§ 14
105
Împărţirea trupului omenesc
Trupul omului se poate socoti ca o împărăţie, care în mai multe ţinuturi (regiones) se împărţeşte. Se împarte trupul omenesc în cap, în trunchi, în mâni şi în picioare.
Capul se împarte în faţă şi în partea cu păr acoperită; în faţă sânt aceste părţi: fruntea, tâmplile, ochii orbi, gura, barba şi buzele, care doao de pre urmă la bărbaţi sânt cu păr acoperite. În partea cu păr acoperită, sânt aceste părţi: parte de nainte, creştetu, ceafa şi doao laturi.
(p. 32) Trunchiu se împarte în grumaz, în pept şi în foale; în grumaz deschilinim partea dinainte, în care este gâtul, partea dinapoi, în care este groapa cefei şi doao părţi în laturi. În pept deschilinim partea dinainte, în care zac ţiţele; sub osul peptului este o groapă, care se numeşte groapa inimei (scrobiculus cordis), partea dinapoi, care se numeşte spatele şi doao părţi în laturi.
Foalele se împarte în partea dinainte sau aşa-zis foalele, în partea dinapoi sau şalele şi doao laturi; foalele sau partea dinainte se împărţeşte în patru ţinuturi.
1. Ţinutul foalelui din sus (regio epigastrica), a căruia laturi se numesc slebinele (hypochondria), se trage de la groapa inimei până de trei policari lângă buric.
2. Ţinutul buricului (reg. umbilicalis), a căruia laturi se numesc ţinuturile şalelui (reg. lumbales), încep cu trei policari deasupra şi se sfârşesc cu trei din jos de buric.
3 Ţinutul foalelui din jos (reg. hypogastrica), a căruia laturi se numesc (p. 33) ţinuturile şoldului (reg. illiacae) încep cu trei degete sub buric şi se trag până la ţinutul ruşinei.
4. Ţinutul ruşinei (reg. pubis) se zice acela ţinut care, în cei crescuţi, este acoperit cu floci, a căruia laturi se numesc părţile moi (ingvina). Sub ţinutul ruşinei sânt părţile naşterii din afară. În partea dinapoi sânt bucile curului (nates), în laturi coapsele (coxae), locul întră părţile naşterii şi întră cur se numeşte dâlma sau carnea din mijloc (perinaeum).
Mâna se împarte în umăr (humerus), sub care este subsioara, în brâncă (brachium), cu cotu, brânca de nainte (antibrachium) şi în
106
mâna din capăt (manus extrema), în care deschilinim spatele şi palma; mâna din capăt se împarte în: rădăcina mânii (carpus), mijlocul mânei (metacarpus) şi în degete (digiti). Degetele sânt cinci: policari (pollex), arătători (index), mijlocari (idius), inelari (annularis) şi urecheari (auricularis).
Piciorul se împarte în ţimpi (femur), a cărora părţi deasupra şi din afară se numesc ţinuturile şezutului (p. 34) (reg. ishiadicae), în fluier (crus) în care să află genunchile cu groapa sa şi pulpile (surae), în piciorul din capăt (pes extremus) în care deschilinim spatele şi talpa, iară deasupra lui nodeile (malleoli). Piciorul din capăt se împarte în rădăcina piciorului (tarsus), mijlocul piciorului (metatarsus) şi în degete (digiti). [...]
§ 48
Înghiţirea
(p. 50) Cele mai subtile a mâncărilor părticele se sorb încă în gură fiind, iară celelalte, prin (p. 51) mişcarea muşchilor spre acest scop făcuţi, se mână în folcuţ. Această funcţie se numeşte înghiţirea (deglutitio). Organele înghiţirii sânt: 1. limba (lingva) care, prin muşchii săi, este foarte mişcătoare; cea mai lată a limbei descriere se va da la sensu gustatului. 2. ceriul gurei moale. Aicea, ca să avem mai bună cunoştinţă despre cele ce se află în goliciunea gurei, trebuie descriat tot ceriul gurii. Ceriu gurei (Palatum) este partea gurei din sus care începe de la dinţii deasupra şi se gată la limburuş. Se împarte în ceriul gurei tare (Palatum durum) şi în ceriul gurei moale (Palatum molle). Ceriul gurei tare este făcut din două oase a fălcii din sus care sânt acoperite cu o pele groasă plină de creţuri; la sfârşitul acestor oase se sloboade o pele cărnoasă, plină de gâlci micutele care între nările dinapoi şi între gură în goliciunea fălcilor spânzură şi se numeşte ceriul gurei moale sau pânza ceriului gurei (velum pendulum). Aceasta pânză în toată partea face două arcuri, dintre care cele dinainte mai mici şi mai subţiri se gată în limbă, iară cele două dinapoi mai mari se gată (p. 52) în înghiţitoare; în mijlocul arcurilor celor mari se sloboade limburuşu (uvula); în fieştecare parte, între arcurile cele mari şi între cele mici, sânt aşezate două gâlci, care, de la forma sa, se numesc migdale (tonsilae); aceste gălci de multe ori se înflăcărează şi le zicem atunci luturoi (angina). 3. Înghiţitoarea
107
(pharynx) este un sac cărnos în forma unui tolceri; în acesta sac se unesc organele răsuflărei, râjnirei, gustatului, mirosului şi a auzului. Se împarte în partea din sus sau a nasului (pars nasalis), în care <sânt> nările dinapoi şi ţevile lui Eustahie, în partea din mijloc sau a gurei (oralis), în care <este> trecerea fălcilor (isthmus faucium), care se zice uşa fălcilor, şi în partea din jos sau a gâtului (laryngea), în carea gâtu şi ţăvia mâncării se deschide. 4. Ţăvia mâncării (oesophagus). Mai nainte de vom cunoaşte acesta organ, trebuie cunoscut canalul nutreţului. Acesta canal e ţevia aceea carea începe în gură şi se gată în cur. Cuprinde în sine ţevia mâncării, folcuţu şi maţele. Aşadară, ţevia mâncării este o parte a canalului nutreţului carea începe în gură şi se gată în folcuţ.
(p. 53) Văzând organele înghiţirei, să vedem cum se face aceasta: la înghiţirea mâncărilor, trei clipele sânt de lipsă: 1. bucătura din gură merge în înghiţitoare. 2. se dă ţevei mâncării. 3. se mână în folcuţ.[...]
Capul II
Despre râjnirea nutreţului
§ 39
Himificaţia
(p. 54) Nutreţul în folcuţ adus prin aceasta putere se mută întru o materie pişatului sau scrobului asemenea, şi se numeşte himu (chymus), iară funcţia aceasta se numeşte himificaţia (p. 55) (chymificatio) sau prefacerea himului. Folcuţu (Ventriculus) sau stomahu (burfa în dobitoace, rânza în paseri) este partea cea mai lată în canalul nutreţului în forma unui sac, în ţinutul din sus a foalelui aşezat. Deschilinim într-însul (când este gol) faţa de nainte şi faţa de napoi, arcul deasupra şi arcul de din jos. Iară de se umple, atuncea mută poziţia sa, faţa de nainte se face din sus şi cea de napoi se face din jos, iar arcurile nu se văd. Încă mai deschilinim într-însul două butori, una din sus (în carea maţul se uneşte cu dânsul). La toată gaura în folcuţ este un petec care, închizându-să, opreşte ieşirea mâncării dintr-însul. Este folcuţul cu tot canalul nutreţului din fibre cărnoase şi din trei membrane compus, se leagă de părţile vecine prin vase şi prin nervi. În folcuţ se află o materie apătoasă care, din balele înghiţite, din mucu ţevii mâncării şi din zăru care îl stoarce folcuţu, se naşte şi se numeşte sucul gastric (succus gastricus) sau sucul folcuţului. [...]
108
§ 43
Hilificaţia
(p. 61) Mâncările în folcuţ prin puterea acestuia se mută în him, care merge in maţe, unde cu totul se mută. Partea lui nutreaţă se despărţeşte de către cea nenutreaţă; cea dintâi cu celelalte umezeli se uneşte şi se poartă în cele din lontru la organismului; iară cea de pre urmă prin toată incovărlicirea maţelor umblând, mereu-mereu perde materia cea nutreaţă, ce încă puţină se află într-însa, până ce nemic din dânsa având, se scoate afară în forma imatului. Aceasta a doauă mutare a mâncărilor se numeşte hilificaţia (Chylificatio), iară materia ce se naşte se chiamă hil (Chylus). Organele hilificaţii<i> sânt: maţul subţire, ficatul, gâlca folcuţului şi splina.
1. Maţul subţire (intestinum tenue): sub numele maţelor se înţelege acea parte în canalul nutreţului carea de la folcuţ începe şi se gată în cur. Maţele unele sânt subţiri, iară altele groase, însă nu sânt (p. 62) despărţite deolaltă, ci numai în lăuntru pune marginea între maţul cel subţire şi între cel gros un petecel în forma limburuşului. Aicea numai de maţul subţire se va vorbi. Maţul subţire se împarte în trei părţi. Partea dintâi se numeşte maţul de doisprezece degete (intestinum duodenum), are nume de la lungimea sa, începe în folcuţ şi se sfârşeşte în maţul ajun; în mijlocul lui cuprinde ductul storcători al ficatului şi a gâlcii folcuţului; în faţa din lontru are multe petecele şi creţuri cu care soarbe hilu.
2. Maţul ajun (Iejunum) are nume de la golirea sa, pentru că, după moarte, mai mult gol, ca şi când tot ar ajuna, se găseşte. Începe în maţul de doisprezece degete şi se sfârşeşte în maţul creţi. Petece şi creţuri în partea din lontru are mai puţine decât cel dintâi.
3. Maţul creţi (Ileum) începe în maţul ajun şi se sfârşeşte în maţul gros. Petece şi creţuri are mai puţine decât maţu ajun. Maţele sânt compuse, ca şi folcuţu, din fibre cărnoase şi din trei membrane. Se găsesc în maţe încă nişte gâlcuţe, care storc mucu şi udă maţele (vezi mai sus membranele mucoase). (p. 63) Maţele au arterii, vâni, vasele laptelui şi nervii; în maţe se stoarce o umezeală carea se numeşte sucul enteric (succus entericus) sau sucul maţelor. Maţele şi toate părţile sau organele foalelui se îmbracă cu o membrană subţire lunecoasă, carea se numeşte pănuşa (peritonaeum). Această pănuşă, carea
109
îmbracă toate organele foalelui şi le învăleşte ca într-un sac, este plină de vase şi de nervi. Folosul ei este a păzi organele, iară mai vârtos maţele se nu se surupe.
Sub această membrană este alta mai groasă plină de untură şi se numeşte de la forma sa mreaja (epiploe); este plină de vase şi de nervi. Folosul ei este a păzi şi a încălzi maţele.
Maţele se leagă laolaltă prin o membrană groasă plină de untură, vase, nervi şi gâlci şi se numeşte bizărău (mesenterium). Folosul ei este a ţinea maţele la locul său şi a face drum vaselor purtătoare de hil.
Ficatul (hepar) este aşezat în partea direaptă sub pelea foalelui, de care e şi legat, cuprinde toată slăbina dreaptă, (p. 64) ţinutul foalelui din sus şi o parte din slăbina stângă. Deschilinim într-însul o faţă din sus şi una din jos, în carea, prin doauă brezde lungi (una direaptă cuprinde în sine beşica ferii şi vâna goală; alta stângă cuprinde în sine vâna buricului în făt, carea, după naştere, se mută în legătura ficatului şi ductul vânos) şi una costişă (poarta ficatului) se împarte în patru dăraburi, adecă: în cel drept, stâng, pătrat şi în dărabul lui Epigheli. Toată subştanţia ficatului se cuprinde din arterii, vâni, vasele laptelui, iară, mai mult, din vasele ferii, care vase iese din subştanţia ficatului, ca şi firele de subţiri, şi, strângându-se laolaltă, fac doauă canaluri mari, care, unindu-se în poarta ficatului, fac duetul ficatului (ductus hepaticus); acesta, slobozind duetul ferii (ductus cysticus) (care, umflându-se, face beşica ferii), merge în ductu holedoh (ductus choledochus); se naşte, dar, acesta duct din ductul ficatului şi din ductul ferii laolaltă uniţi, şi întră în maţul de doisprezece degete; folosul acestor ducturi este: ferea în ficat făcută a o purta în beşica ferii (ductul ferii), (p. 65) iară sub râjnire, precum din beşica ferii, aşa şi din ficat a o stoarce în maţul de doisprezece degete (ductu holedoh).
Beşica ferii (cystis fellea) este în partea din jos a ficatului aşezată, are forma unei pară turtite. Folosul ei este ferea în ficat stoarsă a o sprijini şi a o îngroşa, iară sub râjnire a o stoarce prin drumul său în maţul de doisprezece degete.
Ferea (bilis) este o umezală verde, cam galbănă, are miros neplăcut, este amară, în aer putrezeşte şi foarte greu pute. Folosul ei este a ajuta hilificaţia şi este ajutoriul cel de chepetenie acestia. Ferea cea din ficat stoarsă este mai subţire decât cea din beşica ferii. Părţile
110
ferii sânt: apă, albuş, răşină şi multe feliuri de sare. Ferea se stoarce în ficat şi se naşte din sângele vânii porţii. Mulţimea ei este chilină întru deschilinirea puterilor care ficatul mai puţin sau mai mult aţiţe. Întru tot în 24 de ceasuri până la 48 de loţi se stoarce. Afară de timpul râjnirii, mai marea a ferii parte se stoarce în beşica ferii, însă şi în maţul de douăsprezece degete, ci foarte (p. 66) puţină, iară sub râjnire mai mare parte se stoarce în maţul acela. Stoarcerea ferii, prin care toate puterile care ficatul aţiţe, se măreşte. Însă de vor fi aceste aţiţări foarte mari, cu tot se opreşte. Puterile care aţiţe ficatul sânt: căldura, aerul rău, mâncări animale grase, beuturi iuţi mirositoare, lenea ş.a. Se micşorează stoarcerea ferii prin aer bun, frig, mâncări legumoase, beuturi acre, mişcarea trupului ş.a. Stoarcerea ferii încă ajută răsuflarea, stoarcerea pişatului şi aburimea pelei. Petrile care se află în noi se nasc din fere în rărunchi şi se storc în beşica pişatului. [...]
Gâlca folcuţului (Pancreas) este aşezată lângă folcuţ şi de la splină până la maţul de doisprezece degete (în care întră) se întinde, are figura unei limbi câneşti. (p. 67) Aceasta gâlcă mare e compusă din mai multe mici, care storc neşte umezală balelor cu tot asemenea şi se numeşte sucul pancreatic (succus pancreaticus) sau sucul gâlcii folcuţului. Acesta suc se stoarce în maţul de doisprezece degete prin ductul pancreatic (ductus pancreaticus), adecă prin un canal, care, prin mijlocul acestii gâlci trecând, întră în maţul de doisprezece degete. Spre facerea hilului, acest suc mult aduce şi se stoarce în 24 de ceasuri până la 18 loţi.
Splina (Splen) este în slăbina stângă aşezată, lângă folcuţ. Şi este aşa organ, care nu numai în chilini oameni, ci şi în un om însuşi, întru deschilinirea timpului, are chilină mărime şi figură. Are multe vase şi nervi. Subştanţia ei se asemenează cu sângele cel închegat. Funcţia splinei încă e necunoscută. Experimenturile cu animale făcute în care s-au scos splina, acestea semne ne arată: unele animale au trăit şi fără splină, însă ficatul s-au umflat într-însele, ferea s-au îngroşat şi au fost mai amară; altele s-au pişat mai de multe ori; unele au fost somnoroase şi au (p. 68) mâncat mai mult; altele nicio mutare au pătimit; multe au perit. Toate aceste semne întru unul culese, folosul splinei vedem a fi pus în aceea ca să ajute hilificaţia şi asemănarea.
111
Acestea sânt organele hilificatiei, să vedem dară cum se naşte hilu. [...]
Capul IV
Despre cercuirea sângelui § 52 Inima
(p. 79) Inima (cord) este tentrum sistemei vaselor aşăzată între plămâni costiş, aşa, cât fundul ei a 15 os al spinării, iară vârful gârciul coastei a şasa să ajungă, este învălită într-o membrană carea se numeşte sacul inimii sau pericardiu (Pericardium), a căria folos este a păzi inima de multe vătămări şi a stoarce zer spre lunecarea şi mişcarea inimei folositori. Deschilinim în inimă partea cea din sus moale, peloasă, şi partea din jos tare, cărnoasă (aceste părti sânt despărţite prin un cerc (p. 80) cărnos); cea din sus parte se numeşte urechile inimii (atria) cu numărul doauă, iară cea din jos folcuţele inimii (ventriculi), iarăşi cu numărul doauă. Figura inimei este lungăreaţă, la vârf ascuţită, precum în alte animale vedem. Se desparte toată inima în lung prin păretele inimei în doauă părţi, în partea direaptă sau inima direaptă, şi în partea stângă sau inima stângă*.
Toată partea are doauă goliciuni, deasupra urechile, iară din jos folcuţele. Urechea direaptă (din care iese sau, mai bine, în carea se sfârşesc vânele goale) este mai mare decât cea stângă (din carea iese sau, mai bine, în carea se sfârşesc vânele pulmonale), însă păreţii ei sânt mai slabi. Urechile, precum şi folcuţele se despărţesc prin păretele sau gardul inimii (septum cordis), în care părete, din partea urechii dreaptă, se vede sămnul gauri<i> orale (foraminis oralis), vezi § 151. Urechile au comunicaţie cu folcuţele.
(p. 81) Folcuţul drept (din care iesă arteria pulmonală) este mai mare şi mai larg decât cel stâng (din care iesă aorta), însă cu mult mai slab. Folcuţele inimii sânt cărnoase, din afară asemenea, iară din lăuntru carnea în forma firelor se împlăteşte şi se taie. Locul unde urechea dreaptă cu folcuţul drept are comunicaţie se numeşte uşa vânoasă direaptă (ostium venosum dextrum), iară unde urechea stângă
Când voi zice inima direaptă sau stângă, nu trebuie înţeles că doară sânt în noi doauă inimi, fiindcă eu trebuie să întrebuinţez aceşti termini pentru deschilinirea funcţiilor.
112
cu folcuţul stâng are comunicaţie se numeşte uşa vânoasă stângă (ostium venosum sinistrum). La uşa vânoasă direaptă este un petec cu trei vârfuri în forma limburuşului (valvula tricuspidalis); opreşte stoarcerea sângelui din folcuţul drept în urechea dreaptă; iară la uşa vânoasă stângă este aşijderea petec, însă numai cu doauă vârfuri (valvula mitralis); iarăşi, acela folos aduce în folcuţul stâng.
Mai este încă în tot folcuţu câte o uşă la locul unde arteriile iese din folcuţe şi se numesc uşele arterioase (ostia arteriosa). Au şi acestea petecele în forma lunei înjumătăţite (valvulae semilunares); opresc întoarcerea sângelui din arterii în folcuţe. Inima se nutreşte prin sângele arteriilor sale, (p. 82) are încă vâni, vasele laptelui şi nervi.
§ 53
Din inimă iese arteriile şi întră sângele.
Arteriile (arteriae) se numesc canalele sau vasele care sângele din inimă îl poartă prin toate organele şi părticelele trupului spre nutrire, iară vânele (venae) sânt canale sau vase care sângele din toate organele, de la nutrire rămas, iarăşi îl răduc la inimă. Deschilinirea între arterii şi între vâni este următoare. 1. Arteriile întru tot sânt mai puţine decât vânele. 2. Arteriile bat şi să mişcă, iară vânele nu. 3. Arteriile sânt mai afund aşezate, iară vânele deloc sub pele. 4. Arteriile aduc sângele din inimă, iară vânele îl răduc la inimă. Dintră arterii, cele de chepetenie sânt: 1. aorta; 2. arteria pulmonală. Iară dintre vâni, cele de chepetenie sânt: 1. vânele goale; 2. vânele pulmonale; 3. vâna porţii. Din aceste, cele patru dintâiu numărate, nemijlocit, iară cea de pe urmă mijlocit se uneşte cu inima.
[...]
§ 63
Plămânile
(p. 99) 1. Plămânile (Pulmones) sânt aşezate în amândoauă părţile peptului; cuprind în mijloc inima. Sânt învălite într-o membrană carea stoarce zer spre lunecarea şi mişcarea lor folositori; se numeşte aceasta membrană sacul plămânilor sau pleura (Preura). Deschilinim plămâna direaptă mai mare, în trei dăraburi împărţită şi plămâna stângă mai mică, în doauă dăraburi împărţită. Toată ţesetura plămânilor este din împărţirea berigatei într-însele, din arterii, vâni, nervi şi vasele laptelui. Între plămâni, de la osul peptului merge o
113
membrană plină de vase şi de nervi până la spate şi se numeşte pelea din mijloc (mediastinum); despărţeşte goliciunea peptului în doauă părţi, în cea direaptă, mai mare, şi în cea stângă, mai mică. Aceasta membrană aduce mult folos.
2. Berigata sau arteria aspră (arteria aspera, trachea) începe sub gât (de care mai jos) şi merge deasupra ţevii mâncării până în pept, aci se desparte în doauă cracuri, din care unul merge în plămâna (p. 100) direaptă, iară altul în cea stângă. Acestea cracuri, întrând subştanţia plămânilor, se împărţesc într-însele în forma unui arbore rămos, până ce se sfârşesc în beşicuţele care le vedem în plămâni când le tăiem şi acestea se numesc beşicuţele aerului (cellulae aereae) pentru că într- însele se ţine aerul. Berigata este compusă din gârciuri în forma berigelor (de unde numele ei); acestea berigi nu sânt întregi, ci în partea dinapoi sau în partea ţevii mâncării sânt cărnoase, pentru uşurarea înghiţirei.
[...]
§ 93
(p. 154) Precum creierul, aşa şi măduha spinării este în trei membrane învălită. 1. Muma tare (dura mater) mai dinafară, groasă tare, plină de vase, care vase, lăţindu-se într-însa, fac sânurile creierului (sinus cerebrales). Prin mijloc de creieri se sloboade în jos şi desparte creierul mare în doauă hemisferii. 2. Pânza păianjenului (arachnoidea) de la forma sa aşa-zisă, este din jos de muma tare; în aceasta pânză nu se află vase. (p. 155) 3. Muma smerită (pia mater), deasupra creierului întinsă, este plină de vase. Acestea membrane păzesc de multe vătămări creierul şi măduha spinării.
[...]
§ 112 Auzu
(p. 183) Auzului (auditus) între cele cinci sensuri se cuvine întâietatea din cele mai sus zise (§ 101). Prin auz cuprindem sonu. Organul auzului este urechea (auris). Se împarte organul auzului în trei părţi: 1. Urechea dinafară; 2. Goliciunea timpanului; 3. Labirintu. [...]
(p. 185) Labirintul sau rătăcirea (Labyrinthus) mai mult aduce spre auz; se împarte în trei părţi: 1. Chiliuţa (Vestibulum) este aşezată
114
în mijlocul labirintului între cele doauă următoare părţi; începe lângă goliciunea timpanului cu carea se uneşte prin fereasta ovală. 2. Sânt trei canale semiţirculare (în forma roatei înjumătăţite) (p. 186) (tres canales semicirculares) carii se deschid în chiliuţă cu cinci gauri. 3. Melciu (cochlea), de la figura sa aşa numit, se desparte în partea din sus, care se deschide în chiliuţă şi se numeşte scara chiliuţei (scala vestibuli) şi în partea din jos, carea prin fereasta rătundă se sfârşeşte în goliciunea timpanului şi se numeşte scara timpanului (scala tympani). În chiliuţă să află şi un sac plin de apă, carea se numeşte apa chiliuţii (aqua vestibuli).