Colecţia UNIVERSITARIA PARALELA K EDITURA Editura Paralela 45 este recunoscută de Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior (CNCSIS). Editor: Călin Vlasie Coperta colecţiei: Ionuţ Broştianu Prepress: Luminiţa Badea Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României SOARE, LILIANA Din începuturile terminologiei ştiinţifice româneşti / Liliana Soare. - Piteşti : Paralela 45, 20132 vol. ISBN 978-973-47-1745-3 Vol. 1. : Medicină, Ştiinţele naturii. - 2013. - Bibliogr. -ISBN 978-973-47-1746-0 001.4 Copyright © Editura Paralela 45, 2013 LILIANA SOARE DIN ÎNCEPUTURILE TERMINOLOGIEI ŞTIINŢIFICE ROMÂNEŞTI Voi. I MEDICINĂ; ŞTIINŢE ALE NATURII (BOTANICĂ, ZOOLOGIE, GEOLOGIE) Studiu introductiv, selecţie, transcriere, comentarii şi glosar CUPRINS Argument......................................................6 Notă asupra ediţiei...........................................8 Din începuturile stilului ştiinţific în limba română - repere istorice............................................12 Schiţă de istorie a medicinii şi a ştiinţelor naturale în limba română...............................................17 Didacticismul - trăsătură definitorie a primelor texte ştiinţifice............................................22 TEXTE........................................................34 MEDICINĂ.....................................................34 Amfilohie Hotiniul, Gramatica de la învăţătura fizicii (1796).................................34 Petre Maior, Învăţătură pentru ferirea şi doftoria boalelor (1816)..................................53 Alexandru Teodori, Scurtă arătare despre om şi despre întocmirile lui (1825).............................73 Ştefan Vasile Episcopescu, Oglinda sănătăţii şi a frumuseţii omeneşti (1829)............................... 86 Pavel Vasici-Ungurean, Antropologhia sau scurta cunoştinţă despre om şi despre însuşirile sale (1830)... 103 ŞTIINŢE ALE NATURII (BOTANICĂ, ZOOLOGIE, GEOLOGIE)..............................116 Amfilohie Hotiniul, Gramatica de la învăţătura fizicii (1796)............................... 116 Iacob S. Cihac, Istoria naturală (1837)................. 147 Iuliu Barasch, Minunele naturei (1852).................. 183 Dimitrie Iarcu, Elemente de istoria naturală (1860)......210 D. Brândză, Curs elementar de istoria naturală. Zoologia (1872)..........................................244 Glosar......................................................259 Anexe.......................................................263 Izvoare.....................................................273 ARGUMENT Din începuturile terminologiei ştiinţifice româneşti este o lucrare apărută ca urmare a interesului nostru constant pentru terminologia ştiinţifică românească în epoca veche. Utilitatea publicării unei antologii de texte ştiinţifice vechi şi moderne nu mai are nevoie, credem, să fie argumentată, dat fiind interesul din ce în ce mai ridicat al cercetătorilor, concretizat în numeroase studii întreprinse asupra terminologiilor româneşti din epoca veche şi modernă a scrisului românesc. Punem la dispoziţia celor interesaţi de evoluţia stilului ştiinţific o lucrare ce conţine fragmente din nouă texte din domeniul medicinii şi al ştiinţelor naturii elaborate în ţările române între 1796 şi 1872, prezentând tot atâtea momente importante din evoluţia terminologiei ştiinţifice. În literatura de specialitate se consideră că există două mari perioade în dezvoltarea ştiinţei româneşti: prima perioadă, cuprinsă între 1780-1860/1870, reprezintă etapa de asimilare a ştiinţei moderne şi de formare a spiritului ştiinţific la români; a doua perioadă, de pe la 1860-1870 încoace, reprezintă etapa de creaţie ştiinţifică românească1. În demersul nostru, ne-am străduit să selectăm texte care au jucat un rol important în procesul de constituire şi dezvoltare a terminologiei ştiinţifice româneşti. Astfel, pentru medicină, bine reprezentată prin texte în epoca veche şi, prin urmare, una dintre primele ştiinţe româneşti care şi-au creat un lexic specializat destul de timpuriu, am selectat 5 texte, care acoperă perioada 1796-1830. Cea mai veche lucrare selectată este Gramatica de la învăţătura fizicii, o scriere care pune în circulaţie terminologii incipiente de specialitate în mai multe domenii şi care vehiculează o bogată terminologie medicală în capitolul special 1 V. N. A. Ursu, Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti, Bucureşti, 1962, p. 10. În alte periodizări, etapele specializării şi modernizării terminologiilor româneşti sunt cuprinse între anii: 1840-1860, 1860-1900, 1900-1950, 1950 până în prezent (v. A. Bidu-Vrănceanu, Modernizarea lexicului specializat. Puncte de vedere, în Rodica Zafiu, Adina Dragomirescu, Alexandru Nicolae, eds., Limba română. Controverse, delimitări, ipoteze, Bucureşti, 2010, p. 191). 6 dedicat anatomiei umane. Având în vedere faptul că textul a fost editat cu caractere ruseşti cu peste 20 de ani în urmă şi că se găseşte cu greu în bibliotecile din ţară, ni se pare oportună transcrierea, fie şi fragmentară, a acestuia. Traducerea lui P. Maior este iarăşi extrem de importantă pentru literatura medicală, fiind primul nostru text de medicină veterinară. Articolul medicului Al. Teodori este, la rândul său, unul dintre primele studii de anatomie publicate în limba română. Dintre numeroasele texte elaborate de medicul muntean Ştefan Episcopescu, supranumit „părintele literaturii medicale” din Muntenia, ne-am oprit atenţia asupra celui de-al doilea, în ordine cronologică. Din antologie nu putea lipsi Pavel Vasici-Ungurean, unul dintre protagoniştii mişcării medicale româneşti, cu primul său text, elaborat în 1830. Pentru ştiinţele naturii, textele selectate se încadrează în perioada 1796-1872. Pentru început, ne-am oprit din nou asupra Gramaticii fizicii, primul text în care întâlnim un început de terminologie specifică ştiinţelor naturii (botanică, zoologie, geologie) în limba română. Este prezent şi Iacob Cihac, autorul primului manual de ştiinţe naturale tipărit în limba română. Dintre munteni, contribuţia cea mai importantă la crearea şi dezvoltarea terminologiei ştiinţelor naturale o aduce medicul Iuliu Barasch, căruia i-am selectat prima lucrare elaborată. Manualul de ştiinţe ale naturii aparţinând francezului G. Beleze a avut o largă circulaţie în epocă, iar, pentru lucrarea noastră, am reţinut traducerea elaborată de profesorul muntean Dimitrie Iarcu (în 1854 şi în 1856 apar prima şi a doua ediţie a acestei cărţi traduse de Iuliu Barasch). Antologia noastră se încheie cu fragmente extrase din manualul de zoologie elaborat de către D. Brândză, a cărui activitate pe tărâmul ştiinţelor naturale este importantă pentru afirmarea deplină a spiritului ştiinţific românesc. Cartea poate fi utilă specialiştilor (lingvişti, filologi, istorici etc.), dar şi tuturor celor interesaţi de evoluţia limbii române literare, în general, şi a stilului ştiinţific în limba română, în special. 7 NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI Ediţia de faţă reproduce 9 texte inedite. 5 sunt scrise cu alfabet chirilic (Învăţătură pentru ferirea şi doftoria boalelor, Scurtă arătare despre om şi despre întocmirile lui, Oglinda sănătăţii şi a frumuseţii omeneşti, Antropologhia sau scurta cunoştinţă despre om şi Istoria naturală), 2 cu alfabet latin cu grafie etimologizantă (Elemente de istoria naturală şi Curs elementar de istoria naturală. Zoologia), 1 cu alfabet de tranziţie (Minunele naturei) şi 1 cu alfabet rusesc (Gramatica de la învăţătura fizicii). Textele sunt ordonate cronologic în cadrul celor două discipline ştiinţifice ilustrate; primul şi, totodată, cel mai vechi text selectat este manuscrisul Gramaticii fizicii, copiat în 1796 şi editat cu caractere ruseşti în 1990, iar ultimul text asupra căruia ne-am oprit atenţia este tipărit în 1872, cu alfabet latin etimologizant. În comentariile care însoţesc fiecare text am oferit câteva informaţii despre autor şi lucrare şi am examinat o serie de particularităţi ale terminologiei folosite. În editarea textelor elaborate cu alfabet chirilic, latin etimologizant sau mixt, am adoptat transcrierea interpretativă, conform sistemului deja stabilit2. Interpretarea grafiei s-a realizat la nivelul fiecărui text în parte, încercând să stabilim limba textului. De asemenea, am corectat punctuaţia în spiritul normelor actuale. 2 Fischer, I., Principii de transcriere a textelor româneşti. Secolul al XIX-lea, în “Limba română”, XI, 1962, nr. 5, p. 577-581; Avram, M., Dimitrescu, Fl., Principii de transcriere a textelor româneşti. Secolele al XVI-lea - al XVIII-lea, în “Limba română”, XI, 1962, nr. 6, p. 653-660; Finuţa Asan et alii, Proiect de transcriere a textelor cu caractere latine din secolul al XIX-lea, în „Limba română”, VIII, 1959, nr. 1, p. 21-24. În acest scop, ne-am folosit şi de informaţiile valoroase din studiile semnate de Ion Gheţie şi Al. Mareş, Introducere în filologia românească. Probleme. Metode. Interpretări, Bucureşti, 1974, p. 161-183 şi N. A. Ursu, Problema interpretării grafiei chirilice româneşti din jurul anului 1800, în „Limba română”, IX, 1960, nr. 3, p. 33-46, idem, Din nou despre interpretarea grafiei chirilice româneşti, în „Limba română”, XXV, 1976, nr. 5, p. 475-489. 8 În ceea ce priveşte transcrierea textelor elaborate cu chirilice, am ţinut cont de normele de echivalare a slovelor chirilice prin litere latine: a - a O u - î I 2 o g - b n - p u, ™ - î B - v p- r 4 - ea, e r - g; gh + e, i c - s w - iu A - d t, m - t ra, ’m - ia e - e - u k - ie w - j * - f a- ea, ia S - dz X - h * - â, ă 3 - z 0 - th 3 - x i, 1 - i ^ - şt t- ps k - c; ch + e, i 4 - ţ V- i A - l H - C M - g m - m m - ş ^ - î, în, îm n - n ^ - ă, â Menţionăm câteva dintre soluţiile adoptate de noi în transcrierea textelor cu alfabet chirilic: e la iniţială de cuvânt şi de silabă (în poziţie medială şi finală) a fost reprodus prin ie: em ipe - ieşire, nsbos - nevoie. A fost redat prin e în cazul substantivelor proprii (eBpona - Evropa), al pronumelor personale (eA, e 4 - el, ei), al formelor verbelor a fi (ecTe, epa - este, era etc.) şi când este precedat de o consoană labială, conform pronunţării nordice: *ep, nenT, *epGe (fer, pept, ferbe). e a fost redat prin e şi în cazul cuvintelor: GetfTtfp'h, Ne^Te, cTpe-iN, HeTiTopwA -beutură, neşte, strein, cetitoriul. 4, în cuvinte de tipul A4ye, a fost redat prin e (n4Ae - pele) în toate textele consultate, elaborate după 1800. A fost redat prin ea, în diverse părţi ale cuvântului, în celelalte situaţii: Aep4nT^, ©CTeN-tAi, b4k, atat4 - dereaptă, osteneală, veac, atâtea. 9 h şi «, folosite pentru redarea, în poziţie medială, a vocalelor ă şi î, au fost transcrise, în general, după principiile ortografiei actuale. De regulă, în textele consultate elaborate la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, există o specializare pentru cele două slove, h folosindu-se pentru redarea lui ă, iar iusul pentru redarea lui î. Am întâlnit însă numeroase situaţii care contravin acestei regule ortografice. Aşadar, în trancrierea grafiilor de tipul nhHh, KhrtKh-i, ^HTit etc., am adoptat soluţia cu ă pentru textele moldoveneşti: pănă, călcăi, întăi, deoarece acopereau o rostire reală, şi cu î pentru cele munteneşti: până, călcâi, întâi. În cazul grafiilor A©h, H©h, ©h, am optat pentru soluţia redării prin diftong: două, nouă, ouă. Grafii ca aoaw, hoaw au fost transcrise doao, noao. ţ a fost redat, la iniţială, prin î, în, îm: ^HTht, ţ.ch - întâi, însă. Precedate de i, Y, slovele a a, k şi a au fost redate prin a şi e (de pildă: ^ahta3Ya - fantazia, Ai'raBOrt - diavol, Mi'Kpe - miere etc.) e a fost redat prin t: «Hep©n©rt©r ie - antropologhie. Grupul Kc a fost redat prin x: eKcnrt iKh, 4 iKce - explică, fixe. În ceea ce priveşte tratamentul lui re în cuvintele terminate în -(T)©pre: B-ieutf-iTOpre. precum şi în ^ertre, unde consoanele precedente au timbru palatal, am îndepărtat timbrul labial şi l-am păstrat doar pe cel palatal, marcându-l prin i: B -ieutf-rropre - vieţuitori. ^ertre - feli. În restul situaţiilor, re a fost transcris iu. În cazul editării textelor elaborate cu alfabet de tranziţie şi latin, am adoptat următoarele soluţii: grafiile etimologizante, de genul resare, seu au fost transcrise răsare, său; grafiile cu ă final, de tipul mineralogiă, au fost transcrise cu e: mineralogie; iea şi ea au fost redate prin ia în cazuri precum: eată - iată, earbă - iarbă, trebuea -trebuia, sfătuiea - afătuia; s a fost păstrat în plurale: nostri, tristi; grupurile sci, sce, ph au fost transcrise şti, şte, f; ii în priimi a fost păstrat; în toate textele, s intervocalic final sau urmat de sonore a fost transcris z: izvor, însă a fost păstrat în împrumuturi precum: causă, dosă, esemplu, espunere, esperienţă etc., întrucât învederează un tipar special de adaptare a neologismelor; u final a fost suprimat, conform ortografiei actuale. 10 Segmentele din cuvinte sau cuvintele care lipsesc evident din text au fost scrise între paranteze unghiulare: < >. Prescurtările nu au fost întregite, dat fiind faptul că sunt abrevieri uzuale (ş.alt. - “şi altele/alţii”, ş.c.l - “şi celelalte”, s.e. - “spre exemplu” etc.). Cuvintele şi sintagmele spaţiate în text au fost culese cu caractere cursive. Nu am adoptat normele ortografice actuale în transcrierea numelor proprii (antroponime, toponime etc.); acestea au fost transcrise ca atare, fiind relevante pentru pronunţia lor în epocă şi modalitatea de adaptare fonetică. Glosarul conţine termeni arhaici, ieşiţi din uz sau care au alte semnificaţii decât cele din româna actuală, calcuri lexicale şi sintagme terminologice. În Anexe am inserat câteva foi de titlu şi pagini ale cărţilor consultate. 11 DIN ÎNCEPUTURILE STILULUI ŞTIINŢIFIC ÎN LIMBA ROMÂNĂ - REPERE ISTORICE Mult timp, unul dintre aspectele cele mai neglijate în cercetarea limbii literare de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi până în prima jumătate a secolului al XIX-lea a fost lexicul, iar, în cadrul acestuia, terminologia ştiinţifică. În prezent, literatura de specialitate beneficiază de câteva studii valoroase, care analizează procesul de creare, dezvoltare şi perfecţionare a limbajului specializat în mai multe domenii ale ştiinţei3. Majoritatea cercetătorilor sunt de părere că, pentru perioada de până la 1640, nu poate fi vorba de o literatură ştiinţifică propriu-zisă: „Dacă înţelegem prin stil literar ansamblul (convenţional) al particularităţilor lingvistice (fonetice, morfologice, sintactice, lexicale) şi expresive necesare pentru a exprima un mesaj dintr-un anumit domeniu al culturii (scrise), atunci fără îndoială că nu e uşor să demonstrăm existenţa unor asemenea stiluri la nivelul limbii române din secolul al XVI-lea şi din prima jumătate a celui următor”4. Încercând o abordare nouă, care ţine seama de faptul că stilul este o categorie istorică, strict dependentă de nivelul de dezvoltare a unei culturi, Gh. Chivu, reputat cercetător al limbii noastre vechi, îşi propune să cerceteze şi să descrie, fără idei preconcepute, variantele 3 Dintre acestea, menţionăm: N. A. Ursu, Formarea terminologei ştiinţifice româneşti, N. A. Ursu, D. Ursu, Împrumutul lexical în procesul modernizării limbii române literare, 3 volume, Iaşi, 2004-2011, Gh. Chivu, Stilul celor mai vechi texte ştiinţifice româneşti (1640-1780), I, în „Limba română”, XXIX, 1980, nr. 2; II. Stilul textelor lingvistice, XXX, 1981, nr. 1; III. Stilul textelor matematice, XXX, 1981, nr. 2; IV. Stilul textelor medicale, XXX, 1981, nr. 3; V. Stilul textelor filozofice, XXX, 1981, nr. 5, idem, Limba română de la primele texte până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, Bucureşti, 2000, idem, Evoluţia stilurilor limbii române literare, în Contribuţii la istoria limbii române literare. Secolul al XVIII-lea (1688-1780) (coord. Ion Gheţie şi Gh. Chivu), de Gh. Chivu, Magdalena Georgescu, I. Gheţie, Alexandra Moraru, Emil Suciu, Floarea Vârban, Florentina Zgraon, Cluj, 2000, p. 288-330, E. Toma, Limbajul ştiinţific românesc la începutul epocii moderne (secolele XVIII-XIX), Bucureşti, 2003, Angela Bidu-Vrănceanu (coord.), Terminologie şi terminologii, 2 vol., Bucureşti, 2010, 2012. 4 I. Gheţie, Istoria limbii române literare. Privire sintetică, Bucureşti, 1978, p. 96. 12 funcţionale ilustrate de scrierile literare româneşti, de la primele texte până la sfârşitul secolului al XVIII-lea. După cum mărturiseşte autorul, textele avute în vedere pentru cercetare, alcătuite între 1532 şi 1780, sunt literare. Cu scopul obţinerii unei imagini cât mai exacte a evoluţiei normelor stilistice, Gh. Chivu a cercetat izvoare ce aparţin tuturor zonelor geografice, tuturor domeniilor de activitate intelectuală şi tuturor perioadelor intervalului avut în vedere. Ideea care se desprinde în urma analizei efectuate este aceea că limba literară veche nu a fost uniformă din punct de vedere stilistic, iar stilurile limbii române literare nu sunt o realizare recentă, a scrisului modern. Acestea s-au constituit şi dezvoltat prin influenţa directă şi determinantă a modelelor promovate de traducători. S-au creat prin copierea structurii originalului şi, ulterior, prin reproducerea lui fidelă şi s-au dezvoltat prin imitare şi apoi prin desprinderea de tipare în cadrul creaţiei originale5. Constatarea finală, judicios argumentată, este aceea că cele trei stiluri de bază ale românei literare (beletristic, tehnico-ştiinţific şi juridico-administrativ) au existat, cu trăsături individualizatoare, încă din epoca primelor traduceri în limba română. Gh. Chivu a reuşit să identifice, aşadar, pentru perioada 15211640, trei categorii de scrieri literare, pe care le-a numit, prin similitudine cu scrierile care au astăzi aceeaşi funcţie culturală, scrieri beletristice, juridico-administrative şi tehnico-ştiinţifice. Acceptând ideea că „un stil se defineşte prin opoziţie cu alte structuri de acelaşi rang, de care îl diferenţiază în primul rând vocabularul şi sintaxa (adică structura şi organizarea frazei, dar şi modul de compunere a textului)”6, autorul stabileşte aceste trei tipuri de scrieri pe baza trăsăturilor formale dominante. Pentru perioada de până la 1640, textele ştiinţifice şi tehnice sunt puţin numeroase. Manuscrise sau tipărituri, acestea: oferă indicaţii utile pentru practicarea unei profesiuni (Liturghierul) sau pentru desfăşurarea unor activităţi ocazionale (vindecarea unor boli, căutarea de comori - cele două reţete şi Începătura de nuiale din Codicele popii Bratul); constituie un îndrumar de tip didactic în însuşirea 5 Gh. Chivu, Limba română de la primele texte până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, p. 27. 6 Ibidem, p. 34. 13 conceptelor de bază ale creştinismului (Catehismul) sau ajută la prevederea viitorului (Gromovnicul), respectiv la stabilirea atributelor fizice sau de comportament ale oamenilor în funcţie de data naşterii (Rujdeniţa din Codex Neagoeanus)1. Textele servesc unor scopuri practice şi dezvoltă o serie de trăsături comune ce se subsumează principiilor de bază ale comunicării tehnico-ştiinţifice: neutralitatea, claritatea, precizia. Terminologia vehiculată este predominant de factură populară, caracterizată prin bogate serii sinonimice şi specializare insuficientă. Pentru perioada 1640-1180, se observă că textele ştiinţifice, mult mai numeroase decât în perioada anterioară, sunt rezultatul unei dezvoltări fără precedent a diverselor domenii ale ştiinţei româneşti. Apar texte lingvistice (cea mai veche copie a unei Gramatici sloveneşti elaborată de pe traducerea lucrării lui Meletie Smotriţki în 1612-1613, gramaticile elaborate de Dimitrie Eustatievici Braşoveanul şi de ieromonahul Macarie, prima gramatică tipărită a limbii române, Elementa linguae), prima lucrare filozofică autentică (Pentru singur ţiitorul gând, traducerea tratatului Despre raţiunea dominantă, inclusă în Biblia de la Bucureşti), scrieri ştiinţifice consacrate istoriei poporului român (datorate lui Dimitrie Cantemir, Constantin Cantacuzino şi Miron Costin), texte medicale culte (prima lucrare de acest tip este Alegerile lui Ippocrat), precum şi primul manual de matematică (Ducere de mână cătră aritmetica sau socoteala pentru traba pruncilor rumâneşti celor neuniţilor, ce se învaţă în şcoale ceale mice, 1111). Terminologia acestor texte se remarcă prin coexistenţa a două tipuri de vocabulare, unul popular, format din cuvinte ale limbii comune şi unul neologic, format din împrumuturi de origine neogrecească şi, după 1150, latino-romanică sau din calcuri lexicale. Începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, datorită reformelor educaţionale şi programului iluminist de culturalizare a maselor, literatura didactică cunoaşte o dezvoltare însemnată, ca parte componentă a procesului de secularizare a învăţământului. Orientarea realist-ştiinţifică a învăţământului se poate urmări nu numai la nivelul accentuării caracterului ştiinţific al manualelor, ci şi la cel al editării 1 Ibidem, p. 61. 14 unor lucrări de popularizare a ştiinţei, dintre care unele erau destinate şi uzului şcolar. Sfârşitul secolului al XVIII-lea, perioadă de adânci frământări şi schimbări ideologice, presupune o reînnoire a structurilor mentale şi sociale, o schimbare în utilizarea surselor de idei. Ca o consecinţă a acestui nou climat spiritual, apar reformele culturale care vizau dezvoltarea învăţământului, a presei, redactarea de manuale şcolare sau tipărirea de cărţi de popularizare a ştiinţei. Aceste reforme culturale se transformă într-o adevărată campanie pentru educaţie şi instituţionalizarea noii culturi. Interesul pentru popor, pentru oamenii simpli a dus la lupta pentru culturalizarea maselor, în sensul combaterii obscurantismului şi a misticismului. Primează acum ideea popularizării, a vulgarizării şi diseminării culturii în vederea formării cetăţeanului luminat; în consecinţă, luminarea se caracterizează printr-o concepţie democratică despre cultură, care este cu atât mai valoroasă cu cât este mai accessibilă. Viziunea utilitaristă, activă, centrată pe replica imediată dată solicitărilor politico-sociale şi culturale ale timpului, îi animă pe toţi intelectualii timpului, conduşi de dorinţa de a pune bazele culturii româneşti moderne, prin elaborarea de gramatici, lucrări de istorie, filozofie, retorică, de manuale şcolare şi de lucrări de popularizare a ştiinţei. În spiritul raţionalismului şi laicizării, noile direcţii culturale ale epocii, se iniţiază procesul de democratizare a procesului de cunoaştere. Apare o diversitate de teme şi probleme noi, care antrenează societatea românească într-o vie fermentaţie intelectuală. Ideea de instrucţie publică şi instituţionalizată îi preocupă pe toţi oamenii de cultură: se înfiinţează un număr impresionant de şcoli, guvernate de o concepţie democratică asupra culturii, se editează manuale şi îndreptare metodice pentru profesori, tinerii cei mai capabili sunt trimişi la studii. Sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, perioadă de expansiune a cunoaşterii, aduc, aşadar, în spaţiul cultural românesc o preocupare insistentă pentru domeniul ştiinţelor. Direcţiilor importante ale iluminismului: istoriografia, filologia şi filozofia, li se alătură o nouă literatură, învederând disponibilităţi reale de comunicare cu societatea. 15 În perioada cuprinsă între 1780-1830 se observă o diversificare considerabilă a numărului de lucrări, în special tipărituri, încadrabile stilului ştiinţific. Numărul impresionant de texte ştiinţifice din această perioadă se datorează unei dezvoltări fără precedent a diverselor domenii ale ştiinţei româneşti. Acestea au o evoluţie aflată sub influenţa directă a pătrunderii ideilor raţionaliste, iluministe (în primul rând în Transilvania8), sau datorată perfecţionării şi diversificării unor direcţii anterioare, apărute, în Principate, iniţial sub influenţa unor scrieri neogreceşti, ulterior sub aceea a unor lucrări traduse din italiană, franceză sau germană9. Perioada de după 1830 până spre 1870 marchează o fază nouă în dezvoltarea culturii şi a limbii literare: apariţia presei în limba română, reorganizarea, pe principii moderne, a administraţiei şi a sistemului de învăţământ, intensificarea legăturilor dintre oamenii de cultură din cele trei provincii istorice româneşti, sporirea influenţei exercitate de cultura modernă occidentală, creşterea considerabilă a numărului de lucrări în varii domenii ale culturii10. Este o etapă a afirmării spiritului ştiinţific românesc ce urmează perioadei anterioare, de asimilare a ştiinţei europene, proces iniţiat de cărturarii Şcolii Ardelene şi continuat de învăţaţi din Muntenia şi Moldova. Se diversifică numărul de discipline ştiinţifice studiate în şcoli, apar primele societăţi ştiinţifice, precum şi primele periodice specializate în probleme de ştiinţă şi tehnică. Dintre autorii activi, menţionăm pe: Heliade Rădulescu, Gh. Asachi, Iosif Genilie, N. Kreţulescu, I. Barasch, Iacob Cihac, V. Fabian, Pavel Vasici-Ungurean, Ioan Rus, Alexie Marin etc. Stilul ştiinţific se individualizează prin numeroase trăsături specifice, cele mai multe reprezentând inovaţii faţă de structurile anterioare ale limbii literare. De regulă, aceste trăsături 8 Trebuie menţionată bogata activitate editorială a reprezentanţilor Şcolii Ardelene, care elaborează numeroase lucrări de popularizare a ştiinţei în diverse domenii (medicină, ştiinţe naturale, geografie, lingvistică, retorică, matematică, economie rurală: pomicultură, viticultură, apicultură, agronomie etc.). 9 Gh. Chivu, Evoluţia stilurilor limbii române literare, în Contribuţii la istoria limbii române literare, p. 295. 10 Pentru mai multe informaţii, v. N. A. Ursu, D. Ursu, Împrumutul lexical în procesul modernizării limbii române literare. I, p. 215-240. 16 particularizatoare se remarcă la nivelul structurilor sintactice şi al vocabularului. După 1870, ştiinţa românească se bucură de un prestigiu recunoscut şi pe plan internaţional, datorită activităţii prolifice a unor savanţi precum Victor Babeş (în medicină), Emanoil Bacaloglu, Nicolae Teclu şi Petru Poni (în matematică, fizică şi chimie), Anghel Saligny (în domeniul tehnic), Ion Ionescu de la Brad (în agronomie), Anastasie Fătu, Dimitrie Brândză şi Dimitrie Grecescu (în botanică), Grigore Cobâlcescu, Grigore Ştefănescu şi Matei Drăghiceanu (în geologie şi geografie) etc. Activitatea ştiinţifică din această perioadă este susţinută şi promovată de universităţile din Iaşi şi Bucureşti, de Academia Română, de revistele de specialitate, precum şi de numeroasele societăţi ştiinţifice sau institute de cercetări. SCHIŢĂ DE ISTORIE A MEDICINII ŞI A ŞTIINŢELOR NATURALE ÎN LIMBA ROMÂNĂ Medicină Există a vastă bibliografie în ceea ce priveşte viaţa medicală din cele trei provincii româneşti11. Cercetările au evidenţiat certul avans 11 Menţionăm, în ordine cronologică, câteva dintre studiile de referinţă: V. L. Bologa, Contribuţiuni la istoria medicinei din Ardeal. Patru veacuri de medicină în Ardeal. Întâii medici români şi întâiele tipărituri medicale româneşti în Ardeal. Oameni şi fapte din trecutul medical al Braşovului, Cluj, 1927; idem, Începuturile medicinei ştiinţifice româneşti, Cluj, 1930; idem, Ardelenii şi începuturile medicinei româneşti (de la Piuariu până la Babeş), în „Transilvania”, 1942, LXXIII, nr. 7-8; S., Izsâk, Aspecte din trecutul medicinii româneşti, Bucureşti, 1954; V. L. Bologa et aţii, Contribuţii la istoria medicinei din R.P.R., Bucureşti, 1955; Studii de istoria medicinei, Cluj, 1958; N., Vătămanu, De la începuturile medicinii româneşti, Bucureşti, 1966; idem, Medicină veche românească, Bucureşti, 1970; V. L., Bologa (coordonator), Istoria medicinei româneşti, Bucureşti, 1972; G. Brătescu (coordonator), Dicţionar cronologic de medicină şi farmacie, Bucureşti, 1975; N. Vătămanu şi Gh. Brătescu, O istorie a medicinii, Bucureşti, 1975; N. Vătămanu, Originile medicinii româneşti, Bucureşti, 1979; J. Spielmann, Restituiri istorico-medicale. Studii de istoria ştiinţei şi culturii, Bucureşti, 1980; Gh. Brătescu (coordonator), Grija pentru sănătate. Primele tipărituri de interes medical în limba română (1581-1820), Bucureşti, 1988; I. I. Serafincean, Alegerile lui Ippocrat, manuscris medical românesc de la începutul secolului al XVIII-lea, ediţie de Fr. Kirâly, Arad, 1997. 17 deţinut de Transilvania în ceea ce priveşte practica medicală în raport cu celelalte două provincii româneşti, avans ce se manifestă până în primele două decenii ale secolului al XlX-lea. Întreţinând strânse legături cu cultura occidentală, Transilvania cunoaşte preocupări medicale şi farmaceutice încă din perioada medievală12. Medicina transilvăneană a secolului al XVIII-lea stă sub semnul iluminismului13. Ca urmare a dispoziţiilor curţii de la Viena, se înmulţesc iniţiativele medicale şi farmaceutice, cum ar fi regulamentele privitoare la carantină, practicarea pe scară largă a vaccinării antivariolice, organizarea circumscripţiilor medicale sau crearea Comisiei medicale; ordonanţele şi regulamentele sanitare au contribuit la modelarea mentalităţii populaţiei privitoare la probleme majore de sănătate publică. Tot de acum datează şi începutul învăţământului medical în Ardeal14. Pentru românii din Transilvania şi Banat s-a publicat, între 17801830, o întreagă bibliotecă de texte aparţinând „literaturii de stat”15. După 1800, până spre 1825, apare un număr însemnat de tipărituri medicale, cele mai multe de popularizare, elaborate, în special, de cărturarii Şcolii Ardelene. Acestea sunt, de regulă, traduceri ale unor lucrări latineşti, maghiare şi germane16. Prima lucrare ştiinţifică medicală originală tipărită în limba română apare la Sibiu, în 1821, şi îi aparţine lui Vasilie Popp - Apele minerale de la Arpătac, Bodoc şi Covasna şi despre întrebuinţarea aceloraşi în deschilinite patimi. 12 Aici se construiesc primele spitale laice (primul înfiinţat la Oradea, în 1339) şi farmacii publice (prima înfiinţată la Sibiu, în 1494), aici apar primele bresle ale bărbierilor-chirurgi şi se consemnează, în jurul anului 1500, primele lucrări medicale. 13 Vezi, în acest sens, Izsâk, S., Luminismul medical românesc, în Studii de istoria medicinei, Cluj, 1958. 14 Liceul romano-catolic din Cluj, întemeiat în 1579, are şi o secţie („facultate”) medico-chirurgicală - Facultas medica - transformată după 1818 în Şcoala medico-chirurgicală - Institutum medico-chirurgicum. 15 O identificare a acestor scrieri a fost realizată de A. Răduţiu şi L. Gyemânt, Repertoriul actelor oficiale privind Transilvania tipărite în limba română. 1701-1847, Bucureşti, 1981. O clasificare a textelor medicale, precum şi editarea unor scrieri reprezentative pentru fiecare categorie au fost realizate de G. Brătescu (coordonator), Grija pentru sănătate. 16 Pentru inventarierea acestora, v. Liliana Soare, Şcoala Ardeleană. Lexicul scrierilor de popularizare a ştiinţei, Piteşti, 2012, p. 42-44. 18 Până la 1830, scrierile medicale elaborate în limba română în Muntenia şi Moldova nu sunt atât de numeroase ca în Transilvania, medicii fiind în primul rând practicieni, şi nu autori de lucrări. Pe lângă cele două manuscrise medicale elaborate în Muntenia la mijlocul secolului al XVIII-lea17, trebuie menţionate, pentru Moldova, lucrarea tradusă de Amfilohie Hotiniul din italiană pe la 1790, care are un capitol dedicat anatomiei umane, precum şi prodigioasa activitate editorială a medicului Ştefan Vasile Episcopescu (începută în 1824), cunoscut ca părintele literaturii medicale din Muntenia. După 1830, se constată o deplasare a centrului de greutate al medicinii în Principate: se adoptă importante măsuri medico-igienistice, se înfiinţează spitale şi şcoli medicale, se trimit tineri la studii de specialitate în străinătate, apare Societatea de medici şi naturalişti din Iaşi. După 1840, scrierile medicale elaborate în Ţara Românească se înmulţesc, aparţinând unor medici care erau şi profesori la Şcoala de mică chirurgie din Bucureşti (Gh. Polizu, N. Kreţulescu, I. Barasch etc.). Traduse sau adaptate după lucrări medicale franceze, aceste scrieri pun în circulaţie un număr însemnat de termeni de specialitate, corect adaptaţi, menţinuţi până astăzi. Apar acum şi primele reviste de specialitate18, care, alături de activitatea didactică din şcolile de medicină şi lucrările medicale elaborate, au reprezentat un factor determinant în procesul de creare şi modernizare a terminologiei medicale19. Ştiinţele naturii Interesul pentru ştiinţele naturale este destul de vechi în spaţiul cultural românesc. Predarea ştiinţelor naturii se făcea în Transilvania încă din secolul al XVII-lea (la Colegiul Bethlenian din Aiud, dar şi în Muntenia, la Academia domnească de la Sf. Sava). Tot în aceeaşi perioadă apar şi preocupări ale unor oameni de cultură pentru tezaurul 17 Alegerile lui Ippocrat (care a avut şansa de a fi editat) şi Meşteşugul doftoriii, ambele traduceri din greacă. 18 Dintre acestea, menţionăm: “Povăţuitorul sănătăţii şi a (sic!) economiei”, Iaşi, 1845-1848, “Foaia Societăţii de medici şi naturalişti din Iaşi”, 1851-1853, “Medicul român”, 1854, “Gazeta medico-chirurgicală a spitalelor”, Bucureşti, 1870. 19 Pentru textele medicale elaborate în cele trei provincii istorice româneşti până la 1860, v. N. A. Ursu, Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti, p. 54-77. 19 de botanică românească20. Să-i amintim doar, în acest sens, pe autorul anonim al primului dicţionar al limbii române21, care prezintă o listă bogată de plante (ierburi, flori, plante medicinale, arbuşti, pomi fructiferi, legume etc.)22 şi pe braşoveanul Teodor Corbea care, în dicţionarul său latin-român, include un număr însemnat de denumiri româneşti de plante. Numiri româneşti de plante găsim şi într-o serie de vocabulare din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. Datorită interesului economic, dar şi ştiinţific manifestat de conducerea imperiului, se cere, prin dispoziţii guberniale, inventarierea plantelor cunoscute în fiecare zonă a imperiului. Prin urmare, sunt consemnate, după 1770, primele nomenclaturi de plante întocmite de farmacişti şi naturalişti saşi şi maghiari. Prima listă de acest fel este Nomina vegetabilium, alcătuită de naturalistul ardelean Joseph Benko în latină, maghiară şi română, apărută la Bratislava, în 1783. Se indică aproximativ 612 nume româneşti de plante curente în Transilvania. Până în jurul anului 1800, circulă mai multe liste de plante, dintre care cele mai cunoscute sunt aceea a farmacistului Peter Sigerus, profesor de botanică la Şcoala de silvicultură din Sibiu, apărută în 1791 (care conţine 170 de denumiri româneşti de plante) şi cea a lui Michael Neustadter, apărută în 1795 (conţinând circa 173 de nume de plante)23. Începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea se amplifică acţiunile legate de dezvoltarea ştiinţelor naturale. Progresele înregistrate în Europa pătrund şi în provinciile româneşti, în special în Transilvania, care îşi revendică şi în această privinţă întâietatea în raport cu Muntenia şi Moldova. Astfel, în Transilvania se înfiinţează 20 Informaţii valoroase la Al. Borza, Nume româneşti de plante în vocabulare şi dicţionare din secolele al XVII-lea - al XVIII-lea, în „Cercetări de lingvistică”, Cluj, HI,’ 1958, p. 199-218. 21 „Dictionarium valachico-latinum”. Primul dicţionar al limbii române. Studiu introductiv, ediţie, indici şi glosar de Gh. Chivu, Bucureşti, 2008. 22 Pentru analiza denumirilor de plante inventariate în dicţionar, v. Gh. Chivu, Nume de plante în „Dictionarium valachico-latinum”, în Rodica Zafiu, Adina Dragomirescu, Alexandru Nicolae (eds.), Limba română. Controverse, delimitări, noi ipoteze, Bucureşti, 2010, p. 333-340. 23 Mai multe informaţii privitoare la această problemă la I. Coteanu, Prima listă a numelor româneşti de plante, Bucureşti, 1942. 20 primul parc dendrologic românesc (Arboretum de la Simeria, la mijlocul veacului al XVIII-lea), apar primele orânduiri cu privire la exploatarea şi conservarea pădurilor (1781) şi se deschide prima şcoală de silvicultură, la Sibiu, în 1817 (spre deosebire de Principate, unde acestea se înfiinţează după 1850)24. După cum s-a observat, în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, în operele unor personalităţi româneşti precum Nicolae Milescu, Dimitrie Cantemir sau în memoriile unor călători străini care au străbătut teritoriul ţării noastre, se găsesc doar date naturaliste răzleţe25. Terminologia ştiinţelor naturii este reprezentată de Moldova, prioritar, prin Gramatica fizicii elaborată de Amfilohie Hotiniul. În această lucrare, elaborată pe la 1790, găsim începuturile terminologiei botanice, zoologice şi geologice în limba română. A doua scriere în care întâlnim o relativ bogată terminologie în domeniul ştiinţelor naturii este elaborată aproximativ 15 ani mai târziu, între 1804-1808, de către Gh. Şincai. Textul, intitulat Istoria naturei sau a firei, a rămas, din păcate, în manuscris26. După 1830, ştiinţele naturale iau avânt în Moldova, înfiinţarea Societăţii de medici şi naturalişti din Iaşi fiind hotărâtoare în această privinţă. Pe lângă organizarea a numeroase expediţii pe teren şi herborizări, se restructurează învăţământul de ştiinţe naturale şi apar primele manuale tipărite în limba română27 şi reviste de specialitate28. 24 V. şi E. Toma, Limbajul ştiinţific românesc la începutul epocii moderne (secolele XVIII-XIX), p. 24-25. 25 V. Istoria ştiinţelor în România. Biologia, Emil Pop, Radu Codreanu (coord.), Bucureşti, 1975, p. 102. 26 Acesta a fost editat parţial de Florea Fugariu, în Şcoala Ardeleană. I. Ediţie critică, note, bibliografie şi glosar de Florea Fugariu. Introducere de Dumitru Ghişe şi Pompiliu Teodor, Editura Minerva, Bucureşti, 1983, p. 656-672. Despre lexicul biologic (botanic şi zoologic) vehiculat (şi) de acest text, v. N. A. Ursu, Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti, p. 32 şi Liliana Soare, Şcoala Ardeleană. Aspects of biology terminology, în „Analele Universităţii din Craiova”, seria Ştiinţe filologice, Lingvistică, XXXII, nr. 1-2, 2010, p. 364-370. 27 Istoria naturală a lui I. Cihac, Iaşi, 1837, Manualul de istorie naturală al lui Teodor Stamati, Iaşi, 1841. 28 „Muzeul naţional”, 1836-1838 (redactor fiind I. Heliade Rădulescu), „Universul”, 1845-1848 (editat de Iosif Genilie), „Icoana lumei”, 1840-1846 (sub redacţia lui Gh. Asachi), „Isis sau Natura”, 1856-1859 (editată de Iuliu Barasch) etc. 21 Ştiinţele naturale se leagă, în Moldova, de numele lui Iacob Cihac, iar, în Muntenia, de cel al lui Iuliu Barasch, care au jucat un rol important în crearea şi modernizarea terminologiei ştiinţelor naturii în limba 29 română . DIDACTICISMUL - TRĂSĂTURĂ DEFINITORIE A PRIMELOR TEXTE ŞTIINŢIFICE S-a observat că tipul de discurs, de text ştiinţific este determinat de practica ştiinţifică29 30. Aceasta din urmă este însă dificil de încadrat, din cauza varietăţii criteriilor. Astfel, textele ştiinţifice au fost clasificate în funcţie de: 1. obiect: a) ştiinţele naturii (anorganice- geologia; preorganice - fizica, chimia; organice - biologia), b) ştiinţele omului (ştiinţele sociale, istoria, filozofia etc.), c) matematica; 2. scop: a) normative (etica, pedagogia, ştiinţele juridice), b) sistematizatoare (ştiinţele naturii), c) explicative (fizica, chimia etc); 3. gradul de complexitate (sau de abstracţie): a) ştiinţe logice (logica şi matematica), b) ştiinţele omului (psihologia, sociologia, istoria, lingvistica), c) ştiinţele fizice (fizica, chimia, biologia, geografia) d) ştiinţele tehnice; 4. metodologie: a) ştiinţe demonstrative (matematica, logica), b) ştiinţe descriptive (geografia, istoria), c) ştiinţe experimentale (chimia, anatomia, psihologia); 5. interesul de cunoaştere: a) ştiinţe empiric-analitice (care vizează stăpânirea obiectului şi explicitarea cauzală a fenomenelor), b) ştiinţe istoric-hermeneutice (care tind spre realizarea comprehensiunii şi spre menţinerea comunicării) c) ştiinţe critice (filozofia). Pentru fundamentarea unei tipologii discursive, autoarea propune îmbinarea criteriului noţional-referenţial (cîmpul de referinţă al practicii sociale) cu cel al specificităţii discursive. Aceasta din urmă comportă patru nivele: 1. enunţiativ: raportul locutor/interlocutor şi poziţia acestora faţă de obiectul cunoaşterii; 2. cognitiv: implică operaţiile discursive de tipul definiţiei, explicaţiei, clasificării ce structurează cunoaşterea; 3. argumentativ: discurs neutru vs. discurs 29 Pentru textele de ştiinţe naturale elaborate în ţările române până la 1860, v. N. A. Ursu, Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti, p. 30-38. 30 D. Rovenţa-Frumuşani, Semiotica discursului ştiinţific, Bucureşti, 1995, p. 26-27. 22 polemic şi 4. semiotic: alegerea, distribuţia şi articularea semnelor non-verbale31. Pentru analiza noastră, vom reţine primele două niveluri. Astfel, conform autoarei, după primul nivel, cel enunţiativ, discursul/textul ştiinţific este de trei tipuri: 1. text specializat, adresat specialiştilor din domeniul respectiv; 2. text didactic şi 3. text de vulgarizare. Primul tip de text diferă de celelalte două prin faptul că presupune un destinatar situat pe acelaşi nivel cognitiv cu autorul, pe când textul didactic şi cel de popularizare implică un receptor căruia i se transmite sau inculcă un corpus de cunoştinţe32. Urmărind diferenţierea în funcţie de gradul specializării, care implică relaţia dintre autorul şi destinatarul textului specializat, A. Bidu-Vrănceanu ajunge la aceeaşi clasificare: „discursul cu un grad înalt de specializare (subl. aut.) (făcut de specialişti pentru specialişti), discursul didactic - cu o specializare medie şi discursul de vulgarizare - puţin specializat, făcut de specialişti în grade diferite pentru nespecialişti”33. Pentru sfârşitul secolului al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XlX-lea, observăm, în literatura ştiinţifică, coexistenţa acestor trei tipuri de texte. Textele autentic ştiinţifice, texte „ezoterice”, circulă într-un perimetru limitat, bine determinat, cel al experţilor, persoane instruite, specializate sau în curs de specializare. Sunt scrise atât în latină, limba mediilor culturale ale vremii (de exemplu, Elementa linguae a lui Micu-Şincai), cât şi cu chirilice (Retorica lui Molnâr, lucrarea de balneologie a lui V. Popp etc.), fiind destinate unui public cu un nivel de cultură cel puţin mediu. Prin aceste tipuri de texte se urmărea sincronizarea culturii româneşti cu cea occidentală, intrarea în circuitul civilizaţiei şi culturii europene. Textele de popularizare sunt cele mai numeroase; finalitatea lor este variată, ceea ce subliniază încă o dată profunda implicare a cărturarilor vremii în culturalizarea maselor, prin trecerea de la o literatură „savantă” la una orientată spre nevoile stringente ale 31 Ibidem, p. 31. 32 ibidem, p. 31-32. 33 A. Bidu-Vrănceanu, Lexicul specializat în mişcare. De la dicţionare la texte, Bucureşti, 2007, p. 149. 23 comunităţii. Cărţile de uz practic apar şi se impun în formatul in octavo, mult mai accesibil, format care se consacră cu o funcţie precisă în această perioadă. Distribuţia formatelor, în funcţie de uzul căruia îi era destinată cartea, are şi o motivaţie pecuniară: cărţile erau scumpe, iar formatele mici asigurau o mai mare accesibilitate sub raportul preţului34. Vulgarizarea35, popularizarea cunoştinţelor nu este o practică nouă, preocupări pentru reformularea mai accesibilă a cunoştinţelor existând dintotdeauna36. Nu mai puţin adevărat este însă faptul că această practică cunoaşte o recrudescenţă fără precedent în perioada iluministă. Oamenii de cultură ai Luminilor sunt preocupaţi îndeaproape de dorinţa de a comunica publicului larg, în termeni accesibili, rezultatele cunoştinţelor dobândite. Activitatea de vulgarizare presupune existenţa a două mari categorii de actori: specialiştii, cei care deţin şi vehiculează informaţia ştiinţifică şi publicul larg, masele, beneficiarii informaţiilor. Vulgarizarea ştiinţelor înseamnă adaptarea cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice astfel încât să devină accesibile unui cititor nespecialist. Se referă, prin urmare, la democratizarea cunoştinţelor, la difuzarea acestora în rândul celor care vor să şi le însuşească. 34 35 36 34 Vezi mai multe detalii la M. Vasilescu, „Iubite cetitoriule...” Lectură, public şi comunicare în cultura românească veche, Piteşti, 2001, p. 98. 35 Din vasta bibliografie referitoare la fenomenul de vulgarizare ştiinţifică, cităm: J. Authier, La mise en scene de la communication dans des discours de vulgarisation scientifique, în „Langue frangaise”, 1982, nr. 53, p. 34-47; F. Champion, La vulgarisation scientifique et son public, these de 3 e cycle, Paris, 1977; D. Jacobi, T. Shinn, Diffusion et vulgarisation des connaissances scientifique: tendances de recherche, în „Information sur le sciences sociales”, 1985, nr. 24; D. Jacobi, B. Scielle, La vulgarisation scientifique et l’education non formelle, în „Revue frangaise de pedagogie”, 1990, nr. 91, p. 81-111; P. Laszlo, La vulgarisation scientifique. Que sais-je? Paris, 1993. 36 Vulgarizarea presupune diseminarea de informaţii ştiinţifice. Termenul de „popularizare” are un conţinut semantic mai lax, mai cuprinzător, pe când acela de „vulgarizare” (< fr. vulgarisation) se referă strict la informaţia ştiinţifică. Termenul pleacă de la latinescul vulgaris, derivat din vulgus, care înseamnă „ceea ce este comun oamenilor”. Sensul de bază: „comun, curent, banal” a evoluat ulterior spre acela de „trivial, grosolan”. 24 Textele didactice se întemeiază pe cele ştiinţifice. Ele reiau principalele informaţii ştiinţifice, dar le convertesc într-o formă sintetică, sistematică şi accesibilă; cu alte cuvinte, transmit informaţii ştiinţifice, însă utilizează pe larg mecanisme didactice (explicaţii, exemplificări, descrieri etc.), în scopul facilitării înţelelegerii cunoştinţelor. * Amprenta didacticismului este prezentă în toate tipurile de texte ştiinţifice elaborate în perioada veche a scrisului românesc; chiar dacă diferă prin domeniu şi terminologie, acestea au în comun o serie de strategii comunicative care învederează o invariantă componentă didactică şi care le deosebeşte de celelalte tipuri de texte (jurisico-administrative sau beletristice). Ca strategie dominantă, didacticismul poate fi abordat atât din perspectiva modului de transmitere a cunoştinţelor (condiţii de producere, roluri asumate), cât şi din aceea a textelor cu determinări şi variabile sociologice mai greu de cuantificat, cum sunt textele de popularizare37. Didacticismul a fost definit din trei perspective38: 1. din punct de vedere situaţional, acesta se manifestă într-o situaţie de comunicare, caracterizată de un dezechilibru cognitiv: emiţătorul deţine informaţii şi cunoştinţe „superioare cantitativ şi calitativ” pe care le transmite receptorului, într-un text marcat de forme de explicare; 2. din punct de vedere formal, acesta se manifestă prin procedee precum: definiţii, explicaţii, exemplificări, clasificări etc.; 3. din punct de vedere funcţional, didacticismul este identificabil în intenţia şi finalitatea asumate de text, de a expune, preda, învăţa, arăta, explica etc. În afară de elementele ce ţin de reperarea didacticităţii, esenţială şi definitorie pentru acest concept devine „prezenţa celuilalt, destinatarul intenţiei cu ţintă didactică”39. Prin urmare, după gradul de implicare a destinatarului, didacticismul poate fi: dur, când prezenţa „celuilalt” 37 V., în acest sens, V. Dospinescu, Semiotică şi discurs didactic, Bucureşti, 1998, p. 139. 38 V. Dospinescu prezintă definiţiile care au permis circumscrierea conceptului de didacticitate; op. cit., p. 139-140. 39 ibidem, p. 140. 25 este masivă, precum în textele didactice propriu-zise; mediu, când prezenţa destinatarului este discretă, precum în textele de acţiune, de tipul interacţiuni de afaceri, funcţionar-client etc.; slab, când prezenţa destinatarului este „difuză”, precum în textele de popularizare, destinate marelui public, eterogen. Cu excepţia textelor didactice autentice, marcate de didacticismul dur, în celelalte tipuri de texte, ştiinţifice şi de popularizare, care servesc unor scopuri practice, didacticismul este o strategie discursivă care se manifestă prin procedee specifice şi particularităţi comune ce subsumează principiile fundamentale ale comunicării ştiinţifice. * Vom urmări, în cele ce urmează, modul în care se manifestă didacticismul la nivelul scrierilor examinate, ce reuneşte strategii diverse: adresarea directă şi interogativele, retorice ori didactice, ce creează iluzia unui dialog, definiţia, explicaţia, exemplificarea, structurile terminologice explicative, clasificarea, trimiterile, semnele grafice speciale. Adresarea directă creează iluzia unui dialog. Adresarea către cititor, practică obişnuită, învederează o certă intenţie pedagogică; reprezintă o modalitate de a stabili contactul, de a crea contextul propice comunicării: „Ştiţi că v-am spus că sunetele vin de la trupurile sunătoare la urechi cu mijlocirea aerii de la partea din afară de-a urechilor” (GF, 184-185); „Ştiţi că de la crieri şi de la măduha spinării multi părechi de nervi ies, carele se împart în toate părţile trupului...” (GF, 186); „După cum v-am arătat, şi trecând hilu de la locul de la stânga a stomahului în cel dintâi numit duodeno, adică 12 degite, şi apoi întru al doile, numit ajun, să mestecă cu fiere şi cu mustul pancreaticu, adică de toată carnea...” (GF, 186) etc. Interogativele sunt folosite tot în scop didactic: „Trei întrebări sânt care singure de sine se pun omului înainte, după ce au ajuns la adevărata pricepere, adecă: Cine? De unde? Spre ce sânt hotărât? Însă mai nainte de a i se pune întrebările acestea, se văzu el înstrâmtorat de altă fire din afară, cu a căria schimbare foarte în mare legătură se află; apoi, numaidecât ce au dires a sa luare de seamă la firea aceasta, îndată i se pusără alte întrebări: Ce? De unde? şi Spre ce scop iaste această fire? Cum se ţine ea de mine şi cum eu de dânsa? Sânt eu 26 măiestria ei sau iaste ea facerea mea? Sau amândoi dintru un izvor am ieşit? De oare ce odată i se pusără întrebările acestea înaintea ochilor -iale sânt; pentru carea răspundere, firea cea din lăuntru a omului îndeamnă.” (TAO, 55) etc. Definiţia, ca mecanism textual, are un rol extrem de important în procesul cunoaşterii şi al comunicării. În literatura de specialitate, aceasta comportă o tipologie complexă şi criterii taxinomice diferite40. În cele ce urmează, vom reţine distincţia stabilită de Em. Vasiliu, între definiţia ştiinţifică şi cea preştiinţifică (uzuală), distincţie pertinentă pentru tipurile de texte elaborate în această perioadă, care prezintă grade diferite de elevare a informaţiilor ştiinţifice. De exemplu, definiţia preştiinţifică a termenului pisică înseamnă legătura aproximativă pe care vorbitorul o face cu alte animale; în schimb, definiţia ştiinţifică presupune o ierarhie strictă: mamifer, familia felinelor, elemente decodabile numai parţial de către vorbitorul nespecialist41. Având în vedere nivelul cultural mai scăzut al destinatarilor textelor ştiinţifice de popularizare, autorii recurg la definiţiile preştiinţifice, uzuale, simple. Chiar şi atunci când se defineşte un termen tehnic, limbajul este accesibil, cu scopul precizării sensului unor termeni necunoscuţi sau insuficient cunoscuţi şi al facilitării însuşirii lor. Definiţia uzuală, obişnuită, specifică lexicului comun, se adresează vorbitorului obişnuit, cu o competenţă lingvistică medie şi cu o capacitate variabilă de decodare a sensului. Fiind accesibilă 40 Enumerăm câteva articole şi studii care tratează, special sau în capitole speciale, acest mecanism: Cornel Popa, Teoria definiţiei, Bucureşti, 1972, Em. Vasiliu, Sens şi definiţie lexicografică, în „Studii şi cercetări lingvistice”, XXXI, 1980, nr. 5, idem, Definiţia sensului sau definiţia obiectului? în „Studii şi cercetări Lingvistice”, XXXVII, 1986, nr. 2, A. Stoichiţoiu, Sens şi definiţie în limbajele specializate, în vol. „Consfătuirea pe ţară a cadrelor didactice care predau la anul pregătitor (profil medical)”, Iaşi, iunie, 1987, p. 147-157, La Definition, Larousse, Paris, 1990; D. Rovenţa-Frumuşani, Semiotica discursului ştiinţific, p. 112-129; G. Pană-Dindelegan et alii, Dicţionar general de ştiinţe ale limbii, Bucureşti, 1997, p. 155-156; Vasile Dospinescu, op. cit., p. 241-254, A. Bidu-Vrănceanu (coordonator), Lexic comun, lexic specializat, Bucureşti, 2000, p. 15-23; A. Stoichiţoiu-Ichim, Semiotica discursului juridic, Bucureşti, 2001, p. 123-126, A. Bidu-Vrănceanu, Lexicul specializat în mişcare, p. 48-71. 41 E. Vasiliu, Definiţia sensului sau definiţia obiectului? p. 87-88. 27 oamenilor cu un nivel mediu sau scăzut de cultură, aceasta foloseşte cuvinte frecvente, bine cunoscute42; este cu precădere explicativă, fiind realizată prin perifraze, dar şi prin lexeme sinonimice: „Un muscul esti o legătură de viţă cărnoasă şi vânjoasă, de la care toate aceli ce stau întru acelaşi loc sânt atocmate între sine şi toate învălite întru a lor osebite membrane” (GF, 177); „Membranile sânt oarecare mrejişoare, făcute de multe neamuri de viţe împletite, care slujesc a acoperi şi a învăli vreo parte de trup” (GF, 177); „Arteriile sânt oarecare tubureli au ţevi carele purceg de la inimă şi poartă sângile în toate părţile trupului” (GF, 177); „Inima iaste un vas gol din mai mulţi muşculi întocmit, în mijlocul peptului supt plumoni aşezat şi cu un sac, carele se numeşte pericardion (nspiKapSiov), îmbrăcat” (TAO, 67); „Prin arterie se înţeleg aşa feli de casă în trupul omului aşezate, care duc sângele de la inimă prin tot trupul, care bat şi care sânt mai adânc ascunse” (TAO, 68); „Cele mai subtile a mâncărilor părticele se sorb încă în gură fiind, iară celelalte, prin (p. 51) mişcarea muşchilor spre acest scop făcuţi, se mână în folcuţ. Această funcţie se numeşte înghiţirea (deglutitio)” (VA, 50); „Ferea (bilis) este o umezală verde, cam galbănă, are miros neplăcut, este amară, în aer putrezeşte şi foarte greu pute” (VA, 65); „Digestiunea se numeşte funcţiunea aparatului digestive în care se operă elaboraţiunea substanţelor cari trebuie să servească la nutriţiune, substanţe ce sânt împrumutate de din afara ei, şi poartă numele de alimente'” (BIN, 10); „Mamiferele sânt animale cu ţâţe, ale cărora pui sug lapte spre a se nutri în tot timpul cel dintâi al vieţii lor” (IIN, 9); „Acele trupuri neorganice, care alcătuiesc învălitura cea vârtoasă a pământului nostru, să numesc mineralii” (CIN, 335) etc. De regulă, în cadrul definiţiilor apar indicaţiile etimologice, pentru a facilita înţelegerea şi însuşirea noilor cuvinte, termeni ştiinţifici internaţionali: „Acest ordin coprinde un mare număr de peşti; se numeşte astfel de la acantho „spini”, pterigo „înotătoare”, fiindcă înotătoarele lor după spinare sânt tari, precum la biban” (IIN, 22); „Acest ordin coprinde peşti cari sug, având gura rotundă, de unde şi numirea lor, de la ciclo „rotundă”, stoma „gură” (IIN, 24); „Geologia (de la yp pământ şi Ăoyog ştiinţă) este ştiinţa structurii globului 42 V. Angela Bidu-Vrănceanu, Lexic comun, lexic specializat, p. 16-17. 28 pământesc; ea arată ordinea în care sânt grămădite sau dispuse diferitele substanţe ce intră în compoziţiunea lui” (IIN, 60); „Învăţătura carea cuvântă despre trupul omului şi despre întocmirile lui se numeşte antropologhia, de la âvdpamoQ şi Xkym sau leyoc;” (TAO, 57) etc. Majoritatea definiţiilor sunt însoţite de exemplificări, mecanism des utilizat în acelaşi scop, al clarificării expunerii: „Desfăcându-se trupul cel subsit, adecă mort, se află maţul cel gros, ce se zice omas, pre din afară aprins, găngrenos, adecă rănit, iară din lontru plin de nutremânt uscat, ars şi sfărmicios, a căruia peliţa cea flocoasă numai puţin de se va freca, se duce cu balega; aşa şi maţul ce se zice abomas şi tot ţinutul maţelor se află aprins, beşica cea de fiere mare şi cu venin stricat îmflată” (FDB, 27) etc. Numeroase sunt şi structurile terminologice explicative, utilizate, ca şi definiţiile, pentru a explica şi clarifica anumiţi termeni sau concepte: alumii ori piatră acră (GF, 153), angina sau brânca sau grumăzarea porcilor (FDB, 16), angvile au hieli (GF, 200), antropomorfete ori celi cu patru picioare carele au piciorul despărţit în cinci părţi, cu unghii mari (GF, 190), argintul viu, că-l numesc mercurio (GF, 156), cămeşa ori învălitoarea vasilor (GF, 178), cămeşe ori membrană (GF, 183), celeritate (pripire, iuţeală) (FDB, 63), cuadrupede adică cu patru picioare (IIN, 10), diarea, adecă cufurirea (FDB, 26), disenteria, adecă inima rea (FDB, 27), duodeno adică 12 degite (GF, 186), elefante au filu (GF, 190), ermafrodite adică că au părţile naşterii tot într-un chip amândouă şi sânt şi bărbat şi femee tot aceeaşi vreme (GF, 202), hieli ori agvile, adică şerpi din apă fără venin „anghilă” (GF, 200), hirus, supstare de udeală „chil” (GF, 182), insectivore, adică mâncătoare de insecte (CIN, 12), lobe au lojbe (GF, 180), maţul duoden, adecă cel de doaosprezece degete de lung (FDB, 27), petrolio ori unt de piatră (GF, 155), preservativă adecă apărare (FDB, 28), veterinari, adecă doftorii cei de vite (FDB, 13), etc. Explicaţiile sunt centrate pe destinatar, fiind adaptate nivelului cognitiv al acestuia. Ca mecanism textual, au o importanţă specială pentru diseminarea şi înţelegerea informaţiilor ştiinţifice vehiculate de către receptorii ce se constituie într-o comunitate extraştiinţifică, 29 eterogenă din punctul de vedere al educaţiei; acestea sunt realizate prin formule mai puţin riguroase decât cele întâlnite în cazul explicaţiei autentic ştiinţifice: „Obiceiul crierilor este de a osebi sângele care să strânge întru aceştie la partea cea mai supţire şi mai curată, care să chiamă spiritele dobitociei. Cu mijlocirea glandurilor care să află la partea din afară, aceste spirite eşind să primesc în viţile supstării măduhoase, care, fiind purtată de la nervile ce sânt făcute de acesti viţe în toate părţile trupului, aduc putere simţirii” (GF, 180); „Scorbutul este o boală boierească, să pricinuieşte din vieţuire şăzută şi neumblată şi din sărături multe; stă într-o topire a sângelui cu pete roşii şi vinete pe trup sau cu dureri săgetoase pân oase, dar mai vârtos cu durere de gură şi cu sângerăgură de gingii, din care să clătesc, să ruginesc şi cad dinţii şi măselile lesne” (POS, 291); „Maţul ajun (Iejunum) are nume de la golirea sa, pentru că, după moarte, mai mult gol, ca şi când tot ar ajuna, se găseşte. Începe în maţul de doisprezece degete şi se sfârşeşte în maţul creţi. Petece şi creţuri în partea din lontru are mai puţine decât cel dintâi” (VA, 61); „Absorbţiunea este funcţiunea prin care principiile nutritive elaborate sânt introduse şi amestecate cu fluidul nutritive (sângele), prin mijlocul unui sistem de canale special (vase chilifere şi vine)” (BIN, 11); „Tubul digestiv, numit încă şi canal alimentar, este numit astfel din cauză că, în adevăr, prezintă foma unui tub sau a unui canal lung, mai mult sau mai puţin flexuos şi deschis la îmbe estremităţile sale, cari, pentru uşurinţa studiului, s-au împărţit în mai multe porţiuni, cunoscute sub numiri diferite, şi cari, enumerate de sus în jos sânt următoarele: gura, faringele, esofagul, stomacul, intestinul subţire, intestinul gros şi anul sau orificiul anal” (BIN, 19); „Zoofitele sânt fiinţe cari n-au ochi, nici creieri, nici osul spinării cu măduvă, nici maţe, adică tăind un zoofit în mai multe bucăţi, din fiecare bucată se face cu timpul un zoofit întreg, întocmai ca din mai multe râmuri tăiate dintr-un arbure, cu timpul se face mai mulţi arbori (s.e. buretele de şters)” (IIN, 6-7) etc. Uneori, termeni sunt însoţiţi în subsolul paginii43 de explicaţii şi mai ample, oferindu-se informaţii etimologice sau corespondentele din latină, maghiară şi germană: „Călbeaza latineşte se chiamă fasciola 43 „Subsolul în sine, ca parte a textului, este o modalitate de organizare a materiei specifică stilului ştiinţific” opinează Gh. Chivu (Stilul textelor filozofice, p. 513). 30 hepatica, adecă faşă de ficat; carbasus, asemenea la latini, e o pânză de in foarte subţire; carbasus dară nu e departe cu înţălăsul de faşă, deoarece carbasul slujeşte la înfăşare. Pentru aceea mi se pare că cuvântul nostru călbează e născut din latinescul carbasus, mutând r în l; de nu vei vrea mai bucuros a-l trage de la callabasco, fiindcă vitele care au călbează sânt de căzut, de perit; sau de la calbesco, care înseamnă mă pleşugesc, pentru că turma în care încape călbeaza foarte se pleşugeşte, adecă se răreşte, cât de multe ori nici o oaie nu rămâne în viaţă din turma aceea” (FDB, 16); „Copia - Vitele toate laolaltă ce sânt supt câştiga, adecă grija păstoriului, unii după plasa vitelor de dau desclinite numiri; aşa, zic turmă de oi, iară turmă de boi nu zic. Noi toate le chiemăm copia, după datina românilor celor preste Dunăre, care cuvânt în sine înseamnă mulţime” (FDB, 12); „Lângoare, pre alocurea se numeşte numai un feliu de boală rea, de carea doarme omul dus şi, ieşindu-şi din fire, vorbeşte într-airea. Ci fiindcă acest cuvânt în sine înseamnă orice plasă de boală la românii cei preste Dunăre. Şi noi în cărticica aceasta întru acel înţăles îl luăm, adecă pentru orice beteşug; totoş, uneori însămnăm cu el anume boala cea rea” (FDB, 12); „Precum cuvântul lângoare pre alocurea înseamnă numai un feli de boală rea ce vine pe oameni, aşa cuvântul boală de vite înseamnă acea boală rea ce vine pe vitele cele cu coarne, carea la latini se numeşte Lues Omasi, adecă boala maţului celui cărnos, şi iaste ca o puştlă, adecă ciumă întră cornute. Întru acest înţeles luăm şi noi aci cuvântul acela” (FDB, 22) etc. Clasificările sunt folosite frecvent, în scopul ierarhizării, ordonării conţinutului, a realităţii cercetate: „Întru ce dintâi împărţire să cuprinde antropografie, adică o scrisoare de toate părţile, care cuprins tru//pul omenesc, care sânt de doauă feliuri: vârtoase şi moi. Celi vârtoase sânt: 1. oasile. 2. zgârciurile. 3. legăturile. 4. musculii. 5. întinsorile. 6. membranile şi nervile. 7. arteriile. 8. vinile. 9. vasile ţevilor de deosebite feliuri, că organile cele mai tocmite a veţii sânt făcute de acesti feliuri” (GF, 175); „Mâna se împarte în umăr (humerus) sub care este subsioara, în brâncă (brachium), cu cotu, brânca de nainte (antibrachium) şi în mâna din capăt (manus extrema), în care deschilinim spatele şi palma; mâna din capăt se împarte în: rădăcina mânii (carpus), mijlocul mânei (metacarpus) şi 31 în degete (digiti). Degetele sânt cinci: policari (pollex), arătători (index), mijlocari (idius), inelari (annularis) şi urecheari (auricularis)” (VA, 33); „Ordinul pachidermelor se subdivide în trei triburi: proboscidiene, ce au un nas foarte lung ca o trompetă (s.e. elefantul, rinocerul); solipede, ce au la picioare numai câte o copită (s.e. calul, asinul) şi fisipede, care au copita tăiată în două (s.e. porcul)” (CIN, 13) etc. De regulă, clasificările sunt urmate de definirea conceptelor introduse: „Ceşti de acum dascăli au adus în doao feliuri toate glandurile trupurilor, adică în glanduri globoase au rătunde şi în glanduri înstrugurate. O glandură rătundă este un trup mic unit şi învălit într-o piele supţire, că nu lasă să între alta, fără decât o arterie. Aşe sânt glandurile crierilor şi a buzilor şi cele de la rărunchi. O glandură înstrugurată este făcută de multe glandule mici globoase, carele toate sânt unite într-un loc şi învălite într-o cămeşe, ori membrană, de la care multi feliuri de ţevişoare, unindu-se într-un loc, fac o ţevie mare deşartă. Aşe sânt ţiţele, şelile şi toată carnea şi alt.” (GF, 183) etc. Trimiterile la alte surse sau la părţi expuse în aceeaşi lucrare au rol de argumentare şi demonstraţie: „Dascalul Cael gândeşte că într-aceasta mijlocire întră aera întru aceeaşi şi să mestică cu sângele. Dascalul Haine zice că de la acelaşi început vin făcute globuşoarele trăgătoare a sângelui. Dar aceea care face a mă minuna, că Etmuleru, carele numără 14 obiceiuri diosebite a plomânilor, n-au făcut cuvânt pentru spiritul vieţuitor al aerii, că cu adivărat se mestică în plomâne cu sângele şi să împarte în tot trupul, de să face început veţii dobitocului. Apoi că să ştie bine că dobitoacile nu pot să trăiască în aera, carele s-au dizbrăcat de acest spirit şi nici măcar Deram n-au vorbit pentru aceea în vreun feliu” (GF, 180-181); „Botaniştii au inventat nişte metoade, după cari plantele sânt împărţite în clase, acestea în familii şi treptat în genuri, speţe, varietăţi. Metoadele acestea pot fi de două feluri: artificiale şi naturale. La cele artificiale se reduc metoadele lui Tournefort şi Linee; la cea naturală se reduce metoada lui Jussieu.” (IIN, 44) etc. În textele medicale apar reţetele, elaborate după „structura stereotipă cunoscută încă din scrierile anterioare anului 1700”44, care 44 Gh. Chivu, Evoluţia stilurilor limbii literare, în CSLRL, p. 322. 32 corespund „listelor de paradigme din lucrările lingvistice sau formulelor şi operaţiilor cuprinse în textele matematice”45. Reţetele din textele medicale, elaborate şi în latină, conţin deseori simboluri, formule ale medicamentelor, cantităţile ingredientelor: „Asupra boalei de vite în chip preservativ, adecă spre apărare, spre ferire, spre scutire ca să nu ajungă pre vite acea boală rea, de veterinari se comândă, adecă se încredinţează. Rc. Pulvis rad. Angelic® unc. Jj. Sapon. Unc. Jjj. Sal comm. Unc. J. Misceantur h®ec in leni calore cum s. Q. Mel. Et aqu® in formam electuarii” (FDB, 46-47); „Ia apă de orz una litră, pune-o într-o ulcică să fiarbă şi amestică într-însa rădăcină de şarpe de Verghinia pisată trei dramuri şi, dând în cinci, şase clocote, să se ia de la foc şi, răcorindu-să, să se strecoare pântr-o cârpă şi să se dea bolnavului de la vârsta de zece ani în jos, la doao ceasuri câte o lingură de masă, iar de la vârsta de zece şi până la doaozeci de ani, la doao ceasuri câte o jumătate de feligean şi de la 20 de ani în sus câte un feligean plin, cu care acest leac este a să ţinea bolnavul până la cea desăvârşita lui întremare” (POS, 265); „Ia praf de sămânţă de santonic. Praf de rădăcină de valeriană. Praf de rădăcină de revent bun. Praf de coajă de gheofreia, din toate câte un dram. Etiops mineral, jumătate de dram. Acestea toate, prăfuite fiind proaspete dintr-acea zi, să se amestece bine într-o piuliţă de piatră şi să se puie sirop de dude, cât va trebui spre a să face magiun şi să se păstreze într-un borcănaş spre întrebuinţare” (POS, 274-275) etc. Autorii recurg şi la diverse modalităţi grafice, extrem de importante pentru organizarea şi structurarea riguroasă a conţinutului scrierilor: semnele cifrice sau literale care marchează enumerarea faptelor, evidenţierea unor elemente prin schimbarea corpului de literă, scrierea cursivă, cu spaţieri sau cu alte caractere tipografice, utilizarea semnului pentru paragraf, a parantezelor, a ghilimelelor, toate acestea creează o modalitate de a integra textul grafic în construirea semnificaţiei, atenţia cititorului fiind orientată spre importanţa textului tipărit, în succesiunea secvenţelor sale. 45 Gh. Chivu, Stilul celor mai vechi texte ştiinţifice româneşti (1640-1780), IV, Stilul textelor medicale, p. 228. 33 MEDICINĂ AMFILOHIE HOTINIUL GRAMATICA DE LA ÎNVĂŢĂTURA FIZICII (1796) Există puţine date privitoare la viaţa şi activitatea acestui ilustru reprezentant al iluminismului din Moldova în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea46. Se cunoaşte anul aproximativ al naşterii (1735) şi faptul că şi-a făcut studiile la şcoala mănăstirii Putna, iar, apoi, la Academia din Kiev, unde şi-a însuşit vaste cunoştinţe în varii domenii: astronomie, fizică, matematică, geografie, istorie, biologie, anatomie. Eruditul cărturar (cunoscător al mai multor limbi: latină, greacă, slavonă, italiană) întreprinde, în 1772, o călătorie de studii în Italia, de unde aduce mai multe manuale pe care le traduce şi adaptează în limba română. Trei manuale au fost tipărite la Iaşi în 1795: De obşte gheografie, Elementi aritmetice arătate fireşti şi Gramatică teologhicească (aceasta o traducere după un text scris în latină de Platon, arhiepiscopul Moscovei). Al patrulea manual, o traducere a unui tratat italian de ştiinţe ale naturii, a rămas în manuscris, fiind editat în 199047. S-a constatat că lucrările sale circulau în manuscris cu mult înainte de a fi tipărite, fiind utilizate în Academia domnească din Iaşi, unde studiul anumitor discipline era pe cale de a fi reorganizat pe temeiuri moderne de mitropolitul Iacov 46 Enumerăm câteva studii dedicate vieţii şi activităţii episcopului de Hotin: N. Iorga, Istoria bisericii române şi a vieţii religioase a românilor, Vălenii de Munte, 19081909, vol. II, p. 174-175; P. V. Haneş, Istoria literaturii româneşti, ed. a III-a, Bucureşti, 1924, p. 78-79; Claudio Isopescu, Il vescovo Amfilohie Hotiniul e l’Italia, în L’Europe orientale, Paris, XIII, 1933, p. 516-547; Rodica Şuiu, Amfilohie Hotiniul, în Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, Bucureşti, 1979, p. 3334; Istoria învăţământului din România (redactor responsabil Ştefan Pascu), vol. I, Bucureşti, 1983, p. 374-376; A. Babii, Amfilohie Hotiniul, Chişinău, 1990; Ioan Oprea, Terminologia filosofică românească modernă, Bucureşti, 1996, p. 65-66 etc. 47 Amfilohie Hotiniul, Gramatica de la învăţătura fizicii (1796), redactor responsabil L. S. Dergaciova, prefaţă de A. I. Babii şi Şt. Lupan, glosar de Şt. Lupan, note de A. I. Babii, Chişinău, Editura Ştiinţa, 1990, 216 pagini. 34 Stamati; aceste lucrări, cunoscând o largă circulaţie, au avut o importanţă deosebită pentru răspândirea culturii în masele populare şi pentru formarea terminologiei ştiinţifice româneşti48. Gramatica de la învăţătura fizicii, elaborată în jurul anului 179049, este singurul text de popularizare a ştiinţei care nu a fost tipărit în timpul vieţii autorului, rămânând în manuscris. Scrierea s-a păstrat în două copii, una aflată la Biblioteca Academiei Române, iar cealaltă la Biblioteca Academiei din Kiev. Această a doua copie, cu titlul întreg Gramatica de la învăţătura fizicii, scoasă de pre limba italienească pre limba moldovenească, întru care să cuprinde tot ceea ce omul voieşte a şti şi a învăţa în cer şi pre pământ din lucrurile cele mai cunoscute şi mai trebuincioase. Anul 1796, april 10, a avut şansa de a fi editată în 1990, de către doi cercetători basarabeni, cu caractere ruseşti. Lucrarea, traducere şi adaptare a unui manual italian de ştiinţe ale naturii, este de o mare importanţă în procesul de constituire a vocabularului ştiinţific românesc, punând în circulaţie, în cele patru părţi ale sale, terminologii incipiente de specialitate în mai multe domenii: anatomie, botanică, zoologie, astronomie, geografie, geologie, fizică şi chimie. Noţiunile de anatomie apar în ultima parte a lucrării, care tratează şi noţiuni de botanică, zoologie, geologie, fizică şi chimie, în capitolul 5, intitulat Pentru zoografie adică vorbire au scrisoare pentru jivini, pentru trupul omenesc şi pentru a sali părţi vârtoase au tari şi moi, în scurt tâlcuire pentru fire dobitoacilor a paserilor, a peştilor şi pentru gândaci şi pentru cele târâtoare, pentru ghioci, scoici şi altele. Pentru sănătate, pentru bolnăvire, pentru bătrâneţe, pentru somn şi visuri, pentru foame, pentru sete şi moarte, fiind tratate în 21 de file. Analizând terminologia anatomică vehiculată de acest text, se observă ponderea relativ însemnată a împrumuturilor lexicale: antropografie (175), aorta (181), arterie (178, arteriile, 175), duodenu (186), emvrion (189), flegma (175), glandule (179, glandură, 48 Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, p. 33-34. A. Babii ne informează că Amfilohie a fost şi epitrop al unei şcoli mari pentru acea vreme, ce avea 300 de elevi, pentru care s-a străduit să elaboreze manuale adecvate (op. cit., p. 6). 49 v. N. A. Ursu, Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti, p. 19. 35 ' 183, glanduri, 183), hilu „chil” (186, hilos, 175, hilo, 181, hirus, 182), lobe (180), membrană (176, membranile, 178), membri (176), meningile (178), muscul (177, muscule, 178, musculi, 184), nervile (175) , organe (175), pancreas (187), pancreaticu (186), pericardio (178), periostio (178), peritoneo (182), pleura ( 178), pori (176), poroase (176), pulsu (179), sperma (175), spermatică (187), stomah (181), timpanu (185), umore (184, umori, 179), urina (175). Majoritatea acestora sunt de provenienţă latino-romanică: aorta, arterie, duodenu, lobe, membrană, muscul, nervile, pancreas, pleura, timpanu, urina, unii termeni au etimon francez: meningile sau neogrecesc: emvrion, stomah, iar câteva împrumuturi păstrează forma grafică italiană: glandulă, pericardio, periostio, peritoneo, umore. Terminologia populară cunoaşte o pondere însemnată în textul examinat, fiind expresia indigenţei limbii literare a perioadei, dar şi a dorinţei de accesibilizare a limbajului. Cuvintele vechi, populare au rolul de a înlocui termenii noi, dar şi de a explica împrumuturile lexicale insuficient cunoscute şi integrate. În perioada de până la 1830, cuvintele vechi au statutul de veritabili termeni ştiinţifici (implicând „circulaţie frecventă şi precizie semantică”)50, existând şi în româna contemporană, în limbajul uzual şi popular: auz (184), beşică „vezică” (178), braţe (176), bubuşlue „papile gustative” (185), carne (175), cerbice „cerebel” (179), criier „encefal” (179, crierii, 175), coapse (178), culbeciu „cohlee” (185), dobă „timpan” (185), inima (175), fierea „bilă” (175), gâtlej „esofag” (176), grumaz (176), gust (184), lacrimile (175), limbă (178), maiori „ficat” (182, maiurile, 175), măduhă (176), mâini (176), miros (184), must „suc” (179), nas (178), ochi (178), ou „ovul” (189), pântecele „abdomen” (175), picioare (176) , piept „cavitate toracică” (180), pipăire (184), plăcinta „placentă” (189), plomâne „plămân” (181, plămânile, 175, plomâni, 186), rărunchi (183), răsuflare „respiraţie” (180), sângile (175), splina (175), sudoare „transpiraţie” (183), şelile (175), ştiupitu „salivă” (175), trup (176), ţevie „canal”, „venă” (183), „trompă” (189), urechi (178), vine „vene” (178), vedere (184), vintricel „abdomen” (177), zerul „ser” (188, zăru, 175). 50 Elena Toma, Limbajul ştiinţific românesc la începutul epocii moderne, p. 117. 36 Calcurile lexicale sunt frecvente: ajun „jejun” (186), alegire, osebire „diastolă” (180), apropiere, scurtare „contractare” (181), auzitoriu „auditiv” (185), beşicuţe „alveole” (180), cămeşă „membrană” (183), dişertare „cavitate” (185, dişerturi, 185), închietură „articulaţie” (176), legături „ligament” (177), (nerv) mirositoriu „olfactiv” (185), mistuire „digestie” (182), obicei „funcţie a unui organ” (180), popreală „retină” (184), scurtare „sistolă” (180), simţitoriu „sensibil” (176), strânsoare „presiune” (180), supstare „substanţă” (177), pântece „uter” (189), vintricel „ventricul” (181), zgârci „cartilaj” (176). Sintagmele şi perifrazele cunosc o pondere însemnată: apă subţire şi priveditoare „plasmă sanguină” (187), arteria plămânilor „arteră pulmonară” (181), arterie cea mare „aorta” (179), arterie spermatică „arteră testiculară” (187), arteriile mulgătoare „arteră renală” (183), batirea inimii „puls” (187), beşica de la fiere „vezica biliară” (182), cale auzitoare „canal auditiv” (185), clătirea sângelui „circulaţie sanguină” (187), doba urechii „timpan” (185), glandule a şelilor „rinichi” (183), glanduri: de la gură „salivare” (183), de la ţiţe „mamare” (183), de la şeli „suprarenale” (183), de la pieli „sudoripare” (183), glandurile crierilor „hipofiză” (183), glanduri globoase au rătunde „glandă simplă” (183), glanduri înstrugurate „glandă compusă” (183), glandurile înflate „ganglioni” (187), globureli roşii „globule roşii, hematii” (187, globuşoarelor celi roşii din sânge, 180), încurcare de drum, drumuri încurcate „labirint membranos” (185), linei răsuflătoare „pori” (177), măduha spinării (178), membrana dobii „membrana timpanică” (185), mustul pancreaticu „suc pancreatic” (186), os prin pregiur or os cercuit „fereastra rotundă” (185), oul fimeesc „ovul” (189), scafa capului „craniu” (180), spiritele dobitociei „lichid cefalorahidian” (180), ţevie deşartă „vena cavă” (183), ţevia fierii „canal biliar” (182), ţevie de obşte „canal biliar comun” (182), ţevile şuvăite „trompă uterină” (189), umore albicios „sclerotică” (184), umore apoasă (184), umore steclit „umoare vitroasă (sticloasă)” (184), urechile inimii „atrii” (181), urechiuţa din stânga „atriul stâng” (181), vâna deşartă „vena cavă” (179), vâna poartă „vena portă” (179), vâna suitoare „vena superioară” (179), vâna plămânilor „venă pulmonară” (181), vine de 37 lapte „canal galactofor” (179), vinele mulgătoare „venă renală” (183), vintricelul cel stâng al inimii „ventriculul stâng” (181, vintricelul din stânga, 186), vintricelul cel drept „ventriculul drept” (186). Din cauza indigenţei limbii şi a sărăciei vocabularului ştiinţific, unele concepte noi sunt explicate prin perifrază: „un număr nespus de mici zidiri ce înoată în apa de toate jivinile bărbăteşti” „spermatozoizi” (189), „...o subţirică membrană priveditoare şi de un chip rătund aşezată într-un chip puţin plecat dinaintea drumului de la ureche „membrană timpanică” (185). Există, în textul cercetat, contexte în care aceiaşi termeni au un dublu statut: termeni vechi, populari, precum pântece sau vintricel pentru „abdomen” şi de calcuri lexicale de structură semantică: pântece pentru „uter” şi vintricel pentru „ventricul”. Avem, aşadar, în situaţiile delimitate, o specializare a termenilor populari: cuvintele populare, care fac parte din vocabularul fundamental al limbii, au sensuri ale limbii comune, dar primesc şi sensuri specializate, lărgindu-şi pletora semantică. Deşi limbajele de specialitate exclud din principiu sinonimia, considerată un factor generator de ambiguitate, textul ştiinţific didactic şi de popularizare recurge frecvent la definirea şi glosarea prin sinonime cu scopul de a crea şi stabili echivalenţe între informaţia lingvistică preexistentă şi cea nouă. Întâlnirea în cadrul aceleiaşi arii terminologice a unor cuvinte cu origini diferite utilizate pentru a desemna aceeaşi realitate, precum şi încercarea de a denumi o realitate nouă prin termenii curenţi în limba perioadei conduc la crearea unor serii sinonimice, reprezentative pentru începuturile unui stil ştiinţific. Textul cercetat învederează existenţa seriilor sinonimice eterogene, în care termenului neologic i se alătură cuvântul vechi, popular sau sintagme terminologice: lobe - lojbe, timpanu - doba (urechii); duodeno - 12 degite, hilu / hilo / hilos / hirus - supstare de udeală, pancreas - toată carnea, peritoneo - membrana ce ţine celi dinlăuntru, pori - linei răsuflătoare; membrană - cămeşă - pieli -învălitoarea vasilor, pulsu - vâna - batirea inimii. Întâlnim şi serii formate din termeni populari: must- udeală, pântece - vintricel, tubureli - ţevi. 38 Cap 5 // Pentru zoografie adică vorbire au scrisoare pentru jivini, pentru trupul omenesc şi pentru a sali părţi vârtoase au tari şi moi, în scurt tâlcuire pentru fire dobitoacilor, a paserilor, a peştilor şi pentru gândaci şi pentru cele târâtoare, pentru ghioci, scoici şi altele. Pentru sănătate, pentru bolnăvire, pentru bătrâneţe, pentru somn şi visuri, pentru foame, pentru sete şi moarte (p. 175) Acest cuvânt zoografie să tâlcuieşte o scrisoare pentru fire şi pentru apropierile zidirilor veţuitoare, care de noi să cheamă jivini au dobitoace, că să cuprind în şepti feliuri de cunoscătorii firii. 1. Neamul omenesc. 2. Celi cu patru picioare. 3. Paserile. // 4. Peştii. 5. Gândacii. 6. Celi ce să târăsc, şerpii, vermii şi alt. 7. Ghiocii, scoicile şi alt. Noi vom săvârşi în puţine cuvinte pentru fieştecare de acest feliu, a lua sama întâmplările celi mai de obşte în viaţa jivinilor, făcând despărţire. 1. În antropografie, adică pentru trupul omenesc. 2. Zoografie, adică pentru trupul dobitoacilor. 3. Ornitografie, adică pentru fire paserilor. 4. Ihtiografie - pentru fire peştilor. 5. Entomografie - pentru fire gândacilor. 6. Erpetografie. Pentru a târâtoarelor. 7. Zoofitografie. Pentru fire ghiocilor, scoicilor şi alti jivini cu coafe. Întru ce dintâi împărţire să cuprinde antropografie, adică o scrisoare de toate părţile, care cuprind tru//pul omenesc, care sânt de doauă feliuri: vârtoase şi moi. Celi vârtoase sânt: 1. oasile. 2. zgârciurile. 3. legăturile. 4. musculii. 5. întinsorile. 6. membranile şi nervile. 7. arteriile. 8. vinile. 9. vasile ţevilor de deosebite feliuri, că organile cele mai tocmite a vieţii sânt făcute de acesti feliuri. Acesti organe tocmite a vieţii sânt: criierii, plămânile, inima, pântecele, maiurile, splina, carne, şelile, glandurile şi celi din lăuntru. Apoi organile simţitoare, adică ochii, nasul, limba şi urechile. Celi 39 moi părţi a trupurilor omeneşti sânt: hilos, sângile, ştiupitu, fierea, laptile, apa, sperma, mustu de carne, urina, flegma, zăru şi lacrămile. (p. 176) Un os este o legătură de viţă ori fire vârtoase, strânse într-un loc, // din pricina de alti viţişoare mici, care le unesc şi le strâng. Acesti viţişoare au fire din început a fi poroase au bortite şi moi şi cu uşor se aleg. Este arătare că oasele sânt hrănite de la parte zeroasă a sângelui. După măsură, care acesti pori s-a împlut de o suptstare de a lor însuşi fire, crescând şi întărindu-se, vin statornice şi apărate, apoi, când porii sânt împluţi de această suptstare, oasele agiung la a lor măsură de grosime au de mărime, de tărie şi de învârtoşere. Şi oasile sânt de multi feliuri: bortite şi pline de măduhă, şi altile sânt vârtoase şi priveditoare, unile sânt mici şi altile mari, unile sânt rătunde, unile sânt late, altile drepte, altile sânt întoarse au găvănate şi unde aceste se unesc, fac multe feliuri de închieturi. // Folosul oaselor şi trupul omenesc [este că] fac aceea ca şi lemnele într-o zidire, că slujesc de a da la toată machina putere, tărie, frumuseţa şi chipul. Numărul oaselor în trupul omenesc sint 245. Dar alţii le mai suie până la 249, adică în criieri - 14 şi în rămăşiţa capului şi a grumazului - 46, în trup - 67, în braţă şi în mâni - 62, în picioare - 60. Un os, când se cearcă cu lucrare chimicească, aduce multi spirite de sare zburătoare. Că sânt foarte subţiri şi mult petrecătoare: puţină pucioasă foarte împuţită, puţină flegmă şi multă adunare de pământ. Un zgârciu lat este un trup netid şi vârtos, dar mai moale decât un os. Nu are găvănare ori deşchideri împlute cu măduhă şi nu esti acoperit ca osul cu vreo membrană, // ca să-l facă simţitoriu. Zgârciurile au o încleştare şi o râdicare firească, că le face de însuşi a-şi lua a lor aşezământ. Sint puse mai dintâi la aceli membri care trebuiesc de o clătire dulce şi uşoară, cumu-s urechile, nasul, gâtlejul şi alt. Altile sânt care copăr toate capetile de oase şi sint unite într-un loc, pentru uşurinţa clătirii. Obiceiul lor esti ales pentru ca să facă la osebita făptură, de vre oarecare părţi, cumu-i de urechi, de nas şi alt. şi pentru ca să uşureze clătire oasilor în închieturi. 40 (p. 177) Legăturile prind numile său de la vorba „legare” şi este un trup vârtos alb, mai moale decât un zgârciu şi mai tare decât o membrană. Legăturile nu au dişertare, pentru ca să ţie măduhă, nici măcar vreo simţire. A lor începătoriu obiceiu esti de a lega şi a ţine oasile întru a lor aşezământ, pentru ca să nu lungească în vreo întâmplare asupritoare. Un muscul esti o legătură de viţă cărnoasă şi vânjoasă, de la care toate aceli ce stau întru acelaşi loc sânt atocmate între sine şi toate învălite întru a lor osebite membrane. Firile au viţile celi cărnoase fac trupul musculului, care să chiamă pântece au vintricel, şi viţile celi vânjoase cuprind marginile şi capetele şi sânt de multe feliuri. Unele sânt lungi şi rătunde, unile sânt late şi întoarse, unile sânt largi, a căror viţişoare sânt puse în linei răsuflătoare. Sânt iarşile largi, carele au viţile drepte, unile au viţile depărtate, dar, de unde să încep, vin făcându-se ca vergile şi să săvârşesc subţiri, unile sânt îndoite şi făcute de o întinsoare // întinsă de la un cap până la altul, într-un rând de fire de la o parte şi de la alta. [...] O întinsoare esti o parte făcută de viţe nervoase, îndestulată de suptstare cărnoasă şi esti cuperită de o (p. 178) membrană de obşte la toate musculile şi fac ceea care noi chemăm capul şi coada, de unde purced toate musculile, de vin la oase, în multi părţi de-a trupurilor. Numărul viţilor de la întinsoare esti într-un chip cu cel de la muscule, apoi că acele viţe // întinse, acele trupurele celi albe şi vârtoase, că noi le numim nervi. Membranile sânt oarecare mrejişoare, făcute de multe neamuri de viţe împletite, care slujesc a acoperi şi a învăli vreo parte de trup. Eli sânt râdicătoare şi de o simţire supţire. Despărţirile nenumărate şi întoarse, adesile râdicări de vine cu vine şi de arterie cu arterie fac o cusutură supţire, de o supţire mrejuţă, care copere toată partea de altă membrană. Membranele sânt de multi feliuri. Membrană să chiamă şi pielea din afară, care copere tot trupul, meningile criierilor, pleura peptului, pericardio, care învăleşte inima, periostio, care acopere oasele şi cămeşa ori învălitoarea vasilor, cum sânt a stomahului, de la beşică, de la vine, de la arterie, de la coapse, de la poame şi alt. care sânt de diosebite feliuri. 41 // Nervile sânt lungi şi mici legături de ţevi, subţiri şi gingaşe, ori de nişte viţe bortite învălite în membranele crierilor, de unde îşi trag a lor început. Şi să socoteşte cu multă asemănare adivărului că nervile să fie organe mijlocitoare de toate simţirile, pentru ce ies de la criieri multe părechi de nervi, carele merg săvârşind în fieştecare organ de a simţirilor, cumu-i ochi, în urechi, în nas şi în limbă. Întru acelaş feliu, nervile, care să ivesc din măduha spinării, să împraştie şi să întind în toate locurile pe faţa trupului, că-l fac preste tot simţitoriu. Şi iarşile să gândeşte că aceea se tâmplă, mijlocind pornire de o curgire foarte subţire şi nevăzută, chemate „spiritele dobitociei”, care din toate // părţile trupului dobitocului merg a să obşti la spirit au duh a căruia scaun sânt criierii. Arteriile sânt oarecare tubureli au ţevi carele purceg de la inimă şi poartă sângile în toate părţile trupului. Arteriile apoi sint făcute de trii membrane, ce întâi care este cu vasă de sânge şi de nervi, că slujesc la hrana membranilor de la arterie. La al doile este musculoase, a cărie viţe sint prinpregiur ori mai vârtos răsuflătoare şi sint puse şi făcute (p. 179) osebite. Acesti rânduri sânt mai multe ori mai puţini în număr, după cum vor fi arteriile, mai mult ori mai puţin groase. La a trie ori ce mai din lăuntru, carele cuprinde sângele, este o membrană subţire şi tare, că să privede. Să despărţesc arteriile // în multi ramuri şi mai pre urmă vin aşe de subţiri cât nu să pot vede cu ochii. Arteriile sânt pricinuitoare de multi clătiri, care le simţim în trup, sângele fiind izgonit de la parte stângă, de la inimă în arterie ce mare, cu întoarsă lovituri, o strânge de toate părţile şi pricinuieşte o lăţime mai mare, care vine de la clătire sângelui şi de la moara râdicătoare a arteriei, care împinge asupra lui şi, într-acest feliu, iese o lăţime şi o încunjurare şi o întâmpinare întărită şi neschimbată a membranilor arteriei. Care noi aceea chemăm pulsu, adică vâna, ce să bate neîncetat. Vinile altă nu sânt fără decât o tragire de la sfârşitul arteriilor părului şi sint alese ca să poarte sângele la inimă şi, pentru aceasta înturnare, merg unindu-se ţevile lor. După măsura ce să apropie la // inimă şi mai pre urmă fac trii turchini mari, numite vâna deşartă, vâna suitoare şi vâna-poartă. Şi acesti vine nu fac nicio clătire au batire, 42 pentru ce sângile este purtat în vine numai pentru ca să treacă dintr-ace vână într-alta mai largă şi încă pentru strângere sângelui însuşi. Celi de pre urmă membri sânt oarecare vase de ţevişoare ori duceri mici, împrăştiete prin toate părţile trupului, unile ţin apa şi să numesc vase de apă, altile cuprind udeala lăptoasă şi să numesc vine de lapte, altile mai pre urmă poartă alti musturi şi umori trupeşti în locurile lor hotărâte. Criierii, toată suptstarea lor să despărţeşte în două părţi, una care cuprinde toată partea dinlăuntru scafii capului şi vine numită criier // şi alta cuprinde parte ce mai de jos a capului dinapoi şi să cheamă cerbice. În criieri ori în partea ce dintâi a criierului să socotesc doauă feliuri de suptstări, una dinlăuntru şi alta din afară. La suptstare din afară esti mult glănduroasă şi de floare cenuşie. Aceasta parte priimeşte ramurile părului de la vine şi de la arterii, care să împărtăşesc criierilor şi trimit de la a sali glandule mici şi rătunde un număr nesăvârşit de viţişoare, carele, unindu-se într-un loc, fac la suptstare măduhos. De la parte din lăuntru a criierilor şi de la (p. 180) cerbice, ce iese de la scafa capului, să fac nervile şi măduha spinării. Obiceiul criierilor esti de a osebi sângele care să strânge întru aceştie, la partea cea mai subţire şi mai curată, care să cheamă spiritele // dobitociei. Cu mijlocirea glandurilor, care să află la parte din afară, aceste spirite, ieşind, să priimesc în viţile suptstării măduhoase, care, fiind purtate de la nervile ce sânt făcute de acesti viţe în toate părţile trupului, aduc putere simţirii. La suptstare plămânilor esti făcută de un număr nesăvârşit de lobe au lojbe de chip şi de mărimi osebite, a cărora feţe de-asupra sânt atâta de tocmite, unile lângă altile, că nu lasă loc fără decât între vârvurile de asupra foarte mici. Acele micuşoare lobe sin[t] făcute ca nişte struguri micuşori asupra laturilor de la ramurile grumazilor şi fieştecare dintre aceste cuprinde în membrana sa un număr nesăvârşit de beşicuţi rătunde, care lasă vre oarecare locuri mici între o somă de micuşoare membrane, asemene celora // ce unesc într-un loc lobile şi vârfurile de la ramurile grumazului, pun gura în adâncime de acesti beşicuţe, carele sint făcute cu încredinţare de la a lor membrane. Dar vasile celi mici de sânge nu fac altă decât a să întinde asupra de aceleşi beşicuţe ca o mrejişoară şi fac adesiori mari ridicări. 43 Obiceiul plămânilor este cel mai mare organ a răsuflării, aera fiind ieşită din mijlocire a însuşi greutăţii sale, care, îndată când răsuflarea să face, ea să bagă în adâncime plămânilor şi, împlând beşicuţile şi lărgindu-le, vine a strânge celi mici globuşoare de sânge înlăuntrul vaselor, carele sânt vărsate pe de-asupra membranelor. Aceasta strânsoare esti mult mai mare atunce când aera să împinge de la plămâni prin apăsare au strângere însuşi a globuşoarelor celi roşii de sânge, // carele, prin încetarea clătirii lor, s-au fost făcut foarte mari şi pentru că, neputând umbla, vin stricate şi desfăcute în zeri şi cu aceea rămânând însuşi hrănite. Dascalul Cael51 gândeşte că într-aceasta mijlocire întră aera întru aceeaşi şi să mestică cu sângele. Dascalul Haine52 zice că de la acelaşi început vin făcute globuşoarele trăgătoare a sângelui. Dar aceea care face a mă minuna, că Etmuleru53, carele numără 14 obiceiuri diosebite a plomânilor, n-au făcut cuvânt pentru spiritul vieţuitor al (p. 181) aerii, că cu adivărat se mestică în plomâne cu sângele şi să împarte în tot trupul, de să face început veţii dobitocului. Apoi că să ştie bine că dobitoacile nu pot să trăiască în aera, carele s-au dizbrăcat de acest spirit şi nici măcar Deram54 n-au vorbit pentru aceea în vreun feliu. // Inima. Zice Boerav55 că urechile sali sânt adivărate muscule şi cu aceste face lucrare prin toate viţişoarele una după alta şi, scurtându-le, împuţinează lungimea inimii şi cresc lungimea şi apoi aceste strâng adâncimea vintricelilor, lărgind meşteşugul întinsorii de la arterie şi săvârşindu-se vârfurerile de la trupurile vinilor, ţine ceea ce întru aceste să cuprinde şi împing sângele, ce s-au cuprins în inimă, în gurile lărgite de la arterie, pentru ca să se împrejoare la tot trupul. Folosul cel mai dintâi al inimii în trupul omenesc este că acest muscul minunat are doao clătiri, una să chiamă scurtare, alta să chiamă alegire ori osebire. Scurtare să face atunce când viţişoarele să trag şi să strâng la adâncimea inimii. Iar alegire să face atunce când 51 Nicolas Louis de Lacaille, astronom francez (1713-1762). 52 Neidentificat. 53 Michael Etmuller, medic german (1646-1732). 54 William Derham (1657-1735), cleic şi filozof englez. 55 G. Boerav (1668-1738), medic, chimist şi botanist olandez; a introdus noţiunile de stamină şi pistil. 44 acest muscul au stătut de-a lucra şi atunce aceli viţişoare să întorc întru a lor stare şi întru a lor chipuri fireşti. Iar deşertările vin mai mari şi mai largi când la vâna dişarte aduce la inimă sânge de rămas şi plin de hilo, care, cu acesta iarşile amestecându-se, îl face a întra în urechiuţa dereaptă a inimii, de unde să poartă în vintricelul drept. Şi de acolo el esti împins, mijlocind la suptstare, în arterie plămânilor, carele îl duce şi-l împarte în toate părţile plămânilor, în care sângele, cu mijlocirea răsuflării, fiind gătit şi mestecat şi împlut de spiritul veţuitoriu şi de începuturi hrănitoare a aerii, vine apoi purtat prin vâna plămânilor în urechiuţa din stânga şi de la aceasta în vintricelul cel stâng a inimii. Că esti atunce întru a sa alegire ori osebire şi mai pre urmă în apropiere ori scurtare de acest vintricel, sângele de iznoavă prefăcându-se, vine // împins în arterie ce mare numită aorta, care îl împarte în toate părţile trupului şi inima, întru acel feliu, esti la pricina meşteşugului de la împrejurare şi întoarcire sângelui prin vintricel. Stomahul esti făcut cu patru îmbrăcăminte au cămeşi. Ce dintăi şi ce mai dinlăuntru este o membrană mare musculoasă, preste tot încreţită şi sămănată de un mare număr de glandule, care ş-au câştigat nume de cămeşe cu (p. 182) glandule. Ce de al doilea este mai subţire şi mai curată, şi, fiind plină de nerve, este de o simţire curată. Al triilea esti făcută de viţişoare drepti şi întoarse într-un feliu, că cu mijlocire de îndoituri mestecate, fac marginile stomahului trase spre partea din mijloc. Al patrule este îndoire de obşte şi din afară de tot stomahul şi esti ţinere de peritoneo, adică membrana ce ţine // celi din lăuntru. Obiceiul stomahului este că slujeşte pentru mistuire, adică a disface şi a despărţi bucatile în părticeli foarte mici. Pentru ca să poată apoi acea udeală ce va ieşi a trece în vasile de lapte şi să se împrejoare într-un loc cu adunare de sânge. Celi începătoare meşteşuguri, care slujesc la această lucrare, sânt ştiupitu şi musturile care dospesc în stomah şi care de la glandurile ce s-au zis de noi puţin mai înainte să osebesc udelile care noi bem şi mai pre urmă vine pornire ce neîncetată de la îndoiturile musculilor stomahului, pentru care Picarniu56 au arătat că toată puterea ce are această lucrare esti atocma cu 29272 de ochi de greutate, adică 2927 56 Probabil Jean Picard (1620-1682), cleric şi astronom francez. 45 de vedre au pe acole. Deci nu trebuie a să minuna de este adunare de o putere aşe mare să fie // vrednică de a primi şi a preface aşe în puţină vreme bucatile celi mai vârtoase, încă şi oasile, într-o suptstare de udeală să chiamă hirus. Suptstarea maiurilor să pare a fi făcută de micuşoare glanduri de un chip lungăreţ. Din pricina unii membrane, care este prinsă într-un loc în multe legături, care stau spânzurate ca nişte struguri la ramurile vasilor, adică de la vâna poartă şi de la vâna dişartă, de unde fieştecare glanduri apucă un ram şi lojbile ori lobile, ce sânt într-un loc, unile cu altile agiunse prin mijlocirea de vre oarecare membrane foarte subţiri, carele umplu celi din lăuntru, ce sânt făcute de la suptstare cărnoasă a maiurilor. Obiceiul acestora este de a purta cum vâna poartă sângele plin de fiere la maiuri pentru ca să fie // osebită această fiere de la singe prin mijlocirea de la aceleaşi glandule. Şi purtând la vâna deşartă, poartă la inimă acel sânge, care rămâne de la osebire. Iar fierea osebită într-acel fel de la sânge vine într-o parte adusă prin oarecare micuşoare vase în beşica de la fiere, într-un vas numit ţevie fierii. Această ţevie întru acelaşi loc se uneşte cu grumazul beşicii de la fiere în vreo oarecare dipărtare şi face cu aceasta o ţeve de obşte. (p. 183) Chipul şi firea splinii este suptstare cuprinsă între două membrane şi este făcută de nesăvârşire de alti membrane, carele fac oarecare cămăruţe mici, de o mărime şi de chip osebite, care au obştire unile cu altele şi sânt tot umplute de sânge. Obiceiul splinii este paza de la fiere întru care ea pune sângele de la arterie, prin obiceiul maiurilor. La suptstarea şelilor sânt // iarşile două mari glandule, de o suptstare cărnoasă, care sânt făcute de o mulţime de glandule mici, făcute de la îndoire, învălite de mici ramuri de capetile de la a lor arterii şi de a lor vine, că fac un feliu de mreji şi din fieştecare glandură mică iesi o ţevie lungă şi subţire şi acesti ţevi, apropiindu-se la dişertul şelilor, să unesc în legături mici şi închipuiesc la suptstare dinlăuntru, de fieştecare parte de-a şelilor. Obiceiul lor este de a osebi urina din sânge prin arteriile mulgătoare, care duc sângele la partea cea zeroasă şi sărată, de la care vin strecurate prin celi micuşoare glandule a şelilor. Şi apoi acest 46 sânge, osebindu-se prin vinele mulgătoare, urina într-acel feliu să pogoară în beşică, într-al său drum. Ceşti de acum dascali au adus în două feliuri toate glandurile trupurilor, // adică în glanduri gloaboase au rătunde şi în glanduri înstrugurate. O glandură rătundă este un trup mic unit şi învălit într-o pele subţire, că nu lasă să între altă fără decât o arterie. Aşe sânt glandurile criierilor şi a buzilor şi celi de la rărunchi. O glandură înstrugurată este făcută de multe glandule mici globoase, carele toate sânt unite într-un loc şi învălite într-o cămeşe ori membrană, de la care multi feliuri de ţevişoare, unindu-se într-un loc, fac o ţevie mare deşartă. Aşe sânt ţiţele, şelile şi toată carne şi alt. A lor obiceiu de aceste glanduri este de a osebi umorii sângelui, după cum glandurile criierilor, că fac osebire spiritelor dobitoaceşti. Celi de la gură sânt de a osebi ştiupitul, celi de la ţiţe - laptile. Celi de la şeli // urina, celi de la maiură - fierea, de la rărunchi - sperma naşterii şi celi de la pieli - materia cea necunoscută de la răsuflare şi sudoare ce iesi pin pori. Numărul de acesti mici glandule de la a noastră pele esti minunat, apoi că să socoteşte că un grăunţ de năsip poate să cuprindă şi să acopere măcar 125000. Numărându-se numai (p. 184) 2000 de acesti grăunţe pentru ca să să acopere lărgime de un deget cfădrat şi socotindu-se că faţă de tot trupul unui om de mijloc să fie de 14 picioare cfădrate, or fi de-asupra de pele sa 324000000000 de pori într-acesti micuşoare glandule ori o ţevişoară nevăzută, prin care neîncetat răsuflă şi curăţeşte materiile celi puturoase, mai mult decât printr-alti locuri, după cum zice Santorio57 întru a sali aforizme, că cearcă multi alti de acesti lucruri cu greu a să numi. Organile simţirii în osebire sânt // patru, adică ochii pentru vedere, urechile pentru auz, nasul pentru miros, limba pentru gust şi este încă apoi şi o simţire de obşte pentru toată părţile trupului, adică pipăire. Făptura şi obiceiul ochiului este un lucru mai minunat decât alte lucruri a firii făcute. Ochiul are multi feliuri de îmbrăcăminte: musculi, vasi şi trii feliuri de umori, că toate slujesc pentru vedere. Cel dintâi umore este numit apoasă, fiind asemine ca apa, dar este de o fire spiritoasă. Pentru ce, oricât de mare, nu o îngheaţă. Al doile se numşte umore steclit şi esti priveditori şi mai vârtos puţin decât altile. Chipul 57 Santorio Santorii (Sanctorius) (1561-1636), fiziolog şi fizician italian. 47 său să asemenează ca o steclă întoarsă de-amândouă părţile, pe deasupra feţii ca o linte. Dinapoie acesteia este umore albicios, că esti asemeni cu albuşul oului şi este în somă mai mult // decât de celelalte doauă, este mai statornică decât umore apos, dar mai puţin decât cel steclos. Acesta este care face la ochi chipul său rătund. Dinapoie de acest umore, în fundul ochiului, să găseşte o membrană subţire şi gingaşe, numită popreală, asupra căreia sânt întinse viţişoarele de la măduha nervilor de la urechi, care vin de la criier. Razile luminii ce ies din toate părţile lucrului şi cad asupra de un umore apos al ochiului, care le poartă la umore steclit, şi acest umore, care să asemănează unii linte de amândoauă părţile îndoită, care stă tot într-un chip depărtat de la popreală, din pricina de la umore steclos, că le osebeşte, strânge acesti raze şi le uneşte asupra poprelii prin soare, carele fac acesti raze asupra poprelii ce este obştită la scaunul de obşte a simţirilor în criieri, arată la spirit chipul lucrului şi într-acest chip / se face vedere cu mijlocirea ochilor. Chipul simţirii cu ureche de a auzi. Ştiţi că v-am spus că sunetile vin de la trupurile sunătoare la urechi cu (p. 185) mijlocirea aerii la partea din afară de-a urechilor. Esti o închipuire ca aceea, că din pricina de a sali înălţări şi di a sali adâncimi, unindu-se sunetele în urechi ca într-o leică, merg la drumul o cale auzitoare printr-însa, care, mergând şi ajungând a lovi o subţirică membrană priveditoare şi de un chip rătund cam lungăreţ, aşezată într-un chip puţin plecat dinaintea drumului de la urechi. Dinapoia acestii membrane au pieli este o mare dişertare la care, cu această membrană au piele fiind acoperită, se numeşte timpanu ori doba urechii, pentru ce să aseamănă cu o dobă. Şi întru această dişertare sânt patru oase mici, care, din pricina chipului lor, să chiamă (rău ilăi) os prinpre//giur ori os cercuit. În dobă sânt încă multi alti deşerturi cumu-i urma, încurcare de drum, culbeciu. Aceste dişerturi din lăuntru sânt tot pline de aer, unde vine că sunetele date în aera din afară vin a lovi asupra membranii dobii, scuturând aceli patru osucioare, carele pun iarşile în clătire din lăuntru aera. Aceasta aera face împingere asupra celor gingaşe ramuri a nervului auzitoriu, care fac cel dintăi loc asupra strâmbăturilor, a drumurilor încurcate şi a culbeciului şi, cu aceasta mijlocire, toate frângerile şi feliurile şi obiceiurile aerii din afară să fac pricepute şi, după urmare, 48 toate celi diosebite sunete sânt auzite şi sânt purtate la suflet, mijlocind obştire de aceste nervi cu criierii. Simţire mirosului să face din pricina nasului, care e dispărţit în două părţi, numite nări. La partea de asupra a nărilor este de os şi pe din afară de zgârciu. // La partea cea mai de-asupra de această dişertare este o membrană ori piele groasă şi glănduroasă şi, de asupra de unde vine nervul mirositoriu, se dispărţeşte şi se întinde asupra membranii de la oasele spumoase a nasului şi asupra de alti adâncimi a nărilor, prin care mijlocire râdicare ceţii mirosului întră în nări, făcând a lor aşezământ asupra viţilor nervoase, la care, prin mijlocirea obştirii ce au cu criierii, poartă la suflet simţire de toate feliurile de mirosuri. Simţire gustului, carele să face cu limba. Limba este coperită de două membrane. Cea de asupra este deasă şi groasă, de multe înălţări coperită, mai ales la dobitoace. Ce din lăuntru este subţire şi dulce şi de asupra aceştie să văd multi bubuşlue, că se asemenează glandurilor. Acesti bubuşlue au ţiţişoare sânt // făcute din capetile (p. 186) nervilor de la limbă şi, trecând printr-însele membrana din afară, primesc strângerea pricinuită într-aceste, de la felul trupurilor. Şi gustul este părtaş la suflet cu mijlocirea lor şi aceli numite bubuşlue sânt organul mijlocit al gustului. Pentru simţire de obşte. La aceasta îi de trebuinţă că să dau o cunoştinţă şi mai cu înţelegere. Ştiţi că de la criieri şi de la măduha spinării multi părechi de nervi ies, carele să împart în toate părţile trupului şi, după urmare, nu să poate face strânsoare în vreun loc de-a trupului ori în faţa sa cea pe de- asupra ori dinlăuntrul lui ca să nu lovească întru aceeaşi dată sfârşitul ori de vreo oarecare parte de a nervului. Şi după urmare să nu fie îndată purtată la criieri cu mijlocire spiritilor dobitoceşti. // Şi, cu acest feliu, sufletul îşi aduce de toate lucrurile şi de toate clătirile, că acum vine vreme de-a arăta şi pentru părţile celi moi au curgătoare a trupului. Părţile celi moi a trupului întâi esti hilos, care este o suptstare udoasă, asemine laptelui, în carile se prefac bucatile, după ce s-au primit şi s-au mistuit în stomah. După cum v-am arătat, şi trecând hilu de la locul de la stânga a stomahului în cel dintâi numit duodeno, adică 12 degite, şi apoi întru al doile, numit ajun, să mestecă cu fiere 49 şi cu mustu pancreaticu, adică „de toată carnea”, cu mijlocire de care acesta însuşi hilu este o gătire, mai mare la parte ce mai groasă şi, subţiindu-să, vine apoi priimit în locurile cel mai dintăi a vinilor de lapte, care să deşchid întru aceste măruntăi şi de acole // se duce în glandurile chişcăi, carele, învârtoşându-se, vin apoi puse într-un al doile feliu de vine şi apoi mutate într-un loc de pază a hilului, unde, lângă aceste împlându-se îndestul de apa cuprinsă în vasile celi de aice, de prinpregiur, şi împărţite în vinile celi purtate în sus, printr-o ţevie întoarsă şi să dişartă în vâna închisorii din stânga, unde, amestecându-se cu sângele, vinile îl duc la inimă şi să pogoară în vintricelul cel drept de la aceeaşi şi iarşile întorcându-se prin plomâni trece în vintricelul din stânga şi de la acesta în toate părţile trupului. Aceasta este iconomie jivinii ori orânduiala de obşte cum i se înnoieşte sângele şi i să veciniceşte viaţa. Sângele apoi, fiind o udeală trebuincioasă vieţii, care purcedi de la inimă, ca de la al său izvor, şi îmblă (p. 187) prinpregiur neîncetat prin // tot trupul, prin ţevile arteriilor şi a vinilor. Când să caută cu microscopeo, parcă că-i făcut de micuşoare globureli roşii, că înoată într-o apă subţire şi priveditoare. Şi fieştecare globuşor pare ca să fie făcut de alti şesi globureli mai mici, care, dizlipindu-se, să pare că ar ave la fire zerului, a căror văpseli sânt osebite. Zicea Boerav că la clătire de la încungiurare sângelui ar trebui să se dea la a sa amestecare şi la a sa curgere şi căldură şi la a sa floare roşie. Clătirea sângelui în trupul omenesc este multă. Că fieştecare vintricel de-a inimii cuprinde împregiurul de o unghie de sânge şi batirea inimii să face 4000 de ori într-un ceas şi în trecire de fieştecare ceas, trecând la inimă - 4000 de unghii de sânge, adică mai mult decât 75 de ocă de unghii şi 1/3 de sânge, că vine a merge de repejune aproape de 30 de palme într-un minut, că merge în aorta, iar într-alti vine îmblă mai încet. Soma de sânge cât ar fi în trupul omului până acum nu s-au aflat în adevăr. Dar zic dascalii că de la 4 ocă până în 6 ocă să găseşte. Dascalul Cael socoteşte că tot trupul să fie făcut mai de doauă ori a tria parte de moine, din care sângele face cea mai mare parte. 50 Chimicii în sânge găsesc să fie multă adunare de sare zburătoare, puţină flegmă şi pucioasă, puţin pământ şi puţină ori mai nimică de sare statornică. El să disface în sare, iar în înăcrime să încheagă. Moinile vin toate osebite din pricina de diosebite glandule, puse în multe părţi de-a trupului. // Ştiupitu este osebit de la glandurile îmflate dinapoia urechilor şi de la glandurile măselilor de la gură. Fierea este osebită de la maiuri. Laptile esti curăţit şi despărţit de la sânge şi de la glandurile ţiţilor. Apa este o frământare, care se împarte în multi părţi de-a trupului, prin mijlocire de mici glandule rătunde. La sperma vine din sânge osebit prin rărunchi şi prin multe încunjurări şi multe întorsături de a arteriei spermatice. Pancreas ori toată carne e osebeşte iarşile un must ori o udeală limpede, că slujeşte a stâmpăra şi a subţie hilu. (p. 188) Urina vine osebită de la şeli şi cuprinde într-însa sare zburătoare şi spirit, puţină pucioasă un//suroase, flegmă şi pământ. Când urina dospeşte, lămureşte o materie luminoasă, chemată fosforos. Că esti uneori vârtoasă, uneori moale. Flegma esti o materie plină de mucegaiuri şi este osebită de la glandurile gurii, a nasului şi altele. Zerul este partea cea apoasă a sângelui, care din sânge nu să desparte, până când este în trup, dar vine despărţit atunce când sângele s-au închegat din pricina răcelii. Umore apos a ochilor să osebeşte de la sânge şi de la arterie în vasile însuşi a ochilor. Umore de cristal şi steclos sânt fără de asemănare, numite într-acel feliu, pentru ce că stă într-un număr nesăvârşit de micuşoare vase pline de curgeri, carele să împrejoară, şi, pentru că să privedi printr-însele, nu s-au dat nume de cristal. // Pentru peri şi unghii în ce chip să fac. Perii să văd cu microscopeo. Zice dascalul Cael că fieştecare dintru aceştie au o rădăcină rătundă şi bubuşluioasă, mult adânc înfipte în piele, care trag a lor hrană de la umorii care îl împrejoară şi fieştecare păr esti făcut de alţi cinci au şesi, învăliţi într-o ţevişoară ori într-o învălire obştită. Aceştie cresc într-acel feliu ca şi unghiile. Că fieştecare parte care este 51 mai aproape de rădăcină împinge înainte pre cea care şedi de asupra. Dar aceasta creştire nu să face din mijlocire de vreo oarecare udeli, care să aibă de a să împrejura prin lungul părului, pe din lăuntru, după cum esti în sădiri. A lor văpseli osebite să trag de la schimbare feliurilor şi de la subţierea umorilor de unde sânt făcuţi. Părul slujeşte de podoabă şi de aco//peremânt trupurilor. Să cearcă de mulţi cu bune microscopii, dar nu pot ca să găsească în peri altă fără decât că sint dişerţi ca nişte lungi ţevişoare. Unghiile sânt de la aceeaşi fire ca unghiile jivinilor şi altă nu sânt fără decât oarecare capete de tăbliţe lunguşoare ce să fac din lapte, în vârful degitilor. Care să usucă şi să întăresc, prinzându-se unile de altile. Pentru naştire. Ceşti de acum noi înţelegători asupra firii, cu agiutoriul de microscopiile lor, au descoperit că nu numai oamenii, dar încă şi toate jivinile sânt cu adivărat fieştecare după însuşi chipul său, care li să (p. 189) cuvine cu toati a sali membri închipuite deplin în sperma jivinii bărbătească, mai înainte de naştere. Dar // într-un feliu mai necunoscut să dă o minune a vede un număr nespus de mici zidiri, ce înoată în apa de toate jivinile bărbăteşti. Acesti jivini sânt aşe de mici, că trebuiesc măcar 3000000000 pentru ca să se atocmeze cu grăunţ de năsip, al căruia diametrul să nu fie mai mult decât una dintr-o sută de părţi dintr-o unghie. Apoi, ce mică jivină, de va ave buna norocire să agiungă la pântece pintre ţevile şuvăite asupra unui feliu de ou, întru care să hrăneşte pe câtăva vreme, până începe a să arăta plăcinta ca un mic nuoraş asupra unii părţi de la învălitura oului din afară şi atunce, arătându-se parte din dos a spinării în emvrion, şi să îngroaşe pe cât esti arătată. Şi după câtăva vreme să arată apoi criierii şi cerbicea ca nişte doauă beşicuţi mici. Şi după aceea încep a să alege // ochii, care îi ies din cap, şi atunce, cu alegire, să face batire inimii. Rămăşiţile trupului sânt părţile celi di pre urmă a să dezlipi. Cât s-au zis pănă acum iaste simţirea dascalului Cael. Iar alţii mulţi socotesc că odrasla să fie în oul fimeiesc, care, amestecându-se şi prefăcându-se cu sperma bărbăţească, să îndestulează şi să dizlupesc. Că încât pentru om arătare a fi de ajuns. 52 PETRU MAIOR ÎNVĂŢĂTURĂ PENTRU FERIREA ŞI DOFTORIA BOALELOR (Buda, 1816) Petru Maior desfăşoară o impresionantă activitate de traducere, adaptare şi elaborare a numeroase texte din varii domenii58. Acest text de medicină veterinară, cu titlul complet Învăţătură pentru ferirea şi doftoria boalelor celor ce se încing prin ţeară şi acelor ce se leagă şi a unor boale sporadice, adecă pe ici pe colo îmblătoare ale vitelor celor cu coarne, precum şi a cailor, a oilor şi a porcilor (130 de pagini), se pare că este tradus după un original maghiar59. După cum observa N. A. Ursu60, aceasta este prima scriere medicală în care întâlnim o terminologie de specialitate mai bogată, cu un pregnant caracter neologic. Terminologia neologică medicală este alcătuită din termeni precum: angină (16), antifloghistice (51), apetita (55), astremitate „extremitate” (63), cauteriu (51), cadabru (45), contăgi (58), contăgios (12), contagiu „contagiune” (12), decoct (51), diarea (26), disenterie (27), dosă (47), duoden (27), epidemic (61), epidimie (54), epizootic (13), gangrenă „cangrenă” (57), găngrenos (27), infus (52), înflămaţie (57), îngăngrenesc (28), înoculaţie „vaccin” (59, oculaţie, 59), înstila (54), lăzăret (29), lienită (62, lienitidă, 57), nutremânt „nutriment” (3), nutritor „nutritiv” (50), ospital (32), peripneumenie (57), prescripţii (53), preservativ (adj., 46, preservativă, subst., 57), pulsu (63), respiraţia (63), simptom (74, simptoame, 68, 74), sufocativă (63), transpiraţie (19), urina (63), veterinar (15, veterinariul, 49), veterinaria „medicină veterinară” (3) etc. Toate aceste împrumuturi apar glosate de fiecare dată când sunt folosite: antifloghistice adecă asupra fierbinţelii (51), apetita adecă 58 Vezi, în acest sens, N.A.Ursu, Cărţi de popularizare a ştiinţei traduse de Petru Maior, în „Limba română”, X, 1961, nr. 2, p. 135-143; idem, Alte două traduceri necunoscute ale lui Petru Maior, în “Limba română”, LXI, 2012, nr. 3, p. 413-416. 59 V. N. A. Ursu, Cărţi de popularizare a ştiinţei traduse de Petru Maior, p. 137. 60 N. A. Ursu, Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti, p. 61. 53 voia de a mânca (55), astremitatelor adecă a marginilor sau a capetelor sau a sfârşiturilor sau a lăturilor (63), cadabru adecă trupul cel mort (45), cauteriu adecă fier ars (51), decoct adecă zeamă fiartă (51), diarea adecă cufurirea (26), diarea adecă cufureala (51), disenteria adecă inima rea (27), disenteria adecă cacăsânge, inima cea rea (51), înflămaţie (aprindere, obrintitură) (57), înflămaţia sau aprinderea (61), se va înstila adecă picura (54), lienita sau boala de splină (62), (cu) lienitidă adecă cu boală de splină (57), oculaţia adecă altuirea vărsatului (59), peripneumenia adecă cu răsuflare grea sau aprinderea plămânilor (57), (chip) preservativ adecă spre apărare, spre ferire, spre scutire (46), spre preservativă sau apărare, scutire de vărsat (57), prescripţii (rânduieli) (53), pulsu sau mişcarea, baterea sângelui (63), respiraţia adecă răsuflarea (63), sufocativă adecă sugrumătoare (63), urina adecă udul (63), veterinaria adecă măiestria de a doftori vitele (3), veterinari adecă doftorii cei de vite (13) etc. Împrumuturile lexicale de cultură generală cunosc şi ele o pondere însemnată şi apar întotdeauna glosate în text sau în subsolul lucrării: acurata (cu de ajuns) (48), animal (3), animant (3, 64)61, aversaţia, adecă urârea (63), causă (12), atmosfera adecă ţinutul sau cuprinsul aerului celui din stauri (53), celeritate (pripire, iuţeală) (63), comunitate (5), cornute adecă vite cu coarne (18), cristalin adecă ca cristalul (57), să se defalce, adecă să se cosască (9), destinatul adecă orânduitul (45), se devastă adecă se pustiaşte (23), se diferesc (se deosebesc) (55), diverse adecă deosebite (19), să se întărzică (oprească) (44), ocură (vin, se ivesc, se văd) (64), cu oscuritate, adecă întunecat (63), penuria adecă lipsa (62), produturi sau lucruri (19), profondă adecă adâncă (63), proporţionate (potrivite) (65), răsistă adecă îi stă în coantră (65), speriinţă sau ispita „experienţă” (24), us adecă întrebuinţare (46), zăpun adecă întocmesc (3) etc. Textul prezintă şi utilizarea câtorva calcuri lexicale de structură semantică sau morfematică: alsăuire „proprietate” (18), aprindere „inflamaţie” (57), ispita „experienţa” (48), încuiere „obstrucţie” (63), însuşire (24), lăţi „extinde” (19), răsuflare „respiraţie” (19), stringătoare „astringente” (51) etc. 61 Explicate în subsol (v. infra). 54 Terminologia populară este bine reprezentată: beşica cea de fiere (27), beşicuţe „afte” (26), boală (12; ~ de vite, 12, ~ de limbă, 14, ~ de picioare sau de unghii, 14, ~ de plămâni, 14, ~ de splină, 15, ~ de ficat, 15, ~ cea mucoasă a cailor, 17), brânca (16), călbează (15), cufurirea (26), fierbinţeală „febră” (51), grumăzarea porcilor „angină” (16), lângoarea (11), maţul cel gros (27), pişat (63), râia (17), rânză (26), sudori (19), turbarea (17), vărsat (13), vieţuitori „animal” (3), vintricel (26) etc. Afinitatea cărturarului ardelean pentru limba italiană explică prezenţa italienismelor: cautelă sau ferire (52), cautelele, adecă luările aminte (13), muri (murii adecă păreţii cei de piatră) (53), mai cu pricură (mai cu primejdie) (64), răsfugările62 au răsuflările pământului (6) etc. Pe lângă acestea, ne întâmpină şi câteva latinisme: munde adecă curate (64), ocură (vin, se ivesc, se văd) (64), promove (mişcă) (65), remot adecă depărtat (46), subseşte adecă moare (45), vor subsi (64), subsire adecă moarte (50), subsit adecă mort (27). Aceste „efemeride lexicale”, „hapax legomena”, sunt împrumuturi personale ale autorului, datorate contactului cu respectivele limbi de cultură. Potrivit concepţiei sale că limba română literară trebuie îmbogăţită şi cu împrumuturi din macedoromână63, P. Maior foloseşte şi câteva cuvinte din acest dialect: căştiga „grijă” (6), copie „mulţime, turmă” (6), demânda „porunci” (29), puştlă „ciumă, pestă” (22). După cum observa şi N. A. Ursu64, tot pe seama influenţei dialectului macedoromân poate fi pusă şi prezenţa formelor cu a protetic (precum: acrescută, arâde, aroade, asparge, atoarnă, care se recoltează din textele traduse de P. Maior etc.): acăşună (62). Specific textelor lui P. Maior este şi prezenţa fonetismului esca, în loc de isca: se escază „se iscă” (25). 62 Emanaţie, evaporare, transpiraţie. Şt. Cuciureanu îl explică prin it. sfogare (din exemple precum sfogare la passione), care înseamnă „a-şi descărca, revărsa patima” (Şt. Cuciureanu, Italienisme la Petru Maior, în „Studii şi cercetări ştiinţifice”, Iaşi, X, 1959, fasc. 1-2, p. 56). 63 În postfaţa traducerii, Maior afirmă: „...întru prefacerea aceştei cărticică m-am întrebuinţat cu mai multe dialecte ale limbei româneşti, din carele unele nu sânt astăzi cunoscute în patria ta...” (127). 64 Cărţi de popularizare a ştiinţei traduse de P. Maior, p. 138. 55 DESPRE FERIREA BOALEI VITELOR65 §1 (p. 3) Precum întocmirea timpului cea serină, notreţul66 cel bun şi de ajuns, (p. 4) aşijderea căzuta sau cuviincioasa grijă şi ţinere a vitelor, poieţile sau staurile67 curate, largi, cu aer sănătos străsuflate, ba şi cumpătata mişcare sau îmblare şi hodina trupului, foarte mare încurgere au la sănătatea (p. 5) vitelor; aşa, din coantră, aerul cel nesănătos, carele stă în căldura cea afară de fire şi în frigul cel cumplit, întru îndelungata secetă şi umegiune, lângă care se adauge de multe ori răul notreţ şi adăparea rea sau scăderea, adecă nefiinţa acestora, necurăţitele stauri şi necumpătata mişcare şi hodină a trupului, care toate spre aceea zăpun, adecă întocmesc, gătesc vitele ca să cadă în boale cu aprindere putrăde. § 2 Pentru aceea despre partea comunitatelor68 cu de-adinsul să se privegheze spre (p. 6) păstori, ca copia69, adecă turma grijei lor odată 65 66 67 68 69 65 Vită iaste orice are simţire şi răsuflare. Deci cu acest nume numim preste tot boii, caii, oile, caprele, porcii ş.c. Şi la latini au trebuit mai demult aceste să se cheme vite; şi de acolo au rămas la latini cuvântul veterinaria (veterinaria), adecă măiestria de a doftori vitele. Vita se zice româneşte şi vieţuitori, ba şi animant şi animal, care nume se cuvine şi omului, numai că omul iaste animal cuvântători, iară vita e animal necuvântători. 66 Notreţ iaste fânul, peiele, ovezul şi orice cu care se hrănesc vitele. Cuvântul acest iaste născut de la vorba latinească nutrio (n u t r i o), care va să zică hrănesc. De acolo zicem nutremânt, carea aceea înseamnă ce şi cuvântul, notreţ: nutresc, carea una e cu hrănesc. 67 Sălaşelor, unde se ţine închise şi se hrănesc vitele, pre alocurea după feliurile vitelor desclinite nume s-au obicinuit a se da, aşa: sălaşul unde se ţin vitele cele cu coarne, adecă boii, vacile, îl cheamă poiată, unde caii, grajd, unde oile, staur, unde porcii, coteţ sau cocină ş.c. Noi a tuturor vitelor ori de ce plasă să fie, sălaşul îl chemăm în cartea acesta staur, că şi latinii toate acestea le numesc stabula, de unde vine şi cuvântul românesc, staur. 68 Comunitate se zic toţi oamenii laolaltă socotiţi, câţi sânt în sat sau la oraş. Uneori comunitatea cea mare se împarte în mai multe parţiale sau mai mici comunităţi. Aşa, în Peşta iaste comunitatea românilor, comunitatea grecilor, comunitatea sârbilor ş.c. 69 Vitele toate laolaltă ce sânt supt câştiga, adecă grija păstoriului, unii după plasa vitelor de dau desclinite numiri; aşa, zic turmă de oi, iară turmă de boi nu zic. Noi toate le chemăm copia, după datina românilor celor preste Dunăre, care cuvânt în sine înseamnă mulţime. 56 încredinţată, nu numai cu credinţă să o pască, ci şi asupra vătămărei aerului în tot chipul să obleagă, adecă să o păzească. Drept că nu e în puterea omenească timpul cel rău a-l schimbare în bun, ploile sau vânturile a le abate; totuş, poate păstoriul cel bun şi cu luare aminte, în curgerea aerului celui ce e vătămători vitelor, răsfugările sau răsuflările pământului cele cu putrăgiune, răul şi neajunsul la coacere notreţ şi multe alte de la vitele sale să le abată şi aşa de orice boale să apere vitele, iară în următoriul chip se vor apăra. § 3 (p. 7) Dacă păstoriul la începutul primăverii, când încă cad brume gheţoase şi iarba cea de păşune o ard, se va feri a slobozi copia vitelor înainte la păşune, pănă ce nu va trece de acolo prin căldura soarelui roaua cea îngheţată; afară de aceea de se va feri a mâna acolo vitele cu rânza ajună, pănă ce nu li se va da oarece notreţ uscat de fân sau de tărâţe cu sare sau de sânt livezile încărcate cu pânză de păianjini, de ieruce de pământ70 şi de cuiburi de furnici, totdeauna mai nainte va griji să se curătă şi de apele cele tăioase să se zvânte. § 4 Dacă întru fierbinţeala verei îndată înainte de răsărirea soarelui va scoate vitele la păşune bună şi apoi cătră zece sau unsprezece ore (ceasuri) înainte (p. 8) de amiazi după adăpare, la un loc oarecare umbros sau la pădure (de iaste) spre a se abate şi a se scuti de fierbinţeala soarelui şi spre a se hodinire, pre încet le va mâna şi acolo în hodină ca la doao ore le va ţinea, după aceea iarăşi le va scoate la păşune. § 5 În căldura cea prea mare a verei mai vârtos se cade a avere grijă de adăpare lipseşte dară şi de trei ori în zi adăpate vitele cu apă bună curătoare sau de fântână. Apa cea curătoare totdeauna e mai bună decât cea de fântână; ci, nefiind de aceea, să se sape puţuri în locurile păşunei cele mai sculate, adecă mai rădicate, mai înălţate, iară, de se află de acele ce sânt pline de viermi sau cu apă împuţită, aruncând în dânsele sare, bine să se curătă. Trăbuie mai încolo. 70 Sânt un feli de vermi. 57 § 6 (p. 9) Praturile, adecă livezile în căzut timp, când iarba încă e în floare şi în mâzgă, să se defalce, adecă să se cosască şi fânul aşa să se aşeze în grămadă, cât de ploi, de vânturi şi de putrăzire scutit, să se poată păstra; porcii şi vitele cele cu lână de tot să se contenească de cătră păşunea celor cu coarne, la fieştecare viţă de vite a sa păşune desclinită una de alta să se rânduiască. § 7 Cu de-adins se cade a luare aminte ca vitele cele cu coarne să nu se mâne cu rânza ajună acolo la păşune, unde s-au vărsat apele, pănă când nu va da o ploaie carea să spele de acolo molul cel rămas de vărsarea apei şi pănă nu vor lua vitele ceva notreţ uscat bun. § 8 (p. 10) Târziu toamna când sânt zilele umede, ploioase, nouroase şi păşunea e arsă de brumă sau acoperită cu neao, să fie oprit a scoate mai mult vitele la păşune, ci mai vârtos acasă în stauri cu notreţ uscat să se hrănească şi de ar fi op, adecă lipsă, ca să se sloboadă la aer liber (bolnic), pentru ca să apuce aer mai curat, totdeauna să se mâne la locuri mai nalte sau muntoase, adecă deloase, iară, întorcându-se acasă, totdeauna să se şteargă cu paie uscate. [...] § 11 (p. 11) Iară fiindcă contagiu71 întră cele mai adese cause a lângoarei sau a (p. 12) beteşugului animalelor şi, mai vârtos, a boalei de vite se numără, care causă nu numai unele vite ce sânt din fire spre lângori72 cu aprindere putrăde, plecate, pregătite, ci şi cele mai sănătoase a vitelor bucăţi, adecă şi celelalte vite, măcar că sânt prea sănătoase le împle; dirept aceea, toate (p. 13) cautelele, adecă luările 71 Contagiu se zice acel feli de boală de carea, numai de se va atinge cel cu (p. 12) această boală de cel sănătos, cel sănătos încă se împle sau boala carea cu atingerea se leagă de altul, cum e vărsatu, râia ş.c. Deci boale contăgioase se zic acele care cu atingerea se leagă de alţii. 72 Lângoare, pre alocurea, se numeşte numai un feli de boală rea, de carea doarme omul dus şi, ieşindu-şi din fire, vorbeşte într-airea. Ci, fiindcă acest cuvânt în sine înseamnă orice plasă de boală la românii cei preste Dunăre, şi noi în cărticica aceasta întru acel înţăles îl luăm, adecă pentru orice beteşug; totoş, uneori însămnăm cu el anume boala cea rea. 58 aminte, apărările, scutirile contagiului, care mai gios se vor număra, cu de-adins să se tină. §!2 Întră epizootice73 şi contăgioase sau care se leagă lângori ale vitelor celor de casă sau domestice, de veterinari, adecă de doftorii cei de vite, se numără: a) lângoarea, carea se cheamă boală de vite. Latineşte, Lues Omasi; ungureşte, Marha Dog sau Marha Pestis; nemteşte, Loser Durre, Magen-Seuche, Pest-Seuche. b) vărsatu de oi. Latineşte, Variola Ovium, ungureşte, A’Iuhoknak Himloje, (p. 14) nemteşte, Die Blattern bez den Schaafen. §!3 Întră epizootice şi nu contăgioase se socotesc a fi: a) Boala de gură. Latineşte, Lues Oris, ungureşte Szâj-Fâjâs, Szâjgyuladâs, nemteşte Maulsenche: Maul-Entzundung. b) Boala de limbă. Latineşte, Aphta Lingua, ungureşte, Nyelvenek fenefekelye, nemteşte Zungen Krebs, Zurgen-Schwemme. c) Boala de picioare sau de unghii. Latineşte, Lues pedum seu ungularum, ungureşte, Korom fâjâs, sântitâs, nemteşte, Klauen-Seuche. d) Boala de plămâni. Latineşte, Lues pulmonis, ungureşte, Tudogyuladâs, nemteşte, Lungen-Entzundung. e) (p. 15) Boala de splină. Latineşte, Lienitis, ungureşte, Lepnyavalaya, nemteşte, Milz-Seuche. f) Boala de ficat. Latineşte, Hepatitis, ungureşte, Mâjgyuladâs, nemteşte, Entzundung. g) Călbeaza74 vitelor celor cu coarne, a cailor şi a porcilor. Latineşte, (p. 16) fascicola hepatica cornutorum, Equorum, Ovium et 73 Epizootică boală iaste carea se întinde şi se încinge mai preste mult loc întră vite fără de a se împlea una de alta. Însă sânt unele boale, care, afară de aceea că sânt epizootice, au şi contagiul împreunat. 74 Călbeaza latineşte se cheamă Fascicola hepatica, adecă „faşă de ficat”; Carbasus asemenea la latini e o pânză de in foarte subtire, carbasus, dară nu e departe cu întălesul de faşă, deoarece şi carbasul slujeşte la înfăşare. Pentru aceea mi se pare că cuvântul nostru călbează e născut din latinescul carbasus, mutând r în l, de nu vei vrea mai bucuros a-l trage de la collabasco, fiindcă vitele care au călbează sânt de căzut, de perit; sau de la calvesco, carea înseamnă mă pleşugesc, pentru că turma (p. 59 Setigerorum, ungureşte, Metelesnyavalâja az Marhâknak, Lovaknak, es Juhoknak a vagy Serteseknek, nemţeşte, Leberwurmer des Hornviehes Pferde, Schaafe, Schweine. h) Angina sau brânca sau grumăzarea porcilor. Latineşte, Angina Setigerorum, ungureşte, Torokgyik, nemţeşte, Hals- Entzundung. §14 Întră boalele cele contăgioase, nu epizootice, se numără: a) (p. 17) Boala cea mucoasă a cailor. Latineşte, Soryxa sau Morbus pituitosus equorum, ungureşte, Takony, Taknyos betegseg, nemţeşte, Rotz der Pferde. b) Râia oilor, a cailor şi ale altor vite. Latineşte, Scabies ovium, equorum et aliorum animalium, ungureşte, Ruhes betegsege, Iuhoknak, Lovaknak etc., nemţeşte, Schaafen, Pferden und ubrigen. c) Turbarea cânilor. Latineşte, Rabies canina seu Hydrophobia, ungureşte, Veszetseg, Duhoseg, nemţeşte, Die Hunds-wuth, Wasserscheue. Însămnări despre epizooticele şi contăgioasele boale ale vitelor celor de casă §15 Epizooticele şi foarte contăgioasele boale, care nu numai pre acele animale sau vite care de aiurea moştenesc ceva întocmire spre a primire unele boale, ci şi cele mai sănătoase vite cu contagiul său le împlu, această alsăuire au, că, drept la începutul contagiului, numai o bucată sau doao de vite, adecă numai o vită sau doao încep a boli, ci puţin după aceea se lăţeşte mai încolo răul şi de nu se vor pune contagiului strinse margini şi împedecări; toamna şi întregi armăituri sau copie de cornute, adecă de vite cu coarne se vor bolnăvi şi cea mai mare parte va peri. §16 (p. 19) Iară contagiul poate sau oblu sau prin atingerea vitei ceii cu boală contăgioasă a se lăţi sau iarăş se lăţeşte prin aborul sau răsuflarea gurei, prin sudori, prin transpiraţia sau răsuflarea vitei 16) în care încape călbeaza foarte se pleşugeşte, adecă se răreşte, cât de multe ori nicio oaie nu rămâne în viaţă din turma aceea. 60 contagioase, de se va ţinea într-un staur cu cele sănătoase; se lăţeşte şi prin diverse, adecă deosebite produturi sau lucruri ce ies din vita cea contăgioasă, bunăoară prin balele gurei, prin mucii nărilor, prin sânge, prin ud sau pişat, prin piei, prin peri şi prin însăşi coarnele, ba şi prin însuşi oamenii şi slugile, carii poartă grijă de vite şi pre lesne se pot întâlni cu alţi oameni în beserică sau în târguri şi în case de oaspeţi, adecă cricime; de multe ori se poartă putoarea sau mirosul boalei din locul cel cu boală la cel sănătos sau (p. 20) întră vitele cele sănătoase şi cu aceasta se împărtăşeşte boala. [...] Despre boala de vite75 § 19 (p. 22) Întră toate lângorile sau boalele cornutelor, adecă vitelor celor cu coarne, foarte adeseori cu nenorocita şi prea contăgioasa boala de vite sau puştla (p. 23) cornutelor, iubita noastră patrie Ungaria se devastă, adecă se pustiaşte, cât însuşi cei mai puternici moştenitori ale largilor moşii nevindecate pagube pentru pierderea vitelor sale sânt strimtoraţi a simţi, iară ticăloşii ţăreani ce sânt supuşi dărei nu arareori la cea de pre urmă lipsă ajung. Boala de vite stă în friguri ascuţite necurmate, pierzătoare, cu aprinderea maţului ce se zice omas şi cu uscarea hranei ce iaste într-însul. § 20 După părerea celor mai noi veterinari sau doftori de vite, această boală pierzătoare au luat începutul său de la ţările răsăritului, de unde se zice că prin contagiu s-au adus la oi şi cum că o vită contăgioasă, de va îmbla cu celelalte la păşune sau în staur, toate cele sănătoase cornute ce (p. 24) sânt de acelaşi feli, drept nu deodată, ci una după alta poate să le împle şi cu contagiul său deplin să le spurce, trista speriinţă sau ispita cu covârşire au adeverit. 75 Precum cuvântul lângoare pre alocurea înseamnă numai un feli de boală rea ce vine pe oameni, aşa cuvântul boală de vite înseamnă acea boală rea ce vine pe vitele cele cu coarne, carea la latini se numeşte Lues Omasi, adecă boala maţului celui cărnos, şi iaste ca o puştlă, adecă ciumă întră cornute. Întru acest înţeles luăm şi noi aci cuvântul acela. 61 § 21 Însă şi aceea iaste arătat, cum că boala de vite e numai vitelor cornute, boilor sau vacilor şi viţeilor prin contagiu proprie, adecă numai de această viţă de vite se leagă, căci caii, oile, porcii şi alte animante sau vite drept pot veninul cel contagios să-l petreacă la alte cornute şi cu dânsele să-l împărtăşească, ci caii ş.c. nicidecum nu se împlu de această lângoare sau boală. § 22 Afară de aceea boală de vite mai are şi această însuşire, că numai odată ajunge cu contagiul său pre vite şi care vită s-au vindecat odată de boala (p. 25) aceasta, niciodată nu mai cade într-însa şi cu o sută de vite ce sânt în boala aceasta de vor vieţui împreună. § 23 ’ Iară cum că boala de vite în patria noastră Ungaria adeseori se escază (şi se escază pentru locurile ţărei pe ici, pe colo apuse, aşezate, pentru unele locuri băltoase, pentru desele vărsări de ape, pentru răsfugările pământului cele cu putrăgiune, pentru notreţul cel stricat, pentru aerul cel nesănătos, pentru apele cele tăioase), care toate, afară de contagiu, cum că singure de sine pot să nască această pierzătoare boală, netegăduit lucru iaste. § 24 Semnele apropierii boalei de vite sânt: tusa răguşită, ochii lăcrămoşi, nările apătoase, vitele acum mâncă notreţul cu lăcomie, acum îl uresc; vacile (p. 26) mulgătoare într-o zi dau mai puţin lapte, într-alta mai mult şi aceasta în 3, 5 sau 10 zile. § 25 Totuş, cele mai arătate semne ale ivirei boalei de vite sânt că vita stă tot într-un loc tristă şi, neluând aminte la nemica, înceată de a rumegare sau ochii îi sânt lăcrămoşi şi apoi cu materie puroioasă acoperiţi şi afund în cap rătraşi, curgerea nărilor la început subţire, după aceea groasă, mucoasă şi puturoasă, gâtlejul în unele cuprins cu beşicuţe, răsuflarea grea, cu gâfâire, tusă necăcioasă; lângă aceste încă lucrarea vintricelului sau a rânzei oprită, vânturi corâitoare, pântecele ca tâmpina, scrâşnirea dinţilor, mugirea, care semne arată moarte, udul puţin şi roşu, stârpirea vacilor, apoi urmează diarea, adecă cufurirea 62 (p. 27) sau disenteria, adecă inima rea, cea putrădă, pre urmă ajunge moartea. § 26 Desfăcându-se trupul cel subsit, adecă mort, se află maţul cel gros, ce se zice omas, pre din afară aprins, găngrenos, adecă rănit, iară din lontru plin de nutremânt uscat, ars şi sfărmicios, a căruia peliţa cea flocoasă numai puţin de se va freca, se duce cu balega; aşa şi maţul ce se zice abomas şi tot ţinutul maţelor se află aprins, beşica cea de fiere mare şi cu venin stricat îmflată. § 27 Iară sămnul cel mai arătat a boalei de vite se află în abomas şi în maţul duoden, adecă cel de doaosprezece degete de lung, care maţe în trupurile cele subsite totdeauna se află găngrenoase, negrite, roşii, putrăde. § 28 (p. 28) Boala cea de vite adeseori se închietoră cu boala cea de plămâni sau cu cea de splină găngrenoasă şi atunci cumplit se sălbăticeşte, că curând omoară vitele, toate cele mai sus zise maţe se îngăngrenesc, apoi omasul, maţele şi ficatul aceeaşi soarte capătă. § 29 Asupra aceştei pierzătoare boală de vite pănă acum altă preservativă, adecă apărare, scutire adeverită nu ne iaste cunoscută, decât despărţirea vitelor celor bolnave de cătră cele sănătoase şi ferirea de causele boalei. § 30 Întru adevăr, de prisosit iaste acum adeverit, cum că boala cea de vite şi în ţeara noastră mai adeseori se urzeşte: totuş, cum că acest stricători rău mai vârtos din ţări streine, precum (p. 29) Moldova, Ţeara Românească, Rusia se lăţeşte la noi, dovedit iaste. Pentru aceea, la tot satul departe de sat, de drumurile ţărei şi de locurile păşunei s-ar cădea să se rânduiască lăzăret (Roth-Stall), cu cele de lipsă şi cu slujitori întocmit şi toată vita cea cu prepus, carea prin negoţitori sau prin măcelari se aduce din loc strein, totdeauna întâiu să vină la lăzăret şi acolo 19 sau 20 de zile să se ţină în contumaţie, iară după aceea, aflându-se sănătoasă, poate să se sloboadă la păşune. 63 [...] § 43 (p. 44) Iară de la casa cea cu contagiu, toate cele bolnave timpuriu afară de sat la ospital să se deducă şi subt luarea aminte a primorilor comunitatei ai săi servitori să aibă comuni, carii servitori cu toată grija şi veglerea, adecă privegherea, întru aceea mai vârtos vor alăbora, adecă vor lucra, se vor nevoi, cât răul contagios să nu se poată mai încolo trage, deci aspru să se întărzică (oprească) ca vitele cele ce au (p. 45) perit de boală să nu se belească în stauri şi în case. § 44 Trăbuie dară, spre acest scop, loc afară de sat, aproape de ospital în loc arinos sau năsipos (de iaste) să se rânduiască şi mai multe buţi de leşie cu apă sărată sau cu apă de calce nestinsă (var nestins) spre muiarea pieilor să fie gata şi cât subseşte, adecă moare vreo vită de pierzătoarea boală, îndată trăbuie să se trimită cadabru, adecă trupul cel mort, şi cu car cu cai să se ducă la destinatul, adecă rânduitul loc, iară nu pe pământ să se tragă sau cu car cu vite cornute să se care acolo. § 45 După ce odată s-au cărat cadabru la destinatul loc, nu trăbuie lăsat în aer liber (slobod), ci, decât luând pielea de pe el, în groapă de şese picioare (p. 46) adecă de şese tălpi de picior să se astruce, iară de trei picioare cu pământ vârtos să se acopere şi cu pietri să se întărească, ca nu cumva cânii sau alte gadini mâncătoare de carne să-l poată săpa afară. Iară pieile cele detrase sau luate de pe vitele perite, să se moaie în 24 de ore în bute plină cu leşie sau cu apă de calce nestinsă, apoi, uscându-se în loc remot, adecă depărtat de stauri, pot după 20 de zile de la încetarea boalei au să se vândă, au spre us, adecă întrebuinţarea de casă să se întoarcă. § 46 Asupra boalei de vite în chip preservativ, adecă spre apărare, spre ferire, spre scutire ca să nu ajungă pre vite acea boală rea, de veterinari se comândă, adecă se încredinţează. (p. 47) Rc. Pulvis rad. Angelic® unc. Jj. Sapon. Unc. Jjj. Sal comm. Unc. J. 64 Misceantur hsec in leni calore cum s. Q. Mel. Et aqus in formam electuarii. Să iai pulbere de rădăcină de anghelica, uncii doao. De săpon, uncii trei. De sare comună, adecă de casă, uncie una. Să le amesteci aceste laolaltă la căldură lină cu miare de ajuns şi cu apă în forma lictariului. Să dai dintru acesta preste zi de trei ori câte o lingură vitelor celor mai mari, iară celor mai tinere o jumătate de dosă76, adecă o jumătate de (p. 48) lingură şi să bea vitele de asupra, adecă preste leacul acesta lături subţiri de fărină acre sărate. Ci ispita cea de toate zilele mărturiseşte: preservativă sau apărare puternică a fi aerul curat şi liber, căzuta curăţănie împrejurul vitelor, staurile bune, notreţul bun şi de ajuns şi cuviincioasa grijă şi ţinerea vitelor, precum şi acurata (cu de ajuns) pază a regulelor ce sânt spre ferirea de contagiu, pentru aceea cel ce va întrebuinţa lictariul cel mai sus comândat, măcar că e preservativ sau scutitori asupra pierzătoarei boală, celelalte aci sfătuite să nu le părăsească; iară lecuitorii de vite cei nemernici şi pustii şi oamenii cari nu sânt procopsiţi în măiestria veterinariei, adecă a doftoriei de vite, carii, cu prilegiul pierzătoarei boală, pre ticăloasa prostime s-au obicinuit cu viclenie a o înşela şi însuşi de multe ori pierzătoarea boală de la (p. 49) o casă la alta, de la un staur la altul a o petrece, nicidecum să nu se lase a întra în case, în stauri, iară, de vor ajunge cu viclenie, acolo să se pedepsească. § 47 Celor pustii şi înşelători lecuitori de vite nicidecum să nu se încreadă doftoria vitelor celor cu boală, ci, strimtorând necesitatea, adecă lipsa, pănă ce se va chema veterinariul sau se va trimite de la superioritate, adecă de la cei mai mari şi va ajunge la locul cel contagios, însuş proprietariul vitelor de următoarele mijlociri să se ţină, care şi boala o vor uşura şi pre vite, ca mai pre lesne să scape de rău vor ajuta, adecă bolnavelor vite să le dea notreţ şi de beut acru, sărat sau cu moare de curechi stropit sau cu aluat de pită sau cu fărină cu oţetită apă făcută beutură şi poamele acre pădureţe după părţile 76 Dosa, latineşte dosis, e cuvânt doftoresc, carele înseamnă acea măsură de lucruri, câtă se dă deodată ori la om, ori la vită. 65 anului verzi au (p. 50) uscate, însă muiate ori singure, ori cu măcar ce nutremânt (notreţ) date vor folosi şi lăturile subţiri de fărină cu acid vitrioli sau cu acid salis (năcreală de sare) atâta năcrite, cât să fie plăcute la beut, vor fi bune. Poate-se şi tot trupul pre dinafară întru acelaş chip spăla cu apă acră sărată. Şi, de se vor arăta semne de însănătoşare, carea se poate cunoaşte dintru începuta rumegare, să se dea nutritoare, adecă hrănitoare, întremătoare, întăritoare, amărătoare lături de fărină aduse ori cu pulbere de rădăcină de genţiana, emula, galanga pănă la o jumătate de uncie, celor mai mici vite jumătate de dosă şi sânge să nu li să sloboadă, nici să se întrăbuinţeze curăţitoare de cele tari şi asudătoare, pentru că aceasta vitele, fără de aceea slabe, mai tare încă le va slăbi şi mai mare năcaz şi cu aceasta mai curândă subsire, adecă moarte, le va aduce. § 48 (p. 51) Cei mai noi veterinari, după ce, cu de-adins, au separat, adecă au despărţit, vitele cele bolnave de cele sănătoase şi după ce au ţinut împrejurul lor şi în staurile lor curăţenie, adeseori le lau sau le apală gura şi limba cu apă cu acru sărată, ba le freacă şi spinarea cu şomoiag de paie sau cu ţesela, din afară le trag păr prin piept sau le pun cauteriu adecă fier ars la pântece, cu carele amândoao laturile pântecelui le ard, făcând rană, din lontru le dau întâi beuturi care moaie, antifloghistice, adecă asupra fierbinţelei, apoi, îngreonându-se boala, după ce au ajuns diarea, adecă cufureala au disenteria, adecă cacăsânge, inima cea rea, dau întăritoare, stringătoare şi care sânt asupra putrăzirei gătite din decoct, adecă zamă fiartă de scoarţă de stăjeri, de salce cu vin şi cu camfor, în slăbiciune prea mare a bolnavei vită (p. 52) dau infus, adecă băutură ce s-au fiert cu jalie, cu valeriana şi cu camfor. Încetând odată pierzătoarea boală de vite, carea de acolo se cunoaşte, dacă, după 20 zile în loc, nicio vită bolnavă nu se va mai afla, atunci întâiu locul sau satu ce mai nainte fusese contagios, se poate acum vesti sănătos şi vitele locului acelui care pănă aci au fost închise în stauri pot să se sloboadă fără grijă la păşune, însă cu acea cautelă sau ferire, ca se nu vină aproape de ospital sau aproape de locul îngropatelor cadabre, nice într-acolo să se mâne. Asemene, se 66 cade a păşi cu vitele cele noao cumpărate şi care trăbuie în 20 zile tinute în contumatie. § 49 Încât e pentru repurgaţia, adecă curăţirea staurilor sau a poietilor, în (p. 53) care au fost vite bolnave se cade a se ţinea. După cele preacurat adecă foarte cu de-adinsul prescriptii (rânduieli) şi prea bune regule, mijlociri de a curăti staurile cele spurcate sânt aceste: 1. Ca acele de balegă să se răpurge, adecă să se curăţă, iară balega întru adânc de 10 picioare să se arunce şi să se acopere. 2. Pardositura în stauri, unde stau vitele şi se culcă, să se strice, ba şi pământul de o jumătate de picior afund să se scoată şi să se lapede. 3. Murii, adecă păreţii cei de pietră să se radă, iară trocile, scândurile şi vasele care cu bale şi cu muci au fost spurcate, cu de-adinsul să se spele si să se uşte. 4. Atmosfera, adecă ţinutul sau cuprinsul aerului celui din stauri să se (p. 54) curătă; spre acest scop, ferestrile şi uşile să se deschidă şi să se facă fumegare, căci că cine vrea staurile cele contăgioase a le curăţi, fereştile şi uşile cât de largi să le desfacă şi orice fu de vitele cele cu boală cu muc sau cu bale spurcat, să facă bine a se la şi a se curăţi, iară fumegarea foarte bine se face cu oţet de vin turnat pe cărămizi calde sau de se va înstila, adecă picura oleu de vitriol în păhar de vitru, adecă de glajă, în care să fie băgată sare comună. Despre vărsatul oilor § 50 Vărsatul oilor, carele mai vârtos pre locuri aşezate sau băltoase cu epidimie (cu încingere mai preste mult loc) şi cu contagiu îmblă, se vede a avea oarece asămănare cu vărsatul pruncilor; totuş, de se va ispiti bine şi se va cerca (p. 55) natura adecă firea lui, se va afla că foarte se diferesc (se deosebesc) întră sine şi sânt de diversă sau deosebită natură, pentru că din vărsatul pruncilor niciodată nu s-au împlut oile, nici pruncii dintru al oilor. Vărsatul oilor are asămănare şi cu pierzătoarea boală de vite ale cornutelor vite şi cu contagiu se lăţeşte. 67 § 51 Semnele vărsatului sânt tristăciunea, mâhnirea, care, cu 4 sau cu 5 zile înainte de a se ivi vărsatul, se ved. După aceasta urmează apetita, adecă voia de a mânca depusă, dormitarea, schiopătarea, ţăpenirea picioarelor şi încetarea rumegărei. Iară în nări, în buze, în gene şi întră picioarele cele dinainte şi întră cele dinapoi şi la cur, ba şi în oile cele tunse pe tot trupul se ivesc pete roşii, dintru aceste pete roşii cresc puştlele, adecă beşicuţe (p. 56) albe, care, a şepte sau a opta zi, se prefac în faţa şofranului. Întru acest tâmp, ochii şi capu se îmflă, din ochi şi din nări cură materie de coloră, adecă de faţă, galbenă, răsuflarea e grea şi aburul gurei puturos. După aceea a noao sau a zece zi mai creşte vărsatul şi se schimbă în scoarţă, carea a doaosprezece sau a patrasprezece zi cade; pănă ţine lângoarea sau boala, căldura e cumplită, gura şi limba uscată, răsuflarea pripită, ochii aprinşi, lăcrămoşi. § 52 Vărsatul căţălat (adecă când sgrăbunţele sânt boţite, legate laolaltă), negricios, lipsit de cerc roşu, adecă de împrejurare roşie, sânt rele semne şi mai totdeauna de moarte, iară care vărsat se preface în rane rele, foarte curând se schimbă şi în gangrenă77. (p. 57) De foarte rău semn e vărsatul, carele e roşu întunecat, în mijloc are gaură şi e cristalin, adecă ca cristalul, afară de aceia carele e împreunat cu peripneumenia, adecă cu răsuflare grea sau aprinderea plămânilor, cu lienitidă, adecă cu boală de splină, cu diareea, adecă cu cufureală, cu friguri putrăde, adecă cu lângoare; această viţă de vărsat îmblă vara la locuri apuse băltoase. § 53 Spre preservativă sau apărare, scutire de vărsat, să se ferească oile de păşunea locului apus sau băltos, noaptea să se ţină oile în staur larg, cu aer sănătos străsuflat, să aibă aşternut uscat (p. 58) şi curat, să li se dea adeseori a linge sare, să se ţină toate cautelele regulele ce sânt de păstrarea sănătatei, înainte de toate, să se abată tot prilegiul de a se contăgi, adecă de a se împlea de la alte oi de această boală. Pentru 77 77 Gangrena e carne moartă, carea se naşte din rană sau din înflămaţie (aprindere, obrintitură) căria, de nu-i vei sta în coantră cu timpurie vindecare, se târâie mai încolo şi tot merge înainte rozând carnea (p. 57). 68 aceea, oile cele sănătoase să se despartă de cele vărsate, cele sănătoase să se mâne la locuri deloase, care sânt cu aer sănătos şi cu păşune cu ierburi aromatice şi departe să fie de cele cu vărsat. Cele vărsate să aibă păşunea sa deosebi, precum şi păstori şi de s-ar schimba timpul cel serin în nouros şi umed ploios şi oile vărsate nu ar putea să stea la păşune, să li se rânduiască staur ca acel carele mai nainte, deschizându-se uşile şi ferestrile, cu aer sănătos au fost străbătut şi în toate zilele şi de aci înainte se va străbate. Oile să aibă notreţ svântat şi (p. 59) bun, aşternut curat şi uscat, precum şi căzuta grijă şi hrănire. § 54 Ce se atinge de oculaţia adecă altuirea vărsatului: în oculaţia vărsatului în oi, de vor câţva ani, cu norocită urmare se face, că s-au luat aminte, cum prin oculaţie şi mai bună plasă de vărsat iase şi mai cu norocire trece, ci, fiindcă vărsatului nu sânt aşa supuse oile precum oamenii şi că mare parte a oilor fără de vărsat custă toată viaţa, ba încă şi turmă întreagă de oi într-un ţinut zece, doaozeci de ani, ba preste toată viaţa rămâne scutită de acest contagios rău, pentru aceea înoculaţia numai atunci trăbuie făcută, când se apropie primejdia contagiului şi atunci încă trăbuie să se facă de un om priceput, ce e de bună viţă, adecă carea din repeţita (p. 60) (adoita, poftorita) înoculaţie au rămas, luată se se facă; şi se face înoculaţia întru acest chip: unde e coada oii goală, adecă fără de lână, cu o unealtă ascuţită se desface puţin pialea şi din zisa pulbere se preseră puţin pe făcuta rană şi se freacă pulberea pe rană. [...] § 56 Despre aprinderea splinei (p. 61) Înflămaţia sau aprinderea splinei carea curând se pleacă spre gangrenă iaste adesea şi epidemică, adecă carea se încinge mai preste mult loc întră vitele cele cornute, îmblă zisa boală şi întră (p. 62) animalele cele lânoase şi întră porci. Boala aceasta o produce sau o naşte, o pricinuiaşte, o acăşună calda şi uscata vară, când în păşune iarba cea proaspătă de fierbinţeala soarelui se arde, puţurile cele de la păşune şi pâraiele seacă, de unde urmează penuria, adecă lipsa, scăderea păşunei ceii bună şi de ajuns, 69 lipsa apei, de unde se naşte sete nesuferită şi aşa trupul animal (vieţuitori) se dezvână, adecă se slăbeşte; dară lienita sau boala de splină se naşte şi acasă în stauri, la bererii, la mori din coruptul adecă stricatul aer a staurului, precum şi din coruptul notreţ sau beutură a vitelor, mai vârtos vitele cele mai tinere şi mai robuste adecă mai tari şi curând le omoară. § 57 (p. 63) Semne în boală carea curând decură nu se ved altele fără încuiarea pântecelui şi udul sau pişatul mistreţ, adecă puţin, iară în răul ce păşeşte mai târziu se văd la început ochii lâncezi, lăcrămoşi, respiraţia, adecă răsuflarea, grea, profondă, adecă adâncă, trămurarea capului, a pieptului, a pântecelui şi ale astremitatelor adecă a marginilor sau a capetelor sau a sfârşiturilor sau a lăturilor; în vaci şi în oi, gânfarea sau îmflarea ugerului; lângă aceste, îmbălegarea cruntă, urina, adecă udul, mistreţ, crunt. Semne de moarte sânt pulsu sau mişcarea, baterea sângelui mai nepriceput, cu atâta celeritate (pripire, iuţeală) zbucneşte, cât aproape la o sută, ci cu oscuritate, adecă întunecat, se numără, respiraţia sau răsuflarea e scurtă, sufocativă, adecă sugrumătoare, apetita prostrată sau depusă, pierdută, aversaţia, adecă urârea apei (p. 64); unde ocură (vin, se ivesc, se văd) aceste semne, nu va trăi animantul o jumătate de zi, iară acele adeverit acuş vor subsi, a cărora urechile şi astremitatele acum le sânt răci, cărora de li bagă degetele în urechi, nici capu nu-şi mişcă. § 58 Cu cât mai cu pricură (mai cu primejdie) decură această boală, cu atât mai lesne se vor scuti vitele de dânsa întru acest chip, adecă în zilele cele calde ale verei să se mâne vitele cătinel pre la amiaz la un loc umbros sau la pădure, de iaste, ca să se hodinească şi însătate de trei ori preste zi cu apă bună şi de ajuns să se adape, precum cailor, aşa şi cornutelor foarte le foloseşte adaparea şi scăldarea, iară unde nu e scăldătoare, să se stropească tot trupul cu apă proaspătă, afară de aceea. Staurile lor să fie munde, adecă curate, (p. 65) ample, cu aer sănătos străsuflate şi mai adeseori cu apă răce să se stropească, unde razele soarelui pătrund prin ferestri în stauri şi pot să strice vitelor, să se astupe ferestrile lor cu frunze de arbori verzi, iară unde sânt staurile 70 mici, puţin proporţionate (potrivite), să se ţină vitele noaptea şi la aer liber (slobod) în curte au în grădini. § 59 Foarte bună preservativă sau apărare asupra gangrenoasei înflamaţie a splinei iaste sarea de piatră (sal petrae), pentru că promove (mişcă) îmbălegarea, putrezirei îi răsistă, adecă îi stă în coantră, viermii îi omoară; să se dea dară vitelor când e ferbinte căldura cea de veară în toate zilele spre noapte, după adăpat, ca să lingă sau cu lături de fărină mestecată ca să bea. [...] (p. 127) Cinstite cetitoriule! Vei afla unele cuvinte în cărticica aceasta, care poate cu văzuta dintâi nu le vei pricepe; ci să nu te scăndăliseşti! Căci eu, întru prefacerea aceştei cărticică, m-am întrebuinţat cu mai multe dialecte ale limbei româneşti, din care unele nu sânt astăzi cunoscute în patria ta, pentru cele multe ale norocului grele schimbări, cărora fură supuşi românii, ai preastrăluci<ţi>lor romani celor vechi adevăraţi nepoţi. Deci să binevoieşti a ceti şi a prociti toată cărticica, că toate acele cuvinte, care ţi se părea streine au într-un loc, au într-altul, au încă mai de multe ori le vei afla cu cuvinte de ale patriei tale tălmăcite şi la dezvălită înţelegere aduse. Aceasta urmând, nu numai limpede vei pricepe zisele cuvinte, ci şi noao cunoştinţă de multe cuvinte româneşti agonisindu-ţi, înţelepţeşte vei îndemna, aprins de dragostea neamului (p. 128) tău, a îmbogăţi dialecta patriei tale, precum toate neamurile Evropei astăzi se nevoiesc nu numai a-şi curăţi limba sa, a o netezi şi a o polii, ci şi la acea culme de deplinire a o înălţa, cât să o facă de ajuns avută spre împărtăşirea tuturor ştiinţelor iubitorilor de învăţătură oamenilor săi; voind, dorind şi suspinând mama tuturor, natura, ca toţi fiii săi, dintră carii pre români mai cu ales talant i-au avuţit şi i-au înfrumsăţat, cu toată vârtutea să-şi deplinească priceperea şi voinţa spre mărirea lui Dumnezeu, făcătoriului său. Frate! Acel talant minunat, românilor de sus dăruit, pănă acum era îngropat adânc în pământ, drept nu din vina românilor, ci din pizma norocului, carele din zi în zi s-au grăbit a face pre români mai nefericiţi şi mai înstreinaţi de înţelepciunea şi de faptele cele strălucite ale mai marilor (p. 129) săi şi mai asemine a-i preface vitelor decât 71 făpturilor celor cuvântătoare. Acum au sosit acel timp bine priimit, împărăţia sa, Franţisc I, împăratul Austriei, voiaşte, doreşte şi în tot chipul ca un preabun părinte ajută, ca românii, smulgându-se din grosul întunerec al urâtei neştiinţă, să se deştepte a-şi lămuri limba sa cea romană şi, lucrând cu bunul său talant, să se procopsească întru ştiinţe, din care se naşte întregimea minţei spre urmare în tot feliul de fapte bune. De unde oricine, carele numai de trupul său poartă grijă ca vitele cele fără de minte şi necuvântătoare şi, ca să zic aşa, râmă cu nasul prin pământ, spre adunare de averi putrăde, care, după moarte, rămân de dânsul fără de niciun folos al său, precum şi de rămători slănina cea grasă şi nu mai vârtos se nevoieşte cu averea sa a-şi procopsi mintea sa, a fiilor săi întru (p. 130) învăţăturile cele vrednice de duhul omului, ce e făcut după chipul şi asămănarea lui Dumnezeu, ba se crede pre sine a fi născut numai pentru sine şi nu pentru ca să ajute neamul întru cele omenoase şi de cinste, cu care se întăreşte politia, se curmă, se dezrădăcinează, se stârpesc răotăţile din mijlocul oamenilor, unul ca acesta, zisei, fie preot, fie mirean, nu va scăpa de dreapta osândă a slugei ceii vicleană, care înadins au îngropat în pământ talantul Domnului său, neaducând poruncita de Dumnezeu dobândă cu dânsul. 72 ALEXANDRU TEODORI SCURTĂ ARĂTARE DESPRE OM ŞI DESPRE ÎNTOCMIRILE LUI (Buda, 1825) Medicul Al. Teodori, care a contribuit şi la elaborarea formei finale a Lexiconului de la Buda, publică unul dintre primele studii de anatomie din literatura medicală românească. Acesta apare în almanahul lui Zaharia Carcalechi, intitulat Carte de mână împreună cu calendariul pre anul 1825, între paginile 55-80. Dată fiind importanţa acestui text pentru terminologia medicală a perioadei, l-am editat integral. Termenii anatomici folosiţi sunt cei generali, de circulaţie internaţională. Majoritatea acestora apar glosaţi cu echivalentele lor greceşti: amnion „amnios” (78), aorta (68), anjiologhia (58), antropologhia (57), arterii (67), canali (68), constituţie (60), contracţia (72), cranioscopia (65), dilataţia (72), glanduri (58), horion „corion” (78), miologhia (58), muşculi (64), nerve (58, nevrele, 58), nevrologhia (58), organ (65), osteologhia (58), pericardion (67), plevra (65), plumon (65), pori (59), puls (74), scheletul (62), sindesmologhia (58), splanhnologia (58), temperament (60), ţeleritatea (75), ţirculaţia (71), valvuri (71) etc. De regulă, noii termeni sunt glosaţi în cadrul structurilor terminologice explicative, cu scopul de a facilita înţelegerea şi asimilarea acestora: canali sau vasă lunguţe de pele (68), cvalitatea sau bunătatea (72), cvantitatea sau mulţimea (72), găuriţe sau pori (59), lăţimea sau dilataţia (72), masa sau mulţimea sângelui (75), muşculii sau carnea (64), pleagă sau rană (73), pricina sau causa (76), puls sau baterea arteriilor (74), strângerea sau contracţia (72), temperament sau la firea omului (60), ţeleritatea sau iuţimea (75), ţirculă sau se mişcă (70) etc. Pe lângă termenii de specialitate, textul pune în circulaţie şi şi alte împrumuturi lexicale, precum: causa (76), climă (60), comunicaţie (78), cvadrat (61), cvalitatea (72), cvantitatea (72), electriţitatea (61), experienţia (59), graduri (74), hemia (77), influx „influenţă” (61), 73 proiectări (70), sistema (70), suptştanţia (68), şponghioase (78), termometrul (73) etc. Scrierea învederează şi prezenţa câtorva calcuri lexicale de structură semantică sau morfematică: carne „muşchi” (58), cămară (a inimii) „ventricul” (67), gâlcile „glandă” (58), legături „articulaţii” (58), matcă „uter” (77), ou „ovul” (77), piei sau îmbrăcăminte „membrană” (68), plăcintă „placentă” (78), răsuflare „respiraţie” (66), ureche (a inimii) „auricul” (67), zer „ser” (73), zgârciurile „cartilaj” (58) etc. Sintagmele terminologice sunt şi ele folosite pentru redarea noţiunilor de specialitate: arteria plumonilor „arteră pulmonară” (68), baierile buricului „cordon ombilical” (78), curgerea sângelui „circulaţie sangvină” (70), dinţi tăietori „incisivi” (62), dinţi câneşti „canini” (62), îmbrăcămintele cele de comun, plasă de îmbrăcăminte „piele” (59), vinele plumonilor „venă pulmonară” (71) etc. Termenii populari sunt folosiţi mai ales în sfera părţilor corpului: căpăţână (62), criieri (64), dinţi (62), maţe (58), mâni (62), muşchi (58), oase (58), pântece (78), picioare (62), plagă (73), trunchi (62), unsorile „alifie” (59), vine (67) etc. 74 (p. 55) Trei întrebări sânt care singure de sine se pun omului înainte, după ce au ajuns la adevărata pricepere, adecă: Cine? De unde? Spre ce sânt hotărât? Însă mai nainte de a i se pune întrebările acestea, se văzu el înstrâmtorat de altă fire din afară, cu a căria schimbare foarte în mare legătură se află; apoi, numaidecât ce au dires a sa luare de seamă la firea aceasta, îndată i se pusără alte întrebări: Ce? De unde? şi Spre ce scop iaste această fire? Cum se ţine ea de mine şi cum eu de dânsa? Sânt eu măiestria ei sau iaste ea facerea mea? Sau amândoi dintru un izvor am ieşit? De oare ce odată i se pusără întrebările acestea înaintea ochilor - iale sânt; pentru carea răspundere, firea cea din lăuntru a omului îndeamnă. Acestea nu (p. 56) se leagă de om numai prin întâmplare, ci răsar din făptura sa cea din lăuntru, îndată cum au ajuns la acea treaptă a dezvălirii, carea se numeşte pricepere sau înţelegere. Din priceperea şi din înţelegerea aceasta răsar toate câte sânt de mâna omului făcute: prin dânsa numai au ajuns neamul omenesc la perfecţia şi cultura cea de astăzi. Mai nainte de a privi omul la întrebările cele mai sus zisă, de lipsă şi prea frumos iaste a se cunoaşte pre sine: că numai prin cunoaşterea sa, va veni el la fântâna cea adevărată a făpturilor de prin prejurul său. Eu nu voi să scriu o materie largă, că pentru aceea mi-ar fi de lipsă a umplea mai multe cărţi, ci pre scurt, în câteva numai frunze (sic!) şi, încât rabdă numai locul cărticichei acestia, voi să cuvântez despre om şi despre întocmirile lui. În tine, o, omule! În mic vei vedea minunile cele mari, tu singur eşti ţie o minune şi mai toate minunile a mărirei şi a înţelepciunei cei dumnezeieşti (p. 57) sânt întru tine alcătuite. Aceasta şi bătrânii noştri au simţit şi au crezut; şi drept pentru aceea au numit ei pre om lumea cea mică (MiKpoKoapoq). Frumseţa omului nu stă numai întru cele din afară, adecă în polita şi frumoasa faţă a lui, ci şi întru dreapta aşezare a părţilor celor în lăuntrul lui aşezate. Privind omul la trupul său, se uimeşte de frumseţa sa şi de alcătuirea cea din afară; iară de se duce mai departe şi cearcă cele din lăuntru, foarte minunat se umple sufletul lui de mirare. Omul iaste o fiinţă întru care sufletul cu trupul sau materia laolaltă sânt legate şi numai legăturii aceştia poate el mulţemi pentru fiinţa sau existenţia sa, fiindcă una fără alta nu poate sta. 75 Învăţătura carea cuvântă despre trupul omului şi despre întocmirile lui se numeşte antropologhia, de la âvdpmnoq şi Xeym sau Xeyog. Cei procoposiţi şi foarte cumpliţi întru învăţătura aceasta au împărţit pre om în mai multe părţi, apoi fieştecăria parte (p. 58) au dat nume. De aceşte părţi sânt şasă: 1) osteologhia (O’geoXoyia) sau învăţătura carea cuvântă despre oase. 2) sindesmologhia (EvvSegpoXoyia) sau învăţătura despre legăturile cele ce leagă oasele laolaltă. 3) miologhia (MvoXoyia) sau învăţătura despre muşchi sau carne, care toate oasele şi toate celelalte părţi la mişcare le aduce. 4) splanhnologia (EnXayxvoXoyia), despre maţă şi glanduri sau gâlci. 5) anjiologhia (AyyioXoyia) sau cuvântarea vinelor sau a vaselor, care duc sângele sau altă materie ce iaste de lipsă a se mesteca cu sângele. 6) nevrologhia (NevpoXoyia) care lucrează pentru nerve. De aici se vădeşte cum că omul iaste întocmit din unele părţi tari şi din altele moi. La cele tari numărăm oasăle şi zgârciurile, iară la cele moi muşchii, maţăle, vinele, nevrele şi gâlcile. Aşadară, ca să aibă părţile cele tari (p. 59) proptă, iară cele fragete scuteală, fu de lipsă mahina cea de oasă. Mai nainte de ce voi cuvânta de chilin despre fieştecare parte, voi să zic ceva pentru îmbrăcămintele cele de comun sau pele. De lipsă era această plasă de îmbrăcăminte pe trupul omului, ca să poată sta tot trupul alcătuit laolaltă şi ca cele supt iale alcătuite părţi să aibă scutirea sa. Pelea aceasta iaste cu nenumărată mulţime de găuriţe împistrită, care se numesc pori (llopog). Aceşti pori slujesc întâi ca materia cea preste măsură în trupul omului născută şi carea nu se mai poate strămuta pentru lipsa trupului să o scoaţă afară, iară a doao, ca toate acelea care se pun deasupra ei să le sugă, precum sânt unsorile şi doftoriile, care pre deasupra ei numai se pun şi plinesc scopul sau efectul lor. Lovenhec78 au numărat, căutând prin microşcop, întru o bucăţea de pele 125000 de găuriţe sau pori şi toate era atât de mari cât o grăunţă de arină (năsip). Se adeverează cele mai sus zisă prin experimente, adecă: Sartori79 au aflat prin experienţia sa cea de 30 de ani cum că omul, din 8 funţi de mâncare, care au luat întru sine, numai 3 funţi 78 Anton van Leeuwenhoek, naturalist olandez, unul dintre fondatorii microscopiei ştiinţifice (1632-1723). 79 Santorio Santorii (Sanctorius) (1561-1636), fiziolog şi fizician italian. 76 prin văzute şi lor hotărâte locuri, (p. 60) le aruncă de la sine afară, iară cei 5 funţi au ieşit prin porii ceii sus-numiţi; adeverind mai departe, cum că numai a 50-lea parte din cele luate s-ar fi strămutat în sânge şi întru celelalte părţi ale trupului. Alţii iară au aflat, din 8 părţi, numai 3 % prin pori pierdută. Aicea trebuie luat seama la toate stările de prin prejur: la climă, la timpul anului, la constituţie, la năravuri şi la temperament sau la firea omului. Acestea adeverează singur Rie80 zicând cum că în unul acelaş om, în trei ceasuri, 2 V funţi şi altădată în jumătate de ceas un funt au aburat prin pori: luând la acestea seama şi luând numărul cel de mijloc, putem judeca cum că în 24 de ceasuri 3 % funţi perde omul prin aburul cel nevăzut; aşadară, face la un an o sumă de 13 măji şi 68 % funţi. Mâncarea are mare influx în pelea omului şi în boia feţii lui. Biuffon adeverează cum că pelea frumoasă şi molcuţă vine din mâncările cele mai bune, adecă el au observat cum că oamenii carii mâncă pâne de orz (p. 61) au faţă mai galbină, iară cei ce mâncă mâncări sărate şi carne uscată au color sau boie mai întunecată. Afară de porii sau găoriţele cele mai sus numite, vedem tot trupul omului sămănat cu peri, afară de palmă (partea cea din lăuntru a mânilor) şi de talpele picioarelor. Cei mai lungi peri sânt pe cap şi pe barbă. Părul iasă din pelea cea găurită şi are şi el îmbrăcămintele sale, din lăuntru iaste gol şi mai mult slujaşte podoabei trupului decât îmbrăcămintului. El trage şi electriţitatea la sine. Omul are întru un ţol împătrat (cvadrat) în creştetul capului 1.272 fire de păr, iar în ceafă 900. Părul omului are multe plase de color (boie): cel plav, carele bate în boia cinuşei, iaste cel mai frumos, iară cel roşu la noi nu iaste aşa priimit cum într-alte părţi ale pământului, fiind acesta acolo cel mai frumos. O funicea din 375 fire de păr făcută poate porta o greotate de 100 funţi şi, fiindcă împrejur pe 4 ţoli în ceafă sânt 3.600 de fire, acestea sânt în stare de a purta 9 măji. Părul, deacă se ferbe (p. 62) în apă fierbinte, perde mult din puterea sa. Punând eu aceasta înainte, voi se grăiesc ceva de chilin despre fieştecare din cele mai sus numite 6 părţi. Scheletul (Zkeăetov) omului celui crescut se împarte în cap, trunchi, doao mâni şi doao picioare. Omul cel crescut cuprinde întru 80 Probabil Posibil Ryel Franţoise-Guillaume (1703-1770), om de ştiinţă francez. 77 sine 251 bucăţi de oase (la prunci iaste numărul cu ceva mai mare, fiindcă la dânşii sânt multe oase, care din mai multe bucăţi se alcătuiesc). În cap sânt 65 de bucăţi, adecă 8 în căpăţână şi 57 în ceialaltă parte a capului. În trunchi sânt 54, în mâni 68, iară în picioare 64; care toate împreună fac un număr de 251 de bucăţi. Când grăiesc de oase, voi să aduc aminte ceva numai despre dinţi, despre schimbarea şi despre folosul lor. Omul cel crescut numără 32 de dinţi, 8 tăietori, 4 ascuţiţi sau câneşti şi 20 de măsele. Pruncii au numai 20 de dinţi şi aceştea se numesc lăpţişori sau dinţii laptelui, precum: 8 tăietori, 3 ascuţiţi şi 8 măsele. Dinţii cei dintâi răsar mai cu seamă în a cincea lună (p. 63) de la naştere şi se plinesc cu capătul anului al 4-lea. În anul al 6-lea, dinţii aceştea iarăşi încep a cădea şi răsar după dânşii alţii, carii se numesc statornici şi iau sfârşitul în anul al 14-lea pănă la doi, carii întră 18 - 28-lea an se împlinesc; şi pentru întârzierea lor se numesc dinţii înţelepciunii. Însă sânt oameni la carii aceştea nicicând nu răsar. Dinţii au foarte mare folos: cel mai mare iaste pentru frângerea bucatelor, că, fiind bucatele de dânşii bine sparte şi frământate, foarte bine se mistuiesc. Drept aceea bătrânii sau aceia carii au pierdut dinţii cei statornici nu sânt în stare de a putea frământa şi a mistui bucate tari; alta, dinţii se întrebuinţează la răspunderea literilor şi a vorbei; şi pentru aceea iaste de lipsă deplinul număr al dinţilor, fiindcă sânt vreo câteva litere care numai prin ajutoriul lor se răspund. II. Legăturile, care leagă oasăle cele mai sus zisă laolaltă, sânt la număr foarte multe: dintru care altele sânt rătunde, altele (p. 64) late, iară altele înguste; şi fieştecare are treaba sa. III. Ca să se poată mişca tot scheletul de oase şi ca toate celelalte părţi să poată împlini trebile sale, de lipsă au fost şi sânt muşculii sau carnea. Noi numărăm muşculi care servesc capului, 81, grumazului, 59, trunchiului, 266, mânilor, 96, picioarelor 1121 [sic!]. Toţi împreună fac la număr 612 muşculi, care servesc măcinării mâncărilor, trag ca la 21b, iară puterea lor iastă asemenea ca la 3001b. IV. A patra învălitură am zis că lucră despre maţele omului, aicea se înţeleg toate cele din lăuntru, afară de vine şi nevre. În partea aceasta voi zice ceva numai despre mădugă sau criieri şi despre plumoni. Criierii omului între toate făpturile cele vieţuitoare sânt mari. 78 Cu cât mai mari sânt criierii, cu atâta mai mare iaste judecarea şi priceperea lui; iară cu cât mai mici, cu atâta e mai întunecat. De unde şi după moarte, la cel ieşit din minte, mai (p. 65) uşor s-au aflat criierii decât la cel înţelept. În mădugă multe învălituri şi înălţături se vădesc, care au dat lui Gall81 pricină de a alcătui învăţătură şi au numit-o cranioscopia (xpavio^xonia), apoi fieştecării înălţătură au dat nume, organ (opyavov). De aceastea organe sânt la număr 27, adecă: a înţelepciunii, a facerii de bine, a prieteniei, a vicleniei, a furtişagului şi altele; aşa, cât numai din privirea la om şi din pipăirea cea din afară a capului au cunoscut pre om. În fieştecare parte a peptului se află un plumon (nXsvpmv); cel drept în 3, iară cel stâng în 2 bucăţi împărţit. Toată goliciunea peptului iaste învălită de un sac, carele se numeşte plevra (nXevpa) şi prin mijloc aşa despărţit, cât fieştecare plumon iaste într-însul deosebi învălit. În plumonii aceştia foarte multe vasă se răsfiră şi întru un chip foarte minunat se alcătuiesc. Aceştea sânt sculele cele scumpe a vieţii noastre, fără de care viaţa noastră (p. 66) nu poate sta: aşa vedem în betejuguri, care de aceste părţi se agaţă; după ce au stricat întocmirea lor, pricinuiesc omului moarte. Aceştea ne slujesc ca să tragem aerul carele ne împrejură şi fără de care viaţa noastră nu poate sta. Omul cel sănătos răsuflă de 15, până 18 ori întru o minută (aceasta atârnă de la stările cele de prin prejur); aşadară, omul face întru un ceas 1.000, iară întru o zi 24.000 de trăsuri şi, precum zisăi, aceasta iarăşi atârnă de la stările de prin prejur. Până omul cel bine crescut şi sănătos odată să suflă, inima lui bate de 4 V ori, şi plumonii capătă prin fieştecare trăsură 18 loţi de sânge. Omului iaste de lipsă loc de 608 de picioare cubice, ca fără scăderea sănătăţii să poată răsufla. El trage în lăuntru prin fieştecare trăsură 43 7/9 de ţoluri cubice, din care sumă strică 9 ţoluri. Prin răsuflare, se scot afară părţile cele de niciun folos, care sângele în plumon le-au aşezat. De aci urmează cum că aerul cel răsuflat iaste venin pentru alt om. Cât (p. 67) de veninate sânt dară căşile de jocuri şi făgădăiele, pline fiind cu mulţi oameni! Omul întru un loc de 13 picioare cubice, închis numai 5 ceasuri poate trăi. 81 Franz Josepg Gall (1758-1828), neuroanatomist şi fiziolog german. 79 V. Vasale întru care se naşte, se cuprinde şi se mişcă sângele sânt: inima, arteriile(a) (apxppia) şi vinele(b). Inima iaste un vas gol din mai mulţi muşculi întocmit, în mijlocul peptului supt plumoni aşezat şi cu un sac, carele se numeşte pericardion (nspiKapSiov), îmbrăcat. Între inimă şi între sacul acesta, după moarte, se află puţină apă. Inima se împarte în doao urechi, în doao cămări şi în doi folcuţi sau doao inimi, adecă: în cea dreaptă şi în cea stângă. Arteriile şi vinele (p. 68) sânt nişte canali sau vasă lunguţe de pele care sângele de la inimă îl duc prin toate părţile trupului şi iară îl aduc înapoi la inimă. Din inima cea dreaptă se naşte arteria plumonilor şi acolo prin toată ţesătura sau supştanţia lor se răsfiră; iară din cea stângă ia începutul său altă arterie, care se zice aorta (aopxrf) şi aceasta prin tot trupul şi prin toate celelalte părţi ale lui se împarte. Arteriile au 4 piei sau îmbrăcăminte, din care se alcătuiesc şi proporţia lor cătră cea a vinelor iaste de 1 cătră 4; drept aceea, sânt mai afund aşezate decât vinele. Ca se poată sângele asemenea curge prin tot trupul şi ca să aibă timp de a se răsfira, au făcut firea mai multe şuvieri sau strâmbături. Răsfirându-se aşa arteriile în ramuri mici şi mai mici se gată şi de aci trece sângele în chip minunat supt, fiind de alte văsuţă nenumărate în vine şi aşa întră tot în mai mari ramuri, pănă când din 4 vine mari se deşartă sângele din plumoni în inima cea stângă, iară doao vine, (p. 69) care se cheamă goale, aduc sângele din trupul celalalt iarăşi la inima cea dreaptă. În capătul vinelor sânt nişte pelcuţe sau închieturi care cu partea cea goală sau concavă caută cătră inimă şi slujesc ca să nu poată da sângele înapoi. Omul nu ar putea vieţui, de nu ar fi grijit Cel Atotputernic pentru viaţa şi hrana lui; spre acest scop i-au dat o sculă foarte de mare preţ, carea iaste plină de hrană, fără care nimenea nu viază şi aceea se numeşte sânge. Sângele iaste o materie roşie, cleioase şi cam sărată, care în inimă, arterii şi vine, prin o măiestrie nespuse se lucră, se află şi se mişcă şi de la carele viaţa noastră atârnă. Acest sânge iaste purtătoriul părţilor celor hrănitoare prin tot trupul: el părţile cele stricate şi nici de o lipsă le ia la sine şi le duce la locurile (a) Prin arterie se înţeleg aşa feli de casă în trupul omului aşezate, care duc sângele de la inimă prin tot trupul, care bat şi care sânt mai adânc ascunse. (b) Vinele numim toate vasele acelea care aduc sângele iarăşi la inimă şi nu bat, ci numai cât supt pele se văd. 80 sale cele hotărâte pentru ieşirea lor din trup: el iaste izvorul de unde căldura şi alte mai multe puteri a făpturilor celor vieţuitoare se nasc. De aci se vede cum că sângele din mai multe părţi iaste alcătuit, adecă: (p. 70) întâi, din părţile cele crude, care pentru hrana trupului sânt hotărâte; a doao, din cele stricate sau putrede, care nu lipsesc în trup; a treia, din părţile sale, lui numai însuşite. Sângele în trupul nostru cure sau ţirculă sau se mişcă ca o roată. Curgerea sângelui înainte de anul 1628, adecă înainte de zilele lui Harvei82, era neştiut; şi acesta au fost cel dintâi carele au publicat-o. Înainte de el, toţi credea cum că sângele se naşte din ficat şi de acolo întră în inima cea dreaptă, apoi, de aci, prin vine, în tot trupul se împarte; iară aerul întră în inima cea stângă şi de acolo, prin arterii, ca un spirit viu se poartă prin celelalte părţi. Dintre cei dintâi carii au făcut proiecturi despre curgerea sângelui, au fost Columbus şi Servetus. Iară Harvei, cum zisăi, mai nainte au deplinit sistema. Această sculă, din vinele trupului culeasă, o umple cele doao vine mari, care se numesc goale; de acolo întră în inima cea dreaptă şi, neputându-se întoarce înapoi, stând (p. 71) în contră valvurile sau închieturile, silit iaste a întra în arteria plumonilor; această arterie, umplându-se acuma de sânge, vrea să-l întoarcă iarăşi inimei ceii drepte, însă, aflând pedecă, silită iaste a-l arunca în vinele plumonilor - şi aceasta se numeşte ţirculaţia sau curgerea sângelui cea mică. Vinele plumonilor, căpătând acum sânge, îl aduc înapoi în sânul inimei ceii stângă, apoi, umplându-se aceasta şi neputând răzbate sângele înapoi, îl aruncă în aortă şi de aci se răsfiră prin tot trupul - aşa se isprăvi şi curgerea sau ţirculaţia cea mare; acuma, vinele trupului iarăşi îl iau la sine şi, precum zisăi mai nainte, îl duc iarăşi la inimă înapoi. Sângele, răsfirându-se prin tot trupul, din părticelele lui cele hrănitoare, atâta împrumută organelor printre care trece, cât acestea prin lucrarea lor şi prin ostenelele trupului au pierdut; iară cele pierdute părţi le răscumpără din cele ce ia omul la sine prin mâncare şi beutură, adecă: laptele, carele se face prin lucrarea (p. 72) stomahului şi a maţelor din mâncare, după ce au câştigat mare schimbare în părţile acestea şi au lăsat cele netrebuincioasă părţi care ducea cu sine, întră în sânge şi aşa, cvantitatea sau mulţimea şi cvalitatea sau bunătatea 82 William Harvey (1578-1657), medic englez. 81 care pierdusă sângele dând hrana părţilor prin carele acela au trecut, iarăşi se îmbuneze şi se împlineşte. Mulţimea sau cvantitatea sângelui în omul cel crescut stă între 28, până la 30 1b, măcar că, adevărat şi deplin, măsura lui nu se poate hotărî. Aceea iaste adevărat, cum că mulţimea sângelui iaste proporţionată goliciunei vaselor în care se află, aşa cât, din strângerea sau contracţia şi lăţimea sau dilataţia lor, mulţimea sângelui atârnă. Sângele din vase mari şi din plagă (rană) mai mare slobozit, mulţimea de 2 sau 3 funturi poate pricinui omului ameţeală minţii, încă şi singură moarte; (p. 73) fiindcă prin aşa feli de pleagă sau rană din vine mari, curgerea cea rătundă sau ţirculaţia se prerumpe. Iară, tot acelaş sânge, de se va slobozi din pleagă mai mică şi numai picând, nimică nu pricinuieşte trupului, fiindcă se dă timp ca vasele cele mari acea perdută sculă să poată din cele mai mici dobândi. Până curge sângele în trupul cel viu, până atunci tot curgători iastă, iară numaidecât lasă părţile cele vii, se desparte în părţile lui însuşite şi, după puţin timp, se înteagă. Părţile sângelui din care iaste întocmit sânt: căldura, aborul, zerul şi plăcinta sângelui; aceasta de pe urmă iarăşi are 2 părţi, una firoasă şi alta roşie. Măcar că părţile acestea în fieştecare făptură sufletească se află, totuşi proporţia şi alcătuirea lor mult se schimbă după fire, după viaţă şi după temperamentul lor. Zisăi cum că o parte a sângelui ar fi căldura; aceasta se suie în om după termometerul lui Farenhait până la 94-97, iară după a lui Romir până la 28 şi 30 (p. 74) de graduri; aceasta poate fieştecare vedea în trupul său, punând zisăle termometre subsioară. Asemenea căldură are şi udul şi laptele maicii. Aburile fieştecărui om se vede în sânge la slobozirea lui din trup, după ce s-au închegat sângele în forma cotoroagelor, începe asuda apă gălbinioară, care se numeşte zărul sângelui; acesta tot se înmulţeşte până ce partea cea închegată începe într-însa a înota şi aceasta se numeşte plăcinta sângelui. Faţa cea roşie are sângele de la părţile cele de fier care le poartă cu sine. Prin puls sau baterea arteriilor se înţelege lăţimea păreţilor carea o face sângele prin mişcarea sa în laturi; aceasta se începe de la inimă şi prin tot trupul cu nespusă curgere se împarte. Un prunc tânăr născut numără întru o minută 140 de bateri a pulsului, carea, prin creşterea anilor, se micşorează la 70, până 75; iară mai departe sânt multe luări 82 de seamă: aşa s-au aflat la un bătrân de 64 de ani baterea pulsului (p. 75) întru o minută de 94 de ori. În frigurile acute sau calde bate pulsu întru o minută 134. Luând dară seama la numărul cel de mijloc, zicem: în omul cel sănătos, în anii săi de mijloc, bate pulsu 74 de ori întru o minută, întru un ceas de 4.500, iară în 24 de ceasuri 108.000. Fieştecare batere a pusului mână 4 loţi de sânge în plumoni şi aşa, în fieştecare minută, vin în plumoni 9 1b şi 19 loţi, întru un cea 18.000 de loţi sau 5 măji şi 62 1/2 1b adecă: toată masa sau mulţimea sângelui, care iastă ca la 28 1b se mână întru un ceas de 20 de ori, iară în 24 de ceasuri de 482 de ori, prin inimă. Mai de multe ori, însă nu cumplit, au adeverit cei înalt-învăţaţi cum că puterea care are inima, aruncând atâta sânge, stă la 350 de ţentruri; din cei 4 loţi, carii prin baterea arteriilor şi a inimei se aruncă, merg preste doi loţi, adecă 5/8 în cap, iară 5/8 în celalalt trup. Ţeleritatea sau iuţimea care o face sângele iaste foarte mare, cât în 2 ceasuri, 5 minute şi 27 secunde ar face (p. 76) o mile de loc sau 23.642 de picioare sau şuhuri nemţeşti: aşadară, întru o zi ar face 9 miluri de loc. VI. Din criieri sau mădugă izvoresc nevrele sau organele simţirei. Aceştea sânt cei adevăraţi ducători ai simţirei şi într-înşii iaste aşezată pricina sau causa mişcării. Noi numărăm 42 părechi de nevre; 12 părechi care ies din criieri sau măduga capului şi 30 părechi care ies din măduga spinării; fieştecare nevră se împarte în mai multe părţi sau ramuri şi, după a fieştecăria osebiri, iarăşi se împarte în organele sale. Vreo câteva nevre au căpătat numele său de la organe în care să bagă, precum: nervul care le se aduce la ochi, se cheamă nervul vederii; la nas, nervul mirosului; la urechi, nervul auzirii; la limbă, nervul gustului şi alt.; iară cei ce merg la pele, nevrele simţirei. Pelea iaste cu multe nevre împresurată, cei mai mulţi sânt în faţă şi în vurfurile degetelor. Aceştea toţi sânt nevrii simţirei; iară ceialalţi, care merg la carne şi întărâtă mişcarea ei, se numesc (p. 77) mişcători sau a mişcării. Aceste nevre, sau prin înfluxul cel din afară, sau prin schimbările cele din lăuntru, se pun în mişcare şi, prin această mişcare, lucrurile omului şi vrerea lui se plineşte. Voi să zic ceva şi de acele părţi din care iaste întocmit omul. El nu iaste făcut numai din pământ, pentru că în timpurile noastre hemia mai multe părţi au aflat, 83 adecă: apă, olei sau unt, pământ şi sare; şi aceste 4 părţi sânt cele de căpetenie a omului. Câteva cuvinte despre făt sau prunc şi despre viaţa lui Cel dintâi făcut sau rod după ce au luat muiarea în pântăce, carele ochilor să arată, se numeşte oul maicii sau al mumei. Oul acesta se cuprinde din făt sau prunc, din apă, din baierile buricului, din matcă şi din trei pelcuţe, care toate cele zise le închid întru sine. Pelcuţa cea dintâi se numeşte cea căzătoare a lui Hunter, întru această pelcuţe sânt rădăcinate toate vasăle, acele care vin de la făt şi (p. 78) pântăcele maicii, în forma rădăcinilor a unui arbore în pământ împlântate. A doao pelcuţă se numeşte horion, în aceasta toate vasăle cele dintâi se adună ca întru un trunchi şi fac matca sau plăcinta maicii. A treia se zice amnion şi aceasta închide apa şi fătul. Firele sau baierele buricului cu matca au mare comunicaţie şi prin dânsăle capătă fătul hrana sa; ele se cuprind din 2 arterii şi o vână. Matca nu cuprinde alta fără împărţirea baierilor în nenumărate părticele, printră dânsăle iastă aşezată o materie şponghioase sau escoasă, care cu mult sânge iaste umplută. Până la 17 zi după luarea în pântece, nimic altă nu se vădeşte fără numai o materie mucoasă, iară, după aceea, o beşică, în carea alte doao beşici, una din sus şi alta din jos; din cea din jos se naşte capul, iară din cea de sus celalalt trup. În timpul acesta, cea mai multă apă se vede întră făt şi întră pereţii oului. În luna a doao după luarea în pântece iastă fătul numai de jumătate de ţol, în care se deschilinesc numai (p. 79) ochii, nasu, urechile, mânile, picioarele şi vârfurile degetelor. A patra şi a cincea lună au ajuns fătul la lungimea de 10 ţoli şi acum toate părţile trupului deschilinit se văd, afară de păr de şi unghii. În lunile cele de pre urmă mai mult creşte fătul şi greimea lui iastă de la 6-7 1b, iară măsura de la 18-24 ţoluri. Fătul în pântecele maicii iastă aşezat cu capul în jos, însă şi aici sânt multe luări de seamă şi atunci iastă naşterea mai cu mare greotate însărcinată. Fămeia deosebi numai un făt aduce pe lume, ci să tâmplă câtăodată de naşte şi doi, adecă între 65-70 de naşteri numai o dată, 3 făţi între 7500, 4 între 20000, 5 între 1000000 o dată se întâmplă. Iară numărul carele iaste preste acesta afară se ţine de fabule. Viaţa fătului în pântăcele maicii sale iastă de chilin de viaţa omului născut şi numai în 84 hrănire, creştere, curgerea sângelui şi nişte mişcări se cuprinde. Hrana capătă pruncul de la maică ca din matcă prin baierile buricului, adecă: prin vâna (p. 80) buricului trece mustul cel de mumă gătit în ficatul crudului făt şi acolo se gată pentru hrănirea lui; părţile cele rele şi stricate, prin arteria buricului, iară se întoc înapoi în sânul maicii şi acolo se răsfiră prin sânge, apoi prin căile cele hotărâte se scot iarăşi afară din trup. Însă nu numai sângele sau mustul cel albicios singur, ci şi o părticea a aerului, carea se numeşte oxighen, şi căldura de la maică sa prin vasăle buricului trec în trupul fătului. De aci se înţelege pentru ce moarte maicii totdeauna pricinuieşte moarte fătului sau rodului său. Ţirculaţia sau curgerea sângelui a unui făt în pântecele maicii sale încă iaste osebită de ţirculaţia omului celui născut. Ajungând acuma toate părţile fătului la cea mai mare a lor creştere şi vârtute, apoi neavând lipsă de a rămânea mai mult în trupul maicii, natura sau firea singură, prin măiestria ei cea nespuse, îl scoate în lumea aceasta; şi de aci ia omul începutul său! 85 ŞTEFAN VASILIE EPISCOPESCU OGLINDA SĂNĂTĂŢII ŞI A FRUMUSEŢII OMENEŞTI (Bucureşti, 1829) Medicul Ştefan Episcopescu (1777-1850), cu studii la Viena, desfăşoară o prodigioasă activitate, punând bazele literaturii medicale de popularizare în Ţara Românească. Conform opiniei lui N. A. Ursu, Meşteşugul doftoriii, lucrare rămasă în manuscris, îi aparţine, fiind tradusă din greacă de Episcopescu între anii 1805-181783. Prima sa lucrare tipărită, Mijloace şi leacuri de ocrotire a ciumii, apare la Bucureşti, în 1824. Această broşură este urmată de: Oglinda sănătăţii şi a frumuseţii omeneşti (Bucureşti, 1829), Apele metalice ale Rumâniii... (Bucureşti, 1837), Oglinda înţelepciunii (Bucureşti, 1843) şi Practica doctorului de casă (Bucureşti, 1846). Examinând opera medicului muntean, N. A. Ursu observă că vocabularul primelor sale texte se caracterizează prin preferinţa pentru calc şi termenii populari. Împrumuturile lexicale se recoltează în special din ultimele sale scrieri84. Cercetând cele aproximativ 40 de pagini excerptate din cea de-a doua scriere, în ordine cronologică, elaborată de Episcopescu, observăm frecvenţa ridicată a termenilor populari: bubuliţă (279), ciuma (274), coaja „crustă” (279), coraca „scarlatină” (261), frântura „blenoragie” (285), friguri „frisoane” (268, frigură, 268), hapuri „medicament” (281), leacuri (262), lângoare (264), limbrici (268), lingurea „parte a sternului” (260), mădulările (260), mâncărime „prurit” (261), patimă „afecţiune” (274), pântece „abdomen” (264), răceală (261), scurgere „secreţie” (286), sfrenţia „sifilis” (279, boala ~i), spuzeală (260), trânji „hemoroizi” (271), umflătură „inflamaţie” (260), urdinare (262), vărsat (259, ~ul cel spuzos, ~ cel mic, ~ cel mare), vărsătură (260), zmreduit „infectat” (285, nu să zmreduiesc, 285) etc. Calcurile sunt şi ele prezente: aprinzeală „febră” (~ de trup, 260, ~ de gât, „anghină” 260), încuietură „constipaţie” (262), lipeală „contagiune” (266), mistuială (262), plecate „indigestie” (271), 83 V. N. A. Ursu, D. Ursu, Împrumutul lexical, I, p. 17, nota 14. 84 N. A. Ursu, Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti, p. 67. 86 slobozitoare „diuretice” (272) etc., la fel şi sintagmele: boala curviei „sifilis” (277), cădere la somn greu „somnolenţă” (264), mădular împreunător „organ genital” (279), slobozirea udului „urinare” (286) etc. Se întâlnesc şi termeni neologici, precum: alifie (280), antispazmatică (262), blastor „plasture” (289), colică (293), diarie (271), disenderie (271), dohtorie (273), dohtorilor (283), epidemii (259), epilipsie (274), gangrena (261), glistir (266), revumaticale „afecţiuni reumatice” (285), scarlatin (259), scorbut (292), spiţerie (281), terpentin (289) etc. Acestora li se alătură o altă categorie lexicală, reprezentată de numele unor plante sau substanţe de uz farmaceutic, care apar în tratamentele prescrise. Oglinda sănătăţii (330 de pagini) este o scriere de educaţie sanitară destinată combaterii în special a alcoolismului şi a bolilor venerice, dar şi a superstiţiilor şi a leacurilor băbeşti. 87 VĂRSATUL CEL SPUZOS (p. 259) Acest vărsat ce-i zice şi roşior, şi purur (scarlatin) urmează drept împotriva vremii celui mic, adică vara pe căldurile cele mai mari şi mai uscate, şi să întinde şi până în toamnă şi să apropie de vremea vărsatului celui mic, ca şi acesta de cel mare, ce urmează spre primăvară, cu care să împreună în unile timpuri şi să îngreuiază petrecirea lor, fără de alte epidemii de boale rele şi grele, iar, singur şi bun fiind de fel, primejduieşte viaţa mai mult decât celelalte doao: că cu toate că-l petrece tot omul numai o dată pe toată seama vieţii lui, dar nu alege vârsta tinereţilor, ci, mai vârtos, starea sănătăţii cea mai cu vârtute şi cea mai bună, care, cu cât va fi mai plecată spe bătrâneţe, cu atât mai mare este primejdia şi trebuieşte să fie paza şi căutarea lui mai cu seamă. Vărsatul acesta să însemuieşte cu fiori şi cu (p. 260) cutremur de frig mare, ce să preface şi să topeşte într-o aprinzeală de trup cu o nesuferită căldură şi ardere, cu o nesăţioasă sete şi cu durere de toate mădulările trupului, dar mai vârtos de cap şi de gât, cu sfârşitură din lingurea, cu greaţă sau cu vărsătură şi cu sitiveală şi răguşală şi cu o uscăciune şi umflătură şi aprinzeală de gât şi mai vârtos în capul gâtlejului; aceasta este călăuzul cel mai greşit al acestui vărsat, încât stă într-o cumpănă ieşirea lui în piele cu scăderea şi ascunderea cu adăogarea pătimii gâtului. Acest vărsat începe a să ivi de la a patra sau a cincea zi a boalii şi a ieşi în loscobăi de pete roşii, de tot felul de mărime, cu o simţire arzătoare ca de o spuzeală şi mai întâi în obraz, pă gât, pă piept, pă mâini şi apoi şi mai în urmă şi pe părtenia cea din jos a trupului, care să întind şi să împreun ca de o spuzeală stacojie şi albeşte locul apăsăturii degetului şi cu râdicarea lui iarăş să roşaşte, şi (p. 261) nu dă nici acesta în copt şi să jupoaie şi să tărâţează pielea cu uscăciunea lor, ce să urmează peste alte patru, cinci zile după ieşirea lui, cu o deosebită şi nesuferită mâncărime de trup ca şi la vărsatul cel mic. Furia căldurii şi a aprinzelii trupului scade şi să alină cu ieşirea petelor din zi în zi şi să aşază şi să potoleşte de tot cu jupuirea şi tărâţarea lor, dar mai vârtos cu risipirea şi potolirea umflăturii şi a durerii gâtului. Pentru care trebuieşte a să priveghea şi a să întâmpina mai în pripă supărările gâtului decât la celelalte doao vărsaturi, fiindcă 88 pricinuieşte fără de zăbavă gangrena gâtlejului, ce-i zice coraca şi e moarte fără leac. Mijloacile cele mai destoinice de alinarea furii şi a primejdii acestuia sânt tot acelea care s-au arătat la vărsatul cel mare şi cel mic, a să păzi întocmai şi întru toate, cu bună şi desăvârşită pază şi fereală de toată putoarea şi duhoarea rea şi grea, de toată mâncarea şi băutura aprinzătoare şi întărâtătoare, de răceală, de spaimă şi de necaz şi de (p. 262) toată turburarea cugetului, păzind pe tot cursul vărsatului postul cel limpede şi curat, cu ciorbă de orez, de fidea, de griş, de apricaş şi cu horşaf de prune, de smochine, de stafide, de vişine şi de caise, fierte cu apă şi cu pământ după pohtă şi ferindu-să de carne, de peşte, de raci, de icre, de vin, de rachiu, de acrime şi de sărătură, fiind acestea în tot chipul de primejdia bolnavului. Leacurile cele mai destoinice şi mai cuviincioase de alinarea furii vărsatului şi de bună petrecerea lui sânt tot acelea care s-au arătat la vărsatul cel mare şi cel mic: după curăţenia stomahului de patru, cinci mâini în ziua cea dintâi, să se urmeze mereu băutura ceaiurilor calde de floare de soc şi de muşăţel, spre îndemnarea aburelii trupului, care să îndeamnă mai vârtos, şi cu luarea prafului celui roşu antispazmatică, precum s-au arătat la vărsatul cel mic, cu bună şi desăvârşită fereală, de încuietură a mistuielii şi de urdinare, care vor întâmpinate în pripă şi fără de zăbavă, cu mijloacile care s-au arătat la vărsatul cel (p. 263) mic, cum şi umflătura şi durerea gâtului, cu punerea lipitorilor pe dinafara gâtului. Întâmplându-să şi la acest vărsat să rămâie pătimaşii, după petrecerea lui, buhavi la faţă şi umflaţi la trup şi mai vârtos la boaşe, să ia prafurile acestea din jos arătate. Ia floare de pucioasă, candel alb, din amândoao câte doao dramuri. Revent bun, prăfuit, un dram. Acestea, amestecându-să bine, să se împarţă în 12 deopotrivă părţi în hârtioare, din care să se dea, de la vârsta de cinci şi până la zece ani, câte patru pă zi, la trei ceasuri câte unul, iar, de la vârsta de zece ani în sus, câte şase, la doao ceasuri câte unul, cu ceai de jaleş până la cea de săvârşită dăsumflare şi întremare a bolnavului. 89 BOALA LÂNGORII O boală ce să iveşte cu fiori de frig amestecate cu căldură şi vine cu aprinzeală de trup, cu greaţă, cu sete, cu ameţeală şi cu durere (p. 264) de cap, de mâini şi de picere şi să adaogă căldura neprecurmat din zi în zi şi mai vârtos din seară în seară, cu cădere la somn greu şi cu uimeală de minte şi de vorbă aiurea este şi să numeşte lângoare. După curăţirea pântecelui ce este a să face cu şerbetul de curăţenie, mai întâi din toate, cât mai în pripă şi mai fără de zăbavă, să ia aceste prafuri. Ia praf de ţeperig alb un dram, să se împarţă în doaosprezece deopotrivă hârtioare şi să se dea bolnavului, cu ceai de floare de soc şi de muşăţel; de la vârsta de 15 ani în jos, numai câte doao pe zi, unul dimineaţa şi altul seara, până să vor isprăvi, în care toată această vreme să se ţie bolnavul acoperit spre îndemnarea năduşălii şi ferit de toată altă mâncare şi băutură, afară dintr-o ciorbă de orez ori fidea sau un horşaf de post, având având spre potolirea setii lui băutură apă de orz, ce să face întru acest chip. Ia un pumn de orz spălat bine şi, fiebându-l într-o oală cu patru ocă apă până va scădea (p. 265) de jumătate şi va crăpa orzul, să se strecoare zeama într-o cârpă şi, răcorindu-să, să fie spre băutură în loc de apă. Iar când cu acestea nu să va îndrepta bolnavul, atunci îndată să i să dea acest din jos arătat leac. Ia apă de orz una litră, pune-o într-o ulcică să fiarbă şi amestică într-însa rădăcină de şarpe de Verghinia pisată trei dramuri şi, dând în cinci, şase clocote, să se ia de la foc şi, răcorindu-să, să se strecoare pântr-o cârpă şi să se dea bolnavului de la vârsta de zece ani în jos, la doao ceasuri câte o lingură de masă, iar de la vârsta de zece şi până la doaozeci de ani, la doao ceasuri câte o jumătate de feligean şi de la 20 de ani în sus câte un feligean plin, cu care acest leac este a să ţinea bolnavul până la cea desăvârşita lui întremare. Iar când împotrivă nu să va slăbi şi nu va scădea boala cu supărările ei, nici cu luarea acestui leac, până la a şaptea, mult până la a noaua zi a boalii, atunci să se mai adaoge puterea leacului şi cu picături adică spirt de canfor, (p. 266) picându-să la toată luarea mai sus arătatului leac, câte doao, trei picături la toată lingura: câte patru, 90 cinci picături la jumătatea de feligean şi câte zece picături la feligeanul cel plin, urmându-să aceasta până la a doaosprezecea zi, când dă sau boala sau bolnavul îndărăt, în care toată aceasta vreme este a să face în odaia bolnavului abur de oţet necontenit de doao ori pe toată ziua, diminaţa şi seara, atât pentru înlesnirea întremării bolnavului, cât şi pentru fereala lipelii boalii celor sănătoşi, lăcuitori cu dânsul. În toată această vreme a lângorii, să se îngrijască de a ieşi bolnavul pe toată ziua sau şi la doao zile o dată la scaun cât de puţin, cu punerea săpunelului sau cu a glistirului şi a nu să premeni şi a să pune şervete încălzite, iarna, la spate şi la piept şi a să schimba acestea pă toată ziua de doao, trei ori până la întremarea lui şi apoi să se premenească de toate hainile şi aşternutul lui; că cu cât este curăţenia hainilor în toată boala bolnavului de folos, cu atât am găsit schimbarea premenelilor bolnavilor de (p. 267) lângoare mai în toată vremea a fi de sminteală înaintea întremărilor. Mare şi minunată este lucrarea firii şi a puterii vieţii omului în toată boala lui, dar mai vârtos şi mai cu seamă într-această, căci când să socoteşte a fi bolnavul aşezat pe moarte, atuncea să şi întoarce şi să întremează în sănătate numai cu o ciorbă de zeamă de pui de găină, care apoi mai la urmă şi cu încetul să mai poate adăoga hrana cu carnea puiului, după adăogarea puterilor lui şi cu un pahar de doao, trei feligene de vin înjumătăţit cu apă. Asemenea este a să feri necazul şi osteneala până la cea desăvârşită întremarea lui. BOALA FRIGURILOR O boală ce să începe cu întinzături şi căscături, cu fiori sau cu tremur de frig şi apoi să preface într-o aprinzeală a căldurii trupului, cu sete şi cu durere de cap şi scade şi să potoleşte cu năduşala a tot trupul, de tot şi întru toate este şi să numeşte frigură: şi sânt friguri de primăvară, cea din toate zilele şi cea de a treia zi, iar cea de toamna este cea de (p. 268) a patra zi, ce este şi mai greu de vindecat şi trebuieşte să se mai delungească şi luarea lucrurilor ei. Frigura să înfrânge lesne şi să vindecă mai degrab când va fi singură, neînsoţită cu alte boale delungate, precum este boala limbricilor, întăritura şi umflătura pântecelui şi altele, numai cu postul cel limpede şi curat de apă, ferit de peşte, de raci şi de icre, cum şi cu băutura ceaiurilor calde de floare de soc sau de muşăţel, asupra sau în 91 vremea cutremurului sau a fiorilor de frig, iar asupra şi în vremea aprinzelii, cu ceaiuri reci sau cu apă limpede de băut. Leacurile frigurilor de obşte sânt aceste din jos însemnate prafuri, care trebuieşte să se ia după deşărtarea şi oareşcare curăţire a pântecelui, ce este a să urma mai întâi din toate cu şerbetul sau cu prafurile cele arătate de curăţenie după vremea anului, iar la copii cei mici cu luarea cea de cinci, şase dramuri de sirop de mană sau de revent, până vor ieşi într-o zi, doao de câte doao-trei ori, însă în vremea şi în ziua (p. 269) răpaosului de friguri, şi apoi să se dea acestea. Ia praf de ţeperig alb jumătate de dram. Zahar de lămâie. Praf de silitră. Praf de cârmâz bun (cocţionela) câte un dram. Acestea amestecându-să bine, să se împarţă în doaosprezece deopotrivă hârtioare şi să se ia numai în vremea şi în ziua răpausului frigurii, de la vârsta de 20 de ani în sus, câte patru pe zi la trei ceasuri, câte unul într-o jumătate de feligean de apă, iar de la zece şi până la vârsta de 20 de ani numai câte trei într-o zi, la patru ceasuri, câte unul într-o jumătate de feligean de apă, iar de la vârsta de zece ani în jos, să se dea numai câte doao, unul diminaţa şi altul seara, cu apă; iar sugătorilor să se dea numai câte unul pe zi, jumătate dimineaţa şi jumătate seara, într-o linguriţă de zeamă de rod de zahar, amestecată cu ţâţă. Iar, când cu isprăvenia acestor prafuri, nu să vor tăia frigurile de tot, atunci, după acestea, să se ia aceste din jos arătate. Ia (p. 270) sare de chină, doaosprezece grăunţe. Zahar de unt de lămâie, un dram. Acestea, frecându-să într-o piuliţă de piatră sau de sticlă până să vor prăfui şi să vor amesteca bine, să se împarţă în 10 deopotrivă hârtioare şi să se dea în vremea şi în ziua răpausului frigurii, unui sugător copil, până în trei într-o zi, la doao ceasuri câte jumătate, cu ţâţă sau cu apă înaintea venirii frigurii, iar copiilor mai mari, până la vârsta de zece ani, câte cinci-şase într-o zi, la doao ceasuri câte unul, cu apă. Şi de la zece până la 20 de ani, să se ia până în opt într-o zi, iar de la 20 în sus, poate să se ia şi câte 12 într-o zi la ceas câte unul şi să va tăia frigura, păzindu-să bolnavul şi în urma lăsării zece, cincisprezece zile, de 92 răceală şi de lăcomia mâncării sau a lucrării trupului de a nu-l întoarce. BOALA URDINĂRII O ieşire la scaun deasă, ce trece peste patru, cinci mâini într-o zi şi ţine zile mai multe, (p. 271) de va fi fără de căldură, este şi să numeşte urdinare, adică diarie. Iar de va fi mai deasă ieşirea, cu dureri de scremete şi cu muc sângeros şi cu aprinzeala căldurii trupului şi cu sete, atunci este acea urdinare complită, adică însoţită cu lângoare şi este cu primejdia vieţii şi să numeşte disenderie şi trebuieşte căutată după aceasta şi cu leacuri de lângoare. Urdinarea cea lină, adică diaria, să pricinuieşte din multe, mai vârtos din răceală şi din stricarea stomahului, adică din lăcomie şi plecate şi dintr-o pornire firească a trânjilor, iar la copii să întâmplă aceasta mai des şi urmează înaintea ieşirii şi a schimbării dinţilor şi a măselilor, la care, de nu va trece peste doao, trei mâini într-o zi, atunci este mai vârtos de folos de uşurinţa supărărilor pântecelui şi a nevoilor lor, decât de sminteală şi nu trebuieşte tăiată, ci păzită cu fereală de răceală şi de mâncări multe şi grele de mistuit şi mai vârtos de legumi, de verdeţuri şi de pometuri, ce sânt (p. 272) fireşte slobozitoare, cum şi de ţâţă stricată şi însărcinată; iar, îndesindu-să peste trei mâini într-o zi şi delungându-să urdinarea cu învederată slăbiciune de trup, atunci, ţiindu-să pătimaşul numai pe un fel, doao de bucate uşoare şi lesne de mistuit, de va fi fără de căldură, de carne, iar de va fi cu căldură, de post, să se facă aceste picături de revent. Ia apă de izmă, patru feligene, pune-le într-un ibricel la foc şi, începând să fiarbă, să se amestece într-însul trei dramuri praf de revent bun şi o linguriţă mică de dulceaţă, de cenuşă curată şi, dând în cinci, şase clocote, să se ia de la foc şi, răcorindu-să, să se strecoare zeama pântr-o pânză şi să se puie într-o sticluliţă spre întrebuinţare. Din care aceasta să se dea copiilor sugători îndulcită cu puţintel zahar, câte doao, trei linguriţe în trei, patru rânduri pe toată ziua de la vârsta de cinci şi până la zece ani, să se dea câte o lingură de masă în trei, patru rânduri pe toată ziua, iar de la vârsta de zece şi până la (p. 273) doaozeci, să se dea la trei, patru ceasuri câte o jumătate de feligean şi de aci în sus să se dea toată dohtoria la trei, patru ceasuri câte un feligean, făcându-să şi luându-să doao, trei zile mereu. 93 Iar când cu luarea acestor picături şi cu bună fereală nu să va potoli şi nu să va tăia urdinarea, în doao, mult în trei zile, ci va ţinea mereu cu îndesite ieşiri şi cu adăogare de slăbiciune şi de supărări, atunci să se dea sugătorilor tiriacul, din seară în seară şi din dimineaţă în dimineaţă, cât un bob de mazăre, topit într-o linguriţă de ţâţă; celor vârstnici, îndoit şi celor mai mari, întreit, cu apă de izmă, cum şi cafeaua cea de mei prăjită şi râşnită să se dea după orânduiala picăturilor de revent şi, tăindu-să băutura apii, să se facă şi să se dea spre băutură în loc de apă această fiertură. Ia rădăcină de iarba lui tate, cinci dramuri. Coajă de portocală, doao dramuri. Acestea, tăindu-să mărunţel, să se fiarbă într-o oală (p. 274) cu una ocă de apă şi, scăzând de jumătate, să se streoare zeama spre întrebuinţarea de băut, până să va potoli urdinarea cu toate supărările ei. BOALA LIMBRICILOR Boala limbricilor este o patimă rea şi grea, când va prididi vârsta copilărească, să începe cu lăcomia mâncării şi cu slăbiciune de trup, cu răsărituri din somn şi cu mâncărime şi frecătură de nas şi să dă apoi în epilipsie. Pentru aceasta trebuieşte să privegheze tot părintele cu milă pe copii în toată vremea lor şi îndată vor vedea la dânşii semne de limbrici cu lăcomie şi cu slăbiciune şi uscăciune de trup, să le dea acest leac spre a-i scoate şi a-i curăţi din pântecele lor. Ia praf de sămânţă de santonic. Praf de rădăcină de valeriană. Praf de rădăcină de revent bun. Praf de coajă de gheofreia, din toate câte un dram. Etiops mineral, jumătate de dram. Acestea (p. 275) toate, prăfuite fiind proaspete dintr-acea zi, să se amestece bine într-o piuliţă de piatră şi să se puie sirop de dude, cât va trebui spre a să face magiun şi să se păstreze într-un borcănaş spre întrebuinţare. Acest magiun de limbrici să dă numai o dată pe zi, dimineaţa pe nemâncate, după care să nu să mănânce, nici să se bea nimic până la prânz şi în vremea scăderii luminii lunii, într-acestaş chip: de la vârsta de doi şi până la cinci ani, să dea numai o linguriţă de dulceaţă, 94 amestecat şi topit într-un feligean, doao de lapte dulce; de la vârsta de cinci ani şi până la zece, să se dea doao linguriţe deodată; de la zece până la cincisprezece, trei şi de la cincisprezece în sus, câte patru linguriţe, până să va isprăvi magiunul şi scăderea luminii lunii; după aceasta, să se întrebuinţeze mazărea şi usturoiul, untul şi uleiul spre mâncare, ce sânt împotriva limbricilor de tot felul. BOALA SFRENŢII (p. 276) Obşteasca îngrijire şi orânduială a preputernicului şi mult milostivului Dumnezeu ce ţine şi otcârmuieşte lumea cu toate făpturile ei, spre stăvire de viaţă şi spre ocrotire de stricăciunea lor, să adeverează şi să arată învederat, mai mult şi mai cu seamă în făptura chipului omenesc, căriia, precum i-au strejuit orânduiala hrănii şi a mâncării, cu boalile ce să pricinuiesc şi curg din lăcomie şi din plecate, ca frigura şi lângoarea şi vărsătura şi urdinarea de deşărtarea prisosului, asemenea i-au strejuit şi orânduiala împreunării fămeieşti cu boala sfrenţii şi a frânturii, a cărora nepăzită vremea şi măsura orânduielii, dărapănă şi stinge pe om din viaţa lui, cu toate că i s-au slobozit spre mângâiere şi leacuri de mântuirea lor, spre întoarcerea şi îndreptarea lui din moarte, dar durerile cele cumplite ale lor nu să pot alina şi tăia în pripă şi desăvârşit îndestul şi sânt de învederată scurtarea vieţii! (p. 277) Peste aceasta, boala curviei dărapănă neamul omenesc mai mult şi mai rău decât ciuma, fiindcă ciuma înfricoşază cu moartea ei în pripă, de care să şi teme şi fuge tot omul. Şi când este mai aprinsă şi mai împărţită într-un norod, ea atunci scade şi să slăbeşte lipeala şi moartea ei şi să sfârşaşte şi piere în urmă, cu aprinderea milii celor rămaşi, ce este îngrăditoare de umilinţă şi roditoare; iar boala curviei mâgliseşte cu dulceaţa împreunării şi îndrăzneşte, învitează şi trage pe tot omul la patima ei cea delungată şi zmăcinătoare de oase şi, când este mai aprinsă şi mai împărţită într-un norod, ea atunci sluteşte şi stârpeşte făptura şi scurge şi sfârşaşte pe pătimaşii ei, în chipurile durerilor de moarte şi vânează şi dărapănă neamul din matca naşterii şi a creşterii lui. Pentru aceasta este şi cea mai mare mirare, cum şi pentru ce nu să strejuieşte curvia şi nu să aduce la urma ei îndestul? În care aceasta razimă şi stă tot temeiul întemeitorilor de creşterea şi de mărimea unui 95 neam, (p. 278) că cu slobozirea ei să zădărniceşte şi să batjocorează toată iscusinţa vredniciei şi toată învăţătura şi procopseala destoiniciei omeneşti, cum şi pentru ce nu să poate înfrâna de obşte urmarea curviei cu cuviincioasele ei straşnice pedepse spre întâmpinarea răutăţii şi a dărăpănării aceştii boale? Când pătimeşte toată căsătoria, gloata tinerilor şi a bătrânilor şi să târaşte prostimea după urma lor, aşternută fiind de această otrăvitoare boală pe toate gunoaiele uliţilor şi a zidirilor bisericilor, de să tânguieşte şi să trudeşte în chinurile durerilor şi în framătul lepădăturilor lor, cu suspinuri de moarte! O, înfricoşată, grozavă şi ticăloasă stare a neamului! Să priveşte şi de inimile cele mai simţitoare, fără de milă şi fără de grai de leac! După toată împreunarea, este spălarea mădularelor cu apă caldă şi cu pişat, cât mai în pripă şi mai în grab de curăţenia îngălăciunii cel mai întâi şi cel mai mare mijloc de fereala şi ocrotirea sfrenţii şi a frânturii (p. 279) şi mai vârtos când să vor unge mădularile împreunătoare cu untdelemn, înaintea împreunării, şi apoi să vor şi spăla bine îndată după împreunare cu apă şi cu săpun; fie chipurile împreunătoare oricât de curate şi fără de bănuială, este spălarea de mult şi de mare folos şi de învederată scăpare. După o împreunare spurcată cu această boală din partea unuia, bărbătească sau femeiască, să iveşte îndată sau mai târziu spurcăciunea sfrenţii sau a frânturii: sfrenţia să arată până a doua sau a treia zi pă o părtenie a mădularului împreunător, într-o bubuliţă rătundă şi zgârcioasă, adâncă tare împrejur, cât o linte de mare, cu săgetoase dureri şi cu aprinzătoare pohtă de împreunare, care coace în vârf numai cât un grăunţ de mei şi apoi sau creşte şi să măreşte şi să deşchide şi mănâncă împrejur şi în jos spre fundul ei sau, ce e mai rău, să închide şi să vindecă în faţă şi să trage otrava ei în sângile trupului şi răsare apoi mai la urmă în gât, când atunci este tot trupul otrăvit de dânsa; pentru aceasta dar îndată ce (p. 280) să vor ivi după o împreunare şi să vor arăta acest fel de bubuliţe pă o părtenie a mădularului, să se arză cât mai aprinsă şi mai în grab cu piatra iadului, luând însă o bucăţică înfăşurată la un căpătâi cu o hârtioară, spre a nu să arde şi degetile, să se ţie lipită în mijlocul bubuliţii cu oareşcare apăsare până să va simţi usturimea cea mai nesuferită, ca să se arză bine până în fundul ei, apoi să se ia şi să se puie niţică scamă de cârpă 96 uscată pa arsătură, spre a nu să atinge acea arzătură pe piele sănătoasă; aceasta este a să urma la oricâte bubuliţe să vor afla şi după ce să va coji şi va ieşi coaja cea arsă până a doua sau a treia zi. Iarăşi să se înnoiască arzătura până în trei, patru rânduri, arzându-să şi cojindu-să până afund, cu asemenea răbdare de usturime, până să va topi şi să va pierde toată întăritura împrejurul lui şi mai vârtos a fundului ei de tot şi apoi să se lase a să vindeca, premenindu-să bubile pe toată ziua de doao ori cu alifie roşie de piaţentic spoită pe puţintică scamă de cârpă, în care toată (p. 281) această vreme trebuieşte a să feri pătimaşul foarte de băutura vinului şi a rachiului, cum şi de acrime şi de sărătură şi mai vârtos din toate de împreunare până la cea desăvârşită vindecare a lor. Iar când împotrivă nu să vor putea vindeca în vreme de doao, trei săptămâni, numai cu acest pe dinafară leac, atunci trebuieşte şi mai vârtos partea femeiască, la care nu să pot vedea şi arde bubuliţile din teaca mădularului ei şi este mai anevoie şi mai cu greu de vindecat, să se facă şi să se ia această răţete de hapuri de la spiţărie. Ia mercur solubile Haneman: zece grăunţe. Chermes mineral. Praf de frunze de dighital purpurea, din amândoao câte o jumătate de dram. Praf de clei amoniac. Praf de reşină cvaiac. Din amândoao câte doao dramuri. Extract de pelin cât va trebui, spre a să face hapuri de câte patru grăunţe unul şi, presărându-le cu praf de rădăcină dulce, să se dea într-o cutie. (p. 282) Dintr-aceste hapuri să se ia de oamenii cei de vârstă mai întâi trei zile mereu, câte doao dimineaţa şi doao seara înaintea cinii, apoi să se ia alte trei zile, câte trei dimineaţa şi trei seara; după aceasta, să se ia a şaptea zi câte patru, a opta zi câte cinci şi a noua zi câte şase dimineaţa şi şase seara, până să vor isprăvi şi să vor vindeca bubile, cu bună fereală de frig şi cu pază care s-au zis mai sus. Acest mijloc şi leac este pentru vindecarea sfrenţii cei noao, când să ia întâi din începutul, şi coprinde mădularul, numai o parte a trupului, îndestul. Iar pentru sfrenţia cea veche luată mai de multă vreme şi necăutată în pripă cu acest mijloc şi leac din începutul ei, ce-i 97 zice prostimea, parte bărbătească, că este din ele, iar cea femeiască căi este dat şi să înţelege otrava frenţii cea întrată în tot sângele şi împrăştiată în tot trupul şi năpădită în oase, în gât sau în nas sau în alte părtenii ale lui, de să trudesc pătimaşii necontenit cu dăulătoare dureri de noaptea şi cu zgârcioase bube şi mâncăcioase răni, şi (p. 283) cu alte multe rele şi grele nevoi. Trebuieşte aceia toţi să ia aceste hapuri în mai multe rânduri şi mai delungat, până în trei, patru cutii, cu orânduiala care s-au zis şi cu mai scumpă pază şi cu mai ferită vieţuire; alegându-să, mai întâi din toate, vremea cea călduroasă a verii şi a primăverii, ca să se poată ţinea şi după isprăvenia dohtorilor încă doao, trei săptămâni feriţi de răceală îndestul şi pe mâncare şi fiertură de verdeţuri dulci, înjumătăţite cu carne de miel sau de păsări şi mai vârtos cu sfecle, cu morcovi şi sparanghel şi să vor mântui şi mai de ispravă. Dar în toată acea vreme a luării hapurilor, trebuieşte să se privigheze pătimaşii de-a pururea şi să bage de seamă dorul gurilor, care, îndată ce să va ivi cu umflătură şi durere de gingii, să înceapă a scădea luarea hapurilor, precum s-au fost adăogit, pe toată ziua câte doao, ca în vreme de şase zile să le taie de tot; fiindcă însemnează acel dor de gură ajungerea dohtoriilor, că este îndestul; iar gura să o spele mereu (p. 284) cu lapte dulce cald, în cinci, şase rânduri din care poate să şi bea pătimaşii o jumătate de ocă pă toată ziua şi, fiind încuiat de ieşirea la scaun, să ia din prafurile de curăţenie cele de toamnă sau, împotrivă, având urdinare, să ia leacul de urdinare până va trece dorul gurii de tot. Iar de nu să va fi tăiat supărările boalei de tot, atunci trebuieşte să înceapă iarăş a lua hapurile, după orânduiala începutului lor, până la cea desăvârşită vindecarea lor, de tot şi întru toate. După toate acestea, trebuieşte să facă pătimaşii îndată după isprăvenia dohtoriilor şi câte zece, cincisprezece băi calde de pucioasă, în zilele cele mai frumoase şi mai limpede de nor şi de vânt, de ape izvorâtoare, precum este izvorul de apă de băi, cel de la Bovoci şi de la Sfinţeşti, din judeţul Săcuienilor, plasa Tohanilor, cum şi cel de la Călimăneşti din plaiul Cozii de mult şi de mare folos, din care să se şi bea până în cincizeci de dramuri dimineaţa şi după prânz să se facă baia pe toată ziua, deprinzându-să cu încetul a şădea până într-un ceas într-însa, (p. 285) având căldură suferitoare şi potrivită după 98 starea zilii, în cele răcoroase mai căldicică şi în cele prea călduroase mai răcorită, pentru a cărora bunătăţi, lăcuitoare de boala aceasta, cum şi de râia, de lepră, de pă gingii şi de revumaticale înrădăcinate şi de boale vechi şi uscate s-ar putea face o asemenea carte ca aceasta şi sânt vrednice de a să îngriji stăpânirea cu tot de-adinsul de dânsele, fiind de mântuirea pătimaşilor şi de cea mai întâi podoabă a pământului şi a neamului. BOALA FRÂNTURII Frântura şi sfrenţia sânt roadele desfrânătoarei şi dărăpănătoarei curvii, de fel deosebite, dar amândoao foarte împărţitoare şi lipitoare cu atingerea bobilor şi a puroaielor lor, mai vârtos de mădularul împreunător, încât întrece lipeala ciumii, fiindcă mulţi din cei amestecaţi cu ciumaţi nu să zmreduiesc, din cei zmreduiţi nu să bolnăvesc şi din cei bolnavi nu mor toţi; dar cei ce să împreună cu pătimaşii aceştii boale a curviei şi să ating de (p. 286) bubuliţile şi de puroaiele lor, să împărtăşesc îndată şi să bolnăvesc şi pătimesc toţi de dânsa. Frântura să iveşte la partea bărbătească peste trei, patru zile, iar la partea femeiască peste trei, patru săptămâni, după o împreunare otrăvită de această boală, în care această vreme poate să otrăvească o fămeie un sat de oameni, fără a cunoaşte asupra ei vreo patimă. Să arată mai întâi cu o gâdilătură şi cu o mâncărime a ţevii şi a tecii mădularului, aprinzătoare de pohta împreunării, care să preface apoi peste câteva zile într-o usturime arzătoare şi nesuferitoare, mai vârtos la slobozirea udului, cu o scurgere de o coptură groasă, albă, gabenă şi cu o umflătură şi durere atârnătoare de greutate a mădularului, pentru care, spălându-să mădularul pe toată ziua de doao ori cu zemurile glistirurilor celor arătate, partea femeiască, iar partea bărbătească cu apă caldă, de curgerea puroaielor şi a copturii lui şi ferindu-să de băutura vinului şi a rachiului şi de mâncări acre şi sărate şi (p. 287) mai vârtos din toate de împreunare, să se facă şi să se ia aceste prafuri. PRAFURI DE FRÂNTURĂ Ia praf de ochi de rac, prăfuiţi foarte subţire ca nisaşteaua. Praf de revent bun. Praf de silitră albă. Praf de zahar alb, din toate câte şase dramuri. 99 Acestea toate amestecându-să bine, să se împartă în doaozeci şi patru deopotrivă hârtioare şi să se ia pe toată ziua câte doao, unul dimineaţa pe nemâncate şi altul seara, înaintea cinii, amestecându-să tot praful în 50 de dramuri de lapte de migdale sau de sămânţă de cânepă ce să face într-acest chip. Ia migdale dulci sau sămânţă de cânepă, zece dramuri. Pisându-le într-o piuliţă curată până să va face ca alifia şi apoi le topeşte şi le turbură într-o litră de apă şi strecoară laptele pântr-o cârpă spre trebuinţa ce s-au zis. (p. 288) După aceste 24 de prafuri ce să isprăvesc în doaosprezece zile, să se bea alte opt zile mereu salep de sămânţă de in pisată, câte o ceaşcă, doao, dimineaţa şi o ceaşcă doao seara, cald, fierbându-să însă doao, trei linguriţe de sămânţă de in pisată într-un ibricel cu patru, cinci ceşte de apă, până să va îngroşa zeama şi, scăzând, să se strecoare celelalte pântr-o cârpă şi, îndulcindu-să cu zahar, să se bea odată şi să va tăia scurgerea şi usturimea cu toată supărarea lor; iar când, împotrivă, nu să va tăia scurgerea, după toată luarea acestor arătate leacuri, să se ia şi aceste picături, câte doaozeci dimineaţa şi doaozeci seara, într-un feligean de apă. Iar, după trei zile, să se îndoiască luarea picăturilor câte 40 dimineaţa şi 40 seara, cu doao ceasuri înaintea cinii, până să va osteia scursura de tot, turburându-să însă picăturile bine, la toată luarea lor. Ia balsam de copae. Esenţie de gvaiac. Esenţie de gumi chino. Esenţie de chihlibar, din toate câte patru (p. 289) dramuri şi pune-le într-o sticlişoară spre trebuinţa care s-au zis. Întâmplându-să această boală a frânturii, să fie însoţită cu niscai bubuliţe pe mădular sau cu niscai umflături de boaşă sau în stinghii, atunci să se caute bubuliţile precum s-au arătat la sfrenţie, iar umflăturile să se oblojască cu frunză de nalbă sau de pătrunjel sau cu sămânţă de in pisată şi fiartă cu lapte dulce, până să va risipi sau va sparge umflătura şi, spărgând, să se premenească pe toată ziua de doao ori cu alifie de terpentin pusă pe scamă de cârpă şi cu blastor de diafilon până să va vindeca. [...] 100 LEAC DE ORICE SUPĂRARE DE BOALĂ ASCUNSĂ ÎN TRUP (p. 291) Ia picături de revent amari de la spiţărie, zece dramuri, balsam vite Ofman, un dram. Acestea, amestecându-să într-o sticluţă, ia pe toată ziua de doao ori, câte 60 de picături într-o lingură de apă. Pentru copii pe (p. 292) jumătate, până la îndreptarea sănătăţii. PRAFURI DE SCORBUT Scorbutul este o boală boierească, să pricinuieşte din vieţuire şăzută şi neumblată şi din sărături multe; stă într-o topire a sângelui cu pete roşii şi vinete pe trup sau cu dureri săgetoase pân oase, dar mai vârtos cu durere de gură şi cu sângerăgură de gingii, din care să clătesc, să ruginesc şi cad dinţii şi măselile lesne. Ia piatră de vin (cremotartaron) prăfuit foarte subţire ca nisaşteaua, şapte dramuri. Magnisie albă, trei dramuri. Acestea, amestecându-să bine, să se împarţă în doaozeci deopotrivă hârtioare şi să se ia câte doao pe zi cu-n feligean de apă, unul dimineaţa pe nemâncate şi altul seara, înaintea cinii, pentru vârsta bărbătească, iar, pentru vârsta de zece, cincisprezece ani, pe jumătate, doaozeci de zile mereu, cu bună şi desăvârşită fereală de tot felul de sărătură şi cu urmare de plimbare de trup, cu umbletul pe jos (p. 293) pe toată ziua ca la un ceas, şi să va izbăvi. LEAC DE COLICĂ Ia unt de riţin de la spiţărie, zece dramuri. Acest unt să se ia de la vârsta de zece ani în jos, numai câte o linguriţă de dulceaţă, la tot ceasul; de la vârsta de zece şi până la vârsta de doaozeci de ani, câte doao şi trei linguriţe la tot ceasul, până să va tăia colica, cu urdinare de doao, trei rânduri, iar de la vârsta de doaozeci de ani în sus, poate să se ia aceste zece dramuri în doao, trei rânduri tot la ceas, câte o lingură de masă plină şi să va ostoia durerea. După aceasta, să se facă şi să se ia îndată, a doao zi, şi această băutură de colică: Ia floare de muşăţel, cinci dramuri, praf de revent bun şi silitră, din amândoao câte doao dramuri. Să se opărească acestea toate cu o litră de apă fiartă în clocote şi, astupându-să ulcica la gură, să stea doao, trei ceasuri la căldură de spuză, apoi să se strecoare zeama (p. 294) pântr-o cârpă, cu stoarcerea burienilor şi, îndulcindu-să cu puţintel 101 zahar, să se bea, de la vârsta de zece ani în jos, câte o lingură de masă, la toate trei ceasuri, iar de la vârsta de zece ani în sus, câte un feligean, până să va isprăvi. La care această vreme să se ferească pătimaşul de răceală, de mâncare şi băutură rece şi aprinzătoare, ţiindu-să pe o ciorbă de orez cu apă sau cu pui şi pe băutură de apă, până să va mântui de tot. Dar durerile de colică sânt de multe feluri şi trebuiesc întâmpinate după deosebirea pricinilor lor, pentru care nu să poate da aci îndestulată desluşire. Peste aceasta, să şi aseamănă durerea colicii cu junghiul, careva deosebită şi cunoscută una de alta din început. Durerea de colică să slăbeşte şi scade şi coprinde pântecile şi mai vârtos lingureaua, iar junghiul coprinde tot trupul şi ţine mereu şi cu aprinzeală, precum s-au arătat la junghi. 102 PAVEL V ASICI-UNGUREAN ANTROPOLOGHIA SAU SCURTA CUNOŞTINŢĂ DESPRE OM ŞI DESPRE ÎNSUŞIRILE SALE (Buda, 1830) Pavel Vasici-Ungurean (1806-1881), erudit medic ardelean, este autorul câtorva lucrări medicale (în marea lor majoritate, traduceri sau prelucrări), care au avut o importanţă deosebită în procesul de constituire a terminologiei medicale româneşti. Vasici cultivă legături nu doar cu intelectualii din Transilvania, ci şi cu cei de peste munţi, fiind membru al Asociaţiei literare a României din Bucureşti (1845-1847) şi al Societăţii de medici şi naturalişti din Iaşi (1843). Seria lucrărilor este deschisă de Antropologhia sau scurta cunoştinţă despre om (Buda, 1830), o prelucrare după prelegerile profesorului său de la facultatea de medicină din Pesta, Sigismund Schordann. Un an mai târziu apare Dietetica sau învăţătura de a păstra întreaga sănătate, a se feri de primejdia morţii şi a se mântui dintr-însa (Buda, 1831), tot o prelucare după cursurile profesorilor de la facultatea de medicină la care studia. Macroviotica sau măiestria de a lungi viaţa apare la Braşov, în două volume, în 1844 şi 1845, fiind o traducere după Macroviotica medicului german Ch. W. Hufeland. În 1846, îi apare, la Braşov, Neputinţa şi a ei totală vindecare. Pe lângă aceste volume, Vasici-Ungurean elaborează numeroase articole medicale pe care le publică în periodicele vremii. Fragmentele excerptate din prima sa lucrare sunt relevante pentru eforturile de creare a unui lexic medical specializat. La fel ca şi celelalte scrieri medicale (şi ştiinţifice) ale perioadei, şi terminologia utilizată în acest text are o componentă cultă, neologică şi una populară. Cele mai frecvente sunt sintagmele terminologice: beşica ferii „vezică biliară” (64), beşicuţele aerului „alveole” (100), brânca de nainte „antebraţ” (33), carnea din mijloc „perineu” (33), ceriu gurei „palat” (50), folcuţele inimii „ventricul” (80), gâlca folcuţului „pancreas” (66), goliciunea timpanului „cavitate timpanică” (183), maţul de doisprezece degete „duoden” (62), mijlocul mânei 103 „metacarp” (33), mijlocul piciorului „metatars” (34), pânza ceriului gurei „văl palatin” (51), pelea gârciului „periost” (18), sacul inimii „pericard” (79), sacul plămânilor „pleură” (99), sucul gâlcii folcuţului „suc pancreatic” (67), ţăvia mâncării „esofag” (52), urechea dinafară „ureche externă” (183), urechile inimii „atriu” (80), vâna goală „vena cavă” (64), vâna porţii „vena portă” (82) etc. Acestea sunt însoţite de echivalentul latinesc: beşicuţele aerului (cellulae aereae), gâlca folcuţului (Pancreas), pânza ceriului gurei (velum pendulum) etc. sau, în unele cazuri, şi de termenul popular: dâlma sau carnea din mijloc (perinaeum). Dintre împrumuturile lexicale, menţionăm: aorta (83), arterii (82), hil (61), hilificaţia (61), himu (54), himificaţia (55), membrane (55), organismu (31), sinovie (18), sonu (183), structura (20), subştanţia (21), ţeluloasă (21), ţentrum (79) etc. Calcurile lexicale: carnea „muşchi” (20), chiliuţa „vestibul, prima cavitate a urechii interne” (185), foale „abdomen” (32), gârciuri „cartilaj” (18), goliciuni „cavitate” (80), melciu „cohlee, partea osoasă a labirintului urechii interne” (186), nutreaţă „nutritivă” (61), râjnire „digerare” (64), stoarcere „secreţie” (66) etc. şi termenii populari: bizărău „mezenter” (63), brâncă „mână” (33), înghiţirea „deglutiţie” (50), limburuş „uvulă, omuşor” (21), luturoi „angină” (52), muşchi (20), pănuşa „peritoneu” (63), pelcuţă „membrană” (21) etc. ocupă o pondere însemnată. 104 § 14 (p. 18) În capetele oaselor, mai vârtos la încheieturi, se află gârciuri (cartilago); sânt acestea foarte lunecătoare şi uşorează mişcarea oaselor, se umezesc prin sinovie şi se află în mai multe părţi a trupului. Precum oasele, aşa şi gârciurile se acopăr cu o peliţă supţire, carea se zice pelea gârciului (perichondrium) [...] § 17 Sistema muşchilor (p. 20) Muşchii (Musculi) sau carnea sânt organele mişcării lucrătoare; sânt alcătuiţi din fibre forte aţiţătoare şi în mare legătură cu sistema oaselor. Se împart muşchii în muşchii voinţii (vieţii sufleteşti) şi în muşchii nevoinţii (vieţii trupeşti); cei dintâi se mişcă prin voia noastră, iară cei de pre urmă se mişcă fiind de alte pricini aţiţaţi. Structura muşchilor este aceasta: din umezala întegătoare şi din globuri se nasc firele sau fibrilele; acestea mai multe laolaltă adunate fac fibrele, care, între sine legate, fac snopii, din care se nasc muşchii; precum tot muşchiul, aşa şi (p. 21) fieştecare snop, fieştecare fibră şi fieştecare fir se învăleşte într-o pelcuţă foarte subţire (ţesetura ţeluloasă). Prin subştanţia muşchilor forte multe vase se împărţesc şi macar că acestea mult sânge aduc în muşchi; totuşi, roşaţa muşchilor nu vine de la sânge, ci este lor proprie. Nervi, aşijderea, sânt mulţi, printră muşchi împărţiţi. Forma şi mărimea muşchilor este de multe feliuri, numărul până la 236 de părechi şi unul fără păreche (a limburuşului). Părţile muşchilor alcătuitoare sânt: albuş, fosfor, var, salitru şi alte feliuri de sare. Muşchii până este trupul viu sânt foarte jilavi, iară în trupul mort uşor se rump. [...] § 26 Despre funcţiile organismului omenesc (p. 31) Mai nainte de a păşi spre descrierea funcţiilor organismului nostru, ca să putem întrebuinţa aceste termine, voi împărţi trupul nostru, socotindu-l ca o împărăţie, în mai multe ţinuturi sau părţi, a cărora nume la toată descrierea organelor se va ţine. După aceea, voi arăta ce este organismul, ce este organul şi ce este funcţia. 105 Împărţirea trupului omenesc Trupul omului se poate socoti ca o împărăţie, care în mai multe ţinuturi (regiones) se împărţeşte. Se împarte trupul omenesc în cap, în trunchi, în mâni şi în picioare. Capul se împarte în faţă şi în partea cu păr acoperită; în faţă sânt aceste părţi: fruntea, tâmplile, ochii orbi, gura, barba şi buzele, care doao de pre urmă la bărbaţi sânt cu păr acoperite. În partea cu păr acoperită, sânt aceste părţi: parte de nainte, creştetu, ceafa şi doao laturi. (p. 32) Trunchiu se împarte în grumaz, în pept şi în foale; în grumaz deschilinim partea dinainte, în care este gâtul, partea dinapoi, în care este groapa cefei şi doao părţi în laturi. În pept deschilinim partea dinainte, în care zac ţiţele; sub osul peptului este o groapă, care se numeşte groapa inimei (scrobiculus cordis), partea dinapoi, care se numeşte spatele şi doao părţi în laturi. Foalele se împarte în partea dinainte sau aşa-zis foalele, în partea dinapoi sau şalele şi doao laturi; foalele sau partea dinainte se împărţeşte în patru ţinuturi. 1. Ţinutul foalelui din sus (regio epigastrica), a căruia laturi se numesc slebinele (hypochondria), se trage de la groapa inimei până de trei policari lângă buric. 2. Ţinutul buricului (reg. umbilicalis), a căruia laturi se numesc ţinuturile şalelui (reg. lumbales), încep cu trei policari deasupra şi se sfârşesc cu trei din jos de buric. 3 Ţinutul foalelui din jos (reg. hypogastrica), a căruia laturi se numesc (p. 33) ţinuturile şoldului (reg. illiacae) încep cu trei degete sub buric şi se trag până la ţinutul ruşinei. 4. Ţinutul ruşinei (reg. pubis) se zice acela ţinut care, în cei crescuţi, este acoperit cu floci, a căruia laturi se numesc părţile moi (ingvina). Sub ţinutul ruşinei sânt părţile naşterii din afară. În partea dinapoi sânt bucile curului (nates), în laturi coapsele (coxae), locul întră părţile naşterii şi întră cur se numeşte dâlma sau carnea din mijloc (perinaeum). Mâna se împarte în umăr (humerus), sub care este subsioara, în brâncă (brachium), cu cotu, brânca de nainte (antibrachium) şi în 106 mâna din capăt (manus extrema), în care deschilinim spatele şi palma; mâna din capăt se împarte în: rădăcina mânii (carpus), mijlocul mânei (metacarpus) şi în degete (digiti). Degetele sânt cinci: policari (pollex), arătători (index), mijlocari (idius), inelari (annularis) şi urecheari (auricularis). Piciorul se împarte în ţimpi (femur), a cărora părţi deasupra şi din afară se numesc ţinuturile şezutului (p. 34) (reg. ishiadicae), în fluier (crus) în care să află genunchile cu groapa sa şi pulpile (surae), în piciorul din capăt (pes extremus) în care deschilinim spatele şi talpa, iară deasupra lui nodeile (malleoli). Piciorul din capăt se împarte în rădăcina piciorului (tarsus), mijlocul piciorului (metatarsus) şi în degete (digiti). [...] § 48 Înghiţirea (p. 50) Cele mai subtile a mâncărilor părticele se sorb încă în gură fiind, iară celelalte, prin (p. 51) mişcarea muşchilor spre acest scop făcuţi, se mână în folcuţ. Această funcţie se numeşte înghiţirea (deglutitio). Organele înghiţirii sânt: 1. limba (lingva) care, prin muşchii săi, este foarte mişcătoare; cea mai lată a limbei descriere se va da la sensu gustatului. 2. ceriul gurei moale. Aicea, ca să avem mai bună cunoştinţă despre cele ce se află în goliciunea gurei, trebuie descriat tot ceriul gurii. Ceriu gurei (Palatum) este partea gurei din sus care începe de la dinţii deasupra şi se gată la limburuş. Se împarte în ceriul gurei tare (Palatum durum) şi în ceriul gurei moale (Palatum molle). Ceriul gurei tare este făcut din două oase a fălcii din sus care sânt acoperite cu o pele groasă plină de creţuri; la sfârşitul acestor oase se sloboade o pele cărnoasă, plină de gâlci micutele care între nările dinapoi şi între gură în goliciunea fălcilor spânzură şi se numeşte ceriul gurei moale sau pânza ceriului gurei (velum pendulum). Aceasta pânză în toată partea face două arcuri, dintre care cele dinainte mai mici şi mai subţiri se gată în limbă, iară cele două dinapoi mai mari se gată (p. 52) în înghiţitoare; în mijlocul arcurilor celor mari se sloboade limburuşu (uvula); în fieştecare parte, între arcurile cele mari şi între cele mici, sânt aşezate două gâlci, care, de la forma sa, se numesc migdale (tonsilae); aceste gălci de multe ori se înflăcărează şi le zicem atunci luturoi (angina). 3. Înghiţitoarea 107 (pharynx) este un sac cărnos în forma unui tolceri; în acesta sac se unesc organele răsuflărei, râjnirei, gustatului, mirosului şi a auzului. Se împarte în partea din sus sau a nasului (pars nasalis), în care nările dinapoi şi ţevile lui Eustahie, în partea din mijloc sau a gurei (oralis), în care trecerea fălcilor (isthmus faucium), care se zice uşa fălcilor, şi în partea din jos sau a gâtului (laryngea), în carea gâtu şi ţăvia mâncării se deschide. 4. Ţăvia mâncării (oesophagus). Mai nainte de vom cunoaşte acesta organ, trebuie cunoscut canalul nutreţului. Acesta canal e ţevia aceea carea începe în gură şi se gată în cur. Cuprinde în sine ţevia mâncării, folcuţu şi maţele. Aşadară, ţevia mâncării este o parte a canalului nutreţului carea începe în gură şi se gată în folcuţ. (p. 53) Văzând organele înghiţirei, să vedem cum se face aceasta: la înghiţirea mâncărilor, trei clipele sânt de lipsă: 1. bucătura din gură merge în înghiţitoare. 2. se dă ţevei mâncării. 3. se mână în folcuţ.[...] Capul II Despre râjnirea nutreţului § 39 Himificaţia (p. 54) Nutreţul în folcuţ adus prin aceasta putere se mută întru o materie pişatului sau scrobului asemenea, şi se numeşte himu (chymus), iară funcţia aceasta se numeşte himificaţia (p. 55) (chymificatio) sau prefacerea himului. Folcuţu (Ventriculus) sau stomahu (burfa în dobitoace, rânza în paseri) este partea cea mai lată în canalul nutreţului în forma unui sac, în ţinutul din sus a foalelui aşezat. Deschilinim într-însul (când este gol) faţa de nainte şi faţa de napoi, arcul deasupra şi arcul de din jos. Iară de se umple, atuncea mută poziţia sa, faţa de nainte se face din sus şi cea de napoi se face din jos, iar arcurile nu se văd. Încă mai deschilinim într-însul două butori, una din sus (în carea maţul se uneşte cu dânsul). La toată gaura în folcuţ este un petec care, închizându-să, opreşte ieşirea mâncării dintr-însul. Este folcuţul cu tot canalul nutreţului din fibre cărnoase şi din trei membrane compus, se leagă de părţile vecine prin vase şi prin nervi. În folcuţ se află o materie apătoasă care, din balele înghiţite, din mucu ţevii mâncării şi din zăru care îl stoarce folcuţu, se naşte şi se numeşte sucul gastric (succus gastricus) sau sucul folcuţului. [...] 108 § 43 Hilificaţia (p. 61) Mâncările în folcuţ prin puterea acestuia se mută în him, care merge in maţe, unde cu totul se mută. Partea lui nutreaţă se despărţeşte de către cea nenutreaţă; cea dintâi cu celelalte umezeli se uneşte şi se poartă în cele din lontru la organismului; iară cea de pre urmă prin toată incovărlicirea maţelor umblând, mereu-mereu perde materia cea nutreaţă, ce încă puţină se află într-însa, până ce nemic din dânsa având, se scoate afară în forma imatului. Aceasta a doauă mutare a mâncărilor se numeşte hilificaţia (Chylificatio), iară materia ce se naşte se chiamă hil (Chylus). Organele hilificaţii sânt: maţul subţire, ficatul, gâlca folcuţului şi splina. 1. Maţul subţire (intestinum tenue): sub numele maţelor se înţelege acea parte în canalul nutreţului carea de la folcuţ începe şi se gată în cur. Maţele unele sânt subţiri, iară altele groase, însă nu sânt (p. 62) despărţite deolaltă, ci numai în lăuntru pune marginea între maţul cel subţire şi între cel gros un petecel în forma limburuşului. Aicea numai de maţul subţire se va vorbi. Maţul subţire se împarte în trei părţi. Partea dintâi se numeşte maţul de doisprezece degete (intestinum duodenum), are nume de la lungimea sa, începe în folcuţ şi se sfârşeşte în maţul ajun; în mijlocul lui cuprinde ductul storcători al ficatului şi a gâlcii folcuţului; în faţa din lontru are multe petecele şi creţuri cu care soarbe hilu. 2. Maţul ajun (Iejunum) are nume de la golirea sa, pentru că, după moarte, mai mult gol, ca şi când tot ar ajuna, se găseşte. Începe în maţul de doisprezece degete şi se sfârşeşte în maţul creţi. Petece şi creţuri în partea din lontru are mai puţine decât cel dintâi. 3. Maţul creţi (Ileum) începe în maţul ajun şi se sfârşeşte în maţul gros. Petece şi creţuri are mai puţine decât maţu ajun. Maţele sânt compuse, ca şi folcuţu, din fibre cărnoase şi din trei membrane. Se găsesc în maţe încă nişte gâlcuţe, care storc mucu şi udă maţele (vezi mai sus membranele mucoase). (p. 63) Maţele au arterii, vâni, vasele laptelui şi nervii; în maţe se stoarce o umezeală carea se numeşte sucul enteric (succus entericus) sau sucul maţelor. Maţele şi toate părţile sau organele foalelui se îmbracă cu o membrană subţire lunecoasă, carea se numeşte pănuşa (peritonaeum). Această pănuşă, carea 109 îmbracă toate organele foalelui şi le învăleşte ca într-un sac, este plină de vase şi de nervi. Folosul ei este a păzi organele, iară mai vârtos maţele se nu se surupe. Sub această membrană este alta mai groasă plină de untură şi se numeşte de la forma sa mreaja (epiploe); este plină de vase şi de nervi. Folosul ei este a păzi şi a încălzi maţele. Maţele se leagă laolaltă prin o membrană groasă plină de untură, vase, nervi şi gâlci şi se numeşte bizărău (mesenterium). Folosul ei este a ţinea maţele la locul său şi a face drum vaselor purtătoare de hil. Ficatul (hepar) este aşezat în partea direaptă sub pelea foalelui, de care e şi legat, cuprinde toată slăbina dreaptă, (p. 64) ţinutul foalelui din sus şi o parte din slăbina stângă. Deschilinim într-însul o faţă din sus şi una din jos, în carea, prin doauă brezde lungi (una direaptă cuprinde în sine beşica ferii şi vâna goală; alta stângă cuprinde în sine vâna buricului în făt, carea, după naştere, se mută în legătura ficatului şi ductul vânos) şi una costişă (poarta ficatului) se împarte în patru dăraburi, adecă: în cel drept, stâng, pătrat şi în dărabul lui Epigheli. Toată subştanţia ficatului se cuprinde din arterii, vâni, vasele laptelui, iară, mai mult, din vasele ferii, care vase iese din subştanţia ficatului, ca şi firele de subţiri, şi, strângându-se laolaltă, fac doauă canaluri mari, care, unindu-se în poarta ficatului, fac duetul ficatului (ductus hepaticus); acesta, slobozind duetul ferii (ductus cysticus) (care, umflându-se, face beşica ferii), merge în ductu holedoh (ductus choledochus); se naşte, dar, acesta duct din ductul ficatului şi din ductul ferii laolaltă uniţi, şi întră în maţul de doisprezece degete; folosul acestor ducturi este: ferea în ficat făcută a o purta în beşica ferii (ductul ferii), (p. 65) iară sub râjnire, precum din beşica ferii, aşa şi din ficat a o stoarce în maţul de doisprezece degete (ductu holedoh). Beşica ferii (cystis fellea) este în partea din jos a ficatului aşezată, are forma unei pară turtite. Folosul ei este ferea în ficat stoarsă a o sprijini şi a o îngroşa, iară sub râjnire a o stoarce prin drumul său în maţul de doisprezece degete. Ferea (bilis) este o umezală verde, cam galbănă, are miros neplăcut, este amară, în aer putrezeşte şi foarte greu pute. Folosul ei este a ajuta hilificaţia şi este ajutoriul cel de chepetenie acestia. Ferea cea din ficat stoarsă este mai subţire decât cea din beşica ferii. Părţile 110 ferii sânt: apă, albuş, răşină şi multe feliuri de sare. Ferea se stoarce în ficat şi se naşte din sângele vânii porţii. Mulţimea ei este chilină întru deschilinirea puterilor care ficatul mai puţin sau mai mult aţiţe. Întru tot în 24 de ceasuri până la 48 de loţi se stoarce. Afară de timpul râjnirii, mai marea a ferii parte se stoarce în beşica ferii, însă şi în maţul de douăsprezece degete, ci foarte (p. 66) puţină, iară sub râjnire mai mare parte se stoarce în maţul acela. Stoarcerea ferii, prin care toate puterile care ficatul aţiţe, se măreşte. Însă de vor fi aceste aţiţări foarte mari, cu tot se opreşte. Puterile care aţiţe ficatul sânt: căldura, aerul rău, mâncări animale grase, beuturi iuţi mirositoare, lenea ş.a. Se micşorează stoarcerea ferii prin aer bun, frig, mâncări legumoase, beuturi acre, mişcarea trupului ş.a. Stoarcerea ferii încă ajută răsuflarea, stoarcerea pişatului şi aburimea pelei. Petrile care se află în noi se nasc din fere în rărunchi şi se storc în beşica pişatului. [...] Gâlca folcuţului (Pancreas) este aşezată lângă folcuţ şi de la splină până la maţul de doisprezece degete (în care întră) se întinde, are figura unei limbi câneşti. (p. 67) Aceasta gâlcă mare e compusă din mai multe mici, care storc neşte umezală balelor cu tot asemenea şi se numeşte sucul pancreatic (succus pancreaticus) sau sucul gâlcii folcuţului. Acesta suc se stoarce în maţul de doisprezece degete prin ductul pancreatic (ductus pancreaticus), adecă prin un canal, care, prin mijlocul acestii gâlci trecând, întră în maţul de doisprezece degete. Spre facerea hilului, acest suc mult aduce şi se stoarce în 24 de ceasuri până la 18 loţi. Splina (Splen) este în slăbina stângă aşezată, lângă folcuţ. Şi este aşa organ, care nu numai în chilini oameni, ci şi în un om însuşi, întru deschilinirea timpului, are chilină mărime şi figură. Are multe vase şi nervi. Subştanţia ei se asemenează cu sângele cel închegat. Funcţia splinei încă e necunoscută. Experimenturile cu animale făcute în care s-au scos splina, acestea semne ne arată: unele animale au trăit şi fără splină, însă ficatul s-au umflat într-însele, ferea s-au îngroşat şi au fost mai amară; altele s-au pişat mai de multe ori; unele au fost somnoroase şi au (p. 68) mâncat mai mult; altele nicio mutare au pătimit; multe au perit. Toate aceste semne întru unul culese, folosul splinei vedem a fi pus în aceea ca să ajute hilificaţia şi asemănarea. 111 Acestea sânt organele hilificatiei, să vedem dară cum se naşte hilu. [...] Capul IV Despre cercuirea sângelui § 52 Inima (p. 79) Inima (cord) este tentrum sistemei vaselor aşăzată între plămâni costiş, aşa, cât fundul ei a 15 os al spinării, iară vârful gârciul coastei a şasa să ajungă, este învălită într-o membrană carea se numeşte sacul inimii sau pericardiu (Pericardium), a căria folos este a păzi inima de multe vătămări şi a stoarce zer spre lunecarea şi mişcarea inimei folositori. Deschilinim în inimă partea cea din sus moale, peloasă, şi partea din jos tare, cărnoasă (aceste părti sânt despărţite prin un cerc (p. 80) cărnos); cea din sus parte se numeşte urechile inimii (atria) cu numărul doauă, iară cea din jos folcuţele inimii (ventriculi), iarăşi cu numărul doauă. Figura inimei este lungăreaţă, la vârf ascuţită, precum în alte animale vedem. Se desparte toată inima în lung prin păretele inimei în doauă părţi, în partea direaptă sau inima direaptă, şi în partea stângă sau inima stângă*. Toată partea are doauă goliciuni, deasupra urechile, iară din jos folcuţele. Urechea direaptă (din care iese sau, mai bine, în carea se sfârşesc vânele goale) este mai mare decât cea stângă (din carea iese sau, mai bine, în carea se sfârşesc vânele pulmonale), însă păreţii ei sânt mai slabi. Urechile, precum şi folcuţele se despărţesc prin păretele sau gardul inimii (septum cordis), în care părete, din partea urechii dreaptă, se vede sămnul gauri orale (foraminis oralis), vezi § 151. Urechile au comunicaţie cu folcuţele. (p. 81) Folcuţul drept (din care iesă arteria pulmonală) este mai mare şi mai larg decât cel stâng (din care iesă aorta), însă cu mult mai slab. Folcuţele inimii sânt cărnoase, din afară asemenea, iară din lăuntru carnea în forma firelor se împlăteşte şi se taie. Locul unde urechea dreaptă cu folcuţul drept are comunicaţie se numeşte uşa vânoasă direaptă (ostium venosum dextrum), iară unde urechea stângă Când voi zice inima direaptă sau stângă, nu trebuie înţeles că doară sânt în noi doauă inimi, fiindcă eu trebuie să întrebuinţez aceşti termini pentru deschilinirea funcţiilor. 112 cu folcuţul stâng are comunicaţie se numeşte uşa vânoasă stângă (ostium venosum sinistrum). La uşa vânoasă direaptă este un petec cu trei vârfuri în forma limburuşului (valvula tricuspidalis); opreşte stoarcerea sângelui din folcuţul drept în urechea dreaptă; iară la uşa vânoasă stângă este aşijderea petec, însă numai cu doauă vârfuri (valvula mitralis); iarăşi, acela folos aduce în folcuţul stâng. Mai este încă în tot folcuţu câte o uşă la locul unde arteriile iese din folcuţe şi se numesc uşele arterioase (ostia arteriosa). Au şi acestea petecele în forma lunei înjumătăţite (valvulae semilunares); opresc întoarcerea sângelui din arterii în folcuţe. Inima se nutreşte prin sângele arteriilor sale, (p. 82) are încă vâni, vasele laptelui şi nervi. § 53 Din inimă iese arteriile şi întră sângele. Arteriile (arteriae) se numesc canalele sau vasele care sângele din inimă îl poartă prin toate organele şi părticelele trupului spre nutrire, iară vânele (venae) sânt canale sau vase care sângele din toate organele, de la nutrire rămas, iarăşi îl răduc la inimă. Deschilinirea între arterii şi între vâni este următoare. 1. Arteriile întru tot sânt mai puţine decât vânele. 2. Arteriile bat şi să mişcă, iară vânele nu. 3. Arteriile sânt mai afund aşezate, iară vânele deloc sub pele. 4. Arteriile aduc sângele din inimă, iară vânele îl răduc la inimă. Dintră arterii, cele de chepetenie sânt: 1. aorta; 2. arteria pulmonală. Iară dintre vâni, cele de chepetenie sânt: 1. vânele goale; 2. vânele pulmonale; 3. vâna porţii. Din aceste, cele patru dintâiu numărate, nemijlocit, iară cea de pe urmă mijlocit se uneşte cu inima. [...] § 63 Plămânile (p. 99) 1. Plămânile (Pulmones) sânt aşezate în amândoauă părţile peptului; cuprind în mijloc inima. Sânt învălite într-o membrană carea stoarce zer spre lunecarea şi mişcarea lor folositori; se numeşte aceasta membrană sacul plămânilor sau pleura (Preura). Deschilinim plămâna direaptă mai mare, în trei dăraburi împărţită şi plămâna stângă mai mică, în doauă dăraburi împărţită. Toată ţesetura plămânilor este din împărţirea berigatei într-însele, din arterii, vâni, nervi şi vasele laptelui. Între plămâni, de la osul peptului merge o 113 membrană plină de vase şi de nervi până la spate şi se numeşte pelea din mijloc (mediastinum); despărţeşte goliciunea peptului în doauă părţi, în cea direaptă, mai mare, şi în cea stângă, mai mică. Aceasta membrană aduce mult folos. 2. Berigata sau arteria aspră (arteria aspera, trachea) începe sub gât (de care mai jos) şi merge deasupra ţevii mâncării până în pept, aci se desparte în doauă cracuri, din care unul merge în plămâna (p. 100) direaptă, iară altul în cea stângă. Acestea cracuri, întrând subştanţia plămânilor, se împărţesc într-însele în forma unui arbore rămos, până ce se sfârşesc în beşicuţele care le vedem în plămâni când le tăiem şi acestea se numesc beşicuţele aerului (cellulae aereae) pentru că într-însele se ţine aerul. Berigata este compusă din gârciuri în forma berigelor (de unde numele ei); acestea berigi nu sânt întregi, ci în partea dinapoi sau în partea ţevii mâncării sânt cărnoase, pentru uşurarea înghiţirei. [...] § 93 (p. 154) Precum creierul, aşa şi măduha spinării este în trei membrane învălită. 1. Muma tare (dura mater) mai dinafară, groasă tare, plină de vase, care vase, lăţindu-se într-însa, fac sânurile creierului (sinus cerebrales). Prin mijloc de creieri se sloboade în jos şi desparte creierul mare în doauă hemisferii. 2. Pânza păianjenului (arachnoidea) de la forma sa aşa-zisă, este din jos de muma tare; în aceasta pânză nu se află vase. (p. 155) 3. Muma smerită (pia mater), deasupra creierului întinsă, este plină de vase. Acestea membrane păzesc de multe vătămări creierul şi măduha spinării. [...] § 112 Auzu (p. 183) Auzului (auditus) între cele cinci sensuri se cuvine întâietatea din cele mai sus zise (§ 101). Prin auz cuprindem sonu. Organul auzului este urechea (auris). Se împarte organul auzului în trei părţi: 1. Urechea dinafară; 2. Goliciunea timpanului; 3. Labirintu. [...] (p. 185) Labirintul sau rătăcirea (Labyrinthus) mai mult aduce spre auz; se împarte în trei părţi: 1. Chiliuţa (Vestibulum) este aşezată 114 în mijlocul labirintului între cele doauă următoare părţi; începe lângă goliciunea timpanului cu carea se uneşte prin fereasta ovală. 2. Sânt trei canale semiţirculare (în forma roatei înjumătăţite) (p. 186) (tres canales semicirculares) carii se deschid în chiliuţă cu cinci gauri. 3. Melciu (cochlea), de la figura sa aşa numit, se desparte în partea din sus, care se deschide în chiliuţă şi se numeşte scara chiliuţei (scala vestibuli) şi în partea din jos, carea prin fereasta rătundă se sfârşeşte în goliciunea timpanului şi se numeşte scara timpanului (scala tympani). În chiliuţă să află şi un sac plin de apă, carea se numeşte apa chiliuţii (aqua vestibuli). 115 ŞTIINŢE ALE NATURII. BOTANICĂ, ZOOLOGIE, GEOLOGIE AMFILOHIE HOTINIUL GRAMATICA DE LA ÎNVĂŢĂTURA FIZICII (1796) Gramatica fizicii este prima scriere în care întâlnim un început de terminologie ştiinţifică botanică, zoologică şi geologică în limba română. Ştiinţele naturale sunt tratate în ultima parte a lucrării (a patra), intitulată Pentru gheologhie adică pentru globul pământului, pentru pietri, metali, minerali, pentru ape, mări, râuri, izvoară, sădiri, copaci, vieţuiri divini, pentru om, dobitoace, pasiri, peşti, târâtoare, gândaci, ghioci, culbeci şi alt. Noţiunile de geologie sunt cuprinse în capitolul 2, intitulat, în tabla de materii, Pentru zidire pământului şi pentru celi deosebite straturi au rânduri de pământ. Minerali, metali, pietri şi alti suptstări ce să găsesc într-însul făcute, cu o formulare puţin diferită de cea utilizată în cuprinsul lucrării: Pentru zidire pământului şi pentru celi diosebite straturi au rânduri de pământ, minerali, metali, pietri şi alti suptstraturi ce să găsesc într-însul. Capitolul dedicat geologiei are 20 de file. Noţiunile de botanică apar tratate (în doar şapte file) în capitolul 4, intitulat, în tabla de materii a lucrării, Pentru fitongrafie. Pentru vieţuitoare, pentru a lor faciri din sămânţă, rădăcini, odrasli, ramuri, turchini, frunze, flori, poame şi altele şi pentru răsuflare copacilor (puţin diferit de titlul din cuprinsul textului). Noţiunile de zoologie sunt prezentate în capitolul 5 (şi ultimul, totodată), intitulat: Pentru zoografie adică vorbire pentru jivini. Pentru trupul omenesc, pentru a sali părţi vârtoase şi moi şi o tâlcuire pentru firea dobitoacelor, a paserilor, a peştilor, a gândacilor şi pentru celi târâtoare. Pentru ghioci, scoice, culbeci şi alt. Pentru sănătate, bolnăvire, bătrâneţe, pentru somn, visuri. Pentru foame, pentru sete şi pentru moarte, în 25 de file. 116 Textul are o importanţă specială pentru istoria terminologiei ştiinţelor naturale în limba română, având în vedere faptul că, în momentul elaborării textului, în spaţiul cultural românesc nu exista o tradiţie terminologică în acest domeniu. Lexicul specializat folosit în această lucrare este bogat, fiind creat dintr-o componentă cultă, neologică şi una de tip tradiţional, popular. Terminologia geologică se caracterizează printr-un număr ridicat de împrumuturi, ce desemnează substanţe chimice, minerale şi roci: agata (162), alavastru (160), alumii „alaun” (153), amatista „ametist” (161), antimonio (156), arsenic (154), asfalto (154), berilo „beriliu, metal dur de culoare albă” (161, berlino, 161), bismut „metal alb, cu reflexe roşietice” (155), borace „borax” (153), calchidonio „calcedonie, varietate de bioxid de siliciu natural” (161, halchidonio, 161), carneleo „carnalit, mineral, clorură de magneziu şi potasiu” (161), diasporu „oxid natural hidratat de aluminiu” (162), giacint „hiacint, varietate nobilă de zirconiu” (161, ghiacint, 161), marmure (160) , mercurio (156), onice „onix” (161), metali (150, metalile, 152, metalurile, 153), minerali (150), miniere „minereu” (152, minieri, 150), orpimento „sulfură naturală de arsen, auripigment” (154), petrolio „rocă sedimentară lichidă, uleioasă, formată dintr-un amestec de hidrocarburi şi alţi compuşi organici” (154), porfiru „rocă vulcanică dură” (160, porfidu, 160), sardonicu „sardonix, paitră semipreţioasă de culoare roşie” (161), selce „silice” (160), smerald (161) , topazio (161), vitriol „acid sulfuric” (153), zafiro „safir” (161, zanfiro, 161) etc. Mulţi termeni păstrează forma grafică a etimonului italian: asfalto, berilo, calchidonio, carneleo, mercurio, orpimento, petrolio, topazio, zafiro etc. Termenilor neologici li se alătură cei populari: aramă (156) argint viu (155), chihrimbariu (154), chinavru „cinabru, sulfură de mercur, roşie aprinsă” (155, chinăvariu, 154), cositoriul (156), fier (156), hleiu (152) , humă (152), naftu „petrol lampant” (154), piatră acră „alaun” (153) , piatră vânătă „calcantit, sulfat de cupru” (164), pucioase „metaloide de culoare galbenă, cu miros specific neplăcut” (151), sandraca „un fel de răşină extrasă dintr-o specie de brad algerian” 117 (154), sare (153), silitra „azotat de potasiu” (153), smoala (154), tină (152), dar şi calcuri lexicale: aprinzătoare „inflamabil” (155), curgătoriu „fluid” (157), trăgătoriu „ce exercită o atracţie” (160), vârtos „dur” (150), zburătoriu „volatil” (157) etc. Terminologia botanică prezintă un număr redus de termeni neologici specifici: emvrion (174, envrion, 171), fitongrafie „botanică” (170), nervile (172), organe (170), parenchima „parenchim” (171), trachei „trahee” (171). Nici calcurile lexicale folosite nu sunt atât de numeroase: acrime „acid” (173), cămeşa „membrană” (171), cupă, păhar „caliciu” (172), fir, aţă „fibră”, hrănitoare „nutritive” (musturi ~ 170). Mai bogată este terminologia populară: buruieni (170), coaja (171), copaci (170), fasole (171), flori (170), frunze (170), harbuji (171), măduhă (171), muguri (172), must „sevă” (170), odrasle „mlădiţă” (170), poame (170), ramuri (170), rădăcini (170), sădire „plantă” (170), sămânţa (170), scoarţă (171), turchină (170) etc. Terminologia zoologică este bogată, cu o pondere însemnată a împrumuturilor lexicale. Acestea se referă la: discipline şi ramuri zoologice: entomografie (175), erpetologie (175), ihtiografie (175), ornitografie (175), zoofitografie (175), zoografie (175); concepte generale: antropomorfete „antropomorf’ (pl., 190), avrelio „nimfă” (197) , embrionul (195), ermafrodite (202, ermafroditi, 203), metamorfosi (197), nimfa (201), univalvă (202), vivipare (190); instrumente specifice: microscopion (193, microscopio, 198); structura anatomică: arterii (199), glandulă (201), membro (203), musculilor (198), nervi (199, nervilor, 198), stomah (199), umore (198) . O pondere însemnată o au zoonimele: angvile „anghilă” (200, agvile, 200), bambuini (190), camleote „cameleon” (191), capibara „porc-de-apă; un fel de şoarece de mărimea unui câine, cu blana bogată, ce trăieşte în mlaştinile din America de Sud” (189), castoru (190), cocodrilii (191), dromedariu (190, dromedario, 192), elefante (190), falene „fluture de noapte” (197), furmi urus85 „urs furnicar” 85 85 După părerea noastră, sintagma apare greşit editată, cu cei doi termeni despărţiţi prin virgulă, în cadrul unei enumeraţii (furmi, urus [...]) într-un paragraf care se referă la speciile de furnicar: „11. La acesti feliuri de jivini cu patru picioare, să pot ajunge şi alt feliu de jivini cu altă orânduială, cumu-s dobitoacele vivipare, că au bot lung cu rât 118 (190), gamberiu „langustă” (202), gatul mamon „specie de maimuţă” (probabil cercopitec86) (190), ipopotamu (190), pantera (190), pipeltrelu „liliac” (191), rinocheronte (190, rinocheronti, 191), struţii (195), tamaiduagu „Tamandua, specie de furnicar mic din America de Sud” (19087), tigru (190), trapierota „tapir” (18988), urang-utang (190, 205), zoofiti (204) etc. Sintagmele terminologice sunt bine reprezentate: celi ce să târăsc „reptile” (175), (dobitoace) de feliul cânilor „canide” (190), (dobitoace) de feliul mâţilor „felide” (190), dobitoace au jivini de mare „animale marine” (195), femee-leu „leoaică” (190), jivini cu coajă „crustacee” (202), încreţitura de mare „burete-de-mare” (203), mâncătoare de carne „carnivore” (192), nas lung „trompă” (191), (neamul) cu patru picioare „patrupede” (175), paingul de mare „păianjen de mare” (203), părţile naşterii „organe genitale” (202), ţevia grumazului „esofag” (194), umore cristalină „sclerotică” (198), umore steclos „umoare vitroasă” (198). Din cauza indigenţei limbii şi a sărăciei vocabularului ştiinţific, unele concepte noi sunt explicate prin perifrază: celi ce au degite cu unghii ca cângile şi dispărţite „paricopitate” (190), celi ce au unghii de materie, ca de corn „imparicopitate” (189), ducerea paserilor de la o ţară la alta „migraţie” (194) etc. 86 87 88 şi picioarile dispărţite în degite şi are dinţi, ca ariciul şi multi feliuri de altile, cumu-i cârtiţa şi ariciul alb de la India. 12. Altile, care au botul nu pre lung şi picioarile dispărţite în degite mari şi mici, cumu-i furmi, urus (subl. n.) şi Tamaiduagu de la brasilieni şi alt.” (p. 190). 86 Spre acest sens trimite şi Senisio Angelo, în dicţionarul său intitulat Declarus, apărut la 1348: „Circopaticus a um, animal quoddam simile simie, sed caudatum, quod dicitur gactumaymuni” (http://tlio.ovi.cnr.it/TLIO/). Un posibil etimon poate fi reprezentat de it. gatto mammone. Sintagma este atestată în italiană încă din secolul al XlV-lea, în anonimul Milione di Marco Polo: „Ca[ccia]gione e ucellagioni si ănno assai, e si ănno pappagalli bellissimi e di piu fatte, e si ănno gattimamoni e iscimmie asai” (http://tlio.ovi.cnr.it/TLIO/). 87 Termenul a fost pus în circulaţie prin intermediul portughezei (tamanduâ), care l-a preluat din limba tupi, vorbită de băştinaşii din Brazilia (taly „furnică” + monduar „vănător”). Etimonul e posibil să fie fr. Tamandou ă quatre doigts. 88 Un etimon posibil: fr. tapyire-ete (cf. port. Tapirete), fonetism atestat la 1614, conform Le Tresor de la Langue Frangaise Informatise (http://atilf.atilf.fr/dendien/scripts/tlfiv5/visusel.exe?48:s=3225412890:r=4:nat=:sol=0 ;). 119 Terminologia populară cunoaşte o pondere însemnată în textul examinat; aceasta cuprinde două categorii lexicale: zoonime: ariciul (190), aspidă (200), broaştele (191), broatecii (191), brucu „fluture în toate stările de ontogeneză” (197, bruchii, 197), cacomu „hermină” (190) , cal de mare (190), cămila (190), cârtiţa (190), chitul (196), coroi „uliu” (193), culbecii „gasteropode” (200), gândacii (175), ghioc „scoică marină” (202, ghioci, 202), gripţii (193), guzganu (190), jderu (190), jivini (175), inorog (204), leul (190), leviathan (196), lipitorile (200), lupii (190), mâţa sălbatică (190), midie (203, midiile, 202), moimiţe (190), mulul „catâr” (189), nevăstuica (190), pardosul „leopard” (190), paserile (175), pelican (205), peştii (175), scoica (203, scoicile, 175), selămândra „salamandră” (191), şerpii (175), şoarecile (190), şoimi (193), ulei „uliu” (193), ursul (190), vaca de mare „foca cu burtă albă” (190), vermii (175), vidra (190), vipere (200), viţelul de mare „specie de focă” (190), vulpile (190), vulturii (192) etc.; şi cuvinte referitoare la structura anatomică a animalelor: coadă (196), crieri (199), gheb „cocoaşă” (190), grumaz (191) , încheieturilor „articulaţie” (198), înotătoare (166), limbă (194), maiurile „ficat” (199), măruntăi „intestine” (199), plomâne (195), solzii (196), ureche (194), vine „vene” (199), vintricel „ventricul” (192) etc. O categorie lexicală foarte interesantă este dată de numele animalelor mitologice: arpa „harpie” (203, arpiile, 206), dragoni (204, dragone, 204, draghi, 204), finice „pasărea fenix” (204), grifoni (204, grifinii, 206), leocorno „licorn, inorog” (204, leocorni, 204), satir (205), sirine „sirenă” (204), unicorno (203). 120 Cap 2 // Pentru zidire pământului şi pentru celi diosebite straturi au rânduri de pământ, minerali, metali, pietri şi alte suptstraturi ce să găsesc într-însa (p. 150) Pământul esti făcut, vorbind de obşte, de o suptstare de pământ şi de apă. Şi apa, după cumu-i parte ce mai uşoară, cuprinde ce mai multă parte de-asupra globului, iar globul, fiind greu, cuprinde toată partea ce dinlăuntru. Pentru care parte prin cât este cu putinţă voi să zic, că tot ceea ce să poate răspunde esti că prin cât noi putem a cunoaşte făcându-ne pricepere pentru discoperirile făcute mai nainte pentru faţa pământului, el esti făcut // de multi naturi au rânduri de pământ, minerali, metali, minieri, pietri şi di multi alti feliuri de trupuri atât de vârtoase, cum şi de moi. Dar nimica nu să poate adiveri pentru facire în căutare la celi din lăuntru (p. 151) pământului mai de afund, că, cu cât mai mult să sapă mai adânc, cu atâta să găseşte materie tare şi vârtoase şi celi din lăuntru părţi între sine strânse şi împletite. El esti asemine adivărat, că sint în lăuntrul pământului multi dişerturi au şanţuri şi mari adunări de materie, de pucioase şi alt. Care materie, fiind amestecate unile cu altile, de multi ori aprinzându-se, pricinuiesc cutremure şi vulcani, cumu-i Etna în Sicilia şi Vezuvio la Napoli, în ostroavile de la Japonie şi într-alti locuri, focurile care ies din vreme în vreme. [...] (p. 152) Faţa pământului. Ea esti făcută din trupuri de un feliu osebit de pământuri, care sânt mestecate unile cu altile, a cărora osebire de greutăţi sânt în multi feliuri puse în chipuri // de rânduri numite straturi şi rânduri de pământ, de piatră, de minerali şi alt., care stau una asupra altie. Dar aceste rânduri nu sânt puse cu orânduiala după a lor greutate, căci la aşezământul de aceste rânduri, socotite în Amsterdam, săpând un puţ de 218 de picioare au palmă domnească de adâncime şi s-au găsit dintâi 7 palmi de pământ de grădină, 9 palme de pământ uscat şi vârtos, 9 de humă moale, 8 de năsip, 4 de pământ, 10 de năsip de zidit, 2 de humă vârtoasă, 4 de pământ alb, 5 de pământ uscat, 1 de pământ ud, 14 de năsip, 3 de humă năsipoasă, 5 de năsip mestecat cu humă, 4 de năsip de mare mestecat cu ghioci şi scoice şi 121 102 de palme de humă curată, apoi 31 de pământ hrănit. Şi aşe vezi la diosebire aşezământului de pământ, care esti mai aproape de faţa lui. // Ştiinţa de acest aşezământ aşe deosebit de straturile pământului până acum esti închisă dispre cunoştinţa oamenilor. Alţii zic că această orânduială ar fi fost în vreme zidirii, alţii iarşile zic că, fiind în ţinere potopului, s-ar fi schimbat, alţii socotesc în stare de haos că trupurile celi mai grele şed mai gios după cumu-s legile greutăţii. Iar încredinţare zice împrotiva la acesti supuniri decât a zice cu întărire. Suptstările ori trupurile de pământ pot eli ca să să aducă de obşte la şepti feliuri. 1. pământ, 2. miniere, 3. ocnile, 4. mineralile, 5. metalile, 6. pietrile, 7. trupurile au suptstările streine. Supt ce dintâi împărţire de obşte a pământului să cuprind toate suptstările pământului celi mai moi, carele noi le numim humă, hleiu, tină, // năsip şi alti feliuri de (p. 153) pământuri, cumu-i pământul de Japonie, de Leno, de Armenie şi alt. [...] Al doile împărţire esti pentru minieri, că cuprinde aceli pământuri carele au o multă somă de părticeli metalice, de la care pământuri să scot şi să fac metalurile şi chiamă minieri de aur, de argint şi alt., de care Dumnezeu au împodobit pământul cu semânţa de acesti suptstări metalice. [.] În al treile împărţire sânt trupurile din pământ, care să cheamă ocne şi măcar că cuvântul ocnii să fie un nume de obşte, care să poate face pentru tâlcuire de tot ceea ce se scoate din pământ, cumu-i sare, pucioasa şi alti trupuri asemene, care nu-i cu putinţă să să puie în numărul de minerali, de metali şi de pietri. Sare, zice Lemerc89 că esti o suptstare statornică şi neaprinzătoare şi cum că dă trupurilor a lor aşezământ şi le păzeşte de stricăciune şi le face mai mult au mai puţin gustoase, după cum vor fi mai mult ori mai puţin împlinite. Şi esti de multi feliuri, cumu-i sare statornică, zburătoare şi alti fe//liuri. Dar afară de acesti osebiri şi suptstări săroase, să mai pun în număr şi alumii ori piatră acră, borace, silitra, tartaru, vitriolu şi sare armoniacu. [.] (p. 154) Să mai pun în rândul pucioasilor şi arsenicu, smoala şi a sali diosebite feliuri, chihrimbariu, asfalto, naftu, petrolio, că a lor apropieri sânt: 1. Arsenicu este o suptstare că cuprinde multă pucioasă 89 Nicolas Lemery (1645-1715), chimist francez. 122 şi vreunile din părţi de sare are putere de-a saca şi esti de trii feliuri: alb, numit arsenic, galbăn, numit orpimento şi roşu, numit sandraca ori chinăvariu. 2. Smoala esti un feliu de răşină ori de humă ceroase ori cleioase, că, afară de a (p. 155) fi mult aprinzătoare, are încă mult de la fire pucioasei şi // esti de doauă feliuri. Una esti moale, că înoată asupra apii ca untul de lemn, şi alta mai vârtoasă, că să scoate din pământ [...] 5. Naftul esti alt feliu de smoală udoase, dar puţin mai aprinzătoare decât smoala şi mai cu greu de a se stânge când ar fi luat foc. 6. Petrolio ori unt de piatră este de o fire de pucioasă şi asudă în parte didisupt de pică şi să pare că ar fi nişte unt de smoală, că focurile celi din pământ ar fi scoţând afară. În Italie să găseşte, în Siţilie. Al patrulea membru de la împărţire sânt mineralile. Aceste sânt nişte feliuri de dizgropări carile nu sânt nici aprinzătoare, nici vrednice de a fi întinse supt ciocan, nici de a fi topite şi aduse în udeală, dar sânt // tari, vârtoase şi cu uşurinţă a să radi, că să pot face prav. Şi acesti minerali care mai mult decât altile au trebuinţă de a se cunoaşte, sânt de acest feliu: 1. Stecla, care să chiamă de cositoriu, esti care ei zic bismut, de o materie netidă albă şi lesne să frânge şi să face în bucăţi ca stecla. 2. Antimonio este un minerale, că slujeşte la doftorii şi are un gust de sare înăcrită. Să găseşte în multi locuri, în Ardeal, în Ţara ungurească şi franţuzască. 3. Chinavru este un minerali, că are o mestecătură de argint viu şi de pucioase. Prin mijlocire de o căldură din pământ să face întru acest chip, ca cum şi chimicii îl fac cu meşteşug. Când esti în bucată esti întunecat, iar când (p. 156) să pisază esti de o floare deşchisă roşie. 4. Creida esti un pământ minerali de un feliu smo//los şi cu toate aceste este o sare. A sa facire esti în oarecare locuri fragide şi prăvoase, dar alta are o suptstare tare vârtoase. Să găseşte pin toţi munţii, la vârfuri înalte şi într-alti locuri. [•••] La al cincilea împărţire sint metalurile. Un metal esti un trup drept de ocne, care focul îl topeşte şi-l aduce în udeala de // curge şi frigul îl sleieşte şi-l întăreşte şi-l face într-o grămadă întărit şi vârtos vrednic de a să întinde supt ciocan. Trupurile carile prin toate alegirile să caută într-acest feliu sint în număr de şesi, adică: aurul, plumbul, argintul, arama, fierul, cositoriul. Chimicii pun şi argintul viu, că-l numesc mercurio, dar, măcar că să agiunge, acesta este un feliu osebit. 123 Aurul este cel mai scump decât toate metalurile şi esti ales dintr-altile, printr-acesti însuşi haractire: 1. El esti cel mai greu decât toate metalurile şi decât toate trupurile celi ce sânt în fire, şi nimica altă nu poate să-l petreacă cu greutate. 2. El este cel mai vrednic de a să întinde şi a să lungi supt ciocan. 3. El îi cel mai statornic şi cel ce are putere de a nu să împuţina în // foc. 4. Îi trebuie un foc iute pentru ca să-l puie în topire, dar mai puţin decât a fierului şi a aramii. 5. Nu să poate desface, fără decât cu apa crăiască şi cu mercurio ori argintul viu. 6. El trage în grabă argintul viu şi însuşi de sine îl trage cu totul. 7. De va fi topit cu plumbul într-un loc şi cu antimonio - nu iesi în fum cu aceleşi. 8. Când el esti curat, nu face un sunet deşchis, dar închis, asemine cu cel de plumb. 9. El esti cel mai curat întru toate trupurile care noi cunoaştem şi are mai puţin pământ decât altile. 10. El esti de o floare frumoasă, roşietică, măcar de şi esti supus a o schimba şi a o face galbănă. [...] (p. 157) Argintul viu are al doile loc la a noastre zăbave, pentru ce, după aur, el este trup mai greu. A sali feliuri sânt aceste: 1. De a fi după aur cel mai greu decât toate trupurile. 2. Este cel mai curgătoriu şi mai moale decât toate trupurile ori între toate trupurile este acela carile, între toate trupurile, părţile sali să despart cu uşurinţă şi să depărtează unile de altile. 3. Să poate împărţi în părticeli mult mai mici decât alti trupuri. 4. El esti cu totul // zburătoriu şi să preface în fum, măcar şi la căldura năsipului. 5. El petrece cu uşurinţă şi să prinde cu totul de aur, dar mai cu greu de alti metaluri, şi mai vârtos de aramă, iar de fier nimica. 6. Între toate moinile curgătoare el este îndemătoriu de mai mare căldură şi de mai mare frig. 7. El este iarşile nevrednic de a se îngheţa, din pricina de ce mare a sa moină ori curgere. 8. Să disface mai în toate înăcrimile şi să întrupează cu aceste. 9. El esti cel mai curat şi mai îndestulat cu părţi de pământ între toate trupurile după aur. 10. Să găseşte în multă somă în minierile de friure, în nişte bucăţeli de pământ roşie şi în nişte pietriceli vârtoase di pe lungul vinilor de miniere, că să cheamă argintul viu curat. După acesta vine plumbul, din pricina greutăţii sali. Care celi // dintâi a sali apropieri sânt: 1. Că după aur şi după argintul viu el este cel mai greu din trupuri. 2. Între toate metalurile el este cel mai fragid 124 şi mai îndoitoriu şi a să întinde cu uşurinţă. 3. Să topeşte mai degrabă decât toate metalurile. 4. Să disface cu uşurinţă în toate înăcrimile cât de slabe, dar nu aşe cu uşurinţă ca în celi tari. 5. Scoate în faţă toate metalurile, câte sânt topite cu dânsul şi le face în fum, afară de aur şi de argint. 6. Între toate metalurile el esti cel mai cu mic sunet şi încă împuţinează sunetul şi de altile, când este amesticat. 7. El esti cel mai puţin trăgătoriu decât alti trupuri. 8. Să găseşte curat de multi ori, dar mai de multi ori mestecat în pământ de miniere, esti un feliu de pământ albicios şi unsuros şi cu greu a să topi. În Ţara // (p. 158) Nemţească, Ungurească şi în Inglitera sânt o mulţime de minieri de plumb [...] (p. 160) // Începuturile elementari de unde să fac metalurile esti argint viu şi pucioase metalicească. Că dintâi le esti temelie ori materie metalurilor care îl fac întărit a statornici şi îndatorit de a asculta ciocanului. Pentru argintul viu esti acelaşi ce să zice, dar pentru pucioasă nu trebuie să se înţeleagă pucioasa de obşte, dar alt feliu de pucioasă, că să cheamă un feliu de materie osebită, numită pucioasa metalurilor. Că să socoteşte a fi materie de la lumină ori a focului; care, unindu-se cu argintul viu, îl întăreşte şi-l face în multi feliuri de metaluri, după cum vor fi osebite grade de la unire şi de la a sa agiungire cu acesta, la care să agiunge cu o steclă au oglindă aprinzătoare. Să poate osebi din un metal mai curat decât toate metalurile un pământ steclos. La al şesile împărţire sânt // pietrile ce să zice scumpe. 1. Marmure esti o supstare mult curioază, care esti făcută dintr-un must a pământului foarte curat, copt şi mustit din ce mare lucrare a pământului. Ea esti un trup cu totul întărită şi vârtoasă, care să poate pisa şi a să face în prav, dar nu să poate pune în topire. 2. Alavastru esti un feliu de marmură, dar mult mai fragidă şi mai uşoară de a să slobodi, şi esti aprinzătoare ca şi varul, dar aşe de netid şi aşe de greu, cumu-i însuşi marmura. 3. Porfidu ori porfiru esti alt feliu de marmură, de multi feliuri de văpseli, dar mai puţin uşor decât marmura şi mult mai vârtos. 4. Selce esti o suptstare foarte vârtoasă, făcută de părticeli strălucitoare de năsip, unite tare într-un // loc şi întărită, care este vrednică de a să topi. Cu această suptstare să face stecla. 125 5. Cristalu esti o piatră strălucitoare şi preveditoare şi să găseşte cel mai curat în vârfurile munţilor şi alti locuri înalte. Să scoate încă şi din lăuntrul pământului, dar nu este cu floare frumoasă ca cel din munţi. El este cel mai fragid decât toate pietrile celi scumpe şi esti făcut de o suptstare apoase şi pentru aceea esti cu uşurinţă a să disface ori a să topi şi a să face steclă după cum zice Cărdanul90. (p. 161) 6. Diamantul este de o floare şi de un chip care să apropie cu a cristalului şi întru acelaşi chip să face de a sa învârtoşare şi a sa tărie întrece pe toate trupurile. Pentru ce că cu aceasta taie şi petrece altile toate. El are un feliu // trăgătoriu, adică că trage peri, pene, paie şi alt., când se va încălzi cu frecare. 7. Berilo ori berlino este o piatră carele să apropie la fire cristalului şi este de o floare verdi cam galbănă. Să găseşte supt munţii Taurului, în matca Efratului şi în Indie. 8. Smeraldul este de o floare verdi deşchisă, că străluceşte atâta, că luceşte la lumina soarelui şi de lumânări aprinse. Îi mult priveditoriu, să socoteşte că văpseşte verdi aera, care îl împrejoară. 9. Carbonchiu esti o piatră scumpă de o luminare trecătoare, are floare focului aprins şi luceşte ca un cărbune luminat. 10. Rubinu aşe numit din pricina văpselii sali ce roşie, este cel mai căutat din toate pietrile celi scumpe, după diamant. Să zi//ce că dintâi el să fie alb şi apoi să face roş prin măsură, din pricina unui must sângeros, din care esti dintăi făcut şi hrănit. 11. Giacintul au ghiacintul este un feliu de carbonchiu de floare de plumb, la care floare aceeaşi văpsală i-au dat al său nume. 12. Amatista să apropie la giacint şi esti de o floare roşietică, că este cumu-i o amestecătură de albastru şi roş. Amatista esti vârtoasă şi ce mai vârtoasă esti mai scumpă. 13. Zafiro ori zanfiro, numit aşe de la cuvânt evreesc, este o piatră scumpă de un albastru deşchis ori ca ceriul şi să găseşte în multi locuri la Indie. 14. Topazio este o piatră scumpă carile să caută ca ce mai frumoasă de toate câte sânt de floare aurului. 90 Gerolamo Cardano (1501-1576), medic, matematician şi astrolog italian. 126 15. Sarda esti o piatră scumpă numită carneleo, din pricina florii sali ca de carne. Celi mai bune să găsesc în Sardigne de unde îşi prind numele lor. 16. Onice este o piatră priveditoare şi să alege cu acel nume, pentru ce floare sa şi a sa apă să apropie mult la unghie degitilor. 17. Sardonicu este o piatră scumpă, că puţin să cam privedi şi să chiamă cu acel nume, pentru ce să trage de la (p. 162) fire sardii şi a onicii. Unite într-un loc, să văd întru aceasta oarecare cercuri negri şi albe şi de floare de sânge. 18. Calchidonio ori halchidonio era mai de mult căutată, ca un feliu de carbonchiu. Iar acum să pune în rândul onicilor şi este foarte tare şi preste tot de floare de nour deşchis. 19. Agata este o piatră umbroase, dar străluceşte lovind-o lumina şi cu a sali vine deosebit văpsite arată asupra feţii sali copaci, râuri, dobitoace şi alt. 20. Diasporu este cumu-i agata, umbros şi de multi feliuri de văpseli, dar verdile esti floare ce mai de obşte de aceasta piatră. 21. Mărgăritariul esti oarecare scumpete ori piatră scumpă care să face în midii ori ghioci. Să găsesc de multi feliuri, dar nu am vreme a mă zăbovi să le scriu. Cine va vre mai mult să se înveţe împregiurul metalurilor, mineralilor şi a pietrior şi alti feliuri de ocne, va pute să cetească chimica de Boerave, fila 15 până la 141, de la a sa teorie şi luările de samă a lui Nicolo91 asupa minierilor număru 401-403 şi la “Istorie firească a lumii” de Voodvard92 // parte 4. Magnetul esti un minerali carele să găseşte în minierile de fier. El să împărtăşeşte oarice puţin de la a sa fire. Dar, cu toate aceste, nu să pleacă ciocanului, nici focului, ca să se topească. Dar să poate pisa şi să se facă prav. Părticelile sali sânt mai aspre şi mai vârtoase şi mai împletite decât a fierului. Apropierile magnetului sânt aceste: 1. Magnetul, lăsându-l în voie, stă tot întru acelaşi loc, întorcându-se spre polii lumii şi cu aceeaşi parte tot să întoarce spre acelaşi pol. 2. Această piatră nu caută cu totul polii pământului, dar să pleacă puţin au mai mult spre răsărit şi spre apus. 3. Doao magneturi puse în 91 Probabil Nicolas Lemery, v. supra. 92 John Woodward (1665-1728), naturalist şi geolog englez. 127 oarecare dipărtare se apropie ori se dipărtează una de alta după cum li va fi osebire aşezământului. 4. Magneturile să trag dintr-acest feliu, că una va sta la alta spânzurată în aeră supt văz//duh. Numai polul dispre miazinoapte de una să fie împrotivă dispre amiazizi de la alta. 5. Un magnet mai uşor va ţine câteodată altul mai greu, dar unul mai greu nu va ţine pre altul mai uşor. 6. Să socoteşte că putere de a se întoarce spre poli nu esti într-un chip în toate magneturile, lăsându-se unile că să întorc mai degrabă decât altile. 7. S-au luat sama (p. 163) a fi magneturi fără de orânduială, că au mai multi de doi poli ori locuri de îndreptare. 8. Magnetul trage aşe de bine fierul ca cum at trage pre alt magnet. 9. Putere magnetului se obşteşte la fier şi la oţel cu singur numărul lui, unde este că un ac cu magnet să întoarce tot spre miazinoapte şi spre amiazizi. 10. De vor fi multe magneturi, de multă vreme într-un loc cu a lor dispre miazinoapte, putere sa când să înfierbântă în foc are şi alti apropieri, dar mai puţin trebuincioase. // Putere de această minunată piatră niciunul din filozofi n-au putut ca să arati adivărul pricinii, fiind aceasta o taină necunoscută oamenilor, dar tot au avut bună norocire de au descoperit folosul. Iar pentru alti izvodiri poţi căuta cărţile celor ce au scris pentru aceasta, cumu-i fizica lui Leclerc93, carte 2, cap 6, la fizica lui Roalt94, parte 3, cap 8, la învăţătura pentru magnet a lui Viston95 şi altile. [•••] Al şeptile şi ce de pre urmă împărţire, care să cheamă streină, esti ce multă rămăşiţe de peşti şi alti rămăşiţe de alti jivini de mare, cum sânt încreţiturile din mare, greceşte: ehinos şi glosopetre şi stridii, ghioci şi altile ca aceste împietrite, care se găsesc în multi locuri de-a pământului mult adânc, după cum să văd în scrisorile curiozilor. Şi măcar că nu s-au găsit niciunul ca să poată încredinţa din adivăr pentru acest feliu, dar să socoteşte că aceea s-ar fi făcut în vremea potopului // ori din niscai pohoaie mari de-a mării, carele ar fi făcut pământul (p. 164) moale. Şi acesti trupuri ar fi petrecut înăuntrul pământului şi s-ar fi acoperit şi care, în trecire de vreme, pământul însuşi le-ar fi întors în piatră cu al său feliu împietritoriu. 93 Jean-Baptiste Leclerc (1756-1826), naturalist francez. 94 Posibil Ryel Franţoise-Guillaume (1703-1770), om de ştiinţă francez. 95 Neidentificat. 128 Zice dascalul Voodvard că încreţiturile de mare şi alti feliuri, culbeci, scoice, să găsesc de multe ori în minierile de cărbuni (de la Kent, Surret, Esex) şi în alti locuri, unde să găsesc în feliu de feliu de diosebiri de adânc până la faţa pământului în borti câte de 100 de picioare de adânci şi mai adânc în multi puţuri săpate. Şi culbeci şi scoice să găsesc încă în pietrile năsipoase în toate ţerile. Este lucru ştiut că să găseşte înlăuntru acelor mai sus numite trupuri bucăţile de selce, de piatră vânătă, de pucioasă şi alti feliuri de minerali, care prind// chipul ghiocilor şi a scoicilor însuşi. Stenone96, găsind într-o piatră ce s-au fost adus pentru ziditura unii cetăţi rămase de mulţi ani în Voltera, scoicile, ghioci şi alti feliuri, să pare că aceste nu pot să fie mai mult decât 3000 de ani, care să trag cu încredinţare de la vreme pohoiului au a potopului, care pentru aceasta şi altile vezi în Istorie pământului. Cap 4 Pentru fitongrafie, pentru vieţuitoare, pentru vieţuiri şi pentru a lor facire din sămânţe, pentru rădăcini, pentru odrasle şi pentru turchină, ramuri, frunze, flori, poame şi altele şi pentru răsuflările copacilor şi altele (p. 170) Cuvântul fitongrafie să zice „scrisoare copacilor ori a sădirilor” şi de toate feliurile de vieţuitoare ori vieţuiri. // Vieţuitoare să înţeleg toate trupurile carile să nasc şi au a lor creştire din părţi, făcute cu organe, de care să slujesc ca de nişte meşteşuguri, pentru ca să poarte începuturile pentru viaţa vieţuitoare. Dar celi ce nu au chiar viaţă au simţire, acele sânt sădirile, buruienile şi copacii şi vieţuire ori putere ori feliul ce au sădirile prin mijlocire care trag din pământ a lor hrană din a lor musturi hrănitoare, carele, îmblând prinpregiur întru a lor supstare şi organe, fac ca ele să se întindă şi să se dizlupască a lor părţi parte pe parte, până când, pi lângă ducere de vreme, fieştecare parte îşi câştigă chipul şi aşezământul ce este a lui însuşi şi într-acel feliu vine sădire la a sa isprăvire. 96 Nicolas Steno (1638-1686), cleric catolic danez, pioner în domeniul anatomiei şi al geologiei. 129 Şi pentru aceea să socoteşte că creştirea copacilor vine de la musturile pământului, dar nu de la însuşi pământul// şi să credi că acesta a fi adivărul, că mulţi din dascali au ispitit prin lucrare, cumu-i Boile97 şi Vanelmonţio98 şi alţii, că, puind o sădire în pământ uscat, numai cu apă de ploaie şi de fântână au crescut, iar pământul n-au scăzut nimica. Pentru a lor naştire, să zice că toate sădirile şi vieţuirile vin prin mijlocirile făcute şi născute de la vreo oarecare sădire - maică ori sămânţa vieţuitoare de la acelaşi feliu. [...] /(p. 171) Ceşti de acum vorbitori asupra firii socotesc că fieştecare sămânţă cuprinde în sine aceea ce să chiamă asămănare copaciului ori a sădirii. Va să zică că sădire care vine făcută din sămânţă esti cu totul închipuită, cuprinsă şi strânsă într-un loc mai dinainte de a să sămăna şi sămănându-se, după cum esti închipuită de la sădire asemănătoare, aşe iesi şi din stare de envrion şi începe a vieţui şi a să dislupi şi a să întinde rumpând mai pre urmă legătura de la sămânţe şi iesă iar în starea ei ce dintâi. O simţire aşe deosebită, căutând la facire vieţuitoarilor ori a sădirilor, // au ieşit de la microscopeon. Pentru ce că cu mijlocire acestuie s-au descoperit în fieştecare sămânţă scama învălită de la figura sădirii şi a zice adivărul acesta iesti o minune cu totul plăcută şi curioază, adică vrednică de a să vede. Creştirea sădirilor din sămânţă după orânduiala firii esti minunată întocma după cum esti şi într-altile, în toate lucrurile sali, că ce mai mare parte din sămânţă să ridică afară din pământ într-un loc cu coaja au cămeşa ce are de-asupra, cumu-i în harbuji, în fasole şi într-altile, apoi începe a închipui frunzile, turchina şi semânţa. Rădăcina sădirii, prinzând hrana de la mustul hrănitoriu, îl suie prin vasile de la măduhă de lungeşte şi creşte turchina, şi, urmând aşe, să suie mustu de trece şi la lemn, dar // în timpu de primăvară. Şi, suindu-se mustul prin măduhă şi prin lemn, trece şi la scoarţă de răsuflă, şi această lucrare să face în ce mai multă parte de a anului, că este arătată lucrare de la clătire lemnului; rădăcinile şi ramurile, trachei ori vase care dau ori lasă a întra aera în tovărăşie mustului, sint 97 Robert Boyle (1627-1691), naturalist, chemist, fizician şi inventator englez. 98 Jan Baptist van Helmont (1580-1644), naturalist olandez. 130 aceleaşi care lasă încă şi mai mult de a întra prin turchină, prin frunze şi printr-alti părţi de la sădire. Aera şi parte mustului, suindu-se prin ţevile care le are însuşi, să trage printr-acesti vasi în beşicuţile de la parenhima, adică de la suptstare din lăuntru a lemnului şi să împarte într-acest feliu prin toate părţile de la sădire au de la copaci. [...] (p. 172) Frunzele sânt aceleşi ramuri ce ies din turchinile sădirilor. Firile ori nervile ce să văd prin frunze nu sânt fără decât ramuri de lemn. Supstare care să cuprinde între frunze, adică peliţa ce să vede, nu este altă fără decât lungime de la scoarţă, care împrejoară ramul. Folosul care dau frunzele esti că slujesc întru întâiul loc a apăra de la stricăciunile aerii şi a păzi floare în muguri şi poamele // într-alţi copaci. 2. Îndeamnă copaciul au sădire a creşte, căci trag de la a lor însuşi putere de a să întinde. 3. Slujesc mult de-a curăţi şi a găti sugire mustului, care rămâne în frunze cel mai curat şi mai lămurit de să dă la flori, la poame şi sămânţe, ca nişte hrană a lor făcute. 4. Slujesc pentru răsuflare, pentru ce lucrare ce să face prin frunze este aceea în copaci, ca şi cum fac porii în trupul omenesc, vasăzică, că aceste pricinuiesc în sădiri o nevăzută răsuflare. Înflorire sădirilor se poate socoti: 1. Păharul au cupa, care cuprinde floarea, că este aleasă a păzi şi a ţine în bună pază alti părţi de la aceeaşi floare. 2. Amestecătura de a sale frunze, care sint de multi feliuri şi chipuri văpsite şi părţile carele o fac sint aceleşi, ca şi celi (p. 173) de frunza ramu//rilor, adică de o pieli şi de o carne şi de ţevişoare pentru tragire mustului şi a aerii. 3. În mijlocul frunzilor să găseşte nişte fire ori stâlpuşori şi în mijloc stă cuiul, aceli sint părţile celi vădite, de care floare este făcută. Şi obiceiul acelor părţi osebite sint: întăi, păharul slujeşte a apăra floare, frunzele florii apără scama au cămeşa şi în oarecare sădiri încă şi rodul. Iarşile slujesc a subţie şi a osebi părţile mustului pentru mai bună gătire seminţii. Firile cu turnurerile fac o podoabă şi o alegire dintru alti flori. Ele gătează încă şi hrana a multi feliuri de jivini mici, care fac lăcuinţa lor în sânul acestora. Slujesc încă şi în loc de sămânţa bărbătească, pentru ca să de îndestulare rodului, poamelor. Amestecare şi fire esti tot aceeaşi în toate poamele // vasăzică că în toate poamele sint aceleşi părţi înfiinţate şi vieţuitoare, carele altile nu sânt fără decât la lungime de 131 celi ce am arătat a fi făcute alti părţi de la sădire şi de la osebitul aşezământ. Din închipuire de aceste părţi ies multi neamuri de multi feliuri de poame, cumu-s: mere, pere, nuci, alune, perje, prune şi alt. Mărul esti făcut din patru părţi, adică de coaje, de carne, de fire în ramuri şi de sămânţă. Cinci feliuri în pere, adică coaja, carne, firile şi partea pietroasă şi acrime. În perje, la care se pot pune şi cireşile, zarzarile, piersicile şi alt., au patru părţi alese, care sint coaja ori piele, carne, firile ori aţile şi simburile. Fragii, căpşunile au patru părţi, adică piele, carne, firile şi sămânţa. Nucile, alunile au trii părţi: coaja, găoace, şi carne au miezul. // Obiceiurile poamilor au osebite lucrări în doftorii, au şi alti doauă lucrări, că slujesc cum oamenilor, aşijdere şi dobitoacilor a da hrană plăcută şi scumpă şi întru al doile loc obştesc la seminţe un must mai gătit şi cu totul prefăcut, căci poamele fac aceeaşi lucrare şi slujbă la sămânţă, după cum fac frunzile la aceleşi poame. Vasăzică că mustul, lămurindu-se şi subţiindu-se în poamă, agiunge la sămânţă într-o stare mai isprăvită. Săminţile sânt începutul vieţuirii şi esti iarşile cel de pre urmă sfârşit al isprăvirii, după cum s-au văzut în ce feliu vieţuire să dă. Şi iaca cum să face a sa naştere ori (p. 174) răsărire, mustul fiind în rădăcine, în turchină şi în frunză, cocându-se pe rând, curat şi osebit agiunge mai pre urmă la o stare de a fi coaptă sămânţa. Noi am // zis că în poame are încă o mai mare gătire. A sa parte ce mai înfiinţată trece în parte ce de la aceea de a să rămura, că vine numită ramul sămănătoriu, carele de la pricina lungimii sali agiunge de iznoavă un grad mai mare de a să coace. Mustul care printr-însul să împrejoară într-aceasta stare merge el prin ramul sămănătoriu a să duce la învălitura scamii ca într-un pântice. Iar parte mustului cel mai puţin gătat rămâne în învălitura din afară şi ce mai subţire în învălitura din lăuntru, unde priimeşte dospire de o înnoită gătire. De acole el se strecură printr-o peliţe mult subţire în atocmare ori supstare ce mai din lăuntru de la sămânţă şi apoi să face o udeală însuşi a da fiinţa la emvrion şi aice închizându-se îl face a învie şi a ieşi din puf. 132 Şi mai întâi de a lăsa cu totul această zăbavă a copacilor şi a // sădirilor, vine a să socoti şi acele mucegaiuri şi bureţi şi aceli urdori, care ies din turchinile de mulţi copaci. Bureţii şi mucegaiurile şi alti suptstări de bureţi cumu-s bureţi că se chiamă de carte, de iască şi muşchiurile de copaci fac o parte de sădire sterpe, ori s-ar pute zice că sint nişte urdori curăţite din copaci, căci ies din trupurile din oarecare copaci ori de la un feliu de moină cleioasă din pământ. Dar în adivăr aceste cresc şi-şi lasă a lor rădăcină, răsădindu-le unile între firile copacilor din care să fac, cumu-s bureţii de iască, de carte, că să fac pe scoarţa copaciului. Bureţii cei de pământ nasc din osebite materii, care în faţa pământului să găseşte, şi din lemne şi piatră, şi sint făcuţi de o legătură de fire, care să împarte de la suptstare întru // care cresc. Acesti firi fac turchina, apoi, schimbând îndreptare, să întind însuşi de sine şi apoi fac un cap întru care să închide o carne plină de must şi didisupt de aceasta carne, întrucât ei gândesc că ar trebui să se facă sămânţa. Dar cu toate aceste, nu s-au descoperit până acum de adivăr. Aceasta sămânţă, fiind purtată apoi de vânt în multi locuri de-a pământului, unde prinde rădăcină şi creşte. Întru acelaşi feliu nu-i de-a că mucegaiurile nu aduc a lor sămânţă prin mijlocire de a lor feliuri osebite strângându-se şi să vecinicesc şi de nu să poate a şti aceea vine de la ace nespuse micşurare. CAP 5 Pentru zoografie, adică vorbire au scrisoare pentru jivini, pentru trupul omenesc şi pentru a sali părţi vârtoase au tari şi moi, o în scurt tâlcuire pentru fire dobitoacilor, a paserilor, a peştilor şi pentru gândaci şi pentru cele târâitoare, pentru ghioci, scoici şi alt. Pentru sănătate, pentru bolnăvire, pentru bătrâneţe, pentru somn şi visuri, pentru foame, pentru sete şi moarte [...] (p. 189) Să zicem ceva şi despre istoria dobitoacilor, că să aleg din doao feliuri. Din celi cu patru picioare şi mai întâi pentru celi ce au unghii de materie, ca de corn. Al doilea celi ce au degite cu unghii ca cângile şi despărţite. 133 1. Celi cu patru picioare, care au unghii de corn la picior tot dintr-o bucată. Acestea sânt din partea celor ce n-au coarne, cumu-i calul, mulul şi asinul şi alt. 2. Celi ce au piciorul dispicat în doao părţi. Dintr-aceste unile rugumă, adică mestică de al doilea hrana lor de peste zi, cumu-i boul, oaia, capra şi celi din feliul cerbului [...] Iarişile unile au unghiile despicate la picior, dispărţite în patru părţi, care să pare că nu rumegă, cumu-i rinocheronte, ipopotamu, trapierota, capibara de la Brasile şi alt. 3. Între celi cu patru picioare de la al doile feliu, ce au unghiile despărţite în două şi mai multi părţi, esti (p. 190) elefante au filu, că are acea//stă osebire, care despărţirile de la piciorul său să împreună unile cu altile şi să acopere cu o piele preste căpuşa piciorului. Şi nu rămâne altă a să vede, fără decât unghiile despărţite şi rătunde. 4. Cămila şi dromedariu nu au unghie despărţită, decât în doauă şi, măcar că nu au coarne, dar rumegă, ca şi dobitoacile ce au coarne, unile de acestea au pe spate un gheb şi altile au doauă, de doauă şi trii palme de înalte. Antropomorfete ori celi cu patru picioare, carele au piciorul despărţit în cinci părţi, cu unghii mari, ca degitele omului, fac al triilea feliu de la parte dobitoacelor cu unghii, cum sânt moimiţele celi cu coadă şi celi fără de coadă şi oarecarile mai mari, numite bambuini. Între acesta parte să pot număra urang-utang ori omul sălbatic, şi cacfi ori cai de la Brasile şi gatul mamon ori moimiţe de alti ţări. 6. Un al patrule feliu de dobitoace de acest feliu sânt care au unghiile ascuţite şi undiţate, cumu-s cângile pasirilor de vânat. Şi aceste sânt din feliul mâţilor, a câinilor şi de celi ce au pele frumoasă, de să fac blane. 7. Între aceste de patru picioare, de feliul mâţilor, să numără: leul, tigru, pardosul şi pantera, adică râs-bărbat şi femeie-leu, pardosul lince, mâţa sălbatică şi ursul. 8. Din feliul câinilor, să numără: lupii, vulpile, vidra, viţelul de mare şi calul şi vaca de mare şi alti dobitoace streine. 9. Din feliul jivinilor celi cu pei frumoase este nevăstuica, cacomu, jderu, fuina, sânjapu, mungu de la India şi alt. 134 // 10. Din feliul iepurilor este iepurile şi coniliu, castoru, guzganu, şoarecile, ariciul spinos, purcelul de India şi paca de la Brasile şi şoareci streini de alte ţări. 11. La acesti feliuri de jivini cu patru picioare să pot ajunge şi alt feliu de jivini cu altă orânduială, cumu-s dobitoacile vivipare, că au bot lung cu rât şi picioarile dispărţite în degite şi are dinţi, ca ariciul şi multi feliuri de altile, cumu-i cârtiţa şi ariciul alb de la India. 12. Altile, care au botul nu pre lung şi picioarile dispărţite în degite mari şi mici, cumu-i furmi urus99 şi tamaiduagu de la brasilieni şi alt. (p. 191) 13. Celi cu patru picioare ce să zic zburătoare, cu botul scurt şi cu picioarele dispărţite în degite, cumu-i // pipeltrelu, că esti de o deosebită mărime şi chip. 14. Celi cu patru picioare, carele răsuflă prin plămâni şi au numai un vintricel la inimă, cumu-s broaştele, broatecii, broasca cu ţist şi de acesti di pre urmă să găsesc de multi feliuri într-alte ţări. 15. De acesti cu patru picioare sânt celi ce au o coadă lungă întinsă, cumu-i toate feliurile de ramuri: cocodrilii şi un feliu de şerpe cu picioare - selămândra, camleote şi ramurii zburători şi alti multi feliuri. La firea dobitoacilor celor cu patru picioare, prin purtare la simţire veţii ori la iconimie dobitocească, este mai aceeaşi ca şi a omului în părţile de care mai înainte s-au scris. Că eu mă mulţămesc că aici să arăt numai oarecare osebiri, care au dobitoacile de la om, căci unile sint // sluţii şi celi începătoare sânt: 1. Că chipul lor cel din afară îi de multi feliuri osebit; 2. A lor mărime, pentru care iarşile sânt nesăvârşite gradi. Celi mai mari sânt: elefante au fili şi rinocheronti; 3. A lor capete plecate spre pământ şi aşezământul lor este trebuincios; 4. A lor clătire ori a lor mergire cu patru picioare; 5. Chipul şi aşezământul osebit pentru a lor capite, care sânt nenumărate în osebire; 6. Unile de aceste sânt armate de coarne, de chip şi mărime osebită. 7. Au urechile făcute şi aşezate din afară, într-un chip a lor deosebit. 8. Făptura ochiului să osebeşte mult în multe feliuri a dobitoacelor; 9. A lor grumaz este atocmat la lungimea picioarelor, afară de elefante, că are un nas lung, de să slujeşte pentru 99 V. supra, p. 118-119. 135 hrana sa, căci, fiind grumazul lui // scurt, nu agiunge cu gura de pământ; 10. Chipurile picioarilor lor sânt de multi feliuri, după cum sânt şi a lor feliuri osebite, de la carile vine unora a fi fugătoare şi altile a merge mai încet şi altile cu o minunată uşurinţă decât altile; 11. Au toate a lor coadă de o lungime şi o grosime osebită, că le slujeşte lor pentru apărarea de muşte şi de altile; 12. A lor trupuri sânt acoperite de multi feliuri de peri, de lână, de spini, de puf şi alt. la atocmare de la diosebite a lor împrejurări, întru care le trebuie ca să găsească în viaţa lor; 13. Picioarile lor sânt coperite de la oarecare materie de corn, altile osebite de unghii întoarse, înarmate de multi feliuri de unghii, (p. 192) pentru ca să răspundă la diosebite trebuinţe de la a lor viaţă; 14. A lor nări nu sânt făcute întru acestaşi feliu ca a noastre, încă şi între dânsele sânt // deosebite; 15. A lor criieri este mult mai mic decât al omului, la atocmarea trupului lor; 16. Unile de acestea au o membrană osebită asupra ochiului, la care, trăgând a lor geană şi făcând-o, că uniori să deşchid şi altiori să închid, acopăr ochiul dispre supărările care s-ar pute întâmpla, dispre spini şi dispre gunoaie şi alt., căutând la a lor hrană; 17. Au o legătură foarte de zgârci fără de simţire, numită pele albă, că şede de la cap până la jumătate de spinare şi fără de a pricinui întru această durere, sprijinind greutatea capetilor lor când merg, păscând iarbă şi alt.; 18. Stomahurile dobitoacelor sânt osebit de a noastre şi unile de la altile, ori în mărime, ori în număr, pentru ce unile îl au mic şi altile mare, unile au unu şi altile doauă, unile mai multe. // Dromedario are patru stomahuri; 19. Sânt de acele carele au putere de a rumega, adecă de a mesteca când se odihnesc; 20. Inimile dobitoceşti au o făptură osebită, că unile au numai un vintricel, cum sânt broaştile, altile au doauă şi altile trii, cumu-i boul de mare şi alt.; 21. Sint dobitoace care nu pot a trăi fără decât în pământ şi altile în pământ şi în apă; 22. Dobitoacile să hrănesc în diosebite feliuri; unile - din carne şi să chiamă mâncătoare de carne, altile - de ierbi şi oarecarele - de seminţe şi de grăunţe şi alt. Sint lângă aceste o nesăvârşire de alti osebiri, dar de mai puţină trebuinţă de a se şti, între om şi între dobitoace. [...] (p. 195) Fire peştilor. 1. Aristotile o împărţeşte în trei feliuri. Adică în feliul de peşti, că să vinde ori să mănâncă, şi în peşti, că este de 136 nişte zgârci făcut şi în peşte spinos, care are pre trup. Alţii osebesc peştile în peşte de mare, în peşte de râu şi în peşte de bălţi au heleştei. 2. Unile din jivinile peştilor, numite dobitoace au jivini de mare, au plomâne şi răsuflă ca celi de patru picioare şi să unesc a să naşte şi a să hrăni cu lapte, ca şi alti dobitoace. 3. Celi feliuri de peşti zgârcicănoşi fac a lor ouă, asemine ca şi celi de paseri. 4. Cei ce au spini pe trup iarşile fac ouă, dar mai micuşoare. // Şi au spini prin pregiur, pe a lor carne, pentru întărire. Sint şi de alti feliuri de peşti în multe feliuri şi în multi chipuri, că să găsesc prin ape şi să (p. 196) socoteşte întâi că peştile să naşte în apă, într-un chip ca şi alti jivini pre pământ, fiindcă acesta esti singur elementul lor, întru care pot să trăiască. 2. După urmare, de a lor clătire, că să face înotând, lor nu li trebuie picioare, după cum le şi lipsesc. 3. În loc de picioare au pene înotătoare şi o coadă, care le slujeşte de cârmă, pentru îndreptare drumului său. 4. Penile înotătoare ce au supt pântece le slujeşte pentru ca să nu prăvală cu pântecele în sus, care fără de gândire li s-ar întâmpla, de li s-ar tăie aceste. Căci spinarea lor este mai gre decât pântecele. 5. Peştile răsuflă în apă pe gură şi pe urechi, pentru ce aceste le au în loc de plomâne. // 6. Trupul peştilor esti făcut în cel mai cu cuviinţă feliu, penrtu ca să poată trece prin mijlocul îndesit al apei cu mai multă uşurinţă şi cu mai puţină sprijinire, că se poate. 7. Esti într-o norocire şi alt lucru, că de mai mare minune, pentru solzii cei număroşi, tari, netizi şi curaţi, cu care sânt aşe de frumos coperite trupurile lor şi întru aceeaşi vreme îi împodobesc, îi apără şi le dau un aşezământ mai tocmit, pentru ca să să apere de apă. 8. Cel înţelept şi învăţat dascal de la fire au făcut ochii peştilor netezi din afară au pe din vârful capului, pentru ca să nu-i poprească întru a lor clătire. Dar au umore de cristal rătund, iar nu în chipul lintei, au lăcrimi, după cum noi vedem pin aeră şi trăim. Peştile are o beşică plină de aeră, care, după cum ei o strâng şi o lăţesc, îi // suie au îi coboară or a şide în apă în ce loc ei voiesc. 10100. Sânt peşti care au meşteşuguri cu care să apără. Unii sânt împodobiţi de aripi, alţii au doauă picioare, alţii mai multe, cumu-i chitul bărbat şi alt. Sânt peşti că au un corp ascuţit, lung mai de un cot la trupul lui, altul are un corp ca un fieresteu, cu doauă 100 Din textul editat lipseşte punctul 9, fără a se oferi explicaţii. 137 părechi de dinţi didisupt şi de-asupra. 11. Sânt peşti de mărime şi de grosime de multi gradi. Chitul este cel mai mare peşte, că să află numit în Sf. Scriptură leviathan, pre carii îl prăznuiesc jidovii. Pliniu zice că au văzut mulţi chiţi într-un golf de la Aravie, lungi de 600 de palmi şi groşi 360. Feliurile peştilor sânt de multi feliuri, că nu să poate face socoteala de toţi. Dar, de vei voi ca să te înştiinţezi de larg, poţi ca să cauţi cărţile celor învăţaţi. // Pentru ivirea gândacilor. În orânduiala gândacilor, Rai101 îi împarte în doauă părţi: în gândaci că să prefac (p. 197) de chipul lor. Cei ce nu-şi schimbă chipul, alţii au 6 picioare, unii - 8, alţii - 12 şi 14 şi 24 şi mai multe, care să cheamă gândaci de mai multe picioare. Cei ce sânt numai de 6 picioare sânt au din pământ, au de apă. De pământ sânt mult mai mulţi decât de apă. De o mulţime de feliuri şi în căutarea lor se socoteşte: 1. Că măcar că să fie acest feliu de zidiri, care nu să pun la samă din pricina micşurării lor, dar cu toate acestea, când să ia sama cu socotinţă, cu un microscopeu, să par alti capete de lucruri, întru carele firea au pus meşteşugul cel mai subţire şi mai gingaş, de au făcut cea mai scumpă împletitură, strălucire şi frumuseţa văpselilor cu mai mare adâncime, decât celi care s-ar făcut // într-alti feliuri de jivini mai mari şi nu ne grijim, nici nu căutăm nimică. 2. Gândacii trag numele lor de la chipul trupului lor, carele este, zicând aşe, despărţit în doauă părţi ori în doauă jumătăţi, că nu să ajung într-un loc, fără decât printr-un fir mic, cum sânt muştile şi furnicile şi alt., că să numesc deobşte jivini neinsprăvite şi toate sânt făcătoare de oauă, din care toate să fac. 3. Unile lasă a lor oauă în locuri osebite, pe copaci, pe ierbi, pe ape, pe dobitoace şi alt. Altile - în poame, în legumi şi alt. 4. Cum sânt bondarii icneumone de Eghipet şi alt feliu numiţi falene - în scoarţa şi lemnul copacului, în odrasli, în frunze şi alt. Fluturii cei albi îşi lasă oauăle lor pe frunzele ierburilor şi a curechiului. Altile care au trebuinţă de căldură să discarcă asupra trupurilor de dobitoace şi supt // pene de pasiri au supt părul dobioacilor, încă şi pin solzi de peşte, altile le pun în trupul dobitoacelor şi prin dişerturile lor, cumu-i în cap, pintre vine, pe lângă şeli şi în alti locuri de a dobitocului, şi înuntru - în criieri, în beşică, în fiere şi mai de obşte în carne. 5. Care de la aceste să fac mulţimea 101 John Ray (1627-1705), naturalist englez 138 viermilor în toate părţile trupului dobitoacelor. 6. La metamorfosi, adică schimbare de trup, încă esti un lucru mult curioz. Cum esti brucu, că din vierme să face flutur şi din flutur să face vierme. 7. Întru a lor cea dintâi stare, cumu-s viermii şi bruchii, să hrănesc de hrană vârtoasă şi groasă, cumu-i de frunze şi alt. Iar împrotivă de celi ce fac alti jivini în stare lor de avrelio, nu (p. 198) să hrănesc cu nimică altă fără decât în stare de gătire. Trăiesc de hrana cea mai gingaşe, // cumu-i de mustul copacilor, de sângile dobitoacilor şi alt. [...] (p. 199) Levenochio102 au luat sama în maiurile unei molei că era de acest feliu de jivini mici mai mult decât numărul de oameni ce să află în toată lumea, în tot pământul. Iarşile // el încă au găsit că într-o găoace de idropiperi cuprinde mai mult decât 8 280 000 de aceste micuşoare făpturi şi, cu toate ceste, s-au descoperit încă şi mai mici, întrucât că o picătură de apă poate cuprinde în sine milioane de milioane. 20. El esti un număr nesăvârşit de acesti jivini nevăzute, care fac apele de lacuri, de să pornesc şi să arată de multi feliuri de văpseli, cumu-i verde întunecat, roşietică şi alt. Că încă pentru multi sar pute face arătare, numai de odată vor fi îndestul. (p. 200) Pentru târâitoare. Târâitoarele unile sânt pre pământ, altile în apă. Celi ce vieţuiesc pre pământ sânt celi începătoare din feliul şerpilor, a căror muşcătură de unii este otrăvitoare, cumu-i cel de vipere şi de aspidă şi alt. Dar unii socotesc că cel de aspidă să nu fie otrăvitoriu, dar a sa vieţuire să vie de la o greşeală a oamenilor. Sânt şi alţii mulţi din feliul şerpilor, că n-au otravă, în multi locuri şi ţări. 2. Feliu de târâitoare după şerpi sânt culbecii, iarşile de multe feliuri şi văpseli. Sânt unii mari, alţii mici, că trăiesc în pământ şi supt frunze. 3. Târâitoare se pot pune şi cei vermi, ce le zic 100 de picioare. Pentru că nu să pot pune fără decât, fără de cale între gândaci, căci a lor feliu de mergire este într-un chip târâit. 4. Râmile fac o parte vădită a fi în feliul târâitoarilor. 5. Vermii care să găsesc în trupurile dobitoacilor încă sânt ştiuţi. 6. Târâitoarele din apă sânt de multi feliuri, cumu-s hieli ori agvile, adică şerpi din apă fără de venin, mântu, chişcariu şi alti feliuri, măcar că noi îi numim tot peşti. 7. Lipitorile. Sint, după angvile au hieli, între târâitoare şi sânt // de trii feliuri: celi din care să 102 Anton van Leeuwenhoek, naturalist olandez, unul dintre fondatorii microscopiei ştiinţifice (1632-1723). 139 slujesc de doftorie, unile negre şi altile cenuşii, unile mici ce să ţin de pietri în oarecare pârei. Sânt şi alti multi feliuri de ţârâitoare care să găsesc pin ape şi pe pământ, care au multi lucruri asemănate cu alte jivine ce s-au arătat mai înainte. Dar au şi de alt feliu, carele sânt osebite. 1. A lor clătire strâmbă şi târâită, care să face ca cu un meşteşug gheometricesc vrednic de a să lua sama. 2. Tot trupul de un verme esti un lanţuh de pieli au cercureli în linee întoarse, înflătoare, a cărie viţişoare întoarse trăgându-se, fac aceleşi cercurele întinse în lărgime, care mai înainte era mai lungi şi mai strânse şi aşe cercuşoru cel dinainte trăgându-se dinapoia celui ce era lângă dânsul, lucrarea să face în toată lungimea trupului şi face clătire covrijită. 3. Feliul // şerpilor să clătesc cu mijlocirea solzilor iarşile puşi în chip de cercuşoare piste pântecele lor şi cu o orânduială împrotivă celor ce-i au pe spate şi pe alti locuri de a trupului lor. Şi vârfurile solzilor, carele rămân din afară, fiind răzimate asupra vârfurilor celor de după cap până la coadă, şi merg puţin mai pre de-asupra, când fieştecare solz, trăgându-se înapoi ori puţin îndreptat prin lucrare de al său muscul, al său vârf din afară, să dipărtează ceva de la (p. 201) trup, pentru ca să să razime de pământ. Care prin mijlocirea lucrării de toţi aceşti solzi iesă clătire strâmbă a şerpilor. 4. Clătirea culbecilor să face prin lucrare de valurile unii peli lungă şi largă, care ei au într-amândouă părţile din pântecele lor şi într-acel feliu să pot ţine în fieştece parte de loc ori în ce feliu de aşezământ. Şi prin mijlo//cirea de o materie cleioasă care iesi dintr-a lor trup şi într-o parte de la strângere atmosferei. 5. Bruchii când esti în stare de vermi au picioruşi mici. Celi dinainte sânt scurte şi cu unghii pentru ca să poată trage la sine frunzile şi alt. Celi dinapoi sânt lungi, prin pregiur cu acuşoare mici, cu a căror mijlocire să prind şi merg pe unde le place. Dar când sânt în stare lor de nimfa ori de avrelio nu au picioare, nici vreo clătire, fără decât puţin pi dinăuntru. Iar în stare de gătire, au părţile clătirii ce le este a lor însuşi de aceste jivini. [...] 8. Să găsesc târâitoare că au o materie veninoasă au otrăvitoare, care le slujeşte pentru ca să prindă vânaturile lor mai cu uşurinţă şi să mistuiască a lor mâncare. 9. Otrava viperii este cuprinsă în jivini, într-o beşicuţă mică la vârful de un dinte al său ascuţit, şi esti purtată întru aceeaşi prin mijlocire unii ţevişoare de o glandulă, care are aceasta de o parte 140 dinlăuntru a capului, care osebeşte veninul său din sânge. Acest dinte este bortos şi printr-ace dişertare să // scură veninul la vătămare când vipera face muşcătura. [...] (p. 202) 13. Sânt târâitoare, cumu-s râmile, culbecii şi alt., care sânt ermafrodite, adică că au părţile naşterii tot într-un chip amândouă, şi sânt şi bărbat şi femeie tot aceeaşi vreme. Părţile naşterii culbecilor sânt puse în coarnile lor, asupra capului. Şi, pentru ca să te înştiinţezi mai bine pentru târâitoare, poţi să ceteşti „Istoria firească” de multe părţi de a Asiei, Africii şi Americii, unde să află mai de multe feliuri de aceste jivini. Pentru celi de diosebite feliuri de ghioci, că nu sânt nici aşe de bine cunoscuţi, nici aşe de bine alese de cunoscătorii firii. Că nici nu să poate în vreun // feliu, fiind aşe de mult număr şi de diosebite feliuri şi pentru a lor lăcuinţă, că este în fundul mării. Dar tot să poate în vreo oarecare feliu , ca să să arate din celi ce sânt mai cunoscute între ghioci. Eu pun toate celi jivini cu coajă de-asupra, ori învălite, că unile să chiamă univalvi, adică cu o singură coaje, că unii le numesc ocniţe. Altile sânt cu doauă şi 3. Sânt un mult număr de aceşti peşti de o coajă sângură, care sânt osebiţi şi în chipul coajei şi în chipul peştelui însuşi au ghioc.Unii de aceşti peşti au multi părţi alese, cumu-s capete, picioare, cleşte şi alt., care stau afară de coajă au coperemânt, cum sânt feliul de raci de mare, că să zic gamberiu. Painji, ghioci, culbeci şi altile sânt cu totul închişi, cum scoicile, midiile, ostricile şi şelinile şi alt. 4. Gamberiu de mare (p. 203) esti cel începătoriu între peştile cu coaje, că se bagă în borti pi la maluri şi pietri şi au patru picioare de fieştecare parte, cu două mari şi groase în chip de mâni şi o coadă largă, cu a cărie mijlocire merge cu multă uşurinţă. Să socoteşte că o mână ori picior, de se va tâmpla să fie rupt au tăiet, în grabă îl face iar. Niciun dobitoc n-are această putere, lipsindu-se de un membro, ca să-l poată iarşile face. Socotesc unii din cunoscătorii firii că gamberii să fie ermafroditi, dar alţii cugetă că să numără până în 30 de feliuri de gamberi, care toţi sânt coperiţi de coaje şi toţi au numile lor osebite. 5. Granchio. Esti asemine ca gambero. 6. Steaua de mare. Esti un feliu de cel cu o coajă şi are cinci săgeţi ascuţite, care îi ies din trup, ca de la un chendro. Şi pasul ei de-a merge este în toată lărgimea ori cum va să meargă, înainte, înapoi, de-a curmezişul şi ori încotro îi este voia. Gura de aceasta stă la mijlocul trupului şi are dinţi şi multe limbi, care 141 le scoate în năsip şi suge hrana ei. Nu s-au descoperit până acum pe unde să descarcă. // 7. Peştile cojos - cel mai minunat decât alţii, este steaua copaciului, numindu-să aşe pentru ce de la trupul ei ies un număr foarte mare de ramuri. Care celi de mult numără ramuri, fac un feliu de mrejişoare, care, această jivină înotând, aruncă pentru vânat a prinde ce să încurcă în meşteşugul lor. 8. Să găsesc multi alti feliuri de ghioci, cumu-i paingul de mare, mitra, arpa, dinte de arap, unicorno, porpora, trâmbiţa, troco poleit şi alti feliuri. 10. La al doile feliu de jivini cu coaje din celi ce sânt cu doauă coji şi să deşchid în doauă părţi. Din acest feliu sânt cumu-i ostrica, telina, scoica, midie şi alt. 11. Acesti jivini să chiamă ghioci neclătiţi, căci nu pot să să clătească au să margă de la un loc la altul. Să socoteşte că aceste sint ermafroditi. 12. Ostrica stă mult // la adânc, telinile stau pe lângă maluri, scoicile stau înfipte în năsip, unde apa nu scade. Ostrica, telina, scoica să hrănesc de pământ, năsip şi alt. 13. Zice Levenochio că unile de acest feliu de jivini îşi pun oauăle lor asupra cojilor lor de le clocesc. 14. Ostriche să găsesc de trii şi patru palme de mari în părţile de cielanţi. 15. Să găsesc mărgăritare frumoase în cojile de ostriche, de midii (p. 204) şi în celi ce să cheamă maica mărgăritariului. Mărgăritarele ce să află în trupurile de aceşti peşti să par mai mult că sânt pietri, decât adivărate mărgăritare. Aşe sânt acesti feliuri de jivini, că le numesc încă şi zoofiti, adică dobitoc. Şi sădirea de sânt făcute cu un meşteşug, cu o frumuseţe, cu o gingăşie minunată. În unile feliuri osebite de ghioci, câte împrejurări, întorsături, sucituri să văd şi de linii şi văpseli de feliu de feliu. Şi aceste jivine oase n-au în carnea lor, căci fire de-au pus pază acesti case a lor, // ca să se apere de fieştecare întâmplare. Pentru grifoni, finice, draghi, satiri, sirini, inorog, leocorno, fate că unii cred că să fie aceste în lume, iară istoria de dragoni şi de leocorni, sirine şi alt. nu le dă credinţe. Apoi că aceli numi nu să găsesc în hotărârile filosofeşti ale crăiei de la Londra, carele scoate arătările de la celi mai bune izvoare, mai că din toate părţile lumii, Nici văd a să face clătire în adunarea de hotărârile filosofeşti a lui Leftorp103, 103 Probabil Joseph Pitton de Tournefort (1656-1708), naturalist francez. 142 Iames104 şi Ioan105. 2. Istorie firească a lumii are arătări cum că mulţi oameni, carele au făcut scrisori pentru leocorni, şi mai vârtos Lavar106 întru a sa călătorie în locurile Abisiniei, zice că acest dobitoc esti de un chip şi de o mărime cât un cal făcut frumos şi atocmat. De floare murg întunecat, cu coadă neagră şi gios la chişiţile picioarelor. Zice iarşile că leocorno de la Tuaca au // coada scurtă şi cei de la Ninina, alt ţinut dintru aceeaşi ţară, o au lungă mult, încă şi coama (Carte 4, foaie 3). Scrie Dumont107 cum că au văzut chipul de un dragone asupra porţii de la cetate de Rod. Acest dobitoc are 33 de palme domneşti de lungime, că strâca toată ţara prinpregiur, şi, când au fost ucis deodată de gonţoni, el zice că capu era asemine cu cel de un porc sălbatic, dar mai mare, urechile în chipul celor de mul, dinţii foarte strânşi şi lungi, gura largă, ochii adâncaţi şi aprinşi ca nişte cărbuni şi ave şi doauă aripi nu pre mari. Picioarile şi coada ca şi celi de un şoim, dar tari şi cu unghii ascuţite şi otrăvitoare, trupul său era acoperit cu solzi. Ie sama unde s-au zis la gheograful Atlant, carte 3, foaie 43-44. 4. Ludolfu108 zice că în Abisinie, în „Istoria etioplenilor”, să găsesc dragoni foarte mari, că fac multă stricăciune cu // mâncarea, acoperiţi de solzi, dar nu sânt veninoşi, nici fac răutate, când numai muşcă. Să prind cu meşteşugul de o scoarţă de copac, iarşile arată Atlant (p. 205) gheograful, carte 4, foaie 614. 5. Istorie pentru sirine şi pentru satiri şi alt. trag începutul lor de la aceli jivini care au oarecare asemănare cu chipul omului. Între acesti începătoare sânt feliurile de mogniţe (şi urang-utang şi cfoemorov) asupra pământului. Feliul numit al sirinilor, măcar că nu au nimică asemănare cu omul, şi alti jivine mari care să găsesc în mare. 6. Istorie de cfoemorov este curioză, dar puţin obştită. Care vom zice aice după Daler109, carele zice că se găsesc la Cfoe, Gvineea şi în Agolul Etiopiei. Aravii îl 104 Probabil John Jonston (Jan Jonston în poloneză, Joannes Jonstonus în latină), naturalist şi medic polonez de origine scoţiană (1603-1675). 105Jan Commelin (Johannes Commelinus), naturalist olandez, autorul, printre altele, a lucrării Catalogus plantarum indigenarum Hollandiae (1683) (1629-1692). 106 Probabil Nicolas Lefevre (1620-1674), naturalist şi medic francez. 107 Neidentificat. 108 Hiob Ludolf, orientalist german (1624-1704). 109 Probabil Albrecht von Haller (1708-1777), naturalist elveţian, unul dintre creatorii fiziologiei experimentale. 143 cheamă satir şi cred că ar fi de la un neam de om traşi. Au capul mare, trupul gros şi greu. Picioarele dinainte ca mânule omului şi nu au coadă, mărg // câteodată în două picioare, ca omul, şi câteodată în patru. Să hrănesc de poame şi miere sălbatică şi fac bătălie neîncetată unii cu alţii. Îndrăznesc câteodată a să pune şi împrotiva oamenilor înarmaţi şi răpesc fimeile oamenilor. Portoghezii îi numesc oameni sălbatici. 7. Daler zice că mai înainte de 30 de ani când el scrie au fost adus în Olanda o fimeie di acest feliu, care au fost arătate lui Enricu Federicu110 cneaz. Ea era de mare cât un copil de trii ani, dar îndoit de groasă, făcută bine şi uşoară şi ridica lucruri greli şi le purta de la un loc la altul. Ave ţiţele goale şi pânticeli. Dar spinarea îi era păroasă, obrazul ei ca un om, nasul teşit şi ascuţit, urechile, pieptul, măselile, cotile, picioarele, pânticile şi altile asemine ca femeile. Să înălţa în doauă picioare de multi ori şi merge ca un om, prinde apă cu un păhar şi cu o mână ţine // şi cu alta be, cu multă asemănare a omului şi să acopere şi doarme ca un om. Să credi că acest feliu de jivine ar fi dat începutul de zidire a locuinţilor. Di satiri e sama iarşile la Atlant gheograful. Şi afară de această mărturie, zic şi eu că am văzut în Roma o jivină asemine, dar din parte bărbătească. Viind nişte africani cu o cămilă albă şi numai un moţ de spinare şi un pelican, care avea guşa cât ar încape un cap de om, spânzurată, şi două moimiţe cu pui, de care vin şi pe la noi din ţara turcească, şi un satir negru, că-l nume satir şi drac de munte, care sta în picioare şi râde. Obrazul lui aseamănă a om, iar urechile mai lungi puţin şi late ca a omului şi cu barbă, fără de musteţi. Buze ca a omului supţiri, numai la gură mai lat şi lua castane şi altă ce-i da. Strâca cu dinţii şi curăţa cu degitele. Dar // păros peste tot, nu numai la spate. Cum mărturiseşte Daler, (p. 206) Plinio şi alţi dascali din cei de demult, mai credincioşi, cu pricepere au vorbit pentru finice. Dar aceea ce-au zis au fost lepădată de multă vreme ca o greşală a oamenilor. Grifinii şi arpiile au loc în istoria firească cestă de acum. Dar dascalii ce-au vorbit au fost defăimaţi. Scriptura scrie pentru leocornu, adică inorog şi de dragoni şi ce mai mare parte din cunoscătorii firii au încredinţat că cu adivărat să fie acesti dobitoace şi încă au şi scris, dar pentru rărime şi împuţinare 110 Probabil Friederich Heinrich (1584-1647), prinţ de Oran, guvernator al Olandei. 144 numărului lor, de care noi nu avem asemănare de vrednicie a să credi au dat pricină cum că n-ar fi mai fost zidiri asemine cu aceste. Tălmăcirile de la viaţa jivinii, eu număr opt. Adică: sănătate, bolnăvire, trezire, somnul, visul, foame, sete şi moarte. // Sănătate să trage de la subţiere ce cuviincioasă şi de la aşezământul părţilor bune, carele sânt puse a ocârmui toate lucrurile şi toate temeliile aşezământului veţii. Bolnăvire este o stricăciune a trupului jivinii, care are putere de la a sa lucrare însuşi. Trezire ori stare omului când este dişteptat esti lucrul arătării şi a lucrării de oarecare număr de spirite vărsate în toate părţile trupului, cu mijlocire de care organile simţirilor din lăuntru şi din afară. În toate meşteşugurile clătirii care se ţine de la voie şi împingere de la lucrurile din afară, fac cu uşurinţă toate a lor lucruri şi toată a lor clătire. Somnul este împotriva dişteptării ori a trezirii. Dar care este a sa pricină şi în ce stă el, asupra acestui punt nu pot ca să ştie cei mai vrednici filosofi şi care ei sânt mult încurcaţi, vrând ca să ştie. // Visurile sânt lucrare puterii lovite de la spirit care lucrează în noi încă şi în vremea dormirii, în care vreme însuşi el merge la ideile carele au fost arătate când omul era deşteptat. Iar trupul adormit atunce nu lasă la spirit lucrare puterii ce i se cuvine şi aceasta face cea mai mare parte a ideilor într-un feliu întunecat şi neisprăvit şi nefiresc. Acest feliu de a vede lucrurile este aceea carele să chiamă vis. Foame este un feliu carele iesi din grăbire membrilor din lăuntru a stomahului, pricinuite de la lucrare musturilor, care slujesc la mistuire şi care, negăsind nimică în însuşi stomahu, în care ca să-şi puie a sa putere, îl (p. 207) împung şi deşteaptă a noastre spirite pofta ori voia de a mânca. Sete are orişice lucru de-atocma cu foamea. Pentru ce stomahul şi părţile grumazului şi a gurii, neavând o somă îndestulată de umedeală, are // ace supărătoare simţire, care aduce întru noi trebuinţa de a be pentru ca să înceteze e. Moartea esti aceea care aduce jivina la ce de pre urmă stare. Aceasta nu esti altă decât o încetare de toate puterile dobitocului şi de toate lucrările trupului. Că rămâne el într-o stare de odihnă isprăvită şi face într-un chip pătimitoriu tuturor schimbărilor care el au ispitit în 145 lume şi după care moartea pune sfârşit tuturor lucrurilor. Eu cred că va fi bine a săvârşi acesti luări de samă asupra lucrurilor celor minunate a ziditoriului făpturii cu scrisul de la însuşi moarte, care întru o zi va face a săvârşi aceasta frumoasă zăbavă, care noi am avut până acum. 146 IACOB S. CIHAC ISTORIA NATURALĂ (Iaşi, 1837) Bavarezul cu ascendenţă cehă, român prin adopţie, Iacob Cristian Stanislau Cihac (1800-1888) este autorul primului tratat de ştiinţe naturale tipărit în limba română. Doctor în medicină la Heidelberg, fondator al Societăţii medicilor şi naturaliştilor din Iaşi (în 1830, ce avea ca misiune specială cercetarea florei, a faunei şi a mineralelor Moldovei) şi membru de onoare al Societăţii Academice Române (din 1872), Cihac a contribuit esenţial la formarea terminologiei ştiinţelor naturii în limba română. Tratatul său, destinat în special elevilor Academiei Mihăilene (fondată la Iaşi, în 1835, sub domnia lui Mihail Sturdza), unde era profesor, a cunoscut o largă circulaţie în epocă. Acesta cuprinde trei părţi: I. Imperia animalelor, II. Imperia plântelor şi III. Imperia mineralilor, cu o anexă despre fosile (petrefacte)m. În tratarea noţiunilor de zoologie şi botanică, Cihac s-a orientat după tratatul de Istorie naturală conceput de Johann Friederich Blumenbach, cunoscut naturalist german (1752-1840). În prezentarea capitolului despre mineralogie, autorul a pus la contribuţie o lucrare a unui mineralog german, membru al Societăţii medicilor şi naturaliştilor din Iaşi, şi anume Johann Rheinhard Blum (1802-1883), aducând însă numeroase completări. Fiind primul tratat de ştiinţe ale naturii tipărit în limba română (507 pagini, plus anexe), scrierea lui Cihac a jucat, fără îndoială, un rol împortant în crearea şi diseminarea unui limbaj specializat. Terminologia zoologică se remarcă prin frecvenţa ridicată a împrumuturilor: acalefile (13), achefalele (12), amfibiile (12), anorganice (3), brahiopodele (12), brancii (8), chefalopodele (12), clas (11), ehinodermile (13), gasteropodele (12), ghen (11), infusoriile (13), intestine (7), miriopodele (12), moluştele (12), nevre (7), organice (3), polipiile (13, polipă, 245), pteropodele (12), sistimă (3), trematodele (13), ţiripedele (12), vertebrate (12), zoofitele (13) etc. 111 111 De observat folosirea calcului de structură semantică imperie (după lat. regnum, imperium, dominio, germ. Reich “imperiu, împărăţie” şi “regn”) pentru “regn”. 147 De regulă, acestea apar glosate: atracţie (tragere la sine) (5), bradipodele sau animalele trândave (17), compacte (îndesite) (7), convex (rătund boltit) (240), farmacologhie (ştiinţa medicamentilor) (5) , fluide (curgătoare) (6), pahidermele sau cu piele groasă (17), ţetaţiile sau sugătoarele înotătoare (17) etc. Unii termeni sunt adaptaţi sub influenţa pronunţiei germane: proţes (6) , (ţăsătura) ţelulilor (7), ţilindric (242), ţirculaţie (7), veghetaţie (243) etc. Frecvente sunt şi calcurile lexicale: (plânte) apatice “acvatice” (243), bimânualile „biman” (17), deşerturi „cavitate” (7), (dinţi) tăietori „incisivi” (17), ~ câneşti „canini” (14), mistuire „digestie” (7), patrumânualile “cvadruman” (17), (animale) sugătoare “mamifere” (11), zgârcurile „cartilaj” (7) etc., sintagmele terminologice: beşica fierii “vezică biliară” (7), canalurile de ieşire „canale excretoare” (6), coarne de pipăit “antene” (246) etc. sau cuvintele vechi: ficatul (7), maţile (7), măruntaie (7), rărunchii (7), splina (7), vintricel (6) etc. Terminologia botanică are o componentă cultă, neologică: anghiospermia (301), carţinoma (276), corm (252), corona (floarei) (257), ecvală (308), emoraghia (275), epiderma (252), fibre (251), gangrene (276), ghimnospermia (301), hlorosis (276), rizoma (251), oculaţie (275), perenne (251), siliculoze (303), stigma (256) etc. şi una populară: coadă “peţiol” (253), coaja, scoarţa (252), cocean (254), crengile (254), ghimp (255), hultuirea “altoire” (275), nerodirea “sterilitate” (277), pai (254), spin (255), trunchi (253), viţa (255) etc. În fragmentele excerptate, mai apar, pe lângă termeni culţi şi populari, atât calcuri: ciocănaşul „pistil” (256), codiţă “stil” (273), colţ “embrion” (252), ghinduri “glandă” (255), potir „caliciu” (257), cât şi sintagme: pseudo-frunze “stipul” (255), nodul roadei „germen” (256), vasele pulberoasă, părţile bărbăteşti a plântelor „stamină” (256). Terminologia geologică este bogată, cu numeroşi termeni neologici ce denumesc: discipline: cristalografie (339), gheologhia (335), mineraloghia (335) etc.; specialişti: mineralog (341, mineraloghi, 339); proprietăţi şi fenomene: (munţi) aluviani (336), coherenţia (340), color (343), cristalizaţie (339), fosforesţenţia (341), electriţitatea (341), magnetismul (341), (boţuri) metalice (338), 148 (munţi) minerale (336), (munţii) mineraloghici (337), (pământul) neptunic (336), (munţi) vulcanici (337) etc.; forme geometrice (de regulă, sintagme): ditetraeder dreptunghi, dodecaeder rombic, ecsaeder, pentagon dodecaeder, octaeder regular/cvadratic, tetraedel (340) etc.; minerale, pietre preţioase: amfibol (352), axinit (352), boraţit (352), cordierit (350), corund (351), egheran (348), emeril (351), euclas (350), ezonit (349), ghelenit (348), granalit (349), granatul (348), hrisoberil (349), hrisolit (349), idocras (348), spinel (348), staurolit (349), turmalin (351), ţircon (348), vezuvian (348) etc. La fel de numeroase sunt calcurile: chezişă “perpendicular” (340), fărmător “friabil” (342), giumătate privăzătoare “semi-opac” (343), molatic (342), privederea “transparenţă” (343), vârtoşimea “duritate” (341) . Foarte interesante sunt cele formate după modelul limbii germane: alaun-pământ, cvarţ-pământ, gadolin-pământ, gliţin-pământ, ţircon-pământ (346) etc. 149 Introducere § 1 (p. 3) Descrierea naturei este ştiinţa prin care învăţăm a cunoaşte producturile pământului după a lor adevărate semne şi deosăbite însuşimi, cum şi după împărţirea lor în ramuri, clasuri, ordinuri, ghenuri şi soiuri. § 2 Ceriul, pământul şi toate cele ce vin din mâna a Totputernicului plăzmuitori să numesc cu un cuvânt natura. Pământul nostru, ce este numai o mică parte a nemărginitei zidiri, ni înfăţăşază lucruri care sau sânt neschimbate, sau prefăcute prin mânile omeneşti. Acele dintăi să numesc producturi naturale şi cele de al doile producturi a industriei. Descrierea naturei, care arată trupurile fireşti după relativa lor treptăluire, este sistematică şi această orânduială este o sistimă. § 3 Producturile naturale să împărţesc: A. În organice, la care să cuvin vietăţile şi plântele. B. În anorganice, la care să cuvin toate mineralile. (p. 4) Deci producturile organice să împărţăsc în animale şi plânte. Animalile primesc de bună voie hrana lor cu o gură, să mişcă slobod, de care mişcare numai puţine sânt lipsite, au înadinse organe trebuitoare spre înmulţirea lor, simţesc şi adeseori înfăţoşază semne de giudecată. Plântele sânt înfipte în pământ sau lipite de altele, primesc hrana lor prin fibrile rădăcinii, să măresc şi să înmulţesc mai cu samă prin seminţe. Producturile neorganice să numesc minerale sau fosili. Unile înformează mezul pământului nostru, a căruia diametru este lung peste 10 milioane de coţi. Ele să nasc şi să măresc prin adăogirea părţilor de o potrivă. § 4 Atât producturile organice, cum şi cele neorganice să împărţesc în trii imperii, adecă: 1. În imperia animalilor sau a vietăţilor, ce cuprinde toate trupurile vieţuitoare cu suflet, care îşi întipuiesc lucrurile de afară şi, după 150 aceste întipuiri, îşi hotărăsc o parte a mişcării ce ţânteşte mai ales spre nătrirea lor. 2. În imperia plântelor, ce cuprinde trupuri, deşi vieţuitoare, dar neînsufleţite, care n-au mişcare de bună voie şi trag simpla lor hrană din pământ prin fibrile rădăcinelor. 3. În imperia mineralilor, ce cuprinde toate trupurile nevieţuitoare şi neorganice, care nici (p. 5) să hrănesc, nici să înmulţesc şi să formează numai prin atracţie (tragere la sine) şi adăogire. § 5 Folosul ştiinţei naturale pururea au fost simţit, însă târziu cunoscut. Prin istoria naturală învăţăm a cunoaşte adevărata fiinţă a tuturor lucrurilor, primim un exemplu de legi adevărate şi neschimbătoare, cum şi lămuriri şi folosuri într-un chip nemărginit. Materiile sânt acele care ni dau hrană, medicamente, îmbrăcăminte, arme, unelte a măiestrielor şi a fabricilor şi sânt obiecturi a negoţului. Aceste materii a naturei câştigăm noi prin lucrarea băilor, prin ştiinţa agronomă şi de codri, prin farmacologhie (ştiinţa medicamentilor) ş.a. şi o învăţătură temeinică a deosăbirei tuturor acestor materii, care dau omului substanţii folositoare sau vătămătoare, trebuie să fie şi singură o ştiinţă însămnătoare. După gradul în care să află estimată ştiinţa istorii naturale la un popor, în acel grad să poate preţui şi cultura minţii acelui popor. CAP I Imperia animalelor § 6 (p. 6) Forma şi alcătuirea trupurilor animale este foarte feliurită, însă toate au o gură, cu care primesc hrana lor, care, mistuindu-să prin un himicesc proţes, părţile cele fluide (curgătoare) să unesc cu sângele, carele apoi într-acest chip slujeşte spre hrana tuturor organilor, iar cele netrebuitoare şi de prisos să scot afară prin canalurile de ieşire sau să evaporează prin porii pielii. § 7 La cele mai multe animale să însămnează trii părţi de căpetenie, adecă: capul, trupul şi extremităţile (mânile şi picioarile). 151 Capul este prin grumaz împreunat cu trupul, carile să alcătuieşte din piept şi vintricel. Acoperirea de afară a trupurilor, adecă pielea, după deosăbirea chipului vieţuirei şi a locului petrecerii animalilor este mai puţin sau mai mult vârtoasă; la unele este netedă, la altele păroasă, lânoasă, spinoasă, solzoasă, scutoasă sau cu pene acoperită. Cele mai multe animale schimbă aceste acoperiri a pielii în deosăbite anotimpuri. (p. 7) Supt piele şi între deosăbitele părţi ale trupului, între ţăsătura ţelulilor, să află grăsimea, care să formează din sânge şi mai cu samă îndămănează mişcarea şi frumseţa trupului. Alte părţi compacte (îndesite) a trupului sânt carnea, care să alcătuieşte din fibre ţăsute cu nevre şi vine şi formează pretutindene muşchii iritători. Părţile mai compacte sânt zgârcurile, tindelile şi intestinele sau măruntaiele. Părţile vârtoase sânt oasele, din care unile sânt cu măduvă şi altele fără măduvă. Intestinele să află în trii deşerturi mari. În deşertul criierilor să află criierii, formându-să din măduva spinărei, carii slobod multe nevre. În deşertul pieptului să află plămânile, ce sânt organile răsuflării şi inima, care este chentrul ţirculaţiei sângelui. În deşertul pântecelui să află organile mistuirei, adecă stomahul, maţile, splina, ficatul cu beşica fierii, rărunchii şi organile gheneraţiei. § 8 Sângele este cel mai vrednic de însămnat între părţile cele fluide a trupului animal. El, prin necontenita mişcare a inimii, cu agiutoriul arteriilor, să mână în toate părţile trupului şi prin vinele reducătoare iarăş să întoarnă la inimă. Deci viaţa animală atârnă de la necontenita ţirculaţie a sângelui. (p. 8) În privirea colorului şi a căldurei, sângele este feliurit la deosebitele animale, precum: la cele sugătoare este el roşu şi cald; la peşti şi amfibii, deşi este roşu, însă răce. Deci deosăbim animale cu sânge cald şi animale cu sânge rece. Insectele şi viermii au în loc de sânge o umezeală albă şi pentru aceea să numesc animale cu sânge alb. 152 § 9 Respiraţia ţâne sângele în necontenită mişcare. Animalile cu sânge roşu să răsuflă prin plămâni şi brâncii, iar cele cu sânge alb prin alte organe. Animalile cele cu plămâni pot da glas de la sine, iar cele fără plămâni sânt mute. §10 Acele organe prin care animalile de bună voie să mişcă să numesc muşchi. Numărul acestora la deosebitele animale este feliurit. Muşchii, spre a ave putere de mişcare, au trebuinţă de nevre, care să formează sau din criieri, din măduva spinării şi nu numai dau muşchilor senzibilitate, dar încă înfăţoşază sufletului şi impresiile de afară prin cele cinci simţiri, precum: vederea, auzul, mirosul, gustul şi pipăirea. § 11 La animalile de o mai deplină organizaţie, să (p. 9) află oasele în carne şi cu aceasta învălite. Au unele însă de o organizaţie mai puţin deplină sau nu să află oase ori părţi vârtoase oasoase, sau au un acoperemânt osos, care acopere tot trupul şi care le slujeşte de lăcuinţă, precum la colbeci şi scoice. [...] § 14 (p. 10) Cele mai multe animale sânt sau de parte bărbătească sau de femeiască; însă să află şi între dânsele, ca şi între albinele lucrătoare, numai neroditoare femei sau şi de acel feli între carele niciun bărbat să află, ci numai femei, precum la multe feliuri de scoice. O parte a animalilor nasc pui vii şi o parte scot ouă şi le clocesc. § 15 (p. 11) Aerul, apa şi pământul sânt pline de vietăţi, însă fieştecăruia clas de animale să pare a fi hotărât de petrecere în unul din aceste elemente. Foarte vrednică de însămnat este gheografica împărţire a animalilor, fiindcă mai fieştecăruia ghen să pare a fi hotărâtă o deosebită zonă. 153 Numai omul nu este mărginit la o climă, căci el mai pretutindene sau deprins cu dânsa şi numai cânele, credinciosul său companion, să află cu dânsul în toată lumea. § 16 Numărul animalilor foarte au sporit prin nouă descoperiri, încât să numără: 1. Ca la 900 soiuri de animale sugătoare, dintre care 60 trăiesc în apă şi pe uscat. În Evropa să află vreo 90 soiuri de animale sugătoare. 2. 5000 soiuri de păsări, dintre care ca la 500 să află în Evropa şi ca la vreo 200 soiuri să găsesc în Moldova şi Ţara Românească. 3. 8900 soiuri de amfibii, dintre care mai mult de 30 soiuri să află în Evropa. 4. 3000 soiuri de peşti. 5. 60000 soiuri de insecte. Numărul moluştelor, arahnidelor, crustacilor, viermilor şi zoofitelor este aşa de mare, încât nu s-au putut număra. (p. 12) Deci păşind la gheneralnica împărţire a animalelor, deosebim: I. Animale vertebrate sau osoase. Animalia vertebrata A. Cu sânge cald. Sanguine calido La aceste să numără: 1. Clas: Animalile sugătoare. Mammalia 2. Clas: Păsările. Aves B. Animale cu sânge rece. Sanguine frigido 1. Clas: Amfibiile. Amphibia 2. Clas: Peştii. Pisces II. Animale nevertebrate sau neosoase. Animalia invertebrata. c) Animale articulate. A. articulata La care să numără: 1. Clas: Insectele. Insecta 2. Clas: Miriopodele. Miriapoda 3. Clas: Animale painjinoase. Arachnoidea 4. Clas: Crustacile. Crustacea 5. Clas: Viermii. Vermes d) Moluştele. Molusca La care să numără: 154 1. Clas: Chefalopodele. Cephalopoda 2. Clas: Pteropodele. Pteropoda 3. Clas: Gasteropodele. Gasteropoda 4. Clas: Ţiripedele. Cirripedes 5. Clas: Brahiopodele. Brachiopoda 6. Clas: Achefalele. Acephala e) (p. 13) Zoofitele. Zoophyta. La care să numără: f) Clas: Ehinodermile. Echinodermata g) Clas: Trematodele sau viermii sugători. Trematoda h) Clas: Acalefile. Acalephae i) Clas: Polipiile. Polypi şi j) Clas: Infusoriile sau protozoicile. Infusoria. Ordinurile şi subîmpărţirile clasurilor de animale să vor arăta la locul cuvenit. Despre animalele vertebrate Animale vertebrate sânt acele care au un schelet închiotorat. A. Animale cu sânge cald § 18 I. Clas: Sugătoarele. Mammalia. Saugethiere Sugătoarele, fără îndoială, sânt între toate animalele cele mai deplin organizate. Spre a le prevedea lesne, este mai cu scopos a începe observaţia lor cu omul şi apoi cu celelante, care sânt mai puţin deplin organizate. Cel de căpetenie semn a sugătoarelor de partea femeiască este că ele au ţiţe şi hrănesc puii lor cu lapte. Locul ţiţelor la deosebite animale nu este tot acela; la unele să află la piept, la unele la pântece şi la altele între picioarele denapoi. De asemine, şi numărul ţiţelor este (p. 14) deosăbit. Cele mai multe sugătoare sânt acoperite cu peri, carii la unele sânt flocoşi, la unele aspri, altele au oarecare părţi a trupului mai păroase, precum este coama şi coada cailor. Unele au ghimpi, altele scuturi sau solzi pentru a lor acoperire. Capul adeseori este împodobit cu coarne. La unele este nasul lungit ca probosţida sau râtul. Ele să hrănesc parte cu carne, parte cu fructuri sau cu aceste amândouă. Spre sfărâmarea şi mestecarea nătreţului, cum şi spre apărarea lor, au sugătoarele fălci cu dinţii înşiraţi, carii să împărţesc în dinţi tăietori, dinţi câneşti şi măsele. În vremea mestecării, balile gurei să amestică cu hrana, îndămănând mistuirea ei. 155 Unile înghit mâncarea puţân mestecată şi apoi iarăş o întorc bucăţi în gură, o mestecă de al doile şi iar o înghit; aceste să numesc rumegătoare. Extremităţile sânt, după chipul vieţuirii, deosebit înformate; unele au mâni cu deget mare, altele au picioare cu gheare dizbărnate sau împreunate cu piele de înotat sau au între gheare şi extremităţi o piele de zburat. Ghearele au în vârf unghii care sânt late sau ascuţite. Adeseori au picioarile, în loc de gheare la vârf, o parte cornoasă, care, deacă este nedespicată, să numeşte copită, precum la cai, iar, fiind despicată, apoi să zice unghie. Numai la puţine sugătoare slujesc aripi de înotat în loc de (p. 15) picioare. Multe sugătoare sânt animale de casă sau dumestnice, a cărora omul poate întrebuinţa pentru hrană carnea, sângele, grăsâmea, laptele ş.a., iar părul, lâna, pielea, oasele, coarnele ş.a. le poate întrebuinţa în măiestrituri. Clasificaţia sugătoarelor este făcută după naturale sisteme şi să împărţeşte în 13 ordinuri, precum: Ord. I. Bimânualile adecă cu doao mâni, precum este omul. Bimana. - II. Patrumânualile, adecă cu patru, precum este momiţa. Quadrumana. - III. Animalile răpitoare sau fearele. Ferae. - IV. Animalile rozătoare. Rosores. - V. Sugătoarele - zburătoare. Mammalia volitantia. - VI. Bradipodele sau animalele trândave. Bradypoda. - VII. Nedintatele sau sugătoarele fără dinţi. Edentata. - VIII. Monotremele. Monotremata. - IX. Săritoarele. Salientia. - X. Rumegătoarele. Ruminautia. - XI. Copitatele. Solidungula. - XII. Pahidermele sau cu piele groasă. Pachidermata. - XIII. Tetaţiile sau sugătoarele înotătoare. Cetacea. [...] (p. 18) Ordinul II Patrumânuale; Momiţe; Quadrumana; Vierhander; Affen 156 § 20 La acest ordin să numără toate feliurile de momiţe, care, la picioarile denainte şi dinapoi au câte un deget mare, numit policari, împreună cu alte patru lungi şi lesne îndoitoare degete. Ele să nătresc mai mult cu provizii de plânte, cu poame, fructuri, precum şi cu viermi, lăcuind în zonele cele ferbinţi ale lumii vechi şi a cei nouă. Imitaţia este una din cele mai însămnate însuşimi ale acestor animale, prin care fac şi omului multă plăcere, fiindcă să pot deprinde a căra apă, a culege poame ş.a. Ele să împărţăsc: A. În adevărate momiţe, la care să numără: 1. Momiţele lumei vechi. Catarrhini. Ghenul 1-i. Orangul; pithecus; cu capul rătund, cu botul rătund şi scurt, cu urechi ca la oameni şi fără coadă. De aceste sânt: (p. 19) 1. Orangutanul; P. Satyrus; der Orangutang carele este roş închis, are păr rar, însă lung, trăieşte în Borneo şi samănă foarte cu omul. Tab. I, fig. I 2. Cimpanzeul; pithecus Troglodites; der schimpansee, carele este cu părul negru, cu capul mare şi cu urechi lungi, lăcuind în Africa şi crescând până de 4 palme. 3. Ghibbon; Pithecus Lar; cu mâni lungi, care, când stă el, agiung până la pământ; lăcuieşte în Ost India. 4. Momiţa bulgară turcească; P. Silvanus; der gemeine tukische Affe; este verde închisă, are faţă şi urechi roşietice, împregiurul şezutului buci cărnoase de asemine roşietice şi lăcuieşte în Ost India, Africa şi Ghibraltar. Ghenul 2-le: Mâţe de mare; Cercopithecus; Meerkatze; cu botul puţân ieşit înainte, au buci de şezut şi coadă; ele trăiesc în Ost India şi Africa. La aceste să numără: 1. Caho; C. nafica; der langnafige Kaho; cu nasul lungit, să află în Borneo şi pe insulile de Sunda. 2. Momiţa verde; C. Sabaeus; este de color verde-oliviu, la pântece albă şi să găsesc multe la Senegal. 3. Macao; C. Cynomolgus; spinarea este neagră-verde vârstată, coada lungă încolătăcită şi trăieşte în Gvinea şi Madagascar. (p. 20) Ghenul 3-le: Paviani; Synocephalus; Paviane. Au cap de câne, buci la şezut, sânt sălbatici şi urâţi. La aceştii să numără: 157 1. Magotul; C. Sylvanus; ce să află în Asia. 2. Horasul; C. Marmon; înalt de 5 palme, cu dinţii pe faţă şi cu barbă albă, lăcuieşte în Ţeilon. Tab. I, fig. 2. 3. Mandrilul; C. Maimon; ce trăieşte în Gvinea, unde noaptea adeseori cete întregi pradă viile şi livezile. II. Momiţele lumii nouă; Platzrrhini; Affen der neuen Welt Aceste au coadă lungă, care li slujeşte ca un al cincele picior şi cu carile să pot anina şi ţânea de copaci. La aceste să numără: Ghenul 1-i: Momiţe urlătoare; Mzcetes; Brullaffe; au mâni cu cinci degete de o potrivă. De acest feliu sânt: 1. Aracuato; M. Seniculus; der rothe Brullaffe; părul şi faţa roşe, are supt fălci un feli de barbă. 2. Belzebu; M. Beelzebub; are păr negru şi urlet înfricoşat. Ghenul 2-le: Ateles, Stummelaffen; La acesta să numără momiţele care sau nu au deget mare, sau este dezformat, precum: 1. Coaida; A. Paniscus; este neagră cu faţa roşietică, de care să află în Brazilia (p. 21) şi Guiana turme întregi. Aceste să anină una de alta când vreu să treacă de pe un copaci pe altul. 2. Saiu; Callithris rufus; der Sajou; care este mohorâtă, are o coadă colătăcită şi trăieşte în America siudică. 3. Saimiri; Callithrix sciurius; Eichhornaffe; este galbăn-sură, mică şi sprintenă ca o veveriţă, trăieşte lângă riul Orinoco. 4. Uistiti; hapale Tacchus; a căria coadă este mai lungă decât tot trupul şi unghiile degetelor sânt ascuţite. Această frumuşică momiţă lăcuieşte în America siudică. Tab. I. Fig. 3 B. Machi; prosimiae. Halbaffen. Aceste au denapoi mai lungi extremităţi decât dinainte şi la piept doauă sau şi patru gurguie. La unele este coada foarte lungă, iar la altele lipseşte de tot. La aceste să numără: Ghenul 1-i: lemur; lemur; eigentlicher Maki; cu capul, mânile şi coada neagră, urechile cu păr lung, lăcuieşte în codrii de Madagascar. 1. Mococo; Lemur catta; are urechi ascuţite, păr roşietic sur, coadă lungă, pre care când doarme o învălătuceşte împregiurul capului şi lăcuieşte în Madagascar. 2. Lemur mongolic. 158 Ghenul 2-le. Lori: Stenops; Loris, Aceste au un trup subţire şi sânt sau codate sau necodate; ele au urechi lungi rătunde şi să hrănesc (p. 22) cu insecte şi pasări mici, dorm ziua şi să află mai ales în Ost India. La aceste să numără: 1. Subţieticul lori; Stenops gracilis, carele este roşu-mohorât şi cu o pată albă pe frunte. 2. Galago; Stenops Galago; are urechi lungi, mari şi drept în sus râdicate, ochi mari şi trăieşte în Africa. [...] Clasul III Acalefe; Acalephae; Mernesseln § 106 (p. 239) Trupul lor este o ţăsătură fibroasă, însă adeseori alcătuit din o materie cleioasă şi cu vine. Forma lor este foarte simplă. Ele se împărţesc: 1. Acalefe idrostatice; Acalephae hydristaticae; Seeblasen. 2. Medusine; Meducinae; Medusen. 3. Ţestoidee; Cestoidea; Vernus taeniaeformes; Landfoermige Wurmer. (p. 240) A. Acalefe idrostatice sau beşici de mare; Acalephae hydristaticae; Seeblasen Trupul lor are formă beşicoasă şi este alcătuit din una sau mai multe beşici. La aceste să află crescături lungite, care slujesc parte spre prinderea, parte spre primirea nătreţului şi parte ca organe de pipăit. 1. Aretuza pelaghica; Arethusa (Physalia) pelagica; die Blasenqualle; să găseşte în Marea Atlantică. 2. Rizofiza aţoasă; Rhizophysa filiformis; die fadenformige Wurzelqualle; este frumoasă, roşie; crescăturile aţoase aflătoare la beşicosul lor trup sânt formate ca viţele rădăcinilor. B. Meduzine; Medusinae; Meernesseln-Quallen. Trupul lor are formă ca un disc oval şi deasupra convex (rătund boltit) cu crescături ramuroase şi pe marginea discului cu fibre. Unele au gură, iar altele nu. Ele sug nătreţul lor ca rădăcinile plântelor, 159 trăiesc în mare şi unele luminează noaptea. Trupul lor totdeuna este moale şi, scoţându-să din apă, lesne să desface întru o materie cleioasă. 1. Rizostoma cuvier; Rhizostoma Cuvieri; Wurzelqualle; trăieşte în Marea (p. 241) Mediterană, este mare şi are împregiurul discului o dungă vânătă. 2. Aurelia urechetă; Aurelia aurita; die geohrte Qualle; are lângă gură patru ramuri. 3. Veroe pileus; Veroe pileus; die hutformige Melonenqualle; are mai multe crescături lungăreţe şi să găseşte în Marea Atlantică. 4. Ţistiţercus ţeluloz; Cysticercus cellulosae; Blasenwurm; să găseşte la oameni şi porci între carne şi grăsime. 5. Velela; Velella Scaphidia; die Knorpelqualle; are margini frumoase albastre şi să află în Marea Mediterană. Tab. XI, fig. 10. C.Ţestoidee; Cestoidea; Bandwurmaehnliche Akalephen Aceste toate să găsesc în lăuntrul altor trupuri animale, au trup lungăreţ, turtit, articulat sau nearticulat. Ele trăiesc mai cu seamă în maţele animalilor vertebrate şi unele soiuri să fac aşea de lungi, încât să socotesc a fi cele mai lungi vietăţi din lume. 1. Ligula; Ligula; Riemenwurm; trupul este nearticulat, iar uneori şi în parte articulat. Ligula sparza; Ligula Sparsa; der gefleckte Riemenwurm; trăieşte în mare şi la Neapoli să mănâncă. (p. 242) 2. Botriochefalus lat sau Cordea sau Soliter lat; Bothriocephalus latus; der breite Bandwurm; părţile articulate a trupului lungăreţ şi ca o cordea format sânt cvadrate. El să găseşte în maţele oamenilor, însă rareori la ghermani şi foarte adeseori la poloni, prusieni, rosieni, câteodată la sviţeri şi la lăcuitorii din Franţia sudică. El să face lung păn de 60 coţi. 3. Tenia solium sau soliterul îngust; Taenia Solium; der langgliederige Bandwurm; părţile trupului articulat sânt mai lungi decât a botriochefalului; să găseşte la ghermani, la români, la lăcuitorii unor părţi de Franţia şi de Scandinavia şi să face lung de câţiva coţi. 160 Clasul IV Polipe; Polypi; Polypen § 107 Trupul acestor animale totdeauna este lungăreţ, mai mult sau mai puţin ţilindric; să poate întinde şi strânge la un loc şi este moale. Ele au o gură împreunată sau cu perişori sau cu coarne de pipăit, care slujesc parte spre (p. 243) mişcare, parte spre apucare şi pipăire. Aceste animale sânt foarte simţitoare. Cele mai multe să află lipite şi numai puţine înoată slobod. Organizaţia lor din lăuntru este foarte simplă, însă puterea reproductivă este foarte mare şi creşterea lor o adevărată veghetaţie. Ele îşi fac înadinse învălituri şi lăcuinţe, trăiesc toate în apă, mai ales în mare şi numai puţine în ape dulci. Un deosebit soi să găseşte în lăuntrul altor animale şi acele trăitoare în ape dulci obicinuit sânt lipite de plânte apatice. Ele să împărţesc: A. Fitozoe sau mărgeane; Phytozoa corallina; Korallenartige Pflanzenthiere. B. Polipe goale; Polypi nudi; Nackte Polypen. C. Polipe ţiliate; Polypi ciliati; Râderpolypen. A. Fitozoe; Phytozoa coralligena; Korallenartige Pflanzenthiere. Ele fac înadinse vetre pe care sau în care trăiesc. Aceste vetre le fac ori din materii moi, cleioase, ori cornoase ori varoase. Această materie să deosăbeşte din trupul lor şi să face adeseori trupină pietroasă, pe care fitozoele să află învălite în materii varoase. Adeseori fac ele săpături şi ţevii. Toate sânt lipite şi numai la unele soiuri să află aceste trupine, pe mare plutind. Formarisirea trupinilor de mărgeană are oarecare asămănare cu a plântelor. (p. 244) 1. Mărgeane cărnoase; Fleischkorallen. Trupina să alcătuieşte din o materie cărnoasă, în care să află fitozoele. a) Fitozoe slobod înotătoare; Frey im Meere achwimmende Phlanzenthiere. 1. Veretilum ţinomorium; Veretillum Cynomorium; să găseşte în Marea Mediterană, are opt ramuri fibroasă şi luminează noaptea. 2. Penatula fosforea; Pennatula phosphorea; die leuchtende Seefeder; trăieşte în Marea Mediterană şi trupina are multă asămănare cu un condei. 161 b) Fitozoe cu trupină nemişcătoare; Phlanzenthiere mit festsitzendem Stamme. 3. Lobularia degetată; Lobularia digitata; aceste polipe sânt împărţite pe crengile şi ramurile trupinei. 2. Litozoe sau mărgeane pietroase; Lithozoa; Steinkbrallen. Trupina este alcătuită dintr-o materie varoasă şi vârtoasă. 4. Madrepora virghinea; Madrepora virginea; die jungfraeutiche Sternkoralle. 5. Milepora alţicornis; Millepora (p. 245) alcicornis; die Hirschgeweil-Punktkoralle; are asămănare cu coarnele cerbului. 6. Isis nobilis; Isis nobilis; die rothe Koralle; Tab. XI, fog. 12. 7. Mărgeana roşe sau nobilă; Corallium rubrum; die rothe edle Koralle; să găseşte mai ales lângă insulile greceşti, cum şi lângă ţărmurile Africei nordice şi este articul de negoţ. 3. Polipe cu coaje; Rindenpolypen. Aceste au trupină cornoasă şi ramuri. 8. Gorgonia apărătoare; Gorgonia Flabellum; der Venusfliegenwedel; este ca o răţea formată şi să găseşte în Marea Mediterană. 4. Polipe ţeluloase; Zellenpolypen Pentru fieşcare polipă să află o deosăbită ţelulă şi sânt împreunate numai prin o piele pe deasupra. Trupinele sânt cojoase şi frunzoase, uneori crengoase şi acoperite cu o piele cleioasă. 9. Flustra frunzoasă; Flustra foliacea; der blatterige Zellenpolype; are pe amândoauă părţile ţelule. 5. Polipe ţevioase; Tubularia; Rohrenkorallen. Ţeviile sânt pieloase sau cornoase, simple sau (p. 246) crengoase, adeseori articulate şi cu ţelule. 10. Tubularia campanulata; Tubularia campanulata; Federbuschkorall; are trupină crengoasă, în ape curgătoare. 11. Sertularia polizonias; Sertularia polyzonias; Blasenkoralle; să află lipită pe stânci sau scoice în mările Evropei. B. Polipe goale; Plypi nudi; Nackte Polypen Gura lor este împregiurată cu coarne de pipăit, trupul este gol şi feliurit format. Ele, sau pe toată viaţa lor, sau numai vremelniceşte, sânt lipite. Unele trăiesc în ape dulci şi altele în mare. 162 1. Actinia roşie; Actinia rubra; die rothe Seeanemone; este foarte frumoasă, roşie şi să găseşte în marea Mediterană. 2. Zoantus elisi; Zoanthus elisi. 3. Idra verde; Hydra viridis; der grune Armpolyp; să găseşte în ape dulci şi are 8 pân şi 10 coarne de pipăit; este scurtă şi lată. Tab. XI, fig. 13. 4. Polichefalus de criieri; Polycephalus sau Coenurus cerebralis; die Queese; să găseşte în criierii oilor şi este omorâtori. Pricinuieşte boale capche numite. C. Polipe ţiliate (rotate); Polypi ciliati; Raderthiere Trupul lor este mai mult sau mai puţin oval, (p. 247) au o gură şi trăiesc în apă. 1. Vortiţela convalaria; Vorticella convallaria; Glockenpolyp; trupul ei să poate strânge la un loc şi este denainte ca un clopot. 2. Furcularia rotatoria; Furcularia rotatoria; Raederthier; coada este la vârf cu patru ramuri şi să găseşte în decocturi învechite. 3. Branhionus scvamula; Branchionus squamula; der schuppige Asterpolyp; este fără coadă şi trupul acoperit cu un scutişor. Cap II Imperia plântelor; Imperium vegetabile; Pflanzenreich § 109 (p. 250) A doua imperie a trupurilor vii este acea a plântelor, care însă sânt fără mişcare de bună voie, §3 şi 4. Animalile umblă şi-şi caută hrana lor, pre care o primesc prin o înadinsă gură, iar plântele sânt înfipte cu rădăcina lor în pământ, din carele ele, cum şi din atmosferă, primesc a lor hrană. Să află şi plânte care au un feli de mişcare, însă aceasta nu este de bună voie, ci să pricinuieşte prin înriuriri den afară. [...] § 111 (p. 251) Deacă cercetăm cu de-a măruntul o plântă după toate a ei părţi, apoi aflăm oarecare despărţituri, care au îndeosăbi a lor lucrări. De însămnat este rădăcina (Radix, Wurzel), adecă partea plântei care în feliurite forme este înfiptă în pământ, ţine pe întreaga plântă şi îi 163 duce hrană. La rădăcină mai deosebim noi rizoma; Rhizoma, Wurzelstock (von Polzgonum Bistorta) Tab. XII, fig. 1, adecă partea cea mai groasă din mijlocul rădăcinei şi fibrele rădăcinei; Fibrillae; Wurzelfassern (von Utricularia vulgaris) Tab. XII, fig. 3, adecă feliurit formatele viţe, ce să ţin de rizomă. Prin aceste fibre, plânta trage hrana sa din pământ. După traiul rădăcinei, să împărţesc aceste în rădăcini de un an, annuae; jaehrige; de doi ani; biennes; zweyjahrige şi perenne (de mai mulţi ani), perennes; ausdauernde. După această deosebire a rădăcinei, să află plânte de un an, de doi şi de mai mulţi ani. Aceste din urmă să (p. 252) împărţesc în arburi cu trupine tari şi înalte (arboreae; baumartig), tufari, fruticosae; Staruchartig, carii sânt alcătuiţi din mai multe cormuri şi plânte perene (perennes) a cărora corm toamna să trece şi primăvara să înnoieşte din rădăcină. Forma rădăcinelor este feliurită şi să deosăbesc: 1. Ridăcini nodoase. Tab. XII, fig. 4. Tuber Knollen (Spiraea filipendula), precum la cartofe. Acest feli de rădăcină este mai totdeauna rătundă sau lungăreaţă, are pe deasupra ei colţi din care răsare plânta şi după a căria dezvălire nodul putrizeşte. 2. Ceapă; Bulbus, Zwiebel (von Lilium Martagon), Tab. XII, fig. 2. La aceasta să află colţul în lăuntru învălit cu multe coji sau alte substanţii şi dedesupt are multe fibre, precum să vede la ceapa de casă. § 112 Acea parte care iesă din rădăcină şi ţine toată plânta să numeşte corm (Cormus; Stiel). Să află însă şi plânte care iesă din rădăcină fără a ave corm; Plantae acormosae; Stiellose Pllanzen. Cormu să alcătuieşte din deosăbite părţi, precum: 1. Epiderma sau peliţele de deasupra; Epidermis sau cutis; Oberbaut, care învăleşte cormul, de multe ori şi pe ramurile sale. Această epidermă să cunoaşte (p. 253) foarte bine la mesteacăn. 2. Coaja sau scoarţa; Cortex; Rinde. Este substanţia aflătoare supt epidermă, care învăleşte cormul şi ramurile. Între scoarţa şi între adevăratul lemn să mai află o substanţie numită mâzgă, Liber, Bast, alcătuită din ţevişoare prin care să lăţeşte materia hrănitoare în toată plânta. Splinit; Alburnum; Splint, să numeşte acea pătură moale aflătoare între mâzgă şi între lemn, care, după un an, să face un cerc de pe care să poate cunoaşte vârsta arborului. 164 3. Lemnul; Lignus; das Holz. Este o substanţă vârtoasă alcătuită din splinitul fieşcăruia an. Vârtoşimea lemnului este feliurită după deosebitele soiuri de arburi. 4. Măduva; Medulla; das Mark. Este o materie uşoară şi poroasă, ce umple deşertul arborului şi a căria lucrare încă nu să ştie. § 113 După deosebirea plântelor, cormul, Cormus, să numeşte: 1. Coadă; Caudex; Stock; Tab. XII, fig. 5 (von Cocos nucifera), precum la palme sau arborul de curmale, trăieşte câţiva ani, este drept în sus crescut şi are numai la vârv frunze; 2. Trunchi; Truncus; Stamm; Tab. XIII, fig. 1. (Rhizophora, Mangle) la arbori şi (p. 254) tufari; 3. Cocean; Caulis; Stengel; Tab. XII, fig. 6. (Scabiosa succisa) la buruiene trăitoare un an; 4. Pai; Culmus; Ralm; Tab. XII, fig. 7. (Phlaum) la ierburi şi pâni albe, care adeseori este înlăuntru deşert, cu noduri închieturat şi învălit cu tiocul frunzelor. § 114 La trunchi să deosăbesc crengile (Rami, Aeste), Tab. XIII, fig. 1 şi ramurile, Ramuli; Zweige. Pe aceste din urmă să află frunzele; Folia; Blater. La unele plânte, ce sânt fără corm, iesă frunzele din rădăcină. Frunzele să ţin de codiţa lor, Petiolus; Blattstiel, sânt mai totdeauna subţiri, lăţite, rare ori cărnoase şi groase. Colorul frunzelor este mai totdeauna verde, iar forma lor foarte feliurită. Frunzele sânt oarecum plămânile plântelor, fiind ele hotărâte a trage din aer trebuitoarele materii hrănitoare şi pe cele primite a le răsufla. Vrednice de însămnat sânt frunzele soiurilor de brad, care, din pricina substanţiei lor cei râşinoase, totdeauna sânt verzi pe arbori. § 115 La plânte să mai însămnează încă deosăbite părţi, care nu sânt absolut trebuitoare, însă la unele să găsesc nu fără scopos, precum: 1. Beşica; Ampulla; die Blase, Tab. XII, (p. 255) fig. 3. Este un trup rătund, deşert, care să găseşte la rădăcina şi frunzele unor plânte de apă, cum şi la plânta numită utricularia bulgară. 2. Spinul; Spina; der Dorn, Tab. XIII, fig. 5, 6. Este o crescătură ascuţită a lemnului, învălită cu coama arborului, precum să vede la porumbrele. Aceşti spini adeseori după cultivirea arborilor nu să mai arată. 165 3. Ghimpul sau acul; Aculeus; Stachel; Tab. XIII, fig. 7 (Rosa canina) carele nu este împreunat cu lemnul, ci iesă numai din coaje, precum la trandafiri. 4. Pseudo-frunze; Stipulae; Afterblâter; Tab. XIII, fig. 10. Sânt frunzişoare feliurit formate, crescute pe codiţa frunzei. 5. Tiocul de frunze; Vagina; Blattscheide; Tab. XII, fig. 7. Este o prelungire a frunzelor care învăleşte coceanul sau paiul plântelor, precum la popuşoi etc. 6. Viţa sau ţirhul; Cirrhus; die Ranke; Tab. XIII, fig. 10 (Passiflora). Este o crescătură a frunzei, a codiţei de frunze sau de flori, subţire, feliurit formată şi mai totdeauna învârtită, cu care plânta să anină de alte lucruri, precum aceasta să vede la viţa-de-vie, la mazăre ş.a. 7. Ghinduri; Glandulae; die Drusen. Sânt noduri mici, mai ales la frunzele şi florile care slobod din sine o umezeală. § 116 (p. 256) 8. die Blume; Tab. XIV şi XV. Este partea cea din vârv a plântei în care să află puterea de a să înmulţi şi este un semn a ceii mai desăvârşite dizvăliri. Ea adeseori este foarte fină, de cea mai frumoasă formă şi color, cum şi de cel mai plăcut miros. La floare să deosăbesc: 1. Vasele pulberoasă (Stamina) sau părţile bărbăteşti a plântelor; Stamina; Staubgefaesse; Tab. XIV, fig. 1 şi 2. Sânt fibre sau aţe la a cărora vârv să află noduşoare numite punguţile pulberii. 2. Ciocănaşul (Pistilum); Pistillum; Stempel; Tab. XIV, fig. 1, 2. O parte formată uneori ca un fir şi alteori într-alt chip. Este partea femeiască a plântelor, pe care să scutură pulberea din vasele sus arătate. Ciocănaşul să alcătuieşte din trii părţi, adecă: a) Nodul roadei; Germen; der Fruchchnoten; Tab. XVII, fig. 9, 10, 11, 12, în care să păstrează sămânţa viitoare. b) Codiţa; Stylus; der Griffel; Tab. XIV, fig. 1, care însă nu să află totdeauna şi c) Stigma; Stigma; die Narbe; Tab. XIV, fig. 1 sau vârvul ciocănaşului, care primeşte pulberea bărbătească. 3. (p. 257) Corona floarei; Corolla; Blamenkrome; Tab. XIV, fog. 7. Este partea alcătuită din foile floarei, care împregiură părţile mai sus însămnate. Floarea este sau de o frunză sau de mai multe. O floare 166 alcătuită din mai multe floricele închise într-un potir se numeşte floare compusă. § 117 Potirul; Calyx; der Kelch; Tab. XIV, fig. 9 împregiură corona floarei, este verde sau de alt color şi frunzos. El rămâne câteodată păn la coacerea rodului. Potirul este sau dintr-o frunză, sau din mai multe şi uneori duplu, adecă unul în altul. § 118 Cele mai multe flori au în sine un feli de miere, care iesă prin ghindurile sau pore. Aceste vase de miere au feliurite forme şi se numesc nectarine; Nectarium; Honiggefaesse. [...] § 127 Despre feliuritele functione, boale şi moartea a plantelor (p. 274) Materia hrănitoare a plântelor să alcătuieşte din apă amestecată cu substanţii sărate, pământoase şi cu gaz carbonic. Atât prea mare săcetă, cum şi pre multă umezeală este plântelor vătămătoare. Pe la locuri friguroase, cad (p. 275) iarna frunzele celor mai mulţi arburi; unii, însă, precum soiurile de brazi, fac exţepţie. Cu cât ne apropiem de zona fierbinte, cu atâta mai rară este căderea frunzelor. Asemine şi la plânte, să însămnează un feli de somn, fiindcă unele slobod seara frunzele în jos şi închid florile lor, însă la altele nu urmează aceasta. Unele flori fac aceasta la hotărâte ceasuri din zi, încât prin a lor lângăolaltă aşezare într-o grădină, să poate închipui un ceasornic de plânte. Schimbarea vremii adeseori să poate cunoaşte din deschiderea sau închiderea acestor flori. Pe lângă chipul de a înmulţi plântele cu seminţe, mai sânt şi alte chipuri, precum: 1. Prin ochiuri şi boboci. Aşa se numesc noduşoarele care iarna să află în locul unde să află frunzele, spre a să preface la primăvară în alte rămurele şi frunze. Acest metod de înmulţire să numeşte oculaţie, prin care un ochi a unui arbur de soi bun să aşază în coaja altui arbur. 2. Alt chip de înmulţire este prin cârlige şi crengi tăiete, care să îngroapă într-un pământ bun, până când fac şi prin rădăcină. 3. Alt chip de înmulţire este hultuirea, care să face tăind crengile de soi bun şi înfigându-le în o tăietură a arborului sălbatic. Precum toate cele pământeşti, aşa şi plântele sânt supuse boalelor şi 167 unei desăvârşite desfaceri. Între boale, însămnăm noi: a) emoraghia, Hâmorhagia; Blutsturz, la care arborii (p. 276) varsă o mulţime de zamă, prin care li să întâmplă peire; b) roua făinoasă şi veninoasă, Albigo; Mehlthau, care este o învăscătură mucoasă a plântelor şi adeseori le sacă. Ea să pricinuieşte când prin feliuri de mucegai şi când prin păduchi de frunze; c) roua unsuroasă ca mierea, Melige; Honigthau. O materie dulce, care să deosebeşte din ghindurele aflătoare lângă şezutul acelor păduchi; d) rugina, Rubigo; Rost, când mulţime de bureţi foarte mici să află pe codiţele şi frunzele plântelor; e) lepra, Lepra; Aussatz, când coaja arborilor tineri este acoperită cu un feli de musc, ca peginginea cojoasă la oameni; f) gugoaşele, Gallae; Gallârlel, să fac din pricina împunsăturilor unor insecte, mai ales pe frunze, din care ies crescături rătunde, cărnoase, ce slujesc spre lăcuinţa păpuşii acelui insect; g) hlorosis, Chlorosis; Bleichsucht, când să trece colorul cel verde şi toate părţile să fac albe sau albii; h) ftiriasis, Phthiriasis; Lâusesucht, când toată plânta este plină de păduchi, cari sug toate zemile; i) carţinoma sau racul, Carcinoma; Baumkrebs, când la arburi roditori zama lor începe a să fermenta şi slobode un clei necurat; j) gangrena, Gangrena; Brand, când părţile plântelor să prefac într-o materie (p. 277) putredă; k) nerodirea, Sterilitas; Unfruchtbarkeit, când plântele nu sânt în stare a face roade. Cele mai multe dintre aceste boale, nefiind căutate, sânt în stare a omorî planta. Luând bine sama, apoi în curând ne putem încredinţa care ar fi pricina boalelor. Mai ales timp prea umed sau prea uscat sau un loc rău sânt pricinile de căpetenie şi, spre a vindeca plântele, trebui să facem cele trebuincioase. Multe plânte pier încă de bătrâneţe sau de vătămările ce li să fac de cătră oameni, animale, detunări şi vânturi. [...] § 140 Clasul XIV Didinamia; Didynamia; Zweimachtigeit Ordinul I. Ghimnospermia; Gymnospermia; Nacktsamigkeit (p. 301) Livantul; Lavandula spica; Gemeiner (p. 302) Lavendel. Are cocean înalt ca de 2 palme carele dedesupt este lemnos şi la vârv ramuros. Frunzele sânt înguste, lungureţe şi alb-verzii. Florile albastre stau pe vârvul coceanului în spice. Această plântă este aromatică şi 168 cuprinde în sine un oloi eteric. Ea să întrebuinţează în spiţării, la mirodenii ş.a., creşte în Evropa sudică sălbatică, iar la noi să cultivariseşte pin grădini. Ordinul II. Anghiospermia; Angiospermia; Bedectsamigkeit. Degetariul roşu; Digitalis purpurea; Rother Fingerhut. Are frunze lungureţe ovale. Din coceanul muchiet înalt de 2-4 palme, iesă în spic strugurat, slobozit pe o parte, nişte floricele roşii în formă de degetari, lungi ca de 1 1/6 palmace. După înflorire, să înformază o capsulă ovală, în care să află multe seminţe mici. Această plântă creşte sălbatică în Ghermania, este împodobitoare în grădini, dar şi foarte narcotică şi să întrebuinţează la mediţină. § 141 Clasul XV Tetradinamia; Tetradinamia; Viermachtigkeit Ordinul I. Siliculoze (păstăioase); Siliculosae; Mit kurzen Schotchen (p. 303) Cohlearia; Cochlearia; Loffelkraut. Este o plântă anuală, înaltă ca de o palmă. Frunzele rădăcinei sânt fără codiţe şi lungureţe. Florile albe stau pe vârvul coceanului în strugur umbrealt, iar păstăioara este grosuţă. Această plântă creşte sălbatică în locuri nordice la ţărmul mării şi este foarte folositoare, mai ales mărinarilor împrotiva scorbutului. Ordinul II. Silicvoze; Siliquosae; Mit langen Schoten. Curechiul; Brassica; Kohl. 1. Curechi căpăţânos (varză); Brassica oleracea capitata; Kop/kohl. Are frunze albe, roşii sau vinete şi căpăţânile sânt de felurite mărime încât curechiul din Scoţia face o căpăţână gre păn de 18 ocă. 2. Conopida; Brassica oleracea Botrytisi; Blumenkohl. Are flori în bobocei care îndesite stau în snopi; este de (p. 304) felurite mărime şi cu gust bun. 3. Calaraba; Brassica oleracea Napobrassica; Kohlrabe unter der Erde. Are rădăcină globoasă în pământ, iar frunzele sânt lungureţe şi ieşite afară din pământ. Alt soi de calarabe este acel ce face nod globos afară din pământ. Pe lângă aceste arătate soiuri de curechi, mai sânt încă multe altele. 169 § 142 Clasul XVI Monadelfia; Monadelphia; Einbruderscaft Ordinul I. Triandria Adanzonia; Adansonia digitata; der gefingerte Affenbrotbaum. Are frunze la vârv în trii părţi despărţite (degite). Florile sânt mari şi roşii, iar roada samănă cu un pepen (harbuz). Trunchiul să face înalt ca de 13 palme şi gros în diametru ca de 34. Corona crengilor să face înaltă peste 80 şi să lăţeşte ca de 180 palme. Vârsta unui arbur de acestii este de 5 păn şi 6000 de ani. Lemnul feliurit să întrebuinţează, iar (p. 305) roada să mănâncă de cătră etiopieni. El creşte la Senegal în Africa. Ordinul VIII. Poliandria; Polyandria; Vielmannigkeit Gosipium sau bumb acari; Gosypium herbaceum; Krautartige Baumwollenstaude. Are cocean înalt de 2-4 palme, carele la vârv este ramuros. Frunzele sânt cu 5 despărţituri ca nişte spice, iar florile gălbii de forma clopoţăilor, care apoi fac o capsulă în care să află sămânţă şi bumbac. Bumbacul să deosăbeşte de sămânţă şi este însămnători articul de negoţ, din carele să fac feli de feli de materii. Această plântă creşte în Asia, Africa şi America, să cultivariseşte însă şi în Evropa sudică. § 143 Clasul XVII Diadelfia; Diadelphia; Zweibruderschaft Ordinul IV. Decandria; Decandria; Zehnmannigkeit Plântele acestui ordin să numesc florile (p. 306) fluturilor; Flores papilionacei; Schmetterlingsblumen; Tab. XIV, fig. 4 şi 5. Aceste au patru frunzişoare, adecă: a) o frunzişoară mai mare deasupra; Vexillum; Fahne; b) aripi din două frunzişoare: Alae; Flugel, care să află pe lângă coronă; c) caic; Carina; Schiffehen. Este frunza cea îndoită, în care să află aţele colbului. Tab. XVII, fig. 17. Roada lor este mai totdeauna păstaie; Legumina Hulsenfruchte. 1. Lemnul dulce; Glycirrhiza glabra; Sussholz. Are cocean drept, înalt de 3-4 palme şi frunze împănate ovale. Florile albe roşietice stau în sine între unghiurile frunzelor. Roada este netedă. El creşte în Evropa sudică, să cultivariseşte acum însă şi în Anglia, Franţia şi 170 Ghermania. Rădăcina dă lemnul cel dulce, care să întrebuinţează în spiţerii. 2. Trifoi; Trifolium pratense; Rother Wiesenklee. Are pai înalt de 1-2 palme, frunze întriite şi ovale cu codiţe lungi. Florile roşii şad pe vârvul paiului. El este în Ghermania o plântă însămnătoare pentru iconomie şi să întrebuinţează pentru nătreţul vitelor. De acesta să află mai multe soiuri şi creşte în toată Evropa. § 144 Clasul XVIII Poliadelfia; Polyadelphia; Vielbruderschaft (p. 307) Ordinul I. Pentandria; P. Funfmaennigkeit 1. Cacao; Theobroma Cacao; Kakaobaum. Este un arbur de mărime mijlocie, cu frunze netide, ascuţite şi spânzurate. Florile gălbii sau roşietice iesă din crengi în snopuşori. Roada este lungă de giumătate de palmă, seamănă cu un harbuz, este închis roşie cu pete galbine şi în mezul ce să poate mânca are o mulţime de sâmburi înşiraţi în trii sau patru rânduri. Din aceste fire de sămânţă, îmbrăcate cu o piele aspră roş-negricioasă, să face ciocolata cunoscută şi un fel de unt dulce, numit unt de cacao. 2. Alămâiul; Citrus medica; Zitronenbaum. Are frunze ovale, totdeauna verzi şi la margine dinţoase. Florile sânt albe, bine mirositoare şi fac o roadă ovală, care cuprinde în sine o carne albă şi acră. Alămâiul pentru folosul ce dă să plântează în toată Evropa sudică. Roada lui să întrebuinţează la bucate, la (p. 308) dulceţuri, la boit şi la mediţină. 3. Portocalul; Citrus aurantiorum; Pomeranzenbaum. Este puţin mai mare decât alămâiul şi are floare mai mică, albă, nemirositoare. Codiţa frunzelor mai are două frunzişoare mici. Roada este rătundă, frumoasă, galbănă şi are carne dulce, care să întrebuinţează pentru mâncare în multe feliuri. 171 § 145 Clasul XIX Singhenesia; Syngenesia; Staubbeutelverwachsung Ordinul I. Poligamia ecvală; Polygamia aequalis; Gleiche Vielehe 1. Salata; Lactuca sativa; Gartensalat. Să face înaltă de 2-3 palme, are frunze feliurit formate şi flori galbine. Ea să împărţeşte în salată frunzoasă şi în căpăţânoasă. 2. Anghinari; Cynara Scolymus; Gemeine Artischocken. Are frunze lungi, peste o palmă, şi albii, din a cărora mijloc creşte un cocean ramuros, înalt peste trii palme, pe care, în potiraşe solzoase, să fac flori violete. Nodurile florilor neînflorite să mănâncă. (p. 309) Ordinul II. Poligamia prisositoare. Polygamia superflua; Uberflussige Vielehe Romaniţa; Matricaria Chamomila; Gemeine Kamille. Este o plântă anuală cu cocean drept şi înalt de o palmă şi are frunze îndoit împănate. Florile stau pe vârvul coceanului, sânt la mijloc galbine şi cu frunzişoare albe pin pregiur. Ea este o plântă trebuitoare la mediţină şi creşte în toată Evropa. Ordinul III. Poligamia frustranea; Polygamia frustranea; Unnothige Vielehe Soara soarelui; Helianthis annuus; Jahrige Sonnoneblume. Este înaltă de 6-8 palme, are frunze mari, ovale şi nervoase. Coceanul este gros, spre vârv ramuros şi face flori mari cu multe seminţe cenuşii închise. Din această sămânţă să face oloi, să întrebuinţează încă şi pentru nătreţul pasărilor. Patria lui este America sudică. Ordinul IV. Poligamia trebuitoare; Polygamia necessaria; Nothige Vielehe Şilimica; Calendula officinalis; Gemeine Ringelblume. Este o plântă anuală (p. 310) cu cocean înalt de 1 palmă şi are frunze lungureţe, ovale, acoperite cu peri aspri, cleioşi. Florile sânt galbine şi fac o sămânţă cârligată. Această plântă să găseşte în Evropa sudică, dar şi în alte părţi pin grădini. Ordinul V. Poligamia despărţită; Polygamia segregata; Getrennte Vielehe 172 Ehinops; Echinops sphaerocephalus; Gemeine Kugeldistel. Are frunze lungi ca de o palmă şi cocean înalt de 3-4 palme, pe care să fac noduri rătunde cu flori albastre. Această plântă este o podoabă a grădinilor. CAP III IMPERIA MINERALELOR § 153 (p. 335) Acele trupuri neorganice, care alcătuiesc învălitura cea vârtoasă a pământului nostru, să numesc mineralii (vezi § 3 şi § 4). § 154 Mineraloghia sau orictoghiosia să îndeletniceşte numai cu cunoaşterea simplelor mineralii. Gheologhia însă să îndeletniceşte cu cunoaşterea mineralelor compuse şi amestecate sau stânci feliurite (Gebirgsarten). Orictoghiosia şi gheologhia sânt ştiinţe strâns unite şi agiutătoare una pe alta, însă cunoştinţa cii dintâi trebuie câştigată înaintea cii de a doua, fiindcă aceasta să razimă pe cunoştinţa simplelor minerale. § 155 Pământul este un trup rătund, a căruia suprafaţă este alcătuită parte din apă şi parte din pământ uscat. El este pretutindene încungiurat de aerul atmosferic. Învălitura pământului ne înfăţoşează priveliştea pe care să află mineraliile până acum cunoscute, căci (p. 336) miezul pământului nicidecum nu-l cunoaştem, fiindcă diametrul lui este lung peste 10 milioane de coţi şi cele mai adânci mine (gropi în pământ sau băi) atât în Tirol şi Bohemia, cum şi în Svezia, au agiuns numai până la 1500 de coţi. Aceste mine dovedesc că scoarţa sau coaja pământului este alcătuită din mai multe pături regulat aşezate una peste alta, care să numesc munţi minerale. Cea mai mare parte a suprafeţii pământului este acoperită cu un pământ negricios, carele este prefăcut din părţi organice putrezite şi îndămnează creşterea plântelor. Acest pământ numit umus (Humus) sau pământ de grădină (Gartenerde) formează cea mai de deasupra pătură. Supt aceasta să află pământul neptunic, adunat prin potopuri, Aufgeschwammtes Land, carele să alcătuieşte parte din prund (Cvarţ, Quarz), din năsâp, humă sau lut. Supt această 173 pătură să află munţi aluviani (Flotzgebirge) carii să alcătuiesc mai cu samă din peatră năsâpoasă, din var, ipsos şi sare. În aceste pături să găsesc multe ghenuri de scoice împietrite, peşti şi părţi de animale sugătoare, care în vremile noastre nu să mai află. De asemine, să găsesc şi soiuri de plânte împietrite, de care acum nu să mai află în imperia plântelor. Supt această pătură, dăm de munţi străvechi (Urgebirge), carii sânt alcătuiţi din un feli de peatră numită (p. 337) tonşifer, Thonschiefer, din marmoră albă şi din granit. Munţii străvechi cuprind în sine cele mai multe metaluri, precum: platină, aur, argint, aramă, fier, custori, plumb ş.a. Aceste pături sânt în deosebite locuri mai apropiete sau mai depărtate de suprafaţa pământului. Munţii străvechi şi cii aluviani adeseori să înalţă mult mai în sus decât faţa pământului şi să numesc munţi gheografici. Pământul adunat prin potopuri înfăţoşează obicinuit o suprafaţă deloasă. Înlăuntrul pământului adeseori să nasc focuri şi vulcane, care apoi pricinuiesc stirpitoare izbucniri spre suprafaţa pământului şi care prifac mineraliile în producturi vulcanice. Pături de pământ într-acest chip prefăcute să numesc munţi vulcanici. § 156 Munţii mineraloghici adeseori cuprind în sine şi părţi mai mari sau mai mici de alte fosili (mineralii) şi locurile în care aceste să află să numesc deosebite straturi (Lagerstaetten). Obşteşti straturi să numesc atunce când munţii cuprind numai un feli de fosili. În munţi să mai însămnează drumuri (Gange) adecă crăpături, a cărora lungime şi lăţime adeseori este mai mare decât grosimea şi care mai târziu s-au făcut decât munţii, în carii ele să află. (p. 338) Cunvuri sau straturi (Lager) să numesc aşternuturile deosebitelor minerale, a cărora lungime şi lăţime este mai mare decât grosimea şi care mai târziu s-au făcut decât păturile de dedesupt şi mai înainte decât păturile acoperitoare. Trunchiuri metalice de esurn (Stockwerke) să numesc stâncii de feliurită mărime, pătrunse de metaluri, a cărora lungine, lăţime şi grosime puţin să deosebesc în măsură. Boţuri metalice (Butzenwerke) să numesc aşternuturi metalice mai mici, însă cu cam deopotrivă lungime, lăţime şi grosime. 174 § 157 Spre a ni învăţa a cunoaşte mineraliile, trebui să ştim semnele prin care să hotărăsc soiurile de mineralii, adecă: 1. Semnele formei; Kennueichen der Gestalt. 2. Semnele fizice; Phisicalische Kennzeichen. 3. Semnele himice; Chemische Kennzeichen. § 158 I. Semnele formei; Kennueichen der Gestalt La privirea mineraliilor trebui mai întâi să însămnăm forma den afară, care sau înfăţoşază (p. 339) mai mult ori mai puţin regulate feţe, numite forma cristalică (Krystalinische Form) sau are formă neregulată, numită necristalică. Cristal (Krystall) să numeşte în mineraloghie fieşcare mineral, carele, prin feţele a sale, are margini regulate. Puterea prin care să face această formă să numeşte cristalizaţie (Krystallisation). Ştiinţa care să îndeletniceşte cu măsurarea cuprinsului cristalurilor să numeşte cristalografie (Kristallographie). Deşi cristalurile să află feliurit formate, totuş unii mineraloghi primesc 19 forme bazice (Grundformen), la care să pot reduce deosăbitele forme de cristalizaţie. Aceste forme bazice sânt: 1. Ecsaeder; Wurfel; Fig. 1, Tab. XVIII. 2. Octaeder regular; Regelmaessiges Octaeder; Fig. 2. 3. Dodecaeder rombic; Rauten-Dodecaeder; Fig. 4. 4. Tetraedel; Tretaeder; Fig. 4 5. Pentagon dodecaeder; Pentagon Dodecaeder; Fig. 5. 6. Colonă dreaptă cvadrată; Gerade quadratische Saeule; Fig. 6 şi 7. 7. Octaeder cvadratic; Quadratisches Octaeder; Fig. 8 şi 9. 8. Colonă dreaptă rectangulară; gerade rektangulaere Saeule; Fig. 10. 9. Octaeder rombic; Rhombisches Octaeder; Fig. 11. (p. 340) 10. Octaeder dreptunghi; Rektangulaeres Octaeder; Fig. 12. 11. Ditetraeder dreptunghi; Rektangulaeres Ditetraeder; Fig. 13. 12. Colonă dreaptă rombică; Gerade rhombische Saeule; Fig. 14. 13. Colonă chezişă dreptunghică; Schiefe rektangulaere Saeule; Fig. 15. 175 14. Colonă chezişă rombică; Schiefe rhombische Saeule; Fig. 17. 15. Colonă dreaptă romboidică; Gerade rhombodische Saeule; Fig. 18. 16. Colonă chezişă romboidică; Schieferhomboidische Saeule; Fig. 19. 17. Romboeder; Rhomboeder; Fig. 20 şi 21. 18. Colonă retulară şesăretulară; Regelmaessige sechsseitige Saeule; Fig. 22. 19. Dodecaeder bipiramidal dreptgardinal; Ebenrandiges Bipiramidal-Dodekaeder; Fig. 23. După regulile matematiceşti, poate fi primită numai o formă bazică, adecă ecsaeder, din care se formarisesc toate alte forme a cristalizatei, precum să vede la Fig. 24, Tab. XVIII. § 159 II. Semnele fizice; Phisicalische Kennzeichen La semnele fizice a mineraliilor să numără: 1. Coherenţia; Cohaerentia; (p. 341) 2. Greutatea; Die Schwere; 3. Însuşirile optice; Optische Eigenschaften; 4. Fosforesţenţia; Phosphorescens; 5. Electriţitatea; Electricitat; 6. Magnetismul; Magnetismus; 7. Mirosul şi gustul; Geruh und Geschmack. 1. Coherenţia este ţinerea la un loc dinlăuntru a supstanţiilor. Mineraliile sânt sau vârtoase (fest) sau fluide (flussig). Legătura mehanică în care să află părţile unui mineral simplu să numeşte structura. Neregulatele feţe ce capătă un mineral la despicarea lui să numesc feţile despicării (Bruchflachen) sau despicarea (Bruch) şi pot fi netide (eben), nenetide (uneben), scoicoase (musehelig), ţanduroase (splitterig), ghimpoase (hackig) şi pământoase (erdig). În mineraloghie, vârtoşimea (Die Haerte) să numeşte împotrivirea care o face un mineral împotriva lovirei sau zgărierii altui mineral ori a unui instrument ascuţit. Mineralogul Mos au aşezat următoare scală a vârtoşimei, adecă: 1. Talc; Talk. 2. Ipsos şi sare ţietroasă; Gyps oder Steinsalz. 3. Calcspat; Kalkspath. (p. 342) 4. Flusspat; Flusspath. 176 5. Apatitspat; Apatitspath. 6. Feldspat; Feldspath. 7. Cvarţ; Quarz. 8. Topas; Topas. 9. Corundu; Korund. 10. Diamant; Diamant. După această scală, talcul este cel mai moale şi diamantul cel mai vârtos mineral. Fărmător (sprode) să numeşte un mineral când, la despicare, să farmă în multe bucăţi şi ţanduri. Molatic (gsehmeidig) să numeşte mineralul când, la baterea cu ciocanul, nici să farmă în prav, nici sar ţandurile. Întinzător (dehnbar) este mineralul atuncea când el, la baterea cu ciocanul, să întinde sau să poate face sârmă. 2. Greutatea (Schwere) fără multă cercare să poate cunoaşte, că mineraliile au deosebită greutate, deşi sânt de o semine mărime. Toate mineraliile carile cuprind în sine metaluri sânt mai grele decât acele fără metaluri. Spre hotărârea greutăţii speţifice a mineraliilor să întrebuinţează cumpăna idrostatică sau ariometrul. Cea dintâi este neapărat trebuitoare la acurata hotărâre a greutăţii. 3. (p. 343) La însuşirile optice a mineralilor să numără: a) Privederea; Durchsichtigkeit. b) Lucirea; Glanz. c) Colorul; Farbe. a) Privederea este însuşirea mineraliilor de a da trecere luminii căzătoare peste dânsele. Iar deacă obiecturile să privăd întunecoase, atunce să zice giumătate privăzătoare. b) Lucirea mineraliilor este înfăţoşarea reflexiei sau oglindirii luminii pe faţa lor. În privirea feliului lucirei să însămnează deosebite gradaţii, precum: 1. Lucirea metalică; Metallglanz. 2. Lucirea diamantică; Diamantglanz. 3. Steclirea; Glasglanz. 4. Lucirea ceroasă sau grasă; Wachs-oder Fettglanz. 5. Lucirea sedefie; Perlmutterglanz. 6. Lucirea mătăsie; Seidenglanz. 177 d) Colorul mineraliilor este una din cele mai obşteşti însuşiri şi cade în ochi mai înainte de toate. Să deosebesc mineralii fără color (farblosse) şi cu color (farbige). Pentru aceste din urmă s-au hotărât în mineraloghie opt coloruri bazice (Stammfarben), adecă: 1. alb; 2. cenuşiu; (p. 244) 3. negru; 4. vânăt; 5. verde; 6. galbăn; 7. roşu; 9. castaniu. Aceste coloruri adeseori să află amestecate şi înfăţoşează iarăşi alte coloruri. 4. Fosforesţenţia (Phosphorescens) este însuşirea de a dezvăli o lucire de lumină care să face prin frecare sau zgâriere cu instrumenturi ascuţite sau prin încălzire sau prin înriurirea electriţităţii sau a soarelui. 5. Electriţitatea (Electricitât) să naşte în mineralii prin frecare, apăsare sau prin căldură, adecă la întrebuinţarea unui dintre aceste mijloace, capătă ele însuşirea de a trage la sine sau a depărta trupuri uşoare, a lumina la întunerec sau a slobozi scântei când li să apropie mâna sau un trup metalic rătund. 6. Magnetismul (Magnetismus) este însuşirea de a înriuri asupra acului magnetic. Aceasta o au numai puţine mineralii cuprinzătoare de fier. Deacă un mineral trage la sine pe acul magnetic, atunce el să numeşte mineral magnetic. 7. Mirosul şi gustul (Geruh und Geschmack) să pot întrebuinţa câteodată cu folos spre cunoaşterea mineraliilor. Prin miros, lesne să deosăbesc păcura, huma, chirimbariul, arsenicul (şoriceasa), sulfurul (pucioasa) ş.a. Mirosul este propriu mineraliilor sau se naşte din substanţii (p. 345) amestecate cu mineralii. Gustul este uneori un semn spre cunoaşterea mineraliilor, fiindcă prin el mai ales sarea şi acrimea lesne să poate cunoaşte. La gust să deosăbeşte: gustul metalic, astringhent, sărat, amar, răcoritori, dulce şi acru. § 160 Semnele hemice; Chemische Kennzeichen Semnele hemice a mineraliilor sânt acele proprietăţi pe care mineraliile le înfăţăşează când, prin căldură, prin electriţitate sau prin alte mijloace, să înriurează asupra substanţiilor mineraliilor şi prin care mijloace ele sau în parte sau de tot să prefac. Cercetarea (analisis) hemică a mineraliilor să face în două chipuri: 178 1. Prin un metod uscat (Auf trockenen Wege), adecă: mineraliile să pun numai la para unei lumini sau fierbinţeala să sporeşte prin suflarea cu un tub (Lothrohr) (o ţevie la vârv mai subţire şi cam întoarsă) sau 2. Prin un metod fluid sau umed (Auf nassem Wege) la carele să întrăbuinţează apă sau acrimi, în care fluidele să desfac mineraliile. § 161 (p. 346) Mineraliile îndeobşte să împărţesc în patru clase: Clas I. Fosili sau pietre pământoase; Fossilien oder erdige Steine. - II. Sare; Salze. - III. Mineralii arzătoare; Brenubare Mineralien. - IV. Metaluri; Metalle. § 162 Clasul I. Fosili sau pietre pământoase; Fossilien oder erdige Steine. Pământuri şi pietre să numesc acele uscate fosili care, când sânt curate, nici să topesc în apă, ca sarea, nici să desfac în oloi, precum păcura şi râşina de pământ, nici ard în foc ca aceste, nici să pot ciocăni şi întinde ca metalurile. La fosili s-au primit 9 substanţii bazice (Grunderden), adecă: 1. Cvarţ-pământ; Kieselerde; Terra cilicea. 2. Ţircon-pământ; Zirkonerde; Terra circonii. 3. Gadolin-pământ; Gadolinerde; Terra gadolini. 4. Gliţin-pământ; Gluzinerde; Terra glucinae. 5. Alaun-pământ; Thon-oder Alaunede; Terra alluminosa. 6. (p. 347) Magnezia-pământ; Talk-oder Bittererde; Terra magnesialis. 7. Var-pământ; Kalkerde; Terra strontianae. 8. Varit-pământ; Baryterde; Terra ponderosa barytes. Fosilele îndeobştie să împărţesc în 9 ordinuri: Ord. I. Pietre preţioase; Edelsteine. -II. Cvarţul; Quarz. -III. Ortoclasu; Feldspath. -IV. Arghila; Glimmer. 179 -V. Amfivolu; Hornblende. -VI. Ţeolitu; Zeolith. -VII. Varu; Kalk. -VIII. Baritu; Baryth. -IX. Stronţianu; Strontian. § 163 Ordinul I. Pietre preţioase; Edelsteine Aceste toate să întrebuinţează ca giuvaeruri a cărora preţ, după curăţenia şi frumuseţea pietrilor, este mai mare sau mai mic. 1. Diamantul, adamantul; Diamant; Adamas; Forma bazică, fig. 2. Este foarte vârtos, zgârie pe toate celelante mineralii şi arde (p. 348) lesne pe jăratic. El este alcătuit din curat gaz carbonic. Colorul lui este sau cristalic ca a apei sau albăstriu, negricios, roşietic, gălbiu sau verdiu. El să găseşte în Ost-India, mai ales în Provinţia Vizapur, apoi în Brazilia ş.a. Cel mai mare păn acum cunoscut diamant să află la împăratul Braziliei şi trage 1689 carate sau aproape 26 loturi şi să preţuieşte 11 milioane şi giumătate de galbini. 2. Spinel, rubin; Spinel, Spinelle. Forma bazică, fig. 2. Colorul lui este roşi deschis sau trandafiriu. Să găseşte în insula Ţenlon şi la Peru. 3. Granatul; Granat, Granatus. Forma bazică, fig. 3. Colorul lui este cârmeziu-roşu, castaniu-roşu sau masliniu. Să găseşte şi în grăunţe mărunte la Orient, în Bohemia, în pietrile serpentine, în arghil, în pietre arinoase ş.a. 4. Ţircon; Hiacinth, Circonius. Forma bazică, fig. 8 şi 9. Colorul lui este sur-verdiu, galbăn-albiu sau portocaliu. El să găseşte la insula Ţenlon în piatra numită sienit, cum şi în alte soiuri de pietre. Asemine, să găseşte şi slobod în arină şi în pârâie. 5. Idocras, vezuvian, egheran, ghelenit; Idokras, Vesuvian, Egeran, (p. 349) Gehlenit. Forma bazică, fig. 6 şi 7. Colorul lui este negricios, masliniu sau castaniu-roşietic, iar uneori negru. El să găseşte încrescut în stânci de serpentin şi de var la Auervah, Tirol, Piemont ş.a. 6. Ezonit; Kanelstein. Forma bazică, fog. 14. Colorul este roşu sau portocaliu şi să găseşte în arina fluviilor sau încrescut în gnans (un fel de stâncă) numai la Ţenlon, Columbo şi Adexpic. 180 7. Staurolit, granalit; Staurolith, Granalit; Basler Kaufstein. Forma bazică, fig. 14. Colorul lui este roşiatic-castaniu, roşu, galbăn, gălbiu sau cenuşiu. Să găseşte încrescut în feliurite stânci la Sviţera, Britania, Ispania, Irlanda şi la Brazilia. 8. Hrisolit; Chrisolith, Olivin, Peridot, Chrysolithus. Forma bazică, fig. 10. Este verde-deschis, masliniu, gălbiu sau castaniu. Să găseşte în stânci de basalt sau în alte drapstânci, la Berga în Hesia, la Anfel, în Prusia renană, la Salsbah, în Bransgau, cum şi la Turcia şi Brazilia. 9. Hrisoberil; Chrysoberyll, Cymophane. Forma bazică, fig. 10. Colorul este verde deschis, masliniu sau verde închis. Să găseşte încrescut în stânci de granit şi slobod în arina fluviilor la Hadam, în (p. 350) Conecticut, la Brazilia şi Ţenlon. 10. Euclas; Euklas, Euclase. Forma bazică, fig. 10. Este privăzători, curat ca apa sau verdiu sau albăstriu. Să găseşte în stânci de hloritşifer împreună cu topazul, la Brazilia. El lesne să poate sfărma şi s-au adus întâi în Evropa la anul 1785. 11. Topazul; Topas, Topasius, Silice fluatee alumineuse. Forma bazivă, fig. 12. Topazul de Ţenlon este mai totdeauna alămiu, cel de Saxonia (numit picnit, Stangenstein) este mai tot de acea color şi cel de Brazilia este mai mult portucaliu, castaniu sau roşietic. 12. Smaragd, Smaragd, Emeraude, Smaragdus. Forma bazică, fig. 22. Să găseşte în munţii străvechi mai cu samă Salţburg. O varietate a acestuia este berilul; Beryll aquamarin. Are un lustru gras şi să găseşte în munţi străvechi la Siberia, în stânci de granit la Franţia, Bavaria ş.a. Cele mai mari bucăţi în diametru păn de 9 palmace s-au găsit în America nordică. 13. Cordierit; Cordierit, Jolith, Peliom, Dichroit. Forma bazică, fig. 22. Colorul lui este violet, albastru închis sau negricios şi să găseşte încrescut în granit la (p. 351) Ispania, Bavaria şi Brazilia. 14. Corund; Korund, Corindon, Corundum. Forma bazică, fig. 20 şi 21. Este de color albăstriu, roşietic, gălbiu, cenuşiu sau castaniu. Varietăţi a acestuia sânt: a) Zafir, Saphir, Tebesie, Sapphire, Salamstein. Are lucire ca de steclă, este albastru sau roşu şi să găseşte în arina fluviilor la Ţenlon, Franţia şi la Siam în Hina. 181 b) Corund, Diamantspath, Corindon harmophane. Este aspru, de color verde, albastru, verdiu, castaniu sau albiu şi să găseşte încrescut în stânci de granit, de arghil, dolomit ş.a., la Piemont, Hina, Ost-India, Svezia şi Rosia. c) Emeril; Smirgel, Emeril, Corindon granulaire. Este mai totdeauna o amestecătură din corund şi din fier magnetic; să găseşte în Saxonia şi la Haxos şi să întrebuinţează la politura steclelor şi a metalurilor. 15. Turmalin; Turmalin, Turmaline, Schoerl. Forma bazică, fig. 20 şi 22. Este privăzători, de color alb, roşu, albastru, verde, castaniu şi negricios, după care coloruri să deosăbesc şi varietăţile, precum: a) Turmalinu curat ca apa; să găseşte în granit la insula Elba. b) (p. 352) Turmalin roşu; Siberit, Apyrit. Să găseşte în Moravia, Elba, Franţia, Saxonia, Ţenlon şi Peru. c) Turmalin albastru; Indicolith. Să găseşte în Uten ş.a. d) Turmalin verde. Să găseşte în Sviţera, Anglia, Madagascar şi în Brazilia. e) Turmalin castaniu; Electrischer Schoerl. Să găseşte în Sviţera, Elba şi Ţenlon. f) Turmalin negru; Gemeiner Schoerl, Aprizit. Să găseşte în Ghermania, Tirol, Ispania, Svezia, Elba şi Madagascar. 16. Axinit; Axinit, Thumerstein, Axinite. Forma bazică, fig. 16 şi 17. Este mic, scoicos, privăzători, de color violet, castaniu sau cenuşiu. Să găseşte în stânci de gnans şi amfibol la Franţia şi Saxonia. 17. Boraţit; Borazit, Magnesie boratee. Forma bazică, fig. 4. Este de color cenuşiu şi să găseşte încrescut în ipsos în provinţiile Dinneburg şi Holstain. 182 IULIU BARASCH MINUNELE NATUREI (Bucureşti, 1852) Originar din Galiţia, Ucraina, doctorul în medicină Iuliu Barasch (1815-1863) este unul dintre cei mai activi popularizatori ai ştiinţei în spaţiul cultural românesc112. Prin manualele de ştiinţe naturale elaborate, acesta a avut un rol însemnat în procesul de creare şi dezvoltare a terminologiei de specialitate. În 1850, Iuliu Barasch publică, la Craiova, primul volum al lucrării intitulate Minunele naturei. Conversaţii asupra deosebitelor objecte interesante din ştiinţele naturale, fizică, himie şi astronomie. Volumele al doilea (234 de pagini) şi al treilea (231 de pagini), împreună cu o nouă ediţie a primului volum (110 pagini), sub titlul Minunele naturei. Conversaţiuni asupra deosebitelor obiecte interesante din ştiinţele naturale, fizică, chimie şi astronomie, apar la Bucureşti, în 1852. Scrierea este o introducere în mai multe domenii ale ştiinţei: zoologie, botanică, geologie, fizică, chimie sau astronomie. În 1854, vede lumina tiparului Istoria naturală, tradusă şi adaptată după manualul francezului G. Beleze. În 1862 publică manualul de mineralogie, iar, în 1864, pe cel de zoologie. Totodată, Iuliu Barasch este redactorul revistei „Isis sau natura”, apărută la Bucureşti între 1856 şi 1859 (prima serie), în 1862 (a doua serie) şi în 1865 (a treia serie), care a jucat un rol important în diseminarea terminologiei ştiinţelor naturale. După cum s-a observat, textele lui Barasch vehiculează aproape întreaga terminologie de specialitate folosită în manualele de curs mediu până astăzi113. Majoritatea termenilor neologici sunt corect adaptaţi, autorul orientându-se după limba franceză. De altfel, multe dintre împrumuturi sunt dublate de echivalentele lor franţuzeşti: coajă (coquille) (I, 57), molia (la teigne) (I, 70), omide (chenille) (I, 69), păianjenul-lup (L’araignee-loup) (I, 59), raci de mare (crabbes) (I, 57), singure (solitaires) (II, 58), veveriţa din pădure (les Ecureills) (I, 112 V., în acest sens, studiul lui S. Izsak, Dr. Iuliu Baraş, un mare popularizator al ştiinţelor naturii, Bucureşti, Editura medicală, 1956. 113 N. A. Ursu, Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti, p. 38. 183 68) etc. Se remarcă, de asemenea, şi frecvenţa ridicată a structurilor terminologice: animal cu ţâţe (mamifere) (I, 68), antidiluviane (înaintea potopului) (II, 18), consolidarea (întărirea) (II, 19), cosmogenie (zidirea lumei) (II, 14), ecuilibru (cumpănă) (II, 22), espluziuni (zbucnituri) (II, 23), geognezie (născocirea pământului) (II, 14), impulsiune (îndemnare) (I, 63), mastodon (elefantu antidiluvian) (II, 17), nutrimântul (hrana) (I, 58), patru mâini (quadrumana) (II, 17), perioade (intervale) (II, 19), potop (diluvium) (II, 17), proces (lucrare) (I, 95), somn adânc (asfixia) (I, 70), topite (solute) (II, 22). 184 VOL. I CONVERSAŢIUNEA VIII Despre o altă lege generală a naturei (p. 56) Prin legea de atracţiune şi de afinitate se păstrează esistenţa lumei, dar locuitorii acestei lumi conservă, prin pornirile lor fireşti (instincti) cele mai curioase, viaţa lor, precum şi prin tandreţa maternală conservă esistenţa genurilor. Rasele tari şi sângeroase nu perd pe cele slabe. Fiecare animal moare, dar niciun gen d-al animalelor nu se stinge. Cel mai mic instinct a priimit mijloacele de apărare pentru a putea sprijini o luptă sau cel mai puţin a scăpa din mâinile inimicului său. Leul ascuns în tufe, de unde aşteaptă a prinde gazela care, prin iuţeala ei ca vântul, caută a scăpa de el, se află tot în această poziţiune ca paianjenul care, întinzându-şi pânza, adastă ca să prinză vro muscă fugătoare. Printr-o lege admirabilă, natura a împărţit în părţi potrivite puterea materială şi iuţeala corpului. Dar se găseşte un animal furios, sângeros şi puternic care să aibă şi iuţeala umbletului, din contra, toate animalele slabe, care nu se pot lupta cu inemicii lor, sânt iuţi la umblet, pentru a putea scăpa din mâna gonitorilor lor. (p. 57) Tot este în ecuilibru în natură; cui nu i s-a dat de natură arme de putere, i s-au dat armele înţelepciunii de născocirea mijloacelor instinctive ale lor; şi unde n-a fost de ajuns nici atâta, natura a dat unor animale un fel de prevedere cu care presimt şi prevăd nişte evenimente mai nainte de sosirea lor. Uitaţi-vă puţintel la apele râurilor ş-ale oceanului, că veţi rămânea încremeniţi de deosebitele feluri ale locuitorilor lor şi de deosebitele lor calităţi. Unii vestesc apropierea furtunei printr-o neodihnă deosebită. Argonauţii, un fel de peşti, se plimbă pe apa oceanului în cete frumoase şi, apropiindu-se o făptură, îndată se afundă înăuntru, unde rămân până iarăşi se face timp frumos. Sânt nişte peşti (gimnote electrique, torpile electrique, malapterure electrique) care au în corpurile lor ca un fel de maşină electrică şi, apropiindu-se de dânşii vrun inimic, îi dau o lovitură întocmai ca a trăznetului. 185 Seiche (sepia) şi calmar (feluri de caracatiţă) aruncă din gura lor un fel de fluid negru ca cerneala, acoperindu-se peste tot de această negreaţă spre a scăpa de inimicii lor. Doripes au două labe mai lungi decât celelalte cu care ţin un fel de burete asupra capului lor şi, cu acest chip, acoperiţi de vederea gonitorilor, se plimbă siguri pe fundul mării. Un alt mic locuitor al mării, numit Bernard l’ermite, se ascunde într-o coajă (coquille) goală de la ochii inimicilor. Nişte mici raci de mare (crabbes) trăiesc împreună cu moluschi orbi, (p. 58) cărora le slujesc ca un fel de santinele a le prevesti de apropierea inimicilor. Obiceiurile animalelor care locuiesc pe uscat nu sânt mai puţin interesante. În conversaţiunile ce am hotărât d-a vorbi asupra lucrării instinctive a animalelor, vom vedea admirabilile dispoziţiuni ale naturei în această sferă a creaţiunii sale. Aici dar vom vorbi numai în general că, cu toate că de la începutul lumii se află multe feluri de animale într-o luptă eternă, cu toate acestea niciun gen nu s-a stins, precum niciun gen nu s-a întins peste fire. Legea de păstrarea genurilor a cauzat o silinţă eternă d-apărare ş-o băgare de seamă neîncetată a genurilor slabe de către cele puternice. Un alt rezultat tot din zisa lege este că animalele sângeroase (fiarăle) nu se înmulţesc tare, pe când animalele nefăcătoare de rău se înmulţesc foarte tare, prin urmare, cele din urmă totdeauna sânt în mai mare număr decât cele d-întîi şi, într-acest chip, ecuilibrul naturei s-a putut păstra fără a se pierde vrun gen. Tot pentru acest scop, natura a întocmit ca animalele nefăcătoare de rău să-şi găsească nutrimântul (hrana) pretutindenea, având o viaţă uşoară şi putând a trăi pentru folosul societăţii omenirii pretutindenea, pe când animalele făcătoare de rău, neputând trăi decât prin victime, sânt mărginite numai în nişte pustii şi condamnate a trăi singure (solitaires), nefiind împărtăşite de instinctul de soţiabilitate. Însă nu numai că providenţa divină a întocmit mijloacele animalelor, dându-le armele (p. 59) trebuincioase, dar a vrut a asigura şi păstrarea lor prin simtimentul cel mai dulce, adică prin iubirea părintească. Înţelepciunea animalelor creşte când se apropie de treapta genului omenesc, dar iubirea părintească are tot aceeaşi putere în toate treptele fiinţelor animale. 186 Vulturul sângeros, lupul nemilostiv sânt atâta lipiţi de puii lor, precum şi blânda pitulice sau dulcile oi. Insectul mic care se pierde în pulbere prevede toate cele de trebuinţă pentru larvele sale ca şi gigantul elefant pentru puii săi. Această prevedere a animalelor este o parte din prevederea naturei care, spre esemplu, a pus ţâţele elefantei lângă pieptul său (o împregiurare care se găseşte la puţine animale şi la om), prevăzând că elefanta este silită a suge cu botul ei laptele din ţâţe şi a-l turna în gura puilor săi. Vedeţi această mulţime a animalelor ş-a insectelor ce umple toată această verdeaţă a câmpului! Unele se aşază pe marginile râurilor, pe când altele găsesc toată lumea lor în câteva fire de iarbă; unele esersează o industrie şi deosebitele talente, altele umplu aerul de cântecele lor cu care parcă petrec orele de lucrare. Păianjenul-lup (L’araignee-loup) încungiură ouăle sale cu un fel de mătase foarte subţire, luându-le cu sine. Abia psille a depus ouăle sale pe planta veronia, că îndată foile acestei plante se rotunzesc ca un leagăn. (p. 60) De metamorfozarea omidelor urâte în fluturi lucitori, vom vorbi într-alt loc mai mult. Animalele cele mai neputincioase şi cele mai fricoase prind inimă în timpul aplecării puilor lor. Cloşca aşteaptă cu curagiu uliul care se repede pe puii săi. Cerba fricoasă bate cu furie cu coarnele sale inimicul care se apropie de pui. Canguro, manicus şi sarigues, aceste animale care sânt cunoscute sub numire de „purtătoare de pungă” (marsupialia) au sub burtă un fel de sac de piele unde ţin puii lor, fiind încă tineri, până când vor câştiga putere d-a umbla singuri şi, apropiindu-se vrun pericol, îi bagă înăuntru şi fug aşa cu dânşii. Femeile maimuţe poartă puii în braţe, îi mângâie, se joacă cu dânşii şi chiar îi şi pedepsesc când nu sânt mulţumite de dânşii. Loriots, un fel de pasere din America, se luptă cu fiecare animal care vrea să se apropie de cuibul său şi, întâmplându-se să fie prinsă, atunci o vedem tot urmând şi nelăsându-se a cloci chiar în colivie ş-a muri pe ouă. Din lucrările instinctive ieşite din principul iubirii părinteşti, sânt unele (ca cele mai curioase pentru facerea cuiburilor paseri) o 187 materie atâta de interesantă, încât am păstrat-o pentru deosebite conversaţiuni. Dar nu putem sfârşi această a noastră conversaţiune despre tandreţea părintească care este cea dintâi lege de conversaţiunea universului, fără a adăoga că acest dulce simtiment nimic n-ar fi produs dacă n-ar fi fost încungiurat de amorul (p. 61) sexelor, dacă natura nu ş-ar fi închipuit a născoci simtimentul amorului. Acest foc fermecători este care întrezăreşte cu o căldură dulce inima tutulor fiinţelor care îmfrumuseţează şi străluceşte tot universul; fără acest amor, eu zic, unde ar fi propagaţiunea animalelor? Uitaţi-vă la primăvară cum zefirul dulce leagănă încet frunzele cele subţiri! Cum pârâul limpede înveseleşte câmpul îmbrăcat c-o verdeaţă plăcută! Cum paserile cântă cântecul tandreţei! Cum toate aceste fiinţe sânt în bucurie, veselindu-se de esistinţa lor! Cum toate au îmbrăcat îmbrăcăminţi de nuntă! Cum toate au schimbat glasurile lor într-un glas de poezie şi de amor! Ce mister admirabil! Pretutindenea vedem că natura a întrunit frumoseţea cu amorul. Înflorirea cea frumoasă a plantelor pregăteşte rodirea lor, dar, abia cununia poetică a plantelor s-a sfârşit, că florile se vestejesc şi se usucă, lăsând zefirului în mână, ca un suvenir dulce al acestui moment sublim, pe mugurul coprinzători de rodul viitori. Tot în primăvară în epoca cununiei naturei, păunul îşi răsfiră la soare coada sa strălucită de felurimi de feţe. Fazanul se acopere cu minunatele sale pene; capul lui pintade se împodobeşte c-un moţ bogat de felurimi de feţe. Cotinga se înveleşte c-un coperiş strălucit de mai multe coloare. Aşa împodobite de frumoasele îmbrăcăminţi de amor, aceşti fii ai naturei se prezentă la a lor soţie doritoare, scoţând strigări de bucurie, cântând cântece melodioase şi aşa căutând a serba un triumf complect asupra (p. 62) iubitelor lor. Dar abia timpul fericit al amorului a trecut, şi ce schimbare tristă! Păunii au pierdut coada lor strălucită, pintade moţul şi coroana, cotinga s-a dezbrăcat de îmbrăcămintea sa superbă. Toţi umblă tristi, posomorâţi, ca când le pare rău că a trecut aşa curând zilele de voluptatea amorului. Aşa şi privighitoarea, care în zilele trecute de fericire a îndulcit aerul cu cântecile sale melodioase, ce cânta pentru plăcerea soţiei sale dorită; acum, numai simţind trebuinţa plăcerii, a încetat cântecul de tandreţă şi, în locul esclamaţiilor sale melodioase, acum o auzim în strigări ascuţite şi plângeroase: tocmai 188 ca şi la noi, oamenii, după o noapte drăgăstoasă a unui bal strălucit, ne vine o dimineaţă neplăcută şi urâcioasă. CONVERSAŢIUNEA IX Despre instinctele animalelor Caracterul ce deosebeşte lucrările produse prin instinctul animalelor din cele produse prin înţelepciune la oameni este că cele dintâi nu sânt rezultatul vrunei imitaţiuni (care omul câştigă prin învăţătură) şi sânt urmate (p. 63) totdeauna într-un chip, nefiind supus la vro perfecţiune, nici ieşite prin vro socoteală de prevedere sau de folosinţă. Instinctul este o impulsiune (îndemnare) oarbă, prin care natura sileşte animalele a lucra într-un chip hotărât. Lucrările omeneşti, din contra, ieşind prin înţelepciune, sânt rezultate d-o judecată şi d-alegere liberă de voinţa noastră, dar nu d-o îndemnare oarbă. Iată un esemplu al unei lucrări foarte simple, dar foarte curioasă, care, negreşit, este produsă prin înstinctul ce natura a dăruit animalelor ca un fel de călăuză sigură a le petrece prin drumul vieţii lor: putem spune aici o faptă observată la puii de raţă scoşi prin găină. Aceste raţe, trăind împreună cu puii de găină, n-a văzut niciodată încă altă pasere ca să le semene, şi nici sânt învăţate de nimeni; cu toate acestea, la cea d-întâi ocaziune, găsind vrun lac, se aruncă într-însul înotând cu plăcere, pe când cloşca se vaită pe margine, de frică ca să nu se înece. Alte asemenea esemple sânt lucrările albinelor, a cărora clădire ne arată o regularitate admirabilă; cu toate acestea, neavând niciodată vrun învăţător, în contra, ca când s-ar fi născut arhitectori, se apucă de această delicată clădire, îndată după naşterea lor. Din generaţiune în generaţiune urmează tot acea clădire fără să fie supusă la vro perfecţiune şi nelăsându-se d-a nu lucra chiar la împregiurările în care aceste clădiri sânt de prisos pentru folosul lor. Prin urmare, nu putem socoti aceste lucrări ca când ar fi ieşit dintr-o reflesiune înţelegătoare, (p. 64) precum la noi, oamenii, ce sânt lucrările instinctelor. Instinctele animalelor se osebesc după felul acelor fiinţe şi sânt un obiect foarte interesant de studie pentru filosofi, precum şi pentru naturalişti. Ca să cunoaştem toate aceste instincte deosebite, trebuia să 189 ne întindem aici asupra istoriei tuturor animalelor; dar, neavând aici loc în acest uvragiu pentru o asemenea studie, de aceea aci ne vom mărgini a spune dintr-însele numai câteva din cele mai mult vrednice de însemnat. Aşa vor avea lectorii nostri cel puţin o idee asupra acelor miraculoase fenomene care ne arată înţelepciunea divină răzbitoare prin lucrările acelor creaturi ale ei şi înalţă inima noastră umplându-ne d-un simtiment religios către Atotputernicul, a cărui manifestaţiune este gloria naturei. Cele de căpetenie lucrări instinctive le putem împărţi în trei clase, după ce ele atârnă de păstrarea genului sau de păstrarea individului (persoanei) ori de relaţiune între cele din urmă cu alte animale sau de sociabilitate. Sânt instinctele date din mâna naturei animalelor pentru asigurarea bunei naturi a lor, precum şi pentru păzirea lor de felurimi de cauze perzătoare care le încungiură pretutindenea. Aici putem spune mai întâi dispoziţiunea d-a se notri numai de deosebite substanţe. Cea mai mare parte a animalelor au această fire şi, la câteva dintre ele, acest instinct este atât de puternic, încât le vedem lăpădând tot felul de notreţ, murind chiar de foame (p. 65) daca nu le dăm nutreţul lor predestinat de natură. Unele mănâncă carne, altele se nutresc cu vegetale şi între cele din urmă sânt multe care se ţin numai cu foile sau poamele deosebitelor plante, rămâind nebăgătoare de seamă la orice alt fel de nutreţ. Iarăşi vedem că unele din animale schimbă prin instinct felul nutreţului lor după deosebirea dezvoltării corpului în deosebite epoce ale vieţei lor. Aşa vedem broaştele şi brotăceii (grenouilles) care se nutresc cu materie vegetale (plantivoare) când sânt în poziţiune de tetard (adică un fel de larvă, când le lipsesc picioarele şi alte dezvoltări ale organelor corpului); aceste animale să fac mâncătoare de carne (carnivore) după ce au ajuns în starea dezvoltării întregi a organelor corpului. Alte insecte, din contra, sânt mâncătoare de carne în starea de larvă şi plantivore în starea de dezvoltarea perfectă. Puterea simţurilor, mai cu seamă simţurilor de vedere, de auzire şi de miros, sânt în general foarte dezvoltate la animalele carnivore, fiindcă aceste animale trăiesc într-o necontenită inimicie cu alte fiinţe vii pe care ele trebuie să le omoare ca să se nutrească din carnea lor; 190 prin urmare, au trebuinţă a simţi prada lor de departe prin vedere, auzire sau miros. Dar sânt unele dintr-însele care au priimit din mâna naturei nişte instincte deosebite, care înlesnesc nutrirea lor într-un chip foarte curios. (p. 66) Aşa găsim un asemenea instinct deosebit la larva unei mici insecte din genul fluturilor care se cheamă furmilion. Ea este hotărâtă a se nutri cu furnici şi cu alte insecte din care suge umezeala lor; dar, această larvă, neputând a se mişca lesne din loc, trebuia să moară de foame, dacă natura nu i-ar fi însuflat un instinct prin care îşi prinde prada într-un chip foarte ingenios; adică ea sapă în nisipul cel mărunt o gaură în formă de pâlnie, pe urmă se pitulă în fundul acestei găuri, aşteptând cu răbdare până va cădea vro insectă în acest mic precipiţiu care ea l-a făcut. Dar, întâmplându-se ca victima, după vederea ei, căutând să scape, atunci larva o amăgeşte prin boabele de nisip care le aruncă pe ea. Chipul cu care un furmilion sapă gaura este iarăşi curios. După ce a esaminat pământul unde voieşte s-o facă, începe a însemna un cerc care se va potrivi cu mărimea intrării pâlniei ei; pe urmă, puindu-se înăuntrul acestui cerc şi întrebuinţând una din labele sale ca o sapă, începe a săpa, puind tot în acest timp o câtăţime de nisip asupra capului lui şi, printr-o zvâcnire, aruncă această greutate afară la marginea cercului într-o depărtare de câteva degite, tot urmând a lucra într-acest chip, învârtindu-se împregiurul găurei până când o săvârşeşte. Când groapa este gata, are două degite şi jumătate în diametru şi aproape un degit în adâncime, dar, dacă burta acestei pâlnii se strică prin vro întâmplare, mai cu seamă (ca totdeauna) după vederea unui insect, atunci formilionul se grăbeşte a o drege. Când, (p. 67) săpând, din întâmplare va da peste vro piatră şi parcă ar şti că aceasta va strica tot scopul ei, atunci se apucă cu silinţă d-a se încărca cu această piatră spre a o putea arunca afară, departe din cercul pâlniei. Apoi, nefiind în stare d-a ajunge la acest rezultat, părăseşte această lucrare începută şi începe într-alt loc mai folositori pentru scopul lui. Despre pânza păianjenului, care şi ea este o asemenea cursă, am vorbit mai sus; şi este foarte curios că păianjenul schimbă felul ţesăturei sale după felul insectei şi muştei care va prinde. Sânt şi alţi 191 păianjeni care, în loc d-a face pânză, înfăşură cu aţa lor prada, spre a o popri ca să nu se apere, pe când el o pişcă cu muşcătura lui veninată. Sânt iarăşi un fel de peşti (texotes iaculator, l’archer) ce locuiesc în râul Gang (din India) care sânt hotărâţi de natură a se nutri cu insecte; dar, neputând a le goni, au meşteşug a arunca nişte picături de apă pe aceste insecte care se ţin pe plantele apoase, ca să cază în apă pentru folosul stomahului lor şi ei sânt atâta de îndemânatici la acest fel de vânat, încât prea rar se întâmplă să le scape măcar şi la o depărtare de mai multe picioare. Multe animale care trăiesc o viaţă statornică, adică neschimbând locuinţa lor şi, prin urmare, negăsind iarna nutreţul trebuincios, au de la natură un obicei instinctiv d-a strânge pe vară proviziune ş-a păstra bine pentru iarnă. (p. 68) Veveriţa din pădure (les Ecureills) ne dă un esemplu d-un asemenea instinct. Aceste mici animale plăcute şi vii strâng proviziune de alune, nuci şi migdale şi le ascund în mai multe grămezi tocmai ca magaziile, puindu-le în arburi găunoşi şi iarna, la timp de trebuinţă, le găsesc foarte lesne, măcar că sânt acoperite de zăpadă. Un alt animal cu ţâţe (mamifere) care locuieşte în Siberia şi se cheamă Lagomis pica, având multă asemănare cu iepurii albi ai nostri, are un instinct de strângere mult mai curios. El nu numai că strânge vara proviziune pentru iarnă, care este foarte lungă în această climă foarte friguroasă, dar el face întocmai ca arendaşii nostri, adică: toată vara iarba cea mai bună şi mai verde din câmp o întinde ca s-o usuce la soare şi face grămezi tocmai ca micile clăi de fân, le pune în locurile unde nu poate să fie atinse de ploaie şi de ninsoare, pe urmă, dedesubtul fiecăreia dintr-aceste magazii, îşi sapă un drum pe sub pământ prin care poate în tot timpul vizita magaziile lui de proviziune şi scoate de-acolo cele de trebuinţă. Asemenea şi albinele de care am vorbit la alt loc mai mult au acest instinct de strângerea nutreţului şi proviziunii, adică miere de vară pentru iarnă, într-un chip mult mai frumos. Un alt fel de instinct ce are relaţiune tot cu păstrarea vieţei persoanele animalelor este acela care îi împinge a clădi locuinţele trebuincioase cele mai complecte; chiar şi pe cei tineri dintr-înşii clădesc, cu toate că n-au văzut niciodată la alţii o asemenea lucrare. 192 (p. 69) În acest chip îşi face gândacu (ver a soie) înfăşurare (gogoapţ cocon) prin nişte aţe ce el lasă din gură (un fel de spumă) în care el rămâne până s-a împlinit schimbările organice (metamorfoze), făcându-se fluturi, precum natura a hotărât pentru dânsul, cum vom vedea mai la vale. Tot prin acest instinct îşi clădeşte amster (un animal din Europa semănător cu şoarecii) locuinţa sa. Această locuinţă subpământeană are ca un fel de săli cu două ieşiri, una mergând în curmeziş şi alta mergând drept în sus. Prin cea dintâia aruncă el pământul şi gunoiul din locuinţă, dar a doua ieşire îi slujeşte pentru intrare şi ieşirea sa. După ele, se află mai multe găuri rătunde, ca când sânt nişte odăi care se deschid una către alta. Într-una din aceste căsuţe se află un pat acoperit de iarbă proaspătă, aici se odihneşte amster, dar celelalte căsuţe slujesc drept magazii pentru proviziunea care pregăteşte el în mare câtăţime. De alte asemenea lucruri arhitectonice (de clădiri) la animalele mamifere o să vorbim mai la vale. Dar şi la insecte se vede un număr mare de operaţiuni instinctive pentru construcţiunea (facere) locuinţelor lor. În grădini găsim d-asupra foilor de liliac şi de arpeş nişte cuiburi albe a unelor omide (chenille) care sânt alcătuite prin cusătura foilor făcute sul. Chiar gogoşi de cerniale nu sânt altceva decât nişte cuiburi ale unei omide de fluturi făcute pe foile de stejar de un gen deosebit. (p. 70) Molia (la teigne) care se ţine în postav şi-l strică este asemenea o omidă a unui fluture alb ca argintul (dar atât de mic încât îl vedem numai prin microscop) care sapă nişte canaluri în grosimea postavului; apoi, şi este un lucru curios, că când omida a crescut mult, prin urmare canalul s-a îngustat, atunci îl despiră şi-l lărgeşte, puind acolo un petec nou din feţele postavului ce l-a ros. Alte animale, apropiindu-se iarna (în climele friguroase), cade într-un somn adânc (asfixia), încât rămân până primăvara, precum marmota, un fel de şoareci ce se găsesc în munţii Alpilor. Aceste animale nu numai că-şi pregătesc vara proviziunea, o locuinţă sigură ş-un pat moale pentru iarnă, dar îşi astup şi intrarea locuinţelor lor, ca să nu intre frigul iarna, ca când ar prevedea că nu vor mai avea trebuinţă a ieşi d-acolo până în primăvară. [...] 193 CONVERSAŢIUNEA XIV Despre metamorfoze (p. 94) Între cele mai fundamentale legi ale naturei, trebuie să vorbim şi de legea de metamorfoza (schimbare) corpului. Tot lucru ce esistă trebuieşte numai pe temeiul acestei legi; nicio fiinţă materială nu rămâne măcar un minut într-o poziţiune neschimbată. Într-acest chip adevărat a zis filosoful Eraclit că universul seamănă cu un râu curgători ale căruia atome neîncetat se schimbă, cu toate că el rămâne tot acela. Cine se uită astăzi la Dunăre crează că peste zece ani o va găsi tot aceea, dar apa care curge acum înaintea ochilor nostri nici măcar peste o oră nu se va mai afla la locul ei, fiindcă râul totdeauna se află în mişcare. Puneţi o ghindă în pământ şi urmaţi cu o observaţiune neîncetată până se va face arbure; veţi vedea că, pe fiecare minut, această dezvoltare din ghindă până la arbure nu se face deodată, ci prin schimbări neîncetate, pe fiecare minut din poziţiune în poziţiune. Lucrările naturei nu merg prin sărire; din contra, toată esistenţa fiinţelor, toată viaţa universului nu este alt nimic decât o dezvoltare nesimţită, regulată însă neîncetat în activitatea sa. (p. 95) Este o putere misterioasă, divină, ascunsă în natură care o împinge a manifesta neîncetat formele cele noi ale fiinţelor, a nimici (prăpădi) lucrul ce este şi a pune în locu-i altul care n-a fost. Acest proces (lucrare) nemărginit în dărăpănare şi refacere a dat prilegiu filosofilor vechi de-a prezenta această idee adâncă în felurimi de fabule. Adâncul sens din fabula mitologiei pentru Saturn care mănâncă copiii săi nu este alt decât că timpul (Saturn este zeul timpului) nimiceşte toate fiinţele care au ieşit din sânul său, adică care s-a născut iarăşi în timp. Mitologia indienilor care vorbeşte de Brama (zeitatea măreaţă, infinită) la care sânt supuşi Vişnu (principul dărămători) şi Şivan (principul reperatori) iarăşi coprinde această idee adâncă de puterea dumnezeiască, sublimă şi infinită care se manifestează în natură prin neîncetată lucrare de nimicire şi de reparare (facere la loc). Această schimbare sau metamorfoză regulată se arată în chipul cel mai dezvoltat, mai vârtos la fiinţele animale. La animalele din clasa mamiferă, care nasc puii lor din mitră, vii, gata dezvoltaţi în toate 194 organele lor (vivipare), această mare metamorfoză nu se pricepe atât ca la animalele din clasa de mai jos (ovipare), care nasc puii lor nu vii, ci prin ouă. Într-adevăr, ce mare deosebire este între ou şi găină! Oul este un lucru mort şi găina este vie, cu simţire, cu mişcare; şi, cu toate acestea, găina vie a ieşit din ou neînsufleţită numai prin mijlocul căldurei. (p. 96) În Egipt se pun mii de ouă în nişte cuptoare bine încălzite şi peste puţine zile ies puii de găină. Apoi, vă întreb, spargeţi un ou şi spuneţi-mi dacă găsiţi într-însul vro urmă de cap, de picioare şi de aripi? Orice filosof din lume poate să ne dea o desluşire cum a fost ascunsă în ou fiinţa găinei? Cum a ieşit, dintr-un lucru atât de simplu ca un ou, o fiinţă atât de complicată, compusă dintr-atâta mulţime de organe precum e găina vie? Niminea şi niciodată! În templurile păgânilor vechi natura a fost prezentată sub figura unei statue femeieşti numită Isis, a căria faţă a fost acoperită cu un văl, sub statue a fost scris “Nicio mână omenească n-a ridicat vălul meu”. Noi, fizicii, sapienţii, filosofii din luminatul secol al 19-lea, care am făcut progresuri necrezute în toate ştiinţele nature, sântem departe, departe d-a putea cuteza a intra în adâncimea misteriilor naturei! Cu toată ştiinţa noastră, şi acum stăm cu ochii încremeniţi înaintea acestei figure antice învelită a zeităţii Isis, fără a ne putea bucura d-a privi d-aproape fizionomia ei! Cele mai deosebite şi minunate metamorfoze le găsim iarăşi la insecte. Se vede că natura a ales această clasă mică a vietăţii spre a se manifesta în toată strălucirea puterii sale. Aceste metamorfoze fiind atât de interesante, am găsit că nu va fi de prisos ca să vorbim de dânsele ceva aici. Cea mai mare parte a insectelor, când ies din ouă, nu seamănă nici cu părinţii lor, nici cu aceia (p. 97) care ei vor fi mai pe urmă şi sânt supuse la nişte schimbări foarte mari până ajung în starea lor perfectă, dezvoltată; aceste schimbări sânt cunoscute sub numire de metamorfoze. Metamorfozele insectelor se fac în genere prin trei perioade, adică: perioda larvei, perioda nimfei (bobului) şi perioda perfectă sau dezvoltată. 195 Dar aceste metamorfoze nu sânt tot atât de mari la toate insectele, fiindcă unele state se schimbă încât nu mai sânt de cunoscut, pe când la altele, aceste metamorfoze nu sânt alt nimic decât creşterea aripilor care au lipsit până acum; de aceea, naturaliştii le deosebesc în metamorfoze complete şi metamorfoze incomplete. Insectele cele cu metamorfoze complete totdeauna au forma unui verme când iese din ou şi în această formă se numeşte larvă; atunci corpul le este lung, moale, despărţit în treisprezece inele deosebite unul de altul, ochii le sânt simpli, ba încă de multe ori le lipsesc de tot. După ce au rămas câtva timp în acestă poziţiune şi au şi petrecut multe schimbări, atunci le începe a creşte aripile pe sub piele şi după aceasta intră în perioda nimfei. În toată această a doua periodă a vieţei lor, rămân aceste animale curioase fără mişcare şi trăiesc fără nutrement. Pielea care ele o perd acum se usucă şi se schimbă într-un fel de coajă în forma unui ou (gogoaşă) astupată pretutindenea, în care se află insecta. Sânt unele insecte a cărora gogoaşă seamănă cu înfăşurarea unui copil. (p. 98) Dar pe când insectele sânt încă în perioada de larvă, prin o nouă lucrare instinctivă, îşi pregătesc un acoperiş pentru o mare perioadă a vieţei lor de nimfă, însă acest acoperiş îl fac din nişte fire de mătase care le scot din gura lor. După ce insecta s-a acoperit pretutindenea, atunci îşi începe misterioasa sa dezvoltare. Organile sale cele din lăuntru se moaie şi, încet, încet, încep a-şi lua forma cu care va rămânea, ieşindu-i de sub piele şi statornicindu-se în partea corpului unde trebuie să rămâie. După ce s-a sfârşit această mare schimbare, insecta leapădă masca sa, întinde aripile şi iese o insectă perfectă. La aceste metamorfoze complicate sânt supuşi toţi fluturii; dar este unul dintr-înşii care are pentru noi, oamenii, un deosebit interes, fiindcă, în starea sa de larvă sau verme, scoate din gura sa un fel de materie care acum s-a făcut una din cele mai neapărate trebuinţe omului civilizat: această materie este mătasea şi acest verme este gândacul (ver â soie), de care vom vorbi aicea ceva mai pre larg. Acest insect se trage din provinciile sententrionale ale Chinei. În Europa n-a fost cunoscut până la al 6-lea secol. Nişte călători misionari greci au adus ouăle acestor insecte la Constantinopole sub 196 stăpânirea lui Iustinian. D-acolo, s-a răspândit cultura gândacilor la Morea, în Grecia, la Sicilia şi la Italia; în Franţa, această cultură a început mai târziu, sub Henri al 4-lea. (p. 99) Cultura gândacilor nu poate înainta fără cultura unui arbure hotărât de natură pentru nutreţul lor. Duzii albi sânt mai folositori pentru dânşii. Acesta este un arbure care ajunge la o înălţime de la patruzeci până la cincizeci picioare; el a înaintat foarte în toate ţerile meridionale din Europa. Patria lui este China. Dar în secolul al 6-lea, doi călători greci au adus împreună cu gândacii şi sămânţa de duzi în Europa, adică mai întâi în Grecia, în peninsula Peloponeză (care atunci a priimit numele de Morea, din cauza multor duzi care latineşte se cheamă morus, ce s-a cultivat acolo). Din Grecia, cultura duzilor sa răspândit în Dacia, Sicilia, Italia, până în Franţa. Gândacii trăiesc în stare de larvă treizeci şi patru de zile şi, într-acest timp, ei îşi schimbă pielea de patru ori; timpul dintre năpârliri se cheamă secolul acestor animale. Apropiindu-se o năpârlire, amorţesc şi încetează d-a mai mânca; însă, după ce ş-au schimbat pielea, foamea li se îndoieşte. Această mare poftă, care vine după cele dintâi patru schimburi ale pieilor, este încă mică (petite fraise) pe lângă pofta care gândacii o au în secolul al cincelea din viaţa lor (grande fraise). Câtăţimea frunzelor de dud care o mănâncă ei este foarte mare şi se măreşte din zi în zi. Cine voieşte să scoată larve dintr-o unţă (opt dramuri) de sămânţă de gândaci, are trebuinţă de 7 livre (2 V oca) de frunză de dud pentru secolul întâi, adică pentru 5 zile, 21 livre pentru secolul al doilea, care ţine patru zile, 70 livre pentru secolul (p. 100) al treilea, care ţine 7 zile, 210 livre secolul al patrulea, care ţine iarăşi 7 zile şi 1200 pentru secolul al cincelea. În a şasea zi din acest secol din urmă, începe mâncarea cea mare (grande fraise), încât, mâncând, fac un zgomot ca o mare ploaie. În a zecea zi, încetează mâncarea şi se pregătesc pentru întâia lor metamorfoză. Corpul li se face moale, din gură le iese nişte fire de mătase ce se trage după dânşii umblând, pe urmă se aşază la un loc, torc împregiurul lor nişte fire foarte subţiri (banne), ca un fel de plase şi, atârnându-se în mijlocul acestei plase, încep a-şi ţese gogoaşa lor. Această ţesătură se urmează în chipul următori: ei se învârtesc neîncetat în loc în felurimi de direcţiuni şi împregiurul lor, torcând ca o faşe firul de mătase care iese din nişte 197 găuri ce se află în buzele lor. Acest fir, când îi iese din gură, este moale, însă în aer se-ntăreşte numaidecât. Această ţesătură să urmează numai cu un fir, dar, prin mulţimea învăliturilor ce le face gândacul, se formează, în sfârşit, o gogoaşă tare, având forma unui ou. Gogoaşa aceasta este galbenă sau albă, după felul gândacilor ce au făcut-o şi lungimea firului este foarte mare, de multe ori de la 100 până la 150 stânjini. Gândacii cei ieşiţi dintr-o unţă (opt dramuri) pot aduce la 7080 livre de mătase; dar se-ntâmplă să aducă şi până la 130 livre. În 3 V zile până în patru, ei îşi isprăvesc gogoaşa de ţesut. Despicând cineva o gogoaşă, atunci găseşte insecta dinăuntru de tot schimbată de cum era înainte; ea acum s-a negrit, pielea ei seamănă cu (p. 101) teletinu, forma ei este rotundă şi lungă ca a oului, nu-i găsim nici cap, nici gură, locul aripilor viitoare este însemnat numai printr-o linie în curmeziş. Când căldura este potrivită (de la 15° până la 18°), atunci metamorfoza acestei nimfe să isprăveşte în fluture în curs de 18 până la 20 zile, după care insecta găureşte ea singură gogoaşa şi iese. Chipul ieşirei este foarte curios. Insecta moaie o parte a gogoaşei cu un fel de umezeală scoasă din sine, pe urmă o bate cu capul la acest punt udat, o găureşte şi iese; ieşirea acestei insecte vesteşte fluturul cu aripile albe, cu picioarele lungi şi subţiri şi c-o gură lungă. Numaidecât după ieşirea din gogoaşă, începe glasul amorului a vorbi într-înşii; atunci, fluturii de deosebite sexe se caută şi, după gustarea dulceţii imnului, partea femeiască începe a-şi depune ouăle sale a cărora câtăţime este foarte mare, până la 500 de ouă fiecare şi aşa, după ce fluturii ş-au împlinit misiunea lor de propagaţiune, trăiesc numai 10 până la 20 zile şi mor. Albinele sânt supuse şi ele la o metamorfoză mai mare, fiindcă în starea de larvă n-au niciun semn de albină, ci seamănă întocmai cu vermii. Aşa sânt şi larvele de muşte (mouches) şi d-o mulţime d-alte insecte. Aşadar, vermii cei urâţi care se află pe cadavrele împuţite sânt larvele unor muşte foarte frumoase c-o faţă aurie (le mouche doree). Ţinţarii, care sânt foarte cunoscuţi în ţara noastră mai cu seamă la locuitorii de pe lângă Dunăre, acesti foarte neplăcuţi musafiri care strică somnul şi (p. 102) repaosul locuitorilor, trăiesc în apă în perioade de larvă, ca vermii. Ei, când vor să răsufle aer, se pun cu capul în apă şi cu partea de jos (curu) în sus, d-asupra apei, fiindcă ei 198 acolo au ca un fel de ţeava lungă cu care se servesc a răsufla aerul. Ţânţarii în perioada de nimfă tot în apă şed, însă respiraţiunea (răsuflarea aerului) atunci o fac prin două ţevi care li se află la piept şi aşa ei înoată acum pe apă în toată perioada nimfei până la cea din urmă metamorfoză, care-l face ţânţar perfect; însă înotarea lui d-asupra apei se urmează cu gogoaşa până când începe a-i creşte aripile şi, atunci când el s-au dezvoltat, zboară în aer. Însă, când în timpul celei din urmă metamorfoze va da vrun vânt, răstoarnă ţânţarii cei tineri ce înoată pe gogoaşă ca într-o luntre şi se prăpădesc; aşadar, când sânt primăvara vânturi şi se varsă bălţile, locuitorii petrec bine vara, fiind scutiţi de mulţime de ţânţari. La insectele cu metamorfoze incomplete (spre esemplu, locustele), este o puţină deosebire într-o stare de larvă şi de insect complet, adică numai că larvele n-au aripi, dar insecta are. Alte insecte de metamorfoze incomplete n-ajung la dezvoltarea cea din urmă şi parcă rămân pe drum; de această catigorie sânt păduchii (puces). Această insectă în stare de larvă, ieşind din ouă, n-are picioare şi atunci seamănă cu micii vermi albişori; peste 12 zile se închide într-o gogoaşă foarte mică şi subţire de mătase, unde rămâne în stare de nimfă (p. 103) iarăşi 12 zile şi atunci iese în stare de insect perfect, însă fără aripi. Acestea sânt felurile de metamorfoze cele de căpetenie care le găsim la insecte. Am fost silit a mă mărgini d-a vorbi numai de puţine esemple fiindcă, cum a zis Ipocrat: „ştiinţa este lungă şi viaţa omului este scurtă ca s-o cunoască”. Însă, cât de puţin ce s-a vorbit despre metamorfoze, va fi destul a da lectorului o idee de această lucrare misterioasă a naturei în această ramură a sferei animalelor, a-i însufla un sentiment religios, luând în seamă că chiar în această lume fizică, materială, găsim fiinţe vii ce schimbă corpurile lor fără a schimba şi inima lor ce înviază aceste deosebite corpuri. Apoi, cine nu-şi aduce aminte, văzând aceste metamorfoze, şi metamorfoza cea mare care ne aşteaptă şi pe noii, oamenii, fii cereşti, pe cealaltă lume, după ce vom lepăda şi noi corpurile noastre grase lipite la pământ şi vom îmbrăca o înfăşurare mai completă, subţire, eternă, cu aripi cereşti, prin care vom zbura în regiuni mult mai sublime, în rezidenţa eternă a sufletelor fericite! Cine nu vede adâncul sens al mitologiei vechi care a prezentat 199 sufletul omenesc nemuritori sub forma unui fluture? Cine nu vede aici un simbol misterios de teoria şi de credinţa despre nemortalitatea sufletelor noastre şi de destinaţiunea sau misiunea noastră înaltă în cealaltă lume? Cine poate acum tăgădui că studiul naturei aduce totdeauna la întărirea credinţei religioase? Natura, acea sublimă fiică divină nu poate niciodată a (p. 104) fi în luptă cu sora sa cerească, adică cu religiunea, care şi ea este o născocire divină! Numai minciuna şi adevărul nu-şi pot avea armonia, dar adevărurile sânt ca luminele ce se luminează una pe alta când se împreună. De aceea, iubite lector, fie diviza noastră: “Studia şi credinţa!” VOL. II CONVERSAŢIUNEA XVII Istoria pământului (p. 13) “La început a zidit Dumnezeu cerul şi pământul; dar pământul a fost un haos acoperit de apele oceanului; şi un suflet zeiesc plutea asupra apelor; şi a zis Dumnezeu - fie lumină! Şi a fost lumină” (Genesis, I, 1-3). Cu această frază începe Biblia şi cu Biblia începe istoria lumei ş-a omului. În această scurtă frază este cuprinsă toată istoria zidirei lumii, toată istoria formaţiunei pământului. Băgaţi acum de seamă cum sânt prezentate aici toate elementele fizice (pământ, aer, apă şi foc) dintr-o manieră atât de înaltă! Pământul este un haos, adică o materie neformată, o nemărginită şi grozavă amestecătură din cele mai grozave puteri prăpăditoare care caut a se nimicnici una pe alta! Un întuneric adânc spăimântător înfăşoară această scenă de prăpădire obştească, aceste mari revoluţii elementare. O luptă infernală se suţine între apele şi între părticelele pământeşti ce sânt risipite în toată întinderea universului. Dar acum, un glas ceresc, un glas poruncitor răsună pătrunzând tot spaţiul lumii, toată (p. 14) goliciunea universului! Într-acest minut, lupta infernală a pământului cu ape încetează, un spirit zeiesc, un aer ceresc, o înaltă voinţă de zidire şi de orânduială se-ntinde domnind şi apăsând asupra elementelor rebeli. Acum un glas nou răsună, un glas etern iese de supt tronul Atotputernicului, strigând „fie lumină!” şi în acest minut întunericul sa spart şi pământul s-a luminat, s-a împodobit c-un element nou, s-a 200 îmbogăţit c-o putere nouă care, d-acum înainte, îl va însufla neîncetat, va produce infinitele creaturi asupra pământului, îl va face teatrul grandios al gloriei dumnezeieşti! Asta este în prescurtare înţelesul adânc a pomenitelor puţine vorbe cu care Biblia ne vesteşte de creaţiunea lumii. Lângă această istorie sacră de creaţiunea pământului, găsim la toate naţiile, de la răsărit până la apus, chiar la cele mai barbare popule, nişte tradiţiuni spre cosmogenie (zidirea lumei) şi geognezie (născocirea pământului). Aceste tradiţiuni sânt foarte variabile, foarte deosebite una de alta şi sânt înfăşurate în deosebite îmbrăcăminţi poetice, mitologice, din care unele sânt foarte frumoase şi adânci. Dar în toate aceste deosebite tradiţiuni găsim două punturi de căpetenie care trebuie să privim acum de aproape; aceste două punturi de căpetenie sânt apă şi foc. Aceste două elemente joacă o deosebită rolă în toate tradiţiunile naţiilor despre creaţiunea pământului. O să vedem acum ce armonie misterioasă şi admirabilă se află într-aceste credinţe vechi, populare şi între rezultatele câştigate prin (p. 15) esperienţele noi. Aceasta o să ne arate de iznoavă că Provedinţa divină a pus în sânul ideilor neamului omenesc toate iznoavele adevărului, toată adâncimea cunoştinţei lumii! Naturaliştii au avut deosebite ipoteze asupra născocirei pământului. Fiindcă, în adevăr, toate ideile noastre asupra centrului sau inimii pământului sânt ipoteze; lămurită ştiinţă avem numai asupra lucrurilor ce atinge de coaja pământului. Dar, luând în seamă că săpăturile cele mai adânci ce s-a făcut asupra pământului (prin puţe arteziane) n-au ajuns nici la o adâncime de a jumătatea parte de o milă geografică, pe când grosimea pământului este mai mult de o mie şapte sute de mile geografice, de aceea este învederat că sântem foarte departe de a gândi că avem ştiinţi pozitive despre ce se urmează în sânul pământului. Dar aceste săpături ne-au încredinţat de două împrejurări foarte importante, fiindcă ne-au arătat că, cât ne cufundăm mai mult în pământ, cu atâta se măreşte mai mult gradul căldurei ce domneşte acolo. Aşadar, esperienţe a arătat că la toată săpătura nouă de şaizeci stânjini în adâncime s-a suit termometru cu un grad; prin urmare, vedem că căldura merge crescând de la surfaţă până la centrul pământului, şi acesta într-un chip atât de însemnat, că puteam zice că 201 în sânul pământului domneşte o căldură nespusă, un foc neîncetat, arzând cu o putere atâta de îngrozitoare, că toate metalele şi mineralele ce se află acolo se topesc şi fierb neîncetat. Acest foc suptpământesc se cheamă foc plutonic (spre aducerea-aminte la ideea mitologică a elenilor care (p. 16) imagine că Pluto, zeitatea infernală, are rezidenţa sa în centrul pământului). A doua împrejurare care ne-au arătat pomenitele săpături ale pământului este că pretutindenea găsim dovezile netăgăduite de nişte revoluţii ce a suferit coaja pământului din cauza apelor oceanului. Aşa, s.e., s-a găsit de multe ori în adâncimea pământului, în sânul munţilor, nişte scoici, coji de melci, oase de peşti şi alte rămăşiţe ale animalelor apoase (care pot trăi numai în apă). Mergând cu săpături de la suprafaţă spre sânul pământului, găsim trei strate deosebite care ne arată fieşcăruia un deosebit caracter după deosebitele rămăşiţe organice ale plantelor şi animalelor perite ce au rămas în aceste strate, ca un vecinic suvenir a unei revoluţii pământeşti (cataclism) ce s-a urmat acolo înainte cu mii de seculi. Vestitul Chivie deosebeşte trei strate sau tereine după cele următoare caractere rămăşiţelor împietrite (paleontologice), adică: Tereinul primar; aici se găsesc rămăşiţuri împietrite de moluşchi (melci, scoici) de peşti, acolo găsim rămăşiţuri de nişte târâtoare (reptile) d-o mărime îngrozitoare şi nişte şopârle (lezards) mare până la o sută de picioare şi mai bine, cu un gât şi cu ciocu unei paseri (plesiosaures) şi alte animale de figure monstruoase, fiind departe de aceea ce vedem acum în domenul animalelor; în toate aceste strate nu se găsesc nicidecum rămăşiţe unui animal mamifer care trăieşte pe uscat. În tereinul secundar (a doua strată) să găsesc rămăşiţuri de multe mamifere marine şi de câteva (p. 17) mamifere pământeşti (animale cu ţâţe care au trăit în mare sau pe uscat); spre esemplu, împrejurul Parisului se găsesc rămăşiţuri împietrite de animale (pahiderme) cunoscute subt numire de palanterium, anoplolherium ş.c.l.; asemenea animale nu se mai găsesc acum. În terenul terţiar (al treilea strat), se găsesc oase împietrite de nişte animale mamifere pământeşti de o mărime estraordinară. Aceste rămăşiţuri sânt cunoscute subt numire mamut (elefantu din 202 Siberia), care a avut trupu d-o mărime deosebită, fiind acoperit cu o lână lungă şi groasă; asemenea şi mastodon (elefantu antidiluvian), ai cărui dinţi care se găsesc acum împietriţi în adâncimea pământului sânt mari ca capul unui copil şi ascuţiţi într-un chip curios; lângă aceasta se găsesc rămăşiţuri împietrite de rinocero şi de ipopotamo de o mărime deosebită de mare. În toate aceste strate nu se găsesc rămăşiţuri de oasele animalelor cu patru mâini (quadrumana), adică de maimuţe şi nicidecum vro urmă de om. Observaţiunea acestor strate ne asigură dar într-un chip netăgăduit că surfaţa pământului nostru a suferit mai multe prefaceri pricinuite prin nişte grozave revoluţiuni fizice ce a prăpădit toate fiinţele pământeşti, împreună chiar cu surfaţa pământului însuşi, dar prin aceste revoluţiuni fizice (cataclismuri) au ieşit din sânul oceanului nemărginit nişte strate şi continente noi, apoi suvenire de cataclismuri au rămas în tradiţiile populare nemuritoare subt numire de potop (diluvium) de care vom vorbi la vale mai mult. (p. 18) Aşadar, în seculi antidiluviane (înaintea potopului) a avut pământul nostru mai multe epoce. În epoha d-întâia, după ce ieşise pământul din sânul haosului ca Venus acoperită de spumă ieşind din sânul oceanului, atunci n-a fost asupra surfeţii pământului niciun vegetal, niciun animal, din contră, mai tot pământul a fost acoperit cu apele mării şi abia cea mai mică parte dintr-însa se urcase în forma de ostroave abia uscate. După această epohă primitivă, venea epoha secondară (strata a doua) sau a târâtoarelor gigantice, a mamiferelor marine şi pământeşti şi a pahidermelor, după aceea a ajuns epoha a treia (strata a treia) sau a animalelor gigantice antidiluviane, a mamutului Masoadontului, a dinoteriului ş.c.l., pe urmă sosea potopul (diluviul) cel din urmă care s-a urmat aproape cu trei mii de ani înainte de Hristos, după care faţa pământului a luat forma sa d-acum, împodobindu-se de domenul plantelor şi animalelor, care o acopere în ziua de astăzi, îmbogăţindu-se şi de fiul ei strălucind cu un imagiu zeiesc, domnitor al creaturei pământeşti, cu această fiinţă care ne este foarte cunoscută subt numire de om. Ce misteriu! Ce idee înaltă izbutitoare ni se înfăţişează acum! Tocmai ca un meşter omenesc care, nainte d-a se apuca de o lucrare perfectă, să cerceteze cu lucrurile 203 simple şi mai puţin perfecte, dărăpănă unul după altul aceste cercări până s-a exersat şi atunci se apucă de lucrul desăvârşit, înaltul scop al lui; aşa şi natura! În trei rânduri a încercat creaţia fiinţelor pământeşti, le-a dărăpănat una după alta, manifestându-se în toată creaţia (p. 19) nouă, în toată epoha nouă cu mai multe perfecţiuni şi aşa, începând cu epoha şopârlei, a ajuns în urmă la epoha cea mai perfectă, adică a creaţiunii omului, acestei fiinţi cei mai sublime şi admirabile ce trăieşte subt ceri. CONVERSAŢIUNEA XVIII Urmare spre istoria pământului Formaţiunea pământului am văzut că nu s-a făcut d-odată, ci, din contra, în perioade (intervale) lungi, care sânt însemnate în istoria biblică subt numire de zile a zidirei lumii. Noi nu putem şti câte secole coprinde fiecare din aceste intervale. Mezul sau sâmburul (substanţa) pământului negreşit că a avut trebuinţă de mii de ani până la consolidarea (întărirea) lui; fiindcă oricum sântem siliţi a ne închipui că la început a fost tot globul noatru o materie moale, fluidă, fierbinte şi pe urmă, răcindu-se încet-încet (ca o gigantească băşică fierbinte) sa consolidat (întărit) în centru şi această consolidare a mers crescând din centru spre surfaţă. Această idee nu este vro ipoteză abătută, născocită fără nicio bază, ci, din contra, ridicând ochii noştri spre ceri, găsim că chiar în faţa noastră se formează lumi sau alte pământuri în univers tot într-acest chip. Este în ceri o clasă de stele cunoscute subt numire de stele nebuloase (p. 20) şi de pete nebuloase, adică vedem în ceri (prin telescop) într-un loc ca o pată luminoasă (parcă este un nour mic, strălucitori), nefiind mărginită într-un chip curat împregiurul ei; peste câtăva vreme s-arată această pată mai luminoasă în mijloc, formând ca o stea strălucită, solidă, care este încongiurată de o nebulă (nour) aprinsă şi luminoasă de o lumină mai mică. Apoi iar, peste câtăva vreme, se strânge această nebulă şi mai bine, se rătunjeşte mai regulat şi atunci s-a săvârşit formaţiunea acestui pământ care s-arată la noi acum ca o stea rătundă, bine mărginită, solidă şi strălucitoare; aşa şi pământul nostru negreşit că s-a înfăţişat tot în acest chip lăcuitorilor unui alt corp ceresc (pământ) care se află în univers. 204 [...] 1. Formarea coajei pământului prin un foc subpământesc (p. 21) Partizanii de aceste teorii zic că toate deosebitele metale şi minerale s-au format numai prin deosebirea gradului de căldură şi de apăsare (greutate) cărora au fost supuse; adică, cu cât un mineral a fost pus mai adânc în sânul pământului, cu atât mai mult a fost supus la influenţa unei călduri mari (precum am văzut mai sus) şi a suferit o mai mare greutate în adâncimea apelor oceanului care atunci au acoperit toată faţa pământului. Iacob Hal a făcut nişte esperienţe prin care a dovedit că, puind nisip de supt mare la o adâncime de 1700 picioare, s-a făcut piatră; asemenea, puind var supt o adâncime de 3000 picioare, s-a făcut marmoră. Aşa, fiindcă ştim că cea mai mare adâncime a oceanului este 4 mile geografice (96 de mii de picioare), de aceea putem esplica prea bine cum s-au făcut prin această grozavă apăsare cele mai tari pietri (precum porfir, granit, sienit); asemenea, şi cum s-au format rămăşiţuri de vegetale şi animale în nişte pietre de cărbuni (cocs, cărbuni împietrit). Partizanii acestei teorii se cheamă plutonişti. 2. Formarea coajei pământului prin apă Partizanii acestei sisteme (care se cheamă a neptuniştilor) zic că la începutul veacurilor a fost (p. 22) pământul nostru ca o băşică plină de un fluid fierbinte; în acest fluid au fost topite (solute) toate mineralele. Pe urmă, începând pământul fierbând a se răci şi a pune gradul căldurei sale în ecuilibru (cumpănă) cu temperatura mult mai rece a aerului lumei, atunci negreşit că mineralele şi metalele, ce rămân curgătoare numai la o căldură foarte însemnată, când s-au răcit, s-au şi consolidat (întărit) şi aşa s-au suit munţii primitivi, adică munţi care sau născut împreună cu întărirea pământului, însă munţi în care nu se găsesc nicio rămăşiţă de vrun vegetal sau d-o fiinţă vie perită. Aceşti munţi sânt compuşi de granit, porfir şi d-alte pietre primitive. Dar aceste precipitaţiuni (adică deosebirea unui corp solid dintr-un fluid) ale munţilor nu s-au urmat de-o cam dată, ci în mai multe intervale; apoi, fiindcă după precipitaţiunea cea dintâi s-a împodobit pământul cu nişte vegetale şi animale, de aceea la toate revoluţiunile pământului după urmă, când iarăşi de iznoavă s-a făcut vro turburare între oceanul şi continentul, ieşind de iznoavă nişte munţi ca o nouă precipitaţiune, 205 atunci au rămas în sânul acestor munţi nişte rămăşiţuri de vegetale şi de animale ce au perit în această revoluţiune d-asupra feţii pământului prin vărsarea apelor oceanului. Aşa s-au făcut munţi d-aluvie sau de grămădire (ce coprind în sine nisip, pietre nisipoase, pietrişuri, pământ galben şi pământ negru). După această sistemă sânt munţii de granit cei mai vechi asupra pământului şi munţii de bazalt sânt cei mai noi ieşind după urmă (din volcane). De aceea, găsim pe bazalt pus asupra stratelor de (p. 23) munţi primitivi şi de munţi d-aluvie. Această sistemă a găsit favor la mulţi sapienţi însemnaţi, precum la Linee şi chiar la vestitul Alexandru de Umbold. Daca adunăm toate împrejurările ce ni se înfăţişează asupra pământului şi care sânt în stare a ne da o idee asupra istorii residenţei omeneşti, adică a globului pământesc, maicei noastre obşteşti, o să ajungem la următorul tablou istoric al formaţiei pământului. Când a început pământul a se usca, prin urmare coaja, ce mai nainte a fost moale, începând a se întări şi a se răci, pe când în sânul pământului tot n-a încetat turburarea gazelor (aburilor) fierbântătoare, atunci focul central, râdicând gazuri, a produs espluziuni (zbucnituri) grozave, râdicând în multe locuri coaja pământului care a fost atuncea încă subţire şi aşa s-au făcut munţii gigantici care acopere acum pământul nostru. Atunci, pentru întâiaşi dată, a ieşit o neregularitate asupra surfeţii pământului; în munţi şi văi s-a împărţit pământul nostru; aşa, şi emisfera despre miazăzi s-a cufundat într-o mare parte, pe când emisfera despre miazănoapte s-a ridicat din ocean. De aceea găsim acum cea mai mare a continentului (uscaturi) în emisfera despre nord, pe când în emisfera meridională domneşte oceanul cel mare asupra continentului. Împreună cu formarea munţilor a ieşit mări, lacuri şi râurile cele mai mari care curg acum pe pământul nostru, ca nişte vine pline de viaţă, ca nişte legături misterioase, prin care ziditorul a hotărât a apropia naţii cu naţii şi a uni tot genul (p. 24) omenesc. Negreşit că s-au urmat mai multe d-asemenea revoluţiuni espluzive în mai multe intervale (perioade), până s-a potolit fierbântătura gazurilor suterane peste măsură; apoi, de altă parte, coaja pământului s-a îngroşat, prin urmare, a încetat râdicarea munţilor prin espluziuni. După cercetările geognostice ale vestitului Alexandru de 206 Umbold, ştim că s-a râdicat munţii Carpaţilor şi ai Alpilor în unele din cele din urmă expluziuni (adică înainte cu 15000 de ani). După ce s-a potolit aceste mişcări turburătoare ale elementelor suterane, a început natura a dezvolta puterea sa creativă asupra globului nostru. Pământul s-a acoperit c-o verdeaţă plăcută, câmpurile s-a împodobit de flori strălucitoare, aceste drăgăstoase fiice ale plantelor, pădurile s-au umbrit de copaci gigantici, dar pretutindenea în câmpuri şi în păduri, pe uscat precum şi în mare, a început o suflare vieţuitoare a mişca deosebite corpuri vii. Dar, în mijlocul acestei admirabile dezvoltări a frumuseţii naturii, a venit un evenement nou îngrozitor, care, deocamdată, a tăiat toată această dezvoltare, a prăpădit toată creatura ce trăise atunci pe pământ, a schimbat chiar şi faţa pământului însuşi. Aceste evenement a fost o revoluţiune fizică a oceanului (plutonică) care se cheamă în tradiţiunile populare subt numire de potop (diluviu). Multe potopuri generale prăpăditoare a suferit pământul nostru, precum ne arată deosebitele strate de care am pomenit mai sus. Cel din urmă potop a fost acela de care pomeneşte Biblia în vremea lui Noe (după Biblie, în anul 1656 după zidirea lumii). Acest potop (p. 25) din urmă a schimbat toată faţa pământului nostru, a complectuit ieşirea tuturor munţilor d-aluviu (grămădire), a preschimbat acoperişul munţilor primitivi (espluzivi) şi, d-atunci încoace, n-a mai crescut munţii, din contra, din an în an scad vârfurile lor din cauza ploi şi a altor influenţe ale timpurilor. Toată sistema râurilor, precum le găsim acum răspândite, s-au format tot atuncea, după acel potop; fiindcă, când acea grozavă înecare s-a răspândit asupra emisferii nordului, gonind apele oceanului cătră emisfera meridională (precum ne dovedeşte foarte lămurit unghiurile triangulare cu care se mărgineşte această emisferă meridională), atunci chiar după sfârşitul potopului au rămas locurile văioase încongiurate de munţi, ca nişte mari bazinuri (basins) sau lacuri foarte adânci, dar, încet-încet, apa acelor bazinuri, fiind cu mult mai înalte decât surfaţa pământului, a început a căuta locuri cuvenite prin care putea curge spre mare şi aşa, izbind felurimi de împiedicări, fiecare din râurile cele mari ale pământului şi-a format matca unde curg. Cine priveşte cu băgare de seamă calitatea formaţiunei pământului lângă râul Dunării, de la izvorul său până la vărsarea în Marea Neagră, poate a deosebi şi acum locurile unde a 207 fost, după potop, bazinuri cu ape puse unul peste altul din care a curs pe urmă râul Dunării. La râul cel mare din America numit Misisipi, vedem această curgere a apei ieşind din bazinuri, urmându-se chiar acum înaintea ochilor noştri. Urmările potopului a fost nenumărate. Nu numai că toată cultura oamenilor antidiluviană (înaintea (p. 26) potopului) s-a stins din faţa pământului, lăsând în sânul lui puţine rămăşiţuri ce, cu o mirare mare, le găsesc acum săpătorii din întâmplare (spre esemplu, în America meridională, pe locurile de tot sălbatice, se găsesc în pământ nişte rămăşiţuri d-o civilizaţie antidiluviană), dar şi cea mai mare bogăţie a timpului nostru modern, adică unele din strate de cărbuni de petre, cu care susţinem noi vapoarele noastre (turbe), se trage tot de atuncea. Aceste magazii subterane de cărbuni împetriţi sânt în mai multe locuri foarte curioase. Este, spre esemplu, în Belgia, la o întindere de mai multe mile, nişte mine de cărbuni de petre. Aceste mine se află îngropate 16 sute de picioare subt surfaţa pământului; observând acolo mai bine, vedem că toate aceste mine nu sânt alt nimic decât nişte păduri antidiluviane d-o mărime estraordinară, care s-au înecat atunci, îngropându-se subt grămădirea pământului ce a adus grămădind acolo apele oceanului în vremea înecării obşeşti; apoi, găsim acum acolo copaci întregi până la înălţime de sute de picioare, împetriţi, încă neschimbată fiind nici forma foilor. Tot de atunci sau mai nainte se vede că s-a înecat o parte mare deosebită a continentului care se afla între Africa şi America în locul unde este acum oceanul Atlantic; acest continent perdut figurează în toate tradiţiunile populare cele mai vechi subt numire de Atlantis. Asemenea putem zice că negreşit s-a format atunci şi multe din strâmtorile mărilor (adică limbi înguste de apă care împreună două mări), precum strâmtoarea de Dardanele care împreună Marea de (p. 27) Marmoră cu Marea Neagră, strâmtoarea de Gibraltar, care împreună Marea Mediterană cu Marea Atlantică şi strâmtoarea de Bering, care desparte în acest loc America de Asia, având o lăţime numai de puţine mile geografice; mai cu seamă sântem siliţi a ne închipui că, naintea formaţiunii strâmtorii de Bering, adică înaintea potopului, a trecut pe acolo de la Asia la America (când era împreunat continentul vechi cu cel nou), nişte naţiuni tot din sămânţa lui Adam, 208 care a populat America înaintea descoperirei prin Columb; altmintrelea, nu ne putem esplica originul populaţiilor primitive (indieni) din America, în vreme că este acum o faptă dovedită prin fiziologhie că toţi oamenii d-asupra feţii pământului sânt născuţi numai d-un soi (Adam), întocmai precum ne povesteşte Biblia, şi precum vom vedea mai la vale.* Tradiţiunile populare cunoscute asupra potopului la diferite naţiuni de la răsărit până la apus sânt cele următoare: La indieni (în India orientală), în poemu Marararata (tradus în limba germană prin Boek): după această tradiţiune, s-a întâmplat potopul în anul 3500 înainte de Hristos, la 8 noiemvrie (al 9-lea Avateras al indienilor). La chinezi. Foa, Foi sau Voi (care nu poate fi altul decât Noe, însă schimbat n în v, fiind aceste două litere foarte asemănătoare în alfabetu ebraic) a văzut potopu în anul 3461 înainte de Hristos. La iapanezi. După tradiţiunile lor, s-a întâmplat potopu în anul 3424 înainte de Hristos. (p. 28) La persiani. Tradiţiunile lor spre potop seamănă mult la aceea ce zice Biblia, însă, la persiani, Noe se cheamă Caimos; potopul a fost pricinuit printr-o cometă care s-a apropiat la pământ. La aravi. După tradiţiunile lor, a fost potopu în anul 3478 înainte de Hristos. La caldei figurează nume de Xisustro în tradiţiunea asupra potopului; ziua potopului la ei este (iarăşi ca la indieni) 8 noiemvrie (sau 17 tezines ale lor). La feniţieni figurează un om, Toat, în ale căruia zile s-a acoperit pământul cu apă, apoi, pe urmă, s-a deschis o gaură în pământ pe unde s-a întors apa. La egipţieni este tradiţiunea asupra potopului foarte bogată în nume şi în fapte; Tifon (zeul răutăţii) a vărsat apă asupra pământului, dar Sesotri a scăpat cu o luntre; această luntre a şi pus-o în cer (într-o configuraţie stelelor); potopul s-a întâmplat la 8 noiemvrie (17 ader), în anul 3512 înainte de Hs. La eleni figurează înecăciune în vremile lui Deucarmin, la anul 3559 înainte de Hs. La germanii vechi din Europa. Se povesteşte că, la moartea lui Valter, s-a întâmplat potopu. La mexicanii vechi (în America) figurează un nume Topoi (Noe al lor) ce a văzut potopu; în templurile lor a fost zugrăvită o cometă care varsă apă pe pământ. În toate tradiţiunile populare s-a săvârşit evementul potopului în luna fecioarei (septemvrie). 209 DIMITRIE IARCU ELEMENTE DE ISTORIA NATURALĂ (Bucureşti, 1860) Profesorul şi publicistul originar din Slatina (1817-1879) reprezintă modelul omului de cultură format în ideea enciclopedismului european. Ca promotor al colecţiei de popularizare „Enciclopedia poporană”, D. Iarcu elaborează lucrări din cele mai diferite domenii. A publicat prima bibliografie generală a culturii române, ce conţine tipăriturile apărute în perioada 1550-1865 (Bibliografia cronologică sau Catalog general de cărţile române, a II-a ediţie, 1873, cu prima ediţie în 1865). Este autorul primului manual de contabilitate în limba română, Doppia scriptură sau ţinerea catastişelor în partida simplă şi în partida îndoită (două volume, 1844, 1845), traducere după lucrarea profesorului francez J. Jaclot. Este, de asemenea, autorul unor culegeri de anecdote şi al unor scrieri didactice. Textul intitulat Elemente de istoria naturală este prelucrat după autorul francez G. Beleze (manualul autorului francez fusese tradus, în 1854, de către Iuliu Barasch). Este un manual de 72 de pagini, destinat elevilor din „clasele primare”. Am folosit a treia ediţie a lucrării. Terminologia ştiinţelor naturale folosită de D. Iarcu este, în general, cea actuală. De pildă, în ceea ce priveşte bogata terminologie zoologică, întâlnim termeni precum: acefale (6), anelide (7), arahnoide (7), biman (10), bivalvă (33), brachee (30), brahipode (6), carnasiere (10), carnivore (12), cefalopode (6), cetacee (10), coleoptere (26), conchilie (31), conchiliologie (33), cord (7), crisalide (25), crustacee (7), digitigrade (12), diptere (26), echinoderma (6), elitre (29), fisipede (14), gasteropode (6), hemiptere (26), himenoptere (26), hiroptere (12), infuzorii (6), insectivore (12), lepidoptere (26), miriapodele (7), moluşte (7), nevertebrate (6), nimfe (25), ortoptere (26), ovipare (6), plantigrade (12), polipi (6), polivalvă (31), pteropode (6), solipede (14), univalvă (33), vertebrate (6), vivipare (6) etc. 210 Majoritatea acestora apar glosate sau explicate: amfibii, ce trăiesc pe apă şi pe uscat (12), cord (înimă) (7), digitigrade, ce îmblă în vârful degetelor (12), insectivore, adică mâncătoare de insecte (12), carnivore, adică mâncătoare de carne (12), mamifere sau purtătoare de ţâţe (6), marsupialia, adică purtătoare de un sac (12), mirmecofagu (mâncătoru de furnici) (14), pahiderme sau cu pele groasă (10), plantigrade, ce îmblă pe talpa piciorului (12), tentacule sau coarne (31) etc. Terminologia botanică neologică este, la rândul ei, bine reprezentată: acotiledoane (47), alburnu (37), anteră (40), bractee (39) , caliciu (39), calicul (29), cambiu (37), campanulate (40), caulisul (36), corolă (39), cotiledoanele (43), criptogame (45), dicotiledoane (47), epiderma (36), fanerogame (45), filament (40), (părţi) genitale (40), inflorescinţa (41), involucru (29), monocotiledoane (47), ovari (41), papilonacee (40), peduncul (39), pericarp (42), petală (39), peţiol (38), pistil (39), plumula (43), polen (40) , radiculul (43), sesilă (39), spadice (29), stamine (39), stigmă (41) , stil (41) stipul (36) etc. Conform tradiţiei terminologice, împrumuturile de specialitate sunt glosate sau explicate, pentru facilitarea înţelegerii sensului şi a asimilării lor: cruciforme, când are forma unei cruci (40), epigenice, d-asupra ovariului (ca la şofran) (40), flori vizibile sau fanerogame (45), ipogenice, când nasc de dedesubtul ovariului (ca la garoafe) (40), rosacee, când are forma rosei sau trandafirului (40), cariofilate, când seamănă cu floarea garoafei (40), perigenice, împregiurul ovariului (ca la trandafir şi la toate poamele) (40) etc. Terminologia geologică este bogată şi complexă, în funcţie de subdomeniul abordat (mineralogie, sedimentologie, petrografie etc.). Părţile dedicate mineralogiei şi geologiei vehiculează un inventar bogat de termeni, ce denumesc: discipline: cristalografia (58), geologie (52), metalurgie (60), mineralogie (3), paleontologie (63); diverse tipuri de roci, minerale, metale, elemente chimice etc.: alaunu (56), aliagii (54), alumină (56), amalgam (54), ambra (55), antimoniul (54), apatitul (52), aragonitul (53), ardozia (53), argilu (56), bazaltul (53), bismutul (54), bitumul (55), calcariul (52), calce (56), cobaltul (54), coc „cocs” (55), corindonul (52), cromul (54), 211 cvarţul (52), diamantul (52), feldspatul (56), fluorul (52), fosile (59), geode (57), gipsul (52), încrustaţiune „crustă minerală” (58), lavă (66), lignitul (55), magnezie (56), manganezul (54), marna (56), metaloid (56), mica (53), petrificaţiuni (52), porfirul (53), silice (56), smarandul (54), stalactite (52), stanul (54), sulful (55), talcu (52), teranele (56), topazul (52), tripoli (56), turba (55), uila (55), zincul (54) etc.; proprietăţi: densitatea (52), duritatea (52), efervescinţa (52) , elasticitatea (52), flesibilitatea (52), maleabilitatea (52), opace (53) , tenacitatea (52), transparinte (53), transparinţa (52) etc. De regulă, relaţia de sinonimie dintre termenii/sintagmele specializate este redată prin formule de echivalenţă: acid nitric sau apă tare (56), acid sulfic sau vitriol (56), alaunu sau peatra acră (56), ambra sau chihlibarul (55), ardozia sau placa neagră (53), argilu (huma) (56), arsenicul sau şorecia (54), bitumul (smoala solidă, păcura licuidă) (56), calcariul sau varul (53), cavernă (peşteră) (58), cuprul sau arama (54), densitatea sau desimea (52), duritatea sau tărimea (52), fosilele sau organismele împetrite (51), geologie sau ştiinţa pământului (51), gipsul sau ipsosul (53), mercuriul sau argintul viu (54), movile mari de nisip, numite dune, (63), (ştiinţa) paleontologiei adică cunoştinţa fosilelor (60), saline sau ocne (57), stanul sau cositorul (54), sulful sau pucioasa (55), teranele sau felurile de pământ (56), transparinţa sau străvăzătura (52), uila sau cărbunii de pământ (56), zincul sau tutea (54) etc. Foarte interesante sunt şi explicaţiile etimologice folosite de către autor: „Când ne urcăm la origine, adică la limba din care s-a tras, rămânem în mirare de justeţea denominaţiunii lor. Aur şi argint va să zică în greceşte galben şi alb; mercur va să zică licuid; porfir este sinonim cu roşu; ematit însemnează roşu ca sângele; marmură se aplică la petrele poleite şi briliante.” (52) ori crater, vorbă ce însemnează urnă (65). În ceea ce priveşte adaptarea noilor termeni, trebuie menţionată marea frecvenţă a neologismelor terminate în -iune (< fr. -ion, germ. -ion, it. -ione), care apar după 1845, aproape exclusiv în textele munteneşti şi care învederează un tipar romanic de adaptare: agregaţiune, atenţiunea, combinaţiuni, compoziţiune, erupţiunile, 212 germinaţiune, inserţiuni, încrustaţiune, locomoţiunea, organizaţiunea, petrificaţiune, poziţiunea, respiraţiunea etc. 213 Introducţiune (p. 3) 1. Istoria naturală este ştiinţa totor corpurilor însufleţite şi neînsufleţite din cari se compune tot globul nostru. 2. Numărul corpurilor sau fiinţelor naturei nu e nimini în stare a le număra. Se cunosc până acum abia la 200000 speţe de animale şi poate atâtea speţe de vegetale, afară de animalile şi vegetabile cari încă nu s-au descoperit până acum vederii omului. 3. Toate corpurile naturei sunt primitoare de a fi clasate mai întâi în două mari regnuri: cel dintâi coprinde în genere materia brută, adică corpurile neorganice, s. e. mineralile; cel d-al doilea, materia vie, adică corpurile organice neînsufleţite, s.e. vegetalile, precum şi organice însufleţite, s.e. animalile. De aici rezultă cele trei regnuri distincte ale naturei: regnul mineral, vegetal şi animal. 4. Ramura ştiinţei istoriei naturale ce se ocupă cu mineralile se numeşte mineralogie; cea care se ocupă cu vegetalile, se numeşte botanică, şi, în fine, aceea care se ocupă cu animalile se numeşte (p. 4) zoologie. Pentru om, ca pentru un animal mai perfect, s-a creat o ştiinţă deosebit numită antropologie. 5. Toate fiinţele naturei s-au despărţit în grupe, cari coprind într-însele succesiv mai multe altele. Astfel, fiecare din cele trei regnuri mari ale naturei se subtîmparte în mai multe clase, fiecare clasă în mai multe ordine sau familii (la animale ordine, la vegetale familie), fiecare ordin sau familie în mai multe genuri (neamuri), fiecare gen în mai multe speţe (feluri), fiecare speţă în mai multe varietăţi (soiuri). 6. Toate corpurile pot fi sau ponderabile sau imponderabile. Cele ponderabile pot fi cântărite, s.e. ferul, aerul. Cele imponderabile, s.e. lumina, nu poate fi cântărită. 7. Corpurile imponderabili sunt în număr de patru: lumina, caloarea, electricitatea şi magnetismul. Despre acestea, precum şi despre proprietăţile totor corpurilor în genere (inerţia sau lenevia materiei, întinderea, impenetrabilitatea, porozitatea, mobilitatea, divizibilitatea, compresibilitatea, dilatabilitatea şi gravitatea) se ocupă mai cu deosebire fizica. 214 8. Corpurile ponderabili pot să ni se prezinte în trei forme, numite forme de agregaţiune: fluidă sau gazoasă, licuidă sau apoasă şi solidă sau tare. Astfel, apa ia câte trele aceste forme. La temperatura ordinară este licuidă, s.e. cum o bem; când o ferbem devine gazoasă, s.e. aburii; prin frig tare devine solidă, s.e. gheaţa. 9. Din corpurile ponderabili unele sânt simple şi (p. 5) alte compuse. Cele simple se numesc astfel fiindcă nu sântem în stare să le mai descompunem în altele; se zic şi elemente, fiindcă sânt principiile totor corpurilor. Aceste corpuri simple sau elemente sânt în număr de 61, cari se subîmpart în 15 metaloide sau substanţe nemetalice şi în 46 metale. Notă. Cele mai importanţi din metaloide sânt: oxigenul, idrogenul, clorul (gaze), sulful sau pucioasa şi fosforul (solide); iară din metale: platina, aurul, argintul, ferul, cuprul sau arama, plumbul, stanul sau cositorul, mercuriul sau argintul viu, zincul sau tutea şi arsenicul sau şorecia etc. 10. Din combinaţiunea elementelor rezultă felurimi de acide (combinaţiuni de un metaloid cu oxigenul sau cu idrogenul), oxide (combinaţiuni de un metal cu oxigenul) şi săruri (combinaţiuni de un acid c-un oxid, adică a trei sau patru elemente). Ştiinţa acestor combinaţiuni, precum şi a relaţiunii lor cu corpurile se numeşte chimie. PARTEA I Despre zoologie Definiţiunea şi împărţirea ei 11. Zoologia (de la fmov, animal şi Ăoyog, descriere, ştiinţă) este partea istoriei naturale ce tractează despre cunoştinţa totor fiinţelor însufleţite, adică a (p. 6) animalilor; ea are de scop de a numi toate fiinţele vii cari sânt răspândite pe suprafaţa pământului, de a descrie formele lor prin diferitele lor caractere, d-a arăta proprietăţile, moravurile şi modul lor de vieaţă. Notă. Animalile au două calităţi deosebite ce nu le au vegetalele, adică au darul simţirei sau simţibilitatea şi darul mişcării sau 215 locomoţiunea. Omul, ca un animal mai perfect, are, pre lângă aceste două, şi darul vorbirei, de care sânt lipsite toate celelalte animali. 12. Zoologia a fost divizată în diferite moduri: Linnee a despărţit animalile în 6 clase : mamifere sau purtătoare de ţâţe, păsări, amfibii, peşti, insecte şi vermi. Cuvier împarte întâiaşi dată animalele în 2 grupe mari: vertebrate şi nevertebrate. A. Animalile vertebrate (adică cu vertebre sau şira spinării) formează două serii: vivipare şi ovipare, după cum puii lor ies vii din corpul mumei lor sau nasc închişi într-o ghioace, având înîntru materiale ce servesc la dezvoltarea lor. Cele dintâi formază clasa mamiferelor, cele de al doilea coprind trei clasi: păsările, reptilele şi peştii. C-un cuvânt, vertebratele formează 4 clasi. B. Nevertebrate (fără şira spinării) formează trei serii: articulatele, moluştele şi radiatele. Articulatele se divid în 5 clase: insectele, arahnoidele, miriapodele, crustaceele şi anelidele sau vermi. Moluştele se divid în 6 clase: cefalopode, gasteropode, pteropode, brahipode, acefale şi cirhopode. Radiatele sau zoofite se divid în 5 clasi: echinoderma, acalipsus, vermi intestinali, polipi şi infuzorii. Descrierea pe scurt a generalităţilor animalelor, începând de la cele mai inferioare: 13. Zoofitele sânt fiinţe cari n-au ochi, nici (p. 7) creieri, nici osul spinării cu măduvă, nici maţe, adică tăind un zoofit în mai multe bucăţi, din fiecare bucată se face cu timpul un zoofit întreg, întocmai ca din mai multe râmuri tăiate dintr-un arbure, cu timpul se face mai mulţi arbori (s.e. buretele de şters). 14. Moluştele ocupă un grad mai superior; cu toate acestea, şi corpul lor nu prezintă aşa regioane distincte şi e ca o grămăjuie moale. Câteodată, corpul e acoperit c-un înveliş calcar, atunci moluscul se cheamă conchile. Moluştele au gură, stomac şi cord (înimă), dar n-au toate facultăţile mişcării, aflându-se ţintuite la câte o peatră unde e născut (s.e. stridia). 15. Anelidele sau vermii au un corp lung, compus de mai multe înele, puse unul lângă altul. Îmbletul animalului se face prin mijlocul - Animalele câte calităţi deosebite de ale vegetalelor au şi cum se numesc? 12. Cum se divid animalile după Linnee şi cum după Cuvier? 13. Descrieţi pe scurt zoofitele. 216 acestor înele; el n-are ochi, nici urechi, nici picioare; umezeala pământului-i e toată nutrirea sa (s.e. râma). 16. Crustaceele au un corp articulat şi îmbrăcat c-un fel de crustă; pe cap au fire simţitoare numite antene; au ochi şi picioare, trăiesc în apă şi au puţine instincte (s.e. racul). 17. Arahnoidele (s.e. păiajenul) şi miriapodele (s.e. scolopendrele) au multă analogie cu insectele prin organizaţiunea şi instinctele lor. 18. Insectele au un corp mult mai mic şi mai debil decât crustaceele. Aceste fiinţe mici trăiesc în societăţi, din cari ies câteodată certe şi (p. 8) răzbele pe cari le conduc cu o mare artă (aşa vedem, s.e., pe furnici, cari, după ce au biruit pe alte insecte numite puceroni, îi iau cu dânsele acasă, făcându-i robi, îi nutresc şi se servesc cu dânşii întocmai precum facem şi noi cu animalile domestice ale noastre). Apoi şi metamorfozele (schimbările corpului) cele mai admirabili găsim la insecte. Astfel, vedem o mare deosebire între forma fluturelui zburător şi vermele sau larva din care a ieşit. Pe d-altă parte, când observăm traiul albinelor, cumu-ş fac ele fagurii de formă admirabilă, unde depun mierea şi ceara care au adunat-o din florile câmpului; când le vedem în colonia lor (stup, ulei) despărţite în lucrătoare, în doici îngrijitoare, pentru pui şi toate ascultând de o regină din neamul lor, rămânem încremeniţi de mirare pentru omniputinţa creatorului care a făcut toate acestea. 19. Peştii, cea mai inferioară clasă din a vertebratelor, au o inteliginţă mult mai mărginită decât ale celorlalte animale vertebrate, neavând facultatea a scoate glas, având simţirea gustului foarte mărginită, în fine, neavând darul iubirei, nici alte instincte părinteşti. 20. Reptilele sau târâtoarele pot trăi în apă şi pe uscat; au câte cinci organele simţurilor mai dezvoltate decât peştii; simţul lor de atingere este debil, pe când vederea le e foarte bună; au glas şi respiră prin plumâni ca păserile şi mamiferele. 21. Paserile au organizaţiunea cea mai complectă; sângele lor e cald şi respiră prin plumâni. Şi vederea lor e foarte bună; aud bine, apoi mişcarea lor (p. 9) sau zborul este mai perfectă decât a totor - 14. Moluştele. 15. Anelidele. 16. Crustaceele. 17. Arahnoidele şi miriapodele. 18. Insectele. - 19. Peştii. - 20. Reptilele. - 21. Paserile. 217 animalilor, fiindcă fără osteneală şi cu o mare iuţeală trec peste spaţiuri foarte însemnate. În privinţa progeniturei, adică a puilor lor, paserile arată o iubire părintească adevărat admirabilă, fiindcă le pregătesc casă comodă (cuib) pentru locuinţă, le adună nutreţ şi-i îngrijesc în toate chipurile, îmblânzind şi esistinţa lor prin nişte cântece melodioase. Deară iubirea părintească se arată la paseri în cea mai mare putere. Când va cineva să le atace puii, cea mai debilă pasăre chiar este însufleţită de un curagiu neobicinuit, apărând puii săi de mâinile inamicului (aşa vedem, s.e. la cloşcă; ea se luptă cu curagiu în contra uleului ce goneşte puii săi). 22. Mamiferele însă formează clasa de animale cele mai perfecte din toate. La aceste animale, în organele nutrirei, a respiraţiunei şi a circulaţiunei sângelui, au cea mai mare importanţă stomacul, ficatul, plumânii şi cordul sau înima. Sânt multe de zis pentru instinctele admirabili ale animalilor mamifere, începând de la vitele domestice care ne servesc cu o răbdare şi regularitate admirabile până la animalele sângeroase cari locuiesc sălbatice în deşerte; deară, cu toate acestea, toate instinctele animalilor nu sânt nimic pre lângă inteliginţa omenească, fiindcă animalile nu sânt în stare a perfecţiona lucrările lor instinctive, pe când omul este în stare a perfecţiona, prin învăţătură şi cugetare, toate lucrările sale produse prin voinţă liberă. I. CLASA MAMIFERELOR CU ORDINILE ŞI GENURILE LOR 23. Mamiferele sânt animale cu ţâţe, ale cărora pui sug lapte spre a se nutri în tot timpul cel dintâi al vieţii lor. (p. 10) Notă. Mamiferele se mai numesc şi cuadrupede adică cu 4 picioare. Această numire însă ce se dă mamiferelor nu este esactă, fiindcă sânt unele dintr-însele cari n-au 4 picioare, ci 4 mâini, s.e. maimuţele, pentru care se şi zic cuadrumane. Omul, având 2 mâini, se zice biman. 24. Unele mamifere zboară în aer, s.e. liliecii; altele înoată în apă, s.e. balena sau chitul. Trebuie, dară, să ne ferim a nu pune liliacul între paseri şi balena între peşti, fiindcă liliecii şi balena au ţâţe, pe când păsările şi peştii n-au. 25. Clasa mamiferelor e despărţită de naturalişti în 8 ordine: 1° bimane (s.e. omul); 2° cuadrumane (s.e. maimuţa); 3° carnasiere sau 22. Mamiferele. -23. Ce sânt mamiferele? - Cum se mai numesc? 218 feare (s.e. câinele); 4° rozătoare (s.e. castorul, iepurele); 5° nedinţate (s.e. leneşul); 6° pahiderme sau cu pele groasă (s.e. calul); 7° rumegătoare (s.e. capra, boul) şi 8° cetacee (s.e. balena sau chitul). a) Ordinul bimanelor (cu două mâini) 26. Omul singur se află în acest ordin superior; el e regele naturei; prin inteliginţa sa superioară şi prin organizaţiunea perfectă a corpului său s-a făcut domnitorul tutor fiinţelor pământeşti. La organizaţiunea sa, mult mai perfectă decât a altor fiinţe însufleţite, s-a adaos şi darul vorbirei, adecă putinţa d-a-şi espreme prin cuvânt ideile şi cugetările sale. 27. Speţa sau genul uman înfăţişează varietăţi sau rase (soiuri, viţe). Următoarele rase sânt cele mai principali: 1° Rasa albă sau caucaziană, al (p. 11) căriia leagăn e muntele Caucaz. De aici s-a răspândit într-o parte a Asiei occidentale (Arabia, Persia, Tartaria şi în Egipt, în Africa), dar mai cu seamă în Europa, de unde a trecut şi în America. 2° Rasa galbenă sau mongolică, a căriia origine este în Munţii Altai şi Asia Centrală. 3° Rasa neagră sau etiopică ce locuieşte o mare parte a Africei centrale şi meridionale. 4° Rasa iperboreeană, locuind ţările friguroase, învecinate cu ţările polare. 5° Rasa americană din care au fost locuitorii primitivi ai Americei şi din India occidentală şi din care au rămas oarecari rămăşiţe în Peru şi Brazilia. 28. Oamenii, de orice rasă vor fi, se bucură de 5 simţuri: vederea, auzirea, odoarea, gustul şi tactul sau pipăitul. 29. Omul, în cursul vieţii sale, are patru epoce, cari sânt: copilăria, tinereţea, vârsta matură şi bătrâneţea. b) Ordinul cuadrumane (patrumâinilor) 30. Unele mamifere, având câte o mână la câte patru estremităţile lor, s-au numit cuadrumane sau maimuţe, imitând, prin mişcările lor, gesturile omului. Acest ordin se împarte în familia maimuţelor adevărate şi în familia machis. 31. Maimuţele adevărate se divid în două: acelea cari trăiesc în continentul cel vechi şi acelea cari trăiesc în continentul cel nou. 24. Mamiferele pot să zboare şi să înoate? -25. Cum se desparte clasa mamiferelor? - 26. Cumse numeşte ordinul în care se află omul? - 27. Câte rase sau soiuri înfăţişează genul sau speţa umană? 219 Între (p. 02) cele dintâie, mai remarcabili genuri sânt: omul de pădure, urang-utangul, ce seamănă foarte mult cu omul, cinocefalu sau cu capul de câine. Între cele de-al doile a cărora patrie este America, cele mai remarcabili genuri sânt: sapajous, stentoru etc. 32. Familia Machis sau prosimia are genurile: Indris, Loris, cari se numesc şi maimuţe leneşe, căci sânt foarte molatice în mişcările lor. Familia Machis trăieşte în continentul cel vechi. c) Ordinul carnasierilor (fearelor) 33. Acest ordin coprinde animale sângeroase, cari se nutresc numai cu animale vii pe cari le omoară. Unele dintr-însele au degetele legate unul cu altul prin nişte pei cari le înlesnesc a se ţine în aer ca prin nişte aripe; altele din ele au simţul odoarei foarte dezvoltat. 34. Ordinul carnasierilor se divide în 4 familii; hiroptere, adică mâinile făcute ca aripele, între care unul din genuri este s.e. liliacul; insectivore, adică mâncătoare de insecte ale căruia genuri e, s.e. ariciul, cârtiţa; carnivore, adică mâncătoare de carne (s.e. ursul, câinele, pisica) şi marsupialia, adică purtătoare de un sac (s.e. cangurul). 35. Familia carnivorelor se desparte în trei triburi: plantigrade, ce îmblă pe talpa piciorului; digitigrade, ce îmblă în vârful degetelor şi amfibii, ce trăiesc pe apă şi pe uscat. 36. Genurile cele importante în tribul (p. 13) plantigradelor sânt ursul, cu diferitele sale speţe; din al digitigradelor, sânt: nevăstuica sau beleta, cacomul sau ermelinul, jderul sau marderul, cibeta, ce produce o odoare foarte plăcută numită civete; câinele, lupul, şacalul, vulpea, iena şi felis sau genul pisicilor, cu speţele leu, tigru, pantera, leopard şi pisica; din tribul amfibiilor, cel mai remarcabil gen este foca. 28. Cari sânt cele cinci simţuri ale omului? - 29. Cari sânt cele 4 epoce ale vieţii lui?- 30. Ce animale coprinde ordinul cuadrumanelor? - 31. Cum se divid maimuţele adevărate? -32 Cari sânt genurile familiei Machis? - 33. Ce coprinde ordinul carnasierelor? -34. Cum se divide ord. carnasierelor? 35 Cum se desparte familia carnivorelor? - Cari sânt genurile principali ale (p. 13) fiecăruia din cele trei triburi? - 37. Ce coprinde ordinul rozătoarelor? - 38 Cari sânt genurile remarcabile din ord. rozătoarelor? - 39. Ce coprinde ordinul nedinţatelor? 220 d) Ordinul rozătoarelor 37. Animalele din acest ordin obicinuiesc a roade lucrurile ce mănâncă: au în fiecare falcă, în mijloc, doi dinţi incisivi sau tăietori; degetele lor au unghii ascuţite şi tăietoare; se nutresc cu lemne şi rădăcini; trăiesc prin găuri şi în ganguri subterane cari le pregătesc pentru locuinţa familiei lor. Unele dintr-însele dorm iarna. 38. Genurile cele mai remarcabile din acest ordin sânt: veveriţa, cu diferitele ei speţe, marmotu, şobolanu, şoarecele, iepurele cu diferite sale speţe şi castorul. e) Ordinul nedinţatelor 39. Animalele din acest ordin se numesc astfel că n-au dinţi incisivi, ci, în locul lor, au nişte unghii ascuţite; aceste animale sânt foarte domoale în mişcările loor, neîncrezătoare, fricoase, locuind în ganguri subterane sau ascunse în tufe. Cele (p. 14) mai remarcabili genuri din acest ordin sânt: leneşul, pangolinul, mirmecofagu (mâncătoru de furnici) şi ornitorincus. f) Ordinul pachidermelor 40. Pachiderme se numesc aceste animale, fiindcă au pele groasă cu păr foarte scurt; ele nu rumegă, au copite. Picioarele le servesc numai pentru îmblet; se nutresc numai de vegetale, păscând pe câmp. Ordinul acesta coprinde cele mai mari animale terestre (de uscat), precum: elefantul, ipopotamul, rinocerul, calul şi asinul (măgarul). 41. Ordinul pachidermelor se subdivide în trei triburi: proboscidiene, ce au un nas foarte lung ca o trompetă (s.e. elefantul, rinocerul); solipede, ce au la picioare numai câte o copită (s.e. calul, asinul) şi fisipede, care au copita tăiată în două (s.e. porcul). Notă. Colunii (onagres) de cari vorbeşte David în Psalmul 103 sânt asinii sălbatici, o speţă a genului asinului. h) Ordinul rumegătoarelor 42. Animalile din acest ordin au calitatea de a rumega, adică a măcina cu dinţii în mai multe rânduri bucatele ce le mănâncă. Multe dintr-aceste animale au coarne (s.e. boul) sau numai urme de coarne (s.e. girafa) sau coarne cu mai multe râmuri (s.e. cerbul). 221 43. Genurile cele mai remarcabile din acest ordin sânt: cămila, dromaderul, lama, girafa, (p. 15) gazela, cerbul, elanul, renul, căprioara, capra, oaia, boul şi bivolul. h) Ordinul cetaceelor 44. Numirea acestui ordin vine de la chit sau balenă, ce este unul din genurile cele mai remarcabile. Animalilor acestora le lipsesc membrele posterioare şi au înfăţişarea peştilor, fiindcă trăiesc în mare, deşi, când au trebuinţă de răsuflare, scot capul d-asupra apei. Unele dintr-însele se nutresc de iarbă, altele sânt carnivore. Ele sânt mult căutate pentru untura lor (spermacet sau untură de chit). 45. După genul chitului sau balena, care e animalul cel mai mare între mamifere, vine cachelotul, delfinul, marsuinul sau porcul de mare, toate acestea nutrindu-se cu prăzi vii; lamantinii (sirenele şi tritonii), ce locuiesc în râurile Americei meridionale, se nutresc cu iarba ce creşte pe malurile râurilor, ieşind câteodată şi din apă a paşte pe câmp. [...] IV. CLASA PEŞTILOR (p. 22) 73. Peştii sânt animale cu sânge roşu şi rece, respirând prin branşe (urechi), adică scot din apă aerul ce se află într-însa şi acest puţin aer le ţine viaţa. Toate simţirile lor sânt debile, n-au glas, ochii lor sânt ficşi, neputându-i întoarce în diferite direcţiuni, de aceea, ei văd numai la un mic spaţiu (p. 23) înaintea lor; cu toate acestea, mărimea ochilor la unii corigează acest defect. Viaţa, peştii o petrec într-o tăcere monotonă, ocupaţi fiind a alerga după animalile cele mai slabe ca să le mănânce sau a fugi de cele mai puternice spre a nu fi mâncaţi de dânsele. Deşi peştii sânt fiinţe imperfecte în privinţa simţurilor şi a instinctelor, au cu toate acestea nişte forme foarte elegante, frumoase şi variabile în colorile cele mai superbe cari se răsfrâng prin solzii lor în mii de moduri. 74. Clasa peştilor se subdivide mai întâi în două serii mari: peştii osoşi şi peştii cartilaginoşi. Cea dintâi coprinde peşti cu oase tari, solide (s.e. crapul) şi cea de-a doua, cu cartilagii sau zgârciuri (s.e. cega). Mai multe ordine de peşti sânt în amândouă seriile, mai 40 Ce coprinde ord. pachidermelor? - 41 Cum se subdivide acest ordin? - 42. Ce coprinde ord. rumegătoarelor? - 43. Cari sânt genurile cele mai principali? 222 principale sânt 5, din cari două în seria celor osoşi şi trei în a celor cartilaginoşi. Aceste cinci ordine sânt: acantopterigieni, malacopterigieni, sturioni, selacieni sau plagistomi şi ciclostomi. a) Ordinul acantopterigienilor 76. Acest ordin coprinde un mare număr de peşti; se numeşte astfel de la acantho „spini”, pterigo „înotătoare”, fiindcă înotătoarele lor de pe spinare sânt tari, precum la biban. (p. 24) 77. Genurile cele mai importante într-acest ordin sânt: bibanul, peştele cu spadă, rondunela de mare etc. b) Ordinul malacopterigienilor 78. Se numeşte astfel de la malaco „moale”, pterigo „aripă”, căci aripele lor sânt moi şi spinoase. Genurile principale sânt: crapul, somnul, linul, ştiuca, scumbria, sardeaua, ţiparul, mreana etc. c) Ordinul sturionilor 79. Acest ordin coprinde peşti cartilaginoşi cu branşe libere; ei n-au oase în corpurile lor, deară pe spinare au nişte rânduri de ghimpi, numai o aripă pe spinare şi pe cap au găuri pe unde aruncă apa. Un gen numai găsim în acest ordin care coprinde următoarele speţe: morunul, cega, păstruga, nisetrus etc. d) Ordinul selacieni sau plagistomilor 80. Peştii din acest ordin au branşele fixe, adică lipite, corpul lung şi de formă conică. Genurile principale sânt: rechinul, peştele cu ferăstrău, peştele electric etc. f) Ordinul ciclostomilor 81. Acest ordin coprinde peşti cari sug, având gura rotundă, de unde şi numirea lor, de la ciclo „rotundă”, stoma „gură”. Numai un singur gen, (p. 25) petromizon, coprinde acest ordin, din care e peştele cu flaut, şi o speţă mică, vârlanul. V. CLASA INSECTELOR 82. Toate insectele au corpul compus de mai multe părţi sau bucăţi ce se articulează, pentru care se şi numesc articulate. Respiraţiunea lor se face prin nişte găuri mici ce se numesc trahee, ce se sfârşesc în 1216 găuri vizibile pe corp, ce se numesc stigmate, pe cap au ochi şi nişte fire simţitoare numite antene; insectele au 6 picioare, nu se nasc 74 Oarecari particularităţi ale unor peşti. 75 Cum se subdivide clasa peştilor? - 76 Descrieţi ordinul acantopterigienilor. 223 din ouă în stare perfectă, ci se metamorfozează treptat; astfel, din ou iese un verme ce ia numirea de larvă, după aceea, dobândesc nişte urme de picioare şi atunci ia numirea de chenile sau omizi; acestea se încongiură de un fel de gogoaşă, pe care o ţese cu spumă din gura lor, şi atunci ia numire de nimfe sau crisalide; în fine, iese din gogoaşă, unde au fost parcă moarte, în formă de fluturi cu aripe strălucitoare. Ochii fluturilor sânt compuşi de 34.000 faţete, tăiate ca ale diamantului, cari fac să vază obiectele şi lumea toată de 34 mii de ori înmulţită. 83. Dintre toate animalile articulate, insectele au facultatea simţurilor mai dezvoltată, căci, afară de a vederii, apoi au şi gustul, tactul şi, poate, şi a odoarei; auzirea lor e probată prin strigările lor, s.e. zbârnâitul muştelor, strigarea monotonă a greierului etc. (p. 26) 84. Clasa insectelor e cea mai numeroasă în zoologie, fiind ele mai multe la număr decât toate mamiferele, toate păsările, toate reptilele şi toţi peştii împreună. Această clasă se divide în mai multe ordine, din cari cele mai principale sânt 7: coleoptere, ortoptere, hemiptere, himenoptere, lepidoptere şi diptere. a) Ordinul coleopterelor 85. Insectele din acest ordin au aripe cari se află între două membrane groase numite elitre, cari le împedecă de a zbura. Coleopterele sânt mai strălucitoare decât toate celelalte insecte. 86. Genurile principale sânt: boul popii, licuriciul, cărăbuşul, gărgăriţa, cantaridele sau gândăceii etc. [...] VIII. CLASA CRUSTACEELOR (p. 30) 101. Se numesc astfel fiindcă sânt parcă încrustate; au membre articulate, adică compuse de mai multe bucăţi mobile; respiraţiunea lor se face prin brahee, ca la peşti, şi corpul lor prezintă două despărţituri: într-una se află capul şi în cealaltă stomacul. Capul la care se află peptul mai totdeauna împreunat poartă antene, ochi şi gură. Antenele sânt în număr de două sau patru; ele au 5 părechi de picioare, afară de două alte membre la partea dinainte, destinate la măcinarea nutreţului. Crustaceele sânt mâncătoare de carne, mai cu seamă mortăciuni. 224 102. Cele mai remarcabile genuri sânt: racul, stacojul, de care sânt două speţe: una în America, turluru, ce se suie pe vârful palmierilor, spre a arunca d-acolo poame jos pe cari le sparge, şi altă speţă numită gecardin (stacoji terestri), ce merg în cete în linie dreaptă. IX. CLASA ANELIDELOR 103. Anelidele sau vermii au un corp lung, compus de mai multe înele mobile care le înlesnesc îmblarea; respiră prin brachee; corpul lor este subţire şi cilindric, adesea acoperit cu nişte peri ce le serveşte a se mişca din locul lor. Organele simţurilor le lipseşte cu totul: la unele, corpurile sânt acoperite cu nişte pete negre ce le servesc pentru vedere. 103. Genurile principale sânt: râma, lipitoarea, (p. 31) tubicolele, ce trăiesc într-o ţeavă făcută de dânsele din var, scoici sau pământ galben şi moale, arenicolele, ce locuiesc în nisip etc. II. ŢIPU (SERIA) - MOLUŞTELE 105. Moluştele au, în genere, un corp moale, învelit într-o membrană numită manta; ele cresc în pământ, altele în toată viaţa lor nu se mişcă din locul unde sânt născute. Multe au tentacule sau coarne pe cari le poate lungi sau scurta după voinţa lor şi cari servesc a înştiinţa pe animal de prezinţa obiectelor învecinate. Unele nasc împreună cu o conchilie mică care creşte pe cât creşte animalu; când se rupe conchilia, se scurge o umezeală lipicioasă care ia forma şi consistinţa materiei. Cea mai mare parte dintr-însele trăiesc în mare, deară se găsesc şi în râuri, în lacuri şi chiar pe câmp. 106. Ştiinţa despre conchilii care formează o ramură deosebită în ştiinţa zoologiei se numeşte conchiliologie. Sânt două specii de conchilii: unele făcute numai de o bucată (conchilie univalvă), s.e. melcul, altele sânt făcute de două bucăţi (conchilie bivalvă), s.e. scoicele, stridiile. Altele însă, prea puţin, sânt compuse de mai multe bucăţi (conchilie polivalvă), s.e. anatifele şi balanele. 225 Partea II BOTANICA (p. 34) 111. Botanica este ştiinţa plantelor sau regnului vegetal; ea ne învaţă a cunoaşte plantele, a le deosebi prin proprietăţile şi numele lor şi a ne folosi de cunoştinţa lor. 112. La o plantă deosebim întâi trei lucruri: rădăcina, trunchiul (cu crăcile şi ramurile) şi foile şi al doilea iarăşi trei: floarea, fructul şi grăuntele (p. 35) sau sămânţa. Cele dintâi trei partide servesc la nutrirea plantei, celelalte de pe urmă, la păstrarea genului, adică la înmulţirea individului. a) Rădăcina 113. Ea e partea vegetalului ce creşte în jos, către centrul pământului. Locul unde se deosibeşte rădăcina de trunchi se numeşte nodul vital. 114. În privinţa timpului, rădăcinile sânt de trei feluri: anuale, ce trăiesc numai un an (ca la grâu şi la toate florile după câmp); bisanuale, ce trăiesc doi ani (ca la trifoi şi morcovi) şi vivare, ce trăiesc mai mulţi ani (ca la toţi pomii). 115. După forma lor, rădăcinile sânt de 4 feluri sau grupe: 1° napiforme (ca la râdichi şi morcovi); 2° fibroase (ca la pir şi păpădie); 3° tuberculoase (ca la dalie) şi 4° bulboase (ca la ceapă, usturoi, zambile). b) Trunchiul 116. Sub numire de trunchi înţelegem partea vegetalului care se află afară din pământ şi espus la influinţa aerului ş-a luminei. El poate să fie ori lemnos (ca la arburi) sau ierbos (ca la flori şi ierburi, când ia numire de lujer). 117. Şi trunchiurile pot fi după forma lor, de 4 feluri ca şi rădăcinele: 1° trunchi adevărat, ce merge subţiindu-se în sus (ca la arburii din climele noastre); (p. 36) stipul (ca la curmal) ce nu se subţiază şi are crăci, foi şi flori numai la vârf; 3° priumul sau culmul (ca la grâu, ovăz), unde trunchiul este gol şi din distanţă în distanţă cu noduri şi 4° caulisul, tulpina (ca la plantele ierboase). Caulisul nu trebuie confundat cu suportul floarei, ce se lungeşte câteodată foarte 226 mult şi ia atunci numire de ampă şi poartă flori, iară nu foi (s. e., floarea zambilei este pusă pe ampă, iară nu pe lujer). 118. După poziţiunea sa, trunchiul poate fi de diferite feluri: drept, ca la arburi; spiral, ca la iederă, al căriia trunchi parcă s-ar acăţa în sus; la fasole, volbură şi la alte asemenea plante, trunchiul se învârteşte într-o linie spirală, ori din dreapta spre stânga, sau din stânga spre dreapta; la frag, trunchiuleţul se întinde pe pământ. După formă, găsim trunchiuri rotunde, cilindrice sau triunghiulare, s.e. dafinul, când e tânăr, are trunchiul triunghiular, când îmbătrâneşte, se face rotund şi cilindric. În privinţa suprafeţei, trunchiul poate fi neted şi fără păr sau crepat şi acoperit cu peri mari sau mici sau cu ghimpi sau cu spini, s.e. la trandafir şi berberiţă. 119. Părţile din cari se compun trunchii arborilor nostri sânt 3: 1° coaja sau scoarţa, 2° corpul lemnos şi 3° măduva. Scoarţa e compusă iarăşi de câteva părţi din cari sânt: epiderma ce serveşte a împedeca să nu se pearză prea multe fluide printr-o prea multă transpirare şi ca să nu se usuce planta; aceasta se dezlipeşte uneori în formă de inele, s.e. la cireş; la arbori bătrâni creapă; învelişul ierbos care încungiură stratele scorţoase şi acestea învelesc (p. 37) librul. Corpul lemnos coprinde două părţi: alburnu şi lemnul. Alburnul e deasupra lemnului şi este totdeuna alb. Lemnul sau stratele lemnoase se află sub alburn: lemnul e moale când trunchiurile sânt tinere, deară cu timpul se întăreşte. În fiecare primăvară se formează o strată nouă de liber care este cea esterioară şi totodată se formează şi o strată nouă, interioară, de alburn. După numărul cercurilor lemnoase cari sânt într-un trunchi se cunoaşte un arbore de câţi ani este. Măduva se află în centrul trunchiului. La arborii bătrâni se usucă. 120. Suc sau sevă se numeşte un fel de licuid fără odoare şi fără gust care circulă prin vegetale ca sângele prin animale; şi iarăşi, după cum sângele în corpul animalelor se preface în părţi cărnoase ce-i nutresc corpul, aşa şi seva se preface în sucuri particulare şi în părţi solide. 121. Seva e sau suitoare sau coborâtoare. Căldura, lumina şi electricitatea au o mare influinţă asupra suirii sevei. Seva ajunsă până la foi se face o materie capabile a nutri planta. Coborându-se în jos, din foi în râmuri, din râmuri în trunchi, din trunchi în rădăcină, se 227 arată seva ca un licuid vâscov, adecă ca o zeamă lipicioasă, cunoscută sub numire de cambiu. Acest cambiu la mac e galben, la brad e ca o răşină, la laptele cucului e alb ca laptele. c) Foile (frunzele) 122. Foile sânt părţile cele mai variabile ale plantei; ele şi-au originea lor sau în rădăcini, sau în trunchi, sau pe rămurele lui. Ele joacă un mare (p. 38) rol în esistinţa plantelor ca plumânii în viaţa animalelor. Coada unei flori se numeşte peţiol. 123. Foile sânt simple sau compuse. La cele dintâi, peţiolul poartă numai un disc (s.e. la tei), pe când la cele compuse mai multe discuri sânt pe un peţiol (s.e. la nuc, salcâm). 124. Circonferinţa foii poate prezinta felurimi de forme pentru care se şi numesc: 1° penate (ca fulgii unei pene); 2° lanciolate (ca la leuştean); 3° capilare (ca părul de subţiri); 4° digitate (ca la nuc); 5° dinţate (ca la aglică); 6° gladiate (ca la crinu nemţesc); 7° săgitate (ca la volbură sau rochia rândunicei); 8° cordate (ca la tei); 9° lunate; 10° ovale (ca un ou); 11° ovale-cordate (ca la liliac); 12° obovale (ca un ou întors). 125. Puntul unde foile sau peţiolul lor sânt lipite pe râmuri se numeşte inserţiunea lor. În privinţa acestei inserţiuni, foile pot să fie ori alterne (ca la plop), ori opuse (ca la jaleş), ori verticelate (ca la leandru, izmă). 126. Două feţe are o foaie, una cătând către cer, verde, netedă, pe unde se evaporează sucurile ce ies din plante; cealaltă către pământ, mai alburie şi acoperită de păr subţire, prin care se absoarbe din aer fluidele trebuincioase. d) Floarea 127. Floare în botanică se numeşte organele plantei cari contribuiesc la înmulţirea ei. O floare (p. 39) perfectă sau completă, coprinzând toate organele ei, are 4 părţi: caliciu, corolă, stamine şi pistil; lipsind una din acestea, floarea este imperfectă sau necomplectă. Când floarea şede drept pe râmuri, se numeşte sesilă; când se află pe vârful unui suport sau coadă, numită peduncul, se zice codată sau pedunculată (ca la liliac, indrişaim etc.) 128. Caliciul este partea cea verde şi pe din afară a floarei; scopul lui este de a apăra floarea de arşiţa soarelui; el poate fi format numai 228 de o foaie numită sepală şi atunci se numeşte monosepat sau că e format de mai multe foiţe şi se zice polisepat. Când se află numai un înveliş împregiurul staminelor şi pistilului, acesta se numeşte periant sau perigon (ca la crin). Caliciul este câteodată încongiurat de foi numite bractee, cari, când sânt împreunate, formând ca o coletă împregiurul florii, se zice involucru. La nalbă şi la alte asemini plante, involucrul formează un al doilea caliciu, care se numeşte calicul; la ceapă, usturoi şi curmal, involucrul înveleşte şi acopere cu totul floarea şi se numeşte spadice. 129. Corola este partea cea mai strălucitoare a florii. Şi scopul ei e tot ca al caliciului de a apăra organele cele delicate ale florii de arşiţa soarelui. Corola poate fi formată numai din o foiţă, numită petală şi atunci se zice corolă monopetală, când e formată de mai multe, se zice polipetală. Fiecare petală e lipită de vasul florii printr-un fel de înghiuleţ (cum se vede s.e. la garoafe). 130. După forma ei, corola ia diferite numiri: (p. 40) tubulate, când are forma unei ţevi (s.e. la crin); campanulate, când are forma unui clopot (s.e. la volbură sau rochia rândunicei); labiate, când floarea înfăţoşează două buze (s.e. la mătăcină sau melisă); personate, când floarea are forma unei măşti (s.e. la planta gura melului); papilonacee, când floarea are forma unui fluture (s.e. la mazăre şi bob); cruciforme, când are forma unei cruci (s.r. la varză şi la râdichi); rosacee, când are forma rozei sau trandafirului (s.e. la trandafir); cariofilate, când seamănă cu floarea garoafei. 131. Staminele dimpreună cu pistilul sânt adevăratele părţi genitale ale plantelor, adică acelea ce servesc pentru înmulţirea lor. Staminele sânt organe de partea bărbătească şi pistilul de partea femeiască. Staminele au forma unor fire, ce pot să se nască în flori după trei moduri, numite inserţiuni, adică: ipogenice, când nasc de dedesubtul ovariului (ca la garoafe); perigenice, împregiurul ovariului (ca la trandafir şi la toate poamele); epigenice, d-asupra ovariului (ca la şofran). Câteodată, staminele, prin cultură, se schimbă în petale şi atunci ia numire de flori învoalte. 132. O stamină este compusă din trei părţi: anteră, polen şi filament sau filet. Antera este partea superioară a staminei şi are forma 229 unui săculeţ plin c-un praf foarte fin numit polen. Filetul este coada anterei. De multe ori filetul lipseşte cu totul. 133. Pistilul ocupă centrul floarei şi este (p. 41) partea femeiască a ei. Câteodată, numai un pistil se află într-o floare, alteori mai multe. Şi pistilul este compus din trei părţi: stigmă, stil şi ovari. Stigma este partea superioară a pisilului. Stilul este un fir subţire, iar ovariul este partea inferioară a lui; în ovari se află seminţele plantei, care nu poate lipsi la nicio plantă, iară stilul lipseşte uneori şi atunci stigma ia numire de sesilă. 134. Boboc se numeşte floarea până nu se deschide, iară, dezvoltându-se, ia numire de floare şi actul, înflorire. Toate florile nu înfloresc la aceeaşi vârstă: unele în anul de-întâiu, altele la al treilea şi altele mai târziu. Asemenea, unele înfloresc primăvara, altele vara, toamna, iarna. Aceasta a şi dat cauză de a se forma un calendari numit al florilor, puindu-se fiecare plantă lângă luna în care înfloreşte. 135. Inflorescinţa sau modul după care foile sânt puse pe plante este foarte variabil. La grâu, orz etc., florile se ramifică şi formează un spic; la viţă, florile formează o ciorchină; când ramificaţiunea este făcută în formă piramidală, se numeşte tirs (s.e. la liliac); când pedunculul este în forma unei piramide cu vârful în jos, inflorescinţa se zice corimb (ca la coada şorecelului); când pedunculii ies dintr-un punt al trunchiului şi ajung la aceeaşi înălţime, inflorescinţa se zice cimă (ca la soc); Când pedunculul florilor se împarte în mai mulţi pedunculi mici cari poartă flori, ce toate formează ca un fel de umbrelă, se numeşte umbrela (ca la pătrunjel, (p. 42) cucută). Capitule se numesc florile ce stau pe vârful unei plante adunate în formă sferică ca un cap mic. 136. După cum foile, aşa şi florile se deschid şi se închid la otărâte ore ale zilei sau ale nopţii, care şi aceasta a dat cauză a se forma un orologiu numit al florilor. e) Frunctul sau rodul 137. Fructul sau rodul, în limba botanică, este ovariul ajuns în stare perfectă. Ouăle coprinse în ovari dezvoltându-se, ovariul atunci se schimbă în fruct, pe când staminele şi corola se usucă şi cad. 138. Orice fruct este compus din două părţi: 1° de învelişul grăunţelui, care este ori subţire, ca o peliţă uscată (ca la migdale, grâu, 230 orz, ovăz, mac), ori ca o peliţă moale şi cărnoasă (ca la curmale, prune etc.). Acest înveliş se numeşte pericarp. A doua parte se află înîntrul fructului, care este grăuntele sau sămânţa (sâmburele). 139. Sânt 7 speţe de fructe: capsulă, silicuă, legumină, drupă, poamă, boabă şi con. Capsulă, ca la mac, al căruia fruct are un pericarp subţire, ca o peliţă uscată în care se află multe seminţe, cari, când sânt gata, capsula se sparge şi seminţele cad. Silicua (ca la varză, ridichi, muştar), al căriia fruct, mai lung decât larg, se află aşezat alternativ, pe amândouă jumătăţile tecei, având între dânsele o membrană subţire care le desparte. Legumina, ce seamănă prea mult cu silicua (ca la bob (p. 43), mazăre, fasole, trifoi), însă n-are despărţitură subţire prin mijloc şi seminţele sânt lipite numai pe una din teci. Drupa (ca la prune, cireşe etc.), al căruia pericarp moale, cărnos şi gros încungiură un sâmbure tare în care se află un grăunte mare. Poama (ca la pere, mere, portucale) seamănă cu drupa, dară în centrul fructului se află nişte celule sau chiliuţe (căsuţe) în cari se află mai multe grăunţe, în fiecare căsuţă un grăunte. Baca sau boaba (ca la struguri, coacăze, agreşe) seamănă cu poama, dară n-are căsuţe pentru grăunţe, ci ele se află libere în centrul fructului. Conul (ca la brad şi la toate felurile de molifti), ale cărora fructe unele au forma unei piramide şi este compus de nişte solzi puşi unii peste alţii ca olanele caselor. f) Grăuntele (sâmburele, sămânţa) 140. Grăuntele sau sămânţa este numai o parte a fructului ce se află înîntru, în pericarp. În grăunte deosebim un înveliş subţire şi un sâmbure care coprinde embrionul (ca şi la ouăle paserilor). Embrionul este partea cea mai importantă a seminţei sau grăuntelui, căci din embrion se dezvoaltă planta fiitoare, pe când celelalte părţi ale seminţei servesc numai a protege sau a nutri embrionul. În embrion găsim, în miniatură, urmele plantei fiitoare, adică radiculul, din care are să se dezvoalte rădăcina; plumula, din care are să se facă trunchiul şi cotiledoanele, din cari are să se dezvoalte cele dintâi foi. 141. Când sămânţa începe a încolţi în pământ, (p. 44) se îmflă, pe urmă plumula rupe partea superioară a învelişului grăuntelui şi iese, dirigindu-se afară din pământ la aer. Totdeodată, radiculul crescând, rupe partea inferioară a învelişului grăuntelui şi iese şi el, băgându-se 231 tot mai adânc în pământ. Ceva mai pe urmă, trunchiuleţul se arată deasupra pământului şi-şi desface foile, adică cotiledoanele sale. Încet-încet, sămânţa s-a perdut fiindcă, prin germinaţie sau încolţire, s-a schimbat într-o plantă nouă. 142. La germinaţiune (încolţire) trebuiesc trei lucruri: căldură, aer şi apă. Căldura favorează îmflarea grăuntelui şi manţine principiul vital într-însul; aerul şi apa sânt alimentele plantelor. Despre clasificarea plantelor 143. Botaniştii au inventat nişte metoade, după cari plantele sânt împărţite în clase, acestea în familii şi treptat în genuri, speţe, varietăţi. Metoadele acestea pot fi de două feluri: artificiale şi naturale. La cele artificiale se reduc metoadele lui Tournefort şi Linee; la cea naturală se reduce metoada lui Jussieu. Tournefort 144. Tournefort, botanist francez din secolul 17, luând de fundament al metoadei sale caracterele corolei, împarte tot regnul vegetal în două secţiuni sau sfere mari: în ierburi şi în arburi. Aceste două secţiuni sânt împărţite în 22 de clase, după forma corolei, adică când este sau când lipseşte. (p. 45) Linee 145. Linee, botanist suezan din al 18-lea secol, luând de fundamente ale metoadei sale caracterele staminelor şi pistilului, a împărţit tot regnul vegetal iarăşi în două secţiuni sau sfere mari: cea dintâi coprinde plante ce au flori vizibile sau fanerogame şi cea de-a doua ce n-au flori vizibile sau criptogame. Cea dintâi secţiune coprinde 23 de clase şi cea de-a doua una, a 24-a. Clasile sânt statornicite după numărul şi caracterele staminelor, iară ordinile după numărul şi caracterele pistilului. [...] Iussieu 147. (p. 47) Bernhard şi A. Laurent de Iussieu, celebri botanişti francezi din secolul 18-lea (1789), au inventat metoada naturală, mult mai logică decât a celorlalţi, fiindcă se apropie de natură, împreunând familiile naturale, adică grupând plantele ale cărora proprietăţi sânt analoage între dânsele. După această metoadă, nu se clasifică plantele după un singur caracter, ci după totalul organizaţiunii lor, încât se 232 reunesc într-un ordin acelea cari păstrează analogiile lor naturale. Această metoadă împarte întâiaşi dată toate vegetalele în 3 secţiuni sau sfere: 1° plante fără embrion şi, prin urmare, fără cotiledoane sau acotiledoane; 2° plante ale cărora embrion are numai un singur cotiledon sau monocotiledoane; 3° plante ale cărora embrion au două cotiledoane sau dicotiledoane. Notă. Acotiledoanele sânt lipsite de embrion şi de cotiledoane, ale cărora organe reproducătoare sânt nulă sau puţin aparinte, de unde numirea de plante criptogame ce le-a dat Linee spre a le deosebi de plantele fanerogame, adică monocotiledoanele şi dicotiledoanele; structura în genere simplă, celuloasă sau mai rar vasculară, forme variabile, reprezentând toate gradele organizaţiunii, de la celula izolată, constituind un individ complect, până la feregele arborescinte din regiuni intertropicale, a cărora organizaţiune este mai identică ca a vegetalelor lipsite de embrion. 148. (p. 48) Cât pentru plantele monocotiledoane şi dicotiledoane, punem aici caracterle prin cari diferesc între dânsele. Monocotiledoane (Numărul speţelor la 25.000) Radicula embrionului fibroasă. Embrionul are un cotiledon. Trunchiul n-are măduvă. Trunchiul n-are coajă (scoarţă). Foile au nervuri paralele. Numărul staminelor sau al petalelor este 3 sau 9 sau 12 sau 18, adică un număr înmulţit cu 3. Monocotiledoanele din climele noastre sânt numai ierburi, iară nu şi arburi. Dicotiledoane (Numărul speţelor la 100.000) Radicula embrionului rămosă. Embrionul are două cotiledoane. Trunchiul are măduvă. Trunchiul are coajă. Foile n-au nervuri paralele. Numărul staminelor sau al petalelor este 5 sau 15 sau 25 sau 35, adică un număr înmulţit cu 5. Dicotileoanele din climele noastre sânt şi ierburi şi arbori. Notă. Din aceste trei secţiuni de plante, Iussieu a format 15 clasi, din care una de acotiledoane, 3 de monocotiledoane şi 11 de dicotiledoane. Ca caractere ale clasificării plantelor dicotiledoane cari sânt mai numeroase, observăm modul inserţiunii sau lipirei 233 staminelor, dacă adică sânt ipogene, perigene sau epigene. În toate aceste 15 clasi se află 164 de familii cu vreo 200.000 de speţe aproape. Numărul speţelor dicotiledoanelor este împătrit de al monocotileoanelor. MINERALOGIA (p. 51) 151. Mineralogia îmbrăţişează ştiinţa tutor substanţelor din cari este compusă coaja globului nostru, precum gazele, apa, combustibilele, metalele, acidele, sărurile, terămurile sau felurile de pământ, productele vulcanice şi fosilele sau organismele împetrite. Însă este o ramură din mineralogie care se ocupă mai în particular cu studiul structurei coajei globului nostru, căutând după cauzele aprinderii gazelor subterane, cum s-au produs cutremurile pământului şi erupţiunile vulcanice, precum şi cum s-au produs deposite ieşite din apă. Această ştiinţă se numeşte geologie sau ştiinţa pământului. 152. Numărul substanţelor minerale este imens, prin urmare, ca să le putem cunoaşte şi deosebi unele de altele, trebuie să cunoaştem caracterele lor proprii, cari sânt de trei feluri: proprietăţi esterioare, fizice şi chimice. (p. 52) 153. Cele esterioare se reduc la 5: coloarea sau aspectul, transparinţa sau străvăzătura, odoarea, gustul şi sunetul. Cele fizice sânt mai numeroase, dară cele mai principale sânt 6: duritatea sau tărimea, densitatea sau desimea, elasticitatea, flesibilitatea, tenacitatea şi maleabilitatea; din cele chimice, vom aduce numai 2: efervescinţa sau topirea lor în ape sau în acide. Notă. Cele următoare 10 minerale reprezintă 10 grade de duritate, începând de la cel mai tare şi sfârşind cu cel mai moale, adică: diamantul, corindonul, topazul, cvarţul, feldspatul, apatitul, fluorul, gipsul, calcariul şi talcu. 154. Substanţele minerale se împart în trei clasi principali: petre, metale şi combustibile; trei clasi secundare, terane sau feluri de pământ şi săruri, după cari vin, ca complimente ale lor, alte trei: cristale, stalactite şi petrificaţiuni. Notă: Numirea mineralilor sau cel puţin a unui mare număr nu sânt vorbe goale de sens, precum s-ar părea crede. Când ne urcăm la 234 origine, adică la limba din care s-a tras, rămânem în mirare de justeţea denominaţiunii lor. Aur şi argint va să zică în greceşte galben şi alb; mercur va să zică licuid; porfir este sinonim cu roşu; ematit însemnează roşu ca sângele; marmură se aplică la petrele poleite şi briliante. I. PETRELE 155. Petrele sau stâncele sânt o amestecătură de substanţe pământoase şi de metale. Substanţele pământoase mai comune ce se găsesc în (p. 53) stâncile de peatră sânt 4: silice, alumină, magnezie şi calce, ori toate împreună sau câte una numai. Petrele păstrează mai totdeauna proprietăţile pământului de unde s-au format: acelea în cari se află mult siliciu sânt tari, pe când acelea în cari se află mult magnezie sânt moi şi cam grase la pipăire. Unele petre sânt transparinte ca apa limpede, altele sânt opace. Unele se încheagă ca sticla prin foc şi se numesc vitrescibile, astfel sânt siga, agatul şi nisipul. Notă. Peatra de cvarţ coprinde numai siliciu curat; cea de safir numai aluminiu curat. 156. Între numeroasele petre ce compun coaja globului nostru, cele mai principale ordine sânt 6: cvarţu, feldspatu, mica sau glimerul, talcul, calcariul sau varul şi gipsul sau ipsosul. Afară de aceste petre simple, mai sânt şi petrele compuse şi petrele preţioase sau giuvaericale. Notă. Speţele principale ale calcariului sânt 6: aragonitul, marmora, peatra litografică, creta, peatra de Florenţa şi varul. Locurile de unde se scot petrele se numesc cariere (s.e. la noi în distr Buzău, lângă satul Petroasa). Petrele se scot de acolo printr-o maşină mecanică, făcută ca o roată de puţ. 157. Cu numirea de petre sau stânci compuse numim acelea cari sânt formate din o unire de mai multe minerale combinate, astfel pot fi 5: aragonitul, porfirul, lava, bazaltul şi ardozia sau placa neagră. Cu numirea de petre preţioase numim toate (p. 54) petrele întrebuinţate de către giuvaergii pentru facerea sculelor; astfel, pot fi 4 (sic!): diamantul, smarandul, topazul, corindonul şi turchesul. 235 II. METALELE 158. Metalele sau substanţele metalice sânt nişte corpuri grele, opace, briliante, maleabile, fuzibile etc.; ele atrag atenţiunea oamenilor prin folosul lor în viaţa privată şi în arte. Fără descoperirea şi întrebuinţarea lor, oamenii ar fi rămas într-o mare mizerie. 159. Metalele cele mai comune, precum şi cele mai însemnate dintr-însele sânt: platina, aurul, argintul, cuprul sau arama, plumbul, stanul sau cositorul, zincul sau tutea şi mercuriul sau argintul viu; dară cele mai puţin importante sânt: antimoniul, arsenicul sau şorecia, cobaltul, bismutul, manganezul şi cromul. Notă. Locurile de unde se scot metalele se zic miniere. Metalele se găsesc băgate în sânul pământului în magazii mari numite grămezi şi în vine. Metalele necurăţite şi amestecate cu alte substanţe se numesc minerale; când e curăţit, ia numire de metal redus, iară, când e pur, metal natif. 160. Amestecarea a două, a trei sau mai multe metale se numeşte aliagii, când unul din ele va fi mercuriul, acea amestecătură ia atunci numire de amalgam. III. COMBUSTIBILE (p. 55) 161. Combustibilele sânt nişte substanţe inflamabile; şi ele sânt în prea mare număr în natură; cele mai principale sânt 6: sulful sau pucioasa, bitumul (smoala solidă, păcura licuidă), uila sau cărbunii de pământ, lignitul, turba şi ambra sau chihlibarul. 162. Cele mai principale uzagii ale combustibilelor sânt: sulful intră la facerea alumetelor sau chibritelor, a prafului de puşcă şi a vitriolului (acidul sulfic). Dintre bitume, nafta serveşte şi ca lemne de foc. Asfaltul, care e un fel de bitum, dă smoală pentru a lipi crepăturile corăbiilor, precum şi la ziduri ca mortieră sau mocirlă, şi la pavagii. Uila sau cărbunii de pământ, ce provin din mari depozite de materii vegetale aflate în pământ şi împetrite de timp, este compusă din aceeaşi materie ca şi diamantul. Cenuşa uilei serveşte la îngrăşarea ţearinelor. Zgura de uilă se numeşte coc. Lignitul şi turba sânt tot substanţe vegetale împetrite ce servesc iarăşi în loc de lemne, precum şi pentru îngrăşarea ţearinelor. Ambra galbenă sau chihlibarul, ca şi lignitul, provine tot din materii vegetale; ambra cenuşie provine din 236 materii animale, precum s.e. din intestinele vreunui chit. Din ambră se fac imamele şi alte scule. IV. TERANELE sau felurile de pământ (p. 56) 163. Teranele sau felurile de pământ constituiesc, în genere, o amestecătură de mai multe minerale. Ele niciodată nu se topesc în apă. Osebit de cele 4 substanţe pământoase din cari sânt compuse petrele, adică silice, alumină, magnezie şi calce, mai sânt şi argilu (huma), marna, tripoli şi pământul vegetal sau negru. Notă. Din argilul mai bun se fac lulelele; cel prost e pământul galben sau huma, ce se întrebuinţează la lipit şi din care se face cărămida. Pământul vegetal provine din descompunerea plantelor şi câteodată şi a partidelor cărnoase ale animalelor. V. ACIDELE 164. Acidu am zis că e o combinaţiune de oxigen sau idrogen cu un metaloid. Se găsesc şi în natură acide libere, dară rar: în unele râuri de Peru se găseşte acid sulfic sau vitriol şi acid nitric sau apă tare. Borvizul nu e altceva decât apă încărcată de acid carbonic. VI. SĂRURI 165. Sarea am zis că e o combinaţiune de un acid cu un oxid, adică într-o sare poate să fie 3 sau 4 elemente. Cele mai principale săruri sânt: sarea ordinară, nitru sau silitra (salpetru), alaunu sau peatra acră şi boracele. (p. 57) Notă. Locurile de unde se scoate sarea se numesc saline sau ocne. Cea mai remarcabilă salină din Europa e cea de la Vieliezea din Galiţia (Austria). În România, sânt Salinele mari de la Râmnicul-Vâlcei şi cea de la Telega din Preauva. În Moldavia e la Târgul Ocnei în Bacău. Nitru sau silitra, de coloare albă, se produce pe păreţii vechilor zidiri, în pivniţe şi în grajduri; ea intră în fabricaţiunea pulberii de puşcă căruia-i dă forţa zbucnirii. O hârtie peste care s-a turnat apă în care s-a topit piatra acră nu va mai înghiţi alte ape. Boracele se întrebuinţează în medicină şi spre a lipi bucăţi de fer şi de alte metale unele cu altele. VII. CRISTALE 166. Cristal în mineralogie este un corp cu feţele lustruite, deară nu totdeauna transparinte: substanţă minerală care ia de sine o formă regulată şi constantă (s.e. candelul e din zahar topit în apă caldă şi 237 lăsat să se răcească). Toate cristalele au formă geometrică, s.e. cubă, ca sarea ordinară; sferice, conice, piramidale, prismatice, cruciforme, foioase, dendritice, adică ca crestele unui cocoş etc. 167. Înăntrul cristalelor, găsim adesea insecte şi plante împetrite, deară întregi şi nicidecum stricate. Această împregiurare probează învederat că cristalizaţiunea mineralilor s-au făcut prin mijlocirea apei. În sânul pământului, apele subterane, întâlnind în drumul lor vine de miniere solubile, dizolvă mineralele, apoi, când pe urmă apa se evaporează, lasă în locul lor nişte cristale ce s-au format. Alte cristale ne înfăţişează un fel de curiozitate cunoscută sub numire de erborizaţiune. Acestea sânt nişte cristale foarte mici, adunate în formă de copăcel fără foi. Geode se numesc unele petre ce au formă rotundă, goale (p. 58) fiind pe dinîntru; galete, acelea cari, deşi rotunde, deară nu goale pe dinîntru şi cari, rupte din munţi, aduse de apele curgătoare şi, în frecare, perzându-şi colţurile lor, se numesc petre rostogolite, precum sânt acelea cu cari se pavează stradele noastre. Când aceste petre sânt foarte mici, se numesc nisip şi când părticelele de nisip se lipesc unele de altele încât să formeze o masă solidă, acele petre se numesc sighe. Notă. Cristalografia este o ştiinţă ce depinde de mineralogie; ea consistă în descripţiunea formelor geometrice a cristalelor naturale, în raporturile acestor forme în varietăţile lor, în acelea ce pot da aceleaşi substanţe. VIII. STALACTITELE 168. Şi stalactitele sânt datoare originea lor apei, ca şi cristalele. Stalactitele se formează în apă încărcată cu var sau calce, care, strecurându-se prin bolta petroasă, se evaporează şi lasă varul în sec, care formează stalactitele. Se aseamănă mult cu scuţii de gheaţă ce sânt atârnaţi iarna la streşinele caselor. Notă. În România, judeţul Gorj, lângă monastirea Polovraci, se află o frumoasă cavernă (peşteră) cu stalactite ca nişte păreţi drepţi, prin râul Olteţului ce trece pe acolo. Intrarea în cavernă e cam periculoasă. IX. PETRIFICAŢIUNI 169. Originea şi figura petrificaţiunilor sânt şi mai curioase decât a cristalelor şi a stalactitelor. Trebuie însă să facem deosebire între petrificaţiuni şi încrustaţiuni. Încrustaţiune se zice când apa, fiind (p. 238 59) încărcată de părticele petroase, le depune pe suprafaţa corpurilor cu cari este în contact, însă fără să strice ţesătura corpului pe dinîntru, având numai pe d-asupra un înveliş petros; în petrificaţiune, însă, din contră, se schimbă toată structura organică a vegetalului sau a animalului petrificat. Notă. Când tăiem un trunchi dintr-un arbure petrificat, găsim că structura lemnului s-a schimbat în aceea a petrei, coaja, măduva şi lemnul, toate s-au perdut şi în locul lor s-au pus părticele de peatră; însă planta sau animalul a păstrat toată forma sa de mai nainte, încât, de multe ori, e foarte uşor a cunoaşte genul şi chiar speţa acestui obiect organic. 170. Dintr-un vegetal, toate părţile lui pot să se petrifice, dară, dintr-un animal, se petrifică numai părţile cele tari, adică oasele, pe când părţile corpului cari sânt moi, precum carnea, zgârciurile, coarnele, copitele, ciocurile păserilor, unghiile şi părul nu pot să se împrotivească mult timp descompoziţiunei. Petrificaţiunea, urmându-se treptat în părticele una după alta, cere un timp mai îndelungat: de aceea, carnea se prăpădeşte în sânul pământului mai nainte de a începe petrificaţiunile. 171. Stratele pământului sânt pline cu materii petrificate din regnul animal sau vegetal, mai cu seamă conchilii petrificate găsim mulţime în sânul pământului. Toate aceste substanţe în genere se numesc fosile. Studiul lor e d-o foarte mare importanţă în geologie, căci serveşte a deosebi şi a clasa diferitele strate sau terane ale pământului. În stratele de sus găsim fosile de elefanţi, de urşi, de cerbi şi de (p. 60) rinoceri cari se deosibesc oarecum din aceia ce esistă acum pe pământ, pe când în stratele cari vin mai jos, găsim fosile de animale mamifere foarte mari care s-au stins demult de pre faţa pământului (s.e. mamutu, mastodontu, megalonixu); mai jos iarăşi găsim fosile de reptilii de nişte dimensiuni gigantice şi de forme cu totul deosebite de acelea ce esistă acum. Celebrul naturalist Cuvier a fost cel dintâi care a inventat ştiinţa paleontologiei, adică cunoştinţa fosilelor. El a scos la lumina zilei fiinţe animale ce au fost îngropate şi uitate de mulţi secoli: şi dintr-aceste rămăşiţe a unei alte lumi trecute înaintea a multor secoli, Cuvier a compus Istoria pământului, o ştiinţă nouă pe care a numit-o geologie. 239 GEOLOGIA 172. Geologia (de la yrj pământ şi Xoyoq ştiinţă) este ştiinţa structurii globului pământesc; ea arată ordinea în care sânt grămădite sau dispuse diferitele substanţe ce intră în compoziţiunea lui. 173. Geologia ne este de o foarte mare importanţă, fiindcă ne dă nişte documente folositoare pentru istoria universală, pentru agricultură, pentru felurimi de ramuri de industrie, iar mai cu seamă pentru metalurgie; ea ne dovedeşte că cea mai mare partea a stratelor din cari se compun continentele globului nostru s-au scos şi s-au depus prin apele oceanului, cari, la început, acoperea toată suprafaţa uscatului; că aceste continente s-au suit din sânul oceanului (p. 61) nu tot deodată, ci în diferite epoce; apoi şi diferitele şiruri de munţi ce se înalţă acum pe suprafaţa globului, iarăşi nu s-au suit de-odată din sânul pământului, ci în diferite epoce. Tot această ştiinţă ne dovedeşte că, la început, a fost un timp când nu se afla pe pământ nicio plantă, niciun animal; că, în alte timpuri, ceva mai târziu, a ieşit din pământ nişte fiinţe vegetale şi animale foarte simple şi că mult mai pe urmă sau arătat pe pământ plante şi animale mai perfecte şi mai frumoase; apoi, după aceea, a ieşit şi omul mai pe urmă decât toate pe pământ, întocmai precum ne spune Sf. Scriptură, că Dumnezeu a zidit pe Adam după ce animalele se făcuseră pe pământ, în aer şi în apă, şi plantele înfloriseră în toată dezvoltarea lor. Notă. Metalurgia este ştiinţa ce se ocupă de modul prin care putem să scoatem cu folos metalele din sânul pământului. 174. Studiind structura globului, pe coastele munţilor sau în văile cele adânci sau în crepăturile stâncelor sau în miniere, cunoaştem că coaja pământului este făcută cu o mare regularitate încât o putem despărţi în mai multe strate sau terane deosebite. Aceste strate se deosibesc unul de altul prin felul compoziţiunei sau prin vechimea lor sau prin fosilele ce se găsesc într-însele. Acest studiu a încredinţat pe geologi că coaja solidă a globului pământesc este compusă din două feluri de strate: strate primitive şi strate ce le-am numi de compoziţiune. Cele primitive sânt acelea ale cărora (p. 62) elemente nu s-au modificat; clasate prin apele mării, ele formează interiorul coajei solide. Stratele de compoziţiune ocupă suprafaţa coajei solide: 240 ele se subdivid în trei clase sau strate puse unele d-asupra altora, cari sânt teranele secundare, terţiare şi deluviane. 175. În stratele primitive se găsesc petre de granit şi de cvarţ, fără însă vreo urmă de vegetaţiune sau fiinţe animale; în stratele secundare, numite şi neptunice, se găsesc, din minerale, calcar, gips, şist, uilă (cărbuni fosili) şi sare; grămezi de oseminte de animale, de insecte şi scoici petrificate; în stratele terţiare, numite şi vulcanice sau plutonice, se găsesc urme vulcanice şi lavă; stratele deluviane s-au format după un mare cataclism apos ce s-a întâmplat pe suprafaţa globului, după formarea celor trei terane de mai nainte. În acest strat din urmă se găsesc fosile de animale cari trăiesc şi acum pe pământ. 176. Patru sânt cauzele cari au schimbat şi schimbă şi astăzi forma pământului; acestea sânt: aerul şi apa, d-asupra pământului; cutremurele pământului şi erupţiunile vulcanice, înîntrul lui. 177. Aerul, cel mai răspândit din toate gazele, e compus din 2 elemente gazoase: 1/5 oxigen şi 4/5 azot (în 100 de părţi aer se află 79 părţi de azot şi 21 părţi de oxigen). Gazul idrogen amestecat cu sulf şi cu fosfor se degajă din unele caverne subterane şi din unele fântâni cari (p. 63) ard. Gazul acid carbonic e mai greu decât aerul, de aceea el se află pe jos, precum în fundul fântânelor şi a unora din caverne ce se află mai cu seamă la Neapol, numite Cavernele câinelui. El se dezvoaltă când ferbe berea sau mustul, în unele din apele minerale, în cuptoare unde se arde varul; un asemenea gaz se dezvoaltă şi când se pun capacele la sobă, nefiind trecuţi cărbunii. 178. Aerul cu toată acţiunea sa cea domoală, tot ajunge câteodată a descompune şi chiar petrele cele mai tari şi suflă necontenit părticelele de materii din vârful muntelui către văile ce se află pe poale. Vânturile cele tari (vijeliile) fac schimbări încă şi mai mari, căci ridică nouri de nisip de pe ţărmurile mărilor şi-i aruncă înîntrul continentului, formând movile mari de nisip, numite dune, ce din an în an înaintează către continent, acoperind câmpuri roditoare şi chiar sate locuite de oameni. Apoi furtunile cele mari şi uraganele produc câteodată schimbări mari în unele locuri pe pământ. 179. Apa este o combinaţiune de gazele oxigen şi idrogen. În două volumine de apă se află două volumine de gaz idrogen şi un volum de gaz oxigen. Sânt felurimi de ape; acestea se clasifică în trei: ape dulci 241 (din râuri, lacuri, puţuri); sărate, adică amestecate cu natriu, magnezie şi calcar (cele din oceane şi mări) şi minerale, cari coprind alte feluri de minerale, precum fer, iod şi altele (cele după la băi). Din aceste din urmă, unele ies (p. 64) din pământ ferbinţi, când atunci se numesc termale (ca la gheizeru din Islanda). 180. Apa curgătoare are o influinţă puternică în raport cu repeziciunea corpului ei. Mănâncă necontenit malurile albiei sale, oricât de tari şi petroase ar fi, şi duce nisipul, petrişul şi chiar petrele mari a le depune la locul unde se varsă, astupându-şi, câteodată, şi albia în locul acela. Altădată, apa, căzând cu repeziciune din vârful munţilor, produce cascade sau cataracte şi rupe orice împedecare găseşte în drumul său. Apa marină are o acţiune şi mai puternică, căci valurile bat necontenit cu o putere foarte mare către ţărmi, ale cărora fundamente, surpându-se, cad în mare. Acele petre căzute, prin frecarea la cari sânt espuse în toate zilele la sosirea fluxului şi refluxului şi perd colţurile lor, se fac rotunde, galete sau că se prefac în nisip. 181. Cutremurele pământului. Este cunoscut că căldura creşte pe cât săpăm mai adânc în pământ, astfel că, la fiecare 30 metre (16 stâmjini, 100 picioare), ce săpăm mai adânc, termometrul arată o adăogire de căldură cu un grad mai mult. Căldura, crescând astfel către centrul pământului, urmează că la o adâncime de 130 kilometre (la 70 mii stânjini), metalele şi toate petrele, chiar şi cele mai tari, trebuie să se afle topite şi ferbinţi, cari, când se răcesc, mulţimea gazelor ce ele produc împing coaja pământului de jos în sus spre a căuta loc ca să iasă şi produc nişte zbucnituri cari noi, aflându-ne la suprafaţa pământului, le simţim şi le numim (p. 65) cutremure ale pământului; iară când gazele, zbucnind foarte tare către un punct al coajei lui, o sparg şi ies, atunci avem fenomenul unei erupţiuni vulcanice. 182. Cutremurele produc mari schimbări pe suprafaţa pământului, căci, adeseori, după un cutremur, râurile-şi schimbă cursul, izvoarele cele vechi se astupă şi ies altele nouă în locul lor, apoi se întâmplă ca să dărâme şi munţi, aruncându-i în mare sau că ridică insule şi ţări întregi din sânul oceanului sau, din contră, în unele locuri, marea se 242 suie şi îneacă insule şi provincii însemnate. C-un cuvânt, nenorocirile produse pe pământ din cauza cutremurelor sânt nenumărate. Notă. La cutremurul de la 1755, când s-a dărâmat capitala Lisabona, oceanul s-a suit la o înălţime foarte însemnată. La cutremurul de la 1802, octombrie, 14, a căzut turnul Colţii din Bucureşti (în România). La cel de la 1838, ianuar, 11, multe case şi biserici s-au dărâmat, mai toate s-au crepat. În sudul Americii, lângă şirul munţilor Cordilerii, se întâmplă cutremure teribile foarte adeseori, încât în amândouă secolele din urmă au dărâmat mulţime de cetăţi (oraşe) şi au omorât milioane de oameni. 183. Erupţiunile vulcanice. Şi vulcanii-şi au cauza lor în focul cel nestins ce arde în sânul pământului, de unde se vede că au priimit numirea aceasta de la Vulcan, zeul focului. Vulcanii în genere se află puşi pe lângă ţărmii mărilor şi, când sânt mai mulţi la un loc, se află puşi într-o linie dreaptă cu şirul munţilor. Gura prin care ies materiile aruncate de un vulcan se numeşte crater, vorbă ce însemnează urnă; craterul unui vulcan ce (p. 66) se află demult în activitate, se deschide în vârful unui munte în forma unui con (ca un pahar de şampanie): flăcări, cenuşă şi fum se înalţă din crater în sus, aruncând departe şi petre arzătoare, de o mărime foarte însemnată. O erupţiune vulcanică este, ca şi cutremurul, un fenomen foarte îngrozitor; ele sânt însoţite de mari detonaţiuni subterane. Muntele, deschizându-se, scoate, ca un râu de foc, o materie fluidă şi arzătoare numită lavă, care curge din crater către poalele muntelui, răsturnând, arzând şi zdrobind tot ce se află în drumul ei: grădini, păduri, sate şi cetăţi întregi. Notă. La erupţiunea Vezuviului de la an. 79 după Hristos, s-au prăpădit anticele cetăţi Erculan, Pompeia, Stabea şi Oplantia, îngropând şi pe locuitorii lor de vii. 243 D. BRÂNDZĂ CURS ELEMENTAR DE ISTORIA NATURALĂ. ZOOLOGIA (Iaşi, 1872) Dimitrie Brândză (1846-1895), medic şi naturalist, este considerat părintele botanicii româneşti. A studiat ştiinţele naturale şi medicina la Paris, a fost titular al catedrei de Istorie naturală a Universităţii din Iaşi, iar, ulterior, al catedrei de Zoologie şi botanică a Universităţii din Bucureşti, director al Institutului botanic, fondator al Grădinii botanice (care astăzi îi poartă numele), membru la Academiei Române din 1879 (şi, între 1893-1895, vicepreşedinte al acesteia), autor de cărţi de specialitate redactate atât în română, cât şi în franceză. Se observă că terminologia utilizată în acest manual elaborat în 1872 (208 pagini) este, într-o proporţie covârşitoare, cea actuală. Lexicul specializat conţine atât termeni simpli, cât şi sintagme terminologice. Dintre termenii simpli, extrem de diverşi, enumerăm (fără a mai recurge la o clasificare semantică a acestora) doar câţiva: absorbţiunea (11), albumina (8), amilacee (13), amilul (13), anul „anus” (20), aparat (4), carnivor (12), cazeină (11), chilu (15), circulaţiunea (11), citoblast (8), compoziţiune (8), condrina (9), corion (18), dextrină (13), digestiunea (11), diviziunea (7), epiteliu (18), esofagul (20), faringele (20), fibrina (8), frugivor (12), funcţiune (4), gelatina (8), glutenul (13), granivor (12), ierbivor (12), intestin (20), istologia (7), legumină (13), mezenter (18), mucilagii (13), mucoase (9), nutriţiune (5), omnivor (12), orificiu (17), osteoplaste (9), peritoniu (18), reproducţiune (5), respiraţiunea (11), urinaţiunea (11), vitelină (14) etc. Sintagmele specializate sunt numeroase: albumină vegetală (13), aparat digestive (10), aparat circulator (11), aparat respirator (11), aparat urinar (11), cavitate abdominală (18), cavitate bucală (20), cavitate digestivă (16), cazeină vegetală (13), cellule osoase (9), fibrină vegetală (13), membrana mucoasă (18), membrană seroasă (18), organe masticatorii (19), organelle de secreţiune (19), tubul 244 digestive (19), tunică musculară (18), ţesătura cartilaginoasă (9), ţesătura musculară (8), ţesătura fibroasă (laminoasă, conectivă, conjunctivă) (8), ţesătura osoasă (9), ţesătura utriculară (8) etc. Se întâlnesc şi termeni neologici compuşi: anatomo-fiziologul (3), cilindru-axis (9), cuaternară-albuminoidă (8). De regulă, noii termeni intră în serii sinonimice, în cadrul structurilor explicative, atât cu termeni vechi, cât şi cu neologisme: amilacee sau zaharoase (13), amilul sau fecula (13), cellule osoase sau corpuscule stelate (osteoplaste) (9), glutenul (seminţele cerealelor) (13), nucleus sau citoblast (8), gura sau cavitatea bucală (20), rămăşiţe (escremente sau materii fecale) (15), iar unii dintre aceştia primesc şi explicaţii etimologice: anatomia (de la âvâ, „în lăuntru”, şi rSţivsiv, „a tăia”) (2), fiziologia (de la şvaiq, „natură, viaţă”, şi Ăoyog, „discurs”) (2), zoologia (de la îf&ov, „animal”, şi Ăoyog, „discurs”) (1). Dintre calcurile lexicale, care sunt extrem de puţin reprezentate, menţionăm: ghinduri „glandă” (16), rămăşiţe „excremente”, tunică „membrană” (18). La fel ca şi în cazul manualului tradus de D. Iarcu, trebuie să remarcăm terminaţia în -iune a noilor termeni: absorbţiunea, circulaţiunea, compoziţiune, diviziunea, funcţiune, reproducţiune, respiraţiunea, urinaţiunea etc. 245 (p. 1) Zoologia (de la ţ&ov, animal, şi Ăoyog, discurs) este partea istoriei naturale care are de obiect cunoştinţa aprofundată a animalelor. Scopul ei este de a ne învăţa organizaţiunea animalelor şi structura lor intimă, mecanismul şi fenomenele vieţii lor, caracterele lor destinctive sau descripţiunea formelor şi a moravurilor lor, diviziunea, gruparea şi clasificaţiunea lor, în fine, destribuţiunea lor pe suprafaţa pământului în diferitele epoce geologice, precum şi diversele foloase ce procură speciei noastre animalele. (p. 2) Din definiţiunea şi espunerea scopului ei, se poate lesne vedea că zoologia se divide în mai multe părţi, dintre cari cele mai principale sânt: Anatomia (de la avâ, în lăuntru, şi xEpmiv, a tăia), parte care, având de obiect organizaţiunea corpului animalelor, studiază numărul, forma, situaţiunea, raporturile, conexiunile şi structura organelor din cari acesta este compus. Fiziologia (de la (pbaiq, natură, viaţă, şi Ăoyog, discurs), parte care, având de obiect mecanismul fenomenelor vieţii, studiază funcţiunea şi jocul fiecărui organ în viaţa animalului, precum şi mecanismul în virtutea căruia se operă aceste funcţiuni; cu alte cuvinte, este ştiinţa vieţii. Zoologia descriptivă, aceasta având de obiect de a ne învăţa mijlocul de a destinge animalele unele de altele prin caracterele lor, studiază descripţiunea, gruparea şi clasificaţiunea lor. Cele mai de multe ori tot în partea acesta se vorbeşte despre moravurile şi repartiţiunea animalelor pe suprafaţa pământului, precum şi despre aplicaţiunile diverse şi multiple de cari sânt susceptibile. Procedeul ce se întrebuinţează pentru a studia zoologia din toate punctele acestea de vedere, dar, mai cu seamă, din punctul de vedere anatomo-fiziologic, este cam acelaşi care se urmează în cele mai multe arte, cari presupun esaminul unui mare număr de amănuntâmi. În adevăr, dacă cineva voieşte să-şi deie seama despre construcţiunea unei maşine, desface fiecare roată, fiecare rădicători, fiecare lanţ şi izolează, astfel, (p. 3) prin un soi de analiză, toate bucăţile; după aceea, punându-le la loc şi restabilind raporturile lor, poate să le deie 246 din nou mişcarea şi jocul lor. Separaţiunea pe care o face mecanicul în diverse părţi ale unei maşine oarecare pentru a o cunoaşte, anatomo-fiziologul o face asupra corpului animalelor, pentru a-l înţelege, supunându-l la disecţiuni şi esperiinţe cari au de scop de a izola pre fiecare din părţile lor, pentru ca, astfel, să le poată mai bine studia pre fiecare şi să poată mai uşor pricepe raporturile ce le leagă între ele: investigaţiunile sale se opresc însă la analiză, sinteza nefiind în puterea sa, căci nu mai este în stare a restitui mişcarea şi jocul unor organe pe cari le-a împărţit şi deosebit (A. Comte). Pentru a putea căpăta, într-un mod metodic, noţiuni măcar generale, dar precise, despre zoologie, vom împărţi studiul ei în două părţi: partea întâia va cuprinde elemente de anatomie şi fiziologie, în care vom învăţa a cunoaşte construcţiunea şi mecanismul organismului animal, studiind organizaţiunea şi funcţiunea fiecărui aparat în particular; iar partea a doua va cuprinde studiul elementar al zoologiei descriptive, a căria bază repausează pe modificaţiunile ce poate presinta organismul în seria numeroasă şi variată a animalelor. ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA ANIMALĂ (p. 4) §1. Consideraţiuni generale asupra organizaţiunii animalelor. Corpul animalelor sau organismul animal, adecă scaunul fenomenelor vieţii lor, poate fi comparat cu o maşână animată care este compusă din una sau mai multe părţi diferite, ce pot fi considerate ca atâtea instrumente diverse, cărora se dă numele de organe. Fiecare organ are un rol oarecare de îndeplinit în organism sau ceea ce se numeşte o funcţiune. Rareori însă o funcţiune este îndeplinită de un singur organ; cele mai adeseori, mai multe organe contribuiesc la îndeplinirea unei funcţiuni; totalul acestor organe constituie ceea ce se zâce aparat. Diferitele aparate, deşi au fiecare din ele o funcţiune deosebită de îndeplinit în organism, toate se găsesc, cu toate acestea, în legătură foarte strânsă între dânsele, fiindcă toate împreună tind la acelaşi rezultat final, care este viaţa. Fiind însă că organismul este foarte complicat şi mecanismul funcţionării sale dificil de înţeles, apoi din aceste cauze, anatomo-fiziologii au împărţit diferitele (p. 5) aparate 247 într-un număr oarecare de grupe, după funcţiunea diferită ce au de îndeplinit în viaţa animalului. Astfel, dintre toate aparatele ce intră în constituţiunea organismului, unele au rolul de a prevedea la conservaţiunea individului şi se ocupă prin urmare de viaţa individuală, pe când altele au rolul de a prevedea la conservaţiunea speciei şi se ocupă, prin urmare, de a asigura perpetuarea ei; dintre cele dintâi, unele servesc a asigura întreţinerea şi creşterea corpului, pe când altele servesc a pune pe animal în relaţiune cu fiinţele ce-l înconjoară. De unde rezultă că toate aparatele pot să se dividă în trei mari grupe: aparatele de nutriţiune, având de rol funcţiunile de nutriţiune, aparatele de relaţiune, având de rol funcţiunile de relaţiune, şi aparatele de reproducţiune, având de rol funcţiunile de reproducţiune. Funcţiunile de nutriţiune şi de reproducţiune, fiind comune animalelor şi vegetalelor, sânt numite de Bichat funcţiunile vieţii vegetative, pe când funcţiunile de relaţiune, nefiind decât caracterul destinctiv al animalelor, acelaşi fiziolog le numeşte funcţiunile vieţii animale. Viaţa animalelor, care este rezultatul acestor trei soiuri de funcţiuni, nu se găseşte însă cu aceeaşi activitate la toate fiinţele acestea. La unele, aceasta este foarte simplă şi nu se manifestă decât numai prin câteva fenomene şi facultăţi; la altele, din contra, ea este cu mult mai complicată şi se manifestă prin un mare număr de fenomene sau facultăţi de cari celelalte nu sânt înzestrate. Această diferenţă în (p. 6) activitatea vieţii animalelor provine de la modul construcţiunii organismului, care nu este tot aşa de complicat şi de perfect la toate animalele. Natura nu perfecţionează organismul decât într-un mod gradat şi, în procederea sa, ca totdeauna, este condusă de cel mai mare spirit de economie, aşa că, cu toate că scopul său este de a perfecţiona organismul, ea nu procede cu toate acestea la început decât prin împrumut şi numai în cazuri estreme are recurs la creaţiuni nouă. De tot simplu şi degradat la animalele inferioare, organismul este compus din părţi sau organe cari toate samănă între dânsele şi, fiindcă modul acţiunii unui organ depinde de la natura şi structura sa intimă, apoi este evident că şi identitatea organizaţiunii trebuie să deie naştere la un 248 mod de acţiune analog: aşa încât, după cum observa domnul Milne-Edwards, interiorul acestor fiinţe înferioare ar putea fi comparat cu un atelier în care toţi lucrătorii ar fi întrebuinţaţi la esecutarea aceluiaşi lucru şi, prin urmare, numărul lor ar înfluinţa asupra cantităţii, dar nu şi asupra naturei productelor. Şi, în adevăr, fiecare din părţile corpului acestor fiinţe poate să îndeplinească aceleaşi funcţiuni ca şi părţile vecine şi viaţa generală a individului nu se compune decât din fenomenele ce caracterizează viaţa uneia sau alteia din aceste părţi. Cu cât însă ne rădicăm în seria fiinţelor şi ne apropiem de om, organizaţiunea începe a se complica din ce în ce mai tare; corpul fiecărui animal se compune din părţi din ce în ce mai deosebite între ele, atât prin (p. 7) forma şi structura lor, cât şi prin funcţiunile lor; aşa că viaţa individului rezultă din concursul unui număr considerabil de instrumente, toate înzestrate cu facultăţi diferite. La început, este acelaşi organ care simţeşte, se mişcă, absoarbe din afară substanţele nutritive şi asigură şi conservaţiunea speciei; însă, puţin câte puţin, diversele funcţiuni se localizează câştigând fiecare din ele instrumente cari le sânt proprie şi diversele acte din care se compun ele se esecută la rândul lor prin organe destincte. Astfel că, cu cât viaţa unui animal este mai complicată şi se compune din mai multe fenomene, cu atâta şi facultăţile sale sânt mai perfecte şi diviziunea lucrului fiziologic este dusă la un grad mai mare în interiorul corpului său şi, prin urmare, cu atâta şi structura corpului său este mai complicată; fiindcă, cu cât un animal este mai rădicat în seria fiinţelor, cu atâta instrumentele ce sânt destinate a produce fenomenele sale vitale sânt mai variate şi funcţiunile fiecărui din aceste organe sânt mai speciale şi mai limitate (M. Edwards). §2. Noţiuni de istologia123. Diversele organe ce compun organismul animal, atât de variate prin forma lor, cât şi de diferite prin funcţiunile lor, sânt constituite din părţi similare solide, numite ţesături, formate ele înseşi din uniunea unui număr (p. 8) considerabil de mici corpuri elementare de dimensiuni microscopice şi cu o compoziţiune şi o structură cu totul proprie şi fără analog pintre 123 Partea zoologiei care are ca obiect structura intimă a organelor, adecă studiul ţesăturilor şi a (sic!) elementelor anatomice poartă numele de istologie (de la iruoQ, ţesătura, şi loyo;, discurs). 249 corpurile brute, cărora se dă numele de elemente anatomice (celule, fibre, tuburi etc.). Acestea, la rândul lor, sânt compuse din principii imediate124 (fibrina, albumina, gelatina, materii grase etc.) formate din combinaţiunea câtorva corpuri simple sau elemente chimice (osigen, hidrogen, cărbune, azot, puţin fosfor şi sulfur). Şese ţesături mai cu seamă sânt baza diferitelor părţi sau organe din cari este compus corpul animal. Acestea sânt: 1) Ţesătura utriculară sau celulară propriu-zisă, constituită din celule sau utricule de formă variabilă, compusă din un înveliş membranos de natură cuaternară-albuminoidă şi un conţinut format din o substanţă particulară, în care se găseşte o masă solidă destinctă, numită nucleus sau citoblast, căruia se atribuie facultatea ce au celulele de a se înmulţi sau prin formaţiune liberă în interiorul celulei mame sau prin diviziunea ei. 2) Ţesătura fibroasă (laminoasă, conectivă, conjunctivă), altă dată numită celulară sau areolară, este compusă din firişoare sau lamele subţiri şi transparente, numite fibre laminoase, cari se încrucişează în toate modurile şi circumscriu un soi de mici cavităţi sau areole, în cari mai totdeauna se depune substanţă grasă. 3) Ţesătura musculară, ţesătură compusă (p. 9) când din fibrile, elemente anatomice foarte lungi, cu calibru regulat şi cu suprafaţa lor prevăzută de linii transversale negre, alternând cu linii incolore, particularităţi cari le-au motivate numele ce poartă, de fibrile striate, când din fibre-celule, altă specie de element anatomic subţire şi turtit, terminat prin estremităţi ascuţite cu suprafaţa nestriată (fibre-netede) şi prevăzută în interiorul său de unul sau două nucleuri centrale. 4) Ţesătura nervoasă constituită din cellule nervoase, un soi de mici mase ce conţin un nucleu transparent şi un nucleol strălucitor în mijlocul mai multor granulaţiuni grase; acestea sânt mai totdeauna în comunicaţiune cu alte elemente anatomice cari poartă numele de tuburi nervoase, a cărora parte esenţială este un fir foarte fin central, numit cilindru-axis; celulele nervoase şi cu tuburile nervoase constituiesc toată ţesătura nervoasă. 5) Ţesătura osoasă este formată din celule de forma stelară, numite celule osoase sau corpuscule 124 Se numesc principii imediate cele din urmă corpuri solide, lichide sau gazoase, la cari se poate reduce substanţa organizată (elementele anatomice şi diversele umori), prin simpla analiză anatomică, adecă fără descompunere chimică. 250 stelate (osteoplaste), ce se găsesc implantate în o substanţă organică amorfă (oseină), învârtoşată prin materii neorganice (fosfat şi carbonat de calciu). 6) Ţesătura cartilaginoasă este constituită din celule sferice, numite condroplaste, ce se găsesc implantate în o substanţă organică amorfă şi moale (condrina). Acestea sânt ţesăturile elementare principale cari, modificându-se şi unindu-se în diverse moduri, compun diferitele organe ce constituiesc corpul animalelor. Şi fiecare din ele are o funcţiune proprie de îndeplinit în organism: astfel, ţesătura utriculară formează membrane, unele mucoase, care servesc a tapisa (p. 10) organile, altele seroase servesc a acoperi organele; ţesătura conectivă serveşte să unească organele între dânsele, pe când ţesăturile osoase şi cartilaginoase servesc a da soliditatea şi rigiditatea necesară menţinerii formei şi perfecţiunii mişcărilor; ţesătura musculară esecută mişcările şi ţesătura nervoasă simţeşte şi transmite ordinal mişcărilor ce trebuie să le esecute. FUNCŢIUNILE ŞI APARATELE DE NUTRIŢIUNE § 3. Generalităţi. Nutriţiunea este însărcinată cu întreţinerea vieţii organice sau vegetative a animalelor. De tot simplă la animalele inferioare şi redusă numai la oarecare fenomene osmotic de absorbţiune şi de esalaţiune, ce nu sânt proprietatea nici a unui organ, devine, din contra, foarte complicată la animalele cele mai superioare, la cari ea se operă prin o succesiune de acte fiziologice destincte, ce sânt îndeplinite de tot atâtea aparate şi organe destincte, acte fiziologice ce constituiesc diferite funcţiuni, dintre cari cele mai principale sânt: digestiunea, absorbţiunea, circulaţiunea, respiraţiunea şi urinaţiunea. Digestiunea se numeşte funcţiunea aparatului digestive în care se operă elaboraţiunea substanţelor cari trebuie să servească la nutriţiune, substanţe ce sânt împrumutate de din afara ei, şi poartă numele de alimente. (p. 11) Absorbţiunea este funcţiunea prin care principiile nutritive elaborate sânt introduse şi amestecate cu fluidul nutritive (sângele), prin mijlocul unui sistem de canale special (vase chilifere şi vine). Circulaţiunea se numeşte funcţiunea aparatului circulator prin care fluidul nutritive sau sângele, pe de o parte, este destribuit în toate 251 părţile corpului în profunditatea ţesăturilor pentru a le nutria, iar pe de altă parte estrage şi curăţă din ele materiile neutile sau rămăşiţele ce rezultă din nutriţiunea generală, a căriia efect este producţiunea unui soi de combustiune a materiilor ternare din organism, combustiune care este sorgintea căldurei animale şi un soi de descompunere analoagă a principiilor cuaternare. Respiraţiunea se numeşte funcţiunea aparatului respirator prin care se operă pe de o parte epuraţiunea fluidului nutritive ce a servit la nutriţiune şi s-a încărcat cu principiile neutile rezultate din combustiunea animală (acid carbonic şi apă), iar pe de alta regenerarea acestuia prin osigenul luat din aerul atmosferic. Urinaţiunea se numeşte funcţiunea aparatului urinar care este de asemine însărcinat cu epuraţiunea sângelui ce a servit la nutriţiunea, pe care-l descarcă mai cu seamă de rămăşiţele rezultate din descompunerea principiilor cuaternare, operată de nutriţiunea generală în interiorul profundităţii ţesăturilor (uree şi apă). DIGESTIUNEA (p. 12) § 4. Definiţiune. Digestiunea, întâiul act al nutriţiunii, este funcţiunea prin care economia animală estrage din oarecare substanţe, numite alimente, materiile necesare nutriţiunii sale şi în urmă aruncă afară sub formă de rămăşiţe pe acelea cari nu mai pot servi la asemine scop. Alimente § 5. Definiţiunea alimentelor şi natura lor din punctul de vedere al proprietăţilor lor nutritoare. Substanţele întrebuinţate de organism pentru a repara perderile ce sufere necontenit prin funcţionarea sa poartă numele de alimente. Oricare ar fi regimul de alimentaţiune al animalelor (omnivor, carnivor, ierbivor, frugivor sau granivor), acestea-şi trag totdeauna alimentele lor din remnul organic (animal sau vegetal). Nu toate substanţele organice, animale sau vegetale pot servi de alimente, ci, pentru a servi la acest scop, oricare ar fi originea lor, trebuie ca în compoziţiunea lor să intre, în oarecare proporţiune, toate elementele ce fac parte din ţesăturile noastre şi să fie şi solubile în sucurile digestive. 252 Şi, în adevăr, dacă am cerceta toate substanţele ce le întrebuinţează omul şi animalele pentru alimentaţiunea lor, se vede că compoziţiunea lor, deşi (p. 13) foarte complexă, poate fi redusă la trei grupe de principii imediate, unele organice, altele minerale. Materiile minerale sânt: clorurul de sodium (sarea comună), fosfatul de calciu, sulfurul, fosforul, ferul etc. Principiile imediate organice sânt de două soiuri şi diferă unele de altele, atât prin compoziţiunea lor, cât şi prin rolul ce au de îndeplinit în fenomenele nutriţiunii. Unele cuprind azot în compoziţiunea lor şi sânt compuse cuaternare, adecă sânt constituite din cărbune, hidrogen, osigen şi azot; acestea sânt: albumină, fibrinâ, cazeină, gelatină şi condrină, fibrină vegetală sau glutenul (seminţele cerealelor), albumină vegetală (seminţele emulsive), cazeină vegetală sau legumină (mazăre, bob, linte, fasole). Celealalte nu cuprind azot, ci sânt compuse ternare (foarte avute în hidrogen şi cărbune) şi nu cuprind prin urmare decât cărbune, hidrogen şi osigen; acestea din urmă sânt de două soiuri: unele amilacee sau zaharoase, în cari intră amilul sau fecula, dextrină, zaharul, gumile şi diverse mucilagii; altele grase, în cari intră grăsimea, untul, mierea şi oleiurile. Fiecare din aceste două grupe principale de principii imediate organice, azotoase şi neazotoase, indispensabile în constituţiunea unui aliment propriu de a întreţine viaţa, are un rol diferit de îndeplinit în organism. Principiile imediate azotoase servesc la nutriţiunea organelor şi la reparaţiunea ţesăturilor, din cauza aceasta se dă acestora numele de alimente plastice. Principiile imediate neazotoase, reductibile prin o adevărată combustiune în acid (p. 14) carbonic şi în apă, prin mijlocul osigenului introdus în organism prin respiraţiune, constituiesc mai cu seamă materiile căldurei animale, cauza care a făcut că li se dă acestora numele de alimente de combustiune sau respiratoare. Proba că reuniunea principiilor imediate azotoase şi neazotoase este îndispensabilă în constituţiunea unui aliment, ori de ce origine ar fi el, este că laptele şi ouăle, cari, în o perioadă oarecare a vieţii, sânt nutrimentele esclusive omului, mamiferelor şi paserilor, şi cari, prin urmare, pot fi considerate ca tipurile alimentelor celor mai complete, în compoziţiunea lor intră materii azotoase şi neazotoase: în lapte, 253 cazeină şi albumină (materii azotoase), unt şi zahar (materii neazotoase), în ou, albumină şi vitelină (materii azotoase), grăsime (materie neazotoasă). Diferenţa între alimentele de origine animală şi acelea de origine vegetală este că cele dintâi sânt cu mult mai avute în principii imediate azotoase decât cele din urmă, cari sânt, din contra, cu mult mai avute în principii imediate ternare. Atât omul cât şi animalele mai întrebuinţează, pe lângă alimente solide, şi alimente licide numite beuturi cari, ca şi alimentele solide, conţin în constituţiunea lor în suspensiune sau în disoluţiune o proporţiune oarecare din cele trei grupe de principii imediate saline, azotoase şi neazotoase. Dintre toate beuturile ce întrebuinţează omul pentru uzul său, acea mai importantă fără îndoială este apa, care, pentru ca să fie potabilă, trebuie să fie rece, (p. 15) fără miros, limpede şi fără gust, să dizolvească soponul, să fiarbă bine legumele uscate şi, în fine, să conţină şi o cantitate oarecare de substanţii saline (carbonat de calciu, clorur de sodiu etc.), cari, dacă vor fi într-o cantitate prea mare, apa încetează de a mai fi potabilă. APARATUL DIGESTIV § 6. Necesitatea unui aparat digestive şi condiţiunile ce trebuie să prezinte. Pentru ca alimentele să poată servi la nutriţiunea organismului, trebuie, prealabilminte, să fie supuse unei elaboraţiuni particulare, care are de scop de a le topi şi modifica şi, în definitiv, a le despărţi în două părţi: una, eminaminte proprie de a servi la nutriţiunea animalului, este destinată a străbate în profunditatea corpului (chilu); cealaltă, necapabilă pentru a putea fi întrebuinţată la acest scop, este aruncată afară sub formă de rămăşiţe (escremente sau materii fecale). Elaboraţiunea aceasta, după natura ei chiar, nu se poate opera decât în interiorul unui aparat; acesta este aparatul digestive, care, pentru a putea fi apt de a îndeplini un asemine rol, trebuie absolutaminte să prezinte la toate animalele, oricât de degradate ar fi ele, următoarele două condiţiuni: întâi de a avea facultatea să fabrice oarecare sucuri sau umori particulare cari să fie în stare a ataca pe fiecare din cele trei grupe de materii alimentare, şi, al doile, de a avea forma unei cavităţi 254 aşezată în interiorul corpului, care să poată servi (p. 16) de rezervor atât sucurilor fabricate pentru acest scop, cât şi alimentelor; condiţiuni cari se şi găsesc realizate la toate animalele, fiindcă aparatul digestiv nu numai că nu lipseşte, propriaminte vorbind, la niciun animal, dar încă este totdeauna compus din două sisteme de organe esenţiale, şi anume: din o cavitate digestivă şi dintr-un sistem de ghinduri speciale, destinate la fabricarea sucurilor digestive, pe lângă cari se mai adaug câteodată nouă organe, din ce în ce mai puternice, destinate a servi la delaceraţiunea şi sfărâmarea prealabilă a alimentelor. Aparatul digestiv prezintă însă grade de perfecţionare de tot diverse în ceea ce priveşte dispoziţiunea, structura şi numărul organelor ce-l compun şi o diversitate înspăimântătoare în diferitele grupe de animale. Cu toate acestea, se poate stabili că complicaţiunea sa este în răport cu gradul de perfecţiune ce prezintă animalul şi cu locul ce ocupă în seria zoologică, astfel încât, de unde este redus la cea mai mare simplicitate la animalele inferioare, devine din contra de tot complicat la animalele cele mai superioare. § 7. Descripţiunea aparatului digestive la animalele inferioare şi tendinţele de perfecţionare la animalele cele mai superioare. La animale de tot inferioare, a cărora structură este redusă la cea mai simplă espresiune, aparatul digestive, reprezintat printr-o simplă escavaţiune făcută în substanţa corpului lor, care are facultatea de a secreta sucuri digestive prin toate părţile sale, nu are o esistinţă permanentă, ci numai provizorie şi adventivă, care se formează ad-hoc de câte ori (p. 17) animalul întâlneşte vreo substanţă alimentară (Protozoari: Proteus difluens, Spongia communis etc.). La alte animale, a cărora organizaţiune este ceva mai puţin imperfectă, aparatul digestiv, deşi nu este reprezentat decât tot prin un simplu buzunar în formă de sac fără păreţi proprii şi prevăzut încă numai de un singur orificiu cu funcţiunea duplă de a servi în acelaşi timp atât la intrarea materiilor alimentare, cât şi la evacuarea rămăşiţelor digestiunii, cel puţin esistinţa sa încetează de a mai fi provizorie şi devine permanentă (sertularienii, hidra etc.). Dacă trecem la animale puţin mai bine organizate, apoi vedem că aparatul digestiv, încă în formă de sac, prevăzut cu un singur orificiu, se găseşte suspens în mijlocul unei cavităţi viscerale şi începe a prezinta 255 de aici înainte păreţi proprii şi cu totul deosebiţi de substanţa corpului lor. Suindu-ne şi mai sus în seria animalelor, măcar până la zoofitele cele superioare (Echinoderme), vedem că aparatul digestiv ajunge a lua forma unui tub sau canal cu păreţi proprii, suspens în mijlocul unei cavităţi viscerale şi prevăzut nu numai cu un singur orificiu, ca la toate cele precedente, ci cu două deschideri, una bucală, destinată la intrarea materiilor alimentare, şi alta anală, afectată evacuării rămăşiţelor digestiunii. În fine, cu cât ne apropiem mai mult de animalele cele mai perfecte în organizaţiunea lor (moluşte, articulate, vertebrate), cu atât vedem înmulţindu-se mai tare numărul organelor ce cooperă la (p. 18) îndeplinirea digestiunii; aparatul digestiv prezintă cavitatea sa digestivă totdeauna sub forma unui lung canal învârtit de mai multe ori împrejurul său şi prezintând din distanţă în distanţă dilataţiuni şi gâtuituri alternative; păreţii săi, totdeauna proprii, prezintă o structură de tot complicată, căci ei rezultă din superpoziţiunea a trei tunice sau membrane destincte, cari, din lăuntru în afară, sânt: una internă, numită membrana mucoasă şi compusă din trei pături superpuse, dintre cari una superficială şi celulară poartă numele de epiteliu, alta intermediară, formată din ţesătură epitelică tânără şi numită corp mucos şi o a treia profundă, constituită din ţesătură conjunctivă, amestecată cu fibre elastice, numită corion, şi considerată ca pătura fundamentală; a doua tunică, mijlocia, este o tunică musculară, compusă din fibre musculare, unele longitudinale şi superficiale, altele transversale şi profunde; în fine, a treia tunică ce nu prea este chiar de tot continuă, este o membrană seroasă, netedă, transparentă şi de tot subţire, căriia se dă numele de mezenter, şi care nu este decât o dependinţă sau o îndoitură a unei membrane ce poartă numele de peritoniu de care se găseşte îmbrăcată cavitatea viscerală şi care are de funcţiune pe de o parte de a fixa aparatul digestiv în cavitatea abdominală, iar pe de alta a-i uşura mişcările sale. Pe lângă acestea, la animalele acestea din urmă nu numai că organele secretorii devin din ce în ce mai complese şi mai dăzvelite, dar apoi şi organele destinate la sfărâmarea şi delaceraţiunea alimentelor devin din ce în ce mai puternice. Aşa încât, la om şi la animalele (p. 19) acelea ce se apropie mai mult de dânsul prin organizaţiunea lor, aparatul digestiv ajunge la cel mai mare grad de dăzvelire şi de perfecţionare. 256 § 8. Aparatul digestiv la om şi la animalele cele mai superioare. Aparatul digestive la om şi la animalele superioare, la cari este mai complicat şi mai important de cunoscut, prezintă de studiat pe de o parte tubul digestive, înarmat la intrarea sa cu organe particulare, destinate să opere diviziunea mecanică a alimentelor şi numite din această cauză organe masticatorii, iar pe de altă parte organele de secreţiune, reprezintate prin ghindi special, aşezate de-a lungul canalului alimentar şi descris sub numele general de Anexele tubului digestive. TUBUL DIGESTIV ŞI ORGANELE MASTICATORII Tubul digestiv, numit încă şi canal alimentar, este numit astfel din cauză că, în adevăr, prezintă foma unui tub sau a unui canal lung, mai mult sau mai puţin flexuos şi deschis la îmbe estremităţile sale, cari, pentru uşurinţa studiului, s-au împărţit în mai multe porţiuni, cunoscute sub numiri diferite, şi cari, enumerate de sus în jos sânt următoarele: gura, faringele, esofagul, stomacul, intestinul subţire, intestinul gros şi anul sau orificiul anal. Gura. Gura sau cavitatea bucală, deşi descrisă de anatomişti ca cea dintâi porţiune a canalului alimentar, este, în realitate, un soi de vestibul situat la intrarea acestui canal, vestibul transformat în o cavitate completă, de formă cam (p. 20) regulat ovalară, în care se găsesc organele masticatorii şi care se află circumscrisă, la partea anterioară, prin buze, pe părţile laterale prin obraji, la partea posterioară prin vălul palatului, la partea superioară prin ceriul gurei, iar la partea inferioară prin un organ median, musculos, foarte mobil şi contractil, numit limba, ce se găseşte fixat prin baza sa în fundul vestibulului, pe când vârful său este liber, organ cu funcţiuni multiple din cele mai importante. Acest vestibul prezintă facultatea de a se putea lărgi sau strimta, după trebuinţă, facultate care este datorită mai cu seamă părţilor vârtoase ce mărginesc acest vestibul, părţi cari sânt destinate să pună în mişcare organele menite a sfârma alimentele şi cărora se dă numele de fălci. 257 GLOSAR A acrime - acid ajun - jejun alegire - diastolă alumet - calumet, lulea lungă folosită de indienii din America de Nord apatic - acvatic aprindere - inflamaţie apropiere - contractare auzitoriu - auditiv B batirea inimii - puls beşică - vezică beşicuţe - 1. alveole; 2. afte bimânual - biman bizărău - mezenter borviz - apă minerală brâncă - mână; ~ de nainte -antebraţ C candel - zahăr cristalizat în prisme transparente carne - muşchi; ~ din mijloc - perineu cădere la somn greu -somnolenţă cămară (a inimii) - ventricul cămeşă - membrană cârmâz - plantă erbacee cu flori mici, albe-roz cerbice - cerebel ciocănaş - pistil chiliuţa - vestibul, prima cavitate a urechii interne chină - coajă de chinchină, arbore exotic din a cărui scoarţă se extrage chinina clătire - mişcare; ~ a sângelui - circulaţie sanguină coadă - peţiol coafă - carapace coarne de pipăit - antene codiţă - stil colţ - embrion coraca - scarlatină coroi - uliu cremotartaron - piatră-de-vin, materie ce se depune pe pereţii butoaielor în timpul fermentării culbecii - gasteropode culbeciu - cohlee culm - tulpină alcătuită din articule, goală sau plină cu ţesut spongios; pai cupă - caliciu curgătoriu - fluid cvaiac - guaiac, arbore originar din Antile, a cărui răşină se întrebuinţează în medicină D dâlmă - perineu 259 dişertare - cavitate dobă - timpan drumuri încurcate - labirint membranos (v. şi încurcare de drum) F fărmător - friabil feligean - ceaşcă de cafea fără toartă fierbinţeală - febră foale - abdomen frântură - blenoragie friguri - frisoane G gâlcă - glandă; ~ folcuţului - pancreas gâtlej - esofag ghindură - glandă ghioc - scoică marină giumătate privăzătoare - semi- opac glandulă - glandă; glanduri a şelilor „rinichi”, ~ de la gură „salivare”, ~ de la ţiţe „mamare”, ~ de la şeli „suprarenale”, ~ de la pieli „sudoripare”, ~ globoase au rătunde „glandă simplă”, ~ înstrugurate „glandă compusă”, ~le înflate „ganglioni”, ~le crierilor „hipofiză” grumăzare - angină gumi chino - gumă arabică (?), substanţă vâscoasă secretată de unele plante folosită în industria farmaceutică la fabricarea drajeurilor H hap - medicament; pilulă horşaf - ciorbă de prune afumate sau de vişine; compot I indrişaim - muşcată ispită - experienţă Î încheietură - articulaţie încuiere - obstrucţie încurcare de drum - labirint membranos învârtoşere - duritate J jaleş - salvie L lăzăret - spital izolat pentru ţinerea în carantină a bolnavilor contagioşi legătură - ligament limburuş - uvulă, omuşor linei răsuflătoare - pori lingurea - parte a sternului lipeală - contagiune luturoi - angină M majă - veche unitate de măsură pentru greutăţi, egală, în funcţie de perioadă şi de regiune, cu 50 sau 100 kg. şi cu 100 de ocale maiură, maiuri - ficat matcă - uter mătăcină - roiniţă 260 melciu - cohlee, partea osoasă a labirintului urechii interne migdală - amigdală mijlocul mânei - metacarp mijlocul piciorului - metatars mirositoriu - olfactiv mistuire - digestie mitră - uter must de carne - suc pancreatic N năduşeală - transpiraţie nerodire - sterilitate nisaştea - partea cea mai calitativă a făinii; făină de patiserie nodul roadei - germen O obicei - funcţie (a unui organ) odoare - miros os prin pregiur, ~ cercuit - fereastra rotundă osebire - diastolă ou - ovul P patimă - afecţiune patrumânual - cvadruman păhar - caliciu pănuşă - peritoneu părţile bărbăteşti a plântelor - stamină pântece - uter pelcuţă - membrană piatra-iadului - nitrat de argint plăcintă - placentă plecate - indigestie popreală - retină potir - caliciu prăfui - pisa mărunt priveditor - transparent pseudo-frunze - stipul punguţile pulberii - stigmat R râjnire - digerare revent - plantă erbacee întrebuinţată ca purgativ; rubarbă S salep - praf de amidon extras din tuberculii uscaţi ai unor specii de orhidee, care, fiert în lapte sau în apă, se foloseşte ca întăritor pentru copii sau convalescenţi santonic - pelin sângerăgură - gingivită scurgere - secreţie scurtare - contractare sfrenţie - sifilis silitră - azotat de potasiu simţitoriu - sensibil sitiveală - răguşeală slobozirea udului - urinare slobozitoare - diuretice spiritele dobitociei - lichid cefalorahidian stringătoare - astringente stoarcere - secreţie strânsoare - presiune sugător - mamifer supstare - substanţă Ş ştiupit - salivă 261 T tâmpina - dairea, instrument asemănător tamburinei tiriac - preparat medicinal pe bază de opiu, folosit în trecut ca anestezic tolcer - pâlnie trânji - hemoroizi treptăluire - ierarhizare, clasificare tunică - membrană Ţ ţeperig - clorură de amoniu ţevie - 1. canal (~ fierii „canal biliar”, ~ de obşte „canal biliar comun”); 2. venă (~ deşartă „vena cavă”); 3. trompă (~le şuvăite „trompă uterină”), ~ mâncării „esofag” U umflătură - inflamaţie umore (~ albicios „sclerotică”, ~ apoasă, ~ steclit „umoare vitroasă (sticloasă)”) unsoare - alifie urdinare - diaree ureche (~le inimii „atrii”, ~iuţa din stânga „atriul stâng”) V vasele pulberoasă - stamină vârtos - dur vintricel - 1. abdomen; 2. ventricul Z zburător - volatil zer - ser zgârci - cartilaj zmredui - infecta 262 Gramatica fizicii, 1796 263 Kan. - 4. neHTpy $aHTa3MaTorpa(>ne, neHTpy Kyp-Kyday, aepKaaaMypb nm neHTpy oopb mn JiyHb MHHHHHOaOfl 1>H.na 84 [$Hjia 6] $ua Rfl 4'HJia F04 [turna 6l Bepco J OAPTE A IIATPA ae Jia rpaM^aTHKa,neHTpy reonorne ajufKa neHTpy rjio<5yji naMHHTyjiyft, neHTpy nHQTpn, moteuib, MimepajrH, neHTpy ane, //m3P*, puypt, ii3Bcap3, ceanpB, Kona«n>, BHeiţynpb anemuj,butpy Oh!, noduToane, nacept, nemn», tupmbtoape,ruH,iţi,is nra, KyjKtenb, mu anr. Kan. I. - bbraaixeTypa ae o<5nrre. IleHTpy rjiodyji iiQMUHTyJiyfl Ky o apaTape neHTpy Gţcpa MeuiTeuiyroaca ay MeBTOtuyryji ©tepuft. Kan. - 2. IleHTpy 3nnnpe naMHHTyjiyfl uih neHTpy hgjih aeocefiHTe cTpaTypt ay pKHayit ae naMHHT. MHHepajiH, MeTajiH, nweTpw dik ajrm cyriTOTepb ne oe racacK i»htp'hh-cya $3KyTe. Kan. - 3. IleHTpy naoprpa$ne, ajiHK3 neHTpy ana, neHTpy a ca rpeyTaTe, neHTpy Mape ihm qji cay uHHenyT, neHTpy a oa p3TyH3H-MG mu HHTHHCOape, KypXHpe,UHTOapHH-pe idh c3p3Typ3, neHTpy npn*WHa «3-Boapajiop. neHTpy paypb, aaicypb iuh noHTpy anponnepe neaop flHo//ce<5HT0 ana. Kan. - 4. IleHTpy $nTOHrpaJ>rfe. neHTpy BneuyHToa-pe, neHTpy a jiop (ţ^^pn w*h csmhhu», paa3HP!Hb, oapaojm, paMypb, TypKHHb; iţpyH3e, $Jiopb, noawe oih &titgjig, uih neHTpy pscyîwiape KonaMHaop. Kan. - 5. IleHTpy 30orpaî>a© anHK3 BopOape iioht-py xhbmhb. IleHTpy Tpynyjf OMOHecK, neirrpy a cana nspm» BupToace mu Moft, aw o TKjncywpe neHTpy $npe nodHTcaHM-jiop, a nacepajiop, a nenrrawop, a ruH-jtanHJiop uua noHTpy hsjim TupuBToape. IleHTpy raonb, ckoKhg, Kyji<5o*n» mu ajraT. HeHTPy C3H3TaT0, 0OJIH3Blipe, (53TPUH9- ae,neHTpy coMH,Bacypb.neHTpy $oaw, ;j)Hjra rog neHrry uih neHTpy MoaDTe. 70 124 ţxuia 131 Gramatica fizicii, 1796 264 & WHAWp» *UH 4 ÎIopWHAtVp ^ fi li II li t Sf Ti BPHfîc ui h IO $ TOP i ă ^fAWj) Ht C£ 4‘iHNf fipHH lyfcpz, lUH Â*iE'AWp “iE CE Atrs, LUH A oyrnvp EOdAE cnopAAH Hi *' AAfKX il£ H1H , ni KOAW .fEAXTOApt $ AE BMTfAWp 'lEAWp ktf KOA0NE nptK^M UJ H ii |K ^ c i a e a f j j * ** ■"■(JzmumnwBM». j | E * I, ir. ,îU Kf,AfKa TynorpA4»/c  OyNfWptHTAtt* UH învăţătură pentru ferirea şi doftoria boalelor, 1816 265 — 55 — GfîfyTZ apzTdpi Affnpc wm iun AEfnp ^TOKMMpHAE a8h. iIlUE3AT'£ Ae ^OKTOftf ifA£j5AN^[>tf’r0’£O^Opl1. TpEH ^.TpţEZpjl CXHT KApE CHHr^fE AE CHHf CE n$N WM^A^H .flIAHTE, A^nX Ht A3î^NC AA AAEfiXf aţa ripHS'knEfE ; AAEK%: 1îhnE?- AE oyiiAf^—luh cnpi hi cxht ^OTKfxT?-— MAU HAHHTE AE A HCE nb;H£ ^.TfEE^pHAE AH'k-ET'k , CE RX^» gA ^CTf^AVTOpAT AE AATX cf)HfE AHH AcfjApX, K# AKXpiA CKHMEApE ([)OApTE -f. MApE AETXTtfpX CE A(f)AX; AriOH N^MAH AE KST ■IE aV AHfEC A C A&ApE AE C'fcMX AA Ti. Ulri n$r* Jjl Tvnao k$ Kt atV'aaa J$'towbdhi BamiaiI iUdHOAt 0nnCTAT^A Tvnorji^i'n, aa kaji ca mu a$* A* ClIOt SRH^Afl JflC TVB#rjA$'»â *tAA ^îlUJAkC. Oglinda sănătăţii şi a frumuseţii omeneşti, 1829 267 um Atcnpt ^cVumpiiAE caa£ ^ TOKMHTi lUtl jJi'rtiK &MCCT AftWa WAYSA fidGHT»- THrXffilH A\ AlfAÎU'l'HfH flo^HTOpiO r Igfc. ' ii *zţ3ma A» K«*7â«KA Tîiiorf*4»u VWtyUjlH Antropologhia sau scurta cunoştinţă despre om, 1830 268 II C T O P I A HATyPAJ'J) «Unu-OiPl -»H -IIIMB* POMIH^CK» KQMOrcT, A E ^OKTOPJM ME^F-HHHKfl uni KAUA.ICP 4HXAR (Fi F%t> # k. m a ii m y .1 t o p CoiţicTi ui ţMBUţavţ H t. 4 y .u p uin npo«eeop Icropift Hat y p a .1 e Ja A k a a, c m i a ah 11 Euxfi, UJe«-4 o k t o p a Mii.iMiţicft M o .1 a o b «* m , Buqe-II p c a h a e h t C o y, i c t i> ia i h IcTopio-Ha-Typa^e 4 h E ui fit in. *i. K20 CTâwnc AHTOrf aiJmitc. EIIIIM A A IHCTHTSTÎSA AABHHEl. 1831. JJiii jcto^htUa Aitspefiii Bca Ct Kt«n«MH. 0 1 ***..• I ---------»Tj»U Istoria naturală, 1837 269 Minunele naturei, 1852 270 Elemente de istoria naturală, 1860 271 ELEMENTE ISTORIA NATURALE gţirlal tiuite ifcU < — Penii trebuinţa ins i 1 u iui irTiai P1 ie DIMITHIfi 1AR( Cap lai Profesorii primai ediţ Irci BUUURESCI Tipografia Colegiului Naţională din St/ Sava. l.ŞGO < ■■ CUltSU RLEMENTAIUU DE ISTORIA NATURALA PENTRU USULU LICEELORU, GIMN ASIELORU, SEMINARIELORU, SCOLELORU SECUND ARIE DE FETE SI A SCOLELORU NORMALE, HBDACTVTU Conformu programei oficiale pentru esamenulu de BACALAUBEATU DH OEMETRIU BRANDZA Oaclaru in mediem» ai Lkcnliatu in Sciautielc naturale dala Facultăţile din Tărie Laurcalu alu Faculialii de medicina din Paria (Medalie da Broneu IW^-69) Profeaoru da Fiaiologia, Zoologia ai Botanica la Universitatea de laai Membru fundatoru ai profesori* da Hciăatieln naturale la Lictialu nau MaJieu aţaundariu in Osp'ilalulu 6l Spiridonu, Medica alu Dinpar. a V-a ai alu Jdecului aou. ConaarvaloruaJu Muteului da Istoria naturala diia laai. PREFĂCU 81 DISCUItSU PRELIMINARIU. ZOOLOGl’A IAŞI TIPOGRiPl’A D. GHEORGHLU. ÎS 72. Curs elementar de Istoria naturală. Zoologia, 1872 272 IZVOARE BIN - Dimitrie Brândză, Curs elementar de istoria naturală. Zoologia, Bucureşti, 1872 BMN - Iuliu Barasch, Minunile naturei, vol. I-III, Bucureşti, 1852 CIN - Iacob Cihac, Istoria naturală, Iaşi, 1837 FDB - Petru Maior, Învăţătură pentru ferirea şi doftoria boalelor, Buda, 1816 GF - Amfilohie Hotiniul, Gramatica de la învăţătura fizicii (1796), redactor responsabil L. S. Dergaciova, prefaţă de A. I. Babii şi Şt. Lupan, glosar de Şt. Lupan, note de A. I. Babii, Chişinău, 1990 IIN - Dimitrie Iarcu, Elemente de istoria naturală, Bucureşti, 1860 POS - Ştefan Vasilie Episcopescu, Oglinda sănătăţii şi a frumuseţii omeneşti, Bucureşti, 1829 TAO - Alexandru Teodori, Scurtă arătare despre om şi despre întocmirile lui, în Zaharia Carcalechi (ed.), Carte de mână împreună cu calendariul pre anul 1825, Buda, 1825 VA - Antropologhia sau scurta cunoştinţă despre om şi despre însuşirile sale, Buda, 1830 273 COMENZI - CARTEA PRIN POŞTĂ EDITURA PARALELA 45 Piteşti, jud. Argeş, cod 110174, str. Fraţii Goleşti 130 Tel.: 0248 633 130; 0753 040 444 0721 247 918 Tel./fax: 0248 214 533; 0248 631 439; 0248 631 492. E-mail: comenzi@edituraparalela45.ro sau accesaţi www.edituraparalela45.ro Tiparul executat la Graficprint www.graficprint.eu e-mail: comenzi@graficprint.eu