DESPRE FERIREA BOALEI VITELOR65
§1
(p. 3) Precum întocmirea timpului cea serină, notreţul66 cel bun şi de ajuns, (p. 4) aşijderea căzuta sau cuviincioasa grijă şi ţinere a vitelor, poieţile sau staurile67 curate, largi, cu aer sănătos străsuflate, ba şi cumpătata mişcare sau îmblare şi hodina trupului, foarte mare încurgere au la sănătatea (p. 5) vitelor; aşa, din coantră, aerul cel nesănătos, carele stă în căldura cea afară de fire şi în frigul cel cumplit, întru îndelungata secetă şi umegiune, lângă care se adauge de multe ori răul notreţ şi adăparea rea sau scăderea, adecă nefiinţa acestora, necurăţitele stauri şi necumpătata mişcare şi hodină a trupului, care toate spre aceea zăpun, adecă întocmesc, gătesc vitele ca să cadă în boale cu aprindere putrăde.
§ 2
Pentru aceea despre partea comunitatelor68 cu de-adinsul să se privegheze spre (p. 6) păstori, ca copia69, adecă turma grijei lor odată 65 66 67 68 69
65 Vită iaste orice are simţire şi răsuflare. Deci cu acest nume numim preste tot boii, caii, oile, caprele, porcii ş.c. Şi la latini au trebuit mai demult aceste să se cheme vite; şi de acolo au rămas la latini cuvântul veterinaria (veterinaria), adecă măiestria de a doftori vitele. Vita se zice româneşte şi vieţuitori, ba şi animant şi animal, care nume se cuvine şi omului, numai că omul iaste animal cuvântători, iară vita e animal necuvântători.
66 Notreţ iaste fânul, peiele, ovezul şi orice cu care se hrănesc vitele. Cuvântul acest iaste născut de la vorba latinească nutrio (n u t r i o), care va să zică hrănesc. De acolo zicem nutremânt, carea aceea înseamnă ce şi cuvântul, notreţ: nutresc, carea una e cu hrănesc.
67 Sălaşelor, unde se ţine închise şi se hrănesc vitele, pre alocurea după feliurile vitelor desclinite nume s-au obicinuit a se da, aşa: sălaşul unde se ţin vitele cele cu coarne, adecă boii, vacile, îl cheamă poiată, unde caii, grajd, unde oile, staur, unde porcii, coteţ sau cocină ş.c. Noi a tuturor vitelor ori de ce plasă să fie, sălaşul îl chemăm în cartea acesta staur, că şi latinii toate acestea le numesc stabula, de unde vine şi cuvântul românesc, staur.
68 Comunitate se zic toţi oamenii laolaltă socotiţi, câţi sânt în sat sau la oraş. Uneori comunitatea cea mare se împarte în mai multe parţiale sau mai mici comunităţi. Aşa, în Peşta iaste comunitatea românilor, comunitatea grecilor, comunitatea sârbilor ş.c.
69 Vitele toate laolaltă ce sânt supt câştiga, adecă grija păstoriului, unii după plasa vitelor de dau desclinite numiri; aşa, zic turmă de oi, iară turmă de boi nu zic. Noi toate le chemăm copia, după datina românilor celor preste Dunăre, care cuvânt în sine înseamnă mulţime.
56
încredinţată, nu numai cu credinţă să o pască, ci şi asupra vătămărei aerului în tot chipul să obleagă, adecă să o păzească. Drept că nu e în puterea omenească timpul cel rău a-l schimbare în bun, ploile sau vânturile a le abate; totuş, poate păstoriul cel bun şi cu luare aminte, în curgerea aerului celui ce e vătămători vitelor, răsfugările sau răsuflările pământului cele cu putrăgiune, răul şi neajunsul la coacere notreţ şi multe alte de la vitele sale să le abată şi aşa de orice boale să apere vitele, iară în următoriul chip se vor apăra.
§ 3
(p. 7) Dacă păstoriul la începutul primăverii, când încă cad brume gheţoase şi iarba cea de păşune o ard, se va feri a slobozi copia vitelor înainte la păşune, pănă ce nu va trece de acolo prin căldura soarelui roaua cea îngheţată; afară de aceea de se va feri a mâna acolo vitele cu rânza ajună, pănă ce nu li se va da oarece notreţ uscat de fân sau de tărâţe cu sare sau de sânt livezile încărcate cu pânză de păianjini, de ieruce de pământ70 şi de cuiburi de furnici, totdeauna mai nainte va griji să se curătă şi de apele cele tăioase să se zvânte.
§ 4
Dacă întru fierbinţeala verei îndată înainte de răsărirea soarelui va scoate vitele la păşune bună şi apoi cătră zece sau unsprezece ore (ceasuri) înainte (p. 8) de amiazi după adăpare, la un loc oarecare umbros sau la pădure (de iaste) spre a se abate şi a se scuti de fierbinţeala soarelui şi spre a se hodinire, pre încet le va mâna şi acolo în hodină ca la doao ore le va ţinea, după aceea iarăşi le va scoate la păşune.
§ 5
În căldura cea prea mare a verei mai vârtos se cade a avere grijă de adăpare lipseşte dară şi de trei ori în zi adăpate vitele cu apă bună curătoare sau de fântână. Apa cea curătoare totdeauna e mai bună decât cea de fântână; ci, nefiind de aceea, să se sape puţuri în locurile păşunei cele mai sculate, adecă mai rădicate, mai înălţate, iară, de se află de acele ce sânt pline de viermi sau cu apă împuţită, aruncând în dânsele sare, bine să se curătă. Trăbuie mai încolo.
70 Sânt un feli de vermi.
57
(p. 9) Praturile, adecă livezile în căzut timp, când iarba încă e în floare şi în mâzgă, să se defalce, adecă să se cosască şi fânul aşa să se aşeze în grămadă, cât de ploi, de vânturi şi de putrăzire scutit, să se poată păstra; porcii şi vitele cele cu lână de tot să se contenească de cătră păşunea celor cu coarne, la fieştecare viţă de vite a sa păşune desclinită una de alta să se rânduiască.
§ 7
Cu de-adins se cade a luare aminte ca vitele cele cu coarne să nu se mâne cu rânza ajună acolo la păşune, unde s-au vărsat apele, pănă când nu va da o ploaie carea să spele de acolo molul cel rămas de vărsarea apei şi pănă nu vor lua vitele ceva notreţ uscat bun.
§ 8
(p. 10) Târziu toamna când sânt zilele umede, ploioase, nouroase şi păşunea e arsă de brumă sau acoperită cu neao, să fie oprit a scoate mai mult vitele la păşune, ci mai vârtos acasă în stauri cu notreţ uscat să se hrănească şi de ar fi op, adecă lipsă, ca să se sloboadă la aer liber (bolnic), pentru ca să apuce aer mai curat, totdeauna să se mâne la locuri mai nalte sau muntoase, adecă deloase, iară, întorcându-se acasă, totdeauna să se şteargă cu paie uscate.
[...]
§ 11
(p. 11) Iară fiindcă contagiu71 întră cele mai adese cause a lângoarei sau a (p. 12) beteşugului animalelor şi, mai vârtos, a boalei de vite se numără, care causă nu numai unele vite ce sânt din fire spre lângori72 cu aprindere putrăde, plecate, pregătite, ci şi cele mai sănătoase a vitelor bucăţi, adecă şi celelalte vite, măcar că sânt prea sănătoase le împle; dirept aceea, toate (p. 13) cautelele, adecă luările
§ 6
71 Contagiu se zice acel feli de boală de carea, numai de se va atinge cel cu (p. 12) această boală de cel sănătos, cel sănătos încă se împle sau boala carea cu atingerea se leagă de altul, cum e vărsatu, râia ş.c. Deci boale contăgioase se zic acele care cu atingerea se leagă de alţii.
72 Lângoare, pre alocurea, se numeşte numai un feli de boală rea, de carea doarme omul dus şi, ieşindu-şi din fire, vorbeşte într-airea. Ci, fiindcă acest cuvânt în sine înseamnă orice plasă de boală la românii cei preste Dunăre, şi noi în cărticica aceasta întru acel înţăles îl luăm, adecă pentru orice beteşug; totoş, uneori însămnăm cu el anume boala cea rea.
58
aminte, apărările, scutirile contagiului, care mai gios se vor număra, cu de-adins să se tină.
§!2
Întră epizootice73 şi contăgioase sau care se leagă lângori ale vitelor celor de casă sau domestice, de veterinari, adecă de doftorii cei de vite, se numără:
a) lângoarea, carea se cheamă boală de vite. Latineşte, Lues Omasi; ungureşte, Marha Dog sau Marha Pestis; nemteşte, Loser Durre, Magen-Seuche, Pest-Seuche.
b) vărsatu de oi. Latineşte, Variola Ovium, ungureşte,
A’Iuhoknak Himloje, (p. 14) nemteşte, Die Blattern bez den Schaafen.
§!3
Întră epizootice şi nu contăgioase se socotesc a fi:
a) Boala de gură. Latineşte, Lues Oris, ungureşte Szâj-Fâjâs, Szâjgyuladâs, nemteşte Maulsenche: Maul-Entzundung.
b) Boala de limbă. Latineşte, Aphta Lingua, ungureşte,
Nyelvenek fenefekelye, nemteşte Zungen Krebs, Zurgen-Schwemme.
c) Boala de picioare sau de unghii. Latineşte, Lues pedum seu ungularum, ungureşte, Korom fâjâs, sântitâs, nemteşte, Klauen- Seuche.
d) Boala de plămâni. Latineşte, Lues pulmonis, ungureşte,
Tudogyuladâs, nemteşte, Lungen-Entzundung.
e) (p. 15) Boala de splină. Latineşte, Lienitis, ungureşte,
Lepnyavalaya, nemteşte, Milz-Seuche.
f) Boala de ficat. Latineşte, Hepatitis, ungureşte, Mâjgyuladâs, nemteşte, Entzundung.
g) Călbeaza74 vitelor celor cu coarne, a cailor şi a porcilor. Latineşte, (p. 16) fascicola hepatica cornutorum, Equorum, Ovium et
73 Epizootică boală iaste carea se întinde şi se încinge mai preste mult loc întră vite fără de a se împlea una de alta. Însă sânt unele boale, care, afară de aceea că sânt epizootice, au şi contagiul împreunat.
74 Călbeaza latineşte se cheamă Fascicola hepatica, adecă „faşă de ficat”; Carbasus asemenea la latini e o pânză de in foarte subtire, carbasus, dară nu e departe cu întălesul de faşă, deoarece şi carbasul slujeşte la înfăşare. Pentru aceea mi se pare că cuvântul nostru călbează e născut din latinescul carbasus, mutând r în l, de nu vei vrea mai bucuros a-l trage de la collabasco, fiindcă vitele care au călbează sânt de căzut, de perit; sau de la calvesco, carea înseamnă mă pleşugesc, pentru că turma (p.
59
Setigerorum, ungureşte, Metelesnyavalâja az Marhâknak, Lovaknak, es Juhoknak a vagy Serteseknek, nemţeşte, Leberwurmer des Hornviehes Pferde, Schaafe, Schweine.
h) Angina sau brânca sau grumăzarea porcilor. Latineşte, Angina Setigerorum, ungureşte, Torokgyik, nemţeşte, Hals- Entzundung.
§14
Întră boalele cele contăgioase, nu epizootice, se numără:
a) (p. 17) Boala cea mucoasă a cailor. Latineşte, Soryxa sau Morbus pituitosus equorum, ungureşte, Takony, Taknyos betegseg, nemţeşte, Rotz der Pferde.
b) Râia oilor, a cailor şi ale altor vite. Latineşte, Scabies ovium, equorum et aliorum animalium, ungureşte, Ruhes betegsege, Iuhoknak, Lovaknak etc., nemţeşte, Schaafen, Pferden und ubrigen.
c) Turbarea cânilor. Latineşte, Rabies canina seu Hydrophobia,
ungureşte, Veszetseg, Duhoseg, nemţeşte, Die Hunds-wuth,
Wasserscheue.
Însămnări despre epizooticele şi contăgioasele boale ale vitelor celor de casă
§15
Epizooticele şi foarte contăgioasele boale, care nu numai pre acele animale sau vite care de aiurea moştenesc ceva întocmire spre a primire unele boale, ci şi cele mai sănătoase vite cu contagiul său le împlu, această alsăuire au, că, drept la începutul contagiului, numai o bucată sau doao de vite, adecă numai o vită sau doao încep a boli, ci puţin după aceea se lăţeşte mai încolo răul şi de nu se vor pune contagiului strinse margini şi împedecări; toamna şi întregi armăituri sau copie de cornute, adecă de vite cu coarne se vor bolnăvi şi cea mai mare parte va peri.
§16
(p. 19) Iară contagiul poate sau oblu sau prin atingerea vitei ceii cu boală contăgioasă a se lăţi sau iarăş se lăţeşte prin aborul sau răsuflarea gurei, prin sudori, prin transpiraţia sau răsuflarea vitei
16) în care încape călbeaza foarte se pleşugeşte, adecă se răreşte, cât de multe ori nicio oaie nu rămâne în viaţă din turma aceea.
60
contagioase, de se va ţinea într-un staur cu cele sănătoase; se lăţeşte şi prin diverse, adecă deosebite produturi sau lucruri ce ies din vita cea contăgioasă, bunăoară prin balele gurei, prin mucii nărilor, prin sânge, prin ud sau pişat, prin piei, prin peri şi prin însăşi coarnele, ba şi prin însuşi oamenii şi slugile, carii poartă grijă de vite şi pre lesne se pot întâlni cu alţi oameni în beserică sau în târguri şi în case de oaspeţi, adecă cricime; de multe ori se poartă putoarea sau mirosul boalei din locul cel cu boală la cel sănătos sau (p. 20) întră vitele cele sănătoase şi cu aceasta se împărtăşeşte boala.
[...]
Despre boala de vite75
§ 19
(p. 22) Întră toate lângorile sau boalele cornutelor, adecă vitelor celor cu coarne, foarte adeseori cu nenorocita şi prea contăgioasa boala de vite sau puştla (p. 23) cornutelor, iubita noastră patrie Ungaria se devastă, adecă se pustiaşte, cât însuşi cei mai puternici moştenitori ale largilor moşii nevindecate pagube pentru pierderea vitelor sale sânt strimtoraţi a simţi, iară ticăloşii ţăreani ce sânt supuşi dărei nu arareori la cea de pre urmă lipsă ajung.
Boala de vite stă în friguri ascuţite necurmate, pierzătoare, cu aprinderea maţului ce se zice omas şi cu uscarea hranei ce iaste într- însul.
§ 20
După părerea celor mai noi veterinari sau doftori de vite, această boală pierzătoare au luat începutul său de la ţările răsăritului, de unde se zice că prin contagiu s-au adus la oi şi cum că o vită contăgioasă, de va îmbla cu celelalte la păşune sau în staur, toate cele sănătoase cornute ce (p. 24) sânt de acelaşi feli, drept nu deodată, ci una după alta poate să le împle şi cu contagiul său deplin să le spurce, trista speriinţă sau ispita cu covârşire au adeverit.
75 Precum cuvântul lângoare pre alocurea înseamnă numai un feli de boală rea ce vine pe oameni, aşa cuvântul boală de vite înseamnă acea boală rea ce vine pe vitele cele cu coarne, carea la latini se numeşte Lues Omasi, adecă boala maţului celui cărnos, şi iaste ca o puştlă, adecă ciumă întră cornute. Întru acest înţeles luăm şi noi aci cuvântul acela.
61
Însă şi aceea iaste arătat, cum că boala de vite e numai vitelor cornute, boilor sau vacilor şi viţeilor prin contagiu proprie, adecă numai de această viţă de vite se leagă, căci caii, oile, porcii şi alte animante sau vite drept pot veninul cel contagios să-l petreacă la alte cornute şi cu dânsele să-l împărtăşească, ci caii ş.c. nicidecum nu se împlu de această lângoare sau boală.
§ 22
Afară de aceea boală de vite mai are şi această însuşire, că numai odată ajunge cu contagiul său pre vite şi care vită s-au vindecat odată de boala (p. 25) aceasta, niciodată nu mai cade într-însa şi cu o sută de vite ce sânt în boala aceasta de vor vieţui împreună.
§ 23 ’
Iară cum că boala de vite în patria noastră Ungaria adeseori se escază (şi se escază pentru locurile ţărei pe ici, pe colo apuse, aşezate, pentru unele locuri băltoase, pentru desele vărsări de ape, pentru răsfugările pământului cele cu putrăgiune, pentru notreţul cel stricat, pentru aerul cel nesănătos, pentru apele cele tăioase), care toate, afară de contagiu, cum că singure de sine pot să nască această pierzătoare boală, netegăduit lucru iaste.
§ 24
Semnele apropierii boalei de vite sânt: tusa răguşită, ochii lăcrămoşi, nările apătoase, vitele acum mâncă notreţul cu lăcomie, acum îl uresc; vacile (p. 26) mulgătoare într-o zi dau mai puţin lapte, într-alta mai mult şi aceasta în 3, 5 sau 10 zile.
§ 25
Totuş, cele mai arătate semne ale ivirei boalei de vite sânt că vita stă tot într-un loc tristă şi, neluând aminte la nemica, înceată de a rumegare sau ochii îi sânt lăcrămoşi şi apoi cu materie puroioasă acoperiţi şi afund în cap rătraşi, curgerea nărilor la început subţire, după aceea groasă, mucoasă şi puturoasă, gâtlejul în unele cuprins cu beşicuţe, răsuflarea grea, cu gâfâire, tusă necăcioasă; lângă aceste încă lucrarea vintricelului sau a rânzei oprită, vânturi corâitoare, pântecele ca tâmpina, scrâşnirea dinţilor, mugirea, care semne arată moarte, udul puţin şi roşu, stârpirea vacilor, apoi urmează diarea, adecă cufurirea
§ 21
62
(p. 27) sau disenteria, adecă inima rea, cea putrădă, pre urmă ajunge moartea.
§ 26
Desfăcându-se trupul cel subsit, adecă mort, se află maţul cel gros, ce se zice omas, pre din afară aprins, găngrenos, adecă rănit, iară din lontru plin de nutremânt uscat, ars şi sfărmicios, a căruia peliţa cea flocoasă numai puţin de se va freca, se duce cu balega; aşa şi maţul ce se zice abomas şi tot ţinutul maţelor se află aprins, beşica cea de fiere mare şi cu venin stricat îmflată.
§ 27
Iară sămnul cel mai arătat a boalei de vite se află în abomas şi în maţul duoden, adecă cel de doaosprezece degete de lung, care maţe în trupurile cele subsite totdeauna se află găngrenoase, negrite, roşii, putrăde.
§ 28
(p. 28) Boala cea de vite adeseori se închietoră cu boala cea de plămâni sau cu cea de splină găngrenoasă şi atunci cumplit se sălbăticeşte, că curând omoară vitele, toate cele mai sus zise maţe se îngăngrenesc, apoi omasul, maţele şi ficatul aceeaşi soarte capătă.
§ 29
Asupra aceştei pierzătoare boală de vite pănă acum altă preservativă, adecă apărare, scutire adeverită nu ne iaste cunoscută, decât despărţirea vitelor celor bolnave de cătră cele sănătoase şi ferirea de causele boalei.
§ 30
Întru adevăr, de prisosit iaste acum adeverit, cum că boala cea de vite şi în ţeara noastră mai adeseori se urzeşte: totuş, cum că acest stricători rău mai vârtos din ţări streine, precum (p. 29) Moldova, Ţeara Românească, Rusia se lăţeşte la noi, dovedit iaste.
Pentru aceea, la tot satul departe de sat, de drumurile ţărei şi de locurile păşunei s-ar cădea să se rânduiască lăzăret (Roth-Stall), cu cele de lipsă şi cu slujitori întocmit şi toată vita cea cu prepus, carea prin negoţitori sau prin măcelari se aduce din loc strein, totdeauna întâiu să vină la lăzăret şi acolo 19 sau 20 de zile să se ţină în contumaţie, iară după aceea, aflându-se sănătoasă, poate să se sloboadă la păşune.
63
[...]
(p. 44) Iară de la casa cea cu contagiu, toate cele bolnave timpuriu afară de sat la ospital să se deducă şi subt luarea aminte a primorilor comunitatei ai săi servitori să aibă comuni, carii servitori cu toată grija şi veglerea, adecă privegherea, întru aceea mai vârtos vor alăbora, adecă vor lucra, se vor nevoi, cât răul contagios să nu se poată mai încolo trage, deci aspru să se întărzică (oprească) ca vitele cele ce au (p. 45) perit de boală să nu se belească în stauri şi în case.
§ 44
Trăbuie dară, spre acest scop, loc afară de sat, aproape de ospital în loc arinos sau năsipos (de iaste) să se rânduiască şi mai multe buţi de leşie cu apă sărată sau cu apă de calce nestinsă (var nestins) spre muiarea pieilor să fie gata şi cât subseşte, adecă moare vreo vită de pierzătoarea boală, îndată trăbuie să se trimită cadabru, adecă trupul cel mort, şi cu car cu cai să se ducă la destinatul, adecă rânduitul loc, iară nu pe pământ să se tragă sau cu car cu vite cornute să se care acolo.
§ 45
După ce odată s-au cărat cadabru la destinatul loc, nu trăbuie lăsat în aer liber (slobod), ci, decât luând pielea de pe el, în groapă de şese picioare (p. 46) adecă de şese tălpi de picior să se astruce, iară de trei picioare cu pământ vârtos să se acopere şi cu pietri să se întărească, ca nu cumva cânii sau alte gadini mâncătoare de carne să-l poată săpa afară. Iară pieile cele detrase sau luate de pe vitele perite, să se moaie în 24 de ore în bute plină cu leşie sau cu apă de calce nestinsă, apoi, uscându-se în loc remot, adecă depărtat de stauri, pot după 20 de zile de la încetarea boalei au să se vândă, au spre us, adecă întrebuinţarea de casă să se întoarcă.
§ 46
Asupra boalei de vite în chip preservativ, adecă spre apărare, spre ferire, spre scutire ca să nu ajungă pre vite acea boală rea, de veterinari se comândă, adecă se încredinţează.
(p. 47) Rc. Pulvis rad. Angelic® unc. Jj. Sapon. Unc. Jjj.
Sal comm. Unc. J.
§ 43
64
Misceantur hsec in leni calore cum s. Q. Mel. Et aqus in formam electuarii.
Să iai pulbere de rădăcină de anghelica, uncii doao.
De săpon, uncii trei.
De sare comună, adecă de casă, uncie una.
Să le amesteci aceste laolaltă la căldură lină cu miare de ajuns şi cu apă în forma lictariului.
Să dai dintru acesta preste zi de trei ori câte o lingură vitelor celor mai mari, iară celor mai tinere o jumătate de dosă76, adecă o jumătate de (p. 48) lingură şi să bea vitele de asupra, adecă preste leacul acesta lături subţiri de fărină acre sărate. Ci ispita cea de toate zilele mărturiseşte: preservativă sau apărare puternică a fi aerul curat şi liber, căzuta curăţănie împrejurul vitelor, staurile bune, notreţul bun şi de ajuns şi cuviincioasa grijă şi ţinerea vitelor, precum şi acurata (cu de ajuns) pază a regulelor ce sânt spre ferirea de contagiu, pentru aceea cel ce va întrebuinţa lictariul cel mai sus comândat, măcar că e preservativ sau scutitori asupra pierzătoarei boală, celelalte aci sfătuite să nu le părăsească; iară lecuitorii de vite cei nemernici şi pustii şi oamenii cari nu sânt procopsiţi în măiestria veterinariei, adecă a doftoriei de vite, carii, cu prilegiul pierzătoarei boală, pre ticăloasa prostime s-au obicinuit cu viclenie a o înşela şi însuşi de multe ori pierzătoarea boală de la (p. 49) o casă la alta, de la un staur la altul a o petrece, nicidecum să nu se lase a întra în case, în stauri, iară, de vor ajunge cu viclenie, acolo să se pedepsească.
§ 47
Celor pustii şi înşelători lecuitori de vite nicidecum să nu se încreadă doftoria vitelor celor cu boală, ci, strimtorând necesitatea, adecă lipsa, pănă ce se va chema veterinariul sau se va trimite de la superioritate, adecă de la cei mai mari şi va ajunge la locul cel contagios, însuş proprietariul vitelor de următoarele mijlociri să se ţină, care şi boala o vor uşura şi pre vite, ca mai pre lesne să scape de rău vor ajuta, adecă bolnavelor vite să le dea notreţ şi de beut acru, sărat sau cu moare de curechi stropit sau cu aluat de pită sau cu fărină cu oţetită apă făcută beutură şi poamele acre pădureţe după părţile
76 Dosa, latineşte dosis, e cuvânt doftoresc, carele înseamnă acea măsură de lucruri, câtă se dă deodată ori la om, ori la vită.
65
anului verzi au (p. 50) uscate, însă muiate ori singure, ori cu măcar ce nutremânt (notreţ) date vor folosi şi lăturile subţiri de fărină cu acid vitrioli sau cu acid salis (năcreală de sare) atâta năcrite, cât să fie plăcute la beut, vor fi bune. Poate-se şi tot trupul pre dinafară întru acelaş chip spăla cu apă acră sărată. Şi, de se vor arăta semne de
însănătoşare, carea se poate cunoaşte dintru începuta rumegare, să se dea nutritoare, adecă hrănitoare, întremătoare, întăritoare, amărătoare lături de fărină aduse ori cu pulbere de rădăcină de genţiana, emula, galanga pănă la o jumătate de uncie, celor mai mici vite jumătate de dosă şi sânge să nu li să sloboadă, nici să se întrăbuinţeze curăţitoare de cele tari şi asudătoare, pentru că aceasta vitele, fără de aceea slabe, mai tare încă le va slăbi şi mai mare năcaz şi cu aceasta mai curândă subsire, adecă moarte, le va aduce.
§ 48
(p. 51) Cei mai noi veterinari, după ce, cu de-adins, au separat, adecă au despărţit, vitele cele bolnave de cele sănătoase şi după ce au ţinut împrejurul lor şi în staurile lor curăţenie, adeseori le lau sau le apală gura şi limba cu apă cu acru sărată, ba le freacă şi spinarea cu şomoiag de paie sau cu ţesela, din afară le trag păr prin piept sau le pun cauteriu adecă fier ars la pântece, cu carele amândoao laturile pântecelui le ard, făcând rană, din lontru le dau întâi beuturi care moaie, antifloghistice, adecă asupra fierbinţelei, apoi, îngreonându-se boala, după ce au ajuns diarea, adecă cufureala au disenteria, adecă cacăsânge, inima cea rea, dau întăritoare, stringătoare şi care sânt asupra putrăzirei gătite din decoct, adecă zamă fiartă de scoarţă de stăjeri, de salce cu vin şi cu camfor, în slăbiciune prea mare a bolnavei vită (p. 52) dau infus, adecă băutură ce s-au fiert cu jalie, cu valeriana şi cu camfor.
Încetând odată pierzătoarea boală de vite, carea de acolo se cunoaşte, dacă, după 20 zile în loc, nicio vită bolnavă nu se va mai afla, atunci întâiu locul sau satu ce mai nainte fusese contagios, se poate acum vesti sănătos şi vitele locului acelui care pănă aci au fost închise în stauri pot să se sloboadă fără grijă la păşune, însă cu acea cautelă sau ferire, ca se nu vină aproape de ospital sau aproape de locul îngropatelor cadabre, nice într-acolo să se mâne. Asemene, se
66
cade a păşi cu vitele cele noao cumpărate şi care trăbuie în 20 zile tinute în contumatie.
§ 49
Încât e pentru repurgaţia, adecă curăţirea staurilor sau a poietilor, în (p. 53) care au fost vite bolnave se cade a se ţinea.
După cele preacurat adecă foarte cu de-adinsul prescriptii (rânduieli) şi prea bune regule, mijlociri de a curăti staurile cele spurcate sânt aceste:
1. Ca acele de balegă să se răpurge, adecă să se curăţă, iară balega întru adânc de 10 picioare să se arunce şi să se acopere.
2. Pardositura în stauri, unde stau vitele şi se culcă, să se strice, ba şi pământul de o jumătate de picior afund să se scoată şi să se lapede.
3. Murii, adecă păreţii cei de pietră să se radă, iară trocile, scândurile şi vasele care cu bale şi cu muci au fost spurcate, cu de- adinsul să se spele si să se uşte.
4. Atmosfera, adecă ţinutul sau cuprinsul aerului celui din stauri să se (p. 54) curătă; spre acest scop, ferestrile şi uşile să se deschidă şi să se facă fumegare, căci că cine vrea staurile cele contăgioase a le curăţi, fereştile şi uşile cât de largi să le desfacă şi orice fu de vitele cele cu boală cu muc sau cu bale spurcat, să facă bine a se la şi a se curăţi, iară fumegarea foarte bine se face cu oţet de vin turnat pe cărămizi calde sau de se va înstila, adecă picura oleu de vitriol în păhar de vitru, adecă de glajă, în care să fie băgată sare comună.
Despre vărsatul oilor
§ 50
Vărsatul oilor, carele mai vârtos pre locuri aşezate sau băltoase cu epidimie (cu încingere mai preste mult loc) şi cu contagiu îmblă, se vede a avea oarece asămănare cu vărsatul pruncilor; totuş, de se va ispiti bine şi se va cerca (p. 55) natura adecă firea lui, se va afla că foarte se diferesc (se deosebesc) întră sine şi sânt de diversă sau deosebită natură, pentru că din vărsatul pruncilor niciodată nu s-au împlut oile, nici pruncii dintru al oilor.
Vărsatul oilor are asămănare şi cu pierzătoarea boală de vite ale cornutelor vite şi cu contagiu se lăţeşte.
67
Semnele vărsatului sânt tristăciunea, mâhnirea, care, cu 4 sau cu 5 zile înainte de a se ivi vărsatul, se ved. După aceasta urmează apetita, adecă voia de a mânca depusă, dormitarea, schiopătarea, ţăpenirea picioarelor şi încetarea rumegărei. Iară în nări, în buze, în gene şi întră picioarele cele dinainte şi întră cele dinapoi şi la cur, ba şi în oile cele tunse pe tot trupul se ivesc pete roşii, dintru aceste pete roşii cresc puştlele, adecă beşicuţe (p. 56) albe, care, a şepte sau a opta zi, se prefac în faţa şofranului. Întru acest tâmp, ochii şi capu se îmflă, din ochi şi din nări cură materie de coloră, adecă de faţă, galbenă, răsuflarea e grea şi aburul gurei puturos. După aceea a noao sau a zece zi mai creşte vărsatul şi se schimbă în scoarţă, carea a doaosprezece sau a patrasprezece zi cade; pănă ţine lângoarea sau boala, căldura e cumplită, gura şi limba uscată, răsuflarea pripită, ochii aprinşi, lăcrămoşi.
§ 52
Vărsatul căţălat (adecă când sgrăbunţele sânt boţite, legate laolaltă), negricios, lipsit de cerc roşu, adecă de împrejurare roşie, sânt rele semne şi mai totdeauna de moarte, iară care vărsat se preface în rane rele, foarte curând se schimbă şi în gangrenă77. (p. 57) De foarte rău semn e vărsatul, carele e roşu întunecat, în mijloc are gaură şi e cristalin, adecă ca cristalul, afară de aceia carele e împreunat cu peripneumenia, adecă cu răsuflare grea sau aprinderea plămânilor, cu lienitidă, adecă cu boală de splină, cu diareea, adecă cu cufureală, cu friguri putrăde, adecă cu lângoare; această viţă de vărsat îmblă vara la locuri apuse băltoase.
§ 53
Spre preservativă sau apărare, scutire de vărsat, să se ferească oile de păşunea locului apus sau băltos, noaptea să se ţină oile în staur larg, cu aer sănătos străsuflat, să aibă aşternut uscat (p. 58) şi curat, să li se dea adeseori a linge sare, să se ţină toate cautelele regulele ce sânt de păstrarea sănătatei, înainte de toate, să se abată tot prilegiul de a se contăgi, adecă de a se împlea de la alte oi de această boală. Pentru 77
§ 51
77 Gangrena e carne moartă, carea se naşte din rană sau din înflămaţie (aprindere, obrintitură) căria, de nu-i vei sta în coantră cu timpurie vindecare, se târâie mai încolo şi tot merge înainte rozând carnea (p. 57).
68
aceea, oile cele sănătoase să se despartă de cele vărsate, cele sănătoase să se mâne la locuri deloase, care sânt cu aer sănătos şi cu păşune cu ierburi aromatice şi departe să fie de cele cu vărsat. Cele vărsate să aibă păşunea sa deosebi, precum şi păstori şi de s-ar schimba timpul cel serin în nouros şi umed ploios şi oile vărsate nu ar putea să stea la păşune, să li se rânduiască staur ca acel carele mai nainte, deschizându-se uşile şi ferestrile, cu aer sănătos au fost străbătut şi în toate zilele şi de aci înainte se va străbate. Oile să aibă notreţ svântat şi (p. 59) bun, aşternut curat şi uscat, precum şi căzuta grijă şi hrănire.
§ 54
Ce se atinge de oculaţia adecă altuirea vărsatului: în oculaţia vărsatului în oi, de vor câţva ani, cu norocită urmare se face, că s-au luat aminte, cum prin oculaţie şi mai bună plasă de vărsat iase şi mai cu norocire trece, ci, fiindcă vărsatului nu sânt aşa supuse oile precum oamenii şi că mare parte a oilor fără de vărsat custă toată viaţa, ba încă şi turmă întreagă de oi într-un ţinut zece, doaozeci de ani, ba preste toată viaţa rămâne scutită de acest contagios rău, pentru aceea înoculaţia numai atunci trăbuie făcută, când se apropie primejdia contagiului şi atunci încă trăbuie să se facă de un om priceput, ce e de bună viţă, adecă carea din repeţita (p. 60) (adoita, poftorita) înoculaţie au rămas, luată se se facă; şi se face înoculaţia întru acest chip: unde e coada oii goală, adecă fără de lână, cu o unealtă ascuţită se desface puţin pialea şi din zisa pulbere se preseră puţin pe făcuta rană şi se freacă pulberea pe rană.
[...]
§ 56
Despre aprinderea splinei
(p. 61) Înflămaţia sau aprinderea splinei carea curând se pleacă spre gangrenă iaste adesea şi epidemică, adecă carea se încinge mai preste mult loc întră vitele cele cornute, îmblă zisa boală şi întră (p. 62) animalele cele lânoase şi întră porci.
Boala aceasta o produce sau o naşte, o pricinuiaşte, o acăşună calda şi uscata vară, când în păşune iarba cea proaspătă de fierbinţeala soarelui se arde, puţurile cele de la păşune şi pâraiele seacă, de unde urmează penuria, adecă lipsa, scăderea păşunei ceii bună şi de ajuns,
69
lipsa apei, de unde se naşte sete nesuferită şi aşa trupul animal (vieţuitori) se dezvână, adecă se slăbeşte; dară lienita sau boala de splină se naşte şi acasă în stauri, la bererii, la mori din coruptul adecă stricatul aer a staurului, precum şi din coruptul notreţ sau beutură a vitelor, mai vârtos vitele cele mai tinere şi mai robuste adecă mai tari şi curând le omoară.
§ 57
(p. 63) Semne în boală carea curând decură nu se ved altele fără încuiarea pântecelui şi udul sau pişatul mistreţ, adecă puţin, iară în răul ce păşeşte mai târziu se văd la început ochii lâncezi, lăcrămoşi, respiraţia, adecă răsuflarea, grea, profondă, adecă adâncă, trămurarea capului, a pieptului, a pântecelui şi ale astremitatelor adecă a marginilor sau a capetelor sau a sfârşiturilor sau a lăturilor; în vaci şi în oi, gânfarea sau îmflarea ugerului; lângă aceste, îmbălegarea cruntă, urina, adecă udul, mistreţ, crunt. Semne de moarte sânt pulsu sau mişcarea, baterea sângelui mai nepriceput, cu atâta celeritate (pripire, iuţeală) zbucneşte, cât aproape la o sută, ci cu oscuritate, adecă întunecat, se numără, respiraţia sau răsuflarea e scurtă, sufocativă, adecă sugrumătoare, apetita prostrată sau depusă, pierdută, aversaţia, adecă urârea apei (p. 64); unde ocură (vin, se ivesc, se văd) aceste semne, nu va trăi animantul o jumătate de zi, iară acele adeverit acuş vor subsi, a cărora urechile şi astremitatele acum le sânt răci, cărora de li bagă degetele în urechi, nici capu nu-şi mişcă.
§ 58
Cu cât mai cu pricură (mai cu primejdie) decură această boală, cu atât mai lesne se vor scuti vitele de dânsa întru acest chip, adecă în zilele cele calde ale verei să se mâne vitele cătinel pre la amiaz la un loc umbros sau la pădure, de iaste, ca să se hodinească şi însătate de trei ori preste zi cu apă bună şi de ajuns să se adape, precum cailor, aşa şi cornutelor foarte le foloseşte adaparea şi scăldarea, iară unde nu e scăldătoare, să se stropească tot trupul cu apă proaspătă, afară de aceea. Staurile lor să fie munde, adecă curate, (p. 65) ample, cu aer sănătos străsuflate şi mai adeseori cu apă răce să se stropească, unde razele soarelui pătrund prin ferestri în stauri şi pot să strice vitelor, să se astupe ferestrile lor cu frunze de arbori verzi, iară unde sânt staurile
70
mici, puţin proporţionate (potrivite), să se ţină vitele noaptea şi la aer liber (slobod) în curte au în grădini.
§ 59
Foarte bună preservativă sau apărare asupra gangrenoasei înflamaţie a splinei iaste sarea de piatră (sal petrae), pentru că promove (mişcă) îmbălegarea, putrezirei îi răsistă, adecă îi stă în coantră, viermii îi omoară; să se dea dară vitelor când e ferbinte căldura cea de veară în toate zilele spre noapte, după adăpat, ca să lingă sau cu lături de fărină mestecată ca să bea.
[...]
(p. 127) Cinstite cetitoriule! Vei afla unele cuvinte în cărticica aceasta, care poate cu văzuta dintâi nu le vei pricepe; ci să nu te scăndăliseşti! Căci eu, întru prefacerea aceştei cărticică, m-am întrebuinţat cu mai multe dialecte ale limbei româneşti, din care unele nu sânt astăzi cunoscute în patria ta, pentru cele multe ale norocului grele schimbări, cărora fură supuşi românii, ai preastrăluci<ţi>lor romani celor vechi adevăraţi nepoţi. Deci să binevoieşti a ceti şi a prociti toată cărticica, că toate acele cuvinte, care ţi se părea streine au într-un loc, au într-altul, au încă mai de multe ori le vei afla cu cuvinte de ale patriei tale tălmăcite şi la dezvălită înţelegere aduse. Aceasta urmând, nu numai limpede vei pricepe zisele cuvinte, ci şi noao cunoştinţă de multe cuvinte româneşti agonisindu-ţi, înţelepţeşte vei îndemna, aprins de dragostea neamului (p. 128) tău, a îmbogăţi dialecta patriei tale, precum toate neamurile Evropei astăzi se nevoiesc nu numai a-şi curăţi limba sa, a o netezi şi a o polii, ci şi la acea culme de deplinire a o înălţa, cât să o facă de ajuns avută spre împărtăşirea tuturor ştiinţelor iubitorilor de învăţătură oamenilor săi; voind, dorind şi suspinând mama tuturor, natura, ca toţi fiii săi, dintră carii pre români mai cu ales talant i-au avuţit şi i-au înfrumsăţat, cu toată vârtutea să-şi deplinească priceperea şi voinţa spre mărirea lui Dumnezeu, făcătoriului său.
Frate! Acel talant minunat, românilor de sus dăruit, pănă acum era îngropat adânc în pământ, drept nu din vina românilor, ci din pizma norocului, carele din zi în zi s-au grăbit a face pre români mai nefericiţi şi mai înstreinaţi de înţelepciunea şi de faptele cele strălucite ale mai marilor (p. 129) săi şi mai asemine a-i preface vitelor decât
71
făpturilor celor cuvântătoare. Acum au sosit acel timp bine priimit, împărăţia sa, Franţisc I, împăratul Austriei, voiaşte, doreşte şi în tot chipul ca un preabun părinte ajută, ca românii, smulgându-se din grosul întunerec al urâtei neştiinţă, să se deştepte a-şi lămuri limba sa cea romană şi, lucrând cu bunul său talant, să se procopsească întru ştiinţe, din care se naşte întregimea minţei spre urmare în tot feliul de fapte bune. De unde oricine, carele numai de trupul său poartă grijă ca vitele cele fără de minte şi necuvântătoare şi, ca să zic aşa, râmă cu nasul prin pământ, spre adunare de averi putrăde, care, după moarte, rămân de dânsul fără de niciun folos al său, precum şi de rămători slănina cea grasă şi nu mai vârtos se nevoieşte cu averea sa a-şi procopsi mintea sa, a fiilor săi întru (p. 130) învăţăturile cele vrednice de duhul omului, ce e făcut după chipul şi asămănarea lui Dumnezeu, ba se crede pre sine a fi născut numai pentru sine şi nu pentru ca să ajute neamul întru cele omenoase şi de cinste, cu care se întăreşte politia, se curmă, se dezrădăcinează, se stârpesc răotăţile din mijlocul oamenilor, unul ca acesta, zisei, fie preot, fie mirean, nu va scăpa de dreapta osândă a slugei ceii vicleană, care înadins au îngropat în pământ talantul Domnului său, neaducând poruncita de Dumnezeu dobândă cu dânsul.