(p. 55) Trei întrebări sânt care singure de sine se pun omului înainte, după ce au ajuns la adevărata pricepere, adecă: Cine? De unde? Spre ce sânt hotărât? Însă mai nainte de a i se pune întrebările acestea, se văzu el înstrâmtorat de altă fire din afară, cu a căria schimbare foarte în mare legătură se află; apoi, numaidecât ce au dires a sa luare de seamă la firea aceasta, îndată i se pusără alte întrebări: Ce? De unde? şi Spre ce scop iaste această fire? Cum se ţine ea de mine şi cum eu de dânsa? Sânt eu măiestria ei sau iaste ea facerea mea? Sau amândoi dintru un izvor am ieşit? De oare ce odată i se pusără întrebările acestea înaintea ochilor - iale sânt; pentru carea răspundere, firea cea din lăuntru a omului îndeamnă. Acestea nu (p. 56) se leagă de om numai prin întâmplare, ci răsar din făptura sa cea din lăuntru, îndată cum au ajuns la acea treaptă a dezvălirii, carea se numeşte pricepere sau înţelegere. Din priceperea şi din înţelegerea aceasta răsar toate câte sânt de mâna omului făcute: prin dânsa numai au ajuns neamul omenesc la perfecţia şi cultura cea de astăzi. Mai nainte de a privi omul la întrebările cele mai sus zisă, de lipsă şi prea frumos iaste a se cunoaşte pre sine: că numai prin cunoaşterea sa, va veni el la fântâna cea adevărată a făpturilor de prin prejurul său. Eu nu voi să scriu o materie largă, că pentru aceea mi-ar fi de lipsă a umplea mai multe cărţi, ci pre scurt, în câteva numai frunze (sic!) şi, încât rabdă numai locul cărticichei acestia, voi să cuvântez despre om şi despre întocmirile lui.
În tine, o, omule! În mic vei vedea minunile cele mari, tu singur eşti ţie o minune şi mai toate minunile a mărirei şi a înţelepciunei cei dumnezeieşti (p. 57) sânt întru tine alcătuite. Aceasta şi bătrânii noştri au simţit şi au crezut; şi drept pentru aceea au numit ei pre om lumea cea mică (MiKpoKoapoq).
Frumseţa omului nu stă numai întru cele din afară, adecă în polita şi frumoasa faţă a lui, ci şi întru dreapta aşezare a părţilor celor în lăuntrul lui aşezate. Privind omul la trupul său, se uimeşte de frumseţa sa şi de alcătuirea cea din afară; iară de se duce mai departe şi cearcă cele din lăuntru, foarte minunat se umple sufletul lui de mirare.
Omul iaste o fiinţă întru care sufletul cu trupul sau materia laolaltă sânt legate şi numai legăturii aceştia poate el mulţemi pentru fiinţa sau existenţia sa, fiindcă una fără alta nu poate sta.
75
Învăţătura carea cuvântă despre trupul omului şi despre întocmirile lui se numeşte antropologhia, de la âvdpmnoq şi Xeym sau Xeyog. Cei procoposiţi şi foarte cumpliţi întru învăţătura aceasta au împărţit pre om în mai multe părţi, apoi fieştecăria parte (p. 58) au dat nume. De aceşte părţi sânt şasă: 1) osteologhia (O’geoXoyia) sau învăţătura carea cuvântă despre oase. 2) sindesmologhia (EvvSegpoXoyia) sau învăţătura despre legăturile cele ce leagă oasele laolaltă. 3) miologhia (MvoXoyia) sau învăţătura despre muşchi sau carne, care toate oasele şi toate celelalte părţi la mişcare le aduce. 4) splanhnologia (EnXayxvoXoyia), despre maţă şi glanduri sau gâlci. 5) anjiologhia (AyyioXoyia) sau cuvântarea vinelor sau a vaselor, care duc sângele sau altă materie ce iaste de lipsă a se mesteca cu sângele. 6) nevrologhia (NevpoXoyia) care lucrează pentru nerve. De aici se vădeşte cum că omul iaste întocmit din unele părţi tari şi din altele moi. La cele tari numărăm oasăle şi zgârciurile, iară la cele moi muşchii, maţăle, vinele, nevrele şi gâlcile. Aşadară, ca să aibă părţile cele tari (p. 59) proptă, iară cele fragete scuteală, fu de lipsă mahina cea de oasă.
Mai nainte de ce voi cuvânta de chilin despre fieştecare parte, voi să zic ceva pentru îmbrăcămintele cele de comun sau pele. De lipsă era această plasă de îmbrăcăminte pe trupul omului, ca să poată sta tot trupul alcătuit laolaltă şi ca cele supt iale alcătuite părţi să aibă scutirea sa. Pelea aceasta iaste cu nenumărată mulţime de găuriţe împistrită, care se numesc pori (llopog). Aceşti pori slujesc întâi ca materia cea preste măsură în trupul omului născută şi carea nu se mai poate strămuta pentru lipsa trupului să o scoaţă afară, iară a doao, ca toate acelea care se pun deasupra ei să le sugă, precum sânt unsorile şi doftoriile, care pre deasupra ei numai se pun şi plinesc scopul sau efectul lor.
Lovenhec78 au numărat, căutând prin microşcop, întru o bucăţea de pele 125000 de găuriţe sau pori şi toate era atât de mari cât o grăunţă de arină (năsip). Se adeverează cele mai sus zisă prin experimente, adecă: Sartori79 au aflat prin experienţia sa cea de 30 de ani cum că omul, din 8 funţi de mâncare, care au luat întru sine, numai 3 funţi
78 Anton van Leeuwenhoek, naturalist olandez, unul dintre fondatorii microscopiei ştiinţifice (1632-1723).
79 Santorio Santorii (Sanctorius) (1561-1636), fiziolog şi fizician italian.
76
prin văzute şi lor hotărâte locuri, (p. 60) le aruncă de la sine afară, iară cei 5 funţi au ieşit prin porii ceii sus-numiţi; adeverind mai departe, cum că numai a 50-lea parte din cele luate s-ar fi strămutat în sânge şi întru celelalte părţi ale trupului. Alţii iară au aflat, din 8 părţi, numai 3 % prin pori pierdută.
Aicea trebuie luat seama la toate stările de prin prejur: la climă, la timpul anului, la constituţie, la năravuri şi la temperament sau la firea omului. Acestea adeverează singur Rie80 zicând cum că în unul acelaş om, în trei ceasuri, 2 V funţi şi altădată în jumătate de ceas un funt au aburat prin pori: luând la acestea seama şi luând numărul cel de mijloc, putem judeca cum că în 24 de ceasuri 3 % funţi perde omul prin aburul cel nevăzut; aşadară, face la un an o sumă de 13 măji şi 68 % funţi. Mâncarea are mare influx în pelea omului şi în boia feţii lui. Biuffon adeverează cum că pelea frumoasă şi molcuţă vine din mâncările cele mai bune, adecă el au observat cum că oamenii carii mâncă pâne de orz (p. 61) au faţă mai galbină, iară cei ce mâncă mâncări sărate şi carne uscată au color sau boie mai întunecată. Afară de porii sau găoriţele cele mai sus numite, vedem tot trupul omului sămănat cu peri, afară de palmă (partea cea din lăuntru a mânilor) şi de talpele picioarelor. Cei mai lungi peri sânt pe cap şi pe barbă. Părul iasă din pelea cea găurită şi are şi el îmbrăcămintele sale, din lăuntru iaste gol şi mai mult slujaşte podoabei trupului decât îmbrăcămintului. El trage şi electriţitatea la sine. Omul are întru un ţol împătrat (cvadrat) în creştetul capului 1.272 fire de păr, iar în ceafă 900. Părul omului are multe plase de color (boie): cel plav, carele bate în boia cinuşei, iaste cel mai frumos, iară cel roşu la noi nu iaste aşa priimit cum într-alte părţi ale pământului, fiind acesta acolo cel mai frumos. O funicea din 375 fire de păr făcută poate porta o greotate de 100 funţi şi, fiindcă împrejur pe 4 ţoli în ceafă sânt 3.600 de fire, acestea sânt în stare de a purta 9 măji. Părul, deacă se ferbe (p. 62) în apă fierbinte, perde mult din puterea sa. Punând eu aceasta înainte, voi se grăiesc ceva de chilin despre fieştecare din cele mai sus numite 6 părţi.
Scheletul (Zkeăetov) omului celui crescut se împarte în cap, trunchi, doao mâni şi doao picioare. Omul cel crescut cuprinde întru
80 Probabil Posibil Ryel Franţoise-Guillaume (1703-1770), om de ştiinţă francez.
77
sine 251 bucăţi de oase (la prunci iaste numărul cu ceva mai mare, fiindcă la dânşii sânt multe oase, care din mai multe bucăţi se alcătuiesc). În cap sânt 65 de bucăţi, adecă 8 în căpăţână şi 57 în ceialaltă parte a capului. În trunchi sânt 54, în mâni 68, iară în picioare 64; care toate împreună fac un număr de 251 de bucăţi.
Când grăiesc de oase, voi să aduc aminte ceva numai despre dinţi, despre schimbarea şi despre folosul lor. Omul cel crescut numără 32 de dinţi, 8 tăietori, 4 ascuţiţi sau câneşti şi 20 de măsele. Pruncii au numai 20 de dinţi şi aceştea se numesc lăpţişori sau dinţii laptelui, precum: 8 tăietori, 3 ascuţiţi şi 8 măsele. Dinţii cei dintâi răsar mai cu seamă în a cincea lună (p. 63) de la naştere şi se plinesc cu capătul anului al 4-lea. În anul al 6-lea, dinţii aceştea iarăşi încep a cădea şi răsar după dânşii alţii, carii se numesc statornici şi iau sfârşitul în anul al 14-lea pănă la doi, carii întră 18 - 28-lea an se împlinesc; şi pentru întârzierea lor se numesc dinţii înţelepciunii. Însă sânt oameni la carii aceştea nicicând nu răsar. Dinţii au foarte mare folos: cel mai mare iaste pentru frângerea bucatelor, că, fiind bucatele de dânşii bine sparte şi frământate, foarte bine se mistuiesc. Drept aceea bătrânii sau aceia carii au pierdut dinţii cei statornici nu sânt în stare de a putea frământa şi a mistui bucate tari; alta, dinţii se întrebuinţează la răspunderea literilor şi a vorbei; şi pentru aceea iaste de lipsă deplinul număr al dinţilor, fiindcă sânt vreo câteva litere care numai prin ajutoriul lor se răspund.
II. Legăturile, care leagă oasăle cele mai sus zisă laolaltă, sânt la număr foarte multe: dintru care altele sânt rătunde, altele (p. 64) late, iară altele înguste; şi fieştecare are treaba sa.
III. Ca să se poată mişca tot scheletul de oase şi ca toate celelalte părţi să poată împlini trebile sale, de lipsă au fost şi sânt muşculii sau carnea. Noi numărăm muşculi care servesc capului, 81, grumazului, 59, trunchiului, 266, mânilor, 96, picioarelor 1121 [sic!]. Toţi împreună fac la număr 612 muşculi, care servesc măcinării mâncărilor, trag ca la 21b, iară puterea lor iastă asemenea ca la 3001b.
IV. A patra învălitură am zis că lucră despre maţele omului, aicea se înţeleg toate cele din lăuntru, afară de vine şi nevre. În partea aceasta voi zice ceva numai despre mădugă sau criieri şi despre plumoni. Criierii omului între toate făpturile cele vieţuitoare sânt mari.
78
Cu cât mai mari sânt criierii, cu atâta mai mare iaste judecarea şi priceperea lui; iară cu cât mai mici, cu atâta e mai întunecat. De unde şi după moarte, la cel ieşit din minte, mai (p. 65) uşor s-au aflat criierii decât la cel înţelept. În mădugă multe învălituri şi înălţături se vădesc, care au dat lui Gall81 pricină de a alcătui învăţătură şi au numit-o cranioscopia (xpavio^xonia), apoi fieştecării înălţătură au dat nume, organ (opyavov). De aceastea organe sânt la număr 27, adecă: a înţelepciunii, a facerii de bine, a prieteniei, a vicleniei, a furtişagului şi altele; aşa, cât numai din privirea la om şi din pipăirea cea din afară a capului au cunoscut pre om.
În fieştecare parte a peptului se află un plumon (nXsvpmv); cel drept în 3, iară cel stâng în 2 bucăţi împărţit. Toată goliciunea peptului iaste învălită de un sac, carele se numeşte plevra (nXevpa) şi prin mijloc aşa despărţit, cât fieştecare plumon iaste într-însul deosebi învălit.
În plumonii aceştia foarte multe vasă se răsfiră şi întru un chip foarte minunat se alcătuiesc. Aceştea sânt sculele cele scumpe a vieţii noastre, fără de care viaţa noastră (p. 66) nu poate sta: aşa vedem în betejuguri, care de aceste părţi se agaţă; după ce au stricat întocmirea lor, pricinuiesc omului moarte. Aceştea ne slujesc ca să tragem aerul carele ne împrejură şi fără de care viaţa noastră nu poate sta. Omul cel sănătos răsuflă de 15, până 18 ori întru o minută (aceasta atârnă de la stările cele de prin prejur); aşadară, omul face întru un ceas 1.000, iară întru o zi 24.000 de trăsuri şi, precum zisăi, aceasta iarăşi atârnă de la stările de prin prejur. Până omul cel bine crescut şi sănătos odată să suflă, inima lui bate de 4 V ori, şi plumonii capătă prin fieştecare trăsură 18 loţi de sânge. Omului iaste de lipsă loc de 608 de picioare cubice, ca fără scăderea sănătăţii să poată răsufla. El trage în lăuntru prin fieştecare trăsură 43 7/9 de ţoluri cubice, din care sumă strică 9 ţoluri. Prin răsuflare, se scot afară părţile cele de niciun folos, care sângele în plumon le-au aşezat. De aci urmează cum că aerul cel răsuflat iaste venin pentru alt om. Cât (p. 67) de veninate sânt dară căşile de jocuri şi făgădăiele, pline fiind cu mulţi oameni! Omul întru un loc de 13 picioare cubice, închis numai 5 ceasuri poate trăi.
81 Franz Josepg Gall (1758-1828), neuroanatomist şi fiziolog german.
79
V. Vasale întru care se naşte, se cuprinde şi se mişcă sângele sânt: inima, arteriile(a) (apxppia) şi vinele(b). Inima iaste un vas gol din mai mulţi muşculi întocmit, în mijlocul peptului supt plumoni aşezat şi cu un sac, carele se numeşte pericardion (nspiKapSiov), îmbrăcat. Între inimă şi între sacul acesta, după moarte, se află puţină apă. Inima se împarte în doao urechi, în doao cămări şi în doi folcuţi sau doao inimi, adecă: în cea dreaptă şi în cea stângă. Arteriile şi vinele (p. 68) sânt nişte canali sau vasă lunguţe de pele care sângele de la inimă îl duc prin toate părţile trupului şi iară îl aduc înapoi la inimă. Din inima cea dreaptă se naşte arteria plumonilor şi acolo prin toată ţesătura sau supştanţia lor se răsfiră; iară din cea stângă ia începutul său altă arterie, care se zice aorta (aopxrf) şi aceasta prin tot trupul şi prin toate celelalte părţi ale lui se împarte. Arteriile au 4 piei sau îmbrăcăminte, din care se alcătuiesc şi proporţia lor cătră cea a vinelor iaste de 1 cătră 4; drept aceea, sânt mai afund aşezate decât vinele. Ca se poată sângele asemenea curge prin tot trupul şi ca să aibă timp de a se răsfira, au făcut firea mai multe şuvieri sau strâmbături. Răsfirându-se aşa arteriile în ramuri mici şi mai mici se gată şi de aci trece sângele în chip minunat supt, fiind de alte văsuţă nenumărate în vine şi aşa întră tot în mai mari ramuri, pănă când din 4 vine mari se deşartă sângele din plumoni în inima cea stângă, iară doao vine, (p. 69) care se cheamă goale, aduc sângele din trupul celalalt iarăşi la inima cea dreaptă. În capătul vinelor sânt nişte pelcuţe sau închieturi care cu partea cea goală sau concavă caută cătră inimă şi slujesc ca să nu poată da sângele înapoi. Omul nu ar putea vieţui, de nu ar fi grijit Cel Atotputernic pentru viaţa şi hrana lui; spre acest scop i-au dat o sculă foarte de mare preţ, carea iaste plină de hrană, fără care nimenea nu viază şi aceea se numeşte sânge. Sângele iaste o materie roşie, cleioase şi cam sărată, care în inimă, arterii şi vine, prin o măiestrie nespuse se lucră, se află şi se mişcă şi de la carele viaţa noastră atârnă. Acest sânge iaste purtătoriul părţilor celor hrănitoare prin tot trupul: el părţile cele stricate şi nici de o lipsă le ia la sine şi le duce la locurile
(a) Prin arterie se înţeleg aşa feli de casă în trupul omului aşezate, care duc sângele de la inimă prin tot trupul, care bat şi care sânt mai adânc ascunse.
(b) Vinele numim toate vasele acelea care aduc sângele iarăşi la inimă şi nu bat, ci numai cât supt pele se văd.
80
sale cele hotărâte pentru ieşirea lor din trup: el iaste izvorul de unde căldura şi alte mai multe puteri a făpturilor celor vieţuitoare se nasc. De aci se vede cum că sângele din mai multe părţi iaste alcătuit, adecă: (p. 70) întâi, din părţile cele crude, care pentru hrana trupului sânt hotărâte; a doao, din cele stricate sau putrede, care nu lipsesc în trup; a treia, din părţile sale, lui numai însuşite. Sângele în trupul nostru cure sau ţirculă sau se mişcă ca o roată. Curgerea sângelui înainte de anul 1628, adecă înainte de zilele lui Harvei82, era neştiut; şi acesta au fost cel dintâi carele au publicat-o. Înainte de el, toţi credea cum că sângele se naşte din ficat şi de acolo întră în inima cea dreaptă, apoi, de aci, prin vine, în tot trupul se împarte; iară aerul întră în inima cea stângă şi de acolo, prin arterii, ca un spirit viu se poartă prin celelalte părţi. Dintre cei dintâi carii au făcut proiecturi despre curgerea sângelui, au fost Columbus şi Servetus. Iară Harvei, cum zisăi, mai nainte au deplinit sistema. Această sculă, din vinele trupului culeasă, o umple cele doao vine mari, care se numesc goale; de acolo întră în inima cea dreaptă şi, neputându-se întoarce înapoi, stând (p. 71) în contră valvurile sau închieturile, silit iaste a întra în arteria plumonilor; această arterie, umplându-se acuma de sânge, vrea să-l întoarcă iarăşi inimei ceii drepte, însă, aflând pedecă, silită iaste a-l arunca în vinele plumonilor - şi aceasta se numeşte ţirculaţia sau curgerea sângelui cea mică. Vinele plumonilor, căpătând acum sânge, îl aduc înapoi în sânul inimei ceii stângă, apoi, umplându-se aceasta şi neputând răzbate sângele înapoi, îl aruncă în aortă şi de aci se răsfiră prin tot trupul - aşa se isprăvi şi curgerea sau ţirculaţia cea mare; acuma, vinele trupului iarăşi îl iau la sine şi, precum zisăi mai nainte, îl duc iarăşi la inimă înapoi.
Sângele, răsfirându-se prin tot trupul, din părticelele lui cele hrănitoare, atâta împrumută organelor printre care trece, cât acestea prin lucrarea lor şi prin ostenelele trupului au pierdut; iară cele pierdute părţi le răscumpără din cele ce ia omul la sine prin mâncare şi beutură, adecă: laptele, carele se face prin lucrarea (p. 72) stomahului şi a maţelor din mâncare, după ce au câştigat mare schimbare în părţile acestea şi au lăsat cele netrebuincioasă părţi care ducea cu sine, întră în sânge şi aşa, cvantitatea sau mulţimea şi cvalitatea sau bunătatea
82 William Harvey (1578-1657), medic englez.
81
care pierdusă sângele dând hrana părţilor prin carele acela au trecut, iarăşi se îmbuneze şi se împlineşte.
Mulţimea sau cvantitatea sângelui în omul cel crescut stă între 28, până la 30 1b, măcar că, adevărat şi deplin, măsura lui nu se poate hotărî. Aceea iaste adevărat, cum că mulţimea sângelui iaste proporţionată goliciunei vaselor în care se află, aşa cât, din strângerea sau contracţia şi lăţimea sau dilataţia lor, mulţimea sângelui atârnă. Sângele din vase mari şi din plagă (rană) mai mare slobozit, mulţimea de 2 sau 3 funturi poate pricinui omului ameţeală minţii, încă şi singură moarte; (p. 73) fiindcă prin aşa feli de pleagă sau rană din vine mari, curgerea cea rătundă sau ţirculaţia se prerumpe. Iară, tot acelaş sânge, de se va slobozi din pleagă mai mică şi numai picând, nimică nu pricinuieşte trupului, fiindcă se dă timp ca vasele cele mari acea perdută sculă să poată din cele mai mici dobândi. Până curge sângele în trupul cel viu, până atunci tot curgători iastă, iară numaidecât lasă părţile cele vii, se desparte în părţile lui însuşite şi, după puţin timp, se înteagă. Părţile sângelui din care iaste întocmit sânt: căldura, aborul, zerul şi plăcinta sângelui; aceasta de pe urmă iarăşi are 2 părţi, una firoasă şi alta roşie. Măcar că părţile acestea în fieştecare făptură sufletească se află, totuşi proporţia şi alcătuirea lor mult se schimbă după fire, după viaţă şi după temperamentul lor.
Zisăi cum că o parte a sângelui ar fi căldura; aceasta se suie în om după termometerul lui Farenhait până la 94-97, iară după a lui Romir până la 28 şi 30 (p. 74) de graduri; aceasta poate fieştecare vedea în trupul său, punând zisăle termometre subsioară. Asemenea căldură are şi udul şi laptele maicii. Aburile fieştecărui om se vede în sânge la slobozirea lui din trup, după ce s-au închegat sângele în forma cotoroagelor, începe asuda apă gălbinioară, care se numeşte zărul sângelui; acesta tot se înmulţeşte până ce partea cea închegată începe într-însa a înota şi aceasta se numeşte plăcinta sângelui. Faţa cea roşie are sângele de la părţile cele de fier care le poartă cu sine.
Prin puls sau baterea arteriilor se înţelege lăţimea păreţilor carea o face sângele prin mişcarea sa în laturi; aceasta se începe de la inimă şi prin tot trupul cu nespusă curgere se împarte. Un prunc tânăr născut numără întru o minută 140 de bateri a pulsului, carea, prin creşterea anilor, se micşorează la 70, până 75; iară mai departe sânt multe luări
82
de seamă: aşa s-au aflat la un bătrân de 64 de ani baterea pulsului (p.
75) întru o minută de 94 de ori. În frigurile acute sau calde bate pulsu întru o minută 134. Luând dară seama la numărul cel de mijloc, zicem: în omul cel sănătos, în anii săi de mijloc, bate pulsu 74 de ori întru o minută, întru un ceas de 4.500, iară în 24 de ceasuri 108.000. Fieştecare batere a pusului mână 4 loţi de sânge în plumoni şi aşa, în fieştecare minută, vin în plumoni 9 1b şi 19 loţi, întru un cea 18.000 de loţi sau 5 măji şi 62 1/2 1b adecă: toată masa sau mulţimea sângelui, care iastă ca la 28 1b se mână întru un ceas de 20 de ori, iară în 24 de ceasuri de 482 de ori, prin inimă. Mai de multe ori, însă nu cumplit, au adeverit cei înalt-învăţaţi cum că puterea care are inima, aruncând atâta sânge, stă la 350 de ţentruri; din cei 4 loţi, carii prin baterea arteriilor şi a inimei se aruncă, merg preste doi loţi, adecă 5/8 în cap, iară 5/8 în celalalt trup. Ţeleritatea sau iuţimea care o face sângele iaste foarte mare, cât în 2 ceasuri, 5 minute şi 27 secunde ar face (p.
76) o mile de loc sau 23.642 de picioare sau şuhuri nemţeşti: aşadară, întru o zi ar face 9 miluri de loc.
VI. Din criieri sau mădugă izvoresc nevrele sau organele simţirei. Aceştea sânt cei adevăraţi ducători ai simţirei şi într-înşii iaste aşezată pricina sau causa mişcării. Noi numărăm 42 părechi de nevre; 12 părechi care ies din criieri sau măduga capului şi 30 părechi care ies din măduga spinării; fieştecare nevră se împarte în mai multe părţi sau ramuri şi, după a fieştecăria osebiri, iarăşi se împarte în organele sale. Vreo câteva nevre au căpătat numele său de la organe în care să bagă, precum: nervul care le se aduce la ochi, se cheamă nervul vederii; la nas, nervul mirosului; la urechi, nervul auzirii; la limbă, nervul gustului şi alt.; iară cei ce merg la pele, nevrele simţirei. Pelea iaste cu multe nevre împresurată, cei mai mulţi sânt în faţă şi în vurfurile degetelor. Aceştea toţi sânt nevrii simţirei; iară ceialalţi, care merg la carne şi întărâtă mişcarea ei, se numesc (p. 77) mişcători sau a mişcării. Aceste nevre, sau prin înfluxul cel din afară, sau prin schimbările cele din lăuntru, se pun în mişcare şi, prin această mişcare, lucrurile omului şi vrerea lui se plineşte. Voi să zic ceva şi de acele părţi din care iaste întocmit omul. El nu iaste făcut numai din pământ, pentru că în timpurile noastre hemia mai multe părţi au aflat,
83
adecă: apă, olei sau unt, pământ şi sare; şi aceste 4 părţi sânt cele de căpetenie a omului.
Câteva cuvinte despre făt sau prunc şi despre viaţa lui
Cel dintâi făcut sau rod după ce au luat muiarea în pântăce, carele ochilor să arată, se numeşte oul maicii sau al mumei. Oul acesta se cuprinde din făt sau prunc, din apă, din baierile buricului, din matcă şi din trei pelcuţe, care toate cele zise le închid întru sine. Pelcuţa cea dintâi se numeşte cea căzătoare a lui Hunter, întru această pelcuţe sânt rădăcinate toate vasăle, acele care vin de la făt şi (p. 78) pântăcele maicii, în forma rădăcinilor a unui arbore în pământ împlântate. A doao pelcuţă se numeşte horion, în aceasta toate vasăle cele dintâi se adună ca întru un trunchi şi fac matca sau plăcinta maicii. A treia se zice amnion şi aceasta închide apa şi fătul. Firele sau baierele buricului cu matca au mare comunicaţie şi prin dânsăle capătă fătul hrana sa; ele se cuprind din 2 arterii şi o vână. Matca nu cuprinde alta fără împărţirea baierilor în nenumărate părticele, printră dânsăle iastă aşezată o materie şponghioase sau escoasă, care cu mult sânge iaste umplută.
Până la 17 zi după luarea în pântece, nimic altă nu se vădeşte fără numai o materie mucoasă, iară, după aceea, o beşică, în carea alte doao beşici, una din sus şi alta din jos; din cea din jos se naşte capul, iară din cea de sus celalalt trup. În timpul acesta, cea mai multă apă se vede întră făt şi întră pereţii oului. În luna a doao după luarea în pântece iastă fătul numai de jumătate de ţol, în care se deschilinesc numai (p. 79) ochii, nasu, urechile, mânile, picioarele şi vârfurile degetelor. A patra şi a cincea lună au ajuns fătul la lungimea de 10 ţoli şi acum toate părţile trupului deschilinit se văd, afară de păr de şi unghii. În lunile cele de pre urmă mai mult creşte fătul şi greimea lui iastă de la 6-7 1b, iară măsura de la 18-24 ţoluri. Fătul în pântecele maicii iastă aşezat cu capul în jos, însă şi aici sânt multe luări de seamă şi atunci iastă naşterea mai cu mare greotate însărcinată. Fămeia deosebi numai un făt aduce pe lume, ci să tâmplă câtăodată de naşte şi doi, adecă între 65-70 de naşteri numai o dată, 3 făţi între 7500, 4 între 20000, 5 între 1000000 o dată se întâmplă. Iară numărul carele iaste preste acesta afară se ţine de fabule. Viaţa fătului în pântăcele maicii sale iastă de chilin de viaţa omului născut şi numai în
84
hrănire, creştere, curgerea sângelui şi nişte mişcări se cuprinde. Hrana capătă pruncul de la maică ca din matcă prin baierile buricului, adecă: prin vâna (p. 80) buricului trece mustul cel de mumă gătit în ficatul crudului făt şi acolo se gată pentru hrănirea lui; părţile cele rele şi stricate, prin arteria buricului, iară se întoc înapoi în sânul maicii şi acolo se răsfiră prin sânge, apoi prin căile cele hotărâte se scot iarăşi afară din trup. Însă nu numai sângele sau mustul cel albicios singur, ci şi o părticea a aerului, carea se numeşte oxighen, şi căldura de la maică sa prin vasăle buricului trec în trupul fătului. De aci se înţelege pentru ce moarte maicii totdeauna pricinuieşte moarte fătului sau rodului său. Ţirculaţia sau curgerea sângelui a unui făt în pântecele maicii sale încă iaste osebită de ţirculaţia omului celui născut. Ajungând acuma toate părţile fătului la cea mai mare a lor creştere şi vârtute, apoi neavând lipsă de a rămânea mai mult în trupul maicii, natura sau firea singură, prin măiestria ei cea nespuse, îl scoate în lumea aceasta; şi de aci ia omul începutul său!