Introducţiune
(p. 3) 1. Istoria naturală este ştiinţa totor corpurilor însufleţite şi neînsufleţite din cari se compune tot globul nostru.
2. Numărul corpurilor sau fiinţelor naturei nu e nimini în stare a le număra. Se cunosc până acum abia la 200000 speţe de animale şi poate atâtea speţe de vegetale, afară de animalile şi vegetabile cari încă nu s-au descoperit până acum vederii omului.
3. Toate corpurile naturei sunt primitoare de a fi clasate mai întâi în două mari regnuri: cel dintâi coprinde în genere materia brută, adică corpurile neorganice, s. e. mineralile; cel d-al doilea, materia vie, adică corpurile organice neînsufleţite, s.e. vegetalile, precum şi organice însufleţite, s.e. animalile. De aici rezultă cele trei regnuri distincte ale naturei: regnul mineral, vegetal şi animal.
4. Ramura ştiinţei istoriei naturale ce se ocupă cu mineralile se numeşte mineralogie; cea care se ocupă cu vegetalile, se numeşte botanică, şi, în fine, aceea care se ocupă cu animalile se numeşte (p. 4) zoologie. Pentru om, ca pentru un animal mai perfect, s-a creat o ştiinţă deosebit numită antropologie.
5. Toate fiinţele naturei s-au despărţit în grupe, cari coprind într- însele succesiv mai multe altele. Astfel, fiecare din cele trei regnuri mari ale naturei se subtîmparte în mai multe clase, fiecare clasă în mai multe ordine sau familii (la animale ordine, la vegetale familie), fiecare ordin sau familie în mai multe genuri (neamuri), fiecare gen în mai multe speţe (feluri), fiecare speţă în mai multe varietăţi (soiuri).
6. Toate corpurile pot fi sau ponderabile sau imponderabile. Cele ponderabile pot fi cântărite, s.e. ferul, aerul. Cele imponderabile, s.e. lumina, nu poate fi cântărită.
7. Corpurile imponderabili sunt în număr de patru: lumina, caloarea, electricitatea şi magnetismul. Despre acestea, precum şi despre proprietăţile totor corpurilor în genere (inerţia sau lenevia materiei, întinderea, impenetrabilitatea, porozitatea, mobilitatea, divizibilitatea, compresibilitatea, dilatabilitatea şi gravitatea) se ocupă mai cu deosebire fizica.
214
8. Corpurile ponderabili pot să ni se prezinte în trei forme, numite forme de agregaţiune: fluidă sau gazoasă, licuidă sau apoasă şi solidă sau tare. Astfel, apa ia câte trele aceste forme. La temperatura ordinară este licuidă, s.e. cum o bem; când o ferbem devine gazoasă, s.e. aburii; prin frig tare devine solidă, s.e. gheaţa.
9. Din corpurile ponderabili unele sânt simple şi (p. 5) alte compuse. Cele simple se numesc astfel fiindcă nu sântem în stare să le mai descompunem în altele; se zic şi elemente, fiindcă sânt principiile totor corpurilor. Aceste corpuri simple sau elemente sânt în număr de 61, cari se subîmpart în 15 metaloide sau substanţe nemetalice şi în 46 metale.
Notă. Cele mai importanţi din metaloide sânt: oxigenul, idrogenul, clorul (gaze), sulful sau pucioasa şi fosforul (solide); iară din metale: platina, aurul, argintul, ferul, cuprul sau arama, plumbul, stanul sau cositorul, mercuriul sau argintul viu, zincul sau tutea şi arsenicul sau şorecia etc.
10. Din combinaţiunea elementelor rezultă felurimi de acide (combinaţiuni de un metaloid cu oxigenul sau cu idrogenul), oxide (combinaţiuni de un metal cu oxigenul) şi săruri (combinaţiuni de un acid c-un oxid, adică a trei sau patru elemente). Ştiinţa acestor combinaţiuni, precum şi a relaţiunii lor cu corpurile se numeşte chimie.
PARTEA I Despre zoologie Definiţiunea şi împărţirea ei
11. Zoologia (de la fmov, animal şi Ăoyog, descriere, ştiinţă) este partea istoriei naturale ce tractează despre cunoştinţa totor fiinţelor însufleţite, adică a (p. 6) animalilor; ea are de scop de a numi toate fiinţele vii cari sânt răspândite pe suprafaţa pământului, de a descrie formele lor prin diferitele lor caractere, d-a arăta proprietăţile, moravurile şi modul lor de vieaţă.
Notă. Animalile au două calităţi deosebite ce nu le au vegetalele, adică au darul simţirei sau simţibilitatea şi darul mişcării sau
215
locomoţiunea. Omul, ca un animal mai perfect, are, pre lângă aceste două, şi darul vorbirei, de care sânt lipsite toate celelalte animali.
12. Zoologia a fost divizată în diferite moduri: Linnee a despărţit animalile în 6 clase : mamifere sau purtătoare de ţâţe, păsări, amfibii, peşti, insecte şi vermi. Cuvier împarte întâiaşi dată animalele în 2 grupe mari: vertebrate şi nevertebrate.
A. Animalile vertebrate (adică cu vertebre sau şira spinării) formează două serii: vivipare şi ovipare, după cum puii lor ies vii din corpul mumei lor sau nasc închişi într-o ghioace, având înîntru materiale ce servesc la dezvoltarea lor. Cele dintâi formază clasa mamiferelor, cele de al doilea coprind trei clasi: păsările, reptilele şi peştii. C-un cuvânt, vertebratele formează 4 clasi.
B. Nevertebrate (fără şira spinării) formează trei serii: articulatele, moluştele şi radiatele. Articulatele se divid în 5 clase: insectele, arahnoidele, miriapodele, crustaceele şi anelidele sau vermi. Moluştele se divid în 6 clase: cefalopode, gasteropode, pteropode, brahipode, acefale şi cirhopode. Radiatele sau zoofite se divid în 5 clasi: echinoderma, acalipsus, vermi intestinali, polipi şi infuzorii.
Descrierea pe scurt a generalităţilor animalelor, începând de la cele mai inferioare:
13. Zoofitele sânt fiinţe cari n-au ochi, nici (p. 7) creieri, nici osul spinării cu măduvă, nici maţe, adică tăind un zoofit în mai multe bucăţi, din fiecare bucată se face cu timpul un zoofit întreg, întocmai ca din mai multe râmuri tăiate dintr-un arbure, cu timpul se face mai mulţi arbori (s.e. buretele de şters).
14. Moluştele ocupă un grad mai superior; cu toate acestea, şi corpul lor nu prezintă aşa regioane distincte şi e ca o grămăjuie moale. Câteodată, corpul e acoperit c-un înveliş calcar, atunci moluscul se cheamă conchile. Moluştele au gură, stomac şi cord (înimă), dar n-au toate facultăţile mişcării, aflându-se ţintuite la câte o peatră unde e născut (s.e. stridia).
15. Anelidele sau vermii au un corp lung, compus de mai multe înele, puse unul lângă altul. Îmbletul animalului se face prin mijlocul
- Animalele câte calităţi deosebite de ale vegetalelor au şi cum se numesc? 12. Cum se divid animalile după Linnee şi cum după Cuvier? 13. Descrieţi pe scurt zoofitele.
216
acestor înele; el n-are ochi, nici urechi, nici picioare; umezeala pământului-i e toată nutrirea sa (s.e. râma).
16. Crustaceele au un corp articulat şi îmbrăcat c-un fel de crustă; pe cap au fire simţitoare numite antene; au ochi şi picioare, trăiesc în apă şi au puţine instincte (s.e. racul).
17. Arahnoidele (s.e. păiajenul) şi miriapodele (s.e. scolopendrele) au multă analogie cu insectele prin organizaţiunea şi instinctele lor.
18. Insectele au un corp mult mai mic şi mai debil decât crustaceele. Aceste fiinţe mici trăiesc în societăţi, din cari ies câteodată certe şi (p. 8) răzbele pe cari le conduc cu o mare artă (aşa vedem, s.e., pe furnici, cari, după ce au biruit pe alte insecte numite puceroni, îi iau cu dânsele acasă, făcându-i robi, îi nutresc şi se servesc cu dânşii întocmai precum facem şi noi cu animalile domestice ale noastre). Apoi şi metamorfozele (schimbările corpului) cele mai admirabili găsim la insecte. Astfel, vedem o mare deosebire între forma fluturelui zburător şi vermele sau larva din care a ieşit. Pe d-altă parte, când observăm traiul albinelor, cumu-ş fac ele fagurii de formă admirabilă, unde depun mierea şi ceara care au adunat-o din florile câmpului; când le vedem în colonia lor (stup, ulei) despărţite în lucrătoare, în doici îngrijitoare, pentru pui şi toate ascultând de o regină din neamul lor, rămânem încremeniţi de mirare pentru omniputinţa creatorului care a făcut toate acestea.
19. Peştii, cea mai inferioară clasă din a vertebratelor, au o inteliginţă mult mai mărginită decât ale celorlalte animale vertebrate, neavând facultatea a scoate glas, având simţirea gustului foarte mărginită, în fine, neavând darul iubirei, nici alte instincte părinteşti.
20. Reptilele sau târâtoarele pot trăi în apă şi pe uscat; au câte cinci organele simţurilor mai dezvoltate decât peştii; simţul lor de atingere este debil, pe când vederea le e foarte bună; au glas şi respiră prin plumâni ca păserile şi mamiferele.
21. Paserile au organizaţiunea cea mai complectă; sângele lor e cald şi respiră prin plumâni. Şi vederea lor e foarte bună; aud bine, apoi mişcarea lor (p. 9) sau zborul este mai perfectă decât a totor
- 14. Moluştele. 15. Anelidele. 16. Crustaceele. 17. Arahnoidele şi miriapodele. 18. Insectele. -
19. Peştii. - 20. Reptilele. - 21. Paserile.
217
animalilor, fiindcă fără osteneală şi cu o mare iuţeală trec peste spaţiuri foarte însemnate. În privinţa progeniturei, adică a puilor lor, paserile arată o iubire părintească adevărat admirabilă, fiindcă le pregătesc casă comodă (cuib) pentru locuinţă, le adună nutreţ şi-i îngrijesc în toate chipurile, îmblânzind şi esistinţa lor prin nişte cântece melodioase. Deară iubirea părintească se arată la paseri în cea mai mare putere. Când va cineva să le atace puii, cea mai debilă pasăre chiar este însufleţită de un curagiu neobicinuit, apărând puii săi de mâinile inamicului (aşa vedem, s.e. la cloşcă; ea se luptă cu curagiu în contra uleului ce goneşte puii săi).
22. Mamiferele însă formează clasa de animale cele mai perfecte din toate. La aceste animale, în organele nutrirei, a respiraţiunei şi a circulaţiunei sângelui, au cea mai mare importanţă stomacul, ficatul, plumânii şi cordul sau înima. Sânt multe de zis pentru instinctele admirabili ale animalilor mamifere, începând de la vitele domestice care ne servesc cu o răbdare şi regularitate admirabile până la animalele sângeroase cari locuiesc sălbatice în deşerte; deară, cu toate acestea, toate instinctele animalilor nu sânt nimic pre lângă inteliginţa omenească, fiindcă animalile nu sânt în stare a perfecţiona lucrările lor instinctive, pe când omul este în stare a perfecţiona, prin învăţătură şi cugetare, toate lucrările sale produse prin voinţă liberă.
I. CLASA MAMIFERELOR CU ORDINILE ŞI GENURILE LOR
23. Mamiferele sânt animale cu ţâţe, ale cărora pui sug lapte spre a se nutri în tot timpul cel dintâi al vieţii lor.
(p. 10) Notă. Mamiferele se mai numesc şi cuadrupede adică cu 4 picioare. Această numire însă ce se dă mamiferelor nu este esactă, fiindcă sânt unele dintr-însele cari n-au 4 picioare, ci 4 mâini, s.e. maimuţele, pentru care se şi zic cuadrumane. Omul, având 2 mâini, se zice biman.
24. Unele mamifere zboară în aer, s.e. liliecii; altele înoată în apă, s.e. balena sau chitul. Trebuie, dară, să ne ferim a nu pune liliacul între paseri şi balena între peşti, fiindcă liliecii şi balena au ţâţe, pe când păsările şi peştii n-au.
25. Clasa mamiferelor e despărţită de naturalişti în 8 ordine: 1° bimane (s.e. omul); 2° cuadrumane (s.e. maimuţa); 3° carnasiere sau
22. Mamiferele. -23. Ce sânt mamiferele? - Cum se mai numesc?
218
feare (s.e. câinele); 4° rozătoare (s.e. castorul, iepurele); 5° nedinţate (s.e. leneşul); 6° pahiderme sau cu pele groasă (s.e. calul); 7° rumegătoare (s.e. capra, boul) şi 8° cetacee (s.e. balena sau chitul).
a) Ordinul bimanelor (cu două mâini)
26. Omul singur se află în acest ordin superior; el e regele naturei; prin inteliginţa sa superioară şi prin organizaţiunea perfectă a corpului său s-a făcut domnitorul tutor fiinţelor pământeşti. La organizaţiunea sa, mult mai perfectă decât a altor fiinţe însufleţite, s-a adaos şi darul vorbirei, adecă putinţa d-a-şi espreme prin cuvânt ideile şi cugetările sale.
27. Speţa sau genul uman înfăţişează varietăţi sau rase (soiuri, viţe). Următoarele rase sânt cele mai principali: 1° Rasa albă sau caucaziană, al (p. 11) căriia leagăn e muntele Caucaz. De aici s-a răspândit într-o parte a Asiei occidentale (Arabia, Persia, Tartaria şi în Egipt, în Africa), dar mai cu seamă în Europa, de unde a trecut şi în America. 2° Rasa galbenă sau mongolică, a căriia origine este în Munţii Altai şi Asia Centrală. 3° Rasa neagră sau etiopică ce locuieşte o mare parte a Africei centrale şi meridionale. 4° Rasa iperboreeană, locuind ţările friguroase, învecinate cu ţările polare. 5° Rasa americană din care au fost locuitorii primitivi ai Americei şi din India occidentală şi din care au rămas oarecari rămăşiţe în Peru şi Brazilia.
28. Oamenii, de orice rasă vor fi, se bucură de 5 simţuri: vederea, auzirea, odoarea, gustul şi tactul sau pipăitul.
29. Omul, în cursul vieţii sale, are patru epoce, cari sânt: copilăria, tinereţea, vârsta matură şi bătrâneţea.
b) Ordinul cuadrumane (patrumâinilor)
30. Unele mamifere, având câte o mână la câte patru estremităţile lor, s-au numit cuadrumane sau maimuţe, imitând, prin mişcările lor, gesturile omului. Acest ordin se împarte în familia maimuţelor adevărate şi în familia machis.
31. Maimuţele adevărate se divid în două: acelea cari trăiesc în continentul cel vechi şi acelea cari trăiesc în continentul cel nou.
24. Mamiferele pot să zboare şi să înoate? -25. Cum se desparte clasa mamiferelor? - 26. Cumse numeşte ordinul în care se află omul? - 27. Câte rase sau soiuri înfăţişează genul sau speţa umană?
219
Între (p. 02) cele dintâie, mai remarcabili genuri sânt: omul de pădure, urang-utangul, ce seamănă foarte mult cu omul, cinocefalu sau cu capul de câine. Între cele de-al doile a cărora patrie este America, cele mai remarcabili genuri sânt: sapajous, stentoru etc.
32. Familia Machis sau prosimia are genurile: Indris, Loris, cari se numesc şi maimuţe leneşe, căci sânt foarte molatice în mişcările lor. Familia Machis trăieşte în continentul cel vechi.
c) Ordinul carnasierilor (fearelor)
33. Acest ordin coprinde animale sângeroase, cari se nutresc numai cu animale vii pe cari le omoară. Unele dintr-însele au degetele legate unul cu altul prin nişte pei cari le înlesnesc a se ţine în aer ca prin nişte aripe; altele din ele au simţul odoarei foarte dezvoltat.
34. Ordinul carnasierilor se divide în 4 familii; hiroptere, adică mâinile făcute ca aripele, între care unul din genuri este s.e. liliacul; insectivore, adică mâncătoare de insecte ale căruia genuri e, s.e. ariciul, cârtiţa; carnivore, adică mâncătoare de carne (s.e. ursul, câinele, pisica) şi marsupialia, adică purtătoare de un sac (s.e. cangurul).
35. Familia carnivorelor se desparte în trei triburi: plantigrade, ce îmblă pe talpa piciorului; digitigrade, ce îmblă în vârful degetelor şi amfibii, ce trăiesc pe apă şi pe uscat.
36. Genurile cele importante în tribul (p. 13) plantigradelor sânt ursul, cu diferitele sale speţe; din al digitigradelor, sânt: nevăstuica sau beleta, cacomul sau ermelinul, jderul sau marderul, cibeta, ce produce o odoare foarte plăcută numită civete; câinele, lupul, şacalul, vulpea, iena şi felis sau genul pisicilor, cu speţele leu, tigru, pantera, leopard şi pisica; din tribul amfibiilor, cel mai remarcabil gen este foca.
28. Cari sânt cele cinci simţuri ale omului? - 29. Cari sânt cele 4 epoce ale vieţii lui?- 30. Ce animale coprinde ordinul cuadrumanelor? - 31. Cum se divid maimuţele adevărate?
-32 Cari sânt genurile familiei Machis? - 33. Ce coprinde ordinul carnasierelor? - 34. Cum se divide ord. carnasierelor? 35 Cum se desparte familia carnivorelor? - Cari sânt genurile principali ale (p. 13) fiecăruia din cele trei triburi? - 37. Ce coprinde ordinul rozătoarelor? - 38 Cari sânt genurile remarcabile din ord. rozătoarelor? - 39. Ce coprinde ordinul nedinţatelor?
220
d) Ordinul rozătoarelor
37. Animalele din acest ordin obicinuiesc a roade lucrurile ce mănâncă: au în fiecare falcă, în mijloc, doi dinţi incisivi sau tăietori; degetele lor au unghii ascuţite şi tăietoare; se nutresc cu lemne şi rădăcini; trăiesc prin găuri şi în ganguri subterane cari le pregătesc pentru locuinţa familiei lor. Unele dintr-însele dorm iarna.
38. Genurile cele mai remarcabile din acest ordin sânt: veveriţa, cu diferitele ei speţe, marmotu, şobolanu, şoarecele, iepurele cu diferite sale speţe şi castorul.
e) Ordinul nedinţatelor
39. Animalele din acest ordin se numesc astfel că n-au dinţi incisivi, ci, în locul lor, au nişte unghii ascuţite; aceste animale sânt foarte domoale în mişcările loor, neîncrezătoare, fricoase, locuind în ganguri subterane sau ascunse în tufe. Cele (p. 14) mai remarcabili genuri din acest ordin sânt: leneşul, pangolinul, mirmecofagu (mâncătoru de furnici) şi ornitorincus.
f) Ordinul pachidermelor
40. Pachiderme se numesc aceste animale, fiindcă au pele groasă cu păr foarte scurt; ele nu rumegă, au copite. Picioarele le servesc numai pentru îmblet; se nutresc numai de vegetale, păscând pe câmp. Ordinul acesta coprinde cele mai mari animale terestre (de uscat), precum: elefantul, ipopotamul, rinocerul, calul şi asinul (măgarul).
41. Ordinul pachidermelor se subdivide în trei triburi: proboscidiene, ce au un nas foarte lung ca o trompetă (s.e. elefantul, rinocerul); solipede, ce au la picioare numai câte o copită (s.e. calul, asinul) şi fisipede, care au copita tăiată în două (s.e. porcul).
Notă. Colunii (onagres) de cari vorbeşte David în Psalmul 103 sânt asinii sălbatici, o speţă a genului asinului. h) Ordinul rumegătoarelor
42. Animalile din acest ordin au calitatea de a rumega, adică a măcina cu dinţii în mai multe rânduri bucatele ce le mănâncă. Multe dintr-aceste animale au coarne (s.e. boul) sau numai urme de coarne (s.e. girafa) sau coarne cu mai multe râmuri (s.e. cerbul).
221
43. Genurile cele mai remarcabile din acest ordin sânt: cămila, dromaderul, lama, girafa, (p. 15) gazela, cerbul, elanul, renul, căprioara, capra, oaia, boul şi bivolul.
h) Ordinul cetaceelor
44. Numirea acestui ordin vine de la chit sau balenă, ce este unul din genurile cele mai remarcabile. Animalilor acestora le lipsesc membrele posterioare şi au înfăţişarea peştilor, fiindcă trăiesc în mare, deşi, când au trebuinţă de răsuflare, scot capul d-asupra apei. Unele dintr-însele se nutresc de iarbă, altele sânt carnivore. Ele sânt mult căutate pentru untura lor (spermacet sau untură de chit).
45. După genul chitului sau balena, care e animalul cel mai mare între mamifere, vine cachelotul, delfinul, marsuinul sau porcul de mare, toate acestea nutrindu-se cu prăzi vii; lamantinii (sirenele şi tritonii), ce locuiesc în râurile Americei meridionale, se nutresc cu iarba ce creşte pe malurile râurilor, ieşind câteodată şi din apă a paşte pe câmp.
[...]
IV. CLASA PEŞTILOR
(p. 22) 73. Peştii sânt animale cu sânge roşu şi rece, respirând prin branşe (urechi), adică scot din apă aerul ce se află într-însa şi acest puţin aer le ţine viaţa. Toate simţirile lor sânt debile, n-au glas, ochii lor sânt ficşi, neputându-i întoarce în diferite direcţiuni, de aceea, ei văd numai la un mic spaţiu (p. 23) înaintea lor; cu toate acestea, mărimea ochilor la unii corigează acest defect. Viaţa, peştii o petrec într-o tăcere monotonă, ocupaţi fiind a alerga după animalile cele mai slabe ca să le mănânce sau a fugi de cele mai puternice spre a nu fi mâncaţi de dânsele. Deşi peştii sânt fiinţe imperfecte în privinţa simţurilor şi a instinctelor, au cu toate acestea nişte forme foarte elegante, frumoase şi variabile în colorile cele mai superbe cari se răsfrâng prin solzii lor în mii de moduri.
74. Clasa peştilor se subdivide mai întâi în două serii mari: peştii osoşi şi peştii cartilaginoşi. Cea dintâi coprinde peşti cu oase tari, solide (s.e. crapul) şi cea de-a doua, cu cartilagii sau zgârciuri (s.e. cega). Mai multe ordine de peşti sânt în amândouă seriile, mai
40 Ce coprinde ord. pachidermelor? - 41 Cum se subdivide acest ordin? - 42. Ce coprinde ord. rumegătoarelor? - 43. Cari sânt genurile cele mai principali?
222
principale sânt 5, din cari două în seria celor osoşi şi trei în a celor cartilaginoşi. Aceste cinci ordine sânt: acantopterigieni,
malacopterigieni, sturioni, selacieni sau plagistomi şi ciclostomi.
a) Ordinul acantopterigienilor
76. Acest ordin coprinde un mare număr de peşti; se numeşte astfel de la acantho „spini”, pterigo „înotătoare”, fiindcă înotătoarele lor de pe spinare sânt tari, precum la biban.
(p. 24) 77. Genurile cele mai importante într-acest ordin sânt: bibanul, peştele cu spadă, rondunela de mare etc.
b) Ordinul malacopterigienilor
78. Se numeşte astfel de la malaco „moale”, pterigo „aripă”, căci aripele lor sânt moi şi spinoase. Genurile principale sânt: crapul, somnul, linul, ştiuca, scumbria, sardeaua, ţiparul, mreana etc.
c) Ordinul sturionilor
79. Acest ordin coprinde peşti cartilaginoşi cu branşe libere; ei n- au oase în corpurile lor, deară pe spinare au nişte rânduri de ghimpi, numai o aripă pe spinare şi pe cap au găuri pe unde aruncă apa. Un gen numai găsim în acest ordin care coprinde următoarele speţe: morunul, cega, păstruga, nisetrus etc.
d) Ordinul selacieni sau plagistomilor
80. Peştii din acest ordin au branşele fixe, adică lipite, corpul lung şi de formă conică. Genurile principale sânt: rechinul, peştele cu ferăstrău, peştele electric etc.
f) Ordinul ciclostomilor
81. Acest ordin coprinde peşti cari sug, având gura rotundă, de unde şi numirea lor, de la ciclo „rotundă”, stoma „gură”. Numai un singur gen, (p. 25) petromizon, coprinde acest ordin, din care e peştele cu flaut, şi o speţă mică, vârlanul.
V. CLASA INSECTELOR
82. Toate insectele au corpul compus de mai multe părţi sau bucăţi ce se articulează, pentru care se şi numesc articulate. Respiraţiunea lor se face prin nişte găuri mici ce se numesc trahee, ce se sfârşesc în 1216 găuri vizibile pe corp, ce se numesc stigmate, pe cap au ochi şi nişte fire simţitoare numite antene; insectele au 6 picioare, nu se nasc
74 Oarecari particularităţi ale unor peşti. 75 Cum se subdivide clasa peştilor? - 76 Descrieţi ordinul acantopterigienilor.
223
din ouă în stare perfectă, ci se metamorfozează treptat; astfel, din ou iese un verme ce ia numirea de larvă, după aceea, dobândesc nişte urme de picioare şi atunci ia numirea de chenile sau omizi; acestea se încongiură de un fel de gogoaşă, pe care o ţese cu spumă din gura lor, şi atunci ia numire de nimfe sau crisalide; în fine, iese din gogoaşă, unde au fost parcă moarte, în formă de fluturi cu aripe strălucitoare. Ochii fluturilor sânt compuşi de 34.000 faţete, tăiate ca ale diamantului, cari fac să vază obiectele şi lumea toată de 34 mii de ori înmulţită.
83. Dintre toate animalile articulate, insectele au facultatea simţurilor mai dezvoltată, căci, afară de a vederii, apoi au şi gustul, tactul şi, poate, şi a odoarei; auzirea lor e probată prin strigările lor, s.e. zbârnâitul muştelor, strigarea monotonă a greierului etc.
(p. 26) 84. Clasa insectelor e cea mai numeroasă în zoologie, fiind ele mai multe la număr decât toate mamiferele, toate păsările, toate reptilele şi toţi peştii împreună. Această clasă se divide în mai multe ordine, din cari cele mai principale sânt 7: coleoptere, ortoptere, hemiptere, himenoptere, lepidoptere şi diptere.
a) Ordinul coleopterelor
85. Insectele din acest ordin au aripe cari se află între două membrane groase numite elitre, cari le împedecă de a zbura. Coleopterele sânt mai strălucitoare decât toate celelalte insecte.
86. Genurile principale sânt: boul popii, licuriciul, cărăbuşul, gărgăriţa, cantaridele sau gândăceii etc.
[...]
VIII. CLASA CRUSTACEELOR (p. 30) 101. Se numesc astfel fiindcă sânt parcă încrustate; au membre articulate, adică compuse de mai multe bucăţi mobile; respiraţiunea lor se face prin brahee, ca la peşti, şi corpul lor prezintă două despărţituri: într-una se află capul şi în cealaltă stomacul. Capul la care se află peptul mai totdeauna împreunat poartă antene, ochi şi gură. Antenele sânt în număr de două sau patru; ele au 5 părechi de picioare, afară de două alte membre la partea dinainte, destinate la măcinarea nutreţului. Crustaceele sânt mâncătoare de carne, mai cu seamă mortăciuni.
224
102. Cele mai remarcabile genuri sânt: racul, stacojul, de care sânt două speţe: una în America, turluru, ce se suie pe vârful palmierilor, spre a arunca d-acolo poame jos pe cari le sparge, şi altă speţă numită gecardin (stacoji terestri), ce merg în cete în linie dreaptă.
IX. CLASA ANELIDELOR
103. Anelidele sau vermii au un corp lung, compus de mai multe înele mobile care le înlesnesc îmblarea; respiră prin brachee; corpul lor este subţire şi cilindric, adesea acoperit cu nişte peri ce le serveşte a se mişca din locul lor. Organele simţurilor le lipseşte cu totul: la unele, corpurile sânt acoperite cu nişte pete negre ce le servesc pentru vedere.
103. Genurile principale sânt: râma, lipitoarea, (p. 31) tubicolele, ce trăiesc într-o ţeavă făcută de dânsele din var, scoici sau pământ galben şi moale, arenicolele, ce locuiesc în nisip etc.
II. ŢIPU (SERIA) - MOLUŞTELE
105. Moluştele au, în genere, un corp moale, învelit într-o membrană numită manta; ele cresc în pământ, altele în toată viaţa lor nu se mişcă din locul unde sânt născute. Multe au tentacule sau coarne pe cari le poate lungi sau scurta după voinţa lor şi cari servesc a înştiinţa pe animal de prezinţa obiectelor învecinate. Unele nasc împreună cu o conchilie mică care creşte pe cât creşte animalu; când se rupe conchilia, se scurge o umezeală lipicioasă care ia forma şi consistinţa materiei. Cea mai mare parte dintr-însele trăiesc în mare, deară se găsesc şi în râuri, în lacuri şi chiar pe câmp.
106. Ştiinţa despre conchilii care formează o ramură deosebită în ştiinţa zoologiei se numeşte conchiliologie. Sânt două specii de conchilii: unele făcute numai de o bucată (conchilie univalvă), s.e. melcul, altele sânt făcute de două bucăţi (conchilie bivalvă), s.e. scoicele, stridiile. Altele însă, prea puţin, sânt compuse de mai multe bucăţi (conchilie polivalvă), s.e. anatifele şi balanele.
225
Partea II
BOTANICA
(p. 34) 111. Botanica este ştiinţa plantelor sau regnului vegetal; ea ne învaţă a cunoaşte plantele, a le deosebi prin proprietăţile şi numele lor şi a ne folosi de cunoştinţa lor.
112. La o plantă deosebim întâi trei lucruri: rădăcina, trunchiul (cu crăcile şi ramurile) şi foile şi al doilea iarăşi trei: floarea, fructul şi grăuntele (p. 35) sau sămânţa. Cele dintâi trei partide servesc la nutrirea plantei, celelalte de pe urmă, la păstrarea genului, adică la înmulţirea individului.
a) Rădăcina
113. Ea e partea vegetalului ce creşte în jos, către centrul pământului. Locul unde se deosibeşte rădăcina de trunchi se numeşte nodul vital.
114. În privinţa timpului, rădăcinile sânt de trei feluri: anuale, ce trăiesc numai un an (ca la grâu şi la toate florile după câmp); bisanuale, ce trăiesc doi ani (ca la trifoi şi morcovi) şi vivare, ce trăiesc mai mulţi ani (ca la toţi pomii).
115. După forma lor, rădăcinile sânt de 4 feluri sau grupe: 1° napiforme (ca la râdichi şi morcovi); 2° fibroase (ca la pir şi păpădie); 3° tuberculoase (ca la dalie) şi 4° bulboase (ca la ceapă, usturoi, zambile).
b) Trunchiul
116. Sub numire de trunchi înţelegem partea vegetalului care se află afară din pământ şi espus la influinţa aerului ş-a luminei. El poate să fie ori lemnos (ca la arburi) sau ierbos (ca la flori şi ierburi, când ia numire de lujer).
117. Şi trunchiurile pot fi după forma lor, de 4 feluri ca şi rădăcinele: 1° trunchi adevărat, ce merge subţiindu-se în sus (ca la arburii din climele noastre); (p. 36) stipul (ca la curmal) ce nu se subţiază şi are crăci, foi şi flori numai la vârf; 3° priumul sau culmul (ca la grâu, ovăz), unde trunchiul este gol şi din distanţă în distanţă cu noduri şi 4° caulisul, tulpina (ca la plantele ierboase). Caulisul nu trebuie confundat cu suportul floarei, ce se lungeşte câteodată foarte
226
mult şi ia atunci numire de ampă şi poartă flori, iară nu foi (s. e., floarea zambilei este pusă pe ampă, iară nu pe lujer).
118. După poziţiunea sa, trunchiul poate fi de diferite feluri: drept, ca la arburi; spiral, ca la iederă, al căriia trunchi parcă s-ar acăţa în sus; la fasole, volbură şi la alte asemenea plante, trunchiul se învârteşte într-o linie spirală, ori din dreapta spre stânga, sau din stânga spre dreapta; la frag, trunchiuleţul se întinde pe pământ. După formă, găsim trunchiuri rotunde, cilindrice sau triunghiulare, s.e. dafinul, când e tânăr, are trunchiul triunghiular, când îmbătrâneşte, se face rotund şi cilindric. În privinţa suprafeţei, trunchiul poate fi neted şi fără păr sau crepat şi acoperit cu peri mari sau mici sau cu ghimpi sau cu spini, s.e. la trandafir şi berberiţă.
119. Părţile din cari se compun trunchii arborilor nostri sânt 3: 1° coaja sau scoarţa, 2° corpul lemnos şi 3° măduva. Scoarţa e compusă iarăşi de câteva părţi din cari sânt: epiderma ce serveşte a împedeca să nu se pearză prea multe fluide printr-o prea multă transpirare şi ca să nu se usuce planta; aceasta se dezlipeşte uneori în formă de inele, s.e. la cireş; la arbori bătrâni creapă; învelişul ierbos care încungiură stratele scorţoase şi acestea învelesc (p. 37) librul. Corpul lemnos coprinde două părţi: alburnu şi lemnul. Alburnul e deasupra lemnului şi este totdeuna alb. Lemnul sau stratele lemnoase se află sub alburn: lemnul e moale când trunchiurile sânt tinere, deară cu timpul se întăreşte. În fiecare primăvară se formează o strată nouă de liber care este cea esterioară şi totodată se formează şi o strată nouă, interioară, de alburn. După numărul cercurilor lemnoase cari sânt într-un trunchi se cunoaşte un arbore de câţi ani este. Măduva se află în centrul trunchiului. La arborii bătrâni se usucă.
120. Suc sau sevă se numeşte un fel de licuid fără odoare şi fără gust care circulă prin vegetale ca sângele prin animale; şi iarăşi, după cum sângele în corpul animalelor se preface în părţi cărnoase ce-i nutresc corpul, aşa şi seva se preface în sucuri particulare şi în părţi solide.
121. Seva e sau suitoare sau coborâtoare. Căldura, lumina şi electricitatea au o mare influinţă asupra suirii sevei. Seva ajunsă până la foi se face o materie capabile a nutri planta. Coborându-se în jos, din foi în râmuri, din râmuri în trunchi, din trunchi în rădăcină, se
227
arată seva ca un licuid vâscov, adecă ca o zeamă lipicioasă, cunoscută sub numire de cambiu. Acest cambiu la mac e galben, la brad e ca o răşină, la laptele cucului e alb ca laptele.
c) Foile (frunzele)
122. Foile sânt părţile cele mai variabile ale plantei; ele şi-au originea lor sau în rădăcini, sau în trunchi, sau pe rămurele lui. Ele joacă un mare (p. 38) rol în esistinţa plantelor ca plumânii în viaţa animalelor. Coada unei flori se numeşte peţiol.
123. Foile sânt simple sau compuse. La cele dintâi, peţiolul poartă numai un disc (s.e. la tei), pe când la cele compuse mai multe discuri sânt pe un peţiol (s.e. la nuc, salcâm).
124. Circonferinţa foii poate prezinta felurimi de forme pentru care se şi numesc: 1° penate (ca fulgii unei pene); 2° lanciolate (ca la leuştean); 3° capilare (ca părul de subţiri); 4° digitate (ca la nuc); 5° dinţate (ca la aglică); 6° gladiate (ca la crinu nemţesc); 7° săgitate (ca la volbură sau rochia rândunicei); 8° cordate (ca la tei); 9° lunate; 10° ovale (ca un ou); 11° ovale-cordate (ca la liliac); 12° obovale (ca un ou întors).
125. Puntul unde foile sau peţiolul lor sânt lipite pe râmuri se numeşte inserţiunea lor. În privinţa acestei inserţiuni, foile pot să fie ori alterne (ca la plop), ori opuse (ca la jaleş), ori verticelate (ca la leandru, izmă).
126. Două feţe are o foaie, una cătând către cer, verde, netedă, pe unde se evaporează sucurile ce ies din plante; cealaltă către pământ, mai alburie şi acoperită de păr subţire, prin care se absoarbe din aer fluidele trebuincioase.
d) Floarea
127. Floare în botanică se numeşte organele plantei cari contribuiesc la înmulţirea ei. O floare (p. 39) perfectă sau completă, coprinzând toate organele ei, are 4 părţi: caliciu, corolă, stamine şi pistil; lipsind una din acestea, floarea este imperfectă sau necomplectă. Când floarea şede drept pe râmuri, se numeşte sesilă; când se află pe vârful unui suport sau coadă, numită peduncul, se zice codată sau pedunculată (ca la liliac, indrişaim etc.)
128. Caliciul este partea cea verde şi pe din afară a floarei; scopul lui este de a apăra floarea de arşiţa soarelui; el poate fi format numai
228
de o foaie numită sepală şi atunci se numeşte monosepat sau că e format de mai multe foiţe şi se zice polisepat. Când se află numai un înveliş împregiurul staminelor şi pistilului, acesta se numeşte periant sau perigon (ca la crin). Caliciul este câteodată încongiurat de foi numite bractee, cari, când sânt împreunate, formând ca o coletă împregiurul florii, se zice involucru. La nalbă şi la alte asemini plante, involucrul formează un al doilea caliciu, care se numeşte calicul; la ceapă, usturoi şi curmal, involucrul înveleşte şi acopere cu totul floarea şi se numeşte spadice.
129. Corola este partea cea mai strălucitoare a florii. Şi scopul ei e tot ca al caliciului de a apăra organele cele delicate ale florii de arşiţa soarelui. Corola poate fi formată numai din o foiţă, numită petală şi atunci se zice corolă monopetală, când e formată de mai multe, se zice polipetală. Fiecare petală e lipită de vasul florii printr-un fel de înghiuleţ (cum se vede s.e. la garoafe).
130. După forma ei, corola ia diferite numiri: (p. 40) tubulate, când are forma unei ţevi (s.e. la crin); campanulate, când are forma unui clopot (s.e. la volbură sau rochia rândunicei); labiate, când floarea înfăţoşează două buze (s.e. la mătăcină sau melisă); personate, când floarea are forma unei măşti (s.e. la planta gura melului); papilonacee, când floarea are forma unui fluture (s.e. la mazăre şi bob); cruciforme, când are forma unei cruci (s.r. la varză şi la râdichi); rosacee, când are forma rozei sau trandafirului (s.e. la trandafir); cariofilate, când seamănă cu floarea garoafei.
131. Staminele dimpreună cu pistilul sânt adevăratele părţi genitale ale plantelor, adică acelea ce servesc pentru înmulţirea lor. Staminele sânt organe de partea bărbătească şi pistilul de partea femeiască. Staminele au forma unor fire, ce pot să se nască în flori după trei moduri, numite inserţiuni, adică: ipogenice, când nasc de dedesubtul ovariului (ca la garoafe); perigenice, împregiurul ovariului (ca la trandafir şi la toate poamele); epigenice, d-asupra ovariului (ca la şofran). Câteodată, staminele, prin cultură, se schimbă în petale şi atunci ia numire de flori învoalte.
132. O stamină este compusă din trei părţi: anteră, polen şi filament sau filet. Antera este partea superioară a staminei şi are forma
229
unui săculeţ plin c-un praf foarte fin numit polen. Filetul este coada anterei. De multe ori filetul lipseşte cu totul.
133. Pistilul ocupă centrul floarei şi este (p. 41) partea femeiască a ei. Câteodată, numai un pistil se află într-o floare, alteori mai multe. Şi pistilul este compus din trei părţi: stigmă, stil şi ovari. Stigma este partea superioară a pisilului. Stilul este un fir subţire, iar ovariul este partea inferioară a lui; în ovari se află seminţele plantei, care nu poate lipsi la nicio plantă, iară stilul lipseşte uneori şi atunci stigma ia numire de sesilă.
134. Boboc se numeşte floarea până nu se deschide, iară, dezvoltându-se, ia numire de floare şi actul, înflorire. Toate florile nu înfloresc la aceeaşi vârstă: unele în anul de-întâiu, altele la al treilea şi altele mai târziu. Asemenea, unele înfloresc primăvara, altele vara, toamna, iarna. Aceasta a şi dat cauză de a se forma un calendari numit al florilor, puindu-se fiecare plantă lângă luna în care înfloreşte.
135. Inflorescinţa sau modul după care foile sânt puse pe plante este foarte variabil. La grâu, orz etc., florile se ramifică şi formează un spic; la viţă, florile formează o ciorchină; când ramificaţiunea este făcută în formă piramidală, se numeşte tirs (s.e. la liliac); când pedunculul este în forma unei piramide cu vârful în jos, inflorescinţa se zice corimb (ca la coada şorecelului); când pedunculii ies dintr-un punt al trunchiului şi ajung la aceeaşi înălţime, inflorescinţa se zice cimă (ca la soc); Când pedunculul florilor se împarte în mai mulţi pedunculi mici cari poartă flori, ce toate formează ca un fel de umbrelă, se numeşte umbrela (ca la pătrunjel, (p. 42) cucută). Capitule se numesc florile ce stau pe vârful unei plante adunate în formă sferică ca un cap mic.
136. După cum foile, aşa şi florile se deschid şi se închid la otărâte ore ale zilei sau ale nopţii, care şi aceasta a dat cauză a se forma un orologiu numit al florilor.
e) Frunctul sau rodul
137. Fructul sau rodul, în limba botanică, este ovariul ajuns în stare perfectă. Ouăle coprinse în ovari dezvoltându-se, ovariul atunci se schimbă în fruct, pe când staminele şi corola se usucă şi cad.
138. Orice fruct este compus din două părţi: 1° de învelişul grăunţelui, care este ori subţire, ca o peliţă uscată (ca la migdale, grâu,
230
orz, ovăz, mac), ori ca o peliţă moale şi cărnoasă (ca la curmale, prune etc.). Acest înveliş se numeşte pericarp. A doua parte se află înîntrul fructului, care este grăuntele sau sămânţa (sâmburele).
139. Sânt 7 speţe de fructe: capsulă, silicuă, legumină, drupă, poamă, boabă şi con. Capsulă, ca la mac, al căruia fruct are un pericarp subţire, ca o peliţă uscată în care se află multe seminţe, cari, când sânt gata, capsula se sparge şi seminţele cad. Silicua (ca la varză, ridichi, muştar), al căriia fruct, mai lung decât larg, se află aşezat alternativ, pe amândouă jumătăţile tecei, având între dânsele o membrană subţire care le desparte. Legumina, ce seamănă prea mult cu silicua (ca la bob (p. 43), mazăre, fasole, trifoi), însă n-are despărţitură subţire prin mijloc şi seminţele sânt lipite numai pe una din teci. Drupa (ca la prune, cireşe etc.), al căruia pericarp moale, cărnos şi gros încungiură un sâmbure tare în care se află un grăunte mare. Poama (ca la pere, mere, portucale) seamănă cu drupa, dară în centrul fructului se află nişte celule sau chiliuţe (căsuţe) în cari se află mai multe grăunţe, în fiecare căsuţă un grăunte. Baca sau boaba (ca la struguri, coacăze, agreşe) seamănă cu poama, dară n-are căsuţe pentru grăunţe, ci ele se află libere în centrul fructului. Conul (ca la brad şi la toate felurile de molifti), ale cărora fructe unele au forma unei piramide şi este compus de nişte solzi puşi unii peste alţii ca olanele caselor.
f) Grăuntele (sâmburele, sămânţa)
140. Grăuntele sau sămânţa este numai o parte a fructului ce se află înîntru, în pericarp. În grăunte deosebim un înveliş subţire şi un sâmbure care coprinde embrionul (ca şi la ouăle paserilor). Embrionul este partea cea mai importantă a seminţei sau grăuntelui, căci din embrion se dezvoaltă planta fiitoare, pe când celelalte părţi ale seminţei servesc numai a protege sau a nutri embrionul. În embrion găsim, în miniatură, urmele plantei fiitoare, adică radiculul, din care are să se dezvoalte rădăcina; plumula, din care are să se facă trunchiul şi cotiledoanele, din cari are să se dezvoalte cele dintâi foi.
141. Când sămânţa începe a încolţi în pământ, (p. 44) se îmflă, pe urmă plumula rupe partea superioară a învelişului grăuntelui şi iese, dirigindu-se afară din pământ la aer. Totdeodată, radiculul crescând, rupe partea inferioară a învelişului grăuntelui şi iese şi el, băgându-se
231
tot mai adânc în pământ. Ceva mai pe urmă, trunchiuleţul se arată deasupra pământului şi-şi desface foile, adică cotiledoanele sale. Încet- încet, sămânţa s-a perdut fiindcă, prin germinaţie sau încolţire, s-a schimbat într-o plantă nouă.
142. La germinaţiune (încolţire) trebuiesc trei lucruri: căldură, aer şi apă. Căldura favorează îmflarea grăuntelui şi manţine principiul vital într-însul; aerul şi apa sânt alimentele plantelor.
Despre clasificarea plantelor
143. Botaniştii au inventat nişte metoade, după cari plantele sânt împărţite în clase, acestea în familii şi treptat în genuri, speţe, varietăţi. Metoadele acestea pot fi de două feluri: artificiale şi naturale. La cele artificiale se reduc metoadele lui Tournefort şi Linee; la cea naturală se reduce metoada lui Jussieu.
Tournefort
144. Tournefort, botanist francez din secolul 17, luând de fundament al metoadei sale caracterele corolei, împarte tot regnul vegetal în două secţiuni sau sfere mari: în ierburi şi în arburi. Aceste două secţiuni sânt împărţite în 22 de clase, după forma corolei, adică când este sau când lipseşte.
(p. 45) Linee
145. Linee, botanist suezan din al 18-lea secol, luând de fundamente ale metoadei sale caracterele staminelor şi pistilului, a împărţit tot regnul vegetal iarăşi în două secţiuni sau sfere mari: cea dintâi coprinde plante ce au flori vizibile sau fanerogame şi cea de-a doua ce n-au flori vizibile sau criptogame. Cea dintâi secţiune coprinde 23 de clase şi cea de-a doua una, a 24-a. Clasile sânt statornicite după numărul şi caracterele staminelor, iară ordinile după numărul şi caracterele pistilului.
[...]
Iussieu
147. (p. 47) Bernhard şi A. Laurent de Iussieu, celebri botanişti francezi din secolul 18-lea (1789), au inventat metoada naturală, mult mai logică decât a celorlalţi, fiindcă se apropie de natură, împreunând familiile naturale, adică grupând plantele ale cărora proprietăţi sânt analoage între dânsele. După această metoadă, nu se clasifică plantele după un singur caracter, ci după totalul organizaţiunii lor, încât se
232
reunesc într-un ordin acelea cari păstrează analogiile lor naturale. Această metoadă împarte întâiaşi dată toate vegetalele în 3 secţiuni sau sfere: 1° plante fără embrion şi, prin urmare, fără cotiledoane sau acotiledoane; 2° plante ale cărora embrion are numai un singur cotiledon sau monocotiledoane; 3° plante ale cărora embrion au două cotiledoane sau dicotiledoane.
Notă. Acotiledoanele sânt lipsite de embrion şi de cotiledoane, ale cărora organe reproducătoare sânt nulă sau puţin aparinte, de unde numirea de plante criptogame ce le-a dat Linee spre a le deosebi de plantele fanerogame, adică monocotiledoanele şi dicotiledoanele; structura în genere simplă, celuloasă sau mai rar vasculară, forme variabile, reprezentând toate gradele organizaţiunii, de la celula izolată, constituind un individ complect, până la feregele arborescinte din regiuni intertropicale, a cărora organizaţiune este mai identică ca a vegetalelor lipsite de embrion.
148. (p. 48) Cât pentru plantele monocotiledoane şi dicotiledoane, punem aici caracterle prin cari diferesc între dânsele.
Monocotiledoane
(Numărul speţelor la 25.000) Radicula embrionului fibroasă. Embrionul are un cotiledon. Trunchiul n-are măduvă. Trunchiul n-are coajă (scoarţă). Foile au nervuri paralele. Numărul staminelor sau al petalelor este 3 sau 9 sau 12 sau 18, adică un număr înmulţit cu 3. Monocotiledoanele din climele noastre sânt numai ierburi, iară nu şi arburi.
Dicotiledoane
(Numărul speţelor la 100.000) Radicula embrionului rămosă. Embrionul are două cotiledoane. Trunchiul are măduvă.
Trunchiul are coajă.
Foile n-au nervuri paralele. Numărul staminelor sau al petalelor este 5 sau 15 sau 25 sau 35, adică un număr înmulţit cu 5. Dicotileoanele din climele noastre sânt şi ierburi şi arbori.
Notă. Din aceste trei secţiuni de plante, Iussieu a format 15 clasi, din care una de acotiledoane, 3 de monocotiledoane şi 11 de dicotiledoane. Ca caractere ale clasificării plantelor dicotiledoane cari sânt mai numeroase, observăm modul inserţiunii sau lipirei
233
staminelor, dacă adică sânt ipogene, perigene sau epigene. În toate aceste 15 clasi se află 164 de familii cu vreo 200.000 de speţe aproape. Numărul speţelor dicotiledoanelor este împătrit de al monocotileoanelor.
MINERALOGIA
(p. 51) 151. Mineralogia îmbrăţişează ştiinţa tutor substanţelor din cari este compusă coaja globului nostru, precum gazele, apa, combustibilele, metalele, acidele, sărurile, terămurile sau felurile de pământ, productele vulcanice şi fosilele sau organismele împetrite. Însă este o ramură din mineralogie care se ocupă mai în particular cu studiul structurei coajei globului nostru, căutând după cauzele aprinderii gazelor subterane, cum s-au produs cutremurile pământului şi erupţiunile vulcanice, precum şi cum s-au produs deposite ieşite din apă. Această ştiinţă se numeşte geologie sau ştiinţa pământului.
152. Numărul substanţelor minerale este imens, prin urmare, ca să le putem cunoaşte şi deosebi unele de altele, trebuie să cunoaştem caracterele lor proprii, cari sânt de trei feluri: proprietăţi esterioare, fizice şi chimice.
(p. 52) 153. Cele esterioare se reduc la 5: coloarea sau aspectul, transparinţa sau străvăzătura, odoarea, gustul şi sunetul. Cele fizice sânt mai numeroase, dară cele mai principale sânt 6: duritatea sau tărimea, densitatea sau desimea, elasticitatea, flesibilitatea, tenacitatea şi maleabilitatea; din cele chimice, vom aduce numai 2: efervescinţa sau topirea lor în ape sau în acide.
Notă. Cele următoare 10 minerale reprezintă 10 grade de duritate, începând de la cel mai tare şi sfârşind cu cel mai moale, adică: diamantul, corindonul, topazul, cvarţul, feldspatul, apatitul, fluorul, gipsul, calcariul şi talcu.
154. Substanţele minerale se împart în trei clasi principali: petre, metale şi combustibile; trei clasi secundare, terane sau feluri de pământ şi săruri, după cari vin, ca complimente ale lor, alte trei: cristale, stalactite şi petrificaţiuni.
Notă: Numirea mineralilor sau cel puţin a unui mare număr nu sânt vorbe goale de sens, precum s-ar părea crede. Când ne urcăm la
234
origine, adică la limba din care s-a tras, rămânem în mirare de justeţea denominaţiunii lor. Aur şi argint va să zică în greceşte galben şi alb; mercur va să zică licuid; porfir este sinonim cu roşu; ematit însemnează roşu ca sângele; marmură se aplică la petrele poleite şi briliante.
I. PETRELE
155. Petrele sau stâncele sânt o amestecătură de substanţe pământoase şi de metale. Substanţele pământoase mai comune ce se găsesc în (p. 53) stâncile de peatră sânt 4: silice, alumină, magnezie şi calce, ori toate împreună sau câte una numai. Petrele păstrează mai totdeauna proprietăţile pământului de unde s-au format: acelea în cari se află mult siliciu sânt tari, pe când acelea în cari se află mult magnezie sânt moi şi cam grase la pipăire. Unele petre sânt transparinte ca apa limpede, altele sânt opace. Unele se încheagă ca sticla prin foc şi se numesc vitrescibile, astfel sânt siga, agatul şi nisipul.
Notă. Peatra de cvarţ coprinde numai siliciu curat; cea de safir numai aluminiu curat.
156. Între numeroasele petre ce compun coaja globului nostru, cele mai principale ordine sânt 6: cvarţu, feldspatu, mica sau glimerul, talcul, calcariul sau varul şi gipsul sau ipsosul. Afară de aceste petre simple, mai sânt şi petrele compuse şi petrele preţioase sau giuvaericale.
Notă. Speţele principale ale calcariului sânt 6: aragonitul, marmora, peatra litografică, creta, peatra de Florenţa şi varul. Locurile de unde se scot petrele se numesc cariere (s.e. la noi în distr<ictul> Buzău, lângă satul Petroasa). Petrele se scot de acolo printr-o maşină mecanică, făcută ca o roată de puţ.
157. Cu numirea de petre sau stânci compuse numim acelea cari sânt formate din o unire de mai multe minerale combinate, astfel pot fi 5: aragonitul, porfirul, lava, bazaltul şi ardozia sau placa neagră. Cu numirea de petre preţioase numim toate (p. 54) petrele întrebuinţate de către giuvaergii pentru facerea sculelor; astfel, pot fi 4 (sic!): diamantul, smarandul, topazul, corindonul şi turchesul.
235
II. METALELE
158. Metalele sau substanţele metalice sânt nişte corpuri grele, opace, briliante, maleabile, fuzibile etc.; ele atrag atenţiunea oamenilor prin folosul lor în viaţa privată şi în arte. Fără descoperirea şi întrebuinţarea lor, oamenii ar fi rămas într-o mare mizerie.
159. Metalele cele mai comune, precum şi cele mai însemnate dintr-însele sânt: platina, aurul, argintul, cuprul sau arama, plumbul, stanul sau cositorul, zincul sau tutea şi mercuriul sau argintul viu; dară cele mai puţin importante sânt: antimoniul, arsenicul sau şorecia, cobaltul, bismutul, manganezul şi cromul.
Notă. Locurile de unde se scot metalele se zic miniere. Metalele se găsesc băgate în sânul pământului în magazii mari numite grămezi şi în vine. Metalele necurăţite şi amestecate cu alte substanţe se numesc minerale; când e curăţit, ia numire de metal redus, iară, când e pur, metal natif.
160. Amestecarea a două, a trei sau mai multe metale se numeşte aliagii, când unul din ele va fi mercuriul, acea amestecătură ia atunci numire de amalgam.
III. COMBUSTIBILE
(p. 55) 161. Combustibilele sânt nişte substanţe inflamabile; şi ele sânt în prea mare număr în natură; cele mai principale sânt 6: sulful sau pucioasa, bitumul (smoala solidă, păcura licuidă), uila sau cărbunii de pământ, lignitul, turba şi ambra sau chihlibarul.
162. Cele mai principale uzagii ale combustibilelor sânt: sulful intră la facerea alumetelor sau chibritelor, a prafului de puşcă şi a vitriolului (acidul sulfic). Dintre bitume, nafta serveşte şi ca lemne de foc. Asfaltul, care e un fel de bitum, dă smoală pentru a lipi crepăturile corăbiilor, precum şi la ziduri ca mortieră sau mocirlă, şi la pavagii. Uila sau cărbunii de pământ, ce provin din mari depozite de materii vegetale aflate în pământ şi împetrite de timp, este compusă din aceeaşi materie ca şi diamantul. Cenuşa uilei serveşte la îngrăşarea ţearinelor. Zgura de uilă se numeşte coc. Lignitul şi turba sânt tot substanţe vegetale împetrite ce servesc iarăşi în loc de lemne, precum şi pentru îngrăşarea ţearinelor. Ambra galbenă sau chihlibarul, ca şi lignitul, provine tot din materii vegetale; ambra cenuşie provine din
236
materii animale, precum s.e. din intestinele vreunui chit. Din ambră se fac imamele şi alte scule.
IV. TERANELE sau felurile de pământ
(p. 56) 163. Teranele sau felurile de pământ constituiesc, în genere, o amestecătură de mai multe minerale. Ele niciodată nu se topesc în apă. Osebit de cele 4 substanţe pământoase din cari sânt compuse petrele, adică silice, alumină, magnezie şi calce, mai sânt şi argilu (huma), marna, tripoli şi pământul vegetal sau negru.
Notă. Din argilul mai bun se fac lulelele; cel prost e pământul galben sau huma, ce se întrebuinţează la lipit şi din care se face cărămida. Pământul vegetal provine din descompunerea plantelor şi câteodată şi a partidelor cărnoase ale animalelor.
V. ACIDELE
164. Acidu am zis că e o combinaţiune de oxigen sau idrogen cu un metaloid. Se găsesc şi în natură acide libere, dară rar: în unele râuri de Peru se găseşte acid sulfic sau vitriol şi acid nitric sau apă tare. Borvizul nu e altceva decât apă încărcată de acid carbonic.
VI. SĂRURI
165. Sarea am zis că e o combinaţiune de un acid cu un oxid, adică într-o sare poate să fie 3 sau 4 elemente. Cele mai principale săruri sânt: sarea ordinară, nitru sau silitra (salpetru), alaunu sau peatra acră şi boracele.
(p. 57) Notă. Locurile de unde se scoate sarea se numesc saline sau ocne. Cea mai remarcabilă salină din Europa e cea de la Vieliezea din Galiţia (Austria). În România, sânt Salinele mari de la Râmnicul- Vâlcei şi cea de la Telega din Preauva. În Moldavia e la Târgul Ocnei în Bacău. Nitru sau silitra, de coloare albă, se produce pe păreţii vechilor zidiri, în pivniţe şi în grajduri; ea intră în fabricaţiunea pulberii de puşcă căruia-i dă forţa zbucnirii. O hârtie peste care s-a turnat apă în care s-a topit piatra acră nu va mai înghiţi alte ape. Boracele se întrebuinţează în medicină şi spre a lipi bucăţi de fer şi de alte metale unele cu altele.
VII. CRISTALE
166. Cristal în mineralogie este un corp cu feţele lustruite, deară nu totdeauna transparinte: substanţă minerală care ia de sine o formă regulată şi constantă (s.e. candelul e din zahar topit în apă caldă şi
237
lăsat să se răcească). Toate cristalele au formă geometrică, s.e. cubă, ca sarea ordinară; sferice, conice, piramidale, prismatice, cruciforme, foioase, dendritice, adică ca crestele unui cocoş etc.
167. Înăntrul cristalelor, găsim adesea insecte şi plante împetrite, deară întregi şi nicidecum stricate. Această împregiurare probează învederat că cristalizaţiunea mineralilor s-au făcut prin mijlocirea apei. În sânul pământului, apele subterane, întâlnind în drumul lor vine de miniere solubile, dizolvă mineralele, apoi, când pe urmă apa se evaporează, lasă în locul lor nişte cristale ce s-au format. Alte cristale ne înfăţişează un fel de curiozitate cunoscută sub numire de erborizaţiune. Acestea sânt nişte cristale foarte mici, adunate în formă de copăcel fără foi. Geode se numesc unele petre ce au formă rotundă, goale (p. 58) fiind pe dinîntru; galete, acelea cari, deşi rotunde, deară nu goale pe dinîntru şi cari, rupte din munţi, aduse de apele curgătoare şi, în frecare, perzându-şi colţurile lor, se numesc petre rostogolite, precum sânt acelea cu cari se pavează stradele noastre. Când aceste petre sânt foarte mici, se numesc nisip şi când părticelele de nisip se lipesc unele de altele încât să formeze o masă solidă, acele petre se numesc sighe.
Notă. Cristalografia este o ştiinţă ce depinde de mineralogie; ea consistă în descripţiunea formelor geometrice a cristalelor naturale, în raporturile acestor forme în varietăţile lor, în acelea ce pot da aceleaşi substanţe.
VIII. STALACTITELE
168. Şi stalactitele sânt datoare originea lor apei, ca şi cristalele. Stalactitele se formează în apă încărcată cu var sau calce, care, strecurându-se prin bolta petroasă, se evaporează şi lasă varul în sec, care formează stalactitele. Se aseamănă mult cu scuţii de gheaţă ce sânt atârnaţi iarna la streşinele caselor.
Notă. În România, judeţul Gorj, lângă monastirea Polovraci, se află o frumoasă cavernă (peşteră) cu stalactite ca nişte păreţi drepţi, prin râul Olteţului ce trece pe acolo. Intrarea în cavernă e cam periculoasă.
IX. PETRIFICAŢIUNI
169. Originea şi figura petrificaţiunilor sânt şi mai curioase decât a cristalelor şi a stalactitelor. Trebuie însă să facem deosebire între petrificaţiuni şi încrustaţiuni. Încrustaţiune se zice când apa, fiind (p.
238
59) încărcată de părticele petroase, le depune pe suprafaţa corpurilor cu cari este în contact, însă fără să strice ţesătura corpului pe dinîntru, având numai pe d-asupra un înveliş petros; în petrificaţiune, însă, din contră, se schimbă toată structura organică a vegetalului sau a animalului petrificat.
Notă. Când tăiem un trunchi dintr-un arbure petrificat, găsim că structura lemnului s-a schimbat în aceea a petrei, coaja, măduva şi lemnul, toate s-au perdut şi în locul lor s-au pus părticele de peatră; însă planta sau animalul a păstrat toată forma sa de mai nainte, încât, de multe ori, e foarte uşor a cunoaşte genul şi chiar speţa acestui obiect organic.
170. Dintr-un vegetal, toate părţile lui pot să se petrifice, dară, dintr-un animal, se petrifică numai părţile cele tari, adică oasele, pe când părţile corpului cari sânt moi, precum carnea, zgârciurile, coarnele, copitele, ciocurile păserilor, unghiile şi părul nu pot să se împrotivească mult timp descompoziţiunei. Petrificaţiunea, urmându- se treptat în părticele una după alta, cere un timp mai îndelungat: de aceea, carnea se prăpădeşte în sânul pământului mai nainte de a începe petrificaţiunile.
171. Stratele pământului sânt pline cu materii petrificate din regnul animal sau vegetal, mai cu seamă conchilii petrificate găsim mulţime în sânul pământului. Toate aceste substanţe în genere se numesc fosile. Studiul lor e d-o foarte mare importanţă în geologie, căci serveşte a deosebi şi a clasa diferitele strate sau terane ale pământului. În stratele de sus găsim fosile de elefanţi, de urşi, de cerbi şi de (p. 60) rinoceri cari se deosibesc oarecum din aceia ce esistă acum pe pământ, pe când în stratele cari vin mai jos, găsim fosile de animale mamifere foarte mari care s-au stins demult de pre faţa pământului (s.e. mamutu, mastodontu, megalonixu); mai jos iarăşi găsim fosile de reptilii de nişte dimensiuni gigantice şi de forme cu totul deosebite de acelea ce esistă acum. Celebrul naturalist Cuvier a fost cel dintâi care a inventat ştiinţa paleontologiei, adică cunoştinţa fosilelor. El a scos la lumina zilei fiinţe animale ce au fost îngropate şi uitate de mulţi secoli: şi dintr-aceste rămăşiţe a unei alte lumi trecute înaintea a multor secoli, Cuvier a compus Istoria pământului, o ştiinţă nouă pe care a numit-o geologie.
239
GEOLOGIA
172. Geologia (de la yrj pământ şi Xoyoq ştiinţă) este ştiinţa structurii globului pământesc; ea arată ordinea în care sânt grămădite sau dispuse diferitele substanţe ce intră în compoziţiunea lui.
173. Geologia ne este de o foarte mare importanţă, fiindcă ne dă nişte documente folositoare pentru istoria universală, pentru agricultură, pentru felurimi de ramuri de industrie, iar mai cu seamă pentru metalurgie; ea ne dovedeşte că cea mai mare partea a stratelor din cari se compun continentele globului nostru s-au scos şi s-au depus prin apele oceanului, cari, la început, acoperea toată suprafaţa uscatului; că aceste continente s-au suit din sânul oceanului (p. 61) nu tot deodată, ci în diferite epoce; apoi şi diferitele şiruri de munţi ce se înalţă acum pe suprafaţa globului, iarăşi nu s-au suit de-odată din sânul pământului, ci în diferite epoce. Tot această ştiinţă ne dovedeşte că, la început, a fost un timp când nu se afla pe pământ nicio plantă, niciun animal; că, în alte timpuri, ceva mai târziu, a ieşit din pământ nişte fiinţe vegetale şi animale foarte simple şi că mult mai pe urmă sau arătat pe pământ plante şi animale mai perfecte şi mai frumoase; apoi, după aceea, a ieşit şi omul mai pe urmă decât toate pe pământ, întocmai precum ne spune Sf. Scriptură, că Dumnezeu a zidit pe Adam după ce animalele se făcuseră pe pământ, în aer şi în apă, şi plantele înfloriseră în toată dezvoltarea lor.
Notă. Metalurgia este ştiinţa ce se ocupă de modul prin care putem să scoatem cu folos metalele din sânul pământului.
174. Studiind structura globului, pe coastele munţilor sau în văile cele adânci sau în crepăturile stâncelor sau în miniere, cunoaştem că coaja pământului este făcută cu o mare regularitate încât o putem despărţi în mai multe strate sau terane deosebite. Aceste strate se deosibesc unul de altul prin felul compoziţiunei sau prin vechimea lor sau prin fosilele ce se găsesc într-însele. Acest studiu a încredinţat pe geologi că coaja solidă a globului pământesc este compusă din două feluri de strate: strate primitive şi strate ce le-am numi de compoziţiune. Cele primitive sânt acelea ale cărora (p. 62) elemente nu s-au modificat; clasate prin apele mării, ele formează interiorul coajei solide. Stratele de compoziţiune ocupă suprafaţa coajei solide:
240
ele se subdivid în trei clase sau strate puse unele d-asupra altora, cari sânt teranele secundare, terţiare şi deluviane.
175. În stratele primitive se găsesc petre de granit şi de cvarţ, fără însă vreo urmă de vegetaţiune sau fiinţe animale; în stratele secundare, numite şi neptunice, se găsesc, din minerale, calcar, gips, şist, uilă (cărbuni fosili) şi sare; grămezi de oseminte de animale, de insecte şi scoici petrificate; în stratele terţiare, numite şi vulcanice sau plutonice, se găsesc urme vulcanice şi lavă; stratele deluviane s-au format după un mare cataclism apos ce s-a întâmplat pe suprafaţa globului, după formarea celor trei terane de mai nainte. În acest strat din urmă se găsesc fosile de animale cari trăiesc şi acum pe pământ.
176. Patru sânt cauzele cari au schimbat şi schimbă şi astăzi forma pământului; acestea sânt: aerul şi apa, d-asupra pământului; cutremurele pământului şi erupţiunile vulcanice, înîntrul lui.
177. Aerul, cel mai răspândit din toate gazele, e compus din 2 elemente gazoase: 1/5 oxigen şi 4/5 azot (în 100 de părţi aer se află 79 părţi de azot şi 21 părţi de oxigen). Gazul idrogen amestecat cu sulf şi cu fosfor se degajă din unele caverne subterane şi din unele fântâni cari (p. 63) ard. Gazul acid carbonic e mai greu decât aerul, de aceea el se află pe jos, precum în fundul fântânelor şi a unora din caverne ce se află mai cu seamă la Neapol, numite Cavernele câinelui. El se dezvoaltă când ferbe berea sau mustul, în unele din apele minerale, în cuptoare unde se arde varul; un asemenea gaz se dezvoaltă şi când se pun capacele la sobă, nefiind trecuţi cărbunii.
178. Aerul cu toată acţiunea sa cea domoală, tot ajunge câteodată a descompune şi chiar petrele cele mai tari şi suflă necontenit părticelele de materii din vârful muntelui către văile ce se află pe poale. Vânturile cele tari (vijeliile) fac schimbări încă şi mai mari, căci ridică nouri de nisip de pe ţărmurile mărilor şi-i aruncă înîntrul continentului, formând movile mari de nisip, numite dune, ce din an în an înaintează către continent, acoperind câmpuri roditoare şi chiar sate locuite de oameni. Apoi furtunile cele mari şi uraganele produc câteodată schimbări mari în unele locuri pe pământ.
179. Apa este o combinaţiune de gazele oxigen şi idrogen. În două volumine de apă se află două volumine de gaz idrogen şi un volum de gaz oxigen. Sânt felurimi de ape; acestea se clasifică în trei: ape dulci
241
(din râuri, lacuri, puţuri); sărate, adică amestecate cu natriu, magnezie şi calcar (cele din oceane şi mări) şi minerale, cari coprind alte feluri de minerale, precum fer, iod şi altele (cele după la băi). Din aceste din urmă, unele ies (p. 64) din pământ ferbinţi, când atunci se numesc termale (ca la gheizeru din Islanda).
180. Apa curgătoare are o influinţă puternică în raport cu repeziciunea corpului ei. Mănâncă necontenit malurile albiei sale, oricât de tari şi petroase ar fi, şi duce nisipul, petrişul şi chiar petrele mari a le depune la locul unde se varsă, astupându-şi, câteodată, şi albia în locul acela. Altădată, apa, căzând cu repeziciune din vârful munţilor, produce cascade sau cataracte şi rupe orice împedecare găseşte în drumul său. Apa marină are o acţiune şi mai puternică, căci valurile bat necontenit cu o putere foarte mare către ţărmi, ale cărora fundamente, surpându-se, cad în mare. Acele petre căzute, prin frecarea la cari sânt espuse în toate zilele la sosirea fluxului şi refluxului şi perd colţurile lor, se fac rotunde, galete sau că se prefac în nisip.
181. Cutremurele pământului. Este cunoscut că căldura creşte pe cât săpăm mai adânc în pământ, astfel că, la fiecare 30 metre (16 stâmjini, 100 picioare), ce săpăm mai adânc, termometrul arată o adăogire de căldură cu un grad mai mult. Căldura, crescând astfel către centrul pământului, urmează că la o adâncime de 130 kilometre (la 70 mii stânjini), metalele şi toate petrele, chiar şi cele mai tari, trebuie să se afle topite şi ferbinţi, cari, când se răcesc, mulţimea gazelor ce ele produc împing coaja pământului de jos în sus spre a căuta loc ca să iasă şi produc nişte zbucnituri cari noi, aflându-ne la suprafaţa pământului, le simţim şi le numim (p. 65) cutremure ale pământului; iară când gazele, zbucnind foarte tare către un punct al coajei lui, o sparg şi ies, atunci avem fenomenul unei erupţiuni vulcanice.
182. Cutremurele produc mari schimbări pe suprafaţa pământului, căci, adeseori, după un cutremur, râurile-şi schimbă cursul, izvoarele cele vechi se astupă şi ies altele nouă în locul lor, apoi se întâmplă ca să dărâme şi munţi, aruncându-i în mare sau că ridică insule şi ţări întregi din sânul oceanului sau, din contră, în unele locuri, marea se
242
suie şi îneacă insule şi provincii însemnate. C-un cuvânt, nenorocirile produse pe pământ din cauza cutremurelor sânt nenumărate.
Notă. La cutremurul de la 1755, când s-a dărâmat capitala Lisabona, oceanul s-a suit la o înălţime foarte însemnată. La cutremurul de la 1802, octombrie, 14, a căzut turnul Colţii din Bucureşti (în România). La cel de la 1838, ianuar, 11, multe case şi biserici s-au dărâmat, mai toate s-au crepat. În sudul Americii, lângă şirul munţilor Cordilerii, se întâmplă cutremure teribile foarte adeseori, încât în amândouă secolele din urmă au dărâmat mulţime de cetăţi (oraşe) şi au omorât milioane de oameni.
183. Erupţiunile vulcanice. Şi vulcanii-şi au cauza lor în focul cel nestins ce arde în sânul pământului, de unde se vede că au priimit numirea aceasta de la Vulcan, zeul focului. Vulcanii în genere se află puşi pe lângă ţărmii mărilor şi, când sânt mai mulţi la un loc, se află puşi într-o linie dreaptă cu şirul munţilor. Gura prin care ies materiile aruncate de un vulcan se numeşte crater, vorbă ce însemnează urnă; craterul unui vulcan ce (p. 66) se află demult în activitate, se deschide în vârful unui munte în forma unui con (ca un pahar de şampanie): flăcări, cenuşă şi fum se înalţă din crater în sus, aruncând departe şi petre arzătoare, de o mărime foarte însemnată. O erupţiune vulcanică este, ca şi cutremurul, un fenomen foarte îngrozitor; ele sânt însoţite de mari detonaţiuni subterane. Muntele, deschizându-se, scoate, ca un râu de foc, o materie fluidă şi arzătoare numită lavă, care curge din crater către poalele muntelui, răsturnând, arzând şi zdrobind tot ce se află în drumul ei: grădini, păduri, sate şi cetăţi întregi.
Notă. La erupţiunea Vezuviului de la an. 79 după Hristos, s-au prăpădit anticele cetăţi Erculan, Pompeia, Stabea şi Oplantia, îngropând şi pe locuitorii lor de vii.