei, în ceasurile de după amiază, era întotdeauna aşezată la lucru.
— Sărut mîna coniţă ! — auzi pe neaşteptate, tresărind,. Smaragda Theodorovna, voce înăbuşită a Irinei.
In faţa ei apăru silueta masivă a doicii lui Vania, puţin> răzimată pe pervaz, răsucind nervos un colţ al şorţului ei alb ; ochii albaştri o fixau cu stăruinţă şi, parcă, cu oarecare animozitate.
— Sărut mîna, coniţă ! Baba Vasilca zice aşa : că trebuie vîndut conaşul Vania, e tot bolnav şi, Doamne fereşte, după. duduita Sonia să nu-i vie rînclul, că aşa zice lumea că se întîmplă cînd moartea îşi face făgaşul într-o casă. Trebuie vîndut, coniţă ! Nu poate fi lăsat ca un copil ai nimănui ! Altfel păcatul are să fie pe capul nostru pentru un suflet nevinovat...
Un moment ochii albaştri ai slugii şi cei negri ai stăpînii se fixau în tăcere.
Irina respira sacadat, sînii grei i se ridicau cu violenţă, dar ea nu se intimida. Şi nu vroiau să se lase în jos ochii albaştri, în care se citea revolta şi acuzarea.
Ochii negri cei dintîi şi-au întors privirea.
— Mă gîndeam şi eu, — deşi poate îi mai mare păcat să' ne îndoim de mila lui Dumnezeu, —   sfîrşi   rece Smaragda
180
Theodorovna : am să vorbesc cu Paraschiva lui Vichentie, care e blagoslovită de mulţi copii şi-s toţi sănătoşi.
Duminecă, după ce popa Vasile în urma litughiei a mai slujit un moleben la curte, la care Smaragda Theodorovna s-a rugat cu multă rîvnă, a urmat cu resemnare sugestiunile babei Vasilca.
In odăiţa de lîngă bucătărie, la fereastră aştepta în haine de sărbătoare Paraschiva lui Vichentie, femeie uscăţivă, fm-bătrînită înainte de vreme.
Ea ţinea în dreapta o monedă de aramă de două „copeici" şi, solemnă, se adresă stăpînei, alături de care mergea Irina cu copilul în braţe, urmînd-o în cortegiu Margareta Jozefovna, mama Zoiţa, jupîneasa Marghioala şi încă cîţiva din domesticitate.
— Ce căutaţi, oameni buni ? — între Paraschiva, parcă ne-recunoscînd pe cei de sub fereastră.
— Avem un copil de vînzare, nu aveţi cumva nevoie de -dînsul ? — răspunse Smaragda Theodorovna, fără voie stingherită şi emoţionată de acest rol.
— Slavă Domnului ! Avem destui copii, dar mila Domnului nu se respinge. Cît cereţi pentru copil, să trăiască, că-i voinic şi frumos ?
— Cît v-o lăsa inima, că îl vindem numai pentru mila lui Dumnezeu şi numai ca să fie drept vîndut, ne veţi da un ban.
— Cu mila lui Dumnezeu, a Tatălui, a Fiului şi a Sfîntului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor ! — Iaca banul ! — întinse Paraschiva cele două copeici pe fereastră.
Smaragda Theodorovna îşi făcu cruce, luă banul şi, apoi, ridicînd copilul din braţele Irinei, îl trecu pe fereastră Pa-raschivei :
— Pentru mila lui Dumnezeu, a Tatălui, a Fiului şi a Sfîntului Duh acum şi pururea şi în vecii vecilor ! — Iaca şi copilul ! Să trăiască şi Dumnezeu să-1 blagoslovească !
Mînile îi tremurau, şi cu statura ei mică, Paraschiva a trebuit să se plece repede ca să poată prinde copilul.
Făcîndu-şi cruce, Paraschiva rosti răspicat apăsînd asupra fiecărui cuvînt :
— Mulţumim lui Dumnezeu, pentru blagoslovenia lui ! Am un copil mai mult, să-1 blagoslovească şi să-1 miluiască Domnul Dumnezeu, şi să-i dea sănătate şi viaţă lungă, ca şi celorlalţi copii ai mei. Amin !
181
— Amin ! — au răspuns Smaragda Theodorovna şi toatăf asistenţa.
Smaragda Theodorovna, după această ceremonie, abia stă-pînindu-şi firea, repede s-a întors în casă, s-a reras în iatacul ei, unde din nou îşi îndreptă rugile către Maica Domnului.
Irina intrînd în cămăruţa bucătăresei, luă pe copil din braţele Paraschivei :
— Să mi-1 dai, — spuse ea : Să-1 îngrijesc pentru tine ca mamă.
Femeile care, grave, îşi vorbeau cu înţeles, s-au sărutat şi s-au despărţit.
Slugile s-au împrăştiat în tăcere. Nemezida a fost propiţiată...
Dar Vania şi-a asigurat o familie într-o lume mai bună, căci, din acest moment, în credinţa satului, dacă Vania rămî-nea în această vale a plîngerii, „cuconaş, un pui de boier" din familia Răutu, în faţa lui Dumnezeu, pe cealaltă lume, el urma să se înfăţişeze printre numeroşii copii ai bucătarului Vichentie şi ai soţiei sale Paraschiva.
Cap. XXV.
GRAŢIA DIVINĂ
Faţă de împrejurarea fericită pentru toată casa, că interesul doamnei pentru viaţa din jurul ei renăscuse, îşi permise şi Margareta Jozefovna să-i atragă atenţiunea asupra siluetei Gafiţei, care îi inspira bănuieli legitime.
Smaragdiţa a fost foarte ataşată de sora ei de lapte, de care nu se despărţise niciodată.
Era deajuns, pentru descoperirea adevărului, o singură privire aruncată asupra Gafiţei, care, totdeauna voinică, stătea acuma enormă în faţa ei, plecînd capul în jos şi ştergîndu-şi ochii cu mîneca.
Rămase singure în iatac, Smaragdiţa o întrebă cu blîndeţe :
— Cine-i ? Am să spun boierului, şi oricine ar fi să te iee. Gafiţa plîngea cu hohote, fără a răspunde.
Smaragdiţa o luă cu bunătate de mînă şi insistă :
— Se întîmplă nenorociri de aiestea. Voi fetele sînteţi proaste, şi credeţi pe orice pierde-vară. Dar nu-i nimic. Oricine a fi n-are să poată să se deie în lături cînd i-a vorbit boierul. Spune-mi, cine-i ?
Gafiţa căzu în genunchi şi îmbrăţişa picioarele stăpînei şi, printre sughiţuri de plîns, abia se auzi :
— Graful, Graaful !...
Smaragdiţa simţi ca o împunsătură de cuţit în inimă. Un cerc de fier îi strînse capul şi-i stinse lumina din ochi.
Peste mai multe clipe de tăcere, abia putu şopti cu dezgust :
— Pleacă ! Pleacă !
Mai tîrziu, mama Zoiţa o găsi fără simţire jos, înaintea icoanei...
183
Totuşi această lovitură parcă a servit ca un stimulent, care a ajutat pe Smaragdiţa să-şi biruiască marasmul, sau poate să-şi înăbuşe în adîncimile subconştientului regretul.
Ea găsi în sine energia să se intereseze de soarta Gafiţei., şi puse la cale căsătoria ei cu feciorul Nicache care, pentru o zestre bogată, era gata să „acopere păcatul".
Coana Anica Mesnicu, după ce primejdia trecuse, îşi re™ luase ocupaţiunile şi peregrinaţiunile.
Ea sosi din nou într-o zi la Năpădeni pentru o panahidă., cerută de moravuri, în anumite răstimpuri la mormintele recente.
Smaragdiţa a luat parte de data aceasta cu oarecare interes la pregătiri, deşi încă nu-i era îngăduit să vadă mormăitul Soniei.
Coana Anica, cufundată în ornamentarea complicată a „colivei", îşi descărca noutăţile, aflate pe la curţile boiereşti,, şi, deodată, se bătu peste gură cu palma şi se îndreptă cu vioiciune spre Smaragda :
— Doamne iartă-mă ! am uitat vestea cea mai nouă ! Ştii pe graful nostru, — leahul cela ? M-a mirat că de mult nu l-am-mai văzut pe aicea. N-a venit măcar să întrebe de sănătate, nici la dumneavoastră la Năpădeni, nici aiurea. Şi acum ce am aflat, soro dragă ! A fost un mare scandal la club, sfadă grozavă, cu bătăi, la joc de cărţi, bucluc mare ! Şi atunci cică graful n-a mai putut sta în polc şi a dat ostavca. Şi s-a dus îndată, nu se.-ştie unde, şi dus a rămas !
Smaragdiţa asculta în tăcere, cu buzele strînse de dezgust, cu faţa acoperită de paloare ; apoi se ridică şi hotărît declară coanei Anica :
_ — Mă duc şi eu cu dumneata, coană Anică, la panahidă. Nu mai pot răbda ! N-am văzut pînă acum mormîntul sărmanr-i copile.
Obiecţiunile au fost zadarnice. Cînd s-au auzit clopotele de la biserică, şi a fost tras „faetonul" la scară, Smaragda se-aşeză în trăsură alături de coana Anica.
In biserică nu se găseau decît două-trei bătrîne. Popa VasHe-şi dascălul Andronache, la vederea coanei Smaragda, au ofic'.at cu sîrguinţă şi solemnitate. Smaragdiţa, în tot timpul slujbei,, a stat în genunchi, rugîndu-se din tot sufletul ei îndurerat,, străină de lumea din jurul ei.
Cînd preotul s-a îndreptat spre mormîntul din curtea bisericii, ea păşea ferm alături de coana Anica şi, căzind în genunchi, şi-a pus fruntea pe piatra de marmoră.
Popa Vasile cu dascălul Andronache, sfîrşindu-şi citirile, ca să nu mai tulbure rugăciunile mamei, s-au retras discret. Au plecat şi babele. Coana Anica s-a dat puţin la o parte şi ea şi, aşezată pe o bancă de piatră, la uşa bisericii, aştepta smerit.
Deodată ea tresări : faţa Smaragdiţei parcă radia de lumină, ochii ei ardeau, dar ardeau de extaz, de bucurie negrăita ; un surîs fericit îi întredeschidea guriţa :
Coana Anica, surprinsă şi spăriată, se ridică în picioare.
Smaragdiţa, fără să-şi întoarcă capul, îşi întinse mîna spre ea şi o chema :
— Coană Anică, coană Anică ! Vezi, vezi ? Maica Domnului ! Iaca, acolo stă în lumină cu Soniuşa mea în braţe, care rîde şi mă blagosloveşte ! M-a iertat ! M-a iertat ! Ah, Doamne ! — şi îşi puse din nou pe marmora rece a mormîntului fruntea ei, parcă luminată de o aureolă.
Peste puţină vreme, liniştindu-se, Smaragdiţa, înseninată, parcă uşurată sufleteşte, a plecat spre casă, fără să mai adreseze un cuvînt coanei Anica.
Şi acasă n-a stat de vorbă cu nimeni. Dar luîndu-şi rămas bun de la toată lumea, plecînd în spre iatac, ea sărută pe neaşteptate mîna lui Iorgu Răutu, surprins şi bucurat ; apoi s-a închis în iatacul ei.
Multă vreme a stat Smaragdiţa, potolită în fotoliul ei ; apoi, găsind în bibliotecă romanul de Georges Sand Indiana, cu mişcări hotărîte şi măsurate îl băgă în sobă, şi cu o pagină ruptă din Niva, — pagina cu portretul împărătesei Eugenia, — aprinsă la candelă, îi dete foc, şi mestecă cu cleştele pînă ce nu mai rămase decît un morman de file carbonizate.
în flăcările Indianei a fost arsă şi Mignonetta — Smaragdiţa ; iar din cenuşă a răsărit Smaragda Theodorovna Răutu, stăpîna Năpădenilor.
Pacea şi liniştea domneau din nou la Năpădeni.
îndatoririle de gospodină şi de mamă i-au dat Smaragdei Theodorovna puterea să-şi gonească pînă şi reminiscenţele din romanul Mignonettei.
Ea privea trecutul ca un fel de vis bolnav, suferit de c eroină închipuită, — Indiana sau Lelia, care nu puteau avea
184
185
nimic comun cu Smaragda Theodorovna, matroană austeră a societăţii judeţene şi castelana respectată a Năpădenilor.
Numai amintirea Soniei provoca o vreme în sufletul Smaragdei Theodorovna o acută durere şi conştiinţa de vină, pe care căuta s-o ispăşească prin refugiul în religie.
Dar şi aici veni în curînd mîngăierea.
Smaragda Theodorovna nu lipsea de la nici o slujbă bisericească şi mereu invita la curte pe părintele Vasile, — ajuns mare favorit, — pentru diferite rugăciuni, sfinţire de apă, şi alte mici servicii.
Graţia divină n-o părăsise. Mai multe viziuni au creat o strînsă, o intimă legătură între ea şi divinitate ; Maica Domnului, cu care se găsea în contact aproape zilnic, a absolvit-o de păcat, hărăzindu-i şi un semn material de reconciliere cu sufletul Soniei.
Puţină vreme după ce deosebita protecţie a Providenţei i-a fost manifestată la mormîntul Soniei, Smaragda Theodorovna veni într-o zi din biserică mai senină şi mai împăcată cu sine, cum se întîmplă de obicei în zilele cînd primea vreun mesagiu din partea puterilor divine.
In seara aceea mama Zoiţa fu surprinsă foarte cînd i se porunci să aştearnă pentru conu Iorgu în iatac : stăpîna primise de la Maica Domnului făgăduinţa că locul Soniei nu va mai rămînea multă vreme gol.
Din acest moment iatacul conjugal n-a mai fost dezertat de Iorgu Răutu.
Naşterea unui al treilea fiu, Costea, dovedi însă că ceasul ispăşirii depline nu sosise încă.
Smaragda Theodorovna îşi birui decepţia.
Şi o nouă recrudescenţă a exaltării sale religioase îi dădu în curînd semnul implorat de ea al milei Domnului.
Ea se ruga cu multă smerenie şi rîvnă la Maica Domnului să-i dăruiască, în semn de desăvîrşita absoluţiune, în locul Soniei, o altă fetiţă.
Şi ruga aceasta i-a fost auzită.
Un an după naşterea lui Costea, ea anunţă lui Iorgu, cu mare bucurie, vestea cea bună :
Stînd la rugăciune în faţa icoanei Maicii Domnului, ea văzu cum icoana se lumina de lumină nepămîntească, şi Maica Precistă, cu Sonia în braţe, blagoslovind-o cu multă milă îi întinse fetiţa, care a îmbrăţişat-o şi a sărutat-o cu drag.
Astfel fu născută Maşa, şi Smaragda Theodorovna a rămas ferm convinsă toată viaţa că în aceasta reînviase chiar sufletul Soniei.
Cu vremea, exaltarea religioasă a Smaragdei Theodorovna s-a transformat în convingerea din ce în ce mai adîncă, mai nestrămutată, că ea 'este un „vas ales", un organ al providenţei, ale cărui puteri nu izvorăsc din lutul ei pămîntesc.
Au trecut ani pînă ce procesul acesta a fost desăvîrşit, şi în judeţul S *** a fost întronată autoritatea infailibilă a unei matroane sfinte şi austere care, ca orice teocraţie, exercită o implacabilă cenzură de moravuri asupra societăţii judeţene şi, mai cu seamă, asupra elementului feminin.
Dar chiar de la începutul acestei evoluţii Smaragda Theodorovna a găsit în sentimentul ei religios puterea de a arunca un văl asupra anilor vijelioşi ai tinereţii.
Chiar clipele acele de ispită şi de încercări, ea ajunse aproape să le asemene cu cele patruzeci de zile din pustiu, care-i pregăteau calea spre slavă şi graţia divină.
Sinceritatea ei impunea şi lui Iorgu Răutu dacă nu aceeaşi convingere, dar resemnarea faţă de o credinţă, care prin însăşi firea ei era tot aşa de inscrutabilă ca şi căile Domnului, — şi cu atît mai mult că inteligenţa şi tăria Smaragdei Theodorovna treceau cu mult peste resursele lui Iorgu Răutu.
Pacea şi liniştea în căsnicia Răuteştilor nu mai puteau fi tulburate.
Iar Vania ?
Vania creştea sub îngrijirile „mamei" Irina şi, fără să ştie, absorbea prin toţi porii săi sufleteşti efluviile tragediei sentimentale a Smaragdiţei.
Sfîrşitul prologului
VOLUMUL AL II-LEA
COPILĂRIA Sî ADOLESCENTA LUI
VANIA RĂUTU
15 — în preajma revoluţiei, v»l. I
PARTEA I
ZORILE
Cap. I.
ÎN NEBULOASA
Cînd în sînul nebuloaselor se formează un sistem solar, cu mult înainte de precizarea definitivă a formelor şi a orbitelor, structura lui e hotărîtă de forţele care l-au pus în mişcare şi de condiţiunile în care acestea se desfăşoară.
Nu se petrece altfel nici cu formarea unui suflet omenesc.
înainte ca Vania să fi ajuns la conştiinţa de sine, înainte ca individualitatea lui morală să se fi desprins din mediul ambiant, armătura lui psihică fusese făurită sub presiunea, în primul rînd a situaţiei lui în sînul familiei şi apoi sub tensiunea luptelor care au colorat toată viaţa socială în Năpădeni, — lupte izvorîte din aplicarea reformei agrare.
Pacea şi liniştea, după turburările primilor ani, domneau, în adevăr, acum în căsnicia Răuteştilor.
însă Iorgu Răutu, cu vîrsta, cădea tot mai mult sub autoritatea tinerei sale soţii, care ştiuse, cu încetul, să-şi asigure directiva reală a vieţii de familie şi o situaţie preponderentă în căsnicie, fără să jignească amorul propriu al lui Egor Stepanovici, care a rămas ferm convins că în casa lui „cîntă cucoşul".
Pe acest temei s-a stabilit un echilibru care satisfăcea instinctul de dominaţie, din zi în zi tot mai pronunţat, al Smaragdei Theodorovna şi, totodată, dădea linişte lui Iorgu Răutu care, fericit că putea uita vijelia începuturilor, — rămasă de altfel pentru el neînţeleasă, chiar în măsura în care fusese observată.
„Raportul real de forţe" în căsnicia Răuteştilor ar putea fi caracterizat chiar prin chipul în care Iorgu Răutu primea legenda, anume creată pentru uzul familiei, despre îmblînzirea „varvarului" din Năpădeni de către porumbiţa venită din Sănătoasa.
193
1
Smaragda Theodorovna se complăcea să descrie, chiar în prezenţa copiilor, destrăbălarea şi dezordinea pe care dînsa le-ar fi găsit în vizuina din Năpădeni, violenţele de limbaj şi execuţiunile feroce pe care „varvarul" le aplica argaţilor din curte şi muncitorilor „boierescului" ; — nu erau uitate nici siluetele sugestive ale personalului feminin al curţii.
Tabloul acesta sumbru era menit să scoată în relief inteligenţa, tactul şi tenacitatea cu care fecioara răpită raiului din Sănătoasa ştiuse să aducă peste tot rînduiala şi autoritatea morală în bîrlogul acesta, transformînd şi pe fiorosul „varvar" de odinioară în blîndui şi supusul uriaş care se afla de faţă.
Iorgu Răutu, de obicei, asculta povestirea cu viu interes, ca şi cum ar fi fost vorba despre altcineva şi, privind cu admiraţie pe îmblînzitoarea sa, intercala, din cînd în cînd, cîte o exclamaţie de confirmare aruncîndu-şi semnificativ capul în sus :
— Ehei ! Am fost varvar ! Am fost zmău, am fost leu ! Se părea că el credea în legenda îmblînzirii mai mult decît autoarea ei.
In anii care au precedat naşterea Masei, Tosia concentra asupra lui toată dragostea de mamă a Smaragdei Theodorovna. Numai el putea în oarecare măsură umple golul lăsat în inima ei după moartea Soniei.
Un copil calin, la vrîsta de cinci ani foarte dezvoltat fiziceşte şi de o inteligenţă precoce, Tosia aducea multă bucurie şi mîngăiere Smaragdei Theodorovna.
Costea, deşi primit cu resemnare, nu a adus în această privinţă o mare schimbare. Iar faţă de Vania, Smaragda tot nu reuşea să-şi gonească din suflet sentimentul de răceală. Simpla lui vedere îi reînvia amintirea vremurilor de ispită şi păcat.
In zadar încerca ea să-şi facă şi faţă de el toată datoria ei de mamă ; exasperarea reminiscenţelor, sau poate revolta simţurilor „refulate" au fost mai puternice.
Chiar ceremonia de „vînzare" a lui Vania către Paraschiva lui Vichentie, foarte ciudat, provocase în ea mai curînd o re-acţiune de uşurare sufletească.
Vania creştea astfel mai mult în afară de cercul de viziune al părinţilor săi, în grija exclusivă a „mamei" Irina, printre slugile din casă şi argaţii din curte.
El petrecea, cînd nu zăcea bolnav, în jocuri cu copiii lui Vichentie, „fraţii" săi, care mişunau prin curte.
Prin firea lui însă, el îşi însuşea suferinţele celor care se apropiau de dînsul.
Copil nervos, de o sensibilitate excesivă şi cu o putere de imaginaţie foarte vie, el, adesea, din cauza aceasta, dădea naştere unor incidente care impresionau şi încurcau pe cei din jurul său.
încă de foarte mic, el crea pentru cei de aproape situaţiuni foarte dificile.
Aşa, de pildă, cînd odată un pui îşi rupsese piciorul din cauza unei nedibăcii a argatului din curte, Vania, văzîndu-1 bătînd din aripi şi sărind într-un picior, tîrînri pe celălalt însângerat după dînsul, începu să ţipe isteric :
— Bietul pui, bietul pui ! şi urla astfel zbătîndu-se într-un acces violent de nervi.
Mama Irina abia repşi să-1 potolească, asigurîndu-1 că va tămădui piciorul puiului.
A doua zi Vania, împotriva aşteptărilor, nu uitase făgăduinţa Irinei şi cea dintîi întrebare pe care o puse sărind din pat a fost : dacă puiul e sănătos ? Şi, nemulţumindu-se cu răspunsul afirmativ, el insistă să i se aducă pacientul.
încercarea de substituire nu reuşi şi, spre seară, copilul trebui să fie culcat în pat cu temperatură uscată, istovit de zbucium şi plîns.
Asemenea scene se petreceau cu prilejul oricărui animal din curte, asupra căruia se oprea afecţiunea lui Vania. Ajunsese că argaţii nu îndrăzneau în prezenţa lui să lovească cu băţul un cal, să gonească un viţel sau să arunce cu piatra într-un cîne.
Oamenii din curte ştiau chiar să exploateze impresionabi-litatea lui Vania : atunci, de pildă, cînd pe cineva îl aştepta vreo pedeapsă era destul ca să se vaiete puţin înaintea lui Vania pentru ca acesta să aibă o criză de nervi în rugăminţi de iertare.
Şi Iorgu Răutu, ale cărui izbucniri violente de cele mai multe ori motivau asemenea intervenţiuni, se înduioşa întotdeauna de aceste porniri ale straniului copil, pe care probabil suferinţa proprie îl făcuse atît de accesibil pentru durerile altora.
In inima lui Iorgu Răutu, faţă de Vania, zăcea parcă ascunsă o deosebită duioşie, legată, poate, în subconştient, de amintirea crizei ale cărei victime la un moment dat fuseseră amîndoi.
194
195
Aceste dispoziţiuni nu puteau să nu influenţeze adînc toată structura psihică a lui Vania şi să-1 singularizeze în sînul familiei chiar prin condiţiunile creşterii sale.
Toată copilăria lui fiind învăluită în atmosfera luptelor şi a preocupărilor inspirate de marea reformă agrară, abia introdusă pe atunci în Basarabia, — toate celulele sufletului său au fost saturate de această atmosferă.
Desigur, el nu înţelegea discuţiunile asupra problemelor ridicate. Dar întrucît cei din jurul lui nu aveau pe atunci alte interese şi alte subiecte de conversaţie, — în adîncimile subconştientului său se cristalizau şi se depuneau im presiuni care trebuiau să caracterizeze toată fiinţa lui morală şi intelectuală.
Situaţia lui Vania faţă de ceilalţi copii, şi mai cu seamă faţă de noii născuţi, fatal lăsa urme adînci în sufletul său.
Vania avea patru ani cînd cocostîrcul îi adusese un nou frăţior — Costea — şi şase ani cînd tot astfel sosise şi Maşa.
El nu înţelegea cum cocostîrcul putea pătrunde în casă. Dar se arăta foarte agitat şi mişcat la fiecare din aceste neaşteptate creşteri ale familiei şi accepta, ca un fapt natural, ca noii veniţi să intre în rîndul privilegiilor casei.
Mai cu seamă îl impresiona atmosfera în care apăruse sora lui cea mică.
Maşa, cea mult aşteptată şi primită ca un dar deosebit al cerului, chiar înainte de naştere, ajunse centrul preocupărilor Smaragdei Theodorovna ; şi, din prima zi după apariţia ei, toată viaţa casei gravita în jurul legănuşului ei acoperit de dantele.
Plecarea lui Tosia la şcoală, în Chişinău, precum şi faptul că îngrijirile de mamă nu mai erau atît de mult necesare lui Costea, ajuns la vrîsta de doi ani, — subliniară încă atît situaţia privilegiată a Masei, cît şi singularizarea lui Vania în cuibul părintesc.
După plecarea de la curte şi a Irinei, măritată în sat, — el se simţea cu desăvîrşire singur.
Astfel, înainte chiar de primele-i reminiscenţe personale, caracterul lui Vania apare în trăsăturile lui esenţiale format, şi linia evoluţiei sale sufleteşti hotărîtă.
Cap. II.
TOVARĂŞI DIN SAT
Aceste amintiri datau cam de  la vîrsta de şase ani.
Îndeobşte, poate şi din pricina frigurilor de care suferise multă vreme, amintirile lui din copilărie erau parcă şterse în amurg. Adesea el nu putea şti care sînt icoanele inspirate de aiurări, care sînt întîmplările trăite în adevăr de el însuşi, precum nici care sînt numai repercusiunea povestirilor auzite.
Cu toate acestea era sigur de cîteva amintiri, puternic întipărite în memoria lui.
Acestea, de cele mai multe ori, erau sau grupuri întregi de impresii vagi, care însă aveau să contribuie la însăşi plămădirea sufletului său, sau era în legătură cu evenimente, care din diferite motive aveau să se răsfrîngă asupra vieţii lui ulterioare.
Prima amintire licăreşte în conştiinţa lui Vania ca o viziune fragmentară, ca o frîntură dintr-un vis.
El se vede pe podul plutitor de peste Nistru ; nu ştie pentru ce se află pe pod, nu-şi aduce aminte nici de plecarea de la mal, nici de sosirea la celălalt, nici nu zăreşte măcar ţărmurile ; cerul e înourat ; Vania stă la marginea podului şi se uită la apa plumburie care dispare sub pod şi apare de cealaltă parte ; fundul trăsurii mari, — „caleaşca", — îi ascunde cea mai mare parte a orizontului. Caii răsuflă zgomotos, tuşesc şi, din cînd în cînd, tropotesc pe loc, schimbîndu-şi picioarele ; Dumitru, vizitiul, stă în faţa lor şi numai din timp în timp îi linişteşte printr-un domol „tprruuu-hoho !". în jur stau nemişcaţi oamenii, — vreo doi bătrîni, din care unul mestecă ceva, o babă cu un coş cu ouă, un flăcău, două fete, care tac, dar toată vremea zîmbesc între ele aruncînd pd furiş priviri spre flăcău ; podul parcă stă pe loc ; el, Vaina, şi Tosia aruncă mereu nişte
197
mere în apă, şi urmăresc evoluţiile lor, pînă ce se arată de sub pod şi dispar în depărtarea cenuşie ; şi, peste toate acestea, o atmosferă de aşteptare !...
Ori de cîte ori în urmă se încheia o fază în viaţa lui Vania, şi el se găsea în aşteptarea necunoscutului, printr-o ciudată asociaţie de idei se redeştepta în conştiinţa lui această frîntură de amintire ; sub un cer întunecat, între două ţărmuri nevăzute, un pod plutitor parcă imobilizat în vecinicie, apa plumburie care se scurge sub el, şi reapare de cealaltă parte, ducînd nişte mere care se pierd în depărtarea cenuşie, apoi pătratul negru al „caleştei" care ascunde orizontul, şi figuri necunoscute, nemişcate, în aşteptare. Ce aşteaptă ? încotro se îndreaptă ?...
Prin contrast, vie şi colorată, plină de soare şi de aer îmbălsămat de adierea primăverii, trăieşte în el ziua de „pornire a plugurilor."
în ograda; Năpădenilor sînt adunate treizeci-patruzeci de pluguri, cu cîte patru boi înjugaţi ; Popa Vasile, în odăjdii strălucitoare scînteind sub razele soarelui, slujeşte, ajutat de dascălul| Andronache, „molebenul" ; într-un colţ al curţii ard ruguri, pe care în enorme cazane fierbe laptele cu păsat ; după sfîrşitul molebenului, Smaragda Theodorovna împarte fiecărui plugar şi „pogonaş"j cîte o cană de lapte cu păsat, — laptele e puţin afumat, dar pare lui Vania cu atît mai gustos, — cîte un delicios colăcel cu nuci pisate sau sămînţă de mac, şi un ulcior cu vin. Oamenii îşi fac cruce, „pogonaşii", nişte băieţi abia mai mari ca dînsul şi la care el se uită cu mult jind, pocnesc din bice ; şi cortegiul pleacă din curte cu conu Iorgu şi vechilul Alexandru în frunte, călări, spre a trage brazde şi a împărţi „urocile" plugarilor. Ritualul acesta, repetat în fiecare primăvară, nu s-a gravat în memoria lui Vania numai ca un simbol al naturii redeşteptate ci ca o sărbătoare a omului, a muncitorului, ca un fel de afirmare a solidarităţii umane în faţa naturii, un triumf al geniului omenesc asupra forţelor oarbe.
De la această serbare a primăverii îi rămăsese pentru totdeauna un gust deosebit pentru laptele afumat ; şi acesta din urmă, printr-un proces psihic obscur, îi sugera voia bună şi nădejdea în biruinţa finală a Omului asupra bestiei.
După măritişul Irinei şi plecarea lui Tosia la şcoală, Vania se crezu în pustiu, părăsit de toată lumea.
Nici măcar tovărăşia copiilor lui Vichentie, a „fraţilor" săi în faţa lui Dumnezeu,1 n-o mai avea, de cînd, găsind că familia bucătarului luase proporţii care nu mai erau compatibile cu linştea şi buna orînduială a curţii, — Smaragda Theodorovna îi impusese lui Vichentie să se mute cu întreg neamul său într-o căsuţă de la marginea satului.
Vania populase atunci curtea şi, mai cu seamă parcul şi grădina din Năpădeni, cu creaţiunile imaginaţiei sale.
Ceasuri întregi, el era în stare să privească de pe platforma chioşcului asupra văii Nistrului şi asupra peisajului dimprejur.
Fascinat de acest orizont nemărginit, Vania era; cînd haiducul care stă la pîndă, urmărind bărcile care se coboară în jos ca nişte gîndaci negri înconjurînd peninsula podoleană, cînd se transforma în pustnic, care trăia într-o chilie făcută de el sub nucul bătrîn din deal, cînd devenea cazacul plecat în recunoaştere, supraveghind lagărul inamicului.
în toate excursiile lui trebuia, de cele mai multe ori, să se mulţumească cu tovărăşia lui Trezor, un pointer albj cu o mare pată neagră pe tot ochiul drept.
Dar într-o zi de vară tîrzie, i-a fost dat, în sfîrşit, să trăiască o adevărată aventură.
în colţul grădinii deasupra satului, plecînd într-o expediţie de descoperiri, deodată observă' în vîrful unui măr pe un băieţaş negricios, cu nişte ochi mari, lucioşi, cu o cămaşă ruptă, care nu prea îi acoperea mare lucru din goliciune, — călare pe o creangă şi mîncînd cu poftă mere.
Vania se repezi spre copac. I se păru că nu poate fi mai mare plăcere decît să stai călare pe o creangă şi să mănînci mere.
Ţigănuşul însă îi trinti în cap jumătatea lui de măr cu aşa violenţă încît Vania fu silit să-şi descleşteze mîinile de pe trunchiul pomului ridicîndu-le repede deasupra capului.
Un moment cei doi beligeranţi se priviră în tăcere, apoi, Vania întrebă plîngător :
— De ce m-ai lovit ? Ţigănuşul îi aruncă la rîndul său :
— Dar ce cauţi aici ? Urmă dialogul :
198
199
— Dar tu ce cauţi ?
— Eu fur mere. Dar tu de ce te suiai în copac ?...
— Am vrut şi eu să fur mere.
O nouă tăcere de cîteva clipe, ţigănuşul urmărind cu) neîncredere fiecare gest al lui Vania. Apoi dialogul reîncepu :
— Tu nu eşti al boierului ?
— Eu sînt Vania !
— Nu-ţi dă voie să mănînci mere ?
— Zic că-s încă verzi. Dar pe tine cum te cheamă ?
— Tănăsică.
— De unde eşti ?
Cu o mişcare din cap şi un gest vag, Tănăsică arătă spre marginea satului, unde erau îngrămădite bordeiele mizerabile în care sălăşluiau familiile vechilor robi ai curţii.
— Vreau să fur şi eu mere ! reluă Vania.
— Suie-te în copac.
Şi o mînă neagră i se întinse de pe creangă ca să-1 ajute.
Fantezia lui Vania începu îndată să dea aventurii proporţii grandioase ; căci pe el nu-1 puteau mulţumi cele două-trei mere acre înghiţite în silă.
într-o clipă, pomul fu golit de fructe ; acelaşi lucru se întîmplă apoi şi cu un păr de alături; o groapă menită să cuprindă comoara a fost săpată cu mare greutate, cu ajutorul unui vîrf de par ascuţit şi al mîinilor, şi cu concursul lui Trezor.
— Deamu — spuse Vania — trebuie să ne furişăm în vale, spre ţărm, să tragem o luntre în josul parcului, ca să mergem pe Nistru în jos, la cazacu, cu merindele !
— Prin grădină ? Dar ne prinde şi ne dă bătaie !
— Atunci — adaogă gînditor Vania — : cum să sărim peste gard aici ? E sus. Tu pe unde ai venit ?
— Dar n-ai să mă spui ?
— N-am să te spun.
— Pre legea ta ?
— Pre legea me.
— Vino încoace ! — îi şopti ţigănuşul, f urişîndu-se cu „paşi de lup" spre gard.
în dosul unui soc stufos, o| mică săpătură sub gard îngăduia trecerea unui cîne, sau a unui copil. Tănăsică se strecură pe gaură, iute ca o şopîrlă şi-1 cheamă de afară şi pe Vania !
— Vino repede şi tu, măi Vania !
200
Afară din grădină, aventurierii noştri se furişară prin fundul unei rîpe şi, de acolo, printre salcîmi, sălcii şi plopi, de-a lungul satului, pînă la ţărm.
în vale copii din sat, băieţi şi fete, se scăldau înotînd şi aruncîndu-se unii pe alţii în apă.
Merele şi perele tezaurizate fură îndată uitate.
Vania uită şi pe Tănăsică. Dezbrăcîndu-se iute, el se scufundă în apa răcoritoare, urmat de Trezor.
Acest ceas de evaziune a fost scump plătit.
Vania a trăit una din acele experienţe, care se întipăresc pentru toată viaţa în sufletul unui copil.
Pînă în momentul cînd a fost prins şi pus în faţa Smaragdei Theodorovna, pe jumătate gol, cu hainelej muiate şi murdărite, cu părul încîlcit, Vania încă nu-şi dădea seama de deosebirea dintre vis şi realitate.
Din haiduc, navigator, mare explorator, prins de rivali şi zbătîndu-se împotriva lor, el se simţi deodată un mic1 băieţaş, vinovat de mari păcate, sub ochii unei mamej adorate şi temute.
— Uitaţi-vă la dînsul cu ce seamănă ! ,Uite-te în oglindă ! Ce, eştij şi tu un pui de ţigan ? Dacă eşti ţigan să umbli cu ţiganii ! Mina ! Dezbracă-1 şi lasă-1 gol, închis în odaie !
Şi Smaragda Theodorovna, cu o mişcare de dispreţ, îşi întoarse capul.
Vania se simţi strivit de conştiinţa subită a vinei sale şi de ruşinea pedepsei !
Lăsat gol în cameră, găsi un şal) al bonei şi, ascunzîn-du-se în ,el cu capul, plîngea amar, se căia şi se gîndea la căile de ispăşire.
Spre seară Mina îl găsi aşa,' şi cînd încercă să-i ridice şalul, Vania începu să plîngă cu şi mai multă violenţă.
— Las, Vaniuşa ! Ei, mare lucru că ai stat fără haine ! Dar să vezi ce-a păţit Tănăsică !
— Ce-a păţit ? — întrebă băiatul îndată, oprindu-se din plîns.
— A chemat boierul) pe tatăl său, Matei lăcătuşul şi 1-a ocărit straşnic. Atunci Matei 1-a prins pe Tănăsică şi i-a dat o sfîntă de bătaie cu vergi muiete de i-a crăpat pielea şi 1-a umplut de sînge. Şi acuma nu poate nici umbla, nici şede. Stă
201
toată vremea culcat pe pîntece şi urlă, văitîndu-se, de stîr-neşte toţi cîinii din sat.
Vania ascultă îngrozit. Ei nu numai că simţi o milă ne-sfîrşită pentru Tănăsică, dar se şi indignă :
— De ce 1-a bătut aşa ? Am fost împreună, şi eu l-am stîrnit.
— Apoi, mata eşti cuconaş, fecior de boier, şi grădina e a dumneavoastră, pe cînd Tănăsică îi o baragladină, ia, un pui de ţigan păduchios !
Aşa, abia a trecut de vîrsta de şase ani, Vania începuse să înveţe consecinţele privilegiilor sociale şi ale raporturilor de clasă.
în zilele următoare Vania cutreieră parcul şi grădina în lung şi înţ lat, în nădejdea de a da peste Tănăsică. Dar nu-1 văzu nicăieri. Apoi îi veni gîndul să inspecteze ieşirea de sub gard, în dosul tufelor de soc. Spre bucuria lui găsi calea deschisă.
în rîpa care ducea la vale, pe coasta bătută de soare, Vania văzu pe Tănăsică, plecat asupra unor muşuroaie de furnici şi scufundat în nişte îndeletniciri neînţelese. într-o clipă „conaşul" sări lîngă „ţigănuş".
— Tănăsică, ce faci aici ?
Acesta îşi ridică pentru( o clipă capul şi, după ce o aspiraţie în nas îl dispensă de uzul mînecii, fără să (răspundă îşi îndreptă din nou privirile spre muşuroaie.
Vania simţindu-se vinovat, îi puse braţul după gît :
— Măi Tănăsică, hai în grădină să ne jucăm. Tănăsică din nou suflă pe nas :
— Baiu !
— De ce, Tănăsică ? Avem să ne jucăm, şi Franz grădinarul n-are să zică nimic.
— Are să mă bată iar tătuca. Şi spatele mi-i şi amu hîr-jenit !
Vania, văzînd prin rupturile cămeşii dungile care crestau spatele lui Tănăsică, căzu la, pămînt lîngă el şi începu să plîngă, rezemîndu-şi capul de umărul lui.
Tănăsică, foarte surprins, îl apucă de umeri îmbărbă-tîndu-1 :
— De ce plîngi ? Te-a bătut şi pe tine ? Hai dă) jos ber-nevecii să văd ; am eu un leac. M-a uns; mama cu ceva, ta-re-i bun !
Şi mîinile lui agere şi începură să descheie nasturii,' pantalonaşilor.
— Nu, nu m-a bătut pe mine — abia putu strecură) cîte un cuvînt prin plîns Vania :
— Nu m-a... bă-tut... î-î-î... ! Dar ce... ţi-a... făcut ţi-e... î-î-î ?...
Tănăsică nu mai putu rezista nici el şi se porni pe plîns, ţinînd isonul conaşului şi cu braţul pe după gîtul lui Vania :
— î-î-î-î ! Ce plîngi, frate, că nu mă mai doare, mi-a trecut !
Apoi deodată exclamă :
— Măă-ăi ! mi se fură ouăle de furnici, — şi se aplecă din nou asupra muşuroiului.
Vania sughiţînd încă de plîns se aplecă şi el.
Ţigănuşul îşi aduna o grămăjoară de ouă de furnici din muşuroiul devastat, fără să ţie seama de furnicile care mişunau în toate părţile.
— Pentru stigleţi ; că-s tare lacomi de ouă de furnici — declară apăsat Tănăsică.
— Ai stigleţi ? Mulţi ? — întrebă Vania, aşezîndu-se mai comod la marginea muşuroiului ca să-şi ajute prietenul.
— Nu-i am încă, dar am să-i prind. Aşez ouăle în drumul lor ca să cadă în capcană.
Amarul era uitat în campania de pustiire a muşuroaielor de furnici de-a lungul rîpei.
După o jumătate de oră pantalonaşii lui Vania erau rupţi, bluza de marinar ieşită afară, mîinile pline de noroi şi părul încîlcit amestecat cu ţărînă.
— Să mergem deamu să prindem stigleţii ! Vreau să fiu şi eu cu tine.
— Amu\ nu se poate. Numai în zori de zi, — atunci se prind stigleţii mai bine Şi poate vom prinde şi o privighetoare.
— Şi o pri-vi-ghe-toare ? Ştii să prinzi şi privighetori ?
— Păi !
— Ai prins multe !
202
203
— N-am prins încă — răspunse Tănăsică, plin de importanţa sa vînătorească : Dar ştiu un cuvînt, care cînd1 îl spui, orice privighetoare vine ca fermecată.
— Mi-1 spui ?
Tănăsică, după ce-şi şterse nasul cu mîneca şi se scarpină la spate, întrebă la rîndul său :
— Dar ce-mi dai ?
Vania îşi lăsă mîinile în jos descurajat :
— Da ce vrai să-ţi dau ?
Ochii ţiganului se aprinseră cu luciri cupide.
— N-ai un cuţitaş, din acele mici care se îndoaie ?... Am văzut unul odată la conaşul Tosia.
— Eu n-am. Dar mă-tem-că a lui Tosia a rămas aici.
— Păi !
— Am să-1 caut, — răspunse Vania gînditor, şi puţin decepţionat de tovarăşul său.
Urcîndu-se pe marginea rîpei, Vania zări jos, în uliţa satului, pe Irina, care se îndrepta spre casa ei purtînd pe cap, ca o cariatidă, o coloană de pînză albă învălătucită.
— Mamă Irina ! Mamă Irina ! — se repezi spre ea în jos, printre garduri, parcă bucuros să se despartă de smeadul său tovarăş.
Irina se opri şi ridicîndu-şi braţele amîndouă în sus, ca să-şi sprijine povara de pe cap, se întoarse în toate părţile, scrutînd coasta dealului.
— Mamă Irina ! Mamă Irina !
— Vai de mine, Pimperlicule, în ce hal eşti ! — exclamă Irina, aşezîndu-se cu precauţiune pe vine, cînd zări mototolul mic, care se rostogolea pe o cărare de-a lungul gardului în jos, cu faţa aprmsă, cu urme de lacrimi amestecate cu ţărînă pe obraz, cu zgîrieturi peste tot încă proaspăt căpătate în fuga printre tufe şi spinii gardului, cu hainele în dezordine, rupte şi murdărite.
Vania îi sări din fugă în braţe, încă era cît pe ce să-i răstoarne pînza din cap.
— Stai ! Stai ! Zîrghitule ! Ce-ai păţit, Pimperlicule, puiul mamei !
Vania o strîngea de gît şi o săruta plîngînd de bucurie, la auzul poreclei ce i-a rămas pe viaţă de la mama Irina.
204
— Ce-ai păţit, puişorule ! Cum ai să te duci aşa acasă ! Vai de mine şi de mine ! Hai la mine să te mai spăl şi să te curăţ, că dacă are să te vadă coana Smaranda, vai de tine !
Spălat, curăţat, pieptănat, cu hainele aduse în ordine şi drese cît era cu putinţă, Vania se simţea bine în odaia curată, văruită alb, cu laviţele dimprejur acoperite cu scoarţe, cu pe-rinile suprapuse pe lada din colţ, şi cu covoare înflorite pe pereţi, sub icoana cu candela aprinsă.
Aşezat pq laviţă şi bălăbănind din picioare, el privea cu interes şi simpatie la noua lui cunoştinţă, nepoata Irinei, Ile-nuţa lui, Dumitru Morariu, — o fetiţă cuţ, vreun an mai mică decît el, bălaie, cu ochi albaştri de cicoare şi cu uri mic nas în vînt. Ea stătea îm faţa lui cu mînileJ la spate, privindu-1 drept în ochi, cu un zîmbet din care deja nu lipsea cochetăria! feminină.
— Eşti de la curte ? — îl întrebă ea : Conaşul Vania a mătuşei Irina ?
Vania dădu din cap afirmativ.
— Dar tu a cui eşti ?
— A tatei ! Mătuşa Irina e soră cu tata.
— A ! Ilenuţa ! Mi-a vorbit mama Irina de tine.
Cînd Irina, îmbrăcată în haine bune intră ca să-1 ia pe Vania şi să-1 ducă la curte, copiii alergau, rîzînd, prin odaie : Vania sărea ca un cal năzdrăvan, înhămat la o trăsură invizibilă, iar Ilenuţa, ca vizitiu, ţinea strîns nişte hăţuri din sfoară şi petici, şi-1 mîna cu o varga.
— Staţi, nebunilor ! Abia l-am curăţat şi l-am făcut ca oamenii, acum iar s-a jerpelit. Hai acasă !
Şi Irina se apucă iarăşi să-i îndrepte hăinuţele. Gura lui Vania se strîmbă :
— Mamă Irina, vreau să rămîn aici, la tine, cu Ilenuţa ! Ilenuţa nu spunea nimica dar îşi strînse mînile pe pîntece,
cu o poză de fată cuminte, şi, cu ochii albaştri; largi, aştepta răspunsul :
— Dragul mamei ! — se aşeză jos Irina, luînd pe băiat în braţe : nu se poate, dragă ! Te aşteaptă la curte coana Smaranda, şi are să fie supărată, că şi aşa are să fie bucluc. Nu face nimica, am să vorbesc eu cu coana Smaranda, să te mai lase să vii la noi să te joci cu Ilenuţa.
Cu Vania de mînuţă, Irina porni spre curte.
205
16*
In rochia ei de cit înflorit, îmbrobodită cu o basma albă de sub care răsărea coroana de aur a, părului ei roşcat, încă tînăra şi sprintenă, cu toate proporţiile luate de trupul ei bogat, ea apărea lui Vania ca o întrupare de frumuseţe şi de graţie, într-o aureolă fascinantă în care o învăluiau dragostea şi admiraţia lui nesfîrşite.
In curte apariţia fugarului, căutat în zadar; în toate părţile, a fost primită cu un mare alai.
In faţa Smaragdei Theodorovna, pe terasa din dos, s-a prezentat întreg cortegiul, cu Irina şi Vania în cap.
Ochilor severi n-a scăpat defectele îmbrăcămintei, cu toate reparaţiunile Irinei, nici zgîrieturile de pe obraz şi de pe mîini.
— Iar ai fostj cu ţiganii ! Am să te dau la şatră ! Uite în ce hal eşti ! Mina ! Du-1 în odaie şi dezbracă-1.
Aruncînd o privire jalnică spre Irina, Vania, fără1 să spuie nimic, urmă pe bonă...
— Cum îţi merge cu gospodăria ? Cum se poartă) Simion cu tine ? — întrebă Smaragda Theodorodva pe Irina cînd rămaseră singure.
— Sărut) mîna, coniţă ! Slavă Domnului ! Muncim. E bărbat bun. Nu ne dă Dumnezeu copii : pe al meu mi 1-a luat Dumnezeu... şi tare mi-e dori de Vania ! Şi, sărmănelul, nu are cu cine să se joace acuma ! Smaragda Theodorovna parcă nu auzise fraza din urmă. Dar după oarecare reflexiune îi răspunse :
— Să vii la curte mai des ca să-1 vezi pe Vania ; poate va fi maţ liniştit şi nu va mai umbla razna cu toţi ţiganii.
Perseverenţa lui Vania începuse deci să dea roade. Cel puţin tovărăşia Ilenuţei îi era asigurată.
Cap. III.
ALTE AMINTIRI
Coana Anica Mesnicu din Corbeni, — rămasă de foarte tînăra văduvă după legendarul Ion Mesnicu, pe care generaţiile de fini ai dumisale nu l-au cunoscut, — a fost foarte bărbată, dar cu vremea, gospodăria ei prosperînd, cu greu îşi putea îndeplini, pe lîngă sarcinile economiei, şi rolul ei social.
Atunci cucoanele caritabile, în cap cu doamna Profira Me-rea din Bărbăţei, ajutată cu multă căldură şi de Smaragda Theodorovna, au conceput planul de a uni pe coana Anica cu celălalt stîlp al societăţii judeţene, Alexandru Ivanovici Braşevan, căruia urma să-i fie încredinţată mai cu seamă administraţia moşioarei. Intrucît coana Anica este indispensabilă societăţii, după căsătorie ea putea uşor utiliza în interesul obştesc şi cunoştinţele specifice ale lui Alexandru Ivanovici.
Nunta avu loc în cadrul simplu al conacului din Corbeni, dar n-a fost lipsită de solemnitate. Cu prilejul acesta au fost adunaţi la Corbeni nenumăraţi fini ai miresei. Nuni au fost conu Iorgu Răutu şi coana Profira Merea.
Vania cu vreo alţi patru fini şi fine mai micuţi purtau grandioasa trenă a miresei, ■— care, de altfel, puţin şi-a schimbat portul său de sărbătoare, — deşi n-a putut să utilizeze celebra ei cununiţă de lămîiţă.
Dar ceea ce mai ales a impresionat pe Vania au fost cîntecele lui Lemeş lăutarul, cu taraful lui vestit.
Aceasta a fost ultima ocaziune cînd i-a fost dat lui Vania să audă pe Lemeş, care, în curînd după aceasta, expulzat din ţară a emigrat în America.
Bietul Lemeş, parcă presimţindu-şi soarta, niciodată n-a cîntat mai jalnic şi mai frumos.
207
Băgînd de seamă impresia pe care o producea asupra cuconaşului din Năpădeni, el parcă anume cînta pentru dînsul, ,,mîncîndu-l cu ochii".
De atunci, pînă la bătrîneţe i-a rămas lui Vania obiceiul să fredoneze romanţe :
Doi ochi eu am iubit în viaţă, Luceau ca stele printre nori, Şi luminînd în a mea ceaţă, Au trecut ca meteori...
Dar şi mai multă însemnătate a avut pentru Vania o cunoştinţă legată cu acest prilej.
în cortegiul nupţial se găsea şi Pavluşa, fiul lui Alexandru Ivanovici din prima căsătorie, un băetan de vreo doisprezece ani, foarte brun şi palid, cu priviri neliniştite.
înăcrit de sărăcie şi părăsire, cu atît mai amare după amintirile fastului de altădată, Pavluşa era un copil ciudat.
El îşi dădea multă silinţă să cîştige simpatiile celor cu care venea în contact. Dar nu prea reuşea : la un moment dat firea lui pismătăreaţă îl îndemna la vreun gest care dărâma tot eşafodajul ridicat cu multă trudă.
învăţa greu, şi spre sfîrşitul cursului a fost dat afară din liceu pentru o extremă necuviinţă faţă de soţia unui profesor.
Coana Anica, simţind foarte curînd greşala săvîrşită prin căsătoria cu Alexandru Ivanovici, — care se dovedise un gospodar nevrednic, — nu înţelegea să adune la Corbeni pe „toţi trîntorii".
Astfel sărmanul Pavluşa, după ce a fost eliminat din şcoală, a fost gonit şi din casa coanei Anica, — şi ducea viaţa de copil de pripas pe la curţile boiereşti, — „de pomană" — pentru tatăl său şi pentru coana Anica.
întrucît Smaragda Theodorovna îl lua de obicei sub aripa ei, el adesea se oploşa prin Năpădeni, înspăimîntînd pe Vania cu povestirile sale.
Dar să nu anticipăm.
Personajul care, după lăutarul Lemeş, reţinuse mult atenţia lui Vania, era Ivan Nicolaevici Telega.
Acesta, după libaţiuni excesive, ajuns în „vervă" drăcească, mereu silea pe „tineri" să se sărute, strigînd ca un nebun : „Mi-arnar !"
Coana Anica, cu toată vîrsta ei, respectuoasă pentru datini, Se executa, dar Alexandru Ivanovici, trecut cu măsura paharelor de şampanie şi licheruri, chicotea mînzeşte cînd „tînăra" îi întindea obrazul său „bărbat" : — hi-hi-hi-hi !"
Ce-ai zice, copilită, Cînd ţi-aş spune că iubesc Să mă uit la a ta guriţă L-al tău zimbet îngeresc ? Mă iubeşti, spune-mi da Nu mă vrai, spune-mi ba.
— Ho-ho-ho ! — rîdea Ivan Ivanovici, strigînd din nou :
— Frate Lemeş, zi încă una, zii Of, of, of, suflete of. Şi Lemeş se revărsa, ca niciodată, în melodii dulci, şi în
dansuri zburdalnice... şi chiar din îndemnul lui Ivan Nicolaevici şi spre mulţumirea venerabilelor matrone — tăinuită sub gesturi pudice, — în cîntece „fără perdea".
După casă în grădiniţă A scos pui o prepeliţă,— S-a înădit şi-un pui de mîţă.
Nu ştiu — mîţă sau motan,
Ori e pui de moldovan
Că mi-a strîns pestelca val...
Şi rochiţa vălătuc... După dînsul mă usuc...
Ivan
Cînd boierii mai bătrîni se gîndeau să se retragă, Nicolaevici se apuca să-i blăstăme :
— Cine a plecat să nu ajungă pînă la răscrucea din Boro-seni, să-i ia vînt caii, să i se sfarme trăsura, să-şi rupă picioarele, — şi făcîndu-şi cruce în faţa icoanei : Doamne sfinte, ascultă pe robul tău : să laşi secetă în lanurile celui care a pleca, să dai boală în vitele lui, că odată se mărită coana Anica, unde ar mai putea da dumneaei peste un biber ca Alexandru Ivanovici.
— Taci din gură, mă frate Ivan Nicolaevici ! — îl întrerupse înspăimîntatt conu Petrache Bîrsianu, mareşalul nobilimii : — aiasta-i nevozmojnaia batjocura ! Taci că prodoljim cu toţii !
208
209
Obosit şi somnoros, Vania vag îşi mai aducea aminte de protestările lui Alexandru Ivanovici şi de supărarea coanei Anica.
Adormit pe un divan, el nu ştia cînd şi cum a fost adus acasă.
La Năpădeni, Vania îşi ducea înainte viaţa, în mijlocul copiilor din sat, căci cu toate pedepsele primite, nu se resemna.
Perseverenţa lui, cu timpul, a tocit şi rezistenţa Smaragdei Theodorovna, care ajunsese chiar să fie mulţumită ştiindu-1 cel puţin sub supravegherea Irinei.
Din vara anului următor, această odraslă boierească fu definitiv primită în obştea copiilor din sat, pentru care nu putea fi invocat în rău titlul de copil „cumpărat" de Paraschiva lui Vichentie.
Iar în casa Irinei, sau la fratele ei Dumitru Morariu, ales reprezentant al sătenilor din „Zemstva", Vania petrecea împreună cu Ilenuţa fiecare moment cînd putea scăpa de la curte, sau cînd nu era prins la vreun joc sau pornit în vreo expediţiune cu băieţii din Năpădeni.
El prefera cu mult această companie chiar şi copiilor Ber-ceşti din Cerleni, — societatea obicinuită a fraţilor săi.
Curtea din Cerleni se ridica drept în faţa Năpădenilor, pe braţul de sud al marii cotituri ; în linie dreaptă depărtarea între cele două conacuri nu trecea peste cîteva sute de stînjeni. Pentru copiii din ambele sate era o mare plăcere să se viziteze, trecînd înot peste braţul Nistrului şi, după ce se prăjeau pe pajiştea podoliană, s-o ia înot şi pe celălalt braţ.
Dar din curtea Năpădenilor numai Vania îşi îngăduia din cînd în cînd acest sport. Ceilalţi, pentru o vizită la Cerleni, preferau să meargă o poştie în trăsură ocolind de-a lungul ţărmului întreaga cotitură a Nistrului, deşi din ceardacul din Năpădeni, cu ochi buni, se putea vedea şi fără ochean ce se petrece la Cerleni.
Intre Răuteşti şi Berceşti pe calea aceasta aveau loc zilnice comunicaţiuni, printr-un întreg codex de semnale anume stabilite de copiii ambelor familii.
Caterina Chirilovna Berciu, soră mai mare a Nataliţei Voronin, ţinea mult, ca nepoată a lui Iorgu Răuttu, la aceabtă legătură de familie. Cei trei copii ai familiei, fiul Volodea şi două fete, Vera şi Nadia, de o vîrstă potrivită cu Răuteştii, — erau drăguţi şi vioi, şi buni camarazi de joc.
Vania însă găsea mult mai mult haz şi o atmosferă mai prielnică pentru el la ţărănuşii şi la ţigănuşii săi.
O întîmplare, căreia imaginaţia lui Vania i-a dat proporţii excesive, i-a fixat în această privinţă simpatiile pentru totdeauna.
De ziua surioarei Maşa s-au adunat odată la Năpădeni toţi copii Berceştilor. Vania nu se putea sustrage în această zi obligaţiunilor sociale şi a participat la expediţia plănuită la „bostânăria" şi prisaca de lîngă pădurea Ciripenilor.
Bostănăria şi prisaca se găseau la vale, la marginea pădurii. Spre a ajunge le ele trebuia coborîtă o coastă destul de repede, lăsînd trăsura în deal.
Pe cînd copiii cu bonele lor îşi alegeau „zămoşii" şi „har-bujii" si se pregăteau să urce panta spre trăsură cu cîte un enorm fruct subsuoară, o teribilă dramă fu provocată de Costea, fratele favorit al lui Vania, pe atunci un buburuz de aproape trei ani, — singurul din copiii Răuteştilor, care moştenise ochii albaştri blajini ai lui Iorgu Răutu.
Copil molcom şi gînditor, cu fantezii neaşteptate, Costea se strecurase spre stupi şi se amuza strivind cu degetul albinele care apăreau în gura stupului.
Un ţipăt strident sfîşie văzduhul şi în faţa excursioniştilor apăru Costea urmărit de un roi de albine care, în razele soarelui, îl învăluiau într-un nor de scîntei aurii.
Copiii şi chiar bonele lor, asaltaţi şi ei, cuprinşi de groază, fugeau în deal ; sub înţepăturile albinelor însă scăpau pepenii, care se rostogoleau la vale ; la prima impulsiune, neîndurîndu-se să-i lase, ei încercau să-i prindă, dar întîmpinaţi de oastea înaripată cu mii de săgetări dureroase, pepeniii fură, în sfîrşit, lăsaţi în plata Domnului şi toată lumea ajunsese în goană în vîrful dealului, la trăsură.
Bietul Costea a fost atunci uitat în prada albinelor. Numai Vania a încercat să-1 ia în braţe, dar înţepat, fulgerat de durere şi slăbuţ din fire, se jertfea fără mare folos ; neavînd destulă putere, nu era în stare să-1 ridice pe frăţiorul rotunjel şi îndesat pînă în deal ; pe de altă parte conştiinţa nu-i ierta să-1 părăsească.
în clipa aceasta tragică apăru din tufiş Tănăsică, zdrenţuit, murdar, nepieptănat, care sări eroic în ajutorul tovarăşului său de aventuri.
Bonele şi ceilalţi copii, demult ajunşi în deal, strigau cu raînie retardatarilor că din pricina lor sînt mîncaţi de albine.
210
211
Mina se repezi la Costea cînd nu-i despărţeau de trăsură decît vreo douăzeci de paşi şi, ridieîndu-1 în braţe, se răsti la Tănăsică :
— Fugi de acolo, cioară, că-1 umpli de păduchi !...
Acasă, mamele, cu toate femeile din curte, îngrozite de.' starea copiilor, care aproape nu mai puteau vedea de umflăturile de la ochi, îi dezmierdau, îi cocoleau, le îngrijeau rănile, se interesau de toate peripeţiile falnicei bătălii de la prisaca ; lăudau isprăvile fiecăruia... Dar numai numele bietului Tănăsică n-a fost pomenit de nimeni.
Iar cînd Vania a încercat să arate ce datora el cu Costea eroismului acestuia, — toată lumea a rîs, iar Smaragda Theodorovna 1-a şi dojenit :
— Nu te laşi de tigăniile tale ! Dacă nu te poţi despărţi de acest pui de cioară, apoi încaltea să nu-1 tîrîi la ceilalţi copii să-i umple de cine ştie ce molimă...
Cap. IV.
SPRE PRIMA MIGRAŢIUNE
Emanciparea lui Vania de sub autoritatea şi supravegherea părintească a fost, în această privinţă, uşurată din momentul în care educaţia lui a fost încredinţată unui preceptor care urma să-1 pregătească pentru şcoală.
Vasilie Vasilievici Saharov, un tînăr negricios cu faţa rotundă şi părul foarte creţ, a fost în Basarabia o primă rîndunică a acelei mişcări intelectuale cunoscută sub numele de „şase-zecişti" (adică generaţia din decada a şaptea a veacului), eternizată în scrierile lui Turghenev şi cunoscută sub porecla inventată de el în romanul Părinţi şi copii, — porecla aşa de nepotrivită de : „nihilism".
Născut într-o familie de mici funcţionari, crescut cu multe jertfe, dar eliminat din şcoală pentru o poemă satirică indecentă şi prea puţin reverenţioasă faţă de profesorii săi, el fusese silit să se pregătească singur pentru „examenul de maturitate" (bacalaureat), spre a putea intra la universitate. Ca să-şi asigure existenţa, dădea lecţii particulare, cîştigîndu-şi foarte curînd reputaţia de meditor iscusit.
Cu sufletul întunecat din pricina prigonirilor, posac şi rezervat din fire, ştia să se impună părinţilor printr-o atitudine foarte cumpănită şi respectuoasă în formă, iar copiilor prin severitate măsurată dar inflexibilă.
Sub masca aceasta clocoteau însă răzvrătirea şi ura, precum şi invidia din care nu lipsea şi dispreţul pentru clasa celor privilegiaţi de soartă.
La Năpădeni, în ceasurile libere, lui Saharov îi plăceau plimbările lungi prin cîmpii şi păduri ; el se oprea cu mulţumire să stea de vorbă cu ţăranii.
213
Foarte curînd ajunsese chiar popular printre aceştia prin sfaturile pe care le dădea, şi prin petiţiile pe care se oferea să le scrie către diferitele autorităţi.
Bineînţeles, un preceptor astfel inspirat nu numai că nu punea nici o piedică împotriva reiaţilor pupilului său cu copiii din sat, ci, sub scutul lui, Vania putea pleca întotdeauna din curte, în afară de timpul lecţiilor.
Pe Iorgu Răutu, el însuşi un copil orfan şi neglijat în creşterea lui, — nu prea îl interesa cum îşi petrece Vania vremea.
Smaragda Theodorovna, — o dată ce acest copil straniu şi nesupus fusese dat în seama unui preceptor — simţea răspun- ; derea ei uşurată, şi nu prea cerceta felul de viaţă pe care Vania îl ducea în afară de curte. Ea insista numai să fie respectate orele de masă şi de culcare.
De altfel acum ea nici nu putea da prea multă atenţiune creşterii lui Vania întrucît rolul ei social, — patronarea diferitelor organizaţiuni şi întreprinderi de binefacere, — interesele religioase şi cenzura moravurilor îi absorbeau tot mai mult timpul.
Tonul totdeauna egal dar rece, atitudinea rezervată a lui Saharov îi inspirau lui Vania un respect unit cu teamă. Totuşi firea afectuoasă a copilului, interesul viu pe care dînsul îl manifesta pentru învăţătură, ca şi tenacitatea cu care a ştiut să-şi impuie dreptul de a frecventa satul, toate acestea sădiră în inima acestui auster discipol a lui Bazarov un sîmbure de simpatie şi chiar oarecare condescendenţă pentru originea ciocoiască a copilului.
Un incident, care avu o mare înrîurire asupra formării caracterului lui Vania, a dus la o mai strînsă apropiere între pedagog şi elev.
Trecînd într-o zi pe platoul de deasupra satului, în dosul parcului, Saharov surprinse o scenă urîtă între Vania şi Nicu-liţă al lui Dumitru Morariu, fratele Ilenuţei, — un băietan zdravăn şi cu vreo doi ani mai mare ca Vania.
La o ceartă din joc, Vania, foarte violent din fire, furios, pierzîndu-şi minţile, se repezi spre Niculiţă şi sărind în sus, îi aplică o palmă.
Ilenuţa, care era de faţă, îl apucă de mînă şi îl trase înapoi plîngînd :
— Vaniuşa, dragă Vaniuşa, dragă ! nu te supăra ! Taci, mă Niculiţă, fugi de acolo ! — strigă ea către fratele său.
Saharov, palid, cu gura strînsă, se apropie de Vania cu paşi măsuraţi, — care în urechile acestuia răsunară ca un tropot sinistru şi, apucîndu-1 de mînă, îl tîrî spre Niculiţă cu o smucitură bruscă :
— Niculiţă, să-i dai îndată o palmă îndărăt ! — îi porunci dînsul.
Vania se smucea din răsputeri şi urla de furie şi obidă.
Ilenuţa plîngînd, se repezi spre Niculiţă, şi îl îmbrăţişa pentru că dînsul cu o mişcare dîrză arătă nesupunere la injoncţiunile preceptorului.
— Vezi, ticălosule ! — se adresă Saharov către Vania : — dar tu numai te gîndeşti să nu te lovească. Cere-i îndată iertare f Altfel să ştii că n-ai să mai calci în sat. Eu nu te mai pot lăsa la aceşti oameni dacă tu te porţi aşa de neomenos cu ei. Cere-i îndată iertare !
Ilenuţa părăsi pe Niculiţă şi apropiindu-se acum de Vama, îl mîngîia pe obraji, şi-1 săruta şoptindu-i :
— Nu-i nimic, Vaniuşa ! Cere iertare, să plece dumnealui, — ne împăcăm noi pe urmă. Ne împăcăm noi între noi, să rămînem numai noi singuri.
Vania, stîngaci, se apropie de Niculiţă. Saharov nu-1 slăbea
din mînă.
— Iartă-mă, Niculiţă ! Iartă-mă !
Atunci Niculiţă începu şi el să plîngă, ştergîndu-şi nasul cu mîneca ; foarte mişcat el îmbrăţişa, aşa în grămadă, pe Vania împreună cu Ilenuţa, care tot stătea lipită de dînsul.
— Vezi ce suflet are ? — îi spuse Saharov în ruseşte lui Vania : — el mai plînge de mila ta. Cum ai să te uiţi acum în ochii Irinei ?
Evocarea mamei Irina dădu o zguduitură hotărîtoare firii violente şi spontane a lui Vania. Scăldat în potop de lacrimi, el, fără să mai asculte pe Saharov, strîngea pe Niculiţă în braţe,
repetînd mereu :
— Iartă-mă, iartă-mă, dragă Niculiţă ! am fost ticălos, niciodată n-am să mai fac ! Iartă-mă !
Niculiţă, zguduit, se revărsa şi el în lacrimi şi, deodată, apu-cînd mîna lui Vania i-o sărută.
Saharov, cu un gest indignat, era cît pe ce să izbucnească, cînd iată că Vania la rîndul lui sărută mîna lui Niculiţă.
Saharov, emoţionat, îl ridică în braţe, şi-i strînse căpşorul la pieptul său :
214
215
— Bine, frăţioare, foarte bine ! Vania plîngea acum uşurat şi fericit, spunînd :
— Vasili Vasilievici, n-am să mai fac ! Crede-mă, n-am să; mai fac cît oi trăi !
Saharov, suflet solitar şi dornic de mîngîiere, îndrăgise pe pupilul său precoce şi straniu, căutînd, cum spunea el, „să-i altoiască pe un trunchi boieresc sentimente omeneşti".
Vania găsi în el un apărător sincer şi ferm în faţa Smaragdei Theodorovna. Şi, prin aceasta, Saharov îi cîştigă şi simpatia lui Iorgu Răutu, care nu prea se amesteca în creşterea copiilor, aşa cum înţelegea Smaragda Theodorovna, dar căruia totuşi atmosfera de izolare şi înstrăinare în care creştea Vania parcă îi apăsa conştiinţa.
Iorgu Răutu rar îşi putea îngădui vreo expansiune sentimentală, — mai cu seamă de cînd Vania începuse învăţătura în ruseşte.
Pe vremea aceea în şcolile din Basarabia nu numai că dispăruse predarea limbii româneşti, dar nu era iertată elevilor întrebuinţarea limbii lor materne nici chiar între ei.
O măsură de prudenţă elementară impunea deci limba rusească şi acasă în raporturile cu copiii, ca să nu le fie greu de a urma regulamentele şcolare în această privinţă.
Dar vocabularul în limba rusă al lui Iorgu Răutu era atît de redus, încît, de fapt, făcea cu neputinţă vreo intimitate.
Iorgu Răutu îşi găsea o consolare în rapoturile prietenoase stabilite între Saharov şi Vania.
Astfel, viaţa lui Vania se aşeza tot mai mult în sfera de interese şi de legături prieteneşti, în afară de curtea boierească.
în curînd, în jurul lui Vania se formă un cerc mai intim de copii, în cap cu Niculiţă a lui Dumitru Morariu, Gheorghiţă al lui Vichentie bucătarul, Tănăsică ţigănuşul şi, din care era, bineînţeles nelipsită, ca inspiratoare şi arbitru în caz de conflicte, Ilenuţa.
Toţi aceştia erau aproape nedespărţiţi. Puteau fi văzuţi mereu împreună, cînd scăldîndu-se în Nistru, cînd în pădure prin-zînd păsărele sau culegînd fragi şi ciuperci, cînd hoinărind prin toate rîpele şi văgăunele de pe dealurile din jurul Năpădenilor.
Astfel s-a gravat în memoria lui Vania relieful întregii regiuni cu toate detaliile lui, în raza pînă la zece verste, în jurul Năpădenilor. El cunoştea aici fiecare tufă sau copac.
în acelaşi timp contactul zilnic, cu ţăranii, vizitele pe la casele şi curţile lor, conversaţiile în jurul ceaunului cu mămăligă din cîmp, amestecul printre cosaşi sau secerători i-au sădit în suflet acel sentiment de legătură mistică cu pămîntul, cu viaţa lui organică, care e atît de caracteristic pentru ţărani.
La începutul vacanţei, după întoarcerea de la şcoală a lui Tosia, o bucată de timp frecventările lui Vania printre copiii din sat au fost întrerupte. Tosia, favorit al mamei, o fiinţă superioară, — dispărut de aproape un an din orizontul Năpădenilor, se întoarse în triumf, crescut, subţiat, îmbrăcat în splendoarea unei uniforme albastre cu bumbi şi galoane de argint, ridicat în slava cerului cu laude, îmbrăţişat şi alintat de părinţi.
Vania, care întotdeauna avusese multă admiraţie pentru înaintaşul său, intră acum, fără nici o încercare de protest, sub dominaţiunea lui desăvîrşita.
Tosia însă nu avea legături în sat.
în vremurile lui, înainte de îndărătnicile evadări ale lui Vania, în atmosfera curţii din Năpădeni nu era admisibil contactul mai intim cu viaţa satului.
Apoi Tosia era un copil „cuminte", prin excelenţă. îi plăcea să se învîrtă mereu în jurul mamei şi altor autorităţi ale curţii, şi să dea dovadă de supunere şi bunăvoinţă prin participarea activă la micile operaţiuni de gospodărie casnică : fierberea de dulceţuri şi şerbeturi, tot felul de marinate, culesul fructelor sau al legumelor din grădină pentru serviciul de masă, ajutorarea mamei în lucrurile de mînă, şi alte „strîmbături", cum îi spusese odată Vania într-un ceas de năcaz.
Acesta, străin de asemenea preocupări, aştepta cu admiraţie pasivă pînă ce Tosia binevoia să plece cu el pentru vreo plimbare în parc, pînă la cabina de baie a curţii pe ţărmul Nistrului sau pentru alte jocuri.
Prima ciocnire între fraţi, inevitabilă din cauza incompatibilităţii de temperament, s-a produs foarte curînd mulţumită unui incident penibil pentru Vania.
Tosia băgă de seamă lipsa frumosului său briceag cu mîner de os încrustat şi îi puse lui Vania întrebarea categorică :
— Mi-ai luat tu cuţitaşul ? Vania, ruşinat, îşi mărturisi păcatul.
— Da ! L-am luat eu !
216
217
— Şi ce-ai făcut cu dînsul ? L-ai pierdut ?
— Nu l-am pierdut ! — scăpă vorba Vania.
— Atunci unde-i ?
Vania îşi strînse gura cu mîinile şi, înspăimîntat de consecinţele grozave ce ar fi putut avea mărturisiri complecte, roşu la faţă, tăcea clipind nervos din ochi, ca să-şi reţină lacrimile.
Tosia, înăbuşindu-se de furie, îi scanda cuvînt cu cuvînt :
— L-ai dat cuiva ? Ştiu ! Am să spun mamei !
Conştiinţa lui Vania nu era curată. El găsea firesc ca Tănăsică să fi rîvnit cuţitaşul, dar nu-şi putea ierta slăbiciunea de a fi primit sugestiunile lui.
Şi ori de cîte ori se gîndea la întoarcerea lui Tosia i se strîngea inima, în aşteptarea ceasului de răfuială, — mai cu-seamă că ştia că tot bietul Tănăsică va plăti pentru clipa lui de slăbiciune.
— Hai la mama ! — îi porunci implacabil Tosia, trăgîndu-1 de mînecă.
Vania îl urmă fără împotrivire.
Smaragda Theodorovna, cu o mişcare de dispreţ, îşi rosti fără şovăire diagnosticul :
— L-a dat fără doar şi poate păduchiosului cela de ţigănuş, pentru care era gata să care toată casa.
Vania tăcea şi, întors spre perete cu capul răzemat de zid, se cutremura de plîns stăpînit.
Totuşi, simţindu-se vinovat şi justificînd întrucîtva pe Tosia, această umbră a raporturilor dintre ei, nu-1 împiedică pe Vania să-se ţină lipit de Tosia, căutînd chiar să-şi asigure amnistia prin supunere şi mai desăvîrşita.
în curînd însă izbucni un conflict însă şi mai grav şi mai bogat îh urmări.
Ca un copil crescut sub ochii unei mame, a cărei dragoste exigentă şi intolerantă îl deprinsese de cu vreme să-şi stăpânească pornirile, Tosia avea o fire ascunsă şi prefăcută. în faţa părinţilor el căuta să ghicească gesturile şi cuvintele care le puteau plăcea atrăgîndu-şi lui laude. De aci un contrast cu firea spontană şi temperamentul indomptabil al lui Vania.
Acesta, la fiecare pas se simţea „împuiat" şi jicnit prin evocarea veşnică a numelui lui Tosia, ca model fără pată şi reproş,
218
ceea ce adesea ducea la represiunea dureroasă a spontaneităţii
sale zburdalnice.
într-o zi de iunie, cînd Iorgu Răutu şi Smaragda Theodorovna plecaseră pe cîmp pentru inspectarea lanurilor de grîu, amîndoi fraţii, rămaşi singuri în parc, se jucau cu multă aprindere.
După ce haiducul Vania a fost prins de căpitanul de poteră Tosia, legat de copac şi executat, s-a pus problema unei noi aventuri. Destinul a voit ca în momentul acesta să fie observată pe fereastra bucătăriei silueta albă a lui Vichentie, care ţinea un curcan în frigare.
— Hai să cerem ficăţei ! — hotărî Tosia. Vichentie refuză categoric să asculte.
— Nu se poate, conaşilor. Trebuie să-i ţin pentru umplutura de guşă.
Tosia însă, iritat, îi porunci din nou :
— Să ne dai îndată ficăţeii, mama nu e acasă şi mi-e foame, vreau ficăţei !
Tosia nu prea era popular printre slugile curţii, care-1 bănuiau de nelealitate şi de denunţări la coana Smaragda ; apoi, la vîrsta de opt ani, el prea îşi afirma asprimea şi intoleranţa de „stăpân".
în cazul de faţă însă Vichentie se simţea la largul său, în temeiul ordinelor exprese primite.
— Să pleci de aici, conaşule ! N-ai ce căuta în bucătărie, şi apoi şi trage de la uşă, cade aluatul din cuptor.
Şi, luîndu-1 binişor de spate, Vichentie îl împinse peste prag şi închise uşa.
Tosia, înfuriat, sări în ogradă şi apucînd două, trei pietre, le aruncă în geamul bucătăriei.
Vania, care în timpul controversei stătuse tăcut în dosul lui Tosia, acuma, dintr-un sentiment de solidaritate, aruncă şi el o piatră în aceeaşi ţintă.
Efectul produs sugeră teama unei noi aventuri extraordinare.
— E cetatea turcească ! — declară Vania.
— S-o bombardăm ! ■— hotărî Tosia.
219
— Tu eşti bateria întîi, eu a doua.
După ce artileriştii noştri adunară proiectile în grămadă, Tosia începu comanda :
— Bateria întîi ! Tunul întîi ! Pli ! Baterie a doua ! Tunul întîi ! Pli ! Salve de baterie ! Pli !
Geamurile bucătăriei zburară în ţăndări. Se vedeau figurile bucătarilor siliţi să se ascundă sub mese şi după sobă ; se auzeau tingirile în cioburi, străchini, oale şi farfurii sfărîmate, căzînd jos. Bombardarea continuă cu furie, şi fără nici o orîn-duială.
Un argat se grăbi să cheme pe Vasilie Vasilievici Saharov şi pe Margareta Jozefovna.
Dar Tosia în toiul acţiunii zări, coborîndu-se din deal spre poarta curţii, trăsura părinţilor.
Cînd, dar, pe cîmpul de acţiune alergau Saharov şi Margareta Jozefovna, Tosia fugea spre grajd, pe a cărui poartă dispăru.
Vania însă, aprins de focul bătăliei, plin de eroism neînfricoşat, fără să bage de seamă ce se petrece, urla comandînd : — Bateria ! Pli !
Cînd trăsura părinţilor intră pe poartă, Vania se zbătea, ridicat în braţe de Vasilie Vasilievici, iar Margareta Jozefovna care eliberase pe bucătari, îi interoga despre peripeţiile gloriosului asediu.
în faţa dezastrului, — geamurile sparte, Vichentie cu Costache însîngeraţi, bucatele răsturnate în foc sau amestecate cu pietre, — Iorgu Răutu apucînd pe Vania de haină de la spate, ca pe un căţeluş de pielea gîtului, îl duse pe sus în zvîrcoliri neputincioase pînă în cerdac, unde, culcîndu-1 peste genunchi, îi aplică cea dintîi şi cea mai dureroasă bătaie. Apoi ca să facă pedeapsa şi mai umilitoare, Smaragda Theodorovna porunci, ca de obicei, să fie dezbrăcat şi, gol-goluţ, închis în odaia lui.
—   Ţigan, tot ţigan rămîne !
Vania, ca întotdeauna cînd se simţea vinovat, înăbuşindu-şi plînsul, de durere, şi răpus mai cu seamă de umilinţă, îşi şoptea făgăduinţa de a nu mai cădea în asemenea păcat.
El se aştepta însă ca în fiecare moment să apară în carcera lui, ca tovarăş de suferinţă, şi Tosia, inspiratorul şi comandantul asediului şi al bombardării bucătăriei.
220
Dar Tosia nu apăru decît mai tîrziu şi în rolul neaşteptat — de acuzator ! în ancheta întreprinsă după execuţie, mai cu seamă mărturia lui Tosia apăsa pe Vania.
Cunoscînd dispoziţiunile în sferele înalte, toată domesticitatea se feri de la vreo depoziţie precisă, iar Vasilie Vasilievici Saharov putu afirma numai că văzuse cum Tosia fugea spre grajd, în timp ce Vania bombarda încă bucătăria, şi că era convins că această fugă nu putea fi explicată decît prin conştiinţa vinovăţiei.
Tosia însă, cu un aer spăşit şi senin, arătă că el se mărginise să ceară ficăţei, şi că tot atacul şi bombardarea ar fi fost opera exclusivă a lui Vania care, ,,ca un turbat", nu ţinuse seamă de îndemnurile şi sfaturile sale, ba chiar îl lovise şi pe ei cu o piatră în genunchi. EI, Tosia, speriat de aceasta, se şi grăbise atunci să fugă spre a se ascunde în grajd. Ca o dovadă materială, Tosia exhibă o vînătaie veche pe care Vania ştia foarte bine cum o căpătase la un joc, cu vreo două zile înainte.
Vania, trăsnit de atîta neruşinare, stătu un moment ca paralizat ; apoi cuprins de o indignare neînfrînată, se aruncă asupra lui Tosia şi, mugind de furie, îl izbi de părete. — Mincinosule ! Mincinosule ! n-ai ruşine ? Pentru Smaragda Theodorovna acest acces confirma numai versiunea favoritului. Vania fu deci supus unei noi execuţiuni, primind din ordinul Smaragdei Theodorovna douăzeci lovituri cu vergi de răchită, şi lăsat trei zile închis, fără haine, în odaia lui, legat însă la gît, în deriziune, cu o cîrpă, — „cravata ţigănească".
Vania nu suferea numai de obidă ; nu-1 ardea numai conştiinţa vie a nedreptăţii săvîrşite faţă de el. îl exaspera mai cu seamă, pînă la nebunie, perfidia şi făţărnicia lui Tosia.
Fusese atins în el, din rădăcină, însuşi sentimentul de dragoste de frate ; fusese slăbită legătura morală cu cel de mai aproape, otrăvită atmosfera întregii vieţi de familie.
Pentru prima oară se strecură în sufletul lui gîndul de sinucidere.
Cu căldură chema ei moartea şi, înduioşat, se şi vedea, între luminări aprinse, pe masă, cu braţele încrucişate pe piept,
— „ca Sonia" — auzea şoaptele de regret şi de laude la adresa lui, prindea lăcrămi prelinse pe obraji şi şterse pe furiş : —
— „îi va părea rău şi ei va şti că m-a obidit pe degeaba."
221
11 — la preajma revoluţiei, vel. I
O singură rază de mîngăiere îi mai însenină în ziua liberării din captivitate, şi anume cînd în închisoarea lui veni însuşi lorgu Răutu şi, mîngîindu-1 pe cap, îi spuse :
— Măi băiete, ai făcut şi tu o trăsnaie ; eşti prea iute, du-te de te joacă afară. Lasă că mama are să uite şi are să te ierte.
Dar după această grea încercare, sentimentul de înstrăinare se înrădăcina şi mai adînc în sufletul acestui copil stingher.
Vasilie Vasilievici Saharov nu făcu nici o aluzie la acest incident, dar ştiu să-i inspire lui Vania încredere în simpatia sa.
Ca să-i uşureze primele zile, ieşeau împreună, imediat după lecţii, la plimbare, spre ţărmul Nistrului, sau spre pădure. Iar în braţele mamei Irina, ca şi sub îmbrăţişările Ilenuţei, Vania găsea întotdeauna acea atmosferă de dragoste şi afecţiune, care îi era refuzată, sus, în casa părinţilor.
Sub conducerea lui Vasilie Vasilievici Saharov, Vania se dădea la învăţătură cu o sîrguinţă şi mai mare, realizînd progrese îmbucurătoare.
Intre părinţi se discuta tot mai mult, adesea cu participarea lui Vasilie Vasilievici, despre trimiterea lui Vania la şcoală ; sănătatea lui delicată impunea în această privinţă pre-cauţiuni deosebite.
După multe chibzuiri şi ample informaţii, a fost hotărît ca Vania să-şi urmeze studiile la pastorul Faltin, din Chişinău, care avea un fel de mic pensionat, mai mult pentru copiii nemţi ce aveau nevoie să se perfecţioneze în limba rusă, şi urmau acolo şi cursul claselor pregătitoare înainte de a intra în liceu.
Pregătirile pentru şcoală au dat prilej lui Vania să se bucure de serviciile lui Leizăr, croitorul din Năpădeni, zis şi „arhitectul".
Leizăr, cumnat cu Aizic cîrciumarul, — un omuleţ cu un cap gros acoperit de o vegetaţie spălăcită, prin care abia se puteau desluşi nişte ochi mici deasemeni incolori, un nas-cartof. şi buza inferioară groasă şi proeminentă, — era, spre deosebire de cumnatul său, foarte guraliv, vioi ca o vrăbiuţă, şi vesel, întotdeauna cu voie bună şi pornit pe anecdote, în general nu tocmai edificatoare.
Acest tip comic putea însă ilustra tragedia evreimii din Rusia de pe vremuri.
El nu avea dreptul de a locui la ţară. Astfel „oficial" el se număra printre locuitorii „coloniei" Vîrteja, dar în văzul şi ştirea tuturor avea o casă cu o droaie de copii la Năpădeni.
Pentru a satisface cerinţele „regulamentului", el ţinea întotdeauna înhămată iapa lui chioară, — şi la auzul clopoţeilor prevestitori ai vreunei autorităţi, se arunca buzna în căruţă şi pornea spre ieşirea satului, „în trecere de la Vîrteja la S . . ; şi, ocolind pe deal marginea satului, cobora, dacă ceasul era potrivit, la celălalt capăt pe „la Răzeşi".
Autorităţile, închizînd ochii asupra acestor migraţiuni, îşi asigurau, bineînţeles, rotunjirea veniturilor din munca bietului Leizăr croitorul — zis „arhitectul".
Şi aşa şi-a executat Leizăr meseria la Năpădeni, toată viaţa, — pînă la obştescu-i sfîrşit, cînd Aizic cîrciumarul, plătind pentru trupul lui ultima vamă, îl aduse în aceeaşi căruţă, înhămată cu iapa cea chioară, ca să-1 înmormînteze în cimitirul din Vîrteja, reşedinţa lui definitivă.
Ii zicea lumea „arhitect", fiindcă, la drept vorbind, Leizăr nu cunoştea croitoria, ci numai o întîmplare îi pusese la dispoziţie două patroane în carton, pentru femei şi bărbaţi, după care el cu multă trudă croia, pentru femei ; — o fustă în formă de butoiaş cu suplimentul ei, căruia îi zicea, nu se ştie pentru ce „bască", o polcuţă scurtă cu coadă rotundă la spate, care veşnic se ridica cu indiscreţiune în sus, dezvelind dedesubturile ; — iar pentru bărbaţi, pe lîngă pantalonul larg, o „bran-denburcă", — un fel de veston, cu o talie invariabilă, oricare ar fi fost conformaţia pacientului, cu nişte şnururi groase la piept şi la spate, probabil pentru a scoate mai bine în evidenţă cele două gheburi obligatorii în faţă şi dinapoi.
Alte fasoane Leizăr nu cunoştea, şi era ferm convins că nu hainele trebuiau potrivite pentru fanteziile anatomice, ale clienţilor săi, ci aceştia aveau datoria să se adapteze modelului imuabil pe care II—1 hărăzia arta lui.
Populaţia de ambe sexe din Năpădeni şi din tot ocolul lor primise cu resemnare aceste modeluri, găsind, cu drept cuvînt,' câ trăinicia şi ieftinătatea pot compensa micile defecte arhitectonice.
Cu multă mîndrie îşi puzc Vania primul său costum civil, — „brandenburca" croită ele Leizăr cu sîrguinţă, cu mari „rezerve" pentru „creştere", dintr-o veche redingotă albastră a lui conu lorgu „aproape nepurtată".
222
223
Din momentul acesta Vania începu să-şi ia rămas bun de Ia Năpădeni... EI îşi petrecea şi mai mult vremea cu copiii din sat, colindînd peste văi şi dealuri, ca să revadă, înainte de despărţire, toate colţurile din împrejurimi, de care erau legate, amintirile clipelor fericite.
Iar mama Irina şi Ilenuţa se boceau la gîndul despărţirii şi nu mai ştiau cum să-şi arate toată dragostea şi părerea lor de rău.
Cap. V.
LA PASTORAT
Chişinăul se întinde pe o coastă de deal înclinată spre nord pînă la valea Bîcului.
De-a lungul acestui rîuleţ mlăştinos, în partea cea mai veche a oraşului, sînt aşezate mahalalele româneşti. Ceva mai sus, se află celebrul Talcioc („învălmăşeala"), un fel de Tîrgul Cucului al Chişinăului. Iar şi mai sus, în „tîrgul ruşilor", străzi largi şi drepte împart oraşul în pătrate regulate, ca într-o tăblie de şah. Două din aceste două pătrate, în centrul oraşului, care se întîlnesc la colţurile lor în diagonală, formează două mari grădini publice : „Parcul orăşenesc" şi „Bulevardul" ; în mijlocul acestuia din urmă se ridică impozantul „sobor", — catedrala arhiepiscopiei.
Acum şaptezeci de ani, capitala Basarabiei făcea impresia unui mare sat adormit, dacă nu chiar mort. Vastele străzi nepavate şi necanalizate se transformau pe vreme ploioasă în rîuri de noroi care se scurgeau la vale, iar pe timp de secetă erau acoperite veşnic de un adînc strat de praf.
Imensa piaţă „Poliţienească" se înfăţişa în acele vremuri ca o adevărată Sahară şi străbaterea ei prin nisipul în care se înecau picioarele cerea un efort fizic la care nu mulţi îndrăzneau să se expună, iar după ploaie nimeni nu avea curajul să întreprindă navigaţiunea prin noroiul ei fără fund.
Casele, cele mai multe fără etaj, se pierdeau între largi terenuri virane numai în parte plantate cu arbori.
Dintre puţine clădiri cu etaj răsăreau, în centrul oraşului, în contururi masive, palatele Răşcan-Derojinski şi Semigra-dov, iar spre marginea de est, în mijlocul unui alt vast pustiu de nisip : „Piaţa ostrovului", se profila „castelul" închisorii, o
227
sumbră clădire cu aspect medieval, cu ziduri înalte şi turnuri sinistre.
La vest, în strada Moscovei, numită în urmă Alexandru, ss ridica zveltul turn pătrat al bisericii luterane, cunoscută sub numele popular de „Chirca (Kirche).
Printre copacii parcului care o împrejmuiau se putea zări din stradă, mai în fund, casa pastorului înconjurată de vasta ei verandă cu geamuri colorate.
Acolo se adăpostea şi micul pensionat de băieţi al pastorului Faltin.
Transplantat în acest mediu din imensul parc din Năpădeni, lipsit de orizontul nemărginit al dealurilor Basarabiei şi al cîmpiei Podoliei, Vania Răutu se mişca maşinal, ca un automat : i se părea că pluteşte în vid, în mijlocul unui decor ireal, învelit într-o tăcere duşmănoasă ; sunetele vieţii de pe alt tărîm abia răzbăteau pînă la conştiinţa lui amorţită ca printr-un mediu izolator.
Pastorul Faltin, cu „Frau Pastorin" şi cei trei copii ai lor, un băiat şi două fete, ca şi cei vreo patru elevi ai pensionatului, îl primiră pe Vania cu multă cordialitate şi chiar căldură. Dar pentru Vania era greu să-i deosebească între ei : toţi blonzi, toţi bine spălaţi, mirosind a săpun proaspăt, toţi îmbrăcaţi în haine fără nici o pată şi nici o cută, ca şi cum ar fi fost abia scoşi din cutie, toţi vorbind cu acelaşi accent străin.
Pastorul, dîndu-şi seama de starea de depresiune şi de nostalgia noului său pupil, însărcina să aibă grijă de el îndeosebi pe fiul său Herman, un băietan zdravăn, mai în vîrstă decît Vania, şi pe fiică-sa mezină, Dudi, codană plină de viaţă, în vîrstă de vreo doisprezece ani.
De la prima noapte însă petrecută de Vania în dormitorul pensionatului el găsi la pastorat un sprijin de la cineva la care nu s-ar fi gîndit.
în acea cameră spaţioasă şi bine aerată era destinat pentru Vania primul pat cu căpătîiul spre părete, dintre cele trei înşirate de-a lungul zidului.
Rămas în lumina directă a lămpii de noapte, Vania multă vreme nu putu dormi, şi înaintea lui treceau, nedesluşite şi confuze, scenele de curînd trăite la Năpădeni : — despărţirea de tovarăşii săi de copilărie şi, mai cu seamă, de mama Irina şi de Ilenuţa, cea din urmă scai datoare în Nistru ca şi cea din urmă plimbare ; şi apoi drumul lung, lung, întîi în trăsură, apoi
228
o noapte întreagă în tren, înconjurînd prin Podolia şi Cherso-nia ; Vania întins in cupeul lor rezervat, cu capul pe genunchii tatii, mai blînd şi mai duios ca oricînd ; în faţa lui, Tosia, care împărţea banca din faţă cu Vasile Vasilievici ; — în urmă cursa în trăsură părea nesfîrşită în zori de dimineaţă de la gară pe străzile pustii pînă la hotel ; şi iată-1 acum aici, lăsat într-o lume de himere, — tatăl, Vasile Vasilievici Saharov şi chiar Tosia, dispărînd în necunoscut ; — într-o cameră plină de taină, alături de doi băieţi străini, singur-singurel ; nici măcar Mina nu era acolo, ca să-1 poată acoperi cu plapuma...
Vania îşi trase oghialul peste cap şi, înăbuşit în şiroaie de lacrimi tăcute, îşi înfundă faţa în perină.
Deodată el simţi că o mînă ridică uşor plapuma şi îl mîn-găie pe cap.
Era Frăulein Hanţa, menajera pastorului, — şi ea o nemţoaică zdravănă, spălată, mirosind a săpun proaspăt, fără nici o pată şi nici o cută în haine, doar numai că era brună şi că buza ei de sus avea la dreapta o umflătură de parcă ar fi fost înţepată de albină.
Vania începu să plîngă şi mai tare, fără să-şi poată stăpîni vocea, dar în acelaş timp se simţi mai liniştit, sigur că are lîngă el un suflet prietenesc.
Cu un gest obişnuit, cum făcea de atîtea ori cu mama Irina, el îşi puse braţul după gîtul Hanţei şi îşi lipi căpşorul de buza ei umflată.
Aceasta continua să-1 mîngăie fără să spună un cuvînt.
Vania nici nu-şi dădu seama cum, obosit de drum şi de emoţiuni, adormi.
A doua zi la şase dimnieaţa, copiii fură sculaţi, spălaţi, sub supravegherea lui Frăulein Hanţa, care zîmbi lui Vania prietenos, şi parcă îi dădu o deosebită îngrijire.
Vania fu de îndată prins de rutina vieţii din pension.
Mai întîi, toată familia pastorului, pedagogii, elevii, ca şi toată domesticitatea, adunaţi în salonul cel mare al pastorului, fură aşezaţi în semicerc, în centrul căruia, pe o canapea, au luat loc pastorul şi Frau Pastorin. Făulein Betty, fata cea mai mare, începu să cînte la pian un motiv, şi toată asistenţa, uitîn-du-se într-o cărticică gremană de psalme, distribuită fiecăruia, urma să cînte în cor psalmul zilei.
129
Vania nici nu ştia să citească încă nemţeşte şi nu îndrăznea să deschidă gura. Dar Dudi, punîndu-i braţul la spate, se înclină la urechea lui intonînd melodia. Intr-o pauză ea îi şopti :
— Cîntă fără cuvinte, după mine.
Bietul Vania, căruia providenţa nu-i dăruise ureche muzicală, încerca totuşi să cînte, după îndemnul blondei lui protectoare. Oricare va fi fost efectul muzical al intervenţiunii sale, rezultatul moral a fost că din acest moment Vania se simţi mai puţin singur, nu atît de străin în sînul familiei pastorului.
Predarea în pension avea loc în limba germană, afară de cursul de gramatică şi literatură rusească.
Ca profesori funcţionau însuşi pastorul Faltin, Frăulein Betty, şi încă alţi doi pedagogi germani, Herr Kemritz, care preda gramatica şi limba franceză şi Herr Winzengerode, profesor de matematici ; apoi — Ivan Semeonovici Malcenco, profesor de limba şi literatura rusă la liceul local.
Acest reprezentant al ştiinţei şi ideii ruseşti era personagiul cel mai original din corpul didactic al pensionului. Ucrai-nian de origină, el cu îndărătnicie nu vorbea în clasă altă limbă decît cea ucrainiană şi nimic nu-1 făcea mai fericit ca răspunsurile date de vreun elev în aceeaşi limbă.
Desigur, din cauza aceasta cunoştinţa limbii ruseşti ar fi suferit mult, dacă Ivan Semeonovici nu compensa neajunsurile acestui metod pedagoic sădind în sufletul elevilor săi o mare dragoste pentru citit, cu atît mai mult cu cît însuşi Ivan Semeonovici era, cu tot accentul lui ucrainian, un cititor minunat. Mai cu seamă operele lui Gogol, el le citea cu atîta talent încît auditoriul rămînea multă vreme sub farmecul lor.
Chiar prima lui oră de curs, el o consacrase celebrei nuvele a scriitorului său favorit : Povestea despre aceea cum Ivan Ivanovici s-a certat cu Ivan Nichiforovici.
începutul acestei povestiri, chiar din acea zi, Vania putea să-1 reproducă pe de rost, şi pînă la adînci bătrâneţe nu 1-a putut uita :
— „Frumoasă becheşă blănită avea Ivan Ivanovici, minunată ! Şi ce guler ! Dumnezeule sfinte, ce guler ! De astrahan învineţit de parcă era bătut de brumă..."
Karl Karlovici Kemritz, profesor de franceză era şi el un personagiu remarcabil.
230
Era înalt, uscăţiv, cu trăsături fine, cu enormi favoriţi, atîrnaţi în lături de amîndoi obrajii, îmbrăcat cu o eleganţă extremă şi vorbind franţuzeşte cu multă preţiozitate. Ca şi Ivan Semeonovici, el preda şi la liceu tot limba franceză, cu singura deosebire că acolo, în măsura necesară pentru lămurirea elevilor, recurgea la limba rusească, deşi, în principiu, el căuta să şi predea tot în limba franceză.
Şi la dînsul, cea mai mare parte a orei de curs era consacrată citirilor. însă el silea pe elevi să citească, fiecare greşeală servindu-i de pretext pentru sarcasme şi anecdote, pline de duh, pe seama nenorocitului pacient.
Familia pastorului şi camarazii au uşurat mult lui Vania începuturile învăţăturii, pînă cel el îşi însuşi îndeajuns limba germană, ca să poată urmări lecţiile.
în curînd însă viaţa pensionatului a fost turburată de un episod penibil, care în mare parte rămase acoperit de mister pentru elevi.
în afară de Vania, în pensionat fusese primit un singur moldovan de obîrşie : Andrei Matu. Copil ursuz, scund şi negricios, ciupit de vărsat, cu un nas lung şi deprimat, cu ochii mici înfundaţi, acesta, din primul moment, se singularizase în sînul pensionatului şi se arătase refractar şi nesupus faţă de obiceiurile stabilite.
Deşi pastorul Faltin îşi dăduse multă trudă ca să-1 îmblîn-zească şi să-1 împrietenească cu ceilalţi copii, Andriuşa Matu parcă simţea o deosebită plăcere de cîte ori reuşea să necăjească pe un camarad, sau să-1 facă să plîngă.
într-o noapte el se strecură pe furiş din dormitor, fără să-1 simtă tovarăşii. Mai tîrziu, cînd Frăulein Hanţa în camera ei îşi făcea înainte de culcare toaleta de noapte, un uşor zgomot o făcu să se uite sub pat. Şi acolo, spre uimirea ei, descoperi pe Andriuşa roşu la faţă, cu ochii aprinşi şi parcă bătut de friguri.
Dus la judecată în faţa pastorului, Andriuşa se zbătea furios şi urla năpraznic.
Frumosul chip al bătrînului, încărcat de o bogată coamă albă, se întunecă ; totuşi încercă, cu multă blîndeţe, să-1 aducă în fire, cerîndu-i explicaţii pentru această purtare.
Andriuşa tremura, cu faţa desfigurată de un tic nervos, îşi rotea ca un pui de lup privirile în toate părţile, căutînd parcă pe unde să poată fugi.
231
Nimic poate nu-i mai caracteristic pentru firea pastorului Faltin şi pentru concepţia lui pedagogică decît motivele pentru care el primise în pensionul său pe acest straniu copil.
Andriuşa Matu, care pierduse pe mama lui atît de devreme încît nu-şi aducea aminte de ea, crescuse în condiţiuni extrem de nenorocite.
Desprea tatăl său, un moşier din valea Prutului, foarte bogat, circulau în toată Basarabia legende fantastice : om violent, stăpînit de patimi, incapabil de a pune vreun frîu pornirilor lui.
In parcul său din Stăuceni, în apropiere de conac, se ridica un pătrat de clădiri, ale căror ferestre dădeau numai într-o curte interioară. Nici un străin nu putea avea acces înăuntrul misteriosului edificiu, în care bătrînul Matu ţinea, sub pază straşnică, mai multe tinere femei şi fete, din care unele erau chiar născute şi crescute în acest harem.
Lumea spunea că pe bătrînul satir nu-1 oprea nici o consideraţie de vrîstă, sau de legătură de sînge.
Mama lui Andriuşa, soţia legitimă, umilită şi schingiuită, ar fi murit, după credinţa generală, nu numai de inimă rea, dar şi din cauza unor maltratări îngrozitoare.
Andriuşa, moştenitorul numelui şi al unei averi imense, era singurul băiat crescut în haremul din Stăuceni.
Cu credinţa lui în firea omenească şi în puterea unei educa-ţiuni morale, pastorul Faltin nu s-a crezut în drept să refuze îngrijirile sale unui copil nevinovat, condamnat altminteri la pierzanie.
După incidentul din odaia lui Fraiilein Hanţa, Andriuşa spre a fi supus unei supravegheri mai strînse, a fost transferat din dormitorul copiilor în camera pedagogului, — Herr Heinze, — un tînăr teolog, care se pregătea şi el pentru pastorat. Ce s-a întîmplat în urmă elevii n-au aflat niciodată. Se şoptea, printre dînşii, cu oroare, că Herr Heinze ar fi declarat că nu poate rămînea în serviciul pensionatului, dacă nu este îndepărtat Matu. Se pronunţa, în legătură cu un nou incident şi numele lui Frăulein Dudi, — fetiţa durdulie, de obicei atît de zburdalnică şi veselă, care fusese întrezărită pe atunci într-un acces violent de nervi şi apoi o bucată de vreme stătuse bolnava în pat.
Pastorul Faltin a doua zi a plecat el însuşi cu Andriuşa şi acesta n-a mai fost văzut la pension.
în urma dispariţiei lui Andriuşa Matu, viaţa pensionatului îşi reluă cursul ei lin şi studios.
Intre Vania Răutu şi Herman Faltin se stabili o legătură de prietenie mai strînsă. Cu toată deosebirea de temperament îi unea pasiunea comună pentru citire.
Imaginaţia exuberantă a lui Vania deschidea pentru Herman, cînd citeau împreună vreo carte, interpretări sugestive şi orizonturi neaşteptate aproape la fiecare pagină. Exegezele literare ale lui Vania îl interesau mai mult decît textul însuşi ; şi, în fiecare zi, se întărea şi creştea în el prietenia pentru tovarăşul său moldovan.
La rîndul lui, Herman făcea accesibile pentru Vania comorile literaturii germane, netraduse încă în ruseşte. Devotamentul lui şi răbdarea cu care traducea şi tălmăcea fiecare rînd, deştepta în Vania o caldă recunoştinţă şi consideraţie pentru nemţişorul său, cum il numea.
De la operele lui Gogoi şi Turgheniev recomandate de Ivan Semeonovici şi de la poveştile lui Andersen, care formau hrana intelectuală de predilecţie a celorlalţi elevi, prietenii noştri trecură repede la Robinson Crusoe şi Coliba lui Moş Tom şi apoi la romanele lui Fenimore Cooper şi Mayne Reid, cu descripţiu-niie lor pitoreşti din viaţa triburilor americane neatinse de corupţiunile civilizaţiei, — povestiri bogate în acţiuni nobile, pline de eroism şi de dragoste pentru libertate şi dreptate ; în sfîrşit, la romanele istorice ale lui Walter Scott, cu isprăvile războinice şi misterele cavalerilor medievali.
Blîndul şi tihnitul Herman Faltin era atras mai mult de aventurile sîngeroase ale corsarilor, şi de povestirile căpitanului Marryat din viaţa marinarilor, în care pe Vania îl interesau cu deosebire descoperirile iluştrilor navigatori. Dacă el, din condescendenţă pentru „nemţişorul" său, accepta pe Corsarul roşu sau pe Bătrînul comandor, în schimb acesta trebuia să-i traducă din „viaţa animalelor" din Brehm ca şi descrierile din vremurile reformaţiunii în care îl fascinau focul sacru şi eroismul marilor novatori.
232
Cap. VI.
PRIMA VACANTA
Cînd la sfîrşitul lui mai, Iorgu Răutu veni să-şi ia băiatul de la pastorat pentru vacanţă, el a fost uimit de faptul că Vania putea servi de interpret între el şi pastorul Faltin.
La Năpădeni, în sînul vieţii de familie, şi în special în raporturile dintre Tosia şi Vania, se accentură o nouă diferenţiere.
Tosia, la doisprezece ani un lungan ce promitea să atingă statura tatălui său, era un elev stăruitor, care ştia să cîştige simpatia dascălilor săi prin atitudini de supunere şi adulaţiune ; — trecuse în clasa a treia de liceu cu distincţiune, acoperit de laudele directorului.
El etala cu plăcere acasă cunoştinţele sale de limbă latină, sau de istorie rusească. Dar citirile lui Vania, ca şi cunoştinţele căpătate în afară de studiile şcolare, în istoria naturală, apoi o oarecare fluenţă în limba germană, îi creaseră o situaţie excepţională în cercul de copii din familiile boiereşti vecine şi, mai cu seamă, la Berceştii din Cerleni, — pînă atunci nelipsit în ceata de admiratori ai lui Tosia.
Nu suferea din cauza aceasta, numai amorul propriu al lui Tosia. El, împreună cu Maşa, rămăseseră favoriţii Smaragdei Theodorovna, ale cărei sentimente faţă de Vania nu au fost influenţate de succesele lui şcolare.
Acesta găsi însă un aliat în familie, în bunducul Costea, ajuns la vîrstă de cinci ani, — copil greoi dar fire foarte drăgăstoasă. Vania ştiu să-1 fascineze dovedind aptitudini pedagogice, în jocurile cu care se pricepea să distreze pe frăţiorul său.
Astfel, din zorii vieţii, se produse o separaţiune între cele două grupuri de copii din curtea boierească de la Năpădeni.
234
Dar Costea, bineînţeles, nu-i putea satisface toate nevoile de sociabilitate.
Chiar în prima zi Vania alergă la mama Irina. Aceasta la năvala lui vijelioasă se sperie, neputîndu-1 recunoaşte, apoi se repezi la el, îmbrăţişîndu-1 şi sărutîndu-1 printre lacrimi de bucurie :
— Pimperlicule dragă ! Puiul mamei ! Dragul mamei ! Cum ai crescut de mare ! Şi te-ai făcut frumos ! Nici nu te-am recunoscut ! Ptiu ! Să nu-ţi fie de deochi ! Ce bucurie are să fie şi pentru Ilenuţa. Ia stai să te mai văd !
Ea îl învîrtea privindu-1 din toate părţile şi acoperindu-1 din nou cu sărutări.
în sînul vechilor săi tovarăşi de joc, în afară de Ilenuţa, copil cuminte şi bine îngrijit, — în primul moment Vania fu impresionat de aspectul lor, care prin contrast evoca pe camarazii săi din pension.
Niculiţă, care putea ajuta acum pe tatăl său Dumitru la plug şi la cărat, Gheorghiţă al lui Vichentie, bucătarul şi, mai cu seamă, Tănăsică ţigănuşul, i se păreau în comparaţie cu blonzii pupili ai pastorului Faltin grosolani, neciopliţi, nespălaţi.
Dar, în curînd, aceştia şi, în deosebi, tocmai Tănăsică ţigănuşul, se dovediră mai accesibili sugestiunilor sale de aventură inspirate de Fenimore Cooper, Mayne Reid sau Walter Scott, decît toţi colegii de la şcoală.
Tănăsică nu avea nevoie de maimuţărelile literare pentru a face pe „Cercetaşul de urme" sau pe „Vînătorul de scalpuri". El cu adevărat putea descifra pe faţa pământului semne invizibile altora şi, aplecînd apoi urechea la pămînt, putea da indi-caţiuni şi îndrumări folositoare pentru vreo întreprindere sau aventură, spre a surprinde pe culegătorii de ciuperci sau fagi, sau spre a evita întîlniri indezirabile.
Iar Niculiţă era întruparea însăşi a Ultimului mohican sau a Şefului alb.
Şi cînd Vania organiză naufragiul lui Robinson şi salvarea lui pe o insulă a Nistrului mai jos de Năpădeni, — Ilenuţa îndeplinea cu religiozitate rolul lui Vineri, împărţindu-1 cu Tănăsică, pentru care părea foarte naturală dedublarea personalităţii sale prin trecerea de la rolul naivului Vineri, la acel al fiorosului şef de canibali, descins cu tribul său pe insula lui Robinson.
235
în vacanţa aceasta i-a fost dat lui Vania pentru prima oară să apară în rolul de stăruitor pentru ţărani pe iîngă tatăl său.
într-o zi, la mama Irina, o vecină — femeie îmbătrînită înainte de vîrstă, arsă de soare şi istovită, văduvă cu mulţi copii, — se plîngea, în prezenţa lui Vania, de prigonirile vechiului Alexandru, care i-ar fi reţinut pe nedrept o vacă şi o silesc să secere mai mult decît datora.
— Vai de mine, şi de prăpădiţii iştia de copii ! — se bocea femeia, apucîndu-se cu amîndouă mîiniie de cap : ce mă fac, Doamne, amu ? Nu le pot da măcar un gît de lapte ! Să-i las flămînzi acasă şi să mă duc pe lan să robotesc, cine ştie cît a vrea el, bată-1 pustia de hain ?
Mama Irina, fără să spuie nimica, aranja gulerul de marinar al lui Vania, îndreptîndu-şi privirea în altă parte. Dar Vania simţi ca o împunsătură de reproş :
— Mamă Irina — întrerupse el boceala femeii ; spune-i să nu mai plîngă. Mă duc să-i vorbesc lui Alexandru.
— L-am văzut adineaori în ograda lui Vasile Munteanu, — îngăimă parcă în treacăt Irina.
Vania şi porni puşcă, spre casa lui Vasile Munteanu. Dar întîlni pe vechilul Alexandru în drum, călare pe vestita lui mîrţoagă sură.
— Moş Alexandre ! Moş Alexandre ! — se repezi înaintea lui, Vania : stai un ceas !
Vechilul Alexandru rămînea neschimbat în decursul vremurilor. Numai cu vîrsta sîrmele de aramă, care îi acopereau ca o perie deasă de la ochi în jos tot obrazul, se argintau puţin cîte puţin.
— Moş Alexandre ! Moş Alexandre ! — îl apucă Vania de picior : de ce prigoneşti pe sărmana Măria Vornicu ? I-ai luat vaca ! N-are cu ce-şi hrăni copiii !
Vechilul Alexandru se coborî de pe cal, şi, ţinîndu-şi mîna stîngă de coama calului, cu dreapta îşi frecă peria de bărbie şi, după obiceiul lui, aruncă un singur cuvînt :
— Hm ! Păpuşoiu.
Vania, cam iritat, îl întrebă cu vehemenţă :
— Dar de ce o pui să şi secere mai mult decît datorează ?
— Hm, măsurat !
Vania descurajat începu totuşi să se roage,  apucînd cu amîndouă minele pe vechilul Alexandru de poala hainei :
— Moş Alexandre ! Moş Alexandre ! Sînt atît de mari lipsa şi stricăciunea ?
Vechilul Alexandru, cu mîna dreaptă adusă brusc după cap şi cu buzele lăsate în jos, cu un ochi pe jumătate închis, sugeră imensitatea pagubelor pricinuite de Măria Vornicu.
— Moş Alexandre ! Dar s-ar mai putea ierta ceva ; îi vine greu să muncească ei decît altora, singură, cu o droaie de copii mici...
Privirea aruncată în sus spre curtea boierească din deal, ajunse ca Vania să înţeleagă că vechilul Alexandru nu putea face nimic, că numai stăpînul avea dreptul să ierte pe Măria Vornicu.
Toată ziua Vania se învîrtise prin casă şi prin curte fără să plece în excursiile-i obişnuite.
lorgu Răutu băgase şi el de seamă că mereu dă peste Vania. care se uita rugător la el, deschidea gura, şi apoi parcă într-un spasm se întorcea fără să spuie nimic, în sfîrşit îl întrebă :
— Ce ai, măi băiete ? Parcă nu ţi-s boii acasă ?
— Tată ! ...începu Vania aprins, înăbuşindu-se de emoţie Dar în clipa aceasta auzi paşii mamei în camera de alături
şi, speriat, îşi duse mîiniie la gură şi zgribulit, fugi pe uşă.
Pîndind momentul cînd mama se coborî în camera de provizii din subsol, el se repezi din nou în cabinetul în care lorgu Răutu, cu ochelarii pe nas, însemna ceva în registrele sale de gospodărie.
— Tată, dragă tată ! — se descarcă grăbit Vania, înghi-ţindu-şi pe jumătate cuvintele : Măria Vornicu, ştii, vădană... săracă... cu o casă de copii... se prăpădeşte... vaca prinsă în păpuşoi... singură... o scoate la seceriş... peste putere... se prăpădesc cu toţii... iart-o tată... iart-o !
lorgu Răutu îl privi înduioşat peste ochelari :
— Măi băiete ! Apoi aşa au să ne mănînce tătă pînea pe cîmp. Şi nu mai munci nime pentru datorie.
— Tată !... Vania apucă mîna tatei care ţinea încă condeiul, şi cu atîta violenţă o duse la gură, încît îşi zgîrie ograzul, dar fără măcar să bage de seamă, urmă cu pasiune să se roage : bătrînă !... sărmană !... moare de foame cu copiii !... N-are ajutor de la nime !... E păcat, tată !...
Lacrimile lui scăldau mîna bătrînului.
Acesta puse condeiul pe masă, îşi ridică ochelarii şi atră-gîndu-şi băiatul între genunchi, îl mîngîie pe cap, vorbindu-i mişcat, aşa cum nu-1 mai auzise Vania :
236
237
— Linişteşte-te, piciule ! Ţi-e milă ? Ai inimă bună ! Viaţa e crîncenă. Să-1 trimiţi dar pe Alexandru la mine şi să-i spui babei că-i iertată de sufletul tău.
Asemenea intervenţii, din acea zi, se îndeseau din partea lui Vania.
Iorgu Răutu le primea cu multă bonomie şi chiar cu duioşie, căutînd să facă ce poate, mai cu seamă dacă nu se afla Smaragda Theodorovna. Şi chiar la protestările acesteia adesea îi răspundea :
— Apoi, Smaragdiţa, nu vezi că băetul ista nu-i de lumea iasta. Dacă a trăi are să aducă pe toţi calicii şi schilozii pe petecul său de moşie. In slava Domnului. Lasă, nu-i mare lucru, să-i fie de pomană !
Bietul Iorgu nici nu-şi dădea seama cît de jignită se simţea Smaragda Theodorovna de această ipoteză a unor favoruri divine pentru Vania !
— Aş ! se ţine numai de tigăniile lui. Nu trăieşte decît cu milogii ceia ; fuge de acasă ca necuratul de tămîie ! — îi arunca atunci înţepat Sjînta Smaragda.
Smaragda Theodorovna, apropiindu-se de pragul celor treizeci de ani, nu mai avea înfăţişarea figurinei de porţelan de altădată ; talia ei începuse să se rotunjească, trăsăturile i se înăspriseră, şi privirea ochilor negri, umbriţi, pierdea cu timpul expresiunea de nostalgie şi de romantism.
In centrul procupărilor sale stăteau acuma interesele gospodăriei, lupta aprigă pentru agonisire, motivată de voinţa tenace şi ambiţiune de a asigura pentru copiii favoriţi, pentru Tosia şi, mai cu seamă, pentru Maşa, un viitor de belşug şi strălucire.
Ea nu participa decît în limitele strict necesare la acţiunile de binefacere ; şi toate aspiraţiunile sale sufleteşti se mărgineau la religiune, sau, mai bine zis, acum mai mult la practicile rituale, observate cu cea mai mare stricteţă.
Ea rînduia nenumărate panahide şi rugăciuni ; în fiecare zi întîi a lunii îşi sfinţea casele ; în zilele prescrise împărţea pomeni tradiţionale, şi păzea cu rigoare toate zilele de post. Astfel ea era sigură de mila lui Dumnezeu, aşa de sigură încît, blestemîndu-1 odată cine ştie pentru ce vină pe vechilul Alexandru, a rămas convinsă că vestita lui iapă sură pierise pentru că Dumnezeu ar fi ţinut seama de blăstărnul ei...
Cu timpul îşi asuma tot mai mult rolul de implacabil cenzor de moravuri, — rol care, mai tîrziu, Ia bătrîneţă, trebuia să facă din ea spaima întregii societăţii feminine din judeţ.
Reminiscenţele dramei din tinereţă şi a ispitelor biruite îi întărîtau numai credinţa în sfinţenia şi infailibilitatea proprie, — şi, din adîncimi de ea însăşi nebănuite, se răscoleau cele mai feroce porniri împotriva oricărei femei care cîtuşi de puţin s-ar lăsa ispitită de visuri de dragoste şi de poezie.
în aceste dispoziţiuni, deprinsă să-1 supună pe Iorgu Răutu voinţei sale, ea nu ierta lui Vania nici cele mai mici abateri de la îndrumările ei, săvîrşite de tatăl sub influenţa fiului.
238
18*
Cap. VII.
.GIMNAZIUL NOBILIMII"
După doi ani petrecuţi In pensionatul pastorului Faltin, Vania a putut să treacă cu multă distincţiune nu numai examenul pentru cursul elementar, dar şi examenul de clasa întîi de liceu.
Fiindcă doamna Faltin, Frau Pastorin, — cu sănătatea ei tot mai delicată, nu mai putea suporta ostenelile ce i le impunea pensionatul, acesta din urmă a şi fost închis.
Vania, intrînd în clasa a doua a „Gimnaziului nobilimii"', — aşa se numea pe atunci singurul liceu din Basarabia, — a fost dat în gazdă Ia doamna Agripina Ivanovna Bonin, unde ocupa aceeaşi cameră cu Tosia.
Despărţirea de familia Faltin şi de colegii săi de pensionat, mediul nou la liceu şi condiţiile de viaţă sub ocrotirea doamnei Bonin, însemnau, prin sine însăşi, o criză acută în viaţa lui Vania. Dar criza a fost încă agravată de regimul sub care urma să trăiască aici.
In adevăr, pus sub autoritatea şi supravegherea fratelui său mai mare prin instrucţiunile exprese ale Smaragdei Theodorovna, Vania avea astfel să treacă prin faza cea mai grea a copilăriei sale.
La şcoală, între treizeci de băieţi necunoscuţi, setea lui de prietenie şi afecţiune nu putea fi satisfăcută încă.
El se simţea dar între ei apăsat şi înstrăinat.
Profesorii, pe care nu-i vedea decît în orele de curs, nu veneau în contact sufletesc mai strîns cu elevii.
In afară de Karl Karlovici Kemritz, cunoscut din pensionat, dar care şi el parcă avea aici altă înfăţişare, ceilalţi îi păreau nişte fiinţe enigmatice şi sinistre.
Din nenorocire nici iubitul său profesor de limbă şi gramatică rusă de la pensionat, Ivan Semeonovici Malcenco, nu preda la clasa lui.
240
Mic de statură, Vania Răutu fusese aşezat pe o bancă din rîndul întîi, alături de un rotofei vioi ca o veveriţă, a cărui gură nu putea tăcea nici în ora de curs, cînd mereu şoptea ceva la urechea vecinului său de bancă :
— Cum te cheamă ? De unde eşti ? Unde stai acuma ? Unde ai învăţat pînă acuma ? — şi aşa la nesfîrşit.
Şi, deodată, el ţîşni în rîs înăbuşit :
— Dar nici nu m-am recomandat încă. Sînt Saşa Lungu. Tatăl meu îi funcţionar la zemstva din Benderi. Dar noi stăm la Chişinău, în casa noastră din strada Mihailovscaia. Am şi două surori ; Tania şi Catia, în clasa întîia a gimnaziului de fete. Tu eşti frate cu Anton Răutu din a cincea ? Ai alţi fraţi ? Cum îi cheamă ?
In prima pauză între orele de curs Saşa Lungu se urcă pe catedră şi proclamă :
— Domnilor, în cinstea pijonului Ion Răutu, un concert ! încep başii, apoi discanţii şi tenorii !
Şi, deodată, dînsul îşi umflă buzele şi începu în bas surd : , ,bu-bu-bu-bu-bu..."
Şi clasa se prefăcu, ca prin farmec, într-o băltoacă de broaşte, care cîntau pe diferite tonuri, şi cu variaţiuni de note neaşteptate, veşnicul concert al broscăriilor de primăvară.
Cu vreo două bănci în urmă şedea un băiat spătos, cu un trunchi mai lung ca picioarele, cu braţele lungi aproape pînă la genunchi ; ochii lui mici înfundaţi, care abia se întrezăreau de sub o frunte bombată, priveau răutăcioşi şi dispreţuitori împrejur.
Saşa Lungu, observînd tăcerea lui, îi strigă :
— Mă Prestea, de ce taci ca un măgar ? Ce fel de tovarăş eşti ? Vrai o opăreală ?
Prestea, cel interpelat, păli şi mai mult, apucă un dicţionar gros, — urma ora de latină, — şi cu putere îl aruncă ţintind pe Saşa Lungu. Proiectilul trecu vîjîind deasupra capului lui Vania Răutu şi se izbi, fără a atinge pe Saşa Lungu, în geamul uşii.
Prin fatalitate, tocmai în această clipă apăru în cadrul uşii un chip lung ca o prăjină, uscăţiv, cu hainele largi care fîlfîiau ca pe un băţ, şi din care răsărea un cap mic verzui, cu ochi sticloşi şi cu barbă neîngrijită.
Dicţionarul, după ce sparse geamul ricoşînd de la pervaz, lovi pe noul venit drept în falcă, acoperindu-1 cu fărîme de sticlă, care îi însîngerau obrazul şi dosul mîinii în mai multe părţi.
241
Era temutul profesor de latină „frătuţ", — adică un slav din imperiul habsburgic, — cu nume de Marin Scarnitz, şi cu poreclă de Marinca Scîrnăvie.
încremenit de furie, el îşi răsucea numai gîtul lung, sîsî-ind : „ss-ss-ss", — şi, în sfîrşit, cu o voce scîrţîiată se năpusti asupra clasei :
— Rrromanilor ! Măgarilor ! — şi repezindu-se spre Vania Răutu : Alt rrroman !... De unde ai ieşit, rîie moldovenească, ca să-mi arunci cărţile în cap ? Cum te cheamă, spurcăciune valahă ? Te-oi strivi de nu va mai rămîne nici untul din tine. Cum te cheamă ?
Vania Răutu tremura înfrigurat şi în zadar se silea să-şi deschidă gura ; îl putea numai privi cu spaimă, strîngîndu-şi cu gestul obişnuit mîiniie la piept.
— Cum te cheamă ? Nu vrai să răspunzi ? Aaa ! Mugind de furie, Marinca Scîrnăvie răsucea urechea lui
Vania, ai cărui ochi lăcrimau, dar din gura lui nu puteau ieşi decît gemete strangulate.
— Aaa ! rrromanule ! Nu vrai să spui ? Longinus, — interpelă el pe Saşa Lungu, care se făcuse ghem pe bancă, alături de Vania : cum îl cheamă ?
în clasă domnea o tăcere întreruptă numai de respiraţiuni tulburate.
Saşa Lungu putu abia răspunde : — Ion Răutu !
— A-a-a ! Joninus Reus ! — răsucea el urechea lui Vania : — De unde eşti ?
Vania tot tăcea.
— Tu, Alexander Stultus Longinus ?
— Din Năpădeni... răspunse Saşa Lungu.
— A-a- ! Jovinus Reus Obstinatus Napadensis ! Ha-ha-ha-ha-ha ! Marş la colţ ! Trei ore de carceră şi patru beţe la catalog.
Urcîndu-se pe catedră, profesorul, cu voluptate, deschise catalogul şi şuieră printre dinţi : — Un băţ pentru Jovinus, altul pentru Reus, al treilea pentru Obstinatus şi încă unul pentru Napadensis ! Vei învăţa cum să arunci dicţionare în capul profesorilor.
Vania pus la colţ sub avalanşa aceasta de strigăte sălbatice, nici nu mai încerca să răspundă, privind fascinat de teroare pe faimosul latinist.
Domnul Scarnitz, liniştindu-se puţin,  deodată întrebă :
r
— Stultus Longinus ! Tu stai în aceeaşi bancă cu Reus Napadensis ? El este acela care aruncase dicţionarul ?
— Nu domnule profesor ! — sări repede în sus Saşa Lungu. Ochii profesorului începură să sticlească şi mai răutăcios.
Frecîndu-şi cu un deget nasul, el întrebă :
— Cine atunci ?
— Nu ştiu, domnu-le profesor !
— Marş în colţ şi tu ! Reus Obstinatus, tu ai aruncat ?
— Nu domnule profesor ! — putu în sfîrşit rosti Vania.
— Cine ?
— Nu ştiu, domnule profesor !
— Al cui e dicţionarul ?
— Al meu, domnule profesor — se ridică un băiat, Simion Brînzariu, care stătea în ultima bancă chiar lîngă uşă, încît evident nu el ar fi putut lansa proiectilul.
— A-a-a ! Sempronius Brenzarius Constipatus ! — exclamă latinistul : cum dar a putut fi aruncat dicţionarul tău ?
— Mi-1 luase cineva de pe bancă.
— A-a-a ! Romani mamaligensi ! Aveţi cu toţi cîte un băţ suplimentar la catalog, şi veţi sta un ceas după şfîrşitul lecţiilor şi veţi traduce paragraful 34 din Cornelius Nepos. Iar tu, amice Jovinus Reus Obstinatus Napadensis, tot vei sta trei ore în carceră pentru iniţiere ! He-he-he !
„Frătuţul" latinist era, în fond, foarte mulţumit ori de cîte ori găsea vreun pretext să explodeze.
Nimic nu-1 irita mai mult decît caracterul etnic evident al moldovenilor.
Adesea întreaga oră de curs el o petrecea în bătăi de joc de latinismul lor :
— Rrromani ! — zbiera el furios : Asta-i limbă : maldavi-neşti prindi popa pieşti ? Mă Sempronius Brenzarius, cum e latineşte pieşti al vostru ?
— Piscis, domnule profesor.
— Atunci, de ce bolboroseşti pieşti ? Prehendo piscem, — nu prindi pieşti ! Stultus Longinus, cum e în jargonul vostru lac dulce ? Oho-ho-ho ! lapti dulşi ! cum îndrăzniţi, vitelor, să schimonosiţi aşa limba lui Cicero ? Lac, lactis, boule ! înţelegi ? Curechi murat ! Oho-ho-ho ! Cauliculus mollitus, mă ! A-a-a-a ! — urla turbat de mînie Marinica Scîrnăvie, bătînd din răsputeri cu pumnii în masă, vînăt la faţă, cu ochii injectaţi şi gura înspumată.
242
243
Dar deosebită plăcere îi făcea „iniţiarea noilor elevi moldoveni.
Şi „iniţiarea" lui Vania Răutu s-a săvîrşit cu o pompă deosebită.
Această iniţiare a asigurat însă lui Vania Răutu multă consideraţie din partea colegilor.
Un „pijon" care se expune maltratărilor şi, din spirit de solidaritate, nu-şi denunţă camarazii, se ridică îndată în judecata clasei la rangul de „turtă veche".
In timpul recreaţiei Prestea, legănîndu-se ca un urs, se apropie de Vania :
— Dă mîna, Răutu ! — se răsti el parcă mînios.
Şi apoi, cu o strîngere care stoarse lacrimi lui Vania, urmă tot posomorit :
— Să ştii că voi fi totdeauna alături de tine, şi nu voi îngădui nimănui să te obijduiască, — şi se întoarse brusc la loc, pornind legănîndu-se spre banca lui. în drum însă, fără voie, calcă pe picior pe Saşa Lungu.
— Au ! — sări acela în sus, văitîndu-se : Ce nu te uiţi unde calci, ursule ! Mi-ai strivit degetele. Şi tot din pricina ta suferim cu toţii !
Prestea se opri şi, ciudos, îi răspunse :
— Scuză-mă ! N-am voit.
— Ce să te scuz ? Fii mai cu băgare de seamă ! Ţopăi ca un orangutan !
— îţi cer scuze, măi ! — se înfurie din nou Prestea : că de nu fac praf din tine !
Saşa Lungu preferă, mormîind încetişor să accepte aceste scuze, lăsîndu-1 pe Prestea în plata Domnului.
Ion Prestea era singurul fiu de ţăran din clasă, — sau mai exact — fiu de ţărancă, fiind un copil natural, crescut şi dat la învăţătură de proprietarul moşiei, a cărui protecţiune îi deschisese şi uşile liceului, pe acele vremuri închise pentru „copii de bucătăreasă", după lozinca înaripată a ministrului instrucţiei publice, contele Dimitrie Tolstoi.
în tot liceul din Chişinău nu se găsea pe atunci, în afară de Prestea, decît încă un fecior de ţăran, Nicolae Pătraşcu din clasa a treia, căruia tot împrejurări excepţionale îi îngăduiseră intrarea în liceu.
244
In mijlocul „băieţilor de familie" aceşti doi intruşi, legaţi de prietenie, duceau o viaţă deosebită a lor proprie, în puţin contact cu ceilalţi colegi.
Şi mai şubredă era situaţia celor doi evrei din clasa a doua, admişi în liceu din consideraţie pentru finanţa străină, — pe atunci âoarte mult adulată in Rusia, — în conformitate cu vestitul „numerus clausus".
Printre profesorii şi elevii liceului bîntuind un antisemitism feroce, numai un adevărat eroism şi pasiunea lor pentru învăţătură le făcea cu putinţă să-şi urmeze studiile sub ploaia de insulte şi prigoniri.
In afară de Ion Prestea, Vania Răutu a mai cîştigat un prieten în persoana vecinului său de bancă Saşa Lungu.
Acesta nu mai putea de entuziasm şi admiraţie din cauza stoicismului lui Vania.
— Cunoşti pe cineva la Chişinău ca să poţi petrece în ceasuri libere şi de sărbători ? — întrebă el pe Vania.
— Cunosc numai familia pastorului Faltin !
— Phe ! Cîrnăţarul ? — întrebă Saşa Lungu, trăgîndu-şi în sus pantalonii care mereu parcă-i alunecau în jos.
— Cum cîrnăţar ?
— Neamţ-cîrnăţar. Toţi nemţii sînt cîrnăţari ! Vania se încruntă puţin.
— Stai, frate ! Nu te supăra ! Ai nas de ceară ! Aşa glumim noi, fără nici o răutate.
După sfîrşitul cursurilor şi a orei de pedeapsă, Saşa Lungu ajută pe Vania să-şi aşeze cărţile în raniţă şi îl petrecu pînă în carceră, unde Vania urma să fie „iniţiat" trei ceasuri ;
— Eu mă reped numai pentru un minut acasă, — îl asigură noul prieten ; şi mă întorc îndată, să stăm împreună. Am să vorbesc cu Costache Odecolonul, — şi are să mă lase pentru un pac de tutun.
Costache Odecolonul era rîndaşul liceului, care avea în grija lui deosebită toaletele, unde era dator să supravegheze ca elevii să nu fumeze, dar el însuşi un fumător pasionat, putea fi uşor îndulcit cu „un pac de tutun".
Fiind în acelaşi timp şi gardianul carcerei, — situată de altfel în vecinătatea arenei sale de serviciu, — el şi aici avea multe prilejuri de a-şi asigura aprovizionarea cu tutun.
245
Saşa Lungu, în adevăr, n-a întîrziat să vie la carceră, şi, după eliberarea lui Vania Răutu cu raniţa lui cu cărţi în spinare, îl însoţi pînă acasă, vorbind tot timpul.,
— Duminică vei veni la noi, nu-i aşa ? Avem să petrecem foarte bine. Tania şi Catia sînt fete foarte drăguţe. Şi noi facem ce vrem. Mama, ai să vezi, caută numai să nu ne îmbolnăvim, şi apoi face după pofta noastră, şi îi bucuroasă cînd vine un prieten ; ne pregăteşte fel de fel de prăjituri ; îi foarte dulce ; iar tata rar îi acasă, şi cînd este, nu ne sîcîie. Îşi face pasienţa sau îşi citeşte gazeta...
Acasă Vania a fost întîmpinat cu observaţiuni severe din partea lui Tosia, care-şi luă în serios rolul de pedagog.
— Unde ai întîrziat atîta ? Ai început să baţi străzile cu derbedeii !
Vania îi povesti păţaniile arătîndu-şi urechea inflamată de torsiunile „frătuţului" latinist.
— Frumos început ! — cîntă pe nas Tosia : Ai făcut pocinogul. Acuma Marin Iozefovici are să-ţi poarte sîmbetele. El nu înţelege gluma. De ce te-ai amestecat în ciorba asta ! Şi buni tovarăşi ţi-ai găsit ! Ţărănoiul cela nespălat şi o moară stricată ca flecuşteţul cela de Lungu, — un prost şi un leneş. Ai rămas fără masă. Aici nu se poate servi pe fiecare de zece ori pe zi. Pregăteşte-ţi lecţiile pentru mîine.
— Le-am pregătit în carceră, — răspunse Vania : Acuma mă duc să-i cer Agripinei Ivanovna măcar o bucată de pîine cu unt.
— Ai să mai rabzi pînă la ceaiul de seară !
— Dar de ce să rabd ? Tu, cred, te-ai săturat pînă la urechi.
— Taci din gură, obraznicule ! — răcni deodată Tosia şi îi şterse o palmă răsunătoare.
Aceasta a fost picătura de apă, care a revărsat paharul.
Vania, într-un acces de furie nebună, cu dinţii încleştaţi aplecă capul şi cu putere izbi pe severul său pedagog în pîntece.
Tosia însă, un adevărat atlet, cu o singură mişcare îi răsuci braţul, îl aruncă în genunchi şi îl lovi fără cruţare şi fără socoteală.
în deznădejdea lui, Vania s-a aruncat atunci în pat şi multă vreme a piîns amar, pe tăcute, pînă ce, istovit şi aşa cum era, îmbrăcat şi nemîncat, a fost furat de un somn greu.
r
Cap. VIII.
FAMILIA LUNGU
Agripina Ivanovna Bonia reprezenta şi ea un caz tipic de decădere a boierimii moldoveneşti din Basarabia.
Unica fiică a cuconului Ioniţă Albotă din judeţul Odorhe-iului, ea se măritase cu un ofiţer rus, mai tînăr decît dînsa, şi care foarte repede i-a ,,tocat" aproape toată averea. încît, după ce fusese vîndută moşiia lor, ea se stabilise în casele ei din strada Grădinilor din Chişinău şi, mulţumită legăturilor cu familiile boiereşti, a reuşit să-şi facă un venit ţinînd în gazdă băieţi din gimnaziu.
în momentul povestirii noastre familia Bonin era alcătuită din căpitanul în retragere Mihail Mihailovici Bonin, Agripina Ivanovna şi fiul lor Mişa, elev şi el în clasa a patra a gimnaziului nobilimii.
Tatăl doamnei Bonin, bătrînul Ioniţă Albotă, trăia de asemenea la fiică-sa.
Era un tip de boier moldovean ireductibil, care pînă la moarte n-a învăţat nici un cuvînt ruseşte şi nu s-a lăsat măcar de clasicul antereu blănit, — ultimul purtat în Basarabia.
Acest moşneag cu o barbă rară, cu nas încovoiat care cădea peste gură, şi cu antereul lui blănit de care nu se despărţea nici iarna nici vara, a fost una din figurile pitoreşti şi caracteristice ale Chişinăului, pînă după a opta decadă a veacului.
în familia Bonin elementul bărbătesc era reprezentat de Agripina Ivanovna. Această femeie de o energie indomptabilă purta toate greutăţile căsniciei. înaltă şi uscată ca „tirul" , ca şi tatăl ei, cu acelaş nas acvilin, ea accentua încă trăsăturile tipului ; capul fiindu-i parcă presat din lături, nasul se proiecta ca o lamă de cuţit asupra buzelor subţiri şi mereu strînse. Cu picioarele ei lungi, care parcă începeau de la gît, ea se mişca
247
întotdeauna repede, cu umărul drept înainte, ca într-o sforţare de a răzbi prin mulţime.
Doamna Bonin avea în fond o inimă foarte bună. Se putea chiar bănui că îi era oarecum milă de Vania Răutu. Dar necăjită şi veşnic trudită, ea nu putea da prea mare atenţiune trebuinţelor sufleteşti ale copiilor găzduiţi la ea ; apoi, şi din con-sideraţiuni diplomatice, nu-i putea conveni vreun conflict cu Tosia Răutu, favoritul Smaragdei Theodorovna. încît Vania nu prea găsea la ea vreo apărare împotriva pornirilor tiranice ale fratelui său, care simţea o plăcere sadică de a se pune în calea dorinţelor lui.
Cînd acesta vroia să citească, îi poruncea să-şi pregătească lecţiile ; dacă Vania îi arăta că lecţiile au fost pregătite, atunci inventa pentru el un comision în oraş sau îl punea să copieze vreo poezie, să-i dreagă mici neajunsuri ale toaletei, sau să citească ceva după alegerea sa, cu glas tare ; şi chiar pur şi simplu, îl gonea afară, afirmînd că-i vreme bună şi trebuie să ia aer. Iar dacă Vania, el însuşi vroia să iasă pentru vreo plimbare, atuncea, sub diferite pretexte, nu-i dădea voie să părăsească camera.
Singura apărare pentru Vania era să se refugieze, profitînd de absenţa lui Tosia, la Saşa Lungu, unde era întotdeauna primit cu braţele deschise.
încercările lui Vania de a deştepta interesul literar sau curiozitatea intelectuală la Saşa Lungu au fost zadarnice.
Acesta nu-şi îngăduia alt efort intelectual decît jocul de dame, dar şi acestuia îi prefera mingea şi săriturile de „capră" . în schimb surorile lui au prins mult gust la povestirile lui Vania din cele citite îşi dădeau toate silinţele să descifreze cărţile pe care el le recomanda.
Tania, cea mai mare dintre surori, o fetiţă slăbuţă şi deşirată, care umbla întotdeauna puţin încovoiată, cu pieptul înfundat, nu avea frumos decît ochii căprii vii, care se pierdeau într-o faţă rotundă de cele mai multe ori inflamată de o erup-ţiune, cu o gură mare şi un nas mai mult lat. Dar temperamentul ei, firea ei veselă şi foarte expansivă îi dădeau mult farmec. Şi între Vania şi ea se leagă foarte repede o adevărată prietenie. Cu părul tăiat băieţeşte în cerc în jurul capului, dînsa îi făcea impresia unui bun camarad, şi nici nu i-ar fi venit în gînd să o intituleze „domnişoară" .
Surorile se iubeau foarte mult cu toate că aveau puţine lucruri comune între ele, atît ca înfăţişare cît şi ca însuşiri sufleteşti.
Catia, — scurtă de talie şi îndesată ; cu un cap prea mare pentru corpul ei, dar cu trăsături frumoase şi ochi negri visători, — era o fire timidă şi rezervată. Dar faţă de Vania manifesta şi ea multă simpatie.
Mai mult însă decît copiii, pe Vania îl atrăgea în casa din strada Mihailovsca, mama copiilor, doamna Lungu, Ecaterina Ivlatveevna, născută Buriacu.
Ea învăţase tot în pensionul doamnei Carotte, unde cunoscuse pe Smaragdiţa Cacioni, deşi cu mult mai în vîrstă. Avea si vechi legături de prietenie cu Natalia Chirilovna Voronin de la care avusese destule informaţiuni despre viaţa de familie a Răuteştilor.
Ea a îmbrăţişat dar cu căldură pe acest copil nedorit. Şi Vania a găsit, astfel, în casele din strada Mihailovsca o adevărată atmosferă de familie şi s-a ataşat cu toate puterile firii sale afectuoase de Ecaterina Mateevna, care, după o vreme, ea însăşi nu făcea nici o deosebire între Vania şi proprii copii.
Ea a ştiut chiar să impuie pe acest copil adoptat şi soţului ei Gheorghe Gavrilovici Lungu, faţă de care de obicei era supusă fără nici o rezervă.
îmbătrînită înainte de vreme, palidă, cu trăsături fine şi, cu ochi de o blîndeţe cuceritoare, ea, tăcută din fire, vorbind rar şi domol, împrăştia în jurul ei o atmosferă de linişte, încredere şi afecţiune. încît desigur Vania a putut să treacă peste zilele negre din această fază a vieţii sale numai mulţumită adăpostului şi sprijinului pe care le găsise sub aripa ocrotitoare a Ecaterinei Matveevna, cu toate că în casă ei nu prea găseau satisfacţie interesele lui intelectuale şi literare.
243
Cap. IX.
„CAL IDEAL'
O împrejurare i-a dat putinţa de a găsi aceste satisfacţiuni în altă parte.
Atmosfera antisemită în liceul din Chişinău de pe vremuri se datora în mare parte profesorului de limbă rusă, Andrei Vasilievici Şimanschi, poreclit „cal ideal" .
Un tip de calmuc, cu ochi care abia se puteau zări prin crăpăturile oblice, cu un năsuc cît un bumb, cu o voce stridentă şi foarte nazală, această podoabă a corpului didactic din Chişinău se distingea printr-o incomensurabilă capacitate de ură.
El ura pe toţi, — pe elevii, care aveau nenorocirea să-i cadă în mînă, pe colegii săi profesori, pe şefii săi din administraţia şcoalelor, şi chiar, după cum credea tot liceul, pe soţia şi pe copiii săi. Dar mai cu seamă ura pe evrei.
Porecla de „cal ideal" i-a fost dată mulţumită definiţiuni-lor lui stereotipice pentru artă. Cu fiecare prilej şi chiar fără nici un prilej el asurzea clasa cu aceeaşi formulă :
— Arta care va să zică, — cînta pe nas tenorul lui strident, — şi gesturile largi îi completau descrierile : Arta, care va să zică, este meşteşugul de a înfăţişa viaţa, nu- i aşa, sub un aspect ideal. Ce este, care va să zică, ideal ? Iată de pildă, care va să zică un cal. Fiecare cal are, nu-i aşa, un defect, la unul gîtui, care va să zică, e prea scurt, la altul crupa e prea lungă, la a] treilea picioarele, care va să zică, prea groase, la al patrulea, nu-i aşa, capul e prea mic, la al cincilea coama, care va să zică. e prea rară, şi coada prea scurtă. Şi artistul creează un *îip de cal, care va să zică, ideal, — adică, nu-i aşa, ia gîtul de la unul, crupa de la altul, aşează, care va să zică, coada de la al treilea şi coama de la al patrulea şi aşa mai departe luînd, nu-i aşa, din realităţile vieţii, care va să zică, elementele cele mai frumoase pentru a imagina un ideal !
250
Şi1 vai de elevul care ar fi încercat vreo altă definiţie a artei, — mai cu seamă dacă omitea exemplul calului !
Cînd elevul interogat era evreu, atunci nelipsit se producea, cu foarte puţine variante, aceeaşi scenă, la care i-a fost dat lui Vania Răutu să asiste chiar în primele zile ale vieţii sale de liceu.
Şimanschi chemă „spre tablă" în acea zi pe Moise Roit-man, — un băiat crescut prea mult pentru vîrstă lui, cu un piept îngust, cu obrajii supţi şi pomeţii suspect înroşiţi, cu o voce stinsă, dar cu o frumoasă frunte de intelectual şi ochi strălucitori.
— Moşco Roitman ! — strigă atunci Şimanschi cu voluptate, din catalog : Spune care este, nu-i aşa, femeia ideală în Eugeniu Oneghin de Puşchin ?
— Tatiana.
— Pentru ce Tatiana, care va să zică, este femeia ideală a lui Puşchin ?
Bietul Roitman se gîndea conştiincios : cum s-o întoarcă aici spre calul ideal ? Şi, vădit perplex, nu îndrăznea să se rostească despre coama sau crupa Tatianei.
— Ei ? — exclamă atunci strident profesorul, încît zăngăneau şi geamurile : Nu ştii ce este ideal ?
Moise Roitman a simţit, în sfîrşit, un teren solid sub picioare.
— Ideal este iată de pildă un cal. Fiecare cal are cîte un defect... etc. etc.
— E ! Atunci, care va să zică, ce are ideal Tatiana ? Iar din partea lui Moise Roitman o tăcere apăsată.
— Are ea de pildă un nas încîrligat de jidan ?
— Nu, domnule profesor.
— Atunci, nu-i aşa, are perciuni ?
— Nu, domnule profesor.
— Atunci, are ea părul roşcat, are ea pistrui, miroase a usturoi ?
— Nu, domnule profesor... — îl asigură în toate aceste privinţe Moise Roitman.
— Atunci, să-mi spui cum este, va să zică, idealul jidan ?
Moise Roitman se schimbă la faţă, petele roşii ale obrajilor săi apăreau şi mai aprinse ochii îi fulgerau şi cu o voce surdă, dar hotărîtă, răspunse :
— Isus Hristos !
251
Şimanschi, în primul moment, amuţi, apoi din gura lui ieşi un muget şi aruncîndu-se asupra lui Roitman, îl apucă de păr şi, zgîlţîindu-1 în toate părţile, trompetă pe nas :
— Profanezi, după ce l-aţi răstignit, tîrtane, obraznicule ! La colţ ! In genunchi ! Am să supun cazul colegiului pedagogic ; ca să te dea, va să zică afară, liftă puturoasă ! Iar după ora de curs vei sta, nu-i aşa, în carceră pînă ce îţi va da drumul Excelenţa sa, domnul director.
Vania, nu degeaba fiu al boierului lorgu Răutu, — revoltat de această sălbăticie idioată nu-şi putu stăpîni indignarea ridicîndu-se în picioare, cu o voce sugrumată, de năcaz, ţinîn-du-şi mîiniie la piept, exclamă :
— Nu e profanare, domnule profesor, să spui că Hristos, născut dintr-o evreică, este cel mai ideal fiu al acestui popor. Este omagiul adus credinţei noastre.
Şimanschi ca ars sări spre Răutu, dar dînsul nu era un Marin Scarnitz, chemat din Carintia sau din Bohemia de către oblăduire.
Născut la Chişinău, însurat cu o moldoveancă, el îşi dădea seama ce greutate specifică poate avea fiul unui latifundiar de obîrşie nobilă şi la ce urmări l-ar putea expune vreo sălbăticie la adresa acestuia.
Mîna ridicată a fost repede lăsată în jos ; şi furibundul „idealist" a avut prudenţa de a se mărgini la urlete :
— Iată fructele corupţiunii jidoveneşti ! Mergi şi tu la colţ ! Vei sta şi tu, care va să zică, în carceră !
Vania fixînd drept în ochi pe Şimanschi trecu spre colţ. Aici însă interveni acela dintre elevii clasei, de la care mai puţin ca de la oricare se putea aştepta o asemenea ieşire, fiind dată firea lui închisă şi izolarea lui dispreţuitoare faţă de cei mai mulţi colegi. Ursuzul Ion Prestea se ridică greoi din bancă si cu o voce de tunet protestă :
— Domnule profesor, sînt jignit în credinţa mea prin profanarea numelui lui Christ pe care nu Moise Roitman a făcut-o ' — şi privind ameninţător spre clasă : iVoz cerem ca acest caz să fie deferit colegiului pedagogic.
Atitudinea lui, vocea şi privirea aveau atîta putere sugestivă încît întreaga clasă, deobicei terorizată de Şimanschi, urît.
de altfel de toţi, începu să murmure, şi în diferite colţuri se auzi :
252
— Să mergem la excelenţa sa domnul director, să vie domnul diriginte, domnul inspector !...
— A-a-a ! — porni să urle, de data asta răguşit tenorul nazal al lui Şimanschi :
— Rebeliune, pusă, care va să zică, la cale de jidani ! — şi sări pe uşa clasei învîrtindu-şi braţele ca aripi de moară.
Abia îşi întoarse spatele şi, în urma lui, şi vîjîiau şuierături şi huiduieli.
Prestea ridicîndu-se din banca lui, se îndreptă cu pasul lui legănat de urs, spre colţul în care stăteau Roitman şi Vania Răutu. Fără să spuie nici un cuvînt, el iarăşi strînse cu putere mina lui Vania, încît acesta abia îşi reţinu un ţipăt de durere. Apoi, se alătură în colţ celor pedepsiţi.
Cînd în uşa clasei apăru directorul liceului, împreună cu Şimanschi, aici era o tăcere mormîntală.
în colţ stăteau, în rînd, feciorul de ţăran Prestea cu ,,co-naşul" Vania Răutu şi „jidanul" Moise Roitman.
Şimanschi reuşise să realizeze împotriva lui un front unic, cu tot antisemitismul care bîntuia printre elevi.
Elevii ştiau, de altfel, că Şimanschi, care avea patima denunţărilor şi a intrigilor,  nu  era agreat nici de director.
Dimitrie Dimitrovici Orlov, care cu gradul de general civil, avea dreptul la titulatura de „excelenţă", era poate cel rnai ce temut membru al corpului didactic, cu toate că el foarte rar sa cobora măcar pînă la a face vreo observaţie unui elev. De obicei, trecînd prin coridoare, cu toată corpolenţa lui respectabilă, uşor ca o umbră, cu mîiniie la spate sub cozile fracului de uniformă, el pe neaşteptate răsărea în uşa clasei, în momentul celor mai mari vociferări sau dezordini, şi privea mai multe clipe în tăcere, pînă ce-1 observa vreun elev.
Bineînţeles liniştea se restabilea imediat şi atunci directorul se întorcea tot în tăcore, şi-şi îndrepta toate fulgerele împotriva pedagogilor şi a dirigintelui clasei.
Chiar înfăţişarea lui impresiona pe elevi : era singurul în Chişinău, în afară, natural, de „neamţul cîrnăţar" Faltin, care pe vremurile acelea îşi rădea mustaţa şi barba, căpătînd pentru aceasta din partea elevilor porecla de „baba-hîrca".
De altfel, cu pastorul Faltin, deşi nu s-ar putea apune că erau prieteni amîndoi fiind pr<za rezervaţi pentru otice fel de expansiuni, — îl lega o pasiune comună pentru numismatică.
253
19
In preajma revoluţiei, voi. I
Directorul avea şi oarecare înclinaţiune spre dispute teologice, — ceea ce iarăşi ie servea ca punct de contact.
în faţa clasei, ridicat în picioare, excelenţa sa îşi plimba in tăcere privirile prin bănci, apoi şi le fixă asupra grupului penitent din colţ.
Vania, care avusese prilejul să-1 vadă la pastorul Faltin, cu fermitate îi întîmpină privirea.
— Răutu ! — întrebă domol directorul : Ai fost în pensionatul pastorului Faltin ? Mi-a vorbit despre tine ca de un băiat cuminte, deştept şi bine crescut ! Cum ţi-ai putut permite o necuviinţă atît de mare faţă de Andrei Vasilievici ?
Evocarea numelui pastorului Faltin, îi dădu lui Vania cu-laj, şi, sub presiunea indignării, — facit indignatio ver-sum ! — în răspunsul său fără să-şi dea seama, dădu dovada unui talent satiric :
— Să-mi daţi voie, excelenţă ! — începu el cu toată candoarea : domnul profesor a scos pe Roitman la tablă şi 1-a întrebat : cum este calul ideal ? A ştiut foarte bine şi a spus despre crupa, coada, şi picioarele calului, şi aşa mai departe. Atunci domnul profesor 1-a întrebat cum este făcută femeia ideală ? Dacă are păr roşcat şi pistrui ? Roitman n-a ştiut, şi nici eu n-am ştiut, şi nimeni dintre băieţi nu ştie, pentru că domnul profesor nu ne-a spus încă cum e făcută femeia ideală. Şi atunci domnul profesor a întrebat curn este jidanul ideal ? Şi Roitman s-a gîndit că-1 întreabă un creştin, şi a spus că idealul este Isus Hristos. Atunci domnul profesor a început să-1 bată, să-1 ocărască, zicînd că-i profanare. Eu am văzut că Roitman n-a vrut să profaneze, dar după ce n-a ştiut cum este făcută femeia ideală, a vrut să dea un răspuns măcar asupra evreului, care să placă domnului profesor. Şi aşa am înţeles noi toţi pe Roitman. Dar domnul profesor m-a trimis şi pe mine la colţ, ne-a ocărit pe toţi şi a alergat la excelenţa voastră.
Directorul, care cunoştea perfect povestea cu „calul ideal", abia îşi putu stăpîni zîmbetul, iar cînd auzi despre ..cum e făcută femeia ideală", îşi înfipse privirea în ochii profesorului, care agitat se frămînta pe loc sub această privire grea, şi-şi pierduse cumpătul.
Cînd Vania răsuflă la sfîrşitul naraţiunii sale, directorul iarăşi cîteva clipe îşi plimbă privirile prin bănci, apoi liniştit îşi rosti verdictul :
— Toată clasa va rămîne o oră după terminarea cursurilor, sub supravegherea lui Andrei Vasilievici, pentru a scrie o compoziţie pe tema : „Buna cuviinţă şi sentimentul de camaraderie sînt însuşiri sufleteşti ale unui elev bine crescut."
întors spre profesorul vexat, directorul, încet, cu o notă uşoară, dar perceptibilă de ironie, îl rugă :
— Andrei Vasilievici ! Vă rog să-mi comunicaţi compoziţia cea mai bună.
Şi ieşi din clasă, cu acelaş pas măsurat, neauzit, cu mîinile ]a spate sub cozile fracului de uniformă.
254
19*
Cap. X.
„PUŞKIN"
Astfel Vania Răutu îşi cîştigă un nou prieten în persoana lui Moise Roitman, dar şi un prigonitor în Şimanschi.
Incidentul se răspîndi foarte repede în tot oraşul. Şi Vania Răutu, pe neaşteptate, ajunse la celebritate.
O legendă întreagă se formă asupra conflictului între el şi Şimanschi. Şi răspunsul lui Vania dat directorului, — înflorit şi dezvoltat, — pătrunse pînă şi în Foişorul din Odessa, ziar opoziţionist şi bineînţeles calificat de „jidovesc". Corespondentul de la Chişinău al ziarului, consacră incidentului un foileton umoristic sub semnătura sugestivă de „Bess-Arab" (adică „Drac Arab").
Foiletonistul, în versuri şi în proză, proslăvea pe profesorul care învaţă pe băieţii din clasa a doua „cum sînt crupa, picioarele, coada femeii ideale, unde are ea părul, şi ce fel e, roşcat sau nu, cu pistrui sau fără... ?"
Prietenia între Roitman şi Vania Răutu se deosebea foarte mult de celelalte legături ale lui.
Roitman era foarte puţin expansiv şi străin de orice sentimentalism.
In conversaţiile cu Vania el nu-şi permitea măcar vreo familiaritate de CRIT19.1*8. cl, întrebuinţînd totdeauna expresiuni de ireproşabilă politeţă.
Faţă de această atitudine Vania, afectuos şi sentimental din fire, îşi impunea şi el o mare rezervă. Totuşi el era mai sigur de prietenia lui Roitman decît, de pildă, de a lui Saşa Lungu cu toate că acesta, în entuziasmul său, era gata întotdeauna să-1 îmbrăţişeze şi să-1 sărute.
Moise Roitman aparţinea unei familii de intelectuali, în care mai multe generaţii au trecut prin şcoli superioare, după
ce, într-un alt şir de generaţii ascendenţii săi s-au distins ca rabini şi teologi doctrinari.
Tatăl lui Moise era medic cu o bună reputaţie în oraş, nu numai ca profesionist, ci şi ca un om activ pe ogorul obştesc. Consilier comunal, organizator de conferinţe şi cursuri publice, întemeietor de biblioteci, — el era considerat ca o căpetenie în cercurile liberale.
în casa familiei Roitman, Vania Răutu găsi acea atmosferă de interese intelectuale şi literare, care putea, în sfîrşit, satisface setea lui de cunoştinţe şi toate aspiraţiunile sale artistice şi poetice.
Şi Moise Roitman era un cititor pasionat, care însă găsea la tatăl său, doctorul Roitman, un îndrumător competent, incit citirile iui erau mai selectate şi mai sistematice decît cele ale lui Vania.
Moise Roitman, între altele, îi recomandă lui Vania două cărţi care trebuiau să-1 impresioneze adînc : Călătoria în jurul lumii pe vasul Beagle de Charles Darwin, care în forma ei simplă pentru prima oară îl făcu să întrezărească un vast orizont al concepţiunilor ştiinţifice moderne ; a doua : celebrul roman al lui Cernişevschi : Ce-i de făcut ?
Acesta i-a răscolit tot sufletul, i-a clătinat ideile şi credinţele acceptate pînă atunci ca adevăruri nestrămutate.
Dar poate şi mai multă înrîurire decît citirea, aveau discuţiile interminabile cu Moise Roitman care înzestrat cu o logică strînsă şi cu un spirit excepţional pentru vîrsta lui, din principiu nu accepta nimic fără analiză şi discuţie.
Revenit din sfera acestor preocupări sub acoperişul doamnei Bonin, Vania se simţea încă mai umilit şi prigonit sub ferula brutală a fratelui său.
Acesta, dîndu-şi seama că Vania suferă mai mult de umilinţă decît de maltratări, găsea o deosebită plăcere în inventarea de pedepse care exasperau amorul propriu al lui Vania : îi lipea, de pildă, de nas o enormă trompă de hîrtie, sau îi făcea urechi de măgar, ori îi punea în cap o bonetă de paiaţă, şi îl silea cu forţa să stea sub acest aparat la masă.
între fraţi creştea tot mai tare învrăjbirea, ducînd la o tensiune mereu mai acută.
Examenele de sfîrşit de an au contribuit şi mai mult la încordarea relaţiilor dintre ei.
256
257
Tosia, elev sîrguitor,, învăţa bine şi totdeauna reuşea la examene cu note bune ; dar lui Vania i-a fost acordat după examen premiul întîi. Şi acest lucru nu-i putea fi iertat nici de Tosia, nici de Smaragda Theodorovna.
La Năpădeni, în vacanţa acelui an, Vania petrecea cu mult mai puţin în societatea prietenilor săi din sat, — îl cam jena „trîndăvia" sa în faţa acestor copii care, cu gravitate, îşi luau locul în rîndul muncitorilor părnîntului.
Aducînd cu sine traducerea popularizată a istoriei Greciei antice de Grote, el trăia în lumea eroilor Spartei şi a gîndi-torilor şi a poeţilor din vremea lui Pericle.
Noile înrîuriri s-au manifestat în hotărîrea lui Vania de a învăţa carte pe Ilenuţa.
Fetiţa se supuse cu drag încercărilor lui pedagogice dar părinţii, şi mai ales mama, care aştepta să fie ajutată în gospodărie, — nu înţelegea rostul învăţăturii, mai cu seamă pentru fete.
Cu toate insistenţele şi chiar vehementele lui Vania, această primă încercare de „poporanism" a căzut în baltă.
Citirile lui Vania la ţară au avut un efect neprevăzut.
Smaragda Theodorovna a fost intrigată de faptul că acest copil, vagabondul incorigibil de altădată, care era în stare de dimineaţa pînă seara să cutreiere împrejurimile Năpădenilor, de astădată sta înfundat în cărţi şi chiar la plimbare de cele mai multe ori lua cu sine cîte un volum.
Şi, într-o zi, în lipsa lui Vania, ea întreprinse o percheziţie în mica bibliotecă.
Astfel dădu peste volumaşul cu traducerea biografiei lui Darwin.
Cîteva pasagii referitoare la originea omului au îngrozit-o.
Cartea purta însemnarea : „permis de cenzură". Dar ea nu putea înţelege această îngăduire a unui sacrilegiu atît de grozav.
In consecinţă, Vania fu supus unui sever interogatoriu : ce fel de carte ? e dată pentru învăţătură la şcoală ? de unde e luată ? etc.
Faptul că această carte fusese împrumutată de la un doctor evreu, atacat cîte o dată şi în gazetele „leale" din Odessa, a dat dezlegarea enigmei.
sat
— Ce cauţi tu în casa unui jidan ? Poate şi mănînci acolo ?
Ca rezultat, Tosia primi însărcinarea să supravegheze din scurt legăturile lui Vania şi să nu-i îngăduie asemenea frecventări reprobabile, nici citiri subversive — prima cenzură pe care i-a fost dat să o sufere.
După vacanţă viaţa lui Vania în casa doamnei Bonin, sub tutela apăsătoare a lui Tosia, deveni un calvar.
Fiecare vizită nu numai în casa domnului Roitman, dar şi la Lungu, era răsplătită de umilinţi şi schingiuiri.
Vania era mai cu seamă torturat prin cer '.ura instituită de Tosia asupra citirilor sale şi care, de fapt, îl lipseau de toate cărţile ce-1 puteau interesa.
Acest regim de acasă era resimţit de Vania cu atît mai multă amărăciune, cu cît la şcoală, el se bucura de mult prestigiu printre colegii săi, mai ales pentru atitudinea lui de bun camarad.
Elevii de liceu erau împărţiţi de către opinia publică a şcolii în patru categorii principale : „aşi", — elevi buni, şi care mai cu seamă aveau autoritatea şi puterea de rezistenţă faţă de profesorii urîţi dispuşi la prigoniri, cum erau de pildă Scar-nitz şi Şimanschi ; apoi „bucherii", băieţii mediocri ca inteligenţă şi capacitate, dar care prin „tocire" perseverentă îşi asigurau note de trecere ; urmau zişii „tîrîie-brîu", băieţi adesea capabili, dar hărţ'ăgoşi şi puţin stăruitori, care o duceau în veşnice conflicte cu profesorii şi colegii ; în sfîrşit „puturoşii" sau „pierde-vară", — iloţii clasei — slabi la învăţătură, proşti la purtare şi adesea laşi şi răi camarazi.
Simion Brînzariu era un tip „bucher" cum Ion Presnea era un caracterizat „tîrîie-brîu". Un exemplu clasic de „puturos", şi „pierde-vară" era Andrei Matu, pe care Vania îl regăsise la liceu.
Din prima zi, după conflictul cu Mărirea Scîrnăvie, Vania şi-a pus candidatura ca „as".
Foarte curînd acest titlu nu i-a mai fost discutat de nimeni, iar după incidentul cu „calul ideal" ei a fost proclamat ..asul aşilor" şi, după propunerea lui Saşa Lungu, nu numai că a fost onorat cu un concert monstru de broscărie, dar, surprins în curte la ieşire, a fost ridicat pe sus şi dus în triumf pînă la poarta liceului.
în curînd Vania Răutu a ajuns pînă la înălţimi de slavă fără precedent în analele gimnaziului nobilimii din Chişinău.
259
Chiar la începutul vieţii sale de liceu, Vania fusese recunoscut de colegii săi, mai cu seamă de elevele liceului de fete, ca un mare talent poetic.
Această reputaţie se datora unei împrejurări care i-a pus o grea sarcină pe umeri în tot timpul carierei sale şcolare.
într-o zi, sosind la Saşa Lungu, el nu-1 găsi acasă, dar surprinse pe Tania desperată, înăbuşindu-şi plînsul cu batista care-i acoperea faţa inflamată de emoţie.
Multă vreme ea nici nu fu în stare să lămurească pe Vania asupra cauzelor acestei deznădejdi. în sfîrşit el află, că a doua zi trebuia să prezinte lui Ivan Semeonovici Malcenco, care preda literatura usă şi la şcoala de fete, o foarte „grea" compoziţie pe care nu se simţea în stare să o scrie.
Tema dată era : „Grădina noastră".
Vania se oferi imediat să o ajute şi plecîncl de la tufa de iasomie de sub fereastră îi dictă cîteva pagini înflorite asupra frumoasei grădini din strada Mihailovsca.
Tania a fost încîntată. Dar inimă bună cum era, ea se gîndi îndată şi la biata Catia care fiind în aceeaşi clasă urma că compună şi ea descrierea „Grădinii noastre".
Vania se crezu dator s-o servească şi pe Catia.
Altă descriere pitorească, cu nucul bătrîn din fund, dădu altă icoană nu mai puţin înflorită a aceleaşi grădini.
Ivan Semeonovici a fost foarte mulţumit de ambele com-poziţiuni, le-a citit în clasă, relevîndu-le „frumuseţile poetice" şi recomandînd surorilor Lungu să-şi cultive talentul.
Printre eleve de liceu nu a rămas o taină izvorul real al acestor inspiraţiuni poetice.
Din acel moment, Vania Răutu nu era numai copleşit cu comenzi literare pentru toate prietenele surorilor Lungu, dar se simţea dator să-şi afirme darul poetic.
într-o zi de sărbătoare din toamna aceea, Vania petrecea cu mai mulţi prieteni în viile de la marginea de sud a oraşului.
Lumina dulce a soarelui, coloritul bogat al peisajului, mirosul frunzelor pălite, îi inspirau o melancolie nedesluşita.
Deodată, în seninul cerului, el zări un triunghi de cocoare în migraţiunea lor de toamnă.
Prins de o violentă nostalgie după Năpădenii săi, el nu-şi putea găsi astîmpăr.
Şi în noaptea acoea îşi aşternu pe hîrtie prima lui poezie :
TOAMNA LA NAPÂDENI
Ca-de-o reţea de sînge, De frunze înroşite S-acopăr coastele de deal. In vale Nistrul plînge, Şi undele-i cernite Bat jalnic stîncile ds mal.
Triunghiuri călătoare, Tovarăşi buni ai verii, Străbat văzduhul, şi, grăbite,
în dorul lor de soare,
Tăind azurul serii,
Se şterg din zările umbrite...
îe setea-i de lumină
Cîmpia îngălbenită
Se stinge în depărtări...
Veni-va oare, iar senină, Şi ziua înflorită, Fugară în alte ţări ?...
Nu numai cenaclul din cosa Lungu găsea că această operă era demnă de pana lui Puşkin. — poetul cel mai adorat în Chişinău, de cînd îl blăstămase ca loc de exil, — dar şi realistul Roitman sfătuia pe Vania Răutu să încerce, dacă poezia nu va fi primită de vreo redacţie.
în consecinţă Vania îşi trimise producţiunea vechiului său perceptor Vasile Vasilievici Saharov, care studia la Universitatea din Odessa.
Mai bine de o săptămînă Vania umbla ca ameţit şi simţea o durere aproape fizică în fiecare dimineaţă, răsfoind, în zadar, toate ziarele din Odessa.
Nici Vasilie Vasilie Vasilievici nu dădea semn de viaţă
într-o bună dimineaţă însă Vania primi sub bandă un număr al Foişorului, — în care găsi încadrată cu creion roşu poezia „Toamnă, fără indicaţia localităţii şi cu alte mici modificări, — semnată cu porecla ce-i fusese dată de mama Irina : „I. R. Pim-perlic".
Iar la „Poşta redacţiei" el citi :
„I. R. Pimperlic. Deşi ritmul cam şchioapătă, poezia promite. Mai încercaţi !"
2lil
Senzaţia produsă de acest eveniment în lumea şcolară de ambele sexe a Chişinăului şi prin intermediul acesteia, în „publicul de elită" în această adormită capitală de provincie, îi creară lui Vania o situaţie excepţională la liceu : el parcă purta pe frunte cununa de lauri a poeziei...
Din acel moment nu era cunoscut între colegi şi eleve de liceu decît sub numele glorios de  „Puşkin al Basarabiei".
Dar mult mai mare însemnătate pentru el a avut cunoştinţa făcută cu acest prilej cu „Dracul Arab", — „Bess-Arab", — corespondentul local al Foişorului, — rugat de Vasilie Vasilievici Saharov să menţină contractul cu „adolescentul care promite".
Cap. XI.
EMANCIPAREA
Contrastul între prestigiul de care se bucura astfel Vania în mijlocul tineretului licean şi josnicia şi sălbătăcia regimului sub oblăduirea lui Tosia în gazdă la doamna Bonin, a dus revolta lui Vania la un paroxism care la un moment dat era cît pe ce să aibă urmări tragice.
Pentru ca să poată citi cărţile care îl pasionau, Vania recurgea la o stratagemă. El citea întins pe divan cu faţa spre părete, şi dedesubtul cărţii citite avea întotdeauna vreun manual de şcoală, deschis. Dacă Tosia intra pe neaşteptate în cameră, el dosea volumul interzis sub o perină, anume aşezată pentru aceasta.
Dar, într-o zi, scufundat în drama lui Wilhelm Tell de Schi-ller, trăind momentele de luptă eroică împotriva opresiunii, el nu auzi cum Tosia se apropiase tiptil, şi se trezi deodată cu cartea smulsă din mînile sale.
— Iar te-ai apucat de prostiile tale ? Pregăteşte-ţi lecţiile — îi strigă Tosia.
Vania sări în sus :
— N-avea grijă de lecţiile mele. Eu învăţ mai bine ca tine !
— Taci din gură, obraznicule !
Şi Tosia îl izbi în cap cu volumul luxos legat, împrumutat de Vania de la Herman Faltin.
Vania, mai mult speriat pentru volum decît atins de durere, apucă cartea cu ambele mîni, şi, încercînd să i-o smulgă, striga :
— Lasă cartea, o strici !
Tosia, cu o lovitură cu dosul mînii peste obraz, îl răsturnă pe Vania pe divan, şi, alergînd spre soba aprinsă, deschise portiţa şi aruncă volumul în foc.
Vania se repezi îngrozit, spre sobă. Dar focul era în toiul lui, şi cartea pîlpîia tocmai în fund.
în clipa aceasta privirea lui căzu asupra toporului, uitat lingă gura sobei de servitorul care despicase surcele pentru a aprinde focul.
Nebun de furie şi îndurerat, Vania apucă în neştire coada toporului şi-1 aruncă în capul lui Tosia.
El văzu, ca prin ceaţă, cum Tosia, palid, sărind înapoi, căzu, lovindu-se cu capul de marginea unui scaun, iar toporul se înfipse cu putere în pervazul uşii.
Vania leşină.
Cînd îşi veni în fire, era în pat. Alături săteau doamna Benin, fiul ei Misa şi un tovarăş de clasă Petea Stan care şi el se afla în gazdă la doamna Bonin.
Tosia dispăruse.
Vania se simţea grozav de obosit, îi era silă şi de sine şi de toţi cei din jurul lui. în tăcere se întoarse cu faţa spre părete, trăgîndu-şi plapoma peste cap.
Doamna Bonin şi ceilalţi ieşiră încetişor din cameră şi închiseră uşa.
în casă domnea o tăcere neobişnuită şi stranie.
Mai tîrziu, după ce căzu noaptea timpurie de noiembrie, şi toată lumea era adunată pentru prînz în sufragerie, unde Vania nici nu fusese chemat, el îşi puse încetişor paltonul şi se furişă în vîrful degetelor afară.
Era o noapte senină, fără lună, cerul strălucea de frumoasele constelaţiuni de iarnă, vastele străzi ale Chişinăului, pustii la vremea mesei, erau negre sub scunda lumină a felinarelor cu lămpi de petrol.
Vania se îndreptă spre „Chircă".
Paşii lui pe pămîntul îngheţat răsunau a gol ; umbra lui se rotea de la felinar la felinar în jurul său, dîndu-i sentimentul şi mai acut de singurătate şi izolare.
Prin ferestrele luminate ale caselor, se puteau vedea grupuri adunate în jurul meselor sau, după perdelele lăsate în jos, siluete cu gesturi expresive : pentru toţi avea fiinţă un cămin şi un adăpost, iar el era aruncat în stradă de toţi, singur în faţa întunericului.
Pastorul Faltin se afla în biblioteca lui, după masă. Vania nu îndrăznea să-1 deranjeze. Herman însă îl luă de
264
mînă şi îl împinse aproape cu de-a sila în bibliotecă, strigînd tatălui că Vania are nevoie de el.
Pastorului i-a ajuns o singură privire ca să-şi dea seama că se petrecuse ceva foarte grav.
Palid, cu obrajii supţi, cu ochii febrili, cu hainele în dezordine, Vania tot timpul îşi răsucea gîtul, în mişcări sacadate, fără să poată spune ceva.
Cu blîndeţe şi cu multă pătrundere psihologică, pastorul a ştiut să-i declanşeze mărturisirile.
îmbrăţişîndu-1 de mijloc, el căuta mai mult să-i redeştepte în inimă încrederea şi afecţiunea, pe care ştia că Vania le avusese întotdeauna faţă de bătrînul său protector :
— Stai aici, mai aproape, Vania. Poţi vorbi liniştit orice s-ar fi întîmplat. Eu ştiu ce suflet bun şi curat ai tu. Ştiu că n-ai putut face nimica rău cu tot dinadinsul. Şi tu ştii că eu sînt ca şi un tată pentru tine. Noi cu toţii te iubim. Uită-te la mine !
Pastorul îi ridică faţa de bărbie şi-1 mîngîie pe cap.
Vania îşi plecă capul la acest piept de nădejde şi deodată simţi că nu este aşa de singur şi părăsit pe lume şi putu, în sfîrşit, plînge.
Pastorul 1-a lăsat să plîngă în voie, mîngîindu-1 cu mişcări domoale.
Vania găsi astfel puterea să-i povestească cele întîmplate :
— Nu mai pot ! — sfîrşi el ; nu mai pot suferi, nu mă mai duc acolo. Mă tem de mine. Nu ştiu ce se mai poate întîmplă, — se zbătea dînsul într-un acces de nervi.
Pastorul continua să-i vorbească cu blîndeţe :
— Lasă, băiete, ai să dormi astă noapte la mine. Să te linişteşti. Avem să punem în camera lui Herman vechiul tău pătuc şi pe urmă vom vedea ce e de făcut.
A doua zi Vania se trezi singur, în camera invadată de soare.
în cămin jucau flăcările, pe scaun lîngă pat erau aşezate hainele lui curăţite.
Abia sărit din pat, el şi văzu pe Frăulein Hanţa, intrînd ca altădată, în cameră •' şi buza ei umflată i se păru aşa de „dulce" şi prietenoasă !
Spălat, îmbrăcat, după ceaiul servit, ca de obicei, el se găsi din nou în bibliotecă în faţa pastorului.
Acesta acum îi vorbea cu gravitate :
— Un om sănătos şi vrednic trebuie să fie stăpîn pe sine.
265
— Dar, Herr Pastor, ce să fac eu, cum să mă întorc iarăşi acolo mai ales după cele ce s-au întîmplat ? Luaţi-mă aici la dumneavoastră şi voi face totul ca să fiţi mulţumiţi de mine ! îl implora Vania.
— Nu ! — răspunse pastorul cu acelaşi ton grav : In interesul viitorului tău, tu trebuie să te întorci la gazda căreia te-au încredinţat părinţii, şi eşti dator, prin purtarea ta, prin disciplina pe care ţi-o vei impune, să dovedeşti că ţi-ai dat seama de păcatul cel mare pe care erai să-1 săvîrşeşti, să arăţi că eşti hotărît să-1 ispăşeşti. Rămîi deocamdată aici, eu mă duc ia doamna Bonin, am să-1 văd pe fratele tău, precum am să-i scriu 1 şi domnului Răutu. N-ai să mergi astăzi la şcoală, iar după J masă te voi duce acasă.
La doamna Bonin, Vania a găsit încă o atmosferă deprimată.
Tosia îl evita, iar el a fost instalat în altă cameră împreună cu Petea Stan.
Doamna Bonin 1-a prevenit că a scris şi ea la Năpădeni şi că aşteaptă sosirea tatălui său.
In adevăr peste cîteva zile lorgu Răutu sosi la Chişinău. Vania n-a putut afla ce a vorbit tatăl său cu pastorul Faltin, precum şi ce-i fusese comunicat de doamna Bonin şi de Tosia.
Bătrînul îl luă cu sine la hotelul Paris, tratîndu-1 cu o atenţie şi o afecţiune care l-au mişcat. El a fost astfel zguduit mai mult, decît ar fi putut face orice pedeapsă.
— Mă băiete ! prea eşti iute. Ai să te nenoroceşti şi pe tine şi pe alţii dacă nu te stăpîneşti. Şi eu am fost iute din fi^ea mea, am fost ca un zmău, ca un leu. Şi ştii cîte griji şi suferinţi am pricinuit pe vremuri mamei tale. Dar mulţumită lui Dumnezeu, am putut să mă mai îmblînzesc. Şi înţeleg, înţelegi că am şi durerea să ştiu că de la mine îţi vine şi năravul ista. Roagă-te lui Dumnezeu să nu cazi în vreun păcat.
După plecarea lui lorgu Răutu, Vania a rămas definitiv tovarăş de cameră cu Petea Stan. Şi doamna Bonin intervenea cu autoritate ori de cîte ori se ivea vreo primejdie de conflict între fraţii Răutu. Tiraniei lui Tosia i se pusese capăt. De altfel şi el însuşi nu mai rîvnea atîta la rolul de pedagog al fratelui său.
266
Pînă la adînci bătrîneţi, ori de cîte ori temperamentul său violent ameninţa să izbucnească, înaintea ochilor lui Vania reînvia icoana fratelui său, care, trecînd ca prin ceaţă, palid, se arunca îndărăt, şi, căzînd pe spate, se lovea cu capul de. colţul scaunului. Şi el auzea vîjîitul toporului, şi-1 vedea înfipt cu o lovitură seacă în pervazul uşii.
Pentru moment însă furtuna a curăţat atmosfera. între fraţi, dacă nu era afecţiune, raporturile deveniseră mai normale.
în orice caz Vania avea mai multă libertate să-şi frecventeze prietenii şi să citească ce vrea.
în iarna aceasta a avut loc un episod romantic în viaţa lui Vania Răutu, în calitatea lui de Puşkin al Basarabiei.
Biografia lui Puşkin, cunoscută întregului liceu, afirmă că poetul fusese îndrăgostit pentru prima oară la vîrsta de unsprezece ani.
Sanhedrinul din casa lui Lungu găsea aici pe Vania, ajuns la doisprezece ani, fără să cunoască amorul, în deficit faţă de reputaţia lui de poet.
în deosebi se agita pe chestia aceasta Tania Lungu, care reuşise să convingă pe toţi admiratorii lui „Puşkin al Basarabiei" că o asemenea lacună este intolerabilă.
Roşie de animaţie, cu ochii căprui scînteietori, insista asupra datoriei lui Vania de a se îndrăgosti, — în vocea ei puţin nazală suna atîta hotărîre încît Vania se resemna.
Dar urma să fie rezolvată o problemă şi mai grea : de cine trebuia să se îndrăgostească Vania ?
Tania decretă fără şovăire : de Aniuta Burlacu, — verişoara ei şi a lui Saşa Lungu, o fată cu un cap mai înaltă decît Vania şi cu un an mai în vîrstă, — o blondă sprintenă, cu ochii albaştri lucizi, şi cu mişcări stîngace şi bruşte ca cele mai multe fete la vîrsta asta ingrată.
Cenaclul votă în unanimitate această candidată şi Tania primi mandatul să aducă la cunoştiinţa Aniutei sentinţa.
Iar Vania i-a adresat îndată o înflăcărată scrisoare de dragoste, care după ce a fost admirată de tot cercul, a fost transmisă tot de Tania.
Ca răspuns Vania a primit un splendid trandafir, pe care spre a-şi dovedi pasiunea vulcanică, în conformitate cu ritua Iul bine stabilit al perfectului amor, 1-a şi mîncat îndată.
267
O altă scrisoare, în pagini incandescente, descria iubitei pojarul care-1 mistui, şi îi cerea un răspuns şi o întrevedere „între patru ochi".
Ei se întîlneau aproape în fiecare zi de sărbătoare în casa familiei Lungu, — şi nimeni nu-i împiedica să-şi vorbească. Dar aşa cerea protocolul amorului.
Vania însă primi un răspuns nu mai puţin decît un întreg buchet de flori — nu atît de uşor de devorat, — şi care, de altfel, trebuia să aibă urmări asupra digestiei destinatarului.
Iar Tania, foarte emoţionată, i-a comunicat că Aniuta plînge, dar nu e în stare să redacteze, în răspuns, o scrisoare de dragoste la nivelul misivelor primite, — şi că nici ea, Tania, nici Catia nu au reuşit să o ajute.
Bietul Vania, ca redactor general al „compoziţiilor pentru liceul de fete, fu silit astfel să-şi redacteze el însuşi răspunsul la scrisorile sale, care apoi îi parveni copiat de Aniuta (Vai ! cu erori, care dovedeau o complectă lipsă de imaginaţie poetică), ca cea mai autentică dovadă de dragoste neprihănită.
întrevederea „între patru ochi" organizată, în salonul Lungeştilor, a dat nişte rezultate şi mai jalnice.
Aniuta la parafrazele înflăcărate ale discursurilor lui Euge-niu Oneghin, doar tremura de emoţie ca varga, clipea din ochi şi plîngea cu şiroaie, fără să fie în stare să îndruge două vorbe legate.
La sărutările şi îmbrăţişările lui Vania, ea răspundea fără fasoane,— dar el, inundat de lacrimile ei, se simţea amărît şi decepţionat, cu atît mai mult că ştia că la uşi întreg cenaclul se aşteaptă la cele mai romantice expansiuni.
Evident, din acest roman nu au putut izvorî decît decep-ţiuni pentru toată lumea. Şi cea mai indignată de lipsa de talent a Aniutei, pentru rolul de „grande amoureuse", — a fost Tania Lungu.
Astfel în sînul cenaclului a fost pusă problema găsirii unei alte partenere de amor poetic pentru noul Puşkin. Dar problema trebuia să rămînă fără soluţie.
Cu puţine zile înainte de vacanţă, o tragică întîmplare zgudui liceul din Chişinău şi întreg oraşul.
La sfîrşitul lui mai, căzuseră mari călduri. Tosia Răutu, ca un copil născut pe malul Nistrului, era un pasionat înotător.
într-o duminică, împreună cu mai mulţi colegi, el pornise într-o excursiune pînă la iazul din valea Buicanilor.
După dejunul pe iarbă verde, au urmat jocuri aprinse. Copiii, înfierbîntaţi, s-au hotărît să se scalde în iaz.
Tosia, înalt, de structură atletică, porni înot spre ţărmul opus al iazului. Pe la mijlocul apei însă, în partea cea mai adîncă, apucat de un cîrcel, el căzu fulgerător spre fund.
Ceilalţi copii, care îl cunoşteau ca un minunat înotător, îl aşteptau să răsară la suprafaţă. Au trecut mai multe clipe, un minut, două, trei, — Tosia nu mai apărea...
Seara tîrziu, directorul liceului, Dimitrie Dimitrovici Or-lov, apăru pe neaşteptate în casa doamnei Bonin. După cîteva minute de conversaţie cu gazda, în faţa lui fu chemat Vania.
Acesta a fost uimit, văzînd pe jupiterianul director, în cadrul acesta familiar, luîndu-1 de mînă, atrăgîndu-1 spre sine, şi numindu-1 nu după familie, ci cu diminutivul „Vania" :
— Vania ! O mare nenorocire s-a înîmplat pentru părinţii tăi, pentru tine şi pentru noi toţi. Tosia e mort.
Vania auzi cuvintele acestea, dar înţelesul lor, îi rămase încă străin.
Tosia e mort!
El auzise despre moartea surorii sale Sonia, ştia că oamenii mor ; dar aceasta era prima moarte trăită de el. Şi mortul era Tosia.
Şi deodată o durere vie îi străpunse inima. Tosia e mort ! Tosia e mort !
169
20
Cu mînile strînse la piept, cu ochii rotunjiţi, el se uita la bătrînul director.
Şi iată, ca prin ceaţă, în faţa lui trecu icoana lui Tosia, care, palid, se arunca îndărăt, căzînd pe spate, lovindu-se cu capul de colţul unui scaun ; şi el auzi vîjîitul toporului, şi-1 văzu din nou înfipt, cu o lovitură seacă, în pervazul uşii...
— Vrei să-1 vezi ? — întrebă directorul. Vania plecă tăcut capul în jos.
Directorul îl luă da mînă, ieşi cu el pe uşă, şi-1 aşeză alături de el în trăsură.
în capela liceului, pe un catafalc negru, între luminări aprinse, zăcea un chip străin, necunoscut, despre care i se zicea că ar fi Tosia. Un cap mare, enorm de mare, şi alb-verzui, privea în sus, şi, în colţ, lîngă nara stingă, o picătură de sînge îi dădea o expresie de spaimă ; o muscă se aşeză pe această mică pată roşie.
Şi Vania, în sfîrşit, a înţeles că Tosia este mort, că nu va mai fi niciodată. Un sentiment acut, strivitor de vină, îl fulgeră ca un curent rece, din creştet pînă în tălpi.
A doua zi sosiră părinţii, şi descinseră, ca de obicei, la hotelul Paris.
lorgu Răutu veni singur în casa din strada Grădinilor. Vania nu-şi dădea seama pentru ce se simţea uşurat că nu venise şi mama.
Tatăl, în haină neagră, părea mai slab şi mai palid. Simplicitatea, fără nici o afectare, cu care vorbea il impresiona şi mai tare pe Vania.
— Măi băiete, ai să stai aici, mama săraca e bolnavă, nu trebuie s-o turburăm ; am să vin să te iau la înmormîntare.
Apoi bătrînul intră gîrbovit în camera lui Tosia, se aşeză pe divan şi, nemişcat, se uită multă vreme la un carnet lăsat deschis la o pagină pe jumătate scrisă.
înmormîntarea lui Tosia a fost oficiată cu o mare pompă. Dar Vania nu se gîndea decît la mama. Inima lui se strîngea de jale pentru suferinţa ei. El o zărise numai din depărtare, 'cînd se cobora sprijinită de lorgu Răutu şi Natalia Chirilovna Voronin, care se grăbise să vie la Chişinău îndată ce aflase trista veste.
După cîţiva paşi, Smaragda Theodorovna nu mai putu merge ; lorgu Răutu o ridică şi o aşeză în trăsură.
270
Serviciul funebru era slujit de însuşi arhiepiscopul Basarabiei. In sunetele marşului lui Chopin, carul funebru pornit spre cimitir era urmat de lorgu Răutu, care, încovoiat, ţinea strîns de mînă pe Vania. Apoi, după un grup de rude şi prieteni, se înşirau profesorii, elevii liceului, cu directorul şi inspectorii săi în frunte.
Vania, neliniştit, privea la coroana mare de liliac, depusă în numele său pe catafalc cu inscripţia ..iubitului meu frate". Această inscripţie parcă îi arunca o învinuire.
El îşi întorcea mereu capul încercînd să vadă pe mama. Dar trăsura era departe şi, numai din cînd în cînd, la oprirea cortegiului pentru rugăciuni, se auzea un plîns sfîşietor din
trăsura cernită.
în faţa groapei Smaragda Theodorovna a insistat să fie lăsată să se apropie. Coborîtă din trăsură, sprijinită de lorgu Răutu şi de directorul liceului, ea a fost mai mult tîrîtă spre sicriu, şi cînd capacul a fost ridicat, inima lui Vania îngheţă la auzul unui răcnet neomenesc în care abia se putea desluşi apelul disperat : Tosia ! Tosia ! Şi apoi văzu pe mama inertă, în neştire, ridicată de tata, dusă pînă la trăsura ei, şi culcată acolo în braţele tatei.
Natalia Chirilovna Voronin, plîngînd cu hohote, săruta pe Vania care fusese parcă uitat, şi care, cu inima sfîşiată, primea pasiv toate mîngăierile şi nici nu auzea ce i se spunea. El repeta mereu acelaş cuvînt : „Mama ! Mama !"
— îndată mergem la dînsa, puiule ! — încercă să-1 liniştească Natalia Chirilovna.
Ea îl luă în trăsura ei şi îl duse la hotel Paris, unde era descinsă şi ea, ocupînd o cameră alături de apartamentul soţilor Răutu.
Natalia Chirilovna îl aşeză întîi într-un fotoliu în camera ei, şi ieşi să vadă dacă Vania putea fi introdus în camera mamei sale. De după uşă, care dădea spre apartamentul de alături, se auzeau întîi gemetele şi plînsetele înăbuşite, apoi strigăte stridente :
— Dumnezeule, Doamne ! Pentru ce pedeapsa aiasta pentru mine ? întîi îngeraşul meu Sonia, apoi Tosia, aşa de voinic şi sănătos, bun şi cuminte ! Dumnezeule Doamne, cu ce-ţi sînt vinovată ?
Vocea surdă a lui lorgu Răutu răsuna nedesluşit prin uşă. El vădit încerca să-i aducă o mîngăiere. Dar deodată stră-
271
20*
bătură pînă la Vania cuvintele grozave, care i-au sîngerat multă vreme inima.
— Nu-i din vina mea ! Pentru păcatele dumitale, pentru viaţa dumitale blăstămată, Dumnezeu ne pedepseşte !
— Vino-ţi în fire, femeie, mai avem copii. Iaca aşteaptă amu şi bietul Vania, vrai să te vadă în halul ista ?
— O-o-o ! — se auzi un gemăt : A ! Dumnezeule ! Uri-ciosul cela ? A luat Dumnezeu pe Sonia şi pe Tosia, şi-1 ţine pe hainul ista care mă priveşte ca un pui de lup !
— Taci femeie ! Nu te simţi ce vorbeşti... E mare păcat ce spui. Dumnezeu nu poate ierta aşa cuvinte de mamă...
Vania fugi pe uşă, în neştire, coborî scările şi ieşi în stradă.
„Bulevardul", scăldat în soare, îşi clătina uşor vîrfurile de ulmi şi salcîmi înalţi, acoperiţi de verdeaţa tînăra de mai. Lumina irizată a amurgului învăluia cu razele ei calde contururile catedralei. Dar Vania le vedea pe toate ca întunecate de un nor de fum negru, sub apăsarea unei tăceri grozave şi pline de mister.
Şi el mergea tot drept înaintea lui spre destinul necunoscut.
El se simţi deodată un băieţaş mic, pe un cer înourat, şi apa plumburie dispărea pe sub pod, şi reapărea de cealaltă parte, mînîndu-şi undele spre depărtarea cenuşie ; aşteptarea...
Ce îl aştepta ?
Anii de copilărie erau sfîrşiţi.
Unde avea să-1 ducă noua cotitură a vieţii ?
i
PARTEA III
INIŢIAREA
Cap. XIII.
„DRACUL ARAB
Ploaia măruntă de toamnă învălea Chişinăul în reţeaua ei rece şi sumbră.
Spre seară, în amurg, mergea de-a lungul aleii mărginaşe a Bulevardului un omuleţ, ciudat împopoţonat într-un palton lung, cu poalele tîrîte prin noroiul străzilor, cu mînecile largi şi lungi, din care mîiniie nu puteau răzbate, şi cu o pălărie mare, aşezată pe gulerul paltonului ca un cort, astfel încît cu greu se putea vedea faţa trecătomlui.
Ieşind din Bulevard, la colţ cu strada Moscovei, această siluetă stranie se înfundă în „Tolcioc", înotînd în noroiul adînc şi lipicios al străzilor lui nepavate. Luptînd cu acest fluviu cleios omuleţul nici nu băgă de seamă că-şi pierduse în noroi, Dumnezeu ştie unde, galoşii...
Apropierea nopţii şi ploaia nu potoliseră încă animaţia obicinuită din Tolcioc, — aceste mari „galerii" ale sărăcimii. Vreo doi „comercianţi", observînd că trecătorul nostru se înfunda în noroiul străzilor fără galoşi, l-au apucat de capătul minerilor goale, din dreapta şi din stînga, lansînd apeluri stridente şi ispititoare :
— Poftiţi, domnule, în prăvălie, am galoşi, noi-nouţi parcă făcuţi pentru dumneata. Şi-s ieftini, las numai pentru dumneata.
— Ce galoşi ? Are numai nişte rupturi bortelite. Eu am nişte ciubote mari, intri pînă în gît în ele şi nu-ţi pasă de apă şi glod...
Trecătorul, spăriat, se smulse din mînile comercianţilor şi porni în fugă la vale, urmat de rîsetele şi batjocurile negusto-rimii din tot Tolciocul.
La marginea Tolciocului, la hotarul mahalalei româneşti, cunoscută sub nume popular sugestiv de „Broscărie", trecăto-
275
rul, sau mai bine-zis navigatorul, se opri în faţa unei porţi deschise spre o imensă curte, în care erau împrăştiate, în dezordine, cîteva căsuţe joase, sub acoperiş de ţiglă veche, mucegăită, cu pecetea de netăgăduită vetustate.
Trecătorul, cuprins de timiditate, se opri nehotărît. Toată curtea nu era decît o mlaştină de noroi stătut, care răspîndea o duhoare greţoasă. Şi căsuţele cu ferestruicile lor mici, oarbe, din care numai prin una răzbătea o lumină scundă, aveau un aspect prea puţin ospitalier.
— Unde şede aici domnul Manin ? — întrebă, în sfirşit,. trecătorul misterios, fluturîndu-şi printr-un gest implorator capătul gol al mînecii, adresîndu-se unei bătrîne, care, — ridi-cîndu-şi fustele pînă la genunchi, deasupra unor galoşi enormi, ca nişte luntre, se îndruma cu curaj spre poartă în oceanul odo-rant din curte :
— Manin, ce fel de Manin ? Ce este el ? — întrebă femeia, scoţînd cu greu luntrea piciorului drept din noroi, pentru ca. să-şi poată menţine echilibrul în timpul conversaţiei.
— Profirie Nicolaevici Manin. corespondentul Foişorului — răspunse trecătorul.
— A, Dracul Arab, (Bess-arab), iaca în casa aceea din fund unde se vede lumină ! — arătă cu cotul bătrîna după o aruncătură bănuitoare de ochi asupra interpelatorului, şi cîrmi spre o altă căsuţă din curte.
Impresionat de aspectul curţii, nu mai puţin de privirea bănuitoare a bătrînei, navigatorul porni şi el prin pasta cleioasă spre ochiul de lumină din fund.
La uşă, la trei lovituri discrete, dînsul fu salutat de grohăitul unei voci răguşite :
— Care dracu e acolo ? Ce sînt fanaberiile astea ? Intră ! Din prag se putea vedea, la lumina unei lămpi afumate,
scriind la o masă — pe care erau îngrămădite farfurii, pahare de ceai, bucăţi de pîne printre cărţi, jurnale, obiecte de toaletă şi ustensile de bucătărie, — un om cu un cap disproporţionat faţă de un trup prea scurt ; cu o faţă palidă, fără un pic de sînge, ca o mască galbenă în mijlocul părului cărunt al bărbii şi al capului, prin care străbăteau ochi negri, neliniştiţi, cu o expresie de iritaţie şi grozavă oboseală.
Un divan spart, care din burta-i prăbuşită îşi etala umplutura mucegăită, şi cîteva scaune disparate completau mobilierul.
— Ei ? Ce cauţi ? — întrebă supărăcios domnul cărunt, hîrjenind nerăbdător pe scaun, cu creionul ridicat în sus.
27G
— Eu sînt Vania Răutu. Mi-a scris Vasilie Vasilievici Saharov din Odessa.
în faţa unei asemenea primiri, eroul nostru — căci el se ascundea în navigatorul drapat în aceste baroce pînze, — de-a-bia şoptea de emoţie şi glasul îi tremura.
— A ! Pimperlic ! — sări în sus, aruncîndu-şi creionul Dracul Arab : poetul care scrie versuri cu apă de trandafir, puiul de năpîrcă metamorfozat în mieluşel, conaşul pocăit care nădăjduieşte să-şi ispăşească păcatele strămoşilor cu dulcegării sentimentale ! Buuun ! Hai să-1 vedem ! Vino încoace. Ce ai înţepenit acolo la uşă ?
Bietul Vania se uita la picioarele sale pe care se năclăise noroiul aproape pînă la genunchi, şi la poalele muiate ale nesfârşitului său palton :
— Ha-ha-ha-ha ! — izbucni Dracul Arab la şovăiala lui, — strîmbîndu-şi sardonic gura şi răsucindu-şi colţul bărbii : ce te-ai împopoţonat aşa ? Conspiraţia ! Desigur se ţineau băieţii de stradă şi toţi cînii după dumneata ! Vei fi speriat şi femeile ! Buun ! Vino încoace !
— Dar sînt murdar, Porfire Nicolaevici, mi-am pierdut
galoşii !
— Bre, bre, bre, cîte fasoane ! Apoi noi sîntem deprinşi ca să ne aduceţi de sus glodul boieresc. Aşa-i făcut Chişinăul. Pe străzi se scurge noroiul de sus în vale, din cartierele boiereşti spre mizeria Broscăriei. Aşa-i societatea toată basarabeană. De sus se scurg murdăriile boiereşti şi îneacă mizeria din vale. Nu face nimic ! Vino aici, sau iată Foişorul cu opera genială, pentru care am fost plătit două copeici rîndul. Şter-ge-ţi puţin picioarele. Grunea ! — se adresă el către o femeie slăbuţă, cu faţa ciupită de vărsat, luminată de nişte ochi cenuşii speriaţi şi îmbrăcată foarte sărac dar cu o vădită îngrijire pentru decenţă : Grunea ! Să primim cu cinste pe musafir. Are să-ţi placă şi ţie, că ştie să se prelingă în versuri, ca siropul ! Ai să verşi lacrimi şi să fii fericită de emoţii nobile. E Pimperlic acela, ştii, puiul de cioci din S***, despre care mi-a scris Saharov... A ! Trebuie să fac prezentaţia şi dumitale ! — se îndreptă el către Vania, şi declamă întinzîndu-şi solemn braţul : Agrafena Ivanovna, consoartă eroică, victima amorului nelegitim şi răzvrătită împotriva regimului matrimonial ! Ha-ha-ha-ha ! Nu face nimic, Grunea ! Samovarul nu s-a stins ? Sa ne dai cîte un pahar de ceai. Ai pus mîna   pe un pachet cu tutun ?
277
— Aduc îndată ; ne-a împrumutat Andrei Vichentievici. Dar scoate-ţi paltonul !... — se adresă doamna către Vania : daţi pălăria încoace.
Vania se simţi îndată încurajat chiar de tonul vocii Agra-fenei Ivanovna, şi se apropie de masă, strîngînd mîna „Dracului Arab" şi a doamnei.
Porfirie Nicolaevici Manin a fost unul din naufragiaţii „şeasezeciştilor", — o generaţie de intelectuali din decada a şaptea a veacului.
Fiul unui antreprenor de lucrări publice ruinat, el a fost prins, ca şi amicul său Saharov, de acel curent de răzvrătire cunoscut în străinătate mai mult sub numele cu totul impropriu de „nihilism".
Inteligent şi talentat, el repede s-a distins ca orator al întrunirilor studenţeşti. în generaţia sa, un moment dînsul a fost privit ca o nădejde a viitorului şi înconjurat de un grup de admiratori cunoscuţi sub numele de „Saint Manişti".
Această fugară glorie a fost plătită cu ruinarea carierei şi ca chinurile vieţii întregi.
Arestat, după vreo doi ani de închisoare, el fusese deportat în nordul provinciei Arhangelsc, într-un orăşel de pescari de pe ţărmul Mării Albe.
Acolo 1-a urmat, fugind de la soţul ei, — funcţionar la una din nenumăratele cancelarii ale Petersburgului, — o tînără femeie care, atrasă şi ea de curentul ideilor noi, frecventa cercurile studenţeşti.
Agrafena Ivanovna, — numele ei de familie nu-1 cunoştea nimeni, — admiratoare entuziastă din primul ceas, a rămas credincioasă toată viaţa eroului visurilor sale din tinereţă.
Aruncat între gheţurile mărilor polare, oratorul întrunirilor studenţeşti, în cea mai neagră mizerie, nedisciplinat, încărcat cu o ereditate nenorocită şi destrămat sufleteşte de amintirile unei copilării dezordonate, — în care belşugului de parvenit i-au urmat brusc scăderile şi amărăciunile falimentului, — Porfirie Nicolaevici Manin n-a dat dovadă de tăria sufletească necesară pentru rezistenţă în faţa cruzimilor şi vulgarităţilor vieţii.
Prins, ca mulţi intelectuali ruşi, de viciul naţional al beţiei, el poate ar fi ajuns foarte repede la abisul de degradare şi descompunere sufletească, dacă Agrafena Ivanovna, prin de-
278
votamentul ei şi puterea ei de idealizare, neatinsă de tristeţile realităţii, nu i-ar fi dat acel suport moral pe care el nu-1 găsea în sine însuşi.
Cu înfăţişarea ei ingrată şi sănătatea şubredă, femeia aceasta avea un suflet eroic şi se sacrificase de istov pentru a aduce puţină lumină în această viaţă înourată.
După sfîrşitul termenului de deportaţiune, lui Porfirie Nicolaevici i s-a interzis aşezarea în centrele mari ale imperiului şi, mai cu seamă, în oraşele universitare.
După multe tribulaţiuni, şi în mare parte graţie stăruinţelor Agrafenei Ivanovna, Manin a fost, în sfîrşit, autorizat să se stabilească Ia Chişinău, unde îşi putea asigura o existenţă mai puţin decît modestă în calitate de corespondent pentru Basarabia al Foişorului din Odessa, dar mai cu seamă mulţumită energiei Agrafenei Ivanovna, care în curînd îşi asigurase o clientelă în calitate de croitoreasă a elitei feminine din „Broscărie", şi ca meditator a copiilor din mahala.
în curînd, faima cîştigată de corespondenţele semnate „Drac Arab" ar fi putut aduce oarecare ameliorări în existenţa lor dacă excesele de beţie nu ar fi zădărnicit toate sforţările Agrafenei Ivanovna.
în această căsuţă de la hotarele Broscăriei Vania a venit pentru prima oară în contact cu marile curente de idei din sînul intelectualităţii ruse şi, pentru prima oară, a fost silit să-şi pună întrebarea despre însăş legitimitatea existenţei lui.
Exasperat de zbuciumările şi adversităţile vieţii, nemăsurat la vorbă, — îndeosebi după două, trei păhărele de „votcă moldovenească" (singura raţiune de a fi a Basarabiei, cum afirma el), — „Dracul Arab" nu cruţa pe Vania Răutu, fără să-şi dea seama că avea în faţa lui încă un copil.
— Nu ştiu ce gust a avut Saharov pentru un ciocoiaş ? S-a înduioşat de stihurile dumitale sau e recunoştinţa tubului digestiv pentru blidele din Năpădeni ? Dar dumneata ce dracu cauţi aici ?
Astfel a fost începută conversaţia între Vania Răutu şi ilustrul corespondent al Foişorului. Vania nu ştia ce să-i răspundă.
— L-am rugat pe Vasilie Vasilievici să-mi recomande pe cineva care să-mi dea sfaturi literare, — nu îndrăzni el să-şi mărturisească altfel veleităţile de autor : — pentru... alegerea
279
cărţilor de citit. La noi la liceu puţini citesc şi nici nu ştim unde să căutăm cărţi bune...
— A ! ştiu, ştiu, eşti un coconaş pocăit — dvoreanul penitent al lui Mihailovschi, mănînci cozonacul babachii şi ai poftă şi de plăcintă morală, cu brînza în mînecă şi cu sufletul în rai ! E plăcut să storci măduva ţăranilor din Năpădeni şi să dizertezi asupra materiilor înalte. Buun ! Distracţii pînă la anii de maturitate, cînd vei şti şi dumneata să mînuieşti presa la Năpădeni. Pînă atunci poezele, toamna la Năpădeni, frunze aurite, triunghiuri de cocoare, — le cunoaştem, le cunoaştem !
— Porfirie Nicolaevici !... Eu nu vreau să storc pe ţărani. Eu vreau să învăţ care este datoria noastră, eu nu vreau să mînuiesc presa...
— Ha-ha-ha-ha ! vorbe dulci ! Cînd îţi vei şterge mucii le vei uita, ştim noi, am văzut ! Dar ştii dumneata, cum s-a acumulat averea Răuteştilor ? Cum s-au rotunjit Năpădenii dumitale ?
— Tata a moştenit de Ia bunicul, — răspunse înăbuşit Vania — : şi apoi a mai cumpărat.
— Prin tîlhărie, domnule ! Jefuind pe răzeşi, prin judecăţi nedrepte, şi apoi storcind toată vlaga din clăcaşi prin boieresc ; iată vezi nasturele acesta de argint pe bluza dumitale ? E condensat din sîngele şi sudoarea generaţiilor de ţărani ! Şi crezi dumneata cu poezele şi cu vorbe de căinţă să ispăşeşti ticăloşiile şi împilările de generaţii ?
— Porfirie Nicolaevici ! — îl întrerupse în acest moment Agrafena Ivanovna : de ce eşti aşa de crud cu un copilaş ? Ce-i vinovat el de păcatele părinţilor ? De unde ştii ce va mai putea Ii el ? Desigur e un suflet curat.
— Hop şi tu, mironosiţo ! — se oţări „Dracul Arab", dar totuşi se potoli.
Cap. XIV.
RĂZBOIUL ŞI REVOLUŢIA
Vania a fost zguduit de revelaţiunea păcatelor strămoşeşti. El nici nu încerca să discute teza lui Manin. De altfel acesta ştia, prin documentarea iscusită a părerilor sale şi prin-tr-o logică strînsă, să risipească orice veleitate de obiecţiuni
din partea lui Vania.
După mai multe întrevederi, Porifirie Nicolaevici îi dădu lui Vania, recomandîndu-i discreţie, o carte care avea să însemne un hotar în dezvoltarea acestuia : — Scrisorile istorice ale lui P. Lavrov (Mirtov), lucrare pe atunci oprită de cenzură.
Cartea aceasta a fost evanghelia a trei generaţii de revoluţionari ruşi. Ea a luminat pentru Vania toată problema morală o. vieţii sale.
Unul din primele capitole ale Scrisorilor sub titlul de Preţul Progresului i-a transpus filipicele „Dracului Arab" în cadrul perspectivelor istorice de sociologie.
Acolo se arăta o datorie enormă ce apasă asupra intelectualilor, faţă de masele muncitoare, graţie cărora au ajuns în situaţia lor privilegiată.
Scrisorile au fost citite împreună cu Moise Roitman. în curînd la discuţiile interminabile, provocate de carte, au fost atraşi Ion Prestea şi Nicolae Pătraşcu, cei doi „ţărani" ai liceului, Petea Stan, tovarăş de cameră al lui Vania, în gazdă la
doamna Bonin.
Teoriile lui Lavrov n-au fost primite în acelaş fel de toţi prietenii care se adunau la Vania Răutu şi la Moise Roitman.
în publicistica legală din Rusia tineretul, care nu ieşea din clasele privilegiate, — cunoscut chiar în terminologia oficială sub titlul de „declasaţi" (raznocinţi), — era entuziasmat pe atunci mai cu seamă de un critic implacabil şi impetuos care era adevăratul teoretician al nihilismului lui Bazarov, —
281
redactorul faimoasei reviste Rus-
Dimitrie Ivanovici Pisarev, koie Slovo.
Pisarev nu vroia să ştie nimic de tradiţie, de religie, de morală, — pe care dînsul le califica „superstiţii" şi „prejudecăţi".
în numele „proletariatului intelectual", — termen care de sub pana lui a trecut în literatura mondială, — campionul nihilismului nu recunoştea alte norme de conduită decît cele izvorîte din raţiune şi ştiinţă pură, în serviciul „egoismului luminat".
în numele raţiunii Pisarev ducea război crunt împotriva tuturor credinţelor moştenite, care natural nu puteau fi decît „superstiţii" şi „prejudecăţi".
Ion Prestea care, — nefiind un „dvorean" şi neavînd, după credinţa lui, păcate de clasă de ispăşit, — era un adept înflăcărat al lui Pisarev şi jura în numele lui :
— Tot ce se poate sfărîma, — repeta el după idolul său : trebuie sfărîmat. Ceea ce va rezista la atacul raţiunii şi al ştiinţei îşi justifică existenţa. Ceea ce va cădea în ţăndări nu va fi decît moloz fără coeziune. în orice caz, — pentru a distruge toate superstiţiile şi prejudecăţile, — trebuie să lovim în dreapta şi în stînga în toate supravieţuirile trecutului — să rămînă în picioare numai ce poate trăi. Nu poate izvorî nici un rău din aceasta.
— Dar, — obiecta Vania Răutu : avem datoria înainte de a lovi să cercetăm dacă şi trecutul nu ne-a transmis ceva ce merită să fie conservat. Nu putem lua răspunderea morală pentru destrucţiunea haotică.
— Datoria ? Nu recunosc nici o datorie, — afirma sumbru Ion Prestea : nu am nici o răspundere morală că am fost aruncat în viaţă. Nu datoresc nimănui nimic. Şi munca mea îmi justifică revendicările pînă în limita puterilor mele.
— Dar nu recunoşti nici filozofia, nici arta ? Un Platon sau un Rafael n-au dat nimic omenirii, şi chiar ţie — întrebă liniştit Moise Roitman.
— Filosofie ? Baliverne, bune pentru a gîdila pe eunuc:'. Şi mai presus de toată opera lui Rafael eu pun părechea de ghete nouă care mi-ar apăra picioarele de frig şi de umezeală, iar femeile lui Rafael, ceie sfinte şi cele nesfinte, nu sînt bune decît pentru cucoane isterice sau romanţioase, — şi Ion Prestea spre a-şi ilustra teza îşi ridică sugestiv piciorul cu talpa ghetei găurită : Natura, — urmă el :' nu e nici templu, nici galerie de
picturi, ci un atelier şi un laborator, şi omul nu-şi justifică existenţa decît prin valoarea sa individuală învederată prin munca lui utilă...
Aceste discuţiuni au luat curînd, sub presiunea evenimentelor, o nouă întorsătură.
în ajunul războiului ruso-turc, fură concentrate în Basarabia multe trupe şi în Chişinău se stabilise marele cartier general al armatei.
în aşteptarea isprăvilor eroice ale castei imperiale, bătea praznicul din plin, cum în acest tihnit oraş şi în toată Basarabia nu se mai văzuse.
Parăzi, solemnităţi, recepţiuni, baluri, zăngănit de pinteni, străluciri de epoleţi, uniforme brodate în aur, fracuri încrustate de decoraţiuni, rochii decoltate, briliante, perle, — tot caleidoscopul de nestemate şi de artistice giuvaiere.
Dar dedesubtul acestora : orgii, excese, abuzuri, malver-saţiuni şi chiar crime.
Strălucirile oficiale nu puteau acoperi toate ignominiile.
Gurile rele au şi decernat atunci celor două doamne mai frumoase din aristocraţia locală titlurile de „împărăteasă" şi de „mare ducesă", — şi toate rangurile aveau reprezentantele lor în familiile de elită.
Veştile despre o năvălire nocturnă, sub conducerea eroilor titraţi, într-o şcoală de fete au răspîndit murmure sinistre despre sinucideri, dispariţii misterioase şi drame grozave în sînul familiilor modeste.
Noroiul de sus se scurgea în vale, înecînd suburbiile Chişi-năului.
într-o seară Porfirie Nicolaevici Manin 1-a întîmpinat pe Vania trompetînd imnul războinic al oastei pravoslavnice, ţi-nind mînile pîlnie la gură şi umblînd în „pasul de gîscă".
Tram-ta-ta-ta-pam-pam-pam !
Tună slava biruinţii.
Bucură-te suflet rus !
Tram-ta-ta-ta-pam-pam-pam !
■— Ke, dacă nu eşti suflet rus, aborda el pe Vania fără măcar să-1 salute : nici slav, eşti însă totuşi fiu al patriei, pravoslavnic şi balcanic, şi desigur sufletul dumitale saltă de bucurie pentru că oastea pravoslavnică are să vă elibereze de sub jugul semilunei — Tram-ta-ta-ta-pam-pam-pam ! Are să vă frece
282
283
r
ridichea oastea pravoslavnică, mă frate balcanic ! încît aveţi să plîngeţi după semilună, — dacă providenţa nu va pregăti pentru emancipatori o papară ardeiată, mai straşnică decît cum a fost cea din Crimeea...
„Dracul Arab" era unul din numeroşii intelectuali, care doreau din suflet înfrîngerea oastei pravoslavnice, aşteptînd de la această înfrîngere o nouă eră de reforme pentru Rusia. Pe el îl bucurau dar veştile despre destrăbălarea din armată, des-frîul ofiţerilor, abuzurile şi delapidările comandamentului, şi malversaţiunile furnizorilor. Acestea erau tot atîtea şanse pentru înfrîngerea Rusiei.
în camera lui, lipsită de ornamente, el afişase pe părete o gravură dintr-o revistă, care reproducea tabloul celebru în care o santinelă rusă din Balcani, într-o manta zdrenţuită, se preface la postul său, sub gerul crunt al munţilor, într-un bloc de ghiaţă, — cu inscripţia : în Balcani e linişte !...
Cînd ziarele aduseră vestea despre respingerea cu multe pierderi a primului asalt, împotriva Plevnei, Dracul Arab a aranja un fel de banchet în care dacă piesa de rezistenţă a fost numai un ghiudem foarte sărat şi pipărat, în schimb „votca moldovenească" curgea cu profunziune.
— Frate Pimperlicule ! să dai pe gît un păhărel pentru Osman Paşa, liberatorul Balcanilor şi al lumii întregi de ciuma ţaristă.
Nu-i vorbă, veştile despre victoriile ruseşti nu mai puţin motivau recursul la „votca moldovenească", (pentru a „îneca năcazul" ; şi în acest caz Dracul Arab isprăvea de obicei cu un scandal, care nu rareori ducea la pugilat şi pricinuia multa năcazuri Agrafenei Ivanovna).
Era natural ca aceste dispoziţiuni ale intelectualităţii ruse să se răsfrîngă şi în cercul tineretului şcolar din Chişinău, în măsura în care curentele de idei din Rusia pătrundeau pînă la el.
Dar pe culmile societăţii basarabene atmosfera era confuză, lipsită de orice orientare.
O ciudată repercusiune a războiului asupra psihologiei moldovenilor din Basarabia, — Vania Răutu a putut-o descoperi la tatăl său.
într-o zi, în timpul vacanţei, Iorgu Răutu făcu lui Vania un semn să-1 urmeze în „cabinet". Acolo, deschizînd uşa că-măruţii, unde se afla casa de fier în care îşi ţinea el registrele
234
şi documentele, îi arătă, atîrnată pe părete, o gravură veche, tipărită la Iaşi : „Ştefan cel Mare la poarta cetăţii Neamţului".
— Aista-i Ştefan cel Mare, domn al Moldovei. Acolo sus pe zid, vezi maică-sa care nu-1 lasă să intre în cetate pînă ce nu-şi răpune duşmanul.
Pentru Iorgu Răutu, ca şi pentru toţi ţăranii din Basarabia, numele lui Ştefan cel Mare aproape singur mai supravieţuia pustiirii vremurilor. Orice ruină, ca şi orice pod mai vechi, erau atribuite aici lui Ştefan cel Mare.
Pentru ţăranii moldoveni din Basarabia care adesea erau întrebuinţaţi la căratul muniţiunilor şi al proviziunilor pînă la front, războiul a fost un prilej de contact cu Moldova de peste Prut. Contactul acesta n-a adus însă vreo schimbare esenţială în mentalitatea lor. Ei, peste Prut, vedeau pe aceiaşi „nacial-nici" şi „ghenerari" ruşi în aceeaşi situaţie dominantă ca şi dincoace de Prut.
Şi dacă se minunau că şi „moscalii" (soldaţii) acolo „tot moldoveni sînt, şi grăiesc moldoveneşte ca şi la noi", — pe de altă parte constatau că, boierii de dincolo, au „mai mare putere şi ţărănimea îi mai săracă şi mai apăsată decît pe la noi".
în schimb, în oraşe, şi mai cu seamă în mediul intelectualilor, războiul pentru prima oară a creat o legătură mai strînsă cu societatea rusă, deşteptînd curentele politice şi sociale care de mai mult agitau opinia publică din împărăţie.
Mişcarea revoluţionară care, de la începutul decadei a opta, cîştigă zilnic în intensitate, n-a fost oprită de război. Entuziasmul, mai mult sau mai puţin factice, provocat de el în unele cercuri ale societăţii ruse, a fost de prea scurtă durată.
Dimpotrivă, războiul a arătat reversul medaliei. încît agitaţia revoluţionară pătrundea tot mai adînc şi cuprindea cercuri tot mai largi în masele populare.
Focul revolverului Verei Zasulici a găsit răsunet şi în Basarabia.
în cercul care se aduna la Vania Răutu sau la Moise Roitman, actul tinerei eroine a fost primit cu multă înflăcărare.
Discuţiunile, cu toate divergenţele teoretice dintre Ion Prestea, Moise Roitman sau Vania Răutu, nu împiedicau acordul în ce priveşte legitimitatea acestei acţiuni teroriste.
21 — In preajma revoluţiei, voi. I
Cap. XV.
SEMINARIŞTI ŞI „ODESSIŢI"
In curînd însă Vania ieşi din cadrul strict al discuţiunilor prieteneşti de pînă acuma.
In această privinţă, o înrîurire deosebită a avut-o contactul cu „seminariştii".
In lumea şcolară a Chişinăului, de ani îndelungaţi se ducea un război crîncen între „gimnazişti" şi „ seminarişti".
Gimnaziştii, adică elevii liceului, în cea mai mare parte copii ai claselor privilegiate, şi pentru care învăţătura deschidea toate perspectivele — nu puteau, natural, inspira multă simpatie seminariştilor, băieţi de popă şi dascăli de ţară, condamnaţi să rămînă în „tagma duhovnicească".
Diferenţele erau încă accentuate prin faptul că seminariştii, crescuţi şi trăiţi în mediul satelor, se simţeau moldoveni, pe cînd gimnaziştii erau mai înstrăinaţi şi pierduseră conştiinţa legăturii lor etnice cu masele ţărănimii.
Din această „necompatibilitate de umoare" se năşteau adesea conflicte violente între cele două categorii de şcolari.
Iar seminariştii fiind de obicei mai zdraveni, şi deci gimnaziştii de cele mai multe ori înfrînţi, — la aceştia din urmă, dispreţul pentru „mojici", se mai alia  cu furia neputinţei.
Vania Răutu a legat totuşi cunoştinţă şi prietenie cu un seminarist, Vasile Giurilă din judeţul Orhei, — un băiat blond, de vîrsta lui, cu luciri de oţel în ochi.
După primele sondări şi încercări de discuţie, Vania Răutu în curînd şi-a dat seama de tăria intelectuală şi morală a noului său tovarăş, despre inteligenţa lui vie ca şi de caracterul său.
Dar lucrul mai de seamă era că Vasile Giurilă aducea o notă cu totul nouă.
Prietenii lui Vania Răutu din liceu, — chiar fără excepţie pentru Prestea şi Pătraşcu, — dacă nu se simţeau rusificaţi pe deplin, se credeau mai presus de distincţiunile naţionale, revoluţionari internaţionali, cetăţeni ai lumii.
Niciodată Vania Răutu n-a putut uita prima seară cînd, la discuţiunile cenaclului de liceeni, au luat parte şi Vasile Giurilă cu alţi doi seminarişti.
Vania Răutu a dat atunci citire unui număr de foii revoluţionare clandestine, tipărită în străinătate, Vperiod (înainte).
Articolul de fond (atribuit directorului revistei, P. Lavrov, autorul (Scrisorilor istorice), cu multă căldură predica datoria pentru orice revoluţionar, şi chiar pentru orice intelectual, — conştient de misiunea ce-i pune pe umeri istoria, — de a „merge în popor".
Un revoluţionar, — scria P. Lavrov, — trebuie să apară în ochii ţărănimii dezbrăcat de orice vestigiu de privilegii sociale. Trebuie să vie în sînul maselor ca un muncitor, cîştigîn-du-şi viaţa prin muncă fizică. Numai aşa poate el inspira încredere şi răspîndi evanghelia revoluţionară) printre muncitorimea satelor.
— Dar cum aveţi să mergeţi voi în popor ? — întrebă deodată Vasile Giurilă : Credeţi că e destul să vă puneţi un suman în spate şi opinci în picioare ? Dar nici nu ştiţi măcar să grăiţi mai omeneşte în limba lor !
— Dar ţăranii nu sînt şovinişti ! Apoi nu se cer prea multe cunoştinţe lingvistice ca să le poţi vorbi ; şi, la urma urmei, înţeleg şi eu puţin ruseşte, — obiectă hotărît Moise Roitman : Apoi socialismul poate birui prin simpla înfrăţire a muncitorilor, fără deosebire de caracter etnic sau religie, împotriva burgheziei internaţionale. O societate nu poate fi dar clădită mai liberă şi mai fericită decît pe o temelie anaţională.
— Bine ! — răspunse atunci Giurilă — : Dar Lavrov spune că ţăranul nu trebuie să te privească ca pe un străin. Şi cum te va privi el, cînd îi schimonoseşti limba ? Şi, apoi nu te înţelege şi nici nu-1 înţelegi. Ce ? Credeţi voi că un popor e ca un sac de păpuşoi : l-ai turnat sub piatra morii istorice, şi iese făină sau păsat ? Apoi pentru ce o mie de ani Europa a fost învelită în întuneric după căderea imperiului roman ? Pentru ce a trebuit să treacă o mie de ani pînă ce s-au închegat din dărîmăturile civilizaţiei antice popoare noi, cu limbă nouă şi cu suflet nou ? Priviţi ce se petrece la noi în Basarabia : nemernicia de sus, săl-
286
21*
287
băticia de jos ! Nici o rază de lumină nu poate pătrunde în întunericul satelor din cauza stratului impermeabil pe care îl formează cultura străină a intelectualilor noştri. Şi în zadar citiţi şi discutaţi aici, revoluţia nu se poate face fără mase, iar masele nu pot urma nişte avortoni intelectuali care nu sînt în stare să le aducă lumina civilizaţiei în forma accesibilă lor.
Odată cu discuţiunile aprinse de problemele ridicate de acest fiu de popă, Vania Răutu vedea lămurit că dinaintea lui se deschideau perspective nebănuite pînă atunci.
Marii „narodnici" ruşi, — Glieb Uspenschi, Zlatovraţchi, Zasodimschi, Eliseev, poetul Necrasov, — cîntau slava ţăranului rus, predicau apropierea de el.
Dar ţăranul moldovan din Năpădeni, din Cerleni, din Ciri-peni, din Solonţi pe care-1 cunoştea el, Vania, nu era ţăranul rus. Nu numai că vorbea altă limbă decît cea rusească, nu numai că se afla pe o altă treaptă de cultură, dar avea şi altă mentalitate şi alt suflet. Cum dar s-ar fi putut apropia de acest suflet, el, Vania Răutu, care nu cunoştea nici trecutul lui şi nu văzuse pînă atunci nici o singură carte scrisă în limba lui (afară de Biblie) ? Iar din literatura lui nu cunoştea decît cîntecele auzite de le evreul Lemeş ?
La liceu, la cursul de geografie, despre români şi România el aflase doar atîta :
Principatele — Unite ale Valahiei şi Moldovei. Capitala Bucureşti ; populaţia trei milioane şi jumătate de locuitori, în majoritate români. Produce porumb, prune uscate şi vin acru...
Iar profesorul Şimanschi, mare slavofil, a încercat odată chiar să dovedească că „moldovenii" sînt slavi romanizaţi, datori deci să se întoarcă la matcă !
In afară de aceste elucubraţiuni, numai insultele şi batjocura Marincăi Scîrnăvie, veşnic exasperat împotriva „Rrro-manilor", aduceau aminte băieţilor de liceu despre originea lor !
O nouă împrejurare a lărgit încă cercul de viziune al cenaclului lui Vania Răutu, şi a aşezat pe altă temelie întrunirile lui.
Aceasta a fost cunoştinţa făcută de Vania cu „odessiţii".
După moartea lui Tosia, starea sănătăţii Smaragdei Theodorovna impusese soţilor Răutu o călătorie în străinătate. Vara aceea au petrecut-o în munţii Elveţiei.
Costea şi Maşa au fost lăsaţi în grija coanei Anica Braşevan, fostă Mesnicu, iar pe Vania, Natalia Chirilovna Voronin îl luă la Odessa, unde soţii Voronin aveau închiriată o frumoasă căsuţă pe malul Mării Negre la „Fontan", — celebra suburbie de vile a Odessei.
Natalia Chirilovna, foarte afectuoasă şi întotdeauna drăguţă cu Vania, nu-1 stingherea întru nimic. încît el aproape în fiecare zi putea merge în oraş, de care „Fontanul" era legat cu o linie de tramvai.
Vasilie Vasilievici Saharov, acum un „vechi student" cu o mustăcioară subţire şi cu o bărbuţă neagră încreţită, — a introdus pe Vania într-o lume nouă ; între altele, 1-a prezentat Verei Nicolaevna Marmarov, care, în urmă avea să aibă un rol atît de însemnat în viaţa lui Vania. Pe atuncea ea era o foarte tînăra şi delicioasă fetişcană de abia şaptesprezece ani, cu un bogat păr blond buclat, cu ochii albaştri senini şi adînci, ca lacuri de munte, şi cu un zîmbet care prin el însuşi lumina şi aducea bucuria tuturora.
Dar pentru moment un mare interes prezenta pentru Vania legătura cu fraţii Goncev, — Grişa şi Polia, — elevi ai liceului din Odessa, unde fuseseră transferaţi, după permutarea Ia Curtea de Apel din Odessa a părintelui lor, — un înalt şi integru magistrat.
Fraţii Goncev, deşi numai cu puţin mai în vîrstă decît Vania, erau mult mai avansaţi decît el în atmosfera revoluţionară.
Ei îşi puteau procura regulat publicaţiunile clandestine, şi formaseră şi dînşii un cerc la care luau parte elevii şi elevele din şcolile secundare din Odessa.
Sub direcţia Verei Nicolaevna Marmarov, — cunoscută în cercurile tineretului revoluţionar sub porecla de „tovarăşul Undina" — aveau loc aproape în fiecare sărbătoare şedinţe de „auto-instrucţie" în care se discutau atît cele citite în comun cît şi evenimentele politice la ordinea zilei.
Din pricina lui Vania a fost pusă într-o şedinţă şi problema naţională.
Bineînţeles, „odessiţii" erau cu toţii internaţionalişti şi nu recunoşteau nici o însemnătate factorului etnic.
— Barierele, pe care deosebirile naţionale le ridică între popoare — afirma Polia Goncev, — un băietan foarte lung şi foarte subţire, cu un cap cu trăsături fine care contrasta cu vocea adîncă şi puternică de bas de adolescent : Toate îngrădirile acestea, care rezultă din mulţimea de limbi, stau în ca-
288
289
lea progresului ; din ele izvorăsc conflicte şi războaie care asigură dominaţiunea exploatatorilor şi a opresorilor.
— Nu deosebirile de naţionalitate şi de limbă produc conflicte şi războaie, — obiectă cu multă vioiciune Vania : Nu s-au războit oare între ele, veacuri îndelungate, diferitele stătuleţe germane şi republici italiene, cu toată comunitatea de origină etnică şi de limbă ? Iar Franţa, cu bretonii, normanzii, provensalii, catalanii şi bascii ei, nu mai puţin formează o unitate armonioasă. Nu poate fi monotonie şi uniformitate acolo unde este viaţă. Toată bogăţia naturii izvorăşte din varietatea formaţiunilor organice. Şi civilizaţia, ca un produs armonios al omenirii, presupune, ca o condiţie neînlăturabilă, colaborarea dintre geniile atît de variate ale marilor naţiuni. Naţiunea engleză, ca şi cea franceză, germană, italiană sau spaniolă, tocmai mulţumită deosebirilor dintre ele, au fiecare, un prinos nepreţuit la tezaurul comun al civilizaţiei umane. Deznaţionalizarea unui popor îl transformă întotdeauna într-un corp inert, într-o greutate moartă care se va pune în calea propăşirii mondiale.
Vorbind, Vania parcă avea înaintea ochilor săi satele moldoveneşti oropsite din cotitura Năpădeştilor.
„Tovarăşul Undina" asculta cu multă atenţie argumentele lui Vania. De mai multe ori ea se ridicase de pe scaun, apoi iarăşi se aşezase, desfăcînd şi încheind din nou cureaua bluzei sale. La sfîrşit, ea păşi hotărît spre Vania şi-i întinse mîna cu acel gest „bun camarad", care-i era caracteristic, declarînd : — Tovarăşe Pimperlic ! (spre a se conforma normelor de „conspiraţiune", Vania fusese prezentat sub această poreclă). Chestiunea pe care o ridici mai trebuie discutată pentru ca să putem pune de acord interesele culturii naţionale cu necesităţile revoluţiei sociale.
Vania era în al şaptelea cer.
Astfel a fost hotărîtă colaborarea odessiţilor cu chişinău-ţenii, s-au stabilit mijloacele de comunicaţie şi Vera Nicolae-vna s-a angajat să asigure „adresele conspirative".
Vania Răutu a conceput imediat un plan grandios al organizării „cercurilor de auto-instruire" în toată regiunea de sud-vest, în scop de a pregăti cadrele revoluţiei.
în acest sens el şi-a primit „mandatul" din partea odessiţilor pentru Chişinău.
Cap. XVI.
„ZWEI   SEELEN WOHNEN, ACPI ! IN MEINER BRUST".
Vania se întoarse la Chişinău după sfîrşitul vacanţei, so-cotindu-se „luptător înregimentat în marea oaste a<: revoluţiei mondiale".
Şi, vîrsta de patrusprezece ani, în noua lui ipostază de „revoluţionar mondial, el vedea viaţa în altă lumină şi în altă perspectivă, de cum o văzuse băieţaşul din Năpădeni, sau ca „Puşkin" al şcoalelor din Chişinău.
De fapt însă el rămăsese tot sensibilul pupil al Irinei din Năpădeni precum şi visătorul şi expansivul „Puşkin" din Chişinău.
în gazdă la doamna Agripina Bonin, era foarte fericit pentru că avea alături de dînsul acuma pe Costea care se înscrisese în clasa pregătitoare a liceului. Vania îi sacrifica multă vreme ca să-i uşureze transplantarea din Năpădeni şi aclimatizarea în mediul şcolar. Se credea dator să fereasc'ă pe Costea de suferinţele prin care trecuse el însuşi sub oblăduirea lui Tosia.
Şi îl bucura nespus dragostea pe care o manifesta cu fiecare prilej bunducul său de frate, drăgăstos, dar îndeobşte tăcut şi puţin expansiv.
L-a dus îndată în casa Lungeştilor,1 pe care continua să o frecventeze cu toate că Saşa Lungu nu avea nici o înclinaţiune spre preocupări literare sau ştiinţifice, şi mai puţin spre cele revoluţionare.
Numai surorile lui, — mai cu seamă Tania — s-au arătat accesibile propagandei. Tania citea cu multă silinţă toată „literatura" revoluţionară pe care i-o dădea Vania, şi asculta povestirile lui, ca fermecată, cu ochii scînteietori, cu umerii ridicaţi în sus spre gîtul ei scurt, cu faţa întotdeauna aprinsă.
291
El se simţea acasă la el şi mulţumit în sînul familiei Lungu şi în intimitatea cu Costea. Dacă el ar fi urmat numai îndemnul firii sale nu s-ar fi despărţit niciodată de acest mediu.
Dar acum conştiinţa nu-i dădea răgaz. Ea nu-i mai permitea nici cele mai simple şi nevinovate plăceri. Mustrările de cuget îl chinuiau pentru orice petrecere sau distracţiune pe care şi le îngăduia.
Discursurile lui Porfirie Nicolaevici Manin, — în lumina învăţăturilor lui, Lavrov, Dobroliubov şi Mihailovschi — ,îl în-cărcau personal şi direct cu răspundere pentru generaţiile de boieri asupritori şi împilatori din Năpădeni. El nu putea dar găsi echilibrul sufletesc, nu putea fi împăcat cu sine însuşi, dacă nu ispăşea păcatele strămoşilor prin jertfa de sine, sfărîmînd orice solidaritate cu „clasa împilitatorilor", din care ieşise.
Vania Răutu, cu firea lui entuziastă, biruindu-şi dar dis-poziţiunile pentru o viaţă tihnită în sfera preocupărilor pur ştiinţifice şi literare, păşi cu hotărîre pe calea pe care îl mîna „conştiinţa bolnavă" de „pocăit".
La prima întîlnire a prietenilor, care a avut loc la Moise Roitman, Vania comunică propunerile odessiţilor şi făcu apel la conştiinţa lor de „proletari intelectuali".
Privind în jurul lui, el avu impresia că declama celebra poemă de Turghenev, evocarea imperativului de conştiinţă revoluţionară ;
— Văd o imensă clădire. în faţada ei e deschisă o portiţă îngustă. Dincolo, întuneric intens. Pe prag sta o tînăra copilă. Din adîncimile întunericului suflă o voce glacială şi înceată : „Ştii tu, care vrai să treci peste acest prag, ce te aşteaptă ? — „Ştiu !" răspunde copila. „Frigul, foamea, ura, dispreţul şi hula, închisoarea, suferinţa poate şi moartea ? — Ştiu. Sînt gata. — Şi din partea părinţilor şi prietenilor de ieri ? — Ştiu ! şi din partea lor. — Eşti gata şi la crimă ?" Copila îşi plecă smerit capul : — Sînt gata chiar pentru crimă !" După o clipă de tăcere răsună din nou vocea surdă : „Intră !" Copila trece acest prag şi un văl gros cade în urma ei...
Vania, adînc emoţionat, puse prietenilor săi întrebarea :
— Sînteţi gata să suferiţi ura şi prigonirea ? Să vă jertfiţi viaţa ? Sînteţi gata şi pentru crimă ?
A urmat un moment de tăcere. Apoi, palizi, copiii au răspuns cu toţi, ba chiar „egoistul" Ion Prestea, mai hotărît decît ceilalţi :
292
— Sîntem gata !!
Astfel a fost constituită la Chişinău prima celulă revoluţionară din care făceau parte, alături de cuconaşul din Năpădeni Vania Răutu, „jidanul" Moise Roitman, „ţăranii" Ion Prestea şi Nicolae Pătraşcu, şi „teologii" Vasile Giurilă şi Andrei Găină.
în curînd funcţionau la Chişinău nu mai puţin de şaptesprezece celule din care făceau parte elevii din seminar, din şcoala reală, din liceul de fete şi cîţiva gimnazişti, mai cu seamă dintre elevii evrei.
Creator a şaptesprezece focare de viitori eroi ai revoluţiei mondiale, Vania Răutu se repezi în cele dintîi două zile de sărbători consecutive, la Odessa, să-şi comunice triumful Verei Nicolaevna Marmarov.
Acolo, la gazda „conspirativă", el dete peste un tînăr păros, sumbru şi tăcut, care fierbea ceva pe o lampă de spirt şi se uita chiorîş la Vania, frecîndu-şi cu dosul mînii vîrful nasului.
— Aş vrea să pot vedea pe Vera Nicolaevna Marmarov, — îi declară timid Vania.
Părosul îl privi cu ostilitate, scuipă cu dispreţ în lături pe jos, şi-i răspunse :
— N-o cunosc.
Vania a rămas cu gura căscată :
— Cum n-o cunoşti ? Am fost împreună la Polia Goncev şi dînsa m-a prezentat, — eu sînt Vania Răutu, membru în comitetul cercurilor de auto-instrucţie din Chişinău.
Părosul scuipă cu un dispreţ superlativ şi, dîndu-şi cu putere o lovitură cu dosul mînii în nas, se oţărî :
— Nu cunosc nici pe Polia al dumitale, dracu' ştie cum îl cheamă, nici pe Vania ducă-se pe pustiu, de unde o fi, nici cercul de idioţi care te-a putut alege în vreun comitet. înţelegi ?
— Dar îmi spuneaţi cu toţii Pimperlic.
Pe tovarăşul Pimperlic îl cunosc : şi-mi pare rău că nu ştie abecedarul conspiraţiunii... Vania înţelese, în sfîrşit !
Aş vrea să văd pe tovarăşul Undina, — spuse el ruşinat.
— Am să-i comunic ! La ora unsprezece şi douăzeci şi cinci vei avea răspunsul în faţa vitrinei magazinului Toinet din strada Richelieu. Cît e ceasul la dumneata ? Eu sînt Marat.
293
Cu mult înainte de ora fixată Vania se plimba nervos pe lîngă magazinul de mobile din strada Richelieu, privindu-şi ceasul la fiecare două minute şi pîndind în toate părţile apariţia nădăjduită a Verei Nicolaevna.
Fix la momentul stabilit îl zări pe „Marat" şi se aruncă radios spre dînsul.
Dar-părosul şi sumbrul conspirator se strîmbă asa de feroce la dînsul, parcă gata să-1 înghită, — încît bietul „tovarăş Pimperlic" încremeni pe loc.
—   In faţa vitrinei ! — îi şueră fioros Maratul conspirativ şi trecu înainte.
Vania, simţindu-se ca un cîine bătut, se postă umil „în faţa vitrinei".
Peste cîteva clipe i se alătură şi conspirativul, făcîndu-se că admiră mobilele expuse, — şi-i furişă în mînă un bileţel :
— Conspiraţia e prima datorie a revoluţionarului, — îi şopti dînsul, clocotind.
Vania citi bileţelul : „Ora patru jumătate ; Bulevardul Nicolae, pe bancă lîngă statuia Ecaterinei".
îmbujorată de adierea vîntului marin de toamnă, sub căciulită ei de astrahan negru care nu-i putea stăpîni buclele blonde, strîngîndu-şi bărbia în gulerul tot de astrahan al paltona-şului care-i învelea silueta feciorelnică, — tovarăşul Undina salută cu gravitate pe tovarăşul Pimperlic.
Sub cerul senin, razele soarelui de apus se resfrîngeau pe tot întinsul mării sclipitoare.
Rezemaţi de balustradă, cu faţa spre nesfîrşirea undelor verzi scînteietoare şi înspumate, conspiratorii discutau problemele de organizare ale „cercurilor de auto-instrucţie".
Raportul tovarăşului Pimperlic aprobat, planul de expansiune în celelalte centre şcolare stabilit, — tovarăşul Undina întrebă :
— Ai citit pe Karl Marx, tovarăşe Pimperlic ? — şi ochii albaştri, mai adînci ca marea şi mai sinceri ca cerul, îl priveau cu gravitate.
Tovarăşul Pimperlic, de ruşine, se făcu mai roş ca macul şi abia putu bolborosi :
— Nu l-am citit încă, Vera Nicolaevna. Mă tem că nu-1 voi putea încă înţelege.
— N-ai studiat încă economia politică ?
Vania lăsă în jos capul în tăcere, strîngîndu-şi mîiniie la piept.
— Cîţi ani ai ? — îl întrebă severul tovarăş Undina.
— Aproape... cincisprezece, — îngăimă vinovat interogatul.
— Pentru Capital, e încă prea devreme, — hotărî încercatul tovarăş Undina, de pe piedestalul celor şaptesprezece ani : Dar cel puţin Manifestul Comunist trebuie să-1 citeşti. Ţi-1 voi procura eu. Numai atunci vei şti pentru ce ne jertfim noi...
Globul inflamat al soarelui se scufunda în abisul mării, aprinzînd mii de făclii roşii printre încreţiturile întunecate, cu panaşele lor albe.
Vania, ridicat deasupra lutului pămîntesc, transfigurat de fericire negrăită, prindea în adîncimea ochilor albaştri reflexul flăcărilor solare...
Pojarul mistic aprins în sufletul lui Vania Răutu de acest reflex nu a mai fost stins.
Dar lutul pămîntesc îl trăgea în jos.
Acum şi mai mult el simţea mustrări de cuget şi vedea o scădere morală în fiecare ceas de veselie nevinovată petrecut în sînul familiei Lungu.
Mai cu seamă dacă îl ispitea cu o prăjitură incorigibila Tania, — care avea darul să prefacă pe ferocele revoluţionar în copil sentimental şi blajin prin nişte mijloace ridicol de simple : cu o furculiţă băgată în buzunar pe care Vania pe neaşteptate o găsea acolo în mijlocul unei conferinţe, cu un ghem de lînă roşie aninat la spate, care stîrnea ilaritatea obştească, sau cu schimonosiri şi pastişări de gesturi şi de cuvinte ale membrilor cenaclului.
în iarna aceasta Vania s-a simţit însă de o scădere şi mai gravă.
Pentru petrecerea în clasa a cincea, lorgu Răutu dăruise lui Vania de ziua lui un ceas de aur, un superb „Patek" cu repetiţie, care la presiune vestea ora în sunete armonioase, făr,ă să te mai uiţi la cadran.
Vania era grozav de mîndru de acest „Patek cu certificatul fabricantului", — cum nu-1 aveau nici profesorii. El
294
295
mereu îl scotea din buzunar, la curs şi în stradă, şi nu se mulţumea să vadă ceasul, dar îl făcea să şi bată ora, — mai ales dacă cineva o putea auzi.
în subsolul unei case dărăpănate din strada Mihailovsca se găsea o mică papetărie, cu accesul direct din stradă prin cîteva trepte de piatră, roase de vreme.
în această papetărie, condusă de o femeie fără vîrstă, palidă şi extrem de slabă, Vania obişnuia să se aprovizioneze cu caiete, creioane şi peniţe, primit fiind întotdeauna cu atenţie deosebită ca un „client serios".
Intrînd în prăvălie într-o zi, Vania după ce-şi făcu „Patekul" să bată ora, observă pe patroană plîngînd cu hohote, cu capul rezemat de tejghea. La intrarea muşteriului, ea îşi vîrî batista în gură şi numai umerii i se cutremurau ; nemişcată, cu ochii încercuiţi de dungile roşii ale genelor inflamate, ea parcă privea în abis, şi nici nu vedea pe Vania.
— Ce s-a întîmplat ? De ce plîngi ? — întrebă Vania, bă-gîndu-şi stingher „Patekul" în buzunar.
Era o vulgară şi jalnică poveste a micilor mizerii.
Soţie de funcţionar bătrîn şi paralizat, a cărui pensie nu era îndestulătoare pentru a întreţine o familie cu doi copii în şcoală, biata femeie se zbătea cu micul ei comerţ, să îngrijească pe bolnav şi să dea învăţătură copiilor ; o poliţă de două sute de ruble protestată şi investită cu formula executorie ameninţa cu ruina desăvîrşita, cu soţul lăsat pradă boalei cumplite, cu copiii aruncaţi în stradă...
Vania se simţi ca trezită dintr-un vis fascinant şi urît Cu mîni tremurătoare el descheie mantaua cu bumbi de
argint, scoase ceasul din buzunar, îl aruncă cu lanţ cu tot pe
tejghea şi fugi spunînd doar în treacăt :
— Luaţi ! Costă de trei ori mai mult...
El văzu numai abisul ochilor negri înspăimîntaţi de bucurie şi două braţe scheletice aruncate în lături.
Peste puţin timp doamna Bonin observă dispariţia ceasului. Dar toate investigaţiunile şi insistenţele ei au fost zadarnice. Vania tăcea.
Astfel Agripina Ivanovna a fost silită să scrie la Năpădeni.
O scrisoare, foarte acidă, a Smaragdei Theodorovna, 1-a făcut să plîngă, dar nu i-a descleştat gura.
Pe la papetăria din strada Mihailovsca, Vama nu a mai
dSt' Cu mult mai tîrziu Iorgu Răutu a reuşit să răscumpere ceasul din amanet şi avu generozitatea sa-1 restituie lui Vania.
296
Cap. XVII.
PAVLUŞA BRAŞEVAN
La Năpădeni îl aşteptau pe Vania Răutu noi încercări.
Smaragda Theodorovna la vîrsta de aproape treizeci şi cinci de ani, cu silueta îngreuiată, cu trăsături aspre şi cu privirea severă, se cristalizase desăvîrşit ca matroană temută a societăţii judeţene.
Ea părea resemnată, după pierderea lui Tosia, şi cu atît mai mult se consacra îngrijirilor pentru Maşa, — la opt ani o fetiţă care promitea mult ca frumuseţe, o fire ascunsă şi insinuantă, apăsată de o dragoste geloasă şi intolerantă.
Pentru Vania Răutu a fost o surpriză de a găsi instalat în camera lui pe Pavluşa Braşevan, invitat anume de Smaragda Theodorovna, cu nădejdea influenţei bune din partea lui asupra lui Vania.
Influenţa exercitată de Pavluşa, din nenorocire, se îndrepta cu totul în altă direcţie decît cea dorită de Smaragda Theodorovna.
Pavluşa Braşevan, acum un tînăr „domn" cu pretenţii la eleganţă, era foarte popular în mediul cucoanelor bătrîne, ca băiat cuminte şi serviabil, cu idei sănătoase şi maniere bune ; iar în acel al duduilor tinere — pentru înfăţişarea lui plăcută,' cu toată culoarea măslinie a feţii.
La pragul celor douăzeci de ani, cu mustaţa mică ce-i umbrea buza, şi cu mari ochi negri, dînsul era şi un profesional
răpitor de inimi în sînul tineretului feminin din domesticitate_
avînd şi multe aventuri printre femeile şi fetele din sat.
Din prima zi el începu să-şi bată joc de „candoarea de porumbiţă" a lui Vania.
Amintirile lui Vania au rămas apăsate din copilărie de o icoană urîtă.
298
La şase ani, după măritişul Irinei, îngrijea de el bona Mina, sub înalta directivă a Margaretei Jozefovna.
Aceasta din urmă nu găsea necesar să se jeneze prea mult faţă de „un copil care nu înţelege încă nimic", şi adesea parcă găsea o deosebită plăcere să nu-şi dosească faţă de Vania detaliile de toaletă. Inconştientă, sau poate şi perversitate de femeie nesocotită de bărbaţi, — ea se plimba de multe ori prin camera lui Vania numai într-o cămăşuţă scurtă, care la orice aplecare sau gest mai viu, dezvelea peisagiile dezolante ale anatomiei ei de cărnuri veştede.
Vania în aceste ocaziuni era totdeauna prins de un dezgust violent, dar şi de o neînţeleasă surescitare.
Ii era scîrbă şi, în acelaşi timp, nu se putea stăpîni să nu urmărească evoluţiunile Margaretei Jozefovna, la pînda noilor revelaţiuni.
Vania Răutu, — crescut de mama Irina care nici ea nu făcea multe fasoane faţă de el, trăit în mijlocul copiilor de ţărani care nu cunoşteau nici îmbrăcăminte complicată nici nu se fereau să se scalde băieţi şi fete împreună, — nu era un copil de o „inocenţă" cristalină, pentru care să fi existat vreun mister feminin impenetrabil.
De altfel, în mediul rustic, în raporturile simple de la ţară, ca şi în traiul printre animale domestice, el nu avea nevoie de iniţiere specială în ce priveşte procesul vieţii.
Dar faţă de Irina, faţă de Ilenuţa şi în urmă faţă de prietenele sale eleve ale liceului din Chişinău sau Odessa, el niciodată nu se simţea stingherit sau tulburat de contactul feminin. Char episodul romantic cu Aniuta Burlacu fusese cu desăvîrşire străin de senzaţiuni impure.
Reminiscenţa peisajelor sahariene dezvelite de Margareta Jozefovna rămînea un fapt izolat, fără nici o legătură cu celelalte raporturi ale lui faţă de sexul frumos.
Amintirea lor îi provoca numai un sentiment de aversiune, ca aspectul unei tumori urîte.
Lui Pavluşa Braşevan parcă i-ar fi făcut plăcere să atragă atenţiunea lui Vania asupra detaliilor de anatomie feminină şi să-1 lumineze asupra proceselor fiziologice.
Vania se simţea îngrozit şi revoltat de aceste indiscreţi-uni, dar, în acelaş timp, începu să-şi dea seama că şi femeile au picioare sub clopotul fustei, căuta să surprindă dezvelirea gleznei sau pulpei la o mişcare mai vie, şi să urmărească curbele siluetei şi contururile tăinuite ale sinilor feminini.
299
Intr-o noapte însă pedagogia lui Pavluşa Braşevan a întrecut măsura.
Prin domesticitatea Năpădenilor se găsea pe atunci şi Pe-laghia, — o fată de vreo optsprezece ani, foarte voinică, cu forme sculpturale, deşi figura îi era foarte oarecare, cu trăsături banale şi cu o carnaţie spălăcită.
Nu era greu de ghicit pentru Vania că Pavluşa Braşevan o urmărea cu asiduităţile lui şi că fata nu rămînea insensibilă faţă de acest cuconaş întreprinzător.
în acea zi Pavluşa prevenise pe Vania de cu seară că Pe-laghia va veni în camera lor :
— înţelegi ? — îi spuse el. Ea doarme în subsol cu celelalte slugi şi sub paza cerberului de Margareta Jozefovna care crapă de ciudă că nici un bărbat nu vrea să se uite Ia ea, şi mănîncă de vii pe toate fetele drăguţe. Pelaghia vrea să se furişeze aici. Dar nu ştiu ce să fac cu tine ? Pentru prima oară are să-i fie ruşine ; apoi nici mie nu-mi place să bîjbîi prin întuneric, Are un corp aşa de frumos ! Şi ar fi bine să stai dincolo de uşă, pentru mai multă siguranţă... Vania îngheţă.
Noaptea aceea a fost o noapte de coşmar ; tremura fără. să poată adormi o clipă, astupîndu-şi urechile şi totuşi ascul-tînd şoapte şi mişcările de după uşă.
După ce Pelaghia, acoperindu-şi faţa cu cotul, s-a strecurat ca o umbră pe lîngă el spre seară, Vania intrînd în cameră, nu mai putea suferi nici aspectul patului lui Pavluşa, nici, mai cu seamă, mirosul care infesta aerul, cu toată fereasra deschisă.
Pavluşa Braşevan i-a otrăvit astfel lui Vania toată vara aceea. El se simţea vinovat faţă de părinţi ca tăinuitor al unor porniri urîte şi dezonorante ; dar în situaţia lui în familie nu putea destăinui nimănui amărăciunea sa. Nici măcar cu mama Irina şi Ilenuţa el nu putea avea în această privinţă aceleaşi raporturi calde şi deschise ca în trecut.
în întîlnirile lui cu tovarăşii din sat, limbajul lor adesea crud, — în care el înainte nu vedea decît denumirile populare, de la sine înţelese, ale lucrurilor banale şi cunoscute, — acuma, prin asociaţie de idei, îl irita şi-1 tulbura.
Şi totul parcă era învălit în reminiscenţa revelaţiunilor obscene de altădată ale Margaretei Jozefovna.
La Chişinău, din fericire, scufundat în atmosfera altor preocupări şi interese, Vania se emancipa de obsesiunea deprimantă provocată de contactul cu Pavluşa Braşevan.
Sub aripa Ecaterinei Matveevna Lungu, în viaţa aceea de familie tihnită şi plină de afecţiune, el putea relua contactul atît cu prietenele de la liceu, cît mai cu seamă cu Tania Lungu, precum şi cu „tovarăşul Undina" din Odessa, fără ca sugesti-unile lui Pavluşa Braşevan să tulbure aceste raporturi.
La doamna Bonin a găsit în Petea Stan un preţios ajutor în această fază de activitate intensă, în care el nu mai putea da multă atenţiune studiilor de liceu.
Cu un devotament care se ridica pînă la eroism, Petea pregătea, pentru prietenul său, toate lucrările scrise.
Nu mai puţin Vania a găsit sprijin în idealismul romantic al camaradului său.
Acesta, deşi nu scria versuri, poetiza toate fetele, şi printre toate alegea una pe care o încununa ca pe regina inimii sale ; o înzestra cu toate virtuţile şi cu toate darurile imaginabile, intelectuale şi trupeşti ; în adoraţiunea lui, — religioasă în sensul adevărat al cuvîntului, — era gata să se jertfească la un singur gest al zînii visurilor sale.
Dar era deajuns manifestarea vreunei slăbiciuni trupeşti, cel mai uşor vestigiu, de pildă, de tulburare a digestiunii, la aceea ce trebuia să fie o fiinţă eteree şi imaculată, — pentru ca Petea să fie aruncat în bezna deznădejdii şi să se dărîme implacabil piedestalul zînei.
îi;, contactul cu un astfel de suflet, sugestiunile lui Pavluşa Braşevan se risipeau ca fumul.
301
22
în anul acesta Vania, cu multă trudă, a reuşit, în sfîrşit, să pună mîna, prin contrabandă, pe o bună gramatică românească şi între altele pe un volum de Doine şi lăcrămioare de Vasile Alecsandri, — prima carte românească tipărită ce-i căzuse în mînă !
La studiul mai serios al limbii româneşti literare, care astfel putea fi început, au luat de îndată parte şi moldovenii din „cercurile de auto-instrucţie", şi, mai cu seamă, seminariştii.
Şi, de atunci, dînşii au prins şi obiceiul de a vorbi româneşte între ei, cînd nu erau de faţă elemente străine.
Dar în curînd evenimentele grave au îndreptat atenţiunea revoluţionarilor noştri în altă direcţie.
Lupta partidului „Narodnaia Volia" („Voinţa poporului") împotriva ţarismului lua forme tot mai violente.
După asasinatele diferiţilor demnitari ai statului, a urmat o serie de atentate împotriva împăratului Alexandru al II-lea.
Atmosfera în toată împărăţia era încărcată cu electricitate în prevederea catastrofei iminente.
Chiar în societatea somnolentă a Basarabiei se observa oarecare agitaţie şi aşteptare.
Iar „celulele" lui Vania Răutu trăiau într-o efervescenţă continuă ; toţi se credeau părtaşi la acţiune şi aşteptau ceasul suprem cînd vor fi chemaţi la fapte eroice.
Vania circula mereu între Chişinău şi Odessa, unde se formase un „Comitet central al cercurilor de auto-instrucţie din sud-vest", din care făcea parte şi el, şi care reuşise să grupeze treisprezece licee şi vreo şase şcoli secundare din regiune.
Moralul tineretului şcolar era foarte ridicat. Iar la Chişinău, mai cu seamă după trecerea pe acolo a Verei Nicolaevna Marmarov invitată de Vania Răutu, oricine din cei optzeci de membri ai „celulelor" era gata să-şi dea viaţa la ordinul „comitetului executiv" al partidului „Narodnaia Volia" în care se pretindeau înregimentaţi.
Cu acest prilej a intrat cu trup şi suflet în acţiune şi Petea Stan, care pînă atunci nu venea în contact cu „celulele" decît din admiraţiune pentru Vania.
Petea şi-a fixat definitiv obiectul de adoraţiune.
Deşi nu văzuse pe Vera Nicolaevna decît o singură dată în scurta lui viaţă, el i-a închinat toată fiinţa lui cristalină de idealist ireductibil şi a rămas credincios cultului ei pînă la moartea care în curînd 1-a secerat.
302
Manifestul comunist de Karl Marx şi Fr. Engels, cu stilul său lapidar, în care fiece cuvînt părea tăiat în granit, cu nesfîrşitele lui perspective istorice, cu patosul ideologiei sale — stăpînea sufletele întregului tineret.
Dar Vania îşi punea îngrijat întrebarea dacă îl poate acorda cu „ţărăniile" sale basarabene ?
In aceste condiţiuni i-a fost foarte greu lui Vania să plece în anul acesta în vacanţă la Năpădeni, să apară din nou în situaţia de copil ţinut sub o disciplină severă.
Agitat, el căuta să-şi potolească nervii în sporturi, ca vî-nătoarea şi călăria, şi se ducea adesea la Oniţcani în vizită la Natalia Chirilovna Voronin, singura din cercul cunoştinţelor de familie pentru care Vania avea oarecare simpatie.
Natalia Chirilovna şi la patruzeci şi cinci de ani se menţinea vioaie şi cu mult interes pentru viaţă.
Carnaţiunea ei blondă îşi păstra încă toată frescheţea ; părul nu pierduse nimic din lustrul tinereţii ; cu agilitatea mişcărilor ei, cu toată silueta ei impozantă, ea părea acum mai tînără decît „mătuşica" Snaragda Theodorovna.
Nataliţa arăta întotdeauna multă afecţiune lui Vania, pe care îl cunoştea de la naştere şi a cărui evoluţie o urmărea cu interes.
Ea însăşi fiind refractară faţă de normele moralei judeţene, — vecinica răzvrătire a lui Vania îi inspira toată simpatia. Cu drag discuta ea cu dînsul toate „materiile înalte" deşi nu prea lua în serios revoluţionarismul fugosului adolescent şi nu-şi ascundea slăbiciunea pentru plăcerile şi bucuriile vieţii.
— Ta-ta-ta-ta-ta ! — îl întrerupea ea pe Vania. Trebuie să ştii, dragul meu, să-ţi trăieşti viaţa. De cînd e lumea au fost stăpîni şi supuşi, bogaţi şi săraci, privilegiaţi şi dezmoşteniţi. Iţi otrăveşti numai sîngele degeaba, dacă încerci să ţîn-drepţi lumea. Dar pentru toţi luminează soarele, pentru toţi înverzeşte pădurea şi înfloreşte cîmpia, pentru toţi apele murmură şi răcoresc văzduhul, în care răsună cîntecul păsărelelor, şi pentru toţi — auzi Vania, aceasta-i esenţialul, — pentru toţi există dragostea. Ia să-mi spui mai bine, eşti îndrăgostit ? Ai iubit vreodată o fată drăguţă ?
Domnul Voronin, care acuma trebuia să fie purtat în fotoliu pe rotiţe, zîmbea melancolic la zburdălniciile vecinie tinerei Nataliţa, şi atleticul căpitan Varnavin, care la treizeci şi
303
22*
în anul acesta Vania, cu multă trudă, a reuşit, în sfîrşit, să pună mîna, prin contrabandă, pe o bună gramatică românească şi între altele pe un volum de Doine şi lăcrămioare de Vasile Alecsandri, — prima carte românească tipărită ce-i căzuse în mînă !
La studiul mai serios al limbii româneşti literare, care astfel putea fi început, au luat de îndată parte şi moldovenii din „cercurile de auto-instrucţie", şi, mai cu seamă, seminariştii.
Şi, de atunci, dînşii au prins şi obiceiul de a vorbi româneşte între ei, cînd nu erau de faţă elemente străine.
Dar în curînd evenimentele grave au îndreptat atenţiunea revoluţionarilor noştri în altă direcţie.
Lupta partidului „Narodnaia Volia" („Voinţa poporului") împotriva ţarismului lua forme tot mai violente.
După asasinatele diferiţilor demnitari ai statului, a urmat o serie de atentate împotriva împăratului Alexandru al II-lea.
Atmosfera în toată împărăţia era încărcată cu electricitate în prevederea catastrofei iminente.
Chiar în societatea somnolentă a Basarabiei se observa oarecare agitaţie şi aşteptare.
Iar „celulele" lui Vania Răutu trăiau într-o efervescenţă continuă ; toţi se credeau părtaşi la acţiune şi aşteptau ceasul suprem cînd vor fi chemaţi la fapte eroice.
Vania circula mereu între Chişinău şi Odessa, unde se formase un „Comitet central al cercurilor de auto-instrucţie din sud-vest", din care făcea parte şi el, şi care reuşise să grupeze treisprezece licee şi vreo şase şcoli secundare din regiune.
Moralul tineretului şcolar era foarte ridicat. Iar la Chişinău, mai cu seamă după trecerea pe acolo a Verei Nicolaevna Marmarov invitată de Vania Răutu, oricine din cei optzeci de membri ai „celulelor" era gata să-şi dea viaţa la ordinul „comitetului executiv" al partidului „Narodnaia Volia" în care se pretindeau înregimentaţi.
Cu acest prilej a intrat cu trup şi suflet în acţiune şi Petea Stan, care pînă atunci nu venea în contact cu „celulele" decît din admiraţiune pentru Vania.
Petea şi-a fixat definitiv obiectul de adoraţiune.
Deşi nu văzuse pe Vera Nicolaevna decît o singură dată în scurta lui viaţă, el i-a închinat toată fiinţa lui cristalină de idealist ireductibil şi a rămas credincios cultului ei pînă la moartea care în curînd 1-a secerat.
302
Manifestul comunist de Karl Marx şi Fr. Engels, cu stilul său lapidar, în care fiece cuvînt părea tăiat în granit, cu nesfîrşitele lui perspective istorice, cu patosul ideologiei sale — stăpînea sufletele întregului tineret.
Dar Vania îşi punea îngrijat întrebarea dacă îl poate acorda cu „ţărăniile" sale basarabene ?
în aceste condiţiuni i-a fost foarte greu lui Vania să plece în anul acesta în vacanţă la Năpădeni, să apară din nou în situaţia de copil ţinut sub o disciplină severă.
Agitat, el căuta să-şi potolească nervii în sporturi, ca vî-nătoarea şi călăria, şi se ducea adesea la Oniţcani în vizită la Natalia Chirilovna Voronin, singura din cercul cunoştinţelor de familie pentru care Vania avea oarecare simpatie.
Natalia Chirilovna şi la patruzeci şi cinci de ani se menţinea vioaie şi cu mult interes pentru viaţă.
Carnaţiunea ei blondă îşi păstra încă toată frescheţea ; părul nu pierduse nimic din lustrul tinereţii ; cu agilitatea mişcărilor ei, cu toată silueta ei impozantă, ea părea acum mai tînăra decît „mătuşica" Snaragda Theodorovna.
Nataliţa arăta întotdeauna multă afecţiune lui Vania, pe care îl cunoştea de la naştere şi a cărui evoluţie o urmărea cu. interes.
Ea însăşi fiind refractară faţă de normele moralei judeţene, — vecinica răzvrătire a lui Vania îi inspira toată simpatia. Cu drag discuta ea cu dînsul toate „materiile înalte" deşi nu prea lua în serios revoluţionarismul fugosului adolescent şi nu-şi ascundea slăbiciunea pentru plăcerile şi bucuriile vieţii.
— Ta-ta-ta-ta-ta ! — îl întrerupea ea pe Vania. Trebuie să ştii, dragul meu, să-ţi trăieşti viaţa. De cînd e lumea au fost stăpîni şi supuşi, bogaţi şi săraci, privilegiaţi şi dezmoşteniţi, îţi otrăveşti numai sîngele degeaba, dacă încerci să îndrepţi lumea. Dar pentru toţi luminează soarele, pentru toţi , înverzeşte pădurea şi înfloreşte cîmpia, pentru toţi apele murmură şi răcoresc văzduhul, în care răsună cîntecul păsărelelor, şi pentru toţi — auzi Vania, aceasta-i esenţialul, — pentru toţi există dragostea. Ia să-mi spui mai bine, eşti îndrăgostit ? Ai iubit vreodată o fată drăguţă ?
Domnul Voronin, care acuma trebuia să fie purtat în fotoliu pe rotiţe, zîmbea melancolic la zburdălniciile vecinie tinerei Nataliţa, şi atleticul căpitan Varnavin, care la treizeci şi
303
22*
cinci de ani părea prea puţin schimbat faţă de sublocotenentul adolescent pe care l-am cunoscut, aproba, prin toate fibrele uriaşului său corp, teoriile Nataliţii.
La întrebările indiscrete ale Nataliei Chirilovna, Vania tulburat şi înroşit nu îndrăznea să dea nici un răspuns.
— Bun, bun ! Să fim discreţi ! Ia spune, îţi place dansul ? Ştii să dansezi valsul ? — îl întrebă atunci ea.
— Nu ştiu, n-am dansat niciodată, — îi răspunse Vania ; n-am avut vreme.
— Ha-ha-ha-ha ! — izbucni în hohote Natalia Chirilovna : dar atunci nu cunoşti una din bucuriile vieţii, cînd te confunzi în ritmul muzicii cu o fată drăguţă, strînsă la piept, care trăieşte acelaş fior cu tine, în armonia muzicii. Ce sînt grecii şi romanii voştri, şi toate logaritmele voastre, în comparaţie cu aceasta ! Dar nu se poate ! Trebuie să te învăţ eu valsul ! Serghei Siminonovici, — se adresă ea deodată către căpitanul Varnavin : ia să ne cînţi nouă la pian vreun vals frumos.
Şi ea începu să cînte în tact : „Tra-la-la, Tra-la-la", silind pe Vania s-o ţie de talie şi învîrtindu-1 într-un vals fur-tunatec.
Talia ei planturoasă, curbele bogate ale torsului în contactul strîns cu pieptul lui Vania, vîrtejul dansului, şi muzica plină de langoare şi voluptate au tulburat pe Vania ; şi, după cîteva tururi, parcă-i venea ameţeală, sîngele i se urcase la cap, ochii i se tulburaseră... el se opri brusc în loc, nemaiputînd face nici un pas.
Natalia Chirilovna îl privi curioasă, drept în ochi, şi apoi se revărsă în triluri de rîs :
— Ha-ha-ha-ha ! Tiens, tiens, tiens ! — şi apucîndu-1 de nas îi şopti : c'est trop tot encore pour vous, mon petit ! — şi, dîndu-i o uşoară palmă peste obraz, îi porunci : Hai ! Paşol !
Vania aştepta să se deschidă sînul pămîntului şi să-1 înghită...
Acasă, Vania Răutu găsi în vara aceasta o atmosferă încordată.
Curtea se afla în conflict violent cu satele de pe moşie pentru dreptul de pescuit în iazul cel mare de la Ciripeni.
Prin aplicarea reformei agrare, proprietatea asupra iazului fusese lăsată stăpînului moşiei, dar şi foştilor clăcaşi le fusese recunoscut dreptul de folosinţă după „obiceiul locului".
De aci cearta : Smaragda Theodorovna interpreta această clauză astfel, încît nu admitea pentru ţărani dreptul de a adăpa vitele la iaz.
în casa lui Dumitru Morariu, membru în zemstvă, Vania a asistat la multe consfătuiri între săteni, şi simţea că aceştia nădăjduiau un sprijin din partea lui. Chiar Ilenuţa, — foarte crescută, cu liniile formate, sprintenă ca o lamă de oţel, cu coroana de păr blond îmbrobodită în jurul capului, îl privea cu aşteptare.
Acum ea se purta ca „fată mare", foarte rezervată, şi nu-şi permitea familiarităţile de altădată. Dar Vania, la privirea ei, se simţi sub imboldul uneia din acele chemări cărora, — împotriva fondului blajin şi paşnic al firii sale, — el niciodată nu putea rezista.
Seara, găsind în cerdac pe lorgu Răutut singur, aborda cu hotărîre subiectul :
— Tată, de ce nu laşi pe oameni să prindă peşte în iaz ? Ştii foarte bine că ei totdeauna au prins peşte. Şi pentru ei aceasta înseamnă foarte jnult, dar pe. ' ru mata ca şi nimic, — căci pentru folosinţa curţii este destul.
— Măi băiete, spun drept, n-are fi mare treabă, dar aşa se zice că este lege. Cînd era boierescu, ei prindeau peşte, dar
305
amu, după au luat două părţi din moşie aproape pe degeaba,. M de ce să se mai lăcomească şi la peştele din iaz ? S în momentul' acesta intră în ceardac şi Smaragda Theodo- ■ rovna, care auzise ultimele cuvinte ale lui Iorgu Răutu. Cu I voiciune se îndreptă ea către Vania : fl
— Ai fi bucuros să ne şi dezbraci pentru ţărănoii tăi. Tu îi ■ stîrneşti de nu se mai pot sătura. Nici la muncă nu ies, nici W datoriile nu-şi plătesc. îşi lasă vitele în lanuri. Ştiu ei că au î un ocrotitor în tine, şi că Egor Stepanovici îi slab şi se ia *. după tine. Dar să prindă peşte din iaz nu le dau voie. Să nu i am eu măcar o bucăţică de peşte în post ? Nu cumva să mă- ' nînc de frupt şi în Vinerea Mare, cum faci tu ? De cînd ai venit     \ I nici n-ai călcat o dată în biserică ! Te-ai fi nemţit, sau jidovit, ' sau ţigănit, dar numai creştin nu mai eşti. încaltea să mă laşi să-mi ţin posturile, aşa cum a lăsat Dumnezeu, şi apoi trebuie
să rămîie ceva din munca noastră, cel puţin pentru Costea şi Maşa, iar tu să faci cu a tău, cînd a fi a tău, cum ţ-a fi pofta, — să dăruieşti toate la scîrnăvii cum ţi-ai dăruit ceasu. Amu stă- ' pîni sîntem încă noi.
Vania simţea că a venit momentul conflictului care se pregătea de multă vreme.
— Aceasta înseamnă că eşti creştină ? A fi creştină înseamnă a mînca în post mult curechi murat şi mult peşte ?
— N-ai să mă înveţi tu ce înseamnă să fii creştin. Tu care ai uitat cum se face o cruce, şi n-ai prieteni mai buni decît toţi jidanii şi ţiganii.
— Atunci îmi dai voie să-ţi spun mamă, — răspunse Vania pasionat şi tremurînd de emoţie : dă-mi voie să-ţi spun că nu eşti creştină. Te duci la biserică, arzi tămîie, posteşti şi crezi că Dumnezeu îţi ascultă blăstămurile. N-ai alt gînd decît să agoniseşti cît mai multă avere. Şi ce a spus Cristos în această privinţă ? Judeci cu asprime orice slăbiciune şi uiţi cum judeca Cristos pe femeia vinovată. Ai ajuns spaima lumii ! Şi pe mine pentru ce mă chinuieşti din copilărie ? Ce vină ţi-am purtat eu de cînd eram încă un copil nevolnic ? Şi am auzit, cum a auzit şi tata, cum mi-ai urat moartea ! Eşti mamă, eşti creş- ; tină ? Şi acuma pentru un cuvînt bun pe care-1 spun pentru acei ;; care muncesc pentru noi toţi, pentru dreptatea lor pe care au \ avut-o din vechi, pentru ca să-şi poată îndulci puţin hrana lor | şi a copiilor, îmi arunci cuvinte grele şi eşti gata să aduci tul- 1 burare în sat, din care Dumnezeu ştie ce iese ! Eşti creştină ?' § Dar cine sînt atunci păgînii ? 1
O paloare cadaverică acoperi faţa smeadă a Smaragdei Theodorovna. Mai multe clipe ea nu a putut rosti nici un cuvînt, apoi din gura-i, cu greu descleştată, porniră în şoapte sacadate frînturi de cuvinte şi fraze fără şir :
— A ! Ţi-ai arătat firea ! Pui de lup... lup... lup... ! Ai fost blăstămu vieţii mele, m-ai urît de la sînul mancii, hain ai fost cu noi toţi... Trăieşti ca o lepădătură de cuc printre ceilalţi copii !... Ţii cu duşmanii noştri... Vrai să ne duci la sapă de lemn şi acum nu ai linişte, cînd slujesc pe Dumnezeu cum înţeleg şi cum pot ! Blăstăm să fie pe capu tău ! Piei... Piei... Piei din ochiii mei ! Să trăieşti cu cine vrei şi cum vrei, dar nu cu mine în casa mea ! A ! A ! Dumnezeule !...
Smaragda Theodorovna se zbătea într-un acces violent de isterie.
Iorgu Răutu, speriat, o apucă în braţe şi făcu în tăcere, cu capul, semn lui Vania să părăsească odaia.
Vania plecă pe scări din ceardac, ieşi pe poartă aşa cum era cu capul descoperit şi lungi toată uliţa pînă la mama Irina.
Ifina, cînd îl văzu, îşi făcu; speriată, cruce şi apucîndu-1 de gît îi şopti cu spaimă :
— Ce s-a întîmplat, Pimperlicule dragă, puiul mamei ? Vania tăcea. O oboseală mortală îl cuprinse, el nu se
simţea în stare să-şi lămurească măcar sie-şi scena tristă. în tăcere, se duse în colţul în care, din copilărie, obişnuia să se odihnească la mama Irina, se culcă pe laviţă şi întors cu faţa spre părete trase perina sub cap.
— Simioane, — şopti în tindă înspăimîntată, Irina : s-a întîmplat o nenorocire. Ce-a fi ? Nu l-am văzut încă aşa. Du-te la curte să afli.
Vania privea păretele. Toată viaţa lui se desfăşura înaintea ochilor, lui de la primele licăriri ale conştiinţei, — acum el nu mai vedea în faţa lui decît portiţa îngustă din zidul misterios prin care din întuneric îl chema o voce adîncă şi gravă, ca pe fecioara din poemul lui Turgheniev.
în curînd, odaia Irinei se umplu de vecini.
Dumitru Morariu, Niculiţă, Ilenuţa, Simion şi Irina, abia puteau satisface curiozitatea obştească, povestind cele aflate de la curte.
— Blăstămu mamei ! — şopteau oamenii îngroziţi, făcîn-du-şi cruce, şi priveau parcă cu teamă spre Vania Răutu, întins fără nici o mişcare pe laviţa din colţ.
306
307
— Pentru noi, pentru noi ! — cu vehemenţă repeta Ilenuţa ? Nu e păcatul lui !
La aceste cuvinte se simţi parcă o uşurare în toată asistenţa.
— Dar ce-i de făcut amu ? — întrebă Morariu.
— Să-1 lăsăm să se hodinească în tihnă — răspunse Irina. Şi cu toţii au ieşit încetişor, în vîrful degetelor din odaie. N-a rămas cu Vania decît Ilenuţa, care se aşeză pe laviţă.
alături de el şi, ca altădată, îl mingîie pe cap şi pe obraji, şop-tindu-i :
— Vaniuşa dragăâ, nu-i nimica. Dumnezeu ne-a ajuta, el ştie toate, ştie ce suflet ai, că numai din inimă bună ai grăit.
în mîngăierile acestea nespus de dulci, Vania, zdrobit şi sleit de puteri, adormi.
Somnul n-a fost lung. Se trezi însă mai liniştit, hotărît şi lămurit asupra cărării ce-i rămînea deschisă.
în lumina candelei de la icoană, el văzu silueta Ilenuţei aplecată în rugăciune.
— Ilenuţa dragă ! — îi spuse : m-am hotărît să plec îndată. Nu mi-ar putea da o căruţă pînă la Vogzal tată-tău sau Si-mion ?
El se ridică în picioare, apropiindu-se de Ilenuţa. Aceasta se repezi spre dînsul, îl îmbrăţişa strîns la pieptul ei, îl sărută şi se aruncă spre uşă, şoptindu-i :
— Căruţa noastră e slobodă, te duce Niculiţă.
Vania a rămas pe loc, simţind încă pe piept ca o împunsătură a sinilor feciorelnici. Mama Irina s-a îngrijit de merinde, s-a învrednicit să aducă de la curte ceva din hainele lui Vania. Şi, în toiul nopţii, Niculiţă porni cu Vania în căruţă, urmat de bocetele Irinei, de plînsul tăcut al Ilenuţii, şi de tăcerea, plină de mîhnire şi de simpatie, a sătenilor care aflaseră despre plecarea lui şi veniră să asiste la acest exod.
PARTEA IV
LA PRAG
Cap. XX.
„COMUNA"
în colţul de sud-vest al Chişinăului, la bariera Buiucani-lor, un grup de căsuţe vechi, parcă s-au adunat la sfat, şovăind dacă trebuie să facă parte din viile mărginaşe, sau să intre în tîrg.
în una din aceste căsuţe, aşezate în mijlocul unei curţi umbrite de salcîmi bătrîni, locuia văduva unui mic negustoraş, Sarah Blumberg, care reuşise, primind în gazdă pe copiii de şcoală ai sărăcimii evreeşti din provincie, dacă nu să scape de mizerie, cel puţin să nu moară de foame, şi chiar să întreţină la liceu pe fiul său Isaac, unul din membri „cercurilor de auto-instrucţie".
Prin ce minune Sarah Blumberg găsea cu putinţă în cele patru odăiţe nu numai să se adăpostească cu cei doi copii ai săi, dar să îngrămădească în ele încă cincisprezece-pînă la douăzeci de băieţi, să-i hrănească, să-i spele şi să-i îngrijească pe un preţ inimaginabil, — singur Dumnezeu ştie şi... triata Rosa, fiică-sa, o fetiţă de vreo patrusprezece ani, care muncea ca o roabă de dimineaţă pînă noaptea, sacrificată, — lăsată fără învăţătură, numai ca să poată răzbate Isaac...
în căsuţa Sarei Blumberg, — goală de „cvartiranţi" pe timpul vacanţei, — găsi ospitalitate şi Vania Răutu după exodul din Năpădeni.
Pătlăgelele vinete, pe care la nevoie le cocea el însuşi, ceapă şi usturoi cu pîne, de obicei neagră, din cînd în cînd o bucată de caşcaval uscat, „pomana", îi ajungeau pentru ospăţuri sardanapalice la care nu rareori lua parte Sarah Blumberg cu Isaac şi Rosa — altfel reduşi la „regimul de vacanţă".
311
Puţine economii din banii săi de buzunar, ca şi amanetu) m celebrului „Patek cu repetiţie", i-au procurat cu profuziune 1 mijloacele necesare pentru acest lux. 1
După un scurt timp de prostraţie, în care mereu îşi măcina 1 amintirea „blăstămului de mamă", Vania reuşi să se scuture f de apăsarea acestei amintiri şi cu energie, deşi nu fără oarecare f melancolie, întreprinse studiul Capitalului lui Karl Marx, spre 'f a nu mai rămînea de ruşine faţă de „tovarăşul Undina"'. "'.
Ca să fie sigur de comprehesiunea sa, Vania s-a hotărît chiar să rezume, în limbajul accesibil majorităţii „cercurilor de auto-instrucţie", această evanghelie a socialismului.
Vremea astfel se scurgea pe nesimţite, şi se apropia sfîrşitul vacanţei.
Cu puţin înainte de începutul cursurilor, Moise Roitman vorbi lui Vania despre un văr al său, Avram Zalkind, venit din fundul unui gheto de provincie ca să se pregătească pentru rabinat, — un băietan de vreo optsprezece ani, care nu-i de lumea asta, — sărac ca Iov, dar cu gîndul veşnic la Talmud şi Tora :
— Nu l-aţi putea primi — întrebă Moise : la Sarah Blum-berg, măcar pentru cîteva zile pînă ce i se va găsi vreun rost ?
A doua zi Vania mai găsi un client pentru „hanul Blum-berg", cum numise el modesta căsuţă a Sarei.
Era colegul de clasă Sereja Bilii, fiul poliţaiului din Ackerman, de asemeni membru al „cercurilor", gonit de acasă de tatăl său pentru „idei subversive".
Vania 1-a găsit rătăcind pe străzile Chişinăului cu gîndul: de sinucidere, după vreo patru zile de nemîncare şi patru nopţi petrecute pe băncile „Parcului orăşenesc".
Prima conversaţie cu tînărul „talmudist" Avram Zalkind i-a sugerat lui Vania planul de organizare a vieţii personale
pe alte temelii. *
îndată ce a fost instalat în camera lui Vania, Avram scoase, f
din mica lui legăturică de bagaje, un enorm volum, tipărit cu I
litere ebraice, şi, aşezat la un colţ al mesei, liniştit, se scufundă 1
m citire, şoptind cîte un cuvînt şi luînd note. I
La alt colţ al aceleiaşi mese Vania studia Capitalul. §
Astfel trecu toată după amiaza, fără ca ambii erudiţi să 1
schimbe vreun cuvînt, aproape chiar fără să se uite unul la 1
altul. 1
Spre seară Rosa aduse pentru „prînzul" lui Vania un superb „harbuz", cu o bucată de pîne albă, — un lux extravagant.
Vania surprinse o lucire flămîndă în ochii lui Avram şi-i oferi să împartă cina.
După cîteva cuvinte schimbate în „idiş" cu Rosa, el acceptă simplu şi liniştit invitarea, ca un gest natural şi de la sine înţeles.
Vania privi curios la noul său tovarăş :
Un trupşor slăbuţ, numai piele şi oase ; un cap enorm, încoronat ca un dom de catedrală, de o frunte palidă, pe care cădea în snopi un păr de culoarea nisipului ; pe faţa cenuşie răsăreau în dezordine mici tufişe de acelaş păr, care vădit nu cunoştea foarfecă şi briciul ; ochi mici suri, visători, umbriţi de gînduri şi visuri, „de pe alt tărîm".
— Ce citeşti dumneata, cu atîta sîrguinţă ? — se crezu dator să-1 întrebe Vania.
— Talmudul.
— A ! exclamă Vania cu un zîmbet de superioritate : Comentariile asupra comentariilor de comentarii ! Ce folos în toate exerciţiile acestea ?
Foarte liniştit, într-un accent imposibil, schilodind cuvintele cele mai curente, şi încurcîndu-se în frazele cele mai simple, Avram răspunse :
— Aristotel zice că înţelepciunea nu atîrnă de folosul practic, ea este chiar cu' atît mai curată şi mai înaltă cu cît e mai puţin folositoare ; ea caută să dezvăluie obîrşiile şi temeiurile.
Vania sări în sus la numele lui Aristotel pronunţat cu atîta siguranţă, — Aristotel, despre a cărui învăţătură dînsul avea o foarte vagă idee.
Foarte agitat, Vania izbucni :
— O înţelepciune nefolositoare nu e înţelepciune, — vorbărie ! Şi pentru asta te gîrboveşti tot timpul asupra hârţoagelor cele ?
— Căutarea adevărului nu este nefolositoare chiar dacă nu urmăreşte un rezultat material. Ştiinţa ne spune care sînt pricinile şi care este scopul vieţii, — şi ceea ce este bun în fiecare lucru, şi care este binele desăvh^it în lume. Pentru a descoperi aceste lucruri studiem Sfintele Scripturi. Ne îmbogăţim astfel sufletul şi aflăm rostul vieţii, — aşa cum a aşezat-o Dumnezeu. Sufletul înseamnă mai mult decît toate foloasele materiale.
312
313
— Unde ai învăţat dumneata pînă acum ? — întrebă Vania interesat : Unde ai citit despre Aristotel ?
— Am învăţat numai la Berdicev, în şcolile evreieşti. Iar •despre Aristotel ştiu din comentariile lui Moise Maimuni asupra cărţii Mischnah...
— în ce limbă ? — întrebă Vania, care nu auzise încă despre Maimonide.
— în limba noastră. Eu citesc greu ruseşte, şi altă limbă nu ştiu.
înaintea lui Vania se dezvelea o nouă lume.
— Karl Marx, — un mare învăţat şi evreu de obîr-şie — spune, — rosti el gînditor : că ideile izvorăsc din situaţia materială, din condiţiunile economice. Altfel gîndea lumea pe vremea robiei, altfel în vremea febdalismului şi altfel, acum, sub dominaţia capitalismului.
Pe această temă se aprinse o vie discuţiune, în care „tal-mudistul", — cu toată ignoranţa lui crasă de tot ce nu se cuprinde în literatura ebraică, dădea dovadă de o neîntrecută putere de analiză şi de argumentare. Cu cea mai mare uşurinţă despica firul de păr în patru, şi ştia din fiecare premisă, acceptată de Vania, să-1 ducă ca în lanţ la ultimele consecinţe logice.
Rezultatul a fost că Avram Zalkind, de la Tora şi Talmud, a trecut, fără tranziţie, la studiul Capitalului lui Karl Marx!
Dacă Avram profita cu acest prilej de cunoştinţele generale ale lui Vania, nu mai puţin şi acestuia îi serveau pentru comprehensiunea şi asimilarea teoriilor socialiste fineţele şi arguţiile „talmudistului", căruia nu-i scăpa nici o lipsă de consecvenţă sau o lacună într-o construcţie logică.
Vania se ataşase mult de acest acerb polemist,— un băie-tan foarte tînăr, cu un suflet curat şi naiv, în ciuda formidabilului său aparat intelectual care — de altfel — din lipsă de cunoştinţe pozitive, lucra în vid.
Cît de străin a fost acest metafizician şi logician de realităţile vieţii curente, — învederează următorul fapt :
După crahul „cercurilor de auto-instrucţie", arestat, Zalkind a fost după regulă fotografiat la închisoare.
Pus înaintea aparatului fotografic, el credea că se află în faţa unui fel de tun şi că urmează să fie împuşcat pe loc, — fără alt proces.
Vania păstra, în urmă, cu sfinţenie icoana acestui „jidă-naş", pe atunci abia de nouăsprezece ani, care cu ochii mari,
314
plini de negrăită tristeţă, totuşi ferm, ştia să privească drept în faţa morţii.
Dar să nu alergăm înaintea vremurilor.
Cînd în „Hanul Blumberg" apăru şi Sereja Bilii, — Vania se gîndi la un proiect grandios : întemeierea, sub aripa doamnei Sarah Blumberg, a unei „Comune" din membrii „cercurilor" destul de pregătiţi sufleteşte pentru a trăi sub regimul „comunităţii bunurilor".
Isaac Blumberg, o fire entuziastă şi un temperament de luptător, cu toată aparenţa lui de copil bleg şi ursuz, a îmbrăţişat proiectul cu căldură.
Nu i-a fost greu să convingă pe maică-sa că, în formă, „comuna" putea foarte bine păstra, pentru a dejuca perspicacitatea autorităţilor, caracterul unei găzduiri de elevi — iar, în fond, ea nu avea ce pierde prin „comunitatea de bunuri". Dimpotrivă, viaţa ei ar fi putut, pe această cale, fi numai uşurată, iar Rosa ar fi găsit răgazul şi mijloacele pentru puţină învăţătură.
în afară de familia Blumberg, Avram Zalkind, Sereja Bilii şi Vania Răutu, de la început făceau parte din „Comună" seminaristul Vasile Giurilă şi un elev de liceu Boris Hofman, fiul unui bogat cerealist, un băiat simplu şi modest, dar cu inima bună, membru asiduu al „cercurilor de auto-instrucţie" şi un fervent „lassalist", — mai cu seamă pentru că i se zicea că forma capului său aduce aduce aminte de Ferdinand Lassalle.
Cele patru odăiţe ale „Hanului Blumberg" au fost repartizate după un plan bine chibzuit : una a fost rezervată pentru doamna Blumberg, — care-şi luase sarcina de menajeră; — şi pentru Rosa care urma să o ajute în serviciu, — întrucît servitorii nu erau admişi din principiu : camera de alături era destinată pentru sufragerie, salon de primire şi loc de întîlnire al „comuniştilor" ; din cele două camere de peste coridor, în una s-au instalat Vania Răutu, Sereja Bilii şi Avram Zalkind, iar în cealaltă, — Isaac Blumberg, Boris Hofman şi Vasile Giurilă, fiecare cameră cu teologul ei . „seminaristul" între evrei şi „talmudistul" între creştini.
Astfel a fost inaugurată o viaţă la care Vania mai tîrziu nu se putea gîndi fără o adîncă înduioşare.
„Planul", ca toate planurile bine chibzuite ale vieţii, natural a căzut baltă aproape din prima zi.
315
I
Nu numai că „hanul" a fost mereu supraplin de populaţia flotantă, fiecare ,cercuist", în lipsă, putând găsi acolo oricînd adăpost şi primire prietenoasă, dar el a ajuns centrul de gravitate al întregii elite intelectuale din şcolile Chişinăului.
După întoarcerea familei Lungu din vilegiatură, Tania alergă îndată spre bariera Buiucanilor. Ea era entuziasmată de toată orînduiala, şi-i părea grozav de rău că nu poate avea parte la această viaţă ideală ; aproape în fiecare zi ea căra la Comună dulceţuri, prăjituri,! plăcinte şi alte produse ale artei culinare a Ecaterinei Matveevna.
Dacă surioara ei Catia, venea mai rar, în schimb Petea Stan nu numai în fiecare dimineaţă alerga la Comună, „în pas gimnastic" tocmai din capătul străzii Grădinilor, pentru ca Vania „să nu uite de a veni la şcoală", dar şi în cursul zilei petrecea acolo orice moment liber.
Serviciile de menaj erau cu stricteţe împărţite între „comunişti", — pentru ca Rosa să aibe timp pentru studii. Şi Vania Răutu alături de Avram Zalkind sau de Vasilie Giurilă, cu entuziasm şi gravitate, spălau duşumelele, vârsau afară lăturile sau cărau din piaţă coşuri cu provizii.
Sarcina de a învăţa pe Rosa şi-au asumat-o cu tot focul sacru, nu numai membri stabili şi fluctuanţi ai „Comunei", dar şi vizitatorii, — care-i predau după deviza lui Pico de Mi-randola, de omni re scibili et quibusdam aliis, încît biata copilă, oacheşă şi frumuşică, dar foarte puţin intelectuală, a dat dovadă de foarte multă sănătate fizică şi sufletească dacă nu şi-a pierdut minţile sub un asemenea regim pedagogic.
Viaţa în „Comună" a fost aşezată la un diapazon foarte înalt.
In atmosfera de frăţie şi prietenie dintre membrii comunei, interesele intelectuale şi literare se întreţeseau cu „propaganda revoluţionară", — deocamdată bineînţeles mai mult în mediul şcolar : studii şi citiri în comun, conferinţe şi discu-ţiuni, dar şi cîntece „revoluţionare", excursiuni, teatre şi concerte.
Mijloacele le procura, mai cu seamă, Boris Hofman şi Vania Răutu căruia tatăl său i-a transmis discret o subvenţi-une mai mult ca îndestulătoare prin intermediul Nataliţii, care, după moartea lui Anatol Vasilievici, se stabilise pentru un timp în vila ei la Odessa, de unde făcea adesea incursiuni la Chişinău.
316
Dar şi Isaac Blumberg cîştiga ceva cu meditaţiile, iar Vasile Giurilă primea mici ajutoare de acasă, aşa încît sărmanei Sarah Blumberg, i se părea că înoată într-un belşug cum nu cunoscuse ea în toată viaţa.
Cînd eleganta trăsură de piaţă a Nataliei Chirilovna, însoţită de Saşa Lungu, pe care ea îl rugase să-i arate drumul, s-a oprit în faţa „Hanului Blumberg", într-o după amiază de duminecă, această apariţie a provocat o enormă senzaţie în „Comună". Se adunase foarte multă lume şi discuţia era în toi.
Vasile Giurilă ţinuse o conferinţă asupra romanului lui Turghienev, de curînd apărut, în ajun.
Conferenţiarul fusese foarte aspru cu Turghenev, care „caută în Bulgaria eroi fără să vadă ce se petrece în Rusia" ; — dar, mai cu seamă, el ataca pe eroina Elena, care, deşi rusă, fugise după „bulgăroiul" său peste Dunăre, ca să se pună în capul unei bande de comitagii răzvrătiţi împotriva jugului turcesc ; — „adică în ţara ei cucoana nu găsea pentru ce şi pentru cine să lupte !..."
Clocotind de mînie, cu faţa inflamată şi ochii aprinşi, cu părul tăiat băieţeşte în vînt, Tania Lungu sări pe scaun să-i răspundă :
— Meschinărie, platitudine ! — ţipa ea cu glasul ei nazal, răsucindu-şi nervos un nasture de la mîneca stingă şi adu-cînd mereu degetul la nas.
în momoentul acesta a fost zărită pe fereastra deschisă a sufrageriei, în poarta curţii, silueta impozantă, în doliul ei de văduvă, a Nataliei Chirilovna, totuşi sprintenă şi "graţioasă.
Vania a recunoscut-o îndată şi exclamă cu bucurie :
— Tiotia Nataliţa ! Nu vă temeţi, tovarăşi, e foarte drăguţă şi de treabă...
Vasile Giurilă şi Ion Prestea mîrîiau, dar Zalkind, „Tal-mudistul", — fără să ţină seamă de hainele sale pătate şi peticite şi de ghetele sale „guralive", — cu cea mai mare gravitate i-a deschis uşa, salutînd-o cu respect.
Tania nu se intimida de ac stă figură prietenoasă şi de mult cunoscută ; ea continuă cu ochii umeziţi de pasiune :
— Platitudine ! Micime de suflet ! Ce e vinovată o femeie dacă mijloacele ei intelectuale şi cunoştinţele nu-i îngăduie o acţiune independentă. Mileniile de depresiune nu se şterg cu o adiere a vîntului nou, despre care ne vorbeşte tovarăşul Giurilă. Dar şi cea mai modestă femeie poate găsi în inima ei o
317
23 — In preajma revoluţiei, voi. I
enormă forţă morală, pe care numai cretinii şi oamenii de peşteră nu o recunosc. Şi dacă dragostea poate înzeci forţele luptătorului într-un ceas de cumpănă sau îi aduce reconfortare şi mîngîiere în zilele de încercare, — nu îndeplineşte ea, ea şi Elena lui Turghiennev, o înaltă misiune, nu aduce un imens serviciu omenirii ?...
„Talmudistul", deşi tăcea, vădit o aproba din tot sufletul.
în curînd discuţia trecu la alte teme, — pînă la specula-ţiuni interminabile şi trandafirii asupra „societăţii viitoare".
înainte de despărţire a fost intonat în cor Imnul Ocnaşului.
El merge trudit
Pe drumul pustiu
Şi lugubru zornăie lanţul,
Dar fruntea-i mîndră
Nu e plecată,
Şi inima-i nebiruită
Zvîcneşte în nădejdea
Triumfului final
Al dreptului ş-al libertăţii.
Natalia Chirilovna, la plecare, sărută cu drag pe Vania :
— Pimperlic Nihilistul ! Fii sănătos !
Alături de Tania, pe care o luase cu ea în trăsură, Nataliţa rămase puţin pe gînduri, pentru a şopti, în cele din urmă :
— Cine ştie ? Poate ei văd mai bine ?...
Cap. XXI.
NOVICIATUL
Studiile lui Vania Răutu la liceu îşi urmau, cu ajutorul lui Petea Stan, cursul lor normal.
De altfel îl interesau acum foarte puţin profesorii, la care dînsul privea de sus, ca la nişte „troglodiţi".
Amorul său propriu, ca şi firea lui sentimentală, suferea mult, pentru că Smaragda Theodorovna dispusese ca favoritul său, Costea, rămas în gazdă la doamna Bonin, — acum ajuns la vîrstă de aproape doisprezece ani — să fie ferit de contactul pernicios cu fratele său mai mare. Vania nu-1 putea vedea decît pe furiş, — şi Tania îşi dădea multă silinţă ca să-i înlesnească cît mai des aceste întîlniri.
De altfel asupra lui Vania căzu o sarcină pedagogică şi în-lăuntrul „Comunei".
Sereja Bilii, băiat inteligent, era de o lene înspăimîntă-toare. Lăsat repetent şi în clasa a patra, cum fusese şi în a treia, el era ameninţat să fie exclus din şcoală, şi totuşi nu găsise în sine tăria de voinţă ca să-şi pregătească lecţiile.
Aşezat cu de-a sila de Vania la masă, înaintea vreunui manual deschis, el încă putea ceasuri întregi să zugrăvească diferite arabescuri pe marginea cărţii, fără să citească un rînd.
Vania se înfuria şi, în zadar îi făcea morală, îl ocăra, îl ameninţa chiar, exasperat, cu b?J ua.
Dar Avram Talmudistul găsi meşteşug ca şi acest îndărătnic „piede vară" să înveţe ; el descoperi că Sereja se temea grozav de gîdiliri ; era de ajuns să i se arate degetele răsfirate pentru ca dînsul să fie gata să leşine.
Vania îl rugă pe Zalkind, care stătea nemişcat toată ziua acasă, să vegheze ca Sereja să-şi pregătească lecţiile sub sancţiunea gîdilirilor.
319
23*
Talmudistul se executa, ca întotdeauna, conştiincios şi grav. încît bietul Sereja ajunsese un adevărat martir, dar, de bine de rău, îşi învăţa lecţiile.
într-o seară însă sosind acasă după o obositoare şi enervantă discuţie cu Dracul Arab, Vania găsi pe Avram disperat : Sereja pentru a scăpa de gîdilituri fără a învăţa, se băgase sub pat şi-1 sfida de acolo.
Aceasta umplu paharul.
— Ieşi de acolo, puturosule ! — răcni turbat Vania. Sereja tăcea şi se vîra şi mai adînc sub pat, în colţ.
Lui Vania i se făcu negru în ochi. Apucînd un condei de pe masă, dînsul se aplecă şi înfipse lui Sereja peniţa în moalele spatelui.
Sereja ieşi plîngînd, fără să-şi scoată măcar peniţa, care îi ţinea condeiul la spate în sus, ca o codiţă.
Pe Vania îl podidiră lacrimile. El se aruncă spre Sereja, şi-1 îmbrăţişa, cerîndu-i iertare.
— Nu mai ştiu ce să fac cu tine, dragă Sereja ! Eşti în stare să turbezi şi pe toţi îngerii din cer !
Sereja, foarte blînd, îmbrăţişa şi dînsul pe Vania, şi pe cînd Talmudistul îi scotea cu băgare de seamă peniţa, verificîndu-i vîrful, — printre gemete se rugă :
— Daţi-mi acum gramatica lui Kuhner...
Şi un alt membru al „Comunei" suferea martiriul, dar pentru motive de altă ordine.
Boris Hofman vorbea prin somn. Zgîlţîit puţin, el răspundea, exact şi precis, la întrebările ce i se puneau, fără să-şi dea seama de nimic, şi fără să-şi aducă de ceva aminte a doua zi, — o mare nenorocire pentru un revoluţionar, care altfel putea denunţa, fără să vrea, toate secretele conspiraţiunii.
Cînd acest „viciu" a fost descoperit, întreaga „Comună" s-a dedat cu furie operei de „vindecare".
în fiecare noapte Boris abia adormit mai adînc, era supus unui atroce examen ; cel dintîi comunist deşteptat, îl zgîlţîia punîndu-i diferite întrebări. Şi dacă Boris răspundea, atunci, la semnalul dat primea un duş cu apă rece din găleată, sau ridicat pe sus, era aruncat afară, înţepat cu ace sau chiar lovit cu cingătoarea.
Nenorocitul nu numai că nu se supăra, dar era şi recunoscător, pentru acest exerciţiu de pedagogie revoluţionară.
320
Aceste preocupări „interne" nu împiedicau acţiunea revoluţionară.
Vania primise, prin „tovarăşul Undina", un mandat din partea comitetului partidului „Narodnaia Volia", din Odessa, de a înlesni organizarea contrabandei de literatură revoluţionară din străinătate. în acest scop el veni în contact pentru prima oară cu agentul Comitetului, studentul Alexandru Levi.
Iorgu Răutu, avînd o moşioară şi pe malul Prutului, nu erau greu, prin contrabandiştii cunoscuţi, puşi în legătură cu Levi, să se asigure transporturi destul de regulate de peste graniţă.
Cu acest prilej Vania reuşi să aducă, spre marea bucurie a lui Giuriiă şi a altor „moldovenizanţi" ai „Cercurilor", şi cîteva cărţi româneşti de istorie şi literatură, — care în Basarabia erau urmărite, de stăpînire, cu aceeaşi ferocitate ca şi scrierile revoluţionare.
Vania înfiinţa la Comună şi un „hectograf" (şapirograf) ca să poată multiplica „literatura", din care, de obicei, Chişinăului nu-i era lăsat mai mult de un exemplar.
într-un cuvînt. „cercurile" fierbeau.
„Lupta pentru libertate şi dreptate" s-a manifestat în iarna aceea şi printr-o răpire romantică.
Printre vizitatoarele asidue ale Comunei erau două „cer-cuiste" de prima oară, surorile Ghitis, două fetiţe frumuşele, Corina şi Bella, fiice ale unui mare fabricant de spirt.
Mama Ghitiş, o matroană foarte voluminoasă şi bună, se arăta îngrijată de limbajul şi de manierele „emancipate" ale fetelor.
Cînd acestea însă au început să vină acasă după miezul nopţii, înconjurate de băieţi şi mai „emancipaţi", şi cu figuri feroce de „nihilişti", ea a încercat să le mai modereze.
Iar cînd a mai dat şi peste nişte manifeste incendiare, biata mamă s-a îngrozit şi a oprit pe fiicele sale să iasă din casă şi să primească pe vrev.»ul din „zurbagii ceia" la ele.
Vestea despre acest act de despotism părintesc a revoltat toate cercurile şi, mai cu seamă, Comuna, care se credea mai datoare să se ridice împotriva tuturor autorităţilor constituite.
Vania a şi întocmit un plan de evaziune a captivelor, — care îndată a fost fericit adus la îndeplinire, cu ajutorul lui Moise Roitman, cam înrudit cu familia Ghitis, — şi cu tot aparatul necesar : sergentul din colţ mistificat, felinarul stins, scări de
321
frînghie, gratii de la fereastră tăiate, o sanie cu un „trotteur" ca să scape de urmărire etc.
A doua zi doamnei Ghitis îi parveni o scrisoare foarte respectuoasă din partea lui Vania, care o liniştea că fetele sînt la adăpost şi „bine", în gazdă la o familie respectabilă, unde vor rămîne pînă ce „onorata doamnă Ghitis va reveni la sentimente mai bune".
Onorata doamnă Ghitis se şi grăbi să se prezinte la „Comună" unde a fost întîmpinată cu toate onorurile, de către Vania şi Avram.
Emoţionată, respirînd greu, cu o voce tremurată :
— Unde-s fetele ? — întrebă ea.
— La adăpost de orice represalii, — răspunse grav Vania. Zalkind dădea afirmativ din cap, frecîndu-şi mînile. Doamna Ghitis se uita, cînd la unul cînd la celalt, apoi
potolindu-se, ca o femeie cu o bogată experienţă, se adresă lui Vania •.
— Care din două îţi place dumitale, şi care istuia ? Eşti încă un copil !
Vania o asigură că orice romantism e străin de toată întîm-plarea, — că nu e vorba decît de sfărîmarea unui jug odios.
Mama privi un moment curioasă la acest „pui de boier" şi răsuflă uşurată.
în puţine cuvinte, o convenţie fu încheiată, stipulînd pe de-o parte întoarcerea imediată a fugarelor la căminul părintesc, iar, pe de alta, asigurînd pentru acestea libertatea de frecventare şi de cunoştinţi, în limite şi condiţiuni bine precizate.
Slava „Comunei" din Hanul Blumberg ajunsese în toată lumea şcolară a Chişinăului la apogeu.
în iarna 1880—1881, Rusia trăia sub o grozavă tensiune.
Acţiunea teroristă se desfăşura tot mai intens, şi represiunea devenea tot mai feroce. Nimeni nu mai era sigur de ziua de mîne.
După atentatul cu dinamită din palatul de iarnă, a urmat o serie de asasinate de miniştri şi alţi înalţi dregători.
„Cercurile" din. Chişinău, au fost adînc impresionate de proclamaţia demnă pe care „Comitetul executiv al Partidului Narodnaia Volia", o lansase cu acest prilej, şi care vestea :
„Din ordinul comitetului executiv, în ziua de 5 februarie, ora 6,20 de seară, un nou atentat la viaţa lui Alexandru Spîn-
322
zurătorul a fost săvîrşit. O explozie a avut loc în palatul de iarnă. Mina a fost aprinsă Ia timpul fixat, dar împăratul cobo-rîndu-se la masă cu o jumătate de oră întîrziere, explozia s-a produs în timpul cînd el nu ajunsese încă în sala de prînz. Astfel pentru nenorocirea ţării, împăratul a rămas în viaţă. Noi facem cunoscut, încă o dată, lui Alexandru II că vom continua această luptă, pînă ce el va renunţa la cîrmă în folosul poporului, pînă ce el va încredinţa reorganizarea vieţii noastre publice unei Adunări Constituante liber alese."
Tonul hotărît şi sigur de sine al proclamaţiei a produs o senzaţie imensă. Toată Rusia aştepta desfăşurarea evenimentelor cu respiraţia suspendată.
Vania Răutu reproducea proclamaţia la „hectograf" (şa-pirograf) în ediţii după ediţii. „Cercuiştii" o răspîndeau în sute de exemplare în centrul oraşului, la mahalale şi chiar la ţară.
Din capitală veneau veşti, care dovedeau că guvernul imperial îşi pierduse cu desăvîrşire cumpătul. Generalul Loris-Melicov fusese numit dictator cu puteri discreţionare, pentru a înăbuşi mişcarea revoluţionară. Şi, totodată, la Petersburg se convocase o „comisiune a oamenilor de experienţă" pentru a se consfătui asupra mijloacelor de împăciuire a spiritelor, ca şi asupra reformelor necesare.
Cu acest prilej a urmat o serie de banchete copioase şi de discursuri pompoase, pe care le rosteau cu nemiluita „experţii".
Toată societatea rusă, pe de-o parte, era terorizată, pe de altă parte, exulta la rîsul corosiv al lui Şcedrin-Saltîcov, care proslăvea iscusinţa „experţilor" : aceştia ar fi fost în măsură cu ochii închişi, să ghicească din ce licheururi sau rachiuri, şi chiar în ce doze, e compus un punch.
Deşi ..execuţia" împăratului Alexandru II era aşteptată de multă vreme, totuşi vestea despre actul terorist din 1 martie 1881 a aruncat toată Rusia în stupoare.
Vestita scrisoare a „Comitetului Executiv" către ţarul Alexandru III, pe care şapirograful lui Vania a răspîndit-o în mii de exemplare, era în toate m" ile, şi citită cu o adîncă emoţiune.
La „Comună" i s-a consacrat o şedinţă solemnă.
„Majestate", — suna grav şi sobru scrisoarea : „Deşi înţelegem adînca durere ce o resimţiţi în momentul acesta, Comitetul Executiv nu se crede în drept a ceda sentimentului de delicateţă, care ar cere, poate, amînarea acestor lămuriri. Dar sînt lucruri mai sacre decît şi cele mai legitime sentimente omeneşti, — e datoria către ţară, datorie căreia un cetăţean e
323
dator să se sacrifice pe sine însuşi, ca şi sentimentele sale, şi chiar sentimentele altuia...
Grozava tragedie care a însîngerat cheiul Ecaterinei, nu este un fenomen întîmplător, un fapt neaşteptat. După tot ce s-a întîmplat în cursul ultimului deceniu, aceasta tragedie este inevitabilă. în aceasta constă sensul ei adînc pe care e dator să-1 înţeleagă omul pus de destin în capul puterii guvernamentale...
Nu se poate împrăştia, numai prin represalii, nemulţumirea şi revolta unui popor întreg. în locul celor exterminaţi se ridică un şi mai mare număr de alţi luptători, încă mai violenţi, încă mai energici...
Mişcarea va creşte. Actele de terorism se vor repeta tot mai des... Numărul nemulţumiţilor va spori în ţară ; încrederea poporului în ocîrmuire se va clătina tot mai mult şi ideea de revoluţie va fi împrăştiată de cercuri tot mai largi. Şi va veni un ceas cînd o explozie teribilă, lupte sîngeroase, o grozavă zguduire, clătinînd din temelie toată Rusia, vor sfîrşi acest proces de distrugere a vechii ordine..."
Multora din copiii adunaţi atunci la „Comună", pentru citirea manifestului, le-a fost dat să trăiască realizarea acestor sumbre profeţii...
în căsuţa din Broscărie, cu toate ferestrele astupate, Dracul Arab a sărbătorit izbînda revoluţiei cu un chef năstruşnic la care au luat parte în afară de Vania Răutu, încă vreo trei „cercuişti", Moise Roitman, Vasile Giurilă şi Ion Prestea.
Vania Răutu, foarte sobru, şi Moise Roitman şi mai sobru, au fost însă mai beţi decît ceilalţi, de entuziasm.
Se aştepta capitularea ţarului. Iar în cazul contrar, chiar scepticul şi cinicul „Drac Arab", era sigur de izbucnirea revoluţiei.
Vania şi porni îndată la Odessa, pentru ca să se informeze la „centru" — şi să ceară instrucţii.
Sumbrul şi părosul Marat, cînd îl văzu, se dădu de vreo trei ori peste cap de entuziasm, şi, apoi, uitînd toate formele conspirative, îl îmbrăţişa pe Vania, sărutîndu-i cînd un obraz cînd celălalt, fără să poată rosti decît un singur cuvînt :
— „Straşnic, mă Vania ! Straşnic, mă Vania !" — apoi, începu să execute în jurul lui „dansul răsboinic al irochezilor".
324
„Tovarăşul Undina", cu ochii-i albaştri care luceau ca stelele, îi strînse lui Vania mîna cu o emoţiune stăpînită, dar apoi, luîndu-i capul cu ambele mîni, înlăcrimată, îl sărută de mai multe ori.
Stînd la balustrada bulevardului Nicolae, în faţa mării sumbre şi reci sub cerul înourat, Vania încercă să-şi etaleze cunoştinţele căpătate din studiul Capitalului, dar „tovarăşul Undina" nu era dispusă să discute marxismul :
— Pimperlicule dragă, hai să luăm o ciocolată la cofetăria Mattoni. încaltea să facem şi noi un chef.
Lui Vania i se părea lumea transfigurată, — pe feţele trecătorilor el parcă citea aceeaşi  bucurie  şi  aceeaşi nădejde.
zentabilă pentru hotelul Paris ? Voi veni îndată după dumneavoastră...
Nădejdile au fost înşelate. Un vînt de reacţiune sufla mai crunt ca oricind în împărăţia ţarilor.
Arestări în masă, deportaţiuni şi execuţiuni capitale au clătinat din temelia partidul „Narodnaia Volia".
Depresiunea morală în societatea rusă a fost grozavă.
Ea se resimţea şi în sfera „cercurilor de auto-instrucţie", şi chiar în „Comună".
Zguduirea provocată de 1 martie a avut o repercusiune neaşteptată şi în viaţa personală a lui Vania Răutu.
într-o zi, ducînd în spinare un sac cu cărbuni pentru samovarele comunităţii, în poarta hanului Blumberg, el văzu o trăsură de piaţă, iar în curte a dat peste tatăl său însoţit de Natalia Chirilovna Varnavin, căci Nataliţa se măritase cu atleticul ei admirator.
în faţa băiatului, îmbrăcat într-un costum indescriptibil, cu obrajii înegriţi de praful de cărbune, răzbătut prin rupturile sacului, bietul lorgu Răutu se cruci :
— Măi băiete, în ce hal eşti !...
Dar Nataliţa îl apucă îndată de braţ şi îi opri astfel expansiunile.
— Pimperlicule dragă, — se adresă ea către Vania : Moş lorgu nu te-a văzut de atîta vreme şi ştii cît te iubeşte eL Trebuie numaidecît să stăm puţin de vorbă. Spală-te şi îmbra-că-te repede, să ne ducem la hotel.
Vania era tulburat. Dar, observînd pe fereastră chipul speriat al Talmudistului, îşi stăpîni firea şi declară cu curaj :
— Pentru ce nu ? Sînt bucuros să ne lămurim. Dar pentru ce să staţi aici pînă ce mă voi readuce în stare mai pre-
326
— Măi băiete ! — încerca lorgu Răutu să convingă pe fiul său, cînd dînsul sosise la hotel : Ai să te prăpădeşti zadarnic. Eu nu mă pricep în treburile voastre. Tu ai mintea ageră şi învăţătură multă şi, poate, ştii ce faci. Dar eu, cu mintea mea proastă, zic : de ce să-ţi vîri degeaba capul în gura leului ? Sînt vremuri grozave aiestea, îi fi stîrnit toţi copoii după tine. Cocioaba ceia a voastră hodorogită, trebuie să fie ca un pai în ochiul poliţaimaistârului. Măcar pînă ce s-a mai potoli prăpă-denia aiasta, să stai în altă parte, cum se cade unui băiet de boier cu stare, ca să-ţi mai uite lumea năzdrăvăniile...
— Dar mama ştie ? — întrebă Vania, înăbuşindu-se de emoţie : Ea m-a blăstămat fără nici o vină şi eu nu vreau numai din mila matale pe ascuns, să mă folosesc de bunătatea matale. Mi-a fost greu să iau şi paralele pe care mi le-a dat tiotia Nataliţa. Ştiam că-s de la mata, deşi dumneaei spunea că mă împrumută. în gîndul meu eram hotărît să i le dau înapoi cînd am să fiu mare.
lorgu Răutu îşi freca genunchii cu palmele, şi se zbuciuma fără să-şi poată stoarce decît exclamaţia :
— Păcatele mele !... Măi băiete !... Păcatele mele !... Măi băiete !... Doamne, Doamne, fii cu milă şi îndurare !...
Nataliţa se ridică şi îl mîngăie, "sărutîndu-i mîna : — Lasă, Moş Iorgule, linişteşte-te ! Lasă-mă pe mine să vorbesc cu Vaniuşa. Are inimă bună şi suflet curat. Ne-om înţelege noi. Fii liniştit. Du-te undeva la primblare sau la club. Lasă-ne singuri.
lorgu Răutu oftă, îşi făcu cruce, se înălţă în toată statura lui uriaşă, şi, ridicînd în braţe pe Vania ca pe un copil, îl sărută pe frunte, apoi, legănîndu-se greoi, ieşi gîrbovit pe uşă.
— ...Vezi dar, dragă Pimperlicule, — încheie Nataliţa povestirea romanului Smaragdiţei, — trebuie să-ţi dai seama că femeia aceasta, din copilărie, n-a avut o zi de cea mai firească mulţumire, — n-a cunoscut acea fericire care, de obicei, nu este refuzată, măcar pentru puţine clipe, pînă şi fiinţei celei mai prăpădite. Silită să-şi înăbuşe toate zvîcnirile inimii, toate cerinţele ei ; resemnată la viaţa cenuşie a matroanelor din S***,
327
ea nici măcar în sfera aceasta n-a găsit satisfacţie. Unii copii mor, alţii se răzvrătesc. Instinctul ei de dominaţie şi practicile religioase fiind ultimul ei refugiu sufletesc, ea primeşte de ia tine grozava lovitură, şi vede autoritatea ei clâ cinată şi credinţa ei călcată în picioare. Iar lovitura vine tocmai de la tine. Gîn-deşte-te ce se leagă în sufletul ei, chiar inconştient, de această ofensă venită de la copilul care, pentru dînsa, e fructul înjosirilor şi al durerilor.
Nataliţa, înlăcrimată, a încercat să ridice mînile lui Vania, care, în tăcere, cu capul rezemat pe braţele sale, sprijinite din cot pe genunchi, asculta fără să întrerupă această tragică evocare.
Şi o serie de icoane din vremurile copilăriei, înecate în uitare, reînviau şi îi ilustrau calvarul Smaragdiţii.
Cînd Natalia Chirilovna reuşi să-i vadă faţa pălită, cu ochii înegriţi şi cu privirea parcă stinsă, care priveau din adîn-cimi întunecoase ale sufletului său, speriată, îi aruncă grăbită cuvinte de mîngăiere :
— Dragă Vaniuşa, eşti bărbat şi am îndrăznit să-ţi spun această jalnică poveste pentru ca să găseşti putere de a judeca cu dreptate pe mama ta, şi s-o ierţi ! Oricît de mare ar fi vina ei, înţelegi că nu se poate cere prea mult de la o inimă omenească şi, mai cu seamă, de la o inimă de femeie. Şi eu sufăr din pricina ei acuma. I-am fost devotată mai mult ca o prietenă, ca o mamă şi o soră mai mare împreună. Nu ştiu cum ar fi trecut ea prin criză, dacă nu mă aşterneam sub picioarele ei s-o feresc şi de asperităţile pămîntului. Şi am avut şi eu o viaţă umbrită, aproape douăzeci de ani am fost infirmieră unui om foarte bun, foarte cumsecade, mi-am făcut toată datoria faţă de el, i-am jertfit tinereţea mea ; a murit blagoslovindu-mă şi cerîndu-mi iertare pentru viaţa mea întunecată. Dar eu nu pot trăi fără soare, fără poezie, fără dragoste. Am avut un prieten care, devotat şi credincios, mi-a dat putinţa să-mi suport povara vieţii. îl pot crede pentru că, deşi mai tînăr decît mine, îndată ce am fost liberă m-a implorat să ne unim zilele ce mai avem de trăit, — şi, strîngînd mîinile lui Vania, zîmbind printre lacrimi cu adîncă înduioşare şi melancolie, ea îi spunea ; şi dacă toată viaţa m-am îngrijit de alţii, i-am cocolit, i-am mîngăiat, nu-mi este iertat şi mie, care mi-am pierdut primăvara şi vara, măcar în toamna vieţii să am pe cineva care să se îngrijească el de mine, să mă cocolească şi să mă mîngăie ? Dar mama ta vede în căsătoria cu Varnavin
328
dovada unui păcat, a unei dragoste vinovate. Şi ea se răzbună astăzi pentru tinereţea ei ofilită, asupra tuturor femeilor care reuşesc să smulgă destinului o floricică albastră. Ce-a făcut cu biata Eleonora, nepoata cucoanei Profira Merea ? Ştii în ce infern a aruncat-o ostracismul mamei tale, şi, în fond, fără dreptate ?
La o privire mirată şi la un gest de protestare din partea lui Vania, ea nu-1 lăsă să vorbească şi continuă :
— Ştiu, ştiu, ştiu ce poţi spune ! Dar nu vezi că ea însăşi e cea mai nenorocită, ce vid e în jurul ei, ca şi în sufletul ei ? Nu are decît pe Maşa şi se teme că i-o vei răpi şi pe aceasta cum ai răpit pe Costea. Numai de la tine, poate, ar putea veni o mîngăiere pentru dînsa. Şi, în orice caz, tu, cu mintea ta şi cu inima ta, nu înţelegi că ea merită compătimire ? Şi nu crezi că cel puţin pentru tatăl tău ar trebui să încetezi această sfîşiere în sînul familiei ? Bietul om !...
Nataliţa tăcu, dar Vania înţelegea tot ce cuprindea această exclamaţie.
Iorgu Răutu, întors acasă, găsi pe Vania potolit şi înduioşat în braţele Nataliţei. Vania îi ceru foarte supus să-i dea vreo două zile de gîndire şi timp pentru aranjarea lucrurilor la „Comună", înainte de a da răspunsul definitiv.
El îşi petrecu toată seara împreună cu tatăl său, şi cu Nataliţa, care stăruia ca Iorgu Răutu să-şi prelungească cu cîteva zile şederea la Chişinău, pentru ca Vania să aibă putinţa de a pune toate la cale.
A doua zi se adună la Hanul Blumberg sanhedrinul cel mare al „cercuiştilor".
Vania expuse situaţia şi le ceru sfatul.
O discuţie furtunoasă ţinu pînă noaptea tîrziu. Părerile erau foarte împărţite. De la extr .na stingă a lui Ion Prestea, care în inima lui obidită de copil de pripas, fără tată cunoscut, nu admitea nici o tranzacţie şi cerea ca Vania să rupă toate legăturile cu lumea putredă în sînul căreia fusese născut, — pînă la extrema dreaptă, unde spre uimirea tuturor se postase Talmudistul, care, cu multă căldură, susţinea că iertarea şi comprehensiunea tuturor suferinţelor este cel mai înalt dar al unui suflet omenesc, că nimeni n-are dreptul să refuze şi ultima picătură de dragoste care poate zace în inima lui.
329
în sfîrşit, după multe dezbateri, a fost acceptată soluţia propusă de „realiştii" Moise Roitman şi Vasile Giurilă :
Vania rămîne în fond membru al Comunei. El îşi păstrează în sînul acesteia toate drepturile, şi îi va purta toate sarcinile. Dar, în formă, va satisface dorinţa tatălui său în interesul superior al Revoluţiei, — mai întîi pentru ca să nu expună Comuna fulgerelor Ohranei, iar, în al doilea rînd, pentru ca să poată organiza în locuinţa lui oficială o „gazdă conspirativă", un centru de acţiune mai la adăpost de indiscreţiunile poliţieneşti.
lorgu Răutu a fost foarte mulţumit şi el însuşi a instalat pe Vania într-o garsonieră înzestrată cu tot confortul dorit, cu o ieşire independentă, — închiriată de la doamna Staroverov, în capătul de sus al străzii Puşkin.
A fost convenit ca vacanţa acestui an, pînă la aplanarea conflictul familial, Vania, o va petrece la Odessa, la Natalia Chirilovna sau, dacă va prefera, într-o cameră de „student", pe care aceasta se obliga să i-o găsească.
Cap. XXIII.
„EXPEDIŢIA"
I
La Odessa, încîntat de odăiţa lui „de student" cu îngrijire aranjată de Nataliţa, chiar la vila ei din Fontan, Vania Răutu, în primul ceas liber, se grăbi la „gazda conspirativă".
„Marat" se arătă mai întunecat decît toţi norii de toamnă.
Aşezat la masă, deasupra unor hîrtii, el nici nu-şi ridică ochii la salutul lui Vania, abia mîrîind ceva nedesluşit în răspuns :
— Bună ziua, tovarăşe Marat.
— Hm...
— Pot găsi pe tovarăşul Undina ?
— Nu ştiu, — aruncă sumbru Marat.
— E în Odessa ?
— Nu ştiu.
— Unde şi cînd aş putea să mă informez ?
— Nu ştiu, nu ştiu, nu ştiu !, — sări furios Marat şi, prin pădurea lui de păr negru de mult nepieptănat, ochii săi întunecaţi sfredeleau duşmănos pe Vania.
Vania se zăpăci.
— Bine, tovarăşe Marat...
— Nu mai sînt Marat, domnule, nu mai ştiu ce sînt ; du-te dracului ! Toate se duc dracului şi eu mă duc dracului...
Vania nu-şi putu stăpîni surîsul şi, aşezîndu-se pe scaun, îi declară rîzînd :
— Bine, tovarăşe Nuştiucineeşti, atunci voi sta aicea şi ne ducem împreună dracului.
Fără voie, fiorosul şi părosul conspirator începu să rîdă şi el.
Vania a fost, în sfîrşit, lămurit că în Odessa ca, de altfel, în toată Rusia după 1 martie, a urmat un crah după altul, o
331
mulţime de tovarăşi au fost arestaţi, cele mai multe organi-zaţiuni distruse, că nimeni nu mai ştia ce-1 aşteaptă peste un ceas şi că el, Marat, cu „gazda lui conspirativă, şade ca un idiot la postul său cu toate legăturile rupte, izolat de toată lumea".
— Cum vrei dar, să ştiu ce-i cu tovarăşul Undina, care acum două săptămîni trebuia să plece la Kiev, dar de atunci n-a mai călcat pe aici, şi n-a dat nici un semn de viaţă ?
— Dar atunci eu am s-o caut pe Vera Nicolaevna Marma-rov, — îi răspunse hotărît Vania ; şi dumneata prietene, să mă tratezi cu mai mult duh de blîndeţe şi să mă ajuţi.
Vania se hotărî să vadă pe Kwiecinski, studentul care fusese însărcinat de Comitetul partidului din Odessa să menţină contactul cu „cercurile de auto-instrucţie" din regiunea de sud-vest.
Stanislaw Kwiecinski, un tînăr de vîrsta indeterminabilă, în care totul era sur şi lung, părul cenuşiu, ochii decoloraţi, faţa pămîntie, capul lung, nasul lung, bărbia lungă şi ascuţită şi urechile începînd mai sus de frunte şi isprăvindu-se aproape de bărbie, — acest delegat al comitetului îl primi foarte acru, observîndu-i că acuma nu e vremea pentru vizite şi declară cu răceală că nu-i poate da nici o informaţiune despre Vera Nicolaevna, nici despre altcineva.
— A propos ! — se învioră el îndată : ce faci acum la Odessa ? Dispui de vreme ? Ai ceva parale ?
— Stau toată vacanţa aici şi sînt la dispoziţia partidului, dacă este nevoie.
— A ! Dumnezeu te-a adus — îşi frecă acuma vesel mîiniie Kwiecinski : uniforma dumitale ca şi mutra dumitale sînt cea mai bună conspiraţie. Vor crede că un elev se întoarce pentru vacanţă acasă, — spuse el încet ca pentru sine : Vei putea face un mare serviciu partidului. Este absolut nevoie să transmitem la Harccv un material important, — foarte important ! Iată, vezi lădiţa aceasta ? Trebuie s-o duci numai-decît la adresa pe care ţi-o voi da. Dar bagă de seamă : ţi se încredinţează o misiune gravă. Lădiţa cu nici un preţ nu poate cădea în alte mîni. Ai revolver ? — îl privi sugestiv Kwiecinski.
— N-am, — răspunse emoţionat Vania : l-aşi putea cumpăra dacă aş putea căpăta autorizaţie.
— Dă-mi treizeci de ruble, îţi procur eu un revolver de buzunar, comod şi puternic. Dar ştii să tragi ?
332
— N-am tras la ţintă cu revolverul, — răspunde intimidat Vania : dar ştiu să trag cu puşca.
— Merge ! — aruncă semnificativ Kwiecinski.
Noaptea, în clasa a treia a trenului personal pentru Harcov, luă loc un băieţel, care părea chiar mai tînăr decît cei şasespre-zece ani ai săi, în uniformă de „gimnazist", slăbuţ şi negricios, cu ochii vii şi curba exagerată a nasului, şi se aşeză pe o bancă alături cu o lădiţă strîns legată cu o sfoară. După ce privise nervos în toate părţile, îşi alese locul în faţa unei femei groase de tipul caracteristic al negustoreselor lui Ostrovschi, şi un bătrîn spîn cu o enormă şapcă vînătă în cap. Aproape din două în două minute „gimnazistul" îşi băga nervos mîna în buzunarul pantalonilor.
Negustoreasa lui Ostroyschi şi bătrînul cu şapca vînătă l-au primit cu multă cordialitate :
— încotro, porumbeluie ? La mama acasă după învăţătură ? — îl întrebă.
— Ehehei ! — sîsîi printre dinţii răriţi spinul : învăţătura e grea. Bătaia de cap e mai rea decît bătaia la spate.
— Lasă-1 că-1 va ogoi mama, îl va îngraşă. Uite ce slăbit e sărăcuţul de el, de cazna şcoalei — îl privea cu drag ne^ gustoreasa.
Cînd un călător voi să se aşeze pe bancă alături de Vania, ea revoltată se oţărî la el :
— Lasă domnule, nu vezi că e un copilaş crud încă ? Are nevoie de odihnă după şcoală : dumneata îţi vei găsi loc în altă parte şi, la nevoie, vei sta în picioare. Uite ce taur eşti !
Energia ei intimida pe călător, care se îndepărtă bombănind. Astfel lui Vania îi fu asigurată banca întreagă pentru noapte.
Dar plin de importanţa misiunii ce-i fusese încredinţată, înfricoşat de consecinţele vreunui gest imprudent, el multă vreme nu putu dormi. Se culca, se ridica, privea pe fereastră, şi din nou se culca.
Oboseala, enervarea, însă, ca şi cerinţele unui organism în creştere, la urma urmelor, îl biruiră şi el adormi cu capul pe lădiţa lui, pe şalul pe care cu multă grijă i-1 aşternuse negustoreasa.
— Vă rog, domnule ! Ridicaţi picioarele de pe bancă ! Faceţi loc şi pentru mine ! — tresări Vania la auzul acestor cuvinte, uşor scuturat de mînecă.
333
i
24
înaintea lui stătea un enorm jandarm, cu o barbă care-i ajungea aproape pînă la brîu, înarmat pînă în dinţi.
— Prins ! — îi fulgeră prin gînd lui Vania, cînd îşi lăsă picioarele în jos lipindu-se de lădiţa lui ; iute îşi băgă mîna în buzunar şi-şi aruncă privirea în bezna nopţii prin fereastra deschisă.
Trenul trecea pe un pod.
Vertiginos îi treceau prin minte hotărîri contradictorii : să arunce lădiţa pe fereastră ? Să sară el ? Să se arunce împreună ? Să tragă cu revolverul ?
Cum, înainte de toate, să fie salvată lădiţa, să nu cadă în mîna jandarmului ?
El nu găsea răspuns la întrebare. în toate ipotezele lădiţa era pierdută...
— încaltea să-mi vînd scump viaţa în slava Revoluţiei !... aproape cu glas tare se gîndi el şi hotărî, şi parcă mai liniştit, îşi puse mîna pe revolverul din buzunar.
Jandarmul cu mîinile rezemate de sabia dintre picioare, puţin aţipit, moţăia. Negustoreasa, deşteptată din somn, îl privea cu ostilitate, dar nu îndrăznea să facă nici o observiţie în faţa acestui organ al autorităţii.
Bătrînul spîn cu şapca vînătă găsi mai cuminte să-şi facă o faţă nevinovată, şi, răsucind o ţigară, pîndea momentul s-o poată oferi paznicului ordinei.
Vania auzi sforăitul sonor al vecinului său.
— Se preface, bestia ! — se gîndi el, şi strînse cu putere minerul revolverului în buzunar.
Negustoreasa adormi din nou, spînul printre căscaturi de tenor liric îşi pufăia ţigara, pierzînd nădejdea de a servi puterea de stat.
— Poate doarme cu adevărat ? — zvîcni inima lui Vania. încet, el se ridică în picioare, trăgînd fără voie poala tunicii sale, pe capătul căreia era aşezat jandarmul. Acesta ridică capul şi se uită „fioros", — i se păru lui Vania care, aruncîn-du-se din nou pe bancă, apucă minerul revolverului.
— Ce aşteaptă bestia ?
La staţia Jmerinca, unde trenul stătea vreo douăzeci de minute, în zgomotul de pe peron (Jmerinca era un nod însemnat de căi ferate), jandarmul, trezit, scoase capul pe fereastră şi legă o convorbire cu colegul din loc.
334
Vania trăgea cu urechea să prindă vreun înţeles care-1 priveşte.
— Dacă au simţit ceva, aici se va întîmplă ! Sau... Trenul porni, şi jandarmul se aşeză din nou la locul său.
Vania încercă să se ridice de pe bancă. Jandarmul politicos, îşi strînse picioarele să-1 lase să treacă.
— Mă cearcă ?
Vania se sculă de pe bancă şi se îndreptă spre uşă. Jandarmul privindu-1 în urmă, îi spuse :
— In celălalt capăt ? Vania tresări indignat :
— îşi mai bate şi joc de mine, canalia ! Vrea să puie mîna pe ladă.
Ieşind pe uşa vagonului, el pîndea prin crăpătura ei pe jandarm. Acesta se aşeză lîngă fereastră, punîndu-şi cotul pe lădiţa lui Vania.
— N-o va lua aşa cum crede el ! — se repezi Vania spre locul său.
Jandarmul i-1 cedă liniştit.
La staţia următoare, cînd se crăpa de ziuă, jandarmul se coborî din tren.
— Să trăieşti, Andreiev, — auzi Vania pe fereastră : te-ai întors, în sfîrşit, din concediu. Mi s-a înăcrit sufletul aşteptîndu-te. Nevastă-mea a născut un copil şi eu mă mu-rez aicea...
Vania oftă uşurat, dar tot parcă nu-i venea să creadă că nu e o comedie, cum, după spusele conspiratorilor încercaţi, se obicinuieşte de poliţia secretă, pentru a pune mîna pe toate iţele şi firele unei organizaţiuni revoluţionare...
La Harcov, cînd după mii de precauţiuni şi învîrtituri prescrise unui perfect conspirator, Vania ajunse la adresa dată, — găsi acolo o femeie în vîrstă, bolnăvicioasă, sumbră şi cu o expresie de oboseală, şi un băiat tînăr cu trăsături energice şi cuvînt autoritar.
— Ce veste ne aduci tovarăşe, din Odessa ? — întrebă acesta după parola spusă de Vania.
Vania îi înmînă lădiţa.
— Ce-i acolo, Dumnezeule ? — exclamă lungind cuvintele femeia : E vremea acum pentru daraveri de acestea ? Nu ştim încotro să dăm cu capul, în fiecare clipă aşteptăm sfîrşitul. Ce-i acolo ? Vezi, Nichifor !
335
Tinărul desfăcu lădiţa. Era plină de manuscrise, broşuri vechi, jurnale şi alte publicaţiuni clandestine.
— Idioţi ! — şuieră mînios printre dinţi tinărul : ce să facem acuma cu maculatura aceasta ? N-avem nici o ascunzătoare sigură !
— Aprinde focul în sobă, Nichifor ! — îşi tărăgăni plîn-gător cuvintele „gazda", foarte deprimată.
Vania văzu cum dispăreau în flăcări hîrtiile inutile pentru care îl îşi riscase viaţa — aruncate în foc cu furie de Nichifor, şi cu mişcări obosite de gazdă. Sta cu mîiniie lăsate în jos, neavînd tăria să-i ajute.
Şi în inima lui se strecură pentru prima oară îndoială în
triumful grabnic al Revoluţiei...
întors la Odessa, Vania avu norocul să găsească, în sfîrşit, pe tovarăşul Undina.
Aceasta rămînea fermă şi senină în mijlocul debandadei.
Ea nu-şi pierdea nădejdea şi credinţa, nici hotărîrea de luptă.
— Dragă Vania ! — îi răspunse ea totuşi instinctiv, omi-ţînd porecla conspirativă : acum cel mai bun lucru pe care-1 putem face e să aşteptăm în linişte sfîrşitul vijeliei. E inutil să ne zvîrcolim, e chiar dăunător. Sîntem datori să conservăm toate forţele de la care poate porni reorganizarea.
— Dar, tovarăşe Undina, — încearcă să-i spună Vania, trecînd peste numele familiar pe care ea i-1 dăduse...
— Toţi prietenii, în afară de conspiraţie, îmi spun Vero-cica !
— Dar bine, Verocica, nu putem începe imediat ?
— Vrei să păţeşti ca la Harcov ? Nu, acuma sîntem numai conserve. Să ne folosim de această vreme, să mai citim, să mai discutăm, să lămurim problemele viitorului. Stai aici vacanţa aceasta ? Cine ştie ce ne aşteaptă pe urmă.
Ei stăteau pe banca lor favorită din Bulevardul Nicolae, în faţa mării.
Imensitatea albastră înflorită de pînzele albe ale bărcilor de pescari şi de siluetele maiestoase ale vaselor oceanice, sub soarele de iulie, scînteia în miliarde de fărîme de oglindă.
Vania petrecu, cu toată apăsarea tragediei revoluţionare, unele din cele mai fericite săptămîni ale vieţii sale.
Cap. XXIV.
VRAJA
Dar anul ce a urmat trebuia să lase în amintirile lui Vania o impresie de pustiu şi de zvîrcoliri neputincioase.
în „cercurile de auto-instrucţie" doar cîţiva nu pierduseră nădejdea şi curajul pentru luptă. Şedinţele se răreau, literatura lipsea, legăturile cu centrul şi cu organizaţiile din alte oraşe se destrămau.
Vania era deprimat în aşteptarea veştilor de la Natalia Chirilovna, care se stabilise din nou la Oniţcani. Ce este cu mama ? Ce va face el în vacanţa următoare ?
Numai în iunie el primi o notă laconică din partea Nataliţei care-1 invita la Oniţcani :
„Va fi bine. Fii cuminte. Te iubesc şi te sărut. Tiotia Nataliţa", — aşa se sfîrşea scrisoarea.
La Oniţcani nu se observa multă schimbare.
Serghei Simionovici Varnavin era de atîta vreme un om al casei, iar dispariţia bietului Anatol Vasilievici se pregătea şi ea de atîta vreme, încît lipsa lui aproape nici nu se simţea.
— Dragă Vaniuşa, — îi spuse Nataliţa după ce-1 aşeză în buduoarul său : Nici nu-ţi închipui ce bătălie a trebuie să dau pentru tine. Vai, sărmana de mine ! Poate eram astăzi morte et enterree, dacă moş lorgu n-ar fi găsit, în sfîrşit, curajul să-şi spuie cuvîntul cu hotărîre. Am spus mamei tale, faţă de moş lorgu, că să nu uite că eşti acum fiul cel mai mare, viitorul cap al familiei Răuteştilor şi stăpîn al Năpădenilor, şi că nu poate amărî bătrîneţele lui moş lorgu, gonindu-te din casa părintească, din casa pe care tu o vei stăpîni, chiar dacă ea va trăi încă atunci cînd moş lorgu îşi va închide ochii ; că ea nu poate crea o situaţie prin care tu n-ai putea să intri în casa strămoşească fără ca ea să o părăsească. Dumnezeule, ce-a urmat !
337
Trăznete, fulgere, plînsete, afurisenii ! Sărmanul moş Iorgu era cît pe aci, după obiceiul lui, să închine steagul, dar am ştiut să ţiu piept furtunii şi moş Iorgu, în sfîrşit, a grăit şi el ca un bărbat. Ştii cum vorbeşte el : i-a adus aminte că tu de ani de zile purtai în tine amărăciunea cuvintelor pe care le auziseşi după moartea lui Tosia, şi că acesta e un mare păcat şi că nu se poate ca acuma băietul să sufere, şi el însuşi să rămînă fără mîngîiere la bătrîneţe, pentru un cuvînt ce l-ar fi scăpat copilul la necaz. In sfîrşit, dragă Vania, ne-am înţeles. Moş Iorgu te aşteaptă, chiar astă seară acasă, să fie faţă. Vei fi primit ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic. Explicaţiile sînt inutile căci ar putea numai zgîndări rana. Să te duci să săruţi mîna mamii, ca întotdeauna cînd te întorci în vacanţă, şi totul va fi uitat, — sau cel puţin, să te porţi aşa ca şi cum totul ar fi fost uitat.
Vania, apropiindu-se de Năpădeni, în trăsura Nataliţii, un moment intimidat era cît pe ce să se întoarcă îndărăt la Oniţcani. Inima îi zvîcnea, tîmplele îi băteau, respiraţia i se tăia, încît abia putu urca scările conacului.
în salonaşul verde dînsul îşi găsi părinţii aşezaţi la masă : tata îşi făcea pasienţa, iar mama şedea la un lucru de mină.
Cînd sărută mîna tatei, acesta, semnificativ, îi strînse mîna şi cu afecţiune îl sărută de mai multe ori.
Smaragda Theodorovna, liniştită, îl sărută pe frunte şi-1 întrebă dacă n-ar vrea să mănînce sau dacă a stat la masă la Oniţcani.
Aceasta a fost singura aluziune prin care ea dădea a înţelege că ştie preliminariile „păcii de la Năpădeni".
Vania nu găsea cuvinte ca să poată împrăştia sentimentul de apăsare pe care nu-1 putea ascunde.
Smaragda Theodorovna şi ea se ţinea foarte rezervată cu toată aparenţa ei de bunăvoinţă.
Iorgu Răutu n-a avut niciodată prea multe resurse de conversaţie. Totuşi asupra lui căzu sarcina de a salva situaţia :
— Măi băiete, ai venit la vreme... Dumnezeu ştie cum în anul ista se coace grîul... Nu-i vorbă că am semănat prea mult... Am peste o mie de fălci numai grîul de toamnă. O parte am putut pune încă din august, iar am isprăvit prin noiembrie... Şi poate că şi pămîntul n-a fost peste tot bine lucrat, încît în unele părţi, cum e în clinul spre Cucernic, — ştii, lîngă pădurea bătrînă de stejari, — îi copt bine, încît trebuie să-1 sece-
338
răm negreşit... începem mîne, iar încolo spre Ciripeni, încă e verde... Ai să-mi dai şi tu ajutor la seceriş şi la cărat...
Astfel în conversaţia despre gospodărie, justificată de faptul că Vania de doi ani nu văzuse Năpădenii, seara s-a sfîrşit, de bine de rău, în bună pace şi Vania s-a putut retrage în odăiţa lui.
în zori de zi, Vania, sculat în bună voie, nu mai voi să aştepte ca Margareta Jozefovna să-i servească ceaiul. Ea îi aduse la cunoştinţă că boierul e plecat în inspecţie spre Ciripeni, iar coana Smaragda n-a ieşit încă din iatac.
El porni îndată la mama Irina.
Satul era de mult sculat şi aproape gol, oamenii fiind duşi la muncă.
Mama Irina, văzîndu-1, părea aproape speriată de bucurie :
— Vaniuşa ! Mata eşti ! Iţi creşte mustaţa, dragu mamei ! — rîdea şi plîngea ea, îmbrăţîşîndu-1.
Vania era adînc fericit ca întotdeauna sub mîngăierile mamei Irina, dar acuma parcă resimţea şi mai mult deliciul îmbrăţişărilor de mamă.
Irina, în ochii lui, nu pierduse nimic din farmecul firii sale şi chiar frumuseţea plină de vlagă, sub a cărei stăpînire trăise el din copilărie.
— Ce te-ai sculat aşa de devreme, puiu mamei ? Ai luat ceva ? Să-ţi dau un ulcior cu lapte, — amu l-am fiert să-1 duc la deal, la Ilenuţa. Tare e bun, şi taman — cum s-a nimerit ! — l-am făcut cu păsat ca să-ţi placă şi ţie. Avem o vacă minunată de cele roşii. Am cumpărat-o de viţică la nemţii din Ca-menca..
Laptele cu păsate era puţin afumat.
Vania simţi o imensă bucurie de viaţă. Prin toate vinele lui parcă furnica un curent de înviorare. Simţea cum creşte în trupul său vigoarea, şi în sufletul său hotărîrea şi dorul de viaţă şi fericire.
— Dar Ilenuţa ? Unde-i, ce face ?
— Ehehei ! de cînd e dusă la seceriş ! Avem o falcie luată hăt în colţu cela spre Cucernic, lîngă stejărişu cela bătrîn. Am avut noroc că în altă parte încă e verde, ca şi la Dumitru. încît să fie gata cu a boierului taman cînd a veni rîndu pentru a nostru.
339
— N-am văzut-o de doi ani, trebuie să fie crescută. Te miri. că n-oi recunoaşte-o.
— Apoi e fată mare amu ! Iese la joc şi-i tare frumuşică !
— Am treabă în părţile celea şi poate am s-o văd...
— Poţi merge, puiule, peste cîmp, şi pe jos. Tare-i frumos şi nu-i aşa departe. într-un ceas, după ce rînduiesc ceva pe aici, — oi fi şi eu acolo.
Cîmpul era încă verde, într-o splendoare aproape primăvă-ratică. Aerul de dimineaţă aducea răcoare şi miresmele cîmpu-lui, tremurînd în cîntecul păsărelelor. Dinspre pădure răsunau trilurile privighetorii întîrziate.
Lui Vania i se părea că însăşi natura vibrează de triumful vieţii. Siluetele de femei şi bărbaţi aplecaţi spre pămînt simbolizau unirea omului cu firea şi puterea creatoare şi dominatoare a muncii.
Vania trecu prin pădure. Sub bolta stejarilor bătrîni era răcoare şi tăcere misterioasă. Din cînd în cînd o ciocănitoare, un fîşiit de veveriţă prin crengi şi un arc de iepure sărit, vorbeau de viaţa ascunsă în sînul pădurii seculare.
Răzbătînd în colţul spre Cucernica, ieşind deodată din penumbră, fu orbit de lumina intensă a soarelui de iunie.
La stînga, în vîrful dealului Ciornenilor, se profila în azurul cerului faţada maiestuoasă a castelului lui Nicanor Miu-lescu. La dreapta, într-o vîlcea dintre două dealuri acoperite de grădini din care răsăreau numai acoperişurile de paie, strălucea, pe turnul alb al bisericii din Cucernica, crucea ei de aur.
Iar drept în faţă se întindea covorul ţesut din poleială al lanului de grîu.
Vania căuta pe Ilenuţa ; în depărtare văzu un grup, în care însă nu se găsea silueta familiară.
înaintînd pe cărare, el zări după un buchet de tufe de corn, aplecată spre el, figura Ilenuţii, legată cu o basma albă pe cap, cu obrajiii îmbujoraţi şi cu ochii ei albaştri închis strălucind ca flori de cicoare printre spicele galbene.
Se repezi spre ea. Ridicîndu-se, Ilenuţa îl privea înseninată de bucurie stăpînită.
Vania se opri în loc, izbit de frumuseţea nouă a acestui chip feciorelnic, plin de viaţă, de silueta ei cu linii armonioase şi aproape mistice în zvelteţea lor eteree.
340
Cuvintele de salutare îi îngheţară pe buze. O privea în tăcere şi nemişcat, nefiind în stare să facă nici un pas.
Ilenuţa tăcea şi ea. Şi o clipă îl privi ca vrăjită ; apoi zîmbi şi, prin mişcarea ambelor braţe ridicate în sus, spre a reface legătura basmalei, sînii ei se conturau sub cămaşa albă, dînd întregii ei înfăţişări o expresie simbolică de putere şi de farmec „etern feminin".
— Bine ai venit, Vaniuşa ! — răsună încet adîncul contralto al vocii ei, în care vibra conştiinţa acestei clipe de dominaţiune.
— Bună ziua, Ilenuţa ! — abia putu îngăima cu greutate Vania, neştiind el îsuşi ce vorbeşte : Ce mai faci, Ilenuţa ? Eşti de mult aici ? Eşti singură ?
Ilenuţa îl fixă zîmbind şi, parcă dîndu-şi seama de inutilitatea răspunsurilor, tăcea.
— Ii cald tare, — spuse Vania : mi-i sete grozav. Mă duc să beau oleacă de apă la izvorul Tudosiei.
Vania, speriat de el însuşi, parcă căuta pretext să fugă. Izvorul Tudosiei nu era departe, în coasta dealului pe care se ridica pădurea între tufe de corn, cu frunze roşii.
Ilenuţa tot tăcea zîmbind şi, privindu-1 cu ochi aproape înegriţi şi plini de taină, stătea sprintenă ca un ram de răchită.
Vania se depărta încet.
La izvorul Tudosiei se aşeză pe pajiştea verde din jurul lui, bîntuit de simţiri neînţelese, dulci şi violente şi... aştepta.
Peste cîteva clipe surprinse, furişîndu-se printre tufe, arătarea aibă a Ilenuţei.
— Ţi-am adus ulciorul. Ai fugit ca un năuc fără să iei ceva ca să poţi bea apă.
Graţios se aplecă ea spre izvor ca să umple ulciorul, fără a slăbi din ochi pe Vania, cu acelaş zîmbet misterios şi dominator.
Cu o mişcare ondulatoare se aşeză lîngă dînsul şi-i aduse ulciorul la gură. Apoi, îi luă batista din mînă şi începu să-i şteargă fruntea, vorbindu-i înduioşată :
— A crescut mare, îi răzbate pufu de mustăcioară, dar tot băieţelul Ilenuţii este. Cum a asudat sărmanu ! Ai mers atîta loc pe jos !
Ea îşi apropie faţa şi se oglindea direct în ochii lui Vania. Apoi îşi puse mîiniie pe umerii lui. Vania o privea fascinat.
341
Şi, izbit de miresmele de grîu copt şi de busuioc pe care le respira torsul ei nestăpînit de cămaşă albă, ca ridicat de forţe elementare, el se simţi prins de vîrtej...
— Dragă Ilenuţa, sînt ticălos, sînt vinovat ! îmi eşti tare dragă... Ştii, te-oi lua, cînd oi creşte mare... Fii liniştită, mama nu mă poate opri...
Ilenuţa, culcată pe spate, cu ochii închişi, zîmbea în tăcere. Prin gura-i întredeschisă, lucea şirul de mărgăritare. Ea nu-şi îndreptă măcar dezordinea hainelor, de sub care se întrezăreau, parcă sculptate în fildeş auriu, coloanele zvelte ale picioarelor!
întredeschise uşor ochii. Şi razele albastre, licărind printre gene, parcă ardeau pe Vania. Zîmbind, ea rosti încet, cu acelaşi contralto adînc şi emoţionant, apucînd pe Vania după gît :
— E boier şi-i aşa de prost, băieţelu Ilenuţii ! Şi-1 atrase spre ea...
Prinşi din nou de vîrtejul şi vraja primei dragoste, încleştaţi, Vania şi Ilenuţa pierduseră simţul vremii, —- lumea întreagă dispărea dincolo de singura realitate, de singura viaţă...
^ Brusc, elastică întocmai ca un resort de oţel şi vioaie ca o şopîrlă, Ilenuţa se desprinses din braţele lui Vania şi se ridică in picioare.
— Deamu du-te ! — şopti ea : Să nu ne prindă cineva, — acuş trebuie să vie mătuşa Irina...
Vania o prinse de mînă şi privind-o implorator, îi spunea fără şir :
— Am să te iau Ilenuţa ! ... Peste patru ani sînt vîrstnic... Nu m-or putea opri...
Ilenuţa se plecă şi, apucîndu-1 cu ambele mîni de cap, îl sărută duioasă, şi în zîmbetul ei parcă se strecura o rază de melancolie :
— Taci, taci, dragu mu. Să nu vorbim despre aiestea amu, — şi, roşită, şopti : Să vii astă noapte spre pîrleazu cel din dos !
Sărutîndu-i încă o dată amîndoi ochii, ea repede fugi, fu-rişîndu-se printre tufele de corn.
La marginea poeniţii se opri un moment, şi tot zîmbind, se întoarse aruncîndu-i :
— Prost e băieţelu Ilenuţii ! — şi dispăru ca o vedenie.
342
I
Vania trecea printr-un vifor de simţiri contradictorii. Fiecare celulă din trupul lui vibra de fericire. Parcă era pătruns de seva vieţii, — aceeaşi care străbătea prin pădure şi prin toată firea. în sufletul lui parcă răsuna o melodie armonioasă şi solemnă.
Şi, în acelaş timp, era cuprins de groaza răspunderii morale pentru viaţa unei fiinţe care, prin farmecul şi poezia firii ei, se ridica deasupra micimilor şi vulgarităţilor vegetării o-meneşti.
Pornind spre casă, i se părea că niciodată membrele lui nu fuseseră mai elastice, că toţi muşchii jucau de vigoare vitală ; niciodată nu se simţise aşa de înălţat şi în acelaş timp în mai desăvîrşita armonie cu întreaga fire.
Viaţa din săptămînile care au urmat pînă la sfîrşitul vacanţei, a rămas în amintirea lui Vania ca un basm fermecat plin de pasiune şi duioşie, de extaz şi poezie, în afară de realitate, în afară de cursul vremii...
în prima noapte, cînd se apropie de pîrleazul ogradei lui Dumitru Morariu dinspre cîmp, furişîndu-se în grădină, în umbra părului bătrîn, martor al atîtor jocuri de copilărie cu Ilenuţa, el nu mai lupta împotriva vrajei de care fusese prins. Ilenuţa, cu un tact şi o uimitoare delicateţă de sentiment, trecea simplu, cu o graţie emoţionantă şi radioasă, peste clipele critice ale îmbrăţişării şi, totodată, îi adormea remuşcările luînd asupră-şi toată răspunderea prin iniţiativa îndrăgostiţilor.
Vania nu mai trăia decît noaptea, în braţele Ilenuţii, sub farmecul expansiunilor ei pasionale şi al delicioasei şi nevinovatei impudicităţi a dragostei.
Ziua părea un miraj, un vis ireal. El nu băga de seamă că aproape la fiecare ieşire de acasă ca şi la întoarcere, îi apărea în cale Margareta Jozefovna cu discul veşted al feţei sale, întretăiat de crăpătura imensă a gurii, strîmbată de un zîmbet plin de subînţelesuri de complicitate şi de sugestiuni denunţătoare. El nu băga de seamă nici atitudinea, încă mai glacială ca de obicei, a Smaragdei Theodorovna, care-1 fulgera cu privirile ei indignate.
Ba chiar fugea de întîlniri cu vechii tovarăşi ai jocurilor de copilărie, — instinctiv, pătruns parcă de conştiinţa vinovăţiei şi a necredinţii sale.
343
In ajunul plecării,, cea din urmă noapte petrecută sub părul bătrîn în grădina lui Dumitru Morariu, a fost, parcă, mai străină de îmbrăţişări pătimaşe.
Foarte duioasă, Ilenuţa stătea lipită de Vania şi-i oprea toate încercările de a-şi lămuri planurile asupra viitorului.
— Taci, Vaniuşa dragă. Patru ani e multă vreme. Sîntem în mîna lui Dumnezeu. Dar ştiu că n-ai să mă uiţi, n-am să te uit nici eu.
Vania simţea lacrimile ei calde care îi curgeau pe obraz, şi plîngea şi el, adînc înduioşat şi ferm hotărît în sufletul lui să rămînă credincios acestei iubiri şi demn de inima curată-şi eroică a Ilenuţei.
A doua zi dimineaţă, Vania alături de lorgu Răutu, — cu vizitiul Dumitru pe capră, nemişcat ca un idol, cu barba-i puţin albită, — porni spre gară.
La ieşirea din văgăuna Năpădenilor, sub un mănunchi de plopi,' el zări silueta subţire a Ilenuţii, care, vădit, aştepta trecerea trăsurii.
Ea salută adînc. lorgu Răutu a dus indiferent două degete la pălărie, uitîndu-se în lături. Ilenuţa, după trecerea trăsurii, ieşi în drum şi se uită dreaptă şi nemişcată, în urmă. După cotitură, chipul acesta drag se şterse din vederea Ini Vania.
Cap. XXV.
„MATURITATEA"
Locuinţa Doamnei Staroverov era plină de activitate ca un stup de albine.
Doamna Fedosia Constantinovna Staroverov, văduva unui înalt funcţionar, precum şi cele şase fete în vîrsta de la patrusprezece pînă la treizeci de ani, erau în vecinică agitaţie, preocupate de lupta pentru existenţă. întrucît pensia rămasă şi casa moştenită nu puteau îndestula toate trebuinţele acestei numeroase familii, însăşi doamna Staroverov, ca şi cele cinci fete mari, aveau diferite îndeletniciri pentru sporirea veniturilor. Iar fetiţa cea mică, Daşa, frecventa liceul şi era şi membră, destul de activă, a „cercurilor de auto-instrucţie".
Vania nu le vedea decît foarte rar, întrucît chiar atunci cînd lua prînzul era servit în garsoniera lui.
Dar îngrijirea acestor bune gospodine el o simţea în fiecare obiect din camera lui.
Cea mai mare parte din vreme, în afară de curs, Vania o petrecea tot în „Comună", unde adesea rămîiîea chiar şi peste noapte.
Situaţia continua să fie excesiv de grea, Debandada partidelor revoluţionare urma înainte. încetase aproape orice acţiune.
Ca reacţiune împotriva mişcării revoluţionare, din partea „elementelor sănătoase" ale societăţii ruse, au fost dezlănţuite peste tot pogromuri evreieşti, care au otrăvit întreaga atmosferă.
Sub presiunea împrejurărilor, dispărînd vechii luptători şi cadrele încercate ale revoluţiei, asupra tineretului şcolar, pregătit în cercurile de „auto-instrucţie", cădeau adesea sarcini care treceau peste puterile lor.
345
Vania a fost silit să se preocupe personal aproape de toate trasporturile literaturii revoluţionare pentru întregul sud-vest al Rusiei.
în curînd începe să-1 preocupe o problemă mai gravă.
Acţiunea revoluţionară fusese dusă cu mijloace relativ foarte neînsemnate. în cea mai mare parte organizaţiunile locale impuneau membrilor sacrificii necesare pentu activitatea lor. Au fost şi cîţiva cetăţeni inimoşi care şi-au pus în servicul revoluţiei toate averea : Lizogub, Voinaralschi şi prinţul Ţi-ţianov.
Dar organizaţiunile revoluţionare erau sprijinite şi de cercurile liberale ale societăţii, care se aşteptau ca luptătorii revoluţionari să scoată pentru ele castanele din foc.
După 1 martie toate aceste contribuţiuni au încetat, iar debandada generală făcea cu neputinţă organizaţiunilor locale să adune fondurile necesare. Manifestele publicate în numele Comitetului făceau apeluri disperate către membrii partidului, îndemnîdu-i să asigure, cu orice preţ şi cu orice jertfe, „finanţarea" acţiunii revoluţionare.
Comitetul cercurilor din Chişinău a conceput atunci un proiect îndrăzneţ.
în lipsa căilor ferate, impozitele percepute în tot nordul Basarabiei, din judeţele Hotin, Soroca, Bălţi şi Orhei, se transmiteau la casieria din Chişinău, în căruţă de poştă, sub paza a cel mult doi străjeri înarmaţi.
Vania Răutu şi Vasile Giurilă, — care, ca fiu de popă din judeţul Orhei, cunoştea bine localitatea — îmbrăcaţi în sumane şi opinci, au cercetat pe jos toate cărările în vestiţii codri ai Orheiului şi au elaborat un plan de atac armat asupra acestor transporturi într-o vîlcea, lîngă Pereseceni, — care ar fi putut duce, în caz de succes, la „exproprierea", în folosul revoluţiei, a fondurilor însemnate ale statului.
Pe de altă parte, Moise Roitman, cu ajutorul lui Vania, prin cercetarea la faţa locului şi toate măsurătorile necesare, au constatat că dintr-o cameră a aripei hotelului „Elveţia", din fundul curţii, n-ar fi nevoie de săpătură mai lungă de vreo doisprezece metri, pentru a răzbate pînă la tezaurul visteriei provinciale.
Cu toate planurile, desenurile şi informaţiile adunate, Vania Răutu se adresă agentului Comitetului din Odessa, Sta-
346
nislaw Kwiecinski, spre aprobare, pentru ca partidul să-şi asume directiva şi răspunderea acţiunii şi pentru ca, în acelaş timp, să fie asigurată reuşita complectă, prin transmiterea fondurilor expropriate organelor competente ale partidului.
Kwiecinski se arătă entuziasmat de planul chişinăuţeni-lor, — faţa lui pămîntie parcă se coloră de bucurie.
Dar neputînd personal hotărî nimica, Vania fu introdus la „tovarăşul Maurul", un bărbat frumos, cu o mare barbă neagră, cu trăsături fine, şi un ten palid de intelectual.
După ce ascultă cu multă atenţiune raportul „tovarăşului Pimperlic" şi cercetă documentele, „tovarăşul Mauru" se încruntă :
— Regret, amice, că nu pot să te culc aici şi să-ţi dau douăzeci şi cinci unde trebuie. Acesta este singurul răspuns pe care l-ar merita proiectul vostru. Atîta ne trebuie ca să ne meargă faima că deboşăm copiii şi îi transformăm în hoţi de codru şi în spărgători ! Căutaţi mai bine să isprăviţi şcoala, să ajungeţi oameni întregi pentru ca să puteţi într-adevăr servi revoluţiei. Tovarăşul Albinos, — privi el către Kwiecinski : va avea avea grijă să înştiinţeze toate organizaţiunile noastre ca să se coboare din nori şi să-şi dea seama de adevărata lor datorie. în ce clasă eşti dumneata ?
— Intr-a opta, — răspunse Vania ruşinat de această „o-păreală".
„Tovarăşul Mauru" îşi îndreptă pince-nez-ul pe nasul lui aquilin şi se uită la Vania cu o curiozitate nelipsită de simpatie.
— Tovarăşe Pimperlic, am foarte bune informaţii despre dumneata. Dar să ştii că nu-i nimic mai periqulos pentru un revoluţionar, decît ambalarea. I se cere înainte de toate minte trează şi judecată rece. La revedere ! Dar documentele rămîn la mine pentru ca să nu faceţi vreo nebunie. Peste cîteva luni de zile, ca student, vei avea altă arenă.
Vania se întoarse la Chişinău cam cu coada între picioare.
Această „opăreală", raportată în Comună şi în Comitetul cercurilor, după discuţii vii, a dus la hotărîrea că elevii din clasa a opta să suspende acţiunea revoluţionară şi să se consacre pregătirilor pentru „examenul de maturitate", — ceea ce în realitate paraliza toate cercurile.
Numai garsoniera lui Vania din strada Puşkin va rămînea la dispoziţia revoluţiei, ca „gazdă conspirativă", întrucît altfel nu s-ar putea satisface această necesitate.
347
Pregătirea pentru „examenul de maturitate", punea o problemă care nu putea fi rezolvată aşa de uşor.
Sistemul de învăţămînt clasic în Rusia ţaristă, cu cele patrusprezece ore pe săptămînă pentru limbile clasice, presupunea că orice candidat la maturitate poate citi textele latine şi greceşti ă livre ouvert, şi poate traduce orice pasagiu din vreun autor rus în ambele limbi antice.
Dar, în realitate, cu metodele pedagogice întrebuinţate, nici chiar cei mai buni elevi nu ajungeau să traducă, cu toate dicţionarele la dispoziţie, zece rînduri fără cel puţin tot atîtea greşeli.
Marin Scarnitz, profesor de latină, ca şi Boleslav Slovik, — de asemeni un „frătuţ" austriac, profesor de greacă, — urmăreau înainte de toate ca regulile gramaticale sau textele clasice să fie învăţate pe de rost, fără să-şi dea seama că pe această cale inspirau elevilor o invincibilă aversiune pentru întreaga antichitate, şi nu reuşeau să le dea cea mai elementară pricepere a geniului literaturii elene sau latine.
„Grecul" ajunse, în această privinţă, la un adevărat sadism. Ca să capete de la dînsul notă bună, un elev trebuia, de pildă, să-i înşire /ară răsuflare, toate verbele neregulate, sau să reproducă, fără a schimba măcar un singur cuvînt, biografia lui Platon, care preceda Dialogurile în ediţia şcolară.
Mic de statură, diform, cu picioarele strîmbe, crăcănate de la genunchi, cu un cap strîns între două enorme bose la tîmple, cu ochi răutăcioşi, extrem de miopi, ascunşi după roţile ochelarilor încadraţi în rame de baga, — la orice încercare a elevului de a se abate de la tipic, indignat „Limbricul" — cum era el poreclit — ciripea cu vocea lui piţigăiată :
— Vrei să fii mai deştept decît domnul Ktihner, comentatorul lui Platon ? Fii bun, citeşte !
Elevul, după ce citea paragraful indicat, dacă nu reuşea să-1 reproducă întocmai, era, ca pedeapsă, silit să scrie acest paragraf de douăzeci, de cincizeci, chiar de o sută de ori...
In această situaţie nici un „examen de maturitate" nu putea fi dat cinstit.
Din an în an temele, trimise de la centru în plicuri închise, erau cumpărate, — după normele absolutismului ţarist, moderat prin bacşişuri, — şi cunoscute de elevi înaintea profesorilor.
348
Comitetul central al „cercurilor de auto-instrucţie" a avut ideea ingenioasă de a exploata în folosul casei partidului această situaţie.
Elevii celor treisprezece licee organizate, ale regiunii de sud-vest, au exercitat presiuni asupra părinţilor, încît sub acest pretext, au, fost adunate sume însemnate, din care numai o mică parte au fost utilizate ca bacşiş, iar restul pus la dispoziţia comitetului din Odessa.
Temele astfel căpătate au fost pregătite în mai multe variante. Toţi abiturienţii au fost siliţi să înveţe pe de rost, re-zervîndu-se pentru fiecare şi cîteva greşeli, pentru a da' un caracter de autenticitate lucrărilor.
In ziua tezei greceşti „Limbricul" înfăţişa o icoană pitorească. Pe rînd, trecînd de la o masă la alta, el îşi apropia ochii miopi spre a citi scrisul elevilor.
De la cei mai tari el trecea la cei mai slabi, şi spre uimire constata că tocmai aceştia dădeau o traducere mai exactă şi mai elegantă neîndrăznind să complice textul prin introducerea vreunei greşeli.
— Tare deştepţi sînteţi cu toţii astăzi, — scîrţîia vocea lui piţigăiată, cu exasperare.
25 — In preajma revoluţiei, voi. I
In cursul examenelor s-a produs un incident care a avut o înrâurire hotărîtoare asupra destinului lui Vania Răutu.
Alexandru Levi, aducînd cu sine de la Prut un transport de literatură clandestină, se opri, ca de obicei, în garsoniera lui Vania Răutu.
In urmă, s-a stabilit că graţie imprudenţei studentului Balanovici de la Universitatea din Iaşi, contrabanda a fost filată de la Prut, şi toţi aceia cu care venise în contact Levi au fost puşi sub supraveghere.
Curînd după „examenele de maturitate", Vania Răutu află, că, la Odessa, au avut loc din nou mai multe arestări, printre care şi a lui Alexandru Levi.
Vania reuşind cu cinste la examene, se grăbi la Odessa să se înscrie la Universitate. In chipul acesta el putea, în acelaş timp, avea mai ample informaţiuni.
Acolo dînsul găsi o atmosferă destul de agitată în cercurile revoluţionare, dar nimeni nu dădea prea mare importanţă arestării lui Alexandru Levi.
Vania Răutu, în lipsă de uniformă studenţească, cu o pălărie cu borduri largi, cu cravată „lavalieră" şi cu o pitorească pelerină a pardesiului său, se cufundă, cu voluptate, în viaţa de student.
„Tovarăşa Undina" se împrietenise mult cu dînsul şi îl introducea în toate cercurile frecventate şi de dînsa.
Ohrana părea a-şi fi istovit stocul de informaţii ; seria crahurilor în organizaţiile revoluţionare părea sfîrşită, şi încolţiră, din nou, nădejdile în reorganizarea forţelor revoluţionare şi în reînvierea luptei.
350
Vania lua parte activă la încercările de reorganizare ale grupului din Odessa.
Din primele zile de contact cu „odessiţii", Vania s-a simţit ridicat în ierarhia revoluţionară, mulţumită unor împrejurări, care i-au adus multă satisfacţie.
Mai întîi rezumatul întocmit de el al Capitalului a fost recunoscut ca o bună popularizare a marxismului pentru muncitori.
Vania era nespus de fericit aflînd că acest rezumat a fost tipărit în scop de propagandă.
Sentimentele lui Vania erau însă mai complicate cu privire la celălalt fapt care îi zgîndărise amorul propriu.
Tocmai pe atunci ziarele publicaseră un comunicat despre o „îndrăzneaţă spargere, de către nişte răufăcători revoluţionari" la visteria provincială a Basarabiei : de la aripa din fund a hotelului „Elveţia" a fost săpat un tunel pînă la tezaur, şi astfel o sumă de peste trei milioane de ruble a putut fi sustrasă.
Planul său şi al lui Moise Roitman, executat fără dînşii !
Şi Vania nu a putut măcar împărtăşi cuiva frămîntările sale, fără a se face vinovat de o gravă călcare a regulilor de ,, conspiraţiune ".
Dar, totuşi, el îşi dădea seama că „vîrfurile" îl priveau acum cu mai multă încredere şi simpatie.
Aşa, el era foarte mîndru că a fost admis la o importantă discuţie teoretică, la care luaseră parte fruntaşii grupării odessiste.
După 1 martie, în lumea revoluţionară din Rusia începuse acel proces de diferenţiere, care în urmă avea să ducă la sciziunea adîncă dintre social-revoluţionari şi social-democraţi.
Cei dintîi continuau vechea tradiţie a narodnicilor. Ei credeau că revolta socială din Rusia e determinată de structura ei specifică, în care ţărănimea, constituind majoritatea covîr-şitoare a maselor muncitoreşti, apare ca factor principal în lupta revoluţionară. Aceasta urmează dar să fie fără cruţare îndreptată mai cu seamă spre arena politică, — pentru că numai astfel Rusia poate tinde la o renovare socială.
Social-democraţi, însă şi-au însuşit concepţiile şi metodele partidelor socialiste din apus, care se rezemau îndeosebi pe proletariatul industrial şi, în ţărănime, vedea numai o masă inertă,
351
I
25*
care în cazul cel mai bun ar putea fi trasă la remorcă de către muncitorimea oraşelor.
Vania Răutu gravita hotărît spre social-revoluţionari, şi credea chiar, pe temeiul studiilor sale, că doctrina oficială a social-democraţilor nu poate fi înfăţişată ca o deducţiune justă din concepţia marxistă.
Intr-o seară, la cofetăria Mattoni, unde ei se întîlneau de obicei cînd nu era fixat un alt loc, — tovarăşul Undina, care avea aceleaşi înclinaţiuni teoretice, satisfăcută, zîmbind misterios, îi şopti lui Vania :
— Sînt împuternicită să te invit la o adunare a aşilor revoluţionari din Odessa. Ţin-te bine !
în curtea unui imens bloc de case' din centrul oraşului, care mişuna de mii de locatari, şi în care orice vizitator străin se pierdea neobservat, tovarăşul Undina se opri, examinînd faţadele :
— Vezi, — atrase ea atenţiunea lui Vania — : abajurul roşu în fereastra aceea din etajul al cincilea ? Intrarea e pe aicea. Eu mă duc acolo. Dumneata să te plimbi vreo cinci minute şi, la întoarcere, dacă va arde aceeaşi lumină roşie, să urci şi dumneata ; eu te voi aştepta la capătul scării, în coridor.
Camera în care Undina introdusese pe Vania înfăţişa spectacolul obişnuit al întrunirilor de studenţi şi de intelectuali („Intelighenţi") ruşi :
într-un nor de fum, printre mucuri de ţigări şi pahare de ceai împrăştiate pe masă, pe lavabou, pe etajere cu cărţi, pe marginea ferestrelor, un grup de vreo douăzeci de tineri, — dintre care patru-cinci femei, — aşezaţi pe unde dădea Dumnezeu, discutau aprinşi, pînă la ameţeală, cele mai înalte probleme de politică, filosofie, ştiinţă sau literatură.
— Sîntem cu toţii, — constată — la intrarea Undinei cu Vania — gazda, o femeie tînăra şi plăcută, cu un păr creţ, scurt tăiat şi care, nesupus, îi acoperea nu numai fruntea, dar cădea, ca la un mic :,pudel", şi peste ochii negri care luminau o faţă mată şi palidă.
în asistenţă, în afară de Undina, Vania nu mai cunoştea decît pe Vasilie Vasilievici Saharov, care îl salută prieteneşte, şi pe tovarăşul „Maurul".
Acesta îndată şi începu să citească „referatul" său asupra chestiunii la ordinea zilei :
352
k
„Revoluţia, — suna în concluziile sale referatul : nu poate izvorî din faptele izolate ale cîtorva individualităţi eroice. Ea întotdeauna este un rezultat al mişcării maselor, în conformitate cu mecanica luptelor de clasă, cum ne luminează istoria tuturor marilor revoluţiuni din trecut. înainte de a porni ac-ţinea sa, un revoluţionar trebuie să răspundă la întrebarea —care este clasa socială pe care el se poate rezema ? Şi aceasta nu poate fi decît clasa care, într-un m ;ment istoric dat, reprezintă factorul dinamic, — clasa ale că ei interese se identifică cu interesul de renovare socială. Ţărăr imea niciodată n-a jucat acest rol. Ea urmează întotdeauna în c jadă clasa care-şi asumă directiva istorică. în faza actuală a revoluţiei noastre sociale, această clasă nu poate fi decît proletariatul industrial, care însă, vădit, nu va renunţa niciodată la interesele sale de clasă, în consecinţă, revoluţionarii sînt datori să îmbrăţişeze aceste interese ; pe temeiul lor să organizeze proletariatul şi, lumi-nîndu-1, că şi în interesul lui e necesară o revoluţie politică, să-1 determine la iniţiativa acţiunii revoluţionare, în care vor fi trase natural, toate elementele nemulţumite ale societăţii..."
Referatul a dezlănţuit o furtună : exclamaţiile de aprobare, protestări, murmure, aplauze, discuţiunile violente între trei, patru grupuri ,nu se mai sfîrşeau.
Tovarăşul Undina, cu aceeaşi voce adîncă de contralto, care răscolea tot sufletul lui Vania ca ecoul clipelor de vrajă, protesta cu energie :
— Proletariatul nostru industrial, o creaţiune artificială a Ministrului de Finanţe, va duce după sine nouăzeci la sută din populaţia Rusiei, şi nouăzeci şi nouă la sută din muncitorimea ei ? Proletariatul care poate fi desfiinţat printr-o singură trăsătură de condei, dacă va incomoda stăpînirea ?
Ea se uita provocator la Vania, cu care avusese discuţiuni lungi asupra problemei, făcînd apel, cu priviri elocvente, la intervenţia sa.
Vania de vreo două ori se ridică de pe scaun în intenţia de a cere cuvîntul, dar, intimidat, strîngîndu-şi mîinile la piept se aşeză din nou.
„Tovarăşul Mauru", care din ziua neuitată cînd a făcut reprimanda lui Vania pentru proiectele de „banditism al pruncilor" din Chişinău, îi manifesta întotdeauna multă prietenie, interveni :
— Tovarăşilor ! — exclamă el brusc, ridicînd mîna în sus : aceasta nu e o discuţie, ci sabat drăcesc ! Chestiunea e prea
353
importantă. Să procedăm sistematic. Vă recomand pe noul venit între noi, tovarăşul Pimperlic, care fiind cel mai tînăr, are cuvîntul.
Vania se ridică şi, foarte emoţionat şi cam încurcat, luă de la început o atitudine hotărît contrarie tezei tovarăşului Mauru :
— Dacă e adevăr a!', — începu el : că revoluţia nu poate izvorî decît din acţiun-a maselor, şi că aceste mase nu pot fi conduse decît de clasa ale cărei interese se identifică cu necesitatea de renovare soc ală, — atunci este evident că în fiecare ţară există o altă clasă revoluţionară. în Rusia, după adevărata concepţie marxistă, api oape numai ţărănimea reprezintă categoria muncii şi, prin trmare, constituie şi factorul pozitiv al evoluţiei sociale. Dar ţărănimea, spune tovarăşul Maurul, este o masă inertă şi nu poate avea iniţiativa, rolul activ în viaţa politică ? Dar jacqueria franceză, dar Bundschuh-ul german ? Dar chiar şi marea revoluţie franceză, pe ce altă masă s-a rezemat decît pe cea ţărănească ? Şi cum credeţi dumneavoastră că s-ar putea face revoluţie socială împotriva ţărănimii ? Cum ar putea, chiar în cadrul mondial, fi săvîrşită revoluţia, neso-cotindu-se ţărănimea, — majoritatea covîrşitoare a omenirii ? In Rusia, revoluţia politică nu poate fi realizată decît de ţărănime, şi fără revoluţie politică prealabilă e zadarnic orice propagandă socialistă. Iar muncitorimea industrială care, aici, nu şi-a rupt încă legătura cu ţărănimea, poate da excelente cadre pentru mişcarea revoluţionară.
A urmat o formidabilă explozie.
Vania era hărţuit din toate părţile şi nu mai putea discerne cine îl atacă şi cine îl sprijină. în deosebi, gazda, drăguţul „pudel", ţipa cît o ţinea gura şi trăgea pe Vania de cravata lui lavalieră. Nu mai ştia nici el dacă de entuziasm sau de indignare.
Tovarăşul Undina, însă, foarte mulţumită, cu ochîî strălucitori, i-a strîns mîna cu multă căldură şi apoi, luîndu-1 de braţ, a pornit spre ieşire.
Afară noaptea scurtă de vară cedase locul unei dimineţi pline de lumină şi de pulsaţie a vieţii.
— Tovarăşe Pimperlic sînt foarte bucuroasă, — spunea tovarăşul Undina în stradă lui Vania ; ştii că mîne avem consfătuire cu muncitorii în port. Printre ei se agita acum ideea unei greve, care în condiţiunile actuale ar putea duce la catastrofă, nimicind forţe preţioase. Ne vom întîlni şi vom stabili
354
un plan de discuţiune. Eu am mare încredere în puterea dumitale de persuasiune...
Vania s-a despărţit de tovarăşul Undina la pragul locuinţei sale. Socotind însă că n-ar fi cuviincios să se prezinte la ora aceasta la vila Nataliţei şi fiind încă plin de discuţiunile şi emoţiunile acestei nopţi memorabile, a preferat să ia întîi o baie de mare şi apoi să facă drumul spre „Fontan" pe jos.
întrunirea muncitorilor din port, în care se adunaseră peste cincizeci de fruntaşi ai sindicatelor muncitoreşti, a avut loc în afară de oraş, într-una din celebrele „catacombe" ale Odessei cu intrarea dinspre ţărmul mării.
La lumina tremurată şi scundă a făcliilor şi a luminărilor de seu, adunarea avea un aspect fascinant în fantastice arabescuri de umbre ; jocul de lumini pe feţele sumbre şi energice crea o atmosferă aproape mistică.
Un lucrător, înalt şi slab, cu ochii care reflectau lumina roşie a făcliilor, descriind starea mizerabilă a muncitorilor din port, — munca excesivă, salariile neîndestulătoare, abuzul de amenzi, concedieri arbitrare, — conchidea la necesitatea grevei.
în cursul vorbirii lui, Vania, febril, încerca să descifreze notele pe care, împreună cu Vera Nicolaevna, le redactase pentru discursul său, — primul lui discurs politic. Dar cînd i-a venit rîndul să ia cuvîntul, emoţionat şi enervat de lumina capricioasă, el aruncă notele şi dădu curs liber isspiraţiunii sale.
— Tovarăşi ! nu-mi voi îngădui ignominia de a tăgădui suferinţele şi mizeriile voastre ! Dar dacă lupta voastră este legitimă, e mare şi răspunderea voastră, pentru fiecare act nesocotit, faţă de voi înşivă şi faţă de întreaga muncitorime a Rusiei...
— Tot noi sîntem responsabili ? —întrerupse primul vorbitor : Muncitorii din apus au înţeles de mult că n-au răspundere decît faţă de clasa lor !
— Nu sîntem, — reluă Vania : în situaţia muncitorimii europene, în care ordinea legală asigură muncitorilor mijloacele de apărare a intereselor lor. în momentul de faţă, mai cu seamă, ocîrmuirea ar fi bucuroasă să găsească orice pretext pentru o acţiune de represiune. Acest pretext, greva îl poate da de minune, şi nu vedeţi că patronii sînt în această privinţă de acord cu Ohrana ?
355
— Are dreptate ! — aruncă un bătrîn : am văzut că toată ziua se cîrdăşesc şi se şoptesc agenţii de la Ohrana cu lighioaia noastră. îi cunoaştem ! — sfîrşi bătrînul în murmurele de aprobare ale asistenţei.
— Nici interesele voastre imediate, — prinse Vania curaj : nu vor fi servite pe această cale. în schimb, va fi compromisă cauza mare a revoluţiei, care singură poate duce la condiţiunile superioare de muncă. Sînteţi elita muncitorimii ruseşti, aţi ieşit din sînul ţărănimii, care este mai oropsită şi mai apăsată decît voi ; aveţi sarcina de a o reprezenta şi de a o conduce la luptă. Şi va fi mare vina noastră dacă printr-o mişcare inoportună veţi înlesni triumful reacţiunii asupra revoluţiei. Aceasta ar fi adevărată trădare a intereselor muncitorimii, chiar a intereselor ţării întregi.
Vania a fost impresionat că, spre deosebire de întrunirea intelectualilor la care luase parte cu o zi înainte, muncitorii au urmat discuţia liniştit, fără devieri în abstract şi fără fiorituri retorice, menţinîndu-se pe terenul strict practic.
Tovarăşul Undina şi Vania s-au simţit în culmea fericirii cînd a fost hotărîtă cu o mare majoritate amînarea grevei.
La despărţire, muncitorii, pe rînd, îi strîngeau lui Vania mîna cu prietenie :
— Ehei, unde sare iedul ! — îi spuse bătrînul întrerupător : am crezut că e mînz încă, dar el e un tar-tor
Cap. xxvn.
POVESTEA UNDINEI
Ieşind din „catacombă" pe ţărmul mării, Vera Nicolaevna şi Vania au fost prinşi de vraja unei nopţi de sud, scăldată în lumina lunii pline.
Reflexul razelor lunare tăia prin undele mărunte ale mării o cărare luminoasă în mijlocul întinderii misterioase şi sumbre, în care numai oglindirea stelelor aprindea mici focare de scîntei, confundînd apele întunecate cu catifeaua cerului înstelat.
Rămaşi singuri, Vera Nicolaevna, rezemîndu-şi mîna de umărul lui Vania, vorbea încet şi înduioşată, în intonaţia vocii ei calde răsunînd şi bucurie şi melancolie :
— Ai un adevărat dar al cuvîntului, dragă Vania, — uită iarăşi Verocica porecla conspirativă : Ah ! ce' frumoasă e marea ! Eşti obosit ? Vrei să ne ducem, pe jos, să ne plimbăm încă puţin pe bulevardul Nicolae în faţa acestei feerii ?
Ei porniră la braţ. Cărarea luminoasă tăind nesfîrşirea mării, îi urmărea pas cu pas.
— Te stabileşti de pe acum la Odessa ? Stai aici în vacanţă ? — întrebă Veronica.
— Nu. Am venit numai pentru puţine zile, îngrijat de cele ce auzisem. M-am oprit la o mătuşă a mea, care e foarte drăguţă, şi care nici nu m-a întrebat ce am făcut de nu am venit noaptea trecută acasă ; nu voiam, după întrunirea noastră, să o deranjez atît de tîrziu. Acum trebuie să mă duc iarăşi la Chişinău să-mi lichidez acolo toate daraverile, iar vara voi sta la ţară.
Ei stăteau acum pe banca „lor", în faţa portului.
în bezna neagră de la picioarele lor licăreau mii de lumini ale vaselor ancorate, şi mişunau felinarele colorate ale bărcilor, strecurîndu-se printre umbre. Cărarea aprinsă a razelor lunare era tăiată de enorma siluetă sumbră a unui pachebot oceanic.
357
Suflul amar al mării îi învăluia' cu emanaţiile ei înviorătoare.
Vania ridică încet capul în sus.
Deasupra murmurului mării se înălţa, tăcută, imensitatea domului ceresc,, întunecată şi senină, opacă şi cristalină, în vi-braţiunea mistică a căii lactee. Drept în faţă ardeau în constelaţia Scorpionului clipirile ochiului roşu al Antaresului, ca nişte semnale de far din altă lume.
Vania se apropie, mişcat, de Verocica :
— Frumos e cerul ! — şopti el : cîte lumi se zbuciumă poate acolo fără să ştie nimic una de alta. Poate acum chiar se uită cineva ca şi noij din nemărginire spre Antares, privirile noastre se încrucişează, dar niciodată nu vom afla despre aceasta. La Năpădeni, adesea, ceasuri întregi, culcat pe spate, fixam cîte o stea, în nădejdea de a prinde în scînteierile ei tremurarea de viaţă.
Verocica îşi rezemă lin umărul de Vania :
— A ! Dragul meu, — abia se auzi, dulce şi grav, acel con-tralto adînc care îi aducea aminte de, Ilenuţa ; şi în viaţă, depărtări interstelare ne pot despărţi de vecinii cu care ne atingem... Sînţ mai opace, mai întunecoase, mai impenetrabile barierele izolării sufleteşti, care aruncă nemărginite deserturi aride în jurul nostru... — E frumos la voi la ţară ? schimbă ea brusc vorba.
Vania, emoţionat, prins de amintiri, îi descria parcul Nă-pădenilor, pe coasta deasupra satului, înconjurat de păduri, do-minînd, la stînga, cîmpia nesfîrşită a Podoliei şi îngrădit la dreapta, de linia frîntă a dealurilor estompate în ceaţa albăstrie a amurgului, şi, lama capricioasă a Nistrului, care şerpuieşte în adîncime, dispărînd după stîncile negre de granit.
— N-am fost fericit în copilăria! mea, — înduioşat şi biruit de nevoia unei simpatii, îşi dezvelea Vania vechile dureri — : nu ştiu cum aş fi trăit înstrăinat şi apăsat în casa părintească, dacă-mi lipsea sentimentul acesta de legătură intimă cu pămîntul, şi dacă nu era doică-mea,' mama Irina, adevărata mea mamă, şi... — se opri o clipă Vania : — nepoata ei! Ilenuţa tovarăşa din primele zile ale copilăriei.; Dumneata, Verocica, nu ştiu pentru ce, îmi evoci întotdeauna icoana reunită a acestor două ţărance... Ilenuţa are aproape aceeaşi voce... Ea nici nu ştie carte, e încă un copil, ca o floare de cîmp, dar nu ştii ce inimă şi ce suflet bogat are, şi cîtă delicateţă de sim-
358
ţiri... Şi-i frumoasă ! Cînd o vezi printre spice de grîu, cu ochii ei de cicoare, parcă-i zîna ţărînii aurite, şi respiră în jurul ei, împreună cu mirosul de grîu copt şi de busuioc, farmecul şi bucuria de viaţă...
Vania) se opri puţin ruşinat de aceste expansiuni, pe care nu şi le putuse stăpîni :
— Dar dumneata, Verocica, n-ai stat niciodată la ţară ? Eu nu ştiu încă nimic despre viaţa) dumitale şi despre familia dumitale...
Verocica tăcea, fixîndu-şi privirea spre abisul mării. Razele argintii ale lunii îmbrăcau liniile austere ale acestui chip feciorelnic ca într-o aureolă.
Ea, în tăcere, îşi puse mîna pe degetele lui Vania înfipte în genunchii lui :
— M-am născut şi eu la ţară, — grăi încet Verocica, parcă prin somn, pentru sinej însăşi ; şi am trăit în superba vilă părintească în Crimeea, la Livadia, pe ţărmul mării... Dar dacă aş putea arde din creierul meu! amintirea acelor vremuri !
Vania îi apucă mîna :
— Ai suferit şi dumneata ? Nu te-a iubit mama ? — tresări Vania.
— Nu, nu-i aceasta... M-au iubit foarte mult şi mama şi tata ; sînt unica lor fiică, şi tata a fost foarte mîndru de mine. Eu nu-i port acum numele, al cărui sunet mă aruncăj în deznădejde. El este una din slugile favorite ale ţarului,! cu mari puteri discreţionare. Şi... — Verocica parcă-şi storcea cuvintele, hipnotizată saii cuprinsă de coşmar : el are pe conştiinţă zeci de suflete de oameni, pieriţi în furci, sute îl blastămă, în lanţuri, în ocnele Siberiei, şi mii se sting între gheţurile polare... Aş fi un alt om dacă aş putea şterge din sufletul meu o grozavă amintire.. Intr-o zi, coborîndu-mă din trăsură, la scara palatului nostru din Petersburg, găsii o doamnă bătrînă, îndoliată, cu părul alb şi ochii negri pe faţa ei de fildeş îngălbenit : — „Domnişoară !", mi se adresă ea încet : „aveţi încă o inimă neatinsă, veţi avea milă de o mamă, care luptă pentru\ viaţa unicului ei jiu. Daţi-mi putinţa să văd pe Excelenţa Sa." Mişcată şi îngrozită am luat-o de braţ şi am dus-o pînă la uşa biroului tatii. Tata, zărind-o, păli şi se retrase brusc cîţiva paşi înapoi. Apoi, arun-cînd o privire spre mine, zise cu o voce surdă doamnei, care, ca o icoană a deznădejdii, nemişcată îl fixa cu ochii ei negri : „Poftiţi !" Parcă văd şi acuma : uşa biroului, grea, se închide în
359
urma lor. Cu inima îngheţată, aştept. Peste cîteva momente uşa se deschide şi aud pe tata vorbindu-i nervos : — „Nu pot, doamnă, nu pot face nimic şi nici n-am dreptul să cruţ pe duşmanii împăratului şi ai ordinei stahilite. Vă rog, ridicaţi-vă !" Jos, la pămînt, zăcea prosternată, silueta neagră cu părul alb amestecat cu lîna roşie, a1 covorului flocos din birou : — „Anton, Vasile : — chemă tata pe feciori : „să ajutaţi pe doamna". Femeia, tîrîtă de braţe vînjoase, deodată se smulge şi, întoarsă spre tata, întinde o mînă costelivă, nesfîrşită, şi cu faţa desfigurată izbucneşte în strigăte cavernoase j „Maliuta Scuratov ! Maliuta Scuratov blăstăm să fie pe capul tău, să n-ai mîngîiere de copiii tăi! Să-ţi fie inima sfîşiată şi otrăvită, cum e a mea astăzi din pricina ta, hainule !" Ultimele cuvinte sînt brusc înăbuşite jos în scară. Am simţit în inimă o fulgerare grozavă. Maliuta Scuratov ! Tatăl meu — Maliuta Scuratov, — vestitul călău al călăului ţar Ivan cel Groaznic !
Verocica nu mai putea vorbi, prinsă de uraganul amintirilor. Vania îşi întoarse faţa pentru a-şi stăpîni emoţiunea. După mai multe clipe de tăcere, zbuciumată, Verocica urmă tot parcă aiurind în somn, încet, înşirînd cuvînt după cuvînt.
— Nu mai puteam trăi sub povara conştiinţei ; să-mi da-toresc situaţia rangului tatii şi să mă bucur de roadele serviciilor unui călău al ţarului ! După primul meu bal la curte, unde am fost solicitată de cei mai eleganţi tineri ai aristocraţiei noastre şi chiar distinsă de un mare duce, simţeam] că mă voi prăbuşi într-o prăpastie dacă nu voi rupe imediat orice legătură cu lumea aceasta. Am fugit... Sînt cinci ani de atunci ; trăiesc sub un nume închipuit şi cu paşaport fals. Nu mai aştept nimic de la viaţă pentru mine :| îmi cunosc destinul fatal şi simt o amară mîngăiere la gîndul că-mi ispăşesc păcatul părinţilor priri, înscrierea numelui meu printre victimele tatălui meu... Am un frate, ne-am iubit de copii... Acum, ofiţer de gardă imperială, e de cealaltă parte ai baricadei... Un revoluţionar trebuie să fie întotdeauna gata pentru sacrificiul suprem. Nu-i poate fi tolerată, dragă Vania, fericirea personală, nici dragostea şi poezia, — nu numai pentru el, ca să nu-i fie jertfa îngreuiată, dar pentru ca să fie cruţată şi suferinţa altora...
Vania, cu capul plecat pe genunchii săi, — nu-şi mai ascundea şi nu se mai luptai cu înduioşarea şi disperarea care-i sfîşiau inima.
360
După o îndelungată tăcere, Verocica îi vorbi din adîncul său contralto, liniştitor şi! stăpînă de sine ca întotdeauna :
— Dragul meu, îl îmbrăţişa ea peste umeri : nu mă plînge, pentru mine e o uşurare conştiinţa jertfei ce o aduc. Un revoluţionar e dator să-şi facă cinstit examenul conştiinţei şi să nu-şi puie pe umerii povara ce n-are putere s-o poarte. E mai bine şi pentru dînsul, şi pentru alţii. în tine, Vania, eu am încredere ! — trecu ea la tonul familiar şi prietenesc.
Vania, în tăcere, duse mîna ei la gură :
— Ah, ce copil drăguţ eşti încă ! — rîse Verocica^ uşor şi se ridică în picioare, îndreptîndu-şi buclele sub pălărie.
Răsăritul roşit de apropierea astrului pămîntesc arunca asupra feţii mării o mantie viorie :
— Ha-ha-ha-ha-ha ! — izbucni acuma franc, în rîs, Verocica ; iar ai întîrziat acasă ! Ce are să zică tiotia Nataliţa a dumitale ! Şi mai e încă mult ca să aştepţi ora cuviincioasă pentru întoarcere, iar mîne ai un drum de făcut. Hai la mine ! îţi ofer eu ospitalitatea pentru astă noapte.
— Dar ai dumneata loc pentru mine ? — întrebă Vania puţin jenat.
— A, am un splendid divan pentru mine, iar dumitale, ca musafir, îţi cedez patul meu.
în mansarda unei case cu cinci etaje, camera Verei' Nicolaevna, destul de spaţioasă şi foarte simplu mobilată, vădea însă, prin mii de detalii, un suflet de femeie şi o fire artistică : cîteva cărţi aranjate pe mese şi etajere, fotografii, gravuri şi reproduceri după tablouri, bibelouri nevinovate, dădeau acestei locuinţe, un aer de lux şi rafinare, necunoscut vizuinelor obişnuite ale revoluţionarilor ruşi.
— Trebuie să te culci repede, dragă Vania. Te duci mîne la Chişinău, apoi la ţară.' Ai să vezi Năpădenii tăi, şi pe mama Irina, şi... — zîmbi ea : pe fermecătoarea Ilenuţa. Apoi, la toamnă, tovarăşe Pimperlic, dacă vom trăi, vom face împreună isprăvi mari. Ceasul ne pune sarcini grele.
Oprindu-se, ea aruncă o privire împrejur.
— Iată, — spuse ea simplu, şi natural : aici e paharul cu apă, în coridor la dreapta, la nevoie, vei găsi tot ce trebuie ; iar acum să te întorci un pic spre părete pînă ce mă voi pune în pat... Aşa !...
361
Vania auzea foşnetul hainelor şi o săritură pe deasupra droturilor divanului.
— Ei acuma, Vanicica, repede, bainchibaiu, — şi, stăpî-nindu-şi o uşoară căscătură, întoarsă spre părete, sfîrşi ea : după ce te vei culca, nu uita să stingi lampa...
Nu apucă Vania să se întindă în aşternutul răcoros şi auzi respiraţia liniştită şi regulată a „tovarăşului Undina", adormită.
In confuziunea sentimentelor sale, multă vreme se gîndi la tragedia acestei fiice a aristocraţiei ruse, abia trecută peste pragul vîrstei de majorat. La aceste gînduri, tot mai confuze, se amestecau reminiscenţele lui personale, treceau viziunile... Năpădenii, mama Irina, Ilenuţa, icoana învelită în; amurgul vremurilor a Mignonettei...
Cînd dimineaţa Vania îşi deschise ochii, mansarda era scăldată în soare şi în lumina difuză, se profila silueta virginală şi rece a tovarăşului Undina, prinsă în bluza ei albă, strînsă cu curea pe fusta ei neagră, cu gîtul înconjurat de gulerul alb ami-donat, rotund, ca la o armură de cavaler cruciat.
Ea stăruia pe lîngă un mic samovar, aşezînd pe masă ceşti şi farfurioare.
Ochii senini şi limpezi, ca lacurile de munte, îi zîmbeau :
— Bună dimineaţa,! Vanicica, leneşule ! Eu de cînd m-am sculat ! Mi-a făcut plăcere să mă uit la tine. Dormeai ca un copilaş, dezvelit, cu plapoma pe jos, ca puiul alintat al mamei Irina, deprins să fii cocolit. Nu m-am putut stăpîni şi te-am mîngăiat pe cap, dar tu zîmbeai fericit în somn... Pe cine ai visat ? Spune mamei...
Instinctul de maternitate biruieşte şi inima unei fecioare jertfite zeilor crunţi ai revoluţiei.
— Mă duc să aduc nişte franzeluţe albe, puţin unt şi cî-teva felii de salam de Moscova pentru băiatul mamei... Iar tu, pînă atunci, să te îmbraci iute — şi dispăru pe uşă ca o fee bună din poveşti.
Cum putea şti Vania, coborînd scările celor cinci etaje, că se desparte de ea pe veci, că nu o va mai vedea niciodată !...
Cap. XXVIII.
CRAHUL
La Chişinău în strada Puşkin, stupul de albine al doamnei Staroverov : ea însăşi, apoi, de sus în jos : Vera, Ana, Sofia, Natalia Filipovne şi Jenia şi Daşa, — îşi luaseră sarcina să revizuiască hainele şi albiturile lui Vania şi să-i facă bagajele, pentru ca el să nu piardă vremea în aceste preocupări, „care nu sînt pentru bărbaţi".
Vania alergă în strada Mihailovsca
Din toată familia Lungu, dusă la o serbare de familie, nu se găsea acasă decît Tania, căreia o erupţiune, mai violentă ca de obicei, nu-i îngăduise să iasă.
Ea primi pe Vania în semiumbra odăiţii sale cu perdelele lăsate, cu spatele spre lumină şi ţinînd batista la faţă, deasupra căreia luceau veseli numai ochii ei căprii.
— Ai stat la Odessa mai multă vreme decît te aşteptai. S-au mai potolit lucrurile, acolo ? Am fost foarte îngrijată. Mi-e teamă, dragă Vania, pentru tine. Tu nu te păzeşti deloc. Şi înţeleg, la urma urmelor, să te jertfeşti pentru ceva mare, pentru o acţiune eroică, dar aşa, la prag !...
— Taci, Tanica, ai inimă de cloşcă dar trebuie să te de-prinzi că eu sînt un pui de raţă, — îi răspunse rîzînd Vania.
Şi, surprinzîndu-i o privire speriată, o îmbrăţişa de umeri şi vorbi liniştitor :
— Păi, dragă Tania, e şi datoria noastră să ne păzim să nu pierim degeaba. N-avea grijă, se pare că Ohrana şi-a epuizat stocul de crahuri. Apoi, la drept vorbind, nici n-ar avea motive să se dezlănţuie asupra noastră. Pentru cercul de auto-instrucţie ? Pentru cîteva escapade de copii ? N-au nici un interes să-şi risipească fulgerele. Ar rîde şi curcile de Masacrul Inocenţilor. Spune mai bine, dragă, unde vă duceţi pentru
363
vilegiatură ? Eu plec îndată ce-mi vor fi gata bagajele la Năpădeni. La toamnă mă instalez la Odessa, de unde voi putea adesea să vin la Chişinău să vă văd. Iar peste un an isprăveşti şi tu liceul, şi vom duce un trai la Odessa, minunat...
Tania, cu silueta ei încă neformată, cu un bust de copil slăbuţ, părea cu mult mai tînăra decît cei şaptesprezece ani ai săi, dar ochii ei priveau serioşi vădind o gîndire intensă :
— Ştiu eu ? Eu nu sînt făcută pentru învăţătură, nici pentru viaţă de luptă, nu mă pricep mult în problemele care te stăpînesc. Ha-ha-ha ! — rîse ea deodată trist : am, în adevăr, un suflet de cloşcă şi mi se strînge inima la gîndul că te arunci prea crud în apă, — şi vocea ei nazală parcă dădea un patos deosebit acestei glume.
— O ! nu, cînţi degeaba la botez prohodul ! Tanicica dragă, îţi sărut ochişorii. înainte de plecare am să mai trec să sărut mîna Ecaterinei Matveevna şi să-mi iau rămas bun de la Saşa şi Catia. Acum fug la comună.
La hanul Blumberg, părăsit de „comunarzii" plecaţi în vacanţă, Vania dădu numai peste Talmudistul înecat în enorma lui cărţulie cu litere pitoreşti.
— Vezi, — ridică el liniştit capul, ca şi cum ar continua o conversaţie întreruptă de cîteva clipe : vezi, materialismul istoric al lui Karl Marx este întemeiat, în mare parte, pe o iluzie şi pe o confuzie. Dacă şi Capitalul său este un reflex, cum cere logica marxistă, un reflex al condiţiunilor materiale, dacă toate curentele de idei intră în suprastructură ca o consecinţă necesară condiţiunilor economice, pentru ce-şi dă el truda să scrie Capitalul şi să facă propagandă ? Vrea să zică şi duhul, nu numai materia, constituie o forţă şi atunci unde e hotarul între duh şi materie ? Şi scriptura noastră care condensează gîndirea de milenii, ca întrupare a duhului unui popor, — duhul care a cucerit lumea, — nu este un factor al procesului istoric ?
— Dragă Avram, înainte de toate constat că marxismul n-a fost fără folos studiat de tine. Vom discuta altădată despre duh şi materie. Dar trebuie să înţelegi că marxismul nu pune problema metafizică despre raporturile dintre spirit şi materie. El se menţine în cadrul real al manifestărilor concrete ale vieţii sociale şi cercetează nu hotarul între spirit şi materie ci legătura între fenomenele economice şi manifesările de idei
364
în fiecare epocă dată. Totuşi observaţiunea ta nu e lipsită de temei j
Şi a urmat, aşa pînă noaptea adîncă, ca altădată, discuţia animată între eruditul talmudist şi marxistul impenitent.
Vania, obosit, nu mai plecă spre casă, şi dormi în patul său „comunist".
Dormea dus, cînd se simţi tras de mînă. Deschizînd ochii el văzu în faţa lui pe Talmudistul, palid, cu ochii rotunzi ; buzele i se mişcau, dar nici un sunet articulat nu-i ieşea din gură. El întinse lui Vania ultimul număr al Foişorului.
Cu litere mari, în fruntea ziarului, un comunicat oficial vestea :
„O crimă odioasă a fost săvîrşită astă noapte în casa nr. 22 din strada Portului".
Vania sări ca ars : Gazda conspirativă a lui Marat !...
„Poliţia aflînd", — urma comunicatul : „că în această casă se adăposteşte un cuib de răufăcători primejdioşi, a întreprins o percheziţie. Dar la apropierea jandarmilor de locuinţa bănuită, ei au fost întîmpinaţi cu focuri de revolvere şi carabine. Casa fiind înconjurată de armată şi forţe poliţieneşti, pe fereastră au fost aruncate mai multe granate. Numai credinţa şi eroismul slugilor ţarului au putut înfrînge rezistenţa disperată, în urma mai multor focuri de salve. Uşa a trebuit să fie spartă printr-un cartuş de dinamită. Nu s-a găsit şi arestat înăuntru decît unul dintre terorişti, un tînăr necunoscut, grav rănit. Complicii săi n-au putut fi încă prinşi, dar jandarmeria se află pe urmele lor. în timpul operaţiunilor, doi jandarmi au fost ucişi de criminali, şi patru răniţi."
Vania lăsă jurnalul jos şi mai multe gînduri deodată îi fulgerau prin minte :
„Sărmanul Marat ! Dar Verocica ? Cum să mă duc acasă ? Nu pot sta aici. Dar pot fi de vreun folos acclo ? Cel puţin să aflu adevărul, proporţiile dezastrului".
Talmudistul îl privea terorizat, dar se sfia să pună vreo întrebare.
Vania, îmbrăcat în grabă, îi aruncă strîngîndu-i mîna, numai cîteva cuvinte :
— Să trăieşti, Avram ! Mă duc direct la gară. Fii bun să previi pe doamna Staroverov că voi veni tocmai peste cîteva zile. Să te duci imediat şi în strada Mihailovsca să ceri scuze
365
26
Taniei Lungu din partea mea, şi să-i lămureşti că n-am mai avut vreme să trec pe la ei...
In tren, aşezat într-un colţ al vagonului, singur, Vania se zbuciuma punîndu-şi aceeaşi întrebare :
— Ce-i cu Verocica ? Ce-i de făcut dacă e arestată ? Cînd am s-o mai văd ?
Şi el o văzu aşa cum o lăsase în dimineaţa zilei de despărţire, în camera ei : silueta feciorelnică profilată în lumina difuză a ferestrei, subţire şi zveltă, ca o fecioară din picturile prerafaelite, cu bluza albă, strînsă de curea deasupra fustei negre, cu aureola părului blond aprins de raze luminoasă, cu ochii senini şi limpezi ca lacurile de munte, şi cu un surîs, prin sine însuşi, aducător de lumină şi fericire :
— N-am s-o mai vad ?
Cu privirea lui fixată în fereastră, Vania nu vedea nici pe-sagiul străbătut de tren, nici ceea ce se petrecea în jurul lui :
— Pofteşti, tinere, o ţigaretă ? — îl întrerupse o voce răguşită.
în faţa lui pe bancă, era aşezat un domn cu o caschetă cafenie cu un imens cozoroc, de sub care se arăta un nas vînăt de beţiv, de la care pleca pe obrazul stîng o hidoasă cicatrice.
— Mulţumesc, domnule, nu fumez, — îi răspunse Vania, aruncînd o privire fugară asupra lui ; şi se întoarse din nou spre fereastră.
— Ehehei, tinere ! La ce te gîndeşti aşa ! Te duci la Odessa, o cunoşti bine ? Eu mă duc pentru prima oară acolo şi nu ştiu la care han ar fi bine să trag. Pentru noi provincialii e foarte greu cînd venim într-un tîrg mare necunoscut.
Cu un gest de nerăbdare, Vania da un răspuns negativ la toate întrebările şi-şi manifesta refuzul de a sta de vorbă.
Cozorocul, mormăind supărat, îl lăsă în pace şi se aşeză pe altă bancă.
De la gară, Vania se duse direct în strada Voronţov unde, în mansardă, se găsea odăiţa Verei Nicolaevna.
Aruncîndu-şi privirea în sus, el observă îndată lipsa semnalului convenit : perdeaua aşezată într-un anume fel.
El trecu înainte, fără să mai aştepte, hotărît să caute pe fraţii Goncev.
Apropiindu-se însă de casa lor în strada Deribas, Vania întîlni pe Anna Fedosievna, soră mai mare a lor, măritată după un ofiţer.
366
k
Vania se îndreptă spre dînsa, dar ea fixîndu-1 în treacăt ca pe un necunoscut, îşi întoarse capul, făcîndu-i însă în acelaşi timp un gest care însemna precauţiune ; Vania înţelese că i se cere să renunţe la vizita familiei Goncev şi că trebuie să se păzească ; se opri pe loc nedumerit şi deprimat : „Ca să mai facă ?"
Kwiecinski, Maurul, tovarăşul "Pudel", Vasilie Vasilievici Saharov, e imposibili să fi putut rămîne neatinşi după arestarea lui Marat şi a Verei Nicolaevna, odată ce au fost prinşi în viitoare pînă şi fraţii Goncev.
Rămîneau muncitorii din port. Dar Vania nu le cunoştea adresele. După o scurtă reflexiune, el) se coborî pe scări spre debarcaderul vapoarelor oceanice, în nădejdea de a da de vreun cunoscut.
Rezemat de balustradă, lîngă antrepozite, urmărea pe toţi trecătorii. După cîtăva vreme, în apropierej de dînsul, un băietan de vreo cincisprezece ani aruncă o piatră mare în apă. Vaniaj tresări şi se uită cam supărat la băietan, — şi deodată îl văzu făcîndu-i un semn misterios cu ochiul, şi un gest de chemare cu mîna, apoi pornind şuierînd de-a lungul debarcaderului, pînă la o veche baracă a păzitorului de bărci de închiriat pentru amatorii de excursiuni. Vania recunoscu, în sfîrşit, pe băietan. Era Iliuşa, fratele mai mic al unuia din cei mai energici şi mai combativi tovarăşi, dintre lucrători, poreclit Andrei Rechinul.
întors cu spatele spre! dînsul, ca şi cum ar fi supraveghiat luntrele care mişunau lîngă debarcader, Iliuşa îi vorbi :
— Andrei se   ascunde, Anton,  Vasile,  Ciocanul, Papă-Lapte — toţi îs la dubă. Şterge-o şi tu, că-i pojar acuma !
— Tovarăşe; Iliuşa, tot trebuie să găsesc pe cineva cu care să pot vorbi ; nu mai ştiu încotro să dau cu capul.
Iliuşa fluieră o melodie, apoi întrebă :
— Unde stai ?
— La Fontan, la vila mătuşii mele.
— Nu-i departe de catacombă. Te voii aştepta la intrare, să vii pe ţărm. Dacă nu mă vei găsi astă noapte, să vii mîne şi poimîne.
Şi Iliuşa, cu mîinile îri buzunar, cu cascheta lăsată ştrengăreşte pe ceafă, se depărta alene, fluierînd aceeaşi melodie.
367
26*
în tramvaiul, — pe care, sub biciul vatmanului somnolent de soare, îl tîrau spre „Fontan" două mîrţoage roaibe cu capetele lăsate îni jos, cu ochii stinşi, zadarnic apăsaţi de „ochelari". Vania, aproape singur în vagonul deschis, tot căuta răspuns la întrebarea fără dezlegare :
— Ce să fac acum ? Care este datoria mea ca revoluţionar ? Natalia Chirilovna cînd îl văzu plesni din mîini :
— Vaniuşa, ce s-a întîmplat ? Cînd te-ai întors ? De ce te-ai întors ? Eşti bolnav ?
Vania o privi implorator :
— Tiotia Nataliţa, nu mă întreba acuma, mi-e greu să vorbesc. Vei afla mai tîrziu totul. Acuma aş vrea să mă odihnesc puţin.
— Pimperlicule dragă ! dar cămăruţa ta totdeauna îţi stă la dispoziţie. Noi, cu Serghei Simionovici, sîntem bucuroşi oricînd de a te avea la noi.
Vania se încuiase în odăiţa lui, şi întins pe pat zăcea nemişcat. Aceeaşi întrebare fără răspuns îl sfredelea capul :
— Ce-i acum ? Ce face Verocica ? Şi ce am de făcut eu ? Spre noapte, mulţumind, Nataliţei care îi oferea să guste
ceva, porni pe portiţa din dos, care dădea la plajă, de-a lungul ţărmului, spre Catacombă. Iliuşa nu venise încă.
Aşezat pe o piatră lîngă intrarea în Catacombă, Vania privea spre întinsul mării. Luna, puţin scăzută, se ridica la orizont, aprinzînd pe valurile uşoare ale mării o dungă' luminoasă ; în lături, apele întunecoase prin care scînteiau luciri aprinse de stele se confundau cu catifeaua cerului înstelat.
Iliuşa/ n-a venit. Şi Vania, după o lungă şi zadarnică aşteptare, se întoarse de-a lungul ţărmului urmărit de dunga reflexelor lunare.
A doua zi multă vreme el nu avu tăria să se ridice din
pat.
Aproape de amiază, Nataliţa intră în odăiţa lui şi, aşezată pe pat, începu să-1 mîngăie, în nădejdea de a-1 mai distra.
— Pimperlicule dragă, nu ştiu ce s-a întîmplat, dar eşti un bărbat şi ai încă o viaţă întreagă înaintea ta. i Vor trece toate, mai cu seamă supărările tinereţii. Pot să-ţi aduc şi veşti bune de la ţară : aţi avut o recoltă foarte frumoasă, moş lorgu te aşteaptă cu drag, foarte mîndru de certificatul tău
368
I
de maturitate ; şi chiar mama ta, care nu mai credea că ai să duci învăţătura pînă la capăt, e mulţumită. Iar Irina e în al şaptelea cer de bucurie şi mi-a spus că numaidecît să te îmbrăţişez şi să te sărut pentru dînsa. Ş\ iată, mă execut. Da ! Ştii că şi Ilenuţa s-a măritat, cam de vreme ! După Vasile Cornea care mi se pare fusese pe vreme ceva şi la voi la curte.
Vania se uită nemişcat la Nataliţa. El simţea cum inima i se] strînge. Buzele îi tremurau puţin, dar nu găsea nici un cu-vînt. El îşi aduse aminte de băiatul slăbuţ, blînd şi bleg pe care îl cunoştea din copilăriei poreclit de băieţi "curcă muiată" — : e bărbatul Ilenuţii !
— Tiotia dragă, nu te supăra ! Dar am mari mîhniri şi nu mi-e tocmai bine. îmi vine greu să vorbesc. Să mă laşi singur. Am să citesc, şi poate trece şij oboseala şi atunci avem să vorbim.
Seara, Vania aştepta din nou, în zadar, pe Iliuşa la intrarea în Catacombă, privind cărarea aprinsă de lună în apele mării.
Prin minte îi treceau gînduri de sinucidere : "S-ar sfîrşi totul, n-aş mai avea nici un răspuns de dat... nimănui... Laşitatea ! Dar conştiinţei mele ? Aceasta e datoria mea ! Dar care e datoria mea ? Cine mi-o poate spune ?"
Trecu încă o noapte! de zbucium. Dimineaţa însă îi aduse două veşti.
Ziarele publicau comunicatul :
"Răufăcătorul arestat în strada Portului, judecat de curtea marţială extraordinară a circumscripţiei Odessa, a fost condamnat la moarte prin spînzurătoare, şi executat. Numele lui a rămas necunoscut."
— Marat !...
A doua veste a fost un bileţel, adus de un băiat, pe care i-1 înmînase Nataliţa.
Era o notă din partea Annei Fedosievna, sora fraţilor Goncev, care îi fixa chiar înainte de amiază o întrevedere în locul ce va afla la cofetăria Mattoni : "Pază la filatură !"
Vania se aruncă spre staţia de tramvai, dar în momentul cînd voia să se urce în el, silit să lase trecere unei doamne, el se aruncă icu un pas înapoi) şi calcă pe cineva pe picior.
— Pardon ! — se întoarse el.
369
în faţa lui stătea un pasager cuj cascheta cafenie, cu nasul vînăt de beţiv de sub cozoroc şi cu o cicatrice pe obrazul stîng.
Vania sări în vagon. Pasagerul, după o clipă de ezitare rămase în urmă.
La cofetăria Mattoni, Vania comandă o ceaşcă de ciocolată cu pişcoturi, cum îi plăcea Verei Nicolaevna.
Vînzătoarea drăguţă, care îi servea de obicei, punînd tava pe masă, cu o mişcare de deget îi atrase băgarea de seamă asupra unui Colţ de hîrtie, care ieşea deJ sub farfuria cu pişcoturi. Acolo găsi numai indicaţia unei adrese,1 şi, în loc de semnătura, aceleaşi cuvinte : "Pază la filatură !"
Ieşind din cofetărie, observă în colţ cozorocul cafeniu, iar lîngă cofetărie, privind în vitrină, pe un tînăr palid şi deşirat în costum de dril. Vania surprinse un semn pe care omul cu cozoroc îl făcea omului în haine de dril, vădit pentru a-1 desemna pe dînsul. îndată el înţelese : Filat!
Vania se îndreptă spre debitul de tutun din faţă, ieşi de acolo, deşi nu fuma, cu un pachet de ţigări, şi reintră în cofetărie.
Tînăra vînzătoare, fără să se uite măcar la el, ieşi pe uşa din dos. Vania, trecînd spre toaletă, o văzu în curte, la intrarea unui gang, privind împrejur.
El auzise de la Vera Nicolaevna, că acest bloc de case are mai multe ieşiri.
După mai multe ocoluri prin pasajele curţilor obscure, convins că a derutat pe „fileur", Vania răzbătea, în sfîrşit, la adresa indicată.
Găsi pe Anna Fedosievna alergînd foarte tulburată prin. odaie. Ea şi uită să-1 salute şi-1 introduse îndată în miezul chestiunii.
— Polia, înainte de arestare m-a rugat să te previn, dar n-am apucat... Totul s-a prăbuşit. Va veni şi rîndul Chişinău-ţenilor, — dacă încă nu sînt arestaţi, — ca să fie prinşi cu toţii, ca în oală. Totul vine de acolo : Alexandru Levi a fost urmărit de la Prut şi toate legăturile lui au fost notate. Să luaţi măsuri. Nu ştiu cum ai scăpat pînă acum...
Emoţionată, Anna Fedosievna aprinse o ţigaretă şi-şi vîrî capătul cu cenuşa fierbinte în gură.
— Ah ! — trînti ea furioasă ţigareta jos.
Vania ştiind că Anna Fedosievna, cu totul străină de mişcare, poate fi totuşi prin soţul ei, — ofiţer din administraţia guvernatorului general, — în curent cu unele taine ale Ohranei, o întrebă :
— Cum a fost arestată Vera Nicolaevna Marmarov ?
— Nu-i Marmarov ! — întrerupe Anna Fedosievna bucuroasă că poate face revelaţiuni senzaţionale : E Corcea-ghina, — închipuieşte-ţi, fiica vestitului Corceaghin, generalul, — ştii ? — din Ohrana ! A fost prinsă cînd se ducea la conspirativa Marat, chiar îndată după crahul conspiraţiei. Nu ştia încă de isprăvile lui Marat. Dar cum n-a băgat de seamă semnalul ? Sau, ştiu eu cum s-a întîmplat ? Poate că era şi cunoscută, după gafa lui Herman Lopatin. Dar Marat ? Cine putea crede ? Nici nu se ştie cum îl cheamă ? Şi nu-i adevărat că erau mulţi acolo. Dînsul singur a ţinut piept la o armată întreagă. De ruşine spun ei că ar fi fost şi unii, care au fugit. L-au ciuruit tot. Şi de frică să nu moară de moarte bună, l-au judecat îndată, telegrafic, şi l-au condamnat la ştreang şi a trebuit să-1 ducă în pat la spînzurătoare, — că nu putea merge, abia sufla... Au găsit la dînsul dinamită şi un arsenal întreg de arme, şi o fabrică de paşapoarte falşe...
— Despre ce gafă a lui Herman Lopatin vorbiţi, Anna Fedosievna ? — o întrebă Vania.
— Cum nu ştii ? — Lopatin a făcut o raită prin Rusia să regăsească rămăşiţele organizaţiunilor, prăbuşite după 1 martie, şi să restabilească legăturile. încrezător în forţa lui her-culeană, el nu cifra informaţiunile şi ^adresele, ci le scria pe nişte hîrtiuţe foarte subţiri, rulate, ca să le poată la nevoie înghiţi. Dar au dat peste el, probabil, tot pe urma lui Alexandru Levi. Şi l-au atacat în stradă, dîndu-i de la spate cu ciomagul în cap, trah-tararah ! Şi au pus mîna pe toate fiţuicile...
370
PESTE PRAG
Vania păşea maşinal, nici el nu mai ştia încotro, printre imensele blocuri de case, fără ogrăzi, lipite una de alta, ca nişte enorme cutii de chibrituri, de cinci-şase etaje juxtapuse, — atît de caracteristice pentru capitala Rusiei de sud.
Port de ieşire al vastei regiuni de cernoziom al Ucrainei, un viu şi bogat centru comercial, — oraşul clocotea de activitatea febrilă ; pe străzi mişunau oameni grăbiţi şi preocupaţi.
Dar lui Vania i se părea că se află în pustiu, apăsat de tăcerea cimitirelor, ca într-o lume vrăjită.
El nu şi-a dat seama cum a ajuns pe banca bulevardului Nicolae, lîngă statuia Ecaterinei, — banca lor !
Şi marea, brăzdată de pînze şi coşuri de vapoare, i se părea moartă, — mort bulevardul cu umbrele trecătorilor, şi stins soarele în imensitatea îngheţată a cerului palid.
„Arestată la depozitul de dinamită... La sediul terorist !... după o rezistenţă armată !... Nu poate fi nici o nădejde... Herman Lopatin, toată organizaţia... partidul întreg distrus... moartea revoluţiei ?... Ce fac eu ?... Nu pot fi zadarnice toate jertfele acestea... Ea a spus aici, pe banca aceasta, că are încredere în mine... mai bine să mor... Dar ce fac ?... Şi unde este ? Ştie ce s-a întîmplat ?... Se gîndeşte la mine ?... Pune nădejdea în mine ?... Şi tovarăşul Maurul... Sărmanul Marat !... e mai fericit ! A murit în entuziasm... Nu ştie... S-a sfîrşit..."
372
Brusc ridicat în picioare, Vania aruncă priviri bănuitoare împrejur. N-a fost filat ?... Nicăieri, nici o siluetă, nici o figură suspectă...
Cu bucurie, coborîndu-se din tramvai în faţa vilei Nata-liţii, văzu acolo cozorocul cafeniu şi lunganul în haine de dril. 'îl aşteptau ? îl pierduseră !...
— Vania ! ■— se aruncă spre el Nataliţa trăgîndu-şi bănuiala şi teama. Ea rar plîngea, dar acum strîngînd pe Vania în braţe, nu-şi putu stăpîni şiroaiele de lacrimi.
Vania şi-a pus capul pe umărul ei şi o rugă :
— Nu plînge, tiotia Nataliţa ! mi-e greu. Mi-ai dat întotdeauna nădejde şi bucuria vieţii. Nu vorbi, nu mă întreba, — îi opri el gestul interogator.
Plaja din dosul vilei era pustie, cit putea cuprinde ochiul în amurg.
în Catacombă îl aştepteu Iliuşa şi tovarăşul Andrei Rechinul.
— Bună ziua, — îi strînse ferm mîna acesta, un tînăr vînjos, roşcovan, cu o expresie vioaie şi energică : Ce stai aici ? Nu-mi venea să cred cînd am auzit de la Iliuşa. Eu nădăjduiesc să mă rătăcesc, să mă pierdj în masa muncitorilor din bazinul Donetzului. Dar dumneata ce stai aici ? Mi-am riscat pielea, venind încoace. Trebuie s-o ştergi îndată, să te duci peste graniţă, să te pui în legătură cu tovarăşii de acolo... Numai aşa vom putea regăsi firele rupte ale organizaţiunilor, să le putem înoda din nou, — Iliuşa ! — porunci el. Să ieşi la ţărm, să mergi pînă la capătul Fontanului, în dreapta şi în stînga ; să vezi dacă nu trag cu nasul copoii, şi, repede !
Băietanul, cu şapca pe ceafă, cu mîiniie în buzunar, a pornit cu aerul lui ştrengăresc, fluierîndu-şi melodia.
373
Rămaşi singuri, Andrei reluă cu tonul lui hotărît :
— Âm chibzuit bine planul ca să poţi scăpa din cuibarul acesta de spioni...
— Tufă ! Ca-n palmă ! Nimeni, — declară Iliuşa intrând în cavernă.
— Dezbracă-te, — porunci băietanului fratelui său : Şi dumneata, tovarăşe Pimperlic.
După cinci minute, Vania, slăbuţ, se simţea comod cu toţi cei optsprezece ani ai săi în bluza şi pantalonii solidului băietan de cincisprezece ani, care, cu plăcere, se lăfăia în „haine studenţeşti".
De la ţărm se îndepărta o barcă, vîslită de un zdravăn, lucrător roşcovan şi cîrmuită de un tînăr student, şi se îndreptă spre largul mării.
Cerul cădea jos, acoperit de ceaţă, fără stele, numai luna bătrînă îşi răzbătea razele ei palide şi difuze, care jucau printre undele mării.
La oarecare depărtare de ţărm, în apropierea unei bărci de pescari, apăru în luntre şi al treilea pasager, un băietan, figură tipică de calfă de meseriaş.
Ridicat în picioare, Rechinul strigă către pescari, ţînîndu-şi mînile pîlnie la gură :
— Vasiileii ! Tu eşti măăă ?
— Tu eşti Andreeei Vino încoa !
Bărcile ajunse bord la bord, Andrei îi spuse bărbosului Vasile, care stătea la cîrma bărcii încărcată cu peşte, sub pîn-zele pline, mînuite de doi flăcăi, vădit fiii săi :
— Ai isprăvit, prietene Vasile ? Te duci acasă ? Fii bun să iei pe băietanul acesta. Are treabă în mahalaua voastră, iar eu am de lucru încă la Fontan şi am luat şi pe conaşul ăsta să-1 mai plimb pe mare. Li se năzăreşte boierilor şi plimbări noaptea, în bărci.
La ţărm, din luntre a ieşit „studentul", care s-a strecurat pe portiţa din dos în curtea Nataliţii, a aruncat o privire spre staţia de tramvai şi zărind cozorocul care observa, se retrase grăbit în dosul vilei.
374
Dimineaţa, la staţia de căi ferate Popeluhi, din Podolia, se coborî Vania, care, sub aparenţa lui de calfă de meseriaş, nu putea călători mai departe, decît pe jos.
Nedormit, el totuşi porni fără şovăiri, pe drumul bine cunoscut, spre Nistru.
în tren nu se vorbea decît despre arestări în masă care, prin anvergura lor, impresionau toată lumea.
Kiev, Harcov, Ecaterinoslav, Poltavă, Nicolaev, Sebas-topol, Simferopol... Călătorii din toate centrele mari ale regiunii aduceau aceleaşi veşti, comunicîndu-le vecinilor în şoapte speriate.
Vania abia acum îşi dădu seama de întinderea dezastrului.
— încotro, flăcăule ? — se trezi el deodată la realitate, înaintea lui se opri, într-un şaraban bine închegat, un „hahol" (ţăran ucrainean) parcă ţîşnit din ilustraţiunile nuvelelor lui Gogol : încotro ?
— Spre Camenca, moşule, — îi răspunse Vania.
— Sai încoace ! Te duc o bucată bună !
Şi aşa, mergînd, cînd pe jos, cînd în căruţă, cînd în carul cu boi, Vania a ajuns noaptea tîrziu, la Camenca, colonia nemţească, de care erau legate atîtea amintiri ale copilăriei.
Se culcă într-un stog la marginea satului, în apropiere de ţărmul Nistrului.
După atîtea nopţi zbuciumate, aici, în faţa panoramei familiare şi prieteneşti, văzută ca prin reţeaua argintie a lunii, adormi îndată, ca o bucată de plumb ce cade spre fund.
De dimineaţă, trezit de soare, Vania se îndrepta spre podul Nistrului, hotărît de aci să meargă numai pe jos, ferindu-se cît se poate de întîlniri.
375
Pe pod nu se aflau decît vreo două care nemţeşti şi un grup de gospodari ai Camencei, care treceau spre Vîrteja.
Podul luneca lin. Undele mărunte dispăreau sub el, se arătau de cealaltă parte, ducînd cu sine frunze ofilite şi crengi uscate, care dispăreau în depărtare. Trecătorii tăceau.
Privirea lui Vania se îmbrumă şi el se văzu băieţel negricios, între ţărmuri nevăzute, în aşteptare... Ce îl aşteaptă ?...
Spre seară, la marginea pădurii, în clinul de lîngă Cucernica, Vania hotărî să aştepte, din precauţiune, noaptea.
Se îndreptă printre tufele roşietice de corn, spre izvorul Tudosiei şi se culcă pe pajişte, lîngă tufa neuitată, care parcă încă respira clipe fericite de altădată. Pe spate, privea în azurul deschis al cerului care se nuanţa întîi de tonuri albicioase, apoi, după primele licăriri ale stelelor, se întuneca cu încetul tot mai mult de la opal pînă la albastrul catifelat al nopţilor de vară.
Vania se ridică în cot şi, printre crengi, la sud, din constelaţia Scorpionului, îi clipea farul roşu al Antaresului.
De sub tufa de corn a Ilenuţii se întreba : Oare o vede ?
Aproape de miezul nopţii, mama Irina sări din somn la lovituri discrete în fereastră.
— Cine ? Cine ? Cine-i acolo ?, — întrebă ea cam speriată.
— Mamă Irina, eu sînt. Deschide !
— Cum ? Tu ? Dumnezeule Sfinte !, — se repezi ea cu spaimă spre uşă cum era, numai în cămaşă.
Şi Vania, cu capul rezemat de sînul acesta cald, fu deodată cuprins de linişte nespusă.
— Nu aprinde lumina, mamă Irina.
— Fugar ! Tu eşti fugar ! De aceea umblau pe aici ian-darmii !... Ce-ai făcut ? Ce-ai făcut ?...
376
— Cum să ajung eu la curte, dragul mamii ? Cum să dau peste conaşul Costea ? Stăi să chem pe Ilenuţa. Ea stă cu băr-batu-său aici, în casa cea mică, în curtea lui Dumitru...
— Sărut mîna, — răsună adînc glasul Ilenuţii,.
Vania aproape nu îndrăznea să-şi arunce privirea spre silueta zveltă, care abia se desprindea în lumina argintie din fereastră.
— Nu ştiu ce o fi făcut el, Ilenuţo dragă. E fugar. Pe dînsul îl caută jandarmii, maică !
— Eu ştiu, mătuşico. Pentru noi, pentru dreptăţile noastre, pentru care îl blăstămase şi mama lui ! — spunea apăsat Ilenuţa, ca un ecou depărtat al vechilor sugestiuni : Trimet acuş pe Vasile la curte. El va spune surorii sale, Mariţa, să-1 vestească pe conaşul Costea, şi ieşi grăbită, fără să se apropie de Vania.
Revenit cu solia de la curte, Costea tremurînd de indignare,
zicea lui Vania :
— Nu este nici o nădejde ! Cu bigoţii care au ajuns să-şi creadă făţărnicia, nu este nimic de făcut ! Perorează despre păcatele răzvrătirii împotriva ţarului şi a lui Dumnezeu, despre ispăşirea vinovăţiei, despre pocăinţă şi purificare prin pedeapsă — şi şuieră — lovi el cu' pumnul în masă : spumegă de ură otrăvită. Nu-ţi poate ierta vizita jandarmilor, care întrebau despre tine. E încă în stare să te denunţe ! Dar plec şi eu cu tine !...
La patrusprezece ani, înalt, voinic, Costea promitea să fie icoana fidelă a tatălui lor, dar ochii lui albaştri nu aveau expresia blajină a lui Iorgu Răutu, ei luceau de orgoliu şi de voinţă.
377
pe urna"" prSu?dSptt!jchrania " °Pri PUn!"dU-i mi"a
Se crăpa de ziuă, cînd din curtea lui Dumitru Morariu, ieşi un car cu fîn, cu Vasile Cornea, bărbatul Ilenuţii, pe capră.
în deal, acesta se plecă spre sumanul lui, care acoperea o parte a finului :
— Conaşe Vania ! Stai bine acolo ? Am pute noi să aşezăm mai bine aici fînul. Pe întuneric nu ştiu dacă am făcut bine împletitura.
— Lasă că e bine, Vasilică. Săj ajungem mai repede spre Găinarii-Vechi.
Vasile, băiat scund, cu o expresie blîndă a ochilor săi negri, îi purta de grijă lui Vania, în această călătorie nelipsită de primejdii pentru el însuşi.
„Bărbatul Ilenuţii ! Cel puţin nu-i va ieşi din voie", — se gîndi Vania.
Soarele era sus deasupra orizontului, cînd se auziră clopoţei şi tropot de cai.
Peste puţine minute, carul fu ajuns de o trăsură.
— Mă flăcăule !... A ! Tu eşti Vasilică ! — recunoscu Vania vocea lui Costea Ursu care striga mai departe : N-a trecut cumva pe bici, nu l-ai zărit pe conaşul Vania a vostru din Năpădeni ? Cred că pe aici a fi apucat.
— Nu l-am văzut, Doamne fereşte, cucoane Costea, pre legea me, — răspunse speriat Vasile.
Din fericire, se gîndi Vania, Costea Ursu nu e psiholog. El auzi porunca sacadată :
— Dă-i bici, Nicolae — Hai ! Paşol !
Clopoţeii şi tropotul de cai treptat, se stinseră în depărtare.
378
Vania, pitit în ascunzătoarea lui, nu putea urmări goana trăsurii lui Costea Ursu.
Totuşi, parcă o vedea cu ochii. Nu-1 cunoştea pe Costea Ursu decît în vecinică goană vijelioasă în trăsură.
O fire spontană şi violentă, moldovan mîndru, care nu vroia sau nu putea să înveţe ruseşte, Costea Ursu era stăpînit de pasiunea nebună pentru cai, sau, mai bine zis, pentru goana lor năpraznică la trăsura lui.
Pentru a-şi putea satisface această patimă, el luase în întreprindere poştele de cai din toată Basarabia. Şi, la fiecare staţie, ţinea cîte patru armăsari „năzdrăvani" anume pentru serviciul trăsurii sale, veşnic zburînd, sub pretextul „inspec-ţiunii" de la un capăt la celălalt al Basarabiei.
Vania, din copilărie, nu şi-1 putea închipui altfel decît stînd în picioare, în trăsura învăluită într-un nor de praf, cu un harapnic în mînă, din care da mereu în vizitiu, zbierînd : — Dă zor, bre ! Mai iute, mai ! — iar acesta întinzîndu-şi şi el biciul spre „năzdrăvanii" săi îi purta într-un adevărat vifor.
Totuşi, Vania îşi aducea aminte, totdeauna cu oarecare simpatie, de acest primitiv, pentru inima lui bună în fond, pentru francheţa şi curajul lui, ca şi pentru veşnica lui răzvrătire elementară împotriva tuturor ordinelor şi autorităţilor.
Şi, atunci, Vania nici nu putea bănui motivele pentru care Costea Ursu se pusese în urmărirea lui.
Numai după trei zile, rupt de oboseală, Vania ajunse la
Chişinău. .
De la Pereseceni, el a mers aproape tot timpul, prin codru
Orheiului, pe jos.
Moise Roitman nu recunoscu, îndată, în vagabondul zdrenţuit şi prăfuit, pe „asul" Vania Răutu de odinioară.
379
Dar el, într-o clipă, îşi dădu seama de situaţie şi, potrivi lucrurile astfel ca Vania să fie strecurat în camera lui nevăzut de servitori.
Prietenii aproape toată noaptea o petrecură în discuţiunea planurilor de evadare.
— Aici este încă linişte, nu se simte încă nimic, — declară Roitman : Poate nu dau importanţă cercurilor noastre de auto-insţrucţie. Cred că nu e primejdie decît pentru tine : ce să-şi bată ei capul cu noi ceştia, nişte mucoşi care nu ne-am mişcat din băltoaca Chişinăului ! Dar tu, într-adevăr, trebuie să pleci în străinătate. Se pare că eşti acuma singura nădejde a viitorului. Nu te îngriji de parale. Mîne, — ai să te odihneşti aici, iar eu voi vorbi cu tata şi, punînd sub presă şi pe liberalii noştri, — vom avea mijloace destule.
A doua zi, Vania încuiat în camera lui Moise, — sub pretextul ca să nu fie deranjate hîrtiile, aştepta rezultatele expediţiei acestuia.
Roitman îi aduse în cameră ceva merinde, şi-i recomandă cu străşnicie „să nu scoată nasul afară".
El se execută. Dar, aruncînd în treacăt, pe fereastră, o privire în stradă, se opri deodată rigid, ca trăznit.
Pe trotuarul din faţă parcă trecuse purtătorul şepcii cafenii, cu cozorocul ei care îi umbrea toată faţa. Peste o clipă silueta aceasta, încrustată în memoria lui, dispăru după colţ.
Se înserase bine, cînd Moise Roitman intră vesel, în cameră, frecîndu-şi mulţumit mînile :
— Minunat ! 1038 de ruble '. Cu vestitul tău ceas cu repetiţie, e asigurată cheltuiala de drum şi primele săptămîni de viaţă de emigrant în Elveţia. Apoi, eşti băiat deştept, vei răzbate. Şi vom găsi noi cheia de la lada de fier din NăDădeni. căci îl cunosc pe taică-tău, nu-1 va răbda inima să te lase în mizerie. Hip, hip, hurra ! — nu-şi putu stăpîni mulţumirea, de obicei tăcutul şi gravul Moise Roitman : Dar ce eşti parcă o curcă plouată ? Nu te bucuri ? Eu te invidiez !
380
— Vania îi povesti despre cozorocul cafeniu. Moise Roitman deveni firav :
— Poate ţi s-a părut. în orice caz pînă mîne, n-ai încotro, trebuie să stai aici, apoi, vorba ţăranului rus : „două morţi nu se întîmplă, iar de una n-ai să scapi
Prietenii culcaţi în acelaşi pat, multă vreme îşi şopteau nădejdile şi îşi construiau planurile de reînviere a acţiunii revoluţionare.
Moise Roitman adormi cu braţul după gîtul lui Vania. Acesta însă, încă mult timp, nemişcat, cu ochii deschişi, fixa întunericul.
Deodată el tresări din somn şi se zvîrli din pat. Din stradă se auzeau paşi grei, într-o parte, într-alta, cuvinte de comandă, zăngănit de pinteni, apoi lovituri puternice în uşă :
— în numele Legii !
Şi Moise Roitman se aşeză pe marginea patului ascultînd.
O uşă deschisă, tropot pe scări, paşi grei, mai aproape, mai aproape, apoi şi uşa camerei trîntită cu violenţă, mai multe siluete enorme năvăliră în odaie, luminate numai de la spate de două luminări.
într-o clipă Vania se văzu cu mîinile încleştate de doi jandarmi, la dreapta şi la stînga.
între alţi doi stătea Moise Raitman.
Prin uşa deschisă se întrezări faţa palidă, dar liniştită, a doctorului Roitman, care-şi aruncase numai un pardesiu peste cămaşa de noapte.
Vania fu el însuşi mirat de sentimentul de uşurare de care era cuprins stînd, pînă ce se făcea percheziţia, ca răstignit între cei doi jandarmi.
Operaţiile erau conduse de un căpitan de jandarmi, voluminos, cu părul castaniu şi ochii suri reci, înecaţi într-o faţă
palidă şi bugedă.
Cîteva momente el fixă în tăcere pe ambii „arestaţi", mîn-gîindu-şi cu mîna-i albă şi mult îngrijită, barba artistic tăiată şi parfumată.
381
21 — In preajma revoluţiei, voi. I
Apoi nu le mai dărui nici o privire, supraveghind cercetările jandarmilor.
La uşă, rezemat de pervaz, stătea nemişcat şi mut „reprezentantul legii" — un tînăr substituit de procuror negricios şi uscat, cu bărbuţă rară şi ochi tulburi.
Percheziţia a ţinut toată noaptea.
Soarele era demult ridicat cînd Vania şi Roitman, îmbrăcaţi pe repezeală, au fost duşi, fiecare în altă trăsură, între doi jandarmi înarmaţi pînă-n dinţi.
Nu li s-a dat voie nici măcar să-şi strîngă mîna.
In drum, Vania tăie calea lui Avram Talmudistul, dus, pe jos, între doi sergenţi de stradă, cu săbii scoase.
Privirile lor abia s-au putut încrucişa pentru o clipă...
...înaintea lui Vania se înălţa faţada sumbră a „Castelului".
Trăsura fu oprită la intrarea învelită de taină. Era aşteptat.
Poarta grea, ferecată, se deschise încet, scîrţîind, ca o gură neagră fără fund, asupra unui abis glacial. Vania păşi peste prag.
VOLUMUL AL III-LEA
LUTUL...
Sfîrşitul volumului II
i
PARTEA I
SUB CĂLCÎIUL DE FIER
Cap. I.
ÎN ..CASTEL"
Curtea „Castelului penitenciar" din Chişinău era pustie.
Numai prin colţuri şi diferite puncte strategice se zăreau siluetele încremenite ale paznicilor.
Cortegiul de jandarmi, cu primul paznic în frunte, conducea pe noul „politic" spre cancelaria închisorii.
Directorul, unsuros şi gros ca un sac de grăsime, cu faţa injectată de sînge, foarte agitat, aştepta emoţionat captura rară pentru „Castelul" din Chişinău.
La apariţia arestatului în.,uşa cancelariei, acest înalt dregător, cu numele pitoresc de Anton Plăcintă, se repezi spre birou, unde mai întîi se aşeză stîngaci, apoi sări, apucă un scaun şi, tulburat, cu o voce strangulată, îl oferi „musafirului". :
— Luaţi loc, Ivan Egorovici...
La privirea surprinsă a jandarmilor, dîndu-şi seama de nepotrivirea tonului, domnul Plăcintă se lăsa în sfîrşit greoi în fotoliu. De sub pleoapele lui grele, ochii spăriaţi se roteau şi buzele gurii sale cam strîmbe tremurau, cînd acest slujbaş exemplar reuşi în sfîrşit să ia tonul reglementar faţă de o odraslă a boerimii moldovene, care urma să-i fie „predată" ca un siraplu deţinut „la dispoziţia comandamentului gubernial al jandarmeriei".
— Ion Răutu ? — întrebă el, aruncînd o privire asupra mandatului şi măsurînd parcă cu neîncredere pe băietanul slăbuţ şi palid din faţa lui, care, deghizat încă în hainele de calfa de meseriaş, rupte şi murdărite în tribulaţiunile ultimelor zile, putea fi luat mai curînd drept tipul bine cunoscut al copilului de pripas şi vagabond.
După plecarea jandarmilor, formalităţile de „predare" fiind terminate, domnul director Plăcintă păru că-şi pierde din nou cumpătul şi tonul de oficialitate :
387
— Ivan Egorovici !... Acuma trebuie să vă fotografiaţi... aşa e regula... fotograful aşteaptă în curte... dar...
Directorul examina iar pe Vania din cap pînă în picioare :
— Să trimitem, poate, acasă să vă aducă alte straie... Faţă de timiditatea directorului, Vania Răutu, sîmţindu-se
imediat răzvrătit şi protestatar, răspunse tăios :
— Nu mă fotografiaţi pentrfu saloane, nici pentru expoziţia de frumuseţe...
După fotografiere, Ion Răutu fu condus, prin curtea tot pustie, de însuşi domnul Plăcintă pînă la corpul principal a) „castelului", şi se urcă pe scări pînă în celula nr. 17, — în vîrful turnului dinspre apus, — o cameră destul de spaţioasă şi luminoasă, cu o fereastră care dădea spre sud, deschizînd o privelişte largă asupra viilor şi grădinilor capitalei basarabene.
Domnul Anton Plăcintă, în urma „afrontului", parcă ezita totuşi să părăsească pe Vania :
— Poate doriţi un scaun mai bun... sau o măsuţă, — zise el, privind cu melancolie „mobilierul" rudimentar şi dărăpănat. : un pat de fier, un taburet, o tablă de masă fixată în zid şi paraşa, — un hîrdău cu miros sugestiv lîngă uşă.
— Mulţumesc, — fu răspunsul sec : n-am nevoie de nimic, numai... continuă deţinutul Numărul Şaptesprezece, prinzînd privirea directorului asupra costumului său : ...să timiteţi la gazda mea, doamna Staroverov, pentru rufe şi haine... şi ceva cărţi...
Directorul salută în tăcere.
Uşa închisă, zăvorul tras, Vania stătu o clipă în mijlocul celulei sale, ascultînd paşii grei care se stingeau în jos, pe scări... Singur... Celulă izolată...
„Martirul revoluţiei !" — surise Vania.
Sentimentul de uşurare, aproape de mulţumire, care-1 cuprinsese din momentul arestării, nu-1 părăsea încă.
S-au sfîrşit aceste peregrinări fără rost. El nu mai are nevoie să-şi puie veşnic aceeaşi întrebare fără răspuns : „Ce am de făcut ? Care e datoria mea ?" Nu mai are teamă de „filatură", nu are nici o răspundere ; e martir, e erou. înaintea lui, calea e limpede. Triumful revoluţiei este sigur şi apropiat. Parcă şi
388
vedea ziua în care poporul răsculat va sparge poarta ferecată a închisorii şi-1 va duce pe sus, pe el, eroul eliberat, spre slavă şi fericire.
încă tot cu surîsul pe faţă el privi, chiar cu oarecare simpatie, fierăria ruginită a patului şi taburetul hodorogit : apoi se apropie de fereastră şi se uită printre gratii spre zarea luminată a dimineţii...
Chişinăul şi chiar toată Basarabia, aşa de tihnite şi de adormite de obicei, străine de viaţa obştească a împărăţiei, au fost cuprinse de teroare, şi, în acelaşi timp, de un viu interes. Arestările în masă printre elevii şi elevele şcolilor secundare făcură pe neaşteptate să răsune în mlaştina vieţii provinciale o notă de romantism şi de mister.
Paşnicii cetăţeni aflară cu groază că în şcolile, cărora şi-au încredinţat odraslele, s-a răspîndit otrava răzvrătirii. Gura lumii dădea proporţii fantastice „complotului" descoperit de vigilenţa poliţiei secrete (Secrete !).
Gaspar Gasparovici Nazarian nu avea odihnă.
Cu toată căldură aproape tropicală a verilor Basarabiei, el alerga toată ziua la părinţii şi la gazdele celor arestaţi, la profesorii de liceu şi de seminar, bătea la uşa vecinilor, se învîrtea în jurul colonelului comandant al jandarmeriei guberniale, şi, în sfîrşit, reuşi să dea la „Clubul nobilimii" o versiune complectă şi pitorească asupra uneltirilor primejdioase ale şcolarilor din capitala Basarabiei.
Sorbindu-şi cafeaua, înconjurat mai mult ca oricînd, — chiar cei mai pasionaţi jucători de „wist" * lăsînd văduve mesele lor, — Gaspar Gasparovici, ştergîndu-şi craniul luciu şi inflamat, şoptea misterios :
— Vai, ce ne aşteaptă, domnii mei... Fa-lan-ste-rul ! — abia puteau prinde urechile încordate ale auditoriului.
— Falansterul ?... Fa-lan-ste-rul ? — răsunară din toate părţile glasuri spăriate : Falansterul, auzi, domnule ?...
— Daaa... Falansterul, cu mesa neagră, băieţi şi fete, goi, jurînd pe pergamentul scris cu sînge, distrugerea religiei, a familiei, a guvernului...
1 In textul de bază „wint" (n. ed.).
389
— Tt... tt... tt... Mesa neagră... băieţi şi fete goi... auzi domnule !!... Dar ce păzeau, mă rog, pedagogii ?
— Şi..., aici Gaspar Gasparovici se uită jur împrejur spre uşă şi spre ferestre, şi urmă cu vocea surdă : s-a descoperit un depozit de arme şi... dinamită !
— Di-na-mi-tă ! — acompanie corul.
— Da, dinamită şi portretul ţarului cu ochii scoşi şi... —-Gaspar Gasparovici, aruncîndu-şi din nou privirile spăriate spre uşă şi ferestre, parcă se înăbuşă de groază : portretul ţarului, cu ochii scoşi şi... batjocorit cum nici n-am curajul să spun... toţi, băieţi şi fete, au trecut deasupra...
— Aaaaaah !...
— Dar cum a putut fi amestecat în această mîrşăvie Vania Răutu ? — întrebă Stephan Gheorghevici Cazară, mareşalul gubernial : Băiat de familie, ce caută el în spelunca aceasta ? E o ruşine pentru întreaga nobilime din gubernia noastră...
— Ooo ! Băiatul acesta căuta acolo altceva decît revoluţia... Ehei-ehei !... Ştiţi cum a fost în tinereţă Egor Stepanovici Răutu. Sînt vestite isprăvile lui de la Năpădeni... Mărul nu cade departe de pom... Ehei-ehei ! Vania a fost arestat în pat, domnilor, cu două jidăncuţe foarte frumuşele...
— L-au zăpăcit jidanii. Au ştiut cu ce să-1 prindă ; e o mare nenorocire jidovimea din şcolile noastre, — declară hotărît Feodor Feodorovici Carpinschi, ştergindu-şi ochelarii cu o batistă parfumată. Nu putem lăsa lucrurile aşa, — urmă el hotărît : e singurul reprezentant al nobilimii în nebunia asta. E datoria noastră să lămurim lucrurile — încheie el, punîndu-şi pince-nez-ul pe nas şi fixînd ispititor pe Stephan Gheorghevici Cazară.
— Voi vorbi cu colonelul Ianov, — aruncă, afectmd nepăsarea,   Stephan   Gheorghevici,   care simţise provocarea.
Cu toată starea lui sufletească ridicată, Vania Răutu n-a putut închide ochii prima noapte petrecută sub zăvor.
El nu putea citi măcar, cu toate că directorul închisorii îi trimisese pe Davind Coperfield de Dickens, autorul său favorit.
Toată ziua se plimba dintr-un colţ într-altul al camerei. II frămînta o vijelie de gînduri şi sentimente. Imaginaţia cînd îi deschidea perspective luminoase asupra zilelor „de apoi", cînd îi strîngea inima în presimţirea unei lungi nopţi de prigoană şi apăsare.
Soarele se cobora tot mai mult spre apus, grădinile şi viile se înecau treptat în ceaţa fumurie, se aprindeau stelele una cîte una, şi, drept în faţă, apăru Scorpionul, cu ochiul de sînge al Antaresului.
După apelul de noapte, cînd toată populaţia Castelului fusese zăvorită prin camerele duhnite, Vania simţindu-şi mai viu singurătatea, nemişcat, nu-şi putea ridica ochii de la semnalele misterioase ce-i veneau din nesfîrşirea lumilor stelare.
Şi gîndul lui trecu asupra prietenilor şi tovarăşilor de luptă, care, astăzi, îi împart soarta şi cu care nu poate veni în contact decît doar prin încrucişarea privirilor asupra astrelor din cer.
Castelul dormea. Tăcerea nu era întreruptă decît de acele sunete nedesluşite şi surde, care răsufla din orice aglomeraţiune omenească, şi de paşii sentinelelor care, din cînd în cînd, îşi aruncau apelul prelungit :
— Cineee-i !...
Prin fereastra deschisă începu să adie un vînt uşor ; — cerul păli, stingîndu-şi stelele.
Vania, în sfîrşit, doborît de zbucium şi oboseală, se aruncă fără să se dezbrace pe scîndurile patului său de puşcăriaş.
A doua zi, toată dimineaţa Vania aştepta interogatoriul, pregătindu-se să întîmpine cu stoicism ameninţările, ademenelile şi capcanele „inchiziţiunei de jandarmi", despre care auzise atîtea.
După masă el fu, în sfîrşit, chemat la cancelarie. Inima i se strînse, dar el păşi hotărît şi cu capul ridicat, prin curtea Castelului golită de deţinuţi, — pentru ca să fie feriţi de contactul primejdios.
în cancelarie însă, spre marea lui surprindere, găsi, în loc de vreun „călău" de jandarm, pe Stephan Gheorghevici Cazară, în faţa căruia se întindea „smirna" rotundul director.
— Hm, hm, — îşi îndreptă vocea Stephan Gheorghevici : Bună ziua, tinere. Conu Iorgu, tatăl dumitale, n-a sosit încă. Domnul colonel Ianov a avut amabilitatea să-mi autorizeze întrevederea cu dumneata. Hm, hm... hm, hm... Domnul colonel Ianov, care este un suflet nobil, mă asigură că autorităţiile ar fi bucuroase să arunce un văl de uitare asupra greşelilor tinereşti, dacă vei da dovada că-ţi înţelegi vina, şi eşti hotărît s-o ispăşeşti prin purtarea dumitale. Hm, hm... Ai datoria faţă de
390
391
nobilimea Basarabiei din care faci parte, să speli ponosuL pe care-1 aruncă asupra noastră a tuturora complicitatea vreunuia dintre noi cu duşmanii tronului şi ai societăţii...
Vania la început puţin zăpăcit de această neaşteptată intervenţie, faţă de apelul la dezerţiune, izbucni, şi, dintr-o răsuflare, îi aruncă mareşalului nobilimii profesiunea sa de credinţă :
— Stephan Gheorghevici, noi nu ne putem înţelege. Stăm pe laturile opuse ale baricadei. Onoarea nobilimii ? Dar mi-e ruşine să fac parte din această clasă de exploatatori şi de slugi ale marelui spînzurător. Nobilimea, ca toţi stîlpii acestei societăţi ticăloase, este condamnată la pieire. Şi sînt mîndru să contribui la dărîmarea ei, în măsura puterilor mele. Cred că nu mai avern nimic a ne spune.
Pleoapele grele ale domnului Plăcintă dispăruseră de spaimă şi gura lui strîmbă ajunsese aproape pînă la urechi. Stephan Gheorghevici Cazară, la început mototolit de asemena ripostă la apelul său, îşi îndreptă bustul şi, rigid, păşi spre uşă fără să salute, urmat în paşi mărunţi de directorul închisorii, al cărui sac de grăsime parcă stătea să crape de oroare şi de indignare.
Vania, încuiat în celulă, se simţea mîndru şi înălţat de „eroismul" atitudinii lui.
Un şir de zile monotone, fără evenimente, trăite însă într-o mare tensiune sufletească.
Vania aştepta mereu interogatoriul, care din motive inexplicabile întîrzia.
Imaginaţia lui, hrănită de povestirile tovarăşilor cu experienţă, îi dădea destul material pentru gîndire şi frămîntare.
El se vedea în faţa căpitanului de jandarmi Paciewici care condusese operaţiunile în noaptea arestării. Acesta, — gros cu faţa palidă şi puhavă, cu ochii mici, ascunşi după pleoapele puţin inflamate, şi cu o impunătoare barbă castanie, roşietică, bine îngrijită îl privea „inchizitorial".
în fiecare zi, şi de mai multe ori pe zi, Vania construia şi reconstruia închipuitul dialog dintre ei.
Se vedea refuzînd cu mîndrie şi ferocitate să dea vreo lămurire asupra „activităţii sale revoluţionare", dînd fiori de groază „călăului" în uniformă albastră, prin răspunsuri „teribile" la întrebările formale :
— Naţioalitate ?
392
— Sînt român...
— A ! român ? Sînteţi supus al regatului vecin ?...
— Nu sînt supus nimănui pe pămînt, — sînt cetăţean liber.
— Dar, orişicum, — îngăimează perplex argusul împărătesc : din punctul de vedere al legii...
— Dispreţuiesc, — întrerupe fioros teroristul Ion Răutu : dispreţuiesc mascarada dumneavoastră legală, şi nu recunosc registrele în care aţi binevoit să mă înscrieţi fără ştirea şi voia
mea...
— Religiunea ?...
— N-am nici o religie inventată de popi...
— N-aţi fost botezat ?...
— Tăgăduiesc orice înţeles faptului că aş fi fost supus unor manipulaţii superstiţioase în copilăria mea. Sînt liber-cugetător !
— Hm !... tuşeşte impresionat călăul : Nu sînteţi dar supus nimănui pe pămînt, nici în afară de pămînt ?...
— Nimănui !...
Nesfîrşite variante ale acestui dialog au fost concepute de Vania. „Călăul" îi apărea, cînd furios şi ameninţător, cînd insinuant şi linguşitor, cînd terorizat şi derutat, dar totdeauna confuz, totdeauna înfrînt de Vania, — mereu spiritual violent, rece, triumfător.
Interogatoriul însă se lăsa mereu aşteptat.
Administraţia Castelului din Chişinău nu avea experienţă în materie de arestaţi politici.
Conform cu ordinele primite din partea comandamentului jandarmeriei, directorul şi paznicul şef aveau o singură grijă : să ferească pe deţinuţii de drept comun de contactul cu „politicii" şi să împiedice orice comunicaţie între aceştia din urmă.
Din celula numărul 17 nu se putea vedea din curtea închisorii decît un mic colţişor, la răsărit.
Fereastra, însă, vara, rămînea tot timpul deschisă şi nu avea nici un oblon ca să împiedice privirea spre sud şi peste zidurile închisorii.
în colţul vizibil al curţii, cînd deţinuţii erau lăsaţi liberi la plimbare, se puteau întrezări figurile lor în haine sure de puşcăriaşi, cu priviri curioase, aruncate spre fereastra lui Vania.
Foarte curînd, Vania îşi putu da seama cînd era adus la închisoare un nou arestat politic, sau era chemat la interogator vreun tovarăş deţinut : figurile sure din colţ dispăreau, zgomo-
393
tul surd al mulţimii înceta, curtea fiind imediat golită, pentru ca „politicul" să rămînă cu desăvârşire izolat de populaţia nevolnică a puşcăriei.
Cu încetul, Vania ştiu să interpreteze toate mişcările şi sunetele pe care le putea surprinde din cîte pătrundeau pe fereastră sau răzbăteau prin păreţii celulei, ajunşi pentru el de o sonoritate intensă.
Din nenorocire, celula lui din turn, singuratică, nu putea avea nici un vecin cu care Vania să fi avut mijlocul de a se pune în legătură prin telegrafia de ciocănituri, — pe care toţi membrii cercurilor de „auto-instrucţie" o învăţaseră cu sîrguinţă, în aşteptarea destinului de revoluţionar.
Intr-o zi însă, atenţiunea lui fu atrasă afară de nişte bubuituri ciudate pe acoperişul închisorii.
Apropiindu-se de fereastră şi privind prin gratiile ei, nu putu zări decît o umbră, o siluetă de om proiectată pe acoperiş, de după un coş din dreapta, dedesubtul turnului său.
Urechea lui prinse însă, desluşit, o şoaptă :
— Domnule Răutu... domnule Răutu... m-auziţi ?...
— Aud... Cine eşti ?
— Eu sînt Lazăr al Marghioliţii de la Gheorghe Gavrilovici Lungu...
într-o clipă, prin mintea lui Vania Răutu fulgeră o serie de amintiri şi icoane. Marghiolita, o fată scundă, slăbuţă, incoloră, numai cu ochi febrili, era vestită prin temperamentul ei vulcanic. Bucătăreasa casei bodogănea mereu :
— Parcă-i o pisică... în veşnice călduri... toată noaptea aleargă pe sub garduri.
Şi totuşi, Marghiolita, foarte harnică, lucra toată ziua, de dimineaţă pînă noaptea tîrziu, totdeauna veselă şi voioasă, deşi parcă devenea tot mai slabă, numai piele şi oase, şi ochii îi creşteau tot mai largi şi mai arzători.
Era foarte devotată familiei Lungu şi, mai cu seamă, pentru Tania era gata să se arunce în foc. Şi Tania, foarte indulgentă pentru slăbiciunile Marghioliţii, sărea în apărarea ei, după vreo aventură mai boacănă. Vania înţelese dar că vreun adorator din clientela numeroasă a Marghioliţii ajunsese la puşcărie, — ceea ce, fiind dat eclectismul ei amoros, nu era de mirare.
— Domnule Răutu... domnule Răutu... aveţi pălăria dumneavoastră ? Scoateţi-o afară...
394
Vania îşi aruncă privirea spre colţul dinspre răsărit al curţii. Acolo stătea o namilă de puşcăriaş care privea ţintă la
fereastra lui.
— Ne vede cineva din curte ! — şopti el.
— Nu face nimic, e omul meu... l-am pus de strajă... Inima lui Vania zvîcnea de aşteptare, cînd îşi întinse mîna
cu pălăria printre gratiile ferestrei.
Deodată, el auzi cum odată, de două ori, ceva parcă izbea uşor în zidul închisorii şi în acoperişul de dedesubt. Apoi văzu cum o pietricică, învelită în hîrtie şi legată de o sfoară, se retrăgea din nou spre coşul din dreapta.
în sfîrşit pietricica nimeri în pălărie, şi Vania se află în posesiunea misivei, în care ea fusese învelită.
Sfoara dezlegată dispăru pe fereastră şi Vania, de emoţie, abia putu să descifreze cîteva cuvinte din scrisul Taniei Lungu.
— Sînt liberată de zece zile. Cunosc fereastra ta. în fiecare zi între ora unu şi două după-amiază adu-ţi aminte de locşorul nostru de la Burdujoaia.
Vania se repezi spre fereastră. Soarele se aplecase de mult spre apus, dar, drept în faţa închisorii, pe o ridicătură a viei vădanei Burduja, se afla, la vreo cinci-şase sute de metri de Castel, triunghiul de plopi, unde de mai multe ori cenaclul mai intim din jurul surorilor Lungu îşi petrecea zilele de sărbătoare, la „mătuşa Burdujoaia".
Vania îndată îşi dădu seama că nu putea fi ales un loc mai bun pentru semnalizare.
Tania era una din cele mai sîrguincioase eleve pentru
„telegrafia de puşcărie".
„Deţinutul numărul şaptesprezece" nu-şi mai găsea loc.
Toată noaptea, cuprins de viforul de gîndiri, el nu putu închide ochii, şi aproape imediat după răsăritul soarelui, stătea lipit de gratiile ferestrei. Nu-i pria mîncarea, nu putea lua ca oamenii nici ceaiul de dimineaţă, încît, spre teroarea lui, directorul închisorii, îngrijat, veni să-1 întrebe de sănătate.
în sfîrşit, la ceasul convenit, între cei trei plopi se profila pe azurul cerului silueta atît de bine cunoscută.
— Te îmbrăţişăm şi te sărutăm cu toţii, mai cu seamă eu şi Catia, — fu primul mesagiu telegrafiat cu ajutorul batistei.
Vania, înciudat, întrerupse de mai multe ori:
395
— Ce este ? — întreba el.
— Cum te simţi ? Eşti bine ?
— Lasă sentimentalismul de duduie de muselină. Ce este ? N-avem multă vreme. Să nu ne prindă.
Sugestiunea îşi produse efectul. Tania telegrafie :
— Din optzeci de cercuişti arestaţi au fost pînă acum eliberaţi aproape şaizeci, puşi sub supraveghere poliţienească. Sîntem cu toţii daţi afară din şcoli. Se zice că vor fi liberaţi şi cei închişi la poliţie. Vor fi menţinuţi numai cei din Castel.
— Cine-i în Castel ?
— Roitman, Talmudistul, Prestea, Isaac Blumberg, Giurilă.
— în ce parte stau ?
— împrăştiaţi. De aici nu se vede decît fereastra ta. Ai nevoie de ceva ?
— Ştii ceva despre ei ?
— Boris vorbeşte...
A' — se gîndi Vania, — blăstămatul nărav de a vorbi prin somn. Nu l-am putut dezbăra !
îndurerat el rămase mai multe clipe nemişcat, apoi :
— Ce-i cu părinţii ? Sînt la Chişinău ?
— A fost numai moş lorgu. A stat mai multe zile. l-au lăsat să te vadă. Am să viu aici în fiecare zi...
— Nu risca degeaba. Să vii cînd este ceva interesant. Acum mai bine pleacă.
— Eu tot te îmbrăţişez şi te sărut, ursuzule !
Vania făcu un gest desperat ca să taie „dulcegăriile de duduie sentimentală".
Nu
Cap. II.
,NUMĂRUL CINCI"
Peste vreo două zile, în sfîrşit, Vania stătea în cancelaria închisorii în faţa căpitanului Paciewici.
La dreapta acestuia şedea şi tînărul substitut de procuror, — negriciosul care asistase şi la arestare.
La stînga, cu condeiul în mînă, se aşezase grefierul, — un locotenent de jandarmi.
— Luaţi loc, domnule Răutu, — strecură cam cîntînd căpitanul Paciewici : ne-aţi dat mult de lucru. Sîntem cam întîrziaţi.
Interogatoriul luă o înfăţişare cu totul neaşteptată pentru Vania. Toate ipotezele combinate de el se risipiră.
— Scrie, domnule locotenent, — se adresă căpitanul către grefier : „Ion Răutu, nobil, absolvent al liceului, fiu de moşier..." vîrsta ? — se întoarse căpitanul către Vania.
— Optsprezece ani...
— Optsprezece ani !... Ei, domnule Răutu, ce ne puteţi spune interesant ?
— Nimic, — declară scurt   Vania şi zvîrli capul în sus.
— Nici despre cercul de auto-instrucţie ? Eşti prins de amnezia novicilor ? Ei ?
— Vă rog, domnule căpitan, să lăsaţi aceste familiarităţi deplasate. Sîntem adversari. Eu sînt în slujba revoluţiei, pentru drepturile poporului, — dumneata eşti dintre slugile ţarului. Nu vorbim aceeaşi limbă, şi orice discuţie e inutilă.
Paciewici tăcu. Pleoapele lui se strînseră într-o abia perceptibilă crăpătură. Mai multe clipe el fixă pe Vania ciocănind numai cu creionul în masă. Apoi, îşi scoase din buzunar un mic carnet în care, cu nişte slove prizărite, înscrise : „I.R. Ne-primejdios. Dar poate fi incomod."
397
28
— D-d-ddaaa ! Bbiine ! — cîntă el. Apoi strigă, spre uşă : Domnule director, am isprăvit... La re-ve-de-re., domnule Răutu !
Substitutul de procuror, care tot timpul, tăcut, se învîrtea nervos pe scaun, răsucindu-şi cu violenţă perii din barbă, ro-tindu-şi ochii în toate părţile, se smuci în sus, parcă de năcaz...
A doua zi dimineaţa, Vania fu condus din nou la cancelarie.
Aici găsi pe domnul Plăcintă şi pe locotenentul-'grefier din ajun, cu doi jandarmi.
— Luaţi loc, domnule Răutu ! — zise vădit mişcat directorul : staţi puţin pînă vi se vor aduce bagajele...
— Plec de aici ? Unde mă duceţi ? — întrebă repezit Vania.
Directorul dădu din umeri şi lăsă ochii în jos. Locotenentul, cu o faţă de lemn, fără să spuie o vorbă, îl privea pe Vania ca şi cum acesta ar fi fost străveziu şi nu-i împiedica vederea.
In duba închisorii, între doi jandarmi, Ion Răutu fu pornit spre gară.
în trenul pentru Odessa, în compartimentul special cu ferestrele zăbrelite, pentru transportul de arestaţi, Vania, singur, numai în compania celor doi „arhangheli", privea printre gratiile de fier peisagiul atît de familiar care fugea îm faţa lui.
în gări, înaintea vagonului se strîngeau curioşiă, pe care jandarmii îi ţineau la distanţă prin somaţiuni ameninţătoare.
Din cînd în cînd, o privire de compătimire sau simpatie, oprită asupra figurii de adolescent de dincolo de gratii, — din' cînd în cînd o băbuşcă făcîndu-şi cruce sieşi şi înspre vagon, — din cînd în cînd, o sudalmă :
— Fiare blăstămate ! Să-i gîtuie pe loc, la ce' să-i mai poarte prin lume !
în staţia Razdelnaia, un incident penibil îl zdruncină pe Vania.
Peronul acestei staţiuni de încrucişare a mai multor linii, mişuna de lume, care se îndrepta spre trenurile înşirate paralel în faţa gării.
Deodată, Vania zări pe „comunardul" Boris Hofmann, care, zgribulit, fără să se uite în lături, se furişa grăbit pe lîngă vagonul penitenciar.
— Boria ! — îi scăpă fără voie din gură.
Hofmann tresări, se opri un minut, întoarse capul şi, re-cunoscînd printre gratiile ferestrei figura lui Vania, se aruncă spăriat în lături şi dispăru în mulţime.
Vania se simţi ca doborît la pămînt.
Un gînd grozav îl arse...
Jandarmul „starşoi" (şef al convoiului), observînd mişcarea, invită politicos, dar cu autoritate pe Vania :
— Aşezaţi-vă, vă rog, la mijloc, — şi ridicîndu-se, în toată statura lui uriaşă în faţa ferestrei vagonului, astupă cu spatele lui larg vederea spre peron.
Acest vechi slujbaş, tip de jandarm reangajat în serviciul poliţiei secrete, enorm, cu o barbă stufoasă şi ochii mici, opaci, avu grija, de acolo înainte, să ferească pe Vania de orice privire indiscretă din afară.
La marginea răsăriteană a Odessei, printre căsuţele suburbane, aproape rustice, se ridică un enorm şi sumbru edificiu, cu mai multe etaje, retras după un zid înalt, ros şi întunecat de intemperii.
Acest imens bloc de piatră înnegrită, a cărui siluetă agresivă striveşte cartierele dimprejur, veşnic bătut de vînturi, — de efluviile corosive ale mării, ca şi de răsuflările aride ale stepei, — se înalţă spre cer parcă învelit de taină şi teroare.
Sub primul etaj, deasupra rîndului de jos, pe toată lungimea clădirii, ca o erupţiune de eczemă, sînt înşirate pe geamuri stranii pătrate de tablă ruginită, sinistre ca nişte cataracte purulente pe o faţă de om.
Trecătorii îşi aruncă sfios privirile asupra acestor pete hidoase şi îşi grăbesc paşii.
E faimoasa cazarmă „numărul cinci" care, pe lîngă un întreg regiment de infanterie, adăpostea, între zidurile ei le-proase, şi închisoarea specială pentru deţinuţii politici, celebră în toată Rusia subterană.
Rîndul de jos al edificiului, foarte înalt, fusese cu multă ingeniozitate tăiat în două printr-un plafon, care izola, împreună cu ovalele de sus ale ferestrelor, un spaţiu de vreo doi metri înălţime.
în noul etaj, astfel improvizat — împărţit în celule înşirate pe cele două laturi ale lungului coridor, care străbătea tot corpul clădirii de la un capăt la altul, — lumina nu putea răzbate decît difuzată de după scuturile ruginite, prin ferestruicile joase, care porneau drept de la duşumele abia pînă la vreo 75 centimetri în sus.
398
28*
399
Acest etaj intercalat, — destinat închisorii politice, — se bucura de o tristă slavă, sub acelaş nume ca şi cazarma : „numărul cinci".
Nu exista nici o comunicare între cazarmă şi închisoare.
Din afară nu se putea pătrunde în aceasta din urmă decît printr-o portiţă laterală, anume tăiată în zidul de sud, care se deschidea într-o curte separată, strimtă, pe ambele părţi ale căreia erau amenajate, între zidurile înalte, şi vestitele „promenade" pentru deţinuţi, ca nişte înguste şi lungi şanţuri întunecoase.
în „celula opt" deţinutul Ion Răutu a găsit cu totul alte condiţiuni decît în Castelul din Chişinău.
închisoarea din Odessa forma o lume cu totul deosebită, dominată şi diriguită exclusiv de funcţionarii şi ofiţerii de jandarmi ai misterioasei „Secţia III", — cum se numea, pe vremuri, organizaţia întreagă a poliţiei politice („Secţia a treia a Cancelariei Imperiale"), nominal subordonată direct împăratului, în afara de ruajele obişnuite de guvernămînt.
Directorul închisorii, — un omuleţ rahitic şi şters, cu picioarele strîmbe, în uniforma de ofiţer de jandarmi, — după ce Ion Răutu i-a fost „predat", porunci scurt :
— Dezbracă-te !
O percheziţie minuţioasă şi indiscretă pînă la indecenţă îl convinse că arestatul nu avea la dînsul arme, bani, obiecte de valoare şi, mai cu seamă, material de scris : creioane şi hîrtie.
în celula lui, Vania a fost deodată dureros impresionat de puţina lumină care se răsfrîngea de jos prin ferestruie. „Scutul" de tablă, la depărtare de vreo 50 centimetri de geam, închidea orice vedere spre lumea de-afară. Numai lipind capul de duşumele, pe lîngă geam, se putea întrezări un mic dreptunghi de cer, care din cînd în cînd era tăiat de vreun zbor de rîndunică.
Vania simţi o mare bucurie cînd, după amiază, o rază reflectată putu aprinde  pe duşumea un „iepuraş" tremurător.
în liniştea lugubră, sub care această clădire îngrămădea mii de oameni, Vania Răutu, se simţi, pentru prima oară, cu desăvîrşire singur în lume, în afară de orice legătură cu viafa, un punct pierdut în spaţiul nemărginit.
El ştia că sub el, la parter, ca şi la etajele de deasupra, oamenii trăiau cu micile lor mizerii şi bucurii, ducîndu-şi viaţa măruntă de pe o zi pe alta.
Se vedea supravegheat de aproape : la fiecare două-trei minute, la mica gaură zăbrelită a uşii apărea cîte un ochi, cînd negru, cînd albastru, dar de cele mai multe ori sticlos şi spălăcit, al jandarmului paznic care — ca o umbră tăinuită dar veşnic prezentă, — peregrina în papucii săi cu tălpi de pîslă prin coridorul cu duşumele căptuşite cu covoare groase.
Dar, mai cu seamă, ştia că în lungul şir de celule, pe cele două laturi ale coridorului, se zbuciumau suflete înrudite, tovarăşi de luptă şi chiar unii dintre bunii lui prieteni.
Dar pentru Ion Răutu, deţinutul politic, care parcă îşi pierduse personalitatea, redus la un simplu număr, — numărul opt, — toate fiinţele, atît de apropiate, erau tot atît de depărtate ca şi cum ar fi fost în altă planetă.
Regimul care i se impusese cu o rigoare implacabilă din primul moment, trăgea un hotar de nestrăbătut, care, în timp, îl despărţea de tot trecutul lui, şi, în spaţiu, de orice inimă şi de orice creier omenesc.
Dimineaţa, la primele licăriri de lumină difuză furişată prin ferestruică, se făcea apelul : zăvorul era tras, în pătratul uşii se arăta figura pocită a directorului, căpitanul de jandarmi Bielobrâsov, urmat de statura înaltă şi sprintenă a paznicu-lui-şef „feld-webelul" (sergent major) Ţigănaş, — singurul care putea, afară de director, deschide uşa celulei, — şi de siluetele înarmate ale comandantului gărzii, cu două-trei sentinele, — în fiecare zi altele.
Urmărind cu atenţiune încordată mişcarea acestora, Vania şi-a putut da seama, chiar din primele zile, de numărul locatarilor nevolnici ai „numărului cinci" — erau douăzeci şi şase.
La vreo jumătate de ceas după apel, feldwebelul Ţigănaş apărea din nou în- celulă cu alt jandarm, spre a servi'ceaiul.
Nimeni nu avea dreptul să pătrundă în celulele deţinuţilor singur, neînsoţit de cel puţin încă un jandarm.
*Cu acest prilej, Ţigănaş întreba dacă arestatul doreşte să i' se cumpere din banii săi, depozitaţi la direcţia închisorii, ceva merinde, ţigări sau tutun, — regulamentul închisorii politice îngăduind fumatul.
După aceesta, în cursul zilei, uşa celulei se deschidea încă de două ori : pe la ora două după amiază, cînd se aducea „prîn-
400
401
zul", şi, mai tîrziu, spre noapte, cînd se făcea cu ceremonialul de dimineaţă, şi parcă şi cu mai multă rigurozitate, al doilea apel, cu care prilej se servea şi ceaiul de seară.
Din momentul acesta nimeni nu mai putea pătrunde în celulă decît în cazuri excepţionale, bine precizate, şi cu un ritual de o deosebită solemnitate.
Din prima zi, după apelul de seară, Ion Răutu a şi încercat să vină în contact cu vecinii de celulă prin telegrafie de ciocă-nituri cu prevedere învăţată în cercurile revoluţionare.
îi era dat însă să trăiască o mare decepţie. Vecinul din stînga, numărul şapte, nu răspundea la semnale, cu îndărătnicie.
Vecinul din dreapta, dimpotrivă. Ciocănea de prăpădenie, încît provoca intervenţia sentinelelor şi ameninţări de represiune. Dar, — vai ! — Răutu constată că numărul nouă nu cunoştea alfabetul convenţional.
Izolarea a fost dar desăvîrşită.
Zilele se strecurau moarte, în vid, fără vreun eveniment, cît de neînsemnat, care să întrerupă monotonia de deşert.
Ion Răutu nu era chemat la interogator, şi nici un era scos afară pentru obişnuita plimbare de un sfert de oră, după regimul consacrat al închisorilor politice. Nu i se îngădui să-şi procure nici măcar alte cărţi de citire decît Biblia.
Singura distracţie rămînea fabricarea de ţigarete.
Deşi nu fuma, dînsul se folosi de dispoziţiunile regulamentului comandîndu-şi tutun şi tuburi, — şi ajunse la o mare perfecţiunea în fabricarea ţigaretelor.
Cu toate că începuturile de fumat îi provocau leşinuri şi dureri de cap, pentru ca să-şi justifice comandele sale, se deprinse să pufăiască toată ziua. Şi totuşi nu reuşea să-şi consume toată proviziunea de ţigarete. Atunci găsi un debuşeu extern : le arunca în fiecare zi, la aceeaşi oră, pe portiţa ferestruicii, pe deasupra scutului de tablă. în curînd, zgomotul surd ce răzbătea din curte îi dădu să înţeleagă că şi-a asigurat o clientelă printre soldaţii încazarmaţi, — şi simţea multă mulţumire din cauza acestui contact indirect cu semenii.
în afară de această ocupaţie ca distracţie, asculta numai ciocăniturile dezordonate din celula numărul nouă, la care nu putea răspunde decît tot prin lovituri în părete, fără nici un rost.
402
Dar, în curînd, ca primă înţelegere, s-a stabilit obiceiul de salut de dimineaţă, ca printr-un huruit de tobă, înainte de apel, şi de urare de noapte bună, după zovorîrea definitivă a celulelor, prin patru, cinci lovituri tărăgănate.
Biblia însă îi servea, pe neaşteptate, ca un bogat izvor de gîndire.
Această carte, pentru prima oară îi apăru ca un monument formidabil ce atesta solidaritatea umană, puterea morală a omului în faţa misterelor naturii indiferente.
Duminicile şi sărbătorile, revoluţionarul şi liberul-cuge-tător Ion Răutu se simţea întărit sufleteşte la gîndul că în momentul acesta sute de mii şi milioane de fiinţe omeneşti, ca şi dînsul, îşi opresc gîndul la cuvintele care, pentru ei, întrupează revelaţiunea divină.
Clocotul de pasiune al profeţilor, lirismul psalmilor, poezia Cîntării Cîntărilor, predica revoluţionară a Evangheliilor, — găseau în sufletul lui un răsunet puternic şi, pe deasupra dogmelor şi a prescripţiunilor rituale, el vedea simbolurile unei filosofii adînc omeneşti, care înalţă pe om cu sufletul lui, cu credinţele şi nădejdiile lui, deasupra creaţiunii, ca stăpîn al lumii.
Chiar izolarea lui faţă de anturajul imediat crea parcă, sub impresia citirilor biblice, o legătură mistică între el şi toţi tovarăşii de luptă şi de gîndire, îl înrudea cu toate licăririle de conştiinţă omenească — şi de orice conştiinţă, oriunde aprinsă în nesfîrşirea lumilor.
Zidurile de piatră, atomii condensaţi de materie, nu pot fi o barieră pentru radiarea tainică a sufletului.
„Ne întrunim cu toţii", — se gîndea Vania : „prin acelaş cuget care ne agită, prin aceeaşi nostalgie, prin acelaş vis de înfrăţire care se afirmă ca o realitate, cu toate zăvoarele şi gratiile de fier..."
„•..Undina, Moise Roitman, Talmudistul, Tania Lungu, Ilenuţa se gîndesc acum la mine, chiar în clipa aceasta, cum mă gîndesc şi eu la dînşii".
I se părea astfel că se formează, în ciuda celor trei dimensiuni ale spaţiului, un singur suflet, o singură viaţă, din toate aceste aspiraţiuni şi nostalgii.
„Ziduri, materie ? O grosolană iluzie a simţurilor !"
403
I
Şi Vania, alergînd de la un capăt la altul al celulei împingea păreţii cu mîna, parcă pentru a se convinge de inexistenţa lor.
Cap. III.
Urmărind reflexul soarelui în iepuraşul de pe duşumele, el căuta să se orienteze asupra punctelor cardinale, şi reuşi să precizeze direcţia în care, după apusul soarelui, vara, trebuie să se ridice constelaţia Scorpionului cu farul roşu al Anta-resului.
Undina dacă nu îl vede cu ochii ei materiali trebuie să caute acolo încrucişarea cu privirea lui plină de dor.
TOVARĂŞUL FANY
M
Curgeau zile, săptămîni, luni — vara a trecut demult.
Prin portiţa deschisă a ferestrei venea o adiere de aer îngheţat, ca singura mărturie a lumii din afară.
Pentru Vania, chiar păreţii văruiţi ai celulei au pierdut unitatea lor moartă.
Crăpăturile, asperităţile tencuielii, luau caracterul unor arabescuri şi desenuri fantastice. El vedea în monotonia lor albă peisagii exotice, siluete de animale apocaliptice şi chiar monstruoase figuri omeneşti.
In curînd descoperi chiar, — în fine ! — zgîrieturi imperceptibile, inscripţiuni ale predecesorilor : versuri, aforisme, sentinţe, informaţii practice.
Mai întîi, găsi într-un colţ, repartizat în cinci coloane de cîte cinci litere, alfabetul cu lămurirea : „ciocăniţi pentru fiecare literă, întîi rîndul, apoi coloana".
Dacă şi vecinul numărul nouă ar da peste o asemenea instrucţie !...
O altă informaţie îl umplu de nădejde şi-i dădu şi friguri de nerăbdare.
Ea glăsuia : „în golul piciorului din dreapta de la spatele băii am pus creionul."
La cea dintîi ocaziune, cînd îşi luă baia, înfrigurat, el încercă să găsească ascunzătoarea creionului, — şi mare îi fu decepţiunea cînd constată că piciorul nu mai avea nici un gol.
Aceasta îl făcu să-şi cerceteze păreţii cu şi mai multă stăruinţă, în nădejdea descoperirilor fericite.
Schimbul de salutări între celulele numărul opt şi numărul nouă, urma cu regularitate în fiecare dimineaţă şi seara.
405
Vania încercă însă, în loc de ciocănituri dezordonate, să bată pe rînd literele alfabetului, cu aceeaşi întrebare :
— Cine eşti ? Cine eşti ?
Trecea zi după zi, şi el ciocănea tot mai desluşit această întrebare, care nu cuprinde în ruseşte decît cinci litere, — adică cinci invariablile grupe de ciocănituri.
S-ar putea scrie un tratat de pedagogie pe temeiul lentelor succese de înţelegere de care a dat dovadă numărul nouă, pînă ce, după mai multe săptămîni, Vania Răutu, în sfîrşit, putu căpăta răspunsul :
— Sînt Fany Perlov. Era dar o fata.
Vania se simţi înduioşat.
Dînsul se împrietenea uşor cu femeile şi ştia să le inspire simpatie şi încredere. Viaţa lui căpătă deodată parcă un colorit de romantism, — şi ciocănitura atît de anostă pînă atunci, deveni mai caldă şi mai bogată în înţeles.
Relativ foarte repede, Vania reuşi să transmită vecinei sale regulile de telegrafie, care stabiliră contactul viu între cele două celule.
O împrejurare îl sili să caute cu pasiune un mijloc de comunicaţie cu locatarul „numărul cinci", — şi mai cu seamă cu cineva din „cercuişti".
O nouă descoperire stîrnise o adevărată vijelie în sufletul său. Era, zgîriată subţire în smalţul băii, o inscripţie cu un caracter de imprecaţiune : „Blăstămat să fie Kwiecinski, agentul provocator ! Feriţi-vă-de dînsul !"
Vania rămase consternat.
El simţise întotdeauna o aversiune neînţeleasă pentru acest delegat al comitetului din Odessa pe lîngă cercurile de auto-instrucţie.
Pe faţa aceasta lungă şi cenuşie i se păreau scrise falsitatea şi perfidia.
înainte, el se ruşina şi avea remuşcări de cuget pentru aceste sentimente prea puţin colegiale.
Acum însă, ca un fulger, îi trecură prin minte toate întrevederile şi convorbirile avute cu Kwiecinski, spre a-şi da seama de denunţările pe care le-ar putea face acesta.
Prin Fany Perlov s-a putut în sfîrşit întinde încetul cu încetul comunicaţiunile cu încă şase celule, care se înşirau de la celula ei spre dreapta.
Cu mare bucurie Vania descoperi că una dintre acestea era ocupată de Grişa Goncev, — singurul, pînă acum, din locatarii numărului cinci, pe care Vania îl cunoştea mai de aproape.
Grişa Goncev, un tînăr plin de energie nebănuită, era prea puţin dispus spre filosofii, analize psihologice şi alte „fleacuri metafizice".
în schimb avea un dar minunat de a se regăsi şi descurca în situaţiile cele mai grele.
Dumnezeu ştie cum, el era destul de bine informat despre cele ce se petreceau în afară de închisoare.
Prin el, Vania află detalii asupra denunţărilor lui Kwiecinski precum şi asupra mersului cercetărilor în ce priveşte cercurile de autoinstrucţie.
El ştia, de asemenea, că Undina nu se mai află la Odessa, — că din Chişinău fusese adus pînă atunci în închisoarea centrală a Odessei singur Moise Roitman, şi că tovarăşul Maurul e greu bolnav, dar ţinut în închisoare, chiar în cazarma numărul cinci, probabil în celula numărul şapte, care nu răspundea la semnalizări.
Astfel izolarea lui Vania Răutu încetă.
în curînd s-a stabilit şi un alt contact cu lumea de afară.
într-o clupă-amiază, cînd i se aduse în celulă menu-ul obicinuit alcătuit din borş de varză acră cu „caşa de hrişcă" şi cu o piftea arsă, jandarmul care însoţea pe Ţigănaş îi în-mînă şi un pachet, în care Vania găsi, pe lîngă o flanelă, — venise iarna, — prăjituri, cîteva portocale şi mere, deasemeni o bucăţică de unt şi de caşcaval basarabean, foarte sărat, pentru care Vania avusese totdeauna o predilecţie.
— Logodnica dumitale întreabă dacă ai nevoie de ceva rufe sau mai deosebit de mîncare, — îi spuse totodată jandarmul.
Privirea lui Ţigănaş se încruntă şi cu un gest nervos, apu-cîndu-se de barba-i neagră, „ca pana corbului", el se răsti către jandarm :
— Taci din gură, mă ! Vania tresări. Logodnica ?
'dl
406
407
Probabil că vreuna din tovarăşele din Odessa îşi asumase această titulatură spre a-i putea veni în ajutor şi a stabili un contact cu dînsul. în orice caz trebuie să-1 cunoască. De unde altfel i-ar fi ştiut gustul pentru caşcaval basarabean ?
Dar asemenea legături fiind în tradiţie, Vania nu-şi opri gîndul prea mult la misterioasa lui „logodnică".
Neavînd pentru citire decît tot Biblia, el găsea un deosebit suport în conversaţiile telegrafice cu Fany Perlov.
în fiecare dimineaţă era deşteptat de semnalul venit din celula numărul nouă.
— Bună dimineaţa, tovarăşe Vania ! Eşti bine ? Cum ai dormit ?
— Mulţumesc, dar dumneata, tovarăşă Fany ?
De asemeni, nici o seară nu trecea fără urări reciproce :
— Noapte bună, tovarăşe Vania !
— Noapte bună, tovarăşe Fany ! Fii sănătoasă ! Adesea în cursul zilei, răsunau apelurile care învederau
starea sufletească deprimată a vecinei şi nevoia ei de mîn-gîiere prietenească :
— Tovarăşe Vania, sînt tristă. Te rog pune mîna la părete, — chiar în punctul acesta, iată, unde bat, pune... Vreau să-ţi simt atingerea prin părete... Ai pus mîna ? îmi lipesc obrazul acolo...
Sau :
— Tovarăşe Vania, ce citeşti acuma ?
— Numai Biblia. încă nu-mi dau altceva.
— Eu citesc pe Victor Hugo : Notre Dame de Paris. Grozavă carte ! Grozavi sînt oamenii ! Ce crezi dumneata despre ea ?
într-o zi avu loc următorul dialog :
— Tovarăşe Vania ! Nu te supăra şi nu rîde de mine, dar tare aş vrea să ştiu ce înfăţişare ai !
— Sînt pipernicit, negricios, cu un enorm nas încîrligat...
— A ! Şi eu te credeam înalt, blond cu ochi albaştri, — eşti aşa de bun !
— Dar dumneata, tovarăşă Fany, cum eşti ?
— O ! Sînt foarte urîtă ! Cu păr roşcat, şi cu pistrui pe tot obrazul !...
— Eu ador părul roşu, tovarăşă Fany !
— Aşa spune şi logodnicul meu, Saşa Ginsberg. Dar eu nu mă pot suferi...
în dorinţa lui de a veni în ajutor acestui suflet chinuit, — o copilită de abia optsprezece ani, — Vania, care se credea mai matur, întreprindea prin telegrafia lui critici literare, povestea anecdote, zugrăvea perspectivele viitorului fericit al omenirii emancipate de toate robiile.
Şi adesea aceste dialoguri se sfîrşeau cu o carceră, pentru că arestatul numărul opt desconsidera injoncţiunile paznicilor.
Din fericire, închisoarea politică „numărul cinci" avea numai o singură carceră, iar candidaţii la carceră erau numeroşi, încît pentru fiecare în parte pedeapsa nu putea dura prea mult.
Iar lui Vania nu i se păreau un preţ prea scump plătit pentru această comuniune, cele cîteva zile petrecute în întuneric şi dormite pe duşumele goale, sub un regim de „pine cu apă".
într-o zi însă, după un schimb mai viu de semnalizări între numerile opt şi nouă, feldwebelul Ţigănaş, de obicei foarte rezervat, veni exasperat pînă la celula lui Ion Răutu.
Oprindu-se în uşă, răzemat cu umărul de pervaz şi cu piciorul stîng bătînd nervos tactul, privi tăcut mai multe clipe, sclipind din ochii lui reci, răsucindu-şi colţul bărbii.
— Faceţi foarte rău, domnule Răutu ! Foarte rău ! îngăduinţa noastră are margini ! — aruncă el în sfîrşit cu o intonaţie de ameninţare.
Lui Vania Răutu îi sări ţandăra.
— Ce ? îmi faci morală ? Ieşi afară ! N-ai dreptul să-mi impui conversaţia dumitale !
Ţigănaş se îndreptă şi, fără a spune nici un cuvînt, salută cu o politeţă exagerată şi dispăru.
Dar, peste vreun sfert de oră, apăru din nou, însoţind pe directorul Bielobrâsov.
Acesta, cu picioarele lui strîmbe, ochii saşii şi vocea insinuantă, vorbind foarte încet, aproape şoptind, găsi mijlocul să impresioneze pe Vania.
— Domnule Răutu, pentru ce expuneţi la represiuni pe vecinul dumneavoastră de celulă ? Dumneavoastră puteţi fi indiferent pentru consecinţe întrucît vă priveşte, dar domnişoara ?...
Vania Răutu, confuz, a putut numai îngăima :
— N-aveţi nici un drept să imputaţi altora vinile mele. îmi iau toată răspunderea asupră-mi.
408
409
— Hi-hi-hi, foarte frumos şi eroic ! — rînji domnul Bielo- 1 brâsov : Dar noi luăm toate măsurile necesare pentru a asigura 1 liniştea şi buna rînduială în casa aceasta de prevenţie. I
A doua zi, Vania Răutu aştepta salutul de dimineaţă al 1 tovarăşului Fany. 1
In urma ameninţărilor din ajun la adresa vecinei, avea 1 scrupule să ia iniţiativa conversaţiei.
Totuşi, după vreo două ore de aşteptare, el ciocăni cu precauţiune obişnuitul apel. Fu însă zadarnic nu primi nici un răspuns.
La ora prînzului, Ţigănaş, pe cînd jandarmul său subaltern ; punea pe masă tacîmurile şi „prinosul" din afară, pe care acuma f Vania îl primea regulat din partea misterioasei sale „logod- % nice", — răzemat în poza lui obişnuită de pervazul uşii, sclipea { sardonic din dinţii lui albi. '
Vania se simţi deprimat şi umilit.
Acum cînd nu numai că locatarul din celula numărul şapte rămînea surd cu îndărătnicie la toate apelurile, dar şi celula numărul nouă era goală, — pentru Vania Răutu, totuşi, închisoarea nu mai era lipsită de viaţă.
Nu numai că auzul lui ajunsese la aşa ascuţime încît, culcat în patul lui de fier, el putea prinde ciocăniturile din a treia sau chiar a patra cameră, rămînînd de fapt în contact continuu cu tovarăşii de închisoare, — dar toate simţurile lui căpătaseră o rafinare aproape miraculoasă.
Cu toate că în coridor era aşternut un covor de pîslă groasă şi sentinelele purtau papuci cu tălpi moi, personalul de paznici nu se putea apropia de celula lui Vania fără ca să fie simţit.
Pînă şi vibraţiunea imperceptibilă, care se transmitea duşumelelor, prin furişarea cît de uşoară pe lîngă zidul celulei sale, era atît de precis simţită de Vania, încît putea să-şi dea seama dacă paznicul era singur sau însoţit, — mai cu seamă dacă însoţitorul era vreunul dintre arestaţi, care, de altfel, avea grijă să dea semne bine înţelese imediat de toţi tovarăşii, — şi chiar putea ghici care anume paznic trecea.
Cu dispariţia Fany-ei Perlov dispăru însă şi nota romantică din viaţa de închisoare.
Preocupările de altă natură deveniră covîrşitoare.
Vania Răutu aşteptă multă vreme, în zadar, ca interogatorul să-i lămurească situaţia.
După vreo patru luni de la sosirea lui la Odessa, fu din nou fotografiat, apoi, numai după vreo două săptămîni, dădu iar ochii cu acelaş căpitan Paciewici, însărcinat cu cercetarea întregei chestiuni a cercurilor de autoinstrucţie din sud-vest şi a legăturii lor cu mişcarea revoluţionară.
Insă şi după acest interogator, Vania nu-şi putea încă lămuri care anume din păcatele sale fuseseră descoperite.
Paciewici se mărginea mereu la aceeaşi întrebare :
— Domnule Răutu, ce ne poţi spune despre mişcarea revoluţionară din Chişinău şi Odessa ?
— Nu ştiu nimic ! — îi răspundea, cu aceeaşi regularitate, Vania.
După o scurtă tăcere, în care ochii suri ai jandarmului fixau cu răceală pe Vania, Paciewici, cu un gest leneş, scoase din servietă un pachet de fotografii, pe care îl aruncă în faţa lui Vania.
După oarecare ezitare, acesta nu-şi putu stăpîni curiozitatea şi, emoţionat, ridică pe rînd fotografiile resfirate pe masă.
Paciewici îi supraveghea în tăcere jocul fizionomiei.
Vania Răutu, cu sforţări supraomeneşti, încerca să-şi păstreze aerul indiferent, în timp ce înaintea ochilor lui treceau chipurile tovarăşilor din cercurile de auto-instrucţie şi din organizaţia odessită.
Tovarăşul Undina, Maurul, fraţii Goncev, tovarăşul Pudel, sărmanul Marat, un şir de lucrători din port, toţi erau aici, — figurile atît de familiare şi dragi din cari nu lipseau nici chiar nenorocitul Kwiecinski, nici tovarăşul Nichifor şi palida gazdă din Harcov.
— Nu cunoşti pe nimeni dintre ei ? — îşi strîmbă buzele dispreţuitor Paciewici.
— Pe nimeni ! — răspunse cu harţag Vania.
Dar deodată privirea i se opri asupra unei figuri, a cărei faţă tînără şi palidă, parcă îi era cunoscută, dar pe care nu o putea plasa.
Vania o reţinu mai multă vreme, cu băgare de seamă, în mînile lui.
Paciewici repetă zîmbind :
— Nu cumva nu-1 cunoşti nici pe acesta ?
410
411
1
Vania aruncă fotografia pe masă, de data aceasta sincer înciudat :
— Nu-1 cunosc !
— Ha-ha-ha ! — izbucni Paciewici, uitîndu-se la reprezentantul legii, procurorul din Odessa, un om scurt, gros, tăcut, şi parcă veşnic somnoros, care, acuma, surise şi el spu-nînd lui Vania :
— Cum vrei să te mai credem ? Eşti chiar dumneata ! Vania apucă repede din nou fotografia. El nu-şi putea
da seama de schimbarea în înfăţişarea sa după luni de închisoare, cînd îi crescuse mustaţa şi barba.
— Ha-ha-ha ! — rîse Paciewici pieptănîndu-şi, cu mîna-i plină şi bine îngrijită, barba :
— Tocmai de data aceasta a fost sincer. Nu s-a recunoscut !...
Dintre toţi locatarii închisorii politice numărul cinci, cel mai activ rămăsese Grişa Goncev. De la el, Vania mai putu afla că Fany Perlov fusese mutată în închisoarea Centrală, care servea mai ales pentru deţinuţii în privinţa cărora instrucţia jandarmilor era terminată, dar mai cu seamă cînd era nevoie să se golească locuri pentru noi pensionari ai numărului cinci.
în curînd însă lui Vania Răutu un eveniment neaşteptat îi aduse o mare schimbare, dînd un deosebit interes vieţii.
într-o zi, printre merindele ce-i fură aduse, Vania găsi un măr domnesc de o frumuseţă şi mărime excepţională.
Savurînd fructul acesta, el fu deodată neplăcut impresionat, simţind între dinţi scrîşnetul unui corp străin.
Cercetînd cu băgare de seamă mărul, descoperi acolo, înfiptă cu multă iscusinţă, o mină de creion.
Din monentul acesta, în lipsă de cărţi de citit, el putea cel puţin să-şi aştearnă gîndurile pe hîrtie.
Un jurnal consemnă zbuciumata lui viaţă sufletească în această fază a carierei sale de revoluţionar.
Cap. IV.
ANDREI RECHINUL (Jurnalul lui Ion Răutu)
4 decembrie 188...
Au trecut aproape şase luni de la arestarea mea, dar n-am încă nici o idee ce acuzări sînt ridicate împotriva mea şi care-mi va fi soarta.
Afară de interogatorul de acum două luni, — singurul care a avut loc după cel iniţial din Chişinău, — Paciewici nu dă nici un semn de viaţă. S-ar părea ca sînt uitat.
în acelaş timp însă nu mi se îngăduie să citesc nimic în afară de Biblie, nici nu mi se acordă plimbările reglementare.
Grişa Goncev mi-a comunicat că, în afară de mine, sînt încă numai doi arestaţi, ţinuţi sub acest regim : Maurul şi Andrei Rechinul.
Dar Maurul e bolnav de nervi, el însuşi refuză să iasă din celulă şi, apucat de manie religioasă, nu vrea alte cărţi decît Biblia.
Iar bietul Andrei Rechinul, dezamăgit că nu s-a putut — cum spunea el — „îneca în masa anonimă de proletari", din prima zi după arestare, o duce numai în protestări şi scandaluri.
Chiar aici, la numărul cinci, 1-a pălmuit pe Ţigănaş şi nu mai iese din carceră.
Nu-mi pot explica, dar, regimul excepţional la care sînt
supus.
Grişa Goncev crede că, sau e o prigonire din cine ştie ce motive personale din partea lui Paciewici, sau că acesta speră să-mi înfrîngă voinţa pentru ca să-mi smulgă „depozi-ţiuni sincere".
A nu ! Mai curînd moartea...
Astăzi misterioasa mea logodnică mi-a adus plăcinte cu brînză în aluat păturit, pentru care am o deosebită slăbiciune.
413
29 — în preajma revoluţiei, voi. I
Costache Ţiganul, mare meşter, m-a făcut chiar foarte difici în această privinţă. :
Ce coincidenţă ! Desigur, „duduia din societate" care se sacrifică pentru „un martir necunoscut", habar n-are de gusturile mele.
7 decembrie.
Am recitit pe proorocul Isaia.
E o extraordinară apariţie acest popor care, cu veacuri | înainte de înflorirea civilizaţiei elene şi romane, a putut pro- .1 duce o astfel de operă literară. f
Izolat în crăpătura lui, înfundată între deserturi pînă la £ patru sute de metri sub nivelul mării, veşnic în bătaia navă- ţ lirilor din partea marilor împărăţii vecine, el lansează cu atîta orgoliu indomptabil acest strigăt de revoltă !
Revolta duhului împotriva materiei, înălţarea omului cu >■ aspiraţiunile şi credinţele lui deasupra naturii, opunerea legilor naturale a legii divine, care nu e decît afirmarea unui ideal uman !
Şi cu peste şapte veacuri înainte de era creştină, acest protest împotriva războaielor, apel la pacea dintre popoare, la frăţia omenirii întregi : „...din săbii să fie făurite fiare de plug, şi din suliţi cosoare — şi nici un popor să nu mai înveţe războiul..."
Aş dori să ştiu cum explică Marx şi Engels acest fenomen după normele materialismului istoric.
Desigur, în condiţiunile materiale de acum aproape trei milenii, acest apel trebuia să rămînă un strigăt în pustiu.
Dar cum s-a putut produce ?
Şi n-a avut nici o resfrîngere asupra evoluţiei morale a omenirei ?
8 decembrie.
Astăzi am avut o surpriză. După formalităţile apelului de dimineaţă, — cînd, după obicei, pînă la masă, la ora două după amiază, nu sînt expus la vizite inoportune, — îmi reciteam însemnările şi mă pregăteam să expun o teorie a mea, — o încercare de a explica evoluţia religioasă a poporului evreu, — simţii paşii lui Bielobrâsov şi ai lui Ţigănaş, cu doi paznici, apropiindu-se pe furiş.
414
Cînd zăvorul a fost tras şi întreaga „escadră mediterană" năvăli în celula mea, din fericire reuşisem să-mi bag în tu-reatca ciubotei foile bietului meu jurnal şi creionul.
— Poftiţi — îmi cîrîi Bielobrâsov. --încotro ? — întrebai eu.
— în camera de alături. Aici, vedeţi că a crăpat soba. Trebuie reparată.
într-o clipă toate lucrurile mele au fost adunate şi mutate în celula numărul nouă.
Şi iată-mă în camera în care luni de zile a trăit Fany
Perlov !
în zadar caut vreo urmă, vreo impresiune a vieţii sale.
Mă simt într-o curioasă stare sufletească. Pe deoparte, mă emoţionează gîndul că mă aflu în decorul acesta în care s-a zbuciumat sufletul candid şi naiv al Fany-ei. Pe de altă parte însă, îmi pare rău după păreţii celulei mele care nu-mi mai erau indiferenţi. Asperităţile şi jocul lor de umbre s-au fixat în imaginaţia mea, ca diferite icoane şi peisaje care îmi deveniseră familiare.
Dar nu se poate să nu găsesc şi vreun semn lăsat de Fany. Voi cerceta cu deamănuntul păreţii, — poate voi găsi vreo inscripţie sau vreun desen datorat ei.
10 decembrie.
Neajunsul cel mai mare al noii mele camere e că nici un moment nu pătrunde în ea, de după scutul de tablă a ferestrei, „iepuraşul" reflexului de soare care mă bucura înspre seară în celula numărul opt.
E scutul puţin mai ridicat, sau vremea e tîrzie şi soarele nu se mai înalţă îndeajuns deasupra orizontului ?
12 decembrie.
Ieri, am făcut două descoperiri îmbucurătoare.
Examinînd scutul, am constatat că într-un loc, vopseaua în mare parte s-a dus şi a apărut o mică pată de rugină.
Această descoperire îmi sugeră un plan. Am o sticlă de oţet cu care îmi combin, pentru a-mi varia menu-urile, fel de fel de salate.
Am turnat puţin oţet pe pata de rugină şi astăzi am constatat că devenise mai întunecată şi mai largă.
415
29*
Tabla nu poate să fie prea groasă. Nu s-ar putea pe caleş aceasta s-o găuresc puţin şi să-mi deschid o privelişte asupr| lumii ? «
Trebuie numai să şterg împrejur, ca pata să nu se lăr-< gească prea mult şi să nu atragă băgarea de seamă a lui Ţigănaş, cu ochii lui de şoim.
O nouă descoperire mi-a dat o senzaţie violentă de fericire.
Stînd în pat, adîncit în gînduri, priveam scîndurile nevopsite demult şi roase de atîtea picioare neastîmpărate ale predecesorilor mei. Deodată mi se păru ca o lucire a unui fir de aur.
Aplecîndu-mă, găsii, prins de o aşchie a duşumelei, un lung fir de păr roşu-arămiu, strălucitor.
O relicvă de la Fany ! *
M-am dus în genunchi şi, aproape îndată, am găsit alte | două fire.
Scîndurile vechi, pline de aşchii, nu puteau fi bine măturate.
Astfel mi-am dat o nouă ocupaţie.
După apelul de dimineaţă, iau sistematic pe rînd duşumelele şi le inspectez minuţios de la un capăt la altul cu ajutorul unui chibrit aprins, care dă scînteieri aurii fiecărui firicel de păr.
Aşadar programul meu zilnic este cam următorul.
Cum sar din pat, alerg la fereastră, la pata mea de rugină. O încerc cu degetul şi mi se pare că acolo el întîmpină mai puţină rezistenţă. Şterg cu îngrijire pata cu o cîrpă îmbibată cu oţet şi apoi o moi din nou bine.
Urmează toaleta sumară, apelul, ceaiul.
Rămas singur, întreprind vînătoarea mea după „scalpul Fany-ei" care, întreruptă cînd mă obosesc sau mă plictisesc, reîncepe de mai multe ori în cursul zilei, alternînd cu citirea Bibliei şi cu fabricarea ţigărilor, pe care le arunc în cea mai mare parte pe fereastră, spre bucuria soldaţilor.
Tot mai mult mă gîndesc la „logodnica" mea. Trebuie să fie o fiinţă ciudată. M-am interesat, — nimeni din camarazii mei nu este obiectul unei solicitudini atît de constante şi de delicate.
416
Seara este consacrată, „corespondenţei telegrafice" în care, în timpul din urmă, revin adesea asupra „logodnicei", mai cu seamă în conversaţiile cu Grişa Goncev.
Dar nici acesta nu-mi poate da vreo informaţie asupra ei. Afirmă că nici mama lui, nici Anna Fedosievna, sora lui, care au întîlnit-o de vreo două ori, n-o cunosc.
Grişa mi-a făgăduit însă că o să le dea instrucţii în consecinţă, ca să lege cunoştinţă cu ea şi astfel voi şti cel puţin numele acestei misterioase samaritene.
Are „simpatii" în genere, pentru mişcarea revoluţionară, cum sînt mulţi din „Societatea liberală", care simte că revoluţionarii îi servesc cauza ?
Din organizaţia odessită nu poate face parte, odată ce n-o
cunoaşte Anna Fedosievna.
Sau poate tiotia Nataliţa a însărcinat pe vreuna dintre prietenele ei să aibă grijă de mine şi a recurs la formula obişnuită a „logodnei" ?
In orice caz trebuie să fie un suflet ales.
16 decembrie.
Astăzi am avut o bucurie care, însă, a fost cu prisosinţă compensată de o mare supărare.
Bucuria : împingînd cu coada lingurii mele de lemn, — singura îngăduită deţinuţilor, — în pata de rugină a scutului care se subţiase mult, am simţit cu entuziasm cum ea a trecut prin tablă.
Am lărgit gaura, aşa încît acum intră uşor în ea degetul
cel mare.
Cu încetul am s-o lărgesc şi mai tare. Dar şi acuma, ce fericire ! Poţi vedea o fîşie destul de lată din curtea cazărmii şi zidul din faţă.
Trebuie să mă gîndesc însă şi la mijlocul de a masca acest izvor de lumină rebelă.
Dar şi această bucurie mi-a fost otrăvită de vestea că Grişa Goncev a fost mutat în altă parte, — probabil în închisoarea Centrală.
Resimt viu lipsa lui.
Cu spirtul lui practic, el nu numai că ne putea da cele mai multe informaţii atît din viaţa închisorii cît şi din afară, dar şi ne servea mereu cu invenţiunile lui ingenioase şi utile.
417
Aşa, de pildă, el ne-a învăţat să pregătim jumări în cutia de sardele, aprinzînd dedesubt chibrituri şi puţină hîrtie.
Dar mai cu seamă voia lui bună, care nu cunoştea îndoieli şi ezitări, cu tot dispreţul lui pentru „filosofii" şi „moralină", ne dădea la toţi foarte mult sprijin sufletesc.
Fără el, închisoarea e parcă mai tristă şi mai pustie.
Dar ce bestie egoistă este omul !
Aflînd despre plecarea lui Grişa, cel dintîi gînd care mi-a venit a fost : cum să mai aflu cine e logodnica mea ?
24 decembrie. Ajunul Crăciunului.
Cu toată ireligiozitatea mea, mă simt cu deosebire deprimat la gîndul că aceste sărbători, pentru prima oară mi-e dat să le petrec în afară de cercul familiei şi al prietenilor, fără obişnuitul sentiment de sărbătoare şi solemnitate.
Ciudat !
— Pentru masă „logodnica", — iarăşi ce coincidenţă ! — îmi trimite turte dulci muiate în lapte de mac, — altă specialitate a lui Costache Ţiganul, după care mă înnebunesc şi fără de care, din copilărie, pentru mine, Crăciunul n-ar fi fost o sărbătoare.
1 ianuarie.
Lugubru revelion am avut !
Maurul, după apelul de noapte, a avut o criză violentă.
Urletele lui ne tulburau conversaţiile noastre telegrafice de seară.
Nu era chip nici măcar să citeşti ceva, cu atît mai mult că pentru aceasta ar fi trebuit să stăm lîngă uşa, prin a cărei ferestruică ne vine scunda lumină a lămpii de afară.
în sfîrşit, Andrei Rechinul, revoltat, a smuls un drug de fier de la pat şi zbierînd şi dînsul năpraznic, a început să izbească din răsputeri în uşă. Ferestruica ei căzu în ţăndări.
închisoarea s-a transformat într-un pandemoniu.
Toţi arestaţii au pornit în sabat de urlete şi ţipete, cineva a spart fereastra şi a desprins scutul, altul a dărîmat toată mobila, iar unul a dat jos, printr-o nebună sforţare, soba.
418
La alarma paznicilor fu chemată garda, şi Maurul fu tîrît, vociferînd, Dumnezeu ştie unde ; iar în celelalte celule „ordinea" fu restabilită cu energie prin mijloacele obişnuite.
Eu am primit prima mea lovitură cu patul puştii în coastă, — şi pînă acum simt o durere acută la orice mişcare.
Dar durerile noastre ale tuturora, dispar în faţa îngrijorării pentru soarta lui Andrei Rechinul.
Cînd garda în frunte cu Bielobrâsov, care demult îi purta sîmbetele, a năvălit în camera lui Andrei, acesta, cu ştangă lui de fier, a crăpat capul odioasei stîrpituri.
Acum Andrei e pus în lanţuri şi e dat în judecata Curţii marţiale pentru tentativă de asasinat.
Se zice că judecata va întîrzia pentru că se aşteaptă moartea lui Bielobrâsov, ca astfel să poată fi dată o pedeapsă exemplară.
Astăzi în închisoare domneşte o tăcere de cimitir. Nu avem nici chef de conversaţie.
Nu pot citi, n-am mai colectat nici şuviţele Fany-ei ; toată ziua am stat nemişcat în pat şi nici chiar „ochiul" meu de lumină spre curtea cazărmii nu mă ispiteşte.
Nu mă mai interesează nici măcar „logodnica" mea.
Ce dulcegării stupide, în fond, sînt şi aceste „prinosuri" de plăcinte şi covrigi !
Şi aici e o viaţă de om în joc...
4 ianuarie. Bielobrâsov a murit.
6 ianuarie.
Andrei e condamnat la moarte prin spînzurătoare.
îmi este intolerabil gîndul că la cîţiva paşi de mine st află un om ale cărui zile, şi poate chiar ceasuri, sînt numărate.
Şi acest om e tocmai Andrei Rechinul al cărui nume adevărat îl aflai numai aici, la închisoare, — Jucov.
îmi aduc aminte de acest flăcău zdravăn şi roşcovan, cum mă ducea în luntre de la catacombele din Fontan în largul mării ca să mă ajute să fug.
Respira energie vitală şi hotărîre, voinţă de luptă.
Icoana Iui pentru mine nu se poate asocia cu ideea de moarte.
419
Simt o imensă greutate care parcă îmi apasă pieptul. Toată închisoarea e îngheţată.
Ne e teamă să ne comunicăm gîndurile. Numai Andrei, neînfricoşatul, ne face planuri de acţiune teroristă şi ne recomandă să ne îngrijim de fratele său, băietanul orfan, Iliuşa, care rămîne fără nici o ocrotire în viaţă.
7 ianuarie.
Avocatul a comunicat lui Andrei că după litera legii, condamnarea lui la moarte e anulabilă, pentru că el nu poate fi legalmente considerat ca arestat, întrucît pentru aceasta ar fi fost nevoie, fie de o condamnare, fie de un mandat judecătoresc.
El i-a supus lui Andrei, spre semnare, un recurs în casaţie şi 1-a asigurat că are mare nădejde de a reduce pedeapsa la muncă silnică.
Chiar aceea pe viaţă tot lasă o nădejde.
Regimul ţarist nu mai poate dura prea multă vreme.
După această întorsătură, tensiunea a ajuns mortală. Mi-e greu parcă să şi respir.
12 ianuarie.
Nu e nici o veste despre recursul lui Andrei.
Nu pot dormi ; n-am poftă de mîncare ; mi-e silă de a face orice gest ; mă revoltă pînă şi aspectul Evangheliei, căreia i se închină, în numele răstignitului, şi călăii.
Singura distracţie şi puţină uşurare mi le dă privirea prin „ochiul de lumină" în curtea cazărmii.
Siluetele de soldaţi care trec în costume sumare, ca „de-acasă", servesc ca mărturia vieţii banale de toate zilele, a procesului elementar biologic, care, din generaţie în generaţie, menţine speţa, — în afară, străină de toate aceste tragedii şi grozăvenii.
14 ianuarie.
Astăzi se observă ceva neobişnuit în curtea cazărmii.
Siluetele familiare ale soldaţilor au dispărut. Chiar pachetele de ţigări, aruncate de mine, n-au fost primite cu acel zgomot surd care denotă împărţeala prăzii.
La un moment dat apăru un car enorm, plin de o lemnărie vopsită în negru, pe care nişte oameni, îmbrăcaţi în costumul
420
caracteristic tîrgoveţilor de mahala, o descărcau cu băgare de seamă în curte.
Apoi, după amiază se auziră ciocănituri specifice pentru orice lucru de tîmplărie.
înainte de a-mi veni în gînd vreo lămurire, inima începu să-mi zvîcnească cu violenţă, parcă gata să se smulgă din piept.
Spre seară, nu mai putea fi nici o îndoială.
Drept în faţa ferestrei mele se înălţa triunghiul caracteristic al vîrfului de spînzurătoare a cărei bază rămîne în afară de cîmpul meu de viziune.
Andrei !
încă de dimineaţă ne comunicase că avocatul, la ultima lui vizită, îl asigurase că nu-şi pierde nădejdea în succesul recursului.
Cu groază am îndrăznit totuşi să-1 întreb, dacă n-are vreo veste.
— Nu. Pînă mîne dimineaţă la ora zece, ora obişnuită de vizită a avocatului, nu poate fi nici o veste, — fu răspunsul.
N-am avut curajul să-i transmit nici lui şi nici celorlalţi tovarăşi, pentru ca să nu audă şi el, despre cele observate în curte.
Şi împotriva evidenţei, în tainiţele sufleteşti parcă tot mai licărea nădejdea...
15 ianuarie.
Oroare, oroare, oroare...
16 ianuarie.
Trebuie să consemnez întîmplările zilei de ieri. Dacă am să mor, va rămîne cel puţin această mărturie pentru judecata din urmă...
Toată noaptea de ieri m-am zbuciumat, alergînd de Ia un colţ la altul al celulei.
Paznicul din coridor rămînea aproape tot timpul lipit de ferestruica uşii. De mai multe ori a venit şi Ţigănaş, care mă -tot întreba, cu un glas mai blînd ca !deobicei, de ce nu mă
421
culc, dacă nu mă simt bine, dacă n-am nevoie de vreo doctorie, încît mi-am pierdut cumpătul şi i-am strigat isteric : — Piei din ochii mei, călăule, bestie !
Pe la 7 ore, în dimineaţa tîrzie a iernei, cînd prin deschizătura din scut se pttteau prinde reflexele viorii dinainte de zori, în coridor, cu toate covoarele lui de pîslă, se auzi o mişcare neobicinuită.
Paşi de soldaţi, zîngănit de pinteni, un zăvor tras şi, după mai multe clipe de linişte lugubră şi ameninţătoare, — deodată se auzi vocea sonoră de tenor a lui Andrei Rechinul.
— Rămîneţi sănătoşi, tovarăşi ! Trăiască revoluţia socială ! Jos ţarismul !
Vocea lui fu însă îndată înăbuşită de zgomotul şi strigătele gărzii.
Se simţi o tresărire în celelalte camere, unde, pînă în momentul acesta, toată lumea dormea în neştire. Mă repezii la fereastra mea.
In lumina încă neguroasă, de-a lungul zidului din faţă, se zărea un rînd de soldaţi cu faţa către zid şi cu spatele spre închisoare, formînd astfel latura careului, pe la marginile căruia puteau fi văzute începuturile celorlalte două laturi, cu soldaţi înşiraţi cu spatele spre spînzurătoare.
La marginea triunghiului sinistru, se vedea acuma şi capătul de frînghie atîrnat în jos.
în mijlocul careului apăru un grup în uniforme militare. Am putut desluşi numai chipul veşted al lui Paciewici şi căpă-ţîna hirsută a doctorului închisorii, iar alături de acesta, în civil, silueta butucănoasă a procurorului, care nu avea tăria să privească spre spînzurătoare, şi se întorsese cu faţa înspre zid.
Nu puteam vedea ce se petrece la baza spînzurătorii.
Cînd am deschis portiţa ferestrei, ajungea pînă la mine numai un zgomot înăbuşit de mai multe voci, apoi parcă o notă mai ridicată de tenor, imediat învăluită în huruitul tobelor, apoi vîrful de frînghie, parcă însufleţit, vibra mai multe minute, se întinse, şi în sfîrşit rămase rigid nemişcat.
Huruitul de tobă încetă, capătul frînghiei tăiate apăru aruncat în sus, împletindu-se în jurul bîrnei negre, grupul oficialităţilor se împrăştie şi, în zgomotul de comandă, careul de soldaţi luă formaţiunea unei coloane şi în sunetele muzicii trecu în marş de paradă de mai multe ori, de la un capăt la celălalt al curţii.
422
Am înţeles că rămăşiţele lui Andrei Rechinulfuseseră în-mormîntate chiar la locul execuţiei şi ca pamintul fusese ni velat prin marşul forţat al oastei imperiale.
O tăcere lugubră cuprinse universul.
Nici unul din vecinii mei nu dfea vreun semn de viaţa şi chiar din camera Maurului neastimparat nu se auzea nici un sunet.
Aici jurnalul lui Ion Răutu a fost întrerupt pentru mai multă vreme.
Cap. V.
LUTUL OMENESC...
Apatic, în plină prostraţie de mai multe zile, Ion Răutu sta întins în pat fără să se dezbrace, lipsindu-se şi de cele mai elementare îngrijiri de igienă.
Execuţia lui Andrei Rechinul îl strivise.
Pentru ce a luptat şi de ce a murit Andrei Rechinul ? Ce 1-a susţinut în răzvrătirea lui ? Credinţa în triumful final după dînsul cînd nu va mai fi el ?
Ce consolare — pentru dînsul, — poate aduce chiar această credinţă în triumful final ?
Şi poate fi măcar siguranţa biruinţii ? Şi de-ar fi ?
De trei mii de ani, de la proorocul Isaia, omenirea trăieşte în nădejdea înfrăţirii, aşteaptă ca săbiile să fie făurite în fiare de plug şi suliţele în seceri. Valuri de sînge au curs, lacrimile vărsate ar umple oceane.
Poate compensa un vis fugar această realitate ? Iată, şi Andrei Rechinul parcă nici n-a trăit. Nici măcar în religie nu putea găsi el sprijin moral.
îl mîna mai mult decît credinţa în victoria viitoare, problematică, — ura împotriva duşmanilor de clasă, instinctul gregar, pasiunea care mişcă lutul omenesc, aşa cum puterea de gravitaţiune pune în mişcare atomii materiei.
Sînt deopotrivă forţe elementare, forţe oarbe.
„Duşmanii" ?
Dar şi ei sînt puşi în mişcare de aceleaşi instincte, de aceleaşi uri şi pasiuni. Care e superioritatea, din acest punct de vedere, a lui Andrei Rechinul faţă de Paciewici, s;au faţă de carnea inertă a burduhănosului procuror ?
424
I
Şi lui, Vania Răutu, îi va veni rîndul să piară cum a pierit Andrei Rechinul, dar el nici nu este măcar animat de patimă, de instinct, de ură de clasă.
El însuşi se trage din clasa care-i inspira atîta ură lui Andrei Rechinul.
Ce-1 mişcă pe el ?
Apăsarea conştiinţei, a păcatului originar denunţat de Dracul Arab ? Tovărăşia lui Tănăsică ? Reminiscenţa Ilenuţei ? Prietenia lui Moise Roitman, a lui Ion Prestea, a lui Avram Talmudistul ?
Dar Undina ?...
Vania îşi lăsă, pentru un moment, picioarele jos din pat şi se aşeză, fixîndu-şi privirea în colţul de sud al celulei. Un gînd grotesc îi trecu prin minte :
Constelaţia Scorpionului, acum, iarna, nu este vizibilă în emisfera de nord, — e sub pămînt şi nici Undina n-ar putea vedea ochiul Antaresului.
Şi, ca stors de ultima picătură de energie morală, căzu din nou în pat.
Undina... Undina...
Şi ea se trage din clasa blăstămată, dar sufletu-i cristalin nu cunoaşte deznădejde şi îndoială.
Şi ea i-a spus, pe banca lor din Bulevardul Nicolae, că are încredere în el, Vania Răutu !...
O contracţie nervoasă a muşchilor desfigura, ca un tic dureros, toată faţa lui Vania.
De la proorocul Isaia, pînă astăzi, de cîte ori, în zadar, s-au jertfit Undinele...
Martirele creştinismului au fost Undine.
în numele lor cădelniţează astăzi preoţii Baalului !
Şi aşa, din generaţie în generaţie, milenii, sute, mii, milioane de milenii, pînă ce pămîntul va cădea şi va fi ars în flăcările soarelui şi însuşi sistemul solar, mort, îngheţat, îşi va urma cărarea în deşertul interstelar...
Feldwebelul Ţigănaş, îngrijat, privea la merindele neatinse pe care, de mai multe zile, după fiecare oră de prînz, paznicul de serviciu le retrăgea din camera lui Ion Răutu.
— Nu sînteţi bine, domnule Răutu ? — întrebă el, în sfîrşit, parcă intimidat : Poate aveţi nevoie de doctor ?...
425
1
Vania nu răspunse nici măcar printr-un gest. I Din dimineaţa fatală el n-a mai încercat să vie în contact!
cu tovarăşii de închisoare, şi nici nu putea spune măcar dac«|
ei i-au adresat vreun mesagiu sau vreun semnal.
După apelul de dimineaţă, Vania, culcat cu faţa spre părete, auzi din nou zăvorul tras, uşa deschisă, şi mai mulţi paşi răsunînd în celulă.
— A-a-a ! June cavaler, nu ne purtăm tocmai bine, ne e dor de mămica sau de fetica ? He-he-he-he ! Probabil un mic deranjament intestinal. Cîteva picături de Botchin sau un drăguţ purgativ şi se restabileşte echilibrul... Să vedem limba şi pulsul...
Cascada aceasta de jovialitate profesională o revărsa cu basu-i surd, medicul numărului cinci, colonelul Vatruhin.
Vania nici măcar nu întoarse capul. ! Vatruhin vizita regulat, odată pe săptămînă, celulele nu- \ mărului cinci şi, tot atît de regulat revărsa asupra arestaţilor, cu basu-i surd, aceeaşi cascadă de jovialitate profesională. ^ Era colonel, dar, în afară de epoleţi şi pinteni nu  avea 'ţ nimic milităresc, avea funcţiunea de medic, dar, în afară de | cascada de jovialitate, nu avea medical decît „crucea terapeu- ■•< tică" : îi plăcea să-şi ducă solemn degetele de la frunte spre buric, şi de la un umăr la celălalt, scandînd singurele remedii sigure : „chinină, unt de ricină, picături Botchin şi mercur, hohoho !" — încheia în detunături răguşite basul lui.
Dar acum, el îşi aduse aminte că zărise capul hirsut şi silueta deşălată a lui Vatruhin în grupul de oficialităţi cari asista la execuţia lui Andrei Rechinul.
„Cu acelaş grohăit jovial, desigur, a constatat bestia moartea lui Andrei, privindu-i limba şi cercîndu-i pulsul", — se gîndi Vania îndurerat şi-şi trase plapuma peste cap.
— Pardon, caballero, să vedem limba şi pulsul, — detună basul medical. Şi, hotărît, Vatruhin ridică plapuma şi se aplecă asupra lui Vania :
— Hm-hm... sîntem cam palizi ! Febricităm ! Chinină şi puţin aer, primblare. Să-i dăm vreo cinci minute mai mult de plimbare pe zi. Cîte minute are ? — se adresă doctorul către Ţigănaş.
Acesta răspunse numai printr-un gest, dar doctorul înţelese :
r
■ — Hm-ha... Prescriem un sfert de oră reglementară de
I primblare. Vom vorbi noi cu domnul director. La revedere, I caballero. Nu te lăsa, vom juca încă la nunta dumitale ! — I bubuia încă glasul doctorului, chiar după ce uşa camerei fusese închisă şi zăvorul tras.
Vania a acceptat cu indiferenţă invitaţia pentru „primblare" de a doua zi.
După aproape opt luni de claustrare, aerul rece de ianuarie îi dădea mai curînd o senzaţie neplăcută, iar „promenada" într-o curte îngustă cu despărţituri înalte, ca într-un fund de canal adînc, nu-i dădea deloc impresiunea de „aer liber".
Cerul cenuşiu de iarnă, a cărui făşie îngustă era aşezată pe ziduri ca un tavan de pivniţă, pentru el nu se diferenţia prea mult de celula lui.
După puţine momente de oscilări, în dreapta şi în stînga, prin acest coridor, se simţi grozav de obosit şi reclamă întoarcerea în cameră.
Totuşi, în zilele următoare, fără să-şi dea seama, resimţi parcă mai mult pulsaţia vieţii.
Puţină vreme după această schimbare de regim, a intervenit alta, la care Vania visase cu nesaţ atîta vreme, dar pe care, acuma, o primi cu nesimţire : dreptul de citire.
Noul director de închisoare, căpitanul de jandarmi Arbatov, tot blond, spălăcit, saşiu şi diform ca şi predecesorul său Bielo-brâsov, dar atîta numai că era enorm, — încît lui Vania îi făcea impresia ca şi cum învelitoarea pămîntească a lui Bielo-brâsov s-ar fi umflat ca un balon de cauciuc, pentru a produce icoana lui Arbatov, — îi aduse autorizaţia aceasta cu o restricţie :
— Domnule Răutu, — anunţă el : s-a primit răspuns favorabil la cererea dumitale în ce priveşte cărţile, dar poţi avea numai cărţi noi, cumpărate de noi, direct de la librărie, şi numai ştiinţifice. Ce carte ai dori să ai acum mai întîi din cele înşirate în petiţia dumitale ?
Vania Răutu simţi deodată un imens vid în creierul său. îi era silă să se gîndească măcar la carte, — —nu mai citea acum nici Biblia. Cîteva clipe privi în tăcere pe Arbatav.
426
427
— Tot una... rosti dînsul în sfîrşit fără să ştie el însuşi dacă îi e „tot una" care carte, ori „tot una" dacă va avea ■ sau nu vreo carte.
După interpretarea dată acestui răspuns de căpitanul Ar-. batov, Vania primi a doua zi tratatul monumental în două volume, al prinţului Vasilcicov, despre Proprietatea funciară şi agricultura.
Maşinal, tăind paginile volumului gros, el urmărea cîte-un rînd, două, dintr-o pagină sau alta.
Dar o notă psihologică ce răsărea din această vastă şi erudită operă duse la paroxism criza sufletească prin care trecea Vania.
Prinţul Vasilcicov îi era cunoscut ca mare savant şi om de bine, democrat, iubitor al poporului.
Cu toate acestea, aproape la fiecare pagină, se vedea un mare boier, plin de prejudecăţile şi idiosincraziile clasei sale, pe care, de-altfel, el însuşi, o dispreţuia şi nu o cruţa.
Era semnificativă chiar nota pe care, sub pretext oarecare, o pusese în josul unei pagini din prefaţa acestui tratat asupra formelor de proprietate funciară şi a metodelor de agricultură.
Vania citi cu uimire declaraţia solemnă, făcută netam-ne-sam, că autorul nu se trage din prinţul Vasilcicov, vestitul favorit al împărătesei Caterina II...
Lui nu i-ar fi repugnat, evident, descendenţa din eroul aventurilor imperiale, dar îl exaspera gîndul că poate fi crezut urmaş al unui favorit, ridicat pentru talente specifice şi răsplătit cu titluri, rente, şi moşii : averea adevăraţilor prinţi Vasilcicov, de obîrşie domnească, nepătată de veacuri, se transmite din generaţie în generaţie.
Pe Vania îl tortura constatarea că totuşi economistul înţelege cea ce uită boierul, dar aceasta nu-i influenţează mentalitatea.
„Mizeria claselor inferioare", — scrie el în aceeaşi prefaţă — „se datoreşte silniciei seculare şi prădăciunilor claselor superioare. Plîngerile şi revendicările muncitorimii sînt pe deplin întemeiate..."
Aici însă intervine şi glasul boierului, adăugind îndată observaţia : „... deşi cele mai multe din aceste revendicări provoacă prin grosolănia lor indigarea justificată (!) a societăţii europene civilizate."
Nu mai puţin îl impresiona pe Vania constatarea sociologului că „starea ţăranilor ruşi de astăzi seamănă mult cu aceea, a ţărănimii franceze din 1789 şi tabloul zugrăvit de Taine ne poate servi, de avertisment", — alături de afirmaţia latifundiarului că „nevoia de pămînt a ţărănimii e un mit". Răul nu ar proveni din lipsa de pămînt a ţăranului, ci din cultura barbară şi extensivă, şi, cel mult, din sistemul neraţional al impozitului funciar...
Ce mister e sufletul omului ! Şi ce blăstăm e originea boierească !
Prinţul Vasilcicov e un suflet generos şi nobil, mare învăţat, idealist, democrat, iubitor al norodului, — fără doar şi poate !
Şi totuşi sufletul lui e înecat în prejudecăţile de clasă ; gîndul lui, scînteia divină a intelectului sînt apăsate, stăpînite, de inconştientul, — de lutul omenesc frămîntat în toţi strămoşii lui, în veacuri de situaţie privilegiată şi stăpînitoare.
Şi dacă duhul rămîne robit, pentru ce zvîrcoliri zadarnice, pentru ce jertfe şi suferinţi ?
Lutul omenesc rămîne jucăria legilor de gravitaţie şi te atrage năprasnic la fund.
Parcă şi mai deprimat decît înainte, Vania lăsă cartea în mare parte netăiată.
Zile amorţite se înşirau în lipsa oricărui interes moral, într-o apăsare monotonă şi întunecată, într-o vegetare lipsită de vlagă.
Viaţa părea ca un proces searbăd, fără început şi capăt, fără licărire de conştiinţă şi gîndire,, — „Tot una. La ce bun ?"
428
30
Cap. VI.
LOGODNICA
La ora patru după amiaza, pe neaşteptate, rupînd ordinea stabilită, în uşa camerei apăru, pe prag, balonul umflat al căpitanului Arbatov :
— Domnule Răutu, poftim la întrevedere !
Vania tresări : „Tata ?... Mama ?... Amîndoi..." — îi fulgeră prin gînd.
Se simţi chiar îngrozit la gîndul acesta de reînviere a trecutului de care parcă se rupsese cu desăvîrşire.
Mai cu deosebire îl îngrozea întîlnirea cu mama, convorbirea cu care ar putea urma numai sub cenzură. Nu-şi dădea seama cum se va desfăşura această întrevedere, primul contact după atîta vreme de izolare cu lumea din afară, în asistenţa jandarmilor ca o chezăşie de continuitate şi de realitate a coşmarului...
Cu sufletul opac, el păşea ca un automat prin coridorul căptuşit cu covoare de pîslă, între Arbatov şi Ţigănaş, şi, — ca prin negură, — pînă la conştiinţa lui au început să răzbată cuvintele directorului care vorbea mereu :
— A dracului fată e şi logodnica dumitale ! Ardei, spirt de nouăzeci de grade ! E un prichindel de o şchiopă, dar a dat peste cap şi pe guvernatorul general, care nici nu şi-a dat seama cum s-a trezit în faţa acestui drăcuşor. Şi a făcut atîta scandal, încît i-a fost lehamite. Pruncul nevinovat a îmblînzit aşa nacialnic ! Şi i-a smuls autorizaţia... Ptiu ! Şi nici nu ai la ce te uita ! Par-că-i un băieţel de patrusprezece ani, deghizat...
Logodnică !...
Pentru prima oară după lovitura primită, Vania parcă simţi un interes în viaţă.
Logodnică ? Cine o fi ?
438
Introdus într-o cameră joasă, la capătul coridorului, alături de cancelarie, Vania cu greu putea desluşi, la început, ceva în semiîntunericul acestui spaţiu care i se părea foarte vast.
O cameră joasă şi mai mult lungă decît largă, fusese împărţită la mijloc prin două rînduri de reţele de fier, — distanţate cam la doi metri, — în dreptunghiuri inegale, şi fără comunicare directă între ele.
Vania se găsi în dreptunghiul mai mic.
Printr-o uşă lăturalnică, la mijloc între cele două reţele, intră în sala de întrevederi şi feldwebelul Ţigănaş.
Şi atunci, auzind un ordin al directorului, Vania văzu îndată în cadrul uşii din celălalt dreptunghi, o siluetă.
— Tania ! — răcni el deodată.
Ea se repezi spre grilaj, aducînd cu sine o adiere de aer înviorător din afară şi lumina veselă a ochilor ei căprii.
Prin reţeaua de sîrmă, ea parcă îl învăli pe Vania cu privirea ei scrutătoare.
Acesta nu-şi venea în fire şi sta uluit, cu gura căscată.
— Bună ziua, Vaniuşa ! Nu te bucură ?... — aruncă ea tot repezit cu glasul ei nazal.
— Dar... ce cauţi aici ?... — putu, în sfîrşit, să spună
Vania.
— Frumoasă primire pentru o logodnică după opt luni de despărţire !... întreabă ce caut ! — exclamă maliţios Tania.
— Am vrut să spun, cum ai venit ?... Cum te-ai putut stabili la Odessa... Eşti singuri: aici ? — întrebă, zăpăcit de surprindere, Vania.
De după celălalt grilaj, prin păinjenişul de sîrmă, ochii căprii scînteiau, faţa îmbujorată de aerul rece parcă lucea de voie bună, căreia timbrul nazal al vocii îi dădea o nuanţă de ironie.
De sub căciulită de astrahan, aşezată ştrengăreşte cam pe o ureche, părul tăiat şi mai scurt ca înainte, îi dădea, în adevăr, aerul unui băieţel deghizat de patrusprezece-cincisprezece ani, — paltonaşul negru strîns fără fason pînă în gulerul rotund, accentua încă această înfăţişare.
— Apoi, după arestare, la Chişinău, căpitanul Paciewici s-a convins de la prima vedere că de mine nu se prinde politica, precum apa de gîscă ! Mi s-a dat drumul îndată, dar directoarei noastre, Ludmila Vladimirovna Laza i se ascuţise şi mai mult nasul şi ochii i-au sărit cu totul din orbite, la gîndul că o domnişoară crescută în şcoala ei, — în şcoala ei ! — se
431
30*
poate interesa de băieţi tineri şi aleargă pe la Fa-lan-ste-re ! Consiliul pedagogic m-a şi dat, fără multă vorbă, afară din liceu. Atunci m-am hotărît să mă înscriu la şcoala de moşit şi subchirurgie din Odessa. Doamne, ce tămbălău am avut cu tata ! Dar graţie sprijinului mamei, mi s-a dat în sfîrşit voie să învăţ aci moşitul şi să-mi însuşesc arta de subchirurg. Şi iată-mă de şase luni studentă la Odessa ! Şi astfel am putut să-ţi aduc, din cînd în cînd, prăjituri şi delicatese, ducînd război crîncen cu domnul Ţigănaş, aici prezent, care însă nu-mi inspiră nici o frică, deoarece se face numai grozav şi fioros...
Tania parcă înadins inunda camera cu vorbele ei pripite pentru ca să ajute pe Vania să-şi biruie surpriza.
Postat între cele două grilaje împletite din sîrmă, care despărţeau pe logodnici, Ţigănaş, atît de sumbru deobicei, nu-şi putea stăpîni surîsul şi faţa lui smeadă se lumină de şirul impecabil de dinţi albi.
Tania continua :
— Natalia Chirilovna Varnavin m-a însărcinat să-ţi transmit îmbrăţişări şi sărutări, dar cum să mă execut cînd am în faţă aceste două grilaje, cu un cerber ca domnul feldwebel între ele ? A fost aici şi moş lorgu, dar nu i s-a dat voie să te vadă. Acum Natalia Chirilovna i-a scris că am putut răzbate pînă la tine, — probabil va veni din nou. Eu acum am să te văd regulat odată pe săptămînă. Spune-mi dacă ai nevoie de ceva. Eu m-am stabilit aici foarte bine împreună cu Bella Ghitis, — care s-a înscris în aceeaşi şcoală, — şi putem aduce, pe rînd, tot ce trebuie la închisoare în fiecare zi. Am instalat o gospodărie minunată şi Bella are mare talent de bucătăreasă. Eu, ca deobicei, nu-s bună de nimic... Ştiu că ai voie acum să citeşti cărţi, dar nu ne dă voie să le aducem. îţi recomand însă : librăria de cărţi străine a lui Gunther, — e foarte bună ! Aduce toate noutăţile, franceze, germane, engleze şi nu vinde scump. Dar ce vorbesc tot eu ? Cum o duci cu sănătatea ? Eşti cam palid ! Dar îţi şade bine cu barbă. Ai nişte cîrlionţi foarte drăguţi şi ce nostime sînt cele două mici locşoare goale pe ambele laturi ale bărbiei ! Ha-ha-ha !... Vezi, tot frivolă sînt ca întotdeauna !  Dar tot nu-mi spui... Cum mergi cu sănătatea ?...
— Bine, — îngăimă Vania : dar nu ştiu nimic despre ce se petrece în lume. Nu ştiu nici măcar ce-i cu Moise, Avram, Prestea, — le-au dat drumul, unde sînt ?...
— Mă rog, domnule Răutu, nu e voie să vorbiţi decît de lucruri de casă — întrerupse în acest moment cu hotărîre feld-
432
webelul Ţigănaş, apropiindu-se dîrz de Vania între cele două reţele : Dealtfel a trecut şi vremea de mult ! Deobicei lăsăm întrevederile numai cinci, cel mult zece minute. Altfel am trebui să stăm aici toată ziua.
— A ! Domnule Ţigănaş, nu te face mai rău decît eşti. Ne vedem după atîta vreme pentru întîia oară şi nu vorbim decît în adevăr de lucruri de casă — obiectă Tania privind galeş la Ţigănaş. Apoi se adresă din nou lui Vania : Nu uita, — îi zise ea parcă apăsînd : librăria lui Gunther. Ai să fii foarte mulţumit. Şi acum la revedere ! Te sărut şi nădăjduiesc că înţeleptul Vanica nu va lua în rău prostiile nebunei sale de Ta-nica ! — şi cu un knix ştrengăresc la adresa lui Ţigănaş, dispăru prin uşa din faţă.
Ieşită din închisoare, Tania, zgribulită în paltonaşul ei, în vîntul de februarie care bătea dinspre mare, — fugea pe străzile îngheţate.
în colţul apropiat o întîmpină, sprintenă şi graţioasă, Bella Ghitis, care nu mai putea de nerăbdare să afle rezultatul întrevederii.
Văzînd-o, Tania cu gestui-i obicinuit, îşi lovi de mai multe ori vîrful nasului cu batista, încercînd să-şi ascundă emoţia şi să-şi şteargă, pe nevăzute, ochii înlăcrimaţi.
— Cum e ? Sănătos ? Vesel ? Ce ţi-a spus ? — întrebă Bella.
Tania, fără să-i răspundă, fugea înainte.
Numai cînd ajunseră în cămăruţa lor studenţească, Tania găsi destulă stăpînire de sine ca să poată răspunde tovarăşei :
— Foarte palid şi slab. Are bărbuţă neagră şi încreţită. Parcă e coborît de pe cruce... Tăcea tot timpul. Mai mult vorbeam eu... Părea cu totul zăpăcit văzîndu-mă pe mine ca logodnica lui...
— Cum ? Dar el nu ştia sau nu ghicise că tu eşti logodnica ? N-a înţeles după lucrurile ce primea, chiar dacă paznicii nu-i transmiteau mesagiile ?
— Nu ştiu... nu ştiu... — repetă surd Tania : eu sînt mereu cu gîndul la dînsul. Sînt parcă veşnic în prezenţa lui, dar el se vede că niciodată nu s-a gîndit la mine, şi a rămas trăsnit cînd am apărut în faţa lui, ca de pe celălalt tărîm.
— Dar eu ştiu că el ţine la tine. Vă cunoaşteţi din copilărie. Nu se poate să nu-şi dea seama ce este el pentru tine !...
433
.. î
L
— Nu ştiu... nu ştiu !... — repetă din nou cu tristeţă Tania. Tocmai că poate mă cunoaşte prea bine din copilărie. E prea? deprins cu mine, ca şi cu orice detaliu din viaţa zilnică, pentru ca să mă mai bage în seamă. Apoi, eu sînt poate prea terre ă terre pentru dînsul, sînt prea străină de teoriile abstracte şi de problemele generale care îl interesează. Şi el parcă nu e din lumea aceasta. Nu trăieşte pe pămînt.
Prietenele tăcură. Bella îmbrăţişa cu căldură şi sărută pe Tania, care, acuma, dădu drum liber lacrimilor.
— Parcă nu-i este dat să trăiască. Dumnezeu ştie cîtă vreme am să-1 mai pot vedea şi dacă am să-1 mai văd vreodată...
Tania Lungu nu era degeaba fiica Ecaterinei Matveevna Lungu.
Ea aparţinea acelui tip de femeie care are nevoie de sacrificiu, care nu poate fi fericită dacă nu se jertfeşte, — fără să aştepte şi adesea chiar fără să întîmpine înţelegere şi recunoştinţă.
Vania Răutu, din fragedă copilărie, accepta, ca ceva de la sine înţeles, că oricînd şi pentru orice el poate conta pe devotamentul ei fără nici o rezervă.
El ţinea, — cum se exprimase Bella Ghitis, — foarte mult la Tania, o iubea cum nu iubea pe nimeni din familia lui, vedea în ea un prieten sigur, totuşi, se oprea foarte puţin cu gîndul la ce se petrecea în sufletul acestei fetiţe şi nu simţea prea multă nevoie să-i împărtăşească gîndurile, aspiraţiunile şi nădejdile sale.
De aceea din ziua în care Vania Răutu fu transferat la închisoarea din Odessa, Tania Lungu, — copil slăbuţ, care părea şi mai fraged decît vîrstă ei — nu mai avu o clipă de astîmpăr pînă cînd sub cel dintîi pretext nu se stabilise la Odessa, ca să fie mai aproape de Vania şi să-1 servească.
Instalată la Bella, care venise la Odessa mai demult, copleşită de muncă la şcoală, ea îi aducea totuşi din prima zi merinde, în aşteptarea autorizaţiei de întrevedere şi petrecea ceasuri întregi înaintea cazărmii numărul cinci.
Imensă şi sumbră, aceasta întuneca cerul în mijlocul căsuţelor de mahala şi răsufla o viaţă îmbîcsită.
Prin nenumărate ferestre înalte, deschise vara, se zăreau siluetele dezmăţate ale soldaţilor „la odihnă".
434
în curte roiau sute de aceştia, în mijlocul preocupărilor banale ale zilei mărunte : vorbe triviale, sudălmi groaznice, hohote de rîs, strigăte de comandă, din cînd în cînd un scîncet de durere sau un blăstăm de revoltă.
Prin poartă intrau şi ieşeau care mari şi camioane cu pro-viziuni sau cu dejecţiunile mulţimilor omeneşti.
Dar viaţa reală era condensată după şirul tăcut de „scuturi" misterioase şi sinistre, care se întindeau de la un capăt la altul între parter şi primul etaj.
Şi, după fiecare din aceste inerte bucăţi de tablă, opace şi mute, zvîcneşte o inimă, se zbuciumă un suflet, se frămîntă un cuget viu, se încheagă o gîndire adîncă.
Unde e Vania ? Simte oare el, bănuieşte el apropierea ei ?
Tania îşi tortura mereu creierul, cum să-i dea de veste despre sine. Adesea nopţi întregi se zvîrcolea în planuri, unul mai fantastic decît altul.
Dacă de ani, în scurta ei viaţă, nu trecuse o zi în care să nu fi gîndit la Vania, acum ea nu trăia decît cu gîndul la dînsul.
însă, pentru acesta, — vai ! — odată ce Tania, după arestare, dispăru din cîmpul lui de viziune, gîndul aproape nu i se mai oprea asupra icoanei ei.
Se gîndea mereu la tovarăşul Undina ; adesea, cu o intensitate aproape dureroasă, răsărea înaintea lui icoana Ilenuţii, — în amintirile lui puteau reveni mama Irina, tiotia Nataliţa şi chiar Aniuta Burlacu, mai des decît biata Tania.
Era aşadar natural că au rămas zadarnice toate sforţările acesteia de a-i sugera lui Vania prezenţa sa prin prinsoare la închisoare, în măsură de a-i deştepta reminiscenţele.
Firea Taniei Lungu nu era compatibilă cu autofagia psihologică şi cu melancolia îndărătnică.
După puţine momente de slăbiciune, ea îşi luă „inima în dinţi" şi, liniştită şi voioasă, se dădea studiilor sale la şcoală, alerga ca să execute comisioanele lui Vania, sau să-i procure delicatese, jertfind pentru aceasta o parte însemnată din modesta ei alocaţiune de acasă, de cincizeci de ruble pe lună.
Iar „cuconaşului de bani gata", lui Vania, nici nu-i trăsnea prin cap ce sacrificii implicau aceste „surprize".
El găsea natural să fie servit şi să dea mereu Taniei tot felul de comisioane.
4l
Cap. VII.
BLASTAMATELE CHESTIUNI
Retras în celulă, Răutu se primbla multă vreme din colţ în colţ, căutînd să-şi strîngă gîndurile.
Tania, fetiţă de şaptesprezece ani, singură la Odessa, în rolul convenţional de logodnică fictivă a unui arestat politic, fără să cunoască pe nimeni şi fără nici o legătură alta decît cu tiotia Nataliţa, cînd aceasta se stabileşte la Odessa.
Iată, niciodată Vania nu şi-ar fi închipuit pe Tania, bun tovarăş, băietan, în ipostaza de logodnică !
Şi cum de au lăsat-o părinţii ? Desigur n-a fost uşor, mai cu seamă cu Gheorghe Gavrilovici.
Dar Tania este Tania. Cu aerul ei „frivol", foarte hotă-rîtă şi tenace, sub ştrengăriile ei ştie să mascheze o atitudine sentimentală şi gravă în fond. A răzbătut pînă la guvernatorul general !
Vania surise fără voie : Ce tărăboi o fi fost făcut pe acolo !...
Cu mult după apelul de seară, Vania se culcă, în sfîrşit îngîndurat, în patul său, dar nu putu dormi.
Şi, după atîta vreme, pentru prima oară, el putu prinde nişte ciocănituri uşoare de semnalizare, care trebuie să fi venit de peste două-trei camere.
Trase cu urechea şi desluşi o conversaţie între vecini.
Era semnalul specific „de recomandaţie" a unui nou venit:
— Sînt Vasile Giurilă, seminarist, din Chişinău. Implicat în afacerea cercurilor de auto-instrucţie. Pînă acum am stat la închisoarea Centrală. Dar dumneata cine eşti, tovarăşe ?
Inima lui Vania zvîcni.
Ca să audă mai bine el îşi răzemă capul direct pe fierul din speteaza patului.
436
— Eu sînt Artamon Danilov, jurnalist, din procesul lucrătorilor din port, cu sărmanul Andrei Rechinnul şi alţii...
Vasile Giurilă, aici !
Vania, emoţionat, a stat puţină vreme ca paralizat. Apoi se ridică şi, spre a putea duce mai comod conversaţia, trase patul, — care era lipit de păretele celulei numărul opt, aşa cum îl lăsase Fany, — în mijlocul camerei.
— Nu ştii, tovarăşe, dacă Ion Răutu este încă aici la numărul cinci ?
— Trebuie să fie aici undeva, dar mucosul acesta afurisit, de o bucată de vreme nu mai răspunde la semnal. Trebuie să fie prins de stenahorie, mai cu seamă după ce a plecat Grişa Goncev...
Vania interveni acum şi el, semnalizînd :
— Aici sînt eu, Ion Răutu, Vasile ! Tu n-ai avut contact cu Grişa la Centrala ?
— Ura, frate Vania, foarte mult ! Grişa ne adusese multe informaţii, un sac !
— Vorbesc eu, Danilov. Ciocoi înfumurat, de ce nu răs-pundeai atîta vreme ?
Vania îşi aduse aminte de figura tovarăşului Artamon : între două vîrste, deşirat şi lung cît o prăjină, cu nişte picioare nesfîrşite, care, Dumnezeu ştie cum, se împleteau unul în jurul celuilalt ca un colac, cu o faţă palidă, cam ciupită de vărsat, cu un fel de lînă incoloră, parcă mîncată de molii pe faţă, întotdeauna sumbru şi tăcut, dar agresiv cînd pornea să vorbească.
între timp se legase o vie conversaţie, cum de mult nu se mai întîmplase la numărul cinci.
Paznicul alerga de la o ferestruică la alta ; se simţi trecerea feldwebelului Ţigănaş, şi chiar a căpitanului Arbatov, dar în zadar : zăgazurile au fost rupte.
Deodată atenţia lui Vania fu atrasă de un cuvînt al lui Giurilă :
— Grişa recomandă librăria Gunther, excelentă ! Iar librăria Gunther ?
Zilele deveneau tot mai luminoase şi mai calde. Se simţea apropierea primăverii şi chiar, în canalul îngust al promenadelor, parcă adia alt aer.
Numărul cinci revenea la o viaţă mai intensă.
437
Contingentul de paznici ai închisorii era alcătuit din două categorii deosebite de jandarmi : vechii slujbaşi reangajaţi, bărboşi, duri, implacabili în zelul lor, şi tinerii recrutaţi care îşi făceau termenul de serviciu în jandarmerie.
Aceştia din urmă, deşi selectaţi cu atenţie, aveau un rol subaltern şi nu puteau veni în contact cu arestaţii decît sub-supravegherea „burbonilor" bătrîni.
De mai multă vreme atenţiunea lui Răutu era atrasă de un tînăr caporal, Hans Wagner, dintre coloniştii germani din sudul Basarabiei.
Sprinten şi dezgheţat, cu ochii albaştri inteligenţi, acesta, discret, parcă manifesta o oarecare simpatie ori de cîte ori serviciul îl aducea în contact cu Răutu.
Pe la jumătatea lui februarie, într-o zi excepţional de luminoasă şi caldă, la promenadă, cînd Hans Wagner era acolo de serviciu pentru pază înăuntrul curţii, iar la portiţă stătea un ucrainean molău, veşnic somnoros şi cunoscut prin mintea lui obtuză, Wagner se primbla şi el de la un capăt la altul al curţii, cînd pe lîngă un părete, cînd pe lîngă celălalt. Vania fu silit astfel să-şi schimbe şi el mereu direcţia primblării ca să evite coliziunea.
El observă însă deodată că ori de cîte ori Wagner revenea ia un anumit punct al „promenadei" lovea cu o mişcare de-picior o pietricică.
Trecînd şi dînsul pe lîngă acel punct, băgă de seamă că pietricica e învălită într-o hîrtie.
întors în acel moment cu spatele spre portiţă, Vania nu se mai opri. Dar îndată ce se găsi cu faţa spre ucrainean şi putu să-i supravegheze mişcările, el îşi scăpă, ca din întîmplare, batista deasupra pietricelii, o ridică şi o băgă împreună cu batista în buzunar.
Nu mai putea de nerăbdare să se întoarcă în cameră. Şi grozav de agitat, rămas singur în celulă, dezveli cu mii de precauţiuni pietricica : era o scrisoare cifrată.
Era uşor de stabilit că cifrul aparţinea lui Grişa Goncev, mare meşter, chiar de pe vremurile cînd ducea corespondenţa din Odessa cu Vania, în interesul cercurilor de auto-instrucţie din sud-vest.
în sfîrşit a fost dezlegată şi enigma cu librăria Gunther. Grişa stăruia ca Vania să-şi comande cărţile numai de la acea librărie, dar cu cîteva zile înainte să pronunţe într-o
438
M
formă sau alta titlul cărţii, de preferinţă germană, în prezenta lui Wagner.
în urmă, se lămuri că un frate al lui Wagner, vînzător la librăria Gunther, era un vechi afiliat, prieten al lui Grişa Goncev.
Pe această cale se stabili, cu ajutorul cărţilor cu litere uşor punctate, o corespondenţă regulată, atît între închisorile Odessei, cît şi cu lumea din afară.
Acesta a fost punctul de plecare al organizării comunica-ţiunilor prin paznicii închisorilor politice, mai cu seamă prin tinerii jandarmi, care a nimicit cu desăvîrşire vechea izolare a arestaţilor.
Din afară veneau veşti triste.
Partidul „Narodnaia Volia" fusese de fapt distrus. Societatea rusă întreagă, decepţionată şi dezamăgită, se înfăţişa tot mai mult ca o imensă ocnă, un cimitir de suflete moarte.
Teroarea şi laşitatea obştească întunecau conştiinţele, tre-.zeau apetiturile, dezlănţuiau orgii de arivism şi de epicureism vulgar.
în martie, în ultimul mare proces în care au fost lichidaţi mohicanii partidului „Narodnaia Volia", a fost condamnată la moarte prin spînzurătoare, şi „graţiată" la muncă pe viaţă, — şi Vera Nicolaevna Corceaghin, — „zisă şi Marmarov, zisă şi Undina, zisă şi Verocica"...
Vania nu putea crede această grozavă veste.
Trecuseră atît de puţine luni, de cînd, aşezaţi pe banca de lîngă statuia Ecaterinei, priveau împreună reflexul cerului înstelat în întinsul mării...
Şi, cu intensitate de halucinaţie, Vania văzu profilul palid, scăldat în lumina argintie a lunii, şi adîncul albastru al ochilor trişti şi senini ca lacurile de munte.
Şi aureola de lumină se stingea, întunericul învălea duşmănos figura diafană...
Şi iat-o acum înecată în umbra sinistră a cazematelor din Petru şi Pavel sau izolată în insula blestemată a lacului din regiunile subpolare, în cetatea din Schliisselburg, — pe viaţă... pe viaţă...
N-o s-o mai vadă niciodată şi nicăieri... Vremea curgînd din zi în zi, neîntrerupt, fatal, îi va roade trupul, îi va stinge ochii, îi va încătuşa sufletul, — şi apoi...
439
Şi el ?
Pentru ce ? Pentru ce tocmai el ? El ?
Şi deodată Vania se văzu pe sine însuşi ca pe un altul : un. tînăr sfrijit şi palid, neîngrijit, cu părul incult, în umbra celulei din cazarma numărul cinci, — sufletul lui dematerializat 1 se ridică deasupra zidurilor de piatră şi, în nemărginirea nopţii ce învălea pămîntul, el văzu sute şi mii nesfîrşite de suflete doborîte de materia rece, fiinţi încătuşate în celule, în ocnele Siberiei, rătăcite pe ţărmurile îngheţate ale Oceanului Polar,, răzleţite, străine ca nesfîrşitele corpuri solare împrăştiate în infinitul universului.
Unde sînt Moise Roitman, Avram Talmudistul, al căror lut trupesc nu e despărţit de dînsul decît de cîţiva metri îngrădiţi cu piatră ?
Zidurile de piatră îi despart ?
Dar ce-1 desparte de mama lui, de tata, de Năpădeni ? De toţi aceia în mijlocul cărora se strecura, cu sufletul izolat ca de spaţii interstelare ? Era oare mai aproape de Tănăsică ţigănuşul, de Gheorghiţă al lui Vichentie, chiar de mama Irina, chiar de Ilenuţa ?
Şi el văzu pe platoul înalt al Năpădenilor, de la care, la stînga, spre răsărit, se întindea pînă la nemărginire şesul înverzit de cele dintîi raze de primăvară, şi, la dreapta, amfiteatrul fumuriu al dealurilor Basarabiei, satul cu roiul lui de fiinţe necăjite, înecate în strădaniile şi nevoile lor, izolate, înstrăinate.
A ! zilele acestea au să pornească plugurile ! In curte, sus, fierbe în cazane laptele ; apoi, plugurile pornesc sub biciul pogonaşilor, fiecare cu cana de lapte afumat, cu un colăcel uns cu miere... Niculiţă Morariu mînă plugul...
El, Vania, e uitat sau pomenit numai ca un suflet mortr neînţeles, straniu, şi străin, rătăcit departe, departe...
Chiar Ilenuţa...
De ce ?...
Pentru ce ?...
Ilenuţa... Undina... Tania... Tania !
Biet suflet, robit şi el de lutul trupesc ! Şi ea rătăceşte în spaţiul nemăsurat, menţinută numai de puterea oarbă a gra-vitaţiunii...
440
Nu e nici un luminiş în negura aceasta opacă ? Dar atunci de ce s-a născut omenirea, de ce s-a dezvoltat, şi pentru ce trăieşte ? De ce şi pentru ce ? Blăstămată chestiune !...
Tania, care îl vizita regulat, îşi dădea seama de starea sufletească a lui Vania, dar nu căuta, în condiţiunile acestor scurte întrevederi, care rar erau îngăduite peste un sfert de oră, să intre în vreo discuţie.
De altfel discuţiunile şi teoriile nu erau de resortul ei. Cu mult tact ea căuta însă să-1 facă pe Vania să se intereseze de detaliile vieţii de toate zilele, să-i dea să simtă afecţiunea ei, ca şi a tuturor prietenilor rămaşi „pe alt tărîm" ; sau chiar să-1 distreze, să-i provoace rîsul printr-o zburdălnicie sau prin-tr-o anecdotă din viaţa ei de studentă.
Cu un instinct psihologic de nebănuit, Tania încerca să atingă coardele sensibile din sufletul lui Vania.
Ea îi descria simplu, fără a căuta efecte melodramatice, prin înşirarea nemeşteşugită a faptelor, mizeria care bîntuie în mahalalele Odessei şi loveşte mai cu seamă femei şi copii, îi expunea planurile ei de activitate în acest mediu sugerînd totodată lui Vania că ea numai lui îi datoreşte tot interesul ei pentru viaţă, ca şi conştiinţa datoriei faţă de aproapele.
Altădată îi povestea incidente de gospodărie dintre ea şi Bella Ghitis, cînd, o omletă arsă sau prea sărată trebuia totuşi mîncată ca ispăşire, cu lacrimi amare.
Vania, pe nesimţite, începu fără voie să se intereseze de aceste mici mizerii şi bucurii ale vieţii de toate zilele, — uitînd pentru cîteva clipe „blăstămatele chestii".
Cap. VIII.
PROSOPUL
Pe la mijlocul lui martie căpătase autorizaţia să-şi vadă fiul şi Iorgu Răutu, care pentru aceasta părăsise chiar, pentru cîteva zile, Năpădenii în toiul muncilor de primăvară.
Iorgu Răutu era foarte mîhnit de arestarea lui Vania, — „moştenitorul".
Se simţea cu atît mai nefericit cu cît, din instinct, evita să atingă acest subiect în discuţiunile lui cu Smaragda Theodorovna.
Judecata lui dădea dreptate Smaragdei : el nu înţelegea răzvrătirea fiului său împotriva ordinei stabilite, găsea vinovată orice acţiune revoluţionară, criminală nesupunerea faţă de autorităţi şi, mai cu deosebire, faţă de împărat.
Cînd Smaragda Theodorovna sublinia că „nihiliştii cu Vania al matale în cap" nu se ridică numai împotriva legilor omeneşti, dar şi împotriva lui Dumnezeu, împotriva poruncilor celor mai sacre ale credinţei creştine, — bietul Iorgu Răutu se simţea cuprins de oroare şi se întreba şi el, împreună cu soţia lui, pentru care păcate i-a fost dat o asemenea odraslă.
Dar în ciuda judecăţii lui, din adîncimile cele mai întunecate ale sufletului său, parcă izvora un protest împotriva acestei aspre condamnări.
Nu numai dragostea de părinte se revolta în el, împotriva atitudinei Smaragdei faţă de Vania, dar el nu-şi putea da seama pentru ce curajul şi tăria sufletească manifestată de acest pui al Răuteştilor îi impunea nu numai respect dar şi simpatie.
Odată chiar îşi atrăsese o aspră dojana din partea Smaragdei Theodorovna, cînd, la criticele ei severe, îi scăpă formula obişnuită :
442
— De ! Ce să-i faci ! Am fost şi eu în tinereţă un varvar, un zmău...
Privirea ochilor negri, totdeauna pentru el învăluiţi de taină, îl îngheţase.
Prefera dar să nu mai revină asupra subiectului. Dar din gîndul lui nu pierea niciodată icoana acestui copil straniu, îşi aducea aminte de nestăpînita lui pornire împotriva oricărei nedreptăţi, de inima lui miloasă, de rolul lui de apărător al celor obijduiţi şi umiliţi.
O singură împrejurare însă îi turbura mai mult conştiinţa : zvonul că Vania fusese arestat în pat „cu două jidauce".
— De ! — îi trecea prin gînd : Am fost şi eu varvar, zmău... dar două ?...
Aici, de obicei, bătrînul leu al Năpădenilor ofta apăsat şi îşi făcea cruce :
— Doamne, Doamne, fie-ţi milă şi îndurare de păcatele noastre !
Singura fiinţă cu care nu pregeta să stea de vorbă despre moştenitorul Năpădenilor, ori de cîte ori rămîneau între patru ochi, — era credincioasa doică a lui Vania, Irina. Şi ea era bucuroasă să-şi verse sufletul faţă de acest boier, cu care se simţea legată de dragostea lor comună.
Scrisoarea Nataliţii, care-i comunica autorizaţia de întrevedere, 1-a emoţionat adînc, dar parcă nu îndrăznea să-şi manifeste bucuria faţă de Smaragda şi în acelaşi timp se simţea în mare încurcătură.
Instinctul îi spunea că, cel puţin la prima întrevedere cu Vania, ar fi mai bine să lipsească Smaragda.
Dar nu îndrăznea măcar să nu insiste ca şi mama să meargă împreună cu dînsul să-şi vadă băiatul.
Smaragda Theodorovna, însă, aflînd vestea, îi declară ca despre un lucru de la sine înţeles :
— Trebuie să mă duc numaidecît şi eu mai tîrziu la Kiev să aduc pe Maşa de la institut. Iar amu, nu puteam lăsa amîndoi moşia... Du-te dumneata la Odessa şi vino cît mai degrabă acasă...
După o scurtă pauză, Smaragda adaogă :
— Trebuie să duci acolo şi ceva straie şi albituri. Şi-a fi dat ca totdeauna tăt la calicii lui şi umblă în zdrenţe.
Iorgu se însenină :
— Bine ! — răspunse el : dar am să-i cumpăr eu şi la Odessa tăte cele cîte a trebui.
443
11
Ştirea că ,,i s-a dat voie boierului să vadă la temniţă pe •conaşul Vania" a fost îndată dusă în sat de Mariţa, sora lui Vasile Cornea al Ilenuţii, şi a pricinuit o mare agitaţie.
In jurul arestării lui Vania se crease îndată o legendă care trecuse de mult ţarina Năpădenilor.
Şi, deşi zămislită în Năpădeni, legenda revenea la vatră îmbogăţită şi înflorită cu cît se întindea mai mult şi cu un caracter de autenticitate tot mai indiscutabilă.
La Ţiuleni, la Boroseni, într-o margine a judeţului, ca şi la Cuhureni sau la Cobălnea, la celălalt capăt, între bătrîni, adunaţi la „casa de obştie", între femei strînse cu furca pe prispa vecinii, ca şi între copii la joc, se puteau auzi veşti şi comentarii din ce în ce mai fantastice :
— Ai auzit, măi vere, despre băietu lui conu lorgu din Năpădeni ? O scos ochii din pâtretu împăratului...
— Vai, mamă dragă, îl ţin în lanţuri, ferecat la zid, la temniţă, pe un ostrov înconjurat de apă...
— Măi băieţi, moş Gheorghe o spus că Vania a boierului din Năpădeni îi băgat la ocnă, pentru că zice că nu vre să fie 'boier ci ţăran, că e fecior a bucătarului, că vre să facă dreptate ţăranilor împotriva cinovnicilor...
Legenda a fost sortită să trăiască, să ia proporţii mai grandioase şi, în decenii, să devie aproape o parte din folclorul popular al Basarabiei : povestea despre un fiu de boier mare, care singur s-a răzvrătit împotriva ocîrmuirii şi e dus la ocnele de pe marginea pămîntului şi e ţinut în fund, după uşi ferecate, pentru ca să nu ridice tot norodul şi să facă dreptate ţărănimii...
Se înţelege dar interesul viu pentru vestea adusă de Mariţa.
Ilenuţa Cornea, ducînd merinde bărbatului său, care era cu plugul tocmai în colţul dinspre Cucernica, de lîngă izvorul Tudosiei era stăpînită, mai mult ca oricine din sat, de această veste.
Ea pronunţa foarte rar numele lui Vania. Dar, din cînd în cînd, protesta împotriva versiunilor defavorabile care, la început, se strecurau la adresa aristantului.
— Nu vi-i ruşine să vorbiţi aşa ! E pedepsit pentru dreptate, pentru că are durere pentru nevoile şi dreptăţile noastre ! E mare păcat şi-i mîinia lui Dumnezeu ceea ce spuneţi !...
444
Cînd, odată, Irina îi repetă zvonul despre cele „două ji-dauce" de care-i făcuse parte conu lorgu, Ilenuţa a fost prinsă de un acces violent de lacrimi.
— Vai de mine, mătuşica, nu-i adevărat, e minciună stîr-nită de vrăjmaşii noştri... Nu ştii mata ce cuget are ?
Acuma, după ce-şi descărcase traista, se retrase puţin pe poeniţa din jurul izvorului Tudosiei, şi se aşeză între crengile roşii de corn, abia îmbobocite, înfundată în gînduri.
Peste cîteva clipe se ridică, pornind îngîndurată înspre sat.
Acasă scoase din ladă un prosop alb, brodat la margine cu un desen neobişnuit : între conuri verzi şi roşii, un^ dreptunghi prelungit, negru, tăiat de o dungă albastră şi, în_ colţ, parcă două ieroglife, simbolizînd nişte figurine omeneşti îmbinate, cu braţele contopite într-o dunguliţă.
Privi mai multe clipe desenul, apoi îşi şterse lacrimile şi se îndreptă spre casa Irinei :
— Tuşică dragă, boieru se duce la Ades să vadă pe conaşu Vania, — are voie. Are să-i fie bucurie să vadă că nu-i uitat de noi. M-am gîndit că ar fi bine să ceri mata de la boier, să-i ducă din partea matale prosopu cela cu maci roşii şi eu îi dau pe aista.
— Vai de mine, Ilenuţa, tocmai aista ! Tare-i slut şi fară rost. Să dai mai bine pe cela cu floricele albastre şi cu cruciuliţe roşii.
Ilenuţa se roşi şi, după cîteva clipe de tăcere, spuse hotărît :
— Nu, tuşică, aista. Ştiu eu ce-i place.
Irina o fixă un moment drept în ochi, apoi, pentru prima oară privi cu mai multă băgare de seamă desenul :
— Bine, fată ! — rosti ea, lungind cuvintele. Apoi o îmbrăţişa şi îi luă prosopul.
Vania îşi pierdu răsuflarea cînd feldwebelul Ţigănaş îi anunţă vizita tatălui.
— E şi mama ? — îi scăpă fără voie, şi, cu mînile aduse la piept, parcă implora un răspuns de la Ţigănaş.
— Nu... bătrînul singur. Zdravăn bărbat. Cum de ai ieşit aşa de mărunţel ? Aduci, se vede, cu mama.
în sala joasă, de după grilaj, statura masivă a lui lorgu Răutu parcă vădea şi mai mult cadrul mizerabil în care aveau loc întrevederile arestaţilor.
445
31 — In preajma revoluţiei, voi. I
Îl
r
Vania deodată îşi puse întrebarea cum va putea vorbi cu tatăl său, întrucît acesta nu ştie ruseşte, iar Ţigănaş de mai multe ori, cu îndărătnicie, tăgăduise, în ciuda numelui, obîrşia sa moldovenească.
Dar această obîrşie a fost acum descoperită, chiar prin faptul că Ţigănaş, fără protestare, asista la convorbirea dusă în moldoveneşte.
— Iaca, băiete, am venit, — începu Iorgu Răutu tulburat, am venit... Mama n-a putut... Maşa e la institut în Kiev... Apoi acuma e lucru pentru păpuşoaie... Grîu a ieşit foarte bine din iarnă... Tu, cum mai mergi cu sănătatea ?
Vania cu greu îi răspundea la întrebări. Amîndoi îşi dădeau seama de lipsa de interes a vorbelor exprimate, dar nu îndrăzneau să atingă subiectele care,  singure, îi interesau.
Iorgu Răutu răzemat de reţeaua de sîrmă, parcă sorbea din ochi figura slăbuţă şi palidă de după celălalt grilaj.
Deodată o mişcare atît de sugestivă şi pînă atunci nevăzută la fiul său, stoarse din pieptul uriaşului un gemăt de plîns : Vania, nervos îşi dusese degetul la tîmpla stingă...
— Măi băiete, măi băiete, mama te iubeşte, dar nu poate veni... Maşa e la institut la Kiev, trebuie să meargă acolo... Apoi aratul... semănăm păpuşoi... grînele sînt bune...
Aici darul inventiv al lui Iorgu Răutu se secă, şi cu sonoritate excesivă, el îşi suflă nasul.
Vania tăcu, luptîndu-se şi el cu lacrimile pentru ceea ce n-a fost spus de tatăl său. El stătea apăsîndu-şi cu putere pieptul cu amîndouă mînile.
în tăcerea care se întinse, răsunară între cele două reţele de fier paşii lui Ţigănaş, care părea impresionat de ceea ce nu înţelegea, de ceea ce nu era spus, între tată şi fiu...
— Măi băiete, — puse deodată bătrînul întrebarea care mereu îi tulbura gîndul : Măi băiete, te-o fi prins cu adevărat în pat cu două jidauce ? Măcar să fi fost una, dar două !... Măi băiete, am fost şi eu pe vremea mea varvar, zmău... dar două !...
Ochii albaştri blajini, nedumeriţi, care priveau îngroziţi pe Vania, îl făcură pe acesta, fără voie să surîdă :
— Am fost arestat cu Moise Roitman în pat... ţi-or spune şi jandarmii.
— Auzi, frate, ce mincinoşi blăstămaţi, bre-bre-bre ! — izbucni cu năcaz şi totodată bucuros şi uşurat Iorgu.
Urmară din nou cîteva momente de tăcere.
446
— Măi băiete, — reluă, în sfîrşit conversaţia, tatăl : am orînduit cu banca lui Brodski, ca ori de cîte ori îi sfîrşi paralele aicea, să mai trimeată cîte o sută de ruble... N-ai nevoie de ceva ? Ţi-a trimes mama nişte straie şi albituri, şi Irina, două prosoape înflorite... Şi o cruciuliţă care, spune că-i blagoslovită şi te roagă s-o porţi întotdeauna.
Vania parcă voi să pună o întrebare, dar apoi, brusc, rosti :
— Tată, să vezi aici pe Tania Lungu, logodnica mea, care s-a îngrijit mult de mine, şi cu ea te poţi mai bine înţelege ce-i de trebuinţă.
Iorgu rămase uimit.
— Logodit ?... Tania Lungu ?... A fi fata lui Gheorghe Gavrilovici Lungu ?... din Zemstva din Bender ? Mama, Cate-rina Matveevna, e femeie tare cumsecade... dar au ei o fată în vîrstă de măritat ?... Eşti logodit ? Şi n-am ştiut nimica !... Bre-bre-bre !
Bietului bătrîn, în faţa fiului său atît de neînţeles, nici nu i-a venit în gînd întrebarea dacă şi acesta e în vîrstă de însurat. Din nou izvorul conversaţiei secă.
Dar aici, din fericire feldwebelul Ţigănuş tuşi expresiv şi, zornăind cu cheile, anunţă :
— A trecut demult ceasul.
întrevederea cu tatăl său învedera din nou pentru Vania înstrăinarea fatală de familia lui.
Nu numai lipsa mamei dovedea cît de şubrede sînt legăturile lui morale cu cuibul boieresc din Năpădeni, — dar, mai cu seamă, neputinţa de a găsi chiar în aceste clipe tragice un interes comun, un subiect de conversaţie cu bătrînul Iorgu Răutu, făcea cu atît mai acută această înstrăinare. Şi cu atît mai mult cu cît îşi dădea seama de afecţiunea reală a tatălui, la care şi el, în fond, ţinea foarte mult pentru firea lui simplă şi blîndă.
Totuşi el nu se simţea străin şi de satul Năpădeni.
Desfăcînd pachetul de rufe ce-i fusese adus se opri înduioşat asupra prosoapelor brodate ale mamei Irina.
Dar desenul ciudat al unuia din ele îi atrase băgarea de seamă.
Fără multă sforţare înţelese : era, acolo, stilizat în cusături, episodul romantic din poiana cu izvorul Tudosiei, — între tufele roşcate de corn şi cele verzi de porumbei, şuviţa de apă care curge din coasta neagră, era reprezentată în pătratul negru
447
31*
prin dunga albastră, — iar dînsul cu Ilenuţa, prin ieroglifele îmbinate...
Ce dovadă putea fi mai vie, că e legat de acest colţ al ţării, unde Ilenuţa, — care nu ştia să scrie — desigur stăpînită de gîndul la dînsul, îşi întrupa în broderia aceasta ceasurile de fericire trăite împreună ? Poate găsi el o legătură în viaţă mai adîncă şi mai trainică ?...
Evocarea legăturii cu Năpădenii veni tocmaii în clipele de mare depresiune sufletească.
Corespondenţa stabilită cu lumea din afară ;aducea numai veşti tot mai triste.
Alexandru Levi a murit în închisoare.
Vania îl cunoştea puţin, în fond, dar de icoaina lui era legată amintirea primului contact cu literatura clandestină, cu cuvîntul liber, — amintirea emoţiilor şi nădejdilor trăite după trezirea vocaţiunii de revoluţionar.
S-a stins, lovit de ftizie, şi Petea Stan, tovarăşul din copilărie, cu care, ani de zile, trăise în aceeaşi cameră, — bunul prieten care îi uşura lui Vania atît de mult sarcinile şcolare şi care cu idealismul lui neprihănit şi neclintit îl întărea adesea sufleteşte...
Şi iată-1 ţărînă...
De ce şi pentru ce s-a născut, de ce şi pentru ce a trăit, a suferit, a nădăjduit ?...
Dar a trăit, sau a fost numai o iluzie, un vis ?
Şi în viaţa obştească se întrona tot mai mult triumful puterilor întunecate : reacţiunea fără nici un luminiş, orgia şi sadismul de represiune, beţia de plăceri mărunte şi vulgare, noaptea tot mai adîncă...
Vania nici nu-şi dădea seama cum, pe nesimţite, credinţa lui naivă în triumful apropiat al revoluţiei se risipise, şi el nu mai vedea înaintea lui decît dominaţiunea nesfîrşită a întunericului.
I se va stinge viaţa în închisori, în zvîrcoliri neputincioase fără nici o nădejde.
Din toate părţile veneau ştiri despre distrugerea desăvîr-şită a falnicei falange de luptători, — peste tot laşitatea, de-zertaţiunea, apostazia.
Kwiecinski, — un agent provocator.
Boria Hofman, vechiul comunard din hotelul Blumberg, — pocăit şi denunţător.
448
Şi atîţia alţii...
Şi acum Levi mort, Petea Stan mort, tovarăşul Maurul nebun...
Marat executat... Şi Andrei Rechinul...
Ah ! vibraţiunile acelea ale frînghiei încordate...
Undina la Schlusselburg...
Cugetul lui Vania era adînc tulburat.
El îşi aducea aminte de sugestiunile Uncflnei, din noaptea neuitată, pe Bulevardul Nicolae : — Un revoluţionar e dator să-şi facă cinstit examenul conştiinţii şi să nu-şi puie pe umeri povara ce n-are putere s-o poarte. E mai bine şi pentru el şi pentru alţii...
Nu şi-a luat el, Vania, o povară peste puterile sale ? Şi o poate purta acum, cînd credinţa i se clatină ?
Conflictul sufletesc, ciudat, se întrupa în două icoane : Undina şi Ilenuţa.
Ilenuţa simboliza primordiala putere vitală, dorul de viaţă, de fericire, setea de dragoste, triumful instinctului de conservare, nostalgie după linişte, după echilibru, după împăciuire cu mediul în care s-a născut.
Dar Undina ?
Chemarea conştiinţei, ridicarea forţelor morale răzvrătite, setea de lumină, afirmarea voinţii, a individualităţii proprii, chiar în război cu lumea întreagă...
Şi, totuşi, straniu, în viziunea lui, aceste două icoane feminine se contopeau.
Cu greu putea el să evoce distinct aceste figuri blonde, cu ochi albaştri, cu siluete zvelte şi mlădioase, cu radiarea puterii şi bucuriei de viaţă, în tremurul adînc al aceleaşi voci de contralto.
Şi, pe neaşteptate, în faţa acestei imagini sintetice, îi răsări amintirea figurii brune cu ochi căprii şi cu silueta băieţească, neisprăvită, a Taniei.
Aceasta nu îi cere nimic, nu-i pune nici o problemă, — se jertfeşte...
Vremea se scurgea.
Dar, într-o zi, scrutînd păreţii celulei sale, în partea ce fusese acoperită de pat înainte de a fi fost tras în mijlocul ca-
449
merei descoperi, zgîriat cu vîrful acului, semnătura F'any-ei precedată de următoarele rînduri :
„Pentru tovarăşii ce-mi vor urma în această celulă,, transcriu aici aceste versuri, după Nadson, care mi-au dat puţtere şi nădejde în clipele de îndoială :
Prietene, frate, sărmane învins, strivit de durere !
Ah ! Fie stăpîne pe glob minciuna şi răul,
Oricine-ai fi tu, să crezi că în veci lumia nu piere !
în lumea cernită de sînge aştearnă-se hăul :
Să fie sfărîmat, pîngărit, călcat în noroi idealul,
Şi lacrimi să curgă în şiroaie şi fără de vină ;
Să crezi, — e ceasul aproape, şi în praf se prăvale Baalul.
Şi iarăşi se întoarce între oameni iubirea divină !
Nu în cununa de spini, — nu sub povara grozavă De lanţuri, — nu cu crucea pe braţe trudite, Veni-va ea pe pămînt strălucind de putere şi slavă, Cu facla-i vestind izbăvire mulţimii robite, — Şi nu vor mai fi nicăieri nici călăi, nici inimi de cîne. Morminte fără de cruci, nici furci blăstămate, Nici juguri de robi, nici uri şi războaie păgîne, Surori şi soţii văduvite, şi mame îndoliate...
E prea adîncă noaptea şi lumea se zbate în doru-i nestins de lumină, iubire, frăţie şi pace ?
Dar calea istoriei e tăiată prin atîtea cimitire de noroade care s-au stins în aşteptarea veştii de izbăvire !
Şi totuşi Vania citea şi recitea aceste şiruri candide şi greoaie şi, parcă fără voia lui, în imaginea sintetică de fecioară blondă şi zveltă, răsăreau tot mai mult trăsăturile Undinei luminată de ochii ei senini şi adînci ca lacuri de munte :
— în tine, Vania, eu am încredere, — răsuna adîncul contralto al vocii.
...şi vremea curgea.
Nu spune, iubite, că e numai vis, o nădejde deşartă Triumful iubirii ! Aruncă-ţi privirea în zare : Atît de adîncă e noaptea şi viaţa e moartă, Şi lumea nebună de vrajbă năpraznic tresare, în doru-i nestins de iubire, ea cheamă frăţie şi pace. La ruga-i fierbinte se stinge sămînţa vrăjmaşă a urii, Se împrăştie norii de vrajbă, — demonul zavistiei tace, Şi Omul se înalţă, în triumful iubirii, stăpîn al naturii."
A !... Biata Fany, despre a cărei icoană el nu putea juideca decît după buclele de păr roşu, strînse fir cu fir şi păstratte de el într-un plic la piept.
Şi ea, sărmana, avea clipe de îndoială şi căuta reconfortul în aceste versuri inspirate dar greoaie...
Dar pe ce temei se poate zidi credinţa în triumful iulbirii, căreia omenirea, pînă acuma, îi hărăzise numai cununai de spini şi cupa de cucută ?
450
Cap. IX.
JURNALUL LUI ION RĂUTU
11 iunie 188-.
Astăzi se împlineşte un an de cînd am văzut ultima oară pe Verocica, în mansarda ei din strada Voronţov. Un an !... Numai un an...
Şi, în curînd se încheie un an întreg de cînd am fost arestat * cu Moise Roitman. Un an întreg...
Parcă ieri numai m-am despărţit, vibrînd de entuziasm şi nădejde, de Undina, — dar ce nesfîrşită curge, din zi în zi, vremea...
Cînd vreau să mă opresc asupra celor trăite în cursul acestui an, mi se pare că sînt în vid, în afară de timp şi de spaţiu, nu găsesc pentru memoria mea puncte de reazăm, afară de cîteva clipe grozave, ca dispariţia lui Andrei Rechinul, care se condensează într-o intensă durere, cu atît mai vie, cu cît parcă este înecată într-o prăpastie neagră a neantului.
Şi, în acelaş timp, fiecare zi parcă n-are sfîrşit ; ceasurile se extind în veacuri şi clipele stau ca imobilizate în nesfîrşire.
Parcă n-am trăit toată această vreme, şi totuşi cînd mă gîndesc la adolescentul de acum un an, nu-mi vine să cred că Vania Răutu de atunci este aceeaşi fiinţă cu Ion Răutu de astăzi.
Am ajuns la maturitate ? înţeleg mai bine viaţa ? Sau sînt tîrît în mlaştină, sînt cuprins de un proces de descompunere morală, de o întunecare a conştiinţei ?
Cîteodată mă simt umilit, mi-i ruşine de mine, cînd mă compar nu numai cu Undina, cu sufletul ei cristalin, dar şi cu
452
Moise Roitman, Ion Prestea, Vasile Giurilă sau chiar Grişa Goncev.
Aceştia nu cunosc îndoiala, nici zbuciumul sufletesc, această tortură morală în care mă zbat căutînd cărarea vieţii.
Este o superioritate sau, dimpotrivă, dovada unei structuri psihice primitive, care reduce toată viaţa sufletească, faţă de lumea din afară şi de problemele existenţei, aproape la un reflex ?
în fond, în această privinţă, ce deosebire există între Ilenuţa şi Verocica ?
Ilenuţa, copil al naturii, cu minte nesofisticată şi inimă candidă, nu cunoaşte nici ea îndoiala.
Fără şovăiere, fără zbucium sufletesc, ea păşeşte în viaţă cu fermitate şi siguranţă, chiar cu eroism, tot cu atîta natura-leţă cum şi respiră, doarme şi parcurge tot circuitul proceselor fiziologice.
Această structură psihică n-a fost cucerită, nu-i vine ca rezultat al unor chinuri sufleteşti, al unui triumf al cugetului, al unei biruinţe asupra pornirilor întunecoase ale firii sale.
Aşa a fost aruncată în lume, cu toate aceste însuşiri din care viaţa ei se desfăşoară, cu aceeaşi necesitate de fier cu care corpurile cereşti se mişcă sub impulsiunea legilor de gravi-taţiune.
Ea este un copil al naturii, un organism primitiv, pe primele trepte ale evoluţiei umane. Dar Verocica ?
Din înălţimile ei de viaţă morală intensă, nu descrie ea, în fond acelaş circuit al vieţii, impus de firea ei de la început, după însuşirile care i-au fost date, pentru care n-a cunoscut sfî-şieri sufleteşti, îndoieli, lupte cu sine însăşi ?
Din ziua în care şi-a dat seama de rolul tatălui său a fost aruncată şi ea în viaţă, ca un bolid care, desprins dintr-o planetă, în urma unui cataclism, urmează orbitele dictate de legile naturii.
Şi pentru ce trec eu prin atîtea chinuri, îndoieli şi sfîşieri ?
Cînd mă gîndesc la Năpădeni, la Ilenuţa, cînd caut să mă adîncesc în tainiţele sufletului meu, simt că lutul din mine mă trage la viaţa aceea, pe care o trăieşte mulţimea anonimă, majoritatea covîrşitoare a lumii, dominată de instinctul de conservare, de egoismul elementar, fără jertfire de sine, pentru.
453
că şi în eroismul său, un suflet ca al Ilenuţei nu se jertfeşte, ci se supune firii sale.
Dar însăşi Verocica, în fond nu simte altfel. Ea îmi spunea în mijlocul feeriei nopţii aceleia de iunie : — Un revoluţionar trebuie să fie întotdeauna gata pentru sacrificiul suprem. Nu-i poate fi tolerată fericirea personală, nici dragostea şi poezia. Pentru mine e o uşurare conştiinţa jertfei ce o aduc.
Aceste cuvinte sînt încrustate în creierul meu, ca arse cu fierul roşu...
Şi pentru ce mi-a spus ea : In tine Vania, eu am încredere... ?
De atunci mă revoltă apăsarea lutului ce-1 simt în mine. Nu pot accepta viaţa care mi se pare că e potrivită cu firea mea, — în fond paşnică, blajină, incapabilă de ură, care ar dori să trăiască în pace cu toată lumea şi are oroare de luptă.
Aceste porniri fireşti le descopăr în mine de cîte ori îmi fac examenul conştiinţei, şi totuşi mă revolt împotriva lor.
Acesta, poate, este tot fondul răzvrătirii mele : conştiinţa nu-mi iartă să mă supun îndemnurilor firii mele ; cugetul — împotriva firii ! —îmi impune datoria de luptă, de jertfă, de eroism.
E o inferioritate ?
Fiziologii ne spun că în reacţiunile organismului, la înrîu-ririle lumii din afară, scînteia de conştiinţă apare ca un rezultat al lipsei de adapatare a organismului la mediu.
Un copil cînd învaţă să umble trebuie conştient să-şi diri-guiască mişcările, ca şi omul care se urcă pentru prima oară pe bicicletă. Dar, în urmă, cînd organismul său e perfect adaptat la necesităţile mersului, toate mişcările lui sînt reflexe inconştiente, — echilibrul pare tot atît de natural şi străin de voinţă ca şi procesele fiziologice.
Toată îndemînarea tehnică, toată rutina în diferite ramuri ■de activitate, la urma urmelor, se reduce la reflexe, la procese inconştiente.
Un organism perfect adaptat ar fi şi cu desăvîrşire inconştient.
Numai un hiatus în adaptare, sau o complicaţie, un accident, care cere o readaptare la condiţiile schimbate, necesită intervenţia intelectului sau a conştiinţii.
454
Toate achiziţiunile gîndirii omeneşti, ca şi toate progresele morale, sînt fructul căutărilor, al eforturilor, şi deci al chinurilor, al ezitărilor, al sfîşierilor.
Marile invenţiuni ale ştiinţii, ca şi creaţiunile artei, ca şi religiunile noi, sînt izvorîte din lupte şi frămîntări.
Adesea am invidiat seninătatea şi hotărîrea cu care îşi duc povara vieţii un Moise Roitman sau un Ion Prestea.
Dar în faţa lor, se ridică icoana lui Avram Zalkind, — ,,tal-mudistul".
Acesta sta la răscrucea marilor cărări istorice. într-o direcţie îl îndeamnă înţelepciunea milenară a talmudului, iar în alta filosofia revoluţionară a lui Karl Marx.
Şi atunci mă întreb, ca bunul Bramin al lui Voltaire : Dacă ar atîrna totul numai de actul meu de voinţă, aş renunţa oare la zbuciumul, la îndoielile şi la sfîşierile mele pentru seninătatea şi echilibrul lor sufletesc ?
20 iunie.
Am recitit expansiunile mele de adineauri.
Vanitatea omenească cu multă iscusinţă şi subterfugii ştie să-şi găsească o satisfacţie.
Desigur, cărarea visţii aleasă conştient prin studii, reflec-ţiune şi gîndire, constituie o mare superioritate morală şi intelectuală.
Dar aceasta înseamnă că numai o convingere, care se impune judecăţii şi conştiinţii ca un adevăr necontestat, poate da o directivă morală.
Jertfa de sine nu poate fi justificată decît dacă convingerea îţi spune că ea este adusă realmente pentru triumful adevărului, al dreptăţii, pentru biruinţa idealurilor superioare' ale vieţii ca o condiţiune a progresului.
Dar nu din amor propriu, din mimetism moral, de teama judecăţii altora, — adecă în fond din laşitate, din lipsă de consistenţă morală !
Am eu această convingere ?
Din Evanghelie, pe care, în lipsă de cărţi, am citit-o de atîtea ori, răsare icoana lui Christ, care se jertfeşte pentru izbăvirea lumii...
Şi el a avut clipa grozavă de îndoială, cînd se ruga să treacă pe lîngă el cupa suferinţii.
455
k
Ce creaţiune minunată şi groaznică a sufletului chinuit al unui popor condamnat la rătăcire şi la căutarea izbăvirii !
Pot ajunge eu la convingerea, care să-mi impună jertfa de sine ca un act suprem de triumf moral ?...
26 iunie.
Am întrerupt pentru mai multe zile acest jurnal, cheltu-indu-mi, în aparenţă, vremea în ocupaţiuni puerile.
Am bătut în perete prosopul brodat al Ilenuţii.
în mijlocul lui am fixat capul lui Christ cu cununa de spini.
Ilenuţa, ca dorul de viaţă, ca strigătul instinctului de conservare, pe de o parte, — şi chemarea la jertfă a Undinii, simbolizată în cununa de spini a lui Christ.
între aceşti doi poli oscilează tot timpul sufletul meu.
Ieri am avut întrevederea cu Tania.
Cu toate că o văd la fiecare şapte zile, gîndul meu, în cursul lui neşfîrşit şi neîntrerupt între Ilenuţa şi Undina, aproape că nu se opreşte asupra Taniei.
Şi, fără doar şi poate, ea ocupă un loc mare în viaţa mea.
Ce-mi spune Tania ? Ce reprezintă ea cu figura ei atît de puţin romantică, silueta ei neformată, cu linii neprecise, faţa rotundă, gura mare, nasul diform, obrajii adesea inflamaţi ? Ce radiază ochii ei, în care scînteiază întotdeauna atîta voie bună ? Ce răsună în vocea ei insinuantă, cu tot timbrul ei nazal ?
Ea nu-mi cere nimic, nu mă cheamă nicăieri, nu mă îndeamnă nici unde...
Şi totuşi...
Nu ştiu dacă Undina îşi aduce aminte de admiraţia candidului băietan, pe care 1-a încrucişat odată în viaţă...
Ilenuţa desigur că se gîndeşte la mine, cît îi îngăduie viaţa ei de muncă şi griji. Dar ea singură, cu voinţă, s-a înlăturat pentru totdeauna din calea mea.
Tania, nu mă îndoiesc, se gîndeşte mereu, e prezentă totdeauna. Mă simt învăluit de afecţiunea şi îngrijirile ei.
Nu mă cheamă la jertfă, nici nu afirmă triumful forţelor primordiale ale vieţii.
Ea e străină şi de poezia izvorului Tudosiei, întreruptă de Ilenuţa, şi de poezia chemării erotice, a cununii de spini pe care o respiră Undina.
Resemnarea...
456
Viaţa acceptată fără discuţie, ca o necesitate, cu scăderile şi cu nimicurile ei grozave, ca o sarcină care găseşte în sine însăşi justificare şi răsplată.
Ea nu-mi cere nimic, nu mă întreabă nimic, acceptă ca naturale toate exigenţele mele, colindă prin toate librăriile în căutarea unei cărţi, pierde ceasuri pentru a-mi pregăti o prăjitură, îmi drege ciorapii, îmi coase nasturii căzuţi, aleargă în toate zilele pînă la marginea oraşului, unde se află închisoarea mea.
Şi în faţa ei nu simt nici o jenă, nu mi-e ruşine de micimile şi urîciunile mele...
în adevăr, ce fiară abjectă şi absurdă este, în fond, şi omul ! 2 iulie.
Numărul cinci trece printr-o revoluţie, sau, mai bine zis, printr-o furtună.
Alaltăieri, Hans Wagner, jandarmul originar din Taru-tino, în ţinutul Ackermanului, a fost arestat.
Printr-un accident stupid, neglijenţă izvorîtă din lunga impunitate, — o fiţuică cifrată uitată, — rolul lui a fost descoperit, şi după o scurtă supraveghere, a urmat percheziţia generală în închisoare şi arestarea.
Ca printr-o minune am putut salva creionul meu, dar jurnalul, acest teanc diform de petece de hîrtie de toate culorile şl formatele a fost sezisat.
Dumnezeu ştie, dacă, şi cînd îl voi mai revedea !
Dar ceea ce este mai grav, „ochiul" meu de lumină, gaura din scutul ferestrei, a fost descoperită.
Şi iată-mă în altă cameră.
Ciudat ! Nu sînt prea impresionat de acest mic cataclism.
Sînt acum mai interesat de procesul ce se petrece în mine însumi, decît de evenimentele din afară ce ar putea fi întrezărite prin fereastră.
Ceea ce este şi mai grav, — nici soarta bietului Hans nu m-a tulburat prea mult.
Aflînd despre arestarea lui, prin telegrafia lui Danilov, care mă prevenea să iau măsuri în vederea percheziţiei, primul meu gînd n-a fost la dînsul, ci la primejdia corespondenţii noastre.
Iarăşi, biată vită omenească !...
457
20 iulie.
Tania a reuşit să-mi transmită cu toate autorizările cuvenite, ultima ei fotografie.
Un chip băieţesc, cu părul tăiat şi mai scurt ca înainte ...în arici", bustul redus şi plat, strîns într-o bluză cu nasturi pînă în bărbie, — nimeni n-ar putea ghici în această figură o fată de optsprezece ani, în măsură de a juca rolul de „logodnică politică" în faţa autorităţilor închisorii.
Biata Tania...
21 iulie.
Am fixat şi în camera mea nouă — numărul şaptesprezece (!), — fotografia Taniei la părete pe prosopul Ilenuţii, sub capul lui Christ...
Biata Tania... 2 noiembrie.
N-am scris de multă vreme.
Am citit şi am gîndit mult, dar. nu ştiu pentru ce, n-:.m avut chef să scriu, parcă mi-a fost teamă să dau o formă precisă gândurilor mele.
Dar poate, inconştient, am fost frămîntat de o aşteptare şi o nădejde.
Era natural, faţă de puţina importanţă a acuzaţiunilor cerni se aduc ca înainte de iarnă să fie luată hotărîrea în afacerea cercurilor de autoinstrucţie, pentru că transporturile — după terminologia oficială „în locurile îndepărtate" sau în cele „mai puţin îndepărtate", — nu pot avea loc decît pînă la căderea omătului în Siberia, — sau, mai bine zis, pînă la îngheţul rîurilor.
Tania ştie că ancheta e isprăvită şi dosarul e trimis la Pe-tersburg.
Paciewici a spus tiotiei Nataliţa, — care, cine ştie cum, a parvenit să i se impună, — că toată afacerea n-are nici un interes în sine pentru ocîrmuire, dar că Ion Răutu, un tînăr fana-tizat şi un temperament pornit, care va fi chemat odată în fruntea unei mari averi, chiar „pentru binele lui" trebuie, pentru o bucată de vreme, să fie izolată şi supravegheat.
Acum, desigur, va trebui să aşteptăm deciziunea cel puţin pînă în primăvară.
Dacă nu voi fi eliberat, — pînă acuma cauţiunea oferită de tatăl meu a fost refuzată, — dacă nu voi fi eliberat, am înaintea mea o iarnă întreagă de lucru şi gîndire.
Citirile şi studiile mele încep să mă intereseze prin ele în-şile şi să-mi dea multă satisfacţie.
Pentru ele parcă mă împac şi cu închisoarea !...
„Legăturile" au fost, după arestarea lui Wagner, mai repede şi mai uşor restabilite decît îmi închipuiam.
Curioasă este firea omenească, — uşurinţa cu care se expune primejdiei evidente !
După fiecare erupţiune a unui vulcan, lava care inundă satele sau oraşele, ajunge temelia unei noi aşezări omeneşti.
Acest fenomen, prin sine însuşi, pune problema morală care mă torturează şi din a cărei cauză, corespondenţa mea cu lumea din afară lîncezeşte.
Ce forţă împinge acuma pe Vasiliev să păşească pe urmele lui Wagner ?
Lipsă de imaginaţie ? Indiferenţa în faţa primejdiei ? Răzvrătirea ? Conştiinţa ? Simţul acut al datoriei ? Blăstămată chestiune !...
10 decembrie.
N-am nici o veste despre Zalkind.
M-am gîndit acuma la dînsul mai mult decît la oricare altul din vechii prieteni.
Simt un fel de fior cînd îmi aduc aminte de ultima noastră convorbire, înainte de plecarea mea la Odessa, cînd cu crahul lui Marat.
11 preocupa problema raporturilor dintre spirit şi materie, în legătură cu concepţia materialismului istoric.
Acuma mi se pare că n-aş putea răspunde cu aceeaşi uşurinţă ca atunci.
Dacă procesele psihice nu sînt decît reflexul proceselor fizice, atunci ce rol efectiv poate avea intelectul şi toată viaţa noastră sufletească ?
Nu mai ţin minte cine a spus că, dacă am cunoaşte toate mişcările atomilor de materie într-un moment dat, am putea şti de mai înainte ziua precisă, cînd, din nou, crucea va lua locul semilunei pe catedrala Sfintei Sofii din Constantinopol, chiar dacă am ignora toate războaiele şi luptele religioase.
458
459
In ultimă analiză pentru ca o porţiune de materie, un număr de atomi, care au luat consistenţă în forma semilunei de pe acea cupolă, să fie depărtată şi înlocuită de un alt grup de atomi, în formă de cruce, e necesară o serie de mişcări fizice, un joc de puteri pur mecanice, care se transmit în lumea fizică numai ca o serie de ciocniri între atomi, determinate de mişcările şi ciocnirile anterioare.
Din punctul de vedere al unui proces fizic, material, nu are nici un rost toată viaţa sufletească : entuziasmul credinţîi, eroismul oştilor, geniul generalilor, înţelepciunea bărbaţilor de stat.
Cea mai genială idee, din punctul de vedere al mecanismului mondial, nu poate pune în mişcare prin sine însăşi nici un atom de materie. Atomul nu e mişcat decît de un alt atom, materia nu poate fi urnită decît printr-o forţă fizică.
Anume procese fiziologice în creierul nostru, care se reduc la mişcări de atomi, la un pur mecanism, sînt reflectate în sfera psihică ca sentimente, idei, acte de voinţă.
Dar, din punctul de vedere al mecanismului, aci nu sînt decît două procese paralele, fără o înrîurire directă a unuia asupra celuilalt.
De milenii gîndirea omenească se străduieşte în zadar să găsească o legătură cauzală între ambele procese.
Dar într-o formă sau alta ajunge mereu la concepţia leibnitziană de armonie prestabilită : două mecanisme de ceasornicărie, independente unul de altul, dar sincronizate.
Insă atunci, în economia mondială, toate chinurile sufleteşti, toate creaţiunile geniului omenesc nu sînt decît un lux inutil de arabescuri, fără nici o valoare intrinsecă.
24 decembrie.
Din nou ajunul Crăciunului, la închisoare ! Mă gîndesc că în zilele acestea de iarnă cam o treime din omenire trece prin emoţiuni, în exaltare religioasă. Arabescuri...
Tania mi-a adus iarăşi turte dulci muiate în lapte de mac.
Cum de n-am ghicit din anul trecut că ea este misterioasa „logodnică" ?
Astăzi ea părea mai solemnă şi mai înduioşată ca deobicei. Mi-a vorbi despre planurile ei, după terminarea şcoalei de moaşe şi subchirurgi din Odessa.
460
Legea stupidă, care cere ca orice cetăţean rus să nu poată călători sau chiar trăi fără paşaport în altă parte decît în locul de naştere, nu îngăduie să fie eliberat paşaportul unei femei fără autorizaţia tatălui său, dacă e măritată, a bărbatului.
Gheorghe Gavrilovici Lungu nu pare dispus să acorde acest paşaport fiicei sale, după terminarea şcoalei.
Biata Tania...
Arabescuri ?...
Problema raporturilor dintre procesele fizice şi psihice nu mă lasă să mă gîndesc la altceva.
Mi se pare că de ea atîrnă problema răspunderii individuale, — ca şi toată problema morală.
Am citit cu multă atenţiune, pot spune cu nădejde şi teamă, Istoria materialismului de F.A. Lange.
Bietul om, îngrozit de deducţiunile logice din concepţia materialistă, întreprinde o lungă călătorie prin labirintul doctrinelor filozofice, de la Democrit şi Aristip pînă la savanţii şi cugetătorii contemporani.
Dar n-am putut găsi la el răspunsul la întrebările care mă chinuiesc.
El nici nu are curajul de a vedea, împreună cu Hegel, în lumea materială un simplu proces de realizare a spiritului şi îi e groază de operaţia lui Karl Marx, care a răsturnat cu fundul în sus doctrina hegeliană, şi care în toate creaţiunile ..spiritului" vede o simplă emanaţiune, o „suprastructură" a procesului material.
Şi, în concluziune, „Herr Professor" îşi trădează motivul intim al nesfîrşitelor sale peregrinări printre doctrinele metafizice : „Nu e decît un singur mijloc" — scrie el : „de a preveni alternativa erupţiunii revoluţionare şi a pieirii culturii sau a sumbrei stagnări ; dar mijlocul acesta nu constă în tunurile îndreptate împotriva socialiştilor şi a democraţilor ; el constă numai şi exclusiv, în răsturnarea la timp a materialismului şi în suprimarea antagonismelor pricinuite de ruptura dintre oamenii culţi şi popor... Idei şi sacrificii pot salva încă civilizaţia şi deturna drumul care duce la o revoluţie distrugătoare, spre calea reformelor binefăcătoare..."
461
32
. _ Lange presupune rezolvată problema metan™* ™ nici nu îndrăzneşte s-o pună categoric.        metaflZica pe care
COMPLOTUL
Pe cînd Ion Răutu se exercita în aceste consideraţiuni filosofice, Tania Lungu ieşind de la întrevedere, alerga, în bătaia vîntului dinspre mare, cu capul înfundat între umeri, pe străzile îngheţate ale Odessei.
Cu fruntea încruntată, fără să privească în lături, ea nu se opri decît în piaţa de lîngă catedrală.
Pe peronul staţiunii de tramvai, pe linia care duce la „Fon-tan", ea stătu mai multă vreme în ezitare.
Apoi, hotărît, ducîndu-şi cu gestul obişnuit batista la nas, sări în vagonul de tramvai, unde rămase tot timpul înghemuită într-un colţ ca un copilaş .slăbuţ în paltonaşul ei negru, prea uşor pentru vînturile îngheţate ale Odessei, cu căciulită de astrahan trasă totuşi ştrengăreşte pe o ureche.
Cînd tramvaiul se opri lîngă vila soţilor Varnavin, la „Fon-tan", Tania Lungu, hotărîtă, sună la uşă.
Natalia Chirilovna, stabilită pentru sărbători la Odessa, o primi cu cordialitatea-i obişnuită :
— Ce gînd ai avut, dragă Tania ! Adineauri chiar i-am spus lui Varnavin că ar trebui să treacă pe Ia tine să petrecem ajunul împreună... Ia vino încoace să te văd ! — încheie ea sărutînd pe Tania pe ambii obraji.
Anii au lăsat puţine urme asupra Nataliţii.
La cincizeci de ani ea era poate ceva mai planturoasă ca în tinereţă, blondul părului arăta mai deschis, dar ochii albaştri erau tot tineri şi vii, vocea tot adîncă şi duioasă, faţa tot tînără şi netedă, respirînd aceeaşi bucurie de viaţă şi aceeaşi cordialitate.
— Serioja, Serioja ! — strigă ea trepidînd în felul ei : Vino repede încoace să vezi ce musafir drăguţ avem. Domnişoara Tania, cogeamite logodnică... ha-ha-ha ! Cum v-aţi logodit voi,
463
32*
M
dragii mei, cruzi copilaşi... cu caş la gură... Şi Vania, al dracului ştrengar, nu s-a trădat cu nici un cuvînt... şi eu l-am bănuit cu totul în altă direcţie... Vino aici, dragă, să stăm de vorbă pînă ce ni se va servi ceaiul... Serioja, îngrijeşte-te de ceai !
Imensul şi docilul Serghei Semionovici Varnavin, vădit stăpînit de acelaşi sentiment de admiraţie şi dragoste pentru soţia lui, se consacră supus grijilor de gospodărie.
— Vino aici, Taniuşa... Ia loc aici pe canapea lîngă mine... Nu mă pot deprinde cu ideea că eşti fată mare şi logodită... Şi nimeni n-ar crede că piciul ista e pe cale să ajungă candidat la tronul Smaragdei Theodorovna, în judeţul S. Vai de mine ! Nici nu îndrăznesc să-i vorbesc de această perspectivă... Ha-ha ! Dar sînteţi încă prea tineri, — şi trebuie să mai treacă multă apă pe Nistru, lîngă Năpădeni, pînă norodul, acolo, îşi va vedea noua lui stăpînă.
Tania, foarte jenată şi confuză se aşeză pe canapea, încovoiată, cu capul plecat înainte, cu mînile, în care îşi întortochea batista, pe genunchi.
Ea nu îndrăznea să întrerupă expansiunile Nataliei Chirilovna. Abia de vreo două-trei ori îşi aruncă sfios spre ea o privire imploratoare. Aproape înlăcrimată şi mai roşie ca oricînd, dînsa doar tuşea uşor în încercarea de a opri curentul de ipoteze al Nataliţei.
— Dar sper că nebunul de Vania nu vrea să facă nuntă îndată după ce va ieşi din închisoare. Ştiu că nu mai are multă vreme de stat. Trebuie întîi să-şi isprăvească universitatea, altfel Smaragda Theodorovna nu va consimţi pentru nimic în lume... Nici moş lorgu nu va putea face nimic în această privinţă... Ce spune Vania ?
— El... El... Vania, nu spune nimic, nici nu se gîndeşte la căsătorie — rosti, în sfîrşit, timid, Tania, dîndu-şi o lovitură cu nodul batistei în vîrful nasului.
— Cum nu se gîndeşte ? De ce atunci v-aţi logodit ? — întrebă mirată Nataliţa, pleznind din mîni.
— Nu sîntem logodiţi... e o ficţiune... Numai ca să-1 pot vedea şi să îngrijesc de el... Vania nici n-a ştiut, pînă ce nu mi s-a dat voie să-1 văd, că eu i-am servit ca logodnică...
— A ! a-aaa !... abia putu face Nataliţa de uimire. Serghei Semionovici Varnavin se poticni, scăpă linguriţa
jos, se plecă repede s-o prindă, răsturnă un scaun, vărsînd pa-
464
harul cu ceai abia turnat, — şi se opri nemişcat, în loc, terorizat.
— Ce faci, Serioja ? Ce urs eşti ! — ridică puţin vocea ei cristalină Nataliţa. Emoţionată, ea apucă paharul şi începu să servească ea însăşi ceai Taniei.
Aceasta, cu buzele strînse, îşi frămîntă batista, fără să şteargă lacrima groasă care se lăţea între nas şi faţa inflamată.
— Nu e nimic !... Cîte bucăţele de zahăr vrei ? Senoja, să ne laşi singure... Fetiţă dragă, — îmbrăţişa ea pe Tania : eu nu înţeleg nimic... Cum ai venit la Odessa, cum s-au făcut lucrurile acestea ?... Vorbeşte-mi deschis, ca unei mame... Nu mai ştiu pentru ce te fereai de mine... Eu văd, înţeleg, — sînt femeie, — că eşti nenorocită... Ce-i dragă, cu tine ?
Trupşorul întreg al Taniei aproape dispăru în braţele Na-taliţii. Ea plînse, înfundat, în tăcere, multă vreme, înainte de
a-şi începe spovedania :
— Tiotia Nataliţa, eu aproape nu-mi aduc aminte de vremea cînd nu l-am cunoscut pe Vania... De copil mi-a fost mai drag ca fratele şi a fost întotdeauna foarte drăguţ şi bun... Dar el nu trăieşte pentru sine... Totdeauna i se pare că e vinovat de ceva şi că orice bucurie e păcat... Şi pe mine aproape nu mă băga în seamă... Eu nu înţeleg prea mult scrupulele şi aspiraţiunile lui... Ştiu, — toată lumea ştie, şi dumneata ştii, — că e o inteligenţă superioară, un suflet nobil ; dar ştii şi de viaţa lui în familie... Nimeni nu s-a prea îngrijit de el... Nici el nu se poate îngriji... Cînd a fost arestat şi dus la Odessa, m-am gîndit, — cu toate că moş lorgu îl iubeşte dar e slab şi străin în lumea aceasta, — că Vania e ca şi un copil părăsit... Atunci i-am spus tatii, — după ce-am fost dată afară din liceu, — că vreau să mă înscriu la şcoala de moaşe şi subchirurgi de aici... Am venit şi am făcut, sub nume de logodnică, tot ce am putut spre a-i îndulci puţin viaţa la închisoare, ca să nu se simtă singur pe lume... Şi acum...
Plînsul a tăiat vorba Taniei.
Natalia Chirilovna nu-şi putu nici ea stăpîni plînsul şi mîngîie căpşorul acesta tuns băieţeşte în arici :
— Şi acum ?... — întrebă ea : îl iubeşti ?...
Tnia îşi ascunse şi mai adînc faţa pe pieptul acest cald şi mîngîietor :
îl iubesc ! — abia şopti ea.
— Şi el ?
— Şi el... nu ştie nimic... nici nu se gîndeşte la mine !...
465
k
Natalia Chirilovna strînse cu şi mai multă putere la piept pe sărmanul copil, neştiind ce să spună şi cum să-1 consoleze.
— Şi acum, draga mea, ce va fi ?... — întrebă ea în sfîrşit. Precum îl cunosc eu pe Vania, romantismul lui e altul... Nu ştiu dacă-i vei putea cîştiga inima... E şi el încă un copil şi, desigur, e departe de a fi matur pentru a se lega... Noi, femeile, sîntem, în această privinţă, mai precoce...
Nataliţa, cu inima strînsă de compătimire, privea faţa plînsă a Taniei, pe care lacrimile şi emoţiunea nu o făceau mai frumoasă.
Aceasta însă, cu o sforţare de voinţă, îşi birui emoţia şi timiditatea şi începu hotărît să-şi şi spună gîndul intim şi să-şi lămurească scopul care a adus-o la vila din „Fontan" ;
— Tiotia Nataliţa, dragă, ai spus că sînt un copil... dar m-am gîndit mult, şi să crezi că nu sînt nici nebună, nici egoistă. Ştiu că Vania nu mă iubeşte... Nu mă va iubi niciodată, nu mă poate iubi... Ştiu că nu sînt o femeie la care să poată visa el... Dar Dumneata nu-1 cunoşti, nu-i cunoşti sufletul... Eu văd că el se prăpădeşte... Acum se chinuieşte mai mult ca oricînd... şi... nu va trăi mult. Se crede dator să se jertfească, să-şi ispăşească conştiinţa de vină, — Dumnezeu ştie ce vină ! Eu nu înţeleg... dar văd, ştiu. Pentru dînsul deportarea în Siberia va fi o mîntuire, dacă va avea pe cineva lîngă el. Aici... — un spasm stinse vocea Taniei, care era şi mai mişcătoare prin timbrul ei, deobicei puţin armonios : sfîrşitul lui va fi grabnic şi grozav... Dar şi acolo... Eu nu mă gîndesc la mine, nu-i cer dragoste, dar aş fi fericită să-i uşurez viaţa, şi dacă nu-i voi putea da bucurie... cel puţin să-i dau îngrijirile de care va avea nevoie... îngrijirile de soră, de mamă... Şi dacă va avea noroc... va fi liber... Eu voi pleca din calea lui...
— Doamne ! Doamne ! — exclamă, tulburată şi aproape revoltată, Nataliţa. Ce trece prin capul copiilor iştia ! Dar cum s-ar putea una ca aceasta, dacă spui că Vania nu te iubeşte şi nici nu bănuieşte nimic, şi chiar logodna voastră este o ficţiune ! Cum crezi că el ar accepta jertfa ta, cînd şi pe el, căsătoria fără dragoste, la vîrstă aceasta, nu-1 poate spiti...
— Iţi spun că nu-1 cunoşti, tiotia Nataliţa, — rosti surd Tania în răspuns : desigur el n-ar primi niciodată o jertfă din parte-mi, dar, cu ideile lui, căsătoria nu-i nimic : o ceremonie lipsită de orice înţeles... Eu i-am şi spus astăzi că tata nu vrea să-mi dea paşaportul după ce-mi voi isprăvi şcoala. El nu se va socoti în drept să-mi refuze acest serviciu ca să-mi poată da
cl paşaportul... în orice caz, nu va fi nevoie să-i cer căsătoria dacă nu va fi deportat în Siberia... Mai departe, cînd va fi acolo, nenorocit şi singur, vom vedea... Dumneata Tiotia Nataliţa, m-ai putea ajuta... nu pentru mine... pentru Vania Şi-i poţi vorbi altfel... Te va crede... şi... gîndeşte-te : cu felul lui... şi cum stă cu ai săi... ce-1 poate aştepta, chiar dacă va putea rezista... şi ce nebunie i-ar putea veni în cap, cînd se va simţi părăsit de toată lumea, în grozăviile surghiunului ?...
Nataliţa, înduioşată, şterse cu batista ei dantelata ocnn plînşi ai Taniei şi o sărută cu drag.
Pactul a fost încheiat.
466
§1
Cap. XI.
IAR JURNALUL LUI ION RĂUTU
26 decembrie.
Azi, pe neaşteptate, am avut o întrevedere cu tata.
Ce misterios este, în fond, sentimentul de iubire...
Desigur, tata nu mă poate înţelege. Pentru dînsul, eu zdruncin înseşi temeliile ordinei mondiale şi comit un sacrilegiu chiar prin felul meu de a fi.
Nimic nu ne leagă afară de filiaţiunea organică.
E un instinct animal ?
Ar fi mai normal ca acesta să existe între mamă şi copil.
Totuşi, nu mă pot îndoi de afecţiunea lui reală şi adîncă, ce-i impune chiar o abnegaţiune pînă şi în ce priveşte demnitatea şi autoritatea părintească, aşa cum le înţelege el.
E straniu că şi în mine simt că se ridică ca un val cald şi adînc cînd îl văd !
îmi inspiră mai mult chiar decît milă...
El poate fi considerat ca un simbol al omenirii întregi, al lutului care o leagă cu restul firii, pînă la obîrşia inorga-nică, pînă la clipa în care s-a născut o plăpîndă flacără a conştiinţei, neputincioasă şi veşnic ameninţată de stingere, în sînul întunericului mort al jocului de forţe mecanice.
Bietul om aproape nici nu putea articula ce simte : — Măi băiete... măi băiete... ce mai faci ? — mi-a repetat el de mai multe ori : Iată-mă, am venit... mama e dusă la Kiev la Maşa... şi eu am venit aici... apoi mă duc şi eu acolo... Şi tu ce mai faci... Iată-mă, am venit... şi diseară pornesc la Kiev... la mama... Poate-ţi mai trebuie ceva aici... să cumpăr... ţi-am adus o ladă cu pere şi mere de la noi, din Năpădeni... Şi biata Irina a fiert, anume pentru tine, cum îţi place, dulceaţă din cireşi amare... şi de nuci verzi... Ea ţine grozav la
468
tine... îi roabă credincioasă... Dar poate-ţi trebuie ceva... Mi-a spus Nataliţa că vrea să vie şi ea să te vadă... îi las parale, să ştii... Că eu plec diseară la Kiev, unde mă aşteaptă mama cu Maşa...
Nici nu înregistrez răspunsurile mele care nu aveau mai multă coerenţă şi înţeles...
— Să trăieşti, măi băiete... amu mă duc... Nataliţa are să-ţi cumpere ce trebuie... Că eu diseară pornesc la Kiev... la mama... — încheie bătrînul, înăbuşindu-şi emoţia, şi dispăru.
Un biet moldovan incult, care toată viaţa n-a ieşit din vizuina lui din Năpădeni.
Dar, mă gîndesc, un cugetător şi un savant dintr-o mare ţară civilizată a Apusului cum este M. Guyau, care şi-a cristalizat în versuri filosofia vieţii, nu întrupează în fond aceeaşi concepţie a lumii şi a existenţii ?
Am citit zilele acestea, aproape cu spaimă, şi în acelaş timp cu o adîncă înduioşare, volumul lui Guyau : Vers d'un Philosophe.
Am fost înduioşat de biata plantă omenească, a cărei rătăcire prin labirintul misterelor firii o reflectează, de pe culmile gîndirii omeneşti, aceste pagini cenuşii.
M-am simţit prins de spaimă la îndrăzneala incomensurabilă de a încerca măcar să găsesc ieşire din acest labirint. Ieşire ?...
Dar măcar să înţeleg, să presimt adevărul... Guyau, însă, parcă este speriat de însăşi ipoteza adevărului.
Pentru el, parcă numai amăgirea de sine face cu putinţă viaţa !
Zgîriasem şi eu, un moment, pe păreţii celulei mele versurile sale :
Divinite nouvelle, illusion benie, Ne me fuis donc jamais, jette au loin dans ma vie L'erreur, comme un rayon, d'ou jaillira l'espoir. Cesser de se tromper, ce ne serait plus vivre...
Această invocaţiune poetică a iluziunei şi eroarei, filosoful o justifică şi o întemeiază pe silogisme rimate :
469
L'erreur, de toutes parts m'enveloppe, m'enserre : Vouloir, illusion ! Aimer, illusion ! (... O !...) Rien d'absolument vrai : cette simple action De fixer un objet le grossit et l'altere, Regarder c'est deja ne plus bien voir, du moins Cest cesser de tout voir ; projeter la lumiere Sur un point, c'est voiler, trahir les autres points. Nous vivons enfermes dans notre etroite sphere, Elle nous semble tout, nous y sommes heureux : Ou meurt notre horizon .semblent mourir les cieux. Fericiţi ! A !...
Fericire de cîrtiţă, — nu, de clapon !...
Natural, Guyau ajunge să absolve lumea şi viaţa de toate ororile, de toate monstruozităţile :
Je me dis : — Nul ne sait, nul n'a voulu mes maux : S'il est des malhereux, il n'est pas de bourreaux, Et c'est innocemment que la nature tue. Je vous absous, soleil, espace, ciel profond, Etoiles qui glissez, palpitant dans la nue !... Ces grands etres muels ne savent ce qu'ils font...
E foarte generos domnul filosof cu soarele, spaţiul, stelele, cînd le iartă pentru că nu ştiu ce fac...
Dar ştie oare ce face omul, acest bulgăr de ţărînă supus aceloraşi forţe mecanice, obscure ca şi bulgării stelari... ?
Numai că, din nenorocire, ca un reflex înşelător, fără nici un efect perceptibil, acest bulgăre e însufleţit de sentimente şi gîndiri.
Voinţa şi iubirea sînt o iluzie ! Numai eroarea şi înşelăciunea de sine pot da vreo nădejde : Cesser de se tromper, ce ne serait plus vivre !
Dar dacă omul îşi dă seama de eroare, ce nădejde mai poate avea ?
Dar dacă nu îşi dă seama, atunci nădejdea izvorăşte din credinţa lui în adevăr !
în cazul acesta el nu poate renunţa la căutarea adevărului şi nici nu-şi poate porunci, — fiindcă ar fi în zadar, — să ia conştient eroarea drept adevăr.
Dar eu cum pot găsi adevărul, care să-mi lumineze cărarea vieţii, să-mi lămurească povara şi datoria vieţii ?
470
Această maculatură rimată, aceste scînceli de molusc ale poetului filosof ?...
Prins de furie am aruncat strachina de borş cu curechi ce-mi fusese servit tocmai atunci, în părete, pe bietele mele „graffiti" cu secreţiunile poetico-filosofice ale acestui candidat la academie.
A rămas numai o pată murdară cu miros acru şi greţos
de varză murată.
Boierul de la Năpădeni, — ca şi mulţimea celor care nu se screm în exerciţii filosofice, rimate sau nerimate, — cel puţin nu se strîmbă, nu gesticulează cu graţie înaintea oglinzii, — ia viaţa aşa cum i-a fost dată, cu credinţele moştenite şi cu normele de conduită fixate.
Pfui !...
Şi totuşi...
1 ianuarie.
Aseară, Danilov ne-a semnalat mesajul :
— Tovarăşi, să consacram seara aceasta amintirii lui Andrei Rechinul. S-a împlinit un an de la revolta noastră şi de la gestul lui de sacrificiu.
Un suflu glacial trecu prin toată închisoarea.
O tăcere apăsată şi sinistră domina toate celulele.
Numai Maurul, care, nevinovat, declanşase toată tragedia de acum un an, cine ştie prin ce mister de asociaţii oculte, — ne cutremură cu urlete mai grozave ca oricînd.
Dar, de astă dată, autorităţile nu rămaseră nepăsătoare.
Am auzit sau, mai bine zis, am simţit, alergături prin coridor ; paznicii, Ţigănaş, Arbatov, se agitau între celula numărul şapte şi cancelaria direcţiei ; apoi apăru şi doctorul Va-truhin, urmat de infirmierii săi.
Ne-am putut da seama cu toţii, cu ce greutate calmantele au reuşit, în sfîrşit, să biruiască agitaţia şi irascibilita-tea Maurului.
Sînt stăpînit de amintiri.
Mă simt, foarte ciudat, parcă imaterializat, în afară de legile care cîrmuiesc timpul şi spaţiul. Trăiesc, nu acum, ci clipă cu clipă zilele grozave de acum un an.
Parcă a fost un vis că acele clipe au trecut sau, poate, a fost un vis că au fost trăite odată.
471
Irezistibil, cu o intensitate şi fidelitate diabolică, din abisul uitării răsar icoane din acele zile, atît de vii, încît nu mai ştiu dacă e halucinaţie sau realitate...
Dar ce e vis şi ce e realitate, în viaţa omenească ?
Dacă au dreptate, ştiinţa şi filosofia modernă şi procesele psihice sînt simple reflexe, o iluzie : Vouloir, illusion ! Aimer, illusion
Dar suferinţa, vai ! Ce groaznică realitate !...
Cine ştie ce ciocniri de atomi, curente de energii mecanice, au determinat dispariţia acelui conglomerat de materie care a fost sărmanul şi eroicul Andrei Rechinul...
Dar ceasurile de zbucium, nopţile de insomnie, între nădejde şi desperare, trăite în acea lungă, nesfîrşită agonie de cincisprezece zile ?...
Reflexe ?...
De ce erau necesare aceste „reflexe", aceste iluziuni de voinţă, de revoltă, de iubire şi de nădejdi ? Iluziuni ?
Dar dacă aceste iluziuni pot da naştere unor suferinţi negrăite, — vai ! — atît de reale ?
La anunţarea de către Ţigănaş a întrevederii cu Tania, mi-a fost greu să mă desprind de aceste gînduri.
Simţeam că nu-i pot spune nimic din ce mă frămîntă şi nu numai din cauza asistenţii lui Ţigănaş.
Cînd o văzui intrînd, cu faţa învineţită de ger, mă surprinse aspectul ei, coafura ei nouă, cu părul frizat în bucle mărunte ca la mieluşeii din iconiţele catolice. Mă privea galeş, cu ochii ei de migdale zaharisite şi, cu o mină cochetă, îşi strecura mierea pe nas :
— Să trăieşti, dragă Vania, ani mulţi şi fericiţi ! Iţi urez realizarea în anul acesta a tuturor dorinţelor şi sper că în curînd vei fi liber şi vei duce între ai tăi, cu noi toţi împreună, o viaţă frumoasă şi veselă.
— Şi toate aceste dulcegării, — nu mi-am putut stăpîni izbucnirea brutală : toate aceste dulcegării, pentru o zi care nu se deosebeşte cu nimic de cea de ieri ? Sau poate pentru că pămîntul se învîrteşte ? Vă mulţumesc, gentilă domnişoară,
pentru urările dumneavoastră şi nădăjduiesc de asemeni că vă veţi vedea realizate cele mai tainice visuri...
Tania gemu ca sub o lovitură de măciucă. Ochii ei căprii mă fixau spăriaţi şi înlăcrămaţi. Cu un gest nervos ea îşi duse batista la nas şi îşi astupă gura, ca şi cum ar fi voit să oprească un spasm de plîns.
Mă simţii grozav de nenorocit, dar venea atît de departe de lumea de amintiri care mă covîrşea şi mă stăpînea, ne despărţeau depărtări mai mari decît spaţiile interstelare, — cum spunea Undina.
O tăcere penibilă ne ţinu faţă în faţă, fără mişcare, cîteva
minute.
Ţigănaş îşi arunca mirat ochii lucioşi de la unul la altul, netezindu-şi mustaţa.
— Dragă Tania ! — reuşii eu, în sfîrşit, să îngăimez : Să mă ierţi, nu mă simt bine. Tocmai acum un an s-a întîmplat aici o mare nenorocire...
Ţigănaş se înţepeni îndată şi se răsti, sfredelindu-mă cu
privirea lui încruntată :
— Domnule Răutu, conversaţiile în afară de interese personale sînt oprite !
— Fii sănătos, dragă Vania ! Am să viu peste o săptă-mînă. Mi-a spus şi tiotia Nataliţa că vrea să te vadă... Nu ştiu dacă va căpăta în curînd autorizaţia, — îmi aruncă Tania, cu tristeţă, şi plecă. .
Ah ! iarăşi, ce brută este omul !
Dar nu pot, nu pot... Mă simt că parcă mă trage la fund,
în mlaştină.
Arabescuri ?... Reflexe ?... Iluziuni ?...
Lutul !...
472
Cap.XII.
MISIUNEA TANIEI
Părăsind sala de întîlnire, Tania se opri un moment în capul scării, în încercări zadarnice de a-şi stăpîni emoţiunea.
Batista cu care îşi astupa gura, nu putea opri izbucnirea de plîns.
Numai după ce reuşi să-şi stăpînească lacrimile şi-şi şterse obrajii umezi şi inflamaţi, ea se coborî hotărîtă.
In stradă, lîngă portiţă, o aştepta Bella Ghitis, tropotind pe loc de frig. Bărbia ei lungă şi ascuţită accentua expresia de curiozitate, pe care o respirau ochii ei suri şi pînă şi buclele rebele de păr castaniu, prins sub o căciulită cochetă de biber.
— I-ai vorbit ? Ce ţi-a spus ? — întrebă ea îndată ce o zări pe Tania.
— Nici n-am deschis gura, — răspunse Tania cu o voce surdă : sîntem nişte proaste şi chiar ticăloase. Am uitat că a trecut tocmai un an de cînd Andrei Rechinul 1-a ucis pe Bielobrâsov şi îşi aştepta moartea. Bietul Vania, cu sufletul lui aşa de bun şi delicat, trăieşte acuma sub stăpînirea acestor amintiri şi, hop !, şi eu cu dulcegăriile mele de duduie de muslină...
Tania pînă acasă nu mai spuse nici un cuvînt.
Adînc zdruncinată şi frămîntată de gîndurile ei, simţea că nu-şi poate dezvăli nimănui sufletul, şi, în orice caz, nu Bellei Ghitis, fire epicureană şi dominatoare.
Acasă, ea se îndreptă deodată spre oglindă şi, o bucată de vreme se privi cu băgare de seamă. Apoi, îşi trînti cu furie căciulită în lături şi apucînd o perie, începu să-şi defrizeze părul...
Bella Ghitis se uita la ea, uimită, dar nu îndrăzni să spună nici un cuvînt.
Tania  se   supusese   din nou  unui sever examen de conştiinţă.
Ea ştia că Bella Ghitis nu poate crede motivele care o îndeamnă. Nici chiar Nataliţa Varnavin, nu poate crede în spiritul de jertfă, devotamentul străin de orice substrat egoist, care o mînă.
în zadar ar fi orice încercare de a face şi pe Vania să o înţeleagă.
Desigur, Vania e foarte inteligent, gîndeşte mult, — cu toate acestea, ciudat, ea, Tania, fără mintea şi cultura lui, şi mai tînăra decît el, se simte animată de sentimente materne faţă de dînsul, ca faţă de un copil expus tuturor primejdiilor din cauza naivităţii sale şi a lipsei sale de cunoştinţă a oamenilor.
El singur merge spre pieire, nimic nu-1 poate opri în calea lui spre Golgota.
De fapt, el nu are mamă, fiind străin în familia lui.
Ea, Tania, nu-1 va părăsi, nu-1 va părăsi chiar împotriva lui însuşi şi în ciuda tuturor. Acesta e rostul ei, misiunea ei.
Mai hotărîtă ca oricînd ea îşi elabora cu preciziune şi detalii planul de acţiune, pentru care nădăjduia şi sprijinul Nataliei Chirilovna Varnavin.
Desigur, tiotia Nataliţa vede în ea numai o gîsculiţă amorezată, o fată săracă şl urîtă, fără altă şansă de a pune mîna pe un băiat deştept, de familie bună şi cu mari speranţe.
Totuşi din dragoste pentru Vania, spre a-1 feri de deznădejdile' surghiunului, în viaţa înourată printre gheţurile Siberiei, ea nu-şi va refuza sprijinul.
Să creadă ce vor voi, şi Bella Ghitis, şi tiotia Nataliţa şi bătrînul Răutu şi chiar însuşi Vania, — ea,: Tania Lungu, se resemnează la toate bănuielile şi la toate umilinţele, ea îşi va îndeplini misiunea dată de soartă şi îşi va găsi răsplata în ultimele gînduri ale lui Vania, la ea, în ceasul fatal de care dînsa n-are nici o nădejde să-1 ferească.
Acum însă mai trebuie amînată intervenţia tiotii Nataliţa pînă la un moment mai prielnic.
474
Cap. xm.
TOT JURNALUL LUI ION RAUTU
6 ianuarie.
Astăzi, Andrei Rechinul e condamnat la moarte. Tăcerea lugubră a închisorii e tăiată în fiecare seară numai de urletele şi mai fioroase şi mai lugubre ale Maurului. Ah, ce tortură !...
15 ianuarie.
în lumina fumurie a dimineţii, pe fondul roşcat al zidului ulcerat de mucegai, se taie silueta neagră a vîrfului de spînzurătoare.
Ştreangul încordat vibrează, apoi rămîne rigid... şi rupt, aruncat în sus se încolăceşte în jurul bîrnei negre... Doamne !...
22 martie.
Sărmanul meu jurnal !...
De mai bine de două luni n-am mai pus mîna pe el. Recitîndu-1, aproape nu mă recunosc.
Ce naivă şi absurdă năzuinţă de a schimba temeliile crea-ţiunei de a revoluţiona legile naturii !...
Sînt un biet atom aruncat în spaţiu, şi-mi descriu orbita cu iluziunea liberei voinţi şi a scopurilor urmărite.
îmi aduc aminte că Auguste Comte spune undeva, că, dacă piatra aruncată în aer ar avea conştiinţă, ar crede că, în căderea ei după legile gravitaţiunii, săvîrşeşte un act de liberă voinţă şi realizează un scop !
Şi ce-i, în fond, conştiinţa noastră, — decît o clipă de licărire luminoasă între două abisuri de beznă ?
476
Şi ce prezumţiune nebună ca, în această clipă, în acea ţîş-nire, tremurare de viaţă între două prăpăstii negre de nefire, să dictăm legi infinitului !
Sărmani atomi sîntem cu toţii, ne îndeplinim destinul înainte de a ne stinge în neant...
Pietre ale lui Auguste Comte...
Pietre ale lui Auguste Comte...
Nirvana !...
în ea s-au şi topit Marat, Alexandru Levi, Petea Stan şi... Andrei Rechinul.
Iar Undina, Undina...
Undina !!...
Oricum ar fi rezolvată problema raporturilor dintre spirit şi materie, determinismul rămîn ca lege a vieţii şi a naturii, ca un adevăr ştiinţific şi necontestat.
Şi determinismul exclude liberul arbitru, libertate de voinţă.
Dacă, pentru un fiziolog, conştiinţa apare numai ca dovada lipsei de adaptare a organismului faţă de mediul înconjurător, mecanismul însuşi al adaptării nu lasă loc pentru libertatea de voinţă.
Dar şi psihologii ajung, chiar din punctul de vedere al procesului pur psihic, la aceeaşi concluziune.
M-a impresionat foarte mult lucrarea profesorului Lie-1 bermeister despre funcţiunile psihice inferioare.
Pentru el însemnătatea covîrşitoare în viaţa sufletească o au tocmai funcţiunile inferioare, care sînt în afară de sfera conştiinţii, — instincte, năzuinţi nedesluşite :
„Toate afectele şi pasiunile, — scrie el — care nu sînt supuse controlului judecăţii, aparţin sferei de funcţiuni psihice inferioare. Dar ele cuprind tocmai şi laturile cele mai preţioase şi mai nobile ale firii omeneşti : compătimirea, simpatia, recunoştinţa, dragostea de adevăr, sentimentul onoarei, curajul, sentimentul datoriei, de jertfire de sine, amorul patriei. Toate aceste însuşiri individuale, fără de care nu pot fi închipuite societatea şi statul, intră în sfera instinctului (Ge-miith) — şi niciodată nu pot fi căpătate printr-un efort inte-
477
33 — In preajma revoluţiei, voi. I
k
lectual. Astfel, forţa motrice principală a activităţii omeneşti aparţine sferei de funcţiuni psihice inferioare..."
Dar atunci, ce valoare au toate elucubraţiile asupra răspunderii morale ?
Dacă factorul principal al vieţii sufleteşti, pe care se zideşte toată viaţa socială, constituie o funcţiune psihică inferioară, şi se află în afară de conştiinţă, — omul rămîne o jucărie a forţelor oarbe, ca şi în sfera fizică orice masă de materie.
Nu e de mirare că şi un adversar atît de hotărît al materialismului, idealistul F. A. Lange, ajunge la constatarea că pînă şi creştinismul, care se afirmase la începuturile sale ca religiunea celor umili şi oprimaţi, prin „dialectica istoriei" a ajuns religia favorită a acelor elemente sociale, care văd în exploatare şi opresiune o instituţie divină.
Şi cînd priveşti rezultatele celor aproape două milenii de propagandă a învăţăturilor lui Christ !
Aceeaşi fatalitate pare să urmărească toate aspiraţiunile idealiste ale omenirii.
Karl Marx în Manifestul Comunist, vorbeşte despre rolul revoluţionar al burgheziei, despre marea ei misiune istorică,
Dar, vai, în Rusia, burghezia e slugarnică şi cea mai sigură chezăşie pentru obscurantism şi opresiune.
Mihailovski explică acest lamentabil fenomen prin faptul că esenţa burgheziei e tendinţa de acaparare a mijloacelor de producţie, ea devine reazămul cel mai sigur pentru reacţie şi despotism.
Biata, biata vită omenească !...
înţeleg că pînă şi un om ca prinţul Vasilcicov nu se poate emancipa de prejudecăţile şi pornirile moştenite !...
Am citit undeva că toate formele organismelor animale s-au dezvoltat, pur şi simplu, din necesitatea de a asigura pentru celulele, care prin înmulţirea lor propagă materie organică, mediul în care ele s-au născut.
Acest mediu era apa mării în vremurile cînd temperatura acesteia se ridica la 37°C.
478
Primul organism apare ca o pungă, menită de a protegui lichidul în care înoată celulele de reproducţie, apoi ca un aparat care menţine temperatura acestui lichid la nivelul necesar pentru multiplicarea celulelor respective.
Ah ! Aristotel, Platon şi Iuliu Cezar, ca şi Dante, Sha-kespeare Immanuel Kant, Goethe şi Napoleon, — simple aparate care asigură multiplicarea celulelor de reproducţie !...
Şi filosofia lui Aristotel sau Platon, poezia lui Dante sau Shakespeare, gîndirea lui Kant, descoperirile lui Darwin, ca şi strategia genială a unui Iuliu Cezar sau Napoleon, simple reflexe şi iluziuni, arabescuri biologice în serviciul multiplicării !...
10 aprilie.
Acum două săptămîni, într-o zi mohorîtă, după o plimbare în care, pînă şi în acel canal în care ne zbatem noi în fiecare zi un sfert de oră, mă simţeam strivit de cerul de plumb, pătruns de suflul rece şi umed al iernii muribunde, — am schiţat o filosofie sumbră, care, nu numai rezuma citirile şi gîndirile mele, dar exprima toată starea mea sufletească.
Astăzi cerul e albastru, norii albi, ca munţi de zăpadă, parcă mărturisesc seninătatea şi vigoarea naturii.
Razele soarelui, aurind partea de sus a zidurilor promenadei, ne aruncă şi nouă, în jos, dorul de căldură şi de viaţă.
Nu văd nici o greşală în deducţiunile mele de odinioară, dar nu am tăria de a le duce mai departe, pînă la ultimele consecinţi, sau chiar să mă opresc asupra lor.
La urma urmelor, chiar dacă nu sînt decît un produs al mecanismului vieţii, o simplă plantă omenească, viaţa trebuie trăită, — cu condiţia numai să fie înţeleasă, privită într-o perspectivă justă.
Eu, Ion Răutu din Năpădeni, nu sînt o combinaţie oarecare de laborator. M-am născut la Năpădeni, unde s-au născut şi părinţii şi bunicii şi o serie nesfîrşită de strămoşi, împreună cu generaţiile din care au izvorît şi toţi moldovenii noştri de la Nistru.
Mă gîndesc că nu sînt multe popoare, despre care s-ar putea spune, ca despre moldoveni, că n-au emigrat, n-au ve-
479
33*
nit din altă parte, ci s-au zămislit şi s-au născut chiar pe această bucată de pămînt, pe care trăiesc şi din care se hrănesc.
Au venit legiunile romane cu toate seminţiile din care se recrutau. Au venit toate neamurile pe care le aruncau stepele Rusiei din fundul Asiei spre marile civilizaţiuni, în goană după pradă, lăsîndu-şi sfărîmăturile pe aceste plaiuri...
Dar toţi aceştia nu erau moldoveni. Moldovenii s-au născut prin amalgamare, prin fuziunea lor, prin amestecul cu ţarina din care trăiau, din care se ridicau, ca şi ierburile cîm-piilor lor, ca şi copacii pădurilor lor şi pomii grădinilor lor, animaţi de aceeaşi forţă vitală primordială ca toate elementele firii.
Ce este Ilenuţa decît cristalizarea şi eflorescenta acestor forţe primordiale ? Aici zace taina farmecului ei, a poeziei pe care o respiră.
Dar Undina ?
Undina, sigur e un produs sublimizat al aceleiaşi forţe primordială.
Ea întrupează faza superioară în care, poate, aceleaşi funcţiuni psihice inferioare, care domină pe Ilenuţa, au ridicat-o pe un alt nivel al vieţii.
Dar oare n-a rezultat de aci o ruptură de continuitate care fatal duce la secarea vigoarei vitale pînă la ofilire şi la moarte finală ?
Eu am plecat ca şi Ilenuţa, ca şi ierburile şi tufele dintre stîncile Nistrului din pîlnia Năpădenilor, şi sufăr că nu pot să mă înalţ pînă la nivelul Undinei.
Aspiraţiunile mele mă chinuiesc, nu pot renunţa la iluzia superiorităţii morale şi intelectuale pe care ele mi-o dau.
Dar mă voi putea oare ridica, fără să-mi rup rădăcinile care mă leagă de această ţărînă moldovenească, şi, dacă le voi rupe, nu voi ajunge oare la uscătură, fără vlagă, la moarte?...
M-am uitat la prosopul Ilenuţii cu capul lui Christ sub cununa de spini.
Dar Tania ?...
Ea n-are nici vigoare vieţii primordiale, lirismul şi farmecul legăturii cu ţărîna, din care s-a născut şirul de generaţii încheiat de Ilenuţa.
Şi n-o tulbură nici nostalgia înălţimilor, a vîrfurilor acoperite de zăpadă eternă, încununată de fulgerele aspiraţiu-nilor Undinei.
Ce este ea ?
Resemnare, abnegaţiune, sete de a sluji, — dienen, — ca acea misterioasă Kundry din Parsifal de Wagner ?...
Dar nu sînt aceste tocmai acele „funcţiuni psihice inferioare" fără de care, după Liebermeister, nu poate fi societate şi stat ?
Să-mi accept destinul, să iau viaţa cum este dată, cu smerenie, fără răzvrătire ?...
12 aprilie.
Tania mi se pare tot mai palidă, mai slăbită, mai agitată, chiar febrilă...
Nu ştiu ce o frămîntă, ea nu-mi spune nimic, deşi adesea imi pare că are ceva de spus.
Şi parcă mi-e frică.
Nu ştiu ce va fi cu ea după ce va sfîrşi şcoala şi după plecarea mea, dacă, în sfîrşit, cum e foarte probabil, voi fi transportat undeva în ţara lui Măcar...
Ce pot face pentru ea ?
îi datoresc atît de mult ! Aş vrea să o ajut.
Dar cum ?
Prevăd un nou zbucium zadarnic, fără ieşire.
15 aprilie.
Vine primăvara...
Biruiesc lumina şi viaţa !...
Chiar în cloaca aceasta se sin '. efluviile tainice ale firii înviate.
Poate că şi aşteptarea, necun jtinţa celor ce pot surveni în ziua de mîne mă enervează.
Dar, după aproape doi ani le închisoare, niciodată nu mi-a fost mai greu să mă tîrii < intr-o zi într-alta în viaţa aceasta.
480
481
Chiar Danilov, de obicei atît de cumpănit şi liniştit, devine brutal.
Ieri, întorcîndu-mă de la primblare, nu ştiu pentru ce mi-a venit să semnalez :
— Tovarăşi, vine primăvara ! Noroc şi sănătate !... Danilov parcă mi-a turnat o găleată cu apă rece printr-un
răspuns impersonal :
— Zburdă mînzul ! Il tulbură... glandele !...
20 aprilie.
Astăzi, jandarmul Vasiliev, paznicul nostru, care a luat locul bietului Hans Wagner, mi-a transmis la primblare o scrisoare.
Cînd revenit în cameră am citit-o, am rămas mai multă vreme buimăcit.
Tania îmi scrie :
„Dragul meu Vanicica,
„Să nu crezi că sînt nebună, sau că am turbat, cum ai obiceiul să te exprimi.
Sînt foarte cuminte ; pulsul şi temperatura normale ; inima bate regulat ; mintea e lucidă, — în măsura în care eşti dispus să-mi recunoşti această însuşire.
Iau dar taurul de coarne şi îţi vorbesc ca unui om fără prejudecăţi, însă cu solemnitatea şi gravitatea cuvenită în asemenea materie : Stimate şi iubite domn, îndrăznesc să solicit mîna dumneavoastră şi nădăjduiesc că veţi avea mărinimia de a nu mi-o refuza.
Fără glumă, dragul meu : Mă aflu într-o situaţie idioată şi tristă. Isprăvesc şcoala. Tata, al cărui respect pentru tradiţie şi a cărui teamă de gura lumii le cunoşti, insistă să revin la căminul familiar şi să mă dau la brazdă, aşteptînd pe acel bărbat care va avea graţia de a-şi arunca privirile asupra sluţeniei mele, spre a înteneia o căsnicie ca toată lumea.
Vanicica dragă, îmi Iau seama de mărginirile mele, totuşi, după aceşti doi ani de viaţă independentă, de studii şi gîndire, — am oroare dt căminul familial şi o scîrbă neînvinsă de goana după barba i.
Totuşi n-aş putea scă a de această soartă, decît dacă un prieten ar consimţi, în cal; atea oficială de soţ, să mă libereze de tot felul de căminuri ş să-mi deie un paşaport în regulă. Cu ideile tale în această m iterie, ştiu că nu te poate stînjeni, în sentimentele şi actele ta 3 pe viitor, o reprezentaţie în faţa
popii, care însă îţi va da dreptul să-mi procuri un paşaport. Şi de la nimeni altul n-aş primi acest serviciu cu mai multă plăcere.
în curînd, vom fi siliţi să ne despărţim şi cine ştie dacă ne vom mai vedea.
în ce mă priveşte, în orice caz, nu înţeleg cîtuşi de puţin
să mărginesc libertatea ta.
Chiar dacă ne vom mai întîlni înţeleg ca să ne întîlnim, ca în trecut, numai ca buni prieteni şi tovarăşi.
Şi te asigur că nu vei găsi nicăieri un tovarăş mai bun şi mai lipsit de orice pretenţii.
N-ai nevoie să-mi răspunzi la această scrisoare căci sînt sigură de tine ; răspunsul nu poate fi decît unul singur, şi la întrevedere vom discuta modalităţile.
N-avem multă vreme de pierdut ; sezonul înaintează, circulaţia în curînd se restabileşte ; în fiecare zi poate veni vestea de despărţire fatală.
Aşadar, te îmbrăţişez şi te sărut cu drag.
A ta umilă şi proastă logodnică, T.L."
Desigur nici o discuţie nu poate fi.
După Ce-i de făcut De Cernîşevschi, căsătoria fictivă e mijlocul curent, în Rusia, de a aplana diferitele dificultăţi iz-vorîte de legea paşapoartelor.
Totuşi, e curios !
Tania devine logodnica mea în serios, pentru a se transforma, în curînd, în soţie fictivă !
Ciudat, dar mă simt cam emoţionat.
Şi uşor nu va fi : nu sînt încă major, fără consimţămîntul părinţilor nu mă pot căsători...
Şi mama desigur nu va înţelege şi nu va îngădui o asemenea „sminteală", — cum va zice ea : căsătorie la douăzeci de ani şi la închisoare !...
Dar, să vedem ce va spune şi Tania la întrevedere.
482
Cap. XIV.
VISUL
La întrevedere, amîndoi, şi Tania Lungu ca şi Vania Răutu, se simţeau stingheri.
Tania, foarte intimidată, cu faţa aprinsă, îşi ţinea tot timpul batista la gură, fără să îndrăznească a-şi ridica privirile spre Vania şi vorbea foarte puţin, cu o voce surdă, cu şi mai accentuat timbru nazal, ca întotdeauna cînd era tulburată sau agitată.
Totuşi, ea atinse chestiunea care îi interesa, cu hotărîre, ca un lucru de la sine înţeles :
— Tiotia Nataliţa e dusă de Paşti la ţară şi acolo va pune totul la cale cu moş lorgu şi cu mama ta. Apoi după întoarcerea la Odessa, va vorbi şi cu guvernatorul general pe care îl cunoaşte de multă vreme ; era camarad de regiment cu defunctul Anatol Vasilievici Voronin... Ea se opri, tuşind puţin, şi ridică un moment ochii spre Vania, care era mişcat de această privire imploratoare şi aproape înlăcrămată.
— Ah ! dragă Tania ! — îi răspunse el : Guvernatorul nu va face nici o obiecţiune ; ei sînt bucuroşi să încurce pe revoluţionari, aruncîndu-le în spinare o nevastă şi copii... Vania îşi tăie brusc vorba, spăriat de cuvintele care-i scăpaseră, văzînd că Tania parcă lovită, şi-a aplecat capul în jos, acoperindu-şi cu batista toată faţa : Ce înţeleg ei, ce pot şti ei ! — se repezi Vania să-şi îndrepte gafa : De tata n-am nici o grijă, — urmă el cu un ton prefăcut de siguranţă : de tata sînt sigur, e bun. ţine la mine şi ştiu că-i placi. Iar pe mama, va şti s-o înduplece tiotia Nataliţa. Nu ştiu ce meşteşug are, dar numai ea reuşeşte s-o înduplece, din cînd în cînd, pe mama...
Urmă o tăcere confuză, mai multă vreme. Vania privea curios la Tania. Pentru prima oară parcă, el îşi dădea seama că e o femeie.
484
k
Deodată faţa i se roşi pînă la rădăcinile părului şi, de ruşine, i se tăie şi respiraţia.
Se surprinsese urmărind liniile acestei siluete neformate şi oprindu-se, cu deosebire, asupra contururilor aproape imperceptibile ale sinilor...
Tania nu înţelesese motivele acestei emoţiuni şi, instinctul ei de maternitate şi pornirea de tandreţe proteguitoare pe care adesea i le inspira Vania, îi sugerară îndată atitudinea, care însenină aceasă clipă critică.
— Nu-i nimic, dragă Vania, ai să vezi cît de bine are să fie. Moş lorgu e aşa de drăguţ, iar Smaragda Theodorovna va fi dezarmată. Ea nici nu poate visa o noră mai supusă şi mai puţin supărătoare. Pentru tine, trec cu bucurie prin toate încercările la care ea ar voi să recurgă... Iar tu nici nu ai să mă simţi, — aproape şopti ea, aruncînd o privire sfioasă spre Ţigănaş : N-ai să găseşti în mine decît aceeaşi veche Tania, elevă proastă dar supusă, fără nazuri şi fără pretenţiuni.
Vania surise uşurat. Abureala momentană dispăru şi în adevăr, el, nu vedea înaintea lui decît pe tovarăşul şăgalnic, totdeauna voios şi drag, plin de înduioşată atenţiune faţă de dînsul.
Retras în celulă, Vania se gîndea şi el înduioşat că măcar poate fi puţin de folos Taniei, a cărei dragoste şi al cărei devotament de soră îi uşuraseră atît de mult aceşti ani negri ai închisorii.
El îşi făgăduia zile frumoase, chiar în taigalele sumbre ale Siberiei reci şi neprietenoase, îi va servi ca fir de legătură cu lumea însorită şi îndrăgită din ţara copilăriei lor.
Agitat şi frămîntat de aceste gînduri, Vania, multă vreme, nu putu adormi.
Tîrziu, cînd la marginile scutului de fier, deasupra ferestrei apăru un palid reflex al aurorii de dimineaţă, el fu prins de un somn greu şi neliniştit, întrerupt de viziuni tulburi şi apăsătoare.
Se văzu între stîncile negre ale Nistrului la Năpădeni, într-o noapte de vijelie, cu cerul negru, tăiat de fulgere roşii, sinistre, şi, în faţa lui, prinsă de uragan, era dusă în adîncimile nopţii icoana îndurerată a Ilenuţii...
485
Cu braţele întinse spre ea, oprit de suflul uraganului, izbit de stîncile din cale, lovit şi rupt de trunchiurile de copaci şi de spinii tufişurilor, încerca în zadar să prindă în braţe această icoană fugară.
Ea îi surîdea înlăcrimată, înăbuşindu-şi un geamăt îndurerat, şi cu tot trupul ei zvelt şi graţios, şi cu o mişcare armonioasă a braţelor îi făcea semn de rămas bun pe veci, — ştia că-i pe veci... !
O sforţare supraomenească îl aruncă spre silueta eteree care ameninţa să se topească în întuneric, şi iată, Ilenuţa în braţele lui, sub părul bătrîn din grădina lui Dumitru Morariu şi, deasupra, nesfîrşirea înstelată şi senină, atît de prietenoasă şi proteguitoare.
In extaz, Vania strînse la piept trupul acesta drag, îi simţi căldura vibrantă şi răspunsul tuturor fibrelor încordate, îl acoperi cu sărutări, — sărutat şi el, înecat în lava fierbinte a unui amor nepotolit...
Şi, deodată, un suflu îngheţat îl taie în inimă : între braţele lui el găseşte chipul scund, silueta imprecisă, faţa rotundă, inflamată, cu privirea speriată a Taniei Lungu...
Cu un geamăt, acoperit de sudoare rece, Vania se trezi din coşmar, şi se simţi scuturat şi prins de un plîns amar.
Multă vreme stătu în coate zdrobit...
Şi, scîrbit de sine, şopti : „Bestie ! Lutul, lutul..."
r
Cap. XV.
LA SCHLUSSELBURG
Departe, departe, la nord, aproape de ţărmuri polare, în mijlocul unui lac cu ape plumburii, sub un cer albicios, se înalţă pe o stîncă inospitalieră, nişte ziduri albe şi triste.
Pe un turn vechi, din mijlocul unui imens edificiu, sumbru şi duşmănos, se ridică spre cer ca un simbol sinistru, o enormă cheie aurită.
Schliisselburg, — mormîntul pe viaţă al celor învinşi.
Aici, într-o celulă întunecoasă, cu lespezi de piatră în loc de duşumele, se găsea închisă Verocica Corceaghina, — Undina...
Cu o basma de pînză de sac în cap, în cămaşă şi fustă de aceeaşi pînză, cu enorme peceţi negre, cari atestau proprietatea statului, învăluită într-un „halat" de penitenciar, dintr-o stofă grosieră, — un fel de pîslă, — de aceeaşi croială pentru bărbaţi şi femei, pe o taburetă de lemn neagră şi lustruită de uzaj, şedea Undina.
Cufundată într-o carte, un tratat de biologie, din cînd în cînd cu fruntea încreţită nota cîte un cuvînt cu creionul.
Cei doi ani petrecuţi prin temniţele ţariste, cu tot învelişul atît de primitiv şi puţin estetic, aproape nu lăsaseră urme nici asupra sufletului, nici asupra chipului ei feciorelnic.
La vîrstă de douăzeci şi trei de ani, deşi palidă şi slăbită, ochii ei albaştri, tot senini şi adînci, priveau cu tot atîta candoare şi gravitate ca în vremurile cînd o cunoscuse Vania Răutu.
O mişcare şi un zgomot neobicinuit din coridor o siliră să se ridice în picioare şi să se apropie de uşa celulei.
Mai mulţi paşi grei se opriră tocmai în faţa acesteia, se auzi cheia în lacăt, zăvorul tras, şi în faţa Undinei apăru un general enorm, înalt şi gros, acoperit cu broderii de aur, strălucind
487
de cordoane şi decoraţii, care contrastau cu figura lui necioplită cu trăsături parcă tăiate de o mînă neiscusită într-un lemn poros, — figura atît de bine cunoscută din ilustraţiile ziarelor, — a marelui „şef", Ivan Ivanovici Fedotov.
De după „pungile" umflate, ochii mici, adormiţi, o scrutară mai multă vreme în tăcere.
în dosul acestei siluete masive şi greoaie se înşiră, pînă la uşă şi în coridor, suita de ofiţeri şi funcţionari civili în felurite uniforme aurite.
— Hm, hm... — tuşi răguşit generalului : Vera Corcea-ghin ?... Cunosc pe tatăl dumitale, om de ispravă, slugă credincioasă a ţarului, hm, hm... ai o cerere de formulat ?
— Pentru mine nimic, domnule general. Dar vecinul meu din stînga e ftizie şi tusa lui toată noaptea nu mă lasă să dorm şi-mi rupe inima. Iar vecinul meu din dreapta e bolnav grav de nervi ; adesea are accese de furie, halucinaţii, plînge aproape toată vremea şi se văietă... E o tortură să-i ştii aici alături, fără să-i poţi ajuta ! Nu pentru mine, pentru ei vă rog, domnule general, să dispuneţi să fie mutaţi într-un spital. Un pic de sentiment religios, dacă nu şi de umanitate, ar fi trebuit demult să impună această măsură...
Vocea caldă de contralto a Undinei, ca şi privirea rugătoare a ochilor ei albaştri, parcă au mişcat şi masa de slănină din faţa ei, şi o uşoară mişcare s-a simţit şi în turma de siluete oficiale din dos.
— Hm, hm... — tuşi răguşit generalul, şi fără a spune un cuvînt se întoarse şi ieşi din celulă, tropotind greoi, urmat de turma-i galonată şi necuvîntătoare.
Dar nu apucă Undina să-şi reia locul, cînd zăvorul fu din nou tras, şi generalul reapăru în faţa ei, de data aceasta însă singur.
Uşa fu închisă de o mînă nevăzută, în urma lui. Undina sări în picioare.
— Nu vă deranjaţi, Vera Nicolaevna, — grohăi generalul şi-i puse graţios mîna pe braţ : vă rog, şedeţi. Am de transmis un mesaj din partea mamei dumneavoastră. Ea e foarte nenorocită, Vera Nicolaevna ! Nenorocită ca mamă, dar nenorocită şi ca bună patriotă, ca supusă credincioasă a majestăţii sale şi ca reprezentantă a elitei noastre sociale...
488
Vera Corceaghina fixă cu ochii ei albaştri pe general, şi cu o mişcare domoală dar ostentativă îşi trase braţul de sub mîna lui.
— Şi ce îmi transmite mama prin dumneata, domnule general ? — răsună liniştit întrebarea ei.
Ea aştepta răspunsul cu un surîs uşor, cu capul puţin înclinat spre umăr.
— Hm, hm... — tuşi generalul : orice patriot rus, toată nobilimea devotată tronului, fidelă tradiţiilor, întreg norodul pravoslavnic, trăieşte astăzi în aşteptarea solemnă a încoronării Majestăţilor Lor Imperiale, în capitala strămoşilor... Dar inimile sînt strînse de mare îngrijorare... Hm, hm !...
— Şi ?... — întrebă, mai mult prin privirea ei luminoasă, Undina.
Generalul şovăi cîteva clipe.
Nervos, îşi duse de mai multe ori mîna la gît, apoi îşi netezi bumbii auriţi ai uniformei, care descriau un arc impunător de la bărbie pînă la brîu.
— Hm, hm... dumneata, Vera Nicolaevna, nu poţi fi cu totul străină de sentimentele familiei dumitale, de sentimentele clasei dumitale, de sentimentele poporului nostru întreg. Dumneata, ştii că te bucuri de mare autoritate în rîndurile revoluţionarilor... Ei sînt acuma învinşi, organizaţia lor zdrobită, dar... refugiaţii de peste hotare... se poate găsi întotdeauna un fanatic... care să tulbure, să îndurereze, printr-un gest nesocotit, conştiinţa oricărui rus... Dacă dumneata te-ai hotărî să spui un cuvînt, care să ne dea siguranţa., ai putea avea libertate în acest scop şi toate mijloacele necesare. Ai servi cauza împăciuirii şi... ai uşura soarta tovarăşilor dumitale...
Faţa palidă, tot puţin aplecată spre umăr, se roşi puţin, dar surise uşor, şi privirea lucidă impuse aici slugii împărăteşti o tăcere încurcată.
— Domnule general, — rosti Undina, hotărît şi limpede : dacă-mi vorbeşti în nădejdea de a ispiti o prizonieră, n-am nici un răspuns de dat, şi te iert numai pentru că nu ştii ce spui. Dacă, însă, te adresezi unui luptător, atuncea află că numai un singur lucru poate pune capăt luptei şi poate aduce împăciuirea : capitularea ţarismului, convocarea unei adunări constituante din aleşii poporului, care să pună temelie unei Rusii libere. Iar în ce priveşte pe mama, cred că o calomniezi vorbindu-mi astfel
489
ca un sol al ei. Şi acest lucru, simţul de onoare n-ar trebui să ţi-1 îngăduie...
Generalul se înţepeni şi, congestionat şi adînc jignit, porni brusc spre uşa, pe care o mînă nevăzută o deschise înaintea lui.
Vizita marelui „şef" la Schlusselburg a însemnat o dată în politica imperială.
în cei patru-cinci ani care se scurseseră după martie 1881, mişcarea revoluţionară părea definitiv înăbuşită. Cea mai mare parte din oastea glorioasă a pierit în furci, cazemate sau în cîmpiile Siberiei ; puţini din vechii luptători s-au putut refugia în străinătate, mulţi au pierdut credinţa şi au renunţat la luptă, alţii au fost distruşi moralmente şi s-au pus în serviciul triumfătorilor. O ceată întreagă de transfugi, denunţători şi agenţi provocatori, în cap cu vestiţii Degaiev, Merculov — şi numele lor e legiune, — folosindu-şi legăturile în cercurile revoluţionare, făcea cu neputinţă renaşterea luptei.
„Societatea" rusă întreagă, — cum numeau revoluţionarii cercurile liberale care simpatizau cu mişcarea, — a fost terorizată şi deprimată.
O lege scelerată favoriza şi impunea, sub sancţiuni implacabile, delaţiunea chiar în sînul familiei din partea soţilor, părinţilor, fraţilor sau copiilor.
Niciodată Rusia n-a trăit zile mai negre ca atunci, cînd laşitatea obştească înăbuşea orice licărire de conştiinţă cetăţenească, cînd toate organele cinstite de presă fuseseră suprimate, — pînă şi vechea revistă Analele Patriei, condusă de marele satiric Şcedrin Saltîcov, căruia nu i se îngădui nici măcar să protesteze, decît prin seria de povestiri, de o obscenitate inimaginabilă, singurele, după spusa lui, „potrivite duhului vremii."
Demersul la prizonierii din Schlusselburg era motivat de
aceste dispoziţiuni. .
Nereuşita lui lăsă mînă liberă inspiratorului necruţător Asupra Rusiei suflă mai crunt ca oricînd duhul de ura şi
de prigoană.
Şi aceasta a avut o repercusiune fatală şi asupra soartei copiilor implicaţi în „afacerea cercurilor de auto-instrucţie din sud-vest", — şi, îndeosebi, asupra lui Ion Răutu.
Şi totuşi potentatul tremura.
Bătrînul său dascăl, scheletul în care numai ochii aprinşi în adîncă orbită a craniului trădau gîndirea şi voinţa nebiruite, îndemna la prigoniri şi represiuni neînfrînate.
întîmpină însă oarecare rezistenţă, — chiar în vîrfurile piramidei birocratice — din partea firilor mai inerte sau mai blajine, care socoteau că victoria justifică milostivirea împărătească.
490
M
Cap. XVI.
TRIUMFUL NATALIŢII
La începutul lui mai, într-o zi, la o oră neobişnuită, la portiţa numărului cinci se opri trăsura elegantă a Nataliei Chirilovna Varnavin.
Această apariţie produse o vie senzaţie, mai cu seamă cînd Natalia Chirilovna declară feldwebelului Ţigănaş, chemat de sentinelă, că avea să vadă imediat pe Ion Răutu.
— Iată cartea de vizită a lui Diomid Antonovici, — spuse ea surîzînd graţios, şi întinzînd lui Ţigănaş un elegant pătrat de carton cu cîteva cuvinte zgîriate.
Ţigănaş scînteie din ochi şi din dinţi, încremenit la numele guvernatorului general.
— Aşteptaţi... un moment... doamnă... să-i raportez domnului căpitan... astăzi nu e ziua de întrevedere...
— Raportează, raportează, drăguţă... Cine-i căpitanul dumitale ? Ha-ha-ha-ha ! Am să raportez şi eu lui Diomid Antonovici ce cerber fioros mi s-a aţinut aici în cale, cu tot bileţelul lui... Ha-ha-ha-ha ! Citeşte bileţelul că i-am spus să scrie urgent, dar eu nu pot să-i descifrez ieroglifele... — şi ea îşi duse la ochi un elegant face-â-main de „baga" blond, asortat cu părul ei.
Ţigănuş, fîstîcit, se strecură în trap spre cancelarie.
Peste cîteva clipe, răsări de acolo şi balonul căpitanului Arbatov, care aproape se rupea în două în faţa purtătorului bileţelului excelenţei sale domnul guvernator general al Odessei, general de cavalerie Diomid Antonovici Sineavin. ,
Poftiţi, doamnă, poftiţi...
Maiestuoasă, deşi sprintenă şi graţioasă, Natalia Chirilovna sări din trăsură şi păşi peste pragul portiţei, acompaniată de Arbatov şi Ţigănaş.
492
Introdusă în sala de întrevederi, ea se întoarse brusc, şi, cu vocea sufocată de indignare, interpelă pe directorul obsecvios :
— Cum ? In pivniţa asta ? Şi ce înseamnă grilajul ista de fier ? Şi unde e Vania ? Şi n-am nici un scaun !
— E... E... Doamnă... aceasta e...sala de întrevederi a noastră.... Acolo va veni îndată şi domnul Ion Răutu... dincolo... Noi nu avem dreptul să permitem astfel de întrevederi... contactul cu arestaţii...
— Ce ? Nu aveţi dreptul ? Ce ? Diomid Antonovici şi-a bătut joc de mine ? Asta nu se poate ! îl cunosc de cînd era căpitan, camarad de regiment cu soţul meu, şi se uita la mine ca
I un motan la smîntînă.. Bine ! Mă duc îndată la el ! Să vedem !
I Eu nu pot sta în guzgănăria asta, în duhoarea asta !... La reve-
dere, la revedere, domnule căpitan ! ! Bietul căpitan schimba feţe-feţe, tremura, ofta, îşi scăr-
i pina ceafa, dar :
— Să mă iertaţi, doamnă, — se resemna el în sfîrşit : poftiţi în cancelarie, dar excelenţa sa nu scrie nimic aici, în această privinţă — abia îndrăzni să observe dînsul.
Natalia Chirilovna trepida, ridică face-â-main-ul la ochi, şi măsură pe nenorocitul de căpitan din cap pînă în picioare.
— Dar ? primeşti dumneata multe bileţele dulci de acestea de la Diomid Antonovici ?...
Balonul căpitanului Arbatov parcă se dezumflă şi rosti smerit :
— Poftiţi, poftiţi, doamnă în cancelarie. Poftiţi, poftiţi doamnă, luaţi loc !
Graţios surîzînd şi scînteind din ochii ei vii, Natalia Chirilovna lunecă prin faţa căpitanului.
— Ah, dragă Vaniuşa, — se repezi ea spre Răutu, de îndată ce acesta apăru în uşă, îl îmbrăţişa, îl sărută, îl trase spre dînsa, îl învîrti pe loc în lumină.
| Căpitanul Arbatov îngrozit de atîta încălcări flagrante ale
i regulamentului, nu mai îndrăzni totuşi să ridice vreo obiec-
ţiune şi, oftînd resemnat, se întoarse spre fereastră ca cel, | puţin, să nu vadă această nelegiuire.
— Ha-ha-ha ! Caraghios mai eşti cu bărbuţa asta încîrli-onţată... ca un cocoşel de cai din India, nu ştiu cum îi cheamă... Bramaputra mi se pare... ha-ha-ha-ha !... Nu sînt tare în da-raverile acestea... Dar tu, ştrengarule, te-ai apucat s-o scoţi din minţi pe biata Tania... E amorezată ca o pisică ! Frumoşi
493
34
o să fiţi, ca două vrăbiuţe... Dar eşti cam palid... Să te hrăneşti bine, să fii voinic dacă vrei să porţi sarcinile căsniciei...
Sub potopul acesta, Vania era bucuros că nu era silit să răspundă.
Nici nu ştia ce să-i răspundă. Tania, evident nu-i spusese Nataliţii tot adevărul. El nu-1 putea spune în faţa directorului închisorii, nici nu ştia dacă-i bine să-1 spună, şi, în acelaşi timp, se simţea tulburat de ipotezele pe care le insinua maliţiozitatea vizitatoarei.
— Ha-ha-ha-ha ! Mori de nerăbdare !... In orice caz trebuie să-ţi mai potoleşti flăcările cît timp eşti la răcoare. De altfel să ştii că totul are să meargă strună... Diomid' Antonovici, guvernatorul general, mi-a spus că nu e nici o piedică. La Năpădeni a fost o mică furtună, fără asta nu se poate... Eşti blagoslovit... In orice caz, toate formele legale vor fi satisfăcute... Şi ceremonialul respectat... Nu ştiu cum s-o isprăvi aventura ta, dar trag nădejde că în curînd ne-om vedea la Năpădeni şi în Oniţcani... Am văzut-o şi pe doica ta Irina. E nemîngîiată. A fost să mă vadă la curte cu nepoata ei, frumuşică, Ilenuţa... Aceea, măritată cu Vasilică Cornea... Gheorghiţă a lui Vichen-tie e acuma bucătar şi el, — e la mine la Oniţcani. Nu prea are multă treabă... Eu cu Serghei Semionovici, cînd sîntem la ţară, nu sîntem pretenţioşi. Mi-a adus şi pe un alt tovarăş al tău, pe Tănăsică, ţigănuşul, ajuns lăcătuş ambulant... Mi-a spoit samovarul şi toate tingirile. Dar... — aici Natalie Chirilovna, luă capul lui Vania între mîiniie ei şi îşi schimbă tonul privindu-1 înduioşată drept în ochi : Vaniuşa dragă, eşti încă aşa de crud, şi ce soartă te aşteaptă Dumnezeu ştie... Biata Tania nu-i frumoasă, n-are strălucire, dar e o inimă de aur, şi e gata oricînd să se arunce în foc pentru tine. Dacă e un Dumnezeu în cer, nu poate să vă părăsească.
Şi, atrăgîndu-1 spre sine, îl sărută pe ochi şi pe ambii obraji şi apoi făcîndu-i cruce, îi spuse :
— Acum du-te, dragul meu. Nu vreau să mă dau în spectacol aici... Ha ! Domnule căpitan, am să-i spun lui Diomid Antonovici că eşti foarte gentil... Cred, cuvîntul meu va avea greutate la el, pentru toate prăjiturile şi delicatesele pe care le devora pe vremuri la mine... Ha-ha-ha-ha ! Acum să-mi arăţi drumul prin labirintul acesta oribil. Să trăieşti, Vaniuşa ! — şi dispăru blondă şi radioasă, pe uşă, lăsînd în urma ei, în parfumul de heliotrop, parcă o dîră de voie bună şi duioşie.
Cap. XVII.
ÎNCHISOAREA CENTRALA
Ion Răutu, după întrevederea cu Tania Lungu, intră în celula lui cu un enorm buchet de liliac în mînă.
Aşezat în cana cu apă, care-i servea la spălat, buchetul contrasta aproape tragic cu restul decorului celulei de penitenciar. Dar mai cu seamă mirosul suav al florilor îl tulbura pe Vania.
Liliacul a fost întotdeauna floarea lui favorită şi evoca pentru dînsul toate amintirile de primăvară.
Se văzu imediat în parcul din Năpădeni cu priveliştea lui vasta şi, mai cu seamă, în colţul apusean, spre sat, unde în labirintul de sub acoperişul de tufe vechi, între crengile liliacului, se afla ascunzătoarea lui, îndrăgită din copilărie, în care petrecuse atîtea ceasuri de fericire şi uitare de sine cu Tănăsică, Gheorghiţă a lui Vichentie, Niculiţă şi Ilenuţa Morariu.
îşi aduse aminte cum, mai tîrziu, cînd, într-un moment de expansiune el comparase floarea de liliac albastru, — podoaba vestită a parcului din Năpădeni, — cu ochii Ilenuţii, ea luase obiceiul de a-şi pune la ureche o tufiţă din florile acestui liliac.
Vania oftă şi desfăcu din buchet cîteva rămurele cu florile cele mai albăstrii, pe care le fixă în părete, după prosop.
Prins încă în procesul trudnic de închegare sufletească, Vania se hotărî totuşi să aştepte cu resemnare şi cu fermitate destinul ce-i hărăzise „marele inconştient".
Dar, cel puţin, el dorea să înţeleagă mecanismul, care-i determină soarta, situaţia în viaţă, şi rolul său în procesul social.
495
în primul rînd îţi comandă pe clasicii economiei politice engleze, pentru ca să reexamineze doctrina marxistă, care se afirma ca o concluzie a lor logică.
El se apucă să studieze cu multă stăruinţă pe Adam Smith, David Ricardo, Malthus, John Stuart Mill, — la care adaugă şi pe predescesorul marelui revoluţionar, conservatorul şi agrarianul german Rodbertus-Jagetzow.
în mijlocul acestor studii şi preocupări, Ion Răutu se izola sufleteşte, aproape uită de soarta ce i se pregătea.
Luna mai ajunsese astfel pe sfîrşite, cînd în zori de zi, abia adormit asupra volumului al doilea din tratatul Cercetări despre bogăţia naţiunilor, el fu ridicat din pat de directorul Arbatov, însoţit de feldwebelul Ţigănaş şi încă doi dintre paznici.
— îmbracă-te repede, domnule Răutu, şi strînge-ţi lucrurile, îi porunci scurt căpitanul.
— De ce ? Sînt liber ? — întrebă buimăcit încă de somn Vania.
Arbatov tăcu, apoi se întoarse către jandarmi.
— Ajutaţi-i să-şi strîngă lucrurile !...
Peste puţine minute, de la portiţa numărului cinci porni o dubă închisă ca un cosciug, cu un jandarm aşezat alături de vizitiu şi altul la uşa dinapoi.
La ora asta timpurie, oraşul încă dormea şi străzile erau pustii.
Din cînd în cînd numai, duba, întrecea, în drumu-i spre „utrenie" sau obor, vreo gospodină matinală care-şi făcea cruce la vederea lugubrului echipaj.
Un beţiv întîrziat, ridică pumnul şi salută cu o sudalmă în trei etaje, — probabil nici el| nu ştia pe cine ; pe jandarmii din afară, sau pe călătorul dinăuntrul dubei.
Un băietan, — cu un şorţ murdar şi cu cozorocul rupt al şepcii tras după ureche, care împingea pe trotuar o roabă cu nişte pachete, mestecînd o bucată de pîine, se opri un moment urmărind cu privirea tristul convoi, scărpinîndu-se la ceafă, apoi cu un şuierat strident, iarăşi nu se ştie la adresa cui, apucă din nou braţele roabei...
Vania nu putea vedea nimic din toate acestea, de pe banca lui.
496
Prin ferestruicile înguste şi zăbrelite de sus se reflecta numai lumina divers colorată de la clădirile pe lîngă care trecea.
Dar, la un moment dat, respiraţia lui se opri deodată cînd prin geamurile sparte sau deschise ale ferestruicilor, răzbătu pînă şi în duhoarea stătută a dubei un miros violent de liliac în floare.
Vania se simţi mişcat, înduioşat : triumful primăverii şi •— peste întunecimile vieţii — stăpînirea atotbiruitoare a forţelor tainice, primordiale ale firii.
Vis generatrix naturae...
Duba, după mai multe ocoluri prin străzile lăuntrice, se opri în faţa închisorii Centrale, care, ocupînd un vast pătrat, cu zidurile albe, porţile verzi şi acoperişurile roşii proaspăt vopsite, făcea, în contrast ciudat cu aceste culori vii, o impresie sumbră.
Aici, arestatul politic Ion Răutu fu predat de jandarmi autorităţilor civile ale închisorii.
Corpul de clădire destinat deţinuţilor politici era aşezat •cu faţa spre zid, în fundul unei curţi în dosul cazematelor condamnaţilor de drept comun pe termene scurte.
Deţinuţii politici erau feriţi de contactul cu ceilalţi arestaţi, dar regimul, — cum Vania se putu convinge de la prima vedere, — nu avea rigorile închisorii din numărul cinci : ferestrele erau neîngrijit apărate, şi adesea „scutul" lipsea cu desăvârşire, — lucru explicabil, deoarece aicea se primeau de preferinţă numai deţinuţi a căror instrucţie fusese isprăvită.
„Secretul", — cum se numea această aripă a închisorii, — era la venirea lui Vania, bine populat.
El regăsise aici, în diferite celule, pe Grişa şi Polia Goncev, pe Moise Roitman, pe Vasile Giurilă, pe Ion Prestea, pe Isaac Blumberg, ca şi pe Fany Perlov.
Viaţa pe care o duceau aici tovarăşii îi făcu impresia aproape de reînviere a „comunei" din hanul Blumberg, — mai cu seamă că Grişa Goncev, cu spiritul lui practic şi talentul de organizator, reuşise să domine situaţia şi să impună abateri de ia regulament, care îndulceau mult viaţa.
El a „propagandizat" pe mai mulţi paznici cari se puseră în serviciul „politicilor", şi a legat raporturi strînse şi continue
497
cu lumea din afară, — atît prin aceştia, cît şi prin ; arestaţii de drept comun, pe cari îi avea aproape de-a valma suub comanda lui.
Nu trecuseră nici cinci minute după ce Vania fuusese introdus în celula lui, cînd el auzi vocea stridentă a lui GSrişa :
— Ura ! Ai noştri sporesc ! A venit şi Vania Răutu, în sfîrşit ! Măi Vania, hop, pe fereastră să stăm de vorrbă !
Seara trecu în conversaţii, şi Vania află mai rmulte noutăţi :
Cercetările, în afacerea cercurilor de auto-instrucţţie din sud-vest, au fost isprăvite.
Cei mai mulţi sînt de mult liberaţi, puşi subb supraveghere poliţienească.
Altora li s-a fixat domiciliul forţat în diferitee părţi ale Rusiei europene. Numai pentru cei adunaţi acum la îfnchisoarea Centrală sînt rezervate pedepse mai aspre, a cărorr anunţare e aşteptată din zi în zi.
Cu toate că, în principiu, şi la închisoarea Centtrală, deţinuţii politici urmau să fie izolaţi în celulele lor, de faapt, Vania, după apelul de seară, — care şi aici avea loc cu acekaş ceremonial ca şi la numărul cinci, — a putut avea cîteva îîntrevederi la el sau în celulele lor cu Grişa şi Polia Goncev, cu Moise Roitman şi cu Ion Prestea.
Cu Fany Perlov, care se găsea în secţiunea fermeilor, nu izbuti însă să se întîlnească.
Vania se întreba ce impresie face el vechilor prieteni : pentru dînsul aceştia erau aproape de nerecunoscut.
Grişa Goncev lăsase să-i crească părul lui asprru, care îi forma un enorm balon în jurul capului, şi îşi îngrijise o bărbuţă în două colţuri ascuţite de păr incolor şi ţepos. Ochiii lui mici şi vioi scînteiau de aceeaşi voie bună şi bucurie a vieţii, şi aceeaşi hotărîre ca altă dată, numai că gesticulaţiai devenise mai bruscă şi mai autoritară.
Fratele său, Polia, se schimbase şi el dar cu tottul în altă direcţie. Părul lui moale, rărit şi parcă mort, curgeea în plete diforme deasupra frunţii palide şi a ochilor înfriguiraţi, care totuşi luminau această faţă rămasă aproape spînă. Slabo, aproape
498
•scheletic, părea frînt, lipsit de resort şi evita vădit un răspuns lămurit asupra planurilor şi gîndurilor lui.
Dar Vania fu mai cu deosebire impresionat, deşi în alt chip, de Moise Roitman şi Ion Prestea.
Cel dintîi, aproape tot aşa spilcuit şi îngrijit ca înainte, cu obrajii tot aşa aprinşi de o roşeaţă suspectă, numai că acum încadraţi de o scurtă barbă roşcată tăiată cu îngrijire în pătrat, respira siguranţă şi voinţă stoică.
Nici o îndoială nu părea să pătrundă în această inimă oţe-
lită.
Tot aşa de puţin accesibil îndoielii se arăta şi Ion Prestea, care, cu braţele lui lungi, acum cînd obrazul lui dispăruse aproape sub o vegetaţie incultă, de mult netunsă şi încîlcită, făcea şi mai mult impresia de stihie, de forţă elementară, care poate strivi tot ce i s-ar ridica în cale.
Privirea lui era aproape fioroasă cînd, la întrebările de sondare ale lui Vania, el îi strigă :
— Mofturi, palavre, dulcegării boiereşti ! Dinamita, înţelegi ? Di-na-mi-ta ! Ras tot putregaiul pînă la rocile sănătoase...
Vara înainta fără veştile aşteptate, din „departamentul •poliţiei de stat" din Petersburg.
Se simţea tot mai mult apropierea zilelor toride ale Cuptorului. Vania fu prins de rutina „Secretului" din închisoarea Centrală. Autorităţile erau aproape invizibile, în afară de orele „apelului" şi interveneau foarte puţin în viaţa deţinuţilor.
Memoria lui Ion Răutu, din ce în ce mai resemnat, şi scufundat în studiile sale, a putu reţine din monotonia apăsată a zilelor acestora, aproape numai două incidente, foarte puţin însemnate în fond, dar care n-au rămas fără repercusiune in sufletul său.
Dintre arestaţii de drept comun ai închisorii, venea mai des în contact cu deţinuţii politici recidivistul cambriolor, condamnat la doi ani închisoare, Vasca poreclit „Dos-Gol".
El era întrebuinţat pentru îngrijirea celulelor şi pentru serviciile personale ale deţinuţilor politici.
încă flăcău imberb, ştrengar, vesel şi sociabil din fire, cu adevărat vrăbioi născut şi crescut în străzile Odessei, el căzu
499
cu desăvîrşire sub dominaţia lui Grişa Goncev, care făcea cu* dînsul tot ce voia.
Bineînţeles, el ajunsese, în primul rînd, agent de legătură cu lumea din afară, reuşind să organizeze, cu ajutorul tovarăşilor de închisoare şi al camarazilor de profesie din afară, o vastă reţea de corespondenţi, informatori şi colaboratori.
Micile remuneraţiuni, pentru serviciile sale, pe care i le acordau deţinuţii, erau primite de dînsul cu recunoştinţă, dar nu influenţau prea mult raporturile lui. Grişa, idolul şi stăpînui său absolut, era, în această privinţă, cel mai puţin generos.
Dumnezeu ştie din ce pricină, el se aprinse îndată de o deosebită afecţiune pentru Vania Răutu :
— E tînăr, — spunea el lui Grişa Goncev : are caş la gură, dar multe glagole în cap ! Şade toată ziulica cu nasul în nişte tetravanghele ca acelea, şi e boier de neam... Am auzit pe Ajutorul că i se cuvine raţia de dvorean... bre-bre-bre-bre-bre l Cum l-aţi prins printre de-al de voi ?
Bacşişurile primiteîi îngăduiau un oarecare lux ares-tanţesc şi motivau invidia şi pizma altor arestaţi.
Mai cu seamă pentru Vasca Dos-Gol, — care, cum arăta chiar porecla lui, nu se bucura înainte de mare faimă în lumea de caverne, — acuma îşi îngăduia un ton de superioritate, manifestat cu fiorituri de sudălmi groaznice, cu care îşi îm-proşca tovarăşii.
Dar aceştia îi acceptau autoritatea cu oarecare ironie, ca reflex al raporturilor lui cu „politicii", — aristocraţia penitenciarului.
Se părea că nimeni nu poate fi mai departe de orice ideologie revoluţionară şi chiar de orice fel de idealism, ca acest produs al faunei din cavernele sociale ale Odessei.
Şi, deodată, în toată închisoarea Centrală se răspîndi o veste senzaţională : Vasca Dos-Gol e arestat şi închis într-o celulă a „Secretului", ca deţinut politic, sub acuzarea de participare la o organizaţie revoluţionară.
Surprins cu nişte scrisori cifrate, el, după ce încerca să le înghită sau sa le distrugă, îşi asumă cu mult eroism toată răspunderea, refuzînd să denunţe atît pe autorii cît şi pe destinatarii acestor scrisori.
500
Toată holota închisorii, la început stupefiată, se aduna acum sub fereastra celulei sale, şi dădea curs liber invectivelor şi batjocurilor :
— Măi Vasca, măi Dos-Gol, grohăia Anton Cîrnăţarul, un burduf de grăsime rîncedă — te tragi în degete cu împăratul, măi, rivoluţionarule, scăpat din tusa babii...
— Cum scăpat, măi, de babă ? — obiectă cu gravitate Fănică Craiul, un lungan mălăieţ şi ciupit de vărsat,' cu o voce de falset răguşit — el s-a scăpat şi lumea crede că e adicolon ; cînd colo era bombă de dinamită, hă-hă-hă-hăă ! ...
— Ho-ho-hoo ! — tuna în ison holota puşcăriei.
Faţa lui Vasca Dos-Gol, îndărătnic palidă şi veştejită de viaţa de mizerii şi vicii şi de lungi închisori, se înroşi acum de furie şi ochii lui, deobicei veseli sau adormiţi, fulgerau :
— Mă !... Mă !... Mă !... — se înăbuşea el de indignare, — v-aş spune eu ceva, trăzniv-ar, v-aşi spune... Dar acum prinţi-purile nu mă lasă ! Nu pot, trebuie să sufăr pentru obrazul tovarăşilor mei de alături...
— Hă-hă-hă-hăăă ! — răsună holota — auzi borîtul de fecior de lele ?... Prinţipuri ! Ho-ho-ho !... Ţine-te dosul meu că te rupi ! ...
Vasca Dos-Gol, aproape leşinat de furie, îşi strînse buzele cu dinţii pînă la sînge, şi, gemînd, se aruncă pe pat de unde se descarcă cu voluptate în înflorituri fantastice de literatură populară, dar numai în şoapte, ca să nu atingă obrazul tovarăşilor :
— Băga-v-aş stîlpul de telegraf în maţele bunicii ! Pîrli-ţilor ! Vagabonzilor... şi asemenea exerciţii stilistice urmau pînă la nesfîrşire.
Şi mai departe, atitudinea lui Vasca Dos-Gol a fost ireproşabilă în faţa jandarmilor şi autorităţilor închisorii.
„Cum se explică această atitudine ?" — se întreba Ion Râutu.
Ce-1 mîna pe un Vasca Dos-Gol, în rîndurile revoluţionarilor ? De unde acest eroism, această însufleţire ? Care este mecanismul psihic care a dus la aceste rezultate, şi prin ce se deosebeşte el, în fond, de acel al eroilor şi al martirilor din elita omenirii ?
501
Cu cît studia Vania legile economiei şi ale vieţii sociale,, cu cît se părea că-şi dă mai bine seama de complexul fenomenelor sociale şi de condiţiunile de propăşire, — cu atît parcă înţelegea mai puţin, individual, pe cei mai buni prieteni ai săi, şi chiar pe sine însuşi.
Care sînt resorturlie reale ale vieţii lor sufleteşti ? Ce-i mînă pe ei, pe toţi, spre jertfirea de sine, spre-pieire ?
Oprimat şi moleşit de căldurile lui iulie, într-o noapte fără lună, respirînd la fereastră adierea nopţii şi admirînd cupola înstelată, cu focarul roş al Antaresului din'sud, — Ion Răutu şedea mereu mestecînd aceeaşi blăstămată întrebare.
închisoarea era învălită' în tăcerea şi amorţeala nopţii.
în liniştea aproape desăvîrşita, abia, din cînd în cînd, răzbăteau zgomotele îndepărtate din centrul unui mare oraş, sau paşii apropiaţi ai sentinelelor de-a lungul zidurilor...
Deodată, Vania tresări.
Auzi de departe, departe, un sunet prelung şi lugubru, un urlet de lup !
Ce-i aceasta ?
îndoială nu poate fi. E urlet de lup. E în apropiere o menajerie ? Apoi urlet de lup, vara ?
Din nou, din altă parte, — ca un răspuns la chemare, încet, parcă şi mai încet, dintr-o şi mai mare depărtare, tremură prin văzduh un alt urlet, plin de tragedia foametei şi a luptei pentru trai.
Apoi, al treilea, mai aproape, al patrulea, al cincilea, al şaselea...
O haită întreagă de lupi umplea bolta nopţii, tot mai de aproape.
înţelese !
La urletele haitei flămînde răspunse întîi, parcă de la o zvîrlitură de băţ, un urlet de cîne, apoi altul şi altul...
Şi Vania se văzu în toiul iernii, la Năpădeni ; pe şesul Podoliei, înecat sub un strat gros de omăt, vîjîie năpraznic un vînt îngheţat în plînsul de viscol, şi aduce tot mai aproape urletele flămînde...
502
în satul adormit se ridică străjerii credincioşi, cînii, şi sar spre apărarea vetrei, într-un hămăit asurzitor de dulăi maies-tuoşi, în acompaniamentul strident al javrelor jigărite...
închisoarea, cerul înstelat, farul Antaresului, toate au dispărut în pandemoniul de viscol, în sabatul de fiare învrăjbite.
Şi, iată, Vania se surprinse şi pe dînsul, fără să-şi dea seama cum şi de cînd, urlînd şi lătrînd în neştire...
Cînii credincioşi resping atacul. Haita de lupi e silită să bată în retragere. Urletele lor sînt tot mai îndepărtate, se împrăştie, se aud tot mai slabe, mai rar... Apoi, se topesc, se aude numai suflul vijeliei... Şi cînii se potolesc cu încetul, revine liniştea în sat...
Şi, iată, primii cocoşi vestesc apropierea zorilor dimineţi...
Vania îşi şterse sudoarea de pe frunte şi ochii umeziţi, închisoarea se scufundă în tăcerea ei moartă, cupola înstelată scînteia în mii de lumini colorate, şi ochiul roş, misterios, al Antaresului îşi lansa veşnicile mesagii din nesfîrşire.
— Vania ! Vania ! — auzi Ion Răutu pe neaşteptate de la o fereastră vecină, vocea înduioşată ca niciodată a lui Ion Prestea — ah, măi Vania, ai auzit, măi, ce frumos ? Aveţi voi lupi, la voi la Năpădeni ?...
Vania îşi dădu seama că în gama de urlete se auzea şi glasul fioros al lui Ion Prestea, născut şi crescut şi el la ţară.
Dar gravul Moise Roitman, orăşeanul, dar Grişa şi Polia Goncev, vlăstari de multe generaţii de funcţionari ? Schelă-iăitul lui Grişa atingea perfecţia !
Nu ajunge doar pentru vreo explicaţie, nostalgia oamenilor de ţară, încătuşaţi între zidurile unei închisori.
Ce putere mistică, ce minune, ce efluvii tainice din adînci-mile sufleteşti au topit sute de fiinţe răzleţe, adunate din întîmplare din toate colţurile unui imens imperiu, aici, în închisoarea Centrală, despărţite nu numai de zidurile camerelor lor, dar de obîrşiile lor, de destinele lor, de toată viaţa lor şi de toată structura lor psihică, — prin ce magie, prin ce sugestii au putut să cedeze acestei contagiuni, şi să apară ca un singur
503
M
suflet colectiv, aproape ca un singur organism, care vibra, — în concertul acesta improvizat al stepelor de iarnă, — de aceeaşi viaţă, animat de acelaş gînd, de acelaş sentiment ?.„ Cum se poate naşte aşa comunitatea sufletească între fiinţe atît de disparate ?
Ce ne mînă, — sub ce dominaţiune trăim, care sînt adevăratele, adîncile noastre năzuinţi ? Instinctul gregar ?...
Eternul lut omenesc.
Cap. XVIII.
CĂSĂTORIA
La începutul lui august sosi în sfîrşit, din Petersburg, decizia „Departamentului".
Căpitanul Paciewici, ţinu să anunţe el însuşi lui Ion Răutu soarta ce-1 aştepta.
In consecinţă, el primi cu o înaltă afabilitate pe Vania în cancelaria închisorii Centrale.
— Bună ziua, domnule Răutu ! — îl salută căpitanul scru-tîndu-i expresia. Bună ziua ! Sînt fericit că-ţi pot aduce la cunoştinţă, hotărîrea milostivă, foarte milostivă, a Majestăţii Sale împăratul. Vei fi trimis numai pe trei ani în părţile mai puţin îndepărtate.
Căpitanul strecură parcă cu voluptate această desemnare, în limbajul oficial, a Siberiei Occidentale.
Mîna lui grasă şi îngrijită mîngîia barba roşcată, parfumată, pe cînd ochii suri, reci nu slăbeau un moment pe Ion Răutu.
— Domnule Răutu, — continuă vocea insinuantă, parcă după oarecare ezitare — vei fi trimis într-o localitate în care vei avea cît mai puţin contact cu lumea revoluţionară. Pentru dumneata deportaţiunea nu e considerată atît ca o pedeapsă, cît ca un mijloc de precauţiune, de profilaxie. în situaţia dumitale socială, fiind dată şi averea pe care probabil ai s-o moşteneşti, noi trebuie să fim siguri că vei ieşi din lagărul duşmanilor Majestăţii Sale Imperiale, în care sperăm că ai intrat numai din inexperienţă şi din temeritate juvenilă...
Ion Răutu ascultă fără nici o reacţiune, în tăcere, aceste insinuaţiuni perfide.
El însuşi se mira că nu resimţea nici o revoltă, şi îşi aducea aminte cu un surîs trist, înduioşat, de riposta lui violentă, în situaţia analogă, la intrarea în Castelul din Chişinău, cu vreo doi ani în urmă.
507
Paciewici, după ce aşteptă cîteva momente răspunsul zîmbi dispreţuitor la tăcerea îndărătnică a arestatului şi, cu o mişcare din cap, Răutu fu concediat.
Vestea cu atîta nerăbdare aşteptată timp de peste doi ani, ciudat, acum părea lui Vania că venise prea devreme. El se simţea neliniştit şi îngrijat.
înceta un regim de viaţă cu care se deprinsese şi la care se adaptase.
Şi ce venea în schimb ? Necunoscutul...
în zadar îşi tortura imaginaţia : nu-şi putea închipui nici chiar în cursul zilelor următoare, în rutina măruntă dar inexorabilă a existenţei.
Şi schimbarea îl surprinde în clipa în care el însuşi se află în plin haos sufletesc, nereuşind încă să găsească răspunsul la „blăstămatele chestii", fără să-şi ştie rostul !
Cum şi pentru ce va trăi el în acele depărtări misterioase şi ostile ?
Şi studiile lui, cărţile lui, care singure i-au dat, — lărgind hotarele lumii perceptibile, — un interes pentru viaţă şi i-au dat chiar putinţă să reziste acestor vremuri maştere ?
Ce nădejde în această privinţă îi poate da vegetarea în condiţiunile primitive, în mijlocul unei naturi crunte, într-o pădure omenească.
Va trebui să abdice, să renunţe la căutarea cărării sale, la preocupări ştiinţifice, la gîndire, la orice viaţă intelectuală ?
Apoi, Tania !...
Scadenţa fatală a angajamentelor. Fatală ?
Deodată îl cuprinse un sentiment acut de ruşine :
Ah ! Ticălos cuconaş de bani gata — se gîndi el : Ţi-e frică
pur şi simplu de viaţă, în afară de aripa babachii...
Ca reacţiune, Vania  năvăli în  curtea  „Secretului" cu
urale...
,Secretul" era în fierbere : toţi deţinuţii ştiau hotărîrea „departamentului".
Fraţii Goncev şi Isaac Blumberg erau condamnaţi la cîte doi ani de domiciliu forţat în provinciile nordice ale Rusiei europene, Ion Prestea, Vasile Giurilă şi Fany Perlov, ca şi
508
Ion Răutu, — deportaţi pentru trei ani „în locurile mai puţin îndepărtate", adică în Siberia Occidentală. Danilov şi Maurul, — pentru cinci ani în „părţile mai îndepărtate", — Siberia Orientală, — ca şi Moise Roitman, însă acesta numai pe termen de trei ani.
Vania se simţi penibil impresionat de această pedepsire mai aspră a lui Moise Roitman, care era cu mult mai puţin implicat în acţiunea revoluţionară decît el.
Seara, la fereastră, în conversaţie cu Roitman, el nu se putu reţine să-şi manifeste cu năcaz surpriza pentru această diferenţă de tratament.
— A, dragă Răutu, mă mir că dumneata încă nu înţelegi distanţa care ne desparte în ochii jandarmilor şi a tuturor slugilor credincioase ale ţarului : dumneata pui de boier, moşier, creştin, iar eu, un simplu jidănaş, proletar intelectual, condamnat să trag pe dracul de coadă toată viaţa şi, prin urmare, revoluţionar ireductibil. Unde nu poate fi nici o nădejde, nu e nevoie nici de menajamente. Fii pe pace, dragul meu : cu atît mai crînceni vor fi cu dumneata, cînd se vor convinge că s-au înşelat în aşteptările lor...
Plecarea a fost anunţată pentru peste cincisprezece zile.
Tot „Secretul" se pregătea cu febrilitate pentru această lungă călătorie.
Rigorile regimului de închisoare, prin forţa lucrurilor, mai slăbiseră. întrevederile erau autorizate mai des, şi chiar deţinuţii nu erau cu atîta stricteţe izolaţi între ei.
După anunţarea termenului de deportaţiune, n-a mai putut fi întîrziată nici căsătoria lui Ion Răutu] cu Tania Lungu.
Natalia Chirilovna Varnavin, care aranjase toate preliminariile cu cei în drept, venea aproape în fiecare zi la Centrala, cîte o dată şi de două ori, nesocotind cu impertinenţă toate regulamentele. Venea cînd singură, cînd cu Tania, sau cu lorgu Răutu pe care-1 chemase telegrafic. Se îngrijea de publicaţiu-nile legale, comanda inele şi luminări ; trata cu preotul închisorii pentru decorarea capelei ; aranja cu lorgu Răutu declaraţiile de consimţămînt şi discuta alocaţiunea pentru viitorul tînăr menaj. ..
Bietul conu lorgu se simţea prins ca într-o negură. Pe de o parte el parcă se simţea vinovat de lipsa Smarag-dei Theodorovna.
509
35 — In preajma revoluţiei, voi. I
— Măi băiete ! — bolborosea el mereu — mama a trebuit să se ducă la Kiev, că amu e altă directoare acolo,' la Institut, pe care n-o cunoaştem... Ar fi trebuit să fiu şi eu acolo, — păcatele mele ! — dar amu stau aici cu tine, pînă s-a isprăvi şi cu beleaua aiasta, — îşi stăpînea el nodul care-i strîngea gîtul, oridecîte ori îşi aducea aminte de „beleaua" căzută pe capul „băietului".
Pe de altă parte el nu ştia ce atitudine să ia şi faţă de căsătoria însăşi, aşa de puţin compatibilă cu toate condiţiile Răuteştilor.
— Măi băiete. Nataliţa spune că aşa trebuie, că-i mai bine — Dumnezeu ştie, nu mai înţeleg vremurile aiestea... Şi tu eşti nevîrstnic încă, şi ea încă un plod crud... Şi apoi, zice Nataliţa, că nici nu se duce amu cu tine ! că rămîne încă la şcoală... De ! Dacă n-a mîntuit-o !... Dar ce fel de nuntă îi aiasta ? La temniţă... Şi mama nu poate veni amu. Că-i o nouă directoare acolo... la Institut la Kiev... Ii foc... şi amu stau aici cu beleaua aiasta, — păcatele mele ! Dumnezeu să mă ierte !...
Iorgu Răutu îşi găsea puţin echilibru, devastînd magazinele de confecţiuni pentru a aproviziona pe „sărmanul băiet" cu toate cele trebuincioase în „blăstămatul cela de Sibir".
Nataliţa şi Tania, pe care le tîra cu el prin prăvălii, în zadar încercau să-i potolească excesul de zel.
— Zi-i Nataliţa, să dea un ogheal cald, gros şi trainic, pentru prăpădenia ceea de Sibir...
Mai multe rînduri de haine, perechi de ghete şi ciubote, rufe, blănuri, destinate pentru „prăpădenia ceea de Sibir", dădeau camerei lui Iorgu de la „Hotel Londra" aspectul unui bazar.
Iorgu Răutu urma cu stricteţă în comenzile şi cumpărăturile lui numai două reguli :
— Să dai ce ai mai bun, domnule, mă-nţălegi ? Pentru băietul meu, care se duce Dumnezeu ştie unde, în fundul lumii. Să-mi dai ce ai mai bun, mă-nţălegi ? Zî-i Nataliţa, în limba lor, că văd că zgîieşte ochii la mine  parcă ar vide un tătar...
A doua regulă era ca să nu dea niciodată mai mult de jumătate din preţul cerut de negustor.
La început această vinovată manie ducea la conflicte tragicomice :
— Bre omule — căuta el să explice negustorului care îşi zgîia ochii — bre omule, eu nu sînt un boboc, n-ai să iei de la
510
i
mine zace preţuri, mă-nţălegi, — ori, ori, — cu mine nu merge aşa ! — ciocănea el, fudul, cu două degete în tejghea.
Foarte curînd însă negustorii prinseră meşteşugul şi Iorgu Răutu era foarte mulţumit că izbutea să plătească şi mai puţin de jumătate din preţul iniţial.
Nataliţa şi Tania, din cînd în cînd numai plesneau din mîni, dar n-aveau cruzimea să-1 dezamăgească.
Ele căutau să-1 convingă măcar pe moş Iorgu să-şi reducă cumpărăturile pentru că, după regulament, un deportat nu poate avea un bagaj mai greu decît maximum „două puduri" (vreo 30 kilograme).
Cu acest prilej Iorgu Răutu nu se mai putu stăpîni şi izbucni :
— Cum ? Mînca-i-ar viermii, putrezească-le-ar ciolanele ! Să-1 trimeată pe băiet la capătu lumii, în blăstămata ceea de ţară, gol, să îngheţe de frig ? Auzi ? — două puduri ! Lasă că-i trimet eu şi prin poştă dreadreptu acolo unde a fi...
Nataliţa şi Tania se priviră înduioşate faţă de acest sfîrşit al „operaţiunilor economice" ale lui moş Iorgu.
Căsătoria a fost oficiată în capela închisorii de preotul ei bătrîn, care, cu vocea-i de căpriţă bolnavă, rumega de-a scăpare rugăciunile cuvenite.
în capelă, în afară de cei doi miri, — Vania în veston nou, cumpărat de Iorgu Răutu, iar Tania în bluza ei obişnuită — nu se mai găseau decît nunii, — Nataliţa şi soţul ei Serghei Semio-novici Varnavin ; Iorgu Răutu şi Caterina Matveevna Lungu, din familia mirilor şi directorul închisorii ; nu lipseau şi cîţiva paznici înarmaţi la uşă.
într-o atmosferă apăsată, această ceremonie de obicei solemnă şi impresionantă, prin atmosfera de nădejde şi bucurie, — luă un aspect funebru.
în zadar Nataliţa încerca să „învioreze" asistenţa.
Iorgu Răutu, sumbru, ofta şi numai din cînd în cînd, în uitare de sine, ţinea isonul vocii răguşite a dascălului, cu veş-nica-i notă de bas profund : O-o-o-n-n-n.
Alături de el, Ecaterina Matveevna, tăcută ca totdeauna, dar mai palidă ca deobicei, plîngea înfundat în batista ei, pe care mereu o ducea la ochi şi la gură.
Mirele, Ion Răutu, părea că nu crede în realitatea acestei scene. Şi, aruncînd din cînd în cînd cîte o privire intimidată
511
35*
spre Tania, „mireasă", parcă se aştepta în fiecare moment să fie trezit din somn.
Numai Tania simţea toată gravitatea şi înţelesul solemn al momentului.
Liniştită şi hotărîtă, ea era pătrunsă de conştiinţa misiunii ce-şi lua, şi răspunsul ei la întrebarea preotului, — „da !" — parcă vibra de o sonoritate neobişnuită pentru glasul ei. După „Isaiia dănţuieşte" şi după binecuvîntarea preotului, la încheierea ceremoniei, atît de insolite în cadrul acesta, asistenţa rămase un moment stingherită, în neştiinţă de ce trebuia să mai urmeze.
— Vania, Tania ! — cea dintîi îşi veni în fire Nataliţa : — acum sînteţi soţi, sărutaţi-vă !
Vania, stîngaci, se aplecă spre „soţia"   lui şi o strînse în braţe. Simţind fiorul ce o cuprinse,   mişcat o sărută pe ochi. Tania, albă ca varul, tremurînd,   îşi pierdu parcă simţurile şi era cît pe ce să cadă jos, dacă nu îi sărea în ajutor Nataliţa. Directorul închisorii tuşi jenat :
— Domnilor, vă rog primiţi urările mele de fericire : noroc şi sănătate, viaţă lungă ! Dar acum, domnul Răutu trebuie să meargă în camera dumisale şi biserica trebuie să fie golită pentru vecernie.
lorgu Răutu sărută pe Vania, repetînd numai vorbele-i obişnuite :
— Măi băiete, măi băiete, — ce să facem ? Aşa a vrut se vede Dumnezeu !...
Vania îşi simţi tot obrazul muiat de lacrimile tatălui său. Ecaterina Matveevna plîngea şi ea în hohote, îmbrăţişîn-du-şi copiii :
— Ştii, Vaniuşa, eu totdeauna te-am iubit ca pe un copil al meu. Să ai milă de Tania. Ea îţi dă tot sufletul şi vei vedea ce comoară este.
Nataliţa, lăsînd în sfîrşit din braţele-i pe Tania, protestă :
— Mă rog, ce vă bociţi atîta ? — trepida ea indignată. Parcă sînteţi la înmormîntare. Iaca, Siberia ! Mare lucru, dacă este dragoste ! Sînt încă tineri. Va topi dragostea lor toate omăturile din Siberia. Apoi trei ani vor trece ca un vis. Hai să lăsăm acum pe bietul Vania ! — şi cu o voce nu tocmai potrivită cu jovialitatea cuvintelor, urmă : Vedeţi că domnul director îşi pierde răbdarea.
Cap. XIX.
POHODUL
La gară, unde deportaţii au fost aduşi noaptea tîrziu în două „dube", un capăt al peronului, golit de public în faţa vagonului penitenciar cu ferestrele zăbrelite, a fost păzit de două rînduri de jandarmi.
Nici rudele deportaţilor, după ce-şi luaseră rămas bun ae la aceştia încă dimineaţa la închisoare, n-au mai fost lăsate să se apropie de vagon. Vania însă putu zări în mijlocul mulţimii, lîngă păretele gării, figurina slăbuţă a Taniei, alături de silueta impunătoare a Nataliei Chirilovna. Exclamaţiile tovarăşilor de drum îi arătau că şi pentru ei peronul nu era pustiu.
La plecarea, trenului mai multe batiste fură fluturate la adresa lugubrului vehicul, care îi ducea spre destinul necunoscut.
în lumina felinarului Vania putu zări chipul fin al doctorului Roitman...
Şi în ultima clipă auzi şi vocea nazală, tremurată, atît de bine cunoscută :
— Să trăieşti, Vaniuşa, curaj, nu mă uita !
Vagonul porni.
Un moment cei de pe peron se sileau să-i ţină pasul, — apoi cu încetul au rămas în urmă, topiţi într-o masă nedesluşită, din care răsăreau numai cîţiva fulgi ai batistelor agitate ; — iată în sfîrşit şi luminile gării înecate în noapte...
Vania se întoarse...
Tovarăşii săi de drum îşi alegeau băncile şi îşi aranjau bagajele.
Grişa Goncev, cu spiritul lui de gospodar şi cu talentul său tehnic, îşi întocmea între două bănci, cu ajutorul pleduri-
513
rilor şi al sacilor cu bagaje, un compartiment confortabil pentru dînsul şi pentru Polia, a cărui sănătate îi inspira grijă.
Moise Roitman a şi scos o carte şi încerca să citească la lumina lămpii din tavan.
Isaac Blumberg şi Vasile Giurilă, — buni prieteni încă din vremurile „Comunei", — vorbeau ceva încet.
Ion Prestea, sumbru ca întodeauna, se culcă pe o bancă răzemat în cot, — pe dînsul nu-1   petrecuse nimeni la gară...
Danilov, aşezat singur la o fereastră, şi-a încolăcit ca de obicei picioarele unul peste altul, şi privind în infinit, cu ochii lui suri, clari şi gravi, stătea pe gînduri, frecîndu-şi periuţa dîrză şi incoloră de pe bărbie.
Vania tresări.
Pe banca scurtă dintre uşă şi fereastră, stătea pitită în colţul întunecat, parcă voind să se ascundă de privirile lumii, o figură impresionantă : o faţă slabă şi lungă, — lungită încă de o barbă îngustă şi rară, care ajungea aproape de brîu, — cu o piele gălbie lipită de oase, însă cu trăsături corecte şi fine, — un nas subţire şi lung dar drept ; pletele neîngrijite nu puteau ascunde o frumoasă frunte mată, foarte albă, în contrast cu părul şi cu ochii mari negri, larg deschişi, cari ardeau în priviri îngrozite : un chip de martir de pe icoanele bizantine.
— Tovarăşul Maurul ! exclamă Vania, schiţînd un pas spre dînsul.
Dar Maurul, prins de spaimă năpraznică; scoase un geamăt de fiară şi sări în sus, întizîndu-şi spre apărare mîinile resfirate.
Danilov se repezi asupra lui Vania, şi apucîndu-1 de braţ, îl aruncă în lături :
— Astîmpără-te, ciocoiaşule ! — se răsti dînsul printre dinţi. Nu vezi că-i bolnav şi terorizat ? N-are nevoie de teme-neli de salon...
Maurul se lăsă pe bancă, hîrîind,  lărgindu-şi şi mai mult enormele orbite ale ochilor săi aprinşi.
Vexat de dojana brutală a tovarăşului Danilov, Vania aruncă o privire dezolată în jurul lui.
Străină de tot ce se petrecea în dos, o siluetă feminină, îndoliată, tot stătea lipită de gratiile ferestrei, parcă silindu-se să răzbată întunericul care învălise de mult peronul gării din Odessa.
514
Vania se simţi deodată singur, prizonier într-o lume neînţeleasă şi duşmănoasă.
Se afla touşi între vechi prieteni şi tovarăşi de luptă, — dar cît de adevărată era vorba Undinei că şi de oamenii cu care eşti în contact imediat, te pot despărţi depărtări mai mari ca acelea dintre astrele firmamentului.
O milă nemărginită de sine îl cuprinse, — dar şi de bieţii aceştia de bulgări de lut însufleţit.
Stăpînit de o nevoie acută de simpatie şi de trebuinţa de a-şi revărsa sufletul, se apropie timid de solitara siluetă feminină de lîngă fereastră.
Umerii ei tremurau de un plîns tăcut.
După o clipă de ezitare, Vania se aşeză molcom pe banca de alături.
Femeia parcă simţind prezenţa lui îşi întoarse faţa plînsă de copil obidit.
Ochii ei verzi înlăcrimaţi, reflectau ca diamante razele palide ale lămpii, cari aprindeau în aureola bogată a părului ei scîntei de aramă poleită.
La vederea lui Vania, pieliţa delicată şi albă a obrajilor, puţin stropită de pistrui, se acoperi ca de o abureală trandafirie intensă, pînă la rădăcina părului ei de un roşu aprins.
Vania ghici îndată pe Fany Perlov.
— Tovarăşul Vania ! — şopti ea, mişcată, zîmbind printre lăcrămi, şi se aşeză pe bancă, continuînd să plîngă înfundat în batistă, dar acum parcă mai mult de emoţie şi surpriză, decît de amărăciune.
Vania îi cunoştea povestea, încă din expansiunile prin zidurile închisorii : Tatăl mort de apoplexie, în momentul arestării, mama rămasă fără mijloace cu copii mici,un prieten din copilărie, ajuns logodnic, dispărut în cazematele cetăţii Petru şi Paul...
înduioşat, — de ea, de sine, cine-ar putea spune ? — lupta şi dînsul cu nodul de plînset care-i strîngea gîtul.
Fany, fără să-şi ridice batista de la obraz, îi întinse ca într-o căutare mută de sprijin, cu un gest atît de feminin, mî-nuţa-i diafană.
Vania o reţinu, tăcut, dar puţin înviorat şi încălzit de acest rol de protector care astfel i se recunoştea.
515
Noaptea înainta.
Dar în vagon nimeni nu putea dormi.
Excitaţia provocată de schimbarea bruscă a regimului, aprehensiunea nemărturisită în faţa viitorului necunoscut, ridicaseră diapazonul emoţional şi duseseră la o tensiune, care cerea descărcare.
în urma unui cuvînt aruncat de Grişa Goncev, izbucni cu furie veşnica şi interminabila discuţie asupra metodelor revoluţionare :
— Proces istoric, — scanda cu o răceală voită vocea'metalică a lui Moise Roitman, care maşinal tot îşi descheia şi încheia un bumb la vestă : procesul istoric este un proces de masă, ca rezultat al mecanicii luptelor de clasă. O revoluţie nu poate izvorî decît din mişcarea maselor...
— Dar individualitatea ? — întrerupse furios Ion Prestea, tropotind greoi pe loc ca un urs : Dar individualitatea, amice ? Faci borş din ea ? Dacă la Poitiers, Abderam, comandantul trupelor arabe ar fi dovedit un talent strategic mai mare decît Carol Martel, — ce ar fi fost astăzi cu masele dumitale europene ?
— Desigur pentru a inventa o bombă, — intercala Grişa Goncev, tehnicianul, răsucindu-şi cele două colţuri ale băr-buţii îmbinate : pentru a inventa o bombă e nevoie de o individualitate, dar un atelier pentru fabricarea ei, presupune un anumit mediu pe care nu-1 poate cla decît proletariatul industrial...
— Am să mă murez eu, — urlă cu violenţă Prestea trăz-nind cu pumnul în speteaza băncii : avem să ne murăm pînă se va naşte proletariatul dumitale ? Zece oameni hotărîţi pot trimite în tartarale zece împăraţi unul după altul. Ce regim ar putea rezista unui asemenea purgativ ?...
— Dar masele de la ţară, moldovenii noştri basarabeni ca şi majoritatea covirşitoare a omenirii, — interveni, cîntînd pe nas „popeşte", şi Vasile Giurilă, cu ţărăniile şi moldove-niile lui.
Danilov tăcea, surîzînd din cînd în cînd lind din ochii lui suri, clari şi răutăcioşi.
Polia Goncev, între două accese de tusă, relevă şi el rolul istoric şi revoluţionar al intelectualilor.
Maurul, tot pitit în colţul său, îi privea de mai multă vreme cu ochii   săi larg deschişi şi febrili,   plini de o agonie
516
sarcastic, si stic-
nespusă — cînd, deodată, se aruncă sub o bancă şi începu să se zbată, urlînd în neştire.
Sentinelele, care se schimbau la fiecare două ore, stăteau impasibile lîngă uşile de intrare.
Dar la o staţie, — unde în faţa vagonului penitenciar, se adunaseră mulţimea curioasă, atrasă de zgomot, ieşi din compartimentul său comandantul gărzii, — un căpitan bătrîn, cărunt şi bărbos, — care fără să-şi ridice mîna de pe clanţă, înaintîndu-şi numai puţin umărul stîng ca să dea drumul ajutorului său, plutonier reangajat, flăcău înalt, gras şi spălăcit, dar spilcuit, — ştiu prin cîteva injoncţiuni scurte, să impună tăcere polemiştilor.
Cu încetul se potoli şi Maurul.
Vania nu luase parte la discuţie.
Se mira şi el de uluirea amorţită de care rămînea stăpînit.
După atîta singurătate, cînd ca „secretnic", afară de telegrafia surdă a ciocăniturilor, putea găsi contactul cu lumea aproape numai în citirile sale, — după acel gol de viaţă, claustrarea în limitele cîtorva metri pătraţi, — imobilitatea în timp şi în spaţiu, — el se simţea acum prins ca într-un vîrtej : ho-tărîrea de deportaţiune, căsătoria cu Tania, despărţirea de ea şi de tată] său, de toată atmosfera Năpădenilor, societatea zgomotoasă a convoiului de deportaţi, — dus în trenul acesta care în realitate se tîrâ greoi ca un melc de la o staţie la alta, dar care i se părea un bolid străbătînd vertiginos spaţiile ne-sfîrşite...
Glasurile i se păreau înecate într-o vîjîitură, care îl învăluia şi îl izoia de viaţă, ca un strat impenetrabil, iar vagonul penitenciar cu locatarii săi, numai un decor ireal...
însuşi subiectul discuţiunilor, care pe vremuri îl pasiona atîta, îi inspira acum prea puţin interes : înainte de toate trebuie lămurită problema morală, găsit rostul vieţii, lămurită situaţia omului în natură, descoperit rolul real al conştiinţei, în complexul forţelor mondiale.
Dacă omul este numai jucăria stihiilor, totul se reduce la o înşelăciune de sine, la o iluzie : vouloir, illusion '. aimer, illusion !
Numai suferinţa e o realitate, — iată, chiar suferinţa acestui ghem de fată.
Vania strînse mînuţa Fany-ei. Dînsa îi răspunse surîzînd, fără să-şi deschidă ochii : — în vijelia discuţiunilor ea demult
517
încetase să plîngă şi, potolită, sughiţînd numai din cînd în cînd de plîns, copilăreşte, se lipi de Vania închizînd ochii.
După intervenţia comandantului gărzii se aşternu în vagon o tăcere apăsată.
Sfîşiaţi de oboseală şi de emoţie, deportaţii se înghemuiră fiecare pe banca lui scurtă, acoperită de cîte un pled, şi cu sacul cu haine în loc de perină. Şi unul cîte unul, fură cu încetul prinşi de somn.
Chiar Maurul îşi pusese capul pe banca dinainte şi nu se mişca, gemînd numai în răstimpuri.
Căpşorul Fany-ei cu gloria lui aurie, căzu pe umărul lui Vania. Acesta o răzemă uşor de spetează, aşternu pe banca din faţă peste pledul ei pe al său, aşeză la părete o perinuţă de voiaj datorată solicitudinei lui Iorgu Răutu, şi ridicînd-o uşor în braţe, o culcă în acest aşternut improvizat.
Fany se lăsă îngrijită ca un copil, cu surlsul fericit pe faţă, — lipindu-şi numai uşor pe furiş buzele de mîna ce o ţinea după gît.
Dar somnul fugea de Vania.
El încă se simţea ca împlîntat într-o pastă opacă. Visător se răzemă de fereastră, urmărind primele luminişuri ale răsăritului.
Gîndurile i se rostogoleau greoaie, ca nişte bolovani într-un torent de munte.
Ajuns la hotarul necunoscutului, toată viaţa lui, de la primele amintiri ale copilăriei, se desfăşura înaintea lui : Nă-pădenii, pensionatul pastorului Faltin, liceul, familia Lungu, hanul Blumberg, Odessa, Castelul din Chişinău, numărul cinci, — în icoane colorate şi vii ca scene ale realităţii, întretăiate de aceleaşi blăstămate întrebări : De ce ? Şi apoi ?
Afară, lumina cenuşie a dimineţii înnourate, dezvăli peisajul dezolat al stepei ucrainiene în toamnă, atît de deosebit de dealurile dulci ale Basarabiei : o cîmpie plană şi. nemărginită, fără nici o ondulaţie de teren, fără nici un copac, fără măcar vreun bloc de piatră eratică, fără vreun accident care să poată opri privirea, — peste tot numai verdeaţa gălbuie a miriştilor şi a tinetelor tăiate, — o întindere vastă ca oceanul, dar monotonă şi mută, pustie după încheierea muncilor de ţară, fuge în nesfîrşire...
518
...Şi totuşi rămîne veşnic redusă la o jalnică şi meschină circomferinţă, sub clopotul opac al cerului sur ca mantaua de puşcăriaş, nemişcată în jurul vagonului penitenciar, cu el, Vania, drept în centru.
Cîmpie, cîmpie, cîmpie...
Vania, furat de somn lîngă fereastră, turtit într-o postură piezişă,. se trezeşte cu piciorul amorţit şi cu o vie durere în coastă...
Toţi în vagon dormeau încă, afară de sentinelele înţepenite lîngă uşi.
Vania acoperi pe Fany cu şalul căzut jos, se culcă în cot pe bancă şi din nou adormi liniştit pe scîndurile goale.
Răutu se ridică de pe culcuşul lui improvizat cu toate încheieturile anchilozate, — parcă nu se găsea pe trupul lui un singur punct neîndurerat.
întinzîndu-se ca să se mai dezmorţească, băgă de seamă că în tot vagonul, afară de dînsul şi de sentinele, numai Maurul era treaz.
Cu ochelarii pe nas, acesta examina cu multă minuţiozitate un ou, inspectîndu-i suprafaţa şi expunîndu-1 la lumină. Pe urmă scoase din sac o pîne, o duse la nas, apoi îi cercetă coaja, tot aşa cu deamănuntul, ridică un colţ, şi cu cuţitul tăie din miez : precauţiuni împotriva otrăvii...
Mestecîndu-şi cu îngrijire acest dejun frugal, tovarăşul Maurul, din cînd în cînd arunca spre Răutu priviri bănuitoare»
Acesta îşi luă inima în dinţi :
— Tovarăşe Maurul, nu mă recunoaşteţi ? — i se adresă dînsul cu sfială. Sînt Ion Răutu.
— Nu te recunosc şi nici nu te cunosc ! — îi mîrîi nenorocitul uitîndu-se încruntat în lături.
— Nu vă aduceţi aminte, la tovarăşul Pudel, conferinţa despre rolul proletariatului şi al ţărănimii ? V-am răspuns eu, introdus de tovarăşul Undina, îmi zicea Pimperlic...
— Pimperlic ? Ce Pimperlic ? — se oţărî deodată Maurul săgetîndu-1 acum cu priviri furioase. Ce Pudel, ce Undina, ce conferinţă ? Minciuni, minciuni ! Pimperlic !... Pim-per-lic !... Eşti un agent al Lăscăreştilor !... şuieră el deodată, rotindu-şi ochii. Şi din piept se auziră hîrîituri de agonie.
519
M
Răutu, spăriat, îl lăsă în plata Domnului şi se întoarse la locul său.
Al Lăscăreştilor ? Nu înţelegea nimic !
Printr-o deschizătură în nori, năvăliră pe fereastră razele oblice ale soarelui şi îmbrăcară în flăcări chipul feciorelnic din faţă, aruncînd stropi de aur pe pieliţa-i străvezie de trandafir.
Printre genele întredeschise, luciră smaragdele ei luminoase, şi zîmbind fericită, Fany îl salută cu vocea-i subţire şi dulce de copil somnoros :
— Bună dimineaţa, tovarăşe Vania. Cum ai dormit ? Cum te simţi ?
De atîtea ori i-a venit acest salut din Celula numărul şapte !
Toată lumea era sculată şi preocupată de,rudimentarele îngrijiri de toaletă, cînd în vagon apăru comandantul gărzii, însoţit de plutonierul ajutor, pentru ceremonialul obişnuit al apelului de dimineaţă, care era cu stricteţă observat în tot timpul drumului.
După retragerea comandantului, plutonierul Carpov, cu picioarele crăcănate „voiniceşte", cu o mînă în şold, iar cu alta răsucindu-şi mustaţa incoloră şi subţire, cu sfîrcurile ei agresiv îndreptate spre nările enorme şi franc deschis, — declară :
— Domnilor, ne apropiem de staţia Cazeatin. Puteţi avea acolo apă clocotită pentru ceai. Dacă mai doriţi să cumpăraţi ceva, vă rog să-mi spuneţi, ca să iau notă...
Grişa Goncev, aranjase cu ajutorul geamantanelor, în pasagiu, între patru bănci, o masă. Iar tovarăşul Fany fusese invitată să prezideze sfînta comuniune de „ceaiofagie", — sarcină de care, roşind pînă la rădăcina părului, se achită cu multă drăgălăşenie, strîngînd în jurul său tot vagonul, în afară de Maurul. Chiar ursuzul Ion Prestea se întrecea în gentileţe.
Momentul acesta îl alese Vania Răutu pentru o surpriză de mult pregătită :
— Scumpă domnişoară, — se adresă el ceremonios drăgălaşei prezidente a mesei de ceai, — să-mi daţi voie să vă restitui un obiect care vă aparţine.
520
Şi cu gravitate scoase din plic o splendidă buclă de păr roş. Nu putea fi nici o îndoială de provenienţa ei. Bietei Fany i se tăie respiraţia.
Rămasă ca fulgerată mai multe clipe, ea reuşi în sfîrşit să întrebe printre lacrămi :
— Cum ?... De unde ?... Cine ţi-a dat-o...
— Nu, nu ! Fii liniştită, nu el, — îi răspunse Vania, mulţumit de farsă, şi-şi povesti vînătoarea după firele de aur din celula numărul şapte.
— Hm ! Adevărat Rttter von Tugendburg, — cavalerul nostru de la Năpădeni ! — rînji răutăcios Danilov : Nobilă contesă, aruncaţi-i năframa !...
Compania izbucni în hohote de rîs.
Fany îşi reveni în fire şi sări îndată în ajutorul lui Vania.
— Iţi mulţumesc, tovarăşe Vania, eşti tare drăguţ, sînt foarte mişcată ! Nu te uita la domnii aceştia acri şi prost crescuţi. Şi te rog, în semn de recunoştinţă, pentru sprijinul atît de prietenesc pe care mi l-ai dat ca vecin de celulă, să-ţi păstrezi bucla ca amintire a cunoştinţei noastre, atît de frumoasă în acele vremuri triste.
Acum veni rîndul lui Vania să roşească...
Rutina vieţii de convoi reluă stăpînire asupra vagonului penitenciar din Odessa.
Niciodată Vania nu şi-a putut preciza amintirile din această lungă călătorie, care a ţinut patru nopţi şi trei zile, pînă ce micul grup eratic din Odessa a fost vărsat în albia largă a convoiului de deportaţiune din Moscova.
Vagonul penitenciar era înlănţuit de alte vagoane pline de călători, trecea prin gările marilor centre, animate de mişcare şi de lumină, de multe ori era detaşat de la un tren şi legat de altul ; adesea imobilizat ceasuri întregi pe vreo linie de garaj.
Dar, constituind o lume de-sine-stătătoare, fără contact exterior, ca o monadă leibnitziană, vagonul ducea o viaţă proprie deosebită de restul universului.
Totuşi nu reuşea să se închege într-un organism viu, şi să-şi creeze un suflet.
Prea vie era încă pentru fiecare din pasagerii săi ruptura sîngerîndă de viaţa şi de lupta dinainte de arestare ; prea apăsau încă memoria anii de izolare şi întuneric ; prea recentă şi prea bruscă a fost tranziţia de la celula tăcută la convoiul
521
acesta zgomotos ; prea aproape îi aştepta dezagregarea şi despărţirea, poate pe veci ; prea plin de mister şi de aprehensiuni se înfăţişa viitorul...
Convoiul rămînea un conglomerat fără coeziune, în care fiecare atom se claustra în fantasmagoria de coşmar şi depresiune morală.
Viaţa materială comună, discuţiunile şi chiar expansiunile* nu puteau rupe cu totul crusta în care zăceau învelite sufletele.
în această stare sufletească treceau peisagii, scene vii, multiple şi varii figuri omeneşti, fără să lase un tipar mai trainic în memorie.
Cap. XX.
BUTÎRKI
în sfîrşit, după a patra noapte de drum, în zori de zi, vagonul penitenciar fu oprit la o mică gară de suburbie din Moscova.
După ultimul apel, comandantul în uniformă de paradă cu centiron şi epoleţi de aur,   porunci  evacuarea vagonului.
Garda încercuise o mare parte din peron, unde plutonierul, prea fudul de importanţa rolului său, primea pe arestaţi cu numărul şi-i forma în coloană, urmînd ca de aici să plece pe jos pînă la vestita închisoare Centrală de deportaţiune, sau „de transport" — după terminologia oficială, — în cartierul Butîrki, la vreo opt kilometri.
Astfel se găsiră spontan înşiraţi cîte doi : fraţii Goncev ; Isaac Blumberg şi Vasile Giurilă ; Moise Roitman şi Ion Prestea ; Fany Perlov cu Ion Răutu, şi Danilov cu Maurul.
Garda, cu baionetele în cumpănă „de pază", i-a cuprins ca într-un cerc de fier.
Ei se uitau unul la altul stingheriţi : pentru prima oară fuseseră coborîţi făţiş la ultima treaptă a scării sociale şi trataţi ca o turmă robită.
Fany, intimidată, îl apucă pe Ion Răutu de mînă.
Acesta, care pînă atunci clocotea, jignit de această degradare, — la contactul mînuţii tremurătoare se potoli îndată şi luîndu-şi la braţ tovarăşa, îşi ridică cu mîndrie capul.
Danilov surîdea sardonic.
Ion Prestea, îngălbenit, suduia printre dinţi moldoveneşte. Maurul îşi zvîrlea împrejur ochii cu spaimă. Ceilalţi, posomoriţi, acceptau situaţia resemnaţi, căutînd să privească indiferenţi în lături.
523
Căpitanul rămînînd în urmă, — plutonierul Carpov cu mîna în şold şi cu pieptul bombat, comandă cu o voce ascuţită şi tărăgănată de babă beată :
— Drepţi !... Coloana... Mmmarş !...
Oraşul părea mort.
Convoiul şerpuia prin stradelele mărginaşe, întortocheate şi rău pavate, de-a lungul nesfîrşitelor ogrăzi prăfuite şi îm-bălărite, printre care răsăreau, rar împrăştiate, căsuţele dărăpănate de mahala.
Nimic nu prevestea vecinătatea unei imense capitale decît pădurea de cruci aurite din zare, cu cupolele bisericilor, ce se estompau pe cerul albicios, împroşcate de primele raze ale soarelui de dimineaţă.
Convoiul ocolea cu tot dinadinsul cartierele mai populate şi evita arterele mai frecventate.
Rar se putea zări doar cîte un preeupeţ grăbit să prindă la barieră primele care cu provizii de la ţară, pornite la tirg. Aceştia aproape nici nu dăruiau o privire cortegiului de arestaţi, — spectacol prea obişnuit în aceste părţi.
Din cînd în cînd însă, convoiul încrucişa la răspîntii cîte un grup de lucrători sau meseriaşi, porniţi mai devreme spre fabricile sau atelierele mai îndepărtate. Ei arătau mai mult interes şi cîteodată privirile lor trădau simpatie.
O întîlnire stîrni o vie emoţie în tot convoiul.
O bătrînică, tăbăcită şi uscată ca un ţîr, deschise portiţa ogrăzii sale, spre a da drumul în stradă unui enorm porc negru. Rezemată cu o mînă de pervazul porţii, ea se aplecă, lungindu-şi gîtul zbîrcit, spre a urmări evoluţiile animalului pornit în inspecţia depozitelor obişnuite ale aglomeraţiilor omeneşti.
Din întîmplare privirile ei se opriră asupra coloanei de „politici".
Nemişcată un moment, ferindu-şi cu mîna ochii, care clipeau de soare, ea îşi ridică fusta şi, bodogănind, scoase din dedesubturile ei misterioase o monedă de două copeici, se strecură ca o şpîrlă printre cordonul de soldaţi şi vîrî moneda în mîna lui Vania ; apoi îşi făcu cruce, şoptind : Să-ţi fie milă, Doamne, de sărmăneii ! — şi se furişă din nou printre soldaţi, înainte ca plutonierul  Carpov să fi avut timpul  să-şi revină în fire.
524
Vania rămase o clipă uluit ; apoi înţelese şi fu mişcat pînă
la lacrimi.
Fany plîngea de-a binelea.
Danilov, incorigibil, mîrîi de la spate :
— Ha ! E atins de sensibilitatea lui de descendent din împăraţii bizantini, cum se cred toţi ciocoii basarabeni...
La auzul acestor cuvinte, Maurul aruncă lui Răutu o privire feroce, şi cu un muget de fiară, bătînd din braţe ca din aripi se repezi să rupă cordonul de caraulă.
Cu greu putu fi reţinut şi liniştit, dar trebui să fie pus în fruntea coloanei, mai departe de Răutu, la care se întorcea mereu în mers cu bănuială şi frică.
Incidentul tăie scurt riposta lui Vania la butada lui Danilov.
Surise numai blînd, cu tristeţă, şi se întoarse cu un gest de absoluţiune.
Ce o mîna pe babă ? — se întreba el : ea, o biată maha-lagioacă săracă de la marginile prăpădite ale Moscovei ?
Ce poate înţelege ea din mişcarea revoluţionară ? Ce legătură poate fi între ea şi tineretul exaltat din „inteligenţa" rusă ?
Acestea sînt, — îi fulgeră prin gînd, — funcţiunile psihice inferioare ale profesorului Liebermeister, acelea pe care se zideşte toată viaţa morală a omenirii.
Vania păstră cu sfinţenie moneda aceea de două copeici, înverzită de vreme, ca simbol al acestor „funcţiuni inferioare".
In sfîrşit, după două ore de mers, convoiul se află în faţa lugubrei Centrale de deportaţiune din Butîrki.
Moritz Arunchin, fost student al universităţii din Harkov, iar acum deportat politic în Siberia occidentală, alerga exul-tînd prin coridorul secţiei politice, zbierînd cît îl ţinea gura :
— Au sosit Odessiţii, au sosit Odessiţii ! Acum vom putea pleca !...
Abia intrat în coridor, Ion Răutu fu asaltat de omuleţul acesta, aproape pitic, foarte vioi.
Ochii lui incolori, ieşeau acum aproape cu totul din orbite, de curiozitate, ca nişte mici conuri ascuţite. Cu mîna stingă el îşi tot trăgea în jos colţul rebel al bărbii sale roşcate, care creş-
525
36
tea în sus, dînd un aspect de asimetrie comică obrazului său verzui, cu un nas coroiat, strîmbat şi el spre stingă.
— Arunchin ! — se recomandă el scurt, apucînd mîna lui Răutu. Cine eşti, de unde vii, încotro eşti deportat ?...
— Sînt Ion Răutu, din Odessa, — începu Vania să răspundă în această grindină de întrebări.
Dar Arunchin fără să-1 asculte, — îi scuipă :
— Mă duc la fete ! — şi dispăru în capătul opus al coridorului strigînd din nou :
— Au sosit Odessiţii, au sosit Odessiţii !
închisoarea Centrală de deportaţiune din Butîrki gemea de lume.
întotdeauna suprapopulată, acum, spre sfîrşitul sezonului, aici erau îngrămădiţi mii de nenorociţi, în nădejdea de a fi expediaţi încă înainte de iarnă.
Toate seminţiile Rusiei erau reprezentate aici.
Toate dialectele provinciale puteau fi auzite, cu foneticele lor caracteristice, în a, în o, sau în u.
Deportaţii politici, izolaţi într-o aripă a imensei clădiri, erau şi ei veniţi din diferitele regiuni ale împărăţiei, şi între ei se auzeau aceleaşi dialecte provinciale.
Aproape fiecare putea fi clasat după fonetica graiului său.
Moldovenii, sosiţi cu convoiul din Odessa, fură cu atît mai surprinşi, cînd, una din primele întrebări pusă lui Ion Răutu, fu :
— De ce naţionalitate eşti ?
Ei socoteau ruseasca lor, dacă nu perfectă, cel puţin destul de corectă ca să poată fi socotită măcar ca un dialect provincial. Nu i-ar fi mirat dacă ar fi fost întrebaţi din ce gubernie sînt, cum erau întrebaţi tot cei noi sosiţi, — dar naţionalitate ?...
Ce trăda în pronunţarea sau în aspectul lor origina străină ?
— Sînt moldovan, — răspunse Ion Răutu.
— Moldovan ? repetă parcă mirat tovarăşul Fomin din Samara, care mai cu deosebire se interesa de antecedentele deportaţilor : moldovan ? Unde locuiesc aceşti alogeni ? — întrebă el mirat.
Termenul „alogeni" în limbajul oficial din Rusia se aplica mai cu seamă grupărilor etnice care se aflau pe o treaptă inferioară de cultură, — tătari,  kirghizi, calmuci,   ciuvaşi, etc.
526
Nu numai Ion Răutu şi Vasile Giurilă, dar şi ferocele internaţionalist şi anarhist Ion Prestea se simţi jignit de acest termen.
— Moldovenii, — interveni Vasile Giurilă : sînt o ramură a naţiunii române, — adică un popor romanic... înţelegi... Locuiesc în Basarabia, la hotarul României şi Austriei, la graniţa occidentală a Rusiei, — sublinie el pentru aborigenul de dincolo de Volga.
Acest mic incident avu un efect imediat, neaşteptat, şi nu rămase fără urmări pentru viaţa lui Ion Răutu.
Spontan, fără nici o înţelegere prealabilă, din acel moment, Răutu, Giurilă şi Prestea căutau parcă să se ţină în grup, şi nu mai vorbeau între ei decît moldoveneşte.
Dar, pentru Ion Răutu, de la această întîmplare, începu să se întărească un sentiment tot mai viu, care, în urmă, îl co-vîrşi, — că este străin între ruşi.
Sosirea odessiţilor aduse multă animaţie în grupul de politici din Butîrka. Ei completau convoiul care urma să fie pornit în Siberia peste vreo trei zile.
Din pricina aceasta fură parcă primiţi cu deosebită cordialitate, de către tovarăşii strînşi acolo din toate unghiurile împărăţiei.
Ei fură repartizaţi între diverse camere, întrucît nu se mai găsea nici una liberă, şi puşi în curent cu formalităţile ce trebuiau îndeplinite înaintre de plecare, precum şi covîrşiţi de tot felul de sfaturi în vederea lungii călătorii spre necunoscut.
Răutu se trezi în aceeaşi cameră cu Maurul, care îndată îşi alese un colţ mai întunecat, pe o nară de scînduri, care servea de culcuş arestaţilor, şi se piti acolo după bagajele sale.
Instinctiv Vania îşi petrecea timpul mai mult în coridor.
De altfel, toată ziua aceasta, cheltuită mai mult în formalităţi de interogatoriu şi înregistrare, înscriere pentru echipamentul reglementar, în legarea de cunoştinţi şi adunarea şi transmiterea de informaţii, — se înfăţişa pentru noii veniţi ca o haotică învălmăşală care nu le lăsa nici o clipă pentru reculegere.
Vania aproape nu mai putea deosebi între ei pe tovarăşii de nenorocire şi se simţea ca rătăcit într-o inextricabilă junglă întunecată.
527
36*
IL
Spre seară, trîntit deacurmezişul pe nară, între doi tovarăşi de cameră, fără să fi avut putere să-şi aranjeze vreun culcuş mai comod pe scîndurile goale şi lustruite de trupurile generaţiilor care l-au precedat, fără măcar să se dezbrace, Ion Răutu parcă îndată a şi fost înecat într-un somn greu, fără visuri.
Cînd se trezi a doua zi dimineaţa, încă buimăcit de somn şi se sforţa să-şi dea seama unde este, — deodată fu izbit de o vedere lugubră.
Lîngă uşă stătea, gol. Maurul, pipăindu-şi cu mişcări repezi tot corpul pînă în picioare.
Şi deodată începu să scoată ţipete stridente, parcă n-ar fi fost din piept omenesc.
— Ajutor !... Ajutor !... Ajutor !...
Deportaţii săriră cu toţi înspăimîntaţi de pe nare şi se repeziră înspre el.
Dar Maurul se agăţă de uşa camerei, şi, ca turbat, se apăra zvîrlind cu picioarele şi lovind cu pumnii, zbierînd înainte năstruşnic :
— Ajutor ! ! !... Săriţi !... Mă omoară !...
Un inspector şi mai mulţi paznici, năvălind în cameră, se aruncaseră asupra nenorocitului ca să-1 scoată afară.
Maurul însă cramponat de uşă ţipa mereu cît îl ţinea gura : — Staţi ! Nu mă bateţi !... Acolo este un agent al Lăs-căreştilor ! — aruncă el spre Ion Răutu. A aflat că sînt adevărat Mavrogheni, descendent din Paleologi, singurul moştenitor legitim la tronul Bizanţului şi... m-a curăţat... ca să nu mai pot avea urmaşi !... m-a omorît... uitaţi-vă... uitaţi-vă !...
Ultimele cuvinte se auzeau din coridor unde a fost dus pe sus, învălătucit într-un pled.
Răutu rămase zguduit.
Numele adevărat al Maurului era Maroghin. Printr-o bolnavă asociaţie de sunete el se crezu Mavrogheni, şi inventă o genealogie care îi dădea dreptul nu numai la tronul bizanţului, dar prin Sofia Paleolog, şi la al ţarului Moscovei...
Lui Răutu nu i-a mai fost dat să-1 revadă.
Cap. XXI.
VOLGA, VOLGA...
Odessiţii au fost chemaţi la cancelarie unde li s-a distribuit echipamentul „cazon" reglementar : două rînduri de rufe de pînză de sac, obiele pentru picioare, o păreche de bocanci groşi, un „halat" din stofă groasă, cenuşie, care semăna mai mult a pîslă, o şapcă din aceeaşi materie, fără cozoroc, un cojoc de blană de oaie, rudimentar tăbăcită, cu un violent miros acru, şi o păreche de enorme mînuşi din aceeaşi blană rău mirositoare, — fiecare obiect stampilat de o mare pecete neagră.
Răutu era foarte bucuros că o putuse vedea, cu acest prilej, pe Fany Perlov, chemată şi ea din secţia femeilor, pentru a primi echipamentul, care se deosebea de al bărbaţilor numai prin fusta şi un tulpan din aceeaşi pînză de sac, în loc de detaliile respective ale toaletei bărbăteşti.
Fany se repezi cu un surîs prietenesc spre Vania Răutu, cu tradiţionalul ei salut :
— Bună ziua, tovarăşe Vania !... Ai dormit bine ?... Gum te simţi ?
Echipamentul primit a pus o problemă urgentă, — întrucît pentru a doua zi era anunţată plecarea : — reducerea bagajelor la norma reglementară.
La rezolvarea acestei probleme a luat parte întreaga „Bu-tîrka" dar mai cu seamă tovarăşii Arunchin, Fomin şi Arthur Schwarzmann, fiecare în felul lui caracteristic.
Tovarăşul Costea Fomin, un temperament prin excelenţă sociabil, se îngrijea mai cu seamă ca efectele să fie repartizate între toţi tovarăşii astfel ca să fie cît se poate mai puţine.
Cu profilul lui ascuţit, — în care extremitatea nasului forma vîrful unui triunghi de la care fugeau îndărăt fruntea
529
şi bărbia — el cutreiera toate camerele, inspecta sacii şi lăzile, asorta hainele şi obiectele de toaletă, le încerca greutatea şi apoi, cu autoritate, decreta redistribuirea proprietăţilor.
Moritz Arunchin, care pierdea respiraţia la văzul atîtor podoabe înşirate pentru redistribuire, apuca ce-i cădea sub mînă, încerca pieptenii şi periile, se împopoţona în tot felul de haine — chiar în mărunţişuri femeieşti, — şi se plimba aşa, foarte mulţumit de sine, prin coridor.
Arthur Schwarzmann, — cel mai elegant dintre tovarăşi, cu o cărare impecabilă pe cap, care de la frunte parcă-i despica ţeasta pînă la ceafă, şi ale cărui dungi rigide de la pantaloni, ca şi toate cutele „vestonului", parcă scos de sub fierul de călcat, trădau profesia de comis-voiajor, nu se putea stăpîni să nu evalueze precis fiecare obiect.
— Bună stofă, — spunea el, de pildă, pipăind vreo haină : — englezească. Cel puţin cinci ruble arşinul...
Ian Răutu se trudea mai mult să-şi asigure transportul cărţilor.
Vechii „cercuişti" şi-au petrecut seara cu fraţii Goncev şi Isaac Blumberg de care se despărţeau aici, poate pentru totdeauna, întrucît dînşii urmau să fie trimişi direct din Moscova în diferite localităţi ale Rusiei europene.
Pentru ei, prin această despărţire, parcă se încheia o fază din viaţă.
Nici la plecare lui Ion Răutu nu i-a fost dat să vadă capitala pravoslavnicei Rusii, întrucît transportul deportaţilor politici a avut loc de astădată în dube închise.
Ei fură îmbarcaţi, în număr de douăzeci şi opt, într-un vagon tras pe o linie de garaj şi mai tîrziu ataşat la trenul care urma să-i transporte pînă la Nijni-Novgorod.
în înghesuială, Ion Răutu trebui să împartă o bancă cu Moise Roitman.
Fany Perlov se găsea la capătul opus al vagonului cu Măria Culiceeva, pe care o ajuta cu multă voie bună să-şi găsească copilul, — un băieţel de vreo zece luni.
îmbujorată şi voioasă, numai din cînd în cînd Fany trimitea lui Ion Răutu cîte un surîs prietenesc.
în vagonul îmbîcsit aerul era greu, pentru că în ziua aceea rece de toamnă nu se putea măcar deschide pentru multă vreme fereastra, din cauza copiilor.
530
Această parte a călătoriei, pînă la Nijni-Novgorod, — vreo 400 kilometri, — a fost cea mai penibilă, atît din cauza condiţiunilor materiale cît şi pentru că nu se putuseră încă încheia raporturi mai intime între tovarăşii de drum.
Pentru Ion Răutu amintirea acestor zile din tren a fost încă amărîtă de un incident stupid.
Vagonul nu avea compartiment deosebit pentru sentinele. Acestea se instalaseră pe băncile mărginaşe, lîngă uşă.
Soldaţii care nu erau de rînd, ca să se facă comozi, se des-călţau şi-şi desfăceau obielele.
Atmosfera ajunsese irespirabilă.
Ion Răutu băgă de seamă că Fany Perlov devenise subit foarte palidă şi cu desperare îşi arunca privirile spre obielele atîrnate la capătul vagonului.
El se adresă caporalului :
— Camarade, nu vă întindeţi aşa... Sîntem mulţi aici. Aerul şi aşa e greu ! Gîndiţi-vă că, iată, sînt femei şi copii aici ! Ne otrăviţi cu obielele voastre...
Costea Fomin la auzul acestor cuvinte sări ca ars.
— Tovarăşe Răutu, asta e un ciocoism scîrbos ! Ce ? Noi sîntem într-un salon aici ? Ce fel de revoluţionar eşti ? Cum poţi să te apropii, dacă ai aşa nas delicat, de masele populare ? Ţăranii nu pot întrebuinţa apa de Colonia şi soldaţii sînt doar feciori de ţărani, şi nu din plăcerea lor sînt siliţi să cărăulească aici pe cuconaşi ca dumneata !
— Tovarăşe Fomin, — ripostă Răutu — şi fără apă de Colonia, oricine îşi poate îngriji picioarele... Şi în orice caz ce sînt vinovate tovarăşele noastre ca să plătească sans-fasoanele acestea cu o migrenă ?
— Ha ! — exclamă indignat Costea Fomin ; — faci încă pe cavalerul ! Tovarăşelor, vă supără contactul cu norodul ? Aveţi nevoie de cavalerismul lui Răutu ?
Vania se uită împrejur. Danilov zîmbea sardonic, ceilalţi se uitau în lături ca să-i evite privirile, pînă şi femeile care îşi duceau batista la nas, nu îndrăzneau să-şi ridice glasul. Chiar biata Fany, cu ochii ei de smaragd înlăcrimat, se rugă de Vania :
— Tovarăşe Vania, nu e nimic. Eu sînt aşa, păcătoasă. N-am dormit noaptea şi sufăr de migrenă. Noi nu ne ducem la o viaţă de lux şi rafinare. Trebuie să ne deprindem...
Ion Răutu se aşeză ursuz şi puţin ruşinat pe bancă :
531
M
Lut, lut omenesc ! — îşi şopti scîrbit, fără să ştie nici el dacă la adresa sa sau a celorlalţi.
Triunghiul măsliniu al feţii lui Costea Fomin lucea de triumf.
După o noapte de infern şi o dimineaţă pierdută în preocupări banale şi în pregătiri, — spre miezul zilei, trenul deportaţilor se opri pe o linie de garaj, care trecea prin cartierele marelui iarmaroc al Nijni-ului în faţa debarcaderului de pe ţărmul Volgii.
Aspectul oraşului, în părţile pe care le-au străbătut, — în timpul acesta cînd nu era sezonul iarmarocului, — era fantasmagoric :
Străzi largi şi, ce era atît de rar în Rusia, bine pavate, cu trotuare de asfalt, mărginite de două rînduri de arbori înalţi şi frumoşi ; enorme clădiri, de cele mai multe ori cu pretenţii arhitectonice ; bazaruri somptuoase, teatre şi biserici cu cupole şi turnuri aurite ; şi nici o mişcare, nici ţipenie de om, nici un glas omenesc, nici un lătrat de cîne, — un pustiu şi o tăcere de ţintirim ; între pietrele de granit ale pavajului cresc buruieni ; clădirile stau parcă oarbe, cu ferestrele condamnate de scînduri înlănţuite şi zăvorite cu enorme lacăte.
Icoana aevea din poveşti a împărăţiei fermecate.
Ion Răutu, în zadar căuta să-şi închipuie, în acest cadru de abandon şi de moarte, furnicarul omenesc şi revărsarea de viaţă intensă din zilele iarmarocului.
Barjaua, — enorm vas destinat pentru transporturi penitenciare, cu puntea superioară anume îngrădită de un des grilaj de fier, era, încă din ajun, încărcată pînă în vîrf cu deportaţii de drept comun, şi aştepta numai sosirea convoiului cu politicii.
Mai sus, vaporul „Minin", care urma să o remorcheze pînă la Perm, stătea sub presiune, încărcat şi el cu mărfuri pentru Siberia.
îmbarcarea politicilor începu îndată, sub privirile curioase ale publicului de pe debarcader şi alei turmei mohorîte în halatele arestanţeşti, înghesuite, ca într-o cuşcă, după gratiile de fier de pe punte.
Compartimentul „secret" al politicilor la pupă, era cu de-săvîrşire izolat de restul barjalei, în care stătea îngrămădită „şpanaua" de drept comun, — „carnea de puşcărie" ; — numai zornăitul de lanţuri şi duhoarea mulţimilor îngrămădite în mizerie şi neîngrijire vesteau această vecinătate.
încăperea politicilor însă era, pentru numărul lor, destul de spaţioasă, deşi cam întunecată, întrucît lumina nu pătrundea decît prin micile ferestruici late, de lîngă plafon.
De-a lungul păreţilor laterali, se întindeau nişte nare largi în două etaje, pe care, de-a curmezişul urmau să-şi aranjeze culcuşul deportaţii.
Femeile şi copiii se instalaseră pe nara superioară din dreapta, mai luminoasă şi mai caldă, fiind îndreptată spre sud.
Numai soţii Arunchin, căsătoriţi abia în ajunul zilei în care fuseseră expediaţi din Harkov, îşi aleseră colţul cel mai întunecat, pe nara inferioară, din stînga.
Restul, s-au aşezat pe unde au apucat.
Un şuier prelung al sirenei vaporului vesti plecarea : odgonul de remorcă se întinse şi, urmînd greoi şi morocănos vaporul în curba pe care o descria pentru a porni în jos, barjaua se urni şi se desprinse de debarcader, ducînd în bezna necunoscutului sute de fiinţe robite şi obidite.
Trecutul rămînea în urmă, — tot mai depărtat, şi mai uitat...
Femeile, — Fany Perlov, Măria Culiceeva, Ana Polejnieva, şi baroneasa Gertruda von Ingelstrohm, — organizară serviciul de prînz.
Pe nara din stînga, un cearşaf alb, întins, servi de faţă de masă, pe care fură aşezate tacîmurile rudimentare de tinichea şi tablă smălţuită, cu merindele aduse într-o coşniţă.
Lîngă uşă, Costea Fomin şi tovarăşul Ceavcehidze roboteau pe lîngă un enorm samovar din zestrea barjalei care cu îndărătnicie refuza să clocotească. Numai plămînii atletici ai lui Ceavcehidze, sărit în ajutorul lui Costea Fomin, izbutiră să-1 biruiască.
După ce au fost fierte ouăle, Costea Fomin făcînd pe majordomul pofti la ospăţ pe tovarăşii împrăştiaţi în culcuşurile lor : -
532
533
— Tovarăşi, masa e gata ! Veniţi, ca să putem ieşi mai de vreme pe punte. Să vedeţi ce frumoasă este măicuţa Volga...
La acest prînz frugal, prezidat, printr-un consens tacit, de Măria Culiceeva, limbile se dezlegară, inimile se deschiseră şi începu să se închege obştea barjalei.
— Dar unde-s Arunchinii ? — întrebă deodată Costea Fomin.
— Arunchin ! Arunchin !... — se auziră apelurile comesenilor.
Din colţul lor, îngrădit de halaturi şi cearşafuri, ieşiră Arunchinii : el, voios şi zburdalnic, - — ea, cu o beatitudine întipărită pe faţa ei rotundă, îndreptîndu-şi coafura puţin desfăcută.
Tovarăşul Costea Fomin se uită furios. Măria Culiceeva, zîmbind maliţios, le oferi pentru reconfortare un păhăruţ de secărică. Baroneasa Ingelstrohm, puţin îmbujorată, şi baronul Friedtjof, cu o politeţă extremă, se dădură puţin în lături ca să le cedeze locul.
După masă, publicul „compartimentul secret" n-a fost admis îndată pe punte, care trebuia mai întîi golită de gloata de drept comun, ferită astfel de contagiunea ideilor subversive.
Barjaua luneca lin, fără nici o legănare, după odgonul ce-o îega de „Minin".
Soarele arunca din spate razele sale viorii, care înfăşurau dealurile împădurite ale ţărmului drept într-o reţea de lumini şi umbre, irizau şesul jos din stînga, acoperit de fineţe veştejite pînă-n zare, şi aprindeau crucile aurite de pe biserici, care singure înveseleau puţin satele mohorîte cu căsuţele lor triste, din bîrne înnegrite de vremuri şi intemperii.
In albia largă ca un braţ de mare, măicuţa Volga îşi mîna liniştită şi majestuoasă undele sale verzui cu reflexele roşie-tice ale apusului.
Liniştea şi întinsul respirau măreţia şi puterea naturii, care parcă vestea sufletul poporului zămislit în sînul ei.
Tovarăşul Costea Fomin, un fiu al Volgii, stătea înţepenit de extaz şi privea spre zarea grandiosului fluviu. Deodată, cu triunghiul feţei lui, care se profila în azurul cerului, parcă încununat de aureola razelor solare, el îşi aruncă capul înapoi şi
cu vocea-i puternică de tenor, intona pătimaş, vechiul cîntec popular :
în jos, pe luciul măicuţii Volga Al măicuţii noastre Volga, — Pe întinsul ei fără hotare, — Viforul încinse o horă, Viforaşul cel de sus : Tot în valuri este dus !...
Spontan 1-a urmat corul, şi valurile largi ale acestui cîntec, în care de veacuri s-au condensat strădaniile şi nădejdile unui mare şi falnic norod de ţărani, — parcă se revărsau în nesfîr-şire, şi puneau stăpînire asupra imensităţii înviate de vraja amurgului.
Vania Răutu, fără voie emoţionat, desluşea vocea subţire, argintie a Fany-ei Perlov, — dar mai cu seamă îl impresiona adînc, pînă la deliciul plin de voluptate, tonul grav, aproape bărbătesc, prin care contraaltul puternic al Măriei Culiceeva domina tot corul.
Toată înfăţişarea acestei femei i se întipări în minte aşa cum o vedea acum.
Departe de a fi frumoasă, cu nasul ei lăţit puţin, cu vîrful ridicat în sus ca un plisc de răţuşcă şi cu dinţii parcă ştirbiţi de o strungăreaţă, — ea, după canonul de estetică feminină, ar fi trebuit să fie socotită mai curînd urîtă.
Dar străluceau de atîta farmec şi putere ochii ei de un albastru intens şi schimbător, respira atîta intelectualitate din fruntea-i bombată, ţîşnea atîta sănătate şi tinereţă din. tenul ei fraged, vădea atîta vigoare şi temperament corpul ei zvelt şi mlădios, aproape feciorelnic, cu toată maternitatea suferită, —încît ea se impunea fără nici o sforţare deasupra frumuseţilor neprihănite.
După primul cîntec, a fost atacat repertoriul obişnuit al cercurilor revoluţionare şi, în primul rînd : Volga de Nekrasov :
Volga, Volga ! în primăvara ploioasă Mai puţin se revarsă în cîmpia cea joasă Undele tale înmîlite
Ca plînsul amar '.
534
535
Al mulţimii trudite
In toată ţara încruntată,
Pînă-n culmea înnourată...
Urmară apoi Balada lui Stenca Razin, — acest strigăt ne-înfrînat al răzvrătirii, — amarul Imn al ocnaşului, duiosul Cîntec al lui Cernîşevschi...
Dar Ion Răutu nu mai asculta.
Il cuprinse un sentiment ciudat. Parcă se diferenţia, se dezlipea sufleteşte de tovarăşii săi de drum, se simţea parcă străin între ei, cu toată nostalgia de înfrăţire, de fuziune sufletească.
Precum se deosebea orizontul ondulat şi totdeauna cuprins între hotarele intime şi prietenoase ale amfiteatrului de dealuri din Basarabia, — presărat de sate luminoase, cu căsuţele lor albe, împrejmuite de prispă, cu frontoanele şi stîlpii lor sculptaţi, — de nemărginirea acestui peisagiu, întunecat de cuburile din bîrne înnegrite, de o arhitectură atît de primitivă, în aceste sate ce se oglindesc posomorite în măreţul lor fluviu, care domină toată priveliştea : — tot aşa de mult parcă sufletul lui torturat, complicat, tot în nuanţe de sentimente şi cir-convoluţiuni de gîndiri abstracte, îl singulariza faţă de aceste contururi sufleteşti, vagi, imprecise, dar în acelaşi timp simple, grandioase şi stăpînitoare, prin vigoarea lor elementară, ca şi forţele primordiale ale firii.
Cîntecul „măicuţii Volga" în modulările lui măreţe atot-dominatoare, nu putea izvorî decît în cadrul acestor peisagii şi din sînul acestui popor.
Vania simţi atingerea mînuţii Fany-ei Perlov pe braţul Iui. Ea îl privea surîzînd cu melancolie :
— Totuşi e un mare popor... — şopti ea emoţionată, vădit stăpînită de aceleaşi gînduri şi simţiri ca şi el.
Soarele aruncă din urmă ultimele lui scînteieri şi dispăru sub orizont.
^ Răsăritul înecat întîi în tonuri verzui, tot mai întunecate, se învălea treptat în ceaţa fumurie, prin care răzbăteau cele dintîi licăriri ale stelelor.
— Poftiţi în caiută, domnilor ! E tîrziu... — răsună glasul caporalului, comandant al plutonului de gardă pentru politici.
Cap. XXII.
OBŞTIA PLUTITOARE
Jos, în caiută, în semiobscuritatea pe care se străduia în zadar să o împrăştie lampa de la uşă, după ce zăvorul fusese tras, astfel că singurul contact cu lumea din afară îl menţinea sentinela a cărei siluetă se vedea prin ferestruica zăbrelită a uşii, — obştea barjalei se înfundă în dezbateri aprinse, prin simplul fapt că pentru citit nu era destulă lumină, iar pentru dormit era încă prea devreme, mai ales că şi emoţiunile zilei nu puteau da linişte nervilor excitaţi.
O discuţie furtunoasă nu putea, dar, fi întîrziată.
Un grup de douăzeci şi opt de tineri, — în care între „bătrînul" Artamon Danilov, de treizeci şi doi de ani, şi precocea tovarăşă Sonia Aniutina, de cincisprezece ani, toţi ceilalţi se înşirau cu vîrsta mijlocie de douăzeci de ani — era natural să fie însufleţit de o ardoare juvenilă şi combativă.
Erau, de altfel, reprezentate aici toate neamurile imperiului : „vilicoroşii" ca Danilov sau Fomin ; ucranienii ca Tcacenco şi Ţibuleac ; polonezul Obiedzinski ; evreii şi moldovenii din grupul odessiţilor ; suedezii Ingelstrohm ; georgianul Ceavcehidze ca şi toate clasele sociale : fii de dvoreni, de negustori, intelectuali şi muncitori.
In sfîrşit, faza tragică a mişcării revoluţionare, prăbuşirea încă prea recentă a partidului „Narodnaia Volia" punea înaintea tuturor celor ce fuseseră prinşi odată de ciclonul revoluţiei, întrebarea chinuitoare asupra viitorului de care atîrna însăşi viaţa lor.
în căutarea cărării se ciocneau întotdeauna aceleaşi concepţii ireductibile, şi discuţiunea, invariabil, se sfîrşea fără ca divergenţele să fie măcar pe deplin lămurite şi înţelese de către combatanţi.
537
De data aceasta, antagoniştii principali erau, pe' de o parte, Costea Fomin şi Ceavcehidze, campioni intransigenţi ai terorismului individual, pînă la anarhism, — iar pe de altă parte, reprezentanţii curentului influenţat de social-democratismul occidental, în frunte cu Moise Roitman şi cu tovarăşul Vasile Vasilievici Vasiliev care, multă vreme, a lucrat practic între muncitorii fabricilor din Petersburg.
Giurilă şi, pe neaşteptate baronul Ingelstrohm, susţineau o variantă de poporanism colorat de revendicări naţionale, pe care, curios, şi le însuşea în mare parte şi fiorosul Ceavcehidze.
— Lăsaţi-o în pace cu organizaţiile şi propagandele voastre ! — zîngănea tenorul strident al lui Costea Fomin. Ţărănimea noastră nu are nevoie de organizaţie şi propagandă. Ea e comunistă de milenii... Evoluţia ei este numai împiedicată de structura de stat şi de furunculele putrede cum sînt oraşele noastre ! Ne trebuie numai dinamită, ca să dea jos toată suprastructura asta ticăloasă ! Să fie distruse toate birourile, cancelariile, toate oraşele astea depravate, să fie descătuşată ţărănimea, şi atuncea ea va clădi spontan o societate întemeiată pe dreptul la muncă, pe temeiul de socializare a mijloacelor de producţie...
— Foarte bine !... Aşa este !... — exclamă cu entuziasm tovarăşul Arunchin : Are perfectă dreptate Fomin, — se a-dresă el cu un ton de convingere gravă către asistenţi.
— Aceasta, tovarăşe, e romantism, — răspunse liniştit Vasiliev, care prin ironia soartei, cu trăsăturile lui moi şi nasul în cartof, atît de caracteristic ruseşti, contrasta ciudat cu înfăţişarea de oriental a reprezentantului extremist al originalităţii panruse : romantism vaporos, care e în contrazicere şi cu realitatea vieţii noastre şi cu legile sociale. Comunismul mir-ului ? Dar acesta este creaţiunea fiscului ţarist, care 1-a impus prin răspunderea solidară a contribuabililor din sat. Apoi, culacii noştri dovedesc că nu numai în oraşe se ridică forţele, care stau în calea evoluţiei sociale. Dinamita, desigur, poate face multe, dar nu poate schimba nici mentalitatea maselor, nici, mai cu seamă, nu poate duce la o organizaţie superioară a producţiunii, fără de care nici un progres nu este realizabil. Această organizaţie presupune însă o structură economică mai complicată : dezvoltarea marei industrii, naşterea proletariatului, — conducătorul firesc al maselor şi factorul esenţial al revoluţiei sociale...
— Bravo ! Foarte bine spus ! — exclamă şi cu mai mult entuziasm tovarăşul Arunchin. L-a înfundat pe Fomin, nu-i aşa ? — se întoarse el spre cei dimprejur.
Giurilă şi apoi Ceavcehidze, susţineau că teoriile tovarăşului Vasiliev constituie o concepţie aristocratică, ridicînd o minoritate privilegiată deasupra maselor, care au însemnătatea socială şi economică covîrşitoare, — şi că tovarăşul Fomin e şovinist, uitînd că formele comunismului primitiv sînt străine pentru cel puţin o jumătate din populaţia Rusiei.
Discuţia se lărgea, cuprinzînd toate problemele imaginabile, se înălţa pînă la culmile abstracţiunilor metafizice, se a-dîncea pînă la analiza formelor şi legilor de evoluţie biologică şi de structură intimă a materiei.
Pe Ion Răutu îl izbea, însă, caracterul comun, cu toate divergenţele teoretice, al tuturor combatanţilor : optimismul lor neclintit, credinţa în triumful apropiat al revoluţiei.
In situaţia concretă de triumf al ţarismului şi de lichidare a organizaţiilor revoluţionare, această notă optimistă făcea o impresie dureroasă asupra lui Ion Răutu : pe de o parte, el se simţea umilit pentru că nu găsea în sufletul său aceeaşi credinţă, iar, pe de altă parte, privea cu compătimire la superficialitatea, lipsa de pătrundere şi de simţ al realităţii, de care dădeau dovadă tovarăşii săi rumegînd în vid aceleaşi clişee.
El nu-şi dădea seama că în faţa lui nu se găseau luptătorii şi conducătorii de frunte, ci numai, — cum era şi el însuşi, — retardatarii, „arriere-garda" şi chiar „trenul" revoluţiei, pe care reacţiunea triumfătoare îi suprima pentru a stîrpi toţi germenii răzvrătirii.
Optimismul acesta s-a afirmat în formă brutală şi naivă cînd discuţia, pe nesimţite, se coborî la speculaţiuni pe tema urmărilor biruinţii apropiate asupra ţarismului.
— Fraţilor, ce avem să facem cu ţarul ? — întrebă deodată Costea Fomin.
— Eu, eu, — izbucni Ceavcehidze, o namilă de om cu umeri de un stînjen şi talia prinsă în inel, un adevărat ,,cu-nac" din Caucazia, al cărui temperament sanguin îl ducea mereu la soluţiuni extremiste : Eu, eu ştiu ce aş face ! L-aş pune într-o cuşcă de fier, şi, de jur împrejur, la un metru, ca să nu poată ajunge, aş pune o masă încărcată cu tot felul de mîncă-ruri delicate, cu vinuri, fructe, la care să stea femei frumoase, goale, în posturi lascive, oferindu-se bărbaţilor zdraveni şi
538
539
plini de temperament, şi pe el l-aş hrăni numai cu sare şi excitante...
— Nu ! — îi obiectă Costea Fomin. Asta nu ajunge ! Eu aş lua un cui lung, lung şi ascuţit, şi un mic ciocănel, şi i-aş pune cuiul pe ţeastă, şi cu ciocănelul încet — cioc-cioc, cioc-cioc, cioc-cioc ! — ca să-i intre tiptil, tiptil, în creier.
Ochii unsuroşi ai lui Fomin aveau luciri canibalice şi gura lui largă, înfundată, parcă plescăia de voluptate. Răutu sări indignat :
— Şi sînteţi revoluţionari, înaintaşi ai unei lumi mai bune, marxişti ? — Sau canibali ? Pentru ce această ferocitate ? înţeleg lupta împotriva formei actuale a statului şi a vieţii sociale. înţeleg şi lupta împotriva ţarului cu oamenii săi, ca reprezentanţi ai acestor forme, — dar pentru ce ură, pentru ce patima aceasta sălbatică ? Doar ei sînt tot atîta victime ale procesului istoric ca şi muncitorimea, Tot marxismul este întemeiat pe necesitatea istorică a diferitelor faze sociale. Poate fi necesar ca să fie exterminaţi, dar e tot aşa de puţin legitim acest canibalism, cum ar fi de puţin justificată ura împotriva unui lepros sau a altui bolnav contagios.
Aici Danilov, care pînă acum tăcuse după obiceiul lui, stînd într-un colţ pe nara de jos, cu picioroangele sale încolăcite, — interveni cu intonaţia care vădea o mare tensiune sufletească :
— Tovarăşe Răutu ! Dumneata ai văzut vreodată un om spînzurat, un frate, iubita scoasă din ştreang, aruncată în şanţ... Ai văzut ? Dacă ai fi văzut, ne cruţai aceste împroşcări de sirop sentimental.
Vania, — înaintea ochilor căruia apăru deodată vîrful de spînzurătoare, o frînghie întinsă, vibrînd, şi apoi capătul tăiat, aruncat în sus, împletindu-se pe bîrna neagră, — se aşeză strivit, şoptind îndurerat :
— Tot lut omenesc, veşnicul lut omenesc !
Viaţa se aşează în „secretul" barjalei, — ca într-un bivuac, — ca un microcosm, într-o izolare desăvîrsită de restul lumii.
Ciudat, pentru cei mai mulţi dintre călători, şi peisagiul, decorul exterior, ca şi elementele omeneşti, printre care barjaua se strecura greoi şi stîngaci, urmînd odgonul, — nu prezentau nici un interes, deşi ar fi trebuie să-i atragă şi prin noutatea lor şi prin pitorescul lor grandios şi original.
Dar ei erau absorbiţi de ei înşişi, de nădejdile şi de aprehensiunile lor, ca şi de procesul de închegare a obştei lor, încît tot universul lor se mărgineşte la păreţii barjalei.
Aproape din primele momente, în sînul micii societăţi se putea observa un proces de diferenţiere :
Un grup însemnat şi cu caracter deosebit îl formau „familiştii".
Dintre aceştia, atrăgeau atenţia cu deosebire soţii Polej-niev care, cu doi gemeni ai lor, singuri constituiau parcă o lume cu un centru de gravitaţiune propriu.
El, un intelectual, literat şi artist, cu nervii tociţi şi cu sănătatea şubredă, prins adesea de accese de irascibilitate, — ea, deşi încă tînără, făcea impresia unei matroane masive, minte care nu cunoştea avînturi de nostalgie, dar solidă, suflet bine echilibrat, totdeauna în voie bună şi stăpînă pe sine, deşi avea în grija ei nu numai pe cei doi gemeni, dar şi pe soţul care cerea din parte-i şi mai multă băgare de seamă şi mai mult talent pedagogic decît copiii.
Baronul şi baroneasa Ingelstrohm, — tineri, eleganţi, ireproşabil crescuţi şi prietenoşi, cu apectul exterior dovedind deprinderi de igienă şi cerinţi estetice, — păreau aruncaţi în mediul acesta printr-un crud capriciu al soartei, şi, cu toate încercările lor de sociabilitate, se singularizau dintre ceilalţi.
Nu mai puţin se izola şi părechea de „ouistiti", — cum o poreclise Artamon Danilov, — soţii Arunchin, care, amorezaţi ca pisicile primăvara, dispăreau mereu în colţul lor de sub nară.
Chiar tovarăşii Obiedzinski. care se certau cel puţin de zece ori pe zi, din cauză că Obiedzinska, mai matură, bănuia propensiuni galante ale soţului, şi tot de atîtea ori se împăcau, — chiar prin veşnicele lor certuri şi îmbrăţişări de reconciliere, se despărţeau din comunitatea burlacilor.
Dar, mai cu seamă, „familiştii" aduceau o notă de preocupări de menaj, de interese de „burjui", care exaspera pe tovarăşul Costea Fomin, ce clocotea mereu de zel revoluţionar.
Un alt grup îl constituiau femeile nemăritate sau, mai bine zis, neînsoţite.
Dintre acestea situaţia proeminentă în obştie o avea Măria Culiceeva.
întotdeauna veselă şi bun tovarăş, interesîndu-se de aproape de necazurile tuturora, şi luînd parte la bucuriile tuturor, era totuşi parcă învălită într-o aureolă de taină.
540
541
37 - In preajma revoluţiei, voi. I
Soţul ei, un tînăr filolog cu oarecare reputaţie, se afla deportat în Siberia orientală de vreo doi ani. Măria, dispărută în subterana revoluţionară, nu fusese arestată decît cu mult mai tîrziu : acum era expediată şi ea, — într-o regiune mai îndepărtată — după ce dăduse naştere unui copil.
O apariţie fermecătoare şi emoţionantă era Sonia Antiu-tina, o fetiţă fragedă de cincisprezece ani, care, pentru siguranţa împărăţiei, trebuia să fie înecată în întunecinimile îngheţate ale Siberiei, numai fiindcă mama ei fusese condamnată la patru ani de muncă silnică, pentru un contact oarecare, în realitate foarte redus, cu acţiunea teroristă.
Sonia, cu sufletul ei candid, se simţea strivită de cununa de martiră şi eroină revoluţionară, şi trăda mereu teama de a se dovedi mai prejos de misiunea ei. Poate din această cauză, ea adera întotdeauna la doctrinele cele mai extremiste şi susţinea soluţiunile cele mai violente.
Fany Perlov, lumina şi ea toată caiuta cu ochii ei verzi, cu flăcările părului ei bogat, şi cu faţa ei diafană şi trandafirie şi, mai cu seamă, cu surîsul ei blond şi timid.
Un loc aparte îl avea, în grupul acesta, Aglaia Peşehono-va : o siluetă înaltă şi zveltă, îndoliată, o figură lungă şi palidă, ochi negri parcă stinşi, şi un păr plat, tras la spate, — tăcută şi tristă.
Era soţia unui deportat la munca silnică pe viaţă, lipsit de drepturile civile, pentru care, dar, conform cu legile ruseşti, legătura conjugală era ruptă.
Totuşi, acum, căpătînd cu mare trudă autorizaţia cuvenită, lăsîndu-şi în urmă copiii, ea pleca pentru o viaţă de mizerie şi umilinţă, spre a da soţului ei o îmbărbătare şi a-i îndulci puţin viaţa, fără să ştie măcar dacă îi va fi îngăduit să-1 vadă.
în jurul acestor figuri feminine, spontan gravitau tovarăşii.
Costea Fomin era mereu în apropierea Aglaiei Peşehonova. Plin de îngrijiri înduioşate şi de atenţiune delicată, de care nu părea capabil şi care impresionau cu atît mai mult, cu cît erau primite cu indiferenţă şi aproape cu răceală.
Fany Perlov vădit prefera societatea lui Ion Răutu. Iar Măria Culiceeva şi Sonia Aniutina erau obiectul omagiilor admirative şi al serviciilor dezinteresate din partea tuturor tovarăşilor, fără excepţia celor însoţiţi, — ceea ce dădea o notă romantică şi oarecum dramatică vieţii de barja.
Culiceeva primea aceste asiduităţi cu surîsul indulgent şi puţin ironic al Giocondei, — iar Sonia, cu gingăşie şi graţie delicioasă şi cu emoţiunea primelor succese.
întrucît priveşte pe bărbaţi, liniile de diferenţiere se simţeau între intelectuali puri, ca Moise Roitman, Petre Polejniev şi Ion Răutu, — „ţăranizanţi" ca Vasile Giurilă şi Ion Prestea — „proletarizanţi" ca Vasile Vasiliev şi Artamon Danilov, — pur şi simplu revoluţionari, revoluţionari an sich und jur sich, ca tovarăşii Costea Fomin şi Visarion Ceavcehidze, — şi, în sfîrşit, „sateliţi" rătăciţi din variate straturi sociale, ca Fridt-jof Ingelstrohm, Arthur Schwarzmann, Moritz Arunchin sau Boleslav Obiedzinski.
Liniile de demarcaţiune, de altfel, se încrucişau orizontal şi vertical, dînd o structură ierarhică acestei societăţi, efemere, deşi abia perceptibilă, dar totuşi foarte complicată şi autori tativă.
Ion Răutu, deşi putea fi inclus în mai multe categorii, nu se simţea comod în nici una din ele. El vedea cu mirare şi durere că pînă şi basarabenii lui, — Moise Roitman cu doctri-narismul lui rigid şi Ion Prestea cu revoluţionarismul lui ireductibil, — parcă tot mai mult se îndepărtau de dînsul, lă-sîndu-1 singur, cu întrebările lui blestămate, care-1 închideau ca sub un clopot izolator, în lumea lui de viziuni metafizice şi de autoanalize sufleteşti...
542
Cap. XXIII.
„ŞPANAUA" ŞI „SOCIETATEA"
Fără voie Răutu era mereu atras de misterele compartimentului deportaţilor de drept comun, ţinuţi în strictă izolare de „politici".
Intr-o zi însă el reuşi să se furişeze neobservat pînă la intrarea în caiută în care era îngrămădită şpanaua şi holota barjalei.
în capătul scării, care fugea în jos, de după uşa cu o ferestruică zăbrelită, din zgomotul surd al mulţimii, întretăiat de zornăitul lanţurilor se desluşeau două voci.
Un tenor stins parcă gemea pe nas :
— Ah, măicuţă, încă puţintel... hai... hai... aşa, aşa-a ! ...încă puţin ... iacă i-aa !...
— Ha-ha-ha, — huruia un bas profund dar răguşit. Geaba frăţioare !... Tot roibul meu îi mai acătării ! O-ho-ho-ho !... Acuşica, acuş... Ha-ha-ha !...
Răutu se coborî pe scară spre ferestruica pătrată tăiată în partea de sus a uşii şi zăbrelită cruciş de două gratii de fier.
Doi ochi suri, despărţiţi printr-un nas mic ce se ridica mototol deasupra pufului albicios al buzei, îl priveau curioşi printre gratii.
Răutu păşi brusc spre ferestruie.
Sentinela dinlăuntru, — un băietan rotofei şi bălan, — făcu un pas înapoi lovind podeaua cu patul puştii şi-şi îndreptă ochii cei suri în lături, cu o indiferenţă prefăcută, ştergîn-du-şi buza cu dosul mînei stingi.
Ferestruia dădea într-o încăpere mare, foarte lungă şi îngustă, împărţită, ca şi caiuta politicilor, în două etaje prin
nare lungi, rînduite pe amîndouă laturile în lung, nelăsînd decît o strimtă trecătoare. Narele aruncau în jos o umbră deasă pe care abia dacă o împrăştiau ochiurile chioare aşezate sub tavan, scunde şi late.
La început Răutu nu putu desluşi aproape nimic.
Zgomotul surd, — ce-1 auzise de pe punte, — se desfăcu acum deodată într-un haos de voci şi de sunete disparate : tropot de paşi, plînsete de copii, ţipete de femei cari se sfădeau, sudălmi cinice, huiduieli, strigăte de comandă, ţăcănit de străchini şi talere şi peste tot, într-o armonizare ciudată, zurzuitul metalic, neîntrerupt, al lanţurilor.
în umbră mişunau sute de fiinţe stranii, cari, îngrămădite între nare, în vălmăşagul de figuri întunecate, luau în lumina scăzută forme fantastice, fără chip şi asemănare.
Şi această cloacă răsufla un aer acru şi greu de pivniţă, în care stau îmbîcsiţi zi şi noapte sute de oameni, o atmosferă încărcată cu toate mirosurile de trupuri nespălate, de copii neîngrijiţi şi rufe neprimenite, de varză acră şi scrumbie stricată, totul învăluit în duhoarea covîrşitoare a sudoarei zăcute şi a fumului de „mahorcă".
Stăpînindu-şi leşinul şi ameţeala, stîrnite de aceste ema-naţiuni ale mizeriei şi ale decăderii omeneşti, Ion Răutu, după ce i se mai deprinseră ochii cu lipsa de lumină, începu să deosebească cu încetul oarecare amănunte din viitoarea haotică ce-1 uluise.
în faţa lui, sub podeaua de sus, o femeie, aplecată peste o albie, spăla rufe. Răutu nu-i vedea decît fusta de pînză groasă şi sură, stampilată în cîteva locuri cu pecetea oficială, picioarele încălţate cu nişte papuci de piele crudă şi braţele cu mînicele suflecate mai sus de cot, care în mişcări sacadate frămîntau ceva în covată. Din cînd în cînd femeia îşi îndrepta spinarea, şi, ridicînd dreapta, căuta să-şi şteargă sudoarea cu partea de sus a braţului nemuiat în apă, sau îşi potrivea părul căzut de sub basmaua făcută din aceeaşi pînză grosolană ca şi fusta, arunca cîte-o privire nepăsătoare împrejur, apoi ofta şi se încovoia iarăşi asupra albiei.
La dreapta ei, şi mai aproape de uşă, o femeie mai tînără, cu faţa bugedă, aşezată jos cu picioarele sub ea, pieptăna o
544
545
fetiţă zmucind fără milă pieptenele prin păru-i încilcit. Copila slăbuţă şi ofilită, în genunchi, lăsîndu-şi capul în voia zmînciturilor de pieptene, nu înceta să legene în braţe un sul de petici murdare, cari închipuiau o păpuşă : baiu-baiu, baiu-baiu, bainchi baiu !"... cînta ea încetişor, zîmbind şi, duioşia sentimentului precoce de maternitate îi lumina obrăjorii străvezii.
Alături, la dreapta, o namilă de om, — cu tichia de postav sur ce-i cădea pe ceafă lăsînd în lumină toată partea de dinainte a capului, cu părul ras pe jumătatea din dreapta şi cu faţa pămîntie tăiată de o grozavă cicatrice vînătă, ce mergea de la sprinceana ochiului drept peste nas, spre colţul din stînga al gurii, — hîţîna pe picioarele-i ferecate un copil de ţîţă, ţă-căind din gură ; copilul se înăbuşea de rîs şi de mulţumire, şi la fiecare săltare a piciorului zornăitul lanţului nuanţa sinistru rîsul nevinovat...
Pe o sfoară, întinsă între stîlpii cari sprijineau podeaua de sus, atîrnau pelinci murdare. Deasupra, pe podea, un moş-neguţ alb şi uscat îşi primenea cu îngrijire obiectele, strecu-rîndu-le cu băgare de seamă pe sub inelele fiarelor de la glezne ; perii argintii, scurţi şi rari, din barbă şi mustaţă, nu-i acopereau buzele decolorate, cari se mişcau necontenit, mes-tecînd parcă ceva. Din cînd în cînd moşneagul îşi ridica mînios ochii şterşi, cu pleoapele sîngerate, fără gene, asupra unui flăcău, care stătea, în trecătoare, zădărîndu-1, şi-i arunca cîte-o sudalmă, stropind din gura-i fără dinţi.
Flăcăul acesta era, desigur, un fante al ocnei : deşi îmbrăcat în aceeaş uniformă sură, el o purta cu mult pitoresc, ceea ce-1 făcea irezistibil în ochii sexului slab, mai cu seamă mulţumită oarecăror uşoare abateri de la regulament, ca tocurile înalte de la ciubote sau cuiele de alamă de pe cureaua care îi atîrna de brîu lanţul, ca să nu se tîrîie pe jos. Cu tichia trasă voiniceşte pe o ureche, spre a-i acoperi jumătatea rasă a capului, şi cu mantaua lăsată pe umăr, încîntal de impresia ce producea în juru-i, sclipind din ochii negri şi dinţii albi, şi ridicîndu-şi provocator şfichiurile mustăcioarelor răsucite în inele, el tachina pe moşneag :
— Te faci frumos pentru rai, tăicuţule ? Hai ? Da' să-ţi stropeşti lanţul cu aghiazmă să te lese Sfîntu Petru...
— Ce nechezi... harmăsarule !— îi scuipă furios bătrînul, clipind iute din rănile roşii ale pleoapelor : — Ai omorît o babă de o sută de ani, ca să-i furi nişte piei de cloşcă ! Mîncate-ar ! ...şi o înjurătură cumplită răsună prin aerul otrăvit.
— He-he-he — rîse subţirel fantele.
— Hi-hi-hi ! — chicoteau şi mai subţire, ţinîndu-i isonul, admiratoarele.
Din toate părţile, în atingere strînsă, în înghesuială şi promiscuitate silită, grupuri de bărbaţi şi femei, bătrîni şi tineri, copii, băieţi şi fete,, stăteau de vorbă, se certau, mîncau, che-fuiau, îşi îngrijeau odraslele sau îşi căutau de alte treburi ale „gospodăriei". Cu tot zbuciumul acesta infernal, întinşi de-a curmezişul laviţelor largi de sus sau pe podele dedesubt, mulţi dormeau, adăugind la groaznicul sabat dimprejur, scrîşniri de dinţi, gemete, şi întreaga gamă a horăiturilor unui somn de plumb.
în această mulţime tipurile variau fiind reprezentate aici, şi mai desăvîrşit ca la „politici", toate cele „optzeci de limbi" ale imensului Imperiu : — toate seminţiile, toate nuanţele de coloraţiune toate caracterele antropologice, toate psihologiile de rasă... Dar — în atmosfera de mizerie şi degradare comună, în miazmele aerului înciumat, în groaznicul leit-motiv al zornăitului neîndurat de lanţuri — peste tot, oarba Nemesis arunca vălul ei nivelator : peste tot aceleaşi capete rase, retezate parcă pe jumătate, aceeaşi manta sură de postav „ocnăşesc", de aceeaşi croială pentru bărbaţi şi femei, de aceeaşi pînză aspră pentru basmalele şi fustele femeilor, pentru cămăşile şi nădragii bărbaţilor, cu aceleaşi ştampile oficiale, — chiar copiii erau însemnaţi cu aceeaşi pecete de paria...
Privirea lui Răutu fu atrasă de un grup absorbit într-o îndeletnicire ciudată, pe care el nu şi-o putea explica.
în dreptul unei ferestruici, doi oameni stăteau faţă în faţă cinchiţi, răzemîndu-se în pumni şi privind cu atenţiune încordată pe scîndurile podelei goale dintre ei. Unul, tînăr scund şi spălăcit, cel cu glasul de tenor stîns, gemea pe nas, tremu-rîndu-şi nervos capul :
— A ! nu te lăsa ! drăguţă ! numai un pas, încă unul !...
546
547
Celălalt, basul, un individ gros şi ciupit de vărsat, cu albeaţă pe ochiul sting tuna într-un hohot de rîs :
— Mucosule, nu te-ndesa-a-a ! şterge-ţi caşul de la gură ! Ha-ha-ha !
în jurul lor se adunase, pe podea şi în trecătoare un grup numeros, şi cu toţii priveau scîndura goală cu aceeaşi încordată luare aminte, cu gîturile lungite, cu răsuflarea oprită. Spectatorii se împărţise parcă în două tabere manifestîndu-şi simpatiile prin exclamări pasionate :
— Brava, roibule, brava ! Ehei, al nostru !...
— Ţine-te bălaie ! Dă-i zor !...
— N-na, chioaro !...
Deodată tenorul gemu o înjurătură :
— Crăpare-ai blăstămato !...
Şi cu o mişcare sugestivă, strivi cu unghia degetului mare ceva pe scîndura.
— O-ho-ho-ho ! — izbucni triumfător ciupitul, lăsîndu-se în genunchi şi frecîndu-şi mînile : Tot eu am cîştigat ! Te pui tu cu mine, mînzule ! Ha-ha-ha ! L-am rămas, băieţi ! Pune banii ici, puiule... Aşa' Ho-ho ! Să mi-1 păstrez pe roib de prăsilă, — e de rasă, pur sînge englez, băieţi ! Ha-ha-ha !...
Şi Răutu îl văzu, cu mirare, luînd între două degete cu băgare de seamă ceva de pe scîndura, şi — după ce-şi ridică şapca — punîndu-şi acest misterios „ceva" în cap.
între spectatori se împărţeau gologanii...
înţelese ! era o cursă sui generis, cu pariuri... „Jocurile de hazard sînt aspru oprite", îşi aduse el aminte ; gura lui se strîmbă.
— Phu ! Ce oroare ! Ce degradare ! — şopti el cu dezgust. Copilita din faţă încetă deodată să-şi legene păpuşa, şi,
arătîndu-1 cu degetul :
— Ih ! Mămucă, mămucă-i ! — chemă ea pe mă-sa între două smîncituri de piepten : Iote un politic din sicret!
— Stăi binişor, diavole ! — o îmbrînci aceasta. Spălătoreasă se îndreptă din şale şi, cu mînile în lături
privi şi ea o clipă, curioasă, spre ferestruia uşii.
548
Dar Răutu nu mai auzea şi nu mai vedea nimic : cu ochii fixaţi drept înainte, spre santinelă, şoptea în neştire, cu aceeaşi grimasă îndurerată :
— Ce infern ! Ce infern !...
Sentinela, uluită, cu gura căscată, îşi holbă ochii suri asu-pră-i, — apoi deodată se roşi de mînie şi, ridicîndu-şi puşca, se răsti :
— Ce te uiţi ?... Nu-i voie !... Pleacă !
Răutu, cu o tresărire nervoasă din umeri, îşi întoarse spatele, urcă scara, şi revenit pe punte îşi îndreptă privirea spre vapor.
Silueta elegantă a remorcherului fugea înainte, parcă tă-găduind orice legătură cu barjaua de ocnaşi.
Publicul adunat pe bordul „Mininului", era ca orice public din societăţile civilizate.
Doi mari negustori, cari reprezentau capitalul menit „să puie în valoare" bogăţiile inerte ale Siberiei ; un general din Petersburg, cu mustaţa cănită şi ochii bulbucaţi, care mergea în regiunea Amurului să „regenereze" nu ştiu ce, ori să „reprime" ceva ; un vestit inginer, cu vreo trei ajutoare, pornit să exploreze traseul proiectatei căi ferate ; un asortiment de administratori ai binelui public, de diferite ranguri şi calibruri : un protopop, cu o decorativă barbă albă, un director de circ, un medic, un student, etc. ; — iar în clasa a treia poporul : ţărani în căutare de pămînturi „libere", meseriaşi şi lucrători chemaţi să colaboreze la „punerea în valoare" a comorilor siberiene : soldaţi concediaţi, în drum spre căminurile lor ; cîţiva „cărturari" sectanţi, şi un călugăr, în întoarcere de la „locurile sfinte"...
Sexul frumos era reprezentat şi el potrivit cu această gradaţie socială ; începînd cu o „guvernatoreasă" care se întorcea direct din Paris, şi trecînd peste institutoarele şi moaşele din clasa a doua, pînă la ţărancele şi văduvele de soldaţi, din clasa a treia.
Tot publicul acesta îşi petrecea vremea, iarăşi ca în toate societăţile civilizate.
549
38 — In preajma revoluţiei voi. I
Generalul, inginerul, unul din capitalişti şi un adminis- | trator mai cu vază se războiau tot timpul la „stoss", uitînd de > somn şi de mîncare. în schimb celălalt capitalist, — un uriaş j burtos, cu nişte ochi ce abia se zăreau din crăpăturile înguste de sub sprîncenele fără peri, — cînd nu devasta bufetul, ho-răia tot timpul rostogolindu-şi „sans fagon" enorma masă de carne inertă pe canapeaua salonului comun. Damele îşi exercitau talentul satiric, fiecare în parte pe seama tuturor celorlalte, sau discutau cu reprezentanţii mai tineri ai sexului tare despre veşnica taină a amorului şi despre dificultatea de a găsi un „suflet înrudit". Ceilalţi făceau pe „chibiţii" sau, izo-lîndu-se de partea femeiască, îşi povesteau anecdote, care dacă ! nu se potriveau totdeauna cu idealismul disertaţiunilor asupra înrudirii sufletelor, totuşi dădeau putinţă; fiecăruia să-şi arate fineţa spirituală.
Opincarii şi ceilalţi din poporul clasei a treia ascultau povestirile călugărului despre minunile sfîntului mormînt, dezbăteau chipurile celei mai drepte împărţiri a pămîntului, „care e de la D-zeu", sau — parte mai practică, — se informau de preţurile curente ale cărnii, ale lemnelor sau ale gazului, discutau şansele de „a-şi găsi norocul" la eventuala punere în valoare a măruntaielor pămîntului siberian...
într-un cuvînt, — toate cum se cuvine.
Şi tot cum se cuvine, întrucît călătoria cu vaporul pînă la Perm ţinea mai multe zile, — cu prea puţine primeniri în acest sezon, — publicul se închegă de la sine în societate, cu toate ciocnirile de ambiţiuni şi pofte pentru onoruri sau avantaje materiale, un loc mai bun la masă, o cabină mai spaţioasă sau mai comodă — se împărţi în partide şi dizidente, cu lupte făţişe şi combinaţiuni şi intrigi de culise, acte de eroism sau de laşitate, năzuinţi de exploatare sau opresiune şi clipe de generozitate, fiindcă, — pe lîngă împărţirea naturală în cele trei clase după preţul biletului de călătorie, — se formă îndacă şi un cerc de „elită", cu o barieră, deşi nereglementată de nici o condică de legi, dar foarte lămurită atît pentru cel dinăuntru, cît şi pentru cei din afară de ea. Biata natură omenească se arătă şi aici ce este sub toate longitudinile şi latitudinile, şi ceea ce a fost în toate timpurile. Şi pe bordul „Mininu-
550
lui"', un sociolog ar fi putut găsi chiar condiţfuni prielnice pentru a observa şi studia legile naturale de cristalizare a „elitelor", dintr-o masă în aparenţă amorfă, şi procesul de repartizare şi echilibrare de forţe între grupurile diferenţiate.
Publicul „Mininului" nu se prea interesa de populaţiu-nea barjalei, ignora parcă însăşi existenţa ei, nu vorbea de ea şi, desigur, aproape nici nu se gîndea la ea : era în afară de cadrele societăţii.
Numai într-un rînd, pe punte, la ora aperitivului capitalistul burtos, după vreo trei păhăruţe de „triplu basamac ex-tra-sec" (după recomandaţia bufetarului), cu cuvenitele intercalări de tartine cu icre, şuncă şi „somon", întrebă pe general arătînd cu capul spre enorma masă întunecată ce se lungea în urma lor :
— Or fi fiind mulţi ?
Generalul, ţinînd între două degete piciorul subţire al păhăruţului cu „bitter", îl goli repede, îşi clăti un moment gura cu un semn de aprobare, — şi alunecîndu-şi de sub pleoapele umflate ale ochilor săi bulbucaţi o privire leneşă spre barja, îl înghiţi, apoi răspunse cam tărăgănat : „se zice, vr-o şapte sute !..." şi îmbucă din tartina cu „anchois", pe care o ţinea în cealaltă mînă.
Şi atîta tot.
Dar o tînăra institutoare, mică de stat şi slăbuţă, din clasa doua, privea adesea cu interes şi cu milă spre furnicarul de umbre cenuşii ale barjalei. Şi răsunetul cîntecelor în orele de plimbare a „politicilor" îi umplea ochii de lacrimi. Iar un bătrîn meseriaş din clasa a treia îşi puse la o parte un colac ca să-1 dea „nenorociţilor" de pomană, la cea dintîi oprire.
E adevărat că şi populaţia barjalei răsplătea cu aceeaşi indiferenţă societatea de pe vapor.
Dacă, cîteodată vreun suflet pierdut din cloaca otrăvită a barjalei, iritat de pitorescul multicolor al toaletelor şi al „complectelor" corecte de pe puntea „Mininului", îi arunca cu cinism un cuvînt înaripat, — din fericire otgonul gros, ce servea de unica trăsătură de unire între aceste două aglomerate omeneşti rătăcite în întinsul măreţ al fluviului naţional, era destul de lung pentru ca aspectul mizerabil şi toate răsuflările puţin edificatoare ale drojdiei de pe braja să nu poată atinge delicateţa de simţuri a societăţii de pe vapor.
551
1
Astfel „Mininul", ca un simbol al civilizaţiei cu umbrele ei, ducea tot mai departe spre hotarul asiatic efluviile morbide din clocotul de viaţă al unei uriaşe îngrămădiri de popoare..
Cu toată prăpastia ce despărţea aceste două lumi, — în faţa grandorilor naturii, care le învăluia în nepăsarea ei, — ot-gonul gros simboliza blăstămul destinului pentru toate crimele şi scăderile vieţii istorice, — cortegiul lugubru al Eriniilor...
Cap. XXIV.
CENTRALA DIN TIUMEN
Barjaua se tîra tot mai departe, în urma vaporului, care se oprea la debarcaderele oraşelor şi ale satelor comerciale, îşi primenea locatarii celor trei clase, descărca şi încărca mărfuri, se aproviziona cu combustibil şi merinde pentru el şi pentru pasagerii oropsiţi ai barjalei ; peisagiile se desfăşurau într-o vastă panoramă, — dar pentru obştea din „caiuta secretă" acest decor fugar abia dacă era înregistrat în subconştient.
Şi, cu fiecare învîrtitură a roţii remorcherului, trecutul rămînea tot mai mult în urmă, înecat în negură, iar în faţă se deschidea tot mai neagră bezna viitorului...
După trei zile de la plecarea din Nijni, mai jos de Kazan, pe punte, Ion Răutu, adîncit în gîndurile sale, privea la îmbinarea undelor verzi ale Volgii, cu apele mlăştinoase şi roşie-tice ale afluentului ei Kama, care, multă vreme, se însoţeau fără să se confunde :
— Aşa sînt şi sufletele noastre, — se gîndi el cu melancolie, — apăsat de gîndul că şi la pragul surghiunului, tot încă nu şi-a aflat rostul vieţii.
Deodată, se simţi ciupit de picior. Se întoarse brusc şi surprinse pe tovarăşul Schwarzmann, aplecat spre ciubotele lui de safian :
— Pardon, tovarăşe Răutu ! Safian adevărat de Iaroslav ! Foarte bune ciubote ! Cît ai dat pe ele ?...
„Ce lumi ne despart ?" — îl privi Răutu cu dezgust şi aproape cu ură şi se întoarse strîngînd din umeri, fără a da nici un răspuns.
553
Convoiul urca acum puternicul afluent al Volgii, — el însuşi un fluviu.
Caracterul peisagiului se schimbă.
Ţărmurile stîncoase, printre păduri mai întunecate şi mai dîrze, — în care tot mai mult se răreau trunchiurile albe ale mestecenilor, — dezgoleau solul roşietic, pe alocurea ca de sînge închegat ; contururile se arătau mai abrupte şi mai sălbatice şi satele tot mai îndepărtate între ele, mai sumbre, cu bisericile lor mai prizărite şi de o structură mai primitivă.
Se simţea apropierea Uralului, pragul necunoscutului duşmănos spre care, ca un destin implacabil, îl tîra odgonul lui „Minin".
După opt zile petrecute în barja, convoiul se opri în sfîrşit în faţa capitalei Uralului, Perm.
La debarcader aşteptau două vagoane, în care „politicii" fură imediat instalaţi şi o locomotivă le şi trase la gară, de unde ataşate la un tren, ele fură pornite dis-de-dimineaţă spre Tiumen.
Aceste două zile de drum, în huruitul vagoanelor, lăsară în amintirea lui Ion Răutu un gol negru şi sentimentul tot mai greu de apăsare şi teamă, care cuprindea întreaga obşte.
Dincolo de Ecaterinburg, caporalul de gardă arătă deodată pe fereastră :
— Hotarul !
Pe o culme se vedea un mic obelisc ruginit, cu stema guberniei de Perm de o parte, şi a celei de Tobolsc pe alta :
— Siberia ! — trecu ca un suflu prin gîndul convoiului.
Şi în urmă se lăsă ca o perdea de fier asupra trecutului...
închisoarea de deportaţiune din Tiumen îşi deschise larg pentru Ion Răutu porţile mohorîte asupra viitorului, — a lumii de pe „celălalt tărîm".
Enormul caravan-serai, construit pentru cel mult o mie de arestaţi, găzduia spre sfîrşitul sezonului de navigaţiune, între zidurile sale mucegăite, un număr împătrit de fiinţe
oropsite şi degradate, în condiţiuni de igienă şi într-o atmosferă morală care îl transformau într-o neînchipuită cloacă.
Aici convoiul de „politici" se simţi prins ca într-un sorb de mlaştină în care dispărură toate legăturile cu viaţa de mai înainte, toate reminiscenţele altei situaţii sociale, ale altui nivel cultural.
Obştea abia închegată parcă se dizolvă de istov, pierzînd orice coeziune, în exsudaţia pestilenţială a unui imens imperiu, — se topi în secreţia eliminată de un organism social cu o sută cincizeci milioane de capete.
Chiar măsurile de izolare reglementară de masa deportaţilor de drept comun, nu mai puteau fi observate în această excesivă îngrămădire şi abjectă promiscuitate.
Obştea de pe barja se desfăcu dar în moleculele ei con-# stitutive.
Sub presiunea celor mai elementare trebuinţi, banale şi mărunte, ale vieţii, tovarăşii dezorientaţi şi excedaţi, aproape nu-şi mai puteau menţine măcar contactul dintre dînşii, — cu atît mai mult cu cît celor ce urmau să fie expediaţi în gubernia Tomsk, şi mai departe în Siberia Orientală, li se vestise plecarea chiar pe a doua zi.
între aceştia se afiau şi Fany Perlov şi Moise Roitman. Ion Răutu abia reuşi să le strîngă mîna. Această despărţire a fost cu deosebire simţită de el ca un simbol al rupturii definitive cu tot trecutul.
După plecarea lor din grupul iniţial al odessiţilor nu mai rămăseseră la Tiumen cu Răutu decît Ion Prestea şi Vasile Giurilă, vechii tovarăşi din cercurile Chişinăului.
Ei stăteau nedespărţiţi, formînd un grup distinct în camera care mai adăpostea pe toţi tovarăşii ce aşteptau formarea convoiurilor de deportaţiune pentru diferite regiuni ale gu-bernei Tobolsc.
Dar şi între basarabenii apăsaţi de misterul zilei de mîne, parcă se ridica un zid de înstrăinare : rar îşi adresau cîte o
554
555
vorbă moldovenească, şi fiecare nu era preocupat decît de soarta proprie, stăpînit de nădejdile şi de aprehensiunile personale.
în zilele următoare au dispărut treptat în direcţiuni opuse şi Ion Prestea şi Vasile Giurilă, cu tovarăşii Ceavcehidze, Arthur Schwarzmann, Sonia Aniutina, ca şi familiile Arunchin, Ingelstrohm, Polejniev şi Obiedzinski, — toţi cu destinaţia în diferite centre ale guberniei.
Ion Răutu a rămas spre sfîrşit singur din toată obştea lor din pricina variatelor complicaţiuni birocratice, în care îl încurcase solicitudinea tatălui său.
Acesta expediase la adresa guvernatorului bagajele lui Vania şi tot pe aceeaşi adresă trebuia să-i vină şi o ladă cu cărţi ce fuseseră comandate la celebra librărie franceză din Moscova, sub vechea firmă de „Emil Gautier şi Fiu".
Silit să aştepte sosirea lucrurilor, Răutu împărţea acum „camera politicilor" numai cu un veteran al deportaţiunii, fostul căpitan de cavalerie, Anton Jbanov, care şi el fusese reţinut, în drum spre Turinsk, pentru cîteva zile, la Tiumen din vina unor adrese oficiale rătăcite.
Societatea lui însă nu putea umple golul lăsat în sufletul lui Vania.
Jbanov, un om posomorit, dezamăgit şi obosit, era foarte puţin comunicativ din fire, şi îşi petrecea vremea mai mult dormind.
La toate întrebările „novicelui" veteranul răspundea mai mult zvîrlindu-şi în sus faţa palidă, încadrată ca de o mătură scurtă şi lată de păr negru argintat :
— Stai, piciule, ai să vezi singur, — şi nasul lui ridicol de mic, ca un bob de fasole, parcă sfida cu ironie pe inter-pelator.
Pe Răutu îl irita mai cu seamă capacitatea lui uimitoare de somn, — îndeosebi faţă de ferocitatea mulţimii de insecte care mişunau în celulă. „Novicii" basarabeni, în zilele petrecute aici înainte de despărţire, nu fuseseră în stare să închidă toată noaptea ochii din cauza ravagiilor săvîrşite de ploşniţe pe trupul lor. Chiar ziua nu era chip să citeşti o carte sau să scrii o scrisoare fără ca paginile să nu fie împestriţate de nenumărate patrule sanguinare.
556
Dar noaptea, păreţii celulei erau parcă tapisaţi de o reţea vie de miriade mişcătoare şi mirositoare, patul, — un furnicar arzător, — parcă era aşternut pe urzici.
Oşti întregi de bestii feroce, acopereau trupul însîngerat ca de un strat de băşici sanguinolente.
Nu numai Răutu şi Giurilă dar şi rigoristul Prestea nu puteau îndura această caznă.
Spre a-şi da măcar o clipă de repaos, ei erau siliţi, dezbrăcaţi pînă la piele, să-şi facă mereu fricţiuni cu apă de Colonia şi oţet.
Rămas singur, Răutu ajunse, de nesomn, la marginea nebuniei.
Jbanov însă dormea toată noaptea şi toată ziua, afară de orele de prînz şi de o scurtă plimbare seara. El nu citea, nu stătea de vorbă, nu scria, ci numai dormea, dormea dus, exas-perînd pe Răutu cu sonoritatea excesivă şi modulaţiunile variate ale sforăiturilor.
Sub năvălirea ploşniţelor, el se zvîrcolea, gemea, scrîşnea din dinţi, se plesnea cu palma peste obraz sau peste şolduri, dar nu se deştepta.
— Tovarăşe Jbanov ! Tovarăşe Jbanov ! — îl scutura Vania, turbat de desperare. Tovarăşe Jbanov, cum poţi dormi ?
— A ? Ce-i ? — mormăia tovarăşul Jbanov, pe jumătate încă adormit.
— Ploşniţe ! — plîngea Vania. Cum poţi dormi
— Aaaa... Pe mine nu mă mănîncă ! — căscă lacom veteranul.
— Cum nu te mănîncă ? !...
— Hm... Ai să vezi... Te vei obişnui — Se întoarse veteranul pe cealaltă coastă şi umplu îndată celula cu variaţiunile sale sonore.
închisoarea din Tiumen oferi lui Ion Răutu prima cunoştinţă cu populaţiunea cavernelor sociale.
Viaţa în această cloacă, bîntuită de febra tifoidă, tifosul exantematic, dizenterie şi alte molimi, izvorîte din promiscuitatea îmbîcsită, — în atmosfera înciumată de miasmele unei
557
menajerii de fiare neîngrijite, — întrecea tot ce pînă şi cea mai morbidă fantezie ar putea închipui pentru abisurile de înjosire şi mizerie.
Administraţia, neputincioasă de a asigura pentru mizerabila ei clientelă îndestularea celor mai elementare trebuinţi ale existenţei omeneşti, aproape nu intervenea în viaţa internă a închisorii.
Înghesuiala şi promiscuitatea nu prea îngăduiau nici măcar separaţiunea reglementară dintre femei şi copii şi popu-laţiunea bărbătească a puşcăriei.
Desfrîul, toate viciile, descătuşate după un lung şir de ani petrecuţi sub zăvor, se etalau acuma cu aroganţă la lumina zilei, transformînd viaţa acestei imense spelunci într-o orgie ne-sfîrşită.
Şi neînduratul zornăit al lanţurilor care domina toate zgomotele de mulţime îngrămădită, ca şi diformitatea halucinantă a capetelor pe jumătate rase, — îi dădeau o notă lugubră, de viziune de infern.
Lui Ion Răutu, îngheţat de groază, acest spectacol îi făcea impresia veşnicului „Ospăţ în vreme de ciumă".
De altfel haosul aparent nu era lipsit şi de oarecare ierarhie şi organizaţie, — în afară de administraţia oficială.
în capul întregei populaţiuni de puşcăriaşi se afla un staroste, cu puteri aproape dictatoriale, înconjurat de un grup de demnitari ca „maidanarul", şefi de coridor, „pitari" şi bucătari, — toţi aleşi prin sufragiul universal şi direct.
Dar autoritatea reală aparţinea unei elite de „aşi" şi „că-păţînoşi", ridicaţi prin meritele şi însuşirile lor personale, la înălţimi inaccesibile pentru gloata puşcăriaşilor, — „şpanaua" smerită şi supusă.
De fapt aşii şi căpăţînoşii în temeiul prestigiului pe care li-1 dădeau crimele excepţionale, sau gloria evadărilor extraordinare din ocne, şi alte isprăvi analoage, ocîrmuiau închisoarea cu despotism.
Starostele şi maidanarul, se recrutau întotdeauna dintre dînşii.
Starostele era şef indiscutabil şi intermediar indispensabil în relaţiile cu autorităţile oficiale.
Iar „maidanarul" avea un rol şi mai important pentru viaţa închisorii : el era furnizorul şi antreprenorul de plăceri şi distracţii ; numai prin el deţinuţii îşi puteau satisface nevoile şi poftele şi tot numai prin el îşi menţineau legăturile cu lumea din afară.
^ ^ în această privinţă, o veche tradiţie consacrată şi respectată, — în schimbul unor retribuţii bine precizate, — şi cte administraţia închisorii, impunea tuturor locatarilor nevolnici norme şi principii inviolabile.
Regulamentele, de pildă, nu permiteau în puşcărie fumatul, jocul de cărţi şi, mai puţin, băuturile alcoolice.
Orice infracţiune era reprimată cu ultima asprime, — dar cu o restricţie esenţială : maidanarul vindea tutun şi rachiu, cu preţuri fabuloase, şi diriguia un adevărat club, — „maidanul", — în care punea la dispoziţia amatorilor şi cărţi de joc, după un tarif reglementat cu precizie.
Nu numai starostele, răspunzător pentru buna orînduială a închisorii, dar şi întregul personal administrativ, închidea ochii   asupra acestor  încălcări quasi-oficioase   ale regula-> mentelor.
Se părea că toate rigorile nu urmăreau decît apărarea profitelor convenite pentru ierarhia internă şi autorităţile oficiale, care găseau aici un izvor de venituri, cu mult superior alocaţiunilor prevăzute în statele de serviciu.
O şi mai mare resursă pentru ambele ierarhii o dădea exploatarea populaţiunii feminine a închisorii...
Cine ar putea îndrăzni să descrie priveliştile care se dez-văleau sub ochii copiilor, ai fetelor minore, ai mamelor, ai soţiilor...
De altfel toate îngrădirile dintre aceste categorii erau mai mult decît relative.
Ion Răutu, cuprins de oroare în faţa acesor viziuni abis-male, era totuşi parcă fascinat de aspectele unei lumi, în care
558
38*
559
toate condiţiunile sociale, toate normele morale, toate pres-cripţiunile religioase, ca şi restricţiunile legale, nu aveau nici o valoare.
Dimpotrivă, distincţiunea aici nu putea izvorî decît din sfidarea cît mai-flagrantă a tuturor condiţiunilor vieţii morale şi sociale...
Chiar în primele zile ale detenţiunii sale la Tiumen, Vania primi o vizită impresionantă.
Intr-o dimineaţă, un flăcăiandru îl opri în curte şi-1 întrebă surîzînd :
— Domnule politic, Efim Nicolaevici Mazurin ar dori să-ţi vorbească. Cînd îl poţi primi ?
— Dar cine e acest Efim Nicolaevici ? — se interesă Răutu.
— Cum, nu ştii ? — exclamă mirat băietanul. Asul aşilor ! U-u-u... Că-pă-ţî-nos ! Are şeptesprezece suflete ! — şopti el cu admiraţie nemărginită. Şaptesprezece !...
Ion Răutu se uită .uluit la acest adolescent, aproape copil, care poate admira astfel grozăvia asasinatelor.
Băieţaşul, îmbrăcat cu toată eleganţa de puşcăriaş, cu halatul „cazon" înflorit cu cîteva cusături roşii, aruncat pe un umăr, cu o cravată verde legată la gulerul cămăşii din pînză de sac, cu ciuboţele din piele subţire cu tocuri înalte, îşi strînse capricios buzele :
— Ce să-i spun ? — zise el jucînd cu ochii.
Răutu fu deodată izbit că faţa Iui, vestejită în umbra închisorilor, era pudrată şi puţin sulemenită.
Numărul de femei în comerţul „maidanarului" vădit nu era îndestulător pentru trebuinţele celor patru mii de bărbaţi îngrămădiţi în falansterul din Tiumen.
— Spune-i lui Efim Nicolaevici al dumitale că poate veni după dejun ! — îi răspunse el în sfîrşit.
După masă, Răutu aştepta dar cu interes vizita anunţată, şi la două lovituri discrete în uşă :
— Intră ! — strigă el ridicîndu-se în picioare.
Uşa se deschise încet, încet, parcă cu timiditate, şi în pervazul ei se arătă băietanul sulemenit, urmat de o figură stranie : — o faţă slabă, osoasă, o mască palidă şi imobilă de orb, cu lungi mustăţi subţiri lăsate în jos, şi cîteva fire răzleţe pe bărbie, ca în desenurile figurilor de chinezi de pe cutiile de ceai.
Dus de mînă de băietan, orbul, zîngănind din lanţurile de la picioare, înainta încet şi cu băgare de seamă, încercînd cu un băţ subţire, la fiecare pas, terenul dinaintea lui.
— Mazurin ! Ce caută aici javra aceasta ? — tună cu indignare glasul nasal al lui Jbanov, care brusc îşi aruncă picioarele din pat.
Mazurin îşi întoarse masca palidă şi rigidă în direcţia glasului :
— Să trăiţi, domnule căpitan ! — răspunse liniştit orbul. Abia dacă în vocea lui subţire şi înăbuşită se auzea o notă uşoară de ironie : Tot supărat ? Veşnic supărat !... — se adresă dînsul parcă asistenţei : Hi-hi-hi ! Iar ne-am întîlnit !... Ce să faci ? Deal cu deal nu se întîlnesc...
— Ce cauţi aici, bestie ? Ieşi afară ! — strigă furios Jbanov.
— Hi-hi-hi ! Sînt poftit aici de Ivan Egorovici Răutu, a cărui cunoştiinţă îmi face cinste şi plăcere ! — sublinie, cu sarcasm, Mazurin.
— Cum, piciule ? — clocoti de patimă nestăpînită Jbanov, ridicîndu-şi provocator năsucul impertinent spre cer. Ai poftit fiara asta imundă în cameră la noi ?... A !... Atunci, salutare ! Mă duc, şi aruncîndu-şi pe spinare cojocelul lui strîns în talie şi lărgit în jos ca o fustă, veteranul, mic de statură, adus din spate, sărind din loc, cu picioarele-i strîmbe de cavalerist, se repezi spre uşă şi dispăru în coridor.
Ion Răutu stătea zăpăcit şi jenat, nemaiştiind ce să mai spună în urma acestui penibil incident.
— Bună ziua Ivan Egorovici ! Să trăiţi ! — îl salută neturburat Mazurin. îmi pare bine de cunoştinţă. Am auzit mult vorbindu-se de dumneata. Am buni prieteni şi în Centrala din Odessa. Am venit să stăm ceva de vorbă...
560
561
— Vă rog, luaţi loc, domnule Mazurin, — îi oferi un scaun Răutu, tot încă fără să-şi găsească cumpătul.
Aşezîndu-se cu precauţiune pe scaun, ţinîndu-şi lanţul cu mîna stingă, orbul se răsti la conducătorul său :
— Jeny, să ne laşi pentru un ceas ; aşteaptă în coridor... Ha, he, Ivan Egorovici — se întoarse din nou ocnaşul către Răutu : Ei ? Cum îţi place mama noastră scumpă Siberia ? Hi-hi-hi — nu e ca la mama acasă ? — şi şapca de puşcăriaş fără cozoroc, pusă pe masă îi dezgoli craniul pe jumătate ras şi tot parcă mototolit şi brăzdat de ciudate şi sinistre încreţituri şi umflături :
— Nu e nimic ! Te vei deprinde. Viaţa e peste tot aceeaşi, dragă Ivan Egorovici ! Aceleaşi patimi, aceleaşi pofte, aceleaşi zvîrcoliri şi sfîşieri pentru un loc sub soare şi pentru o bucată mai bună de plăcintă, aceleaşi triumfuri şi înfrîngeri. Numai aspectul exterior este altul, — poate mai puţin estetic, dar în fond mai franc, mai sincer şi deci mai cinstit...
Răutu îl asculta surprins :
— Să mă iertaţi, domnule Mazurin, dar cuvintele ce-mi spuneţi dovedesc o cultură şi o gîndire : cum aţi ajuns în situaţia aceasta ? —■ îşi îndreptă el privirea asupra craniului ras şi a lanţurilor de la picioare.
— Hm ! Am onoarea a mă prezenta : fiu de nobil, doctor în drept al universităţii din Paris...
— Dar, atunci ?... — îşi ridică Răutu uimit sprîncenele în sus.
— Ha ! Aş putea să-ţi servesc o melodramă siropoasă, presărată de stropi de lacrimi şi imprecaţiuni împotriva destinului crunt. Dar sîntem fără prejudecăţi, — nu-i aşa ? da-meni de elită intelectuală şi de cultură ? Prefer să-ţi vorbesc fără înflorituri sentimentale.
Urmă o povestire grozavă, din care fiecare cuvînt, fiecare icoană evocată, se gravau în creierul lui Vania, ca arse de apă tare :
— M-am născut şi eu dintr-o familie de moşieri bogaţi, şi de mic m-am afirmat ca un copil-fenomen, de la care toată
lumea aştepta minuni. Am făcut studii briliante, toate carierele îmi erau deschise. Puteam ajunge oriunde dar, cum vezi sînt un simplu ocnaş. Sînt ceea ce în limbajul convenţional se numeşte un criminal de drept comun, — un puşcăriaş de rînd. Dar sînt un om ca toţi oamenii. Dacă nu sînt astăzi un mare bărbat de stat, un diplomat, un căpitan de industrie sau un mecena al artelor, totul a atîrnat de cîteva păcătoase milioane, care-mi lipseau pentru a-mi asigura o carieră în condi-ţiuni acceptabile pentru mine.
— Dar conducătorul dumitale spune că ai pe conştiinţă şaptesprezece suflete.
— Hm !... pe conştiinţă ? — urmă Mazurin parcă meste-cînd ceva în gura-i cu dinţii negri, cu multe lacune sanguino-lete. Hm ! Şaptesprezece ? Ce ştie el ? Stai să vezi. Am astăzi chef de confidenţe. De mult n-am avut prilejul să stau de
* vorbă cu un om din societatea noastră. Nenorocul meu a vrut
ca tatăl meu să fiu un om de lume, cu vaste apetituri, care procrease nenumărate odrasle din trei căsătorii cu femei din ce în ce mai tinere şi cu mai mult temperament. A murit de apoplexie într-un local clandestin de pe la marginile Peters-burgului. După împărţeală mi-au rămas moştenire vreo două sute mii de ruble aur. Ce poţi face cu această mizerabilă sumă ? Să trăieşti din dobîndă, tremurînd pentru fiecare copeică cheltuită ? Să începi vreun comerţ la vreo prăvălie din colţ ? în ce întreprindere de o anvergură, potrivită cu năzuinţele şi cu firea mea, poţi plasa grămăjoara aceasta de nenorocite pitace de aur ? Dar întemeiat pe însuşirile mele de organizator şi pe marele meu talent pentru desen, am conceput un plan grandios : am instalat în Austria, aproape de graniţă, o mare fabrică pentru falsificarea bancnotelor de stat ruseşti. Totul a fost minunat combinat şi pus la cale. în scurtă vreme mă vedeam în capul unei averi de -nenumărate milioane. Atunci, lichidînd trecutul şi aruncînd în bezna uitării aceste începuturi trudnice, aveam înaintea mea o cale larg deschisă spre slavă şi măriri. Un accident absurd, o uşurinţă de neînchipuit şi de neiertat, — şi într-o clipă tot eşafodajul elaborat cu atîta trudă şi artă, s-a Prăbuşit. M-am trezit arestat, cu o condamnare sigură în perspectivă la mulţi ani de muncă silnică. Nu m-am
562
563
putut resemna la această soartă idioată. O încercare de evadare... Un cadavru în drum... Săptămîni şi luni de pribegie... Zile de foame... Şi nopţi nedormite... încercări nebune de a forţa destinul. Necesitatea imperioasă de a-mi asigura o existenţă mizerabilă cu orice preţ, măcar pentru cîteva zile... Hm ! Imperativul categoric !. Angrenajul... Toate meseriile josnice... Alte arestări... Alte evadări... Alte cadavre... Şi din treaptă în treaptă, iată-mă acum, un veteran al ocnei, cu vederea pierdută în munca de falsificator de profesie, în condiţiuni tehnice mizerabile, veşnic fugar din ocnă, — vagabond prin taigale, — ameninţat de fiare, — prigonit de oameni... Dar simt în mine puteri uriaşe ; lumea pierde o forţă de prima ordine, — fără falsă modestie, — un geniu... Şaptesprezece cadavre ? Hm ! Nu le-am numărat... Cine numără gîndacii pe care îi striveşte în cale ? Ce pierde economia mondială, prin moartea prematură a unei rîme ? De ce s-au născut rimele şi pentru ce trăiesc ele, ce simt, ce gîndesc, ce creează, ce adaugă la tezaurul de cugetare, ştiinţă, artă ? Dacă aş putea înfrînge soarta, toate aceste existenţe mărunte ar fi cu prisosinţă compensate !...
Urmă o tăcere grea.
Răutu privea cu oroare, — şi parcă stăpînit, totuşi de vraja unei individualităţi puternice, — această faţă osoasă, cu ochii morţi şi muşchi nemişcaţi, — asculta naraţiunea potolită, cu intonaţie monotonă, a acestui glas subţire şi înăbuşit, şi cu groază regăsea în spusele lui un răsunet deformat al gîndurilor sale, al zbuciumului său sufletesc...
— Hm ! Hm ! — tuşi uşor Mazurin : Dar dumneata, Ivan Egorovici, aud că ai avere ? Personală, sau trăiesc încă părirv-ţii ?...
— Tatăl meu, — îngăimă jenat dar supus Răutu : tatăl meu are cinci mii de fălci în Basarabia, în judeţul S..., — adică şapte mii cinci sute de hectare ; sînt trei copii...
— Hm... hm... două mii cinci sute de hectare ? Nu e mare lucru... Cu aceasta nu ajungi departe... Nu cucereşti lumea... Nu stăpîneşti soarta... Dar s-ar putea încerca ceva, dacă ai nervul şi creierul... hm. hm...
Pe chipul acesta împietrit parcă licări un reflex fugar din flăcările intense, ce consumau un sfert de titan în putrefac-ţiune.
— Hm, hm !... E încă prea devreme să vorbim despre acestea, —'şopti orbul parcă numai pentru sine. Reflexul se stinse şi cu faţa-i obişnuit rigidă, urmă :
— îmi pare bine de cunoştinţă, Ivan Egorovici. Să trăieşti ! Acum mă duc. Ha-ha-ha ! Anton Artemici Jbanov, cred că şi-a pierdut răbdarea. La revedere, la revedere !... Jeny ! — stigă el spre uşă, ridicîndu-se de pe un scaun în zornăitul lanţurilor.
Şi dus de mînă „Jeny", păşi cu băgare de seamă, încercînd cu băţu-i subţire terenul, spre uşă.
Ion Răutu rămase nemişcat pe scaun. Capul îi vîjîia de t sunetul vorbelor grozave, dar reci şi măsurate, care evocau icoane danteşti, şi trădau uraganul tragic al unui destin grandios, sfărîmat.
— A şters-o canalia ? — întrebă, intrînd în cameră, Jbanov, şi se repezi spre fereastră. Să deschid geamul să se împrăştie aerul înciudat... Bestia încă face fasoane !... E pur şi simplu o puşlama şi un sadic : falsificator, asasin, tîlhar, escroc şi, pe deasupra, un desfrînat !!... Ptiu !...
Ion Răutu făcu cunoştinţă şi cu starostele închisorii.
Acesta era un bărbat spătos, încă tînăr, cu o înfăţişare simplă şi aproape blajină, pe care Răutu o împăca greu cu re-numele de „as" al ocnei, care-i asigurase înaltele funcţiuni în capul „şpanalei" din Tiumen.
— îl cunoşti pe Mazurin ? E adevărat, — îl întrebă timid Răutu. E adevărat că ar fi avut şaptesprezece suflete pe cuget ?
— Fleacuri... Lăudăroşenii !... — strecură cu ciudă, şi poate cu puţină invidie, printre dinţi starostele. Domnule Răutu, — schimbă el cu tot dinadinsul vorba, nu aveţi nevoie de ceva din maidanul nostru ? Sau dumneavoastră, politicii, puteţi avea tot din tîrg prin cancelarie ? Poate puţin rachiu ? A ? Avem foarte bun !...
564
565
— Mulţumesc, nu beau rachiu ! — zise Răutu. Dar aş vrea să-mi spăl rufele, s-au îngrămădit multe în atîtea zile de drumuri.
— Bine, domnule Răutu ! Am să vă trimit pe Aculina vîr-colaca. Veţi fi tare mulţumit, — surise sub mustaţă starostele.
Pleacă în sfîrşit şi Anton Jbanov, în ultimul convoi al sezonului spre Turinsk.
Ion Răutu, rămas singur locatar al camerei politicilor, încă neaclimatizat la condiţiunile vieţii de puşcărie siberiana, fugind de voracitatea insectelor, îşi petrecea vremea cît mai mult sub cerul „liber", cu toate că-1 scîrbeau scenele şi figurile ce mişunau în jurul lui.
Peste vreo două zile de la plecarea lui Jbanov, trecînd pe lîngă spălătorie, — zona neutră şi suprafaţa de contact între elementul feminin şi cel bărbătesc al puşcăriei, — fu pe neaşteptate abordat de o femeie voinică, legată cu oarecare cochetărie la cap cu un tulpan roş, nereglementar, şi cu sînii rebeli sub cămaşa-i groasă din pînză de sac.
Cu toată faţa ei ofilită, cu cearcăne negre sub ochii obosiţi şi cu buzele umflate şi parcă unse, — atitudinile şi gesturile ei vădeau că e conştientă de puterea ei de vrajă a feminităţii dominatoare.
— Să trăieşti, boierule ! — înfăşură ea pe Răutu cu privirea ispititoare a ochilor ei negri. Sînt Aculina. Starostele mi-a spus că dumneata ai nişte rufe de dat la spălat.
— Aculina ? Vîrcolaca ? — întrebă Răutu. In ochii negri se aprinseră scîntei de mînie :
— Mînca-i-ar viermii, şpana puturoasă ! Ţi-au spus-o şi pe aceasta ! — izbucni ea de năcaz. Sînt Aculina, Aculina spălătoreasă, şi atîta ! Ai ceva de dat ?
— Mă duc să strîng tot ce am ! — răspunse Răutu, cam ruşinat de inadvertenţa comisă, şi se îndreptă, stîngaci, spre cameră politicilor.
Aculina îl urmă.
In timp ce Răutu îşi alegea rufele murdare şi le strîngea în pachet, Aculina stătea la uşă cu mînile ridicate în sus spre
a-şi aranja tulpanul, accentuînd astfel încă conturul sinilor ei robuşti. Apoi, ajutîndu-1 pe Răutu, la clasarea rufelor, îl atingea cu umărul, sau îl apuca de braţ ca din nebăgare de seamă. Răutu, stingherit, se feri de mai multe ori în lături.
— Să trăieşti, boierule ! — îl salută la plecare Aculina, cu legătura în cap, înf ăşurîndu-1 din nou cu privirea ei ispititoare, surîzînd cu o nuanţă de batjocură. Şi se îndreptă spre uşă cu mişcarea de cariatidă eternizată în coloanele Acropolei.
Din acea zi, Aculina nu scăpa nici un prilej să-i vorbească lui Răutu. în curte îl oprea sub diferite pretexte de informaţii asupra reparaţiunilor necesare rufelor sale, îl vizita sub acelaş cuvînt aproape în fiecare zi chiar în cameră.
Răutu adesea simţea suflul ei fierbinte, sau atingeri furişate.
Ea parcă devenea tot mai provocatoare, chiar agresivă şi batjocoritoare.
într-o seară, în amurg, după apelul de noapte, cînd camerele închisorii erau de mult încuiate, Răutu se trezi pe neaşteptate cu Aculina, cu o legătură în cap, vorbindu-i repezit şi sacadat.
— Iată, boierule, ţi-am adus rufele. M-am grăbit. A trebuit să dau vamă starostelui şi paznicului-şef, — surise ea cu înţeles : dar mîne am altă treabă. Deschideţi lada să-ţi aşez eu lucrurile frumos, — că bărbaţii nu ştiu...
Cînd Vania se aplecă spre a-şi descuia lada, ea se lăsă în genunchi lîngă el, şi Vania simţi pe faţă arsura buzelor senzuale.
Sări în sus, palid ; tot sîngele parcă-i fugise spre inimă, care-i zvîcnea cu putere, braţele-i şovăitoare se ridicară fără voie, parcă în căutarea unui contact pătimaş...
Aculina îşi lipi sînii de pieptul lui, aţinti privirea-i rugătoare drept în ochii lui, — şi o mînă îndrăzneaţă şi neruşinată lunecă pe corpul lui Vania...
Vania tresări, şi revenindu-şi în fire, ca inundat de simţul acut de ruşine, se smuci şi se răsti răguşit :
— Pleacă !...
566
567
Aculina cu un gest de obscenitate îngrozitoare, izbucni intr-un hohot de batjocură :
— Ha-ha-ha !... Ciocoi claponit !... Ptiu !... — parcă-1 îm-proşcă dînsa cu ură şi dispreţ, şi în vifor ţîşni pe uşă...
Vania Răutu, cu fiecare fibră a trupului său încord'at, se zvîrli pe pat, zbătîndu-se într-un acces violent de revoltă şi deznădejde :
— Tot lut, lut ticălos ! Ce ruşine !... — şoptea el înfrigurat, cu vocea strangulată de durere.
Cap. XXV.
SPRE ZARI MAI SENINE ?...
Au trecut săptămîni fără nici o veste din cancelaria guvernatorului asupra bagajelor şi cărţilor rătăcite.
Căzuse de mult şi zăpada, acoperind cu vestmîntul ei alb pînă şi cloaca pestilenţială a Centralei din Tiumen.
Convoiurile de etapă în gubernie fuseseră aproape suspendate pînă- în primăvară.
Ion Răutu risca dar să trăiască încă lungi luni în această înghesuială şi promiscuitate degradantă.
Dar el nu mai avea putere, fiziceşte nu mai putea suferi contactul.ctraceastă populaţie de caverne.
Nu mai ieşea aproape din camera lui, preferind să fie devorat de miliardele ei de insecte carnivore.
După sfatul directorului închisorii, renunţînd şi la bagaje, începu să stăruie ca să-i fie autorizată călătoria pe cont propriu, spre locul de destinaţie, — încă necunoscut.
Petiţiunile, scrisorile, telegramele adresate guvernatorului din Tbbolsk, rămîneau însă fără răspuns.
Treceau zile de înjosire fizică şi de groaznică tortură morală, înzecind sufletul lui Vania într-un abis de disperare.
-~-,;P«. ce Şi pentru ce toate acestea ? — se întreba el mereu : «are gpate fi scopul şi sfîrşitul acestei stagnafiuni, lipsită dţ, orice suflu de viaţă, — de orice radiere de putere morală sau intelectuală ?
JpţjWaides îl frămînta gîndul de sinucidere.
■ .P^fl^ŞŞteptate îi veni o rază de mîngîiere, o licărire de lumina da, pe „celălalt tărîm".
Răufci inspira mare respect directorului închisorii din Tiumen, prin cunoştinţa lui de limbi străine.
569
Directorul, un siberian băştinaş, funcţionar de carieră, nu trecuse încă niciodată peste bariera Uralului, şi nu cunoştea pe alţi străini, decît pe rarii rătăciţi în Siberia, din clientela puşcăriilor.
Un tînăr, — mereu înfundat în nişte cărţi tipărite cu tot felul de slove ciudate, — era pentru el un fenomen aproape miraculos.
Domnul director adesea, din această pricină, onora pe Răutu cu vizitele sale.
Ridicînd vreo carte de pe masă, dînsul o răsfoia, o răsucea în toate felurile, o aducea la ochii săi miopi, şi la urmă întreba :
— In ce limbă e scrisă ?
— Engleză...
— Engleză ? — se scarpină el la baza nasului. Şi unde-i tipărită ?
— La New York, în America...
— La New York, în America ? — şi îşi scoborî degetul la bărbie — americanii vorbesc englezeşte ?...
Aceste convorbiri, foarte puţin variate, aveau deobicei loc seara, înainte de apelul de noapte.
Dar odată Răutu fu surprins de o vizită matinală :
— Domnule Răutu ! — îl aborda chiar de la uşă directorul — dumneata ştii toate limbile. Mi-au adus acum pe unul foarte agitat, tot timpul urlă, plînge, îşi smulge părul din cap, şi vorbeşte, vorbeşte, Dumnezeu ştie ce ! Am chemat pe un neamţ, purtat prin lume, pe un jidan, pe un tătar, — nimeni nu-1 înţelege. N-ai fi bun să încerci dumneata ?...
Dus de director spre curtea din faţă unde se clasau noii sosiţi, — încă de departe Ion Răutu fu zguduit de nişte strigăte exasperate în... româneşte :
— Încotro mă duceţi, mai paginilor ? Ce aţi făcut cu pluta mea, măi hoţilor ? Trăzniv-ar Dumnezeu să vă trăznească, hainilor ! Crăpa-v-ar maţele, necuraţilor ! Lăsaţi-mă, lăsaţi-mă, diavolilor ! Nu mă mai duc, nu mă mai duc de aici nicăieri, auzi, măi holbatule ?...
Imprecaţiunile acestea nu aveau accentele graiului moldovenesc din Basarabia.
Răutu fu viu emoţionat de fonetica şi de turnura lor literară, pe care o aflase şi în puţinele cărţi româneşti, pe care putuse pune mîna pe vremurile cercurilor de auto-intrucţie din Chişinău.
în faţa cancelariei se zbătea un „omulean" mărunt, încă tînăr, în cămaşă albă, deşi grozav de murdară, încinsă de un brîu roşu, în iţari şi opinci, — cu capul pe jumătate ras şi în lanţuri...
— Dumnezeu să te binecuvînteze ! — exclamă el la auzul întrebărilor lui Răutu. Iaca, a dat Dumnezeu să aud şi o vorbă omenească !...
Era un plutaş din Bucovina, care coborîndu-se cu pluta lui pe Prut, se oprise pentru o noapte la malul basarabean lîngă Sculeni. Cînd se întorcea tîrziu după un chef cu „moldovenii muscalilor din Sculeni", se trezi că sentinela rusă nu-1 mai lasă spre mal, la pluta lui :
— Cum să nu mă laşi, măi ? — îi zic : e pluta mea, bre omule ! Auzi, măi, — băgate-aş în măruntaiele moaşă-tei ! înţelegi, — îi zic, că-i a mea, mă porcule, — o duc la Galaţi ! Dar lifta dă cu baioneta ca orbul ! Nu da cu baioneta, măi zîrghi-tule, — îi zic, — că acuş te plesnesc ! Dar căpcăunul dracului nu ştia o boabă româneşte, şi mă izbeşte cu patul puştii la lin-gurea, de mi s-a tăiat şi sughiţul. Atunci cînd i-am cîrpit una i s-au zgîiat ochii, şi i-am smuls şi puşca, şi dăi, şi dăi, măi Petre !... Dar cînd a început să şuiere, Doamne Sfinte ! — se repezeau din toate părţile muscalii, se îngrămădeau ca furnicile, un milion de muscali ! Şi mi-au dat, măi frate, o bătaie soră cu moartea — de şi amu îs beteag de un picior ; şi m-au dus la post, apoi la temniţă ; mă tot purtau în urmă din tîrg în tîrg. Apoi la judecată, — bu-un ! — bolmojesc acolo cînd unul, cînd altul în limba lor, de nici dracul nu-i înţelegea ; m-au pocit, m-au ras capul, m-au ferecat ; şi de-atunci, — vai de mine şi de mine ! — mă tot duc, mă tot duc, din temniţă în temniţă, — Dumnezeu ştie încotro !... Şi pluta nu mi-am mai văzu t-o...
Şi la această amintire, nenorocitul, apucîndu-se cu minele de cap, începu din nou să zbiere cît îl ţinea gura, cu ochii săriţi din orbite :
— încotro mă duceţi, măi blăstămaţilor ? Bătu-v-ar Maica Domnului să vă bată ! Unde-i pluta mea, măi tîlharilor ? Unde-i pluta mea, bre-e-e !...
Cu toată mila nespusă ce-i inspira sărmanul, care şi condamnat la munca silnică în Siberia, vădit, nu-şi dădea încă seama de enormitatea crimei săvîrşită după legile ruseşti, — Ion Răutu savura graiul acesta pitoresc şi simţi că parcă se reface un fir subţire care să-1 lege de viaţă :
570
571
— Cum te cheamă ?— îl întrebă pe plutaş.
— Petre Urzică, din Boeni ! — răspunse acesta răspicat, parcă potolindu-se puţin.
In redactarea scrisorii către ambasadorul austro-ungar din Petersburg pentru mîntuirea lui Petre Urzică, Răutu găsi o ocupaţie, care îi învioră puţin existenţa, în aceste ceasuri de cumpănă.
Cînd Ion Răutu pierduse orice nădejde de a mai putea scăpa de Tiumen pînă în primăvară, într-o seară tîrzie de octombrie, directorul închisorii, parcă animat şi dînsul de bucurie, îi anunţă :
— Am primit ordinul, domnule Răutu ! Domiciliul dumitale e fixat la Curgan, — oraş bun ! Şi eşti autorizat să călătoreşti pînă acolo pe socoteala dumitale, cu doi jandarmi... Au venit şi bagajele...
Astfel a fost încheiată una din cele mai triste epoci din tinereţea fiului rătăcit al Năpădenilor.
După această iniţiere la viaţa de paria socială, degradată şi umilită, se putea, în sfîrşit, începe o nouă fază a calvarului său de deportat „administrativ", — liber ! — adică cel puţin în afară de ziduri de puşcărie...
A doua zi, dis-de-dimineaţă, din caverna neagră a porţilor mohorîte ale închisorii Centrale din Tiumen, porni în galop furtunatec o sanie, înhămată de „troică" de kirghizi, aproape sălbateci.
Sub acoperişul săniei, încadrat de doi jandarmi somnoroşi şi posomoriţi, şedea politicul Ion Răutu, — un mototol de blănuri dintre cari se zăreau numai ochii negri aprinşi de bucuria aşteptării.
Sania, după două-trei cotituri prin străzile adormite ale oraşului, se înfundă în drumul de pădure.
Vizitiul, — un munte de flăcău siberian, — pocni din bici şi şuieră voiniceşte. Troica, luînd vînt şi mai năpraznic, zbura, în tremurul de zurgălăi, pe cordeaua albă a drumului bătut, între două ziduri de brazi înalţi şi întunecoşi, cu trunchiuri îngălbenite de muşchii bătrîni, ca nişte enorme făclii cu flăcări negre.
Ceasurile curgeau, măsurate numai de şirurile nesfîrşite ale colonadei de brazi.
Vizitiul tot şuiera şi pocnea din bici, troica zbura, zurgălăii parcă plîngeau a jale, jandarmii dormitau, — dar Ion Răutu, prins de nostalgia depărtărilor, scruta, cu nădejde, orizontul.
La început, brazii, cu crengile lor întunecate, îngreuiate de zăpadă, nu lăsau deschisă decît o fîşie îngustă spre sud, opali-zată de primele reflexe ale răsăritului.
Dar, iată, rîndurile negre de brazi se răresc ; apar, întîi, mici plăci de zăpadă virgină de paşi omeneşti ; apoi, plăcile se lărgesc în poiene ; printre coloanele greoaie răzbat tot mai mult din răsărit luciri de ametist, care se îmbină spre apus cu tonurile verzui ale nopţii fugare.
Şi iată, ca printr-o lovitură de aripi, troica se avîntă dintre trunchiurile retardatare ale taigalei, în nemărginirea stepei adormite sub linţoliul ei imaculat.
Sania zboară zi şi noapte, spre sud, — un punct negru în centrul unui imens cerc de diamante, aprinse de soarele tînăr şi rece, sub clopotul cristalin al cerului de nord, — vijelios ea trece ca o vedenie prin satele mocnite, îngropate sub zăpadă, prevestite numai de fumurile albăstrii, ce se topesc sub bolta alburie... Se schimbă numai caii şi vizitiul, — şi iarăşi troica fuge nebună...
Vizitiul pocneşte din bici şi şuieră voiniceşte ; zurgălăii se topesc în sunete argintii ; umbrele albăstrii ale troicii o urmăresc îndărătnic dinspre apus ; cîntecul zburdalnic al zurgălăilor vorbeşte de tinereţe, de dragoste şi de nădejde, — şi sania a şi lăsat satul amorţit în urmă şi iar lunecă înainte ■—, cu Vania Răutu înghemuit în fundul ei, între jandarmii cari mereu moţăiesc, — lunecă tot mai departe spre sud, spre hotarul stepelor nemărginite ale Asiei centrale, — spre alte zări — spre zări mai senine ?...
Sfîrşitul volumului III
572
SUMAR
voi. I. Prolog. Smaragda Theodorovna
I Cortina se ridică 3
II Iorgu şi Mignonneta 13
III Geniul'de familie 20
IV Pastorul 24
V Avertismentul 31
VI Expertul şi Aizic 35
VII în drum spre Ţiuleni 41
VIII Civilizatorul 50
IX Nunta 56
X Iniţierea Smarandei 61
XI Nataliţa 68
XII Maternitatea 73
XIII „Cavalerii" 82
XIV Vîntura 89
XV Pregătiri de asediu 100
XVI Dvorenii 106
XVII Sobrania 113
XVIII Chioşcul 123
XIX Pe pragul vieţii 129
XX Pecetea destinului 135
XXI Setea de viaţă 144
XXII Strategie 155
XXIII Feerie 161
XXIV Mater Dolorosa 176 XXV Graţia divină 183
575
voi. II. Copilăria şi adolescenţa Iui Vania Răîstu
Partea I, Zorile
I în nebuloasă 193
II Tovarăşi din sat 197
III Alte amintiri 207
IV Spre prima migraţiune 213
Partea II. Anii de şcoală
V La pastorat 227
VI Prima vacanţă 234
VII Gimnaziul nobilimii 240
VIII Familia Lungu 247
IX „Cal ideal" 250
X Puşkin 256
XI Emanciparea 263
XII Dispariţia lui Tosia 269
Partea III. Iniţiarea
XIII „Dracul arab" 275
XV Războiul şi revoluţia 281
' XIV Seminarişti şi „odessiţi" 286 „Zwei Seelen wohnen ach !
XVI in meiner Brust" 291
XVII Pavluşa Braşevan 298
XVIII Iar Nataliţa 301
XIX Ruptura 305
Partea IV. La prag
XX „Comuna" 311
XXI Noviciatul 319
XXII Revelaţiunile Nataliţei 326
XXIII „Expediţia" 331
XXIV Vraja 337
XXV „Maturitatea" 345
XXVI Intelectuali şi muncitori 350
XXVII Povestea Undinei 357
XXVIII Crahul 363
XXIX Peste prag 372
Volumul al III-lea. Lutul Partea I. Sub călcîiu! de fier
I  în „Castel" 387 II   „Numărul cinci" 397
III Tovarăşul Fany 405 Andrei Rechinul (Jurnalul lui
IV Ion Răutu) 413
V Lutul omenesc 424
VI Logodnica 430
VII Blăstămatele chestiuni 436
VIII Prosopul 442
IX Jurnalul lui Ion Răutu 452
X Complotul 463
XI Iar jurnalul lui Ion Răutu 468
XII Misiunea Taniei 474
XIII Tot jurnalul lui Ion Răutu 476
XIV Visul 484
XV La Schliiselburg 487 XVI Triumful Nataliţei 492 XVII închisoarea centrală 495
Partea II. Spre alte zări
XVIII Căsătoria 507
XIX Pohodul 513
XX Butîrki 523
XXI Volga, Volga 529
XXII Obştia plutitoare 537
XXIII „Spanaua" şi „societatea" 544
XXIV Centrala din Tiumen 553 XXV Spre zări mai senine 569
576