(p. 1) Zoologia (de la ţ&ov, animal, şi Ăoyog, discurs) este partea istoriei naturale care are de obiect cunoştinţa aprofundată a animalelor.
Scopul ei este de a ne învăţa organizaţiunea animalelor şi structura lor intimă, mecanismul şi fenomenele vieţii lor, caracterele lor destinctive sau descripţiunea formelor şi a moravurilor lor, diviziunea, gruparea şi clasificaţiunea lor, în fine, destribuţiunea lor pe suprafaţa pământului în diferitele epoce geologice, precum şi diversele foloase ce procură speciei noastre animalele.
(p. 2) Din definiţiunea şi espunerea scopului ei, se poate lesne vedea că zoologia se divide în mai multe părţi, dintre cari cele mai principale sânt:
Anatomia (de la avâ, în lăuntru, şi xEpmiv, a tăia), parte care, având de obiect organizaţiunea corpului animalelor, studiază numărul, forma, situaţiunea, raporturile, conexiunile şi structura organelor din cari acesta este compus.
Fiziologia (de la (pbaiq, natură, viaţă, şi Ăoyog, discurs), parte care, având de obiect mecanismul fenomenelor vieţii, studiază funcţiunea şi jocul fiecărui organ în viaţa animalului, precum şi mecanismul în virtutea căruia se operă aceste funcţiuni; cu alte cuvinte, este ştiinţa vieţii.
Zoologia descriptivă, aceasta având de obiect de a ne învăţa mijlocul de a destinge animalele unele de altele prin caracterele lor, studiază descripţiunea, gruparea şi clasificaţiunea lor. Cele mai de multe ori tot în partea acesta se vorbeşte despre moravurile şi repartiţiunea animalelor pe suprafaţa pământului, precum şi despre aplicaţiunile diverse şi multiple de cari sânt susceptibile.
Procedeul ce se întrebuinţează pentru a studia zoologia din toate punctele acestea de vedere, dar, mai cu seamă, din punctul de vedere anatomo-fiziologic, este cam acelaşi care se urmează în cele mai multe arte, cari presupun esaminul unui mare număr de amănuntâmi. În adevăr, dacă cineva voieşte să-şi deie seama despre construcţiunea unei maşine, desface fiecare roată, fiecare rădicători, fiecare lanţ şi izolează, astfel, (p. 3) prin un soi de analiză, toate bucăţile; după aceea, punându-le la loc şi restabilind raporturile lor, poate să le deie
246
din nou mişcarea şi jocul lor. Separaţiunea pe care o face mecanicul în diverse părţi ale unei maşine oarecare pentru a o cunoaşte, anatomo- fiziologul o face asupra corpului animalelor, pentru a-l înţelege, supunându-l la disecţiuni şi esperiinţe cari au de scop de a izola pre fiecare din părţile lor, pentru ca, astfel, să le poată mai bine studia pre fiecare şi să poată mai uşor pricepe raporturile ce le leagă între ele: investigaţiunile sale se opresc însă la analiză, sinteza nefiind în puterea sa, căci nu mai este în stare a restitui mişcarea şi jocul unor organe pe cari le-a împărţit şi deosebit (A. Comte).
Pentru a putea căpăta, într-un mod metodic, noţiuni măcar generale, dar precise, despre zoologie, vom împărţi studiul ei în două părţi: partea întâia va cuprinde elemente de anatomie şi fiziologie, în care vom învăţa a cunoaşte construcţiunea şi mecanismul organismului animal, studiind organizaţiunea şi funcţiunea fiecărui aparat în particular; iar partea a doua va cuprinde studiul elementar al zoologiei descriptive, a căria bază repausează pe modificaţiunile ce poate presinta organismul în seria numeroasă şi variată a animalelor.
ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA ANIMALĂ
(p. 4) §1. Consideraţiuni generale asupra organizaţiunii animalelor. Corpul animalelor sau organismul animal, adecă scaunul fenomenelor vieţii lor, poate fi comparat cu o maşână animată care este compusă din una sau mai multe părţi diferite, ce pot fi considerate ca atâtea instrumente diverse, cărora se dă numele de organe. Fiecare organ are un rol oarecare de îndeplinit în organism sau ceea ce se numeşte o funcţiune. Rareori însă o funcţiune este îndeplinită de un singur organ; cele mai adeseori, mai multe organe contribuiesc la îndeplinirea unei funcţiuni; totalul acestor organe constituie ceea ce se zâce aparat.
Diferitele aparate, deşi au fiecare din ele o funcţiune deosebită de îndeplinit în organism, toate se găsesc, cu toate acestea, în legătură foarte strânsă între dânsele, fiindcă toate împreună tind la acelaşi rezultat final, care este viaţa. Fiind însă că organismul este foarte complicat şi mecanismul funcţionării sale dificil de înţeles, apoi din aceste cauze, anatomo-fiziologii au împărţit diferitele (p. 5) aparate
247
într-un număr oarecare de grupe, după funcţiunea diferită ce au de îndeplinit în viaţa animalului.
Astfel, dintre toate aparatele ce intră în constituţiunea organismului, unele au rolul de a prevedea la conservaţiunea individului şi se ocupă prin urmare de viaţa individuală, pe când altele au rolul de a prevedea la conservaţiunea speciei şi se ocupă, prin urmare, de a asigura perpetuarea ei; dintre cele dintâi, unele servesc a asigura întreţinerea şi creşterea corpului, pe când altele servesc a pune pe animal în relaţiune cu fiinţele ce-l înconjoară.
De unde rezultă că toate aparatele pot să se dividă în trei mari grupe: aparatele de nutriţiune, având de rol funcţiunile de nutriţiune, aparatele de relaţiune, având de rol funcţiunile de relaţiune, şi aparatele de reproducţiune, având de rol funcţiunile de reproducţiune.
Funcţiunile de nutriţiune şi de reproducţiune, fiind comune animalelor şi vegetalelor, sânt numite de Bichat funcţiunile vieţii vegetative, pe când funcţiunile de relaţiune, nefiind decât caracterul destinctiv al animalelor, acelaşi fiziolog le numeşte funcţiunile vieţii animale.
Viaţa animalelor, care este rezultatul acestor trei soiuri de funcţiuni, nu se găseşte însă cu aceeaşi activitate la toate fiinţele acestea. La unele, aceasta este foarte simplă şi nu se manifestă decât numai prin câteva fenomene şi facultăţi; la altele, din contra, ea este cu mult mai complicată şi se manifestă prin un mare număr de fenomene sau facultăţi de cari celelalte nu sânt înzestrate. Această diferenţă în (p. 6) activitatea vieţii animalelor provine de la modul construcţiunii organismului, care nu este tot aşa de complicat şi de perfect la toate animalele.
Natura nu perfecţionează organismul decât într-un mod gradat şi, în procederea sa, ca totdeauna, este condusă de cel mai mare spirit de economie, aşa că, cu toate că scopul său este de a perfecţiona organismul, ea nu procede cu toate acestea la început decât prin împrumut şi numai în cazuri estreme are recurs la creaţiuni nouă. De tot simplu şi degradat la animalele inferioare, organismul este compus din părţi sau organe cari toate samănă între dânsele şi, fiindcă modul acţiunii unui organ depinde de la natura şi structura sa intimă, apoi este evident că şi identitatea organizaţiunii trebuie să deie naştere la un
248
mod de acţiune analog: aşa încât, după cum observa domnul Milne- Edwards, interiorul acestor fiinţe înferioare ar putea fi comparat cu un atelier în care toţi lucrătorii ar fi întrebuinţaţi la esecutarea aceluiaşi lucru şi, prin urmare, numărul lor ar înfluinţa asupra cantităţii, dar nu şi asupra naturei productelor. Şi, în adevăr, fiecare din părţile corpului acestor fiinţe poate să îndeplinească aceleaşi funcţiuni ca şi părţile vecine şi viaţa generală a individului nu se compune decât din fenomenele ce caracterizează viaţa uneia sau alteia din aceste părţi. Cu cât însă ne rădicăm în seria fiinţelor şi ne apropiem de om, organizaţiunea începe a se complica din ce în ce mai tare; corpul fiecărui animal se compune din părţi din ce în ce mai deosebite între ele, atât prin (p. 7) forma şi structura lor, cât şi prin funcţiunile lor; aşa că viaţa individului rezultă din concursul unui număr considerabil de instrumente, toate înzestrate cu facultăţi diferite. La început, este acelaşi organ care simţeşte, se mişcă, absoarbe din afară substanţele nutritive şi asigură şi conservaţiunea speciei; însă, puţin câte puţin, diversele funcţiuni se localizează câştigând fiecare din ele instrumente cari le sânt proprie şi diversele acte din care se compun ele se esecută la rândul lor prin organe destincte. Astfel că, cu cât viaţa unui animal este mai complicată şi se compune din mai multe fenomene, cu atâta şi facultăţile sale sânt mai perfecte şi diviziunea lucrului fiziologic este dusă la un grad mai mare în interiorul corpului său şi, prin urmare, cu atâta şi structura corpului său este mai complicată; fiindcă, cu cât un animal este mai rădicat în seria fiinţelor, cu atâta instrumentele ce sânt destinate a produce fenomenele sale vitale sânt mai variate şi funcţiunile fiecărui din aceste organe sânt mai speciale şi mai limitate (M. Edwards).
§2. Noţiuni de istologia123. Diversele organe ce compun organismul animal, atât de variate prin forma lor, cât şi de diferite prin funcţiunile lor, sânt constituite din părţi similare solide, numite ţesături, formate ele înseşi din uniunea unui număr (p. 8) considerabil de mici corpuri elementare de dimensiuni microscopice şi cu o compoziţiune şi o structură cu totul proprie şi fără analog pintre
123 Partea zoologiei care are ca obiect structura intimă a organelor, adecă studiul ţesăturilor şi a (sic!) elementelor anatomice poartă numele de istologie (de la iruoQ, ţesătura, şi loyo;, discurs).
249
corpurile brute, cărora se dă numele de elemente anatomice (celule, fibre, tuburi etc.). Acestea, la rândul lor, sânt compuse din principii imediate124 (fibrina, albumina, gelatina, materii grase etc.) formate din combinaţiunea câtorva corpuri simple sau elemente chimice (osigen, hidrogen, cărbune, azot, puţin fosfor şi sulfur).
Şese ţesături mai cu seamă sânt baza diferitelor părţi sau organe din cari este compus corpul animal. Acestea sânt: 1) Ţesătura utriculară sau celulară propriu-zisă, constituită din celule sau utricule de formă variabilă, compusă din un înveliş membranos de natură cuaternară-albuminoidă şi un conţinut format din o substanţă particulară, în care se găseşte o masă solidă destinctă, numită nucleus sau citoblast, căruia se atribuie facultatea ce au celulele de a se înmulţi sau prin formaţiune liberă în interiorul celulei mame sau prin diviziunea ei. 2) Ţesătura fibroasă (laminoasă, conectivă, conjunctivă), altă dată numită celulară sau areolară, este compusă din firişoare sau lamele subţiri şi transparente, numite fibre laminoase, cari se încrucişează în toate modurile şi circumscriu un soi de mici cavităţi sau areole, în cari mai totdeauna se depune substanţă grasă. 3) Ţesătura musculară, ţesătură compusă (p. 9) când din fibrile, elemente anatomice foarte lungi, cu calibru regulat şi cu suprafaţa lor prevăzută de linii transversale negre, alternând cu linii incolore, particularităţi cari le-au motivate numele ce poartă, de fibrile striate, când din fibre-celule, altă specie de element anatomic subţire şi turtit, terminat prin estremităţi ascuţite cu suprafaţa nestriată (fibre-netede) şi prevăzută în interiorul său de unul sau două nucleuri centrale. 4) Ţesătura nervoasă constituită din cellule nervoase, un soi de mici mase ce conţin un nucleu transparent şi un nucleol strălucitor în mijlocul mai multor granulaţiuni grase; acestea sânt mai totdeauna în comunicaţiune cu alte elemente anatomice cari poartă numele de tuburi nervoase, a cărora parte esenţială este un fir foarte fin central, numit cilindru-axis; celulele nervoase şi cu tuburile nervoase constituiesc toată ţesătura nervoasă. 5) Ţesătura osoasă este formată din celule de forma stelară, numite celule osoase sau corpuscule
124 Se numesc principii imediate cele din urmă corpuri solide, lichide sau gazoase, la cari se poate reduce substanţa organizată (elementele anatomice şi diversele umori), prin simpla analiză anatomică, adecă fără descompunere chimică.
250
stelate (osteoplaste), ce se găsesc implantate în o substanţă organică amorfă (oseină), învârtoşată prin materii neorganice (fosfat şi carbonat de calciu). 6) Ţesătura cartilaginoasă este constituită din celule sferice, numite condroplaste, ce se găsesc implantate în o substanţă organică amorfă şi moale (condrina).
Acestea sânt ţesăturile elementare principale cari, modificându-se şi unindu-se în diverse moduri, compun diferitele organe ce constituiesc corpul animalelor. Şi fiecare din ele are o funcţiune proprie de îndeplinit în organism: astfel, ţesătura utriculară formează membrane, unele mucoase, care servesc a tapisa (p. 10) organile, altele seroase servesc a acoperi organele; ţesătura conectivă serveşte să unească organele între dânsele, pe când ţesăturile osoase şi cartilaginoase servesc a da soliditatea şi rigiditatea necesară menţinerii formei şi perfecţiunii mişcărilor; ţesătura musculară esecută mişcările şi ţesătura nervoasă simţeşte şi transmite ordinal mişcărilor ce trebuie să le esecute.
FUNCŢIUNILE ŞI APARATELE DE NUTRIŢIUNE § 3. Generalităţi. Nutriţiunea este însărcinată cu întreţinerea vieţii organice sau vegetative a animalelor. De tot simplă la animalele inferioare şi redusă numai la oarecare fenomene osmotic de absorbţiune şi de esalaţiune, ce nu sânt proprietatea nici a unui organ, devine, din contra, foarte complicată la animalele cele mai superioare, la cari ea se operă prin o succesiune de acte fiziologice destincte, ce sânt îndeplinite de tot atâtea aparate şi organe destincte, acte fiziologice ce constituiesc diferite funcţiuni, dintre cari cele mai principale sânt: digestiunea, absorbţiunea, circulaţiunea,
respiraţiunea şi urinaţiunea.
Digestiunea se numeşte funcţiunea aparatului digestive în care se operă elaboraţiunea substanţelor cari trebuie să servească la nutriţiune, substanţe ce sânt împrumutate de din afara ei, şi poartă numele de alimente.
(p. 11) Absorbţiunea este funcţiunea prin care principiile nutritive elaborate sânt introduse şi amestecate cu fluidul nutritive (sângele), prin mijlocul unui sistem de canale special (vase chilifere şi vine).
Circulaţiunea se numeşte funcţiunea aparatului circulator prin care fluidul nutritive sau sângele, pe de o parte, este destribuit în toate
251
părţile corpului în profunditatea ţesăturilor pentru a le nutria, iar pe de altă parte estrage şi curăţă din ele materiile neutile sau rămăşiţele ce rezultă din nutriţiunea generală, a căriia efect este producţiunea unui soi de combustiune a materiilor ternare din organism, combustiune care este sorgintea căldurei animale şi un soi de descompunere analoagă a principiilor cuaternare.
Respiraţiunea se numeşte funcţiunea aparatului respirator prin care se operă pe de o parte epuraţiunea fluidului nutritive ce a servit la nutriţiune şi s-a încărcat cu principiile neutile rezultate din combustiunea animală (acid carbonic şi apă), iar pe de alta regenerarea acestuia prin osigenul luat din aerul atmosferic.
Urinaţiunea se numeşte funcţiunea aparatului urinar care este de asemine însărcinat cu epuraţiunea sângelui ce a servit la nutriţiunea, pe care-l descarcă mai cu seamă de rămăşiţele rezultate din descompunerea principiilor cuaternare, operată de nutriţiunea generală în interiorul profundităţii ţesăturilor (uree şi apă).
DIGESTIUNEA
(p. 12) § 4. Definiţiune. Digestiunea, întâiul act al nutriţiunii, este funcţiunea prin care economia animală estrage din oarecare substanţe, numite alimente, materiile necesare nutriţiunii sale şi în urmă aruncă afară sub formă de rămăşiţe pe acelea cari nu mai pot servi la asemine scop.
Alimente
§ 5. Definiţiunea alimentelor şi natura lor din punctul de vedere al proprietăţilor lor nutritoare. Substanţele întrebuinţate de organism pentru a repara perderile ce sufere necontenit prin funcţionarea sa poartă numele de alimente.
Oricare ar fi regimul de alimentaţiune al animalelor (omnivor, carnivor, ierbivor, frugivor sau granivor), acestea-şi trag totdeauna alimentele lor din remnul organic (animal sau vegetal).
Nu toate substanţele organice, animale sau vegetale pot servi de alimente, ci, pentru a servi la acest scop, oricare ar fi originea lor, trebuie ca în compoziţiunea lor să intre, în oarecare proporţiune, toate elementele ce fac parte din ţesăturile noastre şi să fie şi solubile în sucurile digestive.
252
Şi, în adevăr, dacă am cerceta toate substanţele ce le întrebuinţează omul şi animalele pentru alimentaţiunea lor, se vede că compoziţiunea lor, deşi (p. 13) foarte complexă, poate fi redusă la trei grupe de principii imediate, unele organice, altele minerale.
Materiile minerale sânt: clorurul de sodium (sarea comună), fosfatul de calciu, sulfurul, fosforul, ferul etc.
Principiile imediate organice sânt de două soiuri şi diferă unele de altele, atât prin compoziţiunea lor, cât şi prin rolul ce au de îndeplinit în fenomenele nutriţiunii. Unele cuprind azot în compoziţiunea lor şi sânt compuse cuaternare, adecă sânt constituite din cărbune, hidrogen, osigen şi azot; acestea sânt: albumină, fibrinâ, cazeină, gelatină şi condrină, fibrină vegetală sau glutenul (seminţele cerealelor), albumină vegetală (seminţele emulsive), cazeină vegetală sau legumină (mazăre, bob, linte, fasole). Celealalte nu cuprind azot, ci sânt compuse ternare (foarte avute în hidrogen şi cărbune) şi nu cuprind prin urmare decât cărbune, hidrogen şi osigen; acestea din urmă sânt de două soiuri: unele amilacee sau zaharoase, în cari intră amilul sau fecula, dextrină, zaharul, gumile şi diverse mucilagii; altele grase, în cari intră grăsimea, untul, mierea şi oleiurile.
Fiecare din aceste două grupe principale de principii imediate organice, azotoase şi neazotoase, indispensabile în constituţiunea unui aliment propriu de a întreţine viaţa, are un rol diferit de îndeplinit în organism. Principiile imediate azotoase servesc la nutriţiunea organelor şi la reparaţiunea ţesăturilor, din cauza aceasta se dă acestora numele de alimente plastice. Principiile imediate neazotoase, reductibile prin o adevărată combustiune în acid (p. 14) carbonic şi în apă, prin mijlocul osigenului introdus în organism prin respiraţiune, constituiesc mai cu seamă materiile căldurei animale, cauza care a făcut că li se dă acestora numele de alimente de combustiune sau respiratoare.
Proba că reuniunea principiilor imediate azotoase şi neazotoase este îndispensabilă în constituţiunea unui aliment, ori de ce origine ar fi el, este că laptele şi ouăle, cari, în o perioadă oarecare a vieţii, sânt nutrimentele esclusive omului, mamiferelor şi paserilor, şi cari, prin urmare, pot fi considerate ca tipurile alimentelor celor mai complete, în compoziţiunea lor intră materii azotoase şi neazotoase: în lapte,
253
cazeină şi albumină (materii azotoase), unt şi zahar (materii neazotoase), în ou, albumină şi vitelină (materii azotoase), grăsime (materie neazotoasă).
Diferenţa între alimentele de origine animală şi acelea de origine vegetală este că cele dintâi sânt cu mult mai avute în principii imediate azotoase decât cele din urmă, cari sânt, din contra, cu mult mai avute în principii imediate ternare.
Atât omul cât şi animalele mai întrebuinţează, pe lângă alimente solide, şi alimente licide numite beuturi cari, ca şi alimentele solide, conţin în constituţiunea lor în suspensiune sau în disoluţiune o proporţiune oarecare din cele trei grupe de principii imediate saline, azotoase şi neazotoase.
Dintre toate beuturile ce întrebuinţează omul pentru uzul său, acea mai importantă fără îndoială este apa, care, pentru ca să fie potabilă, trebuie să fie rece, (p. 15) fără miros, limpede şi fără gust, să dizolvească soponul, să fiarbă bine legumele uscate şi, în fine, să conţină şi o cantitate oarecare de substanţii saline (carbonat de calciu, clorur de sodiu etc.), cari, dacă vor fi într-o cantitate prea mare, apa încetează de a mai fi potabilă.
APARATUL DIGESTIV
§ 6. Necesitatea unui aparat digestive şi condiţiunile ce trebuie să prezinte. Pentru ca alimentele să poată servi la nutriţiunea organismului, trebuie, prealabilminte, să fie supuse unei elaboraţiuni particulare, care are de scop de a le topi şi modifica şi, în definitiv, a le despărţi în două părţi: una, eminaminte proprie de a servi la nutriţiunea animalului, este destinată a străbate în profunditatea corpului (chilu); cealaltă, necapabilă pentru a putea fi întrebuinţată la acest scop, este aruncată afară sub formă de rămăşiţe (escremente sau materii fecale).
Elaboraţiunea aceasta, după natura ei chiar, nu se poate opera decât în interiorul unui aparat; acesta este aparatul digestive, care, pentru a putea fi apt de a îndeplini un asemine rol, trebuie absolutaminte să prezinte la toate animalele, oricât de degradate ar fi ele, următoarele două condiţiuni: întâi de a avea facultatea să fabrice oarecare sucuri sau umori particulare cari să fie în stare a ataca pe fiecare din cele trei grupe de materii alimentare, şi, al doile, de a avea forma unei cavităţi
254
aşezată în interiorul corpului, care să poată servi (p. 16) de rezervor atât sucurilor fabricate pentru acest scop, cât şi alimentelor; condiţiuni cari se şi găsesc realizate la toate animalele, fiindcă aparatul digestiv nu numai că nu lipseşte, propriaminte vorbind, la niciun animal, dar încă este totdeauna compus din două sisteme de organe esenţiale, şi anume: din o cavitate digestivă şi dintr-un sistem de ghinduri speciale, destinate la fabricarea sucurilor digestive, pe lângă cari se mai adaug câteodată nouă organe, din ce în ce mai puternice, destinate a servi la delaceraţiunea şi sfărâmarea prealabilă a alimentelor.
Aparatul digestiv prezintă însă grade de perfecţionare de tot diverse în ceea ce priveşte dispoziţiunea, structura şi numărul organelor ce-l compun şi o diversitate înspăimântătoare în diferitele grupe de animale. Cu toate acestea, se poate stabili că complicaţiunea sa este în răport cu gradul de perfecţiune ce prezintă animalul şi cu locul ce ocupă în seria zoologică, astfel încât, de unde este redus la cea mai mare simplicitate la animalele inferioare, devine din contra de tot complicat la animalele cele mai superioare.
§ 7. Descripţiunea aparatului digestive la animalele inferioare şi tendinţele de perfecţionare la animalele cele mai superioare. La animale de tot inferioare, a cărora structură este redusă la cea mai simplă espresiune, aparatul digestive, reprezintat printr-o simplă escavaţiune făcută în substanţa corpului lor, care are facultatea de a secreta sucuri digestive prin toate părţile sale, nu are o esistinţă permanentă, ci numai provizorie şi adventivă, care se formează ad-hoc de câte ori (p. 17) animalul întâlneşte vreo substanţă alimentară (Protozoari: Proteus difluens, Spongia communis etc.).
La alte animale, a cărora organizaţiune este ceva mai puţin imperfectă, aparatul digestiv, deşi nu este reprezentat decât tot prin un simplu buzunar în formă de sac fără păreţi proprii şi prevăzut încă numai de un singur orificiu cu funcţiunea duplă de a servi în acelaşi timp atât la intrarea materiilor alimentare, cât şi la evacuarea rămăşiţelor digestiunii, cel puţin esistinţa sa încetează de a mai fi provizorie şi devine permanentă (sertularienii, hidra etc.). Dacă trecem la animale puţin mai bine organizate, apoi vedem că aparatul digestiv, încă în formă de sac, prevăzut cu un singur orificiu, se găseşte suspens în mijlocul unei cavităţi viscerale şi începe a prezinta
255
de aici înainte păreţi proprii şi cu totul deosebiţi de substanţa corpului lor. Suindu-ne şi mai sus în seria animalelor, măcar până la zoofitele cele superioare (Echinoderme), vedem că aparatul digestiv ajunge a lua forma unui tub sau canal cu păreţi proprii, suspens în mijlocul unei cavităţi viscerale şi prevăzut nu numai cu un singur orificiu, ca la toate cele precedente, ci cu două deschideri, una bucală, destinată la intrarea materiilor alimentare, şi alta anală, afectată evacuării rămăşiţelor digestiunii. În fine, cu cât ne apropiem mai mult de animalele cele mai perfecte în organizaţiunea lor (moluşte, articulate, vertebrate), cu atât vedem înmulţindu-se mai tare numărul organelor ce cooperă la (p. 18) îndeplinirea digestiunii; aparatul digestiv prezintă cavitatea sa digestivă totdeauna sub forma unui lung canal învârtit de mai multe ori împrejurul său şi prezintând din distanţă în distanţă dilataţiuni şi gâtuituri alternative; păreţii săi, totdeauna proprii, prezintă o structură de tot complicată, căci ei rezultă din superpoziţiunea a trei tunice sau membrane destincte, cari, din lăuntru în afară, sânt: una internă, numită membrana mucoasă şi compusă din trei pături superpuse, dintre cari una superficială şi celulară poartă numele de epiteliu, alta intermediară, formată din ţesătură epitelică tânără şi numită corp mucos şi o a treia profundă, constituită din ţesătură conjunctivă, amestecată cu fibre elastice, numită corion, şi considerată ca pătura fundamentală; a doua tunică, mijlocia, este o tunică musculară, compusă din fibre musculare, unele longitudinale şi superficiale, altele transversale şi profunde; în fine, a treia tunică ce nu prea este chiar de tot continuă, este o membrană seroasă, netedă, transparentă şi de tot subţire, căriia se dă numele de mezenter, şi care nu este decât o dependinţă sau o îndoitură a unei membrane ce poartă numele de peritoniu de care se găseşte îmbrăcată cavitatea viscerală şi care are de funcţiune pe de o parte de a fixa aparatul digestiv în cavitatea abdominală, iar pe de alta a-i uşura mişcările sale. Pe lângă acestea, la animalele acestea din urmă nu numai că organele secretorii devin din ce în ce mai complese şi mai dăzvelite, dar apoi şi organele destinate la sfărâmarea şi delaceraţiunea alimentelor devin din ce în ce mai puternice. Aşa încât, la om şi la animalele (p. 19) acelea ce se apropie mai mult de dânsul prin organizaţiunea lor, aparatul digestiv ajunge la cel mai mare grad de dăzvelire şi de perfecţionare.
256
§ 8. Aparatul digestiv la om şi la animalele cele mai superioare. Aparatul digestive la om şi la animalele superioare, la cari este mai complicat şi mai important de cunoscut, prezintă de studiat pe de o parte tubul digestive, înarmat la intrarea sa cu organe particulare, destinate să opere diviziunea mecanică a alimentelor şi numite din această cauză organe masticatorii, iar pe de altă parte organele de secreţiune, reprezintate prin ghindi special, aşezate de-a lungul canalului alimentar şi descris sub numele general de Anexele tubului digestive.
TUBUL DIGESTIV ŞI ORGANELE MASTICATORII
Tubul digestiv, numit încă şi canal alimentar, este numit astfel din cauză că, în adevăr, prezintă foma unui tub sau a unui canal lung, mai mult sau mai puţin flexuos şi deschis la îmbe estremităţile sale, cari, pentru uşurinţa studiului, s-au împărţit în mai multe porţiuni, cunoscute sub numiri diferite, şi cari, enumerate de sus în jos sânt următoarele: gura, faringele, esofagul, stomacul, intestinul subţire, intestinul gros şi anul sau orificiul anal.
Gura. Gura sau cavitatea bucală, deşi descrisă de anatomişti ca cea dintâi porţiune a canalului alimentar, este, în realitate, un soi de vestibul situat la intrarea acestui canal, vestibul transformat în o cavitate completă, de formă cam (p. 20) regulat ovalară, în care se găsesc organele masticatorii şi care se află circumscrisă, la partea anterioară, prin buze, pe părţile laterale prin obraji, la partea posterioară prin vălul palatului, la partea superioară prin ceriul gurei, iar la partea inferioară prin un organ median, musculos, foarte mobil şi contractil, numit limba, ce se găseşte fixat prin baza sa în fundul vestibulului, pe când vârful său este liber, organ cu funcţiuni multiple din cele mai importante. Acest vestibul prezintă facultatea de a se putea lărgi sau strimta, după trebuinţă, facultate care este datorită mai cu seamă părţilor vârtoase ce mărginesc acest vestibul, părţi cari sânt destinate să pună în mişcare organele menite a sfârma alimentele şi cărora se dă numele de fălci.