VOL. I
CONVERSAŢIUNEA VIII Despre o altă lege generală a naturei
(p. 56) Prin legea de atracţiune şi de afinitate se păstrează esistenţa lumei, dar locuitorii acestei lumi conservă, prin pornirile lor fireşti (instincti) cele mai curioase, viaţa lor, precum şi prin tandreţa maternală conservă esistenţa genurilor. Rasele tari şi sângeroase nu perd pe cele slabe. Fiecare animal moare, dar niciun gen d-al animalelor nu se stinge. Cel mai mic instinct a priimit mijloacele de apărare pentru a putea sprijini o luptă sau cel mai puţin a scăpa din mâinile inimicului său. Leul ascuns în tufe, de unde aşteaptă a prinde gazela care, prin iuţeala ei ca vântul, caută a scăpa de el, se află tot în această poziţiune ca paianjenul care, întinzându-şi pânza, adastă ca să prinză vro muscă fugătoare.
Printr-o lege admirabilă, natura a împărţit în părţi potrivite puterea materială şi iuţeala corpului. Dar se găseşte un animal furios, sângeros şi puternic care să aibă şi iuţeala umbletului, din contra, toate animalele slabe, care nu se pot lupta cu inemicii lor, sânt iuţi la umblet, pentru a putea scăpa din mâna gonitorilor lor.
(p. 57) Tot este în ecuilibru în natură; cui nu i s-a dat de natură arme de putere, i s-au dat armele înţelepciunii de născocirea mijloacelor instinctive ale lor; şi unde n-a fost de ajuns nici atâta, natura a dat unor animale un fel de prevedere cu care presimt şi prevăd nişte evenimente mai nainte de sosirea lor.
Uitaţi-vă puţintel la apele râurilor ş-ale oceanului, că veţi rămânea încremeniţi de deosebitele feluri ale locuitorilor lor şi de deosebitele lor calităţi. Unii vestesc apropierea furtunei printr-o neodihnă deosebită.
Argonauţii, un fel de peşti, se plimbă pe apa oceanului în cete frumoase şi, apropiindu-se o făptură, îndată se afundă înăuntru, unde rămân până iarăşi se face timp frumos. Sânt nişte peşti (gimnote electrique, torpile electrique, malapterure electrique) care au în corpurile lor ca un fel de maşină electrică şi, apropiindu-se de dânşii vrun inimic, îi dau o lovitură întocmai ca a trăznetului.
185
Seiche (sepia) şi calmar (feluri de caracatiţă) aruncă din gura lor un fel de fluid negru ca cerneala, acoperindu-se peste tot de această negreaţă spre a scăpa de inimicii lor. Doripes au două labe mai lungi decât celelalte cu care ţin un fel de burete asupra capului lor şi, cu acest chip, acoperiţi de vederea gonitorilor, se plimbă siguri pe fundul mării. Un alt mic locuitor al mării, numit Bernard l’ermite, se ascunde într-o coajă (coquille) goală de la ochii inimicilor. Nişte mici raci de mare (crabbes) trăiesc împreună cu moluschi orbi, (p. 58) cărora le slujesc ca un fel de santinele a le prevesti de apropierea inimicilor.
Obiceiurile animalelor care locuiesc pe uscat nu sânt mai puţin interesante. În conversaţiunile ce am hotărât d-a vorbi asupra lucrării instinctive a animalelor, vom vedea admirabilile dispoziţiuni ale naturei în această sferă a creaţiunii sale. Aici dar vom vorbi numai în general că, cu toate că de la începutul lumii se află multe feluri de animale într-o luptă eternă, cu toate acestea niciun gen nu s-a stins, precum niciun gen nu s-a întins peste fire. Legea de păstrarea genurilor a cauzat o silinţă eternă d-apărare ş-o băgare de seamă neîncetată a genurilor slabe de către cele puternice. Un alt rezultat tot din zisa lege este că animalele sângeroase (fiarăle) nu se înmulţesc tare, pe când animalele nefăcătoare de rău se înmulţesc foarte tare, prin urmare, cele din urmă totdeauna sânt în mai mare număr decât cele d-întîi şi, într-acest chip, ecuilibrul naturei s-a putut păstra fără a se pierde vrun gen. Tot pentru acest scop, natura a întocmit ca animalele nefăcătoare de rău să-şi găsească nutrimântul (hrana) pretutindenea, având o viaţă uşoară şi putând a trăi pentru folosul societăţii omenirii pretutindenea, pe când animalele făcătoare de rău, neputând trăi decât prin victime, sânt mărginite numai în nişte pustii şi condamnate a trăi singure (solitaires), nefiind împărtăşite de instinctul de soţiabilitate.
Însă nu numai că providenţa divină a întocmit mijloacele animalelor, dându-le armele (p. 59) trebuincioase, dar a vrut a asigura şi păstrarea lor prin simtimentul cel mai dulce, adică prin iubirea părintească.
Înţelepciunea animalelor creşte când se apropie de treapta genului omenesc, dar iubirea părintească are tot aceeaşi putere în toate treptele fiinţelor animale.
186
Vulturul sângeros, lupul nemilostiv sânt atâta lipiţi de puii lor, precum şi blânda pitulice sau dulcile oi. Insectul mic care se pierde în pulbere prevede toate cele de trebuinţă pentru larvele sale ca şi gigantul elefant pentru puii săi.
Această prevedere a animalelor este o parte din prevederea naturei care, spre esemplu, a pus ţâţele elefantei lângă pieptul său (o împregiurare care se găseşte la puţine animale şi la om), prevăzând că elefanta este silită a suge cu botul ei laptele din ţâţe şi a-l turna în gura puilor săi.
Vedeţi această mulţime a animalelor ş-a insectelor ce umple toată această verdeaţă a câmpului! Unele se aşază pe marginile râurilor, pe când altele găsesc toată lumea lor în câteva fire de iarbă; unele esersează o industrie şi deosebitele talente, altele umplu aerul de cântecele lor cu care parcă petrec orele de lucrare.
Păianjenul-lup (L’araignee-loup) încungiură ouăle sale cu un fel de mătase foarte subţire, luându-le cu sine.
Abia psille a depus ouăle sale pe planta veronia, că îndată foile acestei plante se rotunzesc ca un leagăn.
(p. 60) De metamorfozarea omidelor urâte în fluturi lucitori, vom vorbi într-alt loc mai mult.
Animalele cele mai neputincioase şi cele mai fricoase prind inimă în timpul aplecării puilor lor.
Cloşca aşteaptă cu curagiu uliul care se repede pe puii săi.
Cerba fricoasă bate cu furie cu coarnele sale inimicul care se apropie de pui. Canguro, manicus şi sarigues, aceste animale care sânt cunoscute sub numire de „purtătoare de pungă” (marsupialia) au sub burtă un fel de sac de piele unde ţin puii lor, fiind încă tineri, până când vor câştiga putere d-a umbla singuri şi, apropiindu-se vrun pericol, îi bagă înăuntru şi fug aşa cu dânşii. Femeile maimuţe poartă puii în braţe, îi mângâie, se joacă cu dânşii şi chiar îi şi pedepsesc când nu sânt mulţumite de dânşii. Loriots, un fel de pasere din America, se luptă cu fiecare animal care vrea să se apropie de cuibul său şi, întâmplându-se să fie prinsă, atunci o vedem tot urmând şi nelăsându-se a cloci chiar în colivie ş-a muri pe ouă.
Din lucrările instinctive ieşite din principul iubirii părinteşti, sânt unele (ca cele mai curioase pentru facerea cuiburilor paseri<i>) o
187
materie atâta de interesantă, încât am păstrat-o pentru deosebite conversaţiuni. Dar nu putem sfârşi această a noastră conversaţiune despre tandreţea părintească care este cea dintâi lege de conversaţiunea universului, fără a adăoga că acest dulce simtiment nimic n-ar fi produs dacă n-ar fi fost încungiurat de amorul (p. 61) sexelor, dacă natura nu ş-ar fi închipuit a născoci simtimentul amorului. Acest foc fermecători este care întrezăreşte cu o căldură dulce inima tutulor fiinţelor care îmfrumuseţează şi străluceşte tot universul; fără acest amor, eu zic, unde ar fi propagaţiunea animalelor? Uitaţi-vă la primăvară cum zefirul dulce leagănă încet frunzele cele subţiri! Cum pârâul limpede înveseleşte câmpul îmbrăcat c-o verdeaţă plăcută! Cum paserile cântă cântecul tandreţei! Cum toate aceste fiinţe sânt în bucurie, veselindu-se de esistinţa lor! Cum toate au îmbrăcat îmbrăcăminţi de nuntă! Cum toate au schimbat glasurile lor într-un glas de poezie şi de amor! Ce mister admirabil! Pretutindenea vedem că natura a întrunit frumoseţea cu amorul. Înflorirea cea frumoasă a plantelor pregăteşte rodirea lor, dar, abia cununia poetică a plantelor s-a sfârşit, că florile se vestejesc şi se usucă, lăsând zefirului în mână, ca un suvenir dulce al acestui moment sublim, pe mugurul coprinzători de rodul viitori. Tot în primăvară în epoca cununiei naturei, păunul îşi răsfiră la soare coada sa strălucită de felurimi de feţe. Fazanul se acopere cu minunatele sale pene; capul lui pintade se împodobeşte c-un moţ bogat de felurimi de feţe. Cotinga se înveleşte c-un coperiş strălucit de mai multe coloare. Aşa împodobite de frumoasele îmbrăcăminţi de amor, aceşti fii ai naturei se prezentă la a lor soţie doritoare, scoţând strigări de bucurie, cântând cântece melodioase şi aşa căutând a serba un triumf complect asupra (p. 62) iubitelor lor. Dar abia timpul fericit al amorului a trecut, şi ce schimbare tristă! Păunii au pierdut coada lor strălucită, pintade moţul şi coroana, cotinga s-a dezbrăcat de îmbrăcămintea sa superbă. Toţi umblă tristi, posomorâţi, ca când le pare rău că a trecut aşa curând zilele de voluptatea amorului. Aşa şi privighitoarea, care în zilele trecute de fericire a îndulcit aerul cu cântecile sale melodioase, ce cânta pentru plăcerea soţiei sale dorită; acum, numai simţind trebuinţa plăcerii, a încetat cântecul de tandreţă şi, în locul esclamaţiilor sale melodioase, acum o auzim în strigări ascuţite şi plângeroase: tocmai
188
ca şi la noi, oamenii, după o noapte drăgăstoasă a unui bal strălucit, ne vine o dimineaţă neplăcută şi urâcioasă.
CONVERSAŢIUNEA IX Despre instinctele animalelor
Caracterul ce deosebeşte lucrările produse prin instinctul animalelor din cele produse prin înţelepciune la oameni este că cele dintâi nu sânt rezultatul vrunei imitaţiuni (care omul câştigă prin învăţătură) şi sânt urmate (p. 63) totdeauna într-un chip, nefiind supus la vro perfecţiune, nici ieşite prin vro socoteală de prevedere sau de folosinţă. Instinctul este o impulsiune (îndemnare) oarbă, prin care natura sileşte animalele a lucra într-un chip hotărât. Lucrările omeneşti, din contra, ieşind prin înţelepciune, sânt rezultate d-o judecată şi d-alegere liberă de voinţa noastră, dar nu d-o îndemnare oarbă. Iată un esemplu al unei lucrări foarte simple, dar foarte curioasă, care, negreşit, este produsă prin înstinctul ce natura a dăruit animalelor ca un fel de călăuză sigură a le petrece prin drumul vieţii lor: putem spune aici o faptă observată la puii de raţă scoşi prin găină. Aceste raţe, trăind împreună cu puii de găină, n-a văzut niciodată încă altă pasere ca să le semene, şi nici sânt învăţate de nimeni; cu toate acestea, la cea d-întâi ocaziune, găsind vrun lac, se aruncă într-însul înotând cu plăcere, pe când cloşca se vaită pe margine, de frică ca să nu se înece. Alte asemenea esemple sânt lucrările albinelor, a cărora clădire ne arată o regularitate admirabilă; cu toate acestea, neavând niciodată vrun învăţător, în contra, ca când s-ar fi născut arhitectori, se apucă de această delicată clădire, îndată după naşterea lor. Din generaţiune în generaţiune urmează tot acea clădire fără să fie supusă la vro perfecţiune şi nelăsându-se d-a nu lucra chiar la împregiurările în care aceste clădiri sânt de prisos pentru folosul lor. Prin urmare, nu putem socoti aceste lucrări ca când ar fi ieşit dintr-o reflesiune înţelegătoare, (p. 64) precum la noi, oamenii, ce sânt lucrările instinctelor.
Instinctele animalelor se osebesc după felul acelor fiinţe şi sânt un obiect foarte interesant de studie pentru filosofi, precum şi pentru naturalişti. Ca să cunoaştem toate aceste instincte deosebite, trebuia să
189
ne întindem aici asupra istoriei tuturor animalelor; dar, neavând aici loc în acest uvragiu pentru o asemenea studie, de aceea aci ne vom mărgini a spune dintr-însele numai câteva din cele mai mult vrednice de însemnat. Aşa vor avea lectorii nostri cel puţin o idee asupra acelor miraculoase fenomene care ne arată înţelepciunea divină răzbitoare prin lucrările acelor creaturi ale ei şi înalţă inima noastră umplându-ne d-un simtiment religios către Atotputernicul, a cărui manifestaţiune este gloria naturei.
Cele de căpetenie lucrări instinctive le putem împărţi în trei clase, după ce ele atârnă de păstrarea genului sau de păstrarea individului (persoanei) ori de relaţiune între cele din urmă cu alte animale sau de
sociabilitate.
Sânt instinctele date din mâna naturei animalelor pentru asigurarea bunei naturi a lor, precum şi pentru păzirea lor de felurimi de cauze perzătoare care le încungiură pretutindenea. Aici putem spune mai întâi dispoziţiunea d-a se notri numai de deosebite substanţe. Cea mai mare parte a animalelor au această fire şi, la câteva dintre ele, acest instinct este atât de puternic, încât le vedem lăpădând tot felul de notreţ, murind chiar de foame (p. 65) daca nu le dăm nutreţul lor predestinat de natură. Unele mănâncă carne, altele se nutresc cu vegetale şi între cele din urmă sânt multe care se ţin numai cu foile sau poamele deosebitelor plante, rămâind nebăgătoare de seamă la orice alt fel de nutreţ. Iarăşi vedem că unele din animale schimbă prin instinct felul nutreţului lor după deosebirea dezvoltării corpului în deosebite epoce ale vieţei lor.
Aşa vedem broaştele şi brotăceii (grenouilles) care se nutresc cu materie vegetale (plantivoare) când sânt în poziţiune de tetard (adică un fel de larvă, când le lipsesc picioarele şi alte dezvoltări ale organelor corpului); aceste animale să fac mâncătoare de carne (carnivore) după ce au ajuns în starea dezvoltării întregi a organelor corpului. Alte insecte, din contra, sânt mâncătoare de carne în starea de larvă şi plantivore în starea de dezvoltarea perfectă.
Puterea simţurilor, mai cu seamă simţurilor de vedere, de auzire şi de miros, sânt în general foarte dezvoltate la animalele carnivore, fiindcă aceste animale trăiesc într-o necontenită inimicie cu alte fiinţe vii pe care ele trebuie să le omoare ca să se nutrească din carnea lor;
190
prin urmare, au trebuinţă a simţi prada lor de departe prin vedere, auzire sau miros. Dar sânt unele dintr-însele care au priimit din mâna naturei nişte instincte deosebite, care înlesnesc nutrirea lor într-un chip foarte curios.
(p. 66) Aşa găsim un asemenea instinct deosebit la larva unei mici insecte din genul fluturilor care se cheamă furmilion. Ea este hotărâtă a se nutri cu furnici şi cu alte insecte din care suge umezeala lor; dar, această larvă, neputând a se mişca lesne din loc, trebuia să moară de foame, dacă natura nu i-ar fi însuflat un instinct prin care îşi prinde prada într-un chip foarte ingenios; adică ea sapă în nisipul cel mărunt o gaură în formă de pâlnie, pe urmă se pitulă în fundul acestei găuri, aşteptând cu răbdare până va cădea vro insectă în acest mic precipiţiu care ea l-a făcut.
Dar, întâmplându-se ca victima, după vederea ei, căutând să scape, atunci larva o amăgeşte prin boabele de nisip care le aruncă pe ea. Chipul cu care un furmilion sapă gaura este iarăşi curios. După ce a esaminat pământul unde voieşte s-o facă, începe a însemna un cerc care se va potrivi cu mărimea intrării pâlniei ei; pe urmă, puindu-se înăuntrul acestui cerc şi întrebuinţând una din labele sale ca o sapă, începe a săpa, puind tot în acest timp o câtăţime de nisip asupra capului lui şi, printr-o zvâcnire, aruncă această greutate afară la marginea cercului într-o depărtare de câteva degite, tot urmând a lucra într-acest chip, învârtindu-se împregiurul găurei până când o săvârşeşte. Când groapa este gata, are două degite şi jumătate în diametru şi aproape un degit în adâncime, dar, dacă burta acestei pâlnii se strică prin vro întâmplare, mai cu seamă (ca totdeauna) după vederea unui insect, atunci formilionul se grăbeşte a o drege. Când, (p. 67) săpând, din întâmplare va da peste vro piatră şi parcă ar şti că aceasta va strica tot scopul ei, atunci se apucă cu silinţă d-a se încărca cu această piatră spre a o putea arunca afară, departe din cercul pâlniei. Apoi, nefiind în stare d-a ajunge la acest rezultat, părăseşte această lucrare începută şi începe într-alt loc mai folositori pentru scopul lui.
Despre pânza păianjenului, care şi ea este o asemenea cursă, am vorbit mai sus; şi este foarte curios că păianjenul schimbă felul ţesăturei sale după felul insectei şi muştei care va prinde. Sânt şi alţi
191
păianjeni care, în loc d-a face pânză, înfăşură cu aţa lor prada, spre a o popri ca să nu se apere, pe când el o pişcă cu muşcătura lui veninată.
Sânt iarăşi un fel de peşti (texotes iaculator, l’archer) ce locuiesc în râul Gang (din India) care sânt hotărâţi de natură a se nutri cu insecte; dar, neputând a le goni, au meşteşug a arunca nişte picături de apă pe aceste insecte care se ţin pe plantele apoase, ca să cază în apă pentru folosul stomahului lor şi ei sânt atâta de îndemânatici la acest fel de vânat, încât prea rar se întâmplă să le scape măcar şi la o depărtare de mai multe picioare.
Multe animale care trăiesc o viaţă statornică, adică neschimbând locuinţa lor şi, prin urmare, negăsind iarna nutreţul trebuincios, au de la natură un obicei instinctiv d-a strânge pe vară proviziune ş-a păstra bine pentru iarnă.
(p. 68) Veveriţa din pădure (les Ecureills) ne dă un esemplu d-un asemenea instinct. Aceste mici animale plăcute şi vii strâng proviziune de alune, nuci şi migdale şi le ascund în mai multe grămezi tocmai ca magaziile, puindu-le în arburi găunoşi şi iarna, la timp de trebuinţă, le găsesc foarte lesne, măcar că sânt acoperite de zăpadă.
Un alt animal cu ţâţe (mamifere) care locuieşte în Siberia şi se cheamă Lagomis pica, având multă asemănare cu iepurii albi ai nostri, are un instinct de strângere mult mai curios. El nu numai că strânge vara proviziune pentru iarnă, care este foarte lungă în această climă foarte friguroasă, dar el face întocmai ca arendaşii nostri, adică: toată vara iarba cea mai bună şi mai verde din câmp o întinde ca s-o usuce la soare şi face grămezi tocmai ca micile clăi de fân, le pune în locurile unde nu poate să fie atinse de ploaie şi de ninsoare, pe urmă, dedesubtul fiecăreia dintr-aceste magazii, îşi sapă un drum pe sub pământ prin care poate în tot timpul vizita magaziile lui de proviziune şi scoate de-acolo cele de trebuinţă. Asemenea şi albinele de care am vorbit la alt loc mai mult au acest instinct de strângerea nutreţului şi proviziunii, adică miere de vară pentru iarnă, într-un chip mult mai frumos. Un alt fel de instinct ce are relaţiune tot cu păstrarea vieţei persoanele animalelor este acela care îi împinge a clădi locuinţele trebuincioase cele mai complecte; chiar şi pe cei tineri dintr-înşii clădesc, cu toate că n-au văzut niciodată la alţii o asemenea lucrare.
192
(p. 69) În acest chip îşi face gândacu (ver a soie) înfăşurare (gogoapţ cocon) prin nişte aţe ce el lasă din gură (un fel de spumă) în care el rămâne până s-a împlinit schimbările organice (metamorfoze), făcându-se fluturi, precum natura a hotărât pentru dânsul, cum vom vedea mai la vale.
Tot prin acest instinct îşi clădeşte amster (un animal din Europa semănător cu şoarecii) locuinţa sa. Această locuinţă subpământeană are ca un fel de săli cu două ieşiri, una mergând în curmeziş şi alta mergând drept în sus. Prin cea dintâia aruncă el pământul şi gunoiul din locuinţă, dar a doua ieşire îi slujeşte pentru intrare şi ieşirea sa. După ele, se află mai multe găuri rătunde, ca când sânt nişte odăi care se deschid una către alta. Într-una din aceste căsuţe se află un pat acoperit de iarbă proaspătă, aici se odihneşte amster, dar celelalte căsuţe slujesc drept magazii pentru proviziunea care pregăteşte el în mare câtăţime. De alte asemenea lucruri arhitectonice (de clădiri) la animalele mamifere o să vorbim mai la vale.
Dar şi la insecte se vede un număr mare de operaţiuni instinctive pentru construcţiunea (facere) locuinţelor lor. În grădini găsim d- asupra foilor de liliac şi de arpeş nişte cuiburi albe a unelor omide (chenille) care sânt alcătuite prin cusătura foilor făcute sul. Chiar gogoşi de cerniale nu sânt altceva decât nişte cuiburi ale unei omide de fluturi făcute pe foile de stejar de un gen deosebit.
(p. 70) Molia (la teigne) care se ţine în postav şi-l strică este asemenea o omidă a unui fluture alb ca argintul (dar atât de mic încât îl vedem numai prin microscop) care sapă nişte canaluri în grosimea postavului; apoi, şi este un lucru curios, că când omida a crescut mult, prin urmare canalul s-a îngustat, atunci îl despiră şi-l lărgeşte, puind acolo un petec nou din feţele postavului ce l-a ros.
Alte animale, apropiindu-se iarna (în climele friguroase), cade într- un somn adânc (asfixia), încât rămân până primăvara, precum marmota, un fel de şoareci ce se găsesc în munţii Alpilor. Aceste animale nu numai că-şi pregătesc vara proviziunea, o locuinţă sigură ş-un pat moale pentru iarnă, dar îşi astup şi intrarea locuinţelor lor, ca să nu intre frigul iarna, ca când ar prevedea că nu vor mai avea trebuinţă a ieşi d-acolo până în primăvară.
[...]
193
CONVERSAŢIUNEA XIV Despre metamorfoze
(p. 94) Între cele mai fundamentale legi ale naturei, trebuie să vorbim şi de legea de metamorfoza (schimbare) corpului. Tot lucru ce esistă trebuieşte numai pe temeiul acestei legi; nicio fiinţă materială nu rămâne măcar un minut într-o poziţiune neschimbată.
Într-acest chip adevărat a zis filosoful Eraclit că universul seamănă cu un râu curgători ale căruia atome neîncetat se schimbă, cu toate că el rămâne tot acela. Cine se uită astăzi la Dunăre crează că peste zece ani o va găsi tot aceea, dar apa care curge acum înaintea ochilor nostri nici măcar peste o oră nu se va mai afla la locul ei, fiindcă râul totdeauna se află în mişcare. Puneţi o ghindă în pământ şi urmaţi cu o observaţiune neîncetată până se va face arbure; veţi vedea că, pe fiecare minut, această dezvoltare din ghindă până la arbure nu se face deodată, ci prin schimbări neîncetate, pe fiecare minut din poziţiune în poziţiune. Lucrările naturei nu merg prin sărire; din contra, toată esistenţa fiinţelor, toată viaţa universului nu este alt nimic decât o dezvoltare nesimţită, regulată însă neîncetat în activitatea sa.
(p. 95) Este o putere misterioasă, divină, ascunsă în natură care o împinge a manifesta neîncetat formele cele noi ale fiinţelor, a nimici (prăpădi) lucrul ce este şi a pune în locu-i altul care n-a fost. Acest proces (lucrare) nemărginit în dărăpănare şi refacere a dat prilegiu filosofilor vechi de-a prezenta această idee adâncă în felurimi de fabule. Adâncul sens din fabula mitologiei pentru Saturn care mănâncă copiii săi nu este alt decât că timpul (Saturn este zeul timpului) nimiceşte toate fiinţele care au ieşit din sânul său, adică care s-a născut iarăşi în timp. Mitologia indienilor care vorbeşte de Brama (zeitatea măreaţă, infinită) la care sânt supuşi Vişnu (principul dărămători) şi Şivan (principul reperatori) iarăşi coprinde această idee adâncă de puterea dumnezeiască, sublimă şi infinită care se manifestează în natură prin neîncetată lucrare de nimicire şi de reparare (facere la loc).
Această schimbare sau metamorfoză regulată se arată în chipul cel mai dezvoltat, mai vârtos la fiinţele animale. La animalele din clasa mamiferă, care nasc puii lor din mitră, vii, gata dezvoltaţi în toate
194
organele lor (vivipare), această mare metamorfoză nu se pricepe atât ca la animalele din clasa de mai jos (ovipare), care nasc puii lor nu vii, ci prin ouă. Într-adevăr, ce mare deosebire este între ou şi găină! Oul este un lucru mort şi găina este vie, cu simţire, cu mişcare; şi, cu toate acestea, găina vie a ieşit din ou neînsufleţită numai prin mijlocul căldurei.
(p. 96) În Egipt se pun mii de ouă în nişte cuptoare bine încălzite şi peste puţine zile ies puii de găină.
Apoi, vă întreb, spargeţi un ou şi spuneţi-mi dacă găsiţi într-însul vro urmă de cap, de picioare şi de aripi? Orice filosof din lume poate să ne dea o desluşire cum a fost ascunsă în ou fiinţa găinei? Cum a ieşit, dintr-un lucru atât de simplu ca un ou, o fiinţă atât de complicată, compusă dintr-atâta mulţime de organe precum e găina vie? Niminea şi niciodată! În templurile păgânilor vechi natura a fost prezentată sub figura unei statue femeieşti numită Isis, a căria faţă a fost acoperită cu un văl, sub statue a fost scris “Nicio mână omenească n-a ridicat vălul meu”.
Noi, fizicii, sapienţii, filosofii din luminatul secol al 19-lea, care am făcut progresuri necrezute în toate ştiinţele nature, sântem departe, departe d-a putea cuteza a intra în adâncimea misteriilor naturei! Cu toată ştiinţa noastră, şi acum stăm cu ochii încremeniţi înaintea acestei figure antice învelită a zeităţii Isis, fără a ne putea bucura d-a privi d- aproape fizionomia ei!
Cele mai deosebite şi minunate metamorfoze le găsim iarăşi la insecte. Se vede că natura a ales această clasă mică a vietăţii spre a se manifesta în toată strălucirea puterii sale. Aceste metamorfoze fiind atât de interesante, am găsit că nu va fi de prisos ca să vorbim de dânsele ceva aici.
Cea mai mare parte a insectelor, când ies din ouă, nu seamănă nici cu părinţii lor, nici cu aceia (p. 97) care ei vor fi mai pe urmă şi sânt supuse la nişte schimbări foarte mari până ajung în starea lor perfectă, dezvoltată; aceste schimbări sânt cunoscute sub numire de metamorfoze.
Metamorfozele insectelor se fac în genere prin trei perioade, adică: perioda larvei, perioda nimfei (bobului) şi perioda perfectă sau dezvoltată.
195
Dar aceste metamorfoze nu sânt tot atât de mari la toate insectele, fiindcă unele state se schimbă încât nu mai sânt de cunoscut, pe când la altele, aceste metamorfoze nu sânt alt nimic decât creşterea aripilor care au lipsit până acum; de aceea, naturaliştii le deosebesc în metamorfoze complete şi metamorfoze incomplete.
Insectele cele cu metamorfoze complete totdeauna au forma unui verme când iese din ou şi în această formă se numeşte larvă; atunci corpul le este lung, moale, despărţit în treisprezece inele deosebite unul de altul, ochii le sânt simpli, ba încă de multe ori le lipsesc de tot. După ce au rămas câtva timp în acestă poziţiune şi au şi petrecut multe schimbări, atunci le începe a creşte aripile pe sub piele şi după aceasta intră în perioda nimfei. În toată această a doua periodă a vieţei lor, rămân aceste animale curioase fără mişcare şi trăiesc fără nutrement. Pielea care ele o perd acum se usucă şi se schimbă într-un fel de coajă în forma unui ou (gogoaşă) astupată pretutindenea, în care se află insecta. Sânt unele insecte a cărora gogoaşă seamănă cu înfăşurarea unui copil.
(p. 98) Dar pe când insectele sânt încă în perioada de larvă, prin o nouă lucrare instinctivă, îşi pregătesc un acoperiş pentru o mare perioadă a vieţei lor de nimfă, însă acest acoperiş îl fac din nişte fire de mătase care le scot din gura lor. După ce insecta s-a acoperit pretutindenea, atunci îşi începe misterioasa sa dezvoltare. Organile sale cele din lăuntru se moaie şi, încet, încet, încep a-şi lua forma cu care va rămânea, ieşindu-i de sub piele şi statornicindu-se în partea corpului unde trebuie să rămâie. După ce s-a sfârşit această mare schimbare, insecta leapădă masca sa, întinde aripile şi iese o insectă perfectă.
La aceste metamorfoze complicate sânt supuşi toţi fluturii; dar este unul dintr-înşii care are pentru noi, oamenii, un deosebit interes, fiindcă, în starea sa de larvă sau verme, scoate din gura sa un fel de materie care acum s-a făcut una din cele mai neapărate trebuinţe omului civilizat: această materie este mătasea şi acest verme este gândacul (ver â soie), de care vom vorbi aicea ceva mai pre larg.
Acest insect se trage din provinciile sententrionale ale Chinei. În Europa n-a fost cunoscut până la al 6-lea secol. Nişte călători misionari greci au adus ouăle acestor insecte la Constantinopole sub
196
stăpânirea lui Iustinian. D-acolo, s-a răspândit cultura gândacilor la Morea, în Grecia, la Sicilia şi la Italia; în Franţa, această cultură a început mai târziu, sub Henri al 4-lea.
(p. 99) Cultura gândacilor nu poate înainta fără cultura unui arbure hotărât de natură pentru nutreţul lor. Duzii albi sânt mai folositori pentru dânşii. Acesta este un arbure care ajunge la o înălţime de la patruzeci până la cincizeci picioare; el a înaintat foarte în toate ţerile meridionale din Europa. Patria lui este China. Dar în secolul al 6-lea, doi călători greci au adus împreună cu gândacii şi sămânţa de duzi în Europa, adică mai întâi în Grecia, în peninsula Peloponeză (care atunci a priimit numele de Morea, din cauza multor duzi care latineşte se cheamă morus, ce s-a cultivat acolo). Din Grecia, cultura duzilor sa răspândit în Dacia, Sicilia, Italia, până în Franţa.
Gândacii trăiesc în stare de larvă treizeci şi patru de zile şi, într- acest timp, ei îşi schimbă pielea de patru ori; timpul dintre năpârliri se cheamă secolul acestor animale. Apropiindu-se o năpârlire, amorţesc şi încetează d-a mai mânca; însă, după ce ş-au schimbat pielea, foamea li se îndoieşte. Această mare poftă, care vine după cele dintâi patru schimburi ale pieilor, este încă mică (petite fraise) pe lângă pofta care gândacii o au în secolul al cincelea din viaţa lor (grande fraise).
Câtăţimea frunzelor de dud care o mănâncă ei este foarte mare şi se măreşte din zi în zi. Cine voieşte să scoată larve dintr-o unţă (opt dramuri) de sămânţă de gândaci, are trebuinţă de 7 livre (2 V oca) de frunză de dud pentru secolul întâi, adică pentru 5 zile, 21 livre pentru secolul al doilea, care ţine patru zile, 70 livre pentru secolul (p. 100) al treilea, care ţine 7 zile, 210 livre secolul al patrulea, care ţine iarăşi 7 zile şi 1200 pentru secolul al cincelea. În a şasea zi din acest secol din urmă, începe mâncarea cea mare (grande fraise), încât, mâncând, fac un zgomot ca o mare ploaie. În a zecea zi, încetează mâncarea şi se pregătesc pentru întâia lor metamorfoză. Corpul li se face moale, din gură le iese nişte fire de mătase ce se trage după dânşii umblând, pe urmă se aşază la un loc, torc împregiurul lor nişte fire foarte subţiri (banne), ca un fel de plase şi, atârnându-se în mijlocul acestei plase, încep a-şi ţese gogoaşa lor. Această ţesătură se urmează în chipul următori: ei se învârtesc neîncetat în loc în felurimi de direcţiuni şi împregiurul lor, torcând ca o faşe firul de mătase care iese din nişte
197
găuri ce se află în buzele lor. Acest fir, când îi iese din gură, este moale, însă în aer se-ntăreşte numaidecât. Această ţesătură să urmează numai cu un fir, dar, prin mulţimea învăliturilor ce le face gândacul, se formează, în sfârşit, o gogoaşă tare, având forma unui ou. Gogoaşa aceasta este galbenă sau albă, după felul gândacilor ce au făcut-o şi lungimea firului este foarte mare, de multe ori de la 100 până la 150 stânjini. Gândacii cei ieşiţi dintr-o unţă (opt dramuri) pot aduce la 7080 livre de mătase; dar se-ntâmplă să aducă şi până la 130 livre. În 3 V zile până în patru, ei îşi isprăvesc gogoaşa de ţesut. Despicând cineva o gogoaşă, atunci găseşte insecta dinăuntru de tot schimbată de cum era înainte; ea acum s-a negrit, pielea ei seamănă cu (p. 101) teletinu, forma ei este rotundă şi lungă ca a oului, nu-i găsim nici cap, nici gură, locul aripilor viitoare este însemnat numai printr-o linie în curmeziş. Când căldura este potrivită (de la 15° până la 18°), atunci metamorfoza acestei nimfe să isprăveşte în fluture în curs de 18 până la 20 zile, după care insecta găureşte ea singură gogoaşa şi iese. Chipul ieşirei este foarte curios. Insecta moaie o parte a gogoaşei cu un fel de umezeală scoasă din sine, pe urmă o bate cu capul la acest punt udat, o găureşte şi iese; ieşirea acestei insecte vesteşte fluturul cu aripile albe, cu picioarele lungi şi subţiri şi c-o gură lungă. Numaidecât după ieşirea din gogoaşă, începe glasul amorului a vorbi într-înşii; atunci, fluturii de deosebite sexe se caută şi, după gustarea dulceţii imnului, partea femeiască începe a-şi depune ouăle sale a cărora câtăţime este foarte mare, până la 500 de ouă fiecare şi aşa, după ce fluturii ş-au împlinit misiunea lor de propagaţiune, trăiesc numai 10 până la 20 zile şi mor.
Albinele sânt supuse şi ele la o metamorfoză mai mare, fiindcă în starea de larvă n-au niciun semn de albină, ci seamănă întocmai cu vermii. Aşa sânt şi larvele de muşte (mouches) şi d-o mulţime d-alte insecte. Aşadar, vermii cei urâţi care se află pe cadavrele împuţite sânt larvele unor muşte foarte frumoase c-o faţă aurie (le mouche doree). Ţinţarii, care sânt foarte cunoscuţi în ţara noastră mai cu seamă la locuitorii de pe lângă Dunăre, acesti foarte neplăcuţi musafiri care strică somnul şi (p. 102) repaosul locuitorilor, trăiesc în apă în perioade de larvă, ca vermii. Ei, când vor să răsufle aer, se pun cu capul în apă şi cu partea de jos (curu) în sus, d-asupra apei, fiindcă ei
198
acolo au ca un fel de ţeava lungă cu care se servesc a răsufla aerul. Ţânţarii în perioada de nimfă tot în apă şed, însă respiraţiunea (răsuflarea aerului) atunci o fac prin două ţevi care li se află la piept şi aşa ei înoată acum pe apă în toată perioada nimfei până la cea din urmă metamorfoză, care-l face ţânţar perfect; însă înotarea lui d- asupra apei se urmează cu gogoaşa până când începe a-i creşte aripile şi, atunci când el s-au dezvoltat, zboară în aer. Însă, când în timpul celei din urmă metamorfoze va da vrun vânt, răstoarnă ţânţarii cei tineri ce înoată pe gogoaşă ca într-o luntre şi se prăpădesc; aşadar, când sânt primăvara vânturi şi se varsă bălţile, locuitorii petrec bine vara, fiind scutiţi de mulţime de ţânţari.
La insectele cu metamorfoze incomplete (spre esemplu, locustele), este o puţină deosebire într-o stare de larvă şi de insect complet, adică numai că larvele n-au aripi, dar insecta are. Alte insecte de metamorfoze incomplete n-ajung la dezvoltarea cea din urmă şi parcă rămân pe drum; de această catigorie sânt păduchii (puces). Această insectă în stare de larvă, ieşind din ouă, n-are picioare şi atunci seamănă cu micii vermi albişori; peste 12 zile se închide într-o gogoaşă foarte mică şi subţire de mătase, unde rămâne în stare de nimfă (p. 103) iarăşi 12 zile şi atunci iese în stare de insect perfect, însă fără aripi.
Acestea sânt felurile de metamorfoze cele de căpetenie care le găsim la insecte. Am fost silit a mă mărgini d-a vorbi numai de puţine esemple fiindcă, cum a zis Ipocrat: „ştiinţa este lungă şi viaţa omului este scurtă ca s-o cunoască”. Însă, cât de puţin ce s-a vorbit despre metamorfoze, va fi destul a da lectorului o idee de această lucrare misterioasă a naturei în această ramură a sferei animalelor, a-i însufla un sentiment religios, luând în seamă că chiar în această lume fizică, materială, găsim fiinţe vii ce schimbă corpurile lor fără a schimba şi inima lor ce înviază aceste deosebite corpuri. Apoi, cine nu-şi aduce aminte, văzând aceste metamorfoze, şi metamorfoza cea mare care ne aşteaptă şi pe noii, oamenii, fii cereşti, pe cealaltă lume, după ce vom lepăda şi noi corpurile noastre grase lipite la pământ şi vom îmbrăca o înfăşurare mai completă, subţire, eternă, cu aripi cereşti, prin care vom zbura în regiuni mult mai sublime, în rezidenţa eternă a sufletelor fericite! Cine nu vede adâncul sens al mitologiei vechi care a prezentat
199
sufletul omenesc nemuritori sub forma unui fluture? Cine nu vede aici un simbol misterios de teoria şi de credinţa despre nemortalitatea sufletelor noastre şi de destinaţiunea sau misiunea noastră înaltă în cealaltă lume? Cine poate acum tăgădui că studiul naturei aduce totdeauna la întărirea credinţei religioase? Natura, acea sublimă fiică divină nu poate niciodată a (p. 104) fi în luptă cu sora sa cerească, adică cu religiunea, care şi ea este o născocire divină! Numai minciuna şi adevărul nu-şi pot avea armonia, dar adevărurile sânt ca luminele ce se luminează una pe alta când se împreună. De aceea, iubite lector, fie diviza noastră: “Studia şi credinţa!”
VOL. II
CONVERSAŢIUNEA XVII Istoria pământului
(p. 13) “La început a zidit Dumnezeu cerul şi pământul; dar pământul a fost un haos acoperit de apele oceanului; şi un suflet zeiesc plutea asupra apelor; şi a zis Dumnezeu - fie lumină! Şi a fost lumină” (Genesis, I, 1-3). Cu această frază începe Biblia şi cu Biblia începe istoria lumei ş-a omului. În această scurtă frază este cuprinsă toată istoria zidirei lumii, toată istoria formaţiunei pământului. Băgaţi acum de seamă cum sânt prezentate aici toate elementele fizice (pământ, aer, apă şi foc) dintr-o manieră atât de înaltă! Pământul este un haos, adică o materie neformată, o nemărginită şi grozavă amestecătură din cele mai grozave puteri prăpăditoare care caut a se nimicnici una pe alta! Un întuneric adânc spăimântător înfăşoară această scenă de prăpădire obştească, aceste mari revoluţii elementare. O luptă infernală se suţine între apele şi între părticelele pământeşti ce sânt risipite în toată întinderea universului. Dar acum, un glas ceresc, un glas poruncitor răsună pătrunzând tot spaţiul lumii, toată (p. 14) goliciunea universului! Într-acest minut, lupta infernală a pământului cu ape încetează, un spirit zeiesc, un aer ceresc, o înaltă voinţă de zidire şi de orânduială se-ntinde domnind şi apăsând asupra elementelor rebeli. Acum un glas nou răsună, un glas etern iese de supt tronul Atotputernicului, strigând „fie lumină!” şi în acest minut întunericul sa spart şi pământul s-a luminat, s-a împodobit c-un element nou, s-a
200
îmbogăţit c-o putere nouă care, d-acum înainte, îl va însufla neîncetat, va produce infinitele creaturi asupra pământului, îl va face teatrul grandios al gloriei dumnezeieşti!
Asta este în prescurtare înţelesul adânc a pomenitelor puţine vorbe cu care Biblia ne vesteşte de creaţiunea lumii.
Lângă această istorie sacră de creaţiunea pământului, găsim la toate naţiile, de la răsărit până la apus, chiar la cele mai barbare popule, nişte tradiţiuni spre cosmogenie (zidirea lumei) şi geognezie (născocirea pământului). Aceste tradiţiuni sânt foarte variabile, foarte deosebite una de alta şi sânt înfăşurate în deosebite îmbrăcăminţi poetice, mitologice, din care unele sânt foarte frumoase şi adânci. Dar în toate aceste deosebite tradiţiuni găsim două punturi de căpetenie care trebuie să privim acum de aproape; aceste două punturi de căpetenie sânt apă şi foc. Aceste două elemente joacă o deosebită rolă în toate tradiţiunile naţiilor despre creaţiunea pământului. O să vedem acum ce armonie misterioasă şi admirabilă se află într-aceste credinţe vechi, populare şi între rezultatele câştigate prin (p. 15) esperienţele noi. Aceasta o să ne arate de iznoavă că Provedinţa divină a pus în sânul ideilor neamului omenesc toate iznoavele adevărului, toată adâncimea cunoştinţei lumii!
Naturaliştii au avut deosebite ipoteze asupra născocirei pământului. Fiindcă, în adevăr, toate ideile noastre asupra centrului sau inimii pământului sânt ipoteze; lămurită ştiinţă avem numai asupra lucrurilor ce atinge de coaja pământului. Dar, luând în seamă că săpăturile cele mai adânci ce s-a făcut asupra pământului (prin puţe arteziane) n-au ajuns nici la o adâncime de a jumătatea parte de o milă geografică, pe când grosimea pământului este mai mult de o mie şapte sute de mile geografice, de aceea este învederat că sântem foarte departe de a gândi că avem ştiinţi pozitive despre ce se urmează în sânul pământului.
Dar aceste săpături ne-au încredinţat de două împrejurări foarte importante, fiindcă ne-au arătat că, cât ne cufundăm mai mult în pământ, cu atâta se măreşte mai mult gradul căldurei ce domneşte acolo. Aşadar, esperienţe a arătat că la toată săpătura nouă de şaizeci stânjini în adâncime s-a suit termometru cu un grad; prin urmare, vedem că căldura merge crescând de la surfaţă până la centrul pământului, şi acesta într-un chip atât de însemnat, că puteam zice că
201
în sânul pământului domneşte o căldură nespusă, un foc neîncetat, arzând cu o putere atâta de îngrozitoare, că toate metalele şi mineralele ce se află acolo se topesc şi fierb neîncetat. Acest foc suptpământesc se cheamă foc plutonic (spre aducerea-aminte la ideea mitologică a elenilor care (p. 16) imagine că Pluto, zeitatea infernală, are rezidenţa sa în centrul pământului).
A doua împrejurare care ne-au arătat pomenitele săpături ale pământului este că pretutindenea găsim dovezile netăgăduite de nişte revoluţii ce a suferit coaja pământului din cauza apelor oceanului. Aşa, s.e., s-a găsit de multe ori în adâncimea pământului, în sânul munţilor, nişte scoici, coji de melci, oase de peşti şi alte rămăşiţe ale animalelor apoase (care pot trăi numai în apă). Mergând cu săpături de la suprafaţă spre sânul pământului, găsim trei strate deosebite care ne arată fieşcăruia un deosebit caracter după deosebitele rămăşiţe organice ale plantelor şi animalelor perite ce au rămas în aceste strate, ca un vecinic suvenir a unei revoluţii pământeşti (cataclism) ce s-a urmat acolo înainte cu mii de seculi.
Vestitul Chivie deosebeşte trei strate sau tereine după cele următoare caractere rămăşiţelor împietrite (paleontologice), adică:
Tereinul primar; aici se găsesc rămăşiţuri împietrite de moluşchi (melci, scoici) de peşti, acolo găsim rămăşiţuri de nişte târâtoare (reptile) d-o mărime îngrozitoare şi nişte şopârle (lezards) mare până la o sută de picioare şi mai bine, cu un gât şi cu ciocu unei paseri (plesiosaures) şi alte animale de figure monstruoase, fiind departe de aceea ce vedem acum în domenul animalelor; în toate aceste strate nu se găsesc nicidecum rămăşiţe unui animal mamifer care trăieşte pe uscat.
În tereinul secundar (a doua strată) să găsesc rămăşiţuri de multe mamifere marine şi de câteva (p. 17) mamifere pământeşti (animale cu ţâţe care au trăit în mare sau pe uscat); spre esemplu, împrejurul Parisului se găsesc rămăşiţuri împietrite de animale (pahiderme) cunoscute subt numire de palanterium, anoplolherium ş.c.l.; asemenea animale nu se mai găsesc acum.
În terenul terţiar (al treilea strat), se găsesc oase împietrite de nişte animale mamifere pământeşti de o mărime estraordinară. Aceste rămăşiţuri sânt cunoscute subt numire <de> mamut (elefantu din
202
Siberia), care a avut trupu d-o mărime deosebită, fiind acoperit cu o lână lungă şi groasă; asemenea şi mastodon (elefantu antidiluvian), ai cărui dinţi care se găsesc acum împietriţi în adâncimea pământului sânt mari ca capul unui copil şi ascuţiţi într-un chip curios; lângă aceasta se găsesc rămăşiţuri împietrite de rinocero şi de ipopotamo de o mărime deosebită de mare.
În toate aceste strate nu se găsesc rămăşiţuri de oasele animalelor cu patru mâini (quadrumana), adică de maimuţe şi nicidecum vro urmă de om.
Observaţiunea acestor strate ne asigură dar într-un chip netăgăduit că surfaţa pământului nostru a suferit mai multe prefaceri pricinuite prin nişte grozave revoluţiuni fizice ce a prăpădit toate fiinţele pământeşti, împreună chiar cu surfaţa pământului însuşi, dar prin aceste revoluţiuni fizice (cataclismuri) au ieşit din sânul oceanului nemărginit nişte strate şi continente noi, apoi suvenire de cataclismuri au rămas în tradiţiile populare nemuritoare subt numire de potop (diluvium) de care vom vorbi la vale mai mult.
(p. 18) Aşadar, în seculi antidiluviane (înaintea potopului) a avut pământul nostru mai multe epoce. În epoha d-întâia, după ce ieşise pământul din sânul haosului ca Venus acoperită de spumă ieşind din sânul oceanului, atunci n-a fost asupra surfeţii pământului niciun vegetal, niciun animal, din contră, mai tot pământul a fost acoperit cu apele mării şi abia cea mai mică parte dintr-însa se urcase în forma de ostroave abia uscate. După această epohă primitivă, venea epoha secondară (strata a doua) sau a târâtoarelor gigantice, a mamiferelor marine şi pământeşti şi a pahidermelor, după aceea a ajuns epoha a treia (strata a treia) sau a animalelor gigantice antidiluviane, a mamutului Masoadontului, a dinoteriului ş.c.l., pe urmă sosea potopul (diluviul) cel din urmă care s-a urmat aproape cu trei mii de ani înainte de Hristos, după care faţa pământului a luat forma sa d-acum, împodobindu-se de domenul plantelor şi animalelor, care o acopere în ziua de astăzi, îmbogăţindu-se şi de fiul ei strălucind cu un imagiu zeiesc, domnitor al creaturei pământeşti, cu această fiinţă care ne este foarte cunoscută subt numire de om. Ce misteriu! Ce idee înaltă izbutitoare ni se înfăţişează acum! Tocmai ca un meşter omenesc care, nainte d-a se apuca de o lucrare perfectă, să cerceteze cu lucrurile
203
simple şi mai puţin perfecte, dărăpănă unul după altul aceste cercări până s-a exersat şi atunci se apucă de lucrul desăvârşit, înaltul scop al lui; aşa şi natura! În trei rânduri a încercat creaţia fiinţelor pământeşti, le-a dărăpănat una după alta, manifestându-se în toată creaţia (p. 19) nouă, în toată epoha nouă cu mai multe perfecţiuni şi aşa, începând cu epoha şopârlei, a ajuns în urmă la epoha cea mai perfectă, adică a creaţiunii omului, acestei fiinţi cei mai sublime şi admirabile ce trăieşte subt ceri.
CONVERSAŢIUNEA XVIII Urmare spre istoria pământului
Formaţiunea pământului am văzut că nu s-a făcut d-odată, ci, din contra, în perioade (intervale) lungi, care sânt însemnate în istoria biblică subt numire de zile a zidirei lumii. Noi nu putem şti câte secole coprinde fiecare din aceste intervale. Mezul sau sâmburul (substanţa) pământului negreşit că a avut trebuinţă de mii de ani până la consolidarea (întărirea) lui; fiindcă oricum sântem siliţi a ne închipui că la început a fost tot globul noatru o materie moale, fluidă, fierbinte şi pe urmă, răcindu-se încet-încet (ca o gigantească băşică fierbinte) sa consolidat (întărit) în centru şi această consolidare a mers crescând din centru spre surfaţă. Această idee nu este vro ipoteză abătută, născocită fără nicio bază, ci, din contra, ridicând ochii noştri spre ceri, găsim că chiar în faţa noastră se formează lumi sau alte pământuri în univers tot într-acest chip. Este în ceri o clasă de stele cunoscute subt numire de stele nebuloase (p. 20) şi de pete nebuloase, adică vedem în ceri (prin telescop) într-un loc ca o pată luminoasă (parcă este un nour mic, strălucitori), nefiind mărginită într-un chip curat împregiurul ei; peste câtăva vreme s-arată această pată mai luminoasă în mijloc, formând ca o stea strălucită, solidă, care este încongiurată de o nebulă (nour) aprinsă şi luminoasă de o lumină mai mică. Apoi iar, peste câtăva vreme, se strânge această nebulă şi mai bine, se rătunjeşte mai regulat şi atunci s-a săvârşit formaţiunea acestui pământ care s-arată la noi acum ca o stea rătundă, bine mărginită, solidă şi strălucitoare; aşa şi pământul nostru negreşit că s-a înfăţişat tot în acest chip lăcuitorilor unui alt corp ceresc (pământ) care se află în univers.
204
[...]
1. Formarea coajei pământului prin un foc subpământesc
(p. 21) Partizanii de aceste teorii zic că toate deosebitele metale şi minerale s-au format numai prin deosebirea gradului de căldură şi de apăsare (greutate) cărora au fost supuse; adică, cu cât un mineral a fost pus mai adânc în sânul pământului, cu atât mai mult a fost supus la influenţa unei călduri mari (precum am văzut mai sus) şi a suferit o mai mare greutate în adâncimea apelor oceanului care atunci au acoperit toată faţa pământului. Iacob Hal a făcut nişte esperienţe prin care a dovedit că, puind nisip de supt mare la o adâncime de 1700 picioare, s-a făcut piatră; asemenea, puind var supt o adâncime de 3000 picioare, s-a făcut marmoră. Aşa, fiindcă ştim că cea mai mare adâncime a oceanului este 4 mile geografice (96 de mii de picioare), de aceea putem esplica prea bine cum s-au făcut prin această grozavă apăsare cele mai tari pietri (precum porfir, granit, sienit); asemenea, şi cum s-au format rămăşiţuri de vegetale şi animale în nişte pietre de cărbuni (cocs, cărbuni împietrit). Partizanii acestei teorii se cheamă plutonişti.
2. Formarea coajei pământului prin apă
Partizanii acestei sisteme (care se cheamă a neptuniştilor) zic că la începutul veacurilor a fost (p. 22) pământul nostru ca o băşică plină de un fluid fierbinte; în acest fluid au fost topite (solute) toate mineralele. Pe urmă, începând pământul fierbând a se răci şi a pune gradul căldurei sale în ecuilibru (cumpănă) cu temperatura mult mai rece a aerului lumei, atunci negreşit că mineralele şi metalele, ce rămân curgătoare numai la o căldură foarte însemnată, când s-au răcit, s-au şi consolidat (întărit) şi aşa s-au suit munţii primitivi, adică munţi care sau născut împreună cu întărirea pământului, însă munţi în care nu se găsesc nicio rămăşiţă de vrun vegetal sau d-o fiinţă vie perită. Aceşti munţi sânt compuşi de granit, porfir şi d-alte pietre primitive. Dar aceste precipitaţiuni (adică deosebirea unui corp solid dintr-un fluid) ale munţilor nu s-au urmat de-o cam dată, ci în mai multe intervale; apoi, fiindcă după precipitaţiunea cea dintâi s-a împodobit pământul cu nişte vegetale şi animale, de aceea la toate revoluţiunile pământului după urmă, când iarăşi de iznoavă s-a făcut vro turburare între oceanul şi continentul, ieşind de iznoavă nişte munţi ca o nouă precipitaţiune,
205
atunci au rămas în sânul acestor munţi nişte rămăşiţuri de vegetale şi de animale ce au perit în această revoluţiune d-asupra feţii pământului prin vărsarea apelor oceanului. Aşa s-au făcut munţi d-aluvie sau de grămădire (ce coprind în sine nisip, pietre nisipoase, pietrişuri, pământ galben şi pământ negru). După această sistemă sânt munţii de granit cei mai vechi asupra pământului şi munţii de bazalt sânt cei mai noi ieşind după urmă (din volcane). De aceea, găsim pe bazalt pus asupra stratelor de (p. 23) munţi primitivi şi de munţi d-aluvie. Această sistemă a găsit favor la mulţi sapienţi însemnaţi, precum la Linee şi chiar la vestitul Alexandru de Umbold.
Daca adunăm toate împrejurările ce ni se înfăţişează asupra pământului şi care sânt în stare a ne da o idee asupra istorii<i> residenţei omeneşti, adică a globului pământesc, maicei noastre obşteşti, o să ajungem la următorul tablou istoric al formaţiei pământului.
Când a început pământul a se usca, prin urmare coaja, ce mai nainte a fost moale, începând a se întări şi a se răci, pe când în sânul pământului tot n-a încetat turburarea gazelor (aburilor) fierbântătoare, atunci focul central, râdicând gazuri, a produs espluziuni (zbucnituri) grozave, râdicând în multe locuri coaja pământului care a fost atuncea încă subţire şi aşa s-au făcut munţii gigantici care acopere acum pământul nostru. Atunci, pentru întâiaşi dată, a ieşit o neregularitate asupra surfeţii pământului; în munţi şi văi s-a împărţit pământul nostru; aşa, şi emisfera despre miazăzi s-a cufundat într-o mare parte, pe când emisfera despre miazănoapte s-a ridicat din ocean. De aceea găsim acum cea mai mare a continentului (uscaturi) în emisfera despre nord, pe când în emisfera meridională domneşte oceanul cel mare asupra continentului. Împreună cu formarea munţilor a ieşit mări, lacuri şi râurile cele mai mari care curg acum pe pământul nostru, ca nişte vine pline de viaţă, ca nişte legături misterioase, prin care ziditorul a hotărât a apropia naţii cu naţii şi a uni tot genul (p. 24) omenesc. Negreşit că s-au urmat mai multe d-asemenea revoluţiuni espluzive în mai multe intervale (perioade), până s-a potolit fierbântătura gazurilor suterane peste măsură; apoi, de altă parte, coaja pământului s-a îngroşat, prin urmare, a încetat râdicarea munţilor prin espluziuni. După cercetările geognostice ale vestitului Alexandru de
206
Umbold, ştim că s-a râdicat munţii Carpaţilor şi ai Alpilor în unele din cele din urmă expluziuni (adică înainte cu 15000 de ani). După ce s-a potolit aceste mişcări turburătoare ale elementelor suterane, a început natura a dezvolta puterea sa creativă asupra globului nostru. Pământul s-a acoperit c-o verdeaţă plăcută, câmpurile s-a împodobit de flori strălucitoare, aceste drăgăstoase fiice ale plantelor, pădurile s-au umbrit de copaci gigantici, dar pretutindenea în câmpuri şi în păduri, pe uscat precum şi în mare, a început o suflare vieţuitoare a mişca deosebite corpuri vii. Dar, în mijlocul acestei admirabile dezvoltări a frumuseţii naturii, a venit un evenement nou îngrozitor, care, deocamdată, a tăiat toată această dezvoltare, a prăpădit toată creatura ce trăise atunci pe pământ, a schimbat chiar şi faţa pământului însuşi. Aceste evenement a fost o revoluţiune fizică a oceanului (plutonică) care se cheamă în tradiţiunile populare subt numire de potop (diluviu). Multe potopuri generale prăpăditoare a suferit pământul nostru, precum ne arată deosebitele strate de care am pomenit mai sus. Cel din urmă potop a fost acela de care pomeneşte Biblia în vremea lui Noe (după Biblie, în anul 1656 după zidirea lumii). Acest potop (p. 25) din urmă a schimbat toată faţa pământului nostru, a complectuit ieşirea tuturor munţilor d-aluviu (grămădire), a preschimbat acoperişul munţilor primitivi (espluzivi) şi, d-atunci încoace, n-a mai crescut munţii, din contra, din an în an scad vârfurile lor din cauza ploi<i> şi a altor influenţe ale timpurilor. Toată sistema râurilor, precum le găsim acum răspândite, s-au format tot atuncea, după acel potop; fiindcă, când acea grozavă înecare s-a răspândit asupra emisferii nordului, gonind apele oceanului cătră emisfera meridională (precum ne dovedeşte foarte lămurit unghiurile triangulare cu care se mărgineşte această emisferă meridională), atunci chiar după sfârşitul potopului au rămas locurile văioase încongiurate de munţi, ca nişte mari bazinuri (basins) sau lacuri foarte adânci, dar, încet-încet, apa acelor bazinuri, fiind cu mult mai înalte decât surfaţa pământului, a început a căuta locuri cuvenite prin care putea curge spre mare şi aşa, izbind felurimi de împiedicări, fiecare din râurile cele mari ale pământului şi-a format matca unde curg. Cine priveşte cu băgare de seamă calitatea formaţiunei pământului lângă râul Dunării, de la izvorul său până la vărsarea în Marea Neagră, poate a deosebi şi acum locurile unde a
207
fost, după potop, bazinuri cu ape puse unul peste altul din care a curs pe urmă râul Dunării. La râul cel mare din America numit Misisipi, vedem această curgere a apei ieşind din bazinuri, urmându-se chiar acum înaintea ochilor noştri.
Urmările potopului a fost nenumărate. Nu numai că toată cultura oamenilor antidiluviană (înaintea (p. 26) potopului) s-a stins din faţa pământului, lăsând în sânul lui puţine rămăşiţuri ce, cu o mirare mare, le găsesc acum săpătorii din întâmplare (spre esemplu, în America meridională, pe locurile de tot sălbatice, se găsesc în pământ nişte rămăşiţuri d-o civilizaţie antidiluviană), dar şi cea mai mare bogăţie a timpului nostru modern, adică unele din strate de cărbuni de petre, cu care susţinem noi vapoarele noastre (turbe), se trage tot de atuncea. Aceste magazii subterane de cărbuni împetriţi sânt în mai multe locuri foarte curioase. Este, spre esemplu, în Belgia, la o întindere de mai multe mile, nişte mine de cărbuni de petre. Aceste mine se află îngropate 16 sute de picioare subt surfaţa pământului; observând acolo mai bine, vedem că toate aceste mine nu sânt alt nimic decât nişte păduri antidiluviane d-o mărime estraordinară, care s-au înecat atunci, îngropându-se subt grămădirea pământului ce a adus grămădind acolo apele oceanului în vremea înecării obşeşti; apoi, găsim acum acolo copaci întregi până la înălţime de sute de picioare, împetriţi, încă neschimbată fiind nici forma foilor. Tot de atunci sau mai nainte se vede că s-a înecat o parte mare deosebită a continentului care se afla între Africa şi America în locul unde este acum oceanul Atlantic; acest continent perdut figurează în toate tradiţiunile populare cele mai vechi subt numire de Atlantis.
Asemenea putem zice că negreşit s-a format atunci şi multe din strâmtorile mărilor (adică limbi înguste de apă care împreună două mări), precum strâmtoarea de Dardanele care împreună Marea de (p. 27) Marmoră cu Marea Neagră, strâmtoarea de Gibraltar, care împreună Marea Mediterană cu Marea Atlantică şi strâmtoarea de Bering, care desparte în acest loc America de Asia, având o lăţime numai de puţine mile geografice; mai cu seamă sântem siliţi a ne închipui că, naintea formaţiunii strâmtorii de Bering, adică înaintea potopului, a trecut pe acolo de la Asia la America (când era împreunat continentul vechi cu cel nou), nişte naţiuni tot din sămânţa lui Adam,
208
care a populat America înaintea descoperirei prin Columb; altmintrelea, nu ne putem esplica originul populaţiilor primitive (indieni) din America, în vreme că este acum o faptă dovedită prin fiziologhie că toţi oamenii d-asupra feţii pământului sânt născuţi numai d-un soi (Adam), întocmai precum ne povesteşte Biblia, şi precum vom vedea mai la vale.*
Tradiţiunile populare cunoscute asupra potopului la diferite naţiuni de la răsărit până la apus sânt cele următoare:
La indieni (în India orientală), în poemu Marararata (tradus în limba germană prin Boek): după această tradiţiune, s-a întâmplat potopul în anul 3500 înainte de Hristos, la 8 noiemvrie (al 9-lea Avateras al indienilor).
La chinezi. Foa, Foi sau Voi (care nu poate fi altul decât Noe, însă schimbat n în v, fiind aceste două litere foarte asemănătoare în alfabetu ebraic) a văzut potopu în anul 3461 înainte de Hristos.
La iapanezi. După tradiţiunile lor, s-a întâmplat potopu în anul 3424 înainte de Hristos.
(p. 28) La persiani. Tradiţiunile lor spre potop seamănă mult la aceea ce zice Biblia, însă, la persiani, Noe se cheamă Caimos; potopul a fost pricinuit printr-o cometă care s-a apropiat la pământ.
La aravi. După tradiţiunile lor, a fost potopu în anul 3478 înainte de Hristos.
La caldei figurează nume de Xisustro în tradiţiunea asupra potopului; ziua potopului la ei este (iarăşi ca la indieni) 8 noiemvrie (sau 17 tezines ale lor).
La feniţieni figurează un om, Toat, în ale căruia zile s-a acoperit pământul cu apă, apoi, pe urmă, s-a deschis o gaură în pământ pe unde s-a întors apa.
La egipţieni este tradiţiunea asupra potopului foarte bogată în nume şi în fapte; Tifon (zeul răutăţii) a vărsat apă asupra pământului, dar Sesotri a scăpat cu o luntre; această luntre a şi pus-o în cer (într-o configuraţie stelelor); potopul s-a întâmplat la 8 noiemvrie (17 ader), în anul 3512 înainte de Hs.
La eleni figurează înecăciune în vremile lui Deucarmin, la anul 3559 înainte de Hs.
La germanii vechi din Europa. Se povesteşte că, la moartea lui Valter, s-a întâmplat potopu.
La mexicanii vechi (în America) figurează un nume Topoi (Noe al lor) ce a văzut potopu; în templurile lor a fost zugrăvită o cometă care varsă apă pe pământ.
În toate tradiţiunile populare s-a săvârşit evementul potopului în luna fecioarei (septemvrie).